Puncte Cardinale anul XIV, nr. 5 (161), mai 2004

celor răposaţi pentru înfăptuirea României întregite...” 





credinţa 
iubire 
speranţa 





PO gemea 


i $ , i 
pp m mp m În e ee oa n meat Pap ei a re 


Aa AP Dre e ON Pr eee N PRE (drama DA” 
2 dp, RI » > FE E ia . De i 
Pi a Pf - îi A aatiită » 


. prmoareti 


ri , 


bati) 7 >] & ev A 


„N pp 
- A >] 
i PE Dar 


A 

P44 
vi 

A? 


_ 


d 


CABALA CÂRTITORILOR. Poate niciodată în istoria noastră proiectul 
ridicării unei biserici n-a mai stârnit atâtea controverse, Nu numai sub Ceaușescu, 
dar și după, s-au ridicat în București, adeseori în locurile cele mai nepotrivite, o 
mulțime de edificii și stabilimente monstruoase sau imunde, de la bănci și super- 
market-uri până la cazinouri şi bordeluri, ca să nu mai vorbim de odioasele “blocuri 
de locuinţe” și de anexele lor fetide (pieţe, garaje, ghene și dughene), fără ca 
“urbaniştii”, politicienii, presa sau opinia publică în general să [i schițat vreo 
indispoziție semnificativă. În atâția ani, apatia și indolența “ilariopolitană” n-au 
catadicsit să se suspende, iată, decât în fața perspectivei iminente a unei mari 
ctitorii creştine și naţionale! Toţi demonii “societăţii civile” s-au răsculat și s-au 
mobilizat leghiune împotriva Catedrale: Patriarhale ce urmează să se ridice în 
Parcul Carol, pe locul parazitat încă de sinistrul mausoleu al așa-zișilor “eroi 
comunişti” (care, dacă ar fi avut loc o adevărată revoluţie, ar [i fost demult 
năruit). Se tot vaită, pe o mie de voci, fie rușinosul monument bolșevic, fie 
părăginitul spațiu verde care-l înconjoară, fie nu știu ce “boală” a măruntaielor 
pământului, fie nu ştiu ce mână băgată în buzunarul cetățeanului, fie nu știu ce 
recrudescență a megalomaniei ceaușiste, fie o pretinsă tradiţie exclusivistă a 
bisericuței modeste și “intime”, care ar avea, pasămite, monopolul “stilului” 


„Biserica Mântuirii, pe care suntem datori să o ridicăm în Capitala tuturor românilor, Să fie semn de 
mulțumire pentru ajutorul Celui Prea Inalt, simbol al unității sufleteşti a întregului neam şi veşnică pomenire 


PUINC 
CAD:NALE 


2 Îd 
NOR, 


nu 











Regele Ferdinand 1 (10.05.1920) 


N MI 97010 99,44 


KE m NR. 5/161 









Mai 2004 


16 PAG.-— 15000 lei 





1) 


Sa 


Și 

4 Sura 
PA 
Z 


ei 


- 





românesc (căci noi suntem, altfel spus, “săraci, mici şi proşti”, şi nu ni se cade 
decât ce “am apucat” — aceasta la capitolul în discuție, pentru că altminteri suntem 
foarte permeabili la cele mai probiene “inovaţii” din lumea lui Big Bromer). Pentru 
că B.O.R., în demersurile sale, trebuia să se adreseze puterii politice, şi pentru că 
puterea politică s-a întâmplat să fie — 10 ani din 14 — pe mâna comuniştilor 
recondiționați, problema s-a politizat şi proiectul a început să fie perceput ca o 
afacere propagandistică a stângii neocomuniste (deşi numai Ion Iliescu ştie — şi a 
ținut s-o și spună — cât îl doare inima de mausoleul tovarăşilor de luptă ai tinereții 
sale). 

O mare parte din această frondă demnă de o cauză mai bună are la bază 
ignoranța sau dezinformarea, drept care am considerat de folos să circumseriem 
problema mai îndeaproape, atit din perspectiva istoriei, cât şi din cea a Ortodoxiei, 

NEVOIA DE O NOUA CATEDRALĂ, Prin catedrală (din lat. cahe- 
dralis) se înţelege biserica în care slujeşte ierarhul (arhiercul). Mică sau marc, ea 
se numeşte tot catedrală, fiind simbolul unității şi autontății bisenceşti. După caz, 


(continuare În pag. 2) 
Răzvan CODRESCU 















PAG. 2 NR. 5/161 Mai 2004 


catedrala poate fi episcopală, mitropolitană sau patnarhală. Dincolo de rolul /iturgic 
(care impune ca ea să fie în vecinătatea centrului arhieresc), catedrala are şi un 
rol istoric şi cultural, trebuind să fie reprezentativă pentru tradiția şi aspirațiile 
religioase ale locului. Este de la sine înțeles că o catedrală patriarhală trebuie să 
fe mai impunătoare şi mai încăpătoare decât orice alt edificiu religios din respectiva 
Patnarhie, atât din motive practice, cât şi din motive de reprezentati-vitate (astăzi 
se spune “de imagine”) a comunității de credință. 

Biserica Ortodoxă Română este, după numărul statistic al membrilor ei, 
dar şi după întinderea spațiului pe care-l păstoreşte, una dintre cele mai mari 
Biserici Ortodoxe din lume, iar catedrala de care are nevoie se cuvine să fie pe 
măsura prestigiului ei şi al credinţei răsăritene în genere. Deşi mdicată la treapta 
de Patriarhie în 1925, Biserica Ortodoxă Română nu are nici până azi o catedrală 
patriarhală, cum au toate celelalte Biserici Ortodoxe. Biserica de pe Dealul 
Patnarhiei, cu hramul “Sf. Împărați Constantin şi Elena”, folosită circumstanțial 
drept catedrală patriarhală şi devenită demult cu totul neîncăpătoare, nu este 
propnu-zis a Patriarhiei, ci a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei. 

Sf. Sinod a hotărât ca viitoarea Catedrală Patriarhală să răspundă tuturor 
cerințelor arătate mai sus, iar hramul ei — “Înălțarea Domnului” şi “Sf. Apostol 
Andrei” — să evidențieze faptul că poporul român, creştin încă de la onginile lui, 
are o istone lungă şi plină de jertfe, în calea lui ascendentă spre unitatea națională 
ŞI religioasă. Având în vedere că în Ortodoxie cultul sfinților Bisericii se află în 
strânsă legătură cu cel al eroilor neamului, că pe mormintele sfinților şi ale martirilor 
s-au înălțat primele biserici creştine şi că la marele praznic al Înălţării Domnului 
ortodoxia românească cinsteşte, prin tradiţie, şi Ziua Eroilor Neamului, Catedrala 
va fi indisolubil legată de cinstirea tuturor celor ce s-au jertfit pentru credință şi 
neam ”, iar prin amplasamentul ei va fi deopotrivă aproape de Centrul Patriarhal ŞI 
de Mormântului Eroului Necunoscut (ridicat după primul război mondial). 

UN AMPLASAMENT ISTORIC. Puţini ştiu că proiectul Catedralei 
Mântuirii Neamului şi acest amplasament în Parcul Carol (fosta Grădină Filaret 
şi fostul Parc al Libertăţii) nu datează din zilele noastre, iar locul cu pricina a 
aparținut de drept Mitropoliei Ţării Româneşti încă din secolul al XVII-lea, fiind 
mai târziu sub îngrijirea Mitropolitului Filaret Il (1792-1793), de la care îşi şi 
trag numele Dealul Filaret şi Grădina Filaret. Locul a fost răpit Bisericii prin 
“secularizarea” regizată de masonerie spre mijlocul secolului XIX, când a intrat 
în patrimoniul statului laicizat. 

Proiectul îi era deja familiar Regelui Ferdinand |, supranumit Întregitorul, 
care spunea la 10 Mai 1920 (de Ziua Monarhiei): “... Biserica Mântuirii, pe care 
suntem datori să o ridicăm in Capitala tuturor româmlor, să fie semn de mulțumire 
pentru ajutorul Celui Prea Înalt, simbol al unităţii sufleteşti a întregului neam şi 
veșnică pomenire celor răposați pentru înfăptuirea României întregite... ” (în 
paranteză fie spus, publicistul-teolog Cristian Tabără avea dreptate să observe 
recent că insuși cel al cărui nume îl poartă parcul — Regele Carol 1 -— ar fi mulțumit 
să ştie că locul găzduieşte nu un “bezbojnic” monument comunist, ci o catedrală 
ortodoxă dedicată martirilor şi eroilor Crucii şi ai Neamului). Tot cu acel prilej, 
Mitropolitul primat Miron Cristea, ultenor primul Patnarh al României Mani (1925- 
1939), se pronunţa în acelaşi sens, întrebuițând chiar denumirea astăzi curentă: 
*... Catedrala Maântuirii Neamului trebuie să dovedească, prin concursul per- 
sonal al fiecăruia, că este simbolul văzut al unităţii noastre de lege şi credinţă... ” 
(un recent pliant, scos sub egida magazinului ilustrat Lumea credinței, nu exagera 
afirmând că este vorba de o ctitone “năzuită de toți regii şi patriarhii României”). 

Arhitecții interbelici — mulți dintre ei, profesioniști iluştri — n-aveau deloc 
reticențele celor de azi. lată, bunăoară, ce spunea cunoscutul arhitect Crisofi 
Cerchez, referindu-se chiar la locul aflat acum într-un oțios litigiu: “Eu un astfel 
de monument nu l-aş vedea în altă parte decăt în Parcul Carol, cu acele imense 
grădini, cu acea imensă şi adâncă esplanadă, cu acea splendidă perspectivă 
[...]. S-ar întrece cu mult perspectiva Vaticanului şi a oricărei alte catedrale. Ar 

fi şi un act de pietate față de Eroul Necunoscut [...]. Eroul este simbolul mistic 
al însăşi națiunii şi el nu poale sta decăt într-un loc de pietate...” (în ziarul 
Universul din || martie 1929). 

Din nefericire, marea criză 
economică, izbucnirea celui de-al 
doilea război mondial şi apoi instaura- 
rea forțată a regimului comunist au 
impiedicat ridicarea catedralei în seco- 
lul trecut, sub auspicii mult mai favora- 
bile decât cele de astăzi (când resimțim 
puternic, dincolo de “sapa de lemn” în 
care a fost adusă țara, atât sechelele 
mentalității comuniste, cât şi mimetis- 
mul decerebrat al noilor ideologii dizol- 
vante). 

După evenimentele din 1989, 
ideea construirii Catedralei Mântuirii 
Neamului a prins iarăși viață. La înce- 


* Este și motivul pentru care am ținut ca 
acest material să apară în numărul nostru 
din luna mai, când anul acesta (în ziua de 
20) se sărbătoreşte Înălțarea/Ziua Eroilor. 
(Nota redacției) 


PUNCTE CAADINALE 





putul anului 2003, în urma repetatelor demersuri patriarhale, Guvernul României, 
prin hotărârea nr. 468, a acordat Bisericii, “în folosință gratuită (aş ZICE MAI 
degrabă. “ale sale dintru ale sale”!), o suprafață de 5 ha (52.700 mp) în Parcul 
Carol, pe platoul central (ocupat multă vreme de mausoleul comunist, dezafectat 
din 1990), în imediata vecinătate a Mormântului Eroulu: Necunoscut. Recent 
(18.03.2004), Consiliul General al Municipiului Bucureşti a dezbătut această 
hotărâre şi — în pofida opoziţiei cu iz de răfuială politică a primarului Traian 
Băsescu, care s-a trezit dintr-o dată “mai catolic decât papa”, adică mai stângist 
decât pesediştii! — a aprobat transferarea în administrarea Bisericii a suprafaţei 
respective, iar prin hotărârile de guvern nr. 125/ 05.02.2004 şi nr. 336/18.03.2004 
au fost alocate şi fondurile necesare lucrărilor de demontare şi reamplasare a 
dezafectatului monument comunist (de care se vede că nu ne putem dispensa în 
ruptul capului!). 

Cuprins de o adevărată febră ctitoricească, în prelungirea unei tradiții de 
aproape o sută de ani, P. F. Părinte Patriarh Teoctist rostea de la amvon, în 
pragul acestei primăveri: “...Vom înălța Catedrala Mântuirii Neamului acolo 
unde se cuvine. S-a făcut o mare greşeală şi un mare păcat că monumentul 
Eroului Necunoscut se află tocmai la poalele monumentului comunist, care nu- 
şi are rostul acolo. Ce-apropiere, ce legătură poate fi între învățătura celor fără 
Dumnezeu şi jertfele- de 2000 de ani ale poporului român ortodox, al cărui 
simbol este Mormântul Eroului Necunoscut? Este drept în fața lui Dumnezeu ca 
acest mormânt să nu stea singur acolo, chiar dacă-i frumos parcul, ci să aibă 
alături altarul străbun al neamului nostru... ” (22.02.2004). 

ADEVĂRATELE RISCURI. Dacă există riscuri adevărate într-o 
asemenea întreprindere de indiscutabil interes religios şi național, atunci ele nu 
sunt cele invocate cu precădere de “cabala cârtitorilor” (comunişti, neocomunişti, 
ecologişti, pseudo-liberali stolojeniți, masoni, postmodernişti, ziarişti analfabeți, 
“cetățeni turmentați”, marțafoi mutanți gen George Pruteanu etc.), căci pământul, 
dacă-i rabdă pe ei, va răbda sigur şi o catedrală; o aruncătură de băț mai încolo 
sunt zeci de hectare de spațiu verde (Parcul Tineretului) în care să facă jogging 
ecologişti şi “oamenii recenți” (eventual duminica dimineața, când “fundamenta- 
lişti” se duc la liturghie), lucrările vor fi suportate financiar de Biserică ŞI de 
credincioșii benevolenți (cum s-a spus din capul locului şi cum s-a şi întâmplat 
cu toate ctitonile postdecembriste, căci din “banii contribuabililor” există destule 
mafii care să se înfrupte ca şi până acum, pentru scopuri mult mai lumeşti), iar 
fastul ortodox (care n-are nimic de-a face cu tendințele megalomanice ale 
dictatorilor secolului trecut, ci îşi are rădăcinile în Bizanțul imperial și modelul în 
“bolta cerească” a Sfintei Sofii) se va dovedi că nu poate face nici un rău tradiției 
bisericuțelor de lemn, cu care poate co-exista neantagonic în polimorfia firească 
a lucrănlor Duhului. 

Riscul cel mare ar fi acela ca Biserica însăși să rateze, prin factorii ei 
responsabil, această mare şansă istorică şi să dea curs unui kirsch arhitectural şi 
iconografic, mai ales că ne lipseşte expenența directă a monumentalității de acest 
gen, iar diferitele proiecte în machetă pe care mi s-a întâmplat să le văd până 
acum nu mi s-au părut tocmai liniştitoare... 

ȘI mai € ceva, în subsidiar, de care mă încearcă teama: anume că din 
dorința de a vedea proiectul cât mai repede concretizat şi a nu se pune rău cu 
oficialitățile laice care au sprijinit-o până acum, sau cu anumiți sponsori particulari 
din tagma lui Gigi: Becali sau a fraților Păunescu, Biserica se va preta la 
compromisuri tot mai numeroase, pătându-şi iremediabil imaginea publică şi 
pierzîndu-şi creditul moral al unei adevărate instituții sacre. Oi fi eu ceva cam 
prăpăstios, dar mi se pare că semnele nu lipsesc: participarea la campania masonică 
a aducerii în țară a rămășițelor regelui-călău Carol II şi înhumarea lor festivă în 


pământ sfințit, împreună cu rămăşiţele metresei sale; încoronarea rituală în biserică 


domnească a unui patibular “rege al țiganilor”; acceptul tacit al ridicării pe Dealul 


Patriarhiei, de către actuala putere, a unei statui a lui Cuza (unul dintre campionii 
de obediență masonică ai anticlericalismului şi secularizării); prezenţa în persoană 
a Patriarhului la înmormânatarea unuia din clanul securisto-mafiot al fraților 


Păunescu (dar nu şi la înmormânatea 
Elizabetei Rizea, de pildă, unde nici o 
înaltă oficialitate laică sau religioasă nu 
Şi-a pus problema să fie de faţă, deşi 
cra vorba de cel mai pregnant simbol 
al rezistenței populare la comunismul 
ateu şi antinațional) — toate acestea (şi 
altele asemănătoare, despre care n-am 
mai adus vorba) se circumscriu riscului 
de a reduce Ortodoxia la o coajă 
poleită, trădându-i miezul dumnezeiesc, 
pe care nici o măreție exterioară nu-l 
poate suplini, mai ales într-o lume atât 
de criticistă şi de circumspectă precum 
cea pe care-o anunţă zorii secolului 
XXI. Când vom rămâne fără duhovnicii 
Şi fără babele secolului XX, e cert că 
zidurile singure, oricât de mărețe şi de 
legitime, nu vor fi de ajuns pentru a ne 
Susține în marea înfruntare cu “taina 


fărădelegii”, urzită împrejurul nostru de 
prinţul acestei lumi”. 


A | 


IA 


LA 











i 
b 





ASTEPTÂNDU-L 


TEI: Un ambasador O 


“pentru liniştea noastră”? __ 


In luna martie, Casa Albă a anunţat, pentru 
inceputul acestei veri, înlocuirea ambasadorului S.U.A 
la Bucureşti. Actualul ambasador, Michael Guest. a 
reprezentat cea mai vehementă voce critică din partea 
administrației americane — şi poate chiar din întregul 
peisaj politic internațional — la adresa puterii corupte 
din România. Pe lângă asta, Michael Guest a călcat pe 
bombeu puterea kaghebistă de la Bucureşti prin 
implicarea sa în cazul reabilitării generalului Pacepa, 
ca şi prin afinitățile sale creştin-democrate, concreti- 
Zate prin vizita ambasadorului american la sediul 
P.N.Ţ.C.D. (exphcabile prin angajamentul lui Victor 
Ciorbea, ca prim-ministru al României, în 1997, în 
fața tuturor miniştrilor de Externe ai țărilor N.A.TO, 
de a dekaghebiza serviciile secrete ale țării noastre), 

Nu este exclus ca, din toate aceste motive, Michael 
Guest să fi devenit, neoficial, indezirabil pentru liderii 
P.S.D., după cum reiese și din repetatele reacții alergice 
necontrolate ale preşedintelui Iliescu la criticile for- 
mulate de ambasadorul american, ca şi din răbufnirile 
mârlăneşti, cu aluzii obscene, ale premierului Adrian 
Năstase, în consens cu “pamfletele” semnate de C. V. 
Tudor în România Mare, la adresa aceleiaşi persoane 
non grata. 

Va fi înlocuit Michael Guest cu un ambasador 
“Dentru liniştea noastră”? În condițiile în care sondajele 
de opinie indică triumful electoral al unui P.S.D 
atotputernic, controlat mai abitir de Ion Iliescu, din 
viitoarea sa postură de preşedinte al partidului, 
democrația dâmboviţeană pare să nu mai reprezinte o 
“chestiune arzătoare” pentru Statele Unite, confruntate 
cu intensificarea fără precedent a rezistenței anti- 
americane din Irak, retragerea trupelor spaniole din 
zonă şi amenințările teroriste din partea lui Bin Laden, 
cu consecințe electorale bulversante, similare celor din 
Spania. Oficial, S.U.A. par să se mulțumească cu 
“partea leului” reprezentată de poziția geo-strategică a 
României în cadrul alianţei și de participarea țării noastre 
la campaniile din Afganistan şi Irak, renunțând — cel 
puțin în timpul campaniei electorale din România — la 
criticile dure, directe, de natură politică, la adresa 
puterii de la București. De altminteri, de la o vreme, 
vocea lui Michael Guest nici nu se mai aude... Prin 
această tăcere din partea S.U.A., PS.D. este lăsat să- 
şi adjudece în scopuri electorale admiterea României 
în NATO. Ce oferă în schimb PS.D.? Oportunităţi 
de afaceri de mare anvergură cu statul român, “suflate” 
Uniunii Europene, precum construirea autostăzii 
Brașov-Oradea atribuită fără licitație, pe criterii politice, 
companiei americane Betchel. Se vor mulțumi însă 
S.U.A. cu acest compromis? Va accepta NATO. 
loialitatea declarativă a unei Românii pesediste 
nedekaghebizate, legate încă “ombilical” de Moscova? 


A o prop PPE 
a = 


Umbra lui Pacepa. La Cotroceni __— 


me o ad cat hi Pad A ie a al 





Dezvăluirile lui Pacepa (National Review preluat 
de Ziua/2 martie), conform cărora “deturnările de 
avioane au devenit un instrument al politicii externe 
sovietice și, până la urmă, arma aleasă pentru atentatele 
de la || septembrie 2001”, ca şi'îndemnul său 
(formulat cu aceeași ocazie) la “defectările din tabăra 
adversă” — considerate ca fiind “cele mai bune arme 
ale Americii împotriva teroriştilor şi a regimurilor 
totalitare”, — adresate agenților secreți din “China, Rusia 
sic!), Coreea de Nord'şi Sina” (“Luaţi exemplul meu! 
[: luna iunie voi sărbători 26 de ani de când m-am 
rupt de dictatură și singurul. regret este că nu am făcut 
acest pas mai devreme”), indică faptul că, pentru 
actuala administrație americană, Rusia face parte din 
“tabăra adversă”, În S.U.A., Pacepa nu e tocmai ncica 
Nimeni, ci o autoritate în domeniul serviciilor secrete 
din fostele țări comuniste ale Europei de Est. leșirile 
sale la rampă, la momentul oportun, sunt dirijate de 
inteligența americană atât pentru deconspirarea publică 
a agenţilor K.G.B. din “vechea” Europă (actualul 
ministru de Externe al Germaniei, Joschka Fischer, și 
relaţiile acestuia cu Cohn Bendit, membru al 
Parlamentului curopean, și Kastern Voight, responsabil 


PUNCTE CARDINALE 


- i | Ț 
5% (| ) | | își 
i 
i A st 
E, e ae p € 4 
] , | Și fi YA [. ai 


4 
| 
Li 


aie 


al relațiilor cu S.U.A. în ministerul lui Fischer), cât şi 
a candidatului democrat la preşedinţia S.U.A, John 
Kerry (acuzat de “promovarea unui discurs kaghebist”). 

In ce priveşte realitatea postdecembristă din 
România, dezvăluirile lui Pacepa i-au vizat cu precădere 
pe agenţii recrutați de Moscova în “operația DNESTR”, 
care prevedea “stabilirea unor contacte clandestine cu 
cadre din conducerea partidului, a armatei şi a Securi- 
tății ce au făcut studii la Moscova şi determinarea lor 
ca, la semnalul Moscovei, să-l aresteze pe Ceauşescu 
şi să creeze un Front al Salvării Naţionale, care să 
preia conducerea provizorie a ţării” (cf. lon Mihai 
Pacepa, Moştenirea Kremlinului, Ed. Venus, Bucureşti, 
1993, p. 302 şi urm.). Pe lista lui Pacepa, alături de 
agenţi sovietici (deconspirați de U.M.0920/A, care 
funcționa sub “umbrela” D.L.E.) ca Silviu Brucan, 
Valter Roman, Petre Roman (descoperit de generalul 
Nicolae Pleşiţă), Nicolae Militaru, Sergiu Celac (răsăriți 
după “revoluție” în posturi-cheie, ca şi ciupercile după 
ploaie), figurează şi Ion Iliescu, din al cărui curricu- 
lum vitae spicuim: “Cea mai înaltă victimă a lui 
U M.0920/A a fost lon Iliescu, unul din cei 9 secretan 
ai Comitetului Central, Un marxist de profesie, cu 
remarcabilă inteligență nativă, el a fost unul din favoriţii 
lui Ceauşescu, care, la scurt timp după ce a venit la 
putere, l-a făcut membru al cercului său intim, 
punându-l să conducă imensul aparat de agitație şi pro- 
pagandă al partidului şi să coordoneze operaţiile de 
dezinformare pe plan naţional (...). La scurt timp după 
crearea U.M.0920/A, Ceauşescu l-a îndepărtat din 
centrul puterii (...). In afara faptului că a studiat la 
Moscova, Iliescu avea alte trei păcate capitale în ochii 
lui Ceaușescu: purta numele de Ilici dat de tatăl său, 
un comunist fanatic ce-l idolatrizase pe fondatorul 
Uniunii Sovietice, Vladimir Ilici Lenin ; avea o pregătire 
marxistă mult mai temeinică decât a lui Ceauşescu ; 
și, în plus, era atât de ros de parvenitism şi ambiţii 
personale, încât a preferat să nu raporteze mentorului 
său aluzia “nevinovată” ce i-a fost facută de un 
membru al unei delegații “ideologice” sovietice, după 
care Moscova ar fi mai “fericită” cu Iliescu în fruntea 
P.C. R." (lon Mihai Pacepa, loc. cit.). 

lată de ce, pentru Ion Ilici Iliescu şi ceilalți 
conspiratori implicați în desfăşurarea operaţiunii 
DNESTR, cocoţaţi pe spinarea morților noştri la 
conducerea țării, în scopul menţinerii României (printr: 
o economie de piață nefuncțională, în cadrul unui stat 
mafiot nedemocratic) în sfera de influență a Rusiei, 
lon Mihai Pacepa reprezintă, ca și pentru Ceaușescu, 
coşmarul provocator de cele mai cumplite migrene, 
În paralel cu îndemnul oficial, adresat de fostul şef al 
spionajului românesc agenţilor din rabăra adversă de 
a-și abandona stăpânii politici, prin reabilitarea lui 
Pacepa, susținută de vicepreşedintele S.U.A. Dick 
Cheney şi de ambasadorul S.U.A. la Bucureşti, 
Michael Guest, regimului kaghebist de la Bucureşti i 
se arată pisica. La aflarea veștii, “Cucuveaua” a sărit 
ca arsă — aşa cum reacționa odinioară, când auzea 
vorbindu-se despre Regele Mihai (înainte ca Minciuna 
să stea cu Regele la masă), Ceea ce îi dădea frisoane 
“jlepalistului” Iliescu era /egitimitarea regelui. Or, dacă 
Pacepa, pe lângă avere și pensie (pe care Iliescu i 
le-ar da fericit, că doar nu dă de la el, ca să nu mai 


I 


[A 
! L 
* 


Mai 2004 NR. 5/161 PAG.3 





ap 


- 


Li 

' 
| 

ie 


aibă dureri de cap), redobândeşte şi gradul de general 
de informaţii externe, fostul șef al spionajului românesc 
ar putea deveni cea mai legitimă persoană pentru 
ocuparea funcției de director al S.L.E. Că doar am 
intrat în N.A.T.O. cu arme şi bagaje! În această situație, 
ce-ar mai putea obiecta Iliescu şi ai lui dacă mâine- 
poimâine generalul Pacepa, repus în drepturi, ar solicita 
şi redobândirea funcției, cu aceeaşi susținere politică 
din partea S.U.A.? Şahul în care este ținut regimul 
Iliescu prin mutarea “pionului” Pacepa (în eventua- 
litatea transformării sale în “regină”), i-a determinat 
pe cei vizați să răspundă prin mutarea “nebunului”: 
Comeliu Vadim Tudor — unit în cuget şi (ne)simțiri cu 
aripa dinozaurilor comunişti din P.S.D., susținătoare 
a lui Ion Iliescu — este scos la rampă pentru a adresa 
(şi el) un ape! ofițerilor şi subofițerilor nemulțumiți 
din S.R.1. şi din alte servicii secrete (care, din cauza 
nemulțumirii, ar putea “defecta” la îndemnul lui 
Pacepa), invitându-i “să treacă direct alătuni de mine 
(în tabăra ruso-arabă !), pentru că trebuie să opteze 





niere guvernamentală care, la presiunea Cotrocenilor, 
l-a propulsat în postul de vice-premier (deci în coasta 
lui Adrian Năstase) pe generalul (r.) de corp de armată 
loan Talpeş, fost director S.1.E. într-o perioadă (1992- 
1996) în care PS.D,, aflat la putere, făcea ochi dulci 
big-brother-ului de la răsărit şi dădea cu tifla unchiului 
Sam, și fost consilier pe probleme de securitate al 
preşedintelui Iliescu, în actuala sa investitură. În noua 
funcție, omul de încredere al lui Iliescu cumulează 
conducenile direcțiilor-cheie ale executivului: integrarea 
europeană, Justiția şi — atenție! — apărarea. Spre 
deosebire de integrare şi justiție, unde e dezastru, în 
armată reforma a reuşit, de bine-de rău, să demareze, 
acest sector neavând nevoie câtuşi de puțin de supra- 
controlul prezidențial exercitat prin fostul şef al 
spionajului din “tabăra adversă”. Iliescu, după cum se 
vede, are însă nevoie de deținerea supra-controlului 
armatei (ca și Ceaușescu în ultima perioadă a domniei 
sale). De ce şi de cine se teme preşedintele? După 
cum reiese atât din raportul negativ al baroanei Emma 
Nicholson (care recomandă reorientarea negocierilor 
de aderare a României la U.E,, din cauza inexistenței 
statului de drept), cât şi din raportul negativ al 
Departamentului de Stat al S.U.A. privind drepturile 
omului pentru anul 2003 (care constată acelaşi faliment 
al democraţiei, soldat cu decizia Senatului S.U.A. de 
menținere a postului de radio “Europa liberă”), până 
în prezent aderarea țării noastre la NA.TO. nu a 
produs nici un efect în privința dekaghebizării şi a 
democratizării ei. 

n aceste condiții, suntem îndreptățiți să ne 
întrebăm. (şi noi): ar putea fi oare şi România 
“contaminată” de “virusul” mişcărilor de eliberare 
națională anti-rusești din Georgia, Lituania, Ucraina 
sau Moldova? Om trăi şi-om vedea! Sau “vom muri 
şi vom fi liberi”... 


Traian Câlin UBA 








PAG. 4 NR. 5/161 Mai 2004 





In anul 1999, după penibile discuții şi controverse, 
Parlamentul României, în care defuncta Convenţie 
Democrată, constituită în jurul Partidului Naţional Țărănist, 
dispunea de o confortabilă majoritate, a votat Legea 187, 
prin care se instituia Consiliul Naţional pentru Studierea 
Arhivelor Securităţii (CNSAS), instituție menită să 
răscolească şi să scoată la lumină fărădelegile săvârşite de 
Securitate de-a lungul a patru decenii de activitate. Proiectul 
acestei legi a fost conceput și înaintat forului legislativ de 
senatorul țărănist Constantin Ticu Dumitrescu, preşedintele 
Asociaţiei Foștilor Deținuți Politici. Surprinzător însă, cei 
care s-au opus cu îndârjire adoptăni proiectului de lege în 
forma inițială au fost proprii săi colegi de partid, care 
pretindeau, paradoxal, că formațiunea lor politică 
întruchipează anticomunismul radical, atât ca doctrină, cât 
mai ales prin cadrele de bază, în majoritate foști deținuți 
politici. După ce proiectul inițial, care constituia un document 
necesar însănătoşirii morale a societății româneşti, a fost 
măcelănt până la desfigurare de “aleşii națiunii”, legea a 
ieşit pe piață sub denumirea de “Legea Ticu”. Confruntat, 
în primul rând, cu ipocrizia și cinismul colegilor săi de partid, 
C. T. Dumitrescu a demisionat din PNŢCD şi a asistat 
neputincios la nașterea avortonului, căruia i s-a emis, în 
fals, certificat de paternitate pe numele său. Cât priveşte 
rostul CNSAS, așa cum l-a gândit puterea politică, se pare 
că Academia Caţavencu are dreptate când restituie iniţialelor 
instituției conduse de istoricul Gheorghe Onişoru adevărata 
lor semnificație: “Conspirația Naţională pentru Spălarea şi 
Acopenrea Secuntățu” 

Comunismul a fost (şi continuă să fie, acolo unde 
încă mai dăinuie) un regim politic criminal. Pentru a se 
menține la putere, pretutindeni unde a fost instaurat, a avut 
nevoie de un putemic aparat de represiune, dimensionat pe 
măsura ostilității cu care oamenii l-au întâmpinat cel mai 
adesea. La noi, aparatul de represiune a fost Securitatea, 
centrul vital al puterii comuniste. În 1989, popoarele din 
estul Europei au găsit resursele de energie spirituală să 
înlăture regimurile comuniste, care le amenințau nu numai 
cu identitatea, dar chiar şi existența. Răstumnarea regimurilor 
comuniste nu a însemnat însă intrarea în normalitate, ci 
începutul unui lung proces de vindecare a rănilor provocate 
de ideologia marxistă. “Comunismul — spune politologul 
francez Jean-Francois Revel în Revirimentul democrației — 

e atât de devastator, încât nu-i de ajuns să ieși din el ca să 
scapi de el: trebuie să poți ieşi inclusiv din toate consecințele 
lui”. Aceasta este problema cu care s-au confruntat 
popoarele est-europene care în 1989 au ieşit formal din 
comunism. Românu, insă, nu au;făcut decât în aparență 
acest pas, astfel că pentru noi problema nu este, ca pentru 
celelalte popoare din fostele țări comuniste, să ieşim din 
“consecințele comunismului”, ci să ieşim efectiv din 
comunism. În România a avut loc, în decembne 1989, o 
lovitură de stat comunistă şi “numai complicitatea şi ajutorul 
exterior al KGB-ului le-au permis complotiştilor să-l 
lchideze pe Ceauşescu”, ne spune răspicat acelaşi Jean- 
Franșois Revel. (Evaluarea evenimentelor din Decembne 
89 ca “lovitură de stat” întruneşte cvasiunanimitatea 
istoricilor occidentali. Singurii care mai susțin ideea unei 
“revoluții” sunt comuniştii de la București, în frunte cu lon 
Ihescu, De altfel, pretenția lor de a fi preluat guvernarea 
țării ca “emanaţi” ai unei “revoluții anticeauşiste” confirmă 
teza complotului, termenul de “revoluție anticomunistă” fiind 
evitat de actualii conducăton ai României.) 

Dar pentru ca România postdecembristă să nu fie 
privită ca o Coree de Nord înfiptă în inima Europei, 
“revoluționarii” care l-au înlăturat pe Ceauşescu au 
concedat, în numele unui “comunism re format” de inspiraţie 
gorbaciovistă, să amendeze “comunismul ortodox” prin 
ridicarea restricțiilor asupra libertăţii de asociere şi libertății 
de expresie. Acceptarea celor două libertăți fundamentale, 
propni democraţiei, nu a fost însă considerată ca o reală 
amenințare pentru stabilițatea structurilor comuniste, 
temeinic consolidate in societatea românească, În viziunea 
unuia dintre promotorii loviturii de stat, evreul comunist 
Silviu Brucan, poporul român ar fi un “popor nătâng” (stupid 
people), care abia peste 20 de ani va reuși să asimileze 
democrația. Cum însă de la data la care a fost făcută această 
profeție (puţin măgulitoare pentru noi, românii) au trecut 
numai 14 ani, actuala clasă politică, alcătuită, cu 
nesemnificative excepții, din activiști PC, R. preluaţi în bloc 
de la regimul Ceaușescu, poate să se desfăşoare în voie, 
mimând democrația. O “democrație originală”, clădită pe 
recomândarea imperativă: “Păstraţi structurile!”, adresată 
de comunistul lon Iliescu încă de la prelurea puterii, 

Dintre “structurile” care trebuiau “păstrate”, 
Securitatea s-a bucurat de o atenție deosebită din partea lui 





PUNCTE CARDINALE 


lon Iliescu. Menţinerea ei ca un centru vital al noului regim 
politic constituia garanția că lovitura de stat pe care a condus- 
o nu va fi deturnată spre o democrație reală. In acest scop, ea 
trebuia ocultată, iar agenţii ei — travestiți. În acest sens, 
relatarea lui Jean-Frangois Revel despre desăvârşita coabitare 
între vechea poliție politică și democraţia iliesciană este 
sugestivă: “Travestiţii români nu au renunțat la teroare. Au 
folosit-o din plin şi fără scrupule în săptămâna 11-17 iunie 
1990 la București, unde au adus formaţiuni de asalt compuse 
din aşa-zişii mineri, mulți dintre aceştia fiind agenți ai 
Securităţii, care au ucis şi au lovit cu drugi de fier, zile de-a 
rândul, manifestanți și simpli trecători, au spart sedii de partide, 





au lovit lideri politici ai opoziției. Însăşi frazeologia travestiţilor 
a regresat înspre cele mai vechi stadii ale stalinismului: 
manifestanții care cereau pluralism autentic şi libertatea 
efectivă de expresie au fost numiți «fascişti» care ascultă de 
«ordine venite din străinătate». lon Iliescu a mulțumit public 
falşilor mineri veniţi «să apere revoluția», Ca de obicei, 
Occidentul a oftat vag. Rezultatul practic a fost menținerea la 
putere a comuniştilor, ba mai mult: restabilirea monopolului 
pierdut, sau măcar amenințat în ianuarie”, 

Procesul de ocultare a Securităţii şi de travestire a 
agenţilor ei a continuat sistematic, spre forme din ce în ce 
mai perfecționate. În documentarul “Securitatea 89”, distribuit 
gratuit de Academia Caţavencu (cu menţiunea: “Apare până 
când se termină securiştii!”), istoricul Marius Oprea 
sintetizează esenţa acestui proces în următorii termeni: 
“Schimbarea la față a Securității, camuflarea epoleților 
albaştri sub costumul Armani al parlamentarului, ofițerului 
din serviciile secrete, funcţionarului public, al omului de 
afaceri de succes, şi chiar sub roba magistratului, a fost un 
proces discret. Abia acum, reconstituind cu greu, şi în pofida 
ostilităţii manifestate oficial față de deconspirarea ei, imaginea 
a ceea ce a fost Secuntatea în 1989, începem să îl înțelegem”. 

La înființarea CNSAS, românii au sperat că “vor 
cunoaşte adevărul, iar adevărul îi va face liber”, Au sperat 
că prin cunoașterea crimelor regimului comunist săvârşite de 
poliția sa politică se vor spulbera tenebrele trecutului care 
încă îi apasă. Dar, ne spune acelaşi Marius Oprea, “nu numai 
acest proiect, ci majoritatea acțiunilor şi declarațiilor 
guvernanților ignoră condamnarea crimelor şi abuzurilor 
regimului comunist, a autorilor lor morali şi efectivi, din simplul 
motiv că ei nu se pot condamna pe sine”. Dacă aceasta este 
situația după scurgerea unui cincinal de la înființarea Comisiei 
care ar fi trebuit să scuture colbul așternut peste Arhivele 
Securității, suntem îndreptățiți să ne întrebăm de ce 
personalități ca Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici şi 
chiar Mircea Dinescu, care se bucură de prezumția de 
onorabilitate, continuă să gireze prin prezența lor o instituție 
al cărui rol se dovedeşte a fi nu deconspirarea Securității, ci 
ocultarea ei. 

Încercând să ne explicăm această stare de fapt, am 
înțeles cât adevăr cuprinde afirmația unui colonel din fostul 
Departament al Securității Statului, citată de Marius Oprea: 
“Cei care au crezut după 22 decembrie 1989 că vor înlătura 
Securitatea și-au făcut iluzii”. Am înțeles că îndârjirea cu 
care agenții SRI se opun accesului la Arhivele Securităţii 
exprimă conştiinţa apartenenței lor la o confrerie care, în 
timp, şi-a schimbat doar denumirea, nu și rostul. Am înțeles 
manevra membrilor CNSAS, obedienți actualei puteri, de a 
bloca prin neparticiparea la ședințe dezvăluirea trecutului 
comunisto-securist al celor care conduc astăzi țara. Am înţeles, 
de asemenea, că pentru istoricul Gh. Onişoru păstrarea 


pa —- 


scaunului de preşedinte al unei Comisii naționale, salanul 
de ministru şi maşina la scară valoarează mai mult decât 
adevărul, la care profesiunea ar trebui să-l oblige. 

Nu am înțeles însă de ce gânditorul politic H.-R. 
Patapievici se încăpățânează, în flagrantă contradicție cu 
sine însuşi, să facă poliția poliției politice. (In “Nota” la 
articolul intitulat “Casta aparatului de stat”, publicat în 1995 
în revista 22, făcea următoarea afirmaţie despre dosarele 
Securităţii, pe care astăzi le vânează; “Mai cred, reluând un 
argument al lui Adam Michnik, că tipul de adevăr pe care-l 
conțin aceste dosare este unul profund securist şi deci 
impropriu”.) În schimb, D-l Andrei Pleșu se arată consecvent 
cu sine însuşi, considerând că “ar fi păcat să încetăm a mai 
întreba, pe motiv că unele întrebări nu duc nicăieri”. Noi 
însă credem că la fel cum discuţiile despre “Sexul îngerilor” 
și “Câţi îngeri pot sta pe un vârf de ac?” au devenit deja 
“parabole folclorice ale investigației caduce”, tot astfel 
investigaţiile având ca obiect Arhivele Securităţii se 
desfășoară “sub eticheta scolastică divagatorie și futilă” 
(ca să parafrazăm din capitolul “Întrebările teologilor” al 
remarcabilului său studiu Despre îngeri). Cât priveşte cel 
de al treilea personaj, creditat cu prezumția de onorabilitate, 
fostul poet Mircea Dinescu, acesta s-a dovedit a fi doar o 
hahaleră gălăgioasă, ale cărui singure performanţe 
extraliterare sunt superficialitatea, vulgaritatea şi suficiența. 

Dar adevăratul viciu al CNSAS este unul de fond. 
Prin obiectivele pe care le are în vedere, CNSAS abate 
atenția opiniei publice de la cauza răului (regimul comunist 
cu centrul său vital, Securitatea) spre doar unul dintre efecte 
(informatoni Securității), care deşi grav în sine, nu atinge 
nici pe departe gravitatea daunelor devastatoare aduse 
Bisericii, Școlii, Justiţiei şi, mai presus de orice, Satului românesc 
(garantul existenței noastre ca națiune, astăzi distrus fără speranță 
de renâştere). “ IF 

Ceea ceînsă nu a reușit să realizeze CNSAS a reuşit, 
fără să dispună de o schemă stufoasă de “colaboratori” şi 
“specialişti”, şi fără fonduri puse la dispoziție din bugetul 


Statului, o persoană particulară, D-na Doina Jela, prin 


întreaga sa operă, încununată de ultima lucrare: Lexiconul 

negru — unelte ale represiunii comuniste (Humanitas, 2001). 

Desigur, acest “dicționar al anchetatonlor, temnicerilor şi 

torționarilor” nu epuizează dezvăluirea poliției politice 

practicate de Securitate, dar el serveşte ca model pentru 

orice altă acțiune care-şi propune, cu bună-credinţă, să 

dezvăluie crimele săvârşite de aparatul de represiune al 

regimului comunist. Citându-l pe Soljeniţin, autoarea 
subliniază importanța cunoaşterii adevărului pentru 
reclădirea morală a popoarelor ieșite din comunism: “Trebuie 
să condamnăm în mod public însăși ideea de reprimare a 
unor oameni de către alții! Trecând viciul. sub tăcere, 
cufundându-l înlăuntrul nostru doar să nu iasă afară, noi de 
fapt îl semănăm, şi el va răsări înmiit în viitor! Fără a-i 
pedepsi ori măcar fără a-i blama pe criminali, nu numai că 
pur şi simplu le ocrotim bătrânețile infame, dar prin asta nu 
facem altceva decât să smulgem de sub noile generaţii orice 
fundament al ideii de dreptate. lată de ce aceste generații 
cresc, «indiferente», nu din pricina «slabei activități 
educative». Tinerii capătă convingerea că ticăloşia nu e 
pedepsită niciodată pe pământ, dar aduce întotdeauna 
bunăstare. Și va fi dureros, şi va fi cumplit să trăieşti într-o 
astfel de țară!”, 

Pe cerul indiferenței cvasiunanime a românilor, 
acoperit de norii complicității actualei puteri cu făptaşii 
crimelor Securității, se pare că se deschide totuşi o geană 
de lumină dătătoare de speranță. În documentarul “Lista lui 
Secu = dosar de urmărire informativă a Securității”, editat 
de Academia Caţavencu, găsim următorul anunț: 

Institutul Român de Istorie Recentă (IRIR), 
Academia Caţavencu și Fundaţia “Gheorghe Ursu” 
desfăşoară un program de cercetare privind cadrele fostei 
Securităţi (1949-1989). Persoanele care au avut acces până 
în prezent la propriile dosare de urmărire informativă şi 
sunt în posesia acestora (copii xerox) sunt rugate să pună 
aceste documente la dispoziția noastră. De asemenea, 
așteptăm și securişti care vor să se denunțe. Dosarele pot fi 
expediate pe adresa IRIR, str. Matei Voievod 18, sector 2, 
Bucureşti. Informații la telefon (021)252.75.56, 252.75.57 
sau irir(deuroweb.ro, Vă rugăm să ne comunicaţi și 
adresele unde puteți fi contactaţi de către cercetătorii IRIR 
pentru informații suplimentare, Cercetătorii care lucrează 
la acest proiect și care pot fi contactaţi la IRIR sunt: Sorin 
Cucerai, Armand Goşu, Stejărel Olaru. Coordonatorul 
proiectului este Marius Oprea, de la Institutul Român de 
Istorie Recentă. 

Să dea Domnul să fie într-un ceas bun! 

Gabriel CONSTANTINESCU 









SAH 







REGE ... (4) 


„ „Cunoscând slăbiciunea, prințului Carol pentru femei, cercurilor interesate să 
exercite influență şi control asupra acțiunilor viitorului rege al României nu le-a fost greu să 
pună la punct scenariul prin care acesta să o întâlnească pe Elena Lupescu. Sarcina de 
“codoş”, mijlocirea legăturii prințului cu noua “femeie fatală” (care, de data aceasta, nu 
trebuia să fie doar o aventură efemeră, ci o legătură de lungă durată), a fost îndeplinită de 
“un anume Posmantir”, despre care Alex Mihai Stoenescu ne furnizează următoarele 
informații în Istoria loviturilor de stat în România: 

“In anul 1925, Elena Lupescu se cuplase cu cineastul Tudor Posmantir, evreu din 
Brăila, care se ocupa cu jurnalele de şturi şi documentare la comandă, de efect propagandistic, 
dar conducea şi o. mică, afacere cu filme pomo şi albume de plasament. Elena Lupescu 
pozase pentru un astfel de album, fotografiile sale nud fiind mai târziu recuperate din 
străinătate cu sume importante, Unul dintre chenţii lui Posmantir din anii *20 era chiar 
prinţul Carol, pe care îl insoțise în călătoria în jurul lumii şi căruia îi plasa în mod curent 
femei. Este de presupus că tehnica sexuală a femeii i-a atras atenţia lui Carol, găsindu-şi 
astfel o parteneră potrivită pentru excesele sale maladive. Dar mai important în evoluția 
relației Carol-Lupescu din cursul anului 1926 a fost faptul că Elena Lupescu avea acces la 
presa socialistă, la anumite cercun francmasonice şi la o serie de indivizi suspectați de 
legătură cu Uniunea Sovietică. De altfel, Posmantir însuşi era suspectat de servicule de 
informații româneşti că foloseşte rețeaua sa de prostituate pentru culegerea de informații 
de la clienții din lumea politică şi financiară. Carol se afla atunci într-un moment foarte greu 
al vieții sale, implicat în afaceri murdare de corupție, izolat și cu imagine foarte proastă”. 

Este vorba de o comandă de avioane de recunoaştere şi de vânătoare făcută de 
prințul Carol, în calitate de şef al Inspectoratului General al Aeronauticii din cadrul 
Ministerului de Război, la firma britanică Siskin-Armstrong. Avioanele cu care urma să fie 
dotată aviația română s-au dovedit a fi total necorespunzătoare, fapt constatat de ataşatul 
militar al României la Londra, nimeni altul decât viitorul mareşal lon Antonescu, care a 
sesizat guvernul de la Bucureşti. În această situație, se impunea rezilierea contractului, dar 
cum Carol încasase deja un comision consistent de la omul de afaceri care mijlocise 
contractul între Statul român şi firma bntanică, s-a opus rezilierii, acceptând transformarea 
obiectului comenzii iniţiale în furnizarea de alt gen de echipamente. Deoarece România 
avea totuşi nevoie de avioane de vânătoare, a fost contractată rapid furnizarea unui lot de 
50 de aeronave fabricate de firma olandeză Fokker. Curând, s-a constatat că intermediarul 
acestui nou contract era acelaşi misit care încheiase afacerea cu firma Siskin-Armstrong; 
așadar, un nou contract și, bineînțeles, un nou comision pentru “Inspectorul General al 
Aeronauticii” — prințul Carol! | n | 

“Elena Lupescu — scrie în continuare Alex Mihai Stoenescu — i-a facilitat [lui 
Carol] accesul la presa socialistă și la rețelele, de propagandişti ai acesteia, singura parte 
dispusă la apărarea publică a prințului-infractor împotriva guvernului liberal. F irele ipotezei 
unei Elena Lupescu agentă sovietică se leagă şi de acest domeniu, mai ales prin suspectele 
sale deplasări la Viena, unde femeia afirma că îşi vizitează mama trecută la catolicism. 
Cum, în unele ocazii, s-a constatat că mama Elenei Lupescu era bine-merci la Bucureşti, 
putem presupune că amanta viitorului rege avea întâlniri conspirative cu şefii INO. Numiţă 
mai întâi Osbii Ordel, în cadrul CEKA, secția specială a GPU pentru activitatea de spionaj 
a URSS pe teritorii străine, INO își instalase sediul la Viena, beneficiind de sume imense și 
de o bancă de documente secrete furate sau copiate în cancelariile statelor europene..." 

"Dacă presupunerile lui Alex Mihai Stoenescu.cu privire la implicarea. Elenei 
Lupescu În acțiuni de spionaj în favoarea Uniunii Sovietice s-ar putea să fie adevărate, 
mizeria morală în care s-a afundat prințul Carol prin noua sa legățură amoroasă este, fără 
îndoială, certă şi mai ales dezgustătoare. “După ce Posmantir reușește să prezinte această 
femeie fostului Principe Carol = relatează Eugen Teodoru în culegerea de documente 
intitulată Din scrinurile regilor, citând dintr-un astfel de document -, pune la cale o serie de 
întâlniri între cei doi, la Șosea, la Cinematograful «Pallace» și în diferite orașe din țară, 

“unde fostul Principe călătorea în interes-de serviciu mulitar sau pentru a vizita filialele 
"Fundaţiei Carol (...). Relaţiile dintre aceştia devenind din ce în ce mai intime, se simțea 
nevoia amenajării unei case de întâlnire, ceea ce nu întârzie să se producă în următoarele 
împrejurări: Elena Lupescu cunoștea din viața ei de aventuri pe comandorul Tăutu, căruia 
făcându-i propunerea de a-i pune la dispoziție casa sa din strada Progresului nr. 3, acesta 
acceptă cererea și întâlnirile încep să aibă loc la locuința comandorului Tăutu, aproape în 
fiecare seară”. 
În continuare, raportul relatează amănunţit despre achiziționarea de câtre prințul 
"Carol a unei vile, care va fi înregistrată pe numele lui Constantin Lupescu, fratele Elenci. 
Metresa prințului se instalează în noua locuinţă, fără însă să renunţe la vechile legături, 
"ceea ce-i îndreptățea pe memorialiști să-i confere statutul nu numai de demi-mondenă, dar 
chiar de prostituată, așa cum rezultă fără echivoc din textul raportului, 
| “În zilele când Elena Lupescu rămânea singură, mai era vizitată, fără ştirea 
fostului Principe, de un anume Stefan Wieder și de locotenentul de Aviaţie D. Don; cu ambii 
"avea relaţii intime. (...) O bună bucată de vreme venea la vilă și comandorul Tăutu; la un 


PUNCTE CARDINALE 


L] de Gabriel CONSTANTINESCU. IEI? Aaaa 





Mai 2004 NR. 5/161 PAG. 5 





« monarhi buni, foarte buni, slabi sau răi.” 


+3 d: 


pd i 4 
(ar ăă - ph 
5 La % 
. Y. 
Z = PR 
ă - - 
. ŢI za E. iii 


» fe 
pi MR PIE 


4% 


b 


d. 
i Î 
44 
4. 


4 
LI 







- 


Si E A 
Ra ui x : Y d 


moment dat acesta, văzând intimitatea legăturilor dintre fostul Principe şi Elena Lupescu, 
cum şi prea desele lor întrevederi, începe să-și dea socoteala de proporțiile serioase pe care 
le luase această chestiune la care el contribuise într-o mare măsură. Temându-se că lucrurile 
să nu ia o întorsătură gravă şi reflectând asupra răspunderii morale pe care putea s-o aibă 
în caz când s-ar fi descopenit faptele şi rolul său în această afacere, incepe să întrerupă pe 
de o parte vizitele la vilă, iar pe de altă parte, în discuțiile pe care le are cu fostul Principe, 
caută să-l convingă şi să-l determine să renunțe la această femeie. Rezultatul acestor 
discuțu a fost că ex-Pnncipele Carol a interzis comandorului Tăutu să aibă acces mai 
departe în vilă”. 

Pnncipesa Elena a înțeles primejdia pe care o reprezintă Elena Lupescu pentru 
căsnicia sa, dar încercările de a-l smulge pe Carol din mrejele “Roşcatei”, așa cum o 
numeşte Constantin Argetoianu în Memoriile sale pe amanta lui Carol, au eşuat. Ca urmare, 
perspectivele unui divorţ, care să pună capăt acestei situații scandaloase, devenea din ce în 
ce mai probabilă. Dacă adeseori, în procesele de divorț, pentru a evita dezvăluirea 
adevăratelor cauze care au condus la desfacerea unei căsătorii, judecătoni folosesc în 
motivarea sentinței sintagma “nepotrivire de caracter”, în. cazul familiei princiare această 
motivație exprimă situaţia de fapt. Deosebirile de structură sufletească, educație, mentalitate 
ȘI comportament între cei doi soți erau atât de mari încât nimeni şi nimic nu a putut interveni 
cu ceva pentru a le nivela. În timp ce principesa Elena era o aristocrată autentică, atât prin 
naștere, cât şi prin educație, Carol se situa la polul opus. Apropierea sa de mentalitatea de 
mahala şi — ceea ce este mai grav pentru un viitor cap încoronat — participarea sa la afaceri 
oneroase şi acte de corupție prevesteau că prințul Carol nu va fi monarhul “foarte bun”, așa 
cum spera țara să fie, ci un monarh “slab şi rău”, un adevărat blestem pentru români. 

Cât pnveşte pe Elena Lupescu, am greşi dacă ne-am limita la a o privi doar ca pe 
o femeie de moravuri uşoare, al cărei obiectiv era să stabilească o legătură care să-i aducă 
avantaje materiale, asigurându-i o existență lipsită de griji. În relația sa cu prințul Carol, 
“Roşcata” țintea mult mai sus. Indiferent dacă eforturile de a-l acapara total pe moştenitorul 
tronului se desfășurau pe linia unei misiuni pe care trebuia să o îndeplinească, aşa cum 
încearcă să ne sugereze Alex M ihai Stoenescu, sau dacă acționa “în nume propriu”, ea s- 
a dovedit o maestră desăvârşită în arta de a transforma ceea ce inițial părea a fi doar o 
simplă aventură bazată pe atracţia sexuală într-un “parteneriat de interese”. Numai aşa se 
explică longevitatea acestei relații, pe care timpul nu numai că nu a erodat-o, aşa cum se 
petrece, îndeobşte, în legăturile născute din “dragoste la prima vedere”, dar a consolidat-o. 
Parteneriatul Carol-Lupescu va rezista la toate tentativele de a i se pune capăt venite atât 
din partea familiei regale, cât mai ales din partea Partidului Naţional Liberal, al cărui 
conducător, lon L C, Brătianu, îl considera pe prinţul Carol o primejdie pentru viitorul 
României Mari, 

In Regele playboy, Paul D. Quinlan încearcă — şi în bună măsură reuşeşte — să 
dezvăluie procedeul simplu, dar eficient prin care Elena Lupescu a reuşit să-l subjuge pe 
Carol: “O dată ce Lupescu s-a infiltrat în inima lui Carol, a făcut toate eforturile ca să 
înțeleagă caracterul iubitului ei şi să se comporte după placul lui. A priceput că sub faţada 
virilității sale princiare Carol era cumplit de vulnerabil; un băiat slab, nehotărât, imatur, 
care avea nevoie — chiar mai mult decât de sex — să fie consolat, reconfortat, alintat ŞI 
copleşit cu afecțiune, Mai ales, Carol simțea nevoia să trăiască într-o ambianță familiară, 
printre lucruri simple care-i lipseau în căminul oficial — mâncare neaoşă românească 
(Lupescu era o adevărată maestră în pregătirea mămăligii), glume piperate, fără perdea 
(pe care le învățase în cluburile ofițerilor), muzică populară şi de jazz, prieteni români din 
popor, fără pretenții, jocuri de cărți şi plimbăn cu maşini rapide. După ce fusese ridiculizat 
pentru lipsa lui de rafinament, prințul era flatat de atenția ei admirativă şi protectoare, care 
îi tămăduia orgoliul rănit. Lupescu a studiat cu grijă legătura lui Carol cu Zizi, ca să nu 
repete aceleași greşeli. Dându-și seama că putea fi influențabil şi şovăielnic departe de ca, 
Lupescu era hotărâtă să nu-l slăbească o secundă atâta vreme cât nu făcuse o alegere 
definitivă între Elena [soția sa) şi ea. «Mai degrabă aş muri», a mărturisit ea într-un moment 
de sinceritate, «decât să-l abandonez!»”. 

Un eveniment neaşteptat îi va oferi Elenei Lupescu prilejul să-l păstreze pe Carol 
numai pentru ea. La 20 noiembrie 1925, Regina Alexandra, soția Regelui Eduard al VII-lea 
al Marii Britanii și totodată mătuşa prinţului Carol, moare. Cum familia regală trebuia să fie 
reprezentă la funeralii, principesa Elena — relatează în memonile lor atât Eugeniu Buhman, 
secretarul particular al lui Carol, cât şi prințul Nicolae, cumnatul ei — a cerut Regelui și 
Reginei să nu-l trimită pe Carol, care, o dată ajuns în străinătate, n-avea să se mai întoarcă. 
Avertismentul ei nu a fost însă luat în seamă. “Brătianu — afirmă Paul D. Quinlan = a profitat 
de șansa ivită din senin și l-a sfătuit pe Rege să-l trimită pe Carol la Londra, convins fiind, 
că și Elena, că o dată ce-ar fi pus piciorul în străinătate, n-ar mai fi revenit în țară”. Ca 
urmare a insistențelor primului ministru, după ce Carol a promis “pe cuvântul său de 
onoare” că se întoarce acasă înainte de Crăciun, Regele Ferdinand şi-a dat consimțământul 
ca prințul Carol să plece în Anglia, În continuare, folosind ca sursă de informaţii tot memoriile 

(continuare în pag. 6) 







E 


= 












5/161 Mai 2004 





(urmare din pag. 5) 
prințului Nicolae, Paul D. Quinlan afirmă că “la 24 de ore 
după plecarea lui Carol, Lupescu, sub oblăduirea lui Brătianu, 
a părăsit România şi s-a îndreptat spre Paris”. Aşadar, lon |. 
C. Brătianu ar fi manevrat subtil pentru ca Elena Lupescu 
să-l întâlnească pe Carol în străinătate, şi apoi acesta, din 
pasiune pentru femeia iubită, să renunțe la calitatea de 
moştenitor la tronul României. O versiune puţin plauzibilă 
(mai ales dacă ținem seama de moralitatea ireproşabilă a 
marelui om politic român), pe care Pamfil Șeicaru o contestă 
în Istoria Partidelor Naţional, Țărănist şi Naţional-Țărănist, 
în care prezintă aceleaşi fapte ca unul care a fost 
contemporan cu ele și a cărui obiectivitate ca zianst este 
mai presus de once îndoială: 

“Ionel Brătianu ținea sub strictă supraveghere pe 
prințul moștenitor, temându-se de o repetare a cazului Zizi 
Lambrino. Serviciul de Siguranță, insărcinat să observe 
aventunle prințului, n-a dat nici o importanță galantelor lui 
întrevederi cu amanta lu: Posmantir. A considerat-o ca pe 
una din zecile lui de aventuri. În asemenea cazuri, serviciile 
Siguranţei alcătuiesc fişa cu toate antecedentele şi putem 
bănui că antecedentele divorțatei Elena Lupescu erau prea 
numeroase şi vulgare ca să inspire temeri. În noiembrie 1925, 
regele a trimis pe prințul Carol să-l reprezinte la funeraliile 
reginei Alexandra a Angliei, cu obligația să nu-şi prelungească 
șederea în străinătate și să se înapoieze în țară înainte de 
sărbătorile Crăciunului. Prințul l-a asigurat pe rege că nu se 
va lipsi de plăcerea să petreacă sărbătorile în mijlocul 
familiei. Asigurările prințului, întărite chiar prin cuvântul de 
onoare, erau simple mijloace de a-şi acopei intențiile. 
Nimeni, dar absolut nimeni din anturajul prințului Carol nu-și 
dăduse seama de gravitatea raporturilor dintre el şi Elena 
Lupescu. Prințul a cerut Elenei Lupescu să-și scoată 
pașaportul și să plece înaintea lui, dându-și întâlnire la Paris. 
Deoarece serviciile Siguranţei, datorită fişei ei bogate, nu 
atribuiseră nici o importanță Elenei Lupescu, care să fi putut 
primejdui situația prințului moștenitor, n-au semnalat-o 
serviciului de pașapoarte. Și-a luat, în linişte, vizele pentru 
Italia și Franţa, plecarea ei precedând pe a lui Carol cu două 
zile. S-a insinuat că lonel Brătianu intenționat a lăsat ca 
Elena Lupescu să iasă din țară, cu speranța ca prințul să 
reinoiască renunțarea la drepturile lui de moștenitor al tronului. 
Este complet fals; au fost primele şoapte puse în circulație 
ca să-l facă pe prinț victimă. Carol avea 32 de ani, era prin 
urmâre de presupus că actele lui nu erau precipitări 
inconștiente de adolescent. Ce valoare mai putea avea un 
moștenitor al tronului care trebuia priponit, ca un cal nărăvaș, 
să nu fugă?”, 

“La Londra - ne spune Paul D. Quinlan -, Carol a 
fost oaspetele rudelor sale din familia regală britanică. S-a 
comportat cât se poate de cordial, fără să dea nici cel mai 
mic semn care ar fi anunțat ceva neobișnuit. Apoi, după o 
săptămână, a plecat brusc. S-a îndreptat direct către coastă, 
a traversat Canalul Mânecii până la Calais și a luat trenul 
spre Paris, unde, la Gare du Nord, a căzut în brațele iubitoare 
ale Elenei Lupescu”. 


Ceea ce urmează este desfăşurarea pe etape 
prestabilite a unui plan de acțiune; chiar dacă uneori nu a 
funcționat aşa cum fusese gândit inițial, i-au fost aplicate 
prompt corecțiile necesare, astfel ca el să conducă spre 
obiectivul final: urcarea lui Carol pe Tronul României, având 
în toate actele sale de guvernare, alături de el, în umbră, pe 
Elena Lupescu, eminenţa cenușie a unui deceniu de domnie 
sângeroasă. 

După un scurt popas la Paris, cei doi s-au despărțit, 
urmând să se reintâlnească la Milano, peste surt timp. Până 
la data reîntâlnirii, Carol s-a deplasat la Veneţia, de unde, la 
12 decembrie 1925 i-a adresat tatălui său următoaresa 
Scrisoare, prin care-i comunica renunțarea sa la tron: 

“Sire, 

Vă rog ca prin această declaraţie să primiţi că 
renunţ la toate drepturile mele de principe moştenitor al 
României. 

Conform Statutului familiei regale, rog pe Majestatea 
Voastră de a-şi da Înalta Sa aprobare acestei hotărâri 
irevocabile. 

Totodată, spre a nu produce vreun neajuns în viitor, 
să daţi Înaltul Majestăţii- Voastre ordin ca să fiu şters dintre 
membrii familiei domnitoare a României şi să mi se acorde 
numele sub care imi voi alcătui o nouă stare civilă. 

Prin aceasta declar că nu voi avea nici o pretenţie 
asupra drepturilor mele, la care am renunțat de bună voie, şi 
mă angajez, pentru liniştea tuturor, să nu mă mai întorc în țară 
timp de 10 ani fără a fi chemat de cei în drept şi fără autorizaţia 
suveranului. 

Carol, principe al României ”. 

O dată cu scrisoarea de renunțare la tron, prințul 
Carol 1-a trimis Regelui Ferdinand un raport prin care cerea 
să 1 se primească demisia din funcția de Inspector General al 
Acronauticii (consecință a descoperirii fraudelor din 
contractele de achiziție de avioane din Anglia şi Olanda). 


Adânc tulburați de ultima nesăbuință a prințului 


Carol, Regele și Regina, de acord cu principalii lor sfetnici, 
prim-ministrul lon |. C. Brătianu şi Barbu Ştirbei, 
administratorul Domeniilor Coroanei, au hotărât să nu facă 
publică scrisoarea de renunțare la tron, în speranța că vor 
reuşi să-l determine pe fugar să-şi ia seama, aşa cum se 
întâmplase în 1918, în cazul Zizi Lambrino. De data aceasta, 
însă, familia regală şi guvernul țăni se confruntau cu un 
adversar mult mai redutabil — “Roşcata” —, care ştia bine ce 
vrea ȘI, în plus, exercita un control total asupra lui Carol. 
Ministrul de Justiție, C. Hiott, a fost trimis în grabă la Milano, 
spre a-i înmâna o scrisoare lacrimogenă din partea Reginei, 
dar şi o nouă declarație de renunțare, concepută de data 
aceasta în termeni juridici, pe care Carol trebuia să o semneze 
în cazul că nu se lăsa înduplecat de rugămințile familiei. 
După ce Carol a citit noul document de renunțare la tron, a 
făcut o copie scrisă de mână, a semnat-o şi a pus data: 
“Milano, 28 decembne 1925”. 

Dintre toate relatările privind dramaticele zile ale 
acelui decembrie 1925, cea pe care o considerăm 
neinfluențată de atmosfera de intngi şi pasiuni politice, care 
au darul să altereze prezentarea faptelor “aşa cum s-au 
petrecut”, ni se pare relatarea lui Pamfil Șeicaru din Istoria... 
menționată mai sus: “Toate apelurile la sentimentele lui de 
tată, de soț, de fiu, la simțul de datorie ca prinţ de coroană, ca 
militar, ca român, n-au găsit nici un ecou. Elena Lupescu 
reuşise să-l facă prizonierul ei. (...) Cum declarația semnată 
la Milano, la 28 decembrie 1925, nu mai lăsa loc nici celei 
mai firave speranțe, Regele Ferdinand avea sentimentul că 
întreaga situație a monarhiei era primejduită de ridicolul 
proiectat asupra instituției de isprăvile prințului moştenitor, 
isprăvi bune pentru a alcătui libretul unei operete. Cum nu 
putea lua singur o decizie, a convocat, într-un consiliu de 


coroană, pe toți şefii de partide, în ziua de 31 decembrie. 
Într-un tren special au fost conduși la Sinaia membrii 
guvernului, preşedinţii Camerei şi Senatului, şefii de partide 
și reprezentanții presei. Mă aflam în acelaşi vagon cu N. 
lorga şi luliu Maniu, în 1925 şefi ai partidului național. N. 
lorga era tare pornit, susținând că totul era pus la cale de 
lonel Brătianu, care vedea în prințul Carol un adversar al 
atotputerniciei partidului liberal. (...) In consiliul de coroană, 
N. lorga a fost singurul care a luat apărarea prințului Carol”. 

Cu data de 1 ianuarie 1926, Monitorul Oficial 
publica următorul comunicat: 

“A, S. Regală Principele Carol, Moștenitor al 
Tronului, comunicând în scris M. S. Regelui renunțarea sa 
irevocabilă la succesiunea Tronului şi la toate prerogativele 
ce decurgeau din această calitate şi din aceea de membru al 
familiei regale, M. S. Regele s-a văzut nevoit să primească 
această renunțare şi să convoace pentru astăzi 3l 
Decembrie, la Castelul Peleş, un Consiliu de Coroană. In 
acest Consiliu de Coroană, M. S. Regele a comunicat Inalta 
Sa hotărâre şi a făcut apel la toți fruntașii Ţării prezenți de a- 
| ajuta în executarea ei şi la proclamarea Alteţei Sale 
Principele Mihai ca Moştenitor al tronului. În acest scop, în 
urma asigurărilor de sprijin date din partea tuturor celor 
prezenți, Reprezentanţa Naţională a fost convocată pentru 4 
ianuarie 1926”. 

Deși zdrobit sufletește de fapta primului său născut, 
Regele Ferdinand a avut totuși tăria să declanşeze procesul 
constituțional, care să consfințească înlăturarea de la 
succesiunea la tron a prințului Carol. În ziua de 4 ianuarie a 
adresat Adunărilor Constituante un mesaj prin care, după ce 
aducea la cunoştinţa Parlamentului conținutul declarației de 
renunțare la tron a lui Carol, cerea reprezentanților națiunii 
ca “luând cunoștință de dânsa, să recunoască că Principele 
Carol a renunțat la toate drepturile şi prerogativele sale de 
Principe Moștenitor şi de membru al Casei Regale, precum 
şi la orice drepturi asupra fiului său și patrimoniului acestuia. 
lar în consecință, conform Constituţiei şi Statutului Casei 
Regale, Adunările Naţionale să recunoască Principe 
Moştenitor al României pe Principele Miha”. 

După dezbateri aprinse, în care s-a dovedit încă o 
dată că oamenii politici români pun mai presus interesele de 
partid, sacnificând pentru impunerea lor interesul național, 
cu o îndârjită opoziție din partea Partidului Naţional, condus 
de Iuliu Maniu şi Nicolae Iorga, şi a Partidului Țărănist, 
condus de lon Mihalache, Casa Regală şi guvernul liberal 
au obținut câştig de cauză, fiind votată legea care prevedea 
explicit: “Pe temeiul art. 77 din Constituție, Reprezentațiunea 
Naţională constată că succesiunea Tronului României revine 
astfel de drept A.S. Principelui Mihai, coborâtorul direct şi 
legitim în ordinea de primogenitură bărbătească a Regelui 
Domnitor”. Şi tot în aceeași şedinţă s-a votat legea constituinii 
Regenţei “pentru a exercita puterile regale şi tutela A.S.R. 
Moştenitorul Tronului în cazul când acesta ar fi chemat să 
domnească în timpul minorității sale”. 

Consecințele crizei dinastice majore care a zguduit 
monarhia României se vor dovedi curând favorabile lui Carol 
Caraiman (numele atribuit de Statul român fostului prinţ 
moştenitor) şi sfătuitoarei lui de taină, Elena Lupescu. Pe 
fondul sănătății şubrede a Regelui Ferdinand, care prevestea 
posibilitatea extinderii Regenţei pe o durată de 13 ani (până 
la majoratul viitorului rege Mihai), din sânul partidelor care 
alcătuiau opoziția antiliberală s-a născut un curent 
“procarlist”. Intreţinut, cu o inconştiență criminală, de o bună 
parte a oamenilor politici din România interbelică, acest curent 
va deschide un larg spațiu de manevră uneltirilor cuplului 
Carol-Lupescu, intind “restaurația”, readucerea 
dezmoştenitului pe Tronul României. 


(Va urma) 


Y GHEORGHE MIHAI 


Pe 3 aprilie 2004 s-a stins din viaţă, la Craiova, camaradul de luptă şi suferință Gheorghe Mihai. 

Născut la 16 aprilie 1925, a urmat cursurile Liceului Militar din Ti g. Mureş (strămutat în 1940 la 
Timişoara). Fiind elev în cursul superior, a fost încadrat în Frăția de Cruce a liceului, unde a beneficiat de 
o temeinică educaţie morală şi naţională. Înregimentat de timpuriu în lupta împotriva bolşevizării României, 
a fost arestat în 1948 şi condamnat la ani i de închisoare, A fost pus în libertate abia în 1964, când s-a 


înscris la secția de Istorie a Institutului de 


nvățământ Superior din Craiova, dar după absolvire, din pricina 


trecutului său politic, nu a fost lăsat să profeseze în învățământ, trebuind să se resemneze cu diferite posturi 
de mărunt funcţionar. După 1989, a pus, alături de alți camarazi, bazele filialei craiovene a Asociaţiei 
Foştilor Deținuți Politici, al cărui destoinic preşedinte a fost până la încetarea din viață. 


Prietenii şi colaboratorii din Craiova, alături de toţi cei ce l-au Cunoscut, 


deplâng plecarea lui 


dintre noi. Dumnezeu să-l odihnească în ceata celor drepți. 






























ŞI [S 


„> e se 


d 
. 


PRETOAȚIR E te Pun i 


RUSIA 


si 
. si a Aa adie 
e is dec ar iai 
d, 





| Dea aia Sade 
N i 


te 





PUNCTE CARDINALE 


ă 





Ş A 







PU SE 
NP PI 


partea a doua: DIMENSIUNEA SPIRITUALĂ A MESIANISMULUI 


CAPITOLUL INI 


Motto: “Rațiunea (Logosul) se naşte în 
mijlocul unui popor slăvit şi curat” 
(V. Rozanov) 


1) Ideea rusă. De ce rusul se răzvrăleşte 
împotriva culturii, demolează toate valorile? — se 
întreba filosoful creştin Nikolai: Berdiaev (1). 
Intrebarea vizează de fapt esența spiritului rus, a 
căutării unui sens istoric al culturii ruse. 

Se spune că popoarele care au istorie nu pot 
exista în afara culturii. Și totuşi, Rusia, tocmai pentru 
că a fost conştientă de propria istorie, nu a putut 
face o mare cultură. Rusia, cu siguranță, nu este un 
tărâm prielnic cultuni. Sentimentul unei națiuni ruse 
n-a existat propriu-zis. Intelighenția prefera să 
folosească noțiunea de popor în locul celei de 
națiune. lar atunci când intelighenţia a avut în vedere 
cultura, s-a raportat la ea în mod negativ, cu accente 
profetice, apocaliptice. 1, A 

Cultura rusă nu a cunoscut forme noi, creatoa- 
re, universaliste. Tradiția bizantină nu le-a permis 
ruşilor o deschidere spre universalitatea de tip 
apusean. Încercările occidentaliştilor, în acest sens, 
au fost sortite eșecului. Voind să impună culturii ruse 
un caracter universal, occidentaliştii au căzut în 
păcatul ereziilor antitradiționaliste, nihiliste ori 
revoluționare. Cei care s-au abătut de la calea cea 
dreaptă a bizantinismului, au plătit cu prețul izolării 
de poporul rămas fidel tradiției. Reformele lu: Petru 
cel Mare, menite să occidentalizeze, Rusia, au avut 
repercusiuni negative pe plan spiritual. Țarul însuşi a 
'fost anatemizat de popor, considerat a fi întruparea, 
Antihristului pe pământul sfânt al Rusiei... 

De unde vine oare această rezistență faţă de 
ideea de nou, faţă de cultură? Cei,care analizează 


cultura şi spiritualitatea. poporului rus, cad, de acord; 


în ceea ce priveşte caracterul mesianic şi profetic al 
rușilor. Rusia a fost dintotdeauna o țară a paradoxului, 
predispusă mesianismului Și PrOorociriI. Experiențele 
imperialismulu țarist, nihilismul anarhist ŞI spiritul 
revoluționar, experiența totalitară — toate vin din acest 
fond sufletesc al ruşilor. Pasiunea eo trăsătură j 
acelor națiuni care au încercat şă ofere istoriei și 
culturii un sens mesianic. Conştiința mesianică i-a 
făcut pe ruşi stihiali. Stihialul nu acceptă nici o formă, 
'nu se încadrează nici unui tipar convenţional. Această 
ieşire din orice tipar a spiritului rus îngreunează 
misiunea cercetătorului. Cioran afirma că Rusia nu 
poate fi înțeleasă de celelalte popoare (2). A vorbi 
despre mesianismul rus înseamnă, de fapt, a vorbi 
despre ruşi în general. Aceasta presupune însă o 
cunoaştere inițiatică a spiritului rus 3 de aici Şi 
aspectul intuitiv şi preponderent afectiv al acestei 
cunoașteri. 
| Fapt este că mesianismul rus se împletește 
strâns cu spiritualitatea ortodoxă. Pe fondul acestei 
spiritualități au fost posibile toate formele de 
manifestare ale spiritului rus, începând cu tradiția 
slavofilă şi sfârșind, pe aceeaşi filiație, cu nihilismul, 
socialismul şi bolşevismul, fenomene ce au cunoscut 
în Rusia încununarea deplină. Socialismul și 
comunismul rus nu puteau decât să încununeze 
narodnicismul intelighenţiei. Ideile preluate de 
intelighenţie — pornind de la idealismul german, trecând 
prin hberalism și sfârșind în marxism — au îmbrăcat 
haina -mesianismului specific rusesc. Din întâlnirea 
mesianismului. cu cultura germană târzie, s-a născut 


| m adancul i ms | 
1, Nikolai Berdiaev, Filosofia lui Dostoievski, Institutul 


European, lași, 1992, p. Il. , Bi 
D, El Cioran, Schimbarea la față a României, Ed. 


Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 16. 


> Sg ata 5 a aaa in ANN ea cea ereagi 


ideologia marxist-leninistă. În acest sens, mesianismul 
sfârşeşte ca şi în Germania, în ideologie. Marxismul a 
fost pentru intelighenție mai mult decât o idee; ruşii au 
transformat-o în ideologie, izolând şi mai mult Rusia 
de restul Europei. 

Deosebirea structurală specifică a spintului rus 
a fost conştientizată de către intelighenția secolului al 
XIX-lea. Toţi au-simțit că au o misiune supenoară de 
îndeplinit. Era mai mult decât evident că Rusia era 
sortită unei meniri monumentale. De ce totuşi evidența 
aceasta a fost prilej de tortură pentru ruşi? Tot secolul 
al XIX-lea rusesc vădeşte o conştiinţă tulburată şi 
profetică, o adevărată isterie mesianică (3). 

Astfel, ideea de: mesianism a străbătut ca un fir 
roşu întreaga istone a Rusiei, iar conştiinţa eşecului a 
dat naştere la tragism şi angoasă apocahptică: De la 
călugărul Filotei până la neoslavofili, ideea mesianică 
se poate urmări în toate formele pe care le-a luat până 
astăzi, când renașterea naționalismului rus face posibilă 
o'regândire a problemei. 

2) A Treia Romă: originile mesianismului rus. 
Mesianismul rus apare sub forma mitului celei de-a 
Treia Rome. În jurul acestui mit s-au țesut toate 
idealurile de mai târziu ale Rusiei — imperialismul țanst 
şi cel sovietic (ambele cu pretenții universliste), slavo- 
filismul, narodnicismul, panslavismul, naționalismul şi 
socialismul. Toate au fost, mai mult sau mai puțin 
conştientizat, prelucrări, bineînțeles la dimensiuni 
diferite (religioase, sociale, politice), ale mitului celei 
de-a Treia Rome. Ce reprezintă însă acest mit şi de 
unde vine el? | 

Se cunoaște faptul că ruşii au primit oficial 
botezul creştin în 988, când Vladimir de Kiev s-a 
convertit la creştinism. Din acest moment, Rusia intră 
pentru o jumătate de mileniu sub influența Bizanțului, 
influență reflectată în viața liturgică şi monahală 
specifică întregului creştinism răsăritean, precum şi 
în întreaga structură administrativă de tip bizantin. 
Bisericii ruse 1 se acorda astfel un rol important în 
cadrul spiritualității răsăritene: ea devenea 
moştenitoarea tradiției ortodoxe bizantine. De altfel, 
pe plan eclezial, Kievul a depins până în secolul al XV- 
lea de Patriarhia Constantinopolului. Mitropoliţii 
Kievului au fost, în marea lor majoritate, greci veniți 
din Bizanţ, Ei sunt cei care au organizat Biserica primară 
rusă şi au jucat un rol important până în secolul al 
XV-lea, când Moscova a devenit autocefală, 

Autocefala-Bisericii ruse a fost grăbită de 


acceptarea de către Mitropolitul Moscovei — grecul, 


Isidor — a hotărârilor Sinodului de la Florenţa (1439- 
1440), care proclama unirea cu Roma. Neacceptând 
tutela Romei, ruşii s-au gândit să instaleze ei înşişi un 
mitropolit, în persoana lui lona, înălțat pe scaunul 
Moscovei în decembrie 1448. Peste puțin timp, cade 
Constantinopolul, în 1453, şi Sinodul de la Florenţa 
este renegat de către greci. Cu toate acestea, grecii 
erau pentru ruşi cei care au trădat credința ortodoxă. 
Cucerirea Constantinopolului era văzută astfel ca o 
pedeapsă a lui Dumnezeu. 

Pe fundalul acestor evenimente, a luat naştere 
mitul celei de-a Treia Rome. Însemnele puterii bizantine, 
imperium-ul şi ortodoxia, trec în moștenirea Moscovei. 
Vechea Romă se dovedise ă fi eretică, cea nouă era 
sub turci, doar a treia era în picioare. Ideea teocratică 
d imperiului creştin universal îşi găseşte la Moscova 
ultimul refugiu: în curând marii principi îşi vor lua 
ritlul de țari (variantă slavă a lui cezar) şi se vor 
considera succesori legitimi ai suverânilor Bizanțului 


(4), 





3, Ibidem, p.19 
4. Jean Meyendorii, Biserica Ortodoxă ieri şi azi, Ed. 
Anastasia, București, 1996; p. 91. 






Mai 2004 NR. 5/161 PAG. 7 





relisie şi ideolozie (3. 


Interesantă este însă legenda care a premers 
încoronării lui Ivan. cel Groaznic ca ţar şi care a stat 
la baza dezvoltării ulterioare a Rusiei imperiale: In 
1510, marele cneaz al Moscovei, Vasile al III-lea, 
primeşte vizita starețului Filotei, care-i împărtăşeşte 
viziunea sa privind Noua Romă. Ea era întemeiată pe 
legenda lui Nestor Iskander (Aleksandr), un contem- 
poran cu evenimentele din 1453. E! ar fi văzut puterea 
imperială bizantină concentrându-se. într-o flacără 
ce se ridică deasupra oraşului şi dispăru la cer (5). 
Ea se îndrepta, firesc, către Moscova. Călugărul Filote: 
interpretă această viziune ca o misiune ce-i revine 
Moscovei de a deveni ce-a de-a treia şi ultima Romă. 
O a patra Romă nu va exista, spunea viziunea lui 
Filotei. 

În această viziune, atât împăratul (țarul) creştin, 
cât şi poporul rus deveneau reperele unui plan gen- 
eral-istoric, de păstrare și afirmare a credinţei ortodoxe 
şi a însemnelor imperiale. Treptat, legenda celei de-a 
Treia Rome pătrunde tot mai adânc în rândul 
poporului, al claselor înstărite şi al clerului, semn că 
Rusia accepta misiunea ce i-a fost încredințată prin 
harul divin 

Ce înseamnă însă acest concept de A Treia 
Romă şi ce pretinde el? Sau, cu alte cuvinte, care 
urma să fie rolul Rusiei? Evident, ca moștenitoare a 
Imperiului Bizantin, Rusia avea un prestigiu de apărat. 
Dar acest prestigiu nu-i oferea și mântuirea. Exemplul 
poporului evreu era pilduitor. Rusia nu trebuia să cadă 
în acelaşi egocentrism național. Misiunea ei era aceea 
de a mântui întreaga lume prin impunerea - forțată 
chiar — a religiei adevărate. Din păcate, însă, lumea 
ortodoxă nu a fost ferită de orgolii. În curând, Hristosul 
universal se va transforma într-un Hristos mujic, 
rusificat. Mesianismul îmbrăca astfel forma unei 
religiozități naționale, desăvârşită apoi în secolele ce 
au urmat. 





rc, i | 3 FOI A 4 A . a 1 îeră 
„pna 1 19 0 d | Rezi 


în 


E 
> 
PV i: We Rt 


pna zise. AX 


4 N 
9 da feat 
UT ZI a 
— A p 


Oricum, Rusia era datoare să facă față misiunii 
pe care și-o asumasc. Mesianismul rus — în forma 
celei de-a Treia Rome — va cunoaşte, la rândul său, şi 
alte forme de manifestare (inclusiv imperialismul 
sovietic), care fie că au preluat pe față această idee, 
fie că doar s-au folosit de ca în subsidiar. Acest mit 
va cunoaşte dezvoltarea - până la ultimele sale 
consecințe — pe plan politic. Alături de cea politică, 
mesianismul rus va cunoaşte şi o formă socială 
(narodnicismul şi panslavismul, ambele devenind însă, 
aşa cum vom vedea, tot arme ale politicii naţionaliste 
de la sfârşitul secolului al XIX-lea). 

(Va urma) 
Bogdan SILION 


5, loan Petru Culianu, Mircea Eliade, Ed. Nemira, 
Bucureşti, 1995, pp. 176-177. 





A cul 








PAG. 8 NR. 5/161 Mai 2004 


PUNCTE CARDINALE 


E Pda fa 
i fe 20 


ca A 





Invierea revelează o nouă condiție a umanului şi 
a vieții în general, care răscumpără şi transcende istoria. 
Lumea noastră îşi-are fără îndoială eroii ei, oameni care 
fac din existența lor o aventură a umanului îndreptată spre 
depăşirea timpului devorator. Însă cum poate omul învinge 
moartea? Nu cumva speranțele noastre se reduc la visele 
lumii acesteia, în care gustul plăcut al fericirii de aici și de 
acum ne consolează pentru întâlnirea cu acel moment în 
care toți cei pe care i-am iubit rămân în urmă, pierduţi 
definitiv în amintire? Ce ar face fiecare dintre noi pentru a 
nu pierde niciodată, nu gustul lumii în general, ci persoanele 
în care ne-am pus ființa noastră; pentru a nu pierde niciodată 
iubirea, iar nu eșecurile vieții și ale morții? 

Întâlnim, până la Hristos, imaginea salvatoare a 
eroilor. Îndreptată spre o finalitate a umanului, istoria apare 
compusă din actele esențiale ale celor ce întruchipează 
ultimele limite ale umanului în existența sa trecătoare. Şi 
tocmai pentru că până şi existența eroilor este trecătoare, 
setea oamenilor se leagă de un eveniment ce nu mai este 
limitat de timp, de un “erou” după care nimic trecător nu 
ma! poate amăgi speranța unei vieți fără de moarte. 
“Invierea lui Hristos ca un act unic şi creator al lui 
Dumnezeu, al intervenției Lui în lumea noastră, lume a 
morții fără întoarcere, depăşind imanenţa existenței 
pământești sau cauzalitatea ei care nu duce niciodată la 
biruirea morții, nu poate fi înțeleasă cu metodele cu care se 
cunosc fenomenele istorice, care în cazul persoanelor 
umane, legate de trupul coruptibil, se încheie totdeauna. cu 
moartea definitivă a lor, ca persoane individuale. E ceea ce 
spuneau Sfinții Părinți, că stricăciunea creației nu se putea 
învinge din ea însăşi: numai Hristos, ca Dumnezeu întrupat, 
a putut-o invinge” (1). 

Pentru lumea antică, între zeul nemuritor şi eroul 
care moare, moartea naşte o prăpastie de netrecut. Eroul 
” nu poate trece de această din urmă încercare. lar, zei nu î îi 
pot acorda nici un ajutor, sunt la fel de neputincioşi ca ŞI 
omul. Este sugestiv aici mesajul piesei Hippolit de Eunpide. 
Intumitatea de care se bucură eroul cu zeița Artemis, cât 
"timp este în viață, nu poate supraviețui morții, distanța dintre 
oameni şi zei fiind de netrecut în fața acesteia. “Hippolit 
este adus rănit şi sângerând; el vede deschizându-se înaintea 
sa porțile lui Hades. Deodată, Artemis apare lângă el. Tânărul 
o recunoaște, angajează un ultim dialog cu ea, afectuos şi 
pasionat: «O, stăpână, vezi tu starea mea jalnică?». Ce-i 
răspunde zeița? «Văd; dar ochilor mei le este opnt plânsul»... 
Ar fi împotriva firii ca nişte ochi divini să plângă pentru 
necazurile muritorilor. Curând zeiţa îl părăseşte pe Hippolit; 
il abandonează în fața morții. Ea nu are dreptul să-şii intineze 
privirea cu imaginea unui is nazibund sau a unui adavru: 


(2). 

Destinul unui erou Die merge până în faţa morții 
— nimic mai mult, nimic mai departe. Creștinismul va vorbi 
însă de Înviere ca punct ultim al existenței personale și al 
istoriei în genere. lar confruntarea cu moartea capătă 
dimensiuni cosmice, nu numai pentru Hristos, cât şi pentru 
lumea ce priveşte spre finalitatea propriei existenţe. Hristos 
nu va fi un erou în sensul războinic al lumii profane. Dacă 
descoperim și o latură “războinică”, aceasta se va raporta 
la un act cu totul deosebit, acela al înfrângerii morții şi 
iadului. Dar pentru modelul istoric al eroului, umanul este 
împins la extremă. Hristos va muri, fiind în același timp 
Dumnezeu. Mai mult, va muri pentru cei care îl omoară. 
Iubirea lui Dumnezeu poate părea mai degrabă slăbiciune. 
În realitate, creștinismul va reclama un eroism dus până la 
'sânge, incepând cu imaginea Crucii. lar Crucea va fi 
intotdeauna semnul biruinţei. Încercarea nu este una deloc 
ușoară. Ea va naște contrariul rațiunii, care va trebui ca 
însăși răstignită. Eroismul crucii. se va întâlni cu “nebunia” 
acesteia. Și ce anume îl va putea face de acum încolo pe 
om șă trăiască? Variantele se exclud, a treia cale devine 
imposibilă. Nietzsche va surprinde cele două modele ale 
structurii umane. “Nu există decât două nebunii pentru a-l 
face pe om să trăiască, spune el, una este a sa, nebunia 
„supraomului muritor, supraviețuitor în veșnicele reintoarceri, 
cealaltă, de neacceptat pentru el, este cea a Sfântului Pavel, 
nebunia Crucii, a lui Dumnezeu cel înviat și a omului 
nemuritor” (3). 


1. Pr D Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. ÎI, Ed. Institutului 
Biblie. București, 1997, p. 107. 

2. Jean-Pierre Vernant, Mir şi gândire în Grecia antică, trad. Zoe Petre şi 
Andrei Niculescu, Ed. Meridiane, București, 1995, p. 431. 


3, P Evdokimov, Vârstele vieții spirituale, trad. Pr |. Durga ELL Crima, 


București, 1993, p. 70. 


INVIEREA 
SI 
FROISMUL 
CRUCII 


Hnstos nu va fi un erou pentru minunile pe care 
le-a făcut, chiar dacă setea de senzațional a mulțimii va 
reclama întotdeauna acest aspect. E ușor să consideri erou 
pe cineva care dă dovadă de forță, dispune de arme sau se 
află în centrul unei acțiuni cu final fericit. Mai greu este să 
priveşti realitatea umană așa cum este şi să te transpui în 
acceptarea Crucii. “*...De aceea s-a făcut Fiul lui Dumnezeu 
om, ca să-și insuşească capacitatea să suporte ca un om 
durenle până la moarte pentru frați Săi întru umanitate. Ba 
întrucât a fost om fără de păcat, El n-a sufent durerile morții 
silnice şi pentru Sine, ci numai pentru ei. Durenle pentru tine 
reduc mărimea durerii şi deci şi a iubini pentru alții. Hristos a 
trăit durerile pentru alții ca pe ale Sale, dar lipsite de, orice 
îngustare individualistă. Dar î în mod. paradoxal iubirea 
prezentă, în. durerile morţii pentru. alții micşorează aceste 
dureri. Poate de aceea în icoanele ortodoxe ale răstignirii se 
vede o anumită superioritate a lui Hristos față. de moarte. EI 
nu € contorsionat până la desfigurarea feţei, şi până la 
încovoierea totală a trupului sub durerea morţii, Această forță 
in primirea morții înalță în general pe toți martirii şi eroi...” 
(4), 

Imaginea lui Hristos nu este însă numai una a 
patimilor şi a sfârşitului tragic în fața morții. Hristos nu moare 
invins de moarte, ci tocmai pentru a o învinge. Iconografia şi 
imnografia revelează din plin acest aspect. Hristos nu este în 
postură de a fi învins de moarte, ci suferința Sa prefigurează 
un alt tip de eroism, acela de a-i suferi chinurile fără a fi 
vinovat, de a nu le primi ca pedeapsă, ci benevol, pentru 
ceilalți. La baza actului său eroic stă întotdeauna sacrificiul. 
El va învinge moartea tocmai datorită faptului că îi va Suez 
până la sfârşit durerea. 

Creştinismul va cânta biruința lui Hristos în fața morții 

şi a iadului. Chipul lui Hristos este acela de războinic şi biruitor 
în raport cu moartea și iadul. EI are tăria de a răbda moartea 
şi puterea de a o învinge. Viaţa creştină, ca şi învierea, vă 
începe cu o coborâre la iad. Hristos ne apare coborât la iad în 
postura de războinic biruitor, de Împărat. Imaginea lui Hristos 
devine înfricoșătoare pentru iad: “Cum nu se va înfricoșa 
moartea, Mântuitorul meu? Cum nu seva teme iadul, 
întâmpinându-Te pe Tine, Cel ce Te grăbeşti spre Patimă de 
bunăvoie, şi văzându-Te pe Tine, Cel drept, că ai venit să 
pătimeşti pentru cei nedrepţi?...” (5). Întâlnirea cu iadul ne 
este descrisă admirabil în omilia citită la Utrenia din noaptea 
Învierii: *...ladul s-a tânguit, întâmpinându-te pe Tine Jos. 
Iadul s-a tânguit pentru că a fost batjocorit: Luat-a un trup și 
s-a văzut în fața lui Dumnezeu; luat-a pământ și S-a întâlnit cu 
cerul; luat-a ceea ce este văzut şi a căzut în ceea ce este 
nevăzut” (6), Hi 

Crucea apare ca fiind mântuitoare întrucât duce la 
Înviere. Pentru a scăpa omenirea de moarte, Hristos o înfruntă 
pe aceasta direct. Moartea Lui nu este însă decât premisa 
biruinţei, Este intrarea în luptă, din care Dumnezeu iese biruitor 
ca om, Moartea lui Hristos nu este o moarte a plângeri, a 
durerii disperante, Crucea devine astfel instrumentul vieții 
tocmai prin faptul că e instrument al morții. Totul capătă 
inversiune. Moartea lui Dumnezeu e sublimă, terifiantă, atinge 
O asemenea app — pe măsura coborâni până la cruce a 
lui Dumnezeu, În această antinomie, Crucea nu mai e atât 





4, Pr Prof. D. Stăniloae, /isus /ristas, Arhiereu în veac, în „Ortodoxia”, XXXI 


(1979),nr 2,p. 227, 
5, Triodul, Patimilor, Pavecerniţa, Canon, Cânt 8, Stih. 6. 


6, Sfântul loan Gură de Aur, Omilia Umeniei de Paşti. 


simbolul punctului până unde a coborât Dumnezeu, cât 
punctul până unde a putut urca un om. Crucea este puntea 
dintre două abisuri: abisul morţii şi abisul lui Dumnezeu. lar 
iubirea lui Dumnezeu e mai tare ca moartea. Nici măcar 
moartea nu-L poate despărți de om; ea se transformă în 
iubire, în cea mai mare iubire, pe Cruce. Moartea e legată 


„„de om, e produsă de, om, e creația libertății umane. Ea nu 


există în sine, independent de om. Subiectul Invierii este tot 
un om. Tenebrele fiinţei umane, loc al morții, sunt umplute 
acum de lumina iubirii. Crucea va fi de acum temelia 
ontologică a lumii re-create, lume care nu-și poate găsi 
speranța decât în Cruce, lume în care moartea ŞI învierea 
coexistă. De acum Crucea devine cale spre Dumnezeu: 
moartea devine ușă a raiului. Nebunia Crucii împinge limitele 
ființei umane, ale eroismului acesteia, dincolo de limitele 
propriei lumi, spaţiul vieții nemaifiind exclusiv cel al lumii 
de aici, ci eroul creştin va avea astfel de cucerit o altă lume, 
va avea de cucerit Împărăția lui Dumnezeu. 

Nu ne lipseşte din tabloul Învierii nici imaginea 
înțelepciunii divine, în care Hristos învinge moartea prin 
chiar instrumentele acesteia. Moartea se transformă în viaţă, 
este consumată în iubirea altruistă a vieții. La polul opus, 
iubirea individualistă a vieţii a dus, prin păcat, la moarte. 
Victoria lui Hristos este totală. “Când Hnstos a rămas în 
mod voit prizonier, moartea a suferit durenle naşteru” (7). 
Invierea va începe înainte de toate în iad. Aceasta 
„săvârşeşte o schimbare în natura decăzută, deschizând 
o posibilitate enormă: posibilitatea sfințirii morții înseşi. Din 
acest moment, moartea nu mai este un impas, ci o poartă 
spre Împărăţie” (8). Nebunia Crucii va deschide porţile 
bucuriei Învierii. Actul lui Hristos va rămâne însă 
cutremurător: “Cum, oare, ar putea moartea să distrugă 
această persoană. care o suportă cu toată instrăinarea €i 
tragică, o dată ce această persoană este divină? De aceea, 
Învierea este întotdeauna prezentă în moartea lui. Hristos. 
ue Mă din te d orga se face cunoscută prin moarte, 

moartea lui Hris stos” 0), Sica 

| Ra i sfârşitul acestor constatări nu putem. să nu 
SA că un eroism creștin nu poate fi posibil fără Hnistos, 
fără a pleca de la actul mântuitor al Acestuia. Creştinul nu 
va mai avea de luptat singur, ci îşi va trăi viața în Hristos, cu 
Hristos. Viaţa creştină reclamă în primul rând Crucea şi 
Învierea, dincolo de care atât viața cât şi moartea aparțin lui 
Hristos. Martirii şi Sfinţii vor fi nu numai impreună-pătimitoni, 
ca participând lă Crucea lui Hnstos, Ci şi, mai ales, Marton 
ai Învierii Acestuia. 

Dar moartea unui sfânt, sau martir, va naşte mereu 
întrebări. Această din urmă postură, martinul, este poate 
cea mai mare probă a eroismului, dar în care se relevă şi cel 
mai mare curaj uman cu putință. Problema nu este numai a 
reacției negative din partea celorlalți, ci a lipsei de intervenție 
a lu: Dumnezeu în fața suferinței eroului, sfântului, dreptului. 
Este situația ispitei de a te simți părăsit de toți. Şi totuşi 
sublimul se arată în forța de a crede chiar și în această 
situație, de a-L vedea pe Dumnezeu chiar şi aici, chiar şi 
atunci când e “absent”, Deoarece eroicul îl înalță atât de 
mult pe cel ce îl suferă, încât Dumnezeu nu mai este prezent | 
undeva în exterior, ci Îl vedem chiar în eroul însuşi, 
străluminând din chipul acestuia. 


ae (ți) 


N 


Dar dincolo de evenimentul unic al Crucii şi Învierii, | 
modelele culturale ale timpului prezent nu sunt în ultimă 
instanță decât evoluţii ale unei lumi creştine, sau mai bine 
zis, în anumite situații, rebuturi ale acestei lumi creştine 
desfigurate, Modelul eroig, este strâns legat de locul pe care 
omul îl ocupă în universul său și de idealurile pe care acesta 
le întrupează în eroi, Spiritul lumii noastre putem spune că e 
diferit atât de structurile antice, cât şi de cele ale 
creștinismului tradițional. . 

Un sfânt ar putea părea de-a dreptul ridicol într-o 
lume în care spiritualul și eternitatea nu mai au nici un loc, 
nici un rol în existenţa istorică. Încercarea de a depăşi limitele 
umanului se plasează strict la nivelul ştiinţei, singura care 
poate oferi “soluții”, În faţa suferințelor şi ororilor istoriei, 
poziția este una mult mai puțin radicală. Eroicului îi poate 


(continuare în pag. 10) 
| Cristian UNTEA 





7. Sfântul loan Gură de Aur, Predică de Paști, cit. în VL Lossky, Introducere 
n Tolega Otto Li Rem us Ed Enceepecă Bucur 
p 


8. VI. Lossky,op. cit, p. 166. 
9, [bidem, p. 16|. 











PUNCTE CARDINALE 


Mai 2004 NR. 5/161 PAG.9 





] 

Termenul “cultură” nu este precis definit antichităţii. H. 1 Marrou observa 
că această noțiune “este o achiziţie recentă a limbii şi a gândirii moderne” (1) 
Termenul de “ideal cultural” al lumii greco-romane nu este decât un instrument 
care înglobează realități complexe ca forme de manifestare ale epocii. Anticii, 
“fără să fi reuşit să degajeze ideea de cultură tot atât de clar ca modernii... totuşi 
au întrezărit-o, mai mult sau mai puțin indirect” (2). Dacă manifestările culturale, 
prin diversele lor forme, pot fi ușor surprinse, cultura în totalitatea'ei poate fi cu 
: greu definită ca tot integrator al manifestărilor umane. Încercarea de a defini 
cultură, şi în special cultura acestei perioade, poate fi făcută privind prin ceca ce 
ochii anticilor au surprins în lumea lor, prin ceea ce istoria a păstrat din ceca ce 
ei au putut surprinde. Întrebarea dacă știm cu adevărat ce este cultura, şi dacă 
putem trasa acestei culturi un destin și un scop, îşi poate pierde răspunsul în 
complexitatea sa. Este cunoscută observaţia lui Miguel de Unamuno care, 


_.) Î- .-_——.—..— "Ps kr 


adresându-se participanților la dezbaterea intitulată Viitorul culturii, organizată la. 


: Madrid, de către Liga Naţiunilor, declara că după 40 de ani de profesorat el nu 
ştie ce este cultura (3). 

Cum era văzut ansamblul general a ceea ce 
noi numim cultură la începutul secolului |? Răsăntul 
în general îşi caută originile culturale în ceea ce se 

„numea generic “Orient” şi îşi descoperă vocația 
europocentristă. În lumea în care creștinismul îşi face 
„apariția proclamând un eveniment nou în istorie — 
Învierea —, Grecia îşi va reclama mereu universalitatea 
culturală. Cultura îi va deosebi pe greci de “barban”, 
"iar lumea va fi împărțită în funcție-de acest criteriu. 
"Lumea răsăriteană a secolelor I-IV, deși politic 
j înglobată în spațiul roman, rămâne să identifice 
"Orientul cu elenismul. Mai mult, este reclamat un 
„adevărat elenocentrism în modul de a privi geneza 
„culturii. Pentru contemporanii acestei culturi, valorile 
„create de alte popoare sunt refuzate în comparație 
cu axiologia creată de ei. Lumea începutului de | 
“mileniu este astfel opera “miracolului elen”. La - 
sfârşitul secolului II, Diogene Laerţiu, discutând | 
[- problema începuturilor filosofiei, “îi combate pe 
ă "autorii care susțineau că barbarii ar fi inventat această" 
disciplină, considerând că grecii sunt nu numai 
creatonu acesteia, ci și primit oâmeni apăruţi pe 
pământ” (4). Din punctul de vedere al cultuni, nici 

măcar romanii nu sunt evaluaţi pozitiv. Perioada + 
respectivă ascunde însă, în realitate, o transformare sesizabilă din plin. Cultura 
“A greacă nu mai este aceeași din perioada clasică. Valorile acesteia se resimt, dar ca 


A ret, 


valori ale trecutului. Prezentul, chiar în ochii romanilor, este dominat de decadenţă 


'și lipsă de inovaţie. Cultura Răsăritului nu mai este creatoare; ci doar simplă 
păstrătoare a unor valori demult create. Dincolo de acest prag o nouă problemă 

intervine: această cultură va avea de întâlnit creștinismul nou-apărut: 
Răsăritul este spațiul întâlnirii mai multor tipuri de elemente culturale: 
Clement Alexandrinul, spre exemplu, observa prioritatea egiptenilor în domeniul 
geometriei şi a asirienilor. în astronomie; Chestiunile practice rămân opera 
orientalilor. Problema care se pune este însă aceea a legăturii dintre aceste culturi, 
& a interacțiunii dintre cele două lumi, Orientul şi Europa. Cultura greacă a începutului 
ş de mileniu este încă ispitită de Orient. “Mirajul oriental i-a cuprins pe greci în mai 
| 'multe rânduri: seduşi de fara morgana răsăriteană, ei s-au considerat tributari şi 
inferiori civilizaţiei de pe malurile Nilului sau a celei dintre Tigru și Eutrat. Punct 
de vedere romantic, care proiectează în Răsărit locul unde va fi fost cândva 
paradisul pierdut şi unde se'vor fi născut tiparele de înțelepciune ale omenirii” 


(Santo, tei în 


PND 40 TIP 
mileniu, nu cunoştea delimitări teritoriale. O separație se va impune însă cu timpul, 
şi aceasta mai ales la nivelul culturii și mentalități. Deşi unite de același “imperiu 
etern”, cele două lumi conturate își vor pregăti cu timpul marea confruntare. 
Însă moștenirea culturală este comună Europei, aşa cum cele două culturi se 
intercondiționează, se construiesc reciproc. Mut 

| Revenind strict la caracteristicile culturale ale Răsăntului, se poate spune 
că trăsătura principală a acestei perioade este decadenţa culturală a lumii grecești. 
Începută în secolele trecute, aceasta se va accentua acum, creând o adevărată 


antinomie Orient-Occident.: Lumea era mai puțin împărțită în funcție de continente. 


Dominația romană își reclama de altfel universalitatea. Separaţia avea să se facă 
la nivelul influențelor culturale dintre Orient și Occident. Dacă Occidentul se 
“a identifica în mare cu Europa, și în cele din urmă cu Roma, Grecia va fi înglobată 


5) i 





1. Henri-Ifente Marrou, Sfânt 
şi L. Wald, Ed. Humanitas, Bucureşti 1997, p. 437. 

Itidem. | 

3. Octavian Tatar, Cultura şi civilizaţia la români, hitp'//quintet.actrus.ro/ 
biblioteca/carti/istorie/tatar/ cuprins.html | | 
4. Gh. Ceaușescu, Orient şi Occident în lumea greco-romană, Ed, Enciclopedică, 
Bucureşti, 2000, p. 16. | | | 

$. Ibidem, p.21._ 








Dominată politic de lumea romană, Europa, fără îndoială, la început de 


fântul Augustin şi sfărșitul culturii antice, trad. D. Stoianovici 


6. IPidem,p. 88. | 
7. Ren Huyghe, Dialog cu vizibilul, trad, S$. Râpeanu, Ed. Meridiane, București, 1951, 
p. 134. 

8. IPidem, pp. 139-140. 
9. IPidem p. 141. 


EUROPA Si CULTURA ÎNVIERII 


cultural Orientului, izvoarele critice istorice şi literare ilustrând o deteriorare a 
spiritului vechii Elade. Doar creştinismul ulterior va aduce, temporar, unificarea 
întregului spaţiu al lumii greco-romane. “Conform celor spuse de poetul 
Dracontius, apostolul Petru a adus simultan salvarea atât Europei, cât şi Asiei, 
ceea ce înseamnă că ireductibile: adversităţi i se substituie fraternitatea sub semnul 
crucii...” (6). i ai 

Arta "va cunoaşte și ea schimbări profunde, schimbări ce vor fi asimilate 
în fondul cultural-religios creştin de mai târziu. Accentul inițial cade pe evidența 
senzorială şi claritatea rațională. Armonia fizică surprinsă de sculptură, preferința 
pentru concretul fizic, va întâlni însă și viziuni adverse. Platon încerca o deplasare 
a viziunii frumosului, Care “nu are forme sensibile”. “Astfel, pentru Platon, el 
este mai uşor de sesizat în orice figură abstractă, când se construieşte cu rigla ŞI 
compasul, decât în amăgitoarele imagini ale tablourilor” (7). Ideile sale nu-şi vor 
găsi contur în artă decât abia mai târziu, când preferințele se vor deplasa de la 
armonia plastică spre surprinderea expresiei spirituale. lar creştinismul nu este 
singurul care a operat această schimbare. Neoplatonicienii, în frunte cu Plotin, 
“Teacționau şi ei împotriva dicteului simțurilor, împotriva cultului vizibilului şi al 
palpabilului, doreau să le încalce: -«Artele = spunea Plotin — nu se mărginesc să 

| imite obiectele 'care se oferă privirilor noastre», ele 
trebuie să «separe forma de materie” şi să vadă 
frumosul în proporţii»” (8). Creștinismul își va 
contura idealul de artă sub acelaşi imperiu opus 
sensibilului. De acum va domina simbolul ca vehicul 
al spiritualului. Arta iconografică îşi va găsi acum 
începutunle: lată o schimbare majoră în artă: “Vizibilul 
nu are 0 realitate decât ca semn şi acces al 
invizibilului” (9). Această trăsătură esențială se va 
menține în cultura Răsăntului până în epoca modemă. 

In evaluarea formelor culțurii Răsăritului în 
această perioadă am menționat trecerea culturii 
grecești. în patrimoniul roman, care, pe fondul 
decadenței lumii greceşti “orientalizate”, o preia şi 
devine vehicul al ei. Dacă însă este adevărat că 
romanii preiau orientările culturale ale Greciei din 
„„ perioada clasică, tot la fel de adevărată este decadența 
lumii eline din perioada de care ne ocupăm. Din toate 
domeniile culturii, se poate spune că un singur aspect 
şi-a păstrat supremaţia, şi anume gândirea filosofică, 
care rămâne pe mai departe constitutivă spiritului grec | 
răsăritean, Răsăritul îşi păstrează şi în această 
perioadă creativitatea în domeniul filosofic prin ceea 
ce avea să influențeze major gândirea europeană de 
mar târziu, şi anume apariția în secolul III a neoplatonismului. 

Plotin (m./270), deşi s-a considerat un simplu comentator a lui Platon, a 
întrecut cu mult această sarcină pe care și-a ătribuit-o. În sistemul platonic, cel 
neoplatonic a adus o noutate fundamentală, misticismul apofatic, care a şi devenit 
miezul acestei tradiții filozofice. Neoplatonismul se constituie ca una din cele mai 
influente tradiții filozofice ale antichității. A influențat foarte mult şi tradiția creştină, 
atât în Orient, cât şi în Occident. Calea propusă de neoplatonism este una 
accesibilă prin negaţie, lucru paradoxal pentru construirea unei dialectici (dialectica 
în sens platonician); astfel s-a format o henadologie negativă (în neoplatonism), 
iar în creştinism 0 teologie negativă, calea apofatică având, într-o observare 
primară, valenţele unei căi epistemologice (mai precis “gnoseologice” sau o 
“gnoză”, aşa cum 0 atestă sensul dat de Origen şi apoi de Evagrie Ponticul). În 
puternicul curent de gândire inițiat acum se; pot insă vedea concretizate şi destinele 
diferite ale celor două culturi. Dacă secolele 1-1V nusunt marcate numai de 
aceste trăsături culturale, la confluența dintre Orient şi Occident işi face apariţia 
o nouă lume. Dar pentru ilustrarea acesteia consider necesară relatarea unui episod 
care ilustrează confluenţele a trei mari culturi, 

i Tacitus și Suetonius ne prezintă un episod ciudat din călătoria împăratului 
Vespasian în Orient, şi anume la Alexandria. În urma unei vindecări miraculoase 
pe care Vespasian o săvârşeşte asupra a doi handicapaţi, la cererea acestora, 
contrastul dintre spiritul roman și cel oriental este transpus cât se poate de bine. 
Pentru însoțitorii împăratului trebuia să existe o explicație, nu avusese loc nimic 


' extraordinar. Pentru cei doi care fuseseră vindecați, Vespasian era un veritțabil 


taumaturg care săvârşise o minune. Întâlnim faţă în faţă spiritul raționalist roman 
și mistica orientală. “Lumi antinomice şi incompatibile: pe de o parte, spirite | 
logice, echilibrate, crezând în divinități cu care se poate încheia un contract În 
termeni juridici, pentru care orice eveniment miraculos este doar o aparenţă şi se 
explică în chip raționalist, pe de alta, spirite având convingerea în posibilitatea 
mântuirii, a înfrângerii morții, ă producerii miracolelor În acest context experiența | 
lui Vespasian la Alexandria este elocventă: din punctul de vedere al autohtonilor, 
DIiț i 


ea (continuare în pag. 10) 


Cezar PĂVĂLAŞCU 














PAG. 10 NR. S/161 Mai 2004 


INVIEREA SI 
CROISMUL CRUCII 


(urmare din pag. 8) 


lua locul eticul situației (10). Valorile pe care eroul sau sfântul le impunea 
în înălțarea sa pot fi inlocuite destul de comod în “societatea de consum” 
cu pozitivul “trebuie făcut ceea ce te face să te simți bine”. Hristos, spre 
exemplu, nu poate părea în această situație nicidecum un erou, ci un om 
slab, chiar nebun, care se lasă răstignit de cei care îl disprețuiesc şi îl 
scuipă în față. Păcatul nu există, după cum nici sfințenia nu mai are nici 
un înțeles, Omul modern pare eliberat de grija păcatului, în situația în 
care este mult mai greu să-ți recunoşti păcatul şi să admiţi că ai nevoie 
de un Mântuitor. 
| Eroii sunt prezentați sub cu totul alte aspecte, uneori atingând 
ndicolul şi absurdul. Pornind de la imaginile vehiculate de mass media 
ŞI terminând cu definițuile din dicționare, în modelul eroului predomină 
latura fizică, puterea, curajul, aspectul calităților războinice, lipsind 
aproape cu desăvârșire latura spiritual-intelectuală (11), Calitățile morale 
sunt puse în legătură cu cele fizice, subordonate acestora.. Cel mai 
adesea este glonificată violența, războiul şi confruntarea fizică. În Jocul 
eroilor nu mai întâlnim valori, ci doar acțiuni umane golite de orice sens. 
Actoru filmelor de acțiune pot fi identificați mai degrabă ca eroi decât 
anumite personaje care au clădit propriu-zis istona prin curajul şi eroismul 
lor. Este o diferență abisală între modelul unui sfânt creștin, care căuta 
în acțiunile sale Împărăția lui Dumnezeu şi viața veșnică, alături de o 
Iubire Jertfelnică față de frații săi întru umanitate, şi omul care trăieşte 
într-o lume strict vizibilă, dincolo de care nici o transcendență nu este 
posibilă sau accesibilă. | 
Ceea ce iese în evidență pentru tipul creștin este umanul 
spintualizat. Omul este privit ca unitate, raportată la lumea spirituală a 
lui Dumnezeu. Moralitatea este un aspect esențial, legat o anumită 
intimitate cognitivă cu un Adevăr pe care încearcă să îl întrupeze sau 
să-l urmeze. Niciodată brutalitatea puterii Sau armonia fizică nu joacă 
un rol sugestiv prin ele însele. Latura fizică a ființei joacă un cu totul alt 
rol. Trupul trece prin suferințe şi moarte, dar el va învia cândva, va fi 
restaurat, adevărata lui frumuseţe fiind cea dată de spirit şi, în ultimă 
instanță, de Dumnezeu. În privința a ceea ce este esenţial, în plan 
spiritual moralul şi raţionalul se întâlnesc. Însă eroului îi este necesară — 
mai mult decât doar inteligența sau chiar geniul — moralitatea. “Dacă nu 
are mâini. un om poate avea in schimb picioare si poate deci să umble: 
dar, atenție, fără moralitate inteligența i-ar fi inaccesibilă. Un om total 
imoral nu poate ști nimic! Pentru a cunoaşte un lucru, ceea ce suntem 
noi în stare să numim cunoaștere, un om trebuie mai întâi să iubească 
acel lucru, să-l sumpatizeze; adică să fie virtual legat de el. Dacă nu are 
atât spirit de dreptate ca să renunţe în orice ocazie la egoismul său şi 
curajul de a trece oricând de partea adevărului, chiar dacă această 
atitudine ar fi primejdioasă, orice cale de cunoaştere este închisă! 
Absolut toate virtuțile: lui vor rămâne întipărite în ceea ce constituie 
cunoaşterea sa. Natura şi adevărul ei reprezintă o carte veşnic închisă 
pentru cei răi, egoişti și fricoși: ceea ce pot aceştia cunoaşte: despre 
natură este josnic, superficial și mărunt; le ajunge doar pentru necesitățile 
unei zile” (12). | 83 
„Hristos nu este un erou oarecare în cercul istonei, ci însuși 
centrul acesteia. Adevărul că Hristos a înviat nu relevă un nou episod 
din serialul istoriei, ci un eveniment unic şi irepetabil. Dacă hsus Hnstos 
ar putea fi numit erou, într-un alt sens decât eroii antici, spre exemplu, 
atunci am putea spune că actul Său eroic restaurează lumea o dată 
pentru totdeauna. Lui nu Îi va mai urma alt ideal care să vindece pe 
moment istoria, ci El îi dă o dată pentru totdeauna acesteia un sens. Se 
poate vorbi de un eroism al Crucii, al lui Hristos ca om care înfruntă 
abisurile întunecate ale acestei lumi, durerea, moartea, iadul, absurdul, 
revelând un abis mai adânc decât acestea, în care le consumă pe toate, 
şi anume iubirea jertfelnică ă lui Dumnezeu. În actul Său mântuitor, 
Hristos dă cea mai înaltă expresie eroicului, îl întrupează în formă lui 
absolută. 7 | x 
"Dacă în creștinism Vor mai urma eroi, aceştia nu aduc niciodată 
ceva nou pe lângă Hristos, ci ÎI] fac prezent pe Hristos, consumă istoria, 
imperfecţiunea acesteia, împreună cu Hristos. Eroii se identifică cu 
martirii și sfinţii, cei care au trăit istoria prin prisma Crucii și Învierii lui 
Hristos. Orice încercare omenească de a vindeca istoria de eșecurile 
umanului este sortită insuccesului, închisă în propriul său determinism 
istoric, dacă nu este animată de duhul Învierii lui Hristos. Creştinul 
cunoaște o singură cale a mântuirii: adevărul că Hristos a înviat. Istoria, 
ca şi existența fiecărui om În parte, nu își poate găsi finalitatea în sine, ci 
în ceed ce leagă timpul cu veșnicia: Învierea lui Hristos. 


10. Raymond D Sopp, Christian Heroism, bttp//Arwow inistries.org/index 19.htm. 
11 Dr. Andrew Bernstein, The Philosophical Foundations of Heroism, bitp// www. 
mikementzer corny heroism html 

12. Thomas Carlyle, Cultul eroilor, trad. Mihai Avădanei, Institutul European, lași, 1998, 
p. 124. 









EUROPA SI 
CULTURA ÎNVIERII 


el săvârşise prin vindecarea celor doi handicapați un miracol evident şi, în consecinţă, ei l-au 
considerat zeu; din punctul de vedere al lui Tacitus, reprezentant al tradiționalismului latin, întrucât 
evenimentul avusese loc, în chip categoric trebuia să existe o explicaţie: în consecinţă, istoricul 
aduce în discuţie consultul medical la care ar fi recurs împăratul, anulând astfel ideea miracolului, 
din moment ce îndepărtarea handicapurilor s-a făcut prin mijloacele clasice ale artei medicale. 
Lumi, cum am spus, incompatibile, pe care doar creştinismul. a reuşit pentru moment să le unească, 
dar care s-au separat din nou în Evul Mediu, atunci când marea schismă a rupt în două religia 
propovăduită de Evanghelii” (10). 

La scurt timp după episodul relatat, Vespasian avea să intre în Ierusalim, oraş pe care îl va 
distruge. Cultura iudaică intră de acum într-o nouă perioadă, aceea a desființării statale, dar şi a 
marilor sinteze precum apariția Talmudului, sau sinteza istorică oferită de Iosif Flaviu. Influențele 
iudaice se vor face resimţite în cultura europeană de mai târziu. Dar nu exclusiv independent, ci 
prin filtrul creştinismului. 


II 


“Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată, toate s-au 
făcut noi”(J/ Corinteni 5, 17). 

Scena socială a primelor patru secole este extrem de tulbure. Creştinismul apare de la 
început ca duşman al Imperiului. Acesta “afirmă, e drept; pe Dumnezeu şi sufletul, căderea omului 
şi nevoia mântuirii, cerul şi veşnicia, nu nevoi pământeşti, culturale şi istorice. Lumea aceasta, cu 
toate operele ei, părea a diavolului. Creştinul vrea să se libereze de ea, să o învingă, el crede în 
sfârşitul ei şi trăieşte cu speranța unei parusii apropiate. Cultura lumii greco-romane el pare a n-o 
înțelege şi chiar a o disprețui. Creştinismul nu părea astfel indicat să se pună de acord cu cultura, 
şi cu atât mai puțin să producă cultură. Pentru el, scopul istoriei părea împlinit cu venirea lui 
Hristos, a Cărui doctrină îi era suficientă pentru toate nevoile sufleteşti” (11), 

„ Refuzul cultural al creştinismului este una din principalele critici care ise aduceau chiar din 
partea culturii greco-romane (Celsus, Lucian de Samosata etc.). Însă dacă lucrurile păreau astfel, 
în realitate valoarea culturală nu avea să fie niciodată neglijată, dacă constituia într-adevăr o valoare 
culturală. În fapt, deci, ceea ce cu vehemenţă a fost respins era nu valoarea culturii, ci anumite 
forme ale acesteia lipsite de valoare, sau cărora li s-a oferit o valoare exagerată. Încă de la început 
s-a făcut o delimitare clară între scop şi mijloace. “Religia îl preamăreşte pe Dumnezeu, cultura îl 
preamăreşte pe om. Religia este transcendentă şi teocentrică, cultura este relativă şi antropocentrică. 
Religia, să zicem creştinismul, este mesajul lui Dumnezeu, care ne cheamă la El, ne mântuieşte. 
Cultura nu ne mântuieşte, țelul său fiind bunăstarea pe acest pământ” (12). Însă, chiar stând lucrurile 
astfel, ce ar împiedica creştinismul să valorifice şi să susțină cultura? Sau a fost într-adevăr 
creştinismul salvatorul culturii antice, aşa cum se acreditează? Fără îndoială, dincolo de declinul 
antichității deja sesizat de izvoarele profane, această perioadă; devine treptat creatoare de cultură, în 
timp ce oamenii Bisericii vor fi în același timp oameni de cultură, creatori de cultură. Mai mult, sub 
universahtatea Bisericii întâlnim reunite şi unificate diversele tipuri culturale pe care. Răsăritul le-a 
cunoscut la începutul erei creştine. y:3 

Ponderea cultuni greceşti în teologie va fi considerabilă încă de la început. De la Sf. Justin 
Martirul şi Filosoful până la clasicii veacului de aur, filosofia elină va fi privită ca pregătitoare şi 
necesară teologiei (13). Avem de a face cu o valonficare a concepțiilor antice-în ierarhizarea valorilor 
creştine. Cunoaştem implicaţiile neoplatonismului contemporan ca o adevărată stare culturală în 
care se integrează şi anumiți reprezentanţi ai Bisericu, începând cu Origen şi terminând mai târziu 
cu Evagrie Ponticul şi Dionisie Areopagitul. Mistica orientală; opusă raționalismului occidental, îşi 
va avea ponderea sa în viața Bisericii Răsăritene. i 

Secolul V avea să deschidă drumul spre o nouă evoluție culturală a Răsăntului. Organizarea 
academică a culturii creştine se va concretiza într-o primă universitate creştină la Constantinopol. 
Cultura Răsăritului n-a fost însă exclusiv a Răsăritului. La sfârșitul secolului 1V, Sf. loan Casian, fiu 
al spațiului dobrogean, format în tezaurul cultural constantinopolitan, sub atenția marelui orator 
creştin al secolului IV, Sf. loan Gură de Aur, va transmite Occidentului idealul vieții monăstice. 
Stabilindu-se în regiunea Marsihei, va fi primul dintre părinții monahismului occidental, - | 

"+ Într-adevăr, în plin secol IV, creştinismul răsăritean va da naştere unui frumos ideal religios, 
concretizat în monahism. Centrat pe refuzul și “părăsirea” lumii, monahismul ne apare la început 
ca total anticultural. Nu arareori monahii au devenit instrumente ale puterii îndreptate împotriva a 
tot ce însemna manifestare “păgână”, mai ales culturală. Insă drumul monahismului avea să fie 
unul providențial. Nu numai “rebuturi ale societății”, ci şi cunoscători ai culturii vremii aveau să-şi 
consacre viața lui Hristos. Un secol mai târziu, pe scena încărcată a Constantinopolului îşi fac 
apariția așa-numiții “călugări sciți”. Dincolo de controversele strict teologice care colorau viaţa 
spațiului răsăritean la acea vreme, unul dintre aceştia va lua de asemenea drumul Occidentului, ca 
şi predecesorul său loan Casian: Dionisie Exiguul va duce cu sine la Roma o însemnată mostenire 
culturală, rămânând cunoscut posterității drept “părintele dreptului canonic occidental”. bor ) 
dovadă a faptului că spațiul răsăritean al primelor patru secole, încreştinat, a fost păstrător şi 
creator de cultură, şi aceasta inclusiv în regiuni precum Dobrogea. 

Drumurile celor două culturi curopene se întâlnesc adesea. Întâlnirea culturii greco-romane 
cu creştinismul duce, la sfârşitul secolului IV, la un profil cultural al Răsăritului bine conturat. 
Cultura însă, am arătat, presupune şi o continuă comunicare. lar rodul acestei comunicări nu este 
nimic altceva decât viitorul culturii europene moderne. Unită sau dezbinată, această cultură nu are 
decât să recunoască, mai devreme sau mai târziu, semnul Crucii, Ca de altfel și faptul că nu numai 
două culturi, ci şi omul şi Dumnezeu, pământul și cerul, sunt unite în Hristos, în Învierea Lui. 


10. Gh. Ceauşescu, op. cir,p.287. 
11. Prof Dr. Teodor M. Popescu, Fiserica şi cultură, Ed. Institutului Biblic ,.., Bucureşti, 1996, p, 20. 

12. /Pidem, p. 216. MI Pap 

13, Pr, Prof. Dr. Constantin Duţu, Întâlnirea predicii creştine cu retorica greco-romană, în „Studii Teo- 
logice”, XLIII (1991), nr. 2, p. 134. 















PUNCTE CARDINALE wii sii 
CALSTORIE PRIK DWHUL RONIĂRIEI 


(urmare din numărul trecut) de Preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa 






Anual, duhul iubirii de țară şi de oamenii ei, de mănăstiri şi de trăitorii din ele, de prietenii şi de neamurile 
mele mă mână spre locurile copilăriei şi ale tinereții, ale bucuriilor şi ale suferințelor trăite acolo — comoara cea 
de preţ a vieţuirii mele în România vreme de 6 decenii, până la timpul înstrăinării de acum 18 ani. Parcă o 
prăpastie fără fund mi-a despărţit viața în 1985, mai adâncă şi mai lată decât prăpastia închisorilor. Poate 
pentru că, fie şi în închisoare, viaţa mea se petrecea pe pământul țării; şi poale că de aceea trăiesc mereu în 
perspectiva următoarei vizite pe care o voi face acasă, trecând peste un ocean de apă şi de amintiri... 


Între geografie şi duh 


„De la lași ne-am întors iarăşi la Sf. Mânăstire de la Petru-Vodă, care a meschin şi vreau să-l judec pe judecător: Prietene Judecător Lucian Popescu, 
devenit pentru noi un fel de adăpost nocturn. Participam la slujbe până după am scris aceasta poveste ca pe o călătorie prin duhul României, nu prin geografia 
miezul nopții, mergeam la culcare şi dimineața plecam cu maşina să vizităm ei. Poate nici nu am trecut pe la Târgu Jiu, poate nici nu am fost în România, 
mânăstirile din zonă. poate numai duhul meu a cutreierat țara în lung şi-n lat, poate că ce am povestit 
La Dragomirna am încercat un sentiment de forță spirituală şi materială. despre o mânăstire s-a întâmplat în alta... Litera ucide, duhul dă viață 
Am văzut zidurile solide, turnurile de apărare, crenelurile şi interstițiile din ziduri, 
pe unde se putea trage cu flintele în duşmani. Mânăstirea pare o cetate care își Subcerul Ardealului 
aşteaptă apărătorii împotriva năvălitorilor păgâni. În decursul istoriei sale 
zbuciumate, mânăstirea a fost arsă de mai multe ori și refăcută. Şi astăzi stă ca o Am purces prin trecătorile Carpaţilor şi am ajuns pe pământul Ardealului 
mânăstire-soldat, într-un post înaintat, gata să-şi pună viața pentru Hristos şi (ar trebui să spun: «când Marcel şi Bobiţă au ajuns pe pământul Ardealului», 
Biserica Lui românească. Parcă toată țară ar sta departe, în spatele acestei pentru că cu am dormit buştean şi nu m-am trezit decât atunci când soarele m- 
mânăstiri, singura care poate apăra credința, prin luptă şi sacrificiu. Prietenul a bătut pe pleoape. Eram deja demult în Transilvania. Am trecut prin diverse 
nostru Aurel State, Dumnezeu să-l odihnească, este primul care a numit sate cu casele aliniate nemţeşte, cu străzi curate, cu ziduri şi porți înalte şi 
Dragomirna «mânăstire-soldaty». închise, cu obloane verzi priponite la zid, cu şuri de paie şi cu cirezi de vite, aşa 
Nişte măicuțe ne-au deschis muzeul şi biserica. Toate celelalte maici cum trebuie să fie satele cu «oameni gospodari şi vii». Lăsam de o parte oraşele 
munceau pe undeva. Am ocolit Biserica, am intrat prin turnurile de apărare, am mari şi străbăteam satele românești, cu suferințele lor istorice, cu bătăliile pentru 
făcut, într-o clipă, o excursie în timp. Parcă din zare se arătau hoardele tătare dreptate şi cu lacrimile iobăgiei, până am ajuns la Cluj. Aveam acolo de vizitat un 
pornite după pradă şi vedeam umbrele plăieşilor pândindu-le şi pregătindu-şi flintele prieten şi un ierarh; păstrând în această relatare ordinea cronologică: pe Raul 
ŞI arcurile pentru a-i pierde pe vrăjmaşii înainte de a atinge zidurile sacre ale Volcinschi şi pe Î. P. S. Bartolomeu al Clujului și Feleacului. 
mânăsturii. Pe Volcinschi l-am găsit neschimbat: agitat, plănuind mereu schimbări 
| Am coborit şi-am mai ocolit încă o dată lăcaşul sfânt. Am observat sociale și politice, complotând de dragul complotului şi sperând fără a obosi 
„câţiva meri cu poame mici roşii şi strălucitoare în bătaia soarelui tomnatec. Am vreodată că Dumnezeu îşi va întoarce iarăși fața către țara si poporul românesc 
“adunat câteva mere de pe jos, ce păreau aproape ireale. Am muşcat din ele. şi că va pune un sfârşit nefericirii generale a neamului nostru. Prietenii, mai ales 
Aveau un gust dulce-acrişor, dar de mirare era faptul că aveau miezul roşu, “cei tineri, îl numesc «Unchiulețul», pentru grija lui față de tineri şi pentru statura 
aproape ca şi exteriorul fructului. Poate era sângele vitejilor care şi-au pus viața lui uscăţivă şi mâncată cu necruțare de toate grijile nationale. 
pentru salvarea Bisencii și a neamului. Știu că lucrul acesta nu este adevărat, dar Aici ne-am spălat de necurățenia fizică a drumului, am mâncat 
pot presupune că, printr-o credință şi o înțelegere mistică a fenomenelor materiale, gospodăreşte şi ne-am aşternut la vorbă îndelungată şi potolită despre viața de 
această transmutare este posibilă. Şi îmi place să cred în ea. închisoare, amintirile noastre de câte ori ne întâlnim între noi şi cu noi, cei de 
La Agapia, în capelă, era slujba de seară. Nu am intrat. Am vizitat numai. altădată, astăzi măcinați de bătrânețe şi de neiîmpliniri și tot căutând soluţii pentru 
ce era în afara capelei. Pe când mergeam spre biserica mare, am întâlnit o maicuță durerile de azi ale neamului şi pentru mântuirea noastră şi a țării. 
mai în vârstă, M-a întrebat cine sunt. Ea mergea la slujbă. l-am spus numele. «Unchiulețul» ne aranjase primirea la Î. P. S. Bartolomeu [Valenu Anania). 
Mi-a răspuns: Am auzit eu de preacucernicia voastră. Stai, părinte, să-ţi dau şi Mai fusesem la el cu doi ani înainte, tocmai când urma să-i apară noua versiune 
eu ceva! A băgat mâna adânc în buzunarul rasei cu care era îmbrăcată și a scos a Biblei, în condiții tehnice şi editoriale atât de frumoase, încât, de la Biblia 
un flacon mic plin cu mir de nard, pe care mi l-a dat, Apoi a plecat încet spre lui Şerban şi până la el, nu cred să mai fi fost vreun eveniment cultural atât de 
capelă. Parcă venise din altă lume şi. pleca tot înspre acolo. Am privit în urma ei important. Atunci ne dăduse explicaţiile zămislirii în gând şi apoi în faptă a 
până a intrat pe ușă. A fost un dar prețios, Nu pentru valoarea mirului, care nici acestei vitejii a duhului prin care o nouă tălmăcire/tâlcuire în româneşte a Sfintei 
nu ştiu dacă este, cu adevărat, aşa de scump... , Scripturi fusese realizată. Am explicat în altă parte cu ce muncă uriaşă, şi 
Mi-am amintit de un loc din Noul Testament, Era cu şase zile înainte de intelectuală, dar şi fizică, cu ce rugăciuni şi invocări ale Sfântului Duh fusese 
Paştele iudaic. lisus poposise în casa lui Lazăr, cel pe care îl înviase din morți, și “realizată noua versiune. Acum l-am găsit pe Î. P.S. mai destins, mai interiorizat 
l-au făcut masă. Maria a luat o litră cu mir de nard curat, de mult preţ, a uns după terminarea traducerii şi a punerii ei la îndemâna credincioşilor. 
picioarele lui lisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul IP. S. era în plina activitate. Mânăstirea sa de metanie este la Nicula- 
mirului (loan 12, 3). Am citit undeva despre mirul de nard din vechime. Era Gherla. Deşi numele de Gherla ne evoca tuturor celor care am trecut prin 
foarte scump, cel mai mult venea-din Tibet. Se punea, de obicei, într-un vas de închisoare dureroase amintiri, pentru unii dintre noi Gherla ne evocă la fel de 
alabastru cu gât lung, care se închidea la foc. Pentru a scoate mirul din vas, se puternic şi'sfânta mânăstire de care, cel puţin pe mine, mă leagă nişte fire de 
spărgea gâtul acestuia. Mirul trebuia consumat tot dintr-o dată, altfel se pierdea. . pioşenie şi de duhovnicie cu totul deosebite. Când eram profesor la Seminarul 
Parcă mi se spălaseră picioarele cu mir de nard, pentru că, așa cum a din Bucureşti, adeseori mă duceam vara la Mânăstirea Nicula-Gherla, unde era 
spus lisus la Cina cea de Taină, şi celor care sunt curați trebuie să Ii se spele stareț părintele Cleopa Nanu, cu care mă cunoşteam din închisoare. De obicei 
picioarele. Eram eu oare curat? Sau mă mustra Domnul! „um Mergeam pentru zece zile, chiar în perioada hramului. Atunci veneau pelerinii la 
Am uitat să spun că, de la Galaţi am făcut un ocol pentru a vizita mânăstire, în grupuri, pe Jos, cu cruci și cu prapuri de la bisericile lor şi, adeseori, 
mormântul unui prieten de închisoare, de mare cinste. Judecătorul mă mustră cu preotul sațului în frunte, cântând imnuri adresate Sfintei Fecioare. Locuitorii 
pentru multele mele greșeli. De aceea pun la subsolul paginii relatarea lui, care satului Gherla puneau la poarta caselor găleți cu apă şi căni, pentru ca pelerinii 
mă scuteşte pe mine să mai greşesc, măcar la punctul acesta*. Mult mă mai să-şi potoleaca setea. Am făcut şi cu drumul pe jos, o singură dată, de la Gherla 
ceartă domnul preşedinte şi, cu o precizie de articol din Codul P enal, mă intoarce la Nicula, cale de vreo opt kilometn. Ce dulce Şi rece era apa pe căldura şi 
de la rătăcirile mele prin duhul României la geografia reală, la numărul de kilometri oboseala aceea! Ajunși la mânăstire, oamenii se așezau grupuri-grupuri, pe sate. 
şi, ceea ce este mai grav din partea mea, la precizarea numelor orașelor şi ale  Veneau câte 50-60 de mii. În semn de pocăință spre iertare, oamenii ocoleau 
altor localitați pe care eu, din nepricepere sau uitare, le încurc cu dezinvoltură. biserica mică de lemn în genunchi şi în coate de câte 7 sau 9 ori. 
«Marcel are dreptate când spune că geografia e o disciplină ce nu v-a atras Aici şi-a ales |. P. S. Bartolomeu locul de pace veşnică și de temporară 
atenția în mod deosebit. În partea a treia din Călătorie... aţi menţionat greșit odihnă, în cazul că va trebui să se retragă din scaun. Când am ajuns la el, era 
«Râmnicu Vâlcea» în loc de «Târgu Jiu». Așa că, dacă textul nu s-a tipărit încă, transpirat tot de activitate: își împacheta cărțile din biblioteca personală, pentru 
aveți timp să îndreptați eroarea (neimportantă, știu!)», îmi scrie judecătorul a le muta la mânăstire. Le împacheta şi scria cu grija pe fiecare cutie domeniul 
nemitarnic. Nu a mai fost timp. Textul se tipărise deja. Să fie mențiunea aceasta din care erau cărţile, pentru a le orândui la fel ŞI acolo. 
«erata» cuvenită, pentru spiritul geometric al prietenului meu. Uncori sunt și cu Venirea noastră i-a dat puţin prilej de odihnă. Am vorbit îndelung despre 
toate subiectele care ne priveau: închisoare, problema actuală a Bisericii noastre, 
* «Aţi uitat poate să aduceţi cuvântul că, înainte de a lua de la Galaţi drumul Mânăstirii relația cu statul şi cu lumea internațională, succesiunea patriarhală în viitor. 
Petru-Vodă, am făcut un mic ocol prin Țara Vrancei, întru pomenirea sufletului adormitului  «Unchiuleţul», care totdeauna este mai grăbit cu concluziile, uneori chiar înainte 
robului lui Dumnezeu Simion Ghinea, dintru al cărui miez eu m-am îndestulat încă din de a fi expuse premizele, a întrebat: «Și cine credeți că va veni Patriarh, în 
vremea petrecerii sale lumești. Amintiți-vă cum am mâncat împreună în cimitirul din 
Vidra pere şi nuci din pomii răsădiți de prietenii noştri. Dumnezeu să-l ierte», (continuare în pag. 12) 
















- 


NI 4 


D 
V/ 





E i 


PAG. 12 NR. $/161 Mai 2004 


(Urmare din numărul trecut) 


Între termenii filosofiei ŞI logicu 
hinduse analizate de regretatul Sergiu Al- 
George, unul este „subjunct”. Contradicția 
orientată era foarte bine cunoscută 
metafizicienilor hinduşi. „În gândirea 
indiană, însă, polantatea nu este concepută 
în mod neutral; orice polaritate, cum a 
devenit evident în logica indiană 
tradițională, în Nyâya, nu este neutrală 
Unul dintre termeni este anuyogin, 
«subjunct», adică termen subordonat care 
instituie relația generând corelatul, iar 
acesta este pratiyogin, «adjunctul», 

L termenul subordonat; prefixul prati 
în («împotrivă») sugerează chiar că ceea ce 
este subordonat și adjunct aduce de fapt 
elementul contradictoniu...; găsim astfel, 
anțicipat într-un fel, modul în care C, 
Noica concepe dialectica unilaterală” (1). 
În consecinţă, „...mişcarea dialectică nu 
se face între termeni absolut contradictorii, 
dialectica nu este bazată pe totala disimilitudine, CI, dimpotrivă, ea se realizează între termeni din 
care unul este în aceeaşi măsură similar şi disimilar celuilalt” (ibidem, p. 163). Tot astfel, polantatea 
supremă a metafizicii indiene se face nu între realitatea supremă și ceca ce o neagă în mod radical, 
ci între Brahman, ca transcendență nemanifestată, şi manifestarea lui; aceasta, fiind numai o 
ipostază, contrazice transcendența absolută, dincolo de orice determinație (c/ ibidem, 157). Or, 
tocmai aceşti doi termeni dialectici fac parte şi din structura metaforei, numită în sanscrită upacâra. 
„Atât upacâra cât şi grecescul metaphora sunt substantive derivate de la o rădăcină verbală cu 
sens similar, întrucât grecescul phero ca şi sanskritul CAR -— au sensul comun de « a transfera» 
(...) Upacâra dă ideii de transfer un sens unic şi, am putea spune, orientat spre o realitate superioară” 
(ibidem, p. 205). Nu vom fi surprinşi, de aceea, să găsim şi în metafizica vedantină tema luminii 
interioare ca sursă primordială a cunoaşterii. Astfel, după un comentator al Vedelor citat de Sergiu 
Al-George, „sensul global dobândit prin metaforizare era considerat... pratibhâ, «lumina intuitivă», 
termen care, în plan ontologic, exprimă unitatea ființei, ipostaza supremă a logosului...” (ibidem, 
p- 209). La fel la reprezentantul tantrismului shivait din Kaşmir: „Pentru Abhinavagupta, esența 
spinituală a fiecărui lucru era tot de ordinul «sclipiri» (...), conştiinţa nefiind încă scindată în 
dihotomia subiect/obiect” (ibidem, p. 99). Viziunea se integra unei doctrine a logosului sintetizată 
de filosoful gramatician Bhart*hari : „Ființa coincide cu realitatea absolută (Brahman-âtman), 
fiind calificată «esența Cuvântului» şi totodată «lumină» (prat ibhâ)” (ibidem, p. 95). 

Solidaritatea dintre Cuvântul-Logos și lumină indică fără dubii originea cunoştinţelor 
procurate de subiect. Iluminarea intenoară comunică mai mult şi mai direct decât am putea afla 
vreodată pe cale discursivă. Faprul de a înțelege simbolunle se unifică, în meditaţia noastră, cu 
înțelesurile lor. Poate că vechea deviză Primum vivere, deinde philosophari ar trebui înțeleasă ca 


+ 
7; 


(ş. $ 


"un recurs la antenoritatea expenenței (chiar și numa! experiența „de viață”), pe baza căreia, ulte- 
"rilor, se poate filosofa (teoretiza) la nesfârșit, eventual până ce recădem în sofistică. 


Înrădăcinarea metaforei în experiența imediată reiese şi din interdicțiile rituale sau din 
abținerea de a pronunța anumite cuvinte: „Când țăranul nu îndrăzneşte să numească pe Diavolul 


- altfel decât «Ucigă-l toaca», sau «Cel de pe comoară», sau pe ursul din pădure «Moş Martin», ele 


_ 


e desigur vag stăpânit de îngrijorarea că rostirea numelor adevărate ar putea să stârmească numaidecât 
apariția reală a acestor fiinţe” (2). Dintotdeauna oamenii s-au fent să pronunțe numele entităților 
spirituale considerate nefaste; când trebuie să se refere la astfel de figuri mitice, ei preferă să 
vorbească „învăluit”, aluziv, apărându-se de influența lor prin multiplicarea denumirilor simbolice 


"de substituție. Oare de ce această strategie preventivă? Nu pentru că rostirea adevăratului nume 


echivalează cu o invocație ce ar putea actualiza o prezenţă foarte primejdioasă? Rostind numele 
adevărat, se refac condiţiile experienței magico-mistice primare, prin care s-a creat comunicarea 
cu supranaturalul. hip 

Faste sau nefaste, dorite sau nu, atât în cazul contemplației mistice, cât şi al invocațiilor 
riscante, e vorba de experiențe care modifică statutul obișnuit al conştiinţei umane. 

În fond, ce ni se cere? Să ghicim numele real al lucrurilor; să supunem obiectele lumii, 


"lumea însăşi, unei hermencutici salvatoare, capabilă să ne ofere, ca şi egipteanului, cheia drumului 


spre zei. Or, pentru acest ritual, trebuie să ne purificăm sufleteşte, eliberându-ne mintea de idei 
preconcepute. Obiectele nu sunt ceea ce par, ele trebuie numite, chemate după Numele lor adevărat, 
aşa cum hârca din basme, sau broasca râioasă, sunt dezlegate de vraja ce le făcuse una cu 


"aparențele lor printr-o sărutare. Deci iubirea, ca act de trecere în alteritate, trebuie să fie inclusă 


implicit în orice interpretare pertinentă, deoarece erosul are şi o funcție epistemologică, de 
cunoaștere a naturii reale a obiectului cercetat. Nu poţi cunoaște (= interpreta corect) ceea ce nu 


„te pasionează, Empatia cu obiectul cunoașteni nu este, așadar, o condiție de care ne putem dispensa, 


ci o premisă sine qua non. Hermeneutica nu este exercițiu pur intelectual, ci unul existențial. 

În cele din urmă, ce ține de experienţa directă, imediată? Ceea ce reuşeşti să unifici din 
tine și din lume. Porţia de umanitate și de univers subsumată viziunii tale unitare în trăire. De restul 
îți aduc alții la cunoștință. Dacă oricine poate unifica ceca ce ține de senzaţii, şi cei mai mulți 
oameni pot include şi reprezentările sau achizițiile intelectului, puţini pot fuziona cu întreg existentul. 
Pe aceştia din urmă îi numim mistici, văzători sau profeți. 

Cu ei începe o altă problemă, accea a cunoaşterii oculte. 


Florea TIBERIAN 


"" Arhaic şi universal. India în conştiinţa culturală românească, Editura Herald, Bucureşti, f. a., p. 157, 


1 Geneza metaforei şi sensul culturii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 34. 


PUNCTE CARDINALE 














CĂLETORIE 
PRIN DUHUL 
ROMÂNIEI 





































(urmare din pag. 11) 








cazul în care ..?». «Dumnezeu va avea grijă, cum a avut 
totdeauna, de Biserică şi de neam». «Eu cred că cel mai potrivit 
ați fi Inalt Presfinţia Voastră». «Domnule Volcinschi, nu moare 
uh paâtriarh de 88 ani ca să vină în locul lui unul de 84!». 

Am tăcut toți o vreme, stânjeniți. Î. P. S. a chemat-o pe 
maică şi i-a cerut să ne aducă fiecăruia cafea. Să faci din cafeaua 
cea bună, maică!, a glumit el, spre reaşezarea atmosferei 
normale. Iarăşi s-a încălzit atmosfera, am devenit iarăşi vorbăreți 
şi nestinghenți, am discutat mult despre Biblie şi despre munca 
depusă la ea, şi ne-a îmbucurat ierarhul Clujului, dându-ne câte 
o Biblie la fiecare, cu dedicație. O biblie mare, legată în TOŞU, O 
ediție biblofilă, de rară frumuseţe. 

Mă uitam la Î. P. S. Bartolomeu: un bărbat nu prea 
înalt, foarte bine legat şi musculos, de vioiciune surprinzătoare, 
cu o minte limpede şi o argumentație imbatabilă. Mă gândeam 
că, aşa cum era, ar fi făcut un bun Patriarh, cu duh, cu inteligență, 
cu cultură generală şi teologică deopotrivă, cu o voce tranşantă 
şi cumpătată, cu o prezență de adevărat patriarh din Vechiul 
Testament, cu autoritate şi dreptate**. 

Ne-am despărțit. Fiecare strângeam cu dragoste la piept 
Biblia. Î. P. S. ne-a îndemnat să mergem la Mânăstirea Nicula, 
să vedem locuinţa pe care şi-o pregăteşte, biblioteca ŞI, mai 
ales, Biserica nouă care se construia. l-am sărutat mâna, cu 
mulțumiri pentru primire. Judecătorul era foarte emoționat (îşi 
uitase spiritul geometric, tăcea mâlc şi cred că dacă l-aş fi întrebat 
care este definiția Dreptului, mi-ar fi răspuns cu «Doamne, 
miluieşte», sau cu «Pre Stăpânul şi Arhiereul.. »). 
Și am plecat spre Mânăstirea Nicula. 





























(Ya urma) 










** Un alt loc de odihnă şi de dragoste duhovnicească pentru mine a 
fost şi Sf. Mânăstire Râmeţ, unde duhovnic era părintele Manolache, 
de mare ispravă și vitejie duhovnicească. Am fost colegi la doctorat 
doi ani, apoi cu am intrat în tulburările mele cu Securitatea. Mergeam 
la Râmeţ tot aşa de frecvent ca şi la Nicula. Părintele Manolache a 
murit muncind. Era foarte harnic şi foarte aspru cu penitenții. Uneori 
îl auzeam cum striga la cei pe care îi spovedea. Dar oamenii aceasta 
doreau: mustrarea ca un îndemn spre curățire. Mi-aduc aminte că la 
un hram erau acolo sute de oameni. Părintele a anunjat ca va spovedi 
şi m-a recomandat şi pe mine. Eu eram mult mai îndurător cu penitenţii, 
în general, La părintele era o coadă imensă, pe când la mine doar vreo 
cinci penitenţi, probabil cei care voiau o spovedanie mai «comodă». 








































A 





Vom începe cu raportul dintre 
INIMĂ şi CREIER. În tradiţiile veritabile, 
aflăm că inima este superioară creierului, 
ultimul fiind simplu instrument al rațiunii, 
ce nu face decât să reflecte quasi per 
speculum ceca ce se petrece în interiorul 
inimii, la nivel intuitiv. Nici inimii nu i se 
refuză un soi de inteligență, a cărei 
experiență este însă greu transmisibilă 
şi greu încadrabilă în concepte umane, 
fie ele şi de tip filozofic (1). Creierul rupt 
de inimă este lipsit de reper şi devine o 
pradă uşoară a dezorientării omului aflat 
“sub vremi”, fără conştientizarea subor- 
donării sale, creierul tinde să se facă 
suveran, pervertind esența umanului. 
Tradiția biblică evocă — deşi 
indirect — suveranitatea inimii faţă de 
creier în acţiunile şi deciziile omului 
apropiat de elementul spiritual ordonator 
al vieții sale intenoare şi exterioare. “Nu 
cumva să zici în inima ta: Popoarele 
acestea sunt mai mari la număr decât 
mine, cum le voi izgoni?” (Deut. 7, 17); 
“De vei zice în inima ta: Cum vom 
cunoaşte cuvântul pe care nu-l grăieşte 
Domnul?...” (Deut 18, 21); “Şi fiindcă 
Ana vorbea în inima sa, iar buzele ei 
numai se mişcau, dar glasul nu i se Ph, ce Ap ră 
auzea, Eli socotea că e beată” (/ Reg. |, a i acolo în veci: j 
13). Grăitoare este și tradiția isihastă: | A 
“Când pomenirea lui Dumnezeu s-a | 
intipănt în inimă prin puterea crucii (2), 


I[) 


. pri m „va. 4 . 
meat el, 19 ali 3 PE cei 2 


- 






y 


i 
4 


pici ae 
E păi 
sfințit 


: Po 


“LAIC G 
poza a 


d 
- 
* 





2, | rr 
i Toia de i 
i A Te AA î 
Fe Am: a AT Fi 
PRE cai vă 


-ne 
zu 


_ 






neclintit” (3); “Împinge-o [este vorba de 
minte), sileşte-o să coboare în inima ta... 
Când va ajunge acolo, vei vedea ce 
veselie te va cuprinde mai apoi... Tu ştii 
că partea cugetătoare a omului se află 
în piept” (4). Cred că aceste exemple 
vorbesc de la sine: 

Dar cum mai poate fi 
reprezentat la nivel simbolic — şi, deci, 
pnn analogie — raportul dintre inimă şi 
creier? Spre o înțelegere mai bună, vom aici formula “a ține aproape de inimă” (sau 
“la inima sa”), deşi la prima vedere nu ar părea să aibă prea man implicații de ordin 
spiritual. Indiferent de context, acel aproape de inimă mărturiseşte despre o 
valorificare prin “proximitate” a unor idei, persoane sau fenomene ce “gravitează” 
în jurul inimii şi ne-o dezvăluie drept centru. Prin urmare, şi ținând cont de asemănarea 
dintre macrocosm şi microcosm, putem face o analogie cu sistemul solar, în care 
soarele este centrul (5), aşa cum în ființa umană este inima. Dacă inima este Soarele 
din fiinţa noastră, atunci creierul nu poate fi decât Luna (6). Se spune că până la 
naşterea fătului creierul se îndepărtează treptat de inimă, calea propusă de unele 
doctrine sau şcoli mistice, mai mult sau mai puţin explicit afirmată, este “unirea” 
creierului cu inima prin asceză şi meditație, unire ce duce la o spiritualizare ŞI O 
interiorizare conexe cu îndumnezeirea (/heosis) întregii ființe. Ca un ultim reper la 
ceea ce am spus până acum, putem să facem referire şi la iconografia ortodoxă, 
unde întâlnim câteva reprezentări ce ne dau de gândit: reprezentarea Cinei celei de 
Taină (7), a Maicii Domnului Kyriotissa (8) sau chiar a Înălţării lui Hristos (9). 


ia: > af a PAN 30. ră 
sti „vă ată ca un apanaj î | 
Aa aere e PR OR SE pa A RIL = NEC 
degrabă d ZOrier a Or n 0m 
“chiar aşa. Spre a o dovedi, 
nodernitatea sau ştiinţei 
), ci vom apela 
Deci VOM-Apeia 
ien 


i — 








nu ne 
















Li 





1. Astfel, putem vorbi, când ne referim la inimă, de o ine lEca) ințultivă”; ariCânid: e 
feferi = “inteligență discursivă” ori rațională. ni 

E Panta ca La Le pă întâmplătoare. Acestă afirmaţie face din Inimă 
chintesența ființei umane, asupra căreia se suprapune, la nivel spiritual, st ara 
Crucii. Pe de altă parte, se poate vorbi şi de eterul din inimă, considerat c piper 
elementelor (Crucea Elementelor). ÎI auzim chiar pe Sf. Simeon Dpo! Tonoa apte 

privitor la ce va găsi isihastul în inimă: “Căci, îndată ce mintea a găsit locul inimii, ea vede 
deodată ceea ce nu văzuse nicicând: vede aerul dinlăuntrul inimii: 

3. Mica filocalie a rugăciunii inimii, Ed. Herald, Bucureşti, pp. 154-155. 

4. Ibidem, pp. 158, 159. 


5. Aceste considerații nu refuză nici validitatea spirituală a sistemului ptolemaic, care 


poate ajuta la un alt nivel de analiză, aparentele contradicții fiind frecvente în acest domeniu. 
6. Găsim la R. Gutnon: “Lumina este simbolul cel mai obişnuit al cunoaşterii, este deci 
normal ca prin lumina solară să fie reprezentată cunoașterea directă, adică intuitivă, care 
este cea a intelectului pur, iar prin lumina lunară — cunoaşterea reflectată, ti cela 
care este cea a raţiunii” (Ren& Gutnon, Simboluri ale ştiinţei sacre, Ed. Humanitas, 
București 1997, p. 416), 


7. Unde întâlnim gestul plin de mister al lui loan, ce se apleacă la pieptului Mântuitorului 


8. Imagine întâlnită sub formă de frescă (sec. X VIII) C Biserica Radu-Vodă din București 
Aici pieptul Maicii este acoperit de capul pruncului lisus 

9, Deşi au unele rezerve, ae afirma că se sugerează, chiar dacă nu peste tot, o legătură 
intimă între cap şi inimă, care poate fi verificată printr-un Joc geometric Astlel, vei 
icoane în care cei doi arhangheli de lângă Maica Domnului, respectiv Mihail şi Gavriil, au 
brațele în așa fel postate încât formează baza unui triunghi al cărui vârf se termină exact 





- PUNCTE CARDINALE 
IIDAA NECUPRINSĂ 


sa Rai ee 

td â temp! A a, AP ir 7 
ochii Mei şi inima Mea să fie acolo în toate zilele” 
Ca > 07 Ş i Pi ip ai 3) i E A, 2 






„E meta area zeolit of 

a în faţa unui subiect devenit atăt de banal în ziua de 

ca îi întăreşte cugetarea, făcându-i-o de | ÎN IM Când vorbim de inimă (şi nu ne referim la organul fizic respectiv, 

„redat ionimul „cord”), vorbim de afecte, vorbim de irațional. Inima 

panaj în e onomia psihicului şi ca un element mai, 

aeațicsenoeizierul Oarecare ati 
vom prevala de ceea ce ne 


e acesteia (pe care, totuşi, nu trebuii 
1 ratie mai sac a ete sa a 


- RE = ...€ “ fpic PPE af 
ele înțelepţilor și misticilor. 


Xa AA pipi | : pai e că 
PIN TR 60 PS o „ATUeV Si 






Mai 2004 NR. 35/1601 PAG. 13 







23 II 


În continuare, să vedem ce se păseş- 
te în inimă şi care este importanța ei în 
anumite tradiții spirituale. 

Tradiţia ebraică ne vorbeşte în Sepher 
Yetsirah (Cartea Splendorii) de “Palatul 
Sfânt” sau “Palatul Intenor” (10) privit 
drept centru al lumii, cele două denumiri 
aparținând “Sfintei Sfintelor” ce se află 
în Templul din Ierusalim. Este, deci, 
locul manifestăni divine (11), al Shekinei 
(12), ce în această tradiție semnifică 
prezența reală a lui Dumnezeu. Prezența 
aceasta în centrul lumii simbolizat de 
Inima Templului (Inima Lumi) nu poate 
fi decât un exemplu la nivel macro= 
COSMIC a ceea ce trebuie să se găsească 
şi la cel microcosmic, în noi, în Inima 
noastră (13). Legat de Inima Lumii, 
putem cita un fragment din Cartea 
Splendorii, de fapt un comentariu la 
versetul 6 din capitolul 6 al Facerii (14): 
“Și el a fost mâhnit de jur împrejurul 
inimi! Lui; nu este scris VIGhTSB 
[consoane fără vocale), VA-LAUTZEB 
[...cu vocale], şi El s-a mâhnit de tristeţe, 
ci VIThGhTsB, VA-IETHAUTZEB, şi El 
a fost atins de tristeţe, adică el a fost 
afectat de tristeţe, de care depinde 
matena, pentru [delimitarea Celui care 
nu a fost atins de tristeţe [se observă 
diferențierea făcută între ceea ce este 
manifestat şi definibil şi ceea ce este 
nemanifestat şi indicibil)... Nu este scris 
«în inima Lui», ci «de jur împrejurul 
inimii Luw, ca atunci când un om este 
mâhnit de tristeţe şi plânge înaintea 
Domnului său, căci prin (diferențierea) 
> inYaţă | aceasta se face aluzie la inima tuturor 
| e să le inimilor"[s. n.] (15). 
cre şi la Islamul, mai exact misticismul sufit, 
are şi el ceva de spus în privința inimii. 
Inima (qualb) nu este văzută ca diferită 
de spinit (ruh). Un mistic sufit descrie 
inima ca pe o Lumină veșnică și 
conştiinţă sublimă (sirr) revelată în chintesența făptunilor create, pentru ca 
Dumnezeu să poată contempla Omul prin acest mijloc şi, invers, omul să-şi 
contemple Creatorul în spirit. Aici mai găsim Tronul lui Dumnezeu (a/-Arsh); 
loc al intuiției (al-kash/) şi al contactului cu Fiinţa (al-wujud), inima este punctul 
de interferență şi de asimțire al universalului. De la Trimidhi (sec. IX) aflăm că 
inima desemnează deopotrivă organul regulator al gândirii şi pe acela anatomic, 
din carne. Viziunea spirituală ține de ochiul inimii: legat de aceasta, al-Hallăj 
(16) spune: “L-am văzut pe Stăpânul meu cu ochiul inimii” (17). Nu putem 













+ 


e o E Ea R 
l acesta, pentru ca să fie numele 












“AT Pi ATA 
ÎI) ez al caca . 


La epic ca dă 
de azi — 
















2.34 ROI 


PA 







+» 





(continuare în pag. 14) 
Alexandru ANGHEL 





peste capul Mântuitorului. Pe de altă parte, se poate face ŞI O unire a capetelor 
arhanghelilor Rafail şi Uriil, ce susțin cearcănul în care se află lisus, formându-se tot 
o bază a unui triunghi ce are vârful în jos, vârf terminat exact deasupra inimii Maicii 
Domnului. 

10. Ne putem aduce aminte şi de acel om om lăuntric al. inimii (Aryptos tes kardiou 
anthropos, homo cordis absconditus) de care vorbeşte Sf. Petru (/ Ptr 3, 4), sau de 
omul lăuntric (eso anthropos) al Sf. Pavel (E/ 3, 16). 

11. Vezi 1/7 Cr 7, 16. 

12. Termen ce derivă din zhakan, “a locui”, “a rezida”. 

13. De remarcat este şi că Shekinah (tradusă ŞI pnin “Înţelepciune”) face din centru 
punct luminos, prezență a Luminii necreate, lumină ce prefigurează prezenţa lui Hristos 
în noi. Nu spune Sf. loan: “Cuvântul era Lumina cea adevărată, care luminează pe tot 
omul ce vine în lume” (/n 1, 9)? Dar o spune lisus Însuşi: “Eu sunt Lumina lumii” (În 
8, 12) 

14. Vanantă de text neîntâlnită în traducerea lui Gala Galaction, Vasile Radu sau 
Nicodim Munteanu, ce s-au raportat la textul masoretic (textul evreiesc stabilit de 
rabini în sec. VIII-X d. H.). Versiunea recomandată este cea după Septuaginta 
(versiunea grecească din sec. III î. d. H.) a lui Bartolomeu Valeriu Anania, precedată 
de Biblia de la Bucureşti (1688), Biblia de Buzău (1854-56), Biblia lui Şaguna (Sibiu, 
1856-58) și ediţia Sfântului Sinod din 1914. Textul după Septuaginta sună aşa: “Şi 
s-a câit Dumnezeu că l-a făcut pe om pe pământ, şi s-a mâhnit întru inima Sa”, Nu 
putem să nu observăm. în cazul acesta o diferenţă de traducere (>interpretare) între 
textul citat și ce am găsit în Cartea Splendorii. 

15. Zoharul, Ed. Herald, Bucureşti, p. 214 

16. Sau Abd Allâh al Hassayn Ibn Mansodr, supranumit mai târziu “dărăcatorul” — a/- 
Hallaj, personalitate proeminentă în lumea mistică islamică, rămas cu renumele de 
“dărăcitor al conştiințelor” 


17. Pentru considerațiile de mai sus, vezi studiul despre inimă din Dicţionar de 
simboluri, Ed. Artemis Bucureşti, 1995 











PAG. 14 NR. 5/161 Mai 2004 PUNCTE CARDINALE 


NUMA NECUPRINSĂ 
(urmare din pag. 13) 


încheia micul periplu prin islam fără a aduce vorba şi de un text (18) de o importanță nu tocmai de 
neglijat, în care se vorbeşte de “rugăciunea lăuntrică sau făcută cu inima (adh-dhikru-l-qualbi)”, 
unde, având la bază scrienle din Coran (19) şi experiența mistică specifică, întâlnim; “Cheamă pe 
Dumnezeu în inimă,/ într-o asemenea taină/ încât să nu simtă făpturile —/ fără vorbe şi fără glas!/ 
Această rugă mai bună-// decât toate cântările,/ ea aduce slavă oamenilor iluminați” (20). 

Ce găsesc hinduşii în inimă? Ei spun că acolo se află Cetatea Divină, locuința lui Brahma 
(Brahma-pura), un fel de “loc” misterios, nedeterminat şi atemporal (21). Astfel, în 
Brihadaranyaka-Upanişad găsim: “Brahman (22) este inima [...] Inima este... sălaşul tuturor 
ființelor (bhuta). Inima este... temeiul tuturor ființelor. Căci pe inimă se întemeiază... toate fiinţele. 
Într-adevăr, inima este... supremul Brahman” (23). lar, cu privire la nedeterminarea lui Brahman- 
atman (Sinele), în Chandrogia-Upanişad aflăm că “Sinele (atman)-meu dinlăuntrul (24) inimii este 
mai mic decât [bobul] de orez, de orz, de muştar sau de mei. Sinele meu dinlăuntrul inimi este mai 
mare decât pământul, mai mare decât văzduhul, mai mare decât cerul, mai mare decât lumile” 
(25). Reprezentarea celei de-a patra cakra — Anahata-cakra — din cadrul tehnicilor yoga este şi ea 
interesantă. Ținând cont şi de faptul că omphalos-ul este considerat centru în multe tradiții, putem 
spune că acesta nu este decât un centru, o reflexie pregătitoare pentru Centrul prin excelență al 
fiinţei umane, care constituie subiectul acestui eseu. Și în cazul celei de-a treia cakra (Manipura- 
cakra), ce se află în dreptul buncului, se poate spune acelaşi lucru: este un punct pregătitor pentru 
întâlnirea cu centrul din noi în “evoluţia” spirituală personală — Inima. Nu se poate spune că 
celelalte cakre ar fi lipsite de importanţă; dimpotrivă, următoarele constituie tot o ctapă pregătitoare 
pentru ultima cakra (Sahasrara-padma), ce reprezintă contactul cu Universalul care comunică 
tainic cu Particularul — Inima, centrul personal. În fine, imagistica centrului energetic din inimă 
vine ca o dovadă în plus la mărtuna spirituală a centralității inimu. Se poate vedea acolo un loc al 
incidenţei, sugerat de hexagramă (26), ce se găseşte în interiorul unui lotus cu douăsprezece 
petale care, pe lângă alte posibile interpretări ce nu ne scot din context, simbolizează o Lume în 
miniatură (27). 

Spun aceasta fiindcă mă gândesc la o reprezentare a inimii pe un mic basorelief dintr-o 
mănăstire de secol XVI din Franța — Saint Denis d'Orques. Un citat din Louis Charbonneau- 
Lassay, care recunoaşte acolo inima lui Hristos, nu poate fi mai binevenit: “În mod excepțional, în 
vechea artă religioasă, inima lui lisus Hristos apărea în acele condiţii care exprimau o profunditate 
şi o atmosferă de gândire înălțătoare. [...] Inima rănită a lui lisus Hristos stă triumfătoare în 
mijlocul slavei formate din flăcări şi din raze; inima se află, în acelaşi timp, în centrul a două 
cercuri, dintre care primul este înzestrat cu 0 cruce şi cu semnele astronomice ale celor şapte 
planete, emblemele spațiului infinit al firmamentului, ce corespunde celor şapte ceruri ale misticilor 
orientale: al doilea cerc are în componenţă cele douăsprezece semne ale Zodiacului care guvernează 
anotimpurile: şi ami, simbolizează infinitul-durată, timpul trecut și care va să vină”. Poziţia în care 
se află Inima în discuţie face din ea “centrul infinității timpului și al infinității spațiului, în acelaşi 
timp centru al Universului întreg, umplându-l cu iradierea dragostei şi slavei sale” (28). Poate cu 
altă ocazie ne vom ocupa de reprezentarea Inimii lui Hristos în iconografia occidentală; ne vom 
rezuma doar la a semnala în plus faptul că razele luminoase (drepte) şi cele ce reprezintă căldura 
(rectilinii) simbolizează Inteligența, respectiv Dragostea, iar rana, care mai este comparată uneori 
şi cu acel Jod ebraic, nu poate fi decât o deschidere spre acel dincolo nereprezentabil al Inimi: 
necuprinse, loc simbolizat minunat, fie că e o rană (sacrificiu, interiorizare), fie că e tera lod 


(simbol al Principiului). 
III 


Deci, ce este Inima? Sintetizând concluziv cele de mai sus, Inima este Inteligență, lubire 
(29), Intuiție, Trăire. Acolo pulsează tot felul de pasiuni, găsim dragoste şi ură, neliniște şi împlinire, 
bine şi rău... Dar toate acestea se află departe de adevărata Inimă (unde nu avem acces oricum), 
un loc “ce aparține numai lui Dumnezeu, neatins de păcat, inaccesibil fanteziei mentale — locul 
adevăratei gloni a lui Dumnezeu, Numele Lui scris în noi” (30). 

S-ar cuveni ca fiecare dintre noi să luăm aminte şi să respectăm cum se cuvine moştenirea 
spirituală a Răsăntului creştin, din care vom avea tot timpul de învățat, ca și mărtunile altor tradiții, 
pe care nu trebuie să le supralicităm, dar nici să le ignorăm. Şi să nu uităm niciodată îndemnul 
liturgic: “Sus să avem inimile! ”, căruia sincer ar trebui să-i răspundem: “Avem către Domnul!”. 


—————————————— 


18. În arabă Tamwîr al qulub, opera şeicului Muhammad Amin al-Kurdi al-Shâfi'î al-Naqshabandi, mort 
în 1332 la Hagira. 

19. În Coran întâlnim mai multe referiri la rolul central al inimii în ființa umană: “Acestora le-a scns El în 
inimile lor credinţă şi EI îi întăreşte cu Duh de la Sine”(LVIII, 22); iar cu refenre la inima nesensibilizată sau 
nedeschisă spre primirea înțelepciunii luminatoare aflăm: “.. n-au inimi ca să priceapă, sau urechi ca să 
audă? Nu sunt orbi ochii; oare sunt inimile care sunt în pieptui?!” (XII, 45) - Coranul, Ed, Cartier, 
București, 2000. 

20. Anexa A din lucrarea lui Ibn Arabi Cartea Înțelepciunii, Ed. Herald, Bucureşti, pp. 201-202. 

21. Să ne amintim şi de versetul Noului Testament: “Căci, iată, împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul 
vostru [în inima voastră)” (Le 17, 21), 

22. De notat că Brâhman nu este acelaşi lucru cu Brahma; primul este la neutru (al doilea la masculin), 
reprezentând principiul tuturor lucrurilor, chiar şi al lui Brahma. 

23. Cele mai vechi Upanişade, traducere Radu Bercea, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1993, pp. 76-77. 

24. Aman este sinele (esenţa) fiecăruia, identificându-se cu Brahman, originea a tot ce există. 

25, Cele mai vechi Upanişade, ed. cit. p. 165: De remarcat este şi parabola lui Hristos în care compară 
Împărăția lui Dumnezeu cu grăuntele de muștar (Mr 13, 31-32; Mc 4, 30-32, Le 13, 18-19), 

26. Figură geometrică ce reunește în ea o sumedenie de interpretări. În primul rând, este o reprezentare a 
cosmosului văzut (însumatea elementelor cosmice reprezentate de triunghiuri, mai ales în alchimie), şi mai 
ales a lumii nevăzute, transcendente prin al șaptelea punct, nereprezentabil, 

27. Nu se mai spune că “Universul este un om mare, iar omul este un univers mic”? 

28. Louis Charbonneau-Lassay, Le Bestiaire du Christ, Ed. Archă, Milano, 1994, p. 10I. 

29, Şi când mă refer aici la Dragoste, la Jubire, vorbesc nu doar de agape, ci de acea philia. Să ne amintim 
episodul de la In 21, 15-17, unde Petru este întrebat de trei ori de lisus dacă Îl iubeşte: pentru primele două 
interogaţii, în greacă, se folosește termenul agapas (agapas me, „Mă iubeşti?”), iar la ultima întrebare 
întâlnim termenul phileis (phileis me, „Mă iubeşti ca pe un prieten?”). Ni se arată astfel, cu exactitate, 
aspectul plenar al termenului philia, ca şi al ultimei întrebări adresate de Mântuitorul. 

30. Kallistos Ware, discurs audio 





UITRINA CÂRTII 


Alerandru Bidian 


Lumini incleştate de umbre 


vibrațn PEZETU VINĂ ŞI MIRE - 


TALCUITI 


DE 
Asu. TEOFIL PĂRĂLAN 


O DONETANTIX IOROULESCU 
MEMORIA 
CA EXERCIŢIU DE VITARE 


UL 17 


se." 

, i] 5 [. . - . 

Teme nuraleti e! A mmăretataa pertra 10? 
SI Ar 4 A 


- i 
Ă poss de „3 
S sale tat 
L A APR 


JURNALUL 

“BĂTRÂN 
LUP 

| O UBERTATEA apti 

4/4 DEA IUBI 

"SI 4 ADEVĂRUL 


.. Lai 


TREI EEE TITI IRI PIE TIR III TEI 
ETESTÂMBINTUL "6 | (sf oot0ă MOR Aosei 
[i LUI ii 3 a ai Să ! Să . 

ION MOTA 


9 Mialazel d Minge 3 Gratie fe dn 
(01 Pagina DNA pt într 


a cr 


A SA 











A" Asa Sau 


— 





"57 TOR 7 PI rU  —- "05 Pr. FE Se 








“Luaţi dară, scumpii mei, acest cuvânt drept testament 
al meu, în care vă las ceea ce am mai Scump: dragostea 
mea pentru voi toți...” scrie, în introducerea Memoriilor sale, 
cel care a fost marele patriot şi arhiereu Iuliu Hossu (1885- 
1970), primul cardinal de origine română și una dintre figurile 
de prim-plan ale Marii Uniri de la | Decembrie 1918, cui 1- 
a revenit cinstea istorică de a da citire, în fața mulțimilor 
adunate la Alba lulia, Hotărârii de Umire a Transilvaniei cu 
Patria-Mamă, adică actului de naştere al României Mari. 

Anul trecut, pe fondul aniversării a 150 de ani de la 
înființarea Eparhiei de Gherla (azi: de Cluj-Gherla), pe care 
a păstorit-o ani indelungaţi, s-au editat la Cluj-Napoca (Casa 
Editonală “Viaţa Creştină”) Memoriile Cardinalului Dr Iustin 
Hossu, intitulate editorial Credinţa noastră este viața noastră, 
Îngrijirea ediției a fost încredințată unuia dintre apropiații 
Eminenţei Sale, anume părintelui icromonah Silvestru 
Augustin Prunduș OSBM (adică aparținător Ordinului 
Sfântului Vasile cel Mare — Ordinis Sancti Basilii Magni), 
care s-a achitat exemplar de această nobilă sarcină şi a 
însoțit volumul de o postfață mărturisitoare (din care 
reproducem mai jos pasajul cel mai important), semnificativ 
intitulată “Cardinalul în țundră de oaie” (“Refuzul primului 
cardinal român de a pleca la Roma, fără posibilitatea revenirii 
în țară, l-a legat şi mai mult de poporul din Ardeal. Neputând 
primi nici pălăna, nici purpura de cardinal, a rămas îmbrăcat 
în țundră de oaie și în căciulă de dac, asemenea strămoşilor 
de pe Columna lui Traian...” — p. 482), 

Memoriile sunt alcătuite din 3 caiete și acoperă 
perioada 1947-1961 — 14 ani de prigoană comunistă împotriva 
minorității greco-catolice românești, şi mai cu seamă a 
episcopilor ei, care au avut măreția de a împinge rezistența 
până la martira). luliu Hossu a fost ultimul supraviețuitor al 
vechii gărzi arhiereşti a Bisericii Unite: arestat la 29 
octombrie 1948, trece prin mai multe domicilii forțate și 
închisori (Dragoslavele, Căldărușani, Curtea de Argeș, Sighet) 
ŞI se mută la cele veşnice în dimineaţa de 28 mai 1970 (era 
încă reținut în domiciliu obligatonu la Căldărușani, chiar dacă 
oficial situația sa avea altă încadrare), fiind înmormântat la 
Cimitirul Bellu catolic din Bucureşti, fără fastul care i s-ar fi 
cuvenit — dacă nu pentru rangul oficial de episcop-cardinal, 





DR. IULIU HOSSU 





chemându-ne să fim una în EI, peste toate schismele istoriei. 

Apariția acestui memorial este un eveniment important 
în viața cultural-spirituală a fraților greco-catolici, pe care am 
ținut să-l marcăm şi în paginile revistei noastre ortodoxe, 
convinși că personalitățile de talia lui luliu Hossu transcend 
granițele confesionale, dacă nu înaintea oamenilor, desigur 
inaintea lui Dumnezeu. 


PUNCTE CARDINALE 
MEMORIILE PRIMULUI CARDINAL ROMAN: 






Mai 2004 NR. 5/161 PAG. 15 





CARDINALUL ÎN ŢUNDRĂ DE OAIE 






Pelasfarşitul hunii mantie [ 1969), Giuseppe Chelli, trimisul special 
al Sanctității Sale Fapa Faulal VI-lea, chipă consultarea autorităților de 
stat române, însoțit de dl. Gheorghe Nenciu, şeful Departamentului 
Cultelev, îl cercetează pe Iuliu Hossu la Mănăstirea Căldărușani 

Dupăce se retrage d Nenciu, şi cei d-i rămân aţă în față, trimisul 
papal îi spune: “Excelenţă, Sfântul Fărinte a hotărât să Vă mmească 
cardinal. În acest sc-pa luat legătura cu guvernul rumân. Acesta este de 
accord cu cendițiaca să veniţi la Roma, Să fiţi învestit şi să rămâneţi ac - 

Episocpul Soprins, emncțional, dx hc ărăt, răspunde rumaicdecăt 
"Monseniore, dacă Sfântul Părinte a htărăt să mă facă cardinal şi a luat 
legătura cu guvernul nostu, nseamăcăm-aşi făcut. Vărg săbransmiteți 
Sanctităţii Sale ttărecuocştințaşi cuovenitanadpanire ru anal învnonele 
meu personal, ci şi al diecezei mele, al Bisericii Române Unite şi al întregului 
popor ramân. Frețuirea nu este în primul rând pentru mine personal, ci 
pentru Biserică şi țară, pentru întreg poporul român pe care Fiserica 
Română Unită l-a Slugit în to decursul fiinţării sale, cu ale cărui interese 
perenes-a identificat ttdecama și care aşteaptă să i serecunoască dreptul 
laexistenţă liberă, Eu, însă mipplecasub nici ui mativ”. Apo imtnveză 
pe larg dece. 

Șeful Departamentului Cultelor aştepta curics să afle hotărârea 
episcopului surphamit Cândse deschide ușa, întreabă 

- Înalt Freasfinţite, v-aţi înţeles? 
- Da Ne-am înţeles. Rămân aici—spune dir şi h4ărăt episcopul 
= Dar ni mt avem ce face în țarăcuun cardinal! — răspunde mirat d 
Nenciu 
— Aceasta este beaba dbomneavcastră-— contră episcopul Euriamân 
aici, în țara mea, în mijlcul poporului meu, Să împărtăşesc soarta 
frațilar mei, aprecților şi acredinciaşilar mei Nu-i pa părăsi! (Din 
relatarea auzită personal în ziua de 4 iaruuarie 1969) 
Trimisul papal a cormanicat Sfantului Părinte peziția episc-pula, iar Fapa 
arespectat-o cu sfințenie. În consistoriul papal din 28 aprilie pentru 
manirea cardinalila; mamele pentru doi cardinali a rămas necunascud, 
făcânchese, thgi, armnțul că suni in pectore, adică monuirea lar rămâne în 
inima papei, fără a fi achusă la cunoștința publicului. [...] Sanctitatea Sa 
Fapa Paul al VI-lea, în cansistoriul următor [de după maaotea la lulizu 
Hossu], din 5 mai 1973,ațonasăfacăaocsadă irma Bisericii noastre 
[Fisericii Unitecu Roma], ci lunii întregi momirea episcopului Hossu în 







































atunci pentru rangul neoficial de mare patriot român şi de 
mărturisitor jertfelnic al Celui ce S-a răstignit pentru toţi, 








Că o civilizație — fie ea cât de liberă 
şi de prosperă material — nu este capabilă, 
atunci când își pierde farurile moral-spirituale, 
să eradicheze bestialitatea, ci, dimpotnvă, 
ajunge s-o experimenteze în formele ei cele 
mai perverse, o dovedește cu prisosinţă starea 
de degringoladă morală, psihică şi intelectuală 
a tinerei generații americane de azi, în care se 
circumscriu deopotrivă recrudescenţa fără 
precedent din ultimii ani a delincvenţei Juve- 
nile (culminând cu tot mai numeroasele cazuri 
de asasinate în masă, ai căror autori au vârste 
din ce în ce mai fragede), dar şi monstru- 
ozitățile comise recent de soldaţii americani 
din Irak (culminând cu regimul aplicat 
deținuților politici din închisoarea Abu Ghraib, 
care a indignat profund întreaga opinie publică 
mondială). 

“Suntem oripilaţi”, declara deunăzi 
generalul de brigadă Mark Kimmitt, director 
adjunct al operațiunilor coaliției internaționale 
din Irak, impărtășind indignarea generațiilor 


americane mai vârstnice, puse în situația de a i | 
constata la ce a putut duce în concret mercantilul şi despiritualizatul american way of life, 


marcat cu precădere de anarhia libertăţilor individuale și de prăbuşirea atică poi 
ale sistemului educațional. Perplexitatea generalului este pe cât de ia PA ai ie p 
trădând mai degrabă neputința unei societăți crepusculare dinaințeă, poeti | pă i du 
creat: “Nu-mi vine să cred că aceștia sunt camarazii noștri în uniformă, ari a s f - or 
ne reprezintă. Ce pretenţii mai putem avea, în aceste condiţii, ca soldații noștri - dea 
omenește când ar fi luaţi ei înșiși prizonieri? [În paranteză fie pus, ie pa Por put 
eliberați după căderea lui Saddam, văzuţi pe micile ecrane de o i “raa eta ! p 
infinit mai civilizat de îndelung diabolizatele gărzi ale dictatorului irakian ]; Din păca pă 
numai atât. Aş vrea să pot spune că Pee sunt pepe za! de abuz asupra pnizon 
de când suntem în ra ş 

dar știu Crt pi Pe din armata Statelor Unite (din ce în ce mai dezonentată 
de evoluția situaţiei din Irak), pe baza dovezilor irefutabile de abuzuri i per i. în 
prizonieri sau civili irakieni, peste 20 de militari (printre care şi un aer : tea intkvi. aflată 
trimiși în faţa Curţii Marţiale, Cu toate acestea, generalul de brigadă Janice Karp 4 , ni i 
la comanda închisorii Abu Ghraib și actualmente suspendată din funcţie, a avut tupe 








olonezi. “Semitizarea” problemei nu 


; il ei 
4 -0 familie de evrei p 
Provenită, s-ar părea, dinir că evrei și neevrei acționează laolaltă 


cred însă că ar modifica esența scandalului, pentru 
sub culorile armalei americane, 


Cealaltă față 
a aşa-zisei 

e uzi 
ă sii E 2) Ă > 






3 i 
- A a ee 









demnitatea de cardinal al Pisericii Catlice... 
(Părintele Silvestru Augustin Prunduş OSB.M) 






(V A.M) 






declare că “acestea sunt standardele 
intemaționale și cea mai bună îngrijire posibilă 
intr-un penitenciar”! 

Scandalul, declanşat luna trecută de 
canalul de televiziune CBS, este însă departe 
de a se încheia. Imaginile mai mult decât 
şocante par menite să ilustreze formula “Viaţa 
bate filmul”: un adolescent arab sodomizat de 
un traducător american (în timp ce o femeie- 
soldat făcea poze cu voluptate), grupuri de 
bărbaţi şi femei în uniformă umilindu-i şi 
batjocorindu-i pe deținuții dezbrăcați la pielea 
goală; un sergent american călărind un 
prizonier îngenunchiat şi cu fața tumefiată de 
lovituri, un alt deţinut cu fire electrice ataşate 
la organele genitale; deținuți asupra cărora sunt 
asmuțiți câini întărâtați sau care sunt însemnați 
pe piele cu inscripții insultătoare în limba 
engleză etc,! 

Unul dintre regizorii acestui bestial 
terorism de culise, sergentul în rezervă 
Fredenck Chip, a declarat că superiori de-ai 
săi din serviciile de informaţii ale armatei, dar 
şi din FBI şi CIA, l-au încurajat și chiar l-au lăudat pentru acest gen de acte torționare (“Grozavă 
treabă, dacă în felul acesta îi facem pe prizonieri să vorbească!”), adăugând cinic: “Am 
obținut rezultate foarte bune cu metodele noastre. De obicei, prizonierii cedează în maximum 
câteva ore, ba chiar ajung să coopereze”. 

Cum să nu ne amintim de torţionarii comunişti de la Piteşti (1949-1951), în frunte cu 
faumosul Țurcanu, care foloseau aceleași metode de “reeducare”, la rândul lor încurajați de 
superiorii și politrucii vremii, iar în cele din urmă prefăcuţi în țapi Ispăşiton ai terorismului de 
partid și de stat, judecaţi şi condamnați într-o caricatură de proces, lar unii dintre ci executaţi 
pentru a Îi “spălată” imaginea unei puteri deliberat criminale? De unde se vede că, pe lângă 
psihopatologia unei generații suprasaturate mediatic de sex și violență, noțiunea de “comunism 
american ' nu-i chiar aşa de absurdă” și că exportul de pax americana e mult mai impur decât 
ni-l prezintă propaganda oficială a “noii ordini mondiale” — acest sovietism cosmetizat al 


secolului XXI Adolf VASILESCU 


*D-l Patapievici n-a greşit principial colporțând această sintagmă (spre [uria decerebrată 
a establishment-ului proamerican), dar a greşit afirmând că “fenomenul Piteşti” ar fi 
expresia strictă a specificului nostru “mioritic”, Primejdia bestialității este una general- 
umană, actualizabilă contextual la orice meridian. lar uneori civilizaţia decadentă ajunge 
la “rafinamente” ale bestialităţii pe care barbaria nici nu le visează. S-ar putea zice şi 
aşa: “Ferește-mă, Doamne, de bestia civilizată, că de bestia sălbatică mă feresc ŞI 
singur!” 


3 le di 


picta 


el, a 
A -. 











PAG. 160 NR. 35/1601 Mai 2004 


PUNCTE CARDINALE 





Nu demult, într-o tabletă din Jurnalul național („Ce ştim despre ce nu ştim”, vineri 19 martie 2004, p. 4), 
clown-ul public al tranziţiei, poetul Mircea Dinescu, sub cuvînt de legitimă indignare faţă de recentele acte teroriste 
de la Madrid, a găsit de cuviinţă să pornească de la o analogie istorică total aberantă (fapt caracteristic spiritelor 
superficiale şi „urechiste”): războiul civil spaniol şi episodul Moţa-Marin. Paralela în sine ar fi fost doar una 
ridicolă, fezabilă în semidoctismul general al presei noastre actuale, numai că termenii în care autorul a pus 
problema depăşesc cu mult cadrele simplei ignoranţe şi au toate caratele abjecției dimboviţene: 2 

„Cînd au plecat să împuşte comunişti şi intelectuali de stînga în Spania, e posibil ca legionarii Moţa şi 
Marin să fi călătorit în acelaşi vagon de tren cu tatăl lui Petre Roman, plecat şi el spre Madrid să cosească preoți 
şi regalişti. [...] Prinşi sub un bombardament la o cîrciumă andaluză [sic], puşcaşul Marin şi colegul său Moţa fost- 
au aduşi în țară în două sicrie pompoase şi, în Gara de Nord, Garda și Căpitanul au pus la cale un măreț spectacol 
sportivo-religios [...], de parcă pe catafalc ar fi zăcut doi mieluşei nevinovaţi, nu doi teroriști mioritici”. Sp 

Citind aceste şarje de abjecție gratuită, mi-a venit brusc în minte definiția pe care Nichifor Crainic, 
pornind de la o lectură prea eticistă a unei poezii, i-o dăduse pe vremuri lui Arghezi, în lungul lor război polemic: 
„0 bestie făcută scăpată de la abator”. Poate nemeritată de Arghezi, formula mi s-a părut însă tocmai potrivită 
pentru patronul Plaiului cu boi, dar pe urmă mi-am revizuit părerea, din respect pentru bestie. Bestia nu poate 
sesiza şi aprecia jertfelnicia, dar măcar se cutremură în fața faptului brut al morții. Rudolf Otto povesteşte, în Das 
Heilige (vestita sa carte despre “sentimentul sacrului”), cum iapa lui, Diana, a fost cuprinsă de o mare neliniște 
cînd, într-o împrejurare oarecare, au întîlnit în cale un cadavru cabalin. Dacă pînă și animalele trăiesc, în felul lor, 
“cutremurul sacru” în fața imaginii morții celor din aceeaşi specie, cît de decăzut trebuie considerat omul care 
poate mistifica şi batjocori astfel moartea cuiva, numai pentru a forța o notă de originalitate cinică într-o tabletă 
scrisă cu mina stingă?! 

Nu mă iluzionez că stă în firea unui astfel de avorton moral şi intelectual să ia act de un adevăr punctual, 
drept care micul documentar din această pagină face abstracție de tabletistul de Slobozia şi se adresează cititorilor 
indignaţi sau nedumeriţi, şi mai ales celor mai tineri şi poate insuficient informați, la rândul lor, cu privire la 
evenimentele din anii '30 ai secolului trecut. Primele extrase privesc războiul civil din Spania (1936-39) și arată cu 
ce se îndeletniceau pe acolo „comuniştii şi intelectualii de stinga”, iar celelalte îi au în vedere pe tinerii avocaţi 





O Din Scrisoarea colectivă a episcopilor spanioli către cei din lumea întreagă, cu privire la 
Războiul Civil din Spania: “Judecind excesele revoluției comuniste spaniole, se poate afirma 
că în istona popoarelor apusene nu se mai intilnește nici un fenomen asemănător de sălbăticie 
colectivă... Hecatomba săvirşită de revoluția comunistă a fost premeditată. Cu puțin înainte 
de izbucnirea revoluției, au sosit din Rusia 79 de agitatori de profesie... Pentru înlăturarea 
persoanelor considerate dușmănoase revoluției se stabiliseră în prealabil liste negre, În ele, pe 
primul loc figurau Episcopii... Cu toate că cifrele nu sînt încă definitive, putem socoti că 
aproape 20000 de biserici au fost distruse sau prădate. Numărul preoților asasinați de ndică la 
aproape 16000... Revoluța aceasta a fost mai presus de toate crudă, masacrul a îmbrăcat 
forme de barbarie îngrozitoare. Se evaluează la peste 300000 numărul mirenilor civili care au 
pienit asasinați pentru ideile lor politice, şi mai ales religioase...” (apud G. Constantinescu, 
Gilceava anticomunistului cu lumea, București, 2002, pp. 192-193); 


0 Poctul creştin francez Paul Claudel a închinat un amplu poem “Martirilor spanioli”, din 
care reproducem aici un fragment: “Unsprezece episcopi, şaisprezece mii de preoţi măcelăriți 
şi nici o lepădare!/ ... Trebuie să i se facă loc lui Marx şi tuturor bibliilor imbecilității şi urii!/ 
Omoară, tovarăşe, distruge, imbată-te, fă sex, căci asta-i solidaritatea umană!/ Toţi aceşti 
preoți vii sau morţi, care ne privesc, să nu spuneți că nu ne-au stirnit!/ Aceşti oameni, ce ne- 
au făcut numai bine pe degeaba, nu mai puteau fi toleraţi!! ... Aduceţi gazul! Să-i dăm foc lui 
Dumnezeu! Va fi o descotorosire de pomină!... ” (trad. n.). Cf. *** Prigoana religioasă în 
Spania, cu o poemă-prefață de Paul Claudel, Bucureşti, 1996. 


O În pragul perioadei pascale a anului 2001 a avut loc la Roma, în Piaţa Sf. Petru, ceremonia 
de beatificare a 233 de martiri catolici ai Războiului Civil din Spania, victime ale 
“republicanilor”, printre care 30 de misionari ai Acţiunii Catolice şi 12 suron carmelite, cei 
mai mulți asasinați la Valencia, în prima fază a ostilităților (care a fost şi cea mai dură). Alți 
122 de spanioli fuseseră beatificați de Papa loan Paul II în octombrie 1992. 


O lată și relatarea unui martor ocular, membru al echipei de 7 legionari care a luptat în 
Legiunea Străină spaniolă (Tercio): “Sîntem concentrați în dosul unei mănăstiri [...] Pe mine 
mă cheamă locotenentul şi-mi dă în pază un pnzonier.. . Toţi se reped să-l omoare. Eu mă lupt 
să-l scap. Îmi vine în ajutor DI. Clime. Comunistul meu îmi oferă 3150 de pesetas, ca răsplată 
că l-am scăpat de la moarte. ÎI refuz politicos şi-i spun că sint român, avocat. Face ochii mari. 
Lor li se spune că toți naționaliștii. sînt cruzi; Ce fac însă comuniștii cu prizonierii! Tăierea 
nasului, a limbei, scoaterea ochilor — astea sînt fleacuri! Alte chinuri degradatoare, practici 
murdare ce se termină cu amputarea organelor genitale, ce sînt date să fie mîncate de 
victimă. Desfacerea cutiei craniene, în care se amestecă creierii cu un băț. Victima moare în 
chinuri îngrozitoare, apoi i se urinează pe creieri [...] În această mănăstire a fost un centru de 
rezistență comunistă. Interiorul este distrus și batjocorit. Călcăm pe odăjdii, pe icoane sfărmate 
și tăvălite prin murdărie. Tablouri pictate de nume celebre, opere de artă de dinaintea şi din 
timpul Renaşterii (mănăstirea are 600 de ani) sînt rupte, iar sfinții cu ochii scoși. Murdării 
făcute pe altar, iar secera și ciocanul minjite pe pereți şi pe icoane. O zdreanţă roşie filfiie pe 
crucea mănăstirii, ca o semnătură a profanatorilor [...] Întrăm în castelul unui nobil spaniol, 
părăsit de comuniștii în retragere. Galeria de tablouri, oribil distrusă [,. .] Icoana Madonei este 
profanată îngrozitor. Capela transformată în latrină. Pe treptele altarului recunoaştem, cu 


www,.punctecardinale,ro 
e-mail: redactia(4 punctecardinale.ro 


PUNCTE CARDINALE S. A. L. 
cont: B. R. D. Sibiu $VY02146903300 
ISSN: 1223-3145 





Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor şet), 
Demostene ANDRONESCU (redactor șef-adjunct), Ligia BANEA (secretar de redacție), 
Marcel PETRIȘOR, Pr. Gh. CALCIU (corespondent SUA), 

Claudio MUTTI (corespondent Italia) 

Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 


români lonel Moţa (n. 1902, Orăştie) şi Vasile Marin (n.1904, Bucureşti), căzuți amindoi nu „într-o cîrciumă”, ci 
pe [rontul de la Majadahonda, la 13 ianuarie 1937, ca ostași ai lui Hristos, iar nu ca „teroriști mioritici”. Pentru 
mai multe informaţii, cf. vol. Taina jerrfei. Dosar istoric Moţa-Marin, Sibiu, 2002. (R. C.) 


groază, cadavrul unui preot, cu miinile legate la spate. Are o figură onbilă. Ne priveşte parcă, 
cu globurile ochilor nefiresc de mari. Apropiindu-ne, ne dăm seama că pleoapele i-au fost 
tăiate, iar nănle umplute cu praf de puşcă şi explodate, Pe pereți, bucăţi de creier, cu singe şi 
fire de păr. În grajdul din curte, o femeie tinără şi cu fetița ei de vreo 6 ani, cu hainele sfişiate, 
pline de vinătăi şi mușcături, violate, apoi ucise...” (Niculae Totu, Însemnări de pe front: 
noiembrie 1936 — ianuarie 1937, Sibiu, 1937, ed. sp.; Notas del frente espaiiol, Madnd, 1970). 


9 lonel Moţa le scria părinților săi (22 noiembne 1936): “Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui 
Hristos! Se clătina așezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători?! [.-] Nueo 
mare binefacere sufletească, pentru viața viitoare, să fi căzut în apărarea lui: Hristos? [...] Eu 
aşa am înțeles datona vieții mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru EI!” 
(Testamentul lui lon Moța, cd. a 6-a, Minchen, 1990, pp. 9-10; cuvintele din urmă sînt înscrise 
şi pe monumentul comemorativ de la Majadahonda, inaugurat la 13 septembne 1970, cu 
sprijinul statului spaniol). Vasile Marin îi scna soției sale (23 noiembrie 1936): “N-am făcut 
actul acesta din disperare sau aventură, ci perfect lucid. Era o datone de onoare care apăsa pe 
umerii generației noastre. L-am făcut cu acelaşi drag ca şi cînd ar fi fost vorba de țara 
mea”( Vasile Marin, Crez de generație, ed: a 4-a, Minchen, 1977, p. 235). 


O Moţa şi Marin au căzut împreună, zdrobiți de același obuz, la doar cîțiva paşi de pnnțul 
Cantacuzino, care reface filmul cutremurător al acelei zile. După-amiază, “pe la ora trei, 
ocupăm nişte tranșee înaintate [...] lonel Moţa e îngindurat şi se apucă să scrie, în mare grabă, 
o scrisoare Căpitanului. Parcă se temea că nu va avea timp să o sfirşească. Pe la ceasurile trei 
şi jumătate, încep ghiulele să cadă în jurul nostru şi apar, pe coama unui deal din faţă, trei 
tancuri înaintînd în linie spre tranşeele noastre [...] Bombardamentul se domoleşte vreo jumătate 
de ceas, apoi reîncepe [...] Acum vedem, coborind coama dealului, vreo treisprezece tancuri 
mari. Primim ordin să ne culcăm la pămînt în tranşee [...] lonel Moţa ne stngă: «Dacă sintem 
înconjurați, nu cade prizonier nimenea. Murim toți împreună!». Sînt ultimele cuvinte pe care 
ni le-a spus. Pentru ultima oară îi văd vii, alătuni: lonel cu fruntea ca un munte înnourat şi Mann 


cu față [ca] de marocan — lăsase să-i crească barba — şi privirea întoarsă spre ascunzişurile 


sale sufleteşti. Bubuitul devine năucitor, Vijiitul gloanţelor şi schijelor ne ameţeşte. Exploziile 
obuzelor ne acopereau cu pămint [...] O detunătură doboritoare mă forțează să închid ochii. 
Cind îi deschid, o clipă după aceea, privirea îmi cade, la un metru şi jumătate de mine, asupra 
unui corp întins cu faţa spre pămint. Îngenunchiu şi îi ridic capul. E Ionel Moţa [...] La un 
metru zace Vasile Mann, cu spatele proptit de peretele tranşeei. Mă întorc şi urlu lui Clime şi 
părintelui Dumitrescu, peste vuietul gloanțelor şi al obuzelor: «lonel şi Marin sint morți!». 
Peste haina cu stropi cu sînge neînchegat, ceasul lui Ionel Moța atimă de lanţ, cu geamul spart. 
S-a opnt. E cinci fără un sfert. [...] Sublocotenentul se apropie de mine şi mă trage la pămînt, 
după parapet. Îmi zice: «C'est la guerre!... Mala suerte»...” (Alexandru Cantacuzino, Pentru 
Christos, în Opere complete, Mami Beach, 1990, pp. 165-171. Pr. lon Dumitrescu-Borşa 
precizează în memorialul său: “Moţa are piciorul sting despicat şi pieptul ciuruit de schije, iar 
Mann = capul şi pieptul. Mi se îngăduie să merg cu morții noștri, să stau de veghe şi să fac 
rugăciuni pentru €1”). 


Q Despre Moța şi Marin a scris un impresionat articol comemorativ N. lorga însuşi: “Doi 
băieți viteji”, în Neamul Românesc din 19 ianuarie 1937. 


Tehnoredactare computerizată 


PUNCTE CARDINALE 


Tipar: Pfaacl S.R.L