Puncte Cardinale anul II, nr. 7 (19), iulie 1992 alb

16 pagini - 30 lei 


9» PUI1CÎE 
CA? Din ALE 


(După 1912 (Brutul deveni riu blestemat, 
titor de neam. (De aceea zice si dntecul 


Iată că absenteismul 
tinerilor pare o treabă premeditată, 
ce exclude punerea lui doar pe sea¬ 
ma unei neglijente sau comodităţi. 
Ar fi o explicaţie pe cît de uşoară, 
pe atît de înşelătoare. De aceea se 
impune să analizăm cele întimplate 
cu seriozitate şi luciditate, fiindcă, 
dacă vom căuta cu orice preţ expli¬ 
caţii "liniştitoare", riscăm să ne 
furăm din nou căciula (oare, a cita 
oară?). 

Desigur, Intr-un moment 
cînd societatea românească are ne¬ 
voie ca toate conştiinţele sa-i fie 
treze şi capabile să-i aleagă 
drumul, viitorul şi conducătorii, 
absenteismul nu poate fi scuzat. Iar 
dacă el vine din partea tinerilor, 
circumstanţa pare agravantă. Dar, 
oare, aşa să fie? Ei bine, tocmai 
aici găsim că este necesară o discu¬ 
te, discuţie care nu poate începe 
declt cu o întrebare: au avut tinerii 
vreun motiv temeinic ca să absente¬ 
ze de la o acţiune atît de impor¬ 
tantă prin consecinţele ei, cum a 
fost votarea? Dar cine poate răs¬ 
punde simplu, direct si totodată 
sincer la această întrebare fără să 
ţină seama de clteva antecedente? 

Revoluţia din decembrie 
1989 a fost. înfăptuită de către 
tineri: elevi, studenţi, muncitori, 
intelectuali cu diferite profesii, In 
copleşitoare majoritate tineri. 
Tributul revoluţiei a fost plătit în 
sînge tlnăr. Aportul tinerilor la 
alungarea tiranilor a fost cvasi-total. 
Aranjamentele de culise pentru izgo¬ 
nirea ticăloşilor principali ar fi 
rămas simple bîiguieli fără acea 
superbă unire In gînd a tinerilor 
pentru răsturnarea comunismului.. 

Să ne amintim cum se îm¬ 
brăţişau muncitorii şi studenţi, 
elevii şi militarii, în acel sftnt 
entuziasm care îi eliberase spontan 
de frica de moarte! 

Dar atunci ei nu erau 
dezbinaţi. Dezbinarea a urmat: 
urzeala neagră, pregătită în păien¬ 
jenişul culiselor de către oameni 
care nu concepeau ca suflul nou al 
unei tinereţi viguroase şi cu 
adevarat biruitAre să-l poată 
deposeda de avantajele dobîndite 
imediat, după eficienta retetă a 
oportunismului, brevetată de 
comunism. „ „a 

urmare în pag. 4 


S i totuşi, alegerile generale 
vor avea loc! Oricît le-ar fi 
dorit amfnarea parte din 
9 parlamentarii noştri, pur¬ 
tători sau nu de barbă, cu cravata 
şi încheiaţi corect sau dimpotrivă, 
descheiaţi si fără ornamente ves¬ 
timentare burgheze, care să le 
siluiască gustul proletar, alegerile 
vor deveni fapt împlinit. Credem 
chiar că trebuie să ne bucurăm de 
faptul că la urnele de vot nu ne vom 
deplasa dîndu-ne pe gheată, ci poa¬ 
te doar sub biciul unei ploi de 


Aceste alegeri, în care 
oamenii îşi pun atît de mari spe¬ 
ranţe, reprezintă prima cauză a 
prezentului demers. A doua cauză, 
egală în importanţa primei, este - 
fără îndoială - aniversarea celei 
de-a treia mineriade. Vom vedea mai 
departe cum aceste două evenimente 
(unul de speranţă, celălalt de tris¬ 
tă amintire) se împletesc şi se con¬ 
stituie în îndemn pentru cele ce 
urmează. 


In fapt, ideea acestor 
i-înduri mi-au sugerat-o alegerile 
locale din 9 februarie a.c„ cînd 
numărul tinerilor pe care i-am în- 
tilnit în drumul spre secţia de 
votare nu depăşea numărul dege¬ 
telor de la mtini. Simplă întîmplare 
- mi-am zis - nu se poate ca tocmai 
tinerii să refuze să-şi declare 
opţiunile! Dar iată că a urmat al 
doilea tur de scrutin pentru 
Bucureşti (nu cumva tocmai din 
această pricină a fost necesar?) şi 
tabloul cu participarea tinerilor nu a 
fost mult diferit de cel precedent. 
Ideea simplei "întîmplări" începuse 
să se clatine şi s-a clătinat şl mal 
tare cînd un prieten, prins de eveni¬ 
mentul amintit Ia Iaşi, m-a informat 
că şi acolo lucrurile s-au petrecut 
aidoma. 


Ipturi Tn piatră: 


Răstignirea - scu, r 

Jeloboka, Basarabia 


BASARABIA PAMÎNT ROMÂNESC 












in memonam in memoriara in mcmoriam in mcmoriam in raemoriam in memoriam i n mcmoriam in memoriam in mcmoriam in memoriam in memoriam in memoriam in mcraoriam in memoriam in memoriam in memoriam in mcmorâm în memoriam in memoriam in nieinor 


pag. 




PUNCTE CARDINALE 



uieuoujoui ui uieuouioui u| uibuouioui ui uiBuoiuam ui uieţioiuaui ui uieuouisiu ui uJBUouiam ui tuBUouttoi ui ureuouiaiu ui uieuouwuj ui ureuoiuaiu ui uieuouratu ui oibuouisuj ui E 









wiEi p j 



Hi 

fGF 



*S-a stins o candelă, a murit 
un om!...’ Nu, nu un om a murit, ci ne-a 
părăsit unul - poate ultimul - dintre cei 
pe care părintele N. Steinhardt i-a numit, 
pe bună dreptate, "sfinţii închisorilor" 
(N. Steinhardt, "Jurnalul fericirii", p. 133). 
Cari, fără a întrebuinţa vorbe mari, 
acesta a fost Gili (aşa i se spunea dc c㬠
tre cei apropiaţi) un adevărat sfînt! 
Atît în închisoare, dt şi mai tirziu 
fa aşa zisa libertate pc care am dcbîn- 
dit-o în 1964, ca pe un act de mare 
clementă a acelora care se credeau stă- 
pîni peste viata şi moartea noastră. 

Alexandru VirgH Ioanid s-a 
născut în Bucureşti, la 14- aprilie 1924. 

A urmat cursurile liceului "Aurel Vlaicu" 
după absolvirea căruia s-a înscris la 
Facultatea de litere şi filosofie a 
Universităţii din Bucureşti pe care nu 
a apucat însă să o termine pentru că 
fa 1948 a fost arestat, judecat şi 
condamnat, pentru activitate anti¬ 
comunistă, la ani grei de închisoare. . 
După condamnare a fost trimis, 
fatpreună cu ceilalţi student», pentru 
a-şi executa pedeapsa la închisoarea din 
Piteşti. Dumnezeu l-a iubit totuşi, pen¬ 
tru că, în timpul regimului de înfome¬ 
tare care pregătea teribila reeducare care 
a avut loc în' această închisoare, s-a 
Inbolnâvit de T.B.C. pulmonar şi 
această îmbolnăvire i^a fost salutară. 
L-a scăpat de iadul de la Piteşti. A 
cunoscut în schimb, din plin, toate 
celelalte orori ale închisorilor comuniste 
(foame, frig, bătăi, izolări etc.) dar 
niciodată nu a drtit nici împotriva 
oamenilor, nici împotriva lui Dumnezeu. 
Şi-a purtat crucea împăcat cu sine şi 
cu lumea, aşa cum puţini dintre noi au 
reuşit să o facă. 


, L-am cunoscut la Jilava, In 
toamna anului 1952. Eram proaspăt 
arestat (şase luni era o nimica toată in 
fachisorik comuniste) şi depus, după 
anchetă, In depozitul securităţii din 
acest penitenciar, tntr-una din zile.uşa 
celulei noastre s-a deschis şi gardianul a 
împins înăuntru un ins care după 
înfăţişare (haine ponosite, tuns, pa- 

i memoriam in memoriam in memoriam in m 


loare etc.) era clar că este un 
puşcăriaş cu. state vechi de serviciu. 
După ce uşa s-a închis în urma lui, 
ne-a măsurat cu privirea şi fărfr a 
aştepta să fie întrebat s-a prezentat: - 
"Mă numesc Alexandru Virgil Ioanid, 
sînt bucureştean şi acum vin dc la 
penitenciarul de la Tîrgul Ocna. Sînt 
arestat din 1948 şi sînt bolnav de T.B.C 
Vă rog să-mi indicat' un loc mai izolat 
unde să mă aşez pentru a vă putea, 
dt de dt, feri de pericolul contamin㬠
rii". Majoritatea celor din celulă eram 
tineri şi netemători, aşa că nu am 
prea luat în seamă avertismentul lui. I 
s-a oferit un loc în coltul care era 
considerat a fi cel mai călduros (era 
toamnă şi începuse frigul) pfc care el 1- 
a ocupat mulţumindu-ne şi avînd gri¬ 
jă să ne deranjeze dt mai puţin. St㬠
tea mai tot timpul sub părură, cu faţa 
la perete,tuşind sec şi expectoiînd 
fatr-o sticlă pe care primise permisiunea 
să o poarte asupra lui. La început, 
nouă ni se părea că dormitează, în¬ 
să cu timpul am înţeles că se roagă. 


făcut, de pildă, să înţeleg, printre 
altele, care este funcţia mîntuitoare a 
suferinţei în general şi care este sensul 
suferinţei noastre în spedal. "Pentru ca 
lumea de astăzi satanizată - îmi spunea 
el - să poată fi izbăvită de răul care 
s-a înstăpînit peste ea este nevoie de 
rineva, plăcut Iui. Dumnezeu, să se 
jertfească. Cări, aşa cum ne-a dat 
exepmlul Mîntuitorul care prin jertfa Iui 
pe cruce.ne-a izbăvit de păcatul originar, 
păcatele lumii acesteia nu pot fi răs¬ 
cumpărate dedt prin suferinţă. Şi se 
pare că pentru aceasta, Dumnezeu ne-a 
ales pc noi. Să ne străduim, deci, să fim 
la înălţimea menirii pe care Dumnezeu 
ne-a hărăzit-o'. Nu ştiu dţi dintre 
noi cei care am trecut pe acolo, am fost Ia 
faâlţimea acestei meniri, ştiu însă 
cu siguranţă că Gili se numără prin¬ 
tre ei (mulţi?... puţini?...) care au fost. 
Acest frumos gînd al lui mi-a inspirat, 
mai tîrziu nişte versuri. Le transcriu 
pentru că gîndul este al lui, mie 
aparţinîndu-mi doar forma în care 
este exprimat. îmi spunea el atunci, în 



Vorbea foarte puţin şi cu foarte mare 
precauţie. Ştia ceea ce noi nu ştiam şi 
aveam să aflăm mai tîiziu. Ştia despre 
ororile care se Intîmplau în închiso¬ 
rile de execuţie, la Piteşti, la Ghejia şi 
aiurea şi din aceste motive era foarte 
circumspect. Nu ştiu dacă în cele 
cfteva zile dt am stat împreună, am 
schimbat cu el mai mult de două, trei 
fraze, însă îmi aduc foarte bine aminte 
că întîlnirea cu el ra-a impresionat 
profund. După dteva zile (o săptă- 
mină, poate două) a fost luat dintre 
noi şi multă vreme nu am mai auzit 
nimic de el. Tîrziu, după ani (şapte, 
opt sau cîţi or fi trecut) nc-am re- 
tatflnit la Aiud. Nc-am rcîntflnit c 
un fel de ’a spune, căa nu ne-am văzut, 
rv am stat faţă către faţă, d am fost 
doar vecini. Eram izolaţi amin doi 
pentru că refuzaserăm să luăm parte 
la reeducarea care se declanşase Ia 
iiceputu! anilor ‘60 în acest penitenciar 
şi celulele noastre de pedeapsă erau 
alăturate. Nc-am identificat, ne-am 
amintit unul de altul şi nopţi întregi 
am tăifăsuit împreună, prin Morse, 
bineînţeles, despre dte cele. Această 
a doua întUnire cu el a fost una dintre 
cele mai fertile perioade din viaţa mea 
de puşcăriaş. Treceam, în momentul 
acela prin una din frecventele crize 
sufleteşi pe care le-am trăit în dfc- 
tenţie In timpul unei astfel dc crize 
eram bîntuit de nelinişti şi răzvrătiri 
inpotriva a tot şi a toate: împotriva 
mea, împotriva lumii, împotriva lui 
Dumnezeu. Discuţiile cu el au fost ca un 
balsam. M-au liniştit şi mi-au descoperit 
faţelesuri pe care singur nu reuşisem 
să Ie descopăr pînă atunci M-au 

riam in memoriam in memoriam in memoriam 


una din nopţile noastre de taină, în 
ţăcănitul monoton, abia perceptibil al 
alfabetului Morse, cu alte cuvinte, 
bineînţeles: 

"Pricepe că cu fiecare spin 
Ce dureros în carne ti se-mplintă 
Pe un obraz o lacrimă se svînta 
Şi-n lume-i o durere mai puţin 


Cu fiecare suferintă-a ta 
O suferinţă undeva se stinge 
Cu fiecare picur roş de sînge 
Se-nchide-o rană şi s-aprinde-o 

stea". 

Şi Gili a stins cu suferinţele lui, 
conştient asumate, multe suferinţe, a 
behis multe răni şi a aprins pe cerul 
nostru cotropit de bezne, multe stele. 

Spre deosebire de cei mai 
mulţi dintre noi care consideram 
temniţa doar ca pe un mijloc de exter¬ 
minare fizică şi sufletească, Gili, şi ca 
el mulţi alţii, atribuia acestei sinistre 
instituţii şi funcţii pozitive. El con¬ 
sidera că în acel moment istoric temiţa 
constituia centrul vieţii spirituale 
româneşti. "Comuniştii - spunea el - 
fa încercarea lor dementă de a distru¬ 
ge spiritualitatea românească, au 
da rimat altare, au închis mănăstiri, 
au pus peceţi minţilor luminate, urm㬠
rind In felul acesta să sugrume orice 
tentativă de manifestare a acestei spiri¬ 
tualităţi. în nebunia lor au făcut în¬ 
să şi o greşală. Stringjnd laolaltă 
fa închisori pe unii dintre cei mai buni 
fii ai acestui neam şi interzicîndu-le 
orice fel de activitate î-au silit să se 
interiorizeze, să-şi sondeze adîncurile 
şi să ducă astfel, chiar şi fără 
vocaţie, viaţă de asceţi". 

Intr-adevăr, timp de două 
decenii, aproape, temniţa a fost centrul 
vieţii spirituale româneşti. Aici s-a 
trăit dincolo de limitele tragicului şi s-a 
murit în limitele omenescului, aici s-a 
gîndit şi s-a visat, aici s-a creat, dar mai 
cu seamă, aici s-a rugat, s-a rugat cu 
atîta intensitate cum poate doar Fiul 
Omului s-a mai rupt atunci, pe Muntele 
Măslinilor. Aceasta îl îndrituia pe Gili 
să conchidă că dacă "România va cu¬ 
noaşte cîndva o renaştere spirituală, - 
şi el era sigur că va cunoaşte - atunci 
rădăcinile acesteia vor trebui căutate 
h temniţele gulagului românesc". Şi 
adaug eu: printre promotorii acestei 
renaşteri va trebui menţionat şi 
Alexandru Virgil Ioanid. 


Demostene A ndronescu 




Gravura dc D. 

in memoriam in mcmoriam in mcmoriam L 


DUMITRU-NICOLAIDE 

i mcmoriam in memoriam in memoriam in 
















PUNCTE CARDINALE 




pag. 



E ste uşor de înţeles că, trăind In mijlocul 
lumii, prinşi In tentaculele ei puternice, stiinse 
In jurul nostru uneori ptnă la sugrumare, 
judecăm adeseori după rosturi lumeşti şi 
suntem amăgiţi să credem că există mai multe feluri de 
a fi creştin. 

De pildă, spunem că este creştin cel care a 
primit botezul. Şi nu greşim. Intr-un fel, căci el face 
parte din comunitatea cipştină, datorită consacrării pe 
care a primit-o prin această primă taină a vieţii 
creştineşti. Numai că este o consacrare pe care el o poate 
spori prin viaţă curată, demnă şi harică, sau o poate 
hghesui Intr-un subsol al sufletului de unde nu-i va mai 
fi dat să iasă la lumină pînă la sfirşitul zilelor 
necreştineşti ale unui asemenea •creştin*, ale unui 
creştin numai cu numele. 

Nu se poate scrie în şoaptă - numai de votbit 
putem vorbi In şoaptă - totuşi nici nu aş vrea să strig 
prea puternic adevărul care doare că mult prea mulţi din 
cei ce am primit botezul rămlnem străini de vrednicia 
trăirii creştine. Şi atunci, mai suntem oare creştini? 
Dacă da, trebuie să deosebim cel puţin două feluri de 
creştini: cei cu numele şi cei adevăraţi, sau, cum se 
spune In cercuri teologice, 'creştini In formă" şi 
"creştini în conţinut". De fapt, creştin In formă nu ar 
fi numai cel ce In afară de botez nu mai are nimic comun 
cu viaţa creştină, d şi cel care, din obişnuinţă, din 
caicul, sau pentru considerente de ordin social, se duce la 
biserică, îndeplineşte unele obligaţii formale 
creştineşti, dar sufletul lui rămînc departe de iubirea 
pentru Dumnezeu şi de trăirea vie Intru Cristos. 

Aici nu mai am încotro, oricit aş viea să 
netezesc asperităţile subiectului şi să accept că există 
diferite grade de realizare creştină, ci trebuie să spun că 
se cască o diferenţă de înţeles mare dt o prăpastie 
tatre "creştinătate" şi "creştinism". Sunt unele lucruri 
pe care de obicei le ocolim. Fiindcă nu ne convin. One 
recunoaşte cu bucurie imperfecţiunile realităţilor 
pămlntenc ale religiei sale? 

Drept este că Mîntuitorul a strălucit prin 
curajul adevărului şi că un creştin autentic'trebuie să 
aibă îndrăzneala de a spune lucruri greu de primit, care 
ies din făgaşul înţelepciunii cuminţi a lumii. 

Oricum "creştinătatea" sau "lumea creştină", 
h înţelesul obişnuit, cuprinde pe toţi cei ce poartă 
numele de creştin, adică au primit botezul. Dacă astfel 
stau lucrurile, trebuie să admitem că a fost creştin şi 
Ivan cel Groaznic, în ciuda ororilor comise* de el; creştin 
a fost şi Nicolo Machiavelli, promotorul celor mai diabolici 
tactici de inducere în eroare a populaţiilor, tactici aplicate 
hi detrimentul mulţimilor, de numeroşi conducători de 
state de atunci şi pînă astăzi; au fost creştini, purtători 
ai botezului, Robespierre şi Danton care au prilejuit 
moartea a mii de preoţi şi credincioşi In timpul 
revoluţiei franceze; creştin a fost şi Hitler, chiar dacă, 
generator de ură, a determinat moartea oribilă a milioane 
de victime; creştin a fost şi Stalin, ba îndl un creştin cu 
studii teologice, deşi a atins recordul absolut al 
criminalităţii umane din toate timpurile şi toate locurile. 
Mai ştim că iniţiatorul celui mai important curent 
r anticreştin şi ateist al vremii noastre, Karl Marx, a fost şi 

| el creştin prin botez. Tatăl său, deşi evreu, se 

I hereştinase; era un partizan al asimilării evreilor In 

I masa germană şi l-a botezat creştineşte pe micuţul 

i Kari. Dar creştini au fost şi marii negatori ai lui 

V Dumnezeu: Voltaire, Auguste Comtc, Nictzsche, Jean Paul 

J Sartre şi alţii 

Toate acestea conduc la concluzia paradoxală, au 
3 . f<*t şi sunt unii creştini anti-creştini. Ei bine, cred că nu 
3 au fost şi nu sunt creştini, In sensul pur al cuvîntului. 
3 Au apaitinut sau aparţin creştinătăţii, fără să 

3 aparţină creştinismului. 

A, creştinismul! Creştinismul este cu totul 
3 . altceva. De dnd de pe buzele Mîntuitorului s-au desprins 

3 cuvintele dumnezeieşti care, fiind Duh şi Viaţă,au 

= schimbat faţa lumii pdeind-o cu aurul iubirii fără de 

3 sfîrşit, de atunci a crescut pe plmint specia aceea nouă 

| de fiinţe duhovniceşti care nu mai trăiesc pentru ele, nici 

§ pentru materialitatea lumii ci pentru înaltul din care au 

| purces şi la care însetează să se Întoarcă. Aceşti 

oameni vor să fie mergători pe urmele paşilor Iui Cristos, 


inmemoriam inmemoriam in memoriam in memoriam inc 


ALEXANDRU VIRGIL IOANID 


aşa cum au fost apostolii Domnului, Petru şi Pavel ca şi 
ceilalţi apostoli ucenici, martiri şi uimitor de mari trăitori 
creştini, unii rămaşi necunoscuţi Intru smerenia lor, dar 
pe care Ii ştie prea bine Dumnezeu cu atotştiinţa Lui 

Şi atunci, creştini sunt şi aceştia, creştini sunt 
şi aceia amintiţi mai. înainte? Nu este Intre ci nici o 
deosebire? Am putea să cădem pradă unei grave confuzii 
de înţeles. Să ne ferim! 

Uşor îmi este mie, creştin cu numele, să spun: 
Tn definitiv, şi eu aparţin Bisericii; am fost botezat şi 
am aceleaşi drepturi la calitatea respectabilă de creştin şi 
la speranţa In mîntuire, aşa cum au şi cei care, poate 
de ochii lumii sau din alte motive, se tot duc la biserică, se 
spovedesc şi fac astfel loc In cugetul lor altor păcate, se 
împărtăşesc crezînd că Dumnezeu primeşte să 
locuiască în ei, se roagă ca şi cum El nu ar şti de ce are 
nevoie fiecare. Toate acestea - aş putea spune eu, 
hchipuitul creştin - sunt manifestări de suprafaţă, 
vizibile, ţin de un ritual pe care epoca noastră, cu 
evoluţia ei intelectuală, l-a depăşit. Ca om superior ce 
mă aflu - vedeţi bine - eu realizez legătura ^directă cu 
Dumnezeu, nu prin intermediul acelor funcţionari 
bisericeşti care sunt preoţii". 

Foarte comod un asemenea mod de a gîndi: 
economie de timp şi de energie sufletească, ocolirea 
faptelor bune şi a contribuţiilor pentru Biserică şi 
săraci, evitarea sfişierilor lăuntrice în lupta de fiecare 
clipă cu ispitele, cu păcatul; în plus, sentimentul orgolios 
că nu aparţin masei celor neevoluaţi, care au nevoie de 
exteriorizarea credinţei; cît despre viaţa veşnică, poate 
fi liniştită conştiinţa mea, fiindcă - nu-i aşa? - sunt şi 
eu creştin şi voi găsi inţelegere la Dumnezeu. 

Numai că atund dnd gfndesc astfel mă 
bişel pe mine însumi la fiecare cuvînt, comit o eroare 
la fiecare frlntură de literă. Neputînd să mă ridic la 
adevărul lui Cristos, care a armonizat trăirea interioară cu 
exteriorizarea faptică, eu caut să-l cobor la mărunta şi 
nevolnica mea statură sufletească. Este o uriaşă eroare 
de fond, este o eroare de duh. Gîndesc stăpînit de duhul 
lumii, nu de duhul lui Dumnezeu. Câri ceea ce numim du¬ 


huri sau spirite sunt realităţi nu închipuiri. Există un 
duh al bfindeţii şi unul al miniel un duh al iubirii şi 
altul al uru, un duh al purităţii şi altul al picatului, un 
duh al lui Dumnezeu şi altul al lumii Sunt realităţi 
spirituale puternice care străbat văzduhurile 
conştiinţelor, aşa cum undele clectro-magnetice hertziene 
străbat nevăzute spaţiile lumii fizice. 

In spiritul Iui Dumnezeu, nu In spiritul lumii, a 
grăiţ apostolul Jacob dnd a spus că "fără fapte 
credinţa este moartă". In acel spirit a glndit şi Blaise 
Pascal dnd, de pe culmile pregătirii lui intelectuale s-a 
adresat "Dumnezeului cel viu, nu Dumnezeului savanţilor 
şi filosofilor". în duhul lui Dumnezeu a scris, cu accente 
profetice, teologul rus Nicolae Berdiaev, dnd a dezvăluit 
prăpastia dintre "demnitatea creştinismului" şi 
"nedemnitatca creştinilor". In duhul lui Dumnezeu, nu în 
duhul lumii, au fost aşternute Intr-un jurnal rămas 
anonim cuvintele unui vizionar dintre cele două războaie 
mondiale: "Nu suntem creştini Suntem departe de a fi 
creştini, dt de departe! De-a lungul secolelor, omenirea 
a urmat un proces de încreştinare în formă, dar de 
descreştinare în conţinui Marii conducători ai 
popoarelor s-au ocupat mai mult cu lupta dintre ei şi alţi 
oameni dedt cu lupta dintre porundle Duhului Sfint şi 
poftele firii noastre pâmînteşti. în realitate. In lume, 
lupta se duce Intre forţele Binelui, ale Spiritului Sfint şi 
cele ale răului. In această luptă, se cuvine să ne situăm 
hotărît pe poziţia de, apărare a Binelui, pentru 
Suplinirea voii lui Dumnezeu." In spiritul lui Dumnezeu 
a scris şi preotul catolic Georgcs Bemănos: 'Trebuie si ne 
grăbim să salvăm omul; mîinc nu va mai fi posibil, 
fiindcă el nu va mai dori să fie salvat. Este vorba de 
ridicarea omului, de redarea conştiinţei demnităţii sale 
şi a credinţei în libertatea spiritului său". In spiritul lui 
Dumnezeu căruia trebuie să se subordoneze spiritul lumii 
a lucrat Conciliul Vatican II dnd a reamintit că fiecare 
creştin se cuvine să fie o mlădiţa vie a învăţăturii lui 
Iisus şi să aducă roade; să nu fie o mlădiţâ uscată, 
un mădular mort. 

Biserica creştină este In esenţă luptătoare: 
suntem soldaţi ai Domnului Cristos pentru apărarea 
credinţei şi victoria ei In lume. Dar lupta începe In 
lăuntrul fiecăruia din noi. Sufletul fiecăruia este cîmpul 
pe care se duce războiul nevăzut dintre bine (i iău. 
Putem fi creştini numai cu numele, adică un fel de 
dezertori ai acestei bătălii, lărindu-i pe alţii să ducă 
greul luptei, sau creştini adevăraţi care il roagă pe 
Dumnezeu să le dea harul de a ieşi biruitori In lupta pe 
care ne-a poruntit s-o ducem impotriva puterilor răului. 


NOI NU AM AVUT TINEREŢE 




Noi no am avut tinereţe 
să spumege viaţa fn cupe! 

Priveam cum din crengi pădureţe 
un fruct de otravă se rupe. 

Nici lauri, nici mirt şi nici roze, 
n’au vrut pentru noi să’nflorească. 
Tot cerul de sus, de moloz e, 
luceafărul tânăr, de iască. 

Noi nu am avut heidelberguri 
cu blonde iubiri diafane. 

Pe clare şi verzi iceberguri 
noi nu am plutit pe oceane. 

Cu lavalierele boeme 

noi n’am stat sub harfele lunii. 

Pe noi nu ne-au nins crizanteme, 
nici vişinii nopţii, nici prunii. 

La balul luminii’n caretă, 
noi n-am stat pe celeste terase. 
Scriam doar pe inimi cu cretă: 
un spin, încă trei, tncă şase. 

•| 

Noi n’am cules aur din soare 
d’n roşii amurguri zbătute. 


am strâns stropi de slnge’n urcioare 
prelins de pe crud nevăzute. 

Cântam, era plânset poemul! N 
Zâmbeam, curgeau lacrimi pe fete. 
Râdeam şi’n surâs sta blestemul, 
noi nu am avut tinereţe. 

Mereu şchiopătând prin dezastre, 
mereu cu osânda pe frunte, . 
credeam că tot spini sunt şi’n astre, 
fn lună, tot temniţe crunte. 

Ce vânt secetos şi fierbinte 
ne-a smuls orice aripi răzleţe? 

Căzuţi fn genunchi pe morminte, 
noi nu am avut tinereţe. 

Şi-adună azi zdrenţele anii 
şi visul dubotele sparte 
şi’n pod auzim chiţoranii 
cum petece rod mai departe™. 

Bătrlni.cu obrazul de ceată, 
cu paşi nădăitl In tristete, 
prin moarte-am trecut nu prin viată, 
noi nu am avut tinereţe™. 


C3 

i in memoriam in memoriam in memoriam in memoriam in memoriam in memoriam in memoriam 


inmemoriam inmemoriam inmemoriam inmemoriam inmemoriam inmemoriam 




















pag. 




PUNCTE CARDINALE 


PERSONALITĂŢI SI IDEI 



Ca şi Nac lonescu - Profesorul, 
cum !i spuneau discipolii săi - Mircea 
Vulcănescu a fost "un om de dreapta tra¬ 
diţionalişti", adică "legat de izvoarele de 
gtndire ale trecutului, dar căutind si 
adtncească sensul prefacerilor lumii de as¬ 
tăzi* (cum spune chiar el Intr-un 
"Curriculum vitae"), tncercind "să 
înfăţişeze o orientare spiritualistă, 
realistă şi ortodoxă, apropiată de înţe¬ 
legerea românească şi ţărănească a 
existentei, o colaborare a tuturor forţelor 
generaţiei tinere la clădirea unei Românii 
mari şi puternice". Aceasta fără să fie, 
asemenea Profesorului, înregimentat politic, 
ca mai toată generaţia lui, In mişcarea ce 
pornea de la aceleaşi principii ca şi 
Vulcănescu, căci, spre deosebire de 
Profesor, nu credea In apokathastasis, In 
posibilitatea mîntuirii colective. Credea mai 
cuilnd In rolul mlntuitor al fratelui mai 
mic al Karamazovilor, care ia spre ispăşire 
păcatele fratelui mai mare; ca dovadă că 
aşa a şi înţeles inculparea sa în cunos¬ 
cutul proces ce i-a fost intentat la secţia a 
VII]-a Criminală a Curţii de Apel la 
Bucureşti, ca solidar, în calitate de director 
general în Ministerul de Finanţe, la toate 
faptele regimului Antonescu şi, deci, respon¬ 
sabil de ele. Mircea Vulcănescu găseşte o 
nesperată cinste pentru el de a fi pus la 
ta cercare şi de a dovedi pîna la capăt că 
este un creştin desăvirşit: "Ascultind 
această incriminare - le spune el acuza¬ 
torilor săi - nu mi-am putut stăpîni un 
amestec de ciudă, pentru că orice s-ar zice, 
pentru un creştin nu este mai mare cinste 
care să i se poată face decît de a fi pus să 
plătească pentru semenul său" (Mircea 
Vulcănescu - "Ultimul cuvint", ed. 
HumanitaiL 1992, p.10). 

încercările, ca şi darurile cu 
care era conştient că este înzestrat, vin de 
la Dumnezeu; aşadar ele trebuie luate ca 
atare. Atunci cînd, în 1946, a venit pentru 
Vulcănescu timpul incercărilor, nu şi-a 
pierdut nici seninătatea, nici credinţa, 
încarcerarea, detenţia şi moartea lui în 
19S2 la închisoarea din Aiud, nu face dedt 
să încununeze, în mod exemplar, prototi¬ 
pul creştin încarnat de Mircea 
Vulcănescu. "Ce ştim cu totii — scria 
Mircea Eliadc in 1967, referindu-se la felul 
ta care Mircea Vulcănescu a suportat în¬ 
chisoarea - ne e de-ajuns ca să înţelegem 
dt de totală i-a fost victoria". Victoria 
creştinului fericit să ispăşească pentru 
aproapele său, să se lnal(e lăuntric cu 
atît mai mult cu dt chinurile şi umilin¬ 
ţele sînt mai mari. 

Ca şi alte mari ispite ale perioadei 
interbelice, Mircea Vulcănescu avea cre¬ 
dinţa că jertfa sa nu poate dedt să con- 


urmare din pag . 1 

Şi iată că în iunie 1990, 
tinerii de la LM.G.B. au uitat că doar cu 
o jumatăte de an în urmă se 
Îmbrăţişau — pBngînd de bucurie 
-cu fraţi de-ai lor, studenţi, In iarna 
fericirii lor şi a speranţelor noastre... Ce 
a urmat ştim cu togii. Şi dacă timpul 
şi medicii au tămăduit parte din rănile 
cărnii, rănile din suflete sînt şi acum 
deschise şi nu dor mai pu{in dedt cele 
care au stngerat atunci. 

Oamenii pentru care 
conştiinţa a devenit de mult doar 
vorbi goală, au reuşit (si sperăm că 
nu pentru multă vreme) o dublă 
dezbinare: Intre - generaţii şi între 
raunritori şi intelectuali. 

Ce vis urît, acel iunie 1990! 

Qti înţelegere le trebuie 
tinerilor ca să mai creadă în vechea 
vorbi a poporului: "One nu are bătilni 
si-i cumpere"? In ce fel i-au ajutat 
atunci. In iunie 1990, bătrlnii sau mai- 
vîxstnicii pc tinerii studenţi domăgiti 
de mineri? In cazul cel mai bun, cu 
pasivitate. In ce fel li ajuţi astizi 
bâtrtnii sau mai-virstnicii din parlament 
pe tinerii dezamăgiţi ai aceste nefericite 
Românii? 

Tinerii, prin mai putina lor 
experienţă, sînt cei mai expuşi 
şomajului. Cei care studiază fac 
adevărate sacrificii ca tişi cumpere 
efrţi sau rechizite şcolare. Şi tot 
tinerii Intim pini greutăţi — uneori 
insurmontabile - ia procurarea de 
locuinţe corespunzătoare unei decente 


tribuie la inăltarea neamului românesc, 
fnerederea lui Vulcănescu în "indestructi- 
bilitatea structurilor fundamentale ale viegii 
etnice şi culturale româneşti" nu cunoş¬ 
tea margini. Prin anii 1936-1940 el Ii 
mărturisea Iui Eliade această credinţă In 
termeni superlativi, îndrăznind chiar să 
susţină că, dacă s-ar abate nişte catas¬ 
trofe asupra neamului românesc, "o depor¬ 
tare sau o exterminare masivă, neamul ro¬ 
mânesc tot n-ar dispărea, iar dacă străinii 
ar veni să colonizeze acest pa mint, ar 
sflrşi prin a deveni ei înşişi români. 

Deşi paginile rămase de la 
Mircea Vulcănescu rint fundamentale ca 
şi In cazul altor mari spirite româneşti, 
ceea ce a lăsat el (Noica, de exemplu, 
considera că "Nimic din ce-a ramas nu-i dă 
măsura") este o pildă a ceea ce însuşi 
numele, în "Dimensiunea românească a 
existenţei", supremaţia virtualului 
asupra actualului; ne dau mai cuilnd 
măsura a ceea ce ar fi putut fi decît aceea 
ce a fost. 


Spirit universal, uimind prin 
extraordinara Iui cuprindere şi nestăvilita 
lui curiozitate, de la metafizică la economie, 
de la teologie la filosofie, etică şi socio¬ 
logie, Mircea Vulcănescu era, desigur, un 
spirit nedograatic. Stau mărturie paginile 
sale despre Filosoful medievala, "Logos şi 
cros în metafizica creştină", "Creştinul 
ta lumea modernă", cele dedicate lui Nae 
lonescu, arti talele din presă şi conferin¬ 
ţele de la asociaţia Criterion (unii con¬ 
temporani se mirau chiar că un spirit atît 
de profund creştin şi nedogmatic putea dis¬ 
cuta, cu seninătate, despre sisteme profund 
antireligioase şi întrucitva dogmatice, ca 
marxismul şi freudismul). Intr-un singur loc 
Mircea Vulcănescu arc o atitudine "dogma¬ 
tică": acolo unde este vorba să alcătuiască 
"chipul eterri al românului dintotdeauna", 
chip care să sc instituie, de ce nu, Intr-o 
"normă", Intr-un "criteriu de judecată pen¬ 
tru alţii". O dogmă a românismului, aşa¬ 
dar. tndrăziieala (superbia, aş zice, dacă 
lucrul acesta nu ar fi fost făcut cu deplină 
smerenie creştinească) de a ridica 
"românismul* la demnitatea de normă pen¬ 
tru sine şi pentru alţii, nu putea aparţine 
dedt generaţiei care a ridicat cugetarea 
româneasca la punctul cel mai - înalt din 
istoria ci - generaţia interbelică. Pentru 
prima oară In istoria spiritualităţii ro¬ 
mâneşti, o generaţie îndrăzneşte, nu 
să inventeze, pentru că ele există, ci să 
dezvăluie, sieşi şi altora, care rint 
coordonatele "românismului" şi să le* 


vieţi de familie. Copleşiţi de griji şi 
nevoi, mai văd ei cumva fluturîndu-li-se 
steagul alb al speranţei? Greu de spus. 
Albe sînt doar cnidle de marmura ale 
mormintelor din cimitirul înfiinţat la 
Revoluţie, cimitirul lor. 


Or, în aceste precare condiţii 
materiale, cum le-am mai putea cere o 
altă condiţie sufletească?- Le mai 
putem cere disponibil sufletesc fără a 
comite un abuz?... To{i, sau aproape 
togi, sîntem în clipa de faţă 
dezamăgiţi. Da, dar marii dezamăgiţi 
sînt ei, tinerii. 

Nu ne îndoim că astăzi cele 
două categorii — muncitori şi 
intelectuali - pe care puterea le-a 
dezbinat în iunie 1990 - îşi dau 
seama de manevrele prin care au fost 
taipinşi unii impotnva altora şi — 
evident - părerile de rău şi 
remuşcările nu-i cruţă. Nu ne 
tadoim că dacă decembrie 1989 s-ar 
repeta (să nu dea Dumnezeu să fie 
nevoie!) tinerii aceştia ar fraterniza din 
nou, ca în preajma acelui Crădun de 
pomină. Intru biruinţa unei cauze 
comune. Dar parca un destin crud al 
nostru, al românilor, a pnut să ne 
fecaree istoria şi cu petele negre ale 


net socotim că este 
mai vlrstnice să 


instituie în normă. 

Lucrul este cu atît mai 
surprinzător cu cît aceasta se petrecea 
htr-o perioadă in care moda era anti- 
românismul, nihilismul naţional şi refuzul 
"de a fi român", toate acestea sub influenta 
dizolvantă a modei ideologice de stingă (cu 
care sc cocheta, pentru că nu-şi arătase 
tacă bestialitatea Ia noi) sau a mentalit㬠
ţii francmasonice, care reprezintă "un pro¬ 
ces invers, de degradare a mentalităţii 
creştine" (Eliade) şi care nu putea să prin¬ 
dă dedt pc "curiozitatea spiritelor semidoc¬ 
te, amatoare de iniţieri senzaţionale" (Nae 
lonescu). Această atitudine este numită de 
Vulcănescu "atiţudine critică" la adresa 
românismului ("Omul românesc" — în 
"Dimensiunea românească a existenţei", 
ed. F.GR., 1991, ediţie la care vom face 
referire în continuare). "In treacăt fie zis, 
toţi cei care au vrut să schimbe pe români 
după chipul idealului lor, în toc să caute 
ta românitate un criteriu, ori au fost 
români de baltâ, ori au capetele stricate de 

ETERNITATE ~ 

străini, adică au fost smintiţi, alteraţi - 
scoşi din fire", (op. dt. p. 22). 

Ded Vulcănescu refuză această 
atitudine "critică* asupra românismului şi 
o preferă pe cea "dogmatică", propunînd 
următoarele: "In loc să-l prefacem pe 
român după chipul şi asemănarea unui 
ideal de Împrumut, vom preface firea 
românului In criteriu de judecată pentru 
alţii", (op. dt pi 22). 

Este aceasta posibil? Vom 
răspunde cu argumentele lui Mircea 
Vulcănescu: este posibil, din momentul în 
care fiecare neam este o "sinteză nerepeta¬ 
bilă" şi are modul său propriu de a "vedea 
lumea şi de a o răsfringe pentru alţii". Din 
moment ce fiecare neam are o asemenea 
viziune proprie, de ce ne-am însuşi altele? 

De ce să acceptăm alte "formule dc ancora¬ 
re în existentă" ("Ispite") cînd există un 
mod românesc de a ancora In existentă? 
Acesta trebuie doar descoperit, el există, iar 
Vulcănescu purcede la descoperirea, la con¬ 
ştientizarea lui. Şi îl caută nu în crea¬ 
ţia spirituală a gînditorilor acestui neam 
— care ar da, şi ea, o măsură a viziunii 
româneşti prin locurile comune spirituale 
care pot fi găsite aid - d, In ceea ce 
preexistă activităţii gînditorilor. în 
"configuraţia limbii" şi în "structura sim¬ 
bolurilor expresive cu circulaţie generală 
ta poporul românesc". In acest scop 
Vulcănescu Întreprinde un studiu fenome¬ 
nologic al limbajului In urma căruia re¬ 
zultă "Dimensiunea româneasca a 


taceapă dialogul cu urmaşii lor şi tot 
pe aceste premize să înceapă şi tinerii 
dialogul între el De la dezamăgire 
pînă la disperare distanta nu este prea 
mare. Or, pericolul disperării (cel mai 
grav şi mai nerodnic fenomen care ar 
putea apărea) trebuie cu orice preţ 


talăturat. Dezamăgiţii nu trebuie să 
fie transformaţi in învinşi Tocmai 
pentru că părinţii au pierdut in fata 

r priilor copii în iunie 1990, greşind 
aprederea evenimentelor, ei trebuie 
să întreprindă acum ceva pentru ca 
vorba veche referitoare la bătiîni să nu 
apari ca un aforism depăşit: vetust şi 
stupid. Dialogul trebuie început 
nefntirziat, cu sinceritate şi 
Îngăduinţă, mai-virstnicii şi 
bătrlnii apleeîndu-se' mai atent asupra 
listei grele şi dureroase a decepţiilor 
celor tineri, iar aceştia, la rtndul lor, 
considertnd cu aceeaşi atenţie harta 
temniţelor şi războaielor în care s-au 
frînt sau au pierit mare parte din iluziile 
taaintaşilor. 

Alegerile legislative se apropie. 
InexorabiL Iar dialogul Intre generaţii 
Şi profesii trebuie căutat, înfiripat şi 
susţinut. Altfel, tinerii vor absenta din 
nou, iar rnai-vîrstiudi vor fi tentaşi să 
dea o interpretare particulară a unei alte 
«orbe vechi româneşti: "Schimbarea 
domnilor, bucuria nebunilor*, uittnd 
parcă împrejurările în care această s-a 


existentei". Nu vrem să discutăm aid 
rezultatele acestui studiu, care se află la 
tademina oricui, d doar motivaţia lui 
Mircea Vulcănescu de a purcede la acest 
demers, care ni se pare deopotrivă actuală 
şi astăzi. 

Aşa cum, de pildă neamţul, 
scria undeva Vulcănescu, judpcă manifes¬ 
tările altora "şi le socoteşte rele sau de 
neadmis In măsura In care nu sc potrivesc 
cu perspectiva Iui proprie a existentei", are 
ded, nişte norme ale sale, tot aşa românul 
are modul său propriu de a răsfringe 
lumea, care este "justificarea existenţei 
noastre deosebite pe lume în marea cea 
mare a făpturilor lui Dumnezeu" (op. dt. p. 
92). Şi cum aceste făpturi ale Iui Dumnezeu 
sînt egal îndreptăţite In faţa 
Creatorului să existe şi să se manifeste 
spedfic, de ce n-am identifica modul nostru 
propriu de a răsfringe lumea Lui? Cu atit 
mai mult cu dt a te lăsa sedus de tiparele 
străine este echivalent cu un păcat numit de 
Vulcănescu "cucerire spirituală". A te lăsa 
cucerit fără luptă este un act de laşitate. 
Pe tărîm spiritual "cucerirea" este impro¬ 
prie din moment ce toţi partenerii care se 
tafruntă sînt egali de îndreptăţiţi să 
existe: Tăria spirituală a unui neam se 
măsoară după gradul In care e In stare 
să impuie altora perspectiva Iui proprie a 
existenţei, e !n stare să dezagrcgheze pe a 
altora, s-o dezarticuleze, să-i pună în evi¬ 
denţă lipsurile şi, cu voie sau fără voie, 
să facă pe străini să se încline spre chi¬ 
pul lui de a lua atitudine* (op. dt. p. 92). 
Moda cuceririlor spirituale a atins astăzi cote 
alarmante. Şi ea va creşte proporţional cu 
numărul celor dispuşi să se lase seduşi de 
modele străine. Este la modă "europeni- 
smul" şi "deschiderea". Europeni vom deve¬ 
ni, spiritualiceşte, doar atund cînd ne vom 
identifica şi ne vom recunoaşte axa de 
orientare a spiritului nostru. Devenim 
europeni, universali chiar, nu atund dnd ne 
vom dizolva Intr-o masă indistincta, pe care 
o preconizează cosmopolitiştii de ocazie, d 
dnd, fără a ne propune să cucerim spiri¬ 
tualiceşte alte naţii ("cucerirea", "asaltul" 
nu intră In parametrii ontologiei rom⬠
neşti), vom fi recunoscuţi de alţii ca pur¬ 
tători ai unei pece{i distincte. In deceniile 
4-5, cînd Vulcănescu identificase modelul 
ontologic românesc, ar fi trebuit să urmeze 
o operă de pedagogie naţională ale cărei 
rezultate, ameţitoare, nu îndrăznim să ni 
le figurăm. Dar, vorba adagio-ului 
cioranian, atund "h-a fost să fie". Aş 
adăuga astăzi, un adagio christic: ceea ce 
este scris să se întfmplc se va întimpla. 


Do ra Mezdrea 

născut, uitînd ca schimbările 
domnitorilor ordonate în trecuta vremi 
de înalta Poarta aduceau de cele mai 
multe ori spor dc biruri pentru plata 
haradului şi un convoi nou şi lung dc 
amărăduni. Acum vorba veche trebuie 
pusă de acord cu realitatea prezentă şi 
schimbarea trebuie privită cu a]fi ochi. 
Astizi nu schimbăm domn, ci 
Încercăm să-i înlăturăm pe cei care 
nu şi-au onorat mandatul încredinţat. 
Chiar dacă apredem că nu s-au priceput 
să o facă, nu mai putem fi concesivi cu 
ei. Cînd vedem cu dtă obstinaţie se 
cramponează de putere, toleranta 
noastră ar fi o nesăbuinţă. 

Mijlocul cel mai la 
hdemînă pe care îl avem pentru a-i 
sili pe cei care ne nemulţumesc de atîta 
vreme să părăsească incintele 
parlamentare este votul. Iată dc ce nu 
mai avem voie să fim dezbinaţi. 
Ştampila pe care o vom aplica pe- 
buletinul de vot nu trebuie să fie doar 
prelungirea mlinii, d şi a voinţei 
noastre. 

Gluma bună este gluma 
scurtă. Să apredem că sinistra glumă 
neocomunistă a durat destul şi să Ie 
arătăm guvernanţilor că nu o mai 
gustăm... 

Şi noi, oamenii obişnuiţi, 
trebuie să dorim să trăim civilizat şi 
demn. Avem acest drept şi Europa în 
felul acesta ne aşteaptă: ca pe o parte 
demnă a ei. 

Dumnezeu să ne ajute să ne 
alegem calea cea bună! 


Ion PARASCHIVESCU 







PUNCTE CARDINALE 


-H<r pag. 5 


PROFILURI 

LIRICE 


SONETE IMPERFECTE 


VEDENIE 

V . ..... 

Ce lung tăceam tn noaptea cărnii tale, 
vegheat din cer de-un nevăzut paing 
şi-ţi iscodeam, ca-n ceţuri siderale, 
luceferii pe umeri cum se sting! 

Din nebuloasa ochilor, stelară, 
ca din lăuntruri fără de sfirşit, 
au prins atunci peceţile să sară 
ţi caii, ctteşpatru, s-au pornit 

Pe-ntfiul, alb, un scit săgetător, 
pe-al doilea, roib, un precupeţ de stele; 
pe-al treilea, prinţul beznei - Belphegor, 
iar cel din urmă, numai os şi piele, 
cu şaua goală, amoarteduhnitor, 
purta pe gtt stigmatul gurii mele... 


GRAI DE TAINĂ 


"Te-am izvodit din lamură de vis 
ţi trup ţi-am dat de limbă suitoare; 
la ce-ai rtvnit cu slova din zapis, 
ctnd lumea ţi-o pusesem la picioare? 

Mă chemi de-acum, cu Sîngele-n amurg, 
pe mine, cel Tn veci bătut pe cruce, 
dar vorbele, prea zise, ţi se scurg 
prin colţul gurii, strîmbe şi năuce. 

Lumina mea zadarnic o mai prazi 
de nu ţi-i face sufletul pustie, 
tn duhul meu cu vflvătăi să arzi. 

E limba ta uscată şl tîrzie, 
iar şarpele mai spînzură şi azi, 
Încolăcit pe coapsa ta mlădie." 


TEMERI 

l _ ... - -:-:. .. J 

Lui Marcel Petrişor 

Temutu-s-a de tine noipnul cei de ape; 
temutu-s-a pămtntul, cu-ntinsele-i pustii; 
temutu-s-a şi cerul vîntoaselor de-aproape; 
temutu-s-a şi focul de care vom pieri! 

Şi dacă la sorocul ivirii tale,-Agape, 
a firii-nfricoşat-ai înaltele stihii, 
ce tain» e că trupul te-a fost putut încape, 
că lemnul crucii tale te-a fost putut primi! 

Doar omul, nărăvitul la hule şi rirtiri, 
cu frica lui urcată în litiere de ură, 
neadormitul vierme, nesăturata gură, 
te-a înfruntat, cu iaduri aprinse tn priviri, 
ţi peste veacuri oarbe arginţii Iui cei vechi, 
închişi în taşca morţii, şi-i sună la urechii 

P POESIS 

Nu ştiu ce nume porţi tn alte graiuri, 
dar tntr-al meu te-am botezat - Stihie 
ţi întreit te-am cufundat tn raiuri 
de vis sfinţit, ca într-o apă vie. 


Ci tu te-ai fapt cît lumile de mare, 
frumoasă coz, cu plete steluite, 
răpindu-mă, pe-un prag de Inserare, 
tn slava nentinatelor ispite. 

De-a dreapta ta, cu lumea la picioare, 
Stihia mea, spre ce liman mă porţi? 
De ce-s uşor ca un alint de boare? 

Am înviat a treia zi din morţi 
sau în tîrzia dragostei dogoare 
sînt doar icoana unei alte sorţi? 


Cuvîntul dă-ni-1, Doamne, cel mai presus de sine, 
cuvtntul care rupe zăgazuri de cuvînt, 
lumina lui ascunsă, prisosul lui de bine, 
îmbelşugata moarte a Sîmburelui sfint! 

Nu pfinea noastră, Doamne, aluat de farisei, 
ţi-o cerem în amurgul acestei limbi ucise, 
ci cfntecul de taină al tîlcurilor ei, 
pe care-1 pasc nomade cirezile de vise. 

Nu graiul care chită cu mlădieri subţiri, 
uitucul grai al cărnii, frumos ca o ispită, 
ce-l tîrnuiesc scripcarii, cu jale-nchipuită, 
ci tainica rostire a veşnicei iubiri,_ 
pe ea ţi-o cerem, Doamne, cu rugă-nfricoşată, 
mai plini ca totdeauna, mai goi ca niciodată! 


EALSĂ ODA 


Satan, iscoadă mută a răzvrătirii mele, 
urtndu-te - te laud, hulindu-te - te dnt! 

Nu vreau să-ţi fac din stihuri măiastre temenele, 
dar ştiu că fără tine n-aş fi decît pămînt. 

Osîrdiilor mele de tîlc înalt te ţiu; 
la umbra ta mă pîrgui şi mă împac cu Domnul 
ţi mă slăvesc prin tine, ca Mielul în pustiu, 
chiar dnd îmi tulburi pacea cuvintelor şi somnuL 

Tu eşti zălog de taină rîvnitelor vecii 
ţi-n teascurile tale îmi preţuiesc hodina, 
ptndind cum se alege din bezna ta lumina. 

Să stingi voit-ai Duhul, ci Duhul te-nrobi: 
rtndaş dreptăţii Sale ascunse te mai ţine, 
să-ţi chiţi chiar tu prohodul, cu fiecare bine... 


I 


f.INŞII 


Cum te desfoi, ca-n vis, din strai subţire, 
de ce n-am eu gorgonică putere, 
să te-mpietresc cu-n licăr de privire 
ţi să te prad iubirii efemere? 

Ai lua pieptiş, în goliciune pură, 
şuvoiul orb al vremilor şi poate 
frumuseţii tu i-ai rămtnea măsură 
ctnd nemăsură au să fie toate... 


Dar goală, vai, sfielnic biruită, 
de-un cald fior, te dai fără de vise, 
cu păru-n vtnt, cu pleoapele închise; 
din ţarcul nopţii, muced de ispită, 
ne pradă clipa, fiara nemblînzită, 
cu-n geamăt lung de veşnicii ucise... 


RUGA VALAHA 

' • K'S? r - y ^ '--J 

Acestui neam pribeag prin visuri moarte 
trimite-i, Doamne, verde cătănie 
ţi spadă de Arhanghel ca să-I poarte 
din veacul strîmb în dreapta veşnicie! 

De n-a durat cu brtncile cast «de, 
dar a ştiut să strlngă, cu temei, 
vecia-ntr-o coşarcă de nuiele 
ţi raiul lntr-o gură de bordei. 

Iar de i-au ars şi cîmpuri şi cătune, 
el s-a hrănit cu rădăcini de grai 
ţi s-a-nvelit în ţol de rugăciune. 

Că viii lui duhnesc a putregai? 

Aibi milă, Doamne, că miresme bune 
ţi-s morţii lui de două mii de ai! 


Cînd ne-am trezit eram cu toţi bătrîni, 
ni se lipise drumul de picioare 
ţi ne-nfiorise, vînăt, între sini, 
stigmatul morţii, dt un pumn de mare. 

Spre ce deşert voit-ai să ne mîni, 

1 duh mincinos al veacului - visare? 

De ce n-am mas, veghind ca nişte dni, 
in ţarcul lumii, cu credinţă tare? 

Desfermecaţi din goană, pe tlrziu, 
un dor de-aievea ne-mblătea făptura, 
dar împrejur era liman pustiu; 
ni se-ncleştase de tristeţe gura 
şi sus, pe cerul serii, sîngeriu, 
un soare orb se prăbuşea de-a dura... 


MISBRBRE 


Iubire una, taina mea de-apoi, 
limanul tău de-a pururea şi totul 
l-oi dibui dndva cu mîna sloi, 
răzbind talazul vremilor de-a-notul? 

Sau vnţja lui, într-un amurg sălciu, 
va scăpata cu ochiul meu deodată, 
Iăsîndu-mă de-a bezna, pe tîrziu, 
să flâmînzesc, cu inima-ngheţată? 

în lene mînec, neştiind sorocul, 
şi-aş mîneca în spaime de i-aş şti- 
Indură-te şi unge-mă cu focul 
ce singur s-o alege din stihii 
ori, dacă vrei, pedeapsă dă-mi delocul, 
dar mie însumi nu mă părăsi!- 















mmm?- 


Cuvîntul Doamnei 


pag. 6 


PUNCTE CARDINALE 


POMENIRI 

ftBESTINESTI 


1IIM CRIMELE 
SECURITĂŢII 


din cuvintul ‘Domnului 

mmimm 


4 iunie, 1992, înălţarea Domnului şi Ziua Eroilor 


în satul Gîdinţi, comuna Sagna, judeţul Neamţ. are loc o impresionanţi festivitate: se 
sfinţeşte crucea înălţată la căpâtiiul celor 12 persoane neidentificate, asasinate de comunişi şi 
aruncate într-o groapă comuni, in pădurea de la Dealul Mărului. 

Descoperite după revoluţie, prin insistenţa curajoasă a domnului Hopan, fost deţinut pditţc, 
osemintele lor au fost rcînhumale, cu un an în urmă, în curtea bisericii din satul Gîdinţi, prin 
strădania AFDPR-Roman, ajutată de preotul satului, părintele Pătrăuceanu, împreună cu enoriaşii 
săi. Au participat; Primarul comunei Sagna, domnul profesor Aruxanei, o delegaţie a AFDP-Bacâu, 
condusă de vicepreşedinte, domnul Grigoriu, o delegaţie a AFDP-Neamţ, condusă de preşedintele lor, 
domnul Mihai Timaru, delegaţi ai unor partide politice: PNŢcd, PNL, PAC reprezentanţi ai presei locale, 
prieteni ai AFDPR, săteni credincioşi ai satului Gîdinţi. 

S-a oficiat Sfînta liturghie de către preotul satului, părintele Pătrăuceanu, împreună cu 
venerabilii preoţi, foşti deţinuţi politici, părintele Constantin Mihai şt părintele Victor Toma. In 
continuare s-a oficiat slujba dc prohodire a eroilor satului şi a martirilor din Dealul Mărului, a victimelor 
•din lagăre, închisori, beciurile securităţii, mine şi canal, deportaţi din ţară şi din Siberia, morţi din 
prizonierat şi dc la frontierele ţării, morţii rezistenţei din munţi şi din satele colectivizate, femeile 
victime ale optesiunii comuniste, toţi cei ucişi de comunism pc tot întinsul ţârii. 

S-a sfinţit crucea înălţată în memoria martirilor din Dealul Mărului, s-au depus coroane 
de flori, s-au rostit cuvîntări omagiindu-sc lupta şi jertfa eroilor neamului. 


Prea cucernici părinţi, stimaţi cetăţeni aprindă o luminare, să Ic puie o cruce la căpătîi? 
şi iubiţi fraţi de suferinţă. Noi, cc j C are a m avut norocul să 

Sîntem aici împreună cu Dumneavoastră supravieţuim, mai purtăm şi astăzi, pc trupurile şi 
şi reprezentanţii AFDP din Piatra-Neamţ, Bacău şi sufletele noastre, amprentele temniţelor comuniste. De 

Roman pentru a îngcnunchia la mormintul acelor aceea, noi supravieţuitorii, avem datoria sfintă să 

care au fost împuşcaţi mişeleşte şi aruncaţi în nu-i uităm pe cei ce nu mai sînt, pe acei martiri la 

gropi comune la Dealul Mărului pentru vina de a se fi căpătîiul cărora nc-am adunat noi astăzi să 

opus tiraniei comuniste şi a-şi fi apărat credinţa în ingenunchiem şi să Ie aducem prinosul nostru de re- 

Dumnezeu şi dragostea faţa de neam şi ţară. cunoştinţă... martirilor noştri să le spunem: glorie 

...Gne ar putea răscumpăra vreodată viaţa eternă şi Dumnezeu să-i odihnească în pace, iar pc 

celor carc au murit aruncaţi în gropi comune, fără noi să ne ajute să le putem cinsti memoria, 
ca vreunul din cei apropiaţi să aibă dreptul să le 


Cinstiţi sfinţiţi părinţi, 
onorată asistenţă, dragi fraţi şi surori de 
suferinţă. 

îngăduiţi-mi ca înainte de 
toate să mă alătur mulţumirilor ce s-au 
adus fiilor acestui sat în frunte cu 
duhovnicescul lor păstor, pentru gestul pios 
de a primi în brazda de lîngă sfinta lor 
biserică, spre veşnica odihnă, osemintele 
martirilor din Dealul Mărului, ca să stea 
mărturie, sub glie, aşa cum spune poetul 
Aron Cotruş: 

■Pămlntul pe-aici ne simte, ne cunoaşte 
după grai, după mers,după moaşte... 

Cînd pasul ni-1 punem pe-aicea, oriunde, 
alt pas din adînc de pămînt pe răspunde.* 

Pentru cele multe şi frumoase 
dte s-au făcut, preacucemice părinte, 
knpreună cu fiii duhovniceşti ai sfinţiei 
vostre, veţi binemerita de la Domnul. 

Ascultînd cu evlavie pioasele 
rugăciuni ce s-au înălţat, aceste duioase 
imnuri ale ortodoxiei noastre româneşti, 
imnuri care coboară în suflete cereasca 
linişte a atotputerniciei eterne, mi-au 
stîmit în gind şi în inimi două din 
adevărurile sfinte, creştine. 

Primul ne spune că "totul se 
dezvăluie în faţa cerului. Nu-i nimic din 
cele ascunc care să nu iasă la lumina şi 
nu-i nimic atît de învăluit ca pînâ la 
urmă să nu fie dezvăluit*. 

Al doilea ne spune că e nebunie 
disperată lupta împotriva iubirii. Furia 
oarbă a unui şarpe întăritat o 'poate 
călca în picioare, o poate insulta, o poate 
schingiui, o poate secera şi o poate 
îngropa, dar nu o va putea distruge 
niciodată. Totdeauna va exista o înviere; 
ne-a mărturisit-o în chip miraculos un 
Dumnezeu mîntuitor, care prin patimi, prin 
piroane şi prin cruce, de prea marc iubire de 
oameni cu moartea pre moarte a călcat şi a 
înviat şi s-a înălţat şi ne-o mărturi¬ 
sesc şi aceste oase albite care după atîta 
amar de vreme au ieşit din temniţa necu¬ 
noscută unde au fost azvtrlite şi s-au 
arătat în lumina dezvăluirii. Ascultăm 
strigătul lor mut, aruncat in faţa întim- 
plării oarbe şi crin ce nc: 

- Ca in, ce-ai făcut cu fratele tău 
Abel? Glasul sîngelui fratelui tău strigă 
din pămînt! 

Au ieşit la lumină şi-i putem 
vedea cu ochii conştiinţei noastre. Iată-i 
încovoiaţi sub crucile lor, trec solemn, unul 
după altul, fără chip, necunoscuţi, dar 
oameni adevăraţi. Ei merg In tntlmpi- 


narea durerilor ce le avem dc suportat ne- 
văzînd în excesul suferinţelor de atunci, 
exceşul gloriei postume şi timpul adevărului 
ce trebuia odată şi odată să vină. 

Ne putem imagina cum s-a 
săvîrşit crima. îi găsim datele în 
vechile şi mereu reluatele întîmplări din 
Mioriţa. Ştim din baladă că *mări se 
grăbiră şj se sfătuiră* ca-ntr-un crîmpei 
de noapte neagră ca şi ura ucigaşilor, să 
mi-i omoare dintr-un foc, brazi doboriţi 
mişeleşte la pămînt şi apoi’ îngropaţi 
sub poală de deal, ca nimeni să nu le mai 
aibă de ştire. Ca-n bătrîna baladă luna 
le-a fost candelă şi toiag, miliardele de stele 
făcliile, cîntul de-ngropăciune l-au susurat 
vinturile printre frunzele copacilor şi l-au 
repetat păsările cerului, plinşi au fost de 
plopi, de rouă de pe florile cîmpului şi 
poate de seva ierburilor crescute pc piepturile 
lor şi retezate de coasă. 


atunci umbrele prelungi ale celor dispăruţi, 
numai de credinciosul animal desluşite se 
izbeau de ferestrele caselor voastre cernite. 
Uneori fumul căzut peste sat, într-o 
sfintă înserare de vară, era poate aburul 
fiinţei lor nematerialc venit să stingă un 
dor. Sfirîitul luminării Ia ceas de rugă 
putea fi o şoaptă scumpă numai de voi 
auzită. Picăturile de ceară puteau fi 
lacrimile lor nescurse, fierbinţi, tot atît de 
fierbinţi ca şi lacrimile voastre curse cu 
nemiluita. 

Dar cine ar putea ticlui în cuvinte 
spaimele voastre şi suferinţele voastre? 
Cine ar putea spune în ce fel şi în ce chip 
s-au prelungit în inimile voastre jertfele lor 
supreme? Cine poate şti cit şi cum v-aţi 
resemnat, cît aţi reuşit să uitaţi, rit 
aţi iertat şi ce a fost cu neputinţă să 
hăbuşiţi în voi?! 

Eu însă vă spun, şi dl aş fi 


Numai că măicuţele lor, 
surorile, fiicele şi soţiile lor n-au putut 
pomi, ca In baladă, cu durerea despletită 
peste cîmpuri ca să cercetezp şi să 
htrebe "dne mi-a văzut, cine mi-a 

htîlnit, mîndru voinicel". Nu, ele au 
trebuit să-şi ascundă durerea ca să nu fie 
hăituită şi profanată de ura 

dezlănţuită. Pentru ele ei nid n-au murit 
de tot, căci nu le-au văzut chipurile de 
ceară, pălite de sărutul morţii. Pentru ele 
ei au plecat pe cărări te/ibile, fără 
întoarcere şi fără răspuns. Bietele 

voastre suflete de femei chinuite! Uneori 
urletul dinelui în bătătură vă făcea 

să tresăriţi în noaptea neagră. Poate că 


de mulţumită ca cel puţin măicuţele lor 
să mă poată auzi şi să poată crede, că 
ceea ce vreau să spun c purul adevăr. Nu 
voi sînteţi de plîns. Nu voi trebuie să 
pHngeţi. în durerea voastră e o sublimă 
demnitate care vă dă dreptul la linişte, Ia 
pace, şi anume demnitatea ce v-o dă faptul 
că aţi crescut fii care au ales mai bine 
moartea dedt să-şi trădeze iubirea, 
Incapabili să pună mîna pe arma udgaşă 
şi să lovească In fraţi. Mamele 
udgaşilor sînt cele care au nevoie de milă, 
ele sînt cele care trebuie să plîngă, să 
topească în lacrimi fărădelegea. Mame, 
care sînteţi şi- care veţi fi, rugaţi-vă 
Domnului să puteţi creşte fii vrednid de 


- -- -- --- 

acestor fraţi care au intrat în legendă şi 
au adus în istorie intîmplările crude din 
Dealul Mărului. 

Aid şi acum, de ziua Sfintei 
înălţări, ascultăm ultimele zgomote ale 
pămlntului pentru plecarea lor şi 
totodată primele concerte ale cerului 
intonate întru cinstea lor. Jertfa lor s-a 
transformai într-o flacără incoruptibilă 
şi nemuritoare. De acum ei vor fi pentru noi 
un liman de linişte şi inocenţă, de-acum, 
ei, cu-adevărat vor putea dormi în pace, 
pentru că au primit dc la noi toţi, 
creştineştile ofrande şi pentru că şi-au 
făcut datoria spunîndu-ne, în felul lor, 
legendar ca un miracol, adevărul ce-l avem 
de spus pentru toate veacurile: 

Feriţi-vă dc capcanele ateiste ale 
comunismului. Sînt josnice pentru că se 
propagă prin suferinţele, schingiuirea şi 
reprimarea aproapelui! 

Pofta meschină a puterii servile, 
pe ei nu-i mai poate ajunge şi nid nu mai 
poate închide sub obroc lumina şi 
mărturia jertfirii lor. 

Mărturia lor este scumpă dar nu 
cere ceva în loc; ca nu poate fi răscum¬ 
părată cu nimic în lumea aceasta. Dacă 
toate bogăţiile pămîntului nu pot plăti 
o singură picătură din apa pe care o cerea 
bogatul din iad săracului din rai, ce valori ar 
fi capabile să stea preţ de răscumpărare 
pentru un suflet?! 

Mărturia lor nu cerc nid 
răzbunare, ca să nu fie ştirbită întreaga 
măsură a jertfirii. Ei şi-a u încredinţat 
sufletul Domnului, al Lui este deci 
răzbunarea. 

Mărturia lor proclamă, pur şi 
simplu, justeţea adcvărolui pc care l-au 
plătit cu preţul vieţii şi ne invită să-l 
medităm. Să stăm ded bine, să stăm cu 
frică, să luăm aminte şi sa nu uităm. 

Mărturia lor este. în acelaşi 
timp, şi o promisiune pentru viitor, a careia 
elocventă expresie am aflat-o în versurile 
poetului dtat în deschidere: 

*.„şi unde zăcură gropi oarbe şj bolnave 
foşm-vor ponimbiştele ca nişte dumbrăvi 
pluguri brăzda-vor pînă-n inimă moina 
şi cîntecc năpraznice naşte-va doina.* 

Aşa să fie! Iar nouă să ne 
îngăduie milostivul Dumnezeu să 
mărturisim împreună cu ei pentru 
ki vie rea neamului românesc. 

Aspasia PETRESCU 


















PUNCTE CARDINALE pag. 7 



A fost o vreme cind existau împăraţi ce-fi 
dnnuiau popoarele cu înţelepciune. In fruntea lor fiind, 
erau pildă de drguinţâ, de virtute, de vitejie. A fost o 
vreme dnd hotarele erau păzite de buna credinţă, şi 
Împărăţiile durau. Pravilele statornicite erau respectate nu 
prin straşnică strajă dt prin neostenita veghere a celor 
mari şi încrezătoare* supunere a celor mul|i. A fost o 
vreme dnd împăraţii şi oamenii de rfnd trăiau Intr- 
un cuget, şi cugetul acela era al împăcării, căci era de la 
Dumnezeu. 

Poate n-a fost nidodată o astfel de vreme, oricum, 
pe măsură ce trece timpul oamenii pierd, tot mai mult. 
credinţa c-a fost, şi din ce în ce mai mult speranţa că va 
mai fi. 

Pe măsură ce vremea s-a scurs lumea a evoluat de 
la legendar la prozaic, de la cugetul curat la gîndul ascuns. 
De cînd Intre conducători şi conduşi au început să se 
interpună intermediarii, ca şi dnd n-ar fi vorbit toţi 
aceeaşi limbi, şi ar fi fost nevoie de interpreţi, pe 
măsură ce puterea a trecut din văzul tuturor In locuri -de 
taină, de Ia un 'uns al Domnului*, ştiut, la conclavuri 
nevăzute şi neştiute, pe măsură ce în interiorul statelor 
şi peste state s-au întins, ca păianjenii, imperiile 
suprastatale, tarile au părăsit căile drepte şi popoarele 
s-au prefăcut în hoarde spre facerea de prâdăciuni şi 
războaie. Pe măsură ce a trecut timpul s-au împuţinat 
knpără(iile ştiute şi s-au înmulţit cele neştiute, cele 
ascunse, nedemne sa se arate Intre oameni. 

După cel de al doilea război mondial au rămas 
doar două mari puteri. Ca să se distingă de celelalte, şi de 
tot ce-a fost înainte, şi-au luat numele de 'supraputeri* şi 
timp de aproape o jumătate de veac şi-au disputat, sau au 
simulat că-şi dispută, supremaţia mondială. Nu se va şti 
nidodată ce joc a fo6t. Un lucru însă e cert, fiecare avea 
grijă să-i tină la respect pe cei ce-i avea în "zona lui de 
influentă”, strunindu-i, estordndu-i, muştruluindu-i, şi, 
dacă era cazul, căldndu-i puţin cu tancurile, ca să se 
pătrundă de adevăratul înţeles al cuvîntului 'real'. 

Dominantă, în această perioadă, a fost teoria 
•echilibrului de forte", în baza căreia fiecare supraputere 
putea să dea vina pe cealaltă pentru cursa înarmărilor, din 
nevoia de apărare, de fapt pintru cheltuirea celei mai bune 
păr{i din truda oamenilor pentru uzul, pe dt de sterp pe 
atit de cabotin, al generalilor. Celelalte popoare, în spedal 
cele învinse, au putut, scutite de ambiţii hegemonice, să-şi 
refacă economiile, reclădindu-le din dărâmăturile la care 
fuseseră reduse, şi-au plătit datoriile de război şi prin 
lidîrjită şi răbdătoare muncă să purceadă intr-o 
eră nouă, nedeclarată ca atare, pentru că prin tratatele de 
pace au pierdut, în favoarea supraputerilor, dreptul de a scrie 
istoria. 

Aşa s-a scurs o bună bucată de vreme; unii 
consumlndu-şi "partea leului" în ocupaţii nobile ca 
propaganda şi spionajul, al{ii robotind mărunt ca să aibă 
cei mari cu ce-şi ţine fata. Multe slăbiciuni, putină 
fcivâtătură de minte. Cu toate că au fost destule semne, 
ce trebuiau să dea de gîndit, ca din senin una din 
supraputeri, sigur cea cu vicii de construcţie mai eficiente, s-a 
prăbuşit lăsîndu-i pe susţinătorii teoriei "echilibrului 
terorii", cu totul dezechilibraţi. Ca după orice calamitate 
care se abate şi trece, despre colapsul sovietic a început să 
se vorbească mult, să se caute explicaţii şi scuze, să se 
"privească realitatea în faţă". 

Fosta Uniune a Republicilor Socialiste Sovietice, 
timp de mai bine de şaptezeci de ani, şi-a irosit bogăţiile 
naturale, a sacrificat sănătatea şi viata chinuindu-i în 
inumane eforturi, pe cît de absurde pe atît de inutile, a 
degradat pînă ta a-1 face nelocuibil imensul ei teritoriu şi 
asta doar ca să-şi satisfacă un precar, dovedit pînă la 
urmă ridicol, orgoliu de mare putere. Prăbuşindu-se 
Uniunea Sovietică, dintr-o dată, Statele Unite ale Americii 
s-au văzut lipsite de singurul lor adversar de anvergură şi 
prin asta de titlul de "apărător al lumii civilizate". A fost o 
frustrare, s-o recunoaştem. 

Astfel, singura de fapt, mare clştigătoare a celui 
de al doilea război mondial, tara al cărei teritoriu n-a fost 
nicicum afectat de lupte şi distrugeri, pare acum 
dştigătoarea şi a următoarei înfruntări militare, prin 
neprezentarea adversarului. Dar tara a cărei economie în 
loc să fie distrusă de război, a fost stimulată de acesta 
hcît s-a dezvoltat exponenţial şi a acumulat atita putere 


ticît a fost în «tare să dicteze condiţiile sale în 
schimburile economice mondiale asigurindu-şi, pentru o 
lungă perioadă, o comodă şi profitabilă poziţie privile¬ 
giată se trezeşte astăzi Intr-o situaţie, cel puţin, 
incomodă. La căderea comunismului America reacţionează 
cu iritare căci fără cealaltă contra-supraputere se vede 
fără paravan şi rămasă în rigiditatea ei militară se 
simte vulnerabilă în faţa noilor economii ridicate din 
cenuşa războiului, şi care din necesitate au căpătat 
agilitatea şi ferocitatea peştilor pyranha. Deficitul cronic al 
balanţei comerciale, datoria publică imensă sînt cifre, nici 
ele îmbucurătoare. 

După o jumătate de secol de supraalimentatie 
era normal ca să nu se mai simtă cea care a fost. Puterea 
care îl pusese la pămînt, chiar în pămînt, pe banditul 
de mare calibru care a fost Adolf Hitler şi să înfrlngă 
"vîntul zeilor" (kamikatze), nu mai era. E aproape 
hduioşător, de penibil, să asişti la neputinţa din exces 
de putere, să vezi cum, în lipsă de adversari onorabili, 
costisitorii sateliţi de observaţie sînt folosiţi pentru a 

supraveghea nişte vulpi ale deşertului ca Saddam sau 
Kadhafi şi cum ultraarmata, Înzestrată cu bombardiere 
invizibile şi portavioane atomice e utilizată doar ca să apere 
statul Israel de sîciictoarele muşte arabei 

URSS s-a prăbuşit dar puzderia de state care a 
rezultat nu sînt cu nimic mai pu(in şovine, stupide şi 
agresive ca împărăţia mamă, deci la fel de roase de 

morbul interior al degradării. Nici dincolo de oceanul 
planetar, în USA, situaţia nu pare să fie alta, căci boala 
necunoscută a supraputerilor apare instantaneu şi dă 
prăbuşiri spectaculoase. In acest sens ar trebui considerate 
izbucnirii# de Ia Los Angcles, cu bogat palmares în morţi, 
rănifi şi distrugeri. Nu putem să nu rămlnem pe 

gînduri, ca-n faţa unui semn: 

Discordii şi secesiuni, lupte fratricide şi ilogice, 
calamităţi naturale şi de ambiţie, rezultate ale 

făţărniciei îndelung practicate, toate sînt semne rău 
prevestitoare, apocaliptice. Cu toată străduinţa în 
producerea industrială a minciunii, acoperirea adevărului se 
dovedeşte din ce în ce mai dificilă. 


Să ne Întoarcem la durerile noastre: multe, 
adinei, neostoite. 

In anii 1941-1944, băictan fiind, mă încerca un 
fior de invidie că nu sînt mai mare ca să pot merge îm¬ 
preună cu cei ce plecau. Ii urmăream cu privirea pe flăc㬠
ii din sat care se duceau la armată şi cu ea la război. Mi-au 


rămas în minte aşa cum arătau: rumeni, zdraveni, veseli, 
plini de viaţă, stlngaci în tandreţe. I-am văzut şi dnd 
s-au întorc, cei care s-au mai întorc: şchiopi, ciungi, 
imbătrlniti, întunecaţi. Eram nevtrctnic dar mi-a 
trecut prin cap întrebarea, de ce oare a trebuit să sîngere, 
să moară atita floare de tinerime românească, 
semănîndu-şi mormintele din Stepa Clamucă pipă-n 
Pusta Maghiară? întoarcerea armelor a scurtat războiul 
scutindu-i pe aliaji de multe eforturi şi sacrificii, cu toate 
astea românilor nu li s-a recunoscut cobeligeranta, ca şi 
dnd n-ar fi luat parte la război! Uq invalid, referindu-se la 
asta, spunea cu amar "Noi am murit în plus!" 

In momentele grele este omenesc să ne încerce 
Îndoiala şi pentru o clipă să cifdem că jertfele sînt 
inutile. Trece timpul însă şi victimele, milioanele de victime 
ale războiului, pe care le-am socotit fără folos, îşi 
manifestă Intr-un anume moment prezenta, ne dau un 
semn că sînt, că de acolo veghează, poate se roagă, poate 
ne plîng vădndu-ne atît de neajutoraţi, de nestatornici, 
de rătăciţi. Şi ne fac semne. Par întîmplătoare dar prea 
sînt cu adresă şi prea In cea mai propice clipă. 

Cînd urmaşii celor care au semnat la Ialta actul 
prin care se legaliza dreptul fiarelor asiatice de a sfişia 
popoare şi civilizaţii întregi din inima Europei, au vrut să 
se Intflnească din nou la Malta, pentru încă un tîrg, wi 
răzvrătit natura. Stihiile dezlănţuite au făcut debarcarea 
imposibilă, astfel că întîlnirea s-a făcut altfel dedt 
fusese prevăzută şi nu tocmai în linişte, căci afară 
fierbea şi se zguduia văzduhul şi marea. 

In lume se fac semne şi e timpul să luăm seama 
la ele, să le tîlcuim. Preşedintele Statelor Unite, George 
Bush, fiind în vizită în Japonia, participînd la un banchet, 
de fa{ă fiind şi împăratul, cu care puţin mai înainte 
făcuse o partidă de tenis, fără să dea semne că s-ar 
simfi rău, din senin, Intr-o clipă de pierdere a controlului, 
a căzut sub masă. Şeful suprem al unicei supraputeri, cel 
mai puternic om din lume, a fost adunat de pe jos ca ultimul 
be{iv sau damblagiu! Şi asta In fa(a împăratului 
Japoniei, cel învins şi umilit în război! "Vîntul zeilor" 
adia probabil prin sala banchetului dar sigur că n-o făcea ca 
să-l ajute pe urmaşul celor ce au experimentat bomba 
atomică direct, în came vie. Sînt semne care dau de 
gîndit. 

Edificiul comunist, zidire a minciunii e prăbuşit 
dar minciuna însăşi stă încă în picioare; nici azi nu ni 
se spune adevărul. Poate că inima, încă rănită a lumii, 
nu poate să-l suporte. Să ne pregătim deci sufletele. Sînt 
semne; să luăm aminte! 


întrebarea "cetăţeanului 
turmentat" pluteşte în aen Noi cu 
cine votăm? 

De data asta gluma s-a 
îngroşat Ţara mocneşte de ură 
împotriva nemernicilor care prospe¬ 
ră şi se prăsesc mai cu spor ca 
şobolanii iar la hotare sînt flăcări. 
Cine să le stingă însă cînd toţi 
văd cum vînzarea de neam şi ţară 
este răsplătită cu măriri şi Ame¬ 
ţii nu cu, după dreaptă cuviinţă, 
cu înălţare în ştreang. 


Din nou "Ard malurile 
Nistrului". 

Faza nedumeririi a trecut. 
Astăzi şi ce e de cinste şi ce-i de 
ocară se află la vedere. Nimeni nu 
poate dormi liniştit, pe un butoi cu 
pulbere, cînd în jurul casei lui arde 
- fără să-şi fi pierdut minţile. 

Dacă n-am "votat cu picioa¬ 
rele", ca unii dintre concetăţenii 
noştri, dacă n-am luat-o razna, în 
lumea largă, ca să putem pe alte 
meleaguri să mtncăm o pune mai 


Constantin IORGULESCU 

tarii vor mai încasa trei, patru luni 
indemnizaţiile grase, vor mai face 
un concediu "bine meritat", pe banii 
tării. Unii vor merge în străinăta¬ 
te, încasîndu-şi drepturile In valută, 
nu de alta, dar ca să vadă şi 
"Evropa" de ce sîntera noi în stare; 
că ea are multe şi de toate, dar 
aşa ceva». 

Şi ce dacă în decembrie ‘89 
au murit peste o mie de oameni şi 
nu s-a prins nici un criminal? Par¬ 
lamentarii spun că ei s-au străduit 



Cînd în 1941, ostaşii 
români, vărsîndu-şi din belşug 
sîngele, scoteau de sub cisma ru¬ 
sească cetăţile zidite pe malul 
Nistrului de Ştefan cel Mare şi 
Sfînt, o voce de la Radio Moscova îi 
umplea cu sudălmi şi ocări. Era 
vocea comunistului de frunte, dezer¬ 
torul Saşa Bardenco, acelaşi care 
schimbîndu-şi numele este acum in 
fruntea senatului României, 
Alexandru Bîriădeanu. Mai arăta- 
ţi-mi o ţară în care trădătorii 
sînt puşi în fhinte, şi ţării să-i 
meargă bine! 


__ . 

unsă, dacă am rămas la sărăcia 
noastră din respect pentru părinţii 
noştri care cu trudă, cu lacrimi şi 
nu de puţine ori cu sînge, s-au 
nevoit ca să ne lase o ţară şi 
dacă avem dragoste faţa de copii 
noştri, cărora se cade să le lăsăm 
o casă curată, cinstită şi sfinţită, 
atunci avem datoria să mergem la 
vot şi cumpănind bine să alegem 
în sfatul ţării pe cei vrednici, nu ca 
la 20 mai 1990. 

Ţara e-n nevoie şi cum¬ 
pănă. Dar parlamentul a amînat 
alegerile pentru toamnă. Parlamen- 


să facă legi drepte. Dacă au ieşit 
strîmbe ce, e vina lor? Au redactat 
şi rapoarte. Dacă au ieşit 
mincinoase, de ce să fie traşi ei la 
răspundere? 

Şi, dacă nici acum n-aţi 
înţeles că vina pentru starea jalni¬ 
că a ţării e a noastră vă mai dau 
o întjpnire. La revedere pe 27 
septembrie 1992! 


Constantin IORGULESCU 













pag. 8 


PUNCTE CARDINALE 


L 


“Paut SvdaâitKW 

s 






J n ISIS catedrala Adormirii Maicii 
Domnului din Moscova fusese de 
cuifnd împodobiţi cu minunate 
icoane flcute de elevii marelui 
maestru Rubliov. Qnd Mitropolitul, epis¬ 
copii şi credinciofii au intrat, toii au 
strigat într-un glas: "Intr-adevăr, cerurile 
se deschid fi măreţiile lui Dumnezeu se 
araţi!'. înţelegeam mai bine acest sen¬ 
timent In fata icoanei Sfintei Treimi, exe- 
cufati In 1425 de monahul Andrei Rubliov. 
După aproape o şuti cincizeci de ani, 
"Sinodul celor o Şuti de capete" o ridici la 
rangul de model al iconografiei şi al ori¬ 
câtor reprezentări ale Treimii. (...) 

Se pot distinge trei planuri supra¬ 
puse. In primul, este evocată povestirea 
biblici a vizitei celor trei călători la 
Avraam (Facerea, 18, 1-15). Comentariul li¬ 
turgic o descifrează: "Fericite Avraam, tu i-ai 
vizut, tu ai primit dumnezeirea cea una şi 
fatreită". Deja, înlăturarea chipurilor lui 
Avraam şi al Sarei îndeamnă la pătrun¬ 
derea mai aprofundată şi la trecerea spre 
planul al doilea, cel al "economiei divine". Cei 
trei călători cereşti formează "Sfatul cel 
veşnic"; peisajul îşi schimbă semnifica¬ 
ţia: cortul lui Avraam devine palatut-templu; 
stejarul din Mamvri, pomul viaţii; cosmosul, 
o tăietură abia schiţată In natură... 
Viţelul oferit ca hrană face loc potirului 
euharistie. 

Cei trei îngeri, vioi şi zvel|i, 
oferi privirilor noastre trupuri foarte 
alungite (de paisprezece capete fa{â de 
şapte în dimensiunea firească). Aripile 
hgerilor, ca şi modul schematic de a trata 
peisajul, dau impresia imediată de imaterial, 
de absentă a greutăţii. Perspectiva în¬ 
toarsă înlătură, distanta, profunzimea 
li care textul dispare In depărtare şi, 
prin efectul contrariu, apropie figurile, arată 
că Dumnezeu este acolo şi pretutindeni. 
Uşurătatea vioaie a ansamblului, taină a 
geniului lui Rubliov, constituie o viziune 
litr-aripatâ. 

Cele trei persoane conversează 
poate despre textul Iui Ioan: "Dumnezeu a 
iubit atît de mult lumea, Incit l-a dat pe 
Fiul Său Cel Unul-Născut". Dar Cuvîntul 
lui Dumnezeu este întotdeauna act: el ia 
chipul jertfelnic al cupei. 

Al treilea plan, cel intra-divin, este 
doar sugerat; el rămîne transcendent şi 
inaccesibil. E totuşi prezent, In măsura 
fa care economia mîntuirii decurge din 
viata lăuntrică a lui Dumnezeu. 

Dumnezeu, prin esenţa sa cea 
fatreită, este dragostea,In sine; dragostea 
Sa fa(ă de lume nu este decît refluxul 
fatreitei Sale iubiri. Dăruirea de sine, care 
nu este niciodată o lipsă, ci expresie a 
preaplinului In iubire, este închipuită In 
cupă; îngerii slnt grupaţi In jurul hra¬ 
nei divine. Ultimele cercetări au descoperit 
conţinutul cupei, divine. Ultimele cercetări 
au descoperit conţinutul cupei. Stratul 
posterior, reprezentlnd un ciorchine, 
ascundea desenul iniţial: Mielul - care leagă 
acest Prtnz ceresc de cuvîntul Apocalipsei; 
Mielul a fost ucis tnainte de întemeierea 
lumii. Iubirea, jertfirea, uciderea, precedă 
actul creaţiei lumii, Ii slnt izvorul. 

Cei trei îngeri slnt'‘în repaus - 
este suprema pace a fiinţei In sine - dar, 
acest repaus este "exaltant", este o autentică 
extazâ, "ieşirea din sine Însuşi". întregul 
paradox se află deja In această extazâ - 
enstază, care rămîne In propria-i 
adîncime. Sf. Grigore de Nyssa subliniază 
«cest mister "Este cel mai marc paradox ca 



nemişcare şi mişcare să fie acelaşi 
lucru". 

Mişcarea pleacă de la piciorul 
sting al îngerului din dreapta, se continuă 
cu înclinarea capului său, trece la îngerul 
din mijloc, antrenează In mod irezistibil 
cosmosul - stînca şi copacul - şi se împli¬ 
neşte In poziţia verticală a îngerului din 
stingă, intiind In stare de repaus, ca In¬ 
tr-un receptacol. Pe Ungă această mişcare 
circulară, a cărei împlinire le orientează 
pe toate celelalte, aşa cum face veşnicia cu 
timpul, poziţia templului şi a sceptrelor 
desemnează liniile de forţă verticale, 
aspiraţia pâmlntescului spre ceresc, ţin- 
tă ultimă a oricărui elan. Această vedere 
a lui Dumnezeu radiază din adevărul trans¬ 
cendent al dogmei. Din modul în care şînt 
concepuţi îngerii lui Rubliov se degajă 
unitatea şi egalitatea - un înger poate fi 
luat drept altul - diferenţa venind din 
atitudinea personală a fiecăruia fa|ă de 
ceilalfi. Şi totuşi nu e vorba nici de repe¬ 
tiţie, nici de confuzie. Pe icoane aurul 
sclipitor dttemnează întotdeauna prea¬ 
plinul dumnezeirii; aripile îngerilor 
knbracă, acoperă totul cu întinderea lor; 
contururile interioare ale aripilor, de un 
albastru palid, pun In evidentă unitatea 
şi caracterul ceresc al unicei firi. O singură 
dumnezeire şi trei Persoane cu desăvîrşi- 
re egale: iată ce exprimă cele trei toiege 
identice, semne ale puterii regale cu care este 
investit fiecare înger. 

Egalitatea desăvîrşitâ a înge¬ 
rilor este atît de puternic exprimată Indt 
nu există regulă pentru a defini Persoana 
divină reprezentată sub chipul fiecăruia 
dintre ei. 

Se găseşte, cu toate acestea, o 
mărturie importantă la Sf. Ştefan de Perm, 
contemporanul mai vlrstnic al lui Rubliov 
şi prieten al Sf. Serghie. Misionar In ţara 
Zynanilor (Komi) - imensă regiune care se 
întinde plnă la lîrali, numită "Marea 
Permie" - Ştefan aduce cu sine o itoanâ a 
Treimii de aceeaşi compozijie cu cea a lui 
Rubliov. In jurul fiecărui înger se poate 
citi 


din stingă poartă numele de Py, care 
înseamnă Fiul; cel din dreapta Puiltos - 
Duhul Sfint; cel din mijloc Ai - Tatăl. In 
comentariul nostru urmăm această 
tradifie. (...) 

Fiecare Persoană îşi irc semnul 
ei, spre care toicgele ne orientează privirea. 
In spatele Tatălui se găseşte Pomul 
Vieţii; după Sf. Isaac, acesta reprezintă 
iubirea treimică din care a căzut Adam. 
Toiagul Fiului arată casa, Biserica, trupul lui 
Hristos. Duhul se reliefează pe fondul 
"stîncilor în trepte"; c muntele, Taborul, 
înălţarea, extaza, suflul cumilor profetice. 

Formele geometrice ale compozi¬ 
ţiei slnt: dreptunghiul, crucea, triunghiul 
şi cercul. Ele structurează imaginea dinl㬠
untru; trebuie, deci, să le descoperim. In 
concepţiile vremii pâmîntul era octogona I; 
dreptunghiul este hieroglifa pămlntului, pe 
care-1 vedem pe paftea inferioară a mesei. 
Partea ei superioară este tot dreptunghiu¬ 
lară; găsim aici semnificaţia celor patru 
imagini ale lumii, a celor patru puncte 
cardinale care, la Părinţii Bisericii 
constituiau cifra simbolică a celor patru 
Evanghelişti, semn al universalităţii 
Cuvtntului. Dacă prelungim linia Pomului 
Vieţii (situată In spatele îngerului din 
centru), o vedem cobortnd, trerînd prin 
masă şi tnfigtndu-şi rădăcinile In 
dreptunghiul pămlntului; e vestit de 
Cuvfnf şi hrănit cu conţinutul cupei. 
Găsim aici explicaţia misterului său: de ce 
pomul purta roadele vieţii veşnice, de ce 
era pom al vieţii. In Ajunul Crăciunului se 
spune: "îngerul cu spadă de foc se 
îndepărtează de pomul vieţii", căci 
roadele sale ne slnt date în Euharistie. 

MIinile îngerilor converg spre 
semnul pămlntului; acesta este locul de 
înfăptuire al Iubirii divine. Lumea este 
dincoace de Dumnezeu, ca o fiinţă de altă 
fire, dar inclusă In cercul sacru al 
"comunităţii Tatălui"; ea urniează 
mişcarea circulară; se află în înalt, în 
cele cereşti, sub forma stîncii; această 
mişcare circulară se preface pentru lume 


creşterii Ingerului-Hristos din întruparea 
Sa. E trupul Său cosmic, Biserica, mireasa 
Mielului, unită cu El "fără a fi 
despărţiţi Şi fără a se confunda". 
Templul rămîne In nemişcarea odihnei 
Marelui Sabat, capăt al mişcării treimice. 
Gelul Liturghiei cosmice s-a închis. Aceasta 
este viziunea eschatologicâ a Noului 
Ierusalim. Partea aurită a templului, 
tnaintlnd asemenea unei puteri 
oblăduitoare, simbolizează ocrotirea 
maternă a Născătoarei de Dumnezeu 
(Theotokos) şi a sacerdoţiului sfinţilor. 
Ea închipuie vălul Fecioarei, Pokrovul. 

Din acest arbore al vieţii a fost 
luat, după tradiţie lemnul Crucii. Chipul lui 
constituie axa nevăzută - dar cea mai 
evidentă - a compoziţiei. Aureola, cercul 
luminos care înconjoară capul Tatălui, 
cupa şi semnul pămlntului se găsesc pe 
aceeaşi verticală; aceasta împarte icoana 
h două şi se încrucişează cu orizontala 
care uneşte cercurile luminoase ale 
kigerilor din cele două margini, formlnd 
crucea. Astfel, crucea este înscrisă In 
cercul sacru al vieţii divine; ea e axa vie a 
iubirii treimice. Tatăl e iubirea care 
crucifică; Fiul e iubirea crucificată; Duhul 
Sfint e crucea iubirii, puterea ei de 
neînvins". Mişcarea străbate braţele 
crucii; acestea, asemeni braţelor întinse ale 
lui Hristos, cuprind universul. "Cînd mă voi 
kiălţa la cer Ii voi atrage pe toţi 
oamenii la Mine" (Ioan, 12, 32). Fiul şi 
Duhul sînt cele două mlini ale tatălui. 
Unind marginile mesei cu punctul care se 
găseşte chiar deasupra, la capul îngerului 
din mijloc, se va vedea că îngerii se găsesc 
exact Intr-un triunghi echilateral. Aceasta 
semnifică unirarea şi egalitatea Treimii, al 
cărui vîrf este Tatăl. Şi, In sfirşit, 
linia urmlnd cohtururilc exterioare ale celor 
trei îngeri formează un cerc perfect, semn 
al veşniciei dumnezeieşti. Centrul cercului 
este In mina Tatălui, Pantocratorul. 

Rubliov se deosebeşte de italienii 
care înscriau imaginea In cerc; Ia el 
îngerii înşişi constituie cercul. 
Dimpotrivă, contururile obiectelor (tronuri, 
scări, munte) formează octogonul, simbolul 
Zilei a Opta. Contururile interioare ale 
kigerilor de pe laturi reproduc potirul, ca 
cheie?* a tainei icoanei. împărţirea 
ansamblurilor, proporţiile şi măsurile 
sînt supuse unui sistem de raporturi 
echilibrat pînă Ia perfecţiune. în 
interiorul acestui cadru Rubliov manifestă 
faşă o mare libertate a mijloacelor, pentru 
a accentua la nevoie sensul ideologic. De 
exemplu, potirul şi mina Tatălui slnt 
uşor descentrate spre partea de jos şi spre 
dreapta centrului, In timp ce capul este 
puţin la stingă axei verticale. Efectul este 
fa mod genial studiat; Aceste deviaţii, 
aproape imperceptibile datorită pliurilor 
veşmîntului care cad In cascadă de pe 
umărul sting, îndreaptă privirea spre 
mina care binecuvîntează cupa, spre 
centrul ideatic al compoziţiei, întărit şi 
scos In evidenţă de ansamblul liniilor 
drepte şi de altar. 

Picioarele îngerilor nu fac dedt 
să atingă scările; perspectiva lor 
răsturnată dă o impresie de uşurătate, 
lipsită de orice povară materiali, 
ansamblul făcut astfel aerian, tinztnd spre 
haituri. Te simţi răpit de ceea ce Sf. 
Macarie numeşte "păşunile inimii", In 
spaţiile nesfîrşite ale "inimii" divine. 

urmare în pag. 9 & 












PUNCTE CARDINALE 


pag. 9 



"TROIŢA" 

ANDREI 

RUBLIOV 


urmare dîn pag. 8 

Figurile sînt prezentate pe trei 
sferturi doar, lăţimea umerilor este astfel 
diminuată, iar linia suplă şi plastică alu¬ 
necă de-a lungul siluetelor alungite, de o 
eleganţă ncpămfntească. La fel, chipuri¬ 
le, uşor întoarse, iau aceeaşi formă alun¬ 
gită. Liniile drepte exprimă elementul de 
forţă; ele se armonizează cu cele rotunjite 
şi Incintă prin ritmul pur muzical şi 
printr-o prospeţime tinerească, ce dntâ 
harul puterii necuprinse. Contururile ex¬ 
primă mişcarea mai mult dedt volumele; 
lărgimea veşmintelor te face să simţi 
trupul subţiat, In timp ce coafura amplă 
subliniază fragilitatea şi fineţea feţelor 
de o puritate antică. 

Atitudinea Tatălui are ceva 
monumental; ea degajă o pace hieratică, ne¬ 
mişcarea, actul pur, împlinitul, principiul 
static al veşniciei, dar, In acelaşi timp, 
printr-un contrast dintre cele mai izbitoare, 
valul cresdnd al mişcării braţului drept, 
curbura sa puternică, ce se armonizează cu 
aceeaşi putere In înclinarea gltului şi a 
capului, exprimă principiul dinamic. Inefa¬ 
bilul misteruluilui Dumnezeu constă în 
această sinteză a nemişcării şi a mişc㬠
rii: Absolutul filosofilor, Actul pur al 
teologilor şi Dumnezeul cel viu al Bibliei, 
Tatăl nostru care este In ceruri’. 

Puterea divină, după cum o 
mărturiseşte Crezul creştin (’Crcd în 
Tatăl cel atotputernic"), este cea a iubirii 
Tatălui, exprimată de privirea îngerului 
din mijloc. El este Iubire; tocmai din această 
cauză El nu se poate revela decît acolo 
unde există comuniune; şi nu poate fi 
cunoscut dedt drept comuniune: "Nimeni nu 
vine la Tatăl Meu dedt prin Mine." (Ioan, 
14, 6); şi, In altă parte: "Nimeni nu poate 
veni la mine dacă nu-1 va trage Tatăl" 
(Ioan, 6, 44). Nu e vorba, niddecum, de 
îngustime sau exclusivism evanghelic, d de 
cea mai tulburătoare revelaţie asupra 


naturii, însăşi a iubirii. Nu-L poţi cu¬ 
noaşte în nid un fel pe Dumnezeu în afa¬ 
ra comuniunii dintre om şi Dumnezeu, iar 
aceasta e întotdeauna treimică, iniţiată 
fa comunitatea dintre Tatăl şi Fiul. Ea te 
face să înţelegi de ce Tatăl nu se reve¬ 
lează nidodată direct. El este izvorul şi 
tocmai jjrin aceasta e liniştea. El se re¬ 
velează Insă vţşnic, prin diada dintre Fiul 
şi Duhul Sflnt. Icoana arată această co¬ 
muniune, a cărei cupă este lăcaşul ce! viu. 

Liniile din partea dreaptă a 
fagerului din mijloc se amplifică pe măsu¬ 
ră ce se apropie de îngerul din stingă. In 
limbajul simbolic al liniilor, curbele convexe 
desemnează întotdeauna expresia,cuvîntul, 
desfăşurarea, revelaţia; şi, dimpotrivă, 
curbele concave înseamnă ascultare, aten¬ 
ţie, dăruire, receptivitate. Tatăl este 
fators spre Fiul Său. Vorbeşte. Mişcarea 
care-i străbate fiinţa este extazul. El se 
exprimă în întregime în Fiul: Tatăl 
este în Mine. Tot ceea ce Tatăl are este 
fa Mine." 

Fiul ascultă; curbele veşmîn- 
tului Său exprimă atenţia supremă, uita¬ 
rea de sine. Şi El renunţă la Sine pentru a 
nu mai fi dedt cuvîntul lui Dumnezeu: 
"Cuvintele pe care vi le spun nu sînt de la 
Mine; Tatăl, Care sălăşluieşte în Mine, 
e Cel care-şi aduce la împlinire făpturile". 
Mîna sa dreaptă reproduce gestul Tatălui: 
Binecuvîntarea. Cele două degete care se 
detaşează de masa-Biblie vestesc calea 
mîntuirii - uniunea întru Hristos a celor 
două firi, introducerea umanului în 
comunitatea Tatălui. 

Mîna lăsată a îngerului din 
dreapta are ceva matern . El e 
Mîngîietorul, dar e şi Duhul: Duhul 
Vieţii. E cel care dă viaţă şi din care 
toate se trag. E al treilea termen al Iubirii 
divine, Duhul iubirii. Poziţia sa este puţin 
diferită de a celorlalţi doi îngeri. Prin 
aplecarea sa şi prin elanul întregii sale 
fiinţe, el e în lumea Tatălui şi a Fiului: e 
duhul comuniunii şi al perihorczei. Ceea ce 
e limpede arătat prin atlt de remarcabilul 


Ruach: Duhul, în limbile semitice, 
este la feminin. Textele siriace îl numesc 
adese Mîngîetorul, Mîngîetoarea. 4 


fapt că mişcarea pleacă de la el In suflul 
său, Tatăl merge spre Fiul, Acesta îşi 
primeşte Tatăl şi Cuvîntul răsună. Cum 
spune Sf. Ioan Damaschinul, "Prin Duhul 
Sflnt îl recunoaştem pe Hristos, Fiu al Iui 
Dumnezeu şi prin Fiul !l contemplăm pe 
Tatăl." In timpul epifaniei, prin zborul 
porumbelului, Tatăl se poartă spre Fiul. 

Cu o tristeţe de negrăit, semn al 
acelei Agape, capul Tatălui se apleacă spre 
Fiul. Pare că Tatăl vorbeşte despre Mielul 
ucis, a cărui jertfă culminează în potirul 
pe care-1 binecuvîntcază. Poziţia verticală 
a Fiului vădeşte întreaga Sa atenţie; fa¬ 
ţa Lui e ca umbrită de cruce; gînditor, 
Îşi exprimă acordul prin acelaşi gest de 
binecuvîntare. Dacă privirea Tatălui, în 
adlncimea-i fără margini, contemplă 
unicul drum al mîntuirii, ridicarea abia per¬ 
ceptibilă a privirii Fiului vădeşte conşim- 
tămîntului Său. Duhul Sflnt se apleacă 
spre Tatăl. EI e cufundat în contemplarea 
misterului, braţul Său întins spre lume 
desemnînd mişcarea coborîtoarc. Cinci- 
zecimea şi "forţa care manifestă* parc să 
pogoare deja asupra Fiului în misiunea lui 
pămînteascâ. Atitudinea sa de supunere 
este deja împlinirea Evangheliei. 

în iconografie culorile îşi au 
limba lor proprie. La Rubliov ele ajung la o 
bogăţie ce nu poate fi egalată, Ia o depli¬ 
nă armonie muzicală cu toată gama celor 
mai fine nuanţe răsfrînte în toate detali¬ 
ile compoziţiei. Cu toate acestea, nu există 
efecte policrome, căci nimic nu vine să tul¬ 
bure profunzimea reculegerii divine. Umbra 
lipseşte, iar fiecare fragment nu e luminat, d 
îşi emite propria lumină, care ţîşneş- 
te din tainică adîncime. Densitatea culori¬ 
lor figurii centrale este scoasă în eviden¬ 
ţă prin contrast cu albul mesei şi se re¬ 
flectă în sclipirea mătăsoasă a îngerilor 
care o înconjoară. 

Purpuriul închis (iubirea 
dumnezeiască), albastrul dens (adevărul 
ceresc) şi aurul strălucitor al aripilor 
(belşugul divin) formează armonia des㬠
vârşită, ce se transmite şi se regăseşte 
fatr-o tonalitate îndulcită ca o revelaţie 
nuanţată, iniţierea treptată: roz abia per¬ 
ceput şi liliachiu la stînga, albastru mai 
famuiat şi verde argintat la dreapta. Aurul 
tonurilor, temelia divină, vorbeşte despre 
plinătatea, vieţii treimice. Albastrul, numit 


•albastrul lui Rubliov", traduce culoarea ceru¬ 
lui trcimic şi a raiului; devenind tot mai lim¬ 
pede, el e asemeni luminii cereşti a icoanei 
faseşi. 

Astfel, Tatăl, de nepătruns în 
densitatea culorilor sale, în întunecimile 
luminii sale, se revelează îndulcit, accesibil, 
h norul luminos al Fiului şi al Sffntului 
Duh. De departe, această compoziţie dă 
impresia unei flăcări roşii-albăstrii In 
aerul strălucitor al Amiezii, totul dogoreşte: 
"Ce! care se află aproape de Mine este 
aproape de foc". 

In mîna Tatălui stau începutul 
şi sfîrşitul; ea este întinsă deasupra cu¬ 
pei. Mielul ucis înainte de întemeierea lu¬ 
mii şi Mielul-Templu al Noului Ierusalim, 
Sflnta Cină a lui Hristos şi făgăduinţa 
Sa de a bea din rodul viţei în împăr㬠
ţia Tatălui cuprind timpul în veşnicie. 
Cupa străluceşte în albul sclipitor al 
Cuvîntului, care trimite înapoi toate culo¬ 
rile Adevărului^ este strălucirea inimii divi¬ 
ne, darul reciproc al celor trei Persoane 
dumnezeieşti. 

O puternică chemare se degajă 
din icoană: "Fiţi una, aşa cum Eu şi 
Tatăl una sîntem". Omul este chipul lui 
Dumnezeu cel întreit; în firea Sa e înscri¬ 
să Biserica-Comuniune, ca adevărul său 
ultim. Toţi oamenii sînt chemaţi să sc 
recunoască în jurul aceleiaşi şi unicei 
cupe, să se înalţe la treapta inimii divine 
şi să ia parte la Cina mesianică, să devi¬ 
nă un singur Templu-Miel. "Prin viaţa veş¬ 
nică (Duhul) Te cunosc pe Tine, singurul 
Dumnezeu adevărat şi pe Cel pe care L-ai 
trimis, Iisus Hristos." 

Viziunea sc termină cu această 
notă eshatologică: ca o anticipare a 
împărăţiei cerurilor, cu totul scăldată 
fa lumină, care nu este din această lume, 
fa sflrşit, scăldată toată într-o bucurie 
curată, dezinteresată, prin faptul că 
Treimea fiinţează şi că noi sîntem 
iubiţi şi că totul este har. Uimirea 
ţlşneşte din suflet; acesta se înveş- 
mîntează cu tăcerea. Misticii nu vorbesc 
niciodată de cele din înalturi; doar liniştea 
le poate descoperi. 

(Din volumul Arta icoanei. O teologie a 
frumuseţii, în curs de apariţie în limba 
română) Traducere din limba franceză de 
GRIGORE MOGA 


ca o mînuşă, ca ceva ce pe scurt, ne vine bine. 



Marcel Petrişor 


A lianţa între cei doi termeni se impune de data 
aceasta nu din motive speculative ci din nevoia expli¬ 
cării şi precizării unei relaţii care ne bate tot mai 
des la urechi De unde însă nevoia? Din faptul 
că-n ultima vreme, după ultimele mari evenimente 
■răsăritul" ar fi mai slab, lumea mai răvăşită, naţiunile 
mai firave în alcătuire şi insul mai dornic de a umple cu 
ceva golul rămas după spulberarea idolilor umanişti? Da şi 
nu întrudt enumerarea dificultăţilor vremilor nu-i nici ea 
fără noimă. 

Am rătăcit prea mult şi prea am stat în beznă 
ca, deşi am purtat în noi crucea, curiozitatea să nu fie 
fadrituită şi cunoaşterea legitimizată. Da, am avut în noi 
cuvîntul mîntuirii, dar ne-a stat prea mult în adîncuri ca 
ecoul să-i poată fi amplificat în sferele de sus ale minţii 
dnd dezbaterile contemporane angajează în luptă atîtea 
forţe istorice. Şi de ce să nu încercăm şi noi rezolvări 
mai în duhul nostru, al pâmîntului care ne ţine, al cerului 
care ne acoperă şi al sufletului care freamătă după 
Adevăr? 

Trăim într-o lume, şi hai să-i spunem, de dtă- 
va vreme, chiar într-o Europă cam incomodă şi neputin- 
doasă în a înţelege nevoile spirituale, dificultăţile de 
ordin etnic şi religios. Or, atund de ce să nu avem şi noi 
curajul şi sinceritatea de a ne pune problemele In adev㬠
raţii lor termeni: naţionalism şi ortodoxie? 

E ceva ce ni se potriveşte ca o haină a sufletului, 


Se discută parcă acum, după prăbuşirea 
"internaţionalismului proletar", mai mult ca oridnd problema 
naţiunilor, a etniilor, a îndrituiţii sau legitimizării lor în 
noul context istoric al unei lumi libere, democratice, a lumii 
pieţii de schimb. Pînă şi bătrlnul nostru continent îşi 
pune problema legitimării lui în viitorul context istoric ca 
"Europă a naţiunilor" (numite recent pe la Paris şi "triburi") 
sau ca "Europă unită", a "noastră", adică Europă a unor 
posesori pe dt de generali pe atît de anonimi. Problema 
statală ded, a unui superstat însă, venind din acelaşi apus 
care, odinioară, izvorînd dintr-o altă structură spirituală, 
cea a lumii cardinalului Richelieu, pe-a dat însăşi statul 
modem axat pe ideea autorităţii nevăzute dar bine simţite. 

A cere însă statului modem, sdentist, de data 
aceasta, democratic şi egalitar, sprijin împotriva ofensivei 
dizolvante a atîtor ideologii noi şi "surîzătoare" chiar, 
acum şi aid, ni se pare puţin nepotrivit. N-are cu ce s-o facă 
mai ales acum, într-o vreme cînd, vorba lui Berdiaev, "toate 
utopiile sînt realizabile* (cu mijloace supersofisticate modeme, 
am adăuga noi). Şi atund? 

Atunci, ţinînd seamă că actualul sau un actual 
stat modem nu se mai aliază cu biserica, deoarece nu mai este 
creştin - în pofida unor concesii tircumstanţiale -, orice 
paralelism sau tovărăşie fiind hibride, tqt spiritului ecle¬ 
ziastic îi revine menirea de a lua hăţurile în mînă şi a 
pune pidorul în prag. Ar avea cei mai mari sorţi de izbîn- 
dă ţinînd seamnă, după cum am văzut, că multe din for¬ 
mulele contemporane de guvemămînt s-au dovedit defidente 
dacă nu chiar falimentare faţă de realităţile istorice. 

Or, acum dnd lumea modernă, lumea problemelor 



luptă atît de cumplit să-şi găsească un echilibru material 
şi spiritual, dnc altcineva dedt adevărurile bisericii creştine 
ar putea face aceasta, adică o restituire integrală a 
respectivului echilibru? 

Noţiunea de criză, etimologic vorbind, se trage din 
aceea de judecare. Iar această judecare, "stricîndu-sc" cu 
vremea, duce la neputinţa multor soluţionări. De unde apoi 
şi declanşarea ei, a respectivei crize, "stricarea" felului de a 
judeca a oamenilor, ce altceva este dedt abaterea minţii nu 
jiumai de la anumite reguli de funcţionare a ei, d de la acele 
premize sau repere revelate care nu trebuie uitate niddnd? 
Kantianism atund, sau revenire la "Critica puterii de judecare"? 


(ar putea zice unii). In nid un caz deoarece "Kant genuit 
Fichte, Fichte genuit Hegel und (şi) Hegel genuit Marx". Şi-n 
plus a nu se uita că însuşi Kantianismul este şi el o ideo¬ 
logie, şi ded, o construcţie mintală omenească, axată nu 
pe revelaţia care atestă veşinida, d pe aparenţă 
(Triomphe de rapparcncc’ cum îl denumea eseistul francez 
Allain), pe efemer, adică pe o undă a iluzorului, posibil şi el 
fa forme cu atît mai ispititoare cu dt suportul său mental 
e mai şubred. 

Aşadar, nu construcţii mentale fastuoase şi fali¬ 
mentare în acelaşi timp, d "alcătuiri organice" drepte, adică 
ortodoxe, luate în cea mai pură accepţie a cuvîntului. 

Alcătuiri pe baza "dreptei orientări a minţii 
fatru Domnul" cum spune şi un text medieval latin. Alc㬠
tuiri făcute însă, nu atît prin acte pozitive de credinţă* 
cum spunea şi regretatul profesor Nae Ionescu (ce binevenit 
ar fi acum!), d prin operaţii negative, de repulsie şi de 
înlăturare a tuturor celorlalte "absoluturi" derutante şi false, 
create pe apriorisme ce nu provin din Logosul divin, care stă- 
pîneşte întreaga existenţă, d din elementele structurate 
ale unei raţiuni subiective. 

Ce fel de alcătuiri însă trebuiesc opuse falselor 
absoluturi şi absolutizări? Fireşte, numai cele alţ bisericii 
care păstrează neştirbită tradiţia creştină în formele 
sale autentice. Dar se ya ajunge atunci la un stat teocratic! vor 
protesta unii. Ei şi? de ce nu? dacă cele laice au dus la 
dezastrele la care au dus. Şi totuşi, să nu se teamă cei prea 
speriaţi de biserică deoarece nu ea este cea care vizează 
"împărăţia" lumii acesteia. Şi apoi, nu de supremaţia ei 
terestră este vorba, d de adevărurile profesate de ea. Şi nid 
de acestea de toate, d doar de acela care atestă, ontologic 
naţiunea ca entitate scoţînd-o din categoria celor istorice. 
Alt loc ocupă ea astfel pe scara valorilor. 

Locul pe baza căruia tot ce vizează un neam va tre¬ 
bui să se refere, mai întîi de toate. Ia etnie şi apoi la mase¬ 
le care o reprezintă istoric. Numai astfel i se va putea atribui 
ei, etniei, rolul de putere, de "Kratos" şi de factor orînduitor 
al treburilor politice. Şi nu numai unei etnii anumt^d tuturor 
la un Ioc, rămînînd ca rofal conducător între de să-l 
aibă voinţa. Celui ce le-a creat şi Ie va şi judeca la Dreapta 
sa Judecată de Apoi. A ceasta trebuie să fie marca finalitate 
a etniilor mîntuirea, rezolvarea ontologică a neamurilor în 
lumina unei drepte Credinţe şi-n Comunitatea de iubire care. 
este însăşi biserica credindoşilor. 












pag. 10 PUNCTE CARDINALE 




e gâturile românilor cu lumea din 
1 f" Soare-Râsare se pierd In 
/ . vechimea şi negura vremurilor. 

Din acea parte s-au abătut asu- 
pri-ne grozăviile, începînd cu năvala 
hoardelor barbare ale goţilor şi hunilor, 
continulnd, apoi, cu neostoirc, veacuri tn 
şir pînă la invazia blindatelor armatei 
roşii aducătoare de ciumă bolşevică. 
Urgiile şi nefericirea s-au rostogolit în chip 
devastator, dnd mai neaşteptate şi 
trecătoare, dinspre tătari, dnd mai 
strivitoare şi neîndurătoare, dinspre 
muscali. La vremea anilor 1480 sau 1481, 
dnd Elena fiica lui Ştefan cel Mare a fost 
pe|ită şi apoi, măritată cu fiul lui Ivan al 
IIMea, cneazul Moscovei, se deschidea calea 
unor nefaste legături dinastice între 
Principatele Române şi împărăţia 
rusească, aceea care, avea să devină cea 
mai acaparatoare şi nesăţioasă dintre 
toate cele pe care le-a cunoscut această 
parte de lume. De pomină şi de pagubă a 
rămas şi încuscrirea de la 1650, a lui 
Vasile Lupu al Moldovei, cu Bogdan 
Hmielniţki, hatmanul cazacilor, prin 
neferidtul măritiş al domnitei moldave 
Ruxandra cu Timuş, odrasla necioplitâ a 
hatmanului aflată la comanda forţelor 
căzăceşti, devenite avangarda oştirilor 
împărăţiei ţariste în nestăvilită 
expansiune. O ţintă strategică esenţială 
a ţarilor Romanovi a constituit-o fosta 
capitală a cezarilor romano-bizantini - 
Constantinopolul - devenită reşedinţa 
padişahilor otomani, ce trebuia atinsă şi 
cucerită cu orice preţ, împreună cu 
întreaga zonă a stiîmtorilor Bosfor şi 
Dardanele şi a sud-estului european. 
Principatele Române ce urmau a fi ocupate, 
erau de o utilitate excepţională, iniţial, ca 
baze intermediare şi apoi, ca provincii 
încorporate imperiului, în vederea atingerii 
ţelului pe care Petru cel Mare îl 
conturează precis şi îl defineşte concret 
In celebrul său testament - cucerirea 
întregului spaţiu european. 

In împrejurări istorice 
complexe, dar servind în primul tînd 
interesele imperiale ruseşti, la 13 aprilie 
1711, Dimitrie Cantemir şi Petru cel Mare 
hcheiau cunoscutul tratat de Ia Luck, prin 
care, deşi sc recunoşteau, formal, atît 
hotarele şi integritatea Moldovei, dt şi 
structurile sale politice şi administrative 
interne, în document erau strecurate 
prevederi periculoase prin perfidia lor, 
precum cele referitoare Ia posibilitatea ca 
cetăţile Moldovei să fie întărite, la ne¬ 


voie, cu învoirea Domnului, şi cu forţe 
"de ale Măriei Noastre Ţarul", iar, pentru ca 
relaţia cu împărăţia să se concretizeze 
într-o legătură permanentă, fără 
echivoc, sc precizează că "Principatul 
Moldovei să nu fie lipsit niciodată de 
apărarea şi protecţia Măriei Noastre 
Ţarul şi cu precădere să ne străduim ca 
îi articolele principale cneazul moldovenesc 
să ţie dc Măria Noastră Ţarul". Aşa se 
face că afiştnd intenţia de susţinere a 
intereselor româneşti, trupele imperiale 
ţariste au călcat fără încetare 
pămîntul Principatelor Române în 
veacurile 18 şi 19, cu intenţia ascunsă de 
a rămîne. Preţul "ajutorului creştinesc" a 
fost atît de dureroasa anexare a Basarabiei 
ii 1812 la imperiul pravoslavnic, pentru mai 
bine de un secol, răstimp în care, pentru 
românii dintre Prut şi Nistru s-a lăsat 
noaptea înstrăinării pe calea strădaniilor 
ocupanţilor de a realiza pierderea 
identităţii naţionale, printr-o dominaţie 
de tip colonial. 

Revenirea Ia Patria Mamă, după 
pribegia de peste un veac a Basarabiei în 
1918, anul făuririi României Reîntregite, 
sub coroana regală a M.S.R Fcrdinand I, a 
însemnat ruperea lanţului robiei ţariste 
şi împlinirea marelui vis al realizării 
idealurilor naţionale prin Unitate, Libertate 
şi Democraţie. Bucuria a fost insă 
scurtă, pentru că nefericirea s-a aşternut 
din nou pentru neamul românesc la 1940, 
dnd, a avut loc îngenuncherea şi jertfirea 
Basarabiei, consecinţă a criminalului tratat 
Molotov-Ribbentrop. 

Pentru atingerea scopului 
modificării caracterului etno-Iingvistic al 
Basarabiei, prin anihilarea caracterului 
naţional românesc al provindei, atît 
autorităţile imperiale ţariste, cît, mai ales, 
cele bolşevice comuniste s-au folosit f de 
toate mijloacele şi metodele puse în 
aplicare cu diabolică consecvenţă prin 
şcoală, biserică, administraţie ori 
justiţie, iar după de s-a instaurat regimul 
fărădelegii bolşevice, mai ales prin crime 
de genodd. Deportările masive de români 
îispre Sibcriile şi Gulagurile din centrul 
şi răsăritul imperiului au fost dublate, în 
sens invers, intr-un îndelungat răstimp 
istoric, dc colonizări masive, cu populaţie 
rusofonă ori alogenă, in locul 
băştinaşilor dislocaţi sau nimidţi. 

Speranţele românilor au renăs¬ 
cut în deceniul perestroikist goibaciovist, 
revigorîndu-se în anul dc graţie 1989, dar, 
mai cu seamă prin jertfele acelui decembrie 


hsîngerat, dnd s-a crezut, de către 
mulţi, în pieirea definitivă a 
comunismului. Dar, după dezmetidrea din 
euforia entuziasmului dinţii, s-a constatat 
că, în realitate, atît la Moscova, dt mai 
ales la Bucureşti şi Chişinău, la drrna 
destinelor politice au rămas aceiaşi oameni 
ce alcătuiseră structurile de vîrf ale 
nomenclaturii şi profitorimii comuniste, 
indivizi ce au evoluat hrănindu-se cu sevele 
otrăvite ale $ndirii comuniste, dar, 
afişînd acum, o convertire camelconică, dc 
peste noapte, la prindpiile şi valorile 
democraţiei. 

Atît în dreapta dt şi în 
stînga Prutului, guvernanţii actuali 
comunişti, ignoră cu bună ştiinţă că 
sorietatea românească este confruntată, 
*t realitate, cu două mari şi fundamentale 
probleme. Cea dinţii este aceea a 
demontării, demolării şi înlăturării 
structurilor comuniste, neutralizarea politică, 
îi primul rind, a indivizilor ce le 
simbolizează, dar menţinuţi în 
continuare la putere, la toate nivelele 
structurilor şi instituţiilor statului. In al 
doilea rînd, este imperios necesar a se 
realiza REÎNTREGIREA naţională. 
Fără înfăptuirea acestor două obiective 
nu se va putea realiza nimic trainic; nid 
înlăturarea corupţiei, nici întronarea 
legalităţii, nid făurirea unei autentice 
democraţii, nid economia de piaţă, nid 
intrarea României în rindul lumii 
civilizate ca stat.de drept,nid credite externe, 
nid... nimic. 

Cu toate că pactul tîlhăriei 
criminale Molotov-Ribbentrop a fost 
denunţat de către chiar oficialităţile 
perestroikiste moscovite, România regimului 
"democraţiei originale* iliescicnc se 
comportă în plan diplomatic, ca şi cum 
acest tîrg ar Fi fost un act juridic firesc şi 
valabil. Clauzele secrete ale drdâsiei ce au 
dus la ultimatumul şi raptul din iunie 1940, 
sînt jn vigoare doar pentru guvernanţii 
români, care continuă să respecte 
prevederile şi consecinţele dezastru ase ale 
unei tîrguieli banditeşti. 

Spre deosebire de Ţările Baltice, 
victime ale aceloraşi evenimente nefaste ale 
anilor 1939-1940, şi-au redobîndit 
independenţa printr-o luptă hotăiîtă şi 
afirmare consecventă a intereselor 
naţionale majore. Aceste state au devenit 
membre ale O.N.U. şi ale GS.C.E., 
repudiind cu fermitate pretenţiile 
hegemonice ale imperiului bolşevic 
transformat, dc faţadă, din U.RS.S. în 


GS.I., chiar dacă şi în regiunea baltică ca 
şi In cea nistreanâ, armatele imperiale (tot 
roşii) mai staţionează In unităţi ce se 
constituie în forţe de permanentă 
am eninţare. Guvernele, parlamentele şi 
liderii statelor baltice probează, insă, 
capacitatea afirmării identităţii şi 
demnităţii naţionale ale unor popoare ce 
nu dispun de un potenţial economico-militar 
sau demografic copleşitor, dar sînt 
călăuzite de principii şi au conducători ce 
htnichipcază această capacitate morală 
menită să le recupereze autentica tradiţie 
şi istoria naţională şi să le înscrie, 
fără nici o ezitare, pe orbita civilizaţiei 
europene. 

Probind subordonarea faţă de 
Kremlin, ca şi implicarea acestuia în 
evenimentele din România lui decembrie 
1989, precum şi în cele ce au urmat, 
domnul I. Iliescu, împreună cu ceilalţi 
guvernanţi români, purtători pe ascuns ai 
blazonului cu secerea şi ciocanul, s-a grăbit 
să parafeze tratatul româno sovietic din 
aprilie 1991, rămas din fericire neratificat, 
dar, din păcate, nedeclarat încă, nul şi 
neavenit, cu toate că statul sovietic bolşevic 
şi autorul percstroikăi - Gorbaciov - au 
devenit capitole consumate ale istoriei. 

Ca subiect dc drept internaţional, 
U.R.S.S. nu mai există apărînd, în 
schimb, ficţiunea ce se numeşte GS.I. 
Pentru moment a rămas, însă dl. I. Iliescu, 
cumplită şi hidoasă întruchipare a 
neputinţei româneşti de desprindere din 
trecutul comunist, ipotecă a neacordării 
pentru România a creditului moral al lumii 
civilizate. Simbolizînd un trecut criminal, dl. 

I. Iliescu se dovedeşte a fi un vaşnic 
apărător al structurilor comuniste interne, 
precum şi al imperiilor comuniste aflate în 
descompunere, dar făcând un efort disperat 
de supravieţuire, imperii la salvarea cărora, 
direct ori pe ascuns, d-sa pune umărul şi 
dă o mînă de ajutor, fie că-i vorba de cel 
sovietic bolşevic din răsărit, dc ccl titoist 
din sud-vest, ori de cel chinez asiatic, ale 
căror crime este oricînd dispus să le 
justifice şi să le apere. 

Graba cu care s-a recunoscut cea 
de a doua "dependenţă" şi entitate 
politico-statală românească, denotă 
ataşamentul preşedintelui I. Iliescu pentru 
alte cauze decît pentru cea naţională 
românească. Omul care în decembrie 1989 
ţi clama, ca şi mai tîrriu, ataşamentul 
la "valorile umane ale socialismului* dove- 

urmare în pag.11^^ 


Lenin 


Stal in 


Ivan ccl Groaznic 


Petru ccl Marc 





















PUNCTE CARDINALE pag. 11 



urmare din pag.10 

deşte, prin tot ceea ce spune şi face ci nu 
poate depăşi limitele gîr.dirii 
internaţionalist proletare". Aceeaşi 
persoană aflată la drma destinelor 
României, din acelaşi decembrie 
ttsîngerat, cînd, a afirmat că cel trimis 
h nefiinţă a avut această soartă pentru 
că "a fntinat şi a denaturat adevărata 
tavă lătură...", în care d-sa crede, este 
incapabilă să abordeze problema 
REÎNTREGIRII ca pe una esenţială ce 
priveşte na(ia română. De aceea, face 
apel la o iluzorie raţiune, moderaţie şi 
reţinere. Totul, nu-i altceva, decît, dovada 
cea mai peremptorie a unei îndepărtări 
voite de idealul naţional, o conlucrare cu 
acele forje şi o subordonare pentm acele 
interese ce se arată a fi fundamental ostile 
României. 

Factorii de putere - parlament, 
guvern, preşedinte - prin neimplicarea 
fermă, directă şi concretă în 
evenimentele din Republica Moldova fac, în 
primul rînd, dovada lipsei de voinţă a 
guvernanţilor români în frunte cu dl. I. 
Iliescu, pentru angajamente imediate, în 
scopul ieşirii efective şi definitive din sfera 
de vasalitate fată de vecinul de la răsărit, 
în al doilea rînd, după felul cum 
acţionează se dovedeşte că celor 
implicaţi le lipseşte capacitatea şi 
abilitatea politico-diplomatică în abordarea 
adecvată a unor chestiuni atît de delicate 
şi cu atît de mare importantă. în al 
treilea rînd, împovărat fiind de 
moştenirea ideologiei totalitar comuniste, 
regimul iliescian este lipsit de autoritatea 
morală necesară. Acest regim probează, 
prin modul în care se comportă şi 
acţionează, că se află în solda forţelor 
conservatoare de la Kremlin. Dovezile se 


prezent probele devenind nenumărate. Atitu¬ 
dinea fată de evenimentele din august 1991, 
prilejuite de puciul de la Moscova, cînd s-a 
tergiversat luarea unor poziţii ferme în 
legătură cu faptele concrete ce se derulau 
atunci, ca şi neacordarea unui ajutor 
concret, efectiv şi decisiv fraţilor 
basarabeni ce sîngerează ca victime ale 
unei agresiuni barbare,’ tîlhăreşti, 
probează toate cele afirmate mai sus. 

în locul unor acţiuni ferme la 
O.N.U. şi în GS.CE, ca şi pe lîngă 
guvernele Rusiei şi Ucrainei, state direct 
implicate în problema numită Transnistria, 
România se grăbeşte să dezmintă toate 
minciunile şi zvonurile calomnioase lansate 
de la Moscova şi Tiraspol. Patria Mamă se 
dezice cu laşitate de orice ajutor militar 
pentru Basarabia, dezminţind In acelaşi 
timp orice implicare directă şi sprijin 
solidar acordat fiicei aflate în pericol de 
moarte. Este acest lucru abilitate 
diplomatică, sau laşitate trădătoare? 
Oare, pentru Armata Română nu există 
şi această variantă a apărării fiinţei şi 
demnităţii naţionale pe calea ultimei 
alternative? 


ultimatumuri la adresa organelor, 
autorităţilor şi poporului din statul pe al 
cărui teritoriu se află în chip ilegal, ca 
forjă de ocupaţie colonială. în timp ce 
Rusia lansează potop de minciuni şi 
calomnii la adresa Republicii Moldova şi a 
României, prirţ intermediul Armatei a 14-a 
duce un război nedeclarat. în acelaşi timp, 
Ucraina se arată dispusă să recunoască 
şi să respecte pretinsa autonomie a 
Transnistrici în cadrul Republicii Moldova, 
oferindu-se şi garant al acestei autonomii. 

Enclavele imperiale, artificial 
create, care încep din Nagomo-Karabah, se 
continuă prin Nahicevan, Osetia şi Crimeea 
pînâ în Republica Moldova (Transnistria). 
Se înşiruie astfel, Intr-un lanţ de foc 
întreţinut peste tot de armate foste so¬ 
vietice, de la Marea Caspică, şi - dacă n-ar 
lipsi jumătatea de verigă care e România, 
lanţul s-ar continua pînă la Marea 
Adriatică, prin iadul iugoslav. 

Avertismentele şi ameninţările 
adresate de către Moscova Gruziei şi 
Moldovei sînt conjugate cu recunoaşterea 
pretinselor republici ale Transnistriei şi 
Osetiei. Metodele de forţă şi intimidare 


ameninţări par să fie puse în aplicare, 
ta mod concret, după întoarcerea lui 
Boris Elţîn din recentul turneu american. 
Colaborarea şi conlucrarea cvadripartită 
între Chişinău, Moscova, Kiev şi 
Bucureşti nu se realizează în măsura în 
care să poată duce la rezolute pozitive, 
concrete. ProiecUtele întrevederi, în patru, 
la Chişinău şi Odessa, s-au materializat 
doar într-una singură, în doi, la Moscova 
htre stăpîn şi supus, în timp ce la 
Nistru crimele şi bestialităţile protejate de 
imperiu se desfăşoară nestingberite. 
întrevederea de la IsUnbul rămlne, 
pentru moment, în stadiul de proiect şi de 
speranţă. 

în urma vizitei lui B. Elţîn în 
America, pare că se repetă complicitatea 
ticăloasă americană, răsăritul şi sud- 
estul Europei fiind regiunile lăsate, din nou, 
în sfera de influentă şi dominaţie 
rusească. Turneul american al preşedintelui 
rus lasă impresia unei prelungiri a 
înţelegerii de la Malu din decembrie 1989 
dintre G. .Bush şi M. Gorbaciov. Cura altfel 
să se explice obrăznicia agresivă a 
smimovilor, rutkoilor şi netkaciovilor, care 
trasează hotare şi proclamă independente 
ta folosul propriu .şi al împărăţiei 
oblăduitoare? 

Atita vreme dt Statele Unite ale 
Ameridi se arată mai preocupate de 
neliniştile preşedintelui Eltln, pentru 
situajia etniei ruse decît de faptul că 
Rusia poartă un război nedeclarat cu 
Moldova şi alte state foste sovietice, cu 
scopul strivirii aspiraţiilor de libertate şi 
independentă ale fostelor colonii ruso- 
bolşevice, nădejdea poporului român în 
împlinirea idealurilor sale naţionale 
rămine în primul rînd în Dumnezeu, 
cu încredere în forje proprii şi în 
solidaritate europeană. 


hşiruie în lanţ, de la acea tulburătoare 
afirmaţie din decembrie 1989, cînd s-a spus 
de către primul "emanat" că: "am luat 
legătura cu Ambasada Sovietică spre a se 
şti cine dntem şi ce vrem", pînă în 


în schimb, Armau a 14-a fostă 
sovietică şi devenită nu se ştie precis ce 
este autoarea unei premiere mondiale pe 
timp de pace. Se constituie un subiect de 
drept internaţional şi lansează 


folosite de imperiul rus, conjugate cu 
utilizarea cinică a pretinselor eforturi de 
apărare a drepturilor omului, (oameni cu 
drepturi sînt numai cei de etnie rusă), pot 
duce la evoluţii imprevizibile cu consecinţe 
grave, cu atît mai mult cu rit, aceste 




Prof. Nicolae POP 


(Traducere din "L’Art de la politique". Autor 
Gaston Southoul. Editura: Segheres, Paris, 
1962, pag. 233-255) 


1. Naţiunea rusă să fie finută 
în stare permanentă de război pentru a se 
menţine capacitatea de luptă şi avîntul 
soldatului rus; să nu se dea răgaz decît 
ta scopul refacerii* finanţelor statului, 
reorganizării armatei şi alegerii momentului 
prielnic pentru atac. 

în acest scop se va obţine ca 
pacea să slujească războiului, iar războiul 
să servească păcii, în interesul expansiunii 
şi programului permanent al Rusiei. 

2. Să se atragă, prin toate mijloa¬ 
cele posibile, din ţările europene, cei mai 
dezvoltaţi specialişti militari, pe timp de 
război şi oameni de ştiinjă, în timp de 
pace, pentru ca naţiunea rusă să poată 
folosi avantajele de care beneficiază alte 
ţări şi să nu piardă nimic din valorile 
sale proprii. 

3. Să se participe cu orice ocazie 
la toate afacerile şi în toate perturbările 
din Europa, în special în Germania care, 
ca ţară apropiată, ne interesează în 
modul cel mai direct- 

4. Să fie împătită Polonia, 
mentinindu-se acolo o permanentă insta¬ 
bilitate şi dependentă (sublinierea 
noastră). 

Să fie atrase de partea noastră cu 
orice preţ, marile puteri; să se influenţeze 
asupra parlamentelor acestora, să fie corupte 
pentru a se asigura influentă în alegerea 
regilor, alegerea de adepţi proprii, apărarea 
lor; să se asigure intrarea trupelor ruseşti 
şi stajionarea acestora pînă ce se vor 
crea condiţiile pentru rămînerea lor defi¬ 
nitivi Dacă marile puteri se vor împotrivi, 
ele să fie liniştite prin divizarea temporară 
a ţării menjionate, pînă dnd se vor 
crea condiţii de a se recupera ceea ce s-a 
cedat anterior. 


5. Prinţesele ruse să fie căs㬠
torite- cu prinţi germani în scopul înt㬠
ririi legăturilor familiale, apropierii 
intereselor şi unirii Germaniei numai In 
sensul intereselor noastre şi prin întărirea 
influentei noastre. 

6. Să se cucerească de la Suedia 
partea cea mai mare posibilă şi să se ac¬ 
ţioneze în aşa fel îneît să fie determi¬ 
nată să ne atace, pentru a avea motiv să o 
subjugăm. De aceea, ea trebuie izolată de 


Danemarca, trebuie îndepărtată de 
Norvegia, cuitivînd cu grijă rivalitatea 
dintre ele. 

7. Este de dorit o alianţă cu 
Anglia, datorită comerţului nostru, pentru 
că este vorba de o forţă care din cauza 
flotei sale prezintă pentru noi cea mai mare 
importantă şi care poate fi de cea mai ma¬ 
re însemnătate pentru dezvoltarea flotei 
noastre. Să schimbăm lemnul nostru şi alte 
produse pe aurul ci, ceea ce va orienta Jara 
noastră spre navigaţie şi comefl. 

8. Să ne extindem permanent spre 
Nord, în lungul Balticii şi spre Sud în 


lungul Mării Negre. 

Să ne apropiem la maximum de 
Constantinopol şi India. Cel care va realiza 
acest lucru va fi adevăratul stăpîn al lumii, 
fn acest scop să stimulăm în continuu 
războaiele, dnd cu Turda cînd cu Persia. 
Să construim şantierele navale Ia Marea 
Neagră. încetul cu încetul să o facem 
Marea noastră, ca şi Baltica, ceea ce 
reprezintă un dublu şi esenţial punct al 
succesului nostru. 


9. Să se caute şi să se cultive cu 

grijă alianţa cu Austria, aparent sus- 

ţinînd năzuinţele acesteia de a institui 

regat asupra Germaniei şi, în secret, 

provoclnd invidia celorlalţi prinţi. Să ne 
străduim să se apeleze la ajutor din partea 
Rusiei şi din partea unora şi din partea 
celorlalţi şi să jucăm în aceste ţări 
rolul unui fel de protecţie care să 
pregătească viitoarea noastră dominaţie. 

10. Să cointeresăm Curtea 

Austriacă în izgonirea Turdei din Europa, 
dar să neutralizăm dependenta pi în 
momentul cuceririi Constantinopolului, fie 


provorînd un război Austriei cu vechile 
state europene, fie dîndu-i numai o parte 
din cuceriri, care ulterior să-i fie luate. 

11. Să rie străduim să stiîngem 
ta jurul Rusiei pe tofi grecii dezmembraţi 
sau emigraţi, care sînt răspîndiţi în 
Ungaria sau Turda, să facem din Rusia un 
centru şi un sprijin al acestora, spre a 
asigura astfel dinainte dominaţia lumii, 
printr-un fel de regate sau o supremaţie 
religioasă. Aceştia vor fi cu atît mai mult 
prieteni, cu dt vor avea mai mulţi 
duşmani proprii interni. 

12. Avînd Suedia 
îmbucătătită, Persia învinsă, Polonia 
subjugată, Turda cucerită, cu flota noastră 
de pe Marea Baltică şi Marea Neagră este 
necesar ca, separat şi în cel mai marc 
secret, să propunem, mai întîi, Versailles- 
ului şi apoi Vienei împărţirea imperiului 
sfint. 

Dacă una din acestea va accepta, 
ceea ce este inevitabil, dacă dezmierdăm 
ambiţiile şi orgo'iul lor, atund să 
distrugem pe un rival cu ajutorul celuilalt, 
apoi să-I distrugem şi pe acesta printr-un 
război, de al cărui bun sfîrşit nu trebuie 
să ne îndoim, întrudt Rusia, în 
realitate, deja, dejine întregul Orient şi o 
mare parte din Europa. 

13. Dacă, ceea ce este pufin 
probabil, fiecare din cele două (Versailles 
şi Viena) respinge oferta noastră, atund 
trebuie, să ştim să provocăm între ele 
certuri şi să facem în aşa fel înrît şi 
unul şi celălalt să se epuizeze In aceste 
ciocniri. Apoi, folosind momentul cel mai 
prielnic, Rusia să-şi trimită trupele mai 
tatîi în Germania, în timp ce cele două 
flote ale noastre din Azov - Arhanghelsk (cu 
hoardele asiatice) şi Marea Neagră 
taaintînd prin Ocean şi Mediterană, să 
pătrundă în Franţa pe partea cealaltă, 
cînd acelaşi lucru se va întîmpla şi cu 
Germania, restul Europei va ceda, fără un 
foc, sub jugul nostru. 



PETRU 
CEL MARE 

& t 

-i i . . 





pag. 12 


PUNCTE CARDINALE 


AMINTIRI OÎN 

! TEMMITELE COMUNISTE 



t^r/wr 

(Fragment din volumul In pregătire CUŞCA CU ŞOBOLANI) 


M u cred că au existat mulţi oameni Odată cu revoluţia bolşevică din 

care să fi simţit adta plăcere a Rus j a fuseseră puse In circulaţie etichete 

autopersiflării ca Petre Pandrea. explicative : Tovarăş de drum de stingă", 

"Sînt un duşman făţiş al prosti- Tovarăşi de drum de centru", Tovarăşi de 

ei mele. Dar mă lupt şi cu prostia altora. Ce dc dreapta". Fiecare categorie îşi avea 

să fac, n-am încotro! M-a făcut mama jocul şi rolul ei în strategia bolşevică, 
oltean!" în ciuda stilului său caustic, avea un Bolşevicii noştri autohtoni nu s-au lăsat mai 

fond sufletesc de om blajin, iertător. Qnd prejos şi au împrumutat şi ei aceste cti- 


au existat mul(i oameni 


aducea vorba despre "paranoia revoluţionară" 
se înfierbînta. "Sînt ca nişte haite hămesi¬ 
te scăpate din cuşcă. N-ai dedt să-i prinzi 


chete. Pandrea îşi amintea scena de la 
anchetă, pe care o povestea cu acelaşi simţ 
al umorului. Era pregătit să audă fel de fel 


cu arcanul şi să-i duci la balamuc!" Dar deo- de j mput ân. Una însă tl scosese din 

camdatâ ne aduseseră ei pe noi la Ocnele ji^te, anume dnd anchetatorul li spusese 

Mari. Cînd stătea la coadă In fata hără- mjnios, pentru că-i tot întorcea vorba: Eşti 

dăului cu mlncare, părea şi mai inspirat, un bandit! Te-ai dat cu legionarii! Ai devenit 

fădnd observaţii spontane, pline de savoare. d j n t 0V arăş de drum un duşman odios!" 


"în trecut vintul revoluţiei bătea dinspre 
Europa. De astă-dată suflă dinspre Asia, de 
unde ne-au venit In cozile cailor şi ciuma şi 
holera". După masă se plimba adesea cu 
miinile la spate, de la un capăt la altul al 


"Mai bine duşman odios dedt tovarăş de 
drum caraghios! Şi pe caraghioşi nimeni 
pînă la voi nu i-a arestat. De dnd lumea e 
lume, ea s-a mulţumit doar să rldă de ei." 

Aşa s-ar fi cuvenit. Dar lipsa de 


-, « .’ ţ * # MII 11 WVWUU. L/ai 

camerei, povestind. In Germania, Indrăgos- umor a comuniştilor, preciza Pandrea, e 

tindu-sc de o nemţoaică durdulie, se purta cu notoric H ^ el) 4 » pri ctenul său, Ţutea, o 

ea ca un flăcăiandru lipsit de experienţă. fj cusc parcă şi mai de oaie. într-o zi, Ia 

Avea complexe, ca orice "balcanic" ajuns prima ca f cncai x martorul unei scene insolite, de 
oară In vest. Dar, aflind că nemţoaica tl a 0 „ dc ^te or j ţşj aducea aminte, îi 
adoră pe Hitier, i-a sărit muştarul: Eu ere- wnca a ^ închine. De cum se aşezase la 
deam că nemţii dnt mai serioşi.. Şi i-a masă ţ u . m scosese din buzunar un ziar, 
kitors spatele. Cinstit vorbind, nici el nu era ^ cruce pios şi tl sărutase ca pe 

mai breaz. Idi 06 incrazia fată de nazism l-a 0 */cum, tin-te bine" Ziarul nu era 

aruncat In braţele bolşevismului această ^ dcdt 1>ravda! Şi adaugă: «53 nu mă 
combinaţie Intre Ghmghis-Han şi Mane, pe . ^ pctrică E Jj „„ 

care o proba pe pielea lui. Sănsc din lac In JJ umajdcdt {andâra Ui ln starc a-mi 

puj... Trecea repede de la 1 un sub.eg la alluh dca cu cc/a cap." (După scurgerea 
Un detinuţ, medic de ţ ară, D sfătuise să dccenji a*/Goran avea să-mi 

stea la "onzontală după fi «are masă, dacă ^ la Paris ttle relatate dc Pandrca . 
se poate pînă la masa următoare. O măsu- ^ # auz t Pctrc Jv[ca cxccu!asc 13 

ră menită să conserve energia din oorp._ Ne M . dc tcpiniţâ filosoful 

s-a apucat cu 

lipsesc caloriile necesare supravieţuim , h mfill y e ^ şi , „clamat: "Petrică! Bietul 
explicase medicul detmuL Inchipuiţ-vi ^ d , Treisprezccc ani! Şi dnd te gîndeşti 
că ne mai tin astla aici încă un an. Vom a pnyfa dndva. Spune dacă 

ajunge nişte schelete şi vom putea concura cu vj asta nu ., Q colecţie de 

cei de la Auschwitz". Doctorul avea presimţiri absunJitJti! «\ 

sumbre. Toate concluziile la care ajunseseră Pe ' Pandrca mai rar n 


aveau la bază date ştiinţifice sigure. Ond * duri Dar , umca lui lăuntrica 

Pandrea II întrebă: "Doctore, ia spune-mi en< a „ t ^ b tă 5i ami ntirile atit de 

dte calorii are gamela mea cu arpacaş. , j ntcresan t Ci îndt avea totdeauna ce să 

primi de îndată răspunsul: "In jur dc ana tapirtgfUcă celor din jur. 
sute". "Şi? Se poate trăi cu ele? . Din punct «Voi legionarii, şti|i pentru ce 

de vedere ştiinţific, nu. Dacă ar fi aici un su f cr j|j. V-aţi născut antibolşevici, acum 

L*ureat al Premiului Nobel, s-ar mira cum de . noascle şi „ ^ta basta! Ţineţi la 

n-am murit ţină acum". Pandrea se mira şi tiyâlcală mai uşor pentru că suferinţa 

el: "1a Te uită, vasăzică eu trebuii să fiu voastrS ^ Q mo tivaţie. Dar ce ne facem noi? 


demult mort!" 

Prietenul său, Petre Tulea» 


Cei de-alde mine. Suferinţa noastră nu are 
nici o raţiune, nici o valoare nominală. Să 


nuia să trateze această calamitate Intr-un mori a un nălârâu ^ încaieră la un 
mod, ca să zic aşa, filosofic: "Urlă In nune ^ de fotba ,, Nimcili n _o a spună: 

fiecare celulă-" Intr-o zi îmi mărturisise cu Cumnczcu sj.j j cr te!»; dimpotrivă: «Aşa 

voce tristă, dar cu ochii sclipind de nome: Ara f tnbuic dacă a fost pros t!». Suferinţa 

găsit soluţia salvatoare. Ca să. nu mă mai noastrf e absurdă . Ca muncile lui Sisif. Rid 

gjndesc la mlncare vorbesc toată ziua dc ^ nu numa j zeii, d şi curcile". 


despre Platon, oricui, chiar şi la pereţi. Nu 


Simţea nevoia, să-şi descarce 


ştiu, zău, ce m-aş face cu acum, dacă Atena sufktu , (Era 1952 , de Sfintele Paşti), 

nu l-ar fi dat pe cel mai mare filosof al tuturor y mca su bii n ieze că pentru el închisoarea 

timpurilor!" . devenise un loc sfînt, sfinţit prin suferinţă. 

dnd era dus la bucătărie, să cu- j^, dc pur if lcarc . Un fel de mlnăstire. "Voi 
reje zarzavat, împreună cu cei de la camera . ncvoic dc pocăinţă, cu da". La 

"inapţilor", Petre Pandrea înfuleca pe oeri- ^ t g bătuse gîndul sinuciderii, dar pe 

suflate morcovi cruzi şi căpăpm de urmi j M fjc ut n^ine că i-a putut trece 

ceapt "Eu n-am virtuţi de muamc. Fanuha ^ ^ oltenii tuii 0 adică, au 

mea n-a dat pînă astăzi ma un sflnt mina pe arme, n-au fost nişte laşi. 

Biseridi noastre ortodoxe. Pc o rasuU pustie ^ ^ ^ ** Uric $i 

r- nertr că-u salvezi sufletul. Măntnci r _» _: _».* _ 


Dacă nu mă crezi, ascultă ce 


ierburi, rădăcini, broaşte şerpi şi nimeni unneazJL Ştiu a nu 8ufcri dc inimă, ^ a 
nu-ti spune dă-te mai Itvcolo^ Cx vre,, cu nu de 1935 ţ. ara trimis ^ Sahia 

m-am născut pe insula Iu, Robinson Crusoc, c ^ Mo6Cwa |a Congresul scriitorilor sovietici, 
fctr-o tari unde s-a înfăptuit soaalumul ^ ^ ^ - str ingi material şi, 

şi unde diavolul te îndeamnă la tot pasul să „ tc ^lorvi în tară cu sarsanaua 


cazi în păcat!". 


• „ . n . . plină, publid o carte». Ţutea, care era de 

Biografia lui Petre Pandrea ar putea £ ţ^bărbătat şi el. în felul său 

rtîmi entuziasmul celor ce w căuu să des- ^ dcvăn il şi numai adevărul! Fii 

copere "tovarăşi de drum . Intr-ado«r, el ^ ^ tfU nu .jj nimic! Ai 

^ unu^dm^ra şi^miteael tasuş^ ^ ^ rf . ţi rfmînâ numc , c ^ 
fără înconjur, ci alt picat mai mare pe artea Neamului, cu litere de 

lumea asta nu există. Un păcat capital, pe 

care Dumnezeu s-ar putea să nu-1 treacă cu ~ M dus j„ Rusia v M 

U Judecudc Apoc. D.r spera u ™ hto ^ Noii «, ică „ PctncI , dc 

*1“?“ *f ul KrfbdJre «Ei, ce-*i văzut Koto? Cura tuu 

telor dm Oltcm. Im MUU. ™ .vc loc In lKnJrifc7 , parca dus pc lumea cea- 


aur»-. 

Sahia s-a dus în Rusia şi s-a 
litore. Noi, adică eu şi Petrică, ardeam de 
nerăbdare. «Ei, ce-ai virat acolo? Cum stau 


mod sigur sflrşitul lumii. 


laltă. Petrică se înfurie: «Răspunde, mă, 


de ce te uiji ca prostu'?». Şi Sahia răspun¬ 
sese: «Acolo nu-i Paradisul, cum s-a spus. E 
iadul pe pâmînt!» Petrică iar se înfurie: 
O tot îndrugă ăsta? ! Uite la el cum 
pHngel». 

Aşa că l-am lăsat pe Sahia ln 
plata Domnului. Nu se găsea în el destulă 
energie Incit să se apuce de treabă. In 
schimb, am suflecat noi mlnecile, eu şi 
Petrică, şi am moşit cartea. Ne-am folosit de 
presa din Sărindar, darnică în ce priveşte 
statisticile năucitoare cu privire la construcţia 
primului stat socialist din lume. Nu l-am uitat 
nici pe Stahanov, nici măreţele planuri rinri- 
nale concepute de mintea "genialului Stalin, 
părintele omenirii"; am mai scos şi noi din 
burtă cîte ceva, că nu duceam lipsă de 
fantezie - şi, gata cartea! UJLS.S. - Azi va 
deveni mai tirziu Evanghelia comuniştilor 
analfabeţi de Ia noi. Şi dnd tc gîndeşti 
că ne aflam In anul dnd Titulescu semna 
Pactul dc Neagresiune; în Franţa se năştea 
Frontul Popular al lui Leon Blum; In Spania 
izbucneau primele flăcări ale războiului civil, 
atlţate şi întreţinute de Rusia, şi tot 
acum se încheia şi ringerosul plan rincinal 
al colectivizării, care se soldase cu milioane de 
victime, sub privirile indiferente ale 
Ocddentului! 

Vezi cum se scrie istoria? Şi la ce 
tertipuri se dedau unii oameni? Ştiu ce 
gîndeşti: «Oameni serioşi eraţi voi?». 
Dar dne pretinde că eram serioşi?! Eram 
amlndoi, doi năud. Aş putea să-l iau 
martor pe Ecclesiast: «Toate atîmă dc 
vreme şi de împrejurări». Chiar aşa să 
fie? Vreau să spun că asta nu-i o scuză. Cel 
puţin nu întotdeauna. Voi de ce nu v-aţi 
luat după spusele Ecclesiastului? Şi de ce nu 
v-aţi resemnat? E drept, mafe lucru n-aţi 
făcut. Dovadă că vă găsiţi airi. Dar ia să 
ne fi împotrivit toji pînă la unul. In loc 
să fi minţit cu neruşinare, cum minţeam 
noi? Nu-i aşa că am fi putut avea alt destin? 
Poate nu mai rău, In orice caz, dedt cel al 
finlandezilor. 

Aşa-i dnd vrea Bunul Dumnezeu 
să-şi bată . joc de tntelepdunea celor 
titelepti, cum spune SRntul Pavel. Le ia 
minţile. Se mlndreau cu învăţătura lor, 
cu diplomele lor din ţară şi străinătate, şi 
uite ta ce i-a dus capul! Mai deştept dedt ei 
era ţăranul român analfabet, care o ţinea 
una şi bună: «Bolşevicii ne iau pâmîntul 
şi ne dărfmâ biseridle». Ei, da, dar ei 
ţjoeau morţiş să meargă In pas cu 
Occidentul civilizat, nu cu nişte analfabeţi. 
Acelaşi Occident care ne va pricopsi mai 
tirziu cu Cortina de fier... 

Era o modă care se purta In 
epocă: să fii de stingă. Cei de stingă erau, 
vezi Doamne, cu progresul, cu libertatea, cu 
egalitatea, cu fraternitatea, cu dreptatea, cu 
pacea eternă, cu adevărul absolut, cu lichi¬ 
darea exploatării, cu respectarea demnităţii 
omului, plus alte inepţii de acest gen, 
moştenite de la Revoluţia franceză şi pre¬ 
luate cu mare tam-tam de Revoluţia bolşevi¬ 
că! Idei nobile, în fond, dar profanate de 
gloata imundă, setoasă de sînge şi putere. 
Era o escrocherie Inveşmlntată ln man¬ 
tie politică, practicată la scară universală, 
care ti orbise. La fiecare încercare de a o 
tifă(işa ca atare, săream In sus ca arşi, 
califidnd-o drept calomnie. Un exemplu tipic 
de mărginire a firii omeneşti, ti interesa mai 
puţin ce făceau moscoviţii la ei acasă, dt 
mai ales ce spuneau Ocddentalii. Căscau gura 
la tot ce îndrugau Romaine Rolland sau Henri 
Barbusse şi îşi înfundau urechile dnd 
auzeau denunţurile lui Andrf Gide. Repetam 
maimuţăreala paşoptiştilor, care îşi în¬ 
suşeau tot ce era mai ridicol şi mai anost pe 
malurile Senei. > 

Ce vrei să-ţi mai spun? Că eram 
doi aiuriţi care vedeam lumea pe dos? Nu 
vedeam In Leonid Andreev, ln Ivan Bunin, 
în Berdiaev, titanul ortodoxiei, ln to{i cei 
care luaseră calea exilului, ln loc să 
rămlnă pe loc şi să construiască 


paradisul pc pămlnt» declt «nişte | 

reacţionari împuţiţi», ga* a pună 

bete In roate Istoriei şi sâ ne arunce 
fcidârât. In Evul Mediu! ti priveam de la 
hâltimca prostiei noastre, cu arogantă şi 
dispreţ, şi nu dam două parale pe aceste 
4 epădătun burgheze». Faptul că Bunin era 
totuşi un mare scriitor, Laureat al Premiului 
Nobel, că Andreev redactase In 1920 pateticul 
manifest: Salvaţi Omul!, adresat lumii în¬ 
tregi dc pc patul său de suferinţă din 
Finlanda, nouă nu ne spunea nimic! Dec㬠
derea noastră morală era totală. Dar cum nu 
ne dădeam seama de ea, ne-am continuat 
rolul. Eroii lui Caragiale se dovedeau astfel 
mult mai puţin ridicoli dedt noi*. 

Mă rugă din nou să nu suflu un 
cuvlnt lui Ţutea. 

N-o să-i spun. Nu mai avea de altfel 
nici un haz: povestea lui Sahia o auzisem chiar 
din gura lui Ţutea, cu lux de amănunte. 
Pandrea se miră. De obicei, dnd II întrebi 
cum a ajuns la stingă, prietenul său te 
repezea: ‘E ca şi cum m-ai întreba: cînd şi 
unde te-ai îmbolnăvit de blenoragie? Aveam 
vîrsta lui Eminescu, vîrsta dnd acesta 
atinsese culmea creaţiei sale. Mie mi-a venit 
hsă mintea la cap ceva mai tfiziu." 

Poate că prezintă interes şi cum 
s-a vindecat Petre Ţutea de această boală 
"ruşinoasă". Termenul e cel mai potrivit. Pc 
manuscrisul Capitalul lui Karl Marx cenzorul 
german pusese următoarea rezoluţie: "Nu 

poate să apară, Intrudt conţine lucruri 

ruşinoase". fu|ea, deşi Ii urăşte pc loji 

cenzorii din lume, e gata să-i ierte, din respect 
pentru memoria acestui cenzor inspirat şi de-a 
dreptul genial. Ond a plecat la studii In 
Germania, "taica părintele" (tatăl său era 

preot) i-a {inut aceasţâ scurtă predică: " 1 . 

Să nu devii ateu ca Titu Maiorescu; 2. Să nu 
te atingi de o fedoarâ pînă nu ţi-ai pus 
pirostriile pe cap; 3. Dacă ajungi om mare, să 
nu-ţi bagi miinile pînă la coate In visteria 
Statului; 4. Dacă ţara I{i cere să mori 
pentru ea, înscric-te sub arme; 5. Să nu-mi vii 
acasă cu sticlep In cap, că te înjur de 
feştila mă-tii!" 

Sfintia-sa nu avea de unde să ştie 
că feciorul său tobă de carte avea deja 
"sticleţi" în cap, scriind în revista "Stingă": 
"Am găsit lanterna care să ne lumineze calea 
de azi înainte". 

Lanterna era marxismul. îi venea 
să rfdă dnd îşi amintea de îndemnurile 
tatălui, de stilul său pitoresc. Dar ridea şi 
de tiradele de bun marxist, cu care dăduse 
gata pe vremuri o tinără ziaristă sc vietică, 
corespondentă de presă In Capitala celui de 
al m-lea Reich. 

Se spunea despre el că era un 
bărbat cuceritor. Dar nu pentru vreo es¬ 
capadă amoroasă li propusese ziarista aceea 
să viziteze Moscova, "capitala lumii", cum 
ţinea ea să sublinieze. Era bucuroasă, ferid- 
tă chiar, căci nu-i venea să creadă că în 
România, ţara cea mai "reacţionară" şi 
mai antibolşevică din Europa, se mai puteau 
naşte marxişti atit de profunzi şi de rafi¬ 
naţi! Şi începu să-i vorbească, în bună 
tradiţie * jargonului de lemn, despre bărbatul 
genial, "părintele întregii omeniri"... 

Din dnd In dnd Ţutea aproba 
d!nd din cap, dar mintea lui Ii era In altă 
parte. Cuvintele "Moscova, capitala lumii" l-au 
lovit ca un docan drept ln moalele capului! 
Lozinca "Moscova, capitala lumii", Petre 
Ţu(ea, fiu] preotului de la Boteni, o auzea 
pentiu prima oară. N-a dormit toată noaptea. 
Mai era la mijloc şi povestea "sticletilor*, pe 
care şi-o aminti tocmai in această noapte, 
fi era cu neputinţă să-şi recapete liniştea 
şi optimismul "revoluţionar". Lanterna 
călăuzitoare se stinsese pe neaşteptate. 
Fără să ştie şi fără să vrea, imprudenta 
ziaristă sovietică li atinsese coarda cea mai 
simţitoare: "De ce să fie Moscova capitala 
lumii şi nu Bucureştii mei?", se tot întreba 
Ţutea, marele român. 

"Se umflase brusc In mine târita 
naţionalistă", glumea el, amintindu-şi 
povestea. 

Marele dialectician care Ii spusese 
rusoaicei (amestec de fanatism şi prostie): "Eu 
1 am pe Marx la degetul mic", descoperea 
abia acum sinistra farsă pusă In scenă de 
Moscova. Internaţionalismul proletar nu era 
dedt o mască sub care se ascundea imperia¬ 
lismul rusesc secular, iar el, Petre Ţutea, un 
biet "tovarăş de drum", manipulat dc la 
distantă! 

Ce să-i fad, am trăit tntr-o epocă 
ti care Istoria s-a amestecat In viata oame¬ 
nilor mai mult ca niciodată, tn mod grosolan, 
firi jenă! Sau cum spunea Petre Pandrea: 
"Fiecare ne jucăm cu rolul, In felurite chipuri. 
O facem dnd pe saltimbandi, dnd pe trage- 
dienii*... Şi tot et "Fiecare îşi are Damascul 
său, un drum care duce spre adevăr. Unii 
nimeresc pe acest drum mai devreme; alţii mai 
tirziu sau niciodată'.- 







'Două lumi ce-şi stau ostile, astăzi, faţă-n 
ra|l! Ireconciliabile prin toată structura lor, contra¬ 
dictorii prin toată ideologia lor, una fiind fatal negaţia 
celeilalte. Căci nu se pot reconcilia'între ele sub nici o 
formă, lumea creştină a Dumnezeului devenit Oţn, cu 
lumea comunismului - a Dumnezeului izgonit din om. 

Snt două lumi şi două concepţii funda¬ 
mentale şi diametral opuse una alteia. Lumea-materialis¬ 
mului brutal şi unilateral în lupta cu lumea spiritului 
creştin. B lumea pămîntului răzvrătit contra cerului, 
de care comunismul vrea să se elibereze scoţind pe 
ora cu forţa de sub tutela religiei şi deplasînd 
catastrofal lumea din orbita de atracţie a Divinităţii.'' 

loan Gh. SAVIN, 

1940, din Conferinţa "Creştinism şi comunism" 

I___ 

upâ 45 de ani de comunism, problema ţărănimii 
române apare astăzi mai gravă ca niciodată în 
istoria neamului nostru. Căci fondul sufletesc al 
ţăranilor români, al celor rămaşi cu adevărat 
ţărani, este creştinismul. Problema ţărănimii române 
este, In primul rînd, cea religioasă, iar cine nu înţelege 
acest lucru, nu poate înţelege românul. Teoriile econo¬ 
miştilor, studiile sociologilor şi pretenţiile politologilor 
rimîn impenetrabile în faţa ţăranilor români şi a sate¬ 
lor lor dacă se uită acest singur fapt: că ei s-au născut 
români şi creştini totodată! Stă martor duhul oricărui 
sat românesc — fie el demolat sau cooperativizat prin forţă 
sau revolver stalinist — mereu viu şi treaz în faţa anti- 
christului comunist prin ortodoxia românească, prin biserica 
neamului, care nu a fost niciodată alta dedt cca ecumenică. 
Acolo, în satele noastre de ţărani simpli, ortodoxia şi fiin¬ 
ţa naţională au crescut deodată în conştiinţa noastră 

de români, şi tot de acolo, din sate, de la ţară, au fost 
amăgiţi şi alungaţi către oraşe atîţia fii de ţărani, 
prin bolşevismul industrializării forţate. In România de 
astăzi, singurii creştini adevăraţi au rămas ţăranii. 

Atîţia dţi mai sînt ei, bătilni şi bolnavi, părăsiţi 
de copii, înşelaţi de Stat, privaţi de pensii şi de orice 
ajutoare. 

Ţăranul român va rămîne mereu legat de 

biserica lui ortodoxă. Obştea sătească a românilor din 
toate timpurile, a cărei semnificaţie a fost falsificată de 
istoria comunistă, asta înseamnă: comunitate de iubire 
întru Hristos. Românii, de dnd se ştiu ei, au trăit uniţi 
ii jurul Bisericii Ortodoxe. Orice altă formă de viaţă is¬ 
torică, exterioară, In sodetatc, lor le este improprie. 
Opuneţi obştea sătească ortodoxă a ţăranilor români 

formelor de viaţă politică ale societăţilor contemporane 
din Ocddent (spre care istoria ne-a împins) şi veţi înţele¬ 
ge de ce Caragiale este, după mai bine de o sută de ani, pre¬ 
zent între noi! Am văzut un ţăran român din Bărăganul 
Brăilei care îşi cumpărase ziarul ţărăniştilor, 
Dreptatea, "ca să văd ce mai spun liberalii"! Faptul că 
oridt i-ai explica ţăranului român despre liberalism, despre 
constituţia americană sau democraţia de tip ocddental, 
despre libertate de conştiinţă sau libertate religioasă şi 
despre drepturile omului, iar el va rămîne mereu indiferent, 
va Închide televizorul sau va spune "piei satano!" şi îşi va 
face o cruce mare, asta nu înseamnă că este prost. Nu îl 
interesează şi nu poate înţelege lucruri aşa de abstracte 
pentru el, care sînt prin definiţie valori pur protestante, 
rodul unei civilizaţii străine lui. I le-au adus în viaţă , 
revoluţia şî îi ^nt la fel de străine precum comunismul, 
religia antichristului mondial, care i-a demolat pînă şi 
bisericile şi nu l-a cruţat nici pînă astăzi. Alegător, 
parlament, democraţie, libertate sînt noţiuni care nu au 
viaţă, nu au actualitate în sufletul ţăranului român. Pen¬ 
tru el libertate înseamnă un singur lucru: că este liber în 
fata lui Dumnezeu de a alege calea Satanei sau a Iui 
Hristos. Tot ce a venit şi este Împrumutat de la popoarele 
apusene catolice şi protestante, pentru ţărănimea română 
a rămas vorbă moartă, deşi se ştie că numai acolo, în 
Apusul Europei, bisericile au avut întotdeauna preocupări de 
organizare socială şi politică. Pentru ţăranul romăn sta¬ 
tul, politica, civilizaţia, cultura se reduc la viata întru 
Hristos. Deprinderile poporului nostru, creştin prin naşterea 


sa, au fost şi încă mai sînt deprinderile ieşite în mod 
natural din viaţa unui popor pastoral şi de mică 
agricultură, iar tot ce s-a adăugat în timp, prin istoria sa, 
a rămas steril, neroditor şi artificial. 

Românii au experimentat, de la paşoptişti încoa¬ 
ce, statul liberal, statul ţărănesc, statul democratic. Au ratat 
ca printr-un blestem, prin -anii ‘38-'40, din pricina războiului, 
statul etnocratic - visul neîmplinit încă al naţiei române. 
(Să ne amintim de Constituţia din 24 februarie 1938, care 
realizase două din reformele fundamentale ale statului etno¬ 
cratic "întlietatea elementului etnic la conducerea statului 
şi parlamentul corporatist"). Au urmat apoi statul naţional 
revoluţionar al anilor *45-‘47, statul leninist-proletar al anilor 
stalinişti şi statul socialist a! lui Dej, din ‘62, care anunţa 
hcheierea cooperativizării şi exterminarea ultimilor ţărani 
cu pămînt. Şi s-a ajuns In final la un pas de statul comunist 
de tip coreean, al lui Ceauşescu. Ce alt experiment va urma? 
fn nici un caz răspunsul nu-1 vor da ţăranii români. 
Apolitismul lor sau neîncrederea în partidismul politic sînt 
dovezi dare ale vieţii cu adevărat religioase, întru Hristos, 
în care ei încă mji cred şi cu care se mai nutresc în 
biserica lor. 

înainte de orice împroprietărire, de orice reforme 
sodale şi politice, problema prindpală a ţărănimii 
române rămîne, în duda aparenţelor, cea religioasă. 
Fiindcă ortodoxia românească a ajuns la grea cumpănă. 
Asupra existenţei şi salvării ei se întreabă astăzi toate 
comunităţile religioase ortodoxe din lume. Românii se află 
ftitr-un moment de dezechilibru spiritual atît de grav, îndt 
soluţia de salvare religioasă nu mai poate fi, spun reforma¬ 
ţii, dedt una catolică sau protestantă. Biserica lui Hristos, 
una, sfîntă, sobornicească şi apostolească, a fost pusă la 
încercare, au spus apusenii, iar papistaşii şi reformaţii se 
fetrec în a-şi stabili importanţa în victoria de Ia 
Timişoara. De o parte, o biserică inexistentă, cu un cler- 
corupt şi securizat, de alta, o biserică unită în jurul 
pastorului. Una cazemată de luptă politică, alta goală, cu 
porţile închise, inexistentă. Aşa s-a judecat atunci, aşa se 
judecă şi acum, în aceşti termeni, în aceste formulări. 
Numai că ţăranii români adevăraţi au rămas să sufere 
în continuare, aşa cum au suferit mereu, In sărărie. 

Ei îndură cu aceeaşi tărie boala şi umilinţa 
pentru că ştiu să sufere, pentru că pot să sufere şi 
să-şi înţeleagă suferinţa. Ţăranul român suferă şi 
astăzi, fn 1992, pentru că ştie că nid o revoluţie nu-l 
poate apropia de Dumnezeu ţn afară de credinţa lui simplă 
şi curată întru brtodoxisra. Nid o revoluţie nu i-a adus 
ţăranului român pămînt şi nici pe muncitorul strivit de 
muncă nu l-a făcut mai liber şi mai senin. Nid o revoluţie 
nu i-a făcut românului ortodox vreo catedrală de Remis sau 
Notre-Dame şi nid nu l-a putut salva de la dreapta judecată 
a lui Dumnezeu, oridt s-ar fi înălţat el spre cer cu un tum 
de piatră sau un arc de oţel. Creştinismul este religia care 
nu neagă suferinţa, iar ortodoxismul singurul care cu adev㬠
rat o valorifică. Iar salvarea ortodoxiei româneşti şi 
mîntuirea ţăranului român — a cărui structură spirituală 
este atît de deosebită de cea a ocridentalului - nu le vor 
aduce nid o revoluţie socială, politică sau economică. 
Ţăranul s-a putut salva numai în comunitatea de iubire 
a lui Hristos, pentru că el ştie că nid o revoluţie din 
istoria neamului său nu i-a adus dedt promisiuni nidodată 
respectate, proclamaţii totdeauna demagogice, platforme pro¬ 
gram mereu utopice, de la aceleaşi guverne şi "fronturi de 
salvare" ale naţiunii, chiar dacă acea revoluţie a fost 
"revoluţie a întregului popor", "lovitură de stat" sau 
"revoluţie spontană"... 

Românul adevărat ştie, după atîta amar de 
vreme, că revoluţiile nu sînt dedt nişte periodice şi 
regizate băi de sînge prin care un popor plăteşte 
necredinţa lui. 

Bolşevismul a lovit ţărănimea română de 
două ori: o dată dnd i-a corupt şi distrus clerul şi 
Biserica, fiindcă ţăranii români au fost prin naşterea lor 
creştini; a doua oară cînd a sacrificat-o pentru naşterea 
clasei proletare, inexistentă pînă atunci în România 
(în forma ideologică teoretizată de părintele ei, Karl Marx, 
rabinul revoluţiei mondiale). Altfel spus, proletarii din 
România sînt ţăranii sau fii de ţărani dezmoşteniţi, 
desproprietăriţi de pămîntul lor strămoşesc, şi încarti¬ 
ruiţi în marii coloşi industriali de tip stalinist. Aceşti fii de 


ţărani, copii ai statului sodalist, smulşi din familiile lor 
ţărăneşti de mirajul lagărelor de muncă, denumite 
oraşe industriale, se întorc astăzi împotriva propriilor lor 
părinţi, care au rămas ţărani, şi care îşi vor pămîn¬ 
tul înapoi. Proletari de fabrid şi de uzine sau proletari 
agricoli, botezaţi în dmpul muncii la lAS-uri şi ferme 
sodaliste de stat, ei şi-au uitat originea, hulind vatra 
sătească. Navetişti pe trenuri murdare, îmbrăcaţi în sa¬ 
lopete mizerabile, li ameninţă pe ţărani cu o diplomă de 
şcoală profesională, de şcoală de maiştri sau de facultate 
mundtorească, înfricoşaţi de falimentul crud al industriei 
româneşti pe care l-au trăit pînă la capăt şi definitiv. 

Nu ţăranii şi-au pierdut dragostea pentru 
pămînt, d dezrădăcinaţii, proletarii fârâ Dumnezeu, 
copiii nimănui, oamenii noi educaţi în şcolile materialis¬ 
mului dialectic şi istoric, cei care şi-au pierdut credinţa şi 
legile strămoşeşti ale neamului. Striviţi de muncă sau şefi 
peste alţi proletari, contabili şi birocraţi — funcţii prin 
definiţie staliniste, despre care nimeni nu spune nimic încă, 
izolaţi în sinistrele lor oraşe de beton, aşteaptă şi astăzi 
la cozi inumane şi groteşti ouă de (a ţară sau un kilogram 
de cartofi. 

A vorbi despre ţărănimea română ca parte inte¬ 
grantă a viitoarei societăţi civile româneşti — de care 
sîntem atît de departe — înseamnă a vorbi mai ţntîi 
despre "clasa" dezrădăcinaţilor, fiindcă ţărănimea 
română adevărată, dtâ a mai rămas, nu trebuie 
confundată cu ei. 

"Clasa" dezrădăcinaţilor li ameninţă pe 
ţăranii satelor noastre, fiindcă au totuşi o poziţie privile- 
giată: faţă de "prostimea" satului, ei sînt orăşeni 
"şcoliţi", au salarii asigurate, fixe, de la stat, chiar dacă 
muncesc sau nu, dacă plouă, ninge, sau este secetă. Faţă 
de orăşenii adevăraţi, ei sînt legaţi de sat prin casele lor 
semipârăsite, unde mai cresc un porc'şi nişte păsări, cu 
o grădină cu viţă-de-vie, într-un cuvtnt nu duc lipsa dc 
alimente, mai ales că şi dc la Stat se mai poate încă fura, 
după vechiul obicei socialist... 

Dar nimic mai trist şi mai grav In mijlocul acestor 
dezrădăcinaţi decît tineretul, generaţia tînără a 
României care ar trebui să aibe misiunea de a grăbi 
însănătoşirea societăţii noastre. Fiindcă rine altcineva 
să o facă? Au încercat şi încearcă mai ales studenţii, 
Împotriva cărora a fost asmuţită "clasa mundtoaîfe". 
Tineretul proletar — încazarmat în cămine jalnice, unde 
prostituţia şi mizeria trupească şi psihică au devenit lu¬ 
cruri fireşti — bîntuie satele ca o fantomă. Culturalizaţi 
h discoted săteşti şi de provincie, îmbolnăviţi de tu¬ 
berculoză în barădle şantierelor naţionale ale 
tineretului, fiii ţăranilor noştri iau, din anii proaspetei 
adolescenţe, calea bişniţei, a tîlhăriei şi a violurilor. 
Delincventa, beţia şi hoţia au invadat provincia şi satele 
noastre, atît de liniştite şi de curate altădată. 

Recreştinarea şi re-educarea fiilor de ţărani » 
români, pervertiţi de ideologia comunistă şi decăzuţi 
htr-o cumplită mizerie sodalâ şi morală, sînt singurele 
căi pentru renaşterea globală a ţărănimii noastre. Pe dez- 
rădădnaţi, lipsiţi de orice proprietate personală, nid 
pămînt, nid locuinţă, statul sodalist li luase sub pro¬ 
tecţia lui, întordndu-i tocmai împotriva părinţilor Jor. 

Ei sînt o tragedie naţională şi, prin ei, trăim cu toţii 
tragicul ţărănimii române. Atît timp dt bisericile şi 
şcolile vor rămîne goale în continuare, să nu fim prea 
iîcrczători în "revoluţie"I Să ne amintim că România, 
h anii interbelici, era al doilea grînar al Europei, că eram 
un popor eminamente agr&r, dar şi că' Biserica era sufletul 
satului românesc, şcoala iîvnită şi preţuită, iar familia 
ţărănească - tradiţie şi sfîntă lege strimoşască. 

Avem în faţă "clasa” dezrădăcinaţilor; 
ideologia lor a murit, dar ei au rămas printre noi, victime 
neferidte ale Istoriei. Ei au avut o identitate pe care şi-au 
uitat-o sau pierdut-o şi anevoie şi-o mai pot regăsi. Totuşi, 
după patru decenii de erezii marxiste, se află acum în faţa 
adevărului. Şi'o reformă sorial-politică prin care să fie 
trimişi cu forţa, înapoi în sate, ar fi poate, ultima soluţie. 
Antichriştii societăţii noastre, victimele «nevinovate ale 
comunismului carpatin, au în faţă singura lor salvare: 
pocăinţa. Biserica lor ortodoxă, răbdătoare şi iertătoare 
prin Iisus Hristos, le este aproape. Căd Dumnezeu aşteaptă 
un semn de la ei. 



Silviu ALUPEI 





1 


pag. 14 




PUNCTE CARDINALE 


PROBLEMA 


EVREII IN ROMANIA 






C unoaşterea unei minorităţi etnice trebuie să se 
bazeze pe o temeinică analiză a caracterelor 
specifice ale minorităţii respective, acelea care Ii 
definesc identitatea, atît In raport de poporul In 
mijlocul căreia trăieşte, dt şi în raport de alte grupuri 
etnice cu statut de minorităţi In cadrul aceleiaşi 
formaţiuni statale. Pentru ca Insă o astfel de analiză să 
conducă la rezultate concludente, ea trebuie să pornească de 
la o cunoaştere dt mai aprofundată a trunchiului din care 
grupul devenit minoritate s-a desprins pentru a vieţui pe 
meleaguri străine, In mijlocul unei populaţii de care se 
deosebeşte prin origine etnică, limbă, trecut istoric, tradiţii, 
credinţă religioasă şi cultură. 

Problema formulată în aceşti termeni este aplica¬ 
bilă, In aceeaşi măsură, tuturor grupurilor etnice minori¬ 
tare care vieţuiesc pe pămlntul României, dar gradul de 
dificultate In ceea ce, deocamdată, denumim procesul de 
cunoaştere al naţionalităţilor care convieţuiesc Inlăun- 
trul aceloraşi (şantiere de stat este diferit de la o minoritate 
etnică la alta. Şi evreii constituie una din minorităţile a 
cărei cunoaştere, pentru a nu păcătui prin a fi fragmentară 
sau superficiala, presupune urmărirea cu atenţie a lungului 
şi Intortochiatului drum pe care urmaşii lui Avraam şi 
Moise l-au parcurs plnă cînd au pătruns în spaţiul 
geopolitic locuit de români. 


P atria evreilor este teritoriul cuprins Intre Marea 
Mediteranâ şi Deşertul Siriei care plnă la 
întemeierea Statului Israel a fost cunoscut sub 
denumirea de Palestina. Această regiune, ca şi 
Siria Septentrională, din care de fapt face parte, a constituit, 
un mare culoar prin care s-au scurs migraţiilc popoarelor de 
origine semitică. In mileniile 4 şi 3 Ld.Chr., pe teritoriul 
Palestinei s-au aşezat triburile vest-semitice ale hononeilor, iar 
to secolul XXIII Ld.Chrr au venit grupurile de semiţi 
plecaţi din Chaldea sub conducerea, conform istoriei biblice, 
lui Avraam, patriarhul căruia Dumnezeu i-a poruncit să 
părăsească cetatea Ur de la Golful Persic şi să se 
îndrepte cu toată familia sa spre Canaan — Pămlntul 
Făgăduinţei. 

Timp de şase secole evreii au trăit ca păstori 
nomazi paşnici printre celelalte popoare aşezate pe teritoriul 
Palestinei. în secolul al XVII-lea are loc Insă un eveniment 
deosebit. Hicsoşii, o populaţie sălbatică şi crudă, de 
origine semită, a căror limbă era probabil asemănătoare cu 
forma iniţială a limbii ebraice, invadează şi cuceresc 
Egiptul pe care l-au stâpînit timp de 150 de ani. Pe baza 
hnidirii rasiale cu*noii stăpîni ai Egiptului, evreilor li s-a 
tigăduit să pătrundă şi să se stabilească In regiunea 
, Goşcn, cea mai fertilă provincie din nordul ţării. Aşa se 
explică poziţia dominantă pe care a avut-o Iosif la curtea 
faraonului şi, odată cu el, regimul de favoare de care s-au 
bucurat toţi conaţionalii săi. 

După răsturnarea "regilor păstori", aşa cum au 
fost denumiţi impropriu regii hiesoşi şi instaurarea unei 
dinastii autohtone, evreii şi-au pierdut statutul de minoritate 
privilegiată, autorităţile egiptene obligjndu-i să presteze 
munci forţate, In condiţii umilitoare. Nemaiputînd suporta 
tratamentul la care erau supuşi, sub conducerea 
personalităţii centrale din întreaga lor istorie, Moise, 
probabil In secolul al XIII Ld.Chr., are loc "Ieşirea", 
părăsirea In masă a Egiptului de către toată populaţia 
evreiască. După 40 de ani de rătăcire prin deşert, răstimp 
h care se sting din viaţă toţi cei care trăiseră ca robi In 
Egipt, locul lor fiind luat de o generaţie nouă, generaţia 
celor care se născuseră "oameni liberi" In condiţiile aspre 
de viaţă din deşert, evreii ajung pentru a doua oară la 
porţile Pămlntului Făgăduinţei. In > această perioadă 
eroici din existenţa poporului evreu are loc evenimentul cel 
mai important din Întreaga sa istorie, eveniment care îşi va 
pune o amprentă de neşters pe întreaga evoluţie 
ulterioară a spiritualităţii iudaice: Primirea Legii şi 
cristalizarea concepţiei monoteiste de inspiraţie 
mozaică, concepţie care dăinuie fără schimbări 
pini in ziua de astăzi. Totodată Moise, marele lor Profet, 



le va insufla conştiinţa că ei, evreii, sint "Poporul ales . 
poporul pe care Dumnezeu l-a sortit să stăpîncască lumea. 
O conştiinţă trăită cu intensitate, dc-a lungul veacurilor, 
de fiecare evreu, oridt de umil şi neînsemnat ar fi el. 

Sub conducerea lui Iosua, urmaşul lui Moise, are 
loc cucerirea Canaanului. Ea nu a fo6t Insă urmată de 
constituirea unei formaţiuni statale consolidate. Vechea 
organizare tribală semită, bazată pe legătura de sînge, era 
prea trainică pentru a se renunţa la ea, chiar şi In 
condiţiile noi de viaţă sedentară. Diferitele triburi păstrau 
cu stricteţe obiceiurile tradiţionale, vorbind chiar dialecte 
distincte. După moartea lui Iosua, lipsind o căpetenie unanim 
acceptată, tendinţele separatiste s-au manifestat din plin. 
Conducătorii de triburi şi-au arogat titulatura de prinţi, au 
apărut pături privilegiate şi au izbucnit chiar războaie 
fratricide. In cartea sa “De la Avraam la Cristos", Daniel Rops 
afirmă că "istoria Israelului se împarte In atîtea istorii 
dte triburi erau". 

Contactele triburilor de israeliţi cu cultura 
superioară a populaţiei canaaneene, ca şi cu populaţiile 
învecinate, egiptenii şi fenicienii, aflate pe o treaptă de 
civilizaţie superioară nu puteau să nu lase urme asupra 
monoteismului evreilor, insuficient consolidat în perioada de 
penetraţie In Canaan. Dar ceea ce a turburat grav, nu numai 
viaţa triburilor israeliene, ci echilibrul tuturor popoarelor din 
Orientul Apropiat In secolul al XH-lea Ld.Chr. a fost invazia 
triburilor de greci barbari, dorienii. Ele au cucerit Pcloponezul, 
Creta, insulele din Marea Egce şi litoralul Asiei Mici, după 
care au trecut In Siria şi Canaan, ajungînd plnă In Delta 
Nilului. Deşi invazia a fost oprită de Ramscs III (1198-1167 
td.Chr.), egiptenii nu au reuşit sâ-i nimicească complet. O 
ramură a invadatorilor s-a stabilit în dmpia fertilă din 
regiunea de sud a Canaanului. Este vorba de populaţia pe 
care istoria biblică o consemnează sub denumirea de filisteni. 

Remarcabil pentru această populaţie nou venită 
pe meleagurile Canaanului este faptul că ea cunoştea 
meşteşugul prelucrării fierului, In timp ce atît evreii cit 
şi celelalte popoare învecinate nu ieşiseră încă din epoca 
bronzului. Apârfnd draconic monopolul asupra producerii şi 
prelucrării fierului, filistenii îi ţineau pe evrei într-o stare 
de dependenţă economică cu semnificative implicaţii 
politice. Pe acest fundal următoarele două sute de ani din 
istoria evreilor vor fi scena unui lung şir de lupte împotriva 
filistenilor. In cele din urmă aceştia vor fi înfrînţi de 
evrei, dispărînd pentru totdeauna din filele istoriei regiunii. 


C ea mai străludtă perioadă din istoria veche a 
evreilor este perioada cuprinsă Intre anii 1040 şi 
932 î.d.Chr., adică ceva mai mult dedt o sută de 
ani. Iar dacă la această perioadă adăugăm şi 
răstimpul dt In fruntea triburilor israelite s-a aflat Samuel, 
cel mai mare profet al -evreilor după Moise şi părintele 
spiritual al monarhiei, se obţine un interval de timp ce nu 
depăşeşte un veac şi jumătate. Un fragment de timp 
neînsemnat ca lungime din istoria evreilor, dar atît de¬ 
scărcat de semnificaţii Indt imaginea lui este vie plnă 
m zilele noastre! Este epoca în care toate triburile israelite 
slnt reunite sub sceptrul autoritar al celor trei msri regi: Saul 
(1040-1012), David (1012-972) şi Solomon (972-932). 

Pentru omul de cultură modem, chiar atund dnd 
el este un credindos convins, viaţa celor trei regi 
menţionaţi mai sus, aşa cum este prezentată în textele 
biblice, furnizează sufident de multe elemente care contrazic 
ceea ce se consideră îndeobşte a fi un model de urmat. La 
acest scepticism caracteristic credindosului modem s-ar putea 
să contribuie şi luxul de amănunte cu care Biblia relatează 
faptele. Dacă Insă reuşim să ne detaşăm de exagerata 
indiscreţie cu'care textul biblic pătninde în viaţa intimă 
ă celor trei regi, putem să le creionăm obiectiv portretele 
morale. 

Saul a fost o căpetenie vitează. In toate acţiunile 
sale a dat dovadă de simplitate şi măsură. Nu s-a 
înconjurat de lux sfidător, a locuit modest In fortăreaţa 
sa de la Ghibea, nu şi-a făcut ca David un harem şi, In 
general, se poate afirma despre el că a fost un suflet echilibrat. 


Singurul păcat ce i s-ar putea reproşa este modul bruta! In 
care a apărat puterea regală In faţa pretenţiilor 
preoţimii de a înlocui regalitatea cu o conducere teocratică. 

In ceea ce-1 priveşte pe David, se poate spune că 
a fost un om dotat cu farmec şi cu anumite calităţi 
remarcabile. Dar In afară de aceste trăsături pozith*, de-a 
lungul întregii sale vieţi a dat dovadă de o totală lipsă de 
scrupule In situaţiile în care urmărea un anumit interes 
politic sau satisfacerea unor capricii personale. Ani 
lidelungaţi s-a aflat In fruntea unei bande de tîlhan care 
teroriza populaţia lipsită de apărare. Ond a considerat că 
I este folositor, nu a ezitat să accepte solda filistenilor, 
duşmanii cei mai T>ericuloşi ai poporului său. Pe Ungă 
aceste relaţii dubioase avea anumite înţelegeri secrete cu 
cel de al doilea mare duşman al Israelului, regele Moabului. 
La ocuparea tronului a ajuns trecînd peste cadavrul lui 
Işboşet, fiul lui Saul, urmaşul legitim la domnie, pe care-l 
sprijineau zece triburi israeliene, deci majoritatea poporului. O 
altă crimă odioasă a constiluit-o măcelărirea celorlalţi 
şapte urmaşi legitimi ai lui Saul. De ce era Insă Intr-ade¬ 
văr capabil David, o dovedeşte cazul Urie. Adulterul cu 
soţia acestui credincios comandant de oşti şi trimiterea lui, 
cu intenţie, la moarte sigură, constituie un act de-a dreptul 
odios. 

David s-a dovedit pervers chiar şi pe patul de 
moarte. Fiindu-i teamă de sentimentele triburilor din nord, a 
jurat să nu se atingă de viaţa lui Simei veniamianul, dar 
iiainte de a-şi da ultima suflare îi recomandă urmaşului 
său, lui Solomon, să-l ucidă, acesta nefiind legat prin 
jurămînt ca el sâ-i cruţe viaţa. 

Dar indiferent de modul prin care şi-a croit drumul 
spre tron, nu se poate contesta că David a fost una din cele 
mai importante personalităţi ale istoriei Israelului. In 
calitate de comandant de oşti, de cuceritor şi de întemeietor 
de stat a fost, pe drept cuvînt, mîndria poporului său. Din 
păcate însă, imediat după ce şi-a consolidat puterea, s-a 
transformat Intr-un despot de tip oriental. Numerosul său 
harem, corupţia de la palat, intrigile şi domnia favoritelor, 
constituie tabloul descompunerii morale a omului de stat care 
dăduse dndva dovadă de vigoare şi energie. 

Urmaşul lui David, Solomon, a fost un rege paşnic. 
A dovedit calităţi remarcabile de administrator, reformator, 
diplomat şî, nu în ultimul rtnd, dc negustor. In timpul 
domniei lui, Israelul era cunoscut atît prin splendoarea 
capitalei, Ierusalim, dt şi pentru luxul exorbitant de la curte. 
Faptul că faraonul egiptean i-a dat în căsătorie pe una din 
fiicele sale dovedeşte că regele Israelului era tratat pe picior 
de egalitate cu ceilalţi mari monarhi asiatid. El a fo6t cel care 
a iniţiat şi a condus construirea minunatului templu din 
Ierusalim, .simbolul religiei israelite. Sub domnia sa, ţâra a 
cunoscut o impresionantă dezvoltare. Din punct de vedere 
moral, cel puţin în raport de standardele noastre creştine, 
Solomon a fost departe de a constitui un model demn de 
' urmat. In haremul său uriaş a adunat femei din cele mai 
diferite rase şi credinţe religioase. Erau hitite, moabite, 
edomite, amonite, egiptene, fenidene şi canaaneene care, 
knpreunâ cu obiceiurile lor specifice, şi-au adus la palat şi 
zeităţile lor naţionale. Consednţa a fost că spre 
sfîrşitul vieţii, sub influenţa favoritelor din harem, 
Solomon a adoptat şi a introdus anumite culte idolatrice. Dar 
greşala sa cea mare a constat In faptul că nu a întreprins 
nimic pentru a crea o coeziune puternică Intre triburile 
iudaice. In pofida fastului de care s-a înconjurat, domnia lui 
Solomon s-a caracterizat prin despotism, corupţie şi 
exploatare nemiloasă a ţărănimii. După moartea sa regatul 
se va sdnda In două state evreieşti slabe, implicate in 
' nenumărate războaie fratridde: In nord Israelul, iar In sud 


V CĂTRE CITITORII NOŞTRI 

Colegiul Redacţional al revistej "Puncte 
cardinale" solicită intelegerea binevoitoare a cititorilor 
publicaţiei noastre fată de intirzierea apariţiei 
Numărului pe luna iunie. ^ 

Aducem, de asemenea, Ia cunoştinţa 
cititorilor şi abonaţilor noştri că In luna august 
revista nu va apărea. în compensaţie, Numărul pe 
luna septembrie va avea un număr sporit de pagini. 

Vă mulţumim pentru înţelegere! 

COLEGIUL REDACŢIONAL 






PUNCTE CARDINALE 


pag. 15 



^ 1 ^ 



Se pare că drumul de la 
conceptul de Europă unită pînă la 
transpunerea lui în realitate politică 
viabilă, unanim acceptată de toate 
naţiunile bâtrinului nostru continent, 
este destul de lung şi anevoios, O dovadă 
în sprijinul acestei afirmaţii o const&uic 
faptul' cf niţj în tfndul statelor 
occidentale, legate între ele printr-o 
îndelungata participare ta Comunitatea 
Europeană, nu domneşte un deplin 
consens cu privire la modul în care 
strînseîe leaturi economice existente vor 
fi întregite prin înfăptuirea unei pieţe 
interne comune şi, In final, a unei 
unităţi politice. 

D*r divergenţele dintre statele 
membre ale Pieţei Comune în problema 
unificării Europei nu constituie derit una 
din dificultăţile care stau în calea unui 
echilibru politic european, diferit de 
nefericita ordine impusă la sfitţitul celui 
de al doilea război mondial de Roosevelt 
şi Stalin şi continuată cu consecvenţă, 
fără excepţii, de toţi succesorii lor care 
s-au perindat, pînă astăzi, la Casa Albă 
şi la Kremlin. Dezagregarea Uniunii 
Sovietice şi eliberarea ţârilor satelite de 
sub tutela Moscovei, precum şi tendinţa 
acestora, mai mdlt sau mai puţin 
hotărîtă, de a adopta democraţia şi de 
a se integra în Europa, lărgeşte aria 
problemelor pe care cei ce şi-au propus 
să reglementeze relaţiile dintre statele 
europene trebuie să le rezolve. Un sistem 
de reglementări fundamental diferit de 
"Mondialismul american*,. asiduu 
propovăduit de Preşedintele Bush, cît 
şi de "Casa comună europeană*, cerută 
cu insistentă agresivă de fostul Secretar 
General al P.C. bolşevic al U.R.Ş.S., 
Gotbaciov. 

Intr-un articol publicat la 4 
Iunie 1992 în săptâmînalul *The 
European", Dr. Helmut Kohl, Cancelarul 
Federal al Germaniei, preziptă punctul de 
vedere al guvernului său în problema 
unificării Europei, Sinceritatea cu care 

analizează complexa problemă a Europei 
secolului XXI este remarcabilă. Dar nu 
numai atlt. Punctul de vedere exprimat de 
Cancelar ne Îngăduie să sperăm că 
Europa unită va fi o Europă a 
Naţiunilor. 

Crearea unei Europe unite 
rămînfc pentru Germania un scop 
primordial. Acest lucru este în 
concordanţă cu preambulul la constituţia 
noastră din 1949. Acest preambul ne 
impunea, de asemenea, realizarea unificării 
Germaniei prin proprie voinţă. Am realizat 
acest lucru, dar ideea unificării Europei 
Tămîne strîns legată de unificarea 
Germaniei pentru că 'problema germană* 
nu a fost niciodată doar o chestiune 
naţională a germanilor. Acest fapt a 
implicat totdeauna şi o fermă incorporare 
a Germaniei în inima continentului nostru, 
cu marea sa populaţie şi cu enormul său 
potenţial economic înglobate în 
structurile europene. 

Germania are mai mulţi vecini N 
dedt oricare ţară din Europa. Ceea ce se 
titîmplâ acolo, în această ţară, are 
repercursiuni imediate asupra vecinilor săi 
şi invers. "O Germanie liberă şi unită 
fatr-o ’ Europă liberă şi unită*, aceasta 
era viziunea lui Konrad Adenauer şi acesta 
este şi principiul care a determinat 
activităţile mele politice de la bun 
început. 

Remarcile recente ale unei colege 
de-a mele au dovedit, pe de altă parte, o 
profundă neînţelegere a pbiectivelor 
politice ale Germaniei. Afirmaţia sa, că 
Germania unită a devenit prea mare pentru 
a 11 doar unul dintre mulţii competitori ai 
Europei şi că integrarea europeană, cu 
pretinsa întărire, doar a Germaniei, este o 
chestiune istoric depăşită. Aceasta 
reflectă o profundă neînţelegere a 
evoluţiilor politice şi cerinţelor acestui 
sflrşit de veac. 


Concepţia de asociaţie elastică 
de state capabile de acţiuni independente, 
care ar putea la nevoie, să formezt o 
coaliţie împotriva Germaniei este, în 
orice caz, o reîntoarcere la concepţiile 
demodate datînd dinainte şi de pe vremea 
politicii lui Winston Churchill, care, în 
faimosul său discurs din Zurich, la 1946, 
chema la formarea unui soi de state unite ale 
Europei Secolul nostru a suferit destul de 
mult datorită rivalităţilor dintre naţiunile 
Europei. 

Este o tristă ironie că o astfel de 
critică necugetată a integrării europerie 
este manevrată tocmai de acele forţe din 
Germania, care propagă naţionalismul 
vechii şcoli. 

Nimeni nu poate pretinde că are 
nişte planuri mature, gata pregătite în 
sertare, pentru modelarea unei viitoare 
Europe, după sfîrşitul conflictului est-vest. 
Ar fi lipsit de sens, avînd în vedere 
multitudinea situaţiilor imprevizibile 
existente astăzi, să se traseze în detaliu, 
astfel de planuri, în acest moment. 

Ne aflăm actualmente într-o 
perioadă de tranziţie în care, atît 
Europa de vest cît Si America de Nord 
sînt chemate, acum, mai presus de toate, să 
stabilească priorităţi comune ale 
asociaţiilor lor politice pentru anii ce vin. 

Scopuri bine determinate, principii 
ferme şi flexibilitate - acestea formează 
cel mai eficient remediu pentru starea de 
descurajare care se manifestă în multe 
locuri. Dar, pesimismul a fost totdeauna rău 
sfetnic. 

Dacă ultimii riţiva ani ne-au 
învăţat ceva, atunci, acest lucru este 
adevărul — aşa cum a subliniat Karl 
Popper în opera sa "Societatea deschisă + 
slăbiciunile sale" - că istoria nu este 
rezultatul destinului orb şi implacabil, ci o 
consecinţă a reflexiilor şi acţiunilor 
umane. 

Ne aflăm azi, într-o situaţie 
fără precedent în istorie, aceea că toate 
forţele majore din europa împărtăşesc 
aceleaşi obiective politice. Virtual, toate 
ţările Europei Centrale, estice şi sud 
estice, ca şi majoritatea statelor succesoare 
ale Uniunii Sovietice se simt atrase de 
aceleaşi principii de care sîntem ataşaţi 
noi în Europa de vest şi America de Nord 
şi anume: democraţia parlamentară, 
supremaţia legalităţii, drepturi umane şi 
civile, precum şi economia socială de 
piaţă. Pornind alături pe drumul spre 
Europa viitoare, trebuie să realizăm două 
sarcini majore; una fiind adîncirea şi 
lărgirea Comunităţii Europene, ceea . ce 
constituie calea spre unificarea Europei şi, 
alta, să depăşim în ultimă instanţă, di¬ 
viziunea continentului în sectoarele de Est 
şi Vest. 

La Maastricht, membrii 
Comunităţii Europene au pus bazele în 
vederea finalizării unificării europene. 
Tratatul de la Maastricht este astfel conceput 
spre a iniţia o nouă fază a procesului de 
unificare europeană. Regret că poporul 
danez s-a pronunţat printr-o mică majori¬ 
tate împotriva acestui tratat. Afirm, în 
acelaşi timp, hotârîrea noastră de a con¬ 
tinua neabătuţi înaintarea pe calea unifi¬ 
cării europene. Nu există alternativă 
raţională la politica vizînd unitatea 
Europei - altfel riscăm căderea, din nou, 
in situaţia rivalităţilor din trecut. 

Europa unită nu poate şi nu tre¬ 
buie să fie un creuzet; ea trebuie, mai 
degrabă, să conserve şj să consolideze 
identitatea naţională, cultura şi modul de 
viaţă ale fiecărei naţiuni şi ale fiecărei 
ţări. Coeziunea europeană va funcţiona 
numai în cazul în care toţi membrii săi 
se bucură de drepturi egale. Dorim o unitate 
europeană în care cetăţenii noştri să sc 
poată identifica. Nu dorim un Lcviathan 
european, ci 'unitatea In diversitate" - care 
va fi puterea Europei unite de mline. 

Ar fi un eşec istoric dacă, în 
acest timp, cînd vecinii noştri din Europa 
Centrală, estică .şi sud estică şi-au pus 


toate speranţele în noi, am diminua, sau 
am opri evoluţia spre o unificare euro¬ 
peană - această evoluţie ascendentă de 
pînă acum care ne-a adus în vest pacea, 
libertatea şi prosperitatea. Din contră, vom 
reuşi să unim părţile Europei anterior 
despărţite, numai dacă consolidăm comu¬ 
nitatea existentă, sub raport politic, 
economic şi monetar, permiţîndu-i astfel 
să rămînâ ancora de stabilitate a 
întregii Europe. 

Numai o puternică unitate euro¬ 
peană poate face faţă noilor riscuri şi 
instabilităţi care însoţesc dezintegrarea 
sistemelor politice şi sociale din părţile es¬ 
tice şi sud estice ale continentului nostru. 
Aceasta nu este o respingere a unei Europe 
lărgite, dar noi vom putea crea această 
Europă lărgită numai în întregul ei. 

Noile pericole pentru Europa 
sînt, în primul rfnd, de natură economi¬ 
că şi socială, dar şi politică. Mai ales, 
în fosta Uniune Sovietică, ele pot deveni 
sursele unor noi riscuri militare. 

Acest lucru este valabil şi pentru 
ţările din Europa Centrală, estică şi sud 
estică. Din acest motiv, securitatea rămîne 
sfera prioritară de cooperare în cazul unei 
Europe lărgite - securitatea nu mai este a 
unei ţări împotriva alteia, ci mai presus de 
toate, a uneia alături de alta. Statele mem¬ 
bre ale CSCE formează o arie geopolitică a 
viitoarei structuri de securitate europeană, 
dar axa securităţii europene este şi va r㬠
mîne NATO. Numai NATO garantează 
prezenţa substanţială a SUA, necesară 
securităţii pe continentul nostru. Aici, ca 
şi în cazul Comunităţii Europene, ar fi o 
gravă eroare a se reduce, sau chiar a aban¬ 
dona ceva din ceea ce şi-a dovedit valoarea, 
numai de dragul de a pomi pe o calc nouă 
şi nesigură. 

Ar trebui, totuşi, să studiem, 
dacă, şi în ce măsură Uniunea Europei 
Occidentale şi mai ales NATO Srar putea 
implica în asigurarea conflictelor din 
reţeaua CSCE. Conflictul în care se află 
Iugoslavia a demonstrat destul de clar unde 
se află limitele competenţei şi ale 
acţiunilor europene. 

A doua misiune urgentă, care stă 
în faţa ţărilor occidentale, pe lingă 
chestiunea securităţii în sens limitat, este 
problema stabilităţii economice şi ajusta¬ 


rea treptată a economiei din ţările estice 
spre nivelul ţărilor occidentale. Iniţial, 
aceasta presupune implicarea considerabilă 
htr-o perioadă lungă de criză politică 
şi economică. 

Orice cheltuieli economisite aid, 
astăzi, se vor întoarce multiplicat contra 
Europei Occidentale şi Americii de Nord 
Intr-un viitor previzibil. Dacă noile demo¬ 
craţii sînt lăsate singure cu problemele lor 
economice, acest lucru va provoca, în mod' 
inevitabil, reacţii politice ce nu vor putea fi 
controlate. Repercursiunile vor fi valuri de 
refugiaţi spre vest, cărora în cele din ur¬ 
mă nici Comunitatea Europeană nu le va 
putea face faţă. întreaga lume vestică tre¬ 
buie să fie gata să ajute, în primul rfnd, 
permiţînd noilor democraţii accesul în 
mai mare măsură la pieţele occidentale, 
în acelaşi sens, asistenţa financiari şi 
economică, pe care o acordăm în alte do¬ 
menii, trebuie oferită ca un ajutor pentru 
propria noastră ajutorare. 

în sfera economică se ridică, de 
asemenea, problema integrării Europei 
Centrale, estice şi sud estice în instituţiile 
europene existente. Comunitatea Europeană 
este centrul de greutate economic şi, din ce 
fa ce mai mult, politic. Acordurile de aso¬ 
ciere încheiate cu Polonia, Ceho-Slovacia şi 
Ungaria sîn paşi substanţiali, dar şi acte 
cu semnificaţie politică pe calea integrării 
acestor ţări în Uniunea Europeană vii¬ 
toare. Pot urma şi alte ţări. Dar partene- 
riatul deplin la Uniunea va fi posibil, numai 
după ce condiţiile politice şi economice 
necesare vor fi fost îndeplinite. 

Uniunea Europeană ar trebui să 
acţioneze în mod similar, dar nu exact în 
aceeaşi manieră cu statele succesoare ale 
fostei Uniuni Sovietice. Cursul adecvat în 
acest caz trebuie să fie, nu asocierea, ci 
acorduri speciale. Scopul nostru trebuie să 
fie realizarea legăturilor unei Europe 
deschise avînd ariile sale economice precise. 

în momentul de faţă conturăm 
Europa secolului XXI. Obstacolele cu care ne 
confruntăm sînt dificile şi istoria nu ne 
oferă modele pe care să ne bazăm, dar ar 
fi cea mai mare greşală să cedăm în 
faţa dificultăţilor ce ne stau în faţă. 
Aceasta, datorită, faptului că şansele 
pentru viitorul Europei prevalează riscurilor. 



/ 














pag. 16 puncte cardinale 





CLOWN-UL ERA, 
DE EAPT, 
MĂGAR 


Constatăm, cu sinceri amăr㬠
ciune, fondul de abjecţie morală care sc 
vădeşte tot mai mult, de la o vreme în¬ 
coace, în paginile unei publicaţii pe care ne 
obişnuisem s-o simpatizăm fără ■preten¬ 
ţii*: este vorba de Academia 

"Catavencu", foaia săptâmînală patro¬ 

nată de către actualul preşedinte al 
Uniunii scriitorilor, "timidul' poet Mircea 
Dincscu. 

Şiretenia laşă a articolului de 
fond "între foarfecă şi urechea măgaru¬ 
lui* (publicat, sub semnătura d-lui Dincscu, 
h numărul din prima săptămînă a lunii 
iunie) se învredniceşte de o nouă "anto¬ 
logie a ruşinii* româneşti. Certndu-şi 
scuze ridicole, ca director al publicaţiei, 
pentru un articol nevinovat precum 

"Războiul tichiilor* (referitor la 'duelul* 
rabinic Alexandru Şafran - Rosen Moses), 
d-1 Dincscu se pretează a vorbi despre, 
chipurile, 'ruşinoasa campanie antisemită a 
cărei principală ţintă a devenit şef- 
rabinul Rosen Moses* (Al. Şafran ar fi un fel 
de 'semit antisemit* în viziunea d-lui 

Dinescu!) şi a arunca în obrazul români¬ 
lor (de astă-datâ fără nici o ruşine) 'un 
panseu* ca acesta: *Dedt să fim obsedaţi 
de tichiile altora mai bine am renunţa la 
obiceiul nostru miţ 06 de a ne fura singuri 
căciula mioritică*... 

Rămîne de văzut dacă şef- 
rabinul va catadicsi să-l ierte pe "măgarul- 
şeP (cum se autointitulează d-l Dinescu), 
căci pe un alt măgar, din dte ne aducem 
aminte, l-a dat afară cu flori cu tot, 
strigîndu-i ca un prooroc "Fascistule!*... 

Ne întrebăm dacă există vreo 
legătură intre acest acces de poli-măgă- 
rie şi campania anti-legionară pe care a 
pomit-o în paginile revistei respective 
trepăduşul de presă numit Cornel 
Ivanciuc? (Nu este altul dedt cel care se 
titreba nu demult, în paginile *Tineramei*: 
*Pe dnd reabilitarea lui Corneliu 
Codreanu?*!). Se pare că sînt... copite şi 
copite, unele dei..ne de scuze (cele nedes¬ 
picate: *pe viitor nu-şi va mai înmuia co¬ 
pita în călimară*), altele nu... JMoravuri 
grele*, s-ar zice! Moravuri de şabăs-goim... 


ŞARJA DE 


Tot luna trecută s-a ţinut, la 
Facultatea de Istorie a Universităţii 
Bucureşti, o dezbatere privitoare la 
mişcarea studenţească interbelică (sin¬ 
gura prezentare corectă pe care presa a 
tăcut-o acestei dezbatea a apărut în 
Cotidianul», sub semnătura d-nei Dora 
Mezdrea). Fireşte că problema studenţimii 
legionare n-a putut fi ocolită. Ceea ce a 
surprins (căci restul era de prevăzut) a fo6t, 
pe de o parte, slaba prezentare a d-lui 
Şerban Milcoveanu, iar pe de altă parte 
(In duda lăudabilului efort spre obie¬ 
ctivitate) şarja de enormităţi a d-lui 
Corneliu Coposu, de la care s-a putut auzi, 
niri mai mult, nid mai puţin, că în 1927 ar 
fi luat fiinţă Legiunea Arhanghelilor Mihail 
şi Qavriil (11!) sau că faimosul Manifest al 
Crinului Alb, apărut tot pe atunri In pa¬ 
ginile •Gândirii», ar fi fost semnat de c㬠
tre Petre Ţuiea, Mircea Eliade, Emil 
Coran, Mircea Vulcănescu şi , Vasile 
Băncilă (d-l Coposu n-a nimerit nici măcar 
pe unul dintre adevăraţii semnatari: Petre 
Marcu Balş alias Petre Pandrea, Ion Nestor, 
Sorin Pavel!)... 

E curios că nu s-a găsit nimeni 
care să corecteze, în mod politicos, astfel 
de afirmaţii penibile (nici măcar d-l 
Milcoveanu sau 'moderatorul* Dinu C. 
Giurescu, specialist cu toate patalamalele)! 
Băltim cu mic şi mare Intr-o cloacă de 


suficienţă şi semidoctism, în care sin¬ 
gurele valori par să fi rămas 'morp 5> 
Lui*! Cu ce drept să ne mai nd‘gn*"J 
atunci cind d-l Uiescu zice «Copoiu» în 
loc de Coposu?! 

destinul postum 
AL LUI 
PETRE TUTBA 


Luna iunie a acestui an ar putea fi 
numită, fără nid o exagerare, 'luna Petre 
fuţea*. Binemeritata audienţă şi recu¬ 
noaştere publică a personalităţii marelui 
gînditor creştin i-a pus în umbră, pentru 
o vreme, pe ceilalţi "monştri sacn ai 

S nemţiei sale: Mircea Eliade, Emil Cioran, 
mstantin Noica sau Mircea Vulcănescu. 
Sigur, e şi o problemă de conjunctură, iar 
■rezistenţa* se va proba în timp. Noi cre¬ 
dem în destinul postum al lui Petre Ţuţea, 
iar termenul de "ţuţomanie" n lăsăm 
In custodia neghiobilor subţiri", care 
umblă să scoită din el efecte publidstice 
de contrapunct! 

încep să apară, în snrşit, 
îndelung aşteptatele volume purtînd sem¬ 
nătura lui Petre Ţuţea. Succesul de libr㬠
rie a fost extraordinar. Din păcate există o 
mare diferenţă între ţinuta editorială a 
acestor volume. Cel apărut la Editura 
«Viitorul românesc» şi îngrijit (dacă se 
poate spune artfel) de d-l Ion Papuc (autorul 
unei lungi postfeţe, despre care obişnuieş¬ 
te să se laude singur că "este cel mai 
întins studiu despre Petre Ţuţea care s-a 
scris pînă acum*, de parcă despre "întin¬ 
dere" ar fi vorba!), are mai degrabă aspectul 
unei afaceri editoriale dccît al unei opere de 
cultură. Textele ce-1 alcătuiesc, deloc sau 
insufident pregătite pentru tipar, sînt pe 
alocuri de-a dreptul ininteligibile şi rănun 
obscure criteriile după care au fost alese şi 
alăturate. Lipsa unei note asupra ediţiei 
sau a unui corpus de note lămuritoare (fina- 
le sau de subsol) reprezintă un neajuns mi¬ 
nim pe lîngă faptul că -volumul nu are nici 
măcar... tablă de materii! Despre greşelile 
de tipar sau despre estetica tehnoredactăm 
nici nu mai aducem vorba... Se pare că prin¬ 
cipiul "Repede şi prost* a guvernat, spre 
deziluzia multora, această primă apariţie 
4 editorială a lui Petre Ţuţea. 

Cu totul lăudabilă, în schimb, 
Si toate privinţele, este ediţia îngrijită 
cu profesionalism de d-l Gabriel Klimowicz la 
Editura Arta Grafică (sub egida Fundaţiei 
Anastasia, condusă de d-l Sorin 
Dumitrcscu). Acest volum (culegere de 
interviuri şi eseuri), intitulat Intre 
Dumnezeu şi neamul meu, şi-a epuizat 
primul tiraj încă din ziua lansăm. 
‘Poporul român" a făcut efectiv coadă Ia 
Petre Ţuţea (nu *s-a ajuns", dar "se va mai 
băga*!)- Ne rămîne să nădăjduim că 
volumele viitoare vor beneficia de cel puţin 
aceeaşi ţinută, căci Petre Ţuţea are ne¬ 
voie nu numai de admiraţie, ci şi de 
osîrdia noastră. 


•O PARADIGMA" 


O carte care merită (ca să 
tiţelegem cu adevărat pe ce lume trăim!) 
este şi cea apărută recent la Editura Vest 
din Timişoara: Bruno Wflrt 2 , New Age. 
Paradigma holistă sau revrăjirea 
Vărsătorului. Marea "Conspiraţie 
Aqua riană", întemeiată pe postularea 
■Noii Ere* (New Age), ^Era Vărsătorului" 
(ce-ar înlocui vechea şi nefasta "Eră a 
Peştilor"!), este prezentată pe larg de către 
autor, cu suficientă şi justă distanţare 
critică. Nu avem de-a face decît cu o 
amplă reţea (network) internaţională, de 
sorginte masonică, al cărei ţel ultim, din¬ 
colo de făgăduinţele unei noi şi stranii 
■spiritualităţi" (programatic anti-creştine, 
fireşte!), rămîne unul politic "redistri¬ 
buirea Puterii* fMarilvn Fcrguson), mai 
precis 'reînnoirea 4 lumii printr-o 'nouă or¬ 
dine mondială* (vechiul vfc universalist al 


Francmasoneriei), sub conducerea unui 
guvern unic mondial. 

Mişcarea new-age-istă, 
forţînd un eclectism stîngaci Intre şti¬ 
inţa de tip occidental şi religiile orientale 
(mai ales a! Indiei şi Chinei), devine, In 
mod vădit, cea mai primejdioasă conspi¬ 
raţie anticreştină şi antinaţională pe 
care a cunoscut-o istoria, aşezîndu-se In 
continuitatea gnosticismului şi ocultismului 
tradiţional, a spiritismului, teozofici şt 
antîopozofiei steinerienc, adică a tuturor 
tendinţelor notorii de dizolvare a spiritua¬ 
lităţii şi ordinii creştine, regizate sau 
ncurajate de oficinele francmasonice, de 
puternică coloratură evreiască. "Satanis¬ 
mul" sau "luciferismul* este semnul sub care 
stă această mişcare perversă, ce se face 
tot mai simţită şi în lumea româneas¬ 
că, mai cu seamă printre tmen (te- 
nomenul* rock, şcolile Waldorf ctc.) şi 
printre intelectualii cosmopoliţi (pînă ia 
niveluri foarte înalte). .N-a fost scăpată, 
h acest sens, nici ocazia recentului ( Iirg 
Internaţional al Cărţ» de la Bucureşti... 

Biserica Ortodoxă Română, în 
loc să-şi irosească forţele în tov㬠
răşia" pseudo-naţionâliştilor securişti, 
veştejind greco- şi romano-catolicismul, s-ar 
cuveni să organizeze şi să călăuzească la 
nivel naţional rezistenţa creştină împo¬ 
triva acestui "esoterism* militant, care 
macină deopotrivă temeliile religioase, 
naţionale şi politice ale lumii noastre. Ne 
aşteaptă, se pare, o luptă istorică, un 
adevărat Armaghedon spiritual, în care 
rolul Bisericilor tradiţionale se anunţă 
esenţial. Nădăjduim că nici 'turmele nu 
vor rămîne fără păstori" şi nici păs¬ 
torii" fără 'turme în acest tirau al 
Istoriei!. 

UN TESt PENTRU 
*NELINIŞTEA 0 
NOASTRĂ 

Rezultatele unui test ce s-a dat în 
primăvara acestui an la clasele mari ale 
dtorva licee bucureştene ne oferă o 
imagine destul de îngrijorătoare asupra 
nivelului civic şi intelectual al tinerei 
generaţii. Lăsat de izbelişte în noul haos 
democratic, tineretul României po6t- 
ceauşiste, idealizat în mod demagogic de la 
toate tribunele politice, este departe de a ne 
da un sentiment de linişte şi optimism în 
privinţa viitorului. 

Testul a cuprins trei întrebări: 

1» Ce formaţiune politică apreciaţi şi de 
ce? 2» Ce personalitate publică apreciaţi 
şi de ce? 3* Ce publicaţie cotidiană sau 
periodică apreciaţi şi de ce? 

La prima întrebare peste 80% 
dintre cei testaţi au răspuns că nici una, 
motivaţia cea mai des întîlnită fiind: *nu 
mă interesează politica*. Chiar dacă acest 
dezinteres pare să fie un reflex al 
"absenteismului" general, nu credem, avînd 
în vedere vîrsta subiecţilor respectivi, că 
el reprezintă o prea mare nenorocire. Curios 
este insă că, dintre cei aproximativ 20% 
care şi-au nominalizat simpatiile, nici unui 
nu a pomenit despre singura formaţiune 
politică efectiv consacrată «Noii 
Generaţii»: Mişcarea pentru România a 
d-lui Marian Munteanul De oarecare 
apreciere par să se bucure, în ordine: 

' FS.N. (cel de dinaintea rupturii 
Iliescu-Roman), P.N.L., P.N.L.—A.T., 

Convenţia Democratică, Mişcarea 
Ecologistă şi... "România Mare*! CSte o 
singură dată au apărut menţionate: 
P.N.Ţ.—c.d., P.U.N.R, Partidul 
Liber-schimbist şi... Monarhia (?!). 

La întrebarea a doua cele 
aproape 400 de răspunsuri s-au caracterizat 
printr-o varietate deconcertantă. 'Modelele" 
noi generaţii se află înproporţie covîr- 
şitoarc printre actori şi cuitârcţi (cel 
mai bine ieşind... d-l George Mihâiţă!). \ 
fn rindul al doilea vin crainicii/crainicelc 
1 T.V. (motivaţia cea mai frecventă: "pentru 
că nu se uită în hîrtii dnd dtesc"l), iar 
ki al treilea sportivii şi comentatorii 


Tudor Teodor Stolojan şi - de trei ori 
Regele Mihai). Personalităţile autentic 
Sfurale au fost cele ma. slab reprezentate 
(de dte două ori Petre T u ţf* 
Părintele Constantin G a| enu; dte O dat . 
Părintele Constantin Argatu de la Cerne», 
Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Adrian 
Păunescu, Ileana Vulpescu, Mihai St * n escu- 
Andrei Şerban, Sorin Dumitre**, Nicolae 
Manolescu - cu precizarea: ca om de 

cultură ). ^ i n[r eb a rca a treia cele mai des 
indicate au fost revistele -Salut. (taraba 
publicitară a d-lui G. Mihăiţă) F 
■Bravo» (singurele reviste ca 
_:: _ c- or nrpnnma de "orob cmclc lor!). 


«Bravo* (singur v 7\ 

tinerii - s-ar preocupa de problemele lor.). 

Vin la rtnd, după numărul de opţiuni: 
Cinema» (mai ales pentru poster-un), 
■Pop Show & Rock», «Tineretul liber» 
(adeseori cu specificarea: 'pentru că 
conţine horoscopul", iar o dată cu această 
motivaţie năudtoare: "fiindcă are pagini 
multe*!), «Poliţia română» (pentru că 
nu face politică*), «Magazin», 
Cxpres-Magazin», «România Mare», 
■Adevărul», «Caţavcncu», «România 
liberă» şi... «Prostituţia»! In dteva 
rlnduri răspunsul a fost: 'Toate 
publicaţiile care dau horoscopul". 

Rezervăm cititorilor alte posibile 
concluzii şi comentarii. 



Personalităţi politice au fo6t indicate foarte 
rar (iar atund au fost: Petre Roman, Ion 
Iliescu, Radu Qmpcanu, Corneliu Vădim 


Cu atît mai îmbucurător apar, 
ii acest context, două publicaţii lunare 
(în intenţie cel puţin) precum 
■Decembrie» şi «Punctum». Prima este 
revista unui grup de elevi de la Liceul de 
Informatică din Bucureşti (unde menţio¬ 
năm că n-a ajuns testul de mai sus). Cei 
patru realizatori principali, tineri de 16 ani, se 
numesc Marius Bârsan, Ion Cosmovici, Crişti 
Joantâ şi Dan Sudu (sprijiniţi cu material 
fotografic de către d-l Pascal Ilie Virgil). Lor 
le aparţine şi preentarea grafică şi tehno¬ 
redactarea (superioară multor publicaţii cu 
pretenţii). Numărul 4 (iunie, 1992), avînd 
16 p., a fost scos în 10.000 de exemplare, la 
preţul de doar 10 lei exemplarul (cu men¬ 
ţiunea: *non-profit"). Reţinem din sumar 
mai ales articolul "Cui îi este frică de 
Eminescu?" (semnat: Cristi Joantă), pagina 
semnată Marius Bârsan ('"Completare la 
biografia lui Caro! II"; "Locul preferat al d-lui 
Norman Manea’ — este vorba de revista 
Prostituţia», unde anti-eliadistul publică 
mai nou; "Terorismul creştin* — â propos 
de elucubraţiile masonice ale revistei «22», 
care pune în aceeaşi oală comunismul 
şi... creştinismul; 'Stejarul cu... castane*), 
relatarea despre Drumul Crucii (făcută 
chiar de liderul Tineretului 
Democrat—Creştin din Moldova, d-l 
Veaceslav Ceremuş), precum şi cele două 
interviuri (cu Maiestatea-Sa Regele Mihai 
şi cu d-l Marian Munteanu, pentru care 'cea 
mai bună soluţie pentru orice conflict 
rămîne împăcarea"). Publicaţia este pu¬ 
să sub deviza: "Prin sacrifidu spre victorie*, 
u dorim succes şi viaţă îndelungată! 

Cea de a doua, revista 
■Punctum» (*de atitudine culturală şi 
mărturisire creştină"), se află abia la 
primul număr, dar promite foarte mult. 
Avînd o elevată ţinută grafică şi inte¬ 
lectuală, ea stă sub patronajul spiritual al 
lui Patre Ţuţea şi beneficiază de calda 
prezentare a Părintelui Prof. Dumitru 
Stăniloaie. Realizatorii ei sînt trei tineri 
studenţi (în frunte cu d-l Radu Preda, stu¬ 
dent în anul'l al Institutului Teologic din 
Bucureşti, în vîrstă de numai 19 ani). 
Primul număr cuprinde, pe lîngă paginile 
introductive, o prezentare a personalităţii 
şi rindirii lui Petre Ţuţea (semnată de 
d-l Radu Preda), două eseuri ("Despre timp 
şi capcana faptelor bune* şi 'Despre afir¬ 
mare şi negare*) ale d-lui Dan Dionisie şi 
"Despre libertate* (fragment de jurnal) de d-l 
George Nicolae Tânase (care a realizat şi 
partea grafică). Rămîne ca lumea să nu 
' sc sperie cumva de preţul cam pipărat (75 
de lei) şi, în perspectivă, de monotonia 
semnăturilor. 

VA.M. 


RîfimTn 


"PlfNCTC CRftDINftlC 


B.R.D. Sucursala Sibiu 
Cont nr. 4072996517509 


olegial redacţiona 

Gabriel CONSTANT1NESCU, Demostene ANDRONESCU, Marcel PETRISOR, 
Râzvan CODRESCU, Constantin IORGULESCU _ 


Adresa: 


2400 Sibiu, Calea Dumbrăvii nr. 109 
teL 92/422536 


TDsbmoir©daca«ffe 

Ifeodora Ciuchinâ 
Machetator: I Nistor 


Tiparul 

■POLSIB'sa.