Puncte Cardinale anul XVIII, nr. 7 (211), iulie 2008

ar 
i-Y L 
. = 


Rezultatul alegerilor locale din România a zeribulit 
rândurile “dreptei” româneşti. Ideologi de toate calibrele. 
de la Mircea Mihăieş la Sever Voinescu, s-au împleticit 
spre colțul rezervat lor în paginile ziarelor pentru a denunța, 
spectral sau răzbubuitor, noua victorie a lui lon Iliescu. 
Diabolicul, tenebrosul. giganticul păpuşar. “elefantul alb” 
lon Iliescu a câștigat din nou. Stânga domină România = ne 
anunță dreapta. 

Din punctul meu de vedere, e adevărat. stânga 
domină România, dar nu din cauza lui lon Iliescu, ci din 
cauza unei drepte = să o numim "neoconservatoare” sau 
“civic-liberale” — care a trăit, vreme de două decenii, în 
fericită simbioză cu Ion Iliescu, Dacă lon Iliescu nu ar fi 
existat, dreapta civică românească ar [i trebuit să-l inventeze, 
Când spun “dreapta” nu mă refer la dreapta politică, 
inexistentă atâta vreme cât e reprezentată de partide de 
centru-stânga și de lehnocraţi cu pedigree iliescian. Când 
spun “dreapta”, mă refer la coteriile debordând de puritate 
morală ale “dreptei” intelectuale, 

Și asta pentru că, de două decenii incoace, bătălia 
dintre stânga şi dreapta a fost. cu excepția scurtei şi 
regretabilei guvernări Ciorbea, una dintre “intelectuali puri” 
și politicieni “machiavelici” de tip Ion Iliescu sau Adrian 
Năstase. Nu a fost aşadar bătălia dintre două forţe politice, 
ci dintre o mașinărie politică eficientă. cea a stângii, şi un 


PAG. 3 7. Lei, 


Gabriel Constantinescu: 
Cele două Românii 





Lucian D. Popescu: 
Pentru ce nu putem 
sluji cu eterodocşi 


P ALES PE 5 MARTIE ȘI INTRONIZAT PE 8 IUNIE 2008, Î. P. S. TEOFAN, FOSTUL MITROPOLIT AL OLTENIEI, 
i ESTE NOUL MITROPOLIT AL MOLDOVEI ȘI BUCOVINEI. 4 
DUMNEZEU SA-L DEA PUTEREA ŞI CURAJUL UNUI VIITOR PATRIARH AL ROMANIEI. 








discurs, uncori demn, uneori penibil, aproape întotdeauna 
contrafăcut. al dreptei civice. Situaţia a stat astfel tocmai 
pentru că stânga iliesciană și dreapta intelectuală au avut un 
scop comun: împiedicarea apariţiei unei autentice forţe politice 
de dreapta. 

Victoriile stângii în România nu se datorează în 
principal stângismului românilor. ci mai degrabă modului în 
care atât stânga cât și dreapta au formulat. au decupat 
programatic realitatea românească, De fapt. şi stânga și 
dreapta s-au concentrat, în practica lor politică sau în discursul 
lor ideologic, pe un singur lucru: pe defectele românilor. Stânga 
lui Iliescu a flatat şi a folosit aceste defecte. Iliescu a înțeles 
că, după patruzeci și cinci de ani de comunism, de programare 
genetică şi ideologică a românilor, tot ce are de făcut pentru 
a ne menţine în sfera de influenţă sovietică e să se folosească 
de instinctele şi patimile “omului nou”. Construită pe corupție, 
frică, dispreţ pentru viața omului, manele, baroni locali şi 
şovinism de tip "România Mare”. "România” lui lon Iliescu 
are vitalitatea unci pustule 

De cealalță parte a baricadei, dreapta s-a concentrat 
tot pe defectele românilor, Discursul dreptei civice româneşti 
postdecembriste e plin de înjurături, la propriu, la adresa 
“mârlăniei”, *stupidităţii”, *primitivismului”, “trogloditis- 
mului”, “păşunismului”, şi “violenţei” poporului român, 
Denunţând aceste trăsături, folosite cu success de lon Iliescu 
in edificarea sistemului politico-economic pe care îl conduce, 
dreapta nu a reușit nimic altceva decăt să se autolegitimeze 
ca “elită”, O elită bazată doar pe dezgust. 

Având de ales între demagogia avunculară a lui lon 
Iliescu, care le îngăduie şi Ilatează patimile şi micimile 


PAG. 8 





Dezbatere A. Z. E.C.: 
Cazul Corneanu 





(Citiţi fotoreportajul de la pag. 2) 


19) 5 î» 
2008 


sufleteşti antrenate de comunişti. special pentru a ţine 
România în lesă, şi dezgustul elitelor de dreapta. pentru 
care tot ce e românesc e o insultă la adresa umanităţii. 
românii au mers mai mereu pe mâna stângii. 

In mod normal, dreapta ar fi trebuit să aibă în 
vedere nu doar denunțarea defectelor reale sau închipuite 
ale românilor. ci folosirea calităţilor lor. atâtea câte sunt. 
Dar se pare că nici stânga şi nici dreapta nu ne vor întregi, 
nu ne vor noi înşine. Stânga ne vrea căzuţi. corupți şi uşor 
manipulabili. Dreapta nu se poate folosi de calităţile noastre 
deoarece ne vrea străini, Stânga ne vrea iobagi, dreapta ne 
vrea slujbaşi de corporație, “europeni”. nu români, 
“toleranţi”, nu normali. calvini sau catolici sau eurosocialişti. 
nu ortodocşi, “globalizaţi”, nu “păşunişti” legați de locul 
naşterii, de familie, de strămoşi. Nici stânga, nici dreapta nu 
au ce face cu virtuțile, istoria şi identitatea noastră, 

In bătălia dintre o stângă pentru care toate viciile 
noastre sunt virtuţi şi o dreaptă pentru care toate virtuțile 
noastre sunt nişte vicii, sufletul nedescătuşat încă al României 
constituie o veritabilă a treia forță. Adevărata dreaptă 
românească e cea care se va ridica în numele unei schimbări 
la faţă a României, în numele restaurării şi învierii în trup şi 
suflet a românilor. Până atunci, Iliescu şi ai lui. cu rădăcini 
în realitatea mucegaiului românesc, vor continua să câştige 
la urne în faţa unei drepte care ne vrea altceva decât suntem. 





Ş. Cea k. 
Dante: Purgatoriul (14), 
în versiunea 
lui Răzvan Codrescu 








PAG. 2 Nr. 7/211 lulie 2008 







Alegerile sinodale din 5 martie a. c: (primele desfăşurate 
după noul Statut al B.O.R.) au avut ca principală miză ocuparea 
scaunului de la laşi, rămas Vacânt din toamna trecută, prin alegerea 
ca Patriarh a P. F. Daniel. Pc 

Intrarea în alegeri a Î, P. S. Teofan a fost una neaşteptată, 

Sinodul Mitropolitan de la lași făcuse două propuneri: P. S. loan, 
'Episcopul Harghitei şi Covasnei, şi P. S. Casian; Episcopul Dunării 
de Jos. lată însă că în Sinodul general s-au mai adăugat două: [. P. 
S, Teofan, Mitropolitul Olteniei, şi P, S. Calinic. episcop-vicar al 
Arhiepiscopiei Iaşilor. Î, P, S. Teofan nu-și arătase anterior în nici 
un fel interesul de a candida. luînd această hotărire, după propria 
sa declaraţie, abia în timpul lucrărilor Sfintului Sinod. În primul tur 
de scrutin a primit 20 de voturi (faţă de P, S. Casian - 16, P. S. loan 
- 7 şi P.S. Calinic — 2), iar în cel de-al doilea tur a cîştigat detaşat 
— cu 32 de voturi din 45 — în faţa P. S. Casian. 

Î. P.S. Teofan (pe numele de mirean Dumitru Savu, născut 
la 19 octombrie 1959 în Corbi- Argeş), unul dintre cei mai apropiaţi 
colaboratori ai răposatului Patriarh Teoctist, a intrat în monahism 
în 1984 la Schitul Crasna. Licenţiat al Institutului Teologic 
Universitar din București, iar în 1990 doctor în Teologie la Institutul 
“Saint-Serge” din Paris, a fost secretar de cabinet și episcop-vicar 
patriarhal, apoi şi secretar al Sf. Sinod, iar din anul 2000 - Mitropolit 
al Olteniei. Candidase anul trecut și la alegerile patriarhale, dar se 
retrăsese după primul tur, De data aceasta a mers pină la capăt. Și a cîştigat, 

După anunțarea rezultatului, Î. P, S, Teofan, Om de rugăciune și nevoință, discret şi 
neveleitar, a recunoscut că alegerea sa este o surpriză și că lucrările Sfintului Sinod n-o 
anticipaseră în nici un fel, “Dumnezeu a grăit prin gura unui profet astfel: «Câile mele nu 
sunt căile voastre, gîndurile mele nu sunt gindurile voastre»”, a spus proaspătul ales, adăupind, 
cu eleganţă, că mizează pe sprijinul P, F. Daniel în misiunea prea la core a lost chemat. 

Din pricina accidentului suferit de Părintele Patriarh, ceremonii intronizării noului 
Mitropolit de la laşi s-a făcut abia pe 8 iunie. Sfinta Liturghie din Catedrata Mitropolitană a 
fost săvirşită de un sobor de 32 de ierarhi (au lipsit controversaţii Nicolae Corneanu şi 
Sofronie Drincec, propuși spre caterisire de câtre Î, P. S. Bartolomeu în şedinţa Sinodului 
Permanent din 6 iunie), iar gramata patriarhală de intronizare a fost citită de câtre P. S, 
Vincențiu: *... noi, Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, înminăm Îi P.S. Părinte 
Mitropolit Teofan cîrja arhipăstorească şi îl intronizăm ca Arhiepiscop al Iașilor şi Mitropolit 
al Moldovei şi Bucovinei. Facem cunoscută tuturor această gramată patriarhală și dăm 
alesului arhiepiscop şi mitropolit, Î:P. S. Părinte Mitropolit Teofan, împuternicirea canonică 
de păstorire ca arhiepiscop 'al de Dumnezeu păzitei Arhiepiscopii a laşiloricu toate oraşele 
şi satele care țin astăzi și vor ţine și în viitor de această Sfintă Arhiepiscopie. |. P, S. Sa are 
dreptul şi puterea de a așeza. după rinduielile Bisericii noastre Ortodoxe şi după legile țării, 
citeţi. cîntăreţi, ipodiaconi, diaconi. preoți şi protopopi în toate bisericile din Arhiepiscopia |. 


PUNCTE CARDINALE 


app | 









aerul 00 [DAR 
“ | 9 ep dee 3 ), îi 


St, 
| & “Aaaa 


P. $. Sale, stareţi şi stareţe, egumeni şi egumene la mînăstiri şi 
schituri. şi de a rîndui toate cite i se cuvin ca ierarh. spre folosul 
duhovnicesc al eparhiei pe care o păstoreşte pe calea mîntuirii”. 

Sosit cu întirziere (chiar în urma, preşedintelui Traian 
Băsescu), P. F. Daniel a spus în cuvîntul său. printre altele: 
„Speranţa noastră că noul mitropolit al Moldovei şi Bucovinei va 
împlini misiunea la care a fost chemat acum se bazează mai ales 
pe dragostea pentru lucrările sfinte şi sfinţitoare a clerului şi 
credincioşilor din Mitropolia Moldovei şi Bucovinei. dar şi pe 
faptul că |. P. S. Părinte Mitropolit Teofan are deja o bogată 
experiență pastorală, culturală, misionară şi social-filantropică. 
acumulată în cei aproape 8 ani de arhipăstorire în Mitropolia 
Olteniei”. | 

Mulţumind pentru onoarea de a fi fost invitat la ceremonia 
de intronizare de la laşi şi exprimindu-şi încrederea că noul 
Mitropolit „vă duce mâi departe cele începute spre binele 
românilor”, preşedintele Traian Băsescu a ținut să sublinieze că 
participarea sa la intronizarea Î. P. S. Teofan este. înainte de 
toate, „un semn al respectului Statului Român pentru Biserica 
Naţională a românilor Biserica Ortodoxă Română”. 

La sfirşitul ceremoniei, accentuînd fericit pe latura 
duhovnicească, a luat cuvîntul şi cel intronizat: „Viaţa 
A: minăstirească, precum şi misiunea preotului de parohie sint şi 
trebuie să fie în legătură continuă cu şcolile noastre teologice. Facultatea de Teologie 
Seminariile teologice şi alte forme de învățămînt teologic îşi împlinesc menirea îNNIa) 
intrucit urmăresc creșterea duhovnicească şi intelectuală, dobindirea experienței misionare 
de către viitorii preoți, profesori de religie, asistenţi sociali. ostenitori în domeniul artei sacre 
ete, Intrepătrunderea dintre teologia academică şi sfințenie, dintre cultură şi rugăciune 
dintre folosirea mijloacelor moderne de misiune şi fundamentarea permanentă pe baze 
biblice și patristice a lucrării Bisericii constituie rolul prioritar al învățămîntului teologic. [...] 
II rog pe Dumnezeu să-Și arate puterea Sa, luminindu-mi mintea. întărindu-mi Vointa și 
adincindu-mi credința întru împlinirea voii Sale”, 

După ceremonia din Catedrala Mitropolitană (în care n-au avut acces decît cei 
invităţi oficial), P. F. Părinte Patriarh Daniel şi |, P. S. Părinte Mitropolit Teofan au ieşit cu 
mare fast pe podiumul amenajat în faţa Catedralei, unde au binecuvintat ŞI întărit prin cuvînt 
miile de credincioși prezenţi la eveniment (şi care au putut urmări întreaoa ceremonie | 
ecranele uriașe instalate în vecinătatea catedralei). A Ș pb 

. Dumnezeu să-i dea îndelungă, luminată Şi spornică păstorire celui de-al 80-lea 
Mitropolit al Moldovei, iar la Craiova să-i rinduiască urmaş. 


x € pe măsură, potrivit cu aceste 
vremuri de grea încercare a vocației noastre e P 


uropene, dar şi a Ortodoxiei noastre strămoşeşti. 


Răzvan CODRESCU 





























PUNCTE CARDINALE 


lulie 2008 Nr. 7/211 PAG. 3 








Şi au fost alegeri locale. Pe | iunie anul acesta 
(Duminica orbului din naştere). românii cu drept de vot au 
fost chemaţi la urne pentru a-şi alege conducătorii locali: 
preşedinţii Consiliilor Judeţene şi primarii, precum şi 
consilierii din forurile administrative ale județelor, 
municipiilor, oraşelor şi comunelor. Din păcate, doar 
jumătate din cetăţenii cu drept de vot (pe alocuri chiar mai 
puțini, dezolant de puţini) au făcut uz de dreptul lor 
constituțional de a-i alege pe gospodarii care să le reprezinte 
interesele în teritoriu. să le satisfacă nevoile şi să le 
înfăptuiască aspiraţiile. Aşadar, peste jumătate din populaţia 
matură a țării a ignorat total acest important eveniment politic 


infernului: Lasciate ogni speranza, voi ch 'entrate, literal: 
„Lăsaţi orice speranță, voi care intrați!”, 

Revenind, după această scurtă incursiune în 
Infernul lui Dante, la problema cu care se confruntă România 
adevărată — „indiferentismul politic” —, împiedicând-o să se 
impună în fața României comuniste, următoarele întrebări nu 
pot fi ocolite pentru înțelegerea actualei situaţii. Când au 
început românii să se dezintereseze de treburile cetăţii şi 
care au fost cauzele care au provocat acest dezinteres? Cine 
se face vinovat de apariţia fenomenului de apatie politică 
manifestată de o bună parte din români faţă de viitorul lor, ca 
şi faţă de destinul naţiunii? Şi nu în ultimul rând întrebarea, al 


CELE DOUA ROMÂNII. 





din viaţa unei naţiuni, dovedind astfel că cetățenilor din 
această categorie le este „indiferent” cine va conduce 
comunitatea în care viețuiesc. Priviţi în contextul conflictului 
ireconciliabil dintre cele două Românii. „indiferenţii” 
prejudiciază în mod inconştient şansele României adevărate 
de a se impune şi aduc un nesperat sprijin României 
comuniste. | 

În perioadele de prosperitate economică, echilibru 
moral şi armonie socială „.indiferentismul politic” constituie 
o manifestare care nu creează probleme şi chiar trece 
neobservată. Nu tot la fel se petrec lucrurile în situațiile de 
criză, când locuitorii cetăţii sunt învrăjbiți unii împotriva 
altora. În astfel de momente „indiferentismul” este o atitudine 
condamnabilă. Înţelepciunea populară I-a sancționat prin 
zicala: ..Țara arde şi baba se piaptănă”. Când însă ..țara 
arde” şi cei care ..se piaptănă” nu sunt „babe”. ci cetățeni 
maturi. indeosebi generaţia tânără, „indiferentismul”, refuzul 


de a participa activ la rezolvarea problemelor care frământă 


societatea, constituie un fapt reprobabil, 

În Declaraţia Drepturilor Omului din 1789, piatra 
unghiulară a democraţiei zilelor noastre. la art. 14 se definește 
libertatea ca „posibilitatea de a lăsa omului puterea de a 
face tot ceea ce nu dăunează altuia”, În lumina ideii de 
libertate, așa cum este concepută în această Declaraţie, s- 
ar părea că; „indiferentul”, prin faptul că se ţine departe de 
conflictele care se desfășoară în jurul său. nu are cum .„să 
dăuneze altora”. O concluzie fundamental greşită. Absența 
„indiferentului” din rândurile militanţilor care slujesc valorile 


| perene ale naţiunii, în speță România adevărată. oferă 


grupării adverse. României comuniste, prilejul de a se 
impune, Așadar, „indiferentismul politic”, privit prin 
consecințele pe care le poate genera, este un act de o 
gravitate deosebită. 

Pentru tot răul pe care „indiferentul” îl poate aduce 
cauzelor drepte, Dante Alighieri l-a trecut în rândul 
păcătoşilor, iar Justiţia divină l-a condamnat la osândă 
veșnică pe lumea cealaltă. În nota introductivă la Cântul III 
din Infernul — prima parte a Divinei Comedii — Răzvan 
Codrescu. noul traducător al acestui poem nemuritor, cu 
semnificaţie de memento pentru toți oamenii și pentru toate 
timpurile, ne spune la ce osândă vor fi supuși „indiferenţii” 
după trecerea la cele veșnice; „Pășind peste pragul porţii 
infernului, Dante și Virgiliu (călăuza sa pe celălalt tărâm) 
întâlnesc în vestibul ceata indiferenţilor şi șovăielnicilor («Cei 
ajunşi să moară nici răi fiind, nici vrednici vreodată»), în 
speţă trândavii, Iașii şi «caldiceii». care se plâng și se agită 
zadarnic în pielea goală, înțepaţi de pâze veninoase și hrănind 
cu sânge din rănile lor viermii scârboși care le colcăie la 
picioare... 

Și în continuare, în partea de „Note & Comentarii”, 
analizând versul 53 al Cântului, traducătorul atrage atenţia 
cititorului că damnaţii aleargă după „o flamură nederminată 
nici măcar coloristic, abstractă aproape. sugerând că cei ce 
n-au nici un scop în viață sunt gata acum să alerge după 
orice aparenţă de scop. dar e prea târziu și nu le mai foloseşte 
la nimic, de unde și imaginea de învălmășeală stupidă şi 
inutilă”, Speranţe zadarnice. Soarta „indiferentului” este 
pecetluită pe vecie, așa cum sună inscripţia de pe poarta 


Gabriel CONSTANTINESCU 


cărui răspuns ar putea fi un temei de optimism pentru 
depăşirea actualei situații de criză: ce şanse au românii să-şi 
redobândească vigoarea și spiritul combativ. condiţie 
obligatorie pentru ieşirea din actuala criză politică, dar şi din 
inevitabilele ei consecințe, criza economică şi — nu în ultimul 
rând — criza morală? 

Dintre toate țările din Estul Europei în care la 
sfârşitul celui de-al doilea război mondial Uniunea Sovietică 
a impus instaurarea unor regimuri comuniste, regimul 
comunist din România a excelat prin zelul cu care a pus în 
practică, de la bun început, tehnica şi metodele bolşevice 
pentru a sovietiza ţara într-un timp record. Şi nu se poate 
spune că nu a avut succes. Pornind de la preceptul „Cine nu 
este cu noi, este împotriva noastră, şi ca atare trebuie 
exterminat”, aparatul de represiune, Securitatea, centrul vital 
al Partidului Comunist Român, cu largul sprijin al Kremlinului, 
a trecut fără î întârziere la lichidarea brutală a oricărei acţiuni 
sau intenții de natură să pună în primejdie procesul de 


transformare a instituţiilor tradiționale româneşti în instituţii ici 
comuniste. Și această crimă împotriva unei întregi naţiuni se 


săvârşea fără teama unor intervenţii sau măcar a unui protest 
din partea lumii libere. 

Românii, România adevărată, nu ştiau că în 
octombrie 1944, aflat în vizită la Moscova, Churchill i-a spus 
lui Stalin: 

„Haideţi să reglementăm afacerile noastre în Balcani. 
Armatele dvs. sunt în România şi Ungaria. Noi avem acolo 
interese, misiuni şi agenţi, Să nu ne ciocnim pentru lucruri 
mărunte. În ceea ce priveşte Anglia și Rusia, ce-aţi spune de 
o predominare pentru dvs. de nouăzeci la sută în România, 
iar noi să avem nouăzeci la sută în privinţa Greciei, şi fiecare 
câte cincizeci — cincizeci în Iugoslavia? În timp ce se 
traducea, am scris pe o jumătate de coală de hârtie: 

România 

Rusia 90% 

Alţii 10% 

Grecia 

Marea Britanie 90% 

Rusia 10% 

Iugoslavia 

50-50% 

Unparia 

50-50% 

Bulgaria 

Rusia 75% 

Alţii 25% 

l-am întins apoi hârtia lui Stalin, care ascultase 
traducerea. A fost o mică pauză, Apoi el şi-a luat creionul 
albastru, a făcut un semn mare de bifare şi mi-a dat-o înar=i 
Totul a fost rezolvat în nu mai mult timp decât trebuia decât 
pentru a consemna asta în scris”, 

Consecințele tragice ale acestei ticăloase înțelegeri 
nu au întârziat să se producă, Ele au avut darul să-i facă pe 
autorii „actului de la 23 August 1944" să înțeleagă că himera 
unui armistiți. <u Naţiunile Unite, pentru a scoate, în mod 
onorabil, România din război, a fost în realitate o capitulare 
necondiționată în fața comunismului, în faţa unei adevărate 
religii — ateismul marxist-leninist. De data aceasta cuceritorul 


nu se va mulțumi să ne ocupe vremelnic ţara şi să ne 
jefuiască avuţia naţională, așa cum s-a petrecut de multe ori 
în frământata noastră istorie. De data aceasta ni s-a cerut să 
ne abandonăm legea strămoşească şi să ne convertim la 
(fărăde)legea învingătorului. 

În virtutea celor 10 procente pe care democraţiile 
occidentale, de la care vor aştepta zadarnic, timp de o 
jumătate de veac, izbăvirea, Kremlinul s-a considerat 
îndreptăţit să purceadă neîntârziat la sovietizarea României. 
Și a făcut-o în forţă, în pofida faptului că detașamentul care! 
trebuia să îndeplinească această sarcină, Partidul Comunist 
Român, nu număra decât mai puţin de o mie de tovarâşi, cei 
mai mulți dintre ei alogeni. 

Procesul de siluire al conştiinţelor unei întregi 
naţiuni a început prin lichidarea opoziţiei anticomuniste 
organizate în partide politice. „Pentru lichidarea partidelor 
democratice şi înscăunarea partidului comunist — ne spune 
Pamfil Șeicaru în Istoria Partidelor Naţional, Țărănist şi 
Naţional-Țărănist —, Moscova a avut nevoie numai de trei 
luni. La sfârşitul lui februarie 1945, liberalii, naţional- 


ţărănişti şi social-democraţii sunt lichidaţi. Speranţele pe 


care le mai păstraseră cu ocăzia alegerilor din noiembrie 
1946 dovedesc totala lor ignoranță în ceea ce priveşte 
comunismul”. | 

Într-adevăr, să fi lider politic, aşa cum au fost luliu 
Maniu şi Constantin |. C. Brătianu, într-o țară aflată cu Rusia 
bolşevică în coastă și confruntată tot timpul cu subversiunea 
comunistă, şi cu toate acestea să faci cârdăşie cu Partidul 
Comunist în cadrul Blocului Partidelor Democrate este mai 
mult decât ignoranță; este un act de înaltă trădare. De altfel. 
luliu Maniu va recunoaşte tardiv, când nimic nu se mai putea 
îndrepta, eroarea comisă. În raportul său din 9 decembrie 
1944, adresat Secretarului de Stat Burton Berry, 
reprezentantul american în România scria: ..... Seara trecuță, 
Maniu mi-a împărtăşit şi mie aceleaşi gânduri. Mi-a spus că 
dacă ar fi ştiut că se va da mână liberă sovieticilor să aplice 
termenii armistițiului, nu l-ar fi sfătuit pe Rege să semneze 
armistițiul. Era supărat că presiunea sa şi acțiunea 
românească ce a rezultat din aceasta au făcut ca linia 
Focşani-Galaţi, care ar fi trebuit să fie menținută mult timp. 

avanseze până la porțile Budapestei...”. Fără comentarii! 

Ceea ce nu au înțeles, la timpul potrivit. oamenii 
politici, a înțeles românul de rând. Din contactul direct cu 
realitatea din țară de după 23 august 1944, românii au înțeles 
că existența fiecăruia în parte și a naţiunii în totalitatea ei 
este pusă în primejdie de noua ordine socială instaurată sub 
îndrumarea şi controlul Moscovei. În fața acestei amenințări, 
instinctul de conservare al naţiunii a reacţionat pe măsura 
gravităţii situaţiei. Şi cum, după noiembrie 1946. toate 
partidele politice au fost scoase în afara legii, locul lor fiind 
luat de „partidul unic”, Partidul Comunist, reacţiunea 
anticomunistă a izbucnit spontan, în subversitate, pe tot 
întinsul țării, 

În toate mediile sociale, de la copii de şcoală până 
la persoane mature, responsabile şi conştiente de riscurile 
pe care le implică lupta subversivă, s-au constituit spontan 
organizaţii anticomuniste. În lipsa unor partide politice care 
să conteste cu mijloace legale legitimitatea regimului 
comunist, aceste organizaţii au fost, la vremea aceea, o 
necesitate şi o datorie. În activitatea lor, ele au urmărit, în 
principal, două obiective: pe de o parte întreținerea în sânul 
populaţiei a unui climat de contestare permanentă a regimului 
comunist, iar pe de altă parte cultivarea speranței într-o 
intervenţie în forță a democraţiilor occidentale împotriva 
Uniunii Sovietice, Un deznodământ posibil care trebuia să- 
i găsească pe „rezistenți anticomunişti” pregătiți să treacă 
de la lupta din umbră la lupta pe față. Aparent, această 
speranță era întemeiată. Conflictul ideologic între Vest şi 
Est luase contur şi primele semne ale „războiului rece” 
apăruseră deja, Ceea ce însă nu ştiau atunci cei ce stăteau 
cu ochii aţintiţi spre cer, așteptând minunea apariţiei forțelor 
aeriene anglo-americane, care urmau să ne aducă izbăvirea 
de comunism, nu știau că în conflictul dintre democraţiile 
occidentale şi totalitarismul comunist iniţiativa aparținea 
comunismului, iar Occidentul se găsea pe poziţii defensive. 

În timp ce în mediul urban această formă de 
rezistență anticomunistă aduna din ce în ce mai mulți adepți, 
în munţii şi codrii țării, ca în vremurile legendare, grupuri de 
combatanți naţionalişti luptau cu arma în mână împotriva 
celor ce ne înrobiseră țara. În Bucovina, în Vrancea, în 


(continuare în pag. 4) 

















PAG.4Nr.7/211 Tulic 2008 Palat anemii 


te Bia A, A comunismului şi instaurarea unor guvernări democrate făcându-se fără convulsii. în 
A | ANII | 
i ” | / , R/ 
CELE: DOUA: ROMANI) 
(D452 Bu si. 0 Dr) 3 


34 i, , : ale de 
România tentativa de răsturnare a dictaturii comuniste a fost violentă, o adevărată baie de 
36) A] [ 





sânge. soldată cu peste o mie de morţi şi alte mii de răniți. ȘI tot actul de MA ai 
acestui securist ne furnizează indirect explicaţia de ce o răscoală populară de igcasiun! e 
celei din România. cu caracter categoric anticomunist. a putut fi transformată într-o loy itură 
de stat. în urma căreia funcţia de preşedinte al ţării. deţinută până guunc! de aa 
Nicolae Ceauşescu. a fost preluată de comunistul lon [lescu. Niciodată în istorie ic at 
| | “populare lipsite de lideri şi de un program în care să fie riguros formulate obiectivele 
Dobrogea, în Argeş şi în Muscel, în Munţii Făgăraşului, în Banat şi în Munţii Apuseni. astfel - urmărite nu s-au transformat în revoluții autentice, care să conducă la instaurarea unui nou 
de grupuri, sprijinite de populaţia locală, au contestat fățiș regimul comunist şi au hărțuit ani — sistem social în locul celui înlăturat. Or, răscoala populară din Romania [asa vu! 
de-a rândul forţele de intervenţie ale regimului.“ gi ca conducătorii de care era nevoie pentru a izbuti. În cei 45 de ani în care România comunistă 
Răspunsul României comuniste la acţiunile contestatare ale României adevărate guvernase țara în nume propriu. fără să fie nevoită să-și ascundă identitatea, Securitatea 
a fost prompt, necruţător şi eficace. Încă din prima zi a preluării puterii de către Partidul  lichidase necruţător pe toţi cei care. prin calități. prestigiu şi carismă. ar fi putut prelua 
Comunist, şi-au făcut apariţia „consilierii sovietici”. profesionişti cu multă experiență din conducerea României adevărate. se, 
cadrul NKVD (poliţia politică din Uniunea Sovictică). Ei au reorganizat şi au condus direct La mijlocul lunii ianuarie 1990, când Partidul Comunist, travestit in Front al 
serviciile secrete ale regimului comunist. După abolirea Monarhiei şi proclamarea Republicii “Salvării Naţionale, se instalase temeinic la guvernare. două personaje. provenind d in exilul 
Populare Române, structurile poliţiei politice au fost oficializate şi au devenit instituția de  românese, au descins în tară cu pretenţia de a prelua conducerea „partidelor istorice”, 
bază a României comuniste. Rolul și mijloacele folosite de această instituţie criminală sunt . reînființate în pripă de foşti deţinuţi politici. Primul. lon Raţiu. de la Londra. care-l va 
relatate sistematic în capitolul „Genocidul comunist în România. Teroarea dezlănţuită” din — seconda pe Corneliu Coposu la conducerea PNȚ: al doilea. Radu Câmpeanu. de la Paris, 
Raportul final al Comisiei prezindețiale peniru analiza dictaturii comuniste: „Înfiinţată la . care şi-a asumat conducerea PNL. Nu a fost o soluție fericită-pentru viitorul României 
mijlocul anului 1948, Securitatea şi trupele sale speciale, ajutate direct de“Miliţie, a adevărate! lgnorând capacitatea de miafievră a comuniştilor: care dispuneau de întregul 
reprezentat principalul instrument al represiunii comuniste împotriva poporului român. “aparat agitprop”. alcătuit din activiști.de profesie. preluat integral de la Partidul Comunist, 
Modalităţile de a exercita teroarea au fost multiple, incepând cu represiunea violentă: precum şi de la fosta Securitate comunistă rebotezată SRI (Serviciul Român de Informaţii), 





DR EI PE e 
11 


(urmare din pag. 3) jă: 


Ț i ă Ş 4) 


arestări, anchete, torturi, stabilirea condamnărilor (Justiţia, în special cea militară, era 
practic aservită Securităţii), continuând cu teroarea psihologică - Organizarea unei formidabile 
reţele de informatori. punerea la punct a unui diabolic sistem de diversiune şi dezinformare 
a maselor, şantaj şi incheind cu presiunile făcute asupra întregului aparat de stat, economic 
şi administrativ, Declanşarea pe scară mare â terorii politice s-a produs în primăvăra anului 
1948. Data de 14/15 mai a devenit un adevărat Sfânt Bartolomeu al României. prin lansarea 
arestărilor politice în masă”. | unei 
Dimensiunile represiunii, monstruozitatea terorii şi ororile săvârşite de Securitate 
nu sunt cunoscute nici până astăzi în întregime. România comunistă - câr€. Cu mici retușuri. 
a păstrat puterea politică şi după decembrie '89 - a împiedicat sistematic accesul la arhivele 
Securității, invocând pretextul că sunt documente secrete privind Siguranţa națională. Chiar 
ȘI acum, după ce în urma condamnării comunismului ca regim criminal și nelegitim. 
președintele Traian Băsescu a dispus ca dosarele Securităţii să fie preluate de CNSAS, ' 
este îndoielnic că ele au fost predate în totalițate, | za E E Ad 
sii Mita 


te, SE hat la il Dalila Merci nmuftta Hi Ur i 0" BIB poate MILA 
Cu toate aceste impedimente. studii temeinice apreciază numărul Victimelor 
"Pole aa e STP p cil u/Îu ante pi i Ai I4L 3 te > AP Ap APR 0 LE Nae Pa PNI a 
represiunii comuniste la o ci ră cuprinsă între [-5, i2 milioane, Cu privire la măsura în care 
sii (3 al, A 18 Biti IMI 99% € API ze rea PTA peptr p> 
cifrele statistice exprimă ceea ce este cu adevărat esențial pentru înțelegerea reală și 

) HOT * o e bin . Pr. Ș ef. . . 

profundă a unui genocid. remarca cinică a lui Stalin cu privire la asasinatele pe care le-a 
ordonat („Asasinarea unui om este o crimă, asasinarea unui milion de oameni este o cifră 

TI i 4 and 4 CR, ... ie, 1 [4 i SIRIA: 
statistică ) trebuie luată în seamă, Cele aproape 2 milioane de victime ale represiunii 
comuniste nu au fost o masă nediferenţiată. Fiecare victimă a fost o persoană distinctă, cu 


. 1» . a . a . . . UI | . 4 [i . * i . ES, 
propria ei individualitate și cu propriul ei destin. [ar pentru cei ce se simt solidari cu victimele 


A .. . . N ' Î Pi . . A “ 
represiunii comuniste, dorind să cunoască adevărul, mult mai convingătoare decât cifrele 
| ll ID 37 ob ri U i pd Un Ge" 8 
statistice sunt mărturiile supravieţuitorilor. Ele dezvăluie adevărul pe care propaganda şi 


i] “| SD TD IN 
agenţii României comuniste se străduiesc fie să-l răstălmăcească, fie să-l treacă sub tăcere. 


Stalinism peniru eternitale. O istorie politică a comunismului în România este titlul 
PV | j ij PI FIA dili A L2IGi! al Va SI ep I PE 
unui remarcabil studiu datorat politologului Vladimir Tismăneanu în Cuprinsul căruia este 
analizată evoluția comunismului românesc. O analiză convingătoare, care scoate în relief. 


i Fi 455 | FISAȚ 4 A MR I 4 4 iu 4] 
“faptul că în timp ce în toate celelalte state din cadrul Organizaţiei Pactului de la Varşovia, 


inclusiv Uniunea Sovietică, a avut loc o distanţare pronunțată atât față de proiectul stalinist, 
cât și, de metodele folosite pentru realizarea lui, comuniştii români au rămas credincioși 
principiilor marxism-leninismului, respingând cu înverșunare proletară orice tentativă de 
„deviere” de la litera dogmelor imuabile, așa cum au fost formulate de părinţii fondatori ai 


„socialismului ştiinţific”, 


Această rigiditate doctrinară a avut drept consecinţă izolarea Partidului Comunist 
Român de familia celorlalte partide comuniste frățeşti, inducând percepţia fundamental 
eronată despre apariţia unui nou tip de comunism, „comunismul naţional”. În fapt, însă, 
comuniștii IA la Bucureşti au fost singurii care nu s-au abătut de la linia „internaţionalismului 
proletar”, în timp ce în celelalte capitale comuniste spiritul viguros kominternist dădea 
semne Vizibile de oboseală. ati: 


) E | 


Dar cea mai importantă consecință a relaxării ideologice a fost instaurarea unui 
climat de toleranță faţă de mişcările contestate ale regimurilor comuniste. În timp ce în 
Ungaria Forumul Democrat Maghiar, în Cehoslovacia Mişcarea „Charta 77”, în Polonia 
Sindicatul „Solidaritatea”, deși permaneni șicânate de autorităţi, au reuși! să supraviețuiască 
și să-și desfăşoare activitatea în clândestinităle, în România Securitatea a acţionat tot 
timpul ca în vremurile bune ale stalinismului, supraveghindu-i permanent pe potenţialii 
contestatari ai regimului, aia | 
 „Nuneg = mărturiseşte colonelul de Securitate Filip Teodorescu, în cartea sa Un 
risc asumat — existența până în ultimul moment a «poliţiei polițice», Este vorba de acele 
segmente ale Securităţii care se ocupau de activităţile politice scoase în afara legii. Aici 
intrau, în principal, rămăşiţele mișcării legionare, naţionaliştii- fasciști şi foştii membri ai 
partidelor politice, Toţi aceştia erau încadraţi înir-un sistem de supraveghere generală, 
âvând drept scop cunoașterea faptului dacă intenționează să redevină activi, Se ajunsese la 
convingerea că legionarii, de exemplu, trebuie supravegheați până la moarte, și în continuare 
descendenţii, locmâi datorită incisivității doctrinei politice căreia i se subordonau”, 
În acest acces de sinceriţăte al securistului implicat în represiunea sângeroasă de 
Ja Timişoara găsim explicaţia faptului că, în timp ce insurecţiile populare anticomunisțe de 
la sfârșitul anului 1989, din Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, s-au desfăşurat paşnic, abolirea 


“de-a dreptul nesăbuită. care 


„istoricii” vor comite o serie de greșeli grave. ceea ce va face ca România adevărată să- 
i privească pe amândoi cu rezervă. | si. ză Ye Ji usa 
In primul rând, au greşit închipuindu-și că dezlegarea la .. luralism politic 
înseamnă instaurarea pe loc a unui sistem democratic de tip occidental. În al doilea rând, 
au greşit neințelegând că, intrând în competiţie cu FSN, un adversar care se baza pe cei 
peste 4 milioane de foşti membri PCR. vor suferi o înfrângere dezastruoasă, care le va 
compromite şansele în viitor. Şi în al treilea rând, conştienţi de faptul că succesul în 
democrație depinde în principal de „.cantitate”, au deschis larg porţile partidelor lor, fără să 
verifice calitatea neofiţilor. care. în multe cazuri aveau antecedente comuniste reprobabile. 
Dar greşeala capitală pe care au comis-o, noii „istorici” a fost acceptarea de a 
intra în competiţie, în cadrul unui simulacru de democrație, cu formaţiuni politice dubioase. 
înainte de a li se cunoaște adevărata identitate şi de a se fi făcut lumină asupra represiunii 
sângeroase din decembrie '89. Prin prezența lor în CPUN (Consiliul Naţional de Uniune 
| Naţională), prezidat de comunistul Ion Iliescu, şi apoi în Parlamentul ales la scrutinul din 20 
mai ] 990, liberali şi ţărănişti, unii foşti deținuți politic, le-au conferit „colegilor lor. comunişti 
cu vechi state de serviciu în PCR. onorabilitate politică. O decizie nu numai neinspirată. ci 
a îndepărtat ..partidele istorice“ de aspiratiile României 
adevărate, făcând să incolțească sămânța neincrederii în clasa politică în totalitatea ei, 
indiferent de culoarea celor ce o alcătuiau. | fe 
„De aici până la „indiferentismul” față de cine se găseşte la conducerea ţării nu 
„este decât un pas. El va fi făcut cu amărăciune după nefericita experiență cu Convenţia 
Democratică (o alianță a partidelor, chipurile, de dreapta) care, după ce românii i-au 
acordat sprijin şi încredere, a dat dovadă de un condamnabil diletantism în guvernarea țării. 
de toleranță față de marea corupție şi, ceea ce a fost mai grav. a promovat o politică de 
reconciliere cu trecutul comunist. Păcate de neierqat, care au avut drept consecință decesul 
politic al Partidului Naţional Țărănist, cel în jurul căruia se coagulase această Convenţie 
hibridă. i A ase 4 DN 3 PNR | 
r-tiuăg, „AU urmaţ alți 4 ani în care guvernarea țării a încăpul pe mâna României comuniste. 
Conduşi de bătrânul bolşe ic Ion Iliescu, comuniștii de ieri. împreună mai tinerii lor emuli. 
au introdus legea bunului plac şi au făcut din arbitrar ŞI abuz normă de guvernare. Copleşiţi 
de lipsuri şi nevoi, la scrutinul din 2004, românii şi-au pus speranţele în alianţa „Dreptate şi 
Adevăr”, Denumirea era incitantă. Ce își puteau dori românii mai mult decât „dreptate” 


2 


„Pentru prezent şi „adevăr” pentru trecut? Din păcate. politicienii liberali (partidul lor 
LEI 


constituind meg acestei alianțe), mulți dintre ei cu trecut comunist notoriu, au uitat, sau 
n-au Ştiut nicio 1alĂ, că rostul unui partid politic ajuns la guvernare este „realizarea unui 
ideal etic social”, Altfel, partidul se transformă in „clică” şi membrii lui se preocupă de 
. : a ( 1 aa [e E 
propria căpătuială, Este metamorioza suferită de lib ralii zilelor noastre. Nemulțumiţi de 
. _. .. | „i Ş li sal | UI j 
rigiditatea parteneților lor, au dizolvat alianţa „DA fără procese de conştiinţă Şi au intrat 
în cârdăşie cu partidele reprezentante ale României comuniste, care le-au promis sprijin 
pentru a rămâne la guvernare, cu condiţia de a nu se mai răscoli trecutul, 
Copiunța cu această nouă dezamăgire, România adevărată s-a închistat într- 
un eta ni QRĂ sm po Midi refuz % a participa activ la viaţa politică a cetăţii 
explicabil prin taptul că pe ac! ) lic S(ă nici =; 
piicaolu prin, jăptu! pe actuaja scenă po itică nu există nici o formaţie cu oferta căreia 
românii să șe (Ogllden/iea, - zi 
| „Indiferentismul politic” adoptat de România adevărată are un caracter 
conjunctural, EI este consecința actualei situaţii din viața Politică şi exprimă dezacordul cu 
modul în care ea evoluează, De îndată însă ce reperele politice se vor schimba. în sensul 
apariţiei unei formaţiuni politice cu o orientare care să corespundă cu interesele A ra di 
românilor, atitudinea de „indiferenţă politică” va fi treptat abandonată | 
d, at Mult al nociv şi pernicios decât „indliferentismul conjunctural“ este 
„indiferentismul structural”, indiferența faţă de viața cețăţii care devine concepție. despre 
+ 4 Ă . e lui RITA 9)! A 4 
lume şi viaţă. „Nu-mi pasă nici de ce a fost ieri și nici de ce va fi mâine, ci doar de ce aţi 
asțăzi, după cum nu-mi pasă nici cine conduce cetatea ŞI nici cum 0 conduce câtă vre 
eu pot să-mi duc viața aşa cum îmi place”, sună decizia acestui tip de ind feet A 
Aparent este vorba de o formă de anarhism politic şi moral paşnic care nu sup ii 
nimeni. În fapt, însă, „indiferentismul structural” este un virus ideologic care Stai i 
UV ARABE 1 (pi 30 Ie ) cctează cu 
precădere generaţia tânără, punând în primejdie viitorul națiunii î IN PI 
"A ) i în care 
IŞI face apariția. 
(Va urma) 











BISERICA, 
INAGOGA, 
LOJA (iv 


LOJA: EREZIE, NEOPĂGÂNISM. 


(Urmare din numărul trecut) 








hResuscitarea păgânismului antic 
) 

Caracterul sincretist al francmasoneriei, incompatibil cu creştinismul şi cu 
mozaismul, se observă cu claritate în ritualurile specifice ei. În general, e vorba aici de un 
amalgam de practici cu carâcter alchimist-vrăjitorese păgân şi de gesturi importate din 
viaţa liturgică a Bisericii. În principal. însă, logica ritualului specific francmason o reia pe 
aceea a misterelor din antichitatea grecească. Iniţierea masonică are, un: profund caracter 
de mister, condimentat cu elemente alchimiste şi kabbaliste. Astfel, neofitul este introdus 
într-un „cabinet de reflecţie” întunecat, în care,se află reprezentări de 'cranii şi oseminte 
omeneşti şi inscripţiă V.I.T.R.1.O.L. cu sens alchimist'(Visita Interiora Terrae Rectificando 
"Invenies Occultum Lapidem) — „vizitează interiorul pământului şi, rectificând, 'vei găsi, 
piatra ascunsă â înțelepţilor”). În acest ritual inițiatic sunt amalgamate motivul antic al 
descinderii în infern, ca miez al misterelor greceşti. şi căutarea alchimist-vrăjitorească a 
„Pietrei filosofale”. La rândul lor. inscripțiile de pe pereţii subteranei conţin trimiteri la 
„purificata prin Elemente”. j | Po? | ; 

Riturile francmasonice au un pronunțat câracter păgân și vrăjitoresc. Ele reiau 
logica şi gesturile misterelor păgâne ântice şi se manifestă ca o resuscitare a păgânismului 
vechi. ca o formă de neopăgânism. Ca atare, francmasoneria este incompatibilă atât cu 
Biserica, cât şi cu Sinagoga. Misterele antice (ca, de pildă, cel al Demetrei de la Eleusis) nu 
au în centru relaţia dintre om şi Dumnezeu, ca în viaţa liturgică, ci presupun o tehnică de 
trecere a omului de la un stadiu la altul graţie coborârii în hades şi a reîntoarcerii de acolo 
FA migitigizurespectivia phiioerilbietrei [IOSOfale sauna fat re ve ide ara 
Se „De aici căpătăm 0 dee şi despre ceea ce este libertatea pentru masoni. Meriţă să 
redăm cuvintele unui fost Mare Maestru al Marii Loji a Franţei (Richard Dupuy): „Iniţierea 
conferă inițiatului cunoaşterea Legii și îi permite să se identifice cu ea. Deci inițiatul nu. 
poate să vrea decât ceea ce este conform Legii. Din acea clipă, el poate face tot ce vrea”. 

În concluzie, nici un creştin adevărat. nici un evreu autentic nu pot fi francmasoni, 
fără ca, în felul acesta, să nu cadă în idolatria păgânească şi, în felul acesta. să decadă din 


demnitatea de mădulare ale poporului ales (evreii), respectiv ale poporului cel sfânt al lui. 


Hristos (creştinii). 


9] 


ş 
4 


Modernitate cu mijloace antimoderne” 
Francmasoneria are un caracter secrer, moştenit din perioada în care orice 
manifestare a pândinii lbere/ a Aufklărung-ului, era văzută de către forţele Vechiului Regim 
ca o ameninţare directă la legitimitatea sa (ceea ce, de altfel, ea şi era). Asta'se întâmpla în 
sec, al XVIII-lea și într-o anumită parte ă'sec;al XIX-lea. În veacul trecut, în perioadele de 
totalitarism, francmasoneria a intrat de fiecare dată în „adormire”, adică și-a autosuspendat 
activitatea pe perioade mai lungi sau mai scurte, în funcţie de durata de subzistență a 
sistemului totalitar respectiv. De ce însă în lumea democratică de azi (care în Statele Unite, 
de pildă, are o continuitate de peste 200 de ani) francmasoneria nu a renunţat la caracterul 
ei secret? E de înțeles ca, într-o vreme de oprelişti. francmasoneria, ca promotoare a 
modernităţii. așa cum se pretinde, să activeze în taină. Ce sens are, totuși, ca în lumea 
liberă, pe care ea Însăși susține că a promovat-o și care s-a instaurat în mai toată aria 
civilizată, francmasoneria să continue să aibă un caracter secret? Dacă în perioada unor 
regimuri premoderne poâte că ea va fi trebuit să promoveze modernitatea cu mijloace 
premoderne, adecvate vremilor trăite (adunări secrete, jocuri de culise, comploturi etc.), 
acest fapt nu se mai justifică nicidecum astăzi, înțr-o lume care se vrea și de declară una a 
tuturor drepturilor şi libertăţilor garantate constituțional, | 
„Această persistenţă în reticența vizavi de deschiderea câtre sfera publică 


(O/fentlichkeit) are ca explicaţie, probabil, şi banalitatea francmasoneriei. Dacă ar renunța, 


la caracterul ei secret, menţinut pe mai departe în mod artificial în uz, atunci ar deveni 
vizibilă pentru întreaga lume sărăcia de conţinut a francmasoneriei, Adevărul e că, dincolo 
de angrenajul ideologic sărăcăcios al masoneriei, rămâne numai secreromania ambalată 
misticoid într-o formă elecţică de pseudo-spiritualitate, | 

Problema de fond în acest caz e însă aceea a incompatibilităţii profunde dintre 
obiectivele. „moderne” pe care şi le. propun lojile francmasonice, şi mijloacele premoderne 
-— şi, implicit, antimoderne (secretomanie, jocuri de culise etc.) — la care ele apelează, Intr 
o societate. deschisă (Karl Popper), democratică, modernă, organizaţii secrete precum 


francmasoneria sunt în cel mai bun caz depășite. Mult mai problematică însă decât caracterul, 


demodat al francmasoneriei e contradicţia în termeni care se cristalizează între obiectivele 
și mijloacele acesteia. Francmasoneria promovează o logică şi o morală cu două fețe: una 
aparent progresistă, alta profund retrogradă. Contradicţia din care ea trăieşte trimite insă 


PUNCTE CARDINALE 


Ji 





. 


lulie: 2008 Nr.7/211 PAG. 5 








Anul trecut, la Editura Puncte Cardinale, a apărut micul volum 
Biserica; Sinavosd, Loja. Ispitirea tin Curunrânia, Drum ul 
Damascului, Disoluţia masonică, semnat de Mihail Gavril. Întrucât 
tirajul esteaproape epuizat, iarumuli cititori ințereşați nu și-au putut- 
0 procura ca atare, nc-um hotărat ca, îhecepând-dim-acest număr, să 
publicăm în-serial-paginile introduetiye şi-partea a-treia-a-cârții-(eea 
referitoare la franemasonerie în'raporticuw religiile biblice). 
răspunzând mai multor solicitări în acestsens care ne-uu purvenit la 
Redacţie, Am renunțat aici li notele de Subsăl, dar voni publică Ia 
sfârsitul serialului lista surselor bibliografice. 


Ş 


E a e iii iata dă Midi ai a dia iai aia Anat îneacă 


nu atât la o tensiune interioară a francmasoneriei, ci la un caracter. duplicitar, care predică 
una, dar face cu totul altceva. De pildă, pretinde cu ostentaţie că în loje nu se discută 
politică, dar istoria ei e plină de revoluții şi manevre politice. 


Pseudo-mistica sau ridiculizarea sacrului 
Eliade spunea, referindu-se la //omo sovieticus, că unde omului i se ia credinţa și 
accesul la sacru, acolo apare „mistica tractorului”. Faptul e valabil şi pentru masonerie, 
Apărută din iluminismul 'deist cu tendințe ateiste. francmasoneria e;rezultatul ruperii 
intelighenției moderne de izvoarele (creștine ale) culturii europene; Cum sacrul e constitutiv 
existenței umane, și în cazul francmasoneriei, ca şi în cazul tractoristului sovietic, rezultatul 
a fost apariţia unor forme false de viață religioasă şi mistică, rupte-de Revelația divină 
autentică. Francmasoneria e o formă facilă de spiritualitate, mai bine 'spus: un Ersazz, un 
înlocuitor de spiritualitate, o pseudo-mistică răspunzând nevoii de spiritualitate a semidocţilor 
sau rătăciților din zilele noastre. i 9 i ol q 
| ' Fără o genealogie autentică. francmasoneria a căutat să-și „fabrice” una, 
inventându-şi'o falsă continuitate cu fenomenul cruciadelor (respectiv cu'cavalerii templieri). 
Între cele două fenomene nu există însă nici o legătură directă. E vorba pe de o parte de o 
mişcare fundamentalist-creştină occidentală (cavalerii cruciați) născută dintr-o deficiență 
de comprehensiune a condiţiei creştine, care, din existență euharistică (atât în sensul liturgic, 
cât şi în cel etimologic), se transformă în existenţă activistă, ruptă de orizontul eshatologic 
al așteptării venirii Domnului şi redusă la un act identitar-cultural-politic (eliberarea” 
Locurilor Sfinte). Pe de altă parte, există fenomenul francmasoneriei speculătive. care 
consta în propagarea ideilor iluministe în lumea conservatoare a Vechiului Regim. Caracterul 
ei hermetic are mai mult de a face cu această existență a ei într-un mediu conservator ŞI 
„ostil decât cu (mai târziu) pretinsa continuitate dintre Ordinul Templierilor şi arhitecţii care 
au ridicat Templul lui Solomon, pe de o parte, şi francmasoneria modernă, pe de altă parte. 
Intre cruciade şi francmasonerie este un gol istoric de 5 secole de ani, care nu poate fi 
„acoperit decât prin basme şi scorneli, Nu mai vorbim de golul de peste 2000 de ani care 
subzistă între înălțarea Templului solomonic şi Ordinul Templierilor! 
Ceea ce incită — ba chiar revoltă = cel mai mult pe un creştin la această genealogie 
„fabricaţă a francmasoneriei e locul marginal pe care îl au Hristos şi mântuirea în rescrierea 
„masonică a istoriei. Accentul cade în masonerie pe Templul veterotestamentar şi nu pe 
înomenirea Logosului. pe mântuire. Ceea ce incită cel mai mult pe un evreu ortodox e 
faptul că în francmasonerie prevalează interesul pentru clădirea Templului ca atare şi, mai 
ales. pentru arhitecții și constructorii lui (adică nu templul ca loc sacru, ci templul'ca clădire 
contează aici). De asemenea, profetismul şi preoția Vechiului Testament sunt trecute cu 
vederea, în numele unei ierarhii închipuite a arhitecţilor şi zidarilor locașului sfânt. 
Dincolo de faptul că nu are nici un temei în a-şi revendica pretinsa continuitate cu 
ridicarea/ Templului solomonic şi cu Ordinul Cavalerilor Templieri. francmasoneria trăieşte 
dintr-o profundă neînțelegere a Vechiului şi a Noului Testament, ca şi a Tradiţiei Bisericii. 
In lipsa unei culturi religioase autentice, eă operează cu confuzii şi mutări de accent 
penibile. În timp ce lucrarea lui Dumnezeu în lume și mântuirea prin Mesia sunt teme 
cvasi-absente din mitologia fabricată a franemasoneriei, aceasta abundă de povestioare 
kitsch despre personaje absolut secundare în istoria biblică, precum obscurul Hiram, câre 
ajunpe deodată să ocupe locul central în cadrul istoriei universale. Acest Hiram apare ca un 
fel de înlocuitor al Mântuitorului. De asemenea, iconomia lui Dumnezeu e înlScuită cu 
lucrarea subsersivă a francmasoneriei în lume (de Vteme ce Dumnezeu e conceput în mod 
deist, ca fiind un simplu prim-mişcător, ulterior absent din lume). 
De altfel, nu numai „mitologia” fabricată a francmasoneriei, ci şi „ritualul” sui 
generis la care ea apelează are un accentuat caracter de făcătură: pereți zugrăviți cu 
capete de mort, săbii, simboluri ale morţii şi perisabilităii, şorțulețe,.. şi alte închipuite 
obiecte de „cult”, | a bee pna “adi 
Ridiculizarea principalelor slujbe ale Bisericii, cu precădere a Liturghiei 
euharistice, jigneşte sentimentele religioase ale creștinilor şi plasează franmasoneria în 
zona dens populată a ereziilor, Astfel se întâmplă cu aşa-zisa ceremonie a Cinei de Taină 
roza-cruciene, specifică gradului al optsprezecelea, de cavaler Roza-Cruce, sau cu aşa- 
zisa agapă pentru cel de-al optsprezecelea grad, Ambele reiau, schimonosind, practici 
ccleziale, deposedându-le de sensul lor sacru originar şi punându-le în slujba,unui scenariu 
oarecare. | E 
În concluzie, francmasoneria e un fenomen sincretist, în care sunt amalgamate 
aspecte din tradiţia biblică, precum şi din tradiţia Bisericii, la un loc cu elemente deiste, 
„panteiste şi chiar ateiste, cu ritualuri neopăgâneşti, totul mixat într-un făcătură servită ca 
mistică profundă, dar fiind în realitate doar o pseudo-mistică lipsită de fundament sacru şi 
„ dogmatic, 
| Î 


LE | 


(Va urma) 
„Mihail GAVRIL 


] 






PAG. 6 Nr. 7/211 Iulie 2008 


Un personaj aparte, trăit în munte de la 14 ani 
la 22 de ani, în ciobănie, apoi încă 14 ani ca partizan... 
Cu numai 7 clase primare, Vasile Motrescu era un erudit 
al istoriei Moldovei, cât şi al legilor pădurii, învățate 
cu patimă, din dragoste pentru pământul care i-a dat 
viață. 





lon Gavrilă, şeful grupului de partizani din munții 
Făgăraşului, povesteşte că, până să-l cunoască bine, 
Vasile Motrescu i-a trezit bănuieli, pentru că „spunea 
că € țăran, crescător de animale, dar cu limba lui 
literară, cu inteligenţa lui, cu cunoştinţele de istorie 
care i-ar face geloşi pe profesorii de specialitate, ar 
putea, foarte bine, ţine o prelegere într-o aulă 
universitară”. 

Experienţa pădurii era o altă calitate ieşită din 
'comun a lui Vasile Motrescu. Părea că viața lui se 
confundă cu viaţa codrului. Tot lon Gavrilă recunoaşte 
că, deşi el şi cei din grupul său erau născuți şi crescuți 
la munte, au avut încă multe de învăţat de la Motrescu. 
„Cunoştea păsările, cu obiceiurile lor. De la el am 
învățat de pasărea «cățelul vânătorului», care 
semnalizează prezența omului tuturor vieţuitoarelor 
pădurii. Tot el ne-a arătat cum pun pădurarii semne pe 
potecile pădurii, pentru a-şi da seama dacă au trecut 
oameni pe acolo şi în ce sens...” 

Lucia Hossu-Longin, în „Memorialul durerii”, 
îl prezintă ca pe „un munte legat în lanţuri”, un suflet 
zbuciumat, subminat de îndoieli care îl duceau adesea 
în pragul înnebunirii. „Şi-a plătit neadaptarea cu 
moartea”. Un singuratic, apăsat de povara sarcinii pe 
care şi-o asumase şi pe care o enunța mereu, ca pe o 
sentinţă: „Eu, partizanul Vasile Motrescu, sunt 
executorul testamentului lui Ştefan Vodă: Dac. 
vrăjmaşul vostru vă va strâmtora prin ruşinoase 
închinări, atunci mai bine treceţi prin paloşul lui, decăt 
să fiţi privitori ai împilării şi ticăloşirii țării voastre”. 

Vasile Motrescu a fost foarte credincios. În 
1950 primise de la un prieten din copilărie o Biblie. O 
ținea în ruscac, înfășurată într-o năframă cu flori. A 
purtat-o cu el până la moarte. Citea mereu din ea şi se 
ruga pentru iertărea păcatelor şi pentru ai lui. Postea 
negru, fără apă, de vineri seara până sâmbătă, la apusul 
soarelui. În timpul postului nu mergea nici la vânătoare 

"şi nici nu muncea altceva. Gheorghe, fratele său, 
spunea că, pentru partizan, Biblia era o armă mai tare 
decât puşca, 

În paginile jurnalului său, Motrescu scria: 
„Decât să fiu împușcat la zid, mai bine să mor împuşcat 
în pădure... Comuniştii sunt patrioţi fără patrie. In care 
veac s-a învrednicit țara românească să aibă o armată 
atât de numeroasă de călăi și de trântori? Eroi, în 
România, nu mai există: a trebuit să-i aducă din Rusia. 
Comuniștii cinstesc eroii lor morţi, iar la cei vii le scot 
ochii. Cum ştiu, porcii, să schimbe istoria în favoarea 
lor!”, 539 

În anul. 1944, Vasile Motrescu, întors de pe 
front, urmează cursurile școlii de partizani de la Sadova, 
apoi acționează împotriva trupelor sovietice, impreună 
cu un grup de consăteni, fă 1949 șe asociază cu 
Constantin Cenușă, participând la toate acțiunile 
acestuia, | | 

| În anul 1951, fiind bolnav, se predă Miliției și 
este lăsat liber, ca nadă pentru prinderea lui Cenușă. 
Acesta, însă, se predă din proprie iniţiativă, împreună 
cu Cozma Pătrăucean, pentru ca rudele lor să nu mai 
"fie persecutate, condiţie pe care Securitatea nu o 
respectă. Vasile Motrescu este și el arestat din nou. În 
acea vreme, la Ministerul de Interne, Nicolski iniţiase 
" acţiunea „Bande”, care consta din organizarea de 
grupuri de falşi partizani, pentru capturarea celor 
adevăraţi. Vasile Motrescu e angajat ca „șef” al unui 
asemenea grup, împreună cu ofițerii Vrabie, Boian şi 
" Mandea, pentru lichidarea grupului lon Gavrilă. 
Motrescu acceptă „jocul”; ca să treacă iarna și cu 
intenţia de a dejuca planul Securităţii, 
lon Gavrilă povesteşte că în 1952 hotărâse să 
ia legătura cu fraţii Arnăuţoiu, care acționau pe 








„PUNCTE C 


IV. VASILE MOTRESCU, ULTIMUL PARTIZAN DIN MUNȚII BUCOVINEI 


versantul sudic al munţilor Făgăraşului. În acest se6p, 
lui Andrei Haşiu, care era în grupul lui Gavrilă, i-a 
trimis vorbă un prieten, Rudan, că ar vrea să-l 
întâlnească în ziua de 14 septembrie în Piscul 
Netotului. Procedând la o recunoaștere, Gavrilă a aflat 
că, la o stână, s-au auzit nişte împuşcături, după care 
au venit patru inşi, care au spus că au avut o luptă cu 
Securitatea, ba unul era şi rănit, căci a lăsat nişte sânge 
pe locul unde a stat. „Un altul zice: Baciul l-a bălul 
zdrăvăn pe ciobanul Duţă, pentru că e membru de 
partid. De unde ştia, nu ştiu”... Întâlnirea a avut loc 
cu trei dintre ei. Spuneau că Rudan rămăsese în vale, 
la cabana din Valea Zânii, ca să-i pregătească prietenului 
său o supă de ceapă, căci se pricepea la gătit. Intre 
cei trei, era unul înalt şi frumos, îmbrăcat în straie 
bucovinene, care tot rămânea în urmă. Zicea că-l 
cheamă Vasile. La un moment, se apropie de Ghiţă, 
om de-al lui Gavrilă, şi-i şopteşte: „Frăţiorilor, sunteţi 
vânduți şi înconjuraţi!”. Ghiţă prinde momentul şi-l 
dezarmează pe unul, iar Gavrilă şi ceilalți pe al doilea. 
Vrând să-l dezarmeze pe bucovinean, Ghiţă le-a spus 
şă-l lase în pace, căci el i-a salvat. Legaţi, cei doi au 
mărturisit că sunt ofiţeri de Securitate. La cabană, 
Rudan pregătise o supă din care. însă n-a vrut să 
guste... Au aruncat-o şi l-au dezarmat şi pe el. Au 
părăsit repede cabana. Pe drum, cei doi ofițeri şi Rudan 
au încercat să fugă şi au fost împuşcaţi. În bagajele 
lor au găsit somnifere, stricnină şi multă sfoară. 
Vasile Motrescu i-a părăsit, lăsându-le bocancii, 
arma şi cartuşiera. A mers desculț la Securitate, în 


primul sat şi le-a spus că au fost deconspirați şi că a, 


evadat, auzind împuşcături în urma lui. L-au luat Şi I- 
a dus la locul respectiv, unde au aflat cadavrele... „lar 
noi, în serile lungi de iarnă, în jurul focului, ca şi în 
rugăciunile noastre, ne aminteam de un tânăr înalt ca 
un brad, cu ochii mari şi căutătură ca a lui Eminescu, 
care a trecut câteva zile prin viața noastră, salvându- 
ne de la moarte, cu riscul propriei sale vieţi”, îşi încheie 
lon Gravilă povestirea. * 
j XXX 

În fişa personală a lui Vasile Motrescu, din 
arhiva Securităţii se spune textual: .....recrutat cu 
numele conspirativ «Vasia» şi folosit în problema 
«Bande» şi în special în problema bandei Gavrilă, din 
munţii Făgăraş. In 1952, instruit şi introdus în celula 
lui Macoveiciuc Silvestru. Nu dă rezultate. Fiind 
descifrat este lăsat în permisie”. 

Din această „permisie”, Vasile Motrescu ia'din 
nou drumul muntelui, scoțând din ascunzătoare arma 
cea bună, pentru că la predare o dăduse pe cea rea. 
Rămâne mai mult singur, deși suportă foarte greu 
singurătatea, Boala lui se agravează. Avea dureri de 
cap şi vărsa venin. Suferea de icter, fără să ştie. Avea 
nevoier de spitalizare, Gheorghe Cârstian din Vicovul 
de Jos i-a împrumutat buletinul său de identitate, pentru 
a se interna în spitalul-din Rădăuţi. Securitatea află, 
iar Cârstian, simțindu-se urmărit, se aruncă în faţa 
trenului, în gara Vicov, 

Motrescu ajunge, cumva, iar în munte. Singură- 
tatea îl apasă, Scrie în jurnalul său: „M-am sculat când 
s-a zărit de zi şi am făcut mâncare şi rugăciunea 
obișnuită, E frig (ianuarie 1953) şi toată ziua stau cu 
picioarele în cenuşa caldă din vatra focului şi-mi plâng 
păcatele, croind la planuri şi idei, care de care mai 
îndrăznețe *i aproape fără nici un rost, numai să-mi 
treacă timpul. Cad pe pânduri şi-mi închipui viaţa mea, 
gânduri deșarte, câte nu au trecut prin mine în aproape 


4 ani de când nu ştiu de libertate, Cred că dacă s-ar 


aduna toate la un loc și să le pot pune în slovă tipărită, 
aș face o bibliotecă de cărţi, Dacă aş aduna truda, 
necazul, boala, pâinea câştigată noaptea şi mâncată 
cu lacrimi și mare necaz, gândurile care mă frământau 
din cauza familiei, temniţele, lanţurile și celulele 
întunecoase de la Făgăraș şi Sibiu, moartea pe care 
am văzut-o cu ochii de atâtea ori, iarna gerul, vara 
ploile care mi-au băgat boala în oase, declaraţiile false 
pe care le-am dat comuniştilor, faptele pe care le-am 


ARDINALE 


Eroi uitaţi ai rezistenței armate anticomuniste din munții Bucovinei 





făcut [...]. Dumnezeu care a fost arma mea cea mai 
puternică, în aceşti ani de prigoană și viață amară. 
Mângâierea sufletului meu a. fost Biblia, de care sunt 
hotărât să nu mă despart până la sfârşitul zilelor mele 
Sau: „Am împlinit 32 de ani. Peste noapte am visat 
că în colțul livezii..la tata, era un steag tricolor în 
văzduh... Sub umbra morţii, pe stânca goală, în 
genunchi, în lacrimi, m-am rugat pentru copii, de mila 
lor şi pentru iubitul meu sat. Dar Moartea m-a privit 
în faţă şi mi-a spus că niciodată n-am să ajung să-mi 
văd copiii şi pe iubitul tată. Dar eu i-am spus cu 
hotărâre, cu fruntea senină, că de-o fi să mor, şi mort 
mă duc în dulcea Bucovină... În vârful Gruieţului, pe 
un fag, am găsit numele meu. Incă din 1944, toamna, 
de când stam fugar pe aceste meleaguri, de frica 
ruşilor. Atunci eram prigonit de ruşi, acum sunt prigonit 
de fraţii mei, de români...” 

În anul 1954; Vasile Motrescu trimite Miliției 
12 poezii scrise de el în singurătate. Câteva titluri: 
Dezleagă-te, române... Robie, Pentru libertate, 
Haiducii, Qda Bucovinei, Traiul meu, Codrule drag, 
Moartea. lată câteva versuri: „Prin păduri duc viaţă- 
amară/ Pentru neam şi pentru ţară./ De trei ani port 
arma-n spate,/ Pentru sfânta libertate!”. . 

În toamna anului 1954, n-a mai putut suporta 
singurătatea. Cu experienţa sa de om al pădurii, a găsit 
bordeiul grupului Gavril Vatamaniuc. Bordeiul era gol. 
Motrescu a aşteptat trei zile, riscând să fie împuşcat 
de ei, ca răufăcător. A treia zi, spre seară, Vatamaniuc 
şi ai lui au observat că semnele lăsate la plecare nu 
mai erau în aceeaşi poziţie şi s-au alarmat. În acelaşi 
moment, au văzut în fața bordeiului un om înalt, bine 
legat, cu puşca pe umăr şi cu nişte vreascuri în brațe. 
Nu îl cunoşteau pe Motrescu decât din auzite, dar au 
bănuit că era el. L-au dezarmat. Gavril Vatamaniuc îşi 
amintea: .....l-am dus în bordei şi am început să-l 
chestionăm în amănunțime, spre a înţelege de ce 
apăruse acolo şi ce intenţii are. Aveam mari rezerve 
față de el, pentru că erau zvonuri care spuneau că 
este omul Securităţii, că el ar fi trădat pe Cenuşă şi pe 
Pătrăucean. Erau fapte reale sau zvonuri lansate de 
Securitate, ca să ne împuşcăm între noi? Timp de două 
săptămâni, ziua şi noaptea, Motrescu ne-a relatat totul. 
Apoi am făcut investigații la Suceviţa şi, după ce am 
primit asigurări că Motrescu este «curat», l-am primit 
în grupul meu şi mi-a dovedit că nu m-am înşelat”. 

a In iarna anului 1955, Vasile Motrescu mai cra 
incă în grupul lui Gavril Vatamaniuc, cu fraţii lon şi 
Gheorghe Chiraş. Bordeiul lor a fost descoperit prin 
trădarea unui pădurar. Fraţii Chiraş erau plecaţi în sat, 
astfel că în bordei erau numai Vatamaniuc şi Motrescu. 
Inconjurați de Securitate, au părăsit bordeiul în direcţii 
diferite, S-a dat lupta de la Bâtca Corbului, fiind 
impuşcaţi 3, soldaţi şi un câine de urmărire. Pentru a 
putea scăpa din cursă, Vatamaniuc i-a împuşcat pe 
soldatul Mihai Vălimăreanu şi pe câinele Afumatu, iar 
Motrescu pe soldaţii loan Popescu şi Gheorghe 
Dumitrache. Această (aptă l-a urmărit pe Vasile 
Motrescu până la moarte... În vara aceluiaşi an, fraţii 
Chiraş cad, într-o ciocnire cu Securitatea, iar în toamnă 
este capturat Gavril Vatamaniuc, 
stă atu, Mareea Sire sră inu păguriie dna 
gazde, la care a stat do! io bt FA IUlele. sale 
Sfichi dia Cala A Și ani, au fost Gavril şi Valeria 
pădure şi venise iati As! di Hot, arriă în 
citea, mereu, gazdelor Trăia CA aaa Ca h 
y QT: la ca un pustnic. Spunea 
mereu; „După ce voi muri, mă voi odihni, voi scăpa 
de âsupritori Şi de toate necazurile. Cu acestea mă 
mângâi...” Valeria Sfichi mărturiseşte că el le-a ad 
pe Dumnezeu în casă. „Nu l-am putut preda ta le 
condamnat la moarte. Ce ne citea el din Biblie, am 


căutat să îndeplini i 
Alla plinim cu fapta. Vasile se purta ca un 


(continuare în pag. 10) 


Culegere de Erast Călinescu 


a 














PENTRU CE 
NU PUTEM 
SLUJI CU 
BTERODOCŞII 


Intre ortodocşi, mai ales printre intelectualii 
nepracticanţi, era răspîndită deja de ceva vreme ideea 
că participarea la slujbele altor confesiuni, în special 
la cele ale catolicilor, aduce un folos duhovnicesc 
echivalent. Fireşte, ideea nu era formulată explicit în 
acest fel, ci era împachetată, de regulă, în forma 
confuză a toleranței lui *De ce nu?” sau a lui “Eu mă 


simt la fel de bine şi în bisericile /or”. Era rezultatul 


unei, necunoaşteri şi, în cele din urmă, a unei 
îngăduinţe rău acordate, determinate de propria 
slăbiciune. se PR 
| Noua ordine a vremurilor din urmă îi împinge pe 


din ce în ce mai mulți oameni să socotească slujirea - 


bisericească drept prilej de participare necondiționată 
la un gest simbolic, ajungindu-se pînă la a se 
considera că preoți de confesiuni diferite pot sluji 
împreună aceeaşi slujbă. Consecința ultimă este că 
administrarea Sfintelor, Taine ar putea fi făcută, de 
pildă, de către catolici ortodocşilor şi de către 
ortodocşi catolicilor. lar, astăzi, implicaţi în acest tip 
de gindire nu mai sînt doar cei care nu ştiu, ci şi cei 
cei care. înțeleg greşii. 

Or, condiţiile slujirii şi valoarea ei simbolică 
constituie esența implicării oamenilor în această 
lucrare divino-umană., care nu poate fi asezonată după 
moda politică, socială sau de alt soi, ci se cere a fi 
asumată după Teologie şi după Tradiţie, cu ştiinţă ŞI 
cu ascultare, FE dou pui = psi 

Canonului 45 apostolic — care pedepseşte cu 
afurisenia fapta clericului de a se ruga împreună cu 
ereticii şi cu caterisirea fapta de a sluji împreună cu 
ereticii — nu va fi o autoritate pentru cel cu mintea 
autonomă a zilelor noastre, dar pentru credincios, de 
la laic pînă la episcop, ar trebui să fie un solid criteriu 
de orientare, căci Canoanele apostolice sînt ținute de 
Ortodoxie între cele opt monumente ale Tradiţiei [1]. 
Canoanele păstrate sub numirea de “Apostolice” sînt 
roada duhovnicească şi rațională a harismelor celor 
apropiaţi de Hristos, fie că aceştia au fost înşişi 
Apostolii ori alţii, după cum se susţine uneori. Insă, 
întrucît omului de azi îi este de trebuinţă şi altceva 
decît cuvintul de hotărnicie al sfintului, se impun 
cîteva explicări liturgico-simbolice în legătură cu 
această chestiune. 

Mai întîi se cuvine a şti că slujirea bisericească 
nu este un gest simbolic comun. Simbolul este 
elementul cel mai adecvat, uneori unic, de identificare 
a unui corespondent îndepărtat sau de exprimare 
abstractă, Cuvintul vine dintr-unul cu același sens în 
limba greacă, ovufoiov, unde, la început, desemna 
părțile unei monede rupte de două persoane în scopul 
unei recunoașteri ulterioare — personală ori prin 
împuterniciţi, În elineşte, la plural, era folosit şi ca 
nume al acelui instrument de consemnare a datoriilor 
succesive numit la noi răboj, a cărui utilizare se 
întemeiază tocmai pe potrivirea exclusivă a celor două 
piese corespondente, 

Slujba bisericească este simbolică în sensul că 
este cea mai adecvată formă de raportare contem- 
plativ-obştească la Dumnezeu, dar nu este simbolică 


! Monumentele Predaniei sint socotite în Ortodoxie 
Canoanele Apostolice, Simbolurile de credinţă, 
definițiile dogmatice ale Sinoadelor ecumenice şi ale 
celor nouă Sinoade locale confirmate de Sinodul 
ecumenic Trulan, cultul divin consemnat în carțile de 
slujbă, mărturisirile de credinţă ale martirilor consemnate 
în' actele martirice, scrierile Sfinţilor Părinţi, definițiile 
dogmatice împotriva ereticilor cuprinse sub forma 
anatematismelor în Sinodiconul Ortodoxiei, mărturiile 
istorice şi arheologice şi de artă bisericească. 


PUNCTE CARDINALE 


în sensul comun al cuvîntului, adică nu este un gest 


esențialmente substitut, care îşi face oficiul prin 
formalitate şi estetism. 

Pe aceeaşi filieră semantică, rezumatul de credință 
ortodoxă, Crezul, este denumit şi Smbol de credință. 

lată, aşadar, însemnătatea simbolică în Ortodoxie 
Şi cît de diferită este ea de simbolistica gestului laic, 
fie el şi de cea mai distilată culturalitate. Sint categorii 
net diferite, care pot fi puse în rind numai dintr-o 
rătăcire amarnică. 

Apoi trebuie văzut care sînt condiţiile adecvării 
cultice, liturgice în sens larg, la corespondenţa cu 
Dumnezeu. 

Slujba bisericească sau cultul bisericesc este o 
rugăciune publică sau, mai nuanţat spus, o rugăciune 
obştească. Spre deosebire de rugăciunea particulară, 
care se poate face oricum — deşi este recomandată o 
anumită rinduială, ca să nu zicem tehnică — şi oricind, 
rugăciunea obştească se face după un tipic alcătuit în 
primele secole ale creştinismului şi pe care Ortodoxia 
l-a păstrat cu puţine şi nesemnificative modificări — 
fie generale [2], fie locale [3]. Tipicul a fost primit 
prin insuflarea convergentă a multor sfinţi, adică a 
acelor oameni care-au dobîndit harul de a pune în cea 
mai “eficientă” formă duhovnicească liantul fluid al 
comunicării şi comuniunii creştine care este, după 
cuvintul Î. P. S, Bartolomeu Anania [4], rugăciunea. 

În centrul cultului ortodox stă Sfinta Liturghie, 


Liturghie însemniînd etimologic slujbă obştească. Toate 


slujbele ortodoxe gravitează, mai mult sau mai puțin 
excentric, în jurul Liturghiei, fiecare dintre ele 
menținînd într-un fel sau altul legătura omului cu 
Dumnezeu, fie prin drămuirea liturgică a timpului 
cosmic (de pildă cu Laudele bisericeşti, adică Vecernia, 
şi celelalte asemenea), fie prin atragerea în folosul 
omului a unui ajutor haric în forme speciale (de la 
Sfintele Taine pînă la ierurgii [5]), potrivit trebuinţelor 
firii. Toate acestea pregătesc momentul în care, la 
vremea Liturghiei, prin Sfinta Euharistic, credinciosul 
care a primit dezlegare de la duhovnicul său se 
împărtăşeşte cu Trupul şi Sîngele Mintuitorului, 


mijlocul vădit al comuniunii omului cu Hristos și. 


impulsul dumnezeiesc; dat periodic creștinului întru 
mintuire [6]. 
Prin urmare 


) 


rugăciunea, obştească este 


“instrumentul contemplativ-ritual şi de comuniune prin 


care — nu în mod exclusiv, ci şi cu întreaga șa viețuire 
— omul caută apropierea de Bine. 

Condiţia cea dintii a rugăciunii este credinţa, iar 
lucrurile au stat aşa dintotdeauna. Părintele Alexandre 
Schmemann spune [7] că Biserica a mărturisit dintru 
început cu tărie că “legea credinţei” şi “legea rugăciu- 
nii” sînt nedespărţite şi una serveşte de temelie 
celeilalte, după cuvîntul Sfintului Irineu din Lyon (130- 
200). Aşadar, legătura aceasta este determinantă nu 
doar în sensul că se roagă doar cine crede, iar 
rugăciunea lipsită de credinţă este o inutilitate în cel 
mai bun caz, ci mai cu seamă în sensul că nimeni nu 
se poate ruga decit conform credinţei sale, Privită cu 
luare-aminte, practicarea de către cineva a unei 
rugăciuni sau a unui act liturgic care nu corespund 
credinţei pe care acela o are nu poate fi decit rezultatul 
unei schizoidii sau al unei peryersităţi, 

In ceea ce priveşte prezența credinciosului la o 
slujbă, ea implică, indiferent de tipul slubei, o 
nemijlocită participare la aceasta. Faptul că există un 





? Este evident că ectenia pentru cei care “calătoresc prin 
aer” este introdusă extrem de recent, dar cine poate pune 
la îndolală conformitatea ei cu Tradiţia? 

' Reprezentanţii celorlalte confesiuni pun uneori un mare 
accent pe aceste deosebiri dintre cultul Bisericilor 
ortodoxe locale, Adevărul este că deosebirile sînt 
neesenţiale, 

+ Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a Împăraliei, 
EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p, 12, 

* lerurgie € un cuvint care vine dintr-un cuvint grecesc 
care înseamnă s/in/, lerurgia e o slujbă de sfințire, cum 
este, de pildă, cea de sfințire a apei, Agheasma mică. Cu 
totul altceva este slujba de sfințire a Aghasmei Mari, 
care este literalmente legată de Sfinta Liturghie. 

* Desigur că Impărtăşania poate fi dată, în cazurile speciale 
cînd credinciosul nu se poate deplasa, şi în afara Liturghiei, 
dar acestea sint excepţii care nu înfring regula, căci Sfinta 
Euharistie a fost slujită, cum se cuvine, la Liturghie. 

' Alexandre Schmemann, Fuharistia = Taina 
împărăției, Ed. Anastasia, Bucureşti, f. a., p. 19. 


lulie 2008 Nr. 7/211 PAG. 7 





preot în altar sau în fața acestuia, rostind rugăciuni 
și săvirşind acte liturgice,-nu înseamnă că mirenii 
care sînt în biserică fac doar să asiste la slujbă, adică 
la rugăciunea în public a.preotului. Noţiunea de 
rugăciune publică acoperă, mai presus de aspectul 
public, realitatea con-slujirii [8] poporului cu preotul, 
fapt pentru care rugăciune obştească este termenul 
mai potrivit. Slujba este rugăciune obşrească nu doar 
cînd vine la Paşti tot satul, ci şi cind o singură babă 
uitată de vreme dă răspunsurile în strană la vreo 
Liturghie din mijlocul săptămînii secularizate, ținînd 
cu asta rinduiala mistică a locului. Intreaga alcătuire 
dialogală a Sfintei Liturghii — şi lucrul este valabil 
pentru toate celelalte slujbe — arată unitatea preotului 
cu poporul şi împreună-lucrarea lor sinergică. Aşadar, 
cei care se află la slujbă o fac spre a sluji ei înşişi lui 
Dumnezeu, fiecare după harul său, indiferent că au 
darul preoţiei sacramentale ori că sînt laici, şi nu pot 
face acest lucru decit dacă au aceeaşi credinţă, deci 
dacă sînt în comuniune. 

Desfăşurarea Liturghiei ortodoxe punctează pină 
astăzi momentul în care, în vechime, catehumenii — 
credincioşii încă nebotezați, dar beneficiari ai instruirii 


“întru credinţă —, care stătuseră în spatele bisericii, 
fără a pătrunde în naos, trebuiau să părăsească incinta, 


invitați cu formula: “Ciţi sînteţi chemaţi, ieşiţi! Cei 
chemaţi, ieşiţi! Cîţi sinteţi chemaţi, ieşiţi, ca nimenea 
din cei chemaţi să nu rămînă!”. Căci adunarea celor 
care stau între zidurile bisericii este însăşi Biserica, 
EKKAEoLa, adică adunarea celor chemaţi, dar nu doar 
chemaţi, ci care au şi răspuns chemării, fiind botezați 
întru aceeaşi credință. Tot aşa cum în sinea ta nu te 
poți ruga decît conform credinţei tale, tot aşa nici în 
obşte nu o poți face decît dacă împărtăşeşti credința 
Bisericii din al cărei Trup mistic faci parte şi dacă 


„eşti botezat întru ea. 


Bineînţeles, s-ar putea obiecta că, cercetată în 
amănunt, credinţa indivizilor e diferită, ba că şi între 
teologii aceleiaşi Biserici, chiar între sfinţi, există 
diferenţe de opinii. Dar adevărul este că diferenţele 
teologice dinlăuntrul Ortodoxiei nu vizează nici 
dogmele, nici canoanele şi nici Tradiţia, nefiind cauze 
ale unor ireductibile contraziceri, astfel că nu au 
puterea.de a determina interferări liturgice, în timp 
ce diferențele interconfesionale în materie de credință 
sînt şi canonice, şi dogmatice, şi spirituale. 

De la prima binecuvîntare, curgerea Sfintei 
Liturghii pregăteşte momentul împărtăşirii omului cu 
Trupul şi Singele Domnului, moment în care se 
atinge prin excelenţă unul dintre principalele scopuri 
ale slujbei, anume cel harismatic, sfințitor. Totul se 
face spre pregătirea acestui moment, aşa cum sfîntul 
are în perspectivă, orice ar face, să se unească pe 
sine în Hristos şi să-i unească şi pe ceilalţi cu EI. În 
economia slujbei, acest moment este precedat de 
Prefacerea Sfintelor Daruri, iar aceasta nu arc loc 
decît numai după împreuna-rostire, de către toţi cei 
aflători la slujbă, a Simbolului de credinţă. Prin 
urmare, pe lingă alte trebuinţe rinduite de Ortodoxie, 
ca să te poţi împărtăşi din Potirul ortodox trebuie 
mai întii de toate să te împărtăşeşti din credința 
ortodoxă [9]. Corolarul, din punct de vedere ortodox, 
este că, dacă te împărtăşeşti de la catolici, înseamnă 
că împărtaşeşti credinţa catolică şi, a fortiori, nu 
mai eşti ortodox, 

lar dacă împărtăşeşti credința ortodoxă şi totuşi 
te împărtăşeşti de la catolici, înseamnă că fie socoteşti 
credinţa ortodoxă identică celei catolice, fie socoteşti 
că împărtăşania nu are de-a [ace cu credinţa. Or, 
este evident că nici una dintre aceste variante nu este 
acceptabilă, din pricina unor rigori care ţin de logica formală 
şi, la urma urmei, de o minimă onestitate, Y 

Mergind puţin mai departe, se poate dovedi că aceleași 
lucruri sint adevărate şi din perspectiva catolicilor (ale căror 


(continuare în pag. 11) 


Lucian D. POPESCU 





* Ibidem, pp. 20-24. 

” Faptul că în ultima vreme, mai ales în situaţii foarte 
mediatizate, catolicii rostesc Crezul omiţind Filioque, 
nu înseamnă nimic din punct de vedere al credinţei, căci 
Filioque rămîne un adaos dogmatic la care catolicii n- 
au renunțat efectiv şi care are importante consecinţe 
doctrinale, 




















PAG. 8Nr.7/211 lulie 2008 


PUNCTE C 


DEZBATERE A.Z.E.C.: 
CAZUL NICOLAE CORNEANU 











DIN CONVORBIREA TELEFONICĂ 
“Da, este perfect adevărat... Sincer să spun, nu-mi pare rău...” 


Răzvan Bucuroiu: Înalt Prea Sfinţia Voastră, este adevărat că v-aţi împărtăşit 
la Biserica Greco-Catolică din Timişoara, acum două duminici? 

Nicolae Corneanu: Da, este perfect adevărat. Am fost invitat de către confrații 
greco-catolici la sfințirea unei noi biserici de aici. din oraşul Timişoara. In 
momentul când s-a făcut împărtăşirea credincioşilor, m-a impresionat mulțimea 
de credincioşi care, toţi, alături evident de preoţii care erau de faţă. au cerut să 
fie și ei împărtăşiți. Printre acei credincioşi erau nu numai greco-catolici, ci şi 
ortodocşi, pentru că în zona respectivă trăiesc mai mulți ortodocşi decât greco- 
catolici. Dar, sigur, solemnitatea şi serviciul religios a fost al greco-catolicilor. În 
momentul când s-a împărtăşit toată lumea, repet din nou, am fost impresionat, 
emoţionat de modul cum toată asistenţa, toți participanţii la serviciul religios s- 
au apropiat de preoţii care cuminecau, ca să primească şi ei Împărtăşania. Am 
simțit un sentiment de... dacă pot spune așa... frăţietate față de obştea de 
credincioşi, care erâu nu nurmai greco-catolici, repet, ci şi ortodocşi, şi printr-un 
gest spontan, m-am apropiat şi eu de cei care se împărtăşeau şi m-am împărtășit 
și eu alături de ceilalți. Sigur că trebuia să reflectez la consecinţele sau comentariile 
care erau previzibile pe această temă, dar a fost un gest spontân de frățietate pe 
care în acel moment l-am simţit, să zic aşa, necesar să îl fac şi eu, alături de 
toată obştea care se afla atunci la acel serviciu religios. Imi pare rău că am dat în 
felul acesta posibilitatea unor comentarii, din cele mai... să zic aşa... negative, 
dar pentru mine, ca şi om al lui Hristos şi al lui Dumnezeu, a fost un gest de 
frățietate. Pe lângă toate, în acel moment mi-am adus aminte de foarte multele 
întruniri ecumenice la care luam și eu parte în trecut şi la care se dezbătea, pe 
vremea aceea, un document care se chemă „Botez, Euharistie şi comuniune”. 
"Sigur că pe plan ecumenic am fost toți de acord că e necesar să ne ăpropiem unii 


de alții și să recurgem la tot ceea ce se poate pentru a manifesta frăţietatea dintre” 
| i 


) 


marile confesiuni creştine. 
Răzvan Bucuroiu: Înalt Pred Sfinția Voastră, după ce emoția a trecut, vă pare 
"rău pentru acest gest? 

Nicolae Corneanu: Sincer să spun, nu-mi pare rău, doar că regret că am dat 
prilej la comentarii din cele mai felurite şi, majoritatea, destul de negative. Ar fi 
trebuit să calculez foarte bine gestul care l-am făcut atunci, dar a fost un gest 
spontan şi, să zic așa, o comuniune în Hristos pe care am simţit-o, alături de 
ceilalţi creştini, pentru că sunt cu adevărat creștini şi ei. Nu ne desparte în fond 


nimic decât pe plan jurisdicţional — acceptarea primatului papal, pe care, sigur, 


noi o privim cu alți ochi şi din alt punct de vedere” -, dar încolo rw este nici un 


fe| de deosebire între noi, ne asemănăm și ne indentificăm din toate punctele de 


vedere. 

Radu Preda: Am vorbit şi eu cu câțiva prieteni timişoreni, artişti, oameni ai 
Bisericii, chiar şi teologi, unul dintre ei chiar preol, care au inleles — şi înţeleg 
mărturia pe care a[i depus-o aici, în Jața noastră — că a fost un gest personal, a 
fost, ducă vreți, o “comoţie” a unei persoane care, în mijlocul unei comunități 
rugătoare, practic nu a putut refuza invitația de a duce până la ultima consecință 
această stare de comuniune. Va înţeleg foarte bine, din punct de vedere psihologic, 
dacă' vreţi. Însă întrebarea este următoarea! dvs. erai acolo ca Mitropolit ul 
Banatului. Practic reprezentaţi Biserica locală: Cum le veţi răspunde limişorenilow 
sau bănățenilor, şi prin extrăpolare, hu fantezistă, ci foarte reală, ortodocşilor 
nu numai români (ştirea aceasta a făcut dejă înconjurul lumii panortodoxe), 
cum veţi răspunde astfel incât să ia partea bună, dacă există una, din acest 


ARDINALE 


Pe 4 iunie, la Sala Radio din Bucu-reşti, a avut LU 
dezbaterea A.Z.E.C. pe tema “evenimentului” de la Timişoara: 
împărtăşi-rea cu greco-catolicii a unui ierarh ortodox. Dezbaterea 
a fost moderată de d-l Răzvan Bucuroiu, preşedintele A.Z.E.C., 
iar printre invitați s-au numărat Pr. Prof. Dr, Ştefan Buchiu, decanul 


Facultăţii de Teologie din Bucureşti, ca reprezentant oficial al 
Patriarhiei Române, Conf. Univ. Dr. Radu Preda, de la Clu i, pr. 
Dr. Bogdan Teleanu, de la Biroul de Presă al Patriarhiei Române, 


şi Răzvan Codrescu, vice-preşedintele A.Z.E.C.. 


telefonic, timp de aprox. o jumătate de oră, întrebărilor deloc 
comode formulate de ziariştii creştini şi preoţii adunați la Sala 
Radio. De data aceasta, Mitropolitul Nicolae Corneanu a 
recunoscut deschis că s-a împărtăşit, pradă unei stări emotionale 
de moment, dar că nu-şi regretă fapta şi că e pregătit să suporte 
consecinţele. 24 
Înregistrarea audio integrală a dezba-terii intitulate 


“Mitropolitul Nicolae şi consecințele gestului său: forțarea unității 
sau abandonarea identității?”, cuprinzând şi răspunsurile ierarhului, 
poate fi audiată şi descărcată de pe numeroase site-uri şi blo-guri, 
inclusiv de la adresa de internet http://www.azec.org.ro/, secțiunea 
Ştiri. Reproducem aici câteva fragmente — atât din declaraţiile 


dintre invitaţi. 


gest, astfel încât să evităm, pe cât posibil, ca acest capitol al dvs. să rămână de 
făpt o sminteală. În ce măsură aveți la îndemână criteriile teologice încât să 
făceţi distincția între un gest personal, constructiv, profetic. îl numim cum vreți, 
şi, pe de altă parte, o sminteală care, până la urma urmei, ştiţi ce ne costă, Înalt 
Prea Sfinţite? Ne costă o polarizare inutilă în interiorul Bisericii între ecumenişi 
şi tradiționalişti. Dacă presa până acuma miza pe o polarizare, de obicei miza 
prosteşte; din lipsă de cunoştinţe, din grabă, din superficialitate, ială că acum 
eu, ca teolog şi om al Cetăţii, văd că practic nu măi am răspunsuri. Într- 
adevăr. avem de a face'cu o polarizare în Biserică. Deci cum răspundeţi lă 
acest tip nu de lectiră negativă, ci realmente de receptare? 
Nicolae Corneanu: Ca răspuns la această întrebare. aş vrea să vă relatez că, 
fără a fi fost provocat, Duminica următoare, în Catedrala noastră Mitropolitană, 
la sfârşitul Sfintei Liturghii, m-am adresat credincioşilor, relatându-le cele ce s- 
au întâmplat. Nimeni nu mi-a cerut o explicaţie, dâr pentru că am aflat eu de 
comentariile care se făceau, să zic aşa, în afară, m-am adresat credincioşilor, 
relatându-le ceea ce s-a întâmplat. Şi vă mărturisesc că reacţia credinicioşilor — 
catedrala a fost plină — a fost o reacţie pozitivă, în sensul că numai că nu m-au 
aplaudat. Eu i-am rugat să nu facă nici un astfel de gest, dar începuseră să 
aplaude. Și le-am spus că îi rog ca în Biserică să nu facă aşa ceva! Dar reacția 
lor a fost pozitivă. Şi dacă îmi permiteţi, există un sentiment de frățietate — 
acuma, la ora actuală, i se zice ecumenisin, cu îi zic de frățietate — care l-au 
simţit mereu, tot timpul, credincioşii din zona în care îmi desfăşor eu activitatea, 
ca să nu zic din Banat, şi au fost, permiteţi-mi să spun, încântați de gestul meu. 
Am primit şi reaoții în Scris, am fost vizitat de credincioşi care toți mi-au adresat 
cuvinte de apreciere. Asta a fost reacţia credincioşilor, pentru că m-aţi întrebat 
de poziţia lor, Ă 4 
| Radu Preda: Și credincioşii care vor continua să vă întrebe cum vedeţi pastoral 
“situaţia? Pentru ucei credincioşi care văd în asta o sminteală, cum le răspundeţi 
"acelora? Nu celor care, să zicem aşa, suni fani ai intercomuniunii. ci celor care 
"au nelămuriri teologice? Pentru că înțeleg că dvs aveți o viziune “oarie coerentă 
— o înțeleg, fără să o pot accepta, bineînţeles, în integralitatea ei — dar ce le 
răspundeţi acestora, pastoral? Îi puteţi sfătui pe credincioşii dvs. Vă pia bă la 
orice biserică, nu contează la care, pentru că oricum Euharistia / 
aceeaşi? Pastoral, ca păstor, ca Mitropolit al locului... 
Nicolae Corneanu: ,.. nici nu le voi interzice, dar există acest sentiment de 
comuniune între credincioşii pe care eu îi păstoresc, sentiment câre l-am 
împrumutat şi cu de la ei, care ni l-am comunicat unii altora de ari de zile si 
acest sentiment îl au şi ei. N-am avut, să zic aşa, nici un cuvânt de repro A 
partea nimănui, ci dimpotrivă, când unii dintre cei care au urmărit ză sa 
„care au mai aflat câţe ceva din comentariile care s-au făcut, au venit i mine A 
imi spună: „Vă [ăudăm, vă apreciem pentru tot ceea ce aţi făcut, + DP 
Ii ne vă mărturisesc, foarte emoţionat de reacția aceasta | 
Răzvan Bucuroiu: Mulţumim foarte mult, ÎPS Voastră Ac 
căteva întrebări pe care ziariştii şi cei prezenţi v 
vrea să vă mai întreb un lucru, dacă îngăduiți.. 
Nicolae Corneanu: Vă rog... 
Răzvan Bucuroiu: Vă asumaţi până la capăt toate conse 
in plan personal, şi... 
Nicolae Corneanu: Evident că da! N-am, încotro. l-au 
reneg. E o realitate pe care o recunosc şi... dacă Ra (is 
negative, cu voia lui Dumnezeu, le voi tr 


este peste tot 


'ă admirăm!”, 
a credincioşilor. 


estea au fost cele 
'Oiau Să vi le adreseze... Eu aş 


cințele acestui gest? Și 


n făcut şi nu pot să-l 


ă trag nişte consecinţe 
age acele consecințe... 


Ci 


În preludiul dezbaterii; Î. P.S, Nicolae Corneanu a răspuns 


ierarhului de la Timişoara, cât şi din concluziile exprimate de doi. 


aa m-ai a 5 
ni De cit 


—————_— 


| 





DIN INTERVENȚIA LUI RĂZVAN CODRESCU 
„AŞa păstor, aşa turmă!” 





Ea apti re ulrmuge vederi dincolo de perplexitatea-pe care am mărturisit- 
AN depasita, daia AA enlă: mai ales după ce am ascultat Şi ceea ce a 
judecăm un om, o persoa uta anume faptul că este ințelept aici să nu 
prâstaeai a La crea: nă, ci să judecăm o situație care s-a ivit, un 
Desi buda antica a Case Mrotula impiedicat să recidiveze. Prin urmare, 
(Sică Atata RAE dn leo Ogică a acestei situaţii, pentruică lumea la noi 
pi 0 ei e Aba i a eta în mulțimea dezbaterilor de pe internet, în 
este din în ce în ce aut pia pat leează ba ab raci îPrOâpe NUpOrUARU 
> puţin catehizată, din ce în ce mai dezbisericită, şi nu mai 
PricS&pe care. este greutatea mistică a Sfintei Euharistii, centralitatea ei în viața 
credinciosului, tratând-o ca pe o afacere pe care fiecare o poate aborda în mod 
particular ŞI căreia îi dă conotaţii... simbolice. Auzi, cică pa făcut şi el un gest 
simbolic”! Păi ce, faci gesturi simbolice cu Sfânta Euharistie?! Deci oamenii 
nu mai au dimensiunea mistică a faptelor şi din cauza aceasta discuția nici 
nu se mai poate duce... 

| Pe de altă parte, sunt destul de întristat să constat „.naivitatea” unui anumit 
tip de argumentaţie, care se regăseşte şi de o parte, şi de cealaltă. De pildă, în 
acest comunicat al greco-catolicilor, care în mod evident s-au eschivat pentru că 
nu au ce să spună. Neputând să-i ţină partea; dar totuşi convenindu-le gestul pe 
care l-a săvârşit Inaltul Nicolae, caută cel puţin să tacă, spre anu fi siliți să-l 
dezaprobe. După părerea mea, aici este vorba nu de prudenţă, ci de laşitate — 
pe care, din păcate, greco-catolicii au mai dovedit-o şi altădată, căutând să 
o ascundă sub anumite declaraţii de „principialitate”. lar lucrul care m-a 
indignat cel mai mult în acest comunicat este finalul lui, în care se spune, îmi dați 
voie să citez, că „Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică, pentru cazuri 
particulare motivate de întemeiate dispoziţii sufleteşti — cine decide dacă o 
dispoziţie sufletească e întemeiată sau e neîntemeiată? Straniu!— respectă libertatea 
şi dorința personală a fraţilor ortodocşi de a şe împărtăşi la Sfintele Liturghii 
greco-catolice”. Nici o problemă din punctul lor de vedere dacă se duce 
ortodoxul şi se împărtășește la ei! Cinstit era să spună dacă au aceeaşi poziţie 
şi atunci când un greco-catolic sau romano-catolic ar veni să se împărtășească la 
ortodocşi. Dacă nu există această reciprocitate, înseamnă că, de fapt, argumentul 
este parșiv. 

Așa cum parşiv mi se pare, pe de altă parte, acest mod în care încearcă 
să se apere după ce a comis gafa respectivă = şi rămâne ca Sinodul să cerceteze 
din ce motive, din ce raţiuni — Înaltul Nicolae. Şi asta îmi aduce aminte de o placă 
pe care am mai auzit-o după '90: „Ştiţi, vremurile au fost grele şi n-am putut să 
vu cedez | referință la cei 40 de ani de colaborare cu Securitatea ], dar mă căiesc 
în inimă mea...” Domnule, adopți felul ăsta plângăcios, îți recunoști 
copilăreşte chestia asta şi cauţi să ne duci de nas ca pe niște copii proşti! 
Ba mai mult, invoci — și ăsta este lucrul cel mai grav! — asentimentul unei 
turme pe care tu o păstoreşti și care te aplaudă pentru ceea ce ai făcut! Păi 
e grav, oameni buni, nu mai e un gest personal! Aşa păstor, aşa turmă!!! 

Aici trebuie să conștientizăm foarte bine că suntem în fața unei 
situaţii extrem de grave şi să evităm să o bagatelizăm, în orice formă de 


discurs, 


= 4 


DIN CONCLUZIILE LUI RADU PREDA 
„Curentul emo a intrat şi în Biserică!” 


[E a De unde provine sau în ce constă exact caracterul provocator, pentru 
'unii şi profetic pentru alţii al gestului comis de Mitropolitul Nicolae? De ce un 
astfel de pest a avut ecouri atât de diferite? Altfel spus, cum este posibil ca 
Mitropolitul Nicolae să fie deopotrivă un trădător al Ortodoxiei şi un (potențial) 
martir al unităţii în Hristos? Ei bine, caracterul paradoxal provine tocmai din 
suprapunerea nefericită a,două logici: a celei teologice propriu-zise şi a celei 
mediatice. Nedeclarat, argumentul canonic a intrat în conflict cu argumentul 
emoțional, sobrietatea responsabilităţi eclesiale fiind înlocuită cu populismul 
entuziast. De aici și reacţiile. In timp ce unii (cu precădere ortodocşi) văd 
consecinţele canonice, alții (cu precădere greco-catolici, dar şi ortodocşi mai 
puţin catehizaţi) percep adierea unui suflu nou. În timp ce unii văd periclitată 
identitatea confesională, alţii o pun între paranteze, In timp ce unii invocă rânduiala 
liturgică și disciplina eclesiologică, alţii aplaudă rebeliunea spcramenlală şi o citesc 
în cheie ecumenică. Pe această confuzie fundamentală işi bazează ŞI Mitropolitul 
Nicolae apologia gestului său: a făcul pasul (emoţional) câtre frații despărțiți, fără 
ca prin aceasta să își părăsească (teologic) propria Biserică, Or, tocmai acest tip 
de gândire este cel mai discutabil şi, la rigoare, condamnabil pentru o înaltă faţă 
bisericească, indiferent 'de confesiune, In plus, o astfel de amestecare de planuri 
mai contraproductivă pentru dialogul inter-contesional. 


Din punct de vedere teologic, raportul actual dintre Ortodoxie şi Catolicism 
este dominat de dialogul început în 1979 și continuat in ciuda blocajelor provocate 
fie de chestiunea uniatismului post-comunist, fie de războiul din Balcanii de Vest, 
fie de disensiunile inter-ortodoxe. Este vorba de un drum parcurs cu tenacitate 

iserici şi prin asumarea tuturor riscurilor. Acest dialog a fost făcul 
se E tona la Conciliul Vatican II (1959-1965) a exclusivismului 
posibi | | 


este cea mai periculoasă și 


. - =! = pi 
PY sl i Mae 


TERM ei 
rar 


PUNCTE CARDINALE 





lulie 2008 Nr. 7/211 PAG.9 


cclesiolopic romano-catolic (Lumen genrrum 8), adică prin renunțarea-la pretenţia 
de a fi unica Biserică a lui Hristos şi recunoaşterea Ortodoxiei ca fiind cea mai 
veche şi mai apropiată de tradiția apostolică Biserică a lumii creştine (Unitatis 
redintegratio 14-18). În plus, legat de existenţa Bisericilor greco-catolice sau 
catolice orientale, acelaşi Conciliu. preciza-statutul provizoriu al acestora 
(Orientalium Ecelesiarum 30), fapt reconfirmat de către Documentul de la 
Balamand (1993) prin respingerea comună a uniatismului ca metodă de refacere 
a unității, Pentru a nu există nici o confuzie, stabilirea caracterului tranzitoriu al 
Bisericilor catolice orientale nu este sinonimă cu desfiinţarea lor. Vatican || operează 
doar o primă şi importantă ajustare a sensului dat acestor comunități rupte din 
trupul Ortodoxiei prin metode nu mereu adecvate, adică le pune într-un context 
eclesiologic marcat de data aceasta nu de concurenţă, ci de dorința comuniunii. 
Este motivul pentru care, mai ales după 1990, Roma tot insistă pe necesitatea ca 
Bisericile greco-catolice renăscute după perioada persecuției comuniste, în 
România sau Ucraina de pildă, să îşi asume datele Conciliului, să îşi revizuiască” 
atitudinea teologică, şi pastorală faţă de ortodocşi, 

Faza actuală a dialogului ortodoxo-catolic este una deosebit de sensibilă. 
Documentul comun de la Ravenna (2007), cel mai recent produs al Comisiei 
mixte, tratează consecinţele ecleziologice şi canonice ale naturii sacramentale a 
Bisericii, punând accentul pe importanţa înțelegerii corecte a comuniunii ecleziale, 
pe practica sinodalităţii şi a autorităţii ca slujire. Adică abordează tocmai acele 
teme absente în poziția Mitropolitului Nicolae şi în cea a ignoranţilor săi admiratori. 

În ceea ce-priveşte communicatio in sacris, adică recunoaşterea 
reciprocă a Sfintelor Taine şi împărtăşirea între Biserici, atât partea catolică, cât 
şi cea ortodoxă sunt rezervate. Vatican II recomandă atenţie sporită, astfel incât 
datele Tradiţiei să nu fie ignorate şi nici dorinţa de unitate să se manifeste în 
detrimentul respectului față de tezaurul de credință şi viață al celorlalte Biserici 
(Uniratis redintegratio 15-16). Administrarea sacramentelor altor creştini decât 
catolici se face doar în cazuri extreme, de boală sau iminentă moarte, sau doar 
dacă: aceştia o; cer în mod spontan şi au o dispoziţie. bună, definiția acestei 
„dispoziţii” fiind încă ambiguă (Codex /uris Canonici 844, 3; Codex Canonum 
Eceleşiarum Orientalium 671, 3). Ortodoxia este şi mai limpede la acest capitol. 
Cum dimensiunea liturgică este expresia nemijlocită a credinţei, participarea la 
comuniunea sacramentală nu poate fi reală şi cu adevărat ziditoare de unitate 
decât ca rezultat al comuniunii dogmatice. Cu alte cuvinte, comuniunea liturgică 
este încununarea comuniunii de credință, elementul vizibil al unităţii profunde, 
Altminteri, avem de-a face nu cu un- gest de unitate, ci cu unul de sincretism 
Acesta este sensul canoanelor Sinoadelor Ecumenice şi Locale care interzic inter- 
comuniunea cu schismaticii şi/sau ereticii şi care reglementează atitudinea faţă 
de cei căzuţi din credinţă şi reveniţi ulterior în sânul Bisericii (can. 45 apostolic, 
can. 62 apostolic; can. 8, 10 şi 1| Niceea I; can. 4 şi 5 Constantinopol I; can. I- 
5 Efes; can. | Cartagina; can! 4 şi $ Antiohia etc.). 

"11 Aceste prevederi arată un singur lucru: nici Ortodoxia şi nici Catolicismul 
nu sunt'dornice de o unitate doar la suprafaţă, de ochii lumii. Tocmai pentru că 
unitatea Bisericii nu este sinonimă cu fuziunea corporațiilor economice, dar nici 
cu alianțele de state, ci reprezintă aducerea diversităţilor culturale naturale la cel 
mai înalt numitor spiritual comun posibil, lisus Hristos, orice altă formă de 
concordie minoră este în fapt o caricatură a unităţii. Este motivul pentru care un 
gest precum cel al Mitropolitului Nicolae este la rigoare anti-ecumenic, adică în 
dezacord fundamental cu ceea ce cele două emisfere ale Creştinismului apostolic 
înțeleg priniunitate. Mai mult, prin astfel de acţiuni unilaterale, rupte de voința 
sinodală, se alimentează imaginea şi ideea vedetismului eclesial în detrimentul 
conştiinţei soborniceşti, cea care, în ultimă instanţă, este temelia şi garanţia 
unității de credinţă, atât în Răsărit, cât şi în Apus. Plasându-se între Ortodoxie şi 
Catolicism, Mitropolitul Banatului nu este acum în comuniune deplină nici cu 
una şi nici cu cealaltă Biserică, credinţa lui fiind, din punct de vedere canonic şi 
dogmatic; incertă pentru ambele părţi. [...] 

Ce va urma în B.O.R.? Judecata şi decizia Sinodului. Fără a anticipa, 
cert este însă un, lucru; orice poale fi explicat, nuanţat şi contextualizat, dar 
numai ortodoxia Mitropolitului Nicolae nu. Pe aceasta trebuie să i-o repereze 
cineva, 


Pe 6 iunie, la Mânăstirea Neamţ, s-a reunit Sinodul Permanent al 
B.O.R., în care Mitropolitul Nicolae Corneanu a relatat „cu regret” cele 
petrecute (conform laconicului comunicat al Biroului de Presă al 
Patriarhiei), urmând ca Sf. Sinod să discute în plen această chestiune şi 
să adopte măsuri corespunzătoare la şedinţa sa regulară din luna iulie. 
De felul în care Sf, Sinod va şti să gestioneze acest caz depind, pe termen 
lung, atât încrederea credincioşilor ortodocşi români în proprii lor ierarhi, 
cât şi imaginea Bisericii Ortodoxe Române în ansamblul lumii ortodoxe. 
Deocamdată, singurul înalt ierarh al B.O.R. care a exprimat public o poziție 
fermă a fost Î. P. S. Bartolomeu Anania („Unirea cu catolicii nu poate Îi 
anticipată emblematic prin exhibiționismul unui mitropolit ortodox, care, 
la adânci bătrâneţi, a ajuns să creadă că Euharistia este egală, primăvara, 
cu borşul de urzici” — cf. Adevărul din 16 iunie 2008), ce a și propus de 
altfel, în Sinodul Permanent, caterisirea arhiereului de la Timişoara (ca 
şi a celui de la Oradea - P, $, Sofronie Drincec =, care a săvârşit de 
Boboteaza acestui an o faptă la fel de incompatibilă cu toate canoanelele 
Ortodoxiei, co-liturghisind cu greco-catolicii). 


E ZBATERE AZ.B.C: CAZUL NICOLAE CORNEANU. 











PAG. 10 Nr. 7/211 lulie 2008 








LA PLECAREA DINTRE NOI A INEGALABILEI MARIA BRAHONSCHI (1924-2006) 


PUNCTE CARDINALE 


La 12 ani după inginerul Gheorghe Brahonschi, unul din ctitorii mausoleului-biserică de la 
Aiud şi unul din marii cavaleri ai crezului legionar, ne-a părăsit luna trecută şi camarada sa de viață şi 
idealuri, doamna Maria Brahonschi (n. Roşca), cea care s-a străduit din răsputeri să-i ducă lucrarea 
până la capăt. Deşi trecută ea însăşi prin închisorile comuniste pentru femei de la Ciuc şi Mislea, 
ajunsese încă în putere şi cu mintea limpede la vârsta de 83 de ani, mereu plină de inițiative şi dornică 
să fie de folos, în numele lui Hristos şi al jertfelnicei frăţietăți legionare. I-a fost dat să moară ca 
urmare a unui accident stupid (a fost lovită de o maşină în faţa gării din Sibiu), după două săptămâni de 
spitalizare (în care a mai avut doar rare momente de luciditate), miercuri 25 iunie, fiind înmormântată 
alături de soțul ei, în satul Reciu din comuna Gârbova (jud. Alba), sîmbătă 28 iunie. 

Dumnezeu să-i odihnească pe amîndoi în lăcașurile drepţilor, iar pomenirea lor s-o păstreze 
mereu vie şi însuflețitoare în minţile şi în inimile noastre. (Puncte cardinale) 





La ştirea că a bătut şi pentru Maria Brahonschi (Roșca, după 
numele de acasă) ceasul înveşnicirii, sufletele noastre au căzut în 
genunchi și gândurile noastre au pornit să înşire febril amintirile dragi 
din „petrecutele ceasuri” cu dânsa, adevărate, strălucite, nepreţuite, 
„perle înşirate în mătănii”, aşa cum glăsuia un cântec mult intonat în 
bezna închisorilor. Fiecare dintre noi poate spune, în duh şi adevăr: 
„Petrecutele ceasuri cu tine suflet drag,/ Sunt pentru mine perle înșirate 
în mătănii...” 

S-a ostenit cu discreţie și gingăşie să ne îndestuleze cu frumusețe 
şi iubire, atât de statornic şi într-o aşa de mare măsură că nu avem 
dreptul să ne simțim orfane, acum, când a sunat solemn şi cea din urmă 
oră. 

Și atunci de ce ne înfioară inima cu frig, asemenea celui înstăpânit 
odinioară în cetăţile zăvorâte? Este pentru că simțim că lumea noastră a 
sărăcit prin plecarea ei, în măsura în care s-a îmbogățit cerul prin prezența 
ci. Este pentru că a plecat prietena „aripilor frânte”, înțelegătoarea 
tăinuită a destinelor tragice, mângâietoarea celor stinși de mâhnire. 

A plecat dreapta și înțeleapta socotitoare a situațiilor dificile, 
omul hotărât să ducă la bun sfârșit povara oricărei sarcini, infatigabilă şi 
promptă la orice chemare. Doamne, nu este cu putință a înșirui câte 
rosturi a acoperit Maria într-o continuă dăruire în întreaga sa existență! 
Sufletul Mariei a fost un fel de cină generală la care au apelat toți cei 
strâmtoraţi în nevoi, toţi cei însetaţți de iubire și înfometați de dreptate. 
Ardealul poate fi mândru că a odrăslit o asemenea mlădiță, țara-mamă o 
poate considera pe drept cuvânt o fiică solară, capabilă să descifreze fibra 
neamului său și pe o țesătură de traistă.... 

Ne aflam la Mislea, mama îmi trimisese un pachet cu haine, în 
primul an de detenţie, când s-au mai întâmplat și astfel de miracole. Era 
ambalat într-o țesătură specifică „mărginimii” unde părinţii erau refugiați. 
Eu mi-am făcut din acest „săcăteu” o „toașcă” în care îmi țineam lucrurile. 
Maria a zărit țesătura de săcăteu și a așteptat cu răbdare să vadă ce 
„mărgineancă” vine la ea și se află la Mislea. Aşa ne-am cunoscut, aşa 
am aflat că doar o creastă de munte ne despărţea. Am înţeles că atât de 






MĂTĂNII PENTRU MARIA 


mult era ataşată de piciorul ei de plai că îl putea vedea oglindit şi într-un 
mic şi îngust motiv țesut pe o traistă.... 

Maria nu a trecut niciodată pe lângă dureri şi drame sufleteşti 
ca să le uite imediat. Le-a trăit din plin, trecându-le prin filtrul inimii 
sale, capabilă să absoarbă toată suferința mapamondului. Mi-am dat 
seama de intensitatea cu care se apropia de durerile semenelor, cu atâta 
tandrețe încât măcar să nu le dea uitării, dacă o corectare a destinului 
crud nu-i sta, desigur, în putere. Nu voi putea uita niciodată cu câtă 
duioşie m-a rugat să trec undeva, în cărțile pe care le voi publica, poveştile 
cu adevărat tragice a două copile, Lenuţa şi lulişca... 

Faptele mari şi strălucite ale Mariei sunt cunoscute şi vor sta 
mărturie pentru Învierea Neamului, țelul final al vieţii sale, alături de 
toți cruciații secolului XX. Desigur, în capul listei stau anii tineri aşezaţi 
cu iubire de țară și de cruce pe Golgota Neamului. Apoi atâtea aşezăminte, 
monumente și mănăstiri poartă încorporate în substanța lor sufletul şi 
dăruirea totală, neprecupeţită a Mariei. Nu suntem capabile să le înşiruim 
fără să riscăm omisiuni. Singur Domnul știe unde şi cât a fost Maria de 
vrednică mărturisitoare. Cred însă că nu greşesc spunând că cea mai 
însemnată contribuţie a sa este „Calvarul Aiudului”. 

Noi cum am putea să-i mulțumim? Ce cuvânt ar putea acoperi 
atâta virtute, atâta jertfire, atâta dragoste, atâta dăruire? 

Mă gândesc că potrivit cu puterea sa de credință este să-i oferim 
şiragul nostru de mătănii, alcătuit din atâtea trăiri comune și din 
mărgăritarul luminii ce curge pe obrajii noştri, ca semn al prețuirii 
noastre, al iubirii noastre. Când îşi va prezenta raportul, şiragul nostru 
de mătănii va fi martor viu că Maria a fost pe acest pământ în ascultare, 
în permanentă ascultare. 

Acum, în sunete de clopot, înțelegem că porneşte în eternitate 
sufletul Mariei noastre. Îi auzim numele prelung rostit de îngeri, din 
treaptă în treaptă de văzduh: „Binecuvântată să fii, Maria, că ţi-ai purtat 
cu demnitate numele cu care osebită ai fost printre semeni!” 


Aspazia OȚEL PETRESCU 








Eroi uităţi ai rezistenței armate 
anticomuniste din munții Bucovinei 
(urmare din pag, 6) | 


Vasile Motrescu a fost prins prin denunţul lui 
Toader Sfichi a lui Ilie ă Mâţului, din Gălăneşti. Tot 
Valeria Sfichi relatează scena: „În noaptea de 13/14 
ianuarie 1958, pe lă orele 10, eram culcaţi, Câinele a 
început să latre tare, Gavril a ieşit afară și a văzut 
curtea plină de securiști și casa înconjurată. Vreo 10- 
12 inși în haine civile au intrat... Vasile şi-a dat seama 
ce se întâmplă şi a ieșit... L-au legat cu o bucată de 
frânghie, cu mâinile la spate, și ne-au luat pe toți trei”, 

Apoi, Motrescu a fost dus în pădure, să scoată 
arma, Condamnat la moarte, cererea de praţiere i-a 
fost respinsă. În închisoarea din Botoșani, a fost ținut 
tot timpul în lanţuri, în celula „Zero”, a condamnaților 
la moarte. Acolo l-a cunoscut un inginer, Dionisie 
Nichitovici: „Era un bărbat frumos, cu ochi ageri și 


———— 





foarte senini, dar cu o figură complet destrămată... 
Era într-o depresiune mistică, foarte interesantă. Totul 


era prin Dumnezeu, Şi tot regretă că a ucis. Eu îi 


spuneam că aşă €e în război, că el era în război cu 
ceilalți şi a ucis în apărare. lar el îmi răspundea că 
credința cere să nu omori...” 

Un al! martor al ultimelor zile trăite de Vasile 
Motrescu a lost Gheorghe Ungureanu, judecat cu un 
grup de 80 ucuzaţi, pentru insurecție armată în 
Câmpulunig-Moldovenesc, și condamnat la moarte 
(pedeapsă comutată în muncă silnică pe viaţă): „Era 
în primăvara 1958, când un locotenent major îl împinge 
pe uşa celulei pe un cetățean îmbrăcat naţional, 
cămașă, ițari şi bundă lungă, cu mâinile şi picioarele 
in lanţuri, foarte slab, cu genunchere pe penunchi. 
Zice ofițerul: Vasilică, te bag aici, cui un domn, ca Să 
mai poţi discura, Își scutură mâinile şi picioarele, iar 
lanţurile cad de pe el, ca de pe un schelet, Am stat cu 
e| câteva zile. Auzea, din închisoarea vecină, plângând 
femei. La un moment dat zice: Auzi? Asta-i mama 


mea. Şi se tulbura foarte tare, mergea în colț, cădea 
în genunchi şi spunea o rugăciune, şi după un timp 
îşi revenea. Mai Stătea un timp şi auzea cântând de 
jale. A! Asta-i soția mea. Şi iar se tulbura şi începea 
să plângă. Avea mustrări de conştiinţă că atrăsese 
după el, în închisoare, zeci de oameni nevinovaţi, 
printre care pe mama şi pe tatăl lui, pe cei trei frați ai 
săi, precum și pe soţia sa... Se gândea la copiii lui şi 
se întreba ce vor fi făcând fără mamă şi fără tată, 
printre străini... Cât am stat cu el, n-a mâncat altceva 
decât surogatul de catea, fără pâine. Mâncarea lui 
mi-o dădea mie, Pentru ce să mănânce. pentru viermi? 
Mie nu-mi mai trebuie nimic!... Ultimele sale dorinţe 
au fost: să fie îngropat în satul lui, iar copiii să aibă 
în casă Biblia”. 

A tost executat la Botoşani, prin împuşcare, 
în noaptea de 29 iulie 1958. La execuţie a asistat Şi 
maiorul Moritz Feller, anchetatorul său de la 
Securitatea Suceava. A fost îngropat într-un loc 
necunoscut. 





e aaa — N 











PUNCTE CARDINALE 





„ÎNTR-O CIVILIZAȚIE TRADIȚIONALĂ E APROAPE DE NECONCEPUT SĂ AIBĂ CINEVA 
PRETENȚIA DE A-ȘI REVENDICA PROPRIETATEA ASUPRA UNEI IDEI, IAR DACĂ O FACE, ÎŞI PIERDE 
ORICE CREDITȘI ORICE AUTORITATE, FIINDCĂ IDEEA RESPECTIVĂ SE VA REDUCE LAUNSOIDE FANTEZIE 
FĂRĂ IMPORTANȚĂ REALĂ. DACĂ O IDEE E ADEVĂRATĂ, EA APARȚINE CELOR CAPABILI S-O 
INȚELEAGĂ; DACĂ E FALSĂ, NU E NICI UN MERIT S-O FI INVENTAT. O IDEE ADEVĂRATĂ NU POATE FI 
NOUA, PENTRU CĂ ADEVĂRULNU E UN PRODUSAL SPIRITULUI UMAN, CL EXISTĂ INDEPENDENT DE 
NOL. NOI TREBUIE DOAR SĂ-L CUNOAȘTEM...” (RENE GUENON) 


IV. CRIZA SUFLETULUI MODERN 


(Urmare din numărul trecut) 


DESPRE O FALSĂ RENAŞTERE SAU DESPRE 
PIERDEREA UNITĂȚII SUFLETEȘTI. Școlile noastre 
prezintă o istorie pe dos. Ele aduc laude fără margini acelor 
epoci care au însemnat în planul spiritului perioade de criză 
profundă: Secolul de Aur al lui Pericle, Renaşterea, seco- 
lul Luminilor ori Minunatul secol XX. 

Cine cunoaşte îndeaproape istoria spiritului grec, ştie 
că Secolul de Aur ar fi însemnat cea mai gravă criză 
spirituală a antichităţii. un veac de relativism gnoseologic şi 
moral fără precedent în istoria cunoscută a omenirii, fără 
refluxul spiritului grec, reprezentat de socrato-platonism. 


| Latenţele difuze ale sufletului grec au dat naştere acestei 


filosofii ce acţiona în răspărul istoriei şi care încerca să 
amâne inevitabilul: disoluția spiritului antic — fenomen căruia 
îi va pune câpăt abia creştinismul. . | 
De câte ori mă gândesc la Renaștere, îmi revine în 
minte Secolul de Aur al lui Pericle. şi mai ales şcoala sofistă. 
urmată îndeaproape de hedonism și scepticism. Căci 
Renaşterea nu înseamnă redescoperirea spiritului antic, cu 
orfismul, cu Pitagora, Heraclit, Soerate, Platon, marii 
tragedieni ori religiile de mistere. ci înseamnă aducerea în 
scenă a curentelor de gândire din perioada de criză de care 
am pomenit. * BAe IM 0 ăn A 
Renaşterea ca fenomen cultural nu a apărut nici în 
lumea islamică. nici în Orientul asiatic, nici în mai apropiatul 
- geografic și cultural = Imperiu Bizantin, ci acolo unde o 
tradiție autentică (cea creştină) nu a putut fi asimilată, ceea 
ce a generat o perioadă de confuzie a. valorilor, Sufletul nu 
s-a mai unificat și integrat în jurul Pneumei-Duh, sub acţiunea 
vivificatoare a Duhului Sfânt. Funcţiile sufleteşti ale omului 
au intrat într-o stare de anarhie, ce se va vădi pe tot parcursul 
epocii, moderne. 
Un psiholog ca Erich Fromm, observa în mod justificat, 
că persoana, eul, s-a divizat între un intelect (care se 
constituie ca singur eu autentic. cu rol de control) şi afect 


[1]. De aici criza spirituală și psihologică manifestată în 


Stări precum indispoziţia, plictisul, grija, angoasa, neliniştea, 
instrăinarea de sine şi de semeni ori de natură, toate 
manifestări ale lipsei lui Dumnezeu, | 


E 
11) ) | 


' Erich Fr omm, JP. Echnetzler, Buddhism şi psihanaliză, 


- 


Ed, Aropa, 1999, PP. 96-98, 


După unii, ruptura din interiorul sufletului omenesc s- 
ar datora moralei creştine. şi măcar parţial au dreptate, atâta 
timp cât considerăm că morala creştină este cea catolică și 
protestantă, singurele tradiții 'pe care Apusul le cunoaşte şi 
despre care ne-am exprimat poziţia într-un capitol anterior. 

Toate tradițiile autentice urmăresc unificarea 
interiorității persoanei umane, obiectiv atins prin auto- 
cunoaştere, meditaţie, ritual. asceză, mai pe scurt: prin 
integrarea într-o tradiție autentică. 

Desigur Renaşterea este un fenomen complex, 
multiform, dincolo de care se întrevăd totuşi câteva constante 
pe care vom încerca să le dibuim în jungla de idei false care 
debutează în şcoala generală şi continuă până în universitate. 

Unii cercetători disting, două, etape și chiar nivele ale 
Renaşterii. | 

„Berdiaev [2] vorbeşte despre o renaştere bună, de fapt 
creştină, o încercare de reimprospătare a creştinismului după 
Reforma papalității. care succede (şi măcar parțial chiar 
precede) dureroasa bifurcare, şi despre o renaştere rea, 
romană, a quatrocentiştilor care au supralicitat elementele 
păgâne, ducând la umanism. Le vom trata pe rând, cu atenția 
cuvenită pentru a despărți apele aşa cum se cuvine. 

Din renașterea creştină fac parte Sf. Francisc din Assisi, 
Gioacchino da Fiore, Dante și ai săi Fedeli d'Amore, ce au 
înscris o pagină de mistică autentică într-un climat ce se 
vădea tot mai antitradițional, 

Sf. Francisc apare, ca mai toate personalităţile 
autentice, în marginea catolicismului, chiar vecin cu erezia, 
după percepția cardinalilor împodobiţi cu catifele violete, ce 
nu mai aminteau nimic din, ethosul creştin. Sf. Francisc 
întoarce pentru un timp o parte a catolicismului la valorile 
dintâi ale creştinismului. 

Gioacchino da Fiore e un caz şi mai interesant în 
paradoxala sa apariţie. Intr-o epocă în care dogma Filioque 
făcea din Duhul Sfânt un apendice al Divinităţii (iertată-mi 
fie expresia!), iar Dogma Harului creat depneumatiza Apusul, 
Gioacchino da Fiore ne oferă un argument ce dovedeşte o 
lege nescrisă a spiritului: Legea Compensaţiei. 

Dacă doctrina oficială depneumatizase Apusul, prin 
mişcări marginale, precum mişcarea Sfântului Duh, care 
anunța timpul Evangheliei Eterne şi Epoca Sfântului Duh, o a 
treia Epocă (după cele ale Tatălui şi Fiului) începuse deja, 
după Gioacchino da Fiore, o dată cu fondarea Ordinului 
Benedictin. 





2 Cf. Nikolai Berdiaev, Un nou Ev Mediu, Ed. Omniscop, 
1995, 






Iulie 2008 Nr. 7/211-PAG. 1] 





Gioacchino da.Fiore vedea în ordinele monastice 
purtătoarele autentice ale Sfântului Duh, mai ales în cele 
cerșetoreşti ale dominicanilor şi franciscanilor; el prevedea 
un nou Status al lumii. 6 nouă stare sau atitudine, ce începea 
în secolul. XIII. Înlocuirea mesajului creştin prin 
“evanghelismul etern”, sau destituirea celei de-a doua 
persoane a divinității în favoarea celei de-a treia, pentru a 
cârmui era nouă, erau' desigur idei eretice, care reflectau 
curentul epocii. În contrast cu crisparea şi dogmatizarea 
Bisericii oficiale. un curent opus, la cealaltă extremă, de 
jos, fluidiza lumea apuseană, riscând chiar eliminarea 
oricărei continuităţi tradiţionale. Căci nici un text evanghelic 
nu anunţa o asemenea epocă. Mai mult, Epoca Creştină 
este mai mult una a Duhului Sfânt, deoarece Mângâietorul 
este trimis Bisericii când Fiul Se retrage la Cer. O epocă cu 
adevărat a Fiului apare abia o dată cu Parusia. 

Condamnarea ereziei de către Biserica Romano- 
Catolică este de înţeles. dar înțelegerea faptului nu este 
suficientă câtă vreme nu se trag toate concluziile din această 
mişcare, | | 

După Jung [3], Gioacchino da Fiore a fost acaparat 
de arhetipul Duhului. El concepea Duhul în sens dogmatic 
şi nicidecum în sensul empiric al arhetipului-Duh. Acesta 
din, urmă nu e univoc, ci la origine are o figură dublă, 
ambivalentă, care s-a impus în conceptul alchimic al duhului 
şi a operat, după Jung, manifestările contradictorii din 
mişcarea Sfântului Duh. După psihologul elvețian, numai o 
reîntoarcere la Spiritul vital originar ambivalent — şi de aceea 
mediator şi unificator de opuşi — poate să reîntoarcă omul la 
unitatea originară. Dar epoca modernă nu a realizat acest 
lucru, ci a redus Duhul la suflet ori, cum zice Jung, spiritul 
se schimbă în non-spirit, arhetipul dătător de viaţă 
degenerează în raţionalism, în doctrinism, şi duce la 
multele isme care vor urma. Totul s-ar datora intrării soarelui 
în punctul vernal în zona peştelui orizontal şi occidental din 
Constelaţia Peştilor, care ar simboliza Creştinismul. Dacă 
“peştele vertical şi orizontal reprezintă pe Hristos, sau 
Creștinismul, cel orizontal şi occidental ar reprezenta epoca 
Antihristului, adică epoca ignoranței şi confuziei generale. 

Observaţia asupra Constelaţiei Peştilor m-a dus la noi 
constatări: ultima stea a peştelui vertical se întâlneşte 
longitudinal cu Soarele în punctul vernal la mijlocul secolului 
XI, adică în perioada dureroasei bifurcări a Bisericii; peştele 
orizontal intersectează eliptica pe la 1300, când începe 
Renaşterea; iar soarele intersectează longitudinal Epsilon 
Pisces la mijlocul secolului XVI, adică în timpul Reformei. 
Steaua Epsilon Pisces marchează și latura descendentă a 
peştelui orizontal, care din sec. XVI coboară sub ecliptică, 
semn al decadenţei spirituale. 

Mişcarea lui Gioacchino da Fiore e interesantă 
deoarece ilustrează perfect situaţia Apusului în acel moment, 
când totul îşi pierde făgaşul şi deraiază, ducând la Reformă 
ca rezultat final al epocii, de fapt la Reforme. 

(Va urma) 
Viorel ROȘCA 


* Carl Gustav Jung, Psihanaliză şi Astrologie, Ed. 
Aropa, 1999, pp. 68-72, 


“PENTRU CE NU PUTEM SLUJI CU ETERODOCSȘII 


(urmare din pag. 7) 


corpusuri de canoane spun, pentru aceleași raţiuni, același lucru ca și cele ortodoxe), cit şi 
din perspectiva celor mai mulţi protestanți, Altminteri ar apărea o contradicţie cu însăşi 
credinţa lor. => - 


Este adevărat, pe de altă parte, că există forme de religiozitate care fac loc practicării 


"unor astfel de contradicții, însă aceste contradicții destabilizează cultul, ca element esenţial 
al religiei [10], și pun la îndoială caracterul de religie al respectivei alcătuiri,. 


„Din toate acestea rezultă limpede că Sfinta Euharistie este rezultatul comuniunii, iar 
nu mijlocul prin care se poate forța obținerea ei. În general, nici o slujbă nu poate fi oficiată 
în afara Bisericii, adică a Trupului mistic alcătuit din credincioșii în comuniune și al cărei cap 
e Însuşi Hristos. | . mp | | 

„, Gînd preoți sau episcopi ai unor confesiuni diferite —'şi cu atit mai mult cînd o, fac 
impreună cu sacerdoți ai unor, religii diferite — oficiază slujbe în comun, actul lor ritual se 
apropie cel mai mult de magie şi cel mai puţin de religie. Caracteristic magiei este că omul, 
puţin intereşat de credinţă și adevăr, este interesat în principal de rezultatul, îndeobşte practic, 
al ritualului şi săvirşește actul ritual cu tendința de a forţa energiile invocate — ignorind 
caracterul lor creat ori necreat, benefic ori malefic — să acţioneze în favoarea sa, Oricit de 
diplomatică ar fi 0 întîlnire a sacerdoților neaflaţi în comuniune de credinţă, deci nici liturgică 
şi nici euharistică, eventuala lor slujire va fi expresia unei anti-comuniuni [11]. Oricît de 


profitabilă lumeşte, ea nu are nici un fel de suport dogmatic ori liturgic, ci rămîne să fie o 
ceremonie compozită şi dezorientată mistic. 

Slujba ortodoxă a Sfintului Botez cuprinde lepădarea pe care cel ce urmează a fi 
boteza! ori nașul, în cazul pruncilor, o rostește; "Mă lepăd de satana şi de toate faptele lui şi 
de toată trufia lui,..”, În elineşte, adică în varianta autentică, pentru ceea ce s-a tradus în 
română cu /rufie, este cuvintul noțunn (pronunțat aproximativ pompi) şi care se referă la 
fastul procesiunilor rituale din cultele păgine antice, în spatele cărora creștinii îl vedeau pe 
necuratul, 

Or, haina Botezului ar trebui să ne ajute să ne ferim de sincretismele slujirilor cu sau 
fără pompă [12], care, chiar dacă n-or fi lucruri drăceşti, nici slujbe ortodoxe nu sint, 

ȘI fără nici o legătură cu ele, vom face darul nostru de iubire ca lui Însuşi Hristos, cu 
fapta și cu rugăciunea personală, pentru tot aproapele nostru, oricine ar fi el, chiar de-ar fi 
ecumenist, ori eretic, ori impostor, ori năvălitor, ori toate laolaltă şi încă pe deasupra, de 
şapte zeci și şapte de ori cite şapte, 


' Joan Gh. Savin, Apologetica, vol. II, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2003, p. 361. 
"Etimologic, anti-comuniune nu înseamnă impotrivă-comuniune, ci în loc de 
comuniune, dar se întimplă, uneori, să însemne acelaşi lucru. 

" Cuvîntul a venit în română sub forma pompă prin latinescul pompa, -ae, cu acelaşi 
sens de solemnitate deosebită, lux și formalism oarecum găunos. 












PAG. 12 Nr. 7/211 Iulie 2008 

















II c. REZULTATELE CERCETĂRII 


(urmare) 


Recunoscând = ca şi în titlul prezentei secțiuni — că 
cercetarea noastră a fost scurtă și mărginită, ne oprim însă 
aici, cu acele concluzii ce ni se par necesare. 

În primul rând, observăm că tipurile călătoriei inițiatice 
sunt destul de limitate. Chiar dacă se vor mai găsi alte câteva 
— nu sub-tipuri sau variante, ci tipuri de sine stătătoare —, credem 
că acestea nu sunt multe. Chiar dacă Basmele române, opera 
extraordinară a lui Lazăr Şăineanu. poate fi astăzi completată, 
ea este suficient de cuprinzătoare pentru a garanta 
cercetătorului o viziune coerentă şi suficient de fidelă asupra 
aspectului general al teritoriului basmului românesc. Prin 
urmare, Şi tipologia călătoriei iniţiatice în basmul românesc, 
realizată pe baza lucrării lui Şăineanu, beneficiază de aceeaşi 
prezumpție de fidelitate. 

În al doilea rând, suntem obligaţi să constatăm un 
fenomen firesc și deosebit de interesant, necesitând însă un 
studiu separat, care ar depăşi cu mult granițele cercetării 
noastre. Este vorba despre combinarea funcţiilor. călătoriei 
iniţiatice. Această combinare se realizează în foarte multe 
"basme, nu doar prin suprapunere, cât mai ales prin înşiruire. 
Trecerea de la o funcţie la alta se realizează uneori abrupt, dar 
cel mai adesea în mod natural. Oricum, această combinare 
asigură pe de-o parte calitatea firului epic (inclusiv necesarele 
şi captivantele „întorsături” ale întâmplărilor înfățișate). iar pe 
de altă parte firescul dezvoltării iniţierii și implinirea mai multor 
rosturi ale basmului. 

În al treilea rând, vom râcăoRula tipurile funcţiilor 
secundare ale călătoriei iniţiatice, ca o ultimă concluzie a 
aie sub-capitol: i 

|. funcția de căutare a unui obieci, loc 'ori personaj 
extraordinar, 

2, funcţia de căutare a unei persoane/rude dispărute, răpite, 

„pierdute, 

3, funcţia de îndeplinire a unor însărcinări sau servicii, 

4, funcţia de găsire a rostului, 

5, funcţia de expiere; 

6, funcţia de pretext (care nu eşte aşa de neutră cum pare, 
fiind în fapt o declaraţie de supremație a sacrului asupra 
profanului), 

7, funcţia de regăsire a formei, 

8. funcţia de izbăvire, 

9, funcția de pedepsire, 

10. funcţia de smerire,. 

Am amintit, alături de acestea, și de călătoria inițiatică 
neizbutită, care serveşte ca pildă a uhor basme ori snoave, sau 
ca termen de comparaţie în altele (de exemplu sunt trei fraţi, 
din care doi nu izbutesc în drumurile lor; iar al treilea da). 
Acest ultim tip, deși legat de călătoria iniţiatică, nu poate fi, 
credem noi, numărat cu tipurile propriu-zis iniţiatice, întrucât 


5 


ICOAN ia 
RĂMÂN RE 





PUNCTE CARDINALE 


însăşi finalitatea călătoriei iniţiatice, rostul ei, aici lipseşte; 


inițierea nu se produce, călătoria eşuează. 
II d. CÂTEVA OBSERVAȚII 
SUPLIMENTARE 


Dacă în secțiunile anterioare am schiţat o încercare de 
tipologie a călătoriei iniţiatice în basmul românesc, în cea de 
faţă ne vom opri asupra unei propuneri de structură. 

"După câte am putut observa noi, principalele părţi ale 
călătoriei iniţiatice în basmul românesc ar fi: 
„a, pregătirea (partea introductivă); 
b. începutul (care poate sta sub semnul unui extraordinar 
vag, incomplet sau incomplet receptat); 
c. ruptura sau intrarea în extraordinar, 
d. aventurile sau extraordinarul; 
e. tragicul sau moartea; 
f. reuşita, salvarea sau regăsirea; 
g. încununarea sau răsplătirea eroului (sau eroilor, după 
caz, fie ei pozitivi sau negativi); 
h. încheierea (ultimele consecinţe ale călătoriei). 

Atunci când se folosesc într-un singur basm mai multe 
călătorii iniţiatice, ori se realizează o înşiruire de funcţii — ceea 
ce este similar —, unele părţi pot lipsi. De pildă, atunci când 
eroul ce îşi caută mireasa este pus la felurite încercări, fiecare 
fiind o călătorie în sine, părțile a.. b. şi c. îndeobşte lipsesc, de 
cele mai multe ori şi părțile e., g. şi h.. ca unele ce sunt rezervate 
basmului în ansamblul său. Ele apar, prin urmare, ca părți ale 
basmului, eventual ale călătoriei principale, dar nu şi în 
călătoriile efectuate ca încercări. 

Ne simțim însă obligaţi a sublinia că această împărțire 
a călătoriei iniţiatice are un caracter provizoriu. urmând a fi 
completată — de noi şi de alţii — pe măsura avansării în 
cercetarea acestui subiect. 

O ultimă observaţie ar fi legată de importanța călătoriei 
iniţiatice în majoritatea basmelor: o dată încheiată călătoria şi 
dezlegate ultimele probleme, basmul se încheie, interesul pentru 
eroi.se stinge. Esenţa vieţii lor, singurul lucru interesant la ci, 
pare a fi această călătorie inițiatică, restul căzând sub semnul 
banalului şi al efemerului. . 


>] Bulat 9! 3Np £, i 3 eri 


Pr. Drd. Mihai-Andrei ALDEA 


Bibliografie selectivă 


+ ** Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, Bucureşti, 1994! 


Bernea, Emnest, 1997 - Spaţiu, timp şi cauzalitate 'a pozaru român, Ed. * 


Humanitas, Bucureşti. 

Călinescu, G., 1965 Estetica basmului, Ed. Dinti derebiră Bucureşti. 
Cocchiara, Giuseppe, 2004 — /storia folcloristicii Croce ii in căutare 
de sine, Ed. Saeculum I.O, București. 

Einstein, Albert, 2006 — 2oria relarmvităţii pe înțelesul tuturor Ed. Humanitas, 
București, 

Eliade, Mircea, 1990 - pe te labirintului, Ed.Dacia, Cluj-Napoca. 
Ehade, Mircea, 2000 - /storia credințelor şi ideilor religioase, Ed Univers 
Enciclopedic, Bucureşti. 

Ispas, Sabina, 2003 — Cultură orală şi in formăţie transculturală, Ed. Academiei 
Române, Bucureşti, 

Ispas, Sabina, 2005 - Siminoc şi Busuioc Basme româneşti, Ed. Einologică, 
Bucureşti. 

Ispas, Sabina, 2006 - Premintele Solomon. Legenda populară românească între 
canonic şi apocrif, Ed. Saeculum 1.0... Bucureşti. 

Noica, Constantin, 1991 - Pagini despre ue românesc, Ed. Humanitas, 
București, 

Olanu, Romulus Iulian, 2000 - Iraiecle inițialtice în proza românească, Tânzu- 


Du 


Propp, V.1, 1970 - Morfologia basmului, d. Univers. Bucureşti: 

Şăineanu, Lazăr, 1978 - Basmele române, FA, Minerva. București, | 
Ursache, Petru, 1998 - Ernoestetica, Institutul European, laşi. 

Van Gennep, Amold, 1996 - Rinurile de trecere, Ed. Polirom, laşi. 

Vulcănescu, Mircea, 199| - Dimensioiea românească a existenței, Ed. Fundaţiei 
Culturale Române: Bucureşti. 


Prezenţa simbolurilor religioase în şcolile publice din România este legală, a decis miercuri 11 iunie 
a, €, Înalta Curte de Casaţie ICCJ). ine lia 
Completul de Judecată al ICCJ a admis recursul formulat de Ministerul Educației şi Cercetării 
(MEC), precub şi cererea de intervenție formulată în favoarea acestuia de Asociaţia “Pro-Vita” Bucuresti, 
casîndu-se sentința instanței inferioare (Curtea de Apel Bucureşti). 
Instanţa supremă dă astfel cîştig de cauză MEC și “Coaliţiei pentru Respectarea Să ttinid au INI 
Religios”, care au acționat în judecată, în solidar, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD). 
Reclamanţii au cerut anularea deciziei nr. 323/2006 a CNCD, prin care Ministerului i se “recomanda” abuziv 
elaborarea unui set de norme care ar fi ințerzis practic prezența simbolurilor pilgiosst 1 in şcolile publice din 
România, 
Decizia ICCJ este practic definitivă, neexistind decît căi de atac extraordinare la aceasta, şi pune 
capăt unei controverse care durează de mai bine de un an şi jumătate. 
De menţionat că toate cultele din România, cu excepția Cultului Adventist de lua a Șaptea, s-au 
a ecMR si declaraț împotriva rEcomMADdALII formulate de CNCD. (8. 1. $.) | AN 










"Filosofia cea din afară” şi-a aflat astfel leacul” în, 


“însumi. De la filosofie la înțelepciune e cale lungă, 





SFÂNTUL 
VALENTIN 









Biserica Delea Nouă din Bucureşti (paroh: 
Pr. loan-Gheorghe Țeugea; slujitori: Pr. Constantin 
Claudiu Cotan şi Pr. Valentin Fătu) e biserica mea 
de suflet. Ceea ce m-a cucerit dintru început a fost 
buna rânduială duhovnicească, dublată de râvna 
părinţilor slujitori. Începând din luna octombrie a 

anului 2005, am primit un motiv în plus de bucurie: 

o părticică din moaștele Sfântului Sfinţit Mucenic 
Valentin se află în această biserică. Am luat parte 
la acea slujbă minunată fără să fi ştiut din vreme 
despre ceea cel urmă să se întâmple. Şi m-am 
întrebat: cine este Sf. Valentin? . * H HLA 

Pentru cei mai mulţi dintre noi, numele Sf. 
Valentin e asociat'cu „Ziua Îndrăgostiţilor”, o 
sărbătoare profană a „iubirii fără frontiere”. Ei bine, 
nimic mai fals! Sf. Valentin al Ortodoxiei e 
prăznuit pe 30 iulie şi aparține Bisericii nedespărțite 
a primelor veacuri. Dăruit cu harisma vindecărilor, 
provenea din oraşul Interamna, regiunea Umbria (azi 
Episcopia din Terni, Italia). Prin puterea sa! 
vindecătoare, îi convertea pe cei necredincioşi la! 
credința întru Hristos. | 

Tot faima de vindecător l-a făcut cunoscut 
tinerilor studioşi într-ale filosofiei. În vremea aceea, 
filosofia era încă la loc de cinste. Asta i-a adus la 
Roma pe trei tineri „scolastici”: Procul, Efiy şi 
Apolonie. Aceştia. erau;de neam elin şi studiaseră | 
filosofia la Athena. O dată ajunşi la Roma,au adăstat 
la. un retor numit Craton („dascăl iscusit în. 
înțelepciunea acestei lumi”), probabil tot, de; neam 
elin. Aici aveau să-l] întâlnească pe Sf. Valentin. venit! 
tocmai din Interamna să-l tămăduiască pe fiul 
retorului păgân. aflat pe moarte. 

Condiția vindecării e credința. Asta au aflat 
cei trei tineri „scolastici” în noaptea în care Sf. 
Valentin s-a rugat pentru tămăduirea fiului lui Craton. 
"Prin vindecarea minunată a acestuia s-a dovedit încă. 
o dată deşertăciunea înțeleptiunii acestei lumi. 









































credință, iar cei treitineri învățăcei au devenit ucenici 
desăvârşiţi ai lui Hristos. Împreună cu dascălul lor 
„în cele dumnezeieşti” „ Sf. Valentin, aveau să fie 
martirizați prin tăierea capului. 

Sf. Valentin ar putea fi fi socotit, alături de Sf. 
Ecaterina, ocrotitorul studenților, Mai mult, al celor 
pasionaţi de studiul filosofiei. Aşa cum am fost eu 












însă Sf. Valentin a fost dascăl desăvârşit în 
„înţelepciunea cea de sus”. Îi datorez încheierea cu 
bine a studiilor mele de filosofie. Şi încă multe altele, 
care mă fac să îl recomand celor dornici de 
învăţătură, ca pe un mare îndrumător şi ajutător, 
A venit timpul ca numele Sf. Valentin să nu 
maj fie asociăt cu „Ziua Îndrăgostiților”. Sau poate, 
cu ziua îndrăgostiţilor... de Înțelepciune. De altfel, 
aceasta e şi definiţia dintotdeauna a filosofiei: iubirea 
de înţelepciune. 



















Alexandru Valentin CRĂCIUN. 


















) 





a —— ——_ ——  P.———.—.——— —— — n. —— 7 DLP -_L..———————— ————._—.—.———.— 


PUNCTE CARDINALE 


lulie 2008 Nr.7/211 PAG. 13 





“ Pa PP [5] a iai > +A ca, 
sa ii Ș. | ȚA 4 i re + A ; Ă Ş Li 
i | îi & 4] ) j 5 te, « A [is 
50 0V/ Bi /a 
A : 
PA. p-xă ta P-ă DĂ % ÎN iă f 


a Si 72) SP a = 


îi (e je | 


Sa casti 


? F. Ta î -M Ş > 97 7 ba TE 
- R = Şi 4 L. a i 
| s i A! i bora 
IX i Yi. i | P, 4 (îi e A LU 


ÎN NOUA VERSIUNE ROMÂNEASCĂ A LUI 


PURGATORIUL 


CINTUL XIAN 





pr, C! ine-i acesta, slobod să dea roată | 
munelui nostru (făr” să fi murit 
sti si-ai cărui ochi în voie se desfată? ”. 
4, Nu ştiu, dar Ştiu că. „umblă însoțit: 
„întreabă-l tu, căci mai aproape-ți vine, 


233 


IE „ „dan Spre-a-l descoase, fii în grai smerit di 


|...7 m dreapta mea, aşa vorbeau de mine 
un duh cu-alt duh, iar fețele plecate 
PrwIsera-n Sus, gramdu-mu, a le ține; 
10 şi unul. „Suflet ce spre cer străbale 
încă fiind'de trup" nedespărţit, 
ne Zi, cu să ne mingii cil se poate, 


13 “ce nume porți şi de-unde eşti venit, 


“căci hărul tău uimire ne trezeşte, * 
ca orice lucru nemaipomenit” 
16 „Prin mijlocul Toscanei se lățeşte 
un riu ce-obirşia-n Falteronă- -şi are 
şi mii de leghe-apoi nu pridideşe, Vi 
19 Eu de pe cursul lui mă trag, dar mare 
scofală-a-ţi spune cine sint n-ar fi, 
căci după nume-s doar un oarecare” 
22 „De mintea-mi cu dreptate tilcui, 
cuvintul tău”; cel mai dintii îmi zise, 
| „de' riul Arno este vorba-aci 
25 Jar celălalt spre el: „De ce să ni se 
ascundă-aşa a apei denumire, 
ca numele ce-ar fi cumva proscrise? ". 
28 Cel astfel iscodit spre lămurire 


[i vecal'wvăii nume şi din amintire; 
31 “căci dih obirşia-i, unde se-ncopeiară 
silhui! munţi dim care-i rupt Pelorul, 
" încit vreo culme-ăsemeni lor e rară, 
34 şi pină unde-n cer se iscă norul 
| ce poartă cit din mare-a luat cu sine, 
redind apai atitor rîuri sporul, 
37 vrăjmaşi virtuţii, fug de ce e bine 
ca de năpircă toți, ori nărăviți, 
„ori de-un blestem de care locul ține, 
40. încir aşa-s cu firea de smintiţi 4 
luu locuitorii-acelei văi spurcale, 
| că par de Circe însăşi păstoriţi, » 
Il 43 Tot printre porci murdari. ce de bucate 
nu-s vrednici, ci de ghindă sau de jir, 
"îşi tale calea cită-ntii străbate, 
46 "Apoi, mai jos, polăi găseyie-n şir, 
| 1 ce n-au” puteri cit miriie de tare, 
stirnindu-i sila şi mal abitir 
| 49 Și-urmind în Jos, cu cil &-n curs mai mare, 
cu-ătita dă de cîini în lupi schimbaţi 
pe blestemata apelor cărare, 


f y 


li 


grăi atunci: Nu ştiu, dar demn să piară 


Urmîndu-și drumul prin cel de-al doilea brîu al Purgatoriului, 
Dante îi întîlneşte printre pizmași pe Guido del Duca (de obirşie din 
Ravenna, fost giudice în Rimini, spre 1200) şi pe Rinieri da Calboli (podestă 
în mai multe cetăţi ale Italiei centrale, în a doua jumătate a sec. XIII), 
care, vorbind între ei (în viață lideri ai facţiunilor rivale, dar aici tovarăşi 
întru ispășire), atrag din capul locului atenţia poetului. Provocat de Dante, 
Guido face un adevărat rechizitoriu al decăderii celor de pe valea rîului 
Arno („porcii” sînt locuitorii din Casentino, „potăile” sînt aretinii, „lupii” 
sînt florentini, „vulpile” sînt pisanii), şi mai ales al celor din provincia 
Romagna, făcînd o mică profeție și evocînd nostalgic, în antiteză cu 
prezentul, figurile virtuoase ale trecutului recent. După ce se despart de 
cei doi, Dante şi Vergiliu aud diferite glasuri de căință care străbat văzduhul 
a (cel care. reia cuvintele lui Cain din Facerea 4, 14: „... oricine mă va întîlni 
 măvwa ucide”, apoi Aglaura din „mitologia greacă), cîntul încheindu-se cu 
aspra concluzie: a lui Vergiliu: cei ce nu cunosc înfrînarea şi pocăința se 
“fac unelte ale, diavolului („vrăjmaşul cel bătrîn”) și sînt-pe drepţ, cuvînt 


= 


bătuţi di Atotştiutorul (Dumnezeu). P=- E i; 


== 3] . 


103 Toscane, ochii tăi să nu se caşte 
uimiți că-l pling pe-un Guid da Prata şi 
pe-un Az20, mindru că-i putui cunoaşte, 
106 pe-un Tignoso, ce buni soți găsi, 
pe Traversarii şi-Anaştagii care 
n-avură parte ca să lase fii, 

109 pe doamnele şi cavalerii-n stare 
şă ne insufle-amor şi curtenie 
pe'unde azi doarirgu narav rasare 

112 0, Brettinoro, cum mai rabzi cînd ţie, 
pierindu-ţi bunul neum, iți fuge gloată 
norodul, cu să scape de urgie! 

115 Bine-i Bagnucaval că ru măi fată 

" “la'prunci, dar rău de Custrocar şi Con, 
ce-asemeni conți puiesc fără socoată 

118 Bine-i şi de pagani de-al lor demon 

de vor scăpa, dar mi-e că bunul nume 
nu-l vor primi prea repede plocon. 

„121 O, Ugolin dei Fantolin, în lume 

„ţi-e numele ferit, căci nu-ți mai vine 
„Vreo corcitură să ţi-l spurce-anume! 

124 Te du, toscane, acum; mi-e mult mai bine 
să pling decit să tot vorbesc, căci tare 
m-apasă-n cugel ce-am grăit cu tine! 

127 „Ştiam c-acele duhuri rivnitoare 
ne auzeau umblind; tăcerea lor. > 
Că-i drumul bun ne fu încredințare. 

130 Cind singuri prinsem a păşi cu spor, 
cum fulgerul țişneşte din tării, 
aşa şi-un glas 'veni spre noi în zbor! 

133 ,.M:o'omori oricine m-o-ntilni!”; 
şi-apoi se stinse-n aer deodată 
„ca trăsnelul ce-n nori s-ar risipi 

136 N-avu auzul puce-ndelungată, * 

„Ac%o altă voce izbucni avană, 
Cum tună-n cer cînd fulgerul se Sad; 

139 „Aglaura-s, cea prefăcută-n stană ”, 

"la care eu spre dreapta, nu-nainte 

păşii, “cătind spre-a, bardului pulpană, 

142 De-acum vă-duhul, se făcea cuminte, 
iar el îmi zise: „Acesta-i friul.care 
să-l aibă-i bine omeneasca minte 

145 Dar voi muşcați din nadă şi vă are 
vrăjmaşul cel bătrin la mina sa; 
de friu sau pilde prea puţin vă doare. 

148 Vă cheamă cerul spre-a vă arăta 
eternele-i splendori de-a înconjorul, 
iar dacă lot spre glod vi-i a căta, 

151 pe drept vă bare aloateştiutorul” 


52 “lar mai jos, prin coelauii-afundați, | 
dă şi de. vulpi alitade şirete, 
„Că nu se tem de umbli să le-nhaţi. 
„55 Grăiesc, s-audă-oricine, pe-ndelete: 
şi-acestuia spre bine o să-i fi e x 
„a-şi aminti ce duhu-a spune-mi dete. 3 
58, Nepotul lău mi şe arată mie 
ca vinător ce-n, lupi, pe-acea decinde 
de Fiu Cumplit, umpruştiie urgie. | 
61 De vii'el pielea la mezat le-o vinde; 
j-ucide-apoi ca fiara nărăvită. 
lor moarte, lui ocură cit cuprinde! 
64 Însîngerat, pădurea cruinl lovita SI Ve dt 
tă O lasă, de nici ani o mie'nu 
i-or mai reda imaginea-ntregită 
67 Cum veste-aflind de-un rău ce loc avu, 
"Se schimbă fala celui ce-o “primeşie, 
oricine-ar fi acel ce i-o dădu, 
70 /a fel văzui cum, ascultînd, păleşte 
la faţă cel'lalt duh, cu grea tristeţe, 
cînd tilcu-l desluşi înțelepțeşte. 
73 Spusa dintii şi văzul tristei feţe 
de-o seamă mă-boldeau a-i iscodi, 
ce nume-aveau,. rugindu-i cu blindețe. 
76 La care cel ce la-nceput vorbi 
iar prinse grai. „Să ştii vrei despre mine 
ce despre tine n-am ajuns a şti! 6 | 
79 Dar cum aflat-ai har să te-nlumine 
la Dumnezeu, nu m-oi zgiîrci să-ţi spun 
Guido de Duca sint, dacă-nirebi cine! 
82 Îmi fu în singe pizma foc nebiin, 
încit mă-nvinețeam şi numai dacă 
vreun om avea pe față-un zimbet bun. 
85 Ce-am pus dă paie-n holda mea săracă: 
d 0, Stirpe omeneuscă, de ce oare = e 
rivneşti la ce pe semen îl dezbracă? . 
88 Acesta-i Rinier, fală şi-onoare 
a neamului da Calboli, ce fii 
aşa de vrednici astăzi nu mai are. 4 
9] ȘI nu doar stirpea lui se sărăci, 
din Po în munţi şi de la mare-n Ren, 
„de ce-i frumos şi bine a păzi, 
94 ci-n granițele-acelui rău teren 
e plin de sterpi ciulini, încit nu poate 
să facă-n urmă roade de alt gen. 
97 Unde-s cei demni de laudă în toate: 
Ti Lizio, Manardi, Guido, Traversari? 
O, romagnoli ajunşi corcite gloate! 
100 Ca Fabbro, unde-s din Bologna marii? 
i Ca Fosco, in Faenza, s-or mai naşte 
din bob mărunt cei falnici ca stejarii? 


i 


N! 


(În numărul viitor: Cintul AV) 














'| autobuz; „Deschide, maică, geamul 





PAG. 14 Nr. 7/211 Iulie 2008 


Căldură înăbuşitoare... Mitică, la servici, citea 
Sportul. Nu lucra nimeni... 

Directorul dormita, cu mapa de hârtii la semnat, 
în față. Cadristul era cică la minister, adică la bufetul 
ministerului, după telemea bună şi ieftină. Juristul avea 
procese, dar era la cinema, unde era mai răcoare. 
Contabilul, în „îndrumare şi control”, dar nu la unităţile 
subordonate, ci la ... „Caru' cu bere”, cu nişte şefi de 
unităţi, ca să mai închidă câte un ochi, Cu a şasea 
halbă în față, se uita absent la îmuştele care Se prăseau 
pe cei trei mici pe care nu-i mai putuse înghiți. Tov. 
secretar al Beobe, poreclit „Partidu” , era cică „la” 
sector”: stătea, de aseară, cu Dacia, la coadă la 
benzinărie. Ceilalţi, la câte o şuetă, la câte o cafeluță 
de Nechezol, vorba înțeleptului: „Ei se fac că ne 
plătesc, noi,,ne facem că muncim”... | | 

Deodată sună telefonul. Secretara întrerupe 
croşetatul şi, răspunde leneş: „Da. Tu eşti, Daniele? 
Eu mai am măsline, dar să-l întreb pe tov. director şi 
pe colegi. Ţine-ne locuri la coadă. Câte? Două-trei”. 


PUNCTE CARDINALE 


Cum ne'trimite dolari, îmi iau de la Şop deodorant 
Rexona, săpun Lux, ciorapi şi o blană!”. Zice şi aia 
mică: „Mamă, mie să-mi iei o păpuşă care mişcă, nişte 
ciungă şi blugi veritabili, cu zdrenţe!”. 

Pe Mitică îl durea capul: „Trebuie să le spun şi 
la partid. O să mă belească!”. 19h, 





A doua zi. Mitică s-a îmbrăcat „la trei-aţe”: 
costum, cămaşă albă și cravată. „Ce ai Mitică, azi? 
Vreo înmormântare?”. „Cam aşa ceva”, mormăia el, 
misterios. 

A mers întâi la nca „Partidul”. 

- la loc, tovule; şi cântă! 

- Păi să vedeţi ce scrisoare am primit. Asta... 

- Ştii ce? Nu mă lua cu scrisori, tovule! Spune 
ce vrei, că mă grăbesc la sector! 

„= Eu,. am o rudă în America, 
- Cum? Şi ai ținut ascuns asta până acum? 
- Păi, să vedeţi, scrisoarea... 


Ir E Di a 


a i pei ee ae e 


Erast CĂLINESCU 


(Din volumul de proză scurtă 
Viaţa ca o vizită, Instantanee, 





în curs de apariţie la Editura Vremea) 


„Este măsline la colț!”, se aude prin toate 
birourile şi vreo câţiva pornesc agale spre coadă. 
Acolo, arşiţă şi lume veselă, căci se descărcau 
butoaiele. „Hai, dragă, mai repede, că se termină orele 
de serviciu! — Ce mă ţii, bre, cu calu-n soare? — Ce 


| măsline au adus? — Că doar nu de oaie, Doamne iartă- 


mă!”... Şi bancuri. „Cică un drac a venit speriat la 


| Scaraoschi. Ce-i cu tine, mă? Că eu te-am trimis acolo 


cu o treabă! — Am şters-o, să nu mă halească ăia. Că, 
la o coadă, la cartofi, unul spuse că dacă toamna e 
așa, la iarnă mâncăm pe dracul...” 

Apoi a început înghesuiala şi se făcu lumea şi 
cu măsline. 

Mitică, tot la birou, moţăia. Vine unul; „Măi 
Mitică, ai să ajungi mare, că uite şi directoru”' moţăie 
pe mapa de semnat... Dar să nu uit, vezi că ai o scri- 
soare la secretară! — Scrisoare? Hai că merg s-o iau”. 

Îi scria un văr din Bacău, de care nu mai ştia 
demult, că-i luase adresa din cartea de telefon şi îi 
trimitea o scrisoare de la o rudă din America! „Măi, 
drăcie, asta-mi mai lipsea!”, îşi zise Mitică. Venise 
ruda şi în țară, la alte rude, care, crezându-l bogat, 
nu-i dăduseră şi adresa lui, ca să nu-i lase şi lui Mitică 
ceva. Vărul care-i scria... l-a cunoscut întâmplător... 

Zicea Mitică în sinea lui: „Acuşica am plesnit- 
0! Trebuie să-l declar la cadre! Au citit scrisoarea şi 
sunt luat în obiectiv!”. | 

Și aşa a venit ora de plecare de la serviciu, 
Mitică, zăpăcit, a semnat condica pe rândul altuia şi a 
luat, cu chiu, cu vai, autobuzul înnădit, cu acordeon 
și remorcă și cu “butelia de gaz“ pe acoperiş. Inghe- 
suială mare, lumea ciucure pe 
scară. Se împingea şi se certa cu 
şoferul și cu ceilalți. „Veniţi la un 
Ceas, veni-v-ar aia cu coasa! — 
Ţine, cucoană, sacoşa cu varză 
murată mai așa, că mi-ai umplut 
pantofii noi cu zeamă!”. lar în 


ăla, că mă ia cu amețeli! — 
Tovarăşe, ia mâna de pe mine, că 
țip! — Portofelul meu! Unde-i 
portofelul?!””,,, 

A pornit și autobuzul: „De 
ce nu opreşti, bă, în staţie, oprite- 
ai la balamuc! 

— Vă daţi la prima? 

— Nu, la a doua. 

— Ce-ai cu mine, tovule? 

— Ba a mă-tii!”, Şi tot aşa, 
până acasă. 

Acasă i-a spus nevestii de 
scrisoare. Muierea, ca muierea: 


- Ce scrisoare, tovule?! Te-ai strecurat printre 
noi şi acum umbli cu scrisori? (Pune mâna pe telefon.) 
Să trăiţi, tov. director, şi la mai mare! Poftiţi până la 
Beobe, am ceva grav!... Alo, Chivo fată, hai cu dosarul 
lui tov. „Strungăreață” până la mine. Care? Al lui Mitică, 
ce naiba! Şi spune-i secretarei să aducă două cafele. 
De ce? Lasă că vezi tu! la şi hârtie pentru o autobiogra- 
fie. Are? Lasă că scrie una mai sinceră, tovărăşico! Şi 
mai rapid, Chivo, că aşteaptă şi tov. director! 

- Tovarăşi, avem în față un element care s-a 
strecurat în rândurile noastre, nu a fost cinstit, nu ne- 
a spus tot, ca un adevărat membru de partid. Noi nu 
putem tolera... 


În drum spre casă, Mitică parcă răsufla uşurat. 
Miercuri îl vor da afară din partid: adio şedinţe, adio 
cotizaţie. Mai bine bea banii ăia! 

Dar l-au retrogradat. S-a apucat de băut, l-a lăsat 
şi femeia. Când îi era mai greu... 


A venit în vizită şi ruda din America. Anunţă la 
partid, la director, la cadre, la miliţie (în 5 exemplare), 
au venit şi neamurile din provincie. Întinde mese, culcă- 
i, A apărut şi nevestica cu fata, să-mi vadă ruda... „S- 
a dus pe copcă împrumutul de la C.A.R., am ce plăti 
un an!”, îşi zicea Mitică: 

Asta, ca americanii: trei pixuri, gumă de 
mestecat şi cinci cravate lungi şi late...” La voi este 
Christmas în fiecare zi!”, se bucura sincer ruda. lar 


fetița: „Când ne trimiţi dolari, nene?”,,, 





. - Pe dia i 
Cali - 
al (00 Aaa 


=] 
A i E 392 








În Ţară eram vecini. El e mai tânăr, eu mai cu 
carte, aşa că îmi zicea „domnu' vecin”, 

- Domnu: vecin, hai că am o damigeană de 
coniac, şapte stele, de la prietenii mei de la Zarea!... 
Stai să-ţi arăt şi un radio-casetofon trăsnet! II dau 
'eftin... Gata! De data asta mă însor. Am aflat o femeie 
bună şi necăjită. Şi tânără şi curată. Fetiţa ei îmi spune 
„tată” şi mă iubeşte, mă iubeşte, mânca-o-ar tata! 

- Dar mă-sa? Mă-sa. te iubeşte? 

- Hai că tar mă iei în băşcălie, domnu' vecin! 

Şi tot aşa, azi, mâine, până ce într-o zi a dispărut 
vecinul Mitică... 


L-am reîntâlnit în America, după un an şi ceva. 
A rămas cu gura căscată, când m-a văzut. Mi-a zis 
mai târziu că în primul moment crezuse că m-au trimis 
„ăia” după el. Acum mă lua cu „tu”. 

- Să nu-mi mai spui „Mitică”, Aici sunt „Maic”. 
M-am dat după ei, ca să găsesc giob. Lasă că vezi țu 
cum e p-acilea! Să vezi ce am făcut: vin românesc 

din struguri de California! Ha, ha, ha! Și alb, şi roşu. 
Hai pe la mine într-o seară, să-l guşti, şi să mai 
sporovăim d-ale noastre! 
Şi m-am dus să-l văd. L-am găsit plângând. 
Plângea şi bea. Bea şi plângea. Eul 

- la şi tu un pahar! De care vrei. Autoservire. 
Eu plâng. Plâng de scrisoarea asta, de la frati-meu 
de la țară. 

- Scrie ceva de rău, de plângi, nea Maic? 

- Ba de bine, dar mă seacă pe mine la lingurea! 

Uite ce zice: Măi, frate-miu, făcui un molan din via 
de dupe casă care mi-a lăsat-o Ceapeul, de să-ţi baţi 
copiii! Pătează, pătează şi mațele, Mitică, te 'pişi 
cerneală! Am două budane. Tare ți-aş trimite şi ție o 
damigeană să mai sugi şi tu o dată zeamă din 
pământul tău de naştere. Dar nu ţine, nu de alta, dar 
se sparge şi pătează băieţii pe uniformă. Aşa că îţi 
(rimil numai O picătură, pe scrisoare, că asta se usucă 
ŞI (ot ajunge ea la tine, săraca! CPA i 

Lingea picătura cea roşcată şi plângea... 

- Asta-i de acasă. Din pământul satului meu 
Dar lasă că m-oi duce eu în, România! Uite ce de 
umbrele le-am luat, cu doi dolari bucata! De la „Specia- 
le”. Bune, noi-nouţe şi automate. Cinci umbrele, şi 
mai uite şi zece ceasuri electronice, tot cu doi verzişori 
bucata! In februarie toate se ieftinesc. Aşa, să merg 
în autobuz, la Bucureşti, cu nişte blugi jerpeliţi şi cu o 
pălărie de cauboi, găurită. Cică de glonţ. S-o uita lumea 
la mine: ce-i cu țiganul ăsta (că pielea mea cam bate 
spre ţigani)? Ha, ha, ha! lar eu, când oi vedea un 
copil, am să-mi suflec încetişor mâneca stângă, să se 
vadă cele zece ceasuri, şi am să-i spun: „la şi tu, de la 
nenea Mitică, din America, două jucărele d-astea, pe 
alese!” (că acolo o să-mi zic iar Mitică, să nu creadă 
ăia că mă dau mare)! Şi am să le spun” poiezeaua 
„Ţesătoarea şi cizmarul au 'avut noroc cu carul”. 

- Te închide, măi Maic! 

- Ba pe mă-sa, că eu voi fi cetățean american 
şi, dacă mă închide, s-au ars de clauză!... Ba nu, întâi 
am să le trimit o poză, cu mine elegant. N-au de unde 
să ştie că m-am înţolit la „Armata Salvării” şi pe la 
biserici. Cu cauboiul pe cap şi cu mâna pe o namilă 
de maşină americană. Neagră. Ca de 
la „Protocol”. Am s-o trimit la servici. 
Să creadă că m-am ajuns şi să crape! 
Hai să mai bem un pahar. Nu-i rău 
vinul meu,,. Aha! Să vezi ce mi-a 
trecut prin cap! Stai să vezi ce le fac 
ălora de la servici. (la telefonul.) Mis, 
ai laic spic la Bucarest. Ceapa mă- 
tii! România, că n-o fi în Australia! 
Numero tu six eit for six unu... Unu. 
Uan, ce ești proastă?!,.. Hai că-mi, 
dă. Să vezi ce le fac! De m-ar costa! 
şi cincizeci de verzişori!... Alooo, 
Vasilica? Ce faci dragă? Sunt Mitică. 
Care? Mitică din America, Ce, ţi-i 
frică? Lasă, să asculte şi ei, băieţii!! 
Ce, ei n-are voic?... Cu cine vreau? 
Cum cu cine? Cu tov. directori... Ce! 
faci, bă Năstase? Mai bem ceva la 
Prepeleac? ţi tremură pantalonii, ai?, 
Și-ţi saltă perna de sub cur, ai?... Lasă 





CTE POI PIE n ARI 


0000 N 








Pamfil Șeicaru, 
erou al primului război mondial 


(urmare din numărul trecut) 


Pe la începutul anului 1917, Şeicaru s-a instalat cu 
mehedinţenii lui pe piscul înghețat al Momâiei. centrul de 
rezistență al românilor. Stăteau cu fața spre inamic, aflat la 
Mărăşti. O făcuseră ei şi pe dealul Moşului, așa că erau 
obişnuiţi. Au săpat tranșeele de apărare în pământul înghețat 
de la Momâia. așteptând momentul hotărâtor pentru 
realizarea idealului naţional. Pe vremea aceea, Pamfil 
Șeicaru începuse să fie o legendă, iar despre isprăvile lui la 
Cerna, Albion și Jiu se vorbea fără întrerupere. Tânărul 
sublocotenent impresiona de la prima înfăţişare şi 
intelecțualitatea lui fină îi sporea simţitor simpatiile. Tânăr 
şi vijelios, punea totul în mișcare. 


PUNCTE CARDINALE 


Ă fa p, i A _ 5 “, k' d" | 
LGA | (| 
DX h ) i | a AL Ș Ă d LES Îi $ Pa * Ă | 


Un erou al întregirii 
naționale şi cel mai 
mare jurnalist român 
al secolului XX 


Între timp, în Imperiul German, generalul Erich 
Ludendorff lasă pe Lenin şi consorții lui să treacă prin teritoriul 
german. Nu gândea la ce va urma şi ce însemnătate va avea 
pentru viitorul omenirii “bravura” lui. Era numai o tactică 
militară şi singura problemă care-l preucupa era ca Lenin, 
împreună cu tovarășii lui, să ajungă nevătămat în Rusia. Au şi 
ajuns, numai că aşteptările germanilor nu s-au îndeplinit. 
Lăsându-l pe Lenin să treacă prin Imperiul German, generalul 
Ludendorff aştepta ca Lenin să declanșeze o revoluţie în 
Rusia, dar în aşa fel încât armata germană să câştige războiul. 
A fost numai o iluzie, cum s-a întâmplat cam des. Lenin 
ajunsese cu ajutorul lui în Rusia şi nu-l mai interesau planurile 
armatei germane. Țarul pierduse puterea în Rusia şi nu mai 
avea nimic de spus. Aştepta numai să vadă cum vor evolua 
lucrurile. Cu mult timp înainte de venirea bolşevicilor în Rusia, 
țarul abdicase în favoarea fratelui său Mihail. Abdicarea fusese 
cerută de menşevici şi, în loc să părăsească Rusia şi să 
găsească refugiu pe undeva, aştepta cu familia în 
Ekaterinenburg un rezultat. 

Lenin, ajuns în Rusia, preluase puterea din mâna 
menşevicilor şi partidul bolşevic se găsea la conducere, dar 
n-a tost în stare să facă ceva bun contra ţarismului. Menşevicii 
eşuaseră planurile lor cu Rusia, iar bolşevicii luaseră contra 
țarului numai hotărârea unei răzbunări sângeroase. executate 
din plin. Familia ţaristă a fost căsăpită fără milă, ca să fie un 
exemplu şi pentru viitorii candidaţi la tronul Rusiei. Masacrarea 
țarului și a familiei sale s-a făcut din ordinul lui Leib Bronstein, 
mai bine cunoscut ca Lev Trotzki, făuritorul armatei roşii. 
Metoda întrebuințată se poate citi în istoria oficială a poporului 
rus. 

Din momentul acela, marea aliată din Răsărit se afla 
în deplină descompunere şi influenţa negativ cursul războiului, 
Soldaţii ruşi nu mai aveau poftă să lupte, începuseră să 
organizeze soviete de soldaţi (din aprilie 1917) şi ofiţerii lor 


lulie 2008 Nr. 7/211 PAG. 15 


nu mai aveau nimic de spus. Cu alte cuvinte, ofițerii n- 
aveau autoritate, nu se puteau impune, iar soldatul rus făcea 
tot felul de prostii şi cam tot ce îi trecea lui prin cap, Imbuibat 
peste măsură de propaganda noilor activiști de partid, rusul 
refuza să lupte într-un război de expansiune, Acestea erau 
directivele noilor activişti de partid. Voia să se reintoarcă 
cât mai repede posibil acasă, cu atât mai mult că la urechi 
îi ajunsese zvonul că noua conducere avea mai multă 
simpatie pentru poporul de jos, Soldatul rus căuta să se 
reîntoarcă fără întârziere în regiunea lui de obârșie și să nu 
piardă prilejul să capete pământul promis de propaganda 
bolşevică. Cel puţin aşa o credea soldatul rus. Tot în această 
perioadă. fără să-şi dea seama, Șeicaru făcuse cunoştinţă 
cu expresiile bolşevic şi soviete, pentru prima oară în viața 
lui. Cu cele trăite pe front, își dăduse seama că noua mişcare 
din Rusia era un pericol pentru omenire. Cum văd, sunt 
nevoit acum să fac o rectificare cu privire la mişcarea 
bolşevică. Sovietele, aşa cum se spune în istoria scrisă a 
bolşevicilor, n-au fost organizate în octombrie 1917, ci în 
primăvara anului 1917. mai precis în luna aprilie. Dar să-l 
lăsăm pe Şeicaru să povestească discuţiile dintre soldaţii 
săi: Îi auzeam soldaţii mei vorbind destul de des: “Nu mai 
există țar în Rusia, iar armata rusă a devenil o cireadă care 
nu mai are valoare. Vom lupta împotriva nemților din nou 
singuri... 

Văzând destrăbălarea soldatului rus, Șeicaru 
înțelesese “valoarea” comunismului instaurat în Rusia. Era 
un pericol pentru omenire și timpurile moderne trebuiau să 
se pregătească pentru toate nenorocirile care vor urma. 
Era numai începutul. Din ziua aceea, Șeicaru îşi făcuse o 
idee clară asupra a ceea ce însemna socialismul de stânga, 
care n-avea deloc însemnătatea vreunei democraţii din 
trecut. Începuse să urască bolşevismul, care în ochii lui 
devenise un aspect social catastrofal. Proletariatul 
internațional, ca putere politică, ar fi lichidat orice formă de 
stat obişnuită, cunoscută de el în România. Rămăsese totuşi 
cu o idee umană față de țăranul român, fapt care nu era 
ceva neobişnuit. Aparţinea păturii de jos şi a confirmat-o şi 
prin scris la începutul anilor '30, când, în cotidianul Curentul, 
a luptat cu îndârjire pentru conversiunea datoriilor agricole 
ale ţăranului român. Studiase mii de dosare din diferite 
Județe şi observase că țăranii împropietăriţi după primul | 
război mondial ştiuseră să folosească ajutoarele băneşti — 
sau, cum se numeau pe atunci, creditul în numerar. În loc 
să investească creditul în agricultură, cheltuiseră banii pe 
prostii, fără să gândească ce urmări va avea acest lucru. 


(Va urma) 
Ren€ Al. DE FLERS (Minchen) 





că nu te belesc ei! Îi mai ai şi tu la mână cu câte ceva! Hai noroc!... Vasilico, mai 
dă-mi-o şi pe aia de la cadre, cum dracu-i spune? A, hai să trăieşti, tovărăşico! Ce 
faci. fă Chivo? Nu vii şi matale în America? Am casă, maşină mare, limuzină, nu 
văzuși tu așa ceva de când mă-ta te-a făcut! Te iau de nevastă, fă!”,., Să vezi ce le 
fac! |i dă pe toţi afară! La munca de jos cu voi! La ICAB, la mătură, la gunoaie cu 
voi! La garbigi, ha. ha, ha!.,. Hai să mai tragem un vinişor!,.. 

+ 

Dar, hai să-ţi spun, măi vecine, cum e cu doctorii dup-aici. 

Mă duc la unul, de-al nostru, rămas de pe la Olimpiadă. Mă caută şi din faţă, 
și din spate, şi-mi zice că-mi aranjează un apointment pe mâine. „Ultima ta mâncare 
să fie diseară la 7 !/,, la culcare iei un purgativ, dimineaţa nu mănânci nimic, la 12 
'/_bei 4-5 pahare de apă şi nu faci pipi, la 14, 40 ești la spital, să-ţi vadă prostata cu 
ultra-sunete.. Nu strică!”. „Înţeles, doctore!”, „Sigur?”, „Înî”. 

A doua zi, dimineaţa... curățenie generală, 4 pahare de apă și, cu curaj, dar 
nu prea cu elan, la „General Hospital”! Cele 4 pahare de apă presau tare de tot şi 
nu-mi mai venea rândul... 

Aşa, mai încolo, vine unul, cam chinez la ochi, mă bagă într-un coteţ, zice 
să mă dezbrac şi să mă costumez cu jumate de rochiță în faţă și cu jumate în 
spate... Dedesubt, la pielicica goală. Albe, Costum de îngeraş!... Omul meu mă ia, 
mă duce la cabinet şi mă culcă pe o masă, Băşica mea — să plesnească, nu alta! Mă 
unge pe la Venus cu ceva cleios și cheamă prin radio doctorul, Vine un tânăr, Se 
recomandă: „Doctor Ițicovici”, Pe engleză suna altfel, dară eu tot l-am priceput... 
Ce şi cum mă doare? Îmi plimbă microfonul şi apasă pe băşică. Simt că fac pe el. 
Pare mulțumit şi zice să mă întorc pe bună, Eu zic: „Vreau la badrum!”, Mă lasă, 

Acum e bine, îmi zic, dară omul nu bănuie ce-l așteaptă, așa că e mai sănătos 


www.punctecardinale.ro 
e-mail: ligia(a)punctecardinale.ro 


PUNCTE CARDINALE S. A. L. 
cont: B, R.D. Sibiu RO48BRDE330$V02146903300 
ISSN: 1223-3145 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor şef), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), 
Ligia BANEA (secretar de redacţie), Marcel PETRIȘOR (redactor) 
Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU — Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 


să zici „acum” şi gata. Aşa că mă urc iar pe masă. Alălaltul cheamă doctorul iar, 
prin radio, şi îmi explică ceva, ca şi cum ar fi vorba să-mi bage o chestie în dos, ca 
să vadă situaţia. Vine una mică, se aşează în dreptul fundului şi se recomandă: 
„Doctor Ștainberg”, Eu, simţit: Gled tu mit iu!, că aşa îimi rămase de la şcoala de 
engleză să spun că îmi face plăcere! 

Până să apară şi celălalt doctor, aia mică se străduieşte să-mi bage microfonul 
în dos, nu nimereşte, apasă ca proasta, eu n-o las să-mi facă altă gaură alături, vine 
lțicovici, încearcă şi el, ea îmi spune: /' m sorry about that... şi iar apasă. Atuncea 
eu prind curaj, mă întorc, le iau chestia din mână, le zâmbesc galeş, ei sunt 
entuziasmați şi, până să aplaude, mi-am băgat-o maiself! (La Colțea, când mi-a 
băgat degetul, măcar ştia unde e, scuzaţi, borta. Cinste şcolii noastre de medicină: 
ăştia ar vrea să le arate computerul şi asta, cu nişte semne de circulaţie, cum ar fi 
„sens unic”,..) Şi i-am întrebat: „OK?”, „OK!”, Acum aveţi belvedere pe ecran, mi- 
am zis eu, Dară ei tot şuşoteau şi parcă se mirau, în timp ce-mi plimbau chestia 
prin coadă, aşa că am cam băgat-o pe mânecă. Îmi ziceam: pata cu America, plec 
acasă să-mi cunosc nepoata, apoi, în pământ, lângă mama! Dar ei iarăşi se uitau la 
televizorul lor şi iarăşi mă întrebau: „OK, Sir?”, iar eu le ziceam că „ies”, Abia mai 
târziu mi-a căzut fisa că aia mică sărise peste lecţia asta la medicină şi nu văzuse 
încă dos pe dinăuntru, şi se tot mira cât de mişto arăta pe ecran, mai ceva ca pe 
dinafară! Şi tocmai când începuse să mă distreze, mi-au scos-o, iar doctorul s-a 
înființat în fața mea şi, solemn, mi-a declarat că n-am nimic, decât „semne de 
etate”, 

„ȘI, la ce te-ai mai gândit tu, Maic, o dată scăpat de-acolo?”, am întrebat eu. 
„M-am tot pândit că aicia-i mai mare daraua decât ocaua şi că te caută câte trei, 
plus televizoru, în loc să aibă medicina în vârful deştului, ca la noi, la Colțea...” 


Tehnoredactare computerizată 


PUNCTE CARDINALE 


Tipar: Zau S.RL 















PAG. 16 Nr. 7/211 lulie 2008 


Într-un recent text intitulat “12 mirări despre «cazul 
Corneanu»” şi publicat pe un site greco-catolic, d Cristian 
Bădiliță lansează 12 capete de acuzare împotriva BOR şi a 
ceea ce alege să denumească “neghiobimea ortodoxistă”. 
Cum, printre altele, di Bădiliță se plânge că a primit, ca urmare 
a susținerii pe care i-a acordat-o Înalt Prea Sfințitului 
Comeanu, doar “apostrofări murdare”, lipsite deo “minimă 
argumentaţie, logică, teologică, istorică”, voi incerca în cele 
ce urmează să-i satisfac foamea de argumente. 


1. La punctul 3) al textului domniei-sale, d! Cristian Bădiliţă 
scrie că “neghiobimea ortodoxă” face “confuzia între 
romano-catolici și greco-catolici. Dacă e să luăm lucrurile la 
bani mărunți, atunci trebuie spus că între greco-catolici și 
ortodocși nu există nici o diferență de ordin ritual şi 
dogmatic. Singurul element care-i «desparte» este 
recunoașterea, de către greco-catolici, a Papei de la Roma 
ca ierarh suprem. Așadar toate «discuţiile» privitoare la 
filioque şi celelalte «erezii» catolice... n-au obiect”. 

Mi-e teamă că aici di Bădiliță greşeşte, între ortodocşi 
şi greco-catolici existând diferenţe şi de ritual, şi de dogmă. 
La 1697-1700, greco-catolici, alături de recunoaşterea Papei 
de la Roma ca ierarh suprem, au acceptat de asemenea 
validitatea Crezului cu adaosul filiogue, precum şi existența 
purgatoriului. Din punct de vedere ritual, au acceptat 
împărtășirea cu azimă. Pe parcurs, au acceptat. de vreme ce 
se află în “comuniune cu Papa”. şi hotărârile conciliilor 
Vatican | şi II (cu unele excepţii, referitoare la liturghia 
vernaculară, de exemplu). În plus, există ordine şi congregații 
conventuale greco-catolice, precum Compania Fiicelor de 
Caritate Sfântul Vincențiu de Paul, Surorile Minime ale 
Reginei Purgatoriului, şi altele. străine de sfinţii şi duhul 
monahismului ortodox. 

Există aşadar, încă de la 1700, diferențe de dar şi 
ritual între cele două Biserici. Mai mult decât ațât, distanța 
dintre ele s-a mărit în timp, astfel încât între catolicii de rit 
oriental şi ortodocşi există astăzi o vestigială asemănare de 
rit şi o uriașă deosebire dogmatico-liturgică, 

2. Pentru a rămâne în sfera lui filioque, trebuie să mai 
precizez că, la punctul 9) al textului său, di Bădiliță se declară 





D-l Mircea Platon a fost îngăduitor (sau n-a avut vreme), atacînd doar o mică parte 
din enormităţile celor “12 mirări despre «cazul Corneanu»” ale d-lui Bădiliţă. 

Ţin să adaug aici observaţia că “mirarea” cea mai naivă (sau cea mai prefăcută) a 
d-lui Bădiliţă nici măcar nu este una de ordin teologic, ci reclamă judecata bunului simţ. 


Dumnealui e mirat cum de lumea poate să creadă 
că un ierarh cu vechime de aproape 50 de ani nu ştie ce 
face, sau se hotărăște să trădeze peste noapte 6 ortodoxie pe 
care atita vreme ar fi slujit-o în mod exemplar. Şi cum de 
lumea uită cît s-a dovedit el de cinstit și de curajos, spre 
deosebire de alţii, cînd şi-a recunoscut spâşil colaboraţio- 
nismul cu Securitatea, încă de la începutul anilor “90. 

E aici un argument sentimental-demagogic pe care 
sper că d-l Bădiliţă îl folosește în măcar parțială necunoștință 
de cauză (pentru că altminteri ar însemna că este de aceeași 
teapă imundă cu personajul pe care crede că-l apără). Ei 
bine, în cazul ierarhului învechit în rele de la Timișoara, 
nimic nu s-a întîmplat peste noapte şi nimic nu este cu totul 
nou, El nu s-a hotărit brusc “să trădeze”, nici n-a căzut 
victimă propriei senectuţi, nici n-a trăit vreun moment de 

grație vizionară, cl a fos! roată viaţa un delator și un oportunist, 
dovedit de-acum chiar cu documentele pe masă, 


Cine este viitorul “sfint ecumenic” pe care-l exaltă și-l apără ridicol patrolopul 


antipatristic Cristian Bădiliţă? 


Este omul care încă din 1948 (adică exact din anul cînd Biserica preco-catolică 
primea lovitura de graţie din partea noului regim ateist!) a colaborat legul:t ru Siguranța/ 
Securitațea comunistă pînă în 1989, deci peste 40 de ani, nu oricum, ci fiind plătit aras pe 
ştate (o parte din documentaţie a fost deja făcută publică de CNSAS). 

Este omul care nu s-a dat înapoi, după ce a devenit ierarh (1961; la Timişoara din 
1962), să câterisească preoți la porunca Partidului sau Securităţii, mai e ales dintre “calciştii” 
de la sfirşitul anilor *70 și începutul anilor *80 (cazul grupului Negoiţă), 

Este omul care, în răspărul întregului Sinod al propriei sale Biserici, a restituit 

» necondiţionat greco-catolicilor lăcașurile de cult revendicate din eparhia sa, 
| Este omul care, sacrificînd senin teologia ideologiei, a practicat ostentațiv cel mai 
radical discurs ecumenic din cadrul ierarhiei B.O.R., favorizind constant partea greco- 


catolică sau diferitele grupări protestante și neoprotestante. 


Este omul care a închis tot timpul ochii la apartenenţa declarată public a unor preoți 
“din eparhia sa la lojile masonice (cazul preotului E.],, bunăoară, intervievat maian în revista 
Cuvint masonice, unde declara că nu vede nici o incompatibilitate între creştinism şi masonerie 





albia: ii iata lili 


dezgustat de “ignoranţa crasă” a teologilorortadocși care își 
dau cu părerea în privința lui filiogue deși “nu cunosc o boabă 
din istoria acestei «erezii» (acceptată fără probleme de 
Constantinopol până în secolul'XI; recitiţi- | pe bizantinul 
Blemydes, ca să vedeți «ce părere are» ortodoxia!)”, 

Mi-e teamă că și aici dl Bădiliță greșeşte. În primul 
rând, filioque nu a fost acceptat “fără probleme” în Bizanţ 
până în secolul XI. Marea şi definitiva lucrare “a lui Fotie 
despre Mistagogia Sfântului Duh e din secolul LX. Crezul niceo- 
constantinopolitan e din secolul IV. Inserţia adaosului fi/ioque 
în versiunea latină a Crezului niceo-constantinopolitan s-a 
operat în sinoade apusene locale din secolele VI-VII, fără 
ecou în Bizanţ, şi a fost transformat în subiect de dispută între 
Apus şi Răsărit de către franci. în secolul VIII. Aşadar, reacția 
bizantinilor a fost destul de rapidă după standardele vremii, 
survenind nu în secolul XI, la vremea schismei, ci în secolul 
IX. | | 

Apoi. Blemydes nu dă mărturie despre cum accepta 
Ortodoxia filiogue până în secolul XI de vreme ce el a scris în 
secolul XIII, în contextul complicatelor negocieri politico- 
teologice între Bizanţ şi Roma care au urmat cuceririi 
Bizanțului de către cruciați în 1204. negocieri în cursul cărora 
împărații bizantini erau dispuşi să facă unele concesii Apusului. 

În ciuda a ceea ce pare să sugereze di Bădiliţă, 
Blemydes respinge explicit în scrierile sale formula fi/iogue. 
Pentru Blemydes, ca şi pentru restul Ortodoxiei patristice. 
Sfântul Duh purcede doar de la Tatăl, fără *cauzalitatea 
mediană” a Fiului. Toate aceste chestiuni, precum şi înțelesul 
patristic al formulei per Filium folosite de Blemydes, sunt 
lămurite în Nicephore Blemydes, Qeuvres Theologiques, 
Paris, CERE, 2007,.vol. 1, | 
3. DI Bădiliţă scrie că în rândurile celor care se 9 opun” înfrățirii” 
cu Roma se află “inşi care se vede limpede ca n-au avut 
niciodată în viaţa lor curiozitatea să studieze dogmai în textul 
original”. Se poate. Dar. după cum 0 dovedesc erorile din 
textul dlui Bădiliţă, nu e de ajuns să ai “curiozitatea” "de a ciți 
dogma în original. trebuie să mai şi înţelegi ceva din ceea ce 
citeşti. Dacă di Bădiliţă voia doar să-i înjure pe ortodocşii 
neinregimentaţi “ecumenic” nu cred că avea nevoie să-și ia 
doctoratul la Sorbona, putea rămâne şi mai aproape de matcă. 


iii iii etic ţi 
IN ui “pai tite te 

R i i MEA ti în 

+44 iți 


ii CAI 


ui Ta 

îi aula li Hf il 

iliri iti iii 
ji i ii 


intelectualilor societăţii civile şi mafia “elitei” care ne 


Mediteraneeană. și tot aşa. 


aş sfătui pe Papă să nu-l includă | pe di Bădiliţă în Vreo" 
delegaţie. Nu de alta, dar cică, spre. deosebire de. românii | 









Nu înţeleg cum poate fi di Bădiliţă un avocat credibil 
al “unirii” cu Roma de vreme ce nici măcar nu cunoaște 
istoria şi dogmele Bisericii cu care ne vrea “uniţi”, Mă mir 
că, necatehizat (greco-)catolic cum pare. dlui Bădiliţă i se” 
îngăduie să se împărtășească la catolici. Dar probabil 
catolicii, ca şi masonii, nu mai sunt ce erau pe vremuri.;. 

4. Cât despre “înfrățire”, orice “înfrățire” în afara Adevărului 

e doar o cârdășie..O mafie. Şi mafie avem deja în România. 
E mafia vechilor securiști şi a noilor europeni ecumenişti. E. 
mafia părinţilor nomenclaturişti şi a fiilor globalişti. E mafia 
care vrea să ne facă să credem că dacă nu vrem să fim cu 
Roma suntem sau trebuie să fim cu Moscova. E mafia 


















sfătuieşte să renunțăm la adevăruri de credință din rațiuni 
politice, Azi ne “întovărăşim” cu “fraţii catolici” în Uniunea 
Europeană, mâine cu “frații musulmani” în „Uniunea | 









Dacă nu s-a făcut mare lucru în BOR în ultimii 20 de . 
ani nu e din cauza lipsei de dialog ecumenic. Ci e din cauza . 
a prea mult dialog ecumenic şi a lipsei de principii ferme. 
Din acest punct de vedere, fapta ÎPS Comeanu nu îmi apare . 
drept profetică, ci drept o altă *şmecherie”, o altă 
“învârteală” politico-teologică, prin nimic diferită de alte 
“smenuri” bizantino-UEuropene din ultimii 20 de ani. Cât 
despre “termopanizare”, e doar un semn al aggiornamento- 
ului, şi nicidecum al fundamentalismului, ortodox. Unirea 
cu Roma, după cum ne-o sugerează uriașele torturi și discuri - 
de beton ale catedralelor catolice cu altar dezorientat inspirate 
de eclesiologia Conciliului Vătican II, nu ne va popula țara 
cu fresce de Giotto, ci cu, farfurii zburătoare. Care farfurii 
sunt menite probabil a emite în eter mesajul de pace şi 
prietenie al Papei către “frații” extratereștri. 
5. Dacă vrea să menţină dialogul ecumenic intergalactic, |- 



















ortodocși, omuleții verzi nu suportă să |i se reproşeze că nu | 
şuiu greacă veche şi, când aud de Sorbona. pun mâna pe 
lasere. 







fvin „Mircea PLATON 






şi că şi-a înălțat biserică pe banii “frăţiorilor'”), în cele din urmă încuviințind şi profanarea 
spațiului sacru al Catedralei din Timişoara prin nişte ritualuri heterodoe de stă) masonic (pe 
care oricine le poate viziona pe intenet). | 

Este omul care pfin 1998, mingiindu-şi premiul de excelenţă acordat pentru 


promovarea de la amvon a „valorilor democratice şi 
umaniste”, la o masă rotundă a Grupului pentru Diălog Social 
(locomotiva antiortodoxismului şi laicismului intelectual 
postdecembrist), declăra că “nu înțelege” 'ce-au ortodocşii 
lui cu prozelitismul sectar, cu homosexualii sau cu promotorii 
avortului liber (afirmaţiile sale stupefiante pot fi păsite în 
arhiva revistei 22), 

Este omul care acum cîțiva ani a declarat senin într- 
un interviu (cf. Formula AS, nr. 611 din 2004) că pină la urmă 
şi românii ortodocşi vor trebui să-l recunoască pe Papa drept 
cap al Bisericii, ca o „consecință” sine qua non a unităţii 
creștinismului. 

Nu, nu-i hici o mirare că este şi omul care s-a 
împărtăşit mai nou cu catolicii, mai întîi minţind public că n- 
ar fi făcut-o (cf. Cotidianul din 27 mai 2008), apoi recunoscînd 
(telefonic, la dezbaterea A.Z.E.C. din 4 iunie 2008) că da. ”e 
perfect adevărat”, dar “sincer” nu regretă, Gestul său 


“simbolic”. de așa-zisă “frățietate”, nu este, aşadar, decit încununarea senilă a unui lung 


traseu al trădărilor şi minciunilor de tot felul. 


Cit despre aşa-zisa recunoaștere şi câință din 1990, să fim serioşi! A fost mai mult o 
manevră $mecleră, de captatio benevolentiae, decit un act efectiv de mărturisire şi de căinţă. 
Căci a mărturisit doar vag o colaborare conjuncturală, făcînd mai degrabă pe victima („Am 
acceptat “ n-am protestat — să se trimită o telegramă prin care părintele Calciu era făcut 
«legionar» care trebuia să fie condamnat de un «regim democrat». Nu am motive prea multe 
de a mă lăuda cu ce a fost înainte de decembrie *89, Decembrie *89 pentru mine a fost ca un 
fel de purgatoriu...”), dar nu a recunoscut nici pe departe ce și cât a făcut. E — mutatis mutandis 
— ca și cînd d-l Bădiliţă ar declara într-o bună zi, cu titlu de pocăință publică (aşa cum se 
practica în zorii creştinismului), că nu i-a fost întru totul fidel soţiei sale, Lumea s-ar gîndi: 
s-o fi incurcat și el o dată cu vreo franțuzoaică, sau poâte numai s-d fi uitat cu poftă la nevasta 
altuia, cind de fapt “infidelitatea” sa ar fi însemnat un lung şir de acte de incest, de pedofilie 


4 şi de zoofilie (regulind, să zicem, “capra vecinului! ), Cam acesta e Şi raportul între ceea ce 


a declarat şi ceea ce a făcul ierarhul de pe Bega. î | Ta 
"lată adevăratul portret al “sfîntului ecumenic” al d- lui Bădilia! = 


Răzvan CODRESCU