Rost anul IV, nr. 35, ianuarie 2006

ROSI 


cultural, politic, religios 








ee A 


î. ..: 
4 2 Li . + 
ar 


maieu 








Horia isCimiba 


sau arta întru HIiSis 





Biserica Ortodoxă Română şi Între Pianul 
Noua Europă mizeriei şi 
de Marcel Răduţ Selişte originalitatea sfințeniei 
Pe marginea unei blasfemii: de Mircea Platon 
„Evangheliştii“ Patriarhat românesc 
de Răzvan Codrescu de Corina Bistriceanu 


an IV e nr. 35 e ianuarie 2006 e 3 lei (30.000 ROL) www.romfest.org 


Coperta I: Horia Bernea 


Sumar ........ 


EDITORIAL 
O criză aparentă 
de Claudiu Târziu... cecene cena 3 


MARTORI Al VEACULUI 
Fapte, vorbe, gînduri........................ 4 


REPERE 
Profil Horia Bernea 
de Răzvan COdrescu......n cecene nenenennceeee 9 


Muzeul Ţăranului Român 
după Horia Bernea 
de Costion Nicolescu... mean neneaeeee işi 


Note despre 
arta lui Horia Bernea 
de Ion Grigorescu... nenea nenea 15 


Avantaje spirituale 
ale unui artist din Est 
de Horia Bernea..........c cecene cenencuaeecuae 17 


Ingenuitatea esențială 
de Teodor Baconsky... 19 


POLITICA, LA DESCUSUT 

Din dosarele 

maghiarizării românilor din 
Covasna şi Harghita (1) 

de Dan Tanasă.....mce caen aenuaenceaeeca eee 22 


Un an pe puntea 
de la Cotroceni 
de Viorel Patrichi.......m cecene 24 


SOCIETATE 

Greva dascălilor a trecut, 

motivele ei rămân 

de Daniel Mazilu... ceeace enenenencececeee 29 


CEALALTĂ ROMÂNIE 
Un episod din lupta lui Voronin 
contra românilor 


SUB LUPĂ 

Biserica Ortodoxă Română 

şi Noua Europă 

de Marcel Răduţ Selişte..............acmuue. 32 


ÎN DEZBATERE 
Pe marginea unei blasfemii 
de Răzvan COdrescu.......m ceace noa 40 


Ortodoxie şi putere politică în UE 
de Pr. Arhim. luvenalie lonașcu........43 


ALTER EGO 
Patriarhat românesc 
de Corina Bistriceanu........ce nea neaaee 47 


HISTORIA 

Securitatea şi terorismul 
(inter)naţional (4) 

de Mircea Stănescu... canu nenuneaaa 50 


DECANTĂRI 
Akademos.ul naeionescian 
de Constantin Mihai... ceeace 56 


O carte despre 
jertfa militarilor români 
de Dan Tanasă......mnceanoeenoeunoeneneneeanee 58 


O altfel de cunoaştere a lui Eminescu 
de Cristina FUrnică.... caen ceeace 59 


DE ȚINUT MINTE 

Între epigonismul mizeriei 

şi originalitatea sfințeniei 

de Mircea PIAtON.......mmnaaaaunnneeanaaaaaace 60 





ROS 


cultural, politic, religios 
Fondată 2002 


Revistă națională editată de Asociaţia 
ROMFEST XXI 


DIRECTOR 
Claudiu TÂRZIU 
tel.: 0740.103.621 
rostOromfest.org 


REDACȚIA 
Mihail ALBIŞTEANU 


Richard CONSTANTINESCU 
George ENACHE 
Cristi PANTELIMON 
Mircea PLATON 


COLABORATORI PERMANENȚI 
Antonio ARONEASA 
Corina BISTRICEANU 
Pr. Gheorghe CALCIU 
Răzvan CODRESCU 
Pr. Radu ILAŞ 
Arhim. luvenalie IONAŞCU 
Constantin MIHAI 
Viorel PATRICHI 
Adrian Nicolae PETCU 
Marcel RĂDUȚ SELIŞTE 
Mircea STĂNESCU 
Constantin N. STRĂCHINARU 
Nicolae STROESCU-STÎNIŞOARĂ 


COORDONATOR DISTRIBUȚIE 
Nicu BUTNARU 
tel.: 0723.504.807 
nicubutnaruromfest.org 


DIP 
Omni Press & Design 
omnipressErdslink.ro 


EDIȚIE INTERNET 
Dragoş DORAN 


CORESPONDENȚĂ 
CP 27, OP 23 - Bucureşti 


DIFUZARE 
Hiparion Distribution SA 
Rodipet SA 


ABONAMENTE 
La redacţie sau prin Rodipet SA 
(nr. catalog 4843-VI) 


ISSN 
1583-6312 


www.romfest.org/rost 


Reproducerea unor articole apărute în revista ROST 
este permisă numai cu acordul scris al redacției. 
ROST este difuzată în țară şi în comunitățile 
româneşti din Europa, SUA şi Canada. 


EDITORIAL 





O criză aparentă 


Spectacolul-maraton Zece pentru România, de la Realitatea TV, redeschide 
discuţia despre „criza de modele“. Credem că zisa criză este inventată. Adevărul 
este că românii au avut, au şi vor mai avea personalități exemplare.! Numai 
bunăvoința de a le observa le lipsește deseori. De aparenta criză a modelelor 
sîntem vinovaţi cu toții. Unii pentru că nu recunosc personalităţile-reper: nici 
printre vii, nici printre cei adormiţi întru Domnul. Alţii pentru că nu le calcă pe 
urme fără ezitare. Modelele însele au partea lor de responsabilitate, căci prea 
ușor cedează uneori în faţa tupeului de mahala şi a vulgarității agresive. 














Ea 


Claudiu Târziu 








Realitatea TV au preferat să-i numească pe 

primii clasaţi în top drept cei mai buni. În mod 
evident, cîştigătorii scoşi din pălărie, chipurile pe baza 
unui mega-sondaj de opinie, sînt abia cei mai mediati- 
Zați. Nici măcar nu ştim dacă sînt şi cei mai populari, în 
sensul de iubiți. 

În treacăt fie spus, a pretinde că un Cozmin Guşă 
este cel mai bun tînăr politician ni se pare o dovadă de 
cinism de care nu considerăm că este capabil poporul 
român. Mai degrabă îi bănuim pe români de umor, pen- 
tru că lau declarat pe Traian Băsescu, un gafeur prin 
excelență, drept cel mai bun politician român. Apropo, 
pînă să plece de la Cotroceni, Ion Iliescu era văzut de 
majoritatea românilor, dar şi de prea mulţi „analişti“, 
drept cel mai mare maestru al politicii dimboviţene. 

Nici la capitolul jurnalişti şi analişti politici nu 
ne-am pricopsit cu vreun clasament întemeiat pe va- 
loare. La ambele categorii a ieşit învingător Cristian 
Tudor Popescu, sclipitor minuitor al verbului, dar 
iacobin în esență, privat deci de echilibru şi de lucidi- 
tate - obligatorii în meseria de jurnalist. 

Aşadar avem toate motivele să credem că giganti- 
ca „cercetare sociologică“ clamată de Realitatea TV 
(susţine că a avut 17 milioane de respondenţi!) a fost 


D) in raţiuni de marketing, realizatorii de la 


numai un cârlig pentru captarea audienței. Nu o radio- 
grafie a societăţii româneşti menită să evidenţieze va- 
lorile, aşa cum, poate, ne-am fi aşteptat. Altminteri, 
chestionarul ar fi fost conceput pe măsura ambiţiei de 
a propune zece profesionişti de vîrfîn chip de salvatori 
ai neamului. De pildă, era suficientă o singură cate- 
gorie pentru politicieni (în loc de trei) şi puteau absen- 
ta acelea dedicate interpreţilor vocali şi fotbaliştilor. 
Era, însă, obligatoriu să se facă un top al scriitorilor - 
care au mișcat mase în istorie. 

Totuşi, demersul televiziunii se încadrează perfect 
în logica socială de la noi. Ce n-au reuşit să distrugă 45 
de ani de comunism, au surpat 15 ani de „democraţie 
originală“. Scara de valori este construită astfel încât 
adevăratele modele sînt sortite marginalității. Dacă 
înregistrăm şi excepții de la claustrarea celor care 
aparțin elitei reale, trebuie că e fisurat sistemul. Mai 
avem deci o speranță. Cei conştienţi de binefăcătoarea 
prezență a modelelor în agora, s-ar putea coaliza în 
jurul acestor personalități într-un efort de ruinare a sis- 
temului ticăloşit şi de reclădire a unuia sănătos. Astfel, 
din prim-planul vieţii publice, s-ar întoarce în negura de 
unde au apărut toate numele bilbiite de manelişti, de 
samsari de fotbalişti, de gardieni ideologici etc., lăsînd 
locul celor care îl binemerită. Cînd Andrei Pleşu ar fi 
preferat lui Nicolae Guţă, iar Părintele Gheorghe Calciu 
ar fi mai cunoscut decât creştinul Gigi Becali, am putea 
nădăjdui la normalitate şi în politică. 

PS: Îi îndemnăm, cu toată dragostea, pe cititorii 
noștri să parcurgă Apelul redacţiei de pe coperta 3 și 
să-i dea curs. Ne aşteptăm ca, în acțiunea de sprijinire a 
uneia dintre puținele publicaţii care şi-au propus să 
ajute la renașterea morală şi spirituală a românilor, 
preoții care ne citesc să dea tonul. 


1 Revista ROST le-a dedicat deja numere speciale unora dintre acestea: Petre Ţuţea, N. Steinhardt, Eliade, Blaga, 
Eminescu, Nicolae Paulescu, Sandu Tudor, Valeriu Gafencu, Părintele Stăniloae, Vasile Băncilă, Nichifor Crainic, Mircea 
Vulcănescu, Radu Gyr, Vintilă Horia, Ştefan cel Mare, Ernest Bernea, Noica, Pr. Arsenie Boca, Pr. Galeriu, Vasile 
Lovinescu, Goga, Pr. Voicescu, Iorga, Pr. Arsenie Papacioc, Pr. Zosim Oancea, Vasile Voiculescu, Pr. Brânzaş, Aron 


Cotruş, Pr. Iustin Pârvu, Paul Goma şi Horia Bernea. 





anul IV e nr. 35 


ROST 


MARTORI Al VEACULUI 





Fapte, vorbe, gînduri 


Evocare Petre Tuţea 

Gruparea revistei ROST şi Biblioteca 
Metropolitană - Filiala „Ioan Slavici“ din 
Bucureşti au organizat la 12 decembrie evocarea 
lui Petre Ţuţea, la 14 ani de Ia trecerea acestuia 
la cele veşnice. Manifestarea se înscrie în 
programul „Restituirea patrimoniului cultural“. 
Invitaţi special au fost Varujan Vosganian - 
scriitor, senator liberal şi membru al Grupării 
ROST - şi Marian Munteanu - fost lider al 
manifestaţiei anticomuniste din Piaţa 
Universităţii, actualmente lector universitar. 
Varujan Vosganian a vorbit despre viziunea 
economică a lui Petre Ţuţea, subliniind că 
aceasta îmbină armonios tradiţia şi 
modernitatea. În analiza asupra gîndirii 
economice a lui Ţuţea, Vosganian a plecat de la 
puținele pagini scrise pe această temă de cel 
despre care se spunea că este un Socrate român, 
pagini dintr-un neterminat tratat de economie 
politică. Senatorul liberal a apreciat că viziunea 
economică a lui Ţuţea este tipică Dreptei, 
combinînd elemente liberale, creştin-democrate 
şi conservatoare. Marian Munteanu a rememorat 
prima sa întîlnire cu Petre Ţuţea, ca şi unele 


| 


PETRE 
ȚUTEA 


dintre episoadele savuroase trăite împreună cu 
acesta. El a afirmat că Petre Ţuţea a depus la 
cabinetul lui Ceauşescu, în anii '70, un program 
radical de reformă economică pentru România. 
„Nu a primit nici un răspuns, dar ar fi interesant 
de recuperat acest document, pentru a extrage 
de acolo ideile economice ale lui Ţuţea. 

Vă daţi seama care a fost reacţia conducerii 
comuniste, căci, după cum mi-a povestit, Ţuţea a 
propus soluţii de neacceptat pentru regim“, a 
spus Munteanu. Profesorul a încheiat afirmînd 
că Petre Ţuţea este un model, care face parte 
dintr-o galerie de modele româneşti, insuficient 
cunoscute sau ignorate azi. „Este falsă ideea că 
trăim o criză de modele. Modele au fost, sînt şi 
vor fi. Numai că instituţiile chemate să le 
descopere şi să le promoveze sînt îndeobşte 
preocupate să propună false modele“, 

a punctat Marian Munteanu. În finalul întrunirii, 
Claudiu Târziu, directorul revistei ROST, 

a prezentat numărul pe decembrie al publicaţiei 
şi reperele programului acesteia. 

Revista ROST îi mulţumeşte în chip deosebit 
d-nei Lelia Rădulescu, director al Bibliotecii 
„Loan Slavici“ pentru organizarea evenimentului. 


= > 





anul IV e ar. 35 


MARTORI Al VEACULUI 


ROSI 





Mor rudele bogate ale aleșilor 
noștri 





Nu demult deputatul independet Nati Meir 
anunța că a moştenit o avere fabuloasă, de peste 
două miliarde de dolari, de la un unchi bogat din 
America, dar, la o verificare jurnalistică, au şi 
apărut semne de întrebare cu privire la 
presupusa moştenire. Autorităţile susțin că 
investighează cazul, ca să vadă dacă nu e vorba 
de spălare de bani. Ei bine, între timp, 

şi Adrian Năstase, preşedintele Camerei 
Deputaţilor, a declarat că a primit o moştenire 
de un milion de euro de la o mătuşă bogată a 
nevestei sale. Mătuşa, Tamara Cernoşov (97 ani), 
era o pensionară (cu un venit de patru milioane 
de lei pe lună) care locuia cu chirie într-o 
garsonieră din Bucureşti. Nimeni nu ştia cât este 
de bogată mătuşa pînă nu a spus Năstase. 
Ciudat, pensionara nonagenară avea peste 
600.000 de euro, un teren de 250.000 de euro în 
Capitală, bijuterii, tablouri şi trei apartamente. 
Mai mult, ea făcea afaceri imobiliare! 

Povestea lui Năstase este trasă de păr. 

Dar se bizuie şi Năstase pe incompetența 
funcţionarilor publici, ori pe corupţia lor pentru 
a ieşi basma curată. Ar fi timpul ca tandemul 
Tăriceanu-Băsescu să demonstreze că lupta 
anticorupţie nu-i doar un slogan bun de agitat 
în campanie electorală. 


Puşcărie pentru negarea crimelor 
comunismului 

Parlamentul ceh a hotărît recent modificarea 
codului penal astfel încât negarea crimelor 
comuniste vor fi pedepsite cu trei ani de 
închisoare. Ca de obicei, cehii, eleganți şi fermi, 
ne-o iau înainte. Revoluţia lor anticomunistă a 


fost săvirşită mai repede şi fără vărsare de sînge. 
Deconspirarea poliţiei lor politice s-a făcut deja. 
Aderarea la UE au tratat-o de pe poziţii bipede. 
Nu fac concesii nejustificate minorităților. 

Ar trebui să fim mai atenţi la cehi. 

Şi la polonezi, care se comportă la fel de demn 
şi de firesc. 

Extremiștii maghiari bat cîmpii 
Unii dintre maghiarii de la noi plesnesc de 
obrăznicie amestecată cu antiromânism. 
Preşedintele Consiliului Naţional Secuiesc, 
Csapo Jozsef, i-a cerut preşedintelui României 
Traian Băsescu să accepte negocieri pentru 
reînființarea prin lege a Ţinutului Secuiesc, ca 
euroregiune autonomă administrativ-teritorială. 
Csapo pretinde că situaţia 
„regiunii istorice ţinutul 
Secuiesc“ ar fi similară cu 
aceea a Kosovo. Cu prea 
multă diplomaţie, Băsescu 
l-a trimis pe Csapo să mai 
citească legea fundamen- 
tală a țării noastre şi, 
eventual, să viziteze 
Kosovo, pentru a se lămuri că nici Constituţia 
românească şi nici situaţia din teren nu permit 
secesiunea în România. 





Zu... 


Protest contra cedării moștenirii 
Gojdu 

Societatea civilă românească din judeţele 
Covasna şi Harghita solicită Guvernului 
României să respecte testamentul lui Emanuil 
Gojdu, care a lăsat moştenire averea sa tinerilor 
ortodocşi români. Forumul civic al românilor 
din județele Covasna şi Harghita, care reuneşte 
12 organizaţii neguvernamentale, şi-au 
exprimat, printr-un comunicat de presă, 
„dezacordul față de modul în care Guvernul 
României a gestionat problema moştenirii 
Fundaţiei Gojdu“. Membrii forumului consideră 
Că aceasta a fost „făcută cadou“ statului maghiar 
şi cer reanalizarea hotărîrii adoptate împreună 
cu Guvernul maghiar în spiritul testamentului 
lăsat de Emanuil Gojdu. Fostul avocat şi om 
politic român Emanuil Gojdu (1802-1870) a 
decis, printr-un testament redactat în 1869, 

ca averea sa să fie folosită pentru acordarea 

de burse de studii tinerilor români care ţin de 
„legea răsăriteană ortodoxă“, 





anul IV e nr. 35 


ROST 


MARTORI Al VEACULUI 








deci să revină comunității româneşti din Ungaria 
şi Transilvania, şi să fie administrată de o 
fundaţie formată din reprezentanții Bisericii 
Ortodoxe Române din Ardeal şi Ungaria. 
Fundaţia a funcționat în perioada 1870-1952, 
acordînd peste 5.000 de burse unor elevi 

şi studenţi români, şi a gestionat un complex 
imobiliar situat în centrul Budapestei, compus 
din opt clădiri cu câte patru etaje fiecare. 
După instaurarea regimului comunist în cele 
două state, Ungaria a naționalizat bunurile 
fundaţiei. Moştenirea Fundaţiei „Gojdu“ 

este estimată la peste un miliard de dolari. 

În ciuda protestelor venite şi din partea altor 
organizații şi publicaţii româneşti, 

onor Guvernul tace milc şi face joc de glezne. 


România, preferată 

în locul Israelului 

România este o ţară teribil de importantă, 

parte viguroasă a frontului contra Răului, 

a SUA. Avem cea mai solidă dovadă că așa stau 
lucrurile. Ambasador al SUA Ia Bucureşti a fost 
instalat unul dintre cei mai importanți 

sponsori şi amici ai preşedintelui american: 
Nicholas Taubman (75 ani). Taubman provine 
dintr-o familie evreiască foarte bogată din statul 
Virginia - familie emigrată în SUA din 
Austro-Ungaria -, el însuşi fiind un om de afaceri 
de succes. Despre Taubman se spune că 


este unul dintre puţinii oameni care îşi permit 
să-l sune pe Bush acasă oricînd. În 1997, pe cînd 
SUA era guvernată de democrați, Taubman a 
încercat, fără succes, să devină ambasador 

în Israel, ţară unde soţia lui, Jenny, şi-a satisfăcut 
stagiul militar. Acum, cînd îi putea cere 
prietenului său Bush să-l trimită oriunde 

ar fi dorit, a ales România. 


Conduși de securiști 

N-am scăpat de securişti - ne anunţă fostul 
securist-şef Mihai Pacepa. El susţine, ca şi noi, 
că structurile statului sînt în continuare 
infestate de aceste dăunătoare ale societăţii: 
foştii nomenclaturişti PCR şi foştii securişti. 
Problema ar putea fi rezolvată, măcar în ultimul 
ceas, printr-o lege a lustraţiei (nu obosim să 
spunem asta) că printr-o bună funcționare a 
CNSAS şi a nou-creatului Institut pentru 
Investigarea Crimelor Comunismului (IICC). 
Din păcate, pînă acum CNSAS a fost permanent 
boicotat de SRI, cu complicitatea 
Parlamentului, şi de unii dintre oamenii 

din interior, în 
frunte cu 
vestitul 

Gh. Onişoru, 
preşedinte al 
instituţiei. 

Dacă şi IICC se 
va dovedi la fel 
de neputincios... 
Şi de ce n-ar fi, 
avînd în vedere 
că este în 
subordinea guvernului? Revenind la CNSAS, 
mai mulți parlamentari PD şi PNL s-au declarat 
nemulțumiți de activitatea acestuia şi au 
depus proiecte de lege pentru modificarea legii 
de funcţionare a sa. Vom vedea cîtă voință 
politică şi cât teatru este în această afacere 
imediat ce va trebui votată o nouă conducere 
a CNSAS. Dacă Onişoru rămîne pe poziţie, 

e vorba de cacealma. 








Le stă Biserica în gît 

Un grup de cumetre isterice, pe post de societate 
civilă, se războiesc prin presă cu toate valorile 
noastre sănătoase şi cu bunul-simţ. 

Mereu aceleaşi voci, dindărătul unor denumiri 
ce se vor respectabile, agită steagul 





anul IV e nr. 35 


MARTORI Al VEACULUI 


ROSI 





„democraţiei“, al „drepturilor omului“ şi al lui 
„politicii corecte“ pe teme care ţin de sufletul, 
de firea românului şi mai ales de viitorul lui. 
Deunăzi le-a căşunat pe proiectul de lege 

al cultelor. Homosexualii de Ia Accept, la braţ 
(ce jenant!) cu o asociaţie a greco-catolicilor şi 
împreună cu alte ligi, uniuni şi comiţii, 

au protestat împotriva „caracterului 
discriminatoriu“ al proiectului legislative. 
Cumetrele se tem, nevoie mare, să nu care 
cumva ca Biserica Ortodoxă, națională, să fie 
favorizată, iar legea laică să fie eludată. 
Evident, critica este făcută de pe poziţii atee, 
autorii ei închipuindu-şi că-l fac o favoare lui 
Dumnezeu tolerîndu-l prezenţa în viața publică 
(chiar dacă între niște limite). Unul dintre 
spectacolele cele mai urite este cel făcut de 
ignorantul care se crede atoateştiutor, 

ca şi acela al intolerantului care se pretinde 
tolerant. Să vedem dacă ai noştri guvernanți 
se vor lăsa impresionați. 


Miniștri UDMR transformă 
Bucureștiul în Budapesta 
Ministerul Comunicaţiei şi Tehnologiei 
Informaţiei este condus, după algoritm, 

de un membru al UDMR. Omul crede, 
probabil, că, dacă e la putere, se află în Ungaria. 
Prin urmare, uneori emite documente oficiale 
cu antet în limba maghiară. Dacă s-ar întîmpla 
asta în altă țară, ministrul cu pricina 

şi-ar risca măcar funcţia. La noi, nu se întîmplă 
nici măcar să i se ceară explicaţii. 

O interpelare adresată de un parlamentar 
premierului Tăriceanu a rămas pînă azi 

fără răspuns. 


Apel la neuitare 

Paul Goma şi Dan Culcer fac un apel la toţi cei 
care deţin fotografii, cărți poştale, timbre, 
afişe, coperţi de cărți sau pagini de revistă şi de 
ziar din perioada interbelică sau din cea 
comunistă să le fotocopieze sau să le scaneze şi 
să le trimită la Paris. Ele vor fi dovezile 
fotografice ale vieţii românilor de dinainte de al 
doilea război mondial şi ale „cruzimii cu care 
s-au străduit comuniştii să ne facă fericiţi prin 
alungări de la vetrele noastre, prin arestări, 
deportări, înfometări, torturi, moarte“. 

Toate imaginile vor fi colectate, sistematizate 
şi reproduse, pe hîrtie şi pe internet spre a 


reconstitui memoria despre calvarul românilor 
din Răsăritul ţării: basarabeni, bucovineni, 
herțeni, transnistrieni - deportaţi în Siberia, 
refugiați în restul României, dar hăituiți în 
vederea „repatrierii în URSS“, deportați în 
Bărăgan - din 1914 pînă azi. Este necesar ca 
imaginile să fie însoţite de câte o notă 
explicativă, separată, în care să fie indicate: 
data, locul, împrejurarea în care a fost făcută 
fotografia, numele celui/celor din imagine, 
numele deţinătorului (să se precizeze dacă 
acesta doreşte sau nu să i se comunice 

numele la reproducere). Rugăm să nu se facă 
„semne“ pe hîrtie („x“-uri, cifre); 

pentru recunoaşterea personajelor să se explice 
în notă -- de pildă: „al doilea din stânga este... 
cutare“, „primul din rîndul al doilea este...“. 
Totodată este necesar ca deținătorul fotografiei 
să autorizeze, în scris, reproducerea ei/lor 

în revista electronică Asymetria 
(http://wvww.asymetria.org), al cărui editor 
este ziaristul Dan Culcer. Prin orice mijloc 

vor fi trimise imaginile, adresa expeditorului să 
fie clară, completă, pentru a i se putea confirma 
primirea lor şi mulțumi. Imaginile vor fi trimise 
(pe orice suport, de hirtie sau electromagnetic) 
la adresa postală: Dan Culcer, 16 Râsidence 
Nouveaux Horizons 78990 ELANCOURT, 
FRANCE. Tel. 33 (0)1 30431677. 

Adrese electronice: 

danculcerOnumericable. fr, 
deulcerOasymetria.org, 

dan.culcerOgmail.com. 


O carte despre axa Chișinău — 
București — Bruxelles 

La sediul Institutului pentru Dezvoltare şi 
Iniţiative Sociale (IDIS) din Chişinău a fost lansat 
recent volumul Moldova Ante Portas de Dan 
Dungaciu. Pe urmele romanilor disperaţi în fața 
năvălirii lui Hanibal, analiştii occidentali vor fi 
exlamat şi ei „Moldova ante portas!“, 

în 2004, cînd au realizat ca înaintarea frontierei 
europene spre Răsărit aduce mai aproape şi 
spaţii pe care politicienii UE le „uitaseră“. 

Unul dintre ele era R. Moldova, cu tot cu 
„Transnistria“. Cartea lui Dan Dungaciu 
(conferenţiar la Universitatea Bucureşti şi 
cercetător la Institutul de Ştiinţe Politice şi 
Relaţii Internaţionale al Academiei Române), 
apărută la editura Tritonic, s-a născut din această 





anul IV e nr. 35 


ROST 


MARTORI Al VEACULUI 








provocare. Autorul 
a selectat şi 
prezentat patru 
dosare problemă: 
dosarul integrării 
euro-atlantice, 
dosarul identitar, 
dosarul Mitropoliei 
Basarabiei şi 
dosarul 
transnistrean. 
Cartea este o 
radiografie a 


Dan 
Dungaciu 





Moldova situației Republicii 
ante portas Moldova în 
contextual 


extinderii UE şi al integrării României în Uniune, 
analizând şi relaţiile dintre cele două state 
româneşti. 


Institutul pentru Investigarea 
Crimelor Comunismului 

La sfirşitul acestei luni va începe să funcţioneze 
nou-înființatul Institut pentru Investigarea 
Crimelor Comunismului din România, aflat în 
subordinea prim-ministrului. Instituţia a fost 
fondată prin hotărîre de guvern, nu prin lege, 
pentru a se evita mutilarea actului de organizare 
şi funcţionare. Din păcate, acest fapt îl face mai 
vulnerabil pe viitor, cînd tot prin hotărîre de 
guvern va putea fi dizolvat. IICCR va acționa pe 
o perioadă de şase ani - cu posibilitatea de 
prelungire - şi va fi condus de un Consiliu 
format din 11 personalităţi ale societății civile, 
printre care, probabil, Ticu Dumitrescu şi Doina 
Cornea. IICCR va avea şi o conducere executivă, 
alcătuită din trei oameni, şeful fiind cel mai 
probabil istoricul - „vînător de securişti“ 
Marius Oprea. IICCR va analiza regimul comunist 
şi sistemul de putere din acea perioadă din 
punct de vedere instituțional, va prezenta 
activiştii de partid, ofițerii şi magistraţii care 
lucrau în cadrul aparatului de represiune şi va 
identifica abuzurile şi crimele săvîrşite, ordonate 
sau inspirate de către aceştia. Institutul poate 
sesiza organele de cercetare penală şi instanțele 
judecătoreşti. Noua structură va realiza un 
sistem clasificat al tipurilor de crime, abuzuri şi 
încălcări ale drepturilor omului pe întreaga 
perioadă a regimului comunist şi va stabili 
responsabilităţile decizionale şi de execuţie. 


Concomitent, Institutul va identifica acele legi, 
decrete, hotărîri ale Consiliului de Miniştri, 
decizii ministeriale, regulamente interne şi alte 
prevederi - secrete sau publice -, care au 
permis organizarea şi funcţionarea aparatului 
represiv. Rezultatele investigaţiilor vor fi 
publicate atât trimestrial, cât şi într-un raport 
final anual. Există, evident, riscul ca IICCR 

să se împotmolească la fel ca şi CNSAS în 
interese politice, şantajuri şi boicoturi interne. 
Vom şti mai bine la ce să ne aşteptăm 

după ce vom afla cine sînt cei numiţi (de către 
premier) în Consiliul de conducere. 

Interesant este că acest Institut apare după 
intensificarea eforturilor Asociaţiei Romfest XXI 
şi ale revistei ROST de a crea un Memorial al 
Suferinţei Româneşti - din care urma să facă 
parte şi un Institut pentru Cercetarea Terorii 
Comuniste - în parteneriat public-privat. 

Şi mai interesant, iniţiativa premierului 
Tăriceanu vine parcă în replică la rezerva 
preşedintelui Băsescu, făcută publică, 

de a condamna crimele comunismului şi de a 
prezenta scuze, în numele statului, românilor 
pentru suferințele îndurate. 


Ortodocșii ruşi nu acceptă 
compromisuri 

Patriarhia Moscovei a suspendat relaţiile cu 
Biserica Evanghelică-Luterană a Suediei, act 
motivat de opiniile diferite ale celor două 
Biserici asupra problemei 
homosexualității. În cadrul unei 
şedinţe care a avut loc în a doua 
jumătate a lui decembrie, la 
Moscova, Sfintul Sinod al 
Bisericii Ortodoxe a Rusiei a 
declarat: „Am primit cu mare 
dezamăgire şi tristeţe ştirile conform cărora 
Biserica Luterană a Suediei nu numai că nu se 
opune aşa-ziselor căsătorii homosexuale, dar 
chiar a decis să elaboreze o ceremonie religioasă 
specială“. Membrii Sfintului Sinod al Bisericii 
Ortodoxe Ruse au afirmat cu tărie faptul că 
decizia Bisericii Suedeze contravine preceptelor 
biblice despre familie şi căsătorie şi, 

de asemenea, că „mărturiile Sfintei Scripturi nu 
lasă loc pentru alte interpretări decât că 
homosexualitatea este un păcat“. 

Mai multă fermitate pe această linie nu ne-ar 
strica nici nouă, Bisericii Ortodoxe Române. 








anul IV e nr. 35 


REPERE ROST 





Cinci ani de cînd a plecat la cele veşnice 


Profil Horia Bernea 


Răzvan Codrescu na, Mihai Sîrbulescu, Constantin Flondor etc.). Între 
1967 şi 1998 a avut numeroase expoziţii personale 
p ictorul Horia Bernea (fiul cunoscutului soci- sau de grup la Bucureşti, Cluj, Paris, Glasgow, Li- 





olog şi etnolog Ernest Bernea: 1905-1990 -  verpool, Budapesta, Roma. A primit Premiul pentru 

căruia anul trecut i-a fost dedicat nr. 18 al Pictură al U.A.P. (1970), Premiul „Stahly“ la Bienala 
revistei ROST) s-a născut la Bucureşti, în 1938, de Tineretului de la Paris (1971), Premiul „lon An- 
Ziua Crucii (14 septembrie). Crucea i-a conformat  dreescu“ al Academiei Române (1978), Marele 
spiritul şi arta, iar maestrul Sorin Dumitrescu avea Premiu al U.A.P. (1983) şi alte distincții. 
dreptate să scrie în necrologul apărut la 9 decem- În 1997, Muzeul Naţional de Artă al României - 
brie 2000 în pagina creştină a cotidianului Ziua: Departamentul de Artă Contemporană a editat un 
„Fundaţia Anastasia resimte săvîrşirea din viaţă a splendid album Horia Bernea, din care este repro- 
lui Horia Bernea ca pe o decapitare în parte a cul- dus aici şi textul său „Avantajele spirituale ale unui 
turii spirituale româneşti: breslei pictorilor i s-a 
retezat prora, iar intelectualităţii credincioase - 
purtătorul de cuvînt“. 

Între 1957 şi 1959 Horia Bernea a urmat Facul- 
tatea de Matematică şi Fizică a Universităţii Bucu- 
reşti, între 1959 şi 1962 - Scoala Tehnică de Arhitec- 
tură şi Institutul Pedagogic (secția Desen). A debu- 
tat public în 1965, în Cenaclul Tineretului al Uniunii 
Artiştilor Plastici. 

A fost de timpuriu membru al grupului de la 
Poiana Mărului şi a lucrat în taberele de creaţie de 
la Văratec şi Tescani, apoi la Paris şi în sudul Franței, 
iar mai recent la Roma, unde a realizat, în intervalul 
1998-1999, împreună cu teologul, antropologul şi 
diplomatul Teodor Baconsky (pe atunci ambasador 
al României pe lîngă Sf. Scaun, iar actualmente se- 
cretar de Stat în Ministerul de Externe), o amplă 
mărturie ilustrată despre „Roma bizantină“: Roma 
caput mundi. Un ghid subiectiv al Cetăţii Eterne 
(sprijinit pe dialoguri, note, fotografii, acuarele şi 
desene) - adevărată „nouă punere în scenă“ a mira- 
colului roman, prin cuminecarea culturală a două 
sensibilități răsăritene deschise, în care pîinea şi 
vinul romanității, dogorite de duhul tradiției bizan- 
tine, se transsubstanţiază în carnea şi sîngele 
Europei Eterne. Albumul a apărut la Editura 
Humanitas puţin după moartea sa, căpătind - în 
ce-l priveşte pe marele artist - semnificaţia unui 
adevărat testament spiritual. 

În anii '80 a devenit membru al grupului „Pro- 
log“ (alături de alți mari plasticieni cu sensibilitate 
religioasă, printre care Paul Gherasim, Horia Paşti- 























anul IV e nr. 35 9 


REPERE 

















artist din Est“ (preluat comemorativ, în 2000 şi 


2001, şi de alte publicaţii: Ziua, Renaşterea, Puncte 
cardinaleetc.), cu această sublimă şi definitorie pro- 
fesiune de credință: „Există un pericol în care sîn- 
tem sincroni cu Occidentul: pierderea identității, 
uitarea rădăcinilor noastre profunde... În faţa unei 
lumi amenințate de descompunere, forțate să rene- 
ge reperele fundamentale ale existenţei sale, artis- 
tul, omul de cultură în genere, trebuie să participe 
Ia sensul sacriticiului ce a mîntuit lumea. EI trebuie 
«să salveze». 

O mare împlinire a activității sale de maturi- 
tate este Muzeul Ţăranului Român, unde în 1990 
Andrei Pleşu (pe atunci ministru al Culturii) a avut 
inspiraţia să-l numească director general (în urma 
plecării sale, interimatul a fost nefericit încredințat 
istoricului Dinu C. Giurescu, debarcat de curând, la 
intervenţia tardivă a Ministerului Culturii, după 
câțiva ani de obtuză nevrednicie). Şi-a format acolo 
o echipă admirabilă (regretata Irina Nicolau, Cos- 
tion Nicolescu, Marius Caraman etc.), cu care a cti- 
torit cel mai important aşezământ de cultură tradi- 
țională din România, organizat după toate exi- 
gențele muzeisticii contemporane, dar şi cu un plus 
de har inimitabil, pe care nimeni şi nimic nu-l va pu- 
tea probabil substitui. 

În 1994, lui Horia Bernea i s-a decernat, de 
către Fundaţia Culturală Română, Premiul pentru 
contribuția adusă la recuperarea tradițiilor spiri- 
tuale ale civilizaţiei ţărăneşti, la care se adaugă Ma- 
rele Premiu „George Apostu“. În fine, în 1996 mu- 


zeul bucureştean a fost răsplătit cu înalta distincție 
„European Museum of the Year“. Rămîne de sperat 
că noua conducere a M.Ţ.R. va avea priceperea, 
vrednicia şi sprijinul oficial cu care să ducă mai de- 
parte linia trasată de Horia Bernea şi bine însuşită 
de colaboratorii săi apropiați. 

Horia Bernea s-a săvirşit din viață la Paris, în 
seara zilei de 4 decembrie 2000, după ce suferise o 
dificilă intervenţie chirurgicală pe cord deschis (ani 
de zile amînată, cu o sumbră presimţire). A fost 
adus în țară şi înmormîntat la Biserica Mavrogheni, 
chiar în coasta Muzeului Ţăranului Român, pe 9 de- 
cembrie. La prohodire, înconjurînd-o cu toată dra- 
gostea creştinească pe nemîngiiata sa văduvă, dis- 
tinsa doamnă Margareta Bernea, au participat nu- 
meroşi ierarhi ai B.O.R., în frunte cu Părintele Pa- 
triarh Teoctist şi cu Arhiepiscopul Bartolomeu Vale- 
riu Anania (care a ţinut atunci o memorabilă cuvîn- 
tare). Plecarea lui Horia Bernea a adunat la un loc 
mai toată elita autentică a României (teologi, artişti, 
cărturari, jurnalişti iluştri, oameni politici de dreap- 
ta etc.), care, din păcate, nu se mai suprapune decât 
în mică măsură cu VIP-urile zilei, iar printre purtă- 
torii sicriului s-au aflat un Andrei Pleşu şi un Horia- 
Roman Patapievici. 

Gruparea revistei îi închină cu venerație nu- 
mărul de față marelui artist şi ctitor cultural, rugîn- 
du-se ca pilda lui să lucreze mai departe în prea les- 
ne uitătoarea noastră lume românească. Oameni ca 
Horia Bernea, cu cît mai de neînlocuit sînt, cu atât 
s-ar cădea să fie mai de neuitat. 





10 


anul IV e nr. 35 


REPERE 


ROSI 





Muzeul Ţăranului Român 
după Horia Bernea 


Costion Nicolescu 





L. La sfirşitul lui decembrie 1989 regimul comu- 
nist avea să cadă, nu fără grele sacrificii umane, ce- 
ar fi putut fi în cea mai mare parte evitate. „Eveni- 
mentele“ l-au prins pe Horia Bernea pe un aeroport 
parizian, pe picior de întoarcere în țară. 

În 5 februarie 1990, noul guvern va decreta re- 
înființarea vechiului Muzeu de Artă Populară (prac- 
tic desființat în anul 1977 prin unirea sa cu Muzeul 
Satului), în sediul său originar, uzurpat din 1953 de 
muzee ale partidului comunist purtînd diferite de- 
numiri. Câţiva intelectuali inspirați (în principal 
Dan Hăulică şi Andrei Pleşu) au avut curajul să nu- 
mească în fruntea acestui muzeu (etnografic!) un 
pictor, este drept unul dintre cei mai importanți ai 
veacului pe care tocmai l-am încheiat. 

În prealabil Horia Bernea fusese consultat asu- 
pra denumirii muzeului, iar el s-a oprit în chip inspi- 
rat asupra celei de Muzeu al Ţăranului Român, chiar 


dacă ea apărea cam rugoasă la un prim contact so- 
nor şi putea să deranjeze pe cei care vedeau în „ro- 
mân“ o conotaţie naționalistă exclusivistă (ceea ce, 
după cum avea să se vadă, nu era în nici un fel în 
gîndul lui Horia Bernea). Dar denumirea aceasta 
arăta clar că accentul de abordare muzeală urma să 
fie apăsat antropologic, pus prioritar pe omul în 
sine, nu pe procedurile sale, chiar dacă, normal, 
acestea urmau să constituie vocabulele limbajului 
muzeografic. 

Horia Bernea spunea că îşi trăise ultimii zece 
ani înainte de '89 ca şi cum ar fi urmat să devină di- 
rector şi creator al acestui muzeu, fără ca măcar să 
viseze că acest lucru se va petrece într-o bună zi. Lec- 
turile sale, preocupările sale principale se orienta- 
seră toate în această direcţie, bineînțeles în paralel 
cu meseria sa de bază, aceea de pictor. 

Horia Bernea întrunea cîteva calităţi care au fă- 
cut posibil ca muzeul să devină ceea ce a devenit: o 
instituţie de cultură de nivel european, în care tradi- 








ţia este respectată şi slujită, dar în 
chip modern, creator-continua- 
tor, la adumbrirea unei dumneze- 
ieşti inspiraţii. Era, în primul rînd, 
un Om al Bisericii, un om în Bise- 
rică, trăitor şi mărturisitor deopo- 
trivă. Apoi mai era şi un mare pic- 
tor, vizionar om al vizualului. În 
plus, era şi o personalitate mar- 
cantă a societăţii civile. Şi încă: 
Horia Bernea rămînea un om al 
echilibrului, chiar şi atunci cînd o 
realitate sau alta îl obligau să se 
exprime radical. 

Nu fără importanţă a fost 
probabil şi faptul că, atunci cînd a 
purces la construcţia muzeului, 
simțea o anumită datorie de îm- 
plinit față de tatăl său, Ernest Ber- 
nea. Acesta îi înlesnise prime şi 
solide contacte cu satul românesc 
prin copilăria petrecută la Poiana 
Mărului, sat în care eminentul so- 
ciolog se retrăsese cu gîndul să 











anul IV e nr. 35 


11 


ROST 


REPERE 





scape de prigoana comunistă. Pe parcursul întregii 
vieţi, Horia Bernea avea să adincească temeinic 
aceste prime cunoştinţe fie prin numeroasele sale 
călătorii, fie pe cale livrescă. Avea un geniu al 
descoperirii pe orice traseu pe care-l făcea. Simțea 
cînd trebuie să părăsească drumul mare şi să scoată 
la iveală alcătuiri măiestre sau chiar geniale, gen- 
uine, pe lingă care cei mai mulți treceau nepăsători. 
Mii de diapozitive revelatoare stau mărturie în 
acest sens. 

II. O dată numit în fruntea muzeului, Horia 
Bernea a purces la alcătuirea unei echipe capabile 
să-l secondeze, iar apoi la curățirea şi exorcizarea 
clădirii şi a instituţiei de toate reziduurile infestante 
ale defunctului muzeu al partidului. Lucrare deloc 
uşoară. După o serie de expoziţii temporare, menite 
să marcheze existenţa instituţiei şi să antreneze co- 
lectivul abia format, în primăvara lui 1993, de Paşti, 
muzeul a fost deschis cu o primă parte a expunerii 
permanente, pusă sub semnul generos al Crucii. A 
urmat deschiderea sălilor cu icoane în 1994, iar în 
1996 inaugurarea etajului, sub titlul semnificativ 
Triumt. A fost cu adevărat un triumf, încununat în 
acelaşi an cu trofeul de Muzeu European al Anului 
(European Museum Year's Award - EMYA), primit 
de directorul său general, la Barcelona, din mîna 
reginei Fabiola a Belgiei. 

Muzeul s-a dezvoltat în condiții materiale pre- 
care, desigur nu mai precare decit condiţiile întregii 
culturi şi, în fond, ale întregii țări. Din sărăcie s-a în- 
trupat Muzeul Ţăranului Român. Aşa cum s-a întru- 
pat, în mare măsură, şi arta țărănească. 

Cu toate acestea, în anii de după deschidere, 
colecţiile muzeului au continuat să se îmbogăţească 
prin achiziționarea a noi piese valoroase sau prin 
obţinerea de donaţii. Între acestea, tot la iniţiativa 
lui Horia Bernea, şi 6 biserici de lemn, dintre care 2 
au fost aduse la Bucureşti (cea din Mintia, expusă în 
interior, în chip de moaşte, şi cea din Bejani, în 
curtea muzeului - ambele din județul Hunedoara), 
iar alte 4 sînt păstrate şi îngrijite in situ (la Lunca 
Moților - jud. Hunedoara; la Groşii Noi, Juliţa şi 
Troaş - jud. Arad). 

Retrospectiv, după 15 ani, se poate afirma că 
Muzeul Ţăranului Român reprezintă una dintre cele 
mai importante reuşite culturale postdecembriste. 

III. Horia Bernea a adus un suflu proaspăt în 
muzeografia contemporană prin faptul că a con- 
struit muzeul ca pe o pictură. Dar nu ca pe o pictură 
oarecare, ci, aşa cum a mărturisit-o în repetate rîn- 
duri, ca pe o icoană a Ţăranului Român. Or, față de 


fotografie, sau chiar față de pictura cea mai bună, 
icoana presupune sfințenia celui reprezentat, pre- 
cum şi un tip anume de abordare, canonică. În ace- 
laşi timp, introducînd şi dînd viață conceptului de 
muzeografie apofatică, Horia Bernea a făcut saltul 
de la etnografia curentă la etnografia teologică. Fă- 
cînd o muzeogratie apofatică este limpede că te re- 
feri, în ultimă instanță, la Dumnezeu. Muzeul zugră- 
vit de Horia Bernea avea să vorbească prin țăran 
despre Dumnezeu, despre dialogul şi convieţuirea 
acestuia cu El. Dar vorbeşte nu tezist, nu ideologic, 
ci decent, smerit, teologic. De abia în acest fel expri- 
mîndu-se, etnografia a devenit poetică (pilpiitoare, 
cum tot lui Horia Bernea îi plăcea să spună), capa- 
bilă să vorbească nu numai informaţional şi sec, ci 
şi penetrant constructiv şi mîngiietor ființei lăun- 
trice despre ea însăşi, întru cunoaştere de sine. 
Poate nu sînt mulți cei ce conştientizează aceasta, în 
schimb sînt mulţi cei ce o simt. Aflat o dată într-un 
depozit al muzeului, la vizionarea unor scoarțe 
pregătite pentru o expoziţie la Roma, Horia Bernea 
a spus cu o notă de mare gravitate, într-o izbucnire 
aproape patetică: „Pentru astea simţi că merită să 
trăieşti!“ (se referea cu precădere la ceramică şi la 
țesături). Merită să trăieşti pentru că te afli într-o 
bună continuitate, pentru că zestrea este importan- 
tă, pentru că drumul a fost pornit cum se cade, pen- 
tru că ai ce duce mai departe, pentru că eşti cineva 
şi însemni ceva la scara veşniciei în măsura în care 
nu risipeşti condamnabil ceea ce s-a adunat şi s-a 
rodit de ai tăi cu multă jertfă. 

IV. S-a spus despre muzeu că ar constitui în 
acest moment „0 extensie a atelierului lui Horia 
Bernea“ (Sorin Dumitrescu), ceea ce poate părea 
uşor exagerat, dacă nu înțelegem afirmaţia în sub- 
stanța ei. Horia Bernea a lucrat în muzeu după felul 
în care lucra şi în atelier, cu aceeaşi implicare forma- 
Iă şi cu aceeaşi seriozitate metafizică. Dar mai de- 
grabă muzeul s-a constituit într-o frumoasă şi bene- 
fică extensie decentă şi binefăcător pasabilă a Bise- 
ricii. Horia Bernea îl conducea (şi cuvîntul în cazul 
său are o acoperire totală, deoarece el chiar îl purta 
pe o direcţie atent gîndită şi valabilă eshatologic) 
nu atât ca un manager (cumplit şi nesuferit cuvînt, 
un barbarism total!), ci prin maiestoasa sa persona- 
litate, prin care reuşea să impună şi celor mai recal- 
citranţi sau mai nesimțitori. 

Horia Bernea a murit tînăr, extrem de tînăr, 
dacă ne gîndim nu atit la vârsta sa, cât la proiectele 
pe care le avea în vedere şi la capacitatea sa de a le 
fi transformat în realitate peren viabilă. Citeva săli 





12 


anul IV e nr. 35 


REPERE 


ROSI 





importante urmează să completeze în viitorul apro- 
piat expunerea de bază a muzeului. Ele se constru- 
iseră pînă la un punct în el, mental; le-a vorbit cîtor- 
va dintre cei care i-au stat în preajmă despre ele, atit 
cît se putea vorbi. Dar detaliile, acelea care dau ge- 
nialitate oricărei creaţii, urmau să se precizeze Ia în- 
toarcerea lui, şi anume de o manieră artistică, pe 
măsura întrupării proiectului, adică văzând şi fă- 
cînd, punînd accentele şi tuşele Ia faţa locului, exact 
ca pe pînza unui tablou. 

Plecînd la Dumnezeu, Horia Bernea a lăsat mu- 
zeului o dublă moştenire, deloc uşor de adminis- 
trat: cea materializată, constînd în tot ceea ce el a 
produs în muzeu, nu numai cu gîndirea, dar atât de 
adesea chiar „cu mîna lui“, şi cea spirituală, şi anu- 
me concepția sa muzeografică, duhul raportării la 
țăran privit în raportul lui existenţial cu Dumnezeu. 
Cea dintii se cere păstrată cu sfințenie, cea de-a 
doua se cere a nu fi trădată. 

V. Ce va urma după Horia Bernea? Problema 
continuității (şi nu este acum vorba de funcția ad- 
ministrativă, ci de continuitatea unui drum pe care 
s-a pornit) nu este deloc uşoară şi îngrijorează pe 
destui dintre cei ataşați muzeului. Prin Horia Ber- 
nea, acesta a depăşit situarea de instituţie obişnui- 
tă, oricât de onorabilă, devenind o instituţie cu un 
marcant caracter mistic. Asta pentru cei care, după 
cuvîntul Mîntuitorului (Marcu 8, 18), au ochi să va- 
dă şi urechi să audă (căci muzeul acesta şi cîntă în 
zugrăvirea lui). 

Plecarea lui Horia Bernea a luat prin sur- 
prindere, a prins nepregătiți pe mai toţi cei care au 
o legătură cu muzeul, fie ea instituțională sau de su- 





"4 


ca | 


flet. O anumită derută este vizibilă şi de înțeles. 
Adevărul este că un al doilea Horia Bernea, un om 
care să întrunească cât de cât în el calităţile enumera- 
te, nu se întrevede în preajma noastră. Şi nici nu tre- 
buie căzut în capcana de a-l căuta. Exemple din ori- 
ce domeniu arată că după o perioadă fastă e greu să 
continui cu una la fel. După domnia lui Ştefan cel 
Mare, e greu să afli un altul asemenea. Bine-i dacă 
dai şi peste un Petru Rareş... Ceea ce trebuie să pre- 
valeze e continuitatea de duh, lucru deloc uşor, ce- 
rînd buna împărtăşire de la acelaşi Izvor. 

Mai trebuie avut în vedere un lucru extrem de 
important: dacă problema succesiunii se pune în 
termeni de putere sau în termeni de slujire. În ter- 
meni de putere nici nu merită o prea lungă analiză, 
deoarece nu poate reprezenta decît o cale înfun- 
dată în suficiența unui personaj sau a altuia. În ter- 
meni de slujire, se pune problema: cui se cere slujit 
şi în ce fel? Răspunsul corect ar fi acela că trebuie 
slujit lui Dumnezeu, prin țăranul român. Se poate şi 
altfel? Desigur. Dar atunci muzeul va fi doar unul ca 
toate celelalte, un muzeu bun sau foarte bun, dar 
unul obişnuit. Pînă la urmă nu o grădină a Învierii, 
ci un cimitir septic şi, eventual, agreabil. 

VI. Căci patru sînt etajele la care trebuie con- 
siderat Muzeul. 

Primul, cel central şi superior, cel dintii şi cel 
de pe urmă, este Țăranul Român, aşa cum am spus, 
în dialogul şi convieţuirea lui cu Dumnezeu. Fără 
Tăran Muzeul nu ar fi posibil. 

Al doilea ar fi acela al celor care vorbesc despre 
țăran, al muzeografilor şi cercetătorilor care inter- 
pretează ceea ce el a produs, care pun în simeză sau 


(d 





anul IV e nr. 35 


13 


ROST 


REPERE 





în pagină discursul despre el. Cei de pe acest palier 
ar trebui să slujească iubitor şi smerit celui care le 
este rădăcină şi motivaţie. 

Al treilea este cel al instituţiei ca instituţie, în 
care toate organismele componente trebuie să 
funcţioneze corect şi convingător, de la paznici şi 
pompieri pînă la directori şi şefi de secţie. 

AI patrulea este cel al vizitatorilor, pe treapta 
cea mai de sus iubitori ai Muzeului şi ai subiectului 
său. Ei trebuie priviţi ca fiind, de la un punct încolo, 
co-autori. 

O tendință nefericită ar fi aceea de a centra 
totul în jurul interpreților, astfel că în loc ca ei să slu- 
jească Ţăranului şi culturii sale, să nu găsească în el 
decît un pretext de a-şi experimenta imaginaţia şi 
orgoliul nativ. O alta ar putea fi aceea de a conside- 
ra Muzeul numai ca pe o sumă de obiecte patrimo- 
niale fără viaţă, corect gestionate, înşirate ordonat, 
dar cu lăsarea într-un plan îndepărtat a coordonate- 
lor spirituale structurante. 

Dintre toate cele patru elemente ale acestei 
funcţii cu patru variabile, cel mai uşor de continuat 
este cel instituțional, de altfel foarte necesar unei 
bune funcţionări (cu ordinea şi disciplina aferentă, 
cu hirtiile şi arhivele ei). Dar esenţial, la nivelul spi- 
ritului, este cel dintii. Fără o ataşare reală la Ţăran şi 
la cultura sa, fără o îmbinare fericită între profesio- 
nalism şi iubire, interpretarea specialiştilor va rătă- 
ci calea, se va bloca Ia porţi, rece, seacă, uneori „in- 
teresantă“, dar fără putere de penetrare la sensurile 
ultime. 

VII. Parafrazindu-l pe evanghelistul Matei (7, 
21), se poate spune că nu tot cel ce va zice „Bernea, 
Bernea“ va fi îndrituit să se considere urmaş şi con- 
tinuator al lui în construirea pe mai departe a mu- 
zeului, ci acela care va face pe mai departe voia lui, 
care va fi în acelaşi duh cu el. Din păcate nu se poate 
spune că Horia Bernea a lăsat ucenici în sensul de- 
plin al cuvîntului. Sînt oameni care au înțeles mai 
mult sau mai puțin din ceea ce a făcut şi din ceea ce 
a vrut să spună, sînt alţii care eventual intuiesc, şi 
sînt destui care cred că au înțeles, dar de fapt nu au 
înțeles mare lucru sau au înţeles greşit. În plus, nu 
toți cei care înțeleg au şi darul de a face. 

Să fim optimişti sau pesimişti în legătură cu vii- 
torul muzeului? Răspunsul depinde mult de înălți- 
mea la care punem ştacheta. Dacă o punem la înăl- 
țimea a care a aşezat-o Horia Bernea, ne îndoim să 
o putem trece în viitorul apropiat sau mediu. Dacă 
o coborîm înţelept, fără compromisuri majore, pu- 
tem fi încrezători, deoarece muzeul are resurse uma- 











ne pentru a se păstra la un nivel foarte bun. Totul 
este ca aceste resurse să se valorifice într-un făgaş 
spiritual corect, păstrînd orientarea dată de ctitorul 
său contemporan. Cu alte cuvinte: tradiția muzeului 
este corectă şi ocrotitoare, formată întru adevăr, par- 
titura este excelentă şi trebuie respectată, orchestra 
este bună şi dispune de cîţiva şefi de partidă remar- 
cabili; rămîne numai ca dirijorul să găsească măsura 
justă pentru a întrupa aceste virtualități. 

Nădejdea noastră constă în faptul că ceea ce e 
cu neputinţă oamenilor e cu putință la Dumnezeu 
(cf. Matei 19, 26). Providența veghează şi lucrează. 
Rămîne ca şi noi să ne dovedim vrednici de a con- 
lucra cu ea. 

Muzeul Ţăranului Român depăşeşte o cauză lo- 
cală. El se referă la moştenirea noastră cea mai de 
preţ, cea capabilă să ne legitimeze valabil între alte 
neamuri, arătînd că am avut răspunsuri personale 
majore la marile întrebări existenţiale. EI trebuie să 
rămînă o oglindă duhovnicească a identităţii noas- 
tre de neam călătorind creştineşte nădăjduitor spre 
braţele părinteşti. 








14 


anul IV e nr. 35 


REPERE 


ROSI 





Note despre arta lui Horia Bernea 


La câțiva ani de Ia trecrea lui Horia Bernea a cele veşnice, ne mângâiem 
cu faptul că măcar avem mărturiile sale înregistrate, lucrările lui bine 
păstrate şi care stau mărturie privind felul în care a gândit şi a creat. 





Ion Grigorescu! 


sens, exploatabile mai departe. Nu ca în tris- 

tul epigonism din pictură, la care a asistat şi 
nici nu ştim ce reacţie o fi avut. Absența lui este atât 
de evidentă. Spre exemplu, citind o carte nouă de- 
spre icoană, am simțit imediat că din ea lipseşte apor- 
tul lui Horia la înțelegerea artei ortodoxe, problema 
materialităţii. Când m-a întrebat cineva despre tra- 
diție, am căutat întâi la Horia ce a spus - recuperarea, 
regăsirea începuturilor, avangarda, cei care încep. 
Pentru că despre el s-a scris, deşi nu cât ar fi meritat, 
dar în stilul obişnuit, plicticos al celor care se pun pe 
sine în valoare. Am văzut micimea oamenilor rămaşi 
după el, incapacitatea lor de a mai pregăti expoziții 
Bernea la nivelul celor date de el (1997, 1994, 1995), 
deriva treptată a muzeului, ca a unui automobil lăsat 
fără şofer, mergând până se împotmoleşte. 


kkăk 


C ând îi reîntâlnesc picturile, le găsesc pline de 


Pentru facerea unei icoane a Duminicii Rusalii- 
lor, dintr-o serie în spiritul secolului XIX, cu scena 
plasată într-un spațiu mai realist, un spaţiu româ- 
nesc, cu arhitectură de lemn, cu naivităţile acelora 
care s-au încercat câte puţin şi în genul laic, am de- 
senat şi două coloane, acea combinaţie nehotărâtă 
între lemn şi var, care se întâlneşte la mânăstirile 
din judeţul Neamţ şi pe care le-a reprezentat Horia 
Bernea. Coloană de acest tip există şi la biserica Sf. 
Ecaterina, la intrare, şi e tot aşa, o ezitare a clasicis- 
mului, la fel cum combinaţia de materiale e prezen- 
tă la unii designeri în primii ani după 1990 (spre 
exemplu, Walter Pichler, în Austria). O sesizase şi 
Cristian Paraschiv în anii '80, îmbinând pe pânză 
asfalt şi pământ, răşini artificiale, desigur după ce 
văzuse la Bernea ce făcea cu amestecul de vopsele 
tradiționale cu cele noi artificiale şi de verniuri cla- 
sice cu cele noi, cu înlocuitori. 

kkk 

Atmosfera de secol XIX a apărut pentru public 
în expoziţiile lui Horia Bernea din 1994, de la Cata- 
comba şi de la Teatrul Naţional. Erau oraşe, străzi cu 


1 pictor 


case, cu o dominantă fumurie, ieşind din acest 
amestec de lemnărie aparentă, poate chiar chirpici, 
cu zidărie văruită. Artistul care era şi îndrăgostit de 
tehnica aceasta - nuiele, pământ, var (cu adaos 
liant de paie şi balegă) şi cu care Horia Bernea era 
vecin la atelierele din strada Pangratti - fusese Ilie 
Pavel, care făcea altfel şi propriile lucrări (obiecte, 
instalaţii). Au expus împreună la Edimburgh. Am 
văzut mai dinainte, la el, un fel de eseuri de manieră 
secolul XIX, la o „turlă“, peste care imita valurile 
unei pânze prinse în două cuie, lustruit şi lins, fără 
relief, ca un tablou vechi. Poate era anunţul temei 
Prapor; anunța şi plăcerea din ultimii ani pentru 
trompe I'oeil în pictura romană. Scrie pe un desen 
Primul „Vechi peisaj românesc“ Spaţiu monastic... 
grădini şi ziduri - 29 .1.93 -, dar nu e un peisaj de 
iarnă. Cadrajul are ceva de fotografie de epocă; m-am 
gândit la fotografiile din Buletinul Comisiei Monu- 
mentelor Istorice, chiar unele interioare de biserică 
parcă le-am mai văzut, unele candelabre, iconosta- 
se... Fotografiile vechi, în alb şi negru, sugerează cu- 
loarea. Starea aceasta de absență şi de prezență e 
specifică şi ruinelor. Am simţit-o în pădure, mer- 
gând spre Sihăstria (Neamţ, 1976). Mi-am notat-o, 
scriind în acelaşi an despre Ilie Pavel. E ceva similar 
rugăciunii, e o bucurie, o împlinire, o reumplere a 
unui loc gol, părăsit, dar pregătit pentru revenire. 

Culoarea pământie, noroasă, contrastează cu 
peisajele similare, nici ele prea colorate, ale lui Gri- 
gorescu, numai că acesta nu selectează, din ce se ve- 
de, vechiul, ca Bernea. Lumina, care îl interesează, 
apare chiar ca un element de modernitate, de atitu- 
dine modernă faţă de un peisaj cu o margine de sat. 

ez iuă 

Ce sunt crucile astea? Uneori ca nişte bife, cruci 
întinse ordonat, pe suprafețe, ca pentru a le aduce 
în plan, pentru a face să dispară iluzia spaţiului. Răs- 
punsul lui (1974): când nu te doare, pentru că nu ta- 
tăl tău a murit. Deci e un cimitir? Sau e starea în care 
se transmite tradiția? „O lume în care erai obişnuit 
să ți se încredinţeze valori esenţiale de Ia predece- 
sorii tăi şi să le transmiţi la rândul tău, asta era le- 





anul IV e nr. 35 


15 


ROST 


REPERE 





gea“ (Martor 4 /1999, p. 32 şi urm.). Numai că me- 
diul acesta, pictura pe pânză, sau desenul în creion, 
nu are tradiție la țară. Semnele acestea răspândite 
nu-şi fac efectul, rămân obscure, îndoielnice. 
kăkăk 
„Se poate să nu cunoşti de Ia început matricea 
care îți guvernează destinul, dar, în clipa când o afli, 
trebuie să i te încredințezi cu bună ştiinţă“. După 
drumul liniar, ascendent, parcurs ca elev şi student, 
perfecționându-şi desenul după natură, apare o 
cotitură prin 1965, lucrările le-am văzut în 1969 la 
Ateneu (Şi vor reveni în expoziția din 1997 sub nu- 
mele „Concentrări“), dispare spaţiul clasic, perspec- 
tival. Pare să fie un act de voință, de „efort“. „Lucrul 
meu îmi pune probleme din ce în ce mai grele“, 
(scrisoare către familie de prin 1963) şi rămâne sin- 
gur să-şi înţeleagă picturile. 
kăkăk 
„Totul să fie firesc!“ acest slogan din 1963 se 
realizează abia în 1972, la expoziţia Deal, după care 
Horia Bernea ne dă o serie de „icoane“: curți interioa- 
re, părul, hrana. În contemporanii lui influența aces- 
tor teme este comparabilă cu canonul icoanei, cu ico- 
nografia. Şi reluările, variantele, (nu schițe, toate pli- 
ne de materie) erau o noutate, au fost absorbite cu 
nesaţ. Deşi aceste metode erau mai degrabă dezgro- 
pate, nu recupera oare icoana după icoană? Ceva ase- 
mănător s-a întâmplat şi după expoziţia Țuculescu - 
un val de epigoni, întins pe mulți ani. Ce înseamnă 
„firesc“ aici? Doar când am cunoscut desenele din ti- 
nereţe (expoziţia din 2003 de la galeria Sabina şi 
Jean Negulescu) şi le-am putut compara cu picturile 
cu nud, am înțeles o altă cotitură, care ducea oare- 
cum înapoi, nu spre desenul perfect, rapid şi cu rac- 
courci-uri, ci la desenul mai naiv, frontal, lent şi cu co- 
recturi, al corpului omenesc. „Firesc“ poate că nu e si- 
guranța, ştiinţa, virtuozitatea, ci „să faci ca la înce- 
put“. Desenul acesta, care poate şi deforma realita- 
tea, este din ce în ce mai prezent în ultimii ani, când 
imaginea pare să asculte de schemele unor covoare 
sau a unor pavimente. Reapare direcția spre plan, 
spre elementarul formal. Totuşi, din 1972, a învins şi 
firescul cu sensul imaginii de înțeles pentru lume, 
care pur şi simplu s-a exprimat în aviditatea cumpă- 
rătorilor, chiar a hoţilor, în dorința de a avea ceva de 
[a el. Poate şi epigonismul porneşte din dorința de a 
se împărtăşi din arta cuiva, din personalitatea sau 
din obiectele cuiva, chiar false, o6pii. 
kăkăk 
Artiştii l-au apreciat, l-au ales preşedinte al Uniu- 
nii Artiştilor, angajaţii Muzeului (cel nou al) Țăranu- 


lui s-au entuziasmat de ce vor avea de făcut, interesul 
general pentru arta țărănească a crescut, deşi existau 
alte muzee Ia Sibiu, la Slobozia, la Cluj şi al Satului la 
Bucureşti. Şi după Țuculescu a reînviat, cred spontan, 
acest interes sub forma citatelor folclorice. Din 
amintirile celor care au făcut expoziția Țuculescu din 
1965 a rămas încercarea de a alătura covoare țără- 
neşti cu pânzele pictorului - dar arta „cultă“ nu rezis- 
tă. Se spune că nici coloanele lui Brâncuşi nu ar re- 
zista lângă cele ale satului. Poate e şi o problemă de 
monumentalitate, de suprafaţă, dar, de fapt, e proble- 
ma „firescului“: obiectele ţăranului au un rostuşor de 
înțeles, cele ale artistului sunt „nebunii“, la ce folo- 
sesc? - te întrebi când stau alături cu cele fireşti. Pic- 
tura pe pânză e un obiect nefiresc şi gloria lui se face 
ascunzând şasiul, cuiele, pânza şi promovându-l prin- 
tr-o ramă. Iar perioada de maximum comercial a 
acestei tehnici este cea a portretului şi a peisajului, a 
picturii după natură. Care este doar o iluzie, o asemă- 
nare, o justificare nefirească a nefirescului. Bernea a 
promovat pictura în natură, i-a îndemnat şi pe alții să 
meargă en plein air. Poate unii n-o să înțeleagă decât 
atât din ce a făcut el, dar „problemele grele“ pe care 
şi le punea, cred că au culminat cu tema „Prapor“ 
(expoziţia din 1985). Făcuse la începutul anilor '70 
un steag, o pânză liberă să se miște, ținută doar de 
bare puse în cruce. În 1985, „Prapor“ era o pânză 
obişnuită, întinsă pe şasiu, uneori expusă ca un 
romb, cum nu stau praporii, şi erau de fapt „Cruci“. 
Se vedeau uneori, mărite, țesături împăturite pe for- 
ma crucii, uneori păreau țesuturi, care se acopereau, 
sau se desfăceau, după o tăietură în cruce. Toată lu- 
mea s-a bucurat - se ridicase crucea, care fusese trân- 
tită în demolările de atunci. Cine ştie cum trecuse 
prin cenzură! Dar era atât de evidentă, nu mai era o 
ipoteză, o „şopârlă“. 
ăi 

Majoritatea oamenilor au un început de mai 
mică sau mai mare colecţie de artă populară, 
obiecte rămase din familie, sau cumpărate, pe 
care le folosesc sau nu. Le acordă consideraţie 
mai mult sau mai puţin, ştiu mai mult sau mai 
puțin cât sunt de impregnate de alte culturi, cât 
de vechi sau cât de noi sunt. „E o zonă vulnera- 
bilă, pentru că renunţă fără regret Ia lucruri, care 
în ochii noştri sunt vitale“. Dacă acest sâmbure 
(tradiția) devine vital, pierderea lui devine o 
rană (vulnera). Aceste sentimente (fireşti) i-au 
legat pe cei adunaţi în jurul lui Bernea, la Poiana 
Mărului, la vernisaje, la galeria Catacomba, la 
muzeu, la atelier. 





16 


anul IV e nr. 35 


REPERE 


ROSI 





Avantaje spirituale 
ale unui artist din Est 


Horia Bernea” 





urmează un drum aparent straniu, în efor- 

tul ei de a rezista şi a supraviețui. Voi încer- 
ca să fixez câteva repere, cîteva momente esenţiale 
ale acestei perioade. (Exclud din analiza mea ex- 
trem de sumară perioada artei „realist-socialiste“, 
încercînd să iau în considerare doar acea parte a 
artiştilor ce au conservat curăţenia gestului de „a 
face artă“, gratuitatea şi profunzimea actului lor. 
Trebuie să adaug că pentru a face aceste observaţii 
şi a le putea verifica a trebuit să ai şansa de a realiza 
mai multe bilanțuri Est-Vest, posibilitatea unei 
cunoaşteri integratoare.) 

În primul rînd, avem modesta “renaştere” din 
anii 1965-1970, cînd România reuşea să reapară în 
lume, încercînd să reducă un decalaj ce se datora 
unei izolări aproape totale, să sincronizeze din nou 
ritmul său la mişcarea novatoare de prin alte părți 
ale lumii. Deschiderea permisă de putere a fost 
scurtă, imediat urmată de un soi de regrupare, de 
retragere din partea artiştilor, care, cu toate că era 
forţată, nu a fost mai puţin fecundă, pentru că ea 
antrena o reevaluare a surselor proprii, îmbogăţită 
de contactul rapid, dar real şi angajat, cu experi- 
mentul şi avangarda. În acel moment, consecințele 
sufocării staliniste erau deja puţin şterse. O vinde- 
care profundă şi eficace s-a produs în anii '00, în ca- 
drul operei a numeroşi artişti, tineri şi mai în vîrstă, 
atit de solidă încât valurile de „revoluţii culturale“ ce 
s-au abătut după 1971 asupra României nu au mai 
putut reuşi nici să distrugă, nici să compromită ade- 
văratul sens al actului artistic. Influența şi agresivi- 
tatea acestei „revoluţii continue“ l-au plasat pe ar- 
tist într-o situaţie-limită ce l-a obligat, pentru a se 
salva, la o verticalitate, la o selecţie a valorilor şi la 
o netă detaşare în faţa ridicolului, în faţa unei arte 
în permanentă sărăcire, epurare şi vidare de sens. 
Agresiunea ideologică a declanşat o nevoie urgentă 
de regăsire a ființei tale profunde, de căutare, cu 
maximă seriozitate, a unui teren solid, unde să-ţi 


* Septembrie 1990 


D e mai mult de 40 de ani, arta românească 


plasezi eforturile, inaccesibil vicisitudinilor politicii 
şi opresiunii. Acest efort i-a condus pe unii dintre 
noi spre marea tradiție, spre căutarea constantelor 
fundamentale ale spiritului uman, singurele ce pu- 
teau oferi rațiuni valabile şi curajul necesar pentru 
a-ţi continua lucrul. Privaţi de mijloace materiale, 
am fost „obligaţi“ să ne mulțumim cu cele spirituale, 
uneori fără nici un merit din partea noastră. A re- 
zultat o exigentă selecţie a caracterelor; au rezistat 
doar cei ce erau în stare să ducă mai departe lupta: 
o luptă în care satisfacţiile erau absente, unde erois- 
mul nu era deloc evident şi unde învingătorul opri- 
mant părea cunoscut pentru eternitate. Tactica 
acestei lupte cerea echilibru şi măsură în acţiunile 
cele mai îndrăzneţe, strategia sa - recuperarea valo- 
rilor inalterabile - o continuă repunere în discuţie, 
o reconsideratre (conştientă sau nu) a ideii de 
curaj, o forță şi o atitudine morală de un caracter 
aparte. Supravieţuind doar prin tensiunea acestui 
angajament, arta ultimilor 20 de ani a câştigat în 
toate realizările sale majore un „clasicism“, o ordi- 
ne şi un aplomb guvernate de o severă măsură inte- 
rioară. Intens mobilizați pentru rezistență, noi des- 
coperim într-o manieră paradoxală că adevărata 
forță şi adevărata noutate rezidă în normalitate, în 
respirația naturală, în organicitatea lucrurilor care 
ne înconjoară; că în faţa caracterului abstract al 











anul IV e nr. 35 


17 


ROST 


REPERE 








unei puteri politice, ce vrea să guverneze fluxul vie- 
ţii adevărate prin scheme ideologice, cel mai bun 
răspuns poate fi formulat fixîndu-se atenţia pe ordi- 
nea misterioasă - şi prin asta inalterabilă - a lumii, 
vitalizate prin spirit. Natura lasă să transpară că lu- 
crurile au o cauză finală, că ceva este în dosul tutu- 
ror formelor trecătoare. 

Noi am devenit astfel “imuni la revoluţie”, nu 
insensibili la avangardă; o imunitate care constituie 
probabil cea mai interesantă experiență spirituală 
pe care o putem oferi celorlalți. Această imunitate 
se revelează (culmea!) ca o veritabilă atitudine de 
„avangardă“, dată fiind starea lumii în acest mo- 
ment: pentru că această imunitate se opune devas- 
tării sistemelor de valori - consecință inerentă, 
obligatorie, a oricăror revoluţii, marcînd o întoar- 
cere decisă către reperele spirituale, către sacrali- 
tatea ce susţine lumea (în cazul României, cele două 
aripi cu care se poate „zbura“ în ortodoxie, Sfinta 
Revelaţie din Biblie şi Sfînta Tradiţie a Bisericii). 
Obligaţi să asistăm neputincioşi la devastarea mo- 
rală şi fizică din jur, „avangarda“ în sensul ei „tradi- 
țional“ a trebuit să-şi schimbe direcţia, metodele şi 
scopul. Într-un context agresiv, unde se încearcă cu 
ură şi metodă desfigurarea noastră, raţiunea de a 
exista a artei rămîne aceea de a ne ajuta să supra- 
vieţuim spiritual, de a viza dincolo de ea, pentru a 
ne ajuta să credem în cele ce nu se văd... O avan- 
gardă ă rebours... Într-o lume de nebuni şi ticăloşiți, 
cel mai curajos şi nonconformist gest este de a te 
păstra „om normal“. 

Există, în orice caz, un pericol în care sîntem 
sincroni cu Occidentul: pierderea identităţii, uita- 


+ ii d a) 

rea rădăcinilor noastre profunde. Acest proces este 
mai lent în Vest, dar atacurile sînt mai insidioase; 
acest pericol ameninţă lumea noastră în totalitate, 
într-un mod brutal şi definitiv. Avem, poate, din 
nou, un avantaj, pentru că, în fața unei urgenţe atât 
de net afirmate, fiecare artist trebuie să răspundă 
într-o manieră tranşantă, chiar dacă diferit; vreau 
să spun, fiecare artist trebuie să răspundă în fața 
unei instanţe superioare în virtejul dezumanizant şi 
arbitrar al istoriei. Fiecare artist trebuie să ia voca- 
ţia sa ca pe un dar de la Dumnezeu, adică în chip de 
„povară“ şi obligaţie de a o fructifica. Un astfel de 
artist are misiunea unui gardian, conservator al 
unui tezaur spiritual, sursă de identitate pentru el şi 
ceilalți. EI trebuie în acelaşi timp să păstreze şi să 
comunice (mărturisească). El trebuie să-i ajute şi 
să-i incite pe ceilalți să comunice cu propriile lor 
rădăcini - un rol care este esențialmente legat, pen- 
tru noi, de tradiţia ortodoxă. Acceptatea acestei 
misiuni, angajarea ființei sale profunde în acest 
scop, dă artistului adevărata sa investitură; în fața 
unei lumi amenințate de descompunere, forțate să 
renege reperele fundamentale ale existenţei sale, 
artistul trebuie să participe la sensul sacrificiului ce 
a mîntuit lumea, el trebuie “să salveze”. 

Acestea sînt cîteva puncte de vedere ale unui 
om ce vrea să trăiască arta direct, ceea ce implică un 
efort neîntrerupt de înțelegere a exigențelor acestei 
activităţi. Accentele, chiar atmosfera generală a tex- 
tului, pot în consecință să fie profund subiective. Au 
totuşi un grad de generalitate mare pentru toți cei 
pentru care supraviețuirea, din punct de vedere spi- 
ritual, este o problemă capitală. 





18 


anul IV e nr. 35 


REPERE 


ROSI 





Ingenuitatea esenţială' 


Chemarea la Domnul a celor iubiţi ne aminteşte de propria 
moarte şi ne provoacă irepresibila dorinţă de a-l evoca pe cel 
plecat: e ca şi cum povestirea ar garanta, printre amintiri, 
făgăduinţa unei revederi. Iată de ce - încă şocat de brusca şi 
ireparabila absenţă a lui Horia Bernea - simt totuşi nevoia de 
a scrie despre el, aşa cum Lam cunoscut. Nu pot fi distant şi 
apodictic întrucit îmi este imposibil să obiectivez imaginea 
unui om aflat, pînă de curînd, la zenitul tumultuos al unei 
existenţe palpabile. Să mi se ierte, așadar, dispoziția confesivă 


şi însoțitorul său patetism. 


Teodor Baconsky 





în episodica durată a Grupului de reflecţie 
pentru înnoirea Bisericii. Membrii acelui nu- 
cleu reformator au rămas - dacă mai trăiesc - legați 
reciproc. Printre ei se numărau Părintele Stăniloae 
(care a aderat, fără să participe la reuniuni), pe 
atunci arhimandriţii Bartolomeu Anania şi Daniel 
Ciobotea, Pr. Constantin Galeriu, Pr. Justin Marchiş, 
Sorin Dumitrescu şi alți cîţiva. Cu fiecare am păstrat 
o relaţie afectuoasă, adecvat deferentă sau ludic po- 
lemică, după cum o cereau împrejurările sau firea 
împricinaţilor. Dar cu Horia Bernea s-a întîmplat 
altceva. S-a ţesut între noi o adevărată iubire frater- 
nă. Deşi era cu un sfert de secol mai în vîrstă, deşi 
era cunoscut şi suprasolicitat social, el a găsit resur- 
se pentru a-şi deschide inima şi pentru a cultiva o 
comuniune treptat ridicată la rangul unei entuzi- 
aste rudenii duhovniceşti. L-am tutuit abia după opt 
ani de amiciţie intensă, pentru că relația noastră 
presupunea o asimetrie părintească, o supunere ce- 
remonială din partea mea şi o autoritate binevoi- 
toare din partea lui. Aşa a şi rămas, pînă la sfârşit. 
După destrămarea Grupului, mi-am văzut de 
drum cu acel frenetic egoism specific tinerilor 
absorbiți de propria construcţie. Poate că, dacă ar fi 
fost după mine - jumătate reţinut, jumătate indo- 
lent - relaţia cu Horia Bernea s-ar fi limitat la acea 
primă experiență „colectivă“. Din fericire, generozi- 
tatea lui a împins lucrurile pe o altă cale: m-a căutat, 
mi-a dat semne că îl interesează evoluţia mea şi că 


L, -am cunoscut la granița dintre 1989 şi 1990, 


vrea să ne cunoaştem cu adevărat. Aşa se face că ne- 
am revăzut mereu, în felurite locuri, pentru că - 
oricât ar fi fost de tracasat - Horia Bernea îşi făcea 
mereu timp. Pe cînd mă aflam la Paris, îmi scria 
epistole decorate cu vignete, zorindu-mă să-mi 
închei studiile şi să mă întorc în țară, „unde este 
nevoie de mine“. După ce am revenit, îl căutam la 
Muzeul Ţăranului Român, acasă la Otopeni sau la 
atelierul din strada Pangratti, unde petreceam ore 
negreşit privilegiate. Mă poftea pe un scaun cam 
delabrat, pregătea o cafea în ibric sau o ulcică de 
palincă, în funcţie de anotimp. Şi vorbeam, adesea, 
în timp ce el continua să picteze cu încordarea 
gravă sau cu veselia infantilă între care, psihic, 
oscila. Ne interesau actualitatea politică - pe care 
prietenul meu o măsura din unghi mai ales moral - 
dar şi viaţa culturală, starea Bisericii, situaţia 
României. Horia Bernea avea o structură de conser- 
vator: critic, sceptic față de noutatea introdusă de 
dragul noutăţii, preocupat de tema autenticității şi a 
rădăcinilor... Era - dacă ar fi să-l definesc din unghi- 
ul opus-un modern care pătimeşte excesele moder- 
nităţii. Citeodată, aşeza penelul şi insera în micul lui 
aparat Sony un compact disc, exaltînd raritatea 
înregistrării, virtuozitatea unui pasaj, cromatismul 
bombastic al cutărei improvizații. Ştia că îmi place şi 
mie jazzul. Însă el se pricepea cu adevărat, pe cînd 
eu eram doar un diletant puţin snob. Jazzul era, în 
gîndul său, „singurul dar spiritual pe care ameri- 
canii lau făcut europenilor“. Percepea în această 
muzică un soi de avangardă a tradiţiei. Şi o asculta 
empatic, atent la ritmul liturgic pe care ştia să-l 


“Text apărut în volumul Puterea schismei. Un portret al creştinismului european (Ed. Anastasia, Bucureşti, 2001) şi reluat 


aici cu acordul autorului. 





anul IV e nr. 35 


19 


ROST 


REPERE 








74 EN i | 


A 


localizeze la fel de bine în John Coltrane sau în 
Thelonius Monk. 

De-a lungul feluritelor noastre întruniri, mi-am 
dat seama că Horia Bernea este un om de o remar- 
cabilă - aş spune radicală - inteligență. În genere, 
intelectualii se mişcă printre vorbitori abili şi se 
comportă ca nişte specialişti ai verbului dichisit. 
Horia Bernea nu era un adept - şi cu atât mai puțin 
un campion - al artificiului retoric sau al rostirii 
spumoase. Discursul său mărturisea o timiditate 
care explodează în creaţie. Prefera să se exprime ca 
pictor. Dar avea idei cu carul. Idei paradoxale, idei 
profunde, țişnite din credința lui şi din pasiunea lui 
pentru văz. Cobora, mental, din acea grecitate obse- 
dată de vizualizarea frumosului inteligibil, fără a fi 
fost, însă, un platonician. Se simțea la el o grijă aris- 
tocratică pentru dicțiunea cuviincioasă şi o spon- 
tană oroare de vulgaritate: nu l-am auzit niciodată 
înjurînd, iar dacă o maximă iritare îl ispitea în- 
tr-acolo, îşi înghițea cuvintele şi roşea copios. După 
o cât de obişnuită conversaţie, la gura sobei, iarna, 
sau cu batista umezită pe frunte, sub caniculă, te 
alegeai cu sentimentul că Dumnezeu se ascunde în 
toate, ca o şaradă pe care copiii Săi sînt chemaţi să 
o dezlege, cu îngăduită jubilație. Pe măsură ce se 
definea, Horia Bernea le dădea celor din jur impre- 
sia că era „ortodox“ din naştere, aşa cum respira. Cu 
toate acestea, se ştie că el nu a descoperit dreapta 
credință dintr-o dată, sau printr-un influx pedago- 
gic fără alternativă. A rătăcit printre experimente, 
revolte, sfidări şi înfrângeri. Însă pînă la urmă a 
găsit un ton de un negrăit firesc, refugiindu-se în 
intimitatea lui Hristos ca într-o pată de lumină. 

Horia Bernea deținea puterea de a-şi stiliza — 
iradiant - habitatul. El nu locuia undeva, ci transfor- 
ma orice loc într-o extensie coerentă a propriei 
fiinţe. Aşa îmi explic senzaţia de forță pe care o 
transmitea oricăruia dintre interlocutorii săi. În 


vreme ce omul „normal“ apare ca o piesă subal- 
ternă într-un ansamblu preconceput sau imperso- 
nal, Horia Bernea funcţiona ca epicentru al unui 
univers obiectual organizat după chipul şi ase- 
mănarea sa. Fără să ţi se spună, ştiai cumva că 
fiecare lucru - ca şi sintaxa întregului - se sprijină 
pe riguroasa lui opţiune. Spaţiul domesticit de 
Horia Bernea transmitea întotdeauna un mesaj 
omogen. În atelier sau în biroul său directorial 
răsăreau, printre ulcele şi scoarțe, instabile teancuri 
de cărţi religioase. Se vedea că, pentru el, acolo se 
află tilcul oricărei vieţi trăite cinstit, sub semnul 
ignoranței pe care recunoaşterea o preface în ilu- 
minare. Căuta scrierile ascetice şi mistice. Cerceta 
Filocalia, pentru a deprinde „sfintele nevoinţe ale 
desăvîrşirii“. Cumpăra orice text patristic. Sigur că 
nu avea timp de studiu şi era complet lipsit de 
pedanteria citatului demonstrativ. Însă avea chef să 
stea Iaolaltă cu acei autori de demult, aşa cum 
zăbovea la taifas cu bătrânii monahi de la chinoviile 
moldovene, pe care îi preţuia deasupra oricărei glo- 
rii lumeşti. Era convins că de la ei are ce învăţa şi 
ştia că merită să înveţi mereu ceva folositor mîn- 
tuirii. Un anume aforism neptic - meditaţie asupra 
zădărniciei - îl punea pe gînduri ca pe un copil 
încercat de alintul mirării. Şi devenea exemplu zidi- 
tor: „ia fii atent ce zice sfintul Pahomie“ - îmi spu- 
nea, deschizind volumul la un semn strecurat între 
pagini. Deşi îi citise pe cei mai mari, nu era numai- 
decit un familiar al sofisticaţilor teologi din epoca 
noastră şi nici nu avea răgazul de a se adinci în cine 
ştie ce savanterii dogmatice. Mergea direct la izvoa- 
re, unde se răcorea ca un trecător insolat. Din aceas- 
tă îmbăiere a rezultat o impecabilă desfăşurare mi- 
sionară. Grafica paleocreştină a copertelor de car- 
te, rezonanța euharistică a ciclului Hrană, calota 
eclezială a Dealului, emblematica imperială a Pra- 
porilor, somptuozitatea minerală a Iconostasurilor, 
axialitatea Coloanelor şi suculența mînăstirească a 
Grădinilor realizate de Horia Bernea conotează 
rigoarea unui demers apologetic voluntar şi efici- 
ent. Socotesc că logica acestei constelații imagistice 
mărturiseşte preoția universală spre care Apostolul 
Petru ne îmbie, de două milenii, pe toți. Şi mi se 
pare că ortodoxia lui Horia Bernea era la rîndul ei 
universală tocmai pentru că se sprijinea pe un ro- 
mânism spiritual, scutit de orice balast etnocentric. 

Noi, ceilalţi, frecventăm o biserică sau alta şi 
declarăm că aparținem unei tradiţii. Horia Bernea 
era unul dintre puţinii laici superiori care trăiesc în 
Biserică şi iubesc Biserica. Era convins de faptul că 





20 


anul IV e nr. 35 


REPERE 


ROST 





Biserica este a lui Hristos şi că - oricâți păcătoşi ar 
găzdui - „porţile iadului nu o vor birui“. Pentru 
mine, el încarna două modele pe care istoria noas- 
tră recentă le-a mutilat nemilos: tipul românului de 
dinainte de comunism şi tipul creștinului moderat, 
neînchistat în certitudini agresive sau în manii 
predicatoriale. Pe de o parte, moştenea valorile ui 
Ernest Bernea - un naţionalist cât se poate de euro- 
pean - de la care deprinsese, iubindu-l, imperativul 
unui patriotism discret şi tenace. Pe de altă parte, 
vieţuia în Legea lui Hristos cu o ingenuitate 
esenţială, potențată de umanitatea lui vibrantă şi 
de auto-ironia unui veritabil înțelept. Nu l-am văzut 
niciodată supărat sau bucuros la gîndul că un alt om 
este mai puțin creştin decât el. Nu făcea astfel de dis- 
criminări fariseice pentru că ştia cât este de firesc - 
şi în acelaşi timp de greu - să te menţii în duhul exi- 
gent al dumnezeiescului Învățător. Îi repugna falsi- 
tatea oricărui tribunal moral şi avea puterea de a 
lucra evanghelic, în răspăr cu vehemența acuza- 
toare a vînătorilor de păcate. Ştia că roadele 
fiecăruia sînt şi argumentele fiecăruia la Judecata 
lui Dumnezeu. Aşa că încerca să fie şi - tocmai de 
aceea - reușea să fie creştin. Mi s-a părut întotdeau- 
na că Horia Bernea se jenează să-şi critice semenii şi 
le rezervă, totodată, un soi de tandrețe ultimă: cînd 
se enerva - şi o făcea adesea, într-o manieră de 
acum inconfundabilă - părea mai degrabă înciudat 
de ceea ce pierdem cu toţii atunci cînd ne desfi- 
gurăm vocaţia. Nu se lăsa înfuriat de greşelile par- 
ticulare ale cuiva, ci de ratarea unei întâlniri, de 
risipirea unei bucurii simple sau de amînarea unei 
concilieri dezirabile. Avea mereu la îndemînă un fel 
de ecumenism al imperfecțiunii. Pentru el, vecină- 
tatea cotidiană a limitei se prefăcea în binecu- 
vintare. 

Marele secret al lui Horia Bernea stătea, cred, 
în sorbirea nesăţioasă a vieţii ca dar dumnezeiesc. 
Practica un hedonism doxologic, un soi de imn 
către generozitatea gratuită a ființării. Singurul 
lui răsfăț - într-o existență altminteri austeră, 
mereu ocupată de creaţie - era deopotrivă profe- 
sional şi gastronomic. Îi plăceau oamenii buni, 
instrumentele de calitate şi hrana ca sărbătoare. Îşi 
cumpăra optime pensule şi tuburi de culoare, aler- 
ga după pinza cea mai rezistentă, aprecia hîrtia 
nobil filigranată. Cu o egală fascinaţie alegea - în 
țară sau în preferata lui străinătate meridională - 
brânzeturile fine, vinurile grand cru, licorile eterice, 
păstrate în flacoane admirabile. Alerga mereu, 
năbădăios ca un adolescent febril, după imagini 


expresive, pe care le stoca în uluitor de precisa lui 
memorie vizuală sau în labirintica lui colecție de 
diapozitive. Gusta de toate, stăpînind misterioasa 
gramatică a realității fără să uite că ansamblul cos- 
mic - încifrat în simboluri şi transfigurat în arte - 
reprezintă cortul divinității, spaţiul epifaniei, cen- 
trul geometric al Revelaţiei. Între această jovială 
competență a degustării şi religiozitatea lui se sta- 
bilea un comerț subtil, vădit de altfel în opera pe 
care ne-a lăsat-o. Un fel de broderie bogată, făcută 
din semne fragile. O abundență friabilă, materiali- 
zată arheologic şi privită ca un şantier infinit. O 
sobrietate directă, trăită cu pudoarea adevăratului 
fast interior. 

Se poate presupune (sau cel puţin spera) că nu 
va fi uitat de numeroșii săi admiratori şi că influ- 
ența lui va spori, fertilizînd un proiect care - fie în 
pictură, fie în cîmpul etnologiei - merită din plin o 
posteritate activă. Vreun critic de artă dintre cei 
vrednici va întocmi pesemne o exegeză completă a 
universului de forme pe care Horia Bernea l-a susci- 
tat. Se va vorbi despre Muzeul Ţăranului Român ca 
despre o proiecţie a personalității sale şi se va salu- 
ta în această întreprindere cel mai substanţial 
demers de terapie recuperatorie, după ciuma 
bolşevică. Se va constitui desigur o sală Bernea în 
Muzeul Naţional de Artă. Vor apărea, mai devreme 
sau mai tirziu, felurite publicaţii menite să-i cele- 
breze cum se cuvine clasa umană, ținuta civică şi 
uriașul talent. Consider totodată că o Fundaţie 
Horia Bernea - de recunoscută utilitate publică - ar 
putea înmănunchia esenţialul iniţiativelor menite 
să-i gestioneze memoria. În ce mă priveşte, am 
dureroasa mulțumire de a fi contribuit, într-o carte 
comună, la cea mai coerentă expunere la care se va 
fi pretat vreodată. Este vorba despre albumul 
ROMA CAPUT MUNDI. Un ghid subiectiv al Cetăţii 
eterne (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000). În această 
carte se află, aş spune, integrala „poeticii“ lui Horia 
Bernea. E ca un breviar - în text şi imagini - a ceea 
ce el a crezut despre meşteşugul picturii, despre 
lumea mediteraneană, despre educaţia sa estetică şi 
despre destinul istoric al unei Europe creştine din 
care România nu putea lipsi. E o carte în care bunul 
meu prieten se livrează destins, încântat, sincer pînă 
[a capăt. Şi pe care a ilustrat-o cu fotografii şi lucrări 
făcute chiar la Roma, de-a lungul lunilor cînd mi-a 
prilejuit fericirea de a-i fi gazdă. 

Fi-va acesta, oarecum, testamentul unui mare 
artist pentru odihna căruia ne vom ruga necon- 
tenit, pînă la dorita întîlnire de apoi. 





anul IV e nr. 35 


21 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Din dosarele 


maghiarizării românilor 
din Covasna și Harghita w 


Maghiarizarea românilor din Covasna și Harghita nu este un 
proces care se desfăşoară în spatele ușilor închise, de care 
nimeni nu ştie nimic şi care surprinde. Acest proces îi 
surprinde doar pe ignoranţi şi pe politicienii care află din 
presă Sau din reacțiile societății civile din zonă despre nedrep- 
tățile Ia care sunt supuşi românii în această parte de țară. 


Dan Tanasă 





AN 
] n inima României, în zona denumită impro- 


priu cea a ținutului secuiesc, reprezentanții 

UDMR-ului duc un adevărat război imagologic 
la nivelul spațiului public, încercându-se, prin orice 
mijloace, eliminarea prezenţei oricăror simboluri 
româneşti din zonă. 

Astfel, în urma alegerilor din noiembrie 2004 
şi a întăririi poziției UDMR-ului pe scena politică, 
una din primele hotărâri ale prefectului UDMR de 
Covasna a fost modificarea, pe criterii etnice, a co- 
misiei judeţene pentru analizarea proiectelor de 
stemă. S-au creat astfel condiţiile necesare aprobă- 
rii unor proiecte de stemă ale unor localităţi din ju- 
deț, steme care nu au în componenţa lor nici un în- 
semn heraldic care să ateste prezența comunităților 
româneşti în acele localități. Acesta a fost şi motivul 
pentru care, vechea comisie, din care făceau parte 
şi români, a respins pană acum aceste proiecte de 
stemă. 

În cazul stemei judeţului Covasna, stemă care 
se află în acest moment pe fațada Consiliului 
Judeţean Covasna în ilegalitate, UDMR a încercat de 
mai mult timp aprobarea uneia din care să lipseas- 
că orice însemn heraldic românesc. În proiectul de 
stemă braţul cu spada, conform notei de fundamen- 
tare la proiectul H.G. „indică vitejia secuilor în apă- 
rarea granițelor, elemente heraldice prezente pe si- 
giliile familiilor de grăniceri secui“. Bineînţeles că 
granița pe care au apărat-o aceste familii de grăni- 
ceri secui este cea dintre regatul României şi cea a 

















Imperiului Austro-Ungar. Se încearcă astfel reîn- 
vierea granițelor, pentru început la nivel simbolic, 
pentru a induce în conştiinţa locuitorilor zonei, pre- 
cum şi a celor care vor vizita aceste meleaguri, că 
aici se termină România şi începe o altă ţară, aşa 
zisul Ţinut Secuiesc, care nu mai are nimic româ- 
nesc în el şi ca atare nu mai aparţine României. 

Din păcate, pentru că nu au reuşit nimic pe cale 
legală, au încercat eludarea procesului normal de 
aprobare a unei steme. Astfel, Consiliul Judeţean 
Covasna aprobă, în anul 2000, stema judeţului Co- 


“ secretar executiv al Forumului Civic al Românilor din Covasna şi Harghita 





22 


anul IV e nr. 35 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 








e 


Foto: Bogdan Onofrei 








nesc. Prin certificatul de înregistrare nr. 42441, 
Consiliul Judeţean înregistrează stema la Oficiul de 
Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM), iar în baza aces- 
tui certificat se începe folosirea acestei steme pe 
toate însemnele oficiale ale Consiliului Judeţean. 
Argumentul invocat este acela că nu se utilizează o 
stemă ci o marcă a autorităţii înregistrată perfect le- 
gal. Ilegalitatea utilizării unei astfel de mărci pe faţa- 
da şi în actele oficiale ale Consiliului Judeţean a fost 
dovedită în instanță, mărturie stînd mai multe 
sentinţe ale Tribunalului Covasna, printre care şi 
acea cu nr. 1055 din 9 septembrie 2003. Deşi ne 
aflăm în faţa autorităţii de lucru judecat, justiţia ro- 
mână pronunțându-se deja asupra ilegalităţii pre- 
zenţei acestei steme pe fațada Consiliului Judeţean, 
actualul prefect UDMR refuză aplicarea legii, de- 
venind complice. 

Tot în răstimpul scurs de la instalarea noului 
prefect, în persoana unui reprezentant UDMR, ma- 
joritatea primăriilor din judeţ au reînceput demer- 
surile pentru aprobarea unor steme ale localită- 
ților, steme din care să lipsească orice elemente 
care să ateste prezența românilor în zonă, şi acum 
dar şi în trecut. Astfel, avem de-a face cu trei cate- 
gorii de steme: 

- localități ale căror proiecte de steme au în 
componența lor simbolul Tatra, Matra şi Fatra (cele 
trei coline) simbolul Ungariei Mari: Arcuş, Bodoc, 
Cernat, Lemnia, Moacşa, Sânzieni, Sfântu Gheor- 
ghe, Turia, Vârghiș. Aceste trei coline reprezintă 
munţii susținători ai Ungariei Mari şi se regăsesc 
atât în stema veche a Ungariei cât şi în stema actu- 
ala a acestei țări; 

- o altă categorie este dată de localităţile ale 
căror proiecte de stemă au în componenţa lor culo- 


DD a 


vasna din care lipseşte orice însemn heraldic româ- 





in Sha 
rile naţionale ale Ungariei: aproape toate localită- 
ţile de mai sus plus localităţile Ghelința şi Zăbala; 

- localităţi care au proiecte de stemă caracteri- 
zate de lipsa unor însemne heraldice româneşti ne- 
gându-se existența în trecut şi în prezent a români- 
lor, a tradiţiei şi istoriei acestora precum şi dreptul 
[a existență a acestora în viitor pe aceste meleaguri. 
Această situaţie este întâlnită în toate localităţile, 
dar chiar şi acolo unde sunt comunități mixte: ste- 
ma judeţului Covasna, Sfântu Gheorghe, Zăbala, 
Breţcu etc. În cazul localităţii Breţcu proiectul de 
stemă este chiar unul dintre cele mai intolerante şi 
revizioniste, nefiind inclus ca simbolistică castrul 
roman din zona localităţii, castrul Angvstia. Apare 
însă reprezentat, în partea centrală a stemei, tunul 
lui Gabor Aron. Ne întrebăm oare în cine a tras 
Gabor Aron cu tunul de merită o aşa cinste? 

Războiul dus de reprezentanții UDMR pentru 
maghiarizarea zonei este unul foarte eficient care 
are ca unic scop alungarea elementului românesc 
din zonă. Bătălia stemelor neagă nu numai trecutul 
comunităţilor în zona judeţului Covasna, ci şi viito- 
rul paşnic al acestora pe aceste meleaguri în care au 
învăţat să plângă şi să se bucure alături de comuni- 
tatea maghiară. Aceste proiecte de steme sunt în 
totalitate revizioniste şi sugerează apartenența 
acestor localități la statul maghiar şi nu la statul 
Român. Ca simpli cetăţeni ai României, nu ne rămâ- 
ne decât să ne întrebăm dacă va aproba Comisia 
Naţională de Heraldică a României astfel de steme. 
Va iniţia ministrul Vasile Blaga proiecte de HG care 
să promoveze astfel de steme? Va aproba Guvernul 
României (stat naţional, unitar şi indivizibil) astfel 
de steme? 

Până acum au fost aprobate prin hotărire de 
guvern stemele comunelor Arcuş, Zăbala şi Chichiș. 





îl | 





anul IV e nr. 35 


23 





ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 








Vedere de pe Centura Politicii 


Un an pe puntea 
de la Cotroceni 


Viorel Patrichi 





veghe pe puntea de la Cotroceni, atent la 
toți şi la toate blondele norvegiene, care trec 
pe sub poarta palatului. 

Cum a reuşit să ne farmece? A promis că va 
lupta contra „sistemului ticăloşit“, tutelat de Ion 
Iliescu şi de Adrian Năastase; îi va trage în țeapă pe 
marii corupți; a promis pensii şi salarii mai mari; 
cotă unică de impozitare de 16%; a promis că va fi 
un preşedinte-jucător; a promis alegeri anticipate; a 
promis că Adrian Năstase şi Nicolae Văcăroiu nu vor 
mai fi în „capu' trebii“; a promis că ne bagă în Marea 
Neagră; că dă Axa Washington-Londra-Topraisar la 
tot cartieru'; că ne bagă în Uniunea Europeană. 

Ce ţinte a ciuruit cârmaciul patriei? 

- Nu a reuşit să străpungă „sistemul ticăloşit“, 
tutelat de Ion Iliescu şi de Adrian Năstase. Văzând 
că nu-i poate urni pe oamenii Împăratului-de-Mă- 
tase, am impresia că nu a câştigat alegerile. O impre- 
sie falsă, fireşte, ar spune Cireşica. Toată artileria lui 
Nelson s-a împotmolit în mlaștinile din Partidul lui 
Mucles. 

- Producţia de ţepe s-a gripat din lipsă de lem- 
ne, fiindcă noi ne-am obișnuit să exportăm bușteni. 
Dacă ar fi avut lemne de esenţă tare, Marinelu l-ar fi 
cocoţat pe Împăratul-de-Mătase în cea mai lungă şi 
mai noduroasă țeapă, pentru că nu este bucurie mai 
mare decât să vezi potopul rămas în urmă. A trecut 
un an şi nici un escroc de talie mare nu a fost pripo- 
nit. Traian Băsescu a urcat pe punte sub stindardul 
luptei cu „sistemul ticăloşit“, care a coborât până 
acolo încât a furat până şi opțiunile românilor: vo- 


trecut un an de când Traian Băsescu stă de 


turile. Ni se fură salariile, pensiile, portofelele, apar- 
tamentele, locurile de veci. Dar când se fură chiar şi 
voturile, înseamnă că ne aflăm în stadiul cel mai 
grav al bolii. Rămânem fără ultima speranță: drep- 
tul de a alege liber. Este un delict care vizează sigu- 
ranța națională. Românii au aşteptat să-i vadă la 
puşcărie pe cei care au votat de mai multe ori pen- 
tru Partidul lui Mucles. A trecut un an şi nu am văzut 
măcar un dosar finalizat de instanţele noastre pen- 
tru hoţii de la urne. Care să fie motivul că Alianța 
D.A. nu mai scoate un murmur măcar despre hoţii 
de la urne? Putem presupune orice. 

Uneori, am impresia că noul ministru al Justi- 
ției a fost propulsat acolo direct din societatea civilă 
pentru a crea emoții şi false aşteptări. 

- Cota unică de impozitare de 16% este o reali- 
tate care l-a speriat până şi pe Silvio Berlusconi. „Mi- 
aş dori şi eu aşa ceva în Italia, dar nu se poate, 
nu-mi dau voie sindicatele“, i-a spus Berlusconi lui 
Călin Filă-dă-Poveste. La noi s-a putut pentru că ale- 
gătorii chiar au crezut că veniturile lor vor creşte. În 
realitate, salariaţii nu au primit nimic, dar au 
câştigat tot rechinii, iar economia de grotă tot nu a 
ieşit la lumină. 

- Marinelu chiar este un preşedinte-jucător, 
cum a promis. Dacă liderul regional Emil Constanti- 
nescu a căzut în fund (oribil mai sună acest cuvânt 
nenatural) când a tras în minge, Traian Băsescu 
reuşeşte să se dribleze singur. În afară de podul de 
la Mărăcineni, pe cont propriu nu i-a ieşti nimic 
timp de un an. 

- Nu a reuşit să-şi convingă partenerii să facă 
alegeri anticipate pentru ca guvernarea să scape de 
soluţiile imorale: Partidul Conservator, UDMR, 
Adrian Năstase şi Nicolae Văcăroiu din fruntea Par- 
lamentului. Repet şi cu acest prilej: Traian Băsescu 
avea dreptate. Erau necesare alegeri anticipate nu 
doar pentru alianța portocalie, ci şi pentru a scăpa 
de compromisurile grave, unele cu efecte iremedia- 
bile în timp, pe care Executivul lui Tăriceanu le-a fă- 





24 


anul IV e nr. 35 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





cut şi le va face. Alianţa ar fi ieşit mai fortificată 
după un nou scrutin, lucru pe care Călin Filă-dă- 
Poveste l-a înțeles perfect iniţial. Totuşi, ulterior, nu 
a mai vrut alegeri anticipate, punându-l pe preşe- 
dinte într-o situaţie jenantă. Surse ce vor să rămână 
discrete ne-au asigurat că Tăriceanu şi Năstase au 
făcut jocuri de gleznă. Cei doi purtători de şorțuri 
s-au înţeles în fapt de seară cum să-l dea la-ntors pe 
cel moldovean că-i mai arțăgos. Să nu am eu gura 
aurită, dar cred că liberalii vor plânge în pumni ca 
țărăniştii peste trei ani. 

- Cred că Traian Băsescu nu a greşit atunci 
când a anunțat că va promova interesele americane 
şi britanice în bazinul Mării Negre şi, mai departe, 
spre Asia Centrală. Evident că, pentru România, 0p- 
țiunea europeană ar fi unica şi cea mai naturală, 
însă gânditorii de la Bruxelles nu au încă o politică 
externă unitară. Ei au vrut să construiască o struc- 
tură de apărare europeană şi s-au speriat când Wa- 
shingtonul le-a arătat mascota NATO. Într-o zonă 
încă incertă, unde Rusia practică şantajul economic 
fără menajamente, iar Ucraina se arataă a fi cel mai 
periculos vecin pentru noi, dar şi pentru ruşi, este 
nevoie de un sprijin politico-militar important. Răz- 
boiul economic este abia la început. Dacă Polonia 
este un cal troian al americanilor în Europa, Româ- 
nia tinde să imite un joc periculos pentru ea. 

- Marinelu se poate mândri cu două tratate 
semnate în 2005: Tratatul de aderare la Uniunea 
Europeană şi Tratatul privind înființarea bazelor 
militare americane în țara noastră. Dacă primul 
este vital pentru dezvoltarea economiei româneşti, 
al doilea ne poate pune în stare de beligeranță cu 
orice stat din regiune. 


România nu mai poate fi oprită 


Lucrătorii români sunt tot mai apreciați în 
țările occidentale. Apariţia Directivei Bolkenstein, 
referitoare Ia circulaţia serviciilor şi forței de muncă 
pe continent, a provocat însă multe zvonuri şi reac- 
ţii în România, mai ales printre cei care visează să 
lucreze pentru o leafă normală. Mulți români au 
crezut că, dacă vor munci în Germania sau în Italia, 
vor primi salariul minim din România. Sindicatele 
au organizat proteste față de Directiva Bolkenstein, 
dar probabil că liderii lor nu au citit documentul. În 
realitate, prin Directiva Bolkenstein se limitează fe- 
nomenul de „dumping social“, se reduce birocraţia. 

Jonathan Scheele, şeful Delegației Comisiei Eu- 
ropene de la Bucureşti, a precizat că Directiva 


Bolkenstein nu-i defavorizează nici pe angajați, nici 
pe angajatori. EI a subliniat că salariul minim, tim- 
pul de lucru, standardele de igienă şi siguranță nu 
se supun principiului țării de origine. „Pentru mine 
este destul de surprinzător că sindicatele protes- 
tează fiindcă membrii lor ar avea posibilitatea unor 
condiții de muncă mai bune, inclusiv salarii mai 
mari“, s-a mirat Jonathan Scheele. O cincime din 
forța de muncă de la noi lucrează deja în Uniunea 
Europeană. 

Un studiu austriac arată că România va avea 
nevoie de 33 de ani după aderare pentru a ajunge 
la doar 75% din venitul mediu al țărilor membre ale 
UE. Aflat la Viena, la Conferința Forum Invest, Er- 
hard Busek, coordonatorul special al Pactului de 
Stabilitate pentru Europa de Est, i-a sfătuit pe oame- 
nii de afaceri că este mai bine să investească acum 
în România. Țara noastră a devenit foarte atractivă 
pentru delocalizarea activităţilor pentru diverse 
companii. Un fel de nou paradis pentru alții. 


Voronin a tremurat 
pe scările lui Putin 


Speriat că nu mai are gaz pentru popor, Vladi- 
mir Voronin s-a dus incognito la Moscova şi a încer- 
cat să intre în audiență la Vladimir Putin. Țarul 
Vova nu l'a primit. Atunci, Voronin a încercat să 
intre la premierul Mihail Fradkov. Nici acolo nu a 
fost primit. Nici un ministru măcar nu şi-a făcut timp 
să-l vadă pe Voronin. 

El a motivat că s-a dus la Moscova pentru a vi- 
zita un prieten care-şi sărbătorea ziua de naştere. 

În acest timp, scârbiţi de politicianismul con- 
ducătorilor lor, românii din Chişinău au refuzat 
pentru a treia oară să iasă la vot pentru alegerea 
primarului. Este o lecţie Ia care Voronin şi ceilalți ar 
trebui să se gândească mai mult decât la Putin sau la 
Smirnov. La întoarcerea de la Moscova, Voronin la 
felicitat pe Traian Băsescu de ziua naţională, expri- 
mându-şi „speranța în dezvoltarea relaţiilor moldo- 
române“, o asociere de cuvinte demnă de epoca so- 
vietică. 

Jonathan Scheele 
s-a supărat pe „Micul Paris“ 

Supărat că Primăria Capitalei nu şi-a trimis re- 

prezentanţi să discute despre planificarea urbanis- 


tică, Jonathan Scheele a declarat că „Micul Paris“ 
are o circulaţie haotică, improprie pentru o metro- 





anul IV e nr. 35 


25 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





26 


polă a Uniunii Europene. De doi ani, Bucureştiul a 
primit un credit de 9 milioane 500 de mii de euro 
pentru restaurarea Centrului istoric, dar a cheltuit 
numai 450.000 de euro pentru un studiu de consul- 
tanță. Şeful Delegației Comisiei Europene apreciază 
că un asemenea oraş murdar, prost gestionat, fără 
viziune edilitară nu este demn pentru intrarea în 
Uniune. Primarul Adriean Videanu a apreciat că „a 
fost o declaraţie la nervi“. 

Ambasadorul Uniunii nu pare să-şi piardă cum- 
pătul uşor, iar remarcile lui se bazează pe o realitate 
tristă. 

Mai văd şi alţii că avem probleme, nu numai Jo- 
nathan Scheele. 

Olli Rehn, comisarul pentru extindere, a averti- 
zat din nou că „România nu are timp de pierdut“ în 
lupta contra corupților. 

Raportul elaborat de Pierre Moscovici a fost 
dezbătut de Parlamentul European. Primul reproş - 
nivelul prea ridicat al corupției. Trebuie să trecem 
dincolo de angajamente şi declaraţii politice. Parte- 
nerii noştri vor să se rezolve dosarele marilor rechini. 
La o întâlnire cu magistraţii, înainte să plece la 
Bruxelles, Traian Băsescu avertizase că nu vor mai 
veni bani de la Uniunea Europeană la Consiliul Su- 





perior al Magistraturii dacă dosarele trenează Ia fel 
de mult ca pe timpul „sistemului ticăloşit“. 

Baronesa Emma Nicholson ne-a criticat că nu 
deschidem dosarele pentru adopţia copiilor de că- 
tre străini, deşi tot ea ne critica altădată exact din 
aceleaşi motive. România este criticată şi pentru că 
a acceptat organisme agricole modificate genetic. 


Condoleezza Rice, 
fratele nostru de arme 


Condoleeza Rice, şefa diplomaţiei americane, 
a efectuat o vizită cu multe semnificații în patru țări 
europene: Germania, România, Ucraina şi sediul 
Uniunii Europene de la Bruxelles. Călătoria înaltu- 
lui demnitar s-a produs după ce scandalul închiso- 
rilor secrete ale serviciilor secrete americane de pe 
continentul european a dat în clocot. 

La Bucureşti, Condoleezza Rice şi Mihai Răzvan 
Ungureanu au semnat Acordul privind amplasarea 
bazelor militare americane la Mihail Kogălniceanu, 
la Babadag, Cincu şi Smârdan. Vor fi baze flexibile, 
cu un efectiv de maxim 4.000 de puşcaşi marini, cu 
toate categoriile de armament. Baza de la Kogălni- 
ceanu va deveni comandament regional al Pentago- 
nului. Acolo, statul român nu-şi 
poate exercita suveranitatea, con- 
form Acordului SOFA, semnat la 
30 octombrie 2001. Pentru a se 
fortifica frăţia de arme, de care 
vorbea Condoleezza Rice, în Le- 
gea 260 din 29 aprilie 2002, care 
ratifică Acordul amintit, se spune: 
„Pentru îndeplinirea angajamen- 
tului de apărare colectivă, Româ- 
nia îşi exercită voința suverană de 
a renunța la dreptul prioritar de 
exercitare a jurisdicției sale pena- 
le, în conformitatea cu paragraful 
3c al articolului VII din Acordul 
SOFA“. 

România îşi exercită voința 
suverană de a-i considera pe ame- 
ricani un fel de „terminatori“, 
care se situează deasupra oricărei 
legi naționale! Reamintim că 
Prostănacu a semnat un acord cu 
americanii, prin care România nu 
mai accepta Curtea Penală Inter- 
naţională de la Haga. Mai precis, 
forul european nu mai poate 





anul IV e nr. 35 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





urmări nici un american pe teritorioul național, 
indiferent ce delict ar săvârşi. 

România a cooperat cu multe firme americane 
de armamanet pentru construirea Centrului Opera- 
țional de Suveranitate Aeriană, a importat avioane 
de transport C-130, radare tridimensionale FPS- 
117, radare tridimensionale digitale Gap Filler, avi- 
oane fără pilot, simulatoare, stații radio. 


NATO cere plecarea Rusiei 
de pe Nistru 


La recenta reuniune de la Bruxelles, țările 
membre NATO au adoptat un document prin care 
solicită Rusiei să-şi retragă trupele şi armamentul 
din Transnsitria. Serghei Ivanov, ministru rus al 
Apărării, declarase că Moscova îşi va reconsidera 
politica militară din Transnistria după ce vor fi in- 
stalate baze americane în România. 

Regimul terorist, condus de Igor Smirnov şi 
susținut de Vladimir Putin, a organizat alegeri gene- 
rale pentru „sovietul suprem“ de la Tiraspol. Au par- 
ticipat observatori din Osetia, Abhazia şi deputați 
de la Moscova. Alegerile nu au fost recunoscute de 
nimeni. 

Pentru a patra oară, alegătorii din Chişinău au 
fost chemaţi la urne pentru a desemna un nou pri- 
mar. Absenteismul foarte ridicat a făcut ca şi acest 
scrutin să fie anulat. 

Traian Băsescu l-a primit la Cotroceni pe omo- 
logul Vladimir Voronin. El a promis că România va 
sprijini Basarabia pentru a scăpa de şantajul Rusiei, 
„oricât de mari ar fi problemele cu care se va con- 
frunta:. 


„Moldovenii nu sunt români“ 


Chiar dacă autorităţile de la Bucureşti nu s-au 
arătat niciodată receptive pentru unificarea Basara- 
biei cu România - un eveniment altfel natural pen- 
tru orice om rațional -, Vladimir Voronin la atacat 
pe prietenul Traian Băsescu tocmai pe această te- 
mă. Liderul de la Cotroceni afirmase recent foarte 
apăsat, în maniera sa inconfundabilă, că în cele 
două state există o singură naţiune - națiunea ro- 
mână. În replică, fostul general de miliție a repetat 
teza bolşevică, preluată de la Stalin: moldovenii nu 
sunt români. „Recensământul populaţiei, efectuat 
anul trecut în Republica Moldova, a arătat că 94% 
din populaţia băştinaşă se consideră moldoveni, nu 
români“, a subliniat Vladimir Voronin. Prin astfel 


de declaraţii, el riscă să provoace din nou înrăutăţi- 
rea raporturilor dintre români. În plus, preşedinte- 
le comuniştilor de la Chişinău a cerut României să 
semneze un tratat politic cu Republica Moldova, 
eroare pe care nici un politician de la Bucureşti nu 
ar putea s-o mai repete. 

Evident, Bucureştiul a trecut peste vechile ha- 
chiţe ale preşedintelui Vladimir Voronin şi a tratat 
incidentul cu detaşare. Românii de dincolo de Prut 
se confruntă şi aşa cu mari dificultăţi care ar putea 
spori şi pentru că Basarabia a fost izolată de țara 
mamă şi, implicit, de Uniunea Europeană, printr-o 
politică aberantă. 


Agenda aderării și accidentele 
de parcurs 


Un nou raport de monitorizare, referitor la 
România, elaborat de Pierre Moscovici, a trecut cu 
brio prin Comitetul de Afaceri Externe al Parlamen- 
tului European. Prezent la Bruxelles, ministrul Mi- 
hai Răzvan Ungureanu a declarat că domeniile de 
atenție maximă pentru actuala conducere de la Bu- 
cureşti ar fi independenţa totală a Justiţiei, toleran- 
ţa zero față de corupție, inclusiv cea la nivel înalt, şi 
consolidarea capacității administrative. În replică, 
raportul lui Pierre Moscovici arată că dosarele mari- 
lor corupți au tot fost mutate dintr-un sertar în altul, 
pe la diferite paliere ale Justiţiei. Olli Rehn, comisa- 
rul pentru extindere, s-a referit şi el din nou la co- 
rupţia endemică din România. 

Pe drumul spre UE, am mai bifat o acţiune: am 
constituit Departamentul Anti-fraudă, altceva decât 
Departamentul Naţional Anticorupţie. OLAF a aver- 
tizat că există politicieni români care şi-au însuşit 
fonduri europene, dar anchetele bat pasul pe loc 
fiindcă nu exista un nou departament. 


Dârele lui Milică 


În timp ce Traian Băsescu inaugura un nou cen- 
tru pentru arhivele bătrânei Securităţi, Emil Con- 
stantinescu umbla cu băţul printre uluci: venise cu 
un dosar cu care încerca să demosntreze că matro- 
zul a fost purtător de secure pe timpul Mult ubitu- 
lui. Adică, pe când se afla pe la Anvers, ar fi dat cu 
subsemnatul pe la Tudor Prostelnicu. Era secretul 
lui Polichinelle, însă ce nu pricepe fostul secretar cu 
propaganda de la Universitatea din Bucureşti este 
că pe români nu-i mai interesează asemenea lu- 
cruri. Cârmaciul-scorpion a trecut la contraatac: 





anul IV e nr. 35 


27 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





„Emil Constantinescu nu a lăsat nici o dâră ca pre- 
şedinte“. 

Falş! Falş! Falş! 

Dacă trecem peste sugestia că preşedinţii Ro- 
mâniei ar fi nişte gasteropozi băloşi, Emil Constan- 
tinescu a lăsat o dâră vizibilă din cosmos pentru 
istoria românilor. O dâră puturoasă, care angajează 
destinul unei întregi națiuni: 

- a aprobat şi a susținut bombardarea Belgra- 
dului, un precedent grav pentru poziția României 
în sud-estul Europei; 

- a semnat cel mai inept tratat politic cu 
Ucraina, chiar dacă ţara noastră nu era amenințată 
de nimeni şi chiar dacă nu avea trupe de ocupaţie în 
teritoriu. 

Şi pentru a se vedea că omul nu se dezminte, în 
ziua de 1 Decembrie 2005, la o emisiune realizată 
de Marian Oprea, Emil Constantinescu afirma des- 
chis: „Austria are mai multe drepturi istorice asupra 
Bucovinei, decât România“. „Ştefane, Măria Ta,/ Tu 
la Putna nu mai sta“... că vine Austria cu Milică, lide- 
rul regional. Nu trebuie să-l condamnăm prea as- 
pru, fiindcă mai avem mulți ca el. Traian Băsescu 
era în aceeaşi coaliție cu Milică şi nu am auzit să se 
fi opus tratatului cu Ucraina. 


Prostie cu ștaif academic 


Iar când prostiile coboară direct de la Acade- 
mia Română, ce să mai facă bieţii politicieni? 

În 2005, Academia Română a tutelat noul Dic- 
ționar ortografic şi ortoepic al limbii române. 
Această lucrare pretinde care ar fi formele de expri- 
mare corecte. Dicţionarul ne învaţă că exprimarea 
„Eu am mâncat cireşi“ este corectă. Aşteptăm cu in- 
teres să mâncăm pruni, perji, meri, peri... Mai mult, 
nici un şi nici o se scriu, după acest Dicţionar (pe 
care ne permitem sa-l ignorăm), „niciun“ şi „nicio“. 
Din păcate, unele publicaţii au şi adoptat formele 
recomandate de Dicţionar. 

Încă un exemplu prin care pretinşi intelectuali 
cultivă cunoştinţe sănătoase printre tinerii noştri 
aşa de derutaţi. Tot cu bani de la buget. Anca şi Ser- 
giu Şerban au tipărit un manual de Limbă şi Litera- 
tură Română pentru clasa a VII-a pe anul 2005. Aco- 
10, găsim balada „Paşa Hassan“ a lui George Coşbuc. 
Citez o strofă pentru introducerea în problemă: 
„Hassan, de mirare, e negru pământ;/ Nu ştie de-i 
vis ori aieve.-i./ El vede cum zboară flăcăii Sucevei./ 
El vede Ghiaurul că-i suflet de vânt/ Şi-n faţă-i pute- 
rile turcilor sînt/ Tăriile plevei“. 




















[/ i i | . | L i — 

Să vedem ce explicaţie oferă Anca şi Sergiu Şer- 

ban pentru copiii noştri. „Hassan era comandant 

turc al oştirii moldoveneşti, care a luptat la Călugă- 
reni împotriva lui Mihai Viteazul“. Sfinte Sisoe! 

O asemenea inepţie are avizul gânditorilor de 
la Ministerul Educaţiei Naţionale! Fraţilor, puneţi 
mâna pe carte, înainte să scrieți manuale cu care să 
prostiţi generaţii la rând. 

Nu întâmplător am oferit acest exemplu revol- 
tător. Elitiştii de la Ministerul Culturii ne coc ceva şi 
mai şi. Ei i-au propus Cârmaciului o nouă Cântare 
Europeană: „2006 - Anul lui Traian“. Este adevărat, 
în anul 106, Traian a reuşit să distrugă una din cele 
mai fabuloase civilizaţii europene. Este cea mai 
mare tragedie din istoria națiunii noastre, compara- 
bilă, poate, doar cu invazia sovietică şi cu comuniza- 
rea. Pentru noi, această tragedie trebuie comemora- 
tă, iar nu aniversată. Columna, care prezintă geno- 
cidul provocat de armata romană, este cea mai 
bună dovadă. 

În timp ce preşedintele României vizita Ame- 
rica, doctorul Napoleon Săvescu de la New York i-a 
sugerat lui Traian Băsescu să nu accepte circul Mi- 
nisterului Culturii. „Eu nu sunt istoric, dar din câte 
am învățat la şcoală, noi vorbim româneşte datorită 
romanilor“. Doctorul Săvescu a încercat să-l convin- 
gă pe Patriarhul Teoctist că Traian este cel mai si- 
nistru anticrist din istorie. Atunci a fost ucis şi Sfân- 
tul Ignatie, pe care românii îl sărbătoresc în ziua de 
Ignat, la solstiţiu, prin tăierea porcilor, ca sacrificii 
pentru Soarele neînvins. 





28 


anul IV e nr. 35 


SOCIETATE 


ROSI 





Greva dascălilor a trecut, 
motivele ci rămân 


Analiza recentei greve din învățământ riscă să se înece în 
flecăreală, în sofisme şi în calomnii, când, de fapt, ar trebui să 
devină obiectul unei profunde meditații în România. 


Daniel Mazilu” 





răspunsul dat la o întrebare simplă: greva 
este motivată serios? Profunzimea unei gre- 
ve nu e dată, cred, de durata ei, ci de natura pro- 
blemelor care au generat-o ori, dacă vreți, de dura- 
ta necesară rezolvării acestora. Pentru a fi rezolva- 
te, problemele trebuie să nu fie false probleme, să 
fie corect puse, să fie corect înţelese, să aibă soluții 
posibile şi concrete. Greava din învățămînt a fost 
rezultatul unei împletiri de nemulțumiri rostite şi 
nerostite. Cele rostite au fost fie rău expuse (repre- 
zentanţii greviştilor au folosit, din câte cunosc, so- 
fisme, forțați şi de impasul în care au ajuns, şi une- 
ori şi calomnii), fie corect expuse, dar neînțelese, fie 
au fost înțelese, dar au fost considerate exagerări, 
hiperbolizări ori aberaţii economice (cărora li s-a 
răspuns, în grabă, prin arătarea „catastrofei“ numi- 
tă inflaţie). Însă, profunzimea acestei greve, cea mai 
gravă din ultimii 15 ani, se regăseşte prea puţin în 
mesajul nemulțumirilor făcute publice. Explozia 
socială se datorează nemulțumirilor nerostite. S-a 
umplut paharul. Să vedem, cumva, de ce şi cu ce. 
Afirm mai întâi că această grevă a avut cele mai 
tari premise pentru a fi ceea ce a fost. Pe de o parte, 
creşterea gradului de sărăcie în țară şi, pe de altă par- 
te, apropierea integrării în U.E. cu toate consecin- 
țele ei pentru M.E.C. şi angajaţii săi. Alături de aces- 
te cauze „obiective“, să reținem şi cele două supozi- 
ţii întâlnite în gândirea profesorilor. Prin natura 
muncii lor, profesorii au despre ei opinia că repre- 
zintă o „categorie socială“ mai bine informată cu 
privire la mersul lucrurilor, deci şi cu privire la efec- 
tele integrării, decât alte „categorii“; de aici tulbura- 
rea colectivă şi spaima că vor deveni sigur codaşii 
sociali cu „salariile de mizerie“ pe care le au unii. 


r trebui ca această analiză să pornească de la 


Ri 
ex-profesor 


Apoi, considerându-se intelectuali, au părerea că 
sunt batjocoriţi în aceste vremuri ale şmecherilor 
şi/ sau politicienilor. 


Cauzele revoltei 


Revenind la cauzele grevei, consider că nemul- 
țumirile din învățâmântul preuniversitar sunt mai 
multe şi mai ample decât cele din cel universitar. 
Iată-le, prima dată, succint, pe cele ale universitari- 
lor şi studenţilor: prin trecerea la noul sistem de stu- 
dii de trei ani, profesorii au pierdut ore, deci bani; 
decalajul dintre salariile profesorilor şi cele ale 
începătorilor (preparatori, asistenți) este, cred, de 
6-7 ori, generând nemulțumiri; așa-zişii „dinozau- 
rii“ ai sistemului ocupă posturile tinerilor şi „sără- 
cesc“ bugetul instituțiilor, lipsesc fondurile pentru 
cercetare şi deplasare (granturi etc.); taxele de şco- 
larizare pentru studenţi cresc anual, iar bursele de 
studiu şi cele sociale, nu; condiţiile din biblioteci, 
laboratoare şi săli de curs rămân constant proaste 
în ciuda taxelor mărite; plățile pentru chirii cresc 
vertiginos în vreme ce condiţiile din majoritatea că- 
minelor amintesc de închisorile din evul mediu. 

Să vedem acum ce se întâmplă în învățământul 
preuniversitar. 

Banii sunt puţini, în realitate şi în primă 
instanță, nu pentru cât de mult muncesc profesorii 
şi pentru cât de buni sunt ei, ci pentru a acoperi cos- 
turile zilnice din România. Problema valorii lor e al- 
ta şi cine o poate judeca? Mă întreb însă în ce fel s-ar 
îmbunătăţi un profesor slab pregătit şi venit din 
nevoie în învățământ dacă i s-ar dubla salariul? Ba- 
nii puţini sunt uneori şi rău distribuiţi profesorilor 
prin falsificarea şi hiperbolizarea meritelor când se 
acordă vestitele salarii de merit şi celelalte „plo- 
coane“. Căci, trebuie să recunoaştem, unii primesc 
salarii de merit de la directori şi nu de la consiliul 





anul IV e nr. 35 


29 


ROST 


SOCIETATE 








profesoral, pentru diferitele „servicii extraşcolare“. 
Cererea de bani trebuie înțeleasă economic, prin 
împletirea dintre cheltuielile uzuale crescute, aflate 
în creştere, şi cele specifice majorităţii personalului 
din sistemul de învățământ. Or, aici, majoritare 
sunt femeile. Cineva spunea despre admirabilele fe- 
mei că sunt nişte „trestii cheltuitoare“. Să fi avut 
dreptate? 

Lipsa satistacţiilor profesionale. Reforma învă- 
țământului a fost un fiasco. Probabil şi pentru că 
unii profesori înțeleg prin reformă schimbarea 
doar a celorlalți. În şcoala contemporană, cercurile 
metodologice au devenit adevărate „chermeze“, 
foarte costisitoare, de a căror organizare şcolile şi 
profesorii fug ca de gripa aviară. Olimpiadele nu au 
scăpat nici ele de micile aranjamente post-decem- 
briste. Cursurile de formare continuă sunt recepta- 
te de profesori drept momente de plictiseală, mas- 
teratele au devenit motive pentru noi rate de plătit. 
Frauda şi corupția nu sunt străine de examenele de 
admitere. În fine, cheful elevilor de studiu a dispă- 
rut precum a dispărut subit lupul în Anglia. Orele, 
în multe situații, nu mai pot fi altceva decât obosi- 
toare monologuri pseudo-ştiinţifice. 


Autonomia şcolară. Şi reformele privind înca- 
drarea profesorilor după 2007 au provocat un ade- 
vărat cataclism. Dispariţia statutului de titular echi- 
valează, pentru cei mai mulți dintre titulari, cu izgo- 
nirea din rai. Profesorii zic că vor fi „la mâna direc- 
torilor“. Servilismul va atinge, probabil, cote incre- 
dibile. Cei deja supuşi își freacă mâinile de bucurie 
şi-i mulțumesc Uniunii Europene pentru un aşa no- 
roc. Statutul personalului didactic nu face nici cât o 
ceapă degerată în ochii guvernanților (dar nici a 
unor profesori). Inspectorii şi directorii de şcoli 
sunt schimbaţi sau menţinuți nu datorită „calități- 
lor profesionale, manageriale şi morale“ [vezi Sta- 
tutul, cap. II, art. 21(1)], ci datorită abilităţilor de 
mergători pe sârma politică, de traseişti, de spon- 
sori în campanii etc. Cu această presiune politică pe 
cap, prea puţini directori mai rămân şi oameni. 
Cine poate şti în România numărul profesorilor 
umiliți, maltrataţi, şantajaţi, în fel şi chip, de către 
directorii lor? Bugetarii sunt un fel de supuși ai gu- 
vernului. Relaţia dintre acesta şi M.E.C. este, auzim 
în aceste zile, una de neîncredere după ce, în esen- 
ță, este una de supunere. „Stăpânul“ îşi suspectează 
supuşii de cârcoteli şi nesinceritate, iar „supușii“ îşi 
acuză „stăpânul“ de „adulter financiar“, în condiții- 
le în care, - „supuşii“ ar trebui să o ştie - , „stăpâ- 
nul“ nu are o singură „soţie bugetară“ de întreţinut, 
ciun întreg harem. Învățământul - „prioritate secun- 
dară“. Trădat şi părăsit, „învățământul românesc“ se 
plânge că nu (mai) este o prioritate naţională. Dar 
vai! Nu a fost niciodată aşa ceva, pentru simplul mo- 
tiv că, la noi, guvernele, fără excepție, nu au avut pri- 
orități, ci urgențe, presiuni interne (mineriade) ori 
externe (integrări, acorduri financiare etc.). 

Orice grevă e limitată, iar profesorii ştiu asta 
privind în portofel. Cine nu ştie, de la Marx cetire, 
că guvernul - el spunea „capitalistul“ - poate trăi 
mai mult timp fără profesori decât pot trăi profe- 
sorii fără guvern? De aici faptul că aspectul grevei a 
devenit unul al unei lupte „care pe care“. 

Reforma radicală nu mai poate fi amânată. 
Probabil în cei mai mulți dintre profesori există ne- 
voia unei schimbări profunde, a unei îmbunătățiri. 
Răbdarea le-a ajuns Ia sfârşit. Această uriaşă sarcină 
a schimbării (etern-promisă) stă dincolo de orice 
grevă, de orice mărire a salariilor. Fericiţi cei care o 
resimt în modul cel mai acut! Rămâne să judecaţi şi 
dvs, dacă mai e cazul să ne grăbim cu aprecierile, 
etichetările şi concluziile când ne referim Ia acest fe- 
nomen social recent. Consider, în final, că greva are 
clar aspectul unui mesaj ultim: Aşa nu se mai poate! 





anul IV e ar. 35 


CEALALTĂ ROMÂNIE 


ROSI 





Un episod din lupta lui 
Voronin contra românilor 


Preşedintele comunist al Republicii Moldova a mai făcut un gest neo- 
brăzat la adresa poporului român. Chiar în ajunul sărbătoririi zilei 
naţionale a României, el a convocat o şedinţă cu factori de decizie din 
Parlament şi Guvern în problema implementării cursului de istorie 


integrată în învățământul preuniversitar. 
Andrei Vartic 





e înseamnă această implimentare pentru 

care s-au şi tipărit manualele? Înseamnă în- 

locuirea manualului de istorie a românilor 
cu o istorie a nimănui. Înseamnă distrugerea con- 
ştiinţei istorice a tinerii generaţii. Înseamnă crearea 
unor oameni debusolaţi, fără nici o legătură cu țara 
unde s-au născut, fără nici o încredere în uriaşul 
potențial patriotic al acestei țări. Înseamnă, în fond, 
o palmă dată spațiului multicultural european, 
fiindcă în acest spaţiu nimeni nu poate fi prezent 
dacă nu are fața sa etnică şi culturală. 

A fi rus înseamnă să vorbeşti ruseşte, să cânți 
ruseşte, să te mândreşti cu Ceaicovski sau Ana Ah- 
matova. A fi neamţ ce înseamnă? Să vorbeşti germa- 
na, să te mândreşti cu Bach şi Hegel, să cânți nem- 
țeşte, să te mândreşti cu berea nemţească... A fi ro- 
mân înseamnă să vorbeşti româneşte, să cânţi Doi- 
na, să joci hora strămoşească, să te mândreşti cu 
Eminescu şi Enescu... Noi, aici în Basarabia tocmai 
asta suntem. Majoritatea covârşitoare, 80 de pro- 
cente, o majoritate impunătoare pentru oricare stat 
european, vorbim româneşte, cântăm Doina, jucăm 
hora strămoşească, ne mândrim cu Eminescu şi 
Enescu. Cum e posibil să fim alții decât poporul ro- 
mân? Aşa cum vrea cu disperare Vladimir Voronin. 
Nu e posibil. Nu este nici o delimitare în plan geo- 
grafic, etnografic, istoric, cultural, lingvistic de po- 
porul român trăiitor în hotarele actuale ale Româ- 
niei. De ce, atunci, tocmai în preajma zilei naţionale 
a României, preşedintele R. Moldova insultă popo- 
rul român din Basarabia scoţându-i istoria din 
şcoli? Răspunsul este simplu. Fiindcă urăşte popo- 
rul român, urăşte continuitatea noastră istorică, 
unitatea noastră culturală, profunzimea noastră 
lingvistică, bunătatea noastră proverbială şi, mai 
ales, aşezarea noastră în contextul european. Mai 
putem presupune că gestul actual al preşedintelui 


moldovean este o încercare disperată de a arăta 
Moscovei că este antiromân convins, pentru a cum- 
păra gaze la preţul actual. Sau că e, pur şi simplu, un 
gest urât contra României. Că actul lui este un fel de 
mulțumire voroniniană pentru energia electrică pe 
care statul român ne-o furnizează pe degeaba. Că 
acțiunea lui neobrăzată face parte din acelaşi plan 
de distrugere a identității noastre culturale şi națio- 
nale, plan prin care s-a realizat şi dicționarul moldo- 
român, şi hăituirea României prin organizaţiile in- 
ternaţionale, şi uzurparea conştiinţei naţionale ro- 
mâneşti prin diavolească ideologie comunistă. Fap- 
tul că această şedinţă deplorabilă, care urmărea 
scoaterea manualului de istorie a românilor din 
programul şcolar, a fost convocată de Voronin ime- 
diat după vizita sa la Moscova, chiar în preajma Zilei 
naţionale a României şi a unei noi întâlniri cu preşe- 
dintele României spune totul despre aşa-zisele 
relații prieteneşti dintre Vladimir Voronin şi Traian 
Băsescu. Logica elementară europeană ne spune să 
nu ne lăsăm provocaţi de urâciunea lui şi să nu 
uităm că 1 decembrie este Ziua Naţională a tututror 
românilor. Şi ce putem dori noi, basarabenii, țării 
noastre sfinte, dulcii Românii? La trecutu-i mare, 
mare viitor. Conştientizarea locului pe care poporul 
român îl are, de la Bunul Dumnezeu, în rânduiala 
lumii... Cu ce ne deosebim, noi, românii, de nemți? 
Sau de francezi? Cât de tare ne-ar universaliza glo- 
balizarea, noi putem face faţă provocărilor lumii în 
care trăim doar cu bunurile noastre culturale şi cu 
limba noastră românească. Aceasta este regula de 
ființare a omului. Fie el rus, neamț, evreu sau fran- 
cez. Ce mai putem dori noi sfintei Românii? Mai 
multă compasiune pentru Basarabia. Pentru par- 
tea de ţară în care poporul român s-a născut exact 
atunci când el a apărut în istorie şi pe valea Mure- 
şului, şi pe a Argeşului, şi pe cea a Siretului. Pentru 
partea de ființă care a suferit atâta ca întregul po- 
por român să-şi merite istoria sa. 





anul IV e nr. 35 


31 


ROST 


SUB LUPĂ 





Biserica Ortodoxă 
Română şi Noua Europă 


Integrarea României în supra-statul Uniunea Europeană va influența major toate 
domeniile vieţii şi activității poporului nostru. Evident că şi viața religioasă din 
România va (i supusă diferitelor intluențe şi presiuni venite din spaţiul european. 
În context, avem nevoie de o înnoire în BOR, în sensul întoarcerii la Tradiţie, la 
Scrierile Sfinţilor Părinţi, la canoanele Sinoadelor Ecumenice, într-un cuvînt la 
adevărul evanghelic. Pe de altă parte, trebuie să cunoaștem bine lumea în care 
intrăm, pentru ca Biserica Ortodoxă Română să identitice cel mai potrivit discurs şi 
cel mai eficient mod de manifestare, aşa încît să rămînă pe o poziție de influență 


atât în statul român cît şi în supra-statul UE. 


Marcel Răduţ Seliște 


nul 2005 a fost anul unor evenimente im- 
 portante pentru Biserica Ortodoxă Română: 

a fost relansată dezbaterea proiectului legii 
cultelor, iniţiativa construirii Catedralei Mântuirii 
Neamului şi-a dobândit dimensiuni mai aproape de 
firesc în urma confruntărilor cu factorul politic ori 
cu aripa umanistă şi non-creştină a societăţii civile, 
cazul Tanacu a dezvăluit serioase probleme de 
structură şi atitudine la nivelul administrației bise- 
riceşti, iar alegerile pentru Scaunul de Mitropolit al 
Ardealului au demonstrat că în Sfântul Sinod al Bi- 
sericii există două mari curente de opinie şi de inte- 
rese, relativ opuse, pro-ecumenismul şi pro-tradițio- 
nalismul şi care susţin la viitoarea candidatură pen- 
tru funcția de Patriarh două personalități cu poten- 
țial diferit, simboluri ale unor modele de viitor pen- 
tru Biserica noastră. 

















În 2006, Biserica este chemată să rezolve pro- 
bleme complexe şi dureroase, probleme pe care si- 
tuațiile sus-amintite le-au prefigurat. O reformă în 
sensul creştin-ortodox al cuvântului este absolut 
necesară în Biserica noastră. Întoarcerea la buna- 
măsură a canoanelor Sinoadelor Ecumenice, relan- 
sarea catehizării poporului al cărui suflet este afec- 
tat de superstiții ori de o falsă şi politeistă înțelege- 
re a creştinismului în dauna trăirii profunde a dog- 
melor Bisericii, rescrierea strategiei misionare a Bi- 
sericii pornind de la evidenţa faptului că societatea 
românească este o societate de tip urban şi nu de tip 
rural, realitate care solicită din partea preoților me- 
tode de misiune total diferite decât cele arhaice - 
tributare unei viziuni romantice şi false despre aşa- 
zisul sat românesc tradiţional -, renunțarea la men- 
talitatea bizantino-fanariotă care macină moralita- 
tea ierarhiei noastre preoțeşti, clarificarea relaţiilor 
financiare cu Statul şi disciplinarea administrării 
propriilor resurse financiare de la nivelul parohii- 
lor, trecerea de la asistența socială realizată prin 
proiecte naţionale ori regionale faraonice Ia filan- 
tropia, iubirea de om practicată simplu, dar eficient 
în parohie, dezvoltarea unui corp specializat de ma- 
nageri care să administreze corespunzător şi să în- 
mulțească averea Bisericii, în condiţiile economiei 
de piață, crearea unei structuri mass-media naţio- 
nale deţinută de Biserică şi definirea clară a repere- 
lor teologice şi ştiinţifice ale activităţii comunității 
oamenilor de ştiinţă creştini, comunitate încă fira- 
vă şi lipsită, cu notabile excepţii, de continuitate în 
cercetare şi de curajul afirmării tezelor ştiinţifice 





32 


anul IV e nr. 35 


SUB LUPĂ 


ROSI 





creştine, precum creaționismul, în fața ştiinţei atee, 
acestea şi multe altele sunt problemele ce ar fi nece- 
sar să se regăsească pe agenda de lucru a Sinodului 
Bisericii noastre pentru 2006. 

Alternativa la o astfel de reformă nu poate fi 
decât împietrirea Bisericii într-o frumoasă, dar lipsi- 
tă de viață ipostază de monument închinat unui tre- 
cut glorios şi asumarea unei ineficiențe falimentare 
în administraţia bisericească şi mai ales în activita- 
tea misionară şi filantropică la care suntem chemaţi 
de Mântuitorul nostru lisus Hristos. 


Contextul religios în diferite 
state europene 


Reforma creştin-ortodoxă, care reprezintă, 
de fapt, reîntoarecerea la originile sănătoase ale 
creştinismului este doar una din încercările ce 
stau în fața fiecăruia dintre noi, cei care suntem 
membri ai Bisericii Ortodoxe Române. Presiunile 
unei posibile crizei interne vor fi amplificate de 
presiunile venite din exterior din partea contex- 
tului religios existent în general în Europa şi în 
special în statele Uniunii Europene. Cunoaşterea 
şi înțelegerea acestui context ne vor ajuta să 
negociem mai eficient cu reprezentanţii Statului 
şi să poziționăm corespunzător mesajul şi activi- 
tatea generală a Bisericii noastre pe tabla de şah 
a intereselor politice, economice şi religioase din 
Europa. 

În paginile următoare am încercat să descriem 
situaţia relaţiilor dintre organismele bisericeşti şi 
religioase, pe de o parte, şi administraţia din diferi- 
te state ale Europei, pe de altă parte, în baza inter- 
pretării informaţiilor cuprinse în Raportul Interna- 
țional privind Libertatea Religioasă pentru anul 
2005 (International Religious Freedom Report 
2005 abreviat în continuare IRFR 2005) realizat de 
Biroul pentru Democraţie, Drepturile Omului şi 
Muncă din cadrul Departamentului de Stat al SUA. 
Subliniem faptul că acest raport, deşi documentat 
conform standardelor unei cercetări ştiinţifice, ră- 
mâne totuşi un instrument prin care SUA îşi promo- 
vează interesele şi propria viziune asupra libertăţii 
religioase şi demnităţii ființei umane, viziune dis- 
cutabilă din perspectiva ortodoxiei. Din acest motiv 
am căutat să utilizez doar informaţiile oferite, infor- 
maţii care au ca surse rapoarte naţionale ale unor 


instituţii din ţările în discuţie, evitând inserarea 
comentariilor pe care autorii le fac pe marginea li- 
bertăţii religioase. Informaţiile cuprinse în IRFR 
2005 le-am completat cu date din diferite alte surse, 
cum ar fi Constituţiile statelor respectivel. 


Biserici de Stat 


În cadrul dezbaterilor de la noi din ţară cu pri- 
vire la dobândirea/redobândirea de către Biserica 
Ortodoxă Română a statutului de Biserică națională 
ori de biserică de stat au fost aduse numeroase ar- 
gumente pro şi contra, iar în multe situaţii s-a făcut 
referire la contextul european care ar favoriza unul 
sau altul dintre cele două puncte de vedere. În Euro- 
pa întâlnim state în a căror legislaţie, în mod expli- 
cit, se proclamă o entitate bisericească drept biseri- 
că de stat ori biserică principală susţinută în mod 
direct şi exclusiv de către stat. 

Situaţia din aceste state, conform datelor IRFR 
2005, se prezintă astfel: 

Danemarca 

Constituţia Statului Danemarca?, adoptată la 5 
iunie 1953, stabileşte prin articolul 4 că Biserica 
Evanghelică Lutherană este biserică de stat şi este 
susținută de către stat. La 1 ianuarie 2005, 83,2% 
din populaţie aparținea cel puţin declarativ de Bise- 
rica Evanghelică Lutherană, însă doar aproximativ 
3% dintre credincioşii danezi participă regulat la 
serviciile religioase săptămânale, majoritatea cre- 
dincioşilor fiind prezenţi în biserică doar la ocazii 
precum căsătoria, botezul, înmormântarea ori la 
marile sărbători de peste an. 

A doua comunitate religioasă ca mărime din 
Danemarca este Comunitatea Musulmană, cu un 
procent de 3,5% din populaţie, urmată de alte co- 
munități precum Catolicii (35.000 de credincioşi), 
Martorii lui lehova (15.000 de membri), Comunita- 
tea Iudaică (7.000 de membri), Baptişti (5.500 de 
membri). 

Biserica Evanghelică Lutherană este singura 
organizaţie religioasă din Danemarca cu drept de a 
obţine fonduri direct de la sistemul de taxe al statu- 
lui. Aproximativ 12% din fondurile acestei biserici 
reprezintă subvenţii directe primite de la stat, iar 
restul fondurilor provin din taxele plătite benevol 
de membri bisericii prin intermediul sistemului de 
taxe al statului. 


1 Recomand cititorilor noştri să viziteze situl Departamentului de Stat al SUA pentru a citi textul integral 
al raportului la adresa http;//www.state.gov/g/drl/rls/irf/2005/ 


2'Textul integral al constituţiei poate fi studiat la adresa http;//www.oefre.unibe.ch/law/icl/da00000_.html 





anul IV e nr. 35 


33 


ROST 


SUB LUPĂ 





Grecia 

Constituţia Grecieis, adoptată la 11 iunie 1975, 
prevede la articolul 3, alineatul 1 că religia predo- 
minantă în Grecia este religia Bisericii Ortodoxe 
Răsăritene a lui Hristos. 97% dintre greci se declară 
creştini ortodocşi, iar alături de aceştia trăiesc în 
Grecia şi membri ai altor credințe precum Vechi- 
Calendariştii (aproximativ 800.000 de persoane), 
turci Musulmani (aproximativ 100.000 de per- 
soane), Catolici (aproximativ 50.000 de credin- 
cioşi), Protestanţi (aproximativ 30.000 de persoa- 
ne) ori Martori ai lui lehova (aproximativ 50.000 de 
persoane). În 2004, guvernul Greciei a adoptat o 
lege care prevede desființarea treptată până în 
2007 a taxelor pe veniturile realizate de Biserica Or- 
todoxă Greacă. Conform IRFR 2005, liderii diferite- 
lor culte eterodoxe din Grecia au protestat împotri- 
va unei astfel de măsuri considerată discriminato- 
rie şi în urma discuţiilor purtate cu guvernul s-a 
ajuns la concluzia că orice cult poate beneficia de 
prevederile acestei legi pe baza unei examinări 
juridice prealabile. 

Norvegia 

Constituţia Norvegiei, adoptată la data de 17 
mai 1814 şi completată cu amendamentele aduse 
până la 23 iulie 1995, stabileşte la art. 2, alin. 2 că 
religia Evanghelică Lutherană trebuie să rămână re- 
ligia de stat a Norvegiei. Alineatul 2 cuprinde şi o 
prevedere interesantă care cu siguranță că în Româ- 
nia ar stârni protestele vehemente ale celor ce s-au 
erijat în mari apărători ai Drepturilor Omului, anu- 
me obligaţia ca locuitorii Norvegiei practicanți ai 
religiei evanghelice lutherane să-şi educe copiii în 
aceeaşi religie. 83% dintre norvegieni sunt membri 
ai Bisericii Evanghelice Lutherane, restul populaţiei 
practicând religii diferite precum unele forme ale 
Protestantismului, religia Musulmană, religia Cato- 
lică, Iudaism şi altele. 

Biserica Evanghelică Lutherană este biserică 
de stat şi prin constituție Regele este obligatoriu 
membru al acestei biserici altături de cel puţin ju- 
mătate dintre membri guvernului. 

Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de 
Nord 

În Marea Britanie există două bisericii de stat: 
Biserica Angliei sau Biserica Anglicană şi Biserica 
Scoției sau Biserica Presbiteriană. Conform ultimu- 


lui recensământs, realizat în 2001, compoziţia reli- 
gioasă a populaţiei britanice este următoarea: 72% 
din locuitori se declară Creştini, 15,5% declară că 
nu au o religie anume, 2,7% se declară Musulmani, 
7,3% nu au răspuns la întrebare, iar restul s-au de- 
clarat membri ai unor diferite religii (Iudaism, Hin- 
duism etc.). 

Deşi sunt declarate biserici de stat, Biserica An- 
glicană şi Biserica Presbiteriană nu sunt finanțate 
de stat, aflându-se în aceeaşi situaţie ca şi celelalte 
culte minoritare. Statul finanţează în mod special 
activităţile de conservare şi restaurare a bisericilor 
şi clădirilor de importanţă culturală şi istorică apar- 
ținând cultelor şi contribuie cu fonduri la funcţio- 
narea şcolilor de credinţă înființate şi administrate 
de către culte. 

Finlanda 

Conform legii, în Finlanda există două biserici 
de stat, Biserica Evanghelică Lutherană şi Biserica 
Ortodoxă. Constituţia țării, adoptată la 11 iunie 
1999 şi intrată în vigoare la 1 martie 2000, stabileş- 
te în capitolul 76 că prevederile legate de organiza- 
rea şi administrarea Bisericii Evangelice Lutherane 
sunt cele cuprinse în Actul Bisericii. În Finlanda pri- 
mul Act al Bisericii, de fapt o lege prin care se regle- 
mentează relaţiile dintre biserică şi stat, a fost adop- 
tat în 1869. Începând cu 1993, conţinutul acestei re- 
glementări juridice a fost supus unor modificări im- 
portante. Astfel, dreptul de a propune, a dezbate şi 
a vota în Parlament proiecte de legi cu privire la re- 
laţiile statului cu Biserica Evanghelică Lutherană a 
fost extins de la parlamentarii membri ai Bisericii la 
toți membrii Parlamentului Finlandei, indiferent 
dacă sunt sau nu lutherani. Pe de altă parte, Biserica 
a dobândit dreptul de a dispune independent, la ni- 
velul Sinodului, asupra normelor ce reglementează 
problemele interne de organizare şi administrare. 
La sfârşitul lui 2004, 83,6% dintre finlandezi se de- 
clarau membri ai Bisericii Evanghelice Lutherane, 
iar 1% au declarat că aparțin de Biserica Ortodoxă 
din Finlanda. Această Biserică are o situaţie aparte. 
După cel de-al doilea război mondial, Finlanda a 
fost obligată să cedeze Uniunii Sovietice regiunile 
Sortavala şi Ladoga Karelia, astfel că Biserica Or- 
todoxă a pierdut 90% din proprietăţile sale şi apro- 
ximativ 70% dintre ortodocşii finlandezi au fost 
evacuaţi de autorităţile sovietice şi trimişi în exil. 


3'Textul integral al constituţiei poate fi studiat la adresa http://www.oefre.unibe.ch/law/icl/gr00000_.html 

4 Textul integral al constituţiei poate fi studiat la adresa http://www.oefre.unibe.ch/law/icl/n000000_.html 

5 Informaţii complete cu privire la acest recensământ se pot obţine la adresa http;//www.statistics.gov.uk/census/ 
S'Textul integral al constituției poate fi studiat la adresa http://www.oetre.unibe.ch/law/icl/fi00000_.html 





34 


anul IV e nr. 35 


SUB LUPĂ 


ROST 





Între anii 1950 - 1960, guvernul finlandez a alocat 
în temeiul Actului de Reconstrucţie fonduri sub- 
stanţiale pentru reconstrucţia de biserici şi reorga- 
nizarea fostelor parohii ortodoxe pierdute ca 
urmare a cedărilor teritoriale. Cu toate acestea, în 
aceeaşi perioadă Biserica Ortodoxă a cunoscut o 
scădere severă a numărului de credincioşi, ca urma- 
re a căsătoriilor mixte între ortodocşi şi lutherani. 

Fondurile pentru funcţionarea bisericilor şi 
cultelor din Finlanda se obțin prin colectarea de că- 
tre acestea a unui procent cuprins între 1% şi 2% 
din venitul realizat de către credincioşi. Cetăţenii 
finlandezi au dreptul de a renunța la această plată 
prin intermediul unei notificări oficiale depusă la 
organul fiscal, din acel moment considerându-se că 
persoana nu mai aparţine oficial de biserica respec- 
tivă. În Finlanda se află în discuţie o inițiativă legis- 
lativă conform căreia, din 2007, cultele ar urma să 
primească o subvenție de la stat în valoare de 5 
euro pentru fiecare membru înscris oficial. Din 
2003, datorită simplificării procedurilor de părăsi- 
re a Bisericii, un număr tot mai mare de finlandezi 
au renunțat la calitatea de membru al Bisericii 
Evanghelice Lutherane. În 2004, conform datelor 
IRFR 2005, aproximativ 27.000 de finlandezi au pă- 
răsit biserica pentru a nu mai fi obligați să plătească 
impozitul de membru. 

Din această scurtă prezentare a situaţiei biseri- 
cilor de stat europene reiese faptul că biserica de 
stat nu reprezintă pentru Europa nici o tradiţie şi 
nici un model general. Chiar şi în cazul Greciei - 
exemplul cel mai uzitat de către adepţii transfor- 
mării Bisericii Ortodoxe Române în biserică de stat 
- există semnale evidente că privilegiile Bisericii 
Ortodoxe sunt tot mai grav puse în pericol atât de 
criza morală de la nivelul conducerii, a cărei exis- 
tență a fost dovedită de scandalurile de corupție ori 
cu conotaţii sexuale de la începutul lui 2005, în care 
au fost implicați membri de marcă ai ierarhiei orto- 
doxe greceşti, cât şi prin presiunile de natură econo- 
mică şi civică venite din partea supra-statului Uniu- 
nea Europeană. 

Modelele de organizare a unei biserici de stat 
existente în Norvegia şi Danemarca sunt doar ex- 
cepții, fără a avea trăsături care să le facă apte de 
multiplicare în Europa ori mai ales de adaptare în 
România. Principala cauză care face ca aceste mode- 
le să fie inaplicabile la noi în ţară este aceea că cele 
două state sunt monarhii şi în ambele situații mo- 
narhul este garantul bisericii respective. Puternica 
întrepătrundere sădită în sufletele acestor popoare 


de-a lungul istoriei între credința în Dumnezeu şi 
loialitatea faţă de rege, faptul că regele este unsul 
lui Dumnezeu - sunt elemente care lipsesc spectru- 
lui politic şi religios din România. Ierarhia Bisericii 
noastre va înțelege abia după momentul 1 ianuarie 
2007 că eşecul proclamării Regatului România şi 
neimplicarea în dezbaterile privind forma de orga- 
nizare a statului, care au avut loc în primii ani de 
după decembrie 1989, au consecințe negative nu 
numai pentru ritmul de evoluție a poporului nostru 
spre clădirea unui stat european modern, ci mai 
ales pentru existența şi activitatea Bisericii în comu- 
nitate. Republica laică şi aproape atee care este Ro- 
mânia anului 2006 nu va permite existenţa unei bi- 
serici de stat şi poate nici măcar a unei biserici pre- 
dominante. Situaţia din Finlanda poate fi un exem- 
plu de model de reglementare a relaţiei între stat şi 
o biserică de stat. Totuşi, rămânem la opinia că în 
România nu sunt semnale care să ne facă să sperăm 
că se va urma un astfel de model, aceasta şi numai 
dacă ne gândim la proiectul privind legea cultelor 
aflat în Parlament. 

În măsura în care o reaşezare a relaţiei Bisericii 
noastre cu statul ne va fi nefavorabilă, credem că nu 
este lipsit de interes să aflăm care este situaţia unei 
biserici care de curând şi-a pierdut privilegiile în 
fața statului. Suedia cunoaşte un asemenea caz. 
Conform IRFR 2005, în 2000, Biserica Suediei, bise- 
rică ce aparţine comunităţii europene lutherane, s-a 
separat de stat, pierzând titulatura de biserică de 
stat şi beneficiile aferente. Aproximativ 78,3% din- 
tre suedezi sunt membri ai acestei biserici. Statul 
finanţează parțial toate cultele oficial recunoscute 
în Suedia fie prin alocare directă de fonduri, fie prin 
intermediul sistemului național de taxe. Un aspect 
interesant al evoluției acestei biserici care s-a sepa- 
rat de stat doar de câţiva ani este acela al părăsirii 
bisericii de către un număr tot mai mare de credin- 
cioşi datorită obligaţiei de a plăti 1,19% din totalul 
veniturilor ca taxă în beneficiul bisericii, în temeiul 
calităţii de membru. Astfel, în 2004 aproximativ 
79.000 de persoane au părăsit biserica din acest 
motiv, refuzând să mai achite taxa respectivă. În 
acelaşi an, criza Bisericii Suediei s-a accentuat prin 
faptul că au fost botezați doar 68,5% dintre copiii 
aparținând familiilor de credincioşi, iar dintre co- 
piii ajunşi la vârsta confirmării au participat la 
această ceremonie doar 37,6%, faţă de un procent 
de 80% corespunzător lui 1970. 

Dacă în situaţia unei țări precum Suedia, cu- 
noscută pentru nivelul ridicat de trai şi pentru stan- 





anul IV e nr. 35 


35 


ROST 


SUB LUPĂ 





dardele înalte de viaţă economică, socială şi cultu- 
rală, s-a manifestat o reacţie de renunțare la aparte- 
nența formală la biserică datorită cuantumului ta- 
xei datorate, cred că este uşor să ne închipuim care 
va fi reacţia populaţiei româneşti supusă severității 
unui sistem absurd de taxe şi impozite în cazul în 
care Biserica sau statul vor iniţia şi aplica un sistem 
de impozitare în beneficiul cultelor, aceasta şi pe 
fondul părerii cvasi-generale că membrii clerului 
sunt deosebit de bogaţi în raportul cu masa credin- 
cioşilor. Cred că semi-eşecul colectării în folosul Bi- 
sericii noastre a procentului de 1% din impozitul pe 
venit datorat de către cetăţeni statului, procent de 
care românii au avut posibilitatea să dispună şi să-l 
orienteze către organizații neguvernamentale, mul- 
te dintre acestea aparținând explicit Bisericii, repre- 
zintă un semnal de avertizare pe care trebuie să-l 
luăm în serios. 


Biserici privilegiate în relaţia 
cu statul 


În Europa există şi state care favorizează finan- 
ciar funcţionarea anumitor culte; sunt state în care 
Biserica a avut un aport substanţial nu atât la viața 
spirituală a popoarelor respective, cât mai ales la 
succesul militar, politic şi economic al statului. Să 
observăm situația lor, aşa cum reiese aceasta din 
datele IRFR 2005: 

Federația Rusă 

Constituţia Federaţiei Ruse”, adoptată la 12 
decembrie 1993, proclamă în articolul 14, alin. 1 că 
Federaţia Rusă este un stat secular şi că nici o religie 
nu poate avea caracterul de religie de stat. În alinea- 
tul 2 al aceluiaşi articol se afirmă egalitatea în fața 
legii a asociaţiilor religioase şi separaţia acestora 
faţă de stat. Mai mult de 50% din locuitorii Federa- 
ției Ruse se declară creştini-ortodocşi, 14% dintre lo- 
cuitori sunt musulmani, iar protestanții constituie 
cea de a treia mare grupare religioasă din rândul 
populației. În mai 2004, existau următoarele asoci- 
aţii religioase înregistrate la Ministerul Justiţiei din 
Federaţia Rusă: 11.525 de asociaţii aparţinând Bise- 
ricii Ortodoxe Ruse, 3.537 de asociaţii aparținând 
Musulmanilor, 1.467 de asociaţii ale Cultului Pen- 
ticostal, 979 de asociaţii ale Cultului Baptist, 646 de 
asociaţii ale Adventiştilor de Ziua a şaptea, 248 de 
asociaţii ale Bisericii Catolice şi 219 de asociaţii 
aparținând Bisericii Lutherane. Deşi, prin legile sta- 


tului, în Federaţia Rusă nu există o biserică de stat, 
în realitate Biserica Ortodoxă Rusă deţine privilegii 
substanţiale care o impun neoficial ca un fel de bise- 
rică de stat. Conform IRFR 2005, Biserica Ortodoxă 
Rusă a încheiat acorduri şi protocoale cu diferite 
ministere din cadrul Guvernului Federaţiei Ruse, cu 
Ministrul Educaţiei, Ministerul Apărării, Ministerul 
de Interne ori cu instituţii din subordinea guvernu- 
lui, precum Serviciul Federal de Taxe şi Servicul 
Federal de Vamă obţinând numeroase beneficii fie 
financiare, fie de altă natură. Totuşi, în noiembrie 
2004, preşedintele Putin a relansat dezbaterea în 
legătură cu reforma legislaţiei privind organizarea 
şi funcționarea cultelor în Federaţia Rusă, apro- 
bând un amendament la Codul Fiscal prin care tere- 
nurile aflate în posesia organizaţiilor religioase 
sunt scutite de impozit. Biserica Ortodoxă Rusă a 
contribuit în mare măsură la dezvoltarea şi trans- 
formarea în putere europeană a Imperiului țarist şi 
mai apoi a Uniunii Sovietice. Tradiţia relaţiei reci- 
proc avantajoase dintre Biserică şi Stat care există 
în Rusia de secole va fi încă multă vreme un argu- 
ment puternic al ierarhiei ortodoxe ruse în fața 
politicienilor. Nostalgia imperială a clasei politice 
ruse este în deplină armonie cu pretenţia ierarhilor 
Bisericii Ortodoxe Ruse că adevăratul creştinism 
ortodox se află la Moscova, în a Treia Romă. 

Spania şi Portugalia 

Constituţia Spanieis, adoptată la 29 decembrie 
1978 şi completată prin amendamentul din 27 au- 
gust 1992, prevede la articolul 16, alin. 3 că nicio re- 
ligie nu poate avea caracter de religie de stat. Con- 
form Centrului pentru Investigaţie Sociologică, ci- 
tat în IRFR 2005, în februarie 2005, 79,3% dintre 
spanioli se consideră catolici, 11,7% se declară ag- 
nostici, 4,9% atei, iar 2% declară că practică alte reli- 
gii decât cea catolică. Un fapt de reţinut este că 
47,1% dintre spaniolii care se declară mambri ai Bi- 
sericii Catolice nu au participat vreodată la o messă. 

Guvernul spaniol asigură în mod exclusiv dife- 
rite privilegii Bisericii Catolice în conformitate cu 
Acordul încheiat cu Vaticanul în 1979, privilegii de 
natură financiară, materială şi în domeniul educa- 
ției religioase în şcoli. Credincioşii catolici pot aloca 
Bisericii din impozitul pe venit datorat statului pâ- 
nă la 0,5%, dar au şi posibilitatea de a oferi donaţii 
şi cotizaţii. Conform datelor IRFR 2005, 135 de mi- 
lioane de euro au fost alocate Bisericii de către cre- 
dincioşi prin procentul de 0,5% în 2003 şi în acelaşi 


7'Textul integral al constituţiei poate fi studiat la adresa http;//www.oefre.unibe.ch/law/icl/rs00000_.html 
3'Textul integral al constituţiei poate fi studiat Ia adresa http://www.oefre.unibe.ch/law/icl/sp00000_.html 





36 


anul IV e nr. 35 


SUB LUPĂ 


ROSI 





an statul spaniol a contribuit cu 28 milioane euro la 
funcţionarea Bisericii Catolice din Spania. Nu în ul- 
timul rând, menţionăm faptul că în Spania, ca urma- 
re a migraţiei economice, sunt în curs de dezvoltare 
câteva comunităţi româneşti creştin-ortodoxe. 

În Portugalia situaţia este asemănătoare. Con- 
form datelor IRFR 2005, aproximativ 80% dintre 
portughezi se declară catolici. Între statul portu- 
ghez şi Vatican există un concordat semnat în 1940 
care a fost renegociat în mai 2004. Noul Concordat 
cu Vaticanul a fost aprobat de Parlamentul Portuga- 
liei în septembrie 2005 şi oferă Bisericii Catolice 
din Portugalia posibilitatea să colecteze un procent 
de 0,5% din impozitul pe venit datorat statului de 
către cetăţean. Biserica Catolică din Portugalia be- 
neficiază şi de scutiri de taxe, precum şi de posibili- 
tatea de a avea preoți în instituţiile medicale ori de 
detenţie ale statului. 

Italia 

Raportul Internaţional privind Libertatea Reli- 
gioasă pentru 2005, realizat de Biroul pentru De- 
mocraţie, Drepturile Omului şi Muncă din cadrul 
Departamentului de Stat al SUA, prezintă Biserica 
Romano-Catolică din Italia ca fiind o biserică privi- 
legiată în relaţiile cu statul. 

87% dintre italieni sunt catolici, însă, în ultimii 
ani, ca urmare a valului masiv de imigranți prove- 
niți fie din fostele țări comuniste ale Europei de Ră- 
sărit, fie din țări ale Africii de Nord, în Italia îşi fac 
tot mai simțită prezenţa diferite alte religii. Aproxi- 
mativ un milion de imigranți, legali sau ilegali, sunt 
Musulmani, iar la aceştia se adaugă Martorii lui Ie- 
hova cu aproximativ 231.000 de membri şi diverse 
secte precum Adunarea lui Dumnezeu, Mormonii, 
Metodiştii şi Waldesienii care numără aproximativ 
140.000 de membri. 

În oraşele Milano, Padova, Roma, Palermo, To- 
rino există comunități formate din români care tră- 
iesc şi muncesc legal sau ilegal în Italia. Comunită- 
țile româneşti din Italia, spre deosebire de cele exis- 
tente în Canada, SUA ori Australia, consideră biseri- 
cile ortodoxe pe care Patriarhia Română le patro- 
nează drept liant al vieţii religioase, fapt care poate 
oferi numeroase avantaje Bisericii noastre în rela- 
ţia cu Biserica Romano-Catolică în măsura în care, 
pe de o parte, românii din Italia se vor integra şi vor 
deveni punte de legătură cu Italia catolică, iar pe de 
altă parte, BOR va dezvolta măsurile misionare şi 
diplomatice necesare. Revenind la situaţia Bisericii 
Romano-Catolice din Italia, menționăm că privile- 
giile acesteia sunt statutate prin Concordatul sem- 


nat în 1984 între statul Italian şi Vatican. Biserica 
Romano-Catolică deţine şi alte numeroase pârghii 
de a influența viața social-politică şi economică a 
Italiei atât prin intermediul oamenilor politici şi de 
afaceri loiali Bisericii, cât şi prin utilizarea instituţii- 
lor mass-media ori a societăţilor comerciale pe care 
le deţine. Observăm că Biserica Catolică şi Biserica 
Ortodoxă Rusă au obţinut un statut privilegiat din 
partea statului în condiţiile în care aportul lor la 
dezvoltarea istorică a popoarelor respective este 
substanţial. Catolicismul a oferit popoarelor Italiei, 
Spaniei, Portugaliei resursele materiale, financiare 
şi mai ales umane necesare să susţină în Evul Mediu 
o politică expansionistă, de dominație militară, po- 
litică şi culturală în Europa şi în lume. O slujire iden- 
tică a avut şi Biserica Ortodoxă Rusă în folosul po- 
porului rus, cu singura diferență că această biserică, 
ce şi-a revenit spectaculos din drama comunismu- 
lui, este ferită în prezent de presiunile exercitate 
asupra Bisericii Catolice de exigenţele unei Uniuni 
Europene care doreşte să funcționeze în temeiul 
unei Constituţii necreştine, integratoare, sincretice 
şi chiar supra-religioase. 

Aportul Bisericii Ortodoxe Române la supra- 
vieţuirea şi dezvoltarea poporului nostru este mai 
presus de orice contestare. Marea problemă a mo- 
mentului este dacă administraţia bisericească are 
capacitatea să valorifice eficient acest argument în 
viitoarele negocieri cu Statul român ori cu supra- 
statul Uniunea Europeană. Reamintim aici faptul că 
pe parcursul furtunoaselor dezbateri publice cu pri- 
vire la Catedrala Mântuirii Neamului, nu am reuşit 
să facem dovada, într-un mod convingător, că am 
deţine o astfel de capacitate. 


Neutralitatea statului 
faţă de Biserică 


În Europa există şi state care practică fie o neu- 
tralitate binevoitoare față de organizaţiile religioa- 
se, fie o neutralitate absolută cu nuanţe de adver- 
sitate. În prima categorie se înscriu state precum 
Austria (74% Catolici, 4,7% Lutherani şi Presbite- 
rieni, 4,2% Musulmani - conform IRFR 2005), BeL. 
pia (47% Catolici), Germania (din 82 de milioane de 
locuitori 26,5 milioane se declară Catolici şi 25,2 
milioane se declară membri ai Bisericii Evanghelice 
- o confederație a Bisericilor Reformate). Aceste 
state au încercat să asigure un echilibru între susți- 
nerea financiară parțială oferită de stat pentru func- 
ționarea cultelor şi dezvoltarea unei autonomii spo- 





anul IV e nr. 35 


37 


ROST 


SUB LUPĂ 





rite, pe fondul unor scutiri fiscale substanțiale, a 
activităţilor economice desfăşurate de culte pentru 
auto-susţinere. 

În categoria statelor care practică o neutralita- 
te absolută față de organizaţiile religioase se regă- 
seşte, de fapt, un singur stat, anume Franţa. Con- 
form datelor IRFR 2005 care citează un sondaj efec- 
tuat în decembrie 2004, 64,3% dintre francezi se 
declară Catolici, 27% se consideră neafiliați reli- 
gios, iar 8,7% declară că sunt membri ai altor religii 
(Musulmani, Evrei, Protestanţi etc.). Legea franceză 
împarte organizaţiile religioase în asociații de cult, 
care sunt scututite la plata diferitelor impozite, şi 
asociaţii religioase culturale, care nu beneficiază de 
scutiri fiscale. Statul nu acordă cultelor altfel de fi- 
nanțări fie directe, fie indirecte, decât scutirea la 
plata impozitelor. Învăţământul în Franţa este abso- 
lut laic şi este cunoscut scandalul provocat de intra- 
rea în vigoare, în septembrie 2004, a unei legi care 
interzice portul însemnelor şi ținutei religioase în 
şcolile publice. 


Situaţia bisericilor din statele 
vecine României 


Cred că un anumit interes îl prezintă pentru 
noi şi situaţia relaţiei dintre Biserică şi stat în țări 
vecine ale României. 

Astfel, în Bulgaria prin Constituţia” adoptată la 
12 iulie 1991, conform articolului 13, alineatul 3, 
Religia Creştină Ortodoxă Răsăriteană este conside- 
rată religia tradițională a țării. 85% dintre bulgari 
se declară creştini ortodocşi, iar aproximativ 13% 
sunt membri ai religiei musulmane. 

Biserica Ortodoxă Bulgară cunoaşte începând 
cu 1992 o perioadă de mari frământări, iar în 1996 
confruntarea între nostalgicii comunişti şi adepții 
reformelor din Sinod provoacă schisma. O grupare 
de episcopi, sub conducerea Mitropolitului Inno- 
kentij, a părăsit Sinodul condus de Patriarhul Ma- 
xim, acuzându-l pe acesta că a fost o unealtă a regi- 
mului comunist (este cunoscut faptul că Patriarhul 
a fost ales în 1971 ca întâistătător al Bisericii Orto- 
doxe Bulgare la presiunile Partidului Comunist Bul- 
gar). Gruparea Mitropolitului Innokentij a format 
un Sinod alternativ care a funcţionat în numele 
Bisericii Ortodoxe Bulgare, fiind susținut inițial de 
politicieni ai Uniunii Forţelor Democratice, dar în 
timp a pierdut orice sprijin politic. În noaptea de 20- 


21 iulie 2004, numeroase forțe de poliţie au asistat 
reprezentanții Procuraturii bulgare într-o vastă acți- 
une de evacuare a peste 250 de biserici şi proprie- 
tăți considerate a fi fost ocupate ilegal de preoții şi 
credincioşii aderenți ai Sinodului alternativ. Acţiu- 
nea în forță a fost urmată de demonstraţii ale preo- 
ților şi credincioşilor din tabăra Mitropolitului In- 
nokentij. În octombrie 2004, cu ocazia aniversării 
de către Patriarhul Maxim a vârstei de 90 de ani, 
Sinodul alternativ şi-a încetat funcționarea şi schis- 
ma a fost declarată oficial închisă. 

Am convingerea că este necesar să luăm amin- 
te la cele întâmplate în Biserica Ortodoxă Bulgară, 
mai ales în contextul în care încă există tensiuni 
provocate de situaţia reorganizării administrative a 
Bisericii noastre din Transilvania. 

În Ucraina, conform IRER 2005 care citează un 
sondaj efectuat de Serviciul Sociologic Ucrainean, 
50,4% dintre locuitori se declară membri ai Bise- 
ricii Ortodoxe Ucrainiene a Patriarhatului Kiev, 
26,13% membri ai Bisericii Ortodoxe Ucrainiene a 
Patriarhatului de la Moscova, 8% sunt membri ai 
Bisericii Greco-Catolice Ucrainiene, 7,2% membri ai 
Bisericii Ortodoxe Ucrainiene Autocefale, iar restul 
populaţiei declară aparteneţa la diferite alte culte 
(Catolici, Protestanți, Mozaici etc.). 

Constituţia Ucrainei!0 din 1996 şi Legea pentru 
Libertatea de Conştinţă din 1991 solicită cultelor să 
obţină statutul de entitate juridică şi proclamă că în 
Ucraina nu există religie de stat. Cultele se finanțea- 
ză în special din fonduri proprii, un accent deosebit 
punându-se în ultimii ani pe problema restituirii 
proprietăţilor bisericilor ce au fost confiscate în tim- 
pul regimului comunist. 

În Ungaria, 55% dintre locuitori se declară cato- 
lici, 15% membri ai Bisericii Reformate, iar 15% dintre 
unguri declară că nu împărtăşesc vreo religie anume. 

Cetăţenii Ungariei au posibilitatea să orienteze 
1% din impozitul pe venit datorat statului către cul- 
tul de care aparțin şi încă 1% către o organizație ne- 
guvernamentală. Guvernul alocă sume pentru func- 
ționarea cultelor de la bugetul de stat, sume care în 
2004 au fost de peste 130 milioane de USD, con- 
form IRFR 2005. 

Situaţia din Basarabia este cunoscută, Biserica 
Ortodoxă Basarabeană aflându-se implicată într-o 
luptă cu conotaţii nu atât misionare, pe cât naționa- 
le cu Biserica Ortodoxă din Moldova subordonată 
intereselor Patriarhiei Ruse de la Moscova. Putem 


9'Textul integral al constituţiei poate fi studiat la adresa http;//www.oefre.unibe.ch/law/icl/bu__indx.html 
10 Textul integral al constituţiei poate fi studiat la adresa http;//www.rada.kiev.ua/const/conengl.htm 





38 


anul IV e nr. 35 


SUB LUPĂ 


ROSI 





afirma doar că viaţa religioasă a românilor de din- 
colo de Prut este în strânsă legătură cu lupta lor 
pentru păstrarea identității naţionale. 


Creștinii români la momentul 
redefinirii 


Integrarea României în structurile Uniunii 
Europene va determina o schimbare radicală a con- 
ținutului sentimentelor de loialitate împărtăşite de 
români faţă de stat. Statul român va ceda o mare 
parte din atributele suveranităţii sale către supra- 
statul UE. De fapt, statul român, aşa cum îl cunoaş- 
tem în prezent, va dispărea. Evenimentele politice 
de la mijlocul lui decembrie anul trecut, când la Bru- 
xelles s-a negociat cu duritate şi măiestrie bugetul 
unional pentru perioada 2007 - 2013, au demon- 
strat că statele Noii Europe nu pot să mai existe în 
mod izolat şi sunt obligate la împreună-lucrare în 
rezolvarea problemelor economice, sociale, politi- 
ce, culturale şi militare ale continentului. Sentimen- 
tul naţional se diluează în sentimentul regional şi, 
într-un final, în sentimentul apartenenţei la Europa. 
Reprezentanţii unor state nou intrate în Uniune, 
precum Polonia, Ungaria, Cehia, Estonia, Letonia 
au manifestat o loialitate fermă nu numai față de 
interesele propriei ţări, ci mai ales față de interese- 
le comune ale regiunii. Putem afirma că în decem- 
brie 2005, la Bruxelles, ideea naţională - promovată 
de britanici - a fost învinsă de ideea euro-regiunilor 
- promovată de Franţa în alianță cu ţările Europei 
Centrale şi beneficiind de neutralitatea bine- 
voitoare a Germaniei, marele arbitru al negocieri- 
lor pentru bugetul Uniunii. Popoarele europene în- 
cep să-şi nuanţeze afirmarea identităţii naţionale, 
căci interesul național al unui popor nu mai poate fi 
atins acum decât în armonie cu interesele naţionale 
ale celorlalte popoare de pe continent. 

În acest context, românii vor fi obligaţi să înve- 
țe că „sunt român“ contează doar în măsura în care 
poţi fi capabil să rosteşti „sunt european“ şi mai ales 
să-ți asumi consecințele unei astfel de rostiri. Senti- 
mentalismul ateu, fals eroic şi patriotard cu care 
comuniştii ne-au otrăvit sufletele împiedicându-ne 
să avem o cunoaştere corectă şi o gândire echilibra- 
tă despre istoria noastră şi a statului român va eşua 
în faţa realităţilor dure ale UE. Vom reuşi să ne păs- 
trăm sufletul doar prin loialitate față de credința în 
Dumnezeu şi în Biserica Sa, dovedind încă o dată că 
noi ne-am format ca popor deopotrivă cu naşterea 
noastră ca creştini. 


În curgerea timpului, dacă privim cu atenţie la 
semnele vremurilor noastre, în cuprinsul Noii Euro- 
pe a spune „sunt român“ va avea 0 însemnătate 
mult mai mică decât a mărturisi „sunt creștin orto- 
dox“. Păstrând în sufletele noastre Sfânta Scriptură 
şi fără a uita că există o logică a Apocalipsei în mer- 
sul umanității, vom reuşi să înțelegem că cetățenia 
lumească şi apartenența la un popor în această 
lume trecătoare nu reprezintă decât trepte ale scării 
către dobândirea „cetăţeniei“ Împărăției Cerurilor. 

În calea noastră se află acum o Europă măci- 
nată de ateism, sincretism, gnosticism, secte şi alte 
rătăciri, o Europă bolnavă sufleteşte. Propovădui- 
rea creştinismului ortodox popoarelor europene 
reprezintă misiunea la care românii sunt chemaţi în 
secolul XXI. Grecii ortodocşi au fost la un pas de a 
eşua în acest demers datorită naționalismului orto- 
dox şi încă nu acceptă să privească cu iubire la ere- 
ticii vest-europeni, bulgarii ortodocşi abia îşi refac 
unitatea Bisericii, sârbii ortodocşi sunt împietriți în 
naționalism, ucrainienii ortodocşi sunt divizați în- 
tre naționalismul ortodoxiei ucrainiene şi imperia- 
lismul ortodoxiei ruse, iar comunităţile ortodoxe 
din ţările Europei de Vest abia redescoperă marile 
daruri ale Ortodoxiei. 

Noi, românii avem şansa de a fi popor latin şi 
acest fapt ne înrudeşte prin sânge cu majoritatea 
popoarelor Noii Europe şi, în acelaşi timp, avem 
binecuvântarea să fim creştini ortodocşi. Avem con- 
vingerea că Dumnezeu a rânduit cu un scop anume 
ca un singur popor latin din Europa să rămână în 
dreapta credință şi să nu cadă în erezie. Fiind latini, 
nu ne este străină mentalitatea europeană, fiind 
ortodocşi ne sunt specifice dragostea de Dumnezeu 
şi de oameni, bunătatea, răbdarea şi toate celelalte 
calităţi dovedite de sfinţii credinţei noastre. Însăşi 
istoria noastră aduce mărturie despre realitatea 
acestei afirmaţii. Secolul XXI nu va mai fi pentru ro- 
mâni un secol al vitejiei demonstrate prin lupte 
eroice pentru apărarea ființei neamului şi desăvâr- 
şirea unităţii naţionale. Eroismul grandios va fi în- 
locuit de smerenia creştină, de anonima facere de 
bine în folosul străinului, bolnavului, săracului, de 
post şi de rugăciune, de trăirea Sfintelor Taine ale 
Bisericii, de mărturisirea permanentă a credinţei 
noastre în fața sufletelor rătăcite ale popoarelor 
Europei. Vom înțelege, deci, că lisus Hristos nu este 
proprietatea vreunei biserici naţionale, ci este sim- 
plu şi deopotrivă mai presus de înțelegerea noastră, 
Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, Fiul lui Dum- 
nezeu şi Mântuitorul nostru. 





anul IV e nr. 35 


39 


ROST 


ÎN DEZBATERE 











Pe marginea unei 


blasfemii 


Deși intrată într-un con de umbră după penibila răfuială publică din 
1998 cu d-na Lucia Hossu-Longin, pentru şefia Televiziunii naționale 
(în cele din urmă câștigată de un out-sider, uitat și el între timp: 
Cristian Hadji-Culea), d-na Alina Mungiu-Pippidi a continuat să-și 
îndeplinească rolul de politruc al noii stângi intelectuale, cu zelul cu 
care ar fi făcut-o, probabil, şi în contextul vechiului regim comunist, 
când a activat în UIC şi în UASCR (neavând însă pe atunci timpul 
necesar de a-și îndeplini vocaţia de cerber ideologic). 


Răzvan Codrescu 





di (foto) a revenit în atenţia publică prin pune- 
rea în scenă, la Ateneul Tătăraşi din Iași, a pie- 
sei sale Evangheliștii, de către regizorul şi directo- 
rul Benoit Vitse, cu o trupă de actori de mâna a 
doua (pentru că cei consacraţi, spre onoarea lor, au 


] ată însă că, nu demult, d-na Alina Mungiu-Pippi- 





refuzat să se facă părtaşi la colportarea scenică a 
acestei blasfemii anticreştine, unice prin virulență 
şi perversiune în peisajul literar-artistic românesc 
de după 1989). 

Nu ştim ce anume l-a determinat pe regizorul 
Benoit Vitse să în-sceneze acest spectacol penibil şi 
profanator (dumnealui pretinde că l-a convins chiar 
„Calitatea estetică“ a piesei, lecturate în versiune 
franceză, dar este cel puţin curios că această „cali- 
tate estetică“ nu a mai convins în atâţia ani pe ni- 
meni din România să pună piesa în scenă, cu toate 
că aceasta căpătase un premiu UNITER în 1992, 
când un juriu mai degrabă dubios o decretase - fără 
să convingă pe mai nimeni - „cea mai bună piesă a 
anului“!); este cert că au fost la mijloc şi rațiuni sau 
interese extraestetice, favorizate, mai nou, şi de fon- 
dul de insidios relativism moral-religios creat de 
traducerea recentă a unor autori anticreştini din 
Occident (Jos6 Saramago, Paulo Coelho, Dan Brown 
etc.), precum şi de delirul mediatic orchestrat în ju- 
rul tragediei de la Tanacu. 

Alina Mungiu (n. 1964, Iaşi), căsătorită Pippidi 
(1994), a studiat răzbit Medicina şi mai în pripă Po- 
litologia, şi-a făcut ucenicia medicală la Socola şi 
ucenicia ideologică la GDS, s-a ilustrat precoce ca 
publicistă (Opinia studențească, 22, Expres etc.) şi 
scriitoare (Emanciparea Prințului Hamlet, Evan- 
gheliștii, Ultima cruciadă), ajungând să treacă, în 
anumite medii, drept „cea mai deşteaptă femeie din 
România“. Chiar dacă ne sfiim să ne facem părtaşi 
la un asemenea entuzism superlativ, nu ne trece 
prin minte să-i contestăm aprigei „analiste“ anumi- 
te calități intelectuale şi o anume zveltețe a condeiu- 
lui. Încă din 1997-98 s-a iscat însă o legitimă nedu- 





40 


anul IV e nr. 35 


ÎN DEZBATERE 


ROST 





merire: cum e posibil ca o persoană cu atâtea însu- 
şiri, afişând tot timpul un aer justiţiar şi sfătos, să-şi 
saboteze inadmisibil, în manieră stalinistă, o colegă 
de un indiscutabil profesionalism? Ne e teamă că 
aici e vorba de o gravă defecțiune morală. Ne între- 
băm însă dacă nu cumva e la mijloc mai mult decât 
atât. D-na Lucia Hossu-Longin, realizatoarea „Me- 
morialului durerii“, a întruchipat, în toată activita- 
tea sa de după 1989, două categorii de valori pe 
care A.M.P. le-a diabolizat sistematic în scrisul său: 
valorile naționale şi valorile creștine. Tensiunea a 
lăsat impresia de a fi, prin urmare, mai ales una din- 
tre două mentalități divergente, iar cu acel prilej 
A.M.-P. ni s-a vădit, nu doar în plan auctorial, ci şi ca 
om, în dimensiunea dizolvantă a personalității sale, 
ce sfidează direct nu doar cutare sau cutare adver- 
sar conjunctural, ci însuşi sentimentul naţional şi 
religios al poporului român. 


Alina Mungiu maimuţărește 
oribil Evanghelia 


(Re)citind sau văzând pusă în scenă piesa de 
teatru Evangheliştii, ignorată de lumea teatrală ro- 
mânească timp de mai bine de un deceniu, ni se re- 
velează adevărata faţă a „celei mai deştepte femei 
din România“. Sub paravanul parşiv al „autonomiei 
esteticului“, autoarea îşi permite nu doar o abor- 
dare liberă a istoriei sau tradiţiei sfinte, după moda 
curentă a „demitizărilor“, ci o răstălmăcire batjoco- 
ritoare de proporţii delirante, mergând de la insi- 
nuarea perfidă la abjecţia cea mai vulgară. 

Evangheliştii sunt de fapt ucenicii leneşi şi gău- 
noşi ai unui sofist falit din Antiohia, care, la propu- 
nerea lui Pavel, un criminal psihopat (carei şi lichi- 
dează în cele din urmă, pentru ca mistificarea să nu 
poată ieşi la iveală), acceptă să redacteze, pe bani 
buni, patru versiuni ale vieţii unui profet evreu 
obscur, identificat cu personajul paranoid al „Po- 
vestitorului“ („Era un om obişnuit. Înalt cât mine, 
urât ca mine, sărac ca mine“), pus de regizor să de- 
fileze gol pe scenă, de care Pavel se foloseşte spre a 
cuceri mulțimile în mod fraudulos, ticluind o religie 
iluzorie („Nu crezi una ca asta, nu-i aşa?“, îi zice so- 
fistul lui Pavel; „Principalul este să creadă ceilalți...*, 
răspunde cinic acesta). 

Toate personajele masculine gravitează în ju- 
rul unicului personaj feminin, o prostituată prezen- 
tată drept „preoteasa zeiței Artemis“ şi asimilată, în 
subtext, cu Maria Magdalena (cu care Povestitorul- 
Isus întreţine o perversă relaţie erotică: „Ai simțit 


natura divină din mădularul lui dumnezeiesc?“, în- 
treabă sofistul; iar femeia răspunde: „Dimpotrivă... 
Atingerea lui e aproape imaterială. E un amant cu 
totul incapabil, dar un om fascinant...) În scena 
spălării cu lacrimi a picioarelor lui lisus, prefăcută 
de regizor într-un abominabil show erotic, Maria 
Magdalena începe de Ia tălpi şi termină între coap- 
sele acestuia... 

Episoadele evanghelice sunt maimuțărite pe 
rând, de la naşterea până Ia judecata lui lisus, Maica 
Domnului fiind batjocorită cu predilecție: „Din câte 
am auzit, a fost o târfă!“, exclamă Pavel. Atunci când 
unul dintre „evangheliști“ pune ironic întrebarea: 
„Cum, o fecioară să dea naştere unui prunc?“, în 
fundal - ca „găselniţă“ regizorală - apare mama lui 
lisus despuiată, provocând un fel de hilaritate Libidi- 
noasă, în care autoare şi regizor se întâlnesc în ace- 
laşi duh profanator. 

Pe cruce a fost răstignit Barabas, în vreme ce 
Isus a şters-o „englezeşte“, avertizat de Iuda („A, ia- 
tă-te! Trebuie să dispari repede (...) Ia aceşti treizeci 
de arginți şi pleacă fără să mai previi pe nimeni!“; 
„Am să mă întorc...“ bâiguieşte derutat falsul fiu al 
lui Dumnezeu; „Nu, să nu te mai întorci!“, îi spune 
categoric Iuda). 

Până la urmă Pavel îl înjunghie pe la spate pe 
Isus însuşi (după ce-i otrăvise pe ceilalți, vârând în 
desagă „Cărţile Sfinte“). „Cum, l-ai ucis şi pe 
Dumnezeul tău?!“, întreabă Cherintos; „N-am avut 
ce face. Se speriase de toate crimele acestea şi voia 
să dea totul în vileag“, îl lămureşte Pavel; „Ce Dum- 
nezeu slab de înger! Oricum, mai mult te încurca 
decât te ajuta“, meditează sofistul; iar Pavel: „E 
drept. Eu voi veghea la interesele lui mai bine decât 
ar fi făcut-o el însuşi“... 

Pentru efect, la final, pseudo-Isus este pus să 
învie parodic, cu pumnalul în spate; el se apropie de 
cadavrul prostituatei şi, îmbrăţişând-o, îi zice duios: 
„Nu te teme! Astă-seară vei fi cu mine în Rai!“. 


Alina Mungiu: 
„Românii sînt fundamentaliști“ 


Pe fondul scandalului succesiv montării de la 
Iaşi, autoarea acestor insanități tendenţioase are tu- 
peul cinic de a declara pro domo (lămurindu-ne, în- 
tre altele, şi pentru ce s-a vărsat sângele eroilor 
martiri din decembrie '89!): „Izolate sub comunism, 
bisericile din România par să fi rămas mult în urma 
democraţiei. Ideea că Evanghelia trebuie interpre- 
tată alegoric, nu literal, aparţine Sfântului Toma din 





anul IV e nr. 35 


41 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





Aquino, nu mie. Ca orice text, şi Evanghelia trebuie 
citită şi interpretată critic, şi există o distinsă tradi- 
ție intelectuală de sute de ani în acest sens. Oricine 
a citit Evangheliștii şi nu s-a luat după zvonuri ta- 
bloide nu poate crede ca piesa îl ridiculizează pe 
lisus sau jigneşte sentimentele cuiva. Dacă Cioran e 
acceptabil pentru Biserică cu textul lui despre Apos- 
tolul Pavel, dacă Idiotul lui Dostoievski e acceptabil 
ca model ideal pentru Iisus, atunci şi piesa mea e ac- 
ceptabilă. Dacă nu, asta e, există un preţ al libertăţii 
de gândire şi sunt dispusă să îl plătesc. E cu totul 
inacceptabil, după ce am obţinut în 1989, să ne mai 
spună cineva ce avem voie să scriem şi ce nu. Mon- 
tarea lui Benoit Vitse e un exercițiu de exorcism. Pu- 
tem scăpa de acest tradiționalism retrograd care s-a 
ridicat cu totul neaşteptat la noi după 1989? Suntem 
singurii care, de la ateismul forţat, am căzut în fun- 
damentalism creştin. Bulgarii au rămas moderni, 
hai să ne străduim şi noi!“. 


O iresponsabilă toleranţă 


Cum s-a putut ca autoarea unor asemenea 
elucubraţii profanatoare să fie pusă în fruntea Di- 
recţiei Emisiuni Informative în 1996, imediat după 
triumful în alegeri al unui partid creștin-democra? 
Cunoştea pe atunci preşedintele Constantinescu, 
care a făcut atâta caz în campania electorală de cre- 
dința sa în Dumnezeu şi de „călugărul Vasile“, aces- 
te blasfemii ale protejatei sale? Iar, mai recent, se cu- 
noşteau antecedentele acesteia atunci când, din 
postura de lider al unei așa-numite Societăți Acade- 
mice Române (SAR), se erija anul trecut, susținută 
de o mare parte a presei şi intelectualității „portoca- 
lii“, în mare moralistă a societăţii civile şi în epura- 
toare a clasei politice româneşti? Şi cum se poate ca 
astăzi o astfel de abjecţie pseudoartistică, scoasă pe 
neaşteptate din sănătoasa uitare de care avusese 
parte, să fie tolerată public şi chiar încurajată de o 
parte a presei şi de diriguitorii conjuncturali ai vie- 
ţii publice româneşti (în frunte cu noul ministru al 
Culturii, care crede, în abstract, că apără libertatea 
creaţiei artistice şi, mărturisind că habar n-are de 
piesă, invocă naiv, ca pretinsă autoritate în materie, 
decizia compromisului UNITER, de acum 13 ani!)? 

Nu poate fi de mirare că, în această nouă şi ne- 
fericită împrejurare, Biserica Ortodoxă şi Biserica 
Romano-Catolică din România au reacționat la uni- 
son prin întâistătătorii lor, iar o serie de alţi ierarhi, 
clerici şi publicişti creştini au întărit acest protest (la 
care ne raliem şi noi). De mirare este însă că o atitu- 





dine publică fermă a lipsit tocmai din partea Mitro- 
poliei de la Iaşi, care ar fi fost prima datoare să se 
pronunţe şi să încerce să limpezească apele tulbu- 
rate chiar în ograda ei! Nu ar fi târziu nici în ceasul 
al doisprezecelea, chiar dacă, după nişte zvonuri de 
ultimă oră, reprezentațiile cu piesa respectivă ar pu- 
tea fi suspendate. (Deocamdată, mai sigur este că 
autoarea se va deplasa la Iaşi, să-şi contemple „ca- 
podopera“.) Credincioşii din România au nevoie să 
ştie şi să simtă că ierarhii Bisericii lor (iar nu de-alde 
Corneliu Vadim Tudor!) stau de veghe pe bastioane- 
le credinței şi moralei creştine, şi că spiritul anti- 
hristic al veacului nu poate birui conştiinţa mistică 
şi mărturisitoare a Bisericii luptătoare. 

Românii sunt acuzaţi întruna de „fundamenta- 
lism“. Noi credem că ei pot fi acuzaţi mai degrabă de 
o iresponsabilă toleranță. Piesa semnată de A.M.P, 
cu nimic mai prejos de Versetele satanice ale lui Sal- 
man Rushdie (cel hăituit atâţia ani de „răzbunarea“ 
islamică), a fost privită de creştinii din România 
doar ca o curiozitate jenantă, asupra căreia mai de- 
grabă s-a tăcut, ani în şir. Lipsa unei reacții mai ge- 
nerale şi mai radicale pare, într-o anume privință, 
un semn bun; însă a ignora sau a uita pur şi simplu 
că d-na Alina Mungiu-Pippidi, indiferent de fotoliul 
din care se produce, este, între altele, autoarea 
Evangheliștilor, ba a mai şi preface-o, după toate, 
într-un fel de martiră a democraţiei şi a „drepturilor 
omului“, reprezintă, credem, cel puţin o impruden- 
ță şi o dezertare morală... 








42 


anul IV e ar. 35 


ÎN DEZBATERE 


ROST 





Ortodoxie 


şi putere politică în UE 


În contextul confesional actual, în care Europa are nevoie de raportare Ia o 
realitate eclesială, care va (re)echilibra balanţa, Biserica Ortodoxă va avea de 
spus un cuvânt hotărâtor. Până acum, în Uniunea Europeană exista un singur 
stat de confesiune majoritar ortodoxă: Grecia. Intrarea României şi a Bulgariei în 
Uniune va schimba radical raporturile confesionale, iar adoptarea unei atitudini 
este cât se poate de naturală. La capitolul acesta, atât UE, cât şi Biserica Ortodoxă 
sunt deticitare în detinirea unei raportări garantate juridic. 


Pr. Arhim. luvenalie Ionașcu 





dam a adoptat o anexă care conţine o De- 

clarație în care se precizează: „Uniunea Eu- 
ropeană respectă şi nu prejudiciază ceea ce potrivit 
legislaţiei naționale este definit ca fiind statutul Bi- 
sericilor şi asociaţiilor sau al comunităţilor reli- 
gioase din cadrul statelor membre“1. Pe cât de lapi- 
dară, afirmaţia-garanţie este destul de semnifica- 
tivă, dată fiind rezerva legislaţiei europene în a se 
exprima în materie de religie. 

Mai problematică este, în schimb, necesitatea 
ca Biserica Ortodoxă să-şi definească raportarea la 
puterea politică, dat fiind că, în momentul de față, 
nu există un model satisfăcător?. Numai după ce va 
fi validat un model cu puterea statală în propria ţa- 
ră, Biserica Ortodoxă se va putea raporta la structu- 
rile politice în cadrul UE. 

E clar că între cele două structuri, Biserică şi 
Stat, există deosebiri fundamentale, de esență şi de 
scop ultim. Biserica este instituție divino-umană, al 
cărei cap este Hristos. Ea se raportează la cuvântul 
veşnic al lui Dumnezeu, revelat în Sfânta Scriptură 
şi învățat de Biserică de-a lungul veacurilor. Biseri- 
ca, prin însăşi esenţa sa, nu poate accepta stăpâniri 
din afară sau modificări ale propriului mesaj, fără a 
înceta să fie ea însăşi. Iar scopul său ultim este să ga- 


D) upă lungi tratative, Tratatul de la Amster- 


1! Citat de Radu Preda, Amnezia unui continent. Raportul Biserica-Stat între Iaicism şi relativism, în Teologie şi politică. 


ranteze mântuirea credincioşilor săi, adică să-i ori- 
enteze spre Împărăţia lui Dumnezeu, a cărei pregus- 
tare se face încă din lumea aceasta. Dar tocmai 
această anticipare a Împărăției lui Dumnezeu face 
ca Biserica şi Statul să găsească un segment comun 
- timpul istoric —, în care misiunea lor se supra- 
pune, chiar dacă nu mereu se şi identifică. Statul 
urmăreşte garantarea binelui comun pentru toți ce- 
tățenii săi, indiferent dacă aceştia aparţin sau nu Bi- 
sericii, iar aceasta din urmă trebuie să garanteze 
condiţiile optime pentru ca proprii credincioşi să-şi 
poată lucra mântuirea sufletească. Cadrul trebuie 
însă garantat de Stat, care este responsabil şi de bu- 
na înţelegere între cetăţenii de diverse confesiuni 
sau religii sau care nu se declară aparţinători vre- 
uneia din ele. 

După căderea comunismului în Europa de est, 
Bisericile Ortodoxe se găsesc în dificultatea căutării 
unui model de raportare la puterea lumească, mo- 
del practicabil şi aplicabil din punct de vedere juri- 
dic şi teologică. Aceasta este marea provocare pe 
care Bisericile din țările majoritar ortodoxe trebuie 
să o înfrunte. În această materie, ecourile sunt timi- 
de, dar încurajatoare. În 2000, Biserica Ortodoxă 
Rusă a dat publicității un document privind gândi- 
rea sa socială, iar un sector se referea şi la redefini- 
rea raportului său cu statul. Biserica Ortodoxă Ro- 
mână dă publicităţii, în acelaşi an, o declaraţie a 
„Cultelor religioase“4, un document fundamental, 


De Ia Sfinţii Părinţi la Europa Unită, volum coord. de Miruna Tătaru-Cazaban, Ed. Anastasia, Bucureşti 2004, p. 318. 
2 Cf. Andrea Pacini, Le Chiese Ortodosse, Ed. Ellenici, Leumann (Torino) 2000, p. 62. 


3 Cf. Radu Preda, op. cit., p. 338. 


4 Guvernul Romaniei. Secretariatul de Stat pentru Culte, Cultele religioase şi integrarea României în Uniunea Europeană. 


Documentele Întrunirii de la Snagov, 16 mai 2000. 





anul IV e nr. 35 


43 


ROST ÎN DEZBATERE 





din păcate insuficient receptat. Totuşi, nu putem In căutarea unui model 


afirma că avem un model de raportare la puterea Actualmente, în România (dar nu numai), Bi- 
politică şi care să garanteze soluţii de prelungire în  serica Ortodoxă este în căutarea unui model, lucru 
direcţia structurilor europene. deloc uşor, dat fiind că nu se poate raporta cu facili- 


Se oscilează, mai ales, către modele prezente tate la o tradiţie întreruptă de curând. În acelaşi 
actualmente în țările deja membre ale Uniunii timp, o eventuală privire înapoi ar fi futilă, căci 
Europene, chiar dacă suntem conştienţi cănu se pot condiţiile sunt radical schimbate. Înainte de 1948, 
importa in integrum. De aici, şi confuzia intelectu- an în care puterea politică în România a încăput pe 
alilor, care ar trebui să-şi aducă o contribuţie de ne- mâinile comuniştilor, forma de guvernare era mo- 
substituit la realizarea acestui model şi care,  narhia. Şi nici măcar la acea dată BOR nu avea un 
neştiind modelul prezent în Biserica Ortodoxă din model bine definit de raportare la puterea tempo- 
cele mai vechi timpuri, caută scheme prefabricate rară. De la dobândirea autocefaliei nu trecuseră nici 
în Occident. E apreciabilă preocuparea lor, dar nu- măcar şaptezeci de ani, iar evenimentele istorice 
mai până la un punct. şi-au spus cuvântul. Venirea la putere a comunismu- 

În Europa Unită se întâlnesc trei modele mai Lui, care a limitat activitatea Bisericii până în mar- 
importante, celelalte fiind doar variaţii. Primul,  ginile desființării au obligat-o să adopte o atitudine 
poate cel mai acreditat ca slogan în România ultimi- ce oscila între colaboraţionism şi martiriu, iar BOR 
lor ani, este „modelul francez“, de separare totală s-a aflat, cel mai adesea, mai aproape de al doilea 
între Biserică şi Stat. Altul este cel „englez“ de iden- termen al ecuaţiei. Gândirea politică a Bisericii, în 
tificare între cele două instituţii. Oarecum asemănă- — aceste condiţii, se limita la cadrele supravieţuirii, în 
tor acestuia este „modelul grecesc“ (în Grecia şi interiorul unui fel de „amnezie istorică“6. După ieşi- 
Cipru5), chiar dacă între cele două există şi distincţii rea de sub comunism, Biserica s-a regăsit în mijlocul 
fundamentale. Şi, în fine, există „modelul german“, unor realități noi, cărora trebuie să le răspundă. lar 
în care, între cele două instituţii se desfăşoară o cei cincisprezece ani trecuţi sunt insuficienţi. De 
cooperare distinctă. Nici unul din acestea nu poate aceea, în aceşti ani, Biserica a oscilat între un pro- 
fi adoptat necritic. Căci Biserica Ortodoxă are o ex-  tecţionism de stat şi o (sumar) definită autonomie 
periență milenară în a se raporta la puterea po- pe diverse sfere de activitate. 
litică. E clar că elaborarea unui model de raportare la 
structurile politice este mai mult decât necesar. Da- 
tă fiind experiența bizantină, BOR va trebui să-şi 
constituie un model care să fie în acelaşi timp tradi- 
țional şi modern. Un model pe care să nu-l numim 
nicidecum „neo-bizantin“, ci, eventual, „post-bizan- 
tin“, care să ateste că Biserica şi-a elaborat o proprie 
gândire politică şi socială prin care reuşeşte să-şi 
asume timpul istoric şi să ofere soluţii viabile noilor 
probleme cu care se confruntă fiii ei. 

În sensul acesta, ne-ar putea fi de folos să arun- 
căm o privire la experienţa Bisericii Catolice, care 
s-a confruntat cu căutarea unui model de raportare 
la noile realităţi politice din Europa secolelor XIX- 
XX. Ştim că travaliul a fost dureros. Desigur, impor- 
tarea modelului ar fi absurdă; ne-am dat seama de 
aceasta încă din anii în care, la noi, se punea proble- 
ma unui concordat cu Vaticanul. Modelul nostru ar 
trebui să țina cont de moştenirea bizantină care a 
plămădit statele de confesiune ortodoxă, dar, în 
acelaşi timp, să nu lăsăm de-o parte propria expe- 
riență istorică. Fără să iasă din propria istorie şi nici 
5 Cf. Alban Doudelet, Les orthodoxes grecs, Br&pols, Maredsous 1996, pp. 119-120 şi pp. 130-140; 

6 Radu Preda, op. cit., p. 340; 

















44 anul IV e nr. 35 


ÎN DEZBATERE 


ROSII 





din cadrele gândirii teologice, BOR trebuie să-şi 
construiască propriul model de raportare la Stat, să 
citească în istoria recentă semnele timpului pre- 
zent, pentru a oferi soluții clare pentru construirea 
şi îndeplinirea propriei lucrări la care este chemată. 
Raportarea la modernitate nu se face prin ignora- 
rea ei, nici prin înfierarea defectelor care o caracte- 
rizează, ci prin „mântuirea“ ei. Căci Biserica Orto- 
doxă este o Biserică vie, iar modernitatea este câm- 
pul său de misiune. 


Un rol mai important 
pentru laici 


Nu sunt deloc uşor de trasat coordonatele unui 
model. Teologul Radu Preda? identifică trei dintre 
aceste coordonate, pe care modelul post-bizantin ar 
trebui să le aibă în vedere. 

Primul dintre ele ar fi „simfonia bizantină“, în 
ceea ce are ea mai bun. Adică, o colaborare distinc- 
tă între puterea spirituală şi cea politică, prin practi- 
carea unei soluții de mijloc, între separarea radicală 
(„modelul francez“) şi identificare („modelul en- 
glez“). O colaborare bazată pe principiul subsidiari- 
tății, în care Statul este chemat să se implice în pro- 
bleme privitoare la aspectele sociale ale misiunii Bi- 
sericii, aspecte Ia care Biserica însăşi trebuie să soli- 
cite Statului implicare, în susţinerea acestui tip de 
proiecte. 

Al doilea element al acestui model ar putea 
privi angajarea laicilor în misiunea Bisericii şi în 
luarea deciziilor care interesează întreaga societate. 
Acest aspect este cât se poate de urgent şi de nece- 
sar, tocmai pentru că, în acest „interval“ zis „de 
tranziţie“, laicii, în special intelectualii, s-au simţit 
marginalizaţi, fie de către Biserica, fie de către Stat. 
În felul acesta, s-ar evita tendinţe precum cea laicis- 
tă şi cea anticlericală. Ar trebui să învăţăm din expe- 
riența celorlalți şi să nu comitem aceleaşi erori, din 
aceeaşi indiferență sau imaturitate, nici să-i lăsăm 
pradă ideologiilor de orice fel. Laicii au un loc şi o 
funcţiune specială şi deloc neglijabilă în Biserică; şi 
ei, împreună cu ierarhia, formează comunitatea 
eclesială. Instrumentalizați de tendinţe colaterale, 
pot fi aduşi pe poziţii anticlericale, care nu folosesc 
niciuneia dintre părți. Să nu uităm, apoi, pericolul 


7 Ibidem, pp. 341-342. 
8 Ibidem, p. 343. 


„mimetismului“. Pericolul acesta La traversat inte- 
lectualitatea occidentală din generaţia '68. Când, în 
Occident, se consumau grevele studenţeşti, intelec- 
tualitatea din ţările comuniste nu putea mişca. 
După căderea comunismului, lipsind obiectul con- 
testaţiei, privirile s-au îndreptat către structurile 
tradiționaliste, inclusiv înspre Biserică. Probabil, 
era nevoie de acest pasaj către maturizare. Dar să 
nu uităm că, pentru a ieşi cu succes dintr-o criză, e 
nevoie de soluţii clare, credibile. Iar Biserica le poa- 
te oferi. E nevoie doar de mai multă încredere reci- 
procă şi, mai ales, de o solidă cultura teologică, 
politică şi civică. 

În sfârşit, al treilea element constitutiv al aces- 
tui model post-bizantin ar fi promovarea unei cul- 
turi a dialogului între Biserica şi societate, de Ia in- 
telectuali la oameni politici, de la dialogul cu cul- 
tura la cel cu sindicatele. Acest dialog este mai mult 
decât necesar şi ar completa fericit misiunea pas- 
torală a Bisericii. 

Pentru un dialog constructiv cu modernitatea, 
păstrând însă cadrele tradiţiei, e nevoie de două vir- 
tuți. Una a fost numită „fidelitate creatoare“, care 
uneşte cele două exigenţe. A doua este „admirația 
lucidă“, care ne invită la o convertire zilnică la orto- 
doxie. Aceste două virtuți metodologice ne ajută să 
depăşim diversele tipuri de fatalisme şi sociolo- 
gisme şi să angajăm un dialog autentic cu epoca în 
care trăim şi în care trebuie să ne afirmăm propria 
identitate. 


O utopie periculoasă: 
Europa fără Hristos 


Întâlnirea dintre cele două realităţi - Biserica 
Ortodoxă şi Uniunea Europeană - ar putea avea 
efecte benefice pentru amândouă. Cu toate deose- 
birile dintre cele două, afinităţile structurale? ar pu- 
tea fi salutare, spre o mai bună coordonare a misiu- 
nii fiecăreia în istorie. Că Uniunea Europeană a 
adoptat o serie de elemente specifice structurii Bi- 
sericii Ortodoxe, n-ar fi de mirare. Se vede că tezau- 
rul creştin pe care lumea bizantină l-a dat Vechiului 
Continent nu s-a epuizat, ci, dimpotrivă, îşi releva 
actualitatea. Biserica Ortodoxă este alcătuită din 
Biserici naționale autocefale, legate de un anumit 


9 Iuliana Conovici, Etapele asumării unui proiect. Discursul public al Bisericii Ortodoxe Române despre 
integrarea europeană, în Un suflet pentru Europa. Dimensiunea religioasă a unui proiect politic, Ed. Anastasia, 


Bucureşti 2005, pp. 318-321. 





anul IV e nr. 35 


45 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





teritoriu, de un anumit popor, de tradiţii culturale 
specifice, aşa cum UE este formată din state suve- 
rane. 

Structura eparhiei, ca Biserica deplină, con- 
dusă de episcop, ca structură cvasi-federală a Sino- 
dului permite existența unor spaţii de autonomie 
internă şi de administrare a problemelor locale, cu 
respectarea specificităţilor zonale. 

UE acordă mare atenţie păstrării identităţii co- 
munităților locale, conferindu-le uneori autonomie 
lărgită, mai mare decât o aveau în interiorul state- 
lor cărora au aparţinut. Acest lucru se realizează 
prin păstrarea unei autonomii de acţiune a statelor 
membre, dar şi prin încurajarea regionalismului 
european. De un astfel de statut se bucura Bisericile 
locale. Ignorarea acestui principiu a dus adesea la 
conflicte (unele sunt încă în curs), de obicei greu de 
aplanat. Cu siguranță, ambele ar avea de câştigat 
din punerea în practica a acestui principiu. 

Parlamentul European are ca misiune expri- 
marea şi apărarea drepturilor tuturor cetățenilor 
săi. Sunt reprezentate nu doar statele, ci şi biseri- 
cile, partidele, asociaţiile de orice fel. Această funcţi- 
une se regăseşte în BOR şi este prerogativa Adunării 
Naţionale Bisericeşti, în care fiecare eparhie are ca 
reprezentanți un cleric şi doi laici. 

Bisericile Ortodoxe formează o unitate prin 
împărtăşirea aceluiaşi tezaur dogmatic, liturgic şi 
canonic, prin mărturisirea aceluiaşi Adevăr unic. 
Aici, UE are de învăţat de la Biserica Ortodoxă. Căci 
trebuie să depăşească stadiul de federaţie bazată pe 
principii economice şi monetare şi să-şi constituie 
un corpus de valori comune şi identitare, care să re- 
prezinte fundamentul spiritual al uniunii. Doar 
atunci s-ar putea spune că Europa începe să capete 
un contur, o fizionomie, un „suflet“ legitim. 

Principiul subsidiarităţii, de care aminteam 
mai sus ca fiind fundamental pentru raportarea Bi- 
sericii la Stat, este indispensabil şi în interiorul UE. 
Căci doar astfel, deciziile luate la nivel politic sunt 
eficiente la nivelul celor pe care îi interesează di- 
rect, adică Bisericile şi comunitățile locale. Biserica 
a afirmat şi apărat dintotdeauna persoana umană şi 
demnitatea sa. Creştinul este „persoana în comuni- 
tate“, nu este un simplu individ sau un număr. Res- 
pectul cuvenit persoanei umane trebuie să fie fun- 
damental, teoretic şi practic, în legislația europea- 
nă. Altfel, paradigma tehnologică va face ca ştiinţa 
să rătăcească iremediabil de la vocaţia sa şi să devi- 
nă amenințătoare pentru om, aşa cum adesea s-a şi 





manifestat. Or, la nivel teologic şi filosofic, valoarea 
persoanei umane este cel mai bine fundamentată în 
ortodoxie. Iar Bisericile surori sunt tot mai recep- 
tive la icoana ortodoxă, care, de fapt, pune în lumi- 
nă chipul luminat de har al Dumnezeu-Omul şi al 
omului îndumnezeit. 

Până acum, Europa s-a întemeiat pe interese 
economice, financiare şi politice. A încercat, deci, să 
satisfacă nevoile primare ale „omului european“, 
dar tensiunile, conflictele şi crizele n-au dispărut. 
Faimoasa „piramidă a lui Maslow“ ne arată că aces- 
ta este nivelul cel mai de jos al nevoilor umane, e 
drept, important, dar insuficient. Ar urma apoi ni- 
velul secund, cel intelectual, şi el necesar. Europa 
răspunde (chiar dacă imperfect) acestui nivel, inclu- 
siv prin circulaţia ideilor şi cu ajutorul mijloacelor 
de informaţie în masă. Are însă nevoie imperioasă 
să-şi creeze şi nivelul superior, cel metafizic şi spiri- 
tual, care are misiunea fondantă de a le legitima şi 
ilumina pe cele inferioare. Fără acesta, „prosopo- 
centrismul“10 pe care îl propune creştinismul rămâ- 
ne fără ecou, iar victima este însăşi persoana uma- 
nă. Fără acesta, omul se vede constrâns obedienţei 
față de o societate impersonală sau în contrapoziție 
cu aceasta. 

Omul european are nevoie de o personalitate 
proprie, de o identitate care să-l reflecte Ia întreaga-i 
valoare. Căci el creează Europa şi nu invers. Şi o 
creează pentru sine, pentru cei dragi şi pentru gene- 
rațiile care vor veni. Trebuie să aibă un aport la uni- 
ficarea familiei umane, căci creştinismul este religia 
unității, a fraternității şi iubirii în Hristos. O Europă 
fără Hristos poate fi o înşelare aşa cum a fost comu- 
nismul. O Europă cu Hristos ar fi o utopie... ade- 
vărată. 


10 G. Mantzaridis, Globalizare şi universalitate. Himera şi adevăr, Ed. Bizantină, Bucureşti 2002, p. 185. 





46 


anul IV e nr. 35 


ALTER EGO 


ROSI 





Patriarhat românesc 


O discuţie extrem de actuală este purtată astăzi între adversarii şi 
apărătorii democrațiilor. De tapt, adversarii nu mai există, de 
vreme ce toată lumea este de acord ca democraţia este unica 
soluţie politică, socială, culturală, familială de supraviețuire. 


Corina Bistriceanu 





democraţiilor „avansate“ - care încă ne su- 

praveghează educaţia democratică - pentru 
anumite „derapaje“ sau greşeli în practica democra- 
tică. De exemplu, multă vreme am dovedit că prefe- 
răm să alegem, dintre toate tipurile autorității raţio- 
nale, competente sau legale care ni se propun în 
campaniile electorale, autoritatea tradiţională, 
nesusținută de probe ale competenţei politice. 
Acest nărav românesc de a alege şi de a urma perso- 
nalități tradiţionale şi instituţii conservatoare igno- 
ră de fapt (ni s-a spus) libertatea de a nu te mai su- 
pune necondiționat tradiţiei, ci de a alege. Sociolo- 
gii avertizează că autoritatea tradițională - indis- 
cutabilă şi incontestabilă - care ne place este asimi- 
labilă întruchipării vechii figuri a patriarhului, 
tiranul familiilor şi societăților înapoiate. 

Năravul supunerii, de care se fac vinovaţi ro- 
mânii, vine din organizarea veche a societății româ- 
neşti. Ea are cu adevărat la bază „înapoierea“, adică 
tradiţia, valorile, normele şi obiceiurile moştenite, 
şi nu norme inventate în şi pentru prezent, adecva- 
te noilor stări de lucruri. Autoritatea societății noas- 
tre ţărăneşti înseamnă abandonarea „gândirii criti- 
ce“ în favoarea credinţei necritice în autoritate. 

La nivel comunitar, autoritatea tradițională 
este reprezentată prin bătrâni, părinți şi bărbați, 
dar nu numai. Conform regulilor generale ale patri- 
arhatului, autoritatea tradițională - sau patriarhală - 
se bazează pe superioritatea fundamentală a bărba- 
tului asupra femeii şi a bătrânilor asupra tinerilor. 
Această superioritate provine din reprezentările 
mitice, religioase ale puterii, în care patriarhul este 
înlocuitorul zeului, protectorul absolut şi părintele 
simbolic al întregii comunități, având o autoritate 
politică în cel mai larg sens. Important este să 
reținem Că, în această reprezemtare a autorităţii nu 


C a români, totuşi, ne-am ales cu reproşurile 


se ţine seama de charisma, de forța materială sau de 
competența personală a unui ins, ci de felul în care 
el întruneşte, la nivel de excelență, trăsăturile co- 
munitare. 


Organizarea obștelor românești 


Spre deosebire de cele mai multe societăți țără- 
neşti din Balcani, comunităţile rurale româneşti nu 
aveau o conducere individuală, un staroste, o căpe- 
tenie unică. În principiu, toți bărbaţii aveau dreptul 
să-şi spună părerea, iar, uneori, în anumite ches- 
tiuni, chiar şi femeile. În societatea țărănească ro- 
mânească, chiar nu a fost nevoie de intervenţia plu- 
ralismului pentru stabilirea unui sistem democratic 
de organizare politică. Dimpotrivă, colectivitatea 
topea laolaltă individualitățile membrilor, dând 
naştere în mod natural omogenităţii de voință. Ob- 
ştea, care era forma tipică de organizare socială şi 
politică românească, sau adunarea „în gloată“ a să- 
tenilor, se ocupa nu doar de administrarea vieții so- 
ciale, ci se implica direct în viața familială şi indivi- 
duală a membrilor săi. Într-un asemenea sistem, 
reprezentarea celor conduşi de către conducători 
era maximă, pentru că ambele categorii se supu- 
neau, de fapt, mai mult decât una alteia, tradiţiei. 
Locuitorii satului se întruneau de câte ori era nece- 
sar, pentru a judeca, hotări şi aplica cele cuvenite, 
cele ce corespund tradiției (nu cele pe care oamenii 
le pot determina, prin influența majorității sau a 
competenţei, ca fiind potrivite). Organizarea demo- 
cratică şi participarea politică a oamenilor era posi- 
bilă tocmai pentru că pleca de la supremaţia tradi- 
ției şi nu de la categorii inventate, noi. Altfel, la o 
primă vedere, societatea tradițională românească 
era dominată de reflexe patriarhaliste anacronice şi 
tiranice. 

După cum deja am amintit, patriarhatul în- 
seamnă un sistem social şi familial care se susține 
prin autoritatea fundamentală şi absolută a tatălui. 





anul IV e nr. 35 


47 


ROST 


ALTER EGO 





Termenul în sine nu însemna o funcțiune strict 
familială (în sens restrâns, rolul familial al tatălui 
era denumit printr-un alt termen - atta), ci una mai 
curând politică: tatăl era judecător, preot, conducă- 
tor militar. De la înţelesul de „întemeietor, civiliza- 
tor“ al lui pater a plecat şi familia termenilor pa- 
trius, patria, care se referă la locul strămoşesc, teri- 
toriul protejat de părinţii mitici. În continuitate 
semantică şi logică, patriarhatul înseamnă domi- 
naţia autorităţii masculine şi, în această calitate, el 
este mai ales astăzi criticat cu vehemență de femi- 
nism şi de democraţie, ca o relitate politică inaccep- 
tabilă. El a fost definit ca „sistemul masculin de 
opresiune a femeilor“ (H. Hartmann), „relație de 
dominare producătoare de inegalităţi sociale“ sau 
„relaţie de putere primitivă“ (V. Pasti). 

Sursa patriarhalismului românesc se află, deci, 
localizată în cultura țărănească, lipsită de educaţie, 
care se opune dezvoltării tehnologice şi, în general, 
principiilor economiei capitaliste, care îşi cultivă 
încăpățânată inegalităţile şi ierarhiile. De aici, patri- 
arhatul s-a întins şi a dat naştere patriarhalismului 
socialist şi celui capitalist, prin care bărbaţii, se spu- 
ne, au continuat să exploateze munca femeilor şi să- 
şi impună propriile valori, monopolizând posturile 
de conducere socială, politică şi economică. Domi- 
naţia lor a fost sprijinită îndeaproape de instituţiile 
masculine, armată şi biserică. În fața acestei menta- 
lităţi retrograde, noile filosofii se ridică şi cer intro- 
ducerea egalităţii şi a unei autorități a competen- 
țelor, schimbată periodic prin sistemul democraţiei 
electorale. 


Nu patriarhii, 
ci tradiţia deranjează 


Dacă suntem atenţi, vedem însă că se combate 
mai puţin un sistem tiranic, nedemocratic de con- 
ducere, cât tradiţia ca atare. Pentru că, în pofida a 
ceea ce se spune, societatea românească țărănească 
nu a fost una patriarhală pură. Chiar şi sociologii ar 
clasifica-o în tipul societăţilor patriarhale slăbite 
sau atenuate, pentru că, am văzut, la noi conduce- 
rea nu aparținea unui conducător, ci unor grupuri. 
Din definițiile acceptate, patriarhii au autoritate în- 
trucât sunt cei mai buni cunoscători ai legilor, acolo 
unde se crede că ei sunt succesorii zeului, legile au 
proveniență divină; la noi, unde originile întemeie- 
torilor sunt uitate, legile înseamnă tradiţia. Aşadar 


patriarhii, adică şefii comunității, sunt cei mai buni 
cunoscători ai tradiţiei. În obştea românească, însă 
- şi aici este partea interesantă - tradiţia nu este ac- 
cesibilă unei singure categorii. Exista, desigur, o ier- 
arhie sătească, în fruntea căreia se aflau gospodarii 
cei mai vrednici. Ei nu erau, totuşi, conducători, ci, 
mai degrabă, modele, erau cazurile particulare în 
care se întrupau virtuțile preţuite de toţi. Împreună, 
ei erau „lumea“, erau etalonul cu care se măsurau 
meritele fiecăruia; la această bună-stare pe care o 
închipuiau şi care era râvnită de toți, fără deosebi- 
re, nu se putea ajunge numai prin străduința indi- 
viduală - deci nu este vorba despre o meritocraţie 
-, ci şi în urma unei aşezări bune a individului în 
lume (a fi „în rând cu lumea“, „ca lumea“). În pofida 
aparenţelor, nu averea era primul criteriu de suc- 
ces, ci sporul, înţeles ca o întâlnire, ca o armonizare 
a eforturilor proprii cu sensul general al lucrurilor, 
cu firea. Averea era, eventual, confirmarea acestui 
spor sau a armoniei stabilite între ins şi lume sau 
COSMOS. 

Pe lângă această elită exemplară exista, desi- 
gur, şi o elită politică, o categorie socială care era 
„ascultată“ cu precădere; în aceasta intrau oamenii 
cu greutate, sau cu autoritate. Vechile documente şi 
memoria ţăranului vorbesc despre un grup deter- 
minat, numit, cu o sintagmă devenită aproape refle- 
xă în română, oamenii buni şi bătrâni. Rolul lor, aşa 
cum a fost determinat în urma studiilor de etnolo- 
gie juridică şi antropologice era, însă, nu atât de şefi 
cât de martori. Ei nu erau, ca patriarhii indo-euro- 
peni (greci, romani), regi suverani, nu întruneau la 
un loc rolurile de judecători, conducători militari şi 
preoți. Ei erau numai judecători, cei mai buni jude- 
cători tocmai prin calitatea de martori pe care o 
aveau. Importanţa şi autoritatea lor era dată de 
vârstă şi de limpezimea memoriei. Ei mărturiseau 
asupra stării vechi a lucrurilor şi întorceau mereu 
obştea spre aceste repere. Autoritatea lor era una 
cu autoritatea tradiţiei. Ei, bătrânii buni, cunoşteau 
cel mai bine datina, hotarele moşiei şi ale proprietă- 
ților de neamuri!, ei țineau şi îndreptau abaterile de 
[a legea pământului, alcătuiau instrumente de jude- 
cată şi reprezentau satul în exterior, în relaţiile cu 
instanţe străine. Investitura lor, ca cei mai fideli păs- 
trători ai tradiţiei întrucât erau cei mai bătrâni din 
sat, era inamovibilă chiar şi în fața organizărilor po- 
litice superioare. În perioada feudală, dregătoria - 
adică instanța administrativă superioară - din care 


1 Aceste amintiri nu puteau fi pierdute, erau săpate în carnea lor, prin bătaia pe care o primiseră în copilărie la hotare, 
tocmai spre a putea mărturisi fără şovăire asupra aşezării lor (ritualul bătăii copiilor la hotar). 





48 


anul IV e nr. 35 


ALTER EGO 


ROSI 





făcea parte un sat nu avea putere legală asupra cetei 
bătrânilor şi orice jignire sau ofensă adusă unui 
membru al acestui grup atrăgea revolta întregii 
obşti. 


Rolul femeii 
în „patriarhatul românesc“ 


Pe lângă acest consiliu judecătoresc şi de „po- 
litică externă“ al bătrânilor, mai erau și alti cunoscă- 
tori ai tradiţiei, adică şi alți patriarhi, dacă ar fi să ne 
conformăm definiţiei patriarhatului. În funcție de 
aspectele existenței ce se cereau supravegheate sau 
rezolvate de obşte, aceasta era reprezentată de câte 
un „organ“ al său, cel mai autoritar în problema vi- 
zată. De pildă, un rol crucial în „patriarhatul“ româ- 
nesc, la care feminismul nu este atent şi pe care nu îl 
mai revendică astăzi, îl aveau femeile. Pentru că tre- 
cerile dintr-o categorie de vârstă în alta sau dintr-un 
plan al existenţei în altul, cu alte cuvinte nunțile, 
naşterile şi înmormântările erau guvernate şi 
supuse autorității grupului femeilor, mai cu seamă 
al bătrânelor, cele mai pricepute, mai conştiincioa- 
se şi mai atente conducătoare ale ceremoniilor res- 
pective. Ele cunoşteau ceea ce prevede tradiţia în 
cazul naşterii unui copil, al înmormântării şi pome- 
nirii morților sau al peţirii, în privința pregătirii 
zestrei şi organizării celorlalte ritualuri de nuntă. 
Păzirea calendarului religios şi a interdicţiilor de 
muncă, mai ales în ceea ce priveşte lucrul în gospo- 
dărie, erau tot atribuțiuni feminine - deci „patriar- 
hii“, în acest domeniu al vieţii sociale, erau femeile. 
Este posibil ca această pondere importantă în 
urmărirea aplicării legilor tradiţiei în viața familială 
(şi socială, căci nu exista o graniță fermă între cele 
două) să fie relicva unei vechi organizări agrare, 
matriarhale, neolitice, anterioară venirii populaţi- 
ilor indo-europene, inventatoarele patriarhatului. 





Apoi funcţia executivă, de îndeplinire a hotărâ- 
rilor sfatului bătrânilor, de păstrare a tradiţiilor săr- 
bătoreşti sau funcţia paramilitară erau îndeplinite 
de ceata feciorilor - aşadar alți „patriarhi“, care, ia- 
tă acumulau rolurile de preoți (în timpul colindatu- 
lui, de pildă, în sărbătorile de iarnă, când duceau 
vestea naşterii zeului) şi de luptători. Judecarea 
conflictelor profesionale, stabilirea ritmurilor co- 
lective a muncilor (a datelor de început şi de sfârşit 
ale muncilor agricole) şi, în general, tot ceea ce pri- 
vea reglementarea muncii cădea în sarcina altei ca- 
tegorii, a „oamenilor zdraveni“, a bărbaţilor maturi, 
însuraţi, constituiți în cete profesionale (ceata păcu- 
rarilor, ceata bacilor, a plugarilor etc.). Aceştia gu- 
vernau economia locală şi stabileau impozitele şi 
datoriile faţă de stat, pe care le repartizau pe gospo- 
dării, după posibilităţile fiecărei familii, şi nu după 
ordinea statornicită de funcţionarii instituţiilor din 
afara satului. Chiar şi fetele nemăritate şi copiii îşi 
aveau propriul capitol al tradiţiei de care răspun- 
deau, în care erau inițiați, cum ar fi ritualul de che- 
mare sau alungare a ploii, asigurarea rodniciei câm- 
pului (de care erau însărcinate fetele la începutul 
verii, când trebuia să joace dansurile magice ale Dră- 
gaicei), păstrarea anumitor formule magice prin 
care comunitatea îşi atrăgea bunăvoința divină. 

Din această împărțire a puterii sociale şi poli- 
tice în societatea tradițională românească reiese că 
nu merităm acuzația de patriarhalism cronic - şi cu 
atât mai puţin pe cea de autoritarism. Singura tira- 
nie pe care o suporta țăranul român - şi pe care ar 
suporta-o şi astăzi cu bucurie, dacă ar mai găsi-o în 
rânduielile vieţii noastre politice moderne - este 
tirania sau dictatul tradiţiei. În orice caz, dincolo de 
orice ironie, obştea țărănească românească, a cărei 
organizare nu apare - şi probabil nici nu va apărea 
curând - în nici un manual de ştiinţe politice, a fost 
un model de concepție a puterii politice: şi anume 
recunoaşterea şi impunerea ordinii supreme a tra- 
diţiei în defavoarea unei ordini definite de oameni, 
hotărâtă de ei - de cei mai mulți (democraţia) sau 
de cei mai buni dintre ei (aristocraţiile, oligarhiile 
sau meritocraţiile). De altfel, ceea ce presupune 
progresul politicii moderne, adică înlocuirea crite- 
riilor dominaţiei sociale (aristocrația sau oligarhia) 
cu cele ale majorității (democraţia) nu este nicide- 
cum o deosebire de fond a organizării sociale (în 
care oamenii să renunțe la putere politică, spre a o 
încredința unor instanțe morale superioare), ci nu- 
mai una de formă, în care puterea unora este înlo- 
cuită cu puterea altora, uneori mai mulți. 





anul IV e nr. 35 


49 


ROST 


HISTORIA 





Securitatea şi terorismul 
(inter)naţional (1977-1989) 


Despre relațiile dintre Securitate şi terorismul internaţional ştim 
astăzi mai multe lucruri decit s-ar putea crede Ia prima vedere. În 
acest progres al cunoașterii trecutului nostru recent doar arhivele 


românești rămîn închise. 


Mircea Stănescu 





personal cu Franța pe teritoriul Germaniei 

Federale. Astfel, la 31 mai 1982 Weinrich a 
plecat cu un avion Tarom de la Bucureşti în Berlinul 
de Est. În ciuda faptului că voiaja cu un paşaport di- 
plomatic sirian pe numele „Joseph Leon“, vameşii 
i-au controlat bagajul, iar tovarăşii de la MfS i-au 
confiscat cele 25 de kg de explozibil plastic pe care 
le avea asupra sa, de la Securitate!. Era clar că Stasi 
- dar în primul rînd, sovieticii - nu mai vedeau cu 
ochi buni organizarea de atentate de pe teritoriul 
lor. Astfel, Weinrich i-a spus Christei Margot Frălich 
(„Heidi“) - o altă membră a grupului, care făcea şi 
ea parte din Celulele Revoluţionare - să ia o altă 
cantitate de explozibil, care se afla depozitat la Bu- 
cureşti. La 16 iunie 1982 ea a plecat cu explozibilul 
de la Bucureşti la Roma, unde a atras însă atenţia 
vameşilor cu valiza sa încărcată cu cele 20 de kg de 
explozibil plastic, pe care intenționa, după toate 
probabilitățile, să o plaseze într-un tren pe ruta Ro- 
ma-Paris. A fost condamnată la şase ani închisoare 
de instanţele italiene. 

După această ultimă arestare, Carlos şi-a mutat 
cartierul general la Bucureşti, de unde coordona 
acțiunile. Ca bază de retragere membrii grupului au 
pregătit Damascul (Siria), iar Libia ca loc de odihnă 
(preferată de Johannes Weinrich). 

La 13 aprilie 1983, din însărcinarea serviciului 
secret libian a avut loc atentatul cu bombă, plasată 
într-o maşină-capcană, împotriva ambasadorului 
Arabiei Saudite la Atena. EI a fost pus Ia cale împre- 
ună cu membrii grupului grecesc Lupta Populară 
Revoluționară (ELA), soldat însă cu un eşec, căci 


C arlos a vizat apoi extinderea războiului său 


1 Vezi şi „Evenimentul Zilei“, 24 august 2004. 
2 Epanastakos Laikos Agonas. 

3 Vezi şi „Ziua“, 19 ianuarie 2000. 

40. Schrâm, op. cit. p. 253. Vezi şi ].O. Koeheler, op. cit. pp. 205 şi 224-225, notele 10, 11, 12 şi 13. 


nimeni nu a murit. La 25 august 1983 a urmat aten- 
tatul cu bombă de la Maison de France (Centrul Cul- 
tural Francez) din Berlinul de Vest, realizat cu par- 
ticiparea Wilhelminei Gâtting („Tina“) şi a lui Gerd 
Al-bartus („Kai“), membri ai Celulelor Revoluţio- 
nare, a libanezului Mustafa Ahmad al Sibai („Fei- 
sal“), a lui Kamal al Issawi („Ali“) şi cu concursul 
Ambasadei Siriei din Berlinul de Est. Pentru 
realizarea atentatului, Weinrich a cerut de la MfS 
cele 25 de kg de explozibil plastic confiscat la 31 mai 
1982, pe care le-a şi primit. Est-germanii ştiau foarte 
bine ce se pregăteşte, întrucât îi percheziționaseră 
în secret bagajul şi descoperiseră notițele despre 
Centrul Cultural Francez şi alte instituții franceze 
din Berlinul de Vests. Singura exigență a lor era, se 
pare, ca atentatele să nu se organizeze de pe terito- 
riul est-german, iar atentatorii să se întoarcă apoi 
tot acolo, căci în acest timp RDG negocia cu REG un 
împrumut de miliarde de mărci. Înţelegere pe care 
aceştia nu au respectat-o. 

Ca în toate statele comuniste, preocuparea de 
căpătii a unităţilor antiteroriste nu era deci alta de- 
cât terorismul. Şeful Stasi, Erich Mielke, nu era deloc 
îngrijorat de această situaţie, aşa cum o arată o re- 
zoluţie pusă pe raportul lui Voigt cu privire la acţi- 
unea grupului Carlos (care propunea „influențarea 
grupului prin disciplinare“), decât dacă se dovedea 
că atentatul - care reprezenta un succes operativ 
împotriva duşmanului - putea să aducă pagube po- 
litice: „Cât se poate, influențare politică. A se acorda 
atenţie permanentă relaţiei pagubă politică / folos 
operativ [...] Mielke. 1 IX 83*4. Atacul s-a soldat cu 
doi morţi, 21 de răniți şi pagube materiale în valoa- 
re de 2,5 milioane de mărci germane. Conform in- 
formațiilor de presă din România, această acţiune 
ar reprezenta - şi ea - o comandă din partea Secu- 





50 


anul IV e nr. 35 


HISTORIA 


ROSI 





rității române, fiind cel de-al şaptelea atentat din 
cele investigate de procurorii românis. Motivația Se- 
curității ar putea consta în răzbunarea pentru ope- 
rațiunile antiteroriste realizate de către serviciile 
secrete franceze. 

În continuarea războiului personal al lui Car- 
los cu Franța, motivat de preocuparea acestuia pen- 
tru Magdalena Kopp, la 31 decembrie 1983, la orele 
19.30, grupul a explodat în acceleratul Marsilia- 
Paris o valiză-capcană care a ucis trei pasageri. La 
25 de minute distanță, în Gara „St. Charles“ din 
Marsilia a explodat o altă încărcătură, care a ucis 
două persoane şi a rănit peste 50, multe dintre ele 
foarte grav. În aceeaşi noapte a explodat o altă vali- 
ză la Centrul Cultural Francez din Tripoli (Liban). La 
25 ianuarie 1984 grupul a explodat încă o bombă în 
incinta Centrului de Aeronautică şi Cosmonautică 
din apropierea Parisului. În acea perioadă cartierul 
general al grupului se afla la Damasc. 

În mai 1984 MIS i-a comunicat lui Weinrich că 
pentru o perioadă de un an i-a fost suspendată 
permisiunea de intrare şi de tranzitare pe teritoriul 
RDG, întrucât Stasi aflase că acesta „se află în atenţia 
serviciilor secrete“6 occidentale, care îl identificase- 
ră. Astfel, în afară de România grupul Carlos nu mai 
era binevenit în niciunul din statele din Est. Această 
situaţie le-a afectat serios traficul cu armament, 
care era o importantă sursă de profit. Aşa încât, 
Weinrich s-a hotărît să le ceară părinților săi un îm- 
prumut. Ei au acceptat să-şi întilnească fiul şi, pe căi 
ocolite, au fost duşi la Bucureşti. Au fost cazaţi Ia cli- 
nica „Ana Aslan“7, după care au fost conduşi la casa 
conspirativă a CIE de lîngă Aeroportul Otopeni. La 
Bucureşti au rămas cinci zile, cel mai adesea aflin- 
du-se în compania lui Nica-,Niţescu“. La întoarcerea 
în Germania, ei i-au trimis lui Jonannes Weinrich 
60.000 de franci elveţieni. 

Conform informaţiilor de presă din surse occi- 
dentale, în 1984 grupul Carlos a încercat să organi- 
zeze un nou atentat împotriva secţiei române a 
Europei Liberes. 


5 CE. „Ziua“, 22 ianuarie 1998. 
60. Schrâm, op. cit., p. 271. 


La începutul lui septembrie 1985 Securitatea 
ungară i-a comunicat din nou grupului că nu mai 
este dorit pe teritoriul său, iar pe 15 ale lunii Carlos, 
Weinrich şi Kopp (care între timp îşi executase pe- 
deapsa) au lichidat adăpostul şi au plecat. Li s-a 
permis să ia cu ei şi o parte din arme. În iulie 1986, 
în încercarea de a-şi stabili un nou cartier general, 
cei trei au plecat la Moscova, însă KGB-ul nici măcar 
nu i-a luat în seamă. Apoi s-au dus la Sofia, unde au 
fost refuzaţi politicos1. La 10 iunie 1986 au mers la 
Praga, însă |t-col. de Securitate (STB) Vâclav Wallis 
le-a cumpărat bilete pentru Damasc. Astfel au fost li- 
chidate punctele de sprijin din Europa de Est. Nu cu- 
noaştem cu precizie momentul în care grupul Car- 
los şi-a strîns armele şi bagajele din casa conspira- 
tivă a CIE, însă se poate presupune că aceasta s-a în- 
tîmplat cu puţin înainte de luna septembrie 1985. 
Conform informaţiilor de presă din surse occiden- 
tale, pentru a scăpa de grup Securitatea externă - 
care ştia de ce se teme Carlos - l-a „informat că Mos- 
sadul îl caută în România şi că ar fi bine să plece la 
Praga sau la Budapesta unde s-ar fi aflat în sigu- 
ranță |. 

Conform informaţiilor de presă, pentru exe- 
cutarea celor „cel puţin şapte atentate“ comandate 
de Securitatea externă, grupul Carlos ar fi primit în 
total patru milioane de dolari, iar contul deschis la 
BRCE a fost activ şi după 199012. 


Alte atentate, alte tentative 


În seara zilei de 19 noiembrie 1977, Nicolae 
Pleşiţă i-a făcut lui Paul Goma o aluzie Ia faptul că la 
sosirea sa la Paris va avea un semn din partea Secu- 
rităţii: „Ca să ştii că noi nu glumim, ca să te con- 
vingi că Braţul Revoluţiei poate atinge, oricând, ori- 
unde, pe oricine!“13 Cînd a ajuns a doua zi la Paris, în 
exil, Goma a aflat că la 18 noiembrie Monica Lovines- 
cu, jurnalist la Radio Europa Liberă, fusese bătută de 
doi palestinieni. Conform informaţiilor furnizate de 
Pacepa, Ceauşescu i-a spus acestuia confidenţial: „Să 


7 Potrivit informaţiilor de presă din surse occidentale, şi mama lui Carlos a fost internată, în 1981, în aceeaşi clinică. 


CE. „Evenimentul Zilei“, 9 ianuarie 1998. 
8 Cf. „Evenimentul Zilei“, 9 ianuarie 1998. 
9 Vezi şi ].O. Koeheler, op. cit., p. 224, nota 9. 
10 Ibidem, p. 225, nota 14. 
11 Cf. „Evenimentul Zilei“, 9 ianuarie 1998. 
2 Ziua“, 22 iunie 2005. 


13 P. Goma, Soldatul câinelui, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, pp. 105-106. 





anul IV e nr. 35 


51 


ROST 


HISTORIA 





i se închidă gura. Nu trebuie ucisă. N-avem nevoie de 
anchete americane şi franceze ce ne-ar pune în si- 
tuaţii dificile. S-o facem zob. Să-i spargem dinții, fal- 
ca, braţele. Să nu mai poată niciodată vorbi sau 
scrie. Să devină un exemplu de neuitat pentru cei- 
lalţi. Să fie bătută la ea acasă pentru ca să înveţe şi 
ea şi alții că nu există nici un adăpost sigur pentru 
calomniatorii proletariatului. Nici chiar în propria 
lor casă.“14 Securitatea a executat atentatul prin in- 
termediul lui Hani Hassan, consilier al lui Yasser 
Arafat pe probleme de terorism şi, totodată, colabo- 
rator al Securităţii sub numele de cod „Annette“. 
Doi palestinieni au bătut-o îndelung pe Monica Lo- 
vinescu, în curtea casei sale, cu un obiect conton- 
dent. Ce a salvat-o a fost o greşeală a atentatorilor, 
care i s-au adresat cu „Madame Monica“ - formulă 
uzuală în română, însă în Franţa alăturarea dintre 
„madame“ şi prenume nu este folosită decât pentru 
ghicitoare, patroane de bordel şi portărese - căci, 
după primele lovituri, a mai avut răgazul să țipe, 
alertînd un trecători5. 

La 6 martie 1978, Securitatea a încercat ucide- 
rea prin otrăvire a fiului lui Paul Goma, Filip Goma, 
pe atunci în vârstă de doi ani şi patru luni, printr-o 
femeie, „refugiat politic“ în Germania, care venise 
în vizită la familia Goma!6. 

Într-un articol de presă publicat în 1998, avîn- 
du-l ca sursă pe Pacepa, se afirmă: „La trei zile după 
întâlnirea cu Ceauşescu de la Neptun [care a avut 
loc la 22 iulie 1978 - n.n.], generalul Pacepa a cerut 
azil politic în SUA. Imediat ce a ajuns la Washington, 
el l-a informat pe preşedintele Carter despre inten- 
ţia lui Ceauşescu de a-l asasina pe No6l Bernard, şi a 
dat autorităţilor americane numele celor doi agenți 
DIE care urmau să comită crimele. Unul a fost «Fe- 
lix» (cetăţean american cu nume[le] real Fred Kol- 
man, care s-a născut în România ca Alexandru Scăr- 
lătescu); celălalt a fost soția agentului «Baltazar» 
(cetățean austriac cu numele real Baltes, care lucra 
ca secretară a directorului pentru ştiri al Europei 


Libere). Ambii agenţi au fost arestaţi, iar cazurile lor 
au fost relatate în presa din SUA.“!7 Probabil că cei 
doi ar fi trebuit să se dubleze, în situaţia în care unul 
dintre ei ar fi eşuat. Despre colaboratorul „Balta- 
zar“ şi soţia sa - şi ea colaboratoare a Securităţii - 
Pacepa a relatat în Orizonturi Roșii că erau avuţi în 
vedere de Ceuşescu pentru a plasa o bombă Ia sec- 
ţia română a Europei Libere!8. Apoi, despre colabo- 
ratorul „Felix“ - un mafiot -, Pacepa a spus că prin 
el Ceauşescu avea în vedere şi uciderea lui Con- 
stantin Răuţă, un ofițer DIE trecut la americani în 
19731. După toate aparențele, este vorba de o ope- 
rațiune de prevenire reuşită. 

În 1980, Securitatea a încercat să-l răpească pe 
Filip Goma, pe atunci în vîrstă de cinci ani. La grădi- 
nița de pe rue Manin, din arondismentul 19, s-a pre- 
zentat de două ori o femeie îmbrăcată în roşu, care 
pretexta că este o prietenă de familie şi că doreşte 
să i se încredințeze copilul, întrucât părinţii săi ar fi 
plecați la un congres20. 

Din câteva documente accesibile ale CIE rezultă 
că ofițerul de Securitate care îl avea „în atenţie“ pe 
Emil Georgescu (nume de cod „Iago“) purta numele 
de cod „Helmuth“21. În ianuarie 1981 acest ofiţer, 
care pregătea o acţiune de intimidare, l-a suprave- 
gheat mai întîi timp de câteva zile. La 26 ianuarie, în 
timp ce Emil Georgescu ieşea cu cîinele la plimbare, 
doi infractori de drept comun italieni - Gioni şi Vi- 
cenzo -, lau bătut. „Helmuth“, care a asistat de la 
distanță la bătaie, relatează scena într-un raport că- 
tre Pleşiţă: „ÎI culc[ă] la pămînt, încep să-l lovească 
cu picioarele. În acel moment, țipetele de ajutor ale 
victimei îi scot pe oameni din case, iar agresorii o 
iau la goană“. Apoi conchide în termeni medicali: 
„Emil Georgescu este bine atins, cu leziuni faciale 
evidente şi cu mâna stîngă ruptă.“22 Pe raportul 
care descrie cum a fost bătut Georgescu, colonelul I. 
Tiseanu - cu siguranță superiorul lui „Helmut“ din 
Centrală - a pus următoarea rezoluţie: „Situaţia cre- 
ată ne obligă să folosim alte concepții, tactici, 


14 Interviu publicat în „Le Matin“, Paris, 1 februarie 1985, apud Monica Lovinescu, La apa Vavilonului 2, 1960-1980, 
Bucureşti, Editura Humanitas, pp. 247-248. 


15 M. Lovinescu, La apa Vavilonului 2, 1960-1980, pp. 247-257. 
16 Cf. P. Goma, Butelii... (Scrisuri) 1998, p. 110, şi Butelii aruncate în mare 2000, p. 80, la www.paulgoma.fr. 
17 Ziua“, 6 octombrie 1998. 
18 1.M. Pacepa, Horizons Rouges, Paris, Presses de Ia Cite, 1978, pp. 169-171. 


19 Interviu publicat în „Jurnalul Naţional“, 17 februarie 2005. Despre intenţia lui Ceauşescu de a-l ucide pe dezertor 
cu ajutorul Mafiei, dar fără precizările de mai sus, a se vedea I.M. Pacepa, Horizons Rouges, p. 212. 


20 Cf. P. Goma, Butelii... (Scrisuri) 1998, p. 110 şi Butelii aruncate în mare 2000, p. 80, la www.paulgoma. fi. 


21 „Ziua“, 3 februarie 2004; „Jurnalul Naţional“, 2 februarie 2004. 
22 „Ziua“, 3 februarie 2004; „Jurnalul Naţional“, 2 februarie 2004. 





52 anul IV e ar. 35 


HISTORIA 


ROSII 





împrejurări şi mijloace pentru realizarea acţiunii de 
anihilare a lui «lago»“)23. După cum se vede, Securi- 
tatea nu luase încă decizia „anihilării totale“ - adică 
a uciderii - lui Emil Georgescu. Măsurile vor evolua 
însă rapid în această direcţie. 

În aprilie 1981, un anume Radu Rush - cu sigu- 
ranță un pseudonim24 - s-a predat CIA în Germa- 
nia, declarind că fusese trimis de Securitate să-i li- 
chideze pe Emil Georgescu, editor al postului de ra- 
dio Europa Liberă de la Miinchen, şi pe Victor 
Frunză, exilat la Aarhus (Danemarca). Interogat în 
Germania de americani, informaţia a fost comuni- 
cată şi Serviciului de Securitate al postului, ajun- 
gînd la Emil Georgescu. Transfugul a fost dus apoi 
în SUA şi nu a apărut nici la procesul atentatorilor- 
executanți care au mai încercat ulterior să-l asa- 
sineze pe Emil Georgescu. El a declarat însă că, în 
cazul în care el ar fi eşuat, o lună mai tirziu o altă 
echipă va veni din Franţa. Ceea ce, în fapt, s-a şi 
întîmplat. 

La 28 iunie 1981, Emil Georgescu a fost înjun- 
ghiat de 26 de ori în garajul locuinţei sale de la 
Haar, în apropiere de Miinchen, de doi infractori 
francezi, Constanceau şi Layani. Auzind țipete, soția 
sa a intrat în garaj, iar atacatorii au luat-o la fugă, 
însă au fost prinşi de Poliţie după 20 de minute. Ge- 
orgescu a fost salvat numai după numeroase inter- 
venţii chirurgicale, iar în procesul care a urmat 
justiția germană nu a reuşit implicarea Securităţii în 
atentat, motivaţia celor doi ucigaşi fiind considera- 
tă de instanță - exact după cum şi-a propus Securi- 
tatea - „O reglare de conturi“25. Operaţiunea Securi- 
tății a primit numele de cod „Haiducu“. Dosarele de 
la Securitatea externă privitoare la Europa Liberă la 
care jurnalistul Nestor Rateş a primit acces, şi care 
cel mai mult se referă la Emil Georgescu, deşi scrise 
într-un cod specific conţin termenii: „anihilare“, 
„neutralizare“, „neutralizare completă“ sau - mai 
rar - „lichidare“26. Noel Bernard i-a spus lui Paul 
Goma că cei doi francezi ar fi fost angajaţi de un 
anume Boris Rubin, care făcea afaceri cu guvernul 


25 Jurnalul Naţional“, 2 februarie 2004. 


de la Bucureşti?7. În ianuarie 1985, Yves Bonnet, şe- 
ful DST i-a spus lui Pacepa că operațiunea executată 
de cei doi francezi a fost coordonată de Nicolae Ple- 
şiță. Numele de cod al operaţiunii criminale - „Hai- 
ducu“ - trimite automat cu gîndul la Nicolae Pleşiță, 
şeful CIE, care în apariţiile sale televizate din vre- 
mea din urmă nu încetează a se numi pe sine „neam 
de haiduc“?8. Contrar unei imagini curente (în prin- 
cipal de presă), nu există date care să probeze că 
înjunghierea a fost executată prin intermediul 
grupului Carlos29. Nimic nu leagă ORI de această 
tentativă de asasinat. Dimpotrivă, dincolo de infor- 
maţiile pe care le avem în acest moment, atentatul 
poartă marca Securităţii externe, care plănuia 
operaţiuni teroriste sub acoperirea motivaţiilor de 
drept comun, la fel cum Securitatea internă camu- 
fla represiunea politică sub acoperirea afacerilor de 
drept comun. 

Deşi a scăpat cu viață, Emil Georgescu a murit 
ulterior, la 1 februarie 1985, în urma unui cancer 
galopant. Dacă asupra originii cancerului persistă 
dubii, nu există nici un dubiu că atentatele descrise 
mai sus au fost puse la cale de Securitatea externă. 

În 1981, după atentatul cu coletul capcană, Se- 
curitatea a căutat să-l asasineze pe Paul Goma trimi- 
țînd un ofiţer al ei, pe Matei Pavel Hirsch („Hai- 
ducu“, iar mai tîrziu „Forrestier“) să-l otrăvească în 
timpul unui cocktail, cu aconitină (o otravă care nu 
lasă urme în sînge şi care creşte tensiunea arterială 
pînă provoacă un stop cardiac). Ofiţerul CIE s-a pre- 
dat DST în condiţii care rămîn obscure. Conform 
spuselor sale, ordinul venea direct de la Ceauşescu. 
DST a organizat o „combinaţie informativă“ prin 
care a convins Securitatea că tentativa de otrăvire a 
lui Goma a eşuat dintr-o întîmplare. Ca urmare, 
mamei lui Haiducu i-a fost permisă plecarea în 
Franța, iar acesta a fost decorat de către Nicolae 
Pleşiță, care a coordonat întreaga operațiune30. 

În aceeaşi perioadă cu încercarea de asasinat 
asupra lui Goma, Securitatea i-a cerut aceluiași 
ofițer de Securitate să-l ucidă pe scriitorul Virgil 


24 În engl., ca verb, rush înseamnă „a apărea brusc, pe neaşteptate“. 


25 P Goma, Soldatul cîinelui, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, pp. 128-140; „Ziua“, 7 şi 22 ianuarie 1998, 7 iunie 1999. 


26 Ziua“, 3 februarie 2004; „Jurnalul Naţional“, 2 februarie 2004. 

27 P. Goma, Soldatul cîinelui, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 94; „Ziua“, 7 şi 22 ianuarie 1998, 7 iunie 1999. 
2 Vezi emisiunile Dan Diaconescu în Direct de la „Oglinda Tv“, din 18/19 ianuarie şi 14/15 februarie 2005. 

29 Vezi în acest sens I.M. Pacepa, Cartea neagră a Securităţii, vol. 3, pp. 184-185, notele 95 şi 9; „Jurnalul Naţional“, 


17 februarie 2004. 


30 Vezi P. Goma, Soldatul cîinelui, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990; M. Lovinescu, Posteritatea contemporană / Unde 


scurte III, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, pp. 357-362; „Ziua“, 2 iunie 1999. 





anul IV e nr. 35 


53 


ROST 


HISTORIA 





Tănase cum va dori: „cu pistol, explozibil, sau chiar 
contract cu ucigaşi de rînd din Franța“3. Pentru a 
dejuca planurile CIE şi a o convinge că planul său a 
reuşit, între 20 mai şi 30 august 1981 DST l-a dus pe 
Virgil Tănase într-un loc ferits?. 

În 1982 un ofiţer al Securității, pe nume Nico- 
lae Bistran, care fusese trimis în Occident cu misiu- 
nea de a-l ucide pe Virgil Ierunca - critic literar refu- 
giat în Franța din 1947 şi jurnalist la Europa liberă - 
s-a predat serviciilor secrete vest-germane. La 10 fe- 
bruarie, doi funcţionari ai DST s-au prezentat la 
locuinţa scriitorului pentru a-l avertiza ca în urmă- 
toarea săptămînă să evite să iasă din casă, întrucît 
„poliția secretă română are obiceiul să trimită doi 
agenţi, al doilea supraveghindu-l pe primul şi în caz 
de nevoie înlocuindu-l.“33 


Alte posibile atentate 


În martie 1977 Emil Georgescu şi soţia sa au 
scăpat dintr-un accident de maşină. Într-o dimi- 
neață, cînd ieşeau cu maşina din garaj, ei au fost 
loviți din faţă de un alt automobil. Din fericire, au 
scăpat nevătămaţi. Soţia jurnalistului a fost con- 
vinsă că era mîna Securităţii, idee întărită de fap- 
tul că anterior primiseră amenințări telefonice 
anonime. Emil Georgescu a considerat însă că este 
vorba de o acţiune de răzbunare a unor români 
refugiaţi, pe care a refuzat să-i ajute să-şi reîn- 
tregească familiile. Faptul că episodul apare 
descris într-o notă informativă a Securităţii ne face 
să credem că este vorba de un posibil atentat al 
Securităţii vizînd, după toate probabilitățile, 
intimidarea jurnalistului. 


În anii '80, patru angajaţi ai Secţiei Române a 
postului Radio Europa Liberă, dintre care trei direc- 
tori, au murit de cancer. Conform spuselor lui Pacepa, 
se bănuieşte că ar fi fost ucişi de Securitate cu un agent 
iradiant numit codificat „Radu“, produs de o instalaţie 
portabilă de iradiere de producţie sovietică5. 

Primul dintre ei a fost No€l Bernard (director 
în perioadele 1955-1958 şi 1966-1981)%. În partea 
din dosarul CIE accesibilă apare o telegramă din 22 
octombrie 198037. Întregul document este codifi- 
cat, aşa încât trebuie tradus. La expeditor este sem- 
nat de „Nicolae + Titus“ - numele de cod ale ofiţeri- 
lor operativi -, care îl trimit din „Videle“ (Bonn, lo- 
cul rezidenţei Securităţii externe din Germania). 
Documentul începe într-un mod cât se poate de clar 
pentru o telegramă codificată: „În legătură cu com- 
promiterea şi lichidarea lui N. Bernard anexăm...“. 
Şi continuă în cod: „Prin posibilităţile de care dis- 
punem s-au întreprins note pentru a pune în apli- 
care acţiunea doica de arhitectul şef.“38 
tive] de care dispunem s. s-au întreprins măsuri [acti- 
ve] pentru a pune în aplicare acțiunea ordonată de 
şeful CIE [Nicolae Pleşiță].“39 Ofiţerul din Centrală 
care a primit raportul a înconjurat cu creionul cu- 
vintul „lichidare“ din titlul documentului şi a adău- 
gat un semn de întrebare. Cu siguranță că el a fost 
mirat de exprimarea clară a subordonatului său. 
Totodată, pe o „Notă-extras“ datată 15 martie 1981, 
la o lună şi jumătate după ce Noăl Bernard fusese 
operat de plămîni, există o rezoluţie pusă de colo- 
nelul 1. Tiseanu. Documentul relatează conținutul 
unui articol publicat de B.I.R.E. din Paris (nr. 732/1 
martie 1981) în care este vorba despre starea gravă 


3I M. Lovinescu, Posteritatea contemporană / Unde scurte III, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p. 357. 
32 Vezi P. Goma, Soldatul câinelui, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990. 


33 M. Lovinescu, La apa Vavilonului 2, 1960-1980, Bucureşti, Editura Humanitas, p. 248; Posteritatea contemporană / Unde 
scurte III, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p. 360. 


34 Vezi „Ziua“, 3 februarie 2004; „Jurnalul Naţional“, 2 februarie 2004. 
35 [.M. Pacepa, Cartea Neagră a Securității, vol. 3, p. 142. 
36 „Ziua“, 10 ianuarie 2000; 13 mai 2003; „Jurnalul Naţional“, 2 februarie 2004. 


37 „22“, an XIV, nr. 672, 21-27 ianuarie 2003 şi an XIV, nr. 685, 22-28 aprilie 2003; „Jurnalul Naţional“, 2 februarie 2004, 
„Ziua“, 13 mai 2003. În primul număr indicat din revista „22“ data documentului apare în mod greşit ca fiind 20 
octombrie 1980. 


38 „22“, an XIV, nt. 672, 21-27 ianuarie 2003; „Jurnalul Naţional“, 2 februarie 2004. 


39 În comentariul său pe marginea documentului, Nestor Rateş spune: „În limbajul de cod folosit pentru comunicări spre şi 
din străinătate, «note» înseamnă «măsuri», «documentată» se traduce prin «aprobată», iar «arhitectul şef» poate fi chiar 
Ceauşescu sau cineva din imediata lui apropiere. Ceauşescu este numit, în câteva rânduri, îndrumătorul principal 
şi am putut verifica precis acest apelativ. «Arhitectul şef» este mai rar folosit şi nu pot determina cu exactitate dacă e vorba 
de şeful statului, de Elena Ceauşescu sau altcineva.“ Cf. „22“, an XIV, nr. 672, 21-27 ianuarie 2003. Astăzi putem spune cu 
siguranță că „Arhitectul şef” este şeful Centralei, pe atunci Nicolae Pleşiță, şeful CIE. În codul Securităţii externe şi din 
acelaşi registru, „Şantier“ înseamnă „Centrală“ (sediul CIE de la Bucureşti), „piloţi“ - „informatori“, iar „constructori“ — 
„rezidenţi“ (informatori cu grad mare de penetrare în mediul celui urmărit şi coordonator al altor informatori). 





54 


anul IV e nr. 35 


HISTORIA 


ROSI 





a sănătăţii lui Nol Bernard după prima operaţie de 
plămîni, pe care revista o numea „o convalescență 
pe timp îndelungat“40, În acel moment era cunoscut 
că jurnalistul are cancer. Colonelul Tiseanu scrie 
deci, de mînă, la sfirşitul „notei“: „[În atenţia] Tov. 
Col. [Dorin] Bogdan. Datele publicate de BIRE con- 
firmă că măsurile întreprinse de noi încep să aibă 
efect“41. Documentul stabileşte deci o relaţie de 
cauzalitate între forma de cancer dezvoltată de jur- 
nalist şi acţiunile Securităţii. În fine, pe o notă infor- 
mativă a „sursei“ „Someşan“, din 18 ianuarie 1981, 
un colonel care a semnat indescifrabil a pus urmă- 
toarea rezoluție: „Revedeți planul de măsuri în ca- 
zul N. Bernard şi completaţii cu noi acţiuni prin 
care să-l îndepărtam definitiv de la REL“42. Rezolu- 
ţia este datată 9 iunie 1981, cu şapte luni înainte de 
moartea lui Nosl Bernard. Ea arată că Securitatea 


creier45. O notă de 4 pagini, de Ia sfirşitul lunii iunie 
1982, a colonelului Dorin Bogdan - superiorul din 
Centrală al lui I. Tiseanu în operaţiuni de acest tip - 
se încheie astfel: „Concomitent, vor fi completate 
datele actuale de cunoaştere (domiciliul său [al lui 
Vlad Georgescu - n.n.] din Miinchen, programul zil- 
nic, preocupări extraprofesionale, deplasări etc.) şi 
se vor pregăti condiţiile pentru a se putea trece la 
neutralizarea sa completă“46 

Din datele pe care le avem pînă acum rezultă 
că, după toate probabilitățile, cei trei directori au 
fost asasinați de Securitatea externă prin iradiere. 
Inaccesibilitatea dosarelor Securităţii sau a părților 
lor care ar putea verifica această probabilitate nu 
face decât să accentueze bănuielile. În consecință, 
despre această situație avem mai mult decît o 
bănuială, dar mai puţin decât o certitudine. 





externă nu aştepta deloc ca 
jurnalistul să moară, ci făcea 
planuri operative ca să-l ucidă. 
No€l Bernard a murit într-ade- 
văr la 23 decembrie 1981, într- 
un spital din Bavaria, de can- 
cer galopant la plămîni. 
Într-un articol de presă, Nestor 
Rateş, jurnalistul care a văzut 
dosarul CIE, numeşte aceste 
date „indiciile [...] că Secu- 
ritatea a plănuit şi executat 
asasinarea lui Nosl Ber- 
nard“45. 

Cel de-al doilea director 
al Secţiei Române a RFE/RL, 
Mihail Barbu Cismărescu, cu 
pseudonimul jurnalistic Radu 
Gorun (1981-1983), a dez- 
voltat şi el un cancer pornind 
de la un chist muscular şi a 
murit pe 26 februarie 198344. 

Cel de-al treilea, istoricul 
Vlad Georgescu (1983-1988), 
a încentat din viață pe 13 
noiembrie 1988 din cauza 
unei tumori canceroase la Ei 





40 22“, an XIV, nr. 672, 21-27 ianuarie 2003 şi an XIV, nr. 685, 22-28 aprilie 2003. 
41 „22“, an XIV, nr. 672, 21-27 ianuarie 2003 şi an XIV, nr. 685, 22-28 aprilie 2003; „Jurnalul Naţional“, 2 februarie 2004. 


42 Jurnalul Naţional“, 2 februarie 2004. 
43 22“ an XIV, nr. 782, 4-11 martie 2005. 





44 Ziua“, 10 ianuarie 2000; 13 mai 2003; „Jurnalul Naţional“, 2 februarie 2004. 
45 Ziua“, 10 ianuarie 2000; 13 mai 2003; „Jurnalul Naţional“, 2 februarie 2004. 


46 22“, an XIV, nr. 672, 21-27 ianuarie 2003. 





Foto: Bogdan Onofrei 





anul IV e nr. 35 


55 


ROST 


DECANTĂRI 








Akademos.-ul nacionescian 


Constantin Mihai 





estituirea perioadei interbelice, a istoriei sa- 

le culturale continuă să rămână un dezide- 

rat încă neîmplinit al spațiului intelectual ro- 
mânesc. Tendinţa de uniformizare, de clişeizare a 
interbelicului, prin prisma unor locuri comune des- 
tul de pernicioase, este contrabalansată de o acțiu- 
ne concertată de anulare a potenţialității creative a 
acestei perioade, începută în mediile stângiste 
europene şi continuată cu pasiune furibundă de o 
parte a intelighenţiei româneşti formată la şcoala 
marxism-leninismului, a negândirii comuniste. 
Unor asemenea valuri succesive de contestare re- 
sentimentar ideologică, fără nici un fel de argumen- 
tare ştiinţifică sau măcar a simțului comun li se 
opun încercări timide, ce-i drept, inconsistente pe 
alocuri, a unor studii care îşi propun să aducă o cla- 
rificare, chiar într-o fază iniţială, a unor aspecte 
esenţiale ale acestei perioade. 

Direcţia de contestare s-a focalizat sistematic 
asupra Şcolii Profesorului Nae Ionescu, a generaţiei 
pe care cu succes a format-o, a unei istorii intelectu- 
ale, precum cea a Criterionului, un fenomen sui-ge- 
neris în cultura română modernă, de o efervescen- 
ță remarcabilă. Generaţia'27, cum o numim în mod 
convenţional sau „tânăra generaţie“, este cea care a 
recalibrat pentru puţin timp cultura română la tra- 


diţia europeană. O sinteză a acestei generaţii care 
să fixeze peremptoriu rostul şi rolul său în cultura 
română va umple un gol enorm şi va înlătura pe de- 
plin multe dintre confuziile care încă domină dez- 
baterea asupra perioadei interbelice. 

Contestarea originalității gândirii naeionescie- 
ne, în pofida oricărei evidențe şi a recunoaşterii 
sale în cercurile fenomenologice occidentale (Hart- 
mann) şi a cercurilor neotomiste (Maritain), pre- 
cum şi caracterizarea publicisticii sale polemice ca 
fiind mediocră şi a prezenţei sale publice ca fiind la- 
mentabilă subliniază nu numai o profundă igno- 
ranță, ci mai ales o rea-voință a celor care cred că se 
poate trece cu uşurinţă peste rolul jucat de Nae Io- 
nescu în istoria intelectuală modernă. Dacă opiniei 
cel puţin bizare, pentru a nu o cataloga altfel, a „pre- 
zenţei publice lamentabile“ a lui Nae Ionescu i se 
pot aduce drept contraargumente afirmaţiile elevi- 
lor, discipolilor şi apropiaților săi care abundă la 
acest capitol, părerii potrivit căreia „publicistica po- 
lemică naeionesciană pare mediocră“ i se poate 
aduce argumentul lui Cristian Bădiliță, cu privire la 
valoarea „genului scurt“, care „dă măsura harului 
cu care românii sunt înzestrați“ (a se vedea fecundi- 
tatea publicisticii lui Eminescu, Nae Ionescu, Eliade, 
Noica, Paleologu $.a). 

Volumul domnului George Popescu Glogovea- 
nu, sugestiv intitulat „Akademos.-ul naeionescian. 
Existenţă și destin“ (Editura Ramuri, 2005) care re- 
uneşte câteva prelegeri prilejuite de momente ani- 
versare sau comemorative ale unor personalități 
ale elitei interbelice criterioniste, se doreşte a fi o 
pledoarie convingătoare pentru ideea paideică de 
şcoală, pentru tot ceea ce înseamnă „existență şi 
destin“ în devenirea unei generaţii. Chiar dacă volu- 
mul cuprinde şi o secțiune substanţială dedicată lui 
Lucian Blaga, omologul transilvănean al lui Nae Io- 
nescu, Şcoala Profesorului de Logică şi Metafizică 
de la Universitatea din Bucureşti este în centrul 
atenţiei. Ideea de Şcoală autentică a trăirii şi a gân- 
dirii necanonice, nedogmatizate, neîncapsulate în- 
tr-o normă anume, ilustrată de Akademos.-ul naeio- 
nescian este esenţială în perceperea fecundității ge- 
neraţioniste. Aceast model unic de Şcoală creat cu 
pasiune şi competență desăvârşită de un Intelectual 
Atipic, Nae Ionescu îşi dovedeşte validitatea şi per- 





anul IV e nr. 35 


DECANTĂRI 


ROSI 





formanța în timp prin produsele sale, prin discipolii 
pe care i-a lansat în cultura română şi europeană. Să 
amintim numai notorietatea lui Mircea Eliade, în is- 
toria religiilor, a lui Emil Cioran, considerat al doi- 
lea mare stilist al limbii franceze după Racine, a lui 
Eugene Ionesco în dramaturgie, a lui Constantin 
Noica, în planul culturii române, prin opera sa şi 
prin singura Şcoală creată în plin comunism, după 
exemplul Maestrului său. Acestea sunt cazurile pa- 
radigmatice la care mai putem adăuga faima altor 
elevi sau discipoli ai lui Nae Ionescu: Alexandru 
Dragomir, Constantin Floru, Octavian Vuia, unii 
dintre apropiații lui Heidegger, profunzimea lui 
Mircea Vulcănescu, a lui Ernest Bernea, Paul Ste- 
rian, Stelian Mateescu, Gheorghe Racoveanu, Paul 
Costin Deleanu, Dumitru Cristian Amzăr, Vasile 
Băncilă, Sandu Tudor, Petru Comarnescu ş.a. Toţi 
aceştia, atât de diverşi ca preocupari culturale şi 
spirituale, ca structuri umane, constituiau o adevă- 
rată unitate în diversitate care dădeau farmecul 
acestei Şcoli restauratoare de elite. 

Textele domnului George Popescu Glogo- 
veanu, scrise cu eleganța unui aristocrat care a trăit 
în acea perioadă, cunoscând-o îndeapropape, nu 
tratează exhaustiv o anumită personalitate, ci se 
opreşte asupra unor aspecte care dau seamă despre 
dimensiunea exemplară a intelectualului. Erudiţia 
autorului, capacitatea sa reflexivă, originală, într-o 
bună descendență naeionesciană, sunt adesea 
transpuse într-un limbaj viu, expresiv, poeticitatea 
fiind o marcă a stilisticii discursive. 

Prelegerea despre Nae Ionescu, plasată sub 
semnul vocației „destinului culturii române“, atin- 
ge invariabil o dublă coordonată a personalității 
filosofului: coordonata umană, atât de superficial 
abordată în textele despre Nae Ionescu, precum şi 
coordonata paideică, cea a operei propriu-zise şi a 
Şcolii create. 

Abordând diverse teme care variază de la pro- 
blematica „ontologiei misterului“ şi a spaţiului mio- 
ritic la Blaga, la „filosofia mitului şi sacralizarea is- 
toriei“ la Mircea Eliade, autorul nu propune o nouă 
grilă de hermeneutizare, ci încearcă o aplicare a 
acestor teorii la noul context al „terorii istoriei“. Tex- 
tul consacrat identității româneşti a lui Emil Cioran 
sau, altfel spus, a dragostei sale enorme pentru Ro- 
mânia - o temă insuficent tratată la noi - devine 
unul emblematic în măsura în care domnul George 
Popescu Glogoveanu reuşeşte să surprindă, în spate- 
le paradoxului cioranian, al silogismului existențial, 
adevărata esență a pasiunii sale pentru România. 


Plasarea lui Radu Gyr în Şcoala lui Nae Ionescu 
- el fiind unul dintre elevii săi - se poate justifica nu 
sub raportul afinităţii sale culturale (Gyr făcând 
parte din nucleul gândirist), ci sub aspectul preocu- 
pării sale intelectuale şi spirituale, a modului său de 
a problematiza. Prelegerea despre Gyr cuprinde, 
dincolo de câteva informaţii inedite despre biogra- 
fia tatălui său, Coco Demetrescu, extrasă din Arhi- 
vele Teatrului Naţional din Craiova, o abordare 
comparatistică a genului baladesc, specific creației 
poetului român. 

Dacă la Vasile Băncilă, autorul se opreşte asu- 
pra dimensiunii metafizice a vocației pedagogice, la 
Ernest Bernea, domnul George Popescu Glogovea- 
nu încearcă să surprindă într-un text considerabil 
trăsăturile distinctive ale antropologiei creştine. 
Deşi nu credem că putem vorbi despre Ernest Ber- 
nea ca un antropolog în sensul actual al disciplinei, 
putem afirma că există în sistemul său de gândire 
elemente esenţiale ale unei antropologii filosofice 
şi religioase creştine. 

Textele domnului George Popescu Glogovea- 
nu consacrate unor figuri remarcabile ale genera- 
ției '27 precum: Mircea Eliade, Emil Cioran, Vasile 
Băncilă, Ernest Bernea sau unor Magistri ai perioa- 
dei interbelice: Nae Ionescu şi Lucian Blaga ajută la 
conturarea unui tablou, chiar şi sumar, a ceea ce 
înseamnă valoare în cultura interbelică. Este dificil 
de gândit spaţiul intelectual interbelic fără prezența 
unor corifei ca Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, tot aşa 
cum este imposibil de perceput fenomenul criterio- 
nist fără Maestrul său incontestabil, Nae Ionescu 
care a patronat în bună măsură această generaţie. 

Meritul cărţii domnului George Popescu Glogo- 
veanu rezidă nu numai în revelarea unor aspecte 
fundamentale ale istoriei intelectuale ale generației 
'27, prin intermediul unora dintre reprezentanţi ei 
remarcabili, ci şi a unor engrame specifice procesu- 
lui de devenire a personalităţii lor. Ideea unui Aka- 
demos original, a unei Şcoli de gândire şi trăire, 
deopotrivă constituie reperele pentru o generaţie 
cu care timpul nu a avut prea multă răbdare, „o gen- 
eraţie de sacrificiu“, care a început punerea unor 
baze solide în cultura română, la un nivel maxim de 
competență, dar al cărei destin a fost oprit brusc de 
paranteza comunistă, destin consumat ulterior fie 
în temniță (asceză sau martiriu), fie în exil. Revizita- 
rea acestei perioade, precum şi restituirea istoriei 
sale intelectuale ar reprezenta pentru cultura româ- 
nă singura şansă de normalizare, printr-o racordare 
la Tradiţia autentică, vie. 





anul IV e nr. 35 


57 


ROST 


DECANTĂRI 





O carte despre jertfa 
militarilor români 


Într-o lume în care adevăratele valori spirituale naţionale duc 
o luptă „la baionetă“ cu mediocritatea promovată pe aproape 
mai toate canalele media, într-o lume dominată de principiul 
mercantil al ascensiunii pe scara socială, rare sunt momentele 
când avem ocazia să întâlnim demersuri intelectuale ale căror 
unic scop este acela de a bucura spiritul, de a face lumină 


într-o zonă puţin cunoscută publicului larg. 


Dan Tanasă 





Europa... Pe urmele armatei române în 

Campania din Vest (Editura Bren, Bucu- 
reşti, 2005) este un astfel de demers, unul plin de 
încărcătură emoţională, menit a readuce în atenţia 
publicului larg faptele de vitejie ale ostaşilor Ar- 
matei Române, care şi-au dat viața departe de țară 
şi care sunt îngropați în pământ străin. 

Bazată pe cercetarea în teren făcută de autor în 
perioada 22-29 aprilie 2005, alături de o delegaţie 
a Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, lucrarea 
este, în prima sa parte, un document. Ea prezintă iti- 
nerariul zecilor de mii de soldaţi ai Armatei Româ- 
ne care s-au jertfit pentru eliberarea Europei de mo- 
lima nazismului şi fascismului în Campania din Vest 
şi care îşi dorm somnul de veci în cimitirele din Oar- 
ba de Mureş, Carei, în Ungaria la Debrețin, Sully- 
szop, Megyaszo şi Budapesta, în Slovacia la Zvolen, 
în Cehia la Brno, Kromeriz şi Zlobice şi lângă Viena. 
În această parte a lucrării, cititorul va fi plăcut sur- 
prins de fluenţa şi de nota de originalitate a redării 
evenimentelor. Septimiu Roman ne invită în fiecare 
din locurile pe care le-a vizitat şi, mai mult, ne în- 
deamnă să facem acest lucru luându-l şi ca un posi- 
bil itinerar turistic: „Un drum de suflet și de con- 
ştiinţă care, pentru dumneavoastră, poate fi (de ce 
nu?) şi un traseu...cultural, în vacanță“. 

Partea a doua a volumului este alcătuită din 
comentarii şi opinii ale unor importanţi istorici 
români pe marginea locului şi rolului României în 
evenimentele celui de al doilea război mondial. 
Conţine interviuri realizate, în perioada aprilie- 
august 2005, cu It. col. dr. Cristian Scarlat, direc- 


C artea lui Septimiu Roman Prin jertfă pentru 


torul Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, cu 
istoricul gen. dr. Ioan Talpeş, cu ministrul român 
de externe Mihai Răzvan Ungureanu, cu sena- 
torul Mircea Geoană, fost ministru de Externe 
între 2000-2004, şi cu istoricul Florin Constanti- 
niu, membru corespondent al Academiei Ro- 
mâne. Fiecare dintre cei intervievaţi susțin faptul 
că România şi-a afirmat încă de atunci ataşamen- 
tul față de valorile europene pe care le-a apărat 
prin sacrificiul soldaţilor săi. În anexele lucrării 
găsim o hartă a operaţinilor militare desfăşurate 
de Armata Română în războiul antihitlerist (23 
august 1944 - 12 mai 1945), precum şi câteva 
fotografii emoționante care redau scene de luptă 
şi imagini ale monumentelor dedicate ostaşilor 
români. 

Prin cele trei texte prezente în motto-ul acestei 
lucrări, Septimiu Roman îşi propune să tragă un 
semnal de alarmă asupra stării materiale precare şi 
a lipsei de apreciere faţă de veteranii de război pe 
care o manifestă opinia publică. Autorul reuşeşte să 
creeze un contrast între faptele de vitejie ale acesto- 
ra şi condiţiile, de cele mai multe ori inumane, în 
care aceşti eroi ai neamului sunt nevoiți să îşi ducă 
existenţa. 

Trebuie menţionat faptul că lucrarea se bucură 
de prezenţa, ca redactor, a renumitului istoric mili- 
tar dr. Mircea Dogaru, fin cunoscător al evenimen- 
telor petrecute în timpul celui de-al doilea război 
mondial. 

Apariţia cărţii Prin jerttă pentru Europa... re- 
prezintă, fără îndoială, un eveniment editorial deo- 
sebit care vine să întregească biblioteca adevărate- 
lor valori naţionale, impunând respect față de fap- 
tele de vitejie ale înaintaşilor noştri. 





58 


anul IV e nr. 35 


DECANTĂRI 


ROSI 





O altjel de cunoaștere 


a lui Eminescu 


Există, în mod cert, în destinul fiecăruia dintre noi momente în 
care revin cu obstinaţie fraze demult uitate, încastrate în 
ritmicități lirice, memorate încă în cursul interminabilelor ore de 


limba şi literatura română. 


Cristina Furnică 


are câţi dintre noi nu am murmurat în mo- 
Q mente de adâncă tristețe dulcele „viers*“ 

eminescian? Câţi dintre noi nu ne-am cân- 
tat iubirea în ritmuri eminesciene? Universalitatea 
eminesciană este copleşitoare aproape în existența 
fiecărui român, prin raporturile sale cu moderni- 
tatea, în spaţiul amplu oferit de umanitate. Con- 
stantin Noica spunea: „Un păcat al românilor este în 
primul rând că nu-l cunoaştem noi înşine pe Emi- 
nescu, şi în al doilea rând că nu-l facem cunoscut 
lumii aşa cum se cuvine“. Ce oare ar mai fi de spus 
cu privire la viața şi opera celui mai mare geniu 
romantic al tuturor românilor? 

Şi totuşi, la mijlocul lui 2005, apare la Iaşi, sub 
emblema editurii Junimea, prin dăruirea a doi oa- 
meni de aleasă cultură, prof. dr. Gheorghe Scrip- 
caru şi juristul Valerius Ciucă volumul intitulat Mi 
hai Eminescu - Încercare de patografie. 

Plecând de la premisa că „opera este medicaţia 
tuturor anxietăţilor“, cartea constituie rezultatul 
analizei ştiinţifice medicale şi medico-legale a unui 
număr impresionant de documente şi înregistrări 
medicale mai puțin cunoscute, aflate în bibliotecile 
din Iaşi şi Bucureşti, precum şi în unele colecţii par- 
ticulare, în contextul reperelor biografice cunos- 
cute. Materialul este grupat în două părţi esenţiale. 
Într-o primă parte se relevă, într-o eleganță intelec- 
tuală desăvârşită, ipostazele complexe ale îmbol- 
năvirii celui ce avea să rămână pururi veșnic în 
conştiinţa neamului românesc. Fără a se opri asu- 
pra detaliilor biografice şi de analiză literară cu- 
noscute, fideli crezului lor profesional, autorii aduc 
argumente în favoarea reconstituiri postume a vie- 
ţii lui Mihai Eminescu. Istoricii literari par în general 
puțin dispuşi în a admite puternica influență a bolii 








eMinesclana 


„ Mihai tmmescu 

Incercare de natoarafie 
şi a caracterului ei ereditar asupra discursului liric al 
poetului. Argumentele medicale şi medico-legale 
prezentate şi analizate justifică faptul că nici cel mai 
mare geniu nu poate înnebuni, în sensul psihiatric al 
cuvântului, doar din disperare metafizică, fără exis- 
tența unui substrat etiopatogenic determinat de 
boală. 

Eminescu a fost fără îndoială un om care a iubit 
viaţa în toate ipostazele ei, a citit Schopenhauer şi a 
devenit un pesimist, pendulând între atitudini lirice 
şi tente filozofice. Suferința dată de boală l-a făcut 
mai sensibil, mai matur, mai sentimental şi mai 
dezolat în neputința sa de a atinge perfecțiunea. 
Prin geniul său el a luptat sfidând moartea. Răs- 
plata jertfei sale o constitue cunoaşterea: „Trăind în 
cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece / Ci eu în 
lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece“. 

Cea de a doua valență a volumului e dată de 
prezentarea materialului bibliografic studiat, 
autorii urmărind astfel două planuri care se susțin 
şi potenţiază reciproc: planul estetic şi cel al bolii. Se 
constituie astfel o relaţie analizată cu multă finețe, 
acerb spirit critic, bazată pe probe de necontestat, 
reprezentate de mărturii ale vremii. Această inter- 
pretare a istoriei pe baza criteriului medical a presu- 
pus o documentare enormă, făcută cu vocaţie şi 
fidelitate pentru cauza eminesciană. 

Răsturnând concepţiile clasice cu privire la 
geniul eminescian, cartea de față constituie o pro- 
vocare pentru criticii literari, pentru iubitorii de 
Eminescu şi, nu în ultimul rând, pentru cei ce vor să 
pătrundă în fondul autentic eminescian, aşa cum 
spunea Şt. Augustin Doinaş: „Eminescu a fost şi este 
cea mai copleşitoare mărturie despre forma inega- 
Iabilă pe care o poate atinge geniul creator româ- 
nesc atunci când se alimentează din adâncimile in- 
sondabile ale unui fond autentic“. 





anul IV e nr. 35 


59 


ROST 


DE ȚINUT MINTE 








Între epigonismul 


MIzcTrici şi 


originalitatea sfinţeniei 


În anul care a trecut s-au petrecut şi rostit câteva lucruri 
demne de trecut la catastit. In cele ce urmează mă voi referi la 


trei dintre ele. 


Mircea Platon 





1. În „Observator cultural“ (nr. 19/7-13 iulie 
2005), într-un articol trasând idei directoare pentru 
asortarea culturii române cu Occidentul civilizat, 
Silviu Lupescu, directorul editurii Polirom, a scris: 
„Un posibil obiectiv major ar fi, să zicem, o cultură 
modernă, competitivă, bună de ieşit «la export». Or, 
ca şi în cazul altor produse autohtone, nici cele cul- 
turale nu prea îndeplinesc asemenea condiții. 
Cititorul român cultivat, scria într-un răzvrătit arti- 
col din Suplimentul de cultură tânărul prozator 
Adrian Şchiop, «merge la duhovnic, îşi face cruci în 
autobuz şi are idei dure de dreapta». Cel occidental 
e altfel. Ceea ce primul caută cu nesaț, celuilalt îi 
este îndeobşte indiferent. «Păşunismul» folclorico- 
religios şi derivatele sale [...] nu pot duce decât la 
idei de «uz intern» [...] O cultură gregară şi conser- 
vatoare, steril moralizatoare, care reflectează mai 
curând asupra propriului ei trecut, decât priveşte 
către viitorul imediat este, de la sine înțeles, una a 
«contrasensurilor». Or, în pofida unor zvâcniri juve- 
nile recente, cultura română are tendințe geronto- 
logice“ 

Înainte de orice alt comentariu, trebuie să no- 
tăm că „Suplimentul de cultură“ e o publicaţie a 
Poliromului şi că Adrian $chiop e şi el un produs 
Polirom. Romanul său, Pe bune/pe invers, face 


parte din noua serie de proză programatic mizer- 
abilistă editată de Polirom. Dacă, în cadrul noii 
direcţii poliromice, Cecilia Ştefănescu ne oferă 
scene de lesbianism studenţesc în anii '80, iar 
Ioana Băeţică personaje compulsiv coprofage, 
personajul lui $chiop e un „ingenuu, homosexual, 
complexat, inhibat, (semi-)ratat social“ (apud C. 
Rogozanu pe coperta a patra a cărţii). Ce e intere- 
sant în ruminaţiile lui Lupescu e disprețul arătat 
tradiției româneşti de directorul celei mai active 
edituri româneşti la ora actuală. Silviu Lupescu, 
directorul editurii care publică Biblia în noua tra- 
ducere girată de Cristian Bădiliță, e scârbit de fap- 
tul că cititorul român se spovedeşte. Dar poate că 
Biblia e, pentru domnia-sa, doar literatură. Sau 
doar o afacere. Asta înţeleg. Ceea ce nu înțeleg 
însă e cum de, în condiţiile unui divorţ atât de mar- 
cat între gusturile lui Lupescu şi cele ale publicului 
cultivat, a putut editura Polirom să ajungă lider de 
piață. Dacă publicul român e atât de obscurantist, 
cum de a putut proiectul editorial al lui Lupescu să 
reziste? Cine îi cumpără pe cei ca $chiop? Sau pe 
Elfriede Jelinek, de exemplu, laureata Nobel din 
2004 pe care Lupescu s-a grăbit să o traducă, o 
scriitoare pornografic-comunistă a cărei lipsă de 
valoare literară a şi făcut pe unul din membrii juri- 
ului care i-a decernat premiul să demisioneze de 
ruşine.! Dacă cititorul român cultivat are îndelet- 
niciri bisericeşti care îl fac incompatibil cu viziu- 
nea estetică a lui Lupescu, să înțelegem că Polirom 
e editura publicului român incult? De obicei oame- 
nii religioşi sunt învinuiți de „obscurantism“ şi 
„analfabetism“; or, acum reiese că ei sunt, de fapt, 
cititorii „cultivați“ ale căror gusturi trebuie cu ne- 
cesitate schimbate. Şi de asta se ocupă Lupescu, în 


1 Vezi http;//news.bbc.co.uk/go/pr/fr/-/1/hi/entertainment/arts/4329962.stm 





60 


anul IV e nr. 35 


DE ȚINUT MINTE 


ROSI 





numele reducerii păşunistei „rapsodii române“ la 
atonalismul Occidental. 

2. Dar, se pare, nici Occidentul nu e chiar aşa 
obsesiv-erotic precum insistă Lupescu. În „Ziua“ din 
12 mai 2005, s-a putut citi un articol în care Andrei 
Şerban se dezlănțuia împotriva puritanismului 
american. La 21 aprilie, când la Metropolitan Opera 
din New York a avut loc premiera operei Faust de 
Charles Gounod în regia lui Şerban, spectatorii şi 
cronicarii prezenți au avut surpriza să-l vadă pe 
„dracu' gol“. Adică nu chiar gol, dar într-un costum 
de cauciuc mulat pe corp, cu muşchi de halterofil, 
genitalii la vedere şi coadă de şarpe. Astfel deghizat 
în Mefisto, basul (est-) german Rene Pape a cântat, 
spun cronicarii, excelent, deşi vizibil stânjenit de ca- 
raghioasa montare a lui Andrei Şerban, considera- 
tă de cronicarii de la „New York Times“ şi „Ame- 
rican Record Guide“ drept kitsch. Supărat de pri- 
mirea montării sale, Andrei Şerban declara în arti- 
colul din „Ziua“ că „bogătaşii“ care subvenţionează 
Metropolitanul au un „gust burghez“, diferit de 
„gustul estetic“ pe care-l are el. Citez în continuare 
din articolul semnat de Simona Chiţan: „Ziarul 
«New York Times» a criticat faptul că Rene Pape, 
interpretul lui Mefisto, apare dezbrăcat pe scenă. 
«Trăim în America în perioada lui Bush, când puri- 
tanismul şi ipocrizia religioasă devin periculoase», 
a declarat Şerban. «Până şi Mefisto ar trebui îmbră- 
cat în costum şi cravată, ca politicienii de la Casa 
Albă, ca să fie aprobat, a comentat regizorul. «Dar 


anul IV e nr. 35 


şi mie, ca şi lui Mefisto, puţin ne pasă de ce scrie 
New York Times», a conchis el“. 

Ceea ce trebuie să ştie cititorul român care 
citeşte asemenea articole e faptul că „New York Ti- 
mes“ nu e o publicaţie pro-Bush. E, mai degrabă, un 
ziar de stânga, perfect adaptat şi promotor al corec- 
titudinii politice, multiculturalismului şi avangardei 
artistice de pe meterezele cărora trage cât poate în 
conservatori. Din 1974 şi până acum, în paginile 
acestui ziar au apărut sute de articole, notițe şi 
cronici laudative la adresa lui Andrei Şerban. 
Aşadar, deşi „New York Times“ nu e la fel de radical 
ca hipiotul „Vilage Voice“ sau ca foile care se dis- 
tribuie gratis la metrou sau pe stradă, el nu e un ziar 
pentru conservatori, ci pentru stânga moderat ra- 
dicală şi cu nevroze şi despuieri la modă. De fapt, 
ceea ce critică Anthony Tommasini în „New York Ti- 
mes“ şi Kurt Moses în „American Record Guide“ e 
faptul că, în lipsa unei concepții regizorale cu ade- 
vărat înnoitoare, Andrei Şerban a ales să fie con- 
venţional neconvențional şi original la modul 
clişeistic. Dar nu avatarurile Metropolitanului mă 
interesează aici, ci modul cum realitatea culturală 
Occidentală e filtrată în România. Silviu Lupescu 
spune că Occidentul e maniac sexual, Andrei Şer- 
ban se plânge că e dominat de mic- sau mare-bur- 
ghezi, de o respectabilitate pe care el, ca artist, nu o 
poate aproba. Lasă că şi „Faustul“ lui Gounod, ca 
operă scrisă în a doua jumătate a secolului al XIX- 
lea, e „artă burgheză“, dacă e să folosim concepte 








61 


ROST 


DE ȚINUT MINTE 





sociologice în artă. Dacă Occidentul e aşa de conser- 
vator precum pretinde Andrei Şerban, atunci de ce 
să ne dedăm auto-erotismului de dragul integrării? 
Dacă Occidentul e atât de pidosnic pe cât susţine 
Lupescu, atunci oare exemplul lui Şerban nu ne 
arată că, saturați de propria lor mizerie umană, nu 
mai au nevoie şi de a noastră? Între epigonismul 
mizeriei şi originalitatea sfinţeniei, între „integra- 
rea“ unor dezintegrați şi autonomia unor oameni 
integri, oare care e de preferat? Să ne descompu- 
nem interior de dragul protezelor sufleteşti Occi- 
dentale - care, de altminteri, nu sunt decât o vari- 
antă mai otrăvită teoretic a comunismului de care 
de-abia am scăpat - sau să ne înfigem în straturile 
de adâncime ale ființei, să ne modelăm după ier- 
arhiile cereşti şi după fireasca ordine a tradiţiei? În 
primul caz, odată deconstruiți, nu vom mai avea de 
ales: va trebui să cerşim asistența Vestului, Estului, 
aoricui. În cel de-al doilea caz, integrați sau nu, vom 
fi măcar sănătoşi şi liberi interior, indiferenți Ia asis- 
tența dar bucuroşi de compania oricui poate să ţină 
pasul cu noi. 

3. Dacă, din fericire, Andrei Şerban a ales să 
vină în România mai ales cu spectacolele sale de re- 
zistență, de un teribilism acoperit estetic, nu acelaşi 
lucru se poate spune despre Alina Mungiu, care ne 
colonizează din interior cu „Evangheliştii“, o piesă 
transformată de Benoit Vitse dintr-un mai vechi 
eşec dramatic într-un Hop nou-nouţ. Plin de blas- 
femii şi cu un Iisus căruia i se atribuie isprăvi sexu- 
ale demne de Mefisto-ul lui Andrei Şerban, piesa a 
stârnit proteste din partea bisericilor Ortodoxă şi 
Catolică.? În apărarea operei sale, autoarea a decla- 
rat că „piesa nu a fost scrisă pentru a spune vreun 
adevăr despre lisus sau credință, ci numai unul de- 
spre alegerea intelectuală între intoleranță şi bigo- 
tism.“ (După cum bine s-a remarcat, dacă subiectul 
acestui exercițiu dramaturgic ar fi fost Mahomed 
sau Moise, probabil că el nu s-ar fi montat nicăieri. 
La Londra, în 2005, în urma amenințărilor cu pro- 
teste de stradă, au fost anulate reprezentațiile unei 
piese care jignea onoarea sectei indiene Sikh. Şi 
stânga europeană a privit acest lucru ca pe un firesc 
tribut adus multiculturalismului. La fel se întâmplă 
şi în cartierele europene dominate de musulmani - 
din Belgia, Suedia, Olanda, Franţa - unde, pe dura- 
ta Ramadanului, poliţiştilor nu li se mai îngăduie să 
mănânce sau să bea în public, în timpul patrulării, 
unde o femeie a fost bătută pentru că mânca pe stra- 
dă un hamburger din carne de porc - nesuferită 


musulmanilor -, unde poliţiştii care fac razii în car- 
tierele musulmane nu au voie să intre cu câini în ca- 
sele musulmanilor - pentru că aceştia consideră 
câinele un animal murdar -, nu au voie să intre în 
baie - pentru că îl ruşinează pe musulman -, nu au 
voie să le filmeze nevestele fără iaşmac etc., etc., etc. 
La Mohamed nu ai voie să atentezi, că te reperează 
dom' Bombică. La Iisus însă, voie ca de la banu Ghi- 
ca. Asta am înţeles-o. Ceea ce nu înțeleg este altceva. 
Alina Mungiu publică, în săptămânalul „22“, un jur- 
nal de călătorie, amuzament şi propagandă din care 
reiese cât de bună prietenă e cu neoconservatorii 
americani cu care ia masa, pentru ca apoi să le dea 
sfaturi de viaţă şi scobitori, şi de a căror filosofie s-a 
contaminat. Or, neoconservatorii - unii foşti troţ- 
kişti, alţii nu, unii evrei, alţii nu - sunt angajați, în 
interiorul Americii, într-un război cultural împotri- 
va Stângii seculariza(n)te. Cine citeşte „National 
Review“, „Weekly Standard“, „American Spectator“, 
„Commentary“, „First Things“, „National Interest“, 
cine urmăreşte FoxNews, cine citeşte chiar şi publi- 
caţii paleo-conservatoare, precum „American Con- 
servative“, ştie că o componentă importantă a arse- 
nalului neoconservator e retorica creştină - de sub- 
stanță catolică şi neo-protestantă - îndreptată îm- 
potriva stângii care vrea să scoată religia din şcoli, 
să transforme Crăciunul într-o sărbătoare non-de- 
nominaţională, să oficializeze căsătoriile homose- 
xuale etc. Creştinismul e o componentă esenţială a 
„războiului împotriva terorismului“ şi probabil că 
Silviu Lupescu, la braţ cu Andrei Şerban, ar fi com- 
plet scârbit de păşunismul şi bigotismul americani 
lor. Mirarea mea e cum de unui important pion pro- 
pagandistic american în România i se îngăduie să-şi 
scoată de la naftalină o piesă anticreştină scrisă pe 
vremea când se afla sub inspirația mai politic corec- 
tă a lui George Soros - finanţator al campaniei anti- 
Bush şi considerat de neoconservatori un periculos 
terorist de stânga. Sau poate creştinismul american 
e aidoma naționalismului german din anii '30; re- 
zistă doar stârpind orice altă varietate. Sau poate li- 
bertatea Alinei Mungiu de a comite, în România, 
sub umbrela autorității americane, lucruri pentru 
care baptiştii americani ar „excomunica-o“ din orice 
funcţie şi sinecură, nu e decât o dovadă, după cum 
reiese şi din cazul foştilor torționari ai Securităţii 
angajați de către serviciile secrete americane, că 
guvernul de la Washington ştie să recunoască şi să 
folosească un profesionist al propagandei, torturii 
şi spălării de creier. Cine ştie? 


2 Vezi www.hotnews.ro/ pp_articol_7857-Alina-Mungiu-Pippidi-scandalizeaza-dulcele-targ-al-esilor.htm 





62 


anul IV e nr. 35 


Apel către cititori 


O publicaţie independentă este azi o lucrare Ia limita posibilului. Ea nu rezistă decât cu 
sprijinul conştient, constant şi major al cititorilor săi. Altminteri, are două variante: să găseas- 
căun investitor sau să tragă obloanele. Şi rari sînt acei mecena care cheltuie bani pe o publica- 
ție fără să ceară ceva în schimb; cel mai adesea - influență şi rabat de la adevăr. 

Totuşi, ROST a făcut imposibilul şi a apărut vreme de aproape trei ani fără să facă 
« vreun compromis. ROST a ieşit de sub tipar lună de lună graţie efortului membrilor Aso- 
ciaţiei Romfest XXI şi, uneori, al unor oameni cu dare de mînă. Însă, ROST trăieşte mai ales 
datorită cititorilor săi. Gîndul că sînt mii de persoane care preţuiesc aceleaşi valori, care tră- 
iesc aceeaşi credință, cărora nu le este indiferent ce se va întîmpla mîine cu România şi care 
aşteaptă în fiecare lună ROST ne-a întărit şi ne-a obligat să găsim soluții pentru a continua. 

Revista este editată prin munca voluntară (neplătită) a redactorilor şi a colaboratorilor 
săi. Prețul de vînzare al publicaţiei este menţinut la un nivel accesibil, deşi nu acoperă cheltu- 
ielile de editare şi difuzare, tocmai pentru ca toţi oamenii interesaţi să şi-o permită. 

Rezultatul acestui efort: ROST a crescut calitativ de la număr la număr, în jurul său s-au 
adunat din ce în ce mai mulţi intelectuali de mare calibru şi de caracter, iar revista a început 
să conteze în peisajul publicistic. Pentru a continua însă şi pentru a face din această revistă 
ceea ce trebuie să fie, o instituție-reper, este obligatorie implicarea mai activă a cititorilor. 

Prin urmare, facem un apel la dvs., cititorii noştri, de a vă arăta dragostea față de 
ROST. Prin: 


Abonament individual 


Vă puteţi abona: 

- trimițind contravaloarea abonamentului prin mandat poştal (în care specificaţi citeţ 
numele, adresa completă, telefonul şi perioada de abonament) pe numele: Târziu 
Claudiu Richard, CP 27, OP 23, Bucureşti; 

- achitînd contravaloarea abonamentului în contul nr. R061CECEIS0143R0N0122556, 
deschis la CEC Iaşi pe numele Asociației Romfest XXI, după care veți trimite copia chi- 
tanţei şi o scrisoare în care solicitaţi abonamentul la CP 27, OP 23, Bucureşti; 

- contractînd abonamentul la oficiile poştale din fiecare judeţ. 

Prețul unui abonament este 180.000 lei (18 lei noi) pentru 6 luni şi de 360.000 Lei (36 

lei noi) pentru un an. Pentru cei din străinătate abonamentul este de 50 euro/an în Europa şi 
70 USD/an pentru celelalte continente. 


Abonament de susținere 


Aceleaşi modalităţi de plată le puteţi folosi pentru a face abonament pentru mai multe 
exemplare (2, 3, 5, 7, 10), pe care să le daţi unor prieteni (gratis sau contra prețului de pe co- 
-pertă) spre a le deschide gustul pentru ROST. Suma pe care o achitaţi prin mandat, în cont 
sau la poştă o calculaţi în funcţie de cîte exemplare vă puteți permite să comandați şi de 
perioada pentru care doriți abonamentul de susținere a revistei. 


Contribuţie financiară 


Orice sumă este binevenită pentru editarea revistei. Puteţi trimite banii prin mandat 
poştal sau în contul asociţiei, făcînd menţiunea „contribuţie - ROST“ în locul pentru cores- 
pondenţă. 

Trimestrial, numele celor care au sprijinit apariţia revistei în orice mod vor fi publicate 
în ROST, ca ale unora care au un aport la renașterea morală şi spirituală a poporului 
român. Îi rugăm pe cei care nu vor să le fie făcute publice numele să precizeze aceasta. 























Părintele NR 


un adevărat 











Nr. 1 -— martie 2003, dedicat lui 

Nicu Steindhardt 

Nr. 2 — aprilie 2003, dedicat lui Mircea Eliade 
Nr. 3 — mai 2003, dedicat lui Lucian Blaga 
Nr. 4- iunie 2003, dedicat lui 

Mihai Eminescu 

Nr. 5-— iulie 2003, dedicat lui 

Nicolae Paulescu 

Nr. 6 — august 2003, dedicat lui Sandu Tudor 
Nr. 7 — septembrie 2003, dedicat lui 

Nae Ionescu 

Nr. 8 -— octombrie 2003, dedicat lui 
Valeriu Gafencu 

Nr. 9 — noiembrie 2003, dedicat părintelui 
Dumitru Stăniloae 

Nr. 10-11 — decembrie 2003, dedicat lui 
Vasile Băncilă 

Nr. 12 — februarie 2004, dedicat lui 
Nichifor Crainic 

Nr. 13 — martie 2004, dedicat lui 

Mircea Vulcănescu 

Nr. 14-15 — aprilie-mai 2004, dedicat lui 
Radu Gyr 

Nr. 16 — iunie 2004, dedicat lui Vintilă Horia 
Nr. 17 — iulie 2004, dedicat lui Ștefan cel Mare 
Nr. 18 — august 2004, dedicat lui 

Ernest Bernea 

Nr. 19 — septembrie 2004, dedicat lui 
Constantin Noica 

Nr. 20 — octombrie 2004, dedicat 

Părintelui Arsenie Boca 

Nr. 21-22 — noiembrie-decembrie 2004, 
dedicat Părintelui Constantin Galeriu 
Nr. 23 — ianuarie 2005, dedicat lui 

Vasile Lovinescu 

Nr. 24 — februarie 2005, dedicat lui 
Octavian Goga 

Nr. 25-26 — martie-aprilie 2005, dedicat 
Părintelui Constantin Voicescu 

Nr. 27 — mai 2005, dedicat lui Nicolae Iorga 
Nr. 28 — iunie 2005, dedicat 

Părintelui Arsenie Papacioc 

Nr. 29 — iulie 2005, dedicat Părintelui 
Zosim Oancea 

Nr. 30 — august 2005, dedicat lui 

Vasile Voiculescu 

Nr. 31 — septembrie 2005, dedicat 
Părintelui Liviu Brânzaș 

Nr. 32 — octombrie 2005, dedicat lui 

Aron Cotruș 

Nr. 33 — noiembrie 2005, dedicat 

Părintelui Iustin Pârvu 

Nr. 34 — decembrie 2005, dedicat lui 


Paul Goma 
o c.....cvcvcvcoovoooooooooooooooooooe 


Cei care doresc să-şi completeze colecția 
publicației ROST pot trimite contravaloarea 
revistei (30.000 lei vechi/exemplar), 

prin mandat poştal, pe numele: Târziu Claudiu 
Richard, CP 27, OP 23, Bucureşti. 

Precizați pe mandatul poştal ce număr 

al revistei doriți, în câte exemplare 

şi adresa dvs. 

Pentru informaţii sunați la tel: 0740.103.621