Carpatii anul XVII, nr. 40-41, oct. 1983 — ian. 1984

ANUL XXVII - Nr 40/41 


OCTOMBRIE-DECEMBRIE 1983 - IANUARIE 1984 


arpații 


Depâsito Legal: M-8,137-1958 


Director: Aron Cotrus REVISTA DE CULTURA SI ACTIUNE ROMANEASCA IN EXIL Redactor: Traian Popescu 


SR 


„NASTEREA MANTUITORULUI 


«Bucuria aceasta (a Naşterei Domnului), e astăzi 
întunecată în toate inimele de îngrijorarea pentru 
soarta așezării creștinești a lumii... 

Căci iată, mâna Diavolului a pornit în zilele noas- 
tre cel mai crâncen război împotriva Bisericii înte- 
meiate de Domnul nostru Isus Hristos. Niciodată, 
de când a coborât Mântuitorul printre noi, nu s'a ri- 
dicat o parte a omenirii cu atâta ură a lumii, ca în 
zilele noastre... Fiara Roșie va fi biruită, fără îndoia- 
lă, până la sfârșit... Noi credem în învierea Bisericii, 
atât în Rusia cât și în Spania comunistă. Dar această 
înviere, cât şi mântuirea ţării noastre de pacostea 
stăpânirii lui Anticrist, atârnă de vrednicia noastra... 
Să nu lăsăm ca urmașii noștri să piardă binefacerile 
sufleteşti ale Naşterii Mântuitorului! Să nu le lăsăm 
o ţară fără biserici, fără icoane, fără ocrotirea mânii 
lui Dumnezeu! Să nu lăsăm copiilor noștri o viață 
în care vor fi pierdut pe Hristos!» 

Cuvinte frumoase, care ar fi rămas insă numai cu- 
vinte frumoase dacă Ionel Moţa nu le-ar fi pece- 
tluit cu moartea lui. Cu o moarte voită, constientă 
acceptată cu bucurie: 

«Eu așa am inţeles datoria vieții mele. Am iubit pe 
Christos și am mers fericit la moarte pentru El.» 


1937 Ion MOTA 


SARBATORI FERICITE 
SI 
ANUL 1984 PLIN DE 
MARI IMPLINIRI 


UREAZA 
SPRIJINITORILOR - CITITORILOR SI 
COMPATRIOTILOR, 


REVISTA SI EDITURA CARPATII. 
LA MULTI ANI! 


SPIRITUL DE SACAIFILIU 


de Faust BRADESCU 


In România de după primul război mondial, aple- 
carea spre nerăspundere şi delăsarea efortului per- 
manent întru împlinirea rosturilor omenești, deve- 
niseră o adevărată plagă naţională. Societatea lune- 
ca vertiginos pe panta ușurinţelor și a nestatorniciei, 
imagini premergătoare prăbuşirei iremediable. 

Reacţiunea legionară la această stare de lucruri 
pornea deci dintr'o nelinişte legitimă. Curăţenia su- 
fletească a Căpitanului și dragostea ce nutrea faţă 
de soarta neamului românesc nu-i puteau permite să 
accepte o asemenea evoluţie. Cu atât mai puţin cu 
cât tendințele primejdioase amenințau să devină 
linie de conduită pentru tineret. lar dacă generaţiile 
deja trecute prin măcinătorul de suflete al pornirilor 
dăunătoare nu mai puteau fi smulse de sub influenţa 
tendinței dominante, pasta moale a celor tineri mai 
putea fi călăuzită spre calea regăsirilor definitorii. 
Tineretul acesta neîntinat trebuia smuls din primej- 
dia indiferenţei şi a facilităţii în existenţă. 

Uşor de zis, greu de făcut! 

Pe baza cărui criteriu, în numele cărui principiu, 
să poţi frânge inerția suavă a efortului minim sau 
garanţia tihnei prin trăirea în ne-răspundere? 

E adevărat, individul fuge de responsabilitate și 


strădanie atâta timp cât nu le-a înţeles sensul și 
importanța în desăvârșirea propriei existenţe și n 
TEA spirituală a neamului său. 

Totul era deci, înainte de toate, o problemă de 
educaţie, capabilă să modifice tendinţele atrofiante 
ale mentalităţii negative. O educaţie tridimensiona- 
]ă: civică, intelectuală şi sufletească, pentru a se 
atinge nu numai comportamentul social și politic al 
individului, dar și dimensiunile imponderabile, pro- 
funde, ale fiinţei umane. Doar pornindu-se dela 
transformarea substratului interior se poate conce- 
pe înlocuirea anumitor tendințe nocive prin altele, 
benefice. 

Or, atât efortul conștient, cât și răspunderea au- 
tentică cer intervenţia unei desprinderi din atmos- 
fera existentă, o renunțare la beneficiul facilități. 
Facilitate care, numai în aparenţă se prezintă ca for- 
ma superlativă a bucuriei, În realitate este o lunecare 
spre nepăsare, spre anularea propriilor caracteris- 
tici umane. Deci, o pierdere de substanță spirituală. 
Iar slăbirea acestei substanțe imponderabile —dar cu 
atât mai importantă în viața individului— duce la 
sfărâmarea procesului de înalțare, de îndumnezeire 
a creaturei umane. Omul se deslânează, devine o 
ființă fără caracter, schimbătoare, egoistă, uşor de 
mânuit de cei care ştiu să-i flateze suficiența sau 
să-i scormone slăbiciunile. 

O stare atât de deplorabilă nu putea fi modificată 
decât printr'o măsură radicală, capabilă să-i micşo- 
reze sau să-i pună în șah influența nefericită, prin 
contrast definitoriu şi măreție ideală. In Mişcarea 
Legionară această măsură radicală s'a cristalizat în 
SPIRITUL DE SACRIFICIU, adică a modificărei in- 
terioare prin mijlocirea «renunţării», a actului de 
renunțare, Pentrucă, orice renunțare voluntară la 
o bucurie sau un beneficiu constitue un sacrificiu. 
De unde corolarul deductiv: renunțarea e singura 
cale a depășirei, iar depășirea este cărarea inălțării, 
deci a mântuirei. 

Deschiderea în clasificarea sacrificiilor este ex- 
trem de întinsă. Totul, chiar și cel mai neînsemnat 
pas voii spre renunțare poate fi considerat drept 
un sacrificiu, deci mijloc de educaţie şi transfor- 
mare. 

Din nefericire, renunțarea la ceva, acceptarea unui 
sacrificiu, n'o poate face oricine. Si cu atât mai pu- 
țin în epoca noastră atât izbită de aplecările mate- 
rialiste, supusă egoismului şi frământată morali- 
ceşte. „Numai un om pătruns de importanţa răspun- 
derii în viaţa personală, socială, politică şi profe- 
sională, își mai poate îndrepta spiritul și cugetul 
spre depăşirea vremelniciilor în care trăim. 

Aceasta a fost accepţia solară a gândirei căpită- 
nești în transformarea omului: dela noțiunea de 
răspundere, ca termen de bază și ideia de renunțare, 
ca gest specific al omului conștient, s'a juns la AC- 
TUL DE SACRIFICIU, ca fundament doctrinar al 
trăirii. 

In concepţia legionară, acești trei termeni sunt 
strâns uniţi, întregindu-se reciproc. Sacrificiul legio- 
nar este o înţelegere totală, directă şi permanentă a 
răspunderii ce-o are individul ca ființă umană în pro- 
cesul său de definire personală precum sin contex- 
tul socio-istoric al neamului căruia aparţine. Inţele- 
gerea intelectuală a «răspunderii» — nu depășeşte 
faza enunţării DACA nu se cristalizează întrun act 
de renunțare. 

„O asemenea trecere evolutivă dela nerăspundere și 
indiferență la integrarea conștientă a actului de sa- 
crificiu, nu-i posibilă fără prezenţa vie a unei con- 
vingeri interioare. Pentru a modifica o esenţă este 
nevoie să crezi în ceva, să crezi în ceeace faci. Aici 
intervine educaţia susținută, exemplificată. Spiritul 


Urmează pag. 8 
pi 


UN OM| DIN ALTA PLAMADA 


CORNEILIU CODREANU 


NTRE oamenii cari au însemnat 
ceva în viața neamului sunţ unii 
a căror ființă poate fi ușor dei 
plin și definitiv prinsă într'o 
bună cuvântare la înmormântare 
Rostul lor încetează în ceasul mos: 
ţii și viitorul nu le mai poartă nici 
un interes. 

Pentru alţii e nevoie să treacă 
totuşi câțiva ani pentruca ima- 
ginea provizorie, de obiceiu întru. 

museţată în timpul vieții să capete trăsăturile 
definitive. Aceștia mai păstrează și după moarte 
o oarecare influență în viața neamului, uneori 
prin ideile lor, dar mai des datorită legendei în- 
treţinute de prietenii lor politici, cari n'au în- 
semnat și nu înseamnă ceva decât în funcție de 
cel dispărut. Cei mai mulţi dintre ei se topesc to- 
tuși repede în focul istoriei așa cum se topeşte 
ceara de faţa jarului. Imaginea lor devine tot mai 
difuză, tot mai searbădă, pe măsură ce dispar tră- 
săturile cari le fuseseră gratuit atribuite. 

Cine mai ştie azi de oameni ca Stătescu, ca Pa- 
lade, ca Lahovari sau ca atâţia alții din secolul 
trecut? Şi ce se va mai ști peste cinzeci de ani de 
Take Ionescu, de Titulescu sau de Vintilă Brătia- 
nu, cari au umplut paginele gazetelor vremii lor? 

Numai câţiva, puţini, foarte puţini oameni, nu 
numai că supraviețuiesc dar și cresc tot mai mult 
cu vremea, ajungând să îndrumeze viața neamu- 
lui lor, ba uneori și pe aceea a unei bune părți din 
omenire, la zeci și chiar la sute de ani după moar- 
te. San Francesco d'Assisi e azi mai viu decât în 
ceasul morţii. Beethoven trăește încă în orice om 
de muzică. Aristotel a murit abia în veacul trecut, 

Coborând de pe culmile omenirei la cele româ- 
nești, vedem că acei cari într'adevăr trăesc după 
moarte nu au strălucit numai prin inteligența lor, 
prin cultura lor sau prin abilitatea lor politică. 
Uneori le-au avut și pe acestea, dar calitatea lor 
principală a fost o tainică putere de întruchipare 
a năzuințelor permanente sau cel puţin de lungă 
durată ale neamului. Așa au fost de un veac în- 
coace Avram lancu, Cuza Vodă, Kogălniceanu și 
—poate!— Ionel Brătianu. Aşa a fost, mai presus de 
toţi, Eminescu. Dar cine ar fi îndrăznit să afirme 
la moartea bietului gazetăraș nebun că va fi so- 
cotit de Istorie ca cel mai mare român al vremii? 
Cine ar fi crezut că urmașii nici nu vor mai ști 
numele miniștrilor de pe atunci, dar că și azi va 
rămâne îndrumătoare, vie, gândirea politică a lui 
Eminescu? 

Avram Iancu, Kogălniceanu, Cuza Vodă, Emi: 
nescu, n'au căpătat însă nici până azi trăsăturile 
lor definitive în Istorie. Nu puteau să le capete, 
pentrucă fie cu știință fie fără să o ştim, fie voit 
fie în ciuda vrerei noastre, noi continuăm să trăim 
din bogăţia gândirei și mai ales din belșugul 
sufletelor lor, umblăm pe drumurile deschise de ei, 
suntem prelungirea lor, ducându-le mai departe 
viața dincolo de pragul mormântului. 


In timpul vieţei lor pământești, mărimea lor 
însuși i-a împiedecat pe contemporani să-i vadă 
întregi. Cu cât au fost mai mari, cu atât e nevoie 


de o mai largă perspectivă istorică pentru a-i cu- 
noaște, a-i înţelege și a-i zugrăvi. 

Mai e și greutatea diferenței de esență dintre 
ei și noi. (Blaga îl simțea pe Avram Iancu «pajură» 
făcută om».) Ași îndrăzni să spun că Dumnezeu 
i-a plămădit din alt aluat sufletesc, i-a făcut mai 
aproape de asemănarea lui, a pus în ei ceva mai 
mult decât în ceilalți oameni, așa cum pune în 
sfinţii lui. De aceea ne lipsește nouă oamenilor de 
rând, măsura cu care să-i putem măsura, Aţi putut 
vreodată înțelege sfinții? Ii putem simţi uneori, 
dar niciodată explica. 

Așa e și cu oamenii aceștia peste măsură de 
mari. Ei ne înţeleg pe toţi la un loc și ne cunosc 
pe fiecare în parte mai bine decât ne cunoaștem 
noi înșine, dar rămân carte închisă pentru con- 
temporani. : 

Pentrucă aceștia le-au văzut fața și le-au auzit 
glasul, i-au privit mâncând şi strănutând, și-au 
închipuit că sunt întru totul asemenea lor, ase- 
menea nouă. Infăţișarea lor de fiecare zi a oprit 
să se vadă că în adâncuri ei erau altfel decât alți 
oameni. 


o Iată de ce, la douăzeci de ani dela moarte, lui 
Corneliu Codreanu nu i se poate încă însemna pentru 
vecie chipul, așa cum nu se poate face portretul 
«definitiv» al uni copil sau al unui tânăr. 

Codreanu e încă în plină devenire. Ași îndrăzni 
să spun că abia de acum înainte va ajunge la ma- 
turitate, va începe să conducă într'adevăr neamul. 

Desigur, viața politică a României între cele două 
războaie a fost în mare parte în funcţie de acțiunea 
lui, dar toată această agitație avea un caracter 
minor, era prea măruntă pentru personalitatea lui. 
Cât a trăit a fost într'una încâlcit în plasa eveni- 
mentelor zilnice care l-au impiedecat să-și manifeste 
limpede pentru toţi adevărata lui fiinţă. 

Deabia după moarte, abia acum, începe să se 
arate Codreanu cel adevărat. Nu prin vorbe, nu 
prin scrieri, ci prin fapte. Dacă neamul românesc 
trece cu cinste greaua încercare a prigoanei comu- 
niste, acesta i se datoreşte în mare parte lui Co- 
dreanu, care nu numai că a pregătit tineretul ță- 
rii pentru asemenea vremi, dar care continuă azi 
să ajute și să conducă neamul în unul din ceasu- 
rile cele mai grele ale istoriei românilor. 


e Am avut prilejul să-l văd pe Codreanu de 
multe ori și în felurite împrejurări. In momen- 
te dramatice sau în ceasuri senine, bătut de 
gânduri sau luând hotărâri. L-am văzut glumind 
şi l-am văzut poruncind. Vorbind cu țărani şi cu 
muncitori, cu oameni politici sau cu oameni de 
cultură. Cu români și cu străini. Un an de zile, 
cât a apărut «Buna Vestire», lam văzut aproape 
în fiecare zi. 

Dar tot nu îndrăznesc să spun că l-am cunoscut 
într'adevăr. Ce-am putut vedea au fost mai ales 
unele înfățişări ale personalităţii lui vizibile, tre- 
cătoare, neesenţiale. Rar mi-a a fost dat să între- 
văd câte o scânteie din adâncuri. 

De aceia tot ce pot face astăzi e să adun doar 
câteva pietre, noi, necunoscute, pentru temelia mo- 
numentului lui. Câteva fapte și gânduri care ași 


de Grigore MANOILESCU 


vrea să fie înfățișate întocmai aşa cum au fost 
deşi sunt trecute prin sufletul unui om care l-a 
iubit și l-a respectat. 


e Am întâlnit în viață pe câţiva din capii revo- 
luţiilor naţionale din prima jumătate a veacului: 
Hitler, Pavelici, Mussert, Degrelle, Doriot... Am cu- 
noscut oameni politici, savanţi, mari oameni de afa- 
ceri, oameni ai Bisericei, artiști și scriitori de multe 
neamuri. Numai în faţa lui Codreanu am simiţit 
că s'a născut mare. i 

Toţi căutau să se arate şi mai mult decât erau. 
Toţi jucau teatru întrun fel sau întraltul, chiar 
faţă de ei însuși. Căutau să se impună și prin în- 
fâţișare, prin ţinută, prin tonul convorbirei. i 

Codreanu impunea fără să vrea, de multe ori în 
ciuda cadrului sau felului în care se prezenta. E 
singurul om căruia i-am recunoscut instinctiv, din 
adâncul sufletului, nu cu mintea, dreptul de a-mi 
comanda. Singurul om pe care lam simţit făcut 
din altă plămadă decât a celorlaţi oameni. 

Și totuşi era de o modestie de necrezut. Avea un 
simţ înăscut al ierarhiei. Deși nu se intimida în 
fața nimănui, era deosebit de respectuos cu oame- 
nii mai bătrâni sau cu cei cari socotea că au adus 
servicii țării: învăţaţi, oameni politici pe cari îi 
preţuia, militari, diplomaţi. Era mai ales respec- 
tuos faţă de preoţi. 

N'avea nici un fel de complex de inferioritate 
față de străini. Pe numeroșii gazetari străini cari 
veneau să-l vază nu căuta să-i cucerească, ba chiar 
uneori îi primea în condiţii pe care le socoteau ne- 
potrivite legionarii cari îi însoțeau. Rezultatul era 
totuşi că până şi cei preveniți împotriva lui, cum 
au fost Gayda și Tharaud, erau impresionați de 
personalitatea lui. ? : i 

Accepta şi chiar provoca critica prietenilor, deşi 
nu ţinea seama decât rareori de ea. Aprecia faptul 
că-i spuneam de multe ori lucruri neplăcute, că-i 
aduceam vești rele sau îi atrăgeam atenția asupra 
ce mi se părea mie o greşeală. ş 2 

Asculta şi sfaturile altora, dar tot întrun chip 
al lui deosebit. Aşa, de plidă, atunci când consulta 
uneori «gradele, funcțiunile și cuibul Axa din Bu- 
cureşti», adunare ne prevăzută în organizarea le- 
gionară dar care concentra o bună parte din ca- 
petele politice ale Legiunii, nu accepta părerea 
majorităţii sau pe acea a unor personalități frun- 
taşe, ci dădea o soluție nouă, neașteptată. Anali- 
zând atent, puteai săsi totuşi în ea influența, 
positivă sau negativă, a părerilor exprimate în 
adunare. : 

In toate avea darul să elimine ne-esenţialul și să 
pună în lumină aspecte neașteptate, dar hotărâ- 
toare. 

Nu căuta însă niciodată să-şi impună o părere, 
numai pentrucă era a lui. Era gata să şi-o schim- 
be atâta vreme cât nu o transformase încă într'o 
hotărâre. Dar când lua o hotărâre, când pornea o 
acţiune, o ducea cu dârzenie până la capăt. Se fe- 
rea însă de posiţii doctrinale, în gol. 

E știut că a refuzat totdeauna să lege viitorul 
Mişcării Legionare de un program politic precis. 
O amintire poate lumina mai bine, cred, poziția 
lui Codreanu în această privinţă. 


— 3 


IC E III 


mi spunea odată vorbind despre corporatism: 

Mihali Manoilescu ar vrea să adopt corporatis- 
mul ca un punct de program al Legiunii. Sar nui 
tea să aibă dreptate, s'ar putea să ajungem oda 
acolo. Dar nu ştiu încă dacă e și va fi multă vre- 
me cea mai bună politică pentru țara noastră. 

»Legiunea e în devenire, Eu am pus nişte ouă 
la clocit. Au început să iasă pa dar deocamdată 
sunt toţi cu puf galben. Vor îi albi? Vor [i negri? 
Vor fi pestriţi? Nu pot să ştiu. Să aşteptăm, să-i 
vedem cum arată atunci când le vor creşte penele.» 


e Tinuta lui Codreanu nu era însă de fapt asivă 
niciodată. Din tinerii cari creşteau subt ochii lui, pe 
cari îi creştea, Codreanu a știut să scoată de multe 
ori oameni noi. j 
Preţuia caracterul mai mult decât inteligenţa, 
î peiunca mai mult decât ştiinţa. Dar era fe- 
-ricit când le întâlnea reunite întrun singur om 
şi se străduia să le esvolte în fiecare. 
: : ; 


Omul nou» legionar_a_ existat într'adevăr 
în primul rând datorită _reflectărei personalităţii 
ui Codreanu 10 eee ee or be: WIuANI 

UupE pecariza Îi dusă, puţini au fast acei aie 
ror nouă fiinţă sufletească era deajun: ine _în- 
termiciătă încât să nu se mai e în primejdie. 
Mulţi, chiâr dintre cei mai apropiaţi de el, s'au 
reîntors la vechea lor structură sufletească, au ră- 


mas iarăşi nişte o; ni_oarecari încetat _s: 
fi 7 ae PIE 


vină, Codreanu, a încetat să lucreze asupra lor. 


Au fost buni sau răi, laşi sau eroici, generoşi sau 
meschini, aşa cum fuseseră înainte, fără să rămâ- 
nă urmă uneori din personalitatea pe care _le-o_îm- 


prumutase Codreanu. Ba_chiar_ unii, prin-reacţi 


ie, 
Os! inte= 


Aceasta explică în mare parte nenorocirile—Mis-— 
cării Legionare din ultimii douăzeci de ani. Unor 


fruntași, dintre acei cari nu existau decât în func- 
ție de Codreanu, li s'au atribuit calităţi propii şi 
li s'au cerut daruri de conducători şi de oameni 
excepţionali, daruri pe care nu le aveau, deși de 
obiceiu credeau că le au. Lipsiţi de sprijinul lui 
Codreanu, mulți legionari s'au prăbușit. Dar şi mai 
mulți au rămas în picioare. 

„Dar, cât a trăit, ce minunat descoperitor de ca- 
lități sufletești ascunse a fost Codreanu! 

Ştia, ca nimeni altul, să pătrundă în cele mai 
ascunse adâncuri ale sufletului oamenilor. In ini- 
ma şi în mintea fiecăruia găsea comori de nimeni 
bănuite, le scotea la iveală și le făcea să domine 
personalitatea celui astfel înoit, făcându-l capabil 
de fapte de care nici nu s'ar fi visat a fi în stare. 


In sufletul de războinic barbar al lui Nicolae 
Totu, a știut să descopere gingășia unui scriitor şi 
abilitatea unui om politic. 

In diplomatul salonard care fusese Alecu Can- 
tacuzino, a deșteptat vitejia strămoșilor războinici 
şi aie gEera ieriei cu toţi românii. 

intelectualul rafinat şi sceptic care era Mi- 
hail Polihroniade, a trezit ii ae atoj snt şi l-a 
făcut să trăiască frumuseţea primejdiei, deși n'o 
iubea. i | 
„In medicul și juristul ardelean Dr. Ion Banea 
a scos la iveală o energie politică și un spirit 
de organizare pe care nimeni nu le-ar fi bănuit. 

In magistratul bucureștean blazat Alexandru Tell, 
a descoperit gânditorul politic ce se pregătea să 
fppieainte cu cinste a treia generaţie de oameni de 

Se pot da mii de asemenea exemple. 

Ciudat e faptul că acţiunea lui pare a fi fost 


mai durabilă, după moarte, în oamenii pe cari ju 
văzut mai puţin, sau chiar în legionarii pe cari bf 
iza văzut niciodată, decât în colaboratorii lui die 
recţi. Poate pentrucă pe cei mulţi i-a educat, r 
ruindu-le astlel o parte din personalitatea lui, n. 
când pe cei din jur i-a dominat și i-a condus "n 
prumutându-le doar o parte din calităţile lui. : 

Ascendentul lui era atât de puternic încât stri 
vea pe colaboratorii imediaţi, dacă nu aveau uşi 
caracter deajuns de precis și de tare, așa cum îl 
aveau cei mai buni: Moţa, Corneliu Georgescu 
Belgea... : 

Codreanu avea de altfel puterea să facă să con, 
lucreze —și cu folos!— oamenii cei mai deosebiți 
între ei. Sub conducerea lui el adunase, dându-li 
un rost și o țintă comună, oameni cari păreau fă. 
cuţi să lupte pe direcţii divergente, dacă nu chiar 
în câmpuri adverse. 


e Metodele de educaţie ale lui Codreanu și contro- 
lul rezultatelor lor erau deasemeni altele decât cele 
obișnuite. 

Iată o amintire caracteristică din acest domeniu: 

In 1937 Mihail Polihroniade era șeful organiza- 
ției legionare din Bucureţti și redactorul-şef al 
«Bunei Vestiri». Intr'o zi vine foarte amărât să-mi 
spună că i-a comunicat Codreanu că l-a suspendat 
din funcția de șef al Capitalei și că nici la ziar nu 
mai are voie să lucreze. Va pleca imediat la Pre- 
deal, așteptând acolo noi ordine. Pedeapsa urma 
să rămână secretă, având voie să o comunice nu- 
mai la două persoane; mie, ca să pot lua măsurile 
necesare la ziar și celui ce urma să-i țină locul și 
eventual să-i urmeze la conducerea Capitalei, mi 
se pare Constant. 

Nu i se comunicase motivul pedepsei și, oricât 
ne străduiam amândoi, nu-l puteam găsi. Polihro- 
niade nu s'a plâns, na protestat, na invocat ne- 
vinovăția lui, ci a executat ordinul. 

Peste o săptămână Codreanu îl chema la Bucu- 
rești. 

—Ştii de ce te-am pedepsit? 

—Nu. 

—Nici eu, pentrucă nici na fost o pedeapsă ci 
numai o încercare. Am vrut să văd cum reacţio- 
nezi la o nedreptate, atunci când ea vine de la șe- 
ful Legiunii. Te felicit pentru comportare. Tot nu- 
mai cei doi au voie să fie informaţi și de asta. 


e Rămânând veșnic acelaș, Codreanu știa totuși să 
fie muncitor cu muncitorii, plugar cu țăranii, domn 
cu domnii, principe cu principii. 

Era deosebit de bun, de înţelegător în fond, dar 
asta nu-l împiedeca să fie aspru cu cei greşiţi, fur- 
tună faţă de răi și ticăloși. Și-a arătat de multe 
ori în vorbe și în scris scârba faţă de mișelie și 
mișei. Dar mai ales îl urmărea problema trădării 
şi a trădătorilor. Spunea odată că dacă ar veni în 
România un regim care să împlinească toate nă- 
zuinţele lui naţionale, politice sociale... îi rămâne 
totuşi o misiune pe care numai el și Legiunea o 
poate împlini cum trebuie: pedepsirea trădătorilor 
şi a politicienilor vânzători de neam. Presimţea parcă 
vremurile pe care le-am trăit şi le trăim! 

Știa să prindă înaintea altora, cari puteau pă- 
rea mai cunoscători și mai pregătiţi, consecințele 
îndepărtate ale unui act politic. Iată un exemplu: 


—. 


In noaptea alegerilor din Decembrie 1973;yorga-/; 3. 


nizasem un serviciu de transmitere. și “organi- 


zare a rezultatelor, care a permis Legiunii să aibă 
totalurile pe ţară cam cu o oră înaintea Ministe- 
rului. de Interne. Pe măsură ce erau cunoscute, re- 
zultatele se proiectau în curtea sediului legionar. 


Când în cursul nopţii totalurile au arătat lim- 
pede că guvernul Tătărăscu nu va atinge cele 40 % 
din voturi necesare pentru dobândirea primei ma- 
joritare și deci urmează să-şi dea dimisia, toţi 
eram fericiţi de această izbândă legionară, Dar când 
i-am prezentat cifrele, Codreanu s'a încruntat şi i-au 
apărut pe frunte cutele adânci care erau la el semn 
de mare supărare. Succesul era prea mare, reacţiunea 
Regelui Carol risca să fie extremă, așa cum a și fost 
In locul unei guvernări slabe, cu un parlament în 
care ar fi dominat legionarii, venea imediat lupta pe 
viată și pe moarte. 

A dat ordin să nu fie publicate aceste cifre și 
s'a arătat gata să lase să-i fie furate de guvern o 
sută de mii de voturi, sau câte avea nevoie pentru 
a se salva. Era însă prea târziu. In April s'a văzut 
limpede câtă dreptate avusese Codreanu să nu se 
bucure de rezultatul prea bun al alegerilor. Se 
spulberase decorul provizoriu al guvernului Goga 
şi prigoana cea mare începuse. 


e Unul din cele mai curioase aspecte ale personali- 
tăţii lui Codreanu era extraordinara lui putere de 
pătrundere în miezul unor probleme care poate nu-l 
preocupaseră până atunci. E] nu citise mult, nu avea 
o cultură de om de bibliotecă, dar știa enorm de mult 
şi înţelegea repede și bine, ce i se spunea. Avea şi 
darul să folosească în așa fel știința altora încât o 
îmbogățea parcă. : 

Imi aduc aminte de o discuţie asupra visului unei 
noi capitale o României în care întrebările pe care 
le punea tehnicienilor luminau problema cum nu 
ştiuseră ei să o facă. 

Niciodată însă nu mi-am dat mai bine seama de 
ştiinţa înnăscută a lui Codreanu, ca într'o întâl- 
nire a lui cu Sextil Pușcariu şi cu Lucian Blaga în 
casa mea. 

Au stat să discute o dupăamiază întreagă cele mai 
gingașe probleme ale fiinţei, culturei şi spiritualității 
româneşti. 

Cu cât înainta discuţia nivelul se ridica, nuan- 
ţele erau tot subtile, argumentele tot mai ascuţite. 
De la o vreme eu nam mai îndrăznit să mă ames- 
tec. Curând a tăcut și Puşcariu. Codreanu și cu 

Blaga se urcau tot mai sus cu fiecare frază, cu 

/ fiecare întrebare, pe o spirală de gândire ce părea 
de fiecare dată că a atins culmea. Dar ei nu se 
opreau. 

Ca să-i urmărești, ţi se cerea o încordare totală, 
deşi gândirea amândurora era de o claritate cu 
care nu eram deprins la Blaga și de o precizie în 
formulare rară la amândoi. De fapt nici nu mai 
era o discuţie, ci o întregire reciprocă, sprijinindu- 
se parcă unul pe celălalt ca să urce tot mai sus. 
Doar în muzică am mai întâlnit această neînce- 
tată depășire a ceea ce pare că nu mai poate fi 
depășit. 

Și Puşcariu și Blaga socoteau această după amia- 
ză ca una din cele mai frumoase din viaţa lor. 
Puşcariu, metodic, a redactat amănunţit cuprin- 
sul convorbirilor în notele lui zilnice, azi desigur 
pierdute. Blaga, deși îl mai întâlnise pe Codreanu, 
părea că atunci l-a descoperit. 


e In cursul acestei convorbiri a formulat Codrea- 
nu, mai clar poate decât totdeauna concepția lui 
mare parte întreaga lui ţinută sufletească şi mai ales 
caracterul creştinismului lui. 

Codreanu era un om profund religios. Nu numai 
în adâncul sufletului, dar și în viața de toate zilele. 
Ducea o viaţă de o extremă sobrietate și de o nedis- 
cutată moralitate. Cred că n'a lăsat să treacă nicio- 


dată o zi fără să facă lungi rugăciuni. Păzea cu 
severitate. posturile. Multă vreme a postit negru in 
fiecare Vineri. Avea un mare respect pentru preoți, 
chiar atunci când prin purtarea lor ca oameni nu-l 
meritau. Orice hotărâre importantă o cernea prin- 
tr'un triplu criteriu; folosește Legiunii? e spre binele 
Neamului? e plăcută lui Dumnezeu? . 

Sinceritatea şi puterea credinţei lui sunt || 
presus de orice îndoială. «Insemnările dela Jilava» 
sunt un imn creștin. Cum se împacă aceasta cu | 
unele din faptele sale? E i 

Cheia înţelegerei ţinutei interioare și a acţiuni- 
lor lui Codreanu —care sunt sau par a fi, în unele 
momente culminante, în dezacord cu poruncile creş- 
tine— ne-o dă concepţia lui despre neamuri şi 
rostul lor. Pentru el neamul nu e un conglomerat 
de indivizi, ci o creaţie a lui Dumnezeu, cu viaţă 
proprie, cu rostul lui pe lume așezat de Dumnezeu, 
cu sufletul lui propriu, de care însă noi suntem 
răspunzători. 

Țelul final al neamului nu este viaţa, ci învie- 
rea în numele lui Hristos. Creaţia, cultura, lupta, 
nu-s decât mijloace de a apropia neamul de aces- 
tă înviere. «Va veni o vreme când toate neamurile 
pământului vor învia, cu toţi morţii și cu toți re- ) 
gii şi împărații lor, având fiecare neam locul său 
înaintea tronului lui Dumnezeu» scria în «Pentru 
Legionari». Această judecată de apoi a neamuri- 
lor impune fiecărei naţiuni să-și verifice fiecare 
acțiune prin criteriile creștine. 

Scopul final al vieţii lui Codreanu nu era mân- 
tuirea lui proprie, ci mântuirea neamului lui. 
«Doamne! Ne luăm asupra noastră toate păcatele 
neamului acestuia. Primeşte-ne suferința de acum. 
Fă ca din această suferință să rodească o zi mai 
bună pentru el» scria din închisoarea Văcăraști în 
1923. «Sunt gata să fierb zece mii de ani într'un 

cazan cu smoală, ca să ajut neamului românesc să 

“facă un pas pe calea mântuirei lui», spunea lui 

( Blaga în 1937. 

U_ Creştinul acesta înfocat, sever cu el însuși până 
la ascetism, era gata să-şi jertfească nu numai 
trupul, dar să-și pună în primejdie însuși mântui- 
rea sufletului, luptând pentru învierea neamului 
său. Aşa se explică faptul că în sufletul lui și a 
urmașilor lui s'a putut împăca uneori călcarea 
poruncii a cincea cu cea mai adâncă religiozitate. 
Ca în sufletul unor soldaţi aleși, în războiu. 

Cine are o credinţa trebuie să fie gata să-i jertfeas- 
că tot ce are mai scump. Viaţa şi mai mult decât 
viaţa viitoare. 


e Stiu foarte bine aceasta românii cari de cinspre- 
zece ani luptă şi mor în toate colțurile țării. 

Când în colibele din munți, în care zăpada pătrun- 
de prin încheieturi, se strecoară și desnădejdea, când 
luptătorii, nu mai ştiu dacă suferinţa lor are un rost, 
dacă jertfa lor nu-i pierdută fără folos, aud uneori un 
glas care le dă noi puteri: 

—«Din petrecerile şi din traiul tihnit al fiilor 
săi, un neam n'a câștigat niciodată nimic. Din su- 
ferință totdeauna a ieșit ceva bun pentru el.» 

Atunci înțeleg că jertfa lor nu-i fără folos, că 
pot şi ei spune senin duşmanilor: 

—«Nu-mi pasă dacă voiu vedea sau nu ziua bi- 
ruinții, dar sunt sigur că jertfa mea va aduce pră- 
buşirea voastră.» 

Coliba se umple de lumină, fumul îndoielii se 
risipeşte, sufletele se limpezesc. Acei cari luptă nu 
se mai simt singuri: 

—«Căpitanul e cu noi!» 


RI 


Mormantul 
Capitan ului 


de Radu GYR 


«De-aci'nainte, Vremea se măsoară 
cu trudnicele tale oseminte, 

şi Veacul care curge peste țară 
începe din cenușa ta fierbinte. 


Mergi printre noi cu sfânta-ți moarte vie, 
ne tămâiezi cu marea ta tăcere... 
Mormântul tău e numai Inviere, 

prin tine luminăm de Veşnicie. 


Prin tine bem, setoşi, din Mântuire 
Prin tine doar, ne-am curăţit de sgură... 
Isvor ne eşti şi cină și zidire 

Şi patrafir şi cuminecătură... 


Eşti azima pe caren plâns o cere 
inima noastră pururea flămânda. 

Eşti drumul nostru către zări de miere, 
ești perna pentru tâmpla fumegândă. 


Eşti ruga Ţării pentru biruință, 
mistria noastră'n aur ferecată, 

dalta de foc înfiptă în credință... 
Mormântul tău e viața noastră toată. 


Venim lângă țărâna ta iubiţă, 

şi umbra ta, prin smirnă și balade, 
ne-atinge cu plutirea ei sfințită 

şi ne preschimbă'n torţe și în spade. 


Cu duhul tău —mireasmă de grădină— 
ne miruim sub zâmbet de icoane. 
Culegem din mormântul tău lumină 

şi ne spălăm obrajii de prigoane. 


Luăm un pumn de lut din groapa sfântă 
şi-l punem pe vechi răni de închisoare; 
şi rănile din noi tresar si cântă, 

se fac medalii și zâmbesc în soare... 


Dar de-or veni, cândva, cu paşi ușarnici, 
la groapa ta, mișeii și viclenii, 

şi se vor bate'n piept cu pumni fățarnici, 
slăvind lumina sfintelor vedenii. 


Mormântul tău, germând, să se ridice 
şi duhul tău, țâşnind din Veșnicie, 
într'un năprasnic fulger să despice 
pângăritoarea lor nemernicie!» 


A 


A 13 Ianuarie 1937, la ceasurile cinci 
fără un sfert după amiază, la Maia. 
dahonda, pe o buză de deal pleşuyă 
şi tristă de pe care se întrevede în 
zare Madridul, au căzul sfârtecaţi de 
acelaşi obuz doi români: Ionel Mo 
şi Vasile Marin. ţa 

Doi soldaţi din milionul de morţi 

ai războiului civil spaniol. Doi volun. 

tari străini, din miile care au luptat cu îndârjire şi 

au căzut luptând alături de Spania naţională. Doi din 

acele mii de a căror nume azi nimeni nu-și mai aduce- 
aminte. 

De ce atunci oare, în loc să le ingroape trupurile 
pe loc într'un colț de cimitir, armata și guvernul spa- 
niol au înlesnit trimiterea lor în România? 

De ce, în vălmășagul unui războiu crâncen în care 
moartea era un fapt înfiorâtor de banal, armata spa- 
niolă și mișcările naționaliste dau celor doi soldați 
căzuţi, onoruri vrednice de generali? 

La Toledo, în clipa plecării spre țară, o companie 
de onoare cu muzica în frunte defilează prin faţa 
celor două sicrie. Vorbeşte guvernatorul provinciei. 

In ruinele orașului Irun, în clipa când trupurile lui 
Moţa şi Marin părăseau pământul spaniol care le sup- 
sese sângele, din nou paradă militară și defilare a 
mișcărilor naţionaliste. Vorbeşte guvernatorul mili- 
tar al regiunei. 

De ce, la trecerea pe pământul ei, a celor doi româ- 
ni căzuţi în Spania, Germania, care pierdea zilnic zeci 
de luptători în războiul spaniol, le-a dat onoruri mi- 
litare care depășiau cu mult pe cele cu care-și cins- 
tea pe ai săi. 

La frontieră, companie de onoare cu drapel. Ofiţe- 
rul german care o comanda, dă raportul generalului 
Cantacuzino ca unui superior direct. La Berlin, dau 
onorul trei batalioane: unul din garda personală a 
Sefului Statului, unul din aviaţie și unul din infante- 
rie. Sunt de față mulțime de personalităţi germane și 
ambasadorii Italiei și Spaniei. Hitler, Goering şi zeci 
de organizaţii depun coroane. 


Ai dee 


Pe de altă parte în ţara lor, in România, Mota și 
Marin nu erau cei dintâi legionari care îşi dădeau via- 
ţa pentru un ideal. Mulţi camarazi de-ai lor căzuseră 
înainte de 13 Ianuarie 1937; mii alţii i-au urmat și 
îi urmează încă de la Niţă Constantin și până la Puiu 
Traian şirul lor e neîntrerupt. 

De ce oare poporul român s'a cutremurat ca nicio- 
dată le vestea morţii celor doi? 

De ce trenul care-i aducea la Bucuresţi a fost nevoit 
să se miște în pasul carului cu boi, oprindu-se la fie- 
care gară, pentruca mii și mii de oameni să se poată 
închina în fața celor două sicrie? 

La Cluj, în prezenţa unei mulțimi imense și a între- 
gei Universităţi, cei doi episcopi —ortodox și unit, 
Colan și Hossu— s'au rugat alături, în piaţa din fa- 
ţa gării, pentru odihna sufletelor adormitilor robi ai 
lui Dumnezeu Ion și Vasile. De la ciobanii Hațegului 
şi până la înţelepţii neamului, s'ar putea spune că 
nimeni na lipsit în lungul drumului de biruință a lui 
Moţa și Marin deacurmezișul Țarii! Cinci zile a în- 
târziat trenul dela graniţă până la București. 

Tot Bucureștiul s'a perindat pe rând în faţa cata- 
falcului dela biserica Sfântu Ilie Gorgani, venind să- 


E E sea 


şi plece frunţile chiar și acei cari fuseseră dușmani 
Legiunii până ieri şi din care mulţi erau meniţi să-i 
fie mâine iarăși dușmani. 

De ce în ziua înmormântării șase mitropoliți şi 
episcopi și mai bine de o mie de preoţi, veniţi din 
toate colțurile țării au mers în fruntea cortegiului de 
peste a sută de mii de oameni? Afară de aceştia, un 
observator spaniol evaluează la jumătate de milion 
numărul acelora înșiraţi în lungul drumului! 

Și să nu uităm că toate acestea se petreceau sub 
un rege și un guvern încleștat în luptă crâncenă cu 
Legiunea. Dar, în ceasul acela mare, până și regele 
Carol cel plin de păcate şi-a muiat inima, încercând 
chiar o împăcare cu Legiunea. Nimeni n'a îndrăznit 
să tulbure cu măsuri poliținești reculgerea Țarii. 
Dece? 


Dacă pentru cele petrecute în ceasul morţii celor 
doi se pot găsi astăzi unele explicaţii, cel puţin par- 
ţiale, e mult mai greu de răspuns la un alt lung şir 
de întrebări, legate de continuitatea amintirei lor, de 
realitatea prezenţei lor neîntrerupte, aşi îndrăzni să 
spun de acţiunea lor după moarte. 

De ce grupul cel mai dârz de luptători ai Legiunii, 
«Corpul Moța Marin» —din care aproape nu mai sunt 
azi supravieţuitori!— și-a luat numele dela ei? 

De ce astazi, la un sfert de veac de la moarte — 
lung sfert de veac plin de sguditoare întâmplări în 
lumea întrega şi mai ales pentru neamul românesc 
Moţa şi Marin răspund tot mai puternic; «Prezent!»? 

Cum de n'au fost daţi uitării? 

Cum de se poate vorbi astăzi cu atâta temei de 
«spiritul de la Majadahonda» încât, pentru cultivarea 
lui s'a putut întemeia o asociaţie hispano-română: 
«Los Amigos de Majadahonda»? 

Ce tainic înţeles, ce simbol de viață dătător cuprin- 
de moartea lui Moţa şi Marin, ca să explice toate 
acestea? 


De ce? Pentru ce? Cum? 


Nu vom putea afla răspuns mulțumitor la toate 
aceste întrebări numai analizand situaţia politică şi 
spirituală a României și a Europei în 1937. Şi mai 
puţin vom putea răspunde ultimei serii de întrebări, 
cercetând starea de spirit a Europei de azi. Explica- 
ţia principală trebue căutată dincolo de cadrul rece 
al faptelor şi împrejurărilor istorice, întru cele de 
sus. 


Deși a fost poate cel mai de preţ exemplar al pri- 
mei generaţii ajunsă la maturitate în România Mare, 
deși a fost un luptător avântat cu condeiul și cu arma 
în cadrul ei, Ionel Moţa n'a aparținut numai aces- 
tei generaţii n'a aparţinut numai României. Cu toate 
gândurile, cu tot sufletul, prin toată viaţă lui, confir- 
mată deplin prin moarte, Moţa a aparţinut întregii 
Europe naționaliste dintre cele două războaie. Mai 
mult decât atât, depășind generaţia lui, depășind 


de Grigore MANOILESCU 


granițele țării lui și depășind timpul în care trăia, 
Moţa a fost un premergător al vremurilor ce aveau să 
vină, aproape un profet al prefacerilor cari abia 
acum încep a lua ființă în lumea întreagă. 

Moartea lui în trup nu a avut desigur mai mare 
importanță decât acea a altor mii şi mii de tineri, 
morţi cu sufletul avântat spre un ideal, oricare va 
fi fost el, în ultima jumătate de veac. Dar ea a avut 
norocul să capete din cel dintâi ceas strălucire de 
simbol. An cu an înţelesul ei crește, apropiindu-se 
tot mai mult de puterea unui mit. 

Naşterea simbolurilor şi a mitului nu ține seama 
de ghiața gândirei cartesiene. Ea e supusă altor legi 
şi altele sunt drumurile creșterei ei. Necontrolabila 
apariţie şi desvoltare a simbolurilor face ca Franţa 
să-şi aducă azi aminte de Charles Peguy mai 
mult decât de oricare din soldaţii cazuţi în cel 
dintâi războiu mondial. Necontestabilul caracter de 
simbol al vieţii și morţii lui Jos€ Antonio Primo de 
Rivera, face ca el să fie cinstit astăzi mai presus de- 
cât oricare altul din sutele de mii de morți «pentru 
Dumnezeu și pentru Spania». 

Şi unul şi altul au fost premergători. Şi unul și al- 
tul au adus o solie necunoscută vremii lor. Şi unul 
şi altul au fost altfel decât contemporanii lor. 

Altfel au fost şi cei doi câzuţi la Majadahonda. 

«Noi am fost oameni. Ei au fost mai presus de 
om», scrie camaradul lor de luptă Neculai Totu, 
povestind drumul spre Majadahonda. 

«In tot cursul acestui drum, care avea să fie al 
calvarului, nu ştiu de ce, mai mult ca niciodată, pri- 
virile mele îl căutau pe Moţa, îl sorbeam. 

Se transfigurase. Părea mai înalt şi o liniște sufle- 
tească mai presus de fire i se zugrăvise pe faţă. Așa 
trebue să fi fost şi aureola sfinților. Nu mai avea ni- 
mic din înfăţişarea soldatului viteaz şi aprig de până 
atunci, ci figura luase acum o înfâţișare de o bunătate 
îngerească. Mergea astfel purificat, ca un copil ne- 
vinovat şi blând, spre marea jertfă, conştient de sacri- 
ficiul pentru Credinţă și Patrie. Părul lui cârlionțat 
şi mătăsos, faţa lui fină şi blândă îi da o întruchipare 
de sfânt.» 

In ceasul morţii unui sfânt, mulținea află pe nevă- 
zute şi tainice căi marea veste. Instinctul întâmplări- 
lor celor mai presus de fire o face să simtă sfinţenia 
şi s'o cinstească, cu mult înainte ca Biserica să-și fi 
spus cuvântul. 

Tot astfel, în ceasul morții lui Moţa și Marin, mul- 
ți din cei din jur au simţit că ceva mare se petrecuse. 
«Sufletele lui Moţa şi Marin plutesc printre noi. Ei 
imi şoptesc să nu dau acestei înmormântări un ca- 
racter de jale, ci unul de sărbătoare..., spune gene- 
ralul Cantacuzino în cuvântarea de la Toledo. 

Nu jalea morţii stăpânea clipa jertfei de la Majada- 
honda, ci măreţia unei nașteri. Naşterea unui simbol, 
a unui mit care nici astăzi —când în Bolivia sau in 
Katanga luptători naționaliști invoacă pe Moţa și 
Marin n'a ajuns încă să dea măsura puterilor lui. 


Rd 


Utmează pag. ll 


—7 


ÎN ecua ceai ama 


de jertfă e linie de culme în Mișcarea Legionară 
deoarece doctrina ei, acceptarea ei, este înainte de 
toate ACT DE CREDINTA. Ș.: 

A crede în importanţa actului de sacrificiu, a-i fi 
fidel până la dăruirea de sine, însemnează a depăși 
linia conformismului dominant, însemnează a se de- 
păşi pe sine însuși. Cine nu poate crede în măreţia 
acestei forme de a trece dincolo de pragul con- 
vențional şi împământenit, nu va fi capabil să înţe- 
leagă sensul uman și naţional al transformării în 
adâncime ce i se cere. 

Nu-i vorbă în vânt zicala «credinţa răstoarnă mun- 
ii!» 
i Credinţa în adevărurile ascunse ale doctrinei le- 
gionare duce la acest spirit de jerftă capabil să răs- 
toarne munţii de defecte și stăbiciuni ce zac în noi, 
să frângă temeri, neîncrederi şi lașităţi, ce apasă 
greu în balanța existenţei umane. Cine a înţeles fina- 
litatea spiritului de jertfă în educaţia şi înalțarea 
omului a înțeles geniul Mișcării Legionare. Geniu 
care trece dincolo de simpla învățătură morală sau 
civică, pentru a atinge substratul spiritual. 


In Legiune, individul nu este împins cu dea sila 
să sacrilice sau să se sacrifice. N ar avea niciun 
sens o asementea tendinţa. Restrângerea sau sutoca- 
rea libertăţii interioare de înţelegere și decizie ar 
duce la dezintegrarea întregului concept. 

E adevărat, când se vorbeşte în termeni comuni 
de «sacrificiu», oricine e tentat să creadă că este 
vorba de «sacrificiul vieţii». EROARE FUNDAMEN- 
TALA în ceace privește conţinutul concepţiei legio- 
nare! Sacrificiul suprem nu este decât o posibilitate 
de împlinire, pe care legionarul o acceptă ca o con- 
secință a propriei împliniri. 

Acceptarea acestui act este o înrâurire a întregei 
sale credințe în concepţia legionară. Deci, «sacrifi- 
ciul suprem» nu-i decât ultima formă —și cea mai 
înălțătoare— aceea care încoronează un întreg pro- 
ces interior de formaţie spirituală. 


Faust BRADESCU 


MAJADAHONDA 


13 IANUARIE 1984 


UERZA NUEVA 


N. 858 Del 21 de enero al 4 de febrero de 1984 Precio: 200 pesetas 


Pilar GONZALEZ DE LA PESA 


HOMIENAJE 


Majadahonda: En el 47 aniversario de Mota _y Marin 


3 Mota y Marin. y cuanto ellos simboli- 
| zan v representan, son en este santuario 


y seguiremaos vuestro ejemplo para con- 
seguir la unidad en la fe cristiana». 

A continuaciân, Blas Piiar, requerido 
por la comunidad rumana para que dije- 
se unas palabras. hab] asi: «Pertenezco 
al grupo que cada afio Ilega a este lugar, 
donde entregaron sus vidas por los gran- 
des valores de la civilizacion cristiana 
Mota v Marin, para encomendarles y 
recordarles. 

Para recordarles; porque asi como los 
hombres de ayer y los de hoy guardan la 
semilla. no para conservarla, sino para 
esparcirla en la sembradura esperando 
confiadamente en la cosecha; y asi como 
en otras tpocas se guardaba el fuego, no 
para admirar la lama, sino para trans- 
mitirlo y comunicarlo. de igual modo, 


del heroismo la semilla y el fuego de 
nuestra Causa. Y venimos cada afio a 


“Semilla y fuego de nuestra causa” 


IL pasado 13 de enero, como 
cada aîio, se conmemord en 
Majadahonda la muerte de 
los rumanos Ion Mota y Vasi- 
le Marin en 1937 en defensa de la fe cris- 
tiana durante la Cruzada espafola. El 
acto, que cont con la presencia de Blas 
Piăar, la viuda de Marin y numerosos 
rumanos residentes en Espaia y venidos 
de numerosas partes del mundo, fue sen- 
cillo y emotivo. El oficio se hizo en 
rumano y en espanol, tras lo cual un 
miembro de la comunidad rumana en 
Espana dijo unas palabras en memoria 
de los dos rumanos caidos: «No eran 
mercenarios, sino cristianos que lucha- 


El capellân del CESPE, don Elias Alonso, reza un responso ante la cruz. A la derecha —segunda por la izquierda- la viuda de uno de los cai- 


OA ALEI 


ron para evitar que el mundo cayera en 
manos marxistas. Cayeron en Espaia, 
porque Espaiăa es tierra de santos y de 
mârtires y aqui fue donde se ametralld el 
rostro de Cristo». Mâs adelante dijo que 
Ja cruz del monumento de Mota y Marin 
simboliza la amistad rumano-espaiola 

En otro momento manifeste: «Este 
acto no es de rencor, sino de amor y de 
gratitud hacia nuestros amigos por 
habernos enseiado el camino de la fe 
cristiana». 

El representante rumano termin6 
diciendo: «Mota y Marin: Os afirma- 
mos nuestra fe en la victoria final del 
bien. Vuestro sacrificio no ha sido inutil 


dos, Vasile Marin. 


Bias PINAR 


buscar la semilla para hundirla en el sur- 
co y el fuego para enardecer las almas». 
Trus este ofrecimiento se cantaron el 
himno de la Guardia de Hierro rumana, | 
a la que perte an los dos legionarios, | 
v el «Cara al Sol». Al principio se habian 
depositado unas coronas de fores. 
Aparte de lu Comunidad Hispano- 
Rumana «Majadahonda», y de rumanos 
legados del exilio y amigos espaioles 
queestuvieron presentes a titulo perso- 
nal, no hubo otra representaciân espa- 
îola que la del CESPE (Centro de Estu- 
dios Sociales, Politicos y Econ6micos), 
presidida por Blas Piar, con miembros 
directivos y socios de dicho grupo. BI 


U aleasă participare spaniolă şi ro- 
mânească, Asociaţia Amigos de 
Majadahonda a comemorat în 
acest an 1984, cei 47 de ani scurși 
dela sacrificiul voluntar al lui Ion 
Moţa şi Vasile Marin în apărarea 
Europei creştine si a Spaniei, la 
13 Ianuarie 1937 pe frontul naţio- 

3 nal, la Majadahonda Madrid. 

Rugăciunile morţilor au fost rostite în spaniolă 

şi româneşte de capelanul Asociaţiei Forţa Nouă 

ajutat de DI. Ion Bozoşan. 

Domul Traian Popescu a explicat în câteva cuvinte 
sensul comemorarii an de an a morţii eroice a celor 
doi luptători români și semnificaţia jertfei lor pen- 
tru România și Europa de mâine. 

Din partea spaniolilor prezenţi, Dl Blas Piiar, a 
spus: 


«Aparţin grupului care în fiecare an vine în 
acest loc unde și-au dat viața Moţa şi Marin 
apărând comorile spirituale ale civilizației 
creştine; pentru ai da de exemplu și ai rea- 
minti.» 

«Pentru ai reaminti, pentrucă așa cum oame- 
nii de eri si cei de astăzi păstrează sămânța, nu 
pentru a o conserva, ci pentru a o împrăștia 
pe semănătură, așteptând cu încredere recolta; 
şi așa cum în altă epocă se păstra focul nes- 
tins, nu pentru a-i admira flacăra, ci pentru 
a o transmite și împărtăsi; în aceleaș chip Moţa 
și Marin şi tot ceace simbolizează și reprezintă 
ei, sunt în acest sanctuar al eroismului sămân- 
ţa şi focul sacru al Cauzei noastre. 

«Deaceia venim în fiecare an s'o căutăm și 
s'o plantăm în brazda ogorului şi să încălzim 
sufletele noastre la focul sacru al jertfei lor.» 


S'au intonat imnurile român și spaniol de rigoare, 
ceremonia luând sfârșit la orele 2 p.m. In Madrid 
a urmat după acea o masă camaraderească cu dele- 
gaţii veniţi din streinătate și cu invitaţii spanioli. 


Coresp. 
10 — 


Doamnelor, Domnilor, Camarazi 


In toţi anii ne reunim în această zi-aici în Majada. 
honda —pentru a omagia doi români ION MOTA 
şi VASILE MARIN— care și-au sacrificat voluntar 
viața în acest loc apărând pe Isus Christos şi creş- 
tinismul. 

Erau doi tineri avocați, membrii ai Mișcării Le- 
gionare naţional socială românească a lui Corneliu 
Zelea Codreanu —CAPITANUL— și toţi personalități 
de frunte ai tineretului românesc din acele vremuri 
credincios Arhanghelului Mihail. 

Nu erau aventurieri, nici mercenari, ci creștini 
convinși că trăirea şi predicarea virtuţilor creștine 
era singurul mijloc pentru a înlătura infiltraţiile 
amenințătoare ale materialismului ateu moscovit, ve- 
nit din stepele ruseşti, cu misiunea de a distruge 
Edit creştină a continentului european și a 
umii. 

Nu erau catolici, dar creştini ortodoxi veniţi în 
Spania, Țară de Sfinţi și de Martiri, pentrucă chipul 
lui Christos era mitraliat şi bisericile lui dărâmate. 

In testamentul lăsat familiei lui, Ion Moţa scria: 


«se trage cu mitraliera în chipul lui Chistos, 
se clatină fundamentul creștin al lumii! Dacă 
Crucea ar fi eliminată din Spania, deci şi din 
România, comunismul va triunfa. Am iubit pe 
Chistos şi mă duc fericit la moarte pentru El!» 


iar Vasile Marin adăuga în cel al lui: 


«era o datorie de onoare care apăsa umerii 
generaţiei noastre; o fac cu aceaș dragoste cu 
care aș fi făcut-o pentru propria-mi Țară». 


Constiinţa europeană, deşteptată de primul răs- 
boi mondial și adâncimea sentimentelor creştine 
care îi animau, i-au făcut să nu ezite nicio o clipă a 
veni să apere chipul Mântuitorului pânsgărit de par- 
tizanii secerei şi ciocanului. 

Aici, unde vedeţi această modestă cruce de granit 
ridicată de camarazii lor, semn de adorare și recu- 
noștiinţă creștină Dumnezeului Atotputernic, au că- 
zut îmbrăţişaţi cu mii de spanioli, dându-și surâză- 
tori viața pentru apărarea ei. 

Prezenţa noastră, an de an, aici la picioarele aces- 
tei cruci care simbolizeaza și frăţietatea creștină din- 
tre Spania și România, nu este un act provocător, 
protestatar sau răsboinic, dimpotrivă e o manifes- 
tare de dragoste creștină închinată memoriei atâtor 
tineri spanioli și europeni cari cu trupurile lor au 
stăvilit acțiunea nimicitoare a anticristului. 

E prinosul recunoscător adus sacrificiului lor vo- 
luntar. 

Prin acest sacrificiu ei ne-au arătat drumul de 
urmat pentru a realiza prin creștinism şi cu bătaia 
în acelaș ritm a inimilor noastre ale tuturora, uni- 
tatea binefăcătoare a bătrânului continent european. 

Moţa şi Marin, în acest cel de al 47-lea aniversariu 
al iertfei vostre eroice, va afirmăm odată mai mult, 
că toate acţiunile defetiste provocate de confuzia 
politicii mondiale astăzi, nu afectează cu nimic con- 
vingerea noastră absolută în victoria finală a Binelui 
contra Răului; că sacrificiul vostru nu a fost inutil, 
că noi vă vom urma exemplul fără șovăire până la 
obținerea unităţii spirituale creștină a tuturor oame- 
nilor de bunăvoință, aşa cum ne-a indicat Părintele 
Ceresc în mesagiul Lui din Bethleem, acum aproape 
două mii de ani. 

Dumnezeu să ne ajute a-l împlini voia. 

Moţa și Marin, spanioli şi europeni căzuți, 

PREZENT! 


DE SCEIA%. 


Nu numai oamenii Moţa și Marin sunt cei ce se cu- 
vine să [ie pomeniţi și cinstiţi, ci mai ales starea de 
spirit pe care a dovedit-o jertta lor conștientă și dori- 
tă, pentru un ideal național și creștin. «Ei au ieșit în 
calea morţii...», spune Alecu Cantacuzino, tovarăşul 
lor de luptă. 

Erau tineri, deștepţi, frumoși, culţi, soţi fericiti. 
Un viitor strălucit le stătea înainte. Gustaseră din be- 
ţia puterii și popularității. N'ar fi avut a face decât 
un semn ca să li se deschidă larg calea onorurilor po- 
litice. Dar au ales calea onoarei. Calea morţii. Adu- 
ceau o solie și ea trebuia pecetluită cu sânge. 


In primul rând încrederea totală în nemărginita 
putere a jertfei. A jertfei conştiente şi dorite, împli- 
nită cu voie bună, pentru un ideal generos. Oridecâ- 
teori s'au repetat faimoasele cuvinte ale lui Moţa, nu 
e niciodată prea mult: «Când vei spune cumpliţilor 
duşmani; Nu-mi pasă dacă mă veți sdrobi şi nu-mi 
pasă dacă voiu vedea sau nu ziua biruinţii, dar sunt 
sigur că jertfa mea va aduce prăbușirea voastră», 
şi când porneșşti și te mențţii până la capăt cu această 
hotărâre senină, nu încape nici o îndoială că porţi 
în tine o forţa pe care nici o tehnică represivă nu o 
poate birui. 

Spiritul de jertfă esenţialul! 

«Avem cu toţii la dispoziţie cea mai formidabilă di- 
namită, cel mai irezistibil instrument de luptă, mai 
puternic decât tancurile şi mitralierele; este propia 
noastră cenușe. Nici o putere din lume nu va putea 
evita prăbuşirea atunci când se menţine pe cenușa 
unor luptători viteji, căzuţi pentru Dreptate și Dum- 
nezeu». 

Idealul pentru care Moţa şi Marin au înțeles să se 
jertfească bucuros, a fost un ideal creştin şi națio- 
nalist. Un ideal de înfrățire creştină cuprinzând cel 
puţin pe toţi creştinii adevăraţi și un ideal naţionalist 
eare preţuiește tot atât de mult existenţa celorlalte 
naţiuni ea şi acea a propriului neam. 

Idealul integrării spirituale a națiunilor, depăşind 
fiinţa națională a fiecăreia fără a o nega şi fără a o 
socoti o noţiune perimată. Dimpotrivă întărind cali- 
tăţile ei, pentru ale aduce în dar partmoniului comun 
al întregii omeniri. 

Mai mult și mai presus de aceasta, ei mărturiseau 
duhul unităţii esenţiale —nu acel al unirei tehnice!— 
a tuturor adevăratilor creştini depăşind, fără a le 
nega, tradiţiile specifice a fiecărei Biserici cu carac- 
tere proprii. Dimpotrivă, întărind tot ce-i bun, curat 
şi adevărat în fiecare formă particulară a credinței, 
spre a o aduce ca un dar de mare pret Bisericei lui 
Hristos, una, stântă, universală și apostolică. 


In teza lui de doctorat în drept din Franţa, ca și în 
articole de revistă, Moţa s'a ridicat cu tărie împotriva 
falselor forme de integrare a naţiunilor, reprezentate 
pe atunci de «Societatea Naţiunilor», moartă fără glo- 
rie în ajunul celui de-aldoilea războiu mondial așa 
cum astăzi moştenitorea ei este pe cale să moară 
cu rușine în Katanga, în Guinea și pretutindeni. 

Orice încercare de integrare a naţiunilor făcută cu 
scopul ascuns de a duce la distrugerea, la destrăma- 
rea spiritului naţional, e dela început menită pieirii. 
Pentru Ionel Moţa, pentru Corneliu Codreanu —cași 
pentru noi acei ce ne socotim credincioși gândirii lor 


—naţiunile sunt creaţii ale lui Dumnezeu puse in 

slujba lumii întegri, întru slava lui. 
O naţiune nu este mare în faţa lui Dumnezeu şi a 

Istoriei prin ceeace a fost sau este în stare să cuce- 


rească din pământul şi din bunurile materiale ale 


altor naţiuni, ci prin ceeace e vrednică să ofere, i 
dăruiască celorlalte naţiuni în domeniul gândirei, a 


/ ştiinţei al artei și mai ales în acel al credinţii. 


Grecia antică nu a fost și nu este încă şi astăzi ma- 
re în istoria lumii prin cuceriri teritoriale, ci prin 
gândirea filosofilor ei, prin creaţiile ei de artă și 
prin spiritul legislatorilor ei, la care se adapă și as- 
tăzi, după trei milenii, omenirea. Așa cum lumina ste- 
lelor moarte —pe care le-a cântat Eminescu— aJun- 

e la noi atunci când de mult li s'a stins izvorul, da- 
rurile făcute omenirii de Grecia antică au continuat 
să fecundeze civilizatia altor popoare, chiar şi atunci 
când de veacuri Atena era doar un biet sătuleţ de 


plugari. 


Care e spiritul de care omenirea are nevoie astăzi? 
E «duhul Bi rupturi» de care vorbea Moţa. Gân- 
ditorii de astăzi trebuie să aibă curajul să afirme cu 
tărie că nimic temeinic nu se poate clădi impotriva 
națiunilor, ci numai pornind dela ele; că nimic ară 
nic nu se poate construi pe materialism şi egoism, fie 
el şi egoism național sau rassial; că nimic temeinic 
nu se poate crea fără Dumnezeu și cu atat mai pu- 
ţin împotriva lui Dumnezeu. «De nar zidi Dima, 
casa, zădarnic se străduiesc zidarii!», spune psal- 

istul. Pe 
LENE găsim astăzi în ajunul şi poate chiar în mijlocul 
unor atât de radicale prefaceri a structurii spirituale 
—și politicel— a lumii, încât e probabil că toate Fră- 
mântările şi suferintele ultimilor cincizeci de ani vor 
apare peste alte cincizeci de ani ca neînsemnate în- 
tâmplări, normale şi necesare, ca durerile nașterii 
unei noi civilizaţii, a unor noi structuri spirituale, ba- 
zate pe întrecerea creatoare între naţiuni, pe dăruire 

i nu pe răpire. AZ ACR a 
ș Nur rate sunt astăzi tendinţele și chiar încercă- 
rile de integrare supranaţională în lume. Cele mai 
multe însă se îndreaptă, pe căi greșite, spre teluri mă- 
runte. Uniunile europene, de şase, de zece sau de câte 
țări vor fi fiind, au început —simbolic!— punea 
trust al cărbunelui şi oțelului și continuă cu târguieți 
de oameni de afaceri. Sunt doar încercări de coalizare 
a egoismelor de întovărăşirea unor națiuni pentru a 
lupta economic împotriva altora, de Prornovurea in- 
tereselor unor grupe financiare în luptă cu altele. 
Discursurile generoase, sforăitoare sunt numeroase, 
dar nimeni nu e câtuși de puţin dispus să renunte la 
o cât de mică parte din drepturile şi din Etnice 
sale, pentru a ajuta pe altul. Se vorbește aul e 
«Ajutorarea națiunilor mai puţin desvoltate», dar 
când se trece la practică ne aflăm în faţa concurenţii 
politice şi economice dintre marile puteri, care caută 
să cumpere cu un blid de linte libertatea celor mici 
şi săraci. Nici urmă de «spirit de sacrificiu»! 


In lumea aceasta tulbure, stăpânită de materialism 
şi de egoism, în care doar ca «un omagiu pe care vi- 
ciul il aduce virtuţii» interesele cele mai neruşinate 
caută să îmbrace haina generozităţii, străbate totuși 
o rază de lumină, se întrezăreşte o nădejde. 


—u 


II PRE 


PARASUTAREA IN ROMANIA OCUPATA 
DECEMBRIE 1944 


Am frământat aşa pădurea, până pe inserate, ți- 
nând valea ca reper. Era să abandonăm totul şi să 
ne pregătim de culcat, când, coborind de vale, mai 
fluerăm odată. Nu mică ne-a fost mirarea, când, 
ecoului nostru îi răspunde un fluerat limpede. 

Când colo, ce să vezi? Ion Chirilă şi Carapantea cu 
sacii de merinde atârnați de gât şi câte un ciomag 
în mâini, coboară pe urmele noastre. 

—Stai că trag! A 

—Sfântu'vostru! Sbiară Ion şi ne sare de gât, plân- 
gând aproape de bucurie. 

—Unde-i aparatul? 

—li pus bine, n-ai grijă. 

—Da-i întreg? 

—Intreg, sigur că-i întreg, numai că s'a scuturat 
oţâră, când am căzut după scaun. 

—Rău? îl intreb nerăbdător. 

—Am căzut între doi brazi şi de frică să nu mă 
prindă cineva agăţat, am tăiat funiile. Credeam că 
pământul e pe aproape. 

—Si? 

—Era sub mine, dar la vreo 12 metri mai jos. Nu 
ştiu cum am căzut, m'am trezit după o jumătate de 
oră, cu oasele «mecite». 

—Te-ai lovit rău? Ti-ai rupt ceva? 

—Acum merge mai bine. Aseară nu puteam să 
respir. 

Aduc din nou vorba de aparat, pe ocolite. Mă ar- 
dea să știu urmarea. 

—Si..., aparatul a rămas în brad? Crezi... că a 
mai rămas ceva din el? 

—Eu n'am umblat la el, l-am pus bine, aşa cum 
era. 
—Mă poţi duce la el? E departe? 

— Colea în culme. In zece minute suntem acolo. 


DEACE2 


«In drum mi se desfac prăpăstii 

Şi'n negură se'mbracă zarea. 

Eu în genunchi spre Tine caut: 
Stăpâne Orânduie-mi cărarea!» 


O intreagă lume începe azi ași aduce-aminte că 
Hristos este «calea, adevărul şi viață». Că El e căra- 
rea pe care o căuta Goga. 

Ca întotdeauna în clipele hotărâtoare a ultimilor 
două mii de ani, la răscrucea de azi a vremurilor. 
Creştinismul a fost cel dintâi care a reușit să dea un 
înţeles spiritual, o direcţie transcedentală tendinţelor 
de integrare care frămânntă azi omenirea. Pe calea 
unirii creștinilor s'a străbătut un drum mai lung în 
vremea noastră şi mai ales în cei din urmă tre ani, 
decât într'o mie. 

Şi în ce priveşte acest eveniment maxim al epocei. 
Ionel Moţa a fost un precursor şi poate fi un simbol. 
Fiu, nepot şi strănepot de preoți ortodoxi, condu- 
când un grup de luptători ortodoxi pe care-i întovă- 
rășia un preot ortodox, Moţa a venit să lupte şi să 
moară în Spania pentrucă «se trăgea cu mitraliera 
în chipul lui Hristos». Nici prin minte nu-i trecea să 
facă o deosebire între două țări pentrucă una era 
catolică și cealaltă ortodoxă. 


(sfârsitul în pag. 1) 
12— 


II 


de Filon VERCA 


—Hai cu mine, de mai poţi, să-l văd. Ști că fără 
el ne putem angaja ciobani la oi, tot cu atâta folos, 

Ajungem într'un suflet şi-l desgropăm. II instalez, 
pui contactul şi... merge strună... recepţia. Desigur 
că şi emisia merge dacă-i pun antena reglementară. 
Mi-a luat o piatră de pe inimă, acum vom mai vedea 
şi de celelalte. 

—Cei doi unde sunt? N'ai dat de ei? 

—Nu, nu încă, da-i vom găsi, că-i mare pădurea! 

—De vor umbla ca noi din Vest către Est, apoi să 
şti că de Crăciun vom fi toți împreună! 

„Nam greşit prea mult sorocul. I-am găsit, sau mai 
bine zis am auzit de ei trei luni mai târziu. 

Ce se intamplase cu ei? 

Tânărul Tismănaru a căzut pe turla bisericii din 
satul Bunila, în Hunedoara, cam la 200 km, de Te- 
regova, şi s-a prelins cu parașuta până jos. Ultimul a 
căzut pe un gard ce imprejmuia casa unui țăran 
care s'a speriat de moarte. Alarma a fost dată ime- 
diat, în tot satul, de câinii care lătrau a lup. 

Au fost incercuiţi de ţărani, înarmaţi cu furci și 
topoare, sau cu tot ce au nimerit în grabă să-i |i- 
chideze. 

—Staţi oameni buni, noi suntem comunișţi, trimi- 
și aici cu treabă. 

—Comuniști? Mama voastră! Aici e ţara noastră, 
duceţi-vă la Rușii, care v'au trimis! 

—Măi oameni! Nu suntem comuniști, păcatele 
noastre, noi suntem legionari! 

Fie că oamenii pe aici, în fundul pădurii n'au auzit 
de legionari, fie că nu-i credeau altceva, decât comu- 
nişti, un lucru era sigur; lumea se ațâţa din ce mai 
tare să-i sfârtece. 

Când au văzut că n'o scot la capăt, Tismănaru cu 
mandolina rusească întinsă in apărare, le strigă să 
se retragă, că-i împușcă. 

Nu s'au lăsat convinși. In întuneric un băț poate 
fi luat armă de foc şi arma un băț de alun. Se apro- 
piau din ce în ce, să-i înțepe cu furcile, fără de cru- 
ţare. 

O rafală scurtă deasupra capetelor și in câteva se- 
cunde n'au mai rămas decât furcile şi topoarele. 

Apoi au fugit, înainte ca ţăranii să se trezească 
de-abinelea. Confruntarea a alarmat însă toată re- 
giunea, iar noi, inocenți îi căutam peste tot! 

După indicarea locului de cădere a lui Ion și or- 
tacului lui, în vârful dealului, la vreo 500 metri de 
noi, direcţia apare clară Nord-Sud. Deci, prima des- 
coperire pentru conlucrare: pachete fără parașută, 
direcţia contrară celei anunțate. 

Poate au greșit, îmi ziceam eu, poate funiile s'au 
desprins în cădere... Dar piciorul în spatele meu, 
tot întamplarea?... Acum să mergem mai departe, 
să vedem unde suntem. 

Seara se lasă peste pădure și un culcuș rămâne 
singura preocupare utilă. Ion și Carapantea și-au 
găsit bagajul, dar o parașută a rămas atârnată la 
vreo 20m. de pământ, într'o prăjină de fag. Era ca 
un steag ce fâlfâie, să atragă de departe privirile. 

—Vom vedea mâine ce putem face, acum să mân- 
căm ceva. 

—Ce mâncare aveţi voi? 

—Prea mult, nu! 

Strângem tot ce avem și cu durere constatăm, 
că abia avem pentru trei zile, cu economie. Trebuie 
să ieşim cu orice preţ la lumină, înainte de a ter- 
mina alimentele. Până atunci, la lucru, Ion prinde 


"7 


| 
| 


în bețe o parașută mare, cât o foaie de circ, să ne 
facă o colibă. Așa, cel puţin vom [i la adăpost de 
tot ce cade de sus, ploaie, zăpadă. Cortul fiind înalt, 
ne permitem chiar să aprindem un toc mărunt, să 
| ne încălzească toate încheeturile amorţite. 
Apoi o cafea caldă, făcută din tuburi mici, ne-a 
' dat fericirea. De-acum vom slarâma și munţii, gân- 
deam eu. Eram toţi roată, în jurul focului, ca la 
şezătoare. 

—De n'aş fi eu, reia Ion voi muriţi de foame și de 
frig! 

— Te-ai grăbit să sari din copac, să ajungi la vre- 
me, să ne scapi din nevoi „il hărţuiesc eu oleacă. 

—Bine că nu ţi-ai tăiat funiile când erai pe sus, ne 
găseai mai repede, completează Nicu, sugubăt. 

—Voiu vedea eu ce'ţi face de acum încolo! 

—Planton, schimbul întâiu, intervine «seful», ești 
mai îndemânatic, dar să nu ne scoli prea de dimi- 
neață, că azi a inserat devreme. 

—Iţi baţi joc de omul bătrân? 

— Când ai bătrâni nu prea ai nevoe de ei, nu ști 
ce face cu ei. 

—Destulă vorbă că sting focul! Uiţi că-s mai mare 
în grad! La para focului lucea sârma de caporal pe 
umărul stâng. 

—De-aş fi terminat armata, apoi, ai fi văzut mi- 
litărie! 

—Terminat, neterminat, aici ce ai pe umăr con- 
tează! Acum la somn! 

— Apoi, noapte bună! să nu uiţi să pui ceasul să 
sune! 

Mă lipesc de Nicu și el de Carapantea. Formăm 
un singur corp, înveliți în mantale. Lângă mine își 
face loc Ion, mai cald, mai voluminos şi în curând 
liniştea nopţii înveleşte toate grijile. 
nem sfat pentruce avem de tăcut mai întâiu. Ne 
am uscat hainele, ne-am desmorţit corpul, am câști- 
gat ani din viață într'o singură noapte! ' 

Zorii apar devreme, toţi suntem în picioare şi ţi- 
nem sfat pentruce avem de făcut mai întiu. Ne 
lipsesc încă doi. Nu știam nimic despre ei. 

După o gustare foarte sumară, facem socoteala 
bagajelor, asvârlite cu parașuta separată. 

Ne lipseau câteva, printre care, bomba mare cu 
muniții. Ne împărţim pe sectoare să împânzim toată 
pădurea, în căutarea celor doi și a bombei. 

Cel mai împortant era însă rendez-vous -ul de 9,30. 
Nu aș vrea sub nici un motiv să-l scap. Semn de 
viață celor rămași departe. 

Alegem un loc pe culme, într-o mică livadă, între 
brazi. Ningea cu fulgi mari, împiedecând vizibilitatea 
la trei metri. 

Doi de pază și unul ajutor. Instalez aparatul sub 
două mantale, antenele căţărate la o înălțime puţin 
reglementară. Concentrez toată ştiinţa la primul con- 
tact, adevărat acum. O jumătate de oră dau semna- 
lul, ascult, îl bat din nou şi iar ascult. Nimic! Con- 
diţiile de recepţie foarte dificile, iar emisia nu mai 
fericită. Cu regret, renunţ și-l împachetăm în sacul 
lui; special tapiţat pentru şocuri. Cu accesoriile, cân- 
târea 18 kg. nu prea greu de purtat. 

Ii săpăm o mică groapă și-l ascundem pe un pat 
de frunze, înainte de a-l acoperi cu grijă. Lucrul 
odată terminat, ne împrăştiem fiecare într'o direcţie, 
cu consemn de întalnire în patru ore în acelaș loc, 
cu veștile culese. 

Busolele ne servesc de ghid, și fluerul, semn de 
recunoaștere. După timpul stabilit, ne regăsim din 
nou, fiecare cu prada lui. 

Nici o urmă de cei doi, în schimb s'au găsit sacii 
de dormit, care in realitate erau şase halate de in- 
firmieri, albe, pentru camuflajul în zăpadă. Foaia de 
cort, nici de leac. La fel nici urmă de muniții. Făcând 
bilanţul, constatăm că înafară de hainele de pe noi, 


măncare petrei zile, o leacă de dinamită, n'avem ni- 
mic altceva. A 

Gustăm din nou câte cinci bucățele de pesmeţi, o 
felie de suncă, lată cat o rondea de salam şi com- 
pletăm totul cu... apă de munte, Pe când mâncam, 
o rafală de armă răsună pe culme. 

—Ce-ar putea fi? 

—Cei doi, pierzându-și răbdarea; in loc de semne 
convenţionale, s'or servi de pistolul mitralieră, spu- 
ne Nicu. 7 

—Cea mai mare prostie e de a alarma regiunea 
prin focuri de armă, ca să-ți anunţi camarazii. Eu 
nu cred că ar face asta. Cred mai de grabă că li s'a 
întâmplat ceva grav. Ne-ar fi găsit de atunci, ei pe 
noi sau noi de ei! : 

Cădem toţi pe gânduri, De trei zile de când ne 
invartim în cerc închis, Nu ştim nimic din ce se 
intâmplă înafara noastră. Prezenţa noastră a fost 
poate semnalată, iar jandarmii nu vor rămâne cu 
braţele cruce. 

_—Eu zic să nu mai pierdem vremea! Ingropăm 
tot ceea ce nu putem duce, şi să ieşim din zona de 
cădere. ; 

Toţi sunt de acord: In câteva clipe paraşutele ce 
ne-au servit de cort dispar sub pământ cu frunze 
şi crengi deasupra. ra ş 

Alături îngropăm și hainele civile, ce fiecare le 
păstrase pentru orice nevoie. Rămânem toţi militari, 
cum am căzut; camuflarea e mai bună. 

Ni s'a tăiat pofta de mâncare, dar nu într'atâta 
să ne-o potolească. : 

Păstrăm cu noi bruma de bucate, aparatul și... Ion 
ca șef de sabotaj, în loc de merinde își umple sacul 
cu o cărămidă de 4 kg. de dinamită, o mină pentru 
cisterne, câteva capse cu întârziere, chibrite specia- 
le. Vorba ceia, să nu-și auto-desființeze secția. 

_—Tu crezi că ai putea fugi cu atâtea după tine? 

—Nu pot pleca cu mâinile goale... ști... 

—Las'că vom veni pe urmă, după ce ne vom sta- 
bili undeva, şi-ţi vei lua tot ce-ţi trebuie. 

—Ce-i în mână nu-i minciună, de unde știu eu 
când vom mai putea veni pe aici! Insistă el. 

—Cu asta, ca şi gol! 

—Nu eşti gol, că-s grele. In adevăr, adunase vreo 
zece kg. de material în totul, pentru orice eventua- 
litate. 

Incărcat fiecare cu sacul lui, rămâne să alegem 
direcția de urmat. Ei, n'au multe de spus, eu i-am 
adus aici şi eu trebuie să-i scot. Iau un punct de 
reper, cel mai înalt, de-acolo voiu putea mai bine 
recunoaşte regiunea. Eram cam nedumerit. Cât am 
umblat nu am reușit să identific un singur loc cu- 
noscut, care să-mi fie familiar, cu toate că am colin- 
dat în lung și-n lat regiunea, înainte de a pleca din 

ară. 

i S-au schimbat multe de atunci, îmi zic. Nu voiu 
mai recunoaşte nici satul, nici casa copilăriei?! Şi 
totuşi n'au trecut decât trei ani de atunci, cei mai 
grei din viaă. 

Dar, gata de mers, cu armele la îndemână, puţin 
camuflate, ne pregătim de drum. 

Nicu ia harta, când voiu recunoaște ceva pe teren, 
să putem identifica locurile. 

—De-o fi ceva, tragem, cât vom avea cu ce. Ni- 
meni nu se salvează, când altul e la greu! Toţi pen- 
tru unul, unul pentru toţi! 

—Aşa-i confirmă fiecare, sau mai limpede, ne în- 
tărim din priviri, hotărârea. 

Trecem valea prin mica poiană şi ne pierdem în 
pădure, în direcţia reperului ales, După un ceas de 
drum, nişte tăetori de lemne ne încrucișeazâ calea, 
N'am avut timp să ne ascundem toţi, doi dintre noi 
au fost surprinși. Grăbim pasul. Primul contact cu 
lumea ne poate fi fatal. Pe înserate, ne oprim aproa- 


— BB 


E 220 DRE ERETRIA ga 


pe de culme, pe marginea împădurită, pândind pe 
cineva trecând, să ne lămurească. De ce avansăm, 
locurile îmi par tot mai necunoscute. Intr'un vâri 
de culme, cu privirea întinsă peste o luncă de vreo 
20 km. de vedere, îmi dau seama că totul mi-e strein. 
Si totuși, trebuia de mult să fim ajunşi la locul ales 
de mine pentru lansare, Teregova. ” 

Complet dezorientaţi, înainte de a continua, va tre- 
bui să știm unde ne găsim, să nu ne pierdem sau 
să cădem poate în gura lupului. pi 

Aşteptăm deci aici, cu riscuri, dar şi cu posibili- 
tatea de a ne pierde în pădurea fără margini, sau 
să luptăm cu șanse de «retragere». 

Intr'un târziu vedem un țăran trecând pe culme, 
grăbit. Ion, tăran ca el, veritabil, este soluția ideală. 

—Măi Ioane, du-te tu că vorbeşti pe limba lui şi 
fă ca și când ai căuta drumul spre Reșița, dacă mai 
este mult şi unde ne aflăm. Spui că ești la paza uzi- 
nei şi că te duci acasă, în concediu, pe câteva zile, 
dar că ai pierdut calea. Dacă-l simţi bine-voitor, ce- 
re-i nişte pâine sau mămăligă cu ceva de uns. 

—Las'că ţi-l lămuresc eu îndată! 

Cu căciula pe cap, în loc de capelă, fără armă, 
ie să-i iasă ca din întâmplare în cale. Abia 
-a văzut, că omul o ia la fugă. S'o fi speriat văzând 
militar, pe locurile astea pustii. 

Ion îl strigă şi, cu teamă, omul se opreşte din 
drum. Peste câteva minute, iată-i la vorbă. Urmă- 
ream consfătuirea nerăbdători. De ea depindeau 
atâtea! 

Nu stau mult la sfat, îşi dau mâna și omul pleacă 
mai calm de cum l-am întâlnit. Ion revine spre noi 
grăbit. După expresia feţei nu părea prea liniştit. 

—Ce-i nou? îl întâmpin eu. 

—Pe dracu! Ști ce mi-o spus omul aceasta? S'a 
aflat că au fost parașutați streini pe aici şi de ieri, 
Legiunea de jandarmi, cu premilitarii şi toate satele, 
îi caută. 

Ni s'a încreţit, o leacă pielea. 

—Cel puţin ai aflat unde suntem? 

—N'am putut să-i scot mare lucru, Ştiu însă că-i 
la Bunila, cam un ceas de drum de aici. Când l-am 
întrebat de Reşiţa, a dat din umeri. N-a auzit nicio- 
dată de numele orașului, și mai puţin de Teregova. 
Ca să nu-i arăt surprinderea, i-am cerut ceva de mân- 
care, că-s flămând și i-am dat două mii de lei. I-am 
spus că-l aștept aici. 

__——Ai aruncat zarurile! Dar cum a ajuns vorba de 
jandarmi, așa tam-nesam? 

—Eu l-am întrebat de ce-i aşa grăbit. Mi-a spus 
că are un frate care păzea caprele şi că s'a speriat 
când a văzut atâta lume, cu jandarmii în frunte. A 
lăsat caprele şi a fugit. De atunci nu-l mai gasește, 
era ca înebunit. 


Desfacem hărţile și ne străduim toți să căutăm. 
Sa căutăm satul cu pricina Bunila! N'am auzit ni- 
ciodată de satul aceșta în regiunea văii Timișului. 
Desigur vântul ne-a dus de cealaltă parte a Carpaţi- 
lor, unde am căzut. 

Patru perechi de ochi scrutează harta, dar nici 
chip sa aflăm satul cu pricina. Schimbăm harta si 
luăm centimetru cu centimetru toată suprafața sub 
priviri. 

După o jumătate de oră, Nicu găsește un mic că- 
tun, pierdut în fundul Ardealului, în regiunea Devei. 
Teregova era hăt, departe! 


Pentru a ajunge la loc sigur, va trebui să parcur- 
gem câteva sute de km. pe jos, urmând II de 
munţi împăduriţi, cu busola, fără un pic de deviere. 

Nicu, ofiţer de rezervă își ia misiunea în mâini, 
garantându-ne că ne va duce până la mal, şi noi 
toți, după el. 

După configuraţia terenului, în şapte, opt zile, ar 


dna 


trebui să parcurgem distanţa, dacă vom putea merge 
zi şi noapte! 

Odată orientarea făcută, decizia e clară. Țăranul 
va veni poate cu mâncarea și după el, gloata cu jan- 
darmii. Acum ne-au dat de urmă. 

Nu pierdem timpul. Seara se lasă deja peste dea- 
luri, iar noaptea va pune distanță între noi și urmă. 
ritori. Triem din nou materialul și reducen totul la 
minimum. Mâncarea, nu mai grea de două kg., plus 
zahăr vitaminos, pentru prunci de lapte, o jumătate 
de costum civil, armele și aparatul. Mi-am îngropat 
cu multă strângere de inimă căciula de astrahan cu 
care am plecat din ţară acum trei ani şi pantalonii. 
Mai greu i-a fost lui Ion, sef de distrugeri, să se 
despartă de explozibil. 

—Tu faci praf cu pumnul tot ce-ţi stă în cale, ni'ai 
nevoie de dinamită. Iți dau în schimb sacul cu apa- 
ratul 

—Dă-l încoace, văd că abia vă duceţi ismenele! 

—Aşa îmi place, și i-l încarce în spate. 

L-am dus cu Tândul zece zile în şir, singura greu- 
tate ce ne-a mai rămas. Coboram văi afunde, urcam 
dealuri piezişe. Cu cât ceasurile trec, pericolul rămâ- 
ne din ce în ce mai departe. Cel puţin, cel iniţial. Ne 
oprim abia după miezul nopţii, să ne mai odihnim 
o leacă, lângă o colibă părăsită. 

Ion întră primul și ceilalti îl urmăn la distanță, 
lăsând unul de pază, afară. Pe jos, fân proaspăt, am 
regăsit parcă culcușul visat la plecare. 

E de mirare, dar după atâta oPoseală n'am dormit 
de loc. Ne svârcolim tot timpul, unul după altul. 

Am nimerit intr'un pâlc de pureci flămânzi și ne- 
am sculat mai frânţi de oboseală. Afară, ger sec. 
Usca tot în urma lui. Un vânt ascuțit ne tae obra- 
zul şi ne întoarce repede în colibă. Tot mai bine cu 
gazdele! Am stat așa de veghe, scărpinându-ne peste 
tot corpul. Ne mai putând suporta, am luat-o totuși 
la drum. Când zorile apar, cu ele și culmea unde 
am fost lansați. Dupâ busolă, trebuia s'o luăm în 
direcţia opusă, ori cum n'am putut să ne orientăm 
decât târziu, fără să vedem nimic, noaptea, ne-am 
întors de unde am plecat. Am rămas toţi înlemniţi! 
Ne-am intors în gura lupului! 

—Măi Nicule, busola ta nu are cumva o hibă? 
Eşti sigur că n'am greșit calea? 

—După elementele date, nu-i altă cale! 

Ce-i de făcut? Să ne intoarcem, pierdem drumul, 
să înaintăm, dăm peste ei? Am decis să continuăm, 

Jandarmii, premilitarii, mulţimea oarbă; mânată 
din urmă. La prima salvă, fiecare își va căuta sal- 
varea. Hotărârea noastră de a răsbate cu orice pret, 
e mai puternică decăt numărul lor. Şi-apoi, ce-o fi, 
o fi, o dată sfârșește omul! 

O iau înainte, aproape de Nicu, cu orientarea. Ini- 
ma îmi bătea tare. Eram mai mult curios de prima 
reacţie. 

N-am fost pe front niciodată. Ni s'a refuzat acest 
drept de a lupta pentru țara noastră de către acei 
ce răspundeau de destinul neamului românesc. Se 
spune că după un anumit timp te obișnuiești cu fo- 
cul! Cel mai greu, să domini emoția primului con- 
tact. Incercam să-mi stăpânesc reflexul organic în 
faţa pericolului. In ce măsură voiu reuşi însă, mă 
întrebam, fără a putea răspunde. Eram hotărât și 
asta îmi da încredere în mine. Dar voința? Care-i 
rolul ei în atari împrejurări? 

Nu aveam de ales. Eram in zona de luptă, va 
trebui să acționăm în condiţiile date. O oră mai 
târziu ajungem de unde am plecat. Urmăm coama 
delului, ținănd marginea pădurii, să nu fim văzuţi. 
La o cotitură, un car cu boi. O fetiţă îi ducea de 
funie, și un bătrân cu toporul pe braţ, îndemna, 
din vorbă, boii la mers, alături cu ei. Abia am avut 
timp să ne trântim la pământ. Bătrânul, cu ochii 


! spre locu 
"cu carul, 


înainta pe drumul ce care, ce trecea pe 
simţit ceva, sau întâmplarea face, că o ia 
] unde eram noi să caute... lemne. Fetiţa 
îi urmează agale. Cum eram întinși cu 
rum, capelele militare formau o linie ca 


iscoditori, 
culme. A 


fața spre d 
» tranşce, :: 
det aa bâtrânul scapă toporul din mână și o 


ia la fugă, trecând în cale întoarsă pe lângă feitiţă. 
Aceasta, buimăcită, începe să strige cât o tine piep- 
tul: Tată! Tată! Tata însă, o ţine la goană ca atins 
de streche. 7 PSN Ă 
Fetiţa, între 7-8 anişori, întoarce carul tremurând 
i o ia pe urmele bătrânului, biciuind boii să-l ajun- 
gă. Bătrânul n'a văzut decât vârful capelelor, frica 
a complectat restul. E 

Ce-i de făcut? Am căzut cam prost în cursă, dru- 
mul însă trebuie continuat. e dpi 

Indată ce moșul dispare, o luăm și noi din loc, 
cu mai multă atenţie. i vă „i 

De-acum contactul cu inamicul, s'a stabilit şi nu 
ne mai rămâne decât să evităm prima surpriză. Cine 
va supriinde pe celălalt mai întâiu! | 

Bătrânul, e sigur, nu se va opri până la primul 
post de pândă să dea alarma! ca. ji 
Jandarmii, se pare că au făcut multă gălăgie. Au 
ingrozit populaţia, că parașutiștii vor ucide tot ce 
întâlnesc în cale: bătrâni, femei, copil. 

Reacţia bătrânului, prins de panică, a fost prea 
brutală, ca şi feciorul ce a abandonat ca rele, să-şi 
scape pielea! Pentru ei, noi nu suntem ecat nişte 
criminali, fără lege, fără Dumnezeu. De vom cădea 
in faţa lor, fără putinţă de salvare, îngroziţi, ne vor 
ucide cu topoarele fără a ne lăsa timpul să vorbim. 

Mergând aşa cu grjă, o altă supriză ne paşte. Pa- 
tru care încărcate cu trunchiuri de brazi, însoţite 
de opt inşi se întorc de la pădure. f ş 

Să fugim? Le dăm dovada cea mai limpede; să-i 
lăsăm să treacă, imaginaţia lor ne va mări numărul 
și va grăbi dezastrul. 

—Ioane! Du-te cu Nicu, opreşte oamenii cu carele, 
şi te faci că-i întrebi dacă nu i-au întâlnit, pe para- 
sutiști, bine înţeles! Scurt, cu autoritate, fără expli- 
caţii. Vezi ce-ţi răspund. Dacă reuşeşti, îi lași să 
treacă! 

Eu cu Carapantea ne ascundem, dar nu-i pierdem 
din ochii, gata să intervenim. Strâng o grenadă în 
mână, cu degetul cârlig pe inel, pentru a produce 
panică înainte de a putea fugi. 

—Să trăiţi, don'sef! Aud vocea ţăranilor în cor, 
luând poziţie de smerenie, cu căciula în mâni, în 
faţa autorităţii supreme. 

—Măi! Se răsti Ion la ei, sunteţi siguri că nu i-ați 
văzut? Să nu mă minţiţi, că dracul e al vostru! Iși 
întărește Ion ameninţarea înainte de a-i «elibera». 

Şi-a jucat rolul perfect. Tăranii se uitau lung în 
urmă după ce au scăpat așa de ieftin de «jandarmi». 
Probabil gândeau că puteau fi luaţi la urmărirea şi 
căutarea intrușilor, să piardă zile de lucru, să-i mai 
poarte la post drept complici. Figura a reuşit, dar 
ce-o fi după aceea? Ce-or spune ţăranii în sat? Ne 
semănăm urmele din loc în loc. Se strânge tot mai 
mult funia de par! 

Tăranii erau din Alunul, cătun nu departe de Bu- 
nila. Cu ocazia asta ne-am fi putut lipsi de ea-am 
confirmat sigur locul unde ne aflam. 

De-acum părăsim culmea și ne afundăm în pădu- 
rea deasă de brazi de construcţie în care încă nimeni 
n a pătruns, până la data hotărâtă pentru explotare. 
Trei ore ne pierdem în întunericul de cetină, urcând 
şi coborând, cu simţurile toate la pândă. Dăm peste 
un râu repejor, cu o albie săpată între două dealuri, 
împădurite, lat de circa 5-6m. Nu văd unde potera 
ar putea să ne aştepte, să ne culeagă ca pe nişte 
novici. Ne oprim şi ascultăm, dar nici un sgomot, 


afară de apa ce cade de vale, din piatră în piatră. 

Nu era loc de trecere, nici Dodi nici punte. Mult 
nu căutăm vadul, ne frige a grabă din spate. Pri- 
mul întră în apă, în timp ce ceilalți îi acoperă dru- 
mul şi așa, pe rând, ajungem toți dincolo. 

Apa rece ne udă până la genunchi, ne taie picioa- 
rele. Noroc, în față, un dcul igeztoa: ne îndemna la 
mers, să ne încălzim din nou picioarele. 

Harta noastra prezenta un relief puţin incurăjă- 
tor. Munţi între 1600-1700 m. Abia acum începe 
greul. Zapada groasă de vreo 20 cm. ne îngreuie 
mersul și lasă urme evidente. 

Corpul obosit, flămând, abia ne mai poartă. Ar 
trebui să ne oprim, să ne odihnim o leacă, dar gân- 
dul că vom cădea, ne împinge, ne târăşte înainte. 

Seara își asvârle plasa peste vârfuri, ne micșorea- 
ză unghiul de mers. Singura noastră călăuză, busola, 
ne servea de reper, dar mergem mai mult după ins- 
tinct. 

Odihnă cereau feţele sleite, dar afară de cer niciun 
alt adăpost nu ne-ar putea încălzi. Cu cât urcăm, 
zăpada era mai adâncă și acoperea chiar petecele de 
pământ rămase în jurul trunchilor de copaci. 

Natura ne oferea așternut alb ca giulgiul de mirea- 
să şi nu-i puteam cere mai mult. 

Unii rup crengi să facă pat, să îndulcească gerul 
sub ei, alţii cad frânţi pe nea și în câteva clipe de- 
venim una cu liniștea nopţii. Intr'un târziu, un jun- 
ghiu mă străpunge şi-mi întrerup somnul. Vântul as- 
cuțit de ger sec, mă înţeapă tot mai mult. Imi clăn- 
țăneau dinţii de frig. Picioarele nu le mai simt, în- 
cep să îngheţ, îngropat într'un strat de nea ce s'a 
topit de căldura furată corpului, formând culcuș pe 
dimensiunea lui. 

Degetele împlântate în ghiață, în somn, si-au săpat 
şi ele loc. Parcă nu mai aveam sânge. Partea obra- 
zului culcată pe zăpadă era ca ea, albă, stoarsă de 
viață. O durere cu lacrimi îmi sgudue tot corpul. 
Credeam că nu mai e departe clipa când nămeţii o 
să-mi conserve trupul definitiv adormit. Ingrozit mă 
sbat, mişc ce se mai poate mișca. Mâinile, de lemn 
uscat, le afund în Zăpadă. Pojghiţa groasă de nea 
îngheţată deasupra mă sgărie, dar sângele nu curge. 
Infing mai mult degetele și încep să frec neaua pâ- 
nă simt durerea, apoi încheeturile înțepenite. Duc 
mâna plină de zăpadă la obraz, şi frec până la du- 
rere, apoi mișc corpul din umeri, capul, şi sprijinit 
pe mâini mă ridic în genunchi, ca pentru rugăciune. 
Continui mișcările și de la un timp reuşesc să mă 
smulg din culcuş, să mă proptesc de trunchiul tare. 
Cu o lanternă la îndemână, luminez fața celorlalți 
adormiţi, albă, crispată în luptă cu gerul. Ii trezesc 
cu greu, în zori nimeni nu-i va mai trezi. Timpul își 
consumă începutul adormirii de apoi. 

Orice ar fi, aşa nu putem sta de veghe! Ne în- 
frânge somnul și sfârşitul va fi acelaş. Adun în neş- 
tire câteva vreascuri ajutat de Ion şi le îndosim 
între cetini. Câteva lemne mai groase formează vatra 
şi în curând focul prinde flacără! L-am încercuit cu 
genunchii, cu mâinile, cu picioarele învelite în talpa 
de ghiață. Curând durerile revin. Aș arde pe foc car- 
nea îngheţată să-i sting durerea ce-mi suge toată 
vlaga. 

Zăpada se topeşte în jurul focului, curge de vale, 
şi lasă loc uscat. Mutăm focul mai aproape, voind 
parcă să ne facem una cu el. Pe rând somnul ne 
cuprinde şi-i doboară pe toți. Răman de veghe cu 
ochii pironiţi la văpaie. 

Ion doarme dus, cu toate că e cel mai rezistent. 
Tăran sănătos, ce a cunoscut greul iernii pe câmp, 

e vânt şi promoroacă. Nicu, mai pirpiriu, crescut 
la Bucureşti la adăpostul marilor clădiri, și-a întins 
picioarele pe foc dături de ramurile de lemn. Un 
bocanc la vârf, a început să devină jar. Nu simte 


— 5 


nimic până ce carnea a inceput să sfârâie. Trage 
poză cu un fel de muget surd şi-şi continuă som- 
nul. Incet, să nu-l trezesc îi învelesc în zăpadă vârtul 
decapitat al bocancului. Primenesc tăciunii mai lun- 
gi, să ardă complet, petrec din ochi cum stropii de 
umezeală cad pe flacără cu sgomot de scrijeală. Ja- 
rul îmi arde obrazul de aproape, dar spatele este 
subţire și .vântură» fiori. De-o parte arde, de-alta, 
amorţeşte. Noaptea de veghe, sunt încercuit cu brazi. 
Ajunul, colindele, copilăria toată îmi țin de urât. Po- 
mul încărcat de promoroacă, fără lumini. Coşuleţul 
cu alune, colăcei, nuci... cu cuptorul cald... mă fură 
somnul... Se aprind artificii, stele scântee vestirea, 
a început să ningă peste sufletul plăpând... 


—Filoane, Filoane! Mă auzi? Scoală! 


O voce de dincolo răsună ca un ecou. Un braţ mă 
prinde, mă sgudue...Va trebui să plecăm!... Mă auzi? 


Aud ca prin vis. Da... om pleca... 


Incerc să deschid ochii, pleoapele-s prinse de roua 
genelor reci. Am rămas singur. Unul nu mișcă. 


In jur, alb, sec şi capul de plumb. Ion îngrămă- 
deşte vreascuri, tăciuni. Le aprinde. Il văd prin ceaţă, 
apoi mai clar, până ce văpaia-i reflectează obrazul. 
Intoarce ochii spre mine, mă privește lung, cald, mă 
roagă parcă să-mi revin. 

—Ti-e frig tare? Ai îngheţat? O să vă desmorţiți 
repede numai să prindă focul putere. Vă fac şi o 
cafă caldă! 


Inchid iar ochii... iar trece vremea... multă? Nu 
știu. 

—Bea până-i caldă, mă îndeamnă o voce. Simt 
aburul fierbinte. Imi umflă nările. Trag cu sete. Mă 
arde, mi-e bine. 

Cald, frig? Pe rând și una și alta. Tremur. Tot 
corpul își topeşte sloiul. Mă scutur, mișc, mă sbat. 
Curând lumina toată îmi dezvăluie taina. 

—Unde-s ceilalți? 

—Te simţi bine? Uite-i pe aproape! 

Erau încă întinși între zi şi noapte. 

—De ne urmăreau, apoi, ne puteau duce cu pat 
cu tot. Nici unul n'ar fi spus «ba» dar se zice că 
frica păzeşte... pădurea. 

— Desigur, Ioane! Dar cât îi ceasul? 

—Nouă dedimineaţă. 


—Atunci n'am dormit mult, când am deschis ochii 
nu era mult înainte de ora cinci? 


—Asta poate ne-a fost norocul! 


—Pune Ioane lemne pe foc, pune toată pădurea, 
fă-l mare să între căldura în noi că vara-i departe! 


Peste puţin se întoarce ce braţul plin de copăcei, 
uscați de umbra celor mari. Si aici cel mai tare în- 
vine! Lupta pentru vieţuire nu cunoaște lege. Lăs- 
tarii tineri, fragezi, dau putere văpăii ce crește, se 
întinde să cuprindă în jur toată casa, toată familia! 
Ne descălțăm să ne uscăm bocancii, învelitoarele, 
înainte de plecare. Nicu, aproape adormit îşi con- 
templă bocancul retezat. 


—Ai putea pune pe foc și pe celălt, să fie la fel. E 
mai estetic îi spun eu. 


—Sugubăţule, îmi întoarce pe sub furca mustăţii 
vorba. 


—De-l mai lăsai o leacă, il făceai escalop vienez 
şi fără «marken» (cartela de grăsime). 


—Il pun dacă vrei să-ţi fac plăcere, dar îi iau 
pe ai tăi! 


—La vară! 
Toată lumea desmorțită, stingem focul, cu strân- 


16 — 


NP = 335 


gere de inimă, îl învelim în zăpadă, ză şi 
reia haina albă, o clipă defirată Steigae ri zii 
mă a trecerii noastre pe aici. De altfel nu cred ca 
picior de om să calce pe aici înainte de primăvară 
Cât sunt jandarmii de curajoși, n'au îndrăznit să 
se afunde în pădure, pentrucă ea nu le poartă noroc, 
Fiecare copac ascunde o surpriză. S'anoi 
mea asta, se simțeau bine la î0LA cala A St 
Tot Ion mai sdravăn 
ne-om încălzi pe drum. 


pp le arate sal, ic eeraleA abia le urnim din loc. 
Atat parcă înainte. Işi tot lungea plaiul, 
oi nu ne prea îndemnam la mers. Curând însă 
Ra una cu calea, şi urcăm din greu ceasuri 
Fa in când în când un scurt popas, împărțim 
iura cu câte o felie de șuncă, să ne mai înzdră- 
venim. Zăpad i ii 
. Zăpada tot mai mare, urcușul mai greu. Ne 
piropieti de vârf. Poate l-am fi putut ocoli, dar un- 
E a aa e anică Cit stlai Spre asfinţit, vârful 
E ânt puternic, ce mătură tot 
în cale, ne umflă hainele să le desprindă de pe noi. 
Un frig sec îngheață urmele proaspete, Pe vremea 
asta nimeni nu s'a încumetat să treacă pe aici, la 
munte, de când Baba Dochia și-a muiat cojoacele. 
In vârf stătea de pază un observator montat pe 
schele înalte de 5-6 metri. Ne urcăm pe el să privim 
îndepărtârile ce cobor spre luncă. Era făcut pentru 
turiştii de vară. Pentru noi nu era decât mărturia 
anotimpului dus. Să mai avem mult? La distanță 
oarecare de ochi, abia desprindem două repere, ce 
punctau zarea, la aceeași înâlțime. Erau punctele 
noastre de reper în plus de busolă și hartă. Ochii ne 
pot înșela, e mai sigur așa. Fiecare din cele două 
colţuri întinse spre cer, ne va lua o zi de mers, o 
zi lungă şi grea. Coborim creasta vânturată de furii, 
să ne găsim adăpost în desişul brazilor. Gerul se 
ține după noi, ne învelește în fulgi de gheaţă. .Incă 
o noapte de chin. Inregistrăm în memorie reperul 
vârfurilor înalte, și ne afundăm în valea adâncă, 
până cănd lumina serii ne mai arată calea. Curând 
întunericul îşi reia locul. Ne oprim între brazi pen- 
tru o nouă noapte de odihnă, pentru cei ce or mai 
putea dormi .Nu îndrăsnim să aprindem focul până 
ce nu va trece miezul nopţii, când nu va mai fi ni- 
meni întârziat pe aceste locuri, să ne vândă ur- 
mele. 

Rupem braţe de cetină, le așternem pe zăpadă pen- 
tru culcuș, până ce mai distingem lumina de întu- 
nerec. 

Mai adunăm câteva vreascuri uscate, grămadă, să 
le aprindem când lumea toată va fi adormită. 

Mâncare? O cafea cu apă de zăpadă, câte trei- 
patru pesmeţi, o felie de șuncă subţire și vitamine 
în cuburi. 

Nimeni nu doarme, fiecare așteaptă jumătatea 
nopţii, să aprindem focul înainte de somn. Pe frig 


e greu de dormit, doar o leacă de căldură și somnul 
ne fură. 


Mai stăm la vorbă. Aşteptând, batem pe loc să 
nu amorţin, o dată cu fulgii de sub noi. Potrivim 
când somnul celor mulți e mai greu şi dăm foc lem- 
nelor să ardă. O flacără mare, ca de priveghiu, stră- 
bate întunericul pe sub poalele de brazi, ce ating 
pămantul. 


„Lumina ne prinde obrajii, căldura ne desmorţeşte 
şi în curând somnul ne fură ca ieri, ca mâine, poate, 
cine ştie până când? Zorile mai grele ca gerul alb, 
ne pun în rate pe picioare, ce deveniseră și ele peste 
noapte lemne uscate, fără pic de vlagă. 


„ încarcă aparatul până ce 


Dutt Loch 


Tandler, venerabilul meu profesor de Anatomie la 
Viena, avea, pe lângă specialitatea pe care o servea 
cu mare competență, preocupări literare, eseistice. 
Una din temele lui favorite a fost confruntarea cons- 
tituţiei umane cu diverse manifestări: Constituţia și 
arta, Constituţia și profesia. Apoi Constituţia și is- 
toria, cum reacționeaza diversele tipuri de consti- 
tuție faţă de Istorie, acel Moloch care determină 
soarta omenirii. Tandler împărțea, poate cam arbi- 
trar, omenirea în trei categorii: tipul hiperton, nor- 
moton și hipoton, înţelegind prin tonus nu cel de- 
terminat de jocul arterelor, ci tonus nervos, mai de- 
grabă aptitudinea de a lupta, de a risca. Dupa el, 
istoria o făuresc cei cu tonus ridicat, hipertonicii. 
Ii suportă consecințele normotonicii, adică acea ca- 
tegorie care la mobilizare aruncă arma pe umăr și 
ranița pe spate și pornește la luptă sau se supune 
la legi în timp de pace. Mai rămine categoria hipo- 
tonicilor, cei cu tonus scăzut. Tandler, în sistemul 
său, îi destină pentru rolul de a scrie istoria. Rol 
în aparență puţin glorios, dar cît de important pen- 
tru confortul sufletesc al popoarelor, mândria lor, 
pentru armonia dintre neamuri. 

Istoria trebuie scrisă veridic, cu cel mai mare res- 
pect pentru adevăr, falsificarea ei e o crimă. Si to- 
tuși... Câte acuzaţii de fals în vasta literatură a tre- 
cutului! 

Aceste reflexiuni mi-au fost sugerate la citirea 
unui foarte valoros studiu istoric, scris de N. S. Go- 
vora și intitulat simplu: Relaţiile române ruse. Lu- 
crare mernorabilă de erudiție, scrisă cu o pană aler- 
tă, care își propune să arate că dușmanul nostru 
natural, cum îi zicea Take Ionescu, ereditar ar zice 
Bainville a fost și rămâne Rusia. Si pentru a da puţin 
colorit demonstraţiei, introduce metaforic pasărea 
ierunca, descrisă de Cantemir, o pasăre surdă şi 
proastă, deci pradă ușoară. Multe figuri istorice din 
trecutul nostru, unele din trecutul foarte apropiat 
sunt asemănate cu această pasăre. Cităm citeva: Ti- 
tulescu, Niculescu-Buzești, Ghița Pop și Maniu, bine 
înţeles. Dacă comparaţia s-ar opri la simple exem- 
plificări, poate nu am avea nimic de obiectat. Istoria 
scrisă trebuie să aibe şi ea culoare, nu se poate 
reduce la simpla inșirare de date și evenimente. Dar 
în concepţia autorului acelei cărţi, pe care o găsesc 
de mare valoare, acele figuri asemănătoare cu 
ierunca, au lost trădători de neam. Nici mai mult, 
nici mai puţin! Și pentru această trădare va trebui 
să răspundâ în faţa tribunalului istoriei. WELTGE- 
DICHTE-WELTGERICHT dupa Hegel. Sancţiuni mă- 
car în faţa istoriei. 

Profesia mea de medic și întîmplarea a făcut ca 
timp de 15 ani să mă aflu în preajma lui Iuliu Maniu. 
S-au format pe parcurs legături de familie, mi-a bo- 
tezat copii, ne vedeam des la vila mea din Sinaia. 
In aceste împrejurări am cunoscut omul de aproape, 
am putut urmări activitatea lui politică. Este un 
privilegiu al medicului acest raport de quasi inti- 
mitate cu figuri istorice, care îl face, învoluntar, 
martor la geneza şi înfăptuirea evenimentelor im- 
portante. Medicul lui Churchill, Dr. Moran, a publi- 
cat o carte despre cei 15 ani pe care i-a petrecut în 
apropierea marelui bărbat de stat, arătând grandoa- 
rea acelui destin, dar și scăderile lui. Ambiţia mea 
e mai modestă. Vreau să depun în calitate de mar- 
tor în vederea acelei dezbateri, în faţa istoriei, care 


il lot ONIOGAEI 


de Ion ARDELEANU 


îl are și îl va avea pe Maniu acuzat de trădare, pen- 
tru că a conceput și a elaborat strategia care a de- 
clanșat actul de la 23 August. 

Iuliu Maniu, ca orice român instruit, ştia că după 
Dire pe imperiului otoman, în calea unirii tuturor 
românilor într'o singură țară, stau doi coloşi: im- 
periul țarist şi imperiul austro-ungar. Prăbușirea, si- 
multană aproape, a acestor doi dușmani, a făcut 
posibilitatea - apariţiei României, numită orgolios 
Mare, cu existența căreia credem ca e de acord toa- 
tă suflarea românească, în orice colț al lumii s-ar 
găsi ea azi. S-a împlinit visul multisecular, dar ca 
în orice vis a venit și trezirea. Graniţile au început 
să fie contestate. In anii 20 mai mult de ruși apoi 
în anii 30 de maghiari. A apărut revizionismul. Hitler, 
stăpânul Germaniei, secundat de Musolini, care în 
1936, într-un discurs la Milano, cere dreptate pentru 
Ungaria. Maniu şi alţii, desigur, a presimţit că se 
apropie uraganul, dar că la cârma navei noastre se 

ăsește un mediocru Rege, aventurier pe deasupra, 
ără orientare sigură. Maniu optează pentru o orienta- 
re alături de aliații noștri, zis fireşti, care ne-au ajutat 
la înfăptuirea României Mari: Anglia și Franţa, ală- 
turi de Mica Inţelegere, care garantau integritatea 
fruntariilor spre Vest. Dar Mica Antantă începe să 
se fisureze. In 1936, regele îl inlătură pe Titulescu; 
în interior propaganda progermană devine din ce în 
ce mai zgomotoasă și culminează cu declaraţiile lui 
C. Zelea Codreanu: «Daca vine garda la putere, în 
48 de ore ne vom alătura axei Roma-Berlin». Fără 
tratative în prealabil, fără garanţii, din pură sim- 
patie ideologică. Y 

Dacă există ierunci, păsări surde şi proaste, apoi 
există în regnul păsărilor și porumbiei călători şi alte 
speţe care presimt furtuna. Maniu a presimțiţ-o. 
Fragment dintr-o conversaţie din aceea epocă: «In 
faţa pericolului, noi, românii, trebuie sa încercăm o 
politică de neutralitate. Nu ştiu dacă va reuși, dar 
e de încercat, Eu nu sunt nici francofil necondiţio- 
nat, nici germanofob. Pentru a duce la capăt aceas- 
tă încercare, am nevoie la posturile cheie, Berlin, 
Londra, Paris, Moscova, Roma, de oameni de mâna 
întîia. La Moscova voi ţine următorul limbaj: Româ- 
nia nu va admite nici o știrbire a politicii de neu- 
tralitate într-un eventual conflict, care ar implica Ru- 
sia sovieticâ; ne vom apăra cu toate forțele această 
pozitie. In schimb cerem ca frontiera noastră dins- 
pre răsărit să fie respectată. La Berlin: România 
nu va deveni în nici un caz baza de operaţie contra 
Rusiei sovietice. Germania poate obţine de la noi 
grâne şi petrol în condiţiile în care și alte țari le ob- 
țin. In schimb cerem garantarea frontierelor noas- 
tre spre Vest. Numai figuri de mina întâi pot să sus- 
țină la cancelariile importante o asemenea pledoa- 
rie, «spunea el.Ori acele posturi erau ocupate de 
oameni mai degrabă șterși, diplomaţi de carieră sau 
protejaţi de Carol al II-lea. Astfel, ministrul nostru 
la Moscova nu a fost primit nici măcar de secretarul 
general al ministerului, nu mai vorbim de Stalin sau 
Molotov. 

Mult înainte de alegerile din 1937, care au eliminat 
pe Tătărescu de la ir perai Maniu are informaţia că 
Regele se gîndeşte la un guvern Goga. Alarmat de 
această perspectivă, care ar da peste cap toată po- 
litica noastră externă. Maniu mă roagă să vorbească 
cu Marchizul de Thierry, ministrul Franţei la Bucu- 


— 17 


aaa i i ERE URL EEE 


resti și să-i mijlocesc o întrevedere cu el. Scopul în- 
iz ari “E —spunea Maniu— ca Thierry să 
intervină pe lingă Rege pentru a împiedica sata 
alegere. ni Thierry refuză. Imi spune că el ăprga 
politica Regelui; rapoartele pe care le trimite la 
Quai d'Orsay sună în acest sens: această politică va 
împiedica venirea la putere a dreptei în România şi 
implicit va evita războiul. Altă ieruncă, va exclama 
Dl Govora. Când i-am comuincat lui Maniu răspun- 
sul Dlui Thierry, a dat din cap trist: «Spune: dlui 
marchiz că politica regelui nu va împiedica nici ve- 
nirea dreptei la putere și nici războiul», Și Goga a 
luat puterea pentru câteva săptămini. Comentariile 
lui Maniu: «S-a comis o mare greşeală, dar să facem 
totul pentru a drege lucrurile, cerînd garanţii de la 
nemți şi dind asigurări la ruşi». Un prim efect al 
venirii lui Goga la guvern a fost plecarea dramatică 
din Bucureşti a lui Ostrovski, trimisul Rusiei la noi. 
In toiul agitaţiei produsă de schimbarea senzaţiona- 
lă de guvern, mă chiama Dl Thierry la el, mă pri- 
meşte bolnav în pat şi consternat de ceea ce se pe- 
trece, îmi povesteşte că a venit Ostrovski la el să-şi 
ia rămas bun. Tuna şi fulgera contra Regelui, care 
i-a dat asigurari că în România nu se va produce 
schimbari în orientarea politică. Şi iată: «cariera 
mea s-a terminat. Greşeala de a fi trimis rapoarte 
liniştitoare o voi plăti. Dar și România va plăti 
scump guvernul Goga, Aici va fi război», i-a strigat 
de jos din hol dlui Thierry, care îl însoțea cu pri- 
virea de sus, din ușa dormitorului. 

Ce e de făcut, dle Președinte? l-am întrebat. «In- 
tervenţii prin Paris şi Londra la Moscova pentru a-i 
linişti, garanţii cît mai solide la Berlin», fu răspun- 
sul lui. 

Dar iată că Goga e demis după cîteva săptămîni. 
Intră pe scenă guvernul Patriarhului Cristea, apoi al 
lui Călinescu şi dictatura regală. Dispare parlamen- 
tul, unicul for în care putea să-și ridice glasul opo- 
ziţia. Intre timp, în afară, se succed în ritm rapid 
Anschluss-ul, pactul de la Miinchen şi, în final, ocu- 
parea şi desmembrarea Cehoslovaciei. La Belgrad, 
guvern Stoiadinovici; de compromis cu Germania. 
Mica Antantă dispărută. Evenimentele au arătat că 
şi marii noştri aliaţi nu vor sau nu pot să se opună 
tendințelor expansioniste ale lui Hitler. Furtuna, 
groaznica furtună care va zgudui din temelii lumea, 
se apropia. Dar ţin să amintesc pentru acei care voiau 
să meargă de la început și fără condiţii alături de 
Hitler că nici Slovacia ruptă din legătura cu Cehia, 
supusă Axei, nu a scăpat nici ea de un fel de arbi- 
traj, fiind obligată să cedeze o fişie substanţiala din 
teritoriul ei, în favoarea lui Horthy. Hitler a fost un 
părinte drept, împărțind echitabil tot ce nu era al lui. 

Totala încorporare a Cehoslovaciei în Reich a 
avut şi asupra noastră repercusiuni neașteptate. A 
apărut la Bucureşti, Wohltat, consilier economic al 
Reichului, cu misiunea de a obţine un contract care 
să-i asigure produsele noastre agricole și petroliere 
în exclusivitate. Călinescu intră în panică. Decretea- 
ză un fel de mobilizare parțială. Tilea, la Londra cu 
un zel de neofit, caracterizează intervenţia lui Wohl- 
tat ca agresiune economică şi obține faimoasa garan- 
ţie semnată de Anglia şi Franța. Cînd Gafencu, care 
era șeful diplomaţiei noastre în guvernul Călinescu, 
îşi dă seama de inutilitatea acestei garanţii și mai 
ales de ineficacitatea ei, Tilea e chemat la București 
şi amenințat cu rechemarea din post. Numai inter- 
venţia lui Halifax îl scapă de mazilire. Ce credea Ma- 
niu despre această biată garanţie, care după izgoni- 
rea noastră din Basarabia, în iunie 1940, a fost pur 
şi simplu declarată nulă de Tătărăscu? Ce credea 
Maniu despre această garanţie, după ce Tilea, la în- 
trevederea de la mine acasă, s-a lămurit oarecum? 
O credea utilă, poate chiar eficientă într-un anumit 


18 — 


au ful 0 DĂ III I M 


E 


context și anume, în cazul unei conferințe paneuro- 
pene menită să satisfacă multe din exigenţele ger. 
mane. Din păcate această garanție avea un cusur. Ea 
ne garanta contra unei agresiuni germane sau ma- 
ghiare, dar Halifax mai ales, refuza cu obstinație 
extinderea ei la un eventual atac rusesc. Ori se ştie 
azi că Molotov se ferea de un eventual conflict cu 


Occidentul. O garanţie pentru Basarabia ne-ar fi sal- 
vat oare această province? 


Caz dată Mani ca și mulţi oameni de stat 
cota EU, Se ea că Hitler se va aventura într-un 
marile lor a Sed sa opună Angliei şi Franţei, Su 
edu EL e oameni și materiale, provenite 
imperiile lor coloniale. I-am amintit lui Maniu 
pieiul din cartea lui Rauschmig, fost intim al lui 
i et, erai cursul monologurilor lui familiare 
p singura cale pentru a asigura locul cuve- 
e Germaniei faţă de un Occident dușmănos, e raz- 
pol £ iii riscurile şi că el preleră să-l facă, 
De eqirade cele să-l ducă cît mai e încă tînăr, 

I rile diplomatice era spre pace și 
o înţelegere. Dar la orizont se profila, vag încă din 
vara anului războiul contra Poloniei; Speranţele lui 
Maniu şi ale altora în intenţiile pașnice ale lui Hitler 
încep să slăbească, pentru a dispare în ziua de 23 
august 1939, cînd îmi parvine ştirea acordului Rib- 
bentrop-Molotov, urmată de invazia Poloniei și de- 
claraţia de război a Franţei şi Angliei. In interior, 
asasinarea lui Călinescu şi aducerea la guvern a lui 
Gigurtu cu orientare progermană, la care participa 
şi Horia Sima. Apoi lunile tragice din mai-iunie 1940, 
zdrobirea Franţei, plecarea noastră din Basarabia, 
iar în septembrie dictatul de la Viena, care ne ia 
45.000 km? din trupul țării cu 1.400.000 români. 

Dacă pierderea Basarabiei a lovit greu conștiința 
și mîndria naţională, ciuntirea Ardealului a fost o 
lovitură teribilă, mai ales pentru noi ardelenii, care 
ne-am întîlnit din nou cu brabaria maghiară. Popu- 
laţia pașnică asasinată, biserici distruse, zeci de mii 
de expluzaţi, printre care înalți prelați. Acest dictat 
a fost tragic resimţit de Maniu, care a închinat, ală- 
turi de străluciți reprezentanţi ai unei generaţii, o 
viață întreagă pentru înfăptuirea acelui vis. O pro- 
fundă depresiune nervoasă cu repercusiuni asupra 
atâriă fizice a pus stăpiînire pes acest om obișnuit să 
upte. 

Situaţia internaţională părea blocată după prăbu- 
şirea Franţei. Anglia izolată, ameninţată de invazia 
germană, cu o puternică opoziţie în interior în frun- 
te cu Lloyd George, care cerea o înţelegere cu Ger- 
mania. Cine şi cînd ne va readuce pe fraţii noștri 
din Ardealul de Nord, îşi punea întrebarea, uneori 
fără să poată da un răspuns măcar aproximativ. Dar 
iată că Hitler, sfidind şi nesocotind exemple istori- 
ce, invadează Rusia, obţinind succese militare, la 
inceput uimitoare, succese care păreau că pecet- 
luesc soarta Rusiei sovietice și al comunismului 
mondial. In decembrie al aceluiași an, atacul japo- 
nez la Pearl Harbour nimicește flota americană. Cu 
toate aceste lovituri, Maniu îşi manifesta convinge- 
rea că Germania va pierde războiul. La 16 iulie 1941, 
în plină ofensivă germană, într-o convorbire avută 
cu prinţul Rohan, emisarul lui Hitler, Maniu își ma- 
iata această convingere: Germania va pierde răz- 

oiul. 

Această luare categorică de atitudine a lui Maniu 
a stîrnit reacţii diverse, cu comentarii, unele pline de 
ironie chiar, din partea celor mai fideli partizani. 
Oamenii se întrebau ce stă la baza acestei convin- 
geri! Dacă există bărbaţi de stat cu însușirile păsării 
ierunca, surdă și proastă, apoi trebuie să existe și 
o altă speţă de conducători, dotați cu un simt îi 
orientare asemănătoare cu a porumbelului călător. 
Posibil că Maniu să fi făcut parte din această cate- 


i ibil, Cert este că în constelația internaţio- 

E urmat întrării Statelor Unite în război, 
a tegia lui, pentru a face ca Ardealul de Nord să 
Re ini, a căpătat contururi precise. Plecînd de 
re remiza că Germania va pierde războiul, și-a fixat 
? Fbiectiv ieşirea noastră din alianţa cu Germania 
Ci intrarea în Ardeal a trupelor noastre. Pentru el era 
clar. Dacă prăbușirea Germaniei ne găsește aici, ală- 
turi de ei, nici o conferinţă de pace sau alt aeropag 
nu se va grăbi să ne restituie provincia pierdută. 
Vechii aliaţi ni i-am înstrăinat, garanţia franco-en- 
leză a fost ruptă, iar dacă ne încăpăţinăm să lup- 
tăm alături de nemți pînă la capăt, Rusia nu va avea 
pici un interes să ne susţină. 

Căile alese de el pentru a duce la bun sfirșit aceas- 
tă tactică au fost foarte variate. Eu voi indica cîte- 
va la care am luat parte ca martor și, să zicem, co- 
laborator. Zic colaborator, cu riscul de a fi taxat şi 
eu de trădător. Contact strîns cu generalul Iacobici, 
cu care a avut cîteva întilnirii la mine. Iacobici a 
demisionat de la șefia statului major, nu fiindcă 
s-ar fi îndoit în victoria germană, această convingere 
cred că a păstrat-o pînă la capăt. S-a opus înaintării 
noastre dincolo de Nistru, fiindcă într-un razboi me- 
canizat, trupele noastre —insuficient echipate— nu 
aveau ce căuta. Aceasta era, de altfel și opinia gene- 
ralilor germani cu care Iacobici avea relații amicale. 
Oamenii noștri să stea acasă și să lucreze pentru 
aprovizionarea germană. Această atitudine a lui Ia- 
cobici, indiferent de motivaţie, ar fi servit planurilor 
lui Maniu, care propunea cît mai redus angajament, 
cît mai puţine pierderi, să ne ţinem diviziile intacte, 
pentru a intra cu ele în Ardealul de Nord. Iacobici 
și încă cîţiva generali erau rugaţi să pledeze această 
teză în fața lui Antonescu. Dar pentru a pleda o ase- 
menea cauză puţină lume s-a găsit, generali puţini 
şi civili și mai puţini. Mihalache, Gh.Brătianu au 
plecat voluntari pe front, iar Lupu nutrea visuri pen- 
tru o Transnistrie românească. Anul 1942 și o parte 
din 1943 au trecut cu discursuri în pustiu. Dar iată 
că în iulie 1943 izbucneşte criza din Italia, cu ares- 
tarea lui Mussolini. Maniu mă trimite urgent la Ia- 
cobici cu rugămintea ca el şi camarazii lui, mai pu- 
ţin fascinați de setea de glorie a Mareșalului, să 
intervină pe lingă el pentru a-l determina, nu pentru 
a ieși din alianţă, ceasul încă nu a sunat, ci pentru 
a-şi adapta colaborarea cu nemţii la noile condiţil. 
Iacobici a fost însă categoric: Germania va cîștiga 
războiul, indiferent de ce se întîmplă momentan pe 
front. Am aruncat —timid— în discuţie ipoteza unei 
debarcări aliate în Franţa. Mi-a răspuns, că după 
informaţiile pe care le are de la militarii care au 
vizitat cazematele de pe coasta Atlanticului, nu exis- 
tă putere omenească să poată debarca acolo. La 4 
aprilie 1944 Capitala e sălbatic bombardată de avia- 
ţia americană. Maniu, însoţit de Mihalache și Dinu 
Brătianu, se prezintă în seara aceleiași zile la Ma- 
reșal în audienţă, pentru a-i cere să-și modifice po- 
litica. Răspunsul e de refuz categoric, el, Antonescu, 
nu se va conduce după sfaturile unor oameni poli- 
tici care reprezintă o eră de corupţie. Dar după ci- 
teva zile, Maniu are o întîlnire, noaptea, în mare 
secret, la Snagov, cu Antonescu. La aceasta întîlnire, 
în afara de cei doi, nu exista decit Ică Antonescu. 
Amănuntele acestei întilniri, pe care aș îndrăzni să 
o numesc istorică, merită să fie redate. Ele mi-au 
fost povestite de Maniu. In introducere, Antonescu 
a ţinut să-şi explice atitudinea dură pe care a avut-o 
în cursul audienței cu cîteva zile înainte. A fost silit 
să vorbească astfel, de teama Gestapoului, care îl 
urmărește în toate mişcările şi actele. Ştie de ce a 
venit Maniu la el, Germania a pierdut războiul, este 
și el convins, trebuie să facem ceva. Dacă Maniu 
are certitudinea că trupe anglo-americane vor de- 


go 


barca în același timp cu sosirea rușilor, el, Anto- 
nescu, e de acord cu ce propune Maniu. Dar dacă 
rușii vor ocupa singuri țara, primul care va fi spin- 
zurat va fi el, Antonescu, după care vor urma alţii, 
desigur şi Maniu. El, Antonescu, e militar. Ştie să 
privească moartea în faţă. Maniu a răspuns că deși 
de profesie jurist, nici lui nu-i e frică de moarte, 
dacă e în joc soarta a unui milion și jumătate de 
români, care azi sînt sub stăpânirea maghiară. 

Am relatat mai pe larg această memorabilă în- 
tilnire între două mari figuri istorice, care au fost 
de acord că trebuie căutat un drum pentru a ieşi 
din impas; au fost de acord că acest drum ar putea, 
să-i coste viața, au acceptat în principiu și acest 
sacrificiu lau și adus. 

Amănuntele, unele tragice și triste, în desfășura- 
rea acelei desprinderi, se cunosc azi. Unele critici 
se adresează tocmai acelor amănunte. Operația s-a 
facut de urgență, în ultima oră. Rușii erau la porţile 
Iaşilor. Operația poate fi considerată ca reușită; 
graţie ei s-au reîntors la noi un milion și jumătate 
de români din stăpînirea maghiară. 

Mărturisesc că nu cunosc toate argumentele ace- 
lor care taxează de trădare operaţia de la 23 August. 
Aş dori să le cunosc. (Am luat cunoștință despre 
tratativele preliminare între emisarii lui Maniu și 
Antonescu şi ai Aliaților din valoroasa lucrare a lui 
Paul Quinlan, «Clash over Romania», aparută într o 
editură din Cambridge. Recomand acuzatorilor lec- 
tura acestei cărţi, pentru a-și de seama de groaz- 
nica frămîntare a lui Antonescu şi Maniu). 

In prealabil aș propune citeva scenarii diferite de 
cel de la 23 August. Dacă am fi optat din vreme, 
adică, sa zicem, încă de prin 1935-36 pentru axa 
Roma-Berlin, aşa cum a făcut regimul lui Horthy, 
am fi evitat coare Dictatul de la Viena şi ciuntirea 
Ardealului? Cum am mai observat, monseniorul Ti- 
so, conducătorul Slovaciei, detașate de Cehia şi pro- 
tejată de Hitler, nu a evitat împărţirea țării. Dar 
dincolo de această conjecturare, o asemenea opțiune 
ar fi scăpat oare regimul lui Hitler de dezastru și 
ne-ar fi scutit pe noi de o veritabilă invazie militară 
din partea ruşilor? Pagubele umane şi materiale au 
fost considerabile și în situaţia creată de opţiunea 
lui Antonescu, modificată prin actul de la 23 August. 
Dar altfel. De această întrebare se leagă direct o 
altă întrebare. Dacă am fi renunțat la 23 August, 
dacă am fi mers cu trupele lui Hitler dincolo de 
hotarele ţării, aşa cum a făcut gen. Chirnoagă, Ar- 
dealul ne-ar fi revenit oare? Cine ar fi susținut cauza 
reîntregirii la Conferința de la Paris din 19472 Ob- 
servația că rezistența germană, susținută de trupele 
noastre, ar fi fost în stare să răstoarne situația mi- 
litară nefavorabilă pentru Hitler, mi se pare com- 
plet lipsită de fundament. Complotul contra Fiihre- 
rului, aprobat și patronat de mareşali în frunte cu 
Rommel, a pornit de la evaluarea justă a situaţiei 
militare: partida era pierdută tocmai pe plan mili- 
tar; ea a fost considerată disperată chiar înainte de 
debarcarea americanilor în Normandia. Ce putea să 
facă o rezistență prelungită de cîteva luni? 


Data complotului eşuat, de la 20 iulie 1944, contra 
Fihrerului, este comemorată de presa germană 
aproape în fiecare an. In 1979, cînd s-au implinit 25 
de ani de la acel tragic eveniment, comentariile au 
fost deosebit de abundente și pe un fond de mare 
tristeţe. S'a pus întrebarea: cum a putut Germania 
să ajungă la acel act de disperare? Şi comentatorii 
îşi mai puneau întrebarea dacă complotul ar fi reu- 
şit şi Hitler ar fi dispărut, soarta Germaniei ar iii 
fost oare mai uşoară faţă de un adversar înverșunat 
ca Roosevelt care cerea capitularea fără condiţii? 


(Urmeaza pag. 23) 


—np 


ÎL OI PRUNI 007 Pe GR paie JA e cil, MR 


= 


UN MAESTRU AL NOSTRU 


CHARLES MAURRAS 


Scrie Jean Bourdarias în Le Figaro din S August 
1983: «Piux XI - Charles Maurras: o criză dureroasă». 

Anul 1926 a fost marcat prin condamnarea de către 
Pius XI a tezelor «Acţiunii Franceze». Pius X deja 
pusese la index şapte cărti ale lui Charles Maurras în 
29 Ianuarie 1914. Pius XI a adăogat în 29 Decembrie 
1926 o condamnare a jurnalului Acţiunea Franceză. 
Această proibire antrena sancţiuni cu privire la 
preoţi sau laici care nu se supuneau. 

Pentru a relua definiţia lui Adrian Dansette, Acţiu- 
nea Franceză este la acea epocă «o şcoală politică ale 
cărei concepţii decurg dintro viziune naturalistă a 
omului, a societăţii, a religiei și a cetăţii (cite)». 

Biserica pe care ea o exaltă (cu finalităţi politice) 
nu e decât aceea a unui «catholicism descreștinat». 

Decizia lui Pius XI trebui să provoace veritabile 
drame în cercurile unde influența lui Maurras era 
foarte mare, inclusif în cler, cu atât mai mult că 
Acţiunea Franceză, departe de a se supune, se des- 
lănțuia contra Romei şi Observatorul Roman, Dif- 
famatore Romano, cum ea îl numea, cu atât mai mult 
deasemenea că majoritatea lectorilor lui Maurras 
erau mai sensibili luptei politice decât filozofiei sale. 

„Va trebui de așteptat 1939 pentru ca Roma să 
ridice interzicerea. Atitudinea lui Maurras s'a 
schimbat, Liga Acţiunii Franceze este dizolvată şi 
războiul s'apropie. La 15 Iulie 1939 Sfântul Oficiu 
anunţă decizia care pune sfârșit unei crize care a 
fost pentru Biserică atât de dureroasă pe cât a putut 
să fie afacerea Dreyfus pentru Franţa». 

Acestea sunt faptele. Biserica Catolică a condam- 
nat atât pe Charles Maurras cât şi Acţiunea Franceză, 
în anii 1914 şi 1926. Iar în 1939 ridică acestă con- 
damnare. 

Acuma, dacă Biserica a condamnat pe Charles 
Maurras şi Liga Acţiunii Franceze, n'ar fi nicio pro- 
blemă. 

Charles Maurras a fost socotit că ar fi contravenit 
doctrinei Bisericii și a fost sancţionat. 

Inseamnă că Biserica şi-a apărat doctrina faţă de 
cei care sunt în eroare. Si aceasta, dacă o subscriem 
sau nu o subscriem nu intră în subiectul de faţă. 

„Dar Biserica în 1939 revine asupra deciziei sale 
şi ridică o condamnare împotriva celui care, să 
zicem, era în eroare. 

Această revenire a Bisericii deschide o serie de 
probleme. 

Intâi, dacă Biserica a revenit asupra deciziei sale 
înseamnă că Charles Maurras și Liga Acţiunii Fran- 
ceze nu se găseau în eroare. 

Ci, Biserica a căzut în eroare când a condamnat. 

Nu discutăm în el însuși acest «a condamna» al 
Bisericii. E o problemă a Conciliilor Ecumenice în 
care nu intrăm. Discutăm această condamnare parti- 
culară asupra căreia s'a revenit, spunem, într'o primă 
motivaţie, ca să se repare o eroare care s'a săvârșit 
în decizia Bisericii din 1914 şi 1926. 

Intro a doua motivare, dacă Biserica a decis 
această condamnare dintr'o contingență, adică ştiind 
că Charles Maurras şi Acţiunea Franceză nu sunt 
în eroare, l-a condamnat totuși dintr'o altă rațiune. 
Ca să salveze poate o situaţie politică dintr'un oare- 
care motiv, binecuvântat chiar. Sau ca să satisfacă 
anumite obligaţii de care probabil depindea însăși 
fiinţa Bisericii. 

Ă Sau, nu este exclus, într'un al treilea timp, și 
întrun sens negativ, anumite forțe antibisericeşti 
şi-au exercitat influența lor împotriva acelora ce-i 


20 — 


Ton Țolescu 


apărau însăși fiinţa «exaltând-o» dupăcum scrie 
chiar actul de acuzare. 

Este foarte posibil. Si se pot înşirui multe alte 
motive ajungându-se până la însăşi teama de acea 
Stare de spirit de care amintește Jean Bourdarias 
CIS95ă de afacerea Dreyfus traumatizând Franţa și 
o ligând Vaticanul să sustragă de sub influenţa 
unei mișcări naţionaliste o întreagă lume catolică 
franceză, prin sancțiuni. 
an ir dacă ne gândim €ă acea mare naționalistă 
invizibili, acele a Franţa din ghiara dușmanilor ei 

i Acele sancţiuni au putut apărea în fața 
acestei mișcări naţionaliste și creștine însoțite de 
unele motivații ce ar diforma însuși ethosul creş- 
tinesc explicând astfel acea decizie a Bisericii împo- 
triva lui Charles Maurras, şi făcând din el, din mo- 
mentul in care zisa decizie e ridicată în 1939, o 
victimă, pe drept cuvânt, a incompetenței, a neade- 
vărului, a injustiţiei și a unei întregi game de nega- 
țiuni a virtuţilor ethice, dacă nu și celor teologale, 
fiind vorba aici de o samavolnicie, îndefinitiv, îm- 
portriva unui om care a iubit pe Dumnezeu și și-a 
răzimat în El Acţiunea sa Franceză, 

Nu e vorba de Biserică în eternitatea ei, se înţelege 
dela sine, care e salvată prin însăşi esenţa sa divină. 

Dar nu este vorba nici numai de prelați, ci de Papa 
însuşi. In această problemă a infalibilităţii iarăși nu 
intrăm. Ea aparţine Ecclesiei și Conciliilor Ecu- 
menice. 

E dureroasă însă, cum spune Bourdarias «criza 
între Pius XI și Charles Maurras», când ne gândim 
la marea speranţă pe care și-a pus-o el în Creștinism 
pentru refacerea morală a unui popor a cărui luptă 
în istorie are o notă caracteristică, vocaţia arhanghe- 
lică de recucerirea unui ideal pierdut, când ne 
gândim la Fiica Lorenei, ea însăsi condamnată de 
Forurile Bisericeşti. 

Cu toate acestea, cuvântul de «samavolnicie» noi 
nu-l putem suferi să cadă asupra Ecclesiei. 

Aşa dupăcum Papa Pius XII n'a putut suferi con- 
damnarea lui Charles Maurras și i-a ridicat-o în 1939. 

Chiar în momentul jertfei lui Corneliu Codreanu. 

Aici, cuvântul de «samavolnicie» este încă prea 
puțin, când ne gândim că în acel an 1939 cădea sub 
condamnarea unui Guvern asasin prezidat de un 
Patriarh ortodox, o generaţie întreagă crescută de 
Corneliu Zelea Codreanu, pe pământ românesc, sub 
semnul Arhanghelului Mihail, 

Pentru însăși apărarea lui Cristos «în obrazul Că- 
ruia se tăgea cu mitraliera»! 

Ce să ne mai mirăm că astăzi lumea stă sub semnul 
lui Anticrist?! 

Un amănunt important: 

Cu câţiva ani înainte de a cădea pe frontul din 
Spania lângă Ionel Moţa, scria Comandantul Legio- 
nar Vasile Marin lui Charles Maurras: 

Cher Maitre, 


«.... Je parle en mon nom et au nom de tous ceux 
d'entre nous qui aimons la France, la vraie France, 
celle que vous nous avez revele par cette magnifique 
«Action Francaise», par votre monumentale «Enque- 
te sur la Monarchie», par toute votre oeuvre et par 
vos admirables articles quotidiens de «l'Action Fran- 
caise». 

Vos idees, vos doctrines, NOUS ONT PUISSAM- 


MENT AIDES A TROUVER NOTRE PROPRE 
VOIE» .. 


mnă că, în mod real, Mișcarea Le- 
ă adevărata continuitate istorică a 
nem identităţii, de ideal franco- 


„„„ Ceeace CE se 

d A reprezin 
taţii, si nu spu 
române. : 

Si alt amănunt important: 

Că în 1939 Charles Maurras şi-a disolvat Acţiunea 
Franceză, € dela sine înţeles că era prea târziu. 

Si în ceeace privește Franţa, recucerirea sufletului 
francez, şi în ceeace priveşte Germania, asupra căreia 
nu se mai putea interveni cu nimic, 

Si aici e problema unei răspunderi istorice. 

A cui a fost vina? Si ispășirea! 

Ne întrebăm! 

Iar în ceeace ne privește pe noi: 


Care va fi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române 
care prezidând Sinodul va condamna pe Patriarhul 
Miron Christea ce'n calitate de Prim Ministru al Gu- 
vernului român din 1938 a aprobat asasinarea legio- 
narilor în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu?! 

Zicem asasinare. 

Si pe aceeași cale, sute de tineri uciși și spânzurați 
în pieţele publice în toate orașele din ţară, câte 
trei patru, însă vor fi în câteva centre, din închisori 
câte 50-100 de inși uciși și îngropaţi în groapa 
comună! 

Oricine (natural din cei care nu mai au țară) poate 
da răspunsul, pentru sine însuși, în conștiință, astăzi 
când toate consecinţele acelor condamnări sunt 
consumate! 


DI AMINTIRILE LOL 0 MEGURA 


CUM L'AM CUNOSCUT PE CORNELIU CODREANU 


Acum, în preajma acestui Crăciun printre străini 
şi unii români cari continuă să —și arunce „unul 
împotriva altuia— mai mici sau mai mari răutăți, îmi 
aduc aminte de un Ajun de Crăciun din copilărie. 
Era în anul 192 și nu mai știu cât, luasem vacanța 
dela liceu şi noi provincialii ne strânsesem în gară 
pentru a pleca spre casele noastre. 4 

Ningea de două zile şi abea aşteptam să coborâm 
săniuțele din podul casei. In gară era multă lume 
și forfotă. Ne-am strâns toţi colegii întrun grup 
şi aşteptam plecarea trenului. La un moment dat 
Sa produs o rumoare printre călători și am văzut 
un grup de tineri îmbrăcaţi în sumane, înaintând 
spre peronul nostru. In mijlocul lor era un bărbat 
înalt, înalt și drept ca un brad din codrii Ceahlăului 
şi aşa cum mergea, mi-a făcut impresia că pogoară 
dintr'o legendă strămoşească. Purta pe umeri un 
suman cu motive moldoveneşti şi pe cap o căciulă 
mare brumărie. M'am apropiat de el, atras parcă de 
un magnet. Era un bărbat atât de impunător și fru- 
mos, cum numai văzusem niciodată. Figura prelungă, 
nasul drept, bărbie voluntară, pomeţii și sprincenele 
frumos arcuite şi din mijlocul lor străluceau doi 
ochi albaștri, un fluid magnetic încărcat de o forță 
extraordinară și o bunătate adâncă. Eram şi eu pe 
atunci îmbrăcat cu un sumănaș moldovenesc și 
căciulă ţurcană și cum mă uitam cu ochii mari la 
el, m'a remarcat și mi-a zâmbit blând. M'a întrebat 
de unde sunt și cum mă cheamă. Ştia de tatăl meu, 
din ce partid făcea parte și că în orașul lui era un 
bun gospodar. Nu este cu noi, mi-a spus, dar lumea 
încă nu ne cunoaște, ce vrem şi ce putem, prin fapte 
și nu prin vorbe. 

Intre timp a tras la peron şi trenul nostru, un 
vagon cu compartimente de clasa I-și a 2-a, iar 
celelalte, vagoane cu compartimente comune de clasa 
3-a.Le-am tăcut semn colegilor să se urce în 
acelaș vagon cu grupul de tineri condus de bărbatul 
falnic. Unul din colegii ovrei m'a tras deoparte şi 
mi-a spus speriat cine sunt aceştia şi cine crede că-i 
bărbatul ce-i conduce. Imi închipuisem după multe 
din cele auzite. Fiindcă mă urcasem eu care vorbi- 
sem cu conducătorul lor, ne-au urmat și colegii evrei. 
In vagon era cam frig dar atmosfera s'a încălzit ime- 
diat fiindcă tinerii în sumane au început să cânte 
colinde şi nişte cântece foarte duioase Am cântat şi 


noi copii colinde și am spus Pluguşorul și Irozii. Eu 
mă uitam și îmi spuneam mereu: «va să zică acesta 
este Corneliu Codreanu». Auzisem ceva de la colegii 
de liceu mai mari şi dela un văr de-al meu care era 
student. Dar ce vedeam cu ochii mei și ce simțeam, 
era fascinant. Aş fi vrut atât de mult să fiu aproape 
de el, să-l aud vorbind şi să-l întreb ce mă frământa, 
dar eram prea mic şi învățasem de acasă să-mi 
păstrez lungul nasului. 

Intr'o atmosferă caldă frăţească am cântat cu 
toţii până ce noi copii am adormit, în legănatul 
trenului care înainta greu. Nu știu cât am dormit dar 
ne-am trezit într'un frig groaznic. Trenul se oprise și 
becurile din vagon abia mai pâlpâiau. Am auzit vor- 
bindu-se că ne-am înzăpezit, undeva în câmpie. Era 
noapte şi a început să ne cuprindă frica. Atunci mi- 
am adus aminte şi ne-am uitat la grupul de legionari, 
căutându-l cu ochii pe Corneliu Codreanu. Aceștia se 
sfătuiau şi apoi l-am văzut ridicându-se și spunând: 
«împărțirea pe echipe, una va căuta să răzbească la 
crângul din valea... să aducă lemne pentru locomo- 
tivă ca să nu îngheţe lumea în tren, alta spre satul... 
să cumpere alimente: pâine şi slănină pentru creștini, 
pâine şi brâmză pentru evrei, ouă şi ce mai găsiţi 
pentru toată lumea». Am văzut atunci bucuria luând 
locul fricii şi cuprinzând pe toată lumea, creştini 
şi evrei. Si așa au făcut legionarii la porunca lui 
Corneliu Codreanu. Fiecare a căpătat o porție egală 
din alimentele aduse cu multă, multă greutate de 
legionari. Nu s'a făcut nici o deosebire și n'am auzit 
decât cântece Frumoase şi urări de Crăciun şi Anul 
Nou. Așa şi după câteva ore am ajuns în gara orașu- 
lui meu. Mi-am luat rămas bun dela colegi și dela 
legionari. M'am uitat încă odată în ochii adânci al- 
baștri ai lui Corneliu Codreanu și i-am spus că-i 
mulțumim pentru ce-a făcut pentru noi toți. Nu am 
crezut că atunci a fost prima și ultima dată când 
l-am văzut. Ce avea să urmeze ani mai târziu, a fost 
înfiorător. 

Mă opresc aici, în preajma Crăciunului 1938, evo- 
când Crăciunul acela al copilăriei mele, plin de 
căldură, bună înţelegere și umanism. 

O rugăminte: dacă se află în lumea liberă vreunul 
din cei ce au fost atunci în trenul de Moldova, rog să 
mă completeze, eu atât mi-am amintit. 

Ion Negură 


— 2 


De OT 


TRIBUNA LIBERA 


STINDARDUL ISI INTARESTE REDACTIA CU UN ISTORIC MINCINOS 


Stiam că ziarul Stindardul şi-a propus să popula- 

Nzeze istoria contemporană a României și să men- 
țină trează în rândurile refugiaților români datoria 
de a nu uita pe cei ce-au căzut pentru apărarea ho- 
tarelor şi a independenței. Ani de zile, pe lângă re- 
portaje şi relatări despre războiul «sfânt contra fla- 
gelului comunist» a publicat și o rubrică «ştiri din 
țară» prin care se ținea contactul cu țara subjugată 
Şi cu intenţia de a nu uita pe cei din «paradisul mus- 
călesc». Dar aşa cam pe tăcute, dispare rubrica cu 
ştiri din ţară cam aşa cam pe vremea când fusese 
«licenţiat dela serviciul de contraspionaj german». 
Rămas fără posibilităţi de trai la o vârstă puţin cam 
înaintată se pare că n'a mai putut să scoată ziarul. 
Aşa cam din senin, se găsesc fonduri noi apar şi noi 
colaboratori. Unul proaspăt este şi omul de încrede- 
re al lui Constantin Drăgan, un avocat, pe nume 
Nicolae Baciu, al cărui stăpân are legături directe 
cu «dregătorii de astăzi din România». Constantin 
Drăgan este onorat de conducerea comunistă şi i se 
acordă chiar titlul de «doctor honoris causa». Pe 
parcurs (iertaţi-mi termenul socialist), mai apare și 
alt colaborator, de data aceasta fiul unui fost gene- 
ral român, Ion Pantazi. Fii de generali mai cunoaș- 
tem în exil, dar până în prezent n'am cunoscut un 
fiu de general, care să fie promovat de d-l Ion V. 
Emilian și care să vină să-l dezică pe directorul zia- 
rului Stindardul. Să fi avut d-l Ion. V. Emilian ne- 
voia de a se lăsa desminţit de un proaspăt venit din 
România? Să nu fi avut el însăși tăria să se des- 
mintă? Din ultimele discuţii purtate cu d-l I. V. Emi- 
lian am constatat că n'ar prea fi avut nevoie de 
ajutor! Să fi fost obligat să se desmintă sau nu și-a 
dat seama că se face de râs la bătrâneţe? 

Să mă explic! 

Intr'un lung articol semnat de Ion Pantazi în Stin- 
dardul nr. 149 iulie 1983, şi intitulat: «Cine loveşte 
în Mareșalul Antonescu, ultragiază sentimentul na- 
țional și memoria celor care au căzut pentru țară», 
autorul desminte pe d-l I. V. Emilian. Nu mă voi 
ocupa de toate insinuările și de întoarsăturile dia- 
lectice ale d-lui Ion Pantazi, ci numai de «deosebi- 
rile dintre punctele de vedere ale autorului și ale di- 
rectorului ziarului Stindardul». 

Ziarul Stindardul s'a ocupat în mai multe rânduri 
de «Cazul Iorga-Madgearu» (vezi Stindardul nr. 54/ 
55, Iulie-Septembrie 1961) şi Stindardul nr. 144, 
Ianuarie 1982. In Ianuarie 1982 Traian Rovinaru, 
într'un articol intitulat: «Cum s'a ajuns la uciderea 
lui Nicolae Iorga», ajunge la alte concluzii decât 
ajunge Ion Pantazi în Iulie 1983! Ce oare s'a schim- 
bat între timp? 

Cititorul informat ajunge la concluzia că Ion Pan- 
tazi este contra lui Traian Rovinaru (mai mult ca 
probabil pseudonimul directorului ziarului Stindar 
dul) —cu alte cuvinte Ion Pantazi contra lui Ion V. 
Emilian! 

Comparând ambele articole, se poate trage con- 
cluzia, sau că d-l Ion Pantazi n'a citit articolul di- 
rectorului ziarului, sau dacă l-a citit, nu l-a înţeles, şi 
în cazul când l-a înțeles nu vrea sau nu putea să 
țină seamă de părerile directorului. In al doilea rând, 
în ceiace privește pe d-l Ion V. Emilian a dat arti- 
colul la cules fără să-l fi citit, sau în cazul când l-a 
citit a trebuit să-l dea la cules fiindcă i s'a impus 
din afară! Presupunepea că nu l-a citit, şi l-a dat la 
cules având încredere oarbă în d-l Ion Pantazi, n'o 


22 — 


de Dr. Alex. SUGA 


socotim ca justă, ci susţinem că d-l Ion Emilian l-a 
citit Și dându-l la cules, l-a aprobat. Menţionez și 
faptul că deși ştia că este în Soniaciă cu ce se 
scrisese în Ianuarie 1982, ajung la concluzia că tre- 
buie să suporte consecințele și că este vinovat de 
răspândire de știri false. In situaţia de faţă, unul, în 
speţă autorul este străin de realitate, sau redactorul 
responsabil, d-l Ion V. Emilian nu mai este stăpân 
pe sine și nici pe ziar. 

Intre Ianuarie 1982 și Iulie 1983 nu s'au desco- 
perit nici noi documente, iar d-l Ion V. Emilian n'a 
anunţat în ziar că și-a schimbat părerea exprimată 
în Ianuarie 1982. Imi este greu a înțelege, de ce, 
într un interval aşa de scurt, ziarul Stindardul să pu- 
blice, în acelaș complex, două versiuni diferite! In 
acest caz ori d-l Ion Pantazi, are dreptate, şi atunci 
a minţit d-l Ion V. Emilian cititorii în 1982, sau are 
dreptate d-l Ion V. Emilian și atunci d-l Ion V. Emi- 
lian îl lasă să mintă pe d-l Ion Pantazi. La multe ne- 
am fi aşteptat, dar la asemenea relatări nu ne-am fi 
gândit. 

In articolul semnat de Traian Rovinaru autoul 
asigură cititorul la sfârșitul articolului următoare- 
le: «Pentru a da noţiunii de adevăr onoarea ce i se cu- 
vine, am socotit că trebuia să spunem toate acestea, 
chiar şi după 41 de ani.» Reţinem noţiunea «onoarea 
ce i se cuvine adevărului». Deci în articol s'a urmărit 
adevărul și tot ce s'a scris în articolul din Ianuarie 
1982 «corespunde adevărului». 

In articol Traian Rovinaru descrie dezgroparea ce- 
lor 14 legionari uciși în noaptea de 30 Noiembrie din 
ordinul guvernului de atunci şi menţionează că o 
parte din asasini erau arestaţi în închisoarea unde 
se găsea groapa comună a celor uciși. Dezgroparea 
cadavrelor este relatată în felul următor: «Intr'o at- 
mosferă de profundă consternare, la lumina reflec- 
toarelor s'a încercat să se facă identificarea, lucru 
aproape imposibil întrucât acidul sulfuric își făcuse 
efectul... Datorită unui pulover, ca prim minune, 
rămăsese intact, doar un singur cadavru a putut fi 
identificat cu certitudine, acel al Căpitanului Gărzii 
de Fier, Corneliu Zelea Codreanu. La văzul camara- 
zilor care, dupăce fuseseră uciși cu bestialitate, ză- 
ceau acum oribil mutilaţi, oricine își poate închipui 
câtă mânie clocotea în rândurile celor care proceda- 
seră la dezgropare și la câţi din ei încolţise ideia de 
răzbunare. 

Acte de răzbunare au fost comise chiar în acea 
noapte la Jilava... Traian Rovinaru vorbește de o 
acțiune ad-hoc, si anume luată în timpul dezgropării, 
deci o acțiune ne premeditată. Vasile Posteucă unul 
care a lucrat la dezgroparea legionarilor descrie în 
felul următor: «Au fost şi mai sunt încă oameni (şi 
probabil vor mai fi) cari să ne acuze că i-am împuș- 
cat pe călăii Căpitanului, fără a-i judeca. Dar oare 
deschiderea mormântului dela Jilava n'a fost un pro- 
ces?... Pe cei dela Jilava i-a judecat istoria și tot ea 
i-a pedepsit de mână legionară, la porunca mormân- 
tului care se deschidea în noaptea aceea... (Vasile 
Posteucă, Desgroparea Căpitanului, Madrid 1977 pg. 
16). Horia Sima scrie într'o lucrare apărută în 1961 
următoarele: «La câteva sute de metri de locul unde 
zăceau trupurile arse de vitriol ale Căpitanului, ale 
terti şi Decemvrilor, se afla echipa ucigași- 
or»... 

Si iată cum descrie scena finală: «Legionarii au 
pătruns în fort, au anunțat garda de pază de hotă- 


i i intrat în celule împușcând pe 
rârea 9 fa laa Rovinari ajunge la cold conclu- 
La E etil Gărzii de Fier, care scrie: «Pedepsirea 
a “inzlilor dela Jilava n'a fost o acţiune premedi- 
Eu participat la execuţia acestora legionari cari, 
[tra rejurări normale n'ar fi capabili să verse o 
ÎN tură de sânge» (Cazul «Iorga-Madgearu, Editura 
pică aţii, Madrid 1961, pe 42 şi 43). Nimeni nu poate 
acuza pe d-l Ion V. Emilian, în articol Traian Rovi- 
naru, că ar fi legionar și că ar sta sub influența di- 
pectă a şelului Mişcării Legionare, d-l Horia Sima. 

In articolul susnumit, d-] Ion Pantazi susține că dl 
Horia Sima n'a amintit în cărţile sale despre ucide- 
rea lui Nicolae Iorga și a lui Virgil Madgearu, Aceste 
acuzaţii nu corespund adevărului. Pe d-l Ion Pantazi 
nu-l interesa adevărul, ci numai polemica. EI voia 
să intre în rândurile celor ce vin din țară, nu ca să 
facă rezistență contra comuinsmului, ci ca să comba- 
tă Garda de Fier singura organizaţie care opune rezis- 
tență comunismului și de care comuniștii au respect. 
In legătură cu acest subiect s'a scris mult și materia- 
lul era ușor de găsit: cărțile se găsesc în bibliotecile 
publice şi la mulţi români din exil. Cu siguranță că 
se găsesc și la București în dulapurile negre. 

In neștiință de cauză sau în lipsă de onestitate d-l 
Ion Pantazi se situiază pe o poziţie contrară cu cea 
a directorului ziarului Stindardul. D-l Ion Pantazi 
vrea să lovească in conducerea Mișcării Legionare 
invinuind-o că a organizat un asasinat premeditat. 
Iată ce spune proaspătul refugiat, reporter şi proba- 
bil istoric din cadrul redacţiei Stindardului, în arti- 
colul din Stindardul nr. 149: «Așa stând lucrurile, 
nu legionarii care au participat la deshumarea Căpi- 
tanului, a Nicadorilor și a Decemvirilor au putut să 
ucidă deţinuţii, ci aceștia au fost ucişi de către cei 
din garda interioară. A fost deci operaţie premedi- 


tată şi nu explozia de mânie a legionarilor careşi 


deshumaseră camarazii, cum pretinde d-l Horia Si- 
ma». Proaspătul refugiat, şcolit în România cunoaște 
mai multă istorie decât Traian Rovinaru, decât Va- 
sile Posteucă, martor ocular la deshumarea camara- 
zilor şi d-l Horia Sima, şeful de atunci al Mișcării 
Legionare. 

In articolul scris de d-l Ion Pantazi vrea să arate 
că este bine documentat, şi anume, în multe locuri 
îşi bazează articolul pe citate din «documente și 
publicații din România». Astfel de documente le-am 
mai găsit și în lucrările lui A. Simion «Preliminarii 
politico diplomatice ale insurecției române din Au- 
gust 1944» —editura Dacia, Cluj. Napoca 1979; în 
cartea «Garda de Fier, organizaţie de tip fascist» edi- 
tuara politică 1971, de Mihai Fătu și Ion Spălăţelu; 
din «Pe marginea prăpastiei» lucrare prin care lon 
Antonescu caută să justifice «lovitura de stat dată 
în Januarie 1941 cu ajutorul trupelor germane». D-l 
Ion Pantazi ar mai fi putut cerceta şi revista «Ma- 
gazin istoric» de unde putea lua la cunoștință rapor- 
tul generalului Hansen transmis la Berlin după lovi- 
tura de stat a generalului Ion Antonescu de unde 
reese că armata germană a primit ordin telefonic 
dela Hitler ca să ajute pe Ion Antonescu». Dacă ar 
fi citit şi lucrarea lui Matatias Carp «Cartea neagră» 
ar fi luat la cunoștință că generalul Ion Antonescu a 
dat lovitura de stat cu ajutorul evreilor, iar acum 
probabil că a mai luat la cunoştină și de raportul 
generalului Steflea, publicat în BIRE nr. 776 din |. 
Mai 1983, prin care se spune următoarele: «Gene- 
ralul Hansen ne-a ajutat în contra rebelilor legio- 
nari»... 

Mă opresc aici, D-l Ion Pantazi, dacă ar fi fost co- 
rect, ar fi avut posibilitatea să se informeze și deci 
să scrie altfel. Nu i-a fost intenţia de a spune ade- 
vărul, ci de a raspândi falsuri și neadevăruri pentru 
a fi insultat şeful Gărzii de Fier, d-l Horia Sima şi 


Mișcarea Legionară care este sinonim cu «rezistență 
contra comunismului internaţional». Intenţia d-lui 
Ion Pantazi- a fost să slăbească acest front. 

De altfel, asemenea presupuși istorici, se mai cu- 
nosc în exil. Odata scăpaţi din «iadul comunist» și 
veniţi în străinătate, așa ca din senin uită ce se pe- 
trece astăzi în România și ca să-și justifice exilul 
atacă cu vehemență Garda de Fier. Să aibă şi d-l 
Pantazi acelaș rol sau aceiași misiune? Să-i fi pus la 
«dispoziţie» documentele de care vorbeşte în articol, 
prea cinstitul socru, funcţionar al securităţii, care 
vine cam des să-l viziteze pe iubitul ginere la Min- 
chen? 

Reţin un fapt divers. 

Aproximativ o săptămână înainte de aparaţia zia- 
rului Stindardul l-am vizitat pe d-l lon V. Emilian. 
Acesta mi s'a plans că are mult de lucru şi că tre- 
buie să scrie mult pentru ziarul în curs de aparitie. 
N'a menţionat în discuţia avută nimic despre arti- 
colul d-lui Ion Pantazi. Cu mare insistență, îmi ce- 
ruse directorul ziarului Stindardul să-i trimit un re- 
portaj despre manifestaţiile dela Kâln făcute cu oca- 
zia comemorării zilei de 27 Martie 1983. Am rămas 
surprins când în acelaș număr din ziar apare un ar- 
ticol în care este atacat şeful Gărzii de Fier, d-l Horia 
Sima, şi cam pe alături reportajul cerut cu insisten- 
ță semnat cu numele meu. S'ar putea numi un fel 
de răsplată... unii ar vorbi de copita măgarului! 
Este greu de înțeles și plin do multe interpretări. 
De ce oare a trebuit să facă d-l Ion V. Emilian apel 
la serviciile d-lui Ion Pantazi? Dacă între Ianuarie 
1982 şi Iulie 1983 și-a schimbat părerile în privința 
Gărzii de Fier, de ce trebuia să facă apel la servi- 
ciile unui prospăt refugiat? Ar fi fost mai cinstit şi 
chiar foarte onorabil, dacă ar fi întrebuințat acelaș 
pseudonim şi ar fi spus clar și cuprinzător, că nu-şi 
mai menţine părerile exprimate în 1982. ;pNumai boii 
au aceiaşi părere toată viața! Oamenii şi-o mai 
schimbă! Si l-am fi respectat mai mult pe Dl. Ion 
Emiian. 

Să fi fost liber d-l Ion V. Emilian atunci când a 
publicat aricolul? Sau să-i fi şoptit ceva pe la ureche 
colaboratorul lui Constantin Drăgan? Poate că-i vor- 
ba de ceva ajutoare... poate... Atunci scopul scuză 
mijloacele şi directorul ziarului Stindardul trebuie 
privit din alt punct de vedere... 


DESPRE ISTORIE... 


Răspunsurile sînt variate. In situaţia noastră, acest 
«dacă» poate să primească un răspuns clar: fără 
23 August, soarta ţării noastre, a Ardealului mai ales, 
ar fi fost diferită. 

Recriminări, însoţite de acuzări de trădare, cre- 
dem că nu ajută la nimic în clarificarea unei situaţii 
internaţionale —recunoaştem— confuze. Faţă de o 
propagandă maghiară, maestru orchestrată; care a 
reusit să pună în discuţie situația noastră în Ardeal, 
ar fi poate mai util ca toată suflerea românească 
din afară să se concentreze asupra acestei propagan- 
de şi să caute mijloace pentru a o contracara efi- 
cace. 

Prin anii 1910, în Ardeal, a izbucnit un conflict 
aprig, cunoscut sub numele de conflict Tribuna-Ro- 
mânul. Şi atunci protagoniștii îşi aruncau cu ușu- 
rintă epitetul de trădător. In prezența acestei la- 
mentabile încăerări între patrioţi cu sentimente 
incontestabil nobile față de neam, Goga, într-un ar- 
ticol fulminant, a evocat spectacolul zărit de el cu 
nişte măgari care păşteau liniştit pe coastele vulca- 
nului Vezuviu, gata să erupă. Din craterul Vezuviu- 
lui de azi, a început să iasă fum gros, se pregăteşte 
parcă o nouă erupție, a treia în secolul nostru. Să 
nu facem şi noi ca măgarii lui Goga. 


— 23 


exilul luptător. 


Românici și a Europei creştine. 


CAAPATII 


REVISTA CULTURALA SI DE 
ACTIUNE ROMANEASCA IN EXIL 
Director-Propietar: 


TRAIAN POPESCU 
APARE ODATA LA DOUA LUNI 


SUB INGRIJIREA UNUI COMITET 
DE REDACTIE 


% 


Redacţia şi Adminisratia: 


Calle Conde de Peialver, 82, 4: 
Telsf. 402 11 01 - Madrid-6 


Correspondenta: 


Apartado 9.283 - MADRID (ESPANA) 


E 
Abonamente: 
ANUalEra pers 93 pa an ea 230 $USA 
De susţinere ... ... .. ... 60 $ USA 
Expedierea Avion plus. 10 S USA 


DA 3 


REDACIIUONALE 


Au trecut iarăşi luni grele de incertitudini, greutăţi şi griji pentru viața Carpaţii-lor de la Madrid. 


Mulţumesc din toată inima celor care în aceste momente dificile au fost 
îndemnuri, cu încurajări sau cu ajutor material. Ii rog pe toţi să nu fie supăraţi, 
dela mine şi să înțeleagă că răspunderea ce mi-am asumat în ducerea la bun stf 
lăturarea greutăților ivite în drum, nu mi-au dat răgaz să fac altfel, decât să tac. Dumnezeu să vă bin 
toți şi să ne dea bucuria de a trăi ziua sfântă a eliberării și reintregirii Neamului nostru, pentru care lu 
abnegaţie și neştirbită încredere de peste treizeci şi cinci de ani, 


Pentru a spulbera imaginea mincionosă creată de, carlism, antonescianism, comunism Şi politici 
pur românesc legionar, cu scopul de a deforma şi aniquila figurile luminoase ale 
lau propovăduit în tineretul României Mari, am reprodus în primele pagini ale 
posterităţii de cei care i-au cunoscut şi urmat. 


Acesla este adevăratul aspect al acestor ființe supraomeneşti, 
tineretului românesc, pentru a-l feri de holocaustul marxist. 


„_ Reproduceţile în panglici magnetotonice şi faceţile să circule printre tinerii şi refugiatii care 
miliile pentru a scăpa de urgia cutropitorilor bolşevici. Făceţi-i aşa să înteleagă că soarta Neamului e legată şi de 
ei, de mintea lor, de braţele lor şi de puterea lor de sacrificiu în această uriaşă luptă de descătuşare întreprinsă de 


E testamentul lăsat lor de înaintaşii noştri şi de noi îmbătrâniţii pe baricade. 


alături de noi, cu gânduri bune, cu 
„dacă abia acuma primesc veşti 
arşit misiunea Carpaţii-lor şi în- 
ecuvinteze pe 
plăm cu atâta 


0 anism fenomenului 
celor care lau gândit, au făurit şi 
acestui număr portretele lor, lăsate 


cari au pecetluit cu viaţa lor învăţăturile lăsate 


şi-au părăsit Tara şi fa- 


Arhanghelul Mihail şi oastea lui de martiri îi va ocroti şi conduce spre marea biruință de mâine, reînvierea 


Traian POPESCU 
În o N N 


CITITI SI RASPANDITI SCRISUL ROMANESC IN EXIL 


o a e i 


EDITURA CARPATII ANUNTA 


Au apărut: 
MARESALUL ANTONESCU SI MIŞCAREA LEGIONARA ... me e e e 


AMINTIRI DIN COPILARIE, de Ion Creangă ... ... ... e me e e ae 
HAIDUCUL, de "Bucura Dumbravă e see casei e aia n ea ao fa aa razi see E 
LA GRANDE THRACE, par Prof. A. Boldur, premier volume ... ... ... 
IP TORIA ROMANILOR DIN DACIA TRAINA, de A. D. Xenopol, 
VOLa iesi ta sei ac anteaie ate Se: Oi aa UNII RE PEPSI 270 „Ep 
ISTORIA LITERATURII ROMANE, de D. Murăraşu ... ... 
NATIONALISMUL LUI EMINESCU, de D. Murăraşu ... ... se e e ce 
POVESTI, de lon Creangă, în fascicole ... ... ... „.. ce. 
J)ACIAsdeVasile: Parva E e a 
PRECURSORII, de Octavian GOga a e II A 
ISTORIA PARTIDELOR, NATIONAL, TARANESC SI NATIONAL 
TARANESC,de PamfiliŞeicaru volei II ae ae a Ace e aa aaa Ea 
KARL MARX: INSEMNARI DESPRE ROMANI. Texte inedite cu co- 
inentăriu: des Pamfil Șeicaru a i AN tea e 
ben CEL MARE, VOIEVOD AL MOLDOVEI, de prof. Alexandru 
Boldur Mii. noa ep MAMEI CEIA dz d d SOBE LD eta, de Sen aa 
ISTORIA DACIEI SI CONTINUITATEA DACOROMANA, de General 
Platon:Chirnoagă. e ei ee ea ate aa E pa NY etitină 
LE _NID, UNITE DE BASE DU MOUVEMENT LEGIONNAIRE, de 
Faust Bradescu ..; ..î Sao A De II CARE FE NOI RDI PE? 
POVESTI FARA TARA, nuvele, de Faust Bradescu, N. Novac şi N. S. 
COVETA RR arte e n aere N daia coaie ae le oi ai a aaa alin aacă 
UNIREA NATIONALA IN COMPLEXUL POLITIC EUROPEAN, de 
Pamfil "Șeicaru: se 2 ns A, E ei ae ee 4 8 Ia pa” Ea o Are la 
DICTIONAR ROMAN-SPANIOL, de Prof. Ion Protopopescu, Legat 
PÂNZĂ LA RELATIA IAN SiS, 0 ACR a ea Ea Ea a fl 2 ta tie 
CORNELIU ZELEA CODREANU, DOUAZECI, DE ANI DE LA MOAR- 
TH, adeă Gr Manoilescu Popescu sete a 
MOTA SI MARIN, DOUAZECI SI CINCI DE ANI DE LA MOARTE „de 
Prat y Soutzo, Marques de Nantouitet, Blas Pifiar, Gr. Manoilescu. 
DUMNEZEU S'A NACUT IN EXIL, de Vintila Horia ... ... ...... ...... 
RELATIILE ROMANO-RUSE, de N. S. Govora, vol. I si 11 ............ 
OSEROVUL LUMINILOR dea O Va. 
LA GARDE DE FER ET LE TERRORISME, par Faust Bradescu ... ... 
VACANTELE DESTINULUI, de Tiberiu Vuia ... ... e e e e e cae 
RASCOALA, de Liviu Rebreanu, 2 vol. ... ... ... 


Sub tipar: 


ISTORIA POLITICA SI MILITARA A RASBOIULUI ROMANIEI CON- 
TRA RUSIEI SOVIETICE, de General Platon Chirnoaga, editia II 
revizuită și complectata, 2 Vol. : 

LA GRANDE THRACE, par Prof. A. Boldur, deuxi&me volume. 


8 S USA 


5 S USA 
5 S$ USA 
15 S USA 


8 S USA 
Epuizat 
10 S USA 
10 Ss USA 
5 S USA 
3 S USA 
12 $ USA 
10 $ USA 
10 S USA 
10 S USA 
5 S USA 
10 $ USA 
3 S USA 
8 S USA 
5 S USA 
5 S USA 
12 $ USA 
20 S$ USA 
5 S USA 
10 $ USA 


5 S USA 
12 $ USA