Puncte Cardinale anul III, nr. 12 (36), dec. 1993 alb

I 



Anul III, 
Nr. 12/36 
decembrie 
1993 


16 pagini -150 lei 


‘Suntem uita, un singur trup revărsat de amândouă părţile munţilor. 

Carpatii ne sunt şira spinării...” „ , _ _ , 

Barbu Ştefanescu Delavrancea 


credinţa 

9 

iubire 

speranţă 


CtiDillAL 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 

•RIA, GERMANIA, FRANŢA. DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


Circulaţie în afara României : AUST 


SFINTUL AMTIM IVIREANUL 

Cuvînt de învatatura la 

NAŞTEREA DOMNULUI 


Dote pe marginea unei aniversari 


de laevenimenteledinDnceir.bric b9şinici unadin speranţele 


S-au scurs patru ani..- - . 

care au crezut că răsturnarea lui Ceauşescu a însemnat sfârşitul comunismului in 
nia. nu s-a împlinit. Şi totuşi Decembrie ‘89 aadus două cuceriri care ne îndreptăţeau 

___ să nădăjduim în posibilitatea de a ne ridica 

,.. P ~j deasupra sărăciei materiale, mizeriei morale 

~ şi urâtului pe care le-a adus cu sine 

- comunismul. în primul rând s-a dobândit 

libertatea de a vorbi, de a rosti în cuvinte, 

■ l . _L" • - J tare şi răspicat gândurile pe care până atunci 

i ,__ V le păstram ascunse în tainiţele sufletelor şi, I 

%. t. - ’ I în al doilea rând, ni s-a oferit posibilitatea 

S i, .v % \ de a ne elibera de teama eă. in orice clipă. 

am putea cădea victime ale aparatului de 
teroare şi represiune prin care puterea 
comunistă şi-a lichidat, în trecut adversarii. 
Hl X( Din păcate nici una din aceste două 

Kt W cuceriri nu a fost folosită la dimensiunile 

capacităţii ei.de a opera transformări de 
’ »• r '' substanţă în conştiinţele oamenilor, 

r transformări care să ne îndreptăţească să 

: O Jp afirmămcăînRomâniaaavutlocoadevărată 

^ - fjgx* revoluţie. Căci revoluţie nu înseamnă 

înlocuirea lui Ceauşescu cu Ion Iliescu, 
rebotezarea SECURITĂŢII în S.R.I., a 

Marii Adunări Naţionale în Parlament şi a 
atâtor alte schimbări de firme şi faţade, în 
spatele cărora au rămas aceleaşi persoane şi 
ţf i aceleaşi năravuri. Iarvinovăţia pentru faptul 

l / q'* ! j că în ţara noastră nu a avut loc o reyoluţie 

''Uf $ -> t'.l reală, o "Schimbare la faţă a României", 

V-ţ/ f ‘ J prin înlocuirea structurilor comuniste cu 

fă H'' structuri noi, capabile să deschidă 

IjL'gjgjT { ]l c perspectivele unui real progres economic. 

social şi spiritual, trebuie pusă, într-o bună 
măsură, pe seama Opoziţiei. 

| Persoanele şi grupările constituite în 

î I Decembrie’89, care şi-au asumat sarcina şi 

■ responsabilitatea de a respinge şi a sc opune 

M ; amăgirii denumite "comunism cu chip 
democraţie 


Două firi mai alese şi mai de cinste a făcut Dumnezeu: firea îngerească şi firea 
omenească. Căci pe înger şi pe om i-a făcut Dumnezeu chiar după chipul Său. precum 
zice Scriptura: "Să facem om după chipul şi după asemănarea noastră" (FACEREA , 
1, 26). însă nu în privinţa trupului, ci în _ ■ - 

privinţa sufletului este omul făcut după chipul ~ ? 

lui Dumnezeu, căci Dumnezeu nu are trup, ci i 

este duh, după cum şi Hristos zice: "Duh este 

Dumnezeu”. Iar îngerul este şi el duh. cum ne . l 

încredinţează David proorocul: “Cela ce face } 

pe îngerii săi duhuri”. Şi sufletul omului este ! .'"J ^ 

iarăşi duh. cum acelaşi prooroc zice: ”Lua-vei îjjf jj&S&gL 

duhul lor şi se \or slirşi şi in ţarina sc mm ‘ 

Dumnezeu este nevăzut, îngerul este 
nevăzut şi sufletul omului este nevăzut. 

Dumnezeu este nemuritor, îngerul este jg- 

nemuritor şi sufletul omului este nemuritor. W 

Dumnezeu are raţiune şi^ voinţă. îngerul are ^ ^ 

poftind să fie asemenea lui Dumnezeu, a fost ~ 

prăvălit în beznele iadului; omul, poftind şi el 

să fie asemenea lui Dumnezeu, a mîncat. la ^||| 

mila aceasta. ( 

firea îngerilor, ci sâmînţa lui Avraam a luat" flj 

Drept aceea, voi încerca să arăt cele 


uman”, iar mai târziu 
originală”, pe care di.Iliescu o oferea în 
locul comunismului de tipeeauşist. nu s-au 
dovedit a fi croite pe măsura situaţiilor 
(continuare în pag.2) 

Gabricl CONSTANT1NESCU 


Icoana Sfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu 
de la Tikhvine (scc.al XVl-lea)_ 


Ameninţări dinspre.1 Evreii în România 
* ' Răsărit ... V '• y, ’ ; v ’ * 


Reeducarea 
' de Ia A>ud 


Pedeapsa capitală ,| Puterea slăbiciunii 









PAG. 2 NR. 12 Decembrie 


PUNCTC CORDINAIC 



SFÎrTTUL ANTIM IVIREAMUL llRECONCILIERE SI COOPERARE 


Cuvînt de învăţătură la 

9 

NAŞTEREA DOMNULUI 


(continuare din pag. 1) 

pe cea îngerească, este că îngerii n-au căzut toţi, ci mulţi au rămas în harul lui Dumnezeu, 
pe cînd oamenii cu căzut cu toţii, prin păcatul părinţilor dintîi. Şi ne putem încredinţa de 
aceasta prin pilda pe care ne-a dat-o Hristos zicînd: “care om dintre voi, avînd o sută de oi 
şi pierzînd din ele una, nu lasă pe cele nouzeci şi nouăîn pustie şi se duce după cea pierdută, 
pînă ce o găseşte? Şi găsind-o, o pune pe umerii săi, bucurîndu-se...” (LUCA, 15,4-5). Prin 
omul acela se înţelege Domnul Hristos, iar prin cele 99 de oi se înţeleg cele 9 cete de îngeri 
pe care, lăsîndu-le Hristos în ceruri. S-a coborît pe pămînt după oaia cca rătăcită, adică după 
firea omenească. înstrăinată de Dumnezeu prin păcat şi rătăcită în lumea aceasta. Aflînd 
Hristos acea oaie rătăcită, a ridicat-o pe umerii Săi, adică a luat spre Sine firea omenească, 
dună cum spune loan Evanghelistul: “Şi Cuvîntul S-a tăcut trup" ... 

Drept aceea îngerii n-au căzut toţi, căci au mai rămas nouă cete în slavă, pe cînd 
firea omenească era toată pierdută, iar Hristos ca pe oaia cea rătăcită a aflat-o. 

A doua pricină pentru care a luat Dumnezeu spre Sine firea omenească, iar nu 
pe cea îngerească, este că omul a greşit din slăbiciune, fiind el în trup şi deci mai lesne 
aplecat spre păcat, pe cînd îngerul a greşit din firea cea rea, nefiind acesta în trup. Căci în 
trei chipuri poate greşi cineva: fie din slăbiciune, fie din neştiinţă, fie din firea cea rea. 
Păcătui din slăbiciune este împotriva lui Dumnezeu-Tatăl, căci Tatăl se cheamă atotputernic. 
Păcatul din neştiinţă este împotriva Fiului, căci Fiul se cheamă înţelept. Iar păcatul din firea 
cea rea este împotriva Duhului Sfint, căci Duhul se cheamă bun. 

Deci pe omul care va greşi din slăbiciune sau din neştiinţă mai lesne îl va ierta 
Dumnezeu, de se va pocăi. Dar pe cel ce greşeşte din firea cea rea, păcătuind împotriva 
Duhului Sfînt, aceluia nu i se iartă lesne păcatul. Şi că-i aşa, o zice Domnul: “Tot păcatul 
şi hula se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfint nu se va ierta”. 

Sînt şapte păcate de moarte, care se socotesc şi împotriva Duhului Sfint, iar ele 
nu se iartă fără cuvenita vindecare: trufia, zavistia, iubirea de argint, călcarea legii, 
semănarea de vrajbă între fraţi, nădejdea cea necuvioasă şi deznădăjduirea de mila lui 
Dumnezeu. Şi cine va avea vreunul dintre aceste păcate şi nu va voi să se lase de el, pe acela 
mai bine nu l-ar fi născut maica sa... 

Drept aceea a luat Domnul firea oamenilor, că omul a greşit din slăbiciune, 
împotriva lui Dumnezcu-Tatăl. în vreme ce îngerul a greşit din firea cea rea, împotriva 
Duhului Sfint. 

A treia pricină pentru tai e a luai Dumnc/eu >pre Sine lirea omenească, iar na 
pe cea îngerească, este că îngerul a greşit de bunăv oie. în timp ce pe om l-a înşelat şarpele. 
Căci în două chipuri este păcatul: fie al nostru, săvîrşit de noi înşine, fie străin şi numai 
împărtăşit de noi. Dumnezeu ne ceartă însă şi pentru păcatele cele străine, după cum vedem 
că se întîmplă şi în trupul omenesc: că fiind un mădular bolnav, pătimesc şi toate celelalte; 
tot aşa şi în lumea aceasta, care se cheamă trup al lui Hristos, adică biserică, pentru un om 
rău pe mulţi oameni buni îi ceartă Dumnezeu. Căci, după cum zice Apostolul, “puţin aluat 
toată frămîntâtura o dospeşte”; tot aşa răutatea şi păcatul unuia tuturor mare pacoste le 
pricinuieştc. 

Drept aceea a luat Dumnezeu firea oamenilor, că îngerul de bunăvoie a greşit, pe 
cînd omul a căzut prin înşelăciune, fâcîndu-se părtaş la păcatul îngerului rău, adică al 
diavolului, căci acesta în chip de şarpe l-a amăgit. 

A patra pricină pentru care a luat Dumnezeu spre Sine firea omenească, iar nu 
pe cea îngerească, este că îngerul era mai de cinste decît omul. De aceea el era cu au't mai 
dator să se ferească de păcat. Căci cui este mai de cinste, aceluia i se cade să fie şi mai tare 

si mai bun. . . 

Şl la fel este şi între oameni: că omul duhovnicesc, adică bisericesc, se cade să 

fie mai tare şi mai bun decît mireanul, ca toţi să poată lua pildă de la el. De aceea şi Hristos 
îi numeşte pe cei duhovniceşti “sarea pămimului", zicînd: “Voi sînteţi sarea pâmîntului; 
deci de se va strica sarea, cu ce ce va mai săra?”. Şi-i numeşte şi “lumină , zicînd: Voi 

sînteîi lumina lumii”. „ , 

Prin urmare, nu se mînie Dumnezeu atît pe omul cel prost cmd acesta sâvîrşeşte 
păcat, cît pe omul cel bisericesc, care se cuvine a fi de mai multă cinste. 

Drept aceea şi îngerilor, fiind de mai multă cinste decît oamenii, li se cădea sănu 
săvîrşeascâ păcat 

Acestea sînt cele patru pricini pentru care Dumnezeu a luat firea cea omenească, 
iar nu pe cea îngerească. Iar pentru ce a luat Fiul firea cea omenească, iar nu o altă persoană 

a Sfintei Treimi, iarăşi sînt patru pricini. 

Una este aceea că Fiul lui Dumnezeu chemîndu-se înţelept a luat chip omenesc 
casă vindece ncînţelepciunea omului, prin care acestaaşi căzut în păcat A doua este aceea 
că Fiul lui Dumnezeu, fără de ani, a vrut să Se facă şi Fiu al Omului,sub am. A treia este 
aceea că, precum Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiu al Omului, tot aşa este chemat să se facă 
şi omul fiu al lui Dumnezeu„după cuvîntul lui loan: “Şi Ie-a dat lor putere să se facă fii ai 
lui Dumnezeu". Iar a patra este aceea că, fiind Fiul faţa cea de mijloc a dumnezeirîi, I se 
cuvenea să fie mij locitor şi între Dumnezeu şi om, după cum zice şi Apostolul :"Că unul este 
mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: omul lisus Hristos ’. 

Cît despre naşterea Domnului Hristos, despre chipul în care S-a născut Fiul lui 
Dumnezeu din lată fără de mumă sau în care S-a întrupat din mumă fără de tată, nu se cade 
a iscodi căci este taină mare, adîncâşi minunată, ci să ne închinăm Lui cu credinţă, ca unui 
soare al dreptăţii răsărit din pintecul Fecioarei, ca să ne lumineze pe noi, cei ce şedeam întru 

beznele morţii- ,. , . . . 

Să ne închipuim aşadar naşterea Lui cu dragoste, cu frică şi cu evlavie, 
aducîndu-L, dimpreună cu Magii, daruri de aur, de tămîie şi de smirnă. In chip de aur, 
credinţa cea dreaptă. In chip de tămîie, dragostea curată, în chip de smirnă, nădejdea cea 
bună. Cu glas marc şi cu inima plină de bucurie, laolaltă cu îngerii, să zicem: Slavi intru 
cel de sus Iul Dumnezeu şl pe pimint pace şl Intre oameni bunttvoire 


note pe marginea unei aniversari 

câ^ora"trd^uiau n sne ^(Li faţă Ele au căzut în toate capcanele care le-au fost întinse de 
pmtere preg t tăli pemre ipoteza că într-o bună zi ar put» fi obligată a facă laţă unor 
imaţi precum cea ivită în Decembrie 89. Tot timpul, de-a lungul ce or patru an, de 
%seudodemocra,ie ", Opoziţianu şi-adatseamacăeste manevratăde profoiomşn, marta 
diversiunii de care dispune Puterea şi, ca urmare a acestor manevre a fost plasată pe 
poziţiile care conveneau celor care, din umbră dirijează viaţa politică a României de astăzi. 

Noua lozincâsub semnul căreia se desfăşoară înprezent, manevrele diversioniste 
ale Puterii, intr-un moment în care ţara se găseşte în phn haos economic ş, social, este 
alcătuită din două cuvinte: reconciliere şi colaborare. Reconciliere. pentru a şterge 
prăpastia care-i separă pe călăii neamului românesc, din rândul cărora mulţi deţin funcţii 
Se în structura actualei Puteri, de victimele lor. din rândul cărora ce, care au avut şansa 
să supravieţuiască alcătuiesc osatura principală a Opoziţiei. Ş, coopera re. penuu ca 
Opoziţia să devină părtaşă ia responsabilitatea pentru situaţia dezastruoasă m care se 

găseşte ţara, responsabilitate a cărei scadenţă nu este departe. , 

Centru atingerea acestor două obiective, actuali, deţinător, a, Putem, top foşu 
membrii de vază ai Partidului Comunist, au profitat de aniversarea a 75 de an, de la 
înfăptuirea Marii Uniri dc la Alba lulia în 191 8. Aşa se face că Dl. 1,eseu s-a făcut că uită 
că Lenin, mentorul său ideologic, în lucrarea Imperialismul stadiul cel mai înalt al 
capitalismului ", includea Român ia printre statele imperialiste ale Europei ş, că in rezoluţia 
adoptată la Conferinţa Federaţiei Comuniste Balcanice care a avut loc la Berlin m anul 
. 923 s-a formulatdirect ideea dezmembrării României ş, îndemnul adresat naţional,aţilor 
din Transilvania. Dobrogea şi Bucovina de a se răzvrăti. D,ntr-o dată, a* Domnia Sa, cât 
şi întregul cortegiu de susţinători ai ideologiei Putem, Năstase, Vadim, Păunescu, \ erdeţ, 
Surdu Gavra, etc. şi-au descoperit sentimentele profund naţionaliste, acuzându-i pe ce, 
care nu vor să se reconcilieze şi să coopereze, aşezându-se alătur, de e, in tribuna festivă 

de la Alba lulia, de a fi duşmani ai poporului. . 

în faţa ditirambelor cu iz urât mirositor naţional-comumst, rostite emfatic de 
susţinătorii Puterii care, în intenţia vădită de a-i estompa pe adevăraţii făuritori ai Mani 
Uniri de la 1 Decembrie 1918 şi de a pune în umbră rolul Monarhiei la făurirea acestui act, 
s-au întrecut în a evoca, de-a valma, cât mai multe nume din istoria ţării, uitând însă 
abjecţiile de care au fost capabili până mai ieri. Iţi vin fără să vrei în minte cuvintele lui 
Mihai Eminescu din Scrisoarea III: 

O eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbrisefi. 

Aţi ajuns acum la modă de vă scot din letopiseţi 
Şi cu voi drapăndu-şi nula, vă citează toţi nerozii. 

Din fericire, ultima tentativă a Puterii de a manevra Opoziţia nu a reuşit. Spre 
cinstea lor. conducătorii Opoziţiei nu s-au dus laCotroceni la chemarea Dlui.Iliescu. spre 
ase alinia cuminţi alături de Năstase. Gherman, Vădim. Păunescu, Verdeţ, Surdu şi Gavra 
ui luţa Preşedintei ui. Mesajul acestui răspuns lerm este lipsit de echivoc. Opozipa nu este 
dispusă nici la reconciliere şi nici la cooperare , pentru ca prin atitudinea ei conciliantă să 
legitimeze prezenţa comuniştilor la cârma României. Şi tot spre cinstea ei. Opoziţia, în 
şedinţa solemnă a Parlamentului din preziua aniversării zilei de 1 Decembrie, prin glasul 
DIui.Comeliu Coposu, al tânărului deputat de Gorj, DI.Gheorghe Gorun, al deputatului de 
Făgăraş, Dl.Victor loan Pica, al Dlui. Nicolae Cerveni şi al fratelui basarabean Valentin 
Bodnariuc a restabilit adevărul cu privire la făuritorii Unirii. 

Isteriei antimonarhice a Dlui.Iliescu şi a trabanţilor care gravitează în jurul său, 
este bine să li se reamintească cuvintele rostite de Regele Ferdinand în Consiliul de 
Coroană care a avut loc în ziua de 27 August 1916 la... Cotroceni. “ Dinastia va urma 
soarta Ţării, învingătoare cu ea, sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să ştiţi, 
domnule Carp h că dinastia mea este română... Românii n-au adus aici pe unchiul meu, pe 
Regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci ca o dinastie 
naţională; şi revendic pentru casa mea cinstea deafi îndeplinit în întregime misiunea pe 
care acest popor i-a încredinţat-o ". 

Iar pentru ca sănu mai fie nici un dubiu cu privire larolul monarhiei şi al Dinastiei 
de România la înfăptuirea României Mari ne ducem cu gândul la profetica urare pe care, 
la 15 Februarie 1915, marele patriot Nicolae Filipescu i-a făcut-o Regelui Ferdinand. 
Sire, eşti trimisul lui Dumnezeu ca să împlineşti visul unui neam. Vei fi cel mai mare 
voievod al ţării, împodobindu-te cu titlurile lui Mihai Viteazul: Domn al Ardealului, al 
Ţării Româneşti şi al Moldovei, aducând pe deasupra şi strălucirea purpurei regale, sau, 
răpus in cel mai suprem avânt de vitejie al neamului, vei fi sfinţit ca erou naţional. De aceea 
mărirea ce fi-o urăm, Sire, este: să le încoronezi la Alba lulia sau să mori pe Câmpia de 
la Turda". O urare şi o profeţie care s-a împlinit la 15 Octombrie 1922, când Majestatea 
Sa Regele Ferdinand, după ce "apurtat mai întâi cununa de spini a retragerii în Moldova ", 
aşa cum scrie loan Lupaş în ISTORIA UNIRII ROMÂNILOR, "apoi a urmat să-şi 
împodobească fruntea cu Coroana de oţel în catedrala de la Alba lulia". 

Intenţia Puterii de a-şi anexa istoria ţării, chiar cu preţul unor deziceri ipocrite dc 
trecutul şi substanţa ei, devenind astfel o verigă de continuitate firească în evoluţia 
României contemporane, este evidentă. Dar pentru a atinge acest obiectiv, comuniştii au 
nevoie de concesii din partea Opoziţiei, de reconciliere şi cooperare. Să nu se uite însă că, 
în toate timpurile, după ce s-au folosit de ei, "tovarăşii de drum ” au fost înlăturaţi fără 
scrupule. In trecut, după ce nu au mai fost utili, "tovarăşilor de drum " li s-a aplicat acelaşi 
regim ca şi adversarilor care i-au înfruntat făţiş, exterminarea fizică. în actuala conjunctură 
politică, metodele folosite sunt mai perfide. In locul lichidării fizice este de preferat 
asasinatul moral, compromiterea adversarului. Un adversar ucis poate deveni un martir şi 
ideea în numele căreia a murit continuă să trăiască. Asasinatul moral are însă avantajul că 
odată cu cel compromis, este compromisă şi ideea pentru care victima a militaL 

La 1 Decembrie 1993, opoziţia a dat dovadă că a înţeles că orice punte de legătură j 
şi contact cu Puterea compromite. Şi cum pentru politicienii oneşti compromiterea implică 
obligaţia morală de a părăsi scena vieţii politice, astfel de punţi de legătură, trebuie evitate, 
chiar dacă uneori par a fi justificate din raţiuni tactice. De aceea la auzul cântecului de 
sirenă al Puterii, care îndeamnă la reconciliere şi cooperare , Opoziţia trebuie să-şi pună 
ceară în urechi. Păcat că şi de data aceasta, la comemorarea Marii Uniri, vlădicii Bisericii 
Ortodoxe s-au găsit, ca şi în zilele fierbinţi ale lui Decembrie *89, alături de Putere, în 
1 tnbuna festivă dc la Alba lulia iar nu alături dc Ţară, la Bucureşti, în Piaţa Revoluţiei. 





punctc cnni>mru€ 


Decembrie NR. 12 PAG.3 



iîi» §m 

© f 6%/kM 


NICHIFOR CRAINIC 

.( 1889- 1972) 


Rugăciune pentru pace 


Slavă Ţie, Doamne, pentru-această noapte! 
Somnul meu în unda lunii s-a scăldat; 

Din abisul păcii visului i-ai dat 
Dezlegări de taine prin năluci de şoapte... 
Slavă Ţie, Doamne, pentru-această noapte! 


Semăna cu noaptea umilitei naşteri, 
Cînd ai rupt pecetea vechiului blestem, 
Pacea Ta-nstelînd-o peste Betleem 
Şi vărsînd lumina veşnicei cunoaşteri. 
Semăna cu noaptea umilitei naşteri. 


îngerul lăsase porţile-ntr-o parte, 
Cîntec fără sunet Te slăvea-n sobor, 
Unduiau azurul aripi fără zbor, 

Cînd spre-abisul păcii, năzărit departe, 
îngerul lăsase porţile-ntr-o parte. 


Doamne, dă-mi şi mie pacea Ta cerească. 
Miezul de tăcere al strigatei vieţi 
Care-nflăcărează, din fricoşi, profeţi; 
Măduvă ce-mpinge vîrfiji să-nflorească. 
Doamne, dă-mi şi mie pacea Ta cerească. 



VASULE VQÎCULESCUrri) 

' < 1884-T9<&y "•*£# 20 ' 


Lauda 

Fecioara sta-n lăuntric pisc alb de rugăciune, 

Cu ceru-ntins la poală ca marea sub o navă; 

Un vînt suav deodată venit cu repejune 
O adumbri cu taina, în cîntece de Slavă: 

“Primeşte Ne-ncăputul, nemuritoarea Plasmă, 

Tu, binecuvîntată, prea sfîntă-ntre femei...'* 

... Şi adiindu-i vestea, prelung, ca pe-o mireasmă, 
îmbobocea un înger, acolo-n faţa ei... 


Rodirea 

Ca-mpărtăşirii Tale să nu fiu lut sterp doară, 

Aşa Te zămisleşte şi-n mine, Domn de taină. 

Cum Te-ntrupaşi din ceruri în sînul de Fecioară 
Şi sufletul mi-mbracă-n nemuritoarea haină. 

Să nu rămîn o groapă cu lespezi cetluite. 

Ci cum zbucnişi din piatra ce-n hruba-i Te primea, 
Cu pacea şi iubirea de Tine dăruite, 
să înviezi din mine în oriceŢaptă-a mea. 


Pomul de Crăciun 


Dă-mi şi mie pacea inimii, Stăpîne, 
Flacără ce nu se zbate-n uragan, 

Să răzbesc războiul duhului duşman. 
Căci ţărîna trece, sufletul rămîne... 
Dă-mi şi mie pacea inimii, Stăpine. 


Tu, răcoarea celui ars pe rug, lisuse. 
Şi dulceaţa celui sfîşiat de leu, 
în arena morţii. Dumnezeul meu, 

Fii şi răsăritul vieţii mele-apuse, 

Tu, răcoarea celui ars pe rug, lisuse! 


NOTA BENE: 

Am respectai, Sn mare, ediţia Nedtc 
Lemnaru, întemeiata totuşi pe nişte manuscrise 
ce reflecţi, măcar în parte, voinţa ultimă a 
poetului. Am operat numai unele îndreptări sau 
îmbunătăţiri ortografice şi de punctuaţie. 
Varianta originală, ce a circulat oral (poezia 
este dintre cele create “ mental ” la Aiud), poate 
fi găsită in antologia de Poezii din Închisoare 
alcătuită de d-l Zahu Pani şl editată tn 
străinătate. Acolo apar două strofe in plus, iar 
unele versuri sini diferite. Versiunea dată de 
d-iS.Lemnaru este totuşi mai echilibrată estetic, 
vădind un proces de concentrare şi şlefuire a 
expresiei lirice. (g£D) 


Cu îngerii ce se-ndurau să vină, 
soseau smochine din Ierusalim, 
iar noi pîndeam, prosteşte şi sublim, 
pe Moş-Crâciun Ia geamuri de hermină. 
Şi cînd plîngea din cer un heruvim, 
cădeau în brad mari lacrimi de lumină, 
creştea din fiecare-o mandarină 
şi ne dădea azur să mirosim. 

Ce gravi stau astăzi numai pe morminte 
serafi de piatră, orbi şi fără grai! 
în sănii nu mai vin, ca mai-nainte, 
nici Moş-Crăciun, nici Sfântul Neculai, 
iar noi am pus prin cetini oseminte 
şi-am oblonit fereastra către rai. 


La uşa grea 


Noul Mag 

Am obosit de-atîta aşteptare 
Cu ochii sus pe cer... 

Ci steaua vieţii tot nu mai răsare. 

De astăzi însă n-o mai cer, 

Plec singur spre locaşul de-nchinare. 
Spre Staulul rîvnitului Mister. 

Luceafărul menit ca să-mi răsară 
Atît a zăbovit. 

Că nu mai vreau să ştiu dacă s-a stins 
Ori eu dac-am orbit... 

Nu mai aştept lumina din afară: 

O alta-n mine tainic s-a aprins; 

Mă arde-adînc pojamica ei pară - 
Văpaie noaptea, ziua stîlp de fum... 

Cu ochii-ntorşi spre ea pornesc la drum. 


Flămîndă foarte, gloata noastră suie 
şi sîntem mulţi şi vorba ni-i semeaţă, 
la uşa grea, cu lacăte de gheaţă, 
în frigul cu mireasmă amăruie. 

Şi degerăm şi bîjbîim prin ceaţă 
şi toţi chemăm şi nimeni nu descuie 
şi-avem în palme urme reci de cuie 
şi lacrimi mari ne strălucesc pe faţă. 
Şi-i tare ger şi tot mai ger se face 
şi tot mai aspră foamea ne încinge, 
la uşa grea, cu lacăte posace... 

Strigăm şi vocea-n ţurţuri ni se stinge- 
un sloi grozav la uşa tainei zace. 

Şi sîntem mulţi. Şi fix* chei. Şi ninge...- 










PAG. 4 NR. 12 Decembrie 


PUNCTC CARDINfllC 


( Ofunii J 



Acolo unde se practică, pedeapsa capitală nu este - in afara cercurilor 
care militează pentru abolirea ei - mai mult decât un eveniment judiciar un pic 
macabru Spre deosebire de execuţiile publice din alte vremuri, astăzi trimiterea 
unui mare criminal pe lumea cealaltă şi-a pierdut caratele pedagogice. Sentinţa 
se îndeplineşte furtiv, în prezenţa unei comisii de funcţionari şi cu ajutorul unui 
mecanism impersonal. Dacă lăsăm deoparte derapajele mediatice - presa fiind 
cea care transformă realitatea execuţiei în ficţiune remunerativă - trebuie să 
admitem că pedeapsa cu moartea este in primul rând o problemă de filosofie a 
dreptului dreptul Statului de a ucide, indiferent de circumstanţele acestui 
exerciţiu penal In funcţie de răspunsul la această întrebare, pedeapsa capitală 
pcattji alternai ;v definită ca o supremă obligaţie sau ca abuz intolerabil. 

Adepţii pedepsei cu moartea produc îndeobşte următoarele argumente 
1. In orice societate există criminali irecuperabili, indiferent dacă această 
situaţie le angajează sau n u responsabilitatea: criminalitatea bestială şi repetitivă 
trebuie stopată chiar dacă asasinul este el însuşi victima unor pulsiunipsihotice 
î: născute. 2. Detenţia temporară este ineficientă ; orice criminal eliberat (poate) 
Lifdege graţia ca pe o invitaţie la recidivă. 3. Detenţia definitivă are costuri 
sociale prea ridicate in raport cu monstruozitatea crimei comise. 4 . Pedeapsa cu 
moartea are o valoare disuasivă indiscutabilă: numai exemplara ei severitate 
poate descuraja actele unor criminali virtuali. 

Aceste raţionamente se sprijină pe o viziune talionică asupra actului de 
justiţie. In fond, moartea unui inocent pretinde moartea celui vinovat, sângele 
neputând fi spălat decât printr-o vărsare de sânge simetrică. Se pleacă de la 
premiza conform căreia compensarea (rituală, dar şi obiectivă) a crimei este 
singura posibilitate de a frânge cercul unor violenţe care se pot altminteri 
eterniza. Sacrificarea vinovatului este necesară restabilirii echilibrului comunitar. 

La rândul lor, adversarii pedepsei cu moartea avansează setul lor 
argumente: 1. in actul de justiţie, dimensiunea educativă trebuie să predomine 
OMipr a celei punitive. Criminalul este, orice ar fi Jacul, un hi.\ cai c trebuie 
reeducat, chiar dacă această intenţie eşuează vizibil. 2. Criminalii recidivişti 
sunt victimele unor predispoziţii genetice, actele tor nu trebuie înscrise în 
absolutul moralei, ci in relativitatea tragică a unei libertăţi îngrădite ereditar. 
3. Detenţia pe viaţă are un cost pe care contribuabilii trebuie să-l suporte, fiindcă 
orice act criminal este (şi) un eşec al întregii societăţi. 4. Prin caracterul ei 
ireversibil, pedeapsa cu moartea antrenează imposibilitatea reparării unor 
eventuale erori judiciare 

Se vede că argumentele de acest tip se înscriu mai degrabă intr-o logică 
- umanistă", care absolutizează drepturile omului, socializând culpa. Atât 
adepţii, cât şi adversarii pedepsei cu moartea au, parţial, dreptate. Evident că 
părinţii unei fetiţe violate şi ucise de un recidivist amnistiat vor socoti că dacă 
asasinul ar fi fost executat după prima crimă comisă, nenorocirea lor ar fi fost 
evitată. Tot la fel de evident li se va părea şi intelectualilor democraţi faptul că 
pedeapsa cu moartea reprezintă o practică oarecum 'tribală ", care legitimează, 
in plină modernitate, o reminiscenţă “barbară Dar, intre canapeaua 
psihanalistului şi cuţitul ghilotinei, problema pedepsei cu moartea are şi o faţetă 
politică pe care istoria o pune mereu in joc. Cum spuneam, cel care, in ultimă 
instanţă. îşi ia dreptul de a ucide, este Statul Acesta poate face dintr-un vinovat 
autentic un condamnat, dar şi dintr-un adversar politic un criminal , un 
•‘inamic public "prefabricat Dacă pedeapsa cu moartea este aplicabilă, aparatul 
justiţiei va putea la o adică profita de ea in scopuri partizane. C a şi cum lucrurile 
nu ar fi deja suficient de complicate, istoria contemporană ne pune in faţa unor 
fluctuaţii şi contradicţii zăpăcitoare pe de o parte, democraţiile occidentale au 
iemnat un tratat de interzicere a pedepsei capitale; cine nu respectă această 
convenţie de drept internaţional este suspectat ca nedemocrat. Pe de altă parte, 
tot ele. democraţiile occidentale, şi-au dat mâna cu Stalin pentru a-i trimite la 
spânzurătoare pe criminalii de război judecaţi la Nurnberg După cum se vede, 
legiuitorul işi aplică lui însuşi principiile unui drept cu geometrie variabilă. 

La noi se vorbeşte tot mai mult de pedeapsa capitală. Astăzi, la rece, ne 
dăm seama că ultimul mare condamnat - N.Ceauşescu - a fost, lăsând deoparte 
statura lui de criminal paranoic, victima unei execuţii sumare, precedate de o 
memorabilă jiarodie judiciară Occidentul ne-a "certat"pentru ostaşi e greu să 
susţii că cele petrecute atunci în regia lui G Voican- Voiculescu (daria instigarea 
conspiratorilor lui Ion lliescu) nu constituie un scandal, intre timp, execuţia 
răposatului dictator a pălit sub presiunea unei actualităţi sociale mereu mai 
agitate La adăpostul unei libertăţi anarhice - atestând mai mult golul legislativ 
decât permisivitatea unei Puteri care s-a dovedii in fapt brutală - criminalitatea 
a explodat. Borfaşii de toată mâna, criminalii cu şiş, violatorii de copii, tâlharii 
de drumul mare - toate aceste specimene abjecte prosperă intr-o relativă 
impunitate Reintroducerea pedepsei cu moartea a început să le pară unora ca 


soluţia-miracol capabilăsă repună ordine într-osocietate debusolata. Iranspusu 
în realitate, pacea socială devine însă "liniştea " unei populaţii care din patru in 
patru ani merge la vot. De aici, politizarea dezbaterii. Şi tot de aia, implicarea 
religiei - ca rezervor de emoţii colective - intr-o discuţie care numai creştinească 
nu e . Cele două tabere au crezut că pot găsi in tradiţia creştină argumente care 
pot sprijini ambele atitudini: unii şi-au amintit că Bizanţul - cat era el de civilizat 
şi de ortodox -nu se sfia să taie limbi, să scoată ochii sau sa prescrie o doză 
mortală de cucută. Alţii au atins, dimpotrivă, coarda fraternităţii evanghelice, 
amintindu-ne că şi criminalul este om. Mi se pare că - voit sau inconştient - 
promotorii atitudinilor pro sau contra pedepsei cu moartea au falsificat 
argumentaţia lor creştină. Primii, uitând că nu Biserica Ortodoxă, ci Statul 
bizantin este cel care a practicat pedeapsa cu moartea; judecând prin analogie, 
până şi cazul Inchiziţiei catolice nu este, in speţă, concludent, din două motive 
intâi, pentru că atunci când tribunalul ecleziastic dădea verdictul capital, 
sentinţa era executată de braţul secular; al doilea, pentru că Biserica romano- 
catoiicâ a cedat ispitei de a se transforma ea însăşi intr-un Stat, falsificăndu-şi 
astfel atât libertatea, cât şi acţiunea istorică, in ce-i priveşte pe ceilalţi, ei au 
recurs la o definiţie strict sentimentală a creştinismului, bună pentru cine ştie 
ce sectă protestantă, dar irelevantă pe planul Ortodoxiei. Dacă Biserica nu 
susţine pedeapsa capitală, ea nu adoptă această poziţie nici dintr-o solidaritate 
cripto-socialistă, nici din nu ştiu ce dostoievskiene înţelegeri faţă de chinurile 
morale ale asasinului. Singurul argument temeinic este cel teologic: a. Dumnezeu 
este creatorul nu doar al neamului omenesc, ci şi al fiecărui suflet individual. Nu 
poţi ridica viaţa pe care nu ai dăruit-o, indiferent cine ai fi; b. persoana umană 
nu este preţioasă pentru cutare înzestrări sau facultăţi valorizate în contingenţa 
socialului, ci pentru că poartă în ea chipul lui Dumnezeu, icoana Cuvântului 
"prin Care toate s-au făcut c. singurul Judecător Drept (adică infailibil) este 
Dumnezeu, Care judecă - e adevărat, fiecare faptă pe care o vom fi făcut - dar 
nu uit i. prin intermediul şi cu măsurile upţiunihn• omeneşti, ei in \ eticul de apoi 
Corolarul acestor aserţiuni dogmatice este prudenţa faţă de justiţia umană in 
genere. Nu pot să cred că Biserica ar putea aproba practicarea pedepsei capitale 
fără să renunţe implicit la misiunea ei in lume şi dincolo de lume. 

Trăind tensiunea dintre lume şi duh, creştinul nu este nici pe departe un 
cetăţean absent sau un martor egoist. între indulgenţa omenos-demagogică a 
"democraţilor"şi virulenţa răzbunător-populistă a naţional-comuniştilor, el va 
găsi neîndoielnic o medie inteligentă, în acord cu disciplina socială pe care o 
propăvăduieşte dreapta autentică, dar şi cu fineţea (inclusiv psihologică) a 
gândului ortodox. Important este ca, atunci când ne imaginăm, comod, binefacerile 
scaunului electric, să nu le uităm pe acelea, incomode, venite dinspre scaunul 
spovedaniei... 

ANDREI ZI MB REA NU 





mcisco de (îoya y Lucienfes 
dinţeriţ Los Drcascros de h Guerra 


gravurii 





punctc cardiniuc 


PUTEREA 


Decembrie Nr. 12PAG.5 


Constantin iorgulescu 


Toate ţările din răsăritul Europei au avut, în 
perioada interbelică, partide comuniste; cu excepţia 
României, unde grupusculul ce-şi dădea acest nume era 
format dintr-un număr nesemnificativ de persoane, în 
marca lor majoritate de origine etnică străină. Legăturile 
lor erau la Viena, Harcov sau Moscova, unde îşi ţineau 
congresele şi unde cu greu puteau găsi un vorbitor de 
limba română, cât de cât convenabil, pentru a-1 “alege” 
în fruntea grupării lor politice. (KOblfts Elek, Vitali 
Holostenco, Alexander Stefanski-Gom, sunt nume de 
foşti prim-secretari ai Partidului Comunist din România) 
Cum am putea să explicăm puţinul impact 
avut de comunism asupra românilor, până la sfârşitul 
celui de al doilea război mondial, cu toată proximitatea 
apăsătoare a Rusiei, cu toată lipsa de scrupule a 
"ideologiei proletare” privind alegerea metodelor? 
Există, desigur, oarecare adevăr în invocata 
incompatibilitate sufleteascăa românilor, firi realiste şi 
inteligente, cu comunismul, dar opoziţia la această idee 
străină n-a fost doar individuală. Rezistenţa a fost 
organizată de către partidele naţionaliste, înainte de cel 
de al doilea război mondial, apoi de aproape întreaga 
suflare românească, după ocuparea ţârii de către trupele 
sovietice. Lupta era inegală; zdrobirea rezistenţei, 
obţinută iniţial prin enorma presiune exercitată, s-a 
realizat definitiv prin trecerea timpului, datorită 
sentimentului de abandonare resimţit, până la urmă, 
până şi de cei mai dârji. Lent, scufundarea în comunism 
s-a produs. 

Sigur, pot fi găsite explicaţii şi scuze. 
Rezistenţa românilor la ideologia străină nu numai că n- 
a fost susţinută, dimpotrivă, a fost mereu sabotată, 
trădată. Această “insulă latină”, supravieţuind. 
Dumnezeu ştie cum, în mijlocul mării de slavi ce-o 
Înconjoară, acest “miracol al istoriei”, s-a văzut prea cu 
uşurinţă abandonat, prea minimal izat, prea ieftin vândut, 
prea trecută sub tăcere eroica lui rezistenţă pentru 
apărarea pământului său, dar şi pentru protejarea 
civilizaţiei Europei. 

Cu vorba meşteşugită se poate înceţoşa, se 
poate umbri, dar nu se poate şterge o realitate. Către 
sfârşitul domniei sale, Ceauşescu nu pierdea nici o 
ocazie de a se lăuda că este conducătorul unui partid cu 
patru milioane de membri, o treime din populaţia adultă 
a ţării. Astăzi, mai ales dacă avem în vedere şi 
volatilizarea instantanee a PCR, de după revoluţie, 
lucrul ni se pare de necrezut. Au fost într-adevăr patru 
milioane de comunişti? Chiar s-au găsit patru milioane, 
dintre români, care să intre în aceste rânduri? Au putut 
fl ei convinşi? Dacă nu, pentru ce s-au înscris? Cei mai 
mulţi, probabil, pentru avantajele materiale ce decurgeau 
din asta. E ştiut, nu se putea urca în ierarhia socială, nici 
măcar o treaptă, fără posesia carnetului roşu. Şi, deloc 
de neglijat, era asigurarea protecţiei. Intrat în rândurile 
partidului nu mai aveai frica, nu mai trăiai sentimentul 
de teroare pe care-l simţeau toţi ceilalţi, nemembrii. 
Totuşi, parcă tot nu e de ajuns să explice convertirea în 
masă. Dacă n-ar fi urmările, l-am putea lua ca pe un vis 
urât. 

Toată lumea e de acord că traversăm o gravă 
criză morală. Toţi recunosc că există corupţie, la toate 
nivelele, dar cauzele, ca şi beneficiarii practicilor 
necinstite, sunt trecuţi sub tăcere. Când, “pe vremea 
burgheziei”, potentatul politic Constantinescu-Porcu 
declara cinic: “Ce fel de ministru sunt io, mă, dacă nu 
pot să calc legea?”, expresia făcea înconjurul ţării, 
constituind deliciul glumeţilor şi stârnind indignarea 
oamenilor serioşi. Astăzi, formulări mult mai grave, 
mai iresponsabile, nu mai produc nici un efect, dreptul 
celor mari de a sfida legea pare un bun câştigat, după 
cum, dacă tot nu-l ascultă nimeni, însuşi preşedintele 
găseşte normal să spună orice îi convine, indiferent cât 

de certat ar fi cu adevărul. 

în mai puţin de o jumătate de veac, ceva in 
substanţa sufletească a românului s-a schimbat. După 
frica, foamea şi frigul, îndelung îndurate, după oboseala 
sufletească şi degradarea mintală a învăţământulu, 


politic, după necontenita marginalizare a celor 
sârguincioşi şi de caracter şi răsplătirea incompetenţilor 
şi delatorilor, partea cea bună din conştiinţe a început să 
decadă, s-au creat condiţii de dezvoltare a slăbiciunii, a 
cedării. în nici o jumătate de veac, neamul românesc cel 
atât de impenetrabil la comunism, cel atât de ancorat în 
credinţa Iui strămoşească, în tradiţiile lui milenare, a 
devenit unul dintre cele mai deschise acestuia, dacă e să 
ne gândim la numărul membrilor PCR, raportat lanumărul 
de locuitori. Românii au devenit unul dintre popoarele 
cele mai înrobite, mai covârşite, de boala comunistă. 
Patru milioane de oameni s-au lăsat “convinşi”, au 
acceptat, sănătoşi fiind, această patologică minciună. 
De ce? Cum a fost posibil? 

Este demult dovedit că rezistenţa, oricât de mare, 
are şi ea I im ite. După ce au s lăbit trupurile prin înfometare, 
după ce au şubrezit sufletele prin răsplătirea trădării, 

după minuţioasamăcinare a speranţei, drumul slăbiciunii 
sufleteşti era pregătit. Vechi slujitori ai nedreptăţii, 
duşmanii românilor nu şunt nişte amatori. Ei au ştiut, de 
prin alte locuri unde “au lucrat”, că atunci când vrei să 
prăbuşeşti un neam, mai întâi trebuie să-i tai stâlpul lui 
de susţinere, care, pentru oricare neam, este sentimentul 
lui naţional, naţionalismul său. Căci, oricât s-ar încerca 
ascunderea acestui adevăr, în chip firesc, sentimentul 
naţional îl au toate popoarele; câte popoare sunt, atâtea 
naţionalisme sunt. 

Nu vreau să intru cu nimeni în polemică. Dacă 
Berdiaev afirmă că naţionalismul înseamnă ură, atunci 
spun şi eu, poate, la ruşi. La noi, nu. Nici profesorul 
Paulescu, descoperitorul insulinei, unul din marii 
binefăcători ai omenirii, nici A.C.Cuza, nici Nicolae 
lorga sau Octavian Goga nu urau pe nimeni, cu atât mai 
puţin Ionel Moţa sau Corneliu Codreanu, care s-au dus 
la moarte din iubire de Dumnezeu. Naţionalismul 
românilor este dragostea lor pentru neamul din care se 
trag, strădania lor pentru împlinirea, desăvârşirea lui, 
pentru înviere. “Nu pentru pătule, nu pentru pogoane”, 
nici pentru televizoare color, automobile, crime şi violuri 
la mia de locuitori, ci pentru iubire, pentru adevăr şi 
dreptate, forma cea mai înaltă a slujirii lui Dumnezeu. 
Poate, celor deprinşi să râvnească bunul altuia, celor 
obişnuiţi să dispreţuiască pe semenii lor, să-i invidieze, 
să-i urască pentru că sunt mai harnici, mai talentaţi, 
naţionalismul să li se pară o formă de ură. E greu să le 
explici unor astfel de oameni, chiar dacă sunt teologi, ce 
este smerenia în duh. Mă ierte cei ce subscriu la părerea 
lui Berdiaev, lescapăesenţialul. Creatorii naţionalismului 
românesc au fost nişte aleşi. Lor le-a fost descoperită- şi 
ne-au făcut-o cunoscută nouă şi multora dimensiunea 
transcendentă a acestui sentiment. Dragostea de neam 
are o parte ce vine şi trece dincolo de viaţă, se împlineşte 
sau se destramă după cum învierea neamului va fi spre 
viaţă veşnică sau spre moarte veşnică. Şi, dacă ştim toate 
acestea, datori suntem. A fost o vreme- şi se pare că încă 
mai e când înşelăciunea, îmbrăcatăcu alte straie, cutreiera 
nestânjenită. Oricâte scuze am căuta, oricât am încerca 
să trecem cu vederea anumite fapte, nu putem să nu 
facem constatarea că în cei patruzeci şi ceva de ani de 
domnie comunistă răul a lucrat şi a lăsat urme. Românul 
a pierdut ceva din statura lui morală, din puritatea 
sufletului său mioritic, s-a chircit, s-a micit, s-a răsucit 
în inima lui. Altruismul, spiritul de sacrificiu au dispărut, 
nu se mai văd, nu se mai simt. Despre demnitate, despre 
onoare, n-are rost să mai vorbim, sunt noţiuni uitate. 
Starea de plâns în care se află naţiunea îi încurajează pe 
duşmani, le dă ghes, să încerce să distrugă şi ce a mai 
rămas, aruncând în luptă noi arme, şi mai perfide. 


Când mi s-a vorbit, prima dată, despre “Caritas”, 
în urmă cu mai bine de un an, n-am acordat celor auzite 
nici o importanţă. O astfel de escrocherie nu era ceva 
nou. Ca toate celelalte, nu se putea termina decât cu 
pagubă şi ruşine. Atunci m-a încercat doar un sentiment 
de tristeţe la gândul că mai există naivi ce pot fi păcăliţi 
cu trucuri atât de vechi. Dar trecând timpul am constatat 
că afacerea a luat amploare, a devenit “fenomen”. 
Nu-l mai puteam ignora. Atunci m-am dus la Cluj să 
văd, cu ochii mei, la faţa locului, ce se petrece, cum se 
desfăşoară, să-l surprind în cât mai multe din 
manifestările sale, pe cât posibil cele specifice. Am avut 
dreptate când am gândit că trebuie să mă grăbesc să 
merg.”Caritasul” merita să fie văzut şi nu mai putea fi 
văzut multă vreme. Spectacolul mulţimii aceleia a fost 
pentru mine edificator: Mii de oameni stând la cozi, zi 
şi noapte, ca să-şi depună banii, să-i dea cât mai repede, 
grăbindu-se, ştiind că numai astfel pot fi printre cei ce 
mai primesc, nu printre cei mulţi ce vor rămâne de 
pagubă. Cu toată naivitatea simulată, intenţia necinstită 
era străvezie. Din piesă am aflat şi o cifră: participanţii 
Ia joc sunt în număr de patru milioane. Patru. Adică 
s-au găsit patru milioane, în această ţară, pe care gândul 
de a lua, nemuncit, banul altuia, nu-i supără nicicum. 
Aşa ceva, pe vremuri, ar fi fost de neconceput. Cazuri 
izolate au fost totdeauna, dar acum e vorba de patru 
milioane ce pot fi dovediţi cu acte, adeverinţă de la 
“Caritas”; măcar să fi fost aceiaşi, adică foştii membrii 
PCR, ştiam o treabă! 

Suntem nevoiţi să recunoaştem, astăzi, că nu 
bunurile, tezaurele de care a fost prădată ţara, nu 
asasinarea celor maj buni fii ai neamului a fost crima cea 
mai odioasă a comunismului, ci înceata, dar sigura, 
evidenta astăzi, demolare a suportului moral al naţiunii, 
pentru pierderea credinţei în ea însăşi, în ajutorul de sus. 

Două sunt marile direcţii, căile prin care se 
încearcă discreditarea sentimentului naţional, a 
naţionalismului. Prima, cea directă, e cea a calomniei, 
minciunii sfruntate, confundare voită cu şovinismul şi 
rasismul şi a doua, cea indirectă, prin alegerea de 
persoane decăzute, amorale, ridicole, înălţarea lor la 
rangul de mari lideri naţionalişti, pentru ca apoi, 
făcându-se legătura, concluzia să se impună: “dacă aşa 
sunt şefii naţionalişti, tot aşa e şi doctrina lor...” 

Oricâtă viclenie şi neadevăr ar folosi, viitorul 
nu poate să fie al celor ce propovăduiesc ştergerea 
graniţelor dintre ţări, în speranţa că le vor putea şterge 
şi pe cele sufleteşti dintre naţiuni, că prin abrutizare 
alcoolică, cufundare în senzualitate, depersonalizare 
vor reuşi contopirea tuturor într-o singură turmă, bună 
numai de mânat din urmă, de condus din umbră. Marii 
noştri înaintaşi, naţionaliştii români, ne-au învăţat că 
fiecare neam trebuie să se dezvolte în şinele său, să-şi 
îndeplinească misiunea de slujire. N-avem cum să 
înţelegem marele plan al lui Dumnezeu, dar ştim bine 
că, oricâtă amăgire ar pune în circulaţie lucrătorii 
minciunii, există o instanţă finală: Judecata din Urmă, 
judecata neamurilor. Tot de la mari i iubitori de neam am 
învăţat că desăvârşirea nu vine decât după grea străduinţă 
şi numai pe căile dragostei. 

Porunca este să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine 
însuţi. Şi cine este aproapele unui neam decât celelalte 
neamuri? Naţionalismul românesc e unul al dragostei, 
să ne iubim deci, în ce avem mai frumos. Şi să luăm 
aminte că răul lucrează în noi prin ce avem mai 
nedesăvârşit; puterea lui stă în slăbiciunea noastră. 


Sil 


PAG. 6 NR. 12 Decembrie 


PUNCTC CflRDINdLC 


*]«, nu*Kele 



Lnul dintre amicii mei care a trecut , ca şi mine, prin Aiudul acelor ani, mi-a reproşat că prezint prea 
sintetic fenomenul reeducării din această temniţă şi că .sintetizându-l, îl simplific şi îi diminuez bestialitatea. 
Altul m-a acuzat chiar că-l prezint denaturat, deoarece nu insist asupra atentatului premeditat şi permanent la 
viaţa celor care s-au îndârjit să nu accepte batjocura numită reeducare. Să fiu bine înţeles, eu nu mi-am propus 
să insist aici asupra agresiunii fizice îndreptate împotriva celor refractari reeducării, agresiune care a existat şi 
care a făcut chiar şi victime, ci să explic mecanismele psihologice ale prăbuşirii celor care, după ani de zile de 
rezistenţă îndârjită faţă de mecanismele represiunii, au sfârşit prin a capitula, renunţând public la idealurile şi 
visele lor, precum şi să prezint metodele întrebuinţate de reeducatori în nefasta lor întreprindere de demolare a 
conştiinţelor. Şi m-am decis să întreprind acest demers nu pentru a-i scuza pe cei înfrânţi, pentru că aceştia nu 
au nevoie să fie scuzaţi. Nimeni, nici chiar camarazii lor care au rezistat pe baricadele onoarei, nu au căderea 
să-i judece. A ici chiar pe cei puţini dintre ei care nu numai că au căzut, dar s-au şi ticăloşit. Nu, nimeni nu are 
acest drept, pentru că majorarea celor care au trecut prin Aiudşi, în general, a celor care au trecut prin închisori 
nu au avut vocaţie de eroi sau de martiri, ci au fost doar oameni pur şi simplu, care se angajaseră, însă, într-o 
luptă pe viaţă şi pe moarte pentru o cauză sfântă lor. Şi este extrem de greu să rămâi om, atunci când eşti pus în 
situaţii limită, dacă nu ai vocaţie de erou sau de martir. Deci, nu pentru a justifica omeneştile lor neîmpliniri 
întreprind cu acest demers, ci pentru a-i apăra împotriva celor ce încearcă să le ucidă şi fărâma de suflet ce 
le-a.mai rămas. Căci există astăzi, în Româniapostdecembristă, tendinţa ticăloasă de a se efectua un transfer de 
vinovăţie. In acest scop. cei care angajaţi dintru început în lupta împotriva comunismului, cu forţa impus 
poporului rvmân.şi înfrânţi fiind n-au avut tăria să moară pe baricade, ci au capitulat ucigându-şi visele, sunt, 
pentru această nevrednicie a lor, încriminaţi mai vârtos decât sunt încriminaţi cei care au trecut de cealaltă parte 
a baricadei, contribuind astfel la edificarea şi consolidarea monstruosului sistem şi agonisindu-şi prin fel de fel 
de compromisuri, ticăloşii sau chiar prin trădare o nemeritată şi acuzatoare bunăstare. Cocoţaţi pe schelăria 
puterii de azi, artizanii ororii de ieri, cei cqre arfi trebuit, după prăbuşirea comunismului, să fie condamnaţi, ce! 

Io tăcere, acuză cu neruşinare, arătând cu degetul spre cei ce nu au altă vină decât pe aceea de a nu fi avut 
nt să'nioară la timp pentru a intra în legendă sau în uitare. 


IV. D€MOLRR€R IDOLILOR 


într-o bună dimineaţă, ia puţin timp după 
răspândirea zvonului că reeducarea a început, uşa celulei 
noastre s-a deschis şi unul dintre plutonierii aceia şcoliţi şi 
polilicoşi, despre care am pomenit deja că i-au dublat pe 
caralii de pază de pe coridoare, nc-a întrebat, oarecum 
stingher, care dintre noi vrea să meargă la Club. Ne-am 
uitat nedumeriţi unul la altul şi toţi întrebător la plutonier. 
Unul dintre noi a îndrăznit: -"Cum adică la Club?” -”Ce, 
nu ştiţi?”, a întrebat, prefăcându-sc mirat, plutonierul. “în 
închisoare au fost amenajate încăperi in care să vă puteţi 
întâlni cu alţi deţinuţi, din alic celule, să discutaţi iiitic 
dumneavoastră, să jucaţi şah sau să citiţi.” Tentaţia era 
marc. Majoritatea dintre noi eram oameni de carte, unii 
fuseserăm, chiar, cititori împătimiţi şi, iată că acum, după 
ce ani de zile nu mai vâzuserăm slovă tipărită, ni se oferea 
posibilitatea de a citi. M-am pomenit murmurând:”Şi nu 
ne duce pe noi in ispită”, căci ştiam că aşa începe căderea. 
Faci la început un compromis, aparent nevinovat, şi apoi 
nu te mai poţi opri.După ce a aşteptat un timp, plutonierul 
nc-a recomandat să ne gândim bine, căci se va întoarce 
peste 10 minute. Şi plecă spre altă celulă, lăsând la a 
noastră uşa întredeschisă. După plecarea lui, unul dintre 
noi, Horia Gherman, s-a hotărât brusc: -”Eu mă duc să văd 
despre ce este vorba. Nu am ce pierde. Dqcă nu-mi va 
conveni, voi cerc să fiu adus înapoi." După cum îl cunoşteam 
eu (era orgolios, suporta greu detenţia şi nu prea îşi făcea 
scrupule când era vorba de interesele lui) eram sigur că nu 
se va mai întoarce din drum. Şi nu m-am înşelat. Eu nu 
l-ant mai întâlnit, insă am auzit despre el că a ajuns printre 
capii reeducării. Lui i s-a mai alăturat încă unul dintre noi 
şi când a revenit plutonierul au plecat împreună cu alţii, de 
prin alte celule, la aşa numitul Club. Scara, înainte de 
închidere, au fost aduşi înapoi. Ne-au relatat cu lux de 
amănunte cum a fost. Au fost duşi împreună cu alţi 
douăzeci, treizeci de deţinuţi, toţi de pe celular, într-o 
încăpere special amenajată cu mese şi bănci, situată într- 
o clădire alăturată şi lăsaţi să discute in voie, fără să fie 
supravegheaţi. Dc citit nu s-a prea citit în acea primă zi, 
deşi pe mese erau câteva broşuri dc propagandă şi de 
literatură comunistă- A doua zi povestea s-a repetat. Cei 
doi au fost din nou luaţi şi readuşi scara. Şi tot aşa câteva 
zile Până când. inir-o scară, nu s-au mai întors. A venit un 
gardian. Ic-a luat bagajele şi de atunci nu i-am mai văzut. 
Am aflat ulterior că au fost duşi pe o altă secţie, unde li 
s-a creat un regim special şi au făcut, cu ofiţerii politici, un 
fel de instructaj în legătură cu reeducarea. 

Această primi tentativă dc a atrage oamenii pe calcn 
reeducării s-a soldai, pentru reeducatori, cu rezultate 
modeste. De fapt. nici ei nu sc aşteptau la ceva spectaculos. 
Era doar începutul şi era normal ca oamenii să fie reticenţi 
Aveau nevoie doar să atragă dc partea lor câţiv a oameni pe 
care sA-i pregătească pentru a-i întrebuinţa in acţiunile 
viitoare Şi acest lucru Ic reuşise 

Imediat după consumarea acestei prime faze. 
“rezistenţilor", adică celor care refuzaseiim să ieşim la 
“Club”, ni s-a înăsprit regimul. Cei mai moţaţi dintre noi 
au fost izolaţi, fie la Zarei fie pc anumite soiţii special 
amenajate pc celular. Din când in când, ofiţerii politici sau 
doar subalternii loc mai treceau prin celulele noastre. 


întrcbându-nc dacă nu cumvacareva dintre noi s-a răzgândit 
şi vrea să iasă la Club. Şi de flecare dată mai capitula câte 
unul. Dar nu prin aceste metode au reuşit cei ce au condus 
reeducarea să frângă rezistenţa morală a celor care preferau 
să rămână în continuare în închisoare decât să iasă din ea pe 
brânci. Ei dispuneau, în momentul declanşării nefastei lor 
acţiuni, de o “armă secretă”, despre care nici unul dintre noi 
nu ştiam nimic. Reuşiseră în prealabil să ne demoleze, fără 
ca noi să o ştim, idolii. 

Procedeul nu era nou. Fusese întrebuinţat cil succes 
ţi la Piteşti Acolo, înainte dc a începe reeducarea, au Ibsl 
strânşi toţi cei care erau consideraţi vârfuri ale sludenţimii, 
cei care aveau o oarecare autoritate (morală, intelectuală 
sau, pur şi simplu, ierarhică) asupra acestora şi transformaţi, 
în doar câteva luni dc tortură continuă, în adevărate epave 
omeneşti, care executau mecanic tot ce li se poruncea. Li 
s-a pus apoi ciomagul în mână şi au fost duşi în mijlocul 
celor ai căror idoli fuseseră, pentru a-i reeduca. 

La Aiud s-a procedat la fel, numai că metodele 
întrebuinţate au fost altele: şantaj, ameninţare, promisiuni 
şi, mai ales, crearea problemelor de conştiinţă. Am amintit, 
deja, încă din numărul trecut, că au început să dispară dintre 
noi personalităţile, adică acele persoane care prin poziţia 
lor politică, intelectuală sau morală aveau influenţă asupra 
celorlalţi deţinuţi. Astfel, personalităţi aproape intrate în 
legendă ca: preotul Dumitrescu-Borşa, Victor Biriş, prinţul 
Alexandru Ghika, Nicolae Pătraşcu, Victor Vojen, poetul 
Radu Gyr şi mulţi, mulţi alţii, au fost luaţi, purtaţi prin ţară 
(prin oraşe, pe şantiere dc construcţii, prin pieţe etc.) pentru 
a lua cunoştinţă dc “realizările” şi de “bunăstarea” şi 
“fericirea” poporului. Unii dintre ei au fost duşi chiar la 
Bucureşti, la Centru, unde persoane influente, cu funcţii 
importante în aparatul de Partid şi de Stat, au stat de vorbă 
cu ei. Unora dintre ci li s-a vorbit deschis: “Trebuie să vă 
recunoaşteţi înfrânţi. Aţi vrut să faceţi ceva, dar aţi 
apucat-o pc un drum greşit, drumul crimei şi al trădării 
(Cine vorbea de crimă şi trădare!). Ceea ce aţi năzuit să 
faceţi voi. sau aţi pretins că năzuiţi, suntem pe calc de a 
realiza noi. O ţară, cum vă plăcea vouă să spuneţi, 
«ca soarele sfânt dc pe cer». Acum vrem să ne redobândim 
independenţa faţă de Moscova (era în perioada denunţării 
pianului Valev) şi pentru aceasta avem nevoie de linişte, de 
consens (a se observa rădăcinile istorice ale consensului). 
Occidentul, dc care vrem si ne apropiem, ne pretinde să vă 
punem în libertate. Şi o vom face. dar numai după ce, mai 
întâi, vă vom neutraliza”. Cam aşa trebuie să fi sunat 
discursul pe care vreunul dintre mai marii Partidului şi 
Stalului l-a ţinut in faţa celor care trebuiau convinşi să sc 
sinucidă sufleteşte. Şi un astfel dc discurs pc unii i-a 
convins, pc alţii însă nu. Aceştia din urma, printre care 
trebuie să amintim şi impunătoarea figură a prinţului 
Alexandru Ghika, ou fost aduşi înapoi în Aiud şi daţi în 
“grija” Iui Crăciun. Dar nu de aceştia nc vom ocupa acum. 
ci de ceilalţi, dc cei care au căzut; şi nu pentru a-i incrimina, 
ci pentru a explica mecanismele sufleteşti ale căderii lor şi, 
mai ales, pentru a scoate In evidenţă impactul pe care 
căderea lor l-a avut asupra celorlalţi deţinuţi. Şi pentru că 
cunosc mai bine cazul poetului Radu Gyr. voi relata acest 


Era în vara anului 1962. Reeducarea îşi urma cursul 
firesc, fără prea mari reuşite. într-una din zile, uşa celulei 
în care eram izolat s-a deschis şi, dc dala aceasta, mi s-a 
ordonat să merg la Club. Nu am avut prea mult timp să mă 
inir, căci plutonierul care mi-a deschis uşa părea foarte 
agitat şi grăbit. Am ieşit afară pe pasarelă (eram la etajul 
trei) şi am observat că pe tot Celularul, la toate etajele, sc 
deschideau uşi şi oamenii erau zoriţi să iasă afară. Am fost 
duşi mai mult alergând într-o încăpere situata într-o clădire 
din imediata apropiere a Celularului, încăpere în care erau 
îngrămădiţi câteve sute dc deţinuţi. Fuseseră aduşi acolo 
oameni dc pe toate secţiile: din /.arcă, din Celular şi chiar 
şi din fabrică. Marca majoritate făceam parte, însă, din aşa 
numita categoric a "rezistenţilor”. La un moment dat un 
gardian care era în uşă a anunţat: “Linişte, vine tovarăşul 
comandant!” într-adevăr, după câteva secunde în uşă şi-a 
făcut apariţia, plin dc el ca dc obicei, însoţii dc statul său 
major, colonelul Crăciun. în mână avea câteva foi de 
hârtie împăturite, în aşa fel încât parcă voia să atragă 
atenţia asupra lor. După ce nc-a ordonat să nc aşezăm în 
bănci, a privit câteva secunde peste capetele noastre şi 
apoi a început să recite, spre uluirea noastră, o poezie din 
Gyr. O recita corect, fără să se poticnească, cu intonaţii 
potolite şi fără emfază. Se vedea cât de colo că o învăţase 
special pentru această reprezentaţie. După ce a terminat, 
s-a uitat iarăşi peste sală şi a întrebat: “Ei, vă place? 
Frumoasă poezie, nu-i aşa?” Şi pentru a întări acest lucru 
a reluat, dc data aceasta mai componcţios, ultima strofă: 
“Nu eşti înfrânt atunci când sângeri,/Nici când în lacrimi 
ochii ţi-s,/Ccle mai crâncene Înfrângeri/Sunt renunţările 
la vis.” “Ei, zise el uitându-se triumfător pe deasupra 
noastră, aflaţi că bădia Gyr a renunţat la vis”. N-a avut 
timp să savureze efectul loviturii, pe care cu atâta dibăcie 
o pregătise, că dintr-un colţ al sălii ţâşni ca un bumerang 
replica: “Deci, a fost înfrânt. Ce-i cu asta? în luptă se mai 
şi moare.” Colonelul Crăciun a fost surprins dc replică, a 
dat să răspundă, dar dându-şi seama că s-ar putea să iasă 
cu prestigiul ştirbit dintr-o disputa cu temerarul interlocutor, 
pc care îl identificase, a renunţat. Uitându-sc apoi din nou 
peste sală. pentru a găsi pe cineva căruia să-i dea scrisoarea 
s-o citească, s-a opui asupra fostului Secretar General al 
Centrului Studenţesc din Bucureşti, Tănase Rădulescu. 
Acesta a fost câţiva ani prizonier în Rusia şi când s-a întors 
în ţară, în 1955, a fost condamnat la 25 dc ani de muncă 
silnică, pentru activitate politică din trecut. Era un om 
integru, mare admirator al lui Gyr, pe care, de altfel, îl şi 
cunoştea personal; şi era socotit unul dintre cei mai 
înverşunaţi “rezistenţi” la reeducare. Fixându-1, Colonelul 
Crăciun îi spuse: “Ce zici Tase? (avea o mare plăcere să se 
adreseze deţinuţilor pe numele lor mic). Citeşti tu 
scrisoarea? Omul consimţi şi, vădit emoţionat, apucă, cu 
degete tremurândc, foile dc hârtie pe care le parcurse 
dintr-o privire, nerăbdător să ajungă la semnătură. După 
ce o examină cu atenţie, conchise ca pentru sine: “Da, e 
semnătura lui RaduGyr.”“Citcşlc!”,îl îndemnă colonelul. 
Şi, Tănase Rădulescu începu cu glas tremurat lectura. 
Cum nc-am putut da scama mai târziu, după ce vom fi 
audiat şi alte asemenea “autodemascări”, această scrisoare- 
declaraţic a lui Gyr era tipică. Reeducatorii impuseseră 
anumite puncte care trebuiau tratate. Mai întâi trebuiau 
prezentate câteva date de stare civilă, apoi împrejurările 
intrării în viaţa politică (în cazul lui Gyr, în Mişcarea 
Legionară), după care trebuia să ponegreşti, în cuvinte cât 
mai tari, trecutul şi toate credinţele talc anterioare şi sâ te 
desolidarizezi categoric de ele. Legionarii trebuiau să 
condamne memoria lui Comcliu ZelcaCodreanu, ţărăniştii 
să înfiereze trădarea lui Maniu şi Mihalache, liberalii să 
defăimeze pc cei mai mari exploatatori ai ţării, familia 
Brătienilor etc. Apoi, în cuvinte meşteşujite, trebuia sâ 
înalţi osanale partidului comunist şi să elogiezi realizările 
regimului împotriva căruia, ca un criminal ce ai fost, te-ai 
ridicat. în sfârşit, această sinistră farsă care sc chema 
autodemascarc”, trebuia să sc încheie cu un angajament, 
prin care te legai faţâ dc popor şi dc clasa muncitoare că 
nu vei precupeţi nimic... ctc., etc. In scrisoarea lui Gyr, 
toate aceste puncte erau tratate metodic, vrând parcă si 
constituie un model pentru cei ce vor urma Ia rind. In tot 
timpul lecturii, in sală a fost o linişte mormântală. Eu însă 
auzeam cum pârâie grinzile de rezistenţă «Ic unei cetăţi pc 
care o crezusem inexpugnabilă. 

Intr-adevăr, după citirea scrisorii lui Gyr, rândurile 
rezistenţilor" au început si se rărească. Şi sc vor răn în 
continuare. In zilele şi tn lunile următoare, pc măsură ce 
vom asista la demolarea altor idoli. 

In noaptea care a urmat, in singurătatea celulei, 
mi-au venit în ratate cuvintele unui prieten. Ale lai sau 
culese de cl din vreo carte: “Să nu-ţi taci idoli din oameni 
in viaţă” 

Demostenc ANDRONESCU 









PUNCTC CARDINOLC 


Decembrie NR. 12 PAG. 7 


'JERTFA ESTE MĂSURA CREŞTINĂTĂŢII NOASTRE" 


Puterile sufleteşti şi energiile morale pe care românii 
adevăraţi le-au simţit în inimi şi în cugete, imediat după 
acel însîngerat Decembrie 1989. au avut o singură cauză: 
miracolul jertfei î Astăzi, la numai patru ani de la 
“revoluţie*', acele p/tfmYsu (feteşti) şi acele e/iergi7(morale) 
au dispărut, aproape toţi românii căzînd iarăşi pradă 
disperării şi neputinţei, adică în binecunoscuta stare de 
letargie comunistă. De ce s-a ajuns aici? Fiindcă sînt tot 
mai putini cei care mai cred In jertfa mântuitoare de 
atunci, din Decembrie 1989. Cum s-a ajuns aici? Simplu: 
prin negarea caracterului hristic al acelor jertfe, voluntare, 
dezinteresate, aduse ofrandă pe altarul Neamului 
Românesc de către elita morală a tineretului de atunci. 

Printr-o perfidă campanie de intoxicare 
propagandistică, forţele anticreştine care guvernează în 
mod ocult România au ştiut să inculce românilor ideea că 
“revoluţia” şi “evenimentele din decembrie 1989” sînt 
doar rodul puterilor străine, şi a serviciilor secrete (gen 
C.I.A., K.G.B., Mossad eţc.). Prin urmare Jertfa tinerilor 
a fost anulată, iar“revoluţia” considerată doar o manevră 
perfect regizată, după planuri bine stabilite (deexcmplu, 
la Malta!). Numai astfel - prin negarea şi anularea jertfei 
din Decembrie - s-a ajuns să se creadă că acei curajoşi 
tineri (în număr de peste două mii şi declaraţi, totuşi, 
EROI MARTIRI AI NEAMUL! I)“au murit ca proştii” 
sau că “nu au ştiut de ce mor şi pentru ce mor”!!! (Ne 
doaresufletul că trebuiesă transcriem aceste infamii, dar 
aşa “judecă” azi mulţi români). 

, Duşmanii creştinismului - şi ai creştinismului 
^omânesc.în special-ştiu prea bine că “sîngelc martirilor 


Sîngele vărsat atunci, în 
decembrie 1989, a fost sînge creştin. Aşa 
cum scrie în Sfînta Scriptură (vezi: Evrei 
XI-1) acei tineri “mureau pentru ceea ce 
nu se vedea, dar se nădăjduia” - credinţă 
exprimată atîl de tragic şi de sintetic prin 
acel “f 'om muri şi vom fi liberiei Am 
avut sub ochii noştri martiri adevăraţi, 
precum cei din primele veacuri creştine. 
Pol li consideraţi astfel acei treisprezece 
tineri răpuşi pe Bd.Magheru, în faţa Sălii 
Dalles, în ziua de 21 decembrie, cînd au 
îngenuncheat, în faţa trupelor de 
securitate înarmate ca pentru război, cu 
flori în mîini şi rostind “Tatăl nostru”? Ei 
şi toţi cei care i-au urmat, îngenunchind, 
rugîndu-se şi apoi murind împuşcaţi în 
cap sau în inimă de lunetişti, au fost 
“nişte proşti care nu ştiau pentru cc mor”? 
Au fost nişte “copii inconştienţi care au 
murit degeaba”? Nu. Toţi eroii-martiri 
din acel decembrie s-au dus la moarte cu 
acea limpezime şi curăţenie înălţătoare 
precum primii mucenici creştini şi 
moartea lor astăzi este socotită - de către 
sfînta noastră Biserică Ortodoxă, la 
Sf.Liturghie, laectenie- drept o biruinţă! 

Jertfa din Decembrie 1989 a 
dovedit că teroarea bolşevică, minciuna, 
forţa brutală a Securităţii, tancul şi puşca 
cu lunetă nu pot ieşi învingătoare 
împotriva puteri lor su fleteşt i. “Jertfa este 
măsura creştinătăţii noastre", spunea Ion 
Moţa în ianuarie 1936, exact cu un an 
înainte de a se jertfi ca martir anticomunist 
pe frontul spaniol. 

Renunţarea la viaţă, acceptarea 
sacrificiului, au fost pentru tinerii din 
decembrie 1989 un imperativ de origine 
divină, conştienţi că numai dacă “vor 
muri, vor fi liberi”. Ei şi-au dăruit viaţa 
fărăastaprcamultpcgînduri. Frumuseţea 
jertfei lor constă în ucca filozofic simplă: 
"Cine\a trebuia să o facă n \ 

Credinţa cu care acei tineri au 
ieşit în stradă ca să lupte şi să moară a fost 
că numai slngele putea sţtâla /făcatele 
unui popor ale cărui suflete fuseseră 
satanizate prin iudeo-bolşevism. 

Se întreabă astăzi, cu fariseism, 
unii “analişti politici” şcoliţi masonic în 
Occident, dar care nu prea merg la 
Biserica strămoşească, “De ce au murit 
tineri nevinovaţi?”. “Şi nu este aceasta o 
probă că totul a fost regizat conform unor 
lanuri (CIA, KGB, ctc.) care prevedeau 


esâmînţa creştinilor”. De aceea jertfa hris/icâ a martirilor diiix 
Decembrie 1989 trebuia anulată cu orice preţ. Şi ca să fie 
limpedecă intoxicarea propagandistică a forţelor anticreştine 
continuă, sâ reţinem că pentru acest decembrie 1993, cînd se 
vor comemora patru ani de Ia “revoluţie”. Comisia senatorială 
pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989 pregă tcşle 
un nou “spectacol-diverSiune” pentru mass-media: “Detalii 
despre planul “Valahia , 89"|...l întocmit de serviciile secrete 
occidentale împreună cu cele ale Uniunii Sovietice şi ale unor 
ţări vecine României. Acest plan explică şi motivează 
declanşarea evenimentelor din decembrie 1989" (citat din 
ziarul “Evenimentul zilei”, din 13.11.93). 

Sacrificiile tinerilor din Decembrie 1989 ne 
demonstrează că noi, românii,avem în mîini. orieînd. o armă 
te ri bi lă, fo rm ida bi lă: capacitatea dejertfă a A' e amu lui n astrul 
Pierderea acestei “arme” - şi au spus-o înaintea noastră toţi 
martirii românismului - va însemna dispariţia Neamului 
Românesc din istoric. Acesta este adevărul care deranjează 
puterile oculte anticreştine, dar care trebuie să străpungă 
inima şi sufletul oricărui român de astăzi: A cantul Românesc 
continuă să supravieţuiască şi va supravieţui doar prin jertfa 
martirilor creştini. Şi o astfel ăe jertfă a fost cea a tinerilor din 
decembrie 1989. Restul, adică “regizările de revoluţii” ale 
C.I.A., K.G.B., Mossad etc. sau “planurile de revoluţii” gen 
“Valahia *89" sau “Malta-Bush-Gorbacio\” sînt doar 
mîrşave calcule omeneşti caic în faţa lui Dumnezeu sînt 
nebunie luciferică. Calcule prin care să se anuleze jertfele 
creştinilor, să se confişte elanul spr^ libertate al oamenilor 
simpli şi curaţi, să se distrugă independenţa şi onoarea 
naţiunilor. , - JÂ 


şi jertfă! 

Pentru toate aceste afirmaţii şi 
consideraţii de mai sus (pe care duşmanii 
creştinismului de azi Ie vor găsi “nefondate 
şi nejustificate”) vom aduce scurte mărturii 
referitoare la viaţa şi convingerile religioase 
creştine ale unoreroi-martiri din decembrie 
1989-mărturii consemnate pentru vecinicie 
în iilbumul-document “MIRACOI " m I 
decembrie 1990, nr.2/decembrie 1991 şi 
nr.3/decembrie 1992: 

“ Ruxandra-Mihaela MARCU - 
EROU MARTIR AL NEAMULUI (25 
martie 1968-21 decembrie 1989). Răpusă 
în după-amiaza zilei, în faţa Sălii Dalles, 
lovită de un camion militar, iar apoi ucisă 
cu brutalitate de forţele de represiune. 
Fragment din poezia «Tu, mamă», scrisă 


şi împuşcarea unor oameni nevinovaţi?” - 
se mai întreabă hahamii politologici. Noi 
vom răspunde că în doctrina creştină 
“totdeauna nevinovaţii răscumpără 
păcatele omeneşti; numai jertfele curate 
precum cea a Mîntuitorului, a mucenicilor 
şi eroilor se primesc în ceri’ (preot Ilariun 
V.Felea, în “Duhul adevărului”). Tinerii 
din decembrie 1989 - şi ne referim la cei 
care în Cluj. I iniişoara şi Bucureşti au 
înfruntat cu pieptul dezvelit gloanţele 
comuniştilor - au murit convinşi de faptul 
că numai prin exemplul dăruirii supreme 
po/forul român se va putea trezi din letargia 
bolşevică. O convingere care i-a dus pînă 
la moarte, căci inimile împietrite ale 
românilor, îndobitociţi de marxism- 
leninism, trebuiau cutremurate prin sînge 



O dovadă de netăgăduit a 
jertfei creştine din Decembrie 
1989? modesta cruce din fier pe 
ca re stă scris. “In memoria celor 
13 tineri căzuţi în 
REVOLUŢIE”. Se află lingă 
zidul Sălii Dalles, pe 
bd.Maghcru, în locul în care 
tinerii anticomunişti au 
îngenuncliiat, cu fiori Iii mîini 
şicu rugăciunea “Tatăl nostru” 
pcbuze,!nziuade21 decembrie. 
Călăii Securităţii bolşevice au 
răspuns cu gloanţe... (O cruce 

asemănătoare fusese aşezată si 

o 

pe partea opusă a b-dului 
IVIagiicru, între trotuar şi 
bordură, dar “nccunoscuţi- 
măgureni” au furat-o, 
smiilgind-o pur şi simplu din 
beton!). 


In partea stingă a naosului Bisericii *Colţea ” din Bucureşti se află o 
măsuţă, în faţa unei icoane a Maicii Domnului, cu o cutie etanşată cu sticlă, 
deasupra căreia slă scris pe a IdMi/d: SlNGEL E MA R TIRIL OR ROMÂNI 
ai revoluţiei din Decembrie 1989 închegat pe monezile depuse de creştini In 
balta înroşită unde zăceau trupurile celor ucişi de comunlştr. Icoana şi 
această cutie plină cu monede înroşite cu slngele uscat (o Imagine 
cutremurătoare care poate să înmoaie Inima şl celui mai împietrit ateu!) au 
devenit un loc de pelerinaj mistic a! tinerilor creştini ortodocşi. Cine vrea sâ 
se convingă, pe viu, de \hj labilitatea cuvintelor lui Tertullan fn primele 
veacuri a/e creştinismului (*>Slngele martirilor este sămlnţa creştinilor**) să 
meargă la Biserica “Colţea *7 , 


de Mihacla înainte de tragicul sOrşit, ca 
un ecou al evenimente lor de la Timişoara: 
<<[...] Cum încă plînge sîngele fierbinte/ 
îngenunchiază-l pe acela care minte/Pe 
toţi ce-n jurul lor fac numai rău/Şi spune- 
le să creadă-n Dumnezeu». Fragment 
din scrisoarea Mihaelei către stareţul 
Ştefan Neanul de la Mănăstirea Frăsinei: 
«Mă rog la Dumnezeu să-mi ierte 
păcatele şi să-mi îndrepte paşii spre ce 
este mai bine, să pot să mă realizez, să fiu 
fericită». 

“ Dragoş MLĂDOI ICI- EROU 
MARTIR AL NEAMULUI (2 aprilie 1969 
- 23 decembrie 1989). împuşcat de un 
lunetist (în inimă), în zona fostului Teatru 
Naţional. Fragment dintr-o scrisoare 
(lăsată surorii sale):«Sâ nu uitaţi oameni 
buni că am plecat cu sufletul curat şi că am 
murit din prea multă dragoste. Sănucredeţi 
cumva că n-am ştiut ce fac, toţi am ştiut! 
Şi cîteodată, cînd călcaţi mai apăsat, 
amintiţi-vă că pămîntul acesta se sprijină 
pe piepturile noastre» " 

“ Mihai-Lucreţiu GĂILAN - 
EROU MARTIR AL NEAMULUI (9 
aprilî? 1970 - 21 decembrie 1989). Din 
grupul primilor 13 tineri căzuţi în faţa 
Să!i : D in după-amiaza zilei de 21. A 
fost lovit şi rănit de un camion şi apoi 
împuşcat mortal. Tatăl lui Mihai: «în 
sufletul lui trăiau două idei, două lumi: 
muzica şi religia. [...]în mijlocul unei 
străzi pline de oameni, Mihai s-a ridicat, 
a strigat JOS COMUNISMUL! ... şi a 1 
căzut! [...JMihai lua mereu la el, atunci 
cînd pleca, această iconiţă[... ] A vea o biblie 
personală despre care noi părinţii n-am 
ştim nimic, o avea de la vîrsta de 15 
ani»”. 

“ Mariana MI RE A - EROU 
MARTIR AL NEAMULUI (25 
septembrie 1967 - 21 decembrie 1989). 
Din grupul celor 13 tineri căzuţi în faţa 
Sălii Dalles. A fost lovită de un camion 
militar şi apoi împuşcată în cap de foarte j 
aproape. Tatăl Marianei: Mariana era oj 
credincioasă, firea ei deschisă, veselă, se 
transformase, la Biserică, parcă într- 

o altă fiinţă; acolo devenea gravăşi plingea 
mereu. Ţin minte că, a doua zi după actul 
criminal de dărîmare a Bisericii Sf Vineri , 
a adus acasă o cărămidă şi printre lacrimi 
ne-a spus că este din trupul Bisericii»”. 

“ George-Cristian STÂNCII! - 
EROU MARTIR AL NEAMULUI (28 
decembrie 1960-21 decembrie 1989). A 
fost depus la morgă în seara zilei de 21 
decembrie de un echipaj al Miliţiei. Este 
dosarul cu nr.3 al Revoluţiei. Decesul a 
fost cauzat, în condiţii neelucidate, de 
lovituri şi tortură. Tatăl eroului: Dl. Moş 
Nicolae [...] a venit la mine şi mi-a 
mărturisit că tocmai terminase pentru 
prima dată în viaţa lui, de citit Noul 
Testament După o discuţie gravă, Crisii a 
adăugat: Vai ce chinuit a fost Mintuitorui 1 
Ce mult a suferit! N-am ştiutpină acum' 
Avea s-o simtă chiar cl. (...JLibertate ic 
iubim, ori învingem ori murim! Veniţi cu 
noi, veniţi cu noi! - acestea au fost ulliraile 
cuvinte ale lui Cristi". 

“ Petre POPTEAN - EROU 
MARTIR AL NEAMULUI (27 urnuanc 
1965 - 21 decembrie 1989). A căzut 
împuşcat, apărîndu-şi sora de gloanţele 
ucigaşe Mama eroului: «In fiecare 
dimineaţă, înainte dc a pleca la serviciu, 
îmi spunea. Mumă. ai uitat ccvn! Şi atunci 
ştiam că trebuie să-l stropesc cu 
aghiasroă.» Monica, sora eroului: 
«Petrică purta la el, în după-amiaza alei 
de 2 1, această iconiţă Insîngerată, o foaie 
de parcurs şi mir sfinţit»” 

_Silviu ALUPE1 












'CURS ELEMENTAR DE RELIGIE CREŞTINĂ(XXVI)] 


7. Creaţia (II). Lumea văzută 


Dacă "cerul" despre care se vorbeşte 
în primul verset al Facerii trimite la"lumea 
nevăzută", prin "pământul" la care se face 
referire acolo se pare că trebuie săînţelegem 
materia primă, informă, pe care Dumnezeu 
a crcat-o din nimic şi din care a format şi 
orânduit apoi toate lucrurileşi fiinţele/ww// 
văzute. Despre această materie iniţială pare 
a vorbi şi Moise (căruia textul îi este 
atribuit): "Şi pământul era netocmit şi gol. 
întuneric era deasupra adâncului şi Duhul 
lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor" 
(FACEREA. 1.2). Această materie iniţială, 
"netocmită*’. cuprindea în sine toate stihiile 
sau elementele lumii materiale, deci şi 
elementul acvatic, pe deasupra căruia "se 
purta" Duhul Slant. numit aici "Duhul lui 
Dumnezeu" (încă de la început ni se 
înfăţişează, mai mult implicit decât explicit, 
întreita dumnezeire: Tatăl, numit simplu - 
Dumnezeu": Fiul sau Cuvântul - "Ş/ a zis 
Dumnezeu..."; şi Duhul Sfânt, după cum 
am arătat). 

In cele şase "zile" ale creaţiei, 
dând formă prin Cuvânt acestei materii 
originare. Dumnezeu a făcut, rând pe rând: 
în '‘ziua întâi" Lumina (nu poate fi vorba 
de lumina naturală, venită de la astre. ce vor 
fi create abia în ziua a patra, ci despre 
dezlănţuirea energiilor divine, marcând 
începutul “lucrării" lui Dumnezeu asupra 
creaţiei, cum se poate deduce şi din IO AN, 
1.10); în “ziua a doua" Cerul (abia adum. 
în versetele 6-8. este vorba de cerul văzui): 
in “/îiiu a treia" Pământul (cu mările şi 
vegetaţia): în “ziua a patra" Astrele i prin 
care se înţeleg, deopotrivă. Soarele. Luna 
şi celelalte corpuri ccrcşţi); în "ziua a 
cincea" Vieţuitoarele (cele din ape şi cele 
din văzduh); iar în “ziua a şasea" Fauna 
terestră şi. în cele din urmă. Omul. 

Pe versetele biblice (FACEREA. 
1,3-31) “zi lele" creaţiei se distribuie astfel: 
Ziua întâi (3-5). Ziua a doua (6-8 )JZiua a 
treiaJ ( )- 13), Ziua a patra (14-19). Ziua a 
cincea (20-23), Ziua a şasea (24-31). în 
cap.II (2-3) ni se spune că Dumnezeu şi-a 
încheiat "în ziua a şasea lucrarea sa" şi că 
"în ziuaa şaptea s-a odihnit de toate I ucruri Ic 
sale", drept care a binecuvântat-o şi a 
sfinţit-o. Asupra creaţiei omului se mai 
revine şi în cap.II (7-8; 18-23). 

Teologia scolastică apuseană 
propune următoarele distincţii în actul 
general al creaţiei lumii văzute: I. Creatio 
prima (sau Opus creationis); II. Creatio 
secunda (cuprinzând a) Opus distinctionis 
şi b) Opus ornatus ). Ar fi vorba, dedi, de o 
creaţie primă (creaţia propriu-zisâ, din 
nimic, a materiei originare), iar apoi de o 
creaţie secundară, constând din două 
lucrări consecutive: cea a distingerii sau 
despărţirii clementelor (a pământului de 
ape ş.a.m.d.) şi cea a "împodobirii” 
universului (cu plante, animale ele.). 

Teologia dogmatică şl simbolică 
(vol.I, p.501) comentează: "în expunerea 
despre creaţie se observă aşadar o 
succesiune temporală şi o gradaţie, de la 
anorganic la organic, la regnul vegetal, la 
cel animal şi, în sfârşit, la om... Gradaţia în 
realizarea creaţiei corespunde firi i lucrurilor 
şi apare ca necesară în ordinea acestora. 
Intr-adevăr. începând de jos In sus, fiecare 
regn şi fiecare specie apare ca mijloc de 
existenţă şi condiţie pentru cele imediat 
superioare: cel anorganic pentru cel vegetal, 
cei vegetal pentru cel animal şi toate ia un 
loc pentru om. O specie superioară Ic 
presupune pe toate cele inferioare ei. 
Aceasta nu înseamnă că speciile inferioare 
ar fi cauzele producătoare ale speciilor 


superioare (cum crede materialismul 
evoluţionist-n.n.). Rolul speciilor inferioare 
în raport cu cele superioare se reduce la acela 
de a fi condiţie de existenţă pentru cele din 
urmă. iar aceasta, de bună seamă, prin 
orânduirea voinţei şi înţelepciunii lui 
Dumnezeu. Existenţa fiecare specie şi-o 
datorează însă unui act creator special al lui 
Dumnezeu, săvârşit atât în legătură cu cele 
precedente, cât şi cu cele următoare". 
Scriptura ne învaţă: "Toate câte a vrut 
Domnul a făcut în cer şi pe pământ. în mări 
şi în toate adâncurile" (PSALMUL 134. 6). 
Iar Sf.Grigorie Palama observă: "Pe toate 
le-a rânduit (Dumnezeu) ca pe o podoabă, 
după legătura raţiunilor lor, ca întregul să se 
poată numi. cu drept cuvânt, podoabă 
(kosmos)" (Capete despre cunoştinţa 
naturală, 23: în Filocalia românească, vol.7. 
p.436). 

Precum se ştie, ştiinţa a cunoscut. 


în apele inferioare şi protejată de un 
firmament (în textul biblic românesc: “tărie" 
- n.n.) deasupra căruia s-ar 11 aflat apele 
superioare. Sf.Vasile cel Marc, în 
comentariul său la «Cele şase zile ale 
creaţiei» ( Hexanteronul ). avertizează la 
rându-i că va face expunerea în termenii şi 
reprezentările cosmologice ale timpului său. 
Facerea nu este deci un capitol de cosmologie 
propriu-zisă: de aceea, o presupusă 
incompatibilitate între Biblie şi ştiinţă. între 
adevărurile uneia şi ale celeilalte, este falsă" 
(I.Bria, op.cit., p. 109). 

Teologia dogmatică şi simbolică 
(vol.I. pp.502-503) ne lămureşte încă: “Unii 
teologi mai noi, luând în considerare geologia 
modernă, după care pământul a ajuns la 
forma şi organizarea lui de azi dc-a lungul 
mai multor milioane şi chiar miliarde de ani. 
deci într-un timp foarte lung, socotesc că 
termenul de zi din referatul biblic asupra 
creaţiei trebuie înţeles ca epocă nedeterm inată 
(s-aşi încercat identificarea “zilelor" creaţiei 
cu diferite "ere" geologice - n.n.). După 
această interpretare, în istorisirea biblică 



în ultimele veacuri, confruntarea dintre 
creaţionism şi evoluţionism. Au existat, 
deopotrivă, creaţionişti necreştini şi 
evoluţionişti pretins creştini (ca gânditorul 
şi savantul francez Pierre Teilhard de 
Chardin. ale cărui cărţi au cunoscuţi pe la 
jumătatea secolului nostru, un succes 
zgomotos, dar trecător). O poziţie cohcrent 
creştină nu poate admite totuşi 
cvoluţionismul (care, în ultimă consecinţă, 
izgoneşte ideea Dumnezeului Creator sau o 
înjoseşte până la blasfemie). Teoria 
evoluţionistă a şi fost îmbrăţişată de altfel, 
cu unele rare excepţii, tocmai de savanţi sau 
gânditori matcrialişti şi atei. în ultima vreme 
au fost însă puse în evidenţă, cu tot mai multă 
pregnanţă, dificultăţile insurmontabile (atât 
din punct de v edere filosofic, cât şi din punct 
de vedere strict ştiinţific) ale danvinismului 
şi evoluţionismului îngenere. La noi acestea 
se mai poartă încă, dintr-un fel de inerţie 
post-marxistă. punându-sc. din păcate, chiar 
de pe băncile şcolii, o bază şubredă şi limitată 
educaţiei ştiinţifice şi teoretice a tinerelor 
generaţii. Dar asupra acestor probleme vom 
avea prilejul să revenim mai detaliat, într-un 
capitol special. 

întorcându-ne laexpuncrca noastră 
dogmatică, să luăm în seamă o precizare 
foarte importantă a teologiei mai noi: "în 
descrierea biblică a creaţiei trebuie să se facă 
o distincţie între mesajul revelat, adică între 
conţinutul revelaţiei făcute lui Moise, şl 
forma în care a fost exprimat acest conţinut, 
(formă) care aparţine mediului cultural 
semitic din perioada mileniului dinainte de 
Hristos. Mesajul biblic este deci cunoscut 
prin revelaţie, el nu este rodul evoluţiei 
ideilor sau spcculaţiilor'cosmologice. Acest 
mesaj afost exprimat în limba, conceptele şi 
reprezentările specifice culturii Orientului 
Apropiat din acea vreme, care era îmbibată 
de miturile vechilor religii ale zonei (a se 
vedea şi ISA1A, 51. 9 sau PSALMUL 74, 
14). Modul de reprezentare a cosmosului 
fizic aparţine epocii în care a fost scrisă 
Facerea; pe atunci pământul era închipuit ca 
o suprafaţa plată, susţinută de stâlpi sprijiniţi 


trebuiedistinsc/o/u/w/şi forma. Fondul este 
continuii de adevărurile religioase şi morale 
revelate, anume că Dumnezeu este Creatorul 
lumii şi că toate făpturile - atât în originea, 
cât şi în întreaga lor dezvoltare - atârnă de 
EL; forma este haina în care autorul Genezei 
a îmbrăcat aceste adevăruri, utilizând expresii 
şi imagini obişnuite în societatea şi în vremea 
lui, bazate pe cunoştinţele despre natură, 
fireşte rudimentare, ale acelei epoci... în 
legătură cu aceasta, vom observa că are 
importanţă dogmatică numai ceea ce este 
obiect de credinţă, adică învăţătură clară şi 
detcrminatăaBisericii, pe temeiul izvoarelor 
Revelaţiei, anume că Dumnezeu este 
Creatorul tuturor celor văzute şl nevăzute. 
Acesta este adevărul fundamental. Desigur 
nu fără însemnătate, dar totuşi de o 
însemnătate maî redusă, este şi faptul că în 
opera de creaţie se disting mai multe 
momente, care se succed într-o anumită 
ordine. însă durata «zilelor» creaţiei nu 
prezintă nici o însemnătate pentru credinţă. 
Tocmai de aceea sfintele sinoade nici nu s-au 
ocupat dc această chestiune, lăsând-o pe 
seama speculaţiilor şi combinaţiunilor 
cugetări i omeneşti. însă numai întrucît acestea 
nu contrazic adevărurile definitive ale 
credinţei... în sfârşit, se cuvine a fi notat şi 
faptul, asupra căruia de multă vreme s-a atras 
atenţia, că Sfânta Scriptură nu este o carte de 
ştiinţe naturale şi nici nu vrea să facă vreo 
clipă ştiinţă naturală (ca urmărind, 
dimpotrivă, să arate temeiul supranatural al 
lucrurilor - n.n.); iar referatul biblic despre 
crearea lumii şi formarea ei nu vrea să fie 
cosmogonie ştiinţifică şi nu întrebuinţează 
nici termeni, nici clasificări ştiinţifice. 
Sf.Scriptură vrea să arate doar că autorul 
lumii este Dumnezeu... Istoria biblică a 
creaţiei n u este decât ţea mai generală schiţă 
despre originea lumii, atât cât este suficient 
pentru comunicarea adevărurilor religioase 
referitoare la creaţie, dar care poate fi 
completată In amănuntele pe care n-a 
intenţionat să Ic dea şi interpretată în lumina 
adevărurilor fundamentale de credinţă, 
precum şi a eventualelor rezultate sigure ale 


ştiinţelor naturale” (sublinierile ne aparţin 
în toate textele citate). 

Nu există, aşadar, contradicţie 
obiectivă între religie şi ştiinţă decât în 
măsura în care una încalcă domeniul 
celeilalte. Altminteri conflictul apare doar 
în ordinea subiectivă, adică între oamenii 
care le reprezintă (a se vedea şi Renâ 
Gudnon. Criza lumii moderne. Editura 
"Humanitas", Bucureşti, 1993, p.99). 

Nu-i lipsit de semnificaţie faptul 
că în Noul Testament, deşi Mântuitorul 
confirmă uneori, prin referinţe răzleţe şi 
indirecte, adevărul fundamental al 
referatului biblic despre creaţie, nu se pune 
câtuşi de puţin accent pe probleme de 
cosmologie sau ştiinţe naturale, unele ca 
acestea nefiind esenţiale în economia vieţii 
religioase. Din punctul de vedere al 
creştinismului, credinciosul nu-i chemat la 
cunoaştere, ci la mântuire. Problemele 
generale sau particulare ale cunoaşterii 
profane nu sunt de importanţă vitală pentru 
om, în sensul că nu sunt necesare mântuirii 
veşnice. Se pot mântui, în egală măsură, 
dacă sunt în bun raport cu Dumnezeu, prin 
credinţă şi fapte, atât cel mai doct savant, 
cât şi cel mai simplu dintre oameni. Nu 
cunoaşterea omenească preţuieşte înaintea 
lui Dumnezeu, ci curăţia sufletească a 
omului. Tocmai prin aceasta se deosebeşte 
creştinismul de anumite religii indiene, de 
gnosticism, de teozofie, de antropozofie 
sau de mai recentul new-age-\sm - toate 
doctrine parareligioase, întemeiate pe 
primatul aşa-zisei “cunoaşteri iniţiatice”, 
văzute ca o condiţie sine qua non a 
"mântuirii", independent de harul divin. 
Dar multa "ştiinţă" nu este, singură, de nici 
un lblos duhovnicesc, cum ne învaţă şi 
Apostolul, zicând: "Toate îmi sunt 
îngăduite, dar nu toate îmi folosesc. Toate 
îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc" 

(I CORINTENI, 10, 23). Ba mai mult: 
ştiinţa îl poate sminti adesea pe om, 
aţâţându-i orgoliul şi abătându-1 de la calea 
credinţei: "Cunoştinţa însă semeţeşte, pe 
când iubirea zideşte" (I CORINTENI, 8, 

1). Mulţi dintre cei ce "s-au semeţit" prin 
cunoaştere “s-au rătăcit în gândurile lor şi 
inima lor cea neînţelegătoare s-a întunecat; 
zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni” 
(ROMANI, 1,21 -22). De aceea îl sfătuieşte 
Pavel pe ucenicul său, zicând: “O, Timotei. 
păzeşte ceea ce ţi s-a încredinţat, 
depărtându-te de vorbirile deşarte şi lumeşti 
şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase, pe 
care unii, mărturisind-o, au rătăcit de la 
credinţă!" (I TIMOTEI, 6, 20-21). Nu-i 
mai puţin adevărat că ştiinţa şi cunoaşterea 
în genere nu sunt ncrecomandabile în sine 
şi, prin urmare, nici Sf.Scriptură şi nici 
Sf.Tradiţie nu se pronunţă împotriva 
legitimităţii lor, ci doar împotriva relei lor 
întrebuinţări (acel “Crede şi nu cerceta!", 
pus abuziv pe seama întregului creştinism, 
nu are nimic de-a face cu învăţătura creştină 
autentică, fiind o simplă deviză particulară 
a romano-catolicismului medieval, speriat 
de prea marele abuz dc raţionalism şi 
formalism din teologia scolastică). 
Dimpotrivă, Apostolul Pavel recomandă: 
“Cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este 
bun!" (I TESALONICENL 5, 21). Omul 
credincios, bun şi drept poate “să cerceteze" 
cât voieşte; ştiinţa (şi pandantul ei, tehnica) 
nu c primejdioasă decât în măsura tn care 
încape pc mâinile celor fără Dumnezeu... 
Omul de astăzi e pe punctul dc a proba pe 
propria-i piele adevărul acesta: “Toate sunt 
curate pentru cei curaţi; iar pentru cei întinaţi 
şi necredincioşi nimic nu este curat, ci ii 
s-au întinat lor şi mintea şi cugetul” 
(TIT, l, 15). 

(va urma) 

Vasile A.MARIAN 









r4e£ccel£c£<z£e. 


PUNCTC CORDINIUC 


Decembrie NR. 12 PAG. 9 



niCHIFOR CRAiniC 





coana Maicii Domnului cu trei mâini, icoană făcătoare dc 


minuni, a fost pictată la Mănăstirea Chiliandri de la Muntele 
Atlios. Legenda spune că Maica Domnului a ajutat cu cea dc a 
treia mână, cea inferioară, la construirea mănăstirii 


T n veacul V, când Apusul intra în noaptea barbară. Bizanţul imperial 
aprinde farul celebrei sale Universităţi. întemeiatădeTeodosie al II-Iea, 
la425. Universitatea, nespune istoricul A.A.Vasiliev, era bilingvă: avea 
13 profesori de literatură latină, 15 de literatură greacă, unul de filosofîe 
şi doi de jurisprudenţă. E întâia Universitate creştină, în stat, fiindcă vechile şcoli 
din Alexandria şi Antiohia erau particulare. Mai rămăsese Universitatea păgânădin 
Atena care se va stinge în curând, fiindcă păgâni nu mai erau, iar noua instituţie 
de cultură creştină o făcea inutilă. Universitatea Bizanţului e Sorbona Evului 
Mediu. Aici profesează învăţaţii veniţi din largul imperiului, iar studenţii vin şi de 
dincolo de hotare. Universitatea e condusă adesea de călugări. Clenci şi laici îşi 
capătă de aici lumina intelectuală. Prin ea, cultura greco-romanâ, înfrăţită cu înalta 
teologie, capătă un nou prestigiu. Pe măsură ce studiile bizantine se înmulţesc in 
vremea noastră, se descoperă în adevăratul său înţeles rolul covârşitorul Bizanţului 
în cultura omenirii, acoperit până ieri de regretabila calomnie dispreţuitoare 

ştiinţei catolice. . , r . 

în Răsărit nu se poate vorbi de o Renaştere ca «Apus, fiindcă aici 

umanităţi le se cultivă de la început, neîntrerupt, şi stadiul lor atinge culmea in clipa 
când imperiul cade sub Turci. Istoria culturalăa Bizanţului e foarte bogaU in figuri 
de clerici umanişti, în fruntea cărora străluceşte un Fotie, patriarhul din veacul IX, 
om de cultură universală, sau un Mihail Psellos din veacul XI, prodigiosul prototip 

al lui Pico della Mirandola. _ 

Cruciadele, punând intr-un contact mai strâns pe apuseni cu Răsăritul, 

crează un nou mijloc de vehiculare a culturi, bizantine spre 0«idenr Istonc 
Nordstrom ne vorbeşte de uimirea cavalerilor cruciaţi care, ajunşi , a ’ 

descopereau că Platou. Aristotel şi ceilalţi autor, vech, erau a,c, lecturi obişnui e 
ale cărturarilor, în vreme ce în Apus, la această dată, nu se cunoşteau încăI ne ,n 
traduceri. Acela,, istoric ne mai spune că, după descopenreaBizanlmdecăte 
cruciaţi, se creează în Europa curentul ca tineri, să vină a,c, in 
şi desăvârşi studiile. Iar intelectualii noştri cunosc, desigur, cel pu ,n d,n .stor a 
filosofiei câ bizantinul Gemistos Plethon introduce P'^nismul n F, ^ 
Renaşterii. în veacurile premergătoare Renaşterii, ne spune A ^V^ ^. t ra tat ele 
de medicină ale Bizanţului ajunseseră manuale normative m şcolfie apusene^ 

Adăuaati la aceste date, ce se pot înmulţi la nesfârşit, făptui că, după stingerea 
Aaaugaţi ia aceste oaie, w dc arta ce împodobeau templele, 

religiunilor păgâne, o mare parte din operele ae ana, f 

~ j ® Oraşul avea aspectul unui muzeu. Pentru 

fuseseră adunate «n cetatea modc| a , Alexandnci , 

colecţiile de manuscrise pe cm d f 1 ăratu| Teodosje a| | Mca , 

istoricii moderni il numesc biblioteca turop p 


întemeietorul Universităţii, e numit cel dintâi “umanist". Şi dacă adăugăm extraordinara 
contribuţie adusă ştiinţelor juridice de codul teodosian, de codul justinjan şi de 
basilicale, înţelegem mai bine rolul precumpănitor al Bizanţului ortodox în istoria 
umanismului şi în culturaeuropeană. 

ată de ce am spus la începutul acestei expuneri: noi suntem pentru clasicism 

t fiindcă ortodoxia ne obligă. Ortodoxia aceasta, atât de necunoscută şi 
ridicul ponegrită, e formula unică a armoniei în spirit dintre contribuţia 
geniului omenesc şi revelaţia divină. Fără să renunţe la nimic din tezaurul 
revelat al credinţei, pentru apărarea căreia a dus cele mai eroice lupte, 
disciplina ei de două mii de ani ne învaţă cea mai largă înţelegere pentru strădaniile 
de înălţare ale omului. 

D.N.I.Herescu, avântat de frumoasa pasiune a specialităţii sale, ne propune 
s-o lepădăm, pentru că “ideea romană, cultura latină e firul conducător al culturii 
româneşti”. 

Dar această idee romană noi o avem prin Bizanţ - prin Imperiul Roman ae 
Răsărit - concretizată în istoria statului naţional, cu toate aşezâminteie lui. Ea e astăzi, 
în această formă şi nu într-alta, un bun folcloric al neamului românesc. Cât despre 
‘‘cultura latină”, ea nu e atât de latină cât grecească. E doar un adevăr unanim acceptat 
că geniul a fost al Eladei, iar talentul de a-l imita al Romei. Şi dacă cultura Europei 
este, în substanţa ei, fuziunea clasicismului cu creştinismul, eu prefer Bizanţul 
ortodox care, în această privinţă, a dat tonul pentru toată lumea. Toate dogmele 
ecumenice el le-a formulat între veacurile IV şi VIII, cu împăraţii lui romani, cu 
ierarhii şi teologii lui răsăriteni. El cel dintâi a asimilat pe Platon în speculaţia mistică, 
generalizată apoi în Apus. El cel dintâi a încorporat antichitatea în subordinea 
credinţei. £/cel dintâi a asimilat pe Aristotel în cugetarea dogmatică. Expresia acestei 
mari sinteze este un Sirian din afara imperiului, Ioan Damaschinul, dogmatistul 
consacrat al Răsăritului, care trăieşte în veacul VIII. Opera lui, Izvorul cunoştinţei, 
este lamura dogmelor ecumenice, expusă cu ajutorul unei logice aristotelice, iar în 
domeniul metafizicei celei mai înalte cu metoda neoplatonică a lui Dionisie Areopagitul. 

E un lucru arhicunoscut în ştiinţa europeană că această operă e modelul 
dogmatic al Occidentului. Celebrele Sentinţe ale lui Petru Lombardul, adică dogmatica 
romano-catolicâ normativă în Evul Mediu apusean, e alcătuită după chipul şi 
asemănarea Iui Damaschin. Acelaşi Izvor al cunoştinţei e modelul de care s-a slujit 
Toma d’Aquino la alcătuirea vastei sale opere Summa theologica, ce îndeplineşte 
până azi rolul directiv în cugetarea filosofic-religioasă a Europei occidentale. Şi dacă 
sistemul lui Aristotel a devenit baza consacrată a teologiei apusene, aceasta nu e opera 
umanismului occidental, care nu prea exista în acea vreme. Aristotel pătrunde în 
gândirea catolică pe două căi: prin Logica lui Damaschin, care e astfel părintele 
scolasticei şi e numit în Apus “întâiul scolastic”, iar apoi prin comentariile filosofilor 
arabi, adică mahomedani. Am pomenit de asemeni că neoplatonismul intră în 
Occident prin Dionisie. dăruit în veacul VIII de împăratul bizantin Mihail. 

Măduvă speculaţiei dogmatice e Aristotel. Făuritorul acestei asimilări a 
gândirii antice în creştinism e însă Bizanţul. Precum se vede, “Europa latină”, ce ni 
se propune ca far de orientare, e foarte orientală în originile ei! Şi când Henri Massis 
o apără împotriva “invaziei asiatice”, prin cartea sa Defense de l’Occident, care 
l-a sedus şi pe d-1 N.I.Herescu în atitudinea adoptată, el nici nu bănuieşte cât asiatism 
originar zace în adâncul acestei Europe latine! 

Astfel, elementele permanente ale culturii occidentale, care sunt elementele 
permanente ale fiecărei culturi, noi Românii le avem date în însuşi izvorul lor: 
Bizanţul ortodox, de care ne leagă organic marea tradiţie spirituală a neamului nostru. 























PAG. 10 NR. 12 Decembrie 


PUNCT€ CflftDINfllC 


EMISIUNI FILATELICE DE CRĂCIUN 


ale exilului românesc din SPANIA 


^ Printre multele acţiuni prin care Românii Liberi, aflaţi în exil în Spania, au marcat participarea lor în lupta împotriva^ 
comunismului, a fost şi lansarea de vignete poştale, emise cu prilejul evenimentelor semnificative din istoria şi tradiţia 
creştină a poporului român, profund refractar la ideologia atee marxist-leninistă. 

fn cele ce urmează vom prezenta scurte extrase din lucrarea Domnilor Traian Popescu şiFlorStrejnicu , intitulată DIN 
LUPTA EXILULUI ROMÂNESC DIN SPANIA ÎMPOTRIVA COMUNISMULUI, lucrare în curs de apariţie la Editura 
IMAGO - SIBIU. 

Textele şi imaginile reproduse sunt închinate Sfintei Sărbători a Naşterii Domnului, dovedind prin caracterul lor 
naţional şi creştin ci în acei ani de restrişte ţara şi exilul au fost una. 


ROHIÂHIH II8ERH 


(b r . 

'' . , ^ 

M- 



C CRĂCIUNUL 1963 


Românii Liberi lansează prima lor emisiune de vignete 
poştale pentru sărbătorirea Crăciunului şi evocarea datinilor 
de odinioară, izvorâte din această sărbătoare creştină, la 23 
decembrie !%3 Crăciunul - Naşterea Mântuitorului lisus 
Hri; .os era o zi de lucru ca oricare din săptămână. în educaţia 
a'ce iia'ă tinerelului, -«c putem imagina mijloacele perfide la 
care *-a a* eu.: pcntni a le extirpa din suflete credinţa în 
naşterea ca o,:. j Fiului lui Dumnezeu, baza religiei noastre, şi 
pe care. cu toate pcrsccjţiilc la care s-ar fi expus, părinţii 
căutau pe ascuns, cât mai puteau avea control asupra copiilor, 
s-o sădească şi s-o r.:entină vie în sufletele lor. S-au emis 8 
vignete poştale. Desenul reprezintă o cciuiâ dc închisoare şi 
‘ îv*is urnii deţinut cu lanţuri şi greutăţi Ia picioare, pe care 
an» *ir«f«*lyri!e comuniste, secera şi ciocanul, lotul 
simbolizează neamul românesc încătuşat dc comunism. Printre 
gratiile ferestrei se strecoară lumina stelei dc la Bethleem şi-, 
sub blânda ci mângâiere, deţinutul îşi aminteşte de tradiţiile 
româneşti ale Crăciunului de altădată: cântecele dc stea. 
colindătorii şi bucuria ce o aduceau în căminurile românilor. 
Imaginea colindătorului cu stea este reprodusă după o acuarelă 
a tinerei pictoriţe române Oltea Vasilovschi. bucovineancă. 
moartă în exil la DQsseldorf. cu nostalgia plaiurilor şi 
obiceiurilor româneşti, cunoscute numai din relatările părinţilor 
ei. Pe fiecare pereche de vignete. în limbile română, spaniolă, 
franceză şi germană, este scris CRĂCIUNUL 1963 ÎN 
EUROPA DE EST. iar în partea de jos a coliţei filatelice pe 
care o compun. ROMÂNIA LIBERĂ. 



C CRĂCIUNUL 196*0 


Pentru a sărbători Crăciunul anului 1964 şi pentru a 
protesta împotriva minimalizării acestei sfinte zile a 
creştinătăţii de către regimul comunist. Românii Liberi emit 
o vignetă şi două colite filatelice după desenul Domniţei 
ileana, realizat în genul mozaicurilor bizantine. Vigneta poştală 
cu valoarea dc I leu. în culorile 
verde, albastru, negru şi auriu, 
precum şi cele două coliţe. 
reprezintă imaginea Fecioarei 
Mari*, steaua, ieslea dc la 
Bethleem cu pruncul lisus şi 
Arhanghelul Gabricl. mesagerul 
divin. Pe coliţe apare In plus. In 
limba spaniolă sau engleză, 
rugăciunea FECIOARĂ 
MAR1A. SFÂNTĂ MAMĂ A 
LUI DUMNEZEU. NU 

Îngădui comunismului 
SĂ-ŢI CRUCIFICE fiul a 
DOUA OARĂ. S-a emis un 
carton de prezentare-felicitare 
de Crăciun, al pictoriţei Oltea 
Vasilovschi. pe care. In afara 
felicitărilor, apare, în mai multe 
limbi, textul. CREDEŢI ÎN 
ELIBERAREA ROMÂNIEI ŞI 
RELUAREA TRADIŢIILOR 
DE CRĂCIUN. 




SANTA MADRE Oe DIOS NO OEJES Al COMONISMO 
CWUClFlCAR POR SEGJNOA VEZ A TU MIJO 

*TS' 


mm 


-homama i.mi-iYx 

__PO STA 


■ «Ol 





C CRĂCIUNUL 1965 


Românii Liberi au sărbătorit Crăciunul anului 1965 şi 
printr-o emisiune filatelică - a treia cu acest subiect - aducând o 
inovaţie în iconografia românească: Fecioara Maria. Pruncul 
lisus şi păstorii care vin să i se închine sunt îmbrăcaţi în costume 
naţionale româneşti. S-a emis şi timbru-vignetă de l leu. policrom, 
precum şi o cofiţă filatelică cu valoarea de 3 lei. Vigneta are în 
chenar textul imprimat cu caractere arhaice româneşti, 
reproducând versurile lui Emincscu: DIN VALUL CE NE 
B NNTUIE./ÎNAL ŢÂ-NE. NE MÂNTUIEI/PRIVIREA-ŢI 
''KjRAl'Ă/ASUPRÂ-NE COBOARÂ./O. MAICĂ PREA 
'"URMAŞI PI Kl Kl \ IMloMtA. MARII : Pe eoliţ.i 
filatelică. în chip dc icoană in triptic, apar pc rând imaginea 
Fecioarei cu Pruncul lisus. cei trei păstori şi Arhanghelul Gabriel. 
De asemenea este inserată prima frază din cunoscuta rugăciune: 
CU NOI ESTE DUMNEZEU. ÎNŢELEGEŢI NEAMURI Şl VĂ 
PLECAŢI! 



C CRĂCIUNUL 1966 A ) 


Este a patra emisiune filatelică cu care Românii Liberi 
sărbătoresc Crăciunul. In care atăt pe vignetă. cât şi pe cofiţă, 
apare acelaşi desen cu Fecioara Mana şi Sfântul losi r. In costume 
naţionale româneşti. Ingcnunchtaţi lingă leagănul Pruncului 
lisus, înfăşat după tradiţiile străbune şi încălzit de suflarea 
animalelor care veghează misterul naşterii, ca om. a Fiului lui 
Dumnezeu, In ieslea din Bethleem. Fondul vignetci. ca şi al 
cofiţei, este auriu, iar valoarea pentru ambele este de I leu. 


hANTUESIE tfOAHNE 
SI mECUVlNTEft2A 


I f 


ROMANIA ua 

popoeut iâu 

H<XUHtt€A TAI 



K j CRĂCIUNUL 1968 A > 


în completarea manifestărilor Românilor Liberi legate 
dc aniversarea a 50 dc ani de la realipirea Transilvaniei ia 
patria mamă. România. înfăptuită la I Decembrie 1918 la 
Alba-Iulia, s-a luat hotărârea ca emisiunea de Crăciun a anului 
1968 să fie închinată Bisericii Române Unite cu Roma. care 
împlinea la acea dată douăzeci de ani de persecuţii şi martiraj. 
S-au emis trei vignete poştale cu valoarea de 1 leu fiecare, 
reproducând figurile a trei episcopi greco-catolici torturaţi de 
comunişti în România. Pe fiecare vignetă apare efigia unuia 
din martiri, unul din momentele istorice ale Blajului şi desenul 
din cele două emisiuni de Crăciun anterioare. Astfel, pe fond 
cafeniu deschis, figura P.S.S IOAN SUC1U. Administratorul 
Apostolic al Mitropoliei Uniic cu Roma de la Blaj. este însoţită 
dc Catedrala Unită din acelaşi oraş. Pc fond vişiniu. efigia 
I pisvopului Vasilc Aftenîe. Vicarul Mitropoliei dc la Blaj la 
Bucureşti, este însoţită de Palatul Mitropoliei din Blaj. A treia 
vignetă este pe fond albastru, cu efigia P.S.S.Iuliu Hossu. 
Episcop al Clujului şi primul Cardinal Român, şi are în centru 
Cetatea Blajului. Fiecare vignetă poartă cuvintele ROMÂN 1A- 
POŞTA 1948-1968. precum şi un text în limba engleză: 
FELICITĂRI ŞI O RUGĂCIUNE PENTRU LIBERTATEA 
BISERICII ROMÂNE CATOLICE UNITE. Românii Liberi, 
conştienţi de rolul şi dc lupta dârzâ a Bisericii Române Catolice 
Unite pentru păstrarea romanităţii în Transilvania. în secolele 
de ocupaţie şi persecuţie ungurească, nu se puteau solidariza 
cu actul abuziv şi arbitrar al desfiinţării ci. patronat din ordinul 
Moscovei de conducerea de atunci a Patriarhiei Ortodoxe 
Române dc la Bucureşti, amintind sub această formă suferinţele 
fraţilor noştri uniţi. 



ROMANIA 

• 1968 -ţ LEU 



’T /*' 

/*»»— V Vm. _ 


i ROMANIA oUFnHosţţ» 
t "a-.*. 1leu ^ 



om. - * * -r.*i* 

I posta •* 
































PUNCTC CnRDINIUC 


Decembrie NR. 12 PAG. 11 


Ameninţări 



De o bună bucată de vreme, graniţele de 
sud-vest ale fostului (oare?!) Imperiu bolşevic 
se află în flăcările unor conflicte interetnice. 
în ce măsură aceste conflicte regionale au la 
origine dorinţa sinceră de independenţă a 
populaţiilor care se înfruntă în ciocniri armate, 
cu pierderi grele de vieţi omeneşti, este greu de 
spus. Se pare însă că în mai toate aceste izbucniri 
de orgolii naţionale, mâna Moscovei este 
prezentă, iar Occidentul, ca în multe alte situaţii 
în care Kremlinul a acţionat contrar principiilor 
statuate prin Carta Naţiunilor Unite, închide 
ochii pont ru a nu-şi periclita relaţiile cu colosul 
euro-asiatic care stă şi azi, ca şi în trecut, 
ameninţător, în coasta Europei. 

Un exemplu concludent în acest sens îl 
constituie cazul GruzieL Cât timp E.Sevarnadze 
nu s-a arătat grăbit să contribuie la 
metamorfozarea colosului comunist în 
Comunitatea de State, ademenitor şi înşelător 
botezate, Independente, minorităţii abhaze din 
Gruzia i-a fost alimentată iluzia aceleiaşi 
neatârnări la care îşi adapă aspiraţiile şi alte 
“republici” ale fostului Imperiu roşu. 
Concomitent, împotriva guvernului condus de 
fostul ministru de externe al Uniunii Sovietice 
în perioada nereuşitului experiment 
perestroikist, au fost aţâţate forţele militare 
fidele fostului preşedinte al republicii, 
Z.Gamsahurdia, ales prin scrutin şi înlăturat 
prin puci militar. Dar, deşi atât secesioniştii 
abhazi, cât şi trupele fidele lui Gamsahurdia 
au înregistrat succese spectaculoase pe câmpul 
de luptă , ele s-au dovedit a fi efemere. Deîndută 
ce E. Sevarnadze şi-a îndoit spinarea şi a semnat 
actul de aderare a Gruziei la Comunitatea 
Statelor Independente, contestatarii săi au 
încetat presiunea armată şi, pentru mai multă 
siguranţă, sub pretextul “protecţiei” unei căi 
ferate locale, trupe ruseşti, probabil o altă 
Armată a XlV-a, au fost trimise la faţa locului. 

O privire atentă a evoluţiei 
frământărilor, atât a celor din interiorul 
Imperiului, cât şi a celor din vecinătatea lui, 
conduce la concluzia că Moscova nu este câtuşi 
de puţin dispusă să scape de sub control spaţiul 
de la Caspica la Adriatica, chiar dacă Tratatul 
de la Varşovia nu mai există şi Uniunea 
Sovietică nu mai supravieţuieşte în forma 
an terioară perestroikăi gor ba c io vis te. Cei care 
s-au bucurat că imperialismul comunist a murit 
odată cu dezmembrarea Uniunii Sovietice, se 
pare că au dat dovadă de un optimism lipsit de 
temei. Imperialismul rus care i-a luat locul se 
do vedeşte a fi tot atât de agresi v ca şi precursorul 
său. Utilizând şantajul economic asupra 
fostelor “republici unionale”. Rusia le obligă 
să adere la Comunitatea Statelor Independente, 
şantaj care, în anumite privinţe, se extinde şi 
asupra foştilor membri ai CAER-ului. Şi dacă 
acest şantaj este mai puţin evident în relaţiile 
Rusiei cu alte state din fostul lagăr socialist, 
şantajul exercitat asupra României este 
străveziu, iar cel asupra Basarabiei este direct 
şi brutal. O situaţie care, dincolo de raţiunile 
economice ce o justifică, are şi un puternic 
temei politic. Atât conducătorii României, în 
frunte cu preşedintele Ion Iliescu, cât şi cei ai 
Basarabiei, începând cu Mircea Snegur, au 
fost legaţi, în trecut, prin tainice legături cu 
Moscova, legături de care ne îndoim că ar fi 
încetat să mal funcţioneze. O temere 
îndreptăţită dacă ne gândim la ameninţarea 
directă făcută de fostul premier Th.Stolojan 
care, în momentele în care Europa se arăta 
reticentă în a ne accepta, afirma că aderarea la 
Occident nu este o soluţie unică ta problemele 
cu care este confruntată România. Tot atat e 
bine şi cu acelaşi folos n e putem alătura celuilalt 


centru economic. Comunităţii Statelor 
Independente. Iar dacă ne aducem aminte că în 
zilele în care delegaţia ţării noastre bă tea la 
poarta Comunităţii Europene, actualul 
prim-mi nistru, Nicolae Văcăroiu, se găsea la 
Moscova, o prezenţă cu accente de avertisment, 
bănuielile cu privire la existenţa unor 
angajamente şi obligaţii secrete care îi leagă, în 
continuare, pe conducătorii de la Bucureşti de 
Moscova, prind contur de certitudine. 

Cât priveşte Basarabia şi conducerea de 
la Chişinău, afirmaţia făcută de tânărul 
basarabean Valentin Botnarluc în Parlamentul 
României, cu prilejul aniversării Marii Uniri de 
la I Decembrie 1918, este edificatoare: 
“ Moldova” (dintre Prut şi Nistru - n.n.) “este 
Independentă numai faţă de România!” Fără 
să se fi împiedicat de faptul că Parlamentul de la 
Chişinău a refuzat să aprobe aderarea Basarabiei 
la Comunitatea Statelor Independente, dl. Mircea 
Snegur, ca un autentic satrap gubernial, a semnat 
cu de la sine putere, acordul. Folosind un 
procedeu în contradicţie cu Constituţia, 
preşedintele Moldovei s-a conformat 
“imperativului” intrării (de fapt, rămânerii) 
Basarabiei sub aripa ocrotitoare a Rusiei. 
Invocarea, în sprijinul acestui act, a unor legături 
tradiţionale ale Basarabiei cu republicile din 
fosta Uniune Sovietică, ca şi sublinierea 
raţiunilor economice care determină orientarea 
spre Răsărit, nu pot ascunde realitatea tragică a 
faptului că interesele naţionale majore ale 
românilor sunt nesocotite şi trădate atât de 
guvernanţii de la Bucureşti, cât şi de cei de lu 
Chişinău. 

Cumplita dramă a lui Ilie Ilaşcu şi a 
camarazilor săi târâţi într-o farsă judiciară, 
aducătoare de moarte, trebuie să fe un 
avertisment, iar cuşca în care sunt ţinuţi aceşti 
mărturisitori ai românismului Basarabiei, un 
momento pentru soarta pe care expansionismul 
panslavist, întruchipat de Rusia de totdeauna, o 
pregăteşte în tăcere şi cu perseverenţă neamului 
românesc, această insulă de cultură şi civilizaţie 
latină din Răsăritul Europei. 

într-o lume în care viaţa politică este 
subordonată şi dominată de valoarea morală, 
revenirea provinciilor înstrăinate. Basarabia, 
Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei la trupul 
Ţării, ar fi trebuit să fie de mult înfăptuită. 
Ocuparea acestor provincii de Uniunea Sovietică 
s-a făcut în urma încheierii unei înţelegeri 
abuzive. Pactul Ribbentrop-Molotov. 
Democraţiile Occidentale şi în primul rând 
Statele Unite au condamnat acest pact, dar nu 
au făcut nimic pentru a-i desfiinţa consecinţele. 
Celui de al doilea semnatar al cârdăşiei pecetluite 
în 1939, Uniunii Sovietice, iar astăzi 
moştenitoarei ei. Rusiei imperiale, din motive de 
echilibru mondial, nu trebuia să-i fie umbrit 
prestigiul şi diminuată puterea prin retrocedări 
teritoriale. Cât priveşte popoarele mici, acestea 
pot fi nesocotite! 

Astfel de calcule meschine, chiar dacă, 
pentru perioade mai scurte sau mai lungi* pot 
promova injustiţia în raporturile internaţionale, 
nu au însă puterea de a suspenda operanţa 
normelor morale. Faptul că ambasadorul 
Ucrainei a părăsit ostentativ sala Parlamentului 
când, în cadrul aniversării Unirii din 1918, au 
fost amintite provinciile româneşti aflate sub 
stăpânire străină, este o dovadă de slăbiciune. 
Slăbiciunea răufăcătorului pus în faţa 
adevărului. Iar faptul că ambasadorul Ungariei 
l-a urmat, este o dovadă de adâncă miopie 
politică, pentru a folosi cea mai blândă 
caracterizare posibilă. 

Nicolae POP 


Rugăciune pentru România 

©oamne lisuse ttristoase, Fiul Iul ©umnezeu 
cel care ai venit în lume să ne mântuiesti pe 
toii, eu sufletele pline de evlavie, Tie astfel ne 
rugam: 

Îndurt-Te ©oamne de tara noastră si neamul 
nostru si ejuta-l sa-si gaseasca, calea cea 
dreapta. 

Coboară ©uhul Tau cel Mângâietor sa le 
curâteasca înlinâciunea si sâ le întoarcă 
blândeţea si frica de Tine, ©oamne. 
kiminează ©oamne, minţile celor care din 
pricina amărăciunilor si umilinţelor nu Văd 
calea cea dreapta. 

încălzeşte ©oamne, inimile celor care 
învrăjbiţi de diavol au uitat sa-si iubească 
aproapele si să ierte vrăjmaşilor, 
âădeste ©oamne în sufletele lor mfindria 
muncii cinstite si bucurie de a-si agonisi 
pâinea cu sudoarea frunţii, 
ftpără-i ©oamne de cei care încă vor să ne 
ducă tara si neamul la pierire. 

âlobozeste ©oamne neamul nostru din jugul 
minciunii, urei, pizmei si egoismului. 

învatâ-i ©oamne să se rabde unii pe alţii asa 
cum Tu ne rabzi pe noi toti. 

Stinge pofta celor care pentru binele lor îsi 
asupresc semenii. 

îneălzeste-le ©oamne inimile, tămâduieste-le 
rănile si îmbrătiseazâ-i în neţărmurita Ta 
dragoste 

Odihneşte ©umnezeule sufletele celor care si- 
au dat bunul cel mai de preţ pentru credinţă si 
dreptate 

Cu eapetele plecate genunchii îndoiţi si 
inimile frânte, ridicăm această rugăciune către 
Tine ©oamne Bunule si Tie îti strigăm: 
fluzi-ne ©oamne si trimite Mila Te peste 
neamul nostru românesc. 

Că numai a Ta este puterea si mărirea si 
numai Tu vei întoarce râurile neamului nostru 
la matca străbună, ca să se laude numele Tău 
în veac, al Tatălui si al fiului si al Sfântului 
©uh, Amin. 


(rugăciune cuprinşi în slujbele duminicile ile bisericii ortodoxe române "Bum 
Vestire* din Sydney^dipUti dupi un text apărut în Revista Solii din SUA si 
tenuuli de Mmuela Cruga) 


















I PAG. 12 NR. 12 Decembrie 

Othman ibn Affan, cel de al 
treilea calif legitim, a continuat politica dc 
cuceriri iniţiată de predecesorii săi, Abu 
Bakr şi Omar. în timpul califatului său a 
fost cucerită Cartagina (648), insula Cipru 
(649), Istahar, vechiul Persepolis, (650) şi 
întreaga regiune de la Oxus până dincolo 
de Syrta Mare. Ceea ce însă i se reproşează 
lui Othman este favorizarea peste măsură 
a aristocraţiei mcccane, clanul Omayya, 
din care făcea parte. 

în perioada de afirmare a noului 
crez religios, membrii ramurei Omayya 
din tribul Coreişiţilor au fost adversari 
îndârjiţi ai lui Mahomed şi ai tuturor rudelor 
sale din ramura Haşemită a aceluiaşi trib, 
ei văzând în Profet şi în adepţii săi 
uzurpatori ai privilegiilor de care se 
bucurau în Mecca preislamică. După ce 
însă învăţătura lui Mahomed a fost 
îmbrăţişată de toată populaţia arabă, din 
oportunism, Omawazii s-au convertit la 
noua religie şi, după moartea Iui Omar, 
s-au grăbii să se stabilească la Medina 
pentru a profita din plin de înrudirea cu 
noul calif. 

Dar spiritul de clan, tolerat de 
Othman. nu a fost singura trăsătură negativă 
cere submina unitatea Islamului. La numai 
un deceniu dc la moartea Profetului, 
Islamul, victorios pe câmpurile de bătălie, 
dădea deja semne de slăbiciune internă. în 
capitala politică a Imperiului, Medina, 
s-au format două partide care se 
duşmăneau: “Refugiaţii din Mecca" şi 
“Prietenii Profetului din Medina ". Dar nu 
numai atât. Principalelor centre ale 
Islamului, Meccaşi Medina, li se opuneau 
noile reşedinţe provinciale. Damasc, Kufa 
şi Basra. Aristocraţia coreişită îşi disputa 
întâietatea cu democraţia beduinilor, iar 
clanul Omayya, condus de Muawiya, 
guvernatorul Siriei, fiul lui Abu Sulian. 
odinioară cel mai înverşunat adversar al 
Profetului, se găsea în conflict deschis cu 
rudele lui Mahomed din clanul Haşem. 

în anul 654, un evreu din Basra 
convertit la islamism a început să 
răspândească învăţătura că Mahomed va 
învia, că până atunci Aii, nepotul 
Profetului, este singurul său reprezentant 
legitim şi că Othman este un impostor, iar 
sprijinitorii săi o bandă de tirani fără 
Dumnezeu. Izgonit din Basra, agitatorul s- 
a refugiat la Kufa. Gonit şi de aici, fuge în 
Egipt, unde predicile sale sunt ascultate şi 
câştigă adepţi înfocaţi. Din rândul lor, 
cinci sute de musulmani egipteni fanatici 
pornesc în pelerinaj la Medina, unde îi cer 
lui Othman să-i cedeze demnitatea de calif 
lui Aii. Cum Othman nu le-a îndeplinit 
cererea, au pătruns cu forţa în palatul 
rezidenţial şi l-au asasinat (656). în urma 
acestui act dc răzvrătire, fruntaşii 
Omayyazi fug de la Medina în Siria, unde 
era guvernator Muawiya, căpetenia 
clanului. în urma lor, partidul haşemit 
preia conducerea şi îi încredinţează lui Aii 
demnitatea de calif. 

în tinereţe Aii fusese un model 
desăvârşit de cucernicie. La data numirii 
sale în funcţia de calif avea cincizeci şi 
cinci de ani şi era la fel dc retras ca şi în 
tinereţe, manifestând aversiune faţă de 
imixtiunea politicii în religie, ca şi faţă dc 
poluarea cucerniciei cu intrigile partizane, 
întrebat ce pedepse se cuveneau asasinilor 
lui Othman, cl a tergiversat răspunsul până 
când aceştia au reuşit să fugă. în schimb, 
imediat ce a preluat funcţia de calif, i-a 
destituit din funcţiile lor pe toţi demnitarii 
omayyazi. Cei mai mulţi au refuzat însă să 
se supună, iar Muawiya, în loc să predea 
funcţia de guvernator, s-a declarat făţiş 
împotriva noului calif. Tribul coreişiţilor, 
care era dominat de Omayyazi, s-a alăturat 
lui Muawiya, Zubaîr şi Talha, “tovarăşii 
Profetului" s-eu pronunţat împotriva lui 
Aii, iar Aişa, văduva lui Mahomed, s-a 


PUNCTC cnnDiNDic 


LUMEA ARATA, 

adevar şi prejudecata 


(Primul război civil) 


refugiat de la Medina la Mecca, punându-se 
în fruntea răzvrătiţilor. Când musulmanii 
din Basra s-au declarat de partea rebelilor. 
Aii s-a adresat partizanilor săi din Kufa, 
promiţându-le că va strămuta capitala 
Imperiului în acest oraş dacă va fi sprijinit 
în lupta împotriva contestatarilor săi. Astfel 
se dezlănţuie Fitna, primul război ch il care 
sfâşie unitatea Islamului. 

Prima înfruntare între armatele 
celor două partide a avut loc la Choraiba, în 
sudul Iraqului. Ea este consemnată în istoria 
Islamului sub denumirea de “ Bătălia 
cămilelor", deoarece Aişa, văduva 
Profetului şi sprijinitoarea clanului Omayya, 
care-1 ura pe Aii, a apărut pe câmpul de 
luptă călare pe o cămilă. Victoria i-a surâs 
lui Aii. Zubair şi Talha au fost ucişi în luptă, 
iar Aişa, făcută prizonieră, a fost trimisă cu 
toate onorurile înapoi la Mecca. După 
victorie. Aii şi-a instalat reşedinţa la Kufa, 
în apropierea anticului Babilon, aşa cum 
promisese. 

Conflictul nu se închieie însă aici. 
Muawiya ridică o nouă armată împotriva lui 
Aii, califul legitim, din dorinţa dc a-l înlătura 

şi areaduce la conducerea Imperiului vechea 

oligarhie coreişită, pe care Mahomed o 
marginal izase. Cele două armate s-au ciocnit 
la Siffin, pe Eufrat şi trupele credincioase 
I ui Aii erau pe cale să obţină o nouă victorie, 
în faţa acestei situaţii, Amr ibn al-As, 
conducătorul armatei omayyade, uzează de 
un şiretlic. El pune în vârful lăncilor 
cavaleriei sale file din Coran şi cere ca 
dreptatea cauzei celor două partide să nu se 
hotărască pe câmpul de luptă, ci printr-un 
arbitraj, aşa cum grăia învăţătura lui 
Mahomed. Aii a acceptat această propunere 
şi au fost aleşi judecătorii care urmau ca, 
într-un interval de şase luni, să decidă de 
partea cui era dreptatea. 

în acest răstimp, în partidul lui Aii 
are loc o sciziune. Dizidenţii îşi iau 
denumirea de “charijiţi” (cei care s-au 
separat) şi formează o grupare religioasă 
aparte, cu organizare şi armată proprie. In 
vederile lor, califul trebuia să fie ales de 
popor şi tot poporul avea dreptul să-l 
destituie, dacă se dovedea necorespunzător. 
Ei condamnau viaţa de lux şi îmbuibare pe 
careo duceau noii conducători ai Islamului, 
iar unii dintre ei erau adevăraţi anarhişti 
religioşi, recunoscând numai autoritatea lui 
Dumnezeu. Aii a încercat să-i readucă în 
tabăra sa prin convingere, dar nu a reuşit. 
Cu timpul, cucernicia Charijiţilor s-a 
transformat în fanatism, degenerând în 
ncrespectarca legii şi în acte de violenţă. 
Neavând altă soluţie. Aii le-a declarat război 
şi numai pe această cale a reuşit să-i aducă 
Ia supunere. 

între timp comisia de arbitraj a 
decis că atât Aii cât şi Muawiya trebuiau să 
renunţe la pretenţiile lor de a deţine 
demnitatea de calif. Aii a acceptat decizia, 
dar Amr, reprezentantul lui Muawiya, a 
respins-o, declarându-I pe acesta noul calif, 
în timpul acestei stări de confuzie cu privire 
la persoana care era îndreptăţită să ocupe 
funcţia supremă a Islamului, în apropiere de 
Kufa, un fanatic Charijid s-a apropiat de Al i 
şi i-a despicat capul cu o sabie otrăvită 


(661). Locul unde a fost asasinat cel de al 
patrulea calif legitim a devenit sanctuar şi 
loc de pelerinaj pentru partizanii săi. Ei s-au 
constituit într-o sectă distinctă de restul 
Islamului, ''£/a”(în arabă, partid), în sânul 
căreia Aii este venerat ca “Wali", adică 
reprezentantul lui Allah pe pământ, iar 
mormântul său este considerat la fel de sfânt 
ca şi Caaba din Mecca. 

Musulmanii din Iraq l-au ales ca 
succesor la funcţia de calif pe Hasan, unul 
din cei doi fii ai Iui Aii, dar Muawiya a 
contestat această alegere, s-a proclamat calif 
şi a pornit în fruntea trupelor sale spre Kufa. 
In faţa primejdiei, Hasan nu găseşte energia 
să se lupte şi face act de supunere. Muawiya 
îi acordă o pensie substanţială, dar îi 
stabileşte lui şi fratelui său Husein, celălalt 
fiu al lui Aii,rezultat din căsătoria cu Fatima, 
fiica Profetului, domiciliu obligatoriu la 
Mecca. Aici Hasan se căsătoreşte cu o sută 
de soţii şi moare în vârstă de patruzeci şi 
cinci de ani, probabil otrăvit de una din ele. 

Prin Muawiya, aristocraţia coreişită 
a reuşit, într-un anumit fel. să câştige războiul 
împotriva lui Mahomed. I ocul "republicii 
teocratice " întemeiate de Profet este luat de 
o monarhie creditară laică, deşi suveranii 
omayyazi se vor denumi, în continuare, 
califi. Pentru a marca începutul unei noi ere 
în istoria Islamului, capitala Imperiului este 
mutată de la Medina la Damasc şi, deşi cu 
ezitări, în cele din urmă, întreaga lume 
musulmană va accepta noua situaţie. 

* 

* * 

Prin preluarea puterii de către 
Muawiya se pune capăt primei forme de 
guvernare a Islamului, cal fătul legitim, aşa 
cum este ea denumită dc ortodoxia 
musulmană. Dar consecinţa cea mai gravă a 
dramaticelor evenimente din anul 661 a 
constituit-o ruptura definitivă a lumii 
islamice. De o parte, trunchiul ortodox, 
Islamul sunnit, rămas fidel orientării 
medineze; de cealaltă parte ramura şiită, 
alcătuită din adepţii lui Aii, care consideră 
până în ziua de astăzi că acţiunea iui 
Muawiya a fost o uzurpare şi deci contrară 
adevăratei învăţături a Profetului. Ei îi 
contestă, în primul rând, pe Othman şi apoi 
tot ceea ce a urmat în evoluţia instituţiilor 
Islamului oficial. Pentru şiiţi, singurul 
succesor legitim al Profetului a fost Aii, 
uitând că dc fapt sub conducerea lui Abu 
Bakr, Omar şi, chiar în timpul califatului lui 
Othman, s-au înfăptuit marile cuceriri care 
au creat uriaşul Imperiu islamic şi, ceea ce 
este poate mai important, s-a cu Ies şi selectat 
Revelaţia Profetului, comunicată de acesta 
oral apropiaţilor săi, care au redactat apoi în 
scris Coranul, liantul spiritual recunoscut 
de toată lumea musulmană, indiferent de 
poziţia partizană sau dc orientarea sectară. 
“Pentru noi astăzi este dar ”, afirmă Claude 
Cahen în lucrarea sa ISLAMUL, “căepoca 
cuceririlor a generat, in mod firesc, o criză 
de creştere care s-a manifestai, în principal, 
cao criză religioasă". Privind atent evoluţia 
ulterioarăa Islamului şi a lumii arabesuntem 
nevoiţi să constatăm profunzimea şi 
perenitatea acestei crize, dar mai ales 
imposibilitatea găsirii unei soluţii care să o 




rezolve sau cel puţin sa o atenueze 


Ramura şiită a Islamului numără, în 
prezent, în jur de 50 de milioane de adepţi, 
ceea ce reprezintă cam a zecea parte din 
totalitatea musulmanilor. Ei constituie 
majoritatea populaţiei din Iran şi Iraq, dar 
sub formă de grupuri sectare, desprinse din 
truchiul porincîpal ei sunt împrăştiaţi pe 
toată aria de răspândire a 
mahomedanismului. 

Cel mai numeros grup de 
orientare şiită sunt “imamifii". Conform 
credinţei lor, lui Aii, ginerele lui Mahomed, 
i-au urmat doisprezece succesori legitimi, 
imancii. (De aici şi denumirea de şiiţi 
duodecimani). Cel de al doisprezecelea 
imam a ieşit de pe scena istoriei, dar trăieşte 
în stare de ocultare şi va apare la sfârşitul 
lumii ca Mahdi. mântuitor. Din secolul al 
XVI-Iea, religia imamită a devenit în Iran 
rel igie de stat în absenţa imamului ocultat, 
secta este condusă învăţaţii din domeniul 
rel igios, aiato/ahii, care sunt reprezentanţii 
imamului pe timpul absenţei acestuia. 

Un alt grup şiit îl constituie secta 
“ismaiiiţilor", denumiţi şi şiiţi septimani, 
deoarece nu-l recunosc ca pe al şaptelea 
imam pe Musa al Kasim, ci pe Ismail 
(m.760), fiul celui da al şaselea imam, 
Djafar as-Sadik (m.765). La baza rupturii 
de trunchiul imamit stau următoarele fapte. 
Ismail a fost înlăturat de la succesiune de 
tatăl său, Djafar, deoarece avea obiceiul să 
bea vin, încălcând astfel una din 
prescripţiile Coranului. Partizanii lui Ismail 
nu au fost însă de acord cu această decizie 
şi la moartea sa, survenită cu cinci ani 
înaintea morţii tatălui său, au negat că ar fi 
murit. Ei pretindeau că, după ce a înfăptuit 
câteva vindecări miraculoase, s-a ascuns 
(din nou mitul imamului ocultat) şi că va 
reveni ca Mahdi. Fiii lui Ismail, în urma 
persecuţiilor, au părăsit Medina. Cel mai 
vârstnic, Mahomed, a propăvăduit 
învăţătura sectei mai întâi în Chorasan şi 
apoi în India, iar Aii, fiul cel mic, în Siria 
şi apoi în Maghreb. 

în jurul anului 1090, Hasan . 
as-Sabbah a pus bazele unui ordin secret al 
ismaiiiţilor în cetatea Alamut din munţii 
Siriei. Membrii acestui ordin au fost 
denumiţi de contemporani “ hasasini" 
(fumători de haşiş). Superiorul ordinului, 
“Bătrânuldin munte ", pretindea adepţilor 
săi supunere totală, ei fiind obligaţi să 
îndeplinească misiunile ce le erau 
încredinţate, de obicei acte teroriste. în 
schimbul acestei supuneri Ii se promiteau 
“bucuriile paradisului", bucurii 
asemănătoare cu starea de euforie pe care 
o provoacă drogul extras din cânepă. (De la 
denumirea membrilor ordinului - hasasini, 
provine cuvântul asasin folosit în unele 
limbi europene). Ordinul hasasinilor a 
fiinţat până în anul 1256, când fortăreaţa 
Alamut - cuibul vulturilor - a fost cucerită 
de mongolii Iui Hulagu. 

Astăzi, secta ismailită mai are 
adepţi în Liban, populaţia druză, în India, 
conducătorul lor fiind Agha Khan, in 
Afganistan, în Oman, în Zanzibar şi în 
Africa de Nord. Spre deosebire de 
precursorii lor din Alamut, ismailiţii de 
astăzi sunt oameni paşnici şi cetăţeni loaiali 
statelor în care trăiesc. 

Un ultim grup important şiit îl 
formează secta “zaidiţilor”, constituită în 
jurul lui Zaid ibn Aii, cel de al cincilea 
imam (şiiţi quintamani), care a căzut în 
anul 740 într-o răscoală împotriva 
Omayyazilor. Imamii zaidiţi au domnit în 
Yemen până în 1962, unde secta pe care o 
conduc constituie şi astăzi ccl mai important 
grup religios. Din punct de vedere 
dogmatic, ei sunt grupul şiit cel mai apropiat 

dc orientarea ortodoxiei sunnite., 

(va urma) 

Gabriel CONSTANTINESCU 



PUNCTC CnRDINme Decembrie NR. 12 PAG. 13 


Evreii 


ROMÂNIA kk 


Pentru a înţelege situaţia în care se găsea Mica 
Românie în urma obligaţiei de a respecta articolul 44 din 
Tratatul de la Berlin, semnat la 28 iulie 1878, de către 
Marile Puteri, prin care guvernul român era obligat să 
modifice articolul 7 din Constituţie în sensul de a se 
acorda cetăţenie şi deci drepturi politice şi civile, egale cu 
cele ale românilor, tuturor veneticilor evrei care invadau 
in valuri ţara, sâ-l ascultăm pe Nicolae lorga, care scrie 
următoarele rânduri în capitolul final al ISTORIEI 
EVREILOR În ŢĂRILE NOASTRE: “Totuş intervenţiile 
străine, hrănite de elementele evreeşti bogate din fără, 
nu se opriră. In anul 1878, ele puseră condiţii 
recunoaşterii independenţei, câştigate cu jertfe de sânge, 
a ţarii S 1 grămădiră umilinţe asupra României 
independente, care nu se putea sinucide, dând politiceşte 
jumătate din ea in puterea Evreilor moldoveni, dispuind 
de capitaluri şi uniţi printr-o admirabilă solidaritate de 
rassi, dar lipsiţi de simţul ordinei de Stat ca şi de 
respectul faţă de drepturile populaţiei întemeietoare a 
Statului şi locuitoare, prin peste 5.000.000 de oameni, a 
tuturor satelor ei. Şi, precum Kogălniceanu apărase 
satele de alcoolul şi câmata evreească, D-l Maiorescu 
apără demnitatea României de insulta primirii străinilor 
prin voinţa străinilor şi fără ca ei să fi cerut măcar acest 
privilegiu... Desigur că nici unul dintre aceşti bărbaţi de 
Stat nu poate fi taxat de trecerea la antisemitism, care, 
ca o concepţie religioasă, n-a existat niciodată în 
România, decât în legătură cu persoane fără însemnătate 
politică. Nu mai vorbim de atitudinea energică de 
împotrivire a marelui învăţat B.P.Haşdeu, adesea 
amestecat şi în viaţa politică”. 

Reacţiuneadârză împotriva revizuirii Constituţiei a 
pornit de la Iaşi, ea fiind organizată de marele patriot 
Alexandru D.Holban. Un nume care aparţine galeriei 
marilor personalităţi politice din cea de a doua jumătate a 
secolului al XlX-lea, trecut astăzi, din păcate, sub tăcere, 
probabil tocmai din cauza neobositei activităţi pe care a 
desfăşurat-o pentru a semnala şi combate primejdia 
reprezentată de invazia evreilor în România. Citând scurta 
prezentare pe care i-o face acestui mare român 
ENCICLOPEDIA ROMÂNĂ - PUBLICATĂ DIN 

însărcinarea şi sub auspiciile asociaţiei 

PENTRU LITERATURĂ ROMÂNĂ ŞI CULTURA 
POPORULUI ROMÂN de DR. C.DIACONOVICH, 
editată la Sibiu înanul 1900în Editura W.Kraflt, săvârşim 
o modestă reparaţie în încercarea de a nu lăsa să se 
aştearnă colbul uitării peste unul din multele nume pe care 
“ culturnicii ” zilelor noastre ar dori să Ie facă să dispară 
din conştiinţa poporului român. 

Poziţia adoptată de A.D.I lolban în problema 
revizuirii articolului 7 din Constituţie este fermă şi 
intransigentă. El îi îndeamnă pe deputaţi “a avea răbdare, 
aşteptând ca Europa, mai bine luminată asupra propriilor 
sale interese, să devină mai echitabili către noi, care 
reprezentăm în Orient ideile, cultura, instituţiile şi 
interesele sale Iar până atunci să ne inspirăm de la 
istoria noastră, care ne arată cum bătrânii noştri 
domnitori, în epocile critice, au preferat să sacrifice 
formele vane ale politicii externe, pentru a conserva 
fondul real al independenţei lor naţionale”. 

La lucrările Camerei de revizuire au luat parte cele 
mai proeminente personalităţi aletîmpului: V.AIecsandri, 
V.Conla, T.Maiorcscu, P.P.Carp, Mandache Kostacbe, 
O.Mârzescu, I.C.Negruzzi, etc„ toţi conştienţi de 
responsabilitatea pe care şi-o asumă în faţa naţiunii prin 
hotărârea ce o vor adopta. 

în acele memorabile zile de grea luptă pentru 
apărarea intereselor naţionale s-au conturat două curente, 
aparent contrare, dar care, în fond, urmăreau acelaşi ţel. 
Primul dintre ele, susţinut de Vasile Contă şi de o seamă 
de alţi bărbaţi, din rândul cărora îi semnalăm pe C.Ghica, 

E.Ghica,I.C.Negruzzi,P.Cazimir,CCiuperccscu,Nicolae 

Blaremberg şi D.Rosetti-Tcţeanu, respingea total ideea 
revizuirii. Cel de al doilea grup, era pentru o revizuire 
condiţionată, în sensul propunerii făcute de A.D.Holban, 
propunere prin care se urmărea atingerea următoarelor 
două obiective: prezervarea intereselor naţionale şi 
adoptarea unei atitudini de deferenţă faţă de Marile Puteri. 

Propunerea formulată de A.D.Holban a tost 
îmbrăţişată de Cameră şi prezentată de G Jdîrzescu, deputat 



de Iaşi, ales raportor al Comisiei însărcinate cu redactarea 
soluţiei de revizuire a articolului 7. Raportul a fost cetit în 
şedinţa Camerei din 26 iunie 1879, membrii comisiei fiind 
cu toţii de acord în susţinerea următoarelor patru principii 
care au stat la baza sa. 7. N-au existat şi nu există în ţară 
israeliţi români, ci israeliţi indigeni, adică născuţi 
neasimilaţi nici prin limbă, nici prin moravuri şi nici prin 
aspiraţiuni cu naţiunea română. 2. împământenirea să se 
dea fiecărui străin, fără deosebire de credinţa religioasă, 
în mod individual şi prin lege specială. 3. Formele de 
naturalizare să facă parte integrantă din Constituţie. 4. 
Dreptul de a dobândi imobile rurale săfie un drept politic 
şi nu civil. 

Articolul 7 revizuit a fost votat de Adunarea 
Deputaţilor în şedinţa din 6 detombrie 1879, nu după cum 
au cerut Marile Puteri, ci după cum a voit România Mică. 
Au votat pentru proiect 132 de deputaţi, contra 9 şi s-au 
abţinut doi. La Senat singurul care s-a pronunţat pentru 
nerevizuire a fost V.AIecsandri. Dar opoziţia marelui poet 
era pur simbolică, deoarece toţi senatorii erau de acord că 
singura soluţie viabilă nu putea fi alta decât cea votată de 
Cameră. Şi ca urmare proiectul de lege a fost votat fără nici 
o modificare şi de Senat, la 13 octombrie 1879. 

Legea de modificare a articolului 7 al Constituţiei a 
avut în vedere faptul că modificarea acestuia în sensul larg 
de a admite introducerea deodată, în masă, aşa cum se 
ceruse prin Tratatul de la Berlin, a unui numeros element 
străin în corpul naţiunii române, ar fi avut consecinţe 
nefaste. Ca urmare această lege a inclus în prevederile ei o 
scrie de dispoziţii restrictive, care făceau naturalizarea mai 
grea decât era în trecut, sub prevederile codului civil. 

în primul aliniat al legii se proclamă principiul că 
•‘Deosebirea de credinţe religioase şi confesiuni nu 
constituie in România o piedică spre a dobândi drepturile 
civile şi politice, şi a le exercita”. Apoi continuă: 

I. Străinul, fără deosebire de religiune, supus 
sau nesupus unei protecţiuni străine, poate dobândi 
împământenirea cu condiţiile următoare: 

a) Va adresa guvernului cererea de naturalizare, 
in care va arăta capitalul ce posedă, profesiunea sau 
meseria ce exercită, şi voinţa de a-şi stabili domiciliul in 
România; 

b) Va locui in urma acestei cereri, zece ani in ţară 
şi va dovedi prin faptele sale că este folositor ei 

II. Pot fi scutiţi de stagiu: 

a) Acei care vorft adus in ţară industrii, invenţium 
utile, sau talente distinse, sau cari vor fi fondat aci 
suibilimente mari de comerţ sau de industrie; 

b) Acei care fiind născuţi şi crescuţi in România 
din părinţi stabiliţi in ţară. nu s-au bucurat nici unii. nici 
alţii vreodată de vreo protecţie străină; 

c) . Acei care au servit sub drapel in timpul 


războiului pentru independenţă şi care vor putea fi 
naturalizaţi in mod colectiv, dupăpropunerea guvernului, 
printr-o singură lege şi fără alte formalităţi. 

III. Naturalizarea nu se poate acorda decât 
prin lege şi în mod individual. 

Ca un act de recunoaştere a meritelor celor care au 
participat la Războiul de Independenţă, 883 de evrei care 
serviseră în război, sub drapel, au fost, în mod excepţionaL 
admişi în bloc ca şi cetăţeni români cu drepturi depline. 



Atitudinea demnă şi curajoasă a opiniei publice 
româneşti şi, îndeosebi, a făuritorilor Constituţiei de la 
1866, dacă a adus un câştig mare ţării, i-a dăunat, în 
schimb, foarte mult pe plan extern, asmuţind toată presa 
occidentală, subordonată intereselor evreieşti, împotriva 
poporului român şi a conducătorilor săi. în rândurile 
acestei prese evreii erau prezentaţi drept victime ale 
violenţelor şi fanatismului unui popor barbar, denaturând 
astfel, în mod intenţionat, o problemă de ordin strict 
economic şi social ialr-una de persecuţie religioasă. Fără 
a greşi, se poate spune că după 1866 poporul român va Fi 
ţinut, ca urmare a propagandei iudaice, într-o stare de 
continuă tensiune în relaţiile sale cu Occidentul. Un cât de 
mic şi neînsemnat incident, în care una din părţi era un 
evreu, avea darul să pună în mişcare evreimea de 
pretutindeni şi să facă să zbârnâie telegraful peste tot 
întinsul globului. 

în sprijinul celor afirmate mai sus, următorul 
exemplu este de natură să ilustreze capacitatea nelimitată 
de a calomnia de care au dat dovadă evreii în raporturile 
lor cu ţara care îi adăpostea şi cu populaţia în mijlocul 
căreia trăiau. în primul număr al ziarului evreiesc 
“Egal itatea” din 1890. Elias Schwartzfeld, referindu-sc la 
aplicarea ordonanţelor guvernului cu privire la vagabonzii 
evrei care bântuiau satele Moldovei, precum şi la 
expulzarea a 10 evrei în Turcia, prin Galaţi, scria: “Situaţia 
evreilor în ţară este excepţională, monstruoasă. Fie că 
ne îndreptăm ochii spre poziţia lor socială sau politică, 
fie că ne aruncăm privirea spre interiorul comunităţilor, 
spectacolul este searbăd şi dezgustător. Politiceşte, goana 
brutală din anii 60- 70, nemiloasă şi barbară, condusă de 
nişte cinovnici neumani, cărora ocârmuirea le dase un 
harapnic în mână, izgoni bătrâni, femei şi copii în toiul 
iernii de la vetrele lor, care cu sbirii săi sălbateci, 
prindea oamenii cu arcanul în mijlocul uliţelor sub 
pretext de vagabondaj şi-i îneca fără milă în valurile 
Dunărei bătrâne, aţâţa revolte prin târguri spre a se 
arunca cu bătaie şi cnut asupra unor nevinovaţi 
dezarmaţi, spre a le sparge uşile şi geamurile, a le sfâşia 
sulurile legii, a răni de moarte pe unii şi spre a osândi 
mai apoi pe victime - a luat, ce e drept, sfârşit ”. O 
înlănţuire de minciuni şi calomnii grosolane ce se puteau 
tipări şi difuza în ţara noastră unde, la acea dată, evreii îşi 
puteau permite totul. 

în fond nimic nou faţă de atitudinea pe care o au 
astăzi atât evreii din ţară, cât şi cei din Occident. De câte 
ori cineva îşi reaminteşte că ideologia comunistă a fost 
creată de evrei, dar nu pentru evrei, ci pentru creştini, de 
câte ori cineva îşi aminteşte că mulţi, foarte mulţi din 
organizatorii şi conducătorii aparatului de represiune care 
a terorizat poporul român timp de o jumătate de veac şi a 
săvârşit un adevărat genocid împotriva celor care s-au 
opus comunismului, au fost evrei, de câte ori cineva îşi ia 
inima în dinţi şi contestă cu indignare cifra pusă în sarcina 
poporului român diri totalul victimelor holocaustului, de 
atâtea ori îndrăzneţul este înfierat ca antisemit. Şi nu 
numai atât, dar Eminenţa Sa Domnul Şef-Rabin Moses 
Roscn se supără şi-l reclamă pe imprudent Domnului 
II icscu, neuitând totodată să atragă atenţia obştii româneşti 
că pentru astfel de pricini se poate să nu ni se acorde 
“clauza” şi să fim şterşi de pe l ista cine ştie căror ajutoare 
şi binefaceri din Occident care depind de cuminţenia 
noastră, dar şi dc bunăvoinţa Domniei Sale, aşa cum au 
depins şi în trecut când, în calitate de emisar al lui Nicolae 
Ccauşescu, a pledat, cu succes, cauza României comuniste 
dincolo de Atlantic. Hotărât lucru, se pare că şi astăzi, ca 
şi în trecut, adevărului îi este sortit să fie antisemit! 
_(va urma) 









PAG. 14 NR. 12 Decembrie 


PUHCTC CflRDINfllC 


) a Editura “Gordian" din 
Timişoara s-a publicat, în ediţie 
fotocopiată, cartea Pentru Legionari 
(1936) a lui Comeliu Z.Codreanu 
(1899-1938). Ea stă in fruntea 
bibliografiei fundamentale a 
legionarismului interbelic, alături de 
Cărticica şefului de cuib. de Cranii 
de lemn a lui Ion I.Moţa şi de Crez de 
generaţie a lui Vasile Marin. Nimeni 
nueste îndrituitsâjudece legionarismul 
fâcînd abstracţie de aceste volume sau 
de documentele marilor procese 
legionaredintns 1924-193 8 (reamintim 
că dosarul procesului din 1938, intentat 
Căpitanului, a fost retipărit nu de 
demult în volumul Din luptele 
tineretului român: I9l9-I939,editat 
sub egida Fundaţiei Buna Vestire din 
Bucureşti). Să sperăm că în curînd se 
vor reedia şi-n tară scrierile lui Ionel 
Moţa şi Vasile Marin, chiar dacă, 
deocamdată, tot în ediţii fotocopiate. 
Desigur, pe viitor se impun şi nişte 
ediţii noi, adnotate, comentate şi 
i'ustrae. adicăcu tot aparatul istoric şi 
critic necesar, conform exigenţelor 
actualităţii. 

Tinerii care n-au luat contact 
pînă acum cu paginile lui Comeliu 
Codreanuvoraveaprilejulsădescopere 
o carte încă vie, deopotrivă' 
autobiografică, istoricăşi doctrinară, a 
unui mare român şi a unui pe nedrept 
desconsiderat gînditor creştin, fără 
îndoială una dintre cele mai complexe 
şi mai influente personalităţi din istoria 
României modeme(pe linia deschisă 
de ludoi Vladimirescu şi continuată 
de Nicolae Bălcescu, Avram lancu sau 
Mihai Eminescu). 

Dacă este cineva interesat de 
problema legionară atunci de aici 
trebuie să pornească iar nu de la 
răstălmăcirile ovreieşti ale d-lui Zigu 
Omea (care s-a apucat să comită în 
paginile revistei “Dilema”, plin de 
tupeu, cu obişnuitele dumnealui erori 
de logică şi de informaţie, precum şi cu 
ticurile clasice ale discursului iudeo- 
masonic, un Breviar de istorie 
legionară bazat mai mult pe zvonuri, 
prejudecăţi curente şi conexiuni 
fanteziste, cum ar fi afirmaţia 
înlemnitoare că “Eugen lonescu, bun 
cunoscător al fenomenului, l-a fixat, 
memorabil.în Rinocerii”! 11). Şi pentru 
că veni vorba, îl felicităm în treacăt pe 
studentul Sorin Cucerai pentru 
pertinentasaintervenţieînapărarealui 
Nae lonescu (a se vedea Nr.4l al 
“Dilemei", rubrica “Aduse cu poşta”), 
încheiată cu această concluzie la care 
ne îngăduim să subscriem:”...Eugen 
Simion schiţând portretul lui Noica şi 
Zigu Omea pe cel al lui Nae lonescu 
reuşesc...pagini memorabile de 
literaturăaabsurdului. Chiar dacă acest 
efect e involuntar”. 

Cert râmîne un lucru: că un 
Nae lonescu sau un Comei i u Codreanu, 
dacă mai pot stîmi, după mai bine de o 
jumătate de veac de la moarte, atîtea 
patimi şi controverse, atunci înseamnă 
că spiritele lor au rămas, fiecare în 
felul său, vii şi lucrătoare în lumea 
românească; altminteri despre ei s-ar 
tăcea sau s-ar pomeni doar tangenţial, 
ca despre toate lucrurile dispărute şi 
inactuale. Cită vreme trezesc admiraţia 
şi încrederea unora sau ura şi teama 




bol navă a altora, ei rămîn conteni po ra n i i 
noştri. 

ţ a o altă editură timişoreană - 
“Marineasa” - a apărut vol.l din mult 
aşteptatele memorii ale d-lui ing.lon 
Gavrilă-Ogoranu, un adevărat “haiduc” 
anticomunist, care a scăpat mereu printre 
degetele Securităţii. Cartea se intitulează 
Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc. Din 
rezistenţa anticomunistă în Munţii 
Făgăraşului (formularea metaforicădin 
titlu, doar aparent obscură, aparţine 
“bădiei” Traian Tri fan, căruia cartea îi şi 
este închinată). D-l Gavrilă 
mărturiseşte:”Am scris aceste rînduri în 
memoria celor ce au luptat şi au murit în 
acei ani, 1948-1957, în rezistenţa armată 
anticomunistă făgărăşeană şi care nu au 
nici mormînt, nici cruce”. Ediţia, destul 
de bine realizată (cu excepţia lipsei unui 
Sumar orientativ), cuprinde şi interesant 
material fotografic, precum şi o utilă 
hartă (înfăţişînd “Zona de acţiune a 
grupului carpatin fâgărăşean”). Lansarea 
s-a făcut în ziua de 11 noiembrie 1993,1a 
Salonul “Vega” din Timişoara (unde 
editorul şi autorul i-au avut ca invitaţi, 
printre alţii, şi pe scriitorii Marcel Petrişor 
şi Viorel Gheorghiţă, la rîndul lor foşti 
deţinuţi politici şi vajnici luptători 
anticomunişti). 

^ditura “Cartea Românească” se 
onorează publicînd excelentul volum de 
aproape 600 de pagini al regretatului Ion 
Cîrja (1922-1975), intitulat Canalul 
morţii (este vorba, fireşte, de o carte- 
document, dar şi cu mari virtuţi literare, 
despre Canalul Dunăre-Marea Neagră, 
unul dintre cele mai sinistre lagăre de 
muncă forţată din perioada stalinistă). 
Volumul este structurat în 5 capitole, la 
care se adaugă un “Cuvînt înainte” al 
autorului şi un “Appendix”. D-l Victor 
Grigorescu ne dă un util - dar insuficient 
- “Cuvînt despre autor” (născut în 
America, din emigranţi transilvăneni, 
reîntors în ţară cu familia în 1927, ajuns 
doctor în Drept, încarcerat între 1949 şi 
1964, apoi revenit în S.U.A. în 1965, 
acolo unde se va şi stinge din viaţă, 
prematur, zece ani mai tîrziu). Canalul 
morţii nu este singura carte a autorului; 
în anii 1969-1972 el a mai publicat cele 
două volume din întoarcerea din infern; 
vol.l, subintitulat “Amintirile unui 
deţinut din închisorile României 
bolşevizate. Cruzimi, masacre, 
bestialităţi necunoscute”, a apărut la 
Editura “Dacia” (Madrid), iar voi.II, 
subintitulat “Crima împotriva demnităţii 
omului”, a apărut la Editura “Acţiunea 
româneaesă” (New-York). Ar fi de mare 
interes ca şi aceste două volume să fie 
reeditate în ţară. Opera sa mai cuprinde 
şi titluri cu caracter preponderent 
beletristic, unele rămase doar în 
manuscris (schiţe, povestiri, nuvele, 
romane), despre care e surprinzător că 
prefaţatorul nici măcar nu face pomenire. 


M n destin tragic a fost şi cel al 
regretatului Gheorghe Ursu (“Babu”, 
cum îi spuneau cei apropiaţi), martir al 
luptei anticomuniste din perioada 
ceauşistă (cazul a fost larg mediatizat în 
presa ultimilor ani). Noua editură “AII” 
din Bucureşti ni-l restituie ca poet, printr- 
un volumaş elegant, în care. pe lîngă 
versurile autorului (mai ales remarcabil 
sonetist),aparşi pagini dedicate acestuia 
de Ştefan Aug.Doinaş, Nina Cassian, 
Geo Bogza, Dan Deşliu sau Sorin Vieru. 
Este inclusă aici şi placheta de versuri 
publicată la Editura “Litera” în 1971, 
sub titlul Mereu doi. 

Reamintim că autorul a fost 
executat de Securitate şi incinerat în 
toamna anului 1985. Noul volum poartă 
titlul semnificativ Presentimente... 

nadintrecărţiledeveniteclasice 
ale literaturii de detenţie este Povestiri 
din Kolîma a lui Varlam Şalamov (1907- 
1982), un mare scriitor anticomunist rus, 
născut la Vologda (în familia unui preot 
ortodox), arestat şi condamnat în mai 
multe rînduri, între 1929 şi 1951 (dar cu 
domiciliul forţat, chiar în Kolîma. pînă 
în 1953), pentru motive cum ar li 
participarea la editarea clandestină a 
fai mosu 1 u i “testament” al I ui Leni n (“Noi 
toţi ar trebui să ne spînzurăm cu o funie 
împuţită...”) sau laudele aduse lui Ivan 
Bunin (laureatal Premiului Nobel pentru 
literatură în 1933). A fost publicist, poet, 
prozator. 

Povestirile din Kolîma, scrise 
între 1954 şi 1973, aucirculatîn Samizdat 
în fosta U.R.S.S. (la Moscova prima 
culegere tipărită a'apărut abia în 1989). 
în 1966, ia New-York, apăruse o ediţie 
selectivă în limba engleză, urmată de 
alte ediţii occidentale. în 19^78 şi 1982 au 
apărut la Londra şi Paris, şi primele 
ediţii în limba rusă. Spre deosebire de 
Soljeniţîn, Şalamov n-a fost expulzat 
din Rusia, sfîrşindu-şi viaţa în mizerie, 
între un azil de bătrîni şi o clinică 
psihiatrică. 

în acest an a apărut, în sftrşit, şi 
o ediţie românească, tradusă şi adnotată 
de d-l loanichie Olteanu şi prefaţată 
(“Ultimul cerc al infernului”) de d-l Ion 
Ianoşi, la Editura “Minerva” din 
Bucureşti (seria B.P.T.), ediţie căreia nu 
putem să nu-i remarcăm şi inspirata 
copertă (reproducerea Clepsidrei lui 
Piotr Belov, contemplată de Stal in, dar 
prin care, în loc de fire de nisip, se scurg 
cranii omeneşti). 

Aşteptăm în continuare 
traducerea românească a operei 
monumentale a lui A.Soljeniţîn, 
Arhipelagul Gulag, promisă de cîţiva 
ani buni de Editura “Humanitas” (ocupată 
deocamdată cu afacerile “bibliofile”...). 


Cosgarea) şi apărută la Editura de Vest 
din Timişoara (despre care reamintim 
că nu arc nici o legătură cu “Gazeta de 
Vest” din acelaşi oraş, editura d-lui 
Ov.GuIeş numindu-se “Gordian” şi 
avînd o cu totul altă orientare). Este al 
şaselea titlu din interesanta colecţie 
“Iniţieri”. Din păcate ediţia e plină de 
greşeli de culegere, unele foarte grave, 
ceea ce face textul pe alocuri obscur. 

Cartea încearcă să spulbere 
prejudecăţile încetăţenite în conştiinţa 
modernă cu privire la Sfîntul Oficiu, 
fără a-i scuza anumite erori sau excese. 
“Se pare că vremea polemiciloratrecuL 
Fără îndoială că a fl pro sau contra 
Inchiziţiei este astăzi un lucru la fel de 
lipsit de sens ca şi să te faci partizanul 
druizilor celţi. Ceea ce trebuie să facem 
acum este să o studiem ca pe un 
fenomen istoric şi s-o plasăm într-un 
context corespunzător” (p.129). 

h 

colecţie asemănătoare, “Ce 
ştim?” (preluată după “Que sais-je?”, 
faimoasa colecţie a editurii pariziene 
“Presses Universitaires de France”), a 
fost iniţiată în acest an de Editura 
“Humanitas”. După Vechiul 
Testament de Edmond Jacob, Noul 
Testament de Oscar Cullmann şi 
Oboseala de Jean Scherrer, a apărut de 
curînd micromonografia Filozofiile 
Indiei de Jean Filliozat (traducerea 
românească este semnată de d-l Sorin 
Mărculescu). Cartea, aparţinînd unui 
mare indianist. îşi propune să fie “o 
sch i ţă schemati că a fi lozofiei d i n textele 
sanscrite”, de la arhaicele Vede. 
Brahmane şi Upanişade pînă la 
operele marilor gramaticieni: Panini, 
Patanjali şi Bhartrhari. “Aşa cum sînt, 
cu bogăţia, cu erudiţia şi măiestria pe 
care le etalează, cu rezultatele 
grandioase, dacă nu şi adevărate, pe 
care le obţin adesea, filozofiile Indiei 
reprezintă, istoric vorbind, una dintre 
realizările majore ale spiritului 
omenesc” (p.139). 

Sfîrşitul anului ne mai oferă două 
titluri în aceeaşi colecţie: Dominique 
Sourdel, Islamul şi Luc Benoist, 
Semne, simboluri şi mituri. 

n curînd, la Editura “Puncte 
cardinale” din Sibiu, va apărea volumul 
Portrete şi eseuri, semnat de d-l Radu 
Enescu (domiciliat actualmente în 
Spania, Ia Madrid), pagini scrise de-a 
lungul vremii despre cîteva mari 
personalităţi şi opere culturale 
româneşti şi universale. Menţionăm că 
a început să funcţioneze, deocamdată 
în condiţii modeste, şi Librăria “Puncte 
cardinale” (Sibiu, Calea Dumbrăvii 
109), profilată pe cărţi de interes creştin 
şi naţional. 

Răzvan CODRESCU 


^^/foarte corectă prezentare 
sintetică a Inchiziţiei este cea semnată 
de Guy şi Jean Tcstas (P.U.F., Paris, 
1985), tradusă acum în româneşte (Ileana 







PUNCTC CMlDINfllC 


Decembrie NR. 12 PAG. 15 


"O, vino Ia noi. 
Căpitane...” 

Anul acesta, în noaptea 
SJÎntului Andrei (29-30 noiembrie), 
s-au împlinit 55 de ani de la 
monstruosul asasinat din marginea 
Pădurii Tîncdbeşfi,poruncit de Carol 
// şi regizat de Armând Călin eseu, 
căruia i-au căzut victime Corneliu 2L 
Codreanu şi al fi treisprezece capi 
legionari aflaţi în detenţie. La 
iniţiativa şi pe spezele unui grup 
legionar (supravieţuitori ai Mişcării, 
dar şi mai tineri simpatizanţi), s-a 
aşezat în zona respectivă (şoseaua 
Bucureşti-Ploieşti, km, 31) o cruce 
comemorativă (sfinţită în ajun la 
Biserica Sf. Ilie Gorgani din 
Bucureşti, unde s-a oficiat şi un 
parastas pentru cei paisprezece 
martiri legionari). 

Să tragem nădejde că aici, 
acasă, crucea de la Tîncăbeşti nu va 
fi supusă repetatelor profanări, aşa 
cum se întîmplă din păcate în Spania, 
la Majadahonda, cu monumentul 
ridicat spre cinstirea jertfei creştine a 
. Iu i Ion el Moţa şi Vasile Marin... (S.A.) j 




După o jumătate dc veac de 
dictatură şi îndoctrinare comunistă, 
singurul grup compact, cu o orientare 
radical anticomunistă, care avea 
îndreptăţirea morală de a ţintui la Stâlpul 
Infamiei toate formele dc comunism, atât 
pe cel de dinainte de Decembrie *89, cât 
şi pe cel “post-revoluţionar” care, în 
pofida travestiului său democratic, a 
dovedit în cei patru ani de existenţă că 
este la fel dc dăunător fiinţei neamului 
românesc ca şi precursorul său, este 
grupul foştilor deţinuţi politici. 

Asociaţia foştilor Deţinuţi 
Politici s-a născut ca organizaţie pe 
deasupra part idelor politice. Fiind vorba 
de victime ale regimului comunist, 
atitudinea anticomunistă era implicită, 
dar nu ca acţiune politică (în sensul 
apartenenţei de o anumită formaţiune 
politica), ci ca instanţă morală. Aceşti 
oameni respectabili, greu încercaţi de 
istorie şi slab răsplătiţi de viaţă, păreau 
să fie indestructibil uniţi prin trecutul de 
suferinţă, prin solidaritatea anticomunista 
şi prin înţelepciunea presupusă a vârstei. 
Tineretul ar fi trebuit să-şi afle printre ei 
nu doar sfătuitori, ci şi modele de 
existenţă. Iar ţara întreagă ar fi trebuit să 
înveţe de la ei lecţia unităţii, într-o vreme 


VRGINAUt LA O ANIVERSARE CENUŞIE. 


Cele două mari adunări publice 
româneşti, dc la Alba-Iuliaşi Bucureşti, 
l>i ilcjuilc de aniversarea a 75 de ani de 
la Marea Unire, au pus în evidenţă o 
dată în plus, dacă mai era nevoie, 
cronicizata sciziune politică şi morală 
a societăţii româneşti post¬ 
revoluţionare”: pe de o parte forţele 
neocomuniste, fidele preşedintelui 
Iliescu, iar pe de altă parte forţele 
anticomuniste, favorabile (mai mult 
sau mai puţin conjunctura!) Regelui 
Mi hai l. 

Cîtă diferenţă totuşi între cele 
două adunări româneşti! La Alba-Iulia 
s-a ilustrat penibil trecutul comunist, 
cu festi vismul constipat de tip ceauşist, 
pe care Televiziunea l-a mediatizat în 
direct, adueîndu-şi aminte de vremurile 
dc altădată. La Bucureşti, în condiţii 
meteorologice mult mai nefavorabile, 
un număr cel puţin la fel de mare de 
participanţi au ilustrat, fără festivism 
demagogic şi populist, viitorul 
anticomunist, dorinţa sinceră şi 
responsabilă a unei reale primeniri 
civice şi politice a Rohiâniei 
contemporane. 

O atitudine de pendulare (tipic 
evreiască) între cele două mari fronturi 
politice interne a înţeles să adopte d-l 
Petre Roman, absent de la Bucureşti, 
dar prezent doar ca “simplu cetăţean” 
la Alba-Iulia (unde a şi suferit un 
tratament mojicesc, împreună cu alţi 
cîţiva parlamentari democraţi, din 
partea slugăilor oţârîţi ai Puterii). 

Nerealizarea “consensului” sau 
“reconcilierii” (ah, limba noastră de 
lemn!) e desigur un fapt negativ, dacă- 
I considerăm în absolut, dar e şi unul 
pozitiv, dacâ-1 considerăm în 
relativitatea momentului politic actual. 
“Consens” cu nostalgicii ordinii 
comuniste sau “reconciliere” între 
victime şi călăi nu se poate! Sau s-ar 
putea numai în cazul în care tabăra 
(neo)comunistă ar face dovada unei 
sincere “metanoia” (ceea ce nu este 
deocamdată cazul). D-l parlamentar 
Emil Tocaci a surprins de minune 
esenţa problemei: şi noi (opoziţia - 


n.n.)sîntem pentru reconciliere naţională, 
darnu doarîn ocaziifestive (cum i-arplăcea 
preşedintelui Iliescu|! C eri rănii nc un lucru 
că. Ia trei sferturi de veac de la Murea Unire, 
noi reprezentăm o ruşine a istoriei naţionale 
în comparaţie cu uriaşii noştri înaintaşi. Ba 
s-ar putea zice că încercăm să parazităm pe 
gloria trecutului, ascunzînd, ca pisica sub 
ţărînă, mizeria generalizată a prezentului. 
Tocmai de aceea sărbătoarea dc la 1 
Decembrie a rezultat atît de cenuşie... 

Şi ar mai fi ceva, legat de stareanoastrâ 
moral-religioasă. întreaga ţară a putut urmări 
la televizor slujba oficiată la Catedrala 
ortodoxă din Alba-Iulia. E grav că ne-am 
pierdut respectul şi cuviinţa faţă de dinastia 
lui Ferdinand întregitorul; dar încă mai 
grav şi de neiertat este că ne-am pierdut 
respectul şi cuviinţa faţă dc Dumnezeu şi de 
Biserica Neamului. Lumea adunată în faţa 
Catedralei n-a manifestat nici măcar o 
minimă decenţă sau evlavie creştinească. 
Iar cei ce au ţinut “să dea tonul” acestei 
atitudini jalnice au fost înşişi politicienii 
naţiunii: aşezaţi chiar în spatele Patriarhului, 
preşedintele Iliescu a stat tot timpul cu 
căciula pe cap (descoperindu-se doar mai 
târziu, cu morgă demagogică, în faţa statuii 
lui Mihai Viteazul), iar d-l Adrian Năstase, 
deşi cu capul descoperit, s-a agitat şi a 
vociferat întruna, inclusiv în timpul citirii 
Sf.Evanghelii. în mulţimea din faţă, 
senatorul Adrian Păunescu, şi el ostentativ 
încăciulat, dădea interviuri presei sau făcea 
bancuri cu de-alde Grigorc Vieru ori Virgil 
Mâgureanu, gesticulînd şi hohotind mai 
abitir în momentele-chcie ale slujbei, cam 
cum fac golanii cînd se duc la biserică de 
Paşti şi de Crăciun...Cît despre semnul 
crucii, nici pomeneală! Preşedintele Iliescu 
a avut măcar inspiraţia (sau tactul politic) 
de a-şi ascunde plictiseala necuvioasă în 
spatele ierarhilor slujitori; Adrian Păunescu 
şi-a etalat însă, cît e de mare, nesimţirea 
proverbiala în văzul întregii lumi, 
bătîndu-se pe umeri şi pe burtă cu stupizii 
săi “gravitoni”. A ceasta să fie oare imaginea 
noului “românism”?! Dacă nu, atunci cînd 
ne vom trezi, fraţi români? Câci numai 
somnul nostru a putut zămisli astfel de 
monştri... 

Răzvan CODRESCU 


a tuturor dezbinărilor... 

Desigur că ar fi fost dc dorit ca 
Asociaţia Deţinuţilor Politici să fie, 
în momentele grele prin care trece 
ţara, un detaşament unitar, care să 
combată comunismul în plin proces 
de restauraţie, nu din raţiuni politice 
dc partid, care uneori pot greşi prin 
adoptarea unor atitudini concesive, 
ci din convingerea profundă că nu 
este îngăduită nici o formă de 
compromis cu comunismul. 

Ce s-a ales din toate acestea 
în răstimpul care s-a scurs de la 
înfiinţarea Asociaţiei? O nouă 
deziluzie naţională... 

Astăzi Asociaţia riscă să se 
dividă în două tabere antagonice, 
dezamâgindu-i pe cei tineri şi 
fâcându-i să exulte pe vechii şi noii 
adversari comunişti. Ultimul front 
relativ unitar al conştiinţei româneşti 
stă să se prăbuşească sub privirile 
satisfăcute ale clicii de la Cotroccni. 
D-nii Iliescu şi Măgureanu nu-şi 
puteau dori mai mult. 

în aparenţă ar fi vorba de un 
conflict intern, între membrii 
“ţărănişti”şi membrii “ legionari ”. în 
esenţă este însă vorba de un conflict 
moral. De o parte se află cei refractari 
compromisurilor şi cumpărării 
conştiinţelor cu “ demnităţi şi 
“funcţii ”, iar de cealaltă parte, grupaţi 
*în jurul d-lui Constantin Ticu 
Dumitrescu, oamenii cu principii 
labile, temători să nu-şi piardă cumva 
“avantajele ” obţinute şi iliesciana 
“linişte" a bălrâneţelor. 

Personalul fatidic dc Iu 
originea frământărilor rămâne 
preşedintele Asociaţiei, d-l 
parlamentar Constantin Ticu 
Dumitrescu (de orientare “ţărănistă”, 
dar, în ultimul timp, cu unele ciudate 
puseuri S.R.I.-ste). 

Odată propulsat (prin 
A.F.D.P.R. şi P.N.Ţ pînă în 


Parlament, care, până la intrarea 
dumnealui, era unul al “ ruşinii 
naţionale ”, d-l Ticu Dumitrescu a 
prins gustul şefiei “ democratice ” şi a 
ajuns să se creadă pe sine un om 
indispensabil. 

Fără să-i contestam d-lui 
C.T.Dumitrescu unele merite în 
funcţia de preşedinte al Asociaţiei, 
avem obligaţia să subliniem câteva 
fapte care pun sub semnul întrebării 
oportunitatea rămânerii sale, în 
continuare, în fruntea unui for, pe 
care l-am dori să fie unul moral, nu 
unul politic. 

în primul rând, calitatea de 
preşedinte A.F.D.P.R. este 
incompatibila cu funcţia de senator 
P.N.Ţ., deoarece greşelile politice 
săvârşite de partidul politic pe care d- 
1 C.T.Dumitrescu îl reprezintă se 
răsfrâng inevitabil asupra Asociaţiei, 
în al doilea rând, teama de a nu fi 
reales preşedinte la Congresul din 
această toamnă l-a făcut să ia unele 
măsuri reprobabile. A contestat, fără 
să aibă dreptul, alegerile din unele 
filiale unde bănuieşte că nu este agreat 
şi a contramandat data şi locul 
congresului care urma să aibă loc, 
conform hotărârii Consiliului 
Director, în luna noiembrie la Sibiu, 
strămutându-1, din aceleaşi motive, 
la Bucureşti. Şi în sfârşit, în al treilea 
rând, faptul cel mai grav, a pornit o 
campanie după tipicul neocomunist, 
într-un deplin consens cu d-l 
Măgureanu. de demascare a 
“pericolului legionar". 

în această stare de spiru. 
Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici 
riscă să se dezbine şi să-şi piardă 
orice autoritate morală. Să nădăjduim 
însă că măcar de acum înainte raţiunea 
va învinge, punând la locul cuvenit 
orgoliile şi ambiţiile deşarte. 

PUNCTE CARDINALE 


In atenţia cititorilor! 

Reamintim cititorilor că începând cu luna ianuarie 1994 costul 
revistei va fi de 200 lei. Din cauza inflaţiei galopante, care face ca preţul 
hârtiei, al tiparului şi al taxelor poştale să crească de la o lună la alta, 
abonamentele în ţară vor fi făcute numai trimestrial. Costul unui 
abonament pentru trimestrul I 1994 este de 750 lei, sumă in care sunt 
incluse şi taxele poştale. 

Pentru abonaţii din străinătate, condiţiile rămân neschimbate. 
Aceştia pot contracta abonamente anuale individuale la preţul de 30 S 
sau 50 DM, sume în care se includ şi taxele de expediţie. Abonaţii care 
nu pot trimite costul abonamentului direct la redacţie, sunt rugaţi să 
vireze valoarea abonamentului la BANCA CREDITULUI ROMÂNESC 
- CREDIT BANK Sibiu (cu specificarea completă a denumirii băncii) în 
conturile 402007014716 (pentru S) şi 402007014710 (pentru DM), ti 
rugăm pe cei doritori să se aboneze pentru anul 1994, să facă efortul de 
a trimite sumele corespunzătoare până la sfârşitul anului în curs, spre 
a ne ajuta să depăşim noul moment nefavorabil prin care trecem (mai 
ales din pricina dificultăţilor de procurare şi achitare a hârtiei, al cărei 
preţ a depăşit 1 milion de lei tona). REDACŢIA 


Redacţia "PunctelorCardinale" 
doreşte tuturor cititorilor revistei 
un Crăciun fericit şi toate cele de 
sufletească trebuinţă pe anul 1994! 

LA MULŢI ANI! 


Ilustraţia paginii de poezie este semnată de graficianul sibian. Ştefan ORTH 



















PAG. 16 N R. 12 Decembrie 


PUNCTC CnBDINftl€ 






. altul plinge 

7 


•II 


CAZUL PĂRINTELUI CALCIU 


Revista sibiană ‘Transilvania’, atât de 
mentuoasâ in multe privinţe, înţelege sâ dea publicităţii 
(Nr 1-2,1993. pp.89-90) un fragment dintr-o scrisoare 
particulară ad-lul Paul Goma (expediată de la Paris, pe 
10 iunie 1992) către d-na Maria-Cornelia Oros şi Pr.loan 
l.lcă, redactori la revista menţionată Fragmentul 
respectiv se caractenzeazâ, ca multe din paginile d-lui 
P.Goma, printr-un radicalism înveninat şi printr-un 
exces de vulgaritate (confundată cu verva polemică), 
amândouă îndreptate împotriva Părintelui Gheorghe 
Calciu-Oumitreasa (căruia, în acelaşi număr al revistei, 
continuă sâ i se publice cele ‘Şapte cuvinte către 
tineri", ce au piecedat condamnarea sa din 1979). 
Scrisoarea, începând cu adresarea persiflantă "Dragi 
sibioţi", se vrea o punere la punct a cazului "Sfântului 
Gheorghe" (Calciu - n.n.), căruia "sibioţii" i-ar fi acordat 
o nrea mare atenţie şi admiraţie în Nr.1-2, 1992, 

St) * 1 

D-l P.Goma aduce în discuţie, cu grosolănie 
de mahalagiu, o anumită "pată neagră" din trecutul 
celui pe care preferă sâ-l numească “Ghiţă Calciu" 
(evocând însă şi porecla ‘Bulgarul’, pe careo consideră 
legitimă), ‘unul din ferocii torţionari de la Piteşti, timp 
de doi ani şi jumătate"... 

Problema este delicată şi a fost pusă sau 
insinuată şi cu alte ocazii, chiar dinspre actuala Putere. 
In acest context, socotim ca pe-o obligaţie morală să 
încercăm un început de lămurire dintr-un unghi de 
vedere creştin 

Este adevărat că actualul preot Gh.Calciu, 
care a făcut în total 21 de ani de închisoare sub 
comunişti (1949-1964, 1978-1984). a cedat teroarei 
de la Piteşti şi a ajuns, pentru o vreme, printre torţionarii 
din tagma lui Ţurcanu (pe la începutul anilor'50). Parte 
din faptele sale sunt prezentate şi judecate cu asprime 
în cartea d-lui D.Bacu, Piteşti (apărută în Occident, 
mai întâi în 1963, pe când cel incriminat se mai afla 
încă în închisoare, dar de-acum ca unul dintre cei mai 
incomozi adversari ai comunismului, lucru pe care 
autorul cărţii avea sâ-l afle mult mai târziu). 

Părintele Gh.Calciu nu şi-a ascuns niciodată 
această "pată neagră" din tinereţea sa (reamintim că în 
1949, când a fost arestat, fusese student medicinist; 
abia după eliberarea sa, în 1964, va face studiifilologîce 
şi teologice, devenind preot şi unul dintre cei mai iubiţi 
profesori ai Seminarului Teologic Ortodox din 
Bucureşti). Este semnificativ că, la o ediţie ulterioară a 
cărţii d-lui Bacu, în nici un fel cenzurată, Părintele 
Gh Calciu a accptat să scrie prefaţa. Că din ridicola 
ediţie românească postrevoluţionară, rebotezată 'La 
Buchenwald se murea mai uşor' (?!), s-au scos anumite 
pasaje, acesta este un act regretabil şi total neinspirat, 
de care sunt răspunzători editorii din ţară. Părintele 
Gh.Calciu n-a fost implicat în mutilarea textului, mai 
ales că nu este nicidecum omul care să se ascundă 
după deget. 

Recunoaşterea şi asumarea ‘petei negre" de 
către fostul "piteştean" nu datează de azi-de Ieri şi nu 
>e datorează deconspirârii publice. Convertirea sa 
noralâ s-a petrecut încă din închisoare (începând cu 
ititudinea non-colaboraţionistă din faimosul proces al 
orţionarilor, la care d-l Goma se referă, dar încercând 
s-o bagatelizeze). In "Casimca" de la Jilava (un soi de 
:uib de exterminare) îşi va deschide venele ca să-l 
trâneascâ cu sângele său pe poetul Constantin 
;Costache) Opnşan (altă figură complexă, trecută prin 
experimentul Piteşti"), aflat pe atunci în agonia morţii, 
.a Aiud. comunicând prin Morse cu deţinutul din celula 
alăturată (d-l Demostene Andronescu), îi spune: "Mă 
numesc Gheorghe Calciu. Ai sâ auzi despre mine 
lucruri îngrozitoare. Sâ ştii că toate sunt adevărate". ,. 

Toată viata acestui om de după tragicul episod 
piteştean a fost una de mirturisire, de jertfă şi de 


ispăşire Figura prigonitorului devenit apostol este 
cunoscută creştinismului încă de la originile sale (cazul 
Sf.Apostol Pavel); mutatis mutandis, destinul Părintelui 
Gh.Calciu a fost unul paulinic. A înfruntat deopotrivă 
teroarea lui Gheorghiu-Dej şi a lui Ceauşescu (care-l 
considera duşmanul său personal); a înfruntat deopotrivă 
minciuna şi furia devastatoare a materialismului ateu, 
dar şi laşitatea ierarhiei noastre bisericeşti (care l-a şi 
caterisit pe atunci, la comanda Partidului, deşi, prin 
predicile şi epistolele sale, prin întreaga sa luptă şi 
propovâduire, nu făcuse decât să apere Biserica şi 
Neamul, într-o epocă de profund satanism, dând o pildă 
de îndrăzneală creştină fără egal în istoria românească 
a ultimei jumătăţi de veac). Eliberat - datorită presiunilor 
internaţionale - şi silit să părăsească ţara în 1985, şi-a 
continuat lupta în exil, mijlocind pentru interesele 
româneşti la cele mai înalte foruri şi personalităţi 
mondiale. Deşi nu a scris mii de pagini, ca d-l Goma 
(care rămâne un spirit prin excelenţă "cantitativ"), 
Părintele Gh.Calciu reprezintă cea mai semnificativă 
figură a rezistenţei creştine şi naţionale din vremea 
demenţei ceauşiste, 

D-l Gomae îngrijorat că legionarii, vezi Doamne, 
“se întreiartâ între ei" (sic). Noi nu ştim dacă vârsta i-a 
permis actualului preot să fi fost legionar propriu-zis; 
chestiunea n-are însă nicidecum importanţa pe care se 
chinuie să i-o atribuie d-l Goma (care, în treacăt fie spus, 
găseşte prilejul de a strecura şi următoarea inepţie: 
"Minerul român nu s-a născut neapărat în Valea Jiului, 
ci în Garda de Fieri"). Cazul Părintelui Calciu poate şi 
trebuie să fie tratat pe planul mai larg al creştinismului, 
aşa cum cazurile unor Eliade, Noica sau Cidran (aceştia 
în mod sigur legionari) pot şi trebuie să fie tratate pe 
planul mai larg al culturii (unde simplul fapt de a fi fost 
sau de a nu fi fost legionar nu înseamnă nimic). 

Căutând argumente (sau mai degrabă noduri 
în papură"), dl. Goma invocă numele "dizidentului" Dorin 
Tudoran, la care Părintele Calciu s-ar fi raportat... 
necorespunzător. Noi nu vom discuta aici poziţia de 
“străin de neam' a d-lui Tudoran, dar vom reaminti câ 
acesta l-a atacat public, în presa din exil şi din ţară, pe 
Părintele Calciu, iar nu invers. Şi a făcut-o tot cam în 
"limbajul vulgar" al d-lui Goma (se pare că sunt oameni 
cărora Occidentul le-a subţiat numai ideile, nu şi limba...). 

D-l Goma mai schiţează un reproş tangenţial şi 
faţă de d-l D.Bacu, care n-ar avea dreptul la aşa-zisa 
"întreiertare", deoarece "el n-a fost la Piteşti". Dar nici 
d-l Goma n-a fost pe acolo, ceea ce nu l-a împiedicat să 
scrie Patimile după Piteşti şi să acuze astăzi fără 
menajamente. Adică cine n-a trecut prin Piteşti n-are 
dreptul si ierte, dar să acuze are dreptul?! Am auzit, 
de-a lungul timpului, numeroşi oameni oneşti, cu ani grei 
de închisoare, spunând: "Noi n-avem dreptul moral 
să-i judecăm pe cei de la Piteşti, căci dacă am fi ajuns 
acolo, nu se ştie dacă am ft fost mai buni decât ei. Nouă, 
oricât de greu am pătimit, nu ne-a fost dat sâ trecem nici 
pe departe prin ce-au trecut ei" Desigur, d-l Goma nu 
face parte dintre aceşti oameni oneşti. Mult mai multă 
justeţe a vădit d-l Virgil Ierunca (care numai de 
legionarism nu mai poate fi învinuit!) în Fenomenul 
Piteşti (cea mai corectă prezentare a lucrurilor făcută 
de un ne-"piteştean"). 

Nimenin-a ieşit din Piteşti şi viu şi nepătat. Dar 
tot nimeni n-a mai reuşit după Piteşti o redresare 
morală precum cea a Părintelui Calciu, Acest slujitor al 
lui Hristos, cândva fiu risipitor, "pierdut a fost şi s-a aflat, 
mort a fost şi a înviat". D-l Goma, în schimb, pare a-şi fi 
asumat cu suficienţă rolul fratelui pizmuitor... 


ŞEDINŢA P.C.R. 

LA PALATULCOTROCEN1 


Miercuri, 24 noiembrie 1993, cu o săptâmînă 
înaintea aniversării de la 1 Decembrie, a avut loc ia 
Cotroceni o adunare tovărăşească, menită să dea 


expresie indignării comuniste faţă de perspectiva vizitei 
regale şi faţă de Comunicatul Convenţiei Democratice 
prin care se anunţa că Opoziţia anticomunistă nu va 
participa la festivităţile de la Alba-lulia, deturnate în 
scop propagandistic de actuala Putere 
r Preşedintele lliescu, care şi-a putut debita în 

largul său grosolăniile antimonarhice (Regele ar fi 
"stafie a trecutului", factor de perturbare", “asemenea 
element"!), s-a aflat înconjurat de liderii partidelor- 
paravan ale fostului P.C.R. P.D.S R, P.S.M., P.R.M., 
P.U.N.R., şi P.D.A.R (Adrian Năstase, llie Verdeţ. 
Adrian Păunescu, Corneliu Vădim Tudor, loan Gavra, 
Victor Surdu). Ca să nu se spună că nu l-a chemat, dar 
şi ca să fie sigur câ nu va veni, preşedintele şi-a trimis 
unul dintre consilieri "sâ-l invite’ la dezbateri şi pe d-l 
Corneliu Coposu doar cu o jumătate de oră înainte de 
“deschiderea" şedinţei!... Lipsa d-lui Coposu i-a dat 
prilejul preşedintelui sâ-i pună în circă afirmaţii pe care 
liderul ţărănist nu le-a făcut niciodată; vocaţia de a 
minţi cu seninătate rămîne principala însuşire politică 
a Primului Emanat... 

Cel mai incisiv a fost totuşi, şi de data aceasta, 
“tribunul’ Corneliu Vădim Tudor (de fapt gura, care 
vorbeşte fără el); pe lîngă insultele şi calomniile la 
adresa Maiestăţii-Sale, a mai căutat să ne convingă câ 
toţi ‘oamenii mari’ ai acestei ţări ar fi fost, chipurile, 
republicani. Oare ce înţelege de-alde C.V.Tudor prin 
“oamenii mari’ ai ţării cînd pînă şi elevii de gimnaziu 
ştiu bine că la noi elita politică şi culturală a fost 
întotdeauna monarhistă (Kogălniceanu, Brătienii, 
Maiorescu, Eminescu, lorga, Goga, Maniu şi chiar 
Antonescu, ca să dăm doar cîteva exemple)?! Dar 
poate că Butimanul se gîndeşte la o reabilitare a Miţei 
Baston . Ca să nu mai vorbim că în toată istoria sa (pe 
care toboşarii naţionalismului comunist o mvocă atîta) 
poporul român n-a cunoscut "binefacerile" republicane 
decît după bolşevizarea ţării, adică tocmai atunci cînd 
“oamenii mari’ ai României au fost azvîriiţi prin închisori 
şi lagăre de exterminare! 

Pentru ca demagogia să le fie cît mai larg 
mediatizată, cotroceniştii au recurs la un tertip ieftin, 
dar eficient; apelînd la sluga lor nedezminţită, 
Televiziunea Română, ei au fost daţi pe micile ecrane 
la ora cînd fuseseră anunţate rezumatele meciurilor 
din Liga Campionilor; în aşteptarea acestora (transmise, 
în cele din urmă, mult mai tîrziu, după miezul nopţii), 
oamenii au ţinut televizoarele deschise şi s-au putut 
îmbiba cu logoreea antimonarhistă. presărată cu 
obişnuitele ticuri marxist-lenlniste. 

Penibila întîlnire a fost pilduitoare din mai 
multe puncte de vedere. în primul rînd s-a vădit încă o 
dată "unitatea de monolit" a (neo)comuniştilor în jurul 
Partidului şi Statului; P.C.R. n-a dispărut cîtuşi de 
puţin, ocultîndu-se numai; ori de cîte ori ‘cauza’ este 
primejduită, el îşi adună rîndurile cu promptitudine şi 
continuă să se apere cu unghiile şi cu dinţii. Spaima 
faţă de Rege, luînd forme maladive, este de fapt 
spaima ilegimităţii faţă de legitimitate; (neo)comuniştii 
ştiu bine că abia reinstaurarea Monarhiei ar însemna 
adevăratul sfârşit al comunismului (şi, implicit, al 
destinului public al indivizilor care-l reprezintă). 
Preşedintele lliescu şi tagma sa de impostori se tem nu 
atît de persoana (în fond destul de controversată) a 
Regelui Mihai I, cît de forţa adevărului istonc. Tocmai 
împotriva acestui adevăr d-l Adrian Năstase - 
’Bombonel’, cu o iresponsabilitate politică pendulînd 
între naivitate şi abjecţie, a crezut c-ar fi nimerit, în 
perspectivă, să se voteze în Parlament o lege (?!) care 
să-l vizeze doar pe Suveran, interzicîndu-i pentru 10 
sau chiar 15 ani (mai bine sâ prisosească decît să nu 
fie!) intrarea în Ţara Cucuvelei! 

Cu această ocazie, puterea politici actuală 
şi-a dat încă o dată arama pe faţă. După închiderea 
intilnirii, ferestrele Palatului Cotroceni ar fi trebuit 
larg deschise, ca să iasă - vorba unui personaj de¬ 
al lui Duiliu Zamfirescu - “mirosul de mitocani ”... 

V.A.M. 


EDITURA 

"PU NCT€ C nRPI Nni€" 

B.R.D. Sucursala SIBIU 
Cont nr. 4072996517509 


Colegiul redacţional: Gabriel CONSTANTINESCU, redactor-şef; 
Demostene ANDRONESCU, Marcel PETRJŞOR 
Rflzvan CODRESCU, Constantin IORGULESCU 
loan NISTOR 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr.109 

secretar redacţie telefon 092/422536 


Tehnoredactare computerizată 

"PUNCTC CflRPINfll€“ 

S.R.L 

Printing Company