Puncte Cardinale anul IV, nr. 5 (41), mai 1994

HRISTOS 


nviat din morti, cu moartea pe moarte 
și celor din morminte viată dâruindu-le 


REZ Bes î 810) 
ÎN |) 23 
a C LE 
1994 
căi sti 
E E Ice Dacie Fă 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


Circulaţie în afara României : AUSTRIA. GERMANIA. FRAN |A, DANEMARCA, SUEDIA. SPANIA, CANADA. STATELE UNITE. AUSTRALIA 
CA TO ANI/DADA e "2/2 ae EI POD 
Ste | 5// /'(E o // e) 


al 
câlcând 
credinta 
iubire 
speranța 





























7/7 |€ o 
ZA RE 





PUBLIUS LENTULUS 
către 
TIBERIUS IMPERATOR 





H 4 DIA ACI 





Iată, o! Majestate, răspunsul pe care îl doreşti. A apărut 
(aici) un om dotat cu o putere excepțională; este numit marele 
profet; discipolii lui îl numesc Fiul lui Dumnezeu; numele lui este 
Iisus Christos. Într-adevăr, o! Cezar,-se aud spunându-se în 
fiecare zi, lucruri minunate despre acest Christos care înviază 
morții, vindecă toate infirmităţile şi uimeşte întregul Ierusalim 
prin doctrina extraordinară. Are un aspect majestuos şi un chip 
strălucitor, plin de gingăşie, astfel încât toți cei care îl văd sunt 

 pătrunşi de dragoste, dar în acelaşi timp şi de teamă. Se spune că 
obrasul său trandafiriu, cu barba despărțită în două la mijloc, 
este de o frumuseţe incomparabilă şi că nimeni nu-l poate privi eg 
direct. fără să nu fie orbit (de strălucire). Prin trăsăturile sale, prin 
ochii albaştri, părul castaniu deschis, seamănă cu Mama lui, 

„care este cea mai frumoasă şi mai dulce figură văzută vreodată 

pe aceste meleaguri. Cuvântul său este precis, curat, grav; este 
expresia cea mai curată a virtuţii, a unei Ştiinţe care depăşeşte cu 
mult pe a celor mai mari genii. 

În reproşurile şi admonestările sale este formidabil, în 
învățătură şi în îndemnuri este dulce, amabil, atrăgător, irezistibil. 
Umblă desculţ şi cu capul descoperit; văzut de departe, ai surâde; 
dar în prezenţa sa tremuri şi eşti turburat. N-a fost văzut niciodată 

NY râzând, dara fostvăzutplângând. Toţi cei care s-au apropiat de 

E el spun că au căpătat sănătate şi binefacere; totuşi eu sunt hărțuit 
de (oameni) răi, care susțin că el este vătămător Majestății Tale, 
pentru că afirmă în public că regii şi supuşii lor sunt egali în fața 
lui Dumnezeu. Deci ordonă-mi! Tu vei fi imediat ascultat. 


ETP p 
ș 
i 
“ 
i 


IT EOITED II zETr 





Pi 


Fu 





i] Pi 
Ş i Da 
E Ş n: 
i | ză “ 


A 
Lă 
] 


F 
iţi 
(m. 


4 
1 
fă 
ț 
DE) 
a 40 » 
ta e 


ud 
E 
i ae 


m ) 
L 
LA 
aaa E Et 


[, 
ai 
N 


Si, 


ÎN 


UE 


ALA N 


Ş Y 
Dă e Cp ab 
act A aia 
A e 
a 
bi 
Te iii ulii ape nah mt e 





a dai . 3% i Ri 
e core bac fa Ga 
ă PR zi 


i MAI săli * 000 0 ar Dara în are i 






P.Lentulus, proconsul roman în ludeea 


* 







20 A AS a E At i y e ATI Set 
necondiționat, oricît de mult s-ar ticăloşi acest popor la un moment dat. E un punct 
de vedere pe care Petre Ţuţea nu I-a susţinut doar teoretic, ci l-a experimentat în 


PENT RU DREA PT A propria sa carne; de aceea forța mărturisitoare a cuvîntului său a reuşit să mişte pe 


“mai toată lumea, încununîndu-l “în amurg” cu un nimb de legendă. 


ÎNTE MEIERE . Dar în această atitudine de măreție creştină şi românească există şi o 


primejdie, pe care se cuvine s-o prevenim, tocmai pentru a-i împiedica pe unii să 

AN ATION ALIS MULUI abuzeze de numele lui Petre Ţuţea, încercînd să-l asocieze orbirii sau demagogii 

3 lor. “Iubirea necondiționată” față de poporul român nu trebuie înțeleasă în mod 

Petre Ţuţea a murit mărturisind nețărmurita sa evlavie față de “poporul superficial, făcînd dinel oentitate sacrosanctă, despre care ori vorbeşti în superlative 
român”, această “minune a lui Dumnezeu în marşul său triumfător pe pămînt”. Adolf VASILESCU 
Adevăratul naţionalist, “românul absolut”, este dator să-şi iubească poporul în mod 


ANASTASIS - THEOPHANES CRETANUL (1546) 
Mânăstirea Stavronikita - SFANTUL MUNTE 


(continuare în pag.2) 











PAG. 2 NR. 5/41 Mai '94 


(urmare din pag.) 

ori taci! Spre a preveni o asemenea viziune simplistă 

a lucrurilor se cuvine a desluşi pînă la capăt gîndul lui 

Petre Ţuţea, aşa cum el n-a mai avut vreme s-o facă în 

mod public. Acolo, pe patul de moarte de la 
“Christiana”, de unde a rostit cele mai solemne tirade 

despre “poporul român”, subtilul gînditor nu mai avea 
vreme pentru analize şi precizări, ci numai pentru 
afirmaţii testamentare. Ar fi însăo impietate să credem 

că un spirit de o asemenea acuitate teoretică ar fi putut 
să aşeze naționalismul pe temeiuri atit de naive. Dacă 
problema s-ar reduce numai la cît poate înțelege din ea 
August prostul, atunci în turma “detractorilor” şi 
“trădătorilor” poporului român ar trebui trecuţi, cu 
scrierile pe masă. şi Maiorescu şi Eminescu şi Caragiale 
şi Rădulescu-Motru şi Nae lonescu şi Mircea Eliade 
Şi... Petre Ţuţea însuşi! Căci, de la Criticile lui 
Maiorescu sau articolele politice ale lui Eminescu şi 
pînă la articolele de tinerețe ale lui M. Eliade sau la 
lucidele rechizitorii “socratice” ale lui Petre Ţuţea, 


despre poporul român s-au spus lucruri pline de miez, . 


dar nu întotdeauna comode, fiindu-i evidenţiate. cu 
nedezminţită iubire, atit calităţile cît şi defectele, fie 
ele generale sau doar legate de un anumit moment 
istoric. 

Dumnezeu însuşi, creştineşte vorbind, nu 
procedează altfel. El îi ceartă pe cei pe care-i iubeşte. 
Ce altceva făceau proorocii biblici decit să certe; 
uneori fără nici o blindeţe, “poporul” lui Dumnezeu? 
Creştinul îşi dojeneşte fratele păcătos, părintele îşi 
dojeneşte odrasla rătăcită. Dojana nu-i altceva decit 
semnul iubirii care veghează. 

A trata în mod exclusiv ditirambic problema 
națională nu poate duce decît la un populism xenofob, 
de care Ceauşescu însuşi nu era străin (şi pe care 
încearcă să-l promoveze în continuare stînga şovină 
de extracție securistă, în frunte cu de-alde Adrian 
Păunescu sau Corneliu Vadim Tudor). Într-o asemenea 

fundătură se poate intra şi cu bune intenţii, dintr-o 
înțelepere superficială a temeiurilor naționalismului, 
aşa cum pare să |i se întimple astăzi unor reprezentanți 
ai “Noii Generaţii'”... 

Pentru cineva bine intenţionat, dar nimerit pe 
această cale greşită, neajunsul cel mai mare este 
îndepărtarea de realitate, suspendarea într-un soi de 
idealism naţional, care poate fi frumos în teorie, dar 
care va rămîne complet nefuncţional în practică, aşa 
cum se întîmplă cu orice formă de perversiune sau de 
utopism. Căci, mai ales în cîmpul politicii, prima 
condiţie pentru o eficiență concretă este tocmai 
(re)cunoaşterea justă a realifăţilor, cu tot binele şi cu 
tot răul din ele. Acţiunea adevăratului om politic (iar 
nu a politicianului ieftin) trebuie să aibă întotdeauna, 
generic vorbind, un dublu scop; pe de o parte de a 
valorifica binele cuprins într-o realitatea dată, iar pe 
de altă parte de a remedia răul din ea (căci realitate 
perfectă nu există în istorie). Calea urmată de licheaua 
politicianistă constă, dimpotrivă, în mistificarea 
tendențioasă a realităților date, fără nici o preocupare 
pentru îmbunătăţirea lor efectivă. Dacă omul politic 
autentic îşi propune să modeleze realitatea în sens 
pozitiv, înfruntîndu-i curajos imperfecțiunile, 
politicianistul nu-şi propune decit s-o exploateze în 
propriul său interes, nedîndu-se înapoi, la nevoie, s-o 
şi înzorzoneze, în chip demagogic, cu perfecțiuni 
imaginare. 

Lumea românească de azi are bunăoară 
realitățile ei specifice, provenite, în cea mai mare 
măsură, dintr-o degradare a factorului uman în cei 45 
de ani de barbarie comunistă. Trecuţi prin teascurile 
istoriei contemporane, românii de azi nu mai sînt, 
calitativ vorbind, totuna cu românii de ieri şi- ne place 
să credem - nici cu românii de mîine, de la care mai 
nădăjduim împlinirea destinului nostru naţional. Prin 
urmare, ceea ce constituie în prezent '“poporul român” 
nu trebuie confundat cu ceea ce înseamnă în eternitate 
“neamul românesc”, Pentru depășirea acestui impas 

istoric factorii cei mai conştienţi ai comunității 
naționale, oricît de puţini ar fi, trebuie să lucreze în 
sens modelator, pe o linie de continuitate firească, cu 
valorile incontestabile ale trecutului, dar necruțători 
față de răutățile prezentului, oricît de dureroasă ar fi 





PUNCTE CARDINALE 


recunoaşterea acestora. Fatală existenţei naționale nu 
va fi atit cutare insuficiență de moment, cît iresponsabila 
instalare în... suficiență! Un organism bolnav se poate 
însănătoşi, dacă boala lui este identificată şi tratată în 


mod corespunzător. Dar va muri sigur, după o mai . 


lungă sau mai scurtă agonie. dacă-şi va ignora. dintr-un 


motiv sau altul. boala de care suferă. Cineva este liber 


să-şi ignore propriile maladii, jucîndu-se cu destinul 


său personal, dar nu-i este permis nimănui să se joace . 


cu destinul unei naţiuni. 
Aşadar cu naționalismul (care nu-i decit 


PENTRU DREAPTA 
ÎNTEMEIERE 
A NATIONALISMULUI 


formula cea mai firească de conservare a fiinţei şi 
geniului național) nu e de joacă. De aceea el va trebui 
apărat cu străşnicie atit împotriva vrăjmaşilor din afară, 
precum şi împotriva celor dinlăuntru (a ticăloşilor..a 
imbecililor. a adormiților, iar uneori şi a *mucoşilor” 
care umblă să se radă înainte de-a le creşte barba!). 

Un lucru rămîne cert; ascunderea după deget 
nu poate fi o soluție de viață naţională. Un popor nu 
trebuie în-cîntat cu amăgiri deşarte asupra lui însuşi. ci 
trebuie necontenit des-cîntat. spre a-l lecui de tot ce îl 
sluțeşte; adevărații naţionalişti nu sînt ”fermecătorii”, 
ci “desfermecătorii” neamului lor. după pilda supremă 
a lui lisus Hristos (“Neam păcătos!”, le strigă El 
necontenit evreilor, cu frățească iubire). 

Petre Ţuţea se rostea asupra neamului său 
văzut în perspectiva globală a istoriei, adică de cînd s- 
a născut sub semnul Crucii lui Hristos şi pînă cînd va 
veni la marea judecată a lui Dumnezeu. Această entitate, 
depăşind ameţitor prezentul, atît înapoi cît şi înainte, 
căuta el s-o apere de hula ce, din neînțelegere. ar putea- 
o pingări. Şi. într-adevăr, ar fi o nedreptate strigătoare 
la cer să judeci eternitatea prin mizeria clipei! El a 
încercat să redea lumii româneşti de astăzi, putrede şi 
piticite, conştiinţa măreției care a precedat-o şi care, 
poate, o va urma. Mîndria de a fi român trebuie să 
dăinuie întreagă, peste rătăcirile prezentului. ca o 
liturghie a trecutului eroic şi ca un temei al primenirilor 
viitoare. În numele acestui gînd, Petre Ţuţea şi-a îngăduit 
uneori să exagereze puţin (sau să omită anumite 
preciziuni) de la înălțimea spiritului său. Dar adevăratul 
ucenic trebuie să ştie a deosebi tilcul unei idei de straiul 
retoric în care ea se poate îmbrăca. Şi Hristos ne 
îndeamnă: “Fiţi, dar, voi desăvirşiţi, precum Tatăl 
vostru ceresc desăvârşit este!”, dar nici un creştin 


„autentic nu va scoate de aici încheierea că omul poate 
„atinge întocmai desăvirşirea lui Dumnezeu! 


Poate că pentru a preveni confuziile în privința 
aceasta, cel mai limpede îndreptar rămîne tot acea 
pagină a lui Corneliu Codreanu în care el vorbea despre 
“linia neamului”, făcînd distincţia necesară între “neam” 
şi “popor”, două entităţi solidare, dar inconfundabile. 
Neamul este comunitatea etnică privită în perspectivă 
diacronică; el înseamnă, cum arăta şi Nichifor Crainic, 
comunitatea în eternitate a morților, a viilor şi a celor ce 
urmează a se naşte, aparținînd aceleiaşi limbi, aceluiaşi 






lucrători în țarina Iubirii Sale. 






hârtiei, tiparului şi taxelor poştale. 





Împărtăşim cu cititorii şi colaboratorii noştri bucuria Sfintei Învieri şi-L 
rugăm pe Domnul Dumnezeul nostru lisus Hristos să ne facă împreună- - 


Puncte Cardinale - Colegiul redacţional. ] 


Începând din luna aceasta, suntem nevoiţi să ridicăm prețul revistei la 300 de /ei exemplarul, 
aliniindu-ne costurilor curente. Abonamentele din țară pentru trimestrul al doilea (aprilie-iunie) rămân la 
preţul anunţat anterior (750); abia din trimestrul al treilea abonamentele vor fi contractate la noul pre (1100 
lei, incluzând şi cheltuielile de expediţie). În continuare, în țară, nu se fac decât abonamente trimestriale. În 
ciuda creşterii exorbitante a tarifelor poştale pentru străinătate, prețul abonamentelor externe rămâne 
deocamdată neschimbat. Îi rugăm însă încă o dată pe cei ce primesc revista, să urgenteze plata cuvenită (pe 
calea indicată în Nr.3/39), ajutându-ne să traversăm şi această nouă perioadă dificilă, ca urmare a scumpirii 





pămînt şi aceluiaşi sînge: altfel spus, neamul este o 
realitate metafizică, cuprinzînd tot şirul generaţiilor, 
de la etnogenezăşi pină la Judecata din urmă. Poporul 
nu este decît comunitatea etnică privită în perspectivă 
sincronică. ipostaza actualizată şi trecătoare a 
neamului. alcătuită din masa indivizilor de un sînge şi 
de o limbă ce fac umbră pămîntului la un moment dat. 
Există o linie a neamului ce străbate ca un fir roşu 
istoria; orice popor trăitor la un moment dat este dator 
să se țină cît mai aproape de această linie a neamului, 
care este însăşi formula veşniciei lui. Fiecare generaţie 








trebuie să-şi asume eroic şi creator existenţa, 
continuînd tradiţia şi îmbogăţind-o necontenit, 
valorificînd-o în lumina actualităţii şi încredințind-o 
nepervertită generaţiilor următoare. Sîntepoci în care 
popoarele se învrednicesc mai mult şi epoci în care se 
învrednicesc mai puţin. Intr-o generație se poate 
întîmpla ca numai o minoritate să meargă nesmintit 
pe linia neamului. Aceea va constitui atunci elifa 
mesianică a acelui neam. adevăratul cheag al vieții 
naționale. Masele rătăcite, oricît de numeroase, se 
cheltuie în neant. În schimb elitele, oricît de reduse. 
rămîn să mărturisească, ele fiind cu adevărat 
“reprezentative” în faţa istoriei şi în fața lui Dumnezeu. 
Măreţia unui neam se măsoară prin calitatea 
generaţiilor lui succesive. “Reprezentativitatea” ține 
de calitate. iar nu de cantitate (cum crede actuala 
putere). Un popor este mare atunci cînd reuşeşte să se 
apropie cu cît mai mulți dintre ai săi de linia neamului. 
Şi este o ruşine a istoriei cînd el rămîne legat de 
această linie doar printr-o minoritate răstignită pe 
crucea nevredniciei generale, cum se întîmplă de o 
jumătate de veac în lumea noastră românească. Istoria 
numără şi cazuri de popoare degenerate, care au frînt 
istoriceşte linia neamului lor. Să nădăjduim că 
“poporul român” de astăzi nu va ajunge pînă acolo 
încît să scoată din istorie **neamul românesc”! 
Sîntem datori să ne mărturisim mîndria de 
români în numele neamului care ne transcende. Pe 
temeiul acesta trebuie să se aşeze orice naționalism 
autentic. lar dacă eu, naţionalistul, cert poporul român, 
îl cert în numele neamului românesc. Şi dacă sînt gata 
să-mi duc naționalismul pînă la jertfă, n-o fac atît de 
hatirul contemporanilor mei, cît pentru că am de dat 
socoteală înaintea lui Dumnezeu, înaintea morților 
mei şi înaintea urmaşilor care mă vor judeca. Cît 
despre nevrednicia contemporanilor mei. nu voi 
dispera de ea, dar nici nu le-o voi trece cu vederea. Eu 
nu judec veşnicia prin clipă, dar judec clipa prin 
veşnicie. Aceasta este “lupta cea bună” a oricărui 
naționalism autentic şi în sensul acesta trebuie înțeles 
Şi românismul testamentar al lui Petre Ţuţea. În ce ne 
priveşte, nu sîntem decit nişte bieţi “epigoni” şi poate 
că numai dacă vom avea tăria s-o recunoaştem cu 
amară luciditate Dumnezeu se va îndura şi va trimite 
miine printre noi un al doilea Eminescu... 















REDACŢIA 












































PROFILURI 


FUNCTIE CARDINALE Mai '94 NR.5/41 PAG.3 


RAZVAN 
de i CODRESCU 






ARE am PN 











BLAGO —- SLOVIE 


De n-ai sta proptit în datini 
mi-e c-ai prinde să te clatini 
ŞI că vintul te-ar culcare 
prin țărîni dintr-o suflare. 
Dar aşa, de cînd te ştiu, 

nu ţi-e mult, nu ţi-e tirziu, 
iară sus, pe fruntea ta, 
mlădietă a cânta, 


să măiastra fără lea — ADUSEI Maiestăți a ţăranului român 


Şi se uită peste sat, 
peste codru, peste vale, 
peste zariştile tale, 

pină hăt, pe unde nu-i 
făr” de slava cea dintii... 


EXTAZ 


Eu sînt tu şi tu eşti eu... 
Tu gindeşti cu gîndul meu 
şi eu văd cu ochii tăi, 

dar de-a valma pe-amîndoi 
ne visează singur EI, 

Cel de-a pururea la fel, 
dincolo de ochi şi gind. 
nelumină luminînd - 
întreită trecere 

fără de petrecere, 

taina lumii geamănă, 
chipul ce se-aseamănă... 


7 


SUFLETE CU VĂI 
ADINCIE 3 


Suflete cu văi adinci, 

te-aş umbla întreg, pe brînci, 

de din dalbe zori de zi 

pînă seara la chindii 

şi prin naltă iarba ta 

de cu noapte m-aş culca 

şi m-aş spune ție-ntreg 

cum mă cem şi nu m-aleg, . 

cum mă-mblat şi nu mă dor, 

cum aş vrea să nu mai mor, 

eu - nemernicul, eu - lutul, 
__nestrunitul, nelăutul... 


AMAR DE CÎNTEC 


Neam al meu cu patimi stinse, 
care boală mi te-nvinse, 

de-ai ajuns, smerit sub chingă, 
cîinii lumii să te lingă? 
Neamule, iubitule, 
nemaiodihnitule, 

vămile, pustiile 

te-au cerut cu miile... 

Ce-a rămas din slava ta? 
Numai dorul ce se va 

şi măiastra graiului, 

naltă-n gura raiului... 





DRAGOSTILE 


Dragostile, ce mi-s ele? 
Patimi dulci şi temenele... 
Numai una-i timosită, 
n-are vierme de ispită, 
dar aceea-i cruce greauă: 


ca s-o porți îţi trebui steauă... 


NU-MI VA FI IERTAT 


NICICÎND... 


Nu-mi va fi iertat nicicînd 
lutul trudnic şi flămînd, 

că pe grui de veac păgîn 
ca pe-o gadină mi-l mîn, 
pe la ceas de duh uitat, 

în cea vale cu păcat, 
unde-asară mi te-am smult 
din departe, din demult... 


DES-TĂINUIRE 


Eu țîşnisem dintre stele, 

tu - din noaptea frunţii mele. 
Eu eram lumină lină, 

tu - lumină din lumină, 

pînă cînd, la țărm de vis, 
faptul zilei ne-a ucis 

şi ne-a tras din sînuri sfinte 
într-o bortă de cuvinte... 


DOINĂ DE JALE 


Foaie verde bob năut, 
ieşi jalea la păscut; 

dar nu paşte-n cîmp afară, 
ci la noi pe ulicioară, 
nici nu paşte la mohor, 
ci la inime cu dor... 
Frică ţi-i, pe un'te duci, 
c-a ieşi după uluci; 

frică ți-i, pe unde şezi, 
că te paşte şi n-o vezi! 
De cu ziuă, prin grădini, 
lasă jalea mărăcini; 

iară noaptea, prin odăi, 
lasă ochi de cucuvăi... 


E) 


i PE ai - 2 : 
> aaa TNI pie ronet 





PS za iasi versuri 


—— 


PREA E, BAT-O, 
LUNGĂ CALE... 


Ceas cu ceas şi dor cu dor, 
slavă urc, slavă cobor; 

prea mi-s vreme, prea mi-s trup, 
prea mă fring şi prea mă rup 

Şi mi-e teamă c-am să pier 

pe drumeagul către cer, 

că prea-i, bat-o, lungă cale 
pîn' la raiurile Tale 

şi-a-nceput în mine, Doamne, 
să se-nsere, să se-ntoamne... 


COLIND DE PASĂRE 


MATASTRA 
Cintă-mi, pasăre măiastră, 
lerui ler alerui ler 

viers de inimă albastră 

la un țărmure de cer. 


Că pribeag oi fi ca mine, 
lerui ler alerui ler 

cu genunchele bătripe 

şi cu sufletul stingher. 


M-oi petrece, dalb de mine, 
lerui ler alerui ler 

în lucoarea lunii pline, 
unde graiurile pier... 


Numai tu cînta-vei iară 
lerui ler alerui ler 
viers de inimă amară 
lutului bolnav de cer... 


ÎN RĂDVANUL CU TREI 


În rădvanul cu trei cai 
merge sufletul la rai, 

în rădvanul aurit 

cu trei cai din răsărit... 
Nu le trebui vizitiu, 
doar jăratec din pustiu; 
nu le trebui drum bătut, 
doar văzduhuri peste lut; 
nu le trebui grajd gătit, 
doar lumină de zenit, 

să le scapere cununa - 
una-n trei şi trei în una... 


CÎNTEC DE ZIORI 


Scuturînd de pe sandale 
pulberea iubirii tale, 

mă voi duce, duce-voi 

la mireasa mea de-apoi, 
singurel pe-un drum de seară, 
cu o candelă de ceară, 

printre plopi cu frunza rară 

şi răchită gălbioară, 

pe sub stele-logostele, 

pîn'la tîlcurile mele, 

peste crucea munţilor, 

la mai marea nunților... , 





Cr i a a i RR a a a i i 


PAG. 4 NR. 5/41 Mai '94 


Căderile nu au fost toate la fel. Unii au căzut rostogolindu-se, alții au alunecat lin pe pantă în jos acceptând calculat, pentru a supraviețui, compri omisul, 


PUNCTE CARDINALE 


iar alții, (cei mai 4 


4 mulți) au căzut firesc, omeneşie, lepădându-se de trecut şi de crezul lor așa precum Petru s-a lepădat, în moment de cumpănă, de învățătorul lui. Unii (puţini la număr), căzând s- 


p au și ticăloşit, dar cei mai mulți au rămas, totuşi, oameni și, ca şi Petru, s-au căit pentru omeneasca lor slăbiciune şi, prin viaţa pe care au dus-o mai apoi, şi-au râscu 


mpăral căderea. i 


a : e . d - i n B i 3 a. a » «N. vrea să 
4 Imi spunea atunci, în acel timp de cumplită urgie, cu o infinită tristețe în glas, un prieten care fusese un luptător de nădejde dar care până la urmă ceduse Ş SĂ ia 
pi hiecat greşit. Atât mi-a fost menirea. Sunt. nu înfrânt. ci terminat. Nu mai pot lupta pentru o cauză pe care. deşi nu o cred pierdută. simi câ nu o mai pot sluji. Sunt sigur câ su răi ul | 
= de Darte : im 
acternitatis dreptatea e de pantea noastră, dar nu pot să nu constal că. în acest ceas al istoriei. nu lumina ci bezna-i mai mare. Pentru moment se pare că râul a triumfat. Cel puţin pentru ump 


nostru. S-ar putea ca cei ce ne vor urma să fie mai vrednici 


şi mai norocoşi decât noi. În ultimul Limp îmi vin tot mai des în minte. ca o mustrare. versurile lui Gyr din 


Balada codrului fără 


P haiduc: -Fic codrule s-ai pante/De-un haiduc cum n-am fost cu” Fie ca țărâna să aibă parte de luptători mai destoinici decât noi care să risipească bezna şi să facă să triumfe lumina. Dipao taină 4 


1 că aşa va fi câci temelia acestei viitoare resurecţii am pus-o noi. Cu toate înfrângerile şi neputințele noastre. noi vom fi rădăcinile viitorului arbore de lumină. 
4 „Cu toate că suna ca 0 justificare, această “disertaţie” a prietenului meu a făcut să mă clatin, dar a avut şi darul să mă facă să înţeleg un lucru pe cari E ara: ebu 
4 şi cei care, din diferite rațiuni, sunt tentaţi să ne judece pentru neimplinirile noastre. Am înţeles, şi ar trebui să înțeleagă şi “vitejii” care au stal pe de lături şi care a 


piatra, că noi, cei care am trăit acele cumplite monstruozităţi, nu am Jost supraoameni. Am fost oameni ca toți ceilalţi, noi am fo 


j să-l înțeleagă i 
i 


cum aruncă cu 
st robii unei credințe”. pe care am slujit-o fiecare 


până la capătul puterilor noastre. Şi dacă ajunși în situaţie limită mulţi dintre noi, forțați fiind, s-au dezis de trecul şi au “scuipat” pe ceea ce altădată au adorat, acesi lucru Et, 
| dezonorează pe ei ci pe călăii lor, tot aşa după cum nu-i dezonorează pe unii dintre cei trecuţi prin Piteşti faptul că sub tortură continuă au fost forțați să-şi mănânce propria scarn 4 


| Şi unora şi altora li se anulase în prealabil voința. lată de ce, cei care am trecui pe acolo, avem datoria să depunem mărturie. - i 


e de ete e aci 


Am amintit cu altă ocazie că printre măsurile 
luate de colonelul Crăciun, la începutul anului 1963, pentru 
a intensifica şi mări randamentul “muncii” de reeducare a 
fost şi scoaterea în fabrică a unui lot de circa 200 de 
deținuți. Dacă până atunci scoaterea la muncă era considerată 
O favoare făcută celor ce acceptasetă reeducarea, de data 
aceasta nu s-a mai ținut cont de acest criteriu, majoritatea 
componenților lotului respectiv constituind-o cei care, 
într-un fel sau altul, eram “refractari” acestei “nobile” 
acțiuni. Trebuie să menţionez faptul că printre noi nu era 
nici o personalitate mai proeminentă care prin poziţia sa ar 
fi putut să pericliteze “sănătatea” celor de aici. Toţi eram 
simpli “pioni” pe această tablă de şah şi se considera că, 
mai curând sau mai târziu, cu oarecare insistență, vom 
putea fi îngenunchiaţi. La început nu prea am înţeles rostul 
acestei mişcări, însă curând unii dintre noi ne-am dumirit, 
căci fabrica s-a dovedit a fi, aşa cum am mai spus-o deja, 
o adevărată groapă cu lei. Toţi cei pe care i-am găsit aici 
erau sau reeducaţi deja, sau în curs de reeducare şi toți 
aşteptau cu sufletul la gură eliberarea. Tuturor însă |i se 
inculcase ideea că eliberarea lor întârzia din cauza rioastră, 
a celor ce “făceam pe grozavii”. Din aceste motive, pentru 
mine cel puţin, perioada care a urmat a fost cea mai 
frământată perioadă din destul de mulții mei ani de detenţie. 
Poate doar numai în timpul anchetei să mai fi fost atât de 
zbuciumat sufletește. Pentru mine scoaterea din celulă a 


Nu poți respecta “canoanele ” unei recenzii când scrii 
despre o carte cum e cea a lui Victor Isac, Marius - o jertfă a 
conştiinţei. Aşadar. oricât ar fi de impropriu. incep recenzia cu 
câteva ... amintiri. Încerc să nu mă pierd în labirintul memoriei, 
trecând peste faptul că-l cunosc pe autorul acestei cărți - a cărui 
probitate morală. e mai presus de orice indoială-menţionând 
doarcă “subiectul” cărţii sale a făcut vălvă înjudeţul Hunedoara 

La începutul lunii mai 1985, m-am reintors acasă. pe 
meleagurile hunedorene, după o absenţă de câteva săptămâni. 
Toate cunoştinţele au ținut să mă informeze despre moartea 
unicului copil al renumitului doctor Neagoe. de la Spitalul din 
Simeria. Înmormântarea avusese loc cu câteva zile în urmă şi 
impresionase puternic pe participanţi; despre ea se vorbea peste 
tot. Reţin că multora li s-a părut moartea fiului doctorului 
Neagoe, Marius, suspectă incă de pe atunci. Tinerii care-l 
cunoşteau mai bine pe Marius, student în anul V la Facultatea de 
Medicină din Cluj, nu puteau accepta varianta unei sinucideri. 
Cei care cunoşteau “trecutul” tatălui discutau cu un anumit 
“cifru” al prudenței cauzele unei posibile crime. O părere 
unanimă plana peste aceste comentarii: adevărul a fost 
inmormântat odată cu acest tânăr ce avea doar 24 de ani şi care, 
desigur, “nu credea să-nveje a muri vreodată ”. 

Cartea lui Victor Isac contrazice această părere. 
Adevărul nu stă totuşi îngropat. Durerea unei familii care şi-a 
pierdut singurul copil, chiar dacă n-a fost diminuată, ci amplificată 
de scurgerea timpului, poate rămâne un simplu “fapt divers”, 
dar cauzele acestei pierderi devin istorie. Istoria, chiar dacă nu 
face dreptate, restabilește adevărul. Cartea lui Victor Isac 
propune o asemenea restabilire şi nu intâmplător prefața cărții 
sale are ca molto cuvintele lui Mircea Florian: “Dorim adevărul, 
nu izbânda unei convingeri personale”. 

Autorul precizează mai întăi faptele “brute”: Marius 
Neagoe pleacă in 30 aprilie 1985 dintr-un cămin studențesc din 
Cluj spre casa părintească, la Simeria (jud Hunedoara), pentru 
a sărbători o aniversare în familie, dar nu ajunge. Părinţii, 
intraţi în alertă, află că tânărul plecase de la căminul studenţesc 
din Cluj. iar de la Câmpia Turzii află că '“'un tânăr călcat de 


“IX, Fabrica sau groapa cu lei 


fost ca o scoatere din tranșee şi expunere în câmp deschis 
sub tirul nemilos al inamicului. În celulă, când eram izolat 
singur mai ales, eram, parcă, mai puţin vulnerabil. Nefiind 
o persoană importantă, uneori eram chiar neglijat. În afară 
de regimul sever (foame, frig, mizerie) care mi se aplica şi 
mie ca tuturor celorlalți care erau în situaţia mea, regim cu 
care însă mă obişnuisem, nu mi se dădea prea mare 
importanță. Rareori (la două sau uneori chiar la trei săptămâni 
odată) eram scos, fie la club unde trebuia să asist câteva ore 
la circul de acolo, fie la “prelucrarea” câte unui ofiţer politic 
care se străduia, uneori cu duhul blândeţii, alteori cu 
ameninţări, să mă lămurească. Odată întors în celulă însă, 
aveam destul timp să mă reculeg şi să mă pregătesc pentru 
o nouă confruntare. In fabrică, din acest punct de vedere, 
situaţia era total diferită. Aici nu aveam nici un moment de 
respiro. Eram în permanentă alertă. Fiecare dintre noi, cei 
nou veniţi, aveam printre cei de aici prieteni sau cunoscuţi 
care încercau, unii bine intenţionaţi, alţii dintr-un soi de 
invidie, să ne convingă să acceptăm reeducarea, căci altă 
cale de urmat nu există. Era ca picătura chinezească. La 
locul de muncă, colegii de echipă te “prelucrau””, seara, la 
şedinţele de lucru ale cluburilor de reeducare, colegii de 
club te bombardau cu întrebări, una mai incomodă decât alta 
şi te somau să iei cuvântul pentru a-ţi fixa poziţia față de 
regim şi față de acțiunea de reeducare, iar în puținul timp 
liber pe care îl aveai erai în permanență însoţit de cineva 


Pe N 


I Ex ossibus ultor | 


SE E a O ED E OS RD a oa 
-—— === =SS=S== 
tren ''se găsea la morga spitalului. Era Maruis. Cuma ajuns acolo 
la vreo 12 Km de Câmpia Turzii nu se ştia, dar lucrătorii miliției 
feroviare au ajuns repede la concluzia că s-a sinucis. Miliţienii 
susțincă s-a aruncat in fața trenului, dar mecanicul de locomotivă, 
regretând că n-a putut evita decesul unui tânăr. susține, în pofida 
“sugestiilor” care i se fac, că “victima era culcată pe linia ferată 
şi nua sărit infața trenului ”. Declaraţia nu-l favorizează dar omul 
a avut curajul să spună adevărul. . 
Victor Isac stăruie asupra profilului spiritual al lui 
Marius, educa! creştineşte, echilibrat şi cu dragoste de viaţă, încât 
varianta “sinuciderii” se exclude de la sine. Părea mai plauzibilă 
varianta că a fost atacat pentru a fi jefuit, dar, la fel de falsă, ea 
nu s-a “folosit”. 
Cartea subliniază diversele “vicii "ale anchetei, acestui 
caz, mai ales pe cele imputabile medicului legist. Anchetatorii au 
făcut “greşeala” de a-i ingădui tatălui victimei, medic chirurg 
intr-un spital feroviar, având experienţă de ani de zile în accidente 
de cale ferată, să asiste la autopsie. Dr. Neagoe şi-a putut da seama 
că fiul lui a fost omorât şi pus pe calea ferată. . ca să-l taie trenul 
Partea cea mai interesantă a cărții este cea care se 
referă la cauzele crimei şi, de ce nu, la implicaţiile ei istorice. 
Lui Marius, studeni cu rezultate foarte bune, i se ceruse, 
nu cu mult inaintea “accidentului ”, să se inscrie în P.C.R dar el 
refuzase. Era un opozani politic recunoscut printre colegi şi Victor 
Isac menţionează mărturisirile unora dintre ei despre atitudinea 
de repudiere a comunismului, afişată constant de acest tânăr. 
S-a manifestat totuşi, intotdeauna cu prudenţă, mai ales că după 
apariția unei lucrări istorice in care Valer Neagoe era menţionat 
ca fost legionar, a avut o discuţie cu tatăl său şi apreciindu-i 


trecutul l-a asigurat că va fi prudent. S-ar fi putut să nu fi fost insă 


care-ţi ținea câte o prelegere pe aceeaşi temă. 

Umbra mea din timpul libera fost în acea perioadă 
poetul Ion Caraion pe care îl cunoscusem cu ani în urmă la 
Jilava şi cu care mă împrietenisem în oarecare măsură. lon 
Caraion era o persoană foarte controversată. Suporta 
extraordinar de greu închisoarea şi ar fi fost în stare să facă 
orice compiomis pentru a se elibera. De altfel, a şi făcut 
destule. Era bolnăvicios, suferea de stomac pare-mi-se, 
dar în mare măsură era şi ipohondru. Ceea ce m-a frapat la 
el era posibilitatea lui sufletească de a fi, cu aceeaşi 
persoană, sfătos şi cald chiar, în relaţiile particulare şi 
caustic şi rău în şedinţele publice. Cu mine s-a purtat în 
general corect şi am avut totdeauna impresia că, nu ştiu din 
ce motive, a încercat să mă cruţe, evitând să mă demaşte în 
şedinţele de reeducare deci îmi cunoştea părerile despre tot 
ceea ce se întâmpla acolo, din discuţiile pe care le aveam 
cu el în particular, deşi el avea în clubul respectiv un fel de 
rol de acuzator public. 

Dar aceasta nu era tot. În fabrică, administraţia 
închisorii dispunea şi de alte mijloace prin care putea să te 
facă să te simți aici, dacă nu erai “ascultător”, ca într-o 
veritabilă groapă cu lei. Dar despre aceste mijloace cu altă 
ocazie. (va urma) 


DEMOSTENE ANDRONESCU 


chiar atât de prudent încât să rămână “nedepistal de vigilenţa” 
Securităţii. Mărturisirea unui coleg Alexandru Viciu din Deva 
(făcută publică de mama acestuia în revista NU nr 76'1992) 
lasă să se înțeleagă că Marius conducea o organizaţie 
anticomunistă... 

Trebuie să ne dea de gândit că acest fost coleg al lui 
Marius, după trei ani de la “accident”. vine la familia dr Neagoe 
pentru a spune că Marius a fost răpit din stradă de către o 
maşină “'Aro''a Securităţii, chiar în seara zilei când se indrepta 
spre gară pentru a ajunge la Simeria. Acest (probabil) singur 
martor ocular a fost şi el victima unui “accident ”, fiind călcat 
de o maşină! 

La trecutul onorabil al doctorului Neagoe, Victor 
Isac face câteva referiri, dar ceea ce poate constitui o altă cauză 
a omorării fiului său e o faptă mai apropiată: in august 1979. 
Valer Neagoe este chemat prin Securitate, să se prezinte în fața 
unei comisii ce ancheta cazul preotului Viorel Trifa. (fostul 
episcop ortodox Valerian, din S.U A. ) 

Infața a trei americani şi atreiromâni, Valer Neagoe 
dă referinţe bune despre fostul său coleg şi camarad. Acuzat de 
antisemitism, Viorel Trifa considera, de fapt, “antisemitismul 
drept o absurditate” şi depoziția medicului din Simeria a 
nemulțumit vădit comisia americană şi “mafia internaţională ” 
încât nu-i exclus ca ea să fie “'autoarea morală a crimei”. 


a 


In 1985 se mai produceau crime politice, ele n-au 
incetat, aşadar, în 1964 cum pretindeau unii. 

Americanii veniseră aşadar mai târziu,după ce 

fuseseră aşteptaţi prin 1946-1950, şi-au găsit colaboratori de 
nădejde, după cum se vede... 
Ca şi Gheorghe Ursu, Marius Neagoe a fost, cum bine 
îl defineşte Victor Isac, ''o jerifă a conştiinţei româneşti şi 
creştine"; de aceea, mormântul său (ca şi mormintele atâtor 
altor victime ale comunismului, Ştiule şi neştiute) nu aparține 
doar unei familii nefericite, ci ISTORIEI. Dar ex ossibus ultor: 
din oasele acestea se vor naşte, în chip tainic, “'răzbunătorii”" 
de mâine ai Neamului Românesc. 


Silviu GUGA 














pp” | 


EUGEN 


"IONESCU 


Vestea plecării dintre noi a lui 
Eugen lonescu, pe care ziarele au adus-o în 
limbajul lor oficial acum câteva zile. m-a 
lovit. Un scriitor ale cărui gânduri le-am 
cui! ani de-a rândul, de la care am îmvăţa! 
mult. care ne-a ajutat să înţelegem lumea şi 
pe noi înşine, este o prezență mai apropiată 
chiar decăl aceea a multor oameni cu care 
ne întâlnim în fiecare zi 

Am retrăit dintr-o dată anii când, 
studentă a Universităţii din Bucureşti, îi 
cileam cu recunoştinţă operele, ale căror 
titluri nu puteau fi spuse cu voce tare. Eugen 
Ionescu vorbea în numele nostru al tuturora, 
martor îndurerat al suferințelor noastre 
Vorbea ca lumea să ştie 

Și inainte de generaţia mea, Eugen 
lonescu a consttuil un reper, 0 voce a 
conşliinței care a rostit tot adevărul, până la 
capăl 

Din amintirile lui Nicolae 
Steinhardt aflăm că adevăratul public al lui 
Ionescu s-a aflat în închisorile noastre 

“Povestesc din  lonescu 
Cântăreaţa cheală, Jacques ori supunerea, 
Scaunele, Lecţia, Amedeu ori cum să te 
descotoroseşti de belea, Victimele datoriei, 
Rinocerii (...). După cum e firesc, stărui 
asupra Victimelor datoriei, care este 
istorisirea unei anchete. Tinerii ascultă 
fermecaţi, ba şi ceilalți sunt prinşi. De multe 
uri. tre Zidurile vechi ule Jilnei. Aiudului 

şi Gherlei, un eterogen şi neaşteptat public 
inzeghe uplaudă piesa aceasta u lui lonescu 
mui abitir - probabil - decât publicul (în 
huine de seară? ?) de la teatrul La Huchette ” 
(Jurnalul Fericirii). 

* 

Ce aducea lonescu în operele sale? 
“Teroarea istoriei, cum o numea prietenul 
său de o viaţă, Mircea Eliade, suferința pe 
careo ştiaşicucare se identifica în întregime. 
Teatrul şi formidabilele sale eseuri au spus 
toi ce este de spus despre comunism. Faptele 
aşa cum au fost: ancheta şi distrugerea 
omului până la punctul unde nu se mai ştie 
diferenţa între călău şi victimă (Victimele 
datoriei); reeducarea ce loveşte în trupul şi 
sufletul omului răpindu-i credința şi 
comvingerile (scena iadului din Setea şi 
foamea); beţia sângelui justificată de clişeele 
utopice (Acest formidabil bordel!); omul 
care devine ne-om, bruta fără grai într-o 
posesie colectivă (Rinocerii). Fapirele 
trebuiau arătate concrel, în întreaga lor 
goliciune, spunea lonescu în Antidotes, 
aceste fapte pe care nimeni nu vrea să le 
vadă în faţă, atâta timp cât cuţitele nu sunt 
direct îndreptate împotriva sa. 

Teatrul lui lonescu a dezvăluit 
mereu confruntarea cu răul, cu veacul, cu 
acest secol, care în mod special poartă, 
după vorba lui, pecetea demonicului (“Nu 
poți înţelege nimic din istorie şi în special 
din istoria actuală fără demonologie ” - Un 
homme en question), şi dezvăluindu-l a 
exprimat o nemărginită milă. “Mie ca 
scriitor, nenorocirea universală îmi aparține 
personal, intim” (Antidotes). Steinhardt 
spunea pe bună dreptate că unul din marile 
merite ale lui Eugen lonescu este de a fi 
arătat că mila este un sentiment cu adevărat 
bărbătesc. 

Puţini oameni în limpul nostru au 
avut curajul şi dărzenia lui Eugen Ionescu, 
curajul de a lupta, de unul singur aproape, 
împotriva timpului său, într-un Occident 


PUNCTE CARDINALE 


bântuit de marxism, curajul de a se împotrivi 
ideologiei, care "îl împiedecă pe om să 
gândească”. Curajul de a fi pe deplin fidel sie 
ÎNSUŞI 

Ada interioară aoperelor lui lonescu 
este religioasă, şi de aceea etică. Omul de- 
Spiritualizat şi politizat, spunea el în Un 
homme en question “nu are oroare de rău”. 
Numai o privire Spirituală descoperă răul, 
numai Simţul spiritual ne dă datoria: “A trăi 
dincolo de bine şi rău, a privi un lucru dincolo 
de bine şi rău, aşa cum o voia Nietzsche, nu 
este cu pulință  (Antidotes) 

Și mai mult încă: lonescu a arătat în 
teatrul său (de la Rinocerii la Macbeth) că 
binele şi răul au valoare ontologică. În afara 
eticului, omul nu mai este om. Căderea de pe 
planul spiritual şi etic este o mutație 
ontologică 

x 

Cu toate că lonescu este cunoscut 
drept creatorul “teatrului absurdului”, 
această expresie nu explică nici pe departe 
esența artei sale. Ionescu nu îşi numea teatrul 
un teatru al “absurdului”, ci un “teatru de 
avant-gardă” sau "noul teatru” - un teatru 
care se impotriveşte timpului, aduce mărturie 
asupra timpului, şi vede dincolo de timp, 
“trans-iStoric ”, condiția umană în suferinţa 
păcatului, angoasa răului şi a mortalităţii. 

Arătând lipsa de comunicare intre 
oameni, lonescu apăra conştient comunicarea 
Şi demnitatea limbajului. “Nucred în neputinţa 
de a comunicu(...). Cred că este posibil să 
comunici, în afară de cazul în care 
comunicarea este refuzată dintr-o serie 
întreagă de motive: necinste, lipsă de atenţie, 
pasiune politică” (Entretiens avec Yves 
Bonnefoy). 

Lipsa de comunicare între oameni, 
distrugerea limbajului, pe care a revelat-o 
genial de la Cântăreaţa cheală la Rinocerii 
nu Sunt un dat al condiţiei umane, ci pornesc 
din lenea intelectuală: a vorbi fără a gândi. 
Clişeele, automatismele, frazeologia politică, 












u 
. 
Y. 
_——— 
o . 
i 
» 
—. 


A 7 
dia 


j 
să (E 
PP, "fe a - 
i y A, 
i A i Lă 






T, 


Mironosiţele: femei la mormânt 
Mânăstirea Stavronikita - SFANTUL MUNTE 


2 iiăozneconă 


Monica Papazu 


sloganul sunt manifestările refuzului de a 
gândi şi de.a fi ancorat în realitate. Mai 
«dlâncă însă decât lenea de a gândi este 
gheaţa din suflete. Aceastaeste cuca pierderii 
logos-ului uman. Cum explica el: personajele 
din Cântăreața cheală au pierdut capacitatea 
de a vorbi, “pentrucă au pierdul capacitatea 
de a gândi". Și au pierdut puterea de a gândi, 
"pentru că nu mai sunt în stare să simtă (să fie 
emoționale) " (Notes et contre-notes). Căci 
gândul şi cuvântul pornesc din inimă 

Nu o “absurditate” generală era 
lema lui lonescu în Cântăreaţa cheală, ci 
lumea pe care omul de azi o construieşte, în 
ESt ca şi în Vest, “colectivismul”, “utopia 
demonică", de unde Dumnezeu este alungat 
şi în care omul şi-a pierdut dimensiunea 
spirituală. 

Din acest unghi de vedere, tema 
teatrului lui lonescu este dezvăluirea 
civilizaţiei despiritualizate, pe care omul 
urmând hybrisul umanismului Renaşterii o 
construieşte pentru sine şi semenii săi. În loc 
de a fi tot mai “spirituală”, civilizaţia a 
devenit tot "mai umană”, uitând “problema 
esențială: problema destinaţiei noastre finale ” 
(Un homme en question). 








* 
Mereu şi mereu a apărat lonescu cauza 


spiritului, a adevăratei culturi purtătoare a 
continuității, adevărului, bunătăţii şi 
comuniunii între oameni. 
Simplu şi profund scria Ionescu: 
"Luteratura îl împiedecă pe om săfie indiferent 
față de om" (Antidotes). 

“Cultura exprimă continuitatea şi 
identitatea noastră multiseculară prin timp şi 
spațiu. (...) Politica îi separă pe oameni, după 
cum nu-i aduce împreună decăt exterior, 

fanatici orbi cot la cot. (...) Cultura şi în 
special arta ne uneşte pe toți în angoasa 
noastră comună, care este singura noastră 
fraternitate gală, fraternitatea în 
comuniunea înoastră existenţială şi 


metafizică” (Un homme en question). 


9 P cete = 
FĂ - 





v 






Mai '94 NR. 5/41 





Acordând artei o valoare 
religioasă, arta “caundrum religios paralel 
cu religia", lonescu spunea că “arta 
întredeschide uşa către viața dincolo de 
viață, dincolo de nimicnicie ", şi ne duce 
“până în pragul misterului”. Până în prag, 
dar nu dincolo de prag. Căci arta nu este 
decăt! o “luminiţă”, nu este adevărata 
“lumină, adevărata “luciditate ", care îi 
aparține doar religiei (Un homme en 
question, Journal en miettes). 

* 

lonescu a fost scriitor din voia şi 
harul lui Dumnezeu. Mircea Eliade înţelesese 
acest lucru foarte bine. Momentul central al 
vieții lui Ionescu a fost întâlnirea cu “lumina 
necreată ", cu lumina harului lui Dumnezeu 
În amintirile lui, în jurnale, în eseuri, în 
piese, mereu şi mereu apare acest momeni - 
Lumina care l-a “orbit”, cândva în prima 
tinerețe, intr-o zi binecuvântată, într-un 
orăşel de provincie din România, lumina 
care l-a “oprit”, certitudine că nu suntem 
singuri şi că moartea a fost învinsă, lumină 
după care a însetat fără încetare, şi pe care, 
după cum spunea el, a vrut să o comunice 
celorlalți. Din lumina harului s-a născut 
opera pe care ne-a lăsat-o. 

Tot ce.a scris lonescu poate fi 
privit cao căutare a Luminii lui Dumnezeu, 
şi ca răspunsul responsabil la această 
lumină. 

Ionescu a fost scriitor în faţa lui 
Dumnezeu: “Că am scris opere - asta 
înseamnă că mi-am făcut datoria. Dacă 
operele mele sunt de mare valoare sau nu - 
nu asta are importanţă " (Notes et contre- 
notes). Şi din această operă, care fără nici 
o îndoială seprezintă una din cele mai 
importante creaţii ale secolului XX, se înalță 
ruga bătrânului scriitor: “Măcar de-am 

făcut o singură operă (sau faptă) după 
placul lui Dumnezeu” (La quete 
intermittente). : 
e 

Ionescu ne-a lăsat un testament. 
Este La quete intermitente (1987), operă 
pe care şi Steinhardia apreciat-o mult. 
Ultim cuvânt, simbol de credinţă, rostit pe 
alocuri direct în română: “Cu moartea pe 
moarte călcând... ” 

Căutarea intermitentă nu este 
literatură, ci dincolo de literatură. Este 
punctul culminant şi încheierea creaţiei şi a 
vieții lui lonescu. Aici s-a împlinit totul. 
Acest zguduitor jurnal de bătrânețe este în 
primul rând o rugăciune, repetarea 
necontenită a numelui lui lisus. Căci acesta 
este adevăratul cuvânt al omului: 
rugăciunea. Cuvântul cutremurat şi plin, 
care duce către plinătatea tăcerii. 

“Mă tem de Dumnezeu. (...) 
Dumnezeu este inaccesibil. Dar accesibil în 
lisus. De aceea, EI, de nenumit, a devenit 
lisus, a luat nume: IISUS”. 

Și pe ultima linie a cărții, în forma 
crucificată a apofătismului ortodox, scrie 
Ionescu: “Prier le Je Ne Sais Qui. J 'espere: 
Jesus-Christ”. 

* 

Un gând m-a izbit zilele acestea: E 
adevărat că lonescu a fost om bun la 
Dumnezeu. Aici, în Occident, este acum 
Paştele. Dumnezeu i-a dăruit lui Eugen 
lonescusăplece către El în lumina fără apus 
a Învierii. 


PT ——7 


"E 


TD... 


Xe 


E 
4 
E. 





O ———— i i d În iii i d i iii i i 
. 


PAG.6 NR. 5/41 Mai '94 


Trăim într-o lume al cărei rost nu pare să fie 
altul decât acela de a fi mereu amăgită. Aşa s-a 
întâmplat probabil tot timpul, din cel mai indepărtat 
trecut, dar abia acum lucrul a devenit insuportabil de 
evident. Niciodată ca astăzi omenirea nu s-a simţit mai 
înşelată, mai minţită. Cu ajutorul monstruoasei gălăgii, 
numită mass-media, mereu crescânda dezorientare 
s-a transformat in năuceală. Lumea umblă de-a dreptul 
bezmetică. Dreapta judecată, bunul sim[, sunt de 
domeniul amintirii. Orice incredere încinevaa dispărut 
Orice credinţă in ceva a incetat. Disperarea a făcul loc 
dezgustului şi acesta, la rându-i, a generat lehamitea, 
cea care astăzi tronează: mare, insipidă, colcăind de 
minciună şi nesimţire, ca socialismul. Nimic nu pare să 
mai aibă vreun rost. Oamenilor le-a obosit sufletul 
de-atăta nedreptate, minciună şi laşitate. 

“a. A murit fericirea, a murit Dumnezeu...” 
se mai aude, ca un murmur, versul lui Radu Gyr. Îl 
şoptesc acum nu numai celulele şi temnițele ci şi strada, 
omul de rând, copiii, aflaţi cu toții în marea puşcărie a 
neadevărului. Cum să meargă bine, cum să se-ndrepte 
țara, când e condusă tot de “monstruoasa coaliție ” a 
proştilor cu tâlharii, cei care l-au pus şi îl menţin în 


OBOSE 


frunte pe omul fără nici un Dumnezeu, pe “liber 
cugeltător", adică pe acela pe care românul, ca să 
nu-i spună alfel, îi zice “om fără minte"? 

Când cineva “greşa” cu intenţie, bătrâfiii îl 

apostrofau pe loc: “Nu ţi-e ruşine obrazului?” Dar de 
la o vreme expresia nu se mai intrebuințează. Oamenii 
işi urmăresc interesele şi nu mai au scrupule. Obraz? 
Demnitate? Nici nu mai ştiu ce e aia. Căci să fii şeful 
unui partid de opoziţie, un “intelectual” şi să mergi cu 
Iliescu /lici şi cu anturajul lui în vizită pe alte meridiane 
inseamnă Să nu ai, sau să nu-ţi pese de obraz. Poate 
judec eu la nivel de om de rând, poate nu înțeleg cum 
merg lucrurile în sferele inalte ale politicii, sau o fi o 
fatalitate, un tropism! Allfel cum să-mi explic că, 
asemeni omologilor lor din zoologie, fluturaşii politici 
nurezistă tentaţiei de ase apropia, până lacarbonizarea 
aripilor, de lumina inşelătoare a banului, a puterii? 

Ruşine? Da! E un cuvânt care nu mai trebuie 

folosit. Politicienii cei mari au şi început să-l scoată din 
vocabularul lor. Dl.senator Constantin Ticu 
Dumitrescu, de exemplu, cel care în trecuta legislatură 
numea cele două camere. “un parlament al ruşinii”, 
nu o mai face de când a prins şi domnia-sa un fotoliu în 
instituția mai inainte amintită şi, mai ales, de cand 
masiv contestat s-a reales totuşi preşedinte al AFDPR 
cu ajutorul “discret” dar vizibil al organelor de ordine 
A fost... clasic: “Dacă voi nu mă vreţi voi, eu vă 
vreau!” 

Sigur, nule putem cere preamultpoliticienilor 
noştri, incepători in ale democraţiei. Marii oameni de 
stat, cei care în secolul nostru au realizat până acum 
două războaie mondiale, cu milioane de morți şi cu sute 
de milioane de traumatizaţi, au in spatele lor un trecul. 
Aceste personalităţi celebre, pe care le găsim in 
manualele de istorie şi în enciclopedii se dovedesc, pe 
măsură ce acidul timpului spală machiajul, nişte 
persoane să le zicem contestabile, asta pentru că, dacă 
ar fi trăit printre oamenii obişnuiţi nimeni nu i-ar fi 
socotil alifel decăt. ticăloşi, trădători, mincinoşi, ucigași, 
nemernici, au trăit insă sus. 

Iată ce citeam, recent, într-un ziar de mare 
tiraj: “Celebrul premier Winston Churchill era un 
rasist, numindu-i pe negri “maimuțe” şi preconizând 
sterilizarea ca măsură de menţinere a purității rasiale 
a Marii Britanii, afirmă istoricul Andrew Roberts”. 
(România Liberă, nr.1226, 9 april. 1994, p.8). 

Dacă lucrurile stau într-adevăr aşa, dacă 
între “gândirea” fostului premier britanic, campion al 
democrației şi cea a adversarului său, Adolf Hitler, 


prototip al dictatorului, există asemenea similitudini, se 
naşte intrebarea. De ce s-au mai combătut, de ce şi-au 
mai declarat război? Respectiv de ce pe unul l-a 
condamnat istoria iar pe celălalt l-a declarat erou, ba i 
s-a dat şi premiul Nobel? 

Dacă cei doi mari protagonişti ai celui de al 
doilea război mondial gândeau atât de la fel despre 
oameni, inseamnă că declanşarea şi apoi înverşunarea 
războiului s-au datorat altor cauze, neştiute, altor interese 
deloc evocate de cei doi în lupta lor directă, purtată pe 
calea undelor. Sau alții sunt cei ce dețin secretele şi 
puterea, nu cei aflaţi la vedere? Conducătorii statelor, ai 
națiunilor, se dovedesc cum sunt, de suprafață, adică 
nişte funcţionari capabili doar să tragă de timp, să 
ascundă bine un număr de adevăruri. Între cei ce decid 
şi cei ce suportă consecinţele acestor decizii se cască o 
prăpastie, se interpune un văl, de nepătruns, de neînțeles, 
tainele se acumulează şi copleşesc, nedumeririle asemeni: 
Niciodată ca azi lumea nu s-a simţit atât de inşelată, atât 
de străină de cei ce-i conduc destinele, ascunzându-i 
scopurile. Dar parcă faptele, evenimentele, întâmplările 
care ar pulea să strice, măcar şi parțial, un anume adevăr 


LA DE S 


comod sunt făcute publice? Se dau spre cunoaştere şi 
apreciere tuturor! N-am curajul s-o afirm. Cine să fiecei 
ce işi arogă dreptul de a hotări ce se cuvine să ştie şi ce 
anume nu trebuie să cunoască ceilalți? 

În iarna anului 1942, toată lumea fiind în plin 
război (fiecare cu teama de ceilalți), un mare număr de 
obiecte zburătoare ciudate au evuluat mai multe ore în 
jurul oraşului Los Angeles fără să se sinchisească de 
focul îndrăcit al artilerie: antiacriene, care a tras cu 
această ocazie 1430 de obuze. În zilele ce au urmat toată 
presa a scris despre asta dar curând subiectul a fost 
(recul Sub tăcere, abandonat în chip destul de suspect. 

În anul 1947, cine ştie de unde venită, o navă 
având la bordul ei şi patru fiinţe cu înfăţişare aproximativ 
umană se zdrobea de sol, undeva in sud-vestul Statelor 
Unite. Preşedintele Harry Truman, atunci în funcţie, a 





PUNCTE CARDINALE 





ținut să vadă, prin lentilele propriilor ochelari, si fuația 
la fața locului. S-a întocmit un rapoți care a fost Pepi: 
şi altor mari personalități ale vremii, dar publicului 
larg nu i S-a spus nimic. A aflat doar cât a Dutu deduce 
din dezminţirile care s-au dal. Dar întrebările fără 
răspuns au rămas şi mai ales neliniştea 

Întâmplarea se repeta în 1952. O altă navă 
venită din spațiul cosmic s-a prăbuşit în arhipelagul 
Spitzbergen. Pe atunci generalul Dwighi Eisenhower 
era comandantul suprem al forțelor NA TO şi deci este 
exclus să nu fi fost informal, în amănunţime, despre 
cele întâmplate. Şi totuşi, după doi ani, la 16 decembrie 
1954, generalul devenit preşedinte al Statelor Unite, 
declara cu candoare: “Farfuriile zburătoare există 
doar în imaginaţia celor ce le caută pe cer”. Dar 
apariţiile inexplicabile se repetau, probele materiale, 
mărturiile, se acumulau. Intre cei ce voiau să ştie şi cei 
ce făceau tot posibilul să nu se ştie se instalau minciuna 
şi neincrederea. 

La 20 iulie 1969, ora 19 şi 13 minute GMI, 
modulul lunar “Vulturul” al expediției Apollo 11 
cobora pe solul lunar în zona mării liniştii. Privind la 
cele ce vedea în jur, Neil Armstrong, a uitat fraza 


UFLE'T 


invățată pe dinafară pentru a fi spusă cu această ocazie 
şi, neputându-se stăpâni, a strigat, în clar, prin radio: 
“Drăcia dracului! Aş fi dorit să ştiu ce fel de nave sunt 
acestea care au aselenizat înaintea mea, de cealaltă 
parte a craterului?” Milioane de oameni ştiu, scrie 
şi-n enciclopedii, că americanii sunt cei ce au pus, 
pentru prima dată, piciorul pe lună. Se pare însă că şi 
acesta este un neadevăr pentru că primii au fost ruşii. 
Ei au trimis mai mulți cosmonauţi pe satelitul nostru 
natural dar neavând tehnologia ca să-i şi aducă înapoi 
i-au sacrificat ca pe nişte cobai, ca pe nişte muşte de 
laborator. Ofiţerul KGB Vadim Petrov, însărcinat pe 
vremea aceea cu paza cosmonauţilor, povesteşte: 
“Ştiam că nu se mai întorc înapoi. Când i-am condus 
la cursa lunară pe numerele 13 şi 14 mulți cekişti, 
chiar şi din cei cu multă experienţă, plângeau”. 

Dacă lucrurile s-au întâmplat aşa ar trebui să 
plângem şi noi, pentru că trăim într-o lume în care aşa 
ceva e posibil, în care cea mai mare parte a energiei se 
consumă pentru a se camufla dimensiunea decăderii, 
iminenţa dezastrului. Ce fel de oameni de ştiinţă au fost 
acela care au pregăti! aceste experienţe? Ce fel de 
oameni politici au fost aceia care le-au cerut sau le-au 
autorizat numai? Dar colegii lor, din celălalt sistem, 
care-şi spune “democratic” cu ce sentimente priveau 
eforturile sovieticilor de a se menţine in cursă, într-o 
intrecere “paşnică” ce se dovedeşte mai abjectă decăt 
cel mai murdar dintre războaie? 

Am dat exemplele de mai Sus, luându-le din 
spațiul unde se mişcă extratereştri, intenționat ca să 
evit terenurile, foarte terestre, ale relaţiilor dintre 
armate, State saupartide, unde secretele sunt acceptate, 
manevrate, şi cu deosebire domeniul relațiilor 
diplomatice unde ocolirea, eludarea, contrafacerea 
adevărului, dezinformarea Ştiinţific organizată, fac 
parte din “regulile jocului”. 

Trăim, din păcate, într-o lume al cărei rostnu 
Aare să de altul decât acela de a fi mereu înşelată, o 

ume condamnată să suporte toate ne ți 

ororile, atâta timp cât ă le ps Ai e ue e 
propriilor slăbiciuni, laşități, propriei lipse de demnitate. 
Cum să califici gestul repetat al unui şef de partid, 
ce-şi spune şi creştin, de a merge la templul Coral casă 
stea cu tichiuța în cap, de a se lăsa televizat în această 
postură? Ce să creadă omul de rând, făranul, creştinul 
care ştie puţine, dar le ştie temeinic? Ela învățat că “nu 
poți sluji la doi domni” de aceea nu înțelege cum poți 
fi şi cu Hristos şi cu Moses Rosen? 


CONSTANTIN IORGULESCU 





-——”—_—— » 


— ww 





Cred că este momentul să facem 
o scurtă analiză a situaţiei României din 
punct de vedere internaţional, pentru că, 
mai mult ca oricând, această situație este 
legată de tema Basarabiei. 

Intr-adevăr, la Apus, o acţiune 
politică sau militară ce ar primejdui graniţa 
noastră transilvană este aproape exclusă 
atăt prin faptul că ungurii au semnat acordul 
de la Helsingfors, cât şi din declaraţiile 
făcute la Madrid de Preşedintele ungur, 
Goensch, cu ocazia vizitei sale în capitala 
Spaniei. La o întrebare a ziariştilor 
referitoare la Transilvania, Goensch a spus 
că "în Transilvania locuiesc 2 1/2 milioane 
de unguri şi 6 milioane de români. Ar fi 
absurd ca Ungaria să înglobeze 6 milioane 
de români”. Bineînţeles se agită permanent 
problema drepturilor minorităţilor 
maghiare, dar cred că o politică inteligentă 
ar putea ajunge la o înţelegere şi la o 
calmare a spiritelor. La urma urmei, ungurii 
şi românii au conviețuit timp de 8 veacuri 
în mod destul de paşnic, la nivel popular. 

La miazăzi granița cu Bulgaria 
este liniştită. Cadrilaterul nu poate fi 
niciodată cauza unui război. 

Când întoarcem însă privirile spre 
Răsărit, totul se schimbă. Nu este vorba 
numai de o problemă teritorială, cum era 
Basarabia dinainte de 1940. ntr-adevăr, în 
acea epocă, problema era simplă: URSS nu 
recunoscuse niciodată granița Nistrului. 
S-a susţinut din partea lui Titulescu şi a 
prietenilor săi, că la Montreux şi în alte 
ocazii ruşii recunoscuseră “implicit” (între 
ghilimele) această graniță. FALS! Niciodată 
n-au acceptat să aplice Nistrului 
calificativul de GRANIȚĂ. De pildă în 
convenția feroviară pe care au semnat-o cu 
noi în 1936, nu figurează în nici un moment 
termenul de “graniță” sau de “vamă”, spre 
deosebire de convenții similare semnate cu 
Polonia şi cu statele Baltice. Situaţia era 
simplă: URSS considera că Basarabia e 
teritoriu rusesc, ocupat de români, care 
trebuie reintegrat Uniunii Sovietice. 

Dar, de la 1940 încoace, începând 
cu Stalin, politica rusească în legătură cu 
Basarabia s-a amplificat şi şi-a lărgit 
orizontul. Nu mai este vorba numai de o 
chestiune teritorială limitată, ci de o 
strategie de mare amploare geo-politico- 
militară. 

Crearea unei Republici 
Moldoveneşti a avut ca scop insinuarea 
unei posibile încorporări la această 
republică şi a unei Moldove în general. 
Dezinformaţia semantică pe care o practică 
textele ruseşti sunt toate în acest sens. Se 
deosebeşte categoric noţiunea de 
“moldovean” de cea de “român”. Ideea că 
într-un viitor - chiar îndepărtat - s-ar putea 
“elibera” Moldova de sub jugul românesc 
nu este străină tendinței imperialiste a 
militarilor şi naţional-comuniştilor ruşi de 
astăzi. Mihail Bruhis, acel admirabil autor 
evreu din Israel care a scris o carte în 
ruseşte!!! - unde apără 100% drepturile 
României asupra Basarabiei - citează o 
publicaţie sovietică din anul 1976 unde 
autorul precizează că în 1940; “Basarabia 
eliberată s-a reunit cu Moldova Sovietică, 
care la 2 August 1940 a fost proclamată “ 
Republică Sovietică Socialistă 
Moldovenească”!!! 

Dar viziunea imperialistă rusă nu 
se opreşte la Prut, sau la Siret... Citez dintr- 


PUNCTE CARDINALE 






COMEMORARE A 


UNIRII BASARABIEI CU ROMÂNIA (27 Martie 1918) 
Conferință ținută în ziua de 27 Martie 1994 la Kăln de Dl. Ilie Vlad Sturdza 


o “scrisoare din infern” a lui Ilie ILAȘCU, 
din 1992; 

“La Tiraspol, pe malurile bătrânului 
Nistru, s-a născut o nouă formaţie statală - 
un regim fascisto-comunist - de culoare 
rubinie. Este cel mai periculos monstru pe 
care l-a putut da vreodată natura”. “Acest 
virus, dacă nu va fi nimicit la timp, poate să 
înghită nu numai Transnistria, Moldova şi 
Balcanii, dar şi întreaga Europă. În orice caz, 
forțele roşii din Rusia fac o miză mare 
aicea”... 

ŞI nu putem să nu ne referim la 
anumite declaraţii ale lui Vladimir Jirinovski, 
considerat în general de apuseni ca un nebun, 
dar care a adunat 25% din voturile ruseşti în 
ultimele alegeri (al doilea după Elţân), şi 
care are multe simpatii în rândurile armatei. 
Urăşte România! Pentru el, românii nu sunt 
o nație ci “ţigani fugiţi din Italia”. România 
nu este un stat unitar, ci constituit din teritorii 
răpite vecinilor. Transilvania trebuie redată 
ungurilor. Pe o hartă pe care a desenat-o 
pentru un Ziarist suedez, cea mai mare parte 
a Munteniei incluzând Bucureştiul, trebuie 
“redate” fraţilor slavi de la Sud, adică 
Bulgarilor. 

România ca atare este o piedică 
pentru veşnicul vis rusesc de a ajunge la 
Mediterana, şi ca atare trebuie suprimată, vis 
care era şi al Ecaterinei cea Mare! 

În mintea lui Jirinovski, problema 
Basarabiei nici nu mai există: acuma este 
vorba de desființarea României pentru care 
este gata să susțină eventualele revendicări 
teritoriale ale celorlalţi vecini. 

Primejdia există. Nu este pentru 
mâine, dar există. O schimbare de regim în 
Rusia spre.o nouă formă totalitară, o 
slăbiciune crescândăa Puterilor Occidentale, 
ar putea crea o situaţie în care un nou 
totalitarism rus să înceapă să considere serios 
o întreprindere imperialistă pentru a satisface 
pe de o parte o tendință adâncă prezentă în 
multe minţi ruseşti, şi pe de altă parte să 
devieze atenţia cetățenilor de la mizeria şi 
dezorganizarea internă. 

În faţa acestei posibilități - chiar 
îndepărtată - guvernul român ar trebui să 
ducă o politică activă de câştigare de aliați, 
de înţelegere cu vecinii, de înțelegere sau 
chiar integrare în marile organizaţii 
internaţionale ca NATO, Programul pentru 
Pace, ONU, Uniunea Europeană etc.... Mi se 
pare însă, că guvernul de la Bucureşti nu este 
prea activ în această direcţie. 

lar noi din emigrație, trebuie să 
urmăm exemplul lui Traian Golea din Statele 
Unite, acest “ambasador ne-oficial” cum îl 
defineşte o gazetă românească, care nu scapă 
nici un prilej de a informa organele oficiale 
americane, de a combate dezinformaţia 
permanentă pe care vecinii noştri o practică 
în ceea ce ne priveşte. 

Trebuie să înțelegem dificultatea 
pentru un străin de a-şi da seama de realitatea 
istorică în ceea ce priveşte Basarabia, istoria 
Moldovei, relaţiile între principatele 
dunărene şi Turcia etc.... Dificultatea se face 
aproape de neînvins, datorită dezinformării 
permanente din partea rusească. De pildă, în 
primul rând, în ceea ce priveşte răpirea 
Basarabiei în 1812. Propaganda rusească 
pretinde că ei n-au luat o parte din teritoriul 
Moldovei, dar că au luat = prin înțelegere cu 
Franţa napoleonică - un teritoriu aparținând 
Turciei! Atunci trebuie explicat străinilor că 
Moldova şi Muntenia nu erau “ocupate de 


Turci”, nu erau un teritoriu turcesc, ci erau 
două țări vasale, care plăteau un tribut, dar în 
care turcii n-au menţinut niciodată trupe, n- 
au construit o moschee, n-au avut nici un 
reprezentant executiv. Că Moldova şi 
Muntenia aveau 500 de ani de existenţă şi 
fuseseră la un moment dat puteri militare 
importante, capabile să înfrângă pe turci şi 
pe polonezi în mai multe rânduri. Situaţia se 
complică încă prin faptul că astăzi Basarabia 
este împărțită între aşa-zisa republică şi 
Ucraina, lucru care nu simplifică deloc 
problema căci Ucrainenii întrebuinţează şi 
ei la rândul lor un alt limbaj dezinformativ. 

Deci în primul rând, din partea 
noastră o informaţie clară, precisă şi 
permanentă asupra acestei teme. Prin presa 
ţărilor respective, prin oameni de influență 
culturală şi politică. Ca document de bază 
menţionez încă o dată cartea lui Mihail Bruhis 
pentru importanța pe care o mărturie 
evreiască o are în țările Apusene, în special 
în Statele Unite, unde influenţa evreiască 
este foarte mare. Deasemenea recomandăm 
broşura lui lon PELIV AN, membru în Sfatul 
Ţării, publicată în 1920 şi care oferă extrem 
de interesante exemple de mărturii ale unor 
importante personalităţi ruse în favoarea 
retrocedării Basarabiei către patria istorică, 
Moldova sau România. 

Majoritatea ruşilor pe care i-am 
întâlnit nu cunosc cu adevărat istoria acestei 
provincii şi repetă textele dezinformative 
oficiale. În privința aceasta vreau să povestesc 
o mică întâmplare personală. Aveam la 
Madrid un prieten rus care într-o zi îmi 
spune: “ce păcat că voi românii sunteți 
obsedați cu chestiunea Basarabiei, altfel ne- 
am putea înțelege atât de bine...” l-am 
răspuns: “obsedaţi sunteți voi. Noi nu facem 
decât să apărăm adevărul... şi în tot cazul 
tocmai pe mine nu mă poţi face să înghit 
minciunile voastre, căci strămoşul meu lon 
Sturdza a fost pârcălab de Hotin în 1546... 
Unde eraţi voi ruşii în acea vreme?” Prietenul 
a rămas cu gura căscată: Habar n-avea de 
existența în acea vreme a unui stat puternic 
numit Moldova, de armata ei care învinsese 
pe Turci şi pe Polonezi, şi pe Tătari într-o 


3 


Mai '94 NR. 5/41 PAG. 7 


vreme în care ruşii nu apăruseră încă în 
acele locuri... 

Primejdioşi sunt încă acei 
politicieni şi oameni de stat ruşi, care prin 
permanenta lor duplicitate zădărnicesc 
bunele intenţii ale acelora care ar vrea să 
aibă pace la gurile Dunării şi pe Nistru, şi 
nu un conflict permanent. Bun exemplu de 
astfel de caractere este prințul Gorchakov, 
ministru de externeal Rusiei după războiul 
care se termină la Plevna, unde armata 
română sări în ajutorul ruşilor. La 
negocierile de pace guvernul român află că 
Rusia ne ia Basarabia. Generalul Ghica, 
ministrul nostru al afacerilor străine, se 
prezintă lui Gorchakov (al cărui fiu era 
căsătorit cu o româncă, cu Elena Sturdza, 
fiica Domnitorului Mihail); Ghica spera ca 
această rubedenie românească să-l facă pe 
Gorchakov mai înțelegător, şi-i spune “Bine 
Excelenţă, dar D-voastră ne-ați garantat 
graniţele noastre...” Şi Gorchakov răspunde 
cu cel mai mare cinism: “Da, V-am garantat 
granițele față de duşmani, dar nu faţă de 
noi!” 

Acelaşi cinism, 60 de ani mai 
târziu în negocierile de la Riga. În 1932 
tatăl meu fusese însărcinat de guvernul 
român să negocieze reluarea relaţiilor 
diplomatice cu Rusia. Negocierile trebuiau 
să aibă loc la Riga, după insistența Franţei 
şi cu garanţia Parisului că nu va fi 
menţionată Basarabia din partea rusească. 
Negocierile au avut loc, părea că s-a ajuns 
la o înțelegere... când o zi după încheierea 
- aparent satisfăcătoare a convorbirilor - 
tata primeşte o scrisoare de la delegatul 
rus, Stomoniakov în care acesta reaminteşte 
că Rusia nu renunță cu nimic la Basarabia. 
Tata a înapoiat scrisoarea lui Stomoniakov, 
spunând funcţionarului trimis de acesta, 
să-i comunice şefului său că nu găsise loc 
în arhivele legaţiei pentru această scrisoare. 

Fie un regim, fie altul... 
procedeele rămân aceleaşi: sub Gorchakov, 
sub Stalin, sub Elţân... 


N.R /lie Vlad Sturdza este fiul lui Mihail 
Sturdza - fost Ministru al Afacerilor Străine al 
României 


CATEDRALA DIN BĂLȚI CTITORITĂ ÎN TIMPUL ROMÂNIEI MARI 


j i) ae coama 
YI Ac & | re 
ei feo: PRE A 3 Să a 
a E 4 Sia x AS | d _ „de 
- 3 Să - i PE .&: > [| n R. . « 
, LX iN . Ei - 
ud 








_. 


Da > i a a ee iii ei 





PAG. 8 NR. 5/41 Mai '94 


Scenariul biblic al căderii. aşa 
cum ni-l înfăţişează Moise, sub puterea 
Revelaţiei. dar în haina mitică a vremii 
sale. este următorul:”Şarpele era însă cel 
mai şiret dintre toate fiarele de pe pămint. 
pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a 
zis şarpele către lemeie: <<Dumnezeu a 
spus el. oare, să nu mincaţi roade din orice 
pom din rai?>>. lar femeia a zis către şarpe: 
<<Roade din pomii raiului putem să 
mincăm; numai din rodul pomului celui din 
mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: Să nu 
mincaţi din el, nici să nu vă atingeţi de el. ca 
să nu muriţi!>>. Atunci şarpele a zis câtre 
femeie: <<Nu. nu veţi muri! Dar Dumnezeu 
ştie că în ziua în care veţi mînca din el vi se 
vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu. 
cunoscind binele şi răul>>. De aceea femeia. 
socotind că rodul pomului e bun de mincat 
şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de 
dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a 
mîncat şi a dat şi bărbatului ei. de a mincat 
şi el. Atunci li s-au deschis ochii la amindoi 
şi au cunoscut că erau goi. drept care şi-au 
cusut frunze de smochin şi şi-au făcut 
acoperăminte. lar cînd au auzit glasul 
Domnului Dumnezeu. care umbla prin rai. 
în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia 
lui de fața Domnului Dumnezeu printre 
pomii raiului. Şi l-a strigat Domnul 
Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: <<Adame, 
unde eşti?>>. Răspuns-a acesta: <<Am auzit 
glasul tău în rai şi m-am temut, căci sint gol 
şi m-am ascuns>>. Şi i-a zis Dumnezeu: 
<<Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai 
mincat din pomul din care ţi-am poruncit să 
nu măninci?>> Zis-a Adam: <<Femeia pe 
care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-u 
dat din pom şi am mincat>>. Şi a zis Domnul 
Dumnezeu către femeie: <<Pentru ce ai 
făcut aceasta?>>. lar femeia a zis: Şarpele 
m-a amăgit şi eu am mîncat>>. Zis-a atunci 
Domnul Dumnezeu către şarpe: <<Pentru 
că ai făcut aceasta, blestemat să fii între 
toate animalele şi fiarele pămîntului! Pe 
pintecele tău să te tirăşti şi ţărină să mânînci 
în toate zilele vieţii tale! Duşmănie voi 
pune între tine şi între femeie, între sămința 
ta şi sămiînţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, 
iar tu îi vei înțepa călciiul>>. lar femeii i-a 
zis: <<Voi înmulţi mereu necazurile tale. 
mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri 
vei naşte prunci; atrasă vei [i către bărbatul 
tău şi el te va stăpîni>>. lar lui Adam i-a zis: 
<=<Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi 
ai mincat din pomul din care ţi-am poruncit 
să nu mâninci. blestemat va fi pămîntul 
pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din 
el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă 
îţi va rodi el şi cu iarba cîmpului te vei 
hrăni! În sudoarea feţei tale îţi vei mînca 
piinca ta, pină ce te vei înţoarce în pămîntul 
din care eşti luat: căci pămînt eşti [in-lb. 
ebraică adamah înseamnă chiar “pămînt” - 
n.n.] şi în pămiîntte vei întoarce!>>. Şi a pus 
Adam femeii sale numele Eva [adică““viaţă”, 
în lb. ebraică - n.n.], pentru că ca era să fie 
maica tuturor celor vii. Apoi a făcut Domnul 
Dumnezeu lui Adam şi femeii lui 
îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat. ŞI a 
zis Domnul Dumnezeu: <<lată, Adam s-a 
făcut ca unul dintre noi, cunoscînd binele şi 
răul. Și acum nu cumva să-şi întindă mina şi 
să ia roade din pomul vieţii, să mănînce şi să 
trăiască în veci!.„.>>, De aceea l-a scos 
Domnul Dumnezeu din raiul cel din Eden, 
ca să lucreze pămintul, din care fusese luat. 
Şi izgonind pe Adam, l-a așezat în preajma 
raiului celui din Eden şi a pus heruvimi cu 
sabie de flacără vilviitoare, să păzească 








drumul către pomul vieţii” (FACEREA. 3) 
Persoanele acestei tragedii originare 
sint. aşadar, proropărinţii (Adam şi Eva. în 
care se află latent întregul neam omenesc. 
aşa cum pădurea se află potenţial într-o 
săminţă). diavolul. “inşelătorul a toată lumea” 
şi “tatăl minciunii” (în textul original: “tatăl 
propriei sale minciuni”). cum îl numeşte 
Evanghelia, dezbinătorul ce ia aici înfăţişarea 
şarpelui. “cel mai şiret dintre toate fiarele de 
pe pămint” (identitatea dintre şarpe şi diavol 
nu esteun fructal exegezei teologice creştine. 
CI ea este confirmată de Sf. Scriptură: “Voi 
sînteţi din tatăl vostru. diavolul... El de la 
inceput a fost ucigător de oameni Şi nu a stat 
întru adevăr...” [IOAN 8. 44|: =... balaurul 
cel mare, şarpele cel -de demult. care se 
cheamă diavol şi satana...” [APOCALIPSA 
12, 9]. dar şi în destule alte locuri, atit din 
Vechiul cit şi din Noul Testament) şi 
Dumnezeu (Care, deşi atotştiutor, lasă 
lucrurile să se petreacă după voia omului, 
spre anu îngrădi cumva libertatea creaturii, 
atribut de căpătii al perfecțiunii ei 
primordiale). 
Ceea ce a fost căderea omului la 
nivelul creaţiei văzute fusese mai înainte 
căderea lui Lucifer la nivelul creaţiei 
nevăzute. Omul n-a păcătuit nici cel dintii şi 
nici de unul singur. Diavolul păcătuise înainte. 
rupindu-se, orgolios. din comunitatea 
spirituală a îngerilor şi din comuniunea harică 
cu Dumnezeu, devenind astfel. prin liberă 
voie. principiu al răului în sinul Creaţiei. 
Neputindu-se opune lui Dumnezeu în mod 
direct. el a ales calea de a-L înfrunta în mod 
indirect, subminind puritatea şi armonia 
uriginară a lumii. ca u/ra/ ispitei. Ul a căutat 
să acționeze, în acest scop, acolo unde a 
socotit că se află punctul cel mai vulnerabil al 
întregii Creaţii: nu asupra îngerilor, ci asupra 
oamenilor; nu asupra bărbatului, ci asupra 
femeii. De aceea se îndreaptă, în chip de 
şarpe. spre Eva. amintindu-i de singura 
interdicţie făsată omului de către Dumnezeu 
(“Din toţi pomii din rai poți să mănînci. lar 
din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu 
măniînci cumva, căci. în ziua în care vei 
minca din el, vei muri negreşit!”-FACEREA 
2. 16-17) şi punînd-o, viclean. sub semnul 
îndoielii. Simburele ispitei este tot cel 
luciferic (“veţi fi ca Dumnezeu”), altoit pe 
cunoaştere (“vi se vor deschide ochii..., 
cunoscînd binele şi răul”). Ispita dintii. prin 
care omul a consimţit la păcat, a fost. aşadar, 
cea a cunoaşterii luciferice, tendenţioase şi 
disociative, rebele şi lipsite de necesitate. In 
starea-i originară, omul nu era lipsit de 
cunoaştere. ci numai de o anume dimensiune 
posibilă a acesteia, profund negativă, 
condiţionată de păcat. ca una ce implică, 
precum se vede, a/ternativa răului ca lipsă a 
binelui. Omul trăieşte pînă astăzi sub semnul 
acestei ispite, în cultul rațiunii auronome, 
opuse, cu nebunească trufie, 
supraraționalității mistice a cunoaşterii 
“paradisiace”. Mintea omului a încăput, prin 
liber consimțămînt, de pe mîna lui Dumnezeu 
pe mina diavolului, păstrînd însă iluzia că ar 
fi stăpînă pe sine însăşi (a se vedea şi 
excelentul eseu al lui Denis de Rougemont, 
Partea Diavolului, apărut de curînd şi-n 
traducere românească, la Editura 
“ Anastasia”), 

De ce a lăsat Dumnezeu omului 
posibilitatea de a păcătui? Răspunsul este cil 
se poate de simplu: spre a nu-i ştirbi cel mai 
mare dar pe care i-l făcuse -/ibertatea. Dar, 
dacă îi dăduse libertate deplină, cum de îi 
poruncise, sub amenințarea morţii, să nu 


PUNCTE CARDINALE 








măniînce din pomul interzis? “Spre a procura 
materie voinței lui libere”, răspunde St. 
Grigorie Teologul. lar Sf. loan Damaschin 
observă că nu eră folositor ca omul să 
dobindească nemurirea fără să fie ispitit. ca 
să nu cadă în mîndria şi condamnarea 
diavolului. Din pricina nemuririi sale. 
diavolul, după căderea lui de bună-voie, s-a 
fixat în rău în chip neschimbat. fără 
posibilitate de pocăință. După cum iarăşi şi 
îngerii, după alegerea de bună-voie a virtuţii, 
s-au stabilit, prin har, în veşnicul bine. Prin 
urmare, trebuia ca omul să fie încercat mai 
întîi, căci ce/ neispitit şi neîncercat de nimic 
nu este vrednic (ÎNŢELEPCIUNEA LUI 
ISUS SIRAH 34, 10]. Şi în încercare să se 
desăvirşească, prin păzirea poruncii, ca astfel 
să primească nemurirea ca răsplată a virtuţii” 
(Dogmatica. ed. cit.. pp. 93-94). Această 
poruncă unică şi uşor de ținut îl făcea pe om 
subiect - iar nu simplu obiect - al progresului 
întru desăvîrşire. El putea cîştiga astfel o 
vrednicie personală şi putea ajunge “la 
conştiinţa deplină a excepţionalei sale 
demnități şi a înaltelor valori spirituale pe 
care le posedă, ca şi la înţelegerea şi 
recunoaşterea (faptului) că suportul lor ultim 
este în Creatorul absolut, iar nu în creatură. 
ferindu-l astfel de mîndria prin care căzuse 
diavolul” (&&& Teo! dogm. şi simb.. vol.I, 
p.535). Sfinţii Părinţi de limbă greacă numesc 
peira această “încercare” cu caracter de 
necesitate, acest “paradox ireductibil” (VI. 
Lossky) prin care omul şi-a asumat rău/ 
păcatului prin binele libertăţii! “Dumnezeu 
devine neputincios înaintea libertăţii umane 
- comentează temerar VI. Lossky; El nu o 
poate viola, deoarece izvorăşte din propria 
Sa atotputernicie. Desigur, omul a fost creat 
prin voinţa lui Dumnezeu; însă nu poate fi 
indumnezeit numai prin ea. O singură voință 
pentru creaţie, dar două pentru îndumnezeire. 
O singură voinţă pentru a da viaţă chipului, 
însă două pentru a transforma chipul în 
asemânare... Voința divină se va supune 
întotdeauna căutărilor, abaterilor şi chiar 
revoltelor voinței umane, pentru a o conduce 
spre un consimțămint liber. Aceasta este 
Providența Divină, iar chipul clasic al 
Pedagogului păleşte în ochii celui care L-a 
simţit pe Dumnezeu ca pe un cerşetor al 
' 


Curs elementar de religie creştină (XXXT) 





„ Apostolului. 





iubirii aşteptind la uşa sufletului său. fără a 
îndrăzni vreodată să o forțeze” (/ntroducere 
în teologia ortodoxă, ed. cit. pp.99-100). 

Ispita a venit de /a diavol, prin 
femeie. Privind“fructul”, Eva se lasă sedusă 
atit la nivelul simţurilor (“socotind că rodul 
pomului e bun de mîncat şi plăcut ochilor la 
vedere”). cit şi la niv cl intelectual (“vrednic 
de dorit. pentru că dă ştiinţă”). Fa a păcătuit 
asttel cu roată făptura ei, în carne ca şi în 
duh. Dar nu s-a mulţumit numai cu atit. ci 
a mijlocit şi căderea lui Adam (din ispitită 
devenind ispiritoare; efectul este imediat - 
săvirşeşte răul şi devine rea - şi contagios: 
devenind rea, începe să răspîndească răul; 
şarpele - diavolul - se retrage, cedînd femeii 
propriul lui rol, iar ea îl îndeplineşte 
neabătut; filiația păcatului este aşadar: 
diavol - femeie - bărbat - urmaşi; păcatul 
este o boală care “se ia”, măcinînd cu 
încetul întreaga făptură, devenită Sein--um- 
Tode, după vorba heideggeriană). 

Adam. mîncînd şi el din fructul 
"cunoaşterii binelui şi răului”. s-a cuminecat 
cu femeia întru păcat. Actul acesta, cu atit 
de grele urmări pentru neamul omenesc, 
poartă numele de păcar strămoșesc sau 
păcat originar (amîndouă aceste denumiri 
sint preferabile celei de “păcat adamic”, 
căci nu doar Adam a păcătuit, ba chiar el a 
păcătuit numai în a doua instanță). Avem 


» aici rădăcina şi modelul tuturor păcatelor, 


reprezentînd "nu numai un act de ruptură a 
comuniunii cu Dumnezeu..., ci şi o 
denaturare a relaţiei omului cu creația. 
Interioritatea pervertită se răsfrînge şi asupra 
exteriorității vieții sale. Omul se închide în 
haosul creaţiei”, pe care el însuşi l-a 
Ndeterminat (|. Bria, op. cit., p.294). Prin om 
păcatul intră în /ume (căreia omul îi fusese 
rinduit drept: “stăpîn”), afectînd-o în 
totalitatea ei: “Căci şi făptura a fost supusă 
deşertăciunii = nu de voia ei, ci din pricina 
aceluia care a supus-0... Căci ştim că toată 
tăptura împreună suspină şi împreună are 
dureri pînă azi” (ROMANI 8. 20-22). Deci 
responsabilitatea omului are şi dimensiuni 
cosmice, după cum ne învaţă tradiția 
ortodoxă, dezvoltind aceste cuvinte ale 


(va urma) 
Vasile A. MARIAN 









F-._.7- — NLP CC 1. "+ 


PIPI 


a 


PT EI OEI 


pr 9 Pe FE Pa 
4 


Pt EN E 


În a e 


ya 


PUNCTE CARDINALE 


Il BISERICA 


NOI 


Încă de mult, humea noastră 
românească nu mai merge la 
bis erică 

Oamenii de sus, de mijloc şi 
de jos au uitar de mult Cărarea ce 
duce la locaşul icoanelor Boieri, 
OSluşi, negustori, meseriaşi, 
dascăli, slujbaşi, mari şi mici. 
s-au lepădat de datoriile către 
legea lor creştinească - toţi sunt 
astăzi liberi-cugetători 

Și, fireşte, dacă 
dumnealor sunt astfel, trebue şi 
femeile dumnealor să fie tot astfel, 
cum ar pulea să fie copiii 
dumnealor altfel decit sunt 
mamele, adică altfel decit liberi- 
Cugelători! 

Dar să nu exagerăm 

Boierimea, ostaşii şi 
slujbaşii, deşi liberi-cugetători, tot 
mai merg uneori să auză, dacă nu 
chiar s'asculte, Evanghelia - 
anume când MS Regele se duce 
cu ceremonialul obicinuit, la zile 
mari, ori la Mitropolie, ori la 
S/ Niculae 'n Şelari, ori pe malul 
gărlii la Bobotează. De altă parte, 
finerimea şi damele se abat uneori la cite o biserică 
high-life, şi, spre cinstea lor, trebue să mărturisim că 
sunt pătrunse de tot respectul cuvenit casei Domnului: 
atit tinerimea cit şi damele se prezentă uculo gătite cu 
loată 'ngrijirea. Atâta numai că vorbesc cam prea tare. 

O fi aceasta bine sau rău, - că s 'a lăsat adică 
lumea noastră de biserică - nu o pot spune, căci n'am 
în această privinţă nicio părere holărită. 

Poate, după cum zic unii, să fie bine; poate că 
lipsa de aplecare către religie să fie dovada unui spirit 


care se emancipează lesne de ideile învechite şi devine 


astfel mai susceptibil de idei nouă, de progres intelectual 
şi moral. 

Poate, din potrivă, după cum zic alții, să fie 
rău, poate că lipsa aceasta să fie dovada unei porniri 
la descreierare, la o scădere, la o înjosire progresivă 
intelectuală şi morală, la o din ce în ce mai mare 
pierdere a omeniei. 


Nu ştiu deocamdată cine să zic că au dreptate * * 


- pesimiştii ori optimişti; trebue să mă gândesc mult la 
această intrebare. Dar până s 'ajung a-mi da un răspuns, 
voiu să consemnez aici în fuga condeiului câteva 
observajiuni, pe cari le fac de muli. 

Pe câtă vreme bisericile noastre româneşti 
ortodoxe, părăsite de credincioşi, mai ales în Capitală 
şi 'n oraşele mari, decad pe văzute; pe câtă vreme toaca 
şi clopotele noastre fac sgomol de-a-surda, ne mai 
aflându-se urechi care săle înțeleagă glasul şi chemarea; 
pe câtă vreme o biatăprescură şi câteva lingurițe de vin 
ajung unui trist altar pe multe dumineci - ce se 'ntâmplă 
în altă parte? 

Ia să vedem: 

Treceţi vă rog, foşti creştini ortodocşi, astăzi 
liberi-cugetători, treceţi dumineca dimineața pe la 
frumoasa catedrală catolică u Sfântului Iosef, pe la 
Bărăţie, pe la biserica protestantă şi pe la cea calvină, 
(receţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, compatrioții 
mei, liberi-cugelălori astăzi, treceţi vineri seara pe la 
sinagogele mozaice - şi vedeți ce se petrece acolo, în 
acele locașuri clădite de oameni pentru adăpostirea 
sfintei credinţe în Dumnezeu, lăsate lor de la moşi şi 


strămoşi. | 4 
Vedeţi, ce de lume! Ce de oameni, ce de femei 


şi de copii! Priviți-i! Bogaţi şi săraci, voinici, 








În i ei ei 
EP a FELU 


Ri eee il 


D= za 


p 3 


= 
[55 


neputincioşi, tineri şi bătrâni. Sunt între ei învăţaţi 
deosebiți şi oameni de rând, fiinţe pe drept ori nu 
mândre, şi fiinţe umile, oameni cu griji sdrobitoare şi 
oameni fără nicio grije,; toți vin să-şi ridice acolo sufletul, 
ascultând cuvântul Domnului, toți vin acolo să se roage 
impreună Lui, cum 1 s'au rugat şi părinţii lor, şi să 'nveţe 
pe copiii lor a se ruga ca dânşii. 

Sunt între ei bravii şi cuminţii Germani, Francezii 
cei subțiri la minte şi nobilii Italieni, şi alte neamuri 
strălucite ale Europei, şi îndrăzneţii Unguri şi 
neinduplecaţii Evrei. 

Intraţi, foşti creștini ortodocşi, astăzi liberi- 
cugerători,; intraţi după aceşti credincioşi în sfântul ei 
locaş. - 

Ascultaţi cum răsună, legănându-se 'ntre 'naltele 
bolți, acele cântări înălțătoare în slavă. la uitaţi-vă cum, 
cu capetele plecate, se lasă acei oameni pătrunși de 
binefacerea A-tol-Țiitorului. 

Vedeți-i voi, cari sunteţi totdeauna posomorili, 
Cum, după ce s'au împărtăşit de acea binefacere, ies toți 
cu fețele senine şi vesele. Și dacă, liberi-cugetători, nu 
mai puteţi crede in Dumnezeu, căci nu mai sunteţi în 
stare să-L vedeţi, pe El care s 'arată pretutindeni afară 
decăt în sufletul vostru, nu puteţi crede nici măcar în ce 
vedeți la aceşti semeni ai voştri? Nu înțelegeţi voi, cari tot 
vă plângeți de slăbiciunea <<noastră> > faţă cu ei, ce 
intăriți ies dupăce s 'aurugal şi au primit binecuvântarea? 

Și dacă nici atâta nu 'nţelegeți, nu vă aduceți 
aminte barem de o vreme nu tocmai depărtată, cînd 
părinţii voştri, cari dorm sub umbra crucii, cunoşteau 
izvorul acelei întăriri binefăcătoare şi ştiau să s 'adape la 
el? 

Părinţii voştri! 

Prăpastie de vreme nemăsurată între ei şi noi! 
Mii şi mii de ani va fi trecut dela viaţa lor până la a 
noastră, și tot nu li s'ar fi şters mai bine, din inimile 
copiilor, pomenirea şi dragostea şi evlavia şi felul. 

Ei au crezut şi s'au inchinat, şi sufletele lor 
găseau mângâiere şi tărie in închinăciune, 

Noi nu ne mai închinăm, fiindcă nu mai credem. 

Sufletele noastre numai au nevoie de mângâiere; 
inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sunt de 
piatră, şi din piatra aceasta scăpărăm scânteile liberei- 
cugetări, noi Românii foşti ortodocşi, cari suntem mai 








Mai '94 NR. 5/41 PAG.9 





deştepţi, mai luminaţi, mai mândri, 
mai puternici decăt toate neamurile 
lumii 

Închină-se Asia, bătrâna 
ințeleaptă, şi nobila şi ingenioasa 
ei fiică, Europa! Închină-se Africa 
cutoate negrele ei seminţii! Închină- 
se iscusita Americă! 

Noi - nu ne 'nchinăm. 

Închină-se nerozii! 

Filosofia noastră se pune 
mai presus de nevoia inchinăciunii! 

Clopotele - sgomot! 
Icoanele -fleacuri! Credinţa-moft! 

Închină-se bisericile, 
surpe-se zidurile lor! 

Părinții noştri care le-au 

„Zidit erau nişte barbari, nişte 
primitivi, fără nicio cultură 
serioasă; ei nu aveau spiritul de 
examen. 

Noi suntem oameni 
moderni. 

Măture-se dărâmăturile 
bisericilor, casă se deschidă locuri 
largi, piețe vaste, pe cari, după 
cerințele progresului, săsezidească 
oteluri mărețe şi cluburi politice, 
teatre de varietăţi şi burse de comerţ! 

Și nu care cumva să'ndrăsnească a ridica 
glasul cineva! În cazul cel mai bun pentru dânsul, ar fi 
un om ridicul. 

E destul că biserica e tolerată!» 

Un slujitor al altarului, când stetea sub 
loviturile unei cumplite prigoniri, unei năpăstuiri 
strigăroare la cer, izgonit şi maltratat ca odinioară 
Sf Ignatius al Constantinopolei, mi-a spus adânc amar. 

- Nule e frică, fiule, de bătaia lui Dumnezeu? 

Nu părinte, i-am răspuns; nu e fiică nimănui 
de bătaia cui nu crede că este. 

Ai uitat că ai a face cu o lume cari nu crede în 
Dumnezeu? Cuo lume căreia nu i-a fostfricăsă prefacă 

„înpuşcării locaşurile sfinte, închinate credinţii străbune, 
unde zac osăminte de măreți voevozi? 

Se vamai schimba lumea noastră românească? 
Va mai vrea Dumnezeu să o reîntoarcă la dinsul? 

Dumnezeu ştie. 

Deocamdată, copiii noştri vor merge pe calea 
noastră cuminte. De ce avem şcoli româneşti, în care 
urmează înaltele învățături ale omenirii? Pentru ca să 
ni-i lumineze şi să ni-i crească. 

Din aceste şcoli naţionale, ies pe fiece an sute 
şi mii viitori cetățeni luminaţi, toți liberi-cugetători, 
plini de desprețpentruvechearătăcită credinţăcreştină, 
astăzi demodată, ridiculizată, scuipată! 

Ei au învățat o religie mai omenească decăt 
ceacreştină, oreligie carepredicănumila şi ingăduinţa, 
nu blindețea şi omenia: o religie aspră, care predică 
omului; 

Eşti o fiară! Ghiarele tale şi colții tăi sunt 
deşteptăciunea şi şiretenia, fii perfid, crud neingăduitor 
cu semenii tăi! 

Nu te uita o clipă sus pe cer, aici, în jos, pe 


pământ, uită-te cu ochii-n patru, ca şi cum ai avea patru |. 


picioare; aici pe pământ se isprăveşte tot pentru tine. 
Eşti fiară, fii fiară. z 
Fiarele n 'au biserică, fiarele nu se 'nchină; 
fiarele n 'au Dumnezeu! 


ION LAICA CARAGIALE 
Opere vol IV, Fundaţia pentru literatură 
şi artă Regele Carol 1], 1938 


dă 


| 














PAG.10 NR. 5/41 Mai '94 





4. Jurnalul fericirii este în primul rând jurnalul 
marii conversiuni, al împlinirii făpturii omului prin 
descoperirea adevăratei chemări: aceea de a-şi deschide 
porțile sufletului Domnului, în discreta, tăcuta Sa aşteptare. 

Jurnalul lui Steinhardt redă cu o forță de expresie 
excepțională conversiunea. nu ca pe un fenomen 
instantaneu. deşi clipa de răscruce, momentul unic este 
trăit cu toată pregnanța (“bat clopotele toate. Voi fi al 
Lui.Sunt al Lui. (...) În cea mai infimă dintre tracțiuni de 

secundă al Lui devin pentru totdeauna” - 14), ci mai ales ca 
pe o devenire (“Al Lui am fost mereu”). un proces vital. o 
îndelungă gestație, un drum, pe care doar Dumnezeu l-a 
putut vedea în toată întinderea lui. spre care au convers 
neîncetat trăiri. întâlniri, conştientizări, încercări, şi doruri 
ascunse. Incepută în farmecul copilăriei româneşti, sub 
chemarea blândă, învăluitoare, a clopotelor şi împlinită în 
suferința închisorii, în transfigurare şi isihie. conversiunea 
lui Nicolae Steinhardt pare să adeverească vorba plină de 
sens a lui Vintilă Horia: “Dumnezeu s-a născut în exil”. 
Dumnezeu se naşte în exilul oamenilor, de oricare fel ar fi 
el. în descoperirea - adesea de o zguduitoare brutalitate - a 
condiţiei umane ca exil. 

"Nu e nevoie să fi stat mult în închisoare. scrie 
Steinhardt. Ce este omul, care-i cu adevărat condiţia umană, 
cum stau lucrurile cu noi - şi că Hristos e acolo la doi paşi, 
că te vede, că te-a văzut, că te-a văzut din totdeauna - se 
înțelege în câteva minute” (72). 

Într-adevăr, închisoarea - de care noi ceilalți nu 

putem să vorbim decât pe şoptite, cutremuraţi, amintindu- 
ne mereu versul lui Radu Gyr; ”Voi n'aţi fost cu noi în 
celule” - a constituit pentru mulți momentul decisiv, care 
a precipitat conversiunea. Aşa a fost cu Petre Ţuţea, cu 
Soljeniţân... Şi aceasta pentru că, aşa cum o spune 
Steinhardt, închisoarea este dezvăluirea totală a condiţiei 
umane. Într-un anumit sens. închisoarea nu este ieşirea din 
lume: ci dimpotrivă, revelaţia totală a lumii. Închisoarea 
este condiţia umană în torma ei cea mai 
concentrată: condiția omului dea fi pradă 
nedreptăţilor. cruzimilor, singurătăţii. 
aruncat printre oameni pe care nu şi i-a 
ales, lipsit de libertatea de mişcare, şi, în 
aparenţă, de aproape orice fel de libertate, deposedat de tot, 
fără un ungher unde să-şi plece capul şi să-şi întindă 
mădularele chinuite, singur cu sine în trupul muritor, pe 
granița oricând deschisă între viață şi moarte. Aceasta este 
închisoarea: semnul insecurității fundamentale, omul fără 
apărare. omul lipsit, omul sărac - în adevărata sărăcie de 
care vorbeşte lisus, şi care nu se poate exprima decât în 
cuvinte simple. sărace, ca cele ale poetului: “Sărac sunt, 
Doamne. sărac.../Sărac în celulă, sărac întru toate” -, omul 
dezgolit în fața lui Dumnezeu. Totala vulnerabilitate. Tot 
ceea ce civilizaţia îi dă omului. toate aceste paveze. ziduri 
de apărare. văluri, şi bastoane care să-l ajute la mers, mai 
mult sau mai puţin amăgitoare îmblânziri. cad. se spulberă, 
lăsând doar condiţia umană în goliciunea ei. în funciara ei 
sărăcie. Principala experienţă a închisorii trebuie să fie 
aceea a neputinței, acea neputinţă care singură ştie ce 
însemnă a te ruga: 

“Acolo, în celula de la Securitate (...) mi-a fost 
dat să cunosc şi nefericirea cea mai atroce, scrie 
Steinhardt.(...) Eram prins în capcană (...) Prins în cuptor, 
înăuntru. Ce-ai vrut, băiete, ai avut. În mocirlă. Şi de 
nicăieri nimic. Şi groapa, genunea, tot acolo. răbdurie. 

Şi-atunci m-am aruncat în apa neştiută, fără a fi 
învăţat să înot şi cu ochii “închişi; în cuptorul încins. 
Crezând numai pe jumătate, ori pe un sfert, ori şi mai puţin, 
aproape deloc, dar atât de nenorocit încât, nenorocirea 
însăşi substituindu-se credinței. m-am încredințat. Fără de 
ruşine. Nu mi-a fost ruşine să mă rog. Poate că de aceea am 
şi fast ascultat” (39). 

E ca şi cum descoperirea neputinței omeneşti, 
adică a condiţiei făpturii, trăirea nenorocirii din care nu 
există ieşire, e tocmai ceea ce face ca “ieşirea” să se arate, 
ieşire prin rugăciune, cu încredințarea totală, în şi prin 
însuşi actul rugăciunii, că “la Dumnezeu toate sunt cu 
putință” (Matei 19,26). Se poate spune chiar - aceasta e 
ceea ce Steinhardt dezvăluie şi mărturiseşte - că apropierea 
de lisus (cum o numea poetul: “As noapte lisus mi-a intrat 
în celulă”) este direct proporţională cu neputința omului. 
Dumnezeu este alături de cei care au nevoie de El. 

La Soljeniţân de asemenea, aşa cum povesteşte el 
în capitolul “Suflet şi sârmă ghimpată” din Arhipelagul 
Gulag (vo0l.4), conversiunea se manifestă ca un suflu al 
rugăciunii în inima lui, cel ajuns la neputinţă. Locul 








PUNCTE CARDINALE 
NICOLAE STEINHARDT 


metanoiei a fost pentru Soljeniţân culcuşul de paie mucede 
al închisorii. patul de boală. unde peste trupul şi sufletul lui 
sleite de munci şi suferințe, a venit - ca răspuns rugăciunii. 
în însăşi rugăciunea - harul “credinţei din nou”. 

(ŞI în paranteză fie spus, singurătatea şi sterilitatea 
spirituală a civilizaţiei moderne (în măsura în care se pot 
aplica categorii spirituale şi morale unui concept abstract şi 
global cum este cel de civilizaţie - concret nu este decât omul 
individual. real) mi se pare legată'de dispariţia sentimentului 
neputinței umane. şi de exaltarea forței omului autonom Şi 
suficient sieşi, stare prin definiţie contrară fiinţei umane 
orante). 

Într-un anumit sens. închisoarea reia naşterea. trăită 
acum de omul conştient -acea goliciune şi neputinţă esenţială, 
acea aruncare în lume, acea insecuritate - , şi anticipează, 
prin apropierea constantă, cotidiană de ea. realitatea morții. 

Pe acest prag, unde genunea este mereu prezentă, 
se precipită alegerea, care singură dă un sens faptului de a 
trăi, şi dea fi trăit. De aceea. hotărârea lui Steinhardt: dorința 
"să mă botez(...) o dorinţă stăruitoare, ajunsă în stadiul 
nerăbdării” (35). $ 


În mărturisirile lui Soljeniţân în Arhipelagul Gulag, 
în amintirile lui Nicole Valery (Benie sois-tu, prison), şi în 
Jurnalul fericirii, se desluşeşte o anumită structură. un 
invariant, al drumului conversiunii. Sunt aici faze. destul de 
clar marcate, etape, punți. definitorii pentru o anumită 
tipologie a conversiunii. 

(Spun o “anumită”, pentru că există, aşa cum o 
ştim, şi alte tipuri de conversiune -ceaa teologului protestant 
Jacques Ellul. de exemplu, chemat cu cea mai mare 


“brutalitate”. cum o numeşte el, de vocea lui Dumnezeu, 


chemat pe un alt drum decât cel pe care şi-l întrezărea el, şi 
de care a încercat mai întâi din toate puterile să fugă, fiind 
diferită ca manifestare (darurile şi drumurile Spiritului sunt 
inepuizabile în bogăţia lor) de conversiunea caracteristică a 


Monica Papazu 


închisorii). 

- Permanente în această conversiune nu sunt numai 
trăirea neputinței, a suferinței care. paradoxal, aduce sufletul 
la viaţă - cum spune Steinhardt: “Suferinţa e veşnic nouă 
(...), orişicând proaspătă” (165); cum spune Soljeniţân: 
sufletul până atunci uscat. suferinţa îl face “să mustească de 
seve” -, nu numai esenţializarea condiţiei umane, viaţă-şi- 
moarte. ci Şi descoperirea angoasantă a răului, a vinovăţiei, 
a păcatului. 

Steinhardt, Soljeniţân şi Nicole Valery descriu toți 
trei această radicală descoperire. Nevinovat în fața puterii 
nedrepte, omul se descoperă profund vinovat în faţa lui 
Dumnezeu. Tocmai convingerea de a fi pedepsit pe nedrept, 
de a fi nevinovat în faţa puterii, face ca cealată vinovăţie, cea 
adâncă, ontologică, să se reveleze în adevăratul ei înţeles. 
Cum scrie Steinhardt: 

“Primul efect al încarcerării (...): simțământul 
vinovăţiei. Cu toate că suntem aici în baza unor acuzaţii 
fanteziste. realizăm pe deplin o culpabilitate generală: față 
de noi înşine, de viață, de oameni. Suntem nevinovaţi în 
raport cu învinuirile ce ni se aduc însă, O!, cât de vinovaţi 
pentru tot restul. Ducem pe umeri, pe spinări, în suflet, 
păcatele lumii” (99). 

De abia aici, la limita condiţiei umane, se dezgoleşte 
sufletul în întinarea lui, şi în dorul curăţeniei, pe care doar 
Dumnezeu o poate da: 

“Nevinovăţia (...) nu o poate (re)da şi păstra decât 


numai Hristos, pe calea lui paradoxală, ca-ntotdeauna: dându- , 


ne sentimentul culpabilităţii” (42). . 

Fără starea de păcat, fără realizarea căderii, fără 
această “*mise â nu de l'âme”, nu există îndreptare către lisus. 
Dar numai lisus vindecător şi iertător, dătătorul nevinovăţiei, 
este cel care face să se dezvăluie abisul păcatului omenesc. 
Fiecare om chemat la conversiune aude arzătoarele cuvinte 
ale lui lisus ca spuse lui personal: “Pocăiţi-vă, căci s-a 
apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17). 

Aşa este, “paradoxal”, cum spune Steinhardt. Numai 
Hristos poate ierta, (re)dând nevinovăția. Dar tot El este cel 
care îi descoperă omului vinovăția. Fără iertarea lui Hristos 
nu există o adevărată conştiinţă a păcatului. Tocmai de aceea 
conştiinţa păcatului pe care o au cei din închisoare este 
semnul sigur al conversiunii care va urma, semnul că au auzit 
deja chemarea lui Hristos. 





CZongeaauni D 


INTOARCEREA 


Numai cel care şi-a aflat neputinţa caută ajutorul 
lui Dumnezeu; numai cel bolnav de păcat tânjeşte după 
vindecare. Numai cel care se ştie căzut, cel care cunoaşte 
golul. răul, dezastrul vinovăţiei şi puterea morţii. aspiră la 
Mântuire. Numai cel care cunoaşte muşcătura păcatului şi 
deci a morţii, a morții şi deci a păcatului. aspiră la Viața 
Nouă în Hristos. acea viață nouă pe care o aduce mai întâi, 
dându-i chezăşie. botezul. 

Mutarea de la moarte la viaţă trebuie de aceea 
văzută nu numai din perspectiva morţii concrete. sub care 
se află cel închis, ci şi din perspectiva morţii spirituale. a 
păcatului distrugător de suflet şi de ființă, pe care o descoperă 
cel în suferință. Conversiunea nu este numai promisiune - 
şi ea plină de risc, cum o vede Steinhardt - a unui viitor al 
vieţii veşnice, ci o transformare radicală. aici şi acum, o 
prefacere a întregii fiinţe. 


Botezul a fost într-adevăr trăit de Steinhardt şi 
Părintele Mina care l-a săvârşit, o adevereşte în Convorbirea 
sa Duhovnicească cu Protos. loanichie Bălan, ca o 
transfigurare a ființei, ca naşterea din nou: 

“Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde 
să ştie şi nu poate bănui ce-nseamnă botezul. Asupra mea 
se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. 
S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă mai sus şi lovesc 
mai cu poftă, cu precizie. Va să zică este adevărat: că 
botezul este o sfântă taină, că există sfintele taine. Altminteri 
fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă 
îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atât de neînchipuit de 
minunată şi deplină. Linişte(...). Şi o dulceaţă. În gură. în 
vine, în muşchi (...). 

Şi noutatea: nou, sunt un om nou; de unde atâta 
prospeţime şi înnoire? Se adevereşte Apocalipsa (21.5): 
lată, noi le fac pe toate; şi de asemenea Pavel: dacă este 
cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, 
iată toate s-au făcut noi (...). Botezul eo descoperire”” (84). 

Înnoirea fiinţei - re-ființarea - 

este radicală. Nu este numai o înnoire a 
sufletului: în locul nenorocirii - “fericirea”: 
în locul întrebărilor şi deznădejdilor - 
“liniştea”; în locul golului - “dulceaţa” care 
umple totul; în locul neputinței şi insecurităţii - “un 
simțământ de siguranţă absolută”; în locul resentimentelor 
şi rănilor -“imboldul de a ierta pe oricine”. Este Şi o înnoire 
a trupului - fericirea resimţită în toate fibrele - pentru că 
este o îmbrăcare în Hristos, într-un trup şi el menit de acum 
transfigurării. Trup al învierii. 

"Se adevereşte Apocalipsa”, scrie Steinhardt: 
botezul înseamnă intrarea în perspectiva escatologică, a 
ultimelor lucruri, pre-simţite de acum. şi deja prezente 
acum, aşa cum este prezentă Împărăţia Cerurilor. 

Steinhardt trăieşte nu numai propria sa 
transfigurare prin botez, ci şi o transfigurare cosmică, în 
care elementele banale ale acestei lumi, ba chiar elementele 
pângărite, lovite de putreziciune, se transformă în canale 
de comunicare a Duhului, se împărtăşesc din cele 
nepieritoare. Botezul îl angajează nu numai pe el, pe 
oficiant şi pe martori, ci şi lumea în materialitatea ei. În 
vuietul lumii se face dintr-o dată o breşă, se deschide un 
spaţiu al tăcerii, în care Cuvântul lui Dumnezeu este auzit, 
şi care redă cosmosului starea sa primordială: starea de 
ascultare. Acesta este sensul formidabilei pagini a 
Jurnalului: 

“Rămân deci singur vreun sfert de oră cât durează 
“aerul” - (...). Pustiită de zarvă şi forfotă, camera ia un 
aspect şi mai ciudat, ca o scenă goală în care grămezile de 
recuzite îşi găsesc sălaşul la nimereală. Dar mai ales 
deosebirea sonoră față de camera plină este atât de izbitoare, 
încât am impresia unei tăceri absolute (...). 

Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot 
mare, ducând în rând de câte doi balia, ciubărul, tineta şi un 
“rezervor” cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, 
dă buzna la singura căniţă din cameră - e o căniţă roşie, cu 
smalţul sărit, năclăită şi respingătoare - şi o umple cu apă 
viermănoasă proaspăt adusă în “rezervorul” purtat de el şi 
de un alt deţinut (...). 

La repezeală - dar cu acea iscusință preotească 
unde iuțeala nu stânjeneşte dicția desluşită - părintele Mina 
rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul 
crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului 
(căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele 
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am 
spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din 
nou, din apă viermâănoasă şi din duh rapid” (82-83). 











Ap ȘI 


i 9 






Ş 


Sfânta taină a botezului instaurează o identitate 
nouă. pecetluieşte apartenența la Hristos. pe care 
ispită - cum ar [i ispita neîncrederii în propria credinţă - nu 
o mai poate Şterge. Sacramentul. taina. apare aici cu acea 
tărie a ei specific ortodoxă. Ea este realitate. dincolo de 
credința. mai mare sau mai mică a omului, şi de aceea. izvor 
permanent şi fundament al credinţei. Este darul. Se impune 
de la sine şi nu poate [i decât recunoscut. Este o acreditare, 
o luare pe credit. Într-un anumit sens, în botez. Dumnezeu 
este cel care crede în om. Este o inv estire a lui Dumnezeu 
în om. Credinţa trecută prin botez va avea puterea 
extraordinară a smereniei: 


Nici O 


"(...) bun. rău, puţin sau mult credincios, sunt 
totuşi botezat. E un fapt (...). Dacă-i aşa, apoi port indelebila 
pecete, ştampila. tatuajul. sunt ŞI eu pe veci însemnat cu 
fierul roşu al Blestematului şi Batjocoritului. 

Nu sunt în regimentul de gardă al uhlanilor; dar 
sublocotenent în regimentul de infanterie Nr.743 cu 
garnizoana într-un sat de pe frontiera sud-estică tot sunt, tot 
ofiţer al armatei germane se numeşte că sunt” (218). 

Nu întâmplător motto-ul Jumalului lui Nicolae 
Steinhardt este cutremurătorul: "Cred, Doamne. ajută 
necredinței mele”. (Marcu 9,24). Căci tot Jurnalul arată nu 
numai “saltul”. aruncarea'in “cuptorul încins”. îndrăzneala 
alegerii, ci şi. mai presus de toate. taina credinţei izvorând 
neincetat din Dumnezeu, susținându-l pe om în întoarcerea 
sa către EI, taina lui Hristos care îl cheamă Şi îl află pe om. 


Descriind un lung itinerariu spiritual, drumul de 
la chemarea clopotelor la aflarea suferinţei care numai prin 
asumare devine mântuitoarea Cruce. înregistrând toate 
treptele dorului de Dumnezeu. ale încredinţării, botezului. 
monahismului. cartea lui Nicolae Steinhardt ne redă ceca 
ce Săren Kierkegaard numeşte “at vorde Christen”. Adică 
“a deveni creştin”. în sensul unei deveniri care se întinde pe 
întreg parcursul unei existenţe. ajungând. ca să o spunem 
româneşte. la “biruinţa creştină în om”. Ceea ce 
hierkegaard numeşte “devenirea creştină” s-ar traduce în 
limbajul ortodoxiei - şi este aici vorba nu numai de limbaj, 
ci şi de o anumită nuanţare spirituală - şi prin “prefacere” 
ŞI “transfigurare”. Prefacerea este marea temă a vieţii (şi a 
operei) lui Steinhardt. 

Căci prefacerea este ceea ce fericirea” arată. Nu 
este aici opoziţie între suferinţă şi fericire, ci o antinomie 
- contrariile sunt date laolată -, şi o prefacere paradoxală a 
suferinţei, prefacere a condiţiei umane, a omului şi chiar a 
materialului acestei lumi. 

"NI se cere (...) 

Să considerăm fericirea drept prima noastră 
datorie. 

Și să nu uităm că prima datorie a creştinului este 
să ştie a suferi (...). pa 

Să vedem în creştinism reţeta perfectei fericiri. 

Şi totodată doctrina torturii fiinţei de către un 
Creator hotărât să ne vindece de cele ale lumii” (214-15). 

Locurile torturii au fost pentru Steinhardt locuri 
ale fericirii şi ale transfigurării. - Să nu uităm, de altfel, că 
titlul de “Jurnal al Fericirii” este un titlu paradoxal, cartea 
acoperind mai ales perioada anilor 1958-1 964, şi fiind deci 

“Jurnalul Suferinţei”: al suferinţei transfigurate în fericire. 

-Binecuvântată fii tu, închisoare”, rosteşte 
Steinhardt la fel ca Soljeniţân: 

“În mica celulă de la Zarcă, singur, îngenunchez 
şi fac un bilanţ. Am intrat în închisoare orb (...) Şi ies cu 
ochii deschişi; (...) am intrat nemulțumit, ies cunoscând 
fericirea; (...) soarele şi viața îmi spuneau puţin, acum ştiu 
să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai 
presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies 
împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii 
mei, ba şi cu mine însumi. if 

Stau deci în genunchi şi mulțumesc lui Hristos 
Dumnezeu (...)” (302). 

Vindecat, transfigurat, fiinţă nouă. Cel ce păşeşte 
acum peste pragul închisorii către libertate, a aflat ce este 
libertatea. Și totul se strânge laolată sub privirea 
recunoscătoare. Prefacere, transfigurare a fost în celula 34 
de la Jilava,.unde “bucuria - izvorâtă din aristocrație, poezii 

şi sfidare - şi durerea (...) se amestecă atât de inextricabil 
încât totul, inclusiv durerea, se preface în fericire extatică 
şi înălțătoare” (33). f 

Prefacere a fost în celula 18 (de tranzit) - celula 
botezului. Prefacere în (şi prin) Întreaga suferință care, 
asumată, a precipitat aflarea Adevărului, şi d fost ca un 

în primul rând conversiunea 7 





PUNCTE CARDINALE 
“CELUI DE AL ZECE 


“ră 


"Creştinismul, scrie Steinhardt. e transmutaţie (...)a omului. 
Metanoia. Aceasta e MINUNEA CEA MARE a lui Hristos 
Dumnezeu: nu înmulţirea vinului, peştilor, pâinii, nu 
tămăduirea (...), ci transformarea făpturii” (45). 

Cu cât omul înaintează pe drumul spiritualităţii. 
câtre “marea taină finală a ortodoxiei; isihia şi rugăciunea 
inimii” (208), cu atât descoperă. prin transformarea sa, şi 
transfigurarea lumii. Căci totul este acum trăit nu din 
perspectiva morţii ci din “perspectiva inversată”. a Învierii. 
Nu este aici vorba de “perspectivă” în sensul de “idee” a 
Invierii, ci în sensul “perspectivei inversate” a icoanei, căci 
este o trăire a Învierii ca o realitate deja simțită, deja 
prezentă. Realitate ascunsă a lumii, ascunsă în această lume. 
şi ascunsă lumii. Fericirea este a trăi “necontenit”, cum 
spune Steinhardt, “bucuria învierii” (208). Căci Învierea 
este cea care, asumând suferința, o preface în (şi întru) 
bucurie: 

“Prima datorie a creştinului: a fi fericit. 

Prima datorie a creştinului: a simţi adânc 
nenorocirea condiției omeneşti. 

leşirea din dilemă: soluția dogmatică: credința în 
transfigurare şi înviere” (303). 

Jurnalul lui Steinhardt poate fi citit ca o îndelungă 
predică, amplificată la dimensiunile unei întregi cărți - şi ale 
unei întregi vieţi - asupra cuvântului Mântuitorului despre 
Fericiri (Matei 5, 3-12). Fericirea săracilor - în sărăcia 
Duhului, adică ştiindu-şi funciara insuficiență, în sărăcia 
materială (flămânzii), în sărăcia istorică (în locuri unde nu e 
dreptate, nici măcar acea modestă, relativă. şi totuşi atât de 
dificilă, dreptate omenească) - , fericirea prigoniţilor şi a 
celor ce suferă... Această fericire nu este numai cea a 
promisiunii, a proiectării în ceea ce va să vină, nu trebuie 
văzută numai în perspectiva viitorului, ci, așa cum arată Şi 
titlul cărții (un jurnal înregistrează întotdeauna ceea ce are Şi 
a avut loc), este prezentă aici, cum este prezent lisus în inima 
celui care se roagă şi i se încredințează, cum este prezentă 
Împărăţia Cerurilor care “s-a apropiat”, care e deja aici, în 
mijlocul oamenilor, ascunsă în mijlocul lucrurilor. 
"Creştinismul, spune mereu Steinhardt, (...) e rețeta de 
fericire” (170). A fericirii ascunse, dăruite aici, anticipate, 
deja începute. 

Fericirea este euharistică, ospățul deja pornit, unde 
bucuria venind de dincolo de lume, se împarte fără a se 
micşora, modificând, fără să se vadă (la fel cum fericirea 
isihastului nici ea “nu se prea vede” - 181) aluatul acestei 
lumi. Fericirea este semn al unei prezențe escatologice. 
“Fericiţi cei ce...”, spune lisus: aceasta înseamnă nu numai 
că aceştia se vor îndestula de fericire ci şi că ei (aceşti săraci, 
flămânzi şi plânşi) sunt deja, de acum, din chiar această lume 
Şi această viaţă, fericiţi. 

Lui Steinhardt, transfigurarea lumii, “Verklărung”, 
acea regăsire a clarităţii, a transparenţei lucrurilor, îi apare 
mai ales ca o “dezvrăjire”. Căci această lume stăpânită de 
diavol, care aparţine “en titre” prinţului ei. este aceeaşi cu 
lumea lui Dumnezeu, nu oalta. Diavolul nu crează - legendele 
bogomile greşesc afirmând-o - , nu este demiurg. Dar are 
puterea de a o face opacă, de a-i voala şi devia rostul: 

"*(...) diavolul, spune Steinhardt, nu a creat o a doua 
lume, tot asupra celei făurite de Dumnezeu lucrează; parazitar; 
e tot aceeaşi dar “vrăjită” şi asupra acesteia, imaginare 
(pentru că există prin ochii, conceptele, convingerile şi 
patimile noastre numai), este el voievod” (89). 

Lumea - creaţie a lui Dumnezeu - şi imaginea ei 
deviată (acea imagine hâdă din oglinda deformantă a 
diavolului din “Crăiasa Zăpezii” de Andersen) se suprapun, 
devenind concomitente pentru noi. Lumea este în acelaşi 
timp infern -şi cine ar putea-o ignora în secolul nostru, se 
întreabă Steinhardt: “Abisul, situaţiile limită şi angoasa 
jeşită-n stradă şi postată pe la colțuri au arătat omului de rând 
al secolului al XX-lea că diavolul există şi că e aproape de 
el” (305) - şi lume scăldată în lumina şi harul lui Dumnezeu. 
Lume căzută şi a căderii continue, şi lume a minunii mereu 
prezente, cotidiene, a “şirul(ui) lung de minuni”, prin care 
Dumnezeu cheamă şi aduce către Sine (113), * 

Credinţa nu ignoră realitatea răului, dar ştie tocmai 
că esteo“irealitate”, o “vrajă”, care vrea să ascundă Adevărul. 
Fericirea creştină, care este transfigurare a omului, aduce 
simultan şi transfigurarea lumii, descoperirea chipului ei 
dezvrăjit, desluşirea, în pofida aparenţelor, a prefacerii ei 
întru Împărăția lui Dumnezeu: 

*(...) lerusalimul ceresc nu va fi altă lume ci tot 
aceasta, dezvrăjită, cu alte sensuri şi valori, la alte niveluri 
de curățenie şi intensitate (...)” (160). | 


Aşa apare Steinhardt prin mărturisirea sa: încăltat 


= OI "A 30 e 






Mai '94 NR. 5/41 PAG. [1 


5. aa 
Lp ? > 
A 7, zi 7 
Î = Xe) SA, 
Li > 2 sa 
A vu 
Poor "rate, EX popa e E7 EA e 
iz stă fr uătca aa O Aezi ESĂI 
Pal CAI A aa. Scartait ar 9 2 04, DRE & 





cu “opincile realităţii” şi descoperind sensurile realităţii, şi 
înălțat în credinţa Mântuirii. 

Steinhardt, şi el “ostaş al lui Hristos”, a fost în 
stare să vadă, cu o deosebită acuitate ceea ce este râu şi 
trebuie combătut cu statornic curaj: viciile inimii, răul din 
om, falsele şi ispititoarele idealuri şi idealisme, răul 
concentrat în fenomenele istorice trăite, răul împieliţat. 
(Da, cuvântul românesc trebuie să fie aici acela de rău 
“împieliţat”, pentru a marca deosebirea radicală între 
Dumnezeu şi diavol: numai Dumnezeu se întrupează, numai 
Dumnezeu devine om; diavolul însă nu poate decât să se 
împielițeze, adică să dea o impresie, fără să poată a se face 
om. Aceasta şi pentru că omul este “din neamul lui 
Dumnezeu”, nu al diavolului. Limba română arată prin 
nuanțele ei - şi Steinhardt ne îmboldeşte mereu să fim atenţi 
la adevărurile limbii - că numai lui Dumnezeu, şi nu 
diavolului, îi aparține cu adevărat omul). Şi în acelaşi timp, 
Steinhardt, ca cel care a primit mila lui Dumnezeu, a privit 
mereu dincolo, dincolo de vraja pe care o ştie deja înfrântă, 
către lumina care, nevăzută dar deja trăită, preface totul, şi 
mai ales inima omului. Lumina taborică: **o lumină uriaşă 
-albă şi strălucitoare”, acea lumină în care pictorii de icoane 
obişnuiesc să-l îmbrace pe lisus în scenele pogorârii Sale în 
iad, lumina care eliberează de păcat şi de moarte, lumina 
care "va dura veşnic”, care “creşte mereu”, învăluie, înalță, 
transformă totul, şi îl “înlocuieşte” pe om, devenind propria 
sa ființă... (94-95). Lumina lui Hristos, lumina harului, 
lumină neapusă, care cuprinde tot şi toate... 


$ 


Acest eseu despre Steinhardt nu se poate încheia 
mai bine decât lăsându-l pe el să vorbească, lăsându-l pe 
Monahul Nicolae Delarohia să-şi cânte, trezind şi în noi 
bucuria de care avem parte, imnul său de slavă. Slavă pentru 
Vestea pururea nouă, proaspătă pentru darul primit: 

“Există în ritualul iudaic, spune el, o rugăciune 
alcătuită dintr-un şirag de mulțumiri aduse lui Dumnezeu 
pentru toate binefacerile hărăzite poporului Său Israil. Ca 
refren ori stih intercalat după fiecare dar pomenit figurează 
vorbele dai lanu, ce se tălmăcesc de ajuns nouă. De n-ar fi 
decât că Domnul ne-a scos din pământul Egiptului, destul 
ar fi spre a-L binecuvânta şi a-l aduce slavă. De n-ar fi decât 
că a prefăcut marea în uscat, destul e spre a-L blagoslovi şi 
a nu înceta să-l mulțumim. De n-ar fi decât că ne-a hrănit în 
pustie... Şi aşa mai departe. Fiecare faptă a divinității, 
fiecare minune ajunge spre a stârni recunoştinţa norodului 
şi a-i provoca exclamaţia: dai lanu! 


Tot astfel, gândesc, orice evreu trecut prin Sfânta | 


Taină a Botezului. căruia Domnul i S-a revelat şi care, 
acum, se numără printre “iudeii care au crezut în El” poate 
de asemenea striga: de ajuns făcut-ai. Hristoase, 
Dumnezeule, pentru mine! Pentru a fi desprins solzii care- 
mi acopereau ochii, Iți mulțumesc din toată inima, din tot 
sufletul, din tot cugetul şi toată virtutea mea. Doar atât de ai 
fi făcut după ce ai luat aminte la mine, cu vrednicie şi cu 
dreptate este să strig cu lacrimi: dai li! 

(...) 

Pentru a-mi fi îngăduit să Te pot ruga, să Te iubesc 
şi sămă închin Ție, de ajuns, prea de ajuns ca să binecuvântez 
Sfânt Numele Tău. | 

Pentru a fi sădit în mine nădejdea iertării şi a fi 
început să întrezăresc putinţa mântuirii - fii, Doamne, 
preamărit! 


Pentru a-mi fi dat îndrăzneala să concep stabilirea |: 
„ unorrelaţii de tip eu-tu cu Tine, Domnul şi Dumnezeul meu. 


mă minunez şi nepricepându-mă a spune altceva, strig: dai 
li! (is 

Pentru a fi ieşit din tristeţe, mohoreală, jale, 
descumpănire, acedie (există o acedie a laicului, a 
necredinciosului), deznădejde şi a mă fi apropiat de starea 
fericirii. E 

Şi fiindcă, îndeosebi, m-ai socotit în măsură a 
înțelege şi a fi cu desăvârşire convins că Tu eşti Adevărul, 
Calea şi Viaţa”. 

**Ce-i datorez eu lui Hristos” în Protos. Ioanichie 
Bălan, Convorbiri duhovniceşti II, 1990, pp. 703-707. 


În Evanghelia lui Luca (17,11-19)se povesteşte că 
din cei zece leproşi pe care i-a vindecat lisus, doar unul, cel 
care pe deasupra era şi străin, se întoarce pentru a-i mulțumi 
Domnului. 

Acest al zecelea, făcând nezăbavnic cale întoarsă 
(metanoia), ca să se arunce, cu cântare de recunoştinţă, la 
picioarele Mântuitorului, trebuie să fi fost Nicolae 

SIN aL 






a 


în 


9 fe 
potire fe Amine) 3 de 


Da ai 


be pam i ea 


PAG. 12 NR. 5/41 Mai '94 


Q analiză a Islamului apusean nu poate 
să facă abstracţie de prezența musulmană în 
Marea Mediterană. După cucerirea Siriei şi 
Egiptului, conducătorii musulmani şi-au dat 
seama că siguranța stăpânirii coastelor nu 
este posibilă fără o flotă puternică. Într-un 
timp scurt au fost construite numeroase nave 
de război care. sub conducerea unor amirali 
destoinici, s-au dovedit superioare flotei 
bizantine. cucerind Ciprul şi Rodosul. În 
acest proces de expansiune în bazinul Mării 
Mediterane. Corsica a fost ocupată în 809, 
Sardinia in 810. Creta în 823, Sicilia în 827 
şi Malta în 870. Nu au lipsit nici incursiunile 
de jaf. urmate uneori de ocupaţii temporare 
ale unor oraşe din Italia. Palermo în 83|. 
Messina în 843. Siracuza în 878 Când 
Fatimizii au luat locul Aghlabizilor la 
conducerea Egiptului, ei au preluat şi 
stăpânirea Siciliei. Unul din guvernatorii 
insulei, Husein al-Kalbi, s-a declarat 
independent de Cairo şi a întemeiat dinastia 
Kalbiţilor care a domnit până în 1061. când 
insula este ocupată de normani. 

După ce şi-au consolidat dominaţia 
asupra Mării Mediterane, sarazinii (în latină 
saracenus - denumire dată de istoricii antici 
locuitorilor din Sudul Arabiei; ulterior ea a 
fost extinsă asupra tuturor arabilor) şi-au 
îndreptat privirile |acome spre oraşele din 
Sudul Italiei. 

În secolul IX pirateria devenise o 

îndeletnicire onorabilă pe care o practicau 
atât musulmanii cât şi creştinii. Adevărate 
flote de război atacau aşezările de pe coastă 
pe care, după ce le jefuiau, luau prizonieri 
numeroşi locuitori spre a-i vinde ca sclavi. În 
anul 34| musulmanii au ocupat Bari. cea mai 
importantă bază navală bizantină de la Marea 
Adriatică. În anul următor. dând curs chemării 
ducelui longobard din Benevent care le-a 
solicitat ajutor în conflictele sale regionale, 
invadatorii arabi au măturat Italia în lung şi 
lat. jefuind în drumul lor satele, ogoarele şi 
mănăstirile. În anul 846. au debarcat la Ostia 
o mie de musulmani care au mărşăluit până 
la Roma. Ei au jefuit nestingheriţi suburbiile 
oraşului şi bisericile Sf.Petru şi Sf.Paul, după 
care, încărcaţi de prăzi, s-au reîntors la 
corăbiile lor. 

Întrucât autorităţile laice s-au 
dovedit incapabile să împiedice expedițiile 
de jaf ale sarazinilor, Papa Leon IV a iniţiat 
o coaliţie a oraşelor Amalfi. Napoli, Gaeta şi 
Roma, a cărei conducere a preluat-o. În anul 
849. sarazinii, încurajați de succesele 
anterioare. au invadat din nou Italia, dar flota 
aliată, binecuvântată de Sfântul Părinte. le-a 
administrat o înfrângere nimicitoare care 
însă nu a avut darul să pună capăt incursiunilor 
urmate de jaf. În 876, un detaşament arab a 
jefuit Capania, iar Roma a fost pusă din nou 
în primejdie. Pentru a evita un nou atac 
asupra Oraşului Sfânt, papa a acceptat să le 
plătească invadatorilor, anual, o importantă 
sumă de bani. Această înțelegere nu i-a 
împiedicat însă să-şi continue incursiunile în 
restul Italiei. În anul 884, sarazinii atacă 
marea mânăstire de la Monte Casino pe care 
o incendiază. Şi incursiunile pustiitoare vor 
continua nestingherite până când armatele 
Bizanțului sprijinite de detașamente ale 
oraşelor din Sudul și Centrul Italiei au obţinut 
o victorie decisivă în anul 916 pe râul 
Garigliano, punând astfel capăt unui tragic 

secol de invazii şi umilinţe. 






Q.. studiu asupra Islamului, oricât 
de sumar, nu poate să facă abstracţie de 
Spania musulmană, acest avanpostal culturii 
şi civilizaţiei islamice înfipt pentru mai multe 
secole în inima Peninsulei Iberice, Pentru o 
înțelegere deplină a acestui important aspect 


PUNCTE CARDINALE 


LUMEA ARABA, 


adevar si prejudecata 


din evoluţia lumii islamice. să reamintim. pe 
scurt. desfăşurarea expansiunii arabe spre Apus. 

În timp ce Chalid şi ceilalți generali 
ai Islamului înfăptuiau cuceriri spre Răsărit, la 
numa! şapte ani de la moartea lui Mahomed. 
Amribnal-Aspătrundea de la Gaza în Palestina 
şi cucerea Pelusium şi Memphis. înaintând 
spre Alexandria. Nevoia de a aproviziona săraca 


nimic în legătură cu arderea bibliotecii 
A 
Fi cucerire crează granițe noi 
care trebuie apărate, ceea ce atrage după sine 


nevoia altor cuceriri. Pentru a proteja hotarul 
apusean al Egiptului musulman de eventuale 


14.35lătmul apusean 





Arabie cu cereale i-a făcut pe arabi să grăbească 
cucerirea Egiptului. Locuitorii creştini ai acestei 
părți a Imperiului bizantin erau monofiziţi şi 
suferiseră persecuții din partea Bisericii de la 
Constantinopol. Consecința: arabii au fost 
primiţi cu brațele deschise, în ciuda încercării 
armatelor imperiale de a stăvili înaintarea 
musulmanilor. Când. după aproape doi ani de 
asediu. Alexandria a capitulat. Amr a fost 
uimit de bogăţiile pe care le-a găsit în oraş. lată 
ce îi scria el califului Omar. “Este cu neputinţă 
să enumeri bogăţiile acestui oraş, sau să-i 
descrii frumusețile, vreau numai să amintesc 
că are patru mii de palate, patru sute de terme 
şi patru sute de teatre”. Amr a împiedicat 
jefuirea oraşului. preferând plata unor 
contribuţii în bani. Neavând înţelegere pentru 
certurile dintre creştini. a interzis monofiziților 
să se răzbune pe creştinii ortodocşi şi a decretat 
libertatea de credinţă. 

În contextul ocupării Alexandriei se 
pune întrebarea dacă lui Amr i se poate pune în 
sarcină distrugerea bibliotecii de la Alexandria. 
Cea mai veche menţiune în legătură cu această 
tragică pierdere pentru cultura omenirii o 
datorăm unui om de ştiinţă musulman. Abd al- 
Latif (1162-1231). dar relatări mai amănunțite 
se găsesc într-un tratat de istorie universală 
scris de Bar-Habraeus (1226-1286). un evreu 
botezat din Siria. Conform spuselor sale, un 
om de ştiinţă alexandrin, Johannes Philoponos, 
l-a rugat pe Amr să-i încredinţeze biblioteca. 
Amr a cerut încuviințarea lui Omar, de la care 
a primit următorul răspuns: “Dacă aceste scrieri 
greceşti corespund cu Cartea lui Dumnezeu, 
atunci nu au nici o valoare şi nu merită să fie 

păstrate, căci avem Coranul, dacă însă sunt în 
contradicţie cu Coranul, alunci ele suni 
periculoase şi trebuie distruse”. O altă versiune 
menţionează un răspuns mai laconic: “Arde 
biblioteca, deoarece ea este conținută într-o 
singură Carte, Coranul”. După Bar-Hebraeus, 
Amr ar fi distribuit cărțile din bibliotecă băilor 
din oraş şi, timp de şase luni, acestea ar fi 
încălzit apa cu papirusuri şi role de pergâment. 

Faţă de această explicaţie a distrugerii 
bibliotecii din Alexandria, pentru restabilirea 
adevărului istoric, trebuie făcute următoarele 
precizări. O parte a cărţilor din bibliotecă a fost 
distrusă în. anul 392 de către patriarhul 
Theophilos în cadrul unei acțiuni de epurare 
izvorâtă din spiritul de intoleranţă creştină. 
Ceea ce a rămas s-a deteriorat, ca urmare a 
dezinteresului manifestat pentru scrierile 
rămase şi a neglijenţei. De asemenea trebuie 
menţionat că nici unul din istoricii creştini care 
au trăit de-a lungul a cinci secole de la data la 
care a fost ocupată Alexandria nu relatează 


atacuri din partea Cirenaicii bizantine, oarmată 
de 40000 de musulmani a pătruns prin pustiu 
până în apropiere de Cartagina. Conducătorul 
acestei armate, printr-un gest simbolic, şi-a 
înfiptsulița în nisip. într-un punct la aproximativ 
130 km.de actualul Tunis. În acel punct s-a pus 
temelie unuia din cele mai importante oraşe ale 
Islamului apusean. Kairouan. Încercările 
bizantinilor de a opri acest marş victorios au 
fost zadarnice, mai ales după ce populația 
berberă s-a convertit la islamism. 

După cucerirea Africii de Nord, din 
ordinul lui Musa ibn Nusayr, guvernatorul 
provinciilor africane ale Imperiului. seneralul 
berbeț Tariq. în fruntea unei armate alcătuită 
din 7000 de berberi şi 300 de arabi, a trecut pe 
teritoriul Spaniei (710). înfrângând rezistenţa 
opusă de vizigoții lui Roderich. De numele 
acestui general berber este legată actuala 
denumire a stâncii de la picioarele căreia 
musulmanii au pătruns în Europa. Arabii au 
denumit această stâncă Gebel al-Tariq (stânca 
lui Tariq). denumire din care europenii au 
făcut Gibraltar. 

Cucerirea Peninsulei Iberice este 
desăvârşită de Musa care în fruntea a 25000 de 
musulmani zdrobeşte armata lui Roderich care 
număra 90000 de oameni. Biruitorul s-a purtat 
blând cu populaţia. confiscând numai bunurile 
celor care opuseseră rezistență armată. Nu au 
fost impuse impozite mai ridicate decât cele pe 
care le percepuseră regii vizigoți şi, fapt destul 
de rar întâlnit în istoria Spaniei, a fost decretată 
libertatea religioasă. 

Setea de cuceriri nu cunoaşte însă 
margini. Deindată ce şi-au consolidat poziţia 





Carol Martel! - Învingătorul 





in Spania. arabii au trecut Pirineii în Galia cu 
intenţia fermă de a transforma întreaga 
Europă într-o provincie a Damascului. Între 
Tours şi Poitiers. lao mie de mile de Gibraltar. 
armata musulmană s-a ciocnit cu forțele 
creştine conduse de Eudes. ducele Aquitaniei 
şi de Carol. ducele Austrasiei (732). Într-una 
din cele mai hotărâtoare bătălii din istorie 
care a durat şapte zile, musulmanii au suferit 
oprea înfrângere. Din nou. credințaa milioane 
de oameni a fost decisă într-un război. căci 
dacă victoria ar fi surâs musulmanilor. astăzi 
Europa ar fi scris de la dreapta la stânga. De 
la acea dată ducele Carol a devenit Carolus 
Martellus. Charles Martel. Carol Ciocanul. 

În anul 735. musulmanii şi-au 
reînnoit încercările de a pătrunde în Galia. 
cucerind Arles. iar în 737 au ocupat Avignon- 
ul şi au jefuit Valea Rhonului până la Lyon, 
dar nu au reuşit să-şi consolideze poziţiile 
câştigate. În anul 759, Pippin cel Scurt i-a 
izgonit definitiv din, Sudul Franţei. Cei 
patruzeci de ani cât musulmanii s-au găsit în 
Languedoc nu au rămas însă fără urmări. Ei 
au lăsat în urma lor amintirea spiritului de 
toleranță religioasă. care va contribui la 
evoluţia spirituală ulterioară a acestei regiuni 


din Franţa. 

E de la Damasc au subestimat 
Spania. Până în 756 ea a fost considerată 
numai “Provincia Andaluzia”. fiind 
guvernată de la Kairouan. În anul 755, pe 
pământul Spaniei şi-a făcut însă loc o figură 
romantică. Este vorba de singurul descendent 
din familia Omayyazilor care a reuşit să 
scape cu viaţă din masacrul în care toate 
rudele sale au fost ucise în anul 750 când 
Abbasizii au răsturnat califatul Omayyad. 
Abd-ar-Rahman. nepotul califului Hişam. 
hăituit de urmăritori. a trecut înot Eufratul şi 
după cea străbătut Palestina, Egiptul şi Nordul 
Africii a ajuns în Maroc. Ştirile despre 
revoluția Abbasizilor i-au făcut pe arabii 
credincioşi Omayyazilor din această parte a 
Imperiului să se teamă că vor pierde drepturile 
şi privilegiile primite de la dinastia înlăturată. 
Ei i-au cerut acestei ultime mlădiţe a 
Omayyazilor să se pună în fruntea lor şi Abd- 
ar-Rahman a acceptat. Sosit pe pământul 
Spaniei, el a fost numit “Emir de Cordoba” 
(756) şi a preluat conducerea provinciei 
rebele. Pentru a-l înlătura pe răzvrătit, al- 
Mansur a trimis o armată, care însă a fost 
învinsă şi proaspătul emir a trimis capul 
învinsului la Mecca, drept semn al 
independenţei sale față de Bagdad. De la 
această dată, Spania musulmană îşi va urma 
propriul său drum, devenind unul din cele 
nai înfloritoare centre de cultură şi civilizaţie 
din lumea islamică. (va urma) 


Gabriel CONSTANTINESCU 


a 


bilor în bătălia de la Tours şi Poitiers (732) 








? 
+ 
S- 
Y 














Evreii 


Războiul pentru întregirea României 





In August 1916, după doi ani de încordată 
neutralitate, România intră în război alături de Antantă 
pentru înfăptuirea idealului de “Unire a românilor de pe 
cele două părți ale Carpaţilor”, aşa cum glăsuia manifestul 
regal adresat populaţiei. 

Pentru realizarea acestui țel măreț, toată armata 
română a fost mobilizată. Au fost chemaţi sub arme 833758 
oameni de trupă comandaţi de peste 18000 de ofiţeri. Acest 
număr va creşte în scurt timp la 1083000 ostaşi prin chemarea 
sub drapel atinerilor de la 18 la 20 de ani. În felul acesta 15% 
din populaţia țării, adică totalitatea bărbaţilor în vârstă de 18- 
45 de ani a participat la efortul de război al României. 
Desigur că în acest număr sunt incluşi şi cetăţenii de 
naționalitate israelită, dar câți evrei anume au îmbrăcat haina 
militară în noaptea de 27-28 August 1916, este greu de spus. 
O aproximaţie ar fi posibilă, aplicând proporția de 15% 
totalului populaţiei evreieşti existente în România la data 
mobilizării, dar tocmai acest total este greu de precizat. 

Dacă luăm drept bune cifrele furnizate de Uniunea 
Evreilor Pământeni, în România Mică ar fi existat numai 
300000 de evrei. Cum însă este ştiut că evreii au avut 
întotdeauna interesul să-şi ascundă puterea numerică. vom 
face apel şi la alte surse. B.P.Haşdeu aprecia numărul 
evreilor la o cincime din populaţia totală, C.Negri laa şaptea 
parte, iar M.Eminescu găsea 600000 de “/ipitori”. Jean 
Levy se fixa asupra cifrelor de 30000 de evrei în Muntenia 
şi 370000 în Moldova. În lucrarea sa “La Question juive en 
Roumanie au point de vue juridique e! social ” - Paris 1882, 
J.Tanoviceanu afirma că în România trăiau peste 400000 de 
evrei. A.C.Cuza crede că numărul lor este de 500000, cifră 
cu care şi Nicolae lorga este de acord şi pe care o considerăm 
ca exprimând realitatea. 

În raport cu numărul de 500000 de evrei existenți 
în România la data mobilizării din 1916 ar însemna că 15% 
din acest număr, adică 75000 de evrei au fost chemaţi sub 
drapel, participând ca cetăţeni loiali la războiul purtat de țara 
în care trăiau, țară pe care ar fi avut datoria să o considere 
drept patria lor. În realitate lucrurile s-au petrecut cu totul 
altfel. Dar înainte de a prezenta faptele, să facem precizarea 
că afirmaţiile de mai jos nu se referă la totalitatea evreilor 
aflați sub arme ca ostaşi români, ci numai la marea lor 
majoritate. Printre ostaşii români de naţionalitate evreiască 
au existat elemente cu un comportament ireproşabil. Aceste 
elemente s-au achitat onorabil de sarcinile pe care le-au 
primit în cadrul oştirii şi sfârşitul războiului i-a găsit purtând 
pe piept decoraţii dobândite pentru “serviciul credincios” 
în slujba Țării. Din păcate, această categorie de evrei reprezintă 
numai o minoritate a cărei loialitate față de Statul Român este 
umbrită de incapacitatea funciară a israeliților de a se integra 
ca cetățeni deplini în societatea în mijlocul căreia trăiesc. 


Ş 


Din toate îndatoririle pe care evreii de pretutindeni 
aveau obligaţia să le respecte, se pare că satisfacerea serviciului 
militarera cea mai apăsătoare. Să nu uităm că una din cauzele 
care i-a împins spre Principate din Polonia, Bucovina şi 
Rusia a fost tocmai fuga de recrutare. Toate mărturiile 
timpului ne arată că evreii nu s-au împăcat niciodată cu 
serviciul militar şi totodată armata a avut oroare de ei fiindcă, 
din totdeauna, ei au introdus coruperea funcționarilor, 
influenţele de tot felul, simularea bolilor, falsurile în acte de 
stare civilă, substituirea de persoane pentru a fi scutiți de 
armată şi dacă totuşi erau obligaţi să se prezinte în fața 
comisiilor de recrutare, o făceau cu gândul de a fi respinşi şi 
dispensaţi ca inapți pentru un motiv oarecare. 

O altă trăsătură care l-a caracterizat pe evreu în 
postura de soldat a fost “frica”, “laşitatea”, devenite 
proverbiale. În anecdotica populară, “Ițic” a fost prototipul 
fricosului, ceea ce nu corespunde câtuşi de puțin adevăratului 
fond al sufletului iudaic. Istoria evreilor conține nenumărate 
pagini în care evreii au dat dovadă de un eroism impresionant, 
iar armata actualului Stat Israel este un model desăvârşit, 
demn de urmat, atât sub aspectul organizării cât, mai ales, al 
eroismului ostaşului evreu pe câmpul de luptă. O contradicţie 
care pune încă o dată în evidență incapacitatea structurală a 
evreilor de a se pune în slujba oricărei alte cauze, în afara 
mesianismului iudaic, oricât de dreaptă şi de adevărată ar fi 


» j 





PUNCTE CARDINALE 


se) P Ie 


ÎI 


aceasta. Ş 

Dupădatele furnizate de Alianţa Israelită Universală, 
în August 1916 au fost mobilizați circa 32000 de soldaţi, 
gradaţi şi ofițeri auxiliari evrei. Aprecierile făcute la adresa 
comportamentului lor ca ostaşi nu sunt prea măgulitoare din 
punctul de vedere al valorilor civice şi ostăşeşti unanim 
recunoscute. Se pare însăcă evreii se ghidează după îndreptarele 
unei scări de valori specific iudaice în raport de care au 
acționat consecvent. Din cei 32000 de evrei mobilizați, 26000 
- adică 82% - au dezertat la inamic, au spionat, au comis acte 
de trădare sau au pactizat cu inamicul în teritoriul ocupat. 

De felul în care evreii s-au purtat în Războiul pentru 
Reîntregire, generalul Panaitescu ne lasă o serie de însemnări 
cu valoare de certificat din cuprinsul cărora cităm: “Prezenţa 
jidanilor în mijlocul trupei este o mare nenorocire. În primul 
rând, în loc să stăm cu ochii la inamic, trebuie să păzim pe 
incorigibilii dezertori. Al doilea, fuga lor ne demoralizează 
soldații. În Jine, inamicul ştie de la aceşti fugari care este 
Situația trupelor noastre şi este la curent cu toate mişcările pe 
care vrem să le facem ". Din arhivele statului major al diviziei 
VI, reiese că în general, au dezertat la inamic, față de 0,18 % 
români, 4,72 % evrei sau, pentru un dezertor român, 26 
dezertori evrei la inamic. Această situaţie i-a determinat petoți 
comandanții de unități de pe front să scoată evreii de pe liniile 
de bătaie şi să-i verse la serviciile auxiliare sau sedentare. 

Dar evreii nu s-au mulțumit numai să se sustragă 
obligațiilor ostăşeşti în timp de război. Despre tratamentul pe 
care l-au aplicat inamicii noştri prizonierilor de război s-a 
scris, destul de amănunțit, la timpul său. Euforia victoriei a 
făcut însă ca suferințele de atunci să fie uitate şi odată cu ele 
şi făptaşii. lată ce scrie Constantin Kirițescu în “Istoria 
războiului pentru întregirea României” în legătură cu viaţa 
prizonierilor de război români în lagărele germane. 
“Tratamentul la care erau supuşi prizonierii români din 
lagărele germane era un tratament de epuizare fizică şi 
ucidere lemă... Pe lângă maltratările suferite din partea 
dușmanului, se mai adăugau cele suferite din partea unor 
camarazi de arme. Unii dintre soldaţii evrei, prizonieri, 
mulțumită cunoștinței limbii germane pe care o vorbeau în 
jargon, S-au impus ca tălmaci şi au ajuns repede să capete 
rolul de supraveghetori ai prizonierilor români. Unii dintre 
dânşii au abuzat în chip odios de acest rol”. 


Ş 


Însă adevăratele sentimente nutrite de evrei faţă de 
populația românească au ieşit la iveală în teritoriul ocupat de 
inamic în urma înfrângerilor suferite de armata română în 
toamna lui 1916. Desigur, au fost şi mulți români, chiar prea 
mulți, care au pactizat cu ocupanții, dar evreii, fără excepţii, 
după ce au dezertat din unităţile lor care se retrăgeau în 
Moldova, s-au pus cu trup şi suflet la dispoziţia germanilo, 
Constantin Kirițescu în lucrarea citată mai sus face următoarele 
mențiuni în acest sens. “O parte din populaţia evreiască din 
teritoriul ocupat, neasimilată sufleteşte cu poporul român, 
s-apus deodată în serviciul ocupantului, devenind instrumentul 
său de exploatare, de împilare şi de batjocorire a populaţiei 
băştinaşe”. 

Pentru orice deplasare, fiecare locuitor, “bărbat sau 
femeie, bătrân sau copil", ne spune în continuare Constantin 
Kirițescu, trebuia să posede un bilet de legitimaţie, “celebrul 
ausweiss". Pentru anumite ocupaţii deosebite, cum ar fi 
deplasările prin țară sau introducerea de alimente în oraş se 
cereau ausweiss-uri speciale. “Acestease eliberează aproape 
numai evreilor, şi ele determină o curioasă schimbare la faţă 
a comerțului. Numeroase case de comerț despuiate de stocul 
lor de mărfuri, condamnate la pieire din cauza stagnării 
complete a afacerilor se închid şi în locul lor apar băcănii 
înființate de posesorii diferitelor ausweiss-uri, aproape toți 
evrei”. | 

În domeniul relaţiilor dintre populația băștinașă şi 
autorităţile de ocupaţie, evreii au fost omniprezenți. Deoarece 
marea majoritate a românilor nu cunoşteau limba ocupantului, 
acest fapt “... impuse pe evreica mediatori. A proape nu există 
ramură de activitate administrativă, polițenească şi mai ales 
economică, în care evreul să nu apară ca mediator oficial, sau 
ca interpus clandestin”. 





Mai '94 NR. 5/41 PAG. 13 





Începând cu luna decembrie 1916 şi până în vara lui 
1917, arestările s-au ţinut lanț. “/na/i magistrați sau 
funcționari, profesori de universitate sau de liceu, ziarişti, 
oameni politici, avocaţi, medici, proprietari agricoli, 
industriaşi, erau smulşi cu brutalitate din locuințele sau 
birourile lor, sau chiar pe stradă, de polițistul german, 
însoțit de un inevitabil tălmaci evreu, şi încarcerat în beciurile 
Comandaturii germane". 

O situaţie similară se petrece şi în sânul justiţiei. 
'“Majoritatea avocaţilor români n-au recunoscul tribunalul 
de asediu şi s-au abținut de a pleda înaintea lui. A pledat 
totuşi un număr de avocaţi, în mare majoritate evrei, cărora 
cunoştinţa limbii germane le uşura împlinirea acestei sarcini, 
iar lipsa de scrupule naţionale mu le-o îngreuna". 

În urma izbucnirii revoluţiei bolşevice, Rusia iese 
din război şi încheie la 3 Martie 1918 pacea de la Brest- 
Litovsk. Rămasă singură în fața forțelor copleşitoare ale 
Puterilor Centrale, România este nevoită să ceară mai întâi un 
armistițiu şi apoi să semneze la 7 Mai 1918 tratatul de pace 
de la Bucureşti. Să menționăm în acest context că pe lângă 
înrobirea economică şi pierderile teritoriale, acest tratat 
impunea României ca toţi dezertorii şi spionii să fie amnistiaţi 
prin dispoziția ruşinoasă şi imorală care sunaastfel: “România 
acordă o amnistie completă supuşilor săi pentru conduita 
lor politică în timpul războiului sau pentru conduita lor 
militară - bazată pe molive politice”. lar pentru a produce 
ațâțări şi resentimente în sânul populaţiei, îmvingătorii 
impuneau rezolvarea chestiunii evreieşti prin naturalizarea 
în masă a evreilor români. 


Cât de ostili au fost evreii față de eforturile de a se 
înfăptui unirea tuturor provinciilor locuite de români într-un 
singur stat naţional se vede limpede din acţiunea de dezarmare 
şi arestare a detaşamentului de voluntari ardeleni, acțiune 
care a avut loc în ziua de 6 ianuarie 1918 în gara Chişinău. 
(Faptele sunt relatate pe larg în lucrarea “Basarabia 1918 - 
Testament pentru urmaşi”, apărută în Germania în anul 
1988, avându-i ca autori pe cunoscuții luptători basarabeni 
pentru Unire, Pantelimon Halipa şi Anatolie Moraru). 

În perioada de cristalizare aactului Unirii Basarabiei 
cu Românias-a înființat Regimentul | infanterie moldovenesc. 
Din dorința de a se proceda cât mai democratic s-a acceptat 
ca în cadrul acestui regiment să fie încadrată o companie 
alcătuită numai din evrei. La data amintită - 6 Ianuarie 191 8, 
în gara Chişinău a sosit de la Kiev cu destinația laşi un 
detaşament de voluntari ardeleni. Din proprie iniţiativă, 
compania evreiască sub comanda unui oarecare Levenzon a 
luat, fără nici o aprobare, drapelul tricolor al regimentului şi 
la ora 2 după miezul nopții s-a prezentat la gară, somând 
detașamentul de ardeleni să depună armele şi să se predea. 
“Ardelenii văzând că pe peronul gării compania purta în 
fruntea unităţii sale un drapel tricolor, erau foarte nedumeriţi. 
Ei credeau că acea companie era moldovenească, deoarece 
avea drapelul nostru tricolor ", relatează Pantelimon Halipa. 
“După o scurtă discuție cu comandantul gării, ofițerii 
ardeleni au hotărât sănutragă în tricolor şi să se dezarmeze... 
Bieţii ardeleni n-au ajuns la câmpul de luptă pentru a apăra 
patria comună, ci au fost închişi şi bătuţi pe teritoriul fraţilor 
moldoveni... După cum s-a constatat la o anchetă făcută de 
căpitanul Andronachi Gh., comandantul miliției din Chişinău, 
detașamentul ardelenesc a avut asupra sa foarte puţine 
arme, iar compania lui Levenzon, în plină noapte, când toți 
voluntarii dormeau, a tras rafale de focuri asupravagoanelor 
unde dormeau ardelenii şi a răni! foarte grav o mulțime de 
ostaşi, pe podelele vagoanelor erau lacuri de sânge şi erau 
şi vagoane distruse”. Ş 


Şi dacă la acest capitol este necesar un epilog, 
acesta nu poate fi decât menţionarea Decretului Lege No.3902 
din 29 Decembrie 1918, în virtutea căruia toți evreii din 
Vechiul Regat născuți în țară, precum şi toți cei care au fost 
mobilizați în vreuna din campaniile de la 1913 încoace erau 
naturalizaţi în bloc. Această măsurăa fost însă numai începutul. 
Vaurmatratatul de la St. Germain din 1919-cel cuumilitoarea 
clauză a minorităţilor, iar apoi Constituţia din 1923 cu 
articolul 133, 

(va urma) 


= 


PAG.14 NR. 5/41 Mai '94 


3 SN “Deisis” din Alba 


lulia (cea care ne oferise anul trecut o frumoasă 
ediție în două volume a tratatului de Ascerică 
şi mistică ortodoxă al Părintelui Stăniloae) a 
editat recent volumul /ntre iadul deznădejdii 
şi iadul smereniei. cuprinzind “insemnările 
duhovniceşti” ale Cuviosului Siluan 
Mhonitul. “poate cea mai remarcabilă fiaură 
a spiritualităţii ortodoxe a secolului nostru” 

Este vorba de schimonahul rus Siluan 
Ivanovici Antonov(1866-1938).ce s-a osirdit 
vreme de 46 de ani la Sfintul Munte Athos 
(1892-1938). fiind canonizat în 1987 (actul 
de canonizare. în fruntea căruia stă semnătura 
Patriarhului Ecumenic Dimitrios |. este 
reprodus în ediția românească la pp.5-6). 
Suficiente date biografice. dar şi autorizate 
comentarii teologice. pot fi găsite în studiul 
introductiv semnat de Diacon Asistent loan. 
Ică-jr.(pp.7-39). Cel mai important monoeraf 
de pină azi al Cuviosului Siluan rămine 
Arhimandritul Sofroni Saharov ( a se vedea. 
mai ales. Starets Silouune. Mloine du Mont 
Athos. Vie - Doctrine - Ecrits. Editions 
Presence. Paris. 1973). 

Prezenta versiune românească, în 
lipsa originalului grecesc, a fost realizată. 
prin “confruntarea minuțioasă” a versiunilor 
engleză. germană şi franceză. de câtre Pr. 
Prof. loan Ică şi de către semnatarul paginilor 
introductive. 

Materia cărții este împărțită în XX 
de capitole (structura ei. aparent eterogenă. 
este unificată esențial de duhul care o străbate). 
”Descoperite după moarte în chilia sa. 
însemnările cuprinse în volumul de faţă - 
scrie autorul Introducerii - constituie unul 
dintre cele mai tulburătoare documente 
spirituale ale epocii noastre”, revelindu-ne 
“fantastica aventură interioară a sfințenie”. 
in care inima răstignită a Sfintului “atinue în 
acelaşi ump Raiul şi ladul... Nu orice iad. ci 
ladul Smereniei! şi lubirii lui Hristos. singurul 
in stare să copleşească iadul deznădejdii - 
experienta cotidiană a epoci! noastre” 

Viaţa de sfinţenie şi adincimea 
duhovnicească a acestor atit de vii însemnări 
fac din Cuviosul Siluan cea mai importantă 
personalitate duhovnicească a Rusie! şi poate 
a întregii Ortodoxii. de la Sf. Serafim din 
Sarov încoace (oare cind se vor edita în 
româneşte şi învăţăturile rămase de la acesta 
din urmă. eventual excelenta monografie a 
Irinei Gorainova. liața şi imățălura Sf 
Serufim din Sarov, tradusă de multă vreme 
din franceză. dar circulind pină azi doar în 
exemplare dactilografiate?). 


OSI E “Humanitas” 


continuă masiva editare în româneşte a operei 
lui Mircea Eliade. Dintre titlurile apărute în 
acest an se cuvine menţionat mai ales volumul 
Nostalgia originilor. Istorie şi semnificaţie în 
religie (cartea a apărut iniţial în limba 
franceză. Gallimard. Paris, 1971. cu subtutlul 
“Methodologie et histoire des religions”, 
înlocuit încă de la ediţia italienească din 1972 
cu acela de “Storia e significato nella 
religione”). Traducerea românească este 
semnată de neobositul Cezar Baltag 
(neîndoielnic, alături de soții Maria şi Cezar 
Ivănescu. cel mai vrednic traducător român, 
din opera teoretică a lui Mircea Eliade). 

| Tot Editura “Humanitas” ne oferă, 
in traducerea romanistului Coman Lupu, 
carțea Revolta maselor (datind. în formaei de 
bază. din 1926-30) a filosofului spaniol Jose 
Ortega y Gasset (1883-1955). Editorii ne-o 
recomandă drept “cea mai cunoscută carte a 
lui Ortega y Gasset”, deşi mai corectartrebui 
spus că este doar cea mai cunoscută dintre 
scrierile sale cu problematică socia/-politică 
(marcate toate - nota bene - de un soi de 
“stingism superior”, dacă se poate spune 


PUNCTE CARDINALE 


astfel). Editura “Humanitas” continuă să rămină 
tendenţios orientată ideologic. dovedind că 
filiaţia masonică a numelui pe care îl poartă nu 
este doar o simplă speculație denipgratoare 


GI (Pre istorică a fost şi ea 


bine reprezentată în ultimul timp. In afara 
reeditării amplelor sinteze ale lui A D. Xenopol 


propune cartea în discuţie 

Depăşind țarcul istoriografiei 
naţionale. să consemnăm și că la Editura 
Meridiane. în colecua “Biblioteca de artă” 
(seria “Arte. Civilizaţii. Mentalităţi”). ce pare 
a cunoaşte un imbucurător reviriment în vremea 
din urmă, a apărut (trad. rom. lon Herdan) 
densa lucrare colectivă /storia vieții private 
De la Imperiul Romanla anul o mie. coordonată 
de Phillippe Ari&sşi Georges Duby. Adaptindu- 





ŞI N. lorga (la care ne-am referit in Numerele 
anterioare), alte titluri se cuvin menţionate 
măcar în treacăt. Astfel. Editura Enciclopedică. 
în aceeaşi colecție (“Biblioteca Enciclopedică 
de Istorie a României”) cu Romanitateu 
Românilor, Istoria unei idei a sasului Adolf 
Armbruster, ne pune la indemină și volumul 
Românii în secolul al XIII-lea de d-l Şerban 
Papacostea (cartea se subintitulează: “Între 
cruciată şi Imperiul Mongol”). Noua Fundaţie 
Rompres editează /storia presei româneşti de 
N, lorga (utilă mai ales pentru presa secolului 
al XIX-lea). 

Totocarte de istorie ambiţionează să 
fie şi cea semnată de publicistul Valentin Hossu- 
Longin. Y/onarhia românească (Editura 
“Litera”, Bucureşti. 1994), Avem. în aproape 
200 de pagini. o incercare de sinteză asupra 
istoriei româneşti de la 1866 la 1947. privite 
prin prisma instituției monarhice. O atenţie 
deosebită este acordată lui Ferdinand 
Întregitorul şi “epopeei” primului război 
mondial. ce a probat definitiv şi indiscutabil 
loialitatea față de România a dinastiei de 
Hohenzollern. Deşi nu aparţine unu: 
profesionist al istoriografiei. cartea este foarte 
utilă. risipind. pentru orice ins rezonabil. multe 
din nelămuririle sau prejudecățile privitoare la 
instituția monarhică din România modernă. Ea 
se, adaugă volumelor de interviuri cu M.S 
Regele Mihail realizate de d-l Mircea Ciobanu 
(volume ce au constituit şi principala sursă 
bibliografică mai recentă pentru autorul 
!/onarhiei romuneşti). Că d-l Valentin Hossu- 
Longin colportează şi opinii sau fapte 
discutabile. asta era oarecum fatal: problema 
Monarhiei ca insutuţie este însă una. iar 
problema feluriţilor monarhi este alta... 
Lucrurile nu trebuie confundate, iar d-l Valentin 
Hossu-Longin. în virtutea “obiectivităţii” pe 
care şi-a propus-o, trebuie să recunoaştem că 4 
incercat măcar să nu încurce pâlăriile... Cartea 
se încheie astfel: “La începutul lui ianuarie '48. 
Suveranul şi familia regală au plecat din ţară. 
Prin decizia C.M. nr.797 din 22 mai 1948, 
Regelui, născut şi crescut în România. i s-a 
retras naționalitatea română! Această aberaţie 
juridică... funcţionează şi astăzi, neocomuniştii 
interzicindu-i să vină la sărbătorirea Zilei 
Naţionale de | Decembrie 1993. fiindu-le teamă 
că se vor repeta manifestările de dragoste din 
zilele Sfintelor Paşti 1992, cind numai în 
Bucureşti l-au întimpinat şi aclamat peste o 
jumătate de milion de oameni!”, De aici se 
deschide o altă discuţie - cea a actualităţii 
problemei monarhice - care nu se va încheia 
probabil prea curind şi va angaja mult mai vii 
pasiuni şi interese... Dar această din urmă 
problemă nu va putea fi abordată în mod onest 
la nivel naţional pînă ce poporul român nu va 
ajunge să-şi cunoască istoria nemistificată, fie 
şi numai la nivelul elementar pe care ni-l 


se formatului colecţiei, editorii români au 
scos-o în două volume. De fapt. monumentala 
lucrare despre /sroriavieţii private va cuprinde 
pină la capăt. în versiune românească. nu mai 
puțin de 10 volume, ce “se constituie într-o 
istorie coherentă şi fascinantă a formelor pe 
care le-a cunoscut viața privată a generaţiilor 
care s-au succedat din antichitate pină în zilele 
noastre” (lămurire de pe ultima copertă) 


3 7. acest an s-a reeditat. la 


Fundaţia Culturală Română din Bucureşti, şi 
excelentul Eseu despre lumea lui Caragiale 
(supraintitulat acum. mai publicistic, Marea 
Irâncăneulă) al criticului literar Mircea 
Iorgulescu; o carte despre trista şi incomoda 
actual Uule a lui Caragiale in lumea romancuscă 
(dominată şi astăzi de “miticism” şi de “retorica 
pişicheră”). Apărută. în prima ediue. mult 


înainte de evenimentele din '89. cartea a fost 


receptată încă de pe atunci ca un pamflet 
politic camuflat (de altfel. in scurtă vreme. 
autorul va părăsi țara. astăzi fiind un asiduu 
colaborator al posturilor de radio occidentale 
în limba română). Actualitatea cărții - ieri ca şi 
azi - nu trimite doar spre perenitatea lui 
Caragiale. ci constituie. în aceeaşi măsură. o 
dovadă că lucrurile s-au schimbat prea puţin în 
esenţa lor de la bilciul comunist de ieri la bilciul 
neocomunist de azi... Unde d-l M. Iorgulescu 
ni se pare amendabil (ca şi alți “carapializanţi” 
de astăzi, de la “liber-schimbistul” fedesenizat 
Ștrul Cazimir pină la aruparea iudaizantă de la 
"Dilema”) este în tendinţa de a reduce 
românismul la caragialism. bagatelizind astfel 
profilul moral-spiritual al lumii moderne 
româneşti. Nu de adevărul incomod (dar şi 
“terapeutic”, în fond) al cărții d-lui lorgulescu 
ne temem. ci de absoluiizarea lui perversă în 
anumite conştiinţe dizolvante. (Şi cazul revistei 
“Caţavencu” ar trebui discutat mai serios într- 
ozi!), 


3 „Q a Editura “Gordian” din 


Timişoara a văzut lumina tiparului volumul de 
142 de pagini al d-lui Dr. Faust Brădescu (care 
trăieşte actualmente la Paris), Studii legionare 
postbelice (este prima carte a autorului care se 
țipăreşte în țară; amintim că d-l Faust Brădescu 
este biograful lui Iloria Sima şi unul dintre cei 
mai prolifici publicişti legionari în viaţă; în 
Bibliografia legionară - cea mai recentă, din 
cît avem cunoştinţă - alcătuită de d-l loan 
Boacă şi apărută în 1993 în Statele Unite, d-l 
Faust Brădescu este înregistrat cu 33 detitluri). 
În volumaşul scos de editura timişoreană (lipsit, 
din păcate, de un Cuprins analitic) sînt însumate 
de fapt două lucrări: “Neutralitate şi 
supraviețuire” şi “Ideea de libertate în epoca 





umanistă” (sistematizate. fiecare în parte. în 
mai multe capitole și subcapitole). Autorul 
merge pe calea deschisă de Horia Sima prin 
Venirea naționalismului. adică spre o 
reconsiderare a ideilor fundamentale ale 
naţionalismului creştin în noul context 
european. fără a renunţa la principii. dar 
incercind mlădierea pe realitățile complexe 
ale contemporaneităţii 

Şi d-l Marian Munteanu. în 
publicaţia “Mişcarea”. găseşte de cuviinţă să 
facă public ceea ce a priceput dumnealui. din 
perspectiva altei generaţii. din fenomenul 
legionar. Sint şi multe aspecte de înțelegere şi 
aprobare a legionarismului, pe fondul unei 
netăgăduite sensibilităţi naţional-creştine. 
ceea ce nu se poate spune şi despre d-l Ilie 
Bădescu. surprinzâtorul mentor spiritual al 
Mişcării Pentru România. ale cărui afinități 
ne duc într-o cu totul altă direcţie... Ce vă 
spune înşirarea elogioasă a unor nume precum 
Paul Anghel. lon Gheorghe. Eugen Barbu. 
Fănuş Neacu. lon Lăncrânjan. Edgar Papu. 
Mihai Ungheanu”! (A se vedea. pentru detalii, 
interviul acordat de d-l Bădescu. sub titlul 
“Despre intelectuali şi rosturile lor”. tinărului 
Dan Dungaciu. un interlocutor ridicol de 
comod. în “Mişcarea”, Nr.6/1994. p. 8). 
Altminteri trebuie să recunoaştem că 
“Mişcarea” a căpătat o oarecare consistenţă. 
puniînd cu îndrăzneală degetul pe multe din 
rănile lumii româneşti de astăzi. într-un sul 
publicistic ce pare să se fi vindecat. în bună 
măsură. de teribilismul vulgar al 
începuturilor... 

Şi pentru că tot a venit vorba de 
publicații periodice. semnalăm că la Giessen, 
în Germania, continuă să apară “Renaşterea” 
(Revistă de cultură şi atitudine naţională) 
condusă de d-nii Grigore Schileru şi Ovidiu 
Vuia. “Renaşterea” tinde să devină. valoric. a 
doua publicaţie românească cu orientare de 
dreapta din exil. după excelentul "Cuvin 
Românesc” de la Hamilton (Canada). Din 
păcate aceste două reviste sint prea puţin 
cunoscute în țară (unde presa de dreapta 
continuă să se limiteze la “Gazeta de Vest”. 
“Mişcarea”. “Puncte Cardinale” şi noua serie 
a “Gindirii” -de la Sibiu. căci caricatura 
publicistică numită “Noua Dreaptă” nu poate 
fi luată în serios decit de d-l Dan Iosif de la 
Cotroceni!) 

Răsfoind Numărul 5 (din martie 

'94)al “Renaşterii”. aflăm. între altele. citeva 
interesante texte ale prolificului eseist Ovidiu 
Vuia (unul consacrat lui Aron Cotruş. de al 
cărui “expresionism”, supralicitat de critica 
marxistă, autorul se indoieşte; unul consacrat 
raporturilor dintre gindirea lui Petre Ţuţea şi 
cea a lui Nae Ionescu; în fine, unul consacrat 
morţii mărturisitoare a preotului-poet Al. 
Mateevici din Basarabia). un articol cu ton 
pamfletar al d-lui Dr. Mircea Alexe (în care 
autorul îşi propune “demitizarea” postului de 
radio “Europa Liberă”, pe care-l găseşte 
culpabil de atitudini antiromâneşti, 
promasonice şi chiar procomuniste!), precum 
şi citeva consideraţii utile ale d-lui Eftimie 
Vornic despre adeseori neglijata legătură 
dintre experiențele “pedagogice” ale 
sinistrului Macarenko şi “experimentul 
Piteşti” (cu dese referiri la cartea Mărturisiri 
din mlaştina disperării a fostului “piteştean” 
D. Gh. Bordeianu). Ca de obicei. Numărul 
este împănat cu versuri (şi aici d-l Ovidiu 
Vuia fiind “vioara întîi”. Merită reţinută, din 
rațiuni extraestetice, poezia închinată lui Ilie 
Ilaşcu (“Unui mare patriot basarabean”): “Te- 
admiră în luptă poporul de daci, Cu pieptul 
de fier contra hoardelor toate / Câtuşele 
neamului să le desfaci, / Ilaşcule frate, Ilaşcule 
frate! (...) Putere credinţa ta ne-mprumută; / 
Avindu-te-n gind, pină-nvingem ne-om bate; 
/ Mort unul, învie în locu-i o sută, / Ilaşcule 
frate, Ilaşcule frate!”. 


Răzvan CODRESCU 


TIPI. PP", 


—..— -..” 


.-——— ” ——” 


A 


ri 71SI d 1 ......—_——_._.—— Pr 7" Pr UI LL ., 
. 










Vizita în România de la sfârşitul 
lunii martie a ministrului rus al apărării, 
generalul Pavel Graciov, a oferit înaltului 
demnitar prilejul unei declaraţii, pe cât de 
cinică, pe atât de în flagrantă contradicție cu 
adevărul istoric, Fără nici o jenă, în faţa 
unor gazde care de mai bine de trei secole 
se contruntă cu agresivitatea şi tendinţele 
expansioniste ale vecinului de la Răsărit, 
domnul general a afirmat că “Rusia nu a 
ataca! pe nimeni în decursul istoriei sale”. 

Este greu de crezut că di.general 
Graciov este atât de ienorant în ceea ce 
priveşte istoria țării sale încât nu ştie că de 
la Ivan al IV-lea cel Groaznic, Marele 
Cneaz al Moscovei care a transformat 
Cnezatul în Imperiu şi pe sine din Cneaz în 
Țar, Rusia a dus o neobosită politică 
expansionistă, concretizată în nenumărate 
campanii de cuceriri şi anexări de teritorii. 
Incepând din 1552, anul anexării Hanatului 
Tătar al Kazanului la Marele Cnezat al 

Moscovei şi până în 1979 când “paşnica” 
Uniune Sovietică a invadat Afganistanul, 
Rusia s-a lățit atât de mult încât gândul şi 
teama te obligă să te întrebi când va veni şi 
rândul României să fie înghițită. 

Oare într-adevăr nu ştie dl.general 
Graciov că doar în ultimele trei secole, de 
la Petru cel Mare încoace, Rusia şi-a deplasat 
hotarele apusene cu peste 1000 de kilometri, 
iar în Răsărit şi în Sud, “fara care nu a 
alucut pe nimeni în cursul întregii sale 
istorii”. şi-a impus dominaţia de la 
Vladivostok şi Sahalin in Kamceatka şi 
Alaska, de pe Amur şi Baikal la Samarkand 
şi în Caucaz. Şi oare chiar nu ştie dl.general 
Graciov că Basarabia, pământ de totdeauna 
românesc, este şi astăzi sub ocupația de fapt 
a “paşnicului ei vecin" 

Dacă însă declarațiile de politică 
extemă ale reprezentanţilor Kremlinului, 
dar mai ales acţiunile rezultate din această 


























PURIFICARE ETNICĂ, 
ANTISEMITISM, ETC., ETC. 


În România, se spune că mai sunt aprox.20.000 de 


politică sunt justificate din punctul de vedere 
al țelurilor urmărite de imperialismul rusesc, 
total nejustificată și în flagrantă contradicţie 
cu interesele naționale ale României este 
atitudinea lipsită de demnitate şi de fermitate 
a autorităților române, a căror obedienţă față 
de Moscova, precum şi complicitatea în 
apărarea ţelurilor geostrategice ruseşti devine 
act de trădare față de ţară şi de neamul 
românesc. 

Ca şi generalul Graciov, actualii 
diriguitori ai României, școliţi la Moscova şi 
suspect de atașați de alte interese decât 
interesele permanent româneşti, se sfiesc să 
deschidă cartea adevăratei istorii cu privire la 
relațiile româno-ruse. Dacă ar face-o, ar fi 
nevoiţi să afle că prin Tratatul de la Luck, 
semnat în aprilie 1711 de D.Cantemir şi de 
Petru cel Mare, țarul se obliga să respecte (şi 
să apere!) hotarele Moldovei de la Nistru la 
Carpaţi şi de la Ceremuş la Marea Neagră, 
obligaţie pe care Rusia, în nestăvilita ei poftă 
de a înghiţi noi şi noi teritorii, nu a respectat- 
o niciodată. Ei ignoră, ca şi colegii lor de la 
Chişinău, împrejurările în care, în 1812, 
Basarabia a fost răpită şi anexată, după cum 
se fac a nu şti nimic despre cele cinci ocupații 
militare ruseşti din secolul trecut. lar după 
felul cum acţionează, dovedesc că pentru 
dânşii pactul Molotov-Ribbentrop nici n-a 
existat, iar ultima ocupaţie militară sovietică 
a României dintre anii 1944-1958 nici n-a 
avut loc. 


O cât de sumară analiză a 
evenimentelor de la 1859, 1877/78 şi 1918, 


precum şi a împrejurărilor care: au marcat 
Unirea Principatelor, Independenţa României 
şi Marea Unire, conduce la concluzia că 
marile realizări din sfera intereselor naționale 
româneşti au fost înfăptuite în momente şi în 
circumstanțe în care Rusiaa suferit înfrângeri: 
în 1856 în Războiul Crimeii, când avântul 
expansionist i-a fost temperat pentru o vreme, 

















PUNCTE CARDINALE 


PRETUL IRADARII 


în 1877 când s-a găsit în dificultate politică şi 
militară în războiul cu Turcia, sau în 1917, 
când revoluţia bolşevică, urmată de războiul 
civil, a obligat-o să se concentreze asupra 
problemelor interne. Spre cinstea lor şi spre 
folosul neamului, în acele vremuri, la cârma 
destinelor româneşti s-au aflat conştiinţe alese, 
devotate până la sacrificiu cauzei naţionale 
cărora dragostea de țară le-a luminat minţile 
şi le-a înflăcărat spiritele. Din păcate însă, 
astăzi când Imperiul Ruso-Sovietic este din 
nou confruntat cu dificultăți, nu acelaşi lucru 
se poate spune despre lumina minţilor şi 
curăţenia moralăa actualilor guvernanţi de pe 
ambele maluri ale Prutului. Fanfaronada 
naţional-comunistă ca şi diplomaţia 
recunoașterii “celor două state independente 
românești” converg, în ultimă instanță spre 
trădarea intereselor româneşti şi spre 
împingerea României în sfera de influenţă a 
Rusiei, preţul fiind sprijinul acordat actualilor 
guvemanţi de a se menţine la putere. 

În Basarabia, rezultatele ultimelor 
alegeri parlamentare au dus la întărirea 
“legitimă” a poziţiilor forțelor antiromâneşti 
şi filoruse. Prima măsură întreprinsă de 
Parlamentul de la Chişinău, după campania 
românofobă dirijată de trio-ul Mircea Snegur, 
Petru Lucinschi şi Andrei Sangheli-agenţi pe 
față ai Moscovei - a fost votarea aderării 
Basarabiei la Comunitatea Statelor 
Independente. Actul este menit să îndepărteze 
şi mai mult momentul normalizării situației în 


spaţiul românesc și să contribuie direct la 
restaurarea Impenului Rusiei. 


Consolidarea pe poziţiile de 
conducere a acelorași comunişti înrăiți în 
exercitarea muncii de distrugere a valorilor 
naţionale şi creştine, mascaţi astăzi însă sub 
faldurile stindardelor social-democraţiei, are 
loc în întregul spațiu românesc. Nu întâmplător 
procesul se petrece concomitent cu eforturile 
Moscovei de întărire arolului armatelor rusești 






Mai '94 NR. 5/41 PAG. 15 


în întreaga arie a fostului Imperiu Sovietic 
Diplomaţia rusească este astăzi mai activă şi 
mai agresivă ca oricând. Lansarea ideii de 
menţinere a 30 de baze militare ruseşti pe 
teritoriul statelor componente ale URSS/ 
CSI nu este deloc întâmplătoare. Cu 
concursul obtuzității occidentale nu este 
deloc exclus ca, în cele din urmă, 
complicităţile să meargă până acolo încât să 
asistăm la transformarea “Armatei Roşii” în 
purtătoare de “Căşti Albastre” şi “Forţă de 
Menţinerea Păcii”, finanţate, întreținute şi 
operând sub flamura ONU. T niste experienţe 
istorice pledează pentru o astfel de 
posibilitate şi nu este exclus ca ea să devină 
realitate. 
ze 

Ratificarea Tratatului de aderare a 
Basarabiei la CSI ca şi semnarea la Moscova 
la 15 aprilie de către M.Snegur a acordului 
privind “Sistemul unic de protecție a 
graniţelor CSI”'reprezintă, în fapt, aprobarea 
şi consfinţirea actului criminal semnat în 
1939 de Molotov şi Ribbentrop. Numai că, 
de data aceasta, includerea pământunlor 
româneşti în “Imperiul Răsăritului” se 
realizează cu participarea nemijlocită a 
vânzătorilor autohtoni de neam şi țară. 
Complicitatea regimului de la Bucureşti la 
recunoaşterea “Independenţei Republicii 
Moldova” îşi arată roadele! 

Astăzi slugile Moscovei aflate 
printre români, atât la București cât şi la 


Chişinău, în schimbul pasc câștiurilor 
dobândite din alte wădâri. işi vând din nou 


frații şi neamul cu şansele şi destinul lor de 
libertate şi unitate naţională. În loc de sprijin 
frățesc, românii basarabeni au fost 
abandonaţi în ghearele Imperiului Rusiei, cu 
care se pare căa rămas să lupte doar osânditul 
la moarte Ilie Ilaşcu... 


Nicolae POP 


evrei şi aceştia, în majoritate, oameni în vârstă. Cei tineri au 
preferat fie apusul Europei, fie America, pentru a se realiza, 
în special pe plan material. Aceia care au avut un fond 
sufletesc mai deosebit s-au dus în Țara Sfântă ca să 
cucerească, să apere şi să se sacrifice pentru pământul 
vechilor regi şi al legendarilor patriarhi. Când după războiul 
de 6 zile mi-a căzut în mână o revistă unde tinerii soldați 
evrei erau fotografiați cum şi-au dezgolit pieptul şi s-au lipit, 
în extaz, de Zidul Plângerii, mi-am dat seama că nu mai 
aveam de-a face cu evreii pe care i-am cunoscut eu în 
copilărie şi că aceştia, de astăzi, sunt demni de toată lauda 
şi de tot respectul. 

Am o mare consideraţie pentru poporul evreu. 
Istoria lor este Biblia, cartea noastră de căpătâi, prin ei am 
primit religia, dragostea lui lisus, au dat lumii atâția oameni: 
mari în cultură, literatură, artă, muzică, ştiinţă etc., prin 
închisorile pe unde am trecut, atât în timpul lui Antonescu 
cât şi sub comunişti, am avut mulți prieteni evrei cu care m- 
am înţeles excelent. Nu pot decât să-i admir. Fac o analogie 
cu poporul german care şi ei, la rândul lor, au dat lumii valori 
de necontestat, dar l-a dat şi pe Hitler, cu care nu putem fi 
de acord. Au însă şi evreii hitlerii lor, pe care nu putem să- 
i acceptăm sau să fim de acord cu ei. Dacă nemții şi-au făcut 
mea culpa şi de zeci de ani încă mai plătesc daune iar cei ce 
au colaborat cu nazismul sunt şi astăzi vânaţi şi judecaţi, şi 
evreii ar trebui să-și recunoască faptele reprobabile, aceasta 
să nu mai constituie un tabu sub acuzaţia de antisemitism. E 
timpul să-şi condamne şi ei extremiștii, pe cei ce au făcut 
abuzuri şi crime, atât în trecut cât și în timpul urgiei 
comuniste. 






















În România, problema evreiască este astăzi lipsită 
de obiect. Este absurd să afirmi că un număr atât de mic de 
indivizi dintr-un grup minoritar mai constituie o preocupare 
pentru cineva. Cei câţiva, pe jumătate sau pe sfert evrei, care 
au ajuns în vârful societăţii, cum ar fi Petre Roman, Aurel 
Dragoş Munteanu, Ştefan Cazimir, ca să nu dau decât câteva 
nume, sunt, în cea mai mare parte, asimilați şi nu sunt nici mai 
buni, nici mai răi decât mulți “neaoşi”, români care se bat cu 
pumnul în piept dându-se mari “patrioți”, dar care sunt gata 
oricând să ne vândă unor interese străine. 

Totuşi la noi există o problemă evreiască, dar 
aceasta este a unui singur om, a domnului Moses Rosen. Doar 
e] se agită, denigrează, insultă, de parcă nu ar şti ce să mai facă 
să provoace o reacție antisemită. Anul trecut îl ascultam la un 
post de radio străin cum, cu ocazia unei vizite la lerusalim, 
afirma: “În România a început holocaustul!” Enormitate 
inutil a mai fi comentată. 

Şi totuşi, în România există şi antisemitism, dar tot 
al unui singur om, al domnului C.V.Tudor, colaboraţionistul 
comunist de rangul |, care, pentru rolul pe care l-a jucat în 
“epoca de aur”, artrebui să stea după gratii. Dar antisemitismul 
dumnealui este numai un fel de mârâială la adresa domnului 
Moses Rosen ca acesta, la rândul lui, să aibă ocazia să strige 
după ajutor în lume, că românii îi omoară pe evrei. Părerea 
mea personală este că domnul Moses Rosen trăieşte în bună 
înţelegere cu domnul C.V.Tudor şi că toată povestea este 


doar o punere în scenă. 
Dumitru ONIGA 






N.R. Situaţia pare, totuşi, să fie mai gravă decă! o 
vede domnul Oniga Onouă lege a fost propusă parlamentului 
spre aprobare. E intitulată: “Repunerea în drepturi a 
victimelor comunismului ” Nimic mai firesc am zice, dacă n- 
am constata că textul legii propuse pune în lumină o viziune, 
a autorilor, cel puţin ciudată. lată ce se spune la articolul 5 

"nu beneficiază de dispoziţiile prezentei legi cei care au 
fost condamnaţi ca făcând parte din organizaţii legionare 
sau organizaţii de tip fascist... ” Dar intră în prevederile legii 
(Art 4 alin d) “desfăşurarea de activitate sionistă, sub orice 
formă”... Cu alte cuvinte Parlamentul român urmează să 
voteze 0 lege princare evreii, aproape fără excepție comunişti 
după 23 august 1944, inclusiv cei care au creal şi organizat 
securitatea (Teohari Georgescu- Burăth Tescovici, Dulgheru 
- Dulgherbert, Al Nicolski - Boris Griimberg, Coller, Zeller 
elc., eic respectiv urmaşii lor) suni indreptăţiţi să pretindă 
despăgubiri de la statul român, de la, de secole spoliatul 
popor român Unevreu deci, oricât de mare comunist a fost, 
oricăl de torționar a fost în securitate, dacă se declară sionist 

"sub orice formă”, devine beneficiar al legii, primeşte 
despăgubiri, ca victimă a comunismului. În schimb um 
legionar, sau unul irecul de securitate drept legionar, chiar 
dacă a făcul ani de închisoare şi i s-a confiscal tot ce a avul, 
nu primeşte inapoi nimic. E o dreptate de tip iudaic căci 
autorii legii suni, se zice, amândoi, de origine evree. Asupra 
neamului românesc, îngenuncheat de suferință şi de obidă, 
in sfidarea oricărei dreptăţi, se trage cu mitraliera ca asupra 
credincioşilor aflaţi în rugăciune, la Hebron. Şi autorul e 
acelaşi 

P.C. 














O 


PAG. 16 NR. 5/41 Mai '94 


— — 


“FORZA ITALIA” 


Alegerile politice din Italia. de la sfîrşitul lunii marue. au 
consfințit aşadar noua ascensiune a dreptei italiene. pnn tnumlul 
spectaculos al coaliției alcătuite din “Forza Italia” (formațiunea 
politică a d-lui Silvio Berlusconi. înființată cu nici trei luni 
înaintea alegerilor! ). “Liga Nordică” şi “Alianţa Naţională”. In 
aceste condiţii. magnatul Berlusconi devine omul politic numărul 
] al |taliei. în ciuda numeroaselor tertipuri ce s-au lolosit pentru 
compromiterea sa în timpul campaniei electorale. Desigur, 
rămîne de văzut în ce măsură "Cavalerul" (cum este supranumit) 
va răspunde aşteptărilor şi cît de dreaptă se va dovedi pină la 
capăt această” nouă dreaptă” italiană, atit de puțin asemânătoare, 
totuşi. cu precedentul ei mussolinian... 

Ascensiunea politică rapidă a d-lui Berlusconi a 
surprins neplăcut cercurile stingii. dominante încă în lumea 
occidentală. Pe de altă pane, deşi este limpede că nu mai avem 
de-a face cu un fenomen din speța fascismului tradițional. ci cu 
o nouă formă de dreaptă politică, mult mai flexibilă şi mai puţin 
ideologizantă. o oarecare agitație se simte şi dinspre cercurile 
evreimii intemaţionale, aflate deocamdată într-un fel de pindă 
vicleană. 

Ne allâm oare în pragul unui nou “miracol italian” 
(sintagmaa lost folosită în campaniaelectorală)? Pînă cind se va 
profila un răspuns, să tragem măcar cîteva învățăminte de pe 
urma “cazului Berlusconi”. 

În primul rînd, avem de-a face nu atit cu trimful unui 
panid sau al unei ideologii, cît cu acela al unei personalități 
“harismatice”. impuse prin meritele proprii, iar nu prin simpla 
maşină propagândistică. ceea ce reprezintă o situaţie extrem de 
rară în politica Occidentului postbelic. Opţiunea electoratului a 
lost. evident. una pentru “fapte”. iar nu pentru "vorbe". cum se 
intimpla în mod curent pentru italieni abilul. ambițiosul şi încă 
tinărul Berluscum reprezintă. inainte de luule. imaoinca garantată 
a “lăptuitorului”: este o nevoie imperioasă de pragmatism 
cunstructiv.cao reacţie la falimentul politicianismului discursi 
şi impolent. 

În al doilea rind. se constată. o dată în plus. rolul 
decisiv jucat de mass-media în mersul politicii contemporane 
(mass-media nu neapărat într-o folosinţă primitivă şi deşănțată. 
cum s-a întîmplat pe la noi. ci într-o folosinţă inteligentă şi relativ 
discretă. menită nu a contraface prestanțe. ci a le consolida 
decisiv pe cele reale). Cît mai larga audienţă publică este una 
dintre condiţiile fundamentale ale succesului politic actual (d-l 
Berlusconi este. între altele. proprietarul a trei excelente posturi 
de televiziune: Italia 1. Rete 4 şi Canale 5). 


În al treilea rînd. apare tot mai decisivă relaţia între” 


investiţie financiară şi succes electoral. Nu te mai poţi impune 
în politică la modul romantic. cu vorbe mari şi cu buzunarele 
goale. Forța şi independenta financiară aomului politic înseamnă 
nu doar capacitate de autopropulsare. ci şi o dublă garanţie în 
ochii electoratului: de prosperitate şi de incoruptibilitate. Este 
cel mai sigur antidot pentru imaginea deja generalizată a 
politicianului care umblă să se căpătuiască. 

Înal patrulearind, se vede că lumeaa început să se cam 
sature de experienţele falimentare ale stingii, precum şi de 
impotenţa politicăa "centriştilor”. Asistăm nu doar la falimentul 
comunismului. al social-democraţiei sau al liberalismului clasic, 
dar şi la cel al democraţiei creştine (după ce au guvernat cenuşiu 
Italia decenii la rind. democral-creştinii au ieşit cel mai prost în 
alegerile din această primăvară: să nu uităm că acelaşi regres al 
democraţiei creştine se constată şi în Germania). In faţa crizei 
actuale - deopotrivă moral-spirituale şi social-economice - 
formulele politice curente în epoca postbelică se dovedesc uzate 
pînă la nefuncţionalitate (stimind mai degrabă antipatia 
electoratului). 

lată doar citeva din cheile recentului succes al dreptei 
italiene. Venind la ale noastre, dacă în România nu se poate ieşi 
din cloaca politică impusă de neocomunism (tolerat şi chiar 
susţinut de Occident şi de marea finanță intemaţională, din 
prudență şi comoditate), faptul se datorează şi nulităţii politice 
a opoziţiei noastre, care nu deţine. cum uşor se poate constata, 
nici una din “cheile” politice evidenţiate mai sus. Toată viața 
noastră politică se sufocă într-un stingism anacronic şi falimentar, 


99 93 9 M0ig,i 
"PUNCTE CARDINALE" 





B.R.D. Sucursala SIBIU 
Cont nr.4072996517509 


loan NISTOR 
secretar de redacţie 





PUNCTE CARDINALE 


Un Qchi râde, BC FALL 


fără vreo priză reală la masele electorale (de unde circumspecția 
impinsăpinăla absenteism ). Politicienii opoziţiei noastre. indilerent 
de firma sub care activează. n-au deloc “harismă  trâncănesc mult 
şi făptuiesc puțin. sînt lipsiți de mijloace largi de publicitate 
precum şi de forță şi independentă financiară. Nu ştim cînd şi cum 
se va ieşi din acest cerc vicios. dar deocamdată ar [i bine să depâşim 
măcar mental imobilismul şi desuctudinea în care ne-am instalat 
Şi cu care riscâm “să ne integrăm” mai degrabă în cimiurul Europei 
de ieri deci! în dinamica vie a Europei de miine 


PENTRU CINE BAT 
CLOPOTELE, 


DOMNULE COPOSU ? 


Acum cîţiva ani ne-am legănat şi noi în iluzia că d-l 
Comeliu Coposu ar [i personalitatea politică în jurul căreia s-ar 
putea inchega o opoziţie românească putemică şi înțeleaptă. 
Admiram mai ales prestanța morală a d-lui Coposu, omul care 
suferise 17 ani în temniţele comuniste, păstrindu-şi totuşi energia 
de a se strădui să împlinească, în condiții mai mult decit vitrege, 
“testamentul” lăsat de Iuliu Maniu. Într-o lume politică de cațavenci 
demagogi şi arivişti, de analfabeți şi de mitocani, actualul lider 
țărănist ni se pâruse o figură senională... 

Apoi au început, treptat, să se acumuleze dez-i/uziile: 
gerontocraţia întreținută cu obstinaţie în sinul P.N.Ţ.c.-d., 
favorizarea interesată a aripii trădătoare a vechiului U.D.C,, 
detumarea politică a A.F.D.P.R.(prin arivistul plin de tupeu 
Constantin Ticu Dumitrescu), cîrdăşia politică cu F.S.N. (în urma 
unor sugestii venite din afara țării), erorile şi naivităţile propagandei 
electorale. propulsarea cu efecte dezastruoase a d-lui Emil 
Constantinescu în fruntea C.D.. curtea îngrețoşătoare făcută şef- 
rabinului şi cercurilor iudeo-masonice în genere. numeroasele 
calomnii la adresa naţionalismului creştin şi mai ales la adresa 
legionarilor, în perfect“consens” cu puterea neocomunistă (uitînd 
că legionarii aceştia, buni-răi. l-au ajutat să supraviețuiască 
închisorilor comuniste!) ş.a.m.d. După mai bine de 4 ani. d-l 
Coposurămine un personaj impopular în rîndul masselor electorale, 
incapabil, în ciuda experienţei sale politice. să ia pulsul noilor 
realităţi, cramponal într-un “țărânism " anacronic (pe care zadarnic 
a încercat să-l reimprospăteze prin anexarea la o intemaţională 
democrat-creştină falimentară), tot mai dispus la tatonări şi 
compromisuri bătrineşti, ceea ce a şi dus la două înfringeni 
zdrobitoare în alegeri (primăvara '90 şi toamna '92) şi la blocajul 
politic al opoziției, care continuă să nu aibă alt rol major decît pe 
acela de “paravan democratic” al actualei dictaturi cotrocenisto- 
fedeseniste. 

Desigur, d-l Coposu (ca şi opoziţia noastră în genere) 
nu este doar victima propriilor neputințe, ci şi a manevrelor 
abjecte ale taberei securisto-comuniste, precum şi a ignoranței şi 
imaturităţii electoratului român. Domnia-sa este responsabil însă 
dea fi subestimat forța malefică a adversarilor dea nu fi găsit (sau 
deanu fi acceptat) un mod mai eficient de contracarare a acestora. 
Cind tot ce ai întreprins vreme de 4 ani s-a soldat cu un fiasco 
aproape total, atunci. dacă eşti lucid şi cinstit. ieşi din arenă şi nu 
mai delapidezi nădejdile publice. D-l Coposu însă, deşi se laudă 
că nu aspiră la demnități, refuză îndărătnic să se dea la o parte, 
continuînd, pe fondul antipatiei populare, acelaşi joc falimentar, 
pe care mulți i-l înghit din disperare (“Dacă nici Coposu, atunci 
cine?”)... 

Din nefericire, odată cu trecerea anilor, domnia-sa nu 
numai că devine din ce în ce mai ineficient politic, dar riscă să 
devină şi ridicol. Ba mai mult: anumite acte sau declaraţii publice 
din uluma vreme îi strică serios şi imaginea morală şi seniorială, 
pe care mulți am fi preferat să i-o păstrăm. Probabil că dacă s-ar 
fi retras acum doi ani din viaţa politică, în urma domniei-sale ar fi 
rămas, cu toate insuccesele acumulate, unanume “mit”; continuind 
însă să ne inoportuneze aşteptările, d-l Coposu lucrează la 
distrugerea propriului “mit”, înecat tot mai mult în umorile 
senectuţii! 

Un exemplu trist al acestei stări de lucruri este şi 
interviul acordat nu demult unei tinere ziariste de la “România 
liberă”, pe nume Roxana Badralexi (a se vedea Numărul din 26 
martie 1994, p.11), unde d-l Coposu s-a lăsat convins “să ne 
vorbească despre el însuşi”. 

Neobişnuisem să-l considerăm pe d-l Coposu un caz de 


Colegiul redacțional: Gabriel CONSTANTINESCU, redactor-şef; 
Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESCU, 


Constantin IORGULESCU, Marcel PETRIŞOR 


2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr.109 
telefon 069/422536 


longevitate; iată însă că dăm. ascultindu-i confesiunile. peste 
unul de... precocitare. atit intelectuală (aici concurindu-l pe 
Nicolae Iorga). ci şi poliucă (în această din urmă latură 
concurindu-l pe... Marele ÎmpuşcaL. care şi acela îşi începuse 

activitatea revoluționară” la | 5 ani!). Spre a-i domoli pomirile 
nărăv aşe (se deda. în felul Domnului Goe. la multe "drăcui ) 
familia îl trimite la şcoală încă de la 4 ani. astfel că la 16 era deja 
student. iar la 21 îşi dădea doctoratul. Performanţa uimitoare a 
d-lui Coposu rămîne insă aceea de a fi devenit încă de la 16 
(şaisprezece) ani şeful de cabinet al lui luliu Maniu! Dăduse 
oare încă de pe atunci “naţional-țărănismul” în mintea copiilor?! 
Confesiunea aceasta ridică semne de întrebare asupra lui luliu 
Maniu însuşi: noi. din respect pentru memoria acestuia. refuzăm 
să dăm crezare laudelor d-lui Coposu... Dar şi dacă lucrurile au 
stat într-adevăr astfel, atunci d-l Coposu, deşi mărturiseşte că a 
incerca! şi mai încearcă încă să-l imite pe luliu Maniu, n-a 
manifestat deloc aceeaşi deschidere spre tineret... O fi şi pentru 
că nu va [i găsit o reeditare a domnici-sale în vreun exemplar al 
noii generaţii, căci dacă. după cum ne asigură d-l Coposu. 
oameni ca luliu Maniu se nasc doar “o dată la o jumătate de 
mileniu”. este de presupus că şi tineri de precocitatea şefului său 
de cabinet se ivesc la fel de rar. (Să amintim, în treacăt, că 
d-l Coposu are şi virtuţi profetice; de cițiva ani se laudă 
întruna - 0 face şi-n recentul interviu -că domnia-sa a prevăzul 
în mod public prăbuşirea comunismului încă din... 19401), 

“Fericirea” politico-sportivă a d-lui Coposu a fost 
curmată în 1947 de câtre comunişti (despre cum salutaseră 
țărâniştii Armata Roşie “eliberatoare”. în presă şi prin viu grai. 
nu se suflăun cuvinţel!). Chiar dumnealui înțelege să-şi măsoare 
suferințele în kilograme: cînd a intrat în puşcărie avea 114, iar 
acolo a scăzut pînă la 51... Departe de noi intenţia de a trata cu 
impietate 17 ani de suferință (dintre care 8 petrecuţi la izolare); 
totuşi nu ne putem împiedica să ne întrebăm cu ce mijloace o fi 
reuşit “să scrie” acolo, cum se laudă astăzi, “vreo zece mii de 
poezii... şi-o constituție”!!! Una din două: ori d-l Coposu a vrut 
să spună că “a scris” sau a creat mental zece mii de versuri (ceea 
ce ar fi ceva mai plauzibil), ori domnia-sa este adevăratul autor 
al futuror poeziilor provenite din închisori! 

Abătindu-l de la lirism, ziarista se pomeneşte 
întrebindu-l: “Domnule Coposu. de ce n-aţi devenit legionar?” 
D.ICoposurăspunde: “Eu n-am pututaveaniciodată resentimente 
faţă de alți oameni pentru că erau unguri sau evrei. Am avut 
prieteni legionari. Dar am considerat întotdeauna misticismul şi 
naționalismul lor cam infantil... Şi printre legionari au fost şi 
paranoici şi oameni cinstiţi, dar mie îmi păreau caraghioase 
manifestările lor”. Desigur. d-l Coposu e liber să aibă orice 
părere; numai că astfel de aprecieri, pe cît de grave. pe atit de 
veninoase, aruncă din nou, indirect, o umbră asupra lui luliu 
Maniu, care, uitind să-şi consulte imberbul şef de cabinet. s-a 
apucat în '37 să tacă pact electoral cu “misticii”, “infantilii”, 
"paranoicii” şi "caraghioşii” (ba chiar, mai tirziu. să-l laude pe 
Codreanu prin închisori)! 3 

D-l Coposu îşi aminteşte vag şi de “generaţia Crinului 
Alb” „rostind nume care n-au vreo legătură directă cu respectivul 
Manifest (semnat de Petre Marcu Balş, Sorin Pavel şi lon 
Nestor). Rezultă. oricum. că în România interbelică au existat 
două generaţii tinere paralele; cea rezonabilă a d-lui Coposu şi 
cea descreierată a lui M.Eliade! 

Calomniile înveninate ale d-lui Coposu la adresa 
legionarilor nu constituie o noutate. De data aceasta a ținut însă 
să se refere şi la “fetele” din Mişcare (o parte dintre acestea încă 
în viaţă şi chiar cu mai mulți ani de puşcărie la activ decât d-l 
Coposu): “Erau şi multe fete în Mişcare. Toate (subl.n.), urâte ŞI 
pline de complexe, ajungeau într-un loc unde li se dadea şi lor 
importanță”... Cît necavalerism din partea unui pretins senior! 
Chiar dacă pe vremeaaceea “frumuseţea” şi “lipsa de complexe” 
ar fi fostun monopol țărănist, indelicateţea tot n-ar fi scuzabilă! 
D-l Coposuine însăcu tot dinadinsul s-o transforme în abjecţie, 
afirmînd că “şi la comunişti cra la fel”... Deci ce mi-e Ana 
Pauker, ce mi-e Marieta Nicoară! “Bolşevicele noastre”, cum ar 
spune d-l Al.George! Curat țărânism! 

Şicindte gindeşti că acesta este omul care-i poate crea 
"trumoasei” Şi “necomplexatei” Roxana Badralexi impresia 
ingenuăa unui “politician care nu minte”! În fața acestui gen de 
“splendoare” ne cuprinde ruşinea de a-i fi contemporani... 


V.A.M. 


La CETE Pz IE 


"PUNCTE CARDINALE" 
PWaacil SRL 


DI LL SCI IA