Puncte Cardinale anul VII, nr. 1 (73), ianuarie 1997

credinta 
iubire 
speranta 











„MOTA ȘI MARIN 
IN AMINTIREA LUI 
MIURICE BARDECHE 


«În vara lui 1936, zece mii de 
legionari români şi-au exprimat dorinţa de 
ase înrola ca voluntari în armata creştină şi 
naționalistă a lui Franco. Codreanu. 
confruntat cu imposibilitatea unui 
asemenea exod masiv, a desemnat, din 
rândul elitei şi ierarhiei legionare. nouă 
membri care. sub conducerea generalului 
Cantacuzino, aveau să plece pe frontul 
spaniol. Pentru a arăta cât de mare 
importanță acordă acestei expediţii, îl 
desemnează în primul rând pe cumnatul 
său. lon Moţa. cel care-i este alături încă 
din 1922. care fusese închis cu el la 
Văcăreşti şi care era considerat cel dintâi 
dintre legionari, după Codreanu însuși. 
Acum se manifestă în Moţadeplina măreție 
pe care o poate atinge jenfa legionară 
acceptată de bună voie. Convinscă moartea 
e creatoare şi fecundă, Moţa pleacă spre 
Spania cu scopul neîndoielnic de a-şi da 
viaţa. Îşi ia adio de la soţia sa Iridenta [sora 
Căpitanului — n. red.], îşi face testamentul 
(care rămâne un document sublim), le lasă 
copiilor săi [Mihai şi Gabriela — n. red.] o 
scrisoare pe care vor trebui s-o citească 
abia când vor împlini 21 de ani [pe atunci, 
vârsta majoratului — n. red.] (scrisoare pe 
care poliția o va sustrage şi-o va măslui); 
toate acestea mărturisesc despre hotărârea 
deliberatăa lui Moțadea nu se mai intoarce. 
Pleacă spre Spania nu ca un voluntar 
obişnuit, ci cao victimă răscumpără-toare, 
întrucât sângele său vărsat avea să slujească 
triumfului creştinătăţii impotriva barbariei, 
innobilând și slujind Legiunea însăși. 
Inscrişi în Tercio [Legiunea Străină din 
Spania n. red.], Moţa şi Marin îşi vorafla 
moartea în luptă [la Majadahonda. lângă 
Madrid, în ziua de 13 ianuarie 1937, către 
seară- n.red. |. Codreanu, lovit şi indurerat, 
dă ordin ca rămășițele lor să fie aduse în 
România. Și atunci se celebrează 
funerariile. mapnifică și de neuitat 
plorificare a celor căzuţi, din partea unei 
populații pătrunse de respectul faţă de 
moartea voluntar acceptată şi faţă de spiritul 
inalt al Lepiunii. La graniţă. trupurile 
neinsufleţite sunturcate într-un tren special; 
la fiecare oprire, preoţii le dau 
binecuvântarea. iar mulțimile se reculeg 
dinaintea lor. Se traversează astfel, de la 
nord la sud, într-un cortegiu triumfal, toată 
România şi toată Transilvania, provincia 
natală a lui Moţa [originar din Orăşue-— n 


red. ]. Apoi se ia calea Bucureştilor, de data 
aceasta traversându-se România de la vest la 
est. Incapitală. eroilorli se pregătise deja cea 
mai măreaţă ceremonie ce se poate închipui. 
la care vor lua parte mai bine de două sute de 
mii de persoane: arhiepiscopi. episcopi, 
preoți. cavaleri ai Ordinului Mihai Viteazul, 
înalți funcţionari, ofiţeri superiori ai Armatei. 
membri ai Corpului diplomatic. apoi 
mulțimea, o mulțime imensă şi anonimă... 
Garda şi-a trăit în ziua aceeaapoteoza. Jertfa, 
abia consumată, se vădea a nu fi fost în 
zadar. de vreme ce contribuia, dintr-o dată, 
la ridicarea Legiunii pe culmi. După această 
grandioasă ceremonie, Codreanua intemeiat 
Corpul de elită Mora-Marin; acest Corp 
putea cuprinde maximum zece mii de 
membri. toți gata de sacrificiul suprem. 
Codreanu le spunea primilor membri ai 
acestui Corp |v. “Jurământul gradelor 
legionare” — rostit la 1 | noiembrie 1937. la 
Casa Verde — in Cormeliu Zelea Codreanu, 
Circulări şi mamufeste. Bucureşti, 1940, pp. 
212-213]: 

“Să punem deci pe Moja şi Marin 
bază viitoarei elite româneşti [...] 

Voi, care reprezentaţi primele 
inceputuri ale acestei elite, să vă legaţi prin 
jurământ că vă veţi comporta în aşa fel încât 
şă fiți cu adevărat începulul sănătos, de 
mare viitor, al elitei române; că veți apăra 
intreaga mişcare legionară, ca ea să nu 
alunece pe căi de afaceri, de lux, de trai bun, 
de imoralitate. de satisfacere a ambițiilor 
personale sau u poftelor de mărire 
OmMenească 

Veţi jura că aţi înțeles, că deci nu mai 
există nici un dubiu în conştiinţa dvs, că lon 
Moța şi Vasile Marin n-au făcut uriaşa lor 
jertfă pentru ca noi, câțiva de azi sau de 
mine, să ne imbuibăm de bunălăţi şi să 
benchetuim pe mormântul lor [...] 

0, Moja, lu n-ai muril pentru aceasta! 
Jerița lu ai făcul-o pentru neam 

De uceea, veți jura că aţi înțeles că a 
fi elită legionară, in limbajul nostru, nu 
inseamnă numai a lupta şi a învinge, ci 
inseamnă permanenta jerifire în slujba 
Neamului; că ideea de elită este levată de 
ideea de jeriță, de sărăcie, de trăire aspră şi 
severă a vieții; că ude încetează jerițirea 
«le sine, acolo înceleazăelita legionară "..». 





(Text preluat din publicaţia italiană “Storia del 
XX secolo”, noiembrie 1996, p. 56: traducerea 
va electunt în Redacţie) 





PSN ta pr 











Majadahonda: locul unde au căzut Mota şi M 


Se împlinesc 60 de ani de la jertta “pentru Cruce şi Neam” a lui lon |. Moţa şi Vasile Marin, căzuţi pe frontul 
de la Majadahonda, la 13 ianuarie 1937... “Se rrăgea cu mitraliera în obrazul lui Christos! Se clătina aşezarea 
creştină a lumii! Puteam noi Să Stăm năpăsători?” (lon |. Moţa)... Putem noi astăzi să stăm nepăsători în fața 
memoriei celor doi martiri? Dacă da, atunci ne merităm nimicnicia!,.. 


PUINCLE 
CARDi:NALE 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


irculație în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, FRANȚA. ELVEȚIA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE. AUSTRALI/ 







ANUL VII, 


Nr. 1/73 


ianuarie - 


1997 


STII) e 








arin (foto: 1949) 





_. p— 


PAG. 2 NR. 1/73 lanuarie '97 


PUNCTE CARDINALE 





SUB SEMNUL IMPROVIZATIEI 
ȘI DILETANTISMULUI 


Pe când se afla în opoziţie, Convenţia Democrată, 
prin glasul preşedintelui ei, dl. Emil Constantinescu, ne 
asigura că este pregătită să-şi asume guvernarea ţării, având 
cadre cu calificare corespunzătoare pentru toate funcţiile 
din administraţia publică, incepând cu guvernul şi terminând 
cu primăria ultimului cătun de pe harta României. Se vorbea 
atunci de existența a peste 15.000 de cadre, temeinic 
pregătite, capabile să înlocuiască reziduurile comuniste din 
aparatul de stat, menținute în funcţii şi protejate de regimul 
Iliescu, după evenimentele din Decembrie '89. (De altfel, 
singura acțiune cu caracter""revoluţionar” întreprinsă de lon 
Ihescu a fost răfuiala personală cu Nicolae Ceauşescu, pe 
care l-a trimis în fața plutonului de execuţie, după un 
simulacru de proces, dar nu pentru fărădelegile săvârşite ca 
dictator comunist, ci pentru vina “de fi întinat idealurile 
nobile ale socialismului "!). Aşadar. era vorba de pregătirea 
din vreme a celor care, în perspectiva câștigării alegerilor 
din anul 1996, vor ocupa funcţiile cu caracter politic din 
administrația publică. măsură inspirată din practica partidelor 
politice din Occident. Acestea își organizează din vreme 
întreaga gamitură de guvernare, pentru ca, în situaţia fericită 
a câştigării alegerilor, să poată prelua imediat controlul 
întregului aparat de stat. 

Evenimentele electorale din anul trecut, atât alegerile 
locale din Duminica Rusaliilor, cât şi cele generale din luna 
Noiembrie, privite prin prisma valorii aspiranţilor la 
principalele funcţii politice propuşi de Convenţia Democrată, 
au avut însă darul să ne strecoare în suflet îndoieli cu privire 
la existenţa promiselor cadre valoroase ale “Opoziţier”. O 
situaţie previzibilă încă de la alegerile locale, când Convenţia 
Democrată s-a văzut nevoită să facă apel la o personalitate 
neînregimentată politic, liderul sindical Victor Ciorbea, 
pentru candidatura la funcţia de primar general al Capitalei. 
Un fapt simptomatic pentru potenţialul de cadreal principalei 
forțe politice de opoziţie, aceasta cu atât mai mult cu cât 
Convenţia Democrată era moralmente obligată să-şi spele 
obrazul după lamentabila prestație, presărată cu nenumărate 
abuzuri, a reprezentantului ei. Crin Halaicu, membru marcant 
al Partidului Naţional Liberal. propulsat în demnitatea de 
pospodar-şef al Bucureştilor. 

Dar adevărata sărăcie de personalitaţi a Convenţiei 
Democrate şi-a arătat fața odată cu câştigarea alegerilor 
generale, când principalul partid din alcătuirea ei, Partidul 
Naţional Țărănesc, a trebuit să nominalizeze un prim- 
ministru. Ca şi în cazul primăriei Capitalei, PNŢ-ul a fost 

nevoit să facă apel la o personalitate din afara rândurilor 
sale, dar, cum se pare că sărăcia de personalităţi politice 
autentice este o stare endemică pe scena politicăromânească, 
s-a apelat la acelaşi Victor Ciorbea (care, până la rezolvarea 
problemei cumulului de funcțiuni, va deţine atât funcția de 
primar general al Capitalei, cât şi pe cea de şef al guvernului 
alcătuit din CDR, USD şi UDMR)! lar dacă, în continuare, 
amintim opintelile prin care s-a ajuns la înjghebarea 
guvernului Ciorbea, la nominalizarea secretarilor de stat, a 
prefecţilor, subprefecţilor şi directorilor de prefecturi, dar şi 
spectacolul pe alocuri grotesc al contestării multora dintre 
cei numiţi în funcţii, contestări venite fie din afară, fie chiar 
din rândul organizaţiilor de partid din care fac parte cei 
contestați, avem suficiente elemente pentru a afirma 
îngrijorătoarea lipsă de personalităţi politice de valoare în 
rândul partidelor care şi-au propus să înfăptuiască o adevărată 
“schimbare la față a României”, după lunga noapte 
comunistă. Și cum să calificăm, în acelaşi context, situaţia 
d-lui lon Diaconescu, octogenar, uzat de cei 17 ani de 
temniță pe care-i duce pe umeri, care (îmi place să cred că 
nu din ambiţii deşarte) cumulează funcțiile de preşedinte al 
Partidului Naţional Ţărănesc (axul central al actualei Puteri 
politice), președinte al Convenţiei Democrate şi preşedinte 
al Camerei Deputaţilor?!.., 
+ 

In zilele fierbinţi ale lui Decembrie '89, lon Iliescu a 
pretins că, dacă nu și-ar fi asumat conducerea țării, s-ar fi 
instalat un “vid de putere” cu consecinţe nefaste pentru 
viitorul României. În realitate, însă, primejdia care a 
amenințat ţara în acele momente dramatice, o primejdie 
care dăinuie de şapte ani, nu este "vidul de putere”, ci "vidul 
de personalităţi politice”, 

În repetate rânduri, în paginile“Punctelor Cardinale”, 
am afirmat că prăbuşirea regimurilor comuniste din Estul 


Europei, în anul 1989, nu s-a produs întâmplător. Cei 45 de 
ani care s-au scurs de la instaurarea lor au fost consideraţi, de 
către cei care în veacul nostru hotărăsc, din umbră, destinele 
omenirii, ca un răstimp suficient pentru ca elitele popoarelor 
peste care s-a prăvălit comunismul să fie lichidate. Lichidate 
fie fizic (în temnițe), fie biologic (prin îmbătrânire). Consecința 
acestui holocaust selectiv a fost că. la “e/iperare ”, poporul 
român devenise o "populație "o masăde oameni dezorientaţi, 
uşor de manevrat. 

Lichidarea elitelor a fost operată metodic. Au fost 
exterminate atât valorile consacrate, cât şi cele în curs de 
afirmare. Pentru prima categorie s-a practicat asasinatul prin 
înfometare, frig şi refuzul oricărei asistenţe medicale. Pentru 
cea de a doua categorie, tineretul însuflețit de sentimente 
național-creştine, s-a practicat cea mai odioasă formă de 
asasinat: uciderea sufletelor. denumită eufemistic 
“reeducare”. Au supraviețuit doar acele personalităţi de 
cultură care fie aveau aderenţe faţă de ideologia marxistă 
inăinte de ocuparea țării de Armata Roşie. fie care, din 
lichelism, au făcut, fără remuşcări, pactul cu diavolul, devenind 
persecutorii şi uneori chiar călăii propriilor lor confraţi. 
Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Tudor Arghezi, Mihai 
Ralea sunt doar primele nume de pe o listă, din păcate ruşinos 
de lungă, care ilustrează lipsurile morale ale unor intelectuali 
de marcă din perioada interbelică. 

Cât priveşte restul populaţiei, procesul de adaptare la 
ideologia marxistă s-a desfășurat metodic, luând, pentru cei 
care nu cunosc realităţile româneşti din „timpul dictaturii 
comuniste, caracterul unei adeziuni libere. Posibilitatea de 
afirmare şi realizare profesională era condiţionată de calitatea 
de membru de partid, astfel că toți aceia care nu au acceptat 


să-şi sfârşească zilele în mediocritate, s-au înregimentat în 


rândurile Pantidului Comunist. Nici o mirare, deci, că, în 
ajunul evenimentelor din Decembrie '89, Pantidul Comunist 
Român număra peste 4 milioane de membri. Din rândul 
acestora. regimul comunist şi-a creat o elită proprie, de fapt 
opseudoelită, instruită în şcolile superioare de panid, stăpână 
pe toată cazuistica marxist-leninistă, dar cu orizontul cultural 
limitat la acest domeniu. Un soi de schizofrenie intelectuală. 
care a cuprins ca o molimă toată masa posesorilor de diplome 
universitare. Şi cum în Decembrie '89, cu excepția puţinilor 
supraviețuitori ai prigoanei comuniste, aceşti intelectuali 
trecuți prin patul procustian al ideologiei marxiste erau 
singurii din care se putea crea o nouă clasă politică, atât 
Puterea condusă de lon Iliescu, cât şi Opoziția îndrumată 
doctrinar de Corneliu Coposu, şi-au îndreptat privirea şi 
chemarea spre ei. 

În condiţiile de atunci, nu este de mirare că apelul la 
colaborare lansat de comunistul lon Iliescu foştilor membri 
PCR a găsit o mult mai largă audienţă decât invitaţia făcută 
de foştii luptători anticomuniști. În timp ce primul le oferea 
participarea la euvernare şi păstrarea privilegiilor de care se 
bucuraseră în timpul dictaturii comuniste, neobligându-i să 
se dezică de mentalitatea în care se formaseră şi care le 
devenise o a doua natură, condiţiile puse de Opoziţie erau 
mult mai puțin tentante. Nu neapărat cao invitaţie pe “Drumul 
Damascului”, Opoziția cerea o schimbare cinstităa mentalităţii 
şi însuşirea unei noi orientări politice, fapte care nu se puteau 
realiza fără renunţări şi eforturi. Ca urmare, contingentul de 
foşti membri PCR care s-a alăturat Opoziţiei de atunci a fost 
destul de subțire comparativ cu numărul celor care au dat 
buzna, mai întâi în Frontul Salvării Naţionale, apoi în partidele 
care au preluat moştenirea Partidului Comunist Român 
(PD.S.R., PSM. PRM. PDAR. şi nu în ultimul rând 
P.D., partidul condus de Petre Roman). Cât priveşte motivele 
care i-au determinat pe unii dintre foştii membri PCR de a se 
alătura Opoziţiei, ele nu au fost întotdeauna expresia unei 
convingeri intime. Se pare că argumentul hotărâtor în actul 
adeziunii la partidele din opoziţie a fost perspectiva unor 
legături cu Occidentul. 

Din Decembrie '89 până la alegerile din anul trecut 
s-au scurs şapte ani şi Convenţia Democrată, în speţă Partidul 
National Țărănesc, a făcut prea puţin pentru a-şi constitui un 
corp de cadre politice, format din elemente tinere, netributare 
mentalității comuniste, O greşeală care se răzbună astăzi, 
când Convenţia Democrată a fost chemată să guverneze țara. 
În Franţa, după dezastrul militar din 1871, Emile Boutmy, un 
mare constituţionalist, a înființat cunoscuta £ico/e libre des 
sciences politiques. Toţi lruntașii politici ai Franţei au fost 


elevi ai acestui prestigios institut şi, în bună măsură, redresarea 
ulterioară a ţării s-a datorat oamenilor politici pe care i-a 
creat această şcoală. Ulterior, acestui important institut i 
s-au alăturat College libre des sciences sociales şi Ecole des 
hautes ctudes sociales. Imitând Franţa, după înfrângerea 
din 1918, Germania a înființat o Universitate specializată în 
studiul politicii, Hochschule fur Politik. Cât priveşte situația 
actuală, pretutindeni în Occident, pe lângă fiecare 
universitate, funcţionează facultăți profilate pentru studiul 
politicii şi al ştiinţelor sociale, La noi, însă. Convenţia 
Democrată nua întreprins nimic în această direcţie. deşi țara 
s-a umplut cu institute de învățământ superior particulare. 
Să nu fi aflat dl. lon Diaconescu (Şi ceilalţi lideri ţărănişti, 
care s-au vânturat tot timpul prin Occident) că în lumea 
civilizată toate partidele politice mari au propriile lor şcoli 
politice, unde pregătesc viitoarele cadre. atât pentru 
propagandă. cât şi pentru funcţiile publice din aparatul de 
stat? 

lată ce scria, încă din anii '20, sociologul român 
Dimitrie Gusti, în studiul intitulat Partidul Politic: 

“Să fim bine ințeleşi, nu poate fi vorba de a forma 
oameni de stat providenţiali, căci, este bine ştiut, geniul 
politic nu se produce după dorinţă, ci se naşte - nascitur, 
non fit. Natura, din nenorocire, estezgărcităcu producerea 
unor astfel de exemplare rare. Se ştie, însă, tot atât de bine, 
că cel mai talentat om politic nu poate improviza soluţii 
mari, căci toate darurile naturale şi empirismul afacerilor 
publice, fără cultură politică, nu sunt suficiente pentru a 

forma pe marele om de stat modern. Dar abstracţie făcând 

de aceste consideraţii, aici este vorba muimai de a avea, în 
jurul oamenilor de stat superiori, cu practică politică. un 
grup util de colaboratori, anume pe intermediarii ei şi pe 
directorii de opinie politică. În marea armată cetățenească 
nu avem nimic intre generali şi soldat, puţini ofițeri şi încă 
mai puţini subofițeri; aceştia trebuie formaţi pentru a 
umple golul”. 

Oregulă de fier. pe care singurul om politic din tabăra 
actualei Puteri care o cunoaşte şi a aplicat-o este dl. Emil 
Constantinescu. Între prestaţia sa în confruntarea din anul 
1992 cu lon Iliescu şi prestaţia în confruntarea din preziua 
alegerilor prezidenţiale din anul trecut este o diferenţă mare. 
Dacă în 1992 dl. Emil Constantinescu fost îngenunchiat de 
versatul fost secretar de partid cu probleme ideologice din 
Comitetul Central al PCR, în 1996 actualul preşedinte al 
țării şi-a dominat adversarul fără drept de apel. În cei patru 
ani care s-au scurs de la înfrângerea sa din 1992, dl. Emil 
Constantinescu s-a pregătit temeinic în domeniul politic şi 
al ştiinţelor sociale. 

Din păcate, poate cu excepția primului ministru, 
Victor Ciorbea, prestațiile celorlalți membri ai guvemului 
în apariţiile televizate sunt, de cele mai multe ori. de-a 
dreptul penibile. Un diletantism supărător transpiră atât din 
intervenţiile celor care pun întrebări = moderatorii - cât ŞI, 
mai ales, din partea celor care căznesc răspunsurile. Patru 
ani irosiți zadamic, timp în care cei ce nu s-au jenat să se 
instaleze în fotoliile ministeriale au făcut prea puţin pentru 
a răspunde onorabil demnităților pe care le dețin! 

* 


ŞI, în încheiere, o scurtă menţiune despre austeritate. 
Obligaţia de a se conforma unui regim de austeritate nu 
revine numai populaţiei, căreia i se cere să tot strângă 
cureaua, ci, cel puţin în aceeaşi măsură, Şi celor care au 
programat un astfel de regim. De asemenea, a prezenta pe 
ecranele televizoarelor picanteriile epigramatice cu iz 
revuistic ale noilor demnitari, aşa cum s-a petrecut în ajunul 
Anului Nou, ca şi informaţiile despre destinderea aceloraşi 
demnitari, de sărbători, la Predeal sau Sinaia, nu sunt numai 
lipsite de bun gust, dar şi indecente. 

e ât priveşte abuzul de aghiasmă şi busuioc al noilor 
guvemanţi, prin care s-ar voi subliniat caracterul “creştin- 
democrat" al actualei Puteri, îmi îngădui să citez, din 
Programul de bază al Uniunii Democrat Creştine din 
Germania, paragraful intitulat “Religia creştină şi politica”. 

"Din religia creştină nu se poate deduce un anumit 
program politic. Dar ea oferă, prin modul în care concepe 
ființa umană, un temei moral pentruo politică responsabilă. 
Pe acest temei este posibilă conviețuirea între creştini şi 
necreştini. ” 

Gabriel CONSTANTINESCU 


N 





Pe, Ma ate dai aie 


P 


Şeg 


= --a WU 


mi me a See <a e em e 


Ianuarie '97 NR. 1/73 PAG. 3 | 


PUNCTE CARDINALE 





spre““nunta mistică“, spre comuniunea firii umane cu i 
firea divină (comuniune făcută posibilă prin divino- 

umanitatea lui Christos). 

Ne-am străduit să respectăm, pe cât ne-a 

stat în putință, particularităţile metriceale originalului, 

precum și regimul lui metaforic. O atenţie deosebită 

am acordat rigorii teologicea traducerii. Am căutatsă 

ținem o cumpănă între limbajul apusean (catolic) și 


Am mai publicat şi altădată, în paginile 
“Punctelor cardinale”, versuri din poezia mistică a 
spaniolului San Juan de la Cruz (mai cunoscut la noi 
sub numele tradus: Sfântul loan al Crucii). După 
marile sale poeme (Cintico espiritual, Noche oscura del 
alma şi Llama de amor viva), după un cântec închinat 
“cunoaşterii lui Dumnezeu prin credință“ (Que bien sc 
Yo la fuente que mana y corre...) şi după faimoasa glosă 


SAN JUAN 
DE LA CRUZ 


a “vânătorii mistice” (Tras de un amoroso lance...), 
oferim acum cititorilor noştri o versiune românească 
din ale sale romances (este vorba de o specie de poezie 
de origine folclorică, specifică spaţiului iberic-fără 
corespondent exact în limba română). Pornind de la 


(1542-1591) 





cel răsăritean (ortodox). Punctuaţia, de multe ori 
absentă în original, ne aparţine în versiunea de faţă şi 
corespunde necesităţilor acesteia. Menţionăm că n- 
am folosit majusculele decât acolo unde -— şi atât cât-— 
le foloseşte şi San Juan. 


primul verset al Evangheliei după loan (/n principio i Am urmat ediția Domingo Yndurâin (San | 
era! Verbum), autorul stihuiește în jurul misterului Juan de la Cruz, Poesia, novena edicion, Câtedra, | 
Treimii, al Creaţiei şi al Intrupării; Dumnezeu-Fiul “Letras Hispânicas”, Madrid, 1995, unde textele 
este Soţul (Mirele), iar lumea creată, sintetizată în tălmăcite aici figurează între pp. 282-291). 
ființa omenească, este Soţia (Mireasa), totul tinzând (R. C.) 
| intru noi Să viețuiască unu-n celălalt trăi-vor, şi-n iubita ta soție, 
A Şi să guste dintr-o pâine şi-astfel cu soția fi-va. dacă te-o vedea asemeni 
(rar ICI pi sălăşluia ce de mine-a fost gustată, că-ntru Dumnezeu răpită, ei, în trup de carne vie”. | 
Cuvântul viu în Dumnezeu spre-a cunoaşte bunătatea ea ca Dumnezeu trăi-va. — “Voia mea şi-a ta e una ", - 
şi infinită fericire intru Fiul întrupată 5 Fiu-ndată răspundea. 
avea in sinul lui mereu şi-a se bucura cu mine “iară slava-n care dăinui 
Cuvântul Dumnezeu era, ce frumsețea ta bogată” Cu speranța-aceasta bună, tu voieşti a fi a mea. | 
cel care se numea-ncepul, — "Mulţumescu-ţi ție, Tată”, ce din ceruri le venea, Deci pe plac îmi este. Tată. 
intru-ncepul sălăşluia, Fiu-atunci îi răspundea. chinul indurat în lume ce Mărirea-ţi porunceşte, 
dar inceput n-a Cunoscut “celei ce mi-o dai drept soaţă, mai uşor li se părea; căci acesta-i chipu-n care 
Era el însuşi inceputul, eu i-oi da lumina mea, dar speranța ne 'ngrădită mila ta se preavădeşte. 
de-uceea inceput n-avea; ca prin eu să vadă bine şi-acel dor mereu mai mare, Arăta-se-va puterea, . 
Cvantul. care Fiu se cheamă, slava Tatălui ceresc de-a se bucura de Soțul, mila şi dreptatea ta, 
Cintru-ncepul se zămislea şi că-ntreaga mea fiinţă îi muncea fără-ncetare. iar eu merge-voi în lume 
Din veci CZ veci l-a concepul. din fiinţa-i o primesc. Astfel că în rugăciune şi de veste ii voi da - 
şi-n veci de veci il concepea. Odihnindu-mi-se-n braţe. cu ardoare suspinau ce desfăt şi stăpânire 
substanța su din veşnicie de iubirea-ţi mistuită, şi cu geamăte şi lacrimi întru tine va afla. 
pe veşnicie i-o dădea desfătu-se-vu de-a pururi. zi şi noapte il rugau Merge-voi să-mi caut soața 
Deci slava Fiului e-aceea intru mila ta răpită ca să nu mai zăbovească şi asupra mea voi lua 
ce intru Tatăl o avea. să le dea tovărăşia. multele poveri sub care 
iar slava Tatălui întreagă 4 Unii: "O, de-ar fi de ndată pătimeşte firea sa. , 
din veci in Fiul odihnea - “Facă-se”, răspunse Tatăl, să cunoaştem bucuria!” lar ca ea să aibă viaţă, 
Ca iubitoru-n cel iubit, “căci iubirea la e mare!" Alţii: “ Doamne, vie-odată pentru ea voi şi muri, 
unul într-altul locuia. Şi din spusa-i astfel spusă cel ce trebuie să vie!” şi scoțând-o eu din valuri, 
şi-aceu iubire care-i leagă huneu inceput îşi are. Și-alţii: “O, de-ar fi mai iute înapoi o vei primi. > 


in chip egul se-mpărtăşeu. 
Într-unul şi în celălal! 

O singură măsură-avea 
trei persoane şi in ele 

un Iubit care iubea 

Deci o unică iubire 
le-mbia să se iubească 


Pulut soţiei făurit 

din inaltă-nţelepceiune: 

Sus o parte, jos o alia — 
rânduială el îi pune 

Cea de jos din osebiri 

făr de număr se compune; 
ceu de sus împodobită-i 


să-ți tai cale prin tărie, 

ochii noştri să te vadă. 
plânsul lor să contenească! 
Nori de sus, Stropiți pământul, 
selea să şi-o potolească! 

Ars să fie tot pământul 

care spini ne odrăslea 


8 


Deci chemând un sfânt arhanghel. 
Gavriil numit, solie 

a trimis unei fecioare 

căreia-i ziceau Mărie, 

prin u cărei consimţire 


şi-n iubitu-i iubitorul cu-o lucrare de minune. ŞI din el să infloreuscă ? taina-avea să se-mplinească î 
CU-NIru Sine Să trăiască. Cu SOȚiu NU CUNVUSCĂ floare c e nou chip să-i dea!” şi. prin voia Trinității, 
Din fiinţa tuturora, de ce Soj e-mrednicită, Iară alții: “O, ferice trup Cuvântul să primească. 

fiecare se nutrea ierarhia îngerească cel ce prinde-o vreme-atare, Deşi-s trei care lucrează, 
şi pe cea de o fiinţă sus se află rânduită. vrednic a-l vedea pe Domnul unu-i cel invederat: 

ca pe sine o iubea. lar natura omenească cu-aceşti ochi pe care-i are, carne a primit Cuvântul | 
lar fiinţa-aceasta una jos se află aşezată, a-l putea cuprinde-n braje, intr-un pântec preacurat. Y 
laolaltă le ţinea, căci, din cum e-alcătuită, a-l putea-nsoți pe cale” Cel ce numai Tată-avea. i 
într-o tainică unire, de un preţ mai mic se-arată. şi-a putea gusta din taina de acum şi Maică are. , 
ce nu-i limbă s-o redea. Dar, deşi prin loc şi fire Sfântă a venirii sale!" deşi nu printr-un bărbat, 

Era-n ea nemărginită fură astfel despărțite, 6 cum e maică orişicare k, 


dragostea ce le unea. 
căci trei una-s în iubire, 
şi temei işi au in ea, 

jar iubirea.-mpărtăşită. 
tot mai mul! se implinea. 


2 
In iubirea-uceea vastă, 
ce-n ei doi izvor şi-avea. 
cu-ntreg hurul slavei sale, 
Tatăl Fiului grăia 
vorbe-adăânc desfătătoare, 
nimeni nu le-nţelegeu, 
numai Fiul de-o fiinţă 
cu acel ce le rostea 
Dar pe cul se inţelege, 
el aşa ii glăsuia 
- “Fiule. nimic nu-mi place, 
făr' de părtăşia ta, 
de ceva mă mulţumeşte. 
doar în tine-l voi gusta. 
cine-i mui asemeni ţie, 
eu de el m-ol bucura 
lar de nu-i asemeni ţie, 


ele-s toate laolaltă 

[rup soţiei pomenite, 

căci a Soțului iubire 

le preface-ntr-o soție: 

cei de sus ajung să-şi aibă 
Soțul întru bucurie; 

cei de jos — întru speranţă, 
căci le dă încredințare 
că-i va răsplăti odată, 
preamărind pe fiecare. 

Și din starea lor de jos 

el cândva o să-i ridice, 
într-un chip pe care nimeni 
n-0 să ord să-l mai strice. 
Căci asemenea în toate 

el şi ei atunci vor fi, « 

şi cu ei va merge-alături, 
şi cu ei va locui. 
Dumnezeu va fi ca omul, 
omul — ca un Dumnezeu; 
petrecând întreolaltă, 

or mânca şi-or bea mereu 
ȘI cu ei, în toată vremea, 
va rămâne însuşi el, 


Intr-asemeni fel de rugi 
vreme-a curs îndelungată; 
dar, în anii de pe urmă, 

fu fervoarea mai bogată. * 
Iară Simeon bătrânul, 

cu dorința-i arzătoare, 

s-a rugat să-l ţină Domnul, 
ca să vadă ziua-i mare 
Şi-atunci Duhul sfânt răspunse 
rugii bunului bătrân 

şi-i dădu încredințare 

Cum Că n-o să moară pân 
n-0 să vadă viața care 

din înalturi o să vină, 

şi că-n propriile-i braţe 

el pe Domnul o să-l țină, 

şi la pieptu-i o să-l strângă, 
într-o strângere deplină. 


7 


Și-ntrucăt sosise ceasul 
să se împlinească dară 
mântuirea bietei Soaţe 


El din carnea ei curată 
însuşi carne-a căpătat: 
Fiu lui Dumnezeu şi fiul 
omului s-a fost chemat. 


9 


Și-ntrucăât sosise ceasul 
să se nască şi trupeşte. 
ca un mire ce din patul 
nunții sale se iveşte, 
lângă soaţa lui pe care 
drăgăstos o-mbrăţişează, 
pe el Maica lui aleasă 
într-o iesle ilaşează, 
printre nişte vite care 

pe acolo se aţin: 
oamenii înalță cânturi, 
îngerii _isonu-l țin, 
celebrând a nunţii taină 
între firile-amândouă; 
Dumnezeu, scâncind în iesle, 
varsă-a lacrimilor rouă, 
giuvaeruri ce mireasa 
mirelui i le-aducea, 


n-află-n mine vreo dulceaţă, până când a să se gate ce robea sub grea povară, pe când Maica sta uimită 

căci desfătul meu e-n tine, veacul trecător de fel. întru | at-actea veche de minunea ce-o vedea: 

1, d vieții mele viaţă! lar atunci, pe veșnicie, ce prin Moise se dăduse, gpl te 9 Piieâna, ca omul, 
e 


Eşti lumină din lumină, 
eşii intregul tăle ceresc 
şi-nsuşi chipul firii mele, 


intr-un cânt s-or desfăta, 
căci soției lui iubite 
cup dintru-nceput &ra. 


Tatăl, cu iubire multă 
şi duioasă vorbă, spuse. 
— “lată, Fiule, soția-ţi 


omul plin de bucurie, 
cum nici unul şi nici altul 
nu-s prin firea lor să fie! 


pr 


intru care veşnicesc ȘI intr-însa,. laolaltă, după Capii e făcută | 
Fiule. cul te iubeşte, repții foți s-or aduna, şi-ntrucăt e-asemeni ție, 
lui eu insumi mă voi da, 'rup soiei lui, pe care întru tine-i cunoscută, În româneşte de 


dragostea ce-ţi pori, întreagă, 
peste el o voi vărsa, 

căci pe cel iubit de mine 
vrednic fu a-l adora”, 


d N 
"O soţie eu [i-aş da, 
Fiul meu, să te iubească 
şi să merite prin tine 





el în brațe o va lua, 

cu prisos de duioşie, 
dându-i multa lui iubire; 
şi aşa, ajunşi ca unul, 
Tatăl i-o purta-n răpire 
spre aceeaşi bucurie 

ce şi-ntrânsul îşi dă A PI07I 
precum Tatăl şi cu Fiul 


şi cu cel din ei purces?" 


dar prin trup se osebeşte, 
că tu nu eşti trup prin fire; 
astfel, rânduiala cere, 
spre a dragostei plinire, 
să se facă-n tot asemeni 
cel iubit cu cea iubită, 
că-n deplina-asemănare 
desfătarea-i înmulțită 
Desfătare ce va creşte 


Anca Crivăţ-V asile 
şi Răzvan Codrescu 


Este vorba: de “petrecerea” sau “cina” 


mistică, înfăţişată şi-n pâinea şi vinul Sfintei 
Luharisuii [n. tr]. | 


Contorm dogmei catolice a dublei 


procesiuni, pe care Ortodoxia a combâtut-o 
dintotdeauna În. tr. ], 





PAG.4 NR. 1/73 anuarie '97 





Claudio Mutti 


PUNCTE CARDINALE 


LEGIONARII ROMÂNI ÎN 
RAZBOIUL DIN SPANIA 


Pe 18 iulie 1936, personalul Ambasadei spaniole 
de la Bucureşti trecea de partea Spaniei naţionaliste 
In zilele următoare, începu un adevărat flux de cetăţeni 
români care solicitău autorităţilor diplomatice 
înlesnirea posibilităţii de ase înrola în armata franchistă; 
ambasada nu dispunea însă de mijloacele necesare 
pentru a le asigura transportul în Spania. Cam la o 
săptămână după bătălia pentru Alcazar „ambasadorul 
Pedro de Prat y Soutzo a primit o scrisoare şi din partea 
generalului Cantacuzino-Grănicerul „erou al 
primului război mondial şi preşedinte al partidului 
legionar "Totul pentru Țară”. Scria în ea că Legiunea 





Ă Reprezentată de forțele generalului Francisco Franco (£/ 
Caudillo), căruia i se opuneau forţele Spaniei roşii, sprijinite 
de Uniunea Sovietică şi de comunismul internațional. 
Declanşat în 1936, războiul civil spaniol va dura până în 
1939, când Franco va ieşi victorios, salvând nu doar Spania 
creştină, ci întreaga civilizație europeană amenințată de 
bolşev ism [nota traducătorului]. 

Este vorba de A/caâzar-ul din Toledo (astăzi muzeu), 
asediat de bolşevici în vara şi toamna lui 1936. A fost unul 
dintre momentele cheie ale războiului din Spania şi una 
dintre cele mai emoţionante pilde de eroism din întreaga 
istorie a secolului XX, reamintindu-le spaniolilor de 
legendara rezistență de la Numancia. Apărătorul Alcâzar- 
ului (ce n-a avut la dispoziţie decât o mână de oameni), 
colonelul Jos6 Moscardo Ituarte (ulterior general), a asistat 
la telefon la execuţia fiului său, căzut în mâinile roşiilor 
(care încercaseră să-l şantajeze astfel să predea Alcăzar-ul). 
Victoria naţionaliştilor a fost consemnată la 28 septembrie. 
În ziua “următoare. trupele franchiste cuceresc întregul 
loledo. Colonelul Moscardo dă raportul laconic, intrat în 
istorie: Sp noredulencel Alcazur (“Nimic nou în Alcâzar”) 
Franco va declara: La /iberaciân del Alcazar ha sido la 
mayor ambicion de toda mi vida; ahora, la guerra estă 
ganada (“Eliberarea Alcăzar-ului a fost cea mai mare 
ambiţie a vieţii mele; de-acum, războiul este câştigat”). 
lonel Moţa le scria părinților săi, înainte să plece spre 
Spania: *Scumpii mei părinţi. în durerea voastră, gândiţi-vă 
la ce au avut de îndurat şi alți părinţi, ca Moscard6. care a 
stat de faţă, la telefon, la impuşcarea fiului său! Şi totuși nu 
a deznădăjduit, ci a luptat şi a trăit, pentru a-şi împlini 
datoria!” (n. tr.]. | n bi 

Generalul Gheorehe (Zizi) Cantacuzino, zis şi 
“Grănicerul”. mort în 1937, a fost unul dintre cei mai mari 
susținători din vechea generaţie ai cauzei legionare [n. tr.]. 


Y 


d 






k Pa 


d 


?; 
+ 
i 
ad: 
PE 


A “ 
i, ; 
a 


Arhanghelul Mihail dorea să ofere o spadă de onoare 
generalului Moscardo; o spadă cu mânerul lucrat de 
artizani legionari şi cu aceeaşi lamă de oţel de Toledo pe 
care generalul Cantacuzino o folosise în marele război. 
Scrisoarea a fost urmată de vizita generalului român la 
ambasadorul Spaniei, pentru a-i comunica aprobarea 
acestei iniţiative de către Corneliu Z. Codreanu, 
Căpitanul mişcării legionare. Spada de onoare avea să 
fie dusă în Spania de un grup condus de acelaşi general 








şi a rânilor, şi zâmbind când moartea le şuieră pe la 
urechi” (Al. Cantacuzino. Pentru Christos, Bucureşti, 
1937, p. 9; v. şi Al. Cantacuzino, Opere complete, 
Monaco di Baviera, 1969). 

Însoţiţi de colonelul Villalba, legionarii s-au 
îndreptat spre Sorilla. împodobită toată cu drapele 
spaniole şi româneşti, şi au intrat în Palatul 
Guvernatorului. “Suntem întâmpinați de însuşi 
generalul Moscard6 — va relata Nicolae Totu - 
înconjurat de întregul său stat major. Mergem într-o 
sală pentru a ne pregăti. Părintele Dumitrescu îşi 
îmbrăcă odăjdiile, noi desfăşurăm stindardul tricolor 
şi nearanjăm uniformele. Cu pas maiestuos, pătrundem 
în marea sală de recepții. [...] Generalul trage spada din 
teacă. O apucă de mâner şi de vârf şi o arcuieşte. [...] 
«Am purtat-o prin bătălii». [...] Afară, lumea 
manifestează pentru România. leşim în balcon. O 
explozie de urale” (Nicolae Totu, /nsemnări de pe 


Cantacuzino şi constituit din legionari de prim rang: front, Bucureşti, 1937, pp. 17-19). 


lonel Moţa, mâna dreaptă a lui Codreanu; Vasile 
Marin, şeful legionarilor din Capitală; preotul ortodox 
lon Dumitrescu-Borșa; prințul Alexandru 
Cantacuzino, diplomat: Bănică Dobre, avocat; 
Gheorghe Clime, inginer; Nicolae Totu. agronom. 
După ce va fi înmânat generalului Moscard6 spada de 
onoare, grupul avea să se încadreze în armata naționalistă. 

În seara zilei de 24 noiembrie 1936, cei opt 
voluntari români au plecat de la Gara de Nord. Pe 
peronul gării îşi luau rămas-bun de la ei Căpitanul 
mişcării, Corneliu Codreanu, şi întreg statul major 
legionar. Prin Polonia, au ajuns la Hamburg; pentru a 
evita Franţa, care era susținătoare a Spaniei republicane, 
grupul s-a îmbarcat pe Monte Oliva, un vapor cu 
destinaţia Lisabona. 

Pe 4 decembrie, ceata legionară este debarcată în 
capitala Portugaliei, unde primeşte salutul de bun-venit 
al studențimii locale. Seara zilei următoare îi găseşte la 
Salamanca, la cartierul general al lui Franco, unde sunt 
salutaţi de un reprezentantal Generalissimului. Generalul 
Cantacuzino răspunde cu o scurtă alocuţiune în limba 
franceză. Voluntarilor români le este oferită posibilitatea 
de a-şi menţine in armata naționalistă spaniolă aceleaşi 
grade militare pe care ei, cu toții ofiţeri în rezervă, le 
aveau în România; insă aceştia au refuzat, declarând că 
preferau să lupte ca simpli soldaţi. *Noi voiam să 
luptăm ca soldaţi — avea să explice mai târziu prințul 
Cantacuzino — şi pentru a da un exemplu. Un exemplu 
de [uziune sufletească cu soldaţii. cu cei umili şi sărmani, 
al căror sacrificiu nu e încununat cu lauri. [...] Noi 
voiam ca muncitorii, țăranii şi băieţii din şcoli să ştie cu 
certitudine că şefii legionari nu-şi obțin gradele şi 
dreptul de a conduce prin privilegii şi aranjamente, ci 
îincovoindu-se sub greutatea privaţiunilor, a suferințelor 


. 2 ME 


d 
; a 













d $ 4 j 
Lă Ș E A a, Tie Du 
Și A E d € .. la i ji / 

RE DN o îm 


A 
p 


y 
A 
pei . i E 
în A 4 _ Fi î 
4 PUR 
A A 






- 


y 
„-P 
Di E 
i A 


LE 


PE 


A P ăi 


Da 


Comeliu Codreanu, incadrat de reprezentanţii oficiali ai Spaniei, la înmormântarea lui Moţa şi Marin (13 februarie 1937) 


De la Sorilla, grupul s-a îndreptat spre Toledo, 
unde a vizitat ruinele Alcazar-ului. Pe 8 decembrie au 
ajuns la Talavera de la Reina, unde colonelul Yagiie, 
comandantul Legiunii Străine. i-a repartizat în bandera 
a şasea din Tercio., compania 2]. Aici generalul 
Cantacuzino, prea în vârstă pentru a mai putea duce 
lupta în tranşee, e nevoit să se despartă de băieţii lui”. 

O soartă asemănătoare i-a fost hărăzită şi unui 
alt legionar, prinţul Mihail Sturdza „ Ambasador 
al României la Riga, acesta îşi dăduse demisia pentru 
a se putea duce să lupte în Spania; dar, lovit de o gravă 
hemoragie şi internat pentru o lună în spitalul din 
Burgos, a fost respins de autoritățile militare pe motive 
de sănătate... 

După o instrucție sumară de câteva zile, cei 
şapte legionari au fost trimişi pe front, tocmai când 
luptele se înăspreau în preajma Madridului. Bandera 
a şasea ajunge la Boadilla del Monte, o localitate abia 
evacuată de roşii; aici, compania a 2-a şi-a aşezat 
tabăra, într-o mânăstire devastată. În capelă. unde 
fusese instalat comando-ul militar republican, cei şapte 
luptători români au fost martorii unui spectacol cumplit. 
dar deloc rar în războiul din Spania: “Pe treptele 
altarului recunoaştem cu groază cadavrul unui preot, 
cu mâinile legate la spate. Are o figură oribilă. Ne 
priveşte, cu globurile ochilor nefiresc de mari. 
Apropiindu-ne, ne dăm seama că pleoapele i-au fost 
tăiate, iar nările umplute cu praf de puşcă şi explodate. 
Pe pereţi, bucăţi de creier, cu sânge şi fire de păr. În 
erajdul din curte, o femeie tânără şi cu fetița ei de vreo 
Gani, cu hainele sfâşiate, pline de vânătăi şi muşcături, 
violate, apoi ucise” (N. Totu, op. cit., p. 58). 

Pe | ianuarie 1937, trupele din banderaa şasea, 
concentrate la Boadilla del Monte. au primit ordinul de 
a dezlănțui o ofensivă care să taie calea spre Las Rosas, 
localitate ocupată de roşii. În ziua următoare, primele 
care au pornit la atac au fost trupele marocane. trezind 
admiraţia celor şapte legionari români: "Imaginea 
asaltului a fost grandioasă. Vitejii marocani țâşneau în 
valuri pe dinaintea noastră” (Bănică Dobre, Crucificaţii 
Zile Irăite pe frntul spaniol, Bucureşti, 1940, p.61); 
"băieţi de la cincisprezece ani în sus, 
luptă alături de părinţii şi rudele lor: născuți cu puşca 
in mână, erau trăgători desăvârşiţi” (lon Dumitrescu- 
Borşa, ( ca mai mare jertfă legionară, Sibiu. 1937, p. 
168). Apoi a venit rândul legionarilor din Tercio. 

Inaintând pe o distanță de 17 kilometri, în seara de 3 
vânuarie compania a2 |-aa ajuns în marginea drumului 
spre Las Rosas, 

O zi mai târziu, inamicul a trecut la contraatac, 
cu o mare desfăşurare de forțe, în oameni Şi tancuri. 
C ompania a 2] -a se găseşte într-o poziție periculoasă, 
care, încetul Cu incetul, pare să devină chiar disperată. 

jintită de mitraliere şi tunuri, trebuie să facă față 
inclusiv tirurilor aeriene. Apoi începe înaintarea 


infanteriei republicane, protejată de 25 de tancuri cz 
E Eta. 
.... 


Mai târziu ministru de exteme, iar, după război, autor 
al faimoasei cărți Româniaşi sfărșitul E uropei. Amintiri din 
jarapierdută. A fost exilat şi a rhurit în Spania. Fiul său, Ilie- 
Vlad Sturdza (pe atunci foarte tânăr), trăieşte încă la Madrid 
ŞI II va publica în curând memoriile (n. tr]. 


se avântau în 








| 


n Ali ai A ami Îl e — a 


a ae 








se apropie inexorabil. Terenul din spatele frontului se 
allă şi el sub bătaia focului inamic, astfel că nu se poate 
spera in sosirea unor întăriri. Ofiţeri şi subofițeri sunt 
scoşi din luptă, 

In ultimul moment. o intervenţie eroică a lui 
lonel Mota salvează situaţia. lată episodul. în evocarea 
lui Nicolae Totu: *E iadul pe pământ. Tranşeele sunt 
răvăşite. Nu mai e nimic de făcut. [...] Nu poate sosi 
nici un ajutor, pentru că inamicul a barat şi calea 
intăriturilor. Vom muri cu toții. [...] Tancurile 
inaintează greoaie. huruitul lor e mereu mai apropiat. 
Diavoli care varsă foc. În câteva minute, vor trece 
peste noi. [...] Pretutindeni se aude un zvon. un muget 
care nu mai are nimic omenesc. Sărim cu toţii în 
picioare, ca arşi. Moţa e în picioare. deasupra tranşeei, 
sub ploaia de gloanţe. şi a preluat comanda. «Înainte!»y. 
Au înțeles cu taţii: spanioli, portughezi, ruşi. germani... 
Moţa e de două ori mai mare, seamănă cu o statuie. 
«Baioneta la țeavă!». E o nebunie ceea ce facem, dar 
moartea ne paşte oricum. Din tranşee se năpustesc 
afară nu oameni, ci fiare...” (N. Totu, op. cir. pp. 87- 
88). 

Unul. două. trei tancuri sunt cuprinse de flăcări, 
iar altul a căzut în mâinile câtorva marocani, care au 
izbutit să ajungă la turelă. Trupele republicane sunt 
dezorientate și intre timp sosesc avioanele naţionaliste, 
bombardându-le. Atacul este respins şi companiaa2|- 
a reuşeşte să păstreze poziția cucerită cu o zi înainte. 
E primul moment de glorie al combatanţilor români: 
"Se face cerc imprejurul lui Moţa. Ofițerii îl felicită. 
Soldaţii îl privesc cu admiraţie” (/brdem), 

Pierderile sunt grele: din intreaga companie, 
abia de rămân în luptă vreo sută de oameni. Printre cei 
răniţi se numără şi Bănică Dobre, lovit de un glonţ în 
umărul stâng. ”Atacul naţionalist asupra drumului 
spre Las Rosas - scrie Horia Sima - era doar un 
obiectiv secundar în ansamblul operaţiunilor: în 
realitate, era vorba mai degrabă de o manevră 
diversionistă. menită să mascheze adevăratul obiectiv: 
cucerirea Madridului” (Horia Sima. /fisroire du 
V/ouvement Levionnaire. Rio de Janeiro. p. 292). 

Companiei a'2 l-a îi revine o nouă misiune: să 
înainteze în direcția Madridului şi să cucerească satul 
Pozuelo (aflat la opt hilometri de capitală). unde 
inamicul se retrăsese. Dar a te apropia de sat nu era 
tocmai un lucru uşor. căci inamicul săpase tranşee 
fortificate şi instalase două cuiburi de mitralieră în 
vârful unei clopotniţe. Încă o dată. intervenţia lui Ionel 
Moţa este decisivă: cererea sa de a lua clopotniţa cu 
asalt. împreună cu compatrioţii săi. a fost parțial 
aprobată de căpitan (supranumit “Nea Ilie”), care-i 
desemnează ca însoțitori pe Vasile Marin. pe un rus 
[este vorba de un rus alb” —n. tr.] şi nouă spanioli... 
tot focul se revarsă asupra lor. Cad, se ridică, aleargă: 
iată. patru dintre ei au ajuns în vecinătatea clopotniţei. 
Nu vedem bine cine sunt. Se aud exploxii de grenade. 
Mitralierele amuţesc. Se întorc asudaţi şi gâfâind: sunt 
Moţa, Marin. Igor Zaharov şi un spaniol. Se aşază din 
nou la locurile lor. de parcă nu s-ar [i întâmplatnimic. 
Mergem mai departe” (N. Totu. op. cir, p. 92). 

A cuceri Pozuelo nu va fi lucru uşor; marocanii, 
ce au efectuat deja câteva atacuri, au avut de îndurat 
pierderi grele. Spre seară. compania a 2 |-4 porneşte la 
atac, cu drapelul românilor în frunte. Odată ocupată 
clădirea în care se baricadase grosul rezistenţei inamice, 
atacatorii au trecut ca prin ciur întregul sat, casă cu 

casă. La sfârşitul bătăliei, care a durat 48 de ore, 
căpitanul îi cheamă pe Moța şi Marin, îi îmbrățișează 
și ordonă: “Cea mai [rumoasă dintre casele cucerite 
revine plutonului cel mai eroic. Se va pregăti o cameră 
specială numai pentru Moţa şi Marin. Cu gardă la ușa 
de la intrare” (|. Dumitrescu-Borșa, op. cir, p. 210), 

În ziua următoare. lonel Moţa și părintele lon 
Dumitrescu-Borşa au timp să-şi serbeze ziua 

onomastică. Dar răgazul nu e prea lung; acum trebuie 
să se îndrepte spre Aravaca și să obțină controlul 
asupra câii ferate Las Rosas-Madrid şi a drumului 
paralel. La Aravaca situaţia este oarecum cea de la 
Pozuelo: inamicul ocupă poziţii solide în sat şi de 
acolo are un control desăvârşit asupra câmpiei 
dimprejur. Sub o ploaie de gloanțe, precedaţi de 





PUNCTE CARDINALE 


locotenentul companiei. de Moţa şi de Marin. oamenii 
companiei a 2-a se lansează într-o cursă nebună peste 
câmpuri. In cele din urmă. grupul românilor (cu care se 
află şi rusul Zaharov, şi un caporal spaniol) ajunge la o 
casă cu două etaje şi pune stăpânire pe ea. 

Dar acolo sunt. practic. încercuiți, iar din tranşeele 
învecinate un ofițer republican îi îndeamnă să se predea 
ŞI să treacă de partea inamicului, ispitindu-i cu gradele 
de sergent şi caporal. pe lângă o soldă zilnică de zece 
pesetas. A doua zi, casa este atacată, dar asediaţii 
izbutesc să reziste până la. sosirea restului companiei. 
lată bilanţul bătăliei de la Aravaca, schițat de Horia 
Sima: "Această acțiune, în care românii au avut un rol 
decisiv, a fost de o mare importanţă pentru situaţia 
intregului front. Şoseaua Escorial-Las Rosas-Madrid a 
ajuns sub controlul naţionaliştilor. iar trupele venite în 
urmă au putut să-şi continue ofensiva în direcția 
Madridului, strângând mereu mai mult cercul în jurul 
capitalei” (H. Sima, op. cit, p. 295). 

Dar inamicul inițiază îndată un viguros contraatac, 
pentru a sparge lrontul şi a încercui poziţiile naţionaliste 
din apropierea Madridului. Compania a 2 l-a primeşte 
ordinul de a părăsi Aravaca. repliindu-se spre sectorul 
cuprins între Las Rosas şi Pozuelo. La II ianuarie, 
compania se află încartiruită în satul Majadahonda, pe 
la marginea căruia trecea linia frontului. Aici Nicolae 
Totu cade pradă unui acces de febră şi trebuie degrabă 
spitalizat, astfel că micul grup al românilor se reduce la 
cinci. 

În dim neața de 13 ianuarie, sărbătoarea ortodoxă 
a Bobotezei „cei cinci legionari şi-au început ziua 
cu o rugăciune, apoi au fortificat tranşeea. La dreapta 
mitralierei sunt postați Alecu Cantacuzino, părintele 
Dumitrescu-Borşa şi Gheorghe Clime. La stânga, Moţa 
şi Marin. Începe un infern de fier şi foc. Majadahonda 
este practic rasă de patru sau cinci baterii republicane, 
care o bombardează neîntrerupt: Hotărâţi să recucerească 
poziţiile pierdute. roşii atacă, protejaţi de artilerie şi de 
câteva zeci de tancuri, care avansează mereu. Deodată, 
în tranşee explodează o grenadă de mare calibru. Moţa 
şi Marin sunt loviți în plin. 

Legionarii supraviețuitori obţin permisiunea de 
a însoți rămăşiţele celor doi la Toledo, unde îi aşteaptă 
Nicolae Totu. Câteva zile mai târziu. sosesc din România 
generalul Cantacuzino-Grănicerul şi inginerul Virgil 
lonescu, însărcinaţi de Codreanu să aducă în țară trupurile 
celor căzuţi. Se adaugă grupului şi Bănică Dobre, cel 
rănit mai înainte. După o primă ceremonie funebră la 
Toledo. începe drumul întoarcerii. 

La Paris, trupurile neînsullețite primesc omagiul 


XXAXXA 


Ortodocşii sărbătoresc Boboteaza pe 6 ianuane (n. tr.]. 




















Ianuarie '97 NR. 1/73 PAG. 5 


coloniei româneşti şi al legionarilor rezidenţi în Franţa; 
la Berlin, cele două sicrie sunt acoperite cu numeroase 
coroane de lauri. una trimisă chiar de către Fiihrer. Pe 
9. februarie, trenul îşi face intrarea în Bucovina 


“ românească. unde îl așteaptă. alături de rudele lui 


Moţa şi Marin. Codreanu însuşi. 

Rudelor sale şi Căpitanului, înainte de plecarea 
in Spania, Moţa le scrisese câteva scrisori, pe care le 
incredinţase profesorului Nae lonescu, cu rugămintea 
de a fi înmânate destinatarilor numai după moartea sa. 
"Eu = citim în scrisoarea către părinţii săi — aşa am 
înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Christos şi am 
mers fericit la moarte pentru EI! De ce să vă chinuiţi 
prea mult. când eu am sufletul mântuit, în împărăția lui 
Dumnezeu?” (Testamento di lon Morza, Parma. 1984, 
p. 24: v. şi lon |. Moţa. Cranii de lemn, ed. 1970, col. 
"Omul Nou”, Munchen. pp. 288-289). lar în scrisoarea 
către Căpitanul mişcării legionare: "Mor, Corneliu, cu 
tot elanul şi toată fericirea, pentru Hristos şi Legiune. 
Nu cer nici răsplată, nici nimic, ci doar biruința. [...] Şi 
să faci, măi Corneliu, din ţara noastră, o ţară frumoasă 
ca un soare şi puternică şi ascultătoate de Dumnezeu!” 
(ibrdem. pp. 26-28; ed. rom. cit. pp. 293-295). 

După o scurtă ceremonie. cortegiul se îndreaptă 
spre capitală, atrăgând, la fiecare oprire, mulțimi de 
legionari şi poporeni. care îngenunchează şi se reculeg 
în rugăciune. Neîntrerupt răsună notele /mnului Moța- 
Marin, scris de Radu Gyr şi pus pe muzică de lon 
Mânzatu (v. Cântece legionare, Bucureşti, 1937, pp. 
11-12; trad. it. C. Mutti. în 4/ passo con 1 ' Arcangelo. 
Ritmi legionari, Parma, 1982, pp. 106-108): 

Sunt ruguri şi flăcări. e Spania-n scrum, 

gloanţele cad in altar 

În negrele şanţuri cu sânge şi fum, 

plouă cu schije şi Jar. [...] 

Moța, Arhanghel şi munte, 

Marin ca o flacără mare, 

cu Căpitanul în frunte, 

ne-or duce în viscol de soare 

“Să faci, Căpitane. o Țară 


cu soarele sfunt de pe cer!" 


(Textul a apărut în publicaţia italiană “Storia 
del XX secolo”. noiembrie 1996. pp. 51-57; traducerea 
românească aparține lui Răzvan Codrescu; din lipsă de 
timp, citatele româneşti au fost retraduse din italiană. 
cu excepția celor din Corneliu Codreanu, lon |. Moţa 
ŞI Imnul Moţa-Marin. care au fost redate după 
originalele româneşti; îi mulțumim d-lui Claudio Mutti 
că ne-a dat încuviințarea să traducem şi să publicăm 
acest text; pentru ilustrațiile care-l însoțesc, îi mulțumim 
d-lui Traian Popescu, care ni le-a pus cu generozitate 
la dispoziţie). 


o N a RR 








pa —] 


Le 


E 


— 









PAG. O NR. 1/73 lanuarie '97 


PUNCTE CARDINALE 





DESPRE 


TRAGICUL SOCRATE 


storia poate fi înțeleasă şi ca intervalul 

dintre cel dintâi şi cel de pe urmă 

păcat omenesc. Neliniştea şi 

neimplinirea, consecințe ale căderii 
din desăvârşirea originară, sunt atributele 
“omului istoric”. Din punct de vedere 
gnoseologic, neliniştea se numeşte căutare, 
iar neîmplinirea -filosofie. “Omul istoric” 
trăieşte cu obsesia adevărului, pe care însă 
nu-l poate afla nici în natură, nici în istorie şi 
nici în sinele său autonom. El tinde să se 
cheltuiască în orgoliul căutării şi în iluzia 
“certitudinilor” raționale. lar în această zbatere 
neputincioasă se vădeşte întreaga tragedie a 
în-singurării lui. Dacă însă omul l-a părăsit pe 
Dumnezeu, “căzând în timp”, Dumnezeu nu 
Şi-a părăsit Făptura, cio veghează neîncetat, 
oferindu-i şi lumina adevărului, şi şansa 
veşniciei. Asumându-şi religios existența, 
omul se poate reînălța smerindu-se. În ordinea 
cunoaşterii, homo religiosus depăşeşte 
neliniştea prin credință şi neîmplinirea prin 
revelație. Ceea ce n-a putut afla în natură, în 
istorie sau în sine însuşi i se luminează mistic 
în Dumnezeu. Din obsesie, adevărul devine 
dar, din scop, el devine mijloc; căci omul 
religios nu trăieşte spre a cunoaşte, ci 
cunoaşte spre a se mântui. El transcende 
Istoria şi pune lumea sub semnul Parousiei. 

Despre această aventură istorică a 
omului cunoscător şi despre reflexul ei 
dramatic într-una dintre cele mai lucide 
conştiinţe ale păgânismului precreştin - 
Socrate - ne vorbeşte regretatul Petre Ţuţea 
în eseul pe care-l reproducem pe pagina 
alăturată. 

De ce va fi fost ales tocmai Socrate să 
dea seama despre om în ipostaza sa de 
“ființă întrebătoare”? Pentru că, fără îndoială, 
momentul Socrate-Platon reprezintă cea mai 
importantă răscruce din istoria filosofiei, 
mărturisind deopotrivă despre măreția şi 
limitele ei; pentru că, înainte de Hristos cu 
câteva veacuri, filosofia elină a resimţit acut 
(deşi n-a mărturisit-o decât pe jumătate) 
nevoia uneivecinătăți religioase consfinţitoare 
în absolut a demersurilor sale, precum şi 
neputința politeismului în satisfacerea acestei 
nevoi, pentru că, în fine, filosofia elină a 
scăpat totuşi pentru întâia oară, cu Socrate, 
de “înfumurarea antropocentristă” a 
gânditorilor anteriori, constatând că omul, 
departe de a fi "măsura tuturor lucrurilor”, 
este doar o biată ființă imperfectă, a cărei 
ameliorare nu poate veni decât de la Zei. 

Socrate, cu jertfa lui de cucută, a 
despicat în două istoria filosofiei antice 
grecești, așa cum Marele Răstignit avea să 
despice în două istoria spirituală a lumii. 
Socrate “a mutat cercetarea din natură în 
om”, făcând totodată pasul de la orgoliul 
cunoaşterii la responsabilitatea ei (de unde şi 


PETRE TUTEA 





gloria sa de mare pedagog) şi intuind 
necesitatea prezenței zeului inspirator. Într- 
un anume sens, ela fost, cu uneltele filosofiei, 
un antemergător al Adevărului Întrupat şi nu 
întâmplător este primul dintre cei câtiva 
înțelepțiai Eladei pe care pictura bisericească 
bizantină i-a reținut în frescele ei. Şi iarăşi, nu 
întâmplător Socrate este una dintre cele mai 
admirate şi mai comentate figuri ale vechii 
filosofii în conştiinţa câtorva mari gânditori 
moderni, de la Kierkegaardpână la Heidegger. 
Socrate s-a odihnit frumos, în fresce şi 
hrisoave, câtă vreme spiritul european a 
stăpânit religios, prin creştinism, ceea ce 
Petre Ţuţea numea “triunghiul Divinitate - 
natură -om';ela fostredeşteptat dintre morții 
venerabili atunci când omul, atins de criza 
modernă, a pierdut înțelesul mistic al lumii şi 
a fost nevoit să redeseopere filosofic, anume 
cu tot tragismul gnoseologic al imperfecţiunii 
sale, problema “triunghiului etern”. Socrate a 

redevenit din ce în ce mai actual, daraceastă 

“actualitate” îlonorează numai pe el, păgânul, 

nu şi pe noi, căci în ce ne priveşte ea nu poate 
fi decât semnul unui regres spiritual. E tragic 
să te întorci, după două mii de ani de 
creştinism, la condiția imperfectului căutător... 

Aplecându-se asupra lui Socrate, 
spiritul modern se apleacă, de fapt, asupră- 
ŞI: “se întreabă şi caută” sub semnul tragic al 
unei noi inconsistențe religioase, cu atât mai 
grave cu cât îl găseşte pe om nu doar în 
absența Zeului, dar şi a zeilor. 

Meditaţiile lucide ale lui Petre Ţuţea 
reprezintă mai mult decât un efort de 
înțelegere a lui Socrate din unghiul de vedere 
al conştiinţei religioase. Socrate e doar o 
pildă şi un pretext. În fond, el trebuie asumat 
spre a fi depăşit. Petre Ţuţea se înnobilează 
cu efortul de a aduce aminte unei lumi prea 


încrezătoare în sine şiprea lesne uitătoare că . 


dacă nu se mulţumeşte cu iluzia adevărului, 
cu rotirea deşartă în cercul vicios al propriei 
suficiențe, atunci trebuie să se întoarcă, 
asemeni fiului risipitor, la instanța absolută a 
Zeului, în caretoate îşi află Pacea şi Plinătatea. 
Nu există ieşire filosofică din impas (oricât 
am jertfi “dumnezeului culturii”), căci cu 
filosofia nu vom trece niciodată dincolo de 
scepticismul lui Pilat (/oan 18, 8). De aceea, 
lui Petre Ţuţea nu-i plăcea să i se spună 
“filosof”, ci pur şi simplu “gânditor creştin”. Şi 
nu există nici ieşire mitologică, întrucât “«zeii 
fabulei» sunt goi de transcendent”, iar 'evlavia 
absolută este incompatibilă cu pluralitatea 
lor”. Visul politeist al lui Emil Cioran (“Noii 
zei”) nu poate fi, dacă e să-l luăm în serios, 
decât un simptom al disperării. “Dumnezeu - 
identificat cu Adevărul, cu Realul -este 
principiul stăpânitor al antropologiei ca ştiinţă 
a omului etern”, scrie Petre Ţuţea. "Adevărul 
religios este transcendent în esență, situat 





dincolo de om şi de natură, fiind realul unic, 
izvorul lumii şi vieţii (...). Nici o construcție 
filosofică nu este justă, ci, cel mult, un punct 
de vedere util, comod şi orientator, în absența 
revelației”. Asemenea naturii oarbe, omul 
singur nu poate fiizvoraladevărului. Rațiunea 
lui poate fi doar vehicul al acestuia, ceea ce 
Socrate a avut meritul să intuiască, situând 
adevărul “nu la nivelul logic al ştiinţei 
conceptelor”, ci “în lumea transcendentă a 
ideilor”. 

Atitudinal, omul modern are posibilitatea 
de a-l imita sau de a-l depăşi pe Socrate 
A-limita înseamnă a urma linia istoric-profană, 
ajungând, în cazul cel mai fericit, până în 
proximitatea Zeului, dar sorbind cucuta înainte 
de a-l cunoaşte (“Socrate s-a zbătut - s.n. - 
între înțelepciunea lui filosofică. cereclama o 
nouă Divinitate, şi imperfecţiunile mitologiei 
greceşti”, scrie Petre Ţuţea. “Zbaterea” este. 
aşadar, condiţia înțelepciunii profane). A-l 
depăşi înseamnă a valorifica experiența 
religioasă a veacurilor care ne despart de 
Athena filosofilor, a părăsi adică linia istoric- 
profană, autonomismul nostru spiritual, 
primind adevărul revelației divine. E doar o 
iluzie a orgoliului nostru nesăbuit că în această 
alternativă ne-am sacrifica Rațiunea. 
Dimpotrivă, acesta ar fi singura cale (“calea 
Aron „cum o numea Bossuet, evocat de 
etansa! pure Ralu ce 
de sili de de adevăr, iar nu 

| eculative. 
pun ipsum pe, ecratea 
adevăratei evlavii - ANA Soo pda 
ce ne propune Petre 


Ţuţea, vorbind, în fond, des Dia 
lumea noastră, pre no! şi despre 


mea r în spiritul mari! fei ai 
gândirii interbelice româneşti. Tipărir ni 
alăturate la 5 ani de la moartea autorului lor, 
cu convingerea că legenda lui Petre Ţuţea va 
lucra mai departe, ca omarepildă de conştiinţă 
creştină şi naţională. 

Menţionăm că o variantă mai extinsă a 
acestui eseu, semnată Petre Boteanu, fusese 
strecurată în A/manahu/* Viaţa Românească : 


pe anul 1986, prin bunăvointa si; 
+ ? A | 
regretatului Gheorghe Pituţ ţa şi curaju 


Adolf VASILESCU 














principiul stăpânitor al antropologiei ca ştiinţă a 
omului etern. "Omul istoric” al lui Dilthey este la 
fel de iluzoriu ca şi “supraomul” lui Nietzsche: şi 
unul şi celălalt nu sunt altceva decât măşti amăgitoare ale 
omului real. Primul e un simplu Joc al devenirii, cât despre 
cel de-al doilea. Nietzsche îl gândeşte mitologic: supraomul 
vrea să-l înlocuiască pe Dumnezeu. creând el însuşi noi şi 
(alse divinităţi. Şi când ajunge să se roage “zeului 
necunoscut”, acesta fireşte că nu-i răspunde. fiind imaginar. 
Supraomul reprezintă. cum observa Andler, doar “un scop, 
un proiect al omului, cam în felul în care l-a conceput 
Goethe. al cărui fenomenism bioistoric a constituit modelul 
supraomului lui Nietzsche”. Prin urmare, supraomul 
nietzschean nu este altceva decăt tot omul bio-istoric 
dintotdeauna al acestei lumi. afirmându-şi panteistie viaţa şi 
asumându-și eroic-dionisiac devenirea, în orice formă apare. 

Acest “impas antropologic” îl simţise mult mai 
devreme Socrate. Şi el s-a întrebat asupra omului, bâjbâind 
între realitate şi iluzie. Filosoful Socrate este un înțelept, 
intrebător şi căutător la rându-i, dar presimţind că inspiraţia 
îi vine de la zei. chiar dacă o vehiculează filosofic. Ela trăit 
neliniştea căutării, simțind însă obscura nevoie a unei 
Divinităţi transumane şi transmundane, ca unul ce şi-a dat 
seama de natura relativă a zeilor fabulei. Dar până la venirea 
Divinităţii celei noi. el a avut înțelepciunea de a nu dizolva 
raţional Olimpul. tradiţia mitologică părându-i-se mai 
aproape de adevăr decât construcțiile minţii autonome a 
omului căutător, 

Cicero a afirmat că “Socrate a coborât filosofia 
din cer pe pământ”. E numai o eroare de orator latin, fiindcă 
indeobşte lucrurile stau pe dos: filosofia urcă pământul la 
cer. uneori chiar atât de nelegitim încât îl goleşte pe acesta 
din urmă de mistere. Socrate era prea filosof ca să facă 
altminteri. Ca pedagog. el a făcut însă altceva: a mutual 
filozofia din natură în om, urmărind desăvârşirea acestuia 
prin adâncita cunoaştere a adevărului. binelui și frumosului. 
Numai că este greu de spus dacă cele două ştiinţe constatate 
de el - ştiinţa conceptelor (nivelul logic al cunoaşterii) şi 
ştiinţa ideilor. a “arhetipurilor” (care ar fi mistica) - poartă 
pecetea revelației, fiindcă“ mania” grecească stă sub semnul 
zeilor-mituri. iar meditaţia strict filosofică nu duce la Real. 
Şi totuși el pare să prefigureze ordinea creştină. 

S-a afirmat că premisa antropologiei lui a fost 
autocunoaşterea, pe urmele poruncii de pe frontispiciul 
templului din Delfi: Gnori se auton (“Cunoaşte-te pe tine 
însuţi!”). Dar în dialogul Charmide, despre înţelepciune, 
care la început este “autocunoaștere”, se ajunge la 
imposibilitatea cunoaşterii înțelepciunii pe această cale, 
Socrate recomandând "imperfect" căutarea unui zeu, care 
singur ar putea să-i arate ce este înțelepciunea. În conştiinţa 
lui apare, aşadar, mârginirea omului câutâtor, Socrate ni se 
infăţişează deopotrivă ca dialectician și metafiziciun al 
cunoaşterii. Dialectica l-a dus la concept, unitate logică utilă 
atât în ştiinţă în general, cât şi în “morala ca stiință”, lar 
metafizica - la doctrina ideilor, 

Morala fericirii socratice este lundată raţional, 
deşi el pare “să filosofeze religios”, invocând în sprijinul 
acțiunii sale de educator moral mesujul lui Apollo. [ste 


> umnezeu - identificat cu Adevărul. cu Realul - este 









PUNCTE CARDINALE 


ambiguu: pe de o parte valoarea raţiunii, pe de altă parte 
puterea Divinităţii. Filosofează, caută şi crede. Nu se poate 
înțelege uşor ordinea lui morală în absenţa unei Divinităţi 
unice şi reale; dar aceasta nu i s-a arătat totuşi. Etica lui 
filosofică, ca orice etică de acest tip, rămâne o construcție 
umană, raţională. şi cel mult o trăire afectivă aleatorie, aşa- 
zisa obiectivitate fiind un punct de vedere provizoriu acceptat, 
pentru precizia formulării şi pentru relativa lui urilitate 
normalivă. “Orice om vrea binele său”, spunea Socrate. Dar 
pentru evitarea erorilor teoretice şi practice, adică pentru 
acordul între morala individuală şi morala socială, Socrate a 
depăşit (spune Gompertz) fundarea psihologică, anume prin 
obiectivitatea logică, fiecare virtute fiind exprimată printr-un 
concept. Desigur, virtuțile - concepte formează un sistem 
moral. Logica nu poate însă corecta moravurile în lipsa 
conştiinţei religioase sau măcar a sancţionismului juridic 
comunitar. Morala ca “ştiinţă a moravurilor” este simplu 
sistem logic abstract, deschis, arătându-ne cel mult evoluţia 
istorică a moravurilor. Dar pentru ca individul, neamul sau 
specia să dăinuiască plenare nevoie să se depășească bioistoria. 
De altfel, logica nuconţine niciun adevăr, ci doar “comodităţi 
mintale” (H. Poincare). invariante - formale şi relativ - utile. 
Un asemănător “utilitarism” susţinuse şi Horaţiu în ordinea 
estetică. Numai că la Socrate intervine, în chip obscur, 
«laimonion-ul, “demonul de care Socrate se credea inspirat”. 
Chiar şi-n ordinea mitologică greacă se constată existența 
intuiţiei unei inspiraţii divine: nu o simplă voce interioară, ci 
o manifestare cu pretenţii de trans-subiectivitate. 

Socrate s-a zbătut între înțelepciunea lui filosofică 
(ce reclama o nouă Divinitate) şi imperfecțiunile mitologiei 
oreceşti. “Zeii fabulei” stăpâneau cetatea, iar noua Divinitate 
nu se arăta. Destin tragic de înțelept drept, brav şi de cetățean 
desăvârșit... E un aspect esenţial al sufletului lui Socrate care, 
cu toate că nu i s-a relevat adevărul, a trăit pasiunea căutării 
lui între ”aici” şi “dincolo”. Desigur, prin filosofie, artă. 
ştiinţă şi tehhică. omul căutător este permanent limitat; la 
acest nivel al cunoaşterii. singura soluţie potrivită a spiritului 
rămâne perspectiva istorică. Anistorismul filosofic este doar 
o iluzie gnoseologică şi axiologică, cum a năzuit Rickert. 
Omul vrea şi îşi imaginează nelimitat, dar infinitul însuşi nu- 


| scoate din limitele lui. Inteligența, imaginația, voința şi 


“mania” - pseudoinspiraţia, cu rădăcini închipuie în “zeii 
fabulei” - nu l-au putu duce pe Socrate la adevăr. 
Comportamentul lui moral, în absenţa unei religii autentice, 
rămâne o taină pe deasupra naturii umane. 

Dialogul Eu//yphroneste semnificativ. Existăacolo 
unconformism mitologic de circumstanță În finalul dialogului 
triumfă religiozitatea grecească a lui Platon, nu logica lui 
Socrate, judecătorii reprezentând zeii iluzorii ai cetăţii, nu 
Divinitatea unică şi absolută căutată de Socrate, Acesta nu 
apăruse încă spre a amenda plăsmuirile omului. Aşa se poate 
înțelege sfârşitul tragic al marelui atenian. EI n-a fost atât un 
vizionar, cât un moralist metafizic neliniştit de imperfecțiunile 
spirituale şi morale ale cetăţii. I-a lipsit luciditatea ultimă, 
forţa profetică a vizionarului. Desigur că nu se poate admite 
nici ceea ce susțin cei ce se depărtează de el, de “acest 
neliniștitoratenian” (Paul Natorp), cum căn-ar fi rămas nimic 
logic, psihologic, etic sau în genere filosofic de pe urma lui 
Socrate, Imaginea lui, aşa cum ne-a transmis-o Platon, 
“prelungește neliniştea marelui întrebător până azi”. 

Acţiunea imediată, limitat-eficace şi logic- 
coherentă, îi produce omului în genere iluzia sănătăţii 
spirituale. El ajunge astfel să ştie neștiind, ca în formula acelei 
(locta ignorantia a lui Nicolaus Cusanus. Numai credinciosul 
trăiește plenitudinar misterul adevărului unic. 

Tragica existenţă a lui Socrate arală jocul între 
politeismul gol de transcendent şi înţelepciunea lui limitată, 
fără ieşire, Socrate și Platon și-au dat seama de imperfecțiunile 
politeismului, de zeii amăgitori ai imaginaţiei, simple 
personificări ale formelor vieţii fizice sau sufleteşti, dar, în 
absenţa unei Divinitâţi adevărate, au considerat această lume 
a închipuirii mai aproape de ndevâr decât construcţiile aleatorii 
ale minţii, Au preferat viața trăită tradiţional, negăsind vreo 
bucurie în cea nâzuită de spiritul omului rătăcitor, “Nu ideea 
binelui devine zeu, ci zeul devine ideea binelui”, Deşi nu se 





lanuarie '97 NR. 1/73 PAG.-7 


OMUL ISTORIC 
FRAGMENT DESPRE SOCRATE, 


poate face teologie în politeism, ci doar simplă teogonie, 
zeii au fost totuşi absolutizaţi şi prezentaţi făcând, iar nu 
gândind. Ei pot fi, deci, citiți în lucruri (“argumentul 
cosmic” apare şi la Platon şi la Aristotel). Trebuie stabilite, 
prin urmare, limitele spirituale ale omului atenian din 
vremea aceea, adică incapacitatea generală a acestui om de 
a depăşi jocul dintre rațiunea căutătoare şi politeism, nici 
filosoful nefiind suficient de lucid şi nici masa nemaipurtând 
tradiția religioasă “cu puterea neştiinței ei”. Mulțimea 
trăieşte şi rătăceşte fără să ştie, iar filosoful caută fără săafle. 
Inerția şi activitatea utilă a omului, raportate la adevăr, sunt 
echipolente, adică egal depărtate de el. Este cazul generic al 
rătăcitorului om istoric, care se mişcă între construcțiile 
minţii negatoare a zeilor şi acceptarea lor (fie din teamă, fie 
din nevoia interioară de Absolut), în absenţa unei 
transcendențe adevărate. Socrate a rătăcit rațional, urmând 
“calea omului”, “opusă “căii Domnului” (ca să folosesc 
termenii lui Bossuet), în vreme ce mulţimea a rătăcit 
inconştient. Ambele aventuri tragice ilustrază viziunea 
heideggeriană a “istoriei ca rătăcire”. 

Athena acelui timp? Mitologie, plăsmuiri 
teogonice, personificări ale fenomenelor psiho-fizice 
absolutizate antropomorf, artă, tehnici ale existenţei şi... 
democraţie. Într-unatare climat, înțelepciunea, în confruntare 
cu înşelăciunea, este la fel de îndepărtată de adevăr ca şi 
aceasta. 

Abia o viziune teologal-creştină ne arată limitele 
virtuților dianoetice greceşti, tendinţe ale intelectului spre o 
perfecţiune pe care formula “căii omului” nu o poate atinge. 
La nivel logic sau metafizic, omul se mişcă invariant- 
formal, util, comod sau gratuit. Omul, ca şi natura oarbă, nu 
poate fi izvor al adevărului; nu-l poate, cel mult, decât 
vehicula. Genialitatea însăşi este o simplă formă de 
înfumurare a omului căutător (e de observat că ea nu a 
existat în conştiinţa lui Socrate,el asumându-și doar misiunea 
de a corecta şi îndruma cât mai just pe cei neisprăviţi). 

Altfel spus, raţiunea este la fel de departe de 
Marele Mister ca şi imaginaţia naivă plăsmuitoare de 
mituri. Prezicătorul nu este profet, mitologul nu este sacerdot, 
iar filosoful - ca şi artistul ori savantul - rămâne tot “aici”. 
Misterele se comunică, nu se descifrează. Omul religios 
autentic le primeşte neiniţiatic şi trăieşte învăluit de ele. În 
lumea miturilor, ca şi în. cea rațională, în pofida oricărei 
aparenţe, avem de-a face numai cu omul gol de mistere. 
Evlavia absolută este incompatibilă cu pluralitatea zeilor, 
căci zeii sunt împărţiţi şi adesea ce le place unora nu le place 
şi celorlalți. Este o consecință ruinătoare, impusă chiar de 
logică, atingând fondul “teologiei” politeiste. Din politeism 
nu s-a ieşit pe calea logicii, ci pe aceea a religiei, prin 
creştinism. 

În concluzie, Socrate filosoful întreabă, se întreabă 
ŞI caută, nu fără conştiinţa că nu poate cunoaşte şi că nu se 
poate autocunoaşte în lipsa “maniei”, a năzuitei prezenţe a 
zeului inspirator, El crede că are misiunea de educator de la 
Apollo. Daimonul său nu l-a dus la înfumurarea 
antropocentrică a unui Protagoras (“Omul este măsura 
tuturor lucrurilor...”), ci l-a pus în faţa limitelor rațiunii. 
Filosofii negatori ai zeilor n-au pus nimic în locul acestora: 
Socrate, constatând incapacitatea înlocuirii zeilor, a hotărât 
să rămână la ei. Desigur că era greu de definit în politeism 
o poziţie pe măsura aspirațiilor lui etico-religioase, astfel că 
soarta i-a fost pecetluită. Să nu uităm însă că toată gândirea 
grecească de dinaintea lui a fost numită presocratică. De ce? 
Pentru că el este cel care a mutat, cum spuneam, cercetarea 
din natură în om, urmărind prioritar imperativul desăvârşirii 
morale și punând la contribuţie, în scopul acesta, toate 
subțirimile disperate ale Raţiunii. Dar, ca ins religios, el n- 
A situat adevărul la nivelul logic al ştiinţei conceptelor, ci 

l-a Situat în lumea transcendentă a ideilor. Cu toate 
imperfecțiunile sale, care sunt ale unei lumi, trebuie să 
reținem dă la el legarea adevărului de Divinitate şi de 
nemurire, De aceea, înțeleptul acesta tragic merită să se afle 
zugrăvit prin bisericile creştinătăţii. 

Cjuțea 


me d 














Pa 


PAG. 8 NR. 1/73 Ianuarie '97 


PUNCTE CARDINALE 





| | | 
COMENTARIU LA CaarEA Î ACER 


(urmare din numărul trecut) 


4. CAIN ŞI ABEL 


După izgonirea protopărinţilordin Eden. Dumnezeu 
le-a rânduit, ca o mângâiere, să aibă copii. 

“După aceea a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, 
şi ea, zămislind, a născut pe Cain şi azis: Am dobândit om 
dela Dumnezeu” (Fac.4, 1). Sfântul loan Gură de Auraflă 
aici două înţelesuri: un început de înțelepciune la femeie. 
care cunoaşte acum că tot ce avem vine de la Dumnezeu; 
şi începutul relaţiei trupeşti, ca urmare a căderii (“după 
aceea a cunoscut Adam pe Eva”). În starea edenică, arată 
acelaşi autor, a stăpânit fecioria. Nu putem, însă. spune 
nimic sigur despre modul în care s-ar fi înmulțit oamenii 
păzind fecioria, ci doar să bănuiim că relaţia lot ar fi fost 
“una predominant spirituală. 

Numele primului născut, Cain, înseamnă “primit: 
dobândit; fierar”. 

“Apoi a mai născul pe Abel, fratele lui Cain” (Fac. 
4, 2a). Abel se traduce prin “suflare; abur”, indicând 
scurtimea vieţii sale. Eliade traduce pe Abel prin “păstor” 
şi conchide: “Conflictul lor reflectă situația ambivalentă 
a fierarului în anumite societăți pastorale, în care este fie 
disprețuit, fie respectat, dar întotdeauna temut” (0p. cil..p. 

170). Observaţia este, fără îndoială, interesantă, dar ne 
pare destul de îndepărtată de contextul biblic. 

“Abel a fost păstor de oi, iar Cain lucrător de 
pământ” (Fac. 4, 2b). Sunt arătate cele mai vechi 
îndeletniciri umane şi. totodată. observăm prioritatea pe 
care Scriptura o acordă lui Abel. deşi acesta e al doilea 
născut. Primatul e. bineînțeles. de ordin moral. astfel că nu 
subscriem întrutotul părerii conform căreia aici s-ar afla 
“prima apariție a temei mezinului preferat fiatelui mai 
mare” (Biblia, 1688, Pars |, Genesis: laşi, 1988, p. 333 - 
GEN). Din chiar îndeletnicirile celor doi. putem vedea în 
Abel un prototip al lui Hristos, Păstorul cel bun. iar în Cain 
pe cel ce se îngrijeşte exclusiv de trup (lucrător de pământ) 
şi culege roadele fireşti ale preocupării sale (plăcerile. 
durerea, grijile, patimile). 

“Dar dupăuntimp, Cainaadus jertfă lui Dumnezeu 
din roadele pământuha. Şi a adus şi Abel din cele întâi 
născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. Şi a căutat 
Domnul spre Abel şi spre darurile lui, iar spre Cainşispre 
darurile lui n-a căutat” (Fac. 4, 3-5a). Chiar în stare de 
cădere şi fărăa-L fi cunoscut pe Creator în chip nemijlocit, 
asemeni protopărinţilor, oamenii ştiu că se cuvine să-l 
închine Acelbia o paite din roadele muncii lor, ca Unuia 
de la care vine tot binele. Sfântul loan Gură de Aur vede 
aici dovada că dintotdeauna cunoştiința de Dumnezeu a 
sădită în conştiinţa omului. 

Există tentaţia de a socoti părtinitoare atitudinea lui 
Dumnezeu față de jertfele aduse. Dar Abel alege cu grijă 
jertfa sa (cele întâi născute ale oilor lui), în vreme ce Cain 
jertfeşte la întâmplare (din roadele pământului). Sfântul 
Maxim Mărturisitorul explică jertfa lui Abel. comparând 
pe acesta cu Sfântul loan Botezătorul şi Inaintemerpătorul: 
“Glas al lui Dumnezeu Cuvântul, care strigă de la început 
în pustie, adică î n firea oamenilor, sau în lumea aceasta, 
este desigur orice sfânt. (...) [când] închină lui Dumnezeu 
cusinceritate,ca Abel, cele dintâi mişcări ale contemplației 
sufletului, îngrășate prin virtuți”. Gândurile noastre bune 
trebuie aduse, îndată ce se nasc, înaintea lui Dumnezeu, 
spre a nu fi sfântecate de vrăjmaş, Cât priveşte ““roadele 
pământului”, am arătat mai sus înțelesul, lor. Sfântul 
Grigorie de Nyssa precizează: “Ni se poruncește să nu 
jertfim lui Dumnezeu cu zgârcenie [cu micime de suflet] 
laudele şi rugăciunile, nici să aducem Stăpânului orice, la 
nimereală, ci să-l închinăm ceea ce este de căpetenie în 
suflet, mai bine zis însuși sufletul întreg, cu toată dragostea 
şi hotărârea”, 

Nu ştim în ce fel a făcut vădită Dumnezeu alegerea 
Sa. “Theodotion, urmat de Părinţii Bisericii, este primul 
care explică alegerea prin căderea unui foc din cer, care a 


aaa 


mistuit jertfa lui Abel şi nu pe ceaa lui Cain” (GEN. p.333). 
In pictura bisericească apare şi altă variantă: fumul jertfei lui 
Abel se înalță către cer, iar al celei a lui Cain se risipeşte. 
Oricum. din textul biblic reiese cu claritate că respingerea 
jentfei sale i-a fost binecunoscută lui Cain. 

"Și s-a întristat Caintare şi faţa lui era posomorătă ” 
(Fac. 4, 5b). De acum se vădeşte inima lui Cain, dar 
Dumnezeu i-a cunoscut gândurile înaintea oricărei 
manifestări văzute: “La Cain. răutatea n-a început să se 
manifeste când şi-a ucis fratele, căci încă înainte Dumnezeu 
Cel cunoscătoral inimilor nu privise spre Cain şi spre jertfa 
lui, ci răutatea lui a ieşit [doar] la iveală când l-a ucis pe 
Abel” (Clement Alexandrinul). 

“Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: Pentru 
ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorăl faţa ta? Când 

faci bine, oare nu-ți este fața senină” lar de nu faci bine, 
păcatul bate la uşă şi cuulă să te târască, dar tu 
biruieşte-l'"(Fac.4.6-7) Textul ebraic fiind corupt. versetul 
7 ridică dificultăți în traducere. Părinții Bisericii arată că e 
vorba de avertizarea lui Cain căe pe cale de a cădea în păcate 
mai mari, cerându-i-se să lupte împotriva lor; nu e anulată 
libertatea de alegere. 

Septuaginta are versiunea: “N-ai fi păcătuit dacă ai 
fi adus drept; dar n-ai împărţit drept! Linişteşte-te!". După 
Sfântul Vasile cel Mare, “liniştea este începuţul curățirii 
sufletului”: Dumnezeu încearcă să-l întoarcă pe Cain de la 
gândul său. El nu-şi abandonează făptura, nici chiar căzută 
în mulțime de păcate! Lui Cain i se cere să pună început 
liniştirii, “căci n-ar putea împăca pe Dumnezeu cel ce nu e 
în pace cu fratele său, ci în dezbinare şi ură” (Sf. Cipnian al 
Cartaginei). 

“După uceea a zis Cain către Abel, fratele său: Să 
jeşimlu câmp! lar cânderau ei în câmpie, Cain s-a aruncat 
usupra lui Abel, fratele său, şi l-a omorăt "Fac. 4. 8). 
Alunecarea în păcate tot mai grele orbeşte pe împătimit.” 
Cain pune la cale crima împotriva fratelui său, îl atrage 
într-un deşert şi înfăptuieşte crima, încrezându-se în 
singurătatea locului, fapt nelegiuit şi nebunesc totodată, 
fiindcă a socotit că este destul, pentru a-şi ucide fratele, să 
se ferească de văzul oamenilor, fără să-şi dea seama că la 
omorul săvârşit de el Dumnezeu este martor. Socotesc că 
s-a gândit atunci, cum se gândesc şiacum mulți, că Dumnezeu 
nu se îngrijeşte de cele pământeşti şi nu vede faptele 
oamenilor scelerați. Fără îndoială că aşa s-a gândit. de 
vreme ce, după săvârşirea crimei, chemat şi întrebat de 
Dumnezeu, a răspuns că nu ştie nimic despre uciderea 
fratelui. ÎI socotea pe Dumnezeu atât de străin de faptele 
oamenilor. încât credea că poate acoperi cu minciuni O 
nelegiuire atât de bestială. Dar socoteala lui a ieşit altfel. 
Căci pe Dumnezeu, de către care-şi închipuia că nu-i este 
văzută crima pe când o înfăptuia, L-a simțit că-l vede pe 
când era condamnat” (Salvianus). 

Nil Ascetul actualizează: “lar dacă e careva din cei ce 
nu ştiu încă să se lupte, să rămână nesupărat acasă, 
asigurându-şi neprimejduirea prin liniştea sa. Aşa era Isus 
al lui Navi, despre care s-a scris: «lar slujitorul Isus, fiind 
încă tânăr. mu ieşea afară din cort» (leş. 33, 11), Căci ştia 
din istoria lui Abel că cei ce pleacă la câmp sunt ucişi de 
fraţii şi de prietenii după trup, pentru că ies la luptă înainte 
de vreme”. Să nu ne avântăm spre fructele vieţii creştine 
câtă vreme socotim încă patimile ca “fraţi şi prieteni” ai 
noştri! 

Tertulian socoteşte că, asemenea Evei. Cain a 
nesocotit virtutea răbdării: “De-a surda aş scrie despre 
nerăbdare, dacă acel prim ucigaş şi prim fratricid, Cain, ar 
fi aşteptat cu suflet liniştit şi răbdător faptul că jertfa sa 
n-a fost bine primită de Dumnezeu, dacă nu s-ar fi mâniat 
pe fratele său, dacă, în sfârşit, n-ar fi ucis pe nimeni”. 

Includem aici şi o pretențioasă tâlcuire a Sfântului 
Maxim Mărturisitorul: “Cain este legea trupului, cea dintâi 
pe careo naşte Adam după ce acălcat porunca dumnezeiască. 
lar Abel este cugetul duhului, pe care-l naște tot acela, mai 
pe urmă, prin căință. Pe acestail ucide Cain, fiindcăa purces 
la contemplarea naturii înainte de a dobândi deprinderea 
desăvârşirii în acest scop”, 


“Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: Unde 
este Abel, fratele tău? lar elarăspuns: Nu ştiu! Au doară 
eu suni păzitorul fratelui meu” Și a zis Domnul: Ce ai 
făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din 
pământ” (Fac. 4. 9-10). Ca şi atunci când l-a întrebat pe 
Adam. Dumnezeu nucautănici acum săafle. ci, dimpotrivă, 
să-i arate lui Cain că fapta îi este cunoscută. ca astfel 
să-l aducă la căință. Dar. ca şi Adam odinioară, Cain 
nu-şi mărturiseşte păcatul. 

Uciderea intră în categoria păcatelor *strigătoare la 
cer”? (sângele vărsat “strigă” către Dumnezeu, cerând o 
pedeapsă imediată). “In majoritatea religiilor şi culturi lor, 
sângele (ebr. dam) era considerat sediul vieții şi al forței 
vitale: în această calitate aparținea lui Dumnezeu şi ca 
atare orice vărsare de sânge nevinovat reprezintă o 
nelegiuire împotriva divinității” (GEN. p. 333). 

Caşi încazul lui Adam, urmeazăanunțarea pedepsei: 
“Si acum eşti blestemat de pământul care şi-a deschis 

gura sa, ca să primească sângele fratelui tău din mâna ta. 
Când vei lucra pământul, acesta nu-şi va mai da roadele 
sale ţie: zbuciumat şi fugar vei fi tu pe pământ ” (Fac. 4, 
11-12). Pe bună dreptate exclamă Sfântul Chiril al 
lerusalimului: “*Mare este păcatul, mică osânda!”. In 
bunătatea Sa, Dumnezeu nici nu-l pedepseşte pe Cain, ci 
doar îi anunță urmarea firească a faptei sale. “Că trupul, 
dacă nu are sprijinul său firesc, trebuie neapărat să se 
vânzolească şi să tremure”” (Sf. Vasile cel Mare). Odată cu 
creşterea păcatului, sporesc şi consecințele. “Neamul lui 
Adam, căzând din poruncă şi făcându-se vinovat de 
păcate, e zbuciumat de gânduri nestatomice şi e plin de 
frică şi de tulburare. însuşi vrăjmaşul învăluind tot sufletul 
care nu s-a născut din Dumnezeu în pofte şi plăceri 
felurite, invârtindu-l ca pe grâu cu o lopăţică” (Sf. Simeon 
Metatrastul). 
| “Şi a ZIS Cain către Domnul: Pedeapsa mea este 
mai mare decăt aş putea-o purta. De mă Izgoneşti acum 
din pământul acesta, mă voi ascunde de la fața Ta şi voi 
fi zbuciumat Şi fugar pe pământ şi oricine mă va întâlni, 
mă va ucide (Fac. 4, 13-14). După cum e o gradație în 
BCA ș un progres şi în tristețea vinovată care îi urmează. 
Ace, loan Casian identifică aici momentul alunecării 
Ei în intr-un păcat şi mai greu, deznădejdea de ajutorul 
Cannae Păcat din categoriacelor impotriva Duhului 
e E: = ci incăşi oaltfel de tristețe, mai blestemată. 
bi E ge sut ul păcătos nu la îndreptarea vieţii şi la 
pr patimilor, ci la cea mal pierzătoare disperare; 
caşia ja impiedecat pe Cain de la căință”. 
Şi i-a ZIS Domnul Dumnezeu: Nu aşa, ci tot cel ce 
va ucide pe Cajn înşeptit se va pedepsi” 
pedepsi (Fac. 4, 15 a). 
Sfântul loan Gură de Aur tâlcuieşte amănunțit acest loc 
Vom incerca să rezumăm. Numărul şapte este întrebuințat 
adeseori de Scriptură pentru a ară 
: ta un număr mare. Se 
arată astfel cât de gravă e fa lui i a a 
e u = pta lui Cain şi cât de 
infricoşătoare urmările. Orici â : i 
» Uncine, văzând zbuciumul lui 
Cain, va cunoaşte fapta sa şi î 
SEA e (catia ŞI se va ingrozi de urmări. De 
ide, pe el sau pe oricare altul, pedeapsa ar 
fi amplificată, căci era i 3 
“Sani pa avertizat asupra consecinţelor. 
az us L mnul Dumnezeu semn lui Cain, ca tot 
cel care îl va întâlni să nu-l omoare” (Fac. 4, 15 b N 
Ştim ce semn a fost acela. ve i în AAN 
Ci&beri Mn) EX C dop ea fiind destul de obscur, 
pc veritteg se, e tremurul şi zbuci 
i 2 ş Pa umul de 
care s a Saca semn vizibil oricui. 
S-a ai : 
ci 'A us Cain de la faţa lui Dumnezeu şi a locuit 
în ținutul Nod, la răsărit de Eden” 
Ad en (Fac. 4, 16). “Dacă 
am S-a ascuns de la fața lui 
RI aţa lui Dumnezeu, Cain, mai 
păcătos şi mai nelegiuit decât Adai ir hit 
Dumnezeu” (Orig n, aplecat de la făţa lui 
n rigen). Ruptura e totală! CI 
Alexandrinul tâlcuieşt Mai cin A 
(Na): N se Ne Mutarea lui Cain în ţinutul Nod 
: se tâlcuieşte «turburare» când Ed 
«desfătare», Credinţa, Abe e 
care a fost izponit cel &roaza şi pacea sunt desfătare, din 
Intaia cte înc ca ce n-a ascultat, Cel care se socoteşte 
a inceput nici nu vrea să audă de 
poruncile dumnezeieşti; ci ca 
y unul care se crede prin el 


loan Sorin USCA 
U 








"PPE 








însuşi învăţat. se impotriveşte frâului şi, de buna șa voie. 
se mută în tulburarea învălurată; şi coborându-se de la 
cunoaşterea F iinței nenăscute la cele muritoare şi născute. 
are când o părere, când alta”. : 
In continuare (4. 17-24), e arătată descendența lui 
Cain şi sponrea păcatului în acesta. Finalul capitolului 
notează naşterea lu; Set (= înlocuit: vlăstar). apoi a lui Enos 
(= om slăbănog; muritor), cel care “a nădăjduit a chema 
numele Donmului ” (Fac. 4. 26). E vădită diferenţa între 
urmaşii lui Cain şi cei ai lui Set. înlocuitorul lui Abel. 


„5. POTOPUL 





Răul a sporit progresiv în lume. motiv pentru care 
Dumnezeu a hotărât să nimicească omenirea. prin potop 
de apă. Curtea Facerii descrie cataclismul pe întinderea a 
4 capitole (6-9). Memoria omenirii a păstrat amintirea 
diluviului. Mircea Eliade remarcă: "mitul potopului este 
aproape universal răspândit; el este atestat în toate 
continentele (deşi foarte rar în Africa) şi la diverse niveluri 
de cultură” (op. cir. p. 70). 

Potopul descris de Biblie a avut loc în jurul anului 
3600 î. Hr.. în zona Mesopotamiei, lăsând un strat de mâl 
gros de 3 metri. pe o suprafață de 270.000 kmp. Mitunle 
despre potop întâlnite în alte zone sunt, de regulă, amintiri 
ale unor evenimente similare, cu urmări catastrofale. 

Una dintre cele mai vechi relatări ale diluviului e 
cuprinsă în Epopeea lui Ghilgameş (sec. XVI î. Hr.). Ea. 
Stăpânul Inţelepciunii, îl vesteşte pe Utnapiştim că zeii au 
hotărât nimicirea oamenilor: *Omule din Suruppak. fiual 
lui Ubar-Tutu. dărâmă-ţi casa, fă-ți o corabie, lasăbogățiile, 
cată să-ți scapi viața, disprețuieşte bunurile pământeşti, 
păstrează-ți vie suflarea vieții şi încarcă în corabie orice 
sămânță de viaţă ”! (Tableta X1). Interesant că acestui citat 
i se potriveşte foane bine un comentariu al lui Isaia 
Pustnicul: “Precum corăbierii nu poartă haine frumoase, 
sau mănuși, sau sandale, căci de nu sunt dezbrăcați nu pot 
înota, aşa îi e cu neputinţă sufletului să treacă peste valurile 
vânturilor potrivnice ale răutății, de nuseaflă dezbrăcat de 
cele ale lumii”. Ar mai fi de menționat că între relatarea 
biblică a potopului şi cea prezentată mai sus asemănările 
suntmult mai puțin numeroase decât deosebirile esențiale. 

Dar să revenim la textul Scripturii. După ce 

reaminteşte că Dumnezeu l-a făcut pe Adam după chipul 
Său. aratăcă lui Adam; s-a născut un fiu după asemănarea 
sa şi după chipul său şi i-a pus numele Sef "(Fac. 5, 3). 
Cain e abandonat de autorul biblic. sămânţa sa fiind deja 
condamnată. “Plecat” de la faţa lui Dumnezeu, el nu mai 
e nici măcar după. chipul şi asemănarea părinților săi 
căzuţi, într-atât a fost desfigurat de păcat. De acum, sunt 
înfăţişăţi doar urmaşii lui Set, pentru că "toți oamenii care 
suntîn lumea aceasta sunt fiii lui Set. Căci urmaşii lui Cain 
au pierit în potop” (Origen). Dar nu vom putea explica 
existența tuturor popoarelor prin descendența lui Set. 
fiindcă, după cum s-a arătat, cataclismul a fost limitat la 
zona mesopotamiană. Totuşi, în mare, putem suprapune 
urmaşii lui Set peste ceeace reprezenta'“lumea cunoscută” 
în vremea lui Origen. ) 

Între urmaşii lui Set e prezentat Şi Enoh (> sfințit: 
inițiat în taine), un personaj aparte care, pentru sfințenia 
vieţii sale, a fost mutat de Dumnezeu; asemeni lui Ilie (IV 
Regi 2. 11), el nu a trecut încă prin moarte, urmând să 
revină pe pământ. | 

Matusalem (> jertfa păcii) a născut pe Lameh = 
plin de putere; om sălbatic). “Lameh a trăi o sută opizeci 
şi opl de ani şi atunci i s-a născut un fiu. Și i-a pus mumele 
Noe, zicând Acesta ne va mângăia in lucrul nostru şi în 
munca mâinilor noastre, la lucrarea pământului, pe care 
L-a blestemat Domnul Dumnezeu. Prin Noe(> mângâiere; 
linişte; odihnă), omenirea avea să se odihnească de la 
“Jucrarea pământului”, adică avea să părăsească patimile 
grosiere. De remarcat şi vârstele aproape incredibile (către 
o mie de ani) la care ajungeau oamenii de dinainte de 
potop. Unstudiu serios pe această temăar pulca demonstra 
că aceste vârste nu sunt simple legende. C hiar căzută în 
păcate, omenirea încă nu era supusă corupției în același 
grad ca mai târziu. 

“Noe erade cinci sute de ani, când i s-au născut trei 
feciori: Sem, Ham și lafet” (Fac. 5, 32). Sunt prezentaţi 
părinții popoarelor de după potop; 

Sem (= nume; răsad, sămânță; (aimă), părintele 
semiţilor, Fam (= negru, culoare închisă; căldură; cel 
nervos), strămoșul hamiţilor; /afer(= intindere; răspândire; 
frumuseţe), părintele rasei iafetite, 





PUNCTE CARDINALE 


Anul 500 al vieţii lui Noe e indicat aici ca timpul în 
care Dumnezeu a anunţat pentru prima dată cataclismul ce 
va veni. 

Urmează un loc obscur: “Jar după ce au incepul a se 
înmulți oamenii pe pământ şi li s-au născut fiice; fiii lui 
Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumouse, 
şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a vrul "(Fac 6, l-2). 
In““fiii lui Dumnezeu” s-au văzut fie ființe cereşti, fie îngeri 
căzuţi. E mai prudent să rămânem la explicaţia Sfinţilor 
Părinţi. după care fiii lui Dumnezeu sunt urmaşii lui Set, cei 
care au inceput u chema numele Domnului, iar fiicele 
oamenilor sunt din descendența lui Cain, numite astfel 
pentru că au ratat orice posibilitate de a-şi transcende 
condiţia de creatură căzută. Sfântul Grigorie Palama 
conchide: “Iar împărțirea aceasta s-a făcut după Cain şi Set, 
cei din Cain numindu-se oameni. iar cei coborâtori din Set 
chemându-se fii ai lui Dumnezeu”. Finalul citatului biblic, 
după care fiii lui Dumnezeu şi-au ales fiecare "pe cine a 
voit”. sugerează desfrâul general ce domnea pe atunci. 

“Dar Domnul Dumnezeu azis: Nuvarămânepururea 
Duhul Meu in oamenii aceştia, pentru Că sunt numai trup. 
Deci zilele lor să mai fie o sută douăzeci de ani'"' (Fac 6, 
3). Indepărtându-se de Dumnzeu, oamenii se alipesc 
materiei. făcându-se una cu ea. Dar stihiile rămase în voia 
lor, în chip natural. se destramă. E motivul scurtării drastice 
a vieţii oamenilor. deveniți simple trupuri. Sfântul Grigorie 
Palama caută resortul care face posibilă mutarea de la duh 


la trup: “Plăcerea, trecând de la trup la minte, o face pe, 


aceasta cu chip trupesc, neîmbunătăţindu-se prin 
împăităşirea de ceea ce este mai bun, ci transmiţându-i mai 
vârtos aceleia ceea ce este mai rău, încât omul întrege numit 
din pricina ei trup. potrivit cu ceea ce s-a zis despre cei 
înecaţi prin mânia lui Dumnezeu.” 

Urmează un nou loc dificil: “/n vremea aceea s-au 
ivit pe pământ uriași, mai cuseamăde când fiii lui Dumnezeu 
începuserăa intralafiicele oamenilor şi acestea începuseră 
a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime” (Fac. 
6,4). O explicaţie, ce nu ne mulţumeşte întru totul, aflăm în 
GEN (p. 335): “Autorul se referă la o legendă populară 
despre giganți, titani orientali născuți din unirea muntoarelor 
cu fiinţe cereşti. Povestitorul biblic reînvie amintirea unei 
stirpe insolente de supraoameni - exemplu al degenerării 
crescânde care va genera potopul”. Suntem tentaţi să vedem 
aici altceva: unindu-se cei cu aspirații spirituale cu aceia 
robiți simţualității, urmaşii lor vor fi sfâşiați de tendințe 
contradictorii. manifestate în fapte impulsive, de natură a 
şoca. Se vor fi născut apoi şi legende în legătură cu aceştia. 

" Dumnezeuanunţă apoi hotărârea Sade a nimici viața 
de pe pământ. Singur “Noeera om drept şi neprihănit între 
oamenii timpului său şi mergea pe calea Domnului (Fac. 
6, 8). De aceea, Dumnezeu îl previne asupra intenției Sale 
şi îl învaţă să-şi facă o corabie în care să se salveze. Sfântul 
Maxim Mărturisitorul compară vieţuireă sfinților cu pilda 
oferită de Noe: "Sfântul (...), asemenea lui Noe, privind prin 
credinţă chipurile viitoare ale judecății dumnezeieşti, şi-a 
întocmit, ca pe o corabie, o vieţuire şi o deprindere care 
să-l scape de mânia viitoare, întărită din toate părțile cu frica 
lui Dumnezeu”, In mod obişnuit, prin corabie se înțelege 
Biserica. locul unde sufletul află scăpare din potopul 
păcatelor. 

“Corabia insă săo faci aşa: lungimea corabiei să fie 
de trei sute de coți, lățimea ei de cincizeci de coți, iar 
înălțimea de treizeci de coţi "(Fac 6, 15). Că Biblia nu dă 
amănunte de prisos, o arată Clement Alexandrinul, urmând 
lui Bamaba: “Unii spun că cei 300 de coți sunt simbolul 
semnului Domnului ['*T” - litera fa, cu care vechii greci 
notau numărul 300, simbolizând Crucea - n.n], cei 50 de 
coți sunt simbolul nădejdii şi al iertării date în ziua 
Cincizecimii; iar cei 30 de coți, sau 12, cum este scris în 
unele texte, arată predicarea Evangheliei, că Domnul a 
început predica Sa când era de 30 de ani, iar 12 sunt 
Apostolii. Construcţia corăbiei se înalță deasupra apei cu un 
cot (6, 16), simbol al propăşirii dreptului, care îşi sfârşeşte 
viața în monadă, adică în unitatea credinței”, 

Lui Noe îi este descris și modul în care să 
compartimenteze corabia. “Corabia e largă jos, unde stau 
dobitoacele, şi strâmtă sus, unde stăomul raţional” (Origen), 
Cei ce se fac asemenea dobitoacelor au neyoie de lărpământ, 
pentru a alerga de la o plăcere la alta şi de la un rudiment de 
înțeles la altul, Cel fixat în contemplaţie e, într-un sens, 
nemișcat, 

“ŞI lată, Eu voi aduce asupra pământului potop de 
apă, ca să plerd tot trupul de sub cer” (Fac. 6, 17). Tot 
trupul “de sub cer” va pieri, urmând a scăpa doar cel unit cu 





lanuarie '97 NR. 1/73 PAG. 9 


cerul. E prefigurată Taina Botezului, în care cel robit 
păcatului moare, spr&ă se naşte un om liber în Hristos, 
“Primul botez a fost botezul potopului pentru curmarea 
păcatului” (Sf. loan Damaschin), 

Noe intră în corabie cu femeia sa, cu fiii săi şi cu 
femeile acestora. Au mai luat cu ei din toate viețuitoarele. 
Cu şapte zile înainte de potop, Noe este din nou prevenit. 

“Noe, insă, când a venit asuprapământului potopul 
de apă, era de şase sute de ani" (Fac. 7,6). Cunoaştem 
îndelunga răbdare a lui Dumnezeu care “pronunță 
ameninţarea Sa în anul al cincisutelea; totuşi în anul al 
şasesutelea a adus potopul pe pământ, (...) Intenționat a 
întins Dumnezeu iubirea Sa de oameni, ca să le dea timp 
de pocăință” (Sf. Chiril al lerusalimului). 

“Si aploual pe pământ patruzeci dezile şi patruzeci 
de nopţi” (Fac. 7, 12). Numărul 40 revine deseori în 
Biblie. ca un termen dificil ce, odată depăşit, conduce 
într-o stare superioară: Sfântul Ilie a mers 40 de zile până | 
la Muntele Horeb, unde s-a învrednicit de vederea lui 
Dumnezeu (/1/ Regi 19, 8); evreii petrec în pustie 40 de ani 
până să intre în Canaan (Numeri 14, 33) etc. 

Crescând, apele au acoperit munții. “Și a murit (ot 
trupulce se mişca pe pământ " (Fac. 7,21). Cel ce vede în 
materie ultima realitate este mort înaintea lui Dumnezeu. 

“larapaacrescut mereu pe pământ. o şută cincizeci 
de zile” (Fac. 7, 24). Vechii evrei notau numărul 150 cu 
literele gof (100) şi mn (50). prima şi ultima literă a 
numelui Cain. Să fi sugerat Biblia astfel că a fost nimicită 
toată descendența lui Cain, evitând să-l mai numească? 
Oricum, Biblia Hebraica (BH) nu notează astfel numărul 
150. redat în cuvinte, aşa că speculaţia ne aparține, fiind 
doar o ipoteză. 

Dupăacestezile, auaflat izbăvire doar cei adăpostiți 
în corabia de lemn. *“Totdeauna viața a venit prin lemn. Pe 
vremea lui Noe. prin corabie de lemn s-a dat viaţa” (Sf. 
Chiril al Ierusalimului). La plinirea vremii, viața cea 
veşnică a venit prin lemnul Sfintei Cruci. “Simbolismul 
general al lemnului rămâne constant: el conţine o 
înțelepciune şi o ştiinţă supraomenească” (Jean Chevalier 
şi Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol. Il. Ed. 
Artemis, Bucureşti, 1995- DS 11). 

Pieirea, atâtor suflete e explicată de Clement 
Alexandrinul: “Ceea ce este mai subtil, adică sufletul. 
n-ar putea suferi ceva rău din partea apei, care este mai 
densă, şi nu poate fi dominat din pricina subtibilității şi 
simplităţii lui; de aceea sufletul se numeşte incorporal. 


Dar partea aceea care a ajuns densă - că a ajuns densă din 


pricina păcatului - aceea este aruncată împreună cu duhul 
cel trupesc”. Cel ce biruie materialitatea nu poate fi 


“cuprins de ape (cf. Matei 14, 25-31). 


Când apele au început să scadă, Noe a slobozit un 
corb, care nu s-a mai întors, simbol al curățirii de păcat prin 
Botez; apoi a slobozit, în două rânduri, un porumbel, 
închipuind restaurarea omului în har. A doua oară. 
“porumbelul s-a întors la el, spre seară, şi iată avea în 
ciocul său o ramură verde de măslin” (Fac. 8, 11). 
Porumbelul deasupra apelore simbol al Sfântului Duh (cf. 
Mt. 3, 16), iar ramura de măslin închipuie pe Hristos (= 
Unsul), căci untdelemnul ungerii se obținea din măsline. 
“Spre seară” arată timpul venirii Mântuitorului (seara 
Zilei a şapţea). Tainei Botezului îi urmează Taina 
Mirungerii: Botezului îi urmează ungerea cu untdelemn; 
elindică ungerea noastră, ne face hristoşi şi ne făgăduieşte, 
prin Duhul Sfânt, mila lui Dumnezeu, pentru că porumbelul 
a dus o ramură de măslin celor care au fost izbăviți de 
potop” (Sf. loan Damaschin). 

” "Tar în anul şase sute unu al vieții lui Noe, în ziua 
întăi a lunii întăi, secând apa de pe pământ, a ridicat Noe 
acoperişul corăbiei şi a privit, şi iată se =bicise fața 
pământului (Fac. 8, 13).“Ziua întâi” aratăo nouăcreație; 
iarluna întâi era, la evrei, lunanisan, lună în care Mântuitorul 
va fi răstignit şi va învia, restaurând umanitatea; acestea 
sunt anticipate prin cele petrecute la potop. 

Dumnezeu binecuvântează pe cei ieşiţi din corabie, 
aşa cum a făcut-o şi cu primii oameni, şi încheie cu ei un 
legământ: "că nu voianai pierde tot trupul şi nu va mai fi 
potop, ca să pustiiască pământul” (Fac. 9, 11). Ca semn 
al legământului este pus curcubeul, Mircea Eliade arată că 
“Tot atât de răspândite sunt miturile şi simbolurile 
curcubeului şi ale replicii sale terestre, podul, legături prin 
excelență cu lumea de dincolo” (op. cit, p.36). Curcubeul 
invită către alt tărâm, dar depinde de noi în ce măsură vom 
căuta să pătrundem în acea lume... 


(va urma) 





. n. LL ..p, 





ap 


Li „5 


| ——aa m Ea up 


! 
j 
i 
i 





GENERAȚIA 1948 


Istoria unui neam este în mare măsură răspunsul pe care acesta îl dă 
provocărilor mediului. Dacă un astfel de răspuns nu există, identitatea naţională 
s-a pierdut 

De multe ori ea, istoria, este scrisă de învingători. Neamurile înfrânte, 
robii, işi pol păstra o existenţă bivlogică proprie, dar li se impune «udoplurea 
valorilor morale, spirituale, culturule ule învingătorilor, uitându-şi propria 
identitate. Totuşi la judecata neamurilor, ucesteu venind ''cu regii şi impăruţii 
lor", vortrebui să dea socoteală in faţa tronului divin de talanţii primiţi ca zestre 
inițială. 

Ştim sancţiunea dată celor 
nevredhici, iar groaza ne cuprinde în 
/ața ei: pierderea învierii, şi deci a 
vieții viitoare. 

Cine poartă răspunderea 
pentru această stare? Ne-o spune Cel 
Fără de Început: Regii şi Împărații. 
deci elitele, cele culturale in primul 
rând. 

Doar ințelegându-şi menirea 
şi acceplând-o, cei ce işi usumă 
conducerea societăţii (sub toate 
aspectele ei) vor rămâne înscrişi in 
Cartea Neamului ca personalităţi, 
grupuri sociale şi mai ales generaţii 
reprezentative. 

Istoria Românilor nu este nici 
ea lipsită de asemenea situaţii. 

Generaţiile eroice au modelat 
sufletul neamului, au creat cultură, 

legislații, filosofie, şi au dat în «senţă 
răspunsul național la chemarea lui 
lisus: Creştinismul romanesc. 

Noi, cei ce ne-am confruntal 
cu evenimentele anilor '40-'60, suntem 
oare o generuție reprezentativă a 
neamului nostru? 

Am dorit-o şi credem că du! 
Credem că ni se poate spune: Generaţia 
de la 1948. 

O generuţie nu este o vârstă 
biologică, ci o stare de spiril 
caracterizată prin răspunsuri date 
problemelor cu care se confruntă 
națiunea intr-o perioadă de timp. - 


4/Ă Si, NE ANI EI Ni 





În aceste vremuri apocaliptice, mulți dintre noi erau formaţi (ca studii 
şi statut socio-profesional), dar numeroşi luptători, vârfuri ale studenţimii şi 
elevilor țării (în plină formare profesională) şi-au văzul tăiate toate posi bilităţile 
lu care le dădeau dreptul calităţile intelectuale dovedite cu prisosinţă. 

Generaţie sacrificată, dar, cuntrur denigratorilor, nu avortată. Nu 
masă de semidocţi, căci celor ce au supravieţuit condițiilor de exterminare, 
le-a fost dat totuşi să se ufirme, chiar dacă într-un mod insuficient cunoscut. 

Din promiscuitate, din brutalitate, din cea mai cruntă mizerie, din 
tortură, din utacureu cea mai ubjectă a ființei umane, a germinat o puternică 
sensibilitate, o tendinţă neusemuită pentru frumos; din minciună, dorinţa de 
apărare a adevărului cu prețul vieţii. Când peste sufletele curate s-u arunca! 
mocirla şi veninul cel mai ucigător, rezultatul a fost răsărirea unei pleiade de 
peste 200 de poeţi - identificaţi până în prezenti 

Când se urla mai înfiorător decât urletul unei haite de lupi, din minţile 

şi sufletele celor schilodiţi se inălțau 
rugăciuni şi răsunau cântece de duioşie 
suu de imbărbătare, *melodii care 
uneori nici nu cântau suferința sau 
rănile sângerânde, ci simpla nostalgie 

" aiubirilor neimplinite, iar de multe ori 
bucuria presupusei revederi 

A existul o generaţie de foc, 
țintuită şi strivită, pe nicovala istoriei, 
de loviturile barosului implacabil al 
timpului, care nu se mai termina! 

Convertirea suferinţei in 
creuție 

Epopee scrisă cu sânge. 

Dar supraviețuitorii acestei 
generații nu şi-au spus ultimul cuvânt, 
iar calvarul lor nu a încetat odată cu 
ieşirea din tranşeele luptei de apărare 
u identităţii neamului românesc. 
Eliberaţi in 1964, incepând cu 
primăvaru ucelui un, unul dintre ei işi 
uminteşte. Trec praguri sau intră-n 
pridvoare,/Năluci ce-au scăpat din 
vâltoare,„/Se-ntorc cu cocorii deodată, 
/Bătrâni ce-au fost tineri odată /Sunt 
umbre livide,„/De soare avide,/Rest de 
coşmar,/Dar spirit amnar,/Păşesc cu 
lumini peste moarte,/Când iarna de 
nea ne desparte. 

Şi-au incepul noua viuă 
sorbind din cărți. Au așteptat ani până 
li s-a dat dreptul finalizării studiilor, 
pe care unii le-au luat de la inceput, 
schimbându-şi chiar profilul 
profesionul iniţial, şi terminând pe 


x 


Tineri şi mai puţin tineri, de la | Scenă de închisoare în viziunea lui Van Gogh | primele locuri sau chiar şefi de 
elevi de liceu şi studenţi la cei cu promoţie, alăturându-se tinerilor de 


răspunderi familiale, purtând greul războiului anticomunist, toţi aceşti membri 
ai generației noastre s-au confruntat cu aentatul la fiinţarea istorică şi geografică 
a poporului român, cu încercarea de a-i falsifica cultura şi spiritualitatea, 
negându-i-se ? 

- originea daco-romană, prin inlocuirea acesteia cu slavismul, limba 
insăşi fiind prezentată ca o formă neoslavă, 

- familia, supusă la o incrâncenată luptă între părinţi şi copii, 
recunoscându-se părinţilor doar meritul de a-i fi conceput, restul - educaţie, 
poziție în societate = revenind statului, 

- armonia socială, prezentată ca şi familia, ca o minciună, şi inlocuită 
cu războiul claselor, delațiunea devenind rațiune de stat, 

- forța care a unit generaţie de generaţie, religia 
creştină, prezentată ca un opim dat maselor şi inlocuită cu materialismul 
ucigător al oricărei libertăţi spirituale, al idealurilor şi al bunei creşteri. 

În final, această acțiune urmărea un singur obiectiv. eliminarea 
caracteristicilor naţionale, transformarea neamurilor într-o masă amorfă uşor 
manevrabilă, căreia i se pot inocula Idel şi stări sufleteşti ce le rup de trecutul lor. 

Evoluţia națională care, firesc, se produce în secole sau milenii, forțată 
de aces! duşman al societăţii omeneşti, a alterat (după cum constatăm la jumătate 
de veac de la inceputul acestui experiment) multe suflete Cunoscând, anticipat, 
consecințele acestei acțiuni, generația de la 1948 i s-a opus cu loată fiinta ei, 

În acest cataclism, generaţia scut naţional a fost distrusă, atăt la propriu 
câ! şi la figurat, dar sângele curs În mişcările de rezistență armară din munţii 
noştri şi dramele Inchisorilor nu au fost zadarnicu 


care ii despărțea o generuţie. Au deveni! ingineri, medici, profesori, economişti, 
preoţi, mulți, mulți preoți, monahi, alţii meseriaşi de elită, de data aceasta cu 
studii 
leşiţi din inchisori într-o lume care nu ii voia, care se ferea de ei, care 
ii priveu cu pe nişte morți vii, aceşti foşti tineri au înfrânt adversităţile unei 
structuri organizate pe principii străine neamului nostru, au început o adevărată 
competiţie intre durerile personale şi setea de înfăptuire, cure a dus la realizări 
superioare multora dintre cei ce nu au cuoscut drama generaţiei noastre. Aceste 
realizări nu au fost rezultatul unei munci de rob, a fricii de structurile statale 
comuniste, ci a unei fireşti nevoi de a trasa o urmă în istoria imediată şi viitoare. 
Această dragoste nemăsurată pentru pământul pe care au crescut, i-a 
făcut să se afle, unonimi, şi în rândurile celor care s-au ridicat în decembrie 'S9. 
Deşi posedând dovezi necontestabile de participare la acele evenimente. nu 
s-au gândit nici o clipă să se inghesuie la masa celor care cereuu certificate. 
Robii unui crez, acționând în societate şi profesiuni, imbogățind 
patrimoniul cultural, spirituul şi tehnic al neamului nostru, așezându-se scut în 
fața dușmanului cel dintru început, infirmă părerea că istoria o se riu învingătorii. 
Învinsă vremelnic, generaţia de la 1948 inscrie totuşi o filă de istorie 
eroică, pe care, din păcate, contemporanii o ignoră, sau, în cel măi fericit caz, 
O subliniază timid şi nesemnificativ. Cititorii acestui mesaj poate ne vor trimite 
punctul lor de vedere, însoţit, dacă este posibil, cu biografii ale celor care s-au 
evidențiat, cu înfăptuiri deosebite, indiferent de domeniul de activitate. 


: U> 

















PUNCTE CARDINALE 


FORME DE LUPTĂ ALE 
TINERETULUI ANTICOMUNIST 
IN PRIMII ANI DE DUPĂ RĂZBOI 


La cincizeci de ani de la absolvirea 
liceului (în 1946), mă întorc în timp, privindu-mi 
imaginea sufletească. A mea şi a celor de o 
seamă cu mine. 

O  avalanşă de evenimente 
contradictorii creau o impresie de haos moral, 
cultural, politic... 

Entuziasme de circumstanță sau 
sentimentul nefirescului se întâlneau peste tot 
pe unde noi, tinerii ce păşeam în viață, căutam 
raspunsuri la probleme pe care până atunci le 
privisem cu detaşarea celui care nu este (încă) 
implicat în analiza şi rezolvarea lor. 

Şubrezenia societății româneşti, într- 
un moment atât de dificil pentru existența ei, se 
vădea tot mai mult pe măsură ce luam contact 
nemijlocit cu realitatea politică națională 

Independenta amputată, o ocupaţie 
militaro-politică nerecunoscută, dar reală, 
autoritatea statală din ce în ce mai vulnerabilă 
la asaltul unor formații de lefegii ai crimei 
politice ascunse sub formule nevinovate 
(apărarea patriotică. uniunea patrioților, 
ARLUS), sindicalismul folosit de un partid fără 
suport în mase, dar gălăgios susținut de puterea 
ocupantă, instigând la dezbinare națională 
prin sloganele luptei de clasă, toate acestea 
ne-au creat nouă, tinerilor, starea de spirit, 
conştiința' asediului la care “era supus întreg 
neamul românesc ; 

Duşmanul, departe de a fi la porțile 
cetății, era în chiar interiorul ei şi doar gâştele 
Capitoliului mai puteau da alarma, mai puteau 
trezi fortele naționale, conştientizând diferența 
de esență între afirmații şi fapte. 

Sentimentul comunității naționale a fost 
golit de sensla apariția fenomenului degradării 
morale 

Ca pe vremea năvălirii barbare, alogenii 
treceau de partea duşmanului sau paraseau 
tara în pericol. Aici rămâneau doar cei ce 
simteau că în altă parte nu aveau “rădăcini în 
lume şi nici în cer un Indreptar”. d ZE 

În fața duşmanului - nu de clasă, căci 
nu o clasă era în pericol, ci în fața duşmanului 
fiintei nationale-au rămas puțini. 

| lar cele mai crunte lovituri le-au primit 
de la aşa-zişii. prieteni, dezertorii, căzăturile 
morale. Spre disperarea noastră, printre aceştia 
am identificat mulți dintre cei ce, prin pregătirea 
intelectuală, prin poziția socială de care s-au 
bucurat înaintea dezastrului, aveau cele mai 
multe obligații morale față de societatea 
românească ș. 

Structura socială trosnea din încheieturi 
pentru că, moralmente, nu fusese construită 
să funcționeze în situații de criză. Lipsa unor 
valori morale certe a făcut din cei mai mulți 
victime uşoare în mâna dușmanului 

În pustiu strigaseră fruntașii neamului 
românesc, de la paşoptişti la Eminescu, 
Mehedinţi, lorga, Vasile Băncilă: “Creați 
caractere prin sistemul de învățământ”. Glasul 
lor nu a avut ecoul scontat i 

Cu durere constata în 1946 luliu Maniu 
(acuzat de unele cercuri apusene că şi-a 





“fascizat” partidul, deschizându-i porţile pentru 
legionari) că, pentru conducerea țării, ar fitrebuit 
să înceapă prin a face educație morală celor 
chemați la viața politică, aşa cum făcuse Corneliu 
Zelea Codreanu. 

Democrația, “conducerea poporului de 
către popor, pentru popor”, fără sprijinul moral, 
era golită de conținut, lipsită de măreţia ei 
firească. 

În vremuri grele se arată calitatea umană 
Şi vremurile erau infernale. Reactiile tinereşti 
spontane, lipsite de continuitate, riscau să se 
piardă întimp. Fără a fi minimalizate, ele nu sunt 
forme de luptă, ci răspunsul normal al unui 
organism atât timp cât rămâne sănătos. De 
aceea nula ele ne referim aici. Formele de luptă 
sunt expresia unei identități, a unei organizări, 
ele se caracterizază prin continuitate 

Astfel definite, formele de luptă ale 
tineretului anticomunist în 1946 se pot grupa în 
două categorii. : 

1. Manifestări educaţionale, acțiuni 
urmărind să dea conținut, să creeze societatea 
civilă 

2. Reacţia civică la atentatul împotriva 
legilor şi moravurilor româneşti. 


de 9 


1. In prima categorie s-a înscris procesul 
de educaţie în care a fost atras tineretul liceal şi 
universitar, pentru a rezista în fața dezumanizării 
ce ne pândea. 

În mănunchiuri de prieteni organizate 
pe şcoli sau facultăți, deci având o anumită 
omogenitate, aceşţti tineri aspirau şi incercau să 
trăiască creştinismul specific neamului nostru 
Marele Exemplu, Marele Model, lisus Christos 
ne spusese tuturor: “Îndrăzniţi, nu vă temeți! Eu 
am biruit lumea”. 

Ştiam că o atare stare de veghe implică 
suferințe, riscuri, poate moartea Dar eram 
convinşi, tot din cele spuse de El, că telul nu 
trebuie să ne fie viața trăită oricum, ci învierea, 
având drept condiție Crucea 

În această pregătire găseam şi literatura 
de sprijin. Între aceste cărţi, “Eroism”, opera 
mitropolitului loan Suciu (ucis în închisoare), 
s-a bucurat de o deosebită căutare 

Această luptă, unică în răsăritul Europei, 
efortul de autoformare a caracterului (de care, 
inmodorganizat, nu se preocupa nicio instituție), 
a fost caracteristica frăției noastre, a Frăției de 
Cruce. 

In mare, aceasta, reprezentând o 
directivă expresă, se constituia din; 

a) Smulgerea minții şi sufletului din 
marasmul materalismului şi ateismului. 

b) Completarea cunoştinţelor de filosofie, 
istorie, literatură excluse din programa analitică 
a anului 1946. Salvarea cărților epurate, crearea 
de biblioteci de literatură interzisă de comunişti 

Cc) Selectarea, din rândul tinerilor cu 
care eram în contact, a celor dotați în mod 
deosebit și cu capacitate de atracție, cu putere 
de dragoste înnăscută, căci aceştia urmau să 


Ianuarie '97 NR. 1/73 PAG. |] 


fie lideri de opinie. 

d) Cultivarea unei vieți aspre, dispret 
pentru viața de plăceri, frivolă. Exerciţiile de 
voință, ştiind că “funcţia creează organul” 
Doream ca neamul nostru să aibă drept fruntaşi 
oameni de caracter, obiectiv urmărit de toate 
tările cu cultură înaltă. Reţinerea de la unele 
plăceri avea şi un scop imediat. Puţinii bani 
economisiți astfel puteau ajuta pe cei loviți de 
vitregia vremii, 

e) Solidarizarea cu profesorii epurați, 
cu refugiaţi, cu țăranii înfricoşați de teroarea 
care se exercita la sate 

Această actiune de durată, urmărind 
îmbunătățirea caracteristicilor morale ale 
fiecăruia dintre noi, reprezenta pregătirea 
pentru confruntarea cu viața, cu mediul 
duşmânos existent în țară. 

2. Adouaformă deluptă, reacția civică 
la încercarea de a ne transforma în ființe 
obediente, dispuse a face jocul duşmanului, a 
constat în a arăta stăpânirii că nu suntem 
dispuşi a ne supune 

Aceasta a însemnat participarea la 
manifestările maturilor, crearea unor 
manifestări proprii (arderea drapelelor roşii 
care "“pavoazau” Universitatea din laşi), 
participarea la aniversări neacceptate de 
comunişti (la mormântul lui Eminescu, în locuri 
istorice, în tabere de munte, etc.) 

Insă cele mai însemnate au fost, după 
manifestația de la 8 noiembrie 1945, 
participarea la greva studențească din mai 
1946 şi colaborarea cu ofițerii deblocați şi 
urmăriți, retraşi în munți (mai ales după 
arestarea fruntaşilor Mişcării Naţionale de 
rezistență condusă de generalul Aldea) 

Pregătiți sufleteşte, prin mănunchiurile 
de prieteni de care vorbeam mai înainte. 
pentru momentul critic al confruntării Est- 
Vest, în care atâția ne-am pus speranţa, tinerii 
au creat grupuri de rezistență, s-au alăturat 
celor create de alții, au adunat arme, au făcut 
aprovizionare, au cules informaţii pentru 
apuseni etc 

Nu doream o luptă fratricidă. Nu 
gândeam că vom ajunge să încrucişăm armele 
cu soldații României! 

Nu a fost după inima noastră. Munţii, 
pădurile au devenit terenuri de luptă ce ne-au 
fost impuse prin declanşarea marilor arestări, 
prin jefuirea țăranilor de unica lor certitudine - 
pământul 

inchisorile, lagărele, deportările a mii 
Şi mii de oameni (uneori familii întregi, din care 
nu lipseau sugarii) aveau drept scop 
sfărâmarea rezistenței naționale în fața 
comunismului. 

„Răspunsul, în această nouă situație, a 
fost apelul neîncetat la valorile moralei creştine, 
la trăirea ei, la aplicarea ei în viața socială. 

Neamul ne-a chemat şi pe noi, tinerii. 
Am răspuns chemării lui. 

ŞI dacă astăzi, marcați de ani, privim 
cu seninătate viața, o facem cu sentimentul că 
am incercat, în tot acest timp, să rămânem 
alături de Christos, că i-am crescut alături, 
“rană lângărană”, cu certitudinea că binele nu 
poate fi înfrânt şi că, în această luptă dintre 
Bine şi Rău, am ales tabăra cea bună. 


MIRCEA DUMITRESCU 
Asogiația Foştilor Deținuți Politici 


a = i SPP % —_ — e a RR N 


_ 














PAG. 12 NR. 1/73 lanuarie '97 


PUNCTE CARDINALE 


“Eu nu Sunt cetățean american de religie mozaică. Eu sunt evreu. 


Sunt american de 63 de ani, dar sunt evreu de 4000 de ani.” 
Rabinul Stephen S. Weise 





10. MIȘNA 


onsecinţele războiului dus de 

Hadrian împotriva evreilor au fost 

cumplite. Se părea că iudaismul 

fusese total nimicit. Dar moartea 

lui Hadrian, survenită la trei ani 

după căderea Betharului, ultima 
insulă de rezistenţă a răzvrătiţilor conduşi 
de Bar-Kochba, a adus o oarecare uşurare în 
viaţa supravieţuitorilor răscoalei. Antonius 
Pius (138-161), urmaşul lui Hadrian. s-a 
dovedit un împărat mai blând. El a ridicat 
restricția de a se practica religia iudaică, dar 
a menţinut interdicţia ca evreii să se 
reîntoarcă în Ierusalim. In acest climat de 
relativă linişte, învățătorii Legii s-au reunit 
în orăşelul Uşa. deoarece lamnia, sediul 
sinedriului. fusese distrusă în timpul 
războiului. Lor li s-au alăturat şi discipolii 
lui Rabbi Akiba. care în timpul persecuțiilor 
ce au urmat răscoalei se refugiaseră în 
Babilon. formând un colegiu de rabini care 
au preluat sarcinile sinedriului. Acest grup 
de tanaiţi, din rândul cărora s-au distins în 
mod deosebit Rabbi Ben Jochai, Rabbi 
Nathan, reîntors din refugiul babilonian, 
Rabbi Meir. cel mai apropiat ucenic al lui 
Rabbi Akibaşi Rabbi Simon. fiul patriarhului 
Gamaliel. au continuat opera predecesorilor 
lor, contribuind la reconstituirea şi sistema- 
tizarea Tradiţiei orale. 

Spre deosebire de Legea scrisă, 
Tradițiaorală constituia un corp de prescripții 
a căror justă interpretare se găseşte în 
hotărârile luate de rabini. Cu cât deciziile 
acestora deveneau mai numeroase, cu atât 
învățarea lor pe de rost devenea mai grea. O 
dificultate accentuată de lipsa de 
sistematizare a materialului pe care ucenicii 
trebuiau să-l memoreze de la învățătorii lor, 
pentru caastfelsă-l poată transmite generaţiei 
următoare. Conştienţi de primejdia 
deformării datelor transmise oral din 
generaţie în generaţie, rabinii Hillel, Akiba 
şi Meir au încercat să sistematizeze 
materialele care trebuiau memorate. Dar 
aceste tentative nu au reuşit să înlăture 
perturbările, uneori destul de grave, în 
procesul de transmitere a Tradiţiei orale. O 
situaţie care impunea fixarea în scris, într-o 
selecție sistematizală, a conţinutului 
Tradiţiei, pentru a o feri de inevitabilele 
erori survenite pe parcursul transmiterii pe 
cale orală, din generaţie în generaţie, a 
învățăturilor fundamentale ale iudaismului 
rabinic. Cel care şi-a asumat această grea, 
dar necesară sarcină, a fost Rabbi Jehuda- 
Prinţul. 

Jehuda Ha-Nasi ( născut în jurul 
anului | 35-mort în jurul anului 220), adesea 
denumit numai Rabbi, pentru meritul de a 
fi redactat în scris, sub denumirea de Mişna 
(“invățătură””, în ebraică), Tradiţia orală 
iudaică, a fost fiul patriarhului Simon, 
descendent în linie directă din patriarhul 
Gamaliel, E! însuși patriarh, Jehuda a mutat 
reședința sinedriului de la Uşa, mai întâi la 
Bet-Șearim și apoi la Sepphoris, localitate 
in Galilea, la 6 km spre Nord de Nazaret. 
Opera sa reprezintă încununarea muncii a 
şase generaţii de rabini (10-220 d. Chr.), 

La Sepphoris, Rabbi Jehuda” a 
organizat un consiliu alcătuit din 70 de 
învăţaţi, competenţi atât în problemele 
religioase, cât și în problemele laice, dar 


autoritatea supremă îi aparţinea lui. Atât de 
mare era prestigiul de care se bucura în 
comunităţile iudaice încât. desigur exagerând 
aprecierile, contemporanii săi spuneau că de 
la Moise până la el nu a mai fost nici un alt 
învăţat care să cunoască atât de temeinic 
Legea. 

Primacolecţie de norme ale Tradiţiei 
orale, alcătuită sub denumirea de 1dojor 
(mărturii), a fost întocmită în timpul patriarhu- 
lui Gamaliel (în jurul anului 100 d. Chr.). în 
spiritul. şcolii lui Hillel. De-a lungul 
următoarelor două generaţii de tanaiţi, 
materialul normativ privind viaţa comunită- 
ților iudaice a crescut însă intr-o asemenea 
măsură, încât abia mai putea fi controlat. La 
această dificultate s-au adăugat punctele de 
vedere, adeseori diferite, ale principalelor 
şcoli rabinice. Pentru a avea totuşi o bază în 
apreciera valabilităţii şi valorii normelor 
incluse în Tradiţia orală. Jehuda s-a ghidat 
după aprecierile formulate înaintea sa de 
Rabbi Akiba şi Rabbi Meir. Confruntând 
diferitele păreri ale predecesorilor săi, el s-a 
străduit sărealizeze o sistematizare a normelor 
transmise prin Tradiţie cu privire la rugăciuni, 
binecuvântări, dările în natură din roadele 
pământului, Sabbat, sărbători şi posturi, 
dreptul matrimonial. dreptul civil şi penal, 
jertfe și reoulile levitice de curătenie 
Caracterizând opera înfăptuită de Jehuda în 
domeniul sistematizării Tradiţiei, Heinrich 
Graetz scrie, în Geschichte der Juden: 

“A fosto muncă uriaşă ca din acest 
haos să elimini tot ce nu era folosit şi apoi să 
ordonezi prescripţie după prescripţie, să 


descoperi legăturile sau contradicţiile dintre“ 


ele, să găseşti pentru cazurile izolate categoria 
de norme în care să le încadrezi şi, mai ales, 
să nu extinzi dimenstunile textului pentru ca 
aceustă colecţie de norme să poată fi 
memorată Desigur că Mișna (sub aspect 
formal-n.n.) nu este o operă de artă, dar 
concizia Stilului este remarcabilă. Adeseori, 
printr-un Singur cuvânt este surprinsă o 
întreagă înşiruire de idei, ceeace însă, pentru 
cititorii de mai târziu, poate constitui o 
dificultate, fiind necesare explicaţii 
suplimentare. 

Cât priveşte limba folosită în 
redactarea Mişnei, ea nu este câtuşi de puţin 
un model de puritate şi eleganţă, calităţi care 
de altfel nu trebuie căutate în textul unui cod 
«e legi. Ea este, predominant, ebraica târzie 
(neoebraica), pe care Jehuia a preferat-o 
limbii armaice vorbite în Gulilea, din cauza 
caracterului imprecis al acesteia... Dar 
redactorul Mişnei a fost nevoit să constate că 
nu îi este cu putință să formuleze într-o 
ebraică pură marele număr «de prescripții 
extrase din Tradiţia orală Fondul lingvistic 
utilizat în scrierile biblice s-a dovedit prea 
sărac pentru acest scop. În schimb, înebraica 
vorbită atăl de popor, căt şi în cercurile culte, 
existau cuvintele de care Jehuda a avut nevoie 
şi pe care le-a folosit, după cum a folosit atăt 
sintaxa limbii aramaice, căt şi cuvinte de 
origine greacă şi latină intrate în limba 

folosită de comunitățile iudaice. Datorită 
acestor adaosuri, limba Mişnei a dobândii 
caracterul de limbă mixtă" 

Înconţinutul Mişnei, precumpânitor 
este aspectul religios-ritual cu accentul pus 
pe ceca ce este interzis şi pe pedepsele sau alte 
consecințe, pe care nerespectarea legilor le 
atrage după sine. De asemenea, un aspect 
important în conținutul Migne; îl constituie 


concepția morală a iudaismului. Un capitol 
întreg, Awot(maximele străbunilor), cuprinde 
perlele de înţelepciune ale învățaţilor din 
trecut. Dar caracterul moral al Mişne: este 
dominat de elementele de ritual, precum şi de 
analiza activităţilor şi situaţiilor în care se 
desfăşoară viaţa comunităţolor iudaice. 

Complectând învăţăturile cuprinse 
în Legea scrisă. Mișna a devenit, alături de 
Sfânta Scriptură, principalul îndrumar în viața 
spirituală a iudaismului şi, într-o anumită 
măsură, a reuşit chiar să diminueze rolul 
Scripturii. Ea a devenit legătura spirituală, 
capabilă să unească 'mădularele poporului 
evreu răspândite pretutindeni în lume şi a 
great premizele realizării şi a unei legături 
materiale” între comunităţile iudaice din 
diaspora. 

Mişna, produsul patriarhatului 
instituit după dărâmarea Templului şi 
distrugerea Ierusalimului în anul 70, care 
şi-a dobândit autoritatea în acele momente 
tragice, Şi-a ucis într-un anumit fel părintele. 
Odată cu consolidarea autorităţii Mişnei, 
patriarhatul şi-a pierdut, încetul cu încetul, 
autoritatea asupra comunităţilor iudaice, ceea 
ce dovedeşte, încă o dată, că legăturile 
spirituale posedă mai multă forță decât 
legăturile materiale. 

Sub aspect formal „Mișna, ca de 
altfel întregul Talmud, al cărui schelet îl 
formează. este alcătuită din 63 de Tractate 
grupate în 6 Ordine. Fără a constitui un 
model exemplar de sistematizare tematică, 
cele 6 Ordine grupează Tractate care se referă 
la un anumit domeniu, conţinând reglementări 
menite să asigure menţinerea purității iudaice, 
condiție imperios.necesară pentru implinirea 
idealului mesianic de “popor ales”, într-o 
lume în care precumpăneau adversitățile faţă 
de tot ce este legat de numele de evreu şi de 
iudaism. 

Cele 6 Ordine care alcătuiesc Mișna, 
constituind osatura Talmudului, sunt: |. 
Seraim (Semnăturile - prescripţiile privind 
agricultura), cu ll Tractate; Il. Moed 
(Sărbătorile), cu 12 Tractate; III. Naşim 
(Femeile - codul familiei şi al căsătoriei), cu 
7 Tractate; IV. Nesikin (Păgubirile-codul 
civil şi codul penal), cu 10 Tractate; V. 
Kodaşim (Jertfele -ritualul jertfelor şi 
prescripţiile privind cultul), cu 22 Tractate; 
VI. Teharot(Purificarea- prescripțiile privind 
curăţenia), cu 12 Tractate. 

* 


După încheierea operei de redactare 
în scris, Mişnaa fostrecunoscută nu numai de 
evreii palestinieni, ci şi de cei babilonieni şi 
europeni, dar fiecare şcoală rabinică a formulat 
interpretări proprii ale principiilor care îi stau 
la bază. După cum la formularea Mişnei au 
participat şase generaţii de rabini - tanainii 
(10-220 d. Chr.), următoarele şase generaţii 
de învăţaţi iudei (220-550 d. Chr.) s-au 
indeletnicit cu interpretarea şi comentarea ei. 
Pe aceştia din urmă, istoria iudaismului îi 
consemnează sub denumirea de amoraimi 
(tălmăcitorii, interpreții). 

Noua familie de învățători ai 
iudaismului - amoraimii - au procedat cu 
Mişna lui Jehuda întocmai aşa cum 
procedaseră tanaiţii cu Vechiul Testament şi 
cu Tradiţia orală. Meritul lor constă în faptul 
de a fi imprimat principiilor rigide ale Mişnei 
un considerabil grad de elasticitate, făcându- 
Je astfel aplicabile condiţiilor istorice concrete 
in continuă prefacere, atât în timp cât şi în 


FU] 
E SP PIPI 
i îi pi - 
Pa fii A Lie 

DP Ar 7, A i 


7 


Pal n 
Li 


Zn 
i 

| î.4 
i 





spațiu. Opera înfăptuită de amoraimi poantă 
denumirea de Ghemara, ce impreună cu 
Mişna formează un întreg, indestructibil, 
Talmudul. 
2 = 
Aducerea Mişnei la forma 
definitivă, unanim acceptată de principalele 
centrerabinice. nua însemnat însă renunțarea 
la studiul domeniului asupra căruia se 
aplecaseră tanaiţii. Prescripţiile normative 
formulate de tanaiţi în secolele | şi 2 d.Chr.. 
dar neintroduse în Misna lui Rabbi Jehuda. 
au fost grupate într-o colecţie rabinică sub 
denumirea de 7osefia (Adaos). Această 
complectare a Mişnei a fost sistematizată 
după acelaşi procedeu ca şi modelul, în 
Ordine şi Tractate. Redactarea acestei a 
doua culegeri de prescripţii rabinice este 
atribuită, conform tradiţiei. lui Chi/ja Bar 
Abba (în Jur de 200 d. Chr.), dar se pare că 
forma definitivă i-a fost dată mai târziu. 
* 
În încheiereaacestui capitol dedicat 
Mişnei, nucleul de idei primare al 
Talmudului, se impun câteva consideraţii 
asupra raponului dintre iudaismul rabinic 
de sorginte fariseică şi tânăra religie creştină, 
în plin proces de expansiune în lumea 
dominată de Roma. Din dorința de 
obiectivitate, vom relata punctul de vedere 
al istoricului evreu Heinrich Graetz (frecvent 
citat în acest studiu, cu lucrarea sa Geschichte 
der Juden) în spinoasa problemă a 
raporturilor dintre iudaism şi creştinism. 
“Efervescenţa spirituală provo- 
cată de procesul decristalizare a concepției 
creştine nu a rămas fără urmări asupra 
comunităților iudaice. Rabbi Tarphon, din 
cercul de tanaiți de la lamnia, avertizează 
asupra unor influenţe primejdioase. şi 
consideră păgânismul mai puțin dăunător 
decăt sectele iudeocreştine, întrucât păgânii 
nu acceptă iudaismul din necunoaştere, în 
limp ce iudeocreştinii il neagă în deplină 
CUnNoOŞtință de ceea ce fac. Sinedriului din 
lamnia i-a revenit saxcina să hotărască 
asupra raporturilor dintre comunitatea 
iudaică şi iudeocreştini. Atitudinea față de 
iudeocreştini trebuia să fie mai categorică 
decăt faţă de samarineni. Se interzicea 
evreilor să primească mâncare de la 
iudeocreştini, să aibă legături de afaceri cu 
ei, iar în rugăciunea zilnică a fost introdus 
un blestem prin care se negaorice speranță 
laviața veşnică arenegajilor. Acest blestem 
a fost formulat, la iniţiativa patriarhului 
Gamaliel II, de discipolul său Samuel. 
Prinsepararea iudeocreştinilor de 
comunitatea iudaică nu s-au rezoh'at însă 
loate problemele create de influența 
creştinismului asupra iudaismului. Amumite 
vederi gnostice s-au insinuat în gândirea 
iudaică, intrândchiar în textul rugăciunilor 
curente. Cel care a reacționat Împotriva 
acestor influențe a fost Rabbi Akiba În 
general, în această perioadă de confuzie 
religioasă, este meritul tanaiților de a fi 
luptat pentru puritatea concepției iudaice, 
opunându-se tuturor ideilor străine de 
îmățătura ortodoxă”. 
(va urma) 
Gabriel CONSTANTINESCU 














Stârşitul anului 1996 a adus cu sine o serie 
de schimbări, atât în lumea largă cât şi în cea 
românească, schimbări ale căror consecinţe vor 
marca perioadele următoare. Cât de profunde vor fi 
acestea şi în ce măsură vor corespunde aşteptărilor, 
rămâne de văzut... 

După alegerile din noiembrie trecut, 
înlocuirile de titulari din fotoliile de la palatele 
Cotroceni şi Victoria s-au tăcut de destulă vreme. 
aşa încât lumea care aşteaptă să vadă materializarea 
promisiunilor din campania electorală ar putea da 
semne de nslinişte şi nerăbdare, dacă lucrurile nu se 
vor urni din loc. 

kără indoială că mulțimea de probleme din 
societatea românească este copleşitoare, pe când 
disponibilitățile şi putinţele necesare rezolvării lor 
apar destul de limitate. Lupta cu "moștenirea 
trecutului”, tie că-i vorba de moştenirea ultimilor 
şapte ani, [ie de cea a ultimei jumătăţi de veac, încă 
nu dă semne că ar fi la tel de animată ca avântul 
promisiunilor din campania electorală, Se impune. 
țără întârziere, ca adevărul despre evenimentele din 
decembrie 19809, ca şi responsabilitățile pentru toate 
crimele regimului comunist să fie preocupări mai 
presante pentru noile autorități. Corupţia şi toate 

(ărădelegile care macină lumea românească actuală 
impun o mobilizare :de forțe naționale. o voinţă 
poliucă fermă şi competenţe prolesionale capabile 
să aducă o rapidă şi necesară însănătoşire a climatului 
moral. lară de care orice **schimbare”” rămâne o 
simplă iluzie. 

Imensul capital de simpatie acumulat. în 
străinătate. cu ocazia victoriei în alegerile din 
noiembrie trecut. de către actualii guvernanţi, are 
şansa de a se transforma în realitatea admiterii 
României în NATO doar în măsura în care, pe plan 
intern. se vor produce concrete transformări de 
structuri economice, sociale şi politice, în direcția 
instaurării unui real stat de drept, şi în măsura în care 
diplomaţia românească va fi capabilă să împletească 
interesele de securitate naţională cu cele ale 
prezumptivilor parteneri. Şansele vor creşte şi în 
măsura în care recent înfiinţatul **Consiliu național 
de acţiune împotriva corupţiei şi crimei organizate” 
nu va rămâne la stadiul în care s-au oprit atâtea alte 
comitete şi comisii de anchetă ... s 

Ar fi o mare eroare dacă nu s-ar avea in 
vedere faptul că fosta putere va continua să se 
manifeste ca o permanentă forță obstrucționistă 
pentru actualii guvernanţi, adevărată “piatră de 
poticnire””, cu atât mai mult cu cât vechi şi mai noi 
complicități “guvernamentale” nu sunt de neluat în 
seamă în lupta împotriva fărădelegilor. Din păcate, 
se uită prea uşor şi prea repede că cei ce nu ostenese 
în a se lăuda cu mari merite în legătură cu “gestionarea 
treburilor țării în perioada cea mai grea” (după 
afirmaţiile d-lui lon Iliescu), au reuşit, într-adevăr, 
performanţa unor delapidări la scară înlricoşătoare. 
în numele unei politici şi a unor preocupări deosebite 
și permanente pentru “protecţia păturilor defavo- 

rizate”', “Protectorii” se dovedesc, însă, a [i infractori 


de rând... 
. 


După instalările oficiale de la București, 
după comemorările evenimentelor din decembrie 
1989 şi după prima ieșire în străinătate a d-lui Emil 
Constantinescu (contact cu sferele politico- 
diplomatice occidentale, cu ocazia reuniunii de la 


PUNCTE CARDINALE 


emnele începutului de an 


Dublin. în noua sa calitate de şef al statului. capitala 
României a fost vizitată, la sfârşitul anului trecut, de 
către preşedintele nou ales al "Republicii Moldova”, 
Faptul este oarecum surprinzător, dacă se are în 
vedere că, în campania electorală, demersul politic al 
d-lui P. Lucinski a fost promoscovit. Să fie acest fapt 
expresia abilității diplomatice a domniei sale, om 
politic care, percepând foarte exact actuala stare de 
lucruri din Rusia, optează pentru integrarea europeană 
a Basarabiei printr-o reală apropiere de România? 
Pentru că despre o adevărată integrare româno- 
română, în sensul Reîntregirii, în concepția d-lui P. 
Lucinski nu poate fi vorba nicidecum. Chestiunea 
unității naționale româneşti a fost eludată sistematic 
în cursul vizitei la Bucureşti. Noul preşedinte 
moldovean nu conteneşte să afirme. în chestiunea 
identităţii naţional statale şi a viitorului, că “suntem 
două state cu aceeaşi limbă şi cultură”, dar unirea nu 
o concepe altfel decât în “componenţa unei Europe 
unite”. 

Neîndoios că şi în Basarabia starea lucrurilor 
este cât se poate de anormală, sub toate aspectele. 
Situaţia economică şi climatul moral-politic nu se 
deosebesc fundamental de cele din România. 
Autorităţile de la Chişinău se mai confruntă şi cu 
grava problemă a Transnistriei, a cărei rezolvare nu 
se întrezăreşte încă. Multdiscutatul *Memorandum 
în privinţa relaţiilor speciale dintre Republica Moldova 
şi Republica Moldovenească Nistreană”, negociat de 
fostul preşedinte M. Snegur cu separatiştii de la 
Tiraspol. a rămas pentru moment nesemnat. Şi nici 
recentele vizite ale noului preşedinte P. Lucinski în 
Ucraina şi Rusia, parteneri responsabili în chestiunea 
nistreană, nu au adus clarificări în privinţa integrității 
teritoriale a *Republicii Moldova” şi a autorității 
efective a Chişinăului asupra teritoriilor de la Nistru. 

Vizita la Moscova a cancelarului german H. 
Kohl, întreprinsă la începutul noului an, nu a produs 
nici o schimbare în atitudinea Rusiei în privința 
extinderii spre Esta NATO. Dreptul oricărui stat de 
a-şi proteja interesele este indestructibil; problema ce 
se pune constă în modul în care se procedează. 
Nimeni şi nimic nu ar putea împiedica Rusia să-şi 
consolideze poziţia în CSI (în afară de imensele 
dificultăţi economice şi militare!) şi să caute aliaţi în 
imensitatea spațiului geo-strategic Asia-Pacific. Cu 
atât mai mult, interesele de securitate ale României 
rămân europene şi euro-atlantice. Ceea ce se va 
decide la Madrid, în vară, în legătură cu admiterea 
noilor parteneri în alianța atlantică, va fi decisiv 
pentru soarta României, pentru multă vreme de acum 
înainte. 

Este o mare nefericire că lumea românească 
nu manifestă necesara coeziune şi solidaritate 
națională autentică, temelie indispensabilă a unei 
viitoare unităţi în granițele naturale ale neamului 
românesc. Cu toate că în Basarabia locuitorii sunt în 
proporție de 2/3 vorbitori de limbă română, cei mai 
mulţi dintre ei continuă să se autodetinească 
“moldoveni” şi vorbitori de limbă “moldovenească”, 
Oarecum diferit stau lucrurile în Ucraina, unde românii 
sunt al treilea grup etnic recunoscut ca atare de către 
autorităţile de la Kiev, numai că, deşi limba română 
are recunoaștere oficială, nu toți vorbitorii ei se 
declară români, Fenomenul "moldovenizâării” 
românilor din Ucraina creează pericolul pierderii 
celei de a treia poziţii între etniile locuitoare în 
actualele hotare ale acestui stat. 


Ianuarie '97 NR. 1/73 PAG. 13 








Nu putem să nu constatăm cu imens regret 
că, în privinţa chestiunii Reîntregirii româneşti, nu 
lumea dinafară este adversarul cel mai de neimpăcat, 
ci românii înşişi! Pentru “lucizii pragmatici” nu are 
nici o importanţă că aceiaşi frați se autodefinesc 
(sau sunt numiţi ) români sau “moldoveni”. Lucrarea 
făcută cu metode “adecvate”, fără încetare şi cu 
tenacitatea de care au putut să dea dovadă numai 
trădătorii şi duşmanii de moarte ai neamului 
românesc, slujitori ai intereselor imperiale ruseşti şi 
bolşevice, are urmările pe care le suportăm astăzi. 

* 

Demnă de toată lauda şi admiraţia rămâne 
hotărârea şi tenacitatea demonstranților de la 
Belgrad. Populaţia sârbă pare să se fi convins că, 
departe de a putea fi reformat, comunismul nu are 
decât o unică şi radicală soluţie: înlăturarea lui 
fermă şi definitivă. În cele peste două luni de acțiuni 
de stradă neîntrerupte din capitala Serbiei. nu a fost 
vorba nici o clipă de apatie sau descurajare. Chiar 
dacă televiziunile mondiale au transmis şi imagini 
ce aduceau aminte de **mineriadele”” de pe meleaguri 
dâmboviţene, manifestanţii anticomunişti belgrădeni 
au continuat să dea dovadă nu numai de curaj şi 
perseverenţă. dar şi de imaginaţie şi chiar umor. 
Folosirea metodelor “demonstrațiilor automo- 
bilistice” împletite cu larma infernală pare să fie o 
invenţie a belgrădenilor, care, departe de a părea 
epuizați, fac uneori chiar dovada unei stări de euforie. 
Spre lauda lor, nici bulgarii nu par dispuşi să se lase 
mai prejos. Fenomenul belgrădean se repetă, ce-i 
drept, la scară mai modestă, şi pe străzile Sofiei. ai 
cărei locuitori s-au angajat într-un adevărat război 
împotriva “gunoaielor roşii”. 

+ 

ONU are un nou secretar general, în 
persoana africanului Kofi Annan, diplomat căsătorit 
cu fiica unui personaj foarte cunoscut: Raul 
Wallenberg... 

... lar în acest timp continuă, nu în puţine 
locuri din lume, să se practice terorismul de stat, 
pentru care nimeni nu pare să aibă soluții potrivite. 
Turcia şi Izraelul se întrec în acțiunile pe care le 
poartă împotriva kurzilor şi palestinienilor. 
concomitent cu demersuri de apropiere şi strângere 
a relaţiilor dintre cele două state. În timp ce, la 
Hebron, armata izraeliană mobilizează forțe armate 
de descurajare împotriva celor 120.000 de locuitori 
arabi ai oraşului, obligaţi să accepte statutul 
privilegiat al celor 400 de coloni evrei implantaţi cu 
forța în mijlocul băştinaşilor, forţele turceşti 
contabilizează cu cifre de ordinul sutelor de morţi 
rezultatele ultimelor incursiuni în teritoriul irakian 
împotriva kuizilor, Unii “cetățeni ai lumii” nu au 
dreptul nici la identitate şi nici la un loc sub soare... 


Nicolae POP 











PAG.-14 NR. 1/73 lanuarie'97 - 





După "recuperarea revoluției furate”, cum le place unora să considere 
schimbarea care a avut loc în urma alegerilor din 3 şi 17 noiembrie 1996, a 
început să se vorbească din nou şi tot mai insistent despre necesitatea 
realizănii unei reconcilieri, a unui consens național. Spun “din nou', pentru 
că şi după decembrie 1989 puterea 'emanată' atunci a fâcut multă zarvă în 
jurul unei astfel de idei, şi, speculând cu abilitate disponibilitatea sufletească 
a poporului român (şi a celor mai multe dintre victimele gulagului românesc, 
în special) de a ierta, a râstălmăcit-o, stopând astfel procesul comunismului 
(care, dacă ar fi avut loc, societatea românească ar fi fost scutită de multe 
dintre nenorocirile şi neimplinirile perioadei celor şapte vaci slabe). Dacă 
atunci, în 1990, ar fi fost adoptat cel puțin punctul 8 al Declaraţie! de /a 
Timişoara şi fosta nomenclatură comunistă ar fi fost ținută departe de 
treburile cetății, cu siguranţă că fața țării ar fi arătat astăzi, după şapte ani 
de așa-zisă tranziție, cu totul altfel de cum arată. 

Ajunşi însă, prin diferite manevre şi datorită inerției unui electorat 
însă nedeprins cu exercițiul democratic, din nou în vârful piramidei sociale, 
foştii mari potentați comunişti şi clientela lor au făcut tot ce le-a stat în putință 
(ŞI în putință le-au stat multe) să-şi conserve şi consolideze privilegiile 
moştenite de la vechiul regim. Înţelegând repede că poziţia politică nu le va 
mai putea asigura pentru multă vreme avantajele, grija lor de căpetenie, în 
toți aceşti şapte ani, a fost să-şi transfere, prin diferite metode (furt organizat, 
corupție, organizare de rețele mafiote etc.), puterea din domeniul politic în 
cel economic. Şi în mare măsură au reuşit, căci multimilionarii şi miliardarii 
de astăzi sunt, în marea lor majoritate, foştii nomencilaturişti. Acesta, însă, 
nu ar fi cel mai mare rău, căci trecerea capitalului din vistieria statului 
atotputernic în mâini particulare, cu alte cuvinte, acumularea lui privată, 
trebuia să se facă într-un fel. Nenorocirea mare este că o parte din acest 
capital, transformat în valută, a fost transferat în străinătate, iar altă parte 

alimentează economia subterană profund dăunătoare, atât statului, cât şi 
cetățeanului De aceea, noua putere ar comite o mare greşeală dacă. prin 
anumite măsuri populiste, ar pulveriza din nou acest capital deja acumulat 

Grija ei de căpetenie va trebui să fie alta, şi anume aceea de a pune acest 
capital în slujba societățu. Cu alte cuvinte, printre altele, ea va trebui ca, 
printr-un sistem legislativ coerent şi bine articulat, să scoată acest capital din 
cotloanele economiei subterane şi să-l dirijeze în circuitul economic normal. 
Dar aceasta este o altă problemă de care se cade a se ocupa economiştii. 
Noi o vom aborda, poate, cu altă ocazie. Acum să revenim la problema 
anunţată în titlu. i 

Desigur, pentru (re)construirea țării, care se află în ruină, este 
nevoie de ordine şi de armonie socială. Dar ordinea şi armonia socială nu 
pot fi întronate fără realizarea unei reconcilieri naţionale. Însă o reală 
reconciliere, care să nu fie doar declarativă, am spus-o în 1990 şi o repet şi 
acum, nu poate firealizată fără stabilirea, în prealabil, a unor responsabilități, 
cu alte cuvinte, fără ca autorii de crime şi atrocități sau cei care au guvernat 
şi au adus țara în situația dezastruoasă în care se află astăzi, să nu fie 
chemaţi să dea socoteală. Să fim bine înțeleşi, nu este vorba, în această 
situaţie, nici de resentimente, nici de spint vindicativ şi nici de vânătoare de 
vrăjitoare, cum clamează unii, ci numai de repararea unei stricăciuni prin 
înfăptuirea unui act de dreptate, acțiune care nu este deloc în contradicție 
cu dezideratul creştin al iertării. Noi, ca indivizi, putem 'ierta greşiților noştri”, 


dar nu putem acorda iertarea celor ce au încălcat, inconştient sau cu bună . 


ştiinţă, poruncile dumnezeieşti, legile firii sau, pur şi simplu, legile omeneşti 
ale Cetăţii, legi fără respectarea cărora viața socială nu ar fi posibilă. In 
această situație, sancţiunea nu poate fi considerată un act de răzbunare 
resentimentar, primitiv şi visceral, ci unul de restabilire a echilibrului stricat, 
de îndreptare a unei nedreptăți sau, cum spune Alexandru Paleologu, prin 
ea se realizează “echilibrarea lumii, purificarea ei, exorcizarea ticăloşiei şi 
crimei”. lertarea pe care noi, ca indivizi, o acordăm sau ar trebui să o 
acordăm “greşiților noştri” nu-i absolvă pe aceştia şi de păcatele pe care ei 
le-au săvârşit impotriva lui Dumnezau sau împotriva legilor care guvernează 
o comunitate umană, mai ales în situația în care cei mai mulți dintre ei refuză 
să conştientizeze răul pe care l-au săvârşit. Pentru a le trezi conştiinţa, ei 
trebuie să fie siliţi la reflexivitate, iar acest lucru nu poate fi realizat decât 
sancţionându-i. 

După 1989, acum câțiva ani, am făcut o vizită, acasă, unuia dintre 
marii satrapi ai închisorilor comuniste. Auzisem că i se prăpădise soția, că 
este singur şi bolnav. l-am făcut această vizită nu demonstrativ sau pentru 
a-i reproşa ceva, ci, pur şi simplu, din curiozitate. Voiam să văd cum 
gândeşte, acum, când nu mai are puteri discreționare asupra oamenilor şi 
când se află şi el (la peste 80 de ani) în preajma "marii treceri”. Aveam, totuși, 


PUNCTE CARDINALE 


şi un interes. Voiam să aflu de la el unele amănunte în legătură cu acțiunea 
de reeducare de la Aiud, pe care, cu multzel, o condusese. Nu mâ aşteptam 
să mă primească şi, de aceea, când a deschis uşa şi, recunoscându-mă, 
m-a îmbrăţişat spontan, am rămas oarecum deşcumpânit, mai ales că am 
simţit că îmbrățişarea nu a fost ipocrită şi de circumstanţă, ci sinceră şi 
tandră chiar. Trebuie să mărturisesc că nu m-am putut abține să nu-i 
răspundcu aceeaşi sinceră şitandră îmbrățişare. A fosto scenă memorabilă. 
Călăul îmbrățişându-şi victima şi victima îmbrățişându-şi călăul! M-a poftit 
apoi în casă, şi timp de mai bine de trei ore, am stat de vorbă la un pahar de 
vin şi la o cafea (pe care singur a preparat-o). Ceea ce m-a frapat la acest 
om, care prin regimul draconic pe care îl instaurase în închisoare şi prin 
pedepsele neomeneşti pe care le aplica deținuților, a curmat multe vieți şi 
a stâlcit multe suflete, a fost faptul că nu avea conştiința imensului rău pe 
care îl săvârşise. Timp de trei ore nu a făcut altceva decât să justifice şi 
să-şi motiveze “acţiunile dure” (cum, oarecum concesiv, considera el 
bestialităţile pe care le comisese). Am înţeles atunci că, de fapt, nu mi se 
justifica mie, ci îşi crea alibiuri pentru propria-i conştiinţă. Şi am mai înțeles 
că dacă acest om ar fi fost chemat, la timp. să dea socoteală de faptele sale, 
ar fi fost ajutat să-şi conştientizeze păcatele, câştigându-şi astfel dreptul la 
mântuire. 

Am dat acest exemplu pentru a scoate în evidenţă funcţia benefică 
a sancțiunii, căci, în general, oamenii nu conştientizează gravitatea faptelor 
lor reprobabile decât dacă sunt puşi să ispăşească. 

Dar nu despre mântuirea “păcătoşilor” (a se citi cum trebuie) şi 
despre salvarea sufletelor lor este vorba acum, ci despre exorcizarea răului 
din societatea românească şi pregătirea terenului pentru o reală reconciliere. 
Se pune, însă, imperativ întrebarea: Are actuala putere calitatea morală să 
întreprindă această lucrare, pe cât de necesară, pe atât de anevoioasă? Da, 
o are. Şi o are pentru că în rândurile ei sunt câțiva oameni cinstiţi, integri şi 
de bună credinţă, care au fost investiţi în înaltele lor funcții prin voința 
majorității poporului român, tocmai pentru acest lucru. Au, deci, şi calitatea 
morală, şi datoria să o facă. De nu o vor face, tot ce vor clădi, vor clădi pe 
nisip, iar noi vom fi condamnați să ne retrâim trecutul apropiat. * 

Chemarea celor răspunzători de neimplinirile şi dezastrele noastre 
să dea socoteală ar avea, pe lângă efectul curativ (asanarea morală a 
societății româneşti), şi un efect preventiv. Ar constitui un avertisment pentru 
cei ce, accedând la masa puterii, ar fi tentaţi să dea buzna şi să se 
ghiftuiască, asemenea celor de dinaintea lor. Căci, din păcate, oricât de bine 
intenţionaţi şi de integri ar fi cei câțiva oameni despre care am pomenit mai 
sus, ei vor fi nevoiţi să colaboreze cu acelaşi material uman ca şi cei pe care 
i-au înlocuit, adică cu inşi frustrați ori nărâviţi, cu mentalitate de ciocoi puşi 
pe căpătuială. Acestora, precum şi tuturor celor chemați să ne gestioneze 
“sărăcia”, sancţionarea drastică a fărădelegilor le-ar aduce permanent 
aminte că, în sfârşit, şi în “balcanica noastră țară” s-a întronat domnia legii, 
care este aceeaşi pentru toți şi căreia nimeni nu i se poate sustrage. De nu 
va fi aşa, atunci, pe cât de mare ne-a fost în noiembrie entuziasmul, pe atât 
de mari ne vor fi deziluziile. 

Demostene ANDRONESCU 









Prin intermediul Editurii "Puncte Cardinale”, vă puteţi procura următoarele 
cărți (trimițând pe adresa: G. Constantinescu, Calea Dumbrăvii nr. 109, Sibiu - 2400. 
contravaloarea - în lei sau valută - şi adresa exactă şi completă la care doriţi să primiţi 
volumul solicitat): 







- Dumitru BANEA. Acezar, martor, apărător în procesul vieţii mele - 6000 lei (în 
țară), 4 $ USA 6DM (în străinătate) 

- Demostene ANDRONESCU, Persaj lăuntric (poezii) - 6000 lei (în țară): 4 $ USA/ 
6DM (în străinătate) 

- Claudio MUTTI, Mircea Eliade şi Garda de Fier (trad. din it.) - 5000 lei (în ţară): 
3 $ USA'5 DM (în străinătate) | 

- Gabriel CONSTANTINESCU. Filosofia arabă a istoriei - Ibn Haldun - 10000 lei 
(în țară): 5 $ USA/8 DM (în străinătate) 

- Ovidiu VASILESCU, Pasărea abisului (poezii) - 6000 lei (în ţară): 4 $ USA/6 DM 
(în străinătate) 

- Ovidiu VASILESCU, Templul unui păgân (aforisme) - 6000 lei (în țară); 4 $ USA/ 
6 DM (în străinătate) 

- Răzvan CODRESCU, Spiritul dreptei. Între tradiţie ŞI actualitate = 10000 lei (în 
țară), 5 $ USA/8 DM (în străinătate) 

- Constantin IORGULESCU, Dimensiunea transcendentă a politicului - 5000 lei (în 
țară); 4 $ USA/6 DM (în străinătate) 

In prețurile de mai sus se includ şi cheltuielile de expediţie. 






















PUNCTE CARDINALE 


Ianuarie '97 NR. 1/73 PAG. 15 





Întrebare: Către Sfârşitul anului 1942 aţi venit în Italia 
să-l vedeţi pe Mussolini De ce nu a avul loc această 
intâlmre şi de ce ați fost trimis în Germania? 
Răspuns: Vizita mea în ltaliaa fostaranjatăcu consensul 
lui Mussolini, dars-a nimerit într-un moment rău, 16 Dec. 
1942, imediat după debarcarea Aliaților în Africa şi în 
timpul dezastrului de la Stalingrad. Mussolini era atunci, 
mai mult ca oricând, dependent de ajutorul german. 
Antonescu a aflat despre evadarea mea şi, neştiind unde 
sunt. era înnebunit de teamă. El gândea că eu m-am întors 
in România pentrua face revoluţie şi a-l răsturna. l-a cerut 
lui Hitler să mă găsească imediat şi să mă aducă în 
Germania. amenințând că-şi va retrage trupele de pe front 
spre a păstra ordinea interioară... Hitler a cerut în termeni 
foarte duri să-i [ie retumat “prizonierul''. deoarece şederea 
mea în Italia ar fi avut grave consecinţe pentru linia 
frontului. Ciano, de asemeni. l-a sfătuit pe Mussolini să 
măretumeze. După cum au probat ulteriorevenimentele, 
Ciano nu avea simpatii față de mişcările naţionaliste, nici 
măcar faţă de fascism. Am fost arestat de Senise, şeful 
poliției din Roma, şi predat lui Kapler, şeful GESTAPO- 
ului din Italia. Insoţit de doi agenţi germani. am fosttrimis 
la Berlin cu primul avion. În 26 Decembrie, exact zece 
zile după plecarea mea în Italia, am intrat în Cartierul 
Principal al Poliţiei Germane, pe Albrechtstrasse, unde 
generalul Muller mi-a spus că sunt arestat. Am fost ținut 
acolo cam o lună. sub pază continuă şi anchetă 
neîntreruptă. La sfârşitul lui lanuarie, am fost trimis la 
Buchenwald. În Aprilie 1943, am fost transferat la 
Oranienburg, aproape de Berlin. unde am stat până la 
capitularea României. 
Î: Ce s-a întâmplat cu legionarii din România în timpul 
dictaturii lui Antonescu? 
R: Toţi cei ce s-au opus loviturii de stat a lui Antonescu. 
la 21-24 lan. 1941, au fost declaraţi rebeli. arestaţi şi 
judecaţi de tribunale militare. Unii au fost condamnaţi la 
moarte şi executaţi. Marea majoritate a primit sentinţe de 
la5 la25 deani. De fapt, aceste tribunale nu erau ale legii. 
Ele aplicau numai sentința hotărâtă dinainte de 
Preşedintele de Consiliu. După un proces în bătaie de joc, 
era citită sentinţa stabilită de Guvem. Jusuţia era absentă 
de la întreaga procedură. Când Româniaa intrat în război. 
aceia care au primit sentințe mai mici erau “tiertaţi” şi 
trimişi pe front pentru reabilitare. De fapt, această 
reabilitare se putea obține numai murind. Comandanții 
de regimente au primit ordine de a folosi Legionarii în 
cele mai periculoase misiuni şi în mod continuu, "până 
vor muri”... 
Î: După 23 Aug. 1944 aţi putul forma Guvernul Naţional 
din Exil. la Viena. Ce acțiuni a executat acest guvern în 
cele opt luni până la căderea Germaniei? 
R: Planul iniţialal Guvernului Germana fostorganizarea 
unei linii de rezistență pe Carpaţi, cu scopul de a preveni 
invazia sovietică în Bazinul Dunării. Misiunea Guvemului 
nostru de la Viena era de a forma o nouă Armată în 
Transilvania. care, împreună cu ceea ce mai rămăsese din 
Armata Germană, după catastrofa de la 23 Aug. 1944, să 
apere trecătorile Carpaţilor. Acest plan nu a putut fi 
realizat. deoarece armata germană nu a avut destule trupe 
pentru a apăra aceste regiuni în timpul,ce ne-ar fi fost 
necesar spre a mobiliza populaţia din Transilvania. In 
douăsăptămâni Româniaa fost ocupată şi armata germană 
a trebuit să se retragă spre Ungaria. Noi nu am putut 
pătrunde în Transilvania şi Banat din pricina retragerii 
armatei germane şi avansării rapide a armatei sovietice. 
Astfel. noi am devenit un guvern fără țară, cu cartierul 
principal la Viena. În aceste condiţii, am făcut tot ce am 
putut pentru a salva România şi a ajuta aliatul nostru 
german. Am format din voluntari o armată naţională, cu 
legionari care au fost ținuți mai înainte în lagăre de 
concentrare, români care trăiau în Germania şi prizonieri 
luaţi de armata germană. Această armată de voluntari a 
atins cifra de 12.000, organizaţi în trei regimente şi alte 
unităţi speciale. Unul din aceste regimentea luptat contra 
rușilor, pe Oder, în ultimele zile ale războiului. Unii 
dintre legionari au urmat cursuri speciale și au fost 
parașutați în România, formând baze pentru mişcările de 
rezistență. Noi eram aproape de a răstuma 23 Aug, cu 
ajutorul Armatei Române de pe frontul de Vest; o revoltă 
a acestei armate, combinată cu o ofensivă germană în 
Ungaria, ar fi putut realiza distrugerea forțelor ruseşti din 


DINTR-UN INTERVIL 





CU HORIA SIMA. 


bazinul Dunării şi retragerea lor pe râul Nistru. Din 
nefericire, acest mare plan conceput de legionari n-a reuşit, 
pentru că a fost trădat. În Viena am avut şi un program de 
radio, prin care am transmis mesaje zilnice, cu sfaturi şi 
ordine pentru cei din România. Efectul acestei propagande 
a fost foarte puternic. Noi am preluat şi problemaromânilor 
refugiaţi, care constituia o sarcină deosebită. din cauza 
situației economice din Viena. 
Î: În memoriile sale, prințul Sturza, fost ministru de 
Externe în Guvernul de la Viena, menţionează un acord 
intre Guvernul Român din Exil şi Guvernul Ungar al lui 
Salasy, pentru rezolvarea problemei spinoase a 
Transilvaniei. Dacă existența acestui acord poate. fi 
confirmată, nu ar constitui o dovadă că guvernele 
naționaliste pol găsi căi mai bune pentru rezolvarea 
neinţelegerilor dintre naţiuni? 
R: In Febr. 1945, prințul Sturdza l-a vizitat pe baronul 
Kemeny, ministru de exteme al Guvemului Salasy. Ei au 
discutat timp de o noapte problemele celor două popoare 
Şi tragedia care la vremea aceea periclita întreaga Europă. 
Ei nu au ajuns la vreun acord în problema Transilvaniei. 
deoarece nici unul din ei nu avea puteri depline în această 
privinţă. De asemeni. timpul era nepotrivit. căci România 
ŞI cea mai mare parte din Ungaria erau ocupate de Armata 
Roşie. Punctul de vedere comun. la care au ajuns cei doi 
oameni de stat, a fost că suferinţele trecutului trebuie să 
constituie o lecţie pentru viitor, spre evitarea conflictelor, 
Mai mult încă, prințul Sturdza a văzut posibilitatea de a 
elimina rivalitatea dintre aceste două țări prin crearea unei 
Federaţii Dunărene care ar include Românii. Ungurii, 
Slovacii şi alte popoare ale acestei regiuni ucoprafice. 
Natural, Mişcările Naţionaliste, chiar prin natura lor, sunt 
mai înclinate spre soluţii paşnice în diferendele dintre 
naţiuni, pentru că naționalismul implică un respect pentru 
existența altor națiuni. 
Î: Care a fost situația Mişcării Legionare după victoria 
Aliaților? 
R: Când s-au apropiat ruşii de Viena, guvemul nostru, cu 
toate agențiile, s-a retras la Alt-Aussee, în Austria, care a 
devenit ultimul nostru refugiu. În timpul lunii Aprilie 
1945, toți legionarii Şi alți români au părăsit locul la scurt 
timp şi s-au răspândit prin toată Austria şi Germania. Când 
au venit trupele americane, n-au mai găsit pe nimeni. Şapte 
legionari şi cu mine ne-am alăturat unui grup de gherilă, 
sub comanda lui Skorzeny, care avea misiunea de a forma 
o linie de rezistență în Dachauerebirge. La începutul 
peregrinării noastre, în Mai, am primit mesajul lui Skorzeny 
ce anunţa dizolvarea grupului. Ocuparea teritoriului de 
către americani, în locul ruşilor, a determinat probabil 
decizia lui Skorzeny. De aici încoloatrebuitsă ne ascundem 
şi să gândim la supravieţuire. Petru Ponta, Traian Borobaru 
şi eu am mers în Genmania, străbătând-o de la Est la Vest, 
până am ajuns la Freiburg. Această odisee a durat şase luni, 
deoarece am mers pe jos, din oraş în oraș, şi numai către 
sfârşitul peregrinării noastre ne-am cumpărat biciclete. În 
Oct. 1945, am ieşit din ascunzătoare, gândind că eram 
singurii supraviețuitori. Noi gândeam că ceilalți legionari 
au fost capturați de Aliați şi predaţi ruşilor, aşa cum s-a 
întâmplat cu alte grupe de refugiaţi. Am aflat nu numai că 
erau liberi, ci că s-au regrupat şi au format comitete pentru 
ajutorarea refugiaților din toate zonele ocupate. Această 
excepție a fost acordată Gărzii de Fier, pentru că noi am 
suferit detenţia în lagărele de concentrare germane. E 
adevărat că noi am format un guvem la Viena şi că am 
luptat la sfârșit de partea germană. Aliaţii însă au luat în 
consideraţie faptul că noi n-am avut sub autoritatea noastră 
vreun teritoriu, că nu am participat la declararea războiului 
| că nu am comis vreo “crimă contra umanităţii”, 
|: Ați fost deținut în Italia, înainte de a ajunge în Franţa şi 
apoi în Spania. Ne puteţi spune ceva despre aceasta şi cum 
v-aţi salvat? 
R: După ce am ieșit din ascunzătoare, ne-am întors în 


Austria. Aici însă. contrar celor ce se întâmplau în 
Germania. autoritățile franceze şi americane, la instigațiile 
unor elemente iudaice şi comuniste, au început 
investigarea Legionarilor. Noi am scăpat din capcană şi, 
în 30 Dec. 1945. am intrat în Italia, prin trecătoarea 
Brennero. Am mers prin munții înzăpeziţi şi, istoviți de 
efort şi frig, am ajuns la prima staţie de cale ferată, luând 
trenul spre Bolzano. La | lan. 1946. am ajuns în Roma, 
unde am găsit timp frumos şi un grup excelent de 
Legionari. Am petrecut restul iernii în Neapole şi Sorrento. 
Ne-am întors în nordul Italiei, în Martie 1946, deGarece 
eu am hotărât să mergem în Franţa. In acest scop, am 
folosit serviciile unui contrabandist din Ventimiglia, care 
s-a oferit să ne ducă cu barca la Menton. Cum acest 
contrabandist lucra pentru poliţia italiană. când am ajuns 
la Menton, ne aşteptau grănicerii francezi. După câteva 
ore de interogatoriu şi după ce ne-au luat toţi banii, ne-au 
retumat autorităților italiene. Am stat două luni în 
închisorile din Ventimiglia şi Imperia. sub suspiciunea 
de a fi fost ofiţeri SS germani. Numai după ce s-au 
convins că nu ştim nemțeşte, ne-au trimis în lagărul 
Fosoli, pentru că am încercat să trecem frontiera fără 
permisiune. Acest lagăr era un veritabil Tum Babel. Erau 
în el toate naţionalitățile: italieni, francezi, germani, 
multe popoare din Balcani şi Estul Europei şi chiar evrei. 
Înanul 1946 erau mai mult de 1500 de oameni în acel loc, 
bărbăţi şi femei. Borobaru era cu mine. Datorită abilității 
sale de organizare, el a fost apreciat atât de deținuți, cât şi 
de administrație, devenind un fel de şef al acestui lagăr. 
Natural că nimeni nu ştia cine eram noi, deoarece ne 


„luaserăm nume false. Numele meu era Crivăț şi al lui 


Borobaru, Valer Ionescu. Eram totdeauna în pericol dea 
fidescopenţi. Paznicii lagărului erau foşti partizani italieni, 
care sigur m-ar fi ucis, dacă ar fi ştiut cine sunt. În lagăr 
erau mulți români, printre care şi mulţi evrei, cu care am 
realizat o “strânsă prietenie”. A fost o minune că nu m-a 
recunoscut nimeni. La sfârşitul lui 1946, s-au făcut 
pregătirile pentru trimiterea prizonierilor din Fosoli în 
Insulele Lipare. În acel timp, Legionarii din Roma, care 
ştiau unde eram şi au păstrat acest secret, făceau efortuti 
disperate să mă elibereze, cu intervenția lui Emil Bulbuc 
şi Grigore Manoilescu. Emil Bulbuc, care a studiat 
medicina în Italia şi era un catolic fervent, cunoştea pe 
confesorul D-nei De Gasperi, soția prim-ministrului 
italian. Prin aceste legături, el a obținuteliberarea mea de 
la Spataro, subsecretarul de la Inteme, cu condiția să 
părăsesc Italia în două săptămâni. Am fost eliberat în 30 
Nov. 1946, de aniversarea morţii lui Codreanu. Am 
considerat aceasta ca un semn că spiritul lui Codreanu 
veghea asupra mea. Nu am putut părăsi imediat Italia, 
deoarece nu era făcut nici un aranjament. De aceea, mi- 
am schimbat din nou identitatea, petrecând iama 1946- 
47 în Florenţa, iar în primăvară am plecat la Bergamo. 
Am fost ajutat de Legionarii care veniseră mai înainte în 
Italia şi erau rezidenți ai acestor oraşe. După multe alte 
peripeții. am ajuns în sfârşit în Franţa, în Sept. 1947, şi am 
primit rezidența la Paris. 

|: Care sunt activitățile Mişcării Legionare în Exil? 

R: Până în 1956 preocuparea noastră principală era 
România. Eu am trimis Legionari în România, pentru a 
restabili legăturile întrerupte prin masivele arestări din 
1948 şi a continua rezistența noastră. După revoluția din 
Ungaria, însă, am văzut că Vestul nu are vreo intenţie de 
aajutaeliberarea naţiunilorcaptive şi am abandonat orice 
acțiune în România. De atunci am lucrat spre a informa 
Vestul despre suferințele teribile ale naţiunilor noastre şi 
a-l avertiza că mâine va avea şi el aceeaşi soaită, dacă nu 
va opri la vreme pericolul comunist... 


(Interviul, acordat lui Laurizio Cabona, a fost publicat de 
THULE OF PALERMO, în 1977, Traducerea din limba 
engleză îi aparţine d-lui Gh. Brahonschi), 




















PAG. IO NR. 1/73 lanuarie '97 


$ 





Domnul loan, prietenul meu, căruia am 
onoarea de a-i spune Nelu, mi-a solicitat o pagină, 
fie ea și ultima, pentru a da glas (cum a mai 
făcut-o şi altădată) unei întâmplări pe care aș 
îndrăzni să o numescpilduitoare (Nelu, în treacăt şi 
mai pe scurt, i-a spus urhetipală). Se cuprinde în ea, 
neostentativ, toată drama națională a acelui “n-a 
fostsă fie”, dublată de discreta sugestie cosmopolită 
a nu mai puțin dramaticului “Nevermore”... 
Desigur, în afară de faptul obiectiv că prietenii nu 
pot fi refuzaţi (nici măcar când sunt ceva mai 
răutăcioşi, sau le mai “înfloresc” pe alocuri), este la 
mijloc şi un factor subiectiv: o punte sufletească nu 
doar ca de la prieten la prieten, dar şi ca de la 
redactor şef-adjunct la fost redactor-șef adjunct... 

(R.C..) 


A 


Marile inițiative răsar. de regulă, ca roade ale 
hazardului. Dar. cum spunea un mare filozof bănăţean 
(1957-1989), bunele auspicii nu sunt determinante. în 
lipsa elementului uman... Conjuncturile fericite sunt 
destinate a ieşi in calea personalităţilor marcante, iar 
acestea. probând reciproca, nimeresc în miezul celor 
mai favorabile conjuncturi... De-ajuns, însă. cu enunţul 
adevărurilor fundamentale! 

Pornisem la plimbare într-o zi, aş numi-o, 
neutră. Nimic nu prevestea desfăşurarea ulterioară a 
evenimentelor. ternul cotidian părând definitiv 
instaurat. Fiind dimineaţa unui praznic, am intrat. 
conform. unei bimilenare tradiţii. într-un loc “care 
astăzi'se numeşte bar. spre a sărbători. după datină. În 
astfel de clipe, tânjim cu toţii. fie că orecunoaştem, fie 
că nu, după comuniune. De aceea, contrar obiceiului 
meu, am intrat în vorbă cu cei trei comeseni, nimeriţi 
laolaltă cu mine, în virtutea hazardului menţionat. 

O masă de patru persoane poartă, intrinsec, 
conotaţii simbolice, evocând elementele materiei. 
punctele cardinale ori o partidă de poher. Cu alte 
cuvinte, ea reprezintă un microcosm în aşteptarea 
demiurgului... Și iată, ne-am potrivit, în acel praznic 
aparent tern, dar iradiind o lumină discretă, patru 
conştiinţe dornice să reclădească lumea. având în 
comun neverosimil de multe... 

Ştiu. iubiți cititori, că sunteţi nerăbdători să 
ne cunoaşteţi. N-am urmărit să creez tensiune, dar, 
socotind imperios necesară afirmarea unor adevăruri 
universale. am generat, poate, oarecare suspans... 

Eram, aşadar, eu — Domnul loan, cum mi se 
spune, sau Nelu. pentru cei apropiaţi. Inegalabil 
condeier (dar fără a face caz de acest amănunt), sunt, 
în plus, adeseori comparat cu Adonis (întotdeauna în 
defavoarea grecoteiului. fireşte). În trecutul nu foarte 
îndepărtat. funcţionam la hebdomadarul “Izbânda”, 
în calitate de redactor-şef adjunct, colaborând însă şi 
la un vestit mensual (numit. în francofonă, mensuel). 
Ambele erau publicații de centru-dreapta, în 
accepțiunea clasică, 

Domnul Romeo Georgescu, primul comesean 
in sensul âcelor de ceasornic. avusese un traseu 
oarecum asemânător: activist de centru-stânga, dirijase, 
tot ca redactor-şef adjunct, săptămânalul de partid 
“Realitatea democratică” , concepând, uneori, şi 
editorialul, Destituit, a încercat satisfacția de a vedea 
prăbuşindu-se, la scurtă vreme după aceea, şi pazeta 
pe care o slujise. 


“Editura 
PUNCTE CARDINALE 


B.R.D. Sucursala SIBIU 
Cont nr. 4072996517509 












i râde” 


Ligia BANEA 
secretar de redacţie_ 


PUNCTE CARDINALE 


Unma Domnul Colonel Stoenescu, fost redactor- 
şei adjunct la organul unui anume Minister, organ ce 
şi-a suspendat temporar apariţia. din pricina 
transtormănilor profunde prin care a trecut şi trece 
societatea noastră, după 1989. 

În sfârşit, al patrulea comesean era tânărul 
Alexandru. Trec sub tăcere numele său de familie, ca nu 
cumva să mă trezesc acuzat de cine ştie ce insinuări cu 
caracter etnic. Astăzi proaspăt absolvent de liceu, Sandi 
(cum ne-am permis să-l numim, ca între meseni) fusese 
desemnat. în şcoala generală. de către profesorul de 
Limba română, redactor-şef adjunct al revistei clasei, 
concepute de către profesor. cu colaborarea câtorva 
elevi mai răsăriți. 

Se poate observa, chiar la o primă lectură, că 
toți am ocupat. vremelnic, funcția de redactor-şef 
adjunct, destinul adunându-ne după un principiu 
simfonic. având în vedere orientările noastre diferite din 
trecut, armonizabile însă în prezent. 

Din nefericire, oamenii nu sunt perfecţi. după 
cum nici noi, cei patru, nu pretindeam a fi. Trecuturile 
noastre erau departe de a fi imaculate! Eu, bunăoară. am 
încălcat adeseori preceptele Cărricicii (un tel de cod 
etic, utilizat drept ghidaj); Domnul Romeo Georgescu, 
într-un editorial. întinase nobilele idealuri ale creştin- 
democraţiei; Domnul Colonel Stoenescu, prin natura 
serviciului şi sub presiunea exercitată asupra sa în epoca 
de tristă amintire, fusese silit la săvârşirea anumitor (...); 
iar Sandi, în clasa a VIl-a, îşi pătase cravata roşie cu 
tricolor (mânat în mare măsură. ce-i drept, şi de 
zburdălnicia specifică vârstei). Toţi simțeam nevoia de 
reabilitare — sentiment capabil de a descătușa nebănuite 
energii şi de a uni structuri aparent divergente. dar totuși 
complementare. 

— Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decât 
atât! — clamă. profetic. Domnul Colonel. după ce ne-am 
cunoscut mai bine. Apoi adăugă: Credeţi, oare. că ne-am 
întâlnit aici întâmplător?!... 

Vicisitudinile vieții induseseră în gândirea 
Domnului Colonel o predispoziţie către mistică; începu 
să creadă în Soartă, ca şi în alte fenomene anevoie de 
explicat la modul ştiinţific. Traumatizat la rându-mi, 
i-am prins din zbor ideea. cu acuitatea aceea proprie 
celor trecuţi prin-grele şi variate încercări: 

— Să întemeiem o Asociaţie! Astfel, ne vom 
putea exprima într-un mod organizat... 

Propunerea a fost adoptată în unanimitate, 
rămânând problema întotdeauna spinoasă a găsirii unei 
sigle adecvate, prilej pentru Domnul Romeo de a-şi 
aduce preţioasa contribuție: 

— Să o numim "Asociaţia Foştilor Redactori 
Şefi Adjuncţi” (AFRŞA)! 

Entuziasmul a fost general: un nou bastion 
cultural era pe punctul de a se naşte! Consumator moderat 
de alcool, am propus, dupăal zecelea pahar, să întocmim 
Statutul şi organigrama. după care să repartizăm 
responsabilitățile. 

Se cerea, mai întâi, să precizăm obiectul şi 
scopul Asociaţiei (acestea fiind, de regulă, confundabile, 
dar întotdeauna tratate separat de către cei dotați cu 
discernământul necesar). Astfel. obiect devenea orice 
fost redactor-şef adjunct, precum şi, prin extensie, toţi 
cetăţenii oneşti ai Patriei. Scopul nostru era acela de a 
apăra demnitatea foştilor redactori șefi adjuncți, militând 
pentru realizarea unității moral-spirituale între aceştia şi 
pentru propăşirea lor materială, spre binele întregii jări. 
Continuarăm, fireşte, cu enumerarea mijloacelor prin 
care aceste nobile deziderate urmau să se îndeplinească 

Calitatea de membru al Asociaţiei era strict 





Constantin IORGULESCU, Marcel PETRISOR 


4 [0 LURȚE 


Colegiul redacțional: Gabriel CONSTANTINESCU, redactor-șef; 


Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRIESCU, 


2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr. 109 
2 telefon 069/422536. 


statuată. Cu drepturi depline urmau să fie admişi numai 
foştii redactori şefi adjuncţi. ceilalți putând dobândi 
doar calitatea de “simpatizânt-cotizant”. Nu puteau 
deveni membri ai Asociaţiei acei cetățeni care. în 
trecut, i-au persecutat pe foştii redactori şeli adjuncți 
(normă ce viza, cu o prudență anticipație. şi viitoarele 
atitudini reprobabile de acest gen). Drepturile şi 
îndatoririle membrilor şi simpatizanţilor. ca şi alte 
prevederi utile. pe care nu le mai înşir aici. completau 
întâiul capitol al Statutului (singurul. de altfel. pe care 
am ajuns să-l definitivăm). 

Când tocmai ne pregăteam să atacăm 
“Structura organizatorică a Asociaţiei”. la masa 
alăturată s-a instalat unul dintre acele obiecte—cu scop 
încă vag conturat — care. în schimbul unor trecătoare 
voluptăţi. destramă prietenii. dezbină colective. 
fracționează partide şi ruinează asociaţii... Deşi 
tensionat, de pe urma unoranimozităţi ivite pe parcursul 
discutării viitoarei organigrame. am găsit totuşi răgazul 
să recit o strofă din Elizabeth Coatsworth (18953- ?); 


Păr palid-blond avea muierea, 
Precum şampania sau berea, 

Și trup subţire, mai să-ntreacă-n 
Zvelteţe joarda de mesteacăn 


Din pricina consumului excesiv de alcool, 
Domnul Colonel Stoenescu a intervenit într-un mod 
deplasat, adresânsu-se obiectului amintit, care, deşi 
vizat de toți membrii cu drepturi deplinea' AFR$A. mă 
sorbea din priviri numai pe mine (despre ale cărui 
calități am mai vorbit. şi nu vreau să mă repet): 

- Coleoul doreşte să insinueze că e hărbat 
serios, casătorit... 

Muşchii prinseră a ne zvâcni tuturor. pe sub 
surtucuri. aerul meu semeţ sfidând atitudinea 
impertinentă a comesenilor. 

— Da” tu cine te crezi, bă? — a fostultimul meu 
strigăt; şi, deopotrivă, semnalul de început al luptei... 

„„„ Bătaia s-a generalizat — vâlvătaie nimicitoare 
— , daunele şi responsabilitățile fiind. momentan. greu 
de estimat... Oricum. eu sunt bine. sănătos. ceea ce Vă 
doresc şi Dumneavoastră. Cât priveşte obiectul vrajbei 
noastre, am aflat că se numeşte Pamela. În vechea mea 
postură, din perioada “Izbândei”, s-ar fi zis că am 
încălcat, pentru ea, articolele 24, 36 şi 70 (b şi c) ale 
codului etic menţionat. Dar, într-o societate deschisă şi 
pluralistă, astfel de convenienţe sunt, desigur, vetuste... 
Azi, Pamela e una dintre numeroasele mele amintiri 
frumoase, stâmindu-mi uneori îimbătătoare reverii. în 
potida caracterului efemer al relaţiei noastre... 

Asociaţia. e de la sine înțeles. a murit în 
aceeaşi zi. dar viu şi nepieritora rămas Arhetipul. Ideea 
ce se va reaprinde, într-o bună zi, în inimile curate ale 
tinerilor, viitori redactori şefi adjuncţi!... 


IOAN USCA 














Rubricii Marginalii, care lipseşte din 
acest Număr al revistei, îi vor fi acordate. în 
Numărul viitor, două pagini alăturate. Orice 
sugestii sau contribuţii pertinente ale cititorilor 
noştri, cu privire la apariţii editoriale recente. de 
interes național-creştin, vor îi binevenite. Vom 
avea în vedere şi câteva apaniţii — pe care n-am 
apucat să le semnalăm — din ultimele luni ale 
anului 1996. 

(RC) 


Tehnoredactare computerizată 
"PUNCTE CARDINALE" 


Panait SRL 


Printing Company