Carpatii anul XXIV, nr. 14, noi, — dec. 1978

NOEMBRIE - DECEMBRIE 1978 


Carpații 


Depâsito legal: M. 8.137-1958. 


Director: Aron Cotrus -- REVISTA DE CULTURA SI ACTIUNE ROMANEASCA IN EXIL Redactor: Traian Popescu 
ae ep ee pal Tai PI 


PATRU DECENII DELA MOARTEA CAPITANULUI 


a CIRCULARA 


Legionari: 


crima din Pădurea Tâncăbeşti, când Căpitanul, cu Nicadorii şi 
i când erau transportaţi dela Râmnicu Sărat la Bucureşti, şi 
apoi, ciuruiţi de gloanţe, asvârtiţi într'o groapă comună, dinainte pregătită, în aria închisorii Jilava. 

Cei ce am trăit acel moment de groază şi cutremurare, ne aducem aminte de acel comunicat infam 
dat de guvern, prin care anunța moartea lor «pe când încercau să fugă de sub escortă». 

Nu au încercat să fugă, cum spunea comunicatul, pentrucă erau legaţi de mâini şi de picioare de 
băncile brecurilor în care erau transportaţi, încât nu puteau face nicio mişcare. La semnalul convenit, jan- 
darmii din spatele lor le-au aruncat O frânghie de gât şi au tras cu putere. Ce-a urmat, ne putem imagina. 
Nişte horcăituiri groaznice ale unor oameni cărora li se tăiase respiraţia şi se luptau cu moartea. 

Crima. din. 30 Noembrie 1938 nu a rămas nepedepsită. Nici m'au trecut doi ani dela asasinarea lor şi 
în altă noapte, din 26/21 Noembrie 1940, călăii lor au căzut răpuşi de gloanţele legionarilor. Armand Căli- 
nescu a fost împuşcat mai înainte, iar Regele a fosi alungat depe iron. “ 

Indemnul Căpitanului a fost urmat de legionari: «Dacă voiu fi ucis, să mă răzbunaţi...» Nu a fost 
răzbunat în proporțiile cum ar fi meritat această crimă monstruoasă, dar totuşi principalii ei autori morali 
şi materiali au pierit în timp ce se deshumau osemintele lui. i 

Guvernarea noastră a durat puţin, dar totuși suficient de mult ca să se facă dreptate Căpitanului: 
trupul lui ferit de putrezire a fost purtat pe umeri de legionari şi aşezat alături de Moța şi Marin, în mau- 
soleul dela Coasa Verde, ucigașii lui au fost pedepsiți, iar procesul nedrept ce îi s'a intentat în 1938, prin 
care era acuzat de trădare, a. fost revizuit de Curtea de Casatie, dându-se o sentinţă de achitare. 

Se pare că acesta a fost rostul principal al guvernării noastre din 1940: să strângem osemintele 
k legionarilor din gropile unde au fost asvârliţi ca nişte fiare, să le îngropăm după datina creştinească, cu 
participarea întregului popor, şi apoi să le facem dreptate postumă, pedepsind pe cei vinovaţi de moar- 
tea lor. 
Acţiunea de reparaţie şi expiaţie se împlinise. Căpitanul înviase din morţi, cum spune Posteucă, bi- 
ruind pe cruzii săi duşmani. De acuma nu mai era loc pentru noi, pe scena principală a istoriei. Indată 
după aceea, a început urzeala conspirației care a provocat ruptura din regim la 20 Ianuarie 1941 şi am 
îmtrat din nou în prigoană. 

De atunci, ce am săvârşit noi de preţ în lume? Ce fapte au întâietate şi ne înnobilează ființa? Fără ş 
îndoială, că rezistența opusă invaziei comuniste în Europa de către guvernul dela Viena şi eroica înter- 


S'au așternut patruzeci de ani peste 
Decemvirii, au fost strangulaţi de jandarm 


venție a legionarilor plecaţi în țară sunt acte memorabile pe care istoria nu le poate ignora. Dar avem un i 
alt titlu, mult mai important, care ne umple sufletul de mângăiere şi speranțe: nu ne-am îndepăriat nicio BE 
îi clipă de linia Căpitanului, 


După prăbuşirea Germaniei, am Jost separați de Jraţii noştri din ţară şi am avut două destine dife- 
rite. Peste legionarii de-acasă s'a năpustit fiara roşie, ucigând alte zeci de mii dintre ei. In exil ne-am luptat 
ca să menţinem trează flacăra credinței în eliberarea României. Deşi trăind în alte condiţii, constatăm to- 


tuşi că ne întâlnim într'o atitudine comună: să nu trădăm pe Căpitan, să-i păstrăm intactă învățătura lui, Â 
oricâte suferințe am îndura. Căpitanul a Jost răpus [izicește, dar duşmanii ar fi vrut să-l desființeze şi sub a 
aspect moral şi spiritual, sub puhoiul infamiilor scornite de ei. Ar fi vrut să rămână o figură obscură a i 
istoriei, un razvrătit al societăţii, care şi-a sfârsit viata, plătindu-şi temeritățile. Nimic din luminoasa lui : 
învătătură nu mai trebuia să rămână în amintirea posterităţii, nimic din figura lui de cruciat al lumii con- 


temporane. Peste Căpitan trebuia să se aştearnă lințoliul uitării şi al disprețului. O paranteza în cursul 
«normal» al istoriei. 
să A doua înmormântare a Căpitanului nu s'a putut realiza, cum era planul duşmanilor. Legionarii ră- 
-maşi în viaţă i-au rămas credincioși şi au continuat să-i propage crezul. Nu î-au renegat ideile şi idealu- 


dj 


[i a x . 
= Fi Și N A E ă SI 


2 4 voma | 


cu toate tentațiile şi amenințările. Căpitanul ma putut i îngropat ca forță spirituală EL este tot atât 
a ca şi alei căid era în i ță şi se aa ca um uriaș peste întunerecul lumii contemporane, 
eola lui de puritate şi adevăr a rămas neatinsă. : Aia . . 
a Astăzi după 40 a ani de când duşmanii i-au luat viaţa, docirina Căpitanului a devenit un bun uni- 
versal. Numeroase grupări naţionaliste se adapă din crezul lui. Faima lui a depăşit hotarele țării lui, a 
depăsit chiar jrontierele Europei, pentru a se proecta pe cerul întregei omeniri în suferință. Ă 

Căpitanul straluceşte şi astăzi cu o putere neştirbită. Lupta ideologică jinală pe plan mondial se va 
da intre marzism şi legionarism. i ia 

Nimic nu ne poate opri din drumul fizat de Căpitan. Nici Jerocitatea duşmanilor, nici ingratitudinea 
numii occidentale, nici golurile provocate de dezertări sau de morminte în linia noastră de luptă. Câţi vom 
rămânea, mulţi, puţini, mergem înainte, cei vii cu cei morţi şi cu Legiunea ce nu poate cuvânta din cauza 
tiraniei. In jruntea noastra păşeşte Căpitanul, aşa cum l-am cunoscut în viaţă, netemător de moarte şi gata + 
să se înfrunte cu ura clocotitoare a oștilor întunerecului, 

La 40 de ani dela dispariția lui fizică, ne strângem cu același elan sub steagul purtat de Căpitan și-l 
urmăm jără şovăire pe linia lui de gândire şi acţiune, care a început în Pădurea Dobrina şi care ne va CON- 
duce spre marea biruință a Neamului şi a Legiunii! 

De ziua Sf. Arhanghel Mihail, 8 Noembrie 1978. 


Trăiască Legiunea şi Căpitanul! 
HORIA SIMA 
Comandantul Mişcării Legionare 


IN MEMORIAM 


Se fac gropi în care semănătorul ascunde sămânța; 
dar tulpinele, capilarele, seva, saltă în sus 

de parcă nici nu ştiu că cerul e înspăimântător 

de inalt —imens clopot bătut de vânturi şi stihii... 


ANIVERSARE 


Din crinul nepătat al Vrerii nesfârșite 
Potir purtat pe culmea boltirei de safir, 
Sub cetini picurat-a, adusă de ursite, 
Lumina strânsă'n taina uleiului de mir... 


O singură scânteie, desprinsă din văpaie 
Purtată fu de Vrere spre tainicu-l destin, 
Svârlită prin furtuna de gheţuri și de ploaie 
Spre sufletul serafic din omul carpatin... 


Căutătorii de isvoare și miracole fac gropi adânci 
ca să reînvie pustiurile, să potolească apriga sete 
a oamenilor, a şerpilor, a pasărilor, a gliei 

şi a luminoşilor aştri în treceri nocturne. 

Grăunte plin de visuri, căzut pe loc prielnic! 
A răscolit în inimi tăcerea prinsă'n veac, 
Acolo unde arde, într'un nestins jertfelnic 
Tămâia veșniciei a sufletului trac!.., 


Puterea nevăzută ne-a hărăzit menirea 

Să dăltuim în stânca trăirilor de-acum, 

Sub semnul dăruirei — așa cum cere firea — 
Hlamida altor zile, lumina altui drum... 


Apoi se mai fac gropi ca să se acopere sicriile; 

dar în gropi comune, uitate, se aruncau numai 

trupuri de răpuşi —cu ei, cu toţi, cu aceia 

kare, pe pagini albe de dor, scriau în timp istoria României. 


Au fost uciși cei ce păzeau pe Arhanghelul Mihail 
cu buchete de ramuri verzi — și omorâtorii au râs până ce 
de la banchetul sanghin au fost zvârliți în gropile da 
[zastrulu! î 
, Â ” Peste dureri și patimi, rug aspru de urgie, 
pe care le-au săpat în întâmpinarea frenetică a atăpaniloi Cincizeci de ani de jertfe stau piatră de'nceput. 
[roşii. Din miile de cetini, scăldaten apă vie, 
să Speranța cântă'n inimi, lumina arden lut... 
... Sămânța semănată în gropi comune răsare putrezind 
ca trupurile fără linţolii, fiecare, din adâncurile țărânii 
şi tulpinele cresc înspicate — altfel lanurile n'ar fi imense Atâtor suferințe, ofrandă pe altar... 
ar secerătorii n'ar mai osteni să adune grâul hranei de Până veni-va clipa, sub semnul mântuirii, 
[mâine! Să se'mplinească'n lume destinul legionari... 


De-acuma peste timpuri vor dăinui martirii 


Ioan I. MIREA Faust BRĂDESCU 
Paris Camps sur Marne Franţa 


LA CEI CINCIZECI DE ANI 


Cu braţul tău, Căpitane, 
Crestând în neam 
Nădejdea și gloria, 
Peste veacuri, 
Adumbrite de clisă, 
Ai rupt în două, istoria]... 
Din Bug pân' la Tisa și Pind. 
= In crezul tău de trăire Un Tau : ; 
Spre nou destin, luptă, suferă, moare... 
Din Carpaţi în hotare, Dar gândul tău 
Acel parti EI : biruitor îl suie 
adâncur 
Ciara La pe culmi de lumină și soarel.., 


Ai smuls omul 

Din robia tăcerii... 
Deschizându-i 

Vrerea străbunilor Traci 

Şi poarta spre calea 'nvierii! 


Prin jertta ta de legendă pazin E0 “Petrican 


CORNELIU ZELEA CODREANU 
CAPITANUL 
ROMANILOR 


Do i aa za 


MAREA JERTFA LEGION 
IN IN MAJADAHONDA - SPANIA, APĂRÂND-O 


MOARTEA LUI MOTA ŞI MAR! 
ORMANTAREA LOR LA CASA VERDE 


ASPECTE DELA INM! 


ARA PENTRU EUROPA DE MÂINE 


CORNELIU ZELEA CODREANU IN LUPTA ANTICOMUNISTA 
A POPORULUI ROMAN a. micotae RoscA 


“In primăvara anului 1919, iată-ne adunaţi într'o după 
amiază în pădurea Dobrina...”, își începe Corneliu Zelea 
Codreanu istoria vieţii lui (“Pentru Leglonari”, pag. 9), 

30 Noembrie 1938: o notă scurtă, tragică, dictată prin 
posturile de radio ale țării, anunță Românilor, suprimarea 
acestei vieţi. Codreanu împreună cu alți 13 camarazi ai 
săi sunt uciși bestialicește de către autoritățile țării, în pă- 
durea 'Țâncăbești. 

Intre aceste două păduri, luminoasă una, scăldată în 
soarele primăverii și mângâiată de razele tuturor speran- 
ţelor românești, întunecată cealaltă, viscolită de păcatul 
crime! și fulgerată de ura dușmanilor lui, se scurge viaţa 
și realizările Căpitanului. Este o viață trepidantă cu un 
profund conținut uman și românesc, o viaţă purtată cu 
iuțeala unui vânt răscolitor, în lupta continuă cu timpul 
ce se presimţea prea scurt pentru implinirea rostului său. 

Numai 19 ani despart; în timp evenimentele petrecute în 
aceste două păduri. Dar ce ani au fost aceia! Ce voință 
colectivă răscoleşte şi pasionează fața poporului nostru! 
Un fior adânc străbate întreaga suflare românească, tre- 
zind energii oarbe, așteptări difuze și inlănțuie istoria 
contemporană a ţării cu linia continuă ce ne poartă des- 
tinele ca Naţie dela Boerebista, prin toți Căpitanii Româ- 
nilor. Toată viața noastră națională se potenţializează, se 
fecundează cu speranțe luminoase și capătă dimensiuni 
nebănuite și nedescifrate încă, la îndemnul adolescentului 
din pădurea Dobrina. 

Aici, în această pădure moldovenească ni se desvăluie 
pentru prima dată personalitatea Căpitanului cu destinul 
său împletit din vechi şi uitate vrednicii româneşti. 

... dacă armata bolşevică va trece Nistru şi apoi Prutul 
ajungând să încalce și locurile noastre, noi să nu ne supu- 
nem, ci să ne retragem cu toții în pădure înarmaţi. Aici 
să organizăm un centru de acţiune și de rezistenţă româ- 
nească şi prin lovituri date cu măestrie să sdruncinăm 
inamicul, să menţinem o stare de spirit de neaplecare și 
să întreţinem o scânteie de nădejde în mijlocul masei 
românești din sate și oraşe” (P. L., pag. 9). 

Fără stridenţe retorice, în gânduri simple ce se nasc 
numai în fața unor mari determinări, întrezărim pentru 
prima dată adevărul lui Corneliu Codreanu cu marele său 
rost românesc: a stăvili cu orice risc, într'o luptă decisivă, 
pătrunderea forţelor întunericului ce, din fundul stepelor 
răsăritene, anunțau prăvălirea peste aşezările lumii noastre 
şi amenințau să înghită lacom şi spaţiul vital al poporului 
românesc. Iată aici. sinteza figurei lui. El, pentru asta s'a 
născut. Pentru a lua în mână spada apărării întrun 
moment de grea răscruce a neamului românesc, pentru a 
demasca dușmanii din exteriorul şi din interiorul hotarelor, 
pentru a hotări tranșeele libertăţii, pentru a organiza lupta 
şi pentru a aprinde “o scânteie de nădejde” în sufletul 
poporului său. Şi poate, chiar “o scânteie de nădejde” 
pentru întreaga lume creștină, căci de rezultatul acestei 
lupte ce încă nu sa terminat, va depinde proiectarea în 
viitor a năzuințelor omenești sau îndiguirea lor pentru 
secole intregi. 

Momentul în care încolțesțe în Căpitan decizia ce ne-o 
mărturisește mai sus, era extrem de grav pentru ţara 
noastră. In Rusia izbucnise pârjolul bolșevic, se răsturnase 
ordinea socială existentă şi pe suferințele poporului rus, 
căruia-i înmugurise în suflet iluzia unei dorite libertăţi, 
se culbărise un nou regim politic, neuman și crud. Pe 
stindardele lui agresive era înscris cucerirea și supunerea 
lumii întregi. Pentru a face față acestei noui primejdii 
după măsura şi posibilităţile lor, strânge tânărul Codreanu 
mâna aceia de adolescenţi în pădurea Dobrina. Gestul lor 
ni sar părea naiv astăzi şi desprins de realitatea unor 
posibilităţi efective de rezistenţă, dar el marchează un 
moment important în viața Căpitanului: sosise timpul 
intrării sale pe scena politică a poporului românesc, Sar 
putea spune că pădurea Dobrina este Cana Galilea desti- 
nului său. Un destin măreț dar și tragic, pe care el îl 
acceptă senin, decis să-l poarte cu toate consecințele lui, 
deși îi simte încrucişându-se pe undeva suflul îngheţat al 
Tâncăbeştilor, “Am trăit așa dar cu gândul şi cu hotărârea 
morţii”, ne mărturisește Căpitanul în cartea sa. 

Impta în care se angajază Corneliu Codreanu va fi o 
luptă grea, o luptă titanică, plină de cruzime şi fără 
intoarcere posibilă. Ea trebuia dusă cu hotărâre și fără 
răgaz căci Rusia Sovletică, acest posibil mormânt al ființei 
noastre naţionale, își împinsese deja în țară și în special 


in regiunea moldovenească, primele săgeți ale frontului 
său subversiv. Ele se înfipseseră în societatea noastră 
slăbită de războl, smulgând constiințe din frontul naţional 
și rărind rândurile apărării. 

Intelectuali! români ai timpului sunt primii care cad 
pradă propagandei comuniste. Cumpăraţi unii, dintr'un 
snobism tembel alţii, sau—cei mai sinceri—orbiţi de 
iluzia unor zori mal drepte pentru fiinţa umană, ei sunt 
prinși în mreajele fine ale propagandei comuniste şi ajung 
corifeii ideilor ruseşti, la noi. “Lumina vine dela răsărit” 
susţin ei, semănând confuzie în mintea tineretulu! pe care-l 
educau şi a maselor românești, în special cele mai umile, 
ai căror îndreptători trebuiau să fie. 

Este curios să constatăm ce slabă pavăză de apărare au 
opus și opun şi astăzi chiar, anumite cercuri intelectuale, 
atacurilor doctrinei comuniste. Trăind într'o lume de idei 
abstracte, pe care dacă înlănțuiești in forme diverse, te 
pot duce la concluzii diverse, dar egal de logice din punct 
de vedere al construcției sistemului de gândire, această 
lume intelectuală se depărtează de realitatea faptelor ce 
se perindă zilnic prin fața ei. Aceștia pot admite punctul 
de vedere al problematicei marxiste cu aceiași ușurință cu 
care admiteau și poate susțineau înainte alte forme de 
gândire socio-politice diametral opuse, cu toate că mar- 
xismul a eşuat pe toate planurile acolo unde a fost impus 
şi nu se poate menține decât prin teroare și prin chinuirea 
până la paroxism a maselor respective. Asta vrea să spună, 
că o intelectualitate adevărat sănătoasă şi demnă de mi- 
siunea ei, nu se poate hrăni numai din speculaţiile univer- 
sului de idei, pe care neuronele creierului le poate înlănțui 
mai mult sau mai puțin logic, ci ea intră în autenticitate, 
se aruncă pozitiv pe balanţa creaţiei, numai atunci când, 
aplecându-și privirea şi energia spre bucata de pământ 
din care s'a ridicat și de care este legată indisolubil, între- 
buințează tot talentul ei, tot cerul ideilor ei, pentru inno- 
bilarea omului, pentru îmbunătăţirea stării: materială, 
morală și spirituală. Căci ce înseamnă o ideie, oricât de 
frumos ar fi zugrăvită ea, dacă omul plânge? Ce înseamnă 
un sistem socio-politic născut, dacă vreţi, chiar din capete 
extrem de luminate, dar in care omul este oprimat, este 
chinuit, înăbuşit şi debarcat din condiţia sa de om” “pur- 
tător de valori eterne” la acea de un simplu figurin fără 
profil al unei societăţi îngheţate și fără fâlfâiri de aripi? 
Căci omul este mai mult decât atât. El este un făuritor de 
destin atât propriu cât și colectiv. Este o valoare pozitivă, 
o voinţă armonică ce intervine, retuşază și orientează 
comunitatea sa naţională. Şi aceste două entităţi, om și 
nație, sunt încadrate în alt circuit de existență superior. 
Ei sunt puși în slujba Creatorului lor, ne spune Corneliu 
Codreanu. Acesta este marele adevăr al omului pe care-l 
neagă şi-l anihilează brutal comunismul. Ridicarea dela 
om, prin Națiune, la Dumnezeu. Depărtându-se de acest 
trinom existenţial, omul pășește în nevrednicie. Cade pradă 
tiraniilor, este chinuit și disperat, Viaţa işi pierde sensul 
pentru el și-i poartă paşii pe căi neinţelese și fără perspec- 
tive, ca un etern Ivan Denisovici al Goulag-urilor lui Sol- 
jenitsin. 

La fel ca și intelectualii, acelaş drum era urmat şi de 
studențimea română. (Mai accentuat cea din Moldova, fiind 
mai în calea propagării veninului rusesc.) Cu impetuozi- 
tatea lor tinerescă, încadraţi și îndrumați de elemente 
streine de aspiraţiile și de gândirea noastră, studenții se 
lasă atraşi ca de un puternic magnet de ideile marxiste. 
Sufletul lor generos, avânturile lor idealiste, sunt smulse 
din circuitul creator al neamului lor. Crezând în sloganele 
umanitare ce li se desfăşurau prin faţa ochilor și crezând 
că vor putea făptui ceva imens de mare sub steagurile 
roşii, ei se depărtau fără să-şi dea seama de interesele 
propriei lor Națiuni şi abandonau cauza pentru care lupta- 
seră şi muriseră părinții și străbunii lor pentru apărarea 
gliei şi a legii româneşti. Nu înțelegeau încă forţele ascunse 
ce frământau istoria contemporană şi care porniseră deja 
la cucerirea lumii. Naivitatea lor era speculată de cei ce 
înghiţiseră spaţiul rusesc și ajutau inconştient la lărgirea 
lui în detrimentul propriului lor popor. 

Subversiunea pătrunsese adânc și în masele muncito- 
reşti. Ele nu erau, ce-i drept, prea numeroase pe vremea 
aceia, dar reprezentau un nucleu important pentru viitorul 
proletariat român și o bază de agitaţie pentru bolșevism. 
Deaceea grija care i se dădea din partea agenţilor bolşevici, 
a căror acţiune era ușurată de grava neatenție pe care 


— 5 


DT IE EEE - 


față de aceas- 
societatea română și guvernanțiiei o arătau 

tă clasă soclală. Muncitorimea noastră ieșise ii car 
de întregire, unde luptase vitejeşte alături de toţi i aaa 
Români, cu bucuria realizării visului secular ro! . 
dar și cu speranţa în construirea unei societăţi mai Arp 
mai sincere, mai pătrunsă de idealurile creștine pe cae 
afișa pe toate căile și mai de acord cu interesele scri 
din care făcea parte. Când muncitorimii i s'a cerut apor! IL 
de sânge pentru înfăptuirea imperativelor naționale, Ca 
răspuns fără şovăire, cu elan și generozitate. Acuma, di: 
păce războiul trecuse, își cereau drepturile într'o tai a 
temelia căreia puseseră umărul cu entuziasm. Dar cur: E 
își dă seama că speranțele i-au fost profanate. La împ: a 
țirea beneficiilor unei societăți ce-și refăcea viața dupi 
marea incercare, ea nu este chemată. Este înghesuită la 
marginea frontierei naționale și nimeni nu o ia în seamă. 
Dreptele ei revendicări rămân fără ecou în urechile poll- 
ticienilor noştrii și nimeni nu-şi dă osteneala să-i lumineze 
orizonturile întunecate. Muncitorii se scufundă într'o grea 
mizerie materială și sunt cuprinși de desnădejde. Astfel, 
este uşor de înţeles ușurința cu care pun stăpânire pe 
conștiința şi pe sufletul acestor oameni necăjiţi, ideile 
marxiste frumos îmbrăcate cu dreptăţi sociale, Ura contra 
unei societăți nedrepte începuse să clocotească. La ordinele 
Moscovei, muncitorimea română ridică steagurile anarhiei. 
In strigăte de “jos Regele..., jos armata..., trăiască revo- 
luția comunistă..., trăiască Rusia Sovietică...” ne spune 
Căpitanul (P. L., pag. 17), grevele se ţin lanţ, se aţâţă la 
sfărâmarea mașinilor și la distrugerea statului nostru na- 
țional. Rezultatul era infometarea şi mai crudă, sărăcia şi 
mal neagră a acestor bieţi oameni ce nu-şi dădeau seama 
că erau doar pioni fără valoare aruncaţi într'o luptă ne- 
cinstită, o luptă purtată din umbră şi întreţinută de inte- 
rese streine de nevoile noastre româneşti. Printre agenţii 
care ațâţau cu înverșunare focul distrugerii, sângele ro- 
mânesc era o mare raritate, căci în marea lor majoritate 
erau sau Evrei, așezați pe pământul românesc și necinstiți 
cu omenia de care este capabil poporul nostru, sau Ruși 
strecurați de peste Nistru. 

Numai in ţăranime nu putese pătrunde virusul bolșevic. 
Cu toate că slăbită și ea de războiul ce ne trecuse pe 
deasupra, sărăcită și neluată în seama decât atunci când 
i se solicita votul în cadrul democraţiei noastre, bunul ei 
simţ, legătura trainică şi tainică cu pământul românesc 
și tradiţia sănătoasă din care se inspira, împiedica ideilor 
comuniste drumul spre sufletul țărănimii. Ca totdeauna 
delungul secolilor, această țărănime curată va fi stăvilarul 
fiinţei româneşti și depozitarul valorilor noastre spirituale. 
Geniul poporului nostru cu sclipirea şi proiectarea lui în 
lume, a fost opera născută, desvoltată şi apărată de pătura 
țărănească a țării. Prin ea a trăit poporul nostru şi prin 
ea s'au adus la îndeplinire toate postulatele naţionale. Din 
primul moment va simţi chemarea lui Corneliu Codreanu 
și se va alinea cu entuziasm în frontul lui de luptă. 

Distrugând țărănimea sub motivul unui științifism, în 
organizarea producţiei agricole, comuniștii şi anexele lor, 
la noi şi pretutindeni, urmăresc în realitate eliminarea 
unui mediu sănătos, impermeabil ideilor marxiste și ori- 
când capabil de a porni o reacțiune naţională. Ei sunt 
dușmani potenţiali ai comunismului, deacea răsfirarea lor 
şi transformarea în proletari urbani, este urmărită de 
aceștia cu multă energie şi nu de puţine ori cu o cruzime 
nemaipomenită. 

Burghezimea noastră era împărţită. O parte se ocupa 
numai de bunăstarea ei materială. Alta, mai numeroasă 
incă, rămăsese sănătoasă. Intuia primejdia ce-i amenința 
țara şi suferea în faţa perspectivelor neliniștitoare ale vii- 
torului, dar nu reacţiona. Era dezorientată, dezorganizată 
șI lipsită de curaj. Alerga pela ușile partidelor politice și-și 
licita interesele e! și-ale poporului din care făcea parte, în 
barăcile sărăcăcioase ale acestora, mizând jos și fără 
perspectivă de câştig. 

Pe politicieni trebuie să-i considerăm aparte, ca o pătură 
socială detașată de celelalte, cu o particularitate proprie 
şi lipsită de contacte sentimentale cu masele românești. 
Dispăruseră, prin lege firească biologică, marile figuri ce 
iniţiaseră politica modernă a țării noastre și care ne dă- 
duseră atâtea rezultate strălucite; Unirea Principatelor, 
Independenţă, Regat, Intregirea Neamului şi acea politică 
cuminte de modernizare a ţării și de progres social desfă- 
şurată înainte de primul război mondial, Urmașii lor nu 
au fost inzestrați cu aceleași frumoase însușiri, Talia lor 
este de pitici şi trecerea prin politica contemporană a 
țării constituie un adevărat dezastru național, Au existat, 
ce-i drept, și excepţii. Dar intenţiile sănătoase ale acestora, 
lupta lor pentru activarea unei cinstite și autentice poli. 
tici românești, au fost neutralizate şi anulate de o masă 
amorfă de indivizi, ajunși la cârma statului prin jocuri de 
interese nesănătoase și susținuti de forțe oculte cu interese 
antagonice celor ale poporului român. Acești politicieni se 
preocupau ma! mult să placă unei anumite streinătăți 


decât să-și plece urechile la necesităţile popo: 

guvernau ȘI să-l îndeplinească voința, iri Pe care. 
păpuși fără viață, proprie, de organizaţii şi de intere 
grupuri extra-naționale, această pătură politiclanisţă € de 
marea plagă și marea tragedie a Neamulu! români va îi 
cele două războaie, Datorită ei și lipsel ei de prev 

şi înţelegere a evenimentelor politice internaționale edere 
eram și noi scufundaţi, poporul român și-a pierduţ pate 
pendența şi orice opțiune la o viaţă liberă, de- 

Așa se prezenta societatea românească în care sobo 
conspirației bolşevice începuseră să deschidă ave; AI 
imediat după război, când intră pe scena politică a a e 
Corneliu Zelea Codreanu. Cu simţurile treze, cu mintea ri 
clară și cu o imensă dragoste pentru poporul său, Căpă 
tanul intuiește primejdia ce ne ameninţa. “Aveam con. să 
tlința clară, că în acele ceasuri se juca, balanța vieții pa 
morții poporului român” (P. L. pag. 18). E un moment 
decisiv în istoria noastră. Fără șovăire, se aruncă în lupta 
de îndiguire a primejdiei. E singur încă, dar nu are timp 
să ma! aştepte, Credinţa în Dumnezeu şi dragostea pentru 
neamul românesc îi dau puteri urii ei după cum el singur 
ne destăinuește: “... că cel ce luptă, chiar singur, pentru 
Dumnezeu și Neamul său nu va fi învins niciodată” 
(P. L.., pag. 43). Organizaţia politică, trezirea conștiinței 
naţionale, educarea maselor româneşti, vor veni mai târ- 
ziu. Acuma —să nu uităm că suntem imediat după răz- 
boi — trebuia oprit cu orice preţ, puhoiul. Apele repezi și 
învolburate ale bolșevismului se revărsau neindiguite peste 
ţară. Peste graniţa la vest, în Ungaria se proclamase deja 
prima republică comunistă din Europa centrală, In Polo- 
nia, la nord, armatele roșii înaintau. Primejâiile ne încol- 
ţeau din toate părţile, iar din sferele oficiale ale statului 
și ale păturii politicianiste ce ne conducea nu se observa 
nicio reacţie, nu se lua nicio măsură de apărare. 

Este ceasul Căpitanului. Unul din cele mai importante 
din toată viața sa de luptă. Când istoria noastră va căpăta 
suficientă perspectivă şi va putea judeca nepărtinitor, va 
clasifica lupta anticomunistă a lui Corneliu Codreanu din 
perioada 1919-1922 printre faptele decisive ale istoriei 
noastre contemporane. Căci aici, în acest scurt interval de 
timp i se schimbă cursul pentru 25 de ani. ŞI nu ştim încă 
dacă nu se schimbă întreg cursul istoriei noastre căreia-i 
schitează perspective noi, îi insufla avânturi noi și-i 
deschide poarta unui viitor măret, Lupta tânărului Codrea- 
nu începută atunci, se încadrează pe aceiași linie de apă- 
rare naţională pe care a urmat-o în permanenţă, în tot 
lungul istoriei sale, poporul românesc și pe care o continuă 
şi astăzi cu înverșunare toată "Țara subjugată, Neputinţa 
îngenunchierii poporului nostru, cu toate că a fost umilit, 
batjocorit și chinuit ca un Christos, își are poate cauza în 
lupta Căpitanului, începută în această primă fază a vieţii 
lui şi continuată apoi cu strășnicie pânăce va fi răpus 
mișelește. 

Curând, bandele bolșevice strecurate de peste Nistru sunt 
învinse, agenţii Moscovei descoperiţi și este stăvilită sub- 
versiunea ce pusese stăpânire pe provinciile noastre orien- 
“ale. Regia, atelierele Nicoling, unde agenții Moscovei 
ațâțaseră muncitorimea românească la rebeliune în contra 
propriei ei ţări, lupta dela Universitatea din Iași pentru 
deschiderea cursurilor cu serviciul religios tradiţional pe 
care voiau să-l suprime agentii moscoviți infiltraţi printre 
studenți și profesori și inchiderea continelor studenţeşti 
din Iași, determinată de Codreanu, pentru a sparge greva 
studenţilor de stânga, care protestau astfel contra arestării 
teroriștilor comuniști care făcuseră un atentat la senat, 
sunt primele bătălii şi primele victorii anticomuniste ale 
Căpitanului. 

O noua briză de speranță începe să adie peste ţară, Se 
trezesc la viaţa activă conştiinţe letargice și se încing noul 
avânturi generoase. Codreanu, muncitorul Constantin Pan- 
cu (şeful organizației muncitorești “Garda Conştiinţei 
Naţionale”), și o mână de tineri curajoși și sfidători ai 
pericolelor, ce se strâng în jurul lor, înving subversiunea 
bolșevică. Comunismul este stăvilit și apoi eliminat defi- 
nitiv din România. El nu va mai avea atracție pentru 
masele noastre muncitoreşti și nu mai reprezintă absolut 
nimic în istoria politică a țării noastre pânăce pumnul 

brutal al lui Vișinski trântit pe masa regală în 1047, în 
plină ocupaţie rusească, îi va da un certificat de existență, 
nelegalizat, insă de voinţa națională și strein de adeziunea 
sufletească a neamului românesc, 

Timpul scurt în care s'a realizat această rupere de fron- 
pugcti toată diferența de forțe dintre cele două tabere, 

vedesc: 


— dreptatea cauzei apărată de mica grupă naţională 
ce-și improspăta forțele pe planurile superioare ale 
istoriei noastre; : 

— curajul și vitejia acestei mâini de oameni deciși să 
înfrunte orice primejdie și să se opună oricărul obsta- 
col pentru salvarea poporului lor; 


— convingerile marxiste ale maselor de studlenți şi 
muncitori erau slabe și fără rezonanțe profunde în 
sufletul neamului nostru, 


La această victorie anticomunistă se mal adaogă incă 
una, extrem de importantă pentru neamul românesc, Pe 
plan extern și în ciuda tuturor impotrivirilor occidentale 
ce nu-și dădeau seama de realitatea pericolului bolșevic, 
armata română alungă bandele lui Bela Rhun din Ungaria, 
eliberând această țară și stăvilind înaintarea comunistă 
spre centrul Europei, 

Prima fază a luptei antimarxiste a lui Codreanu se 
încheie astfel, cu o frumoasă victorie. 


... 


Dar lupta nu se termină aici. Asaltul țării noastre şi al 
întregei lumi este amânat numal, pentru o dată mai târzie 
când circumstanţele istorice provocate de lipsa de viziune 
a oamenilor politici vor creia condiţii mai favorabile înain- 
tării comunismului. Deaceea se impunea și fără răgaz, 
organizarea definitivă a apărării naţionale, Căpitanul în- 
cepe a doua fază a luptei sale: 


— demascarea agenților comuniști și a tuturor acelora 
ce promovau cauza bolșevică, la noi în țară; 

— iînjehebarea unui front de luptă care să cuprindă 
fără excepție, toată suflarea românească. 


Tn lupta de demascare a genţilor și a celor puși în slujba 
marxismului la noi în ţară, Corneliu Zelea Codreanu sem- 
nalează în primul rând, pe Evrei. 

S'a consumat multă cerneală dealungul istoriei contem- 
porane româneşti, pentru a se încerca demonstrarea unui 
inventat rasism care ar fi stat la baza “antisemitismului” 
legionar. Nimic mai depărtat de adevăr decât aceste false 
și tendențioase acuzaţii. Poporul român din mijlocul căruia 
răsărise şi Mișcarea Legionară a lui Codreanu, ca un 
specific al lui, este un popor blajin, omenos, înțelegător 
al durerilor altora și care delungul agitatei sale istorii nu 
a asuprit niciodată pe nimeni. El nu sa uitat niciodată la 
culoarea sângelui și în mijlocul lui și-au găsit totdeuna 
culcuș şi ajutor, toate neamurile ce, fugind de persecuții, 
se strecurau pela noi. Istoria noastră este plina de exemple 
și nu este cazul să le mai enumerăm aici. Codreanu însuși 
ne mărturiseşte în diferite rânduri gândurile ce le nutrea 
faţă de probleme minoritară: 

“Să nu vadă nimeni în noi niște asupritori ai altor nea- 
muri sau niște mâncători de jidani din ură religioasă.” 

“Principiul călăuzitor (în tratarea minorităţilor) trebue 
să fie; pericolul pe care o minoritate îl poate prezenta 
pentru viaţa şi libera dezvoltare a naţiunii dominante.” 

“Minoritățile conlocuitoare urmează să se bucure de 
toate drepturile în măsura loialității de care vor da dovadă 
faţă de Statul Român.” 

Așadar nici urmă de șovinism naţionalist, ci o grijă 
legitimă pentru interesele şi securitatea populaţiei băşti- 
nașe în faţa eventualelor activităţi antinaţionale ce le-ar 
putea desfășura minoritățile conlocuitoare. 

“Antisemitismul”, pentru a-l numi așa, al lui Corneliu 
Zelea Codreanu și al întregei generaţii pe care el a con- 
dus-o, a fost determinat numai de necesităţile luptei sale 
antimarxiste. Căci intrând în luptă cu comunismul la noi, 
și studiindu-i problema, Căpitanul o găseşte strâns legată 
de problema evreiască. Această masă de oameni intrată 
de curând pe teritoriul nostru în urma unor tratate ce 
ne-au fost impuse de Marile Puteri, fără ataşamente sen- 
timentale şi chiar cu interese economice şi politice dife- 
rite de comunitatea umană în mijlocul căreia trăia acum, 
era factorul cel mai activ al pătrunderii bolşevismului în 
România. Aceasta nu este o noutate, căci acelaşi fenomen 
s'a petrecut în toate ariile de pătrundere ale ideilor mar- 
iste, care au fost ajutate și catapultate de elementele 
evreieşti aflătoare în aceste arii. Marxismul însuşi este 
un produs al intelectului evreiesc. 

Ajutorul evreiesc la pătrunderea marxismului la noi în 
țara se canaliza pe mai multe direcţii: 


— Economic. Acaparând pe îndelete, fiind deținători de 
fonduri internaţionale, sfere importante din econo- 
mia țării, pe care apoi le exploatau nu în direcția 
promovării unei economii sănătoase, cu participarea 
maselor româneşti la beneficiile ei, ci în direcţia pur 
egoistă, imbogăţindu-se din ce în ce mai mult ele- 
mentele evreiești în detrimentul Românului. Ba mai 
mult chiar, cantităţi importante din această bogăţie 
a Statului erau deturnate și expatriate pentru aju- 
tarea cauzei evreieşti în lume. Nedreptăţile sociale 
provocate astfel, dădeau naştere la nemulțumiri le- 
gitime în clasele nevoiașe româneşti, care văzându-se 
neajutorate și neapărate în faţa acestor abuzuri ex- 
ploatatoare, cădeau pradă demagogiei marxiste, 

— Politic, Deţinători ai bogățiilor țării, puteau foarte 


ușor să influențeze în toate domeniile de afirmare 
românească, în sensul vederilor şi intereselor lor. 
Prin conrupţii și cumpărări de conștiințe în aria po- 
liticianistă română, Evreii pun mâna, practic, pe 
conducerea politică a țării noastre pe care o dirijaza 
prin acoliţii lor. Procesul se maturizează cu introdu- 
cerea în patul regelui țării a nefastei Elena Lupescu, 
evreică şi ea prin care Evreii pun stăpânire pe voin- 
ţa Regelui Carol II. Numa! așa se poate explica atât 
politica internă a țării, crudă și dement represivă 
faţă de forțele cele mai reprezentative ale neamului 
românesc, cât și cea externă ce nu urmărea altceva 
decât izolarea și indiguirea Germaniei, în eventua- 
litatea unei pătrunderi sovietica în Europa. 

— Culturală. Evrei! promovau şi susțineau în România 
printr'o bogată reţea de ziare şi reviste create de ei, 
ideile cele mai periculoase atât din punct de vedere 
național cât d creştin şi moral. Ei urmăreau destră- 
marea morală a societății noastre, și ruperea de tra- 
diţiile sale sănătoase, pentru a ușura cât mai mult 
pătrunderea marxismului la noi. 

_— Prin activitate directă. Marea majoritate a agitato- 
rilor şi a propagandiștilor comuniști atât între stu- 
denţi cât şi intre muncitori, erau Evrel. Aceştia sau 
se strecuraseră din Rusia găsind adăpost și ajutor în 
populaţia evreiască foarte numeroasă în provinciile 
răsăritene româneşti, sau erau recrutaţi direct din 
această populație aflătoare pe pământul nostru. 


Aici se găsește motivul exclusiv al “antisemitismului” 
lui Corneliu Zelea Codreanu: el s'a izbit de Evrei când a 
inceput lupta anticomunistă, constatând așadar că aceș- 
tia formau în mijlocul comunității românești un grup 
compact, neasimilabil, cu interese economice și politice 
diferite de ale noastre și cu simpatii și militanțe pro- 
bolşevice. 

Pentru înjgebarea unui front de luptă care să se opună 
subversiunii marxiste. Corneliu Codreanu iși dă seama că 
trebue începută educaţia poporului în acest sens, trebue 
creat un organ politic, trebue organizată ţara, trebuesc 
stimulate impulsurile creatoare ale geniului românesc, 
trebuesc înfrăţite păturile sociale şi șterse nedreptățile 
dintre ele. “Nu-i deajuns să învingem comunismul. Tre- 
bue să şi luptăm pentru dreptatea muncitorilor” spune 
Codreanu în cartea sa. 

Cu spirit organizator şi metodic el păşește la prima fază 
a programului său: educaţia în școala legionară. “Din 
această școală legionară va trebui să iasă un om nou, un 
om cu calităţi de erou” (P. L., pag. 307). “Un om, în care 
să fie desvoltate, până la maximum, toate posibilităţile de 
mărire omenească ce se află sădite de Dumnezeu în sân- 
gele neamului nostru” (P. L., pag. 307). 

Prin concepția ce-l stă la bază ea atinge inălțimi subli- 
me. Educaţia pe care vrea să o facă Corneliu Codreanu, 
legionarilor, este complectă și armonioasă. Ea înbrățișea- 
ză făptura omenească cu cele trei dimensiuni ale ei: fizică, 
morală, spirituală. 

Din punct de vedere fizic, el îndeamnă lumea la o via- 
ță sănătoasă, o viață de mişcare în mijlocul naturii, de 
muncă continuă, de alimentare sănătoasă şi sobră, Edu- 
caţie fizica, marşuri, instrucţie şi muncă în tabere, în bă- 
taia vântului şi sub razele binefăcătoare ale soarelui, sunt 
elementele de susținere a unui fizic sănătos. 

Din punct de vedere moral, educaţia legionară potenţia- 
lizează toate calitățile pozitive ale omului: cinste, omenie, 
hărnicie, vitejie, onoare, spirit de sacrificiu, dragoste. ŞI 
mai ales dragoste. Acest izvor de inspiraţie al tuturor ce- 
lorlalte virtuţi umane, este considerat de Căpitan motorul 
cel mai puternic al oricărei activităţi. Fără ea, fără scufun- 
darea individului în apa vie a dragostei dezinteresate, 
nimic trainic nu se poate face. 

Toată carapacea egoismului omenesc, toate tendinţele 
individualiste ce au pus stăpânire pe sufletul omului mo- 
dern, se topesc la flacăra educaţiei legionare. Omul nou 
pe care Corneliu Codreanu vrea să-l pună în orbita româ- 
nească este omul drumurilor drepte și luminoase, omul 
acţiunilor eroice şi al jertfei continue și neprecupeţite 
pentru poporul său, omul pasiunei creatoare purificat și 
înălțat într'o sublimă aventură a dragostei. 

Corneliu Codreanu enunţă o serie de legi, “Legile Le- 
gionare”, care sunt puncte de reper pe care trebue să se 
sprijine omul legionar în lupta sa interioară de devenire. 
Un om cu astfel de calități va fi un stăvilar de neînvins 
al neamului său, pe care puhoaiele marxiste nu-l vor pu- 
tea clinti. 

Dar Căpitanul nu uită nici dimensiunea spirituală a omu- 
lui, care capătă o insemnatate primordială în concepția 
lui. Lupta care se apropie nu va fi numa! o încleştare 
dintre două sisteme politice, unul bun și altul rău. Va fi 
mai mult decât atâta. Va fl o luptă între două concepții 
de viaţă, între două spiritualități anțagonice. Deoparte Iu- 


=? 


DE = 


în Istorie de Nașterea, 


mea noastră creștină, aruncată e cealaltă parte, 


Răstignirea și Invierea Mântuitorului, di 


tru a lupt: 
tarul Pere ceanița: Să fil credincios. Să poţi cutreera 


reună cu el cărările met 
e Corneliu Codreanu este integral și 
lupta poporului nostru şi a lumii noas 
mai o credință profundă, fără șovăiri și a! 
ajuta. Pentru a ne fortifica credința, drumu 
gur este postul şi rugăciunea, adică 
care Corneliu Zelea 


tă viaţa lui. 
zale e ntativă a Căpitanului este o simbioză perfectă 


i 
între forța şi dârzenia luptătorului, măreția eroismului ş 
ua i sfinţeniei. Eroism constant, de durată şi CE 
dință profundă în Dumnezeu, iată coordonatele educaţiei 
legionare. Ancorarea forțelor individului pe aceste dimen- 
siuni va oferi lumei creştine forța necesară pentru a stârpi 
puterile răului incarnate în comunism. 

Cu acest om modelat în școala sa, pornește Corneliu 
Codreanu la a doua fază a programului său: organizarea 
maselor româneşti. Activitatea lui în aceasta fază este uria- 
şe. El îmbrățișează tot așezământul românesc, cu toate 
aspectele şi cu toate realităţile lui. Niciun sector de afir- 
mare românească nu este dat uitării. Totul este important 
pentru Căpitan. Ca un artist genial, mistic şi pasionat, el 
își plimbă mâinile înfrigurate şi înamorate peste toate 
unghiurile operei sale, modelând și dând contururi unui 
măreț viitor românesc, Cuiburile (unitatea de bază a orga- 
nizaţiei legionare), taberele de muncă (unde se învaţă ti- 
neretul să muncească pentru binele obştesc), organizaţiile 
politice dela sate şi orașe, Corpurile legionare (Frăţii de 
Cruce, Studenţi, Muncitori, Răzleţi), şcolile de educare 
pentru tineret, asociaţiile culturale, unităţile comerciale 
legionare (pentru a smulge comertul țării din mâini strei- 
ne), se înmulţesc cu repeziciune peste toată geografia ță- 
rii. Se crează partidul “Totul Pentru 'Ţară” și se pătrunde 
în Parlamentul țării unde deputaţii legionari cer dreptate 
pentru păturile românești umile, demască neregulile în 
mânuirea banilor publici a unor demnitari și cer lumină 
în trasarea politicii externe româneşti. 

“Țara întreagă tresaltă, simte chemarea omului destinu- 
lui ei şi se îngrămadeşte în jurul său. Curentul legionar 
creşte uriaş. 

Printre cei care-i asculta chemarea și-l urmează din 
primul moment îl găsim, alături de ţărani, pe tineretul 
român. Sfâșiind paravanul mincinos al marxismului și dez- 
văluind adevărata lui față, tineretul ţării îi întoarce spa- 
tele definitiv şi cu o uimitoare unanimitate se încadrează 
luptei lui Codreanu şi a poporului lor. Pentru această ade- 
ziune vor avea de suferit persecuții, închisori şi chiar 
moartea în România Regelui Carol II, dar nu se vor clinti 
depe poziţiile anticomuniste pe care i-a aşezat Căpitanul 
lor, Se naşte astfel în România, între cele două războaie, 
la căldura idealurilor legionare, o intelectualitate fecundă, 
națională şi profund creştină. 

Marea victorie a lui Corneliu Zelea Codreanu este însă 
adeziunea maselor muncitorești române, la postulatele le- 
gionare. El apelează numai la conștiința naţională a aces- 
tor oameni. Le promite dreptate, însă numai “in cadrul 
dreptăţii neamului” și nu în afara de el sau contra inte- 
reselor colectivității românești. Drepturile muncitorului 
român nu pot fi mânuite de forţe externe naţiei lui, căci 
acestea nu sunt preocupate de soarta lui, ci urmăresc fi- 
nalităţi streine de interesele Națiunii noastre. Toate revi- 
zuirile și imbunătăţirile trebuesc cerute și realizate numai 
pe linia şi în cadrul neamului românesc din care, munci- 
torii fac parte cu drepturi egale ca ale tuturor celorlalți, 
“Mișcarea Legionară va da muncitorului mai mult decât 
un program, mai mult decât o pâine mai albă, mai mult 
decât un pat mai bun. Ea va da muncitorimii dreptul de 
a se simţi stăpână pe ţară, deopotrivă cu toţi ceilalti Ro- 
mâni” (Circulări și Manifeste, pag. 185). In număr masiv, 
muncitorimea țării îngroașe entuziasmată rândurile Miș- 
cării Legionare, unde vine obosită și dezamăgită de sloga- 
nurile înveninate ale comunismului care-o ațâța la dis- 
trugerea unei societăţi, pentru a cădea în alta și mai 
tiranică și mai exploatatoare a ființei umane, “Comunis- 
mul lucrează din ură contra celor ce au, noi (legionarii) 
din dragoste pentru cei ce n'au...”, le spune Corneliu Co- 
dreanu (Circulari și Manifeste, pag. 62), atrăgând munci- 
torimea pe drumul național. El formează în Legiune pu- 
ternicul Corp Muncitoresc Legionar ce va fi activ la toate 
acţiunile ȘI la toate bătăliile Căpitanului, Marxismul este 
ue Alee, în Sura pe ETIIUL român ce se avân- 

entuziasm credere în revoluția naţi 
care i-o oferă Ozde iH) y UL 


Intăţișarea tării se schimbă încet, încet. Etectii 
cării tipare cresc cu repeziciune în ciuda tutte. Miş- 
tăţilor a nedreptăţilor și abuzurilor ce se comit, faţă eul 
și a numeroaselor represiune sângeroase, la care cala ca 
dusă, Adeziunea maselor românești de toate categorii 
este masivă și entuziastă. Ura marxista contra socigile 
este stăvilită și înlocuită cu dragostea și înfrățirea tuguătii 
păturilor sociale, chemate, în plan de egalitate, la făuri E 
aceluiași nou orizont românesc, Dela, lupta de clase sub 
steaguri și interese streine se trece la munca ordonată 
cu împărțirea justă a beneficiilor, în cadrul legilor naţio! 
nale și a posibilităţilor economiei noastre. “Internaționala” 
fără Patrie şi Dumnezeu este înlocuită cu imnurile și may 
şurile legionare ce umplu văzduhul romnesc ca niște clo- 
pote ce bat a sărbătoare. Dela frica și deznădejdea ce cu. 
prinsese ființa țării, numai câțiva ani mal inainte, se 
trece la hotărârea dârză de a rezista și de a supraviețui 
primejdie! răsăritene. Dela obrăzniciile şi nerușinările ce- 
telor de agenţi și trepăduși ai Moscovei, se trece la sfânta 
determinare românească de a-și apăra drepturile pe aces- 
te pământuri moștenite dela străbuni şi udate cu sân- 
gele lor. 

Țara românească se îmbracă în haine de sărbătoare şi 
se avântă cu încredere pe făgașurile istorice pe care i le 
deschide Corneliu Zelea Codreanu. Soarele speranţei stră- 
luceşte vesel pe cerul românesc. 

Numai politicianismul rămâne strein de această tresă- 
rire a naţiei sale. In mijlocul acestei jungle nu au putut 
răzbi ideile și generozitatea Căpitanului. Atât atașamente- 
le sale internaţionale, cât și jocul de interese personale 
din care-și făcuseră o religie, îl îndepărtează de pulsul po- 
porului lor, îl împiedică să vadă primejdia rusească sub 
adevărata el dimensiune și nu pot înţelege toată frămân- 
tarea lui Corneliu Codreanu și a întregei lui generaţii 
pentru a o îndigui, Detașaţi de antenele neamului lor, 
acești oameni rătăcesc stupid pe sălile organizaţiilor in- 
ternaţionale ale epocei, luând contacte, încheind pacte ce 

nu vor funcționa niciodată, și vor imprima, când va veni 
momentul „amprenta murdară a trădării pe fața propriu- 
lui lor popor. Pentru aceștia nu are Corneliu Codreanu, 
decât cuvinte de dispreţ. “Aceste două categorii (ecrie el 
undeva referindu-se la evrei și la politicieni), vor consti- 
tui întru nasemenea ceas rușinea morală a neamului”. 
(Este vorba de ceasul în care naţia română va trebui să-și 
apere «cu tunul şi sângele ei”, dreptul la o viață liberă.) 

In faţa manevrelor acestui politicianism ce conducea 

politica externă a țării noastre pe o pantă favorabilă Ru- 
siel Sovietice, cu primejdii colosale pentru noi, Corneliu 
Zelea Codreanu ia o poziție radicală. Intrun Memoriu 
adresat Regelui țării, avertizează: “Dacă noi tineretul, 
vom fi puși în situaţia tragică de a intra întrun război 
alături de puterile bolșevice..., declarăm pe față că vom 
trage toți cu revolverele în cei ce ne-au condus acolo şi 
pentrucă nu putem dezerta, spre a nu face un act de de- 
zonoare, ne vom sinucide, Niciodată tineretul neamului 
românese nu va lupta subt cerul Satanei împotriva lui 
Dumnezeu” (Cireulări şi manifeste pag. 88/1951), Şi tot 
acolo cere responsabilităţi tuturor celor ce ne conduceau 
spre dezastru: “Cerem ca Majestatea Voastră să pretindă 
tuturor celor ce ne conduc sau manifestă păreri privitoare 
la politica externă a României să declare că răspund cu 
capul pentru directivele pe care şi le însușesc”. 

“Aşteptăm deasemenea acelaşi gest de mare curaj şi de 
mare cavalerism şi din partea Majestății Voastre, în ceea- 
CE Pra linia Regală de politică externă a României” 

em). 

In faţa acestei luări de poziţie nu a răspuns nimeni și 
cu atât, mai puţin Regele Ţării, adevăratul promotor şi 
întreţinător al acestei politice. Se produce astfel o pri 
pastie din ce în ce mai profundă între politica oficială a 
țării, pro aliată (și deci pro bolșevică) şi anti-germană, Şi 
instinctul maselor românești câștigate de cauza naţională, 
care vedeau în răsărit adevărata și uriașa primejdie pen- 
ru existența poporului nostru, cum s'a adeverit din nefe- 
ricire. 

Această poziție ferm anticomunistă și militantă, tocmai 
în preziua aprinderii războiului de dominare al lumii, 
grăbesc asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, Uneltiri- 
le și primejdiile împăienjenesc din ce în ce mai mult viața 
lui, ca preludiu al macabrului deznodământ. Evreimea, și 
conspirația bolșevică, cu concursul uneltelor lor din ţară, 
întrecare și demnitari destul de inalţi, dau sentința de 
moarte. 

Data asasinării lui va fi determinată de ultimele alegeri 
libere ce au avut loc în România la sfârșitul anului 1937. 
Sistemul de alarmă a funcţionat. Mișcarea lui Corneliu 
Codreanu a obținut o frumoasă victorie electorală, ceace 
indica tendinţele politice ale ţării și adeziunea majoritară 
a poporului românesc la tezele legionare, Devenise un om 
prea periculos ce desclfrase și deci putea strica jocul te- 


nebros- ce conducea la dezmembrarea țării și a întregii 
Europe. 

Simţind aproape duhoarea trădării, Corneliu Zelea Co- 
dreanu face_un ultim avertisment contemporanilor săi: 
“De vor intra trupele rusești pela nol și vor leși învingă- 
toare, în numele Diavolului, cine poate să creadă, unde 
este mintea care să susțină că ele vor pleca dela noi, inain- 
te de a ne sataniza, adică bolșeviza?” In zadar însă, Auzul 
politicienilor români era sclerozat. Strigătul lui disperat 
rămâne, un strigăt în deşert. Viaţa lui Corneliu Zelea Co-. 
dreanu, vajnicul luptător anticomunist și trezitor al conș- 
tiinţei naționale românești, a ajuns la sfârșitul traiectului 
ei, Este condamnat întâi la 10 ani! inchisoare într'un odios 
proces lipsit, de orice bază juridică, așa cum s'a demonstrat 
chiar în cursul lui și ucis mișeleste apoi, prin strangulare, 
în pădurea Tâncăbești, în timp ce era transportat la în- 
chisoarea Jilava, în noaptea de 29-30 Noembrie 1938. O 
noapte sinistră. Un blestem înfricoşetor aruncat peste 1s- 
toria țării noastre. Toata suflarea românească rămâne 
consternată și îngrozită. Complotiștii închină cupe de 
șampanie. Românul scrâșnește din dinţi, strânge pumnii 
și așteaptă ziua rătuielilor, 

In 'Țâncăbeşti nu se frânee numai viața unui om, se 
frâng însăși aripile neamului românesc. 

După dispariţia fizică a Căpitanului evenimentele s'au 
precipitat așa după cum le prevăzuse el. Ni se răpesc Ba- 
sarabia și Bucovina, nl se ciopârţesc toate frontierele țării 
cu imense suferinţe și umiliri pentru poporul nostru. Se 
năruesc “ca un castel de cărţi”, exact așa cum prevăzuse 
el, toate tratatele pe care se sprijinea politica noastră 
externă. Tot sistemul de alianţe “firești” pe care se spri- 
jinea apărarea noastră se dovedesc inutile şi deadreptul, 
nefirești. Exact așa cum prevăzuse omul din pădurea Do- 
brina. 

România rămâne singură în fața destinului ei. 

In 1941 — după alungarea lui Carol II din țară, respon- 
sabil direct al dezastrului — România ia parte activă la 
războiul de dezrobire, alături de acele puteri, ce reprezen- 
tau atunci singura forță de apărare a Europei în contra 
puhoiului bolșevic, Ca orice stat mic, România nu a dorit, 
războiul. Dar când destinul a împins primejdia unei crude 
robiri peste spaţiul de viață al poporului nostru, toată su- 
flarea românească, ca în vremea trecutelor invazii barba- 
re, îl acceptă cu seninătate și-l va purta cu bărbăție. Toata 
ţara — aceasta este realitatea și nu aceea ce încearcă să 
o dea comuniștii că Românii nu ar fi luptat cu entuziasm 
şi vitejie în contra Rusiei Sovietice — ocupă tranșeele des- 
chise în timpul truditei sale vieţi, de Corneliu Zelea Co- 
dreanu. Tranșeele anticomuniste. 

Războiul este crâncen. Este o incleştare apocaliptică ce 
depășește planurile istoriei. Rezultatul lui este cunoscut. 
Orbirea Occidentului creştin, minat și conrupt timp în- 
delungat de dușmanii civilizatiei noastre, înclină balanța 
victoriei spre Rusia Sovietică. Jumătate din Europa, între 
care şi Ţara noastră, intră în Noaptea Patimilor. Un uriaș 
și crud “goulag” acoperă o jumătate din falnica civilizatie 
a Europei. 


sax 


Au trecut 40 de ani dela sfâșietoarea crimă din pădurea 
'Țâncăbești. Viziunea politică a Căpitanului este însă de 
o uimitoare actualitate. Proiecţia ei la scara “lumii este” 
evidentă și tragică. Figura lui-scapă și timpului și spa- 
iului şi se confundă cu aspiraţiile unei lumi cuprinsă de 
frigurile groazei, ce-și vede orizonturile vieții amenințate, 
ce-și simte patrimoniul spiritual hârţuit din toate părţile, 
Subversiunea este totală, frontul moral prăbuşit și nu mai 
exista nici-o pavăză în fața infiltrațiilor dușmane; Gre-- 
șelile enorme și orbirea politică a occidentalilor ajunge la 
scadenţă. Ucenicii de vrăjitor ce sau jucat cu destinele 
omenirii acum 35 de ani, au dispărut fizic, dar au lăsat 
lumii o moștenire dezastruoasă, Astăzi, peste tot, marxis- 
mul iși rânjește cinic, apropiata victorie. 

Ca în 1919, lumea întreagă are nevoie de un nou spirit 
al Dobrinei. Nu mai există altă alternativă. S'au încurcat 
toate componentele, toate legăturile şi tratativele posibile, 
cu dușmanul şi drumurile sau închis. Lumea este înghe- 
sultă din ce în ce mai mult în acest ghetou al libertăţii 
occidentale, atacat cu înverșunare din toate părțile: din 
exterior și din interior. Pentru supraviețuirea ei nu-i mai 
rămâne decât drumul eroismului, adică ceace numim noi, 
spiritul Dobrinei, preconizat acuma 60 de ani într'o pădu- 
re moldovenească. 

Figura lui Corneliu Zelea Codreanu, Căpitanul Români- 
lor, se desprinde din orizontul românesc şi se proiectează 
pe tirmamentul lumii ca un mare vizionar al frământate- 
lor noastre vremuri. 


- GATEVA REFLEGTII ASUPRA 
NATIONALITATILOR ce ton roLescu 


_XISTĂ neamuri care dispar sub 
>  avalanșa unui sistem de desnaţio- 
nalizare, ţinut îni mare stimă dstăzi 
sub incintele forurilor politice în- 
ternaţionale. 

Există o Estonie, o Letonie, O 
Lituanie, o Polonie, Bielorusie, 
Ucraină o Armenie, o Basarabie şi 
Bucovină, şi o sută patruzeci de 
naţiuni mici, în interiorul unui 
moloh desnaţionalizator, care clădeşte în Siberia 
cimitirul popoarelor. 

Care lege să justifice această tragică pierdere a 
neamurilor? Tragică, pentrucă sufletul omului duce 
destinul acestor neamuri. Suferinţa fizică şi morală 
pe care omul o suportă în numele neamului său 
dus în pădurile îngheţate, cu minele de plumb. 

Care e sensul acestor desnaţionalizări pentru O 
umanitate ce rămâne impasibilă în expectativă. 

Este neamul o entitate de care să se ţină seama 
în conştiintă? Sau o idee întâmplătoare, o alienare, 
cum spune Lenin, dela condiţia originară a omului? 

Desființarea neamurilor, este ea o crimă împotri- 
va umanităţii? 

Există numai «drepturile omului» sau și ale 
Naţiunilor? 

Pentrucă milioane de oameni suportă acelaş 
destin implacabil, tocmai prin apartenența la un 
anumit neam. O crucificare în masă; o problemă 
de conştiinţă creștină. O Golgotă a însăși umanităţii 
întregi? 

Națiuni care mor într'un înghet, euforic, în însuși 
pământul lor ancestral, sub acţiunea insidioasă de 
adormire a conştiinţei şi idealului lor milenar! 

Din negura vremei s'au format neamurile, prin 
descendență, cultură, jertfe din generaţie în gene- 
raţie. Si din negura vremei au existat neamuri care 
au cucerit alte neamuri, prin forţă sau prin civili- 
zaţie; prin tot ceeace omul a conceput ca să impună 
legea lui de viaţă, sau să distrugă dintr'un instinct 
animalic, ca barbarii sau ştiinţifici reflexelor condi- 
ţionate ai geopoliticii sovietice. 

Dacă unele neamuri au fost sortite să piară, sau 
altele să se menţină, în virtutea căror legi şi cărei 
conştiinţe? 

Există numai conştiinţa individuală? Sau există 
şi o conștiință colectivă? Există o ordine morală a 
lumii? In virtutea cărei morale dispar azi neamu- 
rile? 

Care-i criteriul de judecată ce susține cuceririle, 


“încă” din” antichitatea imperiilor până în zilele 


noastre? 

Iată întrebări! 

Noi românii zicem; tragedia pierderii limbii dace! 
Si suntem «romani» deja; singurul popor care mai 
poartă numele de «roman». Care e motivarea fiinţei 
etnice? 

Vedem că neamurile se nasc în istorie; si mor. 
Unele cu o agonie de milenii, până în zilele noastre 
încă n'au murit; şi în plin secol XX își cer dreptul 
la viaţă. Unele sunt ţinute în țarcuri ca animalele, 
pe însuși pământul lor din timpuri imemoriale. 
Neamuri nefericite care-şi pierd identitatea! Unele 
au murit de moarte lentă, renunțând singure la 


“(Urmare în pag. 11.) 


| POEME DI 


Mă dor aniil—anii mei— 
O! Ţară! 
Şi parcă numai tu mai ești în ei! 
Eu nu mă mai văd... 
Că peste atâţia ani de-amar şi de prăpăd, 
Eu sunt, 
Doar cerul tău şi piatră, şi pământ! 


Doamne! 

Sub poală de pădure verde 

Pe unde şi-altădat! 

Te-am cântat... 

Când cu n'aude, n'a vede, 

Cine mă ştie, mă poate crede! 

Dar pe unde nu Te-am căutat? 

Sunt tot cioban, băgat la nişte 

Oi, ce-ţi caută urma în neguri, prin miriște. 


Mi-e fluerul mut, 
Căci dedemult, 
De prin străbuni, 
Români, 
| Na mai cântat! 
Colea'n tarla, 
Nu-i nimenea, 
Să oprim pe Sfântu mai deoparte, 
Cu oile mele, 
Să caute cărările întoarcerii în stele, 
Şi eu să-mi deschid sufletul, ca pe o carte. 


Sân Petru, Doamne, să nu ştie, 
C'am tras sabie în lume, vijelie. 
C'am scurtat cu un cap, 
Tot ce-am crezut că nu încap, 

A Sub cerul drepţilor! 
Sau, cine știe? 
Am tăiat şi ruși şi turci și tătari, 
Și Români de-ai mei, dar tâlhari! 
A fost să mă pună în furci, 
Dar fugii într'o noapte. 
Ascultam de glasul ielelor, 
De semnele stelelor, 
Făcute printre gratii, la geam... 
De luna cu șoapte!... 
Şi, cum îţi spusei, într'o noapte, 
Fugii! 


UN FIR DINTR'O LEGENDA 


Dar lumea de-acum, 

A luat alt drum! 

Cu tot ce mă'mpresoară, 
Simt că mă omoară! 


Uitasem, 

De ce n'am vrut, 

Să ştie Sân Petru, toate... 

Să nu-şi aducă aminte, de trecut!... 


Uhu... huuu! 

Un câine... na dulău! 

Fereşte oile de lupi, 

Că eu vorbesc cu Dumnezeu!.., 


Ti-aşi spune Doamne şi Te-ași ruga, 
Dar să nu mai ştie nimenea... 

In "Ţara mea, "Ţara de Români, 

Unde-a trăit Ştefan... 

Un Jian, 

Un Codrean... 

Pe unde-am haiducit odată şi eu, 

Sunt alţii stăpâni. 

Iară noi, Români, 

Slugărim pe la netrebnici şi la câni!... 


Ne doare, 

Lumina de soare! 

Speranţele noastre sfâşiate, cresc, 
Mormintele noastre sporesc, 
Arzând în tării... 

Credinţa ne-aprinde făclii, 

In drumul pe care Te-așteptă să vii, 
Românii, plângând! 

Până când Doamne, până când? 


Doamne! 

In 'Țara mea, 

Şi zorile, 

Şi florile, 

Şi fetele, 

Plâng, bietele, 

Şi se roagă pentru soarta asta rea! 


Până când Doamne, 
Până când atâtea dureri, în Ţara mea? 


DUPA PITESTI 


i Veneam ca din lumea cealaltă... 
i Frate, tu ştii! 

! Rana în suflet şi'n carne 

| S'adâncea ca o rugă înaltă]... 
| Cărări înfloreau sângerii, 

| Peste zările dorului, sparte. 

| Amar în furtună! 

| Poposeau la isvoare, 

| Lângă raze de lună, 

j Potolit cântând, 

| Arşitelor grele din gând! 


| 19 — 


> i: 


Lui FLORICA D. 


In liniști-ce căutau mai adâncă hodină, 
în poenile largi de lumină, 

Ne-am oprit amândoi! 

Lumini ne — au ţesut — 

așternut. 

Iar linişti au curs peste noi mângâieri. 
Ca un sbor de îngeri-ușor! 

Sus în cer, înfloreau primăveri! 

Şi creştea din adânc de tăceri, 

înaltă nespus, 


Crucea durerilor! e a ai 


INCHISORI 


De pe ea cobori lângă noi, blând, Isus! 
Doamne! 

Eu ţi-am bătut piroane 

în palme! 

Eu ţi-am înţepat cu sulița, coasta! 

Eu ţi-am pus pe cap cunună de spini! - 
'Ți-am dat fiere la moarte, şi'n viaţă venin! 
—artă-mă! 

Vreau să fiu cu tine în pacea asta, 


Lângă inima Ta, adăpost strălucit! 
Ochii Lui lăcrimaţi, 

căutară spre noi. 

«Veniţi, — 


Şi din cer picurau peste noi, stropi de rouă. 
Toţi cei osteniţi 

Și'mpovăraţi — 

Şi eu vă voi odihni pe voi». 

Şi-a zâmbit, lacrimând, 

ca de—un gând— 

—Luminatul! 


Poruncă nouă, 
—dau vouă: 
Să vă iubiţi unul pe altul»! 


IN LOC DE COLINDA 


Lerui-ler! 

—peste păduri, 

cântă parcă munţii suri! 

Nu ştiu, stele — albastre ard! 
Poate lacrimile cad — 
Plânge cetina de brad!... 


Lerui-ler! 

—A fost odată 

"Ţara asta minunată 

Că nici basmul n'o cuprinde! 
Din adâncuri care pier, 
Veneau îngerii din cer, 
Peste Ţară, să colinde. 
'Tremurau lângă borăei, 
Cântece de clopoței — 
Cântau clopote de-argint, 
La palat de mărgărint, 
Și lăsau atâta pace, 

Pe bătrânele conace! 


Cobora şi Domnul Sfânt, 
Cu Sânpetru pe pământ! 
Doi moşnegi, cu mâini de ceară, 
T'ntâlneai umblând prin Ţară—. 


Nu ştiai că prin nămeţi 

Trece Stânt isvor de vieţi, 

Nu șştiai că ai la cină, 

Sfânt isvorul de lumină! 

Lerui! — basmul ar tot crește, 
Nu-l mai spun că prea lung este! 


Lerui — Doamne — dalbe flori! 


de Ion PIN 
In Ţara colindelor, 


Numai vântul mai colindă! 
Spartă-i ușa de la tindă, 

De prigoana răilor! 

Casa nu e luminată, 

Copilaşii s'au culcat — 

Nu cântând ca altadată... 
Mama plânge'ncet la vatră, 
—Tata —i dus — întemnițat! 


Lerui — Doamne — dalbe flori! 
Pentru cei din închisori, — 

Nu sunt clopote să sune, 
Astăzi — pentru rugăciune. 
Eu'aştept colindători! 

Şi'n loc vineun stol de ciori... 
N'am nici nuci, 

Nici mere dulci, 

Nici colaci, 

Nici pâine-mamă. 


Le-oi da pieptu-mi de aramă 
Ca să-i smulga inima, 

S'o sfâşie-prada grea, 
Hrană pentru Ţara mea! 


Le-oi da ochii mei de cer, 
Licărind albastre stele, 
Peste anii grei de ger, 
Ca să-i ducă Ţării mele! 


Pentru dorurile-i grele, 
Pentru tot amarul ei! 


REFLEGTII ASUPRA NATIONALITATILOR 


identitatea lor; altele schimbând-o pe viţelul de aur. 

Noi vorbim de neamurile crucificate. Cele ce au o 
conştiinţă. 

Cele care stau în lanțurile uzurpatorilor; asasinii 
conștiinţelor naţionale. In lagărele de concentrare. 
In centrele de reeducare, unde se spală creerul in- 
telectualității neamurilor, adică o înmormântează 
de vie. 

Care este idealul în numele căruia se săvârşesc 
aceste atrocități? Atâta suferință! Atâta sânge văr- 
sat! Atâtea răni pe trupul unei umanităţi de care 
nu se mai vorbeşte! 

Si ne întrebăm, pentru ce? Astăzi, când milioane 
de suflete jertfite se înalţă la cer. Pentru ce? 

Dumnezeu, El, ne poate răspunde. Si cei care cred 
în atotputernicia Lui. Ei spun că există o fiară apo- 
caliptică. 

Si spun că există o oaste a Arhanghelului Mihail. 

Că această oaste e strânsă din multe neamuri. 

Că oricine va muri în această vreme, poate cea 
din urmă, în pragul veacului sfânt, va participa din 
cer, cu sufletul său, la doborârea balaurului. Poate 
e lupta care va înfrunta vremurile şi înţelegerea 
oamenilor. 

Destre această oaste ne-a vorbit un om, care a 


(Urmează pag. 14.) 


—u 


JURNAL 


DESHUMAREA CAPITANULUI 


24 Iunie. Ziua Legiunii, 


In 1937, de 24 Iunie, scria Căpitanul: 
“Faceţi-vă cu bărbăţie toate socotelile 
interioare şi pășiţi cu hotărire în deca- 
da decisivă a luptei legionare. Aceşti ze- 
ce ani ce vin vor mai vedea asupriri 
și morminte de ale noastre, dar vor ve: 
dea și pe toţi vrăjmașii noștri înfrânți 
şi toate uneltirile lor sfărmate. Acești 
zece anl ce vin vor vedea lupta decisi- 
vă, vor vedea pe legionari invingânde 
Invingând și risipind trufaşele puteri 
întunecăte de astăzi. Invingând şi pu- 
nând temelie nouă neamului nostru”, 

Decada decisivă! Mai sunt trei ani din ea. Şapte s'au 
dus. Şi, Doamne, amari au fost acești şapte ani. O nesfâr- 
şită zare de cruci și morminte. Morminte şi cruci mari cât 
veacurile. Mormântul lui Moţa și Marin. Mormântul Că- 
pitanului. Mormintele elitei legionare. Cu sutele, cu miile... 
Morminte, morminte... E plină ţara, e plină Rusia până în 
Caneae, de morminte. In curând va fi presărată și Europa 

e ele. 

Decada decisivă a luptei legionare a cerut la temelia bi- 
ruinței, însăşi jertfa Căpitanului. Şi cine ştie câte alte 
Jertie va mai cere? Lumea se îmbracă în întunerec de ne- 
pătruns. Mintea, oricât de versată şi născocitoare, nu mai 
poate vedea nimic, ŞI totuşi biruinţa românismului prin 
Legiune va trebui să vină. Ca istoria să aibă un sens. Pen- 
truca să existe un echilibru in lume. Pentruca să existe 
însuşi Dumnezeu. 

Mintea nu mai poate ajuta la nimic. Suntem avizaţi nu- 
mai la certitudinile pe cari ni le dă inima. Inima credin- 
cioasă. “Crede și te vei mântui!” Şi credem, Amarnică is- 
toria acestor șapte ani din decada decisivă. Din 1938-1940, 
prigoane fără egal a lui Carol II și Călinescu... Câţi mai 
credeam atunci, dintre noi, că vom mai birul politic? Căci 
de biruință, în spirit, în sens creștin, nu ne îndoiam niciu- 
nul, cum nu ne îndoim nici astăzi. ŞI totuși am biruit po- 
litic. A venit epoca de libertate 1940-1941, când am putut; 
să ne strângem din nou rândurile și să ne îngropăm mor- 
ţii. A venit, peste toate desnădejdile, clipa învierii. Morţii 
s'au ridicat din morminte și au străbătut încă odată țara, 
dealungul și de-alatul, în fruntea coloanelor legionare bi- 
ruitoare. S'a ridicat de sub lespedea dela Jilava, însuşi Că- 
pitanul, pentru a străbate Bucureștiul care l-a omorit, pen- 
tru a afirma în veșnicie că dreptatea nu poate fi niciodată 
omorită, Ea poate fi prigonită, dar nu, niciodată omorită. 
Dreptatea îngropată, învie. Precum învie și morţii căzuţi 
pentru ea, în numele ei. 

Dar cerul s'a intunecat din nou. Din toate părţile s'a 
abătut încăodată asupra Legiunii și neamului nostru, fur- 
tuna prigoanei. 21 Ianuarie 1941... Şi anii sau scurs repede. 
Indurând batjocura și calomiile vrăjmașilor, suferind și 
murind în închisori Și lagăre, luptând și murind pe fron- 
turi de luptă în contra bolșevicilor, suferind și îndurând 
umilința pribegiei. Ne-au mai rămas numai trei ani din 
decada decisivă. Şi in aceşti ani va trebui să smulgem bl- 
ruința. Dar pentru a birui, va trebui să ducem lupte grele 
și să Jertfim mult. Mult cum poate mintea noastră nici nu- 
și poate imagina. Va trebui să biruim. Şi vom birui. Cum? 
Cine ar putea spune? Nouă ne-a dat Dumnezeu numai pu- 
terea de a crede, nu şi aceea de a vedea. Mergem pe calea 
unui destin de dinainte fixat, pe care numai Căpitanul a 
putut-o intui și vedea, Nouă nu n! se cere decât s'o străba- 
tem eroic şi jertfelnic. Noi nu suntem decât instrumentul 
acestui destin de mărire al neamului românesc. Suntem 
numai ceea ce a spus metaforic Căpitanul: “Trâmbițele de 
aur prin care Dumnezeu va suna neamului românesc bi- 
ruința”. 

Mergem printre morminte, prin noapte, spre zarea lu- 
minoasă a biruinţei, pe care nu o vedem, în care credem. 
Mergem, credem şi vom birui. Ce interesează cum? Vom 
birui. In legendă, în istorie, în spirit, peste propriile tru- 
puri, peste propriile dureri și visuri, Dar vom birul, Şi 
neamul nostru va trăi din noi, din legenda noastră, 


2 — 


de Vasile POSTEUCA 


IE 


Când Ip şi mori pentru o credință ca a noastră nu 
se poate să nu birul. Şi murind, nu se poate să nu invii, 
Invierea stă în sensul înalt al morții și'n apăsarea grea, 
senin consimțită, a mormântului. d 

Cine ar fl cutezat să spună în 1938-39 și chiar 40, că va 
învia Căpitanul? Cine l-ar fi crezut sănătos la minte pe 
acela care ar fi afirmat atunci că Corneliu Codreanu va 
da, într'o bună zi, lespedea de două vagoane de ciment la 
o parte și că va mai mărșălui odată biruitor prin mijlocul 
neamului regăsit A cutremurat de așa măreție, prin faţa 
dușmanilor, a călăilor înnebuniţi de groază și aruncaţi la 
pământ, călcând peste propria sa moarte? Cine ar fi cre 
zut, cine ar fi putut afirma? Şi totuși minunea s'a implinit. 
Căpitanul și martirii lui au inviat. Au înviat! Scriu acest 
cuvânt cu toată îndrăzneala. Căci ridicarea lor din mor- 
minte, n'are nimic pământean. Face parte din voia lui 
Dumnezeu și din veșnicia celeilalte învieri, întâmplată 
acum aproape 2.000 de ani. A fost cu adevărat: înviere. 

Im! stăruie și acum în minte, în suflet șin sânge, zilele 
și nopţile acelea ale deshumării dela Jilava. Aș vrea să mă 
adun pentru a putea descrle tot fiorul dumnezeec simţit 
atunci, și nu știu cum să încep. Mă pierd într'o stare de 
evlavie care-mi frânge sufletul și mă aruncă în genunchi, 
pentru a mă închina și a mă ruga lui Dumnezeu. 

E o noapte de toamnă. Rece. Bate din când în când, 
câte o şuviță de vânt tăios, foșnind straniu în frunza us- 
cată a salcâmilor. Lucrăm de zor. Peste zi lespedea uriașă 
a fost dată la o parte cu ajutorul tancurilor grele și al 
macaralelor. Hârleţele, târnăcoapele și lopețile hârșâie în 
pământul jilav şi înegrit de acidul sulfuric, ca şi cum ar 
atinge în oase. In lumina stranie a reflectoarelor, fețele 
celor care lucrează se răsfrâng palide, ca și lutul depe lo- 
peţi, iar păduricea Jilavei pare o armată de duhuri cu bra- 
țele tremurate a rugăciune spre cer. Lângă un mal înalt, 
la picioarele crucii date la o parte, ard sute de lumânări 
de ceară, aruncând umbre și lumini pe fețele icoanelor 
iînegrite de vreme, O noapte ireală. Suntem undeva pe-o 
margine de cer, în legendă și veșnicie. Oprit pentru o cli- 
pă din lucru, mă copleșesc mii de întrebări: Oare e aevea 
ceeace văd? Nu cumva e un vis? Imi vine să mă reped la 
camarazi! dealăturea, cu frunțile numai picuri de sudoare, 
să-i pipăi și să-i întreb: Vol sunteţi, cu adevărat, măi? 
Trăiţi? E posibil, sau am innebunit eu? Il deseropăm pe 
Căpitanul? Nu-mi vine să cred. Mă uit mirat, atent și cu- 
tremurat împrejur și fiece clipă care se scurge, rupe din 
mine, împingându-mă din ce în ce mai mult în mit și 
ireal. Imi duc mâna la frunte ca să o simt rece, lângă va- 
tra de jar ce-mi incendiază trupul, mintea și sufletul, și 
mă întreb: E oare posibil? Acum un an se lăudau dușma- 
nii în satanica și ura lor fără margini: L-am trântit sub 
piatră grea. De-acum să poftească să se mai ridice. Să 
poftească a mai vorbi de biruință și înviere! 

Toate fantasmele dimprejur sunt numai întrebări, nu- 
ma! chinuri. Şi totuși, e adevărat, Săpăm la deshumarea 
Căpitanului; a Nicadorilor și Decemvirilor. Săpăm chinui- 
VI, mereu mai adânc, într'o tăcere de sfârșit de lume. ZI- 
durile negre de noapte care mărginesc lumina reflectoare- 
lor, fac din păduricea dela Jilava, o insulă fără legătură 
cu lumea. Suntem undeva departe, dincolo de az de zi- 
lele de care abia ne-am desprins și dincolo de lume. Fără 
aderență în materie, fără calendar, Când am început? 
Când vom sfârși? Nu știm. Săpăm tăcuţi, cu 1epațilei cu 
căușele palmelor înegrite și însângerate. Mai pe deal, sfinx 
mut al durerii românești de totdeauna, stă tatăl Căpita- 
nului, Moș Zelea. In sumanul lui bucovinean, înalt cât un 
stejar secular din Codrul Cosminului, crește în lumina ju- 
căușă a reflectoarelor şi mai înalt, Până la cer. Ce va îl 
zicând sufletul acestul om, în aceste clipe, când așteaptă 
să-și scoată din pământul nesătul, feciorul? Mintea mă 
doare ca sub cuțite. Nu pot să-mi mai răspund nimic. 
Ştiu că în sufletul bătrânului apostol și tată, stăruie ama- 
ra întrebare, care ne sfârtecă și nouă inima: “Dar dacă 
mormântul e gol? Dacă l-au ars la crematoriu sau l-au 
aruncat în altă parte, și aci au făcut mormântul, numai 


i 


pentru a minţi ochii lumii? Durerea mă frământă în ghia- 
rele ei sălbatece, cum al frământa în mâna aspră un bul- 
găre de lut, MI-l rece, mi-l cald. MI-i somn. Aș vrea să 
dorm. Dar nu pot. Săp mai departe. Mă simt ca de platră. 
S'a adunat tot universul în mine. Im! vine să plâng cu 
hohote, aud gpemete în mine, cari mă ingrozesc. E posibil? 
A murit Căpitanul? II desgropăm pe Căpitan? Imi vine 
să strig peste toată lumea: Unde sunteţi voi dușmani? 
Unde vă e puterea cu care vă lăudaţi mai leri? Unde vă 
sunt slugile, unde vă sunt santinelele cari până mai ieri 
păziau la mormântul acesta, la ușile tuturor închisorilor, 
lângă rețelele lagărelor? Unde sunteţi? Unde vă e drep- 
tatea? Unde e ordinea în numele căreia aţi omorit? MI-i 
mintea o noapte valpurgică, Trec zece ani întrun minut. 
Mă văd pornind, copil încă, în 1932, la luptă. Il văd pe 
Căpitanul. IL văd apostolii cutreerând ţara pentru a semă- 
na duhul nou al mântuirii românești, mă văd în primele 
inceputuri, crezând, cântând, înfruntând lumea. Casa Ver- 
de, 1933, prigoana Duca. Apoi anii de glorie: 35, 36, 37, 
Victoria formidabilă din Decembrie 1937. Toate taberele 
de muncă: Rarăul, Carmen Sylva, altele și altele. Apoi 
vifornița din 38. “Căpitanul nu poate fi omorit!” Râdeam 
de dușmani când spuneau că-l vor omori, Şi iată că l-au 
omorit. Dar nu l-au putut înfrânge. Nu i-au putut fura 
învierea. Acum stau aci și sap pentru a-l desgropa pe Că- 
N... 

Pi mereu. Sudoarea depe frunţi picură fierbinte în 
țărână, Inaintăm în adânc și nu dăm de nimic. Suntem 
aproape la doi metri. Desnădejdea că nu vom găsi nimic 
ne anchilozează brațele. Şi noaptea nu se mai sfârșește 
O noapte fără sfârșit... Caut să mă desbăr de vis. Să mă 
agăţ, de realitate. Iau țărâna'n palme și-o duc la frunte. 
Sunt cu adevărat? Da! Sunt cu adevărat. E adevărat. Sunt 
adevărate toate. Intre lumânări, cu faţa la icoane, cu ge- 
nunchii'n țărâna rece și udă, se roagă doamna Lilica, sa- 
ţia Căpitanului. In vălul de doliu, pare o umbră a mor- 
mântului pe care-l scormonim... 

'Trăesc și acum clipele acelea și mă înfior. Și vorbesc de 
unul singur cum vorbiam și atunci. Dece l-aţi omorit, mă!? 
Dece? Dece ați însângerat întreaga istorie viitoare a nea- 
mului românesc? Ce v'a făcut acest om? Naţi știut că 
prin EI vorbește însăși istoria românească? Cu ce veţi pu- 
tea plăti crima aceasta care întunecă lumea, care-l întu- 
necă la față pe însuși Dumnezeu? 

Da... In noaptea aceea la Jilava sa împlinit voia lui 
Dumnezeu. Invierea lui Corneliu Codreanu și pedepsirea 
fulgerătoare a călăilor lui. Cei ce cădeau în noaptea aceia 
sub gloanţe, în cazematele de alăturea ale Jilavei, nu că- 
deau din vrerea pământeană, ca rezultat al unei uri sau 
însetoșări de răzbunare, ci sub biciul implacabil al desti- 
nului, al voiei lui Dumnezeu, pentru a restaura ordinea și 
respectul dreptății în lume. 

Mă gândesc astăzi după 4 ani la toate acertea, și văd 
cele întâmplate acolo, total desprins de evenimente și 
oameni. Cei ce loviau în cazematele Jilavei, erau numai 
instrumente ale unei porunci care venia din mormântul 
Căpitanului. Nimic mai mult. Era o poruncă mare, uriașă, 
pe care oamenii n'o puteau înconjura, căreia nu i se pu- 
teau refuza. Era glasul Căpitanului: “Doresc să fiu răs- 
bunat... deoarece sunt convins că în felul acesta veți face 
un mare bine neamului românesc”. 

ŞI în timp ce noi râcăiam lutul cu degetele, alte braţe 
mânate de destin ridicau pietrele depe sufletul Căpitanu- 
lui. Isbiau cu moarte pe călăi. Şi dimineața a venit greu 
Dar a venit. Albă și liniștită, cum sunt dimineţile Sfintelor 
Paști, când pe tot pământul se strigă: Hristos a înviat! 
Căpitanul! Dar pentru a învia era nevoie-ca Iuda să nu 
mal existe. Şi -Iuda era acum multiplicat. Nu era numai 
unul, Dar şi crucea, și mormântul jertfei, erau multiplica- 
te. Nu era numai! unul. Erau sute. De aceea şi Iuda trebuia 
să ispășească multiplicat. Şi a ispășit. A plătit înainte de a 
se da lespedea la o-parte și de-a se ridica fiul-neamului... 

Au fost și mai sunt încă oameni (și probabil vor mai fil) 
cari să ne acuze că i-am împușcat pe călăii Căpitanului, 
fără a-i judeca. Dar oare deschiderea mormântului dela 
Jilava n'a fost un proces? N'a fost cea mai teribilă sentin- 
ţi care va rămânea în toată istoria românească? Biruin- 

a legionarismului în cadrul naționalismului european nu 
era cea mai formidabilă sentință? Mai era nevoie de for- 
malități? Şi totuși noi n'am ocolit aceste formalități. Cei 
ce ne-au acuzat și ne mai acuză. Noi am fi vrut ca cei 
dela Jilava să fie judecaţi. Dar dacă judecata formală a 
putut fi evitată, cea mai implacabilă, care e mai tare de- 
cât vicleniile oamenilor, n'a putut fi. Pe cei dela Jilava i-a 
judecat istoria și tot ea i-a pedepsit prin mâna legionară, 
la porunca mormântului care se deschidea în noaptea 
aceea, pentru a aduce a doua zi, neamului întreg, ridicat 
cu fruntea spre cer, vestea învierii. 

Mă înconjoară şi acum lumina blândă a acelei dimineţi 
tihnite de toamnă târzie. Sunt acolo în păduricea dela 
Jilava, Soarele ridicat de-asupra salcâmilor ne-a alungat 


desnădejdea din suflete, Am dat de trupuri. Luăm țărâna 
cu grijă, scormonind cu degetele, ridicând-o cu palmele. 
Desgolim incet cele 14 trupuri, Intâ! picioarele, apoi spa- 
tele şi sape ue Au fost aruncaţi în două rânduri, de-alun- 
gul gropii. Unii peste alții, cu fața în jos. Il recunoaștem 
la mijloc pe Căpitan. Mal voinic decât toţi. Drept ca un 
gorun prăbușit de furtună, cu fruntea pe umărul lui Niki 
Constantinescu. 


Căpitanul! Ne cuprinde o durere cutremurătoare. Vic- 
tor Silaghi, paladinul Căpitanului, dă la o parte ultimii 
bulgări cari îi acopăr fața, apoi isbucnește întrun plâns 
nestăvilit şi sărută fără să se mai oprească trupul aceluia 
care i-a fost nădejde, soare şi Căpitan. Pe mal, femeile 
celor morți plâng cu hohote. Faţa Doamnei Liică e numai 


lacrimi, în cari plânge 1 soarele. Moş Zelea geme ca 
o fiară rănită şi ochii lui, secătuiți de plâns, străpung 
cerul pentru a cere parcă o deslegare, o înțelegere. Mă 
simt mic, apăsat sub bolovanii uriași ai clipelor care trec 
greu, și mă cuprinde teama ca nu cumva tatăl Căpitahu- 
lui să se prăbușească la pământ. Mă tem că-l vă sfărma 
durerea. E în el nu numai durerea de tată care şi-a pier- 
dut cel mai drag feclor, ci însăși durerea neamului, care-şi 
pierde la capătul a secole de luptă și îngenunchere pe cel 
mai mare profet şi mântuitor. Va înțelege cineva vreodată 
așa cum trebuie măreția durerii acestui taţă, care după 
patru decenii de luptă naționalistă, se înscrie pentru a 
duce lupta mai departe în oastea şi sub comanăa propriu- 
lui său fecior? Cred că e unicul caz în lume acesta, când 
un tată se înscrie să lupte și să asculte neșovăitor, până la 
moarte şi dincolo de ea, sub comanda politică a copilului 
său! Mă uit la el şi mă mir cum poate suporta atâta du- 
rere câtă se revarsă din ochii lul secătulți, din braţele ace- 
lea ridicate spre cer ca niște blesteme apocaliptice. Dar 
n'am timp să mă uit multă vreme. Alăturea e trupul Că- 
pitanului, multiplicat în alte 13 trupuri. Numărăm ca să 
ne convingem că sunt toţi. Da. Sunt 13. Imi trece repede 
prin minte semnilicaţia tainică a lui 13. Chiar șin mor- 
mânt a avut parte Căpitanul de numărul 13. A fost în- 
gropat împreună cu “cei 13 înmormântați de vii” ai săi: 
Nicadorii și Decemvirii. Şi a murit la 39 de ani: de 3 x 13. 


—— 


dentl- 
Cu grijă, întăşurate în cearşafuri, trupurile sunt îi 
ticate de familil şi scoase pe mal, unde se înşiră Jângă 
cel al Căpitanului. Țărâna jurul trupurilor rămâne pll- 
nă de sânge. O scormonim, o frământăm în mâni, o A 
tecâm cu lacrimile ce ne curg fără încetare, 0 săru! DI 
și o luăm cu noi, ca talisman. Țărâna Căpitanului, a Ni- 
Cadorilor, a Decemvirilor. “Acum slobozește, Doamne, pe 
robii tăl”,.. Plângem cutremurați. De minunea pe care o 
vedem cu ochii, de durerea morţii nedrepte, de toată Jalea 
neamului văduvit de Căpitan și de cei mai buni luptători 
al săi. Plângem. De acum vom merge plângând, cu aceste 
trupuri sugrumate în ștreang, ciurulte pe la spate de 
gloanţe, şi arse cu acid sulfuric, vom merge cu ele în su- 
flet, pe toate drumurile și zilele ce le vom mal străbate, 
până la capătul vieții noastre. Mormântul acesta s'a des- 
chis și nu se va mai închide niciodată. Vom vorbi mereu. 
Cum ne vorbeşte acuma nouă, prin sângele pe care-l săru- 
tăm, prin țărâna ce o ascundem în sân, ca să o ducem în 
altarele familiilor, sau să o purtăm mâne în săcușorul cu 
țărână, la gât. E 

Au venit preoții ca să facă slujba. In urmă vin sicriile. 
Cele 14 trupuri stau înşirate unul lângă altul, între lumâ- 
nări, icoane, jerbe de flori, steaguri verzi și tricolore. Fu- 
mul din căţuile de tămâie se urcă înalt și drept, spre cer, 
ca niște rugăciuni fără cuvinte. Hainele vărgate, de ocnaşi, 
ale morţilor sunt curățate de ultimele fire de lut. Feţele 
și mânile le sunt negre, atacate de acid. Cineva se aplea- 
că și taie ştreangul dela gâtul Căpitanului, In graba lor, 
criminalii au uitat să i-l tale, deși au avut grijă să mai 
descarce în cadavre şi gloanțe, pentru a lăsa impresia că la 
Tâncăbeşti cei 14 au fost împușcați. Dar crimele întunere- 
cului, ies totdeauna la lumină și se acuză. Iată o bucată 
din ștreangul cu care Carol II a vrut să sugrume neamul 
românesc. Acest capăt de ștreang îl va acuza și pe el, și pe 
toți complicii lui, până la sfârșitul istoriei româneşti. 

Doamna Lilica scoate din buzunarul hainei Căpitanului 
cărticica de rugăciuni: rugăciunile Sf. Antonie de Padova. 
Apoi taie haina la piept. La gât stau intacte: săcușorul cu 
țărână şi câteva cruciuliți cu chipul Mântuitorului şi al 
Maicii Domnului. Toate sunt intacte, neatinse de umezea- 
lă. Insăși trupul Căpitanului e parcă astăzi trecut din 
viață. Pieptul e bombat, de parcă ar vrea să iasă din 
haină, iar sub pielea albă se deslușesc bine de tot vinele 
cu sânge roz. E în adevăr o minune. Căpitanul n'a putre- 
zit. Pe când celelalte trupuri sunt prăbușite, al lui e intreg, 
neintrat în descompunere. Jumătatea de față care n'a fost 
atinsă de țărână e albă și luminoasă. Ca de om viu. Pri- 
vim la el cutremurați. Dal Căpitanul a fost un sfânt. El 
n'a putrezit și nu va putrezi. Am credința nestrămutată 
că așa se va păstra și de acum încolo, în mormântul dela 
Casa Verde. 

Doamna Lilica strânge lucrurile găsite la el, le sărută 
cu lacrimi, apoi se prăbușește întrun strigăt dureros: Mă! 
Corneliu!... Măi Corneliu!... 

Şi lumea începe a plânge cu hohote, din nou. Sub înfio- 
rarea unei aripi de vânt plâng și salcâmii, cu lacrimi mari, 
galbene, de frunze uscate. E în plânsul Doamnei Lilica du- 
rerea celei mai credincioase și încercate soţii. Durere care 
ne străbate pe toți. Nu știu de ce, simt, în clipa aceasta, 
cum plâng odată cu ea, toate soțiile și mamele neamului 
românesc. Ii urmăresc mânile calde și mâneâietoare, care 
resfiră părul răvășit al Căpitanului, pentru a se prelinge 
apoi peste față înspre pieptul unde inima aceea mare cât 
o istorie nu mai bate. Ii văd lacrimile cum spală faţa Că- 
pitanului, a soţului pe care dușmanii nu i l-au cruțat și 
simt cum un potop de durere inundă toată ţara... E atâta 
lacrimă. Atâta plâns. Voi călăilor, când l-aţi omorit pe 
Căpitan, aţi râs și ați dansat în sabaturi. Iar noi, acum 
când v'am pedepsit, plângem. Noi nu ne bucurăm de moar- 
tea voastră. Căci nu noi v'am omorit. Voi v'aţi omorit! 

Asist par'că și acum la slujba religioasă și văd cum în 
mijlocul slujbei se ridică cu braţele inălțate spre cer, Moș 
Zelea. Aud rugăciunea lui cutremurătoare. Ceva de apoca- 
lips. Dece nu sunteţi aci, voi vrăjmașii, ca să-l auziţi: 
“Doamne al Cerurilor și pământului, care mi-ai luat pe 
Corneliu, trimite foc și pucioasă peste toţi slujitorii întune- 
recului și fă ca neamul nostru să învie prin jertfa Lui”, 

Glasul lui uriaș tună peste toată dumbrava Jilavei, peste 
toată cetatea lui Bucur, sodoma care l-a omorit pe Căpi- 
tan... ŞI va tuna de-acum peste toate veacurile. Căci vor- 
bește la mormântul Căpitanului, în ceas cumplit, în ceas 
de înviere. 

Restul lucrurilor îl ştiu desigur mai mulţi dintre noi. 
Eu am vrut să însemn doar în această zl a Legiunii, când 
stăm sub zodia celor mai negre semne de întrebare, sub 
alte prigoane și alte morminte acoperite de piatră, numai 
minunea învierii dela Jilava, învierea Căpitanului. 

Stând și azi sub lumina acestei minuni, comemorând 
ziua de temeinicie a Legiunii, pot rosti cu conștiința îm- 
păcată: Legiunea nu mal poate fi înfrântă. Condusă de 


4 — 


dincolo de mormânt de către Căpitan, ea va 
ruitoare, orlcâte decade de luptă i-ar mai sta îmPmeteu bl. 


.s. 


cită decât noi. Nol l-am văzut pe Căpitan! şi ae feri. 
și învierea. I-am sărutat sângele scurs în țărână, + 
ferit de legea ţărânei, care se preface în țărână, grupul 
de sfânt. Şi altă mulțumire și fericire nu ne mai tree 
până la capătul vieţii noastre, uie 

Generaţiile de mâne, pentru a înţelege mai bine che, 
rea neamului și voia lui Dumnezeu, vor trebui să cati 
și să îngenunche la Jilava și la Casa Verde. Să sărute E 
râna aceea sfințită de cel mal curat sânge al primei cai = 
raţii legionare. Căci această țărână le va vorbi mai Tauț 
și mai clar decât toate cărţile de învățătură și 1e va d. 
Șal miau bun sfat cum să creadă, să lupte, să moară și să 

ruie. 

Noi cei de azi, așa mici cum suntem, cutremur: 
clipele trăite la Jilava, spunem: o istorie este cu rit că 
mare, cu cât e mai grea de morminte. ȘI mormintele is- 
toriei se deschid, iar morţii ei învie. 


Sărbătorim și de data aceasta, ziua Legiunii, cu sufletele 
chinuite. Departe de ţară și de rosturile noastre fireşti. Ne 
adunăm din nou la icoană, ca să ne rugăm, ca să trăim în 
Căpitan șin Moța, să petrecem cu mintea și sufletul bă- 
tăliile, biruinţele și înfrângerile anilor prin care am tre- 
cut, și să răzvedim măcar o geană de lumină pe zarea 
viitorului. Dar nu vedem nimic, Drumul duce mereu prin 
întunerec, mergem bâjbâind, îngenunchind, căzând, rial- 
cându-ne. Suntem în prigoană. Toată lumea noastră e în- 
ghesuită de vrăjmași şi amenințată cu moartea, Pârâie 
schelele lumii naţionaliste şi creștine sub vânt năprasnic. 
Innotăm până la gât în miaștina desnădejdii. Muntele su- 
ferinţii l-am urcat, Pădurea cu fiare sălbatece am trecut-o, 
Acum înnotăm prin mlaștina desnădejdii. Inapoi nu ne 
putem întoarce. Şi malul celălalt nu se vede... 

Scria în Axa de acum doi ani, bădia Corneliu Georgescu: 

“Suntem în toiul celei de a treia încercări proorocită 
de Căpitan: "'mlaștina desnădejdit. Legionarii se luptă 
din greu cu ochiurile puhave ale mocirlei, cu miile de 
ventuze ale smârcurilor fără fund. Doi-trel dintre legionari 
au şi fost acoperiți până'n creştet de glodul desnădejdei. 
Urlă de bucurie ovreiul şi cu aliatul său, francmasonul 
român, îmbrăcat de ocazie în cine ştie ce haină politică de 
împrumut, 

*Dar bucuria lor se dovedeşte pe zi ce trece a fi fost 
prematură. In marea de noroi a mocirlel trup lângă trup 
de legionar, se înșiră punte peste glod. Dacă ventuzele 
mlaștinilor urei îi atrag spre adâncurile pierzaniei, flacăra 
credinței nestrămutate în destinul Legiunii, sădită de Că- 
pitan în sufletele lor, îi înalță la suprafaţă, spre cer, spre 
soare, spre lumină. 

"Aceeași flacără sfântă lăuntrică le călăuzește drumul 
prin iîntunecimea desișurilor smârcului și-l conduce spre 
limanul de verdeață scăldată în soare, care începe să stră- 
lucească în zare: spre biruința deplină, definitivă și veci- 
nică a Legiunii. 

"Mlaștina desnădejdii” va fi străbătută și Legiunea va 
învinge măreț și definitiv. Pentrucă așa a proorocit Căpi- 
tanul și Căpitanul nu a greșit niciodată”. 

Innotăm prin mlaștina desnădejdii. Nu numai noi. Ci 
însăși țara pentru care ne-am ridicat, Insăși lumea crești- 
nă şi naționalistă. 


REFLEGTII ASUPRA NATIONALITATILOR 


primit martiriul acum patruzeci de ani, în numele 
Arhanghelului Mihail. 

EI se chema Carneliu Zelea Codreanu. 

Si a fost urmat în drum către cer de mii de mu- 
cenici. 

Iar cel dintâi dintre ei, Ion I. Moţa, legionar 
român, plecat să moară pe frontul spaniol împotri- 
va comunismului ateu, şi antinaţional, ne-a lăsat 
cuvânt pentru totdeauna: 

«Vom învinge... pentrucă forţele ale căror instru: 
mente vrem să fim noi, sunt etern invincible». 


Ion ŢOLESCU 


NICADORII 
DECEMVIRII 
RASBUNATORII 
de Faust BRADESCU 


REI nume simbolice, trei date fundamen- 

tale în istoria și evoluția Mișcării Le- 
gionare, trei depășiri ascunse în taina 
trăirii unui neam obidit. Problema ce 
s'a pus și se va mai pune în legătură 
cu aceste trei nume, e aceea de a se 
înțelege pe deplin ce au reprezentat, 
din punct de vedere uman şi naţional 
— deci, dincolo de faptul material — 
aceste jertfe consimţite. NU fada înși- 
ruire circumstanțială a unor fapte ce- 
au sguduit o epocă şi-au pus în mișca- 
re pasiunile, CI profunda semniticație a unui fenomen ce 
depășea momentul și care și-a găsit vadul împlinirei într'o 
nouă conştiinţă a demnităţii omului și-a naţiunei. 

"Toată înţelegerea stă în acceptarea sau respingerea pre- 
miselor care au dus la stabilirea unei noi gândiri politice 
și-a unul nou comportament uman în faţa abuzului de 
putere, a mișeliei și-a trădării. Pentru cine bâjbâle încă 
în întunerecul neînțelegerii propriei sale demnități, pen- 
tru cine se complace în promiscuitatea demagogică a po- 
liticei de căpătuire, în care prima condiţie e să te com- 
porți ca un vierme și să suporţi călcâiul omului forte 
până îţi ajungi scopul, numele acestea simbolice pot, apa- 
re în permanenţă ca niște sperietori. Cu atât mai mult 
dacă e vorba de vreo mafie cosmopolită, ce-și vede ame- 
ninţate interesele și scopurile nemărturisite. Ne vom izbi 
de-o opoziție activă ţi virulentă ce va încerca să respingă 
totul, contestând premise, legitimitate și drept de apărare. 

Şi cum nu pot combate un fenomen de această natură, 
zvâcnit din adâncul conștiinței naționale, vor întrebuința 
până la refuz armele infamiei şi ale minciunei. Şi'n acest 
domeniu, astfel de mafii n'au egal! E cauza pentru care 
majoritatea opiniei publice — naţionale și internaţiona- 
le — judecă greșit problema legionară și'n special realita- 
tea acestor trei momente excepționale ce-au scos neamul 
românesc din iobăgia politică a celor fără rușine şi-au 
pus capăt unei racile vechi și grele. 

Omul, în genere, nu are nici timpul nici obiceiul să ana- 
lizeze și să cântărească evenimentele pentru a-şi face o 
opinie personală trecută prin prisma propriei judecăţi. 
Increzător în ceeace găsește prin ziare sau aude din gura 
unuia sau altuia, acceptă cu ușurință opinia majoritară 
convins că a aflat adevărul. In cele mai multe cazuri, 
după aceea, respinge cu dispreţ orice altă explicaţie, în- 
tărindu-și convingerea că un anumit fapt este întrun fel 
şi nu în altul. 

Iar dacă i se mai cere în plus — pentru a pătrunde sub- 
tilitățile unui adevăr — să facă un efort de sistematizare 
mentală, de reconsiderare istorică și de înţelegere lăuntrică 
a fenomenului, acţiunea i se pare imposibilă, dacă nu di- 
rect inutilă. Deaceea, lozinca, fie ea cea mai absurdă și 
ilogică, reuşeşte să mâne masele — e scurtă, lovește pe 
alții și nu cere niciun efort. 

Or, printre lozincile cele mai frecvente și eficace în- 
tâinim calomnia, minciuna, acuzaţiile gratuite, calificarea 
infamantă... Dece? Pentrucă odată ce un fapt, învelit în 
mantia unui calificativ, intră în mintea omului, cu greu 
mai poate fi combătut şi înlocuit. Acestea sunt armele 
cele mai îngrozitoare pe care dușmanii Mișcării Legiona- 
re le-au întrebuințat — și le întrebuințează permanent — 
pentru a o compromite în ochii lumii şi a-i smulge sim- 
patia maselor. Exemplu tipic: Mișcarea Leglonară n'a 
avut ABSOLUT nicio legătură de subordonare politică sau 
ideologică cu National-Socialismul german; duşmani! în- 
să continuă fără rușine să califice Garda de Fier drept 
“nazistă”. 

Mai mult: Mișcarea Legionară n'a primit măcar o cen- 
timă dela nicio organizație politică din lume, dela nicio 
mafie internațională, dela nicio bancă iudaică; dușmanii 
continuă s'o acuze de “stipendiată mercenară”, până și 
a celor mai înverșunați adversari al ei. 

Mișcarea Legionară a fost singura organizație naționa- 
listă ce n'a fost inclusă în procesul dela Nuremberg; duş- 
manii continuă a ne califica de “criminali de răsboi”. 

Mișcarea Leglonară a avut câteva mii de membrii asa- 
sinați de către toate regimurile ce au dominat România în 
ultimii 50 de an! (regimurile democrate — regimul dicta- 
torial carlist — regimul dictatorial antonescian — regi- 


mul comunist); duşmanii continuă a ne pune în spate o 
52052 de crime imaginare, chemându-ne de “asasini de 
meserie”. 

Mișcarea Legionară se sprijină pe principii de inţelege- 
re şi armonie, pe dragoste de neam și justiţie socială; 
dușmanii continuă să ne trateze drept “teroriști”. 

ŞI așa mai departe, o gamă întreagă de calificative de- 
sonorante, svârlite cu toptanul în spatele Mișcării Legio- 
nare, perpetuează sau incearcă să menţină în spiritul mul- 
țimilor imaginea unei Legiuni pe placul dușmanilor nea- 
mului românesc. Iar pentru a ilustra “adevărul” spuselor 
lor, aduc în balanţa istoriei numele simbolice ale acestor 
trei cazuri pe care le prezintă ca cele mai semnificative 
ale “perversiunei” și “criminalității” legionare... 

Aceste trei momente au fost desbătute cu lux de amă- 
nunte și enormă contribuţie fantezistă de către inamicii 
Mișcării deoarece, toate trei, s'au termnat în mod tragic. 
Paptul era considerat ca un punct extrem de vulnerabil 
în construcția doctrinară a organizaţiei. Se putea broda 
cu ușurință orice calomnie, orice minciună, pe socoteala 
lor, Presă, aparat represiv, sprijin exterior, totul le stătea 
la dispoziţie. Pe când, Mişcarea Legionară, hărțultă din 
toate părțile, cu presa interzisă, cu cadrele conducătoare 
în închisori sau în clandestinitate, nu se putea apăra, și 
nici măcar explica adevăratul sens al acestor tragice în- 
tâmplări, pe care nu le dorise niciodată și nu le provocase. 

E semnificativ faptul că, de câte ori s'a încercat com- 
promiterea sau descalificarea Mișcării, sa recurs la pu 
nerea în vedetă a acestor “crime legionare”. Totdeauna 
expunându-se faptul material (cu amănunte inventate, în- 
cărcate de gesturi și intenții perverse, de lașitate sau de 
cruzime incompatibile cu spiritul legionar, dar extrem de 
turburătoare pentru sensibilitatea umană) fără nicio ex- 
plicație paralelă a substratului socio-psihologic care le-a 
determinat. Procedeu infam prin el însuși, deoarece par- 
țial și dirijat în sensul stabilirei unei opinii unilaterale. 

Intenţia era şi este totdeauna vădită: infiltrarea în cu- 
getul mulțimilor că Garda de Fier este formată de o ban- 
dă de criminali, care nu fac decât să ucidă oameni liniș- 
tiți şi patrioţi, pentru simplul motiv că nu cred ca ei. 
Când, în realitate, LUCRURILE ERAU EXACT CONTRA- 
RE, iar gestul tragic consecința unei desperări ajunsă la 
paroxism! Mulţi au putut cădea în această cursă, mai ales 
opinia publică internaţională, deoarece nu-i ușor să crezi 
că lucrurile s'au petrecut altfel când mai la îndemână 
nici măcar opinia celorlalţi. Totuși, majoritatea Români- 
lor, martori oculari ai evenimentelor, au înţeles totdeauna 
adâncul celor întâmplate, chiar dacă brutalitatea regi- 
murilor la putere îi impiedeca să se manifesteze deschis în 
favoarea Mişcării Legionare. 

Dar împotriva Legiunii erau coalizate două forţe GREU 
DE COMBATUT, de neutralizat sau de ținut în respect, 
prin mijloacele corecte şi demne puse în practică de Cor- 
neliu CODREANU: 

— Pe de o parte, forța comunității iudaice, extrem de 
activă, centrifugă intereselor naţionale și fără nicio milă 
faţă de orice acţiune, mişcare politică sau simplă atitu- 
dine ce-ar fi încercat să pună în dificultate expansiunea 
ei dominatoare. Ă 

Interesul acestei comunități in România, în efortul ei 
de cotropire economico-culturală, cerea distrugerea ime- 
diată a tot ce putea simți româneşte și lupta pentru des- 
cătușarea şi înălțarea neamului. Deaceea, prin presa lo- 
cală şi internațională depinzând de națiunea iudaică, au 
fost susținute, îngroșate şi răspândite toate acuzaţiile iîm- 
potriva Mişcării Legionare. 

Cu o indiferenţă față de adevăr și-o răutate specifică 
rasei lor, au pus în sarcina Mișcării Legionare toate orori- 
le și perversiunile imagihabile, convinși că repetarea lor 
prin toate mijloacele va crea o opinie defavorabilă mișcă- 
rii naţionaliste. N 

— Pe de altă parte, partidele politice, impănate de toa- 
te lepădăturile şi profitorii momentului. Aceștia aveau 
deasemenea interes să vadă ştearsă de pe fruntarul poli- 
tic o Mișcare ce luptă pentru emanciparea poporului şi 
promovarea elementelor curate ale neamului. 

Suntem convinşi că în nicio altă țară din lume n'a exis- 
tat o atât de infamă înțelegere tacită impotriva unei 
organizaţii, ca cea stabilită ntre diversele formaţii polt- 
tice ce-au dominat politica românească în acea epocă. La 
putere sau în opoziţie, toate partidele aveau un punct co- 
mun: să izbească cu tărie în această mișcare pentru a o 
împiedeca să trezească masele, pe spinarea cărora grupu- 
rile conductăoare 1și trăiau huzurul. 

Mai mult chiar. Odată cu cotropirea ţări! de către co- 
munism, metodele întrebuințate împotriva Mișcării! Legio- 
nare ani de-arândul nau fost părăsite. Din contră, au 
fost continuate cu perseverență diabolică, înmulţite, ca- 
talogate, transformate în adevărate lozinci, care să stâr- 
nească o anumită stare sufletească și atitudine din par- 
tea omului numai la auzul anumitor cuvinte sau fraze, 


5 


Aceleași teme, aceleași argumente, aceleaşi câteva în- 
altei: tragice, repetate la Infinit, pentru a se țintui sa 
mintea individului că LEGIONARUL E UN PERICOL, 
CALAMITATE, UN CRIMINAL, ete, Caracteristic. e faptul 
că în manualele de istorie ale ultimilor 30 de ani, Mişca- 
rea Legionară este prezentată ca o “organizație teroristă 
de tip fascist”. Nici mai mult, nici mai puţini... 

ŞI cine o califică astfel? Tocmal cel ce, în toate țările 
din lume, nu trălesc decât din terorism și pentru terorism! 
Dar e știut că totul prinde și totul se transformă în “ade- 
văr”, atunci când omul nu poate auzi și cealaltă parte. 


=. 


In momentul de față, foarte mulţi din cei noi sosiți 
aduc cu ei părerea greșită ce le-a fost infiltrată; și dac 
n'au un grăunte de curiositate și dorința de a cunoaște 
imaginea corectă a “adevărului”, pot rămâne veşnic robii 
opiniei ce le-a fost impusă. Pentru ei, ca și pentru în- 
treaga lume occidentală nelămurită, legionarul va rămâne 
o ființă aparte, o ființă primejdioasă, pătată de un trecut 
plin de “crime” și “bestialități”. 

Ascultându-i, îți dai seama că aceștia n'au citit nicio- 
dată o carte legionară și că ceeace spun cu privire la le- 
gionari nu-i decât reficxul condiţionat al unei profunde 
îndoctrinări unilaterale şi răuvoitoare, stabilită pe premi- 
se false sau falsificate. Chiar denumiri simbolice ca “NI- 
CADORI” “DECEMVIRI” sau “RAZBUNĂTORI”, sună in 
urechile lor a tâlhari şi bande de ucigași, când în reali- 
tate aceste cuvinte ar trebui să le umple sufletul de mân- 
darie și să le fie un exemplu de cum trebue să se comporte 
omul-român pentru a se depăşi pe sine și a depăși starea 
de umilință în care l-au adus cei care i-au fost îndrumă- 
tori nemernici. Căci aceste echipe de sacrificiu reprezintă 
SIMBOLURILE UNEI TRANSFORMĂRI DE TEMELIE IN 
SPIRITUL DE OM OBIDIT AL ROMÂNULUI. 

Prin gestul lor s'a tras un hotar între trecutul plin de 
grumazuri plecate peste care călcau falnici și neîndurători 
tiranii şi trădătorii și viitorul văzut de Mișcarea Legiona- 
ră în care Românul ridică fruntea și spune răspicat: «De- 
acum nu mai permit să mă conducă tâlharii, vânduții şi 
veneticii”. 

Acesta-i sensul profund al acestor legionari și români 
curajoşi ce s'au pus de-acurmezișul unor stări de lucruri 
ce duceau Tara și Neamul de râpă. 


Aspectul exterior al problemei. 


Nimic nu poate fi înţeles din -măreția fenomenului le- 

gionar fără o cât de succintă analiză a stării de fapt din 
epoca dintre cele două războaie, ea însăşi consecința unul 
trecut istoric nenorocit și-a unei lipse prelungite de oameni 
capabili să depăşească interesul personal sau de partid în- 
tru binele naţiunei, Pentru explicarea acestei stări de fapt 
nenorocite — care â provocat apariția Mișcării Legionare 
şi gesturile ce-i sunt reproșate — am âles un singur punct 
extrem de semnificâtiv: starea de spirit a celor două. ex- 
treme în prezență: — PARTIDELE POLITICE (adică clasa 
conducătoare concentrată în ele) și POPORUL... 
_ Această stare de spirit, plină de contraste, impingea 
societatea românească pe drumul unei decăderi lente, dar 
inexorabile, tocmai în clipa în care nâțiunea reîntregită 
avea nevoie de o înviorare a virtuţilor strămoșești pentru 
a se menţine și prospera în mijlocul unei Europe în plină 
fierbere, 4 

Vom rezuma această stare sub aspectul mentalităţii do- 
minante la. cele două structuri. sociale extfeme. Astfel, se 
vă înţelege cu uşurinţă finalitatea și necesitatea doctrinei 
legionare în haosul moral și civie al acelui. moment is- 
toric. - 2 za si ; ie 


A. Mentalitatea politică. 


- Partidele noastre politice nu au luat naștere dintr'o 
necesitate socio-profesională sau pe baza unei doctrine, 
așa cum au apărut în Occidentul european, Ele sau for- 
mat in jurul câtorva personalităţi ce-au găsit interesant 
să se introducă şi la noi formele politice în vigoare în 
Apus. Dar nu și-au dat seama că, fără să mai vorbim de 
-popor, ei înșiși nu aveau formaţia civică necesară unei 
aplicări cel puţin “corecte” a normelor: democratice, 

-- Natural, faza de tranziţie a adus un fel de euforie ge- 
„nerală, cam cum se petrece în epoca actuală în Africa, 
“unde. Zulușii, “Tuaregii -și Pigmeli au drept de vot.. Dar 
“conducătorii” acestor partide, în ciuda aparențelor, .nu 
-s'au putut desbăra: NICIODATA de modul paternal, auto- 
-ritar şi exclusivist, în care erau trataţi de secole locuitorii 
țării. Partidul. era_ moșia. lor, proprietatea „lor, căruia, cel 


16 


chemaţi să voteze, trebuiau să se supună tot ca 

muri, Astrei a luat naştere acea teribilă și oribilă Usa Aa 
politică, completată cu timpul de alte olizarhii tot aţac 
de pernicioase și hrăpăreţe. 

Sub stigmatul acestui fel de a vedea, tânăra democraţie 
românească s'a cristalizat în forme hibride, Mentalitatea 
creată n'avea nimic din formula celebră: “prin 
pentru popor”. La noi nu era vorba de o luptă politică 
pentru realizarea cât mai completă a unui bine obștesc 
ajutorarea și înălțarea celor săraci, înzestrarea naţiunei 
cu o infrastructură tehnico-culturală și o suprastructură 
economico-industrială pentru a asigura viitorul național; 
în fine, conducerea unei politic! privind interesele funda. 
mentale şi îndepărtate ale Statului. 

Croită occidental, dar condusă balcanic, viața politică 
a țării accentua continuu lacunele, abuzurile, erorile şi in- 
competențele caracteristice unei astfel de structuri hibride, 

Omul politic al vremii nu a privit niciodată individul 
decât prin prisma interesului electoral. El a mărturisit toţ- 
deauna o indiferenţă totală faţă de nevoile reale ale ma- 
selor, purtându-și atenția către toţi fripturiștii şi lingu- 
şitorii care-i puteau asigura o clientelă permanentă 
activă, De unde o înţelegere tacită între el, ca personagiu 
ministeriabil și partizanii săi, ca susținători și trepăduși, 
Bine'nţeles, astfel de uniuni nu puteau avea loc decât pe 
spinarea națiunii laborioase şi cinstite, în special a mun- 
citorimei şi țărănimei. Masele votau cu regularitate, în 
speranța că, odată și odată, “domnii” vor împlini promi- 
siunile făcute. Așteptare zadarnică, deoarece odată ajun- 
şi la putere, “domnii” aveau alte scopuri, interese şi obli- 
gaţii de împlinit. 

Mai întâi, prea multele polițe semnate faţă de forțele 
oligarhiilor financiare iudaice, ale căror interese erau per- 
manent contrare intereselor naţionale, Ce greutate mai 
putea avea NEAMUL alături de aceste forțe oculte, gata 
oricând să intervină și să pună capăt unei “cariere stră- 
lucite”]... 

Apoi, venea căpătuirea personală şi a partizanilor. For- 
mula devenise clasică: “partidul trebue să facă deputați și 
să-şi căpătuiască oamenii de încredere”. Deaceea, ca un 
corolar al acestei mentalități, partidul odată ajuns la pu- 
tere POATE FACE CE VREA. Nimic nu-l poate opri nici 
impiedeca, de a dispune după bunul plac de armătura 
economico-administrativă a Statului pentru a-și ajuta par- 
tizanii. Tara întreagă — popor și bogății — îi stau la dis- 
poziţie, simple anexe în programul de căpătuire... 

In plus, conform mentalităţii dominante în rândurile 
“oligarhiei conducătoare” nimeni nu poate și nu are drep- 
tul să se opună voinţei celor ajunşi “în fruntea bucatelor”, 
Expresie ce ilustrează plastic și precizează întreaga menta- 
litate politicianistă a epocei. Totul se învârteşte în jurul 
acestei noțiuni de căpătuire și nicidecum în sensul unei 
politici de interes național. La orice încercare de opoziție 
sau cel puţin de critică, forța represivă a guvernului intră 
în, acțiune, zdrobind fără milă orice veleitate de opoziţie 
organizată și cistită, Astfel, existența formațiilor politice 
slabe sau Începătoare,. depinde în mare măsură de supu- 
nerea lor la “principiile funcţionale” instaurate de oligar- 
hiile a-tot-stăpânitoare. i 
_- Sub-inrâurirea -acestel viziuni a vieţii, în care omul şi 
opinia particulară erau permanent la cheremul “domnilor”, 
arestarea fără niciun motiv. şi schingiuirea opozanților, 
eliminarea din funcții sau din fabrici pentru opinie poli- 
tică -“neconformă”, sau și mai grav, desfințarea prin. de- 
creţ a unei organizaţii politice legale considerată dăună- 
toare câtorva interese nemărturisite, erau regulă comună. 
'Tot așa, furtul urnelor, declararea de regiuni “contamina- 
te” numai pe perioada electorală în comunele: cunoscute 
ca -ostile guvernului, angajarea de bande de ciomăgași 
pentru a ajuta un pie-deficienţele electorale guvernamen- 
tale, desfințarea de partide în ajunul alegerilor, -etc,... 
erau forme obișnuite de acţiune a tuturor partidelor ajun- 
se la putere. - 4 

Bine'nţeles, presa politică era plină de critici şi pro- 
teste contra guvernului, dar acesta nici nu le lua în sea- 
mă, “convins de două lucruri: aceste critici nu-i puteau 
dăuna, el având puterea în mâini — odată ajunși la putere 
cel ce protestau vor face la fel ca el, comportându-se cu 
aceeași indiferență faţă de propriile lui critici. Pentru 
aceste oligarhii politice nu se punea nicio: problemă s0- 
„cială, naţională, umană, de, interes depășind cadrul par- 
tidului și al clicei lor. Ignorau aspirații populare, probleme 
profesionale, transformări sociale, absolut tot ce se plasa 
dincolo de strâmta și nefericita lor concepție de viaţă, 

Prin atitudinea lor exclusivistă și brutală, aceste “elite” 
„conducătoare mărturiseau o încălcare odioasă a tuturor 
preceptelor democratice pe care altfel le ridicau în slăvi. 
„Era o sfidare a bunului simț, a- drepturilor civile și cons- 
tituționale, a justiţiei, atitudine ce apăsa greu pe viaţa 
intregei naţiuni, conştientă de anacronismul acestor “con- 
„ducători:, Domnea -însă nestineheriță, a-tot-stăpânitoare, 


7 


mentalitatea moravurilor exploatatoare care au dus la de- 
numirea acestor regimuri de “democrații balcanice”. 


B. Mentalitatea poporului. 


Alături de mentalitatea retrogradă a politicienilor se 
desprinde, tot atât de dăunătoare și ntârziată, mentalita- 
tea maselor populare. De altfel, trebue recunoscut că dacă 
s'a putut desvolta și a putut domina decenii de-arândul 
clica nesăţioasă şi haină a politicienilor, aceasta se dato- 
rește într'o bună parte și nefericitei concepţii de viaţă a 
Cala din popor. Că pentru ei era vorba de o moştenire sub- 
conștientă transmisă din generaţie în generaţie, rezultat 
al atâtor vicisitudini istorice, aceasta micșorează numai 
în parte consecinţele care s'au desvoltat ulterior. Până la 
apariţia și intervenţia lucidă a Mişcării Legionare, popo- 
rul (în genere) s'au complăcut în atmosfera de gașcă po- 
litică, de clică, pentrucă așa apucase și pentrucă nimeni 
nu-i arătase o cale nouă. 

România, abia ieșită dintr'o fază de frământări poli- 
tico-naţionale (1878-1918) nu avusese încă timpul să se 
statornicească, și, mult mai puţin, să-și croiască liniile de 
conduită civică și socială în raport cu epoca și cu cerințele 
reale ale omului. In masele populare domneau mereu ace- 
leași trăsături de comportament, caracteristice popoarelor 
ce-au suferit în delungul secolelor. Deși eram un popor în 
plină prefacere, atât politic cât și spiritual, stăruiau în 
masele populare atitudini și trăsături profund injositoare 
pentru o naţiune plină de aspirații și de posibilităţi în 
toate domeniile. Or, tocmai de aceste micimi și tare vechi 
profitau din plin căpcăunii clicelor politice pentru a 
menţine dominaţia lor și a împledeca restructurarea socio- 
spirituală a maselor. 

Printre aceste neajunsuri înrădăcinate de secole și 
asupra cărora NICIUN PARTID POLITIC nu se plecase şi 
nu se pleca pentru a le găsi vindecarea, vom cita numai 
câteva pentru a stabili cauzele atmosferei în care a luat 
naștere și întru combaterea căreia s'a ridicat Mișcarea 
Legionară: 


a) Supunerea slugarnică. 


Omul-român, trăit timp de secole sub stăpânire străină, 
dominat adesea de veneticii, și-a creat din amarul vieţii 
o mentalitate, nu de slugă propriu zis, ci de om plecat şi, 
supus, incapabil să crâcnească chiar când dreptatea era 
de partea lui. Omul prefera să tacă, să suporte, pentru a 
nu-și atrage fulgerele “celor mari şi tari”. 

Odată cu emanciparea lui politică și intrarea pe făgașul 
libertăţilor, normal ar fi fost să-și croiască o nouă demni- 
tate. El însă a continuat să se comporte pe coordonatele 
trecutului, înjosindu-se și mai mult în faţa potentaților 
zilei, transformând o supuşenie de circumstanţă istorică 
într'o slugărnicie respingătoare de interes imediat. E de 
ajuns să amintim de “căciuleala” mulțimilor le simpla 
apariție a vreunui politician ce le promitea marea cu 
sarea... 

Adăpat la fântâna demagogiei oamenilor politici, omul- 
român —în loc să capete o nouă structură care să-l in- 
tegreze în lumea modernă — se înfunda din ce în ce mai 
mul în meandrele unui trecut ce trebuia șters pentru 
totdeauna. 


b) Neincrederea în forțele personale și naţionale. 


"Tot din cauza lipsei de înțelepciune a clasei conducătoa- 
re, care vedea cu ochi răi orice emancipare a maselor, a 
lipsit dela început o educaţie susținută în sensul promo- 
vării posibilităţilor latente ale omului și ale naţiunii. Totul 
era văzut prin prisma intereselor particulare ale clicei 
financiare, economice sau politice care dicta comporta- 
mentul guvernului. Omul era lăsat în voia soartei, să se 
descurce după putinţă, neoferindu-i-se nici perspectivă, în 
mod oficial organizată, în care să se simtă încrederea pusă 
in forţele realizatoare naţionale şi particulare. 

De unde, o neîncredere permanentă în rândurile Romă- 
nilor, în posibilitățile de creaţie, de realizare și de succes 
a tot ce-ar fi fost de origină românească. O astfel de 
tendinţă nu putea duce decât la o politică de compromis 
și la instalarea pe teritoriul national de entități de creație 
și realizare streine. Grav era mai ales faptul că, în toate 
domeniile dar mai ales cele tehnice, se înpământenise un 
complex de inferioritate, înjositor şi dăunător. 


c) Fuga de răspundere, 


O altă racilă, urmare a lipsei de disciplină şi-a indife- 
renței generalizate în faţa atâtor abateri în domeniul 


public și privat, era această fugă de răspundere. Lipsă de 
curaj sau scepticism, simplă nepăsare sau lene curată, nu 
există nicio scuză. Atitudinea de răspundere în acțiunile 
vieţii profesionale sau particulare, constitue unul din 
atributele omului conștient, cinstit şi muncitor. 

Lipsit de o educaţie civică şi morală specifică, privind în 
jurul său exemplele triste ale celor ce constituiau elita 
conducatoare, omul-român n'avea cum ași impună o linie 
de conduită în care răspunderea să-l fie călăuză şi temelie 
de comportament. Peste tot domnea imperiul incompeten- 
ței și al nerăspunderei, răsfrâgându-se a generală 
asupra vreunul țap ispăşitor de-a 15-a categorie. Această 
tendință mâna neamul românesc spre o desprindere totală 
de etica socială, civică şi profesională ce constitue funda- 
mentul relațiilor umane şi inter-Statale. 


d) Frica de “stăpânire” şi de autoritatea locală. 


Un om sau un popor slugarnic, neincrezător în forţele 
lui şi fugind de orice răspundere, nu poate fi considerat 
ca având o personalitate capabilă să infrunte abuzurile 
sau nedreptăţile unui guvern ce vrea să facă după capul 
lui. Un astfel de om sau de popor nu ajunge nici măcar 
să priceapă că are DREPTURI înscrise în Constituţie ce-i 
garantează libertate, justiţie, chiar dreptul la opunere față 
de autoritate. Abuzul de putere ce-l izbește 1 se pare dreptul 
stăpânirei de a-l trata astfel. Frica de autoritate, de 
represaliile ce-l pot atinge, îl paralizează și-l îndeamnă să 
fie “înțelept”, adică să tacă şi să suporte. 

Națiunea română, după primul răsboi mondial, eman- 
cipată politic dar nestructurată încă social și spiritual, se 
bălăcea în această inconsecvenţă a fricei de stăpânire. 
Ordinul cel mai stupid şi abuziv al autorităţii centrale nu 
întâlnea decât rare ori o opoziție organizată sau un 
protest, categoric. 

Nu mai vorbim de infima “autoritate locală” unde, spre 
exemplu, jandarmul putea să-și permită orice inepţie. 
Omul impregnat de această frică iraţională, nu putea în 
niciun caz deveni un element de valoare în structura po- 
litică a ţării, Si cu atât mai puţin în constituirea unei 
opoziții active, de înaltă valoare naţională. 


e) Acceptarea resemnată a evenimentelor. 


Ca un corolar al atâtor caracteristici negative, omul- 
român mai avea şi defectul fatalităţii, structurat în de- 
cursul veacurilor ca o urmare a nenumăratelor nenorociri 
care l-au lovit. 

In bunătatea lui extremă, își zicea adesea “O să treacă 
şi asta!”. Gând frumos, dar nepolitic, de care profitau cu 
vârf şi îndesat numai cei fără scrupule și fără dragoste de 
neam. Resemnarea în istorie este un defect fatal Omul, 
ca şi națiunile, e făcut să lupte, să impună o ideie, o 
cultură, o civilizație. Cine acceptă resemnat și fatalist 
cursul evenimentelor — convins că “totul trece” — își 
impune o sinucidere morală. In perspectiva unei naţiuni, 
o astfel de comportare pregătește sclavia şi decăderea. 

Neamul nu se ridică decât prin luptă, iar omul prin 
sacrificiu. E legea firei! Deaceea, epoca de glorie a de- 
mocraţiei româneşti, stabilită pe cele două aspecte ale 
mentalităţii locale, a constituit o tristă perioadă a istoriei 
noastre. Clasa conducătoare se arăta din ce în ce mai 
arogantă, brutalf, indiferentă la suferinţele neamului, pe 
când masele populare, lăsate în voia soartei, se pierdeau 
într'o realitate cu totul falsă, negativistă și dezonorantă. 

Toate aceste caracteristici apăsătoare aveau rădăcini 
adânci. Erau consecinţele epocilor de vasalitate turcă, de 
iobăgie austro-ungară, de dominație şi depravare fanariotă. 
Dar mai ales, în ultimul timp, de democraţie liberală tip 
balcanic, care nu luase nicio măsură pentru a da o nouă 
întorsătură acestei mentalități ce apăza pe umerii româ- 
nului. 

Din contră, o menținea cu perseverenţă. Ii convenea 
de minune! Numai într'un astfel de mediu docil, înfricat, 
resemnat, oarecum pervertit, potentaţi! zilei puteau realiza 
dominarea maselor şi păstrarea privilegiilor. 

Națiunea română trăia o criză de structură interioară, 
agravată de influenţele nefaste ale grupurilor alegene și 
oligarhice. Sub înrâurirea acestor forțe, straturi întregi de 
cetățeni și-au format o nouă mentalitate, dar nu pentru 
a reface in ei o bază de civism și mândrie națională, ci 
pentru a adopta toate tarele, deprinderile și defectele 
legate de mentalitatea politică, lipsită de etică, de morală 
și de demnitate. Adică, s'au adaptat răului ce bântula țara, 
dând naștere unui specimen hibrid, în care domina dorința 
de parvenire și imbogăţire prin orice mijloace. 

Astfel, în perioada care ne preocupă, neamul românesc 


n 


era prins între două mentalități opuse, dar tot; atât de 
dăunătoare. Prima, cea a maselor populare, săpa un 
profund complex de inferioritate și umilință; a doua, cea 
a politicienilor și a clientelei, provoca o atmosferă turbure, 
plină de abuzuri şi imoralitate, 


INTERVENTIA MIŞCĂRII 
LEGIONARE 


Apariția Mişcării Legionare în mijlocul acestei atmosfere 
apăsătoare şi dezechilibrate, provoacă o schimbare funda- 
mentală în raporturile umane, în perspectivele politice 
naționale, precum şi'n poziţia individului ca element vital 
al naţiunel, Acţiunea Mișcării se manifestă pe două axe 
paralele sub o formă neobișnuită: 

1) Pe de o parte, se stigmatizează și se combate menta- 
litatea politică în toate acţiunile şi ramificaţiile ei. Este 
partea propriu zis politică a Legiunii, prin care sunt vizaţi 
toți cei care — prin influența şi abuzurile lor—ţin popo- 
rul în ignoranță și teamă şi duc Tara la pieire. In această 
categorie intrau toate oligarhiile, toate grupurile de pre- 
siune și toţi trepădușii puşi pe căpătuială necinstită, 

2) Pe de altă parte, se strădue întru modificarea men- 
talității minore şi înjositoare ce domină masele. 

Cum? Exact în sensul și prin mijloacele total disprețuite 
de politicienii democraţiei româneşti: educaţie civică şi 
și morală — întărirea conștiinței și mândriei naționale — 
înțelegerea muncii cinstite și bine executată — acceptarea 
răspunderei — desvoltarea personalităţii — cunoaşterea și 
respectarea drepturilor şi obligaţiilor cetățenești — admi- 
terea sacrificiului întru salvarea neamului şi-a demnităţii 
omului, etc, 

Educaţia făcută legionarului în cuib și-n tabere de mun- 
că, fără întrerupere, îl armează contra demagogiei, abuzu- 
rilor şi exceselor democraţiei balcanice, ridicându-i în 
acelaș timp conștiința civică și umană. 

Omul ia cunoștință de primejdiile ce-l pasc în sânul 
unei societăţi deformate, croită la origine pe calapodul 
unor adevăruri, dar mânată în România spre țeluri par- 
ticulare egoiste și prin metode învârtite. In mijlocul orga- 
nizaţiei legionare omul învaţă să recunoască binele de rău, 
să judece metodele ilegale și perversiunile unor regimuri 
zise “naţionale”, “pentru popor”, etc. dar în realitate cu 
totul opuse intereselor și aspirațiilor populare, indiferente 
la înălțarea culturală şi tehnică a maselor. Deasemenea, 
omul e pus în condiţia de a simţi orgoliul naţional, forța 
personalităţii respective, mândria originei, etc. 

Incet, încet, minunea se împlinește! 

Omul e smuls din teama trecutului, din neîncrederea în 
propriile sale mijloace, din supunerea slugarnică, din frica 
stăpânirei, din resemnarea în fața evenimentelor. Supus 
acestei educaţii, omul capătă o nouă personalitate. 'Tre- 
cerea prin școala cuibului legionar imprimă în cel ce aderă 
cu sinceritate, increderea în el și'n naţiune, curajul opiniei, 
spiritul dreptăţii, sensul răspunderei, importanța luptei de 
transformare interioară și a sacrificiului. 

Omul odată legionar, nu mai seamănă intru nimic indi- 
vidului oropsit din'nainte, fruct stafidit al unui trecut 
nenoracit. E o ființă schimbată, modificată in adâncime, 
plină de posibilităţi noi. Mentalitatea ce-și face vad e 
aceea de om liber, conștient de misiunea lui în lume şi-n 
societatea ce-i este leagăn. și cadru de existență. 

Lupta lui ca membru al naţiunei nu se mai învârteşte în 
jurul unui ciolan de ros, a unui “patron” politic, și-a unor 
interese meschine, reduse la câteva privilegii pe care să le 
păstreze cu dinţii. EI știe ce reprezintă ca individ în cadrul 
neamului și știe că luptă și sacrifică pentru instaurarea 
unei dreptâţi sociale, 

Scopul Mişcării Legionare a fost și este schimbarea din 
temelii a celor două mentalități, pentru a reda omului 
capacitatea și voinţa de a înțelege, sensul adevărat al 
politicei și pentru a-i statornici o structură psihica nouă, 
total opusă aceleia croită în decursul anilor de “slugă la 
străini”. Intrun cuvânt, e vorba de a face din fiecare 
individ un cetățean conștient de valoarea și drepturile lui, 
capabil să nu se lase intimidat de abuzurile de putere ale 
guvernului, dar, în acelaș timp, în stare să înțeleagă până 
unde și el se poate întinde pentru a nu cădea în extrema 
anarhică a formațiilor de stânga, Deci, un cetățean gata 
să lupte pentru a-și apăra această demnitate recucerită și 
gata să se sacrifice, de-i nevoie, pentru a o dovedi. 

Mișcarea Legionară a reușit în intreprinderea ei, răstur- 
nând concepţii, fel de a gândi, a crede și a se comporta. 
Ea a format serii intregi de cetățeni leali, conștienți și 
curajoși, cum nu mai existaseră de mult timp în lumea 
românească, Cetăţeni ce nu mai puteau fl duși de nas, ce 
nu mai puteau admite vexaţiile, abuzurile și metodele 
incorecte ale partidelor politice, crescute in poala demo- 
eraţiei balcanice. Cu atât mai puţin puteau admite acești 


18 — 


oameni conștienți, ca tura trădării să se culbărească di 
nou în lumea românească, n 

Deprinși, sub influența doctrinei legionare, să privească 
orice acțiune sub semnul demnităţii și-al onoarei, viziunea 
lor politică și socială depășea infinit raporturile dintre 
om și autoritate stabilite în decursul decadelor de către 
oligarhia a-tot-stăpânitoare, Ne mai fiind prinși în chingile 
rușinoase şi apăsătoare ale trecutului, legionarii au Tu 
zăgazurile ce țineau sufletul românesc într'o umilitoare 
iobăgie spirituală, Iar când demenţa guvernanților a depă- 
șit în răutate, inconștiență și perversiune limitele Supor- 
vabile, autorii actelor de abuz, injustiţie sau trădare au 
fost trași la răspundere în fața neamului. 

Câte o mână de legionari, luându-și răspunderea actului 
extrem, au dat replica cuvenită. Cu umilință și demnitate 
au pedepsit pe vinovaţi, spălând în acelaș timp onoarea. 
Legiunii și a Neamului Românesc, umilit în decursul 
istoriei și batjocorit de toţi trepădușii strânși în jurul 
oligarhiilor dominante. 

Prin curajul și sacrificiul lor, legionarii au marcat schim- 
barea de destin și vrere a neamului românesc. Cu apariţia 
Mişcarii Legionare începe apusul profitorilor, al trepădu- 
șilor și trădătorilor, Omul-român renaște la 0 viață nouă, 


Cele 3 cazuri 


Acesta este sensul profund al celor trei cazuri, așa de 
desbătute în ultimi 40 de ani, în lumea democratică, în 
cea comunistă șin rândurile tuturor mafiilor internaţio- 
nale. Numai faptul unei atât de insistente repetări ar fi 
de ajuns pentru a determina extraordinara impresie pro- 
vocată de apariţia Gărzii de Fier în rândurile celor ce 
dominau sau întrevedeau dominarea neamului românesc, 
Argumentele şi capetele de acuzare împotriva Mișcării 
Legionare au fost extrem de numeroase şi variate. In 
genere, putem spune că se insista asupra a trei puncte: 


— Garda de Fier ar fi o armă a terorismului, 

— Prin actele ei ar înjosi principiile morale pe care le 
susține, 

— Prin virulența demonstrată ar întina bunul simț ro- 
mânesc. 


Intenţiile erau vădite: “problema terorismului” se adresa 
străinătăţii, pe care numai astfel de acțiuni o puteau 
impresiona şi împinge să dezavueze mișcarea naționalistă 
română; “problema principiilor morale” urmărea dislo- 
carea organizaţiei pe din'năuntru, prin aruncarea unei 
teribile îndoieli in rândurile legionarilor; “problema bu- 
nului simț” voia pur şi simplu să provoace o mobilizare 
activă a maselor populare contra Mişcării Legionare. 

La aceste trei capete de acuzare, leit motiv al unei 
propagande desperate pentru a bară influența crescândă 
a Mișcării în toate păturile sociale românești, răspundem 
verde: 

NU armă de teroare, CI răspuns răspicat și atitudine 
demnă în faţa abuzului de putere, în fața asasinatului 
oficializat șin fața trădării. 

NU înjosire a unor principii morale, CI recinstire a unor. 
principii călcate în picioare de cei care ar [i trebuit să le 
respecte primii. 

NU întinare a bunului simţ, românesc, CI ridicarea Ro- 
mânului din malaștina descompunerii sufleteşti și a com- 
plezului de inferioritate ce-i desfigura personalitatea. 

Cele trei cazuri au marcat trei evenimente caracteristice 
din viața neamului, la care legionarii au răspuns așa cum 
orice om din lume, liber și conștient de drepturile sale, ar 
fi răspuns. Sunt momente în istorie când numai pedeapsa 
supremă poate șterge o injustiție și marcă o atitudine de 
demnitate. Cu orice rise! 

Să nu se uite că, în cazul acestor trei evenimente, era 
vorba de legionari, creștini convinși, pentru care noţiunea 
de păcat avea un sens profund, esenţial. Gestul lor depășea 
deci problema eliminării unui adversar politic. Erau 
conștienți și turburați de păcatul ce săvârșeau. DAR AC- 
TUL TREBUIA CONSUMAT. Prin cl se spăla un întreg 
trecut de lașitate și de umilință, 

In plus, era un exemplu. Omul-român al epocel, consi- 
derat ca o ființă apatică și fără personalitate, se arăta 
de-acuma gata să înfrunte toate formele de asuprire și 
teroare și să pedepsească trădarea, racila cea mai fioroa- 
să în existența unui popor, Jenttă imensă din partea aces- 
tor echipe de sacrificiu, al căror proces lăuntric NIMENI 
din cei ce i-au judecat cu atâta ușurință, n'au vrut mă- 
car să-l semnaleze; cu atât; mal puţin să-l analizeze în 
extraordinara lui importanță umană, Tot sbuclumul lor 
sufletesc „toată problema de conștiință ce-a frământat pe 


| 


acești oameni, n'au fost luate în consideraţie, punându-se 
în evidență numai actul material, fapt care convenea ad- 
mirabil dușmanilor Mișcării Legionare și-a! neamului ro- 
mânesc, 


NICADORII (1933) 


(Denumirea vine dintr'o anagramă a primelor 
silabe din numele celor trei ce-au format echi- 
pa = Nicolae Constantinescu — Ion CArani- 
ca — DORu Belimace) 


Această echipă a pedepsit mentalitatea tiranică a unei 
forme de guvernare și abuzul de putere, caracterizate prin- 
tr'o prigoană crudă și sângeroasă contra Gărzii de Fler, 
organizație politică recunoscută, legală, ce-și desfășura ac- 
tivitatea și propaganda în cea mai strictă legalitate. Miş- 
carea Legionară nu avea decât șase ani de existență, 
Intre timp, fusese deja interzisă de două ori, suferise sute 
de arestări, schingiuiri, umilinţi şi insulte. 

Tar acum, în 1933, din ordinul forţelor oculte și-al Pa- 
latului, care înțeleseseră deja importanța Mișcării în sâ- 
nul naţiunii române și primejdia pe care o putea repre- 
zenta această organizaţie pentru ele într'un viitor relativ 
scurt, GARDA DE FIER TREBUIA SA FIE DEFINITIV 
DISTRUSA. Acest rol a fost ARTE Int EA lui Ion DUCA, 
după o călătorie la Paris, în timpul căreia şi-a luat obli- 
gația să îndeplinească această sarcină. Ziarele franceze din 
aceea epocă au scris detailat despre “democratica” înțe- 
legere între “democraticul” reprezentant al Partidului Li- 
beral și “democraticele” partide occidentale, dirijate din 
umbră de iudaismul internațional. 

In ajunul alegerilor, fixate pentru Decembrie 1933, gu- 
vernul DUCA desfințează organizația Mișcării Legionare, 
punând-o în afara legilor. Decide arestarea a peste 11.000 
de legionari, și instalează o prigoană, cu adevărat stali- 
nistă, contra tuturor celor bănuiți măcar de a fi legionari. 

NICIUN MOTIV PLAUZIBIL întru motivarea acestor mă- 
suri abuzive, acestor torturi medievale, acestor asasinate 
de oameni nevinovaţi. In ce țară din lume sar fi putut 
deslănțui o asemenea prigoană împotriva unei organizații 
politice recunoscute, reprezentată în Parlament, sub SIM- 
PLA ALEGATIE CAR FI SUBVERSIVA?!... In România 
însă, sub guvernul unui partid democratic, zis “liberal”, 
o astfel de aberaţie politică a fost posibilă. 

Cauza ascunsă a acestei anomalii? Mentalitatea retro- 
gradă a politicienilor și convingerea că biata naţiune ro- 
mână va suporta — CA TOTDEAUNA PANA ATUNCI — 
abuzul de putere, teroarea, bunul plac al guvernului și 
toate crimele comise în numele democraţiei, a unei demo- 
crații care n'avea nimic democratic în manitestaţiile ei. 

Sistemul <ălbatec aplicat împotriva Mișcării Legionare 
nu apărea deloc injust și ilegal pentru guvernul liberal 
condus de Ion DUCA. De când așa zisa democraţie sa 
împământenit la noi, toate partidele ajunse la putere pro- 
cedaseră la fel, pe aceeași linie a abuzurilor și împilărilor. 
Era regula jocului democratic. De astă dată POATE un 
pic mai aspru, dar ce importanţă putea :vea!... Duritatea 
se impunea. Așa ceruseră forțele oculte, democraţiile con- 
genere din Occident şi Palatul... 

Măsurile luate împotriva Mișcării Legionare erau mai 
violente deoarece rezistența fusese mai mare. Nemulțumi- 
re și protest erau de așteptat din partea micei organizații 
naționaliste. Dar nimeni nu se aștepta la o reacțiune de 
demnitate din partea legionarilor, Obiceiul pământului era 
ca poporul să îndure resemnat asuprirea, să-și închidă su- 
fletul în durere şi nemulțumire, să plece erumazul supus, 
umil, docil... 

De data aceasta însă, guvernul nu mai avea de-aface 
cu un popor obidit şi nici cu un partid laș care să tremure 
în fața brutalităţii guvernamentale. Inaintea lui se ridica o 
organizaţie conștientă de menirea ei, ce-și făcuse scut 
şi piedestal din precepte ce depășeau înțelegerea menta- 
lităţii curente: ONOARE, DEMNITATE, CURAJ, RASPUN- 
DERE, FORTA DE SACRIFICIU. Acestea erau noile pre- 
mise ce frământau adâncurile sufletului legionar. 

Oamenii crescuţi și educați în crezul acestor principii, 
erau căliţi din alt oțel. Se desvoltase în sânul Mişcării 
Legionare un suflu nou de mândrie națională şi umană, 
în antiteză cu simţirea și comportamentul politic existent. 
Omul-legionar nu mai putea accepta asemenea jigniri și 
umilinţi care, lovindu-l pe el, LOVEAU DIN NOU POPO- 
RUL CE-SI PUSESE SPERANTA IN LEGIUNE. 

Crescut sub semnul marilor precepte etice şi morale, 
toate aceste înjosiri, nedreptăţi, abuzuri, nu puteau de- 
cât să-l biciuiască, să-l rănească profund, să-l atingă în 
tot ce era mai sfânt și mai curat în el, Intreaga lui luptă 
era închinată acestul efort pentru A SCHIMBA ACEASTA 
STARE DE SPIRIT NEFERICITA CE DOMINA NATIUNEA. 


Odată cu apariția Mișcării Leglonare nu se mai înfrun- 
tau două sau mai multe partide, două echipe de guvernare, 
ci DOUA CONCEPTII DE VIATA. Or( concepția nouă a Le- 
giunei se ridica tocmai împotriva mentalități! retrograde, 
abrutizantă și lipsită de etică a celor ce-și disputau cu 
regularitate guvernarea Tării. 

Abuzurile și jo=niciile comise în 1933 de către Guvernul 
liberal intrecuseră orice imaginaţie. Prin virulența și ex- 
tinderea lor, apăreau ca o OFENSIVA DE NIMICIRE TO- 
TALA a noii organizaţii legionare, ce-și câștigase cu dâr- 
zenie şi multe sacrificii locul ce i se cuvenea în societatea 
românească. Totuși, izbiturile primite nu erau în stare s'o 
doboare, I-au zdruncinat suprastructura vizibilă, dar n'au 
putut să-l ruineze profunda împlântare în spiritul adep- 
ţilor. Din contră, metodele barbare și armele degradante 
întrebuințate contra a zeci de mii de oameni, au mărit 
revolta tuturor. Pentru prima oară în istoria politică a 
României, în sufletul individului năștea ideia ripostei, a 
rezistenţei active în faţa tiraniei și nedreptăţii. 

Momentul psihologic era foarte grav, dar n'a fost pri- 
ceput de cei ce trăiau din astfel de expediente politico- 
polițienești și din umilirea poporului. Prin mijlocirea edu- 
caţiei legionare se produsese în om o schimbare adâncă 
întru înțelegerea problemelor politico-sociale, precum şin 
comportamentul său față de autoritatea guvernamentală. 
Omul-legionar nu mai putea accepta procedeele tiranice, 
umilirea permanentă și supunerea oarbă unul sistem de 
asuprire şi bun plac. 

Pet SI această epocă retrogradă era depășită. Abuzul 
de putere, o injurie și-o nedreptate adusă poporului. Prin 
el, ca legionar, pionier al unei ere noi de armonie și dem- 
nitate pentru neamul românesc, aplicarea vechilor metode 
injositoare trebuiau să dispară. Deaceea, reacţiunea lui 
devenea o necesitate vitală, pe care trebuia s'o cristalizeze 
întrun exemplu categoric şi plin de demnitate. Să se mar- 
cheze în istorie voința poporului de a nu se mai lăsa călcat 
în picioare și condus ca vitele. 

In momentele grave ale existenței unei naţiuni, protes- 
tul verbal sau scriptural nu-i decât o formă patetică pen- 
tru a sublinia revolta intimă a omului. Atunci însă, când 
se luptă pentru înscăunarea unei noi forme de a concepe 
viaţa, simpla formă patetică înscrie în istorie mai de gra- 
bă o neputinţă. 

In aceea zi frizuroasă din luna Decembrie 1933, prin 
curajul celor trei legionari, s'a decis un viitor. Prin sacri- 
ficiu șin durere, ca orice nouă viaţă... Iar dacă nu sar 
fi recurs la gestul extrem — singurul în stare să zguduie 
ființa neamului şi să stabilească trecerea unui liman — 
întreaga schimbare în structura psihică a neamului ro- 
mânesc sar fi redus la o nouă formă de resemnare, mult 
mai tragică decât cea cunoscută până atunci. GESTUL 
LOR, IMPARTASIT DE MAJORITATEA NATIUNEI, DIS- 
'TRUGEA UN TRECUTI 

Moartea lui 1. G. DUCA — în clipa aceea omul de execu- 
ţie al mentalităţii retrograde și umilitoare — a provocat 
o descătușare psihică în poporul român. Fusese ruptă ma- 
gia ce învăluia totdeauna partidul ajuns la putere. Masele 
întrevedeau o licărire de speranță de a nu mai fi mereu, 
mereu, la cheremul politicienilor şi-a oamenilor lor de 
mână. 

Prin gestul celor trei legionari, se arăta că România nu 
mai era moșia clicei ajunsă la guvern — că neamul româ- 
nesc era decis să-și apere de-acum încolo drepturile poli- 
tice şi sociale — că o mentalitate nouă, virilă, hotărîtă, 
intrase în procesul de deşteptare al neamului. 

“Cazul Duca” nu trebue privit prin prisma faptului ba- 
nal al uciderii unui om, ci prin aceea a SENSULUI PRO- 
FUND care a determinat gestul. Acest om nu a fost ucis 
pentrucă ajunsese Prim Ministru, pentrucă era democrat, 
sau pentrucă avea opinii opuse Mișcării Legionare. Ce im- 
portanță puteau avea aceste realități pentru evoluţia spi- 
ritului legionar, pentru educaţia ce se dădea în cuiburi 
sau pentru aspiraţiile ce dominau forţele Gărzii de Fier? 
Ca el, dușmani ai crezului nou, erau cu miile în România. 
Dece i-ar fi ucis Mișcarea Legionară pe toți pentru sim- 
plul fapt de a nu gândi și vedea lucrurile la fel?... Schim- 
bările voite de naționalismul românesc nu erau întrevă- 
zute în spirit autoritar, printr'o impunere din afară. Nu 
exista animozitate împotriva lui DUCA, mici mai multă 
mici mai puțină decât cea normală între forțe politice 
divergente. Ş 3 

DUCA a fost, înainte de toate, victima propriei sale 
structuri sufleteşti și a mentalităţii ce domina forţele po- 
litice democrate din acea vreme. Această situaţie l-a îm= 
pins să di:preţuiască protundele schimbări aduse de pre- 
ceptele legionare în viața neamului. A fost incapabil să 
simtă și să studieze fenomenul excepțional care lua formă 
concretă sub ochii lui, considerându-l ca o acţiune nein- 
semnată şi fără viitor, Pentru el era vorba de un simplu 
fenomen accesoriu în viața publică a României, care tur- 


bura pentru o clipă interesele capitale ale clicei din care 
făcea DI arţe şi care, deci, TREBUIA DISTRUS. 

Intr'un moment de cumpănă istorică, când neamul TO- 
mânese — prin intermediul Mişcării Legionare — depășise 
hotarul îndolelilor și-și stabilise deja liniile de temelie ale 
viitorului, DUCA a făcut apel la metodele cele mai odioa- 
se, nesocotind elanul vital și sensul dreptăţii ce animau 
păturile de cetăţeni legionarizaţi, NUMAI PENTRU A DA 
SATISFACTIE UNOR INTERESE STRAINE. Impulsul lui, 
dominat de legături şi solicitări centrifuge aspirațiilor na- 
țlonale, era reflezul unei alte epoci. El nu apăra neamul, 
ci izbea în cei care — opunându-se acestor subjugări ocul- 
te — LUPTAU PENTRU NEAM. 4 

NICADORII, prin elanul lor plin de sacrificiu, spărgeau 
zidul viitorului pentruca tot Românul să devină și să se 
simtă un cetățean deplin, conștient și mândru de dreptu- 
rile lui, Gestul lor n'a fost un act terorist, ieșit dintr'o 
tendință de singularizare, dintro simplă și stupidă dorin- 
ță de răsbunare sau dintr'o bucurie sadică de a ucide, cum 
s'a afirmat de-atâtea ori... Aceşti NICADORI au săvârșit 
gestul fatal dintr'o NECESITATE MORALA SI ETICA. Au 
împlinit o misiune istorică, 

Neamul ,asuprit, umilit și batjocorit de toate clicile po- 
litice şi oculte, TREBUIA SA SIMTA că asemenea proce- 
dee nu mai puteau constitui arme contra lui. Replica dată 
de legionarii Gărzii de Fier ii era o garanție pentru viitor. 
De-acum, lucrurile nu mai puteau să se întâmple ca în 
trecut. 

Să nu se creadă însă că pentru cei trei, pe care desti- 
nul i-a ales să înfăptuiască pedepsirea unul întreg trecut, 
actul săvârşit era o povară ușoară. Moartea lui DUCA 
deschidea în sufletul lor o profundă problemă de conşttin- 
ță. Uciderea unei fiinţe umane nu era jentru ei — ca le- 
glonari şi creştini — “eliminarea” unul obstacol, ci “accep- 
tarea” unui greu păcat. 

E greu de înţeles acest lucru... Pentru a intui în totul 
importanța acestei stări de cuget, trebue mai întâi să cre- 
zi profund în ceva, să ai o structură spirituală. 

Astfel, când s'au decis să pedepsească pe cel care călca 
DIN NOU în picioare justiţia, demnitatea și bunătatea po- 
porului, NICADORII şi-au asumat răspunderea gestului 
atât în faţa JUSTITIEI UMANE cât şi în cea a JUDE- 
CARII DE DINCOLO DE LUME. Si pentru un suflet cre- 
dincios, aceasta din urmă era mult mai importantă decât 
cea a tribunalului civil. 

Dar atunci când e vorba de soarta întregului neam, sa- 
crificiul conștient devine APOTEOZA UNE INALTARI IN 
SPIRIT şi-o înțelegere totală a propriei existențe. Dacă 
suferința neamului nu poate fi stinsă prin alte mijloace 
decât cele ale dăruirei, un om conștient trebuie să-și ia 
această răspundere, cu toate consecinţele care decurg. In 
cazul lui DUCA au fost NICADORII. 

Si dacă soarta mar fi decis ca această cinste să le re- 
vină, ar fi fost alții să împlinească destinul. Mișcarea Le- 
gionară trecuse capul neputinței, al fricei și-al umilinței. 
Prinseseră rădăcini oameni noi, căliţi în lupta pentru deș- 
teptarea poporului; oameni dintr'o bucată, gata oricând 
să înfrunte puterea și îndrăsneala oligarhiilor politice; 
oameni în stare să-și ia răspunderea gestului hotăritor, 

Pedepsirea lui Ion DUCA n'a fost o “crimă” împotriva 
unui om de bine, iubitor de neam și plin de înţelegere 
pentru cei năpăstuiţi, aşa cum s'a repetat ani de-arândul 
paneziricul acestuia. PEDEPSIREA LUI DUCA A FOST 
PRIMUL ACT DE EMANCIPARE AL ROMANIEI MODER- 
NE. In el şi prin el se izbea în mentalitatea stupidă și 
criminală a tuturor celor ce-și vindeau neamul pentru a-și 
satisface micile ambiţii personale. Se stabilea o atitudine 
nouă în comportarea omului-român, capabilă să răspundă 
curajos de-acum încolo, altor încercări de a subjuga nea- 
mul și a-l trata ca pe robi. 

A acorda acestui caz numai sensul propagandistic pe 
care i l-a prescris atât democraţia occidentală cât și co- 
munismul — tocmai pentru a slăbi şi elimina importanța 
faptului ERA tărâmul spiritual și social al neamului — în- 
semnează a banaliza unul din cele mai importante exame- 
ne ale națiunei române când, în mijlocul putrefacţiei 
cotropitoare, TINERETUL ROMAN A LUAT O ATITUDI- 
NE EROICA. 

Emancipările istorice nu se produc prin subterfugii și 
speculaţii politice sau prin declaraţii solemne urmate de 
banchete, CI PRIN ATITUDINI BARBATESTI SI SACRI- 
FICII CONSIMTITE. 

5 Beta este sensul uman și național al pedepsirei lui Ion 

— Se distrugea o mentalitale de sclav, ce apăsa greu pe 
sufletul întregului neam. 

— Se punea capăt unei vechi tendințe a guvernelor de- 
mocrate occidentale de a considera neamul românesc la 
cheremul intereselor lor. 

— Se dădea un avertisment tuturor ocultelor locale şi 
din alte părţi că neamul românesc nu mai acceptă ameste- 


cul lor în problemele de orice natură ale națiunei Iară a 
răspunde cum se cuvine. 


DECEMVIRII (1936) 


(Supranume dat celor zece legionari care au 
pedepsit, trădarea lui Mihail STELESCU) 


Cazul în sine este clasic. Trădarea poate avea multe fa- 
țete, dar gestul rămâne mereu acelaș: desprinderea vino- 
vată a trădătorului de neamul, armata sau grupul căruia 
aparține. 

Sie sisov, comandant legionar, apreciat. de Căpitan 
ca organizator și intelectual, ajunsese la 25 ani deputat 
al Mișcării Legionare. Această ascensiune rapidă, însoțită 
de gloriola postului și de importanța ce i se manifesta în 
rândurile organizaţiei, provoacă în el o ambiţie nestăpâ- 
nită de mărire și dominare. Orgolios și încrezut, consideră 
ascensiunea lui prematură ca o dovadă de superioritate şi 
autoritate în mijlocul Mișcării. In mintea lui mijeşte gân- 
dul de a înlocui pe Căpitan, considerându-se superior lui 
şi mult mai apreciat în rândurile legionare. 

Cercurile dușmane Gărzii de Fier prind firul acestei 
ambiţii născânde și întrevăd imediat avantajul de a sus- 
ţine un astfel de personagiu. Adularea și promisiunile aces- 
tora turbură definitiv mintea tânărului deputat. Sub in- 
fluența acestor cercuri STELESCU pierde ulţima urmă de 
demnitate. Calcă jurământul depus în Legiune, uită res- 
pectul pe care-l datora lui Corneliu CODREANU și intră 
pe panta trădării. > 

Complotează împotriva șefului său, pregătind asasina- 
rea acestuia. Detaliile acestei trădări vor fi expuse într'o 
broșură aparte. Ceeace ne interesează e acţiunea și moti- 
vele adânci care-au determinat pe DECEMVIRI să recurgă 
la actul suprem. 

Complotul este descoperit la timp. Executorul material, 
un legionar numit COTEA, adus în fața Căpitanului, măr- 
turiseşte și confirmă vinovăția lui Mihail STELESCU. 

Un Consiliu de onoare este constituit pentru a judeca 
și decide de poziţia celui încriminat în Mișcare. Consiliul, 
compus din 24 de Comandanți legionari (grad egal cu cel 
al inculpatului) și pus sub preşedinţia generalului G. CAN- 
'TACUZINO, îl declară pe STELESCU “vinovat de trădare 
și organizare de complot”. Decide excluderea lui definiti- 
vă din Legiune. Acuzatul a fost prezent la ședința acestui 
Consiliu, având dreptul de a se apăra în voie. 

Căpitanul aduce o îndulcire acestei sentinţe, declarând 
că vinovatul va putea reintra în rândurile Gărzii de Fier 
oricând, din moment ce va face dovada că se căiește și că 
vrea să-și rela locul în lupta legionară. In Mişcarea Legio- 
nară există iertarea, de îndată ce se confirmă intrarea 
vinovatului pe drumul îndreptării. 

STELESCU însă, în loc să se îndrepte, să regrete gestul 
crimei şi intenţia trădării, să ceară trimiterea lui în ac- 
ţiuni grele prin care să-și plătească păcatul, întră în ra- 
porturi de cârdăşie și activitate cu cercurile dușmane. 
Acestea, îmboldindu-l din urmă, îl finanţează pentru a 
scoate o publicație “CRUCIADA ROMANISMULUI”, care 
devine cea mai anti-legionară publicaţie din ţară. Insul- 
tele la adresa lui Corneliu CODREANU, acuzaţiile și min- 
ciunile contra Mişcării Legionare ce-i umplu paginile, in- 
dignează la culme masele legionare și chiar cercurile poli- 
tice neguvernamentale, Trădătorul, în loc să-şi pună ce- 
nușen cap, își continuă trădarea sub forma cea mai jos- 
nică și mârşavă:; minciuna şi calomnia. 

Ceeace a urmat trebuia să se întâmple! E legea firei 
atunci când omul conştient de adevărul şi curăţenia lup- 
tei sale, înțelege să înfrunte cu demnitate perfidia și răul 
care-i ameninţă fiinţa. E un simplu gest de auto-apărare. 
Astfel, zece legionari, vechi camarazi de luptă ai lui STE- 
LESCU, decid să pună capăt acestei atitudini infame care, 
în afară de a răspândi toate răutăţile împotriva Mișcării, 
sfida INCAODATA IN ISTORIA NEAMULUI bunătatea, 
omenia, conștiința întregului popor. 

De sute de ani trădarea ne-a frânt existenţa și înălțarea 
în istorie. Mulţi din marii Acei Voevozi şi Domnitori au 
pierit prin trădare. Marii noștri revoluționari au fost toţi 
răpuși prin trădare. Trădarea a curmat viața multor pa- 
trioţi și ne-a răspândit sângele, fără ca vinovaţii sau! 
primească pedeapsa bine meritată, Si-acum, din nou, tră- 
dătorul se răsfăţa nestingherit, călcând în picioare sufe- 
rinţele poporului. TRADAREA, cuibărită în obiceiurile pă- 
mântului ca un mijloc de trăire și parvenire, nepăsătoare 
la soarta neamului! și a celor pe care-i izbea, 

Pentru membrii Gărzii de Fier, crescuţi în spiritul onoa- 
rei și sacrificiului, trădarea este forma cea mal respingă- 
toare pe care-o poate lua acţiunea umană în desfășurarea 
ei negativă. “Problema trădării” a fost, foarte adesea des- 
bătută în sânul Mișcării pentru a se infiltra în spiritul 


' 


legionarilor sensul demnităţii, al răspunderei și-al loiali- 
tăţii, O asemenea acțiune în mijlocul unei organizații ur- 
mărind transformarea omului, constituia o anomalie și 
o spidare, cu greu suportată de masele legionare. 

Cazul lui STELESCU era unic în Mișcarea Legionară și 
consecinţele lui puneau la grea incercare răbdarea și mân- 
dria tuturor. Dar implicaţiile lui erau și de ordin național. 
'Trădarea comisă atingea în primul rând Legiunea. Totuși, 
prin relaţiile trădătorului cu cercurile oculte, prin impor- 
tanța pe care o luase Garda de Fier în comunitatea ro- 
mânească, prin îndrăsneala provocătoare a lui STELESCU 
susținut de oficialitatea guvernamentală, ACTUL TRADA- 
RII LUASE PROPORTII DE SFIDARE NATIONALA. Atât 
în sufletul legionarilor cât și în mintea Românilor, actul 
lui STELESCU se preciza ca “încă o trădare nepedepsită”, 
încă o victorie a răului... i 

Națiunea avea nevoie de un gest care so liniștească și 
să-i redeie speranța într'o posibilă schimbare radicală a 
moravurilor politice. Si singura forță ce putea trece la o 
astfel de acţiune binefăcătoare era Mișcarea Legionară. 
Cu atât mai mul cu cât “cazul” o privea direct. Orice 
întârziere în a pedepsi crima de trădare a lui STELESCU 
devenea o slăbiune, în contradicţie izbitoare cu preceptele 
etice ale Mișcării. 

E drept. Așa este din punct de vedere doctrinar. Dar 
Legiunea este, înainte de toate, o şcoală de transformare 
a omului, iar nu un instrument de represiune. Mișcărea 
Legionară ca organizaţie socio-politică nu poate lua măsu- 
ri coercitive nici măcar împotriva celor ce-o trădează, Ea 
enunță reguli etice de comportare și precizează linia de 
onoare a celor ce vor să se depășească. Ea arată și stig- 
matizează, pe de o parte, RAUL ce se poate abate peste 
om şi naţiune; iar, pe de altă parte, pune în relief LINIA 
DE COMPORTAMENT ce poate salva și omul și națiunea. 
Restul rămâne la suflul de înțelegere al individului, la 
liberul său arbitru, la forţa lui de dăruire. 

Cei zece legionari care şi-au luat marea răspundere de 
a pedepsi pe vinovat, erau oameni crescuţi in spiritul şi 
normele cardinale ce dirijează viaţa şi comportamentul 
legionar, Ei, ca membri! ai Gărzii de Fier şi ca Români, 
și-au dat seama de gravitatea faptului în viața naţională 
și de nevoia de a se sfărâma blestemul trădării ce plana 
peste neam. 

Pedepsirea trădătorului devenea un gest simbolic de-o 
importanţă nebănuită pentru cei mulți. Era în acelaș timp 
o RUPERE CU TRECUTUL în care trădătorii s'ou bucurat 
de fapta lor infamă şi o LUARE DE POZITIE a noilor 
generaţii care nu mai voiau să accepte apăsarea trădării 
în moravurile ţării, Prin pedepsirea lui STELESCU se rea- 
liza o INNOIRE SPIRITUALA. Se elimina trădătorul le- 
gionar şi se răsbuna un șir nesfârșit de trădări similare, 
nepedepsite în istorie și neuitate în memoria naţiunei. 

Gestul lor întrupa o VOINTA de SCHIMBARE. Era bis- 
turiul necesar care elimina gangrena. Trebuia să se ştie 
că DE-ACUM INCOLO NU VA MAI FI TOLERATA 'TRA- 
DAREA, sub orice formă s'ar manifesta. Domnia nevăzută 
a ticăloșilor era condamnată. Iar cel ce-ar fi îndrăsnit 
totuși să persiste pe această cale, era avertizat de soarta 
ce-l aștepta. Deaceea, actul lor a fost socotit de popor ca 
o INFAPTUIRE DE SALUBRITATE PUBLICA. 

DECEMVIRII făceau parte din acești oameni noi care 
nu mai acceptau straele umilinței trecute și nici domnia 
trădării. Pentru ei—ca și pentru noi toţi legionarii — 
neamul nu se poate ridica și armonia nu poate domni, 
decât după ce vor fi îndepărtate metehnele și modificate 
slăbiciunile ce apasă greu pe spinarea omului. 

Numai legionarii erau în stare să termine cu acest 
trecut întunecat, deoarece NUMAI IN EI A AVUT LOC 
TRANSFORMAREA ESENTIALA, a gândului de înnoire a 
neamului prin luptă și sacrificiu. De unde consecința lo- 
gică: CINE E CAPABIL SA SE JERTFEASCA PENTRU UN 
IDEAL MORAL SI ETIC, ARE DREPTUL SA TRAGA LA 
RASPUNDERE PE CEI CARE-L INTENEAZA. 

Această echipă, ca și prima, după împlinirea misiunei 
luate în conștiința răspunderei și-a păcatului comis, s'a 
predat autori GA țilGE pentru a fi judecată conform legilor 
în vigoare. Inţelegeau să răspundă cu fruntea sus în fața 
instanțelor penale. 


RAZBUNATORII (1939) 


(Dnumirea revine folclorului popular, care i-a 
asimilat marilor figuri istorice ieşite din popor, 
pentru a răzbuna dispariția SIplen şi mişe- 
lească a vreunei ființe scumpe sau suferința 
Comună îndurată sub apăsarea vreunei ti- 
ranii, 


Când în lucrările dușmanilor se vorbeşte de ei, se spune 


“legionarii care au asasinat pe Armand Călinescu”. Expre- 
sie consacrată, urmată de un șirag neșfârșit de alte califi- 
cative insultătoare, Nicio altă explicaţie, nicio analiză a 
situaţiei politice și-a stării lor sufletești, pentru a se înțe- 
lege DECE acești legionari s'au constituit în echipă de 
pedepsire; sau, ce ELAN PROFUND l-a indemnat să ac- 
cepte sacrificiul vieţii, înfruntând dictatura regală și ura 
forțelor oculte... 

In acea epocă, cu toate prigoanele suferite, Legiunea 
creștea în întreaga ţară. Era un iureș nestăpânit de entu- 
ziasm și speranţă în viitor. Masele simțeau instinctiv că 
prin Legiune o eră nouă se deschidea pentru ele. Regele, 
la rândul lui, temea ajungerea la putere a acestei organi- 
zaţii care m'ar fi acceptat nici dictatura sa personală, nici 
legăturile sale cu evreica Elena LUPESCU. Aceleași senti- 
mente de ură şi îngrijorare mărturiseau și forțele anti- 
naționale cuibărite în mijlocul neamului românesc. O 
victorie electorală legionară ar fi însemnat PROMOVAREA 
ROMANISMULUI şi prăbușirea proiectelor lor înjghebate 
pe spinarea poporului. In astfel de condiţii, coaliția tuturor 
profitorilor impotriva singurei forţe capabilă să le ţină 
piept, sa implinit într'un timp record. 

Printr'un proces odios, înscenat pe argumente copilă- 
rești şi false, dar judecat de un Tribunal Militar supus 
voinței regale, Căpitanul fusese condamnat la zece ani 
închisoare. Organizaţia legionară desființată în mod 
arbitrar, după ce în alegerile din Decembrie 1937 ajunsese 
să aibă 66 de deputaţi. In acelaș timp sute de fruntaşi 
legionari arestaţi și o teroare cumplită deslănțuită contra 
tuturor membrilor cunoscuţi de autorități. 

In România stăpânea voința regelui Carol II și-a ocultei 
semite din jurul tronului. Dar, pentru a se simți “stăpân” 
pe deplin—aşa cum îi șoptea în tot momentul clica 
politică şi oculta iudaică — regele avea nevoie să nu mai 
simtă prezența granitică a lui Corneliu CODREANU, chiar 
aşa condamnat şi închis cum era. 

Coaliția acestor forţe, dușmane Legiunii şi neamului, 
conving pe rege că moartea Căpitanului ar zdrobi în acelaş 
timp orice rezistenţă legionară și-ar provoca şi dispariția 
curentului pro-legionar în plină desvoltare. Megalomania 
regelui Carol II era punctul de convergență al acestor 
presiuni obscure: “camarila” palatului, în frunte cu Elena 
LUPESCU și URDAREANU; “clica” politică, în frunte cu 
Armand CALINESCU; “mafia” iudaică, în frunte cu FIL- 
DERMAN. Pentru prima oară aceste “forțe oculte” erau 
de acord, susţinându-se într'o acţiune care izbea neamul 
românesc, 

Convins cu ușurință (deoarece şi el voia acelaș lucru), 
regele dă ordin Ministrului său de Interne — întâmplător 
era tocmai Armand CALINESCU, dușman neimpăcat al 
Mişcării Legionare și co-autor al planului de ucidere—să 
execute planul de exterminare. Acesta îndeplineşte “ordi- 
nul” în cel mai clasic stil al celor ce deţin puterea: ARGU- 
MENTUL IN! VADARE. 

In noaptea de 29-30 Noembrie 1938, CAPITANUL, NICA- 
DORII și DECEMVIRII sunt asasinați în pădurea Tâncă- 
bești, de către o echipă de jandarmi, în condiţii de o 
perversitate diavolească, după cum sa aflat mai târziu. 
Faptul provoacă o consternare generală. Nimeni nu se 
aștepta le un astfel de act barbar din partea regelui şi a 
guvernului. Mai ales că cei ucişi erau închiși, condamnaţi 
la ani grei de temniță. Dar presiunile oculte fuseseră atât 
de mari şi de “convingătoare” încât monstruozitatea actu- 
lui nu mai avusese nicio influenţă asupra deciziei. Nu 
ştim sub ce regim politic din Occident sar fi putut executa 
un astfel de act: 14 oameni, condamnați deja la pedepse 
mergând până la munca silnică pe viaţă, sa fie scoși din 
celule, legaţi de mâini și de picioare în două camionete, 
duși într'o pădure şi strangulați, înainte de a primi fiecare 
câteun glonte în ceafă, de jandarmii autorităţii însărcinate 
cu apărarea justiției!... Si un astfel de regim se intitula 
“DEMOCRATIE”!|... 

Setul suprem ucis, majoritatea celorlalți șefi legionari 
în închisori împreună cu alţi zeci de mii de luptători. Cei 
rămași liberi, trăind în totală clandestinitate, urmăriţi de 
autorităţi. Tara sub stare de asediu, lumea îngrozită de 
atâta cruzime și sălbătecie. Aceasta era BILANTUL MARET 
AL STAPANIREI FORTELOR OCULTE IN ROMANIA! Pe 
deasupra, teribila represiune instituită de Armand CALI- 
NESCCU, Ministrul de Interne. 

Natural, peste tot, domnea liniștea cea mai completă. 
LINISTEA GROAZEII... 

Regele inconștient, era satisfăcut. Ocultele își frecau 
mâinile, Călinescu veghea ca nimic să nu mai miște în 
țara suferințelor şi-a suspinului... 

Dar ceeace nau înțeles atunci— CUM NU INTELEG 
NICI AZI DEMOCRATII NOSTRI — e că ceva profund se 
schimbase în sufletul șin trăirea neamului românesc. 
Preceptele legionare modificaseră străfundurile omului- 
român, împingându-l pe alte coordonate de simțire și de 


a 


onduită. Din umilin | teama de opinie de odinioară, 
CEE svârleau la Tae tuturor politicienilor egolşti și 
rapacl, care-l transformau într'o victimă continuă a autori- 
tății abuzive, OMUL-LEGIONAR CAPATASE CONSTIINTA 
PERSONALITATII SALE SI INCREDEREA IN ACTUL SAU 
DE AFIRMARE. Nu mal putea admite să fie tratat ca un 
sclav fără să riposteze, să 1 se impună o trăire care să nu 
fi trecut prin conștiința lul. Si mai ales, nu mai putea 
admite să treacă cu vederea peste lchelismele, abuzurile 
şi crimele comise contra omului și naţiunei de către cel 
aduși în fruntea ţării pentru o a servi. 

Tăcerea profundă — timp de reculegere şi implinire 
lăuntrică — ce a durat mai multe luni de zile după asasi- 
narea Căpitanului, a dat impresia că totul era sfârșit 
pentru totdeauna; că turma fără păstor se destrămase; că 
vechile moravuri își vor relua întâietatea, spre bucuria 
profitorilor. Poporul însă, instinctiv, aştepta ca moartea 
Căpitanulul să fie răsbunată. Nu se putea admite ca atâta 
ticăloşenie să fie trecută cu vederea și zvârlită uitării. 
Iertarea are și ea limite. Iar națiunea care vrea să ierte 
TOTUL e condamnată pieirii. 5, 

In rândurile legionarilor, drama era și mai cumplită. 
Pentru ei problemele ridicata prin moartea lui Corneliu 
CODREANU aveau un răsunet mult mai adânc. Murise 
inițiatorul, dar doctrina lui stăpânea deja adâncul sutelor 
de mii de legionari. Ei reprezentau, ASA HULITI SI HAR- 
TUITI CUM ERAU IN ACEA CLIPA, toată mândria și 
demnitatea naţiunei. In ei se concentra toată răspunderea 
şi onoarea unei organizaţii în care INTREAGA TARA 
VEDEA VIITORUL. 

Legionarul ştie să îndure cutezător prigoane, închisoare, 
moarte. Dar nu admite nedreptatea, mișelia şi umilința. 
Cand ființa neamului se închircea batiocorită de ticăloşia 
sbirilor și întreaga trăire legionară se sbătea ameninţată 
de actele abuzive ale unui guvern supus vrerilor oculte, 
Garda de Fier avea obligația morală să răspundă cu tarie. 
SA RASPUNDA RASPICAT SI SA PEDEPSESCA! 

Deaceea, “Echipa celor nouă”, condusă de Miti Dumi- 
trescu şi-a luat răspunderea pedepsirei celui ce fusese 
centrul coaliţiei și mâna executoare a asasinatului. El 
trebuia să plătească primul şi să rămână pildă pentru 
toți care-ar mai fi gândit astfel de fărădelegi contra 
Mișcării Legionare şi contra neamului. Era gestul cel mai 
legitim al oricărui muritor împotriva tiranilor, pe care 
NIMENI SI NICIODATA NU I-L PUTEA CONTESTA. 

De-altfel, când sa aflat că Armand CALINESCU şi-a 
luat pedeapsa, a fost ca o descătușare de mulțumire colec- 
tivă. In sfârşit, căzuse unul dintre călăii neaumului!... 
CALINESCU își primise osânda bine meritată. RASBU- 
NATORII iși făcuseră datoria față de legionarii asasinați 
şi faţă de neamul desconsiderat și batjocorit, 

Represaliile pentru moartea unui singur om au fost 
UNICE IN ISTORIA LUMII: Echipa lui Miti DUMITRESCU 
a fost executată pe loc, îndată ce s'a predat autorităţilor, 
fără nicio judecată. In închisori și lagăre alți 240 legionari 
au fost uciși prin ploton de execuţie sub simplul ordin 
venit prin telefon dela Ministerul de Interne. Iar în restul 

rii, asasinați sub ordin, câte 2-3 legionari pe fiecare 
judeţ. TOTI FARA NICIO JUDECATA, în cele 24 de ore 
ce-au urmat tragicului eveniment și FARA A FI VINOVATI 
CU CEVA IN DRAMA CE AVUSESE LOC LA BUCURESTI, 

Oare opinia publică mondială și “conștiința universală” 
au luat cunoștință de aceste orori, comise contra legio- 
narilor acuzaţi întruna pe nedrept de a fi “teroriști”? 
Aşa s'a comportat democraţia română, pe care o susținea 
cu atâta ardoare guvernele congenere din Occident. Cu 
ce drept vin oare azi să reproșeze Mişcării Legionare acele 
fapte, acte de apărare și de demnitate în faţa crimelor de 
nelertat ale unei democraţii putregăite și demente? 

Ceeace trebue reţinut din gestul echipei legionare de 
pedepsire a faptul că a distrus prin sacrificiul ei o altă 
racilă a neamului românesc: teama de autoritate în genere 
și incapacitatea de a brava autoritatea abuzivă în par- 
ticular. 

Prin gestul acestor legionari se răsbuna moartea CAPI- 
TANULUI și se ridica în acelaș timp un piedestal DEMNI- 
tei UMANE ce nu mai admitea să fie călcată în pt- 
cioare, 


CONCLUZIE 


Pedepsele capitale aplicate de legionari nu pot fi consi- 
derate “crime” cum se sugerează continuu în anumite 
publicaţii tendențioase și'n presă de peste 35 de ani. Ele au 
fost săvârșite în alt spirit și cu un alt scop. Aceste pedepse 
sunt în acelaş timp: 

1) REPLICA implacabilă la abuzurile comise împotriva 
Mișcării Legionare și a Neaumului românesc, 

2) AVERTISMENT pentru cel ce vor îndrăsni în viitor 
să calce în picioare legile fundamentale ale tării, demni- 
tatea umană și drepturile fiecăruia, 


22 — 


3) EXEMPLU pentru întregul neam de cum trebuie sa 
se comporte un om liber și conştient în fața tiraniei, 

Spre deosebire de alte acţiuni similare săvârșite în alte 
țări, la nol, gesturile extreme ale legionarilor au avut 
totdeauna asentimentul tacit al poporului. Se recunoștea 
în ele o NECESITATE NATIONALA, așteptată cu neliniște 
de întreaga suflare românească, obidită și umilită de “maj 
marii zilei”. 

De fiecare dată, sa incercat ca Mișcarea Legionară să 
fie amestecată în “problemă” şi scoasă vinovată ca “insti- 
gatoare morală” sau chiar ca “parte directă”. Procesele 
deschise împotriva Legiune! și impănate de “dovezi zdro- 
bitoare”, în întregime false, sau încheiat TOATE IN FA- 
VOAREA MISCARII. Nicio vină nu i sa putut imputa. 
Actele săvârșite erau simple acţiuni personale ale unor 
oameni conștienți de datoria lor ca leginonari și ca 
Români. i 

Motive pentru a se deslănțui o aprigă luptă de tenebre 
contra celor ce loveau în Mișcarea Legionară n'au lipsit 
în decursul celor 13 ani ai începuturilor legionare 
(1927-1940). Sutele de morţi legionari, miile de schingiuţi, 
cele patru prigoane nemiloase și nedrepte, interzicerile 
periodice, şicanele permanente, arestările fără motiv, ete., 
erau tot atâtea cauze majore pentru un şir neîntrerupt de 
“replici” din partea noastră. NAU EXISTAT NICIODATA 
ASTFEL DE REPLICI! Mișcarea Legionară își apăra cu 
stoicism principiile, fără să cadă în greșeala unui conflict 
deschis cu autoritatea legală (care nu avea deloc asemenea 
scrupule). 

In viaţa și trăirea legionară “ECHIPA DE PEDEPSIRE” 
este o echipă de onoare și de sacrificiu, ce ia ființă numai 
în cazuri excepţionale, și sub răspunderea personală a celor 
ce o compun. Deaceea, odată actul de pedepsire implinit, 
echipa se predă autorităţilor pentru a-și primi la rându-i 
pedeapsa legala pentru fapta sa. 

Faptul de a se preda autorităților arată că pentru aceşti 
oameni împlinirea gestului suprem depășește momentul 
istoric și propria lor viaţă. In clipa pedepsirei ei împlinesc 
un act ce interesează neamul în accepțiunea lui socio- 
istorică, iar nu societatea structurată după concepția 
politică la modă. PEDEPSIREA ARE LOC IN NEAM SI 
PENTRU NEAM! 

Aceste trei echipe de pedepsire (NICADORII, DECEMVI- 
RII și RĂZBUNĂTORII) trebuese privite prin prisma 

suferințelor Mișcării Legionare și ale poporului român 
pentru care luptă Garda de Fier, Adică, trebuesc luate în 
consideraţie atât cauzele imediate care au precipitat; faptul, 
cât și cauzele îndepărtate ce apasă pe sufletul tuturor, 

Gestul lor a fost răspunsul unei generații desprinsă din 
complexul robiei spirituale, decisă să readucă ordinea și 
cinstea în mijlocul unei societăți ce pierduse și sensul 
răspunderei și al curajului civic. 

Asasinarea lor tragică n'a făcut decât, să confirme pre- 
ceptele pentru care luptau și erau gata de sacrificiu. Si 
atâta timp cât în neamul românesc vor apare oameni 
gata să-și ia răspunderea unui gest suprem, care să frangă 
teroarea și abuzul, va înflori și speranța unui viitor mai 
pun pentru cei slabi și necăjiţi, 


FAUST BRADESCU 


TRIBUNA LIBERA 


IUBITE NENE PETRICA 


M așteptat două luni, lungi şi deosebit 
de grele pentru mine, în acest exil, să 
pot ști totul, să văd totul, ca să pot 
vorbi despre totul! M'aţi ajutat mult cu 
“Vatra”, pe care o redactați dustră, 

Vă mulțumesc! Voiam să nu greşesc 
nimic. Acum voi vorbi, pentru cei ce-mi 
sunt aproape și voi scrie pentru cei ce 
sunt departe. Din început să ştiţi, eu, 
venit aici, nu îndrăgese pe niciun om 
anume și nici nu urăsc pe cineva! Imi 

= sunt dragi legionarii și iubesc nespus 
Legiunea. Ea este Țara şi drept măritoarea de Christos! 
Prin Christos noi suntem legionari, și prin El Legiunea a 
primit adevărurile vieții eterne. Acestea se relevă celor 
următori lui Christos. El ne-a arătat calea, adevărul şi 
viața. A-L cunoaște înseamna a-L iubi, urcând Golgota și 
împrăţișand crucea sfașietoarelor dureri. “Mai multă dra- 
goste nimeni nu are, ca acel ce se dă pe sine morții. pentru 
prietenii lui” 

EI ne-a iubit mult! Acesta era drumul de urmat, nu 
altul! Drumul dragostei de jrate, nu al patimilor, al uriil 
Unde este ură, nu este Dumnezeu, nu poate exista Mișcarea 
Legionară! Isus este calea și Legiunea este cu El. In El nu 
este învrăijbire. Nu poate fi apărată Mişcarea, decât cu 
armele dragostei Lui. Altfel ajungem la infamie, și “decât 
să învingi printr'o înfamie, mai bine să cazi luptând pe 
drumul onoarei”! 

Vedeţi câtă depărtare este dela ceiace a spus Căpitanul, 
la ceiace se practică aici? El ne-a arătat drumul biruinții. 
A birui, este a iubi. A iubi înseamnă a jertți. “A te călca 
pe ee în picioare, cu toate poftele și tot egoismul din 
tine”, 

Iată gândul 'meu curat, cinstit, aşa cum Legiunea și 
mama mau învățat! Mama mea a murit de durere, auzind 
că Jratele meu este împuşcat. Pe Vergică, fratele meu, îl 
cunoaşteţi, -că venea la vorbitor, când eram împreuna în 
închisoare! 20 de zile mama nu a mâncat și nu voia să 
mai intre în casă. A murit de durere. Dela ea am învățat 
să fiu Legionar. Era o creștină! 

Acum să privim la noi înșine, față cu drumul Legiunii, 
să vedem pe unde suntem. Intr'o zi, pe la începutul lunii 
August, după ce venisem în acest... am găsit în pădure 
câteva Joi din “Vatra” şi în intregime “Milenii”. Am fost 
convins că în... sunt introduși agenţi comuniști, veniţi din 
Țară, şi că aceste foi sunt imprimate în Țară de catre 
comuniști pentru a întuneca cerul din sufletul curat al 
Legionarilor. Limbajul, întorsături de frază, cum numai în 
“Cruciada românismului” la Stelescu, am văzut! 

Am început pânda. Am prins un medic cu “Amintiri” 
de Arnăutu, cu “Amintiri” de Fleșeru, și cu “Vatra”. Atunci 
am văzut că “Vatra” este redactată de dvs. Nu-mi venea 
să cred și deaceia am tăcut, aceste două amare luni! Imi 
venea greu să cred că nenea Petrică a ajuns aici! Așa! 
Domnița, prima dvs soție, ar fi gândit ca mine. Sigur! Era 
așa de pură, atât de înaltă în irăirea cinstit Românească 
şi creștină, încât ar fi fost o impietate faţă de cerul sujle- 
tului său, să-i fi stat în față cu gânduri ascunse. 

Calciu, Milenii, Arnăutu, ar trevui scoși din lumea Ro- 
mânească a exilului. Un Român — aici — nu poate avea 
ținuta aceasta. Cred că Legionari nu au fost nici o zi în 
viața lor. “Un Legionar nu are sujlet și gura de țigan”, 
așa ne-a spus Căpitanul. Este firesc, uneori, ca cutare sau 
cutare șef să nu-ți fie pe plac, dar de aici până la pălmui- 
rea Legiunii, la batijocorirea atâtor jertfe, câtă cale!!! 
Nam văzut în nici un rând, din. cele scrise de cei de aici, 
un cât de mic spirit legionar. Mi-e rușine să întrebuințez 
expresii ale Românului în atari împrejurări. Dar pentrucă 
mă cunoaşteţi, vă spun ce imagine mi-au creat aceștia cu 
scrisul lor: “au ieșit țaţele la maidan și-și dau poalele 
peste cap”! Ce urită expresiel Ce oribil! Dar drept! 
Aceștia să apere Mișcarea Legionară? Orice jertfă ar fi 
Țăcut în trecut, o pot spune, răspicat: Aceștia nu au fost 
Legionari nici o zi în viața lor. Mulţi au trecut prin închi- 
sori degeaba. Cu dvs problema se'pune cu totul altfel. Nu 
cumva un fum de mândrie vi s'a abătut peste creștet? 
Acesta este un păcat mare, duce la pierzarea sufletului, 
la nimicirea conștiinței pure! 

Să nu credeți că noi în Țară nu am avut oameni bolnavi 
de asemenea ifosel Ce ușor s'au spulberat sub cioniegel 
Toți aceștia au căzut urit de tot. Am rămas noi cei ce nu 


am urit pe nimeni. Să nu se mai bată nimeni cu pumnul 
în piept, ca apologet al Legiunii. 


Aici în... sunt foarte mulți Români. Ştiţi ce-au spus, 
văzând cele scrise de dvs și cei ciați mai sus? — Păcat! 
Comuniștii în Ţară au scris adevărat ce-au scris despre 
Legionari. legionarii sunt o calamitate aici în Apus ca și 
in Ţara de mâine”! Să credeţi că sunt majoritatea tineri. 
Sunt și în vârstă care nu au cunoscut Legiunea. Ce vreți 
să cred eu despre cele ce am văzut scrise? Să vă laud? 
Nul Peste 60.000 de morți avem în Ţară în acești 30 de ani 
de comunism. Foarte mulţi nu au morminte. Au fost 
ingropati de cetină şi frunzele pădurii şi nu pot suporta 
să aud batțjocorirea unor canalii, care cred că apără 
Legiunea. Când sărea carnea din noi, improscând în îur, 
cu sânge și fărâme din carnea noastră, ne făceam cruce 
cu limba în cerul gurii şi ne rugam: Doamne ajuta-mă să 
nu ajung un. ticălos! Ei voiau să omoare Legiunea, ucigând 
în noi pe Christos. Așa sau topit toate jrecușurile dintre 
noi şi Legiunea a fost unitară, frumoasă, pură prin noi, 
în orice moment al luptelor din Ţară. Lumea românească 
a fost permanent cu noil 


Să nu credeţi însă că în Țara ar [i cineva de acord cu 
învrăibirea de aici. Ce-aţi făcut în aceşti aproape 40 de 
ani, în exil? Mai bine nu ați fis scris nimic. Cui folosesc 
ce ați scris în atâtea Joi? Ţării nu, și nici Legiunii, Uite 
nene Petrică, mi-a adus cineva aseară-un nelegionar 
— Carpaţii” şi “Ţara și exilul”! E cu totul altă ținută. 
Fără vrajbă, așa cum sunt Românii când sunt porniţi pe 
o treabă. Se leagă doar de Pr. Boldeanu... de!!!, ce să mai 
spun eu? V'aţi cam grăbit cu dl Penescu. Nu-l cunoaşteţi. 
Eu am stat în câteva rânduri cu acesta în celulă. La in- 
terne. La Uranus, arestul MAI! Il cunosc bine. Acolo, 
omul este așa cum îi este firea. Fără zorzoane. Fără cra- 
vată, fără guler tare, cum este în fond, nu cum vrea să 
apară. Ii plăcea să ne pălmuiasca sufletele. “Camarade, nu 
fii trist— Garda merge inainte—cu Partidul comunist”. 
Ca și când noi aveam miniștri în guvernul comunist, Mihai 
Ralea, Geamănu, Roşianu, ambasadori și miniștri adunaţi 
la interne erau national-tărănişti. Ultimii doi au partici- 
pat la punerea la punct a planului reeducării din Pitești 
și celelalte închisori. Ei scoseseră pe Gheorghiu-Dej din 
lagărul dela Târgu Jiu Geamănu era șef al organizaţiei 
țărăniste din Gorj, iar Roşianu dela Dolj, iar Ralea în 
biuroul politic mnațional-țărănist. Justinian Marina la 
Vâlcea, Cumpănașu, ajuns general de securitate la Craio- 
va oraș. Mai erau la Aiud, în anul 1960, circa 11.000 de 
legionari. Plus 4.000 mutați la Gherla. Aiudul făcuse dor- 
mitoare şi în fabrică. Toate aceste jertfe pe care le dădea 
Mișcarea, erau socotite de “istorici”, ca normale: Voi 
sunteți Legionari! DI Penesca, interesat de ziua de mâine, 
vorbea cu mine și pleca la alţii, spunându-le: “Pericolul 
numărul unu pentru noi, mâine, nu sunt comuniștii. Sunt 
Legionarii.. Aceștia sunt mulți, dinamici, şi, mai toți, inte- 
lectuali şi tineri”. Oamenii imi spuneau. Il priveau cu 
neîncredere, ca toți cei din închisori. Nici un țărănist din 
inchisoare nu-i vorbea decăt strângând din dinţi, ca să nu-l 
înjure. Din cauza uritei poziții față de Maniu la proces, 
nu era agreat de nimeni. 


Nene Petrică, văd ca vă preocupă o problemă: de ani și 
ani, “Vatra” vă pune în lumină gândurile. Cutare sau 
cutare legionar-ție el chiar comandant, ar Ji avut unele 
legături cu o doamnă! Dal Ştiu eu? Ştiu că este cinstit ca 
să nu arunce întâiul cu piatra cel ce face la jel. Eu sunt 
cinstit, nene Petrică, nu aşi arunca nici primul, nici ulti- 
mul. Dvoastra insă, toți care aţi fost mâncaţi de viermii 
urii, nu ați înțeles că nu loveaţi un legionar, ci pălmuiați 
Mișcarea? Şi asta ați făcut-o ani și ani de zile. Până când? 
Nu am văzut că v'a preocupat Legiunea și drumul ei, ci ați 
pornit la vânătoare de greșeli. Decând Legionarii au ajuns 
“calfă la diavol”? 

Intr'o noapte, satul Rubla, al D.O-iștilor veniţi din 
inchisori, a fost înconjurat de batalioane de securitate. Au 
fost ridicaţi toți Legionarii. Toți! Toţil Soţiile lor veniseră 
să-și ducă viața în D.O,, alături de soții lor. Cână au fost 
ridicați aceștia, ele au rămas plângând. Norocul lor a 
fost... dl Penescu. Le-a mângâiat pe rând, pe toate! Dădea 
şi nume. Spunea cum aveau picioarele și cum... Nu-mi 
spunea direct, dar știa că aud și că-mi pare rău. O spunea 
pentrucă știa că mă doare. Pentru d! Penescu era o laudă. 


—» 


Nu l-am pălmuit atunci, dar acum poate primi o palmă 
năpraznică, peste buza obraznică! 

In nici un caz el nu poate dirija eforturile Românilor 
din ezil. Eu nu mă consider un, exilat. Am venit din Ţară, 
din pânda în pândă, gata de luptă cu orice jivină-om și 
gata de luptă am rămas. Pentru Țară și Legiune, din 
creștet până jos, sunt în stare să despic pe unul cu 0 
singură lovitură. Gladiul meu e greu, şi fulgeră. Nu pot 
renunța, pe cât se vede, aicil Am rămas o sălbăticiune, 
cum maţi cunoscut. Dvoastră spuneaţi că în 1938 ați vorbit 
cu Costică Stănescu și cu alții, că ar fi nevoie de 100 de 
topoare, ca să fie scurtaţi cu un cap, Carol “chiorul” şi 
toți ai lor, când sunt strânsi în parlament. Nu vam judecat 
atunci pentru o Japtă mecreștinească. Era revolta noastră 
a tuturora Jaţă cu ndereptatea ce se făcea Căpitanului 
intemnițat şi Legionarilor, Şi toți Legionarii trecuţi prin 
inchisori, din 1938-1939 până în Iunie 1940, când eu am 
plecat din închisoare, au gândit la fel! Bănică spusese: 
“Şi să faceţi să urle măi camarazi, să urle patru veacuri 
în Istoria Neamului, răzbunarea voastrăl”. Şi Dvoastră vă 
aminteați mereu de asta. Cum de astăzi, cei ce am gândit 
și voiam să făptuim atâtea, înjurăm pe cei ce au gândit 
ca noi atunci și au făptuit ceiace noi însine, doream să 
făptuim? Tot ce sa făcut atunci, oricare dintre noi am fi 
Jăcut, dacă ne-ar ji stat la îndemână! Deci să nu mai 
judecăm pe alții. Dvoastră Brit: că și Căpitanul a 
greșit, pentrucă stătea numai cu Biblia în braţe, la Jilava. 

Ori Legiunea este luptătoare: 


“Fă un semn din inchisoare 

Din Jilava fără soare 

Te-am auzi milioane 

Căpitane, Căpitane 

Şi în ceasul sfânt jurăm 

Că de moarte, gata stăm 
Aşteptăm numai poruncă 

Să pornim din munți, din luncă”! 


Era cântecul cel mai cântat atunci în închisoare. Dacă 
noi voiam să făptuim atâtea, dece să înjurăm şi să facem 
vinovaţi pe cei ce au făcut ce doream noi? Nu cred că 
astăzi sunt mai înţelepţi ca atunci, Legionarii. Dar un duh 
satanic, de nimicire a frumosului avânt Românesc sa 
abătut peste atâtea suflete! In Țară nu sa întâmplat așa 
ceva. 

Nene Petrică, eu nu am pe cineva în deosebi mai drag, 
aici. Iubesc pe Legionari și Legiunea și mult pe Isus. Il 
doresc încăodată printre noi. Să alunge duhurile rele! Noi 
avem nevoie de unitate. Ţara, și Legionarii și nelegionarii, 
atât vrea de la cei de aici. Legionarii trebuie să înțeleagă 
asta. O bâtă ciobănească, necuvântătoare, fără doctorate, 
dar să ne închinăm la ea, să ştim că reprezintă unitatea 
legionară. Aşa să fim uniţi. Nu mă interesează cine este 
sus, că este sau nu capabil de fapte mari. Să nu spună 
nimic, nimic! Noi vom merge înainte, și nu am gresi, 
pentrucă am fi uniţi, și nu suntem copii. 

Trimis pe jront, fără grad, Jără decoraţii, supraveghiat 
tot timpul. Nu puteam să plec decât însoțit de un ofițer, 
sau în cadrul unui ploton, cu 22 de ani de închisoare numai 
sub comuniști, sunt convins că eu și dostră și toți ceilalți 
care până acum v'aţi învrăjbit, am trece și prin iad şi am 
ieși biruitori. De această unitate este nevoie. Sunt convins 
că vă dați seama rațional, dar patima omenească, nimic- 
nicia din om, nu vă lasă. Nu a greșit nimeni, nimeni, în 
trecut; greşiti acum. Eram la Cernicov, pe front, când am 
primit o scrisoare de la Domnița şi Nati-Joița Cojocaru. 
Imi scriau amândouă cam acelaș lucru: *...voi muriţi 
acolo îar foștii politicieni vor să destrame lupta voastră, 
să sfareme frontul armatei noastre, biruitoare până acum”. 
Atâta încredere aveau în noi cele mai mari și mai pure, 
adevăratele Doamne ale Ţării, şi noi nu ne-am vătui joc 
de încrederea lor. Foarte mult doreau toate să vadă Româ- 
nia triumfând. Cine savota efortul frontului? Ştiţi! 

La Ţebea se întâlniseră comuniștii, socialiștii, Petru 
Groza și naționalțărăniștii și făcuseră legăminte pentru 
a zădărnici eforturile ce făcea armata ce până atunci era 
biruitoare. De la ţărănişti au fost Maniu, Penescu, Lazăr 
şi alții mai mici. Așa spunea dl Penescul 

Nu ne legasem noi, nene Petrică în închisoare ca să nu 
lăsăm să mai ajungă sus nici un necinstit sufletește? Nu 
vorbesc de unele greșeli, inerente omului, dar Penescu nu 
greșea, ci făptuia o trădare. Intreaga noastră armată plân- 
gea când a auzit de acea trădare. Să fi fost în Ţară, să ji 
văzut ce a insemnat 23 August 1944, pentru armată! 

Şi iată ce am făptuit noi Legionariil Cea mai mare 
cruciadă pe care a putut s'0 facă un popor. De la 13 la 14 
ani, băieţi și fete, bărbaţi și femei bătrâni până la 85 de 
ani, am intrat de bună voie în luptă. N'au putut comuniștii 
omori dintre noi, câti am fi Jost în stare să murim pentru 
credința noastră. Şi aceste fiice și fii ai Neamului, au 
intrat de bună voie în luptă, chiar dacă N. Pătraşcu nu 


24 — 


ne-ar fi spus o vorbă, poi tot așa am fi făcut. Era 
Neamul tot, vii şi morţi. într'o singură voință. Nie, 
Pătrașcu a condus cuminte, dârz, plin de credință Legiunea 
în Țară. Au Jost şi câțiva care mai lătrau pe delături, dar 
în inchisoare au amuţit. DI Arnăutu să știe că lui N, Pă- 
trașcu nu i-au dat comuniștii mici o vilă la sosea, și nici 
nu a dat Mișcarea pe mâna comuniștilor. A dormit cu, 
mine lângă Piața Regina Maria, pe Gramont, cu mine și 
cu Jurubiță pe Isvor, intr'o cameră rămasă întreaga după 
vombardament. Alături de noi, la circa 10 metri avea şi 
domnița una tot ca a noastră. Cum nu-i ingheaţă sângele 
în vine, să rămână stei, unuia care poate să acuze pe 
N. Pătrașcu de necinste? Nici cu mintea nu poate cuprinde 
viața de luptă și jertfă, trecând prin cele mai mari silnicii, 
așa cum N. Pătrașcu a avut-o? Tot ce-am văzut în “Amin- 
tiri» — Arnăutu şi “Milenii” — Calciu, sunt infamii. Mă 
mir că dvstră puteți merge alături de asemenea oameni! 

Nic. Pătrașcu, în declarația de desolidarizare, cerută de 
împrejurările speciale din Aiud 1964, nu a aruncat cu 
noroi în Căpitan, în Legiune şi nici în trecutul său de 
legionar. Singurii care au facut-o întrun mod urit, ru- 
șinos, au fost Dumitrescu— Borsa şi Vojen. Au mai fost 
şi alții, dar mai cu decenţă. Apoi să ştie şi dl Arnăutu și 
toți Arnăuţii din acest exil, că înainte de a veni Stolo. 
nescu în Țară, noi eram în luptă. Alături de noi era 
Dl Comandant al Bunei Vestiri Radu Mironovici. Şi oricât 
au încercat alții să-l rupă, să sfâșie prin el Mișcarea, el a 
rămas cuminte, pe drumul cel bun. 

Iata un crâmpei din viața noasiră de închisoare. Un pas 
din marele drum de luptă legionară. Eram la camera 
4 spital, la Pitești. Eu terminasem de bandajal cu. feși 
dintro cămasă ruptă, pe Pop Cornel, mort mai târziu. 
Amândouă feşile erau căzute, era carne vie peste care 
ciomegile cădeau zilnic, și mult puroi. Voicu Andrescu, pe 
care știu că-l cunoaşteţi, nu mai avea muşchii laterali de 
la şold la genunchi. Au căzut tocați de ciomege. N. C., unul 
dintre cei mai dragi mie, își băga în orbită ochiul scos 
scos dintr'o lovitură. Ochiul drept, îl apăsa încet cu dege- 
tele, iar cu ochiul stâng parcă îmi 2âmbea. De pe jos se 
dintre cei mai dragi mie, îşi băga în orbită ochiul 
toare” şi “școala puilor de urs”, bătuţi la tălpi ca să știe 
juca. Mi-e tare greu să scriu prin câte am trecut și despre 
tot ce am văzul! Voi scrie însă. 

V'am scris ceva, destul de puțin, despre dl Nicolae 
Penescu. Am scris pentrucă ar fi păcat de tot ce-a suferit 
Țara noastră, să se mai ridice sus peste suferințele ei, 
asemenea oameni. Țara este sătulă de ei. Eu sunt sătul 
până peste cap de câte văd și aud în aceste două luni. Cu 
necinstea celor de sus, am ajuns unde am ajuns. Țara nu 
are nevoie de ei. Cred că mă înțelegeți. Nu vă spun eu 
toate astea ci Ţara, Legionarii din Ţară, aceia care au fost 
frânți pe roata atâtor neputințe omeneşti. Aceasta va fi 
singura mea manifestare politică, cât voiu ji în acest 
Occident. Incolo, eu nu am decât o religie; sunt robul unei 
credințe și deplin stăpânit de ea. O voi sluji până la ultima 
mea picătură de putere. 

Altfel nici eu nu merit să mai calc pământul Ţării. 
Despre aceste doruri și amoruri v'am. scris și mai inainte, 
revin pentrucă mi-e sufletul prea plin și nu mai pot. 

Iată acum crâmpeiul acela de viaţă din închisoare. 

Este adus în cameră un student tânăr. Părea un copil: 
Nița Cornel din Corni-Câmpulung Bucovina. Ţurcanu îl 
prinde de gât și-l învârte prin cameră cu fața spre priciul 
nostru? Ii vezi? Nu sunt morți nici unul. Dar până mâine 
nu garantez pentru mimeni. la spune tu, ce crezi? Şi îl 
strângea tot mai tare de gât. Pe la colțurile gurii îi curgea 
salivă cu sânge, ochii ieseau din orbită, erau tot mai mari, 
tot mai mari! Faţa, la început galbenă-vânătă, acuma era 
albă, albă ca varul. S'a lăsat moale, jos, După puțin, s'a 
ridicat singur. Ochii căutau la noi, parcă ar fi vrut să 
vadă ce taină este în muţenia noastră. Noi eram umflaţi 
la față. Capul tot era umflat oribil. Trebuia să desfacem 
pleoapele cu degetul ca să vedem pe cineva. In “șaria” 
curelelor capul se umilă, arde pe os și urlă în urechi și în 
cutia craniului, ceva, ca niște mari căderi de apă. Şaria 
a durat ca tot chinul trupului luni de zile şi de două-trei 
ori pe zi. Niță Cornel nu trecuse prin asta și-mi părea atât 
de frumos acum, cu ochii mari, dar nu de spaimă. Parcă 
se bucura că ne vede. Era atâta lumină în. ochii luil 

Vasile Pușcasu și Ghiţă Roșca l-au luat atunci, l-au 
legat cu mâinile la spate și i-au băgat un par între mâini, 
ridicându-l în sus. Ligamentele umărului s'au rupt iar 
trupul atârna acum de niște braţe streine parcă. Fur şi 
Steyer, doi evrei care spuneau că au trecut prin Auschwitz, 
au început să-l bată în stomac. Impreunau mâinile şi Jor- 
mau un pumn mai mare, mai greu, și dădeau pe rând. 
Suna ceva surd, cum poate geme pământul în măruntaie. 
Ei- ceidoi-loveau, loveau. Au dat hainele fos și loveau me- 
reu, S'a auzit ca o sfâșiere ușoară. Capul a căzut pe piept, 
cu ochii închiși. S'a umflat aproape imediat. A fost pus 
într'o pătură şi scos afară, “Un legionar mai puțin”. 


—_—— 


Aceasta am tot auzit-o, de când am fost dus la securitate. 
Şi aveam s'o aud mereu 16 ani, 22 de ani cu aceiași plăcere 
diabolică spusă! 

Fiind la “Uranus”, arestul MAI, am avut vecini de celulă 
doi, în lanţuri. Erau pași bolnavi, slăbiţi, ca de oameni 
bătrâni, bătrâni. Mă întrebam ce au putut Jace acești 
oameni care deabia — şi târăsc lanţurile. lanțurile noastre 
urlau pe coridoare. Acestea, ale lor, se tânguiau trist, stins. 
Am aflat că cei doi erau Radu Gir şi Scaroba. Amândoi 
condamnaţi la moarte în procesul cu Dr. Aurel Manu. Am 
aflat deabia târziu, în arcă, că le-a fost comutată pedeapsa. 
Stâtuseră aproape un an în lanțuri, asțeptând moartea! 

In Iunie 1964, fiind și eu scos din zarcă să văd cum 
pleacă un lot mai mare din secție şi celular, au venit la 
mine trei prieteni. Numele lor nu-l dau decât așa F. 0O., 
G. G, G. V. După ce mau povățuit să cedez, că nu are 
rost, nu vom mai putea resista cu alimentaţia din zarcă 
şi cu regimul absurd de rău, 7ni-au primit răspunsul, 
strangându-mă în brațe: “Măi jraților, lăsați-mă, că pot 
să greșesc şi singur”l Ei au plecat în seara aceia. Mi-au 
spus cum a plecat Radu Gir. Au fost aduși în club circa 80 
de șeţi legionari. A fost adus de subsuori Radu Gir de către 
un ofițer. Crăciun, colonelul, a spus să se facă liniște. “Gir 
pleacă dintre noi”. Radu Gir a plâns tot timpul cât a durat 
cetirea declaraţiei lui de desolidarizare de trecutul său 
legionar, circa 40 de minute. La sfârșit a spus: “Camarazi 
vedeți, eu nu mai pot. Plec acasă. Dacă crede cineva că 
mai merit să-mi întindă mâna, să vină să-mi iau rămas 
bun, ca de la toți” S'a dus Ilie Stângă, dl Mironovici și 
alți trei. Așa a plecat Radu Gyrl 

Nene Petrică, Pătrascu a fost găsit mort, cu ambele 
mâini pline de sânge — venele erau tăiate-și spânzurat de 
fereastră. Familia lui — fusese aranjat de securitate să nu 
fie acasa—. După două luni a murit și colonelul Dumi- 
trescu, cel care-l anchetase, și care-zicea-că l-a găsit mort. 
Lumea din Sibiu spune că a fost un asasinat. Securitatea 
spune: o sinucidere! Eu privind moartea colonelului. Du- 
mitrescu, zic că așa s'a întâmplat totdeauna la comuniști: 
Mor ODO or cei mici, pentru a rămâne partidul cu jața 
cura! 

Văd însă că dl Arnăutu, în “Amintiri”, ştie mai mult 
decât mine, care am trăit alături de N. Pătraşcu în acești 
4 ani. Câtă minciună încape în acest “cap de arnăut”, nu 
cred că mai încape în mulţi. Şi câtă ură! Ce-a căutat acest 
om în Mișcare? Mișcarea a fost a oamenilor curaţi în cre- 
dință şi faptă. Cred că puteau greşi ca oameni, dar “a 
greşi” cu judecată, e ceva satanic, Cum de mai sunt așa 
oameni, printre noi? 

Nene Petrică, eu vam scris dustră pentrucă vă cunosc. 
Ştiu că nu vă place ce vam scris. Cetiţi de mai multe ori 
și vă rog să publicaţi în “Vatra”, scrisoarea mea. Să știe 
toți că așa gândeşte Tara. Şi Tara vă cunoaște pe toți, pe 
toți! Stie faptele fiecăruia. Am numai doua luni decând 
am venit și să credeți că eu cunosc ceiace este în Țară, că 
eu nu am dormit „Căpitanul, în prefața la volumul doi (?) 
“Pentru Legionari”, scrie: “Adu-ţi aminte Moţa, câte nopți 
nedormite, câtă foame m'am răvaat, tremurându-ne ini- 
mile, cu gândul la biata noastră Ţară! Au pus să mă 
împuște. Eu simt însă că nu mi-a venit ceasul ca să mor. 
Imcât dacă ar trage cu mitraliera în mine, nu ași muri, 
gloanțele s'ar opri pe teavă”, 

Prefaţa aceasia, am găsit-o la o mânăstire în Oltenia, 
depusă de Nicoleta, la stăreție. Mi-a fost dat originalul. 
Incheie prefața așa: “Ma văd înmormântat. Mâinile cruce 
pe piept, îngropat în tărina Țării mele, care mă primeşte 
cu prietenia ei nespusă”, 

“Te voi urma și-n fundul gropii, Moţal” 

Poate va înţelege cineva, ceva, din toate acestea. 

Te voi urma șin fundul gropii, Căpitane! 

Trăiasă Legiunea și Căpitanul! 


ION PIN 


DEMASCAREA 


de G. DUMITRESCU+* 


Plantoanele şi-au făcut plimbarea, fără să mai albă 
ochii pe noi, iar ceilalți din echipa de teroare au stat 
de vorbă, preocupați parcă de alte probleme, decât de 
chinuirea noastră. 

E prima seară, până acum, când suntem lasaţi in pace, 
fiecare cu gândurile lui! 

Dar iată că reîntors în cameră teroristul rupe tăcerea: 

—Am să vă spun câteva cuvinte, 

Cincizeci şi cinci de capete, plecate, deznădajdulte, se 
întorc spre el; unora, chiar li se întipăreşte pe fețe 
speranța. 

Se uită cu toată atenţia la noi și continuă: 

—Vă găsiți aici de cinci zile. V'aţi întrebat, desigur, de 
ce sunteţi bătuţi, de ce sunteţi obligaţi să nu vă mişcați 
pe princi, să vă culcaţi numai pe o rână sau să nu vorbiţi. 

Ca să înţelegeţi ce se petrece cu vol, e bine să ştiţi, mai 
întâi, cine sunt eu și care mi-e țelul în viaţă. Mă numesc 
Eugen Ţurcanu; am studiat Dreptul la Iași. Sunt con- 
damnat la şapte ani închisoare pentru nedenunțare. Pe- 
deapsa am primit-o fiindcă ştiam de activitatea legionară 
a unor cunoscuţi, unii din el chiar prieteni și nu i-am dat 
pe mâna organelor de securitate. în trecut, fusesem și eu 
legionar. 

în 1944 m'am înscris în Uniunea Tineretului Comunist. 
Am avut acolo activitate rodnică; am fost trimes ca şef 
al unei brigazi de comuniști la Sofia, în 1945, unde am 
rămas profund impresionat de credința în comunism și 
hotărirea de luptă a ecestul tineret în vederea făuririi 
unei vieţi fericite, pentru toţi oamenii. 

în Bulgaria, credeam că rupsesem cu trecutul meu de 
fascist înrăit, de dușman al poporului şi al clasei mun- 
citoare. 

Mă înşelasem însă! în mine zăceau încă sentimente care 
mă împiedecau să-i denunt pe cei care conspirau impotriva 
clasei muncitoare, de care eu mă simțeam totuși legat. Nu 
i-am denunțat, fiindcă-mi erau prieteni... 

Așa am ajuns în închisoare, Şi nu-mi pare rău deloc! 
Aici, mi-am dat seama că sunt ros în interiorul meu, de 
un putregai al unui trecut urit și al unei educaţii crimi- 
nale. Era acest putregai care mă ţinea în loc să-mi denuni 
prietenii. ŞI m'am hotărtt să-l scot. Nu e o treabă uşoa: 
să te cureţi de tot ce e rău în tine. Dar am reușit. 

Administraţia închisorii ma ajutat, punându-mi la 
dispoziție lucrări în acest domeniu, pentru care îi voi 
rămâne recunoscător toată viața. Asta sa întâmplat în 
închisoarea Suceava, în 1948. 

După ce am reușit să-mi curăt interiorul de toată mur- 
dăria educaţiei burghezo-capitaliste, primită în şcoală, în 
universitate, la biserică, mi-am propus ca tel suprem în 
viață să aduc şi pe alţii pe calea cea bună. 

M'am adresat direcţiei închisorii, arătându-i în mod sin- 
cer ceea ce vreau. Am fost ințeles, apoi ajutat și sfătuit. 
Am înțeles că nu au nimic împotriva aducerii deţinuţilor 
la o viață sănătoasă, curățirii trupurilor lor de putregaiul 
care le pervertește conșțiinţele. Am pornit la treabă. Ală- 
turi de mine a venit un prieten. îl chiamă Alexandru 
Bogdanovici. După câteva luni de zile însă, mi-am dat 
seama că prietenul meu e un criminal. Se ataşase acestei 
acţiuni de curăţire a trupului cu gânduri ascunse, pentru 
el, reeducarea prin convingere, de care îmi vorbea, era 
numai mijlocul de a scăpa din închisoare. L'am demascat! 

E acolo de prici. Uitaţi-vă la el. 

îşi întinde mâna spre priciul de vis-ă-vis de mine. îl 
privește apoi lung, cu o dușmănie ieşită din ochi, care face 
să-mi dea un fior. 

E un om înalt, cel puţin așa mi se pare cum șade tur- 
ceşte. Capul şi-l ţine în piept, privirea fixată pe crâmpeiul 
de prici dintre picioare. Are o cara tremurătură a corpu- 
lui, constantă și înspăimântătoare. Pare un om căzut 
într'o resemnare totală şi care-şi aşteaptă irevocabil con- 
damnarea. 

Eugen "Ţurcanu face câțiva pași în direcţia priciului 
unde tremură Bogdanovici. După câteva secunde lungi, 
nesfârșit le lungi, cu voce amenințătoare, spune: 

—De mâinile mele ai să mori, banditule! 

Fac un efort pentru a-mi stăpâni tremuratul violent al 
corpului. 

în cameră e tăcere mormântală, Din mijlocul tavanului, 
becul electric lasă o lumină palidă peste cinzeci şi cinci de 
fețe schimonosite de spectrul morţii. Doar pașii rari și 
apăsaţi ai gardianului pe cimentul culoarului amintesc c: 
viaţa continuă dincolo de ușe după norme diferite de ale 


—% 


noastre. E paza nemiloasă a acestui purgatoriu și totodată 
dovada peremtorie că degeneratul nu e decât executantul 
unui plan demonic, 

—Alci, continuă Țurcanu, vă veţi face DEMASCAREA 
exterioară; asta inseamnă că va trebui să spuneți tot ce 
știți despre voi şi despre alţii — toate faptele voastre sau 
ale altora, care au fost dușmănoase clasei! muncitoare, 
Dar, absolut tot! Veţi da declaraţii scrise, care vor incepe 
cu următoarele cuvinte: eu, subsemnatul bandit... declar... 

Demascarea exterioară va fi urmată mai târziu de 
DEMASCAREA interioară; asta înseamnă că vă veţi face 
o autobiografie, verbal, în faţa celorlalți din camera sau 
celula unde vă veţi găsi. Vă veţi scormoni trecutul, în- 
cepând dela cea mai fragedă vârstă. Va trebul să lepădaţi 
tot ce-a fost criminal în voi. Şi numai după ce veţi fi 
curaţi, clasa muncitoare vă va da dreptul să vă insușiți 
doctrina marxistă. 

E o treabă grea, care ar putea dura ani de zile... Rămân 
năuc. Nu știu ce să gândesc. Reușesc totuși să fac o primă 
remarcă: el, "Țurcanu, unde și-a făcut demascările de care 
vorbeşte şi în faţa cui s'a lepădat de tot ce a fost criminal 
în el? Din câte am înţeles, reiese că curățirea de putregai, 
de care vorbeşte, pentru el a durat câteva săptămâni, cel 
mult două — trei luni de zile, Pentru noi, trebue să dureze 
însă ani... după care, de aici, nu poţi ieși decât nebun. 

Cum să-i calific pe cei care au născocit acest plan 
demonic dat pe seama clasei muncitoare? Ei înșiși nu sunt 
altceva decât demoni... 

Țurcanu face câțiva paşi rari, apăsaţi. Pe faţa lui nu 
se profilează nici o umbră că sar îndoi cumva de nercu- 
șita demascărilor de care a vorbit. E parcă încredinţat 
că el este cel căruia, după terminarea acestei experienţe, 
i se va da mână liberă să organizeze pe tot cuprinsul țării 
centre pentru reeducarea oamenilor. Are parcă aerul să 
spună: eu sunt creatorul omului marxist... 

Dar iată, că brusc, întinde mâna către unul, la vreo 
cinci metri în dreapta mea. I se adresează pe un ton de 
superioritate: 

— Tu, mă ăsta, în tunică militară, ce fel de ofiţer 
ai fost? 

— Sunt student la medicină în anul patru, la Institutul 
Medico-Militar, răspunde scurt cel întrebat. 

Șuvintele au fost rostite de un om care se arată sigur 
pe el. 

“Ţurcanu are o uşoară încruntătură a sprâncenelor, după 
care, cu același aer de superioritate: 


—Şi ce crime ai comis împotriva clasei muncitoare de 
te găseşti aici? 


Cu aceeași siguranță, medicinistul militar răspunde: 


—Tot ce-am făcut a fost lămurit la proces. 

Răspuneul im! dă un fior, fiindcă faţa lui "Țurcanu se 
congestionează, privirea parcă îi varsă foc, trupul îi tre- 
mură, 

Îl privesc cu emoție. Cred că n'am văzut în viața mea 
o față atât de fioroasă ca cea pe care o are el acum! 

Se repede, mai mult se aruncă, asupra medicinistului 
militar. Ca la comandă, Pușcașu, Steiner, Gherman și 
Pătrășcanu, sunt în spatele lui. "Țurcanu îi trage de gulerul 
hainei până în mijlocul camerei, E de statură mijlocie 
blond, cu trasăturile feței regulate. 

E culcat pe podea; degeneratul îi înfaşcă gâtul in mâini, 
îi izbește capul de ciment. Cinci-şase lovituri. Se lasă cu 
toată greutatea pe gâtul victimei; îl ștrangulează. Medi- 
cinistul horcăie, se zbate în strânsoarea mâinilor lui 
"Țurcanu. îl ţine așa mult (noţiunea timpului n'o mai am). 

După un timp îi dă drumul din strân-oare; apoi îl trage 
in sus. Steiner și Gherman îi țin de mâini. Țurcanu îl 
pălmuește —palme care îi sucesc gâtul brutal, nemilos, 
batjocoritor. 

Apoi, degeneratul urlă: 

— Desbrăcaţi-l la piele. 

I se scoate tunica, cămașa, pantalonii, pantofii și 
ciorapii, 

Şase din echipa de bătăuși se alinează la o distanță de 
circa un metru unul de altul. în faţa lor, la doi metri, 
alți șase, 

Medicinistul e legat la gură cu un prosop înodat strâns 
la ceafă Ţurcanu îl impinge apoi pe culoarul format de 
cei doi<prezece bătăuși. Un culoar al disperării, al groazei; 
o văd în ochii holbaţi ai medicinistului militar, deasupra 
prosopului albastru, murdar. 

Loviturile incep din ambele părţi. închid ochii, Ins- 
tinctiv, imi fac semnul crucii pe cerul gurii. Parcă totul 
se invârtește cu mine. Am impresia ca viața se opreşte 
aici. Inima îmi bate de mă sufocă, 


26 — 


Demăscarile încep pe acest culoar, pe acest drum al 
Golgotel! Di 

Victima îndură durerile de pe urma loviturilor de bâtă 
şi ale cataramelor dela curele cu o rabdare care mă impre- 
Slonează. Rabdă năbuşit în prosop! După un timp, pe 
spinare și pe picioare, plelea-i e ruptă, Sângele se prelinge 
pe picioare în Jos. Cimentul e roșu... 

La un semn al lui Ţurcanu, loviturile încetează. 

în afară de horcăitul năbușit al medicinistului, de zvâc- 
nirile spasmodice ale mușchilor, în camera 4 Spital e o 
linişte și o nemișcare totală — o scenă a unei deznădăjduiri 
de infern, de apocalips... 

E lăsat așa, cinci-șase minute. Apoi, i se pune cămașa 
și e târit la locul lui. 

Imediat după aceasta, ni se dă ordin să ne culcăm. Sunt 
frânt de oboseală, dar nu pot să dorm și nici nu vreau, să 
prelungesc așa sosirea zilei de mâine... Hi 

Colaborarea dintre 'Țurcanu și inițiatorii acestei acțiuni 
de dezumanizare, mă înspăimântă. E batjocoră faţă de 
ființa umană şi răsbunare în aceleași timp, față de adver- 
sari. Nu încape îndoială, că bătăușii au fost la rândul lor 
terorizaţi până la un nivel care depășește puterea de sute- 
rință a omului— bătaia care a avut loc aici e dovada 
necontestată a acestei terorizări — ca apoi să fie aduşi în 
situaţia de a teroriza la rândul lor pe alţii, 


Ar ti putut-o face ei, comuniștii, dar atunci suferința 
ar fi fost numai fizică. Ei au nevoie, după cum se vede, 
de o suferință de ordin moral, care să ducă la distrugerea 
sufletului, la crearea omului fără suflet. Este cea mai 
diabolică tentativă de deformare a ființei umane așa cum 
a fost creată de Dumnezeul 

Creștinii au fost sfâșiați în Roma imperială de fiare 
sălbatice; de fiare, dar nu de oameni! Gladiatorii s'au 
omorit între ei, dar li s'a dat cel puţin posibilitatea să se 
lupte! Noi, cei cincizeci și cinci din această cameră nu-i 
putem împiedica sub nicio formă pe bătăuși, deţinuţi ca 
și noi, la realizarea planului diabolic la care, de voie sau 
de nevoie, sau angajat; nu-i putem scoate din rătăcirea 
lor care ne copleșește de durere. N'o putem face, fiindcă 
ne țin în loc gloanțele gardienilor de pe culoar. ŞI după 
cum €i, mercenarii de după uşă, sunt gata să ne ucidă, în 
aceeași masură, noi, stăpâniţi de instinctul de conservare, 
vrem să trăim. Pușcașu, Gherman, Steiner, Pătrășcanu 
— poate chiar Țurcanu — sunt fiinte dezumanizate, roboți 
creaţi de o forță, care se găsește undeva în Comitetul 
Central al Partidului Comunist, sau la Moscova. De aici 
inainte mi se profilează o luptă, care va dura mult, poate 
ani, după spusele lui Țurcanu; va trebui să nu-mi pierd 
sufletul... 

Târziu, cad pradă somnului... 

Mă trezesc brusc, buimăcit. Trebue să fie în miez de 
noapte. în fața mea am un spectacol dat parcă de nebuni. 
"Țurcanu lovește cu bâta în trupurile încovoiate ale câtorva, 
la vreo patru-cinci metri în dreapta mea. Ceilalţi bătăuși, 
în jurul lui, se isbesc unul de altul, de parcă ar face un 
joc stupid. 

îl aud pe Ţurcanu zbierând: 

—Bine mă, criminalilor, de ce n'aţi dat alarma că și-a 
talat vinele? 

Cuvintele îmi pătrund oribil în urechi, fac să-mi pal- 
pite inima. 

Reușesc să-mi adun gândurile. Unul dintre noi a ales 
moartea în locul demascărilor, Țurcanu, — mâinile încru- 
cișate la piept, privirea ațintită pe cadavru, mișcări spas- 
modice la gură, articulează rar trei cuvinte. 

—Cum îl chiamă? 

Unul din plantoane, cu buzele tremurânde, mai mult se 
bâlbâie: 

— Şerban Gheorghe, 

Fără să mai pună vreo ntrebare, calm, Țurcanu trage 
cadavrul de pe priciul pătat de sânge. E ajutat de câţiva 
bătăuşși să-l ducă până la uşă. Bate'n geam. După câteva 
minute de lungă aşteptare, ușa se deschide și în prag 
apar doi gardieni. Şerban Gheorghe dispare pentru tot- 
deauna! 

Cât de repede poţi pune capăt demascărilor! Dar cât 
de slâșietoare trebue să fie clipa când mama deţinutului 
trecut în altă lume, va afla în ce fel și-a pierdut fiul! 

Ochii mi se împălenjenesc. Coșmaruri îmi desvălue un 
Sur obzcur, lung, greu, la capătul căruia așteaptă moar- 
ea. 

Mă simt copleșit de demoni ai răului! 

__în jurul meu — feţe obosite de chin, priviri pierdute 
în aceeaşi deznădejde care mă încearcă și pe mine! 

Nici unul nu mai e cel de acum cinci zile, fiindcă fiecare 
iși dă seama, în acest moment, că urletele ajunse până 
la subsol au fost scoase de oameni care au avut moartea 

aţă. 

Ni se dă ordin să ne culcăm, 'Trebue însă, să avem mâi- 
nile afară din pătură, trasă și aceasta numai până la 


DE IN e m 


mijlocul pieptului. E mărită și paza în timpul nopții: trei 
plantoane, în loc de două. 

S'a făcut liniște. Rămân așa, înţepenit, fără somn, sub 
ochii vigilenţi ai celor trel zovoţii 

Mă trezesc sub loviturile roboților, Capul imi vâjiie de 
nesomn, durerile din coșul pleptului nu mă lasă deloc iar 
pleioarele îmi sunt mereu anchilozate. 

Suntem scoși la toaletă tot în grupe de câte zece, me- 
reu cu mâinile în sus și păziți de cinci roboţi, Cabina 
WO-ului nu poate îi folosită de ale! inainte mal mult de 
zece secunde. Nu știu ce să fac mai întâi, să arunc câţiva 
pumni de apă pe ochi, să-mi clătesc puţin gura sau să 
încerc o fugitivă frecare a mâinilor cu săpunul, acest cub 
de culoare cafenie care nu vrea să facă spumă. 


E E 


Demascările exterioare sunt pe sfârșite; au trecut cinci 
zile de când au început. După socoteală mea, trebue să 
mai dea declaraţii trei sau patru. 

în acest, timp am avut zile mai liniștite — n'a mai fost 
nimeni bătut în mod excepțional. Bătaia generală a avut 
însă loc în fiecare zi. E mai mult un fel de batjocoră, 
care se deslănţue la aceeași oră, cam între trei și patru. 
A fost introdusă în program, de sigur, pentru torturarea 

rvilor. 
ie dintre noi sunt bolnavi — au diaree. Printr'o ri- 
dicare de mână, se arată (nu e voie să se vorbească) că 
trebue neapărat să se folosească tineta, 

E o scenă oribilă! Omul se așează pe acest WC impro- 
vizat, sub privirile scrutătoare a şapte-opt roboți. îşi strân- 
ge dinţii și-și schimonosește faţa de durerea venită dela 
stomac. E stingherit peste masură, că ceea ce a fost făcut; 
fără martori acum a devenit obiect de spectacol pentru 
șaizeci și cinci de oameni! în ochi i se citește sfiala de 
care e cuprins în această situaţie penibilă și totodată 
privirea îi revarsă implorare — să fie înțeles de ceilalţi, 
sau poate să i se respecte acest mic drept personal. 

Unii din paznici se arată revoltați! Terorizatului, i se 
reproşează că strică aerul în cameră și că ceilalți sunt 
obligaţi să asiste la această scenă. Primește calificative, 
atribuite omului care nu respectă buna cuvinţă: e ne- 
simţit, și-a pierdut calitățile specifice omului, e pe o 
treaptă inferioară animalului. 

Cel terorizat se arată ca şi cum ar accepta toate aceste 
judecăţi ca definitive, ca și cum ar admite superioritatea 
celor care îl înconjoară! 

Apoi, e luat la palme și scuipat în ochi. Cu pantalonii 
târiș, într'o resemnare totală, se îndreaptă cu pași mici 
spre locul lui, unde-și ia poziţia obligatorie, 

Pe masură ce timpul trece, îmi dau din ce în ce mai 
bine seama că sumtem supuşi unui program, care să ducă 
cât mai repede la ruperea echilibrului nostru sufletesc. Ce 
minte diabolică o fi găsit această cale de sluțire a sufle- 
telor! 

Oamenii din fața mea, teroriștii, sunt astfel de ființe! 
Când "Țurcanu Gă semn de începere a bătăi! generale, sar 
toţi, ca și cum ar fi atraşi de o forţă invizibilă. Câteodată, 
am impresia că teroriștii acționează asemănător câinilor 
dresați pentru urmărirea vânatului! Mă întreb insă, cât 
timp să fi durat dresarea, animalizarea acestor oameni? 
Ca să se ajungă la stadiul în care se găsesc, nu e o opera- 
ție de o săptămână sau două, — și care nar fi putut fi 
lipsită nici de cruzime. 

Deocamdată, ceea ce se întâmplă cu noi îmi apare ca 
un coșmar — e ca o piatră grea ce-mi atârnă de gât, care 
ar putea să mă ducă la înec, Nu-mi rămâne decât cre- 
dința în Dumnezeu şi în libertate, Şi nu trebue să mă 
abat dela această credinţă. 

în orice caz, situaţia de aici îmi dă mult de gânâit, și 
mă antrenează în tot felul de dificultăţi pe care le între- 
văd că vor surveni. 

în primul rând mă întreb, cât va dura această teroare 
care se arată în faza ei de început. Ţurcanu ne-a spus că 
ar putea să țină chiar ani! E groaznic ? şi-mi spun că e 
mai bine să dau uitării! acest drum nesfârșit de lung. 
Fiindcă e un drum care, așa cum a început, nu poate fi 
străbătut până la capat! 

în al doilea rând mă ehinueție mereu gândul, cine să 

fie iniţiatorul acestei metode de distrugere a omului și 
cine o dirijează aici, în penitenciar? 
în această ordine de idei, scena din curtea Reduitului 
dela Jilava — vizita delegaţiei guvernamentale — îmi apa- 
re mereu în fața ochilor. Acolo trebue căutaţi inițiatorii! 
îl văd aşa, nebulos, pe Nikolski — fața nu i-am putut-o 
distinge — acest comisar sovietic care fixează ordinea co- 
munistă pe teritoriul României, Nu știu de ce, dar mi 


apare prototipul acelui comisar politie sovietice, cap mare, 
păr blond, ochi de un verde murdar şi nasul cârn. O văd 
apol pe Ana Pauker, Ministrul de Externe al Republicei 
Populare Române. îmi apare așa cum am văzut-o în carne 
și oase, în curtea Reduitului, dela o distanță de treizeci — 
patruzeci de metri. Plină la corp, sânii — două ugere seci, 
pântecoasă, cu pielea albă-gălbue, părul tuns băeţește, să-l 
acopere urechile, sau poate numa! una. 

Că ar avea numai o ureche, cine ştie, o fi o răutate din 
partea vreunui ofiţer român, căzut prizonier în Uniunea 
Sovietică... Ana Pauker iși avea vila în apropiere de lagăr. 
Acolo își fixase sediul, unde avea misiunea să formeze o 
divizie care să fie adusă în România după “eliberare”, cu 
idei noi, “progresiste”. 

imi amintesc de cele povestite de un fost prizonier: 

Ana Pauker vizitează zilnic lagărul de prizonieri... Agen- 
ta sovietică își fixează privirea pe unul mai chipes. Așa 
a căzut norocul pe cel ochit... sau poate, din contră, a dat 
ghinionul peste el. E o chestiune strict personală. 

Fără vreo introducere, îl invită, pur și simplu, la o par- 
tidă de șah... în seara asta. 

Se joacă cât se Joacă și apoi prizonierul e provocat să 
treacă la satisfacerea poftelor sexuale ale agentei... A 
doua zi, Ana Pauker ochieşte un altul; şi aşa in fiecare 
zi până îi termină pe toţi — şi chipesi şi nechipeşi... 

Socot că Nikolski și Ana Pauker sunt ce! care au intro- 
dus metoda formării omului robot. Au dat-o apoi în seama 
vreunuia sau unora din Comitetul Central al Partidului 
Comunist, s'o pună în aplicare pe trupurile şi sufletele de- 
ținuţilor politici. 

Mă întreb, în continuare, cine să fie oamenii care ne 
urmăresc, de afară, prin zgârieturile de pe geamul vopsit 
al ușii? Să fi fost lăsată toată operaţia numai pe seama 
directorului penitenciarului și a primilor gardieni? Ținând 
seama însă că comuniștii sunt mereu neîncrezători în loia- 
litatea subalternilor e puţin probabil că o astfel de opera- 
ţie să fie condusă de comuniști de ocazie. Fiindcă atât di- 
rectorul penitenciarului, cât şi primii gardieni sunt co- 
munişti de după 23 August 1944. Cei opt sute de comuniş- 
ti din ilegalitate au cu totul alte funcţii în noul stat ro- 
mân. Nu se mulțumesc cu slujbe de director de penitenciar 
sau de prim-gardieni! 

'Trebue deci să fie unul din cei vechi care supraveghează 
teroarea... 

Toate astea sunt însă simple supoziţii. Precis, nu știu 
nimic, şi nici n'aş avea cum să ştiu. Timpul, poate, le va 
desluși... 

ua atit mă găsesc încremenit pe prici, cu bătătu- 
ri în șolduri — e un an și jumătate de când dorm pe 
scândură; pielea mă mănâncă nemilos — mă pot freca 
numai în timpul bătăii generale, cămașa și izmenele depe 
mine sunt nespălate din August — cinci luni de zile —, 
iar durerile pieptului şi ale maxilarelor, de pe urma bătăil 
din ziua de deschidere a teroarei, îmi îngreunează cu mult 
viaţa. 

i seara asta, liniştea e totală în camera 4 Spital. Din 
când în când, tăcerea e ruptă de pașii rari, apăsaţi ai lui 
"Țurcanu. Se îndreaptă către fereastra din partea de apus 
a camerei, se opreşte şi rămâne cu privirea în gol. Apoi, 
se întoarce în mijlocul camerei. unde lumina lăsată de 
becul gălbui e ceva mai puternică, descoperindui parcă 
pe față un gând ascuns. E îngândurat și pare nerăbdător. 

întunericul de afară îmi pare negru, ca al unei nopți cu 
cer fără stele. 

"Țurcanu rupe tăcerea: 

— Treceţi la culcare. 

Apoi, către plantoane: 

— ala atenți, să aibă toți mâinile bine scoase peste 
pătură. 

Sunt frânt de oboseală de pe urma celor paisprezece- 
cinsprezece ore de imobilitate, cu privirea aţintită în ci- 
mentul camerei. Culcat pe-o rână, cu ochii închiși, cad 
pradă fericirii, că mă găsesc acum ferit în parte de pri- 
virile plantoanelor. Cel din fața mea are ușoare zvâcniri; 
e probabil muncit de ce-i va aduce ziua de mâine. în cele 
șapte zile de când îl am lângă mine, am reuşit de câteva 
ori, pentru câteva secunde, să-i prind faţa, dintr'o fulee- 
rătoare întoarcere a capului. Trebue să fie în jurul vârstei 
de 24 de ani — fața prelungă, ochi vioi, un nas drept și 
buze arcuite. îi fixez, la bunul meu plac, partea locului: 
Oltenia. 

Cel din spatele meu e rotund la față şi cu ochii mereu 
bănuitori. I-am văzut în privire îngrijoare şi totodată in- 
dignare. Pare a fi omul care-și spune: am să le trec pe 
toate şi apoi ve veni ziua, când se va da socotelă de ce 
se întâmplă aici. Atunci, o să mă cunoașteţi într'adevăr 
cine sunt. îmi zic că e din Vrancea. 

Rămân aşa, cu gândul la libertate şi la judecata care 
va veni; la pedepsirea criminalilor, care şi-au găsit drept 

preocupare în viaţă să distrugă omul așa cum a fost creat 
de Dumnezeu; să-l înlocuiască cu un altul care — cel pu- 


—n 


țin după spusele lul "Țurcanu — să fle omul marxist, crea- 


arxistă... 
a dorea dar nu pentru mult timp. Mișcări şi șoapte, ce- 
mi par bizare, mi-au turburat somnul! vă, printre 
nu. între 


pe ciment, la doi metri de picioarele mele, 
ploapele pe jumătate deschise, capul lui re Puşca- 

mâini se pare că are gâtul une! victime. Lângă e cei i 

unei i a a la n Si E 

ei peste victima de sub trupu A 

ră urechi îmi pătrund horcăelile năbușite ale arULlat pui 
lui. Brusc, aud cum i se izbește capul de ciment. Un A 

îmi sapă şira spinării. Vederea mi se împălenjenește, 
aria izbituril lui de ciment 

Aud mereu izbiturile capului n i 

Cei dol de lângă mine, îl simt terorizaţi de aceeași fiori 
de care sunt şi eu cuprins. 

îmi ridic Ata canale "Turcanu, cu mâinile în gâtul victi- 
mei, îl trage in sus. Are ochii holbaţi, ca de moarte; gura 
îi-e roşie. Apol, după un timp, îl zguduie puternic. Aud 
vocea teroristului, mai mult şoptită, dar amenințătoare. 

— Niţule, vorbește Niţule! Mori de mâinile mele, bandi- 
tule dacă nu recunoşti! 

Țurcanu e desfigurat. Ochii îi lucesc de turle, își strân- 
ge buzele şi apoi își lasă din nou victima pe ciment. 

Niţu — acum i-am aflat numele — își are locul la vreo 
doi metri în dreapta mea. I-am văzut faţa în câteva rân- 
duri, pentru câteva secunde. E poate cel mal tânăr de aici. 
E legionar, după câte îmi amintesc când am fost aranjați 
pe priciuri. 

Acum îmi dau perfect seama, cât de periculoase sunt 
demascările exterioare! Un secret ştiut de doi, poate aduce 
moartea unuia sau amândourora. Poziţia în care trebue să 
stai nu-ți dă posibilitatea să faci cel mai mic semn, pen- 
tru a cădea cumva de acord, că ceva trebue tăinuit. Niţu, 
desigur, a ascuns ceva știut și de un altul, și acesta n'a 
avut tăria să nu-l dea în vileag. 

Mă înspăimânt la gândul că omul ar putea să moară 
aici de mâinile lui Ţurcanu... 

în fine, misterul mi se desvălue în parte: 

— Niţule, ai omorit doi soldaţi sovietici, Niţule și nu 
vrei să-ţi recunoşti crima. Ai luat viața a doi luptători, 
pentru binele și fericirea noastră. 

Niţu e izbit mereu cu capul de ciment. îi aud, printre 
bufnituri, horcăelile în strânsoarea mâinilor lui 'Țurcanu. 
Cu toată teama de care sunt cuprins, reuşesc totuși să fac 
socoteala că Niţu, fiind astăzi în vârstă de două zeci de 
ani, e foarte puţin probabil ca cei doi soldați sovietici, de 
care vorbește "Țurcanu, să fi fost omorâţi de el în primele 
luni după “eliberare”. Sunt mai bine de cinci ani de atun- 
ci şi Niţu să tot fi avut cinsprezece ani. Desigur, rușii au 
putut fi omorâţi mai târziu, în 1947-1948! în lunile care au 
urmat “eliberării” României, am aflat totuși de mulţi so- 
vietici uciși... 

Au fost surprinși violând fete de zece-unsprezece ani, 
sau batjocorind, în grup, femei trecute cu mult de vârsta 
la care ţi-ar putea deschide poft... 

Taţii, fiii au lovit cu înverșunare, până au luat viața 
celui care le necinstise fiica sau mama. 

Au fost uciși sovietici și din alte motive: pradă, devas- 
tări de căminuri înjghebate după ani grei de trudă, au 
fost uciși și fiindcă erau consideraţi mereu dușmani și 
nu eliberatori; au fost uciși, fiindcă cu ajutorul armatei 
sovietice sa impus în țara noastră un sistem politic și 
social străin de firea românului; au fost ucişi în virtutea 
aceluiaș sentiment, pe care poporul român l-a purtat în 
decursul veacurilor faţă de armatele rusești — în trecut 
țariste, astăzi comuniste — venite în țara noastră sub 
același pretext al eliberării. Ţurcanu a aflat sau numai 
bănuește că și Niţu ar fi omorit ruși. Nu are probe, căci 
dacă le-ar avea, le-ar da în vileag. Şi totuși consideră că 
trebue să-l ia viața! Pentru acest robot, judecata se face 
după legile pe care și le-a însușit dela cei care i-au luat 
sufletul... Tortura lui Niţu continuă; trebue să fi trecut 
mai bine de o oră de când a început... 

Brusc, Niţu scoate un strigăt, într'o sforţare să iasă din 
strânsoarea mâinilor lui "Țurcanu. Apoi, îi aud capul izbind 
cimentul... 

Linişte!... totul parcă s'a sfârșit! 

Nu e adevărat, nu e mort!... dar dece nu se mai aude 
nimic? 

După câteva minute, nesfârșit de lungi, o voce stinsă, 
scoasă dintr'un piept sfârșit de puteri — de viață în 
ssupensie; 

— Nuu, nu știu nimic... 

E tăcere mormântală. îmi aud, inima, care-mi zvâgnește 
cu putere... 

Să fie ultimele lui cuvinte? 

Unul de lângă "Țurcanu, spune cu vocea tremurândă: 

— A murit... nu mai suflă. 

Capul mi se învârtește, nu mai sunt eu însumi, ml-e 
frică parcă de mine, mi-e frică de tot ce e înjurul meu, 


pi 


Deodată Țurcanu se repede spre ușă; bate put, 
geam, Privirea-l e aţintită pe clanță, ochi Tai daară nu 
infiorători, Pe culoar se aud pașii gardianului din ce l 
ce mal pronunțaţi. Țurcanu bate nerăbdător în ușă. p; n 
nicul întoarce cheia în broască. i az 

Vorbesc, dar nu desluşesc nimic, Gardianul rămâne 
reu pe culoar; nu vrea să între în cameră sau poate pei 
trebue. 

Apoi Țurcanu și încă doi, îl trag pe Niţu afară, 
pașilor se plerde pe culoar... Tarșitul 

După câteva minute se întorc. Cheia se învârtește aj 
nou în PE, A CaTa i Ii, 

Se mai vorbeşte în șoaptă. Apoi, roboții trec la 
lor, cu pași înceţi, obosiţi. locurile 

Moartea parcă nu-i înspăimântă! 

Peste liniştea care s'a, lăsat, viscolul de afară, cu zaț, 
de ninsoare, șuerând în geam, îmi face noaptea ȘI iaz 
groaznică, A, 

Mă trezesc de cu noapte, frânt de oboseală, De und 
sunt „culcat, pe-o rână, îl văd pe "Țurcanu străbătâna cae 
mera de-alungul, cu pași rari, cu capul în jos. 2 

Cele trei plantoane își fac plimbarea obișnuită, domol 
îngândurați. d 

în afară de zgomotul dezolant al pașilor, nu se aude 
nimic, nici măcar respiraţia oamenilor lungiţi pe priciu- 
ri. E mereu aceeași impresie de rupere cu viața, Rămân 
dus de gânduri, poate o oră, două. Și în această izolare 
totală, zorii acestui început de Februarie apar în geam, 
clar și glacial, Trebue să fie trecut de ora șapte, i 

Azi e Miercuri, 1 Februarie 1950... 

Se dă deșteptarea. Suntem trași de pe priciuri di 
și imediat rămânem aceleași stane de Dihtră. $ roboti 

După vreo jumătate de oră, suntem scoși în grabă în 
grupe de câte zece la WC, mereu cu mâinile în sus, Ceaiul 
îl sorbim din gamelele nespălate de mai multe zile, sub 
privirea lui "Ţurcanu, care şi-o plimbă peste noi dela un 
cap la altul al camerei. 

Suntem luaţi la bătaie. însuși Țurcanu, cu o curea în 
mână, lovește unde se nimereşte, îmi bag capul în mâini 
— Şi așa, cu privirea ascunsă, examinez dezordinea în care 
primim loviturile. Caut să-mi feresc pieptul, care mă doare 
mereu, îngrozitor, şi-mi pun în joc toată abilitatea să fiu 
lovit mai mult în spate. Lăsat de unul, minutele trec prea 
repede până sunt luat în primire de altul. 

Se face o pauză, după care bătaia reincepe. 

Țurcanu a pus ochii pe unul venit cu mine dela Jilava, 
pe Burcea. E vis-ă-vis. îi ridică capul cu mâna stângă, îi 
prinde bine gâtul și-l loveşte cu dreapta; pretinde că Bur- 
cea are ochi de om viclean și deci trebue pălmuit. Număr 
peste treizeci de palme. 

Ceilalţi, lovese și ei, mereu, neobosiţi... 

Se mai face o pauză, după care batjocura ţine până 
aproape de ora prânzului. 

Totul s'a desfășurat perfect, automat. Roboții au acţio- 
nat ca niște mașinării; cu o brutalitate totală — în așa 
masură și-au pierdut caracterele umane... 

Hârdăul cu ciorba de arpacaș e tras înăuntru de 'Țurca- 
nu. Înainte să înceapă distribuirea, ne spune scurt: 

— Nimeni nu mânâncă până nu dau eu ordin. 

Aşteptare lungă, dezolantă, plină de suspiciune. 

Ordinul pe care-l primim apoi, e categoric: 

— Fiecare îşi pune gamela jos, la picioare, îngenunche 
alături, își apleacă capul deasupra, se sprijină în mâini 
și apoi începe să mănânce... Executarea! 

Nu pot să rezist tentaţiei să nu-mi arunc privirea spre 
ceilalți, aplecaţi deasupra gamelelor fumegânde. îi privesc 
cu emoție! N'am văzut feţe mai uimite și totodată mai 
indignate ca cele ale terorizaților din camera 4 Spital. Iar 
cea a lui 'Țurcanu exprimă strălucirea triumtului de a fi 
coborit omul la treapta animalică! 

E agitaţie pe cimentul camerei... încercări să se prin- 
dă cu limba din zeama fierbinte, văicăreli provocate de ar- 
sura buzelor, sorbituri repezi... 

O talpă de gheaţă, apăsată scurt pe ceafă, îmi scufun- 
dă pita în ciorba fierbinte. 

Scot un urlet de durere... 

în jurul meu, cu toți ceilalți, e același spectacol... 
încet, ne obișnuim. Ciorba nu mai arde; o sorbim în li- 
niște — zeamă și boabe de arpacaș. Ne ștergem feţele 
mortolite. Apoi fiecare, la locul lui, își ia poziția impusă, 

Programul demascărilor e din ce în ce mai greu. Până 
la ce grad vom fi batjocoriţi și câți îl vor putea trece 
fără să-și plardă chipul uman? 


- a x 


E 17 Februarie și am tot sperat în ultimele zile, ca iarna 
să se ducă încet, în această Vinere, timpul e mai întunecos 
ca în zilele lui Ianuarie și ale lu! Februarie de până acum. 
Viscolul șueră la colțurile penitenciarului și din camera 


| 


4 Spital, prin ferestrele largi, privesc pe furiș invălmăşeala 
DOI) înainte de masa de prânz şi în așteptarea 
ciorbei de arpacaș oameni! stau încovyoiaţi de chinul venit 
dela stomac, Dacă au aceeași senzaţie de sfârșeală ca și 
mine îl plâng și pe el ca și pe mine! 

Ni se împinge hârdăul pe ușa intredeschisă, după care 
“Țurcanu face împăţeala zemii fierbinți, Aștept cu neliniște 
ordinul să mâncăm și astăzi ca animalele: nu ni se spune 
însă nimic! 

Ne potolim foamea în cea mai mari liniște, Gamelele 
rămân tot nespălate; sunt așa de mai bine de zece zile, 
După masă suntem tinuți cu mâinile în sus, în două 
reprize, până ne-au amorţit, de durere. A urmat obișnuita 
pătale generală. Apoi, pauză, 

După un timp, Țurcanu face semn unuia, la vreo doi 
metri în dreaptea mea, să vină la el. Omul ales execută 
chemarea cu pași mici, timizi. 

Inima îmi bate puternic. 

Cel chemat e în panică, 1 se vede aceasta pe fața lun- 
guiaţă şi în ochii băgaţi prea mult în orbite, 

“Țurcanu îl privește fix, pătând ușor cimentul cu talpa 
pieiorului drept. Apoi îl întreabă: 

AI aici un prieten sau cel puţin un cunoscut mai 


îndeaproape? 
2 Surbrina de întrebare, omul răspunde, mai mult bâl- 


pâindu-se: 

—Sunt doi prieteni de ai mei aici. 

—Arată-i care sunt, spune sec "Țurcanu. 

Cu mâna tremurândă, cel întrebat, arată spre priciul 
de vis-â-vis, către fereastră și apoi în faţă, lângă ușă. 

Cei desemnaţi sunt chemaţi să vină în mijlocul camerei. 
Li se spune apoi, ca toţi trei să se așeze pe masă, stând 
turecește; cel ales de Țurcanu e separat de ceilalți doi, 
care stau în fața lui, lipiţi unul de altul. : 

Sunt năuc; nu înţeleg ce are de gând cu ei. E greu să 
știi, dacă urmează un joc stupid sau dacă e vorba de vreo 
tăinuire păstrată de unul din ei și dată în vileag de ceilalți! 

"Țurcanu se întoarce, mai mult spre bătăuși, grupați 
lângă ușă şi spune ironic: 

— Uitaţi-vă la ăștia trei; au făcut parte din același cuib. 
După ce au fost condamnați, au găsit de cuvință să-şi 
ducă activitatea legionară și în închisoare. Pe celular, 
până în ziua când au fost aduși în aceată cameră, ţineau 
regulat ședințe de cuib. 

Ca la comandă, bătăușii izbucnesc în hohote de râs. 
Cei trei de pe masă, se uită unul la altul, cu ochi holbaţi 
de mirare, de zăpăceală, de teamă, 

"Țurcanu, continuă să dea explicaţii: 

— Asta, arătându-l pe cel chemat, primul, e șeful ăstor- 
laţi doi... = 

Mai întâi domol, râsul batjocoritor al bătăușilor devine 
până la urmă o adevărată cascadă de hohote, de-ai zice 
ca n'ar mai putea fi stăvilită. 

"Țurcanu face un semn cu mâna și râsul se oprește 
brusc. După câteva secunde: 

— Asta, care pare ceva mai isteţ (cel arătat, e înalt, 
blond, cu o faţă nu tocmai maturizată) acceptă să-l aibă 
de şef pe nenoricitul care șade în fața lui turcește. Uitaţi- 
vă la el ce cap de imoecil are, 

Hohotele de râs izbunesc din nou, ca la comandă, 

Şeful face din nou semn cu mâna și iar e liniște. Apoi 
continuă: 

—ăstălalt pare şi el mai desgheţat decât şeful, 

Râsul se deslănțue din nou. 

"Țurcanu îi terorizează în continuare: 

— Ascultă şefule, ia dă-le câte două palme la fiecare. 

Omul pus în fața unei astfel de situaţii, reușește numai 
să lase capul în jos; mâinile i rămân imobile. "Ţurcanu 
se dă lângă el, îl priveşte fix, încrutat și-i spune din nou, 
răspicat: 

-——Ta-i la palme, 

Nefericitul își întoarce capul spre Țurcanu; în ochi, 
neputinţă și teamă. 

Fulgerător e izbit cu pumnul în piept de Ţurcanu şi 
victima cade de pe masă, răsucindu-se ca o pisică arun- 
cată în gol. Cu toată greutatea corpului, răbufnește ps 
ciment. 

—Nemernicule, urlă bătăușul, îţi închipui că poți ezita 
să execuţi ordinul meu? 

îl trage în sus, după care Steiner și Ghermann îi apucă 
de mâini; i le dau, strâns, la spate. 

“Țurcanu îl pălmueşte puternic, sucindu-i capul dintr'o 
parte în alta, brutal, nemilos. 

E întins apoi pe masă, cu burta în jos. E descălțat. Cei 
doi, care trebuiau, potrivit ordinului, să fie pălmuiţi, pri- 
mesc câte o bată în mână. 

"Țurcanu le ordonă: 

—Băteţi-l la picloare. 

O scurtă ezitare a celor doi le aduce imediat o ploaie 
de bâte şi curele în cap, pe spinare, peste mâini... într'o 


resemnare totală, cu capetele în piept, tremurând, terori- 
zaţii încep să lovească în tălpile celui de pe masă, ţinut 
strâns de patru înși, de mâini și de picioare. La un moment 
dat, victima dă să zblere de durere, dar 1 se astupă imediat 
gura cu un prosop, 

A fost bătut la tălpi, până a rămas în nesimţire, lungit 
pe masă. O bătaie care înseamnă: alci nu se poate rezista. 
Iar nol, ceilalţi, inlemniți de atâta cruzime, rămânem cu 
privirile aținţite în ciment; e semn de neputinţă, de re- 
semnare... 

Suntem pe la mijlocul lui Februarie. Zilele tres înspăl- 
mântător de greu. în ultima săptămână am fost zi de zi 
ţinuţi cu mâinile în sus. în fiecare zi, am fost bătuţi 
la spate, pe rând șapte-opt pe zi; fețe schimonosite de 
durere, priviri de oameni înspăimântați. îmi amintesc 
numai de unul— voinic, cu un piept lat—care a schițat 
o ușoară împotrivire, când a fost ales de "Ţurcanu să fie 
întins pe masă... L-au bătut la tălpi atât de mult, încât 
la un moment dat, ne mai zbătându-se, mam întrebat 
dacă mai simte vreo durere, Când a fost dat jos de pe 
masă, a încercat în van să se țină pe picioare; a căzut. 
intr'o sforțare disperată s'a ridicat; slăbiciunea l-a învins; 
a căzut din nou. Apoi, s'a târit la locul lui... 

E seară, trecut poate de ora opt. în camera 4 Spital e 
liniște totală. Suntem ca o lume moartă, în urma unui 
cataclism nemilos. Nu se aude nici măcar respirația fiin- 
țelor abrutizate de pe prici. Bătăușii sunt şi ei stane de 
piatră, fiecare la locul lui. însuși Ţurcanu e întins pe pat, 
mâna dreaptă sub ceafă, privirea fixată într'un punct în 
tavan. Câteodată își rotește capul, privindu-ne cu un aer, 
în același timp sever şi absent. Dar ciudat, această ne- 
mișcare care mă dezolează, se amestecă parcă cu o sen- 
zaţie de libertate. Cum bătăușii nu-și mai au privirile 
aţintite pe noi, ca și cum n'ar mai fi nevoie să fim obser- 
vaţi, am simţământul că sunt liberat de acest program de 
schingiuire a trupului, de acest chin sufletesc, 

Fără voia mea, privirea mi se incrucișează cu a lui 
Mătăsaru, de pe priciul de vis-ă-vis. Tresar și inima imi 
zvâcnește ușor — e pentru prima oară, de patru săptămâni, 
când pot să mă înțeleg cu cineva, așa din ochi. Am dat de 
o față dură, dar totuși prietenoasă, care mi-a aruncat un 
surâs ascuns, fugitiv. Apoi, şi-a închis ochii ușor ca și cum 
ar [i spus: ajunge. 

Dar liniștea e întreruptă. "Țurcanu se scoală brusc, sare 
în picioare. Tresar. Arată, ca şi cum ar vrea să zică: 
programul trebue să-și urmeze cursul. 

Se duce la masă, își proptește mâinile de muchea laturii 
din spre partea mea. Rămâne apoi, un timp, cu capul în 
jos. Deodată şi-aruncă privirea peste noi şi ne spune cu o 
voce gravă, plină de mister: 

—in seara asta voi face o demascare neobișnuită. Apol, 
cu paşi rari, se îndreaptă spre paturile de fier. Se opreşte 
în faţa lui Pătrăşcanu, unul din bătăușii cei mai nemiloși. 
îl priveşte fix. Acesta păleşte; în câteva secunde e galben 
ca ceara. 

Rămân ca paralizat; nu-mai închipuisem că și un bătăuş 
poate să treacă prin spaima prin care trecem noi, cel tero- 
rizaţi! 

Cu voce aspră, de acuzator, cu mâna îndreaptată spre 
bătăuș, Ţurcanu strigă: 

—il demasc pe Nuţi Pătrășcanu. 

Brusc ,ca la comandă, cel demascat, tremură din tot 
corpul. E ca și cum ar fi supus unui curent electric, ce-l 
furnică din cap până'n picioare. 

Cu toată neliniștea de care sunt cuprins, îmi dau acum 
perfect seama că bătăușii, acești roboţi creaţi în purga- 
toriul care este Penitenciarul Piteşti, au trecut prin chinuri 
supra-omeneşti până să ajungă instrumentele Ministeriu- 
lui de Interne. Nu-mi închipuisem că un om poate tremura 
de frică, așa cum tremură acum cel demascat. 

Cu ochii ţintă pe el, 'Țurcanu continuă: 

—Bine mă, Pătrăşcanule, al spus că n'al să mai ascunzi 
nimic din ce e dușmănos clasei muncitoare. Ai minţit şi 
în trecut, dar după ce ai fost odată demascat, al promis 
că vei scoate tot putregaiul din tine. Dar nu vrei; rămâi 
un dușman odios al poporului muncitor, care îți dă aici 
de mâncare, 

Apoi, ridicându-și tonul, "Țurcanu continuă: 

—Pătrăşcanu a ţinut ascuns aici, că logodnica lui a 
făcut şi ea parte din Mișcarea Legionară. E cât se poate 
de grav! Gândiţi-vă, câte suflete poate să otrăvească 
E astag ate care se mișcă liber printre oamenii cinstiţi 
de afară. 

Pătrășcanu tremură înspăimântător. Mă gândesc, că 
acest om trebue să fi fost chinuit în mod groaznic în aceste 
așa numite demascări, ca să ajungă acum, demascat 
pentru încă odată, să aibă asemenea spasme. în urma 
desvăluirii adusă de "Ţurcanu, neputinciosul robot, această 
ființă pe care o credeam dezumanizată, arată că to 
undeva în străfundul inimii lui, au mai rămas sentimente 
proprii fiinţei umane. în ochi i se poate citi suferința pe 


„— 0 E 


: am tăcut tot ce 


arcă vrea. si ă 
care a indurat-o; şi parcă vrea si într ei oma groaznice 


omeneşte s'a putut face, Am indurat ce 
uri, dar totul e în zadar. ăla 
Să uită lung la Țurcanu, cu 0 privire care cere parcă 


re, să-l lase în viaţă... i 
Cure a cateva clipe EL: ist face semne celorlalți 


bătăuși; sunt şi el nemişcaţi, mulţi, cu ochii îngroziţi d 
teamă. 

—Desbrăcaţi-l, spune rar și cali 

Sar imediat Gherman, Puşcaşu, 
Pătrăscanu e ai de pe pat, târ 
desbrăcat la piele, 

Se formează culoarul suferinței din doisi 
şase de o parte, şase de alta. Sunt înarmaţi a 
şi curele. "Țurcanu are în mână o vargă flexibi Gh 

Demascatul, tremurând mereu îngrozitor, e legat zar: 
văn la gură, 

şi tată că <upliciul i-a sosit: Pătrăşcanu e împins RUS 
roboți. Totul se desfăşoară în cea mal perfectă ordine, 
într'o tăcere mormântală. Apoi, ca la comandă, bătăușii 
işi ridică mâinile înarmate cu bâte și curele, O tac fără 
ordin, ca la comanda unei voci interioare, 

incep să lovească la intâmplarei dar cu o înverșunare, 
care face să-mi oprească respiraţia... 

"Țurcanu cu ae lui — tare dar flexibilă — dă în vlcti- 
mă cu toată puterea. EL 

După un timp, Pătrășcanu e tot numai sânge. Mai îndură 
ce mal îndură, după care se prăbușește. E călcat în picioa- 
re de toţi deodată. . £ 

Apoi e lungit pe spate; şi ce mi-e dat să văd...? 
Dolsprezece inși se asează pe el, perfect, ca niște saci. Am 
convingerea că omul de pe ciment își va da acum suiletul. 
îi văd ochii holbați de groază; gura deschisă de sufocare... 
După un timp, roboții îl eliberează: se dau Jos, unul câte 
unul. 

Cimentul e mânjit de fecalele lăsate de Pătrășcanu... 
Se aşteaptă un timp să-și revină. E întins pe ciment, pe 
burtă. Gura îi sângerează; și-a pierdut câţiva dinți. Cum 
sa întâmplat, nu pot să-mi dau seama; la un moment 
dat, nam mai putut urmări loviturile. 

"Țurcanu, lângă el, ii ridică capul cu piciorul. Apoi, arată 
cu mâna spre fecale. Mi-e dat să văd cea mai oribilă scenă, 
ce nu mi-aș fi putut-o măcar imagina; Pătrășcanu se 
târăște spre locul murdărit; își apasă fața în propriile-i 
excremente... 

A executat un ordin, numai printr'un semn, fără să 
schițeze cea mai uşoară ezitare! 

îmi întorc privirea și mi-o fixez pe ciment, în faţa mea. 
Respirația greoaie a celor din jurul meu îmi spune că 
sunt și ei îngroziţi, scârbiţi, epuizați de acestă scenă, 
executară numai de roboţi. 

Ușurinţa cu care Pătrășcanu și-a lăsat gura în propriile-i 
fecale e dovada că teroarea la care au fost supuși acești 
oameni, pentru a fi transformați în roboţi, trebue să fi 
atins proporţii sinistre... 


m "Țurcanu. £ 
Steiner, Roșca și Oprea. 
it în mijlocul camerei, 


prezece roboţi 
A cu bâte 


Târziu, nu mult înainte de miezul nopţii, ni se dă vole 
să ne culcăm. 

Singur, cu mine însumi, vreau să adorm cât mai repede, 
să şterg din fața ochilor scena de groază și să alung așa 
tristeța de care sunt cuprins, 

Dar, în mijlocul nopţii mă deştept, fiindcă zvârcolirile 
lui E Mirăgeiuti sub loviturile de bâtă, îmi vin mereu în 
urechi... 


LI i 


O cameră de vreo șase metri lungime, cam tot atât de 
lată, o fereastră ce dă într'un zid interior, în mijlocul 
tavanului un bec slab. Dela ușă, pornește priciul acoperit 
de aceleaşi scoarte dreptunghiulare, din resturi de stofă 
împletite și merge de-a lungul a trei laturi ale camerei, 
Lângă ușă, un loc liber de vreo câţiva metri pătraţi, Când 
am intrat în cameră, puterile parcă mi se tăiaseră; cele 
douăzeci și două de perechi de ochi holbaţi și fețele supte 
îmi provocaseră teama. 

Acum, sunt oarecum liniștit. Şeful camerei ne-a făcut 
loc pe prici. Ei și Dinu Georgescu — el la vreun metru de 
mine — vis-ă-vis de ușă Burcea în partea opusă, vârit 
între doi, care și-au redus spațiul locativ nu tocmai cu 
plăcere, iar Pătrășcanu, chiar lângă ușa, în capul priciului, 
S'a suit cu greu, după care, mai mult a căzut pe burtă, 
cu capul pe mâini, cu faţa schimonosită de durerile rănilor 
de pe spate. 

Nimeni din cei ce i-am găsit aici nu are curiozitatea, 
sau mai de grabă curajul să se arate curioşi de ce a fost; 
schilodit atât de rău Pătrășcanu. La rândul meu, nici eu 
nu îndrasnesc să spun ceva. 

Nu incape nici o îndoială că toţi cei de aici au trecut 
prin camera 4 Spital. O văd pe chipurile lor! 


80 — 


în cameră e tăcere, Numal arareori se spune câte [) 
bă, două, vecinului. Vor. 

Plecare face ce vrea: se uită in tavan și-aruncă Drivi 
pe fereastră sau, pur și simplu, se lungește pe Jocuy I<ă 
Dealttel, e tot ce sar putea face! Mă întreb, dacă, iul 
posibil să te dai jos de pe prici și să faci o mișcare de ul 
pas, doi — înainte șinapoi — pe locul liber de lângă a 

eful camerei e de statură mijlocie, cap oval, nas AU 
țire, puţin în sus, ochi vioi, gură mică, o linie dreaptă 4 
câţiva centimetri deasupra unei bărbii ascuţite, 9) 

Şade rezemat la marginea priciului, la picioarele lui 
Pătrășcanu și din când în când vorbește în soaptă cu doj 
ce-și au locul lângă robotul demascat. i) 

După un timp, cel din stânga mea ma priveşte insistent, 
apol mă întreabă, pe un ton care vrea să arațe indite. 
rență: 
arti trecut, desigur, pe la camera 4 Spital? 

îi răspund cu aceeași indiferență; 

—Ah, da. 

Apoi, forțăndu-se să zâmbească: 

—Ce asemănare între Nuţi Pătrășcanu și unchiul său 
Lucrețiu Pătrășcanu, fostul ministru de justiţie. z 

îl aprob, ca și cum aș fi știut de totdeauna de rudenia 
dintre robot și ministrul comunist. Intr'adevăr, au trăsă- 
turi comune, iar nasurile, perfect drepte, Tegulate, sunt 
parcă unul şi același. 

De teamă să nu fiu intrebat de ce-am dat la camera 
4 Spital, rămân indiferent; schimb vorba. 

Aflu așa, că cel de lângă mine e student la Facultatea 
de Medicină din Timișoara, are doi ani de condamnare, îl 
cheamă Văleanu. E voinic, un corp bine proportionat, cap 
oval, trasăturile feței regulate și toate împreună, alcătuese 
un om bine făcut. Mă gândesc că decât aici, i-ar fi stat 
mai bine într'o societate mondenă, înconjurat de fete cu 
stare, gata fiecare să-și aducă ca zestre un cabinet medical, 
amenajat cu toată aparatura modernă... Rămas singur, 
numai cu gândurile, mă întreb cum s'o fi ajuns la acest 
paradox, ca în aceeași familie unchiul să fie comunist iar 
nepotul legionar; mă gândesc la cei doi Pătrăşcanu. Unul 
vrea crearea unei societăți noi, care să dea un om nou, 
celălalt, vrea un om nou — ieșit din însușirea preceptelor 
lui Corneliu Codreanu — care să dea o societate nouă, 
Oricum, comunistul e cel care pune căruța înaintea 
boilor!... 

Despre Pătrășcanu de vis-ă-vis de mine, nu știu mai 
nimic. A spus Țurcanu când l-a demascat, că a fost șeful 
legionariilor dela Facultatea de Medicină din București și 
că a stat închis și în timpul răsboiului... 

La rândul lui, Lucrețiu Pătrășcanu, comunistul, a fost 
mazilit în 1948; acum, e și el în închisoare... 

E unul din comuniștii din România, care n'a fost școlit 
la Moscova. Pe tot timpul răsboiului sa găsit în țară, 
ascuns sau cu domiciliul supraveghiat la... Azuga! 

De unde dealţfel dispare la începutul anului 1944. 

în primăvara anului 1944 era căutat, dar nu de poliţie. 
Iuliu Maniu avea oarecare treabă cu el! 

Mi-aduc aminte de acea primăvară, când bombardierele 
anglo-americane străbăteau cerul României, dela apus 
spre răsărit. în fiecare zi era alarmă. Sus, cerul parcă mai 
albastru ca niciodată, rămânea, șerpuit de dârele de fum 
lăsate din coada, Liberatoarelor, impasibil la ce e Jos. 
Oamenii îşi căutau adăposturi de urgia bombardierelor, 
Apoi le urmăreau cu privirea, până departe la orizont, 
Nu-mi era frică de “fortărețele sburătoare” eram însă 
terorizat la gândul că de-acolo din-spre răsărit, unde le 
pierdeam din ochi, într'o zi, mai devreme sau mal târziu, 
ar putea să dea peste noi puhoiul armatelor sovietice. 
Gândurile și adierea vântului de primăvară îmi dădeau o 
nostalgie a trecutului, nu prea îndepărtat, când în Ro- 
mânia nu se vorbea de pericolul armatelor sovietice. Gân- 
durile și adierea vântului fiindcă noi, în România, nu 
aveam comuniști. 

în această primăvară, Lucrețiu Pătrășcanu, comunistul, 
e căutat. 

Partidele democrate din România — Naţional-'Țărănesc, 
Naţional Liberal și Social-Democrat — creaseră un consiliu, 
care să analizeze situaţia în care se găsea țara la acea oră. 
Victoria aliaților nu mai era pusă la îndoială. însuși 
Mareșalul Antonescu ducea tratative în vederea încheierii 
unui armistițiu cu Uniunea Sovietică în capitala Suediei. 
Așa că trecea cu vederea activitatea consiliului partidelor 
democrate, care printr'un emasir al lor, ducea tratative cu 
anglo-americanii la Cairo. Din ambele părți se spera, pro- 
Da pa se înlăture amestecul sovietie în treburile Ro- 
mâniei... 

Iuliu Maniu, Președintele Partidului Naţional-Ţărănesc, 
Nicolae Penescu, Secretarul general al partidului, Dinu 
Brătianu, Președintele Partidului Naţional-Liberal și Titel 
Petrescu, Preşedintele Partidului Social-Democrat, au o 
întrunire la București, Aici cad de acord, că ţinând totuși 
seama, că trupele sovietice vor fi acelea care vor intra în 


PY 


România și nu cele americane, ar fi oportun ca din consiliu 
să facă parte și comuniștii. 

Dar ia-l, de unde nus!... 

E adevărat, câteva duzini de comuniști — mai degrabă 
pentru Uniunea Sovletică — se găseau internați în 


l 
E El dela Târgu-Jiu, iar alţii se găseau în Uniunea 
Sovietică. E adevărat, pe dealtă parte, că Partidul Comu- 


nist ar fi numărat în trecut câteva sute de membri, sigur 
este însă că în primăvară anului 1944, conducătorii parti- 
delor democrate nu puteau dădea măcar de un singur 
exemplar! își aduc totuși aminte de Lucrețiu Pătrășcanu, 
poate unde era unicul intelectual al partidului comunist; 
Lucrețiu Pătrășcanu și-a luat doctoratul în drept la Berlin. 
Ştiau că nu e internat la Târgu-Jiu și după informaţiile 
for, nu dăduse bir cu fugiţii in Uniunea Sovietică. Trebuia 
deci, să fie în România, Nu puteau da însă sfoară în ţară 
de găsirea lui, că doar activitatea le era secretă. Sau 
gândit atunci şi-au apelat la comandantul armatei a 4-a 
din Moldova, Generalul Racoviţă, 
ta a spus numai: 

Sp că Dr aduc eu; e undeva prin Moldova, 

După câteva zile, Generalul se prezintă cu Lucrețiu 
Pătrășcanu în fața lui Maniu, Brătianu, Penescu şi Titel 
E de tot Pătrășcanu, odată ajuns în fața democra- 
ţilor români! își împreuna mâinile în semn de respect și 
nu-i venea să-și creadă ochilor că se găsea alături de 
marele democrat, Iuliu Maniu. 

I s'a spus de crearea Consiliului partidelor democrate 
din România și că e chemat și el să reprezinte Partidul 

t. 
Sara supremă! Un comunist e chemat de Iuliu Maniu, 
să ia parte la rostul țării. 

Mulţumiri și recunoștiință eternă: 

în 1946, Lucrețiu Pătrășcanu, Ministrul Justiţiei în gu- 
vernul Petru Groza, impus ţării de Vâşinski, taie și spân- 
zură în ţara românească! . 

Iuliu Maniu, Brătianu, Penescu, Titel Petrescu și toți 
democraţii români sunt—în propaganda deșănțată a co- 
muniștilor — dușmanii muncitorimii, țărănimii, uneltele 
imperialiștilor americani; sunt reacționari, retrograzi, fas- 
ciști,.. Democraţi sunt acum ei, comuniștii! Iar Lucrețiu 
Pătrășcanu, “democratul” Pătrășcanu, își scrie cartea “Sub 
cele trei dictaturi”. ŞI o expune în toate vitrinele. Oamenii 
se grăbesc s'o cumpere; poate vor de acolo de ceva care 
să le înlăture teama, că o nouă dictatură nu se va instaura 
în România... 

Nu ştiu ce vor fi putut găsi în ea; un fapt e cert: Lu- 
creţiu Pătrășcanu dă ordin să fie epuraţi din barou avo- 
caţii care refuză să se înscrie în partidele guvernamentale, 
comunist sau cele aliate lui! 

Așa stând lucrurile, ce să mai afli din cartea lui despre 
dictaturiile din trecut! 

Mai trece vreun an și guvernul comunist pune capăt 
oricărei activități a partidelor democrate din România. 
Prin Februarie 1947 Lucrețiu Pătrășcanu devine şi Pro- 
fesor universitar. Ce uşor se reușește câteodată în viaţă! 

işi deschide cursul de Economie Politică la Facultatea 
de Drept din Bucureşti, în aula cea mare. Bine înțeles, 
începutul a fost făcut pentru oficialități. Tot guvernul 
era acolo, corpul diplomatic și noua protipendadă comu- 
nistă. Afară, pe culoare, fuseseră instalate difuzoare, ca 
să poată auzi și studenţii ce spune conferenţiarul despre 
Şir ce și l-a propus: “Este Economia Politică o 

iin 

A fost aplaudat furtunos de cei din aulă; afară pe 
culoare însă, domnea o stare de neliniște. Pentru studen- 
ţi, acest început nu era de bun augur. Era indiciul că în 
aulele Facultăţii de Drept vor lua loc oameni noi la ca- 
tedră, aleşi la bunul plac al comuniștilor. 

La scurt timp, ca un semn rău prevestitor, moare pro- 
fesorul Ion Gruia. Cheltuelile de inmormântare au fost 
acoperite de cheta facută printre studenți. I. V. Gruia 
fusese epurat din barou de Lucrețiu Pătrășcanu. Salariul 
de profesor pe timpul inflaţiei nu-i ajungea desigur să-și 
acopere cheltuelile pentru primele zece zile ale lunii. Aşa, 
a murit sărac, lipit pământului! 

în anii ce-au urmat, mulţi profesori ai Facultăţii de 
Drept din Bucureşti au fost înlocuiţi cu oameni noi. Alții 
au fost arestaţi... 

La câteva săptămâni după conferința din aula mare 
a Facultății, curiozitatea mă împinge să văd ce se întâm- 
plă la cursul de economie politică al lui Lucrețiu Pătrăş- 
canu, Mă îndrept spre sala unde-și ține prelegerile. Pe 
culoar, nici țipenie de om. îmi zic că sala trebue să fie 
ticsită de studenţi, așa cum era cu un an, doi, în urmă 
la cursul lui Istrate Micescu. Deschid prima ușă a amfi- 
teatrului, cu grija omului care nu vrea să turbure acti- 
vitatea altora și din liniştea micului antreu, dau în aula 
aproape goală. Tăcere mormântală! La catedră, Lucre- 
țiu Pătrășcanu pare că-şi caută un pasagiu într'o bro- 


sură, în primul rând, cinci auditori, cu ochii aținţi pe 
cărticică şi pe degetele profesorului. Sunt ca in aștep- 
tarea unei dovezi peremtorii! 

Lucrețiu Pătrășcanu își întrerupe căutatul, îmi zâm- 
bește și-mi face semn să iau loc. Cei cinci îmi surâd toți 
laolaltă, ca la comandă. 

Îmi zic, că am picat aici ca musca în lapte. 

După câteva secunde, nesfârșit de lungi, profesorul dă 
de pasaglul de care are nevole; îl dă citire, după care 
spune: 

— Iaţă deci, că Rosetti, ne aduce aceste preţioase in- 
dicii, că proprietatea în țările românești a fost la început 
colectivă, 

Cei cinci, dau din cap de sus în joz. işi arată astfel 
deplina lor aprobare pentru obârșia colectivismului în 
România... 

Caut să prind cine să fie acest Rosetti și cum e înti- 
tulată broşurica. Nimic! Să întreb, nu e deloc oportun; 
sar rămâne cu impresia, ca aș vrea să iau și eu parte 
în mod serios la acest curs, care aduce mal degrabă a 
ședință de celulă, 

Ceea ce mă preocupă deocamdată, e cum s'o zbughesc 
de aici, nu de altceva, dar să nu dea de mine vreun cu- 
noscut. Orice, numai de colaboraţionist nu vreau să fiu 
etichetat. Brusc, imi iau inima în dinţi și din câtiva paşi, 
întinși larg, pe vârful picioarelor, fără zgomot, sunt afa- 
Tă... Azi mă chinuesc să știu, cum s'o fi ajuns la iîntemni- 
area lui Lucrețiu Pătrășcanu! Să fie la mijloc numai 
consecința unei lupte pierdute de el, pentru putere, în 
sânul Comitetului central al Partidului comunist, sau ur- 
marea acelei ieșiri bruște, după abolirea monarhiei! 'Tre- 
buia un nume dat ţării, noii republici. Căzuseră de acord 
să-i zică Republica Socialistă România. La care Lucrețiu 
Pătrășcanu, cu privirea pierdută în gol, reflectează: 

— Eh, Republica Socialistă România, Republica Socia- 
listă Azerbaidjan, Republica Socialistă Uzbekistan... 

Apoi, ţara a luat numele de Republica Populară Romă- 
nă, iar Pătrășcanu a luat drumul pușcariei... 


* Extrase din cartea Demascarea, de G. Dumitrescu. 


EPIGRAME 


Unui “sef” al exilului românesc 


Ce atâta tevatură, 

Şi atâtea comparații. 
Unul este Avram Iancu, 
Celălalt e Iancu... Raţiu. 


Aceluiași 


Lui Avram Iancu, îi plăceau, 
Pistoalele, tot natul ştie. 
Lui Iancu Raţiu-i plac şi lui, 
Insașezaten panoplie. 


Lui Virgil Ieruncă 


Sa speriat Virgil Ieruncă, 
Când auzi de panoplie. 

Căci lui pistoalele, nu-i plac, 
Nici chiar pe o fotografie. 


Lui Ştefan Chendi 
Strângentr'una ban cu ban, 
Parcă n'ar fi ardelean. 
Şi-şi făcu denmormântare, 
Hainele, cu buzunare. 

Epitaf/ 
Aici zace N. Govora 
Ce n'avu o soartă bună, 
Căci pe cruce i s'așează, 
Teruncile şi se răzbună. 

N. S. GOVORA 


(Din volumul “81 Epigrame” sub tipar.) 


—u 


OGIETĂŢILE secrete i-au scurtat viața 
lui A I, care a murit relativ 
tânăr. Avea numai 48 de ani când a 
murit pe neașteptate la Taganrog. 
Aceste Societăţi erau compuse aproape 
în întregime din ofiţeri, membri ai 
nobletei, ai Inaltei nobleţe ruseşti. Ale- 
xandru cunoștea existența acestor Socie- 
tăți, îi cunoștea pe toți membrii lor, 
avându-le numele tuturor, întrun car- 
net special, dar nu lua nici o măsură. 
Se socotea vinovat din cauza ideilor 
liberale, nutrite în tinereţă. Al prinde și executa, însemna 
pentru ţar ași termina domnia cu un infanticid, după ce 
şi-o începuse printrun paricid, notează Merejkovski, 

Existau două Societăţi secrete: una de Nord, cu sediul 
la Petersburg, şi cealaltă de Sud, cu sediul la 'Tulcino. 
Prima avea ca şef pe poetul Ryleev, fost ofițet și funcţio- 
nar într'o întreprindere străină, cea de Sud avea ca șei 
pe colonelul Pestel, de origine germană. Societaţea de Nord 
avea ca obiectiv o monarhie constituţională, și drept me- 
todă pentru atingerea scopului, propaganda, cea de Sud 
era mai radicală şi voia o republică și metode contundente 
de acțiune, răscoală militară și revoluţie cu regicid. 

In ultimii ani de domnie a lui Alexandru funcţiona 0 
cenzură severă şi mijloacele de acţiune ale Societăților 
erau reduse, Nu se putea publica nimic, dar circulau foile 
pe sub mână, în special poezii. Cel mai activ şi talentat 
era Puşkin, motiv pentru care Alexandru l-a exilat mai 
întâi la Chişinău apoi la Odesa și, însfârșit, la una din 
proprietățile lui. Membrii Societăţii de Nord îl stimau 
foarte mult pe poet, dar nu-l considerau apt pentru a-l 
face membru şi, mai ales, de a le cunoaşte secretele, 
Pușkin era prieten cu mulţi dintre membrii Societăţii, dar 
nici unul din ei nu i-a propus și nu l-a propus să-l facă 
membru. 

Şi, şi de data aceasta, ideile liberale ale Apusului, idei 
cu care aceşti ofițeri intraseră în contact in Franța, își 
găseau o aplicație “ă la russe”. Insuși Pușkin, care în 
poezille lui subversive era un mare liberal, nu putea ac- 
cepta acordarea de libertăți polonezilor! După înăbușirea 
revoltei poloneze în 1831 și exterminarea tuturor celor 
care participaseră la ea, Puskin scria unei prietene: “Vechii 
noștri dușmani vor fi deci exterminați”. Şi aceasta, cu 
toate că printre membrii Societăților secrete fuseseră și 
unii polonezi. Alexandru I dăduse polonezilor o Constituţie 
și “liberalul” Puskin, scria: “Astfel, nimic din ce a făcut 
Alexandru nu va putea subsista, căci nimic nu era bazat 
pe veritabilile interese ale Rusiei, şi nu se rezima decât pe 
considerații de vanitate personală, de efect teatral. Nu 
putem decât să-i plângem pe polonezi, suntem prea puter- 
nici, pentru a-i uri”. La vie de Nicolas I, de Constantin 
de Grunwald, p. 135. 

Alexandru I nu avea moștenitori. Avusese o fiică nele- 
gitimă, pe care o iubise mult și care murise de ftizie. Urmas 
legitim la tron era deci fratele lui, Constantin, cel pe care 
Caterina a II-a voise să-l facă împărat al Bizanțului. Dar 
Constantin nu voia să fie țar. Era vice rege și comandant 
al trupelor din Polonia, divorțase de marea ducesă Ana 
Feodorovna și se căsătorise cu contesa poloneză Ioana 
Gruzinska. Alexandru 1 decretase că nici poloneza și nici 
copiii născuți din această căsătorie nu erau considerați 
ca făcând parte din familia imperială rusă și deci nu 
puteau nici unul din ei urca pe tron. In fața acestui decret 
al lui Alexandru, Constantin renunţase formal la tron. 
Rămânea al treilea frate, Nicolae, Dar Alexandru, indecis 
ca în toate actele sale, nu a făcut publică renunțarea la 
tron a lui Constantin și numirea în locul lui, a lui Nicolae. 
Această hotărire a depus-o în plicuri sigilate: originalul 
la Biserica Adormirii Maicii Domnului și copii la senat, la 
Sfântul Sinod și la Consiliul imperiului, In afară de el, 
numai trei persoane cunoșteau existența și conținutul 
acestei scrisori. 

Când a murit Alexandru, Constantin se găsea la Varșo- 
via. Nicolae, căruia Alexandru îi vorbise vag de câteva ori 
de desemnarea lui ca moștenitor dar nu ştia nimic de 
existența celor patru plicuri și continutul lor, depune 
jurământ fratelui său Constantin, și obligă să facă acelaș 
lucru pe funcționari și armata, adică pe ofiţerii și soldații 
regimentelor de gardă. 


2 


RELATIILE ROMANO-RUSE | 


DE LA TUDOR VLADIMIRESCU LA REVOLUTIA DIN 1848 


de N. S. GOVORA 


Nicolae nu primise o educaţie speciala penţ; 
nea de ţat și nu era iubit de ofițerii și sondații geguislu- 
telor de gardă, din cauza asprimii sale. Se trimit pe 
curieri la Varşovia, dar Constantin se menține în atitucii 
nea luată: renunțarea la tron. Dar Nicolae insistă ua 
țând curler după curier. Ultimele scrisori adresate LeȚi ȘI 
rului”, Constantin refuzase să le primească spunâna: A 
sunt pentru mine”, pa 

Acest interregn care se prelungea, produsese i 
Societăţile secrete fuseseră surprinse de moartea je A 
tată a lui Alexandru și nu știau ce să facă. La începtă za 
hotărit să nu întreprindă nici o acțiune dar, dându-i 
seama de confuzia produsă de acest interregn prelungit. 
sau hotărit să acţioneze. Dar nu aveau nici un plan 
stabilit şi, mai ales, nu aveau un om cu calităţi de Șef. 
Au început deci să se agite, căutând să speculeze jură. 
mântul depus lui Constantin. A depune alt jurământ — lui 
Nicolae—, spuneau ei, însemnează sperjur, Deci au început 
să tacă propagandă pentru Constantin și Constituţie, 
Nicolae, aflând că se prepară o acţiune militară, hotărăște 
să ia coroana refuzată de fratele său și dă ordine să i se 
depună jurământ în ziua de 14 Decembrie 1825. 

Incercările Egee juca secrete de a atrage regimentele 
de partea lor, eșuiază, câștigând doar adeziunea regimen- 
tului de gardă Moscova, câteva companii de marinari ai 
gărzii și un mic număr de soldaţi și ofiţeri izolaţi. Toţi 
ceilalți depun jurământ noului împărat, Nicolae 1. 

Trupele sunt adunate în Piața Senatului, unde regi- 
mentul răsculat, formează un bloc amenințător, dar nu 
se mișcă. Strigă doar: Traiască Constantin şi soţia lui 
Constituţia, crezând că aşa se numea soţia lui Constantin, 
Istoriograful Constantin Grunwald sustine că aceasta e 
doar o legendă, dar recunoaşte că această legendă rămâne 
în mod ferm în picioare (ancree). Nicolae, care după afir- 
maţiile tuturor istoriografilor a avut o admirabilă com- 
portare, nu se putea hotări să aducă artileria, Se pare că 
nu numai regimentul răsculat, ci și alte unități dintre 
cele care îi depuseseră jurământul, nu-i erau favorabile. 
Aceasta se deduce din faptul că în momentul în care 
ascultă de sfatul generalilor și aduce artileria, se constată 
că veniseră numa! tunurile şi nu i muniția necesară, 
Insfârşit s'a adus șia muniţia, Orele treceau și se apropia 
noaptea. Şi întunericul era periculos. Unitatea răsculată 
se putea răspândi în oraș şi de acolo revoluţia se putea 
întinde în toată țara. Instârșit, se dă ordinul și se trage 
prima salvă, care nu-și atinge ţinta. Dacă răsculații ar fi 
avut un comandant cu calități de șef, ar fi putut ataca 
tunurile cu baioneta, Altul ar fi fost poate rezultatul acelei 
zile de 14 Decembrie 1825, dacă unitatea răsculată ar fi 
avut un adevărat șef. Se trage a doua salvă și de data 
aceasta ghiulele cad în mijlocul răsculaților. Se produce 
confuzie, răsculatii încep să fugă. Se îndreaptă spre Neva, 
dar ghiaţă se rupe. Nicolae I câstigă partida, revolta e 
înăbușită, toţi sunt prinși. 

Represiunea a fost sălbatică. Ancheta care a durat șase 
luni, a fost dirijată de țarul însuși. 121 de persoane sunt 
trimese în fața unul tribunal suprem, constituit ad-hoc, 
printr'un ucaz imperial. Sunt condamnaţi la moarte 5 șefi: 
Pestel, Ryleev, Kakhovski, Bestujev-Riumin și Sergiu Mu- 
ravlov-Apostol, vreo 20 de vinovaţi sunt condamnaţi la ocnă 
pe viaţă, iar restul scapă cu pedepse mai mici, mergând 
de la 20 de ani de ocnă la simpla degradare. Dar nu exista 
călău în Rusia și a trebuit să fle adus unul din Suedia. Dar 
acesta nu cunoștea manipularea mașinii de spânzurat, cu 
basculă. In momentul execuţiei, trei funii cedează și cel 
trei condamnaţi cad pe pământ. Trebui să se reînceapă 
operaţia. “Nefericită e ţara în care nu se știe nici cum să 
se spânzure, aceasta este emoționanta și sublima frază 
de șfarșit pe care o pronunța Ryleev, înainte de a-și da 
sufletul, poet până la ultima suflare.” Grunwald, op. cit., 
p. 12. Așa a luat sfârșit răscoala care a intrat în istorie 
sub numele de “Revolutia Decabriştilor”, 

Dar nobilimea rusă nu-i va ierta lui Nicolae acest ver- 
dict, niciodată. “Din acea zi datează ruptura psichologică 
dintre ea şi dinastia Romanovilor.” Grunwald, op. celt, p. 71. 


Revoluţia lui Tudor Vladimirescu — spune Karl Marx— 
fusese o revoluție națională. Iată câteva citate din Karl 


ne e e A n La a 


ara era plină de greci și de fanarioți, deja câști- 
Rusia. Câţiva pământeni erau în corespon- 
denţă cu el (Ipsilanti)... Țăranul care suferise cel mai mult 
de pe urma ocupației, mavea pentru muscal (moscovit), 
decât cuvinte de ură. Karl Marx, op, clt,, p. 18. “EI (Tudor 
Vladimirescu era patriot român. El nu s'a adresat boleri- 
lor, el țăranilor... Vladimirescu și țăranii lui erau de 
artea Turcilor, Karl Marx, op. clt., p. 20... Proclamaţia 
Tal Tudor are un caracter naţional... Pentru, el, Rusul și 
fanarioți sunt dușmanii... Tudor respinge alianța rusă și 
nu admite nimic comun între cauza grecilor și cea a 
românilor.” Karl Marx, op. cit. p. 21... In acel timp Ior- 
dache (căpitan de arnăuţi, de partea lui Ipsilanti) surprin- 
se nol scrisori din care văzu că Vladimirescu era hotărit 
să isgonească pe Ipsilanti și pe eteriști și să facă cauză 
comună mai curând cu turcii, decât să, lase sa renască 
domnia Fanarulul și supremația rușilor.” Karl Marx, In- 
semnări despre români, Ed Carpaţii, Madrid, p. 22. 
“Trădarea fanarioţilor deschisese ochii Divanului, fide- 
litatea lui Vladimirescu fusese înțeleasă.” Karl Marx, 


i 23. 

ED Ctă ec deci de către sultan ca domnitori Grigori 
Ghica în Muntenia și Toniţă Sturza în Moldova. Ambii au 
încercat să facă bine "Țării, dar avea să isbucnească un 
nou războiu între ruși și turci și activitatea lor a fost 
rai am spus, lui Nicolae nu i se dăduse o edu- 
caţie adecvată misiunii de ţar, așa cum li se dăduse lui 
Alexandru și Constantin, de a căror educaţie se îngrijise 
ersonal, Caterina a II-a. El fusese doar militar, şi încă 
de mărginit. In momentul morţii lui Alexandru, Nicolae 
comanda o divizie de gardă și toţi istoriografii sunt de 
acord că acesta putea fi colonel, dar nu mai mult. Ofițerii 
i soldaţii nu-l iubeau, din cauza asprimii. In instrucția 
dată trona exteriorul, disciplina aspră și nasturii strălu- 
citori. Important era numărul nasturilor de pe uniformă 
și strălucirea lor, problemele de tactică, ca să nu mai 
vorbim de strategie, îl erau străine. Natural, la paradă și 
— paradă avea loc aproape în fiecare zi, acezte unități pro- 
duceau impresie. Odată ajuns împărat acest mod simplist 
de a vedea lucrurile, a fost extins la toata armata țaristă. 

Nasturii lucitori și parăzile, i-au dat o încredere nemă- 
surată în armata lui și era sigur că ambasadorii strâini, în 
rapoartele lor, au arătat calitatea “extraordinară” a arma- 
tei ruseşti și au produs teamă la Curțile Europei. 

Nicolae, ca și marii lui predecesori, voia gloria şi mări- 
rea Rusiei. Abia urcat pe tron, începe un războiu cu Per- 
sia, sub pretextul unor incidente de frontieră, Ii înving 
pe Perși — nu cu usurința pe care și-o inchipuise Nico- 
lae — și se încheie pacea de la 'Turkmantciai în 1828, prin 
care Rusia readuce frontiera pe malul stâng al râului Arax, 
anexează regiunile Nakhicevan și Erivan şi obligă Persia 
să plătească 20.000.000 de ruble despăgubiri. 

Această victorie, cu toate greutăţile de la început, fac 
să crească poftele tânărului țar rus. Incotro își va indrepta 
privirile? Natural, spre Constantinopol, visul tuturor ru- 
șilor de la apocriful testament al lui Petru cel Mare. 
Pretextul nu era nevoie de căutat: exista de 200 de ani: 
suferințele bieţilor creştini din imperiul otoman, sufe- 
rințe la care, natural, Nicolae nu putea rămâne insensibil. 
Problemele care i se puneau, el le importe în două: 
1) execuţia tratataului dela Bucureşti, chestiune de strict 
Drept — spunea €l—, în care interesele ruseşti erau puse 
în cauza și în care el se va arăta de o intransigență abso- 
lută. In această chestiune în care Nicolae se arăta 
intransigent, era vorba de evacuarea Principatelor de 
către “Turci, evacuare intârziată fără o rațiune valabilă. 
Deci amokul pentru Ţările dunărene revenea şi la Nico- 
lae I. 2) problema grecească, chestiune de ordin general, 
în care el nu ar fi refuzat discuţia și ar fi acceptat repede, 
o transacție rezonabilă. “Trebuie ca aliății să mă sprijine, 
să mă ajute, ca să rezolv această problemă”, spunea el 
unui diplomat francez, “Dacă sunt refuzat, voiu fi obligat 
să acţionez singur şi voiu ști ce-mi rămâne de făcut.” 
Grunwald, op. cit, p. 91. 

__Lui Wellington, trimis special de englezi la Petersburg, 
îi spune că Rusia nu vizează nici o mărire teritorială (111) 
în Europa și că grecii nu erau în ochii lui decât niște 
supuși rebeli. Şi de la Wellington. Nicolae obține recu- 
noașterea cerințelor rusești, în ceiace priveşte Principatele 
dunărene. Rușii cer Turcilor evacuarea Moldovei şi Mun- 
teniei. Poarta, care nu voia să indispună în acelaș timp 
și Anglia și Rusia, din cauza chestiunii greceşti, acceptă 
și se încheie tratatul de la Akerman, în 25 Septembrie 
1826. In ceiace ne privește, tratatul de la Akermann pre- 
vede demarcația frontierei ruso-turceşti, dreptul de navi- 
Ce pentru vasele rusești în apele turcești şi deschiderea 
Mării Negre comerțului tuturor naţiunilor. Punctul prin- 
cipal pentru noi însă este reconfirmarea dreptului pentru 
ruși de protectorat asupra Moldovei și Munteniei, adică 


fa di bn 
MA pentru. 


reconfirmarea păcii de la Kuciuk Calinargi. Cum am spus, 
Poarta acceptase acest tratat pentru a avea mâinile libere 
în chestiunea grecească, La Petersburg, la 4 Aprilie 1826 
se închele un protocol la care, pe lângă Anglia, aderează 
și Franta. Poarta cere ajutorul Egiptului, dar flota turco- 
egipteană este bătută la Navarin, la 20 Octombrie 1827 de 
către flotele anglo-franceză, la care participă și flota 
rusească. Cu toată acestă înfrângere. Poarta nu cedează și 
declară Rusia inamic declarat al imperiului otoman. La 
acest act, Rusia declară războiu Rusiei, la 14 Aprilie 1828. 
Chiar a doua zi după bătălia navală de la Navarin, Rusia 
prezentase Turciei un adevărat ultimațum, cerandu-i re- 
zolvarea tuturor chestiunilor litigioase dintre cele două 
țări, "Țarul credea că ca obține totul numai cu amenință- 
rile, așa cum se întâmplase cu un an inainte, când obținuse 
foarte multe lucruri prin tratatul de la Akerman, dar de 
data aceasta turcii nu cedează şi discuţiile se lungesc. 
Atunci, bruschează lucrurile. La 15 Martie 1828, el comu- 
nică Puterilor europene hotărirea sa irevocabilă, de a ocupa 
Principatele. La 28 Aprilie 1828, Rusia începe războiul. 
Datele furnizate de Istoria Miliukov sunt foarte sărace. 
Intr'o pagină-deși arată că la început rușii au întâmpinat 
dificultăți rezolvă toată problema. Ori realitatea a fost cu 
totul alta. Nicolate era convins că armata sa cu nasturii 
perfect lustruiți, care impresiona atât de mult la paradă, 
va înspăimânta pe sultan și va obține tot ceiace cere, 
numai prin simpla ei prezență în Principate. Aştepta ca 
din primele zile să-i vină propuneri de pace. Dar acestea 
nu veneau. La 8 Iunie trupele ruseşti trec Dunărea și nici 
un turc nu venea cu drapelul alb al păcii. Părea un 
războiu vesel totuşi, și se și ameninţa cu arderea Constan- 
tinopolului. Pentru a deveni şi mare general, fanfaronul 
Nicolae a luat comanda trupelor. Se dădeau dese banchete, 
Nicolae și-adusese o suită de 300 de persoane şi 500 de 
cai, totul se prezenta în culorile cele mai roze. Se mergea, 
ca la nuntă, cum spun țăranii noștri. In şase săptămâni 
se ocupă fără dificultate şase fortărețe. Dar de aici incepe 
greul. Lipsa de apă, dificultăţi de aprovizionare, epidemii 
teribile decimează trupele rusești. In plus, încep neințele- 
geri între generalul şef Wittgenstein şi generalul Diebici. 
Nicolae dă dreptate lui Diebici şi se hotărăște asedierea 
simultană a trei cetăţi: Silistra, Varna și Şumla. Dar 
efectivele erau insuficiente. Se ordonă ca garda imperială 
să vină pe teatrul de operaţii, dar distanța era enormă. 
La Şumila, de exemplu, turcii aveau 40.000 de apărători și 
ruşii atacau numai cu 30.000. Nicolae și-a dat atunci seama 
că între părăzi, manevre și nasturi lustruiți, etc. și un 
adevărat războiu, e o mare deosebire. Ceva mai târziu avea 
să-şi dea seama deasemeni că n'avea stofă de general, ci 
numai de simplu colonel. Moralul trupelor începe să decadă 
şi el vrea să-l ridice prin... treceri în revistă frecvente, 
adică tot prin părăzi, ceiace obosea trupele și mai mult. 
“Există în armata noastră o mare nemulțumire... Nici 
un: entusiasm pentru războiu... După spusele unor ofiţeri 
superiori, acest războiu ar fi făcut numai pentru o distrage 
atenţia bunilor patrioţi ruși de la afacerile interne... Nu 
suntem plătiţi și suntem trimiși numai pentru a sugruma 
pe Turci şi a ruina pe Valahi.” Grunwald, op cit. p. 95. 
Ştirile ce veneau din interior, erau și ele rele. Intrun 
raport al generalului Benkendorf. șeful jandarmeriei, se 
scria ! “Spre- mirarea. generală, masele populare n'au făcut 
probă de entusiasmul care se aştepta de la ele... Manifestul 
care anunţa războiul, a lăsat poporul indiferent. In el nu 
se vorbea nici de Grecia, nici de credinţa ortodoxă și nici 


-de Matuşka Rossiia”. 


- După ce a asistat două săptămâni la asediul Şumlei, 
Nicolae își pierde răbdarea. Spiritul lui autoritar şi, mai 
ales, îngâmfat, se simțea ultragiat. Părăsește Șumla, se 
îndreaptă spre Varna și se îmbarcă pentru Odesa, prova- 
“când în presa europeană comențarii fanteziste. Insfârşit 
se înapolază la Varna, care, după vo îndârjită rezistenţă, 
se predă. Si aceasta chiar în ziua înapoieri! țarului. Dar 
Europa şi Nicolae însuşi, își dau seama că ţarul rus nu 
avea calități de cuceritor. 

Un motiv familiar — o boală a mamei sale —, îi furni- 
zează pretextul de a se întoarce definitiv în „capitală, si- 
tuația diplomatică s'a modificat şi ea. Englezii protestează 
energic contra blocadei Dardanelelor, iar Austria dă Tur- 
cilor preţioase sfaturi de ordin strategic. Nicolae își dă 
seama că drumul la Constantinopol e lung şi greu. Are 
totuşi o inspiraţie fericită: înlocuieşte pe generalul Witt- 
genstein cu generalul Diebici. “In celace-l priveşte pe Ni- 
colae, acesta părăseşte definitiv comandamentul suprem 
și renunță, pentru moment ll), la toate planurile de 
cucerire a Constantinopolului”. (Grunwală, op. cit, p. 97.) 
'Trebuiește să atragem atenţia cititorului că autorul — cu 
tot numele german —, € rus și încă, panegirist al lui NI- 
colae I. 

"Țarul rus devine chiar paciiic, Intr'o conversaţie cu am- 
basadorul Austriei, îi spune: “Imperiul otoman e un Stat 


ERIE ame 


| 


îm descompunere... dar eu nu vreau să-l răstorn, nu am 
nevoie de asta. Eu vreau numai pacea. 'Turcii Vor fl obll- 
gați să-mi! cedeze câteva provincii, dacă ași vol; dar șa 
nu vreau decât executia tratatelor și asigurări pentru c 

merţul rus”. p In 

ŞI lucrurile se prezintă din ce în ce mal sumbre, 
1839, Turcii continuă să resiste. Atunci Nicolae se gân- 
dește la intervenţii diplomatice. La 6 Iunie, la Berlin, se 
sfătuieşte cu socrul său. “Fiindcă forța armatelor rusești, 
își spune Nicolae, nu reușește să trlumfe asupra tenacităţii 

turcești, o intervenţie diplomatică nu ar putea aduce 
această pace, cu onoarea pe care el o doreşte cu atâta 
ardoare?” (Grunwald, op. clt., p. 97). Prusienii hotărăsc 
să trimită la Constantinopol pe generalul Miăffling, pentru 
a exercita presiunea necesară, Dar nu ma! este nevoie, 
norocul începe să-l surâdă ţarului rus. La Kulevcea (11 
Iunie 1829), Diebici CEE o bătălie importantă. La 14 
Septembrie intră în Silistra și în aceiaşi zi, generalul 
Pașkevici bate armata turcească în Caucaz, 

La 14 Septembrie, contele Orlov semnează tratatul de 
la Adrianopol. Sunt declarate libere Strâmtorile Bosfor și 
Dardanele vaselor rusești. Turcia cedează fortărețele Ana- 
pa, Poti şi Arkhaltsyk, confirmă autonomia Serbiei și Prin- 
cipatelor dunărene, recunoaște Greciei Statutul unui Stat 
vasal, cedează Rusiei Delta Dunării și se angajează să 
plătească Rusiei o despăgubire de războiu de 11.500.000 de 
ducați olandezi. In relatarea condiţiilor de pace, concor- 
dă Istoria Miliukov cu lucrarea lui Grunwald, dar, curios, 
şi una și alta, se feresc să pomenească de punctul impor- 
tant pentru noi: Rusia va ține sub ocupație Principatele 
dunărene, până la plata despăgubirilor de războiu. 

Dar, spune Grunwald în op. cit., pp. 99-100, nu toți Ru- 
șii erau mulţumiţi: aceştia (nemulțumiţii), afirmă că Ru- 
sia și împăratul ar fi putut câștiga o glorie eternă, dacă 
tobele rusești sar fi făcut auzite în Constantinopol!!! 

Aceasta, probabil, din cauza testamentului apocrif al lui 
Piotr Veliki. 

Acesta este războiul ruso-ture din 1828-1829 și pacea de 
la Adrianopol. Puterile europene au găsit că Rusia a fost 
moderată în condiţiile de pace impuse. Care sunt cauzele 
pentru care nu au intrat rușii în Constantinopol? Prima 
cauză trebuiește căutată în caracterul împăratului. 'Tre- 
cuse prin momente așa de grele, că victoriile târzii ale 
lui Diebici şi pacea de la Adrianopol „au fost ca un fel de 
ușurare. Apoi, armata ajunsese slăbită la Constantinopol. 
Intervenea apoi teama de puterile europene. Nu-și putea 
da seama care ar fi fost reacţiunea lor. Dacă i-ar fi de- 
clarat război, opunându-se ocupării Constantinopolului, 
așa cum se întâmplase în timpul Caterinei și a lui Alexan- 
dru 1? Putea să se bată cu ele? Puterile europene își dă- 
dusera seama că armata cu nasturi lustruiţi era o poveste, 
ceiace le-ar fi dat curaj să intervină. Desigur că alta ar fi 
fost situația dacă ajungerea la Adrianopol ar fi fost o 
plimbare, un drum din victorie în victorie. Şi-a dat sea- 
ma deci că fructul e departe de a fi copt. ŞI toţi istorio- 
grafii sunt de acord asupra influenţei binefăcătoare ce a 
exercitat-o asupra lui ministrul lui de externe, Nesselrode, 
fin diplomat și om moderat, Acesta, i-a arătat lui Nicolae 
e artă cale de urmat, cale pe care noi am numi-o dia- 

olică. 

Pentru relatarea acestor evenimente, ne-am folosit până 
aici numai de isvoare rusești. Să vedem acum ce spun 
Istoriile “românești”. A lui C. C. Giurescu, pe mai puţin 
de jumătate de pagină, arată că lucrurile s'au întâmplat 
aşa cum își închipuise ţarul rusesc, adică a fost o plim- 
bare până la Adrianopol. Găsim, ca date în plus, că Rușii 
au asediat Brăila care e luată cu greu și apol e arsă, In 
ceiace privește tratatul de la Adrianopol, găsim câteva 
date în plus: Turcii ne inapoiaza cele trei raiale, Brăila, 
Giurgiu și Turnu-Măgurele, hotarul fixându-se pe talvegul 
Dunării. Se vor putea pune cordoane sanitare, păzite de 
soldaţi înarmaţi. Se suprimă zahereaua — lucru impor- 
tant — adica plata în natură, rămânând numai haraciul 
în bani. Deasemeni se suprimă procurarea de salahori. Se 
menționează faptul omis de cei doi istorei ruși citați, adi- 
că Principatele vor rămâne sub ocupație până la plata 
despăgubirilor de războiu. “Insfârșit, se va alcătul, atât 
în Muntenia cât și în Moldova, câte un Regulament, pri- 
vind conducerea și administraţia ţării în toate privințele”. 
(C. C. Giurescu, op. cit., p. 504). De fapt acest Regulament 
fusese prevăzut în tratatul de la Akerman, lucrările înce- 
puseră deja, dar fuseseră întrerupte, din cauza războiului. 

Istoria Roller acordă mai mult spaţiu acestor evenimen- 
te, dar totul, natural, favorabil rușilor. Astfel, se spune 
că Grecia a fost salvata de coaliția Puterilor europene, 
constituită la 4 Aprilie 1826, prin protocolul de la Peters- 
burg, Turcia respinge cererile formulate de acest protocol 
și la atunci ființă Tripla Alianță, la Londra, la 6 Iulie 
1827. In această Triplă Alianţă intră Rusia, Anglia și 
Franța, Această Triplă Allanţă a dat o grea lovitură Sfin- 
tei Alianțe, deoarece, ajutându-se Grecia, se ajuta un re- 


"4 — 


bel, ceiace era contra principiilor Sfintei Alianțe, g 
beşte de bătălia navală de la Navarin, dar, “log SE Jor- 
sivă care a silit Turcia să incheie pacea, a venit din partea 
Rusiei” (111). (Roller, op. cit., III, p, 926). Roller Spune ca 
la 26 Aprilie 1828, Rusia a declarat războiu Turciei, fără 
să indice motivele. El e subințeles: Rusia ajuta pe Crești 
mi să scuture jugul turcesc. Ori toţi istoricii ruși îi repro. 
şează ţarului rus omiterea acestor motive, omitere ce a 
adus desinteres pentru războiu și chiar nemulțumiri, aşa 
cuma arată raportul citat de noi al șefului Jandarmeriei 
generalul Benkendorf. Generalul Wittgenstein, spune Ro, 
ler a ajuns în 5 zile la Brăila, București și Craiova, fără 
să mal menţioneze, ca în alte ocazii, că această, fulgeră. 
toare înaintare a fost ajutată de “elementele locale”. Dom. 
nitorii s'au retras lar generalul Pahlen a fost numit pre- 
zident împuternicit al Divanurilor. Dar, nici nu se putea 
altfel, imediat după ocuparea 'Țărilor românești s'au for- 
mat; detașamente de panduri care au luptat la Calafat, 
Golenţi, Isvoarele, etc. Istoria Roller are mania pandurilor. 
Ca şi Ana Pauker, dealtfel. Tămâiază Roller pe ruși, ară. 
tând că generalului Diebici, 1 sa dat numele de Zabar. 
kanski. Grunwald uită să spună aceasta și ne spune doar 
că acestui general, ostașii lui îi spuneau “Samovar pașa”. 
Moderaţia rusească în pacea de la Adrianopol e justitica- 
tă de molimile ce au decimat armata rusească învingă- 
toare, de slaba aprovizionare şi de depărtarea bazelor, 
Țarismul, mai spune Roller, se temea de răscoale anti- 
feudale în Rusia și de pretenţiile teritoriale pe seama 
Turciei din partea Austriei, Angliei şi Franţei. Din aceas- 
tă cauză, Țarismul a ajuns la concluzia că interesul lui 
era nu nimicirea imperiului otoman, ci menţinerea unui 
imperiu slăbit. După cum se vede „atunci când e vorba de 
adus o cât de uşoară critică, Roller vorbește de Țarism 
și nu de Rusia. Prin tratat, se arată că Principatele aveau 
să se bucure de o autonomie administrativă iar domnito- 
rii vor fi aleși pe viață. Dar această prescripţie — nu 
ne — o spune Roller — nu a fost respectată, chiar de la 
început. Şi uită iar să ne spună că această alegere a dom- 
nitorilor trebuia să fie aprobată de Turcia și de Rusia, 
Spune că domnitorii vor rezolva liber afacerile interne ale 
țărilor, în întelegere cu divanurile. Cum se vor rezolva 
liber, aceste afaceri, vom vedea mai departe, 

Deci și de data aceasta, e vorba de o lunga ocupație ru- 
sească. Comportarea lor, de astădată, se împarte în două 
părți distincte; una de la intrarea trupelor ruseşti în 
Principate până la pacea de la Adrianopol și a doua de 
la această pace până la evacuare, care are loc abia în 
1834. Partea a doua, pentru motivele pe care le vom ară- 
ta, a fost blândă. Prima parte a fost sălbatică. Dar nu 
suflă nici un cuvânt despre această comportare nici Mi- 
liukov, nici Grunwald, şi nici istoricii “români”, pe care 
i-am citat. Ne vorbeşte însa de ea... Karl Marx. “Mareșalul 
Wittgenstein se înfățișează Românilor ca eliberator. In 
protestele sale din 1826, Rusia se înduioșa de nenorocirile 
țării; ea dovedi în 1828 cât valorau tânguirile sale. Au 
avut loc ezcese groaznice. Contribuţii de tot felul, în pro- 
duse, furaje, vite, corvezi, hoţii, omoruri, etc. 

— Ca în 1944, vom adăoga noi —. Bărbaţi și femei au 
Jost înhămați la care, cu vizitii cazaci, care nu-și cruțau 
mici bâta, mici vârful lăncilor. Peste 30.000 de Români 
fură smulși de la munca câmpului, pentru a servi ca ani- 
male de muncă. Cei mai fericiţi fugiră în munţi, unde 
singura hrană era scoarța de copac. Guvernul rus răs- 
pundea la proteste: “Nu interesează să știm cine face lu- 
crul, oameni sau animale, numai ordinele să fie executate. 
Haosul și jaful aduseseră foametea, ciuma, etc. (Karl 
Marx, op. cit., p. 27). Ca intodeauna. Oamenii noștri po- 
litici din 1944 ar fi ştiut că Rușii nu s'au schimbat, pen- 
trucă nu se pot schimba, dacă ar fi citit istoria. Dar ca și 
în 1944, s'au găsit Români care au arătat că nu interesele 
"Ţării primează, ci interesele lor. S'a format un Divan de 
boieri slugarnici, spune Marx, care au trimis țarului o 
“slugarnică adresă”. Tot în aceiaşi zi, 12 Iunie 1828, o 
deputăţie de moldoveni, aduse lui Nesselrode, sub zidurile 
Isaccei, un act de supunere, împodobit cu aceiași retorică, 
spune Marx. Ce deosebire este între acești “slugarnici” 
boieri și delegatul Partidului Naţional — țărănesc, Ghiţă 
Pop, la semnarea “armistițiului” din 12 Septembrie 1944, 
la Moscova? La intoarcere, a povestit gazetarilor cu cată 
părintească blândeţe l-a dojenit Molotov, pentrucă trupe- 
le românești au trecut dincolo de Nistru (111), Numitul 
Pop n'o spunea, dar lăsa să se înțeleagă că alta ar fi fost 
situația dacă Mareșalul Antonescu ar fi ascultat pe Maniu! 

Dar tot în Karl Marx, găsim o notă interesantă, din care 
reiese că Rusia a încercat; totuși imposibilul, ca să pună 
mâna pe Principate: prin contele Orloff, a oferit Turcilor 
36.000.000 de franci, pentruca sa cumpere Principatele! 


ss. 


Nicolae 1 a fost cel mai fanfaron țar pe care l-a avut 
Rusia, A volţ să fie cel mai mare, să fie el cel care intră 


în Constantinopol. După războiul victorios în Persia și 
participarea la, bătălia navală de la Navarin, a crezut că 
drumul imortalei glorii îi este deschis, Am arătat însă 
cum războiul din 1828-1829, cu tot sfârșitul lui glorios, a 
fost căldarea de apă rece care l-a răcorit avânturile, a fost 
firul de nisip care s'a introdus în angrenajul unei mașini 
rău concepute și i-a încâleit toate resorturile. 

văzând că nici cu războlu, nici cu bani, nu poate pune 
mâna pe Principate, a pus la cale un plan diabolic: să 
pună mâna pe ele, cu duhul blândeței. La acest plan a 
contribuit ministrul de externe, rusul de origină germană, 
Nesselrode, contele Pavel Kiseleff și... revoluţia poloneză, 
care a isbucnit puţin după acela, in 1830, 

Prin convenţia de la Akerman, se stabilise ca domnito- 
rii să elaboreze, cât mai curând posibil, un Regulament, 
pentru înbunătăţirea stării Principatelor. Războiul între- 
rupând lucrările, acestea au fost reluate după pacea de 
la Adrianopol, de data aceasta, dirijate de ruși. Pahlen 
a fost înlocuit în fruntea administraţiei cu generalul Jol- 
tuchin, care avea să moară curând, la București, de holeră. 

Regulamentul organic, are două părți: una politică și 
una administrativă. Cea politică sa făcut sub direcţia lui 
Xoltuchin, cea de a doua sub a generalului Pavel Kiseletf, 
care l-a înlocuit, Pe cât de bun este Regulamentul în ceia- 
ce priveşte partea administrativă, făcută de Kiseleff, pe 
atât de rea este cea politică, făcută sub Joltuchin, scrie 
A. D. Xenopol. Xenopol merge până în a crede că dacă 
şi prima parte ar fi fost întocmită sub Kiseleff, ar fi fost 
toi atât de bună ca și a doua. Afirmând aceasta, Xenopol 
se bazează pe textul unor scrisori ale lui Kiseleff, adresa- 
te unor prieteni. Şi noi credem că se înșeală. Vom vorbi 
ceva despre Kiseleff. “Bărbat cultivat, cu tendințe uma- 
nitare, Kiseleff se interesează în mod particular de situa- 
ţia ţăranilor și crede în necesitatea ameliorării soartei 
lor. El a prezentat chiar lui Alexandru I, un raport de- 
tailat. Nicolae, care crede că Kiseleff a avut, relaţii de 
prietenie cu câţiva membri decabriști, începe prin a nu 
avea încredere în el. Dar loialitatea absolută a genera- 
Jului și raporturile din ce în ce ma! strânse ce se stabilesc 
între ei, nu întârzie să-l convingă că Kiseleff nu a im- 
părtășit niciodată ideile societăţilor secrete și că a rămas 
un servitor fidel şi ascultător. De atunci, el îi acordă toată 
încrederea. După războiul ruso-turc, el va fi cel care va 
administra Principatele danubiene, ocupate în mod pro- 
vizoriu de trupele ruse”. (MIL., op. cit., II, p. 138). 

Grunwald ne arată că Kiseleff avea pe lângă bunătate 
şi principii liberale. Nicolae hotărăște la un moment dat 
să înbunătăţeasca soarta şerbilor, dar nu prin facerea unor 
legi care să termine cu şerbia, ci prin unele paleative, care 
să fie un fel de introducere la schimbările ce se vor pro- 
duce mai târziu. Exact ca ţarul Alexandru I. Pentru în- 
tocmirea acestor legiuiri, îl însărcinează pe Kiseleff. Dar 
Kiseleff își dădu seama de imposibilitatea de a ataca prin- 
cipii atât de înrădăcinate în Rusia, ca dreptul hereditar 
al nobleţei, S'a gândit deci că nu poate să se ajungă la 
transformarea șerbului în cetățean şi proprietar complet 
liber, și a ales calea reîntoarcerii la o veche tradiţie ru- 
sească, în care țăranul, liberat de stăpânul lui, trebuia să 
rămână legat de pământ, în interesul Statului însuși, Dar 
toate încercările s'au soldat cu insucces, căci s'ar fi lovit 
nu numai în interesele nobilimii ci și în ale țărului, care 
era proprietarul a 200.000.000 de hectare. 

Generalul Kiseleff era un om bun, era un liberal, dar 
el era un servitor loial și ascultător al ţarului, (Miliukov, 
II, p. 738). El nu făcea și nu putea face altceva decât 
ceiace îl dicta ţarul. Ori Nicolae voia să pună mâna pe 
Principatele dunărene cu duhul blândeţii. Nicolae îi con- 
sidera pe moldo-valahi drept slavi şi nu avem nici un 
motiv să credem că Kiseleff, vedea lucrurile altfel. Cel 
care împărțise Regulamentul în două, fusese țarul însuși. 
Cu a doua parte voia să le câștige inimile moldo-valahilor, 
cu prima voia să-i subjuge, din punct de vedere politic. 
Iată ce scrie Karl Marx, relativ la redactarea primei păr- 
ți: “Comitetul de redactare al Regulamentului organic, 
şi-a reluat la 20 Iulie 1829 lucrările întrerupte. Consulul 
rus Minciaky prelua în mod samavolnic preşedentia. Fie- 
care articol trebuia comunicat la Petersburg, de unde se 
întorcea mutilat, amendat, transformat, în directă contra- 
dicție, de cele mai multe ori, cu legile fundamentale ale 
țării şi cu tratatele. Constituţia se elabora prin curier”. 
(Marx, op. cit., p. 28). 

In Noiembrie 1829, Kiseleff vine cu puteri nelimitate. 
Şi, rus, loial, şi ascultător țarului, Kiseleff s'a arătat tot 
atât de brutal când era vorba de interesele Matuşkăi Ros- 
siia. Când Regulamentul a fost gata, a fost convocată o 
adunare extraordinară de boieri. Şi Kiseleff l-a numit 
președinte pe Minciaky. Președintele legal, Mitropolitul, a 
fost exilat. Şi Karl Marx aduce aceasta gravă acuzație: 
“toți (adică și SIȚI boleri opozanți), muriseră ca din în- 
tâmplare în aceiași săptămână, înainte de închiderea 
Obșteștei Adunări”. Marx, 0p. cit, p. 29. Deci asasinate, 


procedele slavo-monegolice, de la care “bunul” și “Jiberalul” 
Kiseleff nu sa dat în lături, ca “loial” și “ascultător” 
servitor al ţarului. ŞI Marx adaogă: “Chiar în această 
Adunare, Kiseleff a găsit cu cale să introducă pe furiș 
un articol pe care nu l-a făcut cunoscut nici unuia dintre 
cel subscriși (un fals în acte publice). Pe ultimul sfert, al 
ultimei pagini, s'a adăogat următorul articol, prin care 
se răpea țarii dreptul de autonomie: “Nici o lege votată de 
adunare și confirmată de domn nu va putea fi promul- 
gată, dacă ea nu a fost în prealabil aprobată de Curtea 
protectoare”. Marx, op. cit., p. 29. 

Prin tratatul din 29 Ianuarie 1834 la Petersburg, Poarta 
recunoștea noua Constituţie. 

Partea pozitivă a lui Kiseleff a fost fără îndoială adml- 
nistraţia, parte în care ţarul i-a acordat “puteri nelimi- 
tate”. Din primul moment a avut de luptat cu ciuma. 
Profitând de prevederile tratatului de la Adrianopol, a 
instalat un cordon sanitar dealugul Dunării și cu eforturi 
supraomenești, scrie Xenopol, a reușit să stârpească epl- 
demia. Dar abia scăpate de ciumă, peste Principate vine 
holera, SI eforturile lui Kiseleff au fost și de data această 
încoronate cu succes. A făcut să se distribule locuitorilor 
făină din rezervele armatei, a făcut să vină provizii din 
Rusia „i "Țara a avut noroc în acel an de o recoltă bogată. 
Pentru a preveni revenirea foametei, Kiseleff a făcut depo- 
zite de rezervă. A înfiinţat un corp de poliţie cu oameni 
armaţi, plătiţi de Stat. In plus, a facut un corp de grăni- 
ceri, ca un sâmbure de forță armată din 1096 soldaţi în 
Moldova şi 4587 în Muntenia. N. Iorga ne spune că din 
această armată au făcut parte ca iunkeri (ofițeri), Vasile 
Cârlova, Grigore Alexandrescu, C. A. Rosetti, Hrisoverghi. 
N. Iorga desavuiază dictonul latin “inter arma silent mu- 
sae”, dar face o afirmaţie nefericită, spunând că ofiţeri 
au fost și Lermontov, Tolstoi și Pușkin. Ori Puşkin n'a fost 
niciodată ofiter. 

Kiselef introduce dispoziții asupra administrării orașelor, 
înbunătăţirea străzilor, pavajului și iluminatului. Se pre- 
văd mijloace pentru construcţia şoselelor. Ia măsuri pentru 
combaterea incendiilor. Se introduce o contabilitate regu- 
lată, se formulează dispoziţii precise pentru obținerea 
pensiilor. El organizează serviciul instituţiilor publice, pe 
cel al Casei de Ajutor, al distribuţiei apelor și al instruc- 
ţiei publice și le pune sub supraveghierea unor eforii spe- 
ciale. Ia măsuri pentru instituirea unui corp sanitar, sta- 
bileşte regulamente pentru farmacii, pentru moase, pentru 
copii găsiți. Reformează regimul penitenciar, instituie 
registre de stare civilă, stabileşte o nouă organizare jude- 
cătorească. Regulamentul organic stabilește pentru prima 
dată în țările noaatre, principiul autorității lucrului ju- 
decat. Instituie registre hipotecare, etc. 

Sar putea spune că Kiseleff a fost o binefacere pentru 
țările noastre. Acesta e un adevăr incontestabil. Dealtfel 
Kiseleff s'a preocupat și mai târziu de ţările noastre, fiină 
în corespondență cu domnitorii ce au urmat, dându-le 
sfaturi. Românii i-au fost recunoscători. In timpul lui 
Bibescu, Adunarea a votat un fond de 15.000 ducați, pentru 
a ridica lui Kiseleff în Bucureşti un monument. Comuni- 
cându-i-se lui Kiseleff hotărirea de a i se ridica un monu- 
ment în Bucureşti, Kiseleff a declinat onoarea și sumei 
votate în acest scop, i s'a dat altă destinaţie. 

Dar realitatea este realitate: prin Regulamentul orga- 
nic, Rusia era de fapt stăpână a Ţărilor românești. In 
Istoria Românilor din Dacia Traiană, Ed. Carpaţii, p. 115, 
vol. IV, Xenopol scrie: “Sar putea pune întrebarea pentru 
ce Rusia recursese la mijloace atât de întortochiate, 
pentru a face să triumfe voinţa sa în Principatele dună- 
rene? Răspunsul e foarte ușor de dat: Neputând să ie 
anezeze direct, din cauza Austriei, ea alesese aceste măsuri 
complicate, care-i asigurau anezarea pe cale indirecta”. 

Şi: “Regulamentul organic era deci, cu toate binefacerile 
administrative, mai degrabă un instrument al stăpânirii 
rusești, decât o Constituţie a Ţării românești”. A D. Xe- 


nopol, op. cit., IV, p. 119. i = 


Alexandru I crease un regat al Poloniei, cu o Constituţie 
proprie. 'Țarul era în acelaş timp, rege al Poloniei. Mulţi 
au crezut că acest regat al Poloniei era rezultatul vechilor 
idei liberale ale lui Alexandru iar alții au luat acest fapt 
drep o fantezie. ŞI nu era nicl una, nici alta; era vorba de 
un plan calculat rusește, un plan slavo-mongolic. Polonia 
era împărțită în trei, ori Alexandru o voia întreagă. Nu 
erau Polonezii slavi? Dând o imagine de prosperitate și 
de libertăţi polonezilor din partea rusească, voia să exer- 
cite atracția unui magnet asupra celorlaţi polonezi, adică 
a celor din Polonia austriacă şi prusacă. Inființând mai 
târziu Republica moldovenească, comuniştii ruși nu au 
tăcut altceva decât să imite pe Alexandru I. 

Dar, după moartea lui Alexandru, Nicolae I vedea lucru- 
rile altfel. El era stâpăn total în acest regat al Poloniei 
şi nu avea acolo nevoie de Regulamente organice ca în 


—:3% 


oricum ar fi stat lucrurile, 
u intuia planurile fratelui 
în afară de treburile publice. Deci 
1 Constituţia, îl răneau amorul lui 


tele lui, 
riu de autocrat. La Varşovia, vice rege era fra i 
E ia ta şi la cererea acestula, mal bine zis la nalstEha 
țele acestuia, trebuise să accepte să fie încoronat îneee 
al Poloniei, după ce fusese intronizat țar al clase a 
Asociaţiile secrete decabriste, partielpaseră şi câţiva polo" 
nezi. Opt din el au fost arestaţi, acuzaţi de, cre ; ovia 
siguranței Statului. Nicolae vola să facă și Ja: Se si 
pentru judecarea acestor revoluționari, un tri i-ae st 

cial, ca la Petersburg. Dar Constantin l-a arătat ci aceaa 2 

nu era posibil, deoarece se opunea la aceasta... Gone bila 
poloneză. Acuzaţii au fost judecaţi de Dieta poloneză, ar 

a respins capetele de acuzăre, şi i-a condamnat la pedepse 
ușoare, Nicolae vede negru şi declară: Ei au salvat pe 
vinovaţi, dar au pierdut ţara. i : 

Dar Polonezii, dupa sfârtecarea patriei lor, nu mai sunt 
polonezii din timpul lui Petru cel Mare și nici chiar cei 
din timpul dreptului de veto. Patriotismul lor devine atât 
de arzător, atât de fanatic, încât atrage atenţia şi simpatia 
întregei Europe, iar pentru ruși, devine o sabie a lui Da- 
mocles. Oriunde se naște o revoltă, un războiu contra 
rușilor sau austriacilor, ei se prezintă în masă. După a 
doua şi a treia împărţire a țării lor, mulţi polonezi re 
refugiază în Moldova, unde sunt un continuu ferment de 
revoltă. In timpul lui Napoleon, se înrolează în armata 
franceză, iar Marele ducat de Varşovia, înfiinţat de corsi- 
can, luptă alaturi de el în Rusia și nu-l părăsește pe 
împăratul francez în tragica lui retragere, Exilaţii polonezi 
umplu lumea întreagă și în orice loc s'ar fi găsit, activează 
neobosiţi pentru reînvierea patriei lor. Activează ca serii- 
tori, muzicieni, artiști, luptători cu arma când se ivește 
ocazia şi chiar terorismul nu-l dispreţuiese. Chiar în 
timpul lui Nicolae, se întâmplă un caz comic, Nicolae vizi- 
tează Anglia şi regina Victoria îl primeşte destul de rece. 
Are totuși loc o reprezentaţie teatrală de gală, în cinstea 
ilustrului oaspete. In loja regală, regina Victoria lasă ca 
primul plan să fie ocupat de Nicolae, ea retrăgându-se 
în fundul lojii. Nicolae era incantat de atenţie, dar nu a 
bănuit cauza. Şi cauza era simplă: regina Victoria se temea 
de un atentat al exilaților polonezi. Şi atunci, ca o bună 
englezoaică, Victoria și-a spus: Dacă trag polonezii, de 
ce să moară o englezoaică și nu un rus? Observaţia ne 
aparţine și e făcută cu obișnuita grijă de a face plăcere 
compatrioților care “resistă” în cețurile Londrei. 

Şi așa cum vom vedea mai departe, Polonezii câștigă 
şi simpatia Papei şi vor produce multe necazuri lui Nico- 
lae din cauza unei fiice pe care n'o putea mărita. L-au 
silit pe îngâmfatui țar să se umiliească şi să facă o vizită 
Papei, ceiace a produs la acea vreme mare haz la toate 
Curțile europene. In revoluția ungară din 1848, nu numai 
comandantul armatei ungare era un general polonez, Bem, 
dar și în compoziţia armatei erau mii de polonezi. La un 
lucru se pare că nu au făcut apel polonezii: la filozofie. 

Fără îndoială Constantin, vice regele Poloniei, care re 
căsătorise cu o poloneză, renunțând pentru aceasta la 
tronul țărilor, iubea Polonia. Dar era rus şi o iubea ca un 
rus. Credea desigur că Polonezii se vor rusifica prin metode 
blânde. Făcuse multe lucruri bune pentru polonezi, prin- 
tre care şi o armată de 83.000 de oameni. Dar tembelismul 
polonez, ierunca, acea pasăre surdă și proastă, murise 
odată cu distrugerea Patriei lor. In locul ieruncilor, se 
născuseră vulturi, Ei voiau libertatea. Revoluţia isbucneşte 
la 17 Noembrie 1830. Răsculaţii ocupă palatul Belvedere și 
Constantin scapă cu viaţa, fugind pe o ușă dosnică. 

Şi de data aceasta, Miliukov descrie revoluţia poloneză 
ca pe un eveniment neplăcut, dar nu prea grav. Şi eveni- 
mentul a fost grav, mai mult decât grav.-A tremurat ţarul 
Nicolae şi-a tremurat întreaga Matușka Rossiiă. Fălosul 
Nicolae I, fanfaronul Nicolae I, avea să sufere în timpul 
acestei revoluţii tot atât de mult, dacă nu mai mult, ca în- 
timpul războiului din 1828-1829. O armată rusă, în fruntea 
căreia se găsea faimosul general Diebici-Samovar pașa— 
trece frontiera și, tot ca în 1828, la început, totul mergea 
de minune. Aproape de satul Grochowo, lângă Varșovia, 
Diebici bate armata poloneză de sub comanda generalului 

-Şlopicki, fost general al lui Napoleon, Dar nu intră în 
Varșovia, dând timp polonezilor să se regrupeze, să se facă 
recrutări în toată Polonia, iar armata poloneză de sub 
conmada lui Constantin, să treacă de partea răsculaților. 
Războiul se lungește. Vine iarna, frigul, proastă aprovi- 
zionare, prost, serviciu sanitar și, în plus, holera. Această 
holeră se întinde în Rusia și ajunge în capitală, unde 
isbucnește o revoltă, pe care Nicolae o potolește, interve- 
nind personal, cu gesturi teatrale. Dar tot din cauza 
holerel isbucnește o revoltă în “coloniile miliţare”. Aceste 
“colonii militare” au meritat multe pagini ca să vorbim 
de ele în timpul lui Alexandru I, care le-a inființat și ar 
merita multe pagini, acuma când vorbim de Nicolae 1, care 


Principatele dunărene, unde, 
nu SIN pEE: absolut. Şi nici n 


său care, îl ținuse total 
acest regat și în special 


a fost nevolt să le desființeze. Dar paginile ne-au 
atuncl și ne lipsesc și acum. Cauza desființării 100 E și 
tocmai această revoltă, Nu ne putem. opri totuși să ost 
spunem că după nol, aceste colonii militare sunt, preciui 
soarele colhozurilor și sovhozurilor, tot atât de utopice EA 
contrarii naturii umane, ca și “coloniile militare», și 

Pe scurt, din cauza holerei, aceste “colonii militare» 
s'au răsculat, Sau mai bine zis, holera ajunsă la ej js 
dat pretextul de a se răscula. Pentru o a înăbuși nau fe 
fost sulielente efectele teatrale şi Nicolae a trebujt să aqua 
trupe din afara acestor colonii. La isbucnirea revoltei 
răsculații au ucis 3 generali şi 160 de ofiţeri și funcționari! 
Nicolae înăbușe revolta în sânge. Două mii de răsculați au 
fost condamnaţi la bătaia cu cnutul și 129 dintre ei au 
murit sub lovituri, 


Pe front, situaţia militară era departe de a fi bună, era 
chiar rea, polonezii, de la defensivă, trec la ofensivă, "trec 
Narevul, ocupă Ostrolenka și obligă pe soldaţii lui Samovar 
pașa la o retragere precipitată, ceiace mai simplu spus 
sar numi fugă. Nicolae era în culmea disperării, Scrisorile 
trimise lui Samovar pașa, reflectează nu numai mânia ci 
şi disperarea, ruşinea chiar: “Suvorov știa să bată e 
polonezi cu mai puţine trupe, scria el lui Diebici. Pentru 
prima dată, o armată rusească de 180.000 de oameni, se 
găseşte în defensivă în fața a 50.000 de revoltați”. Gun. 
wald, op. cit., p. 127. 

Dar se produce un fapt și mai grav. In Anglia și Franta, 
opinia publică ia partea răsculaților. In Franţa, chiar 
guvernul, nu numai presa și opinia publică. Lafayette 
cerea în Cameră reparația rușinii împărțirii Poloniei, cu 
armele, dacă nu se putea altfel. Generalul Berthier a 
trimis țarului fanfaron o scrisoare injurioasă. Cu ocazia 
unei slujbe comemorative pentru Kosciuszko — 23 Februa- 
rie 1831 — s'au produs manifestații pe străzile Parisului şi 
mulțimea a încercat să spargă geamurile ambasadei ru- 
seşti. Nicolae era înspăimântat, “Dintr'un moment în altul 
focul poate cuprinde întreaga Europă”, scria el generalului 
Diebici, care, dupa cum spune Istoria Roller, fusese supra- 
numit” Zabalkanski. 

Iată lucruri pe care propagandistica i-torie a lui Miliu- 
kov, le trece sub tăcere, Dar Austria și Prusia, tot atât de 
interesate ca și Rusia în chestiunea poloneză sprijineau 
pe Nicolae. Anglia care era contra, neavând de partea sa 
decât pe Francezi, deci neavând pe cine să trimită să 
moară pentru ei, considerând că Francezii sunt prea puţini, 
au lăsat pe ruși să faca ce au voit. Şi era normal ca până 
la urmă balanţa să se încline de partea celor mai mulţi, 
oricat de eroici ar fi fost cei puţini, adică polonezii. In 
Iunie 1831, marele duce Constantin și generalul Diebici 
mor de holeră. Au fost istoriografi care au sustinut că 
Zabalkanski s'ar fi sinucis de rușine. In locul lui Samovar 
pașa, Nicolae numește pe generalul Pașkevici care, însfar- 
sit, intră în Varșovia, de unde îi trimite fanfaronului țar 
un tot atât de fanfaron mesaj: Varșovia este la picioarele 
Majestății Voastre. 

Polonezii iau calea exilului cu miile și au continuat să 
agite Europa cu toate mijloacele, până la târzia eliberare 
din 1918. Intre aceste mijloace, repetăm, se pare că Po- 
lonezii nu au apreciat pe cel filozofie, la modă în anu- 
mite cercuri, tot de exilați. 3 

Represiunea a fost atât de cruntă, că a făcut ca indig- 
narea Europei să crească. Regatul polonez a fost transtor- 
mat în provincie rusească. “Şi cum represiunea Decabriş- 
tilor a săpat pentru totdeauna o prăpastie între dinastia 
Romanovilor și partea luminată a nobleţei ruseşti, supri- 
marea independenţei poloneze va săpa o groapă pe care 
nimeni „n'o va putea umple, între Nicolae, Casa lui, și 
opinia liberală a Europe! întregi” (Grunwald, 'op, cit., pa- 
gina 137). 

Revoluţia poloneză a făcut încăodată “pe Nicolae să 
tremure, fumurile de cucerire i s'au evaporat și i-au impus 
prudență în actele lui. Imprudența a continuat să se ma- 
nifesteze numai în amenintari — ameninţa în dreapta și 
stânga —, dar când era vorba de trecut la fapte, și — amin- 
tea probabil de polonezi, Au trebuit să treacă mulți ani ca 
să ulte aceste necazuri, pentru a comite ultima șI cea 
mai mare nebunie: războlul din Crimeea, 

Deci cu drept cuvânt, în metodele blânde întrebuințate 
în Principate, pe lângă sfaturile moderatoare ale lui Nes- 
selrode, liberalismul și bunătatea lui Kiseleff, etc, după 
părerea noastră, un cuvânt de spus a avut și Revoluţia 
poloneză. 

* a. 


Retrăgându-se rușii, au lăsat în urma lor, Regulamen- 
tul organic. Conform acestei “constituții”, domnitorii tre- 
buiau să [ie aleşi de Adunările generale ale țărilor respec- 
tive, Şi Puterile, cea suzerană și cea “protectoare”, au în- 
ceput prin a călca ele înșile Regulamentul; s'au înțeles 
între ele ca acești domnitori, în loc să fie aleşi, să fle nu- 


) 


ARB | 


iţi de ele, aceasta considerându-se un caz excepțional. ŞI 
dir au fost numiţi Alexandru Ghica în Muntenia și 
și 1 Sturza în Moldova. Principatele aveau să ia un 


MbE extraordinar, grație libertăţii comerțului pe Dnăre 
2Y Marea Neagră și, in plus, faptului că scăpaseră de zahe- 
$-a adică nu mal erau obligate să dea nimic turcilor în 
e ci numai o sumă de bani. Produsele, în special, 
Brâul puteau să-l vândă cui volau, adică acelui ce dădea 
mai mult. 


omnltorii s'au dus ca și în trecut la Constantinopol 
ă-și primească investitura și să sărute papucul sultanu- 
lui totuşi au fost primiţi cu o cu totul altă distincție. 
“Cauza trebuie căutată în faptul că sultanul nu mai dădea 

vestitura propriilor săi vasali, ci celor ai Rusiei” (Xeno- 
Aa op, cit., p. 121). Dar Rușii n'au lăsat în urma lor nu- 
PO 4 Regulamentul — instrumentul de lentă cucerire — ci 
Și oamenii ei care să-i supraveghieze. Ghica fusese numit 
fi omnitor datorită recomandaţiei exprese a Rusiei, deci 
îl considerau de încredere, totuși nu au socotit suficient 
t să fie numiţi doi oameni ai lor, pe grecul 


D 


și au făcu alo € 
inspector general al carantinelor, iar ca agen 
Ma oziteniel la Constantinopol, pe grecul Aristarchi. Şi 


t în calitate de priteri pertori at VIET pe 

| Banoff şi doi munten! (panduri!!!), 
colonia Gates E isa pe colonei Odobescu și 
E IO OR Dar pe lângă asta, rușii au lăsat pe baronul 
Ruckmann, în calitate de consul. Şi acest consul era ade- 
văratul domnitor, fără aprobarea, lui Ghica nu putea 
ace un pas. Toţi înalții funcţionari erau numiți cu apro- 
ae sau la indicaţia lui Ruckmann, inclusiv miniștrii. 
Rușii profitau, prin aceasta ca să câstige prieteni ai Rusiei 
în cei ce erau numiţi și dușmani ai domnitorului în cei ce 
erau îndepartaţi din funcţii. Dar în Adunare erau și câtiva 
poieri patrioți, ca Emanuel Băleanu, Ioan Rosetti, Grigore 
Canatcuzino și, în special, Ion Câmpineanu. In jurul lui 
Ton Câmpineanu s'a creat o opoziţie, care, încet, încet, 
a câștigat de partea ei, majoritatea Camerei. Aceştia au 
început să critice amestecul consulului rus și servilismul 
domnitorului faţă de el. Ruckmann sa supărat şi a cerut 
lui Ghica să invite Adunarea a elimina din sânul ei spi- 
ritul de nesupunere, în caz contrar se va vedea silit să 
întrebuințeze asprimea. Camera s'a răzvrătit şi a acuzat 
pe domnitor de lipsă de acţiune și pe miniștri de incapa- 
citate, 

Şi a intervenit un fapt grav. Rusia voia ca șiretlicului 
strecurat în Regulamentul organic, să i se dea o formă 
legală. E vorba de articolul introdus “prin fals în acte publi- 
ce”, cum spune Karl Marx, articolul căruia i s'a spus “adi- 
ional” şi care prevedea că nici o lege votată de adunare 
și confirmată de domn, nu va putea fi promulgată, dacă 
ea nu a fost în prealabil aprobată de către Curtea pro- 
tectoare. Acest; articol însemna pur și simplu că autonomia 
era o vorbă goală. “Ruckmann porunci lui Ghica să pro- 
cedeze la consacrarea articolului de Adunare. In acelaș 
timp instigă pe opozanți și întărâtă pe Ghica” (Karl Marx, 
op. cit., p. 31). Adunarea a respins articolul, în unanimi- 
tate. Consulul rus s'a dus la Constantinopol şi s'a întors 
cu un firman prin care se cerea în mod imperativ înse- 
rarea articolului și semnarea actului de către domnitor şi 
membrii Adunării. Adunarea a avut loc în ziua de 15 Mai 
1838. “De două ori Ghica aruncă condeiul, subscrise totu- 
şi la urmă. Boierii făcură la fel” (Karl Marx, op. cit., p. 31). 
O scenă asemănătoare se petrecuse în Moldova cu doi ani 
înainte. Consulul rus s'a declarat mâhnit că asemenea 
neplăceri au putut să albă loc în timpul administraţiei 
sale. “ŞI într'adevăr, cel care administra în mod real Mun- 
iona era consulul rus” (A. D. Xenopol, op, cit, IV, 
p. . 

Această chestiune a articolului adițional a deschis ochii 
Rusiei, care a căutat să descopere cauza. Şi cauza era în- 
ceputul de culturalizare a Ţării, grație a două ziare, “Cu- 
rierul românesc” în Muntenia, sub conducerea lui I. He- 
liade Rădulescu și “Albina Românească” în Moldova, sub 
conducerea lui Gheorghe Acachi, ambele apărând în tim- 
pul lui Kiseleff (1829), precum și stabilirea de şcoli națio- 
nale. Dându-și seama de cauză, consulul rus a depus toate 
eforturile pentru a impiedica desvoltarea culturală a spi- 
ritului românesc. In timpul lui Kiseleff, un francez — Vail- 
lant —, fusese pus în fruntea Colegiului Sf. Sava. Vaillant 
reușise să facă un așezământ model și în fiecare an ieșeau 
mai mulți oameni instruiți. Ruckmann a cerut lui Ghica 
să-l îndepărteze pe Vaillant, dar Adunarea a hotărit să 
cumpere 500 de exemplare dintrun dicționar franco-ro- 
mân, publicat de Vaillant. Consulul rus a poruncit domni- 
torului să nu ratifice hotărirea Adunării şi Ghica s'a supus. 

Partida naţională crease un teatru românesc și reușise 
să facă să fie reprezentate câteva piese traduse din fran- 
țuzeşte. Domnitorul acordase acestui teatru o subvenție, 
dar a trebuit s'o retragă, la intervenția baronului. Com- 
portarea lipsită de curaj a domnitorului, care juca pe două 


au mai lăsa! 


tablouri, a făcut să se producă o puternică opoziţie con- 
tra lui — ceiace dorea Rusia — și Ghica a fost destituit 
la 7 Octombrie 1842. 

După această destituire, Rusia nu sa mal opus dispozi- 
Viilor Regulamentului şi s'a procedat la alegerea noului 
domnitor. Au candidat 37 de boieri și cel ales a fost Gheor- 
ghe Bibescu. Asupra originii lul Bibescu, există o contro- 
versă; Xenopol spune că descindea dintr'o familie bole- 
rească din Oltenia, pe linia maternă flind urmaș al fami- 
lie Brâncovanu, Marx afirmă că Gheorghe Bibescu era 
nepot de geambaș. Alegerea lui Bibescu fucese bine vă- 
zută de Rusia, dar noul domnitor i-a nemulțumit de la 
început: chiar în ziua instalării sale a apărut într'un cos- 
tum asemănător celul purtat de Mihai Viteazul iar în anul 
următor s'a dus la Mânăstirea Dealu, s'a așezat în genun- 
chi și a sărutat piatra de pe mormântul eroului muntean. 

La început a existat armonie între domnitor și Aduna- 
Te, dar nu a ţinut mult. Prima ciocnire sa ivit la depu- 
nerea de către domnitor a unul proiect de lege privitor 
la modificarea unui articol din Codul lui Caragea, privitor 
la regimul doțal. Adunarea susținea că această modificare 
era voită de Bibescu dintr'un interes personal — voia să 
moștenească pe soţia lui care înnebunise —, dar Xeno- 
pol îi ia apărarea, susținând că articolul lovea în intere- 
sele mai multor boieri. Adunarea a respins deci proiectul 
depus de Bibescu. 

Un nou conflict isbucnește din cauza unei legi a mine- 
lor. Un rus — Trandafiloff — a cerut să i se acorde de 
către domnitor explorarea şi apoi explotarea unor mine, 
pe care le-ar descoperi el în munţii noștri. Dreptul de 
explotare era de 12 ani. A inceput o campanie acerbă 
contra acestei concesiuni, in care a devenit celebru He- 
liade Rădulescu printr'o poezie întitulată “Măceșul şi flo- 
rile”. Şi de data aceasta Xenopol ia apărarea lui Bibescu, 
susținând că Bibescu era bine intenționat şi că argumen- 
tele aduse de contrincanţii săi nu erau juste. Xenopol 
arată că această opoziție s'a produs din cauza temerii că 
odată rușii instalați în minele noastre, nu vor respecta 
termenul de 12 ani și nu vor mai pleca niciodată. Această 
însemnează că Românii deschiseseră ochii. Cu toate că 
'Trandafiloff era susținut de consulul rus, în fața puter- 
nicei opoziții, Bibescu cedează și nu mai acordă concesiu- 
nea cerută de rus. 

Bibescu are la activul lui o serie de măsuri pozitive. A 
făcut să se construiască mai multe drumuri, primele pe 
care le-a cunoscut Muntenia de la epoca romană, și a 
construit un mare pod peste Olt. Adunarea votase un fond 
de 15.000 ducati — cum am mai spus — pentru a ridica 
u nmonument lui Kiseleff, dar acesta refuzând, Bibescu: 
întrebuințează banii la secarea mlaștinelor Bucureștiului 
şi la înfrumusetarea șoselii care a luat numele de Şoseaua 
Kiseleff. Şi, un lucru important, Bibezcu a suprimat vama 
dintre Muntenia şi Moldova. 

O afacere care i-a produs multe necazuri lui Bibescu, 
a fost aceia a mânăstirilor inchinate Locurilor Sfinte. 
După revoluția contra grecilor, 'ările românești obținu- 
seră de la turci ca egumenii greci să fie isgoniți și mânăs- 
tirile închinate să intre în cadrul legilor Ţării. In 1826, 
Ruşii obţin de la Poartă revenirea asupra acestei hotăriri 
şi 'Țările româneşti au fost nevoite să reprimească pe egu- 
menii pe care-l isgonise. Chestiune anodină la prima ve- 
dere, dar ea arată că rușii voiau să câștige simpatiile gre- 
cilor „adica nu uitau drumul la Constantinopol. Bibescu 
s'a luptat mult pe această chestiune și a obținut unele 
dispoziții favorabile, dar rezolvarea definitivă a acestei 
rușinoase probleme greceşti avea s'o obțină mai târziu, 
marele domnitor Alexandru Ioan Cuza. 

Sau făcut construcţii de ordin public, drumuri, peni- 
tenciare, reparare de mânăstiri şi supravegierea pe Du- 
năre și domnitorul a reușit să mențină finanțele Țării 
întrun perfect echilibru. La sfârșitul anului 1846, Casa 
centrală dispunea de oe rezervă de 4.000.000 de piaștri. 

Bibescu a trebuit să părăsească domnia din cauza revo- 
luţiei de la 1848, dar această revoluție nu a fost îndrepta- 
tă contra domnitorului, ci în contra Rusiei, ne spune Xe- 
nopol în opera ce am citat, la pag. 136, IV, Ed. Carpaţii, 
Madrid. 


.. 


In Moldova a fost în acest timp, un singur domnitor, 
Mihail Sturza. El a reușit să se menţină ca domnitor chiar 
după 1848. Sturza s'a arătat un bun gospodar. El a avut 
totuşi de luptat cu boierii ce-i răvneau locul și care intri- 
gau, susținuți și chiar provocaţi. de puterea protectoare, 
adică de Rusia. Realizările lui Sturza în cei 15 ani de 
domnie, sunt deadreptul impresionante. El ia dispoziţii 
pentru organizarea orașelor, măsuri de supravaghiere a 
pavajului, curățirea și alinierea străzilor, construcţia re- 
gulată a caselor, apărându-le contra incendiilor. Institule 


m 


lu de poliţie, obligând Ş 
a pete CE e ore, reglementează situația ser: 


vitoarelor, stârpirea câinilor vagabonzi, uneitorilor. Astfel, 


insolvabilitate; lata pe petec, Ip 
a face pe țărani să munceasc la 
te pia ră de aceste abuzuri, să se plângă direct dom: 
nitorului. s ă 

Interzice vinderea pe credit țăranilor a pac log La 
toase, opreşte comerțul ambulant pe care-l permi Ten faz 
în iarmaroace, Ia măsuri pentru înbunătăţirea stări Bat 
nitare a țăranilor. Organizează carantinele ce au scăp: i 
țara de ciumă, organizează un serviciu medical și Srdon 
unificarea farmaciilor şi fixează preţurile medicamentelor. 
Ia măsuri contra epizotiilor și înființează un serviciu ve- 
terinar. 

Dă o atenţie specială căilor de comunicaţie, făcând să 
se construiască șoseaua care traversează Moldova de la 
Nord la Sud, de la Mihăileni până la Galaţi, cu o ramură 
care o lega de Târgu Ocna, unde erau minele de. sare. 
Organizează bâlciurile și poştele-e vorba de serviciile de 
transport, numite poște-și ia măsuri pentru siguranța pu- 
blică. Regulează situația vagabonzilor şi încheie o conven- 
ție cu Austria pentru extrădarea dezertorilor și vagabon- 
zilor. “Aceasta era prima convenţie semnată de un dom- 
mitor român, de la tratatul lui Cantemir cu Petru cel 
Mare” (A. D. Xenopol, op. cit., IV, p. 139). Opreşte tăierea 
neregulată a pădurilor, chiar a acelora care aparțineau 
mânăstirilor închinate. EI înființeaza în 1835, Academia 
mihăileană. O măsură rea luată de Sturza a fost acela 
a scutirii evreilor industriaşi, de a plăti taxa datorită cor- 
poraţiilor, ceiace a adus o puternică lovitură industriași- 
lor români. 

Dar ca şi Bibescu, Sturza a avut de luptat cu boierii şi 
cu consulii ruşi. La abia 18 luni de la instalarea în scaun, 
şase boieri înaintează un memoriu direct țarului, aducând 
acuzații multiple domnitorului. Una dintre acuzaţii era 
aceia că domnitorul favorizase pe supușii ruși în arenda- 
rea veniturilor vămilor, ceiace, cum notează Xenopol, era 
cel puțin curios într'o plângere adresată țarului. Dar 
ceiace e deadreptul straniu, e faptul că în afacerile Mol- 
dovei, nu se amesteca numai consulul de la Iaşi, Besak, 
ci şi cel de la București, baronul Ruckmann. Consulul rus 
se amestecă în mod exagerat în afacerile interne, chiar 
contra prevederilor Regulamentului organic. In bugetul 
anului 1838, sa produs un deficit. Sturza propusese și 
majoritatea Adunării votase mărirea impozitelor cu o ze- 
cime, dar șeful minorităţii, boierul Canta, se opune, Besak 
ia partea lui Canta şi-l amenință pe Sturza cu ruperea 
relațiilor diplomatice. Sturza acoperă deficitul, din pro- 
pria lui avere. 

Se plânge totuși ministrului de externe, Nesselrode, care 
îi dă dreptate și-l inlocuiește pe Besak cu Kotzebue. Dar 
Kotzebue continuă să facă ceiace făcuse Besak: intrigă. 
Sturza, dintr'o eroare, dăduse titlul de căminar unul oare- 
care Eftimie Stamaty și Kotzebue îl obligă să revoace de- 
cizia, aducându-i natural domnitorului o umilire în fața 
boierilor. Faţă de alte amestecuri mai grave ale lui 
Kotzebue, Sturza, cu tot riscul, se plânge din nou lui Nes- 
selrode. Şi Kotzebue e înlocuit cu Titoff. Cel care intriga 
mai mult, era boierul Canta. Sturza cere lui Ruckmann 
autorizaţia de a exila pe Canta la moşia lui. Neobţinând 
aprobarea, Sturza caută o înțelegere cu Canta, și-l numeşte 
ministru de justiţie. Şi, ceiace e curios, noul consul Titoff, 
îi reproşează lui Sturza această numire!!! 

Cei trei domnitori de care ne-am ocupat, au căutat și 
au obţinut să îndrepte "Ţările românești pe calea progre- 
sului și au reușit să facă multe lucruri bune, cu toate că 
au avut de luptat cu Regulamentul organic și cu consulii 
protectori. 

“De aceia, contra acestui Regulament şi contra puterii 
care-l introdusese, Rusia, și nu contra domnitorilor, s'a 
ridicat populația celor două provincii, în 1848” (Xenopol, 
op. cit., IV, p. 146), 

Chiar în timpul lui Kiseleff a fost încurajată mișcarea 
de redeșteptare naţională, adică scoaterea de gazete, în- 
flinţarea de școli și a unui teatru. Kiseleff, cu tot libera- 
lismul lui, era departe de a bănui că această redeșteptare 
se va întoarce contra Rusiei. Chiar înainte de războiul 
1828-1829, se înființase o Societate literară unde se citeau 
traduceri din limba franceză și s'au făcut și două grama- 
tici românești, una a lui Heliade Rădulescu și a doua a 
lui Gheorghe Golescu. A lui Heliade a fost tipărită în 
1828, a lui Golescu în 1840. Războlul a întrerupt aceste 
activități care au fost reluate în timpul lui Kiseleff. So- 
cietatea literară s'a reconstituit sub numele de Societatea 
filarmonică, având drept scop desvoltarea artistică. S'a 


aa 


linţat o școala care avea să scoată actori rom, 

Cr tag, în Moldova s'a înfiinţat o societate cu Ai 
ştiinţific, a medicilor și naturaliștilor, din iniţiativa i er 
medic originar din Bohemia, doctorul Cihac. In timpul 
lui Kiseleff s'au deschis școli la Roman, Huși, Galaţi, Foc 
şani, Bârlad şi Botoșani. Profesorii trimiși la aceste școj. 
studiaseră la școala de la Trel Ierarhi, unde 11 se insuflase 
ideia naţională. 

In timpul fanarioților, toți profesorii erau greci, g vor. 
ba de profesorii care făceau educația fiilor domnitorilor 
a fiilor de boieri, Incetul cu încetul ei sunt înlocuiți ti 
francezi şi după 1821 nu mai rămâne nici un profesor grec 
în "Țările românești, Dar în afară de profesorii din casele 
boiereşti, unii francezi au început a deschide pensionate, 
Primele instituţii de acest fel se întâlnesc la Iași. In 1831 
pensionatul lui Cunin, un altul în 1832 care avea trei dl- 
rectori: Lincourt, Chefneu și Bagarre, In aceiași epocă, 
sulgerul Teodor Burada deschide un pensionat de domni. 
şoare. La București, primul pensionat de la Sf. Sava a 
fost dirijat de Vaillant. Incep să se facă traduceri din 
limba franceză în română. Au început să se ecrie de ro- 
mâni, cărţi didactice: cursuri de geografie, de mitologie, 
un rezumat al Istoriei universale, o istorie a imperiului 
rusesc, manuale de aritmetică, etc. 

In locul influenței grecești, a început o puternică in- 
fluență franceză. Această influență, pe lângă inconteste- 
bilele binefaceri, a avut și urmări rele. Boierii au început 
să călătoreasca cam des la Paris, ruinându-se. Imprumu- 
tau bani de la evrei care au început astfel să se înbogă- 
țească iar Inalta societate, franţuzindu-se prea mult, s'a 
îndepărtat de popor. 

Progresele realizate în domeniul învățământului au ne- 
liniştit pe boierii retrograzi și, în special, pe ruși. Această 
neliniște începe să crească atunci când s'au înființat școli 
cu învățământ superior, La Academia mihăileană e numit 
în 1843, profesor, Mihail Cogălniceanu. A ţinut o lecţie de 
deschidere memorabilă. A spus că el consideră Patria sa, 
tot pământul ţărilor în care se vorbește românește și 
drept Istorie naţională, pe aceia a Moldovei întregi, di- 
nainte de desmembrarea sa, pe aceia a Munteniei și a 
Transilvaniei. Dar chiar de a doua zi, cursul de Istorie 
națională a fost desființat. Ca un corespondent al Societă- 
ţii filarmonice din București, Gheorghe Asachi înființează 
la Iași o școală particulară, pentru cultivarea artei dra- 
matice și a muzicii. In acelaș an, 1838, Societatea medi- 
cilor și naturaliştilor din Iași, intră în legătură cu învă- 
țaţii occidentali. Aceştia îi invită pe români la un congres, 
la Fribourg. Doctorul Cihac a fost ascultat cu atenţie și 
învățații europeni au aflat de existența unui popor care 
făcea parte din marea familie a popoarelor latine, Invă- 
țaţi iluștri s'au înscris ca membri ai Societăţii de la Iaşi, 
printre ei, A. de Humboldt, A. Boignart, G. Struve, J. Ber- 
zelius și C. F. Oken. 

Seminarul de la Socola a fost reorganizat și la Iași s'a 
deschis o școala centrală de fete. Una identică ancora 
deja la Bucureşti. In 1840 s'a înființat la Iași o şcoală de 
arte și meserii, pusă sub conducerea ardeleanului Mihalik 
de Hodocin. In 1838 s'a încercat înființarea de școli pri- 
mare. Inainte de aceasta, încercări similare se făcuseră 
de unii boieri, ca Radovici în Muntenia, Anastase Bașo- 
ză şi Lupu Bals, care înflintaseră scoli primare pe mo- 
şiile lor. Fi 

Dar acest progres avea să întâlnească opoziţia hotărită 
a rușilor, care-și dădeau seama că această culturalizare 
se îndrepta exact pe drumul opus celui pe care-l visaseră 
ei. Heliade publicase o lucrarea asupra originii latine a 
poporului român. Rușii au fost atât de supăraţi, că au 
voit să-l pedepseasca cu exilul și a scăpat doar datorită 
intervenției hotărite a domnitorului, 

La intervenţiile ruse au început să se suprime rând pe 
rând toate școlile. S'a suprimat școala de artă dramatica, 
învățământul superior al Academiei mihăllene, cursul 
superior al școlii Sf. Sava, etc. 

Dar mal greu le-a fost rușilor să intervină în mișcarea 
literară. Incepuseră să vină în Principate profesori arde- 
leni, din cauza opresiunii ungurești. In Ardeal începuseră 
să se scrie versuri, sub formă alegorică. Astfel, poemul 
Arghir și Elena, ascundea, alegoric, cucerirea Daciei de 
către Romani. Cărţile din Ardeal, pătrund în Principate, 

In Principate încep să scrie versuri Ioan Văcărescu, Paris 
Momuleanu, Heliade Rădulescu, Vasile Cârlova, Constantin 
Conachi, Alexandru Hrisoverghi, Grigore Alexandrescu. In 
general producția era naivă, elementul estetic aproape 
total absent, dar mustea în ea ceiace spiritul public căuta: 
elementul patriotic. Deşteaptă-te române, avea să facă 
celebru pe autorul acestei poezii, pusă apoi pe note, Andrei 
Mureșanu. Au ieșit publicaţii, “Curierul românesc” și 
“Albina românească”, deja citate, “Curiosul”, “Magazinul 
istoric pentru Dacia”, “Dacia literară”, “Progresul”, care 


(Urmează în pag. 48.) 


ȘI 


SONETELE LUI V. VOICULESCU 


OETUL Vasile Voiculescu se prezintă ca 
un fenomen unic în poezia românească. 
Probabil că printre contemporanii săi, 
se vor găsi unii despre care să se spună, 
că au creat un vers mai strălucit și poate 
mai meșteșugit, dar niciunul dintre ei 
nu poate demonstra, în destinul său 
artistic, acel continuu suiș, spre o din ce 
în ce mai luminoasă perfecţiune, precum 
o săvârșeşte în creația sa poetul V. Vol- 
culescu. Fiindcă, povestirile și sonetele 
lui V. Voiculescu, vin să atingă o inăl- 
ime care constituie o culme și o apoteoză a unei admirabile 
traectorii, un adevărat imn al Bucuriei, inchinat Creaţiei. 

Ne bucură să facem această constatare, nu în cele din 
urmă, fiindcă V. Voiculescu, este un poet născut din cele 
mai autentice isvoare ale sămănătorismului, continuându- 
se cu cele ale gândirismului, curente care fără îndoială 
exprimă cea mai neaoșa spiritualitate creatoare româneas- 
că, ŞI când zic sămănătorism, mă duce gândul la Vlahuţă, 
acela care împreună cu Coșbuc, au fost primii directori 
ai revistei “Sămănătorul”, și intemeletori ai curentului 
sămănătorist, care prin programul său vroia să perpetuleze 
idealorile naţionale ale luceafărului poezie românești, 
Mihai Eminescu. Al. Vlahuţă a îndrumat primii pași în 
poezie ai lui V. Voiculescu, poetul insuși recunoscând mai 
târziu că și-a publicat primul volum de poezii, cu gândul 
i dragostea.dedicată lui Vlahuţă, acel ce-a fost unul din 
cele mai alese spirite ale culturii noastre. 

'Sonetele lui V. Voiculescu apar scrise de un mag, poetul 
definindu-se ca cel din urmă dintre Berevoi, lasă peste 
lucruri și peste fapte vălul discret al tainei, furat din ţara 
basmului şi al incantaţiunilor primare. Poetul a inchis 
cântecul unui ocean, în ţrupul de sidef de scoică al celor 
90 de sonete ale sale. Ş 

Recunosc aicia ca n'am reușit să pătrund în inţelesul 
adâc al sonetelor lui V. Voiculescu — înţeles valabil cel 
puţin. pentru mine— decât după ce am cizit pe poetul 
Michelangelo. Parcurgând rimele lui Michelangelo, îmi 
apărea statuar iubirea lui pentru Vittoria Collona, o iubire 
zgduitoere la vremea apusului vieții sale, dusă pe plan pur 
platonic, în limite ce scapă de cele mai multe ori priceperii 
medii. Căci în virtutea acestei priceperi medii, sufletul e 
condamnat și legat de toate schimbările trupului, la vârsta 
de 70 de ani un om nu poate fi acceptat decât cu tichie de 
mătase pe cap, îngrijindu-se de durerile prostatei sale sau 
în orele libere jucându-se cu nepoțeii săi de-a baba oarba. 
Iată ca Michelangelo spulberă-așa cum a făcut-o de atâtea 
ori- aceste umile prejudecăţi, arătând că dragostea adeva- 
rată, cea majoră, nu poate fi decât cea care răsare în 
inima omului apropiat de crepusculul vietii sale. Desigur, 
iubirea aparţine tinereţii, aproape ieșită din copilărie, cum 
o arată dragostea lui Romeo și Julieta sau cea mai impli- 
nită, a lui Tristan și Isolda sau a Francescăi și Paolo. Cele 
mai pure versuri au fost dedicate acestei iubiri a tinereții 
de ar fi să ne gândim în primul rând la marele nostru 
Eminescu, Şi totuși, Michelangelo vine să arate că această 
iubire a tinereţii nu este iubirea pură, ea având pâna la 
urmă un rezumat carnal, ea isvorând din acel “instinct 
atât de van ce se abate și la păsări de doua ori pe an”. 
Adevărata iubire, iubirea cu înţeles cosmic, acea care vine 
la intâlnire cu eternitatea și moartea, iubirea care dă sens 
oricărei creaţii este iubirea matură, a omului ajuns la 
crepusculul său, om care atunci câștigă adevăratele di- 
mensluni de simţire și de valoare, De ar fi să comparăm 
cele două iubiri, prima este iubirea relativă, care este 
numai lumină și soare, dar se poate scutura necugetat, 
așa precum se întamplă peste noapte cu o livadă inflorită, 
apărând goală și pustie în undele proaspete ale unei dimi- 
neți înrourate. Moartea pentru acest fel de iubire, vine 
pentru a o eterniza, pentru a o ferl de viitor, prin aceasta 
trădându-și caracterul efemer. Cealaltă iubire, este iubirea 
absolută, care apare cu roadele coapte, întrun sfârșit de 
toamnă, de o tristețe pătrunzător de adâncă şi melanco- 
Mică, Această iubire are ceva din eternitatea cerului inste- 
lat, moartea, neputând s'o atingă cu aripa el, chiar prin 
aceasta arătându-si veșnicia. Dacă pentru prima iubire 
este valabil că moartea cu iubirea sunt surori, pentru a 
doua, sora iubirii este eternitatea. Asta am invățat-o dela 
Michelangelo, care consideră că prin arta sa va lăsa suflul 


pi 


de OVIDIU VUIA 


iubirii sale pentru Vittoria Collona, sa tralască mereu: 
Iubirea care învinge moartea. Cel tineri pentru a-și salva 
iubirea se sinucid pe când Michelangelo o salvează dându-l 
viată intru veșnicie. Iată cum m'a făcut marele florentin 
să ințeleg sonetele lui V. Voiculescu, mărite sonete, în care 
se cântă iubirea în sensul el cel mal pur, cu semnificaţii- 
le-ași zice- metafizice, 

Va trebui să acceptăm așadar că la vârsta bătrâneţii, 
omul este capabil numai de mari sentimente dar și de 
unice creaţii— cum o demonstrează Sophokles cu al său 
Oedip la Colona sau Verd! cu al său Othelo — având viziu- 
nea marei iubiri, a acelei adevarate, vrednic cântec de 
lebădă a sufletului uman, așa cum o demonstrează rimele 
lui Michelangelo și lângă ele și sonetele lui V. Voiculescu. 

Dece pentru sonetele sale, Voiculescu a luat ca punct de 
pornire sonetele marelui Will, o vom ințelege după ce vom 
parcurge și sonetele acestuia, Cele 154 de sonete ale lui 
Shakespeare sunt tot atâtea cântece de iubire scrise cu tot 
focul pasiunii, ce ţine de iubirea pământească, sentimente, 
ce i-a stăpânit pe eroii săi adolescenti, de ar fi să cităm, 
aer versurile cu care-și incheie Shakespeare ciclul so- 
netelor: 


But I, my mnistress' thrall 
Come there for cure, and this, by that I prove 
Love's Jire heats water, water cools not love 


De aici pornește V. Voiculescu cu sonetele sale, și ca să 
nu ne lase nicio indoială începe numărătoarea sonetelor 
sale cu 155, cel de 154 fiind ultimul sonet a lui Shakespeare. 
De semnalat că V. Voiculescu adoptă şi metrica lui 
Shakespeare rimând intotdeauna ultimele două yersuri, 
deosebit de sonetul petrarchian care a fost urmat de 
Michelangelo. De ce recurge Voiculescu la acest joc, va 
reeși din cele ce vor urma. Căci atât atribuirea sonetelor 
lui Shakespeare, cât şi mențiunea de talmăcire liberă, de 
fapt ţine de un moment magic voiculescian: poetul român 
continuă spiritul sonetelor lui Shakespeare, însă a unui 
Shakespeare ajuns la o vârstă înnaintata, vârstă pe care 
de fapt acesta n'a atins-o niciodată. Afirmația lui Aurel 
Rău care prefaţeaza aceste sonete apărute în 1968, în 
editura pentru literatură, câ până la urmă Voiculescu a 
reușit o autentică talmăcire a sonetelor lui Shakespeare 
apare mai mult decât gratuită. Lucian Blaga a tradus PE 
Faust în limba română, atingând dimensiunile creatoari 
ale lui Goethe, pe când V. Voiculescu n'a tradus poezii 
de Shakespeare cl în sonetele sale sa exprimat numai pe 
sine, aceste poezii fiind poezii de V. Voiculescu. De fapt, 
saltul în absolut pe care-l realizează cu sonetele sale- 
această excursie cosmică- îl determină pe poetul nostru să 
recurgă la mitul şi el absolut al marelui creator Sha- 
kespeare, în dosul căruia, el se vrea rămas, ascuns și 
anonim. 

Dar pe lângă toate înterpretările, sonetele lui Voiculescu 
au 0 valoare unica în sine autorul reusind să dea viață 
unor momente sublime de artă poetică. Ci ca întotdeauna, 
V. Voiculescu prefera pe drumul creației sale, violetului 
monocrom al disperarii, policromia bucuriei stăpânite de o 
magică tristețe, ceace duce nu rar la o sărbătoare de culori, 
paletă luminoasă postimpresionistă, ca a lui Renoir, bu- 
năoară. 

Dar să dăm glas minunatelor versuri, fără să ne ascun- 
dem emoția care ne stăpâneşte simțind că ne apropiem 
de grădinile paradisului așa cum ne-am învățat sa-l 
cunoaștem ntr'un colț de eden pictat la San Marco de 
Beato Angelico. Chiar dela primul sonet, poetul se prezintă 
pe el şi creaţia sa: 


Stramoșii-mi, după nume, au invârtit țepoiul, 
eu mânuiesc azi pana de mii de ori mai grea. 


ŞI imediat urmează o întroducere în mirajul voiculescian, 
descriindu-ne iubirea lui spre toată mirarea noastră, față 
de o persoană de sex masculin: 


Dovada cea mai pură a'nnobilării mele 

Eşti tu şingăduința de-a te lăsa iubit 

Mai mult ca un prieten, cu patimile-acele 

Cu care-adori amantul de veci nedespărțit. (S. 1.) 


E 


ți 


c al poetului, se derulează în filmul versu- 


agi y 
secat na pite în straie vrăjitoreşti: 


rilor următoare, to) 


2 i 
Culeg azul și raze și roze de pe ramuri, 
Stăzanul meu, alesul, cu slava sa'ncunum: kf- 
Poporul meu de gânduri, simțire, vis, trup, , 
Te pun azi peste ele de-a pururi domnitor. 


i hiar de 

Este vorba oare de geniul tutelar al poeziei, sau c 
saca poetic al creatorului de artă Ma satira alterego, 

frânt pe verticală, în oglinzile de s P 
gta Citalara spirituel stărule și mal mult in pa 
nete, în care conversaţia poetică se îndreaptă spre i N 
genial tutore al geniului meu”, căruia “Pentru-al iu Ell 
tale ducați iţi dau sonete”, devenind atitudine odată c! 
versurile care numal lasă loc de neliniști: 


Nu te-am putut cuprinde sa fii numai al meu, : 

E cum aș cere lunii sa-mi ardă. noaptea'n sfeșnic: 
Ți-e locul intre stele... Ci, oricât de pigmeu, 

Mi-e dragostea cer, iar tu, luminătoru-i veșnic. (8. 36.) 


Este vorba deci de idealul său de o viață întreagă, ideal 
pe care l-a slujit rătăcind prin coclaurile de aur vrăjit, 
ale poeziei, dând din nou glasul inspiraţiei sfinte, în care 
confundarea omului cu idealul său, umbra vieţi! lul, apare 
totală. Iubirea cu actul de creație intră în imperiul crista- 
lin al eternității, versurile voiculesciene călcând în marele 
eon al facerii, al unui meşter Manole, coborât în contem- 
poraneitate: 


Mi-a trebuit intreaga văpaie-a poeziei 
Cărbunele iubirii să schimb în diamant, 

Dar strălucești de-acuma pe fruntea veșniciei, 
Răscumpărat de-a pururi obştescului neant... 
„„. Cu el iți tai fereastra'n pereții existenţei, 
Să intre nemurirea cu tot văzduhul ei. 


Şintr'un vârtej de versuri arzând diamantine 
Seduc eternitatea, iubite, pentru tine. (S. 50.) 


Un rol deosebit îl joacă în exprimarea sentimentelor 
poetului cele două versuri finale ale sonetelor, care cuprind 
de fapt în ființa lor un univers de înţelesuri, poetul având 
grija să le dea o deosebită rânduială în ţeşătura generală 
a sonetului, totul imbrăcând pe lângă un rost verbal și 
unul adânc sculptural, în fond artistul cizelând în mar- 
mura fină a poeziei, forme multidimensionale, mărturii a 
unei pane de demiurg. 

In continuare Voiculescu se va depărta, de platonismul 
pur al iubirii unui Michelangelo, nemai acceptând nici 
viziunea renașterii, tițianeşti a Amorului profan şi mistic. 
Pentru V. Voiculescu nu există decât o singură Iubire, în 
numele acesteia scoțând accente de dragoste de o puritate 
cum numai rar se poate auzi. Apropierile sunt pline de 
şfințenie şi au foșniri liturgice: 


Ma'nţățisez cu duhul, nu te sărut pe gură, 
Plecat ca peste-o Jloare, te rup și te respir... 

Şi nu mai ești de-acuma trupească o faptură, 

Ci un potir de unde sug viată şi strâng mir. (S. 4.) 


ŞI pentru a nu uita că solul pe care se mișcă, duce spre 
zările unui nou Icar adaogă în cele următoare: 


Cu ideala forță mi-apropii ce mi-e drag, 
Injug virtuţi și patimi la marea poezie 
In care, fără urme de pulbere târzie, 


Te-amestec și pe tine cu sila; pentru mag, 
Pământul mare margini, nici cerurile prag. 


Poetul pune alături de cuvântul virtuţi pe cel de patimi, 
evitând pe subințelesul vicii, aceasta pentru a se feri, așa 
cum ii este obiceiul de efectul prea puternic al contrastului, 
asigurându-ne de cadrul pur, paradisiac, in care se desfă- 
şoară rotirile ibișilor săi spirituali. 

Descrierea lui merge spre o fiinţă a cărel contururi de 
is le staţi mai mult cu degetele sufletului decât cu pipăli- 

ul ochilor: 


E mâna ta în aer? Sau prima rândunică? 

E tremur lung de pleoapă? Ori gingas flutur viu? 

Bob roșu de măceașă mi'ntinde gura-ți mică, 

Trunchi zvelt de măr cu roadă e trupul tău mlădiu... 
(8. 14.) 


Iubirea “trează ca un priveghi de arme” al celui care 
are ochii “falși luceferi”, se lasă lar, mărinimos definită: 


Râvnesc nefăptuitul vis al desăvârșirii; 
Ca'nalta-ţi frumuseţe să nu fie-o nălucă, 


40 — 


— Cu clipa'n zbor venită cu alta să se duca — 
Voi sparge'ntârziatul decret de lut al firii: 
Ca ea să dăinuiască de-a pururi roditoare, 
Ii altoiesc, din mine, puterea gânditoare, (8.2) 


Este alcl o iubire cu adânc înţeles epistomologie, 
ca act de cunoaştere, așa cum 0 formulase în sistenuubirea 
filozolie, colegul de generaţie al poetului, Nae Ionescu U 

Un adânc inţeles al sonetului voiculescian, aparțin 
Juptei cu efemerul, balaur cu șapte capete, pe care încearcă 
a-l birul cu sabia de foc a poeziei, Iubirea, Arta și Eterni 
tatea, “eternitatea mi-e singura unealtă”, revenind 
versul său ca adevarate obsesii, litanii de seară, a unui 
suflet care simte că numai este de el departe, clipa marei 
transhumanțe, , 

Şi-apoi deodată un cânt ne aduce în apoi în Viata 
lasându-ne să cădem în mrejele dragostei pămâni ti 
poetul scoțând din lira sa, un imn închinat iubirii, făcut 
cu toată exhuberanța anacreontică a unul moment ce se 
vrea bacanal, pasionat, nu insă complet salvat de 
actului sacerdotal, dintr'o biblică nuntă, a Cântării Cân- 


tărilor: 


Domniţă a grădinii cu merele de aur, 

De-acolo ţi-ai luat sânii de mândră Hesperidă? 
Şi verzii ochi atlantici, din ce pierdut tezaur? 
»Şi părul tors din noapte, somptuos ca o hlamidă? 


Autorul reușește să pipăie plămada din lut și argilă 
iubitei, ceace duce gândul la creația argila a E paie 


La albele-ți picioare torc versuri zi si noapte... 
Mi-ai incleștat pe soartă cătușele iubirii: 
Să-ţi cânt doar frumuseţea mi-e unica ispravă, 
Nemuritoarea-ți formă pe veci s-o'nalț în slavă, 
(8. 45.) 


Parcurgem în continuare, acelaș cosmos spiritual, în care 
în note proprii voiculesciene, dintr'un decor oniric de 
pastel înflorit pe timp de primăvară, deodată irupe un 
gheizăr de sânge și carne, ca într'o Bună Vestire răsturna. 
tă intre trupuri, ce-și duc coșmarul printre ferigile întune- 
cate ale unor nopți defrișate, cu note care se întregesc 
după cum urmează: 


„„„ Când un oftat, din gura scrâșnită ca un clește, 
Spărgea cleștarul vrăjii urzită peste tinel 


Din carnea somnoroasă, din liniștea fierbinte, 
Tu izbucneai, amantă mai dârză ca'nainte. (S. 17.) 


Este aici un strigăt de sensualitate, care ne apare atât 
de strident fiindcă izbucnește pe fondul senin al liricii 
voiculesciene, fără să aibă însă nimica din rătăcirile într'o 
Walpurgie roșie a păcatului unui Faust şi nici măcar gus- 
tul nopților lui Tannhauser, la sărbătorile de pe Venusberg, 
danț pe perini de carne şi sâni de hortenzii. Mai mult este 
dorul de a asista curlos, la un act de prospețime a naturii, 
pentru care nu se ghicește prea multă participaţie directă, 
Autorul se lasă undeva neatins și distant, actul său identi- 
ficându-se cu o călătorie în infern al lui Dante, comuni- 
tatea lul cu gândirea mistică de ev medieval, fiindu-i întru 
totul proprie acestui credincios în mit și religie. Cu aceasta 
se spulberă desigur și credinta că Voiculescu și-a dedicat 
versurile unei iubiri anumite, care i-ar fi pârjolit la adânci 
bătrâneţi inima. Ar fi așa să se confunde cu un madrigal, 
o epopee, schimbându-se un Homer al sonetului, precum 
este V. Voiculescu, cu un simplu cântăreț de curte pro- 
vensala. 

Dar zăbovirea poetului in limite atât de pământești e 
numai iluzorie și cei ce-l vor învinui de incest spiritual 
față de copiii sâi sufletești de ordinioară, se vor inșela. 
Căci poetul, asemenea unui albatros, izolat și batjocorit, 
nu-și găsește vocaţii în aceste hotare de jos, menite să 
satisfacă un ins întemnitat în propriile-i instincte. Lupta 
sa cu patimile carnale, asemenea celei a sfântului 
Gheorghe cu Leviatanul, nu sunt decât popasuri trecătoare, 
prilej de rugăciuni ale sufletului: 


Mă lupt să scap iubirea de patimașul trup. 

Să n'o mai sorb cu ochii, sa n'o mai mușc cu gura, 
Din lațu'mpreunării sălbatice s'o rup, 

S'o curățesc de carne, ca de pe aur zgura; 

Să te ador în suflet; doar duhul să-ți aleg- 

O veșnică'mbinare a doua raze line... 


Gândurile şi luptele interioare ale poetului se mărtu- 
risesc cu tăria unul program, exploratorul în spiritualitate 
găsind răspunsul la ceace a căutat, demostrând poetic că 
de fapt toate rătăcirile sale au fost de ordin intelectual în 
ae setei de căutare și al acelui fatidie punct de 

care; 


E a 


u vremelnicia își cască 'n mine-abisul. 

Rostogolit pe dâre de Jăcări, cantr'un. iad, 

măntore, cântând în carne... Mă doare numai visul 
Că mai presus de Jire, putând să o răstoarne, 
Iubirea e sămânța eternitățiin carne, (3, 81.) 


Din no 


bire care izvorăşte din carne, lucru ce numa! 
Acea a tăgăduit, trebuie ridicată și purtată spre 


pai pe alte piedestaluri, sublimându-o. 


tuşi am primit-o, înflăcărat s'o schimb, 
ci pie s'o curăt, s'o'nalt, să-i dau lărgime. 
Dar vino cum, te afli, în haina ta de crime: 
Ți-am pregătit o alta din străluciri de nimb; 
Vesmânt slăvit, mai trainic ca globul pământesc, 
E mantia-mi de visuri în care te'nvelesc. (8. 23.) 


or cu câtă claritate putem urmări mersul gându- 
rilor poetului, în centrul cărora stă mereu aceași Iubire, 
Iubirea care naște din carne, iubirea profană, trecută prin 

oezie şi vis, ajunge pe plaiuri pe care curăţită de vicii și 
păcate, devine ea insăși: Iubire. Iata în versuri minunata 


metamorfoză: 


ejăcuwn mireasmă spurcata stricăciune. 
FE Ii somn și beznă-i acum azur și vis, 
Şin slujba ta stau puse'n genunchi-să nu le cruți- 


Paternicile-mi viţii întoarse în virtuţi... (S. 26.) 


irea eternității prin artă și iubire, focul gheenel 
rii în cel al inspiraţiei, iată marea învațătură a 
tratatului voiculescian despre adevărata iubire: iubirea 
care prin artă intră în eternitate, învingând moartea: 


Iubirea mea nu are nici iarnă, nici apus. 


i 1 arta, scăldate în lumina perenă a Eternitătii, 
aie de acami leit-motivele iterative ale cântului voicu- 


lescian: 


i smulg tăriei verbul de dincolo de fire, 
Ş orice ese ce-ţi dărui i-un fir de nemurire. (S. 20.) 


Setea eternitații, câștigate pe drumurile virtuţii și a 
frumuseţii, capătă forma poezie! care devine un adevărat 
psalm, pentru o procesiune care plecând din apele dioni- 
siacului de jos, se ridică la apoteoza clară ca de ametist 
al cerului apolinic de sus. 3 

Crezul atât de deschis exprimat, simțim desfășurându-se 
innaintea ochilor sufletului nostru, polifonia unei ode bi- 
blice, având ceva din pădurile de orgi ale catedralelor 
gotice pogorâte în tinda unei mănăstiri valahe de pe 
vremea lui Ştefan Vodă sau a lui Petre a Rareșoaiel, atât 
sunt accordurile de sublime și fără de sfârşit: 


Aceste versuri scrise să te desfeţi cu ele 

Din inima mea arsă le-am scos să ti le'nșir. 
Sânt psalmii mei de taină, o rugă necurmată, 

In ei am pus Iubirea lângă Eternitate, 

Să lupte cu vrasmaşul Destin îngemănate. (S. 22.) 


Definitoriu ca un oracol apar versurile; 


Iubirea este geniu... 

„„„Şi ni-e datoare viața că-i dăm o poezie 

De care o s'asculte, cândva ca de-un stăpân; 
Noi doi lăsa-vom lumii un duh ce nu se schimbă 
Căci noi și veşnicia vorbim aceeași limbă. (S. 63.) 


Pe trepțile voiculesciene, urcă cu paşi de cleștar, Poezia, 
la intâlnire cu zorile pururei Eternităţi: 


Din ritmul ei vremelnic deodată dezrobită, 
Iluminatei inimi alt orizont se naşte, 
Cwnalte constelații de dragoste... Orbită, 
Dă inapoi durerea și nu mă mai cunoaște... 
Atunci, în creatorul vârtej al poeziei 
Răpindu-te în mine, luăm pasul veşniciei. (S. 74.) 


Pentru a pătrunde cu adevărat toate iluminările poetu- 
lui, nu va trebui să uităm, că Voiculescu a fost un poet 
profund creştin, eternitatea pentru el neînsemnând un 
abis lipsit de conţinut, ci o carare spre marele Creator, 
care este Bunul Dumnezeu: 


Im fața ta mănchin, stăpân unic, 
Revarsă-ți harul peste mine-acum. 


Este locul să ne amintim că sonetele de față, și-au fost 
închegat viața întrun regim social, care nu crede în 
Dumnezeu și că pentru convingerile sale, insuși poetul a 
fost ani de zile întemnițat. Lipsit de posibilitatea unel co- 
municări directe, poetul în sonetele sale ne lasă pe nol să-l 
răstălmăcim adevăratele sentimente. Ca şi Dante şi Petrar- 


E uimit 


ca, se adresaează și el unul alterego masculin, de cele mai 
multe ori ințelegând prin acesta pe Dumnezeu, singurul 
care poate cuprinde laolaltă, Iubirea, Arta şi Eternitatea. 
Printr'un cod magic aparținând artel poetice poetul ne-a 
transmis mesajul său căruia i-a fost credincios o viață 
întreagă şi'n care chiar dacă semenii săi au vrut altfel, el 
n'a incetat nicio clipă să creadă. 

Comentând sonetele lui V. Voiculescu, nu putem trece 
pe lângă realitetea că fiind scrise la vârsta când poetul 
avea 110 de ani, în multe locuri ritmul lor se lasă ingreunat 
de amarul și umbra apropiatulul sfârșit. Nu rar, poetul 
va simţi în jurul lui foșnirile aripelor negre, a aceleia sub 
presințământul căreia și-a găsit diafanele rosturi ale 
creaţiei sale. Acestul inger cu haine indoliate îl va dedica 
unele din cele mai frumoase versuri ale sale. 

Aproplindu-se de el, poetul Iubirii nu uită să ne amin- 
tească baudelairian: 


Sunt mai bătrân ca moartea... 


aici fiind vorba nunuma! de trupul său ci mai ales de 
sufletul său. Poetul nu se lasă cuprins de leșia mohorâtă 
a desnădejdii, ci se pregătește s'o primească, asemenea 
unel mari impăcări, cu sentimentul ce-l avea ca şi copil, 
când înainte de culcare, cineva îi stingea lampa în cameră. 
Tocmai fiindca acum se vrea înnăbușit și mulcom, efectul 
este de un tragic rar intâlnit. Contururile sunt din ce în 
ce mai ingroșate de veninul negru al Jalei, aproplerile din 
ce în ce mai grele dar cu atât mai sigure. Intâmpinăm 
moartea sub efectul narcotic al unui adagio simfonic: 


Ori sa sfârşit aicea? Şi doar ce-a fost e tot? 
Căci iată, vine'nghețul, grăbit ca o osândă! 
O, de-ai putea nu polul cu umărul să'mpingi, 
Cin gânduri, cantr'o lampă, să suJli să le zii 
(8. 15. 


Dar cântecul oricât de plăpând, se mai aude, discret ca 
o pâlpâire, din ce în ce mai depărtat, până când însfârșit 
pierdut în marea linisţii, se stinge pentru totdeauna: 


Mă sprijin pe-amintire-acum.... şi-apoi pe moarte; 
„„. Prin slăvi amurgul trece mnisterios de dulce 
Sin umedul lui giulgiu ma'nfășură cu umbra... 
Nici stea, nici cântec: vine alt soi de noapte, grea, 
Mai limpede ca gheața... şi rece tot ca ea. 


Aţi avut vreodată o mai concretă simţire a Morţii, ca 
cea de acum? 


Mai limpede ca ghiața... și rece tot ca ea. 


Aceste versuri sunt adevărate melodii dedicate morţii, 
pavană cântată în umbra unor chiparoși orânduiţi melan- 
colic dealungul aleilor fără de sfârșit al unui cimitir, în 
care plutesc lângă mormintele albe de var, miroase de cer 
arse. Roze albe de Rusalii, înflorite ca pentru litaniile cele 
mai de pe urmă. . 

Ajungând la capătul analizei noastre asupra poeziei şi 
sonetelor voiculesciene uitându-ne pe drumul pe care i-am 
parcurs, îl vom găsi plecat dela oglinda cristalină a unor 
ape proaspete de munte, ce poartă pe tăvi de lumină, 
turmele de ciute ce fug speriate de pașii noştrii: dela 
această magie și taină silvestră isvorăște versul volcu- 
lescian. Mai încolo apele se umflă, devin din ce în ce mai 
furioase şi intunecate, fără însă să rupă vreodată matca 
ce i-a fost prevazută de mileniile destinului, niciodată 
uitându-se dorul cerului de unde sa plecat. Şi fapt curios 
apele poeziei lui Voiculescu nu coboară ci urcă spre o tot 
mai aprinsă suire. Ajuns odată sus, la locul unde apele 
ating tavanul cerului, azurul rece şi neclitit coboară cu 
paşi de ingeri albaștri intre bogăţia rimelor sale, refăcand 
acelaşi decor de farmec divin, de colț paradisiac, dela care 
am pornit. Şi pe undeva, modest, cu multă bunăcuviinţă, 
sfios de prezența lui, îl vedem pe făuritorul acestui micro- 
cosmos, el singur trăind un avatar, în această fără 
mişcare reverie: 


Grabită, căruntetea ma'nbraca'n promoroacă... 
„„„ Pe râpele uitării, însingurat ma'ntomn. 
Indură-te, coboară și vino de ma vezi 

Pân'nu saștern pe mine solemnele zăpezi. 


EI nu poate uita nimic din tot ce-a fost: 
Te uit... Uitarea numai de tine mi-este plină. 


Dar tot zbuciumul ce l-a robit nu are viaţa mai lungă 
decât o clipă, ultimul dintre Berevoi, revenind la senină- 
tatea creației sale pe care o lasă să-i patrundă în suflet, 
încet şi dulce, ca un crepuscul de sară. 


(Urmează în pag. 48.) 


-a 


4 


CD... 


PE MARGINEA CARTILOR 


ARTICOLE DE FOND 


în 
In vizita pe care Dl Şeicaru a făcut-o la Lisabona, 
Decembrie 183, dsa, pe de Președintele Salazar, a 
văzut și pe colonelul polonez Kovalewski, la cererea aci 
tuia din urmă. Colonelul polonez l-a pus la curent pe 
dl Şeicaru de cedările făcute Rusiei sovietice la Teheran, 
de subordonarea — ași putea — o numi maladivă —, a in- 
firmului american, Iul Stalin, și de soarta teribilă ce aș- 
tepta pe polonezi şi pe români. Polonezii își dădeau sea- 
ma târziu de eroarea pe care o comiseseră, crezând în ga- 
ranţiile engleze. 

In afară de faptul punerii la curent, colonelul Rovalew- 
ski îi mai cerea dlui Şeicaru să aducă cele expuse la cu- 
noștința nu numai a mareșalului Antonescu, ci și la a lui 
Iuliu Maniu. Sensul expunerii colonelului polonez era clar: 
căuta nu numai să deschidă ochii “marelui” om de Stat 
ardelean, dar trimitea şi o indirectă și desnădăjduită ce- 
rere: rezistați! A 

Inapoiat la Bucureşti, dl Şeicaru a căutat să-și îndepli- 
nească obligaţia pe care şi-o luase față de colonelul Ko- 
valewski. I-a întâlnit deci pe Iuliu Maniu şi i-a comuni- 
cat convorbirea avută cu colonelul polonez. Rezultatul? 
De unde poate şti polonezul, tocmai de la Lisabona, ce sa 
discutat la Teheran, a spus Iuliu Maniu. Zic, “a spus” şi 
nu “a întrebat”, căci cu suficiența-i caracteristică, Iuliu 
Maniu nu aştepta un răspuns. El ştia totul, de la... Bucu- 
reşti. Şi era normal să fie așa, era normal să știe. In Mi- 
nisterul de externe, cel care dirija, era Niculescu-Buzești, 
omul lui. Şi la ordinele lui Buzești — din nefericire — era 
tot personalul ambasadelor sau legaţiilor românești de pe 
tot globul. Ori misiunea diplomaților este tocmai aceia de 
a se informa şi a informa la rândul lor pe ministrul de 
externe. Şi în cazul de faţă, diplomaţii nu informau pe 
ministrul de externe — e drept, un fanfaron —, ci pe 
Niculescu-Buzeşti și acesta, la rândul lui, informa pe Ma- 
niu. Deci lui Maniu i se transmiteau informaţii, numai 
că ele, erau false. Personalul diplomatic, era cel din tim- 
pul lui Titulescu, Dar, în afară de acest personal diplo- 
matic normal, Maniu mai avea la dispoziţie și informa- 
țiile speciale, personale, transmise de la Ankara de către 
ministrul Creţeanu, numit în acest post la dorința expre- 
să a “omului de Stat” ardelean. Şi mai avea informatiile 
transmise de Viorel Tilea de la Londra — tot personale și 
speciale —, de Bibiciști și de Bezil care, din motive “pa- 
triotice”, constituiseră retele de spionaj în favoarea anglo- 
americanilor deci, indirect în favoarea Sovieticilor. 

Deci Iuliu Maniu era amplu informat, Amplu, dar fals. 

In ediția spaniolă a Memoriilor sale, mareşalul Man- 
nerheim ne spune că personalul politic finlandez dintre 
cele două războaie, nu-și dădea seama de pericolul rusesc. 
“Am socotit oportun să expun aceste consideraţii oameni- 
lor politici care deţineau puterea, dar ele nu au găsit nici 
un ecou și a trebuit să ajung la concluzia evidentă că, 
cunoștințele lor asupra chestiunilor rusești și în general a 
caracterului slav, erau de o ingenuitate îngrozitoare 
(asombrosa)”. Memorias, pag. 117. 

Se poate spune oare altceva despre personalul politie 
românesc dintre cele două războaie și despre cunoștințele 
lui asupra Rusiei și a slavilor în general? Erorilor, creti- 
nismului și imbecilităţii lui Titulescu — agentul Londrei 
şi Parisului la București-li se pusese capăt prin îndepăr- 
tarea târzie din fruntea Ministerului de externe, dar răul 
nu fusese extirpat, oamenii lui Titulescu rămăseseră în 
locurile lor. Şi nu numai atât: influența nefastă a spânu- 
lui Titulescu a continuat în oamenii noștri politici, membri 
ai ziselor partide istorice, Atât de teribilă a fost influența 

spânului, încât și după consumarea tragediei și chiar ma! 
târziu, chiar până în ziua de azi, mai există printre noi 
ziși oameni politici care oftează după înțeleapta politică 
a lui Titulescu. Din poveștile lui Creangă reiese că trebuie 
să ne ferim de oamenii spâni: Românii n'au ştiut să tragă 
această concluzie. 

Iuliu Maniu era deci amplu și fals informat. Dacă la 
aceasta se adaoză şi caracteristica încăpățânare a “omului 
de Stat” ardelean, avem tabloul complet. “Nu fiți neliniștit, 
dvs citiţi prea des pe Goebbels”, i-a spus Iuliu Maniu dlui 
Șeicaru, Deci, după părerea lui Iuliu Maniu, dl Şeicaru 
citea cam des pe Goebbels, Dar întrebarea care se pune 
e următoarea: pe cine citea Iuliu Maniu? ŞI răspunsul 
care se impune, e categoric; pe nimeni. 

Căci acuzația ce-i aducea Iuliu Maniu dlui Șeicaru că 
citea numai pe Goebbels, e falsă, Cel care citește articolele 


42 — 


% = 


de Pamiil SEICARU 


de fond ale dlui Șeicaru, publicate recent de Raj 
“Curentul”, vede că directorul “Curentului”, ca Sire 
vărat gazetar care se respectă, citea tocmai pe cine ar fi 
trebuit să-i citească și Iuliu Maniu, adică pe gazetarii 
englezi, americani, suedezi, alvețieni, etc. și punea să i se 
traducă emisiunile de radio nu numai ale Lonârei, ci i 
pe ale Moscovei. Ceiace-i mai grav, Iuliu Maniu nu] citea 
nici pe dl Pamţil Șeicaru, Căci dacă l-ar fi citit, nu ar fi 
comis acea uluitoare greșală de a-i spune că citește numai 
pe Goebbels. Dacă ar fi citit “Curentul”, și-ar fi daţ seama 
că dl Şeicaru citea pe englezi, pe americani, pe suedezi și 
pe elveţieni, adică își făcea meseria căreia i se dedicase; 
gazetăria, Dar Iuliu Maniu nu-și făcea meseria pe care 
și-o alesese, aceia de om politic. 

Tot ceiace constituia avansul constant al lui Stalin spre 
atingerea obiectivelor rusești de totdeauna, de la briganzii 
Varegi până la Stalin și până azi, l-ar fi găsit Iuliu Maniu 
în articolele dlui Şeicaru. Ar fi găsit acolo cum era sacri- 
ficată Polonia —nu numai în teritoriile ci și în indepen- 
denţa ei —, cum se urmărea în mod implacabil nu numai 
ciuntirea ci și comunizarea ei. Ar fi văzut cum Churchill 
și Roosevelt cedau pe toate liniile, cum Rusia își avea 
pregătit guvernul ei de marionte și-și bătea joc de guvernul 
polonez de la Londra. Ar fi văzut cum era sacrificat regele 
Petru şi generalul Mihailovici, pentru a sprijini pe Tito, 
omul Moscovei. ŞI ar fi văzut cum Anglo-Americanii cereau 
Finlandei să capituleze fără condiții, pentru că aceasta 
era dorința Moscovei. Și sursele la care făcea apel dl Şei- 
caru nu era Goebbels ci ziarele străine și posturile de radio 
citate mai înainte, 

Ce tratament aștepta deci el, Iuliu Maniu, care în fond 
nu făcuse nimic pentru “aliați”, în afară de faimoasa și 
ridicola declaraţie că nu aprobă trecerea trupelor române 
peste Nistru și de minarea moralului soldatului și civilului 
român, prin atitudinea lui negativă și prin emisiunile 
ciracilor lui de la B.B. C.? E înspământător infantilismul 
politic al lui Iuliu Maniu! Nu ştia că polonezii aveau o 
armată care se distinsese în luptele de la Monte Casino și 
că greutatea acestui imens efort polonez adus cauzei 
“aliate” nu conta nimic în faţa voinţei lui Stalin? Credea 
că persoana lui, numele lui, prestigiul!!! lui, vor conta mai 
mult în balanță decât diviziile generalului Anders? Mintea 
refuză să mai gândească și invectiva trebuie strunită bine, 
ca să nu șuiere ca o lovitură de cravașă. 

Dacă ştia că Rușii vin cu “personalul” lor în Polonia 
(Berling şi Wanda Vasilievska), în Iugoslavia cu Tito și în 
Finlanda cu Kuusinen, credea că Stalin nu are înlocuitor 
și pentru el, pentru Iuliu Maniu? Nu știa nimic de existen- 
ţa în Rusia a Anei Pauker și a desertorului Bodnăraş? In 
emisiunile sale, radio Moscova spunea: Urmaţi pe Maniu! 
Şi era atât de naiv Iuliu Maniu pentru a crede că, cu 
aceasta, totul e aranjat? Sau credea că tânărul Mihai 
Viteză e un “ă tout” de extraordinară valoare? Dacă ar fi 
citit articolele dlui Şeicaru, Iuliu Maniu ar fi aflat că în 
Camera Comunelor, Churchill declarase: “Pot să asigur 
Camera Comunelor că orice efort care este în puterea 
noastră, va fi făcut pentru a susține pe mareșalul 'Tito și 
bravele echipe ale mareșalului Tito. Ce putem să facem 
pentru regele Petru și guvernul regal iugoslav de la Cairo? 
Regele Petru este un băiat de 11 ani, scăpat de sub tutela 
regentului”. Ar fi putut atunci Iuliu Maniu, dacă ar fi 
citit, să-și dea seama de incomensurabilul cinism al omului 
cu ţigara de foi, care împinsese totuși “guvernul regal”, la 
războiul contra Germaniei. E drept că regele Petru avea 
numai! 17 ani iar Mihai Viteză al nostru avea câtiva ani în 
plus, dar putea oare să creadă Iuliu Maniu că Churchill 
nu era la curent cu redusa capacitate politică și nepolitică, 
cu aventurile lui amoroase cu spioane comuniste, sau cu 
nemăsurata lui pasiune pentru viteză? 

Sar putea obiecta că Maniu citea mult, citea deci şi 
“Curentul”, dar nu-i acorda nici un credit, deoarece 
dl Șeicaru era “nazist”, deci un apendice al propagandei 
lui Goebbels. Dar în articolele dlui Șeicaru sunt citate 
declaraţii ale lui Churchill în Camera Comunelor. A avut 
curiozitatea Iuliu Maniu să întrebe pe Buzești, pe Creţea- 
nu, pe Tilea sau pe Iancu Raţiu, dacă acele declaraţii erau 
adevărate sau nu? Am emis de mai multe ori părerea că 
Iuliu Maniu a fost înșelat de cei citați mai sus. Dar chiar 
în acest caz, răspunderea lui Maniu nu este înlăturată; 
ea poate fi atenuată, dar nu înlăturată, Caci dacă nu 
credea în existenta Wandei Vaşiliewska sau a lui Tito, 


= 


în existenţa oamenilor Moscovei, pregătiți 
dacă NU Eco la Varşovia sau la Belgrad, a avut La 
să fle e i trădarea, să cunoască pe trimisul destinat, să-l 
când Ce Goal pe Bodnăraș care fusese parașutat, în 'Țară, 
ia lul adăpostit de “rezistenţii” lul Iuliu Maniu și care 
care era. palatul lul Mihai Viteză. Atuncl? Atunci 
uliu Maniu, în afară de incultură, de fobia 
ii, ete. mai era și posesorul unei desarmante naivităţi. 
ivitatea nu înlătură răspunderea în fața Istoriei, 
care au sărbătorit atâţia ani “eroicul” act de Ja 
CE] st, au trecut acum la defensivă. Noul cuvânt de 
E: pct la 23 August am încercat să mai salvăm ceiace 
ordine e utea salva!!! Cel care a lansat noua formulă e 
se pia ie Penescu care, oricum, datorește exilului o cura- 
dl A Coe ieAșIă a lașei sale atitudini din procesul Maniu. 
Li reajma lui 23 August mă găseam în congediu, întrun 
DE e malul Dunării, sat în care am cunoscut câteva 
sat je ra “dispersaţi”. Printre ei era și un artist. Niki 
duza ju sau Atanasiu, ajuns mai târziu “artist eme- 
sati oporului”, Imi spunea că se va încheia curând 
rit viu îmi dădea și lista noului guvern care în seara 
e August sa dovedit a fi aproape exactă și tuna și 
de a contra mareșalului Antonescu pentru că nu încheia 
fulger ede armistițiul, Să se termine odată cu războiul, 
mai IP mai putem!, striga el. Şi acest Atanasiu era un 
caca ersat” care trăia bine în acel sat, iar eu eram în 
: Fediu de pe front și trebuia să plec înapoi la unitate, 
canE? în seara de 23 August, Atmosfera defetistă inăbuși- 
ră creată de acești “dispersaţi” m'a făcut să-mi grăbesc 
a și, în loc de seara de 23 August, am plecat, în 
p ETeata acelei zile. In seara de 23 August m'am găsit 
dia! la București şi am avut ocazia să văd debordarea 
AT de uliţă, pleava Vinogradskilor și a altora de teapa 
lui, manifestându-și sgomotos bucuria, 
Zadarnic am încercat, să-i demonstrez acestui Atanasiu, 
artistul emerit de mal târziu, că nu se obţin condiţii de 
ace mai bune trăgând un proiectil în minus, ci, din 
Posea trăgând unul în plus. Nu m'a mirat atunci că acest 
lucru nu-l cunştea Atanasiu, dar m'a mirat când mi-am 
dat seama în seara de 23 August, că nu-l cunoștea nici 
Tuliu Maniu. La fel, nu mă miră că nu-l cunoaște nici 
acum dl Nicolae Penescu și cei care-l secundează în ultima 
bombă — întârziată —, trasă de fostul secretar general al 
partidului naţional-țărănesc, în “seminarul” de la Paris, 


Dar să vedem ce zice Istoria, 

In acele vremuri nu numai Iuliu Maniu înțelesese că 
pierdusem războiul, ci și mareșalul Antonescu. De aceia 
începuse tratative de pace la Stockholm prin ambasadoa- 
rea Kollontay — aceiași care a tratat şi cu Finlanda —, 
iar mai târziu a permis trimiterea oamenilor lui Maniu 
la Cairo: Vișoianu şi Știrbey. 

Şi acelaş lucru se întâmpla și în Finlanda, Mareșalul 
Mannerheim înțelesese că războiul e pierdut şi începuse 
să tatoneze drumul spre pace. Dar spre o pace, spre un 
armistițiu, nu spre o capitulare en rase campagne. Şi 
Finlanda a avut pacea, trăgând un proiectil în plus. 

Tatonările începuseră din Aprilie 1943. La 30 Ianuarie 
1944, însărcinatul de afaceri al Statelor Unite în Finlanda, 
remisese o notă guvernului finez, cerându-i acestuia să 
facă primii pași în vederea unui acord cu Moscova. Mi- 
nistrul de externe finez s'a dus la Stockholm, pentru a se 
informa de la ambasadoarea Kollontay, asupra intenţiilor 
Moscovei. “Frontierele păcii de la Moscova (1940), trebuiau 
să fie luate ca punct de plecare, lucru ce era foarte du- 
reros, dar de data aceasta, nu sa socotit că exigenţele 
teritoriale erau punctul cel mai greu pentru a se ajunge 
la un acord. Ceiace era dificil! adică imposibil de acceptat 
— şi nu am putut să-mi dau aprobarea —era obligația de 
a interna trupele germane din Laponia”. Memorias 
pag. 328. 

Şi Dnei Kollontay i sa dat un răspuns negativ. Au 
urmat presiuni diplomatice din partea Statelor Unite și 
bombardarea capitalei de către ruși. La 17 Martie Finlanda 
cere Rusiei să concreteze ultimele condiţii. Rusia a cerut 
să vină o delegaţie fineză la Moscova, ceiace s'a acceptat. 
Delegaţia s'a retras cu o condiție în plus: ruşii cereau 
600.000.000 de dolari despăgubiri. Consultându-se experţii 
economici, sa ajuns la concluzia că Finlanda nu poate 
plăti această sumă şi cererea rusă a fost respinsă. ŞI Rușii 
au continuat cu atacurile aeriene și terestre, dar soldatul 
și guvernul finlandez rezistau. 

Situaţia era totuşi disperată: Finlanda avea nevoie de 
soldaţi și mai ales, de armament iar Rușii dădeau atac 
după atac, cu intenția de a termina cu Finlandezii, Pier- 
derile ruseşti erau enorme, dar Stalin voia capitularea 
micei şi eroicei țări nordice. S'a cerut deci armament şi 
soldați Germanilor. Germanii au răspuns afirmativ dar au 
cerut semnarea unui tratat prin care guvernul se obliga 
să nu facă pace separată. Şi în acelaș timp Ruşii le-au 


Dar na 


cerut să răspundă rapid dacă sunt dispuși să capituleze 
și să ceară pace Sovleticilor. Iși dădeau seama că pierderile 
lor sunt imense şi aveau nevole de trupe pentru alte 
fronturi. Ce putea face Finlanda în fața cererilor ruseşti 
pe de o parte și a celor germane pe de alta? “Acesta era 
nodul chestiunii: ne găseam reduși în a alege între o 
capitulare Jără condiţii şi semnarea unui pact care mărea 
posibilitățile noastre de a crea o bază propice pentru 
obținerea unei păci acceptabile”. Mannerheim, op. cit., 
pag. 337. “Obiectivul acelui pact nu era de a procura țării 
posibilitatea de a continua un războiu considerat pierdut, 
ci restabilirea situaţiei în vederea unor viitoare negocieri”. 
Mann, op. cit., pag. 337. Mannerheim ştia ceiace nu ştiau 
artistul Atanasiu şi Iuliu Maniu: condiții de pace mai 
bune se obțin cu arma în mână, trăgând un proiectil 
în plus, 

In baza pactului încheiat cu Ribbentrop, a venit o bri- 
gadă germană și armament suficient și situația a fost 
restabilită, pentru a se putea continua tratativele în con- 
diții mai bune. “Convins că o situație favorabilă pe front 
ar permite reînceperea negocierilor de pace, guvernul se 
comportase bine luând indrăzneața decizie de a respinge 
capitularea, cu toate că bătălia era chiar în punctul ei 
culminant. Forțele armate nau decepţionat: ele au fost 
acelea care au dat oportunitate diplomației”. Mann, op. cit., 
pag. 345, 

La 25 August s'a trimis dnei Kollontay o cerere oficială 
relativ la condiţiile precise pentru reluarea negocierilor. 
Rusia a răspuns că e dispusă să reinceapa negocierile şi 
cerea ca relaţiile cu Germania să fie imediat rupte şi 
Germanii să fie invitaţi să părăsească teritoriul finlandez 
in 15 zie. In caz contrar, Finlandia trebuia să-l interneze. 
Se reducea cifra despăgubirilor la 300.000.000 de dolari. 
Aceste condiții erau susținute de Anglia și Statele Unite. 
Se constata că sforțările militare și politice din timpul 
verii nu fuseseră zadarnice: Rusia era nevoită să renunnțe 
a mai cere capitularea fără condiţii, şi, încă, a trebuit să 
accepte ca cererile ei să fie avalate de Anglia și Statele 
Unite. 

Inainte de plecarea delegaţiei finlandeze la Moscova, 
Finlanda a cerut rușilor încetarea focului şi Stalin a ac- 
ceptat. E drept că Rușii au încercat să facă acelaș lucru 
ca pe frontul din Moldova, adică să profite de confuzie şi 
să înainteze: au continuat deci operaţiile incă 24 de ore. 
Dar armata finlandeză a primit ordine să nu atace, dar 
să se apere ca și până atunci şi rușii, dându-și seama că 
nu au în fața lor armatele lui Iuliu Maniu, au trebuit să 
renunte. E necesar să aduc o mică explicație: pe frontul 
din Moldova erau armatele românești, nu ale lui Iuliu 
Maniu, dar aceste armate au primit ordinul să nu se 
opună. Deaceia ele se transformaseră în armatele lui 
Maniu, omul care primise toate asigurările de la “aliaţi”, 
că nimic nu se va întâmpla în România fără ca să fie el 
consultat. Când, de la cine şi care erau acele asigurări? 
Să ne răspundă oamenii lui ce se află în exil, adică dnii 
Penescu și Făget, care în ultimul timp a început să se 
amestece în chestiuni ce depășesc pe un fost șef al orga- 
nizaţiei naţional-ţărăniste din Jamul mare sau Jamul mic. 

Şi astfel s'a încheiat de către Finlanda armistițiul şi 
pacea şi nu “armistițiul” de la 23 August. 

“Finlanda -nu a câstigat libertatea sa, ca pe un cadou. 
A trebuit. să o cumpere cu prețul a mari sacrificii și cu 
sângele fiilor ei”. Mann, op. cit., pag. E, a e. 

u soldaţii la posturile lor, delegaţia finlandeză a pleca 
cu sole A fst o pace grea, dureroasă, dar Finlanda 
şi-a păstrai independența. Cu două zile mai inainte, la 
Bucuresti se băuse şampanie. Şi avuseseră dreptate Ro- 
mânii să bea şampanie—cei care au băut —, deoarece 
Iuliu Maniu le dăduse toate asigurările că s'a încheiat 
armistițiul. Spun din nou Iuliu Maniu, deoarece în acel 
mincinos comunicat de la radio din seara de 23 August, 
Românii care i-au dat crezare, au făcut-o grație lui Maniu 
care-din nefericire-se bucura de un mare credit în fața 
opiniei publice româneşti. Căci Românii nu puteau să 
acorde credit unui rege insuficient dotat mintal, care se 
găsea încă sub tutela mamei lui care, accentuăm, nu era 
româncă. Pentru adevărații români de bună credinţă si 
nu pentru ceilalți de teapa lui Vinogradschi, SiipEnii, i 
început să Ii se acrească în burtă chiar de a doua zi, c au 
comunicatele “aliatului” rusesc, comunicate ce înlocuiseri 
pe cele germane, anunțau “eliberarea araşelor Bârlad, 
Galaţi sau Tecuci și luarea în prizonierat a diviziei a 4a 
sau a 7-a. Căci au fost luați după 23 August circa 200.000 
de prizonieri români și duși în Siberia. Şi, ca să fim drepți, 
din punct de vedere strict legal, ruşii nu erau vinovaţi. 
Ei nu ştiau că se semnase un armistițiu —care nu se 
semnase — şi — şi continuau datoria lor. Că în faţă întâl- 
neau trupe “maniste” care nu trăgeau și-i primeau cu 
drapele albe, asta nu era treaba lor. Ei, conform ordinelor, 


—s 


continuau să “elibereze” pe Români de sub “nazişti”, CĂ 
divizia care intra în Bârlad avea să se numească de alci 
inainte divizia Bârlad, cu atât mai bine, : 

De curând, într'o publicaţie românească din exil, cineva 
scria un articol în care încerca să ne înduioșeze, spunându- 
ne cum Maniu, atunci când și-a dat seama că “aliații l-au 
inselat”, a căzut melodramatic în brațele nu știu cărui 
american venit la București ca să contribuie alături de 
bezbojnici să ne “elibereze” de jugul nazist. Dar, pentru 
Dumnezeu”, cum îl înșelaseră “aliații”? Era în posesia unei 
cât de mici hârtiuțe semnată de “aliaţi” în care-și luau 
vreo obligație? Dl Vişoianu trăieşte. EI a fost unul dintre 
cel doi trimiși ai lui Maniu la Cairo ca să trateze. Să ne 
spuna deci dl Vișoianu dacă sa întors de acolo cu o 
hârtiuță semnată de cel puţin un sergent american. ȘI 
dacă 0 are, să ne-o comunice. Să publice fotocopia în 
organul “românesc” care l-a susținut totdeauna cât timp 
a ronțăit fondul naţional constituit de “nazistul” Anto- 
nescu, adică în “Buletinul Izraeliţilor de Rit Elen”. E inutil 
să insistăm. Răspunderea lui Iuliu Maniu în fața Istoriei 
rămâne întreagă și ea nu va putea fl salvată cu articolașe 
în B.LR.E. sau în alte publicaţii românești, oricât de 
lacrimogene ar fi ele. 

Domnul Pamfil Şeicaru a adunat în volum toate artico- 
lele acrise în “Curentul” în acea perioadă trista și drama- 
tică, Românii din exil au ocazia să vadă de ce parte a 


fost mineluna și cine a fost unealtă și a cul: aj Selc! 
unealta Germanilor care, oricum, ne erau aliați, sau iai 

Maniu unealta, lui, Churchill și Roosevelt care, sia Aaa 
că ne erau “aliați”, adică aliați cu ghilimele, zut 


Cititorul volumului editat recent de editura “Curentul 
își va da seama că dl Şeicaru nu are nimic de Tectificaţ, 
Parcă ar fi scrise astăzi, având la îndemână bogăţia a 
isvoare, de cărți, de memorii, apărute de atunci Încoa > 
Dar dl Şeicaru nu este un supraom, nici măcar A 
exceptional; este un om care şi-a făcut datoria și zei 
datoria. S'a hotărit să se ocupe de politică și de gazetă 
și, luându-și această obligație, față de el însuși și faţă e 
Naţia căreia îl aparține, și-a respectat-o. Pentrucă ori, e 
Român care vrea să [le gazetar sau om politic, trebuie să 
cunoască Rusia. Cine n'o face, nu este nici om politic, nici 
gazetar, se înșeala pe sine insuși și, din nefericire, și pe 
ceilalţi. : 


Cum Iuliu Maniu a murit, nu-i mai putem re 
cartea dlui Pamfil Șeicaru. O recomandam însă (anda 
căldura dlui Făget și, în special, dlui Nicolae Penescu, 
pentru a nu mai susține că la 23 August 1944 s'a încercaţ, 
să se salveze ce se mai putea salva; la 23 August s'a, 
încercat și-din nefericire-s'a reușit, sa se trădeze Țara, 


N. s.a. 


LES BARBELES DU RIRE 


Editions Albatros, Paris, 1978, 201 pags. 


“Je me presse de rire de tout, de peur d'âtre oblige d'en 
pleurer”, 

Comment ne pas songer 4 ce mot de Beaumarchais en 
lisant les histoires qu'Alain Paruit a rassembltes par the- 
mes: la Terreur, les Privilegi€s, la “Vie Politique”, LEco- 
nomle, la Vie quotidienne, lInternationalisme, la Propa- 
gande, le Refus. 


Si Lon excepte certaines plaisanteries vulgaires et d'un 
gout, douteux, ce recueil est agrâable A lire, fait sourire, 
voire mâme dans certains cas, rire. 


Mais il ne s'agit 1ă que d'une râaction au premier degrâ; 
parcourir cet ouvrage sur la plage pour se dâtendre serait 
un crime d'inintelligence. 


Au contraire, nous nous devons de savourer cet humour 
feroce, denonciateur des insuffisances, des mâfaits du 
marxisme pervers. 


Que l'on nous permette de citer quelques courts extraits 
de ce livre. 


„Du chapitre “La Terreur”: Moi, c'est en Suisse que 
j'aimerais vivre. —Pourquoi? —Parce que, quand on son- 
ne ă votre porte d sir heures du matin, on sait que c'est 
le laitier (p. 33). 


Du chapitre “La vie quotidienne”; Nous sommes en Lan 
2000 d Odessa. Ivan Petrovitch raconte d son petit-ils, 
Sacha, combien sa vie €tait dure une vingtaine d'annees 
plus tât. On faisait la queue pendant des heures et des 
heures rien que pour acheter du beurre... —Qwest-ce que 
c'est, grand-pere, du beurre? (p. 109). 


Du chapitre “L'internationalisme” : Pourquoi le Neues 
Deutschland, le principal journa? est-allemand, coiite-t-il 
plus cher que la Pravda? Parce qu'il faut payer la traduc- 
tion (p. 130). 


Un Tcheque et un Russe se promenent tranquillement 
qguand ils trouvent une caisse de bouteilles de biere. 118 
se frottent les mmains et le Russe dit: 


“Karachol Nous allons la partager fraternelement. 


—Ahl non, s'ecrie le Tchâgque. On va la partager moiti€- 
moiti€” (p. 130). 


Enfin, un mot qui nous fait rappeller un graffitti lu dans 
le mttro parisien; Un Syrien d Veau, c'est la pollution. 
Tous les Syriens d Veau, c'est la solution. Si un Slovaque 
tombe a Leau, ca fait plouj. Si un Tchegue tombe Peau, 
ca fait plouj aussi. Mais si c'est un Russe qui tombe d L'eau, 
alors ca ne fait rien (p. 141). 


Au gr& de ces divers chapitres, nous relevons €galement 
quelques rares histoires concernant la Roumanie: 


a — 


a E A, e E E N IN 


par Alain Paruit 


P. 62: Quelle est la meilleure joueuse d'echec di ? 
demande-t-on a Bucarest, 4 monde] 


Elena Ceausescu: elle promene son fou par-tout et per- 
sonne ne lui prend. 


P. 102: Un Roumain finit par obtenir un passeport et 
s'etablit en France avec sa famile. Pendant des mois, îl 
cherche desesperement du travail, mais ne trouve rien, 
Pour tant un jour, un ami lui dit: 


Ecoute, j'ai quelque chose pour toi, mais îl faut travail- 
ler neuf heures par jour. 

—Ahl non replique Vautre, dans ma situation je ne 
peur accepter un boulot d mi-temps. 


P. 132: Les autorites roumaines font construire un pont 
sur le Danube, Au bout de quelques annces, Vouvrage ter- 
mine, on decide, pour en €prouver la resistance, de le 
faire traverser par une division de chars de fabrication 
sovietique. S'il resiste, ce sera bien. Mais sil s'effondre 
ce sera encore mieuz., 


P. 182: Ceausescu, en visite d Pekin, bavarde avec Hua 
Kuo-feng. En Chine, lui dit ce dernier, îl y a environ 
vingt millions d'opposants. — Tiens en Roumanie aussi. 


Il est vrai que sous le pseudonyme d'Alain Paruit se ca- 
che —sauf erreur de notre part— M. Herskovits, Juif d6- 
tenteur (ancien dâtenteur?) d'un passeport roumain, qui 
aurait €t6 membre de la Securitate charge de surveiller 
ses compatriotes, pardon; de surveiller des Roumains, 


Ceci explique sans doute que Lauteur mette sur un pied 
d'egalit6 la Barbarie marxiste d'une part, le Brâsil, ES- 
pagne du Caudillo, VItalie du Duce d'autre part, amalga- 
me classique de ceux qui se veulent — ou se presentent 
comme libâraux, 


Toujours est-il que M, Herskovits nous rappelle, s'il en 
€tait besoin, que le communisme est la victoire d'une idâe 
sur la raison. 


Grâce soit rendue ă M. Herskovits pour cette &vidence... 


Patrick ARGARAICOMENDIA 


nd aia di iii iai de 


NOTE CU LEXIC POTOLIT 


e In no. 684 din B.L.R.E, (Buleti- 
nul Izraeliţilor de Rit Elen), directorul 
iustrel fol vorbește de un “prieten” 
j, filozofic, face apel la proverbul 
“Câinii latră, caravana trece”. Cititorii 
au înțeles de sigur că prietenul cu 
ghilimele, câinele care latră, sunt eu, 
iar caravana, superba caravană care 
trece, e Ren€ Theo și Buletinul Izrae- 
ților. Stând strâmb și judecând 
drept, are dreptate. Atâtea certificate 
semnate de oameni politici, scriitori, 
șefi ai Bisericii, toţi celebri, ar face să 
i se ridice fumurile la cap oricui și cu 
atât mai mult unui cetățean cu patru 
clase primare. 

Toţi oamenii cred că un proverb sau 
altul este românesc, francez, spaniol, 
etc, dupa nația căreia aparţin. Cei 
care fără voia noastră am trăit în 
mijlocul, mai multor naţii, am ajuns 
să ne convingem că parerea aceasta 
este falsă, că proverbele nu sunt nici 
românești, nici franțuzești, nici spa- 
niole, că ele sunt comune popoarelor, 
că aceiași ideie, cu mici deosebiri de 
formulare, se găsește la toate popoa- 
rele. ŞI atunci am fost curios să aflu 
care e formularea proverbului citat de 
Rent 'Theo, în grecește. La Madrid am 
un prieten grec, de loc din Brăila. In 
portul dunărean, prietenul meu grec, 
făcea plăţinte şi plăţinte face și la 
Madrid, nu ca alți concetățeni greci 
din Brăila care, ajunşi în Occident, 
sau apucat să facă gazetărie. 

L-am invitat la o bere şi l-am intre- 
bat dacă şi pe grecește se spune, 
câinii latră, caravana trece, și grecul 
mi-a răspuns că ideia e aceiași în 
fond, dar că exprimarea e puţin 
deosebită. Pe greceşte se spune: câinii 
latră, caprele râloase trec, mi-a spus 
prietenul meu din Madrid, fost plă- 
tintar la Brăila. Şi atunci mi-am spus 
că e mai bine să fiu câine care latră, 
decât capră râioasă care trece, oricâte 
ilustre certificate i-ar fi dat Părintele 
Boldeanu, Părintele C. V. Gheorghiu 
(altă sfoară groasă trasă de Părintele 
Vasile), C. Vișoianu, Ştefan Baciu, etc. 


e Intre 13 și 15 Mai 1978, a avut 
loc la Paris un “seminar”, Singurele 
date despre el le găsim în Buletinul 
Izraeliţilor de Rit Elen, din 1 Iunie 
1978. El a fost consacrat “opţiunilor 
României post-comuniste”. 

Din referatele prezentate și inter- 
venţiile făcute, reiese că la Paris s'au 
întâlnit circa 50 de Români din dife- 
rite părți ale lumii: au discutat şi s'au 
cunoscut, ŞI acesta este, indiscutabil, 
un punct bun. In al doilea rând au 
fost divergențe de păreri, ceiace încem- 
nează că au fost invitați români din 
toate cercurile, nu numai din unul, că 
organizatorii au fost săraci, nu au 
plătit participanţilor nici drumul, nici 
hotelul, deci, invitaţii nu aveau nici o 
obligație fața de comitetul organiza- 
tor cum s'a intamplat în ocazii ante- 
rioare. Deci alt punct bun. Dar au 
existat, și puncte rele. Şi multe, se 
pare că acest comitet organizator nu 
a avut trasat un plan precis, Şi nici 
nu-l putea avea, deoarece unii dintre 
membrii organizatori nu mai știu ro- 
mânește — dacă au știut vreodată —, 
ŞI, în acest, caz, întrebarea e, în ce 
limbă s'au înţeles? Ca dovadă că nu 
criticăm numai din plăcerea de a cri- 
tica sau din interes, cităm cele spuse 
de unul dintre organizatori, dl Gre- 
goire Filitti. In cele spuse de al Pilitti, 
avem motive să credem că nu s'a stre- 
curat, nici o greșală de interpretare a 


“corespondentului ziarului nostru”, 
căci cele spuse de dl Gr&goire, sunt 
puse între ghilimele. Deci sunt riguros 
exacte, 


De ce o fl făcut o excepţie “cores- 
pondentul ziarului nostru”, cu dl Fi- 
litti? Sunt două ipoteze. Una e că 
fiind din acelaș neam, corespondentul 
a voit să-l facă o favoare. A doua e 
că numitul corespondent nu a înțels 
nimic din ce a vorbit conaționalul său 
și i-a cerut să-l dea “discursul” scris, 
ca să nu facă vreo boacană grecească. 
Inclinăm spre această a doua ipoteză. 
Căci iată ce a vorbit dl Gregoire: 
“Adunarea noastră e ceeace în terme- 
ni anglo-saxoni se numeşte “bren sto- 
ring” (272), adică materializarea sis- 
tematică a unor planuri strategice ca- 
re trebue să debușeze spre o perspec- 
tivă naţională românească, dincolo de 
zidul plângerilor de care ne lovim de- 
seori în exil”. Mai departe dsa spu- 
ne: “când subiectul e tratat cu rigoa- 
re şi onestitate pe bază de date, se 
poate obţine un reperaj determinant 
în timp şi spaţiu al evenimentelor cu 
o înaltă probitate. Misiunea noastră 
în acest seminar este triplă: Trebue 
să determinăm problemele primordia- 
le care se vor pune României!!! Fun- 
damentarea lor în trecut, prezentul 
fiind un scurt trecut, mai! bine cunos- 
cut decât trecutul apropiat; aparatul 
și axele prospective (111). Când spu- 
nem România post-comunistă sau Ro- 
mânia liberă aparent ne aflăm în pra- 
gul utopiei. In realitate se pune doar 
problema dacă parametrul temporar 
este finit (111), Pentruca întrunirea 
noastră să aibă noimă, vom pleca de 
la ipoteza că parametrul de bază este 
mărginit și discuţiile noastre ar câș- 
tiga în credibilitate dacă fiecare ora- 
tor ar preciza parametrul la care lu- 
crează”. De ce nu şi-l precizase comi- 
tetul organizator? Dintre membrii 
acestui comitet cunosc personal, în 
afară de dl Gregoire, pe prietenul meu 
Theo și pe dl Chintescu. Lăsându-l la 
o parte pe 'Theo, îl intreb pe dl Chin- 
tescu să răspundă cinstit, dacă a în- 
țeles ceva din “doctele” fraze ale dlui 
Grâgoire? 

Din cuvântarea dlui Câmpeanu, nu 
înțeleg o frază: “Nu se vor întocmi 
propuneri politice, nu se va face pro- 
saism” (111), Inclin să cred că aici 
greșala nu e a dlui Câmpeanu, ci a 
“corespondentului ziarului nostru”, 
care, probabil, a uitat limba română, 
pe care n'a cunoscut-o bine niciodată. 

E dificil să mi se răspundă că la 
acest, “seminar” nu s'au făcut afirma- 
ţii de elevi de liceu sau de gimnaziu, 
la o şedinţă a “Societăţii literare” a 
elevilor liceului D. Sturza din Tecuci 
sau a gimnaziului Anastase Başotă din 
Pomârla. Exemple: “Acest exil nu re- 
prezintă nimic în lumea occidentală 
și vinovați suntem cu toţii prin divi- 
zarea noastră”... “socialismul e una 
şi social-democraţia e alta”... “Fali- 
mentul marxist în România e clar și 
declarat”... “Pe plan individual și al 
Societăţii, eșecul marxismului e to- 
tal”... “noi asistăm la falimentul unei 
doctrine ca şi la falimentul unei filo- 
zofii așa zise ştiinţifice”, etc, Adică, 
adevaruri ă la Palisse. Păl, pentru a 
asculta asemenea “descoperiri” s'au 
adunat 50 de Români la Paris? 

Un compatriot — dl Dan Grigores- 
cu — “transmite salutul românilor din 
Minchen, cu care a avut o convorbi- 
re telefonică” (111), “Corespondentul 


ziarului nostru” nu ne lămurește cu 
cine a avut dl Grigorescu convorbirea: 
cu toți Românii din Mânchen care 
stăteau la telefon tinându-se de mână, 
cu preşedintele unei Societăți din 
Mânchen care avea calitatea să vor- 
beasca în numele tuturor? “Corespon- 
dentul ziarului nostru” ne lasă ne- 
lămuriţi. 

Marele filozof, dl C. Amzăr, in acest 
“seminar”, a venit cu o problemă de 
ordin local, problemă minoră, de ple- 
carea unui preot și venirea altuia, 
întrun oraș al exilului românesc, 
neuitând să accentuieze că în această 
“filozofică” problemă, sau făcut pro- 
teste din inițiativa dsalel!!! 

A mal reieșit că organizatorii “se- 
minarului” nu s'au pus mai dinainte 
de acord. Astfel, dl Korne crede “că 
sistemul de autogestiune și participa- 
rea muncitorilor este situația econo- 
mică, politică și socială cea mai po- 
trivită viitoarei societăți românești” 
şi îl combate un alt membru al comi- 
tetului de organizare, dl. Câmpeanu. 


Dar au fost și propuneri bune. Ast- 
fel, dl Gregoire spune că ar trebui 
creată o publicaţie în limba franceză 
şi că Buletinul Izraeliţilor de Rit Elen 
are o pagină în franceză, dar nu-l su- 
ficient. 

Mai mulţi vorbitori au pus proble- 
ma unei doctrine anticomuniste: co- 
muniștii au una, anticomuniștii... 
neant. Dar care-i doctrina şi unde-i 
doctrinarul? Dar problema a fost 
pusă, şi bine pusă. 

Aceasta era o problemă majoră pe 
care trebuia so desbată “seminarul” 
şi nu să bată apa'mn piuă. E probabil 
însă că nu sa desbătut, pentrucă nu 
era cazul: această doctrină există, a 
spus filozoful D. C. Amzăr și la aceas- 
tă părere sa raliat dl Miron Butariu. 
Dar dl Chintescu a declarat că nu e 
de acord cu această părere. 


O altă bună propunere — după umi- 
la mea parere — a fost aceia făcută 
de dl Matescu. Dsa crede că Românii 
din exil ar avea nevoie de un post de 
radio propriu. Părerea, cred eu, e ad- 
mirabilă, dar greu de pus în practică. 


Dar, tot după umila mea părere, cea 
mai simplă, cea mai lipsită de preten- 
ţii filozofice şi totuşi cea mai pozitivă 
a fost intervenția dlui Nicolae Lupan. 
Dsa, ca basarabean de origină, a atras 
atenţia participanţilor asupra situa- 
iei Basarabiei şi Bucovinei de Nord. 
Şi a spus că la radio Europa Libera e 
interzisă atingerea acestei dureroase 
probleme. Şi dsa cere să se in- 
tervină acolo unde trebuie, pentru 
a se ridica interdicţia. Sunt şase luni 
de la adunarea Românilor în “semi- 
mar” la Paris, Intreb: sa intervenit 
undeva? Când, unde, cine a făcut in- 
tervenția şi care sunt rezultatele? Eu 
cred că nu sa făcut nici o interventie 
şi atunci întreb; de ce aţi bătut trei 
zile apa'n piuă, dlor “seminarişti”? 


Şi aceasta, pentrucă propunerea 
dlui Lupan a fost cea mai practică și 
cea mai ușor de realizat. Cum? La 
acest “seminar” a participat și dl Ni- 
colae Penescu, tatăl fericit al Consi- 
liului Naţional, care a văzut lumina 
zilei puţin timp după acel faimos “se- 
minar”, Există deci un Consiliu Na- 
țional. Şi acest Consiliu ar trebul să 
trimită o circulară tuturor Romanilor, 
redactori sau technicieni de la Radio 
Europa liberă, cerându-le să-și dea de- 


—s5 


RI O a... poa 


misia în bloc în aceiași zi şi la acela- 
și oră, dacă nu se ridică interdicția de 
care a vorbit dl Lupan, Această circu- 
lară ar trebui să fie și publicată în 
oficiosul Consiliului Naţional, Buleti- 
nul Izraeliţilor de Rit Elen. Dacă sar 
produce acest fapt, sar face suficient 
sgomot pe mapamond iar “democraţii” 
americani ar fi puși într'o situaţie di- 
ficilă. Dar ar da curs “freeiștii” cererii 
Consilului Naţional? E mai mult de- 
cât probabil că nu. Dar în acest caz, 
Consiliul Naţional ar avea la dispozi- 
ție o armă teribilă: prin organul său, 
Buletinul Israeliţilor de Rit Elen, ar 
da un comunicat în care-l desavulază 
pe “free-iști”, ii declară mercenari şi 
le spune că nu au nimic comun cu 
ezilul și nici cu lupta lui. Dacă ar face 
așa, dl Nicolae Penescu ar dovedi că 
are calități de șef. Căci ce-i lipsește 
exilului este un om cu calităţi de șef. 
Filozofi? Incepând cu dl D. C. Amzăr, 
toți românii exilați, sau aproape toți, 
sunt filozofi. Inclusiv analafebetul 
Rene Theo, căruia I. P. S. S. Valerian 
i-a dat certificatul de “interpretator 
al istoriei”! 11 

e Ziua a treia a “seminarului” a 
fost cea mai interesantă. DI N. Pe- 
nescu a voit să taie nodul dlui D. C. 
Amzăr. Şi l-a tăiat prost. Dsa aduce 
în discuţie actul de la 23 August. “La 
22-23 August, spune dl Penescu, gene- 
ralul Dragomir a, anunţat Palatul, pe 
Maniu și Brătianu, că frontul se pră- 
bușeşte”. Am fost militar, dar nu pot 
avea pretenţia că îi știu pe toţi gene- 
ralii de la acea epocă. Totuși, dacă a 
existat un general Dragomir, era de 
mâna a doua. Dar chiar așa stând lu- 
crurile, nu a auzit dl Penescu de un 
“Bloc democratic” format cu câteva 
luni mai înainte, și că din acest 
“Bloc”, în afară de Iuliu Maniu sim- 
plu tovarăș de drum mai făcea parte 
şi Lucrețiu Patrașcanu? ŞI cum se face 
că generalul Racoviță, de exemplu, co- 
mandant al unei armate pe front, s'a 
găsit in seara de 23 August la Bucu- 
reşti, pentru a fi numit ministru de 
războiu, când locul lui era acolo, pe 
front? Şi, mai grav, cum se face că 
în Palat se găsea în momentul ares- 
tării mareșalului și dezertorul Bodnă- 
raș? Şi cum se face că la radio, Mihai 
Viteză a anunțat că armistițiul a fost 
semnat, când un zis armistițiu a fost 
semnat abia la 12 Septembrie la Mos- 
cova? Dl. Penescu e om de Drept și 
ştie că o hârtie semnată cu 16 zile 
mai târziu, cu Rușii deja la București, 
nu se mai poate numi armistițiu. Şi 
e de admis ca Iuliu Maniu să partici- 
pe la minciuna lui Mihai Viteză, la 
minţirea "Țării? Ştie că foarte mulți 
Români au luat minciuna drept ade- 
văr și au bâut în acea seară șampa- 
nie? ŞI că multora, această șampanie 
1 s'a cam acrit apoi în stomac pe la 
Alud, Gherla, etc.? 

DI Penescu afirmă ca Aliați au con- 
siderat legitim războiul până la Nis- 
tru. Il rog să indice sursa. Căci dacă 
această sursă e Vişoianu sau Ştirbei, 
nu valorează multe parale. Dar admi- 
țând că e așa, în seara de 23 August, 
Maniu ştia de acordurile de la Tehe- 
ran și Yalta? Ştia că la Cairo, Vişoia- 
nu nu obținuse nimic? Dl Penescu și 
ceilalți au trecut la defensivă. Nu mai 
sunt triumfaliștii de pe vremea Zissu- 
lui comitet al lui Vișoianu. Acuma, 
ghemuiţi în ultima tranșee 23-augus- 
tistă, recurg la ultimul argument: nu 
mai era nimic de făcut, tot ce s'a fă- 
cut a fost “pentru a se salva celace se 
mai putea salva”. Admiţând acest ar- 
Eumeni, se pun totuși mai multe între- 

ri: 

— De ce sa mințit “Țara, atirmân- 


( 


| | 


du-se că se semnase armistițiul? Fără 
această minciună, mulți Români ar iii 
luat altă măsură decât aceia pe care 
au luat-o. In nlci într'un caz nu ar fi 
băut şampanie și ar fi lăsat să facă 
aceasta numa! pe Theo și Vinograd- 
schi, 

— De ce au admis alături de ei pe 
dezertorul Bodnăraș? E 

— De ce l-au dat pe mâna acestui 
dezertor pe mareșalul Antonescu, 
pentru a-l duce la Lubianka, intor- 
când astfel istoria noastră cu două su- 
te şi ceva de ani, adică la Dimitrie 
Cantemir culturalul, și boierul Iorda- 
chi Rosetti? Dacă darea lui Rosetti 
pe mâna rușilor a fost o rușine în 
1711, cu atât mai mare e rușinea din 
seara de 23 August, în anul de la 
Christos 1944. 

— De ce sa admis participarea cu 
12 divizii, transformate din servilism 
în 18, la războiul contra Germaniei, 
adică a fostului aliat? Nu știa Iuliu 
Maniu că cel 170.000 de morţi, contri- 
buiau la înghiţirea "Ţării noastre și 
nu la apărarea ei? ŞI ce fel de armis- 
tițiu a fost acesta, dacă de la 23 Au- 
gust şi până la 12 Septembrie au fost 
luaţi ca prizonieri circa 200.000 de ofi- 
țeri și soldaţi, care se găseau pe front 
și nu sau mai opus, din cauza ordi- 
nului lui Viteză, care le interzicea să 
se opună? Ce fel de armistițiu a fost 
acesta, dacă cei 200.000 de prizonieri, 
în loc să fie eliberaţi — având în ve- 
dere “armistițiul” semnat — au fost 
duși în Siberia și nu au fost eliberați 
decât câţiva ani mai târziu? ŞI cum 
sa acceptat ca cele 18 divizii să fie 
trimise pe front desarmate? 

Iată întrebări dle Penescu la care 
ar trebui să răspunzi ŞI nu să vii cu 
gogoașa că tot ce s'a făcut, sa făcut 
pentru a se salva ce se mai putea sal- 
va. Da, sa făcut totul, ca să se salve- 
ze ce se mai putea salva, dar aceasta 
nu era Țara ci partidul și posturile 
de miniștri, ca cel deţinut de însuși 
dl Penescu. Iar Mihai Viteză, tot pen- 
tru a se salva ce se mai putea salva, 
plus o tinichea, adică o decorație, nu 
a făcut uz de dreptul de grațiere, adi- 
că nu a grațiat pe mareșal „după ce 
fusese condamnat la moarte și ar fi 
putut s'o facă. Cum de a admis Ma- 
niu acest lucru? Cum de nu i-a cerut 
lui Mihai Viteză să facă uz de aceasta 
prerogativă? Nu a facut-o şi Mihai 
Viteză, tot pentru a-și salva tronul, 
nu a făcut uz de dreptul de grațiere 
nici în cazul Maniu, Mihalache și... 
Penescu. Şi pentrucă nu i-a grațiat 
— Și ar fi putut s'o facă —, Maniu a 
murit în închisoare, iar dl Penescu a 
stat 17 ani la închisoare!!! 

Inţelegem că Mihai Viteză era un 
întârziat mintal, dar cum a crezut 
posibilă Maniu, o monarhie... comu- 
nistă? 

Inţelegem că dl Penescu nu a avut 
ocazia să citeasca miile de pagini ce 
s'au scris în Occident asupra acelor 
vremuri de martori americani, france- 
zi și, în special, polonezi, dar ar fi 
putut s'o facă, dacă ar fi voit, decând 
se găsește în Occident. Daca ar fl ci- 
tit pe Anders și Ciecanovschi, nu ar 
fi comis monumentala eroare de a fi 
adus în discuţia “seminarului”, cazul 
Poloniei. Căci cazul Poloniei nu este 
un argument pro 23 August ci anti 
23 August. 

Cărţile lui Anders și Ciecanovschi 
sunt un teribil act de acuzare contra 
lui 23 August și nu în apărarea lui. 
Lupe leE, că politicienii noștri nu aveau 
obiceiul să citească în 'Ţară, dar ar fi 
bine să renunţe la acest obicelu, mai 
ales când vor să se erijeze în șefi al 
acţiunii de eliberare a "Țării, 


Dar, repet, ne găsim în 
fapt îmbucurător: “salvator tă nul 
23 August au trecut în defensivă la 
mal serbează pe 23 August, nu se nu-l 
tălesc cu el ci, prin dl Miron But aa 
ne cer să-l uităm. Dar îl intrebare. au 
dl Butariu, dacă spunea acest lu a 
și acum 28-25-20 de ani, ete gi. Cru 
găm să ne satisfacă curiozitatea Slaă 
ne spună la câte comemorări ale 4 
tului de la 23 August a participat a6 
memorări organizate cu fondul nâţio. 
BA tonă iSreaf ceai de cel dat Za 
mâna lui Bodnăraș, adic 
1ul Antonescu? «îi Adică de mareşa- 

Dar contra intervenţiei al 
cu s'au ridicat Ca voatoria ete 
tescu şi căpitanii Stoicănescu și Oru. 
țescu, Onoare lor. A existat desigur o 
excepție, aceia a căpitanului de artile- 
rie Doru Ienciu, Dar dl Ienciu e mar- 
xist și e explicabil. Dacă ar mal trăi 
Caragiale ar spune: avem și noi 
marxiștii noștri, E 

Şi acuma o constatare: La î 
d Grgoire Filitti, “cărniță de Aa 
deși n'a făcut armata, a venit cu ter. 
meni militari: “adunarea vrea să ma- 
terializeze sistemele unor planuri stra. 
tegice, care trebuie să debușeze spre o 
perspectivă națională românească”. 
Dar probabil că nu s'a obținut aceasta 
pentrucă “parametrul temporar nu es- 
te finit”. După cum se vede, dl Filitti 
trece de la militărie la filosofie cu o 
ușurință desarmantă. ȘI — se pare — 
insuccesul se datorește faptului că “nu 
sa precizat de către oratori, parame- 
trul la care au lucrat”! 

După cum se vede, Rică Venturea- 
nu n'a murit. 

e Am scris că dl Penescu e obli- 
gat să-și scrie memoriile, pentru a 
salva memoria lui Maniu. Revenim, 
dar de data aceasta îi spunem că tre- 
buie să-și scrie memoriile, pentru a 
se apăra pe el însuși. In timpul pro- 
cesului Maniu ziarele au redat pe 
larg desbaterile acestui proces, făcând 
să se creadă că era vorba de note “ste- 
nografice”. ŞI din acele note, reieșea 
că dl Penescu a avut o atitudine lașă, 
că a aruncat toată vina pe Maniu, 
transformându-se în sprijinitor al 
acuzării. ŞI noi, de la Paris, nu aveam 
de unde să cunoaștem metodele dia- 
bolice comuniste. Le-am aflat cu mult 
mai târziu, când au ieșit cărţile lui 
Bacu, Cârjă, Urwich, ete. E probabil 
că dl Penescu a fost supus la chinuri 
danteşti și deci are circumstanțe ate- 
nuante și, în orice caz, nu noi cei care 
am fost la adăpost avem dreptul să 
aruncăm cu piatra. Dar Penescu, 
cu greu poate susține că decla- 
Mile i-au fost falsificate, pentru- 
că tot în acele relatări “stenografice”, 
s'au putut citi și declaraţiile lui Pogo- 
neanu. Pogoneanu era un infirm, dar 
declarațiile lui au fost curajoase, cu 
totul contrarii lasităţii declaraţiilor 
dlui Penescu. Sa vorbit și s'a scris 
atunci că relativ ușoara pedeapsă ce i 
s'a dat dlui Penescu, s'a datorat toc- 
mal faptului că sa transformat în 
unealtă a “procurorului”, 

ŞI tot în relatări “stenografice”, mai 
târziu, în procesul numit al lui Ică 
Tănase, sa putut citi cum un tânăr 
acuzat, întrebat de ce a venit în 'Ţară, 
a răspuns: “Am venit cu arme și aceas- 
ta pentru a trage cu ele în voi, să vă 
omor”. Nu se poate susține că meto- 
dele se inblânziseră, deoarece tânărul 
care a facut această declaraţie a fost 
împușcat, 

Intrebarea logică care se pune este: 
au avut comuniștii interesul să falsi- 
fice declaraţiile dlui Penescu și nu pe 
ale lui Pogoneanu? In acest caz, care 
ar fi putut fi acest interes? Repet, nu 


acea vreme ne găseam 


care la 
no! poli avem dreptul să aruncam cu 


eful e: 
moașel, 


at 
03 E aa lumină asupra acelor tim- 


întunecoase și teribile. Cu câteva 
PU! jașe publicate în Buletinul Izrae- 
liţilor de Rit Elen, nu se poate aduce 
lumina necesară. Nu am timpul nece- 
sar pentru a răsfoi în arhive — dealt- 
fel nici nu e necesar — dar e posibil 
că în acele vremuri, indus în eroare 
de “notele stenografice”, să fi scris 
și eu vreun articolaș de condamnare 
a atitudinii “lașe” în procesul Maniu 
a dlui Nicolae Penescu. Şi nu ași dori 
altceva decât să am ocazia de a face, 
în mod public, mea culpa, 

e Se pare însă că sunt inutile in- 
sistențele noastre ca dl Penescu să-și 
scrie memoriile, deoarece, după unii, 
dsa n'ar avea talent. Se afirmă chiar 
că cele câteva articole apărute în 
presa exilului sub semnatura dsale, 
i-ar fl fost scrise de alții, In domeniul 
oratoriei, se schimbă chestia. S'a văzut 
acest lucru cu ocazia “seminarului”. 
Dar aceasta nu iînsemnează nimic; 
pentru a fi mare om politic nu e nece- 
sar să albă cineva talent la scris. S'a 
văzut în cazul Iuliu Maniu. Dar au 
fost atâția oameni mari politici care 
nu aveau înclinație spre scris şi totuși 
și-au scris memoriile. Adică nu şi le-au 
scris ei, cl au făcut apel la un “pro- 
fesionist”. Şi pe acest “profesionist”, 
nu trebuie să-l caute mult: îl are la 
îndemână. E prietenul dsale, Rene 
Theo. In acest caz ar avea un avan- 
taj: memoriile i-ar apare întâi în 
foileton, în marele “hebdomadar” care 
apare de două ori pe lună, B.I.R.E, 
adică Buletinul Izraeliţilor de Rit 
Elen, și apol în volum. Şi ar mai avea 
un avantaj, acesta triplu: sar pune 
bine și cu Evreii, și cu Grecii, şi cu 
masonii. Cu Venerabilul Părinte Vasile 
Boldeanu, sa pus bine demult. 

e In “Cuvântul românesc”, întrun 
articol, dl Dinu Zamfirescu, îl citează 
pe marele Walter Lippman. “Liberta- 
tea e steaua polară a spiritului ome- 
nesc” a spus Lippman. Dar dl Zam- 
firescu nu ne spune dacă în acest 
“spirit omenesc” erau incluși și Bal- 
ticii ȘI Polonezii, pentru a căror “]i- 
bertate” s'a declanșat al doilea răz- 
boiu mondial, sau numai Americanii 
şi “poporul ales”, 

Dar pentru a vedea cât de adânc 
cugetător era Walter Lippman, îi vom 
mai cita o frază a acestuia: “Nu e 
de presupus un războiu între Statele 
Unite și U.R.S,S., căci aceasta ar în- 
semna un războiu între un urs și o 
balenă”. Citez din memorie și Lipp- 
man, prin fraza de mai sus, voia să 
spună că nu poate fi concepută o 
ciocnire de interese între Americani 
și Ruși, cum nu poate fi concepută o 
ciocnire de interese între o balenă și 
un urs; fiecare cu a lui. Se pare dă 
dl Zamfirescu nu cunoştea această ex- 
traordinar de înțeleaptă frază a lui 
Lippman. Am citat-o din memorie dar, 
dacă vrea, putem s'o căutăm şi să 1-0 
EM în alt număr al revistei noas- 


e Corespondentul “ziarului nos- 
tru” din Minchen, ne scrie că la câ- 
teva zile după moartea Prințului Ni- 
colae, dnul Demostene Vuia a făcut 
un parastas pentru Prințul dispărut. 
Foarte lăudabil. La biserică a venit în 
doliu, însoțit de soția sa, în mare do- 
liu, și de nelipsitul Horia Stamatopol. 
Iarăşi lăudabil, ŞI la sfârşit a vorbit 
Demostene Iarăsi lăudabil. ŞI a spus 
că decedatul a avut în exil o mare 


activitate culturală. Tot lăudabil. Și, 
a continuat Demostene, la această ac- 
tivitate culturală, am colaborat eu 
(adică zisul Demostene) și dl Horia 
Stamatu, alci de faţă. Dacă Prinţul 
citea mult, cum ne asigură în Vatra, 
doctorul Petre Vălimăreanu, sigur că 
acolo în mormânt a zâmbit și a repe- 
tat versurile poetului: 


“Jar deasupra tuturora, va vorbi un 
mititei, 

Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se 
pe el”. 


e Un cititor îmi reproșează dece 
în nota din numărul precedent, i-am 
spus recent răposatului, Prinț Nicolae 
de Hohenzollern și nu Print de Româ- 
nia. Pentrucă în momentul decesului, 
Prinţul Nicolae era Prinţ de Hohenzol- 
lern și nu Prinţ de România. Prinţul 
Nicolae s'a căsătorit cu o Româncă, 
așa cum spune prietenul meu dl Vă- 
limăreanu, în ultimul număr din “Va- 
tra”. De acord, dar legile nu i-o per- 
miteau. Exista un Statut al Casei rega- 
le, care impunea anumite norme mem- 
brilor Casei regale române: prinții și 
prințesele acestei Case, nu se puteau 
căsători fără aprobarea șefului Casei 
regale. ȘI Statutul mai avea unele pre- 
vederi, desigur făcute cu scopul de a 
nu înmulți casa regală cu socri ca 
Wolf-Lupescu. Ori șeful casei regale, 
în momentul căsătoriei Prințului Ni- 
colae, era Carol II. Sunt total de acord 
cu dl Vălimăreanu că regele Carol nu 
avea calitățile morale de a interzice 
fratelui, ceiace făcea el. Deci din punct 
de vedere moral, Carol nu avea nici 
un drept de a interzice căsătoria, dar 
din punct de vedere legal, da. 

Această interzicere a fost desigur 
unul dintre puţinele acte legale făcu- 
te de ginerele lui Wolf. Nu numai Ca- 
rol II a fost iubăreț, cum spune dl 
Vălimăreanu, ci toți fiii și fiicele re- 
gelui Ferdinand. In Consiliul de Co- 
roană din August 1916, regele Ferdi- 
nand i-a răspuns dârz lui Petre Carp: 
eu am invins azi un Hohenzollern; 
adică pe el însuși. Şi era adevărat, 
dar din nefericire, Ferdinand a învins 
un Neamţ, dar n'a putut învinge o en- 
glezoaică. Il întrebăm pe dl Vălimă- 
reanu dacă a citit o carte intitulată 
“Neamul coţofenesc”. Era scrisă de D. 
V. Barnovschi, care era pseudonimul 
unui frate al cunoscutului avocat Va- 
siliu-Cluj. Deci Ferdinand a fost în- 
vins de o englezoaică și această în- 
frângere a adus multe rele pe capul 
"Ţării de la Dunare. 

e Di Vălimăreanu ne spune că 
Prințul Nicolae de Hohenzollern, sau 
Nicolae Brana dacă preferă, s'a căsă- 
torit cu o Româncă, Dumitrescu-Tcha- 
ni. Dar se pare că nu ştie-și e curios 
pentru un dedectiv cu calități de pri- 
ma clasă — că această Dumitrescu — 
Tohani nu era domnişoară şi nici mă- 
car separată de soțul ei, un român 

foarte cum se cade, după cate se spu- 
nea. Atât de cum se cade era, că 
atunci când prințul i-a furat nevasta, 
a spus mulțumit: nici nu ştie prințul 
ce bine mi-a făcut, scăpându-mă de 
poama asta, Sunt sigur că dl Vălimă- 
reanu nu cunoaște aceste date căci 
altfel, cu puritanismul ce i-l cunoaște 
tot natul, ar fi făcut un scandal de 
pomină. 

Dec! ca să punem punct acestei no- 
te, repet: nu am greșit spunându-i 
răposatului prinț, Prinţul de Hohen- 
zollern. Şi nu aşi fi fost greșit dacă 
i-aşi fi spus şi Nicolae Brana. 

e Dar în exil, prințului i-a venit 
idela că ar putea deveni rege al Ro- 
mâniei. Personal nu cred că era el 


de vină, ci anumiţi români care l-au 
băgat această trăznaie în cap. Aceas- 
ta este una din sforile groase trase de 
Părintele Boldeanu, sfoară căreia i-am 
putea spune frânghie, La Paris, “prin- 
țesa” părea foarte discretă. Toţi Ro- 
mânii care-l frecventau, cu care avea 
consfătuiri, mi-au spus că nu au vă- 
zut-o niciodată. Dar odată instalaţi 
1a Madrid, s'a schimbat situația: prin- 
tul și-a constituit o Curte, cu un șef 
al Casei civile, un domn cu defecte de 
vorbire care se cheamă M. F. Enescu, 
și un șef al Casei militare, care era 
colonelul Mavrichi. Cum era normal, 
Curtea avea și un poet atitrat, care 
răspunde la pseudonimul de Horia 
Stamatu. Acest poet a compus poezii 
închinate “domniței”, pe care le-a și 
publicat. 

Dar ca totdeauna, intervin chestii 
mărunte, care strică toate socotelile. 
In lipsa familiei princiare din Madrid, 
şeful Casei civile, a găsit foarte norma! 
să se culce în patul “prințesei”. ŞI 
—ghinion— a fost surprins dormind 
în patul prințesei absente, de șeful 
casel militare. Acesta — militar ob- 
tuz — a reclamat cazul prinţului dar, 
în loc să fie congediat reclamatul, a 
fost congediat reclamantul. ŞI recla- 
mantul, nemai găsindu-și nici o posi- 
bilitate de trai, a plecat la Bucureşti, 
unde — se zice — ar scri o carte asu- 
pra exilului. 


e E foarte posibil că Prinţul ar fi 
putut face lucruri bune pentru exil 
dacă nu ar fi fost rău sfătuit. Dar ca 
totdeauna, oamenii bine intentionaţi, 
se înconjoară de cetățeni bolnavi de 
ambiție. Parcă ar fi fost un făcut, 
Prinţul sa inconjurat de oameni cu 
defecte de vorbire. Straniul Unul era 
M. F. Enescu, al doilea era Octavian 
Buhociu şi al treilea Octavian Vuia! 
Şi aceşti oameni l-au sfătuit pe Prinț 
să întreprindă o activitate culturală. 
Printre altele, a făcut și o revistă în- 
titulată Fapta. Cine-şi mai aduce 
aminte azi de Fapta, în afară de Enes- 
cu și Stamatu? Şi cu toate acestea, 
sa afirmat că Fapta era cea mai bu- 
nă publicaţie din exil. Cine a spus-0? 
Păi cine altul putea s'o spună, decât 
însuși fiul ministrului efemer Fotin 
Enescu? Şi încă a spus-o în faţa unei 
adunări în Madrid. Natural, fără să 
Toşească. 

Dar a mai fost o Fapta. Aceasta, în 
România. Directorul acestei gazete se 
chema Mircea Damian, un om fără 
scrupule, care voia să-și facă un nume, 
făcând scandal. Prinţul, cum spune 
bine dl Valimareanu, în "Ţară, era cam 
scandalagiu. Dădea și primea, în 
dreapta şi stânga. Se bătea cu toți, 
chiar cu lăptarii. Prințului, ca şi ne- 
potului său, îi plăcea viteza. Avea un 
bolid şi vai de cel care cu voie sau 
fără voie, se punea în calea bolidului. 
Intr'o zi, în fața acestui bolid, a apă- 
rut un lăptar cu cotiga lui. Prinţul, 
supărat, și-a oprit mașina şi, nici una 
nici două, i-a dat două palme lăpta- 
rului. Bietul lăptar, cum foarte bine 
spune dl Vălimăreanu, nu ştia că cel 
carel pălmuia, era Prințul Nicolae de 
România. Şi, la rândul lui, i-a dat un 
picior în locul unde doare cel mai 
mult. 

Şi de asta a aflat scandalagiul 
Mircea Damian care în Fapta, a scris 
un articol care la acea vreme a avut 
răsunet și spunea, nici mai mult nici 
mai puţin, că lăptarul i-a dat una 
prinţului în... “augustele-i boașe”. Dl 
Vălimăreanu ne spune că prinţul nu 
a făcut nici un proces de ldse majesta- 
te. Nu ştiu dacă i-a făcut sau nu pro- 
ces lăptarului dar, dacă nu mă înșea- 


E Li 


pe 


RELATIILE ROMANO RUSE 


au fost rând pe rând suprimate la intervenţiile consulilor 
ruși. “Progresul” nici nu a putut să apară, din cauza 
titlului “subversiv”. A apărut doar un număr, fără titlu, 
şi după aceia a fost suprimat. Heliade, mai circumspect, 
a reușit să dea o viaţă mai lungă publicaţiei lui “Curierul 
de ambe sexe”. De ce înverşunarea Ruşilor contra cultu- 
ralizării românești?”. Lor nu le plăcea deloc să-i vadă pe 
Români afirmându-se întrun mod din ce în ce mai pro- 
nunțat ca membri ai familiei latine și nu a celei slave, 
ideie care putea, cu timpul, să îndepărteze pe protectori 
de protejați. Dacă rusii autorizaseră în principiu, prin 
Xiselejf, o desvoltare naţională, ei fuseseră determinaţi 
la aceasta de ideia că Românii nu erau decât un grup de 
Slavi, puțin mai deosebiți decât ceilalți; ei nu au găsit 
deci că e rău, favorizând desvoltarea lor națională. Dar 
de îndată ce au văzui pe Români revendicând o origine 
alta decât cea pe care le-o atribuiau rușii, au luat imediat 
toate măsurile, pentru a stăvili o asemenea mișcare care 
nu cadra deloc cu programul lor politic.” A. D. Xenopol, 
Istoria Românilor, Editura Carpaţii, Madrid, IV, p. 169. 


LA E 


„In Istoria lui C. C. Giurescu, spre surprinderea noastră, 
gasim destule date în legătură cu mișcarea culturală din 
Principate. Găsim chiar teribilul pasaj din cursul de 
deschidere al lui Mihail Cogălniceanu, dar nu găsim nici 
un cuvânt despre presiunile constante ale Rusiei, prin 
consulii ei. După Giurescu, acest progres al Principatelor a 
avut o desvoltare normală, liniștită, 

Cum era de aşteptat, istoria Roller e mai explicită, 
Astfel, uniformitatea adusă de Regulamentul organic, în 
ceiace privește cele două Principate, nu era făcută decât 
spre binele Românilor şi nu ascundea nici un plan rusesc 
de a înghite amândouă Principatele deodată. “Această 
uniformitate poate servi să apropie unul de altul două 


popoare pe cate identitatea de religie, de origine i 
poziție, ar trebui să le ţină strâns unite în orice 
jurare.” Roller, op. cit., III, p. 939. 

Pentru Roller boierimea nu s'a impărţit în două, partida 
națională şi boierimea retrogradă, ci a existat o singură 
boierime, care sa opus cu îndârjire la ciuntirea privile 
giilor ei, In afară de aceasta, ca un leit-motiv, revine 
expresia “mase populare”, care-aceasta este o realitate 
istorică-nu au existat pe acele vremuri. Boierii toți se 
opuneau măsurilor bune, inspirate de Rusia. Despre intri- 
gile și presiunile consulilor ruși, nici un cuvânt, 

Dar pe lângă un istoric “burghez” ca A. D. Xenopol, cum 
am văzut, intervine Dalai Lama al lor, Karl Marx. care 
confirmă în mod categoric pe marele nostru istorie, 


VA URMA 


SONETELE LUI V. VOICULESCU 


Zădărnicia faptului împlinit ce i se pare viaţa, îl smulge 
un ultim zâmbet, creatorul de ieri, punând masca usoară 
a lui Ariel, își scrie, în cele mai de pe urmă testamentul 
literar pe lespezi de inimâ: 


de 
împre- 


De-am. tălmăcit cu umbre lumina ta regească, 
De lacrimi, ca și ochii, mi-s versurile ude... 
Te-am îngânat ca pruncul cenvată să vorbească 
Șin râvna-i scâlciază cuvintele ce-aude... 
Dar tu ești soare veșnic: o clipă poți ierta 
Să fiu o biată gâză jucând în raza ta. 


In faţa acestui ultim psalm al poetului, trebuie să recu- 
noaștem incăodată că cei ce au văzut în Vasile Voiculescu 
un fabricant de capodopere n'au greșit deloc. 

Așa s'au născut aceste mărgăritare ale literaturii române 
care sunt sonetele lui V. Voiculescu. 


!] 


a ia E N 


NOTE GU LEMIG POTOLIT 


1ă memoria, la răcoare a fost băgat. 
Mircea Damian. Dar date mai precise 
asupra acestui fapt ne pot da dnii 
Ren6 Theo și Ştefan Baciu, care au 
fost redactori la Fapta scandalagiului 
Damian. Dacă nu i-a făcut proces, în- 
semnează că a fost bine sfătuit, căci 
pe acea vreme în România era o ade- 
vărată libertate a presei. Procesele de 
presă se judecau de juraţi și totdeau- 
na “gazetarii” ieșeau achitaţi. 

Dar curiozitatea nu constă în faptul 
că prinţul a făcut sau nu proces lăp- 
tarului sau lui Mircea Damian. Lucrul 
greu de înțeles e că la Madrid, cu ba- 
nii prinţului, dl cu defecte de vorbire, 
a scos o gazetă — natural, cea mai 
bună gazetă din exil —, care se che- 
ma Fapta. Să nu fi știut fiul efeme- 
rului ministru că gazeta în care prin- 
ţul a fost insultat în mod trivial, unde 
se scria ca la “Vatra”, se chema Fap- 
ta? Să fi avut prinţul o memorie atât 


CARPATII 


REVISTA CULTURALA SI DE 
ACTIUNE ROMANEASCA IN EXIL 
Director-Proprietar : 
TRAIAN POPESCU 
APARE ODATA LA DOUA LUNI 
SUB INGRIJIREA UNUI COMITET 
DE REDACTIE 
* 


Redacţia și Adminisraţia: 
Calle Conde de Pefialver, 82, 4. 
Tel6f. 402 11 01 - MADRID-6 
Correspondenta: 
Apartado 9.283 - ManRiv (Espafia) 


x 
Abonamente: 
ANUAL ep ata 202 9 USA 
De susținere. ... ... ... 40 $ USA 
Expedierea Avion plus. 5 $ USA 


48 — Ta 


pe Prințul de Hohenzollern? Mister! 


de scurtă și să nu-și fi amintit că în 
Fapta, Mircea Damian scris de “au- 
gustele-i... apendice”? Sau dl cu de- 
fecte de vorbire a, voit să-l şantajeze 


REVISTA SI EDITURA <CAR- 
PATII» UREAZA CITITORILOR 
SI SPRIJINITORILOR, SARBA- 


e Din svonuri neconfirmate, şeful 
“grupului 81” a trimis o circulară tu- 
turor membrilor. cerându-le ca în vii- 
tor, în comunicările scrise dintre ei, 
să nu-și mai spună “camarade”, ci 
“frate”, 


TORI FERICITE SI UN AN NOU 
DATATOR DE SPERANTE. 


———————————————— 


EDITURA CARPATII ANUNTA 


Au apărut: 


ISTORIA ROMANILOR DIN DACIA TRAIANĂ, de A. D. Xenopol, 
vol I, II și IV... 


ASE ao die asta ca do celui ape ai oile 00 EPEe îi La Ea 15 $ USA 
ISTORIA LITERATURII ROMANE, de D. Murăraşu, epuizat ... ... 4 ? USA 
NAȚIONALISMUL LUI EMINESCU, de D. Murăraşu ......... „8 $ USA 
POVEŞTI, de Ion Creangă, legat şi bogat ilustrat ... .. .„ 20 $ USA 
DAGIAsdesVasilei Pârvan se eat a aaa ana tea a da Pal SA 
PRECURSORI, de Octavian Goga ... e 3 $ USA 


ISTORIA PARTIDELOR, NAȚIONAL, ŢARINESC ŞI NAȚIONAL 
ȚARANESC, de Pamfil Seicaru „vol Î, II... e e a 12 $ USA 
ISTORIA POLITICĂ ŞI MILITARĂ A RĂZBOIULUI ROMANIEI 
CONTRA RUSIEI SOVIETICE, de General Platon Chirnoaga ... 
KARL MARĂ : INSEMNARI DESPRE ROMANI. Texte inedite cu co- 


Fa US IABEa ESC Uitati coaie ec. o conice te a Eat d i aa aa 
POVEȘTI FĂRĂ ŢARĂ, nuvele, de Faust Bradescu, N. Novac şi 
IN;i 5 GOVORA si ice tea o e gtiatlau 1 că eaaige ca a aucfize 20 0 a ci RUT 
UNIREA NATIONALA ÎN COMPLEXUL POLITIC EUROPEAN, de 
ami: Belarus Se At pare ae ACUT a iaca a A A a 
DICŢIONAR ROMAN-SPANIOL, de Prof. Ion Protopopescu, rustică. 
LeogaţDADZĂ dopo sani cale 5 DA da e 20 a aria a esa taia a a 
CORNELIU ZELEA CODREANU, DOUAZECI DE ANI DE LA MOAR- 
TE, de Gr. Manoilescu, T. Popescu, ete ... ... cec eee pue cee cea ceea 
MOȚA ȘI MARIN, DOUAZECI ȘI CINCI DE ANI DE LA MOARTE, 
de Era y Soutzo, Marqu6s de Nantouillet, Blas Piăar, Gr. Ma- 
NOlles0ii sora e daia Alea, Baie iau e Aaa opace ital 2 2 Reala 
DUMNEZEU S'A NASCUT IN EXIL, de Vintilă Horia ... ... ... see ace