Ion Fleseriu — Amintiri — colectia Generatia 1922 — Madrid 1977 — 176 p.

/ 

I 








1 


ion fieşeriu amintiri 


ion flEşzriu 



COLECŢIA GENERAŢIA 1922 





Amintirile lui Ion Fleşeriu, cari cu¬ 
prind o perioadă atât de frământată din 
istoria României, inaugurează colecţia 
«Generaţia 1922», nume, care marchează, 
în adevăr, o dată importantă în evoluţia 
politică a ţării. 

Scrise, aceste amintiri, într o formă 
concisă, dar într'un stil clar, frumos, face 
ca lectura acestui volum să fie atât de 
interesantă. 

Pentru această perioadă istorică, da¬ 
tele şi interpretarea faptelor, constituesc 
un aport extraordinar istoric, care ne 
ajută să putem interpreta just o serie de 
evenimente trăite personal de autor. 

In analiza amănunţită a anumitor epi¬ 
soade Ion Fleşeriu nu se mărgineşte nu¬ 
mai a descrie aportul Mişcării Legionare, 
ci pătrunde cu mare claritate şi obiecti¬ 
vitate, în toate faptele istorice prin care 
a trecut Neamul Românesc în perioada 
marcată de primul şi al doilea război 
mondial. 

Dorim ca acest volum să pătrundă în 
toate colţurile unde trăesc românii, ca 
pildă de o viaţă dată în întregime unui 
ideal, pe care l-a servit fără nici o şo¬ 
văială şi totul spre binele şi fericirea Ro- 
mâniei. 


EDITURA 







# 


ION FLEŞERIU 


AMINTIRI 



COLECŢIA GENERAŢIA 1922 








ION FLEŞERIU 


AMINTIRI 



COLECŢIA GENERAŢIA 1922 


PRINTED IN SPAIN 


Dep6sito legal: M. 5.508.—1977 


ISBN: 84-400-2473-8 


Artes GrXficas Benzal - Virtudes, 7 - Madrid-3 


CUPRINSUL 


Plecat din sat . Pag. 7 

La Blaj . 16 

Înapoi la Orăştie . 18 

Viforniţa . 27 

La Şcoala Militară . 44 

Pe drumul căpitanului . 51 

Sibiul Legionar . 53 

Prigoana din 33-34 . 57 

Congresul Generaţiei Studenţilor 1922 . 61 

Tabăra dela Carmen Sylva . 64 

Iniţiativa tipăriturilor legionare dela Sibiul . 77 

Jertfa Moţa-Marin . 81 

Alegerile din 1937 . 85 

Prigoana cea mare (Ciuc , Vaslui , Râmnicul Sărat) . 93 

Cazanul se încinge . 95 

O teribilă prigoană începe . 97 

Biruinţa din 3 septembrie 1940 . 117 

Dictatura generalului Antonescu (aşa zisa «rebeliune> legionară). 125 

Exilul legionar . 129 

La Buchenwald . 135 

Guvernul Naţional Român dela Viena . 144 

După Capitulare . 146 

Mlaştina desnădejdei . 159 

Epilog . 171 

La cinzeci de ani dela întemeiere . 173 


5 










































PLECAT DIN SAT 





Acolo unde Mureşul străpunge hotarul judeţului Hunedoara, 
la intrare, pe stânga fluviului, se află satul Balomir. După pri¬ 
mul războiu mondial, adică după unirea Ardealului cu patria 
mamă, i s’a zis: Balomirul de Câmp, el fiind aşezat în «Câmpul 
Pânei», şesul defileu cuprins între Munţii Cugirului şi apa Mure¬ 
şului al cărei mal drept se freacă de platoul Munţilor Apuseni, 
cari se proptesc, ca un zid, în valurile domoale ale apei. 

Aci la «Câmpul Pânei» se izbiră turcii de o puternică rezis¬ 
tenţă românească întârziindu-le înaintarea spre câmpia Panoniei. 
De data aceasta tot un român a fost sufletul bătăliei. Legenda 
spune că Pavel Chinezu ţinea pe un turc în dinţi, pe câte unul 
în mâni lovind cu ei în cei din jurul lui. Aşa a luptat şi căzut 
Pavel Chinezu eroul acestei bătălii. Monumentul ce i s’a ridicat 
în gara Şibot, gară de unde se bifurcă calea ferată spre Cugir, 
ne aminteşte mereu de românul Pavel Chinezu, care în această 
bătălie a dovedit odată mai mult, calităţile războinice ale fiilor 
neamului românesc, ţinându-se astfel în rând cu fraţii moldoveni 
ai lui Ştefan şi cu muntenii lui Mircea. 

Dascălul meu, din clasele primare, la Orăştie, Rety, când, la 
istorie ne vorbea despre luptele judeţului Hunedoara cu turcii, 
ni-1 prezenta —nu pe Pavel Chinezu — ci pe Kinizsi Pal. îl făcea 
deci ungur după cum îl făcea şi pe Ion Huniade ori pe fiul aces¬ 
tuia: Matei Corvin. 


9 


Nu-i un sat mare Balomirul. Ba, pa vremea administraţiei 
ungureşti, era trecut în categoria satelor mici, ceea ce însemna că 
primea notar comunal numai dacă locuitorii se obligau să supor¬ 
te cheltuelile de întreţinere al acestuia. Balomirul a înţeles să-şi 
aibă notarul propriu, ca să nu trebuiască să se deplaseze pe la 
notariatele vecine. 

Vatra satului era restrânsă, aşa, că cel mai bine situat ţăran 
nu trecea de douăzeci de jugăre de pământ arător. Pădure nu 
avea. Lemnele le aduceau balomirenii, din Munţii Cugirului 
ori de pe teritoriul satului Cioara, satul natal al mamei mele. In 
schimb el a fost toată vremea un sat liber, balomirenii necunos- 
când apartenenţa la vreun grof, şi afară de trimişii administraţiei 
centrale ungureşti, notarul şi învăţătorul, nici un străin de sân¬ 
gele lor nu s’a putut aciui printre ei. 


Acest străin, notarul, la terminarea primului războiu mon¬ 
dial a părăsit satul prin fundul grădinilor, rănit, doar cu sufle¬ 
tul în oase, dacă l-o fi avut, cum se întrebau bătrânii, femeile şi 
fetele ai căror feciori, bărbaţi şi fraţi erau trimişi departe pe 
front: în Italia, în Galiţia, în Bosnia şi prin alte părţi ale 
împărăţiei habsburgice. Cei rămaşi acasă trebuiau să lucreze, pe 
lângă istovitoarele munci ale gospodăriilor proprii, şi pentru 
domnul notar şi familia lui. 

In toamna lui 1918, reîntorşi dela cătănie câţi s’au mai în¬ 
tors, şi aflând despre isprăvile notarului-ungur, s’au dus la pri¬ 
mărie ca să-i ceară socoteala. Ştiindu-se încărcat cu atâtea ne¬ 
dreptăţi comise faţă de locuitorii satului, a rupt-o la fugă jupâ- 
nul şi astfel s’a ales doar cu gloanţele ce l-au nimerit, pe unde şi 
câte l-au ajuns. In locuinţa lui din localul primăriei, rămasă 
fără stăpân, s’a constatat printre altele că eraJ gătit şi aşezat în 
dulapuri, trusoul pentru patru fete, câte avea notarul de mări¬ 
tat. Toate aceste ţesături şi cusături erau făcute de mânile tru¬ 
dite ale femeilor şi fetelor celor plecaţi pe front. Fură atâtea, 
ţesăturile şi cusăturile, că pentru fiecare casă, cine a vrut să 
ia, a ajuns câte ceva. Cei care n’au contribuit cu nimic la această 
agoniseală nedreaptă n’au lăcomit, pentrucă ar fi fost contrar 


10 


cu simţul lor de dreptate şi corectitudine ce caracterizează pe 
toţi ţăranii noştri. 

Această soartă au avut-o aproape toţi notarii unguri, din 
satele Ardelene, cari şi-au depăşit însărcinarea de slujitori ai 
intereselor localnicilor, în egală măsură. Acolo însă unde notarul 
a fost corect, nu numai că nu i s’a făcut nimic dar i s’a cerut 
să-şi facă slujba mai departe, căci, doar ai noştri dreptatea o 
căutau şi o cereau de o mie de ani în urmă, dreptate care deveni¬ 
se un cult şi pentru obţinerea căreia au robit şi au pătimit atâţia 
dintre înaintaşii noştri. 


Soartea notarului o mai avusese încă unul: învăţătorul. Deşi 
de sânge Român, spre a face carieră, cu vremea, s’a dovedit a 
fi un renegat. Ştiut este că renegatul e mai rău decât cei din 
naţia căreia încearcă să se altoiască. Prin 1904, au avut loc 
alegeri de deputat pentru plasa Orăştie. Din partea românilor 
candida Aurel Vlad. La vot aveau dreptul numai acei săteni cari 
plăteau o anumită dare, încât, votanţii dintr-un sat încăpeau 
bine într’o căruţă. Folosindu-se de calitatea ce-o avea, după 
sânge, învăţătorul a încercat să între pe sub pielea celor cu 
drept de vot căutând să-i ademenească şi chiar să-i cumpere, pen¬ 
tru reuşita candidatului ungur. 

Tatăl meu aflând de această acţiune trădătoare îi adună pe 
cei cu drept de vot, îi lămureşte, şi rezultatul a fost că învăţăto¬ 
rul, cu mult înaintea notarului, căruia i-a indicat drumul pe 
unde şi cum poţi fugi, mai neobservat, când ai de dus cu tine 
păcatul trădării, a plecat şi nici că l-a mai văzut cineva trecând 
pe dinaintea satului, care, l-a alungat ca pe un înstrăinat. Can¬ 
didatul românilor a fost ales, cu toate piedecile puse în cale de 
cei cu pene de cocoş, pentrucă sătenii votanţi se apropiau câte 
unu, doi, în cursul nopţii, de sediul plasei, ca zorile să-i prindă 
în oraş, pe la câte-o gazdă, dinainte aleasă şi de aci mergeau la 
votare. 


Când scriu aceste aduceri aminte —1956— nu ştiu dacă va 
mai fi viaţa respectatul meu tată. Fiecare copil îşi face din p㬠


li 


rinţii lui, ghidul vieţii. Mai toţi zicem: aşa a făcut tata ori aşa a 
zis mama. Personal mi-am câsţigat certitudinea că tata a fost, nu 
numai pentru familia noastră numeroasă, căci eram şapte feciori 
şi două fete la părinţi, un tată model ci şi pentru întreg satul. 

Vorbea puţin. Mereu cu faţa senină şi creştin prin practica 
de fiecare zi. Vorba lui era lucrul. In poveşti nu l-a întâlnit ni¬ 
meni. In cârciumă n’a fost văzut niciodată. Nu ştiu să fi cerut 
ceva, dela cineva. îşi făcea singur aproape toate uneltele de lemn 
trebuitoare gospodăriei. Nu se lua vre-o hotărâre în sat fără să 
se ceară părerea lui badea Avram. 

Seara, pe când mama aşeza pe fiecare în culcuşul lui, tata 
continua să stea de vorbă cu cei care veneau după un sfat, după 
un ajutor, o împăciuire între doi certaţi şi alte necazuri sau bu¬ 
curii locale. Pe toţi îi mulţumea; pe fiecare-1 îndruma; nimeni 
nu pleca dela el neajutat, şi toţi se duceau acasă convinşi de 
ceeace le spunea tata. 

Dumineca, şi în zilele de sărbători, dupăce-şi complecta som¬ 
nul pierdut în zilele de lucru, după amiază, ieşea la poartă, pe o 
laviţă şi cetia vecinilor, cari se strângeau în jurul lui, ziarul Li¬ 
bertatea, a părintelui Moţa, dela Orăştie, tălmăcindu-le cele tre¬ 
buri, precum şi dorul de eliberare de sub stăpânirea ungurească, 
fiindcă atunci nu se vorbea de afaceri politice, de învârteli şi de 
scaune de deputat. Nu se împroşca nimeni cu noroiu. Atunci 
săteni şi orăşeni toţi aveau un ideal: unirea cu patria mamă. Pe 
când citea foaia consătenilor adunaţi în jurul lui îşi dădea seama 
de importanţa cunoaşterii slovei. Vedea pe feţele ascultătorilor 
săi cu câtă sete primeau cele ce li se citea şi explica. Conchizând 
îi sfătuia să-şi trimită copiii la şcoală. Nu vedeţi voi că nici un 
copil din satul nostru, dintre noi ţăranii, n’a apucat să fie trimis 
la şcoală, la oraş? Nu putem noi avea învăţătorul crescut din 
mijlocul nostru, notar, popă etc.? 

Cum nu era omul care să dea numai sfaturi când i s’a ivit 
ocazie a pornit cu fapta. Aşa se face că al doilea fecior al mamei 
a fost trimis la şcoală la oraş ca s’o rupă cu vechiul obiceiu de-a 
face doar cele patru clase primare, în sat, ca apoi să rămână la 
coarnele plugului, şi intr’o zi de Sâmbătă, în vara lui 1910, tata 
pleacă, decudimineaţă, la târg la Orăştie şi se reîntoarce spre 
seară încărcat de cumpărături necesare gospodăriei. Mama bu¬ 
curoasă pune lespedea de plăcinte pe foc şi până ce să se încăl¬ 


12 


zească a mestecat un scrob din câţiva pumni de făină şi câteva 
ouă. Odată coaptă plăcinta pe o parte o întoarce şi înainte de-a o 
împături îi mai pune şi câteva linguri de brânză cu smân¬ 
tână. După cină, tata începe vorba. In timpul mesei nu se vor¬ 
bea. Ne anunţă că unul din cei doi feciori mai mari va merge 
la şcoală, la oraş şi că pentru acest scop a şi găsit o gazdă. 

Cum fratele Mihăilă era mai mare cu doi ani ca mine, deci 
prea trecut ca s’o mai poată începe cu clasa întâi primară, ceea 
ce era o condiţie, fiindcă necunoscând ungureasca trebuia s’o 
începi dela cap, soarta a căzut pe mine. 


Pe cât de mare fu bucuria pentru mine pe atât de mare a 
fost durerea fratelui Mihăilă, când aflarăm de hotărârea tatii. 
Mai aveam de stat acasă doar o săptămână. Era în luna August 
când lucrul câmpului era mai puţin aşa că mama se putea ocupa 
de pregătirea trusoului viitorului elev, a viitorului domnişor cum 
începu să-mi spună mama, cât în glumă cât în serios, căutând 
să-mi vorbească de cum trebue să învăţ, de cum să mă port printre 
străini iar printre poveţe nu scăpa să-şi desvăluie gânduri înde¬ 
părtate pline de satisfacţie anticipată şi anume că abia apuca să 
poată veni să mă vadă mai întâi la şcoală, şi-apoi la mine acasă, 
când voi fi învăţător sau popă singurele cariere la cari se gân¬ 
deau sătenii noştri, pe acea vreme, că pot ajunge odraslele lor. 

Sâmbăta viitoare, desdedimineaţă, am fost trezit din somnul 
copilăriei mele ca să mă gătesc de drum: de primul meu drum. 
In acest timp tata pregătea căruţa care prin punerea saltelei, bine 
înfundată cu paie, că puteai face două din ea, părea un car de 
nuntă. Dupăce totul fu gata mă aşez pe laviţa căruţei, ajutat 
de mama, care nu mai prididea cu lacrimile şi sărutările, şi ne 
îndreptăm spre Orăştie. Era o dimineaţă răcoroasă de sfârşit de 
vară când am apucat pe uliţa ce trece prin faţa «morii din sus» 
ca să ieşim în drumul ţării. Nici o mişcare încă prin casele şi cur¬ 
ţile adormite ale satului decât câte-un lătrat ori zgomotul vreunui 
gospodar, mai inimos, care-şi gătea carul ca să iasă, cu primele 
zori, la lucru. 

Aveam de făcut vre-o 12 klm până la oraş. Un drum drept 
ca o pânză ni se prezenta când intrarăm în drumul ţării. Tata 


13 


vorbea din când în când cu Fani ca s’o îndemne să iuţească 
pasul căci era cam trecută şi-apoi pentrucă tata nu bătea vitele 
şi vai de acela dintre noi pe care l’ar fi prins să le lovească sau 
să le înjure fiindcă zicea tata: şi un dobitoc are inimă; şi pe el 
îl doare; şi el ştie să te asculte dacă-i ştii vorbi. Eu, cât o desagă, 
stăteam ghemuit pe laviţa căruţei, pe care mama aruncase un 
lepedeu, în culori, ca să fie căruţa mai arătoasă. Cu fiecare pas 
al Fanei drumul ni se scurta iar soarele, cu dinţi, începea să ne 
surâdă şi mai apoi să ne încălzească. Pe la ceasurile când se des¬ 
chideau prăvăliile, am intrat în oraş şi dupăce trecuserăm din 
una în alta, prin mai multe străzi, oprim în faţa unei case, în 
a cărei curte intrarăm. Un băiat mai mare ca mine cu vre-o pa¬ 
tru ani ne iese înainte, şi, privind întrebător pe tata zice: ăsta-i 
Janos? Era Mircea, fiul mai mic al gazdei care urma clasa primă 
de liceu. In vreme ce tata deshăma pe Fani, Mircea mă ia de 
mână şi mă duce la maică-sa, la Neni, cum aflai că trebue să-i 
spun. 

Fiind vremea dejunului ni s’a servit cafeaua. Eu mă aflam în 
mare dilemă. Văzusem la mama acasă, când avea oaspeţi, că nici 
unul nu golea paharul, acelaşi pentru toţi, cu care li se servea 
vin sau rachiu. Cu cât cel îmbiat lăsa mai mult în pahar, era 
judecata mea, cu atât respectivul dovedea o mai mare bunăcuviin- 
ţă. AfLându-mă în faţa ceştei de cafea, cu toate stăruinţele gaz¬ 
dei şi deşi-mi plăcea cafeaua, a fost imposibil să mă facă s’o 
beau toată căci nu voiam să comit o necuviinţă. Faptul că ce¬ 
lelalte ceşti erau deja goale n’a fost pentru mine un motiv con¬ 
vingător; până a doua zi când Nemi anunţă: la masă! Acuma, 
îmi spune Neni nu-i frumos să rămână ceva în farfurie sau 
în ceaşcă. N’am întrebat dacă această lege se aplică şi la băuturi. 

După dejun ne-am dus în oraş să-mi cumpere tata haine 
nemţeşti, ghete şi ceeace mai lipsea trusoului meu de şcolar. In 
câteva ceasuri fusei îmbrăcat în noile haine în care nu mă sim¬ 
ţeam bine fiindcă ba mă strângeau ghetele, ba mă oprea haina să 
fac mişcare, ba mai cu seamă că trebuia să fiu atent unde mă 
aşez ca să nu le pătez căci tata îmi spusese că aceste haine trebue 
să mă ajungă pănă la toamna viitoare. 

Când am văzut pe tata cum adună hainele cu care venisem; 
cum le aşează în desagii pe care la plecarea de acasă, îi umpluse 
mama cu de-ale mâncării, pentru gazdă, scăzând în acest fel pla¬ 


14 


ta în bani, plângând l-am rugat pe tata ca opincile să nu le dea 
nimănui, că le voi încălţa la vară, în vacanţă. 

Bine, bine răspunse tata în timp ce le aşeza în căruţă şi du¬ 
pă ce adapă pe Fani, o urneşte spre satul din care plecaserăm în 
zorii zilei spunându-mi: tu trebue să înveţi bine ca să nu ne faci 
satul de ruşine şi să aduci mai târziu, şi alţi copii la şcoală la 
oraş. 


M ai aveam trei săptămâni până la începutul cursurilor, timp 
în care m’am aclimatizat cu atmosfera de oraş. In familia adop¬ 
tivă mă simţeam bine fiindcă se vorbea numai româneşte, iar 
Mircea era foarte vioi şi toată ziua eram împreună. Când Bachi, 
tatăl lui Mircea, lucra în atelierul lui de pantofar, stăteam şi 
priveam la sculele cu care lucra admirând încălţămintea ce ieşea 
din mânile lui dibace. Când era bine dispus şi asta se întâmpla 
de câte ori gusta din ale paharului bucurii, începea să poves¬ 
tească despre originea familiei Balomiri, al cărei nume îi purta, 
o familie veche românească, de preoţi şi învăţători ai satului 
meu, familie din care doar el a avut nenorocul de-a rămâne 
meşteşugar. 

La 10 Septembrie începe şcoala. Aveam ca dascăl pe Rety, 
un om înalt, aproape de doi metri. Tânăr şi bun dascăl. Şcoala 
era în spatele liceului Reformatuskunkollegium, într’o grădină 
cu arbori seculari, pe marginea râului Sibişel. In trei ani am 
făcut cele patru clase primare, în ultimul an dând două clase. 
Abia eram trei patru elevi români. Toţi învăţam bine încât 
dascălul Rety ne da de exemplu connaţionalilor lui. Această im¬ 
parţialitate a dispărut odată cu intrarea României în războiu, 
contra Austroungariei. După această dată nici măcar în şoaptă 
nu mai puteam vorbi limba noastră. 


Eram în clasa doua de liceu, când Ruşii, în iureşul primelor 
înaintări, în August 1914, trecuseră Carpaţii coborând până în 
Nordul Maramureşului. In familia Balomiri ne aflam: fraţii 
Mircea în clasa patra, Ghiţă în clasa şaptea şi eu. Mai veneau 
încă trei patru colegi de-ai lor şi toată vremea comentam ispră- 


15 


vile de pe front de reuşita cărora ne atârnam, toţii, realizarea 
visului nostru secular: Unirea cu Patria Mamă. Intr’o dimineaţă 
ajungând la liceu, nu cu gândul la matematică sau la latină ci 
la evenimentele din seara premergătoare, şi înainte de a intra 
profesorul de clasă Nagh Sandor, scriu pe tablă: a A z orosok be- 
tortek Maramarosszigetbe es nem sokâra Budapesten lesznek (Ru¬ 
şii au întrat în Maramureş şi nu peste mult vor fi în Budapesta). 

Această frază n’o voiu putea uita niciodată. întâi pentrucă 
înaintarea Ruşilor era pentru noi semnul realizării rapide al 
visului pe care-1 doream, ca mâne, înfăptuit, şi-al doilea pentrucă 
nfa costat pierderea acestui an. Profesorul intrând în clasă în¬ 
treabă: «ki volt az aki est a butasăgot irta»? (cine a fost acela 
care a scris această prostie?). Sculându-mă în picioare răspund: 
«en voltam Tanarur!». M’a chemat la tablă şi ţinându-mă de 
urechi am trebuit să şterg cele scrise, apoi mi-a dat cu trestia 
în palme de mi s’au umflat ca doi bureţi spunându-mi: «a jovd 
evbe nem fogs tobbe ide jonni» (în anul viitor nu vei mai veni 
aici). Si s’a ţinut de vorbă. M’a trântit la latină. L-a trântit şi 
pe Mircea. Şi ca să nu ne putem prezenta la corigenţă ne-a mai 
trântit încă la două materii. îşi dădeau seama domnii profesori 
de mediul românesc în care trăia această familie iar noi, copii, 
nu ne puteam ascunde bucuria şi manifestările. Fără regretul 
de a fi pierdut un an de şcoală, fapt ce nu se datora nepregătirii, 
ne-am decis să ne înscriem, în anul viitor, la un liceu românesc. 


LA BLAJ. 

La Blajul cu Câmpia Libertăţii, de care auzisem doar 
din discuţiile ce se purtau în familia unde găzduiam. La Bla¬ 
jul românesc unde nu ni se va mai spune: «szbros ynelvii 
olah» (român cu limba păroasă). La Blaj, centru de rumânitate 
unde s’au tors şi depănat aspiraţiile noastre naţionale, gândeam 
noi atunci. 

Zis şi făcut. Părinţii se pun de acord şi pentru a ne înscrie, 
pe anul şcolar 1915/16, luăm drumul Blajului. Presentându-ne 
directorului liceului a trebuit să-i spunem precina pentru care 
suntem nevoiţi să schimbăm şcoala. Nu ne făcurăm însă soco- 


16 


teala că suntem ortodocşi. Mircea, acuma flăcăiandru, era foarte 
elegant îmbrăcat, şi pe lângă o frizură îngrijită mai avea şi 
inele pe degete. Această presentare contrasta cu mediul Blajului 
unde elevii erau tunşi şi mulţi dintre ei erau îmbrăcaţi cu cioa¬ 
reci iar în loc de geantă îşi purtau cărţile în străiţi. Vedeam cum 
directorul, deşi părea că în el s’a adunat toată bunătatea de pe 
cele două Târnave, ne privea, şi mai cu seamă-1 privea de Mir¬ 
cea cu nişte ochi foarte suspecţi. Şi dacă pe mine mă legitima 
prezenţa tatii, cu portul lui de Oraştie şi cu desagii în culori 
aşezaţi în faţa lui, pe Mircea n’a voit, cu nici un preţ, să-l 
înscrie. 


Grea lovitura pentru amândoi. Pentru el fiindcă i s’a spul¬ 
berat o iluzie pe care şi-o făcuse despre dreptatea şcolii româneşti 
spre care alergase, aruncat de şovinismul maghiar. Pentru mine 
fiindcă trebuia să mă despart de un prieten care în cei cinci ani 
de început de viaţă printre străini îmi devenise un frate mai 
mult. 

Dupăce mă înscriu plecăm în căutarea unei gazde care tre¬ 
buia să răspundă puterii de plată a tatii. Trecem Târnava şi în 
satul Veza găsim găzduire la familia Sarlea care avea un băiat 
de vârsta lui Mircea, de care abia mă despărţisem, deci dau peste 
un alt coleg superior ca studii, ceea ce nu-mi displăcea. 

Plata în natură a întreţinerii era obicei la acest liceu. Mulţi 
elevi se hrăneau cu ceea ce li se aducea de-acasă, săptămânal. 
Problema pânei era rezolvată prin «ţâpăul» ce li se da de Fun¬ 
daţia Bob a Mitropoliei de Blaj, elevilor greco-catolici. De acest 
drept nu se bucurau elevii ortodocşi oricât de săraci ar fi fost şi 
oricât de bune note ar fi avut. 0 astfel de distincţie nu se făcea 
nici în liceele ungureşti. 

Cum ((ţâpăul» pe care-1 primea Ioan Sarlea, fiind cinci per¬ 
soane în familie, ne ajungea doar să-l gustăm, în cinci ani cât 
am stat la Blaj pâinea zilnică era mămăliga, care dimineaţa se 
transforma în «găgău» adică mămăliga de seara se punea într’o 
cratiţă, se încălzea, se îndulcea cu zahăr şi însemna cafeaua 
dimineţii. 

Pe cât de întinsă era faima Blajului pe atât de sat era din 

17 


2 


punct de vedere edilitar. La acea epocă Blajul consta din Liceul 
de băieţi şi de fete cu internatele lor. Teologia şi Preparandia; 
toate în jurul catedralei din faţa căreia porneau patru, cinci 
străzi la început ceva mai îngrijite pentruca apoi să continue spre 
periferia oraşului, în câmp. In piaţa din faţa catedralei licăreau 
câteva lămpi de petrol lumina cărora era atât de slabă, încât 
în nopţile fără lună tot oraşul era cufundat în beznă. 


Buni dascăli aveam la liceu. Rău mi-a părut mai târziu că 
ei au fost buni numai după concepţia noastră de copii. In plină 
atmosferă de războiu, pe dascălii noştri îi preocupa mai mult 
frontul şi praful de puşcă decât praful pe care-1 ridicam noi prin 
năzdrăvăniile celor 80 de inşi câţi eram în clasă. Orele de 
clasă nu durau decât 15,20 minute. Unii dascăli veneau numai ca 
să ne dea lecţia pentru ora viitoare. Erau materii la cari nu ajun¬ 
geam să răspundem, nota de trecere dându-ni-se după cum eram 
cotaţi la celelalte materii. 

Cu anul 1918/19 bătrânii noştri dascăli au părăsit liceul 
dela împreunarea Târnavelor. Unii au fost chemaţi la Universita¬ 
tea din Cluj. Alţii au fost numiţi directori de liceu, acuma ai li¬ 
ceelor României Mari, din Ardealul desrobit. 

In toamna acelui an, la Blaj, au fost adunate toate manua¬ 
lele ungureşti şi li s’a dat foc în piaţa din faţa catedralei. In 
timp ce flăcările mistuiau buchile idiomei urmaşilor lui Arpad, cei 
prezenţi jucau Hora Unirii, în jurul focului. 

In viitorul an şcolar, în locul veteranilor dascăli, au apărut 
ca din pământ, profesori noi, tineri care aproape că nu se dis¬ 
tingeau de elevii lor. In locul limbei ungureşti s’a introdus 
franceza iar la greacă s’a renunţat. Orele de cursuri începură 
a fi ore normale. Se respira o nouă atmosferă. Un nou vânt mân¬ 
gâia faldurile drapelelor naţionale care de-acum fâlfăiau în de¬ 
plină libertate. 


ÎNAPOI LA ORĂŞTIE 


In anul şcolar 1919/20 se deschisese liceul Aurel Vlaicu la 
Orăştie ocupând vechiul liceu maghiar, aşteptându-se să se intre 


18 


în posesia şi proprietatea liceului nou: Reformatus Kunkollegium, 
pe care Maghiarii încă refuzau să-l predea autorităţilor rom⬠
neşti. 

Aflând despre deschiderea liceului Aurel Vlaicu, un grup 
de zece colegi ne hotărâm ca în anul viitor, 1920/21, să ne îns¬ 
criem la acest liceu, din oraşul pe care cu cinci ani în urmă fu¬ 
sesem obligat să-l părăsesc. 

Veneam la noul liceau cu aerul de a fi printre cei mai buni. 
Crăciunel şi Meteş erau pur eminenţi, la Blaj. Mai speram ca 
venind de la un liceu românesc şi încă de faima Blajului, ne 
vom impune. Realitatea a fost alta. Liceu proaspăt; dascăli mult 
mai pretenţioşi, trei dintre noi speriaţi au plecat la un liceu mi¬ 
litar. 

Cel care ne cântărise mai bine a fost profesorul Aron Damian, 
care ne preda limba română şi latina. El ne-a risipit aerele cu 
care venisem. In special la latină eram foarte slabi. Era Aron un 
dascăl care ştia să facă pe elev să înveţe, să înţeleagă şi mai cu 
seamă să-i facă plăcută materia respectivă. Un model de dascăl. 
El îndrăgea pe elevi; aceştia-1 iubeau şi-l respectau. 

Constatând că la latină ne lipsesc noţiunile esenţiale, ne 
convoacă la lecţii particulare pe cari le ţinea în cămăruţa lui 
din internatul «A» al liceului. In câteva săptămâni ne-a dat ceea 
ce ne lipsea, adică gramatica latină. Ori de câte ori reflectez asu¬ 
pra acestei perioade de timp, cu toată recunoştinţa mă gândesc 
la dl profesor Aron, care în ultimii doi ani de liceu, înţele- 
gându-ne, ne-a dat zestrea necesară de cunoştinţe. 

Nu pot trece cu vederea peripeţia clasei noastre la bacalau¬ 
reatul scripturistic, la matematică. Aron Damian se mutase cu 
locuinţa în localul liceului fiind numit directorul acestuia. Al㬠
turi de camera lui era o altă cameră liberă în care pusese patru 
octavani: Bejan, Morariu, Pop şi eu, pentruca să nu fie singur 
în clădire şi în al doilea rând pentru a-1 ajuta, la nevoie, în 
chestii administrative. 

Seara, când venea acasă din oraş şi noi încă nu ne culcasem, 
trecea regulat să ne vadă. Aşteptam cu plăcere vizita lui căci 
mereu îi ceream vre-o lămurire, dar mai cu seamă că atunci când 
ne găsea cu temele făcute, se aşeza la câte-o partidă de şah ce 
dura până către miezul nopţii. Cu toată vigilenţa noastră tine- 


19 


rească, la şah era imbatabil. Şi cea mai mare satisfacţie a lui era 
când noi, câteodată, reuşeam să-l facem mat. 

Către sfârşitul anului, cu ocazia uneia din aceste vizite, noi 
foarte îngrijoraţi, destăinuim domnului director Aron că la ma¬ 
tematică întreaga clasă este foarte slabă; că suntem îngrijoraţi de 
acest lucru, şi că este în joc şi onoarea liceului. Cum asta?-ne 
întreabă surprins. Ii dăm lămuririle necesare. Pleacă îngându¬ 
rat. In ziua următoare vine la inspecţie, la ora de matematică şi 
se convinge de cele ce-i spuseserăm. Timpul ce rămânea până la 
sfârşitul anului era prea scurt pentru a mai putea repara ceva. 
Intrăm astfel în examenul de bacalaureat. 

0 bună parte dintre noi locuiam în internat. Pentru aceştia, 
la ora 10 a.m. se servea un aperitiv ce consta din franzele, cu 
unt şi şuncă. Vremea găgăului de la Blaj trecuse de mult. Intrau 
astfel în sălile unde lucram la teza de matematică circa treizeci de 
franzele. La ora opt comisia examinatoare da teza de lucrat. In- 
tr’o jumătate de oră teza scrisă era aruncată la cei din clasa şap¬ 
tea, prin una din ferestrele dinainte stabilite. Septimanii lucrau, 
multiplicau o băgau în franzele, şi la ora douăsprezece toată clasa 
ieşea de la scripturistică mulţumită că şi-a făcut teza. Aşa am 
ieşit şi noi. Numai că de astă dată s’a costatat că teza a fost 
copiată. Inspectoratul anulează scripturistică şi dispune alta nouă. 

După două săptămâni ne prezentăm din nou la examenul 
scripturistic, la matematică. Cei 42 de bacalaureaţi suntem îm¬ 
părţiţi în toate clasele liceului având ca observatori doi profe¬ 
sori, unul în faţă altul în spatele nostru. De data aceasta făcurăm 
teza fiecare pe măsura puterii lui proprii. 


Cu diploma de bacalaureat în buzunar şi învârtind bastonul, 
simbol al absolvirii liceului, am petrecut vara lui 1922 într’un 
adevărat dolce-farniente. Ni se părea că întreg mapamondul ne 
sta la dispoziţie. Nu era casă, cu fată mare, unde să nu fi fost 
invitaţi. 

Parte din vacanţă am petrecut-o la colegul Virgil Morariu, 
din Cunţa/Sebeş/Alba, unde tatăl lui era preot. Luaserăm 
amândoi hotărîrea de-a ne înscrie la facultatea unde din mate¬ 
matică să nu ni se ceară nici măcar pagina cărţii, atâta groază 
băgase în noi întâmplarea cu repetarea tezei scrise. Ne-am ales 


20 


Facultatea de Drept la care frecvenţa nu era obligatorie, ca să 
putem lua un serviciu spre a ne câştiga întreţinerea. 

Reîntors acasă, la părinţi, le comunic hotărîrea de a merge 
la Cluj, la şcolile cele mari, ca să mă fac procatăr. Când auzi 
mama vestea a rămas tare decepţionată. Ea se gândea la învăţ㬠
tor sau preot, ca să rămân aproape şi de se poate chiar în sat, 
lângă ea. Ar fi dorit să poată arăta celorlalte mame că nu zadar¬ 
nic i-a fost căratul cu spatele a bucatelor pentru traiul copilului, 
la şcolile din oraş. In schimb tata fu bucuros. Tâlcul bucuriei 
lui consta în faptul că se afla în proces cu Primăria, care cu 
ocazia comasării (1898) se obligase să sape două canaluri pentru 
scurgerea apelor ce inundau terenurile arătoare ale viitorilor pro¬ 
prietari cărora le-ar ieşi la sorţi locurile respective. 

In astfel de cazuri se fac preferinţe. Comisia de comasare a 
încercat să ofere tatii terenuri ce erau ferite de inundări ca să 
poată evita săparea canalurilor, la care se obligase. Tata a refu¬ 
zat motivând că indiferent cui vor reveni terenurile expuse inun¬ 
dării săpându-se canalurile toţi vor fi feriţi de pagube. Comasa¬ 
rea s’a făcut, inundaţiile s’au produs, canalurile n"au fost săpate, 
şi-atunci tata şi consorţii au fost siliţi să se adreseze justiţiei. 
După ani de zile procesul s’a terminat cu câştig de cauză. Dar 
Primăria n’a executat sentinţa. Acuma, când feciorul lui îşi 
alesese cariera de advocat întrezărea posibilitatea de a-şi vedea 
visul realizat. Durerea lui era aşa de mare că nu scăpa ocazia 
de-a se plânge de o aşa crâncenă nedreptate. In anii ploioşi nu 
strângea nici un bob de pe cele 12 iugăre de arătoare cât i-a 
revenit prin planul de comasare. Nu era zi în vacanţele mele, să 
nu-mi vorbească de această pricină, ce-1 mistuia. In 1917/18, cu 
prizonieri ruşi s’a săpat unul din cele două canaluri. Cel mai 
important rămăsese însă nesăpat. Ca prefect, în toamna lui 1940, 
am vorbit cu Costea prefectul de Hunedoara rugându-1 să scoată 
dosarul din arhivă şi să dispună executarea sentinţei. 


De acasă nu puteam conta pe vre-un sprijin material, tata 
trebuind să întreţină la liceu, pe alţi doi fraţi. Trebuia deci să-mi 
găsesc un serviciu în Cluj, pentru a mă întreţine singur. In 
acest scop plec mai de timpuriu de-acasă. încep grijile. îmi pro¬ 
cur un cufăr dela un consătean reîntors din America, care mi 


21 


l-a dăruit când a aflat de scopul pentru care-1 necesitam. Era 
un lădoiu de tinichea pe dinafară şi mare de mai că şi eu înc㬠
peam în el. Mi-a pus mama pe fundul lui cele câteva rufe, o 
pâne, şi o bucată de slănină. Hainele ce aveam erau pe mine. Pen- 
truce voiu fi luat acest lădoiu cu mine, când tot ce aveam puteam 
strânge în doi pumni? Nu ştiu. 

In sat eram mândru de el, cutoatecă, gol abia-1 ridicam. 
Odată plecat, în gară şi în tren, unde abia m’a lăsat cu el pe 
coridorul vagonului, constat că eram privit chiorâş de ceilalţi c㬠
lători, unii mai şi bombănind ba chiar înfruntând pe domnul 
student, care-i deranja cu astfel de obiecte fără gust. 

Cu cinci sute de lei în buzunar, plus lada, mă urc în căruţă, 
alături de fratele Mihăilă, ca să ne ducă la gară de unde să luăm 
trenul spre Teiuş iar de acolo fiecare din noi să-şi ia drumul h㬠
răzit lui în viaţă. Intr’o zi, în a doua jumătate a lui August, 
Mihăilă şi Ion, feciorii mai mari a lui badea Avram al lui Ilie 
din Balomirul de Câmp şi-au lăsat în urmă satul cu toată copi¬ 
lăria lor, cu toate bucuriile şi necazurile, care ne vor rămâne pen¬ 
tru restul vieţii o sfântă amintire. 

Fratele Mihăilă dupăce-şi făcuse armata, ceruse tatii bani ca 
să plece în America. Nu-şi găsise fată’n sat să-i placă sau să i se 
fi potrivit şi deci să-l fi reţinut. Era un flăcău mândru. Bun 
gospodar. Ca să stea acasă, îşi da seama că-i prea puţin pământ 
la tata, pentru forţele lui. Făcuse şi un an de războiu ceeace îi 
deschisese orizonturi mai largi. Tata vinde o pereche de boi şi-i 
dă banii necesari lăsându-1 să-şi încerce norocul în lumea mare. 

Aşa se face că în aceeaşi zi luam acelaşi tren care ne ducea 
spre punctul despărţirii noastre, poate pentru totdeauna, în care 
caz voiu rămâne cu imaginea lui din clipa în care, în gara Teiuş, 
ne-am luat rămas bun. Atunci nu ştiam încă dece nu ne-am 
putut stăpâni lacrimile. 

Schimbând trenul mă îndrept întristat, către Cluj. La fiecare 
gară întrebam de nu-i asta staţia aşteptată. Era al doilea drum 
lung pe care-1 făceam. După vre-o trei ore de mers observ că o 
mulţime de călători se pregătesc de coborît. Aici trebue să fie 
«Alma Mater» pentrucă prea multă lume se pregătea să iasă, 
mai cu seamă foarte mult tineret. 


22 


Cu lădoiul după mine cobor printre cei din urmă. Mă uit 
după un hamal. Toţi dispăruseră. Prind cufăroiul de toartă şi-l 
scot în dosul gării. Trăsură nu mă încumetam să iau. Economie! 
Un om cu un cărucior pe două roate mă întreabă de nu vreau 
să-mi transporte lada. Ajunşi cu preţul şi arătându-i adresa unde 
doresc să ajung, omul îmi încarcă lada pe tileagă, eu, urmându-1 
pe trotuar, cu privirea, uşurat c’am rezolvat problema. In câteva 
minute ne oprim în faţa unei porţi. 

Intrând consăteana mă primeşte cu bucurie când află cine 
sunt şi pentruce sunt venit, şi-mi spune că până ce-mi găsesc 
cameră pot să stau la ei. Văzând însă că nu au loc pentru o per¬ 
soana în plus, îmi scot merindea, mănânc ceva şi plec în oraş să 
întâlnesc colegi din seria anului trecut care să-mi facă rost de 
dormit, cea mai urgentă problemă. 

Cu indicaţiile consătenei plec spre cele două căminuri 
«Avram Iancu» şi «învăţătorilor». In unul din ele trebuia să 
dau peste colegi dela Blaj sau Orăştie. In mersul meu, atent la 
fiecare stradă, ca să nu mă rătăcesc, m’a surprins marea mulţime 
de firme străine. Rar câte una românească. Sunt abia trei ani 
dela întregirea teritorială şi naţională timp în care nu se putea 
face totul, încercam să-mi explic atâta străinism din capitala 
Ardealului. 

Ajuns la Căminul «Avram Iancu» întâlnesc colegi dela 
Orăştie, care având funcţii au rămas şi peste vară în Cluj. 
Aflând că prietenul Ioan Meteş stă la Căminul «învăţătorilor», 
numit astfel fiindcă era destinat numai copiilor de învăţători, mă 
duc la el. Bucuros de sosire mă întreabă dacă am unde dormi, 
îi spun că sunt în căutarea unui loc, şi-apoi a unui serviciu. 
Deocamdată dormi la mine, îmi spune el. Adu-ţi lucrurile. In¬ 
tre timp voiu vorbi cu administratorul pentru aprobare, până 
ce-ţi vei găsi locuinţă şi o funcţie. Fericit de acest adăpost, îmi 
ridic lada dela consăteană, şi mă instalez în camera lui Meteş. 

O funcţie. Unde? încep prin a întreba pe foştii colegi dela 
cele două licee, cari erau deja angajaţi pe la instituţiile de stat 
în organizare încă. Regioanala C. F. R. avea cei mai mulţi studen¬ 
ţi. Cereri peste cereri. Timpul trecea. Slănina de-acasă, baza mân¬ 
cării era pe sfârşite. După trei săptămâni şi banii se împuţinase¬ 
ră, deşi redusesem mâncarea numai la ardei şi pită. Ce-i de 
făcut? Banii de drum înapoi îi pusesem deoparte căci de nu 


23 


găsesc serviciu, n’am altă ieşire decât să mă întorc acasă. Groaz¬ 
nic! Priveam cu resemnare la feciorii de bani gata, veniţi, cu 
părinţii ca să le găsească gazdă pe plac şi chiar să-i înscrie la 
Facultate. 

Intr’o ultimă şi disperată încercare mă duc la R. M. S. Re¬ 
gionala Cluj, unde dupăce bat pe la toate uşile fără rezultat, un 
student-funcţionar mă duce la serviciul tehnic. Mă prezint sub¬ 
directorului, inginerul Băbuţiu, şi cu hotărârea omului care vrea 
să-şi croiască un drum în viaţă îi spun: sunt, Dle Inginer, absol¬ 
vent de liceu şi-am venit să mă înscriu la Universitate. Tata 
nu-mi poate acoperi întreţinerea trebuind să-mi procur singur 
mijloacele de trai; Vă rog să mă ajutaţi! Am încercat pănă acum 
în toate părţile dar am fost refuzat; mi s’au terminat banii şi de 
nu găsesc un serviciu trebue să mă întorc în satul din care vin. 

Dl inginer Băbuţiu mă ascultă şi privindu-mă cu multă în¬ 
ţelegere, fără să zică o vorbă mă ia de mână, mă introduce în 
camera vecină, mă invită să mă aşez la masa alăturată şi spune 
şefului de serviciu: te rog să dai de lucru domnului student! 
Când am auzit aceste cuvinte, de care depindea tot rostul meu 
de viitor, mai văzându-mă şi în faţa unei fete care lucra la aceea¬ 
şi masă aşa m'am fâstâcit încât, răsturnând călimara peste tean¬ 
cul ei de hârtii, am umplut toată masa cu cerneală. M’am roşit 
mai rău decât rujul de pe faţa ei. Nu mi-a fost însă de rău 
augur căci am stat în acest serviciu pănă ce terminând studiile 
am părăsit Clujul pe care-1 îndrăgisem într’atâta că nu-mi ima¬ 
ginam că voi mai putea trăi într’o altă localitate. 

Simt încă şi azi toată recunoştinţa pentru dl inginer Băbu¬ 
ţiu. După ani de zile întâlnindu-1 într’un tren, l-am recunoscut, 
deşi era mult îmbătrânit; m’am dus la dânsul şi cu sfiala ce-o 
simţim pentru persoanele dragi, spunându-i cine sunt, i-am 
mulţumit din nou pentru gestul său nobil care a fost determi¬ 
nant pentru cariera mea. 

Leafa lunară era de 825 lei plus 1600 de ţigări fabricate spe¬ 
cial pentru funcţionarii Regionalei, ţigări pe cari le vindeam, 
căci ca să le fumez, pentru buzunarul meu erau prea scumpe. 
Existenţa-mi era deci asigurată. îmi găsesc şi o cameră, adică un 
loc de dormit, împărţind o mică, întunecoasă şi umedă cămăruţă 
cu un croitor. El, ca mai vechiu, ocupa patul iar eu canapeaua de 
sub fereastra ce da în curte, canapea care-mi servea şi de pat şi 


24 


de scaun. Plăteam trei sute de lei pentru dormit iar pentru masă 
pe care o luam la Căminul «Avram Iancu», cinci sute de lei la 
lună. 


Aşa mi-am început viaţa de «balic» cum se numeau studenţii 
primului an, pe cari cei mai vechi îi luau în primire ca să-i 
iniţieze în tainele vieţii studenţeşti. Colegul meu de la Orăştie 
Ion Lupşă, mai mare cu un an, intâlnindu-mă imi spune, pe un 
ton sfătos: aici te vei strica. La ceeace eu i-am răspuns: nu cred 
frate Lupşa, fiindcă eu n’am venit aici să mă stric ci să mă in- 
drept, şi cât mai mult de voi putea. 

Sosesc şi colegii de la cele două licee: Blaj şi Orăştie. Cen¬ 
trul Universitar Clujean se animează. In luna Octombrie se fac 
înscrierile iar în Noembrie, cu începerea cursurilor, viaţa studen¬ 
ţească urma să-şi depene preocupările ei de totdeauna. 


25 


VIFORNIŢA 



Lucrurile s’au petrecut însă altfel. A fost sortit ca în acest 
an să se producă viforniţa cea mare. Cauzele. Războiul abia 
terminat a avut consecinţe ca nici unul altul. Au dispărut 
şi s’au ivit atâtea noui graniţe. In provinciile eliberate de 
sub Dinastia Habsburgică domnea un elan naţional încă necu¬ 
noscut. Bucuroşi de realizarea visului care a zbuciumat secole 
dearândul existenţa generaţiilor precedente se îmbrăţişa lumea 
pe străzile satelor şi oraşelor. Noile administraţii naţionale se ca¬ 
racterizau printr’o totală independenţă şi libertate de manifes¬ 
tare pentru toţi concetăţenii. De aceste conjuncturi au profitat 
indivizii, singurateci sau pe grupe, ai neamului fără ţară năp㬠
dind, ca lăcustele, trupul ţării noastre abia întregită în fireştile şi 
istoricele-i graniţe. Si nu veneau ca oameni paşnici ci aduceau 
cu ei virusul comunist infectând atmosfera vieţii româneşti. 

Oamenii de răspundere ai perioadei 1919/1922, şi de mai 
târziu, nu s’au sesizat însă de infiltrarea acestor intruşi. Dim¬ 
potrivă, prin constituţia din 23-III-1923 li se acorda drepturi 
politice şi economice egale cu ale băştinaşilor. Nici un gest nu 
s’a schiţat pentru a pune oprelişte acestei neghine care înăbuşea 
ogorul românesc. Se lăsau toţi narcotizaţi de raiul roşu propo¬ 
văduit de aceşti venetici. Alarmant era că şi marea majoritate a 
profesorilor noştri, chemaţi să facă şcoală generaţiilor tinere, de¬ 
veniseră propagatorii comunismului, unelte ale masoneriei, mâna 
ascunsă a iudaismului internaţional. 

Când am făcut cerere să fiu primit în cămin mi s’a răspuns 
că nu sunt locuri, pentruca după câteva zile să constat că un 
jidan a fost băgat ca al cincilea, peste cei patru studenţi români, 
pentru câte locuri era destinată o cameră. 


29 


Nu s’a găsit o bursă pentruca să se ajute o studentă român¬ 
că venită dintr’o altă provincie la universitatea ardeleană, care 
din lipsă de mijloace de traiu s’a sinucis, dar jidanii primeau 
ajutoare şi locuri în căminele studenţeşti. 

Dascălii noştri, cu excepţia lui Cătuneanu, şi încă doi, trei 
nu şi-au pus problema numărului cotropitor de jidani în facult㬠
ţi, şi mai cu seamă la Facultatea de Medicină. Nici nu s’au 
scandalizat ori măcar întrebat pentruce la cursul de Anatomie 
nu-şi aduc judanii cadavre de-ale coreligionarilor lor, pentru 
disecţie. 

Sinuciderea nefericitei noastre colege a provocat explozia 
vasului saturat de indignare. Pe suişul Feleacului, în drumul 
spre odihna veşnică a victimei unor stări de inconştienţă din 
partea responsabililor zilei, noi, sutele de studenţi ce o însoţeam, 
am simţit că momentul luării de atitudine a sosit. 


Astfel Viforniţa lăuntrică a Centrului Universitar Clujean, 
efect al cinismului şi nepăsării manifestate în mod agresiv timp 
de patru ani contra noastră, a declanşat în Decembrie 1922, 
spontan, inevitabilul. 

învolburarea se produce. în ziua următoare înmormântării, 
studenţii dela medicină cer ca jidanii să-şi aducă, pentru disec¬ 
ţie, cadavre de-ale lor. Să nu mai taie în cadavre creştine. Sub 
motiv că religia lor nu permite, ei refuză. In faţa acestui gest 
studenţii creştini se organizează pe echipe şi opresc pe jidani să 
mai disece pe cadavre creştine. 

Din cauza temerităţii caracteristică jidanilor care încearcau 
să între cu forţa la cursuri, se produc incidente serioase şi încăie¬ 
rări. Intr’o astfel de încăierare medicinistul hunedorean Ion 
Cincora, scurt, vioi şi sprinten cum era, fiind prins într’un colţ 
şi în pericol să fie zdrobit de adversari, printr’un elan uimitor îi 
zburătăceşte pe toţi, cel mai cogeamite fiind atât de precis ni¬ 
merit încât a trebuit să fie internat în spital. Ruşinoasa înfrân¬ 
gere a acestei grupe —căci adoptaseră tactica de-a nu mai umbla 
izolaţi— a îndârjit şi mai mult pe coreligionarii lor. Mai multe 
zile cursurile de Anatomie se ţin cu astfel de incidente. Spre 
dezonoarea lor, profesorii erau de partea studenţilor evrei. 

2-XII-1922, ora 19. în această zi memorabilă foarte mulţi 


30 


studenţi jidani se aflau adunaţi în cafeneaua Biazini, situată 
chiar peste drum de căminul nostru Avram Iancu. Tocmai ve¬ 
nisem de la serviciu şi intrasem să cinez. în atmosferă stăruia o 
adâncă nelinişte. Sala de mese era încă puţin populată. Aud 
coborîri repezi pe scări, dar nimeni nu se oprea în sala de mese. 
Unul din fraţii Săbău, coleg de an şi facultate, deschide uşa şi 
anunţă: «veniţi fraţilor că-i avem grămadă colea la Biazini.» 

Lăsăm farfuriile şi ieşim în stradă. Aci fiecare se înarmează 
cu câte-un carpin potrivit pentru mânuire, din lemnele ce se 
aflau în faţa casei profesorului Traian Pop, pe care încă nu apu¬ 
case să le taie şi să le bage în pivniţă. Vor fi fost peste doi stânje¬ 
ni. Cât ai clipi din ochi şi înainte de a ajunge noi la faţa locului, 
cafeneaua Biazini nu mai avea nici ferestre şi nici consumatori. 
Cei ce se aflaseră înlăuntru avuseseră ocazia să constate că noi 
n’am înţeles şi nu înţelegem ca scăpaţi de o robie să întrăm 
în alta. 

Dacă oamenii de stat n’au intuit pericolul pe care-1 reprezen¬ 
ta în mijlocul nostru aceşti fermenţi ai comunismului apoi gene¬ 
raţia 1922 prin reacţiunea din această seară a sunat din goarna 
primejdiei; a aprins focul adormit din conştiinţele curate cari se 
culcaseră liniştite pe laurii realizării unităţii noastre naţionale şi 
teritoriale. 

Viforniţa din acea seară, din Cluj, a însemnat o nouă viziu¬ 
ne pentru viitor. Ea a indicat românilor că pentru a menţiune 
o poziţie trebuie să fi mereu treaz. Din scânteia din acea seară 
s’a format conştiinţa luptei de viitor. 

După cafeneaua Biazini studenţimea s’a îndreptat, viforniţa 
bujdind ca o apă ce nu ţine seamă de stăvilare, spre redacţiile 
ziarelor Ellenzek şi Keletyuisag. Acestea erau «sărindarele» ji- 
dovimii în Cluj; în ele era ofensată naţia română; în ele noi stu¬ 
denţii români eram făcuţi huligani etc.; în ele erau adulaţi toţi 
renegaţii ce le luau apărarea. Ambele redacţii au fost scoase din 
funcţie. In drumul dus-întors nici un magazin jidovesc, şi nu pu¬ 
ţine erau, n’a rămas intact. Târziu în noapte am revenit în came¬ 
rele noastre uşuraţi şi descărcaţi de o povară pe care n’o mai 
puteam răbda. 

In zilele următoare nu se mai întră la cursurile de disecţie, 
în faţa Institutului de Anatomie se instalaseră echipe cari invi¬ 
tau pe studenţi să meargă la bibliotecă. Un profesor dela medici- 


31 


nă recunoscând, printre cei ce făceau de gardă, pe un student 
dela drept îl apostrofează: «Dta nefiind medicinist pentru ce te 
amesteci printre ei?». Studentul însă răspunde: «Aici nu-i vorba 
dacă unul este dela drept sau dela medicină ci e vorba de Neam 
Dle Profesor! Am venit în ajutorul fraţilor de la medicină pen- 
trucă d-tră îi lăsaţi să-i năpădească ploşniţele străine şi să mai 
ştiţi, Dle Profesor, că această primejdie ne priveşte pe toţi Ro¬ 
mânii şi mâine Vă va privi şi pe d-tră, cei ce le luaţi partea, dar 
atunci va fi prea târziu.» 

Rectoratul neluând vre-o măsură pentru rezolvarea proble¬ 
melor ridicate de studenţi, cursurile, la toate facultăţile, sunt 
împiedecate iar la 10-XII-1922 se declară greva generală la 
Cluj şi-apoi la Bucureşti, Cernăuţi şi Iaşi. 

In seara acelei zile, aproape totalitatea studenţilor, ieşind 
dela desbaterile ce se ţinură în sala IV a universităţii, pornesc 
la manifestaţie spre piaţa Unirii iar de aici se revarsă pe străzile 
principale, ca o apă înfuriată. 

îmi amintesc cu plăcere de chestorul poliţiei Popovici, care 
asistase la manifestaţie în maşină, însoţindu-ne în marşul nos¬ 
tru, ne strigă: «nu pe acolo băieţi, în acea stradă sunt postaţi 
jandarmi şi armată.» Nu mult după această manifestaţie a fost 
înlocuit cu poliţaiul Gri ta. Acesta de’ndată ce şi-a luat servi¬ 
ciul în primire, a înarmat poliţia. De-acum manifestaţiile se 
încheiau cu victime. Ne era duşmanul numărul unu. 

Intr’una din zilele lui Martie 1923 Grita venise la Ştefănescu 
Goangă, rectorul universităţii. Ca prin farmec s’a adunat un 
grup de studenţii când au aflat că Grita a intrat în universitate. 
Ne-am urcat pe coridorul din faţa rectoratului. Voind să intrăm, 
găsim uşile încuiate. Se cere ca Grita să iasă din universitate. 
Rectorul încearcă să domolească pe studenţi cu vorbe mieroase. 
«Nici o discuţie!» strigă unul din grup; «să ne predaţi pe Gri¬ 
ta sau intrăm cu forţa. în casa noastră acest om n’are ce căuta». 
Din cabinetul rectorului poliţaiul căuta scăpare deschizând fe¬ 
reastra ca să măsoare adâncimea. Grupul de studenţi din stradă 
văzându-1 ne strigă: «aruncaţi-ni-1 nouă». Auzind acest strigăt şi 
faţă de hotărârea celor ce intraseră în anticameră rectorul îşi 
dădu seama de gravitatea momentului, şi deschizând uşa ne spu¬ 
ne: «Domnilor studenţi avem în casa noastră un oaspe căruia 
trebuie să-i garantăm viaţa; să-l lăsăm să plece nevătămat.» 


32 


Ne-am retras spunându-i că aşteptăm jos şi dorim ca în zece 
minute să părăsească universitatea, a cărei ospitalitate nu trebue 
uzurpată de duşmanii noştri. Poliţaiul a plecat imediat încojurat 
de o grupă de jandarmi. 

După declararea grevei generale Senatul Universitar voind 
să intimideze studenţimea prin sancţionarea unora dintre noi, 
hotărăşte eliminarea lui Ion I. Moţa, student în anul II la drept, 
a lui Corneliu Georgescu, student la farmacie anul I, cum şi 
medicinistului Ion Cincora, cel cu lovitura contra lui Goliat. 
Eliminarea se făcea nu numai din universitatea clujană ci din 
toate universităţile. Draconică măsură! Sentinţă masonică. Fa¬ 
cultatea de drept din Iaşi însă, al cărui decan era tocmai profe¬ 
sorul A. C. Cuza nu recunoaşte Clujului dreptul de a dispu¬ 
ne şi decide asupra suveranităţii altei universităţi, şi neţinând 
seamă de eliminarea clujană. Ion I. Moţa şi Corneliu Georgescu 
se înscriu şi-şi continuă studiile la Facultatea de Drept din Iaşi, 
iar Cincora se duce în Italia unde-şi termină medicina. 

Senatul Universitar se înşela. El încă nu-şi da seama că de 
data aceasta era «altceva» în joc; că generaţia crescută în at¬ 
mosfera unui războiu abia încheiat, nu se mai intimida de câteva 
măsuri administrative, conducerea ei înţelegând să se transfor¬ 
me în stavilă contra primejdiei sesizate indiferent de neajunsu¬ 
rile prin care trecea ori avea să treacă. 

Pentru a ne asigura de reuşita grevei generale se constitue 
grupe de observare care controlau intrările la facultăţi, căci unii 
profesori încercau să ţină cursuri cu aşa zişii «băieţi cuminţi», 
cum făceau profesorii Bărbat, Bogrea, Goangă ş.a. în special cu 
Facultatea de Litere şi Filozofie aveam mult de furcă. Dârzenia 
celor dela medicină şi drept a făcut ca greva să se execute în¬ 
tocmai. 

Ca să poată ţine totuşi unele cursuri, căci universităţii nu-i 
convenea să se închidă oficial, s'a adus armată în universitate. 
Ca să evităm conflictele cu ostaşii ţării, grupele de observare cir¬ 
culau prin faţa porţilor, în stradă, poftind atât pe profesori cât 
şi pe «băieţii cuminţi» să se ducă la bibliotecă să studieze dat 
fiind că nu sunt cursuri. 

Văzând că nici cu armata în universitate nu se pot ţine 

33 


3 


cursuri, cel puţin de formă, ca justificare pentru opinia mon¬ 
dială, se recurge la metoda persuaziunii. Rectoratul caută să 
influenţeze şi să determine «Centrul Studenţesc Petru Maior» 
ca să revoace greva. 

Preşedintele în funcţiune Adam Popa încearcă o schimbare 
de atitudine. Omul mai avea de dat doar două examene şi era 
deci interesat să se ţină cursuri. Nefiind urmat pe linia, de el 
indicată, ca protest, demisionează. îi urmează la preşedinţie 
Alexa. Altul care deasemenea mai avea doar câteva examene, dar 
care mai înainte făcuse multă vorbărie în favoarea grevei. Acum 
însă o luase pe urma antecesorului său. îşi făcuse ceva renume, 
dar şi el este răsturnat şi alungat cu fluierături. Drept răsplată 
guvernul acorda «cumintelui băiat» o bursă pentru străinătate 
şi de-atunci nici că s’a mai auzit ceva de soartea lui. 

In faţa acestor două experienţe dureroase pentru poziţia şi 
ţinuta unor luptători este ales Ion I. Moţa ca Preşedinte al 
Centrului Studenţesc «Petru Maior» cu toate că era numai în 
anul II, deci contrar tradiţiei conform căreia această funcţie 
revenea celor din ultimul an de studii. 

Alegerea lui Ion I. Moţa se face în sala de gimnastică a 
Universităţii fiindcă toate celelalte săli erau încuiate ca să nu 
ne mai putem aduna şi consfătui. In această sală Ionel Moţa 
drept tribună se urcă pe un butuc de unde vorbeşte. 

Şi Ion I. Moţa ne vorbea altfel decât antecerosii lui. El nu ne 
vorbea de cedări; de înţelegerea unor interese imediate, de con¬ 
juncturi momentane, de satisfacţii uşoare. El ne vorbea de obliga¬ 
ţii, de îndatoriri, de jertfă pentru Neam şi Ţară, de onoarea de 
luptător pentru un ideal sfânt. El ne amintea de virtuţile de 
ostaşi angajaţi într’o cauză comună întregei noastre generaţii, 
pe care aveam datoria să o servim cu orice sacrificii. Auzindu-i 
gândurile şi văzându-1 la faptă ne-am dat cu toţii seama că de- 
acum avem un Şef şi că vom păşi siguri, spre ţelurile fixate. 

Despre acest lucru şi-a dat seama şi Senatul Universitar. 
Această alegere fu un motiv în plus spre a-1 elimina din Univer- 
titatea din Cluj. El însă a rămas, ca un ghid spiritual, în mijlo¬ 
cul nostru. 

La părăsirea Clujului Ionel Moţa ne indică pe studentul Pas- 
cu, drept urmaş al lui, pe care-1 alegem Preşedinte al Centrului 
Studenţesc Petru Maior. 


34 


Greva continuă, manifestaţiile nu încetau, cursurile sunt 
împiedecate, incidentele cu «studenţii cuminţi» şi cu profesorii 
lor se ţin lanţ. 

Când văzu Senatul Universitar că eliminarea lui Ionel Moţa, 
măreşte neliniştea în Universitate, decide închiderea căminelor 
până la finele anului şcolar 1922/23 şi ca urmare, închiderea 
cursurilor. 


Surpriză. După două luni acelaş Senat Universitar declară 
cursurile deschise. Nu voia, se vede treaba, ca anul şcolar să se 
încheie fără examene. El dorea să arate lumii că greva studen¬ 
ţească a eşuat. Voia să-şi acopere o neputinţă şi înfrângere. 

Reculeşi din această surpriză şi constatând că pentru asigu¬ 
rarea ţinerii cursurilor universitatea era înconjurată de jandar¬ 
mi, de poliţie şi de armată, într’o seară, pe neaşteptate, escala¬ 
dând nişte stânjeni de lemne aflaţi subt ferestrele clădirii, intrăm 
şi devenim stăpâni pe situaţie în casa noastră. 

Această deschidere făcută cu baionete şi mitraliere a durat 
exact atât cât a fost necesar ca să se reînchidă. Voinţa studenţimii 
a fost mai tare decât forţa armată şi ordinele Senatului Univer¬ 
sitar. Anul şcolar 1922/23 s’a încheiat fără examene. Greva pro¬ 
pusă, acceptată şi-apoi ordonată s’a executat. 


Azi, după 55 de ani dela încheierea acelui an şcolar, 
an graniţă între două lumi, îmi dau şi mai bine seama cât de 
profund, de clar şi de autentic a fost presentimentul nostru tine¬ 
resc şi idealul pentru care ne aruncasem în acele lupte din care 
nu ne-au întors ori abătut, nici eliminările, nici închiderea 
universităţii şi a căminelor deci punerea în stradă a sutelor de 
studenţi, şi nici protestele propriilor noştri părinţi ingrijoraţi 
de viitorul odraslelor lor. Nici chiar o schimbare de tactica a 
Şefului n ar fi fost în stare să ne clintească de pe poziţia ocupată 
din îndemnul unor porunci intuite şi simţite doar de antenele 
sufletelor acestei generaţii. Iar Şeful Clujului învolburat, Ionel 
Moţa, s a situat în fruntea noastră, pentruca să asigure victoria. 
Şi prin el am biruit. 


35 


Roiseră viziunile strălucite ale acestei generaţii şi-şi căutau 
acuma un nou stup, pentrucă cel vechiu nu mai răspundea che¬ 
mării suflului vremii, suflu ce pune în mişcare marile acţiuni 
şi deschide drumuri în istorie. 

Cum generaţia întregirii, odată idealul împlinit, a intrat 
în criză, secându-i viziunile de viitor, ea şi-a pierdut busola, în 
mod instinctiv generaţia 1922 ocupă golul ivit în aria Neamului, 
prevenindu-1 astfel de primejdiile ce se vor abate asupra lui. 

Instinctul acestei generaţii asculta de o chemare înaltă care 
îşi avea orientarea în însăşi rădăcinile vieţii poporului român, 
motiv pentru care nu s’a înşelat nicicând. Era instinctul de 
conservare al Neamului care acţiona. Căci nimeni nu va putea 
acuza acele mişcări de vre-un interes, iar acel instinct de con¬ 
servare nu se lăsa influenţat de conjuncturile momentului; el 
sesizează exclusiv primejdii de gravitate generală pe care le in- 
tueşte prin receptoarele-i nevăzute de sensibilitatea cărora conş¬ 
tiinţa individuală nu-şi dă seama. 

Nu exista un comitet. Nu o înţelegere între mai mulţi ori 
mai puţini, care să dirijeze acţiunile ce se săvârşeau. Ne tre¬ 
zeam doar că gândeam şi acţionam cu toţii la fel. Şeful a ieşit 
din bătăliile date dovedindu-se ca cel mai bun şi mai viteaz 
dintre studenţii generaţiei clujene 1922. 

M işcările studenţeşti, începute de Căpitan în 1919/1920, la 
Iaşi îşi dădeau acuma rodul prin învolburarea Clujeană. Corneliu 
Zelea Codreanu, care se afla la studii în Germania, le întrerupe 
şi pleacă spre ţară unde valurile naţionaliste erau în plină creş¬ 
tere. Ia contact cu cele patru Centre Universitare, luând măsu¬ 
rile trebuitoare pentru organizarea acestei forţe în marş, forţă 
de care dăduse dovadă generaţia lui, ce nu trebuia să se irosească. 
In Martie 1923 se ajunge la înfiinţarea Ligii Apărării Naţionale 
Creştine. 

In buna noastră credinţă însă ni se întâmplase ca celui ce 
vrea să treacă cu carul, printr’o pădure. Murgul simte că fiare¬ 
le sălbatice se apropie şi se opreşte, sforăind. Flăcăul se dă jos 
şi luându-1 de frâu, merge alături în credinţa că va putea salva 
agoniseala. Când însă fiarele se reped asupra încărcăturii, ca să 
scape de primejdie, flăcăul deshamă calul, încalecă şi pleacă 


36 


spre ţinta-i destinată, lăsând fiarelor hrăpăreţe agoniseala ca s’o 
devoreze, şi-apoi să se devoreze între ele. 

S’a dovedit adică, în timp foarte scurt, că nici coşniţa în 
care roiurile generaţiei 1922 încercaseră să-şi făurească fagurii 
—L. A. N. C.— nu corespundea dimensiunilor ei. Conducătorii 
acestui organism n’au fost la înălţimea simţirii şi cugetului nos¬ 
tru. In mod fatal deci, tânără generaţie urmează pe Flăcăul ce 
lăsase căruţa în pădure şi urmează rosturile hărăzite lui de 
ursitoare încă de pe când Moş Ilie Cozan, din Cozăneşti/Dorna, 
îl ţinea în braţe. 


Ca anul şcolar 1923/24 viaţa studenţească întră în făgaşul 
ei normal. In toamnă am izbutit să intru şi cu locuinţa în Cămi¬ 
nul Avram Iancu, unde cu colegii Tit Liviu Oprişa, Virgil Mo- 
rariu, Octavian Stroca ocupam camera 84. Toată vara am înv㬠
ţat pentrucă în sesiunea din toamnă să ne putem da examenele 
nedate în anul cu greva generală. 

A fost o surpriză pentru descălii noştri când în prima sesiune 
toţi ne-am dat examenele anului precedent. Printre primii au 
fost cei mai activi în anul cu viforniţa. 

In Cămin mă simţeam foarte bine. Mediu cald, familiar, plus 
comodităţile pe care înainte nu le cunoscusem. Faţă de anul 
petrecut în cămăruţa din strada Pata, fără soare, fără foc, acuma 
mi se părea că sunt în rai. 

Din puţinele economii ce reuşisem să fac, plus cu ce-a putut 
să-mi mai trimită tata mi-am împlinit o veche dorinţă şi anume 
de- a-mi face un constum albastru şi pantofi galbeni. Era primul 
costum în viaţa mea lucrat de un croitor. înainte îmbrăcam 
stofa ţesută de mama şi cusută de un croitor din sat. 

In vreme ce noi eram ocupaţi cu examenele ne parvine o 
veste nouă: Corneliu Zelea Codreanu, Ion I. Moţa, Corneliu 
Georgescu, Radu Mironovici. Ibe Gâmeaţă, Vernichescu şi Tu- 
dose Popescu, au fost arestaţi, pentrucă hotărîseră sancţionarea 
a câtorva persoane considerate ca responsabile de vraiştea politi- 
co-economică a statului. Această ştire ne-a electrizat pe toţi. Eram 
bucuroşi că lupta continuă, pentrucă nimic nu ni s’a realizat din 
cererile studenţeşti formulate cu prilejul grevei generale, la 
10-XII-1922. 


37 


In acest an însă Mişcările studenţeşti au ieşit din cadrul 
strict universitar revărsându-se pe tot cuprinsul ariei româneşti, 
însuşite fiind de toate clasele sociale. Centrele Universitare deve¬ 
niseră fagurii luptelor naţionaliste. 

Din primul moment aveam cu toţii sentimentul că fapta 
pentru care se produsese această arestare este şi a noastră. Ne 
consideram părtaşi. Prezenţa lui Ion I. Moţa şi Corneliu Geor- 
gescu, de curând plecaţi dintre noi, alături de Corneliu Zelca 
Codreanu ne era o mândrie deoarece Căpitanul ne garanta sensul 
adânc şi seriozitatea iniţiativei luate care urma să fie un exemplu 
—pe linia istorică a neamului— de modul cum trebuie sancţio¬ 
naţi acei care se fac vinovaţi de trădarea intereselor propriilor 
lor fraţi sau ale Ţării. 

...«iar noi cari i-am condus să terminăm frumos mişcarea 
sacrificându-ne, dar făcând să cadă alături de noi toţi acei vino¬ 
vaţi de trădarea intereselor româneşti...» îi spune şi propune 
Ion I. Moţa, lui Corneliu Zelea Codreanu, pe când urcau mun¬ 
tele Rarău, pe la sfârşitul verii lui 1923, după un an de frămân¬ 
tări şi lupte studenţeşti, după un an de strigăte, după un an de 
bătăi la toate uşile. 

La această concluzie ajunsese Căpitanul, cu primul lui sfet¬ 
nic. Prin ei vorbea întreaga lor generaţie. Ei au fost chemaţi, 
de realităţile româneşti, să ne fie Căpetenii. Nu i-am ales noi. Dar 
i-am urmat şi ascultat în tot ceeace hotărau, pentrucă vedeam, 
simţeam şi constatam că gândurile şi faptele lor sunt conforme 
cu interesele naţionale. 

In preajma procesului «Văcăreştenilor», care avea să se ju¬ 
dece la 29-III-1924, aflăm că Ion I. Moţa a tras în Vernichescu, 
cel care a descoperit poliţiei complotul. Odată câştigându-şi con¬ 
vingerea că acesta este trădătorul, Ionel Moţa lasă ca prin co¬ 
legul meu de liceu şi facultate, Leonida Vlad, din Orăştie, să 
i se aducă, în închisoare, un revolver. Ivindu-se ocazia căutată 
şi aşteptată, Ionel Moţa descarcă pistolul în Vernichescu. Soartea 
însă face ca să fie doar rănit păstrând viaţa în trupul înfierat 
cu pecetea trădării pentru a rămâne un exemplu viu al ruşinei 
şi dispreţului căci astfel a rămas, printre noi, cel ce a fost Iuda 
propriei lui generaţii. 

In semn de solidarizare cu gestul de sancţionare a trădării, 


38 


Clujul studenţesc, prin aclamaţii, proclamă pe Ionel Moţa, Preşe¬ 
dinte de onoare al Centrului Studenţesc din Cluj. 

Iar mai apoi, când judecarea procesului, Ionel Moţa şi Leo¬ 
nida Vlad, la 26-IX-24, în drumul lor spre Orăştie, trec prin 
Cluj, au fost primiţi de întreg oraşul ca feţi-frumoşii din po¬ 
veştile noastre, în curţile mireselor lor. îmbrăcaţi în costumul 
alb-ţărănesc de Orăştie, în gara îmbuchetată de sute şi sute de 
studenţi, au fost purtaţi pe braţe până în piaţa Unirii, unde 
Ionel Moţa, cu chipul lui de Archanghel dar cu obrazul în¬ 
crustat de mizeriile unui an de închisoare, în plus, vorbeşte ro- 
mânimii. A vorbit tuturor generaţiilor trecute şi viitoare. Celor 
trecute pentrucă să le ceară binecuvântarea pentru cele săvârşite. 
Celor viitoare pentrucă să le îndemne şi îndrumeze la fapte cu 
care să se poată mândri Ţara, şi Neamul. 


In anul 1925 se desfiinţează R. M. S. Regională Cluj unde-mi 
aveam serviciul. Toţi funcţionarii fuseseră repartizaţi pe la alte 
instituţii. Eu eram repartizat, ca contabil, la depozitul de tutun 
din Deva. In concediul de vară fac un drum până Ia acest depo¬ 
zit dorind să constat, de visu, care este situaţia. Nu mă gân¬ 
deam să plec din Cluj, înainte de a fi terminat examenele, căci 
ar fi însemnat o rupere primejdioasă de contact cu viaţa univer¬ 
sitară. 

Reîntors din concediu vorbesc cu directorul Serviciului Teh¬ 
nic, inginer Ciocârlan, de care depindeam şi îi spun că transfera¬ 
rea mea la Deva, unde am fost repartizat, pentru mine, înseam- 
nă, o întrerupere a studiilor, acum, când am ajuns spre capătul 
drumului, iar ca să-mi găsesc un alt serviciu este aproape impo¬ 
sibil dat fiind că în ultimul timp serviciile erau suprasaturate, 
Directorul mi-a înţeles situaţia. In scurt timp mi s’a înmânat 
o altă decizie, de către centrala R. M. S. Bucureşti, prin care 
eram reţinuta ca şef de birou, la Serviciul Tehnic, ce rămăsese 
încă pe loc în Cluj. In noua lui formaţie acest serviciu se com¬ 
punea din director şi eu. Domnul inginer Ciocârlan era mai mult 
pe teren, pe la saline şi depozitele de tutun din judeţele ardelene 
încât eu eram aproape tot timpul singur, de lucru mai nimic, aşa 
că toată ziulica învăţăm şi din când în când mă mai reprezeam şi 


39 


la câte-un curs de drept civil şi penal în vederea preparării exa¬ 
menelor anului III, fundamental, cum i se zicea. 

In preajma Paştilor din acel an, cu prietenul Morariu, ne 
dăm seama că prea puţin învăţaserăm pentru acest examen. 
Din discuţiile cu colegii de cameră, care n’aveau servicii, şi 
care deci tot anul învăţau, ne dăm seama de cât ştim şi de cât 
mai avem de învăţat. Era vorba de unul dintre cele mai grele 
examene. Pentru mai multă siguranţă consultăm şi pe colegul 
Eugen Hânza care trecuse acest examen, dacă el crede că punân- 
du-ne de acum pe treabă, ne vom putea prezenta şi trece exa¬ 
menul. El ne dă asigurări ca dacă muncim serios îl vom putea 
lua, fapt care a fost un stimulent pentru noi. Socoteli studenţeşti. 

Mai erau două zile până la Paşti. Trecute sărbătorile, ne 
apucăm de studiat. Eu învăţam câte 17 ore la zi, plus biroul. După 
15 zile ne examinăm reciproc. Rezultatul era satisfăcător. La 
20 Iunie facem examenul de Drept Administrativ. Curajul ne 
creşte. Peste zece zile facem Filosofia Dreptului. După 13 zile 
Dreptul Civil Român şi Cambialul. Greul rămăsese la urmă: 
Dreptul Civil Austriac încă în vigoare în Aredeal şi Comercialul. 

La 20 Junie ora 12 ieşeam dela ultimul examen. Ne podidi¬ 
seră lacrimile de bucurie când revenirăm pe coridor, în vreme ce 
colegii ce-şi aşteptau rândul la examen nu mai încetau cu între¬ 
bările: «ce v’a întrebat»?... «în ce dispoziţie este Poruţiu» (la 
Comercial). Era ştiut că Poruţiu, când era în toane rele, întreba: 
«câţi bumbi are Papa pe revereandră?... sau... «cine a fost 
Syla?»... sau... «care a fost răspunsul mamei lui Caesar când 
acesta i se plânsese că n’are noroc?». Dacă nu-i răspundeai pe 
plac te trântea. In schimb la Dreptul Civil Austriac, cu domnul 
profesor Camil Negrea, ori la Dreptul Roman cu domnul pro¬ 
fesor Cătuneanu, era o plăcere să fi examinat, având siguranţa 
că dacă stăpâneşti materia nu poţi avea nici un risc, nedepin- 
zând de capriciul năbădăios al profesorului. 


Materiile celor trei Fundamentale aprobate în anii I, II, III, 
conform programului vremii se grupau în trei examene de doc¬ 
torat, numite Riguroase. Pentru aceste examene materiile primi¬ 
lor trei ani se desvoltau, aprofundau şi completau. Anul 1925/26 
era anul Riguroaselor pentru seria mea. 


40 


După o scurtă pauză de refacere, materiile Fundamentalului 
III încă proaspete, m’am apucat de prepararea Rigurosului pozi¬ 
tiv. Aveam cinci luni pentru a prepara deci primul examen de 
doctorat. 

Se alegea acest Riguros ca primul, fiindcă avându-1, te pu¬ 
teai înscrie ca stagiar, spre a începe mai devreme practica, pe 
lângă un advocat. 

Cu două zile înainte de Crăciunul lui 1925 ieşeam dela ul¬ 
timul examen al acestui Riguros. 

Pe baza acestuia mă şi înscriu ca stagiar în Baroul Cluj, pe 
lângă advocatul Dr. Câmpean. Primăvara lui 1926, între Cr㬠
ciun şi Paşti, mă prepar pentru al doilea Riguros. Trecut şi 
acesta îmi rămâne timp pentru a mă prepara pentru ultimul, în 
care materia principală era Dreptul Penal, cu Profesorul Traian 
Pop. întâmplarea a făcut ca acesta să-mi rămână la urmă, în¬ 
tâmplare justificată prin episodul ce urmează. 

De câteori se ivea ocazia, împreună cu prietenii Morariu şi 
Bejan însoţeam la ceaiurile dansante şi la baluri pe studentele 
dela Conservator, Zoe Circo şi Hely Parche. Dansau fetele ca două 
suveici. Când ele doreau să meargă la operă sau la dans ne 
avizau şi noi le însoţeam. Studentul T. unul din amorezii lui 
Zoe fusese trântit de două ori la penal, a treia oară trecându-1 
cu scandal. Studentul G. păţeşte la fel. Alţi doi, trei care se 
învârteau pe lângă Zoe au dificultăţi. Un buchet de flori primit 
de dânsa de la Profesorul Traian Pop ne desleagă enigma trân- 
telilor şi a «distinsei metode pedagogice» a unui profesor. Fata 
având mulţi drăcuşori îl aprinsese pe dascălul holteiu de peste 
45 de toamne şi ca orice îndrăgostit era gelos foc iar Zoei îi sc㬠
părau ochii după feciori de vârsta ei. 

In Iunie mă prezint la Rigurosul Penal. Trecusem peste toate 
examenele componente. Mai aveam numai Penalul. După un 
frecuş de aproape o oră Trăienică al nostru îmi spune: «vino 
dta la Procedura Penală, peste patru săptămâni, încăodată. Adi¬ 
că am plătit şi eu tributul meu pentru Zoe. Cătrănit şi desgustat 
nu m’am prezentat la data fixată, pentrucă prin această am⬠
nare mi s’a scurtat timpul necesar pentru depunerea tezei de doc¬ 
torat încă în sesiunea de primăvară şi deci m’aş fi putut duce 
le Şcoala Militară ce începea în Iulie. Din cauza capriciului lui 
Trăienică, mai zăbovesc încă un an la Cluj. 


41 


In toamnă mă prezint la examen şi-l trec. Prietenii Morariu 
şi Bejan, cu şi mai mari cazne trecură examenul la Trăienică. 

Până în Iulie 1927 aveam timp pentru prezentarea tezei 
pentru promovare, şi-apoi să plec la Şcoala Militară. 

In acest intermezzo ne-am lăsat furaţi de valurile vieţii ce¬ 
lei lumeşti. In mai multe rânduri în iarna lui 1926/27, prietenii 
Morariu şi Bejan veneau acasă pe la ore mici. Portarului nu-i 
convenea să fie trezit din ultimul somn şi-i reclamă la Rectorat. 
Rectorul ne chiamă pe toţi trei la el. Lor le pune în vedere să 
plece din cămin pentru tulburarea liniştei, iar eu să plec fiindcă 
mi-am terminat examenele. Şi astfel ne mutăm în oraş. 

0 cameră la periferie pe strada Pata 80, unde încă nu ajun¬ 
sese curentul electric, ceeace fu un nou pretext să nu stăm 
seara acasă. După cină mergeam la teatru. Nu interesa ce se 
dă. Ne continuam un obiceiu început în iarna lui 1923, obiceiu 
devenit rutină. In acest an se pusese în scenă opera Carmen care 
necesita mulţi figuranţi. Prin prietenul Ghiula Butaş, vânzător 
de bilete la casieria operei, ne înscriem printre figuranţi în care 
calitate ni se dă carnete cu care puteam intra în localul teatrului 
în mod gratuit. 

După spectacole ne opream la barul Mişka. Aci vedeam cum 
se desfată lumea de bani gata, dar mai cu seamă cum se exploa¬ 
ta personalul femenin chemat să înveselească pe consumatori şi 
cum la rândul lor aceste femei exploatau pe cei care nu ştiau 
să-şi cheltuiască banii decât în desfrâu şi destrăbălare. 

Ca să treacă vremea ne aşezam la o masă într’o nişă, noi 
între noi, Bejan, Morariu, Butaş şi eu, şi jucam ramşly până 
se mijea de ziuă, joc de cărţi pe care atunci l-am învăţat şi tot 
atunci l-am şi uitat. Jucam prieteneşte. La vremea când mătur㬠
torii de stradă coborau la munca zilei, de pe la periferie, noi 
urcam spre camera noastră. Dar încurând ne-am desgustat de 
această bufniţărie care ne-a desvăluit una din părţile vieţii mon¬ 
dene ce ne repugna. Prietenii încep să-şi pregătească Riguroasele, 
iar eu în luna Maiu 1927 prezentându-mi teza de doctorat m’am 
promovat. 

împlinită şi această formalitate plec din «Alma Mater» în 
care în urmă cu cinci ani intrasem cu toată sfialaşi în care ca 
student am petrecut cei mai frumoşi ani. Prin luptele studenţeşti 
am învăţat să-mi iubesc şi să-mi preţuesc neamul, lupte cari ne-au 


42 


fixat un ideal, o viziune a vieţii în slujba căreia ne vom recu¬ 
noaşte mulţi dintre cei cari la 2-XII-22 cu spada tinereţii 
ne tăiarăm drum prin stânca nemuririi, stâncă din care-a tâşnit 
izvorul Dragostei de Neam, pentru adăparea tuturor generaţiilor 
de după noi; pentru înviorarea şi îndrumarea lor către înalta 
conştiinţă de român. 

La începutul verii lui 1927 revin în satul meu pentruca tot 
de aici să pornesc pe un alt drum pe care orice flăcău trebuie 
să-l parcurgă spre folosul Ţării şi binele său, armata. 

Părinţii şi fraţii bucuroşi c’am revenit nu ştiau cum să-şi 
mai arate bucuria. Tata vedea ca şi săpat canalul de care din 
nou îmi reaminteşte. Dragii mei colegi de joacă de acum 17 ani 
cari acum erau bărbaţi în floare, unii chiar aşezaţi pe la vetrele 
lor, cu neveste şi copii, vin să mă vadă. Dar toţi aveau faţă de 
mine o oarecare sfială. Nu ştiau cum să mă trateze. Să-mi 
zică pe nume ori domnule. Ca să-i scot din această încurcătură 
îmbrac costumul ţărănesc al fratelui meu plecat şi mă amestec 
printre ei. Mă duc în casele lor sau îi chem la noi. îndată s’a 
risipit atmosfera de rezervă dintre consătenii mei. 

In această nouă atmosferă le vorbesc despre isprăvile studen¬ 
ţeşti, isprăvi despre cari ei citiseră câte ceva în foaia Libertatea. La 
curioasele lor întrebări le vorbesc despre feciorul părintelui Moţa 
care s’a ridicat până a deveni căpetenia noastră la Cluj... «Da, 
da, frate Ioane» zice unul dintre ascultători... «dar noi am auzit 
şi citit despre unul care se zice că-1 cheamă Comeliu Zelea Co- 
dreanu». Eu aşteptam întrebarea, motiv pentru care le vorbeam 
doar de Ionel Moţa, el fiindu-le cunoscut căci familia Moţa era 
renumită în tot natul ardelenesc. 

Când începui să le vorbesc despre Căpitan, despre ceea ce 
făcuse El în timpul războiului, apoi la Iaşi; cum a împlântat 
securea în uşa Universităţii ieşene obligând Rectoratul să des¬ 
chidă cursurile cu oficierea serviciului religios, îi vedeam cum 
le strălucesc ochii de mândrie, cum rând pe rând îşi desfac piep¬ 
turile şi luând o ţinută mai demnă, mai ostăşească de părea că 
sunt electrizaţi. Şi-i lăsam. A doua seară mă strigă unul din ei 
bătându-mi în fereastră: «hai Ioane, colea la vecinul Culiţă, că 
te aşteptăm». Găsesc casa plină de feciori unu şi unu. Gazda ca¬ 
sei îmi zice: «iacă ne-am adunat şi-am chemat şi p’ăştia din 
capul satului, ca să afle şi ei despre ce-aţi făcut voi la Şcolile Cele 


43 


Mari, că pănă aici la noi, puţine veşti au ajuns.» «Bucuros fraţilor 
dar mai întâi să cântăm un Deşteaptă-te Române.» Cântecul 
aşează pe toţi în egală stare sufletească, dispărând orice altă pre¬ 
ocupare. In această nouă atmosferă le povestesc despre cele patru 
Centre Universitare, despre ce au zis şi făcut Corneliu Zelea Co- 
dreanu şi Ionel Moţa, şi despre gândurile lor viitoare. Intr’o 
pauză, feciorul Amos întreabă: «noi ce trebuie să facem, frate 
Ioane, ca să putem şi noi întră sub ordinele lui Codreanu, ca voi?» 
«Deocamdată, fraţilor, le spun, să dovedească fiecare că el are casa 
cea mai curată, că vitele lui sunt cele mai bine îngrijite, că 
arăturile lui sunt bine şi la vreme lucrate, că nu rămâne în 
urmă cu plata birurilor, că ai lui copii sunt curat şi îngrijit 
îmbrăcaţi, că nu petrece vremea în cârciumă şi nici nu vine beat 
acasă, că în familia lui e veselie şi bună înţelegere. 

Pe măsură ce le înşiram şi tălmăceam aceste îndatoriri, apro¬ 
piate de sufletele şi posibilităţile lor de înţelegere, vedeam cum 
li se cască ochii privindu-mă nedumeriţi. «Da! da! Nu vă speriaţi 
şi nu vă miraţi! Asta vrea Codreanu. El nu ne promite nimic, 
dar vrea ca noi să fim cei mai buni, şi asta se poate ajunge numai 
când ştim să ne respectăm, pentrucă numai astfel vom fi respec¬ 
taţi. El vrea ca Românul să fie demn, de omenie şi de ispravă, 
un om care să fie mereu o pildă şi la asta putem ajunge numai 
când voi, prin purtarea voastră aici, în sat, în curtea şi casa 
voastră, dovediţi că sunteţi cei mai vrednici. Despre alte treburi 
vom vorbi peste un an sau doi. Ştiţi deci ce aveţi de făcut. Şi 
acum fraţilor vă las cu bine, pentrucă mâine mă duc să-mi fac 
şi eu armata, şi pe urmă să mă aşez şi eu la casa mea, ca voi toţi, 
fiindcă văd că mi-aţi luat-o cam de mult înainte şi nu vreau să 
rămân în urmă cu îndatoririle mele cetăţeneşti. Pe când mă voiu 
întoarce în mijlocul vostru vom vedea ce aţi înţeles şi mai cu 
seamă ce aţi făcut voi din cele ce v’am spus, şi care a devenit 
vrednic să intre subt poruncile lui Corneliu Zelea Codreanu.» 


LA ŞCOALA MILITARĂ 


Pe la jumătatea lui Iulie mă prezint la Regimentul 80 din 
Orăştie. In două zile ni se fac formele şi suntem trimişi la 


44 


Şcoala Militară de Infanterie din Bacău. Foaia de drum urma 
ruta. Orăştie, Braşov, Ciuc, Palanca peste pasul Oituz etc. 

Pentru prima dată treceam Carpaţii care despică’n două Ţara 
noastră. împins de sentimentul bucuriei că voiu putea vedea, cel 
puţin în trecere laşul, am întrerupt călătoria, şi-am urcat în sus 
spre Cetatea Moldovei, unde Corneliu Zelea Codreanu înfruntase 
şi zădărnicise încercările de comunizare din 1919, înlocuind stea¬ 
gul roşu cu tricolorul la R. M. S. şi Nicolina; în 1920 când for¬ 
ţează Senatul Universitar să deschidă cursurile cu serviciu reli¬ 
gios, ca mai înainte; unde Congresul Studenţesc din 1923 reu¬ 
şeşte să se ţină cu toate fazele de persecuţie cunoscute în acea 
vreme. Am plecat mulţumit de-a fi călcat acele locuri de-acum 
legendare şi de profunde transformări. 

In ziua următoare intrăm în curtea Şcolii Militare. înregis¬ 
trare, schimb de haine, etuvă, baie de părea că sosisem din jun¬ 
glă, umplerea saltelei cu paie, şi-apoi, toată această lume de vii¬ 
tori ofiţeri trebui să facă mare curăţenie în curte; să smulgă 
iarba dintre pietrele rigolelor, să adune mucurile de ţigări, hâr¬ 
tii ş.a.m.d. Rea impresie mi-a făcut această primă îndatorire de 
ostaş. Să vede treaba că încă nu eram complet format, adică 
de a pune umărul şi mâna oriunde curăţenia şi rânduiala lasă 
de dorit aşa cum deja învăţasem pe ortacii mei din sat. 

Elevii şcolii militare erau toţi în vârstă de 21 de ani, vârstă 
pe care eu, cu anii petrecuţi la Universitate, o depăşisem de mult. 
In compania I a , din care făceam parte, dintre 120 de elevi, nu¬ 
mai patru inşi veneam dela Universitate. Ceilalţi erau absolvenţi 
de Şcoală Normală. 

A treia zi, în formaţie de plotoane ieşim la instrucţie pe 
câmpul din dosul şcolii. împărţiţi pe grupe, cu câte-un sergent 
instructor în cap, începe instrucţia individuală. în mijlocul ca¬ 
reului sta locotenentul Teodoru, comandantul plotonului II. Noi 
ca nişte mecanisme ne învârteam în spaţiul ocupat. Un-doi... 
trei!... la stânga...la dreapta!...drepţi!...culcat!...sunau comen¬ 
zile fiecăruia pentru el, de părea că suntem papagali. Mă 
opream, mă ascultam, ochiam în jurul meu; uneori mă distra, 
alteori mă indigna acest spectacol. După o săptămână însă, când 
am constatat deosebirea între cum ne funcţionau la început pi¬ 
cioarele şi mâinile, şi ţinuta bărbătească ce începu să ni se 
imprime, îmi dădui seama că totuşi aşa trebue să fie; că fiecare 


45 



meserie are rânduiala, disciplina şi ordinea ei. Aci era vorba de 
a disciplina fizicul; de a-i da ritmul cerut de încadrarea în uni¬ 
tate. Disciplinei interioare trebuie să-i corespundă o punere la 
punct a disciplinei corporale. 

Mai târziu, la instrucţia pe plotoane şi pe companie, temele, 
exerciţiile de luptă şi tactica lor ne desvăluie un câmp întreg de 
activitate fizică-intelectuală. Cunoaşterea armamentului şi mânui¬ 
rea lui întăreşte sentimentul de siguranţă personală. 

După amiaza, pe companii, se ţineau cursurile predate de 
ofiţeri. Căpitanul Rota, comandantul companiei mele preda cur¬ 
sul de tactica infanteriei; era un foarte bun profesor, clar şi pre¬ 
cis în predarea materiei. 

De Crăciun ni se dă gradul de caporal. Plecam în vacanţă 
ca elevi caporali. Cât timp, eram în şcoală nu-mi dam seama de 
mondurul soldăţesc în care eram îmbrăcaţi. Câţiva aveau unifor¬ 
me făcute la croitor, la ceeace eu nu mă gândeam, căci tata îmi 
spusese... « la armată te îmbracă şi-ţi dă de mâncare statul» ceea¬ 
ce însemna să nu-i cer bani în acest timp. îmi cumpărasem doar 
un chipiu de elev ca să nu ies în lume cu boneta cu coarne. 

Pe la începutul lui Martie, terminându-se cursurile la şcoală, 
suntem trimişi la Regimentele de origine, pentru practică, ca 
apoi în Iulie să revenim pentru examenul de ofiţeri. La Orăştie 
sunt repartizat la compania I a . Mi se dă comanda unui ploton 
de recruţi. Eram patru elevi pe regiment cărora ni se dă o ca¬ 
meră în cazarmă. Comandantul regimentului nu admisese să 
stăm în oraş. Practica la regiment a durat patru luni. 

La plecare, comandantul Companiei mele, căpitanul Chili- 
caş, îmi citeşte foaia calificativă, scrisă de el, care se încheia 
astfel: «face fală armatei române!» Am protestat, «prea mult 
Domnule Căpitan» îi spun «tăiaţi această frază!» «Eu n’am nici 
un merit» ... «şi nici nam de gând să mă fac ofiţer». A fost 
zadarnic. 

Revenind la şcoală, dăm examenele, şi la 30 Iunie lua sfârşit 
anul militar. 


Revenit acasă dela şcoala militară, în luna August, fac un 
drum la Cluj ca să-mi scot diploma dela universitate, iar de la 
baroul Cluj, dovada înscrierii mele ca stagiar încă în primăvara 


46 


Iui 1926. Revederea Clujului m’a desamăgit profund. Nu că 
n’aş fi întâlnit pe Kăthe a lui Broke din Heidelbergul de alt㬠
dată fiindcă n o aveam. Am retrăit însă frământarea Prinţului 
Karl care mă înduioşa până la lacrimi oridecâteori vedeam re¬ 
prezentată această piesă. Fiind în plină vară oraşul părea aproa¬ 
pe pustiu, căminele goale teatrul închis. Intr’un colţ de stradă, 
în faţa cafenelei New York, dau peste studentul Zia, pe care 
l-am ajuns şi lăsat student, rezemat de usciorul unei uşi, privind, 
plictisit, la panorama ce se deschidea spre piaţa Unirii, strada 
Regina Maria, universitate, şi imediat în faţă, bodega Buco- 
veanu. Era, acesta, unul dintre acele puncte, într’un oraş, ce nu 
se poate uita. 

La universitate îl găsesc pe studentul Comănescu, zis Ţară, 
secretar al facultăţii de drept, căruia multe serii de studenţi i-au 
trecut pe dinainte înscriindu-i la sosire şi ştergându-i la termina¬ 
rea studiilor, dar el a rămas mereu pe loc, mereu prezentându-se 
la examene. Intr o zi, putând lua parte la cursul de drept civil, 
în pauză, ne fumam ţigările pe coridor. Ţară era în examen. 
Intrerupându-i-se examenul, Ţară vine la noi şi ne spune că Trăie- 
nică (cum în zicea el lui Traian Pop) a spus că-i tare «punibil» 
să ai în faţă un elev pe care ştii, dinainte, că iar trebuie să-l 
trânteşti.. «Nu punibil, măi Ţară, ci penibil. Punibil este un fapt 
condamnabil, iar Trăienică a vrut să spună că nu-i plăcut, adi¬ 
că îi este penibil.» ... «—Aşa mă-... păi vasăzică iar mă trânteş¬ 
te.» «Asta depinde de tine, —îi spun eu ca să-l consolez—. Dar 
ascultă Ţară, când reîncepi examenul...şi cum acuma ştii ce-i aia 
punibil...tu începe să vorbeşti —fără a mai aştepta să te între¬ 
be— despre faptele şi actele punibile... până ce te va opri al tău 
Trăienică.» N’am avut timp să mai aflu ce a făcut Ţară cu puni- 
bilitatea lui. Mai târziu, după ani, am auzit că Ţară a terminat 
Facultatea, şi că a abandonat Clujul unde fusese îndrăgit, pentru 
bunătatea lui, de toată lumea. 

Ca să nu stau la hotel îl caut pe vechiul prietem Ghiula Bu¬ 
taş, care n a plecat şi nici n’avea unde pleca din oraş. Era un om 
tare de treabă. Nu făcuse bacalaureatul. II sfătuisem după îm¬ 
prietenirea cu noi, să-l facă şi-apoi să se înscrie la Academia 
Comercială. Fiind mereu cu noi lumea-1 credea student. Odată 
fuseserăm invitaţi la un ceai, la familia profesorului Prie, care 
avea două fete. Cea mai mare, Baba, era studentă. Intre Baba şi 


47 


Ghiula se aprinde o simpatie. «Ce te faci frate Ghiula? că Baba te 
consideră student, şi de aude că tu nu ai nici măcar bacalaurea¬ 
tul o să-ţi întoarcă spatele.» Chestia cu Baba îl face pe Ghiula să-şi 
cumpere cărţile pentru studiat. Toată vremea purta Ghiula cărţi¬ 
le subsuoară că să-l vadă Baba iar când era la casieria operei, 
unde era vânzător de bilete, le mai şi deschidea ca să vadă Baba 
că el învaţă, când venea să cumpere bilete. Cu atâta a rămas. 
Plecând din Cluj nu ştiu ce s’o mai fi ales de Ghiula, pe care cu 
toţii am fi dorit, ca ascultându-ne sfaturile, să-şi ia bacalaurea¬ 
tul, ca să-şi poată continua studiile. 

Cu diploma şi cu dovada dela barou, odată obţinute, plec la 
Orăştie, unde, încă pe când eram la regiment, mă orientasem 
asupra unui loc de advocat-stagiar, pentruca la terminarea ar¬ 
matei să şi pot începe practica. 

Orăştia să tot fi avut vre-o duzină de advocaţi, dintre cari 
biroul d-rului Aurel Vlad era cel mai vechiu şi mai important. 
Mergând să vorbese cu dânsul găsesc acasă doar pe doamna, 
care-mi spune că soţul ei nu se mai ocupă de advocatură, şi că 
a predat biroul tânărului advocat dr Boroş. un fost coleg de 
facultate mai în vârstă. Acesta bucuros de revederea noastră 
acceptă să lucrez în biroul lui. 

Odată rezolvată această problemă mă reped la Deva unde 
baroul de Hunedoara de care depindea Orăştie, îşi avea reşedinţa 
şi pe baza stagiului de doi ani deja împliniţi, solicit diploma de 
advocat, înscriindu-mă în acest barou. 

îndeplinite formalităţile legale, încep practica profesiunii me¬ 
le. Nu-mi trebui însă mult timp să constat că nu găsisem ceeace 
căutam. Tânărul meu şef, cum este şi logic, singur căuta să-şi 
cunoască clienţii şi cauzele preluate dela dr Aurel Vlad, încât 
mie-mi rămâneau doar lucrările interne, de cancelarie. Mă decid 
deci, să-mi caut un alt loc unde să am posibilitatea să desfăşur 
nu o meserie de secretar, ci o activitate autentică advocaţială. 
Scriu la mai mulţi colegi, în diverse oraşe, între care şi lui Ion 
Moţa la Sibiu, care cu întoarcerea poştei îmi răspunde: ...«la 
1-II-1929, să te prezinţi la mine în Sibiu, strada Regina Maria 
7, în cancelaria cirului Lucian Borcea.» Mă despart de dr Boroş, 
care-mi înţelegea dorinţa, îi mulţumesc pentru prietenia şi co¬ 
legialitatea cu care m’a primit şi tratat, cât şi pentru învăţămin¬ 
tele ce-mi însuşisem în cele cinci luni cât am lucrat împreună, 


48 


învăţături care oricât de puţine erau, mi-au fost totuşi de mare 
folos. 

In ziua fixată de Ionel Moţa, mă prezint în cancelaria dr 
Lucian Borcea. Era după amiază la orele cinci. După şease ani 
revăzând pe Ionel Moţa bucuria ne-a fost de nedescris. Pe lângă 
aceasta, el voind să plece cât mai repede din Sibiu îşi găsise un 
înlocuitor ce-i convenea, iar eu avui norocul să dau peste o 
cancelarie de prim ordin, fără comparaţie cu Orăştie. 

Prezentat de Ionel Moţa, noul meu şef fără să întrebe de 
antecedentele mele îmi spune: «ca început salariul dtale este de 
7000 lei lunar», şi adresându-se lui Moţa: «te rog dă-i dta în¬ 
drumările necesare şi predă-i şi dosarele curente». Din aceste vor¬ 
be lapidare îmi dădui seama de seriozitatea drului Borcea şi a 
cancelariei sale. 

Timp de o săptămână, cât a mai stat Ionel Moţa la Sibiu îmi 
predă dosarele aflătoare pe rol; mă conduce la desbateri prin 
secţiile tribunalului şi judecătoriei, făcându-mi prezentările de 
rigoare, pe la şefii de birouri etc.; îmi predă chiar camera în cara 
locuia şi apoi ne despărţim, el plecând la Orăştie, unde-şi va des¬ 
chide birou advocaţial propriu. 

Dorinţa mea de a lucra într’un birou mare unde să am mult 
de lucru şi să-mi astâmpăr râvna de a cunoaşte practica advoca¬ 
ţială se înplinise dar acest birou era peste aşteptări de încărcat, 
iar practica mea anterioară era prea puţină. Fac însă toate efortu¬ 
rile. Până la intrarea în vacanţa de vară n’am avut odihnă nici zi 
nici noapte. Răspunderea era covârşitoare. înainte de masă la 
tribunal, după masă consultaţii şi redactări de cereri, apeluri, 
recursuri etc., etc., iar seara studiam procesele pentru ziua ur¬ 
mătoare. 

La inceput eram foarte prudent în desbateri, până ce-am 
ajuns la rutina necesară. Studiam bine starea de fapt, pe care tre¬ 
buia s’o dibuesc din scurtele însemnări făcute pe acte de atâtea 
mâni anterioare. Chestiile de drept le discutam cu şeful când 
nu mă puteam lămuri singur. Tare greu mi-a fost, dar bizuindu- 
mă pe mine însumi am izbutit să fac faţă şi mai ales să înving 
şi complexele pe care orice începător le are. 


49 


4 


La Crăciunul lui 1930 mă logodesc cu Felicia, fata preotu¬ 
lui din Bretea/Română/Haţeg. Ne-am căsătorit la 15 August 
1931. Ne cunoscuserăm în Sibiu, unde Felicia mea venea la 
verişoara ei, sora prietenului Virgil Morariu. Facem nunta în 
casa drului Victor Bontescu, nănaşul nostru, care locuia în Bre¬ 
tea/Maghiară, cătun despărţit de satul socrilor prin râul Streiu. 


50 


PE DRUMUL CĂPITANULUI 



* 



SIBIUL LEGIONAR 


Zilele pe care le zăbovise Ionel Moţa ca să-şi predea biroul 
pe care-1 condusese timp de şase luni, mi-a vorbit de simpla 
dar măreaţa solemnitate de un minut, ce a avut loc cu ocazia 
întemeierii Legiunci, la 24-VI-27, sub comanda Căpitanului. 

... «aceasta este noua noastră casă; este noua şcoală a Neamu- 
lui în care cei ce au trecut prin focul luptelor studenţeşti ne vom 
regăsi, de-acum, cu putinţa de a continua lupta începută la 
2-XII-22, singuri şi după capul, sufletul şi credinţa noastră. 
Experienţa cu «L. A.N. C.» la a cărei înjghebare contribuise- 
răm, cu toate puterile şi elanul nostru, ne-a dovedit că un ideal 
nu poate fi realizat decât de acei ce sunt pătrunşi de o puternică 
credinţă şi care pentru atingerea idealului propus nu cunosc nici 
o piedică, şi convinşi fiind că nici o jertfă nu-i nici inutilă şi 
nici prea mare.» Ascultându-1 simţeam cum mă urc cu el pe înăl¬ 
ţimi încă necunoscute. II vedeam privind în zări spre ceva ce 
numai marele lui suflet percepea conchizând... «numai credinţa 
noastră în Crucea lui Isus, în virtuţile şi viitorul Neamului Ro¬ 
mânesc şi în propriile noastre forţe ne vor salva. Cu această cre¬ 
dinţă vom birui. In acest duh trebue să trăim noi şi să creştem 
generaţiile viitoare mărturisindu-1 prin propriile noastre fapte». 

In Sibiu reîntâlnesc colegi de facultate. Pe cei mai mulţi îi 
domina deja mentalitatea vremii adică în a se aciui într’un post 
bun unde să poată ronţăi liniştiţi din ceeace câştigau. Idealurile 
din vremea studenţimii li se spulberaseră, preferând să urmeze 
linia politică pe care-o făcea cel ce plătea salariul. Partidele le ofe¬ 
reau avantagii pe când Legiunea cerea jertfe şi dăruire fără con- 


53 



diţii. Legiunea îţi deschide drum spre suferinţi multe şi-ţi dă 
ocazia să jertfeşti şi să te jertfeşti pe măsura puterii tale de 
dăruire. 

Reîntâlnesc aci pe Augustin Bidian şi pe Ilie Oltean, colegi 
de facultate. Ne reîntâlnim în tranşeele din vremea studenţiei. 
In 1931 şi Corneliu Georgescu îşi mută biroul dela Cahul la 
Mercurea/Sibiului, la picioarele satului său natal Poiana/Si¬ 
biului. 

In Decembrie 1931 se ţine la Sibiu Congresul Studenţesc. 
Sibiul Legionar era deja organizat de către tinerele generaţii de 
studenţi. Unul dintre aceştia era Nicu Iancu, care la acest Con¬ 
gres ia contact cu drul Ion Banea şeful spiritual a întregei acti¬ 
vităţi pe care o dirija de la Iaşi. 

Luarea de contact cu satele a însemnat deslănţuirea conflic¬ 
telor cu poliţia, care avea ordin să împiedece propaganda legio¬ 
nară. Se deschid procese legionarilor arestaţi. In aceste procese 
arestaţii sunt apăraţi de drul Bidian. Se face astfel legătura în¬ 
tre generaţia prigonită acuma şi cea prigonită cu zece ani în 
urmă. 

Tinerele generaţii de camarzi erau adevăraţi spărgători de 
fronturi, în rândurile populaţiei; erau muşchetarii acelor vre¬ 
mi de început legionar care au cunoscut mişcările studenţeşti 
doar din ziare dar care, aşa tineri cum erau, în aşa măsură 
şi-au însuşit crezul vieţii legionare că ne punea, pe noi, în uimire. 

Meritul echipei lui Nicu Iancu este de a fi desţelenit ogorul 
românesc, nu numai în satele judeţului propriu ci până unde 
i-a mânat puterea credinţei lor, hăt departe pe valea Târnavelor; 
până la Alba Iulia, la Teiuş, la Hunedoara şi chiar până la Arad 
unde Nicu Iancu se ducea cântându-şi versurile: «Suntem echi¬ 
pa morţii»... 

Ei ştiau că idealurile legionare n’au graniţe de judeţ, de pla¬ 
să, de sat ori de provincie; că legionarii se înfrăţesc între ei f㬠
când să dispară din vocabularul lor poreclele de «mitică» şi 
«boanghină»; că unirea bazată pe dragostea camaraderească este 
o realitate vie în noua Şcoală a Neamului. 

«Din această şcoală legionară va trebui să iasă un om nou, un 
om cu calităţi de erou. Un uriaş în mijlocul istoriei noastre, care 
să lupte şi să biruiască împotriva tuturor duşmanilor Patriei, 
lupta şi biruinţa sa trebuind să se prelungească şi dincolo, asupra 


54 


inamicilor nevăzuţi, asupra puterilor răului. Tot ce-şi poate ima¬ 
gina mintea noastră mai frumos ca suflet, tot ce poate rodi 
rasa noastră mai mândru, mai înalt, mai drept, mai puternic, 
mai înţelept, mai curat, mai muncitor şi mai viteaz, iată ce tre¬ 
buie să dea şcoala legionară. Un om în care să fie desvoltate până 
la maximum, toate posibilităţile de mărire omnească ce se află 
sădite de Dumnezeu în sângele Neamului nostru» P. L. 327. 

Aceasta era sămânţa ce se semana pe ogorul lumii rom⬠
neşti saturată până acuma, de promisiunile înşelătoare ale tutu¬ 
ror politicienilor vremii, ei înşişi stricaţi şi corupţi până’n m㬠
duva oaselor. 

La început lumea venea şi asculta nedumerită, pe necunos¬ 
cuţii propovăduitori ai acestor crezuri legionare. Era şi normal, 
căci cine le mai vorbise astfel, răscolind atâtea şi-atâtea virtuţi 
pierdute şi uitate. Şi mai cu seamă, când vedeau că vorbitorii se 
desprind din frontul tinerilor ce intrau în sate cântând, nedume¬ 
rirea creştea şi mai vârtos. Dar când Mitu Banea fratele mai mic 
a lui Ion Banea, termina ce avea de spus, bătrânii îşi ştergeau 
ochii înlăcrimaţi la amintirea acestor comori sufleteşti, care 
făceau parte substanţială din credinţa lor creştină iar tineretul se 
înfiora de bucurie când descoperea că are în el aceste comori. 
Maturii satului deîndată întrebau dacă pot intra şi ei în Garda 
lui Codreanu, care le garanta că va pune în valoare acest tezaur 
naţional. 


In Iulie 1932 Sibiul Legionar, întră în alegerile făcute de 
Guvernul Vaida. Nu urmăream încă obţinerea unui mandat. 
Făceam doar o verificare spre a vedea în ce măsură, noua stare 
de spirit propovăduită de tânără Gardă de Fier, a prins rădăcini. 
Să vedem în ce grad disolvarea Legiunii de către Ion Mihalache 
în Ianuarie 1931, ori dizolvarea decretată de aşa zisul «învăţ㬠
tor al naţiei româneşti» savantul Nicolae Iorga în Martie 1932, 
cu toate prigoanele rezultate din aceste dizolvări, într’o o perioa¬ 
dă când noi abia începeam să luăm fiinţă, au influenţat lumea 
românească din judeţ. Rezultatul acestor alegeri a depăşit aş¬ 
teptările noastre. Obţinurăm peste 2000 voturi, număr care în 
raport cu voturile româneşti pe judeţ era chiar prea mare. Fie- 


55 



care din aceste voturi însemna o voinţă, o credinţă, un duh 
nou, şi dorinţa de a lupta pentru biruinţa Gărzii de Fier. 

încă nu erau numiţi şefi de judeţe, nici de plasă şi nici de 
sat. Legiunea era în plină creştere organică după deviza: «cuce¬ 
riţi şi organizaţi» spunea Căpitanul, «şi peste cât veţi putea orga¬ 
niza peste atâta se va întinde şefia voastră». 

«A face Legiune nu înseamnă a-i face uniformă, nasturi etc. 
Nu înseamnă a-i elabora sistemul de organizare. Nu înseamnă 
nici măcar a-i formula legislaţia, normele de conducere, înşirând 
logic texte pe hârtie. După cum a creea un om nu înseamnă a-i 
face hainele nici a-i fixa principiile de conduită şi nici a-i stabili 
programul de acţiune. O mişcare nu înseamnă nici statut şi 
nici program, nici doctrină. Acestea pot fi legislaţia mişcării, 
pot fi scopul ei, sistemul de organizare, mijloacele de acţiune etc., 
dar nu însăşi mişcarea». P. L. 343. 

«A creea o mişcare înseamnă în primul rând a da naştere 
unie stări de spirit, care nu-şi are sediul în raţiune, ci în sufletul 
mulţimii. Aceasta constituie esenţialul în Mişcarea Legionară». 

«Organizaţia legionară nu este formată dintr’un număr de 
membri, ci dintr’un număr de cuiburi.» P. L. 343. 

«Nu-1 numeam eu şef de cuib. Puterile lui îl numeau, îl ri¬ 
dicau; nu devenea şef dacă voiam eu ci dacă el putea aduna, 
convinge şi conduce un cuib.» P. L. 348. 

«De aceea un şef de cuib legionar este o realitate pe care te 
poţi sprijini. Reţeaua acestor şefi de cuiburi formează scheletul 
întregei Mişcări Legionare. Stâlpul organizaţiei legionare este 
şeful de cuib. Când se înmulţesc aceste cuiburi se grupează sub 
comandă, pe comune, plăşi, judeţe, provincii.» P. L. 349. 

Stăpâniţi de aceste adevăruri —primii noştri spărgători de 
fronturi— cucereau masele ascultătoare. 


Intrând în anul 1933 se putea vorbi despre Sibiul Legionar 
ca despre o solidă organizaţie. Activitatea legionară se desfăşura 
sub îndrumările drului Ion Banea, sibian el. Era Ion Banea 
unul dintre cei mai tineri printre acei ce la înfiinţarea Legiunii 
Arhanghelului Mihail primeşte săcuşorul cu pământ. Făcuse 
două Facultăţi: Dreptul şi Medicina la Iaşi. Portul lui obicinuit 
era costumul naţional. După o convorbire cu el rămâneau convin¬ 


56 


şi până şi adversarii. Ion Banea erau un mic Căpitan. Vorbea 
blând dar categoric. Cu toate că avea două diplome, îşi închi¬ 
nase viaţa exclusiv Legiunii. Ducea o viaţă materială foarte pre¬ 
cară. Ca să-şi scoată bilet de drum dintr’o garnizoană într’alta 
scotoceau camarazii localnici toate buzunarele. Ion Banea intuia 
pe Căpitan şi credinţa legionară în aşa măsură că el devenise 
legendar: 

«Iar seara’n jur pe lângă focuri» 

«Ca’n vremurile strămoşeşti,» 

«Tot despre Căpitan şi Gardă» 

«Ne spune Banea la poveşti» 

Când îl aveam în mijlocul nostru ascultam ca pe un vraci 
şi-l priveam ca pe un apostol. Alături de el uitai de foame, uitai 
chiar de tine însuţi şi trăiai doar ca să-l urmezi şi să-i împli¬ 
neşti chemările sădite în el de Căpitan. 


PRIGOANA DIN 33 34 

I n ţară treburile economico-financiare trec dintr’o experienţă 
în alta. Cu venirea la guvern a Naţional-Tărăniştilor dispare sta¬ 
bilitatea în conducerea treburilor publice. Conducerea acestui 
partid, în care până şi duşmanii lor de moarte, liberalii îşi pu¬ 
neau speranţe, a fost atât de eterogenă în programul de stat că 
nimeni n’a mai putut descurca iţele economice, financiare şi 
administrative puse în aplicare. Situaţia economică devenise de¬ 
zastruoasă. Se face necesară Legea Conversiunii (datoriile agrico¬ 
le). Vine apoi primul ministru Iorga şi spune funcţionarilor ne¬ 
plătiţi cu lunile, să mănânce mămăligă cu ceapă, iar cinicul 
Argetoianu afirma în parlament că angajaţii administraţiilor 
financiare n’au nevoie de leafă ei având de unde să-şi facă ros¬ 
turile manevrând banii statului. 

Regele, prin camarilă, se ocupa numai de afaceri personale, 
iar pe de altă parte, pescuind în această confuzie generală, des¬ 
trăma rând pe rând partidele politice, aservindu-şi-le, pentruca 
astfel să înlăture posibilitatea de control asupra panamalelor 
sale personale, ca sustragerea Fondului Aviaţiei etc. 

Când lupul întră într’o stână oile închid ochii ca să nu-şi 


57 


vadă pieirea. Aşa au făcut toţi oamenii noştri de stat, scriitorii, 
gânditorii etc.: ca oile unei stâne. Toţi au închis ochii şi gura, 
toţi s’au lăsat seduşi şi stăpâniţi de mrejele acestui putregaiu ce 
se numea conducere de stat şi Monarhie. 

Garda de Fier însă îşi urma marşul ei de rodnică moralizare. 
Deaceea speranţele tuturor oamenilor curaţi cari n’aveau cura¬ 
jul să strige «destul nebunilor cu jaful şi nepăsarea», se îndrep¬ 
tau numai spre ea, ca o ultimă salvare. Şi pentrucă Garda de 
Fier nu se lăsa stăpânită de nici-o forţă din afară, nici manevrată 
şi nici destrămată, ea, în pas cu realităţile, fără să se teamă 
de atacurile ce se urzeau împotriva ei, ea trebuia distrusă. Toate 
forţele oculte şi toţi înstrăinaţii de Neam cereau distrugerea ei 
cu o insistenţă diabolică. In această atmosferă mergea Ţara spre 
sfârşitul lui 1933. 

Fracţiunea Duca a partidului Liberal este chemată la gu¬ 
vern. Duca este adus la guvern nu de voinţa naţională, ci de 
cea internaţională care dorea uciderea Gărzii de Fier. Preţul ti¬ 
tlului de prim-ministru consta în dizolvarea şi prigonirea noas¬ 
tră. Era a treia disolvare în scurta ei existenţă de abia de cinci 
ani. De data aceasta guvernul Duca începe prigoana cu uciderea 
comandantului legionar Virgil Teodorescu, dobrogean, împuş¬ 
cat de poliţie pe la spate, pe când lipea un manifest electoral. Ar¬ 
ticolul «Cranii de Lemn» din «Axa» din 7-XII-33 scris de Ionel 
Moţa, este o lumânare şi o rugăciune pentru camaradul care for¬ 
mează cap de coloană în şirul celor ce au căzut pentru Legiune. 

După împuşcarea lui Virgil Teodorescu urmează a treia des¬ 
fiinţare a Gărzii de Fier, arestarea legionarilor şi închiderea se¬ 
diilor. Pe când lumea creştină se pregătea de prăznuirea Săr¬ 
bătorii Bucuriei, guvernul Duca, guvernul ocultei internaţionale 
umple închisorile ţării cu tineretul care neîncetat cerea să se 
respecte voinţa poporului românesc, ci nu a poporului «fără ţară» 
care a răstignit pe însuşi Fiul lui Dumnezeu. 

Paharul răbdării se revarsă. In ţară indignarea, era genera¬ 
lă. Ceva trebuia să se producă. Sufletul lui Virgil Teodorescu 
ce încă întârzia printre noi, miile de familii încălcate şi răvăşite 
de poliţia guvernului întrăinat se cereau răzbunate. Şi sancţiona¬ 
rea nu se lasă aşteptată. La 29-XII primul-ministru I. G. Duca 
este răpus de gloanţele indignării naţionale, în gara Sinaia de 
către Nicadori. 


58 


Anul se încheie cu un nou val de arestări; cu schingiuirea 
Nicadorilor în modul cel mai barbar şi împuşcarea camaradului 
Sterie Ciumeti şi apoi încă viu aruncat în lacul Fundeni. 


In preajma Paştilor 1934 se judecă procesul Duca, proces 
în care Niki Constantinescu, Ion Caranica, Doru Belimace, de- 
acum Nicadorii, sunt condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. 

Prezenţa generalului Gheorghe Cantacuzino Grănicerul în 
rândurile acuzaţilor face ca tot completul de judecată să se com¬ 
pună din generali. In faţa obiectivităţii acestor ostaşi s’au năruit 
manevrele masono-judaice a camarilei regale, de a inculpa şi con¬ 
damna şi pe Căpitan şi Statul lui Major, acuzaţi ca autori morali 
a morţii lui Duca. 

Generalul Ion Petrovicescu, procuror în proces, deci acuza¬ 
tor public, prin rechizitoriul ţinut s’a dovedit a fi mandatarul 
voinţei naţionale, voinţă ce nu s’a lăsat influenţată de interese 
străine şi meschine. Ca urmare toţi implicaţii în proces sunt 
declaraţi nevinovaţi, rămânând condamnaţi numai făptaşii ac¬ 
tului. 

După proces se fixează sediul Mişcării în strada Gutemberg 
3, în casa generalului Cantacuzino, care pusese la dispoziţia C㬠
pitanului şi a Gărzii de Fier nu numai persoana sa ci şi casa 
proprie. 

La încheierea acestui an Căpitanul vorbeşte astfel ostaşilor 

săi: 


După prigoană. Scrisoare pentru Anu Nou 1935. 

Către legionarii din întreaga Ţară. 

Camarazi! 

A trecut cel mai greu an, cel mai greu pe care l-am în¬ 
tâlnit noi în lupta noastră; cel mai greu pe care de sute de 
ani l-a întâlnit tineretul românesc. 

Bilanţul: 18.000 de arestări cu 18.000 de case călcate de 
barbari şi umplute de sânge nevinovat; 300 de bolnavi în 
închisori; 16 morţi şi 3 înmormânţaţi de vii, sub pământ. 

Camarazi. 

In sfârşit s’au scurs toate şi fierul din garda noastră 
după ce a trecut prin focul acesta şi-apoi prin apa cele mai 


59 


infame trădări, care abia mai târziu se va cunoaşte, s’a 
transformat în oţel călit. 

Astăzi călit ne este sufletul, şi în pragul anului nou 
1935, suntem gata a intra din nou în luptă cu o hotărîre 
şi o vitejie necunoscută vreodată. 

Anul care vine este un an de noroc pentru noi. 

Mişcarea Legionară va lua aspect de avalanşe şi va re¬ 
purta victorii triumfale. 

Vouă tuturora, camarazi, care aţi suferit şi care după 
atâtea încercări aţi rămas neclintiţi în credinţă, neîndoiţi 
în faţa valului de calomnii şi de insulte. Vă trimit urarea 
mea de fericire, de bucurie şi de izbândă pentru 1935. 

închina ţi-vă pentru cei morţi care veghează asupra noas¬ 
tră şi vegheaţi asupra celor trei care mor sub pământ. 

înainte dragi camarazi! Fiţi mândri de tot ce-a fost în 
anul acesta greu şi păşiţi cu nesfârşită încredere în anul 
care vine. 

1 Ianuarie 1935. 

Corneli u Zelea Codreanu 


vrficial toate formele noastre ca Grupare: Legiunea Arhan¬ 
ghelului Mihail, Gruparea politică Comeliu Zelea Codreanu şi 
Garda de Fier, erau dizolvate. Toate aceste dizolvări şi prigoniri 
au întărit credinţa şi sufletul legionarilor şi cu fiecare zi s’a 
mărit numărul prietenilor şi membrilor mişcării. 

Din perioada «copilandrilor» cum le plăcea duşmanilor să 
ne numească, treceam de-acum în faza bărbăţiei. Lumea româ- 
nesca constatase, în timpul acestei ultime prigoane, că nu mai 
are în faţă «copilandri» ci voinci şi viteji printre cari apar chiar 
năzdrăvani ca Nicadorii. 

Nici Căpitanul şi nici ostaşii lui n’avea să se oprească, în 
marşul lor biruitor, din pricina unor dizolvări înserate în nişte 
monitoare oficiale. Cu anul 1935 se înfiinţează partidul «Totul 
pentru Ţară» în care legionarii sunt membri de drept şi în care 
ne vom desfăşura activitatea viitoare. 

Domnul general Gh. Cantacuzino Grănicerul este numit şef 
al partidului «Totul pentru Ţară». De-acum se numesc şefi de 


60 


judeţe. La Sibiu, pe acest an este numit dr. Augustin Bidian. 
Eu sunt numit judecător legionar judeţean. 

Funcţiunile în Mişcare sunt pe termen de un an; ele nu 
sunt plătite; pentrucă legionarul nu ia nimic dela Mişcare, ci 
dă totul Mişcării; ele sunt cu termen pentrucă să se desrădăcine- 
ze vechiul sistem de a o considera ca un bun personal şi a o 
exploata ca atare; era cu termen pentrucă să poată trece cât mai 
mulţi prin exerciţiul unei comenzi, ca la timpul său să existe 
la îndemână cadre bine pregătite; erau cu termen pentrucă 
astfel Mişcarea, este în permanentă reînoire, în continuu elan, 
iureş după iureş de noui impulsuri fără ca să stagneze energiile 
spirituale sau să fie apăsătoare din punct de vedere material căci 
profesiunile individuale nu trebuiau puse în primejdie de a slăbi 
sau a înceta. 

Sibiul Legionar îşi îngroaşe rândurile. In sediul legionar 
vechiu nu mai încăpeau cuiburile existente şi atâţia noi erau 
doritori să devină soldaţi ai Gărzii de Fier. Am închiriat un etaj 
în care încăpeau până la trei sute de persoane. Aci ţineam, în 
fiecare Joi, şedinţele pe garnizoană, la care veneau, pe lângă cui¬ 
burile din oraş, şi camarazi de la sate. 

In acest nou sediu îşi mărturiseau credinţa camarazii: Dr 
Spiridon Cândea, dr Stan, Creangă, Bodogaie, Mărginean şi alţii; 
aci îşi arata tot elanul studenţesc fratele Viorel Trifa. 

Apar noi şi noi mărturisitori ai credinţei celei noui. Pentru 
spărgătorii de fronturi ai lui Nicu Iancu, cât şi pentru veteranii 
dela 1922, era o mare mulţumire şi satisfacţie faptul ca sămân¬ 
ţa legionară nu cădea nici în drum nici între spini şi nici pe 
piatră; că vrerile Căpitanului au devenit hrană sufletească pen¬ 
tru românii cu dragoste de Ţară şi Neam. 


CONGRESUL GENERAŢIEI STUDENŢILOR 1922 

In primăvara anului 1935 se convoacă la Bucureşti, în pala¬ 
tul mediciniştilor, Congresul Generaţiei Studenţilor 1922 din 
P arte de dre P‘ studenţii înscrişi Ia Universitate în 
1922/23, plus membrii Comitetelor Studenţeşti ai celor patru 
Universităţi. 


61 




Se dorea anume o strângere a rândurilor fostelor serii de stu¬ 
denţi şi formarea unui bloc cu directive bine conturate. Din nou 
mi se iveşte prilejul să trec Carpaţii, deastădată însă spre Capi¬ 
tală. Intr’o seară de Aprilie, cu fratele Bidian, luăm trenul şi 
sosim în Bucureşti dimineaţa următoare. încă nu erau ceasurile 
zece şi în curtea sediului roiau camarazii sosiţi din toate provin¬ 
ciile cari urmăreau cu încordare mişcările Căpitanului, ascuţind 
urechile ca să poată auzi cuvintele pe care el le adresa unuia sau 
altuia. 

Toate privirile erau aţintite spre el. Fiecare căuta să nu 
scape nici o vorba de-a Căpitanului în discuţiile cu noii veniţi. 
Şi mai ales fiecare-şi încorda cât putea mai mult atenţia pentruca 
să-i poată ghici vreo dorinţă mai înainte ca el s’o fi exprimat; 
fiindcă mic şi mare, tânăr şi bătrân, mai vechi sau mai proaspăt 
legionar, toţi laolaltă, într'un singur gând, ar fi dorit să-i împli¬ 
nească ordinele convinşi fiind că voinţele lui erau voinţele Legiu¬ 
nii, vrerile Ţării şi poruncile Neamului. 

Era pentru prima dată că intram în sediul central. Aceasta 
fiindcă eu am pus la inimă dispoziţia cuminte a Căpitanului:... 
«legionarul vine la sediu când este chemat ori când are ceva se¬ 
rios de raportat». Cu alte cuvinte sediul legionar nu este un 
club unde membrii se adună să discute la o cafea, ci la sediu te 
duci să depui un raport sau să primeşti noui îndrumări. Legio¬ 
narul n’are vreme de taifas şi nici nu trebuie să răpească timpul 
camarazilor lui. Noi trebue să respectăm vremea celuilalt, pen- 
trucă toţi suntem chemaţi s’o jertfim Legiunii şi Căpitanului. 

Căpitanul văzându-ne se îndreaptă către noi, cu paşii lui 
mari şi liniştiţi, fixându-ne cu ochii lui pătrunzători şi blânzi. 
Zâmbind ne întinde mâna spunându-ne: «bine-aţi venit!» Nu-1 
mai văzusem din 1922, la trecerea lui prin Cluj. După ce răs¬ 
pundem întrebărilor de informare asupra situaţiei din oraşul şi 
judeţul nostru ne despărţim pentruca să ne ducem la şedinţa de 
deschidere a Congresului Generaţiei 1922. 

în una din sălile Congresului se face verificarea şi recunoaş¬ 
terea celor cu drept de participare. După aproape zece ani ne reîn¬ 
tâlnim atâţia şi atâţia colegi de facultate. Majoritatea erau legio¬ 
nari trecuţi prin prigoane, luptători din perioada «spărgătorilor 
de fronturi», ostaşi încercaţi ai Căpitanului a căror credinţă în 
dreptatea cauzei legionare n’a putut-o îndoi ori frânge nici baione¬ 


62 


tele jandarmilor şi nici bătăile poliţiei. Aceşti ostaşi erau chemaţi 
acum la discuţii academice; la judecarea unei situaţii; la luarea 
de hotărâri ce priveau viitorul generaţiilor viitoare ai căror paşi 
trebuiau feriţi de rătăciri. 

Congresul era prezidat de Ionel Moţa asistat de dr Simio- 
nescu, Popescu-Botoşani, C. Panaite, Ion Istrate. 

Intrând în desbateri, dela primele discuţii se remarcă o ten¬ 
dinţă separatistă a grupului Simionescu-Botoşani, grup infim 
faţă de peste cei o sută de membri prezenţi. Având orietări po¬ 
litice, voiau să prpvoace o desbinare, să dărâme unitatea. Ionel 
Moţa face toate sforţările ca să împiedece o defecţiune. Se vede 
însă treaba că grupul respectiv venise la congres tocmai ca să 
facă dificultăţi. Văzându-se nesprijiniţi de membri Congresului 
merg pana la a provoca scandal (aşadar sistem cuzist). Răs¬ 
punsul le-a fost dat repede. Scandalagii au fost liniştiţi. In nici 
o jumătate de oră şi fără măcar să se simtă ceva Totu Niculae 
făcuse ordine. In zilele următoare Simionescu şi consorţii nu mai 
vin la Congres. Se adunaseră în locuinţa unuia dintre ei. Atunci 
Ionel Moţa face o ultimă încercare pentru a readuce pe nemulţu¬ 
miţi în mijlocul nostru, ca astfel să se păstreze unitatea celor 
care m 1922/23 luptaseră pentru acelaş ideal. In fruntea unei 
delegaţii aleasă dintre noi se duce să-i determine să revină şi 
să-şi expună părerile în Congres, spre votare; să se supună voin¬ 
ţei majorităţii. 

Zadarnică a fost şi această încercare. îşi dădeau seama că ma¬ 
nevra lor nu va fi însuşită de Congres, noi neînţelegând să 
acem un joc politic dintr o luptă în plină desfăşurare, luptă ce 
avea în trecutul ei atâtea suferinţe. 

In palatul mediciniştilor unde erau majoritatea covârşitoare 
a congresiştilor desbaterile îşi urmează cursul într'o atmosferă 
caldă, liniştită şi academică. Congresul îşi încheie lucrările după 
trei zile de discuţii. Ionel Moţa este proclamat Preşedintele Ge- 
neraţiei 1922. 

După şedinţe treceam pe la sediu. In fruntea întregului grup. 
Ionel Moţa raporta Căpitanului despre cele discutate şi hotărâte 
111 şedinţa zilei. La trei paşi în urma lui cei ce-1 însoţeam ascul¬ 
tam raportul dat Căpitanului de primul lui Sfetnic. înregistram 
observaţiile pe care le făcea Şeful sau lămuririle pe care le dădea 
Sfetnicul, mândri fiind a avea în fruntea noastră pe Ionel Moţa 


63 





care mânuia cu aceeaş logică şi uşurinţă verbul cu care mânuia 
pana atunci când era vorba să susţină sau să apere un adevăr şi 
un ideal. 

în aceste trei zile de Congres, orele libere le petreceam la 
sediu; în special serile care se prelungeau până la miezul nopţii. 
Seara atmosfera devenea mai intimă, numărul nostru mai redus, 
domnind un elan şi-o bună voie fără margini. Cântecele nu mai 
încetau; Căpitanul cu puternica lui voce corecta noile marşuri. 
Nimeni nu se gândea să plece cât timp el era prezent. Fiecare 
căuta să fie cât mai aproape de el. Ne întipăream cât mai exact 
observaţiile şi sfaturile lui, pentruca mai apoi să nu-1 supărăm 
printr’o eventuală rea interpretare a poruncilor lui. îŞi nu din 
teamă se urmărea o împlinire cât mai perfectă a ordinelor lui, 
ci exclusiv din nemărginita noastră dragoste pentru el. 

In una din aceste zile, la ora mesei privind peste cei prezen¬ 
ţi în curte, spune: «Bidian, Trifan, Fleşeriu, veniţi cu mine». 
El era invitat la masă la camaradul inginer Virgil Ionescu. 
Asta însemna că doamna Ionescu aştepta mai multe persoane. 
Invitaţii invitatului erau camarazi veniţi din provincie. Voia C㬠
pitanul să dea o lecţie de comportare pe care o dorea aplicată 
şi în capitală, şi anume că un camarad venit de departe se cu¬ 
vine să-l iei cu tine la masă, în casa ta, aşa cum fac cei din afara 
Capitalei, pentru care nu se poate imagina ca unul ce soseşte în 
localitate să mănânce în restaurant. Ar fi fost un blam, o insultă 
pentru acea localitate. Căpitanul dorea o generalizare a acestei 
feţe a omeniei în Capitală. 

După cele trei zile de stat în Bucureşti am venit acasă mai 
mult decât mulţumit. Zilele acestea petrecute la sediul central 
mi-au dat certitudinea că de-acum nu se va mai repeta povestea 
cu Statutarii şi Nestatutarii Lanc-ului, că viitoarele generaţii nu 
vor mai trebui să dibuiască pentru aflarea unui luminiş; că Isto¬ 
ria Ţării s’a despicat în două. 


TABĂRA DELA CARMEN SYLVA 


La Sediu auzisem că în vară se va deschide o Tabără de Mun¬ 
că la Carmen Sylva, veste care nu peste mult se confirma prin 


64 


circulara din 31 Mai 1935. Şi doream să iau parte la această 
Şcoală. 

Atmosfera în taberele de muncă este de o totală înfrăţire 
între toate vârstele şi profesiunile. Mergeai nechemat şi stăteai 
cât puteai. Nu ştiu să fi fost careva care să plece din tabără 
din pricina rigorilor, a muncii sau a hranei, care era mai mult 
decât sărăcăcioasă. Comodităţile nu interesau. Se trăia o viaţă 
spartană. 

îmi aranjez timpul de concediu pentru 15 zile cât puteam 
lipsi din birou şi la jumătatea lui Iulie, împreună cu fratele 
Bidian, ne apropiem de tabără. încă de pe ţărmul de sus fiind, 
văzuţi, Căpitanul ne strigă: «coborâţi fraţilor pe drumul din 
dreapta voastră». Era în lucru un drum, în semicerc, pe care se 
putea coborî cu maşina până la apă. 

Ofiţerul de zi ne plasează în unul din corturile ce încă nu 
era terminat dar pe care până seara îl punem sub acoperiş. Deo¬ 
camdată se aflau în lucru şase cabane în afară de cea a Căpita¬ 
nului care era deja terminata şi în care mai dormeau câţi în¬ 
căpeau. 

Mai aveam două, trei ore până la vremea amiezii, timp pe 
care-1 folosesc trecând pe la grupurile de camarazi repartizaţi la 
câte-o treabă: ridicarea cabanelor, nivelarea terenului taberei, în¬ 
tărirea ţărmului cu ziduri de piatră, scoaterea din mare a pietrei 
necesare construcţiilor, saparea unei fântâni chiar pe marginea 
mării, spre a vedea de nu-i posibil să dăm de vreo vână de apă 
potabilă, etc. 

Proaspătul sosit în tabără se încadra în echipa de lucru 
pentru a cărei lucrare avea o preferinţă, afară dacă nu i se in¬ 
dica ce anume urma să lucreze, cu considerare la pregătirea lui 
profesională, ori dacă nevoile unei lucrări impuneau o reparti¬ 
zare economică a forţelor. Fiecare echipă avea şeful ei. Acesta 
răspundea nu de cât a lucrat echipa, ci de cum a lucrat şi mai 
ales de comportarea celor din subordinele sale. 

La ora 13 se încheia frontul pentru masă. Zilnic se gătea 
cioarbă de zarzavat cu mămăligă. După masă Căpitanul îşi facea 
siesta. După siestă, azi fiind ziua sosirii noastre, ne cheamă să-l 
însoţim pe plajă şi să facem o baie. 

După cină care se servea la ora 20, şi care consta din brânză 
cu mămăligă, toţi cei prezenţi ne adunam în jurul Căpitanului, 

65 


5 




trântiţi la picioarele lui. La lumina lunei începeau şedinţele cari 
constau din întrebări şi răspunsuri. Cine avea de pus vreo în¬ 
trebare sau de cerut vreo lămurire o exprima, iar Căpitanul răs¬ 
pundea lămurind pe întrebător şi prin el pe toţi ceilalţi. Nici¬ 
când n’a avut loc o discuţie contradictorie, o ridicare de voce 
sau o supărare, pe motiv că vreunuia nu i s’a admis teza lui. 
Oricare ar fi fost întrebarea şi oricum formulată, prin răspun¬ 
sul dat Căpitanul îi dădea înţelesul şi sensul legionar, răspuns 
cu caracter de normă pentru toţi legionarii. Nu era nimeni umi¬ 
lit. In fiecare stăruia încrederea şi fiecare rămânea cu satisfacţia 
de a fi contribuit ori de a fi adus el însuşi lumină în problema 
discutată. Când întrebarea pusă sau lămurirea cerută nu aparţi¬ 
nea cadrului discuţiilor, se înlătura cu multă eleganţă, fără ca 
asupra ei să se încerce o revenire. 

In una din aceste discuţii Nicoleta, şefa Cetăţuilor pune în- 
trebareă: «care este Căpitane rolul femeii legionare?», «Să 
facă copii, şapte copii» fu răspunsul Căpitanului adăogând în¬ 
dată, dându-şi seama că el încă n’are copii şi că deci nu trebue 
să ceri ce singur nu împlineşti: «am să fac şi eu».El dorea să 
premeargă cu exemplul şi în această lăture a vieţii, lăture ce este 
supusă doar legilor naturii. 

Când asupra unei probleme se exprimau păreri diferite C㬠
pitanul le asculta, iar la urmă conchidea: «răspunsul lui X este 
cel mai bun ori judecata lui Y este cea corectă, deci aşa să facă 
toată lumea». 

Nicio vanitate, constrângere, înăbuşire sau impunere de voin¬ 
ţă personală. Totul urma ordinea firească a lucrurilor. Din modul 
în care se desfăşurau aceste şedinţe am înţeles eu că dacă legio¬ 
narul trăieşte fenomenul legionar, nu va greşi şi va fi mereu un 
model pentru cei ce-1 înconjoară. 

La ora 22 se suna stingerea, ceeace însemna că toţi intrau în 
culcuşurile lor. Rămâneau numai plantoanele. 0 măsură preven¬ 
tivă, ca să nu se strecoare în timpul nopţii elemente străine în 
tabără. Cu câte-o bâtă în mână, drept armă, aceştia străjuiau pe 
cei ce dorm obosiţi de lucrul zilei, desigur cu Căpitanul în gând; 
străjuiau în special cortul în care se odihnea el. Căpitanul, cău¬ 
tând, parcă după ritmul respiraţiei lui să-i adulmece grijile de 
mâne şi dorinţele de viitor. Nimeni nu mai cârtea dupăce se 
retrăgea în cortul lui, Căpitanul, pentruca să nu-i tulbure gân¬ 


66 


durile; ca să nu-i sperie somnul, cu toţii terminându-ne rug㬠
ciunile cu: «Doamne ţine-ni-1 mulţi şi sănătoşi ani!» 

Dimineaţa el se scula primul, după cum seara se retrăgea 
ultimul. Când soarele zvâcnea deasupra orizontului Căpitanul 
ieşea din cort şi dădea deşteptarea. 

Nici iepurii n’ar fi sărit mai repede. Intr’o clipită era format 
frontul. Ţâşneau din toate părţile, băieţi şi fete, spre locul de 
adunare, mic şi mare, tânăr şi bătrân. Ofiţerul de zi lua raportul 
şefilor de grupe şi apoi dădea raportul pe tabără Căpitanului. Nu 
existau lipsuri dih cauză de boală sau alt motiv. Fiecare căuta să 
nu facă pe ceilalţi să aştepte. 

In cortul al doilea din spatele cabanei Căpitanului dormeau 
cei mai vârstnici. Aici se mai întâmpla o oarecare domoleală. 
Unul se apropia de front aranjându-şi cămaşa, altul potrivindu-şi 
parul, cclalt desculţ. Cu multă înţelegere îi aştepta Căpitanul 
zâmbind. Ne demonstra prin aceste gesturi că nu de la toţi se 
poate pretinde aceeaşi sprinteneală fizică, după cum nu poţi 
pretinde aceeaşi înţelepciune altora; că în tratamentul cu seme¬ 
nii se impun deosebiri dictate de omenie şi de bunăcuviinţă. 

In una din zile fiind în tabără domnul General Cantacu- 
zino, unul dintre cei mai proaspeţi camarazi i se adresează dom- 
nului General cu «camarade General». Sigur că a făcut-o din neş¬ 
tiinţă. Căpitanul auzind de această întâmplare a remarcat-o în 
faţa frontului spunând celui în greşeală: «domnului General 
nici eu nu-i pot spune camarade General, pentrucă dsa este mai 
în vârstă ca noi. Dsa ne poate spune tuturora camarade, noi 
însă nu-i putem răspunde în aceeaşi formă. Camarade se spune 
celor mai tineri, celor pe care îi poţi tutui. Bunăcuviinţă trebuie 
să ne arate cum să ne adresăm celor mai mari ca noi, celor mai 
în vârstă ori celor cu o pregătire mai înaltă ca a noastră.» 

Intr’o dimineaţă, după încheierea frontului, numărul întâr¬ 
ziaţilor ce apăreau de printre corturi se urcă Ia aproape 20. 
«Rămâneţi deoparte», le spune Căpitanul. După primirea rapor- 
ului, pentru a da un exemplu, şi a sancţiona întârzierile trecute 
şi evita pe cele viitoare, se adresează camaradului Macovei: «ia 
comanda acestei grupe; o duci în marş forţat până la farul Tuzla; 
pe drumul dus şi întors faci exerciţii fizice cu ei». Macovei, 
care din fire era aspru trece la executarea ordinului. N’aş fi 
dorit să fac parte din acea grupă aflată pe mâna lui Macovei. 


67 




După plecarea lor frontul nostru de peste 200 inşi, sub comanda 
Căpitanului, coboară pe plajă pentru a face exerciţiile fizice de 
dimineaţa. 

Cu toată bunăvoinţa din partea fiecăruia nu era uşor să armo¬ 
nizezi un front aşa de mare. Diferenţele de vârste erau prea mari: 
dela 17 la 40 de ani; apoi toate celelalte deosebiri. Pe de altă parte 
Căpitanul cerea ceva ce nu mai auzisem. El cerea ca din atitu¬ 
dinea, ţinuta fizică, din modul de a păşi şi de a ne prezenta «să 
se vadă camarade că tu eşti legionar; că tu eşti stăpân şi domn pe 
această Ţară.» 

«Pasul. Pasul legionar să fie sigur; pas domol, pas mare, toa¬ 
tă talpa piciorului să calce apăsat pământul acesta strămoşesc 
pe care tu eşti chemat să-l stăpâneşti. Nu pas grăbit şi îngrijo¬ 
rat ca al celui ce-i urmărit, ci pas uriaş, din care să se vadă că ştii 
ce vrei; că tu îţi cunoşti scopul în viaţă. 

Salutul. Salut al înălţimilor; al luminei, binelui şi biruin¬ 
ţei. Pentru asta plecăm cu mâna dela inima, o ridicăm în sus, 
spre soare, spre cer. In vremea salutului privirea urmăreşte linia 
braţului, a vânjosului braţ legionar. 

Atitudinea. Nu atitudine de slugă, de încovoiat, de omul 
cu căciula în mână şi stând după uşă. Când intri undeva, tu 
legionar stai în poziţie corectă; demnă. Privirea să ţi-o fixezi în 
ochii celui cu care vorbeşti. Spune-i răspicat şi cu curaj ceeace 
vrei. Trebuie să ne smulgem din slugărnicia în care a trăit po¬ 
porul nostru. Să-l reaşezăm în demnitatea şi mândria lui de om.» 

Ar părea poate, că se făcea apologia trufiei şi orgoliului. O 
mare eroare. Pentrucă se urmărea tocmai contrariul. La cel ce 
se constata astfel de defecte era scos în faţa frontului, şi ca unul 
care n’a înţeles fenomenul legionar, fenomen care se caracterizea¬ 
ză prin omenie şi bunăcuviinţă, era dat ca rău exemplu. 

In fiecare dimineaţă, cu frontul, se făcea această şcoală com¬ 
pletată cu exerciţii fizice, cari, ordonate de Căpitan ni se păreau 
lucruri noui. Când treaba nu mergea bine, când băieţii păreau 
moleşiţi, nu ne ajungea coasta mării, plină cu spini, pentru a 
executa: ... «la deal...fuga...marş» «culcat» ... «la dreapta» ... 
«la stânga» ... ca apoi aceste comenzi să continuie pănă ce ne 
înviora prin îmbieri şi indicarea cu mâna a ceeace urma să exe¬ 
cutăm. Şi Doamne cât ne erau de dragi aceste drastice ieşiri tre¬ 
cătoare, ale iubitului nostru Căpitan, cu toţii fiind convinşi că 


68 


dorinţa lui era să facă din noi alţi oameni pentrucă oriunde 
vom apărea să facem onoare Neamului nostru şi Legiunei. 

Pe când frontul nostru tocmai termina exerciţiile, soseşte şi 
grupa pedepsită. Pe feţele şi îmbrăcămintea lor se vedea că 
acest marş de pedeapsă n’a fost o simplă glumă. Toţi erau uzi 
leoarcă, fiindcă Macovei nu ţinuse seamă nici de adâncimea m㬠
rii şi nici că atât de dimineaţă apa-i cam rece pentru a face baie 
imbracat. Nici unul n’a schiţat însă vreun gest de supărare. Su¬ 
flau ei de oboseală, dar respirau uşuraţi ca omul care a scăpat de 
o povară. Căpitanul îi priveşte cu blândeţe şi întorcând privirea 
spre frontul nostru pleacă surâzând. De atunci nu s’a mai văzut 
vreo întârziere. 

După ceai fiecare-şi urma şeful echipei Iui de lucru. In cele 
24 de ore de când sosisem în tabără avui timp să mă orientez 
şi să-mi dau seama de ce-ar fi mai necesar de făcut. în această 
orientare constat că în malul din faţa cortului Căpitanului ar fi 
bine să se deschidă un coborâş direct către apă. Cortul Căpitanu¬ 
lui se afla chiar în faţa mării. Ca să se coboare pe plajă trebuia 
să facă un mare ocol. In trei zile am săpat drumul şi-am întărit 
malul cu un zid de piatră, încât se putea coborî comod la apă. 

S ar părea că el, Căpitanul, n’ar mai fi ajuns să lucreze. Dim¬ 
potrivă. Pănă să apară vizitatorii în tabără, el punea mâna 
acolo unde era mai greu. Trecea apoi de Ia echipă Ia echipă. 
Observa, constata şi da îndrumări, atent la fiecare în parte. El 
căuta să vadă dacă unul sau altul pune suflet în ceeace face. 
Ceeace-L supăra era când vedea că vre-unul lucrează din calcul. 
Oprindu-se odată unde lucram eu, îmi spune: «priveşte pe acela 
de colo, îl vezi? e un chiulangiu; lucrează numai când vede că-i 
observat.» «Nu toţi cei ce se duc la şcoală o şi termină, Căpitane»- 
îi răspund aşezând un pietroiu în zidul la care lucram. El pleacă 
râzând chemat fiind de ofiţerul de zi. 

Intr’o dimineaţă apar în tabără Puiu Gârcineanu şi Vasile 
Marin. Puiu, nears de soare şi ras pe cap atrăgea atenţia celor 
ce nu-I cunoşteau încă. De la prima vedere ne-am apropiat. De- 
atunci mă căuta oridecâteori venea la Sibiu la fratele lui. Ale¬ 
xandru Gârcineanu, judecător, iar când mergeam eu la Bucureşti 
totdeauna îl căutam. 

Virtuţile lui Puiu Gârcineanu l-au împins spre Mişcare. El 
a fost unul dintre cei mai distinşi moldoveni. Prin lucrarea sa 


69 





«Din lumea legionară» s’a dovedit a fi —deşi curând intrat în 
Legiune— unul dintre vârfurile elitelor generaţiei noastre. 

Ajuns în Tabără se apucase să lucreze cu un târnăcop fără 
să-si dea seama că este instrumentul cel mai greu de mânuit. Du¬ 
pă o jumătate de oră îl văd că se opreşte şi-şi priveşte mâinile, 
arătându-mi-le. I se umpleseră palmele de băşici de apă, mari cât 
un bănuţ. îi iau târnăcopul şi-i dau lopata spunându-i s’o lase 
mai domol, că şi uneltele de lucru au tactica lor. 

Din discuţia avută cu el am aflat motivul ce l-a determinat 
să se apropie de Mişcare. A fost procesul Nicadorilor. Ca avocat 
asistase la proces şi-mi spunea că cu această ocazie a descoperit 
o altă lume decât cea cunoscută de el. Din declaraţiile inculpaţi¬ 
lor şi ale martorilor constatase că inculpaţii recunosc fapta dar 
că ea se săvârşise ca o expresie a voinţei generale româneşti ce 
căuta să-şi scuture un jug în care nu înţelegea să mai tragă, jug 
în care o înhămase executatul Prim Ministru. 

După proces se prezintă Căpitanului şi-i spune că vrea să 
devină legionar. Mai apoi, în lagărul de concentrare Vaslui mi-a 
destăinuit: «eu am învăţat să trăiesc şi să-mi dau seama că 
trăiesc abia dupăce l-am cunoscut pe Căpitan şi Garda lui de 
Fier.» 

De Sfântul Ilie, 20 Iulie 1935, după programul de diminea¬ 
ţă, sunt chemaţi să iasă în faţa frontului toţi cei cari au suferit 
închisori. Pe măsura credinţei, vredniciei şi vitejiei s’au făcut 
gradări şi ridicări în grade. La acea dată erau numai două grade: 
Ajutor Comandant şi Comandant Legionar. Cântarul cu care 
Căpitanul măsura meritul pentru avansare inspira mai multă 
încredere decât noi toţi laolaltă am fi fost chemaţi să ne spunem 
părerea. In faţa hotărârilor Căpitanului nu exista dubiu sau în¬ 
doială. Că unul sau altul dintre gradaţi n’a răspuns până la ur¬ 
mă încrederii pe care o pusese Căpitanul în el, aceasta se dato- 
reşte nestatorniciei firei omeneşti. 

Terminată această solemnitate frontul se îndreaptă spre bise¬ 
rica din Techirghiol al cărei hram sc săbătorea. Frontul se com¬ 
punea din peste 200 de legionari. Neîncăpând în biserică, întră 
doar Căpitanul cu Statul lui Major. După slujbă, în drum spre 
tabără,ne oprim la marginea localităţii, într’o grădină deschisă, 
pentru a ne odihni şi a mânca ceva. Cu ce să hrăneşti atâtea 
guri flămânde? Cei cari aveam ceva bani punem mână dela m⬠


70 


nă şi se încropeşte suma necesară pentru a cumpăra pâine şi cea¬ 
pă. După această «masă copioasă» ne potrivim ţinuta şi pornim la 
drumîntors prin Carmen Sylva. «Adunarea! Gardă drepţi! Dă 
drumul la Ştefan Vodă! Cu cântecul înainte...după mine...marş!» 
sună în văzduh glasul lui acum poruncă. 

Fie în capul coloanei, fie pe margine ca să-şi poată privi 
flăcăii, păşea Căpitanul cu pasul lui mare şi apăsat de parcă 
voia să cucerească cu noi pământul. Numai voinţă şi încredere 
emana din toate mişcările lui. Flăcări de îmbărbătare ţâşneau 
din ochii lui c}e şoim. Comenzile lui trâmbiţă de Arhangel. 
Cadenţa frontului, răspunzând dorinţei lui zguduia pământul. 
Două sute de paşi bătând aceeaşi cadenţă, opreau pe trecători ca 
să privească ce n’au mai văzut. Cântecul vuia conform cadenţei 
paşilor de se cutremurau ferestrele clădirilor. 

Cât timp a durat trecerea noastră prin Carmen Sylva, cadenţă 
şi cântec, se împleteau armonios urmând pe Căpitan în mersul 
lui din capul coloanei. La sosire în tabără, a exclamat: «impe¬ 
cabil a fost marşul nostru camarazi». «Când vom mai ieşi în oraş, 
o să mâncăm numai ceapă care văd c’ajută la cântec». 

Nu se putea ca întâmplarea cu marşul nostru să rămână nere¬ 
marcată. Protestele nu întârzie să sosească. Printre oaspeţii locali¬ 
tăţii se afla şi un ministru. în funcţiune. Eram învinuiţi că am 
tulburat liniştea celor aflaţi în vacanţă, deşi trecerea noastră a 
avut loc între orele 18 şi 20, deci în plină zi, ci nu în orele de 
odihnă. «Ceva nemai-pomenit», «Asta nu se poate», auzeam spu- 
nându-ni-se. Evident că nu s’a mai pomenit ca o coloană de 
atâtea suflete să păstreze, timp de o jumătate de oră, acea ca¬ 
denţă, cântec şi ritm fără să se mai dea vreo comandă. 

Totuşi ca să nu se înăsprească lucrurile, noi evitând, în 
orice împrejurare, orice gâlceavă, o delegaţie, cu Alecu Canta- 
cuzino în frunte, s’a dus şi a explicat autorităţilor locale că a 
fost doar reîntoarcerea acasă a legionarilor dela hramul bisericii, 
fapt ce s’a executat în cea mai deplină ordine. 

Intr’o după amiază târziu, pe când începea să se îngâne ziua 
cu noaptea ne parvine vestea că domnul profesor Nae Ionescu, 
cu iachtul lui, se îndreaptă spre tabără. Nu peste mult timp îl 
şi zărim apropiindu-se domol pe valurile liniştite ale mării. Se 


71 


ordonă încetarea lucrului şi adunarea. Căpitanul voia ca marele 
prieten al Mişcării să fie primit cu toata cinstea. 

Câţiva camarazi sar în apă şi fixează iachtul. Căpitanul îl 
întâmpină şi-i urează bun sosit între noi. Era profesorul sprin¬ 
ten, vioiu, în plină fază a bărbăţiei, cu privirea-i scânteietoare de 
înţelepciune, cald şi prietenos ca un soare de primăravă. Ne 
mutam privirile când la Căpitan, când la profesor, adulmecân- 
du-le vorbele şi gesturile. Erau ca doi Feţi Frumoşi în ale căror 
leagăne şi-au golit ursitoarele sacii cu toate darurile, mai puţin 
unul: cel cu viaţă lungă. După cină în loc de şedinţă, se organi¬ 
zează o şezătoare cu coruri regionale. Dintre acestea se distinge 
corul Bucovinenilor. 

Cu toţii ne aşezăm pe coasta ce răsărea din mare. Căpitanul 
şi profesorul încă în picioare se îmbiau reciproc să se aşeze. «în¬ 
tâi Dumneavoastră» spune profesorul. Căpitanul se lungeşte în 
locul rămas liber, în mijlocul nostru şi atunci profesorul se 
aşează un pas mai la vale, la picioarele Căpitanuplui. «Mai sus 
Dle Profesor» stăruie Căpitanul. «Aici e locul meu Căpitane» 
răspunde dascălul Nae Ionescu. 

Acest gest şi acest răspuns fu cel mai mare discurs, mai grăi¬ 
tor şi mai semnificativ din câte ne-ar fi putut ţine tuturora, 
domnul profesor Nae Ionescu. Pentru a ne arăta cât respect şi 
la ce înălţime considera el pe Căpitanul Gărzii de Fier. La un 
pas mai jos, la picioarele lui «aici e locul meu Căpitane.» 

După terminarea programului, oaspeţii şi-au luat drumul 
înapoi, iar noi am intrat în corturi în ziua de mâine şi mândri 
de a ne fi dăruit Arhanghelul pe Căpitan spre care toate gân¬ 
durile şi inimile noastre se îndreptau mai înainte ca noi să fi 
fost furaţi de somnul odihnitor al nopţii. 


Zilnic aveam vizitatori în tabără. In zilele de sărbători însă 
ne copleşeau prin marele lor număr. Camarazii dela răcoritoare 
nu mai pridideau cu serviciul. In mijlocul taberei fâlfăia dra¬ 
pelul, având o masă alături. Cât am stat în tabără, de fiecare 
dată auzeam: «Doctore Fleşeriu treci la drapel» — răsuna vocea 
Căpitanului. Asta însemna că începea misiunea mea ce consta în 
a încasa donaţiile pe care ni le ofereau vizitatorii care impresiona¬ 
ţi de lucrările ieşite din truda noastră zilnică şi entuziasmaţi 


72 


de calda atmosferă a marei familii legionare înţelegeau să ne 
sprijine în eforturile noastre. Era manifestarea ataşamentului lor 
faţă de atâtea inimi curate. Un domn îmi pune pe masă zece mii 
de lei; o doamnă îmi dă cinci mii de lei; o tânără pereche îmi 
oferă şapte mii de lei, şi asfel donaţiile continuau după darea 
de mână a fiecăruia. Seara predam Căpitanului banii primiţi. 
«Câţi sunt?» ... nu i-am numărat Căpitane. «Bine, bine cama¬ 
rade.» 

Aveam şi dobitoace în tabără. Dobrogenii aduseseră doi m㬠
gari pentru transportul apei de băut ce se aducea cu sacaua de 
la o bună distanţă. Mai aveam doi râmători ca să consume res¬ 
turile de la bucătărie. Camaradul Popovici, farmacist, era încre¬ 
dinţat cu aprovisionarea taberii cu apă de băut, care la rândul 
lui îşi avea echipa sa. «Şeful măgarilor să vină la mine» suna 
chemarea Căpitanului, când se ivea vreo reclamaţie în legătură 
cu apa. Această chemare producea ilaritate peste toată tabăra, 
fără însă ca ea să atingă persoana respectivului camarad, el, 
aflându-se în misiune, căci orice misiune în Legiune onorează 
pe cel ce o execută, ea împlinindu-se din ordin şi în folosul ge¬ 
neral. Măgăriţa se numea Lupeasca; măgarul Iamandi; un râ- 
mător Gavrilă Marinescu, iar celălalt nu-mi mai amintesc ce 
nume «ilustru» purta. 

I n una din zile, când uitasem deja de existenţa trădătorului 
Stelescu, unealta camarilei regale, de care Pamfil Şeicaru nu era 
străin, şi care pregătea asasinarea Căpitanului, ne vine ştirea, în 
tabără, că a fost dibuit într’un spital unde s’a ascuns de teamă 
să nu fie sancţionat, şi că a fost împuşcat de către echipa De¬ 
cemvirilor, de sub comanda lui Iosif Bozântan. 

Se ştia că viaţa Căpitanului a fost salvată, atunci, de Fratele 
de Cruce Eugen Bârsan, care ieşind la raportul Căpitanului a 
relatat ceeace el observase în comportarea mişelului Stelescu în 
tabăra Budachi şi astfel s’au luat măsurile preventive dictate 
de împrejurări. 

Era deci normal ca noi să ne punem în gardă faţa de o 
eventuală măsură a guvernului împotriva celor aflători în ta¬ 
berele de muncă, şi mai cu seamă contra celor din tabăra de 
sub comanda Căpitanului. 


73 



După cină Căpitanul cheamă la consfătuire un grup de circa 
15 camarazi. Ne aşezăm pe plaje, în marginea apei. întrebarea 
Căpitanului a fost: «ce credeţi că trebuie să facem dacă guver¬ 
nul, profitând de întunerecul nopţii şi de faptul că aici suntem 
izolaţi de restul lumii, va încerca să ne ridice»? Trebuia să evi¬ 
tăm a fi ridicaţi pe nevăzute şi nesimţite dacă autorităţile s’ar 
fi decis pentru o astfel de măsură. Să nu ne lăsăm surprinşi 
într’o astfel de eventualitate. După exprimarea părerilor celor 
prezenţi Căpitanul rezumându-le, conchide şi dispune: a) înt㬠
rirea pazei de noapte şi împingerea ei pe linii cât mai exterioare, 
pentruca să se aibă timp suficient de alarmă şi pregătirea retra¬ 
gerii; b) rertragerea se va face pe marginea apei, în linişte 
desvârşită şi maximă repezeală, evitând orice contact cu autorit㬠
ţile; intrarea în Carmen Sylva şi trezirea localnicilor, pentruca 
astfel intenţiile poliţiei să fie demascate. Fu o măsură de pre¬ 
venire şi de prevedere. A doua zi ne-am continuat programul 
obicinuit. Am fost lăsaţi în pace. De data aceasta guvernul s’a 
redus la arestarea echipei Decemvirilor, care de altfel, după îm¬ 
puşcarea lui Stalescu, s’a predat singură Parchetului. 


Timpul meu de stat în tabară se apropia de sfârşit. Am putut 
asista încă la inaugurarea drumului «Ştefan Vodă», drum pe care 
acuma se putea coborî cu maşina până în mare. Solemnitatea a 
avut loc cu ocazia sosirii în tabără a domnului General Can- 
tacuzino Grănicerul, preşedintele Partidului «T. P. Ţ.». Era spre 
înserate. Căpitanul cu Statul Major se urcă sus pe ţărm, în capul 
drumului. Legionarii din tabără formează două coloane, pe am¬ 
bele margini ale drumului şi în toată lungimea lui, până’n 
dunga apei. In această rânduială şi aşteptare camaradul Ţin- 
coca dă tonul la «Visul unui Legionar». Tabără întreagă secun- 
dează pe solist. 0 primire de basm. Am rămas copleşit de fru¬ 
museţea tabloului. Până şi valurile mării îşi reţinuseră mişcările. 
N’am trăit moment mai înălţător. Străinii din tabără şi de prin 
apropiere rămân extaziaţi de aspectul ce li se presenta. Ni se 
proiecta un fragment din măreţia unei Românii Legionare. Acest 
tablou mi se părea doar o părticică infimă din ceeace va să fie 
Ţara întreagă atunci când pe toată aria ei în sate şi oraşe, în 
văi şi munţi, pe şesurile şi colinele noastre, în livezi şi păduri, 


74 


se vor ridica legionarii într o sfântă credinţă, la un singur sem¬ 
nal: al Căpitanului, pentru a realiza «o Ţară frumoasă ca soarele 
sfânt de pe cer». 

Activitatea tabarelor de muncă legionare a entuziasmat pe 
toată lumea. Ele au atras până şi pe cei mai aprigi adversari, 
căci dacă vorbele se pot interpreta după plac, faptele trebuiesc 
luate aşa cum sunt: ele conving. 

Lumea venea în tabere, ne vedea şi îi plăcea şi se însufleţea 
de realizările noastre. Un caz: în tabăra Arnota apăruseră ge¬ 
neralul Demetrescu şi colonelul Tătărăscu, intrigaţi de faptul 
că se îndrăznise să se facă o tabără chiar în fieful electoral al 
Tătărăştilor. Se duc să vadă ce se petrece sus în deal. La vede¬ 
rea vizitatorilor un legionar anunţă pe şeful taberei. Doctorul 
în Teologie Andonescu pofteşte pe oaspeţi înlăuntru şi în lipsă 
de scaune se aşează pe pajiştea de unde se putea privi peste tot 
şantierul. 

La întrebările oaspeţilor şeful taberei arată că scopul oric㬠
rei tabere este exclusiv educativ, iar despre persoane le spune că 
cei doi care frământă lutul pentru facerea cărămizilor sunt 
un preot ortodox şi unul catolic, care în vreme ce cu picioarele 
frământă pământul au timp să şi discute despre desbinarea din¬ 
tre cele două Biserici; cei trei care taie lemne sunt studenţi; că 
zidarii şi tâmplarii ce lucrează alăturea nu sunt legionari ci sunt 
din satul din vale, pe plată, tabără nea vând specialişti la înde¬ 
mână. «In acest mediu vor deveni şi ei legionari» spune unul 
dintre oaspeţi. Noi nu le pretindem dar dacă vor cere să fie 
încadraţi cu atât mai bine pentru ei şi pentru Ţară, li se răs¬ 
punde. 

Intre timp soseşte ora mesei. Se sună adunarea, se formează 
frontul şi se dă raportul zilei. Pedepsiţii ies în faţa frontului 
şi-şi execută pedepsele. «Ce este cu aceştia?» — întreabă vizitato¬ 
rii, în vreme ce unul face broasca, altul alte mişcări, fiecare cău¬ 
tând să-şi execute când mai conştiincios pedeapsa, dar în plină 
voie bună. «Au greşit — răspunde Şeful Ţaberei — şi fiind pe¬ 
depsiţi de şeful lor de echipa în timpul lucrurile acuma îşi isp㬠
şesc pedepsele.» 

Generalul priveşte spre celălalt ofiţer exclamând: «Se spune 


75 


că Legiunea este o organizaţie paramilitară, eu, constat însă că 
aci este vorba de o organizaţie supramilitară.» 

Terminate aceste formalităţi, frontul se îndreaptă spre jghia- 
bul în care s’au prins câteva fire de apă, unde cu toţii se spală, 
pregătindu-se de masă. Se aşează apoi la masa pusă pe câteva 
scânduri. Unul din preoţi binecuvântează bucatele şi-apoi în plină 
veselie începe mâncarea, pentru care pofta lucrătorilor improvi¬ 
zaţi nu lipsea. 

Oaspeţii sunt invitaţi să cinstească masa. Mâncarea gustos 
pregătită şi îndemnaţi şi de apetitul comesenilor vizitatorii se 
servesc, informându-se de cum şi cine se ocupă de bucătărie. Li 
se răspunde că alimentele sunt procurate din sat şi sunt gătite de 
legionari. 

După masă, în ora de repaos, timpul trece în glume şi cân¬ 
tece. Mai apoi, precis la ora programului, toate echipele se re¬ 
trag liniştit spre locurile de lucru. 

La plecare generalul Demetrescu dă cinci mii de lei pentru 
tabără. Al doilea oaspe se scuză ca n’are bani la dânsul şi sem¬ 
nând o chitanţă de zece mii de lei o înmânează drului Ando- 
nescu zicând: «vă rog să coboare careva dintre dtră cu această 
hârtie la biroul meu şi i se va achita suma.» 

Nu erau rare astfel de exemple. Ele se produceau în toate 
taberele de prin sate şi oraşe. Mulţi vizitatori veneau cu o ideie 
preconcepută fabricată de presa rotativă a paraziţilor din Sărin¬ 
dar, pentruca apoi să plece cu părerea ce-şi făcuseră cei doi 
ofiţeri. 

0 iniţiativă luată de către un grup de legionari şi odată 
lucrul început era destul ca să atragă pe cei din împrejurime. 
Cu nimic sau aproape nimic din punct de vedere material, cu 
fiecare zi, lucrarea iniţiată începea să se ridice, cu fiecare zi 
creştea ajutorul pe care localnicii se întreceau să-l pună la dis¬ 
poziţia taberei pentru ducerea la bun sfârşit a lucrării de folos 
obştesc: un drum, un pod o reparare de biserică, curăţirea unui 
cimitir, casei dărâmate a unei familii sărace, a unei văduve de 
războiu etc. 

La închiderea taberei localnicii se rugau de tinerii gata de 
plecare să revină cât mai curând. Până la unul însă sămânţa 
în localitatea vecină pentru ca să facă şi ei ceeace văzuseră la 
legionari rodea în aşa măsură că nu mai era nevoie să vină 


76 


vreo echipă de vechi legionari la ei, ci se deplasau acum aceştia 
în localitatea vecină pentru ca să facă şi ei ceeace văzuseră la 
camarazii lor din vara trecută. învăţaseră că pentru un legionar 
oratoria lui este fapta. 


INIŢIATIVA TIPĂRITURILOR LEGIONARE DELA SIBIUL 

In toamna acelui an. Sibiul Legionar ia iniţiativa retipări¬ 
rii C. S. C. (Cărticica Şefului de Cuib) în care scop se cere 
aprobarea Căpitanului. Apare astfel ediţia 1935 a C. S. C. cu 
unele îndreptări pe cari le propusesem. Căpitanul a fost foarte 
mulţumit de forma în care a apărut această nouă ediţie. Numai 
trăind legile înscrise în această Cărticică se garantează forţa şi 
permanenţa Mişcării. 


3ef al judeţului Sibiu pe 1935 a fost numit Comeliu Geor- 
gescu. Cum el locuia în Mercurea Sibiului, unde-şi avea biroul, 
mă însărcinează să mă ocup eu de celelalte plase. 

Curentul legionar din capitala judeţului se revărsa asupra 
plaselor din judeţ din ce în ce mai mult. Satele ajung să se 
organizeze unele pe altele. Cuiburile dintr’un sat se întreceau 
în a organiza satele vecine. 

Partidul «Totul Pentru Ţară» da acum posibilitate de înca¬ 
drarea tuturor prietenilor Legiunii. Bazat pe forţa motrice a 
Mişcării partidul avea rostul să încadreze în rândurile lui pe 
toţi cei care îşi însuşiseră crezurile legionare. Orăşeni şi săteni 
răspund tot mai malţi şi mai încrezători în aceste chemări care 
îi trezea din somnolenţa şi nepăsarea în care trăiau. 

Seara la ieşirea de la birou, mă repezeam în satele vecine şi 
ţineam şedinţe cu camarazii localnici, dându-le îndrumările ne¬ 
cesare pentru şcolirea noilor elemente. La aceste şedinţe asistau şi 
cei cari doreau să devină membrii ai partidului. Veneau să vadă 
ce fac legionarii în şedinţe şi ce li se spune de sunt atât de pri¬ 
goniţi de guverne şi duşmăniţi de partidele politice. Această 
duşmănie şi prigonire se alimenta, cum am zis, de masonerie 
care urmăreşte distrugerea oricărei Mişcări Naţionaliste care 


77 


are la bază ideea de şef credinţa în Dumnezeu şi dragostea de 
Neam. 

In zilele de sărbători făceam marşuri cu camarazii săteni din- 
tr’o localitate în alta. Când li se vorbea despre alegeri, cari ne 
bateau la uşă, şi când le spuneam că Mişcarea nu cere un nu¬ 
măr oarecare de voturi ci vrea caractere, se vedea cum creşte 
mândria în ei. 

In spatele frontului de legionari se’ngrămădea tot satul ca 
să asiste la şedinţă. Mă înviorau camarazii prin elanul lor, când 
luându-i în marş dintr’un sat în altul constatam cu câtă veselie 
făceau aceste drumuri în ritmul lui «Ştefan Vodă al Moldovei», 
pe care abea-1 descifrau dimineaţa când plecam, dar pe care seara, 
după o zi de marş cu cântec, îl executau aşa de bine că ei sig- 
guri se mirau. 

Cântecul îi unea, le inspira încredere, le stimula curajul pier¬ 
dut, trezea în ei conştiinţa de stăpâni pe brazda de pământ pe 
care o lucrau. Mă despărţeam de ei, seara, mulţumit de a vedea 
la ei aceste transformări cari le vor servi ca îndreptar, colea prin 
anul 1945, şi după aceea. Nu ne puteam gândi atunci că acele 
marşuri pline de învăţăminte, vor constitui rezerva de rezistenţă 
pentru ei toţi în vremea de cea mai crudă barbarie ce va veni. 

In primăvară tipărim la Sibiu lucrarea «Cranii de Lemn» a 
lui Ionel Moţa. Scoaterea acestei cărţi a fost pentru noi o încer¬ 
care. In acea vreme nu se putea tipări decât cu aprobarea cen- 
zurei. La Sibiu şeful cenzurei era maiorul X, un prieten al 
nostru. 

După apariţia cărţii de mai sus mă duc la domnul maior 
cu manuscrisul «Pentru Legionari» spunându-i: «vă rog să-mi 
daţi aprobare să tipăresc această carte, dar cu rugămintea de a 
vă rezerva plăcerea să o citiţi după tipărire. Si vă asigur că o să 
vă placă». M’a privit întrebător, a luat tocul şi punând semn㬠
tura de aprobare pe prima foaie îmi zice: «cred în cuvintele şi 
faptele unui legionar convins fiind că faceţi numai lucruri bune», 
mai adăogând la despărţire: «dacă-i de lipsă merg şi la închi¬ 
soare cu dumneata». îi mulţumesc şi plec uşurat pentrucă de 
această semnătură depindea tipărirea lucrării pe care o purtam 
cu mine ca pe o comoară. 


78 


Cu aprobarea pentru tipărire predau manuscrisul fratelui Bi- 
dian care la rândul lui luase toate măsurile, la tipografia «Veste- 
mean», să se păstreze discreţie absolută. Tipograful încredin¬ 
ţează culegerea celor mai de încredere lucrători pe cari apoi 
camaradul Pătraşcu, cel ce se ocupa de corecturi, îi cultivă şi 
apropie, încât secretul a fost păstrat. 


Pe la jumătatea lui Iulie, camaradul Bidian şi eu plecam 
spre Carmen Sylva pentru al doilea an de tabără. De data aceas¬ 
ta luăm cu noi şi soţiile. Felicia mea nu era legionară. Nici nu 
i-am cerut acest lucru. Ea însă a înţeles că fiind soţie de legio¬ 
nar, trebuie să renunţe la multe comodităţi. Eram convins însă 
câteva zile în tabără se va «converti», ea singură. Nu era străi¬ 
nă de sentimentele naţionale. Nici de ideea de luptă pentru 
Neam. Avea înăscute aceste sentimente ca o minunată moşte¬ 
nire dela părinţi care pe vremea subjugării maghiare au avut de 
suferit. în anii 1916/17 fusese dusă în Ungaria, cu părinţii, 
unde li s’a fixat domiciliu forţat pentru sentimentele lor rom⬠
neşti. Aş fi tare mulţumit dacă ea va fi transmis frumoasele ei 
virtuţi şi alesele ei calităţi celor doi feciori Luchi şi Mihăiaş, pe 
care nu-i cunosc, lăsându-i mititei când am părăsit ţara. 

Sosim la Carmen Sylva pe la orele 11 dimineaţa. Ne oprim 
pe marginea ţărmului taberei savurând tabloul ce ni se deschi¬ 
dea. De la picioarele noastre şi până jos în mare, pe întinsa 
coastă, cât vedeam cu ochii, peste patru sute de camarazi lucrau 
fiecare în echipa lui, ca un puternic şi mare stup de albine. 
Acolo nimeni nu se întreba dacă celălalt camarad pune aceeaşi 
râvnă cu toţii considerându-se într’o permanentă întrecere şi 
înaltă misiune. 

In mijlocul acestui roi Căpitanul ca o regină distribuia po¬ 
runcile şi învăţămintele pe cari această mulţime de ostaşi în de¬ 
venire urmau să le răspândească, mărturisească şi să le încredin¬ 
ţeze celor de-acasă, celor care nu aveau posibilitatea să se adape 
direct dela izvor dar a căror vrednicie este cu atât mai mare, ei 
crezând fără să-l fi văzut şi cunoscut pe Căpitan. 

Intre starea în care o lăsasem anul trecut şi cum se prezenta 
acum tabăra era o deosebire ca dela sat la oraş. Corturile se 
înmulţiseră şi noi drumuri precum şi alte aplanări de terenuri 


79 



se realizaseră spre farul Tuzla. Dacă cei de la conducerea statu¬ 
lui ar fi avut înţelegere pentru tot ce realizarăm noi, în câţiva 
ani —numai lăsându-ne în pace— acea coastă pustie ar fi de¬ 
venit adăpost şi loc de însorire pentru mii şi mii de Români se- 
toşi de liniştea şi apa mării, cum şi de binefacerile razelor so¬ 
lare, în condiţii economice suportabile de oricine. 

Pentru acest an era dispoziţia ca din fiecare judeţ să se pre¬ 
zinte în tabără câte trei legionari. La una din primele şedinţe 
camaradul Ibrăileanu întreabă: «pentru ce trei din fiecare judeţ, 
Căpitane»?-la ce i s’a răspuns: «pentrucă vreau ca cel puţin pe 
trei legionari de judeţ să-i cunosc personal, ca atunci când dau 
un ordin să ştiu cui mă încredinţez... dar mai cu seamă să mă 
cunoască ei pe mine, căci dacă mă cunosc, atunci când le dau 
un ordin vor şti să-l execute; să-l execute ca şi cum aş fi eu 
acolo, fiindcă eu n’am timp să lămuresc pe fiecare în parte.» 

Manuscrisul «Pentru Legionari» întrase la tipar. Camaradul 
Pătraşcu aduce în tabără primele fascicole culese pentrucă să le 
revadă Căpitanul. Lăsa ce aducea şi pleca pentru a reveni cu 
fascicolele următoare. Umbla fratele Pătru între Sibiu şi Car¬ 
men Sylva ca suveica între iţe. Şi aleasă pânză se mai pregătea! 

îmi dădusem seama că în zilele în care Căpitanul era reţinut 
de corectura fascicolelor, avea nevoie de totală linişte, lucru de 
care camaradul de serviciu nu-şi da seama cu toate că-i atrăse¬ 
sem atenţia. La predarea serviciului pe tabără eu îi raportez 
Căpitanului că mâine vreau să fiu ofiţer de zi. în faţa frontului 
se preda serviciul simbolizat printr’o eşarfă tricoloră purtată în 
bandulieră. In ziua următoare nimeni n"a mai apucat să se apro¬ 
pie de cortul Căpitanului unde lucra de zor, ajutat de Puiu Gâr- 
cineanu, Eugen Ionică, Alecu Cantacuzino şi Ibrăileanu. 

în tabără revolvam direct toate nevoile recurgând foarte 
rar la vreo dispoziţie a Căpitanului. Spre seară —când nu se mai 
vedea— Căpitanul ieşea din cort şi făcând exerciţii de mlădieri 
ca să se desmorţească exclamă: «încă o zi liniştită ca asta şi-am 
terminat». înainte de formarea frontului pentru raportul de 
seară solicit Căpitanului să mai stau 24 de ore ca ofiţer de zi, 
peste rând. Mă priveşte întrebător. Eu rezist privirii. Văzându- 
mi hotărârea, dupăce-i dau raportul zilei. Căpitanul anunţă: 
«Azi nu se schimbă ofiţerul de zi pe tabără.» Camarazii crezu¬ 
seră ca este o pedeapsă. A doua zi spre seară, partea din manus- 


80 


cris pe care Pătru o aştepta cu nerăbdare, fu terminată şi-şi 
putea lua drumul spre Sibiu. «Cum se face că ieri şi azi am avut 
linişte de-am putut lucra?»-mă întreabă Căpitanul după plecarea 
lui Pătru. «Daca-i lăsam ar fi fost ca mai înainte Căpitane, dar ca 
să puteţi lucra şi să aveţi calmul necesar i-am împăcat eu pe toţi 
cum am ştiut mai bine.» «Vasăzică ăsta-i motivul pentru care 
ceruseşi să nu fi schimbat»... Ha... Ha... Ha... «foarte bine 
camarade»!-şi se duce continuându-şi râsul lui plin, sănătos şi 
din toată inima. 

Eu am înţeles că legionarul trebuie să cruţe şefului şi chiar 
camarazilor lui timpul; să caute să rezolve el problemele şi să 
nu alerge pentru orice amănunt la şef; să gândească, că şeful, 
cât şi camarazii lui au nevoie de linişte. în caz de îndoială sau 
neştiinţă să se consulte mai întâi cu un alt camarad, cu doi, cu 
trei, şi numai după aceea, dacă este nevoie, să recurgă la îndru¬ 
mările şefului. 


JERTFA MOŢA-MARIN 

I n plina vară a acestui an —1936— Ionel Moţa ia iniţiativa 
strângerii banilor necesari cumpărării unei maşini pentru C㬠
pitan. Iniţiativa avea ca scop cruţarea timpului Căpitanului în 
drumurile ce trebuia să facă. Ea mai însemna şi o măsură de 
siguranţă pentru persoana lui. în două luni, cu contribuţia tutu¬ 
ror legionarilor şi prietenilor Gărzii de Fier, maşina a fost cum¬ 
părată. Fiecare din noi se întrecea în a contribui cu cât îi da 
mâna la procurarea acestui mijloc de deplasare pentru Căpitanul 
nostru. Intenţionat s a cumpărat o marcă franceză şi nu germană, 
ca să n’aibă pricină duşmanii şi răuvoitorii care mereu urlau în 
cărare, să calomnieze că ne-a fost dată cadou de către Nemţi. 

Abia terminată această bătălie şi se ordonă alta nouă: strân¬ 
gerea sumei necesare drumului în Spania, a celor şapte coman¬ 
danţi legionari, unde Satan se răsculase în contra orânduirii 
creştine. 

Fiul Orăştiei, fiul Sarmiseghetuzei: Ionel Moţa, voia, din 
proprie iniţiativă, să ducă înapoi Spaniei, după douăzeci de se¬ 
cole, vitejia lui Traian, învingătorul lui Decebal cel falnic şi 

81 


6 



cureritorul Daciei, vitejie pe care s’o adauge la cea Iberică, astfel 
mai curând şi mai sigur, să se poată înfrânge şi alunga an¬ 
ticrist de pe plaiurile creştine ale peninsulei spaniole. 

Numărul de legionari români a fost simbolic. Ei reprezen¬ 
tau în frontul spaniol pe Căpitan şi Garda lui de Fier; reprezen¬ 
tau pe toţi românii cu dragoste pentru rânduielile creştineşti în 
lume. 

La plecare, se prezintă la raportul Căpitanului echipa de şapte 
camarazi: Ionel Moţa, Vasile Marin, Gheorghe Clime, Alecu 
Cantacuzino, Niculae Totu, Bănică Dobre şi preotul Dumitrescu, 
în cap cu generalul Gheorghe Cantacuzino Grănicerul, însărci¬ 
nat să însoţească şi să prezinte autorităţilor spaniole echipa de 
luptători. Iniţiatorul şi şeful echipei. Ionel Moţa, întreabă pe 
Căpitan de timpul cât pot să stea pe frontul de luptă. La biroul 
său, în sediul legionar, în picioare, privind pe camarazii gata de 
plecare şi cumpănind asupra întrebării le răspunde: «0 lună de 
zile»! ... «dar dacă împrejurările de la faţa locului ne vor cere 
să stăm mai mult?» ... întreabă Ionel Moţa, în continuare... 
Căpitanul răspunde: «Pentru orice zi în plus mi se va cere 
aprobarea»! 

La l-XII-36, echipa legionară încadrată în unitatea de front 
spaniolă, întră în luptă. Până la sfârşitul lui Decembrie trece 
prin toate încercările şi primejdiile pe care le oferă orice front, 
după cum se poate vedea din scrierile lui Bănică, Totu şi Du- 
mitrescu-Borşa. «In ultima săptămână —ne spunea domnul in¬ 
giner Clime în vara lui 1937, cu ocazia unei inspecţii ce a făcut 
Sibiului Legionar— sectorul în care lupta echipa de legionari ro¬ 
mâni trebuia să treacă o făşie de teren ce era încă presărată cu 
bostani rămaşi neadunaţi, făşie care fu atât de tare bătută de 
focul duşman că după ce au depăşit-o privind înapoi au consta¬ 
tat că nici un bostan n’a mai rămas întreg. Atunci, mi-am adus 
aminte de cuvintele Căpitanului prin care ne fixa ca timp de luptă 
o lună. La 31 Decembrie 1936, trecuserăm teferi această făşie de 
teren ce urma să fie ultima noastră piatră de încercare. Şi preve¬ 
derile Căpitanului ne-a protejat şi ocrotit în tot cursul celor trezeci 
de zile. Unitatea din care făceam parte şi-a atins toate obiectivele 
dar a suferit mari pierderi încât urma să treacă în refacere iar 
grupa noastră, împhnindu-i-se termenul, putea să se retragă din 
luptă onorabil. Soarta însă a decis altfel. A doua zi inamicul, prin 


82 


mişcările sale tactice forţează unitatea noastră, aşa decimată cum 
era. sa se fixeze la teren şi să continue a apăra poziţiile cucerite. 

Aşa se face ca ziua de 13-1-37 ne găseşte încă pe poziţiile de 
luptă, zi în care la ora 4 şi jumătate după masă, un proiectil de 
artilerie loveşte în plin punctul de rezistenţă de pe un bot de 
deal dela marginea satului Majadahonda pe care-1 apăra mitra¬ 
liera mânuită de camarazii Moţa-Marin. Amândoi rămân morţi 
pe loc.» 

Voinţa carească a fost ca astfel să-şi încheie zilele Ionel Moţa 
şi Vasile Marin. Le-a fost hărăzită lor această moarte pe cât de 
năpraznică pe atât de înălţătoare: a cădea apărând Sfânta Cruce. 
Pentru acest sfârşit a fost pregătit Ionel Moţa. Prin acest gest 
el arăta camarazilor lui şi generaţiilor viitoare, sensul luptei le¬ 
gionare şi până la ce grad de renunţare de sine trebuie să se 
înalţe legionarul. 

Pe anul 1937 am fost numit şef a judeţului Sibiu. Condu¬ 
cerea regionalei Sibiu a fost încredinţată camaradului Nicolae 
Pătraşcu iar fratele Augustin Bidian a fost înălţat la gradul de 
inspector legionar. Toţi şefii de regionale din anul trecut de¬ 
veniseră prima serie de inspectori legionari, seria general Can- 
tacuzino Grănicerul. 

Abia intraţi în acest an, ne-a fost dat să înregistrăm una din 
cele mai îndurerate veşti: căderea lui Ionel Moţa şi a lui Vasile 
Marin pe frontul din Spania. Era într’o seară pe la orele şapte 
când ieşind dela birou un camarad îmi iese uluit în cale şi-mi 
face această comunicare. Fu aşa de copleşitoare vestea că năpă- 
dindu-mă plânsul am intrat sub poarta vecină ca să-mi vărs du¬ 
rerea fără să fiu văzut. Slăbiciune? Nu ştiu. Dar câţi ne-am 
văzut în acea seară şi în zilele următoare, tuturora li se umezeau 
ochii când vorbeam de Ionel Moţa şi Vasile Marin. Deopotrivă îi 
plângeau şi adversarii şi prietenii. Se simţea marele gol ce se 
produsese în sufletele tuturora, fericindu-i în acelaşi timp pentru 
măreaţa iniţiativă şi credinţa cu care s’au prezentat Arhanghe¬ 
lului Mihail. Dacă-i adevărat că eroii nu se plâng, apoi tot atât 
de adevărat este că durerea noastră a ţâşnit din omenescul din 
noi. Nimeni nu poate domina şi nici nu se poate opune firii lu¬ 
crurilor. 


83 




Pentru readucerea trupurilor lor în ţară se face o colectă pe 
judeţe. Conducerea de stat nici nu voia să ştie că ar fi cazul să 
contribuie la cheltuelile transportului, dar nici nu i s’a cerut. 
Intre timp se dau dispoziţii şi încep pregătirile pentru partici¬ 
parea la înmormântare. îngroparea se face la Casa Verde. Ju¬ 
deţul Sibiu participă cu un front de două sute de legionari. 

In drumul spre Bucuresţi, trenul Moţa-Marin, dela Orăştie. 
pe unde a trecut pentruca Ionel Moţa să-şi ia rămas bun dela 
casa părintească şi pământul natal avea să treacă pe la Sibiu, 
îl aşteptam în seara de 11-11-37. Pentruca lumea din oraş şi 
judeţ să încapă se eliberează toate liniile din gară. Tot spaţiul 
gării fu ocupat de românimea sibiană în mijlocul căreia Ionel 
Moţa petrecuse câţiva ani de şcoală şi mai apoi timpul de sta¬ 
giu advocaţial. Venia acum pentru a ne spune un ultim r㬠
mas bun. 

Spre orele 11 din noapte se zăresc în depărtare, cei doi ochi 
ai trenului mortuar cari cu cât se apropiau cu atât mai puternic 
impresionau. Trenul întră în staţie încet şi gâfăind purtând 
în el cea mai sublimă jertfă a întregei noastre generaţii, jertfa 
Neamului Românesc. La intrarea în staţie, cei prezenţi ca la un 
semnal, se închină şi cad în genunchi. Era salutul mut cuvenit 
eroilor şi martirilor reîntorşi de pe frontul unde se trăgea cu 
mitraliera în obrazul lui Isus, front din care legionarii români 
nu puteau să lipsească; front în care Ionel Moţa şi Vasile Marin 
au sfinţit cu sângele lor eroismul românesc. 

Sicriele sunt coborâte din tren. Soborul de preoţi, în frunte 
cu episcopul Stan, oficiază serviciul religios, în timp ce, cum spu¬ 
neam în altă parte, îngerii scuturau pomul cerului ca să cadă 
florile albe de zăpadă peste cele două sicrie şi peste mulţimea cea 
mare care în duh devenise una cu cei doi Cruciaţi în faţa cărora 
îngenunchia. 

Comandantul legionar Vasile Iasinschi ia legământul Moţa- 
Marin. Toţi cei prezenţi, legionari şi nelegionari, cu mâinile 
înălţate spre orizont uniţi în simţirea şi credinţa în care ador¬ 
miseră cei doi eroi, murmură încet, ca să nu le tulbure somnul: 

Jurăm: 1. Să trăim în sărăcie, ucigând în noi poftele 
de îmbogăţire materială; 


84 


2. să trăim în viaţa aspra şi severă cu alungarea 
luxului şi îmbuibării; 

3. să înlăturăm orice încercare a exploatării omu¬ 
lui de către om; 

4. să jertfim permanent pentru Ţară; 

5. să apărăm Mişcarea Legionară, cu toată pute¬ 
rea noastră împotriva a tot ce ar putea s’o du¬ 
că pe căi de compromisuri sau compromitere, 
sau împotriva a tot ce ar putea să-i scadă m㬠
car înalta ei linie morală. 

Moţa şi Marin: Jurăm! 

Din uşa vagonului său Căpitanul primeşte salutul mulţimii 
prezente în vreme ce trenul se urneşte din loc. Sufletul lui era 
zdrobit de durere. Pierduse pe cel mai înţelept dintre înţelepţii 
lui sfetnici; pe cel mai războinic dintre războinicii lui; pe cel 
mai viteaz dintre vitejii lui ostaşi. Mai apoi, când mă găseam la 
sediu şi rămăsesem singuri îmi spuse: «Mi-am pierdut mâna 
dreaptă». 

Da! Ionel Moţa nu era de înlocuit, după cum nu se mai 
poate înlocui un braţ pierdut. Unul singur ar fi putut îndeplini 
unele din activităţile şi funcţiunile exercitate de Ionel Moţa. 
Acesta era Comeliu Georgescu. 

Având această convingere am încercat să determin mutarea 
lui Corneliu Georgescu la Bucureşti. Intrunindu-ne la sfârşitul 
iernii, Bidian, Ilie Olteanu, Corneliu Georgescu şi eu, pe dealul 
de deasupra satului Ludoşul Mare, sfătuirăm pe Corneliu Geor¬ 
gescu să-şi mute biroul advocaţial la Bucureşti. Corneliu pleacă 
spre Capitală hotărât să se stabilească acolo dacă-şi poate aranja 
situaţia materială. Nu ştiu ce s’a petrecut; Corneliu s’a reîntors 
şi spre mâhnirea noastră mutarea nu s’a realizat. 


ALEGERILE DIN 1937 

Având răspunderea conducerii Judeţului, de-acum trebuia să 
cunosc bine fiecare sat, fiecare garnizoană, pe fiecare camarad 
în parte, pentruca să-mi dau seama cum să-mi întocmesc planul 


85 







de lucru pentru acest an. Mai ţineam ca fiecare camarad să mă 
cunoască practicând astfel ceeace spunea Căpitanul. Roadele 
acestui procedeu s’au verificat şi cules din belşug în luna De¬ 
cembrie. 

Până în vară n’a rămas sat în care să nu fi fost cel puţin 
odată. Unde se iviseră anumite lipsuri acolo, reveneam ori tri¬ 
miteam echipe de camarazi. De un singur sat însă nu m’am atins. 
Voiam să fac o experienţă. Am vrut să constat tăria curentului 
legionar şi măsura în care el poate pătrunde singur; în ce măsură 
garnizoanele vecine sunt în stare să-l trezească şi aducă la noua 
viaţă. Acest sat era Glimboaca. Un sat mic, deasupra Avrigului. 
Experianţa mea s’a verificat mai curând decât mă aşteptam. 

Intr’o zi pe când mă întorceam dela tribunal, un cetăţean mă 
întâmpină în uşa biroului. Era Ioan Teacă. Numai ce a căscat 
gura am mirosit că luase un pahar mai mult. Să vedeţi...eu... 
sunt...am făcut un cuib. Constatând că nu este un client oare¬ 
care ci vine cu pretenţii de viitor legionar i-am răspuns cam as¬ 
pru: «să nu fii mânios pe mine dar eu cu un legionar ce-mi 
vine la raport beat, nu stau de vorbă!... să mă aştepţi luni 
la ora 8 dimineaţa în faţa cancelariei. Pân’atunci ai tot timpul 
să te trezeşti.» Cred că până am ajuns în capul treptelor i-a şi 
trecut beţia lui Teacă. Dealtfel, el era un ţăran voinic şi chipeş 
în jurul a 35 ani, şi îngrijit îmbrăcat. M'a durut că a trebuit să 
fiu aşa de sever cu el, dar lecţia şi-a avut roadele ei. Luni, punct 
la ora 8 apare fratele Teacă. Era un alt om. îmbrăcat de sărbătoa¬ 
re, cuviincios, sfios şi plin de remuşcări. «Nu vei fi supărat de 
felul cum te-am tratat Sâmbătă!» «Dimpotrivă, mă simt vinovat 
de felul în care m’am prezentat şi vreu să mă îndrept.» «Să spe¬ 
răm...dar acuma spune-mi ce te doare?...Ce ai pe suflet?»...Şi 
omul începe să-mi spună tot ce aşteptam eu să-mi destăinuiască... 
cum s’a informat dela satele vecine despre ceeace fac legionarii... 
cum şi cine i-a organizat şi pe ei... cum chiar el a chemat pe cei 
din satul vecin să vină la ei în sat... cum a aflat adresa mea... 
etcetera. «Mă bucur că ai venit după îndrumări frate Ioane dar 
trebue să ştii: 

Că un legionar nu se îmbată; casa şi familia lui trebue să 
fie pildă pentru ceilalţi; gospodăria lui îngrijită etc.»- fără să ştiu 
că toate acestea îi erau vorbe aruncate în obraz, fiindcă Teacă al 
meu, făcuse până ce mă văzuse tocmai contrariul. Un camarad 


86 


din Avrig, îmi spunea că Teacă este cel mai beţiv din sat, că 
nu ne face nici o cinste, că-i... «bine, bine —îi răspund— aşa 
o fi fost până acuma. Ai să vezi, —îi spun avrigeanului— ce om o 
să iasă din fratele Teacă...şi dacă el vrea să se îndrepte noi 
trebuie să-l ajutăm.» Am dat dispoziţii şefului de garnizoană din 
Avrig să ţină pe Teacă în observaţie, ajutându-1 la nevoie; şi 
dacă constată că omul e spre îndreptare să-l şi îmbărbăteze ca să 
capete încredere în el. Ioan Teacă n’a mai dat pe la mine. Aflase 
dela vecini că eu îmi pusesem nădejdea în el şi omul acuma se 
trudea să se impună în ochii satului prin propriile lui fapte. 
După un timp apreciabil întră la mine în birou soţia lui Teacă. 
Cu ochi înlăcrimaţi de bucurie şi mulţumire rupe vorbele... «Cum 
aţi făcut şi ce-aţi făcut Domnule Doctor... Dumnezeu să vă dea 
tot binele... că iată... Ioan al meu...» Şi femeia nu mai prididea 
cu blagoslovirile... că soţul ei nu mai întră în cârcimă, n’o mai 
bate ca înainte, că şi-a reparat casa şi grajdiul, că toată ziulica 
nu mai are odihnă şi că Dumineca merge regulat la biserică... 
nu ca înainte când stătea în cârciumă în vremea slujbei... «Mă 
rog Domnule, tot satul se cruceşte de binele şi veselia din casa 
noastră.» «Mă bucur şi eu de bucuria Dtale dar meritul este nu¬ 
mai al lui, dovedind prin actuala lui comportare că a priceput ce 
înseamnă a fi ostaş în Garda de Fier. Dacă se va purta tot mai 
bine, poate ajunge şi primar în sat.» 

In perioada secerişului Ioan Teacă îmi raportează că garni¬ 
zoana Glimboaca, de sub comanda lui, a ridicat în sat o troiţă, 
pe care de ziua Sfânta Maria Mare vrea s’o sfinţească. La această 
solemnitate convoc garnizoanele întregei plase Avrig, la Glim¬ 
boaca. în ziua şi la ora fixată, cu câţiva camarazi din oraş, 
intram în satul pe care încă nu-1 văzusem şi care s’a origanizat 
singur. Mare bucurie ne-au produs transformările realizate de 
acest om datorită credinţei lui. Teacă Ioan, din beţivul satului, 
a devenit un om model, pentru cei din satul lui. La 20-IX-40 
pe baza propunerii şi cererii sătenilor, am numit primar al satu¬ 
lui pe camaradul Ioan Teacă. 


Odată cu toamna intrăm în plină propagandă electorală pen¬ 
tru alegerile din luna Decembrie 1937. Garnizoanele sibiene erau 
organizate. Zilele de sărbători le petreceam printre camarazii dela 


87 





ţară, împărţindu-ne pe mai multe echipe de lucru: Cândea, 
Stan, Mitu Banea, Bidian, Oltean, Mărginean, Bodogaie, Nicu 
Iancu, toţi buni vorbitori; ba Mitu Banea îi făcea chiar să-şi 
umezească ochii când povestea ţăranilor —el însuşi fiind ţăran— 
despre luptele şi marşurile lui prin Tutova, Neamţ, s. a. 

întrunirile aveau loc după terminarea liturghiei, la care asis¬ 
tam. Unde garnizoana era puternică se ţinea o şedinţă cu legio¬ 
narii în front. Alegătorii ascultau privind la desfăşurarea pro¬ 
gramului unei şedinţe. Unul din punctele şedinţei era problema 
alegerilor care interesa pe toată lumea. Nu era nimeni atacat şi 
nici nu se pronunţa vreun nume de-al adversarilor. Pe noi nu 
ne interesa ce zic şi ce fac partidele politice. Noi vorbeam despre 
credinţa noastră, despre gândurile noastre de prezent şi viitor 
dovedind că ceeace le spunem se va şi înfăptui. Nu le ceream 
voturile. Ba spuneam chiar că numai acela să voteze cu noi care 
crede în învăţăturile noastre. Mulţi dintre ascultători rămâneau 
nedumeriţi. Nu le putea intra lor în cap ca legionarii să le spună 
că n’au venit să le ceară votul, ci ca să le deschidă ochii, sufletul 
şi inima asupra primejdiilor ce ameninţau însăşi existenţa noastră 
ca Stat şi ca Naţiune. 

Când, în vedearea acestor alegeri ,apare în ziare comunicatul 
încheierii pactului cu Partidul Naţional-Ţărănesc am rămas sur¬ 
prinşi. Vorbind cu camaradul Bidian despre acest eveniment, 
el, pune mâna pe telefon ca să ceară lămuriri de la sediul cen¬ 
tral. Era chiar Căpitanul la telefon. îi spune lui Bidian că ştirea 
este reală; să căutăm deci s’o aplicăm şi că mâine, cu un curier 
ne va trimite lămuriri scrise. în ziua următoare soseşte curierul 
cu o scrisoare care avea cam următorul conţinut: 

I. Până când cârmaciul stă la cârmă, cei din barcă să 
n’aibă nici o grije. 

II. Luaţi legături cu şefii naţionalţărănişti, restabiliţi 
contactele şi faceţi să se execute întocmai pactul în¬ 
cheiat. 

III. Alte lămuriri când ne vom vedea. 

Cu toată dragostea C. Z. C. 


88 


Aceste rânduri au fost mai mult decât lămuritoare. Nedu¬ 
merirea a dispărut ca prin farmec. Când Căpitanul —după o se¬ 
sizare— spunea «faceţi cum v’am spus» însemna că aşa trebuia 
să fie. Aceasta chiar dacă nici lui, şi nici nouă, nu ne-ar fi 
convenit. Raţiunea pactului s’a verificat mai curând decât aştep¬ 
tam noi. 

Greu ne era să restabilim contacte cu persoane care ne ata¬ 
cau în modul cel mai neomenesc. Pentru împlinirea dorinţei C㬠
pitanului s a făcut totul pentruca atmosfera să devină agreabilă. 
De la data încheierii pactului Ieronim Stoichiţa, şeful ţăr㬠
niştilor, pe judeţul Sibiu, s a domolit şi urbanizat în atitudinea 
lui faţă de Garda de Fier. Noi n’aveam ce ne corecta fiindcă în 
propaganda noastră electorală nici măcar numele nu le pro¬ 
nunţasem. 

Răfuiala cea mare o aveam cu Partidul Liberal. Fiind la 
putere avea cu el voturile săseşti care se urcau la aproape zece 
mii. Pe de altă parte era cel mai tare partid în judeţ. Era atât 
de închegat că în alegerile din 1928 când naţional-ţărăniştii 
vin la putere, în întreg Ardealul liberalii luaseră un singur man¬ 
dat. Acest mandat a fost al Sibiului. Un exemplu: Săliştea Si¬ 
biului nici în toamna lui 1940 n’a ajuns să dea Mişcării Legionare 
un element de valoare. Erau atât de legaţi de liberali, cu toţii 
fiind afacerişti ca şi liberalii, încât —spre ruşinea lor— în Oc¬ 
tombrie 1940 am trebuit să le pun primar un legionar din satul 
vecin Tilişca. 

Sibiul Legionar a avut satisfacţia biruinţei. Şi-am avut-o cu 
precizia încă dinainte fixată. Ştiam exact câte voturi vom avea 
în fiecare garnizoană. 

In seara din preajma alegerilor cinez cu Uie Olteanu la res¬ 
taurantul Bufniţa, bucurându-ne că fără să ne gândim la voturi, 
noi sibienii, timp de un an întreg am frământat tot judeţul pen¬ 
tru a face legionari şi forma cuiburi care sunt pietre de temelie 
pentru Mişcare. După oarecari discuţii îi spun fratelui Ilie: «no¬ 
tează»... şi el începe să scrie numărul de voturi pe garnizoane 
şi secţiile de votare pe care adunându-le dădea 6.600 de voturi. 
«Atâtea trebue să iasă din urne.» în seara următoare la radio, se 
anunţă: «Judeţul Sibiu, lista numărul 2. Parţidul Totul pentru 
Ţară 6.613 voturi. Câştigasem bătălia. Sibiul Legionar îşi ale¬ 
sese deputatul în persoana lui Corneliu Georgescu. 


89 



In raport cu numărul de voturi din alte judeţe cari se urcau 
la zeci de mii, s’ar putea spune: ce fel de biruinţă este asta? 
Trebuie însă să se ştie că în judeţul Sibiu se exprimau doar 
cc 30.000 de voturi, din care peste zece mii erau ale blocului 
săsesc. Restul se împărţeanu între vaidişti, liberali, ţărănişti şi 
Totul pentru Ţară, plus celelalte grupări ce se mai iveau, care 
şi ele mai ciupeau câte ceva. 

Rezultatul general pe ţară a fost enorm .Garda de Fier se 
aşează în locul al treilea adică după liberali şi ţărănişti. Obţinu¬ 
serăm aproape pe fiecare judeţ un mandat. Această biruinţă 
legionară, care a surprins conducerea statului, a fost semnalul de 
alarmă. Regele şi guvernanţii se simţeau ameninţaţi. Tocmai 
fiindcă se ştiau mari vinovaţi. 

înmormântarea lui Moţa-Marin, la care participase o mulţime 
nemaipomenită, ordinea, disciplina şi stăpânirea de sine, dove¬ 
deau voinţă, credinţă şi conştiinţa forţei lăuntrice, care nu pu¬ 
teau să scape unui rege lipsit de orice conştiinţă şi stăpânit de 
forţele iudeo-masonice. 

In Noembrie 1937 are loc înmormântarea generalului Gh. Can- 
tacuzino Grănicerul. Această solemnitate se face cu o partici¬ 
pare de public mai redusă pentruca să nu mai concentrăm lumea 
legionară din nou şi în aşa scurt timp în capitală. S’a dovedit 
însă că ceeace a fost la 13-11-37 şi ceeace se petrecea acuma nu 
era un simplu decor. Aceeaşi ordine şi disciplină indicau că Ţara 
se află în faţa îmaginei unei Românii în devenire: a lumii «Omu¬ 
lui Nou» care se pregătea încet dar sigur pentru o Românie 
«frumoasă ca soarele sfânt de pe cer». 

Şi-atunci Cazanul Satanei întră în funcţiune. Garda de Fier 
trebuia să dispară. Conducătorii ei trebuiau stârpiţi. Generaţia 
care se ridica în numele Arhanghelului Mihail, care a învăţat 
să-şi urmeze şefii şi la bine şi la rău, generaţia care pleca dela 
morala creştină şi credinţa în Dumnezeu, care s’a născut, cres¬ 
cut şi trăit într’o disciplină de fier, generaţia care a înţeles că 
din Şcoala Legionară să iasă eroi, trebuia să fie distrusă. 

Nu «ce zice Cuza» —interesa pe duşmanii de totdeauna ai 
Neamului Românesc— ci «ce face Codreanu», spuneau forţele 
oculte. 

Şi cum Codreanu şi Garda lui de Fier dăduse toate pro¬ 
bele că face ceeace trebue, ceeace dictează interesele Patriei, el. 


90 


trebuia să fie ucis. Pentru acest sfârşit începe să se aţâţe focul subt 
cazan. Acestea erau preocupările lumii româneşti conducătoare 
în preajma anului 1936: rege, patriarh, preşedinţi de Consiliu, 
politicieni, oameni de ştiinţă, finanţe, presa şi alte obrazuri, toţi 
agenţi servili, conştienţi sau inconştienţi ai kahalei internaţio¬ 
nale. 


91 



PRIGOANA CEA MARE 


(CIUC, VASLUI, RÂMNICUL SĂRAT) 


CAZANUL SE ÎNCINGE 


Se încearcă o ultimă diversiune. De Anul Nou 1938 apelul 
către Ţară este lansat de către guvernul Cuza Goga, guvern 
care-şi mâncase singur cozonacii, de Crăciunul lui 1937 , înainte 
deci de a închide ochii. Manevra iudaică fu diabolică. Se ur¬ 
mărea compromiterea Mişcărilor naţionaliste asmuţindu-le să se 
încaiere ele între ele. Acesta era planul şi motivul pentru care 
regele a chemat guvernul Cuza-Goga la putere. Ispita în care 
a căzut acest guvern incapabil, na durat decât 40 de zile, în 
care timp manevra Ocultei reuşind la perfecţie, guvernul total 
compromis, acelaşi Satan cu forţele lui subversive, îl trimite Ia 
plimbare, pentruca locul lui vacant să-l ocupe însuşi patriarhul 
Bisericii Ortodoxe Române de prea tristă memorie Miron Cris- 
tea, la fel ademenit şi corupt de forţele lui Mamon, spre ruşinea 
şi nevrednicia lui şi spre nenorocirea întregei noastre ţări. 

Cum zic, se urmărea învrăjbirea grupărilor naţionaliste şi 
încăierarea lor pentruca apoi să se aibă pretext de a interveni cu 
forţa publică contra amândorora, distrugând de sigur pe cea mai 
de temut: Garda de Fier. 

Guvernul Cuza-Goga nu sesizează perfidia şi cade în cursa 
întinsă. începe să ne atace. Legionarii sunt împuşcaţi de jandar¬ 
mii poetului «Pătimirii Naţionale». Provocarea era evidentă. 

Legiunea însă, cu mai multă dragoste de ţară, Legiunea care 
nu voia să se lase târâtă într’un războiu civil, Legiunea care ştia 
ce vrea şi mai ştia şi ce vor duşmanii ei de moarte, nu răspunde 
la provocări, ba mai mult, pentruca să nu facă greutăţi unui gu- 


95 


vern ce-şi zicea naţionalist, hotărăşte să înceteze imediat cam¬ 
pania electorală. 

Pe data de 8-II-38 se ordona deci retragerea partidului 
«T. P. Ţ.» din propaganda în curs. In alegerile dela 20-XII-37 
dovediserăm care ne este forţa, siguri fiind că în cele viitoare, 
chiar fără a mai face vreo propagandă, voturile înainte obţinute 
se vor majora. Această votare însă nu va mai veni, căci împli- 
nindu-i-se sorocul, la 40 de zile guvernul Cuza-Goga este înlocuit 
ca o slugă nevrednică, printr’un guvern personal al regelui- 
mi şei. 

Căpitanul văzând că se merge, cu paşi rapizi spre dictatura 
personală a regelui, la 23-11-38, ordona desfiinţarea partudului 
«T.P.Ţ.», închiderea sediilor şi încetarea oricărei activităţi pu¬ 
blice. Aceasta pentruca atacurile forţelor oculte mânuite de rege 
să lovească în gol. Cu această dată noi renunţam să mai existăm 
ca organizaţie şi partid. Eram îndrumaţi să ne ocupăm exclusiv 
de treburile noastre personale. Căpitanul ne anunţa că el însuşi 
vrea să plece în străinătate să se odihnească şi să scrie «Pentru 
Legionari» volumul II. 

Cu toată retragerea noastră de pe terenul politic cazanul se în¬ 
cinge şi mai tare. Mişcarea trebuia să fie neapărat distrusă. Era 
ordinul regelui-călău, acum dictador, care-şi luase ca prim mi¬ 
nistru tocmai o faţă bisericească să-i patroneze şi să-i acopere 
crimele. 

Aproape toată presa se asociază netrebnicului rege. Toţi se 
temeau de el. I se sugerează chiar să ne trimită pe insula Şerpilor, 
ostracizare de care domnul Pamfil Şeicaru va şti destul. Iată 
până unde mergea adularea necuratului rege. 

îngrijoraţi de viaţa Căpitanului, la 28-11-38, Corneliu Geor- 
gescu, Nicolae Pătraşcu, Bidian şi eu, ne ducem la Predeal unde 
se afla Căpitanul ca să stăruim să plece în străinătate; să ne lase 
singuri că ne vom descurca noi în acest infern ce ni se pregătea. 
Şi la întoarcerea sa, de nu ne va mai găsi, el va face alţi legio¬ 
nari mai buni ca noi. 

La sosirea noastră ne iese în cale Alecu Cantacuzino. Aflând 
de scopul venirii noastre ne spune: «încercaţi şi voi că nouă 
nu ne-a reuşit să-l facem să plece». Căpitanul era la schi în do¬ 
sul restaurantului nostru din Predeal, nu de mult deschis. Mer¬ 
gem să-l întâlnim. Văzându-ne se apropie de noi şi împreună 


96 


ne înoarcem la hotel. Ducându-ne în camera Lui îi expunem 
frământările noastre, rugându-1 insistent să plece. «Dacă această 
naţie nu mă vrea prefer să mor pe pământ românesc»-ne răspun¬ 
de Căpitanul. Cu acest răspuns ne-a tăiat poftă de a mai stărui. 
La masa de seară eram mai mulţi în jurul lui. Tema de discuţie 
fiind evenimentele în curs ne spune: «voi găsi eu posibilitatea să 
ieşim teferi din această oală, în plină fierbere». 

înainte de miezul nopţii ne-am luat drumul spre casă. Maşi¬ 
na înota anevoie prin zăpada moale, iar fulgii mari cât pumnii 
nu încetau în căderea lor de vifor. Parcă şi natura înţelegea să 
ne spună: «nu plecaţi! reveniţi şi mai zăboviţi cu Căpitanul, căci 
n’o să-l mai vedeţi; spuneţi-i încă odată, că duşmanii voştri au 
decis să-l omoare pentruca astfel să i se împrăştie ostaşii; că e 
mai bine să plece ori apoi să vă ascundeţi cu toţii prin văgăunile 
munţilor ferindu-vă astfel din calea prigonitorilor voştri care au 
mobilizat toate forţele iadului împotriva lui.» 

Regele şi miniştrii îşi încinseseră eşarfă de gropari ai gene¬ 
raţiei 1922. Patriarhul Miron Cristea în loc de mitră îşi pusese 
coiful Satanei în numele căruia deslănţuiseră ura lor ucigaşe 
împotriva acestei generaţii; împotriva acelui tineret care a dat 
pe Eroii-martiri dela Majadahonda. 

Niciun om politic, niciun om de ştiinţă, niciun general din 
armata ţării, niciun magistrat, niciun vlădică ai celor două 
Biserici n’a avut curajul şi demnitatea de-a se ridica împotriva 
cazanului în fierbere ca să strige: «destul cu uciderea copiilor 
noştri!» 

Au tăcut cu toţii ca să nu-şi piardă favorurile ce le oferea 
stăpânirea putredă a unui rege care califica astfel pe sfetnicii 
lui: «nu am atâţia metri patraţi în dos câţi sunt ăştia în stare să 
pupe.» Dimpotrivă mitropolitul Bălan al Sibiului şi Niculescu al 
Blajului, într’o adunare ţinută la Alba Julia aduceau osanele rege¬ 
lui-călău şi guvernului lui personal pentru crimele comise contra 
Mişcării Legionare. 


O TERIBILĂ PRIGOANĂ ÎNCEPE 

Duminecă 16-III-38 veneam dela biserică. In Piaţa Unirii 
mă despart de camaradul Bidian. Intrat în strada mea îl văd pe 

97 


7 






camaradul Aurel Cioran alergând spre mine. îmi spune că mă 
aşteaptă poliţia. Neştiind pentruce, îmi urmez drumul spunând 
lui Aurel să meargă şi să vadă ce-i cu Bidian. 

Conform îndrumărilor date de Căpitan nu trebuia să opunem 
nicio rezistenţă autorităţilor, orice măsuri vor lua contra noastră. 
Urcând la mine a casă, la intrare, un comisar ce aştepta în faţă 
îmi pune în vedere că până la noui dispoziţii trebuie să rămân 
în casă căci mi s’a fixat domiciliu forţat. Nici chiar soţia nu pu¬ 
tea părăsi casa. Când servitoarea ieşea pentru cumpărături era 
însoţită de un agent. 

Mi se face perchiziţie în toată casa. Au găsit o circulară 
uitată în buzunarul pardesiului atârnat în antreu. Prin radio 
am aflat că măsura arestării este generală. Suferind familia în¬ 
treagă domiciliul forţat este mai insuportabil decât închisoarea, 
în seara de 18-III-38 am fost dus la poliţie. Aci întâlnesc pe 
camaradul Bidian. La miezul nopţii suntem urcaţi într’un ca¬ 
mion în care se aflau şase jandarmi. 

De toate aceste mişcări în noapte, şeful naţional-socialiştilor 
germani din Sibiu trebuia să ştie fiindcă era singurul civil care 
era prezent în poarta localului poliţiei asistând la plecarea noas¬ 
tră. Dimineaţa sosim la Tismana unde dăm peste un grup întreg 
de camarazi abia sosiţi şi ei. Toţi erau cu voie bună de părea că 
mergem la nuntă. Surorile mănăstirii, cu priviri compătimitoare, 
ne servesc un ceai şi mai apoi masa zilei. Dormim o singură 
noapte aci. 

Ziua următoare suntem îmbarcaţi într’un tren ce porneşte cu 
noi într’o direcţie de noi necunoscută. Ruta o dibuim doar după 
staţii. Joia Mare o facem în tren. Preoţii aflaţi între noi fac rug㬠
ciunile cuvinte zilei, zi în care Isus a fost dat pe mâna neamului 
lui Iuda ca să-l judece şi-apoi să-l ucidă pe cruce, simbol al cu- 
răţăniei şi nevinovăţiei. Seara coborâm în gara Ciuc. Vârîţi în 
camioanele care alergau cu noi peste apa Mureşului urcăm în 
sus vreo 4 km şi după câteva minute ne coborâm în faţa unei 
clădiri cu două etaje ce ne fu destinată ca închisoare. Lagărul 
de concentrare Ciuc luase fiinţă. 

Jandarmii sub comanda unui căpitan îşi aşteptau victime¬ 
le. Pe măsură ce coborâm din camioane ni se face perchiziţie 
corporală luându-ni-se până şi hârtia şi creioanele, şi-apoi urcăm 


98 


pe rând la etaj, în dormitoare în care paturile ocupau tot spa¬ 
ţiul fiind singurele noastre mobile. 

In această primă avalanşă au fost arestaţi: inspectorii legiona¬ 
ri, şefii de judeţe, gradele legionare şi cei de care poliţia găsea 
că-i cazul să se scape de prezenţa lor în localitatea respectivă. 

Un cordon de santinele făcea paza clădirei. împreună cu 
santinelele puteam să plecăm cu toţii din lagăr. După vreo c⬠
teva zile ne-ar fi însoţit chiar şi jandarmii ce ne păzeau dându-şi 
seama şi ei de mişelia ce-a comis autorităţile statului faţa de noi, 
că politicienii trebuiau să stea în locul nostru cum spunea un 
jandarm; că regele şi sfetnici lui ar trebui să fie băgaţi în lagăr. 

N am evadat pentrucă urmam îndrumările Căpitanului de 
a nu ridica mănuşa ce ni se aruncase. Acuma trebuia să dăm 
dovadă de eroismul răbdării. Mă întreb azi ce-ar fi fost dacă 
şi camarazii liberi, ar fi dat dovada acestui eroism, pe care noi 
în lagăr ni-1 impusesem. 


Oriunde se află şi în orice împrejurare ar fi un grup legio¬ 
nar, cel mai mare în grad sau pe care cel mai mare în grad îl 
indică acela ia comanda iar toţi ceilalţi îl ascultă şi i se supun 
ca unui frate mai mare. 

Camaraderia şi viaţa legionară intră automat în funcţiune. 
Această îndicadare face viaţa plăcută şi ordonată. Este plăcută 
pentrucă fiecare se încadrează voluntar, din dragoste şi cu dra¬ 
goste pentru camarazii lui şi cu toţii laolaltă din devotament pen¬ 
tru cel ce şi-a asumat conducerea şi răspunderea. 

In primele zile comanda noastră o preia comandantul legio¬ 
nar Gheorghe Furdui. Era Furdui unul din cei mai iubiţi şi res¬ 
pectaţi camarazi. Brunet, vânjos la trup, ager în priviri, răspicat 
şi ales în graiul lui de bas cantabil, frumos la înfăţişare ca o 
mireasă, inteligenţă sclipitoare, în fine un exemplu de armonii 
şi virtuţi îl caracterizau şi ca interior şi ca exterior. Foarte rar 
am întâlnit o fiinţă mai complectă. 

A doua zi Vinerea Mare, ziua prohodului Mântuitorului. Ne 
strângem în dormitorul 15, unde se improvizase un altar. Preoţii 
Uie Imbrescu şi Ioan Chivu recompun din memorie rugăciunile. 
Se aprind două trei lumânări scăpate ca prin minune dela per¬ 
chiziţie. Serviciul divin se încheie cu rugăciunea: «Cu noi este 


99 




Dumnezeu». Ochii tuturora se scăldau în lacrimi. A fost un 
prohod foarte trist. Era poate pentru prima dată c’am trăit în 
toată profunzimea oficierea acestui serviciu divin. După treizeci şi 
opt de primăveri abia acum, în simplicitatea dormitorului 15 din 
lagărul Ciuc simţeam adânca semnificaţie a ceeace se săvârşise 
cu 1938 de ani în urmă. 

Clădirea lagărului era aşezată pe panta ieşită din coasta mun¬ 
ţilor Ciucului, înspre Mureş, faţă’n faţă cu Capaţii ce ne despăr- 
ţiau de Ţara Moldovei la o înălţine de 700 m. în primele zile 
nu puteam părăsi clădirea. La parter coboram doar ca să luăm 
masa. 

Dumineca învierii 1938. De dimineaţă se face slujba zilei. 
Cum la ridicarea lor de acasă preoţii nu apucaseră să-şi ia 
cu ei cărţile de rugăciune şi odăjdiile, acuma trebuiau să re¬ 
compună, cum am zis, rugăciunile pentruca să ne poată face sluj¬ 
ba învierii. 

La dejun ni se împart ouă roşii şi cozonacii pe care ni le-au 
trimis camarazii şi prietenii din jur. Pe când luam masa o tr㬠
sură, în care şedea o doamnă, se opreşte în faţa sufrageriei noas¬ 
tre, trăsură care a intrat pe poartă fără să ţină seamă de prezenţa 
şi protestele santinelei. Doamna era fată de general şi-acuma 
soţia doctorului Mişu Georgescu, o piteşteancă ce-şi căuta soţul 
internat cu noi. 

Curajul cu care intrase până sub ferestrele prânzitorului 
nostru face pe camaradul Aristotel Cheorghiu, poznaş din fire, 
să exclame: «a cui o fi oare femeia asta a dracului?» la care soţul 
vizitatoarei în liniştea provocată de întrebare, răspunde: «a mea 
este această femeie a dracului». 

Altercaţia produce ilaritate şi feţele tuturora se înseninează. 
Era prima şi ultima vizită. îndrăzneala, cabtatea doamnei şi fap¬ 
tul că cercul încă nu se strânsese definitiv în jurul nostru, au 
îngăduit această întâmplare, căci numai aşa se poate numi în 
raport cu restul timpului de şapte luni cât am rămas la Ciuc, 
unde nici pasărea nu mai putea intra. 

Noi şi noi arestaţi măresc numărul nostru. Pe la sfârşitul 
lui Aprilie este adus domnul profesor Nae Ionescu. Mai târziu 
soseşte şi Mircea Eliade. Prezenţa între noi a domnului profesor 
Nae Ionescu ne probează că prigoana este mereu în creştere. 

Lipseau bucureştenii, bucovinenii şi Nordul Basarabiei şi 


100 


Moldovei. Nu se ştia nimic despre ei. Abia mai târziu aflăm că 
primii sunt strânţi la Tismana, de unde sosiserăm noi, şi ultimii 
la Dragomirna. 

Mai ştiricim că însuşi Căpitanul este închis undeva, singur. 

Comportarea temnicerilor în primele zile era foarte mieroasă. 
Nu erau ei siguri dacă şi în ce măsură legionarii vor împlini 
îndrumările Căpitanului de a nu răspunde la nici o provocare. 
Pe măsură însă ce ne-au avut sub cheie, şi-au arătat adevăratele 
lor intenţii. 

Intre timp se începe cu construirea sârmelor ghimpate în 
jurul clădirei, pe patru rânduri. Mai apoi s’au mai pus alte patru 
rânduri cu un interval între ele unde să poată circula santine¬ 
lele, şi pentruca să nu poată fi atacate din exterior. în colţurile 
gardului erau fixate posturile de observaţie exact ca la Buchen- 
wald. Nouă ni s’a lăsat o curte de 80/80 paşi, loc pe care peste 
două sute de inşi l-am bătătorit vreme de şapte luni de zile. 

în prima jumătate a lui Aprilie sunt aduşi şi cei dela Tis¬ 
mana şi Dragomirna. După sosirea acestora organizarea noastră 
interioară se reface. Comanda întregului grup o preia comandan¬ 
tul legionar Vasile Iasinchi care după scurt timp a predat co¬ 
manda camaradului Bidian. 

Permanenta noastră îngrijorare era viaţa Căpitanului. Tot ce 
puteam noi face între sârme, era rugăciunea. Era să ne punem 
toată nădejdea şi toate speranţele în Cel de Sus şi să-i cerem 
prin rugăciunile noastre Arhanghelului Mihail să-i ocrotească 
viaţa. în tot cursul procesului de calomnie ce i se înscenase se 
ţineau rugăciuni comune şi rugăciune permanentă la ora 12 din 
noapte. 

Nu ştiu dacă vreo pană iscusită va încerca să tălmăcească 
şi să descrie acel zbucium, acea frământare, acea îngrijorare în 
care trăiam cei peste două sute de legionari la Ciuc. 

Procesul de ultraj a fost rapid şi sumar pentrucă aşa era 
planul, dinainte stabibt. Sentinţa prevedea o condamnare de 6 
luni închisoare. Această sentinţă, o fi satisfăcut poate orgoliul 
nesăţios al omului de cultură Nicolae Iorga care servise regelui- 
călău drept parte civilă în acest proces. 

Să nu se mire deci nimeni pentruce la rândul lui a trebuit să 


101 





sfârşească aşa cum a sfârşit. Să nu se mai revolte nimeni contra 
destinului ultim al unui părinte care se aşezase deacurmezişul pro¬ 
priilor lui învăţături şi îndemnuri ce a dat vreme de decenii ge¬ 
neraţiilor pe care acuma el le vrea nimicite. 

Această condamnare a Căpitanului pentru ultraj, a fost-cu 
buna ştiinţă a complicelui la asasinat, Nicolae Iorga— doar o 
cursă şi o amăgire în care dascălul naţionalist Iorga fusese folo¬ 
sit ca instrument odios. 

Incidentul Iorga cu Căpitanul era o piatră de încercare. Se 
căuta o pricină care să justifice menţinerea în închisoare a C㬠
pitanului. Şi manevra a reuşit. Iorga s’a pretat la jocul prigoni¬ 
torilor noştri. 

In vreme ce Căpitanul îşi executa pedeapsa de şase luni, pen¬ 
tru ultraj, i se înscenează procesul de înaltă trădare prin care 
se urmărea discreditarea şi distrugerea lui morală. în acest proces 
a fost condamnat la zece ani detenţiune. 

Abia terminat acest proces că acelaşi rechizitoriu se extinde 
contra a 19 personalităţi legionare care se aflau închise în lagărul 
Ciuc, drept complici. 

Sunt implicaţi pentru aceleaşi învinuiri: inginer Gheorghe 
Clime, avocat Radu Budişteanu, inginer Eugen Ionică, avocat 
Traian Cotigă, avocat Mihail Polihroniade, licenţiat Bănică 
Dobre, avocat Nicolae Totu, licenţiat Gheorghe Furdui, far¬ 
macist Aurel Serafim, licenţiat Gheorge Istrate, profesor Vasile 
Cristescu, avocat Alexandru Tel, avocat Alecu Cantacuzino, 
profesor S. Simulescu, comerciant Gheorghe Apostol, doctor 
Paul Craja, inginer Virgil Ionescu, doctor Milcoveanu şi preotul 
Grigore Cristescu. 

Prin ridicarea acestor camarazi dintre noi simţeam cum cer¬ 
cul se strânge tot mai mult în jurul Căpitanului. Cazanul era în 
plină fierbere. încrederea însă în noi înşine nu a dispărut. Nici 
în cei care rămâneam şi nici în cei ce stăteau gata de plecare la 
proces. 

II văd şi acum pe năzdrăvanul Bănică Dobre care îmbrăcat 
cu o sutană trecea din dormitor în dormitor ca să-şi ia rămas bun. 
Intrând în dormitorul nostru, numărul 15, începu să joace, su- 
flecându-şi sutana pe melodia: «Suflecată păn’ la brâu... du¬ 
cea... rufele la râu.» Nici el şi nici noi nu ne puteam gândi, în 
acele zile, că atât pentru el cât şi pentru atâţia alţi camarazi. 


102 


în frunte cu Căpitanul soarta hotărâse cel mai groaznic sfârşit. 
Căci în jarul de subt cazanul Satanei sufla însăşi patriarhul 
Ţării: Miron Cristea. 

Din grupul celor duşi la proces Vasile Cristescu şi Alecu Can¬ 
tacuzino n’au ajuns la Bucureşti, fiindcă săriseră din tren şi 
reuşiseră să dispară fără ca paznicii să bage de seamă. Abea în 
capitală se constată lipsa lor. 

La primele cercetări preotul Grigore Cristescu dă o declara¬ 
ţie, pe placul guvernului, în baza căreia este scos din proces. 

Ceilalţi sunt condamnaţi tot la zece ani. Vasile Cristescu şi 
Alecu Cantacuzino sunt condamnaţi în lipsă. 

în toamna lui 1940 ambele sentinţe au fost anulate de către 
Curtea de Casaţie, care constată că şi una şi alta fuseseră date 
prin totala violare a legilor existente şi stabilindu-se complecta 
nevinovăţie a inculpaţilor, atât a Căpitanului cât şi a celor 18 
personalităţi legionare. 

Cu săptămâni înainte de plecarea dintre noi îl vedeam pe Va¬ 
sile Cristescu mărşăluind ceasuri întregi, prin puţina noastră 
curte. «La ce acest exerciţiu Dle Profesor?» îl întreb în una din 
zile. «Orice exerciţiu prinde bine» îmi răspunde continuându-şi 
mersul. Când am aflat că a dispărut din tren am înţeles rostul 
răspunsului lui. De nu se ivea momentul cu sărirea din tren, 
cu siguranţă că ar fi găsit el o altă ocazie, cum a găsit-o cama¬ 
radul Victor Silaghi, care, spre surprinderea paznicilor, într’o 
bună zi n’a mai răspuns la apelul de dimineaţa fiindcă dispăruse 
din lagărul Ciuc. 

P entruca să umplem timpul zilelor, lungi şi late cât un an, 
se ţin cursuri de Italiană, Franceză, Germană de către profesorii 
aflaţi între noi. Se ţin celebrele şezători ale lui Nelu Mâzatu. 
Radu Gyr ne ţine conferinţe de literatură. Domnul Profesor Nae 
Ionescu ne-a ţinut două conferinţe despre naţionalism. în una 
din ele ne spunea ca naţionalismul odihneşte în sânul Orto¬ 
doxiei. 

Unul dintre camarazi se dedica la sculptura în oase pe care 
le şlefuia transformându-le în plăci mititele din cari apoi făcea 
cruci, troiţe etc. Ceilalţi văzând rezultatele obţinute tot mai mulţi 
se îndeamnu la această artă. Cimentul fântânii arteziene din 


103 






curtea noastră, seacă acuma, servea de instrument pentru şlefuire. 
Numărul «osarilor» ajunsese că nu mai încăpeau pe ciment în- 
trecându-se în facerea de obiecte de artă. 


Pentru cei intraţi în Mişcare cu calcule, viaţa de lagăr deve¬ 
nise insuportabilă. Acesta mai cu seamă după condamnarea C㬠
pitanului. Dau declaraţii de desolidarizare de Căpitan şi Mişcare. 

Printre declaraţii de acest gen a fos a preotului-profesor 
Grigore Cristescu. Mai apoi dau declaraţii Luca Theodoriu şi 
Dragoş Protopopescu, şi încet se izolează de noi. In mica noastră 
curte, amândoi apăreau ca două albine rătăcite. Faptul n’a sc㬠
pat temnicerilor cari tocmai asta urmăreau. Declaraţiile lor apar 
în ziare, ca un succes al guvernului. în scurtă vreme sunt scoşi 
din lagăr. Pleacă însoţiţi de indigrarea tuturor. Au fost singurii 
cari au plecat din Ciuc. 

Dimineaţa, preoţii celor două Biserici oficiau zilnic liturghia 
iar seara vecernia. Cântecele legionare fac să răsune munţii şi 
văile Carpaţilor; le înregistra Mureşul ca să le ducă, pe undele 
lui, până la Arad şi dincolo, drept dovadă camarazilor liberi, că 
pe noi nici chiar viaţa de lagăr nu ne clinteşte din credinţa 
noastră. 

Singurul care primea vizite era domnul profesor Nae Ionescu. 
Când veneau astfel de vizite cântecele noastre erau şi mai fier¬ 
binţi. Prin ele ne manifestam atât indignarea contra temni¬ 
cerilor cât şi hotărârea de a rămâne neclintiţi în crezurile 
noastre. Prin aceşti vizitatori, camarazii liberi, luau act de starea 
noastră sufletească. Pentru aceste manifestări temnicerii ne apli¬ 
cau sancţiuni. Una din pedepse era că nu ne aduceau ţigări. 

în August 1938 repetându-se această şicană decidem a re¬ 
nunţa la fumat. Se redactează un protest şi se predă cu menţiu¬ 
nea că de azi înainte nu mai fumăm. După predarea protestului, 
Mircea Eliade şi doctorul Cincora plus Boborodea trec din dor¬ 
mitor în dormitor şi adună tutunul şi ţigările existente. în preaj¬ 
ma adunării ţigărilor marii fumători aprind câte trei, patru ţigări 
şi fumează cu nesaţ. In dimineaţa următoare Cincora şi cu Boboro- 
dca se duc cu tutunul şi ţigările adunate pe cimentul instrument 
al «osarilor» şi-i dau foc. In timp ce focul mistuia iarba ispitei, 


104 


întreg lagărul, din ferestrele clădirei, cânta «Sfântă Tinereţe 
Legionară». 

Din acea zi nu s’a mai fumat. Hotărârea aceasta se referea 
numai la timpul cât vom sta în lagărul Ciuc. Când temnicerii 
şi-au dat seama de seriozitatea deciziei ce luaserăm ne rugau să 
revenim. Nu s’a mai revenit. 

Spre sfârşitul lui August ne parvin fel de fel de zvonuri cu 
privire la Căpitan. Ba că are tratament foarte bun, ba că este 
adus la Bucureşti; că este ţinut la Consiliul de Războiu; ba se 
mergea pânâ la a se afirma că se află chiar la Statul Major. 

Astfel de zvonuri tendenţioase erau puse în circulaţie de c㬠
tre poliţie. Ele erau în legătură cu evenimentele politice şi în 
special cu vizita Regelui la Londra, Paris, Berlin. Se provoca 
intenţionat o atmosferă de îndoială pentruca să nu se petreacă 
ceva în vreme ce regele era plecat din ţară. 

în lipsa oricărui contact cu exteriorul zvonurile erau trecute 
prin toate sitele şi răstălmăcite pe toate laturile. Până la urmă, 
cu toate că zvonul respectiv era respins, nu lipsea şi partea ima¬ 
ginativă cu întrebarea: dar dacă totuşi ar fi ceva adevărat în toate 
acestea?... dar dacă prigonitorii noştri, constrânşi de situaţia in¬ 
ternaţională vor da înapoi?... dar... dar... îndoiala şi incertitu¬ 
dinea sunt cariile legărului de concentrare. 

La 14-IX-38 se produce o mişcare neaşteptată în lagărul nos¬ 
tru. Sunt scoşi dintre noi un grup de patruzeci. în ziua următoare 
un alt grup. A treia zi tot aşa. Dela 16 Martie de când fiecare 
dintre noi a devenit doar un număr în socotelile prigonitorilor 
noştri, eram luaţi ca atare, îmbarcaţi şi debarcaţi unde şi cum 
le convenea. 

Mai rămăsesem la Ciuc optzeci de «deţinuţi». Aflaserăm mai 
apoi că cele trei grupe ridicate dintre noi au fost duse la Vaslui 
unde ar fi un lagăr de punere în libertate. Era aceasta o altă ma¬ 
nevră diabolică a guvernului. Cei rămaşi în Ciuc erau poate gru¬ 
pa ce urma să fie împuşcată odată cu Căpitanul dacă s’ar fi 
produs ceva în ţară. Pe urmă s’a revenit asupra acestui plan 
şi-am fost şi noi duşi din acest lagăr. 


La 20-XI-38, într’o seară toţi cei ce ne aflam în Ciuc am 
fost înghesuiţi în camioane, duşi la gară şi îmbarcaţi în vagoane- 


105 


dubă. îmi reamintesc de scena la care am asistat cu toată strân¬ 
gerea de inimă, indignarea şi revolta: domnul colonel Vasile 
Diaconescu mare invalid de războiu având proteză în loc de-un 
picior, cum a fost ridicat pe braţe de câţiva camarazi şi predat 
celor deja aflaţi în vagon fiindcă vagonul-dubă nu avea trepte şi 
deci el singur nu se putea urca. 

Ostaşii rânduiţi în cordon în jurul trenului, feciori şi fraţi 
de-ai noştri, oftau de durere văzând ticăloşia unui rege care-şi 
prigonea şi ucidea (cum a fost ucis domnul colonel Diaconescu 
la 21-22-IX-39) până şi pe eroii războiului Reîntregirii noastre 
teritoriale şi naţionale. 

în tren ocupăm compartimentele respective după câţi înc㬠
peam; uşa se încuia în urma noastră, iar în dosul ei erau posta¬ 
te santinele. 

Când trenul s’a pus în mişcare şi când trecea prin faţa g㬠
rilor, din toate ferestrele dubelor se auzea strigătul: «în acest tren 
se află legionarii care au fost închişi în lagărul Ciuc. Nu ştim 
unde ne duce acuma guvernul. Rugăm să răspândiţi această 
ştire în ţară pentruca să afle lumea şi familiile noastre despre 
această transportare». Făceam această comunicare, ori aruncam 
bilete scrise, pentruca să se ştie că nu mai suntem la Ciuc. 

în plină noapte, se auzea din în când un lătrat de câine 
pe care nu-1 mai auzisem de 9 luni. Era primul contact, în 
această formă şi după atâta timp, pe care-1 luam cu lumea liberă, 
cu lumea din care am fost scoşi şi transformaţi în nişte numere 
pe care le ştergi după voie sau necesitate, din tabla de socoteli 
pe care şi-o făcuse un guvern luciferic prezidat de însuşi pa- 
trialbul Bisericii Ortodoxe Române. 

Dimineaţa următoare oprim în gara Vaslui, suntem debarcaţi 
şi vârâţi în alte camioane şi în scurt timp întrăm în curtea 
acelui lagăr. Găsim aci pe toţi cei ce în Septembrie fuseseră duşi 
dintre noi. Numărul celor aflători acum în acest lagăr era pes¬ 
te 600. Clima, mult mai caldă ca cea dela Ciuc dar mai seacă şi 
bătută de vânturi. 

Notez aci visul pe care l-am avut la Ciuc înainte de plecare. 
Se făcea că toţi cei 80 camarazi care eram acolo stăteam în cur¬ 
tea lagărului bucurându-ne de soarele ce ne încălzea. La un mo¬ 
ment dat apare din văzduh un porumbiel negru ce zbura de pe 


106 


umăr pe umăr, ca şi cum ne-ar fi numărat; şi-apoi a dispărut aşa 
cum a venit. 

în preajma zilei de 30-XI-38, din ferestrele etajului doi al la¬ 
gărului se putea vedea că în dosul păduricei de salcâmi din 
dreapta clădirei, se postează reflectoare şi armament automat, iar 
în dealul din dosul clădirei la fel se pun reflectoare şi armament 
automat. Mişcare de trupe în jurul clădirei. Ca să fie? Ce ni se 
pregăteşte? 

în după amiaza zilei suntem chemaţi în holul etajului prim. 
Minute de încordată aşteptare. Presimţiam o veste zguduitoare. 
Toată lumea tăcea. Visul meu începe să se explice. Apar co¬ 
mandanţii Bunei Vestiri Corneliu Georgescu se pune în genun¬ 
chi. Noi îl urmăm. Ne citeşte de pe un ziar comunicatul în care 
se anunţa împuşcarea Căpitanului ,Nicadorilor şi Decemvirilor. 

Un crispăt de durere tâşneste din sutele de piepturi. Atât! 
Zdrobitoarea veste ne-a transformat în marmore de piatră. Du¬ 
rerea ne-a amuţit. Doar ne rugăm un Tatăl nostru. 

La revenirea în camere ne năpădeşte plânsul. Plângea toată 
camera. Ni se descărcau nervii. Se deschiseseră zăgazurile du¬ 
rerii sugrumate de împietrirea de o clipă, când încă eram toţi 
în front. Inima îşi vărsa acum amarul; nu mai aveam ce discu¬ 
ta; nu mai aveam ce lămuri. Ştirea asasinării Căpitanului a fost 
cea mai crudă veste ce mi-a fost să trăiesc. 

Mi-aş fi putut imagina că pot muri eu. Că pot afla de moartea 
oricărui membru al familiei; de dispariţia unui bun prieten; de 
împuşcarea oricui, dar nu a Căpitanului. El trebuia să trăiască 
pentruca să ne crească; pentruca să se maturizeze Mişcarea la lu¬ 
mina lui sufletească, în căldura dragostei lui curată ca rouă di¬ 
mineţii; la focul înţelepciunii lui; sub îndrumarea lui de dascăl 
între dascăli. 

Noaptea ce-a urmat a fost noaptea cea mai neagră; mai nea¬ 
gră decât întunerecul iadului. Dimineaţa următoare părea încă 
miez de noapte. Nici discuţii, nici gesturi. Nici măcar priviri 
reciproce. Fiecare simţea deasupra lui duhul Căpitanului, al Ni- 
cadorilor şi al Decemvirilor. Cu toţii păstram tăcerea durerii în 
faţa unui sacrificiu. Şi noi aveam patrusprezece, executaţi în 
noaptea trecută. 

în zilele următoare se naşe întrebări. «O fi oare reală această 


107 


ştire?... Dar dacă nu este adevărat?... Cum este posibil să moară 
Căpitanul?... că să vezi... că-i cutare... sau cutare.» 

Mai apoi fratele Ioraş primeşte o scrisoare de la soţia lui în 
care se ţese o poveste... de cum a plecat în concediu peste gra¬ 
niţă... şi alte înşiruiri încât până la urmă nu mai credeam în 
moartea Căpitanului. Eu cel puţin am trăit în această credinţă 
până la cedarea Ardeiului de Nord, în Septembrie 1940, cedare 
care a fost pentru mine confirmarea morţii lui zicându-mi: 
«dacă el ar fi în viaţă el ar fi împiedicat, cu puterea lui de 
Căpitan, să se ciuntească graniţele patriei.» Nebunie? Nu, iubite 
cititor. Era încrederea absolută în puterile lui; era dragostea 
fără margini în acest iluminat care s’a ridicat din generaţia noas¬ 
tră, şi peste ea, întruchipând Omul Nou, în care a încercat să 
transforme întreg Neamul Românesc. 

Când şeful răspunde virtuţilor căpităneşti aşa trebuie să 
creadă ostaşii în el; să creadă că nici moartea nu-1 poate doborî. 
Eu aşa am crezut. Numai aşa Legiunea va răspunde vrerilor 
lui! 


Durerea şi zbuciumul prin care treceam au fost atât de pu¬ 
ternice că pierduserăm până şi noţiunea timpului. Ne-am trezit 
astfel, deodată, în faţa Crăciunului lui 1938. Această trezire la 
realitate s’a datorat faptului că de acest Crăciun a fost elibe¬ 
rat un grup de aproape o sută, dintre noi, grup care a ieşit din 
lagăr fără să dea declaraţii. 

Intre Crăciun şi Bobotează pleacă alte grupe, mai mici sau 
mai mari. Şi deodată s’a oprit acea mişcare, datorită faptului, 
credeam noi, că tocmai în acele zile s’a descoperit, în Bucureşti, 
ascunzişul lui Vasile Cristescu, care fusese împuşcat în lupta lui 
cu agenţii poliţiei, el, nevoind să se predea viu. Sunt apoi aduşi 
în lagăr grupe de studenţi învinuiţi de a fi făcut propagandă 
legionară şi comploturi pe care le ordona H. Sima încât ten¬ 
siunea în lagăr nu numai că revine dar s’a intensificat. Unii în¬ 
cep să dea declaraţii pe placul călăilor noştri, ca astfel să poată 
obţine eliberarea. 

Mare deziluzie şi durere ne-au produs Gâmeaţă şi Lefter. 
După moartea Căpitanului s’au prăbuşit stingându-se în ei lu¬ 
mina cum dispare ziua prin asfinţitul soarelui. După Crăciunul 


108 


lui 1938 erau văzuţi apărând în faţa portiţei dintre sârmele ghim¬ 
pate, unde apăreau doar cei ce-şi cerşeau eliberarea, odată, de 
două ori, de trei ori... La început se credea că fac acest lucru 
cu ştirea celorlalţi doi comandanţ i ai B. V. Pe urmă se vorbea 
de declaraţii pe care aceştia le-ar fi şi dat, declaraţii de desolida¬ 
rizare de Căpitan şi de Mişcare. Se trăia astfel într’o atmosferă 
de indoieli şi suspectări, până când: 

Pe la jumatatea lui Ianuarie Mironovici şi Georgescu, fu¬ 
rioşi, îşi iau bagajele şi se mută în camera 13, la etaj, unde îi 
primirăm cu multă satisfacţie. întreb pe Corneliu: «pentruce 
aţi plecat din camera lor»? Mi-a răspuns: «pentrucă nu înţele¬ 
geam să mai stăm cu nişte mişei şi trădători în aceeaşi cameră». 
Acest răspuns a lămurit pe toată lumea. El ne mai dovedea că 
Gârneaţă şi Lefter operau pe cont propriu şi contrar consemnu¬ 
lui de a nu se da, sub nici un motiv, declaraţii pe placul tem¬ 
nicerilor noştri. 

Prin comportarea lor, ei, trădau în primul rând pe ceilalţi 
doi comandanţi ai B. V., şi în al dolea rând pe ceilalţi, peste 
şase sute camarazi de lagăr, dintre care, în viitorul Septembrie vor 
fi împuşcaţi 41... La 1 Februarie 1939, după ce au dat decla¬ 
raţiile cerute de călăii noştri, au ieşit din lagărul Vaslui dispre¬ 
ţuiţi de toţi cei prezenţi lăsând în urmă izul şi amărăciunea pe 
care o simţim când perdem o fiinţă scumpă. Şi ei, până în 
ziua în care Georgescu şi Mironovici au fugit din camera ce 
ocupau împreună, ne-au fost dragi, îi priveam ca pe nişte îndru¬ 
mători şi-i urman fara cârtire. Cu acea zi însă tot lagărul le-a 
întors spatele şi nimeni nu le mai intra în cameră. Prin curtea 
lagărului, când apăreau, erau ocoliţi fiindcă toţi simţeam şi ne 
ziceam că oricine putea să iasă din lagăr, dând declaraţie, dar 
ei, şi în calitatea lor nu era permis să ne lase în urmă un exem¬ 
plu atât de nedemn. 


A două primăvară ne prinde tot în lagăr. Ca să ne treacă 
timpul continuăm cu prelucrarea oaselor, luate de la bucătărie, în 
cruciuliţe şi troiţe. La cererea noastră ni se cumpărau şi scânduri 
de teiu, lemn bun pentru sculptat. Pictorul Chira ne făcea desem- 
nele. Lamele de bărbierit, bricege, şi cuţite, luate de Ia bucătă- 
rie, ne serveau ca unelte de sculptat. 


109 


în vederea ieşirii din lagăr, când şi dacă se va întâmpla, tre¬ 
buia să găsesc o modalitate de a-mi scoate jurnalul. Singura solu¬ 
ţie era lemnul gros pe care-mi lucram cele două icoane. Despic 
o icoană în două. Scobesc apoi tot ce se putea din lemn. în sco¬ 
bitură pun jurnalul; lipesc la loc partea tăiată iar peste tăietură 
fac un chenar cu lac colorat. Icoana îşi recapătă forma ei ante- 
riorată, fără să se cunoască ceva. Aşa mi-am putut scoate jur¬ 
nalul. 

în postul Paştelor mă pomenesc chemat la cancelarie. Venise 
soţia să mă vadă. Ne revedem după un an de despărţire. Con¬ 
vorbirea avea loc în prezenţa maiorului temnicer Craioveanu. 
Mai erau în vizită două perechi. întreb pe Felicia de Luchi şi 
Mihăiaş, apoi în şoaptă, dacă ştie ceva despre Căpitan. Ea îmi 
răspunde că «trăieşte». Aşa circulă zvonul afară. A fost destul 
ca să-mi întărească şi mai mult convingerea avută. Timpul 
vizitei se scursese fără să ne dăm seama. Ce sunt zece minute 
când întrebările şi răspunsurile n’ar încăpea întFun car?! 


La 21 Iunie 1939 temnicerii îmi spun să-mi fac bagajele că 
plec din lagăr. Vestea aceasta fu atât de neaşteptată că nu-mi ve¬ 
nea să cred. Era o perioadă în care, din când în când, erau elibe¬ 
raţi câte unul, doi dintre noi. Cum o să-mi dea mie drumul că 
doar, eu, nici n am privit spre cancelaria temnicerilor necum 
să fi dat vreo declaraţie. Intre timp însă îmi adun lucrurile căci 
cine refuză să plece din lagăr când e lăsat să iasă fără condiţii t 

Mă despart cu durere de camarazii din dormitorul comun cu 
care îm părţisem ororile lagărului tot timpul cât am stat la Ciuc 
şi Vasului. Ajuns în stradă abia puteam păşi. Alţii erau paşii din 
lagăr, care erau fără nici o ţintă, făcuţi doar ca să nu stăm pe 
loc, şi ca să nu amorţim. 

înainte de a mă smulge din faţa porţii lagărului, în şosea 
fiind, privesc înapoi spre fosta mea puşcărie a cărei faţadă abia 
acuma o vedeam. Din ferestre îmi făceau semne Boborodea, Cin- 
cora, Comeliu Georgescu şi ceilalţi camarazi de suferenţă. Grea 
mi-a fost ruperea de ei. 

în ziua următoare, pe la amiază, sosesc la Bretea. Las baga¬ 
jul la gară şi-o întind spre satul socrilor unde se alfau soţia şi 


110 


copiii. Casa era construită pe un mic platou. La intrare, spre 
dreapta, se afla o moară ţărănească mânată de un afluent al 
Streiului. De sus din pridvorul casei mă vede mama soacră care 
îndată coboară grabnic spre mine. Sub marele brad din mijlo¬ 
cul curţii se juca Luchi înconjurat de raţele şi gâştele ce-şi g㬠
siseră refugiu sub umbra bradului. în vreme ce mă îmbrăţişează, 
soacra strigă după Felicia care se afla cu Mihăiaş în grădină. 

Luchi nu se mişca dintre gâşte şi de sub brad. Sculat în picio¬ 
are mă privea nedumerit. Nu mă mai recunoştea. II chem eu, 
îl cheamă bunică-sa dar cu greu se apropie de noi. Toţi trei urcăm 
apoi spre casă. Mergea Luchi lângă mine ca pe lângă un străin. 
Simţiam după cum îl ţineam de mână cât de străin eram eu 
pentru el. Ajunşi în pridvor ne întâmpină şi Felicia cu Mihăiaş 
în braţe, care începe să plângă, el necunoscându-mă. Când am 
fost arestat Mihăiaş abia avea trei săptămâni iar Luchi nu împli¬ 
nise patru anişori. îndemnat de maică-sa Luchi începe să-şi re¬ 
vină şi încet îl simt cum mi se alătură tot mai mult; cum începe 
să mă strângă de mână şi-apoi i se desleagă limba aşa că nu-1 
mai puteam opri. «Şi am... făcut... şi cutare... şi cutare... şi 
am vrut să împuşc pe jandarm, când a trecut prin faţa porţii... 
pentrucă ţine pe tata închis pe nedrept». 

Am aflat apoi că eliberarea mea se datoreşte Doamnei Baran- 
ga, a doua soţie a doctorului Victor Bontescu, naşul nostru, care 
era înrudită cu familia lui Călinescu. Mult a stăruit ca să-mi 
obţină eliberarea, că de mă prindea în noaptea de 21-22-IX-39, 
nu mai veneam acasă. Când Felicia mă vizitase, în lagăr, îi spu¬ 
sesem să nu facă nici un demers pentru mine. Cine m’a internat 
în lagăr fără motiv tot astfel să mă lase şi liber. Felicia îmi spune 
că iniţiativa a fost a naşei; că ea i-a comunicat atitudinea mea 
dar că acest lucru a îndârjit-o şi mai mult în intervenţiile ei. 


-Reîntors la Sibiu abia îmi fac puţină ordine în biroul pe ca- 
re-1 părăsisem acum 15 luni, când la l-IX-39, primesc ordin de 
concentrare. Mă prezint la Jandarmeria Timişoara şi sunt re¬ 
partizat la Secţia de Jandarmi Fratelia. Situaţia mea nu era de 
invidiat. Calitatea mea de legionar cu cea de locotenent jandarm 
se băteau cap în cap. Şi nu pentru mine ci pentru unităţile pe 
cari le aveam în subordine. 


111 


Nu mi s’a dat nicio armă. Nu aveam nici măcar un pistol. 
Misiunea mea era să inspectez posturile de jandarmi ale secţiei 
respective. La inspecţii constatam cu câtă rezervă mi se prezentau 
registrele iar dosarele secrete nu mi s’au arătat în niciun post. 
Târziu, unul din şefii de posturi, un prieten al Mişcării, îmi arată 
dosarul privitor la urmărirea legionarilor. Secţia Fratelia fiind 
în graniţă cu Iugoslavia avea ordine severe pentru urmărirea nu 
a contrabandelor ci a legionarilor. Pentru câteva nume de legiona¬ 
ri erau fixate premii pentru cei ce-i vor prinde vii sau morţi. 

Trăiam într’o mare nelinişte. Aşteptam să se producă ceva 
dar fără să ştiu ce. în noaptea de 20 Septembrie avusei al doilea 
vis. Se făcea că un car mortuar alb, întră pe o poartă, dar gol. 
în faţa porţii stătea Căpitanul în costumul lui naţional alb ca 
zăpada. Totul era de un nemaivăzut alb. Carul trecea prin faţa 
Căpitanului. 

Mă trazesc foarte tulburat şi obosit. La ora nouă vine soldatul 
cu trăsura ca să mă ducă la inspecţie, cum era plănuit. Eram 
sigur că azi se va întâmpla ceva. Revin din inspecţie mai curând 
ca altădată. Mănânc repede şi merg acasă. La ora 13 deschid ra¬ 
dio. Zbrr... zbrr. «Ce are aparatul că nu merge»? întreb pe gaz¬ 
da care spăla rufe în curte. «Nu poate avea nimic căci până 
acum a mers». Aud apoi anunţând: «din cauza unui incident 
regretabil emisiunea noastra s’a întrerupt» şi continuă programul 
obicinuit. 

Atunci mi-am dat seama că ceva s’a întâmplat, că visul meu 
s’a realizat. Dau să mă odihnesc o leacă. Nu mă aşez bine pe 
dormeză că vine soldatul să-mi spună: «Dle Locotenent vă chea¬ 
mă dl colonel Braia la telefon». îmi trag cizmele şi mă reped 
la postul de jandarmi să întreb ce este. Colonelul îmi spune să-mi 
adun lucrurile şi să merg imediat la el. Această chemare con¬ 
firma starea mea sufletească. Iau primul tramvai şi plec spre 
Jandarmerie. Intrând în curtea clădirii îmi iese în cale un ofi¬ 
ţer, tot concentrat, pe care-1 întreb dacă ştie de ce mă cheamă 
colonelul. «Cum nu ştii că a fost împuşcat Călinescu?». IŞi a 
murit?-îl întreb. «Se pare că da»... Şi intru în biroul colonelu¬ 
lui. «Am onoarea să vă salut Dle Colonel, la ordinele Dtră». Co¬ 
lonelul se ridică dela birou, se apropie de mine, mă pipăie în¬ 
trebând dacă n’am vreo armă. «Este dureros Dle Colonel că în 
calitatea funcţiunii mele Dtră nu mi-aţi dat nici măcar un bri- 


112 


ceag încât în inspecţiile pe frontieră pot fi răpus fără să mă pot 
apăra. Dar ce s’a întâmplat că mă perchiziţionaţi?» «Legionarii 
au omorît pe primul ministru Călinescu». «Şi a murit» îl mai 
întreb şi pe colonel, de parcă n’ar mai fi existat altă întrebare. 
«Da a murit. Este ordin să te arestez. Deocamdată rămâi aici în 
biroul meu.» 

Era ziua de 21-IX-39, ora 14. A doua zi urma să sosească 
soţia mea cu Luchi ca să fim împreună timpul cât mai stăteam 
concentrat. Felicia avea pe unchiul ei la Timişoara, iar pentru 
Luchi era ocazie să facă excursii în inspecţiile mele zilnice. 

Plecaseră de-acasă disdedimineaţă. în gara Simeria, unde 
schimbau trenul, Felicia află de împuşcarea lui Călinescu, şi păţi¬ 
tă cum era trimite pe Luchi înapoi acasă, cu un ceferist cunoscut, 
ea urmându-şi drumul spre mine singură. Mă găseşte în biroul 
colonelului unde petrecusem acea noapte de groază, 21-22-IX-39. 

O noapte albă. Mi se pune un pat în birou. Un soldat îmi 
aduce nişte bere. O fi pomana mea îmi ziceam mulţumit că a 
fost răzbunat Căpitanul, aşa cum văzusem în visul meu. Nici pic 
de somn nu s’a apropiat de mine. Toată noaptea fu o forfoteală 
în birourile Jardarmeriei şi locul viran din faţa clădirii. Colo¬ 
nelul Crăciunescu întră şi ieşea din biroul lui Braia privindu-mă 
chiondorâş. Toţi erau agitaţi. Când zorile încep să străpungă 
întunerecul colonelul Braia întră în birou. Eu nu dormean şi 
nici nu ştiam ce se produce în ţară, în această noapte. Mă aştep¬ 
tam să-mi spună: «şcoala — te şi vino cu mine» — ceeace ar fi în¬ 
semnat sfârşitul. Oprindu-se în faţa ferestrei îl surprind stergân- 
du-şi ochii. «Ce suflet bun» îmi spuneam «trebue să mă împuşte 
şi mă plânge.» Nu ştiam că lacrimile erau pentru cei trei cama¬ 
razi împuşcaţi la Timişioara chiar atunci. Pleacă din nou şi 
revine după o oră. Acum era ziuă. Timpul lor de a acţiona în¬ 
tunerecul, trecuse. Un plutonier mă roagă să mă scol pentrucă 
dl colonel ar dori să se odihnească puţin căci nu dormise toată 
noaptea şi n’are vreme să se ducă acasă. 

Să fi tot fost ora cinci. Mă scol şi trec în camera vecină. Fe¬ 
ţele subofiţerilor erau triste şi obosite de «munca» nopţii trecute. 
O noapte istorică. Sfântul Bartolomeu Românesc. Nimeni nu sco¬ 
tea o vorbă în prezenţa mea. Le eram încă superiorul. Mai eram 
unul care la acea oră trebuia să fie mort. Nefiind în Sibiu şi 

113 


8 







nefiind nici Bidian şi nici Corneliu Georgescu care la fel erau 
concentraţi, în oraşul şi judeţul Sibiu n’a fost nimeni executat. 

Pe locul viran din faţa Jardarmeriei era adunată o masă de 
oameni. Erau legionarii din satele judeţului, legionarii din oraş 
fiind în beciurile poliţiei. în cursul zilei au fost triaţi rămânând 
doar şase arestaţi. 

Felicia mea soseşte la ora 12. Bucuroasă că mă găseşte în 
viaţă intrăm în biroul colonelului. Acesta mă pofteşte să-i las 
singuri. Colonelul îi spune Feliciei că are ordin să mă trimită din 
nou în lagăr; că ea să facă tot ce-o putea ca să evite internarea 
mea din nou; că el mă va ţine câteva zile arestat pe loc, timp 
în care ea să facă demersurile necesare. După aceste sfaturi co¬ 
lonelul pleacă iar Felicia îmi spune de sfaturile colonelului. Eu 
însă o rog să plece acasă la copii şi să nu mişte nici un deget 
pentru mine. 

După masă soţia pleacă acasă. Pe mine mă desbracă de tu¬ 
nică şi-mi dau o haină civilă, apoi mă bagă în închisoare cu cei 
şase deţinuţi după trierea timişorenilor. La o săptămână mi se 
aduce tunica şi sunt chemat la Braia de faţă fiind şi colonelul 
Crăciunescu. 

Observ o mare atenţie din partea amândorora. Venise anume 
ordin de la generalul Bengliu, şeful Jandarmeriei pe ţară, să 
mă trimită, însoţit de un ofiţer, la Bucureşti. 

De data aceasta Felicia nu m’a mai ascultat ci şi-a urmat 
planul de a evita o nouă internare a mea. S’a dus la Sibiu la 
dr Lucian Borcia, cu care lucram ca advocat; acesta i-a dat o re- 
comandaţie către generalul Iliu, atunci ministru de Războiu, 
recomandaţie cu care Felicia se duce la Bucureşti. Ministrul de 
Războiu telefonează lui Bengliu; acesta cere Timişoarei să-i fiu 
prezentat. 

Dimineaţa următoare mă anunţ lui Bengliu. Unul din şefii 
lui de cabinet ofiţerul Damian, un cunoscut din Orăştie văzân- 
du-mă întreabă speriat: «ce-ai făcut de ai ajuns aici?» «Nimic, 
doar că şeful tău vrea să mă cunoască... şi nu ştiu pentru ce». 
«Te rog foarte mult să fii prudent, să nu spui ceva ce l-ar supăra 
că vezi cum sunt vremile... te rog, căci cu dârzenia nu rezolvi 
nimic» — îmi zice speriat amicul Damian. «Asta depinde nu de 
mine ci de şeful tău» şi intru în biroul lui Bengliu, executorul 


114 


numărul unu al tuturor ordinelor descreerate ce ne urmăreau şi 
ne ucideau de peste un an de zile. 

Prezentându-mă el se ridică, îmi întinde mâna şi începe 
să-mi vorbească de intenţiile bune ale regelui; că acesta doreşte 
să aibă colaborarea generaţiei tinere care are atâtea elemente de 
valoare; că evenimentele politice în curs ne impun unire şi 
linişte lăuntrică, terminând că trebue să mă întorc la unitatea 
mea. Şi-am plecat. Nu m’a întrebat nimic şi nu mi-a cerut nimic. 
Am ieşit de la el tocmai cum intrasem. Reîntors la Timişoara am 
fost repus în toate drepturile mele de locotenent şi-am mai făcut 
o lună de concentrare, drept reabilitare... «Pentru ce oare?...» 
zicea colonelul Braia. Desigur pentru faptul de a fi fost arestat 
cele câteva zile în calitate de ofiţer. 

In drumul făcut la Bengliu, însoţit fiind de căpitanul Po- 
pescu, dela aceeaşi Legiune de Jandarmi cu mine, aflu despre exe¬ 
cutarea grupelor de camarazi aflători în Râmnicul Sărat, Ciuc, 
Vaslui, Braşov şi a câte trei inşi de fiecare judeţ, afară de câteva, 
măcel care a costat viaţa a peste patru sute de legionari, într’o 
singură noapte şi într’o singură oră. Cum am spus deja: Noap¬ 
tea Sfântului Bartolomeu Românesc! 

La finea lui Octombrie mă desconcentrez. Revenind la Sibiu 
constat că în judeţul meu n’a fost executat nimeni. Şeful Legiu- 
nei de Jandarmi n’a voit să execute pe alţii în locul nostru: 
Georgescu, Bidian şi eu care fuseserăm pe lista neagră. Pentru 
corectitudinea lui, în 1940, ca prefect, l-am menţinut în funcţie. 


115 


BIRUINŢA DIN 3 SEPTEMBRIE 1940 





Cu toamna acestui an şi după comiterea atâtor crime începe 
să se destindă situaţia politică. Regele ucigaş era sătul de-atâta 
sânge nevinovat. Se încearcă o apropiere de Mişcarea decimată. 
Se vorbeşte chiar de intrarea în guvern a unor legionari. Numele 
lui H. Sima circula tot mai intens. 

De la camarazii care au fost liberi aflu de activitatea lor din 
vremea când noi ne găseam în lagărele Ciuc şi Vaslui. Mai cons¬ 
tatam că toţi urmează pe H. Sima, linie pe care mi-o însuşesc 
şi eu. 

In primăvara lui 1940 suntem chemaţi la Bucureşti. Vin ca¬ 
marazi din toate judeţele. Ne adunăm după prigoana cea mare 
şi ne numărăm din ochi constatând lipsuri şi rămânând profund 
mulţumiţi şi bucuroşi când aflăm în viaţa pe unii pe cari îi 
ştiam morţi. 

întrunirea se ţine în localul Ministerului de Interne, minis¬ 
tru fiind Ghelmegeanu. Ca reprezentanţi a venit şi câte o grupă 
din cele două lagăre Ciuc şi Vaslui. Se ţin discursuri. Se fac 
promisiuni. Cei ce veniseră din cele două lagăre se întorceau în 
ele doar că să-şi ia bagajele şi să transmită, ştirea destinderii 
sutelor de camarazi care au petrecut acolo noaptea înspăimânt㬠
toare dela 21-22-IX-39. 

Se simţea lipsa unei comenzi. Niciunul din cei ce se erijau în 
mandatarii Mişcării nu se bucura de o recunoaştere deplină. 
Grija noastră momentană era eliberarea celor din lagăre şi în¬ 
chisori. 

Profitând de prezenţa noastră în capitală, domnul profesor 
Nae Ionescu îşi exprimase dorinţa de a avea la masă pe câţiva 


119 


dintre noi, dintre acei cu cari împărţise amarul din lagărul Ciuc. 
Ne-am prezentat în număr de şapte. Domnul profesor ne vorbeş¬ 
te de situaţia politică internă şi externă: de poziţia actuală a Miş¬ 
cării. Eram mulţumit de a-1 fi văzut şi mai cu seamă ne bucura 
faptul de a-1 fi găsit refăcut fiziceşte de pe urma boalei ce sufe¬ 
rise în lagăr. Mare mi-a fost surpriza şi durerea când după o săp¬ 
tămână aflu că a murit de un atac de inima. Ne-a părăsit astfel 
domnul profesor Nae Ionescu în momentele cele mai critice ale 
Mişcării; în ceasurile când mai mult ne-ar fi putut îndruma cu 
fapta şi înţelepciunea sa. 

La 20-V-40 plecam la a doua concentrare. De data aceasta la 
Pecica/Arad. Era perioada când grănicerii unguri provocau dese 
ciocniri la frontieră, atacând pichetele româneşti. Prin aceste 
provocări se urmărea menţinerea unei tensiuni constante la fron¬ 
tiera româno-ungară. Se încerca o justificare a propagandei şo- 
viniste maghiare de a li se retroceda Ardealul. 

în drum spre locul destinat aflu, dintr’un ziar, că H. Sima 
întrând în Ţară a fost prins la graniţa jugoslavă, arestat şi dus 
la Bucureşti, la Siguranţa Generală. Acest comunicat a fost liniş¬ 
titor pentru mine, căci dacă aveau de gând să-l lichideze, îl 
executau pe loc, cum era scris în condicele pichetelor de graniţă. 
Odată aflat la Siguranţă această primejdie a dispărut. 

Dealtfel acuma alta era ambianţa politică internă şi externă. 
Şi-apoi el venea din Germania care era stăpână pe centrul Euro¬ 
pei şi regele nu ştia ce avea H. Sima de gând. Regele intrase la 
îndoială şi prin această îndoială el a fost înfrânt. 

Dela frontiera unde mă găseam aflu tot din ziare de intrarea 
în guvern a lui H. Sima, Budişteanu, Noveanu şi Bidian; de for¬ 
marea unui nou guvern şi-apoi retragerea din guvern a lui 
H. Sima fără ca ceilalţi trei să-i fi urmat tactica. 

Pe la finea lui August vine la mine, la Pecica. Constantin 
Stoicănescu care printre altele îmi spune: «când vei auzi chema¬ 
rea prin radio, să ocupi Chestura şi Legiunea de Jandarmi din 
Arad.» 

Poziţia regelui se clătina. în Iunie s’a cedat Basarabia şi 
Bucovina de Nord. Pe urmă cele două judeţe dobrogene. Şi 
acuma se vorbeşte şi de cedarea Ardeiului de Nord. Faţă de 


120 


aceste răpiri nu s'a schiţat nici cel mai neînsemnat ges. Era deci 
clar, Mişcarea Legionară nu putea nici participa, şi nici susţine 
o conducere de Stat care consimte să se înstrăineze din pămân¬ 
tul strămoşesc. 

Se ajunge astfel la 3-IX-40, lovitură la care din cauza că 
nu s’a dat semnalul cuvenit au luat parte numai Braşovul, Cons¬ 
tanţa şi Bucureştiul. Şi-a fost destul. Indignarea Ţării în contra 
regelui a fost atât de mare că au fost suficiente acest trei centre, 
care prin protestul lor să determine abdicarea. 

Regele încarcă două vagoane blindate cu tot ce avea la înde¬ 
mână plus Lupeasca şi câteva slugi nemernice. Surprinşi de aceas¬ 
tă fugă, consimţită de Antonescu legionarii încearcă să-l mai 
ajungă. în gara Timişoara, în pripă, se adună un grup de ca¬ 
marazi ca să-l întâmpine. Şeful de gară însă nu face oprirea ci 
îi lasă cale liberă de trecere. Astfel a scăpat peste graniţă, fugind 
ca un nedemn, un Rege pe care istoria-1 va judeca în raport cu 
faptele sale. 

La jumătatea lui Septembrie 1940 se formează guvernul 
Antonescu, decretându-se Statul Naţional Legionar, iar Horia Si¬ 
ma a fost numit «Comandantul Mişcării» de către Generalul 
Antonescu, numire pe care a cceptat-o fără nici un scrupul, 
numire pe care nici un legionar n’ar fi acceptat-o, acceptare care-1 
descalifică, ea domonstrând lipsa lui de înţelegere şi răire le¬ 
gionară, pentrucă şeful Gărzii de Fier nu poate fi numit nici 
dinlăuntrul şi nici din afara Mişcării, ci el este «recunoscut» şi 
«urmat» doar pentru vrednicia lui personală, iar numiri în func¬ 
ţiuni pot face exclusiv şeful de unităţi legionare. 

Şi astfel după mai bine de doi ani de prigoane, cu rândurile 
rărite începem să ne adunăm pe la sediile noastre, adunare în 
care aproape nu ne mai cunoşteam, pentrucă numărul celor noi, 
a celor veniţi în ultimele ceasuri, al celor veniţi după furtună, 
veniţi în momentele promiţătoare copleşeau în mod îngrijorător 
vechea gardă. 

La prima şedinţă de garnizoană erau in front peste cinci sute 
de cămăşi verzi. «Când oare se vor fi confecţionat?» — mă între¬ 
bam. După primirea raportului mă uit peste multele rânduri de 
camarazi. Nu vedeam în faţă, în flancul drept, cum se practica 


121 



înainte —în front se aşează după grad, vechime şi merit— nici 
un legionar cunoscut. Modeşti şi cu mult bun simţ, pe aceştia îi 
vedeam pe unul în ultimul rând din spate, pe alţii pe la coadă, 
adică pe unde găsiră loc liber, cele din faţă fiind ocupate de in¬ 
truşi, de dătătorii din coate, de profitorii suferinţelor trecute pe 
cari ei nu le cunoscuseră, iar pe cele viitoare le vor evita. 

Poate nu e vina lor. Crescuseră într’o vreme maşteră în care 
nu se puteau forma fronturi; crescuseră ca iarba din pivniţă. 
Pentru ei era prima aşezare în front, front în care nu vor mai 
apărea când va începe o nouă prigoană, front în care vor răm⬠
ne în «primul şi unicul rând» tot vechii camarazi, tot Mitu Ba- 
nea, tot Nicu Iancu, tot Aurel Cioran, etc. 


Încă în uniformă de ofiţer concentrat mă reped până la Bu¬ 
cureşti. îmi era dor de Sediu. Nu-1 mai văzusem din toamna lui 
1937, când depuseserăm legământul Moţa-Marin, şi se verifica¬ 
seră listele de candidaturi pentru alegerile ce se apropiau. 

La poartă făceau de gardă doi camarazi. Dând să întru, ca 
mai înainte, unul mă opreşte cu întrebarea: «cine sunteţi şi ce 
doriţi»? Sunt, sunt şi eu un legionar şi-am venit să văd casa 
noastră. Unul din ei mă conduce în sala cea mare. Horia Sima 
era în biroul Căpitanului. Am întrat să-l văd. Biroul era altfel 
Se intra numai anunţat; primirea se făcea individual. 

Nu mai era ca înainte când cu toţii eram în jurul Căpitanu¬ 
lui, oricât de mulţi am fi fost. Acum terminând convorbiră fie¬ 
care pleca mai secretos decât venea. în casa noastră atmosfera 
acum era apăsătoare, rece, seacă, artificială. Mă uit la tablorile 
cunoscute, la masa Căpitanului; la scaunul pe care rar îl folosea. 
Şi totuşi parcă auzeam vocile camarazilor care azi nu mai cântau, 
care acum trei ani învăţau «Imnul Muncitorilor» de la Căpitan. 

Am plecat mâhnit spre casă. Nu găseam nimic din ceeace 
a fost. Alţi oameni, alte sisteme. Sediul, altădată mereu plin 
până la refuz, era acum gol, era pustiu. Dispăruse voioşia de mai 
înainte. Nu mai era acea atmosferă caldă, de încredere şi de sin¬ 
ceritate: acea atmosferă deschisă, frăţească şi plină de dragoste 
camaraderească în care ne crescuse Căpitanul. Dar îmi ziceam: 
dacă Garda de Fier merge înainte ce importanţa are un alt 
sistem. 


122 


i 

La ieşirea din sediu întâlnesc pe Ctin Stoicănescu. Era se¬ 
cretosul lui Horia Sima nr. unu. îmi spune grăbit: «frate Iancule 
să te pregăteşti pentru a lua în primire funcţia de primar al 
Sibiului». «Asta nu! îî răspund. Pentru această funcţie se cere 
unul care vorbeşte limba germană.» «Atunci vei lua Prefectura 
I de Sibiu»; şi ne-am despărţit. 

Noul sistem, îmi ziceam. De nu mă întâlnea ce-ar fi făcut? 
Normal era să se convoace Statele Majore Judeţene şi-apoi o 
şedinţă centrală unde să se decidă asupra misiunior, ci nu a le 
decide într’o întâlnire a doi inşi, într’o poartă, la întâmplare. 

Noii prefecţi suntem chemaţi la Bucureşti pentru depunerea 
jurământului în prezenţa generalului Antonescu, Conducătorul 
Statului şi a lui Horia Sima vicepreşinte de Consiliu. 

După cum şi-a îndeplinit funcţiunea fiecare prefect, de co¬ 
rectitudinea impusă şi realizată în cele patru luni de administra¬ 
ţie locală legionară, o probează împrejurarea că după demitirea 
noastră forţată şi cu o şiretenie fanariotică, la 21-1-41, genera¬ 
lul Antonescu a ordonat inspectorilor administrativi să contro¬ 
leze activitatea tuturor prefecţilor legionari pentruca apoi să le 
însceneze procese spre a compromite Mişcarea. 

A fost pentru noi lupul în haină de oaie. El care la defilarea 
dela Alba Iulia, l-XII-40, îmbrăcase cămaşa verde, simbol a 
credinţei şi onoarei, acuma ordonă un control tendenţios. Nici 
unuia dintre cei şeaşezeci şi cinci de prefecţi legionari nu i s’a 
putut găsi —deşi se căuta— vreo vină constatându-se odată mai 
mult cinstea şi corectitudinea a celui ce se găseşte într’o misiune 
legionară, fiecare fiind conştient că a administra nu înseamnă a 
domni, ci a servi. 

Prefectura Sibiu mai fu încărcată şi prin numărul mare de 
refugiaţi din Ardealul de Nord. Din cele 12 judeţe cedate Un¬ 
gariei prin arbitrajul dela Viena, cu intrarea în vigoare la 
10-IX 40, sosise la Sibiu Curtea de Apel din Cluj, trei Facultăţi 
Clujene fiecare din ele cu personalul respectiv, studenţii şi foar¬ 
te mulţi elevi de liceu, plus o imensă populaţie intrată în panică* 
din pricina atrocităţilor maghiare. 

Toată această lume a trebuit să fie adăpostită în clădirile 
Statului sau ale oraşului şi în case particulare. Din partea Saşilor 

123 





insa n’am avut nici un sprijin şi erau doar aproape 40% din 
populaţia oraşului. Priveau cu indignare această aglomerare de 
români în localitatea unde ei proiectau să instaleze o Universi¬ 
tate germană a Sud-Estului european. Prin modul lor de com¬ 
portare se considerau mai degrabă stăpâni decât o minoritate 
într’un oraş românesc. Primarul oraşului dr. Albert Dor îmi 
spusese chiar: «Domnule Prefect Dtră intenţionaţi să ne majo¬ 
raţi prin adăpostirea acestor instituţii refugiate în Sibiu.» Eu i-am 
răspuns: «daca Dta astfel judeci datoria mea de a întinde mâna 
fraţilor mei aruncaţi pe drumuri de către guvernul fraţilor Dtale 
de sânge, să-mi dai voie să nu mă formalizez de cele ce spui 
şi să fac ceeace cred eu că-i drept în faţa unei stări de forţă majo¬ 
ră care reclamă omenie şi ospitalitate şi din partea Dtră ca pri- 
mar». A plecat ruşinat. 


Raporturile tot mai încordate cu generalul Antonescu cresc 
şi sunt comentate peste tot. Circulau fel de fel de zvonuri pe 
socoteala acestei colaborări impuse de împrejurări, ajungând să-i 
fixeze chiar termene de scadenţă. Antonescu nu scăpa nici un 
prilej fără să discrediteze Mişcarea în ţară şi în străinătate, 
pentrucă Mişcarea nu se lăsa încălecată nici de dumnealui şi 
nici de vreo intervenţie exterioară; ea nu voia să renunţe nici la 
independenţa ei, nici la independenţa naţională; ea dorea ca 
Statul Român să dispună liber asupra destinelor lui. Din această 
luptă surdă va ieşi biruitoare forţa ci nu dreptatea românească. 

Crăciunul lui 1940 şi Anul Nou 1941 decurg în liniştea di- 
naintea furtunii. De revelion se adună la mine acasă Statul Ma¬ 
jor judeţean. După cină le citesc din jurnalul meu de la Ciuc şi 
Vaslui. încet încet atmosfera se încălzeşte luând caracterul unei 
adevărate şedinţe închinată celor căzuţi în ultimii doi ani de cea 
mai sălbatecă prigoană cunoscută în istoria unei Mişcări naţio¬ 
naliste. 

Uitaserăm de lada cu şampanie, pe care mi-o trimisese di¬ 
rectorul Camerei de Comerţ, ladă pe care a doua zi i-am restituit-o 
cu rugămintea s’o vândă iar venitul să-l dăruiască unei familii 
sărace, şi cine vrea să bea şampanie să şi-o cumpere. 

Din această atmosferă de pietate, în care făceam revelionul, 
m’au întrerupt câteva telefoane cu «urările» de Anul Nou, dela 


124 


prieteni sinceri, dar şi de Ia duşmani însă pline de ipocrizie şi 
perfidie; lucrau din răsputeri la plecarea noastră de la guvern. 
Erau oameii masoneriei descoperiţi, numele lor făcut cunoscut pu¬ 
blic, iar instituţia desfiinţată. Acest lucru nu ni se putea ierta. 
Se adunaseră cu toţii în jurul lui Antonescu pentrucă la 21-1-41 
să provoace el, din capul Statului, rebeliunea pe care ne-o atribuia 
nouă. 

Din iniţiativă legionară Duminecă 19-1-41 se organizează pe 
ţară, conferinţe ce aveau ca scop lămurirea opiniei publice pen¬ 
tru viitoarea politică externă a României alături de Axă. 


DICTATURA GENERALULUI ANTONESCU 
(AŞA ZISA «REBELIUNE» LEGIONARĂ) 

In timp ce conducerea Mişcării se ocupa cu aceste conferinţe 
generalul Antonescu destituie pe ministrul de Interne genera¬ 
lul Petrovicescu. In acelaşi timp convoacă la Bucureşti pentru 
20-1-41, pe toţi prefecţii, pe care, pe de altă parte, în aceeaşi 
noapte, îi destituie şi îi înlocueşte cu prefecţi militari. 

Fără a şti de aceste destituiri prefecţii pleacă spre capitală. 
Luni dimineaţa trebuia să fim la Ministerul Coordonării. Eu 
plec spre Bucureşti Duminecă seara. Pe la miezul nopţii trec prin 
Ploeşti. La sediul de aici aflu de înlocuirea lui Petrovicescu, 
pentrucă nu cosimţise să patroneze lovitura şi rebeliunea ce se 
pregătea. La Ministerul Coordonării găsesc abia patru, cinci pre¬ 
fecţi. Care cum venea aşa şi pleca fiindcă tot aci afla că peste 
noapte a fost destituit. Conducerea Mişcării era absentă. încă 
dela sediu chem Prefectura Sibiu la telefon de unde mi se spune 
că armata stă în curtea Prefecturei iar legionarii se află sus în 
biroul meu; că noul prefect generalul Cerbu se prezentase să 
preia Prefectura. La toate acestea dispun să se păstreze situaţia 
aşa cum este, până la sosirea mea. 

Lovitura a fost diabolică; masonic regizată; nedemnă de un 
general. Era normal deci să se opună rezistenţă de o astfel de 
comportare şi faţă de aceste măsuri mârşave. 

Reacţiunea a fost că prefecţii legionari refuză să predea Pre¬ 
fecturile şi instituţiile pe care le aveau în administraţie. Locali- 


125 



tăţile în care în primele clipe de buimăceală s’a procedat la pre¬ 
darea Chesturii sau a Prefecturii, ele au fost recucerite, cum a 
fost cazul la Ploeşti unde în această luptă este împuşcat camara¬ 
dul Victor Silaghi, ori apoi Chestura Alba Iulia unde cu ocazia 
recuceririi moare procurorul Hânza, de teamă, aruncându-se dela 
ferestrele etajului superior. 

IV u mai zăbovesc în capitală unde nu se putea întâlni nici 
un om de răspundere, toţi fiind ascunşi şi-mi iau drumul spre 
casă. La Ploeşti legionarii se pregăteau să recucerească Prefec¬ 
tura. în Braşov trecerea era controlată de legionari. Sosesc la 
Prefectura de Sibiu la orele 21. Pe treptele dela intrare erau pos- 
taţi, pe două rânduri, studenţii legionari. Jos în curte era postat 
un ploton de soldaţi. 

în scurt timp după sosirea mea domnul general Cerbu, noul 
prefect, se prezintă şi cere predarea Prefecturii, arătându-mi 
ordinul dsale de numire. îi răspund că nu-i pot împlini dorinţa 
nevoind să comit o ilegalitate, dat fiind că numirea unui prefect 
se face numai de Ministerul de Interne, ori dsa poseda un ordin 
dat de o unitate militară. 

Nu prea încântat de poziţia în care se găsea, bucuros acceptă 
să rămânem fiecare în poziţiile ce avem, până când chestia se 
va limpezi în capitală. La plecare îl rog să comunice dlui grai 
Levenţi, şeful dsale, că aş dori să vorbesc cu dsa, şi de se poate 
cât mai curând. 

Intr’o jumătate de oră vorbeam cu domnul grai Levenţi, co¬ 
mandantul Corpului VII Armată. Din primul moment ne-am 
înţeles ca doi fraţi. îi repet ceeace spusesem deja dlui grai Cerbu, 
şi dsa a fost de acord ca să păstrăm statu-quo până ce situaţia 
se va decide la Bucureşti. La plecare îi spun dlui grai Levenţi 
că-i departe de mine gândul de a permite un conflict cu armata 
şi nici să recurgem la vreun oficiu al armatei germane, armată 
care după informaţiile dsale intervenise în favoaren generalului 
Antonescu, în acest conflict intern românesc. 

îl rog pe dl general Levenţi să ordone aceeaşi conduită pe 
toată raza Corpului VII Armată pentruca să evităm vărsări de 
sânge între fraţi căci în caz că vor fi atacaţi, legionarii se vor 
apăra. Dsa îmi promite asigurându-mă că va ţine în frâu orice 


126 


ordin de atac contra noastră, ce-i va veni dela Bucuresţi, ordine 
cari nu încetau să i se trimită, —Graţie acestei înţelegeri pe care 
am găsit-o la dl grai Levenţi s’au evitat ciocnirile între armată şi 
legionari pe întreg teritoriul Corpului VII Armată. 

în noaptea de 22-23-1-41 postul de radio Bod anunţă că 
generalul Dragaiina comandantul Corpului V Armata Braşov, 
a plecat spre Bucureşti, cu unităţile sale, contra generalului 
Antonescu. Dând crezare acestui comunicat chem pe dl grai 
Levenţi la telefon şi-l rog să mă primească. Se scoală din pat şi 
mă primeşte. Ii fac cunoscut ştirea de mai sus. Dsa îmi răs¬ 
punde că dacă mâine dimineaţa ştirea se confirmă, dsa la fel, 
va pleca spre Bucureşti cu întreg Corpul VII Armata. Răspun¬ 
sul acesta a fost hotărât dar prudent. 

Şi avea dreptate pentrucă revenind la Prefectură chem la 
telefon pe prefectul de Braşov, camaradul Traian Trifan şi-i cer 
lămuriri la care acesta îmi răspunde că Dragalina stă frumuşel 
acasă, neamestecându-se în conflict. 

între timp noul ministru de Interne numeşte un alt prefect, 
acum legal, care la fel vine să-i predau Prefectura. Eu îl îndrum 
la dl grai Levenţi care-i va spune ce are de făcut. N’a mai reve¬ 
nit decât după ce la 23-1-41 ni se comunică ordinul dat de 
H. Sima, de predarea Prefecturilor. Acest ordin mi-a fost comu¬ 
nicat de generalul Hube, şeful Misiunei Militare germane, cu 
sediul în Sibiu, în biroul căruia citesc acest ordin. 

înainte de despărţire generalul Hube mă întrebă dacă nu 
vreau să rămân şi pe mai departe prefect. Foarte politicos i-am 
răspuns că un ostaş al Gărzii de Fier primeşte şi execută ordine 
numai dela Mişcare. «Vă înţeleg şi mulţumesc de răspuns» 
îmi zise neamţul. M’a mai asigurat că nu vom avea nici o ne¬ 
plăcere din partea guvernului. I-am mulţumit pentru această gri- 
je, necerută, pe care am considerat-o tot atât de sinceră cât le-a 
fost comportarea şi amestecul lor în acest conflict, amestec pe 
care Antonescu l-a cerut şi folosit iar noi refuzându-1 am tre¬ 
buit să ne retragem pentruca să evităm un războiu civil din care 
ţara ar fi ieşit ocupată de trupe străine. 

In Martie 1941 se judecă procesul în care sunt acuzaţi: şe¬ 
ful Regionalei Sibiu Nistor Chiorean, fostul meu suprefect dr. 


127 



Ivan, şi alţi camarazi, pentru cele petrecute în judeţ şi oraş unde 
n’a fost altceva decât concentrări de legionari în instituţiile pu¬ 
blice pentru a le asigura normala funcţionare. Fiecare judeţ îşi 
avea procesul lui, din ordin; condamnările tot din ordinul lui An- 
tonescu se făceau. Aşadar se continua regimul lui Carol al II lea. 

în acest proces eu fusesem audiat ca martor. Chiorean n’a 
aşteptat judecarea procesului ci a plecat în străinătate. Toţi cei¬ 
lalţi au fost condamnaţi pană la 7 ani închisoare. 

După judecare, dosarul a fost dat —la cererea procurorului 
militar— Parchetului spre a se constata dacă nu-i cazul să fie pus 
sub acuzare şi fostul prefect. în Iunie sunt chemat şi audiat ca 
acuzat. După audiere dau procurorului să înţeleagă că nu e 
cazul să uzeze de dreptul lui de a mă aresta. Şi nu m’a arestat. 


128 



Urmărit, în aşteptarea plecării mele din ţară a cărei pregătire 
o pusesem deja la cale şi cu toate aceste preocupări de ordin perso¬ 
nal prin care treceam nu se putea să nu sesizez ziua de 21 Iunie 
1941 zi în care s’a decretat intrarea României în războiul-sfănt 
contra duşmanei noastre de totdeauna, Rusia, pentru a ne recuceri 
provinciile Basarabia şi Bucovina de Nord, cedate cu un an în ur¬ 
mă de către un rege de tristă amintire. Văd şi acuma cum bătrâni 
şi tineri, fete şi femei până şi copilandri mai mărşori, au căzut 
în genunchi pe străzi, emoţionaţi de acestă hotărâre istorică. Iar 
ostaşii români, în tot cursul războiului —până la trădarea de la 
23-VIII-1944 comisă de aşa zisele partide politice şi regele Mi- 
hai— au făcut onoare numelui de Român şi calităţii lor de lup¬ 
tători. Sfântă cinstire celor ce şi-au lăsat viaţa în acest razboiu. 


Ivindu-se ocazia, la 21-VIII-41, plec în Germania însoţit de 
studentul Tiberiu Popovici fosul meu şef de cabinet la Prefec¬ 
tură. Urcăm amândoi în maşina lui Babeş, care ne aştepta la 
poartă şi-o luăm spre Miercurea unde se afla camionul militar 
german ce mergea spre Viena şi care urma să ne ducă şi pe noi. 
Noaptea de 21-22-VIII o dormim încă în ţară. Nu credeam 
atunci că aceasta va fi, poate, ultima mea noapte petrecută pe 
pământul românesc. 

Ziua următoare Duminecă, pe când clopotele satului chemau 
lumea la liturghie, noi ne îmbarcam în camionul poştă, ceeace 
însemna că nimeni nu putea ochi înăuntru. Noi eram «două pa¬ 
chete» în plus. Ofiţerul care ne luase în primire făcea drumul 


131 




în maşina lui particulară în care nu ne putea lua, noi neavând 
nici un document. 

După o jumătate de oră camionul se opreşte. Avea o pană. 
Se repară repede şi ne continuăm drumul, pentruca după câţiva 
kilometri să se oprească din nou, acuma, definitiv. Ghinion. 
Dacă mergea bine a doua zi trebuia să fim în Viena. Ofiţerul 
decide îmbarcarea camionului pe un vagon continuându-ne astfel 
drumul cu trenul. îmbarcarea se face în gara Teiuş, şi la ora trei 
după masă trenul respectiv ia drumul cu direcţia Arad. Spre as¬ 
finţitul soarelui ne apropiem de graniţă. 

Ieşeam pentru prima dată din ţară. Am trăit un profund 
sentiment de întristare văzând cum acest tren de marfă ne scoate 
de pe pământul patriei, pe care nu ştiam dacă îl vom mai re¬ 
vedea. 

Pe înserate întrăm în prima gară ungară. Sergentul german 
este legitimat. Controlul unguresc voia să se uite şi în vagon. 
Ostaşul german e crezut pe cuvânt că n’are persoane în vagon. 
Numai astfel e lăsat trenul nostru să-şi continue drumul. 

Dacă ne-am fi putut urma mersul normal n’ar fi fost prea 
mare zăbavă. în trecerea lui prin Ungaria însă, trenul nostru era 
reţinut în fiecare gară ore întregi iar în Budapesta am fost reţi¬ 
nuţi nu mai puţin de trei zile. Am ajuns la Viena abia după 
o săptămână. 

Cum în timpul mersului ori statului nu puteam părăsi vago- 
nul-camion, ca să putem suporta consecinţele acestei restricţii, 
cu ziua de 23-VIII am încetat de a mai mânca sau bea. 

La sosirea în Viena ofiţerul ne aştepta şi intrăm cu camionul 
în strada în care locuia o familie bucovineană pentru care aveam 
o recomandaţie. Ne primeşte o doamnă. Gazdele nu erau încă 
acasă. Arătăm doamnei respective că am dori să ne curăţim, 
căci părea că veneam de la o maşină de treierat. Intre timp so¬ 
sesc şi gazdele. 

în vreme ce luăm amiaza, prima amiază gătită cu bucate 
primite pe cartele, explic, cum am putut, gazdelor, că am dori 
să plecăm mai departe cât mai curând, că nu avem bani destui 
şi că-i rog să ne vină în ajutor. Domnul casei ne însoţeşte la gară, 
ne scoate bilete de tren pentru Berlin şi ne mai dă şi ceva bani 
de drum. 


132 


A doua zi la amiază luăm masa în Berlin, la fratele Petru 
Ponta şi dna lui Alice. Prima grije a fost să-l rog pe Ponta să ex¬ 
pedieze la Viena banii ce ni s’au dat acolo. 


Toţi legionarii aflaţi pe teritoriul german trebuiau să se con¬ 
centreze la Rostock motiv pentru care a doua zi plecam spre 
acest oraş, unde găsim mai tot grupul de legionari refugiaţi în 
Germania. 0 parte locuiau în Schweizerhaus, un restaurant gol 
acuma, la marginea oraşului, iar o altă parte în barăci, în apro¬ 
pierea fabricei de avioane Heinkel. 

H. Sima, V. Iasinschi, Papanace, Gârneaţă, Viorel Trifa şi 
alţi doisprezece erau sub pază în localitatea Berkenbriick de unde 
apoi au fost duşi la Dachau. 

Din grupul dela Rostock o seamă dintre titraţii noştri au cerut 
să lucreze în hală, la lucru manual. Frumoasă dar inutilă şi neîn¬ 
ţeleasă jertfă, plus o cheltuială de energie care n’a profitat nim㬠
nui ci doar a dăunat sănătăţii fizice a celor ce nu aveau antre¬ 
namentul muncii manuale. 

Orice legionar găsit pe teritoriul german era adus de Gestapo 
la Rostock dacă bineinţeles conducerea noastră-1 recunoştea şi 
accepta ca legionar. Nu se putea părăsi oraşul decât cu aprobarea 
poliţiei. 

Eu lucram în Contenciosul fabricei. Tot aci lucra şi profe¬ 
sorul Ion Ionică. Aveam în sarcina mea ţinerea la curent a unei 
cartoteci referitoare la daunele suferite de mărfurile trimise 
fabricei. 

în Aprilie 1942 începe bombardarea oraşului. Câteva zile 
înainte veniseră avioane anglo-americane în recunoaştere. Se 
credea că fabrica nu poate fi dibuită fiindcă era bine camuflată 
şi aşezată între ape. Intr’o noapte însă, sirenele încep să urle, 
bombele cad şi apărarea antiaeriană care era perfect organizată 
intră în funcţiune. Era primul bombardament pe care-1 trăiam. 
A fost cel dintâi oraş german atacat şi distrus. Ţâşneau grenadele 
antiaeriene ca apa dintr’o fântână arteziană formând o apărare 
ca o umbrelă în jurul fabricei. Avionul intrat în infernul aces¬ 
tui clopot era destinat pieirii. Totuşi o şarjă de bombă Napalm 


133 




(incendiare) cade în hala 64, cea mai mare din Europa, din care 
ieşeau zilnic 10 avioane. Imediat hala a luat foc şi cu siguranţă 
incendiul s’ar fi transformat într‘un dezastru dacă n’ar fi fost 
salvată de echipa de Brandwache a Bănăţenilor noştri. în general 
când sirenele dădeau alarmă, toată suflarea intra în cel mai 
apropiat adapost (Bunker). Echipa Bănăţenilor în al cărei sec¬ 
tor cădea hala 64, sfidând moartea cu o rară impetuozitate, nici 
nu s’a gândit să se adăpostească, astfel că a intervenit la timp, şi 
prin o încordare uriaşe a putut să localizeze şi să şi stingă in¬ 
cendiul. 

îmi implinesc o datorie morală remarcând aici eroismul prin 
care în această noapte apocaliptică s’au distins camarazii timişo¬ 
reni. Profesorul Heinkel a propus la decorare pe camaradul Co- 
mănescu Vasile, şeful echipei, dar situaţia noastră de internaţi în 
lagăr de muncă n’a permis recunoaşterea oficială a acestui merit 
şi spirit de sacrificau care a uluit pe nemţi. După această în¬ 
tâmplare, cât timp am mai rămas între ei, ne-am bucurat de un 
respect deosebit. 

încă nu ne dădeam seama de efectele unui bombardament 
aerian cu sute de avioane. Când însă am văzut dezastrul printre 
barăcile noastre şi când trecând prin oraş am văzut centrul lui 
transformat într’un câmp înspăimântător plin numai de dărâm㬠
turi şi ruini fumegânde, mi-am dat seama de aspectul barbar al 
unui războiu criminal contra populaţiei civile. Patru nopţi a 
continuat bombardarea. Producţia fabricei însă nu s’a întrerupt. 
Cu toate că oraşul a fost total distrus, populaţia nu-şi pierdea 
capul, nici cumpătul şi nici curajul. Legăturile de apă, electri¬ 
citate etc., se refăceau în câteva ceasuri, iar aprovizionarea cu 
alimente era pusă la punct ca prin farmec. 

In Septembrie îmi iau concediu de boală. Mi se slăbise prea 
tare vederea. Oculistul mi-a prescris odihnă. Mă duc într’o sta¬ 
ţiune balneară pe coasta Mării Nordice la Kiihlungsborn, unde 
după câteva săptămâni mam mai refăcut ceva. 

La reîntoarcere găsesc o mare frământare în grupul nostru. 
Se descoperise anume că Şerbu Ioan, albaiulean, fusese în ţară 
de mai multe ori. Era un agent al Siguranţei. Se urmărea un 
atentat în contra grupului de la Rostock. Pătraşcu însărcinează 


134 


cu instruirea cazului pe Emil Popa şi Romi Opriş. Din instruc¬ 
ţia făcută se constată vina lui Şerbu şi a altor cinci care se stre- 
curaseră printre noi. Dosarul instrucţiei a fost predat comisarului 
Wirms de la poliţia oraşului, dimpreună cu vinovaţii. 

După aceasta întâmplare Wirms vine la noi şi citeşte de pe 
o listă numele a 40 dintre noi, în cap cu Pătraşcu. Ne cere să 
ne facem bagajele şi să ne strângem în sala de mese. De aci 
suntem duşi în oraş, într’o sală de cinematograf. După ridicarea 
noastră încearcă să-l determine pe Mile Lefter să preia comanda 
celor rămaşi pe loc. Acesta refuză propunerea. în urma acestui 
refuz, pe la orele două din noapte, ne trezim că intră în sala 
unde ne găseam, un grup mai mare ca al nostru însoţit de Lefter. 
Nu cunoşteam cauza acestor măsuri. Bănuiam însă că ar putea să 
fie în legătură cu ancheta ce se făcuse contra agentului Şerbu şi 
ceilalţi. Mai târziu vom vedea motivul. 

încă pe întunerec, suntem transportaţi la gară şi îmbarcaţi 
într’un tren. Cu această ocazie poliţia a dovedit brutalitate, ca¬ 
racteristică tuturor poliţiilor. Pe unul dintre noi l-a lovit cu pi¬ 
ciorul în spate. Tratamentul nostru s’a înrăutăţit peste măsură. 


LA BUCHENWALD 

In după amiaza următoare sosind în gara Weimar, din tren 
urcăm în camioane cari se îndreaptă cu noi spre Buchenwald pe a 
cărei poartă sta scris: «Jedem das Seine» (fiecăruia ce i se cuvi¬ 
ne). Obicinuiţi cu arestări, lagăre, lovituri, transportări dintru’un 
loc într’altul contând numai ca un număr, nu ne speriam 
nici de acest lagăr care pentru Germani era infernul. 

Ceeace mă indigna era comportamentul acelor care ne-au 
ajutat să ne refugiem în ţara lor, la care ne-am dus ca la prieteni. 
Nu mă aşteptam ca acela la care te refugiezi să te bage în lagăr 
de concentrare. 

După formalităţile de rigoare puşi cu faţa la perete şi cu 
mitralierele în spate etc. suntem duşi în baraca ce ne fu destinată. 
Paturi cu două etaje. Cel dela ultimul etaj respira direct prin 
crepăturile acoperişului. Abia instalaţi, ne pregătim de sărb㬠
toarea Naşterii Domnului, 1942. Era 24 Decembrie. 


135 



Lagărul Buchenwald era aşezat pe panta unei văi. în p㬠
durea Weimar. îşi avea gara proprie şi o populaţie de vreo 
70.000 deţinuţi. In dosul gării şi sub pământ fu construită o fa¬ 
brică de muniţii în care lucrau deţinuţii lagărului. Pe o rază de 
câţiva kilometri în jurul lagărului străjuiau paznici speciali, în¬ 
cât nimeni nu putea intra sau ieşi necontrolat. In afara lag㬠
rului dar înăuntrul cercului de siguranţă exterioară, pe cărările 
pădurei, erau construite vilişoare în care erau închişi diverşi 
oameni politici. 

Deţinuţii erau adăpostiţi atât în bărăci cât şi în blocuri de 
zid. După câteva săptămâni suntem mutaţi şi noi într’un astfel 
de bloc. Aci era mai comod, clădirea fiind spaţioasă. Aveam şi 
o curte mică pe care o bătătoream în orele de preumblare. Dela bi¬ 
blioteca lagărului ni se aduceau cărţi la alegere. Ne apucăm 
astfel de citit şi studiat fiecare în domeniul ce-1 interesa. 

Eu încă nu ştiam germana. M’am decis s’o învăţ. Cer dela 
bibliotecă cartea «Das Vergessene Dorf», celebrul roman cu viaţa 
unui deţinut într’un Buchenwald Siberian, al lui Kriiger, care 
avea aproape o mie de pagini. Văzându-mă cu ea în mână mă 
întrebam oare când o voiu termina şi cât voi fi priceput din ea 
până la sfârşit. Intr’o bună dimineaţă mă aşez la masă cu car¬ 
tea, un caiet, un dicţionar şi creion. Mă opream la fiecare cu¬ 
vânt să văd ce înseamnă şi mi-1 notez, cuvinte pe care dimineaţa 
le învăţam. Necazul era când dădeam peste verbele neregulate... 
fuhr... sah... nahm etc. Camaradul Ion Ionică, profesor de 
germană, mă lămureşte şi-atunci mi-am scris, într’un caiet 
toate cele 180 verbe neregulate pe cari apoi în curs de o săpt㬠
mână le flueram. De-acum cititul era mai uşor. Cu timpul sc㬠
deau cuvintele necunoscute. înţelesul textului îmi părea mai 
clar. Intrasem în săptămâna Paştilor când am terminat cartea. 
Apoi altă şi altă carte. In toamnă traduceam legea administrativă 
germană din 1937, în care mă regăseam, apoi toate celelalte legi 
în legătură cu aceasta. Aşa am învăţat eu germana pe care la 
ieşirea din lagar am putut s’o practic destul de acceptabil. 

Taina deţinerii noastre în lagăr ni se descopere. Abia cuibăriţi 
în blocul de piatră că încep să fie aduşi şi camarazii aflători în 
Berlin, chiar dacă aveau paşaport. Dela ei aflăm că H. Sima a 


136 


fugit în Italia şi că acestui fapt se datoreşte internarea noastră. 
De-acum eram împăcaţi. Gestul acesta răspundea şicanelor şi 
încătuşerii în care eram ţinuţi în calitate de refugiaţi politici. El 
dovedea măsura independenţii noastre, ca Mişcare. El arăta că 
Garda de Fier refuză orice amestec, al oricui, în afacerile ei in¬ 
terne şi externe. 

Că din ordinul guvernului italian a trebuit să revină de 
unde a plecat faptul îl califică pe acesta. Atitudinea lui H. Sima 
a fost singurul discurs pe care, la acea ora, îl putea pronunţa 
lumii, discurs al cărui ecou va dura până în anul 1945, la Nii- 
renberg, unde tribunalul internaţional constată că Mişcarea Le¬ 
gionară nu avusese nimic comun cu cei aflaţi —pe nedrept— pe 
banca acuzării. Acest Tribunal —ilegal din toate punctele de 
vedere— Tribunal dictat de învingători, în problema noastră a 
trebuit să constate adevărul, şi să fim lăsaţi în pace. 

Evenimentele, timpul şi atitudinile Gărzii de Fier au de¬ 
monstrat şi vor continua a demostra cât este de mare greşeala 
acelora care, conştient sau inconştient, confundă Mişcarea Legio¬ 
nara cu Fascismul sau Naţional Socialismul. Cine face această 
confuzie uită sau nu ştie că primul se ocupă de haină (imperiu) 
iar al doilea de corpul omenesc (rasa) pe când Garda de Fier 
se ocupă de suflet; de transformarea lăuntrică a Românului 
pentru a ajunge la «Omul Nou» cum a schiţat însuşi Căpitanul 
deosebirea dintre cele trei Mişcări europene răspunzând la în¬ 
trebarea unuia dintre noi pe când îl înconjuram, la o masă, în 
vara lui 1936. 


Generalul Miiller, un trimis al Guvernului German, a venit 
la noi în lagăr să ne spună că arestarea noastră este făcută nu¬ 
mai «în interesul nostru» şi deci s’o considerăm ca pe un «Schut- 
zhaft». 


Personal l’am ascultat cu dispreţ şi privit cu desgust, fiindcă 
nici când nu le-am cerut să ne apere de ceva şi nici nu aveam 
teamă de cineva, fiind cu conştiinţa limpede, în raport cu oricine 
şi orice. 

în faţa blocului nostru se afla o altă clădire. în aceasta au 
fost adăpostiţi complotiştii adică: Şerbu Ioan, cu cei cinci agenţi 


137 



ai lui, cărora le ziceam «grupul mexicanilor», nume dat tuturor 
celor ce ieşeau de sub comandă, adică plecau dintre noi. Cu 
vremea li s’au mai adăugat câţiva dintre noi, anume acei ne¬ 
mulţumiţi şi care scontau un tratament mai favorabil dat fiind 
că temnicerii nu vedeau cu ochi răi creşterea acestui grup de 
«mexicani», fiindcă orice duşman vrea risipirea adversarului său. 
Tendinţa lor deci era fărâmiţarea unităţii noastre pentruca apoi, 
pe grupuleţe, să dispună după placul lor. încă dela Berkenbruck 
s ’a încercat înlocuirea lui H. Sima. Când Nemţii au mers prea 
departe, o parte din cei de acolo au protestat energic respingând 
amestecul lor în treburile noastre. 

Acuma se continua cu această manevră. Se încurajează gru¬ 
puleţul «mexican». Pe de altă parte ridică dintre noi pe Nico- 
lae Pătraşcu, fiindcă el era mai credincios unităţii noastre decât 
toţi credincioşii iar grupul nostru de peste 300 era strâns unit în 
jurul lui. 


Mai în primăvară ni se spune că se construise două barăci 
de lucru şi două de locuit, în afara lagărului Buchenwald, dar 
foarte aproape de acesta. Măsura nu ne displăcea pentruca păr㬠
seam acest lagăr în care noi nu aveam ce căuta, iar pe de altă 
parte având de lucru timpul trecea mai repede şi câştigam 
ceva ca să ne putem acoperi cheltuelile mărunte fiindcă de la 
ei nu ceream bani şi chiar dacă ne-ar fi dat i-am fi respins. Din 
contră, Ia Rostock 50% din câştigul nostru l-am dăruit lor pen¬ 
tru WHW (ajutor de iarnă pentru săraci). 

Astfel în primăvară ne mutăm în aşa zisul «Fichtenhain», 
construit pe un bot de deal-pădure, pe un spaţiu de 100/100 
paşi, înconjurat cu sârmă ghimpată electrificată, îngrădire păzită 
în colţurile ei de SS cu turnuri de observaţie, câini dresaţi, pos¬ 
turi de mitraliere etc. 

După terminarea barăcilor de lucru şi sosirea materialului se 
fac liste de cei ce vor lucra înainte de masă şi de cei pentru după 
masa. Lucrul dura cinci ore. Nu era lucru greu dar extrem de 
migălos. Reparam binoclurile adunate de pe front. Angrenaţi în 
această ocupaţie ne trece restul anului. 

Cu primăvara lui 1943 ştiricim că situaţia fronturilor merge 
tot mai rău. Singura posibilitate de informare erau megafoanele 


138 


puse să ne transmită ştirile de pe front. Din conţinutul acestor 
transmiteri ne dam seama de situaţia critică de pe frontul ru¬ 
sesc, front care era şi al ţării noastre. Şi asta ne interesa. Ne 
interesa mai mult decât însăşi viaţa noastră proprie. 

Atât la Rostock cât şi în Bunchenwald şi Fichtenhain am 
cerut să fim trimişi pe frontul rusesc, pe frontul împotriva co¬ 
munismului, şi numai pe acest front, fiindcă în comunism ve¬ 
deam noi primejdia atât pentru patria noastră cât şi pentru în¬ 
treaga aşezare creştină a lumii. Nu ni sa admis. 

în vara lui 1944, guvernul german începe să vorbească, la 
radio, de primejdia comunistă datorită faptului că frontul se 
apropia de propriile-i frontiere. Era prea târziu. Apelurile ce se 
adresau popoarelor interesate, ca să contribuie la oprirea înain¬ 
tării armatelor roşii, nu mai aveau răsunet, fiindcă timp de patru 
ani mereu au fost înşelate. 


Odată mutaţi în Fichtenhain, noi din proprie iniţiativă 
ne-am amestecat la lucru cu «Mexicanii». Doream anume să dis¬ 
pară existenţa a două grupe. Aceasta măcar de ochii exteriori. 
Inlăuntru ei îşi duceau viaţa lor proprie. Ei erau vreo 15 inşi 
iar într’un dormitor chiar cu paturi simple, întrau la 40 persoane. 
Chiar şi eu m’am băgat în acest dormitor fiindcă mereu stăruiam 
să facem ceva ca să dispară această diviziune între noi. Mutarea 
noastră în acest lagăr şi necesitatea distribuirii locurilor ne-a dat 
această posibilitate, care după cum se va vedea nu va dura prea 
mult. 

în preajma zilei de trei Iulie, ziua naşterii lui H. Sima, Mile 
Lefter face o vizită colonelului lagărului. Nu era prima lui vi¬ 
zită. El era acceptat ca şef al grupului nostru după plecarea lui 
Pătraşcu. De data aceasta însă a revenit de la vizită odată cu 
colonelul, care intrând în lagăr ordonă adunarea noastră şi ne 
vorbeşte cam astfel: «în lagăr nu se mai pot cânta, cântecele 
dumneavoastră: este oprit a se mai afişa chipul lui H. Sima în 
dormitoare; cât timp staţi în acest lagăr nu aveţi voie să faceţi 
politică.» 

Se stârnise adică un curent de colaborare cu guvernul Anto- 
nescu, fapt ce convenea temnicerilor. Asta însemna repudierea 
lui H. Sima. Acest curent era întreţinut şi alimentat de «Mexica- 


139 



ni» şi alţi ca ţi va. Noi ca grup respingeam această politică. Mile 
Lefter, şi el era pentru acest curent. Şi nu-i convenea ca în lagăr 
sa se sarbatoreasca ziua lui H. Sima. Nouă, nu avea curajul 
să ne-o spună. S’a plâns deci colonelului. 

După ce-şi terminase lecţia, dinainte învăţată, colonelul plea¬ 
că îmbufnat. Noi ne-am dat seama de manevra lui Mile Lefter, 
în fiecare fierbea indignarea, şi-atunci eu m’am dus în dormitor, 
mi-am luat salteaua şi-am trecut în dormitorul lui Hanu Vasile. 

Pe când îmi adunam lucrurile din dulapul pe care-1 împăr¬ 
ţeam cu fratele Secu acesta mă întreabă: ... «ce faceţi Bădie?... 
Eu îi răspund că nu înţeleg să mai dorm sub acelaşi acoperiş cu 
Lefter. Auzind această sentinţă, într’o jumătate de oră, în 
dormitorul lui Mile Lefter rămăseseră doar «Mexicanii» şi el. 
Toţi fugiseră de el ca de ciumă. A fost cea mai usturătoare pal¬ 
mă. Şi cu toate că nu era prima pentru astfel de comportări, de 
data aceasta n’a mai putut-o suporta. A cerut şi i s’a aprobat să 
fie scos din lagărul nostru. 

Gestul de a fi plecat din dormitorul lui Lefter a avut ca 
rezultat descărcarea indignării tuturor celor din grupul mare. Fără 
vorbă, fără să-i fi spus ceva fără măcar să-i fi aruncat o privire, 
prin această descărcare pasivă lumea s’a liniştit şi nimeni nu 
ne putea acuza de ceva. 

în ziua următoare Lefter nu mai era şeful nostru. Colonelul 
informat de cele petrecute n’a intervenit. S’a mulţumit să cons¬ 
tate că omul ce fusese la el cu jalba’n proţap nu mai avea nicio 
valoare nici pentru el şi nici pentru noi. 

între noi erau trei comandanţi legionari. Unul dintre ei 
trebuia să ia comanda grupului: Puni Traian, Nicu Şeitan şi drul 
losif Dumitru. Ca mai vechiu în grad comanda s’ar fi cuvenit 
lui Puiu Traian. Acesta însă propune şi drul losif Dumitru preia 
comanda. Atitudinea lui Puiu l’a onorat dovedind că în orice îm¬ 
prejurare un legionar trebuie să urmărească exclusiv interesele 
grupului din care face parte. 

în cazul nostru drul Dumitru era cel mai potrivit. Şi el şi-a 
îndeplinit cu demnitate şi mult peste aşteptările noastre funcţia 
ce-i revenise. Era un camarad în care întâlneai toate virtuţile. Un 
camarad care onora cu prezenţa lui. 

Colonelul lagărului n'a voit să-l recunoască şi nici să stea de 
vorbă cu el, vreme. După ce însă a luat contact cu el s’a con¬ 


140 


vins că are în faţă un om care se respectă şi ştie să se facă res¬ 
pectat. 

Cât timp a mai stat Mile Lefter între noi ajunsese atât de 
izolat că provoca mila. Ajunsese din nou în situaţia în care de- 
căzuse la Vaslui, atunci împreună cu Ilie Gârneaţă. Acum ca şi 
atunci grupul nostru l-a eliminat. 

Ziua de 3 Iulie a decurs în totală linişte. Fiecare ne-am îm¬ 
brăcat în hainele cele mai bune. în tot cursul zilei domnea o 
atmosferă de sărbătoare, în lagăr. Seara, în sala de mese a bar㬠
cii Hanu, s’a ţinut o şedinţă cu care s’a încheiat aniversarea. 

Ozi sau două după această sărbătorire «Mexicanul» Pepici, 
într’un grup de alţi «mexicani» şi-a permis să facă unele aprecie¬ 
ri incorecte la adresa lui H. Sima. Camarazii Secu şi Constanti- 
nescu fiind în apropiere, îi sancţionează pe loc. Acest incident 
a avut ca urmare pedeapsa cu «Bunker» a celor doi camarazi, 
pe 21 de zile. 

Cum drul losif Dumitru a vorbit colonelului lagărului ară- 
tându-i cum calomnierea lui H. Sima a fost făcută cu rea cre¬ 
dinţă şi că prin aceasta se căuta doar pricină de gâlceavă a fost 
şi el închis, de unde deducţia că temnicerilor nu le convenea uni¬ 
rea şi unitatea noastră de fier. Şi el a fost închis pe 21 de zile, 
în «Bunker», ceeace însemna toată ziua la întunerec numai cu 
apă şi pâine şi fără a putea ieşi. La revenirea între noi, la toţi 
trei, li se putea citi prin urechi. 

în vară se construise «baraca familiilor» despărţită de ale 
noastre printr’un gard de sârmă simplă dar înlautrul sârmei 
noastre ghimpate-electrificată încât facea corp cu lagărul nostru, 
în această baracă se unesc familiile Clain şi Uşeriu. Soţiile aces¬ 
tora sosind în Germania fuseseră internate într’un lagăr de femei, 
de unde după multe stăruinţe au fost aduse la Fichtenhain. 

Dupăce doamna Ponta ieşise din închisoare unde i s’a făcut 
cercetări în legătură cu fuga lui H. Sima în Italia, a fost apoi 
adusă tot în această baracă dându-se voie soţilor respectivi să se 
mute alături de soţiile lor. 

în lagăr se căsătoresc camarazii Emil Popa şi fratele Chira, 
pictorul nostru de icoane dela Vaslui, şi trec şi ei în baraca fa¬ 
miliilor. 


141 



IVe apropiem încet de vara lui 1944. în timpul liber stăteam 
la soare printre barăci. De la un timp constatăm că zilnic, la 
foarte mare înălţime, zboară deasupra noastră, descriind largi 
cercuri de fum, nişte avioane. La început credeam că sunt maşini 
germane în exerciţiu, apoi ni se spune că sunt englezeşti. Cum 
nimeni nu le deranja, aci neexistând apărare antiaeriană, îşi pu¬ 
teau lua în deplină libertate fotografiile lor ca să le compare cu 
planurile lagărului Buchenwald, pe care sigur îl aveau, şi să 
fixeze cu preciziune poziţia lagărului nostru Fichtenhain, ca nu 
cumva la bombardare să arunce vre-o bombă pe lagărul mare 
Buchenwald. 

La 23 August 1944, pe la orele 11, în vreme ce sirenele sunau 
alarma, plutonierul Masorsky întră la noi cu vorbele «Vorsicht 
Kinder, heute wird scharf sein». După câteva minute cerul se 
întuneca, noi ne adăpostim fiecare unde-1 mâna instinctul: unul 
la rădăcina unui pom, câţiva în camera subterană cu cazanele 
de încălzire, unii pe sub paturile dormitoarelor. 

Bombele cad valuri, valuri. Vreme de o jumătate de oră 
numai explozii, fum şi praf. Soarele nu se vedea. Era infernul 
pe pământ. Eu mă aşezasem la rădăcina unui stejar, în faţa 
barăcii Hanu. Instinctiv mi se părea că nu stau bine aici. Cu 
inginerul Ionescu fugim la un alt stejar. N’am părăsit bine locul 
avut şi şi căzu o bombă acolo, culcând stejarul peste baraca din 
faţa lui. Abia aşezat sub al doilea stejar, îl aud pe camaradul 
Ionescu ţipând «vai piciorul meu». 0 schijă îi retezase piciorul. 
Vântul încerca să limpezească atmosfera prin care abia se putea 
zări. 

Fiecare ieşea din locul unde se adăpostise întrebând după cel 
mai apropiat lui. Aveam patru morţi: Voinea, Călin, Gh. Papa- 
nace, Zaharia zis Duhul şi 16 răniţi. Barăcile nu mai erau de 
locuit. 

Dincolo de sârmele noastre n’a rămas piatră pe piatră. Disp㬠
ruseră toate clădirile şi barăcile dintre noi şi gară. în baraca 
vecină nouă dispăruse unii membri din familia regală Italiană. 
Pe terenul lagărului nostru o bombă căzuse între barăcile de 
locuit, alte cinci de jur împrejurul gardului de sârmă ghimpată, 
alta chiar în poartă, ca şi când ar fi vrut să ne-o deschidă, dis¬ 
trugând corpul de gardă SS. Şi ne-a şi deschis poarta lagărului 
căci nu mai revenirăm în barăcile distruse. 


142 


Din spusele aceluiaş plutonier Masorsky, în preajma bombar¬ 
damentului englezii ar fi dat comunicat avizând familiile care 
aveau pe cineva închis în Fichtenhain ca să-şi ia speranţa de 
a-1 mai vedea, fiindcă lagărul a fost bombardat şi noi toţi, desigur, 
ucişi. 

Odată cu trecerea României, la 23 August 1944, de partea 
Ruşilor, contra cărora până la această dată s’a luptat eroic şi 
pe linia destinului românesc, s’a urmărit masacrarea grupului 
nostru din Fichtenhain, pentruca după desonoranta trădare noi 
să nu mai putem interveni în destinele româneşti. 

Arhanghelul Mihail, patronul nostru ceresc, a făcut însă 
minunea de a ne menţine în viaţă, căci numai unei minuni se 
poate atribui faptul că pe o suprafaţă de 100/100 paşi să cadă 
cinci bombe, torpile aeriene, plus rafalele de mitraliere, şi să 
avem numai patru morţi. 

Acest atac aerian a fost un «Musterarbeit», o operă model, ne 
spuse colonelul lagărului, care îndată după bombardament 
veni să vadă care ne-a fost soarta. A rămas surprins când a văzut 
că aproape toţi suntem teferi. 

Nici o bombă, nici măcar din greşeală, n’a căzut pe lagărul 
Buchenwald; pe lagărul cu cei peste şaptezeci de mii de deţinuţi. 

Următoarele trei zile şi trei nopţi le-am petrecut în afara 
lagărului Fichtenhain, în pădure, dormind pe pământ. Fort㬠
reţele aeriene anglo-americane reveneau, sirenele sunau alarma 
iar noi ne răspândeam care pe unde apucam. Paza, precum şi com¬ 
portamentul de până acuma al temnicerilor noştri se schimbaseră 
complect. Noi, care încă nu aflasem de trădarea lui Mihai I, ne 
întrebam, ce-o fi afară că nemţii au devenit peste noapte aşa 
de mieroşi?! 

Desigur că în incursiunile lor zilnice, cei ce ne doreau morţi, 
vor fi văzut din avioane că nu şi-au putut împlini opera lor cri¬ 
minală. în răspândirea noastră prin pădure am avut ocazia să 
vedem vilele, construite pentru oamenii politici internaţi în ele. 

A patra zi am fost duşi la gara Buchenwald, gară din care 
n’au mai rămas la locul lor, nici şinele. Călcam pe pământul încă 
umed de sângele miilor de deţinuţi pe cari bombardamentul îi 
surprinsese la lucru în fabrica de armament ori în jurul gării. 
De sus îi nimicea focul aruncat de avioane, de jos erau măturaţi 
de mitralierele paznicilor SS când nenorociţii încercau să se 


143 



mişte din locul unde se aflau. Cine a întrebat pe bombardanţi, 
pentru ce au săvârşit acest măcel căruia i-au căzut victimă mii 
şi mii de vieţi nevinovate care în ei îşi puseseră speranţa de-a 
ieşi din dosul porţii cu firma: «Jedem das Seine». 

Cu această întrebare în gând uram urcat în trenul care avea 
să nu mai oprească decât în Viena unde am coborât a doua zi 
la orele 12. La pornirea trenului comandantul gărzii care ne 
păzise aproape doi ani de zile, plutonierul Masorsky cel ce învăţa¬ 
se pe de rost cântecele legionare, îşi ştergea lacrimile făcându-ne 
semne cu batista. 


GUVERNUL NAŢIONAL ROMÂN DELA VIENA 

In ceasul al treisprezecela am fost lăsaţi să participăm la 
lupta contra Comunismului. N’am fost înţeleşi în 1941. Atunci 
puteam dispune de participarea întregului popor românesc în 
această luptă, fără grija şi teama de defecţiuni interne care să 
deschidă porţile primejdiei de secole ce ne ameninţa dinspre 
răsărit: colosul rusesc. 

Şi totuşi aşa puţini câţi am fost ne-am împărţit pe misiuni. 
La 10 Septembrie un grup de treizeci am plecat spre ţară. Eram 
câte unu, doi de judeţele ardelene unde speram să mai putem 
a j un £> e> Urma sa luăm contact cu fraţii de-acasă pe care să-i 
decidem la rezistenţă contra înaintării frontului rusesc, ori, dacă 
această rezistenţă nu se va mai putea organiza, atunci să se facă 
retrageri spre lumea liberă cât mai masive. 

Din motive independente de voinţa noastră nu s’a putut rea¬ 
liza acest plan. Comunicaţiile erau distruse. Neînţelegerea pro¬ 
blemei de către autorităţile germane, în plină retragere şi derută 
face sosirea noastră la destinaţie imposibilă. 

Lunile Septembrie şi Octombrie le-am pierdut pe drum, 
mergând cu trenul, când într’o parte când în alta, după cum 
înainta frontul. Dacă ni s’ar fi pus la dispoziţie un camion, în 
24 de ore, fiecare sosea la locul destinat lui. 

Camaradul Octavian Roşu luând o altă ruta cu bănăţenii lui, 
a ajuns la destinaţie. A preluat chiar conducerea judeţului său, 
unde a stat până ce din lipsa de vreo rezistenţă armată, a trebuit 


144 


să se refugieze din nou. Restul grupului am ajuns pănă la Cluj. 
De aci la Dej. De la Ghula, aproape de Arad de unde, din cauza 
înaintării Ruşilor, ne-am retras la Bekeschaba unde am stat săpt㬠
mâni de zile. Nicăiri nici o rezistenţă. Armata germană încă 
nu reuşise să se refacă de pe urma trădării dela 23-VIII. 


încă în toamna lui 1944 se constituise Guvernul Naţional 
Român cu sediul la Viena, având ca prim scop: continuarea lup¬ 
tei contra Comunismului dar numai pe frontul rusesc, iar pe 
de altă parte ajutorarea şi îndrumarea miilor de refugiaţi ro¬ 
mâni. 

Pentru a putea participa la lupta contra Ruşilor roşii se 
organizează un nucleu de Armată Naţională. Scheletul acestui 
început de armată îl formează legionarii, fie ofiţeri fie soldaţi, 
complectat cu refugiaţi şi mai cu seamă cu prizonieri români 
scoşi din lagărele de prizonieri germane. 

Fiind încă în Ungaria eu personal am vizitat câteva din aceste 
lagăre existente prin regiunea Balaton. Vorbind acestor prizonieri 
de posibilitatea de a-şi putea continua lupta contra Ruso-Comu- 
nismului, entuziasmaţi şi unanim cereau să fie scoşi din lagăr 
şi puşi în condiţia de luptă. Aşa s’au constituit cele patru bata¬ 
lioane româneşti care au ajuns şi ele pe front. Circa 12.000 de 
oameni. 


In lanurile 1945 am fost chemat din Ungaria la Viena, un¬ 
de în palatul Lobkovitz funcţiona Secretariatul General al Miş¬ 
cării, titular fiind Comandantul Bunei Vestiri Corneliu Geor- 
gescu, Ministrul de Finanţe al Guvernului Naţional. 

Cum vicesecretarul general, dr. Iosif Dumitru trebuia să 
plece la Berlin pentru a continua acolo misiunea pe care o avusese 
profesorul Gavrilă Ionescu, recent decedat, eu fusesem chemat 
a-1 înlocui. 

Apropiindu-se frontul rusesc de Viena, în Februarie a trebuit 
să ne evacuaăm în localitatea Aussee. Ne apropiam încet de 
sfârşitul războiului. Pe la sfârşitul lui Aprilie armatele ameri¬ 
cane întrau în regiunea unde ne aflam noi. 

Având în sarcina mea problemele de administraţie a celor ce 

145 


10 



se găseau în şi în jurul Guvernului Naţional, încă din vreme 
îcepusem împrăştierea celor ce se aflau în această localitate. îi 
îndrumam spre Vest, în diverse localităţi şi ţări. 

Până la urmă rămăsesem pe loc: H. Sima, Mircea Dimitriu. 
Borobaru, Petre Ponta, Grigore Manoilescu, Vasile Hanu şi eu. 
Intr’o dimineaţă, în primele zile din Maiu cu noaptea’n cap am 
ieşit şi noi din Aussee retrăgându-ne în munţii din apropiere 
unde ne-am adăpostit în cabanele construite de proprietarii ce-şi 
păşunau cornutele pe acolo. 

Paştele acestui an, 5 Maiu 1945, le-am făcut în una din ca¬ 
bane ce ne servea de adăpost. Zăpada începu să lase loc petelor 
negre de pământ. La piciorul cabanei şerpuia un pârâiaş, jum㬠
tate îngheţat, ce ne servea drept fântână. 

Petru Ponta procură şi ne fierbe nişte ouă, fiindcă lui nimic 
nu-i scăpa. El toate le făcea. Şi le făcea mai bine ca oricare altul. 
Ne aşezăm în jurul măsuţei din cabană. Unul spune Tatăl Nos¬ 
tru. Odată cu ciocnitul ouălor ne urăm românescul «Hristos a 
înviat!». 

Nici unul dintre noi nu ne puteam gândi în acele clipe că 
Corneliu Georgescu fusese găsit mort pe marginea râului Salzach, 
în satul Mittersill/Austria. 


DUPĂ CAPITULARE 

După două zile se decide împrăştierea noastră. Trupele ame¬ 
ricane intraseră în Aussee. La ora nouă seara, pleacă H. Sima 
însoţit de Ponta şi Borobaru. Luase Ponta în spate un sac în 
care a înfundat tot ce un bun gospodar chibzuieşte că-i de folos. 
După puţin pleacă Manoilescu şi Dimitriu. Vasile Hanu şi eu 
urma să părăsim locul în zori, ca să nu apară prea multe echipe 
pe drum şi la aşa mici intervale. Rămaşi singuri ne depărtăm 
de locul unde erau aglomerate lucrurile rămase pe loc fiecare 
luând doar strictul necesar ca să ne fie drumul cât mai uşor. 

Am făcut noaptea, amândoi, într’o vâlcea, la rădăcina unui 
stejar. Dimineaţa, înainte de plecare, trecurăm să vedem ce 
s’a petrecut cu lucrurile rămase alăturea. Nici urmă că ar fi 
existat acolo ceva, cândeva. «Vezi măi Tete Vasile dacă dormeam 


146 


măcar aproape de lucrurile părăsite, am fi fost scutiţi de toate 
drumurile ce mai avem de bătut în viaţă.» 

înainte de a ne fi ajuns razele soarelui, noi luaserăm deja 
drumul la vale. Am intrat în potecă, din potecă în cărare şi-apoi 
în drum, aşa că pe vremea cafelei intraserăm în şosea. Din urmă 
ne ajunge o căruţă cu doi cai în care se duceau spre casa lor 
doi soldaţi germani. Intrebându-i ne spun că merg spre Wels. 
Le răspundem că şi noi mergem tot într’acolo şi că ne-ar face 
un mare bine dacă ne-ar lua cu ei. Ostaşii consimt, noi urcăm 
şi astfel ne urmăm drumul împreună şi cu mai multă inima căci 
şi căruţa şi caii erau în perfectă stare. 

Nu ne-a fost de lungă durată bucuria, nici a noastră şi nici 
a ostaşilor cari aveau căruţa încărcată, ei vor fi ştiut cu ce, pen- 
trucă după amiază, pe la orele cinci, la o încrucişare de drumu¬ 
ri, dăm peste o unitate americană ce făcea controlul trecătorilor. 
Ca să nu riscăm soarta soldaţilor, noi fiind civili, care pe oriunde 
erau întâlniţi erau băgaţi în lagăre de prizonieri, le mulţumim 
de ajutor şi ne despărţim de ei. 

Ne luăm bagajele şi ne prezentăm la control. Vasile Hanu 
avea ca act justificativ un bileţel care-1 dovedea că-i un lucrător 
dintr’un oarecare sat din Ardeal. Eu aveam un pas german. Pe 
el îl îndrumă spre baraca în care erau adunaţi toţi cetăţenii sta¬ 
telor din dosul Cortinei de Fier. Pe mine mă trimite spre baraca 
germanilor. 

în baraca mea, mare cât o şură, dau peste patru nemţi din 
Hamburg. Fiind obosit mă cuibăresc pe scândurile unui pat şi 
uitând de cină adorm buştean. Dimineaţa caut să vorbesc cu un 
ofiţer pe care întâlnindu-1 îi spun că mă aşteaptă familia în 
oraşul Wels şi că-1 rog să-mi îngăduie să pot pleca. Ofiţerul mă 
fixează şi prinzându-mă de braţ îmi spune: «ieşi din baracă, să 
treci însă peste câmp căci pe şosea se fac controale». Intr’o ju¬ 
mătate de oră privind în urmă, abia mai zăream baraca în care 
am zăbovit o noapte şi în care lăsasem pe fratele Vasile Hanu. 

Drumuiam pe marginea holdelor de grâu, în plină creştere, 
întrebând pe ţăranii ieşiţi la lucru dacă mă găsesc pe direcţie 
bună. Spre seară ajung la nişte case, în câmp, în care locuia o 
familie de Volksdeutsche din România, repatriaţi cu cinci ani 
în urmă. Bucuroşi de a putea auzi vorbă românească îi întreb 


147 



dacă n’aş putea înopta la ei. îmi fac loc de dormit într’un un¬ 
gher, pe coridor, ei fiind foarte strâmtoraţi. 

De la ei am aflat că erau trataţi foarte rău de către conaţio¬ 
nalii lor. «Am prefera să fim slugi în România decât la aceşti 
Bauer-i Austrieci.» îmi spunea omul casei. Nu era primul care-mi 
făcea această destăinuire. Dimineaţa, plec cu noaptea’n cap, mul¬ 
ţumind şi plătind cele cuvenite pentru găzduire. Pe când soarele 
se apleca spre asfinţit intram în oraşul Wels. Păţit fiind, eram 
foarte prudent, şi informându-mă, aflu că intrările şi ieşirile 
sunt controlate. La cerere un băieţaş mă scoate din oraş pe un 
drum lăturalnic şi mi-arată drumul care ducea spre satul Kren- 
gelbach. 


-ITentru acest sat aveam o adresă. Aici trăsese doctorul Măli- 
naş care luase cu dânsul şi pe doamna doctor Maria Dârja, 
amândoi bucovineni. Reţinusem numele satului când ne despărţi- 
serăm în Aussee, spunându-le că voiu căuta să-i văd când împre¬ 
jurările —mi vor îngădui. Şi înţelegerea cu drul Mălinaş mi-a 
fost de mare folos, căci unde puteam eu trage, ca la un prieten, 
în acea lume străină prinsă de panică şi în fierberea prin care 
trecea Europa Centrală? Mai cu seamă ştiam că mă găsesc al㬠
turi de un om în adevarătul înţeles al cuvântului, om pentru 
care din scurta colaborare cât am stat la Aussee aveam admiraţie 
căci mă cucerise prin virtuţile de care era împodobit. 

Spre seară ajung în sat. Mă informez de casa în care locuia 
familia Mălinaş (fratele drului era stabilit în acest sat încă din 
1940, ca Umsiedler soţia fiindu-i germană) şi pe neştiute le 
bat la uşe. Mare bucurie pentru toţi, bucurie atât pentru cei ce 
ne cunoşteam cât şi pentru cei pe care acuma-i cunoşteam. 
Şase persoane într’o cameră şi bucătărie. A doua zi îmi caut o 
cameră. Foarte greu de găsit. După multe insistenţe găsesc o 
posibilitate de dormit. O cămăruţă cu un pat. Mai mult nu în¬ 
căpea. Era aşezată pe coridorul ce o despărţea de grajdul caprelor. 
Dar eram mulţumit c’o aveam. La sosirea mea refugiaţii ad㬠
postiţi în acest sat întreceau cu mult numărul locuitorilor băşti¬ 
naşi. Splendoarea regiunei însă compensa lipsa unei camere con¬ 
fortabile. Şi cum eram în plină primăvară toată ziua stăteam 
afară, în jurul casei pe iarbă verde. în fiecare dimineaţa veneau 


148 


dna dr Dârja şi drul Mălinaş, sus pe deal, la «conacul» meu. 
Treceau valea peste «puntea libelulelor» cum botezasem noi scân¬ 
dura peste care se putea trece apa, urcau pe firul apei în sus, pe 
dreapta, traversau curtea casei tâmplarului Dopler, urcau apoi pe 
poteca de pe panta dealului ce ducea spre casa familiei Pucher, 
gazda mea. —Eu îi aşteptam adulmecându-i din pridvorul săr㬠
căcios al căscioarei ce adăpostea pe doamna casei, ai ei şapte co¬ 
pii, un câne, două capre şi o oaie. 

Ne aşezam pe o bancă în faţa casei, printre pomi. Toată 
regiunea era o grădină. De jur împrejur numai pomi. Linişte. 
Linişte după o furtună de patru ani de învolburare mondială. 
Dacă starea noastră sufletească ar fi fost normală n’am fi avut 
motiv a cere mai mult de la natură. Ea ne oferea linişte exterioa¬ 
ră, total. în lipsa unei ocupaţii şi ca să ne treacă vremea, cu folos 
începem a învăţa engleza. Doamna Dârja ştiind ceva, face pe 
dăscăliţa. îşi procură o carte şi cei doi elevi încep să scrie şi 
să memoreze, pentruca apoi încet încet să putem construi fraze. 
Cu această ocazie dăscăliţa noastră îşi reîmprospătează materia, 
mai cu seamnă că elevii ei, trecuţi de mult de clasele primare, re¬ 
ţin greu cele spuse trebuind mereu să revină cu repetarea lecţiilor 
trecute. 

Necazul era foamea. Nimeni nu-ţi vindea o coaje de pâine. 
Cu ceeace căpătăm pe cartele mai rău aţâţam foamea. Când 
apucam să cumpărăm o pâne şi eventual câteva grame de unt, 
pe loc ne aşezam în mijlocul potecii, toţi trei, şi-o stingeam de 
parcă nici n’ar fi fost. Uneori eram în stare să mă reped la pâi¬ 
nea pe care o arunca gazda la câne. Toamna mai linişteam foa¬ 
mea mâncând merele de sub pomi. Când ploua şi-apoi când veni 
şi frigul, intram în bucătăria gazdei unde era cal dar unde abia 
încăpeam. 

De circulat nu se putea decât pe jos. Nici trenuri nici auto¬ 
buze. Abia spre sfârşitul verii începură să circule trenurile. în 
sat frizerul încă nu se întorsese dela armată. Ne tundeam reci¬ 
proc, iar uneori chiar dna dr. Dârja ne ciopârţea părul ce cădea 
peste urechi. 

Intr’una din zile văd urcând cărarea spre casa mea din deal, 
pe cineva care-mi părea cunoscut. Era Vasile Hanu. îşi luase 
48 de ore permis de la stăpân, ca să vină să mă vadă. Era adică 
slugă la un Bauer care-1 muncea ca pe un rob, şi de care bietul de 


149 



el dorea să scape. Pentru aceasta trebuia să i se facă hârtiile 
necesare căci el nu avea nici un document de identitate. îmi 
mai spune că în baraca în care fusese repartizat, la despărţirea 
noastră, 10-V-45, îl furaseră că nu i-a mai rămas nimic din tot 
ce a avut. L-am trimis pe Nicu Mălinaş, fiul drului, care avea 
legitimaţii de călătorie şi deci se putea mişca, la Salzburg şi să 
comunice celor de-acolo să-l scoată pe Vasile Hanu din robia 
Bauer-ului. 

în Noembrie camarazii îl scot pe Vasile din sat şi-l duc la 
Salzburg. Eu primesc ordin să-l întâlnesc pe Vasile şi ca amân¬ 
doi să-l vedem pe H. Sima, care se afla în Freiburg. Din Salzburg 
unde-1 întâlnesc pe Hanu Vasile, ne trece graniţa Sandu Marin 
călăuza vrednică pentru toţi cari treceau graniţa clandestin. în 
ziua următoare sosim la destinaţie. După primirea misiunilor 
Hanu Vasile se stabileşte în Linz, urmând să plece spre ţară, 
iar eu mă întorc în satul meu aşteptând să plec spre Italia. 


La sfârşitul lui Ianuarie 1946 primese ordin să merg la Salz¬ 
burg, de unde apoi urma să mă duc în Italia. în Innsbruck în¬ 
tâlnesc pe camaradul Ilie Oltean, care la fel pleca spre Roma. Nu 
ne mai vorbisem din Buchenwald, pentrucă în lagăr el adoptase 
alt drum, în ordinea politică, fapt care m’a făcut să-i spun că 
un legionar nu poate avea, în problemele de tactică politică alte 
drumuri decât cele ordonate de şeful unităţii din care face parte. 
El s’a încăpăţânat în părerea lui, a făcut un memoriu şefului 
neamţ al lagărului, memoriu care a avut ca efect închiderea lui 
în Bunker unde a stat şapte luni, din care l-a scos bombardamen¬ 
tul dela 23-VIII-1944. Cu toate că săvârşise acea ieşire de sub 
ascultarea şefului grupului nostru, rezistenţa lui mi-a plăcut. 
El a ştiut să îndure orice în apărarea convingerilor sale. S’a do¬ 
vedit un om de cuvânt şi aspru caracter. Sibian de-al meu. Reîn- 
tâlnindu-ne în gara Innsbruck ne-am dat din nou mâna. S’o fi 
convins şi el că tot noi, adică cei rămaşi alături de şeful grupu¬ 
lui închis în Fichtenhain, şi deci a principiilor noastre de viaţă 
legionară, am avut dreptate şi deci ne aflam pe drumul Gărzii de 
Fier. Niciodată, iubite camarade, să nu ieşi din ordinele şefului 
tău. Dacă ai o altă părere raporteaz-o. Cu aceasta ţi-ai împlinit 


150 


datoria de legionar. Este de atribuţia şi răspunderea şefului să 
decidă dacă şi care drum, deci părere, trebue urmată. 

Este de sine înţeles că această lege este valabilă cât timp şeful 
continuă să fie un model pentru ostaşii de sub ordinele lui. în 
clipa când şeful s’a abătut dela linia de viaţă legionară ostaşii îl 
repudiază, iar el trebue să se retragă din funcţia ce împlineşte. 

Din gara Innsbruck facem cu trenul o bucată de drum, până 
le penultima gară înainte de Brenner. Aci ne dăm jos ca să ne 
apropiem de Alpi, în marş, spre a nu fi descoperiţi. în această 
trecere ne călăuzea camaradul Nicu Muscalu, un maestru al 
trecerilor Alpilor, şi alte frontiere, un braşovean dedat cu zăpada 
şi orientarea în teren. Mai mergea cu noi Vasile Mailat, care avea 
de vorbit cu H. Sima. La ora nouă seara, în pieptul austriac al 
Alpilor facem un popas, cinăm şi-apoi o luăm din loc prin zăpada 
ce trecea de genunchi. Alunec într’o crăpătură. Strig. Cu paltonul 
de iarnă şi raniţa în spate, nu mă mai puteam mişca. Ajutat de 
ceilalţi abea pot ieşi. Ajunşi în vârful Alpilor, pe o coasta abrup¬ 
tă, fratele Ilie se lasă jos spunându-ne: «nu mai pot, lăsaţi-mă 
aici şi urmaţi-vă drumul.» Din lipsă de antrenament şi hrană 
eram complect istoviţi. După câteva minute de odihnă ne urmăm 
drumul. De acum mergeam la vale. Mijea de ziuă când vârful 
Alpilor rămăsese în urma noastră. Se zăreşte drumul pe care tre¬ 
buia să apucăm. Cerul senin iar soarele începe să ne surâdă în- 
călzindu-ne mădularele obosite. 

Paltoanele ne erau albe ca zăpada de parcă eram înveliţi în 
cearceafuri. în prima localitate intrăm într’o cafenea ca să luăm 
un ceai să ne încălzim şi să ni se topească ghiaţa de pe haine. In- 
tr’o oră totul era normal. Ne ducem la gară. în aşteptarea trenu¬ 
lui lăsăm raniţele pe peron. Muscalu, Olteanu şi Mailat rămân 
lângă raniţe. Eu pornesc la preumblare dealungul peronului. 
Apar doi carabinieri şi-i pofteşc, cu raniţe cu tot, într’o sală 
ca să-i legitimeze. Prezenţa de spirit a lui Ilie Oltean m’a salvat 
luând cu el şi raniţa mea. Fiecare din ei avea ceva hârtii spre 
a se legitima. Eu nu aveam nimic. Mă priveau carabinierii, dar 
cum eu mă ţineam departe de grup şi cum eram îmbrăcat în 
palton negru, pantaloni vărgaţi şi pălărie tare (habic), nu le făcu 
impresia că eu aşi fi trecut Alpii ori că aşi aparţine grupului. 

După legitimare revin pe peron. Carabinierii mă mai cu¬ 
prind odată în raza privirii lor, privire pe care eu mă fac că n’o 


151 





observ şi mă reped în primul vagon al trenului nostru, ce intra 
în gară. Aşa am scăpat de o arestare sigură. 

în trei ceasuri ajungem la Bolzano. Aci tragem la familia 
unui camarad stabilit acolo de când îi expediasem de la Aussee. 
Abea ajunşi şi mă bag în pat. Răcisem. După trei zile de febră şi 
prin îngrijirea gazdei m’am ridicat. 

După convorbirea cu H. Sima la Freiburg, el plecase spre 
Italia, pe aceeaşi rută ca şi noi. La Bolzano primesc ordin să 
plec la Roma. După zile de aşteptare, timp în care-mi procur un 
permis de şedere, primesc avizul de a mă duce la Florenţa, unde 
cu o zi înainte sosise H. Sima. însoţit de Lică Popovici mă în¬ 
drept într’acolo. După ce mi se fixează misiunea pentru care 
mă găseam în Italia, iau drumul spre Bolzano, unde-mi fixez 
domiciliul. 

Misiunea mea nu s’a putut executa. Am aşteptat lunile Fe¬ 
bruarie, Martie, Aprilie, Mai, Iunie. Nu venea nimeni, din 
Innsbruck, de unde trebuia să vină un curier, de sosirea căruia 
depindea împlinirea misiunii. încerc să iau eu legătură cu Inns- 
bruck-ul. Camarazii trimişi s’au reîntors fără să-mi fi putut 
aduce vreo ştire. Ajunsesem că nu mai aveam ce mânca. Singura 
mâncare era —în aceste luni— «minestra» o supă de orez pe 
care o primeam dela biserica de-alături de care depindeam, de 
supă pentru lumea săracă. 

în această strare m’au găsit Mailat şi Muscalu, cari în August 
1946, într’o dimineaţă, au intrat la mine în casă. înainte de a-i 
lăsa să răsufle îi rog să coboare şi să aducă ceva de mâncare. în 
timp ce-mi astâmpăram foamea mi se spune că toţi camarazii din 
Innsbruck au fost internaţi în lagăr de unde abia ieşiseră şi că 
deci aceasta a fost cauza nefuncţionării planului stabilit. Mai 
aflu ca H. Sima şi Borobaru sunt închişi într’un lagăr în Italia. 

Aceste întâmplări fură lovituri pentru sistemul de lucru sta¬ 
bilit. 

Cum Mailat trebuia să vadă pe H. Sima —în lagărul unde 
era închis— îi fac un raport scris în care-i arăt că misiunea mea 
nu mai poate fi realizată şi că doresc să mă reînorc în Austria. 
Mi se admite. La 20-VIII, cu Muscalu şi Mailat urcam poalele 
Alpilor italieni. Cât ce trecuserăm punctul de frontieră, la ora 
9 seara, că începe o vijelie cu zăpadă care curând se transformă 
într’o ploaie torenţială ce-a durat pănă în zori. Prin această noap¬ 


152 


te udă ne conducea fratele Muscalu doar din instinct. Ajunşi la 
prima localitate austriacă intrăm întrun restaurant ce abia se 
deschisese. în vreme ce se făcea cafeaua îmi schimb rufăria udă 
loarcă. De aci luăm trenul spre Salzburg. 

De m’ar întreba cineva dacă aş mai face acest drum i-aş 
răspunde că nu. Atunci îl făceam din încrederea fără margini în 
şef şi acea încredere era izvorul tuturor sforţărilor fizice şi mo¬ 
rale. Un legionar nu se întreabă dacă poate sau nu. Primind o 
misiune o execută convins că ce-1 ce i-a dat-o a avut în vedere 
toate laturile^ problemei, inclusiv posibilitatea de executare a celui 
chemat s’o execute. Azi Şeful nu mai este şef. Exilul Legionar 
trăieşte prin acei care îşi urmează drumul indicat de Căpitan, 
fără considerare la cei compromişi, căci un şef compromis nu 
mai trebuie ascultat şi urmat. 


Am stat în Salzburg patru zile. Mi-am reluat actele austriece 
pe care la plecare le lăsasem aci şi-am plecat spre satul Kren- 
gelbach. 

Nu mai găsesc în satul cu «puntea libelulelor» pe drul Mă- 
linaş, care după plecarea mea în Italia, s’a dus la Linz, ca medic, 
într’un lagăr de refugiaţi români. O comisie de repatriere rom⬠
nă, în 1946, voia să ridice pe cei din lagăr şi să-i ducă în ţară. 
Intr’o noapte soldaţi americani înconjoară baraca somând pe cei 
dinăuntru să plece la gară. Manevra eşuează fiindcă legionarii, 
câţi se găseau în baracă, s’au opus, lumea şi-a dat repede seama 
de mişelia ce se comitea şi-au fost lăsaţi în pace. Faptul însă a 
produs panică, şi pentru drul Mălinaş a fost fatală. Un atac 
de inima l-a luat din mijlocul conaţionalilor lui care atâta lipsă 
aveau de sfaturile şi serviciile lui. Nu mai găsesc în sat nici pe 
dna dr M. Dârja care se dusese la Viena să-şi găsească de lucru, 
ca medic, unde negăsind a revenit la Linz şi s’a angajat la un 
spital american. 


In vara lui 1949 am fost chemat la Salzburg. A doua zi după 
sosirea seară, în cămăruţa sedului, depun legământul de membru 
în Consiliul Comandanţilor în prezenţa lui Mircea Dimitriu şi Bo- 


153 







robaru, după ce mai înainte fusesem ridicat la gradul de Coman¬ 
dat General Ajutor. Cu această ocazie mi se spune că trebuie să 
mă mut la Salzburg. 

încă în Aussee fiind, în noaptea de 2-V-45, Corneliu Geor- 
gescu mă scoală cu: ccdă-mi paşaportul tău că eu plec chiar acum 
şi tu-ţi faci mâine altul.» Pleca însoţit de Vasile Mailat, spre 
Vest, cu un camion, în care mergea şi Dl Iasinschi cu însoţitorul 
dsale şi încă doi trei camarazi. 

Pe drum spre Kitzbuhl, îi ajunge din urmă un camion în care 
călătorea Puiu Traian cu o vieneză. La o oprire Corneliu în cere 
lui Puiu să caute să-l adăpostească şi pe el în satul respectiv. 

Despărţirea se face în Joia Mare, la intrarea în Mittersill, 
de unde se bifurcă drumul spre Kitzbuhl; Puiu urmând ca 
Vinerea Mare, să revină cu răspunsul. Dl Iasinschi urcă spre 
Kitzbuhl urmând să se reîntoarcă a doua zi pentruca împreună 
să-şi continue drumul. Corneliu şi Mailat rămân pe loc în aştep¬ 
tarea acestor reîntoarceri. 

Dimineaţa următoare, Puiu revine şi spune lui Corneliu că 
nu-1 poate lua la el. Acest răspuns a fost ca o măciucă; regre¬ 
tabil din partea lui Puiu. 

Cum Dl Iasinschi nu revenise încă, Corneliu trimite pe Mai¬ 
lat, Vineri după amiază, la Kitzbuhl să vadă ce este, el răm⬠
nând singur, de Vineri până Duminecă, în acel loc, pe care erau 
aglomeraţi mii de civili şi militari. 

Camionul dlui Iasinschi revine Duminecă dimineaţa, întrea¬ 
bă după Corneliu şi negăsindu-1 îşi continuă drumul. 

Unde o fi Corneliu? mă întrebam mereu. După ce am putut 
lua contact cu Vestul austriac, cu cei din Germania şi cu celelalte 
ţări i-am rugat să-mi dea veste despre el. 

Mai apoi, într’o zi, întâmplător vorbind cu părintele Miiller 
în Salzburg, despre Corneliu îmi spune: «am auzit că în restau- 
rantul-hotel de deasupra Mittersill-ului, la o înălţime de peste 
2000 metri ar fi servind un străin, foarte revervat cu lumea.» «El 
trebue să fie! —exclamai eu ca şi cum l-aş fi găsit. în zilele urm㬠
toare, cu Mailat şi Mişu Giurea, urcam cu funicularul sus pe mun¬ 
te. Un splendid loc pentru sport de iarnă. Dar străinul nu era Cor¬ 
neliu. Coborând mă duc la preotul din sat. Spunându-i ce caut îmi 


154 


răspunde: «da! da! îmi aduc aminte bine că s’a găsit un cadavru 
pe marginea Salzach-ului în epoca de care-mi vorbiţi. Este în¬ 
gropat în cimitirul de alături.» 

Am făcut formele pentru a mi se aproba să-l deshumez şi 
să-l recunosc. Pe când se ridica pământul spun groparului să fie 
cu multă atenţie la genunchiul drept, căci întrun accident Cor¬ 
neliu îşi crăpase rotula care la operaţie fusese legată cu un fir 
de argint. Şi tocmai această rotulă am găsit-o printre celelalte 
oase. Trecuseră patru ani dela moartea lui. Identitatea era deci 
neîndoelnică. Pe când medicul legist îi ţinea ţeasta în mână ca 
să-i examineze intrarea şi ieşirea glonţului l-am recunoscut şi 
după forma caninilor lui cari erau călăriţi. Groparul satului mi-a 
arătat hainele, pe care încă le păstra şi pe care le-am recunoscut 
ca ale lui. 

I-am pus apoi osemintele într’un sicriu şi le-am reîngropat 
creştineşte. Părintele Miiller a oficiat slujba religioasă în pre¬ 
zenţa grupului de camarazi veniţi din Salzburg. Odată îndeplinite 
toate aceste formalităţi nu l-am mai visat pe Corneliu. Până 
atunci aproape în fiecare noapte îl vedeam. Şi l-am găsit pe Corne¬ 
liu dar sufletul lui acum era la dreapta Căpitanului, căci Corneliu 
era dreptatea întrupată. 

In Octombrie îmi mut domiciliul la Salzburg. Lăsam în urmă 
satul Krengelbach unde petrescusem cinci ani, mai puţin lunile pe¬ 
trecute în Italia. Mă simţeam bine în acea atmosferă de sat; 
atmosferă de linişte, de trăire în natură şi cu natura. 

După munca de la Rostock, după lagărul Buchenwald şi 
Fichtenhain, după bombardamentul din acest lagăr, după dru¬ 
mul prin Ungaria, în permanentă fugă înapoi, drum în care 
nu apucam să dormim două nopţi în acelaşi loc, apoi la Viena 
cu bombardarea ei zilnică, pe urmă Aussee ,am putut să apreciez 
liniştea oferită de natura înconjurătoare din satul Krengelbach cu 
văile, dealurile cu pădurile lor de brazi de păreau nişte parcuri 
imense, cu livezile şi holdele dimprejurul lor din care ţâşneau 
iepurii şi căprioarele surprinse în păşunatul lor clandestin. 

în Salzburg era un grup legionar sănătos. Fraţii Golea din¬ 
tre care cel mai tânăr a fost trimis în ţară cu echipa Tănase; 
Sandu Marin, călăuza în trecerea frontierelor, între Germania şi 


155 




Austria; Mircea Dimitriu, vecinicul călător fără a putea şti unde 
merge şi de unde vine; Vasile Mailat, Puiu Traian; Neaţă Spi- 
ridon mereu bine dispus, şi o seamă de alţi camarazi mai tineri. 

Sufletul sediului era Traian Golea. El era şi gazda sediului. 
M a speriat puterea lui de muncă. Nu ştiam când doarme. Ingi¬ 
ner agronom ca studii, acuma el este cel care zi şi noapte bate la 
matriţe pentruca să se poată reedita scrierile legionare de urgen¬ 
tă necesitate. Lui i se datoreşte «Editura Omul Nou». 


In vara lui 1951 primim dispoziţii pentru deplasare spre 
Spania. Grupa celor ce urmau se plece consta din: Başiu, Flo- 
rescu, Braşovean şi eu. în înţelegere cu Misiunea Vaticană din 
Austria, condusă de părintele dr. Florian Miiller, urmă să se 
înjghebeze şi în Madrid un Cămin, ca cel din Salzburg, adăpost 
pentru refugiaţii români. 

Această plecare spre Spania mă atrăgea. Doream să văd ţara 
în care a luptat echipa de legionari români. Să văd şi să mă 
închin pe locul unde a căzut Moţa-Marin. Să învăţ limba com¬ 
patrioţilor împăratului Traian şi să cunosc pământul de unde 
se cârmuia odată Regatul în care nu apunea soarele. 

în preajma plecării am fost chemat la H. Sima. Mă aşteptam 
să mi se spună care este rostul meu în această deplasare. Nimic 
în aceasta privinţa. Mi-a atras doar atenţia asupra legionarilor 
de-acolo spunându-mi cam cât se poate conta pe fiecare în parte. 
Câtă perfidie! Mai ales din partea unui Şef. Mi-a spus apoi că 
Dl Iasinschi nu mă prea vede cu ochii buni şi că deci să mă 
ţin cam la distanţă de Dsa, însă fără a neglija să arăt o totală 
subordonare. îndemnuri nedemne date unui ostaş cu privire la 
Locotenentul Comandant al Mişcării Legionare. 

Aceste vorbe ale lui H. Sima mi-au fost ca nişte piroane în¬ 
fipte în inimă. Această atitudine nedemnă de... vezi... şti... bagă 
de seamă... m’a uimit, neliniştit şi indignat. A strecurat în su¬ 
fletul meu, cum făcea cu toţi dealtfel şi cu fiecare în parte, 
îndoiala şi neîncrederea întrun camarad. Perfidia consta în fap¬ 
tul că nu preciza nimic pentruca să ştiu de ce este vorba, ci lăsa 
să se înţeleagă că primul lui Sfetnic nu prezintă totală încredere, 
îndoiala produsă, desigur era contra Dlui Iasinschi, fiindcă pu¬ 


156 


team eu şti de ce este vorba şi mai cu seamă, puteam eu pune 
la îndoială îndrumările Şefului sau buna lui credinţă? 

Cu această otravă strecurată în suflet am plecat spre Spania. 
Am făcut drumul prin Elveţia şi Sudul Franţei. Trecând prin 
Berna, în gară ne aştepta domnul Văleanu care venise să ne 
salute. La despărţire ne-a atras atenţia că trenul nostru va trece 
în circa o oră, printr’o regiune încântătoare şi că deci să fim 
atenţi în special spre stânga noastră, în drumul nostru spre Vest, 
prin această ţară a cantoanelor. La vremea indicată am intrat în 
regiunea superbă în care viaţa n’ar trebui să mai sfârşească. 
Eram surprins de peisajul ce ni se prezenta ochilor. Trenul in¬ 
trase în viile grădini de deasupra lacului Leman. Cine a dat cu 
ochii de această regiune nu va rămâne nedumerit de ultima voin¬ 
ţă a compatrioatei noastre Noailles născută Brâncoveanu, care a 
dorit ca rămăşiţele-i pământeşti să odihnească pe malul aces¬ 
tui lac. 

Am zăbovit în Geneva câteva ceasuri, suficient ca să-mi 
dau seama unde şi pentruce fostul nostru ministru de Externe 
Titulescu, transformat în avocat al Societăţii Naţiunilor, consuma 
ca un sac fără fund banii trudiţi ai bietului ţăran român, nu 
numai fără nici un rost pentru ţară, ci din nefericire făcând el 
primul pas către trădarea dela 23-VIII-44 şi aruncarea neamu¬ 
lui nostru în cea mai neagră robie. 

La 29 Iulie intram în Spania prin poarta ei de Sud: Port 
Bou, care-şi avea fixate ţâţânile în coastele Mediteranei iar la 
Nord, în picioarele Pirineilor. Un alt aer, o altă atmosferă, o 
nouă climă am simţit intrând în ţară cu Numancia lui Hanibal 
şi Covadonga lui Pelayo. 

Trecând prin Barcelona, doar ca să luăm trenul spre Madrid, 
în gară ne aştepta Nicolae Roşea şi familia dlui Jose Matas Per- 
pina, familie care a îndrăgit într’atâta Ţara şi Poporul Român 
că ne-a învăţat limba şi scrisul şi ne este devotat cât şi patriei 
lui proprii. 

în ziua următoare sosim în Gara de Sud, Atocha, din capita¬ 
la Spaniei. Ne aştepta dl Iasinschi, părintele Orduna şi alţi cama¬ 
razi. De la gară tragem la casa închiriată în Caile Homero 12, 
casă ce urma să fie inaugurată înainte de plecarea părintelui 
Miiller, care ne însoţise până la acest capăt al Europei. 


157 



MLAŞTINA DESNĂDEJDEI 










Sima sta la dl Iasinschi unde locuia deja soţia lui, venită în 
Spania cu mult mai înainte. După câteva zile îmi spune să mă 
interesez de o locuinţă pentru el, care să fie şi şediu. «Pentru ce?»- 
mă întrebam. în etajul dlui Iasinschi din Blasco de Garay 41, 
încăpeau toţi, fiind vorba numai de trei persoane, încât foarte 
bine putea servi şi ca locuinţă şi ca sediu, ca mai înainte. Moti¬ 
vul acestei mutări se va vedea în curând când va ieşi la lumină 
«dosarul ruşinei». 

După ocuparea locuinţei din Jorge Juan speram să se ajungă 
la o trăire a condiţiilor noastre de viaţă legionară. A fost im¬ 
posibil. Raportând lui H. Sima despre lipsurile constatate nu pri¬ 
meam nici un răspuns. Intrebându-1 cine este şef de Garnizoa¬ 
nă, îmi spuse că dl Iasinschi este. Acesta îmi spunea însă că 
el nu ştie nimic despre acest lucru. 

în Februarie pleacă la Paris cu doamna. Lunile Martie şi Apri¬ 
lie rămăsesem singur în casă. în acest timp nici picior de legionar 
n’a mai dat pe la sediu. Şi ce să fi căutat dacă sediul era plecat? 

Venea în schimb doamna Ponta căreia îi plăcea mult grădina 
care se prelungea în parcul vecin. De fiecare dată mi se plângea 
că nu mai poate sta în casa unde locuia. îşi exprima dorinţa că 
ar vrea să locuiască în Jorge Juan, cu noi. Loc era destul. După 
o bună de chibzuială îi spun: «cuîntâi Mai vă puteţi muta şi-apoi 
vom vedea ce va mai fi». Zis făcut. Pe de altă parte am comu¬ 
nicat lui H. Sima măsura luată. 

Dna Ponta încetează din viaţă la 3-VII-52 în timpul unei 
intervenţii chiurgicale. Pleca dintre noi un suflet distins şi un 
caracter ales. 

Am continuat să locuiesc singur în căsoiul pustiu, în vede- 

161 


11 





rea realizării unor planuri ce nu s’au mai împlinit, până în 
Januarie 1953, când am lichidat locuinţa, scoţând doar banii ce 
au costat puţinele mobile. Vreme de 9 luni însă s au cheltuit peste 
25.000 de pesetas, pe atunci foarte mulţi bani, cheltuială făcută 
fără rost şi fără cap, dar pe socoteala camarazilor cari îşi rupeau 
dela gură pentruca să trimită la sediu cotizaţiile lor. 

Nu mă importau loviturile ce primeam din toate părţile, 
pentrucă eu nu înţelegeam să închid ochii la abaterile dela trăi¬ 
rea ce o reclamă un mediu legionar. La şedinţă, pe la începutul 
lui 1953 mi s’a reproşat că atutidinea mea deşi corectă este însă 
prea aspră. 

Cerusem anume să fie sancţionaţi acei cari au săvârşit gre¬ 
şeli de neiertat unui mediu legionar. 

Atunci nu-mi puteam da seama de cauza pentru care H. Sima 
refuza sancţionarea greşelilor comise chiar sub ochii lui. 

Neînţelegând să mai fac parte dintr o organizaţie în care se 
făcea orice numai legionarism nu, prin raport scris mi-am apli¬ 
cat «legea Carmen Sylva». . 


La 3-XI-53, orele 18, dl Iasinschi mă cheamă telefonic să 
trec pe la dsa. Mă duc imediat. îl găsesc foarte abătut. După c⬠
teva cuvinte de rigoare îmi spune «te-am chemat să-ţi spun că 
H. Sima are un copil cu doamna Andrei Costin». In loc de orice 
răspuns m’au podidit lacrimile. Era reacţiunea pe care o aveam în 
faţa oricărei lovituri insuportabile pentru Mişcare. 

Mai avusesem această reacţiune la moartea lui Moţa-Marin şi 
a Căpitanului. Atunci ne mureau Fondatorii dar ne lăsau o moş¬ 
tenire puternică, o moşteniere consfinţită de onoarea celor morţi, 
o moştenire în plin marş, pe când acuma H. Sima ne ucidea pe 
toţi printr’o faptă ruşinoasă, degradantă; omora încrederi şi cre¬ 
dinţi fără putinţa de apărare. Această faptă adulteră atingea 
însăşi existenţa Mişcării. El a dat Gărzii de Fier cea mai teri¬ 
bilă lovitură. «O Mişcare nu moare niciodată din cauza duşmani¬ 
lor dinafară. Ea moare din cauza duşmanilor dinlăuntru» ne 
spune Căpitanul. 

Nici o altă forţa exterioară n’a fost în stare să rupă măcar 


162 


o creangă din puternicul stejar al Mişcării Legionare. Nici Miha- 
lache, nici Călinescu, nici Carol al II-lea; nimeni dintre cei mai 
teribili duşmani ai noştri, şi nici chiar forţele oculte n’au putut 
atinge unitatea Gărzii de Fier. A trebuit să vină el, duşmanul 
dinăuntru, s’o ucidă, pentruca odată mai mult, să se dovedească 
spusele Căpitanului drept literă de Evanghelie. Acei care caută, 
prin diverse subterfugii, să răstălmăcească principiile Fondato¬ 
rului şi să afirme că trebuie să ne adaptăm vremii, că formele 
şi fondul şcolii legionare ar fi bine să fie adaptate timpului, toţi, 
absolut toţi f sunt tot atâţia duşmani conştienţi sau inconştienţi, 
interiori, ai Gărzii de Fier. 

La 3-XI-53 murise în sufletele atâtor camarazi H. Sima. Se¬ 
case încrederea, adecă tomai ceea ce ne-a scos birutori din toate 
prigoanele. Am răsfoit în treacăt dosarul «ruşinei» ce se compu¬ 
nea din scrisorile schimbate între cei care aveau cunoştinţa di¬ 
rectă despre incestul săvârşit. Zic incest, şi este incest, pentrucă 
soţia unui legionar sau o legionară, este considerată ca o soră 
spirituală şi deci tratată ca atare. Şi m’am oprit în special asupra 
scrisorii lui Traian Borobaru adrestă lui Andrei Costin prin care 
declara că este gata să ia asupra lui paternitatea copilului născut 
de Doamna Costin. M am oprit asupra acestei scrisori pentrucă 
ea marchează cea mai josnică treaptă a imoralităţii. Nu se poate 
imagina ca Şeful Mişcării poate ajunge în aşa hal de decădere 
încât să cosimtă ca un ostaş de-al lui să-l substitue într’o faptă 
atât de degradantă cu infamul scop de a se sustrage consecin¬ 
ţelor. Astfel voia H. Sima să rezolve o chestie de onoare. Printr’o 
altă mişelie. 

Plec de la domnul Iasinschi. De moment nu mai aveam ce 
ne spune. Şi unul şi altul aveam nevoie să rămânem singuri. Mai 
apoi mă întrebam: ce s’ar putea face pentru a evita să ne ardă 
casa?... ce e de făcut pentru a evita desunirea, care se zărea ve¬ 
nind. Pentru prima dată îmi dădeam seama ca în contra duşma¬ 
nilor dinăuntru nu-i apărare. 

Din convorbirile ulterioare cu domnul Iasinschi am constatat 
că dsa nu-1 va mai urma pe H. Sima. La fel gândeam şi eu. 
Mă îngrozea însă desunirea în cadrul Mişcării. Speram încă 
să se rezolve chestia de către culpabil. îmi dădui repede seama 
că plecarea domnului Iasinschi înseamnă sciziunea, deoarece 
nu toţi vedeau lucrurile la fel. 


163 



Presimţirea mea se confirmă. In preajma Crăciunului 1953 
primesc o scrisoare semnată de camarazii Victor Apostolescu, Po¬ 
pa Virgil şi Ţâlnaru Laurian, scrisoare adresată lui H. Sima, 
declarându-i că nu-1 mai recunosc ca şef, şi deci nu-1 mai 
urmează. 0 scrisoare la locul ei, pentrucă unul este şef, şi 
deci recunoscut şi urmat numai cât timp răspunde virtuţilor 
omeneşti; câtă vreme este un model pentru toţi, în toate actele 
sale. Aşa ar fi trebuit să reacţioneze toţi legionarii, şi cu toţii să 
recunoască pe unul ca şef. Atitudinea celor trei camarazi nu mă 
preocupa. Ea era corectă. Ceeace mă neliniştea era atitudinea 
domnului Iasinschi, care la 19-1-54 mă invită la masă. înainte 
de a ne aşeza la masă dânsul îmi citeşte scrisoarea ce trimisese, 
recent, lui H. Sima. Era o scritoare de despărţire. Era reacţiunea 
celui ce nu mai putea închide ochii în faţa oribilei fapte, devenită 
acuma publică, dar pe care dânsul o cunoştea încă de patru ani 
în urmă. Patru ani de tăcere; de ascunderea unei imorale fapte. 
Patru ani (că nu-i puţină vreme) în care nu s’a avut curajul şi 
tăria de a se schiţa vreun gest de protest. Patru ani de trăire în 
umbra adulterului comis. Condamnabilă atitudine. Nimic şi ni¬ 
meni nu poate scuza sau justifica o astfel de comportare trebuind 
să vină cei mai tineri şi să descopere mocirla în care trăia vârful. 

Deşi simţiam că cele scrise —ca formă şi fond— erau juste, 
oroarea mea de schizmă crescuse. Toate datele îmi indicau că 
se merge spre o colaborare cu Ilie Gâmeaţă. Şi asta, eu, n’o 
puteam nici face, şi nici accepta. 

* Primerea scrisorii dlui Iasinschi l-a făcut pe Sima să alerge 
spre Madrid, mai cu seamă că la Paris îl spălase, vreme de două 
ore, doctorul Vasile Andrei, cu toate apele aruncându-i în obraz 
murdăria ce se desprindea, pentru Mişcare, din nedemna-i faptă 
cerându-i să se retragă de la conducerea Mişcării. La 25-1-54 am 
fost chemat în Jorge Juan, la sediu, de H. Sima. Erau prezenţi 
Puiu Traian şi Gheorghe Costea. I-am vorbit de discuţiile avute 
cu domnul Iasinschi cerându-i stăruitor să împiedece, cu orice 
preţ* schizma. Mai credeam, chiar, şi în acest ceas, că o scânteie de 
dragoste pentru Mişcare, tot va mai exista în acest netrebnic 
incestuos; oă-şi va fi dat seama că el nu mai poate sta în fruntea 
Gărzii de Fier; că se va ruşina văzând cum proprii lui ostaşi îi 
întorc spatele cerându-i că plece. 

Nimic din toate acestea. Nici-o remuşcare nu se schiţa pe 


164 


obrazu-i neruşinat, încercând s’o şteargă, ca pe o muscă, spunând 
«să trecem peste această chestiune». Plecările din front a atâtor 
soldaţi distinşi nu-i spuneau nimic. Nu avea nici măcar pudoarea 
să mărturisească: am greşit măi fraţilor! Ce credeţi că-i de făcut 
pentru îndreptarea răului pe calea cea mai onorabilă. 

Grija lui era acuma menţinerea în jurul său a câţi mai pu¬ 
tea. Pentru aceasta întrebuinţează mijlocul cel mai perfid şi ne¬ 
demn: corupţia: «am să vă dau puteri mari», «bine că a plecat 
Domnul Iasinschi că mi-a făcut destule greutăţi pănă acuma»... 
«nu mai Văd posibilitatea de împăcare»... «De ce a comunicat 
scritoarea respectivă şi altora»... «Victor Apostolescu, Ţâlnaru, 
Virgil Popa sunt doar nişte numere»... «Eu sunt o instituţie... 
eu deci nu mă pot da la o parte». 

în faţa acestei neobrăzări am rămas de-a dreptul consternat. 
La un moment dat îmi ziceam că este inconştient. După între¬ 
vederea din ziua de 25-1-54 a rămas să-l văd pe Dl Iasinschi pen- 
truca să mai încerc a împiedeca schisma. Şi cu siguranţă că s’ar 
fi putut realiza dacă păcătosul ar fi fost de bunăcredinţă când 
îmi spunea: «dacă ar fi constituit Colegiul Comandanţilor m’aş 
supune judecăţii lui.» Nici el nu credea în ceeace spunea şi nici 
eu nu l-am luat în serios. Pentrucă eram prezenţi trei membri 
ai acestei instanţe şi deci putea intra în funcţiune imediat. 

La 28-1-54, însoţit de Puiu Traian, se duce totuşi la dl Iasins¬ 
chi. N’a avut curajul să se ducă singur. Rezultatul a fost 
că fiecare a rămas pe poziţia lui. Ruptura era consumată. La 
2-II-54, într’o consfătuire, ne vorbeşte de reorganizarea Mişcării 
afirmând: «trecem prin momente grele»... «vom avea o pierdere 
de circa 40%»... «cei activi au rămas cu mine»... «dl Iasinschi 
îşi urmează drumul lui»... «eu nu l-am împins»... 

Nu se putea un cinism şi o perfidie mai grosolană ca aceste 
declaraţii. «Emil Popa este un intrigant»... «Turgai este un 
perfid»... «Cei din Canada n’au nici o valoare»... continua 
H. Sima cerând ca noi să procedăm la fel cu cei mai aproj^pţi 
nouă... «băgaţi de seamă fiindcă Dl Iasinschi nu urmăreşte de¬ 
cât Şefia»... «dar din Spania nu-i nimeni de partea lui»... şi 
alte gogoriţe ca de pildă... «toată frământarea din cadrul Exilu¬ 
lui Legionar este opera masoneriei —cu care cei plecaţi sunt în 
contact— şi că totul este pus la cale numai ca să-l doboare pe el 


165 




dela Şefia Gărzii de Fier». Astfel vorbea incestuosul când la ordi¬ 
nea zilei se trata de a salva unitatea Mişcării. 

Ce se mai putea aştepta de la omul care-mi declarase... «eu 
nu mai am nimic de pierdut». De data aceasta fusese sincer! 
Cu această afirmaţie şi-a caracterizat singur poziţia. Şi totuşi n’a 
avut curajul, cinstea şi energia de a se retrage dela conducerea 
Mişcării. Ar fi fost un gest care l-ar fi reabilitat pentru restul 
vieţii lui trăită undeva, dar nu în Legiune. 

In această atmosferă se trăia în jurul omului care gâtuia 
Mişcarea. Numai calomnii şi insinuări ieşeau din gura lui sau a 
celor ce-1 însoţiau. întruna din zile mi s’a citit o scrisoare insul¬ 
tătoare a unuia din Argentina care a rămas cu el, adresată lui 
Victor Apostolescu. Mi se citea ca să văd cum sunt văzuţi cei ce 
l-au repudiat, pentruca eventual să-mi schimb punctul meu de 
vedere. Intr’o altă scrisoare de la unul din Italia tot rămas cu el, 
s’a mers până a insulta pe dna Costin făcând-o femeie uşoară. 
Incestuosul credea că astfel putea spăla ceva din imoralitatea lui. 

Dincolo, în grupul celor ce s’au desprins de H. Sima se con¬ 
tura o apropiere de Mexicanii conduşi de Ilie Gârneaţă. Intr’o 
convorbire avută cu Dl Iasinschi îi spuneam... «nu vă legaţi 
pietre de moară de picioare Bădie». Părerea mea era că nu se mai 
putea face casă cu unul care în repetate rânduri a ieşit din front. 
Constatând că totuşi se merge spre o conducere «în grup», eu 
m’am dat deoparte; pentru a nu acoperi cu prezenţa mea o acţiu¬ 
ne contrară legilor noastre de viaţă, căci... cine a văzut un cal 
călărit deodată de mai mulţi, un vapor condus de mai mulţi 
marinari ori un regiment comandat de o grupă de colonei? 

Nu m’am detaşat —formal— de grupul din care făcuserăm 
cu toţii parte până la ruptură, tocmai pentru motivele de mai sus. 
Nu puteam părăsi, cu uşurinţă casa noastră natală. Credinţa şi 
dragostea mea pentru acest Cămin în care am aglomerat atâtea 
şi-atâtea bucurii şi dureri erau prea desăvârşite ca s’o pot părăsi 
ori schimba la repezeală. 

în fond mă desprinsesem de H. Sima pe care nu-1 mai consi¬ 
deram demn de a fi Şef. în lipsa unui Şef necontestat eu mi-am 
găsit reazăm în principiul că o cetate nu se apără din afară ci 
din interior. Auzind de această atitudine a mea Sima a relevat-o 


166 


într’o consfătuire ca un reproş pentru cei ce l-au părăsit. îl sim¬ 
ţeam însă că el nu era cinstit când făcea această remarcă. Pentru 
el era ceva ce i-a putut folosi conjuncturei în care se bălăcea, 
căci oameni ca el trăiesc numai în funcţie de conjuncturi. 

Pentruca să-mi realizez lozinca —de a se apăra cetatea din 
interior am scris drului Vasile Andrei. N am primit răspuns. 
M’am adresat apoi lui Ion Vinţan. Nici acesta n’a răspuns. Do¬ 
ream să ne adunăm mai mulţi pentruca apoi să-l determinăm 
pe Sima să depună comanda, dar s’o facem dinlăuntru. Să vede 
treaba că aceşti camarazi vedeau altfel problema. După această 
încercare mi-am urmat drumul meu singur şi prin rapoarte scrise 
am luat atutudine faţă de tot ce după a mea conştiinţă vedeam 
că nu-i de esenţa legionară. 

In sbuciunul sufletesc prin care treceam şi mai sperând 
că totuşi se va mai găsi ceva curat în sufletul celui ce ne-a fost 
odată Şef, am scris raportul meu nr. 4. Citindu-1 dl profesor 
Protopopescu mi-a spus: ... «nu va avea nici un rezultat, părţile 
duşmănindu-se prea tare». După oarecare timp H. Sima mi-a 
spus... «E târziu. Nu se mai poate face nimic» adăogând... «îi 
voi primi pe toţi aceştia la Bucureşti»... «vom vedea la anul»... 
La anul copilul va avea un an mai mult îmi spuneam uluit de 
atâta cinism. în această perioadă de frământare, în vreme ce-i 
ardea casa în spate H. Sima a mai fost în stare să-mi mai spună: 
... «bine că s’a întâmplat «chestia», că cel puţin se dă de gândit 
lumii». Să-l judece fiecare dacă unul care în astfel de împreju¬ 
rări face asemenea declaraţii, este în toate minţile. 

Şi ca şi cum nimic nu s’ar fi întâmplat, prin circulara nr. 8 
dispune înfiinţarea de comisii de studii, iar prin circulara nr. 9, 
numeşte o listă de membri în Comisia Senatului Legiunii, cu 
însărcinarea de a redacta un proiect de statut al viitorului Senat 
Legionar. Ca unul din cei şase membri a acestei comisii, mi-am 
spus părerea prin raportul meu nr. 5. Astea urmau să fie «marile 
puteri» pe care ni le promitea. Repet, încă din interiorul cetăţii 
am căutat să apăr legile noastre de viaţă. 

Cum principiul «Omului Nou», al omului erou în sens moral 
şi social aşezat de Căpitan ca ideal şi fundament al şcolii legio¬ 
nare îl incomoda pe cel «care nu mai avea nimic de pierdut», el 
a pus în circulaţie ideea «Instituţionalizării» ca să dea acoliţilor 
săi de lucru. 


167 



La 15 Aprilie mă chiama în Jorge Juan şi ne spune: «Plec 
în Franţa pentru câteva zile şi intenţionez a constitui două cor¬ 
puri: al Senatului şi al Colegiului Comandanţilor» şi că deci să 
ne fixăm părerile asupra lor. Fanfaronadă, vânt vorbe goale. Cum 
el nu se mai putea referi la nici una din legile noastre de viaţă, căci 
toate se ridicau împotriva lui, anunţa înlocuirea Omului Nou cu 
Instituţii vechi. 

Primind raportul meu nr. 5, mă pomenesc mai întâi cu 
Ghiţă Costea, şi apoi cu H. Sima la mine acasă. Sâmbătă 10 Iulie 
1954 orele 10. Ambii foarte agitaţi. Nu convenea cele puse de 
mine pe hârtie. Nu convenea pentrucă erau adevăruri pure pe 
cari le doreau tăcute. Fiind vorba de moartea ori viaţa Mişcării, 
eu aşa am înţeles să reacţionez. El a stat la mine pănă la orele 
12 din zi timp în care a bârfit pe toţi şi pe toate ce erau în 
afară de el. «De dta şi de Petru Ponta nu m’am indoit niciodată», 
cuvinte pentru care şi mai mult îl dispreţuiam, constatându-i fal- 
şitatea. A doua zi, i-am trimis raportul meu nr. 7, în care-i 
arătam pentru ce am refuzat să mă duc la el aşa cum îmi ceruse 
când a plecat dela mine. 

în toamna lui 1954, Puiu Traian îmi predă Proectul de 
Statut asupra Senatului Legionar. Dacă cineva s’ar fi prezentat 
Căpitanului cu o astfel de lucrare cu siguranţă că l’ar fi degradat, 
eliminat din Mişcare şi ar fi desfiinţat organizaţia care a putut 
creea un «astfel de legionar» La această lucrare am răspuns cu 
raportul meu nr. 10. Fără să mă bat pe piept cu ele, am credin¬ 
ţa că toate aceste rapoarte ale mele ar fi fost aprobate de Căpitan 
fără schimbare. 


In August 1954 s’a ţinut la Erding/Germania, întrunirea 
convocată de dnii Iasinschi, Gârneaţă şi Papanace. Este prima 
dată în istoria Gărzii de Fier că ostaşii ei se adună să decidă şi 
să voteze asupra conducerii ei, ca a unui consiliu de administra¬ 
ţie oarecare. 

Despre cele hotărâte în această adunare se trimit comunica¬ 
tele «Dragi Camarazi» şi «Pentru Refacerea Mişcării Legionare», 
ambele purtând data: Majadahonda 8-XI-54, şi semnăturile celor 
trei. Nici azi nu ştiu ce căuta această dată pe aceste comunicări 
făcute din Germania. Consider o impietate a folosi numele locali¬ 


168 













tăţii Majadahonda şi ziua de 8-XI pe două documente, semnate 
de trei legionari, care calcă în picioare tocmai crezurile acelor 
sfetnici şi ostaşi ai Căpitanului care şi-au pecetluit cu propriul 
lor sânge în această localitate, idealul lor legionar. 

«Consiliul Conducător» luase fiinţă. Caşi H. Sima el afirma 
că reprezintă Mişcarea Legionară. O altă greşeala, de fond, pen¬ 
trucă Mişcarea nu consta numai din Exilul Legionar, ci şi din 
toţi aceia care în ţară trăiesc în credinţa legionară. Se va vedea 
în ce măsură camarazii din ţară vor recunoaşte hotărâri 
ieşite dintr’un compromis care este interzis în Garda de Fier, 
pentrucă... «dacă eu nu voiu mai fi, cel mai vrednic dintre voi 
va lua steagul şi vă duce la biruinţă»... ne spunea Căpitanul, în 
vara lui 1936 în Tabăra Carmen Sylva. 

Cele două documente ale «Consiliului Conducător» sunt ca 
fond şi forma total în afara principiilor şi stucturării Gărzii de 
Fier. 

Se găseau în refugiu camaradul Papanace, în Italia, iar în 
Argentina Ilie Gârneaţă. Fiecare polariza în jurul lui un număr 
de prieteni. încă de pe când eram în lagărele germane aceştia 
s’au desprins de noi iar după ieşirea din lagăre fiecare-şi ducea 
viaţa în cadrul grupului său, pe când Grupul Legionar, compact, 
care cuprindea 95% din Exilul Legionar, desvolta o vie activi¬ 
tate pe teren, în ajutorul tuturor compatrioţilor ce se refugiau 
conţinu. Pe când era în Italia Ilie Gârneaţă s’a lăpădat de cre¬ 
dinţa strămoşească. Nu interesează cauza acestei lepădări. S’o 
judece, admită ori respingă, fiecare după mintea şi sufletul lui. 

Existau deci aceste două aşchii, sărite din trunchiul Mişcării, 
până în toamna lui 1953, când trozneşte în două, însuşi trun¬ 
chiul —din toate încheieturile— în urma icului ce i-a înfipt 
în inimă cel chemat să conducă şi să-i păstreze unitatea sa 
proverbială. 

Cu despicarea în două a trunchiului se ajunge la patru aşchii 
una mai mică decât cealaltă: H. Sima cu puţinii care continuau 
să-l recunoască de Şef; Dl Iasinschi, în fruntea celor ce s’au des¬ 
prins de H. Sima, şi care formau majoritatea din efectivul Exi¬ 
lului Legionar; Ilie Gârneaţă şi Ctin Papanace cu respectivele 
aderenţe personale. 

Se aştepta ca dl Iasinschi să ia comanda celor desprinşi după 
despicarea trunchiului. Dsa dă chiar o circulară în acest sens. 


169 



Gâmeaţă, pe de altă parte, aducându-şi aminte că a fost Fon¬ 
dator de Mişcare şi Comandant al Bunei Vestiri, calităţi pe cari 
la Vasului şi-apoi şi mai târziu le-a lăpădat, trânteşte şi el o cir¬ 
culară, revedicându-şi dreptul la conducere. Dl Iasinschi în do¬ 
rinţa şi grija de a se reface o unitate cât mai numeroasă şi com¬ 
pactă a Exilului Legionar, se înduplecă, cedează şi se ajunge 
astfel la compromisul dela Erding. Această cedare a dlui Iasins¬ 
chi, după mine, a fost o mare greşeală şi l-am avertizat de asta. 

Mâhnit m’am dat laoparte ca să las timpului să probeze că 
n’am greşit când îi spuneam că o unitate legionară nu se naşte 
din compromisuri, şi nici nu se pot încadra în rândurile ei ele¬ 
mente care deatâtea ori ne-au părăsit. 

Lipsa de încredere reciprocă a dus la zisul compromis. S’au 
târguit poziţiile în «Consiliul Conducător». Dacă exista încre¬ 
dere şi conştiinţă legionară trebuia să se recunoască unul ca 
Şef căruia să i se supună cu toţii. Dl Iasinschi dând uitării com¬ 
portarea lui Gârneaţă de la Vaslui şi până la reuniunea din 
Erding, a cedat. în curând însă se va convinge, înainte de-a trece 
anul, că eu aveam dreptate. 

Legionăreşte era ca dl Iasinschi să ia comanda celor ce au 
repudiat pe H. Sima. Cine voia să se încadreze în această uni¬ 
tate, logic, trebuia să urmeze practica legionară. Pentrucă Şeful 
dispune cine merită şi cine poate fi încadrat în unitatea ce con¬ 
duce. O încadrare sau reîncadrare se face individual; eu nu se 
poate face nici cu condiţii şi nici prin compromisuri. 






170 


EPILOG 


LA CINZECI DE ANI DELA ÎNTEMEIERE 


Distrugerea Ierusalimului, o atribuie istoricii, lui Titus, fiul 
lui Vespasian. Nu este o greşeala această afirmaţie fiindcă el 
este cel ce l-a încercuit şi a constrâns pe apărători să se predea. El 
însă n’a urmărit, n’a vrut dărâmărea, ci dimpotrivă voia să-l aibă 
întreg, ca să rămână un document al vremii despre realizarea 
Cananeanului Melchisedec, primul lui preot care-i dădu numele 
de Ierusalem (înainte Solima ori Salem), cetate pe care David o 
predase poporului său. Istoricul Flavius Josephus precizează că 
secta Zeloţilor, connaţionalii lui, sunt acei care au dat foc Ieru¬ 
salimului ca apoi soldaţii romani să continue, fără ca Titus să-i 
mai poată stăpâni. Zeloţii sunt acei care înlăuntrul cetăţii, în 
vreme ce aceasta era încercuită, se constituie într’o bandă, ucid 
pe proprii lor preoţi, omoară o lume întreagă dintre ai lor, je¬ 
fuiesc templul, şi aleg preoţi după şi pe placul lor şi din afara 
familiilor destinate cultului. Zeloţii au fost acei cari, după 2177 
ani dela fondare, împlinesc profeţia: ... «pieirea ta prin tine în¬ 
suţi Ierusaline». 

Noi, legionarii vreme de peste 25 ani am fost duşmăniţi, 
desfiinţaţi ca Mişcare, ucişi; am fost luaţi din pat, scoşi în stradă 
şi împuşcaţi fără vină, fără judecată. Şi nu ne-au putut frânge. 
Mereu eram mai puternici, mai numeroşi, mai uniţi şi mai hot㬠
râţi să urmăm marşul spre ţinta lui Corneliu Zelea Codreanu, 
Căpitanul. 

Cât timp s’au practicat principiile de viaţă legionară ca: 
... «Toţilegionarii vor avea o singură părere, un singur gând şi 
un singur suflet. De aceea trebuie să aibă cu toţii un şef 


173 


(18/32 c.s.c.) ori... «Toţi şefii legionari şi toţi legionarii trebuie 
să fie de acord în toate chestiunile care interesează organizaţia 
noastră (35/49c.s.c.)». Garda de Fier n’a putut fi învinsă, unita¬ 
tea ei n’a putut fi atinsă şi Exilul Legionar şi-a urmat drumul 
lui firesc, drumul lui de luptă. 

Cănd însă, în mijlocul nostru au apărut Zeloţii, cu părerile 
lor divergente, cu gândurile lor ascunse, cu sufletele lor închir¬ 
cite, când în fruntea acestora se aşează însuşi cel chemat să ono¬ 
reze scaunul Fondatorului, când se stimula discordia între cama¬ 
razi, când elitele legionare erau ţinute la distinţă, când şoapta la 
ureche devenise regulă, când pâra contra camaradului era bine 
ascultată, când cinstea s’a înlocuit cu minciuna, când rolul şefului 
de unitate era schimbat cu acela al omului de casă, când se 
aţâţa şi se încuraja sectarismul, atunci era fatal să se ajungă la 
destrămarea Exilului Legionar, atacul venind dinlăuntru: atacul 
Zeloţilor. 

Au trecut peste trei ani decând s’a rupt în două corpul Exi¬ 
lului Legionar şi încă nu şi-a găsit liniştea; încă nu se poate trăi 
liniştit între «zgomotul puţului» şi «vuetul lacului», pentrucă 
un legionar nu poate avea conştiinţa împăcată decât când se 
practică legea: ... «de aceea trebuie să aibă cu toţii un Şef». 

în preajma împlinirii a cinci decenii dela întermeierea Legiu¬ 
nii Arhanghelului Mihail stau indignat şi ruşinat de starea de¬ 
plorabilă în care se găseşte Exilul Legionar. 

Singura mângâiere şi speranţă o am în acei câţiva, cari stau 
în afara puţului şi lacului şi în nădejdea că prin ci şi prin cei 
mulţi legionari, camarazii dintre frontierele Patriei a căror minte 
şi suflet vor fi rămas întregi, sănătoase, legionare, care n’au 
cunoscut zelotismul Exilului Legionar, Garda de Fier —visul 
generaţiilor viitoare— îşi va urma marşul ei triumfal spre reali¬ 
zarea Vrerilor Căpităneşti şi a Testamentului Eroilor dela Ma- 
jadahonda: «Să faci Căpitane o Ţară frumoasă ca soarele sfânt 
de pe cer.» 


SFÂRŞIT 


S’a terminat tipărirea acestei cărţi la 
1 Martie 1977 la Madrid, în ateliere 
Artes Grafica» Benzal, caţe Vir- 
tudes, 7. S’au tipărit 500 exemplare.