Pamantul Stramosesc nr. 4, 1977-1978, Buenos Aires

PĂMÂNTUL STRĂMOŞESC 

Director: D. Gazdaru 


SERIE NOUA 

4 

1977-78 

VOLUM JUBILAR 

SEMICENTENARUL MIŞCĂRII LEGIONARE 
1927-1977 


m 

■«■fi* 


BUENOS AIRES 


1978 





PĂMÂNTUL STRĂMOŞESC 

Director: D. Gazdaru 

SERIE NOUA 

1 

1977-78 


VOLUM JUBILAR 

SEMICENTENARUL MIŞCĂRII LEGIONARE 
1927-1977 


BUENOS AIRES - ARGENTINA 
(1407) MARIANO ACOSTA 81, 1« E 
1978 






V 








CUPRINSUL 


Notă preliminară 

D. GAZDARU, Luare aminte la jubileul Mişcării Legionare- 5 

Articole 

V. IASINSCHI, Dela Căpitan purcede gândul . 7 

S. STĂNICEL, Corneliu Zelea Codreanu. Portret . 14 

ILIE GARNEAŢĂ, La umbra crucii dela Majadahonda. Reflecţii 19 

C. PAPANACE, Evoluţia M. L. după arestarea şi asasinarea Căpi¬ 

tanului. Cazul Horia Sima . 23 

I. In timpul marei prigoane: 

Comandamentul legionar între 1938-40 (p. 24) — Abu¬ 
zurile şi terorismul lui H. S. (p. 26) — Asasinarea Profe¬ 
sorului Cristescu (p. 29) — Cădeau atâţia, numai H. S. 
se salva! (p. 33) . 24 

II. Acţiunea lui Miti Dumitrescu . 34 

III. In timpul guvernării cu Antonescu: 

Meteahna din născare leac nu are (p. 40) — Calea spre 
al doilea exil în Germania (p. 41) . 40 

IV. In al doilea exil: 

C. Papanace favoritul Germanilor? (p. 43) — Poziţia 
mea înainte şi după declararea războiului contra Rusiei 
Sovietice (p. 44) — Atitudinea simistă (p. 48) — Tendinţa 
deviaţionistă a lui H. S. (p. 49) — Speranţa de a-şi salva 
poziţia personală (p. 54) — Fuga în Italia (p. 55) .... 43 

V. Defenestrarea lui H. S.; 

Vizita şi declaraţiile Generalului SS Miiller (p. 59) ... 58 

V. IASINSCHI, Prefaţă la “Cărticica Şefului de Cuib” . 65 

D. GAZDARU, Responsabilitatea lui H. S. la asasinarea Căpi¬ 

tanului . 67 

D. GAZDARU, Cuscria dintre H. S. şi camarilă în timpul guver¬ 
nului din 1940. Principala victimă: Tr. Brăileanu . 72 

Asanarea Universităţilor încercată de Tr. Brăileanu în 
toamma lui 1940 (p. 72) — Decretul de adaptare distor¬ 
sionat de H. S. Izvoare de informaţii (p. 73) — Organiza¬ 
rea Ministerului peste capul Ministrului (p. 74) — Idealul 
legionar — Realitatea simistă (p. 76) — Cazul Guşti. 
















Tentativa lui H. S. de a salva camarila (p. 77) — Peri¬ 
peţiile cazului Guşti (p. 80) — Alte aberaţii comise în 
dezbaterile revizuirilor (p. 81) — Epilog (p. 85) 

M. A. TAPIA SALAZAR, En la senda de Codreanu . 87 

Literatură 

DOINA POPINCIUC DE QUINTANA, Crăciunurile copilăriei 

mele . 90 

ZAHU PANĂ, Poezii: Fraţilor de cântec. Drojdia, Ciuta . 92 

ION ŢOLESCU, Poezii: Sfântă tinereţe Aceeaşi stea. 95 

Amintiri şi documente legionare 

V. APOSTOLESCU, Lovitura dela 3 Sept. 1940. Ocuparea Ches¬ 
turii de Poliţie din Braşov . 98 

N. ARNĂUTU, Partidul Comunist din România fabricant de eroi 

şi de martiri . 104 

N. ARNĂUTU, In preajma Căpitanului . 107 

G. GHIŢEA, înainte şi in vremea marii prigoane. Reflecţii şi 

amintiri . 113 

VIRGIL IONESCU, Pe drumul crucilor căzute: Chemat de Rege 

(p. 117) — Legărul dela Miercurea Ciucului (p. 126) _ 117 

M POPINCIUC, La înmormântarea lui Moţa şi Marin. 134 

M. POPINCIUC, Tabăra de pe Rarău. 142 

ANTON ROŞU, Instr. Leg. Iuliu Şuşman in prigoana din 1938-40 156 
S. STANICEL, Lângă Căpitan. Amintiri şi învăţăminte din 

biroul lui . 161 


Notă introductivă (p. 161) — Primele trăiri patriotice 
(p. 161) — O frăţie de cruce la liceu (p. 162) — întâlnirea cu 
Căpitanul (p. 163) — A doua întâlnire (p. 165) — Atacurile 
presei din Sărindar (p. 165) — Cum îşi redacta Căpitanul 
manifestele (p. 166) — Căpitanul în Parlamentul din 1932 
(p. 166) — La Şcoala Militară (p. 167) — In tabăra dela 
Carmen Sylva (p. 167) — Norme fixate la tabără, în CŞC şi 
în PL (p. 169) — Cum am ajuns să lucrez în biroul Căpita¬ 
nului (p. 171) — Sediul M.L. şi biroul Căpitanului (p. 172) 

— Corespondenţa “confidenţială”. Romantismul unei doamne 
(p. 173) — Câteva episoade interesante (p. 174) — Decem¬ 
virii la Jilava, în 1936 şi 1937 (p. 175) — Asociaţia “Prietenii 
Legiunii” (p. 176) — Corpul legionar al foştilor militari (p. 
176) — Pictorul Al. Basarab (p. 177) — Alte figuri şi episoade 
(p. 177) — O echipă legionară pe frontul din Spania (p. 178) 

— Cu cine se consulta Căpitanul (p. 181) — Succesiunea la 
conducerea Mişcării (p. 183) — Generalul Cantacuzino Gr㬠
nicerul (p. 184) — Avocatul Rosenthal (p. 185) — Gazetarii 
francezi (p. 185) — Căpitanul şi Iuliu Maniu (p. 186) — Amin¬ 


tiri dela procesul cu Iorga (p. 188) 

N. ŞEITAN, Dizolvarea dela 10 Dec. 1933. Nicadorii . 190 

P. VĂLIMAREANU, “Domnul Inginer” . 198 


LUARE AMINTE 

LA JUBILEUL MIŞCĂRII LEGIONARE 

de D. Gazdaru 


Cu volumul de faţă sărbătorim o jumătate de veac dela Fundarea 
Mişcării Legionare, iar camarazii care sau salvat dela efectele dezas¬ 
truoasei conduceri încăpute, prin fraudă, pe mâna lui Horia Sima inau¬ 
gurează păşirea în al şaselea deceniu de viaţă a Legiunii. 

Pe baza împuternicirii ce mi s a dat de către Consiliul Legiunii în 
Septembrie 1972 de a chivernisi publicaţiile Mişcării Legionare şi pe 
baza corespondenţii cu diferiţi membri ai M.L., referitoare la alcătuirea 
acestui volum jubilar al Pământului Strămoşesc, am purces la colectarea 
materialului redacţional. Am primit şi câteva sugestii printre care una 
despre oportunitatea ocolirii numelui lui Horia Sima pentru a nu 
distona cu festivitatea. 

Ca întotdeauna, înainte de a mă aşterne la treburile redacţiei, mi-am 
fixat criterii bine lămurite. Conform acestora, excrescenţa simistă nu 
poate fi înlăturată din economia volumului. Lectorii vor constata, de 
pilda, că nici Dl. C. Papanace na arhivat la dorsarul tăcerii piaza rea 
a Mişcării. O graţioasă împunsătură în coasta balonului simist ne-o 
oferă şi Drul V. Apostolescu când relatează episodul dela 3 Septembrie 
1940. Dar mai ales socotesc un bun prilej de a explota inmensa valoare 
a desbaterilor din comisiunea de revizuire a tuturor profesorilor univer¬ 
sitari, desbateri care au avut loc în cursul guvernării Sima-Antonescu. 
In dosarul respectiv există probe irefutabile despre strânsele legături 
pe care le-a întreţinut Horia Sima cu Camarila Palatului. Mai mult, 
se va vedea cum aşa numitul “Comandant al Mişcării Legionare” a 
încercat să-l salveze de rigorile legii pe şeful camarilei Lupeascăi. E 
vorba de camarila condusă de Sociologul Dimitrie Guşti căsătorit cu 
vara amantei regale. Despre operaţiile aceistei camarile în pervertirea 
învăţământului universitar din România mă ocup într’un articol din 
acest volum. 


Comemorarea nu-i numai o apoteoză, iar din aceasta am avut grija 
să fie eliminate şi retorica umflată şi locurile comune. Comemorarea 
Legiunii este în primul rând o operaţie istorică, o ilustrare a principalelor 
evenimente: precursorii Mişcării, eroii ei de epopee, sfinţii şi mucenicii 

















6 


D. Gazdaru: Luare aminte la Jubilul M. L. 


ca de sinaxar, şi, la rândul lor, epgonii. La toţi, caracterizările cuvenite: 
evocări, prosternări, apoteoze şi, când e de rigoare, ţintuiri la stâlpul 
infamiei. 

Cei 50 de ani sărbătoriţi nu-s numai cei 11 ani luminoşi ai Căpita¬ 
nului, ci şi cei 39 întunecaţi de uzurparea profanatoare. Prea îndelun¬ 
gata îngăduinţă faţă de H. Sima sa dovedit o atitudine de slăbiciune. 
Să no lăsăm să capete, în judecata urmaşilor, aspecte de complicitate. 
Să-i uşurăm deci istoriei formularea verdictului. Să ne inspirăm din cei 
11 ani Căpităneşti! Pentru ticăloşia lui Manciu, însuşi Căpitanul şi-a 
sfâşiat imaculatul văl al conştiinţei profund creştine. Egal risc a înfruntat 
I. Moţa când l-a pedepsit pe Vemichescu. In contra trădării de Neam 
a lui Duca sau ridicat impetuoşi Nicadorii, îngropânduşi, de vii,sfânta 
lor tinereţe, iar tentativa lui Stelescu de a trăda Legiunea şi pe creatorul 
ei a fost curmată de către Decemviri. Căpitanul constata în 1937 câ 
în acei primi zece ani de măreţie M am trăit din mila lui Dumnezeu şi din 
vârful săbiei noastre”. Asa dar nu tăcere de tabu i se cade rătăcirii 
criminale a lui Sima, ci o înfierare cu dangaua infamiei. 

In încercarea pe care o fac —în proximul volum— de a trasa dâra 
luminoasă a naţionalismului românesc dela Vladimirescu la Codreanu, 
prefigurez etapele acestui strălucit fenomen istoric cu treptele sublime 
ale unei scări pe care Neamul Românesc a tot urcat, mereu sângerând. 
Dar Horia Sima a îmbrobodit minţile curate, şi în acelaş timp naive, ale 
legionarilor, a înşelat veghea marilor grade şi, ca un vulgar profanator, 
sa furişat până pe creasta de cremene a Căpitanului, dându-se de 
ruşine drept în creştetul Mişcării. A profanat Sancta Sanctorum, insta¬ 
lând — Nemernicul! — un alcov de codobatură în locul cuibului de şoimi. 

închei repetând: nu cu condeie jugănite se scrie despre Garda de 
Fer! O comemorare a epopeei codreniste se realizează stilistic numai 
prin procedeul crud al contrastelor: între luminozitate şi întunecime, 
între apoteoză şi condamnare, între glorie şi prăbuşire, între imnuri 
şi blesteme! 


DELA CAPITAN PURCEDE GÂNDUL 


de V. Iasinschi 


Legiunea 

Arhanghelul Mihail 

sa ivit în faţa Altarului şi este legată de veşnicia Lui. Aici putem so 
găsim totdeauna, în ceasuri de mulţumire sufletească, caşi în momente 
de rătăcire şi tulburare; aici, în faţa lui Dumnezeu, Judecătorul şi 
Mântuitorul nostru. 

Legiunea 

Arhanghelul Mihail 

e greu s o definim şi s o proectăm în viitor, când pentru ea fiecare avem 
o închinare proprie, pe lângă ce conţine învăţătura Căpitanului, fun¬ 
damentul, pe care ne sprijinim. 

Oricum, ea este un mesaj permanent şi un apel pentru toate veacurile: 
”sâ vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat”. 

Legiunea 

Arhanghelul Mihail 

rămâne să fie, pe cat încă nu este. Scoală Legionară şi Oaste Spirituală. 
Ea cuprinde, prin selecţiune, pe omul de caracter , care dispune de o 
ne biruită întro convingere; de perseverenţă într’un principiu de 
sănătate morală; pe omul de credinţa , lumină divină ce s’a aprins în 
sufletul lui din voia lui Dumnezeu, căci “noi trăim din credinţă, pentrucă 
credinţa este adeverirea celor nădăjduite, dovada lucrurilor nevăzute, 
cum spune Apostolul Paul în scrisoarea sa către Evrei; şi pe omul de 
CU .? ur j*’ ceea in cazul acesta nu înseamnă neapărat erudiţie, nici 
ştunţă sistematică, nici specializare metodică într’un domeniu oarecare 
e cunoştinţe omeneşti, necesare unui popor caşi oricărui om; ci cultură 
este şi rezultatul structurării sufleteşti, efortul pentru înălţare dela mate¬ 
rie Ia sipiritualitate, o inoire a puterilor din adâncuri către perfecţiune, 
ce ni se cere fiecăruia, care bate la poarta de intrare a acestui loc sfinţit 
cu moarte de martiriu. învăţătura Căpitanului este temelia Scolii Legio- 
nare. Programul ei va fi repartizat pe ani şi pe viaţă pentru puterile 
* J n t e ^ e S ere a l e omului învăţat caşi ale celui ce tinde să cuprindă 
învăţătura lui. Binefacerile şi virtuţile, care derivă din aceste puteri 



8 


V. Ia sin schi 


spirituale — caracter, credinţă, cultură, ca nişte izvoare de lumină, ne 
arată permanent drumul cel greu al legionarului în scop de transformare 
pe linia divină şi naţională. 

Legiunea 

Arhanghelul Mihail 

a apărut ca o necesitate a vremii şi a fost pusă în slujba binelui, a drep¬ 
tăţii şi a libertăţii pentru Neam şi Dumnezeu, cea mai sublimă înălţare 
la care mintea şi sufletul omului se pot ridica în cea mai largă desinte- 
resare a lui. Ea este o forţă spirituală creştină, strălucitoare, puternică 
şi vie, şi îşi înseamnă calea acţiunii dela început cu fapte şi jertfe, cu 
pătimiri şi dureri, cu biruinţe şi înălţări. 

Legiunea 

Arhanghelul Mihail 

apare în viaţă cu numele care-1 poartă la inspiraţia şi propunerea Căpi¬ 
tanului dela 8 Noembrie 1923. In această zi, el şi văcăreştenii dela 
închisoarea Văcăreşti discutau problema organizării tinerimii române; 
şi în acest caz se întrebau ce nume îi vor da ei organizaţiei în noua fază 
de pregătire pentru ziua de mâine. Căpitanul propune ca numele să 
fie Arhanghelul Mihail, arhistrategul oştilor cereşti, pe care Biserica 
şi Poporul Român îl serbează azi alături cu Arhanghelul Ga vrii. Profe¬ 
sorul Ion Zelea Codreanu, fiind şi el deţinut cu ceilalţi care îşi aşteptau 
interogatoriul şi procesul, intervine în discuţie, atrăgând atenţia asupra 
icoanei Arhanghelul Mihail de pe uşa din stânga altarului din Biserica 
Văcăreşti, unde apare zugrăvit chipul Sfântului. Aşa cum erau prinşi 
în plină discuţie, toţi se hotărăsc să intre în Biserică şi să constate 
afirmaţia profesorului, tatăl Căpitanului. 

Intr adevăr, aici rămân uimiţi de frumuseţea icoanei. Căpitanului i se 
pare că această figură de sfânt este vie. Deci propunerea făcută de el 
cu un ceas mai înainte rămâne valabilă. 

După chipul sfântului de pe uşa dela Altar s’au făcut copii la rugămin¬ 
tea Căpitanului de către un pictor care întâmplător se afla pe acolo; 
şi icoana mai mare a fost păstrată în altarul Bisericii Sfântul Spiridon 
din Iaşi până la hotărîrea cea mare. 

Inspiraţia dela 8 Noembrie 1923 a luat forma unui început de viaţă 
nouă. Ideia sa conturat şi gândul sa limpezit. 

Cei dintâi iluminaţi au primit solia: Ion I. Moţa, Ilie Gârneaţă, Comeliu 
Georgescu şi Radu Mironovici, socotiţi fundatori ai Legiunii Arhanghe¬ 
lul Mihail în frunte cu Căpitanul. Din sentiment şi raţiune, din nevoia 
stringentă şi din necesitatea împrejurărilor, s’a închegat pe încetul o 
forţă nouă cu o năvalnică dorinţă de viitor. 

Prin ordinul de zi din 24 Iunie 1927 a luat fiinţă “Legiunea Arhanghelul 
Mihail." 

Astăzi, Vineri 24 Iunie 1927 (Sfântul Ioan Botezătorul) ora zece seara se 
înfiinţează: Legiunea Arhanghelul Mihail sub conducerea mea. Să vină în 
aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli. 
Fixez ca şef al gărzii de la iocană pe Radu Mironovici. 


Dela Capitan purcede gândul 




A doua zi au urmat formalităţile de rămas bun dela profesorii A. C. 
Cuza şi Comeliu Sumuleanu, predându-le câte o scrisoare de despărţire 
şi rugându-i de deslegare de jurăminte, «pentrucă pe calea pe care 
mergeţi acum, noi nu vă mai putem urma, deoarece nu mai credem 
întrinsa». 


Legiunea 

Arhanghelul Mihail 

în căutarea liniştei şi eficacităţii a fost aşezată la icoană — lumină, unde 
şi-a găsit independenţa şi locul de plecare pe drumul Golgotei. 

“Intima noastră stare sufletească din care s’a născut Legiunea a fost aceasta: 
nu ne interesa dacă vom birui, dacă vom cădea frânţi sau dacă vom muri. 
Scopul nostru era altul: de a merge înainte uniţi. Mergând împreună uniţi, 
cu Dumnezeu înainte şi cu dreptatea Neamului românesc, orice soartă ne-ar 
fi dăruită, înfrângerea sau moartea, ea va fi binecuvântată şi va da roade 
pentru Neamul nostru. Sunt înfrângeri şi sunt morţi, care trezesc un neam 
la viaţă, după cum sunt şi biruinţe dintre acele care-1 adorm, spunea 
profesorul Iorga, odată". 

Legiunea 

Arhanghelul Mihail 

sa dovedit a fi dela început înviorătoare pentru sufletul frământat şi 
chinuit al Neamului; o ardere interioară de credinţă creştină şi de iubire 
de Neam. Organizaţia sa caracterizat a fi respectuoasă faţă de Dum¬ 
nezeu şi de Patrie, a fi atentă la păstrarea căilor legale, departe de orice 
spirit revoluţionar, pentru a ajunge să stăpânească frânele Statului; ea 
sa statuat să fie Scoală, “din care va trebui să iasă un om nou. Acesta 
să fie chemat a respecta pe om şi tot ce omul a creat până la el”. 

Rog să-mi fie permis a reproduce câteva rânduri primite dela un necu¬ 
noscut, cu şase ani în urmă, despre felul cum am înţeles eu să interpre¬ 
tez obligaţiile mele faţă de această Scoală inovată de Căpitan pentru 
Neam şi Tară, care naveau nevoie la acea vreme de un om politic 
mare, ci de un educator peste veacuri: 

în 24.VII 70 

Cu mult drag îmi aduc aminte, ca de atâtea ori, de orele noastre comune. 
Am neclintita impresie că prin Dumneavoastră am cunoscut o lume mai 
bună, cinstită şi cu suflet nobil. Vă port cu dragoste în inimă. întotdeauna 
recunoscător”. 

Părea că ceva tainic a izbucnit din adâncuri; Sa fost făcut lumină şi 
tăria ei a început să străbată întunerecul. 

Soluţia sa desprins din frământări şi suferinţe mari. Drumul a fost 
greu şi neîncrederea apăsătoare. Totuşi Legiunea îşi înseamnă calea 
acţiunii pentru mântuirea Neamului Românesc cu fapte frumoase şi 
jertfe grele. 

La 1 August 1927 apare primul număr din “Pământul strămoşesc”* 
tipărit în tipografia “Libertăţii” dela Orăştie. In acest număr semnează 
articole, alături de Căpitan, Ionel Moţa, Ilie Gârneaţă, Comeliu Geor- 




10 


V. Iasinsghi 


gescu şi Radu Mironovici. Articolul program al noii organizaţii se 
termină cu “faţa la duşman”. In acest număr apare articolul “la Icoană”, 
în care Ion I. Moţa fixează principiile organzaţiei noi bazată pe credinţă, 
şi nu pe politică. 

La 1 Septembrie apare al doilea număr din “Pământul strămoşesc”. 

La 8 Noembrie 1927, ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, a avut 
loc legământul primilor legionari şi primirea săcuşorului cu ţărână adusă 
din toate locurile pe unde a curs sângele Românilor pentru apărarea 
pământului strămoşesc. 

Revista “Pământul strămoşesc” de studii, de doctrină şi propagandă 
legionară formula şi închega gândurile celor dintâi misionari în lumina 
unei noi spiritualităţi. Dela un timp s’a simţit nevoia unei rânduieli. 
Căpitanul, pentru a da organizaţiei o desvoltare normală, a scris această 
rânduială şi a tipărit-o în Mai 1933, la Bucureşti, sub numele de Cărti¬ 
cica şefului de cuib. Aici el arată celor adunaţi în jurul lui şi a gândului 
ce-1 poartă calea de pregătire prin educaţie, mijloace de perfecţiune, 
valoarea unei credinţe, capacitatea de jertfă şi atâtea îndemnuri curate 
pentru înobilarea fiinţei umane. 

Această mare operă numită aşa de modest Cărticica şefului de cuib va 
influenţa odată multe din activităţile intelectuale şi sociale ale Neamului 
românesc. In Cărticica şefului de cuib găsim desvoltarea şi rânduirea 
ideilor concepute de Căpitan şi scrise de el pentru toţi Românii şi 
pentru totdeauna. 

Această lucrare de orientare spirituală şi de organizare materială este 
aşezată la temelia Legiunii Arhanghelul Mihail. Aici găsim întreaga 
gamă de evoluţie în desvoltarea educaţiei legionare, expusă pe înţelesul 
oricărui Roman din orice clasă socială ar face parte prin profesiunea lui. 
La apelul lansat de Căpitan, Românimei de pretutindeni, de a se orga¬ 
niza după cele prevăzute de el în Cărticica şefului de cuib au răspuns 
mulţi intelectuali, mulţi ţărani şi muncitori, dar în special studenţi dela 
toate Universităţile Tării. 

Majoritatea seriilor de studenţi dela 1922 încoace şi-a făcut o problemă 
de onoare şi un angajament de viaţă din combaterea celei mai grozave 
primejdii ce sa abătut peste lume şi creştinătate: comunismul interna¬ 
ţional. Acest martiriu a intrat în istorie, la care se va adăuga şi moartea 
martirică a multelor sute de Români. 

Cărticica şefului de cuib a fost o uşurare sufletească pentru toţi cei 
care, fiind în căutarea unei vieţi spirituale, au găsit un liman de salvare 
din valurile şi nevoile de tcjate zilele care îi copleşeau. 

Ea va continua să fie şi pe viitor izvorul viu din povestea noastră, 
care întăreşte forţele epuizate ale lui Făt Frumos în lupta lui contra 
zmeilor aducători de nenorocire, ce-i stau în cale şi-l împiedecă să-şi 
împlinească misiunea lui cea mare şi unică: pacea, liniştea şi progresul 
împărăţiei. 

Plecând dela consideraţiile de mai sus, constatăm că Legiunea Arhan- 
ghelul Mihail se întemeiază pe o armonie a tuturor profesiunilor şi 
păturilor sociale ale Poporului Român; sau, cum spune profesorul Traian 
Brăileanu, pe care nu trebuie să-l uităm nici unde a murit, nici pentru 
ce a murit: 


Dela Capitan purcede gândul 


II 


“Naţionaliştii români organizaţi sub conducerea domnului Comeliu Codreanu 
nu sunt “revoluţionari”; ei nu sunt burghezi care tind să răstoarne pe 
aristocraţi; nici proletari care vreau să răstoarne burghezia; nici ţărani de 
a crea un stat ţărănesc împotriva boierilor şi ciocoilor. Aceste formule 
întrebuinţate de demagogi pentru a aţâţa poftele mulţimilor, asmuţând o cla¬ 
să socială împotriva altora, n’au pentru naţionalişti nici o valoare, deoarece 
ei nu vor decât consolidarea unui stat naţional (unitatea indestructibilă a 
Naţiunei) cu o structură adaptată condiţiunilor de existenţă a unui Stat 
civilizat din timpurile de azi”. 

In Legiunea Arhanghelul Mihail funcţionează ierarhia socială în con¬ 
formitate cu o judecată dreaptă şi imparţială, cu tradiţia tuturor tim¬ 
purilor şi cu omenia românească, care pune pe fiecare la locul său. 
In Cărticica şefului de cuib sunt înscrise la punctul 3 cele şase legi 
fundamentale ale legionarului; ele sunt calea pe care se ajunge la sanc¬ 
tuarul idealului legionar. Raportul nostru faţă de ele trebuie să fie 
precum urmează: 

1) Acceptarea lor aşa cum sunt formulate. 

2) înţelegerea fiecăreia în parte şi a tuturor împreună. 

3) Adaptarea la ele pe măsura imperativului sufletesc. 

4) însuşirea conţinutului lor printr’un acord al sentimentelor cu raţiunea. 

5) Conservarea celor câştigate din lupta dată cu sine însuşi şi hotărîrea 
de a merge înainte, mai departe spre desăvârşire. 

6) Tăria de conştiinţă pentru a examina distanţa parcursă în lumina 
adevărului. 

Tălmăcirea legilor legionare este foarte dificilă pentrucă, pe cât de 
simple ni se par la prima vedere, pe atât de complicate le găsim în 
măsura în care ne pregătim pentru a ne conforma lor. 

Fiind pe sfârşite, ne vom opri puţin la legea educaţiei, pentrucă preci¬ 
zarea ei se termină cu o rugăminte a Căpitanului: “Cunoaşte bine Le¬ 
giunea”. Este o rugăminte, este o avertizare, o poruncă, pentrucă aceste 
trei cuvinte sunt temelia pe care se clădeşte totul. Dacă aceste nu sunt 
înşelese, aprofundate şi însuşite, nu se produce nici un progres în sufletul 
legionarului, “ca să devie altul”. 

Legea educaţiei este legea transformării, a perfecţiunii. Din trăirea 
intensă a ideii legionare, rezultă voinţa de pregătire fizică şi sufletească 
pentru o viaţă nouă. Trebuie să ajungem altceva, şi pentru aceasta 
trebuie să cunoaştem bine Legiunea , trebuie să învăţăm ce înseamnă 
ea pentru Neam şi Dumnezeu. Această indicaţie este porunca supremă, 
este temelia devenirii noastre, este punctul de plecare al oricărei acţiuni. 
Numai ascultând şi adâncind aceste cuvinte — “Cunoaşte bine Legiu¬ 
nea” — putem întrezări mari perspective de mântuire a Neamului prin 
noi. Numai aşa ne putem da seama ce greutăţi sunt de străbătut şi ce 
muncă este de săvârşit, ca să fim folositori Neamului prin noi înşine. 
A nu stărui să cunoşti bine Legiunea, a rămâne indiferent faţă de această 
piatră de temelie înseamnă a fi un suflet lipsit de rezonanţă. 
Cunoaşterea perfectă a Legiunii este rezervată, cred, numai celor puţini 
aleşi dintre cei mulţi chemaţi; pentrucă pătrunderea în taina de viaţă 
a Neamului nostru şi în ţinta ideală a lui cere un talent neobişnuit, o 
voinţă grea şi o simţire cu puternice vibraţii. Aceşti puţini sunt datori 


12 


V. Iasinschi 


să formeze un corp întreg pe scara evoluţiei cu ceilalţi mulţi, dar tot aşa 
de zeloşi în împlinirea obligaţiilor capitale, ca şi cei dintâi. 

Aceştia din urmă, lucrători conştiincioşi în câmpul de mare acţiune 
împlinesc sfaturile celor superiori pe linia împăcării Neamului cu 
Dumnezeu. 

Legiunea 

Arhanghelul Mihail 

prinde în cercul ei de viaţă pe toţi acei închinaţi activităţi/or fizice şi 
intelectuale, dispuşi unei transformări sufleteşti, unei înoiri interioare 
din punct de vedere etic, creştin şi românesc. Aceste activităţi: pregătesc 
marele drum către pace şi învierea Neamului. Numai ele sunt chezăşia 
acelei superioare înţelegeri omeneşti propăvăduită după învăţătura lui 
Cristos. Drept aceea fiecare legionar, care simte îndemnuri de îndrep¬ 
tare şi înoire sufletească să ia aminte rugămintea din legea a patra, să 
se oprească un pic pe loc din timp în timp şi să se roage lui Dumnezeu: 
Doamne, ajută-mă să cunosc bine Legiunea. 

Madrid, 8 Noembrie 1976. 


CĂPITANUL 















CORNELIU ZELEA CODREANU 


PORTRET 


de Stelian Sta nichel. 


Era un bărbat frumos, înalt, drept, construit armonios, cu părul" 
castaniu şi ondulat care-i cădea câteodată pe frunte. Avea ochi albaştri 
verzui, pătrunzători, din care radiau raze puternice şi strălucitoare de 
nobleţe sufletească. 

Fără îndoială că era un om bun, corect, cinstit, uman şi plin de 
dragoste pentru toţi din jurul său. Era de o credinţă si convingere nes¬ 
trămutată în misiunea pe care o avea de împlinit. Corectitudinea lui 
mergea atât de departe că se împletea cu virtutea onoarei pe care a 
aplica cu o mare severitate nu numai faţă de el, şi de ai lui, dar şi 
faţă de duşman: “mai bine să cazi pe drumul onoarei decât să învingi 
prin mişelie”, spunea adeseori. 

Era de o mare şi înaltă judecată. împreuna judecată cu strategia 
unui mare conducător de armată pe câmpul de bătălie şi cu mare abili¬ 
tate de execuţie pe care greu o poţi găsi într'o singură persoană. Toate 
calităţile acestea se împreunau armonios şi natural în persoana lui. După 
ce-1 cunoşteai mai îndeaproape, uşor puteai să-ţi dai seama că stai în 
faţa unui om ca toţi oamenii, dar şi în faţa unui uriaş care întrece di¬ 
mensiunile unei plămade omeneşti. 

Era frumos şi atrăgător. Pasul îi era greoi, gesturile stăpânite şi 
vorba cumpătată chiar şi când nourii de furtună apăsau deasupra lui. 
Când duşmanii loveau în el, fără ca el să poată răspunde, îi scăpărau 
ochii de mânie şi singura reacţiune era: “pe aceşti pigmei nu-i vom 
ierta niciodată*. 

Avea în el un magnetism din orbita căreia nu te mai puteai elibera. 
De mergea pe jos, lumea se lua după el. In tramwai, sau pe stradă, 
şoptea unul altuia: “Asta e Comeliu Z. Codreanu”. 

Judeca cu o repeziciune uimitoare. Analiza orice situaţie până în 
cele mai mici amănunte. Voia să ştie tot ce se petrece. Iî plăcea să fie* 
bine informat surse sigure. Cel care îi dădea o informaţie trebuia 
să răspundă aşa zis “cu capul” de exactitatea ei. Nu permitea şoapta 
la ureche şi era aspru cu cei care lansau svonuri sau inventau neade¬ 
văruri. Când lua o hotărîre, sau judeca o situaţie, trebuia să fie infor¬ 


CORNELIU Z. CoDREANU: PORTRET 


15 


mat la maximum şi se consulta şi cu alţii ca să le audă părerea. Era 
pe pământ şi parcă nu era. întreaga lui fiinţă ardea ca o flacără ce 
mistuia în interior probleme şi gânduri greu de descifrat, dar aşa de 
naturale pentru cel care înţelegea misiunea lui pe pământ. Naturalul 
şi supranaturalul se oglindeau în întreaga lui fiinţă. Era om şi împărat. 
Flăcările mistice din privirea lui dădeau legionarilor arme sufleteşti 
nebănuite care se înălţau până la devotament şi sacrificiu. 

Era un realist. Ştia că drumul regenerării morale a unei generaţii nu 
se poate parcurge peste noapte. O biruinţă nu se poate câştiga din 
victorii ieftine, ci numai din răbdare, educaţie şi sacrificii de individ, 
de neam şi de durată. 

Se stăpânea cu o uşurinţă naturală dela orice exces. Nu fuma 
decât seara târziu câte o ţigară şi numai după ce mânca. In taberele 
de muncă îi sfătuia pe legionari să nu fumeze înainte de dejun. Postea 
Miercurea şi Vinerea. Câte odată post negru. Nu mânca nimic până 
după apusul soarelui. 

Era sărac şi trăia în lipsuri franciscane. Pe vremea când la Iaşi 
făcea avocatură şi mai câştiga un ban îl dădea pentru lupta naţională 
sau ajuta pe cei lipsiţi. Când trecea pe lângă un cerşetor şi nu avea 
un ban în buzunar, ruga pe altul care era cu el, să dea ceva de milă 
cerşetorului. 

Soţia lui era modestă şi se mulţumea cu foarte puţin. Costumul 
naţional sau câte un costum de haine civile erau dăruite de prieteni. 
Hainele pe care le-a avut în Franţa, la studii, le-a păstrat şi purtat ani 
dearândul. In timp ce se construia Casa Verde din Bucureştii Noi, avea 
un bordei, sub pământ, unde dormea. Când construcţia a fost gata, i 
s’a dat un apartament. A fost prima dată când a avut, împreună cu 
soţia, o casă. Toată viaţa a trăit în casa părintească dela Huşi, sau 
cu chirie şi pe la prieteni. 

Odată instalat în locuinţa permanentă la Casa Verde, iar distanţa 
fiind prea mare cu tramwaiul sau cu autobuzul, până la sediul din stra¬ 
da Gutenberg, Ionel Moţa a făcut o colectă să-i cumpere un automobil 
pentru economie de timp şi pentru siguranţa personală ca să nu fie 
ucis de agenţii plătiţi de Camarilă. După multe ezitări a acceptat să 
i se cumpere automobilul: “dar să nu fie marcă germană (era Hitler la 
putere) nici marcă italiană (era Mussolini la putere) ci marcă franceză, 
dacă se poate”. La vremea aceea era în Franţa, la putere, Leon Blum, 
un socialist. “Nimeni nu o să creadă că Leon Blum mi-a făcut-o cadou”, 
a adăogat Căpitanul. Sa cumpărat un Renault francez, iar Corpul 
Muncitorilor l-a dat pe Ilarie să-i fie şofer permanent. Cu maşina se 
deplasa repede oriunde era nevoie, în Bucureşti, sau pe întreg cuprinsul 
ţării. 

Era acuzat de partidele politice şi de duşmani că e în slujba lui 
Hitler şi că vrea să vândă ţara hitleriştilor. Flondor îi era prieten şi 
comandant legionar. El avea la palat un frate ca şef al protocolului. 
Odată vine grăbit la sediu şi-i spune Căpitanului că Mareşalul Goring 
se află la vânătoare în Bucovina şi că ar fi bine să meargă să stea 
de vorbă cu el. “Ce să vorbesc cu el? N’ am nimic de discutat”. Si nu 
s’a dus. 


16 


Stelian Stanicel 


Altă dată Flondor îl sfătueşte că ar fi bine să semneze registrul de 
audienţe la Palat şi chiar să ceară audienţă Regelui. Iar în ziua când 
se va fixa audienţă, el, Flondor, o să-i aducă fracul în care să se îmbrace. 

“Eu nu merg să semnez registrul de audienţe. N am ce să-i cer 
Regelui. Nu vreau să fiu ministru, nici nu vreau să mi se dea puterea. 
Dacă însă Regele mă chiamă, atunci mă duc, şi am să mă îmbrac în 
costum, naţional, îi place sau nu-i place.” 

Mai târziu explica celor care au auzit de această întâmplare moti¬ 
vele pentru care nu cere audienţă: De mă duc, înseamnă că vreau ceva. 
Dar eu nu vreau nimic. Vreau numai să fiu lăsat în pace. De cer au¬ 
dienţă, mă va întreba ce vreau? Dacă mă chiamă, atunci întreb eu 
dece m’a chemat şi ce vrea dela mine? De va fi să vorbesc cu Palatul 
vreodată, eu nu pot să vorbesc in numele meu. O să vorbesc în numele 
generaţiei noastre şi al Neamului întreg şi atunci ţara întreagă o să ştie 
•ce am vorbit”. 

Candl mergea la biserică, se ruga. Tot timpul slujbei stătea drept, 
ca o lumânare, fără să se mişte. Ţinuta lui dădea majestate şi umplea 
de slavă serviciul divin. Când era apăsat de probleme spunea Nicoletei 
şi celorlalţi dela sediu: “Mergeţi voi şi vă rugaţi. Poate rugăciunile 
voastre sunt mai puternice decât ale mele. Rugaţi-vă şi pentru mine”. 

Vorbea frumos chiar şi cu cei pe care îi ştia că-1 duşmănesc de 
moarte. Ii ierta, pentrucă ura lor era de natură omenească, scuzabilă. 
Ştia că el vine cu o lume nouă, de cinste şi corectitudine, în viaţa socială 
şi politică a ţării. Mulţi dintre ei se temeau de el, iar alţii îl respectau 
fără mărturisire. 

Pe duşmanii necinstiţi sufleteşte îi numia de multe ori: mişei, pig¬ 
mei, pezevenghi. “Pe aceştia nu trebue să-i uităm niciodată... Ei nu 
merită să se bucure de bucuria Poporului Român atunci când va veni 
ziua biruinţei”. 

Când a simţit că Primul Ministru Gheorghe Tătărăscu îi pregătea 
asasinarea şi lansa ideia că “mistreţul rănit trebue ucis căci, altfel, 
devine periculos”, răspunsul momentan al Căpitanului a fost: ‘Te aceş¬ 
tia nici în groapă nu trebue să-i iertăm”. 

Iată unele caracterizări formulate de câteva mari personalităţi le¬ 
gionare: Puiu Gârcineanu, Ion Banea, Iordache Niooara şi Gh. Ra- 

COVEANU. 


Aşa l-a caracterizat Puiu Gârcineanu pe Căpitan: 

Acest om este un cerebral şi sentimental totodată. Este raţional şi 
m ^ c * E bun şi dur. Blând şi implacabil, voluntar şi suav, orgolios şi 
modest, tenace fără să fie rigid, idealist fără să fie utopic, vizionar al po- 
tenţelor latente ale Poporului Român. De înaltă energie spirituală şi de 
extraordinară forţă fizică. Pedagog şi conducător, răbdător şi prudent, deşi 
de un temperament tumultuos, liber de pofte personale, predestinat a conduce 
mulţimile. Era un organizator obsedat de imperative spirituale, în marea 
lui putere de dragoste pentru ceilalţi oameni, pentru toate făpturile lui 
Dumnezeu, pentru animale şi insecte, pentru culorile câmpului, pentru florile 
şi păsările lui Dumnezeu. Nesfârşita lui bunătate faţă de copii şi umili. 
Cum credem că nimic mare nu sa făcut în lume fără dragoste, f㬠
ră Îndoială că el era cel chemat la redeşteptarea Neamului Românesc. 




Corneliu Z. Codreanu: Portret 


17 



Iar Ion Banea scria în 13 Martie 1936: 

Căpitanul! Este o piatră de hotar; o graniţă. Sabie Întinsă între două 
lumi. Una veche, pe care o înfruntă cu bărbăţie, distrugând-o; alta nouă, 
pe care o crează, îi dă viaţă, o chiamă la lumină. 

Figura lui în cuprinsul mişcării naţionale, dela războui încoace, apare 
ca o linie de foc , în jurul căreia se rotesc toate evenimentele mari. El a 
fost conducătorul şi animatorul. Totdeauna pe poziţia cea mai înaltă a 
frontului de luptă, plin de credinţă şi hotărîre, niciodată şovăielnic sau 
fugind de răspundere. 

Viaţa lui se îmbină cu lupta şi mişcarea naţională, până într’atâta, 
incât nu mai rămâne nimic vieţii, confundându-se totul întrîo continuă şi 
mare acţiune în slujba intereselor Naţiei. Predestinat la jertfe, a trăit intens 
şi sbuciumat. Existenţa i-a fost plină de fapte şi pândită de primejdii. A 
atins culmi, cum rar i-a fost dat cuiva să dorească, şi a coborît adâncuri, 
din care numai puterea lui Dumnezeu, în care credea aşa le tare, l-a scăpat. 
A cunoscut perspectiva muncii silnice pe viaţă şi măreţia solidarităţii Neamu¬ 
lui Românesc cu faptele lui. I-au ros sănătatea asprele zile de închisoare 
şi i-au dat fiori de viaţă clipele mari, când îl înconjurau zeci de mii de 
oameni. 

A mers de mână cu vremea, primind cu zâmbetul pe buze şi batjocurile 
şi laudele. 

Iubitor al luptei, vitejiei i-a închinat tot rostul. S’a dat tot Mişcării, dar 
el n’a cerut nimic. II doreau duşmanii răpus şi el tot mai tare s’a înălţat. 

Căpitanul: Gând, hotărîre, acţiune, vitejie, viaţă. 


Iordache Nicoară (Comandant legionar, care a primit moartea în faţa 
mitralierei pentru Codreanu) scria: 

Si şi-a realizat omul acela, coborît din munte, viaţa lui românească, 
adânc, cu o frumuseţe şi cu o autenticitate care a pus pecete pe veacul 
lui. Si a izbutit, zugrăvind pe scut un Arhanghel, după îngenuncheri prelungi 
pe lespedele bisericilor şi ale temniţelor, după jertfe şi schingiuiri. A izbutit 
să strângă, cu braţele şi ochii lui, vrerea tânără a Neamului, să-i sape albie 
adâncă şi s’o lase să curgă clocotind, prin veacuri, până azi. 



Iar Gheorghe Racoveanu, emerit teolog şi elev al savantului Profesor 
de Logică şi Filosofie, Nae Ionescu, scria: 


Corneliu Codreanu nu era un predicator; nu era profesor de educaţie 
creştină; nu era dascăl de pedagogie. Ci era învăţătorul, organizatorul, 
călăuzitorul. El învăţa, organiza, conducea. Marele nostru Eminescu n’a 
avut numai intuiţii geniale, ci şi darul de a formula pregnant adevăruri 
din care ne hrănim noi astăzi. Corneliu Codreanu n’a avut numai darul 
de a intui şi de a formula. Ci a avut şi puterea de a organiza; a avut capa¬ 
citatea de a prelucra materialul uman existent. Il distingea, fără îndoială, 
marele lui simţ pentru real. Dar peste aceasta era el o putere care topia 
zgura ticăloşiei omeneşti, gonea boarea leneviei, pregătea sufletele spre 
fapta eroică, spre totala jertfă de sine. In această putere, în acest dar 
excepţional ^ sta valoarea lui. Aici, extraordinarul lui prestigiu. Corneliu 
Codreanu n’a izbutit numai să pună pe picioare — în pofida tutturor adversi¬ 
tăţilor imaginabile — o mişcare de mari proporţii. 

Corneliu Codreanu a transformat oameni: le-a îmbrăcat sufletul în 
haină de nuntă. Intr’o ţară şi întro vreme în care lipsa de onoare, jaful 
de sus şi desfrâul erau la ele acasă, Corneliu Codreanu a aşezat pe soclu 



18 


Stelian Stanicel 


onoarea ca virtute de sine stătătoare a f*™,* 

sufletească condiţia primordială a vieţuiriT îm„r cor 5 ct,tudl '? e ?* dm cinste 
moravurilor blazonul luptătorilor lui Liră “ r . dul austeritatea 

In Isus Hristos. Aceste virtuţi el nu lc-^r^l-^ T Vlrtu , ţl era credil H a 
dece Neamul Românilor vedea în el călăuza carmPL îl e ‘ a . da t tn,p - Iati 
Decapitându-1, sceleraţii dela 1938 au decapitat Naţiuni” 113 ’ Cap,tanul Sa “' 
făcând această afirmaţie nu mă gândesc la r nct,,i — 

Codreanu l-ar fi avut în stăvilirea puhoiului dela rS mi în . Cor K nehu 
profilului politicei europene. Ocupaţia rus^ se^a u^, odîtÎTuT 
frângerea Rus.ei Sovietice, înfrângere în care credem “Hâde Dar cu 

rsrisrtat 

-■ “■? “ în - ss 

X U p ; 5 5te 5* pe el. Iara după omonre ne-a învăţat că cea mai rodni¬ 
ca răzbunare a lui Comeliu Codreanu este înfăptuirea vrerii tn 

nu trădeze operalui eten11 Codreanu 3U datoria de «*»«> să 

- Cicptonj 


încheiere 


Naşte n’mmnt a d ltU ? ce f t0r 1 rândur i. rugăciunea mea: 

Crucea dotorităTa năir^"^ î 0 ^"? 80 un Căpitan care să ridice 
sSţele cu mâna T? să £&* Străbună > 85 #«“** lacrimile şi 

de cei'fără Dumnezeu ’i să ife T' 11,5 , tnipe * ti *' feteşti pricinuite 
Talo xj~ i } imnezeu sa deschidă drum luminos către tronul Imnărăriri 

2ftsrfcv* facă din ţara —« îi s* afişa 

«* temătoare de Dumnezeu ”* 

la iri D 3oT Ul a Ui l977 f C 5 pitanul ar fi îm P linit 78 de a ~- In 1938, 
oameSnuTcarol nZ’ ^ şi împuşcare, de 

Dcsnre C3n un ’ vr^ Prunul Ministru A ™and Călinescu. 

«ca R» m r„Tdi^FreTbui&^ le S " itoe ** ! " SpeCl “ b B,bli °- 


LA UMBRA CRUCII DELA MAJADAHONDA 

— REFLECŢII — 


de Cdt. B. V. Ilie Garneata 



Zorii zilei de 25 Iunie 1927 m au prins de gardă la Icoana Sfântului 
Arhanghel Mihail, la Căminul Cultural Creştin din Iaşi, dela Râpa Gal¬ 
benă. Tovarăşi cu mine, în încăperea unde trona imaginea sfinţită r 
erau: o luminiţă, o carte de rugăciuni şi un baltag. 









20 


Ilie Garneata 


In seara zilei de 24 Iunie, la ora zece, Căpitanul semnase ordinul 
de înfiinţarea Legiunii şi fixase şef al Gărzii dela Icoană pe Radu 
Mironovici. Moţa fusese primul care începuse serviciul dela 12 la 3 
noaptea, s l eu îl echimbaaem. Cufunda,! !„ £,gi cluni ,i metuSil, ,tonul 
curgea repede şi nici nu ne dam seama de trecerea celor trei ore de 
veghe decât in momentul când ne venea schimbul. 

Garda, sau veghea la Icoană, era balsamul ce liniştea şi însenina 
sufletele noastre îndurerate de despărţirea de cei ce ne fuseseră şefi 
îndrumători şi camarazi, dar care se transformaseră în înverşunaţi duş¬ 
mani ai noştri. Ne durea faptul că ei nu puteau vedea rătăcirea în care 
se gaseau, dar ne consola şi fortifica gândul că găsisem calea adevărului 
Sub scutul Sf. Arhanghel Mihail şi la umbra săbiei Lui în odăiţa 
semiobscura, gaSCam imşte ?1 a,inare - Eşeam de acolo refăcuţi şi înăV 
nărnl^ 11 atingea ;i oc , ăriIe 5* insultele ce se abăteau din toate 

fnfiinţasem UPra “ Credeam fără ® misiunea Mişcării ce 

Când, în ziarul “Apărarea Naţională”, oficiosul Ligii Apărării Natio- 
nâlc Creştine, apăreau blasfemii ca acestea: “Un gmp de exaltaţi cu 
mentalitate medievală străjuesc cu un topor o bucată de lemn” noi ne 
m,nde Iui . D ^ nczeu Pe*ni iertarea lor. La insulte şi provocări răs- 
veghează c" fa,aTdu, linls,i,i 03 "« 

Eram puţini la număr atunci, însă puternici în credinţă. 

. v J« b scu . tul S . f - Arhanghel Mihail şi al săbiei Lui, care de multe ori 
inimile cele necurate , prin ani de rugăciuni şi lung şir de jertfe 

Neamu'lur'nostn^^^f 3 a prins r5dăcini adâ " ci în sufletul 

Dar cu ° rmandU ' 1 Ş ‘ îndrumându -> spre Dumnezeu, 

triva ei Forfelo W Legl , unea cre ? tea valul de ură şi mişelie împo- 
ce se Lnn l întunericului supărate de lumina biruinţei spirituale 
ce se apropia cu paşi repezi, sau coalizat şi au hotărît suprimarea 

polTticieni U m ? > a °? er “ * ui -, Sa “ folosit de patimile şi ambiţiile câtorva 
?i „edientSH —® " aU mţ< ; Ies chemarea Căpitanului. Prigoane 
mântuffi’ m,?e , ,U Cr T au j nce Put să bântue şi să întunece p㬠
mântul romanesc luminat de credinţa şi fapta legionară. P 

gelului 1 Mihai? a ve«Hf ( tr ? C j nd câl } tând P™ închisori, legionarii Arhan- 
unirei drentătii i Iii! 7— noua î 1 propovăduitori ai dragostei, 

lnfăp,utoa P m Luiil^M 0 n r neS ' ““ NeamU ' îM chemi “ U 

da în faptul oi uaiseseri în ei teama 

personală de tot L a Sa ~ SG desbrace de tot ce era interes şi ambiţie 

Se ale vrerii ' P*™*™ în ei, ca să se transforme în instm- 

mente ale vrem Neamului şi poruncii dumnezeeşti. 

sângde 1 lui^răS’ <P ^’^scrisulşi fapta celui ce a sfinţit cu 
aceSă tm Jf Spamei ’ ,a Majadahonda, cât de perfectă a fost 
în e,f tra nsformare. Parăsindu-şi familia şi copiii lui dragi vine aici 

t ni f Un ? e ," Se , ,rigCa “ : Obrazul ^ <StS“ 

a pc frontul celor ce apărau civilizaţia creştină. 

Prototip al genului de sfânt şi erou, într’o epocă dominată complet 
e materialism şi subjugată tehnicei ucigătoare de suflete şi avânturi 


La umbra crucii dela Majadahonda 


2 1 


alese. Moţa va reprezenta deapururi tipul perfect al legionarului pe 
care l-a vrut Căpitanul. Nobil fi corect în viaţa privată fi publică . 
Moral fi cast până la sfinţenie. Sincer până în adâncul sufletului , radiind 
dragoste fi voie bună. Armonios în toate manifestările sale , desbrăcat 
de tot omenescul din el , fără ambiţii personale , desinteresat fi gata de 
jertfa supremă în orice clipă. Aceasta era icoana şi modelul spre care 
tindeau legionarii în 1938, când sa săvârşit oribila crimă, consumată 
cu complicitatea conştientă sau inconştientă a unor elemente pătrunse¬ 
seră în Legiune: Uciderea Căpitanului. 

Privind retrospectiv şi la lumina faptelor petrecute, evenimentele 
dela arestarea şi moartea Căpitanului şi până azi, se poate constata, din 
primul moment al amestecului lui Horia Sima în coordonarea legăturilor 
cu legionarii rămaşi liberi după 17 Aprilie 1938, o stranie coincidenţă 
a unor agitaţii în total contrast cu dispoziţiile oficiale ale Mişcării. 
Agitaţii ce au servit pentru punerea in aplicare a planului criminal urzit 
de duşmanii Mişcării Legionare. 

“Acţiunille” ulterioare ale acestuia au fost tot aşa de stranii, lipsite 
de logică şi chiar absurde. Toate însă duceau la măcinarea fizică a 
stâlpilor Mişcării, la discreditarea morală a altora şi la consumarea trep¬ 
tată a prestigiului moral al Mişcării. Mai târziu, nefasta acţiune a 
urmărit cu o diabolică perseverenţă anularea însăşi a principiilor de 
bază ale spiritualităţii legionare. In faţa acestei situaţii, legionarii din 
exil, pe măsură ce-şi dădeau seama de drumul greşit pe care erau 
împinşi, au întors spatele, grupuri, grupuri, celui ce încetase de a mai 
reprezenta Mişcarea. 

E dureros să constatăm azi că Mişcarea noastră de revoluţie naţio- 
nal-social-creştină a fost îndepărtată dela misiunea ei prin crimele săvâr¬ 
şite împotriva legionarilor de duşmanii de totdeauna ai Neamului, iar 
după condamnarea şi moartea Căpitanului, prin agitaţiile sterpe, inte¬ 
resate şi dăunătoare, din toate punctele de vedere, ale unei Conduceri 
lipsite de capacitatea de a înţelege rostul Mişcării. Lipsa de dragoste, 
de credinţă, de morală, de sentimentul onoarei, precum şi instaurarea 
ambiţiilor, intereselor personale, acolo unde trebuia să domnească de- 
sinteresul şi spiritul de sacrificiu, ne-au făcut să trăim, după moartea 
Căpitanului, toate prăbuşirile de până acum şi au împiedicat atâtea 
energii şi suflete curate să servească, cum trebue, cauza mare a Nea¬ 
mului, în cele mai grele momente ale lui. 

Demascat şi descalificat public pentru incapacitate, incorectitudine 
şi rea credinţă, orbit de patimi şi ambiţii nejustificate, urmat de câteva 
persoane care încă nu s’au putut desprinde de el, Horia Sima îşi conti¬ 
nuă opera-i nefastă. 

Prin combinaţii ridicole, imorale şi minore, căutând să speculeze 
în interes personal, bagatelizează şi anulează orice posibilitate de mani¬ 
festare românească majoră în emigraţie, care, dacă s’ar face cu partici¬ 
parea tuturor elementelor conştiente ale Românilor desţăraţi, ar lua 
alte proporţii şi ar avea darul să ne pună în lumina adevărată, în faţa 
străinilor şi prietenilor, care ne găzduiesc, sa le capteze simpatia pentru 
noi şi să le deştepte interes pentru Neamul şi Tara noastră. 

Astăzi, când se clatină din temelii aşezarea lumii, când Neamul şi 
Patria ne sunt subjugate, când ne dăm bine seama de rostul nostru şi 



22 


Ilie Garneata 


•de greşelile săvârşite, se cuvine ca, înălţaţi sufleteşte, să ne încordăm 
cu toţii puterile şi împreună, cu dragoste pentru Neam şi ajutorul lui 
Dumnezeu, să putem fi prilej de unire şi armonie în comunitatea rom⬠
nească din emigraţie şi să-i înlesnim la maximum posibilităţile de a-şi 
aduce obolul pe altarul luptei de desrobire. 

Căpitanul a înarmat sufleteşte generaţiile de după primul război 
şi le-a pregătit astfel pentru marea încercare care va trebui să vie. 


Majadahonda, 24 Iunie 1954. 


PREFAŢĂ 

LA 

CĂRTICICA ŞEFULUI DE CUIB 


de V. Iasinschi 

Cărticica şefului de cuib este cea dintâi carte pentru legionari scrisă 
de Corneliu Zelea Codreanu după nevoia timpului şi posibilitatea omu¬ 
lui. In scurtă vreme ea devine fundamentul, pe care s’a înălţat marea 
învolburare de înoire a sufletului românesc. 

Valoarea ei constă într’un sistem deosebit de organizare, pe cuiburi; 
în structurarea unui nou procedeu de educaţie, cu şedinţe săptămânale 
închinate Patriei şi lui Dumnezeu; în respectarea unui comportament 
elegant; în deschiderea uşilor spre interiorul vast al Scolii spirituale, 
în care se predică învăţătura şi credinţa legionară. 

Tot ce-1 interesează pe Român, pe oricare, tânăr sau bătrân, bărbat 
sau femeie, bogat sau sărac, învăţat sau neînvăţat, “ca să devie un 
altul ... mai frumos ca suflet, mai mândru, mai înalt, mai drept, mai 
puternic, mai înţelept, mai muncitor şi mai viteaz” (cum spune Căpi¬ 
tanul în cartea sa Pentru Legionari ), se găseşte în această cărticică dela 
primele pagini până la capitolul 93, care se termină cu "Asociaţia 
Prietenii Legionarilor”. 

Conţinutul ei este dogmatica legionarului în devenire, dacă în su¬ 
fletul acestuia sa aprins lumina unui crez de viaţă nouă la contactul 
permanent cu ea. 

Din Cărticica şefului de cuib emană înţelepciunea şi viziunea ge¬ 
nială a lui Corneliu Zelea Codreanu, ca dintr’o grădină cu flori alese 
al căror parfum se înalţă din rouă cuprinsă în baia de soare a dimineţii. 

Cu ele ne hrănim prin ani dearândul, ca să ne putem ridica la 
treapta, unde ne aşteaptă toga imaculată ca răsplată pentru virtuţile 
noastre sufleteşti, ce ni le-am însuşit citind-o şi tălmăcind-o. 

Cărticica şefului de cuib este purgatoriul stărilor noastre trupeşti 
şi sufleteşti, dela cele cu păcat până la înălţimea dela care începem să 
ne apropiem de perfecţiunea umană. 

Principiile pe care le întâlnim în cuprinsul ei, învăţătura ce ni se 
dă aici, credinţa în Dumnezeu ce ni se întăreşte prin ea, primejdiile 
ce-avem a le trece — dela muntele suferinţei la pădurea cu fiare sălba¬ 
tice şi apoi la trecerea prin mlaştina desnădejdii — sunt condiţii grele 
pentru un suflet de om, care ţine să se considere legionar deplin . 


° In vederea unui proect de a se edita Cărticica Şefului de Cuib a Căpitanului 
în limba italiană, Dl. V. Iasinschi, Preşedintele Consiliului Legiunii, a fost invitat 
să redacteze această Prefaţă destinată să însoţească versiunea italiană a cărticicăi. 


66 


V. Iasinschi 


Dar îndoiala sa nu ne reţină, nici să ne întoarcă din drum, ci să 
îndrăznim fără preget, de oarece au existat oameni din afara Mişcării 
Legionare care au rostit judecăţi temeinice despre valoarea eternă a 
unei astfel de cărţi. 

Astfel Generalul Petrovicescu, procuror în procesul nostru din Mar- 
tie-Aprilie 1934, land cuvântul la ordinea procedurală, în picioare şi cu 
Cărticica şefului de cuib în mâna dreaptă, sa adresat publicului din 
sala arhiplină, unde ne găseam cei 45 de acuzaţi ai Mişcării Legionare, 
declarând că, “dacă ar fi să păşesc pe o muchie de cuţit, voi spune 
adevărul întreg şi numai adevărul; am citit această broşură şi doresc 
so citească fiecare Român şi Româncă, căci de pe urma acestei osteneli 
ne vom bucura toţi de-o Românie Nouă”. 

Iar în luna Mai a anului 1938, plimbându-mă cu Profesorul Nae 
Ionescu pe locul împrejmuit cu triplu gard de sârmă ghimpată al lag㬠
rului dela Mercurea Ciucului şi discutând despre valoarea etică a Miş¬ 
cării Legionare în viaţa Poporului Român şi despre Cărticica şefului 
de cuib cu influenţa ei binefăcătoare, îmi spune textual: “Domnulş 
Iasinschi, o cunosc, şi despre această operă excepţională a lui Comeliu 
Zelea Codreanu voi scrie o carte mare”. 

Cu aceste asigurătoare pilde din vârful piramidei intelectualităţii 
romaneşti, fac legătura amintirei mele despre alţi oameni de învăţătură, 
pe care i-a uimit cele scrise de Căpitan într’o formă succintă şi o ordine 
perfectă, ce cuprinde o vastă materie la îndemâna capacităţii de gândire 
şi de pătrundere a fiecărui om. Am cunoscut ţărani care purtau cu ei 
Cărticica şefului de cuib , păstrând-o permanent în chimirul cu care îşi 
încingeau trupul vlăguit de muncă. Am mai auzit şi despre lucrătorii 
romani şi lucrătoarele românce de prin atelierele şi fabricile străine care 
socoteau cărticica un talisman al libertăţii şi demnităţii lor, al înălţării 
Neamului creştin al Românilor din toate păturile sociale “dela vlădică 
până la opincă”. 

Această operă întitulată “Cărticica şefului de cuib” nare asemănare 
la niciun popor de pe pământ şi este unică între cele nenumărate scrieri 
pentru educaţia omului. 

Fie ca jertfa adusă de legionarii români căzuţi cu faţa la duşman, 
de cei sugrumaţi în viteza unui camion, ori aruncaţi de vii în cremato¬ 
riu, de cei bătuţi şi chinuiţi până la martiriu şi de miile care au suferit 
cumplit zeci de ani în temniţe pentru credinţa lor legionară, culeasă 
precum adună albinele nectarul din flori, din înţeleaptă învăţătură a 
lui Comeliu Zelea Codreanu, să aibă puterea bobului de muştar şi să 
mişte neamurile pe drum de mântuire şi de renaştere, de dreptate şi 
înţelegere, pornind dela iubirea ferbinte de Patrie şi cu profundă rug㬠
ciune de mulţumire lui Dumnezeu. 


Ziua celor patruzeci de martiri, 9 Martie 1973. 


V. Iasinschi 


RESPONSABILITATEA LUI H. SIMA 
LA ASASINAREA CĂPITANULUI 


de D. Gazdaru 

In repetate rânduri a apărut în publicistica legionară din exil 
părerea, de necrezut, că ceeace a provocat, în definitiv, decapitarea 
Mişcării Legionare a fost terorismul nesocotit, din 1938, al lui Horia 
Sima. Unii critici ai aventurilor simiste, aventuri extrem de dăun㬠
toare pentru siguranţa Căpitanului şi a elitei legionare, dar —ce sus¬ 
pect!— inofensive pentru H. Sima însuşi, au afirmat tot mai statornic 
că acestea au fost comise în mod intenţionat. 

Când, după 36 de ani dela săvârşirea asasinatului, sa ivit ocazia 
să intervin şi eu în discuţia responsabilităţilor acelei fioroase crime, 
am formulat o circumstanţă atenuantă în descărcarea lui Sima. “Cred 
—ziceam in articolul Omagiu profanator din Pământul Strămoşesc , 1, 
1974, p. 35 — că asasinarea Căpitanului n'a fost o crimă intenţională 
a Comandantului , ci una prin imprudenţă. A fost crima unui debil 
mintal”. 

Memorialistica apărută în ultimii ani, aprofundarea circumstan¬ 
ţelor dramatice ale anului 1938 şi descoperirea a numeroase documente 
referitoare la acea epocă au făcut tot mai plauzibilă debilitatea lui 
mintală precum şi lipsa de elementare calităţi la cel care sa proclamat 
prin fraudă drept succesor al Căpitanului. Pe tot parcursul anilor dela 
fatidicul 1938 până azi, H. Sima sa dovedit atât de ageamiu în strate¬ 
gia politică încât a pierdut absolut toate bătăliile, ducând Mişcarea 
din dezastru în dezastru şi ajungând el însuşi la derivă în Ianuarie 
1941. In sufletul lui, în locul ataşamentului faţă de principiile legio¬ 
nare, şi-a făcut culcuş o ambiţie fără limite şi fără scrupule. Sa 
transformat treptat într’un adevărat geambaş politic şi a avut darul să 
pervertească tot ce i-a stat prin preajmă. Dacă n’ar fi fost chiar aşa de 
apia în materie politică şi dacă circumstanţele i-ar fi fost favorabile 
ca să-l înlăture şi pe Generalul Antoncscu dela conducerea Statului, 
precum plănuise, Sima ar fi recurs, pentru întărirea poziţiei sale perso¬ 
nale în fruntea Mişcării Legionare, chiar şi la crime politice. La epurări 
sângeroase! 

Aruncarea la rebut a aproape întregei elite căpităneşti a inaugu¬ 
rat-o odată cu alcătuirea guvernului din Septembrie 1940. O justifică, 
aici în exil, însuşi purtătorul de cuvânt al lui H. Sima, sub semnătura 
unui pseudonim, Gheorghe Surdui, în foaia Boian News Service din 
14-21 Iulie 1975. Găsesc încorporate acolo următoarele două fraze 
senzaţionale. 




68 


D. Gazdaru 


“Dezvoltarea fără precedent a Mişcării Legionare a dus la alăturarea 
unui mare număr de intelectuali tineri în cadrul Mişcării. Toţi cei care 
au participat la acţiunile lui Codreanu la început au fost treptat înlocuiţi 
cu tineri 0 . [Septembrişti, se înţelege. N.n.] 

Sima a încercat să facă abstracţie chiar şi de Fundatorii Mişcării. 
Acelaş pseudonim adaogă: 

“Ilie Gârneaţă şi Radu Mironovici au trecut printr’o criză fizică teri¬ 
bilă în cursul unei greve a foamei pe care au făcut-o la Galata. Mirono¬ 
vici a rămas suferind cu teribile dureri de cap a căror intermitenţe îi 
stabileau limite serioase de activitate. Gârneaţă deşi a suferit mai puţin 
a căpătat o timiditate aproape patologică, fapt care l-a împiedecat să aibă 
contact larg cu publicul”. 

Dintre fundatorii supravieţuitori asasinării Căpitanului, Surduiul are 
cuvinte favorabile numai pentru Corneliu Georgescu. Acesta, dintr o 
slăbiciune regionalistă, i-a dat Uzurpatorului girul până în momentul 
în care, desmeticindu-se, sa gândit la o întâlnire cu Gârneaţă. Dorind, 
probabil, să treacă Alpii în Italia, Corneliu Georgescu a fost lăsat la 
voia sorţii, fără suficientă pază din partea brigadirilor şi asasinat de 
un bandit înainte de a ajunge la Gârneaţă. 

După lichidarea lui Corneliu Georgescu, “şansele” de a se debarasa 
şi de alţi intimi colaboratori nu l-au părăsit pe H. S. Mă gândesc la 
chipul cum el însuşi i-a trimis la moarte sigură, în ţara ocupată de 
Ruşi, pe N. Petraşcu şi C. Stoicănescu. Mai apoi a asistat personal la 
omorîrea lui Em. Bulbuc întro porumbişte din Nordul Italiei. Astăzi 
acest Idi Amin Dada al Mişcării Legionare îşi mai sprijină insignele 
puterii numai pe spatele lui Faust Brădescu şi ale lui O. Roşu. Quosque 
tandem? 

Cum să excludem atunci ipoteza că H. S. sa dedat la sportul 
terorismului cu teribila nerăbdare de a moşteni cât mai repede Căpi¬ 
tănia Mişcării? In general enigmele criminalisticei se rezolvă prin 
răspunsul la întrebarea: cui prodest? In primul rând i-a folosit Lu- 
peascăi. Estera a lucrat prin Carol. Acesta prin Călinescu şi Moruzov. 
Ultimul l-a prelucrat pe Sima, trezindu-i şi cultivându-i ambiţiile şi 
sugerându-i să “activeze”. Descoperirile din urmă prin arhivele referi¬ 
toare la audienţele dela Palat, la urmăririle efectuate de Poliţia şi 
Siguranţa Statului precum şi, mai ales, de Serviciul Secret de Infor¬ 
maţii condus de Mihai Moruzov sunt concludente. 

Probele despre nerăbdarea Comandantului de a-1 moşteni pe 
Căpitan cât mai repede se îngrămădesc în mod uluitor. Aleg acuma 
una singură dintre ele. Utilizez ceeace sa publicat până azi din dosa¬ 
rele nr. 20954, 17474 (păstrate la Arhivele Statului), relatările lui 
Victor Biriş din dosarul nr. 65093 (din aceleaşi Arhive) şi declaraţiile 
lui Eugen Cristescu (fost Director General al Siguranţei Statului) 
făcute la procesul ce i sa deschis de către comunişti între 7 şi 18 Mai 
1946, Informaţiile respective le coroborez cu ştirile, paralele sub 
raport cronologic, din lucrarea lui Virgil Ionescu (Ing. Cdt. Leg.) care 
se păstrează în manuscris cu titlul Pe drumul crucilor căzute şi anume 
partea privitoare la epoca în care Căpitanul şi Comandanţii lui au fost 
încarceraţi la Râmnicul Sărat. Din datele culese şi din coroborările 
efectuate rezultă următoarele: 


ResI*onsabilitatea lui II. Sima la asasinarea Căpitanului 


69 


In timp ce, in a doua parte a anului 1938, Căpitanul se găsea 
condamnat şi încarcerat la Râmnicul Sărat, împreună cu statul său 
major, cu Nicadorii şi Decemvirii, Horia Sima avea în mână firele 
conducerii Legiunii libere, pentru condiţia lui de grad mai puţin 
urmărit de poliţie. Consemnul era să se păstreze o totală linişte,» 
pentru a nu se da pretext la înăsprirea prigoanei şi la periclitarea vieţii 
Căpitanului şi a elitei legionare. Se alcătuise un comandament de 
emergenţă. In acest comandament se petrece un lucru extrem de 
straniu care abia acum iese la iveală: Horia Sima stabileşte o legătură 
absolut secretă cu persecutorii noştri şi anume cu Mihai Moruzov, 
şeful Serviciului Secret de Informaţiuni, instrument intim al lui Carol 
II. Nu o comunică nimănuia dintre camarazii din Comandamentul 
de emergenţă, ci o păstrează şi o utilizează fără chiar să o comunice 
Căpitanului şi celor închişi la Râmnicul Sărat. Această legătură 
intrase în funcţiune cu cel puţin două luni înainte de asasinarea 
Căpitanului. Moruzov apare din documente ca protector şi sfătuitor 
al lui Sima. Serviciul secret al acestuia îl stipendia pe H. S. cu suma, 
fabuloasă pe atunci, de 900.000 lei lunar. Sima era, deci, la acea vreme, 
agent în solda asasinilor Căpitanului. In Septembrie 1938 —accentuez: 
cu două luni înainte de asasinarea Căpitanului— întovărăşit de Biriş, 
H. S. are o întâlnire cu Moruzov în Grădina Botanică. întâlnirea era 
conspirativă. Chiar numele ce-şi luase Moruzov era conspirativ. I se 
zicea Inginerul . Biriş le făcea siguranţa mergând în urma lor. La un 
moment dat Biriş surprinde îndemnul dat de Moruzov lui Sima: 
“Trebue să acţionezi”. Acest îndemn urmăria două scopuri: 

1. Sima să se agite ca să dovedească Regelui şi opiniei publice 
că Legiunea viază şi că el e demn să fie urmaşul lui Codreanu. 

2. La moştenirea comenzii, fireşte, nu se putea ajunge decât prin 
dispariţia titularului: prin asasinarea Căpitanului. Deci “este foarte 
probabil ca Moruzov, deprins să lucreze simultan pe mai multe fron¬ 
turi să-l fi împins într'adins pe Sima la acţiune, tocmai pentru a-1 
determina pe Carol II să ia hotărîrea suprimării lui Codreanu”. Am 
luat acest citat din lucrarea lui Mihai stoian, Moartea unui savant: 
N. lorga , ed. 2-a, Bucureşti, 1976, p. 90. Multe informaţii se pot 
obţine şi din publicaţia lui Spălăţelu şi Fătu apărută câţiva ani mai 
înainte. 

Şi, în adevăr, H. S. a organizat exact în această vreme o serie de 
atentate teroriste fără să ţină seama de avertismentele celorlalţi 
membri din Comandamentul de emergenţă şi nici chiar de admones¬ 
tările pe care i le trimeteau, dela Râmnicul Sărat, Căpitanul sau Ingi¬ 
nerul Clime. Sunt foarte interesante şi juste consideraţiile pe care le 
face C. Papanace asupra acestei chestiuni în prezentul volum al 
Pământului Strămoşesc. La fel de sugestive sunt însemnările inedite 
ale Inginerului Virgil Ionescu referitoare la aceeaşi epocă. Astfel, la 
p. 201 din volumul manuscris, găsim: 

“Toţi vizitanţii ne-au confirmat ca în ţară erau agitaţii sterile şi fără 
rost, mai ales în Bucovina şi Ardeal unde conducerea lui Sima găsea mai 
multă ascultare”. 

Cu ocazia vizitei avocatului Horia Cosmovici la închisoare şi prin mij¬ 
locirea acestuia, Clime i-a repetat lui Sima ordinele de linişte precum» 







70 


D. Gazdaru 


şi ştirea că nerespectarea acelor ordine îl supărau foarte tare pe 
Căpitan. Clime a avut făgăduiala lui Cosmovici că-i va repeta lui Sima 
indicaţiile Căpitanului, dar după aceea -enigmă!— Cosmovici na mai 
obţinut permisul să-i viziteze pe cei închişi. Cred că nu-i exclusă o 
intervenţie negativă a lui Sima pe lângă Moruzov. 

Prin Octombrie sau Noembrie 1938, Căpitanul a reuşit să trimită 
un ordin scris in sensul ca legionarii din lagăre să semneze declara¬ 
ţiile cerute de autorităţi spre a se grăbi eliberarea lor. Ordinul a ajuns 
în mâna lui Sima prin intermediul ultim al soţiei Căpitanului. Sima 
l-a nesocotit şi pe acesta. Reflectează Virgil Ionescu, p. 212: 

“[Legionarii] care auziseră pe căi proprii de existenţa unui asemenea 
ordin au dat declaraţii şi mai toţi au fost eliberaţi. Ceilalţi, neavând preci- 
ziuni palpabile, sau influenţaţi de insinuările lui Stoicănescu, devotat lui 
Sima, n’au vrut să dea declaraţii şi consecinţa pentru mulţi a fost moartea! 
Nu însă şi pentru Stoicănescu! 

“Analizând cazul logic. Sima era singurul căruia nu-i putea conveni 
executarea ordinului de a se da declaraţii. El ştia prea bine că eventuala 
eliberare din lagăre a Comandanţilor Bunei Vestiri ca şi a cel puţin 5-6 
Comandanţi legionari, cu mai multe şi notorii drepturi de a comanda decât 
el, l-ar fi obligat să renunţe la conducerea care, şi aşa, nu-i era de cât 
provizorie, iar în urmare ar fi trebuit să se încadreze sub directivele altora! 

“De aceea, atunci şi mai apoi, de câte ori a putut, a torpilat orice 
incercare a cuiva să se ridice. Pe această linie de gândire: “Cum să facă 
să rămână sef?'\ trebuia să piară Căpitanul şi cât mai multe căpetenii 
legionare, din cele recunoscute, iubite şi ascultate. Planul, cu tot diavo¬ 
lescul conţinut, a fost înfăptuit! Nevrednicia, incapacitatea ca şi imorali¬ 
tatea insului au rămas în grija viitorului să le verifice si să le dovedească”. 

Şi Căpitanul a pierit. Asasinilor li se oferise la timp un extraordi¬ 
nar pretext de către H. S. prin organizarea atentatului dela Cluj contra 
Profesorului Ştefănescu-Goangă. Se va mai putea îndoi cineva, de 
acum înainte, că Sima na contribuit la perpetrarea acestei fioroase 
crime contra destinelor Neamului Românesc? 

Combinaţiile dintre Sima şi Moruzov n’au încetat odată cu supri¬ 
marea Căpitanului. Moruzov şi Carol II au continuat să manevreze 
ambiţiile lui Sima, promovându-1 şef al Mişcării decapitate. Totodată 
a fost curăţat terenul politic de eventualii contracandidaţi ai lui Sima. 
La 11 Ianuarie 1939 este arestat şeful organizaţiei “Răzleţi”; la 24 
Ianuarie se descoperă aruncătoarele de flăcări şi este arestat, apoi 
strangulat, Locotenentul chimist N. Dumitrescu inventatorul acestei 
arme; la 26 Ianuarie, în fine, este asasinat Profesorul Vasile Cristescu. 

Din relatările lui Biriş mai rezultă că, în ziua de 25 Ianuarie 1939, 
Moruzov îl avertizează pe H. Sima că pe urmele lui se afla Inspectorul 
dela Poliţie Parizianu şi îl sfătueşte, pe Sima, să se refugieze în Ger¬ 
mania. Moruzov îi şi trimite, prin Biriş, un plic cu o sumă de bani. 
H. S. ajunge în Germania la 4 Febr. 1939. Nu-i spune nicio vorbuliţă 
lui C. Papanace şi-i încredinţează lui Vârfureanu toate legăturile cu 
lumea legionară. Episodul Vârfureanu trebue analizat aparte pentrucă 
şi el conţine violente bănueli in ce priveşte trădarea lui Sima. 

Urmează cronologic pedepsirea lui Călinescu de către echipa lui 
Miti Dumitrescu şi logica hecatombă in rândurile rărite ale elitei 
legionare. Ajungem la epoca destinderii provocată şi de perspectiva 
începerei celui de al doilea războiu mondial. Cu una şi cu alta se 


Responsabilitatea lui H. Sima la asasinarea Căpitanului 


71 


scurge mai bine de un an de zile. Se pare că în acest răstimp a con¬ 
tinuat în mod secret tandreţea dintre Sima şi Moruzov. Acesta îşi 
avea socotelile lui. Lucra pe două fronturi. Miza pe două tablouri. 
Era, precum se ştie, şi în solda spionului german Von Canaris şi în 
slujba lui Carol II. 

La 5 Mai 1940, H. S. pleacă din Berlin spre ţară. Trece frontiera 
clandestin împreuna cu N. Petraşcu. Cade în mâna poliţiei în ziua de 
19 Mai la Jamul Mare. Este adus la Bucureşti. De la poliţia de sigu¬ 
ranţă unde se afla Niky Ştefănescu, omul lui Moruzov, este luat sub 
aripa protectoare a acestuia din urmă. Nici umbră de crematoriu, ci 
din contră perspective de intrare în guvern! Totul graţie manevrelor 
lui Moruzov pe lângă Carol. La 29 Mai 1940, Sima este chiar primit 
în audienţă la Palat. Ieşit de acolo declară pentru urechile Camarilei: 
“Nu pot să-mi adun gândurile. Sunt copleşit de personalitatea Regelui 
Intr’o filă din jurnalul polemistului N. D. Cocea găsim o admirabilă 
persiflare la adresa adulatorilor: “Curat vorba Majestăţii Sale: M am 
c.. destul de mare pentru toţi câţi ar vrea să-l lingă' ”. H. S. şi-a 
exercitat linsul în mai multe audienţe. Intr’una din ele se pare că sa 
discutat înfiinţarea Partidului Naţiunii în locul Frontului Renaşterii. 
înlocuirea unuia prin altul sa efectuat la 22 Iunie 1940, iar la 23 din 
aceeaşi lună. Sima, promovat de Carol ca şef al Mişcării Legionare, 
difuzează prin toate organele de propagandă invitaţia către toţi legio¬ 
narii şi prietenii lor de a se înscrie în noua organizaţie politică. Sima 
a intrat apoi, propus de Regele Ucigaş, în Guverul lui Gigurtu dela 4 
Iulie 1940. 

H. Sima a manifestat apoi o fidelă dar spurcată îndatorare Majes¬ 
tăţii Ucigaşe, după abdicarea dela 6 Septembrie 1940. Numai aşa a 
putut să iasă Carol nestingherit din ţară cu un tren în care şi-a trans¬ 
portat ţiitoarea şi şi-a încărcat imensa avere jefuită dela Statul Român, 
fără să fi fost turburat de vreo acţiune efectivă din partea legionarilor. 
Sima nu are nicio justificare valabilă pentru acest colosal eşec al legio- 
nărimii. 








CUSCRIA DINTRE H. SIMA ŞI CAMARILĂ 
IN TIMPUL GUVERNULUI DIN 1940 

—PRINCIPALA VICTIMĂ: TRAIAN BRAILEANU— 

de D. Gazdaru 

Asanarea Universităţilor încercată Elitele unui neam se făuresc 
de Tr. Brăileanu în toamna lui 1940. în Universităţi. Profesorii sunt 

elementul de căpetenie: sunt 
vârfurile sociale ale Naţiei. După ei vin studenţii ca elită în devenire, 
subsecventă în succesiunea generaţiilor pe treptele piramidei sociale, 
încadrarea organică sub raport spiritual, a unora şi altora, în destinul 
Neamului, condiţionează sănătatea etnică, pentrucă o naţie, întocmai 
ca peştii din zicala populară, dela cap se strică. 

O primejdie de acest soi se şi profilase asupra noastră după ce 
Rusia a fost contaminată de pestilenţa bolşevică către sfârşitul primului 
mare război mondial. Semnalul de alarmă l-a tras C. Z. Codreanu încă 
din toamna lui 1919. El a şi întreprins profilaxia naţională în studen¬ 
ţimea dela Iaşi, reuşind apoi să stârpească filoxera marxistă şi din 
tineretul Universităţilor dela Bucureşti, Cluj şi Cernăuţi. Astfel 
reuşiserăm să ne mândrim cu studenţimea cea mai consolidată, în 
această privinţă, din întreaga lume. Succesorul lui A. D. Xenopol la 
catedra de istorie naţională dela Facultatea de Filosofie şi Litere din 
Iaşi făcea remarca, prin 1934, că “studenţii noştri nu se mai uită la 
gura profesorilor, ci ascultă de Codreanu, pentrucă el e Pedagogul 
Neamului”. 

Le-ar fi venit rândul şi profesorilor universitari să fie aliniaţi în 
consonanţă cu năzuinţele Neamului, dacă acest uriaş pedagog n’ar fi 
fost asasinat prin combinaţiile criminale ale camarilei regale, uşurate 
şi chiar îmbiate de aventurile infantile ale lui H. Sima în 1938. 

Asanarea învăţământului universitar din România a fost sarcina 
principală pe care şi-a asumat-o Profesorul Traian Brăileanu când 
Guvernul Antonescu din toamna lui 1940 i-a încredinţat Ministerul 
Educaţiei. Această asanare este problema capitală a oricărui guvern 
naţionalist. Sociologul dela Cernăuţi o studiase ani de-a rândul şi o 
desbătuse în cele mai importante publicaţii ale sale, printre care 
Sociologia şi arta guvernării (Cernăuţi, 1937), precum şi în revista 
lnsemnnări sociologice. ( se ivea acum prilejul cel mai potrivit ca să-şi 
aplice teoriile expuse la catedră şi în cadrul Mişcării Legionare care 
îl onorase pe savantul român cu gradul de senator. 

Generalul Ion Antonescu a sancţionat decretul-lege Nr. 3670 din 
31 Oct. 1940, propus de Tr. Brăileanu cu titlul Adaptarea învăţămân¬ 
tului superior la structura statului naţional legionar y prin care se 


CUSCRIA DINTRE H. SlMA SI CAMARILA IN TIMPUL GUVERNULUI DIN 1940 73 


decidea revizuirea tuturor membrilor din corpul didactic şi ştiinţific 
universitar în ceeace priveşte legalitatea numirii lor şi eficienţa acti¬ 
vităţii publice şi de specialitate, precum şi ţinuta morală. Celor dove¬ 
diţi, de către comisiunile de revizuire, că se află în dezacord cu statul 
naţional legionar li se acorda doi ani de adaptare, iar celor transfor¬ 
maţi în instrumente ale guvernelor antinaţionale şi ale camarilei li se 
aplicau sancţiuni după gravitate: mutare la alte instituţii de stat, 
trecerea din oficiu la pensie, destituirea cu sau fără trimitere în faţa 
justiţiei. 

Intre cele două mari războae mondiale, catedrele universitare 
fuseseră ocupate mai des prin combinaţii de fuste şi de cluburi poli¬ 
tice decât prin merite şi prin concursuri academice. Uneori protejaţii 
sau agenţii camarilei erau recrutaţi în Universităţi prin decrete 
speciale date cu nesocotirea totală a consiliilor de facultate şi a sena¬ 
telor universitare. In mod general acţiunea camarilei era echivalentă 
în opinia publică cu influenţa în treburile Statului a ţiitoarei lui 
Carol II, Magda Lupescu. Principalul membru al camarilei în ches¬ 
tiunile universitare a fost D. Guşti, profesor de sociologie la Universi¬ 
tatea din Bucureşti. Acesta îşi crease o extraordinară poziţie la Palat 
mai ales după ce se “încuscrise” cu camarila prin căsătoria lui cu o 
vară a Lupeascăi. Acelaş Guşti patrona un grup de abili arivişti 
printre care cei mai însemnaţi şi mai neruşinaţi au fost M. Ralea şi A. 
Rosetti. 

Decretul de adaptare Este deci uşor de înţeles că rigorile decre- 
distorsionat de H. S. tului-lege amintit mai sus ar fi trebuit să se 

Izvoare de informaţii. aplice în primul rând camarilei şi beneficia¬ 

rilor ei. Dar, incredibil, acel decret a fost 
distorsionat de H. Sima care a escamotat cu vicleşug înaltele principii 
legionare ale lui Tr. Brăileanu cu scopul vădit de a salva camarila dela 
sancţiuni. 

Voi veni, în cele ce urmează, cu date exacte, rămase până astăzi 
complet necunoscute, despre amestecul nefast al simismului în treburile 
cele mai strict legionare, adică spirituale, ale guvernării Sima-Anto- 
nescu între 14 Sept. 1940 şi 23 Ianuarie 1941. Voi indica mai întâi 
sursele de informaţie şi voi înfăţişa organizarea Ministerului peste capul 
Ministrului; apoi voi expune cazul extraordinar al lui D. Guşti şi alte 
cazuri similare sau contrastante pentru a termina cu expunerea rezuma¬ 
tivă a calvarului îndurat de savantul legionar Tr. Brăileanu. 

Iată care-mi sunt izvoarele de informaţie: 

1. Experienţa personală. Am fost martorul direct al evenimentelor 
pe care le examinez acum, pentrucă am făcut parte din comisiunea de 
revizuire prevăzută de decretul-lege respectiv. Posed dosarul cu 
amănunte din desbaterile referitoare la situaţia fiecărui membru din 
corpul didactic al celor patru universităţi române. 

2. Ca elev al profesorului G. Pascu dela Iaşi şi colaborator la publi¬ 
caţia sa eminamente polemică Revista Critică , cunosc, din strânsul 
contact cu această activitate polemică, opera de demascare întreprinsă 
de G. Pascu contra profesorilor masoni sau acoliţi ai camarilei. Revista 




74 


D. Gazdaru 


Critica a fost unica publicaţie nelegionară care a apărut cu chenar de 
doliu la moartea lui Moţa şi Marin. 

3. După moartea lui Corneliu Şumuleanu în Dec. 1937 arhiva 
asociaţiei “Prietenii Legiunii” a trecut în păstrarea mea, fiind eu desig¬ 
nat de Căpitan în locul lui Şumuleanu în conducerea acelei asociaţii. 
Am cunoscut astfel pe toţi intelectualii încadraţi în asociaţie, în special 
pe profesorii dela Universitatea din Iaşi, dela Politehnica din Capitala 
Moldovei şi dela Facultatea de Teologie dela Chişinău. 

4. La intervenţia oficială a Ministerului de Educaţie mi sa pus 
la dispoziţie numeroase materiale informative din arhiva Siguranţei 
Statului obţinute în cursul diferitelor percheziţii operate la unele 
personalităţi deochiate sau simandicoase din camarilă şi masonerie. 
Câteva copiste din Minister au copiat, pentru comisia de revizuire, tot 
ceeace am considerat de o mai deosebită importanţă din acele mate¬ 
riale, cum a fost, de ex., corespondenţa dintre membrul camarilei A. 
Rosetti, dela conducerea Fundaţiei Culturale Carol II, cu Preşedintele 
Ligii Antifasciste, recte comuniste, Iorgu Iordan, foarte interesantă în 
ce priveşte manevrele secrete la recrutarea profesorilor din învăţământul 
universitar. Unele din aceste materiale i le-am servit copie şi Profe¬ 
sorului G. Pascu pentru a le publica în revista Cetatea Moldovei dela 
Iaşi. Altele vor fi comentate în viitoarele fascicole ale Pământului 
Strămoşesc. 

5. Dosare foarte interesante se păstrau în casa de fier a Ministe¬ 
rului sub îngrijirea unui funcţionar de carieră dela Direcţia învăţămân¬ 
tului Universitar, încadrat în asociaţia “Prietenii Legiunii”. Mi-au fost 
cedate în Oct. 1940. Unele cuprind informaţii senzaţionale. Provin dela 
un profesor care sa lăsat aparent momit de Carol II ca informator în 
materie legionară, dar care a făcut mai multe servicii Legiunii decât 
Palatului. 

6. După infantila revoluţie a lui H. Sima din Ianuarie 1941, cu 
aspecte de O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale, revoluţie terminată 
contra propriilor interese ale lui H. S. şi contra propriului său guvern, 
succesorul lui Tr. Brăileanu a designat o comisiune alcătuită din Profe¬ 
sorii C. Stoicescu, S. Lambrino şi Horia Hulubei cu misiunea de a refera 
asupra celor hotărîte în conformitate cu decretul lege din Oct. 1940. Pe 
marginea acestui raport a formulat o rezoluţie pătimaşă Generalul I. 
Antonescu. Asupra acestui document am avut o lungă conversaţie la 
Roma, în Noembrie 1941, cu Profesorul S. Lambrino. Acesta mi-a 
furnizat şi alte ştiri. 

7. Un lung articol al lui H. Sima întitulat Mari existenţe legionare: 
Traian Brăileanu , în revista Ţara şi Exilul (Sept. 1966), pp. 4-36, cu 
multe mărturii preţioase dar foarte defavorabile autorului însuşi mai 
ales când le confruntăm şi coroborăm cu datele reale ale chestiunii. 

Organizarea Ministerului Luând în primire Ministerul, Traian Brăi- 
peste capul Ministrului. leanu a găsit acolo un vid din punct de 

vedere legionar: aparatul administrativ era 


Cuscri a dintre H. Sima si camarila in timpul guvernului din 1940 75 

nelegionar. Na adus cu sine pe nimeni dintre discipolii săi dela 
Cernăuţi. Aceştia se risipiseră din cauza ocupaţiei ruseşti în Bucovina. 
Ar fi putut să designeze ca Secretar General pe ginerele său Dr. Leon 
Ţopa, un foarte vrednic şi isteţ tânăr universitar pe care eu l-am 
cunoscut la Roma în 1937, când am înfiinţat, din îndemnul Căpitanului, 
primul cuib în Italia. La revenirea mea în ţară, în Sept. 1937, l-am 
lăsat pe Leon Topa la şefia cuibului. Tr. Brăileanu nu l-a numit din 
excesive scrupule morale. Posturile cheie din Minister au fost astfel 
uşor încredinţate, după indicaţii simiste, unor acoliţi ai camarilei 
Lupeascăi. Raporturile acestora cu D. Guşti erau de subordonare. 

Iată-i în ordinea ierarhică a însărcinărilor. 

1. Traian Herseni: Secretar General. Intra de drept în Comi- 
siunea de revizuire unde, în cursul desbaterilor, a ocrotit pe toţi 
membrii camarilei. încadrat în Mişcarea Legionară cu consensul 
profesorului său Guşti căruia i-a fost cel mai fidel asistent la catedră. 
Nu numai că na fost persecutat de poliţie în cursul prigoanelor, ci a 
suferit... avansări după fiecare prigoană: din asistent, conferenţiar; 
dela conferenţă la catedră! A dus ştafeta zilnică dela Comisiune la 
Camarilă şi Masonerie, alimentând, poate fără să vrea, panica şi zarva 
în sânul acelei profesorimi care se simţea cu musca pe căciulă. Pro¬ 
fesorii vizaţi căutau pe toate căile să ajungă cu neliniştea lor pană la 
Generalul Antonescu făcând să-i crească acestuia, fără limită, iritaţia 
contra Mişcării Legionare, în special contra Ministrului Traian Brăi¬ 
leanu. In articolul lui H. S., citat de noi mai sus, găsesc următoarea 
constatare: “Comisiunile deveniseră în limbajul lui Antonescu focare 
de anarhie universitară”. Voi arăta la locul cuvenit în ce măsură 
această iritaţie era oarecum justificată, dar nicidecum în contra Minis¬ 
trului, ci în contra politrucilor puşi în coasta lui de către H. S. Notez 
pe seama lui Herseni un fapt pe care, pentru a nu fi de fel nedrept, 
l-aş putea atribui unei simple coincidenţe: colaborarea lui cu camarila, 
atunci; colaborarea lui cu bolşevicii, acum! 

2. I. Făcăoaru: Director General al învăţământului Universitar. 
Intra şi el de drept în Comisiunea de revizuire. In Universitate acope¬ 
rea modesta însărcinare de asistent, iar în Minister pe aceea de director 
peste profesorii titulari şi peste Rectorii şi Decanii din Universităţi. 
In această privinţă. Decanul dela Litere din Iaşi, G. Pascu, căruia nu-i 
torsese maică-sa pe limbă, i-a remarcat fără menajamente Ministrului 
însuşi: “Cum e posibil ca, într’o mişcare cu mult spirit de ierarhie, un 
sublocotenent să comande peste generali!”. Făcăoaru făcuse parte 
din camarilă ca Secretar General al Institutului Social Roman, consi¬ 
derat de Sima însuşi (p. 12 din articolul citat) ca instrument al dicta¬ 
turii regale”. 

3. P. P. Panaitescu: Rector al Universităţii din Capitală şi Preşe¬ 
dinte al Comisiunii de revizuire. Foarte serios şi harnic specialist in 
domeniul legăturilor noastre cu Slavii. Nelegionar, nici măcar membru 
al asociaţiei “Prietenii Legiunii”. Dintr'o conversaţie cu el la Fundaţia 
Regele Ferdinand dela Iaşi, în 1935, am rămas cu impresia că nutrea 
sentimente ostile Mişcării Legionare. O califica de teroristă. In poli- 


76 


D. Gazdaru 


tica universitară sprijinea clanul carlist al lui D. Guşti, C. C. Giurescu 
şi A. Rosetti, fiind legat în special de A. Rosetti. Acesta fusese patronul 
lui A. Graur şi Jacques Byck, apoi prieten şi sprijinitor al lui Iorgu 
Iordan, precum şi factotum la Fundaţia Carol II. Nu cunosc legăturile 
septembriste ale lui P. P. P. cu PI. S. Ştiu însă că Sima l-ar fi dorit 
partizan personal. Cert este că neofitul nostru s’a ales nu numai cu 
demnitatea de Rector al Universităţii, ci şi cu direcţia ziarului Cuvân¬ 
tul a cărui proprietate intrase misterios în mâinile lui Fănică Anasta- 
sescu. (Să se vadă acum memoriile Comandantului Legionar, Ing. 
Virgil Ionescu). 

Ideal legionar — Idealul ar fi fost ca toate personalităţile directive 
Realitate simistă. din Minister şi cele de control din comisiunile de 
revizuire să fie recrutate din lumea legionară 
verificată. Nici nu este de închipuit că e posibil să fie adaptată pira¬ 
mida socială a Naţiei, la statul legionar, prin ordine şi directive plecate 
dela şefi nelegionari. Din nefericire marea majoritate a elitei legionare 
fusese răvăşită prin lagăre, puşcării şi asasinate. E firesc să mă întreb 
acuma, după cum mam întrebat şi în 1940, cum de a primit Garda de 
Fier să guverneze cu stafii ieşite din morminte sau scoase din carcere 
şi să le mai pună sub egida unui General aşa de ambiţios cum era I. 
Antonescu!? 

O atitudine de totală nesocotire a adoptat Sima faţă de profesorii 
universitari încadraţi în M. L. de către Căpitan. Afară de Traian 
Brăileanu niciun alt profesor universitar legionar na fost asociat la 
opere importante de guvernământ. Chiar şi Profesorului Brăileanu i-au 
fost îngrădite acţiunile prin politruci puşi în coastă, încât acesta a fost, 
de fapt, ţinut ca într’o cuşcă, prizonier al camarilei. 

Ca să înţelegem lipsa oricăror calităţi politice la H. S. şi abundanţa 
beteşugurilor lui politicianiste, am să înfăţişez pe scurt procedeul lui 
la designarea demnitarilor în oraşul de naştere şi de reşedinţă al 
Mişcării Legionare. Gradatul cel mai vechi la Iaşi era Cdtul legionar 
Ventonic. A fost lăsat complect la o parte. Prefectura a fost dată lui 
Ventonic fiul, un simplu student. Au urmat neînţelegeri între tată şi 
fiu: Prefectul, abia numit, sa sinucis. Şefia legionară a judeţului şi a 
oraşului a fost încredinţată unei persoane complect străină de organi¬ 
zaţia locală: un tânăr cu aspect golănesc, îmbrăcat dezordonat, netuns 
de luni de zile şi deci lăţos ca un câine care încă nu năpârlise, cu 
ghetele scâlciate şi nevăcsuite, cu galoane de doliu la unghiile netăiate 
şi pe deasupra nepoliticos. Şi toate astea întrun oraş fin şi pretenţios 
cum era laşul. Organizaţia de acolo conta, între prieteni şi încadraţi, 
cu şase profesori titulari. Rectorii dela Universitate şi dela Politehnică, 
Decanii dela Ştiinţe şi Litere, doi directori de liceu (Naţional şi Kogăl- 
niceanu), Comandantul Cercului de Recrutare, un Lt. Colonel dela 
Rgt. 13, fost şef al FRN-ului, chiar încadrat dar păstrat acoperit, 
numeroşi asistenţi universitari, medici, dentişti, avocaţi, preoţi, etc. 
Şeful de garnizoană numit de Sima nu cunoştea pe nimeni şi avea 
consemnul să nu mă consulte nici pe mine. Mai grav de cât atâta, din 
informaţiile aduse dela Bucureşti de către fratele lui Puiu Gârcineanu 
am aflat că era dispoziţie discretă ca lui Ilie Gâmeaţă să nu i se dea 


CUSCRIA DINTRE H. SlMA SI CAMARILA IN TIMPUL GUVERNULUI DIN 1940 77 


nicio ascultare, pentrucă trădase Mişcarea, salvându-se din lagărul dela 
Vaslui. 

Văzându-mă şi eu garat pe linie moartă, m’am decis să iau calea 
exilului mai ales că judecata mea critică nu-i acorda niciun succes 
guvernării lui Sima. I-am şi comunicat Profesorului Tr. Brăileanu că 
doresc să plec în Italia. Acolo îmi făcusem studiile de specializare 
timp de aproape 12 ani. Acolo mă invita acuma fostul meu maestru 
Giulio Bertoni, directorul Institutului de Filologie Romanică, să vin ca 
visiting profesor şi să lucrez cu asistenţii lui la studiul lingvistic al 
regiunilor agro-pontine unde Mussolini colonizase pe italienii din 
România. In plus, I. Victor Vojen, trimis ca amabasador la Roma, mă 
cerea urgent să-l ajut la pregătirea vizitei la Mussolini a Generalului 
Antonescu. (Voi da detalii cu altă ocazie în Pământul Strămoşesc). 
Ministrul anterior al Educaţiei din Guvernul Gigurtu, care decisese 
transferarea mea dela Iaşi la Bucureşti, se gândise împreună cu fostul 
ministru I. Petrovici la persoana mea ca viitor Director la Accademia 
di Romania în Roma. Traian Brăileanu mi-a propus să aştept câteva 
săptămâni până ce se terminau lucrările comisiei de revizuire a profe¬ 
sorilor universitari. Cineva dintre membrii cuibului “Comandantului”, 
instigat de Stoicănescu, făcuse obiecţii contra plecării mele la Roma. 
Misiunea mea în Italia nu mai putea fi însă uşor împiedicată, pentrucă 
ea ajunsese la cunoştinţa Ministrului de Externe şi a lui Antonescu, iar 
Profesorul I. Petrovici dela Academia din Bucureşti sugerase ca eu să 
refer şi despre situaţia Şcolii Române dela Paris a lui N. Iorga. După 
terminarea vizitei lui Antonescu în Italia mam întors la Bucureşti pentru 
a participa la lucrările comisiunei de revizuire. Am fost astfel în 
situaţia de a cunoaşte starea învăţământului superior din România, 
precum şi de a-mi da seama despre manevrele simiste în scopul de a 
salva camarila. După aceea am plecat definitiv în Italia. In ziua de 9 
Ianuarie 1941 a venit Ilie Gârneaţă să mă petreacă în Gara de Nord, în 
ultima mea zi în ţară înainte de a lua voluntar calea exilului. I-am 
comunicat din cele ce aflasem şi simţisem în cursul desbaterilor din 
comisiunea de revizuire şi anume impresia mea că zilele guvernării lui 
Sima sunt numărate. Pronosticul meu avea să se împlinească la puţine 
zile după sosirea mea la Roma, când radio-ul a dat ştirea despre rebe¬ 
liunea “Comandantului” din Ianuarie 1941. 

Cazul Guşti. Tentativa lui Sa afirmat de mai multe ori în presa 
H. S. de a salva Camarila. din exil că H. Sima a fost agentul cama¬ 
rilei Palatului. Am arătat în alt articol 
cum agitaţiile lui au dus la asasinarea Căpitanului. Tot aşa de sigur 
este că asasinarea a fost maşinată de camarilă. H. Sima fusese avertizat 
drastic şi în mai multe rânduri să se astâmpere, fiindcă periclitează 
viaţa Căpitanului şi a elitelor din lagăre. Şi nu s’a astâmpărat! De 
asemenea este un fapt istoric că după dispariţia Căpitanului, H. Sima, 
fiind “capturat” de poliţie, nu este dus la crematoriu, ci, după oare¬ 
care misterioase manevre, este transportat la Palat şi “promovat” de 
Rege la rangul de şef al Mişcării Legionare, indicându-i-se ca în 
această calitate fictivă să dea prin presă, în Iunie 1940, un ordin către 
Legionari şi prietenii lor de a se înscrie în Partidul Naţiunii creat în 
prealabil de Carol II cu intenţia de a anihila Mişcarea Legioanră. Sunt 


78 


D. Gazdaru 


dovezi sigure că toate aceste manevre le-a făcut H. Sima prin inter¬ 
mediul lui Moruzov, sau, ceeace ca rezultat e tot una, le-a făcut Moru- 
zov, avându-1 pe Sima ca principal instrument. 

Pe baza datelor întâlnite în sursele pe care le-am indicat mai sus, 
şi la care mă refer acuma, devine obligatorie concluzia că II. S. a fost 
în adevăr un agent al lui Carol II şi că a lucrat nu numai prin inter¬ 
mediul lui Moruzov, ci şi prin al lui D. Guşti care, căsătorindu-se cu 
vara Lupeascăi, îşi câştigase o poziţie de prim rang în camarila utili¬ 
zată de Rege pentru a manevra cultura: pe universitari şi pe repre¬ 
zentanţii literaturii şi artelor. 

Consider că na existat profesor în România mai vizat ca Guşti 
prin legea lui Tr. Brăileanu. Totuşi H. S. sa sbătut fel şi chip ca să-l 
salveze dela rigorile legii. Oare să nu-şi fi dat seama că, trecând cu 
buretele peste isprăvile camarilei, îi anula Ministrului de resort orice 
drept de a sancţiona pe simplii beneficiari ai camarilei. Dar Sima e 
lipsit de orice sensibilitate morală: chiar dacă-i prins în flagrant delict 
fi biciuit, nu roşeşte. Referindu-se, în Ţara şi Exilul din Sept. 1966, 
la revizuirile din 1940, H. S. neagă intervenţiile lui în operaţiile de 
revizuire: “Comisiunile au lucrat în deplină libertate, sub înalta supra¬ 
veghere a profesorului Brăileanu, şi fără nicio presiune din partea 
mişcării”. Asta o spune la p. 31, uitând că numai cu o pagină mai 
înainte mărturisise: “Eu însumi am intervenit într’un caz”! Vom vedea 
îndată că aceste cazuri au fost mai numeroase şi extrem de grave. 

Legea prevedea două comisiuni: una pentru Universităţi, alta 
pentru Şcolile speciale. Comisiunile cercetau: legalitatea numirilor , 
activitatea ştiinţifică , ţinuta publică şi morală a profesorilor. 

Intervenţiile lui H. S. au fost cel puţin abusive. Să completăm şi 
să comentăm spusele lui referitoare la primul caz: 

“Venise la mine Petraşcu pentru a-mi spune că Comisiunea instituită la 
Universitatea dela Bucureşti ar fi propus îndepărtarea dela catedră a profe¬ 
sorului de pedagogie teoretică G. G. Antonescu pentrucă nu ar poseda lucrări 
de specialitate [...]. Şi eu şi Petraşcu fuseserăm elevii lui. Fireşte că am 
atras atenţia profesorului Brăileanu asupra acestui caz, pentru a-1 lua în 
considerare când va începe examinarea dosarelor”. 

Cu toată intervenţia lui H. S., comisiunea de revizuire a propus 
pensionarea lui G. G. Antonescu. A admite criteriile neserioase ale lui 
N. Petraşcu şi H. S. însemna o părtinire nejustificată. Şi mai deochiată 
a fost intervenţia în favoarea lui D. Guşti. In articolul citat H. S, 
spune (p. 30): 

“Un alt caz delicat era al profesorului Guşti, membru marcant al cama¬ 
rilei carliste. Mă întrebase Herseni din partea profesorului ce facem cu el. 
l-am răspuns neted că trebue găsită o modalitate de a-l păstra [...]. Traian 
Herseni a împărtăşit cu bucurie această opinie şi a transmis-o profesorului”. 

Sima sa precipitat trecând peste capul Profesorului Tr. Brăileanu. 
Guşti, ca să fie şi mai sigur pe situaţie, a încercat să mă capteze şi pe 
mine, exprimându-şi prin intermediul Rectorului P. P. Panaitescu 
plăcerea de a avea o întrevedere cu mine. îşi amintea cu mândrie, 
zicea el, că am fost unul din elevii lui cei mai distinşi pe vremea când 
el era profesor de sociologie la Iaşi. Cu pretexte politicoase am amânat 
să-i dau un răspuns, iar el şi-a repetat invitaţia şi prin Marin Popescu- 



* 


i 




CUSCRIA DINTRE II. SlMA SI CAMARILA IN TIMPUL GUVERNULUI DIN 1940 79 

Spineni, secretarul Facultăţii de Litere şi Filosofie dela Bucureşti. 

Dacă intervenţia în favoarea pedagogului G. G. Antonescu avea 
o oarecare justificare dat fiind talentul didactic al acelui profesor, 
intenţia de a-l salva pe Guşti era monstruoasă. Acesta nu întrunea 
niciuna din condiţiunile cerute de lege unui profesor universitar. 
Ajunsese la catedra dela Iaşi fără niciun merit, ci prin combinaţii de 
masonerie şi club politic. Cursurile lui erau denumite în derîdere 
lecţii de sosologie. Când nu erau simple programe de viitor, cu divizii 
şi subdivizii interminabile, erau o lamentabilă beltea. In relaţiile cu 
studenţii avea o comportare de ridicol farsor. La orele de întâlnire, 
în timp ce respectivul student făcea anticameră, Guşti îşi aranja masa 
de lucru cu numeroase volume deschise pe toată suprafaţa biroului ca 
să epateze pe vizitatori. Studenţii care-1 spionau prin uşa întredes¬ 
chisă, sau prin gaura cheii, povesteau după aceea lucruri care 
provocau hazul întregei Universităţi. La acestea sa adăogat un faimos 
articol al Profesorului polemist G. Pascu în care acesta dădea o 
descriere umoristică a procedeelor lui Guşti. Acest articol a circulat, 
ca toate polemicele lui Pascu, pela toate Universităţile din România. 
Denumirea de sociologul scapeţilor , cu care îl gratificase Pascu, îi 
făcuse lui Guşti şi mai imposibilă permanenţa la Iaşi. Transferarea la 
Bucureşti, prin combinaţii tot aşa de ilicite ca şi numirea anterioară 
la Iaşi, a fost încununată apoi prin încadrarea lui în Camarila 
Lupeascăi. 

întreaga activitate a lui Guşti în faza dela Bucureşti a fost exclusiv 
antilegionară şi antinaţională. Apărându-1 de rigorile legii, H. Sima a 
comis un act de patentă trădare. Nu poate invoca scuza că la acea 
dată nu era suficient informat despre isprăvile lui Guşti. Le înşiră 
Sima însuşi în următorul pasaj din articolul său citat de noi mai sus: 

Profesorul Guşti a făcut o strălucită carieră politică graţie defor¬ 
mării ştiinţei sociale şi punerea ei în slujba unor interese politice denaturate. 
A militat mai întâi pentru “Statul Ţărănesc” şi pentru formula “Frontului 
Popular’, pentru a intra mai târziu în slujba lui Carol, căsătorindu-se chiar 
cu o rudă a Elenei Lupescu. A creat cu banii Statului echipele regale, al 
căror rost principal era să facă concurenţă echipelor legionare. Tot el a fost 
chemat în fruntea “Serviciului Social”, un alt instrument al dictaturii regale. 
Profesorul Guşti părăseşte complet în ultimii ani domeniul ştiinţei pentru a 
se converti într’un membru al camarilei. Toată activitatea lui “ştiinţifică” din 
această perioadă nu avea alt obiectiv decât să abată tineretul legionar dela 
linia naţionalistă.” (H. Sima, p. 12). 

In ce priveşte naţiunea, [... ] îşi însuşise teoria atomistă a societăţii, 
după care o naţiune nu-i decât o simplă adiţiune de indivizi [...] Nici 
pomeneală nu mai era în formarea unei naţiuni de origini comune, de o 
istorie comună, de tradiţii, de o limbă unitară, de religie, de teritoriu pro¬ 
priu, de aspiraţii comune, de sânge şi de rasă. Toate aceste manifestări le 
elimina profesorul Guşti din conceptul naţiunii pentru a nu lăsa la baza ei 
decât pe individul suveran şi autonom, indiferent din ce rasă sau neam se 
trage. Fireşte că această teorie [...] era pe placul proaspăţilor imigranţi 
evrei care puteau revendica pe baza ei aceleaşi drepturi cu băştinaşii care de 
milenii locuiau pe pământul românesc.” (H. Sima, ibid.). 

Cititorul va fi foarte nerăbdător să afle care a fost atitudinea de 
om de stat legionar a lui H. Sima faţă de această teribilă constatare 
formulată de el însuşi atât de drastic şi de just. A fost din nefericire 
cea mai neaşteptată cu putinţă atitudine. O repet. A formulat-o lapidar 


80 


D. Gazdaru 


H. S. atunci când Traian Herseni l-a întrebat ce este de făcut în cazul 
Guşti. “I-ara răspuns neted —spune H. S.— că trebue găsită o moda¬ 
litate de a-l păstra”. Evident că şeful Legiunii la acea dată nu se 
gândea să-l păstreze în spirt sau în formol, cum se conservă monştrii 
într’un muzeu de ştiinţe naturale, ci în fruntea învăţământului ca 
educator al studenţilor legionari! 

Peripeţiile cazului Guşti. Sunt foarte instructive peripeţiile acestui 

caz. Le reconstitui cu ajutorul desbaterilor 
din comisiunea de revizuire. Mersul întregei operaţii de revizuire era 
următorul: 

Comisiunea se alcătuia din câte doi membri pentru fiecare specia¬ 
litate universitară: Litere, Drept, Ştiinţe, Medicină. Opt membri în 
total, plus Secretarul General al Ministerului (Tr. Herseni) şi Direc¬ 
torul General al învăţământului Universitar (I. Făcăoaru), ca membri 
de drept. Preşedinte al Comisiunii fusese designat P. P. Panaitescu, 
Rectorul dela Bucureşti. Comisiunea asesora fără intervenţia Minis¬ 
trului Tr. Brăileanu. Acesta trebuia să alcătuiască, după aceea, pe 
baza propunerilor Comisiunii, un decret detailat cu numele profeso¬ 
rilor acceptaţi şi al celor sancţionaţi. Decizia finală era în mâinile lui 

I. Antonescu şi H. Sima. 

Sau luat pe rând Facultăţile la revizuit, împărţindu-se profesorii 
în două clase: admişi şi discutabili. Am lipsit dela primele şedinţe. 
Cazul Guşti a fost discutat pentru prima dată în zilele când eu mă 
găseam la Roma în timpul vizitei la Mussolini a Generalului Anto¬ 
nescu. In cazul lui Guşti, sa decis ca cel împricinat să dea lămuriri 
personale Preşedintelui P. P. Panaitescu dacă aparţine sau nu maso¬ 
neriei. In forma asta se ajungea uşor la situaţia ca cel chestionat, 
negând apartenenţa la masonerie, să fie scos basma curată. 

întors din Italia, am cerut redeschiderea dosarului Guşti sub 
motivul că acesta nu este numai bănuit că ar fi mason, ci dovedit că 
aparţine Camarilei şi că lucrările lui n’au valoare ştiinţifică. Preşe¬ 
dintele mi-a replicat în şedinţa de Vineri 13 Dec. 1940 că, întrucât 
Guşti a fost profesorul lui H. S., să cerem şi avizul acestuia. P. P. 
Panaitescu a fost primit în audienţă de H. S. în ziua de Marţi 17 Dec. 
1940. Rezultatul a fost comunicat Comisiunii Miercuri 18 Dec. 1940. 
Intre timp Rectorul fusese anunţat de studenţi că ei îl repudiază pe 
Guşti şi vor boicota cursurile de sociologie. H. Sima propusese, prin 
Preşedintele Comisiunii, următoarea soluţie: Guşti să-şi ia concediu 
ca să nu fie expus manifestaţiilor ostile ale studenţimii. In ce priveşte 
situaţia de viitor, Guşti nu va trebui judecat, pentrucă Ministrul, ca 
profesor de aceeaşi specialitate, se va recuza ca să nu se creadă că îl 
scoate pe Guşti pentru a-i lua catedra. Traian Herseni se recuză de 
asemenea ca să nu se spună că-i este favorabil lui Guşti pentrucă are 
datorii de recunoştinţă faţa de el. La fel şi Făcăoaru, în calitate de 
fost elev al lui Guşti şi colaborator al acestuia ca Secretar General la 
Serviciul Social. La vot opoziţia mea faţă de salvarea lui Guşti a 
rămas în minoritate. Zadarnic am opinat eu că Ministrul rămâne în 
afara oricărei bănueli de interes personal, pentrucă el, chiar şi în 
caz de eliminare a lui Guşti, nu are de ce lua catedra acestuia, întrucât 


CU SCRIA DINTRE H. SlMA SI CAMARILA IN TIMPUL GUVERNULUI DIN 1940 81 


Tr. Brăileanu are la Facultate catedra lui proprie de sociologic cu care 
a fost transferat la Bucureşti, după răşluirea Bucovinei de către Ruşi. 

In ziua de 5 Ianuarie 1941 mi-a venit, ca dela Providenţă, ocazia 
de a repune în discuţie tema Guşti. Deşi zi de Duminică, Comisiunea 
a lucrat ca să rezolve cazuri dubioase sau grele. Aşa am ajuns să ne 

ocupăm de situaţia lui N. Şerban dela Iaşi. Doctor dela Sorbona, cu 

lucrări de specialitate şi ocrotitor al studenţimei naţioanaliste, atunci 
când Guvernul Liberal l-a numit Prefect la Poliţia din Iaşi. Idealul 
şi dreptul lui fuseseră să se transfere la Bucureşti. Se făcuse vacantă 
catedra de franceză, dar camarila îşi avea candidatul ei şi-i făcea 

opoziţie cruntă lui Şerban. Acesta îşi vânduse casa dela Iaşi şi îşi 

cumpărase alta la Bucureşti. Dar sa tărăgănat în toate formele posi¬ 
bile soluţionarea pe cale universitară, până ce camarila a obţinut 
decret special pentru numirea extralegală a contracandidatului. Acum 
venea chestiunea la cunoştinţa comisiei de revizuire. Şerban îşi făcea 
iluzii cu privire la visul lui de atâţia ani. In realitate ne-am trezit că 
cineva dintre acoliţii camarilei şi candidat la graţiile şefului M. L. 
încerca să-l transforme pe N. Şerban din “păgubaş în hoţ”. Se desco¬ 
perise în biblioteca Lupeascăi o gramatică franceză scrisă de N. Şerban 
şi trimisă cu dedicaţie camarilei. Inutil am argumentat eu că, din 
instinct de apărare, Şerban, văzând că problemele universitare le 
rezolvă camarila, şi-a adus aminte că, fiind rănit în primul războiu 
mondial şi fiind îngrijit de un căpitan medic, în realitate farmacistul 
Wolf, tatăl amantei regale, a trimis acestuia un exemplar cu dedicaţie. 
Pentru acest delict, Şerban a fost sancţionat cu pierderea catedrei şi 
trecerea lui la o altă instituţie de stat. Mie mi s’a oferit un admirabil 
prilej pentru a cere reconsiderarea cazului Guşti: dacă este vinovat 
un profesor pentrucă a făcut o atenţie Camarilei, cu atât mai vinovată 
este Camarila însăşi din care făcea parte Guşti. Miercuri 8 Ianuarie 
1941 Guşti a fost propus pentru pensionare! 

Alte aberaţii comise în Prin intervenţia “Comandantului” în fa- 
dezbaterile revizuirilor. voarea lui D. Guşti, legea universitară a lui 

Tr. Brăileanu era destinată să se reducă la 
o simplă farsă. De o atare eventualitate se temea însuşi Ministrul când 
am trecut pela el, în ziua de 9 Ianuarie 1941, pentru a-l saluta înainte 
de plecarea mea în “exilul” din Italia. L-am găsit destul de zbuciumat, 
îl bătea gândul să plece din guvern, mai ales că dela Generalul Anto¬ 
nescu primea numai cuvinte aspre despre revizuirile în curs şi chiar 
reproşuri de anarhie adresate direct şi pe nedrept Ministrului, deşi 
acesta nu era obligat să asiste la şedinţele comisiunilor. Şi nici nu 
asistase. Ştiu că unele din reproşuri se bazau pe reclamaţii bine fundate 
referitoare la câteva năzbâtii comise de septembriştii şi de camarila 
infiltrată în comisiile de revizuire. Voi înfăţişa numai câteva de probă 
cu date autentice şi elocvente. 

1. Un tânăr teolog ardelean, Liviu Stan, intrase în graţiile antura¬ 
jului simist, fiind destinat să îngroaşe rândurile partidului personal pe 
care H. S. îl proecta la acea vreme. Acest proect l-a recunoscut Sima 
însuşi, prin intermediul pseudonimului Gheorghe Surdui. Se ştie cu 
certitudine că prin gura acestui pseudonim duhneşte H. Sima în foaia 


82 


D. Gazdaru 


Boian News Service dela N. York. Acolo, în No. 352-53, din 14-21 Iulie 
1975, la pagina 1, se recunoaşte fără nicio jenă şi fără niciun înconjur 
că: “Toţi [legionarii] cei care au participat la acţiunile lui Codreanu la 
început [sic: virgula] au fost treptat înlocuiţi [de H. Sima] cu tineri 
[septembrişti]”. Tot aşa şi Ilie Gârneaţă şi Radu Mironovici au fost 
trecuţi printre cei “stivuiţi pentru ceeace au fost fi nu pentru ceeace 
sunt”. 

Clica simistă din comisia de revizuire a universitarilor ar fi dorit 
să-i asigure lui Liviu Stan o catedră la Teologia din Chişinău. N’am 
înţeles de ce ochii tânărului amator de catedre sau oprit asupra aceleia 
de Teologie Morală care era ocupată de Pr. Valeriu Iordăchescu. Trebue 
să notez că fraţii preoţi Valeriu şi Cicerone Iordăchescu, amândoi foşti 
profesori de teologie ai lui Valerian Trifa, constituiau axa principală a 
întregei preoţimi din Moldova. Valeriu Iordăchescu fusese colabora- 
torul Profesorului C. Şumuleanu în organizaţia Ligii Culturale dela 
Iaşi şi înscris de acesta în asociaţia “Prietenii Legiunii”. Când eu i-am 
urmat lui Şumuleanu la preşedinţia Ligii Culturale, in 1937, şi tot °dată 
am fost designat de Căpitan la conducerea asociaţiei “Prietenii Legiunii,, 
Valeriu Iordăchescu ma secundat ca vice-preşedinte la Ligă şi ma 
ajutat la fundarea comerţului legionar în laşi. Când sa ivit conflictul 
din 1937 pe chestia comerţului legionar între N. Iorga şi M. L., Pr. 
Valeriu Iordăchescu a luat atitudine făţişă în favoarea Mişcării Legio¬ 
nare. Ar fi fost deci momentul potrivit ca Mişcarea să-şi arate recunoş¬ 
tinţa faţă de prietenii din vremuri grele. N’a făcut-o faţă de un Dragoş 
Protopopescu, nici faţă de avocata Căpitanului Liseta Gheorghiu, 
precum nici faţă de meritele unor vechi legionari ca Ing. V irgil lonescu, 
ori D. Crânganu, acesta din urmă fiind cel care a botezat M. L. cu 
denumirea de Garda de Fier. Tot aşa na făcut-o, în cazul relatat de 
mine acum, faţă de Pr. Profesor Valeriu Iordăchescu. Acestuia î sa 
ticluit acuzaţia de plagiat ca astfel Liviu Stan să fie pomăzuit ca pro¬ 
fesor la Teologia din Chişinău. “Plagiatul” fusese căutat cu lumânarea. 
N avea nicio consistenţă şi nu putea convinge decât pe ageamii care 
sar fi lăsat impresionaţi de niscaiva columne paralele. P. P. Panaitescu, 
Preşedintele Comisiunii, n’a fost de fel convins de argumentele formu¬ 
late de către pleşcarul avid de catedre, ci numai de amestecul in această 
chestie al lui N. Petraşcu. In şedinţa de Miercuri, 11^ Decembrie 1940, 
am fost delegat să propun Părintelui Iordăchescu, în patru ochi, să 
renunţe la catedră, rămânând numai cu parohia. Am considerat misiu¬ 
nea drept imorală şi am refuzat-o, dar am avertizat victima de năpasta 
care i se pregătea. Pr. Valeriu Iordăchescu s a apărat intr o audienţă la 
Conducătorul Statului. Furia lui Antonescu, care mai primise şi alte 
reclamaţii asemănătoare, s’a concretizat într’un reproş drastic adresat 
lui Tr. Brăileanu, însă pe nedrept. Unde dai şi unde crapă! 

Pr. Iordăchescu s’a salvat, fiindcă “Comandantul a primit in cap 
cărămida revoluţiei din Ianuarie 1941, iar Liviu Stan a aderat la Comu¬ 
nişti şi a primit cadou o catedră de Drept Canonic la Teologia din 
Bucureşti în 1948, precum şi un tron episcopal dela Justinian Marina. 
A răposat în anul erei lui Ceauşescu 1974. I-am văzut fotografia m 
Buletinul Patriarhului Justinian (ediţia franceză pe 1974, pag. 156) i 
leit Petraşcu! 


Ou SCRIA DINTRE H. SlMA SI CAMARILA IN TIMPUL GUVERNULUI DIN 1940 83 


2. Joi, 12 Decembrie 1940, a fost cercetată situaţia şi a Preotului 
Cicerone Iordăchescu, profesor la aceeaşi Facultate ca şi fratele său 
Valeriu. A fost şi el judecat cu asprime şi sancţionat la doi ani de 
adaptare la Statul Naţional Legionar. I sa mai reproşat lipsa de lucrări 
ştiinţifice. Am rămas intrigat de faptul că nu sa ţinut seama că Pr. 
Cicerone Iordăchescu avea şi un doctorat în filosofic şi că publicase o 
lucrare interesantă cu titlul Credo quia absurdum (Cred pentrucă e 
absurd), pe baza paradoxului asemănător, formulat în secolul III de 
către teologul latin Tertullianus. Şi mai intrigat am fost de indulgenţa 
faţă de Gala Galaction ( = Gr. Pişculescu) deşi acesta nu poseda lucrări 
de caracter ştiinţific. A scăpat cu o simplă declaraţie verbală dată lui 
P. P. Panaitescu cu privire la legăturile de subordine faţă de masonerie 
şi de Sărindar. Galaction a fost promovat Marţi, 7 Ianuarie 1941. In 
aceeaşi zi a fost sancţionat cu scoaterea la pensie şi Arhimandritul Iuhu 
Scriban! 

3. Gând rău pusese Comisiunea şi foştilor profesori ai Căpitanului 
dela Facultatea de Drept din Iaşi. Cea mai rea soartă i se destinase 
fostului Decan Petre Dragomirescu, deşi acesta a avut permanent o 
titudine de ocrotire a Căpitanului în litigiile cu Rectoratul şi cu Senatul 
Universitar dela Iaşi. Iar la discuţia poziţiei lui Şt. Berechet la catedra 
de Istoria vechiului drept românesc, P. P. Panaitescu a venit cu insi¬ 
nuarea că respectivul prieten al M. L. ar putea fi acuzat de plagiat* 
Sa cerut în această privinţă opinia învăţatului slavist Ilie Bărbulescu. 
Prin referatul acestuia sa spulberat acuzaţia de plagiat. Totuşi Şt. 
Berechet, ca şi P. Dragomirescu, au fost sancţionaţi în şedinţa de Vinen, 

3 Ianuarie 1941. In aceeaşi şedinţă camarila a repurtat un alt succes 
în judecarea situaţiei universitare a lui Traian Ionaşcu. Acesta fusese 
rezident regal şi validase ordinul de arestare contra lui Ilie Gârneaţă şi 
D. Găzdaru cu ocazia pedepsirii lui A. Călinescu. In locul unei meri- 
tate destituiri, Tr. Ionaşcu a fost răsplătit de clica simistă cu transfe¬ 
rarea la Bucureşti, ceeace echivala cu o neaştepată recompensă. 

4. Printre legionarii Căpitanului care, după concepţia lui Sima- 
Surdui (vezi mai sus, sub No. 1), trebuiau să fie înlocuiţi cu elemente 
septembriste se afla de sigur şi Ion ’Ţ urcanu dela Cernăuţi. Aparţinea 
cadrului universitar din Capitala Bucovinei şi ca atare a fost transferat 
în 1940 la Universitatea din Iaşi. Clica simistă din Comisiunea de revi¬ 
zuiri a propus, pe baza referatului cerut dela antilegionarul N. Daşco- 
vici, ca I. Ţurcanu să fie transferat la altă instituţie de stat (in ziua de 
5 Ianuarie 1941). Amintesc că Ţurcanu a fost apoi unul din numeroşii 
legionari care au ispăşit prin moartea lor, pe frontul din Rusia, neghioaba 
revoluţie a lui H. S. 

5. Mai făţiş şi deci, aparent, mai activ şi mai insolent membru al 
Camarilei decât D. Guşti, se manifestase ani la şir A- Rosetti dela 
Facultatea de Litere din Bucureşti. Fusese şi deputat călinescian. Lucra 
direct cu Carol II. Regele îl designase Director al Fundaţiei Culturale 
dela Bucureşti cu puteri discreţionare în domeniul universitar, literar 
şi artistic: burse, premii, subsidii, călătorii în străinătate. Era rasgaiatur 
Sărindarului. Puterile lui se întindeau şi la Iaşi prin intermediul lui Tr. 


84 


D. Gazdaru 


Bratu M Ra ea, I. Iordan, C. Balmuj, A. Oţetea, etc. Cu ocazia unei 
descinderi Ia locuinţa ui Iordan la Iaşi, în 1940, siguranţa a descoDeri 

URSS P1 T S f P1 !î°n r referito T r la manevrele camarilei şi la legăturile cu 
URSS. In fond, Rosetti şi Iordan apar în acest epistolar ca nişte delin 
cvenţi m problemele universitare. * ŞK a " 

1 • d L d P n ma - discuţie Comisiunea de revizuire a acceptat propunerea 
ui . P. Panaitescu ca Rosetti să dea lămuriri verbale Preşedintelui cu 

f/ 1Vlrc . a mas ° ne " e Ca şi cum ace,a nu le-ar cunoscut. Pe baza 
amuririlor P. P. Panaitescu a propus, în şedinţa de Joi, 12 Dec 1940 

admiterea lui A. Rosetti. Comisiunea însă, eu recuzare; Preşedintelui’ 
a propus Ministerului trecerea lui A. Rosetti la altă instituţie de stat’ 
Sancţiunea era prea blândă. De aceea am cerut să se cerceteze în prca- 
abil dosarul Iordan-Rosetti dela Siguranţa Statului. Dosarul a fost 
analizat m şedinţa de Miercuri 18 Dec. 1940 când însuşi I Făeăoaru 

SiSstelăTîffw? UniVe ? i !f r> n0tând lipsa totală de moralitate 
universitara a lui Rosetti, a cerut destituirea acestuia din învăţământ. 

Rose£ > îf l A CUpr , ind 5 mărturisiri elocvente ale complicităţii Iui A 
Rosetti cu Armând Cahnescu şi Carol II, mai ales după 7 Martie 1939’ 
când Carol l-a însărcinat pe Călincscu cu formarea Guvernului şi după 

Renalii a fel ', C2n , d Ro *'" 1 ca deputat al FrotS 

în acef 7™ S enon, 1 l1 mai * încredere al Regelui 

m acel Parlament. Combinaţii mişelnice în domeniul universitar se 

ureeatr în permanenţă de eătre Roitti eu ajutorul unu grap dln ea“ 

cSSeu^ p 0 pT IO ; d “ Î ‘ M , “vând în rubXV CC 

învăţământ a lili r plî SCU f M a c"'i Ac ?V a ‘•cciseserâ eliminarea din 
P f U . ?1 N ’ § erban dela Iaşi, iar Rosetti - Ralea - 
1 / n . C j ^musera mai înainte dela Călinescu internarea mea în 1938 în 
lagărul dela Drago,nima, Ciuc. Vadul. Roretti persraS nlopunea lui 
Iordan la 15 August 1938. pe atunci Decan la Litere la Ia să grăbtiseă 
înlocuirea mea pnntr'un „vrei din America. E intcreSnt 1 d e ?afe 

T'k căutafă m- d invi,a, - în 1966 de Că,rc Universitatea din 

■“emationsle,'.-; ÎT!** " “ 1K " si colaboreze la omagiul 
nternaţional ce mi sa tnbutat mai anii trecuţi. Acelaş învăţat străin 

S 'a n iS h d»î, ,r0 reviaă * aPccWi.a.eVl^tiesXn^S: 

r _ 1 ?? 8 Jămânea vacantă la Bucureşti catedra Iui Candrea-Heeht 

Rose $ t U s?C, st St P, ° feSOr a 'r lui H S ' “ ^ ^ traVe de 
Dar IordL G > Pe i nfU transferarea lui Iordan dela Iaşi Ia Bucureşti 

Să numeasTm „ UCr ™ în d 0 m t”‘“ se gânfe’au 

PapahagT Ros’etKn T- r \ SaU ch ‘ ar prin chemare > P« Tache 

p agi. nosetti împiedica chemarea şi, pentru a zădărnici cnncnr 

care^osŞwş” Iordan ^ Car6 intraU dnci P rofesori P rintre 

banditească urzita u D ^ sa ^ uI amintlt cuprindea următoarea soluţie 
In scrisoare 1 d 1 f i^oo j'” favoarea şi cu complicitaea lui Iordan, 
se.,soarea dela folio 32. dosarul No. 38542, din 15 Iunie 1939 se 

pLhr^r mărt r isire a lui “Admiţând totuşi că 

si al mei r, ' P r . ,mit a c ° ncurs - împotriva avizului nostru (al Dtale 
! a T, U) . ! a " 0te va cădea > Pontrucă îi trebue media 16, confoîm 
g Admiţând ca trei membri îi vor da nota 20, iar Dta şi cu mine 


Cuscri a dintre H. Sima si camarila in timpul guvernului din 1940 85 


nota 4, va avea numai media 12 şi ceva. Deci catedra va fi din nou 
liberă'. 

6. Germanii cereau să se aplice rasismul după modelul legilor 
germane şi italiene. S au ivit unele cazuri dureroase sub raport uman. 
Unul l-a semnalat Profesorul I. Găvănescul care botezase pe fostul 
subdirector general al învăţământului universitar sub ministeriatele 
Drului Angelescu. Se numea Avram Wechsler şi era autor al unui 
manual de logică. După botez şi-a luat numele de Alexandru Valeriu. 
Copiii lui nici nu ştiau că tatăl lor fusese mozaic. Cu toate încercările 
de a-1 salva făcute de Găvănescul, legea sa aplicat. 

Ne trezim în Comisiunea de revizuiri cu un caz aproape identic. 
Printre profesorii dela Litere din Bucureşti se afla Tudor Vianu, fost 
Weinberg, prieten al camarilei şi deci urma să fie apărat de P. P. 
Panaitescu cu argumentul că nu numai T. Vianu era ovreiu botezat, 
ci că ritul botezului i se aplicase chiar şi bătrânului tată al lui Vianu. 
Problema era şi mai grea decât aceea a fiilor lui Alexandru Valeriu, 
pentrucă la Vianu se punea întrebarea de principiu dacă un stat 
creştin are sau nu dreptul să nu accepte necreştini ca educatori ai 
tineretului său. In ce priveşte botezul însuşi, comisiunea se afla în 
posesia unei informaţii oficiale cum că tatăl lui Vianu, deşi primise 
botezul, la bătrâneţe a ţinut să noteze în testamentul său că a renunţat 
la creştinism şi că doreşte să fie înmormântat la cimitirul evreesc. 

Nu-i fără interes de adăogat că şi Teodor Vianu, deşi “creştin”, 
a devenit stâlpul comunismului anticreştin atunci când, după 23 
August 1944, acesta sa instalat cu forţa la conducerea Statului Român. 

Epilog Comisia de revizuiri a Universităţilor şi-a încheiat lucrările 
în ziua de 9 Ianuarie 1941. Dosarele au trecut la Minister. 
Abia de acum încolo urma ca Tr. Brăileanu să-şi spună cuvântul în 
această delicată materie a învăţământului românesc. Sancţiunile 
propuse de comisiune afectau un număr de 340 de membri ai persona¬ 
lului didactic dela cele patru universităţi. 

^ Dar a treia zi sa declanşat rebeliunea de pomină a lui H. Sima, 
încât Tr. Brăileanu na avut răgaz decât pentru a arunca o simplă 
ochire asupra dosarelor şi a face două simple adnotări pe două fişe. 
Eşuând rebeliunea, H. Sima şi o parte dintre miniştrii legionari sau 
salvat refugiindu-se în Germania. Tr. Brăileanu a fost arestat şi depus 
la Malmaison în vederea unui proces contra Mişcării Legionare. 

In locul savantului bucovinean, I. Antonescu a numit la Ministerul 
Educaţiei pe Generalul Radu Rosetti. La 14 Februarie 1941 decretul 
pentru adaptarea învăţământului la structura Statului Naţional Legio¬ 
nar a fost abrogat, astfel că lucrările comisiunii de revizuire au rămas 
baltă. 

Mişcarea Legionară a fost sortită ca pseudo — “Comandantul' ei 
să-şi continue neghiobiile în exil şi, prin unele din ele, să pericliteze 
viaţa camarazilor care l-au acompaniat şi mai ales pe a acelora pe care 
i-a lăsat pradă urii lui Antonescu în ţară. Mii şi mii de victime! Ne 
lipsesc datele pentru a evalua imensitatea suferinţelor. Am să redau 
schematic numai cazul Profesorului meu G. Pascu. Acesta a avut de 
răscumpărat, cu preţul vieţii, colaborarea sa la lucrările comisiei de 


86 


D. Gazdaru 


revizuire căreia i-a trimis numeroase rapoarte antimasonice. A fost mai 
întâi demis din decanatul dela Litere din Iaşi şi înlăturat dela catedră. 
I sa intentat apoi un proces la Consiliul de Război din Iaşi şi condam¬ 
nat la doi ani de închisoare la Galata. S’a salvat pentru un scurt timp 
dela persecuţia bolşevică de după 23 August 1944, graţie faptului că 
fusese prieten şi cumnat cu P. Constantinescu — Iaşi, dar în 1950 i-a fost 
călcată casa de bandiţi şi omorît. Nu furtul fusese mobilul: din biroul 
lui de lucru, bandiţii au ales numai nişte lucrări pregătite pentru tipar, 
printre care şi extraordinarul său studiu despre Masoneria în România. 
(Să se vadă detalii în articolul meu: G. Pascu. + 1950. Un învăţat 
român incomod pentru comunişti , publicat în Cuget Românesc , voi. V, 
Buenos Aires, 1955-56, pp. 70-73). 

Noul Ministru l-a repus pe D. Guşti la catedră, iar pe Tr. Brăi- 
leanu l-a îndepărtat din învăţământ. Totodată a instituit o comisiunc 
de anchetă, formată din profesorii C. Stoicescu, S. Lambrino şi Horia 
Hulubei, ca să studieze dosarul comisiunii de revizuire, alcătuind un 
raport în termeni foarte duri care a fost publicat, împreună cu o rezo¬ 
luţie pătimaşă a lui Antonescu, în toate gazetele dela sfârşitul lunii Mai 
1941. 

Astfel, după un ignobil calvar moral la Minister, Tr. Brăileanu a 
avut de îndurat unul şi mai sfâşietor în temniţa dela Aiud, unde l-au 
aruncat comuniştii şi unde şi-a dat sfârşitul la 10 Iulie 1947, la vârsta 
de 65 de ani neîmpliniţi. 


EN LA SENDA DE CODREANU 


de Prof. Mario Alfonso Tapia Sala zar 


Primero fue el sonido de un golpe seco, luego un intenso ehirrido 
de hierros mohosos... y aquella pesada puerta de la Cârcel Publica 
de Santiago determino entonces, para nosotros, la curiosa pero magni¬ 
fica categoria de presos politicos. Las gradas desgastadas de una es- 
calera y un pasillo de maderas desvensijadas fueron el preâmbulo de 
cada uno hasta la lugubre celda de incomunicado, de alli en adelanţe, 
durante muchos dias, no volveriamos a vemos y, escasamente,tendna- 
mos nocidn de la luz del sol. Eran las 3.00 de la madrugada del 12 de 
octubre de 1970, la noche parecia particularmente apacible y, salvo 
nuestras averiadas humanidades, nada insinuaba algo anormal. 

Habian pasado casi cuatro dias de nuestra detencidn. Que distante 
parecian entonces el Cuartei Zaiiartu del Servicio de Investigaciones 
y sus oscuras y malolientes pocilgas, los golpes en los rinones ce os 
funcionarios policiales, el interrogatorio a ojos vendados azotândolo a 
uno contra las paredes. Quâ distantes se veian las horas pasadas en los 
Tribunales de Justicia, ante el ministro Meerson, en el mâs largo înte- 
rrogatorio judicial de que se tuviera memoria. Todo parecia distante, 
incluso... la mirada lejana pero solidaria de nuestras madres y herma- 
nas que de alguna manera supieron arreglârselas para hacemos llegar 
algo de comida y de cafe. 

Erwin Robertson, Guido Poli y yo, âramos la primera serie de una 
oleada de detenciones tendientes a contrarrestar la escalada terronsta 
que comenzaba a ensenorearse de las calles.de Santiago. Desde hacia 
un mes los mâs recbnditos rincones capitalinos se habian visto reme- 
cidos por nuestros dinamitazos <iqud habiamos pretendido. —pues, sa ir 
al encuentro de Allende y del marxismo... asi, directamente, en nues- 
tro estilo... . 

Para muchos fue la hora de las deserciones, para nosotros fue el 
instanţe preciso de probar nuestra Fe y aceptar el desafio... y asi como 
Occidente entero habia cedido ya parte de lo mâs esencial de su ser 
histdrico; asi tambidn nos uniamos juramentados al alma comun ce 
quienes se disponian a luchar por lo que aun era capaz de permanecer. 

El marco etico del transcurrir cotidiano anticipaba para Chile con- 
tornos de tragedia. Politicos enceguecidos y ensoberbecidos, que s61o 
profitaban para si mismos, habian empujado a nuestra patria hacia as 
fauces, siempre voraces, del comunismo internacional, en medio c e a 
indiferencia culpable de muchos y de la rabiosa, impotente y no f c 
rebeldia de unos pocos. Chile se avecinaba a una de sus mas drama- 
ticas coyunturas y algunos chilenos, los mâs intuitivos, nos aprestâba- 
mos al combate... a muerte si asi lo exigia la Historia. 



M. A. Tapia Sa laz ar 


^r^ Uer ° n d . iaS , ] amargos - Ya en ,ibre Petica, dentro de la misma 
T a i°«Si! Vien , c]o gra ? P arte del dl ' a una poblacidn penal de 
mfn fl £ 1 ] 5 îf reclusos > vilmente hacinados, entre los que abundaban cri- 
minales, ladrones pederastas y toda una variada gama de antisociales 
nos enteramos del fracaso del general Viaux en su heroico y patridtico 
intento de evitar la asuncidn de Allende, tambien en esas horas tristes 

cual^enîl ConSeloPl d ® 1 los ,. ,lamado 1 s > rtid <* democrâticos” los 
en el Con | re !° Pleno le dieron a la Unidad Popular la mayoria 
necesaria para aduenarse del poder. Muchos huyeron, los que mâs te- 
man que perder fueron los menos dispuestos a defender nada Otros 
r^saron, aquietaron serenamente sus coneiencias a eambio de toda 
suerte de prebendas, de migajas incluso... 

Fue el momento en que muchos sentimos desfallecer nuestra Fe 
abandonamos en nuestra voluntad de luchar y contentaraoscond no 
bre testimomo que ya habiamos entregado. Pero, alli estaba distante 
en el tiempo y en el espacio, pero muy prdximo en el corazdn’ el eiern 
plo vivificador de aquella juventud legionaria rumana que habia sobre 
L V bnl° Y h Z’ n T tr j lucha ’ hasta el saerificio totah No en vano d 

Z nndî a C ; Uardia de I î ierr ° fueron los barr °tes de m dhXS 
que podra existir un crisol mas adecuado para fraguar condeneias 
guerreras y templar espiritus juveniles? 8 conc,encias 

naceJ con 'Sn^dnJ^ dd Ca P itân Codreanu, sentiamos re- 

n renovados împetus, nuestra voluntad de luchar v vcncer 
Ese algo mistico que evocaba la sola mencidn del movSento Sâ 

fŞ^zS&JS&SSSi 

mamdaTuîa Sid ° asignado Comelio Codreanu como ca- 
sn mnn g fspiritual ... pero nunca como entonces senti el influio de 

enterorr e vendo a io fa n Clnad6n P °j SU gest ° de h6roe - Fas6 y dfas 
entero a S ° b ' e " Y me ap “ q,rf 

l f u nf a s’sassîrsr * 

traves de sn, L? COrres P ondl6 el privilegio de ser su Director. A 
el marxismo inundandoTamh 5 T ” UeVa etapa en Ia lucha contra 

tros cfmKnlnc ii v ®biciite con nuestro lenguaie y con nucs- 

ya nada podia doblegarnosT ^Vimos 10 " 65 ’ V °î V1 * ^ delenido > P 4 ™ 
trav^c ,1 • cgarnos... Vimos renacer la conciencia nacional a 

v enfrpnfa . vu ” ,ento ? estudiantiles, marchas femeninas, păros huelgas 
Fue™! a ™ e 5 t0S . calle J eros > hasta que llego el dia en que nuesSs 
Armadas, mterpretando lo que ya era sentir nacional, asumie- 


En la senda de Codreanu 


89 


ron el rol historico que Ies estaba reservado y desbancaron al marxismo 
apâtrida para iniciar la reconstruccion moral y material de Chile. 

Mientras, nosotros seguimos preparândonos, humildes y silencio- 
sos, para dar nuestro aporte cada vez que sea necesario en la esperanza 
de mantener encausados nuestros pasos en el buen camino... en la 
senda aquella que trazara el Capitân... 


LITERATURA 


CRĂCIUNURILE COPILĂRIEI MELE 

de Prof. Doina Popinciuc de Quintana 


Ce frumoase, şi în acelaş timp, ce triste, erau Crăciunurile copilăriei 
mele! îmi vin în minte multe scene ale pregătirilor ce se făceau în 
casă: curăţenie generală, cumpărături pentru prepararea mâncărilor 
tradiţionale şi fabricatul podoabelor pentru pom şi cadouri. 

Eu mă ofeream regulat la împodobirea pomului, pentrucă îmi pro¬ 
ducea o plăcere specială. Aşezatul globurilor de colori, pacheţele cu 
dulciuri, lumânările şi betele de algodon îmi produceau imaginea unei 
zâne bune care se îngrijeşte de cei săraci, şi în acelaş timp îmi aminteau 
de alţi arbori ninşi din alte regiuni. 

Din bucătărie veniau arome amestecate. Era mama care frământa 
aluatul pentru cozonaci, în timp ce pe foc clocoteau oalele cu borş şl 
sarmale. 

In seara lui 24 decembrie ne reuniam la cenă toţi patru: mama, 
tata, fratele meu şi eu; şi o invitată ce nici odată na lipsit: amintirea. 
De această invitată nechemată mi-a fost întotdeauna frică, pentrucă 
punea umbre de tristeţe în privirea părinţilor. 

înainte de a mânca, aprindeam lumânările din pom, şi în timp ce 
noi copiii cântam colinzi, părinţilor noştri le veneau amintirile altor 
Crăciunuri petrecute în patria îndepărtată, la un loc cu familia lor. 
Trecute aceste momente de emoţii, împărţeam cadourile şi ne aşezam 
să mâncăm acele bucate speciale ce, an după an, mama le prepara 
pentru aceste sărbători. 

Aici însă nu termina totul. în ziua de Crăciun, de diminecioară, 
mergeam cu toţii la biserica din Suipacha, unde se adunau toţi Românii 
să ascultăm slujba religioasă. Aceasta era partea Crăciunului cea mai 
aşteptată. într’o parte a bisericii se găsea un pom imens, împodobit cu 
lumini de toate culorile şi încărcat de cadouri pentru noi. Ce lungă şi 
nesfârşită ni se părea slujba. Terminată aceasta, şi având în vedere că 
pentru a ajunge la cadouri noi trebuia să dovedim că le merităm, ne 
adunam cu toţii în jurul unei stele de hârtie de multe colori, pe care 
o ţineam eu pentrucă eram una dintre cele mai mari, şi cântam colinzi 
româneşti pe care o răbdătoare Doamnă — Găzdaru — ne învăţase: Moş 
Crăciun cu plete dalbe, O brad frumos, O ce veste minunată, Steaua 
sus răsare şi încă multe altele ale căror cuvinte şi azi le îngân la toate 


Crăciunurile Copilăriei Mele 


91 


Crăciunurile. Din nou apăreau amintirile; din nou privirile celor mai 
în vârstă se perdiau în depărtare şi nişte lacrimi rebele se ascundeau 
-după abanicul Doamnelor şi tusele seci ale cavalerilor. 

Si cum totul vine în lumea asta, venia şi momentul de împărţire 
şi desfacere a cadourilor. Nerăbdători cum eram, rupeam ambalajurile, 
le aruncam în ori ce parte, şi ne uitam satisfăcuţi şi cu admiraţie la 
cărţile, veşmintele, jocurile şi dulciurile ce conţineau pachetele primite. 
Ce frumos era, şi ce fericiţi ne simţeam atunci! 

Aşa, în aceste pacheţele, am primit pe rând Abecedarul , compus 
cu multă pricepere şi dragoste de Doamna Profesor Găzdaru, şi cele 
două volume din “Tara de Departe”, de aceeaşi autoare. 

Din aceste cărţi, noi care ne-am născut în străinătate, care nam 
văzut Tara Românească, am învăţat să o cunoaştem şi s’o iubim. Cate 
după amezi nam petrecut împreună cu fratele meu Codruţ, cu copii 
Dlui Coatu şi alţii, în casa Dlui Profesor Găzdaru, învăţând cântece 
româneşti, jocuri şi limba noastră aşa de dulce şi frumoasă! 

Din “Tara de Departe” am învăţat puţinul ce ştiu despre litera¬ 
tura şi cultura românească, istoria şi geografia ţării noastre străbune. 
Basmele cu Făt Frumos şi Ileana Cosânzeana, poveştile cu Păcală şi 
Tândală, din cărţi şi din provestirile părinţilor, au făcut şi ele parte din 
copilăria noastră, a celor desţăraţi. . A . w 

Familiei Găzdaru, noi Românii din Argentina ii datorăm mult din 
ceia ce am învăţat despre Patria părinţilor noştri şi de dragostea ce 
ne-au insuflat pentru biata ţară. România. 

La sfârşit, cum fiecare familie aducea cu ea cate ceva de mancat, 
preparat în formă specială, ne duceam cu toţii la Araoz, în casa lui 
Badea Ilie, mai târziu a lui nea Nicu, şi petreceam Crăciunul împreună. 


92 


Poezii de Zaiiu Pana 


POEZII 


de Zahu Pana 


FRAŢILOR DE CÂNTEC 


Rătăceam boemi prin constelaţii 
dornici de un cântec solitar 
să cioplească’n versuri, lapidar, 
tragedia-atâtor generaţii. 


Căutam în stele noi destine 
rupte din înaltul zodiac; 
cum, din adâncimile de veac, 
mari istorii răsăreau senine. 


Dar ne-a strâns din rătăciri stelare 
—pentru suflete să coacem rod — 
cornul unui tânăr voievod: 
—“Să’nălţăm din temelii, altare”. 


In castele de cleştar, domniţe 
şi-au lăsat condurii de sidef 
şi mătăsurile pe gherghef, 
să lucreze bunde cu altiţe. 


Şi-au ţesut, în mândrele războaie, 
lacrimi şi postav de abanos, 
pentru fraţi, iubiţi, şi Făt Frumos, 
să le ţie la furtuni şi ploaie. 


Ne-aşteptau în verzile desişuri 
grele armuri şi cântece de joc, 
munţi, păduri şi mlaştine de foc 
să urcăm pe aspre povârnişuri. 


Poezii de Zaiiu Pana 


93 


Potentaţi, cu minţile obtuze, 
ne-au svârlit din Ţara, vruta rai, 
în Jilavele de mucegai, 
să ne ningă vremile ursuze. 


Numai cerul ne-a urmat chemarea 
pas cu pas, pe drum de curcubeu, 
când în suflete creşteau mereu: 
Bărăganele, Carpaţii, Marea. 


Şi ajunşi târziu la poarta vieţii 
peste moarte şi blesteme şi vânzări, 
celei mai iubite dintre ţări 
i-am jertfit toţi anii tinereţii. 


DROJDIA 


Mau frământat cândva abile mâni, 
într’un ungher uscat de căpistere 
şi mau lăsat, aluat fără putere, 
în jocul sterp al anilor hapsâni. 


Dospesc de-atunci ciuperci de mucegai 
şi mani acrit de-atâta vitregie; 
din coca mea acidă-mi fac tărie, 
să zămislesc puteri de jărăgai. 


Si câţi drumeţi nu trec privind pieziş 
spre crusta mea crăpată de arşiţă 
—ca buza celui ars de răzmeriţa— 
când iese vara, galben, din desiş. 


Dar ei nu ştiu că hrana lor de mâine 
trăieşte’n mine, până la soroc, 
când grâul tot, din holde am să-l coc 
şi-oi rumeni în coaja lor, de pâine. 


Şi colăcerii nunţilor de ţară 

când vor gusta din miez dospit de mine, 

vor fi urat nuntaşilor de bine, 

că alt aluat e’n pâinea dc secară. 


94 


Poezii de Zahu Pana 


CIUTA 


Au sfârtecat-o fiarele pădurii, 
şi-acum, pe ţancul ăsta, de granit* 
vălătucind ninsori în colţul gurii* 
îşi iroseşte zările’n zenit. 


Ce aripi o îmbie călătoare, 
ce stele’n pajişti florile să pască, 
ce ape’n cer şi-au fost deschis izvoare 
truditele dogori să-i domolească? 


Din Nicăeri, Niciundele iau forme 
şi pământescul vis devine-aieve: 
cu mult mai minunate şi enorme 
grădinile pentru adami şi eve. 


Iar ochii ei, fântâni catifelate, 
în care-atât azur îşi află oază, 
pe câţi din osândiţi cu Crucea’n spate 
nu i-ar opri să bea din ei, amiază! 


No mai ajung nici colţii de mistreţi, 
nici lupi cu ghiare nu-i mai dau năvală. 
Departe, Ciuta Sfintei Tinereţi 
păşeşte în măreaţa vesperală! 


Doar iezii munţilor, printre tulpini, 
din muguri câmpeneşti sugând putere* 
mai sprinteni izbucni-vor spre lumini* 
în salturi, peste stâncile de fiere. 


Poezii de Ion Ţolescu 


95 


POEZII 


de Ion Tolescu 


SFÂNTĂ TINEREŢE 

O, sfântă tinereţe cu lacrimă de flori 
Si asfinţitu’n plete tu mi-ai ieşit în cale, 

Cu steaua dimineţii care se stinge’n zori 
Ce vin convoaie’ncete cu holdele agale. 

Lumina-ţi depe frunte ce-a vrut s’o ia cu sine 
El, soarele cu zarea ce urcă la oblânc, 

Din vârfu-acelui munte a zăbovit în mine 
Ca’n sân de codru floarea pământului adânc. 

Azi fulgi îşi lasă sborul din vârfu-acel de munte 
Ce’n vremea de-altădată îl înălbise luna. 

O, de-ai vedea, când norul îmi fulguie pe frunte, 
Cum strâng în ochi zăpada fiinţei tale’ntr’una! 

Eu te mai cânt, lumină, te cânt, cernită zare, 
Cânt ochii tăi albaştri întunecaţi de nori. 

Cu steaua ce se’nchină îngenunchind pe mare, 
Sub codrii cei sihaştri cu lacrima din flori. 

Pe muntele Pietrosu de-apururi înverzit 
O cruce stă’ntre plopii ce-s drepte lumânări. 

Eu îi mai cânt prinosul Rarăului la schit. 

Când luminară ochii care sau dus la cer. 

Din tot ce-a fost că nu e decât un cântec azi. 
Un cântec stins ce vine cu umbra din pământ, 
Un cântec fără sunet ca foşnetul de brazi, 

Un glas fără cuvinte, un nume pe mormânt. 

L-:nvoaltă azi poetul pe socluri de poeme, 
Troiţă altor zile la care să se’nchine, 

Că răsfoind caietul ce’nchis mă ţine’n vreme 
Eu filă după filă mă risipesc în tine, 

O, sfântă tinereţe, azi, cupă de durere, 
îmbătător ca vinul sfârşitu’n ea mi-1 simt. 

Cu steaua dimineţii care’n lumină piere. 

Ea, luminând seninul în noaptea de argint. 


96 


Poezii de Ion Ţolescu 


ACEEAŞI STEA 


Icoana stelei ce-a murit 
încet pe cer se suie: 

Era pe când nu s’a zărit. 
Azi o vedem şi nu e. 
(Mihail Emlnescu) 

Din glia ta mi-am fost crescut tulpina, 
din cerul tău crescu şi frunza mea 
carc-a purtat pe ramuri verzi lumina 
ce-ai presărat-o darnic dintr’o stea. 

In diademe-ai vrut să te’mpresoare 
acele flori ce n psalm mi le-ai aprins. 

Urzit-au crez petalele uşoare 
care-au cules polenul necuprins. 

Suind ca rouan lemn de trandafir 
aşa din gând mi-ai înflorit cuvântul 
cuminecând din jertfa de martir 
care-a nflorit cu sângele pământul. 

Pământul strămoşesc ce-1 plâng gorunii 
şi holdele şi lanurile toate, 
ce-a adunat în mâini lumina lunii, 
şi ne-a urzit din ea singurătate... 

Ce-a adunat priviri de căprioare 
şi cerului cu apele-a şoptit, 
cu viersul cel înmiresmat de soare 
ce l-am ţesut din zori în asfinţit... 

Un fir de nor prelins pe o poveste 
răsfrânt in bob de ploaie rătăcit 
în visul unui curcubeu pe creste 
ce şi-a ţintit săgeata în zenit, 

urzit-am verde fir de iarbă crudă 
pe-o pajişte cu rouă’nveşmântată 
cu lacrima care privirea-mi udă 
gândind eu azi la vremea de-altădată. 

Spre ea^ gonesc de dis-de-dimineaţă 
peste câmpii cu sufletul în vânt, 
îmi risipesc prin lumentreaga viaţă 
şin freamăt hoinăresc peste pământ. 

Pădurile c’au adumbrit în mine 
şi zările le port ca pe inele 


Poezii de Ion Ţolescu 


97 


când soarele se’nalţă din coline 
şi-mi culc prin scorburi cântecele mele. 

Parcă în urma mea o cale lungă 
s ar fi pierdut şi eu îi sunt popas 
că, iată, vântul vremilor m alungă, 
copac ce-am fost, doar frunză am rămas! 

Ti-ai scuturat veşmântul, primăvară, 
care-ai urcat la cer ca roua’n flori. 

Atâtea frunze moarte te’mpresoară 
că mâna-mi stă mpietrită pe viori. 

Atâţia nori te scutură de umeri 
şi-atâtea guri de peşteri se deschid. 

Ce stele stinse vrei ca să mai numeri? 

Si căror morţi vrei să mai baţi în zid? 

Să baţi în zid căror trecute vieţi 
în rugă pasul clipei să ţi-1 curme 
când cânţi acele sfinte tinereţi 
care-au lăsat în noi pierdute urme, 

inimă, tu, ce cânţi lumina rece 
când lacrimi calde-mi joacă pe obraz? 
O, de ţi-aş spune că pe frunte-ţi trece 
beteala morţii, ramură de brazi! 

Si anu-acesta steaua sus răsare 
să-mi adâncească n suflet rădăcini 
pentru belşugul cel depe ogoare 
ce leagă spicun roadă de lumini. 

Pentru belşugul tainei Tale, Doamne, 
că n mine-atâtea porţi stau nedeschise, 
ascund în piept atât noian de toamne 
cu-atâtea stele pârguite’n vise! 

Azi Tu mă laşi să viu din nou spre Tine 
peste pământul alb, peste zăpezi, 
să-ţi cânt din nou cu steaua care vine 
pe fulg de nea, pe-acele cetini verzi; 

că nu Te-arată genelor sihastre, 
acestei lumi, doar fulgul mic de nea, 
când naşte ceru'n lacrimile noastre 
cu fiecare an aceeaşi stea. 


AMINTIRI ŞI DOCUMENTE LEGIONARE 


LOVITURA DELA 3 SEPT. 1940 

OCUPAREA CHESTURII DE POLITIE 
DIN BRAŞOV 

de Dr. V. Apostolescu 


In vara anului 1940 politica de desfrâu, jaf şi crime a regelui călău, 
Carol al IMea, şi a echipei lui de politicieni netrebnici, îşi da roadele 
cuvenite: după cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, a urmat 
cedarea unei bune părţi din Transilvania. 

Bucureştiul era plin de refugiaţi fără de lucru şi fără căpătâi, unii 
numai cu ce aveau pe ei. La fel în toată ţara. Trenurile şi gările erau 
pline de oameni, care nu ştiau încotro s’o apuce. 

In Mai ieşisem din închisoarea dela Bistriţa, unde mi-am petrecut 
un an şi jumătate, după ce trecusem prin lagărul dela Vaslui, iar de 
acolo la închisoarea militară din Cluj, unde am fost condamnat la 2 
am de zile închisoare pentru activitate legionară. 

Neavând de lucru, m am dus la Ministerul Sănătăţii ca să mă inte¬ 
resez de un post de medic de circumscripţie, undeva în ţară, şi mi sa 
dat a înţelege că, pentru condamnaţii politici, n’au posturi libere. Acasă 
nu puteam să stau, c aş fi fost povară pe capul părinţilor mei. Avuseseră, 
bieţii, destul necaz din cauza crezului meu politic. Am plecat la Bucu¬ 
reşti şi mi-am petrecut timpul pe unde am putut. Aveam destui 
camarazi şi prieteni legionari acolo şi am luat parte la frământările 
politice din acea vreme. 

Pela sfârşitul lunii August 1940 mă chiamă Horia Sima, care, venit 
dm Germania la începutul acelei veri, se şi înscăunase în adunarea 
gradelor legionare, ţinută în casa lui Budişteanu, Sef al Mişcării Legio¬ 
nare. Eram un susţinător al lui. Mă întreabă dacă-s gata să merg la 
raşov că se pregăteşte ceva acolo. Mi-am închipuit ce. I-am răspuns 

W • m T a ^ Vmt Sa P ot sa ‘ m * * au cu niine şi câţiva camarazi 

e a C u). I-am spus că nu. Clujul fusese dat Ungurilor şi noi toţi eram 
împrăştiaţi prin ţară. Era prea târziu ca să mai pot da de ei. 

„ Pentrucă locuiam atunci la Doctorul S. M., mă pune Dumnezeu 
sa-I întreb, dacă pot să-l iau, de va vrea, şi pe S. cu mine. 

", Mai A da ‘l încolo!, fu răspunsul tăios şi fără de zăbavă al lui Sima. 

N am înţeles dece era pornit în contra acestui bun şi fin camarad. 
S. scăpase dela moarte în noaptea de 21-22 Sept. 1939, la Spitalul 
Militar din Braşov, pentrucă părinţii lui, fără să ştie el, prin diverşi 
cunoscuţi ai lui Gavrilă Marinescu, Prefect al Poliţiei Capitalei şi mare 


Lovitura dela 3 Sept. 1940 


99 


călău legionar, reuşiseră să-l şteargă depe lista celor care au fost ucişi 
atunci. 

In continuare Sima mi-a mai spus că, sosit la Braşov, să iau contact 
cu Eugen Necrilescu pentru noi instrucţiuni. Mi-a dat adresa lui. Pe 
Necrilescu îl cunoşteam bine dela Cluj, de multă vreme. Un neînfricat 
luptător legionar. Făcea parte din grupul legionar dela Politehnica din 
Timişoara. A doua zi mi-am luat drumul cu trenul, spre Braşov, cu 
bilet de dus şi întors, de parcă aş fi mers la nuntă. 

Ajuns acolo am căutat să dau ochii cu Necrilescu. L-am întâlnit 
şi mi-a comunicat că în ziua de 3 Septembrie, la orele 8 seara, aveam 
misiunea, cu o echipă de camarazi, să atac şi să ocup Chestura de poliţie 
din Braşov. Eram şeful acelei echipe. Mi-a mai făcut cunoscut că locul 
de întâlnire al camarazilor din echipa mea era grădina publică a oraşului 
Braşov. Toţi trebuiam să fim prezenţi acolo în după amiaza zilei de 3 
Septembrie. Armamentul necesar avea grjă să ni-1 procure camaradul 
Cârtiţă. L-am cunoscut în Braşov a doua zi. 

Mai erau câteva zile până atunci. In acest răstimp mi-am cercetat 
bine obiectivul şi m’am odihnit puţin. In oraş aveau loc zilnic manifesta¬ 
ţii politice de tot felul. Ungurii căpătaseră atunci, cu ajutorul lui Hitler, 
o bună bucată din trupu4 Ardealului. Lumea românească îşi manifesta, 
în aceste adunări publice, revolta şi nemulţumirea faţă de un rege 
asasin şi camarila lui. 

Timpul s’a scurs astfel repede şi a sosit şi ziua de 3 Septembrie. 
Era o zi frumoasă de început de toamnă, caldă şi cu cer senin, care te 
îmbia să admiri făptura lui Dumnczu şi să te bucuri de frumuseţile 
acestei vieţi, iar nu să te pregăteşti de asalt şi — poate şi de moarte. 
Muntele Tâmpa, împădurit cu brazi până către vârf, veghea semeţ 
peste acel orăşel medieval. 

In după amiaza acelei zile, eu şi cu cei din echipa mea, eram 
adunaţi la locul fixat. Resfiraţi, câte doi sau trei, unii se plimbau, iar 
alţii luaseră loc pe băncile din grădină. In afară de noi, mai era destulă 
lume străină acolo. Nu băteam la ochi autorităţilor. 

Din echipa mea făcea parte un grup de legionari din Bucureşti cu 
Petre N., Nicolae Cr., Mircea Nicolau şi alţi camarazi, precum şi un 
grup de legionari din Buzău în frunte cu camarazii: Ion Roşu, Ion 
Stănescu, Călvărăşan şi camaradul Ion Gomea dela Ialomiţa. De toţi 
eram 16 până la 18 inşi. 

Şefii de grupuri mi-au raportat că n’au destul armament, numai 
două pistoale. Le-am spus să n’aibă grijă, că ne vor sosi. II aşteptam 
pe camaradul Cârtiţă să vina pela orele 6 cu cele necesare pentru 
această acţiune. 

In timp ce stăm de vorbă cu un camarad pe o bancă îl zăresc pe 
camaradul Sultan Donat, îmbrăcat în haină de ofiţer, cu gradul de sub¬ 
locotenent, traversând la 10-15 metri de noi grădina. Mergea grăbit, 
însoţit de Ing. Nicolau, la locul lor de adunare. Ne-a zâmbit şi ne-am 
salutat înclinând doar uşor capul. L-am urmărit cu vederea până a 
ieşit din grădină. Parcă presimţeam că nam să-l mai văd. A căzut în 
acea seară, la asaltul Regimentului de Artilerie din Braşov. Cum de sa 
ales un astfel de obiectiv!? Echipa lui avea un efectiv mic de legionari. 


100 


Du. V. Apostolescu 


Pe camaradul Donat îl cunoscusem cu câteva săptămâni înainte, în 
Bucureşti, unde se refugiase din Basarabia. 

Ceasul dela Biserica Neagră din Braşov ne vestea din sfert în sfert 
de ceas că se apropie ora de asalt. A trecut ora 6 fără ca să-şi facă 
apariţia camaradul Cârtiţă. Sase şi un sfert, şase şi jumătate ... Nici 
un semn dela el. Stăm ca pe ghimpi. îngrijorat, cer să vorbesc cu 
Horia Sima. Mi sa dat adresa lui. Locuia la un frate de-al lui Puiu 
Garcineanu, medic militar in Braşov. L-am găsit acolo. Era îmbrăcat 
întro uniformă militară, cu grad de locotenent, cred. I-am făcut cunos¬ 
cut lui Horia Sima că nu avem destul armament, numai două pistoale, 
iar pe Cârtiţă parcă îl înghiţise pământul. A scos un revolver din buzu¬ 
nar, fără încărcător şi mi l-a dat spunându-mi: — “Ia-1, ca să-i sperii 
cel puţin!” M am uitat la el şi nu-mi venea să cred că nu-şi dă seama 
de ce-mi spune. Mergeam doară la moarte cu camarazii mei, şi nu la 
speriat de ciori! 

Aşa am început să mă lămuresc şi eu că, în acţiunile întreprinse 
de el, prea puţin au valorat, m ochii inimii lui, bieţii ostaşi legionari! 
I-a trimis aşa de uşor la moarte, cum trimit giambaşii vitele la abator. 
N a făcut nici o economie cu elementul luptător legionar. 

Auzind Necrilescu, care era de faţă, că n’am pistoale şi muniţie 
mi-a promis că-mi dă el. Avea destule. M’am despărţit de Sima şi am 
plecat cu el in afară de oraş, sub Tâmpa, unde-1 aştepta Doamna Ioana 
Cantacuzino cu încă trei camarazi întro maşină. Necrilescu urma să 
plece cu ei la Bod, unde trebuiau să ocupe postul de radio de acolo. 

Mi-am umplut buzunarele dela haine şi fulgarin cu pistoale şi car¬ 
tuşe şi, după ce mi-am luat rămas bun dela ei, am pornit spre camarazii 
mei, care mă aşteptau cu nerăbdare. Se înserase. La şapte şi jumătate 
am sosit m grădină şi in mai puţin de un minut, am făcut distribuirea 
pistoalelor şi a cartuşelor. Nu au ajuns însă pentru toţi. 

Am trimis apoi un camarad să vadă ce se petrece la Chestură, care 
era în apropiere, la câteva sute de metri doar. S’a reîntors repede şi 
mi-a dat de ştire că clădirea e luminată şi că-s destui jandarmi şi gar¬ 
dieni în curte. Număram acum minutele. Toţi eram cu nervii încordaţi. 
Frica însă ne amuţise în oase. In minte, numai Chestura. 

Insfasşit ceasul din tumul Bisericii Negre a început să bată ora 8 
seara.^ Cu un Doamne-ajută!” în gând, pomim în grup strâns, fără 
şoaptă şi cu paşi grăbiţi, spre Chestură. Când să ieşim din grădină, în 
stradă, ne taie drumul camaradul Cârtiţă. Era la volanul unui mic 
autobuz. Mi-a spus că ne-a adus pistoale şi o puşcă mitralieră. I am 
răspuns că nu mai avem timp pentru ele. L-am lăsat în stradă şi ne-am 
continuat drumul, cot la cot. In apropiere de Chestură echipa noastră 
se lăţise în faţă, iar coadă mai deloc. 

Când am ajuns la poarta Chesturii am tras câteva salve în aer şi 
am strigat cât ma ţinut gura: “Domnul General Antonescu şi Garda 
. ?5 a V P r ^ uat Conducerea Statului Român! Regele a abdicat! Sun¬ 
teţi sfătuiţi să nu opuneţi rezistenţă!”. 

In curte erau adunaţi, pentru apel, gardienii de serviciu şi mai mulţi 
jandarmi. De faţă era şi Comandantul Jandarmilor din Braşov, un loco¬ 
tenent colonel, iar în birou, colonelul de jandarmi Voiculescu şi maiorul 
Fotino, veniţi în inspecţie. Când ne-au văzut sau ascuns cu toţii pe 


Lovitura dela 3 Sept. 1940 


101 


unde au putut şi au opus doar puţină rezistenţă. Comandantul jandar¬ 
milor din Braşov a şters-o, în mare grabă, pe o uşă lăturalnică în oraş, 
lăsându-şi în Chestură şapca şi pardesiul. In câteva minute am pus 
stăpânire pe Chestură. Totalul prizonierilor: cca. 35 de persoane. I-am 
triat, cazat şi pus sub pază. 

Am avut un singur rănit, un camarad pe care am reuşit să-l trans¬ 
portăm cu ambulanţa la spitalul oraşului. 

Mai târziu am aflat că cei de la Chestură au avut o pierdere: un 
gardian public, pe care nu-1 dibuiserăm. încercând să sară dela o fe¬ 
reastră din spatele clădirii în stradă, a fost ucis, din greşală, de jandar¬ 
mii care le veniseră în ajutor, din afară. 

Am dat ordin camarazilor să se poarte bine cu prizonierii. Ni s’a 
înmânat cheile dela magazia de arme şi muniţii şi ne-am înarmat şi 
baricadat bine, pentru orice eventualitate. 

Nu după multă vreme a început să sune telefonul. Comandantul 
militar al oraşului ne-a adus la cunoştinţă că acţiunile noastre din oraş 
şi ţară au dat greş. Ne sfătuia, spre binele nostru, să ne predăm. 

Legătură telefonică aveam şi cu echipa de camarazi care ocupa¬ 
seră localul telefoanelor din Braşov, în frunte cu camaradul Nic. Crăcea, 
Nicolae Popa, Ovidiu Târlea şi alţi camarazi din Teleorman. 

Convorbirile telefonice ale Comandantului militar cu mine nu mai 
conteneau. Ne-a ameninţat că vor lua Chestura cu asalt şi i-am spus 
că, de vor încerca, vom pune câte un om de al lor în fiecare fereastră, 
iar de vor pătrunde în localul Chesturii vom sări cu toţii în aer, pentrucă 
am minat intrările şi coridoarele. Duceam şi unii şi alţii război psihologic. 

Pe străzile din jurul Chesturii au pus posturi de mitralieră cu ordi¬ 
nul de a trage în cine încearcă să intre sau să iasă din Chestură. 

Ca să le dăm impresia c’ar fi posibil o predare o noastră, le-am 
spus să ne dea răgaz, ca să ne pregătim sufleteşte pentru acest pas. 
Problema era cum să câştigăm timp, cât mai mult timp, pentru a ne 
putea informa bine despre ce se petrecea în ţară. 

A doua zi, după amiază, m’a rugat colonelul Voiculescu, prizonierul 
nostru, să-l las să plece în oraş ca să telefoneze soţiei. Spunea că e 
greu bolnavă de inimă şi se temea să no piardă de va auzi că se află 
printre cei arestaţi de noi. I-am dat voie să se ducă în oraş. Către 
seară ne-a adus mâncare, pentru toţi, dela popota militară. De bună 
seamă, a informat pe cei dela Comandamentul Militar că ne-am purtat 
corect cu el şi cu ceilalţi arestaţi de noi. 

A trecut cu bine şi a doua noapte. Eram cu toţii obosiţi şi nedormiţi. 

A treia zi, înainte de masă, mă anunţă un camarad, care făcea de 
pază la fereastră, că un Domn Colonel vrea să stea de vorbă cu mine. 
îmi aflase numele. Era pe stradă, în faţa Chesturii. îmi cere să ne 
retragem din Chestură că, de nu, vor fi nevoiţi să elibereze localul cu 
forţa. I-am spus s’o facă, însă trebue să ştie că suntem pregătiţi de 
moarte şi va curge mult sânge. S’a dus şi dus a fost, fără să ne mai 
turbure liniştea după aceea. 

Pela amiază încep să se retragă soldaţii cu mitralierele din apro¬ 
pierea Chesturii. 

Ne vin camarazi din afară, între care şi camaradul Romi Opriş, 
bun şi încercat legionar din Cluj si un “hâtru bun de glume”, în vremuri 


102 


Dr. V. Apostolescu 


grele îndeosebi. El mi-a fost de mult ajutor apoi acolo. încep să ne 
vină alimente din oraş. Din partea camaradelor din cetăţuia din Braşov 
am primit o cruciuliţă de argint pe care am dat-o, după părăsirea Ches¬ 
turii, camaradului nostru rănit, dela spital. El sa bucurat mult pentru 
această atenţie. 

Dela camarazii noi veniţi am aflat că, la Bucureşti şi în mai multe 
oraşe din ţară, între care şi Braşov, au avut loc mari manifestaţii de 
stradă legionare. Conducerea legionară dăduse un manifest în care se 
cerea abdicarea lui Carol. Generalul Antonescu fusese chemat la Palat. 

Dela Bucureşti sosise la Braşov Doctorul Popovici, trimis de Gene¬ 
ralul Antonescu şi fruntaşii legionari adunaţi în Capitală, ca să-l aducă 
pe Horia Sima acolo, pentru tratative politice. A fost greu de găsit. 
Gurile rele spun că-şi stabilise, între timp, cartierul în apropierea gra¬ 
niţei, nu departe de Braşov atunci, gata so intindă, în caz car fi eşuat 
lovitura organizată de el. 

A patra zi a venit la Chestură un General de Brigadă ca să ne 
comunice că Generalul Antonescu, împreună cu Mişcarea Legionară, 
au preluat conducerea Statului Român şi că au nevoie de linişte în ţară 
şi de ascultarea noastră, a tuturor. Ne-a pus în vedere să predăm orga¬ 
nelor în drept Chestura şi m’a rugat ca, înainte de a părăsi localul, să 
luăm dinamita, de pe unde am pus-o, pentru a nu se întâmpla vreo 
nenorocire după plecarea noastră. I-am destăinuit ca fost numai vorba 
de dinamită, adăogând: “Ce nu zice omul de nevoie, la necaz, Domnule 
General? M a înţeles, a râs şi s’a despărţit de noi. După dânsul a 
venit şi Constantin Stoicănescu, trimis de Horia Sima, să ne spună 
acelaş lucru. 

înainte de a preda Chestura, m’am dus cu el să-i înmânez Coman¬ 
dantului de jandarmi capela şi pardesiul. încurcat de situaţia în care 
a fost pus, mi-a mulţumit şi ne-am luat ziua bună dela el. 

Către seară echipa a părăsit, în coloană de marş, localul Chesturii. 
Fără excepţie, toţi camarazii din echipă au fost lei, mai buni de cât 
mine. Având răspunderea acestei acţiuni, a trebuit să am şi grija de a 
nu sacrifica vieţi inutil. Că sa terminat cu bine această treabă e că 
am avut şi mult noroc, foarte mult noroc. 

In ziua următoare, împreună cu camarazii din celelalte echipe, care 
au participat la această lovitură şi cu multă lume, ne-am înmormântat 
camarazii căzuţi acolo: Caramlău Lucian, Donat Sultan, Grigorescu 
Grigore, Sălceanu Constantin, Stefănescu Gheorghe. Numele celui de 
al şaselea camarad, cu multă părere de rău, nu mi-1 mai reamintesc. 

Multă tristeţe pe feţele celor prezenţi la înmormântare. Umbra 
morţii trecuse, m acele zile, peste fiecare dintre noi. Moartea s’a oprit 
insă, nemiloasă, la aceşti bravi camarazi. In acele momente triste 
am fost cu gândul şi la gardianul şi soldaţii căzuţi în acea noapte în 
luptă cu noi fără voia lor. 

După masă am plecat cu trenul înapoi, la Bucureşti. Cu acelaş 
tren sa întors la unitate şi o echipă de militari, specialişti în materie de 
gazare. Veniseră la Braşov să ne scoată din Chestură ca pe şobolani, 
însă din cauza evenimentelor politice, favorabile nouă, n au mai apucat 
să-şi pună în practică priceperea lor. 


Lovitura dela 3 Sept. 1940 


103 


Sosit la Bucureşti, m’am dus la S. M. să-mi ridic cele câteva lucruri 
pe care le aveam la el. Aflase unde am fost şi cu glas dojenitor mi-a 
spus numai: 

— Bine, camarade Apostolescu, pleci dela mine la Braşov fără să-mi 
spui un cuvânt! 

Am plecat capul, mi-au roşit obrajii şi am tăcut. 


PARTIDUL COMUNIST DIN ROMÂNIA 
FABRICANT DE EROI SI DE MARTIRI 

de N. Arnautu 


Defecţiunea armatei ruseşti la sfârşitul primului mare război 
mondial a fost cauzată, printre alţi germeni, şi de pecinginea marxistă. 
Acest morb bolşevic ar fi fost vehiculat cu repeziciune şi pe trupul 
naţiei noastre, prin muncitori şi studenţi, dacă nar fi întâmpinat, chiar 
dela începutul epocii postbelice, rezistenţa solidară a unora şi altora, 
mai mtai numai intuitivă, apoi bine organizată, cu începere din 1919, 
prin dragostea neţărmurită de neam a muncitorului C. Pancu dela 
Iaşi şi a studentului C. Z. Codreanu. Aceşti doi veghetori ai apărării 
naţionale au contribuit la ridicarea spre Ruşi, pe Nistru, a unei opre- 
f e j ieT j °P r i n d simbolic să mai vină dintr acolo “soarele” ci 
răCcindu-1 să răsară dela Ram, cum ziceau vechii cronicari moldoveni 
ai secolului al XVII, şi nu dela Moscova cum le-ar fi plăcut şabăsgoi- 
milor dela Universitatea din Iaşi. 

Mai apoi, după crearea Corpului Muncitoresc Legionar, dus sub 
comanda Inginerului Gh. Clime, recrutarea muncitorilor români în 
respectivele cuiburi a luat, chiar din primul moment, un ritm aşa de 
accelerat că numai la Iaşi sa ajuns, înaintea alegerilor din 1937, la peste 
90 de cuibuiri. Celulele comuniste tânjeau încă din 1936. In organi- 
zaţia din Capitala Moldovei şefii ovrei Geler şi Gelerter observau cu 
desnădejde cum, după episoadele dela Nicolina şi Regia Monopolului, 
lucrătorii rătăciţi printre comunişti dezertau acum spre Garda Conş- 
**i n £ e * Naţionale, în timp ce absolut niciun muncitor legionar nu-şi 
parăsea cuibul spre a ingroşa numărul celulelor marxiste. 

Pentru o înviorare a cadrelor şi îngrijorat de triumful Naţional- 
sociahsmului din Germania în 1933, Partidul Comunist a pornit o 
campanie de recrutare în lumea idioţilor utili. In vara lui 1933 sa 
creat Ia Bucureşti o Ligă Antifascistă. La conducerea ei a fost aşezat 
un profesor universitar dela Iaşi, Iorgu Iordan, originar din mahalaua 
e zarzavagii bulgari dela Tecuci, împreună cu fiul unei spălătorese, 
n ne fericire la o catedră dela Facultatea de Teologie din 
işmău, apoi un ovrei din Sărindar, Barbu Lăzăreanu, scrib la 
Adevărul Literar, şi alte specimene din acelaş aluat. 

Totuşi nu sa obţinut nici un reviriment. Dovadă e că la aşa 
numitul triumf al comunismului în România, graţie nechibzuitului 
act dela 23 August 1944, regimul comunist instalat prin baionetele 
dela Cremlin na găsit în toată ţara nici măcar o mie de aderenţi. 
Inlăuntrul celor câteva sute majoritatea o formau ovreii proveniţi din 


Partidul Comunist 


105 


Lipscani şi din Târgul Cucului, plus ceva ţigani, borfaşi şi lepădături 

minoritare. w w 

Era musai ca partidul comunist “triumfător să-şi sărbătoreasca 
martirii şi eroii prin manifestaţii de stradă: în coloane, cu plancarde 
şi cu otrepe roşii! Ce pui însă pe otrepe şi ce scrii pe plancarde, când 
partidul nu avusese nici eroi şi nici martiri?! Partidul deci trebuia 
să-i fabrice! Şi în adevăr Partidul a alcătuit ad hoc un colectiv de 
istorici. II avea pe M. Roller. L-a împrumutat de nu ştim unde naiba 
şi pe Zviaghin. A mai convocat câţiva cunoscători ai alfabetului de 
talia culturală a lui Gâgă şi i-a aşternut la treabă: ex nihilo oprii Să 
creeze din nimic! Doar aşa spusese chiar Friedrich Engels, faimosul 
fundator al comunismului ştiinţific, parafrazându-1 pe Hegel: von 
nichts, durch nichts , zu nichts”. 

Colectivul de istorici a elaborat, printre alte cărţi şi reviste, şi o 
voluminoasă Istorie a Românilor apărută în Editura de Stat Bucureşti 
1947, având ca redactor responsabil pe tovarăşul Mihail Roller si 
colaboratori pe Gh. I. Georgescu, Dumitru Tudor şi Vasile Manciu. 
Acesta din urmă este autorul capitolelor referitoare la Istoria Modernă, 
deci tocmai a părţii care avea să se ocupe şi de eroii şi martirii comu¬ 
nişti din România. Lucrarea sa efectuat sub îndrumarea Partidului 
Comunist. Ceva mai târziu, acelaş Vasile Manciu -ce nume predes¬ 
tinat!— a dat oarecare referinţe despre această operă în Studii - Revista 
Istoriei , Anul XV, Voi. VI, p. 1571. 

Vasile Manciu a fost sortit să creeze şi pe eroul ca şi pe martirul 
comuniştilor din România. Pe erou îl găsim in Istoria României , la 
p. 736 (vezi rândul 11 de sus în jos); pe martir, în aceeaşi opera Ia 
p. 767 (vezi tot rândul 11, dar de jos în sus!). Din nefericire pentru 
creator şi pentru partid, eroul şi martirul sunt una şi aceeaşi persoană, 
sau —mai ştii?— niciuna din ele. Simple ficţiuni. Von nichts ... zu 
nichts! 

Să lămurim lucrurile luându-le pe şartul lor. Documentele secrete 
ale partidului, zice Vasile Manciu, arată că întro brigadă roşie de pe 
frontul spaniol ar fi luptat în contra lui Franco şi o echipă bolşevica 
românească, dând războiului civil din Spania un erou al clasei munci¬ 
toreşti: pe Constantin David. Căzut pe frontul spaniol!^ Acest erou 
este citat la p. 736 cu toate onorurile. Le merita, pentrucă Constantin 
David fusese, nici mai mult nici mai puţin, membru al Comitetului 
Central al Partidului Comunist. Pe vremea aceea mai barosan ca 
Ceauşescu. Dar până să ajungă cu redactarea şi cu tiparul a p. > 
probabil că Vasile Manciu, nedeprins cu lucrul intelectual, a obosit. 
La acest punct al redactării, adică după 34 de pagini dela^ crearea 
eroului, a avut o amnezie şi a dat martirului creat la această pagina 
exact acelaş nume: Constantin David. Relatând moartea lui N. or S a > 
sub data de 27 Noembrie 1940, sa gândit că e momentul oportun sa 
pună în paralelă cu marele savant şi o jertfă comunistă. In contu 
Mişcării Legionare! Unde merge mia, meargă şi suta! Marele martir 
comunist se chiamă deci tot Constantin David. Martirajul sar ti 
săvârşit în timpul rebeliunei lui H. Sima: în noaptea de 20 spre 21 
Ianuarie 1941. 



106 


N. Arnautu 


Dacă în adevăr aşa stau lucrurile, ne întrebăm cu toată îndrept㬠
ţirea şi nedumerirea: cum de a fost posibil ca eroul Constantin David, 
după ce şi-a risipit oasele pe frontul spaniol, să şi le fi adunat la 
vreun an de zile ca să le transporte la Bucureşti şi acolo să moară 
pentru a doua oară ca martir, în comuna Pantelimon, la vreo 15-20 de 
metri dela şosea!? Cel din urmă, dar nu ultimul, propagandist comu¬ 
nist dela Bucureşti, Mihai Stoian, în cartea sa despre Moartea unui 
savant: N. Iorga, Ediţia a 2-a, Bucureşti 1976, pp. 241-243, găseşte în 
cei 15 metri dela şosea un argument nemerit pentru a pune în para¬ 
lelă pe Constantin David cu N. Iorga, întrucât şi> despre acesta, jan¬ 
darmul care i-a descoperit cadavrul a informat autorităţile că “pe 
mirişte, la o distanţă de 15 m. de şosea, am găsit cadavrul unui necu¬ 
noscut, în etate de 68-70 ani, cu barbă”. 

Punerea artificială în paralelă a lui Constantin David şi N. Iorga 
arată, pe deoparte, tendinţa propagandei comuniste de a magnifica 
martirajul lui Constantin David şi, pe de altă parte, idea că ar fi 
existat instrucţiuni precise împărţite “echipelor” legionare de a pune 
cadavrele la aceeaşi distanţă de 15 m. dela şosea!!! Acest paralelism 
inventat de Partidul Comunist Român arată limpede lipsa de vero¬ 
similitate a martirajului Iui Constantin David. Totuşi partidul a bătut 
monedă din el. Astfel Miron Constantinescu, pe numele lui adevărat 
Mehr Kohn, autor cu vază al partidului, în articolul său Garda de Fer 
sub judecata Istoriei, în Magazin Istoric, Anul V, Nr. 1 (Ianuarie 
1971), p. 76-77, afirmă: “In această luptă au căzut multe cadre ale 
Partidului Comunist şi U.T.C. printre care amintesc pe eroii clasei 
muncitoare Constantin David şi Ocska Tereza”. Tot ditirambic sună 
capitolul respectiv din cartea Iui Mihai Stoian apărută mai anii trecuţi 
şi pe care am citat-o mai sus. Acesta mai adaogă şi alte infamii şi 
plastografii. Cu una din ele vrea să mânjească memoria lui Ionel Moţa. 
„f ce bază? Pe nimic! Ex nihilo! Latinii însă complectau dictonul: 
de nihilo, nihil” = din nimic, nimic rămâne. 


IN PREAJMA CĂPITANULUI 


de N. Arnautu 


Nici când nu mi sa părut viaţa mai atrăgătoare ca la cei 20 de 
ani, plini de avânt, generozitate şi speranţe. Jertfa pentru Patrie, pentru 
Legiune şi pentru Căpitan nu ne insufla teama, nu era un nsc, ci mai 
degrabă, aş zice, o dorită favoare. 

La aceşti ani ajungeam să-mi îndeplinesc idealul, mângâiat pe băn¬ 
cile Liceului dela Tulcea, de a mă înscrie la Universitatea din Bucureşti 
In toamna lui 1929 iau parte la Congresul Studenţesc care se ţinea la 
Craiova. II prezida un tânăr cu voce de bas distinsul profesor de 
astăzi la o Universitate Americană, Gh. Popescu-Botoşam. Când Cap 
tanul a intrat în sala Congresului a fost primit cu sunete de trompete. 
Am cunoscut eu acest prilej pe mulţi dintre viitom me, camarazi de 
luptă, dintre care unii sau învrednicit mai târziu de aureoa mart ra- 
jului. Am stabilit acolo, la Craiova, primele legaturi cu Traian Cotiga, 
Virgil Rădulescu, Andrei Ionescu, Ficata şi alţii. 

' In anii ulteriori m*am transferat la Universitatea din Iaşi. Acolo 
prietenul meu din copilărie. Ion Calafeteanu, m’a introdus m cercul 
legionarilor din Capitala Moldovei. Aşa am cunoscut figurile devenite 
apoi celebre in Mişcarea Legionară ca Ilie Gârneaţă, Radu Mironovici, 
Ion Banea, Nicolae Totu, precum şi fruntaşii din luptele dela incepirt. 
Ion Crânganu, Ion Taşcă, Simion Lefter, Butnaru ş. a H‘^ Doi dm^re 
ei mau fanatizat, legându-mă pentru toata viaţa de Legiunea Căpitani 
lui: Ion Banea şi Nicolae Totu. 

Ion Banea era un om de statură mijlocie, cu ochii calzi, albaştr ' * 
totdeauna cu surisul pe buze. Se dedicase complect Mişcării egi • 
dar nu neglija studiile universitare la Drept şi la Medicina. 
avocat, s’a înscris la Doctoratul in Drept ş, Şi-a luat Doctoratul înMocI ^ 
cină. Trăia împreună cu familia, soţia şi doi copii, m a 

RP N^>la«Totu, înalt şi bine clădit, un uriaş!, iradia ca şi Banea multa 
dragoste şi blândeţe camaraderească. Se înamorase de o romanca d n 
Basarabia, Vera, şi erau amândoi aşa de intimi cu Căpitanul mcât n 
cerc restrâns, i se adresau Căpitanului in mod simplu Corneliu , dar 
totdeauna, în grup, îi spuneau numai “Căpitane’. 

îmi aduc aminte că, prin 1931-1932, pe timp de iarna cu visco 
si zăpadă, venise Lauric dela Cernăuţi ca să-l invite pe Banea, priceput 
organizator, să facă o călătorie în Bucovina ca să le ordoneze, pe baze 




108 


N. Arnautu 


solide, Centrul studenţesc legionar dela Cernăuţi. Banea ne-a convocat 
atunci la sediu aranjându-ne şi pe noi dela Iaşi, lăsând pe tot timpul 
absenţei lui la conducerea grupului ieşan pe Nicolae Totu, iar ca şef al 
Centrului studenţesc pe Ion Crânganu, fixându-i ca ajutor pe Ion Taşcă. 

Totu, pe lângă caracteristicele cu care l-am menţionat mai sus, era 
şi un om foarte hotărît şi chiar violent în faţa nedreptăţilor pe care le 
comiteau in contra generaţiei noastre oficialităţile politice. Ajuns, cum 
am spus, la conducerea grupului dela Iaşi, în absenţa lui Banea, hotărăşte 
luarea de sancţiuni faţă de ziarele Opinia şi Lumea care ne atacau zilnic. 
Era vorba de cunoscutele ziare care otrăviau sufletele Românilor dela 
Iaşi şi zădărau tineretul moldovean. N. Totu ne-a organizat pe grupe 
şi cu misiuni precise. Hotărăşte distrugerea maşinilor de tipar din tipo¬ 
grafiile celor două gazete. Chiar în noaptea când trebuiam să aruncăm 
maşinile în aer reapare Banea, întors dela Cernăuţi. Informat de cele 
ce se pusese la cale pentru orele 12 noptea, contramandează cu sufi¬ 
cientă urgenţă ordinele lui Totu. 

Odată cu începerea anului 1933, în vederea plecării la serviciul mi¬ 
litar al lui Totu şi Crânganu, a fost însărcinat ierarhic Ion Taşcă cu 
conducerea grupului studenţesc legionar, designându-mă şi pe mine ca 
ajutor al acestuia. La sfârşitul lui 1933, după ce ne-am luat licenţa la 
Drept, locul nostru la conducerea studenţească a fost încredinţat lui 
Teodor Tudose, Nicolae Strugaru, Enache Nadoleanu, Virgil Popa. 

Ne vedeam zilnic cu Căpitanul la Râpa Galbenă. întruna din 
acele zile ieşim cu el pe strada principală a Iaşilor, pc Lăpuşneanu. 
Deşi foarte sobru şi măsurat în toate gesturile lui, evitând cu grije 
localurile publice, în acea zi, ademenit de parfumul grătarului dela o 
bodegă din drum, ne-a invitat la un pahar cu vin. Dar numai în 
picioare, am gustat câte un debreţin la grătar şi câte un pahar cu vin, 
continuând în scurtă vreme plimbarea şi conversaţia. 

Căminul studenţilor legionari era cunoscut sub denumirea de C㬠
minul dela Râpa Galbenă. Se afla situat la întâlnirea a trei principale 
străzi ale Iaşilor: strada Carol care scobora dela grădina Copou, cu 
teiul lui Eminescu, şi dela Universitate; strada Lăpuşneanu care traversa 
tot centrul oraşului şi strada Păcurari, importantă legionăreşte pentrucă 
pe o stradă alăturată ei locuia socrul Căpitanului, Ilinou, pe strada 
Florilor. Locul de întâlnire a acestor trei străzi era o platformă situată, 
faţă de nivelul străzilor din valea care ducea la gară, la vreo opt sau 
zece metri înălţime. Platforma aceasta, fiind abruptă, era cunoscută 
cu toponimul de râpă. Râpa Galbenă era mărginită de un semicerc 
de beton. 

Intr o zi, din vremea când Căpitanul era deputat, noi îl aşteptam 
dintr’un moment întraltul să sosească la Cămin. II şi vedem venind 
dinspre gară. Se opreşte pe platformă ca să vorbească cu noi care 
alcătuiam un grup de vreo 20 de studenţi. îndată îşi face apariţia şi 
o persoană necunoscută nouă: 

— Domnule Codreanu, nu este permis să ţineţi consfătuiri în aer 
liber. 

— Cine eşti Dumneata?, îi răspunde Căpitanul. Agentul, căci tipul, 
sa legitimat, devine nervos după întrebarea Căpitanului. 


In preajma Căpitanului 


109 


- Ascultă, flăcăule, continuă Căpitanul in mod autoritar, Dumneata 
ştii că eu sunt deputat şi reprezint puterea din Stat intr o măsură ceva 
mai importantă decât Dumneata. Atitudinea pe care ai luat-o nu-i 

tocmai la locul ei. Pleacă imediat de aici. . , 

A mai bolborosit ceva agentul, dar a trebuit sa o ia din loc, du- 
cându-se, probabil, să raporteze celor care-1 trimesesera. 

In altă împrejurare. Căpitanul ne povestea de un marş împreuna 
cu Radu Mironovici, Nicolae Totu, Ion Banea şi alţii pana la o mănăs¬ 
tire unde trebuia să aibă loc un Congres. Apucandu-i noptea pe drum 
un simplu popas nu le-a fost îndeajuns pentru o adevarata odihna şi 
sau culcat într’un şanţ, Căpitanul punându-şi sub el o scândura. De 
frig tremura şi Căpitanul dar şi scândura într’un ritm care n strica 
somnul. Sau încălzit făcând gimnastică şi apoi au reluat marşul spre 
a ajunge la Congres. Au cam întârziat, dar au avut grija caţiva cama- 
îaz să i informeze de cele petrecute: cineva în cursul şedinţei d insul- 
tasc ţt chiar îl atace vcrbil „o Căpitan Totuşi, când a .n rat .n ^, 
îndreptându-se direct la tribună, lumea l-a primit cu toata deferenţa 
sculându-se în picioare. a # 

“Celui care conducea desbaterile şi mă atacase mai înainte, poves¬ 
tea Căpitanul, i-am dat două palme chiar din locul de unde ma insultase. 
Am luat apoi cuvântul pentru a înfăţişa adunam toata lupta mea 
naţionalistă de până atunci la care nu renunţasem ni «o clipa şi mci 
nu voi renunţa. La sfârşit mam impacat şi cu cel care ma insultase. 
In felul acesta. Congresul s’a sfârşit cu o împăcare, chiar pe locul unde 

fusesem atacat”. . .i * 

Altădată Căpitanul a botezat pe valea Bahluiului un copil de ţigan. 
Din acea zi ajunsese ca întreaga şatră să-l considere de cumatru şi nu 
mai scăpa de ei nici la cămin, nici acasă la Ilinom, pe strada Florilor. 
Prin toate părţile se întâlnea cu ţigani care veneau sa-şi salute cumat . 

La începutul lui 1932, tatăl Căpitanului a candidat pe lista deputa¬ 
ţilor de Tutova. Sau concentrat echipe de propaganda legionarai din 
toate judeţele vecine. Măsurile de represiune ale oficialităţii contr 
legionarilor se înteţiseră şi ele. S’au dat adevărate lupte sângeroase^ 
Profesorul Ion Zelea Codreanu a fost arestat Eram la^aminul^ de 
Râpa Galbenă în ziua când Căpitanul sa întors dm lupta elec . 
dela Bârlad. Era îmbrăcat cu suman şi cacmla brumane. ^usese u 
vraf de fotografii cu legionari răniţi grav, bandajaţi, internaţi in spiţa , 
fotografii care demonstrau cât de siluite au fost acele a ege • 

Printre alte peripeţii din vremea acelei campanii electorale ap 
nul ne-a povestit cum a salvat dela înec o întreagă familie de jidani. 
Din cauza unor ploi de câteva zile în regiunea T^ovei se umflasera 
râurile şi începuseră să se reverse. Ca sa-i salveze pe nişte l^m ame 
ninţaţi de revărsarea apelor, Căpitanul a luat o bamă i. vâshnd dm 
răsputeri, a ajuns la timp ca să-i suie pe toţi in barca. Jianul cap de 
familie, îi mulţumea Căpitanului cu lacrimi in ochi ca i-a salvat şi pe 

^^hbăt^le^Crădunulur din^^S^^nâ hotărîsem să rămân la 
Iaşi. Voiajul până la părinţii din Tulcea, dus şi întors,.mar^fi costat 
pe atunci 1500 de lei. Dar autorităţile nu-mi permiteau sa rămân la laşi. 
A venit un agent la mine şi m’a “invitat” să merg pana la Chestura. 




110 


N. Arnautu 


Şeful era chiar un profesor universitar dela Agricultură. Chestorul doria 
şi el să-şi facă vacanţa dar in prealabil sa gândit să ia toate măsurile 
ca in lipsa lui să nu se întâmple niscaiva agitaţii studenţeşti. De aceea 
m’a somat oarecum să părăsesc Iaşii până după Crăciun. Obligat să-i 
spun realul motiv pentru care nu puteam pleca, văd că scoate 2000 
de lei din casa de bani şi mi-i dă cu recomandarea să plec chiar în 
aceeaşi zi. Mam dus să vorbesc mai întâi cu Căpitanul dar soţia lui 
mi-as spus că plecase cu câteva minute să ia trenul pentru Huşi. Am 
mers mai mult în fugă şi l-am prins pe Căpitan câteva minute înaintea 
plecării trenului. A fost timp suficient ca eu să-i raportez cele întâm¬ 
plate, iar el să-mi spună: 

— Bine Arnăutule. Du-te sănătos în vacanţă. 

Mi-aduc aminte că din cei 2000 de lei mi-am cumpărat nu numai 
biletul de tren ci şi un palton de iarnă! 

De Paşti, in 1933, organizasem cu câţiva camarazi o călătorie prin 
Basarabia. La întoarcerea spre Iaşi am trecut Prutul pela Folteşti. Ne 
trezim cu un ţăran basarabean călare şi grăbit să ne ajungă pentru 
a ne avertiza să luăm măsuri pentrucă nişte negustori jidani se fălesc 
că au ei trei ciomege şi că ne vor arăta ce-i aia Garda de Fier. In 
adevăr apar jidanii într’o căruţă cu intenţia de a intra pe acelaş ponton 
pe care şi noi trebuia să-l luăm pentru a trece Prutul la malul celălalt. 
Văzându-i, le-am luat ciomegele i-am atins la cojoc cu ele de câteva 
ori apoi le-am răsturnat căruţa în Prut cu ouă cu tot. Trecem apoi 
prin Folteşti şi înaintăm spre Iaşi. Suntem la Căminul dela Râpa Gal¬ 
benă pela orele 4 dimineaţa. Pe zidurile caselor am citit afişe mari ale 
ziarelor Lumea şi Opinia prin care anunţau cu litere de-o şchioapă că 
“O bandă de huligani au maltratat trei comercianţi evrei”. Intrăm 
încetişor în Cămin, cu grija de a nu-1 trezi din somn pe Ion Banea. 
In timp ce ne pregăteam să ne vârîm în pat, la căldură, simţim că o com¬ 
panie de militari înconjoară Căminul. Erau Jandarmii. Banea ii întâmpină 
spunându-le că numai el şi familia lui se află în Cămin. De aceea nu 
mică i-a fost surpriza când, însoţind pe ofiţerul de jandarmi care făcea 
controlul, a dat peste noi toţi într’o cameră. După scuzele de rigoare 
faţă de ofiţer, sa început percheziţia. Dela început ofiţerul întreabă 
care este Arnăutu. Mă prezint şi acesta imediat îmi spune, spre sur¬ 
prinderea mea, că a fost rugat de Căpitanul Topor să-mi transmită 
salutări. Topor era originar din Tulcea; ştiam de prezenta lui la Iaşi 
dar nu găsisem până atunci prilejul să iau contact cu el. îmi spune 
totodată ofiţerul de jandarmi că colegul lui îi recomandase să se poarte 
bine cu mine. De altfel, negăsindu-se nimic compromiţător la perche¬ 
ziţia efectuată, jandarmii sau retras cerându-i scuze lui Banea pentru 
deranjul făcut. 

In toamna anului 1933, am terminat cu viaţa studenţească. Mi-am 
luat diploma de licenţiat in Drept şi mam stabilit la Tulcea, după ce, 
mai întâi, m am înscris in Baroul Avocaţilor. începând din 9 Decembrie 
1933, am colindat unele închisori, iar la 12 Martie 1934 am fost condus 
din Fortul Jilava la Consiliul de Război, pentru a mi-se îndeplini formali¬ 
tăţile de eliberare. Se trata de sfârşitul procesului în chestia pedepsirii 
lui I. G. Duca. Mi s’a comunicat că voi fi transportat la Tulcea de un 
agent de poliţie. Protestez şi cer să vorbesc cu Comisarul Regal Hoti- 


In preajma Căpitanului 


111 


neanu. In timp ce mă aflam în faţa biroului lui, acesta iese afară şi-mi 
spune că chiar in momentul acela se predase autorităţilor şi Comeliu 
Codreanu. 

A doua zi mam şi înfiinţat la Consiliul de Război şi, în calitate 
de avocat, am obţinut autorizaţia de a intra la proces. L-am găsit pe 
Căpitan în sala Consiliului, înconjurat de vreo 15 avocaţi. Citise ordo¬ 
nanţa de trimitere în judecată, înainte încă de a se fi predat el autori¬ 
tăţilor. Poseda acea ordonanţă în copia pe care i-o furnizase din timp 
Colonelul Zăvoianu care în secret păstrase tot timpul legătura cu Căpita¬ 
nul. Acesta acuma le comunica avocaţilor înscrişi în apărare că la dosar 
nu există nicio piesă care să ducă la condamnare. Singura strădanie a lor 
rămânea deci numai aceea de a câştiga simpatia magistraţilor. De aceea 
desbaterile din partea apărării şi le lua asupra-şi Căpitanul însuşi, 
rugând pe ceilalţi avocaţi să evite orice fel de ieşire care ar jigni pe 
vreunul dintre membrii Consiliului. Nimei nu avea să ia cuvântul în 
proces fără aprobarea expresă a Căpitanului şi toţi trebuiau să aibă cea 
mai demnă atitudine. Terminând conversaţia orientatoare cu avocaţii. 
Căpitanul sa îndreptat către mine: 

— Ce faci, Arnăutule? Ai fost arestat? 

— Da, Căpitane: 105 zile. 

In toamna lui 1934, primesc o telegramă dela Ibrăileanu-Scaraba 
din Galaţi, prin care îmi comunica să fiu prezent a doua zi în faţa 
debarcaderului N.F.R. dela Galaţi. Voiajez noaptea şi, dimineaţa, la 
debarcader, în Galaţi îl găsesc pe Căpitan, însoţit de Mile Lefter, Al. 
Constant, I. Victor Vojen, Alecu Cantacuzino, Bănică Dobre, Cristian 
Teii, Ing. Ionică, M. Polihroniade, Prof. Ion Dobre, Prof. Vasile Cristescu 
şi Nicolae Totu. Căpitanul doria să cunoască Vâlcovul şi frumuseţile 
Dunării. L-au impresionat profund frumuseţile şi sălbăticia Deltei. La 
Tulcea am ajuns la orele 13. Tulcenii şi aflaseră despre voiajul Căpitanu¬ 
lui şi aproape toată intelectualitatea Tulcei venise să-l întâmpine la 
vapor. Procurorul Condurache era pe ponton. Căpitanul îmi spune cu 
discreţie: 

— Eu îl cam cunosc pe acest domn. Cine e? 

—E fostul meu coleg de Universitate. 

După ce sa oprit vaporul, Procurorul sa suit pe covertă şi sa 
îmbrăţişat cu Căpitanul. 

Căpitanul a propus ca tatăl meu să pregătească, pentru grupul 
excursionist, la întoarcerea din deltă, un curcan la grătar. La Vâlcov 
am avut o masă cu icre negre şi cu nisetru la grătar. Am vizitat mica 
noastră Veneţie din Delta Dunării, Vâlcovul care are o interesantă bise¬ 
rică rusească. Ne-am întors a doua zi la Tulcea. 

Profesia de avocat nu-mi lăsa prea mult timp ca să merg mai 
des pela Bucureşti. De câte ori mergeam îl vedeam pe Căpitan la 
Sediul din Gutenberg. Totdeauna mă lua cu el la vizitele ce făcea. 

La 18 Aprilie 1936 am fost convocaţi în Capitală toţi foştii studenţi 
care avuseseră funcţii la centrele studenţeşti. Era vorba să se aleagă 
preşedintele nouăi asociaţii care lua atunci fiinţă: Generaţia dela 1922. 
Trecând pela Sediu după terminarea adunării. Căpitanul m a luat cu 
el şi alri câţiva camarazi ca să-l vizităm pe Colonelul Zăvoianu. Ne-a 
primit Doamna. Căpitanul ne-a arătat camera unde a stat ascuns în 






112 


N. Arnautu 


prigoana din 1933-1934 şi a povestit o întâmplare hazlie: auzind într’o 
zi un sgomot care i s’a părut suspect şi-a închipuit că a venit să-l caute 
Poliţia şi a sărit pe geam, speriind un cocoş care a produs un sgomot şi 
mai teribil. Nu fusese nicio poliţie, ci venise un cetăţean cu diferite pro¬ 
bleme pe care trebuia să le rezolve Colonelul. Ne-a povestit atunci 
Căpitanul lucruri frumoase despre Zăvoianu ca om de curaj şi de mare 
caracter, pildă vie pentru generaţia noastră. Când nimeni nu-i dădea 
adăpost Căpitanului, în acele împrejurări dramatice, Colonelul Zăvoianu 
s’a ocupat de toate problemele puse de circumstanţă dintre care cea mai 
vitală era salvarea Căpitanului. 

Am mai fost din nou la Bucureşti în toamna lui 1936. II întâlnesc 
pe Căpitan pe Bulevardul Elisabeta. 

— “Vino cu mine, Arnăutule”, şi ne-am îndreptat spre Sediu. La 
orele 12 era invitat la Inginerul Virgil Ionescu, la masă. La Sediu l-am 
găsit şi pe Alecu Cantacuzino, venit cu mica lui maşină de culoare 
roşie. Plecăm câteşi trei la Virgil Ionescu. Căpitanul însuşi m’a invitat 
şi pe mine la acea masă. 

Intr’o altă împrejurare asemănătoare, Căpitanul m’a luat în vizită 
la Profesorul Grigore Cristescu. Sa discutat, cu această ocazie, despre 
audienţa pe care era vorba să o facă Căpitanul la Rjege. Acesta plănuise, 
pentru mai multă discreţie, ca să intre Căpitanul la Palat pe o poartă 
dosnică. Căpitanul a refuzat vizita la Rege în aceste condiţii. 

Când mi-am cumpărat o maşină Opel, în vara anului 1937, numărul 
distinctiv al masinei s’a întâmplat să fie “Nr. 13.T.L.”. In vremea aceea, 
intraseră în Mişcare doi profesori şi doriau să-l cunoască personal pe 
Căpitan, însoţiţi de mine. Am aflat că în timpul acesta Căpitanul se 
afla la Constanţa. Nu mai funcţiona tabăra dela Carmen Sylva, fiind 
interzisă de Guvern, ci numai restaurantul. I-am luat pe cei doi profe¬ 
sori (I. S. şi V. T.) şi ne-am dus la Constanţa. Pe Căpitan l-am găsit 
în adevăr la restaurant. Am fost invitaţii lui la masă. Cei doi profesori 
ar fi dorit să viziteze şi tabăra. Când am ieşit din restaurant, să ne suim 
în maşina mea, Căpitanul a şi observat insignele atrăgâdu-mi atenţia 
că un rău voitor dintre autorităţi ar putea interpreta in Nr. 13 un cuib, 
iar în T. L. (Tulcea) Trăiască Legiunea. 

După alegerile din 1937, fiind convocaţi la o reuniune la regionala 
din Constanţa, în Februarie 1938, am fost informaţi că vine şi Căpitanul 
la Constanţa cu trenul pe la 21-22. Ne-am dus în grup la gară ca să-l 
întâmpinăm, l-am salutat cu braţul îndreptat spre cer şi tot aşa ne-a 
răspuns şi el. Din tot grupul nu mă cunoştea decât pe mine. II aud, 
parcă, şi acum exclamând când ma văzut: “Arnăăuutuulle!”. 
L-am văzut atunci pentru ultima oară! 


ÎNAINTEA si in vremea marii prigoane 
REFLECŢII SI AMINTIRI 

de Gborge Chitea 


Acum 40 de ani îl întâlneam pe Căpitan, pentru ultima oară, la 
Sediul din strada Imprimeriei. Era într’o zi posomorită şi prevestitoare 
de furtuni, după împlinirea a zece ani dela înfiinţarea Mişcării Legionare. 
Progresele rapide ale evoluţiei ei ajunseseră să dea de gândit întregii 
lumi politice ca şi netrebnicului Rege. Iar Căpitanul, cu drept cuvânt, 
făcea remarca: "Mişcarea a înflorit ca un cais prea de timpuriu”. 

începând din 1938 până în 1940, un noian de nenorociri s’a abătut 
asupra ei, care vor culmina cu asasinarea Căpitanului împreună cu Ni- 
cadorii şi Decemvirii. Cadrele Mişcării vor fi şi ele, în acest răstimp, 
închise în lagăre şi decimate. Puţinele elemente care se vor salva, unele 
vor rămâne in ţară, iar altele vor lua drumul străinătăţii, şi anume în 
Germania. Chiar şi după întoarcerea lor în ţară şi după guvernarea 
care a urmat, cu Generalul Antonescu, prigoana îşi va arăta din nou 
colţii, în contra altor camarazi printre care şi Colonelul Zăvoianu. 

Rolul Legiuni era să pregătească o armatură spirituală cu care 
Neamul Românesc să facă faţă flagelului comunist. Lumea veche în 
frunte cu un Rege nemernic a căutat să împiedece acest lucru. Conse¬ 
cinţa imediată a fost pierderea conjuncturii din 1940 prevăzută de 
Căpitan. 

In războiul declanşat de Axă contra bolşevismului, locul Legiunii 
ar fi fost, pe frontul intern, ca factor animator şi coagulant pentru 
menţinerea unităţii naţionale. 

încercarea din 1940 ne-a găsit nepregătiţi, cu cadrele răvăşite şi 
decimate şi cu o conducere improvizată în frunte cu un aşa zis “co¬ 
mandant , care s’a dovedit o mediocritate, un ambiţios, care a dus la 
conflictul cu Antonescu şi, drept consecinţă, la o nouă prigoană. Astfel 
am fost desconectaţi dintr’un capitol al istoriei naţionale, în care Legiu¬ 
nea ar fi putut aduce imense servicii neamului. 

Lipsa Legiunii depe ambele fronturi a făcut ca dezastrul să se pre¬ 
cipite şi ţara să fie subjugată printr’un act de capitulare. 

Intr’o Românie Legionară actul de trădare n’ar fi avut loc. 

Opera Căpitanului prinsese rădăcini adânci în inima şi sufletul ţării. 
Urgia bolşevică a căutat să smulgă crezul legionar din rădăcini şi să 
semene mătrăguna infernului comunist. 


114 


G. Chitea 


Odată cu Legiunea din ţară, neamul resemnat rezistă tendinţelor 
prăpădului comunist de a sfâşia fiinţa spirituală a românismului şi de 

a-1 conduce la sclavie veşnică. ...... , 

La 50 de ani dela înfiinţarea Legiunii, in bilanţul făcut, rezulta 

că legionarii au dus o luptă preventivă contra viitoarelor pericole pre¬ 
văzute de Căpitan şi continuă a fi la avangarda de rezistenţa contra 
impietăţii ocupantului care tinde să-şi adâncească rădăcinile. 

România milenară subzistă în străfunduri. Acolo s a retras şi, rezis¬ 
tând aşteaptă circumstanţe mai favorabile. Orice plantare a râului 
nu proliferează decât hibrizi. Dar chiar şi aceştia sunt spulberaţi şi ofiliţi 
de dorul fierbinte de libertate, care mocneşte în adâncuri. 

Legionărimea de afară, după ce a izbutit să repună pe bun drum 
energiile deviate de către un nesocotit, dela care şi-a întors faţa imensa 
majoritate, şi după ce a restaurat ordinea şi armonia in casa sa proprie, 
chiamă la luptă întreaga oaste legionară. 

Legionarismul, ctitor al celor mai importante instituţii religioase şi 
culturale din exil, e îndrituit să reprezinte şi să apere drepturile nea¬ 
mului încătuşat. 

La 50 de ani, privind în urmă, vedem cum viziunea căpităneasca a 
luminat ca un fulger viitorul românesc şi a făurit arma invincibila a 

jertfei de sine. . v . 

Fatalitatea a făcut ca lumea veche, oarbă, să nu vada şi sa întunece 

orizontul luminos, pentru a cufunda ţara în întuneric. 

O O 

O 

Pe Căpitan l-am cunoscut odată cu instalarea coloniştilor macedo¬ 
români în Cadrilater. Grava lor problemă dura de mult timp. Devenise 
oarecum cronică. Populaţia aceasta făcea parte din Vlahia Mare, Vlania 
Mică, Albă şi din alte ţinuturi ale Pindului. 

După înfrângerea Greciei de către Turci în 1923, sa produs un 
schimb de populaţie între aceste ţări: 1.500.000 de Greci dm Asia Mica, 
din care mare parte vorbeau turceşte, schimbaţi contra a bOU.UUU ae 

Turci din Grecia. . 

Statul grec, care urmărea desnaţionalizarea maselor de Macedoro¬ 
mâni, a profitat de acest schimb şi a adus masa de Greci din Asia Mica 
în ţinuturile locuite de Macedo-români, pentru a-i sufoca pe aceştia, 
pentru a-i deposeda de pământuri şi a le grăbi procesul de desnaţiona 1 - 
zare. Situaţia era gravă. Aveau de ales între a pierde naţionalitatea, 
a pieri în mizerie, sau a emigra. Si atunci şi-au părăsit căminuri c or 
milenare şi au venit în patria cea mare moştenită dela Dacii romanizaţi 
în Nord. Autorităţile româneşti i-au aşezat într o zonă extreni de expusa 
atacurilor comitagiilor bulgari. Aceştia erau ajutaţi pe sub e 

autorităţile bulgare care râvneau Cadrilaterul, ba chiar Dobrogea 

Prin aşezarea coloniştilor macedo-români în Caliacra şi Durostor, 
se mărea densitatea populaţiei româneşti la o frontiera mereu hărţuită, 
dar în acelaş timp extrem de expusă, mai eu seama ca guvernele rom⬠
neşti nu se preocupau de interesele ei. Doleanţele acestei populaţu, care 


Înaintea si in vremea marii prigoane 


115 


se salva dela desnaţionalizare, au fost luate în piept de tineretul univer¬ 
sitar macedo-român. Cum situaţia devenea din ce în ce mai încordată 
şi se agrava tensiunea între autorităţi şi populaţia în ajutorul căreia 
sărise Asociaţia Macedo-Română, criza va atinge culmea când comitagiii 
asasinează doi copii macedoneni, unul de 10 ani şi altul de 12. Ca răs¬ 
puns, un student macedonean a tras cu pistolul în subsecretarul dela 
Interne, Angelescu (Anghelof), rănindu-1 uşor. Imediat Asociaţia stu¬ 
denţilor sa solidarizat cu autorul atentatului şi a lansat un manifest 
prin care erau denunţate autorităţile, care sprijineau pe Bulgari în detri¬ 
mentul coloniştilor. Concomitent a lansat şi Căpitanul un manifest, 
înscriindu-se totodată ca apărător al studentului arestat. 

Căpitanul, care se identificase cu întreg neamul asuprit, se făcu 
ecoul suferinţii tuturor Românilor de peste hotare. Mişcarea Legionară 
cuprindea în sfera ei de preocupări întreaga suflare romanească, căci 
fruntariile legionarismului se întind până acolo unde există suflet şi 
sânge românesc. 

Era firească hotărîrea lui de a apăra populaţia macedo-română faţă 
de un guvern care făcea concesii elementului bulgar numai pentru un 
târg electoral, acela de a obţine voturi. 

Neamul acesta, ca şi celelalte mase de Romani de peste hotare, 
ameninţate cu desnaţionalizarea îşi găseau în Căpitan pe primul lor 
apărător, căci pe el îl preocupa alinarea suferinţelor lor şi aducerea in 
patria mumă 

In timp ce guvernele româneşti cerşeau voturile minorităţilor şi 
împărţeau ţara în partide, făcând concesii numai străinilor, uitau de 
adevăratul rost al unui Stat autentic românesc, care în primul loc era 
acela de a se ocupa de Neamul Românesc. 

Iată-1 deci pe~ Căpitan că se întâlneşte pe acelaş drum cu un grup 
de studenţi macedoromâni în număr de şapte, în duba care-i conducea 
la Văcăreşti. Aşa l-am cunoscut pe Căpitan. 

Cât am stat la închisoare împreună (vreo două luni) mi-am putut 
da seama că aveam în fata noastră un om cu totul deosebit de ceilalţi 
oameni politici, un om trimis de Dzeu, care se va ocupa de viitoru 
românesc. Legăturile noastre în acest răstimp se vor cimenta de aşa 
natură, că nu ne vom mai despărţi. 

Evident că Mişcarea Legionară avea să încolţească în inima şi 
sufletul neprihănit al tineretului nealterat de politicianismul fără ideal. 
Omul trimis, Cpitanul, a ştiut să capteze şi să zăgăzuiască elanul tine¬ 
retului care sar fi pierdut în imensa masă a tuturor compromisurilor şi 
renunţărilor. 

Mişcarea nu sa creat din programe, sau numai în biblioteci, ci pe 
câmpul de luptă, acolo unde tineretul, sub conducerea lui, făcea ţaţa 
inamicului intern, ascuns şi perfid, care tindea să mineze impu su 

naţional. , ., 

Căpitanul deci, pe deasupra diviziunilor interne cauzate de partide, 

s’a adresat neamului întreg, marei familii naţionale, iar aceasta, prin 
tineretul său, a răspuns la apel. 

Aşa l-am cunoscut pe Căpitan în 1930. întâlnirea noastră cu el a 
prefaţat sudarea tineretului macedoromân cu întregul tineret legionar. 




116 


G. Ghitea 


Si nu numai atat: sa simţit atrasa de Legiune întreaga masă a coloniş¬ 
tilor. Această adeziune le va provoca multe neajunsuri, căci autorităţile 
romaneşti, înfeudate partidelor politice, nu vedeau cu ochi buni acest 
lucru. De aceea Căpitanul va căuta să tempereze valul de simpatie 
care se îndrepta spre Legiune şi spre elementul macedoromân. De 
acord cu conducătorii studenţimii, el recomandă prudenţă pentru a nu 
provoca autorităţile. 

Creşterea vertiginoasă a Mişcării îl preocupa imens pe Căpitan, 
căci el acţiona şi în adâncime. Ca pedagog, pentru a desăvârşi procesul 
de educaţie şi de organizare, avea nevoe de timp. Adeziunile în masă. 
rapide, i-ar fi periclitat împlinirea planului de a ajunge la pregătirea 
omului nou. 

Atitudinea adoptată de conducătorii studenţimii macedonene, de 
acord cu Căpitanul, de a trece pe planul al doilea a fost luată mai 
cu seamă după cazul Duca. 

Primul rezultat al cimentării camaraderiei şi al adeziunei noastre 
la Leginue s a soldat cu găsirea unui local pentru Sediu pe Calea 
Victoriei, în faţa Cercului Militar. Inaugurarea s’a făcut în Noembrie 
1930. Slujba religioasă a fost făcută de părintele Georgescu-Edineţi. 

Costul chiriei şi al moblierului a fost suportat de studenţii armâni 
şi de un grup de mici comercianţi. 

Pentru administrarea Sediului, Căpitanul a institui o comisiune 
de trei, cu Andrei Ionescu, subsemnatul şi al treilea de care nu mi-1 
aduc aminte acum. Sediul însă a fost închis de poliţie în Decembrie. 

La împlinirea a 50 de ani de la înfiinţarea Legiunii, gândul nostru 
se îndreaptă la imensele pierderi suferite de ea, întrecute numai de 
pierderile neamului întreg. 

Soarta a făcut ca urcuşul Golgotei să fie parcurs în mod preventiv 
de Legiune, in frunte cu Căpitanul, pentruca după aceea să urmeze 
la suferinţă întreg Neamul. 

La accstă pătimire a participat din plin şi ramura armânească din 
Sud, care s a regăsit cu fraţii de la Nord după atâţia secoli de despărţire. 
Această pătimire este suportată de întreaga suflare românească, pătimire 
care-i asigurase dăinuirea milenară pe plaiurile pe care a fost aşezată 
de Dumnezeu. 

Crezul legionar, isvorît din vrerea românismului, sintetizează dra¬ 
gostea pentru Patria eternă şi credinţa nelimitată în destinul ei hărăzit 
de Dumnezeu şi pecetluit cu jertfa proprie a Căpitanului şi a oastei 
lui, în drumul spre înviere. 


INSTR. LEG. IULIU SUSMAN 
ÎN PRIGOANA DIN 1938-1940 


de Anton Roşu 


Camaradul Suşman, de origină din Turda, absolvent al Scoalei de 
Comerţ apoi funcţionar la Ministerul Apărării Naţionale era în Fe 
** 111 1 Corpului mJTlS: & 

n„f- înC ^? ân - du ‘j < : în acea vreme ,ichidarea Centrului Legionar, a fost ţi¬ 
nuta o ultima şedinţa cu toţi şefii de secţii şi sectoare din Capitală si s’au 

Bucure^r’camarad ?°f UCeTea Cor P ului Muncitoresc Legionar din 
4 - • ?b ' C d , u Su 5 man a rămas şeful sectorului III şi a fost 
nsarcinat şi cu conducerea celorlalte trei sectoare. Eu am fost numit 

U sec ^ 0ru ' ul I, galben. Fiind el întrebat pe cine îşi ia înlocuitor a 

f^^Susman e 'I Camara ^ ,d Anton Ro j u! ” Am rămas mirat de acest răspuns. 
Pe Suşman il cunoşteam numai din şedinţele şefilor C.M.L. P 

t In 7™ din 5 edin î e,e noastre anterioare, la care a oarticiDat ci 

de 8 e n xemDlu h T e âd aCeSta t & “a US 7™ PC Umărul lui Su ? man P- d ându-I 
e exemplu, a adaogat: Aşa legionari vreau!” 

arestarLcf Căpitanului, şefii legionari din Bucureşti au fost 

2S* in Iagareledela Ciu J c - Dragomirna şi Vaslui, iar cei cărora 
li sau făcut procese, au fost condamnaţi şi vârîţi in închisori. 

locuinre UtU j pn |° an , ei 171 ă întâlneam cu Suşman într’un bloc de 
ocuinţe vis â vis de Facultatea de Drept, al cărui proprietar era Gene 

ÎmIf SCU 't °fl in T Ct0r 21 J andarrneriei - Administratorul blocu- 
câteva a f “ S ^ man - In P odu l acestui bloc îşi ascunsese el 

•Tenta lî^onL- a a t/ r ° pagand ! legionară, între care şi cartea 
legionar Snfm.n r ,? u „ 0 dcdlcatl ® a Căpitanului “Pentru instructorul 
multe‘ glfan™ ' In U ° U dl " Cl,fere avea ** un P isto1 cu mai 

Printre primii căzuţi în mâna poliţiei - dela muncitori - a fost 
ag^T a seer C ? ri,ea ’ WdBt de Ma,inschi > fost legionar prin 1933, iar acum 

din Cutnnhem 5 ^ 7* che ™ at ' a P° art ă de o fostă secretară dela Sediul 
câ? S a b 7 r ?', Care lucr ? se ,n biroul Căpitanului, şi mi-a spus să trimit 
ca ma rnulp legionari la procesul avocatului Radu Budişteanu, adus 

teamă că-î agentă* 1 ^ " U am ° ,egătUră CU ,egionarii - Mi ' cra 


Instr. Leg. Iuliu Şusman 


157 


Intr o o altă seară m a luat Suşman la o întâlnire cu un student 
pe care îl văzusem deseori la Sediu, în jurul Inginerului Clime. Aranjase 
cu el, şi cu alţi camarazi dela secţia de şoferi, să fie adus Bănică Dobre 
Ia o convorbire cu unul dintre şefii legionari liberi. Bănică a fost arestat. 
Suşman nu mi-a spus numele studentului şi nici eu nu l-am întrebat cum 
îl chiamă. 

Intr o zi mă aflam la masă in grădina bodegei Geneva cu camara- 
dul Suşman, camaradul D. Mihail şi curierul nostru, Marinescu. In timp 
ce mâneam un pepene, trece prin faţa bodegii un ins, Tocaci. Suşman 
î-a spus lui Marinescu să meargă repede, să-l cheme. II cunoştea şi i sa 
adresat cam astfel: “Mă, Tocaci, nu se aude de bine, despre tine! Ce 
elegant eşti! Gandeşte-te la ziua de mâine!” 

— Măi Suşmanc, cum poţi tu să vorbeşti aşa ceva despre mine? 
Eu am serviciu la Malaxa, întrăin laborator”, i-a răspuns Tocaci şi a 
luat-o din loc. Afară se auzise că organizaţia legionară dela Malaxa a 
^ost distrusă. Smadea dispăruse, iar Cezar a fost schingiuit groaznic 

Nu mult timp după asta, defectându-se coşul de fum al blocului 
unde-şj avea bagajele Suşman, soţia generalului a trimis şoferul sus în 
pod, să vadă care-i cauza şi a dat de cufere. Căutând prin ele, a găsit 
pistolul şi gloanţele, dar şi cartea Căpitanului cu dedicaţia lui. Fiind 
informată soţia generalului de cele găsite în podul casei, a telefonat 
direct Iui Gavrilă Marinescu, Prefectul Poliţiei Capitalei, şi i-a spus că, 
ce e la ea, e mare nenorocire. A venit poliţia şi după asta au pornit 
m căutarea Iui Suşman. Pentrucă lucra la Ministerul Apărării Naţionale, 
devenise şi mai periculos pentru Siguranţa Statului. De atunci Suşman 
nu s a mai despărţit, multă vreme, de mine. Eu locuiam în acel timp pe 
şoseaua Ştefan Cel Mare, într o casă vis â vis de Spitalul Colentina şi 
vecină cu bodega Geneva. In podul bodegii aveam destul loc pentru 
şedinţele noastre. 

Intr o după amiază de vară, ne convoacă Guţă Pavelescu pe strada 
Sergent Năstase Pamfil şi ne dă dispoziţii pentru înfiinţarea “Legiunii 
albe cu încadrarea de noi membri şi contact dela om la om. Eu şi 
uşman am fost sfătuiţi să ne despărţim, că vom cădea împreună în 
mâinile poliţiei şi aşa a şi fost. 

Din momentul urmăririi lui, Suşman a rupt definitiv contactul cu 
soţia. In locuinţa lor s’a instalat un agent dela poliţie. Ori unde îi 
găseam loc de ascuns, venea să-mi spună că nu poate să doarmă. Era 
tare sdruncinat cu nervii. 

Intr o Duminică m a trimes la Biserica Ilie Gorgani să primesc, pen¬ 
tru el, o legitimaţie falsă, pe numele de Toporanu Ion, student la teolo- 
S le 7 . . ca ™ arac ^ u l M.P. Odată cu primirea falsei identităţi, Suşman 
sa liniştit. Mi-am luat concediu dela serviciu şi am plecat amândoi la 
Carmen Sylva, unde avea S.T.B.-eul o pensiune pentru personal. După 
scurt timp de stat acolo, Suşman a plecat la Cavama, unde avea neamuri 
şi mi-a spus ziua când o să vină înapoi. Când s’a reîntors, ne-am dus 
la Bucureşti şi am luat contact cu înlocuitorii noştri, ne-am făcut rost 
de raniţe şi am plecat la munte. Acolo am stat câteva zile la un schit, 
apoi am urcat pe Omul unde am dormit o noapte. In timpul nopţii, 
când dormea unul, celălalt stătea de veghe. La reîntoarcerea noastră 




158 


Anton Roşu 


depe Omul, am întâlnit un drumeţ care ne-a întrebat dacă suntem 
legionari, că el este şi-l chiamă Dornescu. Am mers împreună o bucată 
de drum şi ne-am despărţit. In cale am dat peste o cabană-restaurant, 
ne-am alimentat cu cele necesare şi am mâncat ca la oraş. Apoi ne-am 
continuat drumul pe munte. 

La 15 August, dimineaţa, eram la Crucea depe Bucegi. Atraşi de 
frumuseţea locului şi în căutare de Floarea Reginei, ne-am rătăcit unul 
de altul şi, cu tot strigătul nostru, cu greu ne-am regăsit. Am făcut o 
vizită scurtă la familia G. din Azuga, iar de acolo am plecat spre Buşteni, 
unde am dormit o noapte şi ne-am reîntors la Bucureşti. Speram că la 
înmormântarea Reginei Maria să se întâmple ceva. Suşman a început 
să reia legăturile cu camarazii, iar eu mi-am văzut de serviciu la tramvaie. 
Nu mai stăm împreună. 

Intro zi a venit la mine Suşman cu Dumitru Grozea. In timp ce 
stăm la masă, se deschide uşa şi cu pistoalele întinse spre noi, intră în 
cameră comisarul Gheorghiu cu agenţii Brătescu şi Bonea strigând cât 
îi ţinea gura: “Mâinile susl Legitimaţia! He, Grozea, ce te-ai schimbat?” 
Grozea îşi tăiase părul scurt. După o scurtă percheziţie, am coborît jos. 
Suşman a cerut să meargă la closet, iar eu i-am rugat să-mi dea voie 
să anunţ Serviciul. S au făcut că nu ne aud. Totuşi, pe Suşman l-a 
însoţit pană la closet. Am fost urcaţi într’o maşină şi duşi la Prefectura 
de Poliţie a Capitalei. In maşină l-a întrebat pe Grozea unde este 
Suşman. 

— “Ce mă întrebaţi pe mine unde e Suşman?, răspunse el. 

— “Lasă Grozea, că ai să spui şi laptele pe care l-ai supt”. 

— “Da, am să spun. Eu l-am omorît pe Iancu Jianu, pe Tudor 
Vladimirescu, pe Mihai Viteazul”... 

— “Sfidezi poliţia, Grozea!”, i-a spus Bonea. In acest timp, Suşman 
care era lângă mine, m’a strâns cu mâna de pulpa piciorului. Semn să 
nu-1 divulg. 

La Prefectură ni sa luat identităţile şi banii găsiţi la noi. Eu tocmai 
făcusem un împrumut pe salar de 6000 de lei. La uşa de intrare, jos 
la beci, mau luat în primire Brătescu şi Bonea. Comisarul Gheorghiu 
s a dus sus în biroul lui. Brătescu mă întreabă unde e Suşman. 

— “Nu ştiu”, i-am răspuns eu. Bonea m’a lovit cu cauciucul peste 
faţă de mi-a ţâşnit sângele din nas. 

— “Scoate-ţi pantofii! Spune unde e Suşman, că tu ştii! In ziua 
de..., ora..., ai mâncat pepene cu el şi cu informatorul meu, Tocacif 

— “Domnule Comisar, eu mănânc regulat la bodega Geneva şi se 
întâmplă că nu ştiu totdeauna cu cine stau la masă”. 

— “Culcă-te!” Mi-a legat cu un ştreang picioarele de un butuc şî 
a început să mă lovească cu cauciucul, câineşte şi fără pauză. Dela un 
timp, de durere, am început să urlu. 

— “Unde e Suşman?” 

— “Nu ştiu, nu-1 cunosc!”, i-am răspuns eu.. 

— “Dă-i Bonea!” 

— “Lasă-1, mă, că-1 omori, Brătescule!” 

— “Spune mă, unde e Suşman?” 

— “Nu ştiu Domnule”. 

— “Ce tare e în picioare!”, spune Bonea. 


Instr. Leg. Iuliu Şusman 


159 


Au încetat apoi cu bătaia şi mau scos din camera de tortură. Când 
am trecut pe lângă Suşman şi Grozea le-am spus: 

— “M au bătut ca să le spun unde e Suşman”. Bonea mi-a mai dat 
una cu cauciucul peste cap, zicând: — “De ce vorbeşti neîntrebat?” 
Am fost dus într o celulă şi din acel moment ne-a izolat. Răcnetele şi 
bătaia au continuat. 

Prin vizeta uşii dela celula mea l-am văzut pe Grozea. II duceau 
târîş. Leşinase. 

In altă serie de bătaie, Brătescu pune pistolul pe o firidă şi ne 
spune: — “Am ordin să vă împuşc!” Eram toţi trei de faţă. Altă dată, 
în timp ce ne bătea, a fost adus camaradul Vasilescu să vadă cum ne 
chinuesc. Fusese şi el arestat. Nu ne-a făcut impresia că a fost bătut. 
El era Casierul Corpului Muncitoresc Legionar din Bucureşti. Sigur 
că poliţia a pus mâna pe banii Casierii, gândeam noi. 

Intro noapte am fost duşi sus la agentul Bonea. Mânca nişte meze¬ 
luri. Jenat, şi-a strâns resturile de mâncare şi mi-a spus: — “Treci la 
bătaie!” A fost ultima. De astădată am fost bătut numai la cap şi, 
după bătaie, îmi era capul plin de cucuie şi mă durea de nu vedeam 
înaintea ochilor. Suşman, care era de faţă, îi spune: — “Nu-1 mai bate, 
Domnule! Eu sunt Suşman. 

Surprins de această neaşteptată destăinuire, Bonea s’a repezit la el 
urlând şi l-a lovit cu pistolul peste faţă, cap şi urechi de curgea sângele 
şivoi pe faţă şi pe gât. Apoi, tot urlând şi sbierând, a rupt-o la fugă 
pe scări în sus, ca să-şi anunţe şefii că l-a prins pe Suşman. Dela etaje 
a venit o droaie de agenţi şi comisari să-l vadă pe Suşman. Mare 
eveniment. După asta, eu şi Grozea am fost duşi la comun, iar Suşman 
a rămas singur în celulă. 

In acel timp era arestat acolo şi camaradul Ion Tucan. Dela el am 
aflat ca fost prins, adus la Prefectura de poliţie şi bătut crunt, Profesorul 
Iordache Nicoară. L-am văzut în faţa biroului Şefului de arest, stând 
pe un scaun. îşi freca cu palmele tălpile picioarelor. Dânsul şi cama¬ 
radul Tucan au fost duşi, de acolo, la Ciuc. 

In timpul când eram la comun, a venit Brătescu să ne spună că 
cine dă o declaraţie de desolidarizare de Mişcarea Legionară iese imediat 
afară. Dintre toţi, numai 7-8 nu au ridicat mâna, între care Grozea şi eu. 

L-a adus şi pe Suşman de la celulă ca să dea o declaraţie de deso¬ 
lidarizare de Căpitanul, însă el i-a răspuns scurt şi hotărît: — “După 
ce m aţi bătut atât, să mai dau şi declaraţie! Nu!” A fost dus din nou 
la celulă. Apoi Brătescu se îndreaptă către mine şi-mi spune: — “Si tu, 
banditule, care zici că nu eşti legionar, întoarce-te şi ţine-le celor care 
au ridicat mâna, o şedinţă! Voi sunteţi legionari, măi”, şi le-a tras o 
înjurătură. 

Noaptea târziu, un număr din cei care nu sau desolidarizat, am 
fost duşi într’o sală. Am avut atunci un moment de slăbiciune. Credeam 
că ne omoară. Ii spui lui Grozea să dăm o declaraţie. Grozea s’a 
încruntat la mine, fără să-mi spună un cuvânt. Mi-am revenit. Mă 
simţeam întărit. 

Legionarii, cărora au putut să le facă procese, au fost trimişi la 
Tribunalul Militar, intre aceştia şi camaradul Grozea. 





160 


Anton Roşu 


Suşman, eu, Doctorul Ion Cengher, Bărbătei, Mircea Motoc, Roş- 
culeţ, Davidescu, Vasilescu, Nicolae Tudose şi alţi câţiva, al căror nume 
-am uitat, am fost scoşi in rondoul din dos al Prefecturii şi urcaţi într’un 
autobuz al S.T.B. ului, am luat drumul necunoscutului. 

Când eram în rondou, Căpitanul de jandarmi a comandat: “încărcaţi 
armele! şi ne-a făcut cunoscut următoarele: “Să nu încerce careva să 
evadeze. Camaradul meu, care a transportat pe Alecu Cantacuzino şi 
Vasue Cristescu, a primit 5 ani închisoare şi degradare pentru evadarea 
lor. Nu ştiu care dintre noi a spus: - “Noi nu evadăm. Domnule Căpi¬ 
tan, dar vă rugăm să ne daţi voie să cântăm”. 

• v Int ^° dimineaţă ceţoasă, eram în faţa lagărului Vaslui. Cu îmbr㬠
ţişări sărutări, şi flămânzi de noutăţi, aşa ne-au primit camarazii care 
se aflau acolo. Mai toţi erau bărboşi. încet, încet, ne-am acomodat 
şi cu viaţa de lagăr. 

După asasinarea Căpitanului, camaradul Suşman mi-a spus: “Dum- 
neata dă declaraţie şi ieşi afară, de poţi, spune-i soţiei mele, Veronica, 
sa taca tot posibilul ca să fiu dus în spital”. Suferea greu cu rinichii 
şi cu stomacul. 


21 Decembrie 1938, un grup de 131 legionari ieşeau din lagărul 
Vaslui, printre care şi eu. Ultimul care ma condus până la poarta 
agarului a fost Puiu Gârcineanu. La despărţire mi-a spus: "Comunică-le 
celor de afară să se gândească la vieţile miilor din închisori!”. 

Soţia lui Suşman a reuşit să-şi scoată bărbatul din lagăr şi să-l 
interneze in Spitalul Militar din Braşov. 

. In noa Ptea de 21 spre 22 Septembrie 1939, a fost ridicat din spital, 
împreuna cu Traian Cotigă, Eugen Ionică, Căpitanul Emil Siancu, Gri- 
gore Pihu, Ion Herghelegiu şi Gheorghe Proca, şi împuşcaţi de o echipă 

de jandarmi haini la suflet”, din ordinul lui Carol al II-lea şi a sfetnicilor 
Iui netrebnici. 


DIZOLVAREA DELA 10 DECEMBRIE 1933 


— NICADORII — 


de N. Şeitan 


Biruitor în campania electorală dela Neamţ şi Tutova, în contra 
tuturor partidelor politice care sau prezentat la alegerile parţiale din 
acele două judeţe, Căpitanul extinde în 1933 frontul de luptă pe întreaga 
ţară. A deschis campania cu echipa de sub conducerea lui N. Constan- 
tinescu, cel care va căpăta îndată nimb de Nicador. 

Echipa va întâmpina obstacole aproape insurmontabile: bandele 
înarmate în slujba partidelor politice; jandarmeria care primise ordin 
să împiedice propaganda naţionalistă, să împrăştie echipele şi chiar să-i 
aresteze pe legionarii din echipe sub diferite pretexte. Totuşi echipa 
şi-a executat marşul cu o putere de rezistenţă care a impus respect 
forţelor protivnice. Bandele de mercenari bătăuşi au fost induse în 
eroare spunându-li-se că echipa legionară ar fi alcătuită în realitate din 
răufăcători. Si mai de efect a fost răspândirea faimei că ar fi fost 
trimisă în campanie Echipa Morţii. Ca prin telegraf, ştirea trecea din 
gură în gură şi din sat în sat, sub forma versurilor cântate în marşurile 
electrizante, şi prin drumuri de colb şi prin gloduri de noroaie: 

Suntem echipa morţii 
Ori învingem, ori murim! 

Degeaba ocupaseră jandarmii strategic unele poduri de trecere 
obligată. La trecerea unuia din ele, jandarmii au fost înfrânţi, chiar 
dacă şi legionarii au suferit grave pierderi: răniţi şi copleşiţi de lovi¬ 
turi, unii chiar transportaţi în stare gravă în închisoarea dela Teiuş. 
Denumirea de Echipa Morţii provenea dela temeritatea cu care erau 
înlăturate obstacolele şi nu, cum insinua Istrate Micescu, dela tendinţa 
de a suprima vieţi omeneşti. 

Simultan intra în luptele electorale şi o echipă dela Constanţa, 
condusă de Ion Caratănase. Mă aflam încadrat în această echipă. In 
propaganda parcursă ne-am abătut pela ruinele câtorva cetăţi, antice, 
printre care Histria, cu glorioase vestigii, care ne îmbărbătau amintindu- 
ne de străbunii legionari ai Romei ajunşi victorioşi prin regiunea dintre 
Dunăre şi Mare, Scitia Minor, transformând-o astfel, încă de pe atunci, 
în bastion contra hoardelor dela Răsărit. 


Disolvarea dela 10 dec. 1933 


191 


Intr’un marş de vreo două săptămâni, şeful echipei a ştiut să 
înfrunte pericole şi obstacole cu o seninătate şi hotărîre exemplară. 
Numai datorită dârzeniei, unită cu abilitate, a putut să dea un °col 
judeţului, luând-o pe coasta Mării, apoi până pe sub pădurea Babada- 
cuiul spre Hârşova, în susul Dunării, până în Sudul judeţului, ca dela 
Negru Vodă să se îndrepte spre Constanţa, oprindu-se la Poarta Alba, 
unde s’a fortificat într o gospodărie şi a rezistat asalturilor jandarmereşti 
superioare ca număr, până la venirea primului procuror Moiseanu dela 
Constanţa. Acesta m’a invitat să-l însoţesc pană acolo. In acel moment 
mă găseam la Constanţa cu Inginerul Virgil Ionescu. Ne desparţiseram 
pe neaşteptate de echipă la Negru Vodă, pentru a depune lista de 
candidaţi la Tribunal. O aveam confecţionată la judecătoria dela Adam 
Clisi. In alte judeţe sau dat adevărate bătălii, ca să se poala intra m 
Tribunal pentru depunerea listelor. Am refuzat să-l însoţesc pe 
Moiseanu, spunându-i că şeful echipei este Ion Caratanase. Sa 1 se 
adreseze lui. Aşa a şi făcut. Cea mai mare parte dintre legionari au 
fost puşi în libertate, iar Ion Caratănase şi câţiva camarazi au tost 
transportaţi la închisoarea centrală a oraşului. 

Atât acţiunea Echipei Morţii, cât şi campania electorală dela Cons¬ 
tanţa şi din alte părţi au avut răsunet în toată ţara. Ziarele: Cuvântul 
lui Nae Ionescu şi Curentul sau ocupat pe larg de campania electorala 
deschisă de Legiune. 

La Cernavoda a intervenit şeful poliţiei locale ca să împiedece 
marşul echipei. înciudat că nu ne-a putut opri, trebuind sa sara din 

maşina în care a avut impresia că e sechestrat, a T’îni’un 

am fost arestaţi. Vestea a ajuns la Bucureşti, iar ziarul Cuvântul, intru 

articol pe prima pagină, înfiera abuzul. 

Când a auzit Căpitanul, care nu putea concepe ca o 
lase aşa de uşor arestată, a trimis o telegramă la 
anunţa dizolvarea organizaţiei şi retragerea echipei din ^ 
a căzut în mâinile Prefectului, care, chipurile, voia sa ne-o ser/ea ca ş 
ne căuta cu jandarmii ca sa ne facă cunoscut conţinutul. Noi, in timpu 
acesta, eram prin Sudul judeţului. 

Contra urmăritorilor. Echipa recurgea la unele stratagerne pentru 
a-i den,ta în aşa măsură că, de multe ori. Jandarmii erau dezonenUp, 
pentrucă noi simulam că luăm o anumita diricţiun , > . iţ n 

k momentul potrivit. S’a mai întâmplat că şofeurul unui “ ? 

cu jandarmi să fie legionar. Acesta a înecat motorulşi• 
trebuesc făcute unele reparaţiuni, î-a ţinut pe jandarmi in p P» 

dându-ne nouă timp să ne îndepărtăm. 

Când am ajuna la Constau,» ,i ni .4 predat «elugrunua ne am dos 
la postă si telefonic am desminţit totul intro scurta convorbire cu 
Căpitanul, care a anulat telegrama. 

Efectul Echipelor, scontat de Căpitan, se îndeplinea. 
partidelor politii se vedea deplasata dir.centrul opune, 
şi înlocuită prin noul impuls imprimat de dinamica cu car ţ 
legionarii care, deşi puţini la număr, în ţinuta lor perfecta cu c 
s i fronturile de cămăşi verzi, se multiplicau prin impetuozitatea m - 
şurilor însoţite de cântece, în locul vorbăriei deşarte de până atunci. 





192 


N. Şeitan 


Odinioară partidele politice îţi înarmau partizanii şi-i ghiftuiau 
De asta data aceste bande de mercenari au contat prea puţin. In toată 
campania electorală dela Constanţa din 1933, am asistat la un singuî 
caz, când un negustor dintr’un sat depe Dunăre l-a înfruntat pe Ion 
Caratanase, reproşându-i ca nu munceşte. Dar Caratănase i-a închis 
pe loc gura aratându-i mâinile bătătorite de munca depusă în tabăra 
dela Giuleşti, pe care o condusese şi pe unde a trecut şi Nicolae Cons- 
tantinescu, Nicadorul. 

„J' 31111 alegerilor nu putea fi pe placul partidelor obişnuite cu 

'4&tS, 5 Feudde lor se ^ —4-* - 

-Xţsttftar.Eîr' 

Pentru prima oară apărea la orizontul politic o mişcare tânără 

5CT C “ ra,i Sl P * * Vig0are ’ “ # ge"»l cri m % 

JWUnătatea, prin marile democraţii nu vedea cu ochi buni “velei- 
străină N Ul Romanesc de a-şi croi singur destinul, fără o tutelă 

In acelaş timp, partidele politice se aflau în totală buimăceală Ele 
se menţineau prin avalul câtorva personalităţi şi prin pasivitatea unei 
părţi a populaţiei. Neîncrederea ţării le debilitase elanul şi cum nu se 

SrZ bunÎv^m SPriiin r- ** Pr ° prii,e P entru a 

ţaS şi aseXa \or rCg 3 ’ Urmărea CU diab ° ,ică abi,itate ^ 

sa aX-Juf* 1 ’ * dc ambiţii 5* de cusururi > odată ce avea la discreţia 
nească seonnril ^ t lstonc ?> avea nevoie de unealta care să-i îndepli- 
demoer^r i ? m „ ace,a ? tim P să satisfacă şi pretenţiile marilor 
sa " u “ ape de sub infl “ n ' a lor ° « 

si cu^" Argetoianu in Memoriile sale târgul conştiinţelor 

SHtS e5 “ 1 V ? Să . înde ,P ,ineasc ă Poftele regale şi ale străină- 

ÎămăseS c- f’ >1 Ş ‘ , spălatul P e m âini al politicienilor. Regele 

rămăsese sa aleagă între Titulescu şi Duca. 

îsi luase deC / w i0 în J doia,ă că Duca > P c ntru a fi Prim Ministru, 

ordinul sî de aT 11 - / faţă t C regC şi de str âmătate de a le îndeplini 
eX n.L d înl h /" CI - Pre r U ! interese,or străine, nu ale ţării. Nu mai 
actdetrădire a a* ^ < U guvernului acceptase să săvârşească un 
vot sute de m Ca 3 m P ,cl ° arc d ' s P ozi ţu constituţionale, oprind dela 
PseudodemL™ - 6 S& desco P erea astfel carenţa morală a 

DecembriTTqa3 61 - Această Iume nu va ezite ea la 10 

împreun?® rS T C Ml ? carea ^ chiar s * a^steze pe candidaţi 

P na cu mu de legionari şi de simpatizanţi. 

h CraU gr f le - Apar primii mor t i: Vir g i! Teodorescu 

te Constanţa, Niţa Constantin la Iaşi, Ştefan Bălăianu în Ialomiţa. Este 

Căpitanul C,Umeti ’ P entruc ă n’a destăinuit locul unde se ascundea 

• Pentr u “raţiuni de Stat”, indiferent de opinia ţării, Duca da ucazul 
pnn care Mişcarea Legionară era scoasă din luptă. 


Disolvarea dela 10 dec. 1933 


193 


Contra acestui abuz, intervenţia câtorva oameni de caracter, în 
frunte cu Grigore Iunian şi Octavian Goga, n’a dus la niciun rezultat. 

Indignarea generală impunea un gest exemplar, care să confirme, 
că un nou criteriu îşi face de acum loc în treburile publice româneşti: 
acela al demnităţii, al luptei pentru salvarea onoarei, al afirmării şi 
respectării drepturilor româneşti. 

In faţa fărădelegii, Neamul ridica braţul său şi pedepsea pe omul 
nefast care, în detrimentul ţării, servea interese străine şi zădărnicea o 
nouă orientare a ţării în viitor. Acel braţ simbolic al Neamului a fost 
concretizat prin braţul înarmat a trei tineri universitari. 

Ei nau primit un ordin concret din partea niciunei persoane, 
niciunui comandament, ci sau făcut interpreţii indignării unei gene¬ 
raţii, hotărîţi să nu mai rămâe pasivă, ci să pedepsească pe acela care 
în mod sacrileg se abătea dela linia de onoare naţională şi în mod 
perfid călca în picioare cele mai elementare dar şi sacre drepturi pentru 
a servi cele mai imunde interese antinaţionale. 

După dizolvarea dela 10 Decembrie 1933, am fost arestat şi închis 
cu vreo 30 de camarazi în localul siguranţei depe coasta Mării. Tot 
în Constanţa a fost arestat şi Victor Silaghi. Poliţia şi Siguranţa au 
avut de furcă cu el. A doua zi, împreună şi cu Părintele Chivu, Virgil 
Rădulescu, sosit dela Bucureşti, Florea dela Cobadin şi alţi câţiva 
camarazi, am fost transportaţi la închisoarea Centrală a oraşului. Acolo 
am cerut să vie Primul Procuror şi, dacă avem vreo vină, să ne emită 
mandate de arestare. Ne sosind Procurorul, am forţat uşa de fier ca să 
ieşim, dar am fost dominaţi de forţele jandarmereşti covârşitoare. 

Dela închisoarea Centrală am fost duşi cu toţii într o vilă dela 
Anadolchioi, proprietatea profesorului Buţă dela şcoala comercială. 
Eram mai mulţi acolo. Fuseseră aduse şi elemente din judeţ. Am 
insistat din nou să vie Procurorul căci, de nu vine, vom incendia casa. 
A venit Procurorul Moiseanu şi a încercat să vorbească cu mine. I-am 
indicat că poate sta de vorbă cu Victor Silaghi. Acesta avea şi grad, şi 
mai multă experienţă. 

Procurorul a luat act de cererile noastre, dar nu ne-a lansat niciun 
mandat de arestare. Totuşi autorităţile, temându-se că vom incendia 
casa, — ne şi pregăteam pentru acest lucru — ne-au transportat pe caţiva, 
în cătuşe, într o noapte, cu trenul la Penitenciarul dela Galaţi. Eram: 
Victor Silaghi, Părintele Ion Chivu, Virgil Rădulescu, Ion Florea, Puiu 
Traian, Costea dela Galaţi. 

Abia când am ajuns la penitenciar ne-au scos cătuşele dela mâini. 
Penitenciarul dela Galaţi era impunător, cu ziduri înalte de 5-6 metri. 
Mă uitam la ele, când intram, şi îmi ziceam: greu e să poată evada 
cineva de aici. Eram cu toţii vreo 120 de camarazi aduşi dela Constanţa 
şi din zonele limitrofe ale Galaţului şi Brăilei. 

Cu o zi înainte de evadare, mă chiamă deoparte Victor Silaghi şi-mi 
destăinueşte că vrea să evadeze. Mă asigura că gardienii nu vor trage 
dacă ne surprind pe ziduri, pentrucă nau armele încărcate şi vom putea 
sări fără pericol afară. I-am răspuns că sunt gata să evadez cu el. 

A doua zi sa răspândit svonul că vom fi liberaţi, dar că^ vor mai 
rămâne închişi Victor Silaghi, fraţii Macri şi N. Şeitan. Era in ajunul 
Crăciunului. 




194 


N. Şeitan 


Am fost chemaţi cu toţii în faţa direcţiei închisorii, care nu era 
departe de poarta principală. La vreo 20 de paşi se aflau armele a 
vreo două plutoane de soldaţi, dispuse în piramidă, iar la poarta închisorii 
erau postaţi câţiva gardieni. 

Directorul închisorii ne-a anunţat că vor fi strigaţi depe listă numai 
cei destinaţi să fie liberaţi. A început apelul. Primul a fost chemat Ion 
Potolea, invalid de războiu în faimoasa şarjă dela Prunari, din primul 
războiu mondial. Acesta sa îndreptat spre poartă, care sa şi deschis. 
In acelaş moment cineva din grup a strigat: la poartă băeţi! 

Am dat cu toţii buzna la poartă. S’a produs o învălmăşeală, iar 
poarta închisorii sa deschis până la perete, cu toată opunerea gardie¬ 
nilor. Veneau însă rezervele de soldaţi, care îşi luaseră armele în goana 
mare şi era pericol să se închidă poarta. In câteva clipe am isbutit să 
ies cu primul val de camarazi. Spre nenorocul meu, am alunecat pe 
ghiaţă şi am căzut. Eram furios. Un camarad s’a întors din fugă şi 
m’a ajutat să mă scol. Mam grăbit să mă îndepărtez de închisoare, 
călăuzindu-mă după căciula albă a lui Costea. Izbutiseră să fugă şi 
Preotul Chivu, Puiu Traian şi Florea dela Cobadin. Acesta din urmă 
necunoscând Galaţii, în fugă, îl întreba cu voce tare pe Părintele Chivu: 
“Părinte, unde ne întâlnim?”, iar acesta, care fugea din răsputeri, abia 
avu timp să-i răspundă: ‘la dracul!”. 

In urma noastră se auzeau împuşcături. O parte dintre camarazi, 
printre care şi Virgil Rădulescu, nu putură fugi. Poarta închisorii se 
închisese. 

G. Costea ne-a dus la un muncitor din port, unde am petrecut 
Crăciunul, cu Victor Silaghi şi cu Puiu Traian. 

Poliţia ne căuta peste tot. Am lansat svonul că am trecut Dunărea 
cu o barcă, iar a doua zi tustrei ne-am dus pe drumuri ocolite până 
la staţia Bărboşi, pentrucă gara dela Galaţi era păzită. Puiu Traian a 
intrat în staţie pe din dos, a cumpărat trei bilete pentru Bucureşti şi cu 
primul tren ajungem noaptea în Gara de Nord, unde am coborît la 
intervale unul după altul. 

Cu Victor, care se va întâlni cu Căpitanul acasă la Colonelul 
Zăvoianu, mă voiu revedea la procesul Nicadorilor şi al Gărzii de Fier 
din 1934. Cu Puiu Traian voiu păstra legătura. 

In primul rând, ne-am prezentat la sediu. Am fost anunţaţi, de 
Rafailescu, secretarul particular al Generalului Cantacuzino, care ne-a 
primit foarte amabil (nu-1 mai văzusem dela înmormântarea lui Virgil 
Teodorescu la Hârşova), dar se vedea cât era de supărat mai cu seamă 
pe Duca, principalul vinovat de toate nenorocirile abătute asupra 
Mişcării. 

Tot împreună cu Puiu Traian ne vom întâlni cu Doru Belimace, care 
locuia cu părinţii pe str. Izvor, nu departe de sediu. Acasă la Doru 
l-am văzut pentru prima oară pe Nicolae Constantinescu. A apărut în 
prag, ne-a răspuns la salut şi sa retras grăbit. L-a întrebat pe Puiu cine 
sunt, căci nu mă cunoştea. 

Aşa i-am cunoscut pe cei doi Nicadori: Doru Belimace şi Nicolae 
Constantinescu (Nichi), cu două zile înaintea atentatului. Pe Iancu 
Caranica îl voiu cunoaşte la proces, la care am asistat tot timpul. 


Disolvarea dela 10 dec. 1933 


195 


Tot înainte de Anul Nou l-am vizitat şi pe Inginerul Virgil Ionescu, 
urmând să ne revedem după Anul Nou, pe care urma să-l petreacă la 
Sinaia. Va fi arestat după atentat, dus la închisoarea dela Ploeşti şi 
torturat şi el. 

In ajunul Anului Nou, singur, am trecut pela Sediu şi, fiind târziu, 
Rafailescu mi-a propus să dorm chiar în patul Preotului Dumitrescu- 
Borşa, care era fugar. înainte de a mă culca, am mai schimbat câteva 
cuvinte cu el pe tema că bine ar fi să dispară Duca. 

Cam după orele 22 mam culcat. Nici nam apucat să aţipesc, şi 
Rafailescu dă buzna în cameră spunându-mi cu voce întretăiată: “scoală 
că l-au împuşcat pe Duca!”. Era de necrezut! Vestea a dat-o o Doamnă, 
care a telefonat la sediu. Mam îmbrăcat şi am plecat. Strada Guten- 
berg, scurtă şi în formă de S culcat, era pustie şi calmă, ca înainte de 
furtună. Am luat-o spre Palatul Mediciniştilor, apoi la dreapta, pe 
Bdul Elisabeta până în Calea Victoriei. De acolo, în sus spre Preşe- 
denţie. Voiam să fiu sigur. Trecând prin faţa Preşedenţiei, am putut 
observa că totul era luminat, porţile deschise, şi un du-te vino general. 
Forfoteală mare. 

Mam oprit în faţa casei unde locuia un prieten. Am sunat şi mi-a 
deschis. Cum m’a văzut, speriat, m a chemat înăuntru. Fusese la cinema, 
când a fost întreruptă filmarea şi anunţată împuşcarea lui Duca. 

Prietenul era sculptor. Dormea într’o cameră care dădea în atelier. 
Acolo mam simţit în siguranţă. Greu şi-ar fi putut închipui poliţia, în 
caz de percheziţie, că mă puteam ascunde printre statui. După plecarea 
mea dela sediu, na trecut un sfert de oră, şi au apărut poliţia şi 
jandarmii. 

La început, Generalul, neştiind despre ce este vorba, a ieşit pe 
scări înarmat cu două pistoale. Văzând curtea plină de poliţie şi 
jandarmi, şi după ce a stat de vorbă cu un comisar regal şi un procuror, 
sa lăsat să fie condus la poliţie împreună cu toţi cei care au fost găsiţi 
acolo. Odată cu arestarea, mi-a povestit Rafailescu la proces cum au 
fost percheziţionate casa Generalului şi sediul. Ajunşi la camera 
Preotului Dumitrescu-Borşa, au văzut patul şi şi-au dat seama că cineva 
a dormit acolo. “E patul cald”, a constatat un poliţist. Sub pernă au 
găsit şi un revolver! 

Cu ocazia arestării, Generalul a fost bruscat de un maior de jandarmi. 
In închisoare, la Jilava, va avea grije să provoace la duel pe toţi cei care 
provocaseră arestarea lui, în frunte cu Ministrul de Interne, Diamandi. 
Bineînţeles că nimeni na acceptat să se bată în duel, afară de^ un 
principe Mavrocordat, cu care sa întâlnit pe teren şi pe care l-a rănit. 

Nicadorii, odată săvârşit actul dela Sinaia, au căutat să se salveze, 
pentru a putea să explice la proces mobilul faptei lor. 

Nichi Constantinescu, profitând de învălmăşeala depe peronul gării 
Sinaia, din cauza petardelor aruncate de Doru Belimace şi Iancu Cara¬ 
nica, a fugit pe calea ferată, dar a fost ajuns de urmăritori, legat şi 
dus într'o baracă. Acolo a apărut în uşă o rudă a lui Duca, care a 
tras cu pistolul în Nichi, însă glonţul a pătruns în perete la un metru 
deasupra capului. In uşa barăcii a apărut un ofiţer de vânători, care 
l-a luat pe Nichi în paza lui, asigurându-1 că se află în deplină siguranţă. 
Acest ofiţer şi-a scos batista şi l-a şters pe faţă pe Nichi. Doru va fi 





196 


N. Şeitan 


arestat în tren, în drum spre Bucureşti, iar Caranica se va prezenta 
Procurorului la Bucureşti. Nichi şi cu Dorn vor fi transportaţi şi tortu¬ 
raţi la poliţia dela Ploeşti. 

Efectul gestului a fost catastrofal în cercurile guvernamentale, după 
cum povesteşte în Memoriile sale Argetoianu. Unii dintre guvernanţi, 
împreună cu cercurile Lupeştii, nici nu mai ieşiau din casă şi nici nu 
se mai încumetau să accepte a face parte din guvern. Carol nu mai 
îndrăznea să apară nicăieri (na participat nici la funeraliile lui Duca). 

Actul nicadoric, sub toate aspectele, va fi judecat de istorie, anali- 
zându-se mobilul. Istoria nepărtinitoare va stabili că dizolvarea dela 
10 Decembrie 1933, care a fost unul din motivele care au provocat 
fapta, a fost o crimă de Ies naţiune acoperită arbitrar cu pretinse 
"interese” inventate. 

Gestul exemplar sancţiona infamul obiceiu de a se neglija interesele 
ţării căzute pe mâna unor oameni fără demnitate, slugi plecate în faţa 
marilor democraţii. 

Acest act nu este numai fapta eroică a soldatului depe front, ci un 
act voluntar, impus de o voinţă nestrămutată, până la jertfa de sine. 
înseamnă opunerea vânjoasă a Legiunii contra abuzului guvernanţilor. 
Este condensarea vrerii româneşti care va tonifica marşul nestăvilit al 
Legiunii spre noul său destin. 

Monumente ale viitorului românesc, Nicadorii nu vor zăcea încre¬ 
meniţi în piatră, pentru a fi evocaţi, ci vor fi permanent exemplu de 
forţa vie, mereu în posturile de veghe, depe poziţiile cele mai înaintate, 
mereu exemplu de jertfă şi mândrie naţională. Vor fi împreună şi vor 
simţi cotul cu toţi cei rămaşi fideli idealului legionar, pe lângă cei slabi 
şi descurajaţi, ori copleşiţi de duşman. Nicadorii sunt eroii exemplari 
care au răspuns unui comandament naţional. Au acceptat misiunea şi 
şi-au luat răspunderea, punând chezăşie viaţa lor. De aceea gestul lor 
este pilduitor şi fecund: o bază de plecare a celor hotărîţi să învingă cu 
preţul vieţii. 

Cântecul lor i-a încetăţenit în inima şi sufletul legionar. 

In evocările noastre îi vedem aevea ca pe nişte luceferi, senini şi 
netemători de moarte, gata s’o primească cu zâmbetul pe buze. 

Ei sunt cântaţi în vremuri de restrişte de legionarii din închisori. 
Tresar cei din morminte, fredonându-le cântecul: 

O ceată de ciocoi străini, 

Haini la suflet şi păgâni, 

Stăpâni la noi ei au ajuns: 

In ţară-i jale, plâns. 

Copiii noştri cei mai buni 
Au fost ucişi ca nişte câini. 

Cu miile zac în închisori 
Vitejii luptători.. . 

Atâţia morţi nevinovaţi 
Cereau să fie răzbunaţi. 

Un neam întreg însângerat! 

N am mai putut răbda. 


Disolvahea dela 10 dec. 1933 


197 


Toţi trei pornit-am într’un gând 
Si ne-am legat prin jurământ, 
Pe camarazi să-i răzbunăm 
Si ţara s’o salvăm. 

Arhanghelul ne-a ajutat 
Să pedepsim pe vinovat. 

Nu nenspăimântă niciun chin, 
Putem să şi murim. 



Nicadorii : 


Doru Belimace, Nichi Constantinescu, lancu Caranica 










«DOMNUL INGINER» 


de Petre Valimareanu 


Printre puţinii care au fost lângă 
Căpitan din prima clipă, poate mai 
în vârstă decât toţi, e Inginerul Cli¬ 
me, sau “Domnul Inginer”, cum i se 
spunea în Legiune. Sa născut în 
1889 la Oancea (Covurlui), pe malul 
Prutului, sat de răzeşi in Ţara de Jos 
a Moldovei, pe unde va fi trecut 
cândva Rareş cu carele, ca şi Ştefan 
in multele războaie purtate pe la 
miazăzi. Membru de frunte al socie¬ 
tăţii patriotice “Avântul”, unde l-a 
cunoscut pe Nae Ionescu cu ocazia 
întâlnirilor anuale ale avântenilor dela 
Brăila, Galaţi şi Bârlad, rămâne în¬ 
doliat de defecţiunea lui N. Iorga din 
tabăra naţionalistă. După o scurtă 
nedumerire provocată de ruptura lui 
N. Iorga, aproape toţi avântenii sau 
grupat în jurul lui A. C. Cuza, C. 
Sumuleanu şi I. Zelea Codreanu a 
căror organizaţie s’a denumit Liga 
Apărării Naţionale Creştine. Nici în 
Ministerul Agriculturii nu zăboveşte prea mult, vegetând în inactivitatea 
unui Stat ce asista protector la nimicirea codrilor străbuni de către ban¬ 
dele unora ca Tischler şi Anhauch. In Liga Apărării Naţionale Creştine, 
care întrunea pe-atunci cam toate conştiinţele româneşti, e secretarul 
regionalei Moldova, dar, în urma tristelor întâmplări din 1926, când sa 
desmembrat Liga cuzistă, nu-şi mai găseşte nici aici rostul. In curând 
avea să se alăture acelor ce trăiau în duhul marilor rupturi, cu tineretul 
strâns de Căpitan sub steagul Arhanghelului şi’n care îşi punea de-acum 
toate speranţele. Mai apoi a făcut avocatură la Domneşti-Muscel, trăind 
la ţară cu aceleaşi rosturi ce avusese la Iaşi între studenţi, dar şi mai 
strâmtorat, căci susţinea doar cauzele drepte, iar “plata” era benevolă, şi 
din puţinul ce avea mai trebuia să întreţină şi publicaţia, de el înfiin¬ 
ţată, “Garda”. 



Căpitanul şi Ing. Clime 
pe Muntele Susai 


«Domnul Inginer» 


199 


L-am văzut prima oară în vara anului 1930. Ţărăniştii guvernau 
de doi ani, timp suficient pentru evaporarea unui entuziasm neconfir¬ 
mat de fapte. Masele rămăseseră credincioase partidului mai mult în 
virtutea inerţiei, dar “suflet” nu mai era. Scandalurile publice întreceau 
cu mult pe cele dinainte, în ministere forfoteau tot felul de samsari, 
iar în Camera “ţărănistă” nu se găsea niciun ţăran printre cei 387 de 
deputaţi, în timp ce minorităţile, mai ales evreii şi rămăşiţele fanariote, 
numărau zeci de locuri pe listele guvernului. Socor, Fagure, Zipstein, 
erau parlamentari “ţărănişti”, vorbeau în numele... ţăranului român! 
Puţinii idealişti desmeticiţi, vâsleau deja spre alte ostroave. Luptător 
înăscut, şi bun tălmăcitor al vremurilor, Inginerul Clime nu se sfiise, 
în plin mit ţărănist, să-şi instaleze “şantierul” său legionar în judeţul cel 
mai “angajat” politiceşte, în Muscelul lui Ion Mihalache şi al lui Dinu 
Brătianu. 

Pe bulevardul “Pardon”, unde mă aflam cu câţiva pedagogi dela 
seminarul din Câmpulung, studentul Ion Chivu (mai apoi protopop, 
purtat în urmă prin diferite închisori), l-a zărit de departe: “Uite Ingi¬ 
nerul Clime!”. Statură potrivită, trunchi încordat, suplu în mişcări, sprân¬ 
cenele stuf, ochii puţin înfundaţi ţâşneau ca din vizuină; purta mustaţă, 
mustaţă groasă; pe cap o pălărie neagră cu boruri largi; geanta în 
mâini, pardesiul pe braţ. L-am salutat cu mâinile ridicate. Ne-a privit 
serios şi şi-a văzut de drum. Mai târziu am regretat că ne sfiisem să-i 
vorbim, când mi-am dat seama ce bucurie i-am fi făcut in seceta de 
oameni în care se sbătea! 

La alegerile din 17 Iulie 1932, Inginerul Clime obţine în sectorul 
său, Domneşti, peste 450 de voturi: succes deadreptul colosal, dacă ne 
gândim la locul şi condiţiile luptei. După uciderea lui Duca e torturat 
îngrozitor, la Titu şi Târgovişte, ca să declare că Mişcarea a patronat 
această pedepsire. Liberat dela Jilava în urma achitării din Aprilie 
1934, se mută cu soţia la Bucureşti, întro cămăruţă dela Sediu, spre a 
lucra lângă Căpitan, ca secretar general al Mişcării, la reorganizare, 
creind sistemul ce-a dus la creşterea vertiginoasă a cadrelor. In curând 
înfiinţează Centrul-Răzleţi, menit să concentreze şi fructifice energiile 
camarazilor din Provincie, provizoriu stabiliţi în Capitală. In Octombrie 
1936 e numit şef al Corpului Muncitoresc, abia născut. Ia parte, alături 
de Moţa şi Marin, la războiul din Spania, apoi la campania de mase din 
1937, iar după moartea Generalului Cantacuzino primeşte şefia parti¬ 
dului “Totul pentru Tară”, calitate în care conduce cu răsunet alegerile 
din Decembrie. Pentru meritele sale, Căpitanul îl numise “Comandant 
al Bunei Vestiri”, alături de Nicadori, încă din Ianuarie 1937. La 17 
Aprilie 1938 e luat de pe pat de spital şi dus la mănăstirea Tismana, 
apoi la Ciuc şi Jilava. Condamnat pentru “trădare”, îşi sfârşeşte zilele 
străpuns de baionete în închisoarea din Râmnicu Sărat, victimă a nebu¬ 
niei sângeroase din Septembrie 1939. 

A spune despre Inginerul Clime c’a fost credincios, viteaz, energic, 
viu, ar fi aprecieri ce se fac deobicei asupra oamenilor care puteau fi 
şi altfel. Pe “Domnul Inginer” însă nu ni-1 putem închipui decât cum 
a fost: frunte a simţirii româneşti în generaţia sa. Născut în Moldova, 
nu l-a preocupat deloc “moldovenismul”, locul de naştere fiind un simplu 











200 


P. Valimareanu 


accident: trebuia să se nască undeva, dar el aparţinea neamului întreg 
şi nu înţelegea să-şi facă “Viitor” din aţâţări regionaliste. A fost cap 
al muncitorimii legionare, dar în nicio şedinţă na asmuţit-o împotriva 
altor clase, nici na folosit-o masă de manevră pentru trambulini politice. 
Mişcarea forma, doară, cimentul legăturii între stările sociale, ca şi 
între provincii, şi nu era să adâncească, tocmai ea, prăpastia între clase. 
Dragostea de muncitori şi-o arăta prin fapte. Venind, în vara anului 
1936, să ne viziteze tabăra dela Topoloveni, a zărit pe copila văcarului 
din sat, Ileana, cum se ţinea anevoie după vite, sprijinindu-se în băţ; 
tatăl ei era acasă, prăpădit de mizerie, iar ei îi curgea glezna bolnavă 
de tuberculoză. Copiii dela ţară nu se încred uşor în “domni”, dar blân¬ 
deţea Domnului Inginer a convins-o repede să-l însoţească la sanatoriul 
C.T.C. dela Carmen Sylva. Si lumea care s’a întâmplat la gară în 
ziua aceea l-a putut vedea de mână cu copila umilă, prost îmbrăcată, 
în aşteptarea trenului ce trebuia să-i ducă “departe”... Luptând pentru 
oameni , nu se retrăgea filosofic în “birou”, ci era veşnic în mijlocul oastei, 
pe care o pregătea pentru luptă. La Câmpulung, deşi avea rude înst㬠
rite, prefera să găzduiască la croitorul Costică Robu, la perierul Nae 
Radu Georgescu, sau la Potea şi Fain, vânzători într’o librărie, cu care-1 
apucau adesea zorile povestind. Aceştia au fost stâlpii Mişcării pe- 
atunci în Câmpulung, l-au urmat cu devotament şi amintirea ‘Domnului 
Inginer” le-a rourat ochii până la sfârşitul vieţii. Străin de tot ce e 
solemn, sufletu-i rămăsese în curăţia copilăriei, cu o nuanţă ghiduşă. 
In August 1937 l-am vizitat acasă cu Victor Apostolescu, Costică Stă- 
nescu (ucis mai apoi de “umaniştii lui Ceauşescu, pentrucă se retrăsese 
în munţi să lupte pentru independenţa şi libertatea ţării), şi alţi cama¬ 
razi. Lucra desculţ in grădină, cu pantalonii sumeşi şi bluză fără mâneci. 
La plecare trebuia să trecem un pod de cale ferată peste Râul Târgului. 
După ce ne-am luat ziua bună, Domnul Inginer a trecut furiş apa şi, 
la capul celălalt, ne-a sărit din tufe brusc în faţă, ca să ne “sperie”, 
iar acum râdea cu poftă de “festa” ce ne făcuse. 


1 ?î er ^ ca ^ c ^ un prdcj să ne arate dragostea sa. In încleştarea 

luptelor din Spania, şi-a mai găsit răgaz să ne trimită la toţi vederi cu 
minunăţiile arhitectonice şi naturale de pe acolo. Găsea rapid soluţia 
pentru împrejurări neprevăzute. Intr’o seară, la sediul din strada Im¬ 
primeriei, Generalul Cantacuzino vorbea deja de vreo două ore despre 
duel, şi auditoriul cam moţăia. Deodată Domnul Clime strigă: “Drepţii 
Stanga mprejur! Stanga’mpre-jur! Continuaţi, Domnule General!”. Scu¬ 
turaţi de somn, ascultam acum toţi cu luare aminte... învăţătura lui 
era exemplul. Mi-a spus odată că are să vină la noi de sărbătorile învierii. 
Si a venit... chiar de Paşti! La mirarea mea, legitimă, că şi-a lăsat 
fe/nilia singură la o zi aşa de mare, îmi arătă agenda: toate celelalte 
zile îi erau ocupate şi, ca să-şi ţină cuvântul, nu-i rămânea decât aceasta. 
Si na plecat pană nu m’a învăţat “Sfântă tinereţe legionară”, abia ieşit. 
Eu secondam refrenul în ton minor, dânsul m’a îndreptat: “Asta e cântec 
de vitejie, nu de înmormântare! Să lăsăm jalea, căci ne aşteaptă vremuri 
mari! . Altădată, în Iulie 1936, mergeam în marş cu fraţii Năstase, 
Samoilescu, Nelu Georgescu şi alţi studenţi la Domneşti, unde legionarii 
Iui Suşală construiau un dig. Pornisem în zori din Câmpulung spre 


• Domnul Inginer* 


201 


Râul Doamnei, deacurmezişul muscelelor pline de flori şi de cosaşi. 
Trecând în marş spre Godeni, cu copii droaie după noi, Ghică Andri- 
ţoiu, student la Cluj (mai apoi căzut la Stalingrad), a svârlit coasa şi 
a intrat m rânduri. Cum am ajuns, Domnul Inginer a aruncat pe iarbă 
pardesiul şi geanta, şi-a scos haina şi a pus mâna pe roabă. L-am imitat, 
desigur. După masă, ne-a spus râzând: Ştiam c or să ne dea de mâncare, 
şi nu voiam să fie pe degeaba. Legionarul trăeşte pe picioare proprii. 
Nu munca este ruşinoasă, ci parazitismul. Feriţi-vă să trăiţi vreodată 
pe spinarea altora! S’a veţi mândria de-a trăi prin voi înşivă”. Si parcă-1 
văd la deschiderea taberei Topoloveni (în dosul gării Călineşti), după 
slujba preoţilor Enescu şi Sergiu, cum s’a desbrăcat, a sumes mânecile 
şi a turnat primele cărămizi, urmat de Suseanu, Cărcănescu, Rebreanu, 
Aceleanu şi ceilalţi. Venea des în această tabără, unde lucra cu noi, 
mânca aceeaşi ciorbă de ştir cu mămăligă, dormea pe aceleaşi paie 
m bordei. In August 1937, la adunarea judeţeană dela Corbi, în munţi, 
pe Râul Doamnei, ne-a udat ploaia şi ne-a svântat soarele de trei ori 
la rând. Inginerul Clime a stat alături de noi, cei din front, de-i curgea 
apa gârlă de pe pălărie, refuzând umbrelă sau adăpost, iar după adunare 
sa simţiţ deadreptul ofensat când careva i-a propus să meargă, cu alte 
căpetenii (Bănică, Garcineanu), într’o casă fruntaşă, la masă aleasă... 
Putem merge toţi acolo ?... ”, a întrebat. Si a rămas cu toată lumea. 
Ia o bucată de pâine cu castraveţi. Un proces înscenat la judecătoria 
din Stalpeni a fost pentru Inginer, prin Iulie 1936, prilej de concentrare 
studenţească, în seara precedentă, la Bahna Rusului, în curtea unui 
castel de vânătoare, al cărui paznic s’a îngrijit de cina cu brânză de 
burduf şi mămăligă, răsplată pentru bucuria de a fi asistat la şedinţa 
noastră în faţa vâlvătăilor uriaşe ale focului, în al cărui jar se coceau 
bulzele; am dormit pe cetină, iar a doua zi am mers în marş la judecată, 
dar sentinţa s a amanat... Gheorghe Clime avea cel mai înalt grad în 
Legiune, dar nu ne-a spus-o niciodată, nici n’a făcut uz de el. Com¬ 
portarea îi era nu ca dela şef la subalterni, ci dela frate. “Gradul” i-I 
ghiceam singuri după această comportare, care-1 înobila în ochii noştri, 
iar sufletele noastre îi atribuiau toate blazoanele! 

Pe la începuturile activităţii legionare în Muscel, i-am dat de 
publicat mai multe reportaje, în care mă plângeam de urgia jandarmilor. 
Le citea, zicea bine!” şi le băga în buzunar, dar nu apăreau nicăieri. 
Odată i-am cerat lămuriri... “Măi, păi tu pentru asta le-ai dat? Uite, 
nam înţeles bine. Să vezi, când a înfiinţat Căpitanul Mişcarea, ţara 
întreagă era un abuz, dela un cap la altul. Unde te’ntorceai, vai şi 
amar. Când s’a umplut bine paharul. Căpitanul a înfiinţat Garda de 
Fer, organizaţie extremistă, disperată dacă vrei, care-i jurată să taie 
răul din rădăcină, sau să piară cu noi toţi. Odată ce-am venit aici, 
ştim că ţara-i plină de fărădelegi şi nu mai stăm să ne minunăm de 
fiecare caz m parte. A semnala un abuz sau altul, ar fi să facem pe 
cititor să creadă că numai acela e abuzul, cel semnalat de mine şi că, 
încolo, totul ar merge strună... Noi scrâşnim, luptăm şi aşteptăm. 
Nai nicio grijă, nor să-şi mai joace ei mult caii, jandarmii 1” 

Punea mari speranţe în tineret. îmi spunea: “Tu ai să fii mai bun 
egionar ca mine, şi copii tăi vor fi şi mai buni”. N’am înţeles, desigur* 





202 


P. Vaumareanu 


că personal voi ajunge mai bun ca... Inginerul Clime, ci încrederea 
ce avea în posibilităţile şi voinţa de transformare a generaţiilor tinere. 
Era neînduplecat cu trădătorii. Entuziasmul ieftin al începuturilor 
“Frontului” Vaida ii rupsese din organizaţie un student, fost colaborator 
la “Garda”: “Nu sa simţit bine în căsuţa noastră săracă; va voi mai 
târziu să vină înapoi, dar în Gardă nare să mai calce niciodată!”. Când 
prefectul, ţărănist, preot Mănescu, opreşte grupul muscelean să plece la 
Vişani, Inginerul Clime ameninţă: “Popa Mănescu va face cu mâinile 
lui digul. Veţi vedea!” Pentru concentrarea efortului în luptă nu neglija 
nicio contribuţie, cât de mică; folosea partea bună din sufletul fiecăruia, 
oricât de neînsemnată. Dacă mă arătam nemulţumit de slaba activitate 
a cuiva, îmi replica blajin: “Posibilităţile sufleteşti nu sunt egale; pune-i 
fiecăruia în spate numai cât poate duce, şi mulţumeşte-te că duce. 
Atâta poate el. Dar să te convingi că nu poate mai mult!”. Acelaş 
lucru l-a spus celor indignaţi de purtarea părintelui Cristescu: “Ce vreţi 
voi? Dânsul a avut un pietroi în spate, pe care l-a cărat pânacum, 
dar acum i se pare greu şi l-a pus jos. Cât a putut l-a dus. Acum, cei 
care mai putem, înainte!”. 

In timpul campaniilor electorale, ca şi în perioada de organizare, 
nu l-am auzit odată punându-se pe primul plan, niciodată “eu”, ci 
totdeauna “Căpitanul”. Se despersonaliza complet. El era numai trimi¬ 
sul Căpitanului, în numele căruia vorbea. Căpitanul — şi Mişcarea! 
Nici cea mai vagă preocupare de partizani personali. Iar când la 11 
Decembrie 1938 li se confirmă, celor închişi la Râmnic, bănuiala teribilă 
a asasinării Căpitanului şi camarazilor săi, târându-se de durere strigă 
desnădăjduit: “Banca, ia comanda!”. Fumuseţea de legendă a acestei 
atitudini nu se poate pune în cuvinte. Urmărise, crispat de neputinţă, 
“acţiunile” de provocare de afară, menite a crea un alibi poftei de 
suprimare a Căpitanului; chinuit de aceeaşi imobilizare programată, 
a reuşit apoi să transmită necoptului dela Berlin “să-şi bage minţile’n 
cap!”; dar acesta avea alte socoteli... 

Nu vedea în faţă decât Neamul si viitorul său. El, personal, era 
gata de sacrificii, nu de măriri. Pentru asigurarea acestui neam a 
mers el şi în Spania. Arătându-mi capela ciuruită de schije, pe care 
o purta Moţa când a murit, îmi spunea trist: “Nam înţeles niciodată 
această jertfă. Moţa putea să trăiască, dacă asculta de ordinul Căpita¬ 
nului. Căpitanul ne dase voie să luptăm o lună. Luna de front începuse 
la 9 Decembrie, şi până la 9 Ianuarie tocmai se încheiase o perioadă de 
operaţii, — în care avuseserăm şi noi ocazia să arătăm ce putem, fără 
să fi pierit niciunul dintre noi. Dar el sa angajat mai departe şi, la 
primul atac după călcarea ordinului Căpitanului , a căzut 99 . 

L-am văzut seara, la Sediu, după înmormântarea generalului Can- 
tacuzino. Căpitanul a spus: “Camarazi, Domnul General ne-a lăsat. 
Domnul General era şeful partidului nostru. Trebue să punem pe 
cineva in locul lui. Eu rriam, gândit la Domnul Clime”. Domnul 
Inginer sa roşit tot, se simţea stingherit. Au mai vorbit câţiva, scurt; 
apoi Alecu Cantacuzino, în numele luptătorilor din Spania: “In adevăr. 
Domnul Clime a fost cel mai viteaz dintre noi, şi tot timpul am simţit 
asupra noastră dragostea lui de frate mai mare”. Apoi, iar Căpitanul: 


«Domnul Inginer. 


203 


“Cine este pentru , să ridice mâna sus!” Toată lumea! “Cine e contra 
mâna sus!”. Nimeni! Căpitanul i-a strâns mâna, surâzând: “Ei, Domnule 
Clime, de-acum eşti şeful partidului ‘Totul pentru Tară*. Te gândeşti 
un minut şi spui oamenilor câteva cuvinte, că te-au ales... ”. Dumnul 
Inginer a făcut un pas înainte şi, cu mâinile împreunate jos şi ochii 
în tavan, a scandat apăsat: “Rog pe Dumnezeu să mă învrednicească să 
pot muri pentru Căpitan şi Legiune. Trăiască Legiunea şi Căpitanul!”. 
Era continuarea firească a făgăduelii din scrisoarea trimisă Căpitanului 
în 1927, când aderase la Mişcare aducând tot ce avea: viaţa! “Sfântă 
tinereţe” a ţâşnit ca o furtună din piepturile noastre. Alegerea ca şef, 
la noi, durase câteva minute... 

Forţa sa morală i-a întărit şi rezistenţa fizică. După mişelia dela 
30 Noembrie 1938, guvernul, temându-se de reacţiunea legionarilor, 
căuta să obţină cât mai multe adeziuni şi declaraţii de ale căpeteniilor, 
cărora le făcea o largă publicitate pentru anemierea furiei răzbunării. 
Si pentrucă Gheorghe Clime era considerat de toată suflarea legionară 
ca urmaş al Căpitanului, toate presiunile se îndreptară mai ales contra 
lui. Mai multe personagii importante de pe atunci l-au vizitat la închi¬ 
soare, căutând, cu promisiuni, sau teribile ameninţări, să-i smulgă o 
declaraţie. I se cerea să renege pe Căpitan, să se desolidarizeze de 
Mişcare, să facă vreo declaraţie în favoarea guvernului, sau măcar de 
resemnare... Domnul Inginer na dat nimic! Ba da, o declaraţie în 
care afirma că se va supune legilor, aşa cum a făcut toată viaţa! O 
astfel de declaraţie însă nu-i putea aduce nimic bun, aşa c’a fost supus 
celui mai sălbatic regim de închisoare, cu atât mai chinuitor cu cât 
dânsul se afla în urma unei operaţii şi destul de bolnav, hrănindu-se 
luni de zile cu cartofi copţi. Din Martie 1939, în urma acordului econo¬ 
mic cu Germania, situaţia sa mai înbunătăţit, dar au început noi pre¬ 
siuni ce ţinteau captarea Mişcării pentru regim, vărsarea apelor dulci 
ale acestui izvor de munte în balta puturoasă a lui Carol al doilea. 
Ce-ar fi însemnat reuşita acestei tentative pentru viaţa Mişcării şi a 
Tării, e lesne de înţeles. Domnul Inginer a fost însă la postul de 
comandă! Dar dârzenia nu i s’a iertat. In noaptea de după uciderea 
lui Călinescu a fost scos din celulă şi somat să semneze o declaraţie 
în care să recunoască cum că el a pus la cale atentatul. Voiau o justifi¬ 
care a băii de sânge ordonată pentru noaptea aceea în toată ţara. Si 
la fiecare “nu!”, baionetele se înfigeau mai adânc. A fost auzit din ce 
în ce mai slab: “Asta nu! asta nu! nu...”, apoi sa făcut linişte. Dumne¬ 
zeu îl cruţase de gloanţele bolşevicilor în Spania, — cum îl scăpase cu 
20 de ani mai înainte în războiul întregirii, pe care-1 încheiase cu grad 
de căpitan, —dar Irodiada dela palat cerea iarăşi capul Gărzii de Fier. 
La zid, aliniaţi, comandanţii legionari îşi aşteptau rândul. Inginerul 
Clime, Comandant al Bunei Vestiri, a căzut, “pentru Căpitan şi Legiu¬ 
ne”, în zorii zilei de 22 Septembrie 1939, în curtea închisorii din Râm- 
nicu Sărat. 

înainte de a pleca din ţară, mam strecurat până la Fumicoşi, la 
Doamna Clime, fiica bătrânului preot Dragomirescu dela Schitu Goleşti. 
In casa pustie dintre vâlcea şi apa Târgului, plină de amintirile vieţii 
de odinioară, am găsit pe Doamna singură, îmbrăcată în hainele Domnu¬ 
lui Inginer, îngânând tainic din caval, cu ochii spre munţi... Suspina 



204 


P. Vaijmareanu 


în doină imaginea unei margini de cimitir orăşenesc, cu cruci aliniate* 
unde, printre atâţia comandanţi ai Căpitanului, zăcea şi Inginerul Clime? 
sau gândea, poate, la casa veche de pe malul Prutului, unde bătrâna 
octogenară, rămasă singură, cu ochi secaţi de vreme şi de lacrimi, bles¬ 
tema neputincios pe ucigaşii fiilor săi “Gicu”, cum îi spunea Domnului 
Inginer, şi Traian, ucis şi el, în aceeaşi noapte, la Vaslui? Deoparte 
jertfa supremă, de alta jalea neagrăl 

Moţa atestă că nu există înviere fără moarte. Cine a pornit conştient 
pe căile Mişcării a acceptat în prealabil extrema perspectivă. Jertfele 
atâtor camarazi cer deci nu bocete, ci biruinţă: învierea, pentru care 
au înfruntat supremul sacrificiu. Cu gândul la ea au murit, siguri de 
fidelitatea celor ce rămâneau. Norocul de a fi făcut parte din generaţia 
lor e încărcat de mari îndatoriri. Ştim însă că sămânţa împrăştiată de 
Gheorge Clime şi camarazii săi nu va seca în veac; că din jertfa lor 
şi lupta noastră va ieşi “învierea neamului românesc”, suprema ţintă 
a lui Comeliu Codreanu. 


* 


! 








*T 


l 


I» 


* 


La composicidn y armado 
de esta obra se efectuaron en 
Linotipia Del Plata, Puân 383, 
y la impresidn se realizd en 
Imprenta Yunque, Pozos 968, en 
el mes de abril del aho 1978