Ion Gavrila Ogoranu — La pas prin fratiile de cruce — pdf

ION GAVRILĂ OGORANU 


BRAZII SE FRÂNG 
DAR NU SE ÎNDOIESC 

VOL. V 

La pas prin Frăţia de Cruce 

* * * * * 


Editura Mişcării Legionare 


1 



Tehnoredactare: 
Fotea Ioan 
Corina Hădăreanu 
Şerban Suru 


Editura Mişcării Legionare 
SC „PAVEL TRADING” SRL 
Str. Iacob Negruzzi nr. 1, 

Cod 011093, sector 1, 

Bucureşti 

Tel: 021/223.01.96; 021/222.52.63; 
Tel. fax: 021/223.37.80 

ISBN 973 - 99293 - 2 - X 


2 




3 














Motto: 


„Frăţia de cruce înseamnă frăţia până la moarte 
în jurul crucii, a acelora care simt în sufletele lor 
scânteia sfântă a iubirii pentru ţărâna românească.” 

(Gheorghe Istrate - îndreptarul frăţiei de cruce) 



Editura: 

Pentru cei care nu cunosc evenimentele din 
perioada interbelică legate de Mişcarea Legionară şi 
pentru o mai bună înţelegere a conţinutului cărţii, am 
reprodus la sfârşit un scurt istoric al „Legiunii 
Arhanghelul Mihail”. 


5 












6 



Cu vânt înainte 


Ion Gavrilă Ogoranu 

De multe ori puţinilor supravieţuitori ai luptei de 
rezistenţă armată anticomunistă sau veteranilor 
închisorilor li se pun întrebări de genul acesta: ce v-a 
determinat să luaţi arma în mână? Când aţi luat 
această hotărâre? Cum v-aţi pregătit sufleteşte şi fizic 
în vederea acestei confruntări? Cum aţi putut rezista 
atâţia ani lipsiţi de libertate în foame, frig şi umilinţă? 
Cine eraţi cei care aţi făcut acest lucru? Ce idealuri vă 
călăuzeau? Ce valori le-aţi pus deasupra propriilor 
voastre vieţi? Aţi pornit din spirit de aventură? Aţi fost 
duşi în eroare de propaganda imperialistă? Aţi avut 
averi sau poziţii sociale înalte de apărat? Aţi fost fii de 
chiaburi, burghezi sau moşieri? Ce speraţi să realizaţi 
prin lupta voastră? 

Rândurile de faţă sper să răspundă acestor 
întrebări nu direct, ci însoţindu-1 pe autor la pas în 
Frăţiile de Cruce , în şcoala şi lumea de atunci, prin 
păduri şi munţi, prin închisori şi prin suflete de tineri, 
care şi-au preţuit idealurile mai mult ca pe propria lor 
viaţă. Sper ca cititorul să înţeleagă cum arătam cei ce 
am luat apoi în piept închisorile comuniste sau arma în 
mână împotriva regimului comunist. 


7 



8 




Gheorghe Istrate 

Autorul îndreptarului „Frăţia de Cruce” 


Trebuie să facem o Frăţie 

-De-acum, îmi zise într-o zi colegul Vasile Banciu, 
trebuie să facem şi noi o Frăţie. 

-Şi ce să facem, dacă facem o Frăţie? am întrebat eu 
nedumerit. 

-Păi, nu facem nimic, dar aşa fac toţi elevii de liceu, 
aşa mi-a spus Ioniţă Greavu, care-i acum la liceu la Sibiu. 
Am să-l întreb mai multe la vară. Suntem mai mulţi cu 
care putem începe. 


9 




în adevăr, eram destui copii pe uliţa Olarilor în 
primăvara anului 1937. Eu şi Vasile eram elevi la liceul 
Radu Negru, Făgăraş, clasa a IlI-a, deci cam de 14 ani, în 
gazdă la o bătrână de neam polonez, Burtzi-neni, care 
vorbea ungureşte. Vasile, cu un an mai mare decât mine, 
era aşa cum se prezentase singur din primul moment: nu 
mai am decât pe mama, că tata a murit; nici să mă laud, 
nici să mă hulesc, am un frate cizmar, el mă ţine la şcoală 
şi trebuie să facem ceva că pământ nu avem. Era copil mai 
umblat decât mine, a fost şi în Sibiu, venea şi se ducea 
acasă cu trenul, în timp ce eu nu mă puteam lăuda cu o 
asemenea aventură. în vecini mai locuiau alţi elevi, care se 
ţineau de noi: Gheorghiţă Micu şi Laurian Zaharie. La un 
tâmplar beţiv, meşter fără lucru, se afla ucenic Ionică 
Cosgarea. Nu prea învăţa meserie, dar în schimb bietul 
băiat era bătut mai în toată ziua. Ar fi fugit, dacă nu ar fi 
fost mamă-sa, care nici nu vroia să audă să schimbe 
stăpânul, să râdă lumea de el. Mai erau trei ucenici la un 
mecanic, Dolfi, unde învăţau meserie, dovadă că munceau 
de dimineaţa până seara la atelier, apoi, veniţi acasă, 
încăpeau pe mâinile “dracului ăl roşu” - o unguroaică 
spurcată - care-i punea la spălat rufe, la dădăcit copiii şi la 
câte-i treceau prin cap. între ei era Niculiţă Mihăilă, 
consătean cu mine, dar luat de suflet de o rudenie, care nu 
prea-i purta de grijă. Aceasta era Frăţia. Ce făceam? Ne 
adunam seara în cămăruţa întunecoasă din spatele casei 
“dracului roşu”, cântam şi citeam gazete legionare, pe care 
cei trei le împrumutau de la alţi ucenici. De unde 
învăţasem cântece legionare? Le auzeam pe stradă, le 
auzeau şi ei de la alţi tineri. Când nu ştiam versurile le 
fluieram tare sau în gând ca bunăoară când ne duceam la 
şcoală, de ni se părea că ajungem mai repede, pe ritmul lui 
Ştefan Vodă al Moldovei. 

Iată cum am învăţat “Plânge printre ramuri luna”. 
Trăia pe vremea aceea un meşter de poduri de lemn, 
Nicoară, care făcuse podul de peste râul din satul meu. 


10 




Anul I liceu (echivalent clasa a 5-a, azi) 
Ion Gavrilă cu X 


A locuit la noi cât s-a lucrat podul şi el şi lucrătorii, nepoţi 
de-ai lui. Din vorbă-n vorbă, discutând cu tata, am aflat că 
meşterul era frate cu maiorul Nicoară, cel care împreună 
cu colonelul Precup plănuiseră atentatul nereuşit din 1932 
împotriva regelui Carol al II-lea. Acum maiorul Nicoară se 
afla la închisoare şi familia meşterului îi ducea mereu grijă 
să nu fie ucis. Meşterul avea un fiu, Olimpiu, şi el coleg cu 
mine şi de multe ori mergeam de ne făceam lecţiile 
împreună. Odată, pe când învăţam, în camera vecină au 
răsunat voci feminine cântând. Am rămas amândoi ca 


11 





hipnotizaţi, ascultând. Era atâta durere, atâta duioşie, atâta 
suflet în cântecul ce-1 auzeam. Olimpiu a rugat-o pe 
mamă-sa şi pe cele două surori să-l mai cânte. A venit sora 
lui mai mică, o fetiţă de 7-8 ani, care ni l-a cântat până 
l-am învăţat. M-am întors acasă fredonându-1. Nu bănuiam 
atunci că va fi cântecul care mă va însoţi o viaţă şi pe care 
îl voi cânta tare sau în surdină, însoţind la mormânt sau 
numai cu gândul, sute de camarazi căzuţi şi care aş dori să 
mi se cânte şi mie când voi fi îngropat. 

într-o seară, colegii au venit cu o circulară de-a 
Căpitanului, prin care îndemna copiii să adune fier vechi. 
Din seara aceea Frăţia noastră a mai avut o ocupaţie: 
adunarea de fier şi transportarea lui la locuinţa unui croitor 
legionar, nenea Maier. 

In grădina lui Burtzi-neni se afla o movilă de fier 
vechi provenit de la atelierul lui Dolfi: roţi de bicicletă, 
spiţe, ghidoane, lanţuri, rulmenţi sparţi. Le încărcăm pe o 
targă, ne descălţam şi treceam râul şi ieşeam în uliţa din 
“Românie”, cum i se zicea pe atunci străzii George 
Coşbuc, unde locuia nenea Maier. Le aruncam peste gard 
în grămada din curte, fără să-l dăm în primire cuiva. Seri 
întregi am făcut la fel până ce am terminat movila. Şi alţi 
tineri din oraş aduceau fier cu cărucioarele. Intre ei, îmi 
aduc aminte că l-am întâlnit pe Tăvi Popa - pe atunci băiat 
de prăvălie la un magazin din oraş. Deşi de seama noastră, 
era mai dezvoltat decât noi şi avea o voce de bas profund. 
Venise cu un cărucior cu fier şi vorbea tare prietenos cu 
nenea Maier, pe care-1 saluta la despărţire cu “Trăiască 
Legiunea şi Căpitanul!”. 

Trebuie să-mi mărturisesc acum păcatul că-1 şi 
invidiam pentru siguranţa cu care vorbea şi saluta, mai 
ales când în urma unei discuţii dintre tineri am aflat că 
fusese şi la o tabără de lucru legionară cu un an în urmă. 

Pe vremea aceea cunoşteam pe câţiva oameni 
despre care lumea zicea că sunt. legionari. In avântul meu 
copilăresc aş fi vrut ca lucrul acesta să-l strige cu voce tare 


12 



sau să-l cânte pe stradă. Dar avocatul Virgil Mateiaş, 
despre care se spunea că e mai marele legionarilor, trecea 
în fiecare dimineaţă pe stradă, liniştit, zâmbind când ne 
răspundea la salut, iar croitorul Nicu Maier, care mi-a 
cusut uniforma din pănură ţesută şi vopsită de mama, a 
vorbit frumos cu mine, dar nu a pomenit nimic de 
Legiune. 

Se zvonea între elevi că unii profesori ar fi şi ei, dar 
nici aceştia nu o spuneau în clasă. Astfel toţi ştiau că 
bătrânul profesor de desen, Procopie Benţea, e legionar. 
De el, noi, cei veniţi de la sate, eram legaţi încă din prima 
zi de şcoală când te lua în primire: Tu, de unde eşti, mă 
găluşcă? De-al cui?”. înalt, masiv, cu cap mare, cu coamă 
albă bogată, parcă-1 văd şi-l aud şi acuma: “Ce ne învaţă 
desenul? Desenul ne învaţă a vedea. A vedea ce-i mare, 
ce-i mic, ce-i mai depărtat, ce-i mai apropiat. Desenul e 
educaţia ochilor, ca să vedem corect lumea lui Dumnezeu. 
El ne deschide ochii minţii să deosebim apoi adevărul de 
minciună, binele de rău şi frumosul de urât”. Ne lăsa apoi 
destul de liberi să desenăm frunze, ramuri şi apoi să le 
colorăm cu acuarele. Te duceai cu desenul la dânsul. 

-E bine, domnule profesor? 

-Păi, samănă, mă? 

-Păi, nu prea samănă, ziceai... 

-Păi, fă-1 să samene. 

în ultima oră de curs, înaintea pensionării, a 
mărturisit crezul său legionar, nouă elevilor, spunându-ne: 
“Câţi aveţi minte şi putere de bărbat şi inimă de român în 
voi, faceţi-vă legionari”. S-a despărţit de clasă cu salutul 
legionar. 

Nu putea suferi înfumurarea şi prefăcătoria încât 
mulţi se fereau să se întâlnească cu el. Am fost de faţă 
când a oprit o anumită doamnă fardată, pe care o cunoştea: 

-Da’, tu a noastă! Cine te-a vopsit ca un ou roşu şi 
te-a îmbrăcat ca pe iia ciumii? 

Pe noi elevii ne oprea şi ne-ntreba ce mai e pe la 


13 



liceu, ce gândim, ce facem... De la dânsul am învăţat un 
principiu, după care m-am condus de multe ori în viaţă. 
Făgăraşul era străbătut atunci de un iaz al morilor. Una din 
isprăvile noastre de curaj era să sărim iazul fără să cădem 
în apă. Destui de puţini se încumetau să-l sară. Eram lângă 
iaz mai mulţi elevi şi încercam. Alergam, dar când 
ajungeam la marginea apei, ne opream speriaţi şi iar ne 
opinteam fără rezultat, când iată că apare profesorul 
Benţea: 

-Nu faceţi bine, mă voinicilor! Vreţi să săriţi iazul? 
Aruncaţi-vă şepcile pe malul celălalt şi atunci sigur o să-l 
săriţi. 

De câte ori în viaţă am fost pus în situaţia de a face 
un lucru, ca să fiu sigur că-1 voi face, mi-am adus aminte 
de această lecţie de bărbăţie învăţată de la profesorul 
Benţea. Trebuie să-ţi tai orice punte de a te întoarce 
înapoi, şi atunci sigur reuşeşti. Şi despre profesorul de 
geografie, Pariza, se zvonea că ar fi legionar. Nu-1 uit cu 
câtă evlavie citea, la prima lecţie, prefaţa la Geografia 
României a lui Simion Mehedinţi. Acelaşi lucru îl ştiam 
despre profesorul de ştiinţe naturale, Taşcă. De la dânsul 
am învăţat alt lucru mare. Odată, un coleg îi şopteşte 
răspunsul altuia. Profesorul îl dojeneşte pe cel vinovat, dar 
acesta neagă că ar fi şoptit, deşi toată clasa l-a auzit. “Stai 
jos! l-a apostrofat profesorul cu dispreţ, nu meriţi să fii 
pedepsit. Pedeapsa e o cinste pentru omul de caracter, tu 
nu eşti”. 

Tot ca legionar era socotit profesorul de fizică şi 
chimie, Octavian Florescu, care ţinea lecţiile numai în 
laborator. Cu o zi înainte profesorul pregătea experienţele 
de a doua zi şi Vasile Banciu era elevul preferat, care-1 
ajuta. El a venit cu noutatea: şi Florescu-i de-al nostru. Are 
un maldăr de cărţi legionare intr-un raft din laborator. 

Din când în când la gazda mea veneau doi colegi, 
care părăsiseră liceul pentru a rămâne feciori la plug: 
Matei Grama din Toderiţa şi Constantin Roşea din Râuşor. 


14 



între alte noutăţi aduse din satele lor era şi aceea că la ei 
oamenii se adunau în cuiburi legionare. 

Cam asta era situaţia “Frăţiei” noastre, la sfârşitul 
clasei a treia, când noi elevii am plecat în vacanţa de vară, 
ucenicii urmând să rămână mobilizaţi pe loc la stăpânii 
lor. 


Lecţii de legionarism 

Prima amintire limpede când în casa noastră s-a 
vorbit despre Codreanu a fost în 1932. într-o duminică 
dimineaţa a venit primarul Domiţian Iaru la noi: 

-Gheorghe, a zis către tata, hai şi tu până toacă la 
biserică să acoperim primăria. Acum, dacă am făcut-o, să 
n-o plouă. Poţi veni şi tu Ionică, că poţi da câte o ţiglă. 

Până atunci primăria funcţiona într-o cameră de la 
şcoală, dar primarul a desfiinţat cârciuma satului şi a mutat 
primăria acolo. A mai ajustat-o şi acum trebuia acoperită 
cu ţiglă. 

Oamenii lucrau când, pe şosea, au sosit cântând 
“ştudenţii”. Cântecul nu mi-1 amintesc, dar nu am uitat 
vorbele primarului: “Ăştia-s de-i de umblă după potcoave 
de cai morţi”. Când au ajuns în dreptul nostru, s-au oprit şi 
au venit la noi: 

-Bun lucru, oameni buni. Ne lăsaţi şi pe noi să 
v-ajutăm? 

-Poftiţi, că la lucru nu trebuie să opreşti pe nimeni, 
răspunse primarul destul de rece. 

Cu forţe sporite, treaba s-a terminat repede. 

-Se vede că aţi mai lucrat pe undeva, a zis primarul 
la sfârşit, văd că aveţi oarece îndemânare. 

-Şi noi suntem din sate, a răspuns unul zâmbind. 

Apoi primarul i-a invitat la dânsul să mănânce. Au 
mulţumit, dar au spus că nu mănâncă decât după liturghie. 
S-au aşezat în biserică lângă strană şi au cântat altfel decât 


15 



pe la noi, dar foarte frumos. După biserică, oamenii au 
invitat pe “ştudenţi” acasă. La noi a venit un tânăr mai 
scund, dar lat în spete. Ne-a spus că învaţă de doctor, că-i 
din Bucovina şi că-i de la sat. Până să aşeze mama masa a 
vorbit cu mine întrebându-mă una şi alta de la şcoală. Mi-a 
cerut şi un caiet de-al meu, s-a uitat prin el şi la urmă a 
spus: 

-Pe băiatul ăsta să-l daţi la liceu. 

-Ştiu eu, a răspuns mama, avea-vom cu ce-1 ţine la 
şcoli, că ne-or mâncat hoţii banii cu conversiunea asta. 

-Se mai învaţă carte şi mai fără bani, a răspuns 
studentul. 

După prânz a început să ne vorbească despre 
Codreanu şi Legiunea lui, care luptă pentru adevăr, 
dreptate, credinţă, bărbăţie şi vrea s-adune la un loc pe toţi 
românii de omenie, care simt la fel, de la oraşe şi sate. 

Cred totuşi că de Codreanu se mai vorbise în casa 
noastră şi mai înainte, căci studentul nu trebuia să ne 
explice cine e Codreanu. 

De asemenea se ştia în casa noastră cum merge ţara. 
Astfel era cunoscut faptul că regele, care venise de curând 
şi-a alungat nevasta legiuită şi trăia cu o destrăbălată, 
“Lupeasca”, şi oamenilor le părea tare rău că ofiţerul 
Precup şi ai lui, toţi făgărăşeni, n-au izbândit în ce-au pus 
la cale. 

Politic, ca de la sine înţeles, era că oamenii erau 
indignaţi de rege că l-a alungat pe Maniu, care s-a tras la o 
parte scârbit de cum merg lucrurile în ţară şi că Iorga a 
mâncat banii oamenilor cu conversiunea lui. Mai ales 
bunicul era mânios pentru asta: preţ de trei perechi de boi, 
mi-au mâncat tâlharii! Numai eu ştiu cât am grijit la ei, 
timp de şase ani ziua şi noaptea, până i-am făcut de 
vânzare şi acum am rămas de batjocură. Nu l-au căinat 
oamenii nici pe Duca, “că de avea un pic de nas nu se băga 
peste Maniu la putere”. în anii următori despre legionari se 
vorbea tot mai mult, dar cu mai multă fereală. Din când în 


16 



când tata primea un pachet cu gazete de la studentul care a 
fost la noi, şi care acum era doctor în Cernăuţi. Duminica 
oamenii le citeau cu glas tare, ba câteodată mă puneau pe 
mine să le citesc. 

Un consătean ce „făcea serviciu” în Bucureşti, când 
venea acasă, aducea totdeauna veşti noi. Astfel el ştia 
lucrul precis despre planurile lui Codreanu. Acesta adună 
în Legiunea lui numai tineri unul şi unul, care nu au frică 
de nimic, până numără zece mii de oameni hotărâţi şi apoi 
cu ăştia ia puterea şi scapă ţara de curvar şi de “Lupeasca”. 
Toată copilăria mea speram ca să nu-şi adune zece mii 
până nu mă fac şi eu mare - să fiu şi eu unul din cei zece 
mii. De obicei oamenii erau informaţi despre legionari de 
cele mai multe ori de la unii care nu erau legionari şi care 
spuneau o mulţime de bazaconii la adresa legionarilor. 

Un frate de-al mamei, Vasile, făcuse armata la 
grăniceri şi fusese dus la Bucureşti. 

-Eu l-am văzut pe Codreanu în Bucureşti, unde-şi 
fac legionarii casă, că ne trimetea-n patrulă pe acolo. 

-Şi cum era, unchiule? 

-Cum să fie, om cum pe aici nu se arată ca el. 

-înalt? 

-înalt! 

-Şi voinic? 

-Voinic! 

-Şi ce făcea? 

-Ce să facă?! Lucra la zidărie. 

în imaginaţia mea, casa trebuia să fie un palat cum 
altul nu s-a mai văzut. 

Dar pe cineva care să zică singur că e legionar nu 
văzusem. Pentru asta, când elev de liceu am văzut oameni 
despre care se vorbea că sunt legionari, am avut o 
dezamăgire. Altfel mi i-am închipuit eu, ca pe nişte feţi 
frumoşi din poveste şi nu oameni ca toţi oamenii. 

Cam în acelaşi timp am primit câteva lecţii de 
comunism. Un prieten de-al tatei din satul vecin, căzut 


17 



prizonier în primul război mondial în Rusia, se căsătorise 
şi rămăsese acolo. Prin 1934 s-a întors înapoi. Intr-o seară 
de iarnă în casă la noi a povestit grozăviile care existau în 
Rusia: arestări, oameni luaţi de acasă şi duşi cine ştie 
unde, de unde nu-i mai vedea nimenea, confiscări de 
alimente, foamete, frică, munţi de cadavre aruncate la 
marginea satului neavând cine să-i îngroape. împreună cu 
toată familia s-a aruncat într-o noapte cu viscol într-o 
luntre şi au ajuns în Turcia, de unde au venit acasă. Dar 
cea mai deplină lecţie despre comunism ne-a dat-o 
războiul civil spaniol. Poporul spaniol se împărţise în două 
tabere, partea creştină reprezentată prin naţionalişti, 
regalişti şi falangişti, de partea cealaltă diferitele feluri de 
atei, socialişti, comunişti. Războiul civil a început atunci 
când frontul popular comunizat şi ateu a început să-şi pună 
în practică planul de distrugere a credinţei în Hristos, a 
culturii şi civilizaţiei tradiţionale spaniole, la fel cum s-a 
procedat în Rusia după instalarea regimului comunist. 
Masoneria internaţională comunistă, Liga naţiunilor în 
frunte cu Nicolae Titulescu, au patronat şi ajutat pe atei. 
Uniunea Sovietică a trimis trupe şi aviaţie. Voluntari 
comunişti din toate ţările s-au înrolat în rândul armatei 
comuniste. De partea creştină au sosit voluntari din 
Germania, Italia, tineri catolici din toată lumea. Miza 
războiului era mare: o Spanie comunizată la apus şi o 
Rusie sovietică la răsărit ar fi strâns ca intr-un cleşte 
Europa creştină. Zilnic din Spania veneau veşti care mai 
de care mai cutremurătoare, despre atrocităţile comuniste: 
ucideri în masă de oameni, ce nu primeau comunismul, 
ucideri de preoţi, călugăriţe, batjocuri de biserici. 

“Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos” nu 
era o figură de stil. Ce se întâmpla acolo nu era numai o 
problemă a Spaniei, ci a întregii creştinătăţi. 

Aveam atunci două surse care ne informau pe noi 
elevii de ce se întâmpla acolo: profesorii noştri, care ne 
deschideau ochii şi în special părintele Popa Octavian, 


18 




profesorul nostru de religie. Ora de religie începea 
întotdeauna cu o infonnare despre războiul spaniol. Altă 
sursă era revista părintelui Ioan Suciu de la Blaj, 
“Tinerimea nouă”. Nu era vorba numai despre atrocităţi, 
ce depăşeau puterea de înţelegere omenească, ci şi de 
luptă, moarte şi eroism creştin şi naţional comparabile cu 
cele ale martirilor din primele veacuri ale creştinismului. 
Era vorba de tineri ca noi, băieţi şi fete, mame, preoţi, 
călugăriţe, de tineri, ce luptau cu arma în mână şi se 
jertfeau din dragoste pentru Hristos. Am aflat atunci 
despre epopeea Alcazarului, unde generalul Moscardo cu 
o mână de oameni, în majoritatea elevi, au rezistat 72 de 
zile asaltului annatei comuniste. De asemenea cum acelaşi 
general a asistat la telefon la împuşcarea de către 
comunişti a fiului său. Ştiam şi vorbele ce fiul i le-a spus 
tatălui: “Tată, pentru mine nu preda Alcazarul!”. In fiecare 
număr al revistei erau alte şi alte exemple de eroism. 

Era vremea când zile şi nopţi mă închipuiam în 
Spania şi îmi părea rău că nu sunt şi eu acolo. Mă 
revoltam cum lumea de la noi putea fi atât de nepăsătoare 
când acolo se întâmpla ce se întâmpla. 

Intr-o bună zi părintele Popa a venit cu o veste că şi 
un grup de români au plecat să lupta în Spania pentru 
cruce şi credinţă şi tot el ne-a adus vestea morţii lui Ion 
Moţa şi Vasile Marin. 

Când a trecut trenul cu sicriele celor doi prin 
Făgăraş, noi elevii nu ne-am putut apropia de gară din 
cauza poliţiei, dar am ocolit pe departe şi am ieşit după 
vagoanele de marfă staţionate în gară, din păcate prea 
târziu, tocmai când trenul se punea în mişcare. 

Totuşi ceea ce se întâmpla în Spania mi se părea la 
o depărtare atât de mare, încât îţi dădea siguranţa că astfel 
de lucruri nu s-ar putea întâmpla niciodată la noi. Şi doar 
peste 12 ani Spania se va muta la noi cu toate tragediile ei. 


19 



Şi voi aţi făcut Frăţie? Că noi am făcut-o! 


Vara a trecut ca toate verile copilăriei mele: la 
lucrul câmpului. De când muriseră bunicul şi bunica, toată 
greutatea gospodăriei rămasă în spatele mamei, tata cu 
serviciul lui, era doar duminica acasă. Mama mă trata ca 
pe un bărbat la casă, nu mă cruţa de la lucru. Obişnuia să 
spună: “la şcoală eşti domn, dar acasă eşti plugar. Dacă 
ştiam că rămân singură nu te dam la şcoală”. Aveam doar 
duminica liber, până la amiazi la biserică; după-amiazi 
citeam sau mă duceam la colegii din satele vecine. Nu mă 
mai duceam la pescuit. In câteva dumineci am fost la 
Gheorghe Micu în Săvăstreni. Tatăl lui încuraja prietenia 
noastră şi aranjase ca în toamnă să stăm în aceeaşi gazdă, 
tot la Burtzi-neni. 

Şi acum începuse şcoala. Faţă de ce era acasă, viaţa 
de şcolar era o boierie. Sâmbăta când se terminau cursurile 
alergam acasă cei 15 kilometri, pentru ca până seara să o 
mai ajut cu ceva pe mama. Câteodată putea şi tata veni 
mai devreme acasă şi atunci lucram cu el ca-n vremurile 
cele bune cu bunicul. 

Frăţia noastră însă se descompletase. Vasile Banciu 
nu a mai venit la liceu că nu avea cu ce se întreţine. Rămas 
acasă, şi-a dat clasa a patra particular. A urmat o şcoală de 
pădurari, a fost pe front, a căzut rănit, a rămas ani întregi 
olog, dar a rămas acelaşi suflet curat cu aceeaşi dragoste 
de ţară. Peste 14 ani, când era căsătorit cu copii, ne va 
ajuta pe cei din munţi rupând din sărăcia lui şi va plăti 
îndrăzneala cu ani grei de temniţă. Ion Cosgarea, ucenicul 
tâmplar, nu a mai suferit bătaia şi a fugit de la stăpân. Ne 
vom reîntâlni peste ani tot în Frăţie şi în închisoare, va 
lupta în război şi va cădea undeva lângă Oradea. Mă 
gândeam să refacem Frăţia cu cei care rămăsesem. 

Intr-o zi când mă întorceam de la şcoală cu Micu, 
observăm de-a lungul iazului morii un lucru ciudat: din 


20 




Mihai Maga 

sută în sută de metri erau postaţi de marginea apei câte doi 
elevi din cursul superior de la noi din liceu şi de la şcoala 
normală de învăţători, între elevi fiind şi trei colegi de ai 


21 








mei de clasă: Ion Chiujdea, Sandu Comanici şi Mihai 
Maga. Fiecare pereche avea şi câte un cărucior sau saci. 
Parcă aşteptau ceva. 

Pe când ne miram noi ce să fie asta, dintr-o dată apa 
iazului începu să scadă rămânând repede la abia un fir de 
pârâiaş. Ca la un semn, elevii sar cu toţii în albia iazului. 
Crezând că au de gând să pescuiască, ne-am lăsat traistele 
cu cărţi şi am sărit şi noi în albia iazului. Vedeam însă cu 
mirare că nu peştii îi interesau, ci fierul vechi, ce se afla în 
albia iazului, că şi pe atunci ca şi acum românii aruncă în 
râuri toate lucrurile de prisos. Scoteau fierul şi-l aşezau în 
cărucioare sau în saci. Am început şi noi miraţi să-i ajutăm 
şi-apoi am pornit cu cărucioarele lor spre strada George 
Coşbuc la nenea Maier. M-am alăturat colegului meu de 
clasă Sandu Comănici. 

-Şi voi aveţi Frăţie? Că noi am avut! 

-Zău, se miră el râzând, îmi pare bine. 

După câteva zile se opreşte şi mă întreabă serios: “- 
Cum ai spus că-i cu Frăţia voastră?”. I-am povestit cum a 
fost şi ce am făcut şi că mă gândeam să-l chem şi pe el în 
Frăţie la noi. în loc de răspuns m-a întrebat ce ştiu eu 
despre legionari. I-am spus ce ştiam: că ei se adună lângă 
Codreanu până ajung 10.000 de bărbaţi, pun mâna pe 
putere şi apoi fac dreptate în ţară ca Vlad Ţepeş. Mi-a 
explicat că asta o spun duşmanii legionarilor. în realitate 
legionarii se pregătesc să fie oameni cu credinţă în 
Dumnezeu, drepţi, cinstiţi, cei mai buni la şcoală şi în 
familie, curajoşi, harnici, gospodari, cu voie bună şi când 
cei mai mulţi români vor fi aşa, România va fi frumoasă ca 
soarele sfânt de pe cer. 

Dacă şi tu vrei să fii aşa, atunci spune-mi şi eu te 
voi ajuta să intri în Frăţie, dar în Frăţie, nu în jucăria 


22 




Frăţiori. 

1. Ion Gavrilă; 2. Moise Bărcuţean; 
3. Ioan Bucur; 4. Gheorghe Bucur; 
5. Viorel Albu; 6. Gheorghe Mihăilă 


23 










voastră. M-am cam supărat cum a calificat el tot ce 
făcusem până atunci, dar eram decis să fac tot ce spune. 

- Pe când ne întâlnim să-ţi faci o listă cu toate 
defectele şi păcatele tale - ca la popă - pe care le socoteşti 
tu mai mari. Cercetează-te bine, trebuie să te cunoşti pe 
tine însuţi. 

Mi-a dat o săptămână, după care m-am dus cu lista. 
N-a fost greu, căci eram obişnuit de la mărturisirea făcută 
preotului. 

-Ţi-am adus lista, i-am spus lui Sandu. 

-Nu-mi trebuie mie, ţie-ţi trebuie. Care-i cel mai 
mare defect al tău? 

-Nu-s ordonat. In adevăr, în privinţa aceasta aveam 
de lucru şi cu părinţii şi cu Burtzi-neni, şi cu directorul 
liceului, care ne trecea în revistă în fiecare dimineaţă şi 
care-mi făcea tot mereu observaţie. 

-Săptămâna asta să văd cât poţi fi de ordonat! 

Mi-am făcut ordine în cărţi, caiete, în hainele din 
sertar, mi-am cusut toţi nasturii, mi-am lustruit bocancii şi 
la opt fără zece, nici mai repede nici mai târziu, eram în 
fiecare dimineaţă în curtea liceului. Acum am observat că 
Sandu avea de mult obiceiul ăsta şi ca el mulţi colegi. 

-Cum îţi pregăteşti lecţiile? Ai un program? 

Eu nici nu mă gândisem până atunci la aşa ceva. 

-Fă-mi un program, i-am zis. 

-Ba nu, fă-ţi-1 tu! Dar, dacă l-ai făcut trebuie să-l 
respecţi. 

Asta a fost greu, chiar foarte greu, căci învăţam 
foarte dezorganizat. în unele zile nu puneam mâna pe 
carte, pentru ca în altele să stau până după miezul nopţii, 
spre disperarea lui Burtzi-neni, care venea şi ne stingea 
lampa. Ce greu era să te aşezi la masa de lucru şi să stai 
acolo până la ora fixată. Să-ţi stea capul unde lucrezi. 
Gânduri străine îţi veneau în minte şi începeam să vorbesc 
cu colegul de cameră, Micu. I-am spus şi lui Sandu 


24 



greutatea. 

-Vrei să te poţi mai uşor concentra?! Păstrează 
legea tăcerii! Fixează-ţi un termen de o oră pe zi când să 
nu vorbeşti deloc, oricât te-ar provoca alţii. 

Iar a fost greu, dar după multe încercări eram 
mândru că reuşeam, mai ales că Micu mă provoca mereu. 
Observase şi Burtzi-neni, care era încântată de noua 
schimbare şi, când veneau părinţii, mă lăuda. Astfel am 
procedat cu multe alte defecte şi păcate, până prin luna 
octombrie şi noiembrie. Totdeauna eu eram cel care îl 
căutam pe Sandu să-i spun ce am făcut. Dacă nu aş fi avut 
eu iniţiativa, m-ar fi lăsat în pace. Prin noiembrie când îl 
întrebam când mă duce în Frăţia lui, îmi spune: 

-Mai e o cerinţă mare, poate cea mai importantă, 
pentru a deveni frate de cruce. Poţi să fii prieten cu 
cineva? Dar prieten adevărat, pentru totdeauna, până la 
moarte! Ştiu că te-ai avut cu Vasile ca fraţii şi nu e nevoie 
de nici o probă. 

-Pot să fiu şi cu Micu, şi să-i spun şi lui. Am toată 
încrederea în el. 

-Nu, nu trebuie să-i spui nimănui. E şi asta o 
condiţie. Trebuie să te înveţi să ţii un secret. Atunci, dacă 
mai vrei să intri în Frăţie, să vii la data de 17 noiembrie 
lângă zăgazul de la “Moara de hârtie” fix la ora trei după 
amiază. Dar gândeşte-te încă odată bine, dacă te simţi în 
stare, că drumul ăsta pentru ţară e foarte greu: vei avea de 
suferit şi s-ar putea să şi mori. Vezi să nu te urmărească 
cineva că stăpânirea nu ne iubeşte. 

Cât ce-am mâncat de-amiazi am inventat un motiv 
de grabnică plecare, apoi m-am îndreptat spre “Moara de 
hârtie”, tot uitându-mă înapoi să nu vină cineva după 
mine. Am ocolit pe departe, am aşteptat prin tufe şi când a 
sosit în gară trenul de trei eram la zăgaz. 

La ce i se spunea în Făgăraş “Moara de hârtie”? Era 
un crâng în lungul râului cu mici desişuri de tufe de sălcii, 
arini şi călini, întrerupte de poieniţe mai mari sau mai 


25 



mici. Era o zi umedă cu ceaţă. La zăgaz mă aştepta Sandu. 
Ne-am furişat prin crâng cu inima zvâcnindu-mi în piept 
de emoţie. Ne-am oprit intr-un luminiş, unde un grup de 
vreo 15 elevi ne aştepta şi care mă primiră cu bucurie 
sărutându-mă. Observ că erau acolo cei mai buni elevi ai 
claselor a V-a şi a Vl-a: Morar Iancu, idolul elevilor 
liceului şi al profesorului Roşală de gimnastică. Era socotit 
cel mai tare din acele clase. Lângă el era poetul liceului, 
Zaharia Laurian, Vasile Bica premiantul clasei. Din clasa a 
Vl-a reţin pe Florin Buracu, fiul părintelui Buracu, pe 
Crăciun, pe Ţeţu. De la mine din clasă Sandu Comănici, 
Ion Chiujdea şi Maga Mihai. Din clasa a Vil-a era Ghiţă 
Popa, fratele lui Tăvi Popa - căpitanul echipei de fotbal a 
liceului, şi Nicolae Lungoci şi din ultima clasă de liceu 
Gheorghe Cârje, preşedintele Societăţii de Lectură a 
liceului. 

N-am timp să mă mir prea mult că aud vocea de bas 
a lui Ghiţă Popa, pe care îl porecleam în liceu “Baronul”, 
comandând: 

-Gardă! Drepţi! 

Şi toţi tresar în poziţie de drepţi. 

-Pe două rânduri, alinierea! 

Intru şi eu pe rândul al doilea, avându-1 în faţă pe 
Iancu Morar. 

-Gardă, pentru onor, înainte! 

Toţi salută întâi ducându-şi palma dreaptă la inimă 
şi apoi cu braţul înainte. Fac şi eu ca ceilalţi. Careva a 
rostit “împărate ceresc”, apoi: 

“Să ne rugăm lui Dumnezeu, 

Să ne gândim la Căpitanul nostru, 

Să ne ridicăm cu gândul la sufletele martirilor 
noştri: Moţa Marin, Sterie Ciumetti şi ale tuturor 
camarazilor noştri căzuţi pentru Legiune sau morţi în 
credinţă legionară. 

Să credem în învierea României legionare şi în 
sfărâmarea zidului de ură ce o împresoară. 


26 



Jur că nu voi trăda niciodată Legiunea şi Căpitanul! 
Aşa să-mi ajute Dumnezeu!” 

De fapt acest început de consfătuire era al Frăţiei şi 
nu al mănunchiului de prieteni. Eu aşa l-am găsit şi aşa a 
rămas în mănunchiul nostru. 

A urmat cântecul Legionarului căzut, “Plânge 
printre ramuri luna”, pe care eu îl ştiam şi apelul celor 
morţi: Ionel Moţa, (toţi răspundeau prezent), Vasile Marin 

- prezent, Sterie Ciumetti - prezent. 

A urmat un moment de reculegere. Careva a citit 
apoi din Biblie versetele despre dragoste ale Apostolului 
Pavel: “De-aş vorbi în limbi îngereşti... de-aş avea 
credinţă să mut şi munţii, dacă dragoste nu am, nimica nu 
sunt... Acum rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi 
dragostea, dar mai mare decât toate e dragostea”. După 
cum se dovedea; ca temă pentru şedinţa aceasta era 
dragostea - virtute creştină şi legionară. Fiecare făcea o 
completare din ceva citit sau din cuvintele sale: 

-unde sunteţi trei legionari, trăiţi ca fraţii între voi 
-nu-ţi vorbi de rău camarazii 
-nu-i pâri 
-nu şopti la ureche 
-şi nu primi să ţi se şoptească 
-altul a spus că trebuie să ne legăm atât de trainic 
între noi, pentru ca nimic, nici măcar moartea, să nu ne 
mai despartă. 

Zaharie Laurian alcătuise o poezie, în care arăta că 
trebuie să ne revărsăm dragostea asupra a tot ce-i în jurul 
nostru: pământ, cer, flori, oameni. 

A urmat apoi raportul fiecăruia, ce a făcut în cursul 
săptămânii trecute. S-a stabilit o temă de gândit în 1/40T 
pentru săptămâna următoare. 

Atunci am aflat ce înseamnă 1/40T şi 1/40R, adică 
să jertfeşti Legiunii a patruzecia parte din timpul tău şi din 
banii tăi cheltuiţi, scriind intr-un carneţel cum ai folosit 
acest timp şi câţi lei şi bani reprezintă ceea ce tu dăruieşti 


27 




Frăţiei. Banii reprezentau o sumă mică, dar nu adunarea de 
fonduri se urmărea, ci obişnuinţa de a-ţi controla folosirea 
timpului şi banilor. 

S-a citit un articol mic dintr-un ziar legionar cu 
privire la alegerile legislative ce erau prevăzute pentru 
luna decembrie şi s-a citit ordinul şefului Frăţiilor de 
Cruce cu privire la felul cum trebuia să ajute Frăţiile 
Partidul “Totul pentru Ţară”. 

S-au cântat cântece ştiute şi s-a învăţat un cântec 
nou: „Imnul românilor secuizaţi”, de Horaţiu Comănici. 
S-au luat hotărâri precise cu ce are de făcut fiecare cu 
privire la pregătirea de noi membri şi la confecţionarea şi 
distribuirea manifestelor electorale. 

La sfârşit s-a zis iarăşi o rugăciune şi s-a cântat “Cu 
noi este Dumnezeu”. Apoi ne-am despărţit, ieşind din 
crâng prin puncte diferite. M-am întors fericit cântând 
încet sau fluierând cântecul învăţat. Eram fericit, mai ales 
că mă socoteau ca pe unul dintre ei, înconjurându-mă cu 
dragostea lor. 


Viaţa în mănunchiul de prieteni 

între timp am aflat că de fapt eu nu intrasem în 
Frăţie, ci intr-un mănunchi de prieteni, ce se pregăteau să 
intre în Frăţie. Se unnărea dezbărarea de păcate şi defecte, 
se şi spunea: „până să ne ocupăm de păcatele neamului, să 
ne ocupăm de păcatele noastre”. Nu mi-a venit greu să fac 
lucrul acesta deoarece acelaşi lucru îl făceam sub 
îndrumarea părintelui Octavian Popa. 

în careva din zilele următoare a venit în clasă un 
elev dintr-a Vil-a, Boabă, cu un consemn ştiut de mine: 

-Să vii cu cerneala la mine acasă. 

-Cu cerneală sau cu tuş? i-am răspuns. Acesta era 
consemnul. 

-Hai la ora cutare. 


28 




La Boabă, care avea o cameră separată, am învăţat să 
lucrez cu şapirograful. Boabă caligrafiase un manifest mic, 
dat de la centru şi îi făcuse un chenar cu motive naţionale. 
Manifestele le aşeza câte o sută, în plicuri. Mă miram că 
Boabă nu era în mănunchiul nostru de prieteni. Cu timpul 
am aflat că pe lângă mănunchiul de prieteni, din care 
făceam parte, mai era un altul şi Frăţia propriu-zisă. Din 
aceste trei unităţi era formată Frăţia de la “Radu Negru”, 
care se reînnoia mereu cine ştie de când. De la vărul meu, 
Niculiţă Sasu, am aflat că şi la şcoala normală de 
învăţători era Frăţie. Şef de grup FDC era fratele de cruce 
Ion Grecu, din clasa a VUI-a, iar şef de Frăţie era 
Gheorghe Cârje. 

încă de la început am adoptat un obicei pe care-1 
respectau ceilalţi camarazi: să postesc vinerea, adică să nu 
mănânc nimic până după-amiază la ora patru. în felul 
acesta te obişnuiai să-ţi struneşti trupul, să-l conduci tu pe 
el şi nu el pe tine. Mă temeam că se va împotrivi gazda, 
dar nu a fost aşa. 

-Burtzi-neni, îi postul Crăciunului, trebuie să 
postim! 


29 











-Bine, Ionel, fac mâncare de post. 

-Nu aşa, Burtzi-neni, nu mănânc nimic până la 

patru. 

La vorbele mele, bătrâna rămase înspăimântată. 

-Dar nu păţesc nimic, Burtzi-neni! 

-Ba păţeşti, Ionel. Eu cunosc drumul ăsta al lui 
Codreanu, că am avut alţi băieţi acum patru ani. Ce băieţi 
buni erau, dar într-o noapte i-a luat poliţia şi i-a dat afară 
de la liceu. Toţi sunteţi la fel, faceţi toate drăciile, de nu 
mai ştie omul ce să facă cu voi şi dintr-o dată gata: 
cuminţi, tăcuţi şi post. Ioi, ioi, ioi, nu văd bine la voi! 

Colegul meu de gazdă, Ghiţă Micu, s-a hotărât să 
postească şi el fără să ştie de ce. 

Dar ce uşor este să-ţi propui un astfel de post şi ce 
greu este să-l poţi ţine. De felul meu eram rău de foame. 
De pe la 12 stomacul îţi aducea întruna aminte că şi el era 
pe lume şi gândul îţi zbura numai la mâncare. O voce 
mieroasă îţi cânta la ureche: de ce n-ai mânca, că doar nu-i 
obligatoriu, nimeni nu te sileşte. Te scuturai şi răspundeai 
ispitei: e adevărat, nimeni nu mă sileşte nici la drumul pe 
care am apucat, dar îl fac. Pentru a trece timpul mai uşor 
luam o carte să citesc sau mă duceam în grădină la Burtzi- 
neni şi săpam sau îmi ispăşeam vreo pedeapsă, pe care 
singur mi-o luam ca bunăoară în cazul păţaniei cu “dracul 
ăl roşu”. 

Am spus mai înainte că în curte mai locuia o 
unguroaică rea, spurcată la gură, cu părul roşcat pe care o 
poreclisem “dracul roşu”. Nu ne întâlnea odată să nu ne 
arunce o batjocură că suntem români. La ea veneau din 
când în când la chef alţi unguri tot atât de şovini, că nici 
nu ne răspundeau la salut. Dar nici noi nu ne lăsam datori 
cu răspunsul: unde v-aţi lăsat opincile, mă ciobanilor? 
Le-am atârnat la Parlamentul din Budapesta în 1919, îi 
răspundeam noi râzând. Altă dată când îi veniseră nişte 
oaspeţi: unde vi-s oile, mă opincarilor? Le-am dus la 
iernat, iar pe măgari i-am trimis la dumneata în vizită. La 


30 




toate serbările maghiare dădea drumul la radio pe postul 
din Budapesta (avea un aparat puternic) cât putea de tare, 
de răsunau trei străzi cu urletele din difuzoare: “Erdel viso, 
erdel viso!”. Auzit-aţi, mă, să vă luaţi valea că Ardealul 
nu-i al vostru! N-am mai răbdat şi ne-am urcat în podul 
casei şi am făcut un scurtcircuit, de au sărit toate 
siguranţele şi cele de la stâlp, încât două zile nici noi nu 
am avut electricitate şi am mai plănuit o răzbunare. 

Din când în când, soţul ei, Dolfi, de altfel tot aşa de 
şovin ca şi ea, rămânea până noaptea târziu cine ştie pe 
unde, venea beat şi făcea scandal şi voia să o bată. 
Scăparea îi era la Burtzi-neni, unde bătăuşul nu îndrăznea 
să intre. Pentru asta, când “dracul roşu” se aştepta la rău, 
venea la Burtzi-neni şi o ruga să nu încuie uşa la culcare 
seara. Noi, după ce a adormit bătrâna, ne-am furişat şi am 
încuiat uşa. Dolfi a venit beat ca de obicei, a pornit 
scandalul, ea a fugit cu agresorul după ea şi a fost ajunsă 
la uşa încuiată. Până să sară Burtzi-neni, Dolfi o bătuse 
bine, încât ni se făcuse şi nouă milă de ea. 

La prima consfătuire a mănunchiului de prieteni, 
când a raportat fiecare ce a făcut în timpul săptămânii, eu 
am început să mă laud cu isprava, dar am băgat de seamă 
că nici unul nu a râs şi nu m-a aprobat. 

-Şi zici că “dracul roşu” e femeie? 

-Da! 

-Şi ai lăsat tu, ba mai mult ai aranjat tu să fie bătută 
o femeie? 

-Da! De ce-şi bate joc de noi? 

-Şi pentru asta tu te-ai răzbunat? 

-Nu pe mine m-am răzbunat, ci pentru numele de 
român, pe care l-a insultat. 

Eu o ţineam pe a mea, dar nimeni nu era de partea 

mea. 

-Unde-i creştinismul şi cavalerismul tău? 

-Să recunoşti că ai greşit şi să-ţi iei pedeapsă! a fost 
concluzia tuturor. 


31 



N-am mai zis nimic, dar a doua zi la şcoală m-am 
dus drept la părintele Octavian Popa. 

-Părinte, eu am făcut aşa... şi i-am povestit cum a 
fost. Prietenii mei spun că am greşit. Sfinţia ta ce spuneţi? 

-Mă bucur că ai prieteni care judecă bine. Nu numai 
că ai greşit, ci ai păcătuit. 

-Păi, n-am bătut-o eu, părinte! 

-In faţa lui Dumnezeu e ca şi cum ai fi bătut-o tu. 
Ai păcătuit cu voia şi la prima mărturisire să-ţi spui 
păcatul şi să-ţi ceri iertare de la ea. 

La prima consfătuire m-am dus cu propunerea unei 
pedepse, nu mai ţin minte câţi km de marş, pe care mi-am 
luat-o. Ei mi-au mai redus-o socotind-o prea mare. 

Aşa era obiceiul în “mănunchi” şi apoi în Frăţie: 
pentru orice păcat, greşeală sau nerealizare ţi se da, sau 
mai degrabă îţi luai tu pedeapsa. Ca pedepse erau: km 
marş pe vreme urâtă, renunţarea la un film, post negru 
suplimentar, ore de tăcere, învăţarea unei poezii pe de rost, 
de făcut un lucru bun, care nu ţi se cerea, citirea unei cărţi, 
etc. De multe ori te pedepseai fără să mai anunţi şi pe 
ceilalţi. Nu te controla nimeni, ai fi putut minţi, dar ce rost 
ar fi fost să stai cu o minciună într-o organizaţie, în care 
nu te ţinea nimeni cu forţa, puteai pleca când vroiai. 

1/40T obişnuiam să-l folosim astfel: ne luam o temă 
de studiat sau mai multe pentru şedinţa următoare. Pentru 
a te gândi mai bine la tema dată, obişnuiam să ne trecem 
gândurile pe hârtie în propoziţii scurte laconice. Ne 
obişnuiam astfel nu numai să gândim ordonat, dar şi să ne 
exprimăm în cât mai puţine cuvinte. 

Altă metodă era ca tema să fie discutată în doi sau 
trei, plimbându-ne în pauze în curtea liceului sau după 
amiaza în oraş, de obicei în jurul cetăţii. Te obişnuiai să 
gândeşti, să te exprimi logic şi la obiect şi să-i asculţi şi pe 
alţii. 


32 



Campania electorală 1937 


Regele îl numise prim ministru pe Gheorghe 
Tătărăscu pentru o nouă guvernare. Alegerile urmau a se 
ţine cu câteva zile înainte de Crăciun. Desigur greutatea 
campaniei nu cădea pe umerii Frăţiei, organizaţie de 
educaţie creştină şi naţională. Asta nu însemna să fim 
simpli spectatori la eveniment. Participarea Frăţiei cu 
puterile ei însemna tot educaţie - educaţie cetăţenească. 
Partidul „Totul pentru Ţară” venise cu nişte manifeste 
foarte frumoase şi sugestive, de obicei cu fragmente din 
cântecele legionare. îmi amintesc două. Unul: “să faci 
Căpitane o ţară ca soarele sfânt de pe cer!” Altul: “vrem 
dreptate, pâine, pace pentru neamul românesc”. Semnul 
partidului era fereastra cu doi ochi vii. Legionarii nu 
lipeau afişe cu oameni plătiţi. Cuiburile legionare din oraş 
le aşezau la lumina zilei. între ei profesorul Benţea ţinea 
ca operaţia să arate şi frumos: să placă ochiului şi 
sufletului. 

Noi am luat hotărârea să punem afişe mari în 
copacii şi pe stâlpii de pe drumurile ce duceau în Făgăraş, 
afişe lipite pe cartoane tari, fixate bine să nu le ia vântul. 

Existau apoi alte manifeste mai mici cu destinaţia 
de a fi citite şi altele foarte mici, ceva mai mari decât 
timbrele, care se lipeau. Pe acestea le multiplicam noi la 
şapirograf şi le introduceam în cutiile de poştă în tot 
oraşul. 

Pe nici un manifest nu se apela la cineva să voteze 
pentru legionari. Lumea trebuia să ştie cine erau ei, ce 
voiau şi ce semn au legionarii. Judeţul şi ţara erau 
străbătute de echipe legionare în marş cântând. Se intra în 
sat în cântec, se străbătea satul, se opreau la un loc 
potrivit. Careva spunea oamenilor câteva vorbe scurte, 
apoi echipa părăsea satul tot cântând. Aşa se ajungea până 
în cele mai izolate cătune. 

Nu ştiu câte echipe au străbătut judeţul Făgăraş. Eu 


33 



am văzut una deosebită: 25 până la 30 de bărbaţi în port 
bihorean, ordonaţi, cântând cântece legionare pe voci. Şi 
celelalte partide se foloseau de muzică. Tocmeau tarafele 
satului, de obicei ţigani, să-i aştepte la intrarea în sat şi 
porneau cu alai pe uliţe. Se puteau întâmpla şi cazuri 
hazlii: lăutarii asistând la trecerea unei echipe legionare, 
au prins după ureche cântecul, ce le-a plăcut şi, crezând că 
le face plăcere domnilor lor, i-au primit în sat cu aceste 
cântece spre disperarea acestora. 

Am plecat în vacanţa de Crăciun cu două zile 
înaintea alegerilor, în buzunar cu o sută de manifeste mici 
şi unul mare atât cât am putut eu plăti, căci manifestele 
legionare se plăteau contra cost. La ultima şedinţă luasem 
hotărârea ca fiecare dintre noi să convingă cel puţin trei 
alegători să voteze cu legionarii. Cu tata nu mi-am mai 
pierdut vremea că el nu mai trebuia să fie convins. Am 
alergat la unchii mei şi am început să-i conving. Cu 
unchiul Vasile a fost uşor, că el mi-a mărturisit: 

-Eu l-am văzut de multe ori pe Codreanu când am 
fost în annată la grăniceri şi umblam în patrulă la 
Bucureştii Noi, unde-şi făceau legionarii casă. 

Şi unchiul Laurean mi-a făgăduit că va vota cu 
pătratul, dar am crezut eu că numai să scape de cicăleala 
mea. Am mai lipit nişte manifeste şi m-am întors acasă 
seara, hotărât ca a doua zi să reiau propaganda din om în 
om. Ajuns acasă, mă aştepta însă o veste tristă: a doua zi 
eram la rând la păscutul oilor că încă nu ninsese. Nu am 
avut ce face. Mi-am luat cojocul, cânele, mâncarea şi în 
buzunar încă 50 de manifeste mici cu lipici, încă nehotărât 
ce voi face cu ele. Cioban era Traian Nistor, un om tăcut şi 
judecat. Toată ziua i-am povestit tot ce ştiam despre 
Legiune, despre Căpitan, despre războiul civil din Spania, 
despre comunişti şi i-am descris şi ce făceam noi în Frăţia 
de Cruce. I-am cântat lui, la oi şi la pădure câte cântece 
legionare am ştiut. Eram convins că va vota cu noi. Mai 
mult, cu acest om şi cu familia lui am rămas prieten. Peste 


34 



12 ani când voi fi în munte cu arma, Traian Nistor, ca 
cioban la mioare, va fi unul din cei mai buni sprijinitori ai 
noştri. 

Seara, când să ducem oile în sat şi mă gândeam ce 
să fac cu manifestele, mi-a venit o idee năstruşnică: 
chemam oile la noi cu pâinea rămasă; nenea Traian le 
ţinea de coarne, iar eu le lipeam bine pe bot sub ochi câte 
un manifest. Şi aşa am intrat cu turma pe uliţă. Aranjasem 
ca în fiecare curte să intre o oaie cu câte un manifest. 

Nu numai eu făceam propagandă legionară 

Ziua alegerilor a venit cu un strat de zăpadă nins 
proaspăt noaptea. Tata urma să plece la vot cu sania, cu 
fostul primar Domiţian Iaru, cu care era prieten bun de 
când fuseseră în America. Secţia de votare era în satul 
vecin, Recea. 

-Hai şi tu, Ionică, să stai la cai până votăm, mă 
invită nenea Ţian. 

-Stau, numai dacă-mi făgăduieşti că faci cum zic 
eu! 

-Să-ţi dau să mâni caii? 

-Dar ce, eu îs copil? îţi spun eu pe drum. 

-Şi ce-ai dori tu să fac, Ionică? mă întrebă în sanie. 

-Să votezi cu cine spun eu! 

-Şi cu cine-mi spui tu? 

-Cu legionarii! 

-Tu eşti nebun, cine votează cu prilostiţii ăştia, de 
dau cu barda în lună? 

-Măcar a zecea parte dintre alegători, am zis eu 
sigur (cam atâta se aprecia că vor obţine legionarii). 

-Poate, răspunde el, dacă le ia Dumnezeu minţile. 

-Ba poate dacă le dă Dumnezeu minte, am zis eu. 

Cu aceste zise am ajuns în Recea. 

La o răscruce de uliţă o fată ne face semn să oprim. 
Recunosc în chipul fetei pe învăţătoarea, care fusese la noi 
în sat, cu doi ani în urmă, câteva luni şi locuise chiar la 


35 



nenea Domiţian pe când era primar. 

-Ce faci aicea, domnişoară? zise nenea Ţian mirat. 

- Te aştept pe dumneata! răspunse fata zâmbind. 

-Pe mine?! îmi pare bine că nu m-ai uitat, dar de 
ce? 

-Să-ţi spun ca să votezi cu legionarii! spuse fata 
convingător. 

-Sunteţi nebuni. Tot cu prostia asta m-a bătut la cap 
şi pruncul ăsta, acum şi dumneata?! Spune-mi un om 
cuminte, care să fie legionar. 

-Eu, nene Domiţian. Eu şi fraţii mei, dumneata îi 
cunoşti, şi tata şi alţii. Să facem în ţara asta ce dumneata 
n-ai reuşit să faci cât ai fost primar, că ai fost singur. Dar 
cu noi împreună le vom face toate. Vom face o ţară 
frumoasă. 

-Cu mine? O nebunit lumea! zise nenea Domiţian şi 
ca răspuns fetei şi ca rămas bun. 

Ajungem la primărie şi tragem sania la o parte. Pe 
când se dădeau jos din sanie, iacă vine la noi doamna 
Soriţa. îl salută pe nenea Domiţian pe englezeşte şi-l 
sărută. Cine era doamna Soriţa? Cu treizeci de ani în urmă 
o fetişcană îndrăzneaţă a plecat printre bărbaţi în America, 
a stat vreo 15 ani, s-a căsătorit, a rămas văduvă şi s-a 
întors acasă. Cu banii câştigaţi a cumpărat aici maşină de 
treier, selector de cereale, torcătorie de lână, autobuz de la 
sat la Făgăraş şi a deschis o prăvălie. Când nu mergea o 
afacere, lichida şi se apuca de alta, după cum se vedea nu 
cu prea mult spor. Obişnuia să spună:” câştig sau 
păgubesc, tot negustor mă numesc!”. Se remăritase, dar 
oamenii întrebau de doamna Soriţa, nu de soţul ei. 

-Dom, cu cine votezi? 

-De ce mă întrebi? 

-Ca să-ţi spun să votezi cu noi. 

-Cu care noi? 

-Cu legionarii, cu cine alţii? 


36 




Frăţiori de cruce la o adunare pe munte 


-Şi tu te-ai dat cu legionarii?! răspunse omul 
înciudat. 

-Păi nu ştii? De mai un an. Aşa-i dacă stai numai la 
coada vacii şi nu mai ieşi în lume. 

-Hmm, clătină din cap nenea Domiţian, 
descumpănit şi se îndreptă spre cabina de vot. 

-Gândeşte-te bine, Dom, şi tu şi oamenii ăştia, căci 
se adunaseră oameni în jurul săniei, că numai legionarii 
mai scapă ţara asta din noroi. 

-Ţi-am făcut voia, Soriţă, spune omul la întoarcere 
râzând trist. M-am dat şi eu cu nebunii. 

-Ba va trebui să nebuneşti de tot, am să vin eu cu al 
meu de Crăciun la tine. Că avem de vorbit. 

Nici peste o lună, când guvernul Goga-Cuza a 
interzis adunările politice sub cerul liber, curtea lui nenea 
Domiţian era destul de mare pentru o adunare legionară şi 
în sat se află repede că Ţian, americanul, a format un cuib 
legionar şi lumea se miră că oameni cu scaun la cap s-au 
dat cu cei despre care se auzea că fac numai rele. 


37 









Când s-a aflat rezultatul alegerilor eram în sinea 
mea aşa de mândru, de parcă eu singur aş fi făcut minunea 
asta. 


încă un pas înainte 

Căderea guvernului Tătărăscu în alegeri şi obţinerea 
celor 17% din voturi de către legionari a creat un nou 
avânt în lumea în care trăiam. Se vorbea numai despre 
legionari, de bine sau de rău. Pentru mulţi legionarii erau 
speranţa în dreptate, cinste şi omenie. Toţi câţi se socoteau 
nedreptăţiţi şi umiliţi ziceau: “lasă că nu mai e mult şi vin 
legionarii!”. Umblau zvonurile şi pe atunci, create de 
imaginaţia populară sau de cercuri interesate. Astfel se 
puteau auzi: “lasă că nu mai e mult şi s-a terminat cu 
hoţia; pe care-1 prinde că fură şi înşeală s-a terminat cu el”. 
Zădarnic încercai să lămureşti că nu va fi aşa, că ei o 
ţineau pe a lor: “în ţapă o să-i tragă, Ionică, ca pe vremea 
lui Ţepeş, să se gate cu hoţia din România”. A apărut şi 
zvonul la varianta cu omul şi pogonul, omul şi cu iugărul. 
La noi era pământ puţin, cei mai mulţi nu aveau nici atât. 

M-am întors din vacanţă la şcoală. Se instalase 
guvernul Goga-Cuza şi ne-am bucurat. în sufletul nostru 
era destul loc şi simpatie pentru amândoi. Poetul fusese cu 
doi ani înainte oaspete al Liceului Radu Negru şi al 
profesorului Literat. Poeziile lui erau pe buzele tuturor 
elevilor. Pe profesorul Cuza nu-1 cunoşteam decât din 
cărţile lui. Dar fiul lui, George Cuza, ne-a încântat o seară 
la liceu vorbind despre Mihail Eminescu. 

Bucuria de a avea un guvern naţionalist a fost de 
scurtă durată. Foarte repede au fost interzise adunările în 
locurile publice, şi atunci legionarii se adunau în curtea 
vreunuia dintre ei, aşa cum cei din satele noastre se 
adunau în curte la nenea Domiţian. 

încep însă să se audă lucruri rele: legionarii sunt 


38 



opriţi pe drum, somaţi de patrule de jandarmi, bătuţi, 
umiliţi, purtaţi din post în post, ei având ordin de la 
Căpitan să nu răspundă nici cu vorba. Circularele 
Căpitanului au fost citite în şedinţele săptămânale. Au fost 
interzise folosirea siglelor electorale, partidelor intrate în 
alegeri li s-a stabilit câte un număr de puncte. Partidul 
Totul pentru Ţară avea cinci puncte. 

A venit apoi ştirea fulger că jandarmii ministrului 
de interne Armând Călinescu trag în plin în grupuri de 
legionari. Intr-un camion au fost ucişi doi legionari, dintre 
care unul Mija, era făgărăşan din Comăna. Trupurile lor au 
fost depuse de către Căpitan pe treptele primului ministru 
Goga. Căpitanul anunţă că Partidul Totul pentru Ţară se 
retrage din campania electorală, rămânând ca propaganda 
electorală să se facă numai din om în om. 

Mănunchiul de prieteni mergea bine. Ne 
împrietenisem temeinic. Fiecare pregăteam câte un alt elev 
pentru a veni între noi. Uneori primirea de noi membri se 
făcea fără o perioadă de pregătire. Astfel au fost invitaţi 
mai mulţi elevi din ultimele clase de liceu să vadă o 
şedinţă de-a noastră şi, dacă le place, să rămână între noi. 
îmi aduc aminte de fraţii Pârvu. După şedinţă fratele mai 
mic, Sandu, a spus entuziasmat: 

-Da, de acum înainte voi fi cu voi! 

Fratele mai mare, Ghiţă, din ultima clasă, 
premiantul liceului, ne-a declarat: 

-Eu nu vreau să fac politică, eu voi tennina liceul şi 
facultatea şi apoi voi vedea, dar cred că eu nu mă voi 
încadra niciodată. 

Peste trei ani, aflându-mă la închisoarea Aiud, în 
curte la ora de plimbare, văd după gratiile unei celule o 
figură cunoscută: Ghiţă Pârvu. I-am amintit de ce spunea 
cu trei ani în urmă. A zâmbit: 

-De virusul ăsta nu am putut scăpa! 

Fusese student la medicină în Bucureşti, se 
încadrase şi fusese arestat la o manifestaţie studenţească şi 


39 



condamnat ca şef de an. S-a cerut în închisoare voluntar pe 
frontul de răsărit. în batalioanele disciplinare a fost rănit şi 
a murit repede. 


începe prigoana 

Lovitura de stat dată de rege în martie 1938, prin 
demiterea guvernului Goga, ne-a lovit în plin buna 
credinţă a noastră. Nu puteam concepe să se găsească forţe 
care să îndrăznească să se opună Căpitanului. Dar 
Căpitanul dizolvă Partidul Totul pentru Ţară şi dintr-o 
circulară aflăm că doreşte să plece în Italia, unde să scrie 
volumul al doilea “Pentru legionari”. Se vorbea despre 
arestarea de legionari. Jandarmii duc oamenii ca pe vite să 
voteze pe faţă noua constituţie. Se găsesc oameni care cu 
toată teroarea spun nu. în sâmbăta următoare curierul 
Zaharie Laurian nu mă mai anunţă despre consfătuire. îl 
caut şi-mi spune că nu a primit nici un ordin. îi caut pe 
ceilalţi camarazi, dar şi ei sunt nelămuriţi. Se zvoneşte că 
mănunchiul de prieteni s-a desfiinţat. Nu-mi vine să cred, 
se spunea că e periculos, că dacă vom fi descoperiţi, vom 
fi arestaţi, eliminaţi; se cerea să distrugem tot ce era scris, 
să îndepărtăm cărţile legionare, să nu mai discutăm cu 
nimeni despre legionari, să ne vedem de carte. Acum când 
era atât de frumos. îi caut pe ceilalţi. Şeful mănunchiului 
Ghiţă Popa, “baronul”, confirmă că nu se mai activează. 
Cu cei mai apropiaţi, Chiujdea, Maga, Sandu ne-am 
hotărât să refacem noi mănunchiul. 

După cum voi afla mai târziu, situaţia aceasta de 
neclaritate a fost anume creată ca un examen de conştiinţă 
pentru fiecare. Cei ce se vor interesa şi se vor zbate, urmau 
să fie chemaţi; cei ce vor tăcea şi vor lua informaţia de 
bună, să fie lăsaţi deoparte. 

Cred că a durat cam două săptămâni această situaţie 
neclară, când m-am întâlnit pe stradă cu Buracu Florin. îi 


40 



spun ce mă frământa şi dorinţa ca mănunchiul să fiinţeze, 
îmi pune în faţă pericolele ce ar urma prin activitate: 
arestare, eliminare din şcoală, închisoare, chinuri şi poate 
moartea. îi spun că sunt gata la orice s-ar întâmpla. Nu-mi 
dă nici un răspuns, discut în continuare cu cei din clasa 
mea. în sfârşit într-o bună zi, Iancu Morar îmi anunţă locul 
unde se va ţine consfătuirea: în pădurea Calborului la o 
cruce de hotar, seara. Găsesc acolo pe Chiujdea, Maga, 
Comănici, Zaharie, Morar şi Florin Buracu. Florin ne pune 
încă o dată în faţa pericolului la care ne expunem. Toţi 
suntem gata să suportăm orice încercare ne-ar aduce 
viitorul. 

De fapt la Liceul Radu Negru, exista atunci o Frăţie 
“Radu Negru”, care dăinuia cine ştie de când, formată din 
elevii claselor mari şi un mănunchi de prieteni tot din anii 
mari. S-a socotit necesar să nu se pună toate ouăle într-un 
coş şi din cei mici s-a alcătuit un mănunchi nou sub şefia 
lui Florin Buracu, fiul preotului militar Buracu, din 
garnizoana Făgăraş. 

E locul aici să amintesc câteva rânduri despre 
această familie venită aici în Făgăraş de la Caransebeş. 
Părintele Buracu era preotul militar al regimentului 
grăniceresc proaspăt reînfiinţat la Făgăraş. Cu 200 de ani 
în urmă, Maria Tereza, împărăteasa Austriei, a înfiinţat în 
Transilvania trei regimente de grăniceri de gardă, 
româneşti de elită, în trei zone curat româneşti. Ostaşii 
proveneau din satele de români liberi, aveau unifonnă 
frumoasă cafenie, cu frunze de stejar la guler şi la 
manşete, cu caschete ca ofiţerii. Aceste regimente au 
luptat în decursul istoriei în toate marile bătălii ale 
Europei, împotriva Franţei, Germaniei, Turciei, Rusiei. 
Astfel la lupta de la Arcole o mână de români au ţinut 
piept annatei lui Napoleon, stârnindu-i acestuia admiraţia 
şi consemnând faptul în memoriile sale. Acum se voia să 
se reînnoade tradiţia, reînfiinţându-se aceste regimente. 
Venirea preotului Buracu la Făgăraş a avut un efect 


41 



benefic pentru viaţa naţională din oraş şi judeţ. în viaţă 
fusese condamnat la închisoare de regimul maghiar, fusese 
delegat la Adunarea de la Alba Iulia şi după unire fusese 
ales senator al Partidului Naţional. Casa în care locuia cu 
chirie, de pe strada „Vasile Alecsandri”, era plină de 
simboluri naţionale, între care tablourile militarilor 
bănăţeni, începând cu eroul gen. Dragalina. Pragul casei 
era trecut de tot ce însemna demnitate în oraşul Făgăraş. 
Nu-şi ascundea simpatia legionară, întreaga familie trăind 
istoria cu bucuriile, dar mai ales cu tragediile ei ce se 
derulau. Cât timp a stat Căpitanul în închisoarea Turnu 
Severin, în 1925, familia Buracu îi trimetea zilnic de 
mâncare. Nu uit indignarea prilejuită de arestarea 
Căpitanului din cauza scrisorii trimise profesorului Iorga. 

- Ăştia au planuri groaznice împotriva Căpitanului. 
Mă tem că asta îi numai începutul! 

De la discuţii nu era exclus nimeni din numeroasa 
lui familie. Noi, tinerii din mănunchi de multe ori vizitam 
această familie, fiind prieteni cu copiii părintelui. îl aud şi 
acum pe mezinul familiei, Mihai, copil de grădiniţă, 
întrebându-mă odată la plecare: 

-Nene Gavrilă, şi dumneata eşti legionar? 

Şi cât de scump a plătit curând această familie 
pentru dragostea şi credinţa ei în viitorul neamului! 

Consfătuirile le ţineam tot sub cer liber, de obicei 
seara sau dimineaţa, de cu noapte, în locuri tot mai 
depărtate de oraş. Continuam unul, fiecare individual şi 
toţi împreună lupta împotriva păcatelor şi deprinderilor 
rele, înţelese în sens creştin. Examinarea conştiinţei era 
obligaţia fiecăruia pentru a şti pe unde suntem. Ne luam 
pedepse fiecare pentru greşeli. Fiecare trebuia să se judece 
singur, iar de uitai, era datoria celorlalţi să-ţi atragă 
atenţia. între cei şapte era unul, care nu-şi ierta nici lui, 
nici celorlalţi nici cea mai mică abatere faţă de linia 
generală de conduită. E vorba de Mihai Maga, pe care îl 
poreclisem “popa nost’”. Mihai avea un ochi ager şi nu te 


42 



cruţa arătându-ţi ce ai greşit. 

Nu mai ţin minte, din observaţia noastră sau din 
sugestia altora că totuşi nu foloseam metoda cea mai bună. 
Până atunci ziceam că trebuie să nu fii dezordonat, să nu 
vorbeşti urât, să nu înjuri, să nu fii guraliv, să nu fii lacom, 
să nu., să nu.... Era vorba de o educaţie a negaţiei, o teamă 
permanentă de a nu face rău. Ori, nu acesta este drumul 
fratelui de cruce. Dacă cineva ar reuşi numai să nu facă 
răul ar fi el creştin numai cu atât? Creştinul, respectiv 
fratele de cruce, nu trebuie să nu facă răul, ci să facă 
binele. Am trecut atunci la o educaţie pozitivă, nu mai 
spuneam nu fi dezordonat, ci fi ordonat, vorbeşte frumos, 
vorbeşte ce trebuie şi când trebuie, fi cumpătat, fi harnic, 
fi virtuos şi foloseşte orice minut cu folos. In locul 
veşnicei temeri de a nu călca alături de punte s-a instalat 
încrederea, entuziasmul şi voia bună. Ne-am propus atunci 
ca ţel să devenim nici mai mult nici mai puţin decât 
“personalităţi”. Să fim recunoscuţi ca atare de colegi, de 
profesori, în oraş. Desigur, azi zâmbesc îngăduitor la 
ambiţiile noastre, dar atunci toate acestea erau realităţi în 
care credeam cu toată convingerea. 

Legile şi poruncile legionare le ştiam şi le aşezam 
alături de cele zece porunci creştine. Legile “a disciplinei, 
muncii, tăcerii, educaţiei, ajutorului reciproc, onoarei şi 
mai presus de toate porunca dragostei” ne erau permanent 
în faţă. 

Alături de aceste legi şi porunci la baza educaţiei 
noastre a fost cântecul legionar. Cântecele legionare 
păreau izvorâte din însăşi sufletul nostru. Cunosc pe mulţi 
care au păşit pe drumul legionar atraşi numai de 
frumuseţea cântecelor. Alături de ele cântam şi cântece 
naţionale, “Deşteaptă-te române”, “Pe-al nostru steag”, 
“Trei culori”. Doinele cântate în desişul codrilor în 
şedinţele noastre altfel ne impresionau decât cântate la 
străjerie în cinstea “marelui străjer”. 


43 




De câteva ori pe an organizam câte o noapte de tabără în 
vreo pădure neumblată, căci de acum cunoşteam locurile 
din jurul oraşului ca pe propriile noastre buzunare. Ne 
îndreptam de cu seara pe cărări diferite şi ne întâlneam la 
locul stabilit. Urma un marş pe locuri accidentate, prin 
viroage şi coclauri şi ne opream în mijlocul codrului, unde 
pregăteam focul în jurul căruia, ca haiducii din balade, 
deschideam consfătuirea, care ţinea toată noaptea. Era o 
consfătuire liberă, în care te simţeai în largul tău, cântam , 
povesteam, chemam în cântec sufletele eroilor ce au luptat 
pentru fiinţa neamului nostru. Hotărâm ce vom face în 
zilele următoare şi în viaţă şi visam ţara care va ieşi din 
mintea, inima şi braţele noastre. Fără să ne dăm seama ne 
legam între noi într-o sfântă Frăţie, pe care nimic nu o va 
putea nimici, nici anii, nici vremurile rele, nici depărtarea, 
nici moartea. Desigur în formarea “personalităţii” pe 


44 





primul loc era cartea, doar pentru asta eram veniţi la liceu. 
Trebuia învăţată o lecţie de mai bine să nu se poată. 
Trebuia învăţat regulat în fiecare zi şi nu pentru note. Prin 
silinţă şi muncă, ajunserăm de eram cei mai buni elevi din 
liceu, premianţi, fără să urmărim anume acest scop. Poate 
că nu eram din naştere supradotaţi. Unele lucruri le 
asimilam greu, dar prin perseverenţă ajungeam să ştim cât 
şi cei mai uşori la minte. Lucrul va fi observat şi spus la 
procesul nostru din 1941, la Curtea Marţială. Cu această 
ocazie, un preot profesor, Tonceanu, chemat de noi ca 
martor a atras atenţia curţii că avea în faţă pe cei mai buni 
elevi ai liceului. In replică, procurorul a obiectat că asta se 
datorează nu faptului că am fi nişte deştepţi prin naştere, ci 
învăţam bine pentru că aşa ne-a dat ordin Horia Sima. Era 
şi asta un adevăr. învăţam de dragul Căpitanului, că aşa 
dorea omul cel mai iubit de noi. Doream de asemenea să 
ne mulţumim părinţii şi profesorii şi să fim cu conştiinţa 
împăcată că ne-am făcut datoria. De învăţat, pe cât era 
posibil, ne pregăteam lecţiile împreună sau ne confruntam 
cele învăţate individual repetând împreună. 

Nu ne mulţumeam doar cu ce era scris în manual 
sau notat la explicaţia profesorului ci căutam adevărul şi în 
alte cărţi cu privire la tema dată. Ne obişnuisem să 
învăţăm nu numai cu intelectul dar şi cu inima. Mai ales la 
materiile, care cereau o astfel de participare. într-un fel 
învăţam despre regii egipteni, de exemplu, şi altfel când 
era vorba de Tudor, Iancu şi Horia. De altfel cred că-i un 
caracter al istorie noastre şi al culturii noastre şi asta nu de 
azi sau de ieri, ci de mult, de pe vremea lui Neculce şi mai 
de demult. Noi, românii, nu ne-am privit eroii noştri 
naţionali cu admiraţie, pentru faptele lor, nici chiar cu 
religiozitate, ci cu duioşie, înţelegere şi dragoste. 
Etichetarea lor, ca cel Mare, cel înţelept, marele nostru, 
genialul nostru e o invenţie recentă a unora cu suflete seci, 
reci, convenţionale. Oamenii noştri au zis, săracul Ştefan 
Vodă, sărmanul Mihai Eminescu, bietul nenea Iancu şi 


45 



zicând aşa ne-am contopit sufletul cu sufletele lor într-o 
unitatea spirituală de nedespărţit. 

O altă preocupare importantă era lectura. Prin 
tradiţie în Frăţie erau anumite titluri, care deveniseră 
obligatorii de citit: “Haiducul” şi “Pandurul” de Bucura 
Dumbravă, cărţile despre Horia, Iancu şi Tudor, Bălcescu, 
scrierile politice ale lui Eminescu, Aurel Popovici, A.C. 
Cuza, Ion Ghica, Simion Mehedinţi. Ne aflam la noi acasă 
în literatura clasică, pornind de la fabulele lui Grigore 
Alexandrescu, continuând cu legendele lui Alecsandri şi 
Bolintineanu, scrierile lui Haşdeu, Creangă, Kogălniceanu. 
Eram în întregime în Coşbuc, Iosif şi contemporanii 
noştri: Goga, Cotruş, Gyr, Crainic, Blaga, 

Brătescu-V o ineşti. 

Şi bunînţeles în acelaşi timp cutreieram lumea cu 
Jules Verne, Nansen, Racoviţă. Am intrat devreme în 
literatura universală cu „Mizerabilii” lui Hugo, „Contele 
de Monte Cristo” al lui Dumas. Aceasta era lumea cărţilor 
noastre. Odată citită o carte o comentam între noi în 
acelaşi 1/40T făcând observaţii asupra celor citite. 


Ne-am mărit rândurile 

In tot acest timp şi în vremurile grele ce vor veni 
n-am încetat niciodată de a aduce în mănunchiu alţi 
prieteni, care să se adauge celor şapte. A intrat Gheorghe 
Toader, cel mai bun elev din clasa mea, o minte 
pătrunzătoare, care asimila cartea cu o uşurinţă de 
necrezut şi care orfan de amândoi părinţii, muncea acasă 
alături de bunicii săi în satul Galaţi ca un plugar adevărat 
şi dădea şi meditaţii. Făcea zilnic drumul de 4 kilometri pe 
jos până la liceu. A venit apoi Moise Bărcuţian, feciorul 
înalt cât un brad, slăbiciunea profesorului de istorie, 
Romulus Ursu. A intrat în Frăţie Vichente Comşulea, care 
a pregătit pe Haşu Laurian. Eu l-am adus pe Gheorghe 


46 



Micu, care aduce pe Brescan Gheorghe. Iancu Morar îl 
aduce pe Octavian Crişan, care pregăteşte pe Tatu 
Dumitru, care aduce pe Stan Ilie, care la rându-i aduce pe 
Sava cel mic, care pregăteşte pe fratele lui mai mare cu 
trei ani şi amândoi vin cu Şuştreanu Mihai. 

In anul şcolar următor mă aflam cu Micu în aceeaşi 
gazdă cu un alt coleg, de la Alba, Pavel Mârza. Din 
întreaga lui comportare arăta ca un bun viitor prieten de 
adus în Frăţie. Desigur şi el ne observa comportările şi le 
cântărea. Odată, când ne-am întors seara târziu cu bocancii 
plini de noroi şi noi nu ştiu ce explicaţii i-am dat, a spus 
râzând: 

-Nu mai umblaţi cu fleacuri, vă urmăresc de mult. 
Sunteţi fraţi de cruce. Aţi fost la şedinţă. Şi eu am fost în 
mînunchiul din Sălişte. Trebuie să vă vină confirmarea. 
Dacă aveţi încredere în mine vin şi eu cu voi. 

Şi astfel între noi intra cea mai frumoasă voce din 
liceu. Era cu doi ani mai mare decât noi, se comporta ca 
un om deplin format şi intrarea lui a adus o atmosferă de 
mai mare seriozitate în mănunchiu. 

în anii anteriori, capii drăciilor din clasă erau doi 
făgărăşeni: Ion Bălan şi Numitore Sârbu. Ni se păreau 
neserioşi şi nici nu ne gândeam la vreo recrutare a lor. 

Odată cu toamna anului 1938 rămâne în clasă cu noi 
Radu Literat, fiul profesorului de franceză, Vaier Literat, 
îl şi luasem în primire şi ne gândeam cine şi cum să-l 
recruteze. Observăm însă destul de repede o adevărată 
minune în comportarea lui Bălan şi Sârbu. Se terminase cu 
copilăriile din clasă, în schimb îl vedeam mereu cu Radu 
Literat şi cu un alt coleg de clasă, Vasile Munteanu. Ei 
organizară acasă la Radu Literat un laborator de chimie şi 
puneam prietenia lor în legătură cu acest laborator. 
Discutăm în şedinţă despre ei, când Florin Buracu, şeful 
mănunchiului ne anunţă că de ei are să se ocupe el. Nu 
trece mult şi organizăm o seară de tabără. Ne ducem ca de 
obicei spre acel afund de pădure, când la locul taberei 


47 




Florin Buracu ne aştepta cu cei patru colegi. Ne 
îmbrăţişăm râzând, povestindu-ne câteva scene hazlii în 
care încercam să ne tatonăm unii pe alţii. Şi astfel 
mănunchiul nostru creştea şi crescând ne simţeam mai 
încrezători şi mai puternici: un singur gând, o singură 
inimă şi o singură voinţă. De obicei în acest punct Frăţiile 
alunecau în două direcţii opuse. în unele Frăţii se mergea 
cu recrutare uşoară şi în rânduri intrau şi elemente puţin 
pregătite, mici aventurieri, care se lăudau cine sunt ei în 
stânga şi-n dreapta, Frăţia fiind într-o teamă pennanentă 
de a fi descoperită. în special periculoşi sunt îngâmfaţii 
plini de sine, care împart omenirea în două - ei şi restul 
lumii. O altă categorie sunt certăreţii, care nu pot trăi fără 
să se certe cu cineva sau tineri cu idei preconcepute despre 
Mişcarea Legionară, idei însuşite din propaganda 
duşmanilor Mişcării. Desigur aceştia trebuiau să fie 
eliminaţi, dar făcând acest lucru îţi deveneau duşmani şi 
uneori din mânie sau invidie trădau. Altă direcţie era 
izolarea organizaţiei într-un turn de fildeş fără legături cu 
ceilalţi colegi sau tineri din jur. Ori dacă idealul nostru era 
de a schimba în bine şi frumos sufletul românesc nu 
trebuia să ne oprim în pragul Frăţiei. Fără a ne mărturisi 
crezul nostru în public trebuia să fim prieteni cu toţi 
colegii din clasă, chiar cu cei ce aveau concepţii străine de 
credinţa noastră sau făcând parte din minorităţile 
naţionale, dacă acest coleg nu era şovin şi respecta ţara în 
care trăia. Era nevoie de o legătură şi cu cei care aveau 
anumite defecte ce-i împiedica de a fi recrutaţi. 

Lucrând astfel se crease un grup puternic ce îşi 
impunea prezenţa în viaţa liceului. îmi aduc aminte de un 
caz caracteristic. La începutul unui an şcolar găsim în 
clasă un elev bătrân, de mai multe ori repetent, spaima 
profesorilor şi a elevilor, care nu-i făceau pe plac. Se 
instalase în ultima bancă şi în prima pauză scoase pe 
pupitru o pereche de cărţi de joc şi ţigările. îşi aprinse o 
ţigară şi strigă în clasă: “trei băieţi la o şeptică, fuga 


48 



marş!”. Vreo doi se repeziră spre el. De la locul lui, Mihai 
Maga se duse la pipaş şi-i porunci: 

-Stinge ţigara, i-aţi jucăriile şi ieşi afară din clasă. 

-Că vrei tu? se ridică furios derbedeul. Să-ţi arăt eu 
cui porunceşti tu! Şi se ridică cu pumnii strânşi. 

Ca la un semn toţi eram lângă Mihai, insul rămase 
năuc neaşteptându-se la o astfel de reacţie, apoi 
descumpănit îşi luă lucrurile şi părăsi clasa. La orele 
următoare a fost anunţat absent fără să dăm alte amănunte 
profesorilor. A doua zi noul coleg a venit la şcoală fără 
ţigări şi cărţi de joc. Din acel moment în liceu nu s-a mai 
fumat. 

Pentru ca o organizaţie, ce-şi propune ca ţel fapte şi 
nu vorbe, să trăiască şi să se dezvolte trebuie să făptuiască 
ceva vizibil, ori noi lucrul acesta nu-1 puteam face în nume 
propriu. Ca urmare căutam câmp de manifestare sub alte 
acoperişuri. Frăţia îşi manifesta prezenţa în cele două 
secţii ale Societăţii de Cultură “George Coşbuc”, unde 
camaradul nostru Zaharie Laurian era în apele lui. Abia 
aşteptam o nouă consfătuire pentru a asculta o nouă 
poezie. Ceilalţi, toţi n-aveam talent literar, dar luasem 
hotărârea ca toţi să facem câte o comunicare sub 
îndrumarea lui Laurian, care cu răbdare, el care avea un 
roman scris la vremea aceea, ne corecta şi ne da sfaturi de 
cum trebuie să ne aştemem gândurile pe hârtie. 

Nici viaţa sportivă nu se putea desfăşura fără noi. 
Liceul avea un bun profesor de educaţie fizică, profesorul 
Ermil Roşală, care era adeptul mişcării în aer liber. Omul 
acesta, care era şi director al internatului, deşi nu era 
legionar, ştia de existenţa Frăţiei. îl avea drag pe lancu 
Morar, cu care discuta deschis, căutând să-l tempereze şi 
prin el pe noi, temându-se de vreo nenorocire. La rândul 
nostru ne străduiam din tot sufletul să nu-1 dezamăgim. 
Toţi făceam parte din echipa de gimnastică ritmică. Era 
prima specialitate a profesorului. Cântam un cântec 
popular şi executam mişcări simbolice ale muncii 


49 



ţăranului. A doua pasiune erau piramidele umane. Ştia să 
potrivească oamenii după calităţile fiecăruia, de ne miram 
şi noi ce minuni puteau să iasă. Pe vremea aceea în fiecare 
an, la Blaj, sub privirile mitropolitului făgărăşan, Vasile 
Suciu, ţintuit de boală intr-un cărucior, se desfăşura 
concursul de gimnastică şi sport a şapte licee din regiune. 
Favoritul întrecerilor era liceul săsesc din Sighişoara. 
Singurul adversar, ce-i putea aşeza pe saşi pe locul doi, era 
liceul Radu Negru. Şi la disciplinele din sport eram la o 
concurenţă strânsă. Moise Bărcuţian era de neînvins la 
aruncarea discului şi a greutăţilor. Sava la săritura în 
lungime şi înălţime. Sandu Comănici la suliţă. Dar cu 
gimnastica şi piramidele nu se putea compara nimeni cu 
noi. Frumos era când echipa biruitoare se întorcea acasă şi 
tot liceul o aştepta. Mi-aduc aminte că prin 1936 biruitorii 
veneau cântând “noi LRN-iştii lui Roşală din luptă ne-am 
făcut un joc şi am jurat să fim de-a pururi pe primul loc, pe 
primul loc”. Ştia oare profesorul Roşală şi întreg liceul că 
melodia cântată era a unui cântec legionar? 

Apoi, când manifestaţia trecea, pe băncile de sub 
teii din curtea liceului profesorul ne arăta fotografii vechi 
cu alte piramide victorioase. Atunci am auzit pentru prima 
dată de numele Horia Sima. “Aşa piramide frumoase nu 
am avut decât ale seriei lui Horia Sima”, a spus profesorul 
Roşală. Pe coperta anuarului liceului era încadrată ca o 
emblemă, o fotografie cu o piramidă umană, unde tânărul 
din vârful piramidei părea că-şi ia zborul spre înălţime. 
Tânărul era Horia Sima, seria 1927. Şi-n echipa de fotbal 
locală aveam trei jucători de bază din Frăţie: Ion Grecu, 
portarul, era însuşi şeful Frăţiei, Ghiţă Popa era un înaintaş 
temut, iar pe partea unde era mijlocaş Mihai Maga nu se 
putea trece. 

Majoritatea dintre noi eram fii de ţărani, obişnuiţi 
cu munca fizică şi în liceu simţeam nevoia unei folosiri a 
braţelor. Poate de aceea ne depărtam pentru consfătuiri tot 
mai mult de Făgăraş, în locuri tot mai accidentate. 


50 



Fiind anunţat de locul unde se va ţine consfătuirea, 
Ghiţă Toader ne-a rugat să trecem pe o cale de hotar în 
Galaţi, unde el lucra la câmp. Era prin luna mai. L-am 
găsit sădind ceapă singur. In Galaţi oamenii aveau pământ 
puţin şi îl foloseau drept grădină de legume. Era cu lucrul 
rămas în urmă, ceapa vecinilor era prinsă, el mai avea mult 
de lucru, dar era gata să lase totul să vină cu noi. 

Ne-am simţit ruşinaţi şi, renunţând să ne mai ducem 
în pădure, ne-am alineat la lucru sub îndrumarea lui. 
Consfătuirea am ţinut-o lucrând. Pe câmp nu mai era 
nimeni, spre seară puteam vorbi orice şi cânta netulburaţi. 
Şi mai ales nesuspectaţi. Cui i-ar fi trecut prin cap că de 
fapt noi ţineam o adunare a Frăţiei? De atunci am fost 
totdeauna gata să-l ajutăm la lucru. 

Era în primăvara anului 1938. Se sărbătorea ziua 
sădirii pomilor şi conducerea liceului, şi autorităţile locale 
hotărâră să o serbeze deosebit. Trebuiau plantate cu puieţi 
nişte râpi pe malul Oltului la vreo 5 kilometri de oraş. 
Elevii am mers în marş în frunte cu “moş Irod”, 
comandantul străjeriei, sâcâiţi întruna de acesta să cântăm 
să ne audă lumea şi cum noi nu aveam chef, cântam fals, 
unii un cântec, alţii altul ca să-l silim să ne dea pace. A 
venit un sobor de preoţi, prefectul, şeful ocolului silvic, 
colonelul de jandanni şi încă mulţi alţii în uniformele 
pompoase ale Frontului Renaşterii Naţionale. Veniră greu 
în trăsuri că nu era drum de maşină încât se făcuse târziu. 
S-a ţinut slujba religioasă. Doi preoţi au ţinut predici lungi 
începând de la pomii slobozi şi cel oprit din grădina 
Raiului, despre cedrii Libanului, despre smochinul 
neroditor. A urmat apoi prefectul, ridicând în slăvi pe 
majestatea sa, care de grija ţării nu donnea decât şapte ore 
pe noapte. A vorbit apoi moş Irod, comandantul cohorţii 
îmbrăcat străjer, cu nădragi scurţi, şi care, în cuvinte 
patetice ne-a amintit că “marele străjer” nu face altă treabă 
decât sădeşte pomi. A vorbit inginerul silvic despre codrul 
frate cu românul, care codru şi păduri ne ascundeau de 


51 



duşmani pe noi românii şi care “în lupte ca la Mărăşeşti au 
ieşit dezbrăcaţi din apă, de credeau nemţii că românii e 
nebuni”. Câteva fetiţe au jucat jocul silvic Alunelul, altele 
au recitat câteva poezii cu frunză verde şi serbarea ar mai 
fi continuat dacă vremea nu s-ar fi învolburat, curând 
începând să curgă de sus zăpada mieilor, care ne-a silit să 
ne retragem acasă fără să sădim un singur puiet. 

Atunci am luat hotărârea să sădim noi pădurea. 
L-am anunţat pe profesorul Roşală, care a fost încântat. 
Am anunţat şi pe inginerul silvic. Sâmbăta următoare, 
imediat după prânz ne-am deplasat cu unelte la plantaţie. 
Lângă noi au venit o mulţime de alţi elevi şi până seara 
râpile erau plantate cum scrie la carte. Venise şi profesorul 
Roşală, după spusa lui, să nu facem vreo “minune”. Atunci 
mi-am dat seama că ştia cine suntem şi se temea să nu 
cântăm ceva interzis şi să păţim ceva. Peste 13 ani, în 
timpul rezistenţei armate făgărăşene, de multe ori vom 
poposi în această pădure plantată de noi, amintindu-ne de 
cei ce nu mai erau, între care şi profesorul Roşală. 

O altă afirmare a Frăţiei era formarea unui cor 
bisericesc. Ideea a venit din faptul că la biserica 
Brâncoveanu se făcea duminica liturghie numai pentru 
tineri, în majoritate elevi. Biserica era totdeauna plină, 
venind şi mulţi elevi ortodocşi. în strană răspunsurile erau 
date de elevi. Majoritatea celor ce eram în strană, eram în 
Frăţie. Atunci ne-am pus întrebarea dacă nu ar fi bine să 
facem un cor bisericesc adevărat. Ion Bălan, care cânta şi 
din vioară, avea cunoştinţele necesare, ceilalţi aveau voce. 
Printre noi, cea mai frumoasă voce din liceu era a lui Pavel 
Mârza. Pe lângă noi, cei din Frăţie, au venit şi alţi elevi. 
Corul l-am pregătit în secret făcându-i o surpriză părintelui 
Popa Octavian. Pentru uşurinţă am ales liturghia lui 
Muzicesu, pe patru voci. Cu vremea corul putea fi dirijat şi 
de Pavel Mârza şi de Gheorghe Micu. De altfel în satele 
lor, aceştia au întemeiat coruri bisericeşti cu fetele şi 
băieţii din sat. Am dorit ca să aducem în cor şi fete de la 


52 



gimnaziu, vorbisem cu fetele, care erau entuziasmate, dar 
nu am găsit înţelegere la directoarea gimnaziului. Am 
cerut voie să cântăm şi la biserica ortodoxă şi am suplinit 
corul în câteva rânduri. 

Un moment deosebit din viaţa Frăţiei a fost serbarea 
de doliu la aflarea veştii morţii lui Octavian Goga. Că 
Octavian Goga era iubit şi ca poet şi ca om politic de toată 
suflarea românească din Făgăraş era un lucru ştiut. Aveam 
şi un motiv în plus, căci cu doar câţiva ani în urmă fusese 
oaspetele liceului nostru. Dar noi, Frăţia, aveam la vremea 
aceea un motiv în plus: noi ne plângeam propria noastră 
durere. Eram informaţi încă din aprilie că la ultima 
întâlnire dintre Căpitan şi Octavian Goga, pe atunci prim 
ministru, se făcuse o înţelegere. Şi iată acum Goga era în 
pământ (se zvonea că fusese otrăvit - se ştia de cine), iar 
Căpitanul zăcea în închisoare. 

La început era plănuit ca adunarea de doliu să 
cuprindă numai o evocare a profesorului Literat, fost coleg 
de clasă al lui Goga la liceul din Braşov. Noi însă am 
pregătit cu grijă şi implicare de suflet un program de 
cântece. Corul liceului, în care tot noi dădeam tonul, a 
cântat cu atâta suflet “La noi”. Nu o evocare istorică o 
făceam, ci situaţia prezentă a sufletului nostru: “La noi 
atâţia fluturi sunt şi atâta jale-n casă”. 

Iancu Morar a citit cu glas tare fragmente din 
scrierile politice ale poetului, iar Pavel Mârza a cântat “De 
ce m-aţi dat de lângă voi”. Alţii au recitat poezii. N-am 
lăsat să ne despărţim cu ochii lăcrimaţi, nici copleşiţi de 
durere fără speranţă, căci am terminat cu un “Deşteaptă-te 
române”, zvâcnit din piepturi ca un trăsnet, şi cântat 
sacadat, aşa cum îl cântam noi la şedinţele noastre. 

“De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă 
Oricare s-ar abate din gloriosul loc, 

Când patria sa mamă cu inima duioasă 
I-ar cere ca să treacă prin apă şi prin foc.” 


53 




Frăţie de Cruce, 1939 - sfârşit de liceu 


54 





Cum s-a format stilul legionar 


Primisem la Frăţie toate circulările Căpitanului, 
după lovitura de stat a lui Carol al II-lea; despre 
desfiinţarea Partidului Totul pentru Ţară de către Căpitan 
şi scrisoarea trimisă lui Alexandru Vaida-Voievod, 
precum şi ordinul de a nu reacţiona în nici un fel la orice 
provocare a stăpânirii: “e lumea lor, a bătrânilor.... 
Suntem împotriva loviturii de stat”. Era limpede că o 
prigoană se va institui în ţară. Ne bucura hotărârea 
Căpitanului de a pleca în Italia, unde urma să scrie 
volumul al doilea din “Pentru legionari”. Din partea 
comandamentului Frăţiei de Cruce se cerea prudenţă, 
interzicerea oricărei manifestări exterioare şi aplecarea 
asupra educaţiei. Carte, muncă şi formare de caractere. 
Am fost anunţaţi că trebuia să vină şeful Frăţiilor de Cruce 
pe ţară, Bădia Istrate, la Frăţia noastră. Unii citisem 
„îndreptarul” lui („îndreptarul Frăţiilor de Cruce” n.n). 
Despre dânsul ne vorbeau cu multă căldură fruntaşii FDC- 
işti care veneau de la Braşov şi din alte părţi. Noi îl 
aşteptam cu nerăbdare ca pe un frate mai mare, pe care nu- 
1 văzusem niciodată. A fost fixată şi o dată când trebuia să 
sosească. Şeful de grup FDC şi Florin urmau să-l aştepte 
la gară, dar nu a venit nimeni. Ei au rămas să-l aştepte şi la 
trenul următor, dar nici cu acesta nu a venit şi nici cu altul, 
că a fost arestat şi urma să fie ucis în închisoarea din 
Râmnicu Sărat în 22 septembrie 1939, odată cu cei mai de 
seamă fruntaşi legionari: Gheorghe Clime, Alexandru 
Cantacuzino, Ion Banea, Bănică Dobre şi alţii, şi alţii. 

Un tânăr din ziua de astăzi mi-a spus odată: 

-Ce uşor era pe vremea când eraţi dumneavoastră 
tânăr, că-i aveaţi pe Nae Ionescu, Mircea Eliade, 
Constantin Noica, Petre Ţuţea, Emil Cioran, care să vă 
lămurească îndoielile şi să vă arate calea. 

-Nu, tinere, noi nu l-am avut în faţa noastră nici pe 
Căpitan, nici pe Moţa. Cât despre aceşti filozofi, cel mult 


55 



le auzisem de nume. Cât despre filozofia lor, noi cei 
mărunţi nu o citisem şi dacă am fi citit-o nu am fi prea 
înţeles-o. Părinţii noştri spirituali n-aveau cu mulţi ani mai 
mult ca noi, nici ei nu-1 văzuseră pe Căpitan şi-şi făceau 
ucenicia odată cu noi. Până în 1938 citisem şi memorasem 
fragmente din „Cărticica Şefului de cuib” şi din 
„îndreptarul Frăţiilor de Cruce”. Dar de atunci şi până în 
1940 toamna nu am mai văzut carte legionară. Trăiam din 
tradiţie, care prin viu grai se transmitea de la suflet de 
tânăr la suflet de tânăr. Acum, când am o viziune asupra 
doctrinei naţionaliste creştine legionare pot spune cu toată 
certitudinea: nu noi, tinerii legionari sau nelegionari 
ne-am modelat după filozofia acestor gânditori, ci ei 
şi-au formulat ideologia după principiile care ne 
conduceau pe noi. întâi a fost realitatea şi apoi cuvântul 
scris despre ea. întâi am fost noi, miile de anonimi, care 
învăţam unii de la alţii şi-i învăţam şi pe alţii: tineri elevi, 
unii aproape copii, de la diferite licee ale ţării, ucenici la 
fabrici şi la patroni, feciori de la sate, studenţi entuziaşti, 
muncitori flămânzi şi goi - cum spune cântecul -, ţărani 
bătuţi de viscol şi ploi la coarnele plugului, dascăli, popi, 
care-şi luaseră în serios misiunea de apostoli ai neamului, 
sihastrii din schiturile munţilor noştri. Fiecare din aceşti 
neştiuţi şi-au adus aportul lor de bărbăţie şi credinţă în 
ceva închegat, pe care filozofii apoi l-au numit stil 
legionar. 

Fete, soţii, mame , bunici, gata de sacrificiu, vor 
turna din sufletul lor feminin duioşie, bunătate, iertare şi 
frumuseţe, peste asprimea şi temeritatea bărbătească. 

Şi toată această frământare nu avea îndreptar decât 
câteva legi simple, atât de simple date de Căpitan, încât 
puteau fi învăţate pe de rost de oricine intr-un ceas, dar 
care puse în practică aveau puterea de a modela sufletul 
românesc. Se închega o lume nouă, lumea legionară, 
îndrăznesc să spun că această frământare şi modelare a 
evoluat în decursul a câtorva ani. într-un fel arăta lumea 


56 



legionară prin anii 1930-1933 când, mai în glumă mai în 
serios, membrii mişcării îşi ziceau “muşchetari” şi alta era 
lumea în momentul când a îngenunchiat în faţa sicrielor 
lui Moţa şi Marin şi li s-a citit testamentul: „ eu aşa am 
înţeles datoria vieţii mele, am iubit pe Hristos şi am mers 
senin la moarte pentru EF. Alta era lumea în vremea 
jertfei lui Iordache Nicoară şi mai târziu a Mihaelei 
Nicoară şi a lui Valeriu Gafencu. Aşa cum am spus 
educaţia ne-am făcut-o noi înşine. Din când în când 
veneau la noi, de la Braşov, doi tineri puţin mai în vârstă 
ca noi: Ion Agapie şi Gheorghe Apostolescu, proaspeţi 
absolvenţi ai şcolii militare de ofiţeri. După ierarhie ei 
erau şefii noştri de grup şi de regională, dar odată veniţi 
între noi nu dădeau ordine, nici măcar sfaturi ci se purtau 
ca nişte mărturisitori de credinţă ca şi noi. 


Procesele Căpitanului 

Vestea de trăsnet a condamnării Căpitanului a sosit 
la Frăţie odată cu scrisoarea lui către Nicolae Iorga, pentru 
care a fost condamnat. Alăturat era şi articolul lui Iorga. 
Căpitanul, care fusese târât în atâtea procese, nu fusese 
condamnat niciodată până atunci. Era atâta durere şi atâta 
revoltă în această scrisoare să mişte şi pietrele. Şi Nicolae 
Iorga, “apostolul neamului”, “geniul istoriei româneşti”, 
“părintele patriei” atâta a înţeles: să ceară şi să aranjeze ca 
să fie condamnat Căpitanul la şase luni închisoare. De 
atunci, noi fraţii de cruce, tineretul acestei ţări, nu am mai 
putut privi chipul lui Iorga decât sub această ipostază: 
ucigaşul Căpitanului, ţinând seama de ce a urmat. Felul 
cum apărea râzând satisfăcut alături de călăul Armând 
Călinescu în jurnalul dinaintea filmelor la cinematograf, 
nu a făcut decât să ne adâncească această convingere. 

Ori de câte ori vom citi ceva din istorie, vreo vorbă 
sau faptă de-a lui, noi cei de atunci nu vom uita niciodată 


57 



să spunem: da, a fost mare, acest om; dar a fost autorul 
moral al celei mai mari şi mai nedrepte crime din istoria 
României. Căci Corneliu Codreanu, Căpitanul, a fost 
iubirea şi speranţa a milioane de tineri români. Au mai fost 
crime mari în istoria noastră: uciderea lui Mihai, a lui 
Horia, a lui Tudor... da, dar acestea au fost înfăptuite de 
străini. Pe Corneliu Codreanu l-au acuzat, l-au condamnat, 
l-au ucis fără sentinţă mâini de români. Şi, de la arestarea 
Căpitanului, în sufletul fraţilor de cruce nu se va mai face 
senin. Ne-am maturizat în câteva zile. Urmăream în ziare 
cu revoltă desfăşurarea procesului. Acuzat pentru înaltă 
trădare, nu cu aţă albă, nici cu sfoară, ci cu funie erau 
cusute acuzaţiile ce i se aduceau. Ne-a revoltat apoi 
condamnarea la zece ani la muncă silnică, dar nu ne-a 
frânt credinţa şi speranţa. Nu credeam să fie temniţă să-l 
frângă pe Căpitan. Nu ne trecea prin minte ca cineva să 
îndrăznească măcar să cugete la uciderea lui. 


",Sfântă tinereţe” la mormântul eroului necunoscut 

“Tinerimea română” era o organizaţie înfiinţată 
dinaintea primului război mondial, ce urmărea dezvoltarea 
conştiinţei naţionale în sânul tineretului român de 
pretutindeni. După război nu s-a mai ocupat nimeni de ea. 
Acum, în vacanţa de Paşti, 1938, cineva s-a gândit să o 
reînvie. De la toate liceele din ţară trebuiau selectaţi cei 
mai talentaţi elevi la diferite obiecte de învăţământ şi 
trimişi la Bucureşti, unde să fie un concurs, cei mai buni 
urmând să fie premiaţi. Au fost aduşi liceeni şi din 
Salonic, Bitolia, Vârşeţ. Au fost aleşi şi de la „Radu 
Negru” cei mai buni elevi şi bun înţeles era mai tot 
mănunchiul nostru de prieteni, cât şi din clasele mai mari 
din Frăţia de Cruce, între care cunoşteam pe Gheorghe 
Cârje. Cu noi a fost trimis însoţitor profesorul Gheorghe 
Şerban, el însuşi legionar. 


58 



La Bucureşti am fost cazaţi la prefectura Poliţiei 
capitalei, la un etaj de sus. Era o sală mare, cu vreo sută de 
paturi. Cred că aici dormeau studenţii agenţi ai Siguranţei, 
care acum erau în vacanţă. Cu noi erau cazaţi elevi din 
Năsăud, Sighet şi Satu-Mare. Era vremea arestărilor de 
legionari şi de multe ori coborând sau urcând scările, 
puteam întâlni legionari aduşi în cătuşe. 

Intr-o seară eram în sală cei circa 100 de elevi 
discutând pe paturi, în linişte, când intră pe uşă cu insigna 
Tinerimii române, Bădia Mihai, care venise de vreo două 
ori la şedinţele noastre din Făgăraş din partea conducerii 
Frăţiilor de Cruce. Eram primul grup de lângă uşă. îl 
primim cu drag. Zâmbind, el vorbeşte ceva cu Ghiţă Cârje, 
apoi trece la năsăudeni şi noi privim cu bucurie şi ne 
mirăm că şi ei îl cunosc la fel de bine ca şi noi şi la fel îl 
cunoşteau şi sătmărenii şi maramureşenii. Deci de fapt 
eram toţi fraţi de cruce, numai că nu ştiam. Bădia Mihai ne 
face un semn de rămas bun la uşă şi pleacă. Dintr-un colţ 
al camerei careva începe să râdă şi în curând toată sala 
izbucneşte intr-un râs nebun, de tresăreau geamurile 
prefecturii poliţiei. Râsul acesta însemna: zadarnic, suflete 
de diavol, îl judecaţi pe Căpitan, zadarnic vă căzniţi să ne 
distrugeţi, iată suntem aici în mijlocul vostru şi nu ne pasă 
de voi; noi râdem de toată netrebnicia voastră! Mult se 
mirau şi, puţinii dintre noi care nu erau fraţi de cruce, nu 
înţelegeau ce se întâmplă. Eram lângă colegul de clasă 
Hamza, care nu înceta să mă întrebe: cine a fost tânărul? 
Cum de-i cunoaşte pe toţi şi toţi îl cunosc? Râsul general îl 
năucise de-a binelea, iar a doua zi avea să se mire şi mai 
tare dimpreună cu alţii, mult mai mari, care nu înţeleseseră 
nici ei nimic din ce se întâmpla sub ochii lor. 

A doua zi eram adunaţi, noi Tinerimea română, la 
mormântul Eroului necunoscut, câteva sute de elevi. La 
plecare, Ghiţă Cârje ne-a dat nişte instrucţiuni în şoaptă: 
“ţineţi-vă strâns lângă mine!”. Era ordinul să ne ţinem 
strânşi unul lângă altul să nu poată intra între noi nici un 


59 



străin. A venit Regele Carol al II-lea îmbrăcat ca mare 
străjer, adică cu nădragi scurţi (era singurul în unifonnă), 
patriarhul şi domni gravi în unifonnă frontului. S-a ţinut 
un parastas, au vorbit câteva feţe bisericeşti şi mirene, 
desigur tămâind pe marele străjer prezent, „a cărui pavăză 
de nădejde trebuia să fim noi, cei mai buni dintre elevii 
ţării”. Unna să se cânte imnul regal, şi un dirijor se urcase 
să dea tonul când dintr-un colţ al tinerilor a izbucnit 
„sfântă tinereţe legionară”. După două rânduri cântate, 
cântecul a continuat în colţul opus, apoi în altul. Conform 
ordinului noi trebuia să pornim de la „Moartea, numai 
moarte legionară ne este cea mai scumpă nuntă dintre 
nunţi!”, dar fraţii entuziasmaţi au uitat regula jocului şi au 
început să cânte toţi. Tenninat cântecul, ne-am amestecat 
între noi alcătuind o forfotă generală. Ce-au făcut regele şi 
caiafele nu ne-am mai interesat. Pe de margine se auzea un 
glas piţigăiat: la gară, marş, la gară cu voi! Nici nu am mai 
aşteptat altceva, ne-am luat trăistuţa cu haine şi am plecat 
la gară. Nu ştiu dacă a fost arestat cineva. 

Eram fericiţi că am arătat şi regelui şi patriarhului - 
prim ministru în vremea aceea - unde era sufletul tinerimii 
române. în buna noastră credinţă speram că vor înţelege să 
nu mai asuprească pe cine aveam noi cel mai drag pe 
pământ. La întoarcere colegul meu de clasă Hamza îmi 
spune: acum ştiu tot, vreau şi eu să fiu cu voi. Peste o lună 
era în rândul mănunchiului de prieteni. 


Doamna cu căţelul 

9 

Poate nu-i locul aici să povestesc o întâmplare de la 
Tinerimea română în Bucureşti, când era să fiu arestat. 
Din timp adunasem ban cu ban cu unicul scop de a-mi 
cumpăra un toc rezervor. Am încercat în librării să cumpăr 
unul, dar nu m-am putut apropia de preţ. Noroc că am 
găsit un tarabagiu care vindea tocuri rezervoare. îmi sta 


60 



ochii la unul verde cu capac argintiu. Tabaragiul îmi cerea 
15 lei. 

-E prea scump, încep eu. Zece lei vă pot da. 

-Pentru zece lei mai bine-1 arunc. 

Mă fac că plec. 

-Hai, ţi-1 dau cu 14. 

-Cu 11, zic eu întorcându-mă. 

Mai lasă el, mai urc eu şi ajungem la 12 lei. 
Vânzătorul umple rezervorul cu cerneală (pe gratis), eu 
plătesc şi îmi pun stiloul la locul lui în buzunarul 
dinlăuntru al uniformei, uitându-mă din când în când la el 
ca nu cumva să-l pierd sau să mi-1 fure cineva. Eram 
fericit că făcusem târg bun, de-mi mai şi rămaseră trei lei, 
cu care mi-am făcut cinste cumpărând un kilogram de 
portocale, fructe din care nu mai gustasem niciodată până 
atunci. Eram cu Tăvi Crişan. Şi toţi ne-am retras pe o 
bancă în Cişmigiu să mâncăm în tihnă. La urmă mă mai 
uit din nou la stilou, să-l scot şi să-l admir. Când pun mâna 
pe el văd nenorocirea: degetele mi se umplură de cerneală, 
în buzunar cerneală, cămaşa se pătase. Trebuia să mă spăl 
undeva. Nu departe era o fântână cu un leu ce vărsa apă, 
iar jos un fir de părău se aduna într-o covată mică de 
beton. Desfac tocul şi-l spăl în covăţică, apa se albăstreşte, 
spăl de tot tocul cu apă şi continuu să-mi spăl mâinile de 
cerneala ce se ducea greu. De pe o alee o cucoană venea 
cu căţelul, care se zbătea în lănţug. Doamna îl dezleagă şi 
căţelul aleargă şi începe să lipăie apa vânătă din covăţică. 
Eu încerc să-l îndepărtez, dar potaia mârâie şi latră la mine 
şi nu se dă alungată. 

între timp ajunge şi cucoana şi, când vede ce apă a 
băut căţelul, se brustură şi începe să ţipe: sergent!, sergent! 
- alarmând toţi trecătorii. Ca din pământ răsare un zdrahon 
de poliţai. 

-Pune mâna pe ei - adică pe noi - şi să-i duci la 
poliţie la comisarul Dumitrescu că apoi vin şi eu, după ce-1 
duc pe Pufi la doctor. 


61 




Un mănunchi de prieteni-frăţiori. Cu X - Ion Gavrilă 


-Trăiţi! Haideţi, mă! Şi ne înşfăcă pe unul de un 
braţ şi pe celălalt de altul. Să trăiţi, îi duc la poliţie. 
Haideţi, mişcaţi repede! strigă sergentul către noi. 

Şi ne scoate pe poarta dinspre liceul “Gheorghe 
Lazăr”. 

După ce ne-am mai depărtat poliţaiul a mai slăbit 
strânsoarea şi cu voce destul de aspră: 

-De unde sunteţi voi? 

-De la Făgăraş, răspundem noi. 

-Hmm, şi eu sunt ardelean, sunt din Bihor. 

Vorbind mai mult cu sine: mă tot întreb a cui dracu’ 
o fi cucoana asta. A lui cutare nu-i, că aia-i mai bătrână, a 
lui cutare nu-i că aia are câne mai mare, a lui cutare nu-i 
că aia îi cu părul roşu, ori mai ştie-le satana că astea se 
schimbă ca fumul, de nu le mai cunoşti, şi cine o fi 
62 







Dumitrescu, că eu unul nu-1 ştiu, că nu lucrez pe aici. Mai 
mergem apoi o bucată de drum şi tot el: 

-Mă, uitatu-s-o cucoana la ecusonul meu? Parcă nu 
s-o uitat că era turbată rău. 

Mai mergem o bucată, sergentul tot întrebându-se 
singur ba una, ba alta, apoi: 

-Mă băieţi, eu zic s-o lăsăm în pace că nu mă 
cunoaşte. Haideţi, faceţi cinste o bere şi să ne vedem de 
drum, fiecare în treaba lui. Şi zicând intră în prima berărie 
întâlnită. 

-Trei beri, băiete - comandă el. 

Noi îngălbenim, ne foim, eu ştiind că nu mai am 
nici un ban în buzunar şi Tăvi nu avuse nici atât cât 
cheltuisem eu. 

-N-aveţi bani! Râse din toată inima sergentul din 
Bihor. Hai lăsaţi, că nu-i bai. Ăsta să fie ăl mai mare rău, 
noroc să dea Dumnezeu! Cât despre cucoană, îmi tai 
mustaţa cât ajung acasă, de nu mă mai cunoaşte nici 
nevastă-mea. Da, afurisiţi şi voi! Să nu ştiţi că acolo vin 
cânii cucoanelor să bea apă! 


Tabără FDCpe Ciucaş 

A venit vacanţa de vară a anului 1938. Consfătuirea 
o ţineam în fiecare duminică în grupuri după apropierea 
satelor. De obicei procedam aşa: ne adunam la unul acasă 
de dimineaţă, ne duceam cu toţii la biserică, luam masa în 
familia lui, după care ne îndreptam spre poalele muntelui, 
unde ţineam consfătuirea. Seara ne despărţeam mergând 
spre casă direct peste văi şi râuri. Alte ori ne dam întâlnire 
de dimineaţa la mănăstirea Sâmbăta, participam la 
liturghie, apoi ne înfundam în codri, unde eram numai noi 
cu ale noastre. Fără să fi urmărit anume, învăţam toate 
potecile, văile, tufărişurile, cotloanele poalelor munţilor. 
Cât ne va ajuta aceasta învăţătură, dar peste zece ani! Şi 


63 



încă ceva: trăind în mijlocul acestor locuri, îţi intrau în 
suflet, deveneai una cu ele, le iubeai cu patimă, erai şi tu o 
vietate din lumea lui Dumnezeu. Veşti din lumea legionară 
veneau puţine. Şi cele ce veneau erau tot mai triste. O 
mulţime de oameni din judeţ erau duşi în lagăr. Pe alţii îi 
luau jandannii, când li se năzăreau, erau duşi la post, 
legaţi, bătuţi, batjocoriţi ca bunăoară să măture în faţa 
clădirii postului sau să rănească coteţul porcilor domnului 
şef, apoi purtaţi legaţi din post în post la legiunea de 
jandarmi din Făgăraş. Se vedea bine că era un plan gândit, 
urmărindu-se intimidarea oamenilor şi înjosirea lor. De 
Căpitan nu mai ştiam nimic, dar în gând eram mereu cu el 
şi-i cântam de câte ori ne aduceam aminte de el, cântecul 
lui Radu Gyr, “l-au pus în lanţuri şi cătuşe”. 

Obiceiul Frăţiei era ca în vară să se ţină o tabără, 
undeva la munte, unde să se întâlnească fraţii din întreaga 
regională. în 1937, după câte vorbeau cei mai vechi, tabăra 
se ţinuse în munţii Sibiului sub conducerea 
Comandantului legionar, Nistor Chioreanu. Erau atât de 
încântaţi de cum trăiseră o săptămână; învăţaseră atâtea 
încât mereu povesteau de ea. Azi, în 1992, bătrânul Nistor 
Chioreanu îşi aminteşte cu drag de scena în care Căpitanul 
l-a trimis în Frăţii în 1937: “Eram grad legionar, aveam 
funcţie mare în Mişcare, când mă chemă Căpitanul: 

-Nistore am nevoie de tine într-o misiune foarte 
importantă! 

Mă aşteptam la cine ştii ce misiune de mare 
conducere şi mă gândeam cum să răspund. 

-Nistore, mai poţi fii copil? 

La nedumerirea mea am ridicat din umeri, dar am 
răspuns: 

-Dacă, trebuie voi fi copil, Căpitane! 

-Ştiam că poţi; iei conducerea regionalei FDC 

Sibiu! 

Atâta a fost şi am luat-o!” 

Acum FDC Făgăraş aparţinea de regionala Braşov. 


64 



După câte îmi amintesc de ea aparţineau grupurile Braşov, 
Făgăraş, Trei Scaune, Odorhei, Ciuc, Prahova, Buzău şi 
Dâmboviţa. Tabăra a fost pe muntele Ciucaş. Ne 
adunasem în jur de 40-50 fraţi de cruce şi prieteni din 
mănunchi. De la Făgăraş eram cu Iancu Morar, eu fiind 
printre cei mai tineri. Conducerea taberei o avea Gheorghe 
Apostolescu, din Braşov. M-au impresionat în mod 
deosebit prahovenii Tasse, Badea Popescu, Nucu şi Relu 
Niculescu din Câmpina. Ultimii făcuseră câteva luni de 
lagăr şi-i priveam ca pe nişte eroi. Dintre buzoieni reţin pe 
Taus. Ne-am confecţionat colibe din cetină, făceam 
marşuri pe terenuri accidentate, ne făceam de mâncare. 
Eram informaţi despre situaţia legiunii în ţară, a Frăţiilor. 
Aproape toată conducerea Mişcării în frunte cu Căpitanul 
erau în lagăre sau în închisoare, dar Legiunea trăia şi se 
dezvolta. De asemenea Frăţiile. Existau Frăţii în toate 
liceele ca şi în centrele muncitoreşti şi la sate. Câteva 
Frăţii au căzut şi fraţii au fost condamnaţi la închisoare şi 
eliminare definitivă din şcoli. 

Interesant era că între noi, în Frăţii, nu s-au folosit 
niciodată nume conspirative. Numele după care ne 
chemam era numele adevărat. Cel mult unii îşi câştigau 
porecle, asta fiind valabil atât pentru şefi cât şi pentru 
fraţii de rând. Oricărui frate i se acorda încredere deplină. 
Cântam mult, mai ales seara în jurul focului. Cei mai în 
vârstă, care îl cunoscuseră pe Căpitan, povesteau 
întâmplări din tabere. Se citea din puţinele cărţi legionare 
aduse. Ne-am şi fotografiat. Fiecare avea câte o funcţie de 
îndeplinit. Eu aveam grijă cu alţii mai tineri ca în tabără să 
fie în continuu apă. O zi am postit nemâncând nimic. Ne 
rugam dimineaţa şi seara în genunchi pentru Legiune, 
pentru Căpitan, pentru cei morţi şi pentru cei vii, închişi, 
pentru ţară, pentru noi. Aveam şi program liber pentru a ne 
cunoaşte mai bine şi a afla cum era viaţa în Frăţiile 
celorlalţi. 

Cu această ocazie au depus legământul 7 fraţi de 


65 



cruce din Prahova. Reţin doar numele a doi: Nae Popescu 
din Ploieşti şi Frâncu din Câmpina. Vedeam pentru prima 
dată un astfel de ceremonial. După o săptămână ne-am 
despărţit, îmbrăţişându-ne la o răscruce de cărări de 
munte, fiecare grup pornind înspre judeţul lui. 


Anul şcolar 1938-1939 
Străjeria 

Ne-am reîntâlnit cu drag, cei vreo 15-16, câţi eram 
în mănunchiul de prieteni, povestind din tabăra de pe 
Ciucaş. Eram în clasa a V-a de liceu (a IX-a de acum). 
Locuiam pe strada George Coşbuc, acum cu Pavel Mârza 
şi Gheorghe Micu, la părinţii lui Dumitru Zamfir, fost 
frate de cruce, care acum era elev la şcoala militară de 
ofiţeri activi. Când venea în permisie ne povestea din 
şcoală: 

-Ne aflăm mulţi fraţi de cruce în şcoală. 

Trebuie spus că serviciul militar era pentru noi o 
datorie de onoare, pe care o doream să o îndeplinim cu 
cinste. Doi ani l-am mai întâlnit pe Dumitru, apoi nu am 
mai ştiut nimic despre el. I-am regăsit numele în 1941 în 
paginile unui ziar, în care se vorbea de sublocotentul 
Dumitru Zamfir, care surprins cu plutonul de tancurile 
sovietice, a sărit cu grenadele pe ele distrugându-le cu 
preţul vieţii a câtorva dintre ei, între care şi sublocotenetul 
Dumitru Zamfir. 

O dată cu acest an şcolar a apărut un lucru nou: 
„străjeria”. Cei ce au clocit această organizaţie o voiau de 
educaţie patriotică cu credinţă şi devotament pentru 
“marele străjer”, regele Carol al II-lea. Interesant era că 
această străjerie avea o structură asemănătoare Mişcării 
Legionare. Astfel ne-am trezit băgaţi cu forţa intr-un cuib 
străjeresc. Urmau apoi cohorte, centuri, uniforme cu 
fireturi, pompoane, bumbi strălucitori, insigna regelui, 


66 



stema străjeriei, devize, legăminte pentru regele iubit şi 
cântece, potop de cântece mălăieţe ca “noi străjeri de 
pretutindeni, veseli, sprinteni şi vioi”. Pentru a aprofunda 
mai mult educaţia străjerească, o zi pe săptămână, joia, nu 
se ţineau cursuri, ci numai străjerie. O mai mare pierdere 
de vreme nici că se putea închipui. 

Cu excepţia lui moş Irod, mare “figură” de altfel, 
toţi profesorii erau împotriva străjeriei, elevii de 
asemenea, iar pentru noi, fraţii de cruce, era o blasfemie 
prin folosirea noţiunilor noastre, sfinte. împreună cu 
profesorii şi cu ceilalţi elevi am făcut totul pentru a 
compromite aceasta năstruşnică parodie. Nimeni nu mai 
vorbea de străjerie, ci de “străcherie”. Mare prostie a fost 
în capul celor ce-o clociseră, închipuindu-şi că în felul 
acesta tineretul s-ar îndrepta spre acest surogat, uitând de 
Mişcarea Legionară. 

Mai întâi, în corpore, elevii au refuzat adoptarea 
uniformei cu galoane, cu steme şi nădragi scurţi, cu 
aprobarea tacită a profesorilor. Era vorba, joia, de 
însuşirea unei dexterităţi manuale. Ne-au adus şi unii 
specialişti. Astfel ne-au pus să confecţionăm din hârtie 
flori, vaporaşe, pantalonaşi şi să facem din batiste 
păpuşele şi din sfori laţuri ingenioase. După două şedinţe 
am refuzat să mai executăm ceva, socotindu-ne insultaţi. 
Am fost duşi la moş Irod, comandant de cohortă; ne-a 
chemat apoi directorul liceului - om respectabil, de altfel. 
Fiind şeful clasei, eram numit nu ştiu ce şef şi la străjerie. 
Le-am spus, însă: 

-Domnilor, colegii mei de şcoală primară 
construiesc acum în sat unelte agricole, roţi şi căruţe, iar 
noi suntem siliţi să facem nădragi de hârtie şi păpuşi! 
Daţi-ne de lucru pe măsura puterilor noastre, să muncim 
ceva tehnic. Fie şi numai să reparăm nişte biciclete. 

Altă ocupaţie patriotică era cu jucatul dansurilor 
străjereşti, între care nelipsitul Alunei. Noi, băieţi mari, 
cum ne socoteam, trebuia să jucăm şi să cântăm şi să 


67 



batem podelele în clasă: alunelul hai la joc, să ne fie de 
noroc; cine-n horă o să joace tare mare se va face; cine n-o 
juca de fel să rămână mititel! Drept ciudă băteam podelele 
de vuia liceul, încât comandantul cohortei a mutat toată 
panorama în curtea liceului. De drept, profesorii diriginţi 
trebuiau să fie cu noi, dar ei se spălau pe mâini şi ne lăsau 
în seama educaţiei noastre. 

în curtea liceului se făcea un careu mare, pe trei 
laturi, cu centuriile pe câteva rânduri, pe a patra domnind 
moş Irod. Dar, ca să vă puteţi închipui ce era acolo, câteva 
cuvinte despre moş Irod, comandantul cohortei. Ca fond, 
personajul era profesor de filozofie, dar educator de 
străjerie parcă era născut să fie. Mai întâi cum arăta: mic 
de statură, un cap cubic, buhăit, cu ochi mici de viezure 
înfundaţi în grăsime, ceafă groasă, curbată, piept scofâlcit 
şi burtă enormă pentru statura lui, în care erau împlântate 
picioarele cracoşe şi păroase, subţiri ca două chibrituri. 
Era îmbrăcat în unifonnă de străjer cu toate galoanele şi 
stemele şi cu nădragi scurţi. Adăugaţi-i şi o voce piţigăiată 
şi grisonată. Mai ţineţi seama că omul fusese îndoctrinat o 
vară întreagă la o şcoală străjerească şi că avea o părere 
excelentă despre propria lui persoană. Mai puneţi-1 să 
înţepenească în al patrulea careu ore întregi, până-şi 
termina programul ca să vă puteţi închipui ce canon 
căzuse pe capul nostru, al elevilor. Mai întâi moş Irod ne 
citea câte o prelegere scrisă de el mai bine de o oră despre 
virtuţile văzute, ştiute şi neştiute ale majestăţii sale. Şi, 
fiindcă ne poruncise ca de câte ori auzim pronunţându-se 
numele acestuia să luăm poziţie de drepţi, tot timpul 
pocneam din călcâie, murmuram, vorbeam, dar degeaba; 
comandantul cohortei, până nu-şi termina ultimul cuvânt, 
nu se lăsa. A vrut la început să ne atragă şi pe noi la 
comunicările, în care să-l slăvim pe “marele străjer”, dar 
nu a găsit pe nimeni. Câţiva mai hâtri alegeau din puzderia 
de ode din ziare închinate regelui, unele din cele mai 
tâmpite şi le declamau cât puteau mai caraghios. O singură 


68 




dată ne-a cerut să-i punem întrebări, dar şi-a dat seama că 
a nimerit-o rău. Să ne vorbească despre majestatea sa când 
a fost tânăr sau despre vitejia arătată pe front de majestatea 
sa, despre mama marelui voievod Mihai de Alba Iulia. 
Urma apoi ora de cântece şi jocuri. Ne da tonul, unii 
începeau un cântec, alţii altul, se cânta fals, se da iar tonul 
şi ieşea un haos de să fugi şi să nu te mai uiţi înapoi. Apoi 
urma jocul. îi ceream să ne arate cum se joacă. După cum 
arăta, ca să fie comedia deplină, numai să joace îi mai 
lipsea lui moş Irod, dar el juca bătând pasul, 
nesinchisindu-se de râsetele noastre. Jucam în batjocură şi 
chiuiam fel de fel de strigături: foaie verde mohorod, să 
trăiască moş Irod! Ştia că-i spunem aşa? Ştia. De altfel o 
caricatură proaspătă apărea în fiecare joi pe tabla de la 
coşul de baschet făcută de Sandu Comănici, care se şi 
specializase închipuindu-1 în trei linii stilizate. Urma apoi 
la sfârşit defilarea prin faţa lui moş Irod. Dar mai întâi îi 
ceream să ne arate cum se bate pasul. Nici garda din faţa 
palatului Buckingham nu bătea pasul mai conştiincios ca 
el. 

Când la ora 13 se termina programul, izbucneam în 
strigăte ca la o evadare de la un mare chin. L-am rugat pe 
profesorul Roşală să ne scape măcar de o parte din 
program pentru a face gimnastică şi sport. Când se arăta 
salvarea, începeam să strigăm: foaie verde portocală, mai 
iute domnul Roşală! 

Pentru Frăţie străjeria a făcut şi un lucru bun: dintre 
elevii din clasele cinci şi a şasea au fost aleşi instructori de 
străjeri pentru clasele mici. Astfel împreună cu Ion Bălan 
m-am trezit în mijlocul elevilor din clasa a doua. Diriginte 
era profesorul Octavian Florescu, care îşi reţinea elevii în 
clasă atât cât putea făcând dumnealui un program 
străjeresc, în care acest cuvânt nici nu figura. 

Profesorul vorbea elevilor despre cinste, cuvânt dat, 
aducea cărţi potrivite şi le împărţea elevilor. După o vreme 
această treabă a trecut în seama noastră. De altfel 


69 



profesorul ne-a spus de la început: 

-Ştiţi care-i prima condiţie a unui educator? Să 
iubească din toată inima pe cei pe care-i educă şi a doua să 

devină şi el copil. 

Sub îndrumarea 
profesorului, împreună cu 
Bălan am condus 
educaţia “străjerească” a 

clasei a Il-a. Era 

intr-adevăr o clasă de 
excepţie, cu copii 
inteligenţi, proveniţi din 
familii deosebite, cu 
suflet curat. Ne-am 

împrietenit repede, încât 
uitam că eram cu trei ani 
mai mari ca ei. Vorbeau 
deschis tot ce aveau pe 
suflet. Ne-am mirat şi noi 
câte ştiau despre 

legionari. Erau conştienţi 
că despre aceste lucruri 
nu se vorbeşte tare, dar între doi sau trei mi-am deschis 
sufletul şi ei la fel. Practic creşteam şi ne formam ca 
oameni şi fraţi de cruce împreună. Primii care au păşit 
formând o unitatea de Frăţiori a fost Victor Florea, 
consătean cu profesorul Nicolae Petraşcu, Nuţu Leonte, 
care avea un văr în lagărul de la Vaslui şi Marcel Cornea, 
fiul farmacistului din Şinca Veche. Au urmat apoi Horia 
Drăghici, Gheorghe Peptea, Gheorghe Bulgăr, Dorel 
Câlţea, Bobohalmă. Şi lucrurile au mers aşa de bine, încât 
în septembrie 1940 aproape toată clasa putea defila în 
rândul Frăţiorilor de cruce. Că n-a fost ceva clădit pe nisip 
e că toţi au devenit luptători de nădejde peste ani, când s-a 
pus problema luptei împotriva comunismului. 

Aproape toată clasa a făcut închisoare sub 



70 







comunişti, iar Marcel Cornea a fost primul luptător mort 
din rezistenţa annată făgărăşană. 


Se ridică nori negri pe cerul României 

Frăţia îşi continua drumul ei înainte. De teamă de a 
nu fî suspectaţi că ieşim din oraş atâţia ne-am împărţit 
pentru consfătuiri în două, apoi în patru şi în cinci grupuri. 
Prin octombrie auzim că în oraş s-au împrăştiat manifeste 
legionare, se fac percheziţii la suspecţi şi sunt arestaţi 
câţiva oameni. Vine ordinul ca până la alte dispoziţii se ţin 
numai şedinţe individuale. Era prevăzută şi această 
posibilitate. Atunci când eşti singur ţii cu gândul şedinţa 
tot singur. 

Intr-o zi prin octombrie, Florin îmi spune că va 
trebui să duc un pachet cu manifeste în satul Şoarş. 
Cineva, o tânără îmbrăcată cu un şal alb, îmi va da la ora 
14 fix, pe podul Galaţiului, un pachet. Dacă vei fi prins vei 
spune că l-ai găsit pe drum aruncat. Trebuie să te gândeşti 
la un motiv de a merge în acel sat. La ora respectivă eram 
pe pod. Fata, (după chip o mai văzusem în Făgăraş) era pe 
pod, îi spun parola, îmi dă pachetul şi la drum. îmi fac şi 
planul de ce merg în Şoarş: mă duc la drumarul Puia ştiind 
că tata lucrează acolo la drumuri. Un om mă cheamă în 
căruţă şi cu asta nu mai eram suspect. Intru în sat, omul se 
duce la ale lui, eu la ale mele. Intru la şcoală şi găsesc pe 
învăţătorul Dănilă Popa şi-i dau pachetul apoi mă abat la 
nenea Puia drumarul. 

-Păi, tu nu ştii că tatăl tău nu mai lucrează aici? 

-Păi, eu aşa m-am gândit, zic eu. 

-Ai gândit, n-ai gândit, hai în casă să mânci ceva! 

-Nu stau, nene Puia, că mă prinde noaptea. 

-Hai, dacă spun, până prind calul la căruţă, că te duc 
eu înapoi. în vremurile astea nu-i prea bine să umbli 
singur. 

în săptămâna următoare am împărţit manifeste în 


71 



oraş. 

-La ora 6 fix începi să le bagi în cutiile de poştă de 
pe străzile George Coşbuc şi Dr. Şenchea. Nu opreşti la 
urmă nici un manifest. 

Am mai împrăştiat încă într-o seară. Contrar 
ordinului am ascuns un manifest sub o piatră în grădina 
gazdei. Eram aproape gata cu împrăştiatul, când în oraş au 
început să fluiere toţi poliţiştii. îmi dau seama de pericol, 
arunc în curţi ultimele manifeste şi nu mă întorc înapoi că 
vedeam la încrucişarea străzilor mai mulţi poliţai. îmi vine 
o idee: meditam două zile pe săptămână un elev, dar ziua 
de meditat era a doua zi. Nu mai era mult până la el, aşa că 
am alergat intr-acolo. 

-Am venit să meditez băiatul că mâine nu pot veni. 

Când am ieşit de la meditaţie era linişte pe străzi. 
Am ajuns la gazdă, Mârza şi Micu, care şi ei făcuseră 
acelaşi lucru în altă parte, pe alte străzi erau îngrijoraţi, 
temându-se că mi s-a întâmplat ceva. 

A doua zi la liceu aflăm că doi elevi din clasa a 
VUI-a au fost arestaţi că au dus manifeste în satul Viştea 
cu maşina. Era vorba de Gheorghe Cârje şi de Bârsan, fiul 
fostului prefect. Au fost luaţi la siguranţă cam vreo zece 
zile, Gheorghe Cârje bătut şi chinuit. Asupra lor nu s-a 
găsit ceva suspect, ei nu au recunoscut nimic aşa că au fost 
liberaţi, poate şi pentru că era vorba fiul fostului prefect, 
persoană cu vază în Făgăraş. Nu voi mai avea ocazia să 
vorbesc de Gheorghe Cârje. A emigrat în SUA, unde se 
născuse, căci în România siguranţa era mereu pe urmele 
lui. A fost recrutat ca aviator cât ce a sosit acolo şi a murit 
undeva în lupte pe când era în misiune în armata 
americană. 

Mai mult Frăţia nu a mai împărţit manifeste, dar în 
oraş tot se mai făcea acest lucru. Când a fost momentul 
potrivit am luat manifestul de sub cărămidă şi l-am citit 
toţi trei. Ne-am îngrozit. „Mişcarea Legionară este 
informată că se plănuieşte uciderea Căpitanului. 


72 




73 













Avertizăm pe cei care urzesc astfel de planuri prin 
cuvintele lui Ioan Moţa, ce le-a scris când s-a mai 
încercat acest lucru: dacă un fir de păr va fi clintit din 
părul Căpitanului, şapte veacuri va vui istoria de 
răzbunarea legionară. Deci să ia aminte oricine ar fi ei.'’’’ 


Doi fraţi numiţi Gruită 

In timpul împrăştierii manifestelor am fost de două 
ori la Sibiu după manifeste. Ordinul l-am primit de la 
Florin: “Pleci dimineaţa cu trenul de 7, iei câteva cărţi de 
şcoală şi caiete la tine, ajungi la Sibiu la ora cutare, cauţi 
strada cu numărul cutare şi întrebi când se poate veni cu 
un bolnav la raze, la ce oră, dacă trebuie să mănânce, dacă 
va sta mai multe zile, apoi pleci. Vezi să fii văzut de cât 
mai multe persoane acolo. Caută apoi strada Dumbrăvii, 
nr. cutare (adresa asta nu o notezi ci o ţii minte) unde e 
pensiunea X. La ora 12 fix intri în pensiune, întrebi de 
domnul cutare şi-l întrebi dacă mai are porumbei poştaşi 
de vânzare. îţi va răspunde că porumbeii lui s-au dus şi nu 
s-au mai întors, dar poţi găsi la Cisnădie.” Lucrul a mers 
exact cum a fost plănuit şi iată la masă în pensiune pe cel 
pe care-1 căutam: era un tânăr cam pe la 30 de ani cu 
mustaţă. Cu el mai era un tânăr elev mai mare ca mine, 
potrivit de statură, blond, cu faţa catifelată, cu ochii 
albaştri ai florilor de nu-mă-uita. I se citea pe faţă 
bunătatea şi inteligenţa. După masă am ieşit toţi trei pe 
stradă şi tânărul mustăcios mi-a spus ce trebuie să fac: “la 
ora 4 fix trebuie să mergi pe strada Cibinului spre gară 
mâncând mere. Din urmă va veni o fată care te va întreba 
dacă mergi la gară şi care va merge alături până la un loc 
potrivit când îţi va da o plasă de hârtie cu un pachet. La 
ora cutare vei intra în gară, te vei urca în tren, vei scoate o 
carte din geantă şi un caiet şi-ţi vei prepara lecţia.” Am 
repetat ce trebuia să fac şi am rămas cu elevul cu ochi de 


74 



nu-mă-uita. Sunt dintr-un sat din Alba, mă numesc Gruiţă, 
sunt elev la Alba Iulia clasa a VUI-a la Liceul Mihai 
Viteazu şi până la patru ne ducem în Dumbravă şi vedem 
animalele de acolo. Şi mergând îmi dădea sfaturi de cum 
trebuie să mă comport cât mai firesc să nu fim bănuiţi de 
siguranţă. La ora potrivită ne-am despărţit cu salutul 
nostru “Doamne ajută!”. In viaţă destinele noastre se vor 
mai împleti în câteva rânduri în împrejurări tragice. Am 
repetat încă o dată drumul la Sibiu, când am întâlnit un alt 
tânăr de la Zlatna, de la Şcoala de arte şi meserii, tot 
Gruiţă. Mai mic la statură cu faţa cioplită în piatră 
neşlefuită, cu ochi strălucitori, plini de neastâmpăr, cu 
vorba dârză: “mama lui de chior 1 , îşi închipuie că ne poate 
înfrânge”. Era cioplitor în piatră, mi-a dăruit un medalion 
din alabastru cu un Hrist stilizat pe el. Peste câteva luni 
Pavel Mârza aducea o veste de la Alba că un frate de 
cruce, Gruiţă a fost împuşcat la Zlatna. Atunci nu ştiam 
care din cei doi pe care i-am cunoscut. Mai târziu am aflat 
că era vorba de cioplitorul de piatră. 

Vă veţi întreba dacă făcând aceste lucruri 
periculoase îmi era frică. Recunosc că-mi era frică, chiar 
foarte frică, de obicei înainte şi la începutul acţiunii. Odată 
intrat în joc mă linişteam şi eram din nou stăpân pe mine. 

Cam în vremea aceasta dirigintele clasei, profesorul 
Doboşan mă întreabă odată confidenţial, pe mine şeful 
clasei, dacă în clasa noastră ar fi careva legionar. Eu ştiu? 
zic, nu ştiu să fie vreunul, dar dacă este, trebuie căutat în 
rândul celor care nu învaţă. Ani de zile m-a anunţat ziua şi 
ora când să merg cu dumnealui la gazdele elevilor prin 
surprindere. Eu îi anunţam în taină pe colegi de vizită, pe 
toţi colegii, să fie acasă în ordine cu toate, şi cei care nu 
erau în Frăţie. 

-Să ştii că avem o clasă bună! îmi spuse el bucuros 
şi mândru. 


1 Porecla lui Armând Călinescu, prim-ministru şi ministru de interne 
în acea perioadă, criminal notoriu - n.ed. 


75 



-Da, domnule profesor, sunteţi dirigintele unei clase 
bune. O spuneam asta cu toată convingerea că aşa era. 

Ne-a fost diriginte şapte ani şi ţineam la el. Se ştia 
că are vederi liberale. Când în septembrie 1940 a aflat că 
majoritatea elevilor din clasă erau în Frăţie, n-a spus 
nimic, dar şi-a dat demisia. II salutam însă cu aceeaşi 
dragoste şi respect ca şi până atunci. 


30 noiembrie 1938 

Sunt zile din viaţă care ţi se întipăresc în memorie 
pentru totdeauna cu atâta putere de nu mai poţi uita nici 
cele mai mici amănunte, pe care altădată nici nu le 
observai. Noi, cei trei de la gazda Zamfir, am ieşit pe 
poartă descuind-o tocmai când vecinul de peste drum vroia 
să intre. Venea de multe ori în poveşti la gazda noastră, 
dar niciodată aşa. Ne-a mirat vestimentaţia lui: era plugar 
şi era îmbrăcat ca de grajd cu cizme de cauciuc şi şorţ de 
pânză. Parcă era înspăimântat. A trecut pe lângă noi tăcut. 
Pe stradă pâlcuri de trei-patru oameni comentau ceva cu 
voce scăzută, tăcând când treceam noi. Parcă auzisem 
într-un grup cuvântul Codreanu. La crâşma ovreiului Ţapu 
uşile erau deschise şi bătrânul se plimba până în mijlocul 
uliţei frecându-şi mâinile şi clătinând din cap. Ajungând în 
curtea liceului, primul elev ce ne întâmpină e Radu Literat. 
Radu, încă nu era în Frăţie. 

-Aţi auzit? 

-Ce să auzim? 

-L-au ucis pe Căpitan! 

-Cum? Cine? 

-S-a spus la radio! 

-Nu se poate! A anunţat la radio?! Ai auzit bine? 

Nu, nu se putea să fie adevărat. Ne strângem cei din 
Frăţie lângă tulpina stejarului din curtea liceului şi încetăm 
să mai punem întrebări. Vin cu rândul elevii din internat 


76 



tăcuţi, dezorientaţi. îl întreb ceva pe Iancu Morar, dar îmi 
dau seama că nu m-a auzit. După un timp mă întreabă el: 

-Ai zis ceva, Ioane? 

Un elev, din clasa a doua, unde eram instructor la 
străjerie, mă cheamă la ei. Toţi aşteaptă întrebători un 
răspuns de la mine. Nu le răspund nimic, că de-aş scoate 
un cuvânt aş plânge. Căutăm cu ochii pe Florin, dar el nu 
venise la şcoală. Era o vreme mohorâtă cu vânt, norii se 
prelingeau chiar pe deasupra caselor. Aşteptam ceva să se 
întâmple şi nu ştiam ce. Directorul nu a mai venit să facă 
rândul. Forfotim prin curtea mare, răscolind sub picioare 
frunzele de stejar şi de tei. începe să plouă mărunt. în 
sfârşit vine moş Irod cu o pelerină sub care i se vedeau 
picioarele goale şi strigă piţigăiat adunarea, dar nimeni 
nu-1 ascultă. Fluieră disperat cu fluiericea dar nimeni nu se 
clinteşte. Intră în grupuri şi urneşte copiii din clasa întâi, 
dar până să aducă pe alţii aceştia se risipesc. Se înfurie şi 
se îndreaptă spre clasele mai mari, poruncindu-le să intre 
în careu. Toţi îl privesc tăcuţi. Moş Irod ameninţă, dar se 
sperie de privirile tuturor. Se duce înapoi în cancelarie. 
Cine ştie ce va fi spus acolo că după un timp vine 
profesorul Roşală. începe să burniţeze tare: 

- Duceţi-vă în clasă, copii! 

Mă duc cu Bălan la clasa a Il-a. Profesorul Florescu 
vine târziu, dar nu începem nici un program. îi cere lui 
Bălan să meargă cu câţiva copii în laboratorul de fizică. 
Ceilalţi rămânem tăcuţi. Mă uit la chipurile de pe perete şi 
mă mir că Mihai Viteazu era stângaci. 

Se sună o pauză, ieşim pe coridoare că afară ploua 
şi mă duc la clasa mea. Pe coridor mă întâlnesc cu Zaharie 
Laurian: 

-Nu-i adevărat, spune el. 

îmi revin şi eu. După pauză, ca să fac ceva cu 
copiii, le propun pe tablă câteva probleme de matematică 
şi câteva propoziţii de analizat gramatical până la ora unu. 
La amiazi m-am dus întâi la Florin acasă, unde nu era 


77 



decât mama lui, cu copiii mici, care veniseră de la şcoală 
cu ochii în lacrimi şi care mă întreabă: 

-E adevărat, că l-au ucis pe Căpitan? 

-Mă adresez celui mai mic. Nu-i adevărat, Mihai! 
Pe Căpitan nu-1 poate ucide nimeni. 

Aşa am zis pentru că şi eu aşa credeam. 

Abia aşteptăm ora de religie de a doua zi. Desigur a 
fost prima întrebare pe care am pus-o părintelui. Părintele 
nu era legionar. 

-Dacă se va dovedi că-i adevărat, va fi cea mai mare 
crimă din istoria României. 

-S-ar putea să nu fie adevărat? am întrebat noi. 

-în zilele noastre orice poate fi cu putinţă. 

între timp, în zilele următoare încep să circule 
zvonuri că în realitate Căpitanul şi cei 13 ce erau cu el au 
trecut Dunărea în Bulgaria. Se zvonea că au fost 
împrăştiate şi manifeste care susţineau acest lucru, şi că 
s-ar fi spus ceva în acest fel la radio Sofia. Curând în mai 
multe reviste literare Arghezi publică o poezie destul de 
străvezie cu titlul “Unde a trecut Făt-frumos?”, în care era 
spus limpede că trecuse Dunărea. Câtă bucurie ne-a făcut 
această poezie şi câte i-au iertat legionarii lui Arghezi 
pentru ea. L-am admirat mai târziu şi pentru curajul, pe 
care l-a avut cu pamfletul adresat ambasadorului german 
Killinger în 1943. Azi însă se ştie precis că acel pamflet a 
fost comandat de Mihai Antonescu pentru un milion de lei 
şi care l-a asigurat pe autor că nu va păţi nimic. Mă întreb 
acum cu durere: să fi fost şi acest poem comandat de 
Armând Călinescu? Fie şi aşa, vor spune esteticienii, 
poezia are valoare literară. Opera e una, viaţa particulară e 
alta. Poate să fie adevărată pentru un arhitect, sculptor, 
poate şi pictor dar un poet vrând nevrând e un educator, un 
apostol. între poezia lui şi viaţa lui trebuie să fie o deplină 
identitate. Aşa cum au fost Grigore Alexandrescu, 
Alecsandri, Bolintineanu, Eminescu, Coşbuc, Iosif şi 
Goga. De lecţiile proorocilor, care-şi vând pe bani tablele 


78 



legii, n-avem nevoie. Lumea noastră legionară altfel de 
poeţi a creat: Radu Gyr, Aron Cotruş şi mugurii din 
închisori aşa au fost. Şi au scris poeziile cu sudoare, cu 
lacrimi, cu propriul sânge. 

Azi se ştie precis cine l-a ucis pe Căpitan, făptuitorii 
ca şi autorii morali ai acestei crime. Ca autor moral şi ca 
sfătuitor şi îndemn a fost Nicolae Iorga. Ca tăinuitor, fie 
numai şi prin tăcere, a fost primul ministru din vremea 
aceea, patriarhul Miron Cristea. N-a ştiut? Nu se poate. 
Dar a tăcut. Era nevoie măcar de un semn că se 
desolidarizează măcar, de fapta ministrului său de interne. 
Urzitori şi plănuitori: Elena Wolf Lupescu, amanta regelui 
(stăpâna de fapt a României la vremea aceea), 
destrăbălatul rege Carol al Il-lea, stârpitura fizică şi 
morală Annand Călinescu. Executanţi: câţiva ofiţeri şi 
plutonieri de jandarmi îndobitociţi, care pentru bani şi 
galoane şi pe tatăl lor l-ar fi sacrificat. 

Astăzi ştim mai mult: au mai fost două personaje 
sinistre implicate în această crimă: Hitler şi Goring. Carol 
al Il-lea a luat hotărârea definitivă numai după convorbirea 
avută cu aceştia. Telegrama, care a ordonat uciderea, a fost 
dată de Carol, de la Berlin. Din stenogramele convorbirilor 
dintre Carol, Hitler şi Goring, astăzi făcute publice, reiese 
clar acest lucru. Hitler i-a spus lui Carol: “pe noi nu ne 
interesează în România decât grâul şi petrolul”. Iar, 
Goring a fost mai explicit: “pe Gennania nu o interesează 
cum e tratată în România Garda de Fier.” 

Pe atunci vinovatul principal era socotit Armând 
Călinescu. Pentru legionari şi pentru mulţi români un lucru 
era clar: prin această crimă Armând Călinescu şi-a iscălit 
propria lui condamnare la moarte. Era de aşteptat o replică 
legionară. Patrulele militare erau permanent prezente pe 
străzi, în gări. Mulţimile erau împânzite de informatori. 
Din când în când ziarele aduceau la cunoştinţă cu litere 
de-o şchioapă lichidarea altor şi altor grupe de 
“complotişti legionari”. Nu se spunea cum erau lichidaţi, 


79 




Mănunchi de prieteni şi frăţiori de la liceul Radu 
Negru Vodă din Făgăraş. Al treilea din dreapta, în 
picioare, Ion Gavrilă. 


că nici unii nu mai ajungeau până la proces. Se şopteau de 
chinuri groaznice terminate cu aruncarea acestora în 
crematorii de vii, dar după câteva luni ziarele reluau ştiri 
despre alte încercări ale altor complotişti. Spre sfârşitul 
verii anului 1939 se părea că alte încercări nu mai erau 
posibile. In ziarul lui Călinescu, “România”, a apărut chiar 
o caricatură: chipul lui Călinescu pe post de periscop la un 
submarin şi dedesubt scria “cel mai perfect periscop - vede 
tot şi ştie tot”. Şi nu bănuia ucigaşul că nu mai avea decât 
o lună de trăit. 


Raze de speranţă 

Uciderea Căpitanului a fost pentru legionari ca o 
explozie în centrul Legiunii şi abia în al doilea rând o 
sfâşietoare durere. Cred că în toată istoria României nu a 
fost o mai adâncă durere colectivă pentru dispariţia unui 


80 








om. Pentru unii ceasul li s-a oprit în noaptea Sfântului 
Andrei şi durerea s-a transfonnat în deznădejde şi 
pierderea credinţei în rostul luptei legionare. Erau convinşi 
că odată cu Căpitanul a murit şi Legiunea cu toate 
idealurile ei (vezi mărturia lui Nae Tudorică în cartea “Am 
fost un legionar adevărat"). Unii şi-au mai revenit pe 
parcurs, dar mulţi au dus cu ei deznădejdea în mormânt. 

S-au găsit din cei deznădăjduiţi care şi-au făcut un 
mod de viaţă din deznădejdea lor, criticând pe cei ce nu 
şi-au pierdut credinţa şi speranţa. Pentru ei nimic n-a mai 
fost bun din ce s-a făcut, fără Căpitan. 

Ceilalţi, pentru care credinţa şi speranţa n-au murit 
şi-au învins durerea prin răzvrătire şi au pornit la drum şi 
la treabă după cum îi învăţa cugetul şi puterile lor sau 
măcar mai păstrau în suflet o luminiţă de speranţă pentru 
viitor. Frăţiile de Cruce, prin activitatea de educaţie 
completă: religioasă, naţională, ştiinţifică, estetică, fizică, 
prin cultul muncii fizice, al sentimentului onoarei şi mai 
ales prin liantul dragostei, ce unea într-o singură fiinţă 
tinerii de pe tot cuprinsul românesc, au rămas pe drumul 
celor cu speranţă. în măsura în care ura stăpânirii se 
înstăpânea, în aceeaşi măsură creşteau credinţa, speranţa şi 
dragostea dintre noi. Ce va fi sau cum va fi în viitor 
nimeni n-ar fi putut spune atunci. Nu ştiam cine era şi cum 
mai funcţiona comandamentul Frăţiilor pe ţară (cred că 
perioade am fost fără un comandament unic) dar noi 
mergeam înainte pe drumul nostru sub nasul siguranţei. 
De la fiul maiorului de jandarmi al judeţului, care era 
coleg cu noi de clasă, ştiam care erau problemele lor, pe 
cine căutau şi de ce se temeau. Astfel noi am ştiut de 
evadarea din tren a lui Alexandru Cantacuzino şi Vasile 
Cristescu şi mai târziu a lui Victor Silaghi din lagărul de la 
Miercurea Ciuc. Jandarmeria îi căuta pe toate drumurile şi 
în sate. Cât am fi dorit să-i descoperim undeva şi să-i 
ajutăm! 

De la o vreme ştiam că jandarmeria a primit ordine 


81 



de a căuta pe doi comandanţi legionari foarte periculoşi: 
Horia Sima şi Nicolae Petraşcu. Aveau şi fotografiile lor şi 
se pusese şi un premiu pentru cei care-i vor prinde vii sau 
morţi. Ori aceştia erau foşti elevi ai liceului Radu Negru. 
Despre Horia Sima ne vorbise profesorul Roşală ca despre 
un bun gimnast. Chipurile lor le vedeam în fiecare 
dimineaţă pe coridorul liceului în tablourile de absolvire şi 
de cum au învăţat îi găseam în anuarul liceului. Odată, 
Radu Literat ne-a adus şi arătat caietele de teză la franceză 
ale elevului Horia Sima, caiete pe care tatăl său, Valeriu 
Literat le păstra ca amintire. Vestea se răspândise şi între 
locuitorii judeţului şi, când patrulele militare circulau în 
oraş şi în sate şi făceau percheziţii, ştiam pe cine căutau. 

O dată, spre seară, venind de la consfătuirea de pe 
dealurile Galaţiului observăm de departe o patrulă militară 
pe podul de peste Olt, ce oprea trecătorii. Ca totdeauna, de 
altfel, intram în oraş câte unul având răspunsuri credibile 
de dat, unde am fost şi ce am făcut. Primul care a intrat pe 
pod era Iancu Morar, desigur păşind milităreşte, sigur pe 
sine, sfidător chiar - cum îi era firea. Era pe la mijlocul 
podului când la un semnal soldaţii se reped la el, îl 
imobilizează, îl leagă şi un sergent major îi strigă 
triumfător: 

-Până aicea ţi-a fost, Horia Sima! 

La început Iancu crezuse că este căutat el, dar acum 
era liniştit. A fost dus aşa legat, ţinut de braţ de ostaşi, 
lumea se mira şi zvonul s-a întins în tot oraşul: că a fost 
prins Horia Sima. 

Din urmă noi văzusem scena şi ne-am întors în 
Galaţi la elevul Vlănţoi, despre care voi vorbi mai departe, 
îi spunem ce s-a întâmplat cu Iancu şi-l rugăm să se ducă 
el pe pod sub motiv că merge în oraş. Se întoarse repede 
spunând că pe pod nu mai era nici o patrulă. Am trecut şi 
noi fără probleme şi acum aşteptam să aflăm ce era cu 
Iancu. El a refuzat să răspundă pe drum la orice întrebare 
şi la poliţie de asemenea să stea de vorbă cu altcineva 


82 



decât cu comandantul. Acte la el nu avea (pe atunci nu era 
buletin de identitate). S-a aşteptat mult până a venit 
comandantul şi atunci Iancu a spus cine e. N-a fost crezut 
decât atunci când profesorul Roşală s-a prezentat la 
poliţie. De atunci a rămas celebră întrebarea 
comandantului poliţiei: “Sunteţi sigur, domnule profesor, 
că-i elevul dumneavoastră?” Această asemuire l-a făcut un 
pic cam mândru pe Iancu şi ca să nu-şi dezică numele cu 
care era confundat, călca mai apăsat pe unde trecea. 


Nepoţii ministrului 

In vacanţa de iarnă a anului 1939, imediat după anul 
nou, s-a ţinut o consfătuire a regionalei FDC Braşov la 
cabana Postăvar, braşovenii având pe cineva aici, care 
ne-a rezervat o cameră. Ne-am întâlnit în Prundul 
Scheilor. Desigur, cine mergea în poiană mergea la schi, 
ori trei dintre noi nu aveam schiuri. Ca să avem şi noi ceva 
în mână am luat o sanie. Am pornit pe vechiul drum, doi 
trăgând pe al treilea în sanie. Drumul era îngheţat, rar se 
urca câte o maşină şi aceea cu greu. Nu ne-a scăpat din 
vedre faptul că din loc în loc erau postaţi poliţişti, care 
scrutau cu privirea trecătorii. Noi ne vedeam de drumul 
nostru, neţinând seama că nimeni nu se mai urca cu sania. 
Pe traseu ne ajunge o maşină luxoasă, care opreşte în 
dreptul nostru şi din ea coboară un ofiţer de poliţie, care 
vine la noi: 

-Domnilor, vă rog să urcaţi în maşină! 

Ca oameni cu musca pe căciulă desigur am tresărit: 

-Şi sania?! întrebă Negulici, şeful Frăţiei din 
Câmpulung Muscel. 

-Legaţi-o la spatele maşinii! 

-Pot să rămân pe sanie? întrebă Negulici. 

-Cu atât mai bine, spuse ofiţerul. 

Ne-am dat seama că ne luase să îngreuiem maşina, 


83 



care altfel uşoară aluneca. 

Pe drum poliţaii ne salutau cu mare respect. 
Negulici de pe sanie răspundea la rându-i cu cea mai mare 
seriozitate. Ajunşi în poiană o mare suită de domni 
eleganţi în uniforma Frontului Renaşterii Naţionale, civili, 
militari, aşteptau alături de o mulţime de poliţişti, care 
rămaseră smirnă salutând cât ce maşina s-a oprit. Nu ne 
prea bucuram de situaţie. Maşina se opreşte, ofiţerul de 
poliţie ne deschide uşile, suita rămâne cu gura căscată, 
uitându-se la noi care coboram din maşină şi care ne dăm 
la o parte bănuitori, neînţelegând toată comedia. Negulici 
îşi dezleagă sania cu cel mai firesc aer. Un poliţist se 
apropie de el şi-l întreabă: cine-s domnii - adică noi. 

-Nepoţii ministrului! 

Aruncăm şi noi o privire la maşina cu care am fost 
aduşi şi ne dumirim. Deasupra stemei României era scris: 
Ministerul Afacerilor Externe al României. Mărimile 
văzând maşina şi-au închipuit că e ministrul, pe care-1 
aşteptau, dar care cobora încet de la o vilă vecină. 
Recunoaştem chipul cunoscut din ziare al lui Grigore 
Gafencu. înaintea lui, cu paşi mărunţi, dar repezi venea o 
cucoană micuţă, trecută, vopsită ţipător cu părul roşu 
vâlvoi, îmbrăcată strident: scurtă de blană, ciorapi de 
mătase, cizme butucănoase, fular auriu fluturând în vânt, 
abia schiţând un semn de salut mărimilor, care o salutau. 
Mărimile se îndreptară spre ministru, iar noi ne vedem de 
drum la ale noastre. Nici printr-o frântură de gând nu le-ar 
fi trecut acestora că cei trei eram de fapt duşmani ai 
regimului, ai uniformelor ce le purtau. Au venit şi ceilalţi 
cu schiurile îngrijoraţi când ne-au văzut luaţi de un 
poliţist. 

La consfătuire erau şefii de grup şi câţiva din fraţii 
din regionala Braşov. Venise cineva de la comandamentul 
Frăţiilor de Cruce, care ne-a făcut două comunicări 
importante: Mişcarea şi-a refăcut complet structura şi 
conducerea, activând în toată ţara. Ne-au dat şi numele 


84 



celor arestaţi şi ucişi între timp şi care au încercat să 
răzbune moartea Căpitanului. A doua veste era de tot 
tristă: se ştia acum precis că în adevăr a fost ucis 
Căpitanul. Ştirea provenea de la familia dânsului. Că ar fi 
viu era fie dorinţa noastră, fie zvonuri de ale Siguranţei, 
care să ne paralizeze. 

Frăţiile îşi urmau calea lor trasată de Căpitan şi 
bădia Istrate. în foarte puţine locuri au fost arestaţi fraţi de 
cruce şi elevi care nu erau în Frăţie şi care nu activau 
într-o organizaţie. Cu toate acestea, tratamentul la 
Siguranţă a fost foarte dur şi condamnările la închisoare 
destul de mari. 

întâlnire la lacul Sf Ana 

în vacanţa de Paşti s-au ţinut patru zile de tabără la 
lacul Sf. Ana. Erau prezenţi cam 20 de fraţi de cruce de la 
Braşov, Sf. Gheorghe, Blaj , Mediaş, Sighişoara, Odorhei 
şi Gheorgheni. Dintre făgărăşeni am fost cu Vichente 
Comşulea. Atunci i-am întâlnit pentru prima dată pe 
blăjenii Alexandru Moldovan şi Muntean. De la Odorhei 
venise Dumitru Comşa, originar din Cincu Făgăraşului. 
Ne cunoşteam de mult, ne bănuiam unul pe altul de a fi 
fraţi de cruce, dar anume nu ştiam. De la liceele din 
secuime veniseră fraţi macedoneni eliminaţi pentru Frăţie 
în anii din urmă la liceele din Durostor şi Caliacra, fiind 
primiţi aici de nişte directori şi ei aromâni. Ca toţi 
macedo-românii n-au renunţat la idealul lor şi au atras în 
Frăţii elevi proveniţi dintre românii maghiarizaţi din 
ţinuturile secuieşti. Acum erau şi aceştia aici cu noi. 
Pentru asta s-a şi făcut această tabără să se creeze o sudură 
între noi şi ei. Şi s-a reuşit. Cabanierul având încredere în 
noi, a plecat în sat şi patru zile cuprinsul a fost al nostru. îl 
chema Arpad Mocanu, cel mai maghiar nume legat de cel 
mai românesc nume şi ştia de-abia câteva vorbe româneşti. 
Mergea la biserica românească şi susţinea cu tărie că-i 


85 




român. Ziua ne duceam departe până-n marele crater stins 
al Puciosului, cântam tare şi în special imnul românilor 
secuizati. 


Duminica, la coborâre, ne-am dus la biserica din 
Bicsad, biserică românească plină de credincioşi. Preotul 


86 










rostea slujba în româneşte, din strană se răspundea într-o 
românească cu accent unguresc. La sfârşit însă, predica a 
fost rostită de preot în secuieşte pentru că credincioşii 
români nu ştiau româneşte. 

In această tabără m-am legat sufleteşte de un 
aromân din Albania, Şundi Pândele. Era mai în vârstă 
decât noi, serios şi gânditor. Voia să se întoarcă acasă în 
Albania ca învăţător şi de se poate şi preot în satul lui din 
munţi. I-am dat adresa mea de acasă. Soarta a făcut să nu 
mai aud nimic despre el până când în 1943 părinţii mei au 
primit o vedere din Tirana de la Şundi. Mă anunţa că s-a 
întors acasă aşa cum şi-a dorit totdeauna. Oare, ce soartă îl 
va fi urmărit în anii următori într-o ţară ateo-comunistă 
cum era Albania? 

In vara anului 1939 tabăra de vară a Frăţiilor s-a 
ţinut în Munţii Cibinului. Eu nu am participat, fiind 
desemnaţi alţii să meargă. Au venit entuziasmaţi de ce-au 
văzut şi făcut acolo. 


Nani, puiul mamei, pui 

Hotărât lucru Mişcarea Legionară se arăta ca o 
admiratoare a întăririi Germaniei după preluarea puterii de 
către Hitler. In Germania se făcuse ordine, comuniştii 
germani fuseseră zdrobiţi. Gennania devenise singura 
putere, care se afirma net împotriva Uniunii Sovietice. 
Germania ajutase Spania naţionalistă să lupte împotriva 
comunismului internaţional. Admiram disciplina gennană, 
unitatea poporului german şi realizările tehnice cu care 
uimise lumea. Admiraţia legionară nu a mers niciodată 
până la punctul de imitaţie sau aservire a noastră faţă de 
ideologia naţional socialistă. Se accentua des între noi: noi 
nu vrem să fim nici naţional-socialişti, nici fascişti, noi 
suntem legionari; noi ne avem rădăcinile în solul 
românesc, în istoria, cultura românească şi în sufletul 


87 



nostru daco-romanic. Eram în primul rând creştini şi 
trebuia în toate împrejurările să ne comportăm ca atare. 
Ne-am ridicat din dragoste pentru neamul nostru fără a urî 
pe nimeni. In relaţiile dintre noi şi oricare mişcare 
naţionalistă nu acceptam decât raporturi de egalitate şi 
respect reciproc. 

Din păcate, cum se va vedea, altele erau planurile 
ascunse, naţional-socialiste. Ei cereau subordonare 
oricărei mişcări naţionaliste; îngâmfare care se accentua 
odată cu victoriile lor iniţiale pe câmpul de luptă. S-au 
purtat ostil şi câteodată crud faţă de toate mişcările 
naţionaliste care nu li s-au supus. De altfel această 
îngâmfare a fost principala cauză pentru care au pierdut 
războiul. Această tendinţă a fost impusă şi etnicilor 
germani din România (pe atunci cam 800.000). Dacă la 
nivel inferior germanii se înţelegeau cu românii, la nivelul 
conducerii eram urâţi atât ca români cât şi ca legionari. La 
alegerile din 1937 partidul etnic gennan nu s-a aliat cu 
legionarii, nici măcar cu un alt partid naţionalist, cum a 
fost cel naţional creştin al lui Goga-Cuza, ci a intrat în 
coaliţie electorală cu Gheorghe Tătărăscu, omul lui Carol 
al II-lea. Rapoartele ministrului german la Bucureşti, 
Fabricius (sas din Sibiu), acum publice, sunt pline de 
duşmănie la adresa legionarilor. 

Când a fost ucis Căpitanul în 1938, pentru legionari 
nu a rămas neobservat faptul că omorul s-a înfăptuit 
imediat după întrevederea dintre Hitler, Goring şi Carol al 
II-lea. Dacă atunci era numai o bănuială, acum, când s-au 
dat publicităţii stenogramele convorbirilor dintre ei, 
lucrurile au rămas limpezi. Cu această ocazie Hitler a spus 
- cum am mai amintit mai sus -: “pe noi în România nu ne 
interesează decât grâul şi petrolul”, Goring fiind şi mai 
explicit: “pe noi nu ne interesează atitudinea Majestăţii 
voastre faţă de Garda de fier”. Dacă Mişcarea Legionară a 
rămas fidelă alianţei cu Germania până în ultimul moment 
a fost pentru că Germania reprezenta singura forţă 


88 



anticomunistă din lume şi pentru că Uniunea Sovietică 
comunistă era cel mai mare pericol pentru România şi 
întreaga omenire. Eram convinşi că numai o Românie 
legionară puternică şi independentă poate face faţă Uniunii 
Sovietice şi la nevoie oricăror pretenţii ale unei Germanii 
hitleriste. 

Cu aceste gânduri am privit apoi tragedia 
ceho-slovacă şi apoi cea poloneză. Sufleteşte am fost 
alături de aceste nefericite popoare, a căror soartă o 
puteam avea şi noi românii. Pe timpul crizei ceho-slovace 
la radio Praga se cânta într-una fără cuvinte o melodie 
pătrunzătoare, pe care noi Frăţia am adoptat-o în 
patrimoniul cântecelor noastre şi pe care Laur Zaharia a 
înzestrat-o cu cuvinte: Nani, puiul mamii pui, / S-apuci 
calea codrului, poteca haiducului / Azi în leagăn tu eşti 
mic, mâine tu vei fi voinic / Şi când ţara te va vrea, 
bucuros mori pentru ea / Nani, puiul mamii pui. 

în cetatea Făgăraşului au fost cazaţi mai târziu 
militari polonezi, care au rămas aici luni de zile. în serile 
liniştite de toamnă ne duceam pe aleea ce înconjoară 
cetatea pentru a asculta cântecele lor triste, răscolitoare, pe 
care numai amintirea pentru cei dragi şi dorul patriei 
pierdute le puteau face atât de dureroase. 


22 septembrie 1939 

Venisem la şcoală în noul an, eram în clasa a Vl-a, 
nu-mi aduc aminte dacă ne întâlnisem în vreo consfătuire 
dar în pauzele de la liceu şi în folosirea 1/40T eram 
informaţi de tot ce făcusem pe linia noastră în vară. 
Locuiam la o gazdă aproape de cetate cu Pavel Mârza şi 
Victor Florea. Mâneam de amiază când a sosit val vârtej 
Radu Literat la noi: “l-au pedepsit pe Armând Călinescu!”. 
Cu câteva minute înainte auzise la radio ştirea difuzată 
chiar de cei ce l-au executat. 


89 



Deşi în lupta de nimicire a Mişcării Legionare de 
către Carol şi Călinescu era de aşteptat acest episod, vestea 
ne-a tulburat. în adevăr dreptatea se făcuse, dar acum o 
presimţire rea ne frământa sufletul asupra a ce va urma. 
Radu s-a întors pentru a se duce la Sabin Motora, fiul 
maiorului comandant al jandarmeriei pentru a afla 
măsurile ce se vor lua de către siguranţă şi jandarmerie. 

Eu m-am îndreptat spre internatul liceului să-i anunţ 
pe fraţii de acolo. în drum am trecut pe lângă poliţia 
locală. Prin piaţa de acolo traversa în soare şeful poliţiei: 
gras, ştergându-şi transpiraţia cu batista, cu hainele în 
neorânduială şi speriat cumplit. în internat vestea sosise 
din altă parte. Elevii o comentau între ei. Nu era nici o 
părere de rău după cel dispărut. în colţul acela de ţară, în 
Făgăraş, nu a fost însoţit la mormânt cu o lacrimă, după 
cum, cât a trăit, nu s-a bucurat de vreo simpatie ci numai 
de ură şi de dispreţ. 

Seara, Radu ne-a adus vestea că la Poliţie au fost 
arestaţi o mulţime de legionari din judeţ, în special ţărani 
şi că trei au fost separaţi de ceilalţi, probabil pentru a fi 
împuşcaţi. Se da şi nume: prof. Procopie Benţea, ţăranul 
Gheorghe Arsu şi un preot. îi socoteam pe aceşti oameni 
pierduţi şi totuşi nu a fost aşa. Prefectul judeţului, un 
colonel cu numele Papadopol şi maiorul de jandanni 
Motora n-au ascultat de ordinul dement primit telefonic de 
la noul prim ministru Argeşanu de a fi ucişi în pieţele 
publice de la trei legionari în susţde fiecare judeţ - n.ed.) 
pentru intimidare şi expuşi trei zile cu tablă pe care să se 
scrie: “aşa vor păţi toţi trădătorii de ţară.” 

Careva din cei doi a mărturisit soţiei ce crimă era 
obligat să facă, iar aceasta s-a opus, s-a rugat, a ameninţat, 
a luat legătura cu cealaltă soţie, destul că şi-au determinat 
soţii, pe cei doi ofiţeri, să nu ucidă pe nimeni. Interesant e 
că ambele soţii nu erau românce: una era maghiară, iar 
cealaltă cehă. 

Tot din sursa maiorului s-a aflat ce se întâmplase în 


90 



ţară: sute de legionari sau bănuiţi au fost împuşcaţi în 
pieţele publice, în capitalele de judeţ, în închisori şi lagăre. 
De ce n-au făcut oare acest lucru şi celelalte soţii ale 
prefecţilor şi maiorilor de jandanni din ţară? Ar fi scăpat 
de osânda de a fi socotite în viitor soţii sau văduve ale 
unor ucigaşi. 

In primele zile ale regimului legionar din 1940, o 
delegaţie de legionari în frunte cu profesorul Benţea au 
mulţumit celor două soţii pentru atitudinea avută. 


Legământul 

Intre timp mănunchiul de prieteni îşi mărea 
numărul. Dintre cei intraţi acum îmi amintesc de Ghiţă 
Boldiş, de Niculae Ivan, fraţii Fleşeriu, cei doi Bica din 
Voivodeni, Gheorghe şi Octavian şi Gheorghe Comănici 
din Veneţia. L-am recrutat pe Gheorghe Vlănţoi, cel pe 
care-1 rugasem să treacă podul cu întâmplarea arestării lui 
Iancu Morar. Nu-şi putea explica care era legătura între 
elevi atât de diferiţi ca vârstă, clasă, preocupări şi întreba 
în continuu mai pe unul, mai pe altul. Era un elev deosebit 
şi ne-am hotărât să-l primim în mod special. Careva l-a 
invitat la o excursie în pădure fără să-i spună de ce. Era o 
consfătuire a întregului mănunchi. S-a trezit în mijlocul 
nostru uitându-se mirat când la unul când la altul. Florin a 
comandat atenţiune drepţi, camarazi în linie! Vlănţoi s-a 
aşezat şi el într-unul din rânduri, participând la întreaga 
consfătuire. Când s-a desfăşurat momentul prieteniei şi s-a 
ajuns la el, fără să i se ceară a spus: “acum am înţeles unde 
mă aflu, vă mulţumesc că aţi avut încredere în mine; de azi 
înainte voi fi ca unul din voi”. Paralel cu mănunchiul s-a 
dezvoltat mănunchiul de Frăţiori din clasa a IlI-a de liceu. 
Pe lângă Florea, Cornea, Peptea, Drăghici, Nuţu şi ceilalţi 
au fost recrutaţi până la jumătatea elevilor din clasă. A 
trebuit să fie oprită recrutarea, căci se depăşea jumătate 


91 




1. Ion Gavrilă; 2. Pavel Mârza; 3. Alex. Comănici 


din numărul elevilor, limită pusă de regulamentul Frăţiilor 
de Cruce. A rămas ca fiecare Frăţior să aibă un prieten pe 
unul din colegi. 

Eram la începutul anului 1940, unii aveau mai bine 


92 






de doi ani în mănunchiul de prieteni. S-a socotit, la cererea 
noastră către regionala FDC Braşov, că se poate trece la 
depunerea legământului de Frate de Cruce. S-a ales o 
noapte din luna februarie şi ca loc o pădure de pini din 
zona Galaţiului. Ninsese proaspăt, copacii erau acoperiţi 
cu zăpadă bogată sclipind în bătaia luminii unei luni pline. 
Era tot mănunchiul prezent. Cei chemaţi, mărturisiţi şi 
cuminecaţi, postisem de cu ziuă. Şi-n acest decor, în faţa 
lui Ion Agapie, bădia Agapie - cum îi spuneam noi - care 
venise îmbrăcat militar, am depus legământul de frate de 
cruce cu mâna pe crucea drapelului Frăţiei “Negoiul”, 
următorii şapte: Florin Buracu, Iancu Morar, Laurian 
Zaharie, Mihai Maga, Pavel Mârza, Vichente Comşulea şi 
Ion Gavrilă. 

Cu ochii umezi de credinţă, în ordine alfabetică am 
trecut pe rând în faţa drapelului şi cu mâna pe crucea din 
vârful lui răspundeam la întrebările puse de bădia Agapie: 

întrebare: Care este datoria ta ce-a mai de seamă? 

Răspuns: Datoria cea mai adânc simţită de mine 
este să iubesc cu toată fiinţa neamul meu românesc. 

î: Care este dreptul tău cel mai sfânt către neamul 
românesc? 

R: Dreptul meu cel mai sfânt către neamul 
românesc este să muncesc şi să mă jertfesc pentru el. 

î: Crezi în Căpitanul nostru? 

R: Cred în Căpitanul nostru, îl iubesc şi-l voi urma 
până la moarte. 

î: Crezi în victoria legionară? 

R: Cred în victoria legionară, cum cred în steaua 
neamului meu şi în lumina neamului. 

î: Te legi frate de cruce împărtăşindu-te cu duhul 
războinic al eroilor neamului nostru, şi al legionarilor 
căzuţi în luptă? 

R: Mă leg frate de cruce, împărtăşindu-mă cu duhul 
războinic al eroilor neamului nostru şi al legionarilor 
căzuţi în luptă. 


93 



î: îţi iubeşti comandanţii şi pe fraţii tăi de luptă? 

R: îmi iubesc comandanţii şi pe fraţii mei de luptă, 
î: Care este ultima ta dorinţă? 

R: Ultima mea dorinţă e să devin legionar. 

Eşti frate de cruce! 

A fost primul şi ultimul legământ ce l-am depus 
în viaţa mea şi pe care l-am onorat, pe cât m-au ajutat 
puterile. 


Viata în Frăţia de Cruce 

9 9 

Odată devenind fraţi de cruce, eram conştienţi că de 
acum vom avea obligaţii mai mari: faţă de noi, faţă de 
părinţi, faţă de şcoală, faţă de Frăţie, faţă de neam, faţă de 
Dumnezeu. Dacă mănunchiul de prieteni însemna 
dezbărarea de păcate, Frăţia însemna însuşirea virtuţilor 
creştine şi legionare: 

• îţi orânduiai viaţa ta personală şi publică după 
următoare ierarhie a valorilor: Dumnezeu, Neamul, 
Fegiunea, Familia şi la unnă propria ta viaţă; 

• desăvârşirea creştină şi legionară nu se face prin 
citit, auzit sau văzut ci prin trăire; trăire în ideal şi pentru 
ideal. îţi instruieşti sufletul, înveţi, lupţi pentru a fi de 
folos Fegiunii şi ţării, pentru a plăcea lui Dumnezeu; 

• vorbeşti puţin; tăcând vei gândi mai mult şi vei lua 
iniţiative pe care le vei duce la îndeplinire; 

• te conduci în orice prilej după bunul simţ, care-ţi 
spune ce trebuie să vorbeşti, când şi cât trebuie să vorbeşti, 
cum şi când trebuie să faci un lucru; 

• te conduci în viaţă după sinceritate, francheţă, 
eleganţă; deschis la suflet, cu zâmbetul pe buze, cavaler cu 
toată lumea, chiar şi cu duşmanii; 

• nu jigneşti şi nu insulţi; 

• respecţi totdeauna cuvântul dat; vorba ta să fie DA 


94 



sau NU, judeci adânc şi nu uiţi amănuntul; 

• înveţi de mic şcoala greului, nu aştepţi nimic de-a 
gata, obţii totul prin strădania ta; 

• îţi faci un rost în viaţă, o meserie, prin care vei trăi 
şi nu pentru care vei trăi; 

• corectitudine faţă de tine, faţă de fraţi, faţă de ţară, 
faţă de Dumnezeu; 

• muncă, vitejie, avânt; 

• „alungă posomorala”; 

• fratele de cruce e voios tot timpul; 

• elanul e al patrulea factor de producţie în viaţa 
materială şi cel mai important; 

• imposibilul e pentru leneşi şi fricoşi; 

• nu fugi de obstacole, greutăţi şi primejdii, nu le 
ocoleşti ci le iei în piept; ele sunt lăsate de Dumnezeu 
pentru umeri tari; 

• cuvântul frică trebuie scos din limba română (Ion 

Moţa); 

•jertfă voită şi continuă; 

• exişti în măsura în care iubeşti şi te înalţi, în 
măsura în care te jertfeşti pentru această iubire; 

• ca ideal: să mă smulg din dragostea omenească şi, 
pentru învierea neamului meu în orice clipă, să stau gata 
de moarte (Jurământul Moţa-Marin); 

• rugăciunea în comun la şedinţe şi în biserică; 

• seriozitate în toate, în vorbă, în scris, în port, în 

faptă; 

• respect profund pentru limba şi literatura română, 
în vorbit şi în scris; 

• eliminarea luxului şi a obiceiurilor rele (de 
exemplu fumatul); 

• ispăşirea greşelilor prin pedeapsă; „pedeapsa” 
înseamnă obligaţia ce o are omul de onoare de a repara 
greşeala făcută (Comeliu Zelea Codreanu); 

• cunoaşterea legilor şi poruncilor legionare şi 
însuşirea lor: 


95 



- unde sunteţi trei legionari trăiţi ca fraţii între voi, 
unire, unire şi iar unire; unitatea ne va da biruinţă; 

- nu-ţi vorbi de rău camarazii, nu-i pâri; 

- nu şopti la ureche şi nu primi să ţi se şoptească; 

- ajută-ţi camaradul căzut în nenorocire, nu-1 lăsa; 

- mergi numai pe căile indicate de onoare; 

- luptă şi nu fi niciodată mişel. Decât să-nvingi 
printr-o infamie mai bine să cazi luptând pe drumul 
onoarei; 

Acestea toate trebuiau cunoscute, ştiute, însuşite şi 
trăite în toate împrejurările vieţii. Le gândeam şi le 
discutam în 1/40T şi le comunicam în şedinţele Frăţiei 
pentru a ne modela viaţa după ele. 


Vremurile se grăbesc peste ţară 

Pe măsură ce se desprimăvăra, în 1940, plutea în aer 
un dezgheţ în viaţa ţării. Marii fruntaşi ai Frontului 
Renaşterii apăreau în ziare şi pe ecranele 
cinematografelor, în jurnale, tot mai rar în uniformele lor 
pompoase. De pe chipurile lor, după moartea lui Armând 
Călinescu, dispăruse aroganţa şi siguranţa de altădată. 
Străjeria cu ritualurile ei caraghioase îşi pierduse tot 
lustrul. Singur moş Irod îşi mai cânta vechea-i placă de 
patefon cu adularea marelui străjer, dar îşi dădea şi el 
seama că se cânta tot mai fals şi mai anemic. Şi va tăcea 
de tot când după 8 iunie, ziua lui Carol al Il-lea se va 
întoarce de la Bucureşti schilod cu capul spart, în urma 
prăbuşirii tribunei oficiale în care se afla şi el. 

Am spus că ştiam de ordinele primite de jandarmi, 
de la fiul maiorului. Intr-o zi Radu Literat ne aduce vestea 
că în satul Calbor circula ştirea că-n pădurea Calborului, 
noaptea se cântă cântece legionare. Nişte săteni venind 
noaptea pe drum auziseră. Şeful de post cercetând zvonul 
a sesizat legiunea de jandarmi. O grupă de jandanni au 


96 



cercetat pădurea şi n-au descoperit nimic, decât intr-un loc 
o creangă ruptă. Desigur jandarmeria a primit ordine de 
vigilenţă sporită. 

Ne-am mutat ţinerea şedinţelor în zona satului 
Mândra. Aici, între şosea şi Olt erau pe atunci zeci de 
hectare de mlaştină cu stufăriş, tufe de sălcii şi de plop. 
Atâta doar că pe aici nu te puteai descurca noaptea fără 
pericolul să te scufunzi în ochiuri de apă aşa că şedinţele 
le programam ziua. Vreo lună lucrurile au mers bine. Nu 
ne-am dat însă seama că de fapt intrasem în gura lupului; 
că mai supravegheat sat decât Mândra, satul lui Horia 
Sima, nu era altul, şi unde şef de post era Lisandru, zbirul 
satelor din jur de câţiva ani. Numai că acum, în ultima 
vreme unele lucruri îl puseră pe gânduri chiar şi pe 
Lisandru: primise ordine să nu mai şicaneze pe legionari şi 
să nu mai persecute rudeniile lui Horia Sima. Mai aflase 
că se împart manifeste legionare de către primari. 

în adevăr, în judeţ, primarii, socotiţi oameni de 
încredere ai regimului, au primit ordinul să împrăştie 
noaptea - să nu ştie nimeni - nişte manifeste date de la 
prefectură. Şocul primarilor şi jandarmilor a fost enorm. 
Până acum li se cerea de la stăpânii lor vigilenţă şi ură 
împotriva acestor “asasini” şi dintr-o dată erau puşi să 
împartă clandestin cu mâna lor manifeste în numele 
“asasinilor”. Era cam prin martie - aprilie. De câteva luni, 
primar în satul meu era unchiul meu, Laurian. Era singurul 
om din sat care îndeplinea condiţiile cerute de a fi numit 
primar: fost sergent în armată, vârsta 40 de ani, nu făcuse 
politică, căsătorit cu copii etc. Stătuse mult în cumpănă 
până să primească, se sfătuise şi cu tata şi până la urmă 
primise. Primul pas unchiul l-a făcut la mine în gazdă, 
ştiindu-mi convingerile politice şi mi-a arătat manifestele. 
Era îngrijorat, nu cumva ăştia vin pe urmă şi mă 
arestează? Dacă v-a dat la toţi manifeste nu vor face lucrul 
acesta. Ne-a dăruit şi nouă un manifest. Era o declaraţie a 
legionarilor din lagăre prin care se arătau gata să se pună 


97 



la dispoziţia majestăţii sale pentru a conlucra cu forţele 
politice sub conducerea majestăţii sale pentru binele 
poporului român strâns uniţi în jurul tronului majestăţii 
sale. Se vedea de la o poştă falsul, nici conţinutul, nu erau 
legionar, nici stilul. M-am dus imediat cu el la Florin. Şi 
eu am unul, îmi spuse el. L-am găsit dimineaţa în cutia de 
poştă. Enigma am aflat-o când de la centru ne-a venit 
apelul real făcut de legionarii din lagăre, care în adevăr 
erau gata să conlucreze cu stăpânirea şi cu regele spre 
binele ţării în faţa pericolelor ce se întrevedeau. 
Deosebirea între declaraţie şi manifestul stăpânirii era ca 
de la cer la pământ. Desigur primarii nu au ţinut secretul şi 
nici jandarmii, şi din tot au înţeles că stăpânii se tem de 
legionari şi că şandramaua se clatină. 

Intr-o zi, Frăţia avea şedinţă la Mândra. Ajunsesem 
cu Pavel Mârza şi Mihai Maga şi aşteptam sub un plop să 
vină şi ceilalţi. în locul lor, ieşind din tufe, vine spre noi 
plutonierul Lisandru şi un sergent. Cu câteva luni în urmă 
cred că ne-ar fi somat, dacă nu chiar ar fi tras. Noi nu 
ne-am mişcat din loc. Ca motiv eram înţeleşi că umblăm 
să culegem plante rare din mlaştini, lucru ce i l-am amintit 
înainte ca Lisandru să ne întrebe ce umblăm pe aici. între 
timp au sosit şi ceilalţi patru, care au venit spre noi 
neştiind la început ce să mai creadă. Când Lisandru l-a 
zărit pe Vichente Comşulea din Râuşor, sat aparţinând 
postului Mândra, i-a încolţit un zâmbet drăcesc în colţul 
gurii, ceea ce Vichente a înţeles: aha, şi tu erai, te-am 
bănuit eu de mult că eşti de-al cumnatului tău, Arsu! 
Destul de diplomat, a adus vorba despre problemele 
politice interne şi externe. Fără a se sinchisi, Florin a făcut 
o expunere a situaţiei internaţionale şi interne. A tenninat 
cu ameninţarea: şi multe capete se vor prăbuşi şi vor 
răspunde pentru crimele pe care le-au făcut! 

Lisandru şi-a adus aminte că el caută nişte 
braconieri la pescuit pe Olt şi a plecat urându-ne noroc la 
găsirea plantelor rare. Rămaşi singuri ne-am hotărât ca-n 


98 




Fraţi de Cruce la maturitate, 
în timpul retragerii în munţii Făgăraş. 
Jos: Ion Gavrilă. In spatele lui, Ion Chiujdea. 


99 





caz de anchetă să susţinem că eram invitaţi la sărbătorirea 
zilei nu mai ştiu a căruia dintre noi şi că ţineam să o facem 
în mijlocul naturii. Atunci întâlnirea cu Lisandru n-a avut 
nici o urmare, dar ne va plăti-o peste un an şi jumătate, 
când mă va aresta împreună cu Vichente şi, când legaţi 
fiind de mâini şi de picioare, ne va bate şi insulta după 
plac amintindu-ne de întâlnirea de la Mândra. Dacă era 
după mine, va zice, vă împuşcam atunci, şi asta după ce în 
lunile septembrie-ianuarieţ 1940-1941), când mă întâlnea, 
nu ştia cum să mă perie mai slugarnic. 


Medalia ciuntită 

Generaţia noastră crescusem în imaginea României 
rotunde ca o medalie, imagine ce ni se întipărise în minte 
ca ceva de nezdruncinat. Mai crescusem cu convingerea că 
în orice colţ, dacă România ar fi fost rănită sau lovită, 
lovitura va fi simţită de toată ţara, care se va ridica cu mic, 
cu mare în apărarea pământului cotropit. Pentru noi “nu 
vom ceda nici o palmă de pământ, chiar de vom intra în 
mormânt” nu era o figură de stil, ci o datorie de îndeplinit. 
Şi iată că se cedă Basarabia şi Bucovina fără a se trage un 
singur foc în apărarea lor. Nedumeriţi, ne-am adunat cu 
Leu (Laurian Haşu), la Gheorghe Micu, apoi la Florin. 
Speram ca annata să-l îndepărteze pe regele impostor. Ce 
se putea aştepta de la cel care în 1918 a dezertat de pe 
front şi a părăsit ţara plecând cu o destrăbălată la Odessa? 
Şi cedarea Basarabiei a fost numai începutul umilirilor. De 
la ostaşii întorşi în concediu am aflat de batjocurile 
populaţiei evreieşti asupra soldaţilor români, dar şi de a 
altor origini etnice din oraşele basarabene şi nu puteam 
înţelege de unde atâta răutate împotriva României. Am 
învăţat atunci un lucru, că pentru un ostaş există situaţii 
mai tragice decât să lupte şi să moară: aceea de a fi 
dezonorat, fără să aibă posibilitatea de a lupta. Şi umilirea 


100 



parcă o simţeam şi noi tinerii, care nu aveam nici o vină. 

în această stare sufletească Frăţia noastră a ţinut o 
tabără în pădurile de la Cincu. Alături de noi a venit şi 
elevul de la liceului militar din Tg. Mureş, Nelu 
Munteanu, şi el frate de cruce la acel liceu. Tot în Cincu se 
afla şi Otilia Aroneasa şi ea făcând parte dintr-o 
organizaţie de fete legionare cu alte fete apropiate nouă. 
De altfel Otilia era alături de noi de când era la gimnaziul 
de fete din Făgăraş. în această vară Radu Literat şi Ion 
Bălan au înfiinţat o organizaţie şi la acest gimnaziu de 
fete. Tabăra a ţinut patru zile. Era timpul când se duceau 
tratative cu Bulgaria şi Ungaria privitor la pretenţiile lor 
teritoriale. Ne era frică că vor ceda. Dacă ar fi fost după 
noi... România e unică şi nedespărţită, domnilor! Nici un 
petec de pământ nu e de negociat. Dacă chiar vreţi, poftiţi 
să-l cuceriţi. Ne legasem că dacă armate străine vor veni şi 
armata noastră se va retrage noi să continuăm lupta de 
rezistenţă în munţi şi în pădurile ţării. 

Vestea cedării a unei părţi din Ardeal m-a găsit 
acasă la răvăşitul oilor. Oamenii erau răzvrătiţi. Unii 
plângeau, alţii înjurau. O singură vorbă de înţelegere faţă 
de rege nu se mai găsea. Noi am făcut România mare şi 
porcul cu scroafa lui au mâncat-o! Să plece! Dar nu aşa, ci 
ar trebui pârliţi cu paie ca de Crăciun! 


3 septembrie 1940 

în toată ţara era o atmosferă de răzvrătire, de mânie, 
o dorinţă de luptă comună aşa cum nu se va mai întâlni 
decât în zilele Revoluţiei din 1989. Cu o singură 
deosebire: atunci în mijlocul mulţimii de răzvrătiţi exista o 
forţă organizată în stare să îndrepte valul spre un anume 
ţel, această forţă era Mişcarea Legionară. în aceste 
împrejurări, Comandantul Horia Sima, care scăpase 
ordinului regelui de a fi arestat sau ucis, a organizat lupta 


101 



armată în trei oraşe din ţară: Braşov, Constanţa şi 
Timişoara. Trebuiau cucerite anumite puncte strategice în 
aceste oraşe: poliţie, poştă, prefectură. La Bod trebuia 
ocupat postul de radio. Spre aceste oraşe trebuiau să se 
îndrepte legionarii. 

La vremea aceea rândurile erau destul de rărite. Cei 
mai buni, floarea intelectualităţii legionare pieriseră ucişi 
în închisori, lagăre, la siguranţă, arşi în crematoriu de 
Armând Călinescu şi gen. Argeşeanu. O altă parte, care 
reuşise să treacă graniţa erau în lagăre, sub observaţie, în 
Germania şi alte ţări europene şi erau ţinuţi aşa la 
insistenţele ministrului gennan la Bucureşti, Fabricius, 
care l-a susţinut pe Carol al Il-lea până în ziua alungării 
lui. O altă parte erau condamnaţi în închisori. Cei mai 
mulţi, fiind tineri, erau mobilizaţi în armată şi ţinuţi acolo 
sub strictă supraveghere. Comandantul dăduse ordinul ca 
Frăţiile de Cruce să nu fie implicate în această acţiune şi 
nici vreun legionar sub 18 ani. 

S-au strâns însă destui luptători pentru ca impactul 
produs în 3 septembrie să-l determine pe Carol al Il-lea să 
abdice. De mare efect în Braşov a fost coloana legionară, 
care a pornit din Scheii Braşovului şi s-a mărit pe parcurs, 
în frunte era comandantul legionar Traian Trifan. E încă o 
deosebire între septembrie 1940 şi decembrie 1989. 
Generalii armatei române erau alţii atunci decât cei de 
acum. Când Carol al Il-lea a dat ordin ca răzvrătirea din 
ţară să fie reprimată, generalul Coroamă a refuzat să tragă. 

- N-am tras în duşmanul cotropitor şi tragem în 
cetăţenii ţării? 

Deşii Frăţiile nu au fost implicate în acest 
eveniment, fraţii de cruce din Braşov, izolaţi, care nu ştiau 
de ordin, văzând ce se petrece sub ochii lor, s-au încadrat 


102 




TRAIAN TRIFAN 
Comandant Leeionar 


pe stradă fără alte invitaţii. Din Frăţia noastră au participat 
şeful Frăţiei Florin Buracu, care era la Braşov la examenul 
de admitere în facultate şi Iancu Morar, cu oamenii din 
satul lui. închipuiţi-vă cum s-au întors la noi, cu câtă 
admiraţie îi priveam când povesteau că au dat mâna cu un 
locotenent, care nu era altcineva decât Comandantul Horia 
Sima. 


103 



Dacă legionarii erau împuţinaţi - cum am spus - în 
schimb, Frăţiile de Cruce, care au activat neîntrerupt în 
timpul prigoanei recrutând şi crescând în credinţă 
legionară fără a avea un singur vânzător între ei au vărsat 
în primele zile atâta tinereţe încât se umezeau ochii celor 
în vârstă când ne priveau. Când peste câteva zile zeci de 
elevi încadraţi în Frăţie au dat onorul comandantului 
legionar, Virgil Mateiaş, acesta a întrebat mirat: “dar, voi 
de unde aţi răsărit atâţia, măi băieţi?”. “Din suferinţele 
dumneavoastră, domnule comandant!”. 


Biruinţa legionară 

Frăţia s-a adunat în Făgăraş înaintea începerii 
cursurilor din 15 septembrie. Eram în jur de 30 de 
camarazi. Era ceva nou. Libertatea nesperată ne speria. Să 
te aduni pe faţă fără să te mai temi de a fi arestat, chinuit şi 
ucis de poliţie şi jandanni era un examen nou destul de 
complicat. Ne adunasem la internatul liceului într-o 
cameră de lectură. Cu această ocazie am văzut pentru 
prima dată o cămaşă verde, purtată de Florin. Porneam pe 
un drum nou, cu cerinţe noi. Dacă până acum trăiam în 
lumea noastră mică, necunoscută lumii româneşti, de azi, 
ieşiţi la lumină, ne dădeam seama că ochii tuturor vor fi 
îndreptaţi spre noi. De acum nu ne mai reprezentam numai 
pe noi, nici numai Frăţia noastră, de acum reprezentam 
Legiunea. 

Mai era încă un lucru: începând cu 1 noiembrie 
Florin ne părăsea, devenind student. Cel care era mai 
indicat să-i ia locul, Iancu Morar dăduse în vară examen 
de transfer la Liceul Militar Craiova şi urma să plece în 
zilele următoare. Primul propus ca şef de grup era Laurean 
Zaharie. A renunţat simplu printr-un vers al lui Coşbuc: 
“orice poet ca rege-i prost”, e nevoie de un om cu capul pe 
pământ. “Dar care dintre noi mai e cu capul pe pământ?” 


104 



întrebă careva. A urmat încă o insistenţă din partea tuturor 
pe lângă Laur, dar nu s-a învoit. “Dar, de ce n-ar fi bun 
moşu?” mă pâri Laur. Câţiva se şi asociară lui. Nu mi-a 
plăcut niciodată să fiu şef, să comand, să-mi impun voinţa 
mea altora. Mă simţeam mult mai bine când aveam numai 
egali în jurul meu, nu subordonaţi în vreun fel. Soarta m-a 
împins în câteva rânduri în situaţia de a acţiona ca şef, dar 
nu m-am socotit niciodată mai mult decât cei din preajma 
mea. Şi asta nu din modestie, ci din conştiinţa intimă, 
că-mi cunoşteam bine posibilităţile şi limitele. N-am fost 
din oamenii cu carismă, care se nasc pentru a fi şefi aşa 
cum era Iancu Morar, pe care-1 rugam toţi să-şi aducă 
actele înapoi. “Voi credeţi că la Liceul Militar nu va fi de 
lucru?”. Florin a rămas să se mai gândească, povestea era 
aceeaşi pentru toţi camarazii mei: crescusem într-o 
organizaţie unde lupta pentru putere, datul din coate, 
ambiţiile de mărire nu funcţionau. Şi am trăit în această 
lume o viaţă. Odată, însă acceptat careva dintre noi ca şef, 
el trebuia stimat, iubit şi ajutat să-şi poată duce misiunea 
la îndeplinire. 

Până acum şeful de grup era şi şef de Frăţie, căci 
după desfiinţarea şcolii normale în judeţul Fărăgaş nu mai 
era decât liceul nostru. Acum însă, când urma să se 
înfiinţeze Frăţii de muncitori şi de ţărani, lucrurile se 
complicau. Presimţeam că greutatea e mult mai mare decât 
puteau duce umerii unui tânăr de 17 ani. Viaţa însă, cu 
greutăţile ce veneau peste noi, nu ne-a mai dat timp să 
filozofăm prea mult ci să acţionăm învăţând şi din cele 
bune şi din cele rele. Am rămas deci şef de grup FDC. 
Laur lua conducerea Frăţiei, Vichente a mănunchiului şi 
pentru fiecare se găsea de lucru până peste cap. 

O zi de neuitat a fost ziua deschiderii cursurilor. Ca 
de obicei, după ce de dimineaţă am fost la biserică, toţi 
elevii eram în sala festivă a liceului. După imnul regal şi 
“Deşteptă-te române” am cântat “Sfântă tinereţe”. 
Credeam că o ştiam numai noi cei din Frăţie, dar spre 


105 



mirarea noastră, o ştiau toţi elevii. Pentru directorul 
liceului şi profesori a fost o surpriză (pentru cei mai mulţi 
plăcută) să constate că elevii pe care ei îi socoteau cei mai 
buni erau fraţi de cruce. A vorbit directorul şi la urmă în 
numele Frăţiei a vorbit Florin Buracu, simplu, cu respect, 
mulţumind profesorilor pentru tot ce ne-au dăruit. Nu era 
vorba de a-i flata, era ceea ce în adevăr simţeam noi că aşa 
a fost. A terminat: “Domnule director, domnilor profesori, 
suntem aşa cum ne-aţi învăţat dumneavoastră să fim”. 
Apoi directorul Ştefan Damian şi ceilalţi profesori l-au 
felicitat pe Florin. A venit chiar şi moş Irod uitându-şi de 
ce spunea altădată. 

Directorul ne-a pus la dispoziţie câteva săli, care nu 
aveau întrebuinţare până atunci şi deasupra uşii am pus 
repede o firmă frumoasă desenată de Tăvi Crişan: Frăţia 
de Cruce “Negoiul”, în jurul unui desen stilizat al muntelui 
Negoiul. A venit însă ordinul Comandantului Horia Sima 
prin care Frăţiile trebuiau să-şi continue activitatea ca şi 
până atunci, fără sedii şi nicidecum în şcoli. Am luat firma 
jos, ne-am adăpostit o vreme la sediul organizaţiei 
judeţene, pentru a ne găsi un loc potrivit într-o sală, în 
curtea bisericii ortodoxe, invitaţi acolo de protopopul 
Borzea, fără a avea vreo firmă. 

Nu din lene renunţasem la viaţa noastră din pădurile 
vecine, de care ne aminteam cu nostalgie, ci din lipsă de 
timp. încă înainte de a începe şcoala am fost chemaţi de 
şeful organizaţiei legionare judeţene, Gheorghe Malene, 
să-i ajutăm la primirea şi adăpostirea refugiaţilor din 
Ardealul de Nord, ce soseau cu trenurile zi şi noapte 
alungaţi de maghiari. A fost destul că ne-am dus odată că 
de acolo săptămâni întregi nu ne-am mai depărtat. Luam 
astfel parte la tragedia acestor fraţi de ai noştri. Trebuiau 
ajutaţi să coboare din vagoanele de marfă cu căruţele şi cu 
bruma de lucruri ce le luaseră cu ei. Alţii veneau de abia 
cu hainele pe dânşii. Unii erau muncitori, învăţători. în 
gară oamenii trebuiau să mănânce. Aduceam pe jos şi cu 


106 



câteva căruţe, coşuri cu pâine, salam, ceai. Erau şi oameni 
valizi, oameni sănătoşi, dar erau şi bătrâni, femei şi copiii. 
Erau bolnavi ce trebuiau duşi la spital. Ţăranii trebuiau 
însoţiţi prin satele din jur şi daţi în primire primarilor de 
acolo. Orăşenii trebuiau aşezaţi în oraş la cei dispuşi să-i 
primească. Mă văd şi acum bătând la porţi şi convingând 
pe cei care ezitau să găzduiască o familie sau vreo femeie 
cu copii, vreun bătrân. Dacă eram refuzaţi ne întorceam şi 
insistam din nou: “Am venit iarăşi, poate că v-aţi hotărât 
totuşi, e frig şi plouă afară”. Cât ce mâneam de amiază ne 
duceam la gară şi de multe ori nu părăseam lucrul decât a 
doua zi când ne duceam la ore. Uneori rezerva de alimente 
de la ajutorul legionar se apropia de sfârşit. Atunci 
alergam la mori, la brutari, la măcelari, la negustorii de 
cartofi şi ceream insistent până obţineam ceva. Cred că 
mulţi ne dădeau numai să scape de cicăleala noastră. 

Nu-i uitam pe cei adăpostiţi, mai trecând să vedem 
de ce mai aveau nevoie. De Crăciun şi de anul nou am 
format echipe de colindători şi-am trecut pe la toate 
familiile româneşti din oraş, fiind chemaţi şi de cei de alt 
neam. Luam ce ni se da de la cei ce aveau şi dăruiam celor 
ce nu aveau. 

Au sosit şi vreo zece elevi de liceu, singuri, doar cu 
hainele de pe ei. I-am dus la internat şi de la ajutorul 
legionar croitorii noştri le-au cusut câte un rând de haine şi 
au primit încălţăminte şi lenjerie. între ei era şi elevul de la 
Năsăud, Petru Săbăduş, care a doua zi a cerut să intre în 
Frăţie şi care-şi va împleti destinul cu destinele noastre 
pentru totdeauna. 

Au spus unii după aceea şi din ei unii mai susţin şi 
azi, că în 1940 Mişcarea Legionară nu trebuia să 
primească să guverneze ţara, că nu eram pregătiţi. 
Pierdusem pe cei mai buni dintre noi, aproape toată 
conducerea, între care cei mai mulţi specialişti în diferite 
domenii. Şi însuşi Căpitanul, în 1938, avea de gând să 
pregătească Legiunea pentru guvernare întemeind şcoli de 


107 



primari, de prefecţi, de notari, că trebuia să se construiască 
o doctrină proprie de guvernare. 

Aceştia nu ştiu ce vorbesc. Ar fi trebuit să se afle 
atunci în gările unde coborau refugiaţii din Ardealul de 
nord şi să spună că nu trebuia să te angajezi să guvernezi. 
Prezenţa noastră la guvernare era o necesitate istorică 
atunci. Dacă nu noi, cine le-ar fi putut face pe toate? 

Am spus că imediat când am venit la şcoală am 
primit în rânduri pe cei care ne erau mai apropiaţi, urmând 
ca educaţia să şi-o facă ulterior în mănunchi. Dar cererile 
de a intra în Frăţie erau tot mai numeroase şi-n clasele 
mari şi-n cele mici. Ne temeam că dacă i-am primi pe toţi 
fără o selecţie prealabilă să nu ne transformăm într-o 
strejărie. Dar nici nu puteam să-i refuzăm. Pe tânăr să-l 
primeşti atunci când sufletul lui bate la uşă. 

La început am crezut că putem să selectăm pe cei 
mai buni, pe cei care erau în stare de sacrificiu. Careva a 
spus: „e uşor să zici că vreau să vin cu voi, da ia să-l 
chemi la noapte la crucea din dealul Calborului să vedem 
care mai vine”. Ideea ni s-a părut excelentă. Celor ce ni 
s-au adresat să-i primim li s-a pus discret în buzunar sau în 
bancă un bileţel: “Dacă vrei să intri în Frăţie vino la 
noapte la crucea din dealul Calborului la ora 4.” Urma 
semnătura lui Vichente şi ştampila grupului FDC 72 
Făgăraş. La ora 4 cei vechi eram cu toţii acolo. Venisem 
cu o oră înainte şi am ţinut şedinţa în amintirea şedinţelor 
de altădată. Mare ne-a fost mirarea când practic la cruce 
au sosit aproape toţi elevii liceului, chiar şi cei de 11-12 
ani din clasele I şi a Il-a. Am rezolvat situaţia pe loc. Din 
fiecare clasă am făcut câte o unitate de pregătire şi i-am 
dat-o în primire unuia cu vreun an sau doi mai mare. De 
fapt aşa s-a hotărât şi în prima consfătuire pe ţară a şefilor 
de grupuri, căci lucrurile se petreceau la fel în toate şcolile 
din ţară. Am ţinut o şedinţă scurtă şi am învăţat un cântec 
nou: “Prin furtuni şi închisori noi trecut-am” pe melodia 
legionarilor spanioli şi cu cântecul însuşit ne-am întors în 


108 



oraş, în marş, cântând. 

Socoteam că era timpul ca un număr din 
mănunchiul de prieteni să depună legământul. Nu l-am 
depus din pricina unei întâmplări, care nouă ni s-a părut a 
fi de mare gravitate. Pentru a ajuta pe elevii refugiaţi s-a 
apelat şi la obolul elevilor. Intr-un anumit loc s-a aşezat o 
cutie şi alături un caiet, în care erau trecuţi toţi banii care 
erau introduşi în cutie. Mai mulţi camarazi se rânduiau, 
ţinând contabilitatea în acest caiet. La sfârşitul săptămânii 
se deschidea cutia şi se numărau banii. Odată însă la 
numărătoare au lipsit 14 lei. Ţin minte şi acum suma 
pentru că s-a făcut mult caz de ea. Să-şi fi însuşit cineva 
banii, era exclus. Prin crăpătura cutiei banii nu puteau fi 
scoşi şi cheia nu era la cei care supravegheau cutia. Era 
neglijenţă mai mult ca sigur. Mihai Maga a condus o 
anchetă ce a rămas fără rezultat şi atunci am zis că vina e 
colectivă şi ne-am luat o pedeapsă: nu se va depune 
legământul de cât în februarie 1941. Ziceam: cum vom 
mânui mâine banii ţării dacă noi ne încurcăm la o cutioară 
cu o mână de bani? S-a hotărât ca la cutie să rămână 
aceeaşi camarazi şi ulterior nu s-a mai produs nici o 
încurcătură. 

Tot pentru a obţine bani pentru refugiaţi, Frăţia a 
înfiinţat cu aprobarea directorului un bufet alimentar la 
liceu. în cămăruţa de sub scări, în loc să cumpărăm 
covrigi, comuri sau chifle, cumpăram pâini mari, care se 
tăiau în felii şi se făceau sandvişuri ce se vindeau elevilor. 
Cu aceeaşi bani se cumpăra mai mult şi mai gustos. 
Munca o făceau câţiva fraţi de la internat, care aduceau 
coşurile de pâine şi salamul, pregăteau sandvişurile şi le 
vindeau. Munca o făceau benevol şi gratuit fără a-şi însuşi 
măcar o fărâmă de pâine pentru ei; şi erau între ei unii care 
nu aveau un ban să-şi cumpere un sandviş. Aici cred că am 
sărit dincolo de cal, nici alţii de altfel majoritatea dintre 
noi nu ne puteam permite luxul să cumpărăm, dar cel puţin 
eram scutiţi de tentaţia mirosului şi nu aveam ispita în 


109 



faţă. La o vizită de la regionala Braşov, bădia Ion Agapie 
ne-a sfădit pentru această exagerare şi am reparat situaţia. 

Am mai pornit la un lucru mare în cadrul liceului: 
am înfiinţat o cooperativă cu ustensile şcolare, cerneală, 
peniţe, creioane, caiete. Pentru a cumpăra cât mai ieftin ne 
aprovizionam de la fabrică. Astfel cu ajutorul lui Popa 
Ştefan, şeful FDC Turda am cumpărat de la fabrica de 
sticlă câteva sute de sticluţe pentru cerneală. Cerneala am 
cumpărat-o în sticle de la o fabrică din Sibiu. Umpleam 
sticluţele şi puneam eticheta. Şi creioanele le-am cumpărat 
de la fabrici mult mai ieftin. Am cumpărat hârtie de la 
fabrica din Petreşti şi am confecţionat la un legător de cărţi 
cu munca noastră, caiete de diferite grosimi. Pe toate 
produsele noastre puneam marca Frăţiei: produs FDC 72 
Făgăraş, drept garanţie a calităţii. Am fost infonnaţi că la 
o fabrică de confecţii din Sibiu se află în depozit maldăre 
de uniforme de străjer, care acum nu se mai vindeau. Doi 
dintre noi s-au deplasat la fabrică şi-au cumpărat o sută de 
costume la preţ mic, tocmindu-se ţigăneşte. Banii i-am 
împrumutat de la organizaţia judeţeană. Am făcut o clacă 
şi am descusut semnele de pe mânecă şi am pus în vânzare 
haine ieftine. Cu un an înainte n-am fi îmbrăcat o 
uniformă străjerească de ne-ar fi picat cu ceară. Acum ne 
îmbrăcam noi de bună voie. Aveam în plan şi alte acţiuni 
de “comerţ şi industrie”, dar s-au dărâmat toate la 21 
ianuarie 1941. 

In lumea muncitorească am intrat foarte uşor. 
Propriu-zis tineri care să lucreze în industrie nu erau. 
Singura unitate industrială era fabrica de explozivi şi aici 
nu erau primiţi tineri sub 18 ani din cauza gradului mare 
de periculozitate. Erau însă în Făgăraş mulţi meşteşugari 
legaţi între ei în bresle, unii cu ateliere destul de dezvoltate 
şi ca urmare mulţi ucenici. încă din vreme Tăvi Popa a 
format repede două cuiburi complete pe care le-am 
asimilat ca mănunchiuri de prieteni. în majoritatea 
cazurilor erau cunoştinţe vechi de ale noastre, chiar foşti 


110 




colegi de liceu, pe care părinţii i-au dat câteva clase, apoi 
i-au retras pentru a învăţa o meserie. Aşa a venit Ion 
Cosgarea, cel cu care cu trei ani în urmă formasem o 
Frăţie, Relu Benţea, Constantin Moldovan, Maniu Virgil, 
Niculae Niciu, care ne-au fost colegi în primele clase de 
liceu. Tăvi Popa introduse între ei o viaţă aspră, poate prea 
aspră. între altele Tăvi se apucase să sape cu ei nici mai 
mult nici mai puţin decât o fântână pe drumul Calborului. 
Nimerise un subsol tare ca piatra. Tocmai se invitase o 
delegaţie a Hitlerjugendului săsesc să asiste la o şedinţă a 
cuibului lui Tăvi Popa. Eu l-am certat căci trebuia să ne 
consultăm şefii ierarhici pentru relaţiile noastre cu alte 
organizaţii. “Fii pe pace, moşule, că nu mai vin a doua 
oară! I-am dus la fântâna noastră şi i-am invitat să lucreze 
alături de noi, unde i-am frânt.” în decurs de o lună Tăvi a 
mai format două mănuchiuri de prieteni după acelaşi 
model ca cele dinainte. 

Un câmp nou s-a deschis în rândul tinerilor de la 
sate. Mai în toate satele au apărut cuiburi de tineri, de la ei 
putere, fără să mai întrebe pe nimeni, mai ales în satele 
unde nu a fost organizaţie legionară sau a fost slabă. Era 
pericol, ca de capul lor, să facă cine ştie ce trăsnaie, care 
să se întoarcă împotriva mişcării. Trimeteam fraţi de 
cruce, pe fiecare în satul lui, de obicei câte doi şi-i învăţa 
ce este şi ce vrea Frăţia de Cruce. Unde vedeau că aceste 
cuiburi nu erau formate din tineri buni, căutau pe cel mai 
apropiat şef legionar şi le desfiinţau. Au fost însă puţine 
cazuri de acestea. Cei mai mulţi tineri erau de bună 
credinţă şi doreau o schimbare în bine a satului lor şi a 
ţării. Alţii, tot cu gânduri bune, erau pur şu simplu atraşi 
de val, mai ales de cântecele legionare, pe care le cântau 
seara pe uliţă. Am făcut şi eu câteva deplasări la sate. în 
vacanţa de Crăciun am organizat la internatul liceului o 
şcoală de cadre chemând câte doi din cuiburile de tineri. 
Au venit tineri din vreo 25 de sate. Câţiva au abandonat, 


111 




112 











motivând viaţa prea aspră la care au fost supuşi. Venise şi 
Florin şi Iancu Morar şi fostul şef al Frăţiei, Ioan Grecu - 
atunci student la farmacia militară. Am studiat cu ei 
cărticica şefului de cuib şi îndreptarul Frăţiei alegând tot 
ce am crezut că se potriveşte pentru noua situaţie. S-au pus 
întrebări şi s-au dat răspunsuri. S-au învăţat cântece şi s-au 
discutat problemele judeţului. Era vorba de înfiinţarea în 
fiecare sat a unui post telefonic, drumuri bune. Tinerii 
crescuţi în spirit practic veneau cu proiecte practice. Pe 
vremea aceea tatăl a mai mulţi copii judeca aşa: pe cel mai 
harnic şi mai vrednic îl ţinea acasă să preia agricultura, pe 
cei mai firavi dar cu minte deschisă îi dădea la şcoală, iar 
pe cei mai îndemânateci îi dădea la o şcoală de meserii sau 
ucenici. Aveam în faţă pe cei mai buni tineri din satele 
făgărăşene. Cam în a treia zi de şcoală de cadre am 
observat că se adunau între ei şi puneau ceva la cale, apoi 
au venit cu toţii la mine în frunte cu Ghiţă Haşu, cu o 
propunere: noi zicem că-i ruşinos lucru să ne adunăm pe 
viitor pe la internate şi e mult mai bine să ne facem o casă 
a noastră. Eu, continuă Ghiţă, mă leg să fac acoperişul. 
Sunt de meseria asta şi am făcut destule acoperişuri de 
case până acum. Noi, intră în vorbă Poparad din Recea, 
suntem şase zidari în echipa tatii; noi ridicăm zidul şi 
batem fundaţia. Noi aducem lemnul de brad din pădure 
pentru acoperiş şi podele, interveni Mircea Paler din Lisa 
şi Gheorghe Florea din Sâmbăta de Sus. Noi, aducem 
lemnul de stejar pentru grinzi, uşi şi ferestre, interveni Ion 
Grecu din Şoarş. Noi, cei din Comăna ardem şi aducem 
varul necesar. Noi, cei din satele din jurul Făgăraşului 
aducem nisipul şi pietrişul de la Olt. Zilele unnătoare tot 
la casa asta mă gândeam şi-n somn o visam: o casă mare 
cu etaj, două săli, camere pentru oaspeţi, birouri, iar pe 
frontispiciu scris “Casa noastră”. Cu cât mă gândeam mai 
mult şi discutam cu aceşti fraţi, vedeam lucrul tot mai 
realizabil. Am şi început încă în zilele următoare să 
pornim la această acţiune. Ne-am luat şi un caiet în care 


113 



scriam tot ce socoteam că era nevoie. Proiectul casei? 
Profesorul de desen, Gherghel, şi el legionar, care i-a 
unnat profesorului Benţea, era autorizat să facă proiecte. 
Ne-a făcut proiectul. în două săptămâni era pe hârtie de 
calc cu deviz cu tot. Terenul de construit? Am povestit 
odată doamnei Otilia Bălan, mama lui Nelu Bălan, planul 
nostru, dânsa nu s-a mirat şi ne-a spus: dacă faceţi casă noi 
vă dăm un teren în fundul grădinii lângă iaz. Cărămida? 
Dacă două sute de fraţi de cruce de la liceu vor face numai 
câte cinci sute de cărămizi fiecare în vara următoare s-ar 
ajunge la 100.000 de bucăţi, dublu de câte ar fi nevoie la 
casă. Ar rămânea 50.000 de bucăţi care s-ar vinde pentru a 
cumpăra ciment şi ţiglă. Cărămidăria? în hotarul satului 
Hurez era destul pământ potrivit. Aprobare? Problema era 
ca şi rezolvată, ne-a asigurat profesorul Benţea. Meşteri 
cărămidari? Tăvi Popa, care luase parte la o tabără unde au 
făcut cărămizi se socotea specialist în fabricarea cărămizii. 
Pentru aprobarea lemnului de brad şi stejar ne-am dus la 
inginerul silvic. Pe când vă trebuie, aprobarea? Acum 
domnule inginer. Aveţi proiectul? Da. Atunci vă dăm 
aprobarea, cine le transportă? Mircea Paler şi Gheorghe 
Florea din Sâmbăta cu ai lor şi fraţii Grecu din Şoarş şi 
fraţii Bărcuţean din Felmer. Ferestrele urma să le lucreze 
cei patru ucenici de-ai noştri de la atelierul de lemnărie al 
lui Niciu, legionar vechi, care ar fi şi început să lucreze, 
dar era nevoie de lemn de stejar uscat. Meşterul Nicoară, 
tatăl lui Olimpiu Nicoară, şi el frate de cruce, care avea 
lemn uscat de doi-trei ani, s-a învoit să ni-1 dea cu condiţia 
să-i dăm lemn verde în schimb. Mai rămânea de obţinut 
ciment, fier, ţiglă, cuie. Ciment? Cumnatul meu e inginer 
la fabrica de ciment Turda, ne-a spus Marcel Cornea, 
vorbesc cu el să ni se vândă cât mai ieftin. Ţiglă? Ţiglă se 
face la noi la Sântimbru, a spus Pavel Mârza, voi vorbi cu 
directorul să ne-o vândă la preţ de fabrică. Desigur 
trebuiau bani. Noi nu aveam nici un leu, dar eram siguri 
că-i vom face din vânzarea cărămizii şi din spusa lui 


114 



Ghiţă, râzând: noi vom cumpăra lemn din pădure mai mult 
decât un acoperiş şi tot ce va prisosi îl vom vinde. Speram 
să mărim capacitatea cooperativei şi ce vom câştiga îi vom 
folosi la casă. Era posibilă construirea unei astfel de case, 
de către noi? Era. Şi astăzi spun acelaşi lucru. Aşa cum 
eram de tineri, eram în stare de a construi o casă a noastră, 
a Frăţiilor în Făgăraş. Şi tot aşa eram gata să construim o 
Românie după visurile noastre, visuri spulberate la 21 
ianuarie 1941. 


Frăţia de Cruce pe ţară 

în răstimp de trei luni de libertate Frăţiile şi-au 
arătat prezenţa în lumea românească ca o entitate proprie. 
Prima manifestare a fost o şcoală de cadre în Bucegi, în 
septembrie 1940. Au fost prezenţi şefii de Grupuri şi de 
Frăţii aşa cum ieşiserăm din prigoană. De la Făgăraş 
ne-am prezentat Vichente Comşulea, Tăvi Popa şi cu 
mine. întâlnirea s-a ţinut la Sinaia. în sfârşit ne vedeam 
liberi, toţi câţi crescusem neştiuţi în ultimii ani în credinţa 
legionară. Ne vedeam şi nu ne venea a crede câţi eram. 
Dacă prigoana unui rege dement a distrus pădurea mare 
legionară, răsărisem noi şi ne dezvoltasem în locul rămas 
gol. Puţini din cei prezenţi îl văzuseră pe Căpitan sau 
măcar pe bădia Istrate, dar crescusem în cultul lor, de 
parcă îi aveam pennanent între noi. Pentru noi, ei nu 
dispăruseră niciodată. Istoria ar trebui să reţină această 
latură a dezvoltării Frăţiilor de Cruce, în timpul prigoanei. 
Nu a apărut nici un vânzător între noi. Unul, dacă l-ar fi 
avut Siguranţa, am fi avut şi noi fraţii de cruce soarta 
legionarilor vârstnici. Căci, oricare dintre noi îi cunoştea 
pe ceilalţi cu numele lor adevărat, ca şi pe şefi, ca şi pe 
fraţii din Frăţiile din alte judeţe. Ba chiar se urmărea să ne 
cunoaştem bine pentru întărirea Frăţieii. Au căzut dintre 
noi totuşi şi în această prigoană. De exemplu la Slatina în 
septembrie 1939 a fost împuşcat şi un elev frate de cruce. 

115 



Au fost arestaţi şi condamnaţi şi în alte părţi, dar ca inşi 
izolaţi nu ca făcând parte dintr-o organizaţie pe ţară. 

La prima şedinţă comună, vechile cadre au predat 
comanda noului şef al Frăţiilor de Cruce, Ilie Smultea, de 
curând învestit de Comandantul Horia Sima în această 
funcţie. Fiecare şef de grup raporta situaţia Frăţiilor din 
judeţul lui. Cu toţii am făcut apoi un marş pe munte pe la 
cota 1400, vf. Omul şi seara târziu am coborât în Predeal. 
Am luat în primire clădirea centrală a străjii ţării, din 
marginea oraşului. De curând, printr-un ordin al 
generalului Ion Antonescu, patrimoniul străjeriei era trecut 
în seama Frăţiilor de Cruce. Cu această ocazie ne-a fost 
adresată şi o scrisoare a generalului. Din multele bunuri şi 
palate, tabere, case de odihnă, Frăţia n-a păstrat decât 
această clădire renunţând la celelalte bunuri. Era în această 
alegere şi ceva sentimental. Căpitanul iubise atât de mult 
Predealul şi aici îi simţeam mai deplin prezenţa lui. 

Pentru acelaşi motiv, chiar în zilele în care ne-am 
aflat la Predeal au fost aduse osemintele legionarilor căzuţi 
în Cadrilater, Miercurea Ciuc şi Vaslui şi aşezate în jurul 
mănăstirii Predeal. O gardă permanentă dintre noi a 
vegheat la căpătâiul sicrielor şi mormintelor lor. 

Azi crucile de atunci nu mai sunt. Au fost smulse, 
dar trupurile lor în sicriele de zinc sunt încă în acel pământ 
stâncos al Predealului, aşteptând să aibă parte din nou de o 
cruce creştinească la căpătâi, lucru ce s-a şi înfăptuit prin 
mâna altor tineri, în 1995. 

De la această întâlnire mi-a mai rămas în memorie 
un amănunt semnificativ vieţii noastre: pe drumul de 
munte, poposind la un izvor, o parte dintre noi, fără a 
aştepta ordinul de masă, ne-am desfăcut merindele şi am 
început să mâncăm. Spre paguba noastră că în Frăţie erau 
nişte tradiţii bine întocmite, care nu puteau fi nesocotite. 
Ne-am recunoscut greşeala şi ne-am luat pedeapsa: două 
zile consecutive de post negru. Noul şef al Frăţiilor ne-a 
redus pedeapsa la jumătate, dar noi am executat-o integral. 


116 




„ Cămăşi verzi, cămăşi ale speranţei” 


La 6 octombrie a fost aniversată o lună de la 
alungarea regelui prin prezenţa a circa 100.000 de 
legionari în Bucureşti, în Piaţa Naţiunii. La tribună se 
aflau conducătorul statului Ion Antonescu îmbrăcat în 
cămaşă verde şi Comandantul Horia Sima. Pentru acest 
gest l-am învăluit cu aceeaşi credinţă şi dragoste, ce o 
aveam pentru Comandant. Cu cât devotament i-am jurat 
atunci credinţă, când a început discursul zicând: “cămăşi 
verzi, cămăşi ale speranţei” şi a mărturisit că voieşte să 
înfăptuiască în România voinţa Căpitanului. Cine şi-ar fi 
putut închipui că numai peste trei luni acest om va da 
ordin să se tragă în plin pe străzile capitalei şi în ţară în 
aceşti tineri şi că se va angaja în public că-i va reprima, şi 
că în jur de 6000 de copii din Frăţiile de Cruce vor popula 
în anii următori temniţele României? Eram prea copii, 
prea cu sufletul curat pentru a putea bănui o astfel de 
posibilitate. 

Am fost iarăşi, noi Frăţiile şi am însoţit sicriele 
Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor de la biserica Ilie 
Gorgani până la Casa Verde, unde au fost aşezate lângă 
cele ale lui Ion Moţa şi Vasile Marin. 

De câteva zile ţara întreagă era îngrozită de 
povestirile plutonierilor de jandanni, care i-au ştrangulat 
în pădurea Tâncăbeşti, pentru ca morţi fiind să mai fie 
împuşcaţi încă odată şi aruncaţi într-o groapă comună la 
Jilava, iar dezgropaţi şi arşi cu damigene de vitriol şi 
acoperiţi cu o placă de beton cu pământ deasupra, crezând 
că nu se va mai şti de ei în veci. Şi iată că totul s-a aflat. 
Carol al Il-lea în ultimele zile de domnie voia să-şi 
acopere crima mai deplin. A poruncit generalului Bengliu 
să cheme pe cei 14 plutonieri de jandarmi şi să-i ucidă. 
Generalul s-a temut că după uciderea lor va urma uciderea 


117 



sa şi a amânat chemarea la Bucureşti a jandarmilor. Când 
în sfârşit i-a chemat totuşi aceştia nu au răspuns la apel 
bănuind de ce-i cheamă. Noile autorităţi legionare au găsit 
pierdută printre hârtii o notă cu numele a 14 plutonieri de 
jandarmi. Prea era bătătoare la ochi cifra 14, şi de aici 
teribila descoperire. Dar prin asta tragedia celor 16 sicrie - 
unul al Căpitanului, 3 ale Nicadorilor, 10 ale Decevirilor 
şi două ale lui Ion Moţa şi Vasile Marin, nu a luat sfârşit. 
O lege veche a pământului românesc trebuia să se 
împlinească şi de data asta: Generalul Antonescu a ascuns 
sicriele faţă de ţară cine ştie unde şi le-a lăsat moştenire 
comuniştilor de nu se mai ştie unde şi cum au fost 
nimicite. 

Fost-a dat acestui pământ o lege nescrisă, care 
trăieşte şi se aplică fără de apel, la răstimpuri de istorie ca 
un blestem, pe care nu-1 poţi ocoli şi care cere ca cei mai 
buni fii ai acestui neam să nu aibă parte de mormânt şi 
cruce. Unde-i mormântul lui Ioan Vodă cel spintecat de 
cămile? Unde au fost aruncate bucăţile din trupurile lui 
Horia, Cloşca şi Crişan după ce au fost ţintuite pe porţile 
cetăţii din Alba Iulia? Care-i fântâna care a devenit 
mormânt până la judecata de apoi pentru Tudor? Pe semne 
pământul acesta, pentru a se putea spăla de păcatele fiilor 
lui, are nevoie nu numai de sufletele celor mai buni dar şi 
de trupurile lor. Ca un sorb nesăturat din poveştile bătrâne, 
lăcomia pământului a cerut apoi în continuare alte şi alte 
jertfe de morminte necunoscute. I-a cerut trupul lui Maniu, 
George Brătianu, vlădici neîncovoiaţi, sute de preoţi şi 
bărbaţi din cei mai buni. Şi pământul acesta încă nu s-a 
ostoit. Avea nevoie de pădure tânără, de trupuri răstignite 
la Piteşti, Gherla, Aiud, Canal, pe crestele munţilor ţării, 
din Bucovina până în Semenic şi din Maramureş până în 
munţii Dobrogei. Şi a mai fost loc în acest pământ şi de 
cenuşa morţilor din 1989 aruncată intr-un canal. Fi-vor 
destule oare mormintele de până acum?: 


118 



Morminte dragi 

(Radu Gyr ) 

Morminte dragi, lumină vie 
Sporite-ntr-una an de an, 

Noi v-auzim curgând sub glie 
Ca un şuvoi subpământean. 

Aţi luminat cu jertfe sfinte 
Pământul, până-n temelii, 

Căci arde ţara de morminte 
Cum arde cerul de făclii. 

Ascunse-n lut ca o comoară 
Morminte vechi, morminte noi, 
De vi se pierde urma-n ţară, 

Vă regăsim mereu în noi! 

De vi s-au smuls şi flori şi cruce 
Şi dacă locul nu vi-1 ştim, 

Tot gândul nostru-n el v-aduce, 
îngenunchieri de heruvim. 

Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane, 
Morţi sfinţi în lupte şi furtuni, 

Noi am făcut din voi icoane, 

Şi vă purtăm pe frunţi cununi. 

Nu plângem lacrimă de sânge, 

Ci ne mândrim cu-atâţi eroi 
Nu! Neamul nostru nu vă plânge 
Ci se cuminecă prin voi. 


119 




120 








La aniversarea Unirii din 1918 


Am călătorit în vagoane de marfă o noapte ca să fim 
a doua zi la Alba Iulia, la 1 decembrie 1940, pentru a păşi 
pe locurile sfinte în cetatea cea mai mare din Dacia, 
Apulum, pe locurile unde a înfăptuit prima unire a tuturor 
românilor, Mihai Viteazul, unde au pătimit Horia, Cloşca 
şi Crişan, unde a fost pălmuit Avram Iancu şi unde părinţii 
noştri în 1918 au înfăptuit România Mare. 

Era atâta tineret adunat din toate colţurile 
Ardealului ciuntit, pe Platoul romanilor. Era acolo pentru a 
se lega că nu va avea linişte pe pământ până România nu 
va fi întregită cum a fost şi pentru a da speranţă fraţilor de 
dincolo de răzorul de la Feleac; pentru a arăta lumii că nu 
ne vom împăca niciodată cu acest răzor, că Ardealul îi o 
fiinţă vie, care nu poate fi despicată şi să mai rămână vie. 
Au fost de faţă la tribună regele Mihai, generalul 
Antonescu şi Horia Sima, Comandantul Mişcării 
Legionare. Reţin din cuvântarea Comandantului: 
„...graniţele ţării sunt mai întâi în inimile noastre, ale 
neamului românesc şi până vor fi acolo, orice împărţire a 
oamenilor nu va fi definitivă”. 

Trebuie să povestesc aici o întâmplare din călătoria 
cu trenul de la Bucureşti la Alba Iulia. Trecusem de gara 
Teiuş, trenul în care ne aflam, tren foarte lung, spre Alba 
Iulia. După noi urma să vină trenul regal, în care se aflau 
în afară de suveran şi generalul Antonescu şi Comandantul 
Horia Sima, precum şi alţi conducători ai statului 
naţional-legionar. La vreo câţiva kilometri, în plin câmp, 
trenul s-a oprit la un semnal de alarmă, în dreptul locului 
numit „Tău”. După câteva minute de control, în care nu 
s-a constatat nici o defecţiune, trenul a pornit din nou, dar, 
pe linie a rămas desfăcut vagonul din urmă. Norocul a fost 
că legionarii din penultimul vagon au observat lipsa 
ultimului vagon şi din vagon în vagon s-a transmis 
pericolul până la locomotivă. Trenul s-a oprit aproape de 


121 



gara Sântimbru, de unde s-a telefonat în urmă 
înştiinţându-se gara Teiuş de accidentul, care se prevedea, 
înlăturându-se astfel pericolul. Desigur totul a fost un 
atentat, plănuit şi executat de către comuniştii din gara 
Teiuş. 


întâlnirea de la Predeal, 4 ianuarie 1941 

Pe 4 ianuarie am fost convocaţi la Predeal la o 
şcoală de cadre. Am ajuns la gară noaptea şi ne-am 
îndreptat spre “casa noastră” de la marginea oraşului. 
Venisem cu acel tren vreo 20-30 de camarazi. Aici ne 
izbim de prima surpriză ce ne lovi drept în faţă: la poarta 
casei noastre era instalată o gheretă cu santinelă. Ostaşul 
ne somează, nu înţelegeam ce înseamnă asta şi nu ne 
îndepărtăm. El dă alarma şi vine ofiţerul de gardă, un 
sublocotenent de vânători de munte, care ne vorbeşte 
politicos. De câteva zile ei au primit ordinul să păzească 
casa şi să nu lase pe nimeni să se apropie şi să intre. Casa 
e goală? - am întrebat noi. Da, casa e goală, dar ordinul e 
să nu intre nimeni şi să se tragă dacă cineva ar încerca să 
nesocotească somaţia. Ne uitam unul la altul şi nu 
înţelegeam. Cum? Doar ne-o dăduse generalul Antonescu, 
şi când ne-a dat-o ne-a trimis şi o scrisoare în care ne ura 
ca aici să ne simţim ca acasă, să ne pregătim sufleteşte şi 
să ne călim trupurile şi voinţa pentru vremurile ce vor 
veni, când patria va avea nevoie de noi. Şi acum? Ce 
putem înţelege? Ne-am întors în oraş şi ne-am dus la 
poliţie. Ei nu ştiau nimic de noutăţile de la casă. Ne-am 
adresat primarului oraşului, care atunci noaptea ne-a 
pregătit un internat al unei şcoli din oraş, unde ne-am 
deplasat cu un poliţist. 

Şcoala de cadre a avut un caracter obişnuit: fiecare 
şef de grup raporta în faţa tuturor situaţia din teren cu 
realizările şi greutăţile ce s-au ivit. Era astfel un schimb de 


122 



experienţă şi bun-înţeles un nou prilej de o şi mai strânsă 
cunoaştere şi prietenie dintre noi. Pentru o oră am fost 
vizitaţi de Comandantul Horia Sima, care a venit însoţit de 
profesorul Stoicănescu. Ne-a vorbit despre însuşirile 
omului de la munte, potenţial pe care trebuie ca noi în 
viitor să-l descoperim, să-l cunoaştem şi să ni-1 însuşim, 
munţii şi codrii fiind cadrul în care s-a modelat sufletul 
românesc. 

Nu-1 văzusem şi auzisem niciodată pe Comandant 
atât de aproape. Mi s-a părut tare trist, avea pe atunci 33 
de ani. O dungă i se creionase perpendicular pe frunte, ce 
se încorda atunci când sublinia cuvintele. La tâmple îi 
mijeau primele fire albe. Ne-a sfătuit să activăm ca şi până 
atunci, modest, să nu provocăm prin purtarea noastră şi să 
nu uităm că prima datorie e să învăţăm la şcoală bine, că 
de oameni bine pregătiţi ţara are nevoie. 

în cartea „Pe marginea prăpastiei” se va scrie că la 
această şedinţă Horia Sima ar fi organizat cu Frăţiile 
rebeliunea în ţară şi că s-ar fi făcut instrucţie militară şi 
s-ar fi făcut trageri cu arme militare. Şi noi nu ne-am 
deplasat de la şcoală trei zile, decât o dată, să ne închinăm 
la crucile de la mănăstire. Cât despre arme, nici măcar 
cuţite de tăiat pâine nu aveam. Singura frază mai 
revoluţionară de-a Comandantului, pe care am reţinut-o a 
fost: “dacă cineva va vrea să ajungă sau să se considere 
Căpitanul Mişcării, să nu-1 urmaţi! Căpitanul a fost unic, şi 
a rămas şi va rămâne unic.” 

Ne aşteptam să ne spună de ce ni s-a luat casa 
dăruită, dar dânsul nu a amintit un cuvânt despre ea şi noi 
nu l-am întrebat. S-a despărţit de noi, ne-a cuprins într-o 
privire dragă şi a plecat. Mai mult, majoritatea din cei vreo 
150-200, câţi eram acolo, nu-1 vom mai vedea niciodată. 

Răspuns unor acuze 

Tot în „Pe marginea prăpastiei”, ca şi în toată 
propaganda ce s-a făcut pe această temă am fost acuzaţi că 


123 



am fi fost crescuţi în spiritul violenţei, al urii faţă de evrei 
şi alte naţionalităţi. Opinia publică până astăzi aşa ne 
cunoaşte. In toate caricaturile nu există legionar prezentat 
fără pistol. 

Că în cărţile Frăţiei ca şi în cele legionare nu se 
îndeamnă nici la violenţă, nici la crimă, e un lucru care 
poate fi constatat foarte uşor. „îndreptarul Frăţiei” şi toate 
cărţile legionare sunt astăzi tipărite la dispoziţia oricui să 
le citească sau consulte şi să le judece, exact aşa cum au 
fost scrise atunci, cuvânt cu cuvânt. Desigur găsim în ele 
idei, probleme, situaţii, care azi nu se mai potrivesc, altul 
fiind mediul politic, social, economic, cultural faţă de acel 
timp. Nici doctrina legionară nu a fost formulată odată 
pentru totdeauna ca o dogmă. Şi ea, ca orice lucru 
omenesc, a crescut, s-a cristalizat, din ea au fost unele 
atitudini părăsite şi altele au fost introduse. în 1924 
întreaga studenţime română a intrat în grevă împotriva 
Constituţiei de atunci, pentru ca în 1938 Căpitanul şi Iuliu 
Maniu să devină apărătorii acelei constituţii, atunci când 
se preconiza o alta şi mai rea. 

în prefaţa la „Pentru legionari”, Căpitanul spune: 
„în acest volum este scrisă povestea tinereţii mele, de la 19 
la 34 de ani, cu simţirile, credinţa, gândurile, faptele şi 
greşelile ei”. 

în special acuzaţiile curg în perioada celor trei luni 
ale guvernării legionare. Stau mărturie câteva ordine date 
de Comandant în vremea aceea. Un astfel de ordin 
interzicea categoric ca vreun frate de cruce să posede vreo 
armă de foc. Dacă cineva poseda o astfel de armă trebuia 
să o predea în 24 de ore poliţiei legionare. Şi fiţi siguri că 
în Legiune ordinele se executau întocmai. Am fost 
personal pus în situaţia de executare a acestui ordin. Pe 
timpul refugiaţilor polonezi în 1939 un tânăr străin mi-a 
oferit să cumpăr un pistol deosebit, calibru 6.35, 12 focuri, 
o jucărie. îl avea de la un ofiţer polonez. L-am dus acasă, 
l-am uns cu vaselină şi l-am ascuns în condiţii bune. M-am 


124 



luptat în sinea mea dacă trebuie să-l dau sau să nu-1 dau. 
M-am dus acasă, l-am luat de unde era ascuns, mi-am 
călcat pe inimă şi l-am predat. Şi doar nu ştia nimeni că-1 
aveam. Simţeam că dacă nu voi executa acest ordin eu 
n-aş mai fi fost eu. Un alt ordin categoric a fost dat de 
Viorel Trifa, şeful studenţilor legionari. Comandantul 
adăugase: „acest ordin este în egală măsură valabil şi 
pentru Frăţiile de Cruce!” Se pornise de la un caz concret: 
un student legionar insultase un evreu. „Unde este 
creştinismul şi cavalerismul cu care ne lăudăm că-1 avem, 
dacă unul dintre noi e în stare de asemenea mişelie?” Erau 
amintite spusele Căpitanului în această privinţă şi ni se 
arăta al cărui duh trebuia să fim noi, legionarii. 


Cazul lorga-Madgearu 

După instalarea regimului legionar, era lucru de la 
sine înţeles, că cei vinovaţi de uciderea Căpitanului, a 
Nicadorilor şi Decemvirilor şi a sutelor de legionari 
(împuşcaţi) expuşi în pieţele publice, vor trebui să-şi 
primească plata pentru fărădelegile lor. Nu ca o răzbunare 
personală sau a Legiunii, împotriva duşmanilor săi, ci 
pentru răul ce l-au făcut neamului românesc prin aceste 
crime. Şi mai era un motiv: pentru o mare lecţie de istorie 
pusă în faţa poporului român. Toţi ucigaşii şi vânzătorii 
din istoria neamului românesc n-au fost pedepsiţi, ci şi-au 
folosit preţul vânzării ajungând la ranguri şi demnităţi. 
Ieremia Golia, vânzătorul lui Ion-Vodă a ajuns boier mare 
în domnia următoare; vânzătorii lui Horia, Cloşca şi 
Crişan şi-au ronţăit în linişte galbenii „câştigaţi”; iar 
căpitanii, ce l-au vândut pe Tudor, au ajuns ofiţeri în 
timpul domniilor următoare. Dacă nu se va da o lecţie 
istorică, teroarea, vânzarea şi crima, vor mai face istorie şi 
în viitor. In acest fel înţelegeam noi dreptatea ce urma să 
se facă acum. 


125 



Din presă se ştia de arestarea unor criminali, dar 
ştiam şi din cei care făcuseră crime şi erau liberi şi în 
funcţii, ca bunăoară fostul prefect de Maramureş, care 
împuşcase în piaţă 7 legionari, şi acum era ofiţer în 
armată, neconturbat de nimeni. Aşteptam o judecată 
pentru ca să se facă dreptate pentru toate crimele şi 
nedreptăţile din ultimii doi ani şi jumătate, dar care 
întârziau. Vestea pedepsirii vinovaţilor de crime de la 
Jilava am primit-o ca pe o liniştire a spiritului de dreptate 
ce-1 purtam în sufletul nostru. în sfârşit s-a făcut dreptate. 
Eram cu toţii sub influenţa dezvăluirilor cutremurătoare 
ale făptaşilor crimelor făcute. Pentru noi, cei ce au ucis 
atât de mişeleşte pe legionari şi-au iscălit prin aceste crime 
propria lor condamnare la moarte. 

Cu aceleaşi sentimente am primit şi vestea 
pedepsirii lui Nicolae lorga şi Virgil Madgearu. Tineri, 
cum eram, nu eram în stare să facem deosebirea între 
această dreptate făcută şi căile de a se face dreptate intr-un 
stat, pe care-1 conduci, în care trebuie să respecţi anumite 
principii şi legi. A fost nevoie de Circulările 
Comandantului şi de explicaţii pentru a înţelege aceste 
lucruri, că respectivele fapte au fost nişte mari greşeli de 
ordin moral şi politic, chiar dacă au fost făcute cu cele mai 
bune intenţii. Aceste pedepsiri fără justiţie, vor rămâne 
nişte veşnice pete pe faţa Legiunii, care şi le asumă ca 
atare. 


Noi şi cei bătrâni 

Cu şeful organizaţiei legionare judeţene am fost în 
cele mai bune relaţii. Şi dânsul a fost frate de cruce la 
Sibiu şi ne înţelegea. Ne mai şi sfădea când i se părea că 
am fi gata să sărim peste cal şi ne tempera entuziasmul, ca 
bunăoară cu greieruşul nostru de a construi o casă. A şi 
făcut un pariu cu noi: că nu vom reuşi singuri. Nu mai ţin 


126 




Remus Budac 


minte pe ce, dar eram siguri că-1 vom câştiga. S-a căsătorit 
prin octombrie şi am ţinut să fim şi noi prezenţi la 
eveniment, formând un culoar lung la intrarea mirelui şi 
miresei în biserică. Mireasa era o tânără învăţătoare, 


127 








Elisabeta Budac. Nu bănuiam atunci privindu-i, destinul 
ce-i va urmări foarte curând: el va fi ucis de ostaşii 
sovietici peste cinci ani, iar învăţătoarea peste zece ani, 
împreună cu fratele ei Remus Budac, ne vor fi sprijinitori 
devotaţi în lupta de rezistenţă armată din munţii 
Făgăraşului. 

în aceleaşi relaţii ne aflam şi cu prefectul judeţului, 
bădia Virgil Mateiaş. I-am şi făcut o surpriză frumoasă, 
când la 13 ianuarie 1941 s-a comemorat în sala prefecturii 
moartea lui Ion Moţa şi Vasile Marin. Vechiul nostru cor, 
al Frăţiei, era acuma practic corul liceului, organizat şi 
cizelat de profesorul de muzică Mureşan. De Crăciun, cu 
profesorul Ermil Roşală, am organizat o seară de colinde 
şi un Vifleem maramureşean în cea mai mare sală din 
oraş. Pentru 24 ianuarie eram pregătiţi să aniversăm unirea 
cu piesa “Se face ziuă” de Zaharia Bârsan, cu corul 
liceului, cu poezii, de data aceasta participând pe lângă 
Frăţie şi organizaţia de tineri legionari din oraş, băieţi şi 
fete. 

Când aveam timp liber treceam pe la sediul 
organizaţiei judeţene, unde de cele mai multe ori 
întâlneam câte un legionar bătrân din satele judeţului. Aici 
i-am cunoscut şi i-am preţuit pe Dan din Mândra, primul 
legionar din judeţ recrutat de Horia Sima, pe Comşa din 
Scorei, Dobrin din Arpaş, Stângu din Vad, Fascu din 
Cincu, Ieronim Mihai din Bărcut, Gheorghe Arsu din 
Râuşor şi pe câţi alţii, care ne priveau cu drag şi pe care 
căutam să nu-i dezamăgim. 

Prin această forfecare de oameni şi întâlniri, 
prevăzute sau nu, se crease în oraş şi în judeţ o atmosferă 
de prietenie, între toţi câţi ne ţineam de credinţa legionară, 
între noi şi refugiaţii aşezaţi la adăpost, între noi şi restul 
populaţiei oraşului şi judeţului. Se crease în mic o lume 
legionară cu raporturi bazate pe dreptate şi înţelegere. Era 
un pas spre lumea românească pentru care luptam şi 
speram să o înscăunăm în întreaga ţară. Era destul să treci 


128 



prin oraş pentru a te întâlni cu atâţia tineri, mulţi 
necunoscuţi, cu care te salutai şi o mulţime de oameni, pe 
care-i salutai, pentru a fi veşnic cu zâmbetul pe buze, iar 
când întâlneam pe profesorul Benţea era sărbătoare: „şi 
ziceţi că faceţi casă, mă băieţi!” (acum nu ne mai zicea 
găluşte). „Facem, domn profesor”. „Porniţi că şi eu o să 
vin la lucru”. 

Ne bucuram de simpatia profesorilor, care nu erau 
legionari şi care ne apreciau pentru rezultatele la 
învăţătură. Astfel s-a auzit repede în liceu şi în oraş noua 
glumă a profesorului Mihai Novac, de matematică, care 
s-a oprit odată din explicat: „nu ştiu în Frăţia voastră ce 
grade se dau şi pentru ce, dar eu la matematică am decis să 
vă gradez; pe Toader îl fac sergent, pe Bălan căprar, iar pe 
Bărcuţean fruntaş, restul cătane obişnuite”. 

Am spus că în timpul prigoanei carliste Frăţia a 
încercat să-şi extindă influenţa şi la gimnaziul de fete din 
Făgăraş, lucru foarte greu. Mai întâi era prejudecata 
profesoarelor de a nu îngădui nici o apropiere între elevi şi 
eleve. O plimbare de 100 de metri de către un elev şi o 
elevă, ajunsă la urechea directoarei însemna eliminarea 
elevilor. Comunicarea nu se putea face decât în timpul 
vacanţelor, afară din Făgăraş sau în cadrul familiei fetelor. 
Astfel au fost câteva fete, ca de exemplu Otilia Aroneasa, 
ce au pornit pe drumul legionar. Dar odată terminat 
gimnaziul, fetele părăseau Făgăraşul şi totul trebuia reluat 
de la capăt. Acum la început am neglijat gimnaziul de fete, 
socotind problema de mică importanţă. De fapt sub 
această atitudine se ascundeau propriile noastre limite şi 
prejudecăţi. înţelegeam să-i vorbeşti unei fete despre 
şcoală, despre lună şi stele, să-i faci chiar o poezie, să-i 
oferi un ghiocel sau un mărţişor, dar nu ne simţeam în 
stare să le vorbim despre Legiune şi Căpitan. 

Din acest cerc ne-au scos fetele însele. Odată, la o 
şedinţă din sala de la biserica ortodoxă, ne-am trezit cu un 
grup de fete: „Vrem să fim şi noi ca voi, băieţii!”. “Doar 


129 




130 









tata-i legionar, a spus una”. „Şi fratele meu îi frate de 
cruce, a adăugat alta”. „Ştim şi cântece, s-a lăudat alta.” 
Am fixat o altă întâlnire tot acolo, dar care nu a mai avut 
loc, căci la întoarcerea lor la internat a fost sfârşitul lumii: 
anchete unde au fost, cu ce băieţi au vorbit etc. etc. Erau 
ameninţate cu eliminarea pentru purtare uşuratică, legături 
nepermise cu băieţii, obrăznicie. A fost nevoie de 
intervenţia prefectului Mateiaş ca s-o mai tempereze pe 
directoare. Crezând că mărturia noastră ajută la ceva m-am 
dus cu Zaharia Laurian să luăm apărarea fetelor, care nu 
au făcut nici un rău. Dar cu asta am adăugat mai multe 
paie pe foc. „Dar asta-i ceva nemaipomenit, zicea 
directoarea. Cum poate un simplu elev să fie garantul unor 
eleve?”. „Nu suntem simpli elevi doamnă directoare, 
suntem, fraţi de cruce, a spus tăios Laur. Cu sau fără voia 
dumneavoastră organizaţia legionară tot se va face în acest 
gimnaziu!”. Intervenţia energică a potolit-o dintr-o dată. 
Schimbând tonul: „Da, înţeleg şi eu, da numai în cadrul 
gimnaziului, sub conducerea unei profesoare competente. 
Altfel nu, mai bine îmi dau demisia.” Am plecat convinşi 
că un pas era făcut, dar doamna directoare n-a găsit între 
cadrele didactice nici o profesoară legionară atât de 
competentă, l-am propus domnului Mateiaş să o schimbe, 
dar acesta s-a uitat urât la noi: „Nu, asta nu! E o bună 
profesoară şi o directoare bună. Nu ştiţi voi cum să vă 
purtaţi.” Ne-am plâns bădiei Agapie de la Braşov de 
nereuşită. „Lasă că vă trimet eu pe cineva.” Ne-am trezit 
într-o sâmbătă cu o fată din Braşov, elevă în clasa ultimă, 
nu mai ţin minte la care liceu, în ţinută legionară 
impecabilă, cu împuternicirea în buzunar de a organiza o 
cetăţuie la gimnaziul de fete. După câteva vorbe părea că 
ne cunoaştem de când lumea. I-am povestit eşecul nostru 
şi ce ştiam noi despre eleve. 

Şi ce n-am reuşit noi cu băţoşenia noastră, a realizat 
această fată. A rugat-o şi a convins-o pe directoare să o 
ajute. După câteva săptămâni cu fetele de la gimnaziu 


131 



organizam serbarea de Crăciun. Şi la serbare fata de la 
Braşov a venit la braţ cu directoarea. „Aşa da, înţeleg 
educaţie legionară şi nu cum voiau nesuferiţii aceia de la 
Radu Negru!”. Că nici aici nu a fost foc de paie, e 
următorul fapt: pe masa din sala de lângă biserică unde 
ţineam noi şedinţe, se afla o faţă de masă, foarte frumoasă, 
ţesută cu motive româneşti. După 21 ianuarie 1941, 
nimeni nu s-a mai gândit la această faţă de masă. O fetiţă 
de 13 ani, atunci a împachetat-o şi a păstrat-o mai bine de 
50 de ani, înapoindu-mi-o cu ocazia unei lansări de carte 
la Făgăraş. Doamna a păstrat nu numai faţa de masă dar şi 
idealurile copilăriei noastre de atunci. 



Maria Haşu - membră a Cetăţuilor 


132 








“Rebeliunea” de la Făgăraş 

Ziua de 19 ianuarie 1941, era zi de manifestare 
loială faţă de axa Roma-Berlin. Mii de legionari erau 
aşezaţi în piaţă, serbarea se ţinea în cea mai mare sală din 
Făgăraş, unde era invitată o delegaţie militară gennană. 
Armata română era prezentă printr-un grup de ofiţeri în 
frunte cu colonelul Bardan. In piaţă se afla o companie de 
onoare şi muzica militară, care cânta fără încetare cântece 
legionare. Ce frumos răsuna “Sfântă tinereţe” cântată de 
alămuri şi tobe! Ce frumos se auzea la megafon ce se 
petrecea în sală, ce se vorbea şi cântecele cântate de corul 
nostru al Frăţiei, condus de Ion Bălan. La ieşire colonelul 
Bardan şi un ofiţer neamţ au primit onorul companiei 
române şi germane şi au trecut apoi prin faţa Frăţiei 
aliniată şi ea. Am dat şi noi onorul salutând: “Domnule 
colonel, fraţii de cruce din Făgăraş aşteaptă cu nerăbdare 
să îmbrace haina militară”. Domnea peste tot o atmosferă 
de încredere şi de voie bună. 

Peste două zile suntem chemaţi de la liceu, Laur 
Zaharia şi cu mine, la sediul organizaţiei judeţene. La 
sediu se afla numai profesorul Ion Petraşcu, ajutorul 
şefului judeţului şi câţiva legionari aflaţi acolo 
întâmplător. „V-am chemat că nu ştiu ce se petrece. 
Armata a ocupat telefoanele şi a pus gardă la prefectură. 
Pe străzi au apărut patrule militare conduse de ofiţeri. 
Telefonul nostru de la sediu nu mai funcţionează. Domnul 
Mateiaş, prefectul a fost chemat ieri la Bucureşti şi a 
plecat împreună cu şeful judeţului. M-am dus să vorbesc 
cu colonelul Bardan, şeful garnizoanei şi n-am avut cu 
cine vorbi. Locţiitorul dumnealui ştiţi cine e. „în adevăr, 
cu câtva timp în urmă am aflat că un colonel din 
garnizoană nu era altul decât fostul prefect de Maramureş, 
care cu un an în urmă împuşcase în piaţa publică 7 
legionari. Legionarii făcuseră raport la Bucureşti, dar el a 
rămas pe post şi nu ne puteam împăca cu gândul ca un 


133 



criminal să mai fie comandant de regiment. La radio atât 
se comunică că ar fi fost împuşcat un ofiţer german de 
către un spion grec şi vina ar fi a unui colonel Rioşan. Am 
luat legătura cu organizaţia Braşov, dar şi acolo lipseşte 
prefectul şi şeful judeţului. Nici ei nu ştiu mai mult. „Eu 
am dat ordin legionarilor din judeţ să vină în Făgăraş 
pentru toată întâmplarea. Mă întreb ce pot însemna toate 
acestea. Cred că ar fi bine să fiţi şi voi câţiva pe aici”. 

Am aflat însă de la legiunea de jandarmi mai multe. 
Acolo se primise ordin ca jandarmii să împiedice pe 
legionari să iasă din sate, dar şefii de post n-au îndrăznit să 
oprească oamenii. Intr-un sat, însă, un şef de post a tras 
ucigând pe primarul Comşa din Sărata. Şeful de post a fost 
arestat de legionari şi dus la închisoarea judeţeană. în 
această atmosferă de neştiinţă am dispus ca fraţii de cruce 
mai mari să rămână la liceu. Am format o coloană şi am 
pornit prin oraş cântând “”Sfântă tinereţe”. Lumea ieşea la 
ferestre şi porţi nelămurită, întrebătoare şi îngrijorată. 
Coloana noastră era pe strada regală, în dreptul prefecturii, 
când din faţă a apărut o tanchetă ce se îndrepta drept pe 
mijlocul străzii spre noi: o sută de metri, cincizeci, 
douăzeci. Eram în frunte şi priveam ţintă la turelă. Mi-am 
văzut moartea cu ochii, dar mândria nu m-a lăsat să fac un 
pas în lături. De la ferestre am auzit ţipete de femei. De 
abia la câţiva paşi de mine, tancheta se hotărăşte în 
scrâşnet de şenile să treacă la dreapta pe lângă noi. Ne-am 
întors tot în cântec la sediu. 

Seara aflăm de la Radio Londra vestea că în 
Bucureşti a izbucnit un conflict deschis între generalul 
Antonescu şi Legiune, că a fost schimbat ministrul de 
interne sub motiv că nu l-a apărat pe ofiţerul neamţ ucis, 
că au fost schimbaţi prefecţii cu militari şi că armata a 
primit ordin să ocupe toate instituţiile. între timp a sosit 
prefectul Virgil Mateiaş. Nici dânsul nu ştia mai multe 
decât noi. S-a dus la prefectură şi nu a fost împiedicat să 
intre, şi a rămas acolo. între timp au sosit curierii de la 


134 



Braşov şi Sibiu. Nici acolo legionarii nu erau mai lămuriţi. 
Se primise totuşi ordinul ca legionarii să rămână în sediile 
lor şi în instituţii, unde să reziste dacă cineva va voi să-i 
evacueze. 

Dar noi nu aveam sediu. După o scurtă consfătuire 
cu fraţii de cruce prezenţi la sediul judeţean, noi ne-am 
hotărât să rămânem la liceu. Acesta era instituţia noastră. 
Ne-am deplasat la liceu şi ne-am instalat acolo, 
anunţându-1 pe directorul Damian de ce aveam de gând să 
facem. Nu s-a împotrivit. Ne-a privit însă trist şi ne-a 
chemat pe câţiva la dânsul şi ne-a spus: “măi băieţi, fiţi 
atenţi ce faceţi, căci se pare că duşmanii voştri au biruit 
din nou. în ţară la noi s-a mai tras în popor. Să nu 
provocaţi”. “Domnule director, aici în liceu suntem acasă 
la noi, noi nu provocăm, dar numai morţi ne lăsăm scoşi 
de aici”. 

Am făcut din liceu o redută militară. Postul de 
comandă l-am instalat în secretariat şi sala profesorilor. 
Am adunat cataloagele şi le-am stivuit intr-un colţ. Am 
cumpărat de la brutărie câte pâini am găsit, zahăr şi ceai. 
în pivniţa liceului am găsit un cazan mare şi l-am instalat. 
Două zile am trăit cu pâine şi ceai. Am transportat lângă 
uşile de intrare băncile de fier refonnă din pivniţa liceului 
pentru a le baricada la nevoie. Acelaşi lucru am făcut şi la 
scările de la primul şi al doilea etaj. Drept arme am adunat 
materialul sportiv: suliţe, discuri, greutăţi, ciocane, 
bumerange. Am stivuit de asemenea lemne tăiate, care la 
nevoie ar fi putut fi aruncate în atacatori. Careva a aşezat 
la uşă şi la scări patru panouri: Posada I, Posada II, Posada 
III, Posada IV, ultimul fiind podul liceului. Ce păcat că nu 
aveam anne! Careva, mi se pare Puiu Moldovan, a spus că 
el ştia la cineva două puşti. Seara a plecat şi în adevăr a 
adus două ZB-uri şi vreo 15 cartuşe. Una era completă, dar 
alta nu avea pat de lemn, dar funcţiona. 

Acum puteam face santinelă ca lumea la intrarea în 
liceu, cu arma încărcată. Am alcătuit un corp de gardă din 


135 



fraţii mai voinici. Pe acoperiş şi în locuri potrivite au fost 
aşezate posturi de supraveghere. 

Am uitat să spun că încă din septembrie a fost 
înfiinţat un cerc de radio amatori în Frăţie sub conducerea 
lui Radu Literat. La ora aceasta aveam construit un post de 
recepţie şi unul de emisie. Au fost aduse şi instalate în 
cancelarie, în holul liceului fiind aşezat şi un difuzor. La 
anumite ore emiteam la postul nostru de radio comunicate 
cu ultimele noutăţi. Multă lume ne-a spus ulterior că ne-au 
auzit comunicatul postului de radio “Radu Negru”. 
Telefonul liceului funcţiona. Prin el am luat legătura cu 
Frăţia din Braşov, care era baricadată la sediul organizaţiei 
Braşov şi la prefectură. Am vorbit cu Florin Buracu, 
student la Braşov, şi care s-a deplasat cu primul tren 
venind alături de noi. Desigur puteam bănui că vor fi 
ascultate convorbirile noastre, dar ce conta. Puteau să ştie 
şi ei ce gânduri aveam. Noaptea de 21 spre 22 am 
petrecut-o în liceu, fraţii donnind pe bănci şi pe alte paturi 
improvizate. Era o voie bună peste tot. Curierii mergeau la 
sediul organizaţiei judeţene pe căi ocolite şi aduceau 
ultimele ştiri. Astfel am aflat că de la prefectură s-a retras 
garda militară, apoi colonelul Bardan s-a prezentat la 
prefectul Mateiaş anunţând că dumnealui a fost numit 
prefect fără voie, dar el socoteşte că rolul lui e în armată 
nu în problemele civile. In locul armatei s-a instalat o 
gardă legionară şi de poliţie. Tot timpul poliţia a rămas 
sub comanda prefectului şi primarului Făgăraşului. 

Intre prefectul Virgil Mateiaş şi colonelul Bardan s- 
a stabilit o înţelegere pentru a se evita orice vărsare de 
sânge şi o stimă reciprocă, care a dăinuit mulţi ani după 
aceea. S-a convenit ca patrulele şi tancheta să fie retrase în 
cazarmă. Au rămas câteva patrule pentru a preveni 
furturile de pe străzile lăturalnice şi în ţigănie. Am ascultat 
tot timpul comunicatele neclare de la radio România şi 
lungile pauze ce ne loveau sufletul cu semnalul “Garda, 
Căpitanul!”. 


136 



A doua zi dimineaţa profesorii şi puţinii elevi, ce nu 
erau cu noi, au fost îndrumaţi acasă, că nu se ţin cursuri. In 
una din zile la poarta liceului au sosit trei ofiţeri superiori, 
între care şi colonelul Bardan, cerând să intre în liceu. 
Santinela (era de rond Moise Bărcuţian) i-a dat onorul, dar 
i-a răspuns că de intrat nu se poate intra decât cu ofiţerul 
de gardă (Ofiţerul de gardă a ieşit şi l-a condus pe colonel 
în liceu). Cei doi ofiţeri însoţitori îl sfătuiau pe colonel să 
nu intre, dar colonelul i-a liniştit zicând: “nu se întâmplă 
nimic”. A dorit să vorbească cu cine conduce rezistenţa în 
liceu şi s-a mirat când s-au prezentat în faţa lui numai 
elevi. “Nu e nici un profesor?”. “Nu, suntem numai noi 
elevii!”. Ne-a întrebat de rostul nostru acolo, de ce ne-am 
înarmat. I s-a răspuns: “liceul este instituţia noastră, a 
elevilor, nu ameninţăm şi nu atacăm pe nimeni, dar dacă 
vom fi atacaţi ne vom apăra”. “Cu ce vă apăraţi? a întrebat 
colonelul zâmbind”. “Cu viaţa noastră, domnule colonel şi 
cu ce ne va învăţa Dumnezeu”. “Cât voi fi eu comandant, 
nu vă va ataca nimeni, ne-a spus”. “Dar, dacă veţi fi 
schimbat, domnule colonel?”. Ofiţerul şi-a luat rămas bun 
de la noi îngândurat, nerăspunzând. 

In felul acesta am petrecut în liceu şi zilele de 22 şi 
23 ianuarie, fără să fim tulburaţi, făcând de gardă şi 
schimbându-ne la posturile de pândă, ascultând posturile 
de radio româneşti care erau sub control legionar şi Radio 
Londra. Ca să treacă timpul mai uşor, sub conducerea lui 
Laurean Zaharia, se făcea literatură şi a lui Gheorghe 
Toader probleme de matematică. în câteva rânduri am fost 
vizitaţi de directorului liceului, care locuia în aceeaşi 
clădire. Nu ne-a făcut nici un reproş. A clătinat din cap 
foarte întristat şi ne-a rugat să nu facem vreo imprudenţă, 
care se poate transforma într-o tragedie. “De altfel mă duc 
să stau de vorbă cu colonelul Bardan”, ne-a spus la 
despărţire. Ne-am motivat acţiunea: “Domnule director, 
noi nu vrem să facem rău nimănui, dar de vom fi atacaţi ne 
vom apăra. E demnitatea noastră de fraţi de cruce în joc. 


137 



Strămoşii noştri au fost oameni liberi, nu iobagi!”, a strigat 
careva dintre elevi. Colonelul Bardan îşi ţinea annata în 
cazănni. în 23 ianuarie am aflat vestea că la prefectură s-a 
prezentat comandantul trupelor germane cu ordinul ca 
legionarii să părăsească sediul şi să se împrăştie cu 
ameninţarea că armata germană va interveni cu forţa. I s-a 
răspuns că în România un singur om poate da ordine 
legionarilor, Comandantul Legiunii, Horia Sima. Ordinul 
Comandantului de încetare a oricărei rezistenţe l-am auzit 
şi la radio şi l-am primit şi pe cale ierarhică pe 23 ianuarie. 

Prin telefon am chemat poliţia şi i-am predat cele 
două puşti ZB-uri şi cartuşele ce le aveam cu proces 
verbal. Am făcut o curăţenie generală în liceu aşezând 
toate la locul lor. Ca să nu fim siliţi să predăm poliţiei 
averea Frăţiei, am predat cooperativa şi chioşcul alimentar 
în scris societăţii de literatură a elevilor “George Coşbuc”. 
Apoi am părăsit liceul înmânând cheia directorului. 

A doua zi, 24 ianuarie, ziua Unirii ar fi trebuit să fie 
sărbătorită în sala liceului înainte de amiază, după biserică 
şi apoi în sala din oraş. Nu s-a mai ţinut nici o 
manifestaţie, mulţumindu-ne să mergem doar la biserică. 

în 25 ianuarie ne-am dus la şcoală ca şi cum nu s-ar 
fi întâmplat nimic. încă nu venise primul profesor, când 
sunt chemat din clasă de fraţii, care aduseră pâinea la 
chioşcul alimentar şi care-mi spun că pe un raft sub coala 
de hârtie se află o armă ZB fără lemn. Era limpede că 
cineva o pusese acolo. Am intuit primejdia, unul dintre 
noi, Mihai Maga a ascuns arma sub palton şi a ieşit în 
curtea liceului sub motiv că duce ceva la lada de gunoi, 
care se afla lângă stejar şi a îngropat anna în grămada de 
rumeguş de acolo. M-am gândit că fac bine dacă-1 pun la 
curent cu întâmplarea pe profesorul Roşală, rugându-1 că 
de va veni poliţia, să nu admită să se facă perchiziţie decât 
în prezenţa profesorilor. “Şi a elevilor! şi-a dat cu părerea 
profesorul.” 

Nu terminasem bine discuţia cu profesorul, că în 


138 




Lenuţa Faina 
Membră în Cetăţui şi 

luptătoare cu arma în mână contra comunismului 


iceu a intrat şeful siguranţei cu doi comisari şi vreo şapte 
poliţişti cu ordinul de a face perchiziţie în liceu. Directorul 
le-a dat voie delegând pe unii profesori. Profesorul Roşală 
a cerut să vină şi elevi şi am fost chemaţi Laur şi eu. După 

139 






câteva tatonări la cancelarie, un comisar s-a îndreptat aţă 
la chioşcul alimentar scotocind totul foarte nervos. Ore în 
şir a durat perchiziţia. Mi-era teamă să nu mai fie ascuns 
pe undeva, ceva. 

In zilele următoare s-au prezentat iar să le predăm 
arhiva Frăţiei. Le-am dat câte ceva între care toate 
broşurile cu cuvântările generalului Antonescu (“Cămăşi 
verzi, cămăşi ale speranţei” sau “Dragii mei copii”). 

Celelalte documente, tabelul Frăţiei, ordinele, 
ştampila, cărţi, ziare le-am ascuns în zilele următoare 
într-o ladă cu pereţi dubli bitumată, construită de tâmplarii 
noştri şi îngropată intr-un loc cunoscut de trei fraţi de 
cruce între care îmi amintesc de Mihai Maga. Câteva zile 
am fost chemaţi la siguranţă împreună cu Laur şi pisaţi 
într-una despre armamentul ce l-am avut la rebeliune. 
“Păi, vi l-am dat!”. “Nu ni l-aţi dat tot, avem informaţia că 
mai aveţi cel puţin o armă ZB”. “Cereţi-o celui ce v-a dat 
informaţia!”. Fierbea de mânie abia reţinută, dar n-a lovit. 

După câteva zile a venit la liceu colonelul Bardan, 
acum prefect şi ne-a vorbit. Spunea că generalul 
Antonescu nu urmărea să distrugă Legiunea ci numai să o 
refacă sub comanda sa, dându-i mai multă ordine şi 
disciplină. Ne cerea să continuăm activitatea în cadrul 
liceului sub conducerea unui profesor, ce va fi numit, să 
nu avem teamă că ni se va întâmpla ceva rău, căci 
generalul ne iubeşte. Am fost invitaţi şi noi elevii să ne 
spunem, părerea. Elevii se uitau la Laur şi la mine. Am 
vorbit eu: „Ar fi bine, domnule colonel, să fie aşa cum 
doriţi dumneavoastră. Nouă ne e teamă că va urma o 
prigoană foarte dură şi la asta n-avem de spus decât 
următoarele: să nu dea Dumnezeu ca neamul nostru să 
aibă nevoie de noi în viitor şi noi să nu mai fim”. „De 
unde ai tras concluzia asta, domnule elev?”. „De la 
domnul comisar Antonescu, am zis fără ezitare”. Era 
numele şefului siguranţei. începând cu această dată a 
încetat să mai fim chemaţi la siguranţă. 


140 



Pachetul de cărţi îngropate 

Cam în vremea aceasta a avut loc o întâmplare până 
la urmă comică. Eram la internatul liceului dimineaţa, gata 
să plecăm la cursuri, când în curtea internatului a intrat ca 
un pluton de ostaşi cu baioneta la armă care s-au postat la 
uşile sălilor de meditaţie, poruncind elevilor ca nimeni să 
nu iasă afară. Imediat soseşte o maşină încărcată tot cu 
soldaţi în ţinută de război. Ostaşii erau prevăzuţi cu 
cazmale. Mai sosesc la faţa locului directorul liceului, 
Ştefan Damian şi şeful siguranţei. Toţi intrară în camera 
de meditaţie. Supărat directorul ne întreabă: „Zaharie, 
Gavrilă există vreo armă în internat?”. Ridicăm din umeri: 
„Domnule director, noi nu ştim ca vreunul din elevi să 
aibă armă, dar dacă există, înseamnă că e pusă de cineva 
să ne facă rău, am apăsat eu cuvintele, uitându-mă în ochii 
şefului siguranţei. Poftiţi de vă convingeţi”. „Voi ştiţi 
ceva? Se adresă directorul celorlalţi elevi”. „Eu am un tun, 
îl pune păcatul să spună pe elevul Streza, ridicând de pe 
masă o ascuţitoare în fonnă de tun”. „Nu-mi arde de 
glume, elev, se încruntă la el directorul”. 

Eram îngrijoraţi. Bănuiam că cineva a înscenat şi 
aici o provocare. Sub această presiune am rămas mai bine 
de o oră, tot internatul. In sfârşit şeful siguranţei şi ofiţerul 
comandant vin cu un pachet învelit în ziar murdar de 
pământ şi care desfăcut în faţa noastră cuprindea câteva 
broşuri cu cuvântările generalului Antonescu. Şeful 
siguranţei le controlează, le răsfoieşte, apoi nervos ne 
întreabă: „Cine a îngropat aceste cărţi?”. Am ridicat din 
umeri. A trecut prin toate sălile de meditaţie. Nimeni nu a 
recunoscut să-l fi îngropat. A revenit în sala în care eram 
Laur şi eu. „Cine a dat ordin să îngroape acest pachet în 
grădina internatului?”. Am răspuns: „Domnule şef, tot 
internatul este plin de aceste broşuri, nu a dat nimeni ordin 


141 



să nu le mai avem”. „Dar, le-aţi îngropat anume să ne 
alarmaţi pe noi şi să ne induceţi în eroare. Veţi răspunde”. 
„Poate cine v-a informat pe dumneavoastră a dorit acest 
lucru, am răspuns”. 

Mai târziu am aflat că un elev din clasele mici, care 
nu era în Frăţie, vrând să scape de materiale periculoase, 
le-a îngropat în grădină dis-de-dimineaţă. Cineva din oraş 
l-a văzut dintr-o fereastră şi a alarmat poliţia, care a făcut 
zarvă aducând şi un pluton de ostaşi cu cazmale, de au 
desfundat grădina internatului. întâmplarea nu a mai avut 
nici o urmare, pentru a nu se mai face de râs a doua oară 
cu cărţile generalului Antonescu. Până la finele anului 
şcolar, datorită colonelului Bardan nu s-a luat nici o 
măsură de represalii asupra noastră, celor din Frăţie. Nici 
conducerea liceului n-a luat vreo măsură disciplinară. 
Episodul cu ocuparea liceului şi două zile fără cursuri a 
trecut ca şi când n-ar fi fost. La sfârşitul trimestrului doi 
am avut nota zece la purtare. De abia peste trei ani, când 
ieşind din închisoare mi-am scos foaia matricolă, pentru 
clasa a şaptea de liceu am constatat că aveam numai nouă 
la purtare pe trimestrul doi. 


După 23 ianuarie 

O bună bucată de vreme se stătea în expectativă, 
nimeni nu ştia ce atitudine definitivă va lua regimul 
Antonescu faţă de Mişcarea Legionară. Au venit câţiva 
inspectori să ne convingă cât de greşiţi am fost. Unul, în 
biroul directorului, unde am fost chemaţi, Laur şi cu mine, 
ne-a cerut să-i dăm o listă a elevilor din Frăţie. „întrebaţi-i 
pe ei, domnul inspector, care recunoaşte că a fost, a fost, 
care nu, nu”. Punând această întrebare în faţa elevilor s-a 
ridicat în picioare aproape tot liceul. „Dar, tu , se adresase 
el unuia care rămase jos, de ce n-ai fost în Frăţie?”. 
„Pentru că eu sunt repetent şi nu m-au primit”. în adevăr 


142 



din totalul de 250 de elevi câţi avea liceul, doar 30 nu au 
făcut parte din Frăţie. 

Au apărut apoi ordine de ale stăpânirii cu privire la 
activitatea legionară. Un manifest sau o carte legionară 
găsită, te aştepta condamnarea la moarte. Mulţi legionari 
au fost condamnaţi la pedeapsa capitală de curtea marţială 
şi executaţi pentru acest motiv. S-a încercat apoi racolarea 
de agenţi de către oamenii siguranţei din rândurile 
elevilor, dar au fost refuzaţi cu indignare. De la 23 
ianuarie pierdusem legătura cu conducerea superioară a 
Frăţiilor de Cruce. Din proprie iniţiativă am alcătuit o 
Frăţie paralelă de cea cunoscută de toată lumea, condusă 
de Petru Săbăduş, care a pornit activitatea cu oameni mai 
puţini cunoscuţi, separat de noi. Pe la Paşti am luat 
legătura cu conducerea Frăţiilor prin grupul Sibiu, prin 
studentul Aleman şi încet, încet am reînceput activitatea 
de prigoană, aşa cum fusesem învăţaţi cu ani în urmă, dar 
într-o situaţie nouă. Dacă înainte siguranţa nu ne cunoştea 
şi umbla cu ochii închişi, acum eram cunoscuţi cu numele. 


Crucea din Budiu 

La începutul lui iunie, după tenninarea cursurilor şi 
a unor lucrări de control la sfârşit de an, Frăţia a organizat 
o tabără în muntele Budiu cu fraţii de cruce, care îşi 
încheiaseră situaţia şcolară. Astfel au participat la tabără 
Ion Chiujdea, Moise Bărcuţian, Ion Gavrilă, Laurian Haşu, 
Vichente Comşulea, Ion Bălan, Ilie Stan, Petru Săbăduş, 
Victor Florea. Au mai participat, de asemenea fraţii 
muncitori Constantin Moldovan şi Ion Cosgarea. N-ar fi 
ştiut niciodată siguranţa de existenţa ei, dacă nu am fi 
ridicat o cruce din trunchiuri de brad şi dacă nu am fi făcut 
fotografii. Nu ne-am putut închipui că ridicând o cruce, te 
va putea condamna cineva pentru acest lucru. Cât priveşte 
fotografiile în nici una nu am apărut într-o postură de a fi 


143 




Crucea din Budiu 


acuzaţi de activitate legionară. Asta o credeam noi. Toată 
vara au umblat agenţi de ai siguranţei şi au cercetat 
jandarmii, că abia în toamnă au dat de autorii crucii. în 
tabără ca în toate taberele, am ţinut şedinţe zilnic, am 


144 





cântat, am urcat pe poteci de munte şi am discutat situaţia 
politică şi socială din ţară, de la liceu, situaţia Frăţiei. Am 
făcut planuri şi despre ce vom face şi cum vom acţiona în 
anul şcolar următor. 

Am coborât din munte chiar în ziua de 22 iunie, 
când a început războiul de răsărit. Toate problemele 
noastre au trecut pe planul doi, războiul rămânând 
problema numărul unu a tuturor românilor. Socotind că e o 
datorie de onoare a fraţilor de cruce de a lupta împotriva 
comunismului ne-am prezentat a doua zi la centrul de 
recrutare Făgăraş, pentru a ne înscrie voluntari. M-am dus 
cu Moise Bărcuţian, anume cu el, fiind cel mai voinic 
dintre noi. Pe poarta centrului era scris cu litere mari: „NU 
SE PRIMESC VOLUNTARI!”. Am ajuns cu mare 
greutate la comandantul centrului, care ne-a spus că aşa 
sunt ordinele de sus. Am rămas astfel în aşteptare cu ochii 
aţintiţi la toate veştile care veneau de pe front. Vara am 
muncit fiecare în familia lui. Ne-am mai întâlnit de câteva 
ori duminica, ca şi în verile trecute pentru a ţine şedinţe şi 
a schimba informaţii. Dar totul părea neimportant faţă de 
ce se petrecea dincolo de Prut şi de unde veneau tot mai 
multe nume de morţi dintre cunoscuţii noştri. Şi aşa se va 
întâmpla până la sfârşitul războiului în 1945. Cei mai 
mulţi din fruntaşii legionari din judeţ vor muri pe front în 
frunte cu comandantul Gh. Bâlborea şi profesorul Ion 
Petraşcu. 


4 septembrie 1941. Arestarea 

La sfârşitul lunii august se abătuse un frig în ţara 
Făgăraşului cum nu mai fusese de mult. A nins până la 
poalele munţilor şi zăpada a ţinut aproape o lună. In ziua 
aceea mă întorceam acasă cu carul din satul vecin, Recea, 
de unde aduceam nişte scânduri de la joagăr. Era o vreme 
urâtă cu ploaie măruntă, rece. Veneam alături de bivoli, 


145 



când la intrarea în sat mă întâmpină plutonierul Lisandru, 
alăturându-se de car şi încărcându-şi pistolul fără să zică 
nimic. Ajungând acasă, dau peste o trupă de subofiţeri de 
jandarmi, care făceau percheziţie. Casa toată era întoarsă 
pe dos. Hainele din lăzi aruncate pe jos, pernele desfăcute, 
podele descuiate cu ranga, icoanele date jos de pe pereţi. 
Mama îi blestema pentru batjocura făcută, tata tăcea. 
„Ţine-ţi gura, fă, că te iau şi pe tine! o ameninţau”. „Ce-i 
dacă mă luaţi? M-au luat şi ungurii pe timpul războiului, 
dar n-au făcut batjocura asta”. Un comisar în civil făcea un 
proces verbal al unor obiecte: două cărţi „Arhanghelii” de 
Ion Agârbiceanu, „Mustul care fierbe” de Octavian Goga, 
icoana arhanghelului Mihail şi cămaşa verde cu diagonală. 
„Domnilor, am zis eu, vă faceţi de râs cu cărţile astea şi cu 
o icoană de sute de ani! Iar cămaşa verde legea spune să 
nu o porţi, nu să nu o ai”. „Mă-nveţi tu pe mine ce să iau? 
se răsti civilul. Puneţi-i cătuşele!”. Cu o mare dexteritate 
se repeziră la mine şi-mi prinseră cătuşele cu mâinile la 
spate. 

De ani de zile mă aşteptam să fiu arestat, dar nu 
acasă. Mă născusem în această casă, crescusem aici, 
îndărătul porţii mă simţeam apărat de toate relele din 
lume, şi acum iată totul se năruia. Câţiva nemernici îşi 
băteau joc de ce-mi părea mai sigur pe lume. O răzvrătire 
surdă îmi întuneca mintea. Au făcut bine că mi-au legat 
mâinile. Mi-am adus aminte de demnitatea cu care trebuie 
să primească un legionar nedreptatea şi încet-încet m-am 
potolit. „Uită-te, la el! se adresă mamei, că n-ai să-l mai 
vezi!”. „Nu-i cum vrea omul, ci cum vrea Domnul! 
răspunse mama”. 

M-am despărţit de ai mei cu ochii fără lacrimi. „Şi 
acolo-i Dumnezeu, dragul mamii. Cheamă-L şi vine la 
tine.” mi-a spus mama la despărţire. Toţi cei veniţi au 
plecat cu o căruţă, iar eu am rămas în urmă pe mâna lui 
Lisandru. „Să nu încerci să fugi, că te împuşc ca pe un 
iepure!”. Când mergeam prin sat mergea tot după mine cu 


146 




Salutând în faţa Crucii de pe Budiu. 

- în centru Ion Gavrilă - 

pistolul în mână. Am ajuns la postul de jandarmi din 
Recea. Abia intrat la post a pus un jandarm de tni-a legat 
şi picioarele cu lanţ scurt. Aşa am rămas rezemat de 
perete. „Acum să-ţi mute neică un pic mutrişoara, puiule, 
că mi-ai căzut în mână!”. Suflecându-şi mânecile, 


147 








scuipându-mă, se apropie de mine şi începu să mă 
lovească în piept, în cap, pe picioare, încet cu răbdare, 
sistematic, fără să pot face ceva. N-am răspuns nimic. Mă 
durea şi mă miram de unde atâta ură din partea unui om, 
căreia nu-i făcusem nimic. Cu o lovitură în falcă mă trânti 
jos ca pe un bolovan şi continuă să mă lovească cu 
picioarele pe unde nimerea. 

M-am trezit când era noapte. Am auzit în camera 
vecină zornăit de lanţuri, semn că mai era şi altcineva. în 
adevăr în camere separate erau fon Chiujdea şi Haşu 
Laurean. Şi ei păţiseră la fel cu Lisandru. A doua zi am 
fost dezlegaţi de picioare şi cu mâinile la spate am fost 
duşi la postul din lleni, de unde l-am luat pe Vichente 
Comşulea, şi el legat ca şi noi, şi cu un alai de jandarmi în 
frunte cu Lisandru am intrat la jandarmeria din Făgăraş, 
unde erau sosiţi înaintea noastră Victor Florea şi Moise 
Bărcuţian. 

A urmat o săptămână de anchetă făcută de 
comisarul Moraru, după câte am înţeles venit de la 
siguranţa generală din Bucureşti, un individ voinic cu o 
figură întunecată de câine mops, cu ochii bulbucaţi. Ziua 
ne ţinea în beciul umed al unei clădiri vechi, iar noaptea 
într-o cameră cu ciment pe jos şi cu zăbrele, fără nici un 
mobilier în ea, permanent fiind păziţi de nişte sergenţi 
tineri, din şcoala de jandarmi, foarte zeloşi. După cum ne 
ameninţau ei, ne-ar fi împuşcat fără mustrare de conştiinţă. 
Când eram scoşi la anchetă sau la WC şi anchetatorul şi 
sergenţii îşi permiteau să ne bată, nu cu un scop anume, ci 
de dragul de a te bate, folosindu-se de figurile învăţate la 
şcoala lor. în mod special se antrenau, pe cel mai tânăr 
dintre noi, Victor Florea, de 14 ani. Ancheta s-ar fi putut 
termina într-o oră. Răspunsuri le-am dat cum ne 
înţelesesem încă de la munte. 

-Da, am făcut o excursie în muntele Budiu. 

-V-aţi înţeles înainte de a merge la munte, fixând 
data şi ora? 


148 



-Da. Sigur că ne-am înţeles. 

-De unde aţi avut de mâncare? 

-Am adunat bani de la toţi şi am cumpărat pâine. 

-De la ce brutărie? 

-De la Niciu. 

-Aţi mâncat împreună, sau fiecare separat? 

-Cum era să nu mâncăm împreună?! 

-Aţi mers împreună pe drum? 

-Da, împreună. 

-Aţi cântat? 

-N-am cântat, am fluierat să mergem mai cu spor. 
-Ce-aţi făcut la munte? 

-Ne-am urcat pe vârfuri până la zăpadă, am cules 
flori, am făcut de mâncare. 

-V-aţi rugat? 

-Da, am zis rugăciunile împreună. 

-Aţi citit din Biblie? 

-Da, am citit din Biblie. 

-Aţi ţinut şedinţe legionare? 

-Nu am ţinut şedinţe legionare. 

-Dar aţi discutat? 

-Am discutat. 

-Despre ce? 

-De toate, de şcoală, de lume, de fete. 

-Aţi ridicat din bârne tăiate de voi, în vârful 
Budiului o cruce legionară? 

-Am ridicat o cruce. Crucea-i cruce. Nu-i nici 
legionară, nici nelegionară! îi creştină. 

-Aţi făcut fotografii? 

-Da, am făcut fotografii. 

-Le recunoaşteţi? 

-Da, le recunoaştem. 

-V-aţi rugat în faţa crucii? 

-Da, ne-am rugat în faţa crucii. 

-Pentru cine v-aţi rugat? 

-Pentru ţară, pentru lume, pentru prieteni, pentru 


149 



părinţi, pentru noi. 

Noi credeam că nimeni nu ne putea acuza pentru 
astfel de declaraţii. 

Prin nu ştiu câte septembrie am fost transportaţi 
intr-un camion legaţi la mâini la închisoarea Braşov şi 
înaintaţi Curţii Marţiale. De la siguranţa Făgăraş au fost 
aduşi cu noi Ion Bălan, Ion Cosgarea, Ilie Stan, Constantin 
Moldovan, Virgil Maniu, Aurel Benţea şi Tăvi Popa. 
Ultimii trei nici nu fuseseră la munte, dar erau într-o 
fotografie obişnuită găsită cu Moldovan şi Cosgarea. De 
Săbăduş Petru eram înţeleşi dinainte că nu vom recunoaşte 
sub nici o fonnă că a fost cu noi. Intrebându-ne de adresa 
lui, am spus că nu ştim dacă are vreo adresă şi că el e 
plecat definitiv din Făgăraş acasă în Ardealul ocupat. 

O dată cu noi au fost anchetaţi la jandarmeria din 
Făgăraş, părintele Uria din Mărgineni, împreună cu doi 
tineri din sat de 16 ani, Ursu şi Popa şi un bătrân pribeag 
de 70 de ani, italian de naştere, aproape olog, fără familie, 
pe nume Perdi, pe care-1 adăpostea părintele la casa 
parohială. Tinerii şi bătrânul Perdi au fost bătuţi să 
recunoască că părintele le-a vorbit de Legiune şi Căpitan 
şi că împreună au făcut un cuib legionar. La anchetă, 
comisarul Mihăilescu nu s-a dat în lături să-l bată chiar şi 
pe părintele Uria pentru a-1 sili să recunoască acest lucru. 

Am fost coborâţi în curtea închisorii din Braşov din 
centrul oraşului, seara destul de târziu şi introduşi într-o 
cameră mare cu trecători, de drept comun. Trebuie să 
recunosc că primul contact cu închisoarea a fost foarte 
deprimant, când intr-un miros de nesuportat la lumina 
oarbă a unui bec galben, de pe priciuri s-au ridicat în capul 
oaselor vreo 30-40 de figuri hidoase în haine de puşcăriaş 
a deţinutului de drept comun. Singurul, care parcă era în 
mediul lui, era Tăvi Popa. El mai fusese condamnat la 
cinci ani închisoare pentru aşa-zisa rebeliune, făcuse vreo 
patru luni şi fusese graţiat de Paşti. Foarte repede, 
cunoscând obiceiurile casei, se împrieteni cu „Mă 


150 



recomand Cucoş, haiduc de buzunare, la al 13-lea sezon 
de odihnă în stabilimentul de bună reputaţie”. Curând uşa 
se deschise şi în cameră intră un gardian însoţit de un tânăr 
subţirel, cam de 30 de ani, mereu cu zâmbetul pe buze, 
Tăvi Popa îl recunoscu imediat şi se duse şi-l îmbrăţişă. 

-Bine te-am găsit, bădie Paul. 

-Bine ai revenit, Tăvi. 

-Da, n-am venit singur, am adus încă 16 suflete. 

Tânărul gazdă dădu mâna cu toţi, privindu-ne cu 
drag, apoi ne invită să servim cina. Doi fraţi de ai noştri, şi 
ei tineri, au adus un hârdău cu ciorbă de legume şi un 
platou cu mămăligă tăiată în calupuri şi nişte străchini de 
lut, destul de ponosite. Tăvi, ca la el acasă, luă o strachină, 
o umplu cu ciorbă şi se servi cu un calup de mămăligă şi 
începu să mănânce cu poftă, vorbind mereu cu bădia Paul. 

Eu am încercat să-l imit pe Tăvi, dar cu toată 
bunăvoinţa nu am putut înghiţi o lingură. Simţeam că dacă 
mai continui voi vomita. “Lasă că mâncaţi voi mâine, 
spuse râzând bădia Paul. Acum aşezaţi-vă şi vă odihniţi. 
Dimineaţă viu şi vă scot de aici”. 

La cererea bădiei Paul, Cucoş care-şi luase sarcina 
de şef de cameră, îi sili pe puşcăriaşi să elibereze un colţ 
de prici, unde ne-am aşezat cu destulă scârbă, toţi cei nou 
veniţi. Era prima seară de închisoare. în gând simţeam 
cum fiecare veghind îşi făcea rugăciunea, nu prea încântaţi 
de noua locuinţă. 

O lună la închisoarea Braşov 

Dimineaţa, odată cu prim-gardianul şi 
numărătoarea, a venit bădia Paul Cojocaru cu un gardian şi 
ne-a mutat în secţia politică. Aici era altceva. Erau la 
vremea aceea cam 80-100 de deţinuţi, majoritatea 
legionari, cei mai mulţi fiind tineri. îmi amintesc de câţiva 
fraţi de cruce din Târgovişte, între care şi fiul 
comandantului regimentului de tancuri Săndulescu, un 
grup de Frăţiori de la fabricile din Braşov, tare mărunţei; 


151 



apoi grupul FDC de la Mediaş: doi fraţi Spătaru, doi fraţi 
Caba, doi fraţi Tătaru, Toader Biriş şi Alexandru Dop, 
gălăgioşi şi puşi pe glume. Trei dintre ei îşi aveau şi 
surorile, fete de 14 ani aici în închisoare. Mai erau tineri şi 
din alte părţi, dar şi oameni în vârstă, serioşi, cu gândurile 
lor. In atmosfera aceasta am sosit şi noi 17. Nici unul 
dintre ei nu purtau haine de puşcăriaş. Prima zi s-a 
consumat cu formele de încarcerare, fişe, amprente, 
inventar. Ziua uşile camerelor erau deschise, aveau cărţi, 
instrumente muzicale, şah, flori. De două ori pe zi 
plimbare în curte. Seara toată secţia politică ieşeam în faţa 
camerelor şi ne spuneam rugăciunea, urma un moment de 
reculegere pentru cine ştiam noi şi terminam cu “Cu noi 
este Dumnezeu”, pe care-1 cântam. Se primeau pachete cu 
mâncare de afară, dar şi fără asta mâncarea era bună. 

In ziua următoare Paul Cojocaru a venit la noi. 

-Băieţi, noi ieşim la lucru, vreţi să veniţi şi voi? îmi 
promiteţi pe cuvânt de frate de cruce că nu evadează 
nimeni şi păstraţi disciplina? 

Şi iată-ne încolonaţi 40-50 de tineri pe Uliţa Lungă, 
la început fluierând, iar apoi în afară de oraş cântând două 
melodii de marş: “Stan bolovan” şi “Noapte bună, 
Mărioară”. Aşa mergeam zilnic până la o grădină din 
Stupini, unde o lună am scos ceapă şi cartofi. Pentru 
amiază doi dintre noi făceau la faţa locului pe o sobă 
improvizată o mâncare consistentă cu legume, iar seara ne 
întorceam la închisoare tot cântând. Bădia Paul trecea pe 
la fiecare stând de vorbă cu noi, atunci când ne vedea 
privind spre sud la munţii noştri făgărăşeni, unde pe un 
pisc trebuia să fie o cruce şi pentru care eram noi aici. 

Procesul 

în zilele unnătoare am fost duşi la Curtea Marţială, 
unde un maior judecător de instrucţie ne-a vorbit foarte 
frumos şi ne-a întrebat dacă recunoaştem declaraţiile date. 


152 



S-a purtat aşa de mieros că ne era teamă că ne va elibera, 
căci avea acest drept, dar numai bine ne-a încadrat în mai 
toate articolele de crimă ale legislaţiei de atunci: crimă de 
constituire a unei organizaţii interzise, crimă de cotizaţie 
pentru scopuri duşmănoase, crimă de purtat uniforme 
interzise, crimă de confecţionare de însemne duşmănoase 
regimului, crimă de cântec a cântecelor interzise. Dar 
lucrul acesta îl vom afla numai la proces a cărui dată era 
fixată pe la sfârşitul lui septembrie. Am fost întrebaţi de 
martori ai apărării. La repezeală am numit pe preotul 
greco-catolic Tonceanu, care ne cunoştea bine, fiindu-ne şi 
confesor şi pedagog la internatul liceului. După această 
formalitate nici capul nu ne-a mai durut de proces. 
Mergeam la lucru cu drag, povesteam, citeam şi comentam 
cele citite. 1/40T îl foloseam cum făceam şi în libertate de 
data asta cu cei care eram la un loc în cameră. Intre timp 
are loc procesul elevilor ucenici de la Braşov, care primesc 
o lună-două de închisoare, cei mai mulţi fiind achitaţi. Le 
părea rău că ne despărţim aşa de repede. Cu o zi înainte de 
proces am aflat că a fost schimbat preşedintele Curţii 
Marţiale, colonelul Proca, cu un altul. Cu familiile noastre 
nu am putut comunica. Ne-au trimis vorbă, că au tocmit 
avocat pe un fost magistrat după nume Butoi, pe care-1 
plătiseră cu câte 3000 de lei fiecare, 3000 însemnând la 
vremea aceea preţul unei perechi de boi. 

Avocatul nu a venit să se consulte cu noi decât cu 
câteva minute înainte de proces, într-o sală unde eram 
păziţi de soldaţi: 

-Când voi începe să pledez, voi să cădeţi în 
genunchi şi să vă cereţi iertare că aţi greşit şi nu veţi mai 
face. 

Am izbucnit intr-un hohot de râs: 

-Să ne cerem iertare, să cădem în genunchi, dar cu 


153 




Frăţie de Cruce din Suceava la închisoarea 
din Cernăuţi - 1941 


ce-am greşit noi, domnule? 

Avocatul Butoi, care arăta aşa cum îi era numele, 
s-a înroşit la faţă, ne-a înjurat şi a plecat bombănind. 

-Atunci îmi iau mâna de pe voi! Treaba voastră! 

Şi aşa a şi făcut. La proces a bătut câmpii. Nu ştia 
nici măcar că trei dintre noi nici nu fuseseră la munte şi el 
îi băga în aceeaşi oală cu noi. în rechizitoriul procurorului 
am rămas năuciţi când am aflat câte crime făcusem. 
Părintele Tonceanu, prezent ca martor, a atras atenţia 


154 







Curţii că în boxă se află unii dintre cei mai buni elevi ai 
liceului şi de care ţara va avea nevoie în viitor. Ar mai fi 
vrut să spună ceva dar preşedintele i-a luat cuvântul. 

Cel mai odios a fost însă procurorul, un locotenent 
tânăr, foarte bine îmbrăcat: 

-Onorată instanţă, onorată Curte, la prima vedere 
aveţi în faţa dumneavoastră nişte tineri obişnuiţi, elevi. 
Dar sub această înfăţişare blândă se ascund nişte odioşi 
potenţiali criminali. Dacă au fost elevi buni, premianţi asta 
nu fiindcă aşa ar fi de la natură ci pentru că le-a dat ordin 
Horia Sima să fie aşa, să înşele buna credinţă a 
conducătorilor ţării pentru a-şi desfăşura activitatea lor 
criminală. Ce dovadă mai bună aveţi decât faptul că în 
aceeaşi organizaţie se află şi elevi şi muncitori, deci 
semnul unirii a două forţe criminale: legionară şi 
comunistă, care aşa cum s-a văzut la rebeliune, şi-au dat 
mâna pentru a împlânta un cuţit în inima României, acum 
când ţara-ntreagă duce un război sfânt împotriva 
bolşevismului. Aceeaşi concluzie poate fi trasă şi din 
faptul că la munte au mâncat în comun ca în comunism şi 
nu fiecare din ce a dus. 

A mai spus multe, tot aşa, tenninând cu cererea de a 
ni se da o pedeapsă exemplară cu circumstanţe agravante, 
căci nici acum de abia cu o oră în urmă, inculpaţii cântau 
cântece legionare. Era adevărat că am cântat, dar nu 
cântece legionare. Avea Tăvi Popa o voce frumoasă şi ce 
puteam face aşteptând trei ore să ne vină rândul la proces 
decât să cântăm aria la modă atunci: “Tot ce-i românesc 
nu piere”. Venise un grefier la noi, care ne-a cerut să 
tăcem şi care s-a dus şi ne-a pârât. 

Au luat cuvântul şi doi avocaţi legionari de la 
Făgăraş, Cergă şi Bâlborea, neplătiţi, care ne-au apărat la 
obiect: 

-Onorată Curte, poate fi socotită cotizaţie legionară 
nişte bani strânşi pentru a cumpăra câteva pâini? Poate fi 
socotită activitate comunistă faptul că le-au mâncat 


155 



împreună? Pot fi considerate corpuri delicte incriminatorii 
nişte icoane vechi de sute de ani, o cămaşă, fie ea şi verde, 
ţinută în ladă, sau o cruce, care pretutindeni e simbolul 
creştinătăţii? 

Am încercat să iau şi eu cuvântul, dar preşedintele 
Curţii a răspuns că avem avocat. 

După amiază ni s-a citit sentinţa de către grefierul 
pârâcios: „Gavrilă Ion - 10 ani muncă silnică pentru crimă 
de... 5 ani temniţă grea pentru crimă de... 3 ani pentru... 
Gardă, ia-1! Cosgarea Ion - - 10 ani muncă silnică pentru 
crimă de... 5 ani temniţă grea pentru crimă de Gardă, ia-1! 
Bălan Ion... Comşulea Vichente... Bărcuţian Moise... 
Haşu Laurian... Chiujdea Ion... Moldovan Constantin... 
Benţea Aurel... Maniu Virgil... Stan Ilie şi Florea Victor 
...5 ani temniţă grea pentru crimă de... 3 ani pentru... 
Gardă, ia-i!” Apoi grefierul se opri o clipă să răsufle. 

-Dar cu mine, ce-i? întrebă Tăvi Popa cam ironic. 

-Cum te cheamă? 

-Popa Octavian. 

-Popa Octavian, recidivist, 20 de ani muncă silnică 
pentru crimă de ... - 10 ani muncă silnică pentru crimă 
de... 5 ani temniţă grea pentru crimă de... 3 ani pentru... 
Gardă, ia-1! 

Cât de satisfăcut era grefierul care semăna cu Moş 
Irod, al nostru de la străjerie. 

Cu aceste sentinţe ne-am întors acasă la închisoare, 
sosind odată cu cei care veneau de la câmp. 

„Cum îi?” ne întrebă bădia Paul. îi spunem cât am 
luat. „Cam mult”, îşi dădu el cu părerea, „Au cam sărit 
dincolo de cal”. 

în zilele următoare au fost condamnaţi şi 
medieşenii, tot la ani mulţi, 10-15 ani muncă silnică. Dar 
cea mai mare aberaţie a fost condamnarea celor trei surori 
ale lui Caba, Spătaru şi Biriş la câte 15 ani muncă silnică, 
ele neavând decât vârsta de 14 ani fiecare. 

Nu ne înspăimântau astfel de condamnări, noi le 


156 



luam ca pe nişte glume proaste. Ba eram şi mândri de ele. 
Când au venit fetele de la proces condamnate, noi băieţii 
eram în curtea închisorii la plimbare. Una din ele ni se 
adresă: 

-Sâc, că nouă ne-a dat mai mult decât vouă! 

Una din fete era sora lui Victor Biriş, fost diplomat 
la Ambasada Română din Italia, în 1940 şi care şi el era la 
închisoare la ora aceea. Acesta a reuşit să facă o sesizare, 
care a ajuns până la Benito Mussolini. Acesta a intervenit 
la gen. Antonescu pentru graţierea fetelor. Se spune că 
Mussolini ar fi exclamat: „Să condamni nişte fetiţe la mai 
mult decât vârsta lor, e o crimă!” 

în ziua următoare a fost condamnat al doilea grup 
făgărăşean, în frunte cu preotul Uria şi cu bătrânul Perdi, 
tot între 10 şi 15 ani muncă silnică. De altfel începând cu 
toamna anului 1941, grupuri după grupuri de elevi, fraţi de 
cruce luau drumul închisorii. Curţile Marţiale dădeau 
condamnări după condamnări, unele de tot aberante. S-a 
ajuns la condamnarea unor copii de 10-11 ani, ca bunăoară 
cei din Câmpina, pentru activitate legionară. Şi toţi aceşti 
tineri luau în glumă şi râdeau în faţă de aceste condamnări, 
în zilele următoare, aşa condamnaţi cum eram, mergeam 
la lucru cu bădia Paul la scos ceapă şi cartofi la Stupini, 
fredonând nepăsători cântecul: „Noapte bună, Mărioară, 
chiar şi luna s-a culcat. Pe Ionică-n astă seară în zadar l-ai 
aşteptat.” 


La Aiud 

Eram încă la Braşov când în oraş s-a sărbătorit 
cucerirea Odessei. Oraşul se bucura. Pentru noi victoria 
era un prilej de tristeţe. Nu eram nici unul de anii annatei, 
dar ne simţeam într-un fel vinovaţi că nu eram afară 
tocmai când ţara avea nevoie de noi. 

într-una din zile soseşte la închisoare poetul Radu 


157 



Gyr. Fusese condamnat pentru „rebeliune” la nu ştiu câte 
zeci de ani închisoare, muncă silnică. Când a început 
războiul s-a cerut voluntar şi i-a fost aprobată cererea, de 
altfel singurului căruia i s-a aprobat. A luptat până la 
cucerirea Odessei, s-a întors în refacere cu regimentele 
victorioase, dar, în timp ce camarazii lui mergeau acasă, el 
a fost obligat să revină la închisoare. Aici, la Braşov la 
închisoare şi-a petrecut timpul de refacere. A mai repetat 
de vreo câteva ori voluntariatul, neavând norocul să fie 
ucis pe front, dar tot în închisoare l-a găsit 23 august 1944. 

Pe la sfârşitul lui octombrie am fost trimişi la Aiud 
cu lanţuri la picioare. La plecare ne-am luat rămas bun de 
la Bădia Paul Cojocaru, care ne-a fost tot timpul ca un 
frate mai mare şi de la Radu Giyr. Pe Paul Cojocaru nu 
l-am mai întâlnit nici în închisoare şi nici afară. Auzisem 
doar că şi el rămăsese în închisoare, după 23 august, sub 
comunişti. Un lucru curios: în 1990 la o adunare a Alianţei 
Civice la Braşov, în asistenţa de acolo am auzit o voce, 
care mi-a amintit imediat de vocea lui Paul Cojocaru. 
M-am îndreptat spre tânărul care vorbea şi l-am întrebat de 
nume. Mă cheamă Alexandru Cojocaru şi sunt fiul lui Paul 
Cojocaru. Mi-a povestit că tatăl său bătrân şi bolnav ieşise 
din închisoare şi mai trăise câţiva ani. 

Când ne-am luat rămas bun de la Radu Gyr, acesta a 
trimis prin noi la Aiud cele două colinde devenite clasice 
în închisorile din România: „A venit şi aici Crăciunul” şi 
„O brad frumos, ce sfânt păreai în altă sărbătoare”. Era 
slab de ne miram unde mai încape sufletul şi optimismul 
ce-1 avea acest om! Cine se gândea atunci că va avea parte 
de încă zeci de ani de suferit în închisorile din ţara lui, pe 
care a iubit-o atâta! 

Iată-ne deci, cu lanţurile de la picioare tăiate, în faţa 
celularului, noi şi un grup şi mai mare de prahoveni, între 
care muncitorul turdean, Pleşa. Suntem imediat vizitaţi de 
către directorul închisorii Aiud. Văzându-1 pe Florea 
Victor atât de tânăr, de doar 14 ani, spuse: „Pe tine te 


158 



trimit la Sibiu, acolo se află copiii, tu nu rezişti la Aiud. 
Lor (ne arătă pe noi) să le dai o săptămână de regim 
alimentar.” Am rămas impresionaţi de figura distinsă a 
directorului Moldovan: înalt, cu părul alb, puţin adus de 
spate, îngândurat. De multe ori îl vedeai umblând singur 
printre deţinuţi. Nu era lucru uşor să ai grijă de o 
închisoare de şase până la şapte mii de deţinuţi. Am fost 
introduşi seara în celular în câteva celule de la etajul doi, 
câte doi în celulă. Dimineaţa, când s-au deschis uşile după 
apel, au şi năvălit vecinii să vadă cine au sosit. Erau 
prahovenii cu Mazăre, Safin, Constantin, doi Georgescu şi 
alţii printre care fraţii Ştefănescu de la Corabia, doi 
huşeni, Fetie şi Todiraşcu, câţiva basarabeni ca şi 
seminariştii de la Nifon, Ţintă, Bădescu, tulcenii Paceag şi 
Dumitrescu, macedoneni: o mulţime, aviatori: elevi de la 
şcoala de aviaţie şi alţii şi alţii... 

Celularul era un oraş în miniatură. La vremea aceea 
în el erau în jur de 3000 de legionari. Ordinea interioară 
era organizată de deţinuţi. în timpul zilei celulele erau 
deschise, circulai în tot celularul unde voiai. Repartizatul 
în celule se făcea după buna învoială. Şeful legionarilor 
din închisoare era Ilie Niculescu, şef al corpului legionar 
Răzleţi ajutat de prinţul Alexandru Ghica, care trecea în 
fiecare zi prin sectorul Frăţiei să vadă cum stăm. Noi, ca 
novici, eram cumva derutaţi de veşnica mişcare de pe 
coridoare, dar Tăvi Popa, care ieşise de aici cu doar câteva 
luni înainte, colinda toate colţurile celularului pentru a-şi 
revedea vechile cunoştinţe. 

După câteva zile a venit ordinul ca cei cu pedepse 
de 5 ani să fie duşi la altă închisoare şi din cei 
treisprezece, nouă (condamnaţi la temniţă grea) au fost 
trimişi la Deva. Am rămas deci, doar Tăvi, Cosgarea, eu şi 
părintele Uria cu ai lui. Cosgarea a început să lucreze la 
tâmplărie. Mi-a promis că mă duce şi pe mine la lucru, dar 
curând a trebuit să plece din Aiud odată cu toţi muncitorii. 

Se făcuse o oarecare rarişte în celular, dar curând 


159 



dubele au început să verse tot la două zile alte valuri de 
condamnaţi cu pedepse din ce în ce mai mari. Astfel a 
sosit minunatul grup de la Liceul Militar Timişoara: 
Muntean, Chiriţă, Călinescu, Bălan, Diaconescu, Neamţu, 
Brânduş, Buracu, Călinescu, Mihai. Apoi au sosit ieşenii 
cu Valeriu Gafencu şi cu elevi de la liceul militar din Iaşi: 
Paul Miron şi Burlibaşa. S-au ivit de la început două păreri 
despre felul cum să rămânem în închisoare: unii erau de 
părerea de a ne menţine şi în închisoare pe grupuri aşa 
cum am fost afară şi cum s-a intrat pentru a se menţine 
coeziunea locală, care va trebui apoi să funcţioneze şi când 
ne vom libera. Credeam într-o liberare timpurie. Numai un 
nebun, ziceam noi, ar putea concepe să ţină mii şi mii de 
tineri în închisoare ani şi ani în vreme de război. Dacă nu 
de dragul nostru, cel puţin din interes. Frontul răsăritean 
mergea mai greu de cum se spera şi va fi nevoie de forţe 
noi în locul celor pierdute. 

Altă părere era să ne amestecăm cât mai mult, noi 
tinerii veniţi din toate colţurile pământului românesc, să ne 
cunoaştem bine şi să ne legăm într-o Frăţie de cuget şi 
simţiri ca nici vremile, nici stăpânirile să nu o poată 
distruge. 

Veneau fraţi de cruce din Basarabia şi chiar din 
Transnistria până şi din Banatul sârbesc şi din 
Maramureşul cehoslovac până în munţii Macedoniei. Cu 
toţii visam şi ne pregăteam pentru o „Românie frumoasă 
ca soarele sfânt de pe cer”, aşa cum o visase primul 
Comandant al Frăţiilor, Ionel Moţa. Nu ne speriau 
graniţele vremelnice: „Graniţele unui neam sunt înscrise în 
inima lui şi nu în răzoarele vremelnice”, ne spunea în 1940 
la Predeal, Comandantul. 

Curând după sosire a venit în celulă preotul profesor 
Straja, cu Istoria Românilor de C. Giurescu. „Trebuie să 
reluaţi aici activitatea şcolară! Acesta-i manualul. în zece 
zile va trebui să-l învăţaţi. învăţam capitolele cerute şi în 
ziua anumită eram examinaţi de profesor cu multă 


160 



severitate. Datorită părintelui Straja mi-am însuşit bine 
istoria românilor de nu am mai uitat-o niciodată. 

In alte celule alţi profesori predau româna, 
geografia, fizica, matematica, urmând să trecem pe rând la 
toate materiile din ultimele clase de liceu. Locuiam atunci 
în celulă cu Nelu Muntean, făgărăşean din Cincu, pe care-1 
cunoşteam de câţiva ani, dar abia aici mi-am dat seama de 
plinătatea sufletească a acestui tânăr. Eram de aceeaşi 
vârstă şi clasă, dar mi-era superior din toate punctele de 
vedere şi-l luam mereu ca model. Ii datorez mult pentru tot 
ce mi-a dăruit. Seara, după ce se trăgeau zăvoarele, cântam 
la mandolină sau revedeam în amintire munţii, dealurile, 
pădurile şi apele copilăriei noastre, de care nu ne 
despărţisem pe deplin. Din păcate nu puteam citi la 
beculeţul de 5 waţi, care rămânea aprins toată noaptea. 

Dumineca şi de sărbători mergeam la biserica 
ortodoxă şi greco-catolică. în preajma Crăciunului 
părintele Ionel Florea a pregătit colinde. La pregătire a 
primit pe oricine. Atunci am învăţat să cânt frumos câteva 
colinde, care m-au mângâiat apoi în atâtea oropsite 
Crăciunuri pe care le-am avut în viaţă. în ziua Crăciunului, 
după Liturghie la o răscruce de celular a cântat adevăratul 
cor al colindelor de Crăciun. N-am auzit colinde cântate 
mai frumos decât acestea ale părintelui Florea la Crăciunul 
din 1941, la închisoarea Aiud. Nu era urâtă viaţa de 
închisoare. 


Percheziţia închisorii 

Era a doua sau a treia zi de Crăciun. Bătuse clopotul 
deşteptarea, când pe coridoarele închisorii se auzi un 
zgomot infernal de tropăit de încălţăminte cazonă şi ordine 
scurte, date. Se aud zăvoare trase. E tras şi zăvorul nostru, 
uşa se deschide şi în prag, fără să intre, doi jandanni cu 
armele îndreptate spre noi ne ordonară: nici o mişcare! 


161 



Rămâneţi unde sunteţi! Ne oprim între paturi şi aşteptăm. 
Curând apare un căpitan de jandarmi cu un sergent 
închizând uşa după ei: „Nu vă speriaţi, băieţi, spuse el cu 
bunătate. Avem ordin să facem percheziţie în toată 
închisoarea, să confiscăm orice hârtie scrisă şi orice obiect 
de scris, orice carte s-ar găsi, hainele civile şi orice obiect 
oprit de regulament. Daţi-mi voi, ce credeţi, că nu aveţi 
nevoie”. Ne-a întrebat de unde suntem. Dar de ce nu ai 
nevoie la închisoare, orice obiect ţi-e de folos. Am 
sacrificat o pereche de pantaloni şi un veston şi nişte caiete 
cu exerciţii de matematică. S-a uitat şi la mandolină, parcă 
ar fi vrut s-o ia, dar văzând întristarea noastră, ne-a lăsat-o. 
Ne-a dat mâna şi ne-a urat liberare grabnică. 

Aşa şi-a făcut prezenţa în închisoare noul director, 
maior magistrat Aurel Munteanu, zbirul din anii următori. 

După un timp s-a auzit cum invadatorii se retrăgeau, 
dar uşile nu s-au mai deschis, decât pe rând. Veniţi de la 
spălător şi WC, uşile se închideau din nou şi în locul unui 
singur gardian de la uşa celularului, apăru câte unul la 
fiecare braţ al celularului, adică total vreo 20 de inşi. Pe 
vizeta uşii ne-au fost aruncate două uniforme de puşcăriaş, 
zdrenţuite şi murdare şi cu paraziţi. De asemenea două 
perechi de saboţi de lemn cât două luntri. 

S-a întâmplat ca în aceeaşi zi să fiu chemat la 
vorbitor. Neştiind ce s-a petrecut cu cei cărora li s-a făcut 
percheziţia întreagă, am plecat cu gardianul îmbrăcat ca 
până atunci, cu două svetere groase de lână, căciulă de 
oaie ca la Făgăraş, pantaloni groşi de pănură ţesuţi de 
mama (despre care fraţii ziceau că stăteau singuri în 
picioare). Când am ajuns la Corpul de gardă noul 
prim-gardian s-a făcut foc zărindu-mă îmbrăcat civil şi 
mi-a poruncit să mă dezbrac. L-am rugat să mă lase până 
după vorbitor. „Dar tu crezi că mai ai vorbitor? Dă hainele 
civile jos!”. Eu m-am opus şi câţiva gardieni au sărit şi 
m-au dezbrăcat şi descălţat. în loc să mă întorc cu pachet 
şi veşti de afară mă întorceam prin zăpadă numai în 


162 



cămaşă, indispensabili şi ciorapi, umilit şi revoltat. Cu 
mine a venit „prim-ul” cu câţiva gardieni şi a făcut o nouă 
percheziţie în celulă lăsându-ne aşa cum scria 
regulamentul, numai cu haine cazone. Am cerut voie 
gardianului să ne spălăm uniformele, dar nici n-a vrut să 
audă. Ne-au luat şi păturile şi ţolul meu adus de acasă sub 
care te puteai culca în zăpadă. Această nouă umilire m-a 
făcut să mă revolt şi să-i înjur pe toţi în timp ce Nelu 
Muntean nu spunea nimic, ceea ce făcea să mă revolt şi 
împotriva lui, dar numai în gând căci în sinea mea îl 
admiram. Odată numai mi-a amintit că cineva a spus: 
“Jertfă lângă jertfă, durere lângă durere, chin lângă 
chin...” şi m-am potolit şi eu. 

în zilele unnătoare a venit un ger al Bobotezei de au 
îngheţat ferestrele şi a îngheţat şi caloriferul. în cele din 
urmă ne-am îmbrăcat în zdrenţele murdare şi păduchioase 
date, am ridicat păturile cazone de pe jos, pe care le 
foloseam drept preşuri şi ne-am acoperit cu ele. N-am 
răbdat în viaţă un frig mai mare ca atunci; timp ca vreo 
două săptămâni. Am răcit amândoi. Eu mi-am revenit, dar 
Nelu Munteanu, începând de la acest ger, a mers din rău în 
mai rău ajungând în 1944 în sanatoriul TBC de la Târgu 
Ocna. 

într-una din zilele următoare au fost deschise uşile 
celulelor şi toţi deţinuţii scoşi afară pe balustradă. La 
etajul doi se afla maiorul Muntean, în mijlocul unui grup 
de jandarmi cu automatele îndreptate înspre noi. Era în 
uniformă de magistrat cu mâinile într-o pelerină. A 
început dispreţuitor: „Uitaţi-vă la voi şi vă vedeţi cum 
arătaţi, şi voi aţi vrut să conduceţi România! Vedeţi-vă 
halul în care aţi ajuns! Cereţi-vă iertare până se mai găsesc 
dintre cei dispuşi să vi-o acorde! De azi înainte voi avea 
grijă ca Aiudul să fie închisoare, nu pension.” 

într-adevăr deţinuţii arătau jalnic. Unii înalţi, 
îmbrăcaţi în haine scurte păreau sperietori de păsări, alţii 
mici cu haine mari păreau cerşetori. Bonetele de puşcăriaşi 


163 




Fraţi de Cruce din Dorohoi, Rădăuţi şi Suceava 
la închisoarea din Cernăuţi - 1942 


şi feţele nebărbierite (că au fost ridicate şi uneltele de ras) 
ştergeau orice urmă de personalitate ale chipurilor. Ne 
uitam unii la alţii şi nu ne recunoşteam. 

Maiorul Muntean a continuat batjocoritor şi 
ameninţător încă o bucată de vreme, apoi a întrebat dacă 
are cineva ceva de spus. A luat cuvântul Alexandru Ghica. 
Era dintre puţinii pe care orice uniformă nu-i putea reduce 
calitatea lui de a 11 impunător. „Sunt Alexandru Ghica...”. 
“Ai fost, interveni maiorul cu răutate, acum eşti un 
număr!”. “Şi voi rămâne Alexandru Ghica, domnule maior 
Munteanul Am de spus că în istorie, batjocura şi umilirea 
unui popor se întoarce împotriva celui care o porunceşte şi 
a celor care o execută”. „Destul”, răspunse maiorul 
Munteanu nervos, „intraţi în celulă!”. Noii gardieni se 
164 













repeziră să execute ordinele. Trebuie spus că odată cu 
războiul, în rândul poliţiei, jandarmeriei şi pazei 
închisorilor a apărut un aflux de personal recrutat din toţi 
învârtiţii şi protejaţii regimului, gata să execute orice ordin 
numai de a scăpa de front. 

După aprecierea noastră hrana se redusese la 
jumătate. Nu am protestat niciodată. Ziceam că dacă ţara 
se află în război şi noi eram siliţi să nu facem nimic, nu 
puteam cere ca ţara să facă eforturi şi pentru noi. La 
plimbare eram scoşi în grupe mici şi siliţi să ne învârtim în 
cerc, unul după altul, în tăcere. Ni se părea un chin să-l tot 
auzi pe gardian strigând: “Ţine aproape! Nu vorbi! Mişcă 
mai repede!”. Simţeam lipsa cărţilor şi a altor preocupări 
intelectuale. în lipsa lor povesteam toată ziua şi noaptea 
tot ce ne trecea prin cap. Ne povesteam viaţa cu toate 
întâmplările ei şi nu ne supăram când unul sau celălalt 
repetam aceeaşi întâmplare a doua sau a treia oară. 


In zarea Aiudului 

Era pe la sfârşitul lui ianuarie când ni s-a ordonat să 
ne luăm bagajele că plecăm. Ce mai aveam din al nostru? 
Nimic, iar din al închisorii hainele de pe noi lingura şi 
gamela. Ni se înapoiase încălţămintea, în urma unui 
procedeu tragico-comic. Cum am spus, după percheziţie 
tuturor deţinuţilor li s-au dat saboţi de lemn, care bun 
înţeles că bocăneau la fiecare mişcare. Ori de câte ori eram 
scoşi la WC, cum închisoarea avea o rezonanţă specială, 
se crea un zgomot sinistru, de nu se mai auzea nimic. Şi 
cei din celule, mai ales cei tineri, am început să bocănim 
cât puteam de tare, încât gardienii trebuiau să-şi pună vată 
în urechi; şi în felul acesta administraţia a fost silită să 
ridice saboţii şi să ne înapoieze încălţămintea. 

Suntem scoşi din celular şi duşi spre mirarea noastră 
înspre zarcă. Tot spre mirarea noastră prinţul Alexandru 


165 



Ghica venea însoţit de vechiul prim gardian tocmai de la 
zarcă. înainte, când nu era o greutate să ajungi la zarcă, ne 
feream să ne aventurăm până acolo. Acolo erau deţinuţii 
de drept comun, vieţaşii, condamnaţi la muncă silnică pe 
viaţă pentru crimă, unii pentru crimă săvârşită chiar în 
închisoare. Ei erau permanent liberi ziua şi despre ei se 
vorbeau multe şi nu bune. Vieţaşii erau adunaţi la intrarea 
în zarcă şi l-au oprit pe gardianul din faţă, care ne 
conducea şi care s-a dat speriat în lături. „Intraţi în zarcă!” 
poruncea primul gardian din urma noastră. „Nu e loc în 
zarcă pentru copiii ăştia!” a răspuns Palaşov, cunoscut de 
toţi ca şef al vieţaşilor. Prim gardianul nu a mai insistat ci 
a plecat direct să raporteze directorului. Gardienii se 
dăduseră de-o parte. Noi nu înţelegeam ce se întâmplă şi-l 
întrebăm pe Palaşov. „Ăştia vor să vă bage împreună cu 
noi în zarcă şi noi nu vrem!”, răspunse el răspicat. Acum 
înţelegeam venirea prinţului Ghica la zarcă. După cum am 
aflat ulterior, ştia de intenţia lui Munteanu şi-l rugase pe 
Palaşov să nu se învoiască. 

Vieţaşii erau organizaţi între ei într-o disciplină de 
fier; şeful lor avea puteri de viaţă şi moarte asupra tuturor 
şi-l ascultau fără comentarii. Nu erau mulţi, doar în jur de 
vreo 30-35 de inşi. Şi gardienii le ştiau de frică şi nu 
îndrăzneau să se poarte altfel decât frumos. în istoria 
Aiudului câţiva gardieni au plătit cu moartea îndrăzneala 
de a li se opune. Vieţaşul nu risca decât o nouă 
condamnare pe viaţă, pe vremea aceea neexistând 
pedeapsa cu moartea în România pentru crime de drept 
comun. De altfel problema a fost puţin mai complicată: 
fostul director Moldovan, acum redus la director 
administrativ, aflând de intenţia lui Munteanu de a 
amesteca nişte copii cu vieţaşii, i-a dejucat planul 
chemând sub un pretext oarecare pe Alexandru Ghica la 
administraţia închisorii şi apoi la plecare trimiţându-1 cu 
vechiul prim să vorbească cu Palaşov. Ştia că vieţaşii 
aveau un respect deosebit faţă de legionari pentru că în 


166 



cele câteva luni de guvernare se purtaseră omeneşte cu 
deţinuţii de drept comun. Şi ei nu au uitat asta. Astfel s-a 
ajuns la înţelegea dintre dânsul şi Palaşov. Prim gardianul 
nou s-a întors însoţit de alţi gardieni, a discutat din nou cu 
Palaşov, apoi iar s-a întors şi în locul lui a venit vechiul 
prim cu care s-a făcut înţelegerea. Etajul zărcii să fie al 
nostru iar parterul al vieţaşilor. 

înainte de a intra în zarcă Palaşov ne-a spus tare, 
adresându-se şi la ai lui: „Dacă careva vrea să vă facă rău, 
veniţi la mine şi-mi spuneţi!”. Şi iată-ne aranjându-ne 
după voia noastră la etajul zărcii, câte patru până la 
cinci-şase într-o celulă. 

Zarea Aiudului e o clădire masivă cu ziduri foarte 
groase şi cu celule mici cu uşi ferecate. E vechea 
închisoare zidită cu sute de ani în urmă. Prin sine nu-i o 
închisoare umedă sau care nu poate fi încălzită. Faima de 
închisoare de temut, vine de la regimul dur pe care 
stăpânirile l-au aplicat deţinuţilor dintre zidurile ei. 
Celulele aveau şi sobe. Cât am stat în zarcă doar în câteva 
zile am făcut foc în ele, dar fiind mulţi în celulă, se făcea 
destul de cald. Ziua eram mai mult liberi şi puteam ieşi în 
curte. Pentru toată întâmplarea ne păstram în grupuri mari, 
nu că nu am fi avut încredere în Palaşov, dar în rândul 
vieţaşilor erau destui slabi de minte sau nebuni de-a 
binele. Palaşov era un bărbat cam la 40 de ani, unii 
spuneau că ar fi avut şi şcoală, bulgar de origine, mijlociu 
ca înălţime, dar dublu de lat în spete şi cu capul dublu de 
lat, cu braţe şi picioare puternice ca nişte căngi. Făcuse 
mai multe crime afară pentru care a fost condamnat şi 
altele în închisoare, deţinuţi şi gardieni care i-au stat în 
cale. Ceilalţi îi ştiau şi respect şi frică. Se dădeau în lături 
când trecea şi era servit de alţii când mânca. Vorbea puţin 
şi mai mult cu ochii. în jurul lui erau mereu trei-patru 
vieţaşi voinici. Un altul, rutean de origine, tot foarte voinic 
umbla singur şi tăcut, iar dumineca la biserică stătea tot 
timpul cu genunchii goi pe piatră. Berilă, care a ucis şase 


167 



persoane şi o mâţă cu o sticlă de sifon era un slăbănog de 
te mirai cum a putut face lucrul acesta. O figură aparte era 
Zigmont, un ţigan unguresc, frumos bărbat şi voinic. Era 
fierarul închisorii şi care ne primea prietenos în fierăria 
lui. Tăvi Popa se împrietenise bine cu el. Era condamnat 
că ucise câţiva de ai lui. „Numai câte un pumn le-am dat, 
dar ce să fac, dacă am pumnul tare!” Mânuia barosul de 
parcă avea un ciocănaş de spart nuci. în închisoare era 
atunci şi studentul Sile Constantinescu, care-şi ucisese 
ambii părinţi şi-i dizolvase în vitriol, dar din cauza unor 
divergenţe cu Palaşov administraţia îl proteja în celular. 

Alţii însă şi-ar fi avut locul mai degrabă într-o casă 
de nebuni. Un ţigan din Ploieşti îşi fuma pantalonii cât ce-i 
primea, iar un moşneag gângav povestea şi râdea cum şi-a 
sugrumat baba. Pe la bucătărie, care era lângă zarcă, stătea 
mai tot timpul căruţaşul închisorii, care aducea alimentele 
din oraş şi ducea morţii la Râpa Robilor. îşi avea o poveste 
înduioşătoare. îşi ucisese nevasta când se întoarse din 
război că o găsise cu un copil în plus. Susţinea că el făcuse 
cântecul „Mai înainte de război”, cântec ce circula prin 
satele noastre. După 20 de ani de puşcărie fusese eliberat. 
A plecat câteva zile în satul lui, dar s-a întors înapoi, 
negăsindu-şi locul în lumea liberă. „Dacă m-aţi ţinut 20 de 
ani în închisoare, ţineţi-mă până o să mor!”. Nu ne trecea 
prin minte nouă, copiilor de atunci, că vor fi dintre noi 
unii, care vor face mai multă închisoare decât acest căruţaş 
nefericit; ca bunăoară Nicu Mazăre, atunci de 17 ani, care 
va sta aici la Aiud 23 de ani, din 1941 până în 1964! 

Curând printre noi a fost adus naţional ţărănistul 
Anton Ionel Mureşanu, urmaş al Mureşenilor, ardelean, 
redactorul ziarului „Ardealul”, condamnat pentru un 
articol din acest ziar, în care, de-acum „mareşalul” 
Antonescu s-a simţit insultat, pricină din care a fost tot 
timpul prigonit în închisoare. Avea o condamnare de cinci 
ani. L-am primit bine, deşi nu-i împărtăşeam convingerile. 


168 




Nicu Mazăre - astăzi 


Avea o încredere oarbă în puterile apusene, care vor 
învinge şi care vor veni să ne scape de nemţi şi vor opri pe 
ruşi la Nistru. încă de atunci luase legătura cu comuniştii 
din închisoare, cu care stătea mult de vorbă. După plecarea 
noastră la Vaslui am aflat că siguranţa antonesciană i-a 
intentat un proces pentru complot (complot la închisoare!) 
dar a fost condamnat numai el, comuniştii figurând doar ca 
martori ai acuzării; el primind la cei cinci ani temniţă grea 
încă 20 de ani muncă silnică, după ce procurorul îi ceruse 


169 





pedeapsa cu moartea. îl vom reîntâlni la închisoarea Alba 
Iulia peste doi ani cu aceleaşi convingeri şi-i vom întâlni 
numele în ziarele comuniste prin 1945-1946 fiind atacat 
furibund de către aceştia. 

Fiind în zarcă eram destul de aproape de secţia 
deţinuţilor comunişti. Majoritatea dintre ei erau străini: 
ruşi, ucraineni, bulgari, maghiari. Erau cu totul liberi în 
curtea închisorii. Lor nu le erau impuse hainele de 
puşcăriaşi. Erau bine îmbrăcaţi, primeau pachete şi aveau 
vorbitor. între ei, odată la un vorbitor, m-am nimerit cu un 
preot comunist şi, la mirarea mea, a răspuns că era cea mai 
potrivită haină de a activa pe linie comunistă în Basarabia. 
Vom înţelege de ce această discriminare între ei şi 
legionari şi la fel şi ţărănistul Ionel Mureşanu doar peste 
doi ani. 

De aici din zarcă, din proprie iniţiativă am făcut cei 
80-100 de elevi cereri de plecare pe front. Am fost 
chemaţi odată în curtea închisorii cu legionarii din celular, 
când ni s-a citit decretul prin care se permitea deţinuţilor 
să lupte reabilitându-se cei ce vor lupta bine. Au rămas 
celebre atunci cuvintele Comandantului legionar, Traian 
Trifan, care a spus: „Nici o ţară din lume nu se apără cu 
robi. Noi aici suntem robi. Ca om liber sunt gata să lupt, 
ca rob nu.” 

Ar mai fi de amintit aici două episoade oarecum 
hazlii. La câteva zile după sosire, ni s-a servit o fiertură de 
morcovi. Am săltat de bucurie de dragul carotenului, care 
ştiam că-i provitamina A. Seara am primit tot morcovi, a 
doua zi la fel şi aşa două săptămâni. Nu ştiu dacă s-a făcut 
anume acest lucru, dar ne-am înroşit la piele de arătam 
arămii, ca pieile roşii şi nu mai puteam mânca nici varza 
fiartă. 

Dacă în zarcă eram 80-100 fraţi de cruce - aşa cum 
am mai spus - cei mai mulţi rămaseră în celular. Nu am 
înţeles niciodată care au fost criteriile după care ne-au 
despărţit. Nu eram nici mai tineri, nici mai bătrâni decât 


170 




cei de acolo, nici cu condamnări mai mici sau mai mari 
decât fraţii noştri din celular. Destul că destinul ne-a fost 
diferit, faţă de cei care au rămas, şi mai bun. Ne întâlneam 
doar la biserică, unde nu puteam vorbi prea mult. Pe scurt 
ne era dor de ei. De la biserică unii mergeau în celular, iar 
noi ne întorceam în zarcă. Intr-o duminecă, aflând că la 
poarta celularului se află „gură goală”, un gardian cu gura 
mare, dar cu suflet bun, ne-am dus trei inşi în celular: eu, 
Iulian Bălan şi parcă Ilie Ţintă. Am stat toată ziua în 
celulele fraţilor, eu la părintele Uria, Bălan la bădia Trifan, 
Ţintă la popii lui. Seara când s-a sunat pregătirea pentru 
masă şi s-au deschis celulele, am coborât la uşa 
celularului, dar acolo nu mai era „gură goală” ci un alt 
gardian necunoscut. „Ce-i cu voi?”. „Suntem din zarcă”. 
S-a îngălbenit de frică, a chemat alt gardian şi a poruncit 
să ne ducă la corpul de gardă, iar el ne-a scris numele pe 
un carnet. „Cum vă cheamă?”. „Bălan a răspuns cu 
siguranţă: Richard Wagner”. „Dar ce fel de nume-i ăsta?”. 
„De neamţ, domnule!”. „Şi tu?”. „Johann Strauss”. „Şi tu 
eşti neamţ?”. „Păi nu se vede cât sunt de blond?”. „Şi tu?”. 
„Eu sunt român: Ciprian Porumbescu. Lasă-ne nene să ne 
ducem”. „Nici vorbă - nu dau eu de dracu pentru voi!”. 
Am plecat cu gardianul nou spre corpul de gardă. Când am 
ajuns în dreptul porţii zărcii, am zbughit-o la fugă pe ea, 
dar nu ne-am dus la uşa zărcii, unde ne-ar fi văzut, ci 
ne-am strecurat în bucătărie. Gardianul a alergat la zarcă, 
s-a uitat peste tot, dar nu ne-a văzut. La vieţaşi nu a 
îndrăznit să intre. Convins că eram acolo, s-a lăsat 
păgubaş şi a plecat. Le-am mulţumit bucătarilor de drept 
comun pentru ocrotire. Amintindu-ne acum, la bătrâneţe, 
cu Iulian Bălan această întâmplare, el care de la 16 ani din 
1941 a făcut neîntrerupt 23 de ani închisoare, a spus: „Ce 
frumoasă era închisoarea pe vreme răposatului 
Antonescu!”. 


171 



Cu duba spre Vaslui 


încă din februarie se ştia că se fonnează loturi dintre 
ţăranii din celular, bănuindu-se că vor fi trimişi undeva la 
munca câmpului. Pe atunci ţi se spunea şi unde vei fi 
trimis. începând cu 1 aprilie s-au format şi dintre noi loturi 
de câte 30 fraţi de cruce. Am picat în al doilea sau al 
treilea lot, de abia pe la Sfântul Constantin. Ni s-au adus 
bagajele, le-am împachetat strâns, ni s-au făcut formele şi 
fierarul Sigmont ne-a bătut niturile la lanţuri. Din prietenie 
pentru noi, copiii, ne-a legat tot doi la un lanţ, motivând că 
nu avea destule lanţuri. Acum aşteptam percheziţia la 
poarta închisorii. 

Dincolo de gratiile porţii se făcea o altă percheziţie 
unui lot proaspăt sosit la Aiud. Erau numai tineri de 25-30 
de ani, toţi intelectuali. Dintre ei a venit la noi la gratii un 
tânăr brunet cu mers frumos şi figură frumoasă, cu 
zâmbetul pe buze. „Unde plecaţi, băieţi?”. „La Vaslui”. 
„Atunci vă duceţi la fostul lagăr. Tata l-a făcut. Aveam o 
moşie în marginea Vasluiului şi a zidit pe ea o şcoală cu 
tot ce avea nevoie: parc în faţă, livadă de pomi, a construit 
acareturi şi a înzestrat şcoala cu grajduri, vite, tractor şi 
maşini agricole, apoi a dăruit-o statului cu condiţia să fie 
folosită ca şcoală normală de învăţători. în loc de şcoală, 
Armând Călinescu a transformat-o în lagăr pentru 
legionari. în primul lot adus în lagăr am fost şi eu. Am 
amintiri frumoase de acolo, dar triste. Sunt Vlad Sturza”. 

Bagajul ne-a fost dus la gară de bătrânul căruţaş, 
puşcăriaş voluntar. O noapte întreagă ne-a plimbat duba la 
Alba lulia la Deva şi în dimineaţa următoare am ajuns la 
Sibiu, unde cu bagajul în spate am fost duşi la închisoarea 
din oraş şi depuşi în curtea exterioară a închisorii. Am 
încercat să luăm legătura cu fraţii din închisoarea Sibiu, 
dar nu a fost posibil. Un singur deţinut a fost scos la 
plimbare acolo unde eram noi. Am bănuit şi aşa a fost, că 
era generalul Petrovicescu, ministrul de interne din timpul 


172 



guvernării legionare. A venit la noi întrebându-ne cine 
suntem şi unde mergem. A mai întrebat câteva amănunte 
din închisoarea Aiud, apoi şi-a continuat tăcut plimbarea. 
După plecarea dumnealui, a venit un gardian şi ne-a adus 
10 pâini. Au prins bine, că mâncarea rece de la Aiud o 
terminasem. Pe la orele 4 după amiază am fost duşi iar la 
gară, unde ne aştepta duba, din care coborâsem. Ce rost a 
avut ca un convoi de deţinuţi, copii, să se plimbe cu 
lanţurile la picioare şi cu bagajele în spinare prin centrul 
Sibiului înconjuraţi de trei cordoane de pază: gardieni, 
poliţai şi jandarmi, poate ar putea spune cel ce a conceput 
acest spectacol, foarte obişnuit în oraşele noastre în acea 
vreme. în gara Râureni am ajuns pe noapte şi am fost 
lăsaţi pe o linie moartă, păziţi toată noaptea în gară de 
jandarmi. Noaptea aceasta am ţinut-o minte toată viaţa 
pentru setea ce am făcut-o acolo, în dubă fiind căldură 
înăbuşitoare şi neavând apă de loc. 

Dimineaţa am fost coborâţi şi, pe un drum colbăit, 
între trei cordoane şi cu bagajele în spinare am fost duşi la 
Ocnele Mari, preţ de 4 kilometri, şi lăsaţi tot în curtea 
închisorii, frânţi pe bagaje. Pe drum, la cârciumi, ultimii 
beţivi băteau colbul, fără să ne dea vreo atenţie, semn că 
spectacolul era ceva obişnuit pentru ei. 

Cât ce am sosit, s-a strecurat la noi cu un teanc de 
farfurii de aluminiu şi un platou de turtoi un frate de al 
nostru de la Piteşti, Proistosescu. Ne-a pus în temă: 
„Vedeţi că vine maiorul Muscă, să-l salutaţi tare: Trăiţi, 
domnule colonel Muscă! Spuneţi că aţi auzit cât e de bun. 
Bani aveţi?”. Nu aveam bani. „Luaţi banii ăştia şi 
cumpăraţi lapte bătut de la femeile de la poartă. Mă duc, 
să nu mă găsească aici. Suntem peste 200 de elevi din 
Argeş şi din toată Oltenia”. Proistosescu a fost şeful 
grupului FDC Argeş. îl vom mai întâlni la Alba Iulia. 

Nu a trecut mult şi un gardian, ce păzise poarta, a 
deschis-o şi un automobil a intrat în curtea închisorii. Din 
el a coborât omul pe care-1 voi aminti mereu până la 


173 



sfârşitul cărţii: maior, magistrat Muscă. Vorbea tare rău, 
dar era stăpânul nostru. Careva dintre noi a strigat „La 
rând drepţi” şi cu toţii „Trăiţi domnule, colonel, magistrat 
Muscă!”. Potrivit de înalt, gras, buhăit, cărunt. „De unde, 
măhă cunhoaşteţi, măhă?”. „De oamenii buni se duce 
vestea, domnule colonel!”. „Nhu shunt colonel, măhă!”. 
„Noi aşa am auzit”. „De undhe veniţi, măhă?”. „De la 
Aiud!”. „Bhandiţi, dhe la Aiud!”. „Nu suntem bandiţi, 
domnule colonel!”. „Sthaţi ahici, nu vhă amestec chu 
băhieţii mei!”. 

Şi am stat. A fost cea mai frumoasă zi din toamnă 
încoace. Ne uitam şi nu ne mai săturam privind dealurile 
înverzite şi înflorite din jurul închisorii. Ascultam cântecul 
miilor de păsări. Era Sfântul Constantin. Sunau undeva 
nişte clopote, la vreo biserică. Curând au început să vină 
femei şi fete cu cofe cu lapte bătut. Am început să 
cumpărăm. Multe veniseră să-l dăruiască deţinuţilor de 
pomană. 

Spre seară am fost scoşi şi duşi, iar la Râureni, 
stârnind colbul de pe şosea în zornăit de lanţuri. A doua zi 
duba s-a oprit mult, undeva pe o linie moartă. După cum 
treceau trenurile am bănuit că suntem în Gara de Nord. Au 
venit câteva maşini-dube, în care am fost transbordaţi şi 
hurducaţi pe străzi desfundate şi opriţi sub clopotniţa 
mănăstirii Văcăreşti, fiecare cu bagajul în faţa unui 
gardian şi apoi siliţi să ne dezbrăcăm în pielea goală. La 
închisoarea Văcăreşti era şcoală de gardieni şi noi 
constituiam materialul didactic pentru lecţiile lor practice. 
De drumul spre mănăstire nu ne despărţea decât un gard 
de gratii. Nişte femei tocmai ieşeau de la biserică 
oferindu-li-se spectacol gratis şi ne-am simţit tare ruşinaţi. 
Ni s-a luat din nou tot ce ni s-a dat din magazia Aiudului, 
toate hainele civile, fotografii şi cărţi şi pe care nu le vom 
mai vedea niciodată. Peste un an am recuperat o carte de 
Eminescu (ediţia Murăraşu) de la un deţinut de drept 
comun în închisoarea Alba Iulia, şi o fotografie cu părinţii 


174 



mei. 


Săraci, în haine de ocnaş, am ajuns astfel în camera 
„trecători” pe priciuri. Aici se aflau cam 40 camarazi, 
majoritatea fraţi de cruce. îmi amintesc de grupul 
constănţean cu Nuţi Pătrăşcanu, nepotul lui Lucreţiu 
Pătrăşcanu şi Moroianu. Ei erau de mult aici. Noi, nefiind 
primiţi încă în drepturi, şi-au împărţit ei mâncarea cu noi. 
încolo nu a fost rău o săptămână cât am stat aici. Ziua 
eram liberi prin curtea închisorii, tot doi cu doi, după cum 
eram legaţi cu lanţurile. Trecând şi la dreptul comun, unde 
funcţiona o şcoală de hoţi de buzunare, am asistat la o 
lecţie practică, eu şi Sică Georgescu, fratele de lanţ, fiind 
fraierii care se urcă în tramvai. Ne-am trezit înghesuiţi de 
un cârd de deţinuţi şi când ne-au lăsat, eram cu salopetele 
tăiate în dreptul unde ar fi trebuit să fie buzunarele, că 
hainele de puşcăriaş nu au buzunare. Profesorul, un hoţ 
mai deosebit, a făcut apoi observaţiile necesare despre 
cum a decurs operaţia şi şi-a cerut iertare respectuos 
pentru îndrăzneala lor. „Ce mai contează două tăieturi fine 
la o haină şi aşa ruptă”, ne mângâie tot el. 

Am reuşit să ajungem şi în biserică, unde ne-am 
rugat în faţa icoanei Arhanghelului, unde cu 18 de ani în 
urmă se rugase şi Căpitanul. Seara povesteam până târziu 
pe priciuri cu fraţii găsiţi aici şi pe care cine ştie când îi 
vom mai întâlni vreodată. Pe Nuţi Pătrăşcanu, de care ne 
legasem sufleteşte, nu-1 vom mai vedea niciodată. După 
închisoarea antonesciană va urma cea comunistă, în timp 
ce unchiul său era ministru al justiţiei. Reeducat la Piteşti, 
distrus sufleteşte şi trupeşte îşi va găsi sfârşitul în Casimca 
Jilavei, fără ca cineva să-i poată veni în ajutor. 

Pe Moroianu l-am reîntâlnit la Constanţa după mai 
bine de 50 de ani, când mă consulta ca medic. „N-aţi fost 
dumneavoastră la „trecători” în Jilava în 1942?”. „Ba da, 
am fost, am fost mulţi constănţeni, dar n-am mai rămas în 
viaţă decât eu.” 

După o săptămână, după ce ni s-a dat de drum o 


175 




bucată de turtoi şi un fir de praz, am fost duşi din nou la 
dubă, bineînţeles după ce ni s-a făcut iar percheziţia 
reglementară, în pielea goală, sub clopotniţa mănăstirii. A 
urmat apoi o călătorie cu duba pe la Ploieşti, Suceava, Iaşi, 
Bălţi, Chişinău, Tighina, Cetatea Albă, ce a ţinut o 
săptămână. Nu am mai fost coborâţi nicăieri. In dubă erau 
urcaţi şi coborâţi deţinuţi la închisorile din aceste oraşe. 
Am răbdat multă foame şi sete, mulţumindu-ne cu ceea ce 
împărţeau camarazii urcaţi pe drum. In sfârşit într-o seară 
târziu am ajuns în gara Vaslui, sleiţi de foame şi oboseală. 


La Vaslui 

Coborâm din dubă şi, spre mirarea noastră, în locul 
triplei gărzi din celelalte gări nu erau decât un „prim” şi un 
gardian. în timp ce „primul” era ocupat cu fonnele de 
primire, gardianul ne ajuta la coborâre pe scara dubei, 
coborârea cu doi la lanţ făcându-se greu. „Aşa ghinişor, 
taică, să nu vă prăvăliţi!”. Trenul a plecat cu duba şi 
primul ne-a numărat. între timp a venit o căruţă cu un 
deţinut, unde ne-am aşezat bagajele. „Care sunteţi obosiţi 
suiţi-vă în căruţă, că-i cam multişor până acasă”. Nu 
ne-am urcat nici unul. Primul a plecat înainte cu căruţa: 
„Mă grăbesc să-i spun domnului Gherghescu”, se scuză el. 

Mirându-ne de o aşa primire, ne încolonăm şi 
pornim intr-un marş al lanţurilor pe strada Ştefan cel 
Mare, destul de mândri că pe acest drum a călcat domnul 
Ştefan cu aproape 500 de ani în urmă. „Numai că el trecea 
călare”, spuse unul. „A mers el şi pe jos, fie măcar 
dumineca când se ducea la biserică”. „Şi la biserică se 
ducea călare”, era altul de părere. „Nu-i adevărat, Ştefan 
ştia ce-i smerenia”. Şi iată sfădindu-ne dacă Ştefan mergea 
călare sau pe jos la biserică. 

După ce am străbătut oraşul şi am ieşit la câmp, 
gardianul ne-a oprit în faţa unei cruci de piatră aşezată în 


176 



marginea şoselei: „Aici au fost răpuşi, acum mai trei ani 
noaptea, 44 de-ai dumneavoastră, aici în mijlocul 
drumului. Erau legaţi cu funii de mâini şi de picioare şi din 
grădina şeia i-a pândit şi-au tras asupra lor cu mitraliera. 
Unul a reuşit să scape şi să fugă, dar l-au ajuns şi l-au 
răpus şi pe dânsul. I-au lăsat apoi jos aşa răpuşi trei zile, 
să-i vadă lumea. 

Deci aici au căzut Iordache Nicoară, Valeriu Cârdu 
şi ceilalţi, printre care elevul făgărăşean Aurel Nuţiu. în 
închipuirea noastră de până atunci, locul trebuia să arate 
înfiorător. Ne-am oprit, am îngenunchiat în faţa crucii şi 
am zis o rugăciune, apoi am cântat imnul fratelui căzut. 
Era o noapte lină cu lună. „Doar o adiere de vânt foşnea 
prin frunzişul tânăr al pomilor din „grădina şeia”, ca nişte 
şoapte de dincolo de mormânt”. Erau pomii din grădina 
temutului lagăr, spre care mergeam noi. 


Primirea în lagăr 

La poarta de lemn masiv făcea de gardă un singur 
gardian. 

-Aţi venit, domnilor? 

-Am venit. 

-Intraţi, mergeţi înainte oleacă, cotigiţi la dreapta, 
apoi la stânga şi-ţi vedea dumneavoastră ce-o fi. 

Ne-am oprit într-o bătătură largă, unde sub un 
felinar era căruţa cu bagajele noastre. Din clădirea 
impunătoare au început să sosească, sculaţi din somn 
camarazi de ai noştri, între care din cei plecaţi cu o 
săptămână înaintea noastră de la Aiud. în liniştea nopţii 
auzeam vocea de bas a lui Tăvi Popa, care a venit şi ne 
dădea toate lămuririle. 

-Dar ziduri la închisoarea asta, împrejmuiri nu 

aveţi? 

-Liberi, fraţilor, ca pasările cerului. De aici până la 

177 




Dunăre şi Carpaţi nici un răzor. 

-Dar, noaptea nu păzeşte nimeni pe aici? ne miram 


noi. 


-Ce să păzească? Gardianul de la poartă păzeşte 
poarta să nu ne conturbe nimeni. 


178 














Ne uitam unii la alţii şi ne întrebam dacă nu visam. 
Nişte camarazi aduseră un hârdău cu ciorbă destul de 
caldă şi mămăligă, şi ne-au dat câte o strachină şi lingură. 
Doamne, cât era de bună ciorba după atâta post! 

-Da în butea asta mare ce-i, Tăvi? 

In adevăr în mijlocul bătăturii trona prin masivitatea 
ei, o bute enormă prevăzută cu o canea, ca o ţeavă de tun. 

-Nişte apă, Tăvi, de unde putem bea? 

-Apă?! Da cine bea apă la palatul ăsta? Haideţi aici, 
care aţi mâncat, numai beţi iute că vă fuge berea din 
strachină! 

Şi zicând răsuci caneaua şi strachina se umplu de 
spumă ce sfârâia. Era borş, cel mai bun borş băut în viaţă. 

-Beţi cât vreţi, că nu daţi socoteală nimănui! 

Un camarad mai în vârstă a venit cu o nicovală, 
daltă şi baros şi ne-a tăiat niturile de la lanţuri. Curând a 
venit la noi şi şeful închisorii, bădia Gherghescu, 
comandant legionar, de felul lui dintr-un sat răzăşesc din 
apropiere: un tânăr cam la 30-35 de ani, uscăţiv, potrivit 
de înalt, cu o geacă subţire şi pantaloni bufanţi, veşnic cu 
zâmbetul pe buze. Informaţi din timp de Tăvi, l-am primit 
cu respect, salutându-1. El conducea toată gospodăria asta 
că închisoarea - mai bine zis colonia de muncă - era o 
fermă agricolă şi cum se va vedea nu numai. N-am întâlnit, 
în viaţă un mai bun organizator. Nu l-am văzut niciodată 
nervos sau deprimat. 

Am fost conduşi apoi pe coridoarele şcolii într-o 
sală mare, unde ne aştepta un pat boieresc. Pe jos erau 
aşternute paie proaspete acoperite cu pături. Am zis 
rugăciunea de seară cu toţii, ne-am pus braţul căpătâi şi 
am adormit buştean. 


Viata în colonie 

9 

Când ne-am trezit toţi fraţii erau la lucru. Ne-am 
dus şi noi la masă, continuând să ne mirăm acum pe 


179 



lumină în ce rai ajunsesem după lunile de la Aiud. Colonia 
avea, pe lângă cele 10 hectare de grădină cu pomi, 
semănături de cereale, câteva hectare cu mazăre şi năut, 
bob şi fasole; de asemenea o grădină de legume mare în 
lunca Vasluieţului cu tot felul de verdeţuri. Urma un câmp 
întins cu cânepă şi in. A doua zi am intrat şi noi la lucru, la 
sădit ceapă. 

înaintea noastră sosiseră cu o lună înainte vreo două 
sute de ţărani şi muncitori legionari, care semănaseră totul, 
săpaseră o fântână adâncă şi largă, în care aşezaseră o 
pompă pentru irigat. Bătrânul nostru făgărăşean Perdi, ca 
un italian ce era, zidea fântâna cu bolţari. O altă pompă cu 
motor era aşezată la marginea Vasluieţului. 

Cu mâncarea la început era mai greu. Bădia 
Gherghescu pleca în judeţ pe unde ştia dânsul cu căruţa şi 
venea cu saci de făină, mălai, fasole şi linte. Pentru 
completare la început adunam ştevia din fâneţele din lunca 
Vasluieţului şi de pe şanţurile liniei ferate. O echipă 
întreagă se ocupa cu această treabă. Frunzele spălate erau 
aruncate în cazanele cu fiertură de fasole şi arpacaş, care 
dreasă cu sare şi borş, mai bună ciorbă nici nu se putea. în 
alte cazane fierbea mămăliga, ce întinsă apoi pe platouri, 
era tăiată în calupuri. Borşul era la bunul plac, căci zilnic 
se adăuga în el tărâţe proaspete şi apă. La grădina de 
legume erau mulţi meşteri dintre foşti grădinari din Lunca 
Dunării sau dobrogeni din jurul lacurilor de pe litoral. De 
altfel nu era meserie să nu se priceapă cineva. O echipă de 
tâmplari şi-au confecţionat nişte şoproane şi făureau mese 
şi bănci. Până-n toamnă ajunseră de făceau şi mobilă de 
calitate. Lângă grajduri era fierăria, un atelier mecanic şi o 
potcovărie, la care se aduceau cai şi din satele învecinate. 
Tot aici se pregăteau sapele pentru prăşit. Exista un 
polizor unde erau ascuţite. O echipă dintre fraţii de cruce 
am mers în pădurile de lângă Negreşti şi am venit cu sute 
de cozi şi în câteva zile sapele erau gata. Toată această 
activitate era dirijată de bădia Gherghescu, ajutat de 


180 



comandantul ajutor, Murea şi de instructorul legionar 
Felmer. 

N-am amintit până acum de conducerea închisorii. 
Penitenciarul avea şi un director, care locuia într-o casă 
frumoasă în grădina cu pomi, cu soţia şi un copil. Dar pe 
el nu-1 interesau treburile gospodăriei. Era şi o soră a 
directorului, elevă de liceu, dar atât de intimidată de atâţia 
băieţi că nu ieşea din casă decât când mergea la şcoală cu 
capul în pământ. Ambii soţi erau foarte tineri, studenţi la 
drept, la fără frecvenţă. Pe el nu l-am văzut niciodată prin 
clădirea închisorii sau la câmp. De prim-gardianul nu-mi 
amintesc ce mai făcea, decât că a venit odată la grădina cu 
pepeni prin septembrie, unde eram şi eu paznic, şi s-a 
rugat să-i dăm câţiva, că avea un copil bolnav. Mi s-a 
plâns că era din Ardealul cedat, fusese alungat de maghiari 
şi tânjea după satul lui. Nu-i plăcea deloc meseria de 
gardian şi se gândea la altă meserie. 

Desigur condiţia importantă era ca să nu evadeze 
nimeni sau să facă vreo faptă necugetată, care să atragă 
măsuri disciplinare împotriva tuturor. Noi ne cunoşteam 
bine între noi şi orice defecţiune era exclusă. Nu a fost nici 
un caz de abatere de la această disciplină în tot timpul cât 
am stat la Vaslui. 

Pe lângă cei 200 de legionari muncitori şi ţărani 
veniţi înaintea noastră, am sosit noi, elevii de la Aiud şi 
după noi au plouat dubele cu elevi din toate colţurile ţării: 

- bănăţeni din Lugoj şi Caransebeş cu Iosif Ripan, 
Niculae Itu, Buru din Domaşnea, Murărescu, Toma; 

- un alt grup de prahoveni cu Relu şi Nucu 
Niculescu; 

-mulţi macedoneni cu Guli, Rofţea, Bileca şi Zahu 

Pană; 

-blăjeni cu Pop Cornel, Pintea, Spătăceanu, 
Gherasim, Oprea, Fonta, Folea; 

-un alt grup de braşoveni cu Nae Purcărea, 
Drăguşin, Varză; 


181 



Multe grupuri de moldoveni: 

-huşeni cu Sârbu, Chicu, Voloacă, Clementovski, 
Ghiţă Plop; 

-gălăţeni cu Raicu; 

-bârlădeni între care Pătraşcu, Teodorescu şi 
Bâclea, Bădărău, ce venise cu mandolina sub braţ; 

-băcăuani cu Sărăcuţu şi compozitorul Cărăuşu; 
-nemţeni cu Poli, Chirilă; 

-din Roman Socoliuc, Alexandrescu, Pascu şi 
Brânzei; 

-suceveni cu Dumitru Oniga; 

-basarabeni cu Stupu, Holdevici şi Olteanu, - 
scăpaseră sănnanii de bolşevici, de a nu fi arestaţi şi 
deportaţi, pentru a fi arestaţi de autorităţile române ca 
legionari şi condamnaţi foarte sever; 

-vrânceni cu Bonta, Măgirescu; 

-bucureşteni de toate felurile; 

-timişoreni de la Liceul Militar cu Nelu Muntean şi 
ceilalţi. 

Cred că în perioada maximă s-au perindat prin 
această colonie aproape 500 de tineri. 

Dintre toate grupurile cei mai chipeşi erau aviatorii, 
de care am mai amintit, în frunte cu Marin Constantin. Nu 
ştiu cum reuşiseră să ajungă de la Aiud la Vaslui cu 
uniformele intacte. Şi le spălaseră şi călcaseră de-1 
intimidară mai târziu şi pe maiorul Muscă. Erau toţi înalţi, 
buni cântăreţi şi glumeţi. Când la serbările, ce le vom 
organiza, apăreau pe scenă, era o revelaţie. 

Pe măsură ce tot alte grupuri veneau, bădia 
Gherghescu le găsea tuturor ceva de lucru pe măsura lor. 
Cu cei mai solizi întemeiase o colonie de tăietori de lemne 
în pădurile Negreştilor, care veneau numai rar în colonie. 
Cu o întreprindere de plante medicinale, pare-se că 
„Vorel”, făcuse contract de colectare pentru flori de 
salcâm, tei, soc şi alte buruieni de prin fâneţe şi răzoare. 


182 




Câteva zile ne-am dus cu toţii în pădurile de tei. Am întins 
florile adunate în toate camerele la uscat, de mirosea 


183 










şcoala a flori de la sute de metri. Mult s-a lucrat la culesul 
mazării, care a fost trimisă la o fabrică de conserve. Pentru 
toate contractele bădia Gherghescu făcea deplasări la 
Piatra Neamţ, Roman, Iaşi, Galaţi, căutând bani pentru 
hrana noastră. Ne duceam să lucrăm şi pe la instituţii din 
oraş şi chiar la particulari la lucrul câmpului. Unii o 
nimeriseră bine. 


Fata popii 

Ajungând aici, îmi aduc aminte de un episod hazliu 
de atunci. Intr-o zi vine la noi bădia Gherghescu şi ne 
întreabă „Măi băieţi, care ştiţi cosi şi vreţi să mergeţi la 
cosit la un preot?”. Pe dată am sărit 7 inşi în frunte cu 
Moise Bărcuţian, făgărăşeanul cel mai voinic dintre noi. 
Până seara ne-am pregătit coasele. Parcă-1 văd pe Moise 
bătând coasa şi cântând cu voce falsă: „Taie bade, coasa-n 
iarbă”. Pe la noi la Făgăraş vremea coasei e o sărbătoare 
cu ritualul ei, cosaşul fiind tratat în mod special: de 
dimineaţă eşti omenit de gazdă cu un aperitiv şi un pahar 
de tărie, la prânzul mic se vine la faţa locului cu bulzul de 
mămăligă şi brânză sau cu ceva semănător, pentru ca la 
amiază să se aducă zeamă acră cu pui, o tocană sau o 
friptură; urmează spre seară ojina la faţa locului şi seara 
cina, care se ia acasă cu gazda. „Ori nu va avea părintele şi 
o fată?”, se întreba Moise. 

înainte de răsăritul luceafărului de dimineaţă cei 
şapte eram la poartă, în harabaua părintelui, stând jos. 
Părintele se adresa gardianului de la poartă: „Tu nu vii cu 
noi? Eu nu merg fără gardian”. „Du-te, părinte, fără frică. 
Dânşii-s băieţi cu şcoală. Nu fac nici un rău. Numai eu 
sunt gardian pe aici şi trebuie să păzesc poarta”. Tare 
îndoit părintele a poruncit argatului să dea bice cailor, fără 
să se uite la noi cei din haraba. „Are argat slab părintele”, 
zise tare Moise. „N-a găsit el două scânduri să şedem şi 


184 



noi ca oamenii şi nu ca ţiganii în loitră!” Nici părintele, 
nici argatul nu ne-au învrednicit cu vreun răspuns. „Noi nu 
suntem oameni, Moise. Noi suntem numere, ai uitat 
asta?”. 

Avea cai buni părintele. Moise a mai încercat să 
intre în vorbă cu dânsul despre cai, ca unul ce se pricepea, 
dar pe semne şi argatul şi părintele nu prea auzeau bine. 
Am tăcut şi noi. Am trecut printr-un sat, parcă Muntenii de 
Sus sau de Jos, apoi am luat-o pe o cale de hotar şi ne-am 
tot dus printre fâneţe. Ne-a oprit la o tarla mare, 
înconjurată cu sălcii, la o colibă dărăpănată fără acoperiş. 

-Ista-i fânaţul! De la sălciile „istea” la „şele” de 

colo! 

Şi zicând părintele porunci vizitiului să plece. „Nici 
bună-ziua, nici vorba ceea” zise Moise necăjit. 

Nu mai zicem nimic şi ne apucăm de cosit. Era încă 
rouă şi iarba se tăia frumos. Ceilalţi ştiam să cosim, dar nu 
ca Moise, care mai şi cânta sau fluiera. Se ridicase soarele 
şi ne era sete. Părintele nu se gândise la vreun vas cu apă 
măcar, dacă uitase să aducă şi ceva mâncare de dimineaţă. 
O fântână nu se vedea nicăieri. A venit amiaza şi a trecut 
bine, până când vedem harabaua că vine. Se vedea de 
departe că lângă vizitiu mai era cineva. „O fii, fata popii, 
Moise!”. 

în locul fetei visate, o babă cocârjită ne-a dat o oală 
pântecoasă de pământ, două străchini, linguri, două 
mămăligi, câteva cepe şi o cofă înaltă cu apă, în care ca să 
nu se deşerte la zdruncinăturile căruţei, baba aruncase o 
mână de fân. Bătrâna tremura toată de frică, văzându-ne. 
A moşmonit ceva neînţeles şi a plecat cu harabaua înapoi. 
„Ce o fi zis baba?” ne întrebam. „Că-i şi pe seară 
mâncarea”, înţelese totuşi careva. Numai că în locul 
ciorbei acre de pui, visată, ciorba din oală era de mazăre şi 
mazărea fiind cam veche, viennii de gărgăriţă pluteau pe 
deasupra. Cu toată foamea nu am putut-o mânca. Am 
rămas la mămăligă şi ceapă, chiar dacă mămăliga era 


185 



destul de jignită (mucegăită) şi cam necernută. Am mai 
cosit câteva brazde după amiază, când vedem că-nspre noi 
venea un călăreţ pe un cal frumos. Era un tânăr cam de 
anii noştri. S-a oprit cam la o sută de metri de noi şi şi-a 
slobozit frâul. Calul păştea, iar el se uita la noi. La început 
nu am înţeles ce era cu el, dar ne-am dumirit repede. Ăsta 
a fost trimis să ne supravegheze cum cosim. întâi ne-am 
întristat: un elev ca noi, un coleg deci, vine să ne 
supravegheze! Uitasem că-ntre noi şi el era prăpastie. Noi 
nu mai eram decât nişte robi îmbrăcaţi în zeghe de 
puşcăriaşi, cu ani de condamnare deasupra capului, pe 
când el era un om liber. Moise, care din firea lui nu punea 
preţ pe subţirimea unor astfel de comparaţii, porni spre 
tânăr cu intenţia de a-1 lămuri cine suntem şi a-1 trimite 
acasă să ne aducă mâncare ca lumea şi nişte pături pentru 
noapte. Dar tânărul dădu pinteni calului şi se depărtă în 
galop spre casă. 

Până seara am mai cosit noi câteva brazde în 
speranţa unei minunate schimbări a situaţiei, apoi am 
hotărât să ne întoarcem înapoi la închisoare. Pe drum ne-a 
prins o ploaie cu fulgere, praful de pe drum s-a 
transformat în noroi şi înaintam greu. Careva a fost de 
părere să o luăm de-a dreptul prin lunca Vasluieţului şi 
numai bine am înotat toată noaptea prin iarba înaltă până 
la brâu ajungând la închisoare dimineaţa morţi de 
oboseală. „Pentru Dumnezeu, de unde veniţi 
dumneavoastră, în halul ăsta?” se cruci gardianul de la 
poartă. „De la fete”, răspunse Moise, gândindu-se la 
ipotetica fată de popă, pe care o visase în ajun. 

La alte lucrări 

închisoarea se angajase să lucreze şi o moşie a 
Academiei Române din satul Moara Grecilor. Moşia se 
compunea dintr-o livadă mare de pomi de tot felul, mai 
ales caişi şi nuci, o vie şi vreo 50 de hectare teren arător 
care a fost semănat cu porumb. Pe acesta trebuia să-l 


186 



prăşim, noi, fraţii de cruce. Drumul până acolo, de vreo 
trei kilometri, şerpuia printre viile Vasluiului. Porneam în 
marş dis-de-dimineaţă desculţi, cântând. A fost unul dintre 
cele mai frumoase drumuri de hotar ale tinereţii mele, 
acest drum cu pajişte moale, în multe părţi cu bolţi de 
ramuri de nuc, de zarzări şi pruni. Ajungând la porumb 
ziceam o rugăciune şi ne apucam de prăşit. Şeful la acest 
punct de lucru era Nucu Niculescu, ca unul, ce copil fiind, 
fusese în tabere legionare. De altfel, de când am venit la 
Vaslui, ne socoteam a fi într-o permanentă tabără 
legionară, unde disciplina şi ordinea era la ea acasă. 
Prăşeam până ce fraţii de la bucătărie ne aduceau intr-un 
hârdău mâncarea. Ne retrăgeam într-o plantaţie de 
salcâmi, în apropierea unui izvor. Mâneam, apoi executam 
programul zilnic, 1/40T, discutând o temă dată dinainte. 
Urma un program de voie de o oră, apoi reluam lucrul. 
Pentru a o lua înaintea buruienilor, rămâneam şi peste ora 
6. Când ploua tare ne adăposteam în nişte barăci în livada 
cu pomi. 

Alături de pământul nostru erau ogoarele oamenilor 
din Moara Grecilor, ogoare bine lucrate. Rămaseră două, 
ce tânjeau neprăşite. La unul venea o femeie cu doi copii 
mici, care mai mult o încurcau, alergând mereu la ei. 
Ne-am hotărât să o ajutăm. Spre seară, după ce femeia s-a 
dus acasă, ne-am dus cu toţii şi o sută de sape l-am 
terminat repede. A doua zi voiam să vedem reacţia femeii. 
Când şi-a văzut ogorul prăşit a izbucnit în plâns, a 
îngenunchiat şi şi-a ridicat copiii să ne facă cu mâna. Al 
doilea lot era al unui bătrân neputincios, ce se oprea din 
prăşit şi se rezema cu bărbia pe coada sapei. Acesta nu şi-a 
dat seama că noi eram autorii minunii, cred că nici nu ne 
vedea. Alerga pe ogor făcându-şi mereu cruce, vorbind 
singur şi ridicând braţele spre cer. Cred că era convins că 
s-a petrecut o minune. Seara ne-ntorceam pe aceeaşi 
cărare, cântând. 

în livada de pomi a Academiei începură să se coacă 


187 



cireşele şi vişinele. Se-nţelege că nimănui nu-i trecea prin 
cap să călcăm în grădină sau să ne atingem de ceva atunci 
când intram de ploaie. Intre porumb şi livadă era un gard 
viu, plin de cireşi şi vişini păsăreşti. Am hotărât ca nici de 
aici să nu ne atingem de fructe. Nu erau ale noastre, şi 
gata. Prea mult se fură în ţara noastră şi noi trebuia să dăm 
exemplu. Câţiva greşiseră mâncând de pe ramurile din 
margine când prăşeau, înainte de a se lua hotărârea, şi-şi 
luară pedepse aspre de post negru şi muncă în plus la 
amiază în vremea mesei. 

In livadă a venit şi locuia un personaj bătrân cu 
barbă, care ne urmărea de departe. II vedeam mereu 
scriind pe verandă. Intr-o zi a venit la noi. 

-Măi băieţi, de ce nu mâncaţi fructele de lângă voi? 

-Nu-s ale noastre! 

-Dar nici ale noastre nu-s, spuse el. Aici a fost o 
cale publică de hotar, pe care a crescut acest gard viu. E al 
tuturor. Şi apoi voi aţi citit „Georgicele” lui Virgiliu? 

Unii le citiseră. 

-N-aţi reţinut că fructele, ce cad de pe pomi înainte 
de cules erau ale sclavilor? Cam aşa ceva sunteţi şi voi 
acum. Fructele din livadă vor fi culese de voi, avem 
contract cu închisoarea. Ce cad înainte de coacere sunt ale 
voastre. 

-Trebuie să avem aprobarea mai marilor noştri. 

-Bine, întrebaţi-1 pe domnul Gherghescu. Spuneţi-i 
propunerea mea. 

După consultaţii şi discuţii, pro şi contra, bădia 
Gherghescu a decis că Virgiliu a fost un strămoş de-a 
nostru tare cuminte şi care s-a gândit şi la eventualii sclavi 
de origine romană, reduşi la această stare de fraţi de-ai lor, 
înfumuraţi şi fără de suflet şi minte. Şi nu cred că în lunile 
ce au urmat, vreunul din sutele de fraţi de cruce, ce au 
trecut prin livadă să fi mâncat vreun fruct din vreun pom 
din grădina raiului, decât cele de pe jos. 


188 



La topit cânepă şi in 


O altă lucrare ce am făcut-o cu plăcere a fost culesul 
inului şi cânepii şi topitul lor în Vasluieţ. Timp de trei 
săptămâni a fost o continuă petrecere. Să lucrezi în apă şi 
soare! Dimineaţa şi seara smulgeam cânepa şi inul, iar pe 
căldură băgăm mănuşile uscate într-un braţ al râului sau 
spălam cânepa topită şi o lăsam la soare. După ce se usca 
le aşezam în stoguri. La amiază, în ora liberă făceam baie 
şi înotam într-un bazin făcut de noi prin tăuirea 
Vasluieţului. 


La cărămidărie 

Alt punct de lucru al nostru a fost cărămidăria, ce se 
afla peste drum de grădina de pomi a închisorii. A fost 
punctul cel mai apropiat de noţiunea de şantier legionar, 
organizat tot de Frăţie. 

Plecam dimineaţa în marş pe şosea până la cruce, 
ziceam în genunchi o rugăciune, apoi coboram în locurile 
de lucru. Pământul pentru cărămizi îl luam din râpa 
deasupra căreia au fost cei 44 de legionari împuşcaţi. Era 
un pământ roşu, ziceam noi, înroşit de sângele lor. 
Pământul era dus pe tărgi, într-o groapă aproape de un 
canal - săpat de noi - cu apă din Vasluieţ. Canalul zăgăzuit 
era mai sus decât groapa, deci puteam folosi un furtun. 
Călcam apoi pământul şi-l frământam cu picioarele goale 
până se ţinea, apoi era dus pe tărgi la mesele de cărămidari 
şi îndesat în forme. Cărămizile erau puse pe arii la uscat, 
întoarse să se usuce bine, apoi aşezate în stive lungi 
acoperite cu paie. în octombrie, când s-a răcit vremea 
le-am aşezat în cuptoare lungi şi au fost arse cu paie la 
început, apoi cu lemne aduse din păduri şi la urmă cu 
cărbuni. Se depăşise un milion de cărămizi. Maiorul 
Muscă vroia să înconjoare închisoarea cu un zid înalt. Noi 


189 



speram că va fi folosită pentru vreo biserică, şcoală sau 
spital. Nu ştiu la ce s-au folosit, dar pe mii de cărămizi am 
întipărit semnul gărzii şi fiecare Frăţie şi-a pus pecetea ei 
şi fiecare frate şi-a înscris numele măcar pe o cărămidă. 


Educaţia noastră 

9 

Nu am uitat niciodată cine eram şi pentru ce eram 
acolo. Ne-am constituit imediat ce am ajuns într-o singură 
unitate, după principul că nu eşti legionar decât făcând 
parte dintr-o unitate, Frăţie. La început criteriul era 
după lotul în care am sosit la noua închisoare. Mai apoi 
după camera în care donneam, iar la urmă după vârstă. 
Eram şi aici tineri între 13 şi 20 de ani, majoritatea elevi 
din clasele mici, până la absolvenţi de liceu şi studenţi. 
Erau între noi mulţi tineri muncitori, foşti ucenici la cele 
mai diferite meserii precum şi tineri ţărani din satele ţării. 

Aşa cum se întâmplă întotdeauna, unde există o 
comunitate bazată pe dragoste şi intr-ajutorare, se produce 
o omogenizare a nivelului intelectual. Astfel se făcea ca 
ucenici cu carte puţină sau ţărani cu şi mai puţină carte, 
după ani trăiţi între intelectuali, să gândească şi să se 
comporte ca aceştia. 

Spre toamnă ne-am împărţit în unităţi mici, de 
10-15 membri, după gradul de pregătire legionară. 
Intrasem în închisori, unii cu ani de vechime în Frăţia de 
Cruce, alţii ca începători. Trebuiau cunoscute principiile 
legionare, legile şi poruncile legionare, istoria mişcării şi a 
Frăţiilor de Cruce. Luasem legătura cu fraţii de cruce de 
afară şi în primul rând cu Frăţiile din Vaslui, Iaşi şi Galaţi, 
care ne-au adus cărţile legionare de căpătâi. Fraţi de Cruce 
din aceste Frăţii stăteau zile întregi cu noi la lucru şi 
şedinţe - îmi aduc aminte de Stamate din Vaslui - după 
cum unii dintre noi participau la şedinţele lor, ţinute în 
împrejurimile Vasluiului. Obţinusem aprobarea 


190 



comandamentului pe ţară al Frăţiilor, pentru a se depune în 
închisoare legământul de frate de cruce şi ne pregăteam 
pentru iarnă să facem acest lucru când vom avea mai mult 
timp liber. 

Puneam mare preţ pe închegarea unei sfinte Frăţii 
între noi, bazată pe o cunoaştere deplină a tot ce era bun 
sau mai puţin bun în fiecare dintre noi. Pentru asta o mare 
atenţie dădeam „momentului prieteniei”, când fiecare îşi 
povestea viaţa de până atunci, cu păcatele şi împlinirile ei. 
Ne luam pedepse pentru greşelile ce le comiteam faţă de 
principiile creştine şi legionare. 

Duminica mergeam la biserică. Clădirea era 
prevăzută cu o capelă mare, unde venea un preot plătit de 
închisoare să facă slujbă. Chiar numai la atâta se limita: 
era un slujbaş. îşi aducea un psalt cu el, nu stătea de vorbă 
cu nimeni. Pretindea să fie însoţit de un gardian tot timpul 
şi a refuzat să slujească la altar alături de părintele 
Duminecă Ionescu, preot deţinut dintre noi. N-a fost în 
stare să vadă în noi decât nişte deţinuţi, care după cele ce 
ne spunea el în predică, trebuia să-şi plângă păcatele şi 

să-şi ceară iertare de la 
stăpânire. Nu putea 
pricepe cum nu eram 
înspăimântaţi şi preocupaţi 
de condamnările noastre şi 
de dorinţa de a ieşi din 
condiţia umilitoare de 
deţinut. 

îl aveam însă la 
dispoziţie pe părintele 
Duminecă, la care alergam 
pentru orice trebuinţă 
sufletească şi pe bădia 
Papacioc, instructor 

legionar de la Braşov, 
aromân de origine, la 



191 






rândul lui ucenic, de al lui Traian Trifan, cu preocupări de 
desăvârşire creştină, care venea nu numai la şedinţele 
noastre, dar şi cu noi la muncă şi care în prezent, când 
scriu, nu-i altul decât părintele Arsenie, stareţul mănăstirii 
Techirghiol. Pentru completarea educaţiei creştine aveam 
Biblia şi alte cărţi de suflet dintre care îmi amintesc: 
„Viaţa lui Isus” de Giovani Papini, „Omul, fiinţă 
necunoscută” de Alexis Cărei, „Patericul”, „Urmarea lui 
Isus” şi alte cărţi pe care le citeam la şedinţe şi în afara lor. 
Privind această viaţă în perspectivă istorică, am ajuns la 
concluzia că regimul antonescian a făcut un lucru 
extraordinar, fără să vrea: adunând atâţia tineri la un loc. 
După estimarea noastră prin 1942-43 număram patru, până 
la cinci mii de tineri şi, asuprindu-ne, ne-a dat posibilitatea 
de a ne face educaţie creştină-naţională cum nu am fi 
putut-o face afară, educaţie absolut necesară în rezistenţa 
anticomunistă de mai târziu. 


Activitatea culturală 

Nu eram străini nici problemelor culturale 
româneşti şi ale lumii. Revista „Gândirea” o aveam pe 
masa noastră precum şi manuale şi cărţi ale literaturii 
române şi universale. Atunci am intrat în legătură cu 
Cronin, citind „Cheile împărăţiei” şi „Citadela”. Din când 
în când ţineam câte o serbare. închisoarea era prevăzută cu 
o sală mare de spectacole, cu o scenă potrivită. îmi aduc 
aminte de corul aviatorilor, condus de şeful lor, Marin 
Constantin; cu voci frumoase şi omogene. Uneori 
prezentau şi câte un cântec ironic la viaţa din închisoare, 
în care nu era uitat domnul colonel Muscă, care era 
nelipsit de la serbare şi care se simţea tare flatat. 

Macedonenii se prezentau cu cântece specifice lor, 
între care frumosul cântec „Picurar, mini mneram”, fără să 
uite imnul lor, „Părinteasca dimândare”. Corul general al 


192 



închisorii era condus de Cărăuşu de la Bacău şi Bălan al 
nostru de la Făgăraş. Care se pricepeau făceau comunicări 
religioase, istorice, literare, filosofice. Personal am făcut o 
comunicare comemorând 500 de ani de la lupta de la 
Sântimbru, unde în 1442, loan Corvin a fost învins de 
turci, neavând armată pentru că ţăranii au fost măcelăriţi 
cu cinci ani în urmă cu prilejul Răscoalei de la Bobâlna. 
Am încheiat comunicarea insistând asupra învăţământului 
istoric şi anume că aşa păţeşte un conducător, care ucide şi 
asupreşte tocmai pe cei care ar fi luptat pentru el. De 
asemenea s-a evocat în altă comunicare lupta românilor 
ardeleni în procesul Memorandumului din 1892 la 
cincizeci de ani scurşi de atunci, iar eu am cântat pe scenă 
doina lui Vasile Lucaci, „Plânge-o mierlă prin păduri”. 

S-au jucat câteva piese de Vasile Alecsandri şi nu se 
putea ca prahovenii să nu se lupte pentru a aduce pe scenă 
pe Caragiale. Fraţii Caba au făcut decorul, n-am văzut de 
atunci nici un Caţavencu mai autentic decât Nucu 
Niculescu, un Trahanache mai încâlcit decât Caba cel 
mare, o Ziţă mai mahalagioaică decât Sile Georgescu şi o 
coana Veta mai tristă ca aviatorul Matei din Tecuci, un 
Spiridon, care să învârtă ţigara mai bine ca Dumitrescu din 
Basarabia de sud şi un Dandanache mai ramolit ca Nae 
Georgescu, tot prahovean. La spectacole invitam şi 
autorităţile din oraş, primăria, şcolile şi poliţia. Veneau o 
mulţime de elevi şi eleve de liceu şi-n pauze stăteam de 
vorbă. 

Dumineca după amiază, când eram liberi, citeam 
sau mai degrabă ne duceam în grup de câte trei-patru inşi 
peste dealuri şi văi, prin crânguri, fără ţintă anume, 
minunându-ne de cât de frumoasă era lumea lui 
Dumnezeu, stând de vorbă cu paznici de câmp şi de la vii. 
Toată lumea din jur ne cunoştea şi se obişnuise cu 
prezenţa noastră. Nu am fost supăraţi, nici de poliţie, nici 
de jandarmii din satele învecinate. Alte ori ne adunam în 
jurul vreunui muncitor sau ţăran mai bătrân, care ne 


193 



povestea întâmplări din viaţa lui. Neuitată mi-a rămas 
întâlnirea de la grădina de legume cu neînfricatul Ciolacu, 
astăzi umilul monah Nectarie de la mănăstirea 
Brâncoveanu, de la poalele munţilor Făgăraş. 

Odată, pe când mă aflam la dânsul, am fost martorul 
unui fapt inedit. în acelaşi cuib afară, în Bucureşti, activau 



Monahul Nectarie (Nicolae Ciolacu) cu Ion Gavrilă 
în faţa monumentului de la Mănăstirea Sâmbăta, 
închinat luptătorilor anticomunişti 
din Munţii Făgăraş 

fost condamnat la 15 ani muncă silnică, prietenul său 
rămânând liber. Am fost martor când în lanul de cânepă 
şi-au schimbat identitatea. Cel liber a îmbrăcat zeghea 
cazonă, iar cel condamnat s-a întors la copiii lui luând 
identitatea celui liber. Şi a făcut cel liber întreaga 
condamnare şi sub comunişti, plus ani de Bărăgan şi 
colonii de muncă. Nici cel cu copii nu a scăpat, căci a fost 
arestat pe numele celui pe a cărui identitate o purta. A 
purtat fiecare povara camaradului său. 

Am avut prilejul să fiu două săptămâni paznic la 
livada cu pomi cu bădia Papacioc şi o săptămână la 


194 



pepenărie, la bostănărie, cum îi ziceam noi, cu un 
muncitor Roşu din Târgovişte. Mă rănisem la mână şi 
aşteptam să mi se vindece, ca să mă întorc la cărămidărie. 
De la bădia Papacioc am învăţat în câteva nopţi 
constelaţiile de pe cerul de septembrie, precum am avut şi 
prilejul de a cunoaşte de aproape sufletul acestui tânăr, cu 
vreo zece ani mai mare decât mine, suflet plin de poezie, 
dragoste şi sete pentru desăvârşire creştină. 

Cât timp eram la câmpul de pepeni am fost martorul 
naşterii unui minunat cântec, cu care ne mângâiam noi 
deţinuţii în închisorile comuniste. Pe coama dealului, ce 
iese din Vaslui de la fostele case domneşti ale lui Ştefan, 
venea o cărare cu iarbă, tocmai pe culme şi unde ne urcam 
noi seara şi noaptea. Simţi nevoia uneori să fii numai tu 
singur cu natura şi cu Dumnezeu. Se însera, soarele 
apunea dincolo de munţi şi le învăluia crestele în aur stins. 
Tocmai mă gândeam că această privelişte a avut-o şi 
Eminescu, când a comparat munţii cu „fulger lung 
încremenit” şi numai din Moldova putea să o facă, că 
numai de aici se pot vedea munţii înroşiţi spre apus. Mai 
departe, pe cărare, două umbre (fraţi) cântau, se opreau şi 
scriau. Când am ajuns la ei tocmai cântau versiunea ultimă 
a cântecului. Erau Nicolae Călinescu şi Cărăuşu, şi astfel 
am fost primul martor al acestui cântec, pe care l-am 
cântat mulţi dintre cei de atunci în învolburata noastră 
viaţă. îl redau în întregime: 

Se coboară peste creste linişte de rugăciune. 
Ca-ntr-o tainică poveste soarele în munţi apune, 
în pribeagă mea cărare tremură un vânt hoinar 
Gându-mi fuge-ndepărtare peste câmpul solitar. 

Mi te văd în vis, măicuţă, mi-e atâta dor de tine. 

Am plecat de mult de-acasă rătăcind pe căi străine. 
Către Tine-acum, Părinte, pentru-n strop de fericire 
îţi înalţ un psalm fierbinte: “Izbăvire, izbăvire”. 


195 



Maior magistrat Muscă 


Am uitat să amintesc până acum despre personajul 
cel mai important al puşcăriei: maiorul magistrat Muscă; 
de care depindea viaţa şi liniştea noastră. Cam după o lună 
de la sosirea la Vaslui, a venit directorul închisorii şi ne-a 
adunat iute în careu pe terenul de sport. Ne dădeam silinţa 
să ieşim bine la inspecţie, căci ştiam că vine inspectorul 
penitenciarelor pe ţară, maiorul magistrat Muscă. Curând 
un automobil de epocă îşi face apariţia pe alei şi din el 
coboară figura cunoscută de puţini dintre noi. Primul 
gardian îi iese în faţă şi îi dă raportul: „Să trăiţi, domnule 
maior! „Atâţia” deţinuţi din închisoarea Vaslui aşteaptă 
ordinele dumneavoastră”. „Primule, te bag în ....!”. 
Oricum nu ne aşteptam la multe din partea maiorului 
Muscă, dar ca să înjure un om bătrân în faţa tuturor era 
prea mult. Omul nu a zis nimic atunci, cât timp a stat 
Muscă, apoi a izbucnit în plâns. „Am fugit de unguri ca să 
fiu înjurat în faţa lumii, în România!”. Muscă a început 
apoi inspecţia şi nimic nu-i era pe plac. „Şopronul ăsta 
trebuia mutat mai încolo”. „Butea nu trebuia să stea în 
mijlocul curţii”. „Aracii de la roşii trebuiau să fie uniformi 
şi cojiţi, nu cum i-am adus noi din pădure”. Ne-a poruncit 
să facem un rastel pentru sapele, cu care veneam de la 
câmp, cozile sapelor trebuiau să fie de aceeaşi lungime. A 
rămas vreo zece zile încurcând tot programul. Locuia la 
hotel în oraş şi-njura pe „căcăcioşii” din Vaslui care „n-are 
un hotel civilizat”. 

într-o zi venind, ne găsi jucând fotbal desculţi, cu o 
minge mică. Era distracţia unora, după ce veneau de la 
lucru. Era în toane bune că a stat uitându-se la joc, apoi i-a 
venit o idee „genială”: a poruncit ca a doua zi în loc să 
mergem la praşilă, să săpăm iarba de pe terenul de fotbal 
şi să-l pardosim cu nisip. Mai mare tâmpenie nici că se 
putea, dar am executat-o. Am lucrat două zile şi cele două 
căruţe ale închisorii şi tractorul au transportat nisip ca să-l 


196 




împrăştiem pe teren. Primul vânt mare a zburat nisipul de 
pe teren şi prima ploaie l-a acoperit cu noroi şi nu se mai 
putea juca fotbal. 

Aşa cum va face la toate închisorile, a început cu 
schimbări: zidarii au fost obligaţi după indicaţiile lui, să 
spargă zidul şi să facă o a doua uşă la coridorul şcolii, 
creând un curent permanent pe el. S-a gândit apoi că nu-i 
stă bine unei închisori neîngrădită şi a comandat vagoane 
de scânduri şi-n săptămânile ce au urmat, deţinuţii mai în 
vârstă au ridicat un gard enorm de lung, înalt de 4 metri 
prevăzut cu prepeleacuri din loc în loc, în care a adus să 
stea nişte gardieni noi. Reuşise numai pe o parte să facă 
gard, cealaltă rămăsese cum era. Deocamdată gardul ăsta 
ne încurca la plecat la câmp (astupase şi calea de plecare) 
şi, ca să nu-1 mai ocolim îl escaladam cu uşurinţă sau ne 
strecuram pe dedesubt. 

Cu vremea s-a mai potolit, când fenna a început să 
dea roade. Din grajdurile fermei şi-a ales viţelul, pe care 
l-a tăiat şi l-a dus cu maşina, şi-n grădină a însemnat 
pomii, pe cei de care nu aveam voie să ne atingem, mai 
ales un măr cu fructe enorme (împărat Alexandru), pe care 
le-a numărat. împacheta tot ce-i plăcea în coşuri şi lăzi 
confecţionate la atelier şi le trimetea la Bucureşti. 


Lagărul de prizonieri sovietici de lângă noi 

La vreo două sute de metri de la închisoare, spre 
câmp, se afla atunci un lagăr de prizonieri sovietici. Pe 
dinafară arăta destul de acceptabil: nişte barăci aşezate pe 
laturile unui patrulater, lăsând în interior o curte mare. Era 
înconjurat de un gard dublu de sârmă ghimpată, în mijloc 
rămânând un culoar de trecere. La cele patru colţuri erau 
foişoare cu jandarmi de pază. Ce se întâmpla în interior 
era numai de presupus, că dinafară nu se putea vedea 
nimic. Uneori se putea auzi un cântec trist de stepă în 


197 



liniştea serii, alteori ţipete înfiorătoare ale unor oameni 
chinuiţi. In câteva rânduri am auzit noaptea somaţii şi 
împuşcături. Ne temeam ca urmărind niscaiva prizonieri 
evadaţi, să nu cadă victime careva din oamenii noştri aflaţi 
pe câmp. Nu am văzut niciodată căutându-se cu câini, ceea 
ce înseamnă că nu s-a evadat. Aproape în fiecare zi era 
scos câte un grup de prizonieri la Vasluieţ după nisip cu o 
escortă de jandarmi. Arătau livizi şi demoralizaţi. 
Se-ntorceau cărând câţiva pumni de nisip în poala 
mantalelor. Ni se părea o mare umilire. Oamenii noştri de 
la grădină le arunca pe aleea, ce traversa grădina închisorii 
şi pe care treceau ei, morcovi, roşii, castraveţi, dar erau 
opriţi să le ia de către jandarmi. închisoarea a şi primit un 
protest din partea conducerii lagărului, dar directorul a 
răspuns că pe drum, de obicei se aruncă legumele stricate 
şi nu cu intenţia de a ajuta pe cineva. Dar cea mai mare 
batjocură era când jandarmii scoteau din lagăr pe cei ce 
aveau bocanci buni, centuri sau altă îmbrăcăminte bună. 
Pe traseu aşteptau misiţi soioşi din mahalaua Vasluiului şi 
cumpărau de la jandanni obiectele acestea, descălţându-i 
sau dezbrăcându-i pe prizonieri. Dacă asupra jandarmilor 
era zadarnic să încerci ceva, căci fiecare era protejatul 
vreunui ştab cu putere, i-am alungat în schimb pe soioşi, 
dar şi-au mutat numai locul de aşteptat convoiul de 
nefericiţi. 

M-am întrebat mereu de ce stăpânirile se poartă rău 
cu prizonierii făcuţi. Dacă nu din milă creştinească sau 
omenie, măcar din interes. Prizonierul se întoarce acasă. 
Dacă te-ai purtat omeneşte cu el, toată viaţa va spune 
tuturor acest lucru. întorcându-se mii de prizonieri toată 
ţara fostă duşmană va afla ce suflet ai. O mai bună 
propagandă în exterior nu-ţi trebuie. Dar dacă te-ai purtat 
urât cu aceşti nefericiţi, copiii lor vor afla de mici acest 
lucru şi te vor urî toată viaţa. Ar fi un argument ca scuză 
să te porţi urât: că şi duşmanul se poartă şi el urât cu 
ostaşii tăi căzuţi prizonieri şi să-l sileşti astfel să-şi 


198 



schimbe atitudinea. Dar cum l-ai fi putut convinge pe 
Stalin şi pe ai lui să se poarte frumos cu prizonierii 
români, când el se purta ca un călău cu propriul lui popor? 

In primul război mondial ruşii s-au purtat frumos cu 
prizonierii din annata austro-ungară. Erau trataţi omeneşte 
din primul moment şi apoi erau lăsaţi liberi în satele 
ruseşti. Acestui fapt se datorează dezmembrarea armatei 
austro-ungare din Galiţia. Practic jumătate din armata de 
aici, cehi, slovaci, ucraineni, sârbi, croaţi, români care nu 
aveau chef să lupte pentru drăguţul de împărat, s-au lăsat 
prizonieri. Mai era încă un motiv pentru a te purta frumos 
cu prizonierii din armata sovietică. Comuniştii s-au purtat 
cu popoarele din Uniunea Sovietică aşa cum se vor purta 
şi comuniştii din România cu poporul român. Au fost şi la 
ei ucideri, deportări, alungări din case, sechestrări, cote, 
poliţie politică, teroare, muncă forţată, cartele, foamete, 
umilire. Pentru mulţi ruşi, ucraineni şi alte naţionalităţi, 
armata română însemna eliberarea de toate acestea. Se 
lăsau anume prinşi ca o salvare din infernul comunist. Ori 
practic majoritatea prizonierilor erau prieteni de-ai tăi 
dinainte de a se lăsa prizonieri. Cum se simţeau aceşti 
oameni ca atunci când au căzut în mâna ta să-i tratezi ca 
duşmani şi să te porţi urât cu ei? Se puteau socoti că s-au 
înşelat şi te vor urî mai mult. Practic tu asupreai nişte 
prieteni, nu nişte duşmani. Concluzia este că în orice caz 
trebuie să te porţi omeneşte cu prizonierii. 


Venise toamna 

Toamna a fost lungă la Vaslui în acel an. Adunasem 
din grădina de legume tot ce se putea aduna, livrându-le la 
cazănni, şcoli şi spitale. S-au cules şi fructele din livadă 
după împărţitul maiorului Muscă, şi culesesem şi pe cele 
din livada Academiei Române. Mai rămânea culesul 
porumbului. Era o vreme frumoasă cu nopţi calde. Am 


199 



hotărât să nu mai venim noaptea în închisoare ci să 
petrecem nopţile acolo. Ne-am făcut lângă liziera de vişini 
colibe din strujeni, ziua culegeam porumb, pe care-1 
transporta tractorul şi-l depozita în coşere lungi. Seara 
făceam focul, cântam şi povesteam de parcă eram singuri 
pe lumea asta. într-o seară careva a observat că dintr-un 
tufiş dintr-un răzor apropiat, o umbră se ridica din când în 
când şi se lăsa. S-a format o echipă, care a plecat pe 
departe şi l-a înconjurat pe străin somându-1. „Cine eşti 
ieşi la lumină, nu-ţi facem nimic. De foloseşti vreo armă, 
eşti un om mort. Mâinile sus!” După o mică ezitare insul 
s-a supus somaţiei. „Nu mă duceţi la foc, chemaţi, vă rog, 
pe şeful dumneavoastră aici”. Nu mai ţin minte cine era 
şef la acest punct de lucru. „Cine eşti?”. A recunoscut din 
primul moment că era trimis de Siguranţa din Vaslui. 
„Armă ai?”. „Am”. „Păstreaz-o!”. Ne-a arătat şi actele; i 
le-am dat înapoi fără să le citim. Credeam că eşti un hoţ de 
furat păpuşoi! „Poţi să spionezi mai departe, poţi să vii şi 
lângă foc. Raportează tot ce vezi şi auzi, dar nimic mai 
mult!”. N-a mai rămas. Nu ştiu ce va fi raportat, dar nici 
intr-un caz că s-a lăsat prins de nişte deţinuţi. 

într-o noapte am făcut şi noi un exerciţiu de luptă. 
De cu ziuă am împărţit terenul Academiei în două zone, la 
mijloc fiind linia frontului. Ne-am împărţit în două armate 
trăgând sorţi şi stabilind reguli precise de luptă. Biruită era 
armata cu cei mai mulţi imobilizaţi, care erau socotiţi 
prizonieri. O annată o conducea Nucu Niculescu, alta eu. 
Ne-am retras de cu seară, fiecare în zona lui şi am ţinut o 
consfătuire cu privire la tactica şi strategia de urmat. Lui 
Nucu i-a revenit ţara de sus, mie cea de jos. El avea via, 
înconjurată de şanţ ca o citadelă, noi aveam avantajul că 
de jos în sus noaptea se vedea mai bine. Era o noapte 
întunecoasă, ţin minte şi parola dată pe armata noastră: 
„Mi se pare că plouă” cu răspunsul „Ninge, nu plouă”. 
După o chibzuinţă cu Statul nostru Major am hotărât să ne 
împărţim armata în două formaţiuni mari. O formaţiune 


200 



trebuia să se strecoare în partea de sus, în apropiere viei, 
unde să stea pitită în nişte tufe văzute de cu ziua, nedând 
nici un semn. Cealaltă formaţiune trebuia să se retragă 
încet în punctul cel mai din interior al grădinii. Din 
iscoade am aflat că Nucu a trimis pe graniţă grupe mici de 
câte 4-5 oameni. Două grupări mari de ale lui Nucu au 
trecut în zona noastră, ajungând până-n capătul ţării 
noastre. Când am primit un semnal de la cineva lăsat 
anume în fundul ţării că inamicul se află acolo cu toată 
armata, am atacat ţara lui Nucu, dând peste cap pe 
grăniceri. O armată a rămas să se descurce cu cei care 
căutaseră zadarnic, să-i oblige să primească lupta. Şi ei 
aveau ordinul să nu primească lupta în inferioritate 
numerică, şi o parte s-au retras sub vie. Lupta cea mare s-a 
dat aici, mai întâi cu rezervele pe care Nucu le ţinea acolo. 
Atunci am dat semnalul armatei a doua care nu acţionase 
până acum şi care s-a repezit dând peste cap ultimele 
rezerve ale inamicului şi intrând în vie. Armata lui Nucu, 
venind la locul luptei în etape, noi am avut totdeauna o 
superioritate numerică şi aveam mai mulţi prizonieri. 
Ne-am confruntat apoi pe rând cu cele două detaşamente 
ale inamicului, ce au orbecăit în ţara noastră şi spre sfârşit, 
în jurul lui Nucu mai erau destui luptători. Şi noi avuserăm 
pierderi mari, pentru că rezervele din vie, sub conducerea 
directă a lui Nucu s-au luptat vitejeşte. Se lumina de ziuă. 
„Nucule, dă-te învins!”. „Numai dacă ne luptăm 
amândoi”. „Bine”. Ştiam că mă va învinge. Era mai mic 
de statură şi mai uşor, dar mai îndemânatec. Am primit 
lupta, m-am luptat din răsputeri, dar a trebuit să mă declar 
învins. Ne-am întors obosiţi, dar fericiţi la colibe, 
aducându-ne aminte că nu eram decât nişte numere şi nu 
oameni liberi, nişte numere la discreţia lui Muscă şi a 
altora de seama lui. Se cam zdrenţuiseră şi hainele noastre 
cazone, dar nu prea mult, că-n decursul unei veri de muncă 
nu aveau cum să se rupă mai rău. 

începuse în adevăr să plouă. Nori prelungi se târau 


201 



pe dealurile umede moldovene. Un vânt clătina crengile 
nucilor de pe cărarea dintre vii. Frunzele rămase zburau în 
toate părţile cu cârduri de ciori, ce prevesteau furtuna. Era 
o privelişte sumbră, dar fascinantă în acelaşi timp. Ne-am 
oprit mult timp privind locurile dragi din vară şi 
depărtările. Careva a început să recite versurile albe din 
poemul „Moldovă tristă” a lui Iordache Nicoară, poem 
scris aici în lagărul de la Vaslui. 

Nu era în firea lucrurilor să ne lăsăm cuprinşi de 
melancolie. Un altul a început să fredoneze un imn născut 
tot aici, în vara aceea: 

„Noi ne-am născut odată cu stejarii 
Şi am crescut cu şoimii din Carpaţi, 

Şi ne-au găsit aici legionarii 
Şi de Traian aici am fost lăsaţi. 

Am înfruntat şi viscole păgâne 
Şi ne-a bătut şi crivăţul nebun 
Dar ne-am creat destin în astă lume, 

Că apa trece, dar pietrele rămân.” 

Refren: 

Şi azi când nori se-ndeasă, 

Şi-ntunec cerul tău 
Ai ţara mea credinţă 
In viitorul tău.” 


Deznodământul 

Cu cât înaintam în toamnă cu atât ne gândeam tot 
mai mult la cum vom petrece iarna. în vară, odată Muscă, 
când era în toane bune, ne-a spus în faţa frontului, în 
limbajul lui cazon: „Zburdaţi voi acum, dar la toamnă 
pune mareşalul şaua pe voi şi vă bagă în două licee, unul 


202 



aici şi altul la Piteşti. Vă dă pe mâna unui profesor, mă, 
unul Pariza, care scoate untul din voi”. Când a pronunţat 
numele acestui profesor, un murmur de bucurie a trecut în 
rândul nostru, mai ales între macedoneni, căci ei îl 
cunoşteau. Şi noi îl cunoşteam pe acest profesor de la 
Făgăraş. Macedonenii ne-au spus povestea lui. Era al 
treisprezecelea copil al unei familii de picurări din Munţii 
Pindului. Când coborau odată la iernatic, copilul mic 
fusese pus în desaga unui măgar. Copilul s-a aieptat de 
acolo şi a căzut pe cărarea muntelui, fără ca ceilalţi să 
bage de seamă. Un câne din târlă s-a oprit lângă copil şi 
acolo a rămas până l-au găsit cei ce s-au întors după el. 
Odată generalul Antonescu ar fi intrat intr-un liceu prin 
clase şi a fost impresionat de acest profesor de geografie 
Pariza şi s-ar fi gândit să-i dea pe mâna lui pe aceşti 
încăpăţânaţi fraţi de cruce. Dar ceea ce nu ştia generalul 
era că acest profesor era el însuşi legionar şi desigur 
mareşalul fiind atenţionat, proiectul cu liceul-închisoare a 
căzut. Nu ne-am lăsat noi în iluzia unui astfel de vis. Mai 
degrabă eram convinşi că se va întinde sârmă ghimpată 
de-a lungul gardului fără rost al lui Muscă şi se va 
întemeia aici o închisoare vrednică de faima lagărului din 
1939. 


Nu ne-am lăsat în nădejdea stăpânirii, ci am început 
să ne pregătim noi. A fost mărit numărul tăietorilor de 
lemne din pădurile Negreştilor şi câteva camioane de 
lemne de foc au fost descărcate în curte. Bădia 
Gherghescu sensibilizase răzeşii din împrejurimi să ne 
dăruiască alimente. Câteva căruţe şi sosiseră. Ştiu că ne-a 
trimes o căruţă cu fasole, linte, mazăre şi cantalupi însuşi 
mareşalul Prezan, originar dintr-un sat învecinat şi noi 
i-am făcut o scrisoare de mulţumire. 


203 




Nicolae Purcărea 


Meşterii noştri au reparat sobele şi pentru ca tavanul 
camerelor să ţină căldura, am început să cărăm pământ, pe 
care-1 întindeam în pod. Am cerut părinţilor să ne trimită 
pături şi haine de iarnă. Am adunat toate cărţile într-o 
bibliotecă şi am rugat Frăţiile din jur să ne trimită manuale 
şcolare cât de vechi. Nu aveam între noi profesori de 
meserie, dar eram convinşi că unii dintre noi pot fi 
suplinitori buni. 

Eram în podul şcolii la întinsul stratului de pământ, 
când bădia Gherghescu ne-a chemat jos şi a ordonat 
adunarea generală. La direcţia închisorii sosise un ordin, 
prin care închisoarea Vaslui se desfiinţează, deţinuţii 

204 








urmând a fi trimişi după o listă în mai multe închisori: la 
Suceava, Bălţi, Chişinău, Tighina, Cetatea Albă, Alba 
Iulia, Piteşti. Ca să nu se producă evadări noi trebuia să 
fim anunţaţi că e vorba de un decret de graţiere, dar 
directorul şi el îndurerat de ordin, a rămas om de omenie 
până la sfârşit, dezvelindu-ne tot adevărul. Au fost trimise 
câteva camioane militare după cei din păduri. Bădia 
Gherghescu ne-a dat lista închisorilor şi numărul destinat 
fiecăreia, lăsându-ne pe noi să ne împărţim. 

Mai era încă destul spirit de aventură în rândurile 
noastre, pentru ca cele mai râvnite să fie închisorile din 
cetăţile lui Ştefan din Basarabia şi ce deziluzie îi va 
aştepta când vor încăpea, nu pe mâna unor gardieni de 
meserie, ci pe mâna jandarmilor. 

Până la miezul nopţii împărţirea era făcută. 
Părintele Duminecă a făcut o rugăciune de despărţire şi de 
drum. îmbrăţişări şi lacrimi peste tot. l-am mulţumit 
directorului, care şi el era cu ochii în lacrimi şi ne-am 
despărţit de bădia Gherghescu, părintele nostru de atâta 
timp, care nu ştia unde va fi trimis. Mai rămânea un număr 
de deţinuţi bolnavi în spitalul din oraş. în ultimul timp 
apăruse o epidemie de dizenterie în oraş şi desigur nu am 
fost cruţaţi. Aici e locul să amintesc şi de felul frumos cum 
s-au purtat doctorii şi personalul din spitalele vasluiene. 
Mi-aduc aminte că odată s-a dus la spital elevul de la 
Liceul Militar, Iulian Bălan, băiat chipeş cu părul de aur 
ondulat, cu un vocabular ales. Doctoriţele nu i-au dat 
drumul nici când se făcuse sănătos. 

După plecarea noastră, bolnavii deţinuţi au fost 
trecuţi în evidenţa penitenciarului local din Vaslui, care i-a 
dus la infirmeria închisorii, unde numai îngrijiţi nu au fost, 
că trei dintre ei, între care vrânceanul Bontaş, au murit. 

Până dimineaţa eram la gară, dubele ne aşteptau. 
Nici nu bănuiam că existau atâtea dube în ţară. Trenurile 
următoare le-au ataşat la urmă, pornind fiecare spre o 
destinaţie nouă şi din tot ce a fost n-au mai rămas decât 


205 



amintirile. 

Fie-le ţărâna uşoară celor din conducerea 
închisorilor, care din bunătate sau din neglijenţă, au făcut 
posibilă o oază de fericire pentru câteva sute de tineri ai 
acestei ţări! 


Alba Iulia 

Nu mai ştiu dacă am făcut o zi sau două de drum 
până ce-n plină noapte am ajuns în gara Alba Iulia pe un 
peron lateral. Când directorul închisorii şi primul gardian 
au aflat că nu suntem legaţi cu lanţuri nu au vrut să ne 
primească. Gălăgie, discuţii aprinse între gardienii de dube 
şi cei de jos. Am fost ţinuţi în dubă până s-a făcut ziuă. 
Ne-am îngrozit de câte forţe erau adunate în jurul dubei: 
mai întâi vreo 20 de gardieni cu cauciucuri în mână, apoi 
alt cerc al poliţailor din oraş prezenţi cu aceleaşi obiecte, 
un al treilea cerc de jandarmi cu annele cu baionete în 
poziţia de atac, iar în spatele lor până departe indivizi 
tineri cu mâinile în buzunarele pelerinelor cu gulere 
ridicate. Răsteli, înjurături, lovituri şi pe măsură ce ieşeam 
pe uşa dubei eram împinşi în rând. S-a dat consemnul să 
nu răspundem, stăpânindu-ne nervii într-o muţenie şi 
nepăsare desăvârşită. Am fost număraţi de câteva ori şi în 
sfârşit coloana a pornit în aceeaşi gălăgie de-njurături. La 
Vaslui ne-am deplasat în coloană fără gardian şi aici eram 
primiţi cum nu mai fusesem trataţi niciodată. Ne-au pornit 
pe strada laşului, o uliţă îngustă cu trotuare strâmte, ca pe 
o turmă de vite. Noi eram încolonaţi câte şase şi mergeam 
bine pe drum, dar cordoanele de forţe nu aveau loc pe 
trotuare, se împiedicau, înjurau. Era o gălăgie 
asemănătoare celor cu care sunt introduse vitele în 
coridorul spre abator. Lumea ieşea la ferestre şi la porţi 
neştiind ce se întâmplă. Oamenii de pe stradă erau întorşi 
înapoi şi siliţi să intre în curţi. Poliţaii se postau în faţa 
porţilor ca nu cumva să evadăm intr-acolo. în sfârşit 


206 



ajungem în curtea închisorii cu toată panorama după noi şi 
introduşi în camere câte zece. 

Desigur până am aranjat paturile de fier sistem 
Aiud, s-a făcut o zarvă, zgomote, izbituri de fiare, ceea 
ce-i făcea pe gardieni să turbe de mânie. Ţin minte că 
gardianul de la uşa camerei noastre ne-a înjurat: „Bată-ţi 
dracu cuie-n cap!”. „Nu se aşează nimeni pe pat”, strigau 
de la vizete. N-am răspuns nimic, ne purtam de parcă nici 
nu existau, dar după oboseala de pe drum trebuia să 
dormim. Nu ne-au adus nimic de mâncare, dar nici nu 
aveam nevoie căci la plecare primisem de la Vaslui 
mâncare destulă. Seara n-au lăsat să iasă din cameră decât 
pe doi să deşerte tinetele şi să aducă apă. Temându-ne să 
nu încerce să-i bată dacă sunt numai doi (de altfel aleşi 
dintre noi cei mai solizi) când s-a deschis uşa la prima 
cameră au ieşit toţi zece, înainte ca gardianul să poată 
închide zăvorul. Cei zece şi-au tenninat treaba, 
întorcându-se liniştiţi în cameră. La celelalte camere nu au 
vrut să mai deschidă, dar au bătut în uşa metalică toţi din 
închisoare şi au cedat. 

A doua zi a intrat „primul” cu doi gardieni în prima 
cameră. „Bună dimineaţa!”. „Bună dimineaţa”, i s-a 
răspuns, la care primul s-a făcut foc: „Cum nu ştiţi să 
răspundeţi cum îi regulamentul?”. Ar fi trebuit ca şeful 
camerei să zică: trăiţi, domnule prim, camera cutare, cu 
zece deţinuţi, aşteaptă ordinele dumneavoastră. „Asta la 
drept comun, nu la noi!”. „Ieşi afară, ăla care ai vorbit”. 
„Hai tu aici”, i-a fost răspunsul. Primul a plecat şi a venit 
cu directorul, care şi-a luat alţi gardieni poruncind să se 
zică „Aă trăiţi”. A ameninţat, a poruncit să iasă unul din 
front, a dat ordin gardienilor să lovească, dar gardienii nu 
au îndrăznit. „Domnule director, de loviţi, toată 
închisoarea ia foc, spargem geamurile şi chemăm 
procurorul!”. Directorul a plecat înjurând, dar a poruncit 
primului să nu mai insiste la celelalte camere. A doua zi a 
venit maiorul Muscă, la început mânios, „Dha ce măhă vi 


207 



s-a urchat libhertathea de la Vhaslui în chap?”. A intrat 
singur în camere. „Domnule maior, la Vaslui de ce am fost 
disciplinaţi? Pentru că v-aţi purtat frumos cu noi. Ăştia nu 
se poartă ca dumneavoastră”. Drept răspuns Muscă ne-a 
spus: „Lhas că vine Proistosescu mhâne de la Piteşti şi vhă 
spune el Tathăl nhostru”. A doua zi a venit un lot de la 
Piteşti, lot care a fost dus în altă secţie a închisorii ca să nu 
poată lua legătura cu noi. A fost Proistosescu chemat la 
Muscă, căruia i-a spus situaţia. „Acum se coboară 
disciplina din pod, Proistosescule, aşa să le spui”. Nu le 
mai merge ca la Vaslui, răzvrătiţilor ălora”. Proistosescu a 
cerut voie să discute cu noi. I-am povestit tot ce s-a 
întâmplat şi că suntem decişi să declarăm greva foamei şi 
să strigăm pe ferestre să vină procurorul. S-a dus la 
Muscă. „Domnule maior, băieţii vor să fie disciplinaţi, dar 
dacă ei zic la nişte „căcănari” de gardieni civili „să trăiţi”, 
cum să vă zică dumneavoastră, cum să facă deosebirea? 
Ăştia nu-s educaţi, domnule maior, ca dumneavoastră în 
armată, nici directorul, nu-s intelectuali”. „Mă, da mie-mi 
zic ‘să trăiţi’?”. „Vă zic, domnule maior, că toţi ţin la 
dumneavoastră”. Şi astfel a rămas pe a noastră. Şi când 
venea Muscă strigam ‘să trăiţi’ de răsuna închisoarea. 
Celorlalţi mai mici, primului şi gardienilor, inclusiv 
directorului civil nu-i răspundeam decât cu 
‘bună-dimineaţa’ sau ‘bună-ziua’ şi de nu ziceau nimic, nu 
ziceam nici noi. Câteva zile gardienii se purtau tot atât de 
urât ca şi la primirea din gară, dar treptat-treptat s-au 
potolit. 

încă din prima zi din toate camerele, aşa cum ne 
potrivisem, ne-am propus şi am urmat un program riguros: 
cu rugăciunea după programul de dimineaţă, ore de studiu 
individual şi în comun, folosindu-ne de cărţile ce le 
aveam, discuţii libere şi până la ora stingerii cu rugăciunea 
de seară spusă împreună cu voce tare. Aveam pe coridor la 
etajul doi, un gardian cu numele Crişan. Era cel mai 
gălăgios şi mai rău. De multe ori deschidea vizeta şi ne 


208 



conturba programul cu înjurături. Nu-1 luam în seamă, de 
parcă nici nu era. Continua să ne spioneze ascultând la 
vizetă. Cam după vreo două săptămâni odată, când i s-a 
dat ocazia, a deschis uşa camerei, unde erau blăjenii, şi 
spre mirarea acestora, cel mai rău gardian şi-a cerut iertare 
de felul cum s-a purtat până atunci: „Nouă ni s-a spus că 
sunteţi nişte derbedei înrăiţi”. Ne-a devenit prieten şi mai 
târziu ne-a dus şi ne-a adus mesaje din lumea noastră de 
afară. Aceeaşi evoluţie au avut-o şi alţi gardieni, doi cu 
numele Munteanu, refugiaţi din nordul Ardealului, ca şi un 
altul, Stavăr. 

Magazionerul Turda era un gardian aparte, nici nu-i 
cunoşteam vocea, că vorbea rar. La bucătărie erau deţinuţi 
de drept comun. El ne-a dat sugestia să cerem lui Muscă, 
care venea des în închisoare, să ne pregătim noi mâncarea, 
lucru ce n-a fost greu de obţinut prin Proistosescu. în felul 
acesta am putut fi ajutaţi de organizaţia legionară de afară, 
aducând mai multe alimente decât cele scrise în acte. Un 
alt gardian cu care aveam mult de lucru era Doţ: înalt, 
masiv, dar cu suflet de copil. El supraveghea plimbarea 
noastră şi împărţea iama porţia de lemne. începuse să 
apară între noi bolile de piept: bronşite acute, pleurezii şi 
tuberculoză. Medicul închisorii era un maghiar, Kadar, 
distrat şi nepăsător. Rar îl vedeai trecând pe coridor şi 
privind în fugă spre oamenii din celulă. Cât am stat în 
închisoarea Alba Iulia nu s-a atins de nici un deţinut, nici 
măcar nu ne-a răspuns la vreo vorbă când ne adresam. în 
lipsa lui pe bolnavii noştri îi îngrijeam cât puteam mai 
bine cu hrană mai multă şi cu căldură, mutându-i în 
celulele, care aveau soare, iar gardianul Doţ îi aproviziona 
cu mai multe lemne. Ne-ntâlneam cu toţii la slujba 
religioasă făcută într-o cameră mai mare, pe care am 
transformat-o în capelă. închisoarea avea doi preoţi. 
Preotul greco-catolic, Păstrăv, era tânăr, un om sensibil la 
durerile noastre, dar tare fricos, mai ales când îi 
burduşeam buzunarul cu scrisori de ale noastre pe care să 


209 



le pună la poştă în oraş. Eu eram cântăreţ în strană. Slujea 
afară, la o bisericuţă din „Lumea Nouă” cu credincioşi 
ţigani. Noi am lucrat din lemn iconostasul bisericuţei, 
după desenele bârlădeanului Ghiţă Bădărău, un elev de 16 
ani de o sensibilitate deosebită, care tot pentru biserică a 
pictat două icoane, între care Isus trecând prin lanurile de 
grâu. A fost ca o presimţire că s-a îmbolnăvit de 
tuberculoză, izolat singur, pe timpul prigoanei colonelului 
Petrescu, despre care vom vorbi şi nu va fi dus la spital 
decât pentru a fi adus mort la închisoare şi dus să fie 
îngropat în bălăriile cimitirului de sub Dealul Furcilor. Al 
doilea preot era ortodox. Era un bătrân de peste 90 de ani, 
înalt, impunător, numele nu-1 mai reţin, de loc din 
Săvădâsla. Nu mai era deplin stăpân pe facultăţile sale 
mintale, era incoerent, confunda oamenii politici, pe 
Armând Călinescu cu generalul Antonescu. Mă luase 
cântăreţ şi la liturghia ortodoxă, de când participase odată 
la liturghia părintelui Păstrăv, că nu-i plăceau răspunsurile 
date de seminariştii ortodocşi: „Ăştia cântă greceşte, nu 
româneşte”. Se-ncurca şi la sfânta liturghie, sărind sau 
încurcând tipicul. O dată i-am spus: „Părinte, de vine 
vreun protopop sau vreun vlădică şi vă aude, vă 
cateriseşte”. „Dar ce păzeşte gardianul de la poartă, îi lasă 
să intre? Mă rog şi eu cum mă ajută mintea”. Venea ziua 
în curtea închisorii între noi şi povestea vrute şi nevrute. 
Cunoscuse pe Avram Iancu pe când era copil, pe vremea 
când acesta colinda nebun satele moţilor şi copiii se ţineau 
ciucur după el şi, cum hainele lui Iancu erau găurite prin 
unele locuri de se vedea pielea, copiii-şi introduceau 
degetul prin ele şi râdeau şi el săracul nu se mânia. 

Venea mai în toată ziua între noi, dar refuza cu 
încăpăţânare să ne facă vreun serviciu, să ne ducă vreo 
scrisoare pentru cei de afară sau să cumpere vreun 
medicament pentru cei bolnavi. 


210 




211 





Recrutarea 


Ca şi la Aiud, ca şi la Vaslui, nu mai ţin minte la ce 
dată, am făcut cu toţii din nou cererea de a pleca pe front, 
cu toate că cei mai mulţi dintre noi nu aveau încă vârsta de 
încorporare. Aflasem şi noi de dezastrul de la Stalingrad şi 
de deplasarea frontului tot mai spre apus. Ne simţeam 
într-un fel vinovaţi că noi stăm la închisoare şi ţara e din 
ce în ce mai în pericol. Şi pe lângă noi alte mii de oameni 
valizi, gardieni, poliţişti, jandarmi erau ţinuţi să ne 
păzească pe noi. Totdeauna conducerea închisorii s-a 
arătat ostilă acestei iniţiative. Interesul lor era să fim câţi 
mai mulţi în închisori până la sfârşitul războiului cel puţin, 
dacă nu până la pensionarea lor. Fără noi nu mai erau nici 
ei. într-un fel faptul acesta era ceva de înţeles. Ca în lumea 
pisicilor: vor pisicile să distrugă şoarecii? Nici vorbă, ele 
vor să fie câţi mai mulţi! Vor poliţiştii, procurorii, 
judecătorii, avocaţii să nu mai fie infractori? Dar ce rost ar 
mai avea ei într-o lume în care nu ar mai exista obiectul 
muncii lor, materia lor primă? Se poate ca cererile noastre 
să nu fi fost înaintate mai departe de conducerea închisorii. 

Destul că, data nu o mai reţin, câteva zile a venit în 
închisoare o comisie de recrutare însoţită de o comisie 
medicală şi una specială, care făcea de fapt interogatorii: 
de ce ai fost condamnat, prin ce închisori ai trecut, dacă 
regreţi ce ai făcut şi dacă doreşti să fii reabilitat pe front. 
Răspunsul tuturor era că dorim să fim voluntari pe front, 
să ne facem datoria faţă de ţară şi nu pentru a fi reabilitaţi, 
că nu avem ce reabilita, că nu am făcut ţării nici un rău. 


Iar despre maiorul magistrat Muscă 

La vremea aceea maiorul Muscă era inspector al 
închisorilor cu deţinuţi politici, dar s-a stabilit definitiv la 
Alba Iulia, odată cu începerea bombardamentelor aliaţilor 


212 




împotriva României. S-a aşezat în clădirea din faţa 
închisorii, unde locuiau de altfel şi directorul civil şi 
contabilul închisorii (în clădirea actualei primării). 

Avea un dispreţ nemăsurat faţă de civili, şi deci faţă 
de toţi subalternii lui. Uneori părea că ne preferă mai mult 
pe noi conducerii civile a închisorii, cred că pentru spiritul 
de disciplină de care dam dovadă. Bun înţeles îşi urma 
liniştit afacerile personale. Mai întâi s-a pornit să modifice 
închisoarea. A zidit un garaj lângă zidul dinspre stradă al 
curţii. Cât a fost garajul gata, în prima zi a şi evadat sărind 
pe el şi apoi pe gard un deţinut de drept comun, silindu-1 
să zidească alt zid despărţitor, înalt cât zidul închisorii. 
Bucătăria a fost apărată de alt zid în formă de semicerc, 
„să nu se mai vhadă mizeriile de la buchătărie”. A spart o 
fereastră de la coridor şi a transfonnat-o în uşă de fier, deşi 
alături exista o altă uşă. A prevăzut noua uşă cu scări şi o 
marchiză deasupra uşii şi, fiindcă şi pe aici a evadat un 
deţinut de drept comun, a mai ridicat un foişor pe zid, 
unde a pus de pază gardieni în trei schimburi. Aducea în 
atelierul închisorii pe cei mai buni deţinuţi, meseriaşi, care 
lucrau pentru el. Astfel l-a adus pe Suciu, legionar din 
Vinţu de Jos, care ani de zile a lucrat mobila pentru 
domnul maior. 

Câţiva pantofari de lux făceau fel de fel de pantofi 
de damă: „de supralux să iasă, măhă, că sunt pentru 
doamna general, Aramă!”. 

Văzându-1 odată desenând pe Emil Caba din 
Mediaş, l-a pus la lucru să-i facă portrete după fotografiile 
lui şi i-a făcut Caba nişte picturi în fel de fel de poziţii 
băţoase de nu lipsea decât să scrii dedesubt „moş Teacă” şi 
în toate nu uita Caba să-l deseneze colonel. „Să nu mai 
trebuiască să mă chemaţi să vă mai pictez două trese, 
domnule maior!”. 

Odată cu primăvara 1943 ne făcuse un program, 
care de altfel nouă ne convenea. Ne ţinea ziua numai afară 
în curtea închisorii. Erau acolo patru peri mari şi la umbra 


213 



lor a aşezat bănci şi mese. Acolo lucram, citeam şi luam 
masa. Motivul era ca închisoarea să rămână curată lună 
pentru orice inspecţie. Când ploua eram înghesuiţi într-o 
cameră lungă, în alt corp al închisorii, unde de asemenea 
erau mese lungi şi înguste. Ne reluasem şi preocupările 
şcolare, învăţând unii de la alţii. 

De multe ori maiorul Muscă venea şi ne ţinea câte o 
prelegere în stilul lui: „Mă, mă uit la voi cât de tâmpiţi 
sunteţi. Când eram ca voi spărgeam ferestrele fetelor cu 
sabia, mă, şi intram la ele. Era una, mă, o bucăţică ... şi 
ne-o descria cum arăta de atrăgătoare, şi mai era una mă, 
şi alta, mă... Voi? Garda, Căpitanul şi la biserică, alta nu 
mai ştiţi. în locul vostru aş face cerere mareşalului să vă 
ierte, m-aş dezice de Horia Sima al vostru şi aş fi liber”. 
„Dar am făcut cerere de plecare pe front, domnule 
maior!”. „Aţi făcut, dar tot băţoşi aţi rămas, de iertare nu 
aţi scris nimic”. 

Altă dată ne povestea cum şi-a făcut el facultatea de 
drept şi şi-a luat doctoratul. „Eu dacă nu aveam defectul 
vorbirii, ajungeam om mare, mă! Dar şi aşa sunt trecut pe 
lista de înaintări în grad. în două-trei luni voi fi colonel”. 
Ne uitam la el cu milă: „Doamne, cine i-o fi dat şi ăstui 
„teacă”, doctoratul?” Când au început bombardamentele 
aliaţilor asupra României, maşina lui Muscă era zi şi 
noapte la poarta închisorii cu Mateescu la volan. Mateescu 
era un deţinut legionar, şofer de meserie, cu o condamnare 
de 20 ani muncă silnică. El a fost ales de Muscă să-i fie 
şofer. Cu el colinda toată ţara. Când ajungea în vreun oraş, 
maşina era garată la închisoare cu Mateescu, iar Muscă se 
ducea la ale sale. Când suna alanna, alerga cu soţia pe 
coridorul închisorii în curte, se urcau în maşină şi ieşeau 
din oraş, departe, la marginea Mureşului, unde se 
camuflau într-o colibă de frunze. Noi eram introduşi în 
camere şi încuiaţi. „închisoarea-i punct strategic, mă! 
Americanii ştiu că sunteţi aici”. La început luam în râs 
aprecierea lui Muscă, dar când am aflat că la Ploieşti a fost 


214 



bombardată închisoarea, unde erau deţinutele legionare, nu 
am mai râs. Mulţi dintre noi aveam pe cineva drag, care 
arsese încuiată acolo. Printre ele era şi o mătuşă de a lui 
Nucu Niculescu. 


Crăciunul 1942 

Privind în unnă constat că am avut trei crăciunuri 
fericite în închisoare, şi în 1941, şi 42 şi 43 şi când spun 
fericite, spun în primul rând că am avut dreptul la vorbitor. 
După liturghia de dimineaţă, oficiată de ambii preoţi şi 
ortodox şi greco-catolic în comun, i-am invitat pe Muscă 
şi conducerea închisorii şi i-am colindat. Părinţii şi 
rudeniile au fost adunaţi în incinta administraţiei închisorii 
(astăzi primăria Alba Iulia). Ne-am hotărât să-i 
întâmpinăm pe cei dragi cântându-le şi lor câteva colinde 
şi apoi ne-am întâlnit faţă la faţă, fără nici o piedică. 
Numai la părinţii blaj anului Spătăcean nu venise nimeni, 
şi erau nerăbdători şi necăjiţi că o capră se tot învârtea în 
jurul celor doi părinţi. „Lasă-ne, domnule, în pace, că 
suntem necăjiţi, că nu l-am văzut pe Ionuţ al nostru”. Şi 
atunci Spătăcean (Borzâc - cum îi spuneam noi) şi-a 
ridicat masca. „Dragul mamii, nici aici nu te-ai cuminţit!”. 


Vestirea 

încă de mult, în cadrul Mişcării Legionare a apărut 
o direcţie de trăire creştină, mai autentică, mai apropiată 
de Isus, decât simpla datorie de a respecta preceptele 
creştine obişnuite. Poate că izvorul acestui curent vine de 
la Ion Moţa, care a spus: „Eu aşa am înţeles datoria vieţii 
mele, am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte 
pentru El”. Şi Ion Moţa a fost mai bine de 10 ani şeful 
Frăţiilor de Cruce. Moartea lui pe frontul spaniol a 


215 




pecetluit această tendinţă. 

Au urmat însemnările Căpitanului de la Jilava, care 
au ajuns repede carte de căpătâi în educaţia legionară. 
Eram prea tânăr să cuprind cu mintea şi să judec această 
tendinţă. Observam numai şi înregistram că-n rândurile 
noastre întâlneam camarazi în vârstă, sau dintre noi cei 
tineri, cu şcoală mai multă sau mai puţină, care prin trăire 
creştină se comportau altfel decât lumea obişnuită. Era o 
fericire în care trăiau, ce nu se putea traduce în cuvinte. 
Lucrul devenea evident mai ales după ce am intrat în 
închisoare. întâlneam la tot pasul oameni ca bunăoară Paul 
Cojocaru, prinţul Alecu Ghica, bădia Gherghescu, 
megleno-românul Nicolae Ciolacu, oameni activi 
preocupaţi de tot ce era în jurul lor, cu o putere de 
dragoste ce ne cuprindea pe toţi, antrenându-ne în lumea 
vie, pe care voiau să o transforme: lumea materială şi cea 
spirituală. Era lumea în care m-am încadrat cu uşurinţă 
simţind că e lumea mea, în care îmi găsisem locul. 

întâlneam însă pe alţii, în faţa cărora simţeam o 
sfială deosebită şi care parcă trăiau într-o altă lume, pe 
care eu de abia o întrezăream. 

Erau oameni ca bunăoară cei trei braşoveni, 
avocatul Traian Trifan, Traian Marian şi bădia Papacioc, a 
căror feţe radiau o lumină neînţeleasă pentru mine. Şi 
celulele în care locuiau erau parcă altfel. La fel muncitorul 
Pleşa şi părintele Uria. Mă uitam la ei în biserică la 
liturghie. Eu eram acolo, dar ei erau într-o altă lume. 

Aceeaşi sfială am simţit-o cât ce l-am întâlnit pe 
Valeriu Gafencu şi Ion Ianulide la Aiud. Acesta din urmă 
mi-a desenat odată un arhanghel Gavril. Mă uitam la el 
cum desena. Arăta de parcă îşi făcea autoportretul. 

Am stat şi la Aiud şi la Alba Iulia mult timp cu Nelu 
Munteanu în aceeaşi celulă şi sfiala ce am simţit-o nu a 
scăzut ci s-a adâncit, pe măsură ce-1 cunoşteam mai mult. 
Mi-am dat seama însă că sunt în faţa unei lumi, pe care nu 
mi-o puteam explica şi care, simţeam că-mi era 


216 



inaccesibilă mie. 

Pe atunci conducerea noastră era încă cea de la 
Vaslui, cu craioveanul Gheorghe Popescu, mai vârstnic 
decât noi elevii, cu preocupări religioase şi fdosofice 
superioare nouă. Era socotit şeful închisorii. Din rândul 
nostru a ales la Alba Iulia un număr de 12 fraţi de cruce 
deosebiţi şi au pus bazele unei acţiuni de cultivare a 
virtuţilor creştine mistice intr-un mod special. îmi 
amintesc dintre ei de: seminariştii Ilie Ţintă şi Daniel 
Pătrulescu, Nucu Niculescu, Nelu Munteanu, Ilie Neamţu, 
Pop Comei, Eugen Pintea şi Brânduş. Nu aveam nici o 
temere că ar fi vorba de ceva rău, cei chemaţi erau cei mai 
buni fraţi de cruce dintre toţi. Se adunau în fiecare zi. Ceea 
ce se petrecea în rândul adunării lor era secretul lor, ce nu 
trebuia să fie cunoscut celorlalţi fraţi de cruce. Stăteam în 
aceeaşi celulă împreună cu Nelu Munteanu, bolnav de 
plămâni. Odată a venit de la şedinţa lor cu un caiet pe care 
m-a rugat să nu-1 citesc. Apucasem doar să văd că pe 
copertă era scris cuvântul „Vestirea”. M-am simţit un pic 
jignit, dar nu m-am arătat. Desigur în orice organizaţie 
există secrete, ce trebuiesc cunoscute de puţini, dar nu în 
materie de educaţie. Fonnal ei făceau încă parte din 
structurile Frăţiei pe închisoare, iar în şedinţele noastre 
aduceau în discuţii probleme diferite faţă de ce făceam noi 
până atunci. Astfel am ajuns să discutăm atitudinea şi 
filozofia revoluţiei lui Gandhi, lăudându-se eficacitatea ei 
în eliberarea Indiei. în discuţii ne împărţirăm în două 
tabere. Puţini erau pentru metoda Gandhi, cei mai mulţi 
erau împotriva ei. Ziceam: „Vine lupul să te mănânce şi 
tu-i spui: ‘Vino şi mă mănâncă, frate lupule, că eu te 
iubesc, cu atât mai mult cu cât mă mănânci mai repede’. 
Va fi bună tactica lui Gandhi în India, unde englezii se vor 
lăsa poate impresionaţi de ea. Dar la noi? Se apropie de 
graniţe hoardele roşii şi noi ce facem? Ne vom putea apăra 
ţara cu non-violenţa lui Gandhi?” Şi mai era ceva cu care 
veniseră cei din „Vestirea”: cu o seriozitate forţată, nu mai 


217 




Iulian Bălan din FDC Bistriţa 


glumeau, nu mai râdeau şi voiau s-o impună prin exemplu 
întregii închisori. Până atunci chiar în cele mai grele 
momente ale puşcăriei nu ne-a lipsit buna dispoziţie. 


218 







Desigur era de aşteptat o reacţie împotriva acestui stil de 
viaţă. Primul care a dat semnalul a fost Niculae Călinescu 
cu o poezie: „Veniţi, ne cheamă primăvara” pe care o 
publicase în revista, pe care o scoteam încă de la venirea 
noastră la Alba Iulia. Gheorghe Popescu, craiovean şi el ca 
şi autorul poeziei, a pus poezia în discuţia unui juriu, din 
care am făcut parte şi eu. Tot juriul a fost de partea lui 
Călinescu. îmi aduc aminte vorbele lui nenea Suciu, 
singurul legionar în vârstă din închisoare, invitat şi dânsul: 
„lasă, camarade Popescu, copiii să cânte, să fluiere şi să 
glumească. Ferească Dumnezeu de ziua când nu vor mai 
putea face asta. Atunci va fi rău”. Unii şi în special cei mai 
în vârstă, au fost şi mai vehemenţi împotriva liniei trasate 
de Gheorghe Popescu. Gheorghe Popescu s-a retras de la 
conducere şi toţi l-am acceptat ca şef pe Nucu Niculescu şi 
viaţa din închisoare a revenit la nonnal. 

încă o întâmplare, dar care s-a petrecut mai târziu. 
Intrase în închisoare în ultimul timp un grup bucureştean, 
între care un student la medicină, pe nume Sotirescu. Deşi 
era de vârsta celor mai mari dintre noi, ca student îşi aroga 
unele drepturi de superioritate. între altele ni se adresă: 
„cum aţi rezolvat problema homosexualităţii?”. „Nici de 
cum, ea nu există!”. Am rămas năuciţi de întrebare. „Nu 
s-a întâmplat nici un caz de acest fel?”. în adevăr 
problema nu exista. Desigur cunoşteam că între păcatele 
strigătoare la cer era şi sodomia, dar cum ar fi fost acest 
păcat nu intra în imaginaţia acestor tineri. Acolo era cel 
mult imaginea unei fete, pe care cei mai mulţi nu o 
sărutară decât în vis, căreia îi făceau câte o poezie, pe care 
se sfiiau să o mărturisească fratelui de alături. Cei mai 
îndrăzneţi trimeteau visatelor de afară în loc de flori o 
cruciuliţă lucrată în os, o inimă sau o ancoră într-o 
scrisoare scoasă de părintele Păstrăv. în trei ani de 
închisoare cât am făcut, în toată lumea legionară prin care 
am trecut nu am auzit un singur caz de ceea ce se cheamă 
azi homosexualitate. „Nu ştiţi, voi, dar sigur ea există”, 


219 



spunea medicinistul. Tendinţa există din naştere, e înscrisă 
în genele cromozomilor şi în honnonii fiinţei umane. De 
altfel cei predispuşi au şi o conformaţie a corpului 
specifică. Eu am văzut câteva exemplare şi imposibil să nu 
se manifeste aceste tendinţe”. Şi-a recrutat un informator 
personal, care i-a urmărit pe suspecţi, i-a tras de limbă, 
destul că în închisoare a ieşit acuzaţia că cei trei ar avea 
înclinaţii homosexuale. Interesant era că cei trei nu aveau 
prea mult de lucru unul cu celălalt. Intre ei era şi blăjeanul 
Eugen Pintea, încă Bubu Pintea, cum îl alinta familia. Era 
în adevăr un băiat foarte frumos, dar copil încă şi copilăros 
pe deasupra. De altfel în camera blăjenilor răsunau cele 
mai multe hohote de râs de răsuna închisoarea. Când a 
auzit şi el zvonul, cu o stăpânire de sine ce nu i-o bănuiai, 
a chemat vreo zece camarazi la bucătărie că ar vrea să le 
spună ceva. Când toţi erau acolo, înainte ca cineva să-l 
poată opri, punându-şi mâna stângă pe masă cu satârul de 
oase şi-a tăiat degetul cel mic de la mână, continuând să 
ţină mâna sângerândă pe butuc. Degetul tăiat a sărit cât 
colo. „Mă credeţi că sunt nevinovat?”. Au sărit toţi şi i-au 
luat satârul din mână. Şi ceilalţi au avut un şoc psihic la 
această acuzaţie. A trebuit să-i înconjurăm cu toată 
dragostea şi încrederea celor din jur, i-am avut în grijă să 
nu facă un act necugetat. A fost o lecţie dură, nu numai 
celor ce au pus la cale acţiunea, dar pentru toţi. Intr-o 
organizaţie bazată pe principii creştine, n-au ce căuta 
metodele de tip poliţienesc. Când încep suspiciunile şi 
bănuielile, încep dezbinările şi sfârşitul organizaţiei e 
aproape. Chiar şi atunci când unul din camarazi ar greşi, 
atunci e mai mult lipsă de dragoste şi răbdare. In loc să 
arunci cu piatra şi să condamni, e nevoie de înţelegere şi 
răbdare. Dragostea creştină e singurul liant al unei Frăţii 
şi nimic altceva. 


220 



Plecarea la război 


Era tocmai pe timpul frământărilor cu „vestirea” 
când într-o dimineaţă a sosit ordinul ca o parte dintre fraţi 
să-şi facă bagajele că vor pleca în annată. Era evenimentul 
pe care-1 aşteptam, dar nu în felul cum s-a făcut. Speram 
ca măcar acum stăpânirea se va feri să ne umilească. 
Decretul pe care îl dăduseră tocmai acest lucru îl urmărea, 
te lua ca deţinut, nu ca voluntar, cu voia sau fără voia ta. 
Nu se ţinea cont dacă ai făcut sau nu cerere de a pleca 
voluntar. Te ducea păzit de gardian şi jandarm la un lagăr, 
unde erai instruit pentru luptă. Plecai la această luptă, dar 
tu tot condamnat erai. Şi cei care te instruiau tot deţinut te 
considerau. Pentru ca umilirea să fie deplină erai 
amestecat cu cei de drept comun: hoţi, violatori, bătăuşi. 
Erai trimis apoi pe front să lupţi tot în calitate de deţinut. 
Luptai nu pentru libertatea ţării tale, cum credeai tu, ci 
pentru a ţi se şterge pedeapsa sau o parte din ea. Dacă nu 
mureai şi erai rănit sau în refacere, tu te întorceai la vatra 
ta: închisoarea. Centrele de instruire se aflau în zone cât 
mai izolate de ochii lumii la Sărata şi Comrat, în sudul 
Basarabiei. 

Mai era un lucru interesant: lista celor ce trebuiau să 
plece nu era alcătuită după nici un criteriu logic. Ea 
cuprindea nume, dintre cei mai în vârstă dintre noi, de 
19-20 de ani, dar şi copii de 15-16 ani. Nu era legată de 
condamnare. Cuprindea nume de condamnaţi pe viaţă la 
muncă silnică, alături de cei condamnaţi la un an 
închisoare. în camere şi pe coridor îmbrăţişări, lacrimi, 
despărţiri, cele mai multe pentru totdeauna. Speram să 
primim vreo veste de la ei, dar după plecarea lor, cât am 
stat în închisoare, parcă i-a înghiţit pământul. Au plecat 
cam jumătate din efectivul nostru. Erau şi grupuri din care 
nu plecase nici unul. 

De abia la liberare am aflat ce se întâmplase cu cei 
scoşi din închisoare pentru front: fuseseră instruiţi sumar 


221 



şi trimişi pe front în stepa ucraineană, îmbrăcaţi în 
uniforma annatei italiene, sub comanda, nici ei nu ştiau de 
cine aparţineau, de comandamentul român sau gennan. 
Erau trimişi în locurile cele mai periculoase şi mai ales ei 
trebuiau să lupte până ce cealaltă annată se retrăgea pe altă 
poziţie, fără să fie anunţaţi să se retragă. Era limpede că 
această atitudine nu era locală ci era executarea unui ordin 
de sus. In aceste condiţii nu era de mirare că cei mai mulţi 
au murit sau au fost grav răniţi, puţini fiind din cei care 
scăpaseră teferi. Dintre făgărăşenii trimişi murise ţăranul 
Vasile Dobrin, fostul primar legionar din Arpaşu de Jos şi 
studentul Ghiţă Pârvu, medicinist. Ceilalţi au fost toţi grav 
răniţi: studenţii Ion Halmaghi şi Iustin Marcu (împuşcaţi 
în piept), muncitorul Ion Cristean (la fel), şi Nicolae 
Trandafir (din Arpaş - schilod). întreg nu a rămas nici 
unul. După 23 august 1944, când au fost luaţi prizonieri de 
sovietici, unii au reuşit să evadeze, între care Nicolae 
Călinescu, elev la liceul militar. 

Din nou despre maiorul magistrat Muscă 

Nu mai era maior acum, fusese înaintat la gradul de 
locotenent-colonel. Cu cât trecea vremea era tot mai 
nervos şi absurd în comportare. Odată, sub motiv că 
asfaltul din închisoare nu luceşte ca oglinda, ne-a anunţat 
că de Paşti nu vom avea vorbitor, şi nici să primim sau să 
scriem scrisori. Era săptămâna mare şi toate intervenţiile 
noastre nu l-au mişcat. Odată trecea prin curte cu soţia, 
venind de la o alannă şi-l vede pe un prahovean, 
Constantin. „Ce stai aşa plouat, mă?”. „îs necăjit, domnule 
colonel, că nu vrea părintele să ne dezlege de păcate”. „De 
ce, mă?”. „Zice că mai întâi să ne împăcăm cu 
dumneavoastră!”. „Şi voi nu vreţi!”. „Ba vrem, domnule 
colonel. Şi vă cerem iertare, dacă v-am greşit, dar nu vreţi 
dumneavoastră să vă împăcaţi cu noi”. „Hai, du-te şi 
spune la toţi că vă iert şi părintelui îi dau eu ordin să vă 
spovedească şi să vă ierte”. Şi iată cum s-a făcut, datorită 


222 



lui Constantin, să avem şi un Paşte frumos. Poate a fost 
benefică şi prezenţa soţiei sale. Era o blondă, mult mai 
tânără decât colonelul, unii spuneau că n-ar fi vorba de 
soţie ci de o amantă a colonelului, dar oricum femeia ne-a 
privit totdeauna cu milă şi înţelegere. Şi pentru asta îi 
eram recunoscători. 

In zilele de Paşti, după amiază au sosit la noi, nu 
numai rudenii ci chiar cei care n-ar fi putut dovedi că sunt 
grad de rudenie cu noi. Dar iată cum ne-am stricat bunele 
relaţii cu colonelul Muscă, de astă dată numai din vina 
noastră. La un blăjan, P. Popescu au sosit la vorbitor două 
fete şi el vroia să trimită unei mătuşi din Alba Iulia un 
mesaj către părinţii săi. A convenit ca la un semnal, el să 
trimită peste zid în stradă o scrisoare legată cu o piatră, 
fetele să ridice mesajul şi să o ducă la destinaţie. Acţiunea 
era fără rost, lucrul l-ar fi putut face cu mai puţine riscuri 
trimiţând scrisoarea de la vorbitor. Fetele au recuperat 
scrisoarea, dar au fost văzute de un agent al poliţiei, duse 
la poliţie şi siguranţă, care i-a reproşat lui Muscă, pe bună 
dreptate, că nu-şi păzeşte bine puşcăriaşii. „Să-mi 
beştelească, mie obrazul, nişte.... civili”. Trebuia să 
recunoaştem că avea dreptate. Şi noi eram supăraţi pe 
camaradul nostru, dar nu să-l lăsăm să fie scos dintre noi 
de prim-gardianul. Am făcut cu toţii zid în faţa lui P. 
Popescu, care voia să se ducă singur ca pedeapsă, dar nu 
l-am lăsat. Nu voiam să se creeze un precedent, ca cineva 
să fie scos dintre noi şi pedepsit. A venit colonelul Muscă, 
desigur furios, şi cu greu l-am putut potoli să stea de 
vorbă. L-am rugat să-l pedepsească el ca un părinte, ce ne 
era, dar nu alţii. în cele din unnă s-a învoit ca P. Popescu 
să fie izolat într-o celulă singur, pentru câteva zile fără 
mâncare. El se pedepsise singur cu o săptămână de post 
negru şi legea tăcerii. 

După această confruntare lucrurile parcă se mai 
liniştiră, până într-o zi când, cu colonelul Muscă umbla 
prin închisoare un personaj civil, căruia Muscă îi dădea 


223 



mare importanţă. Ne-am ridicat în picioare, aşteptându-ne 
să ne dea bună ziua, dar acesta a trecut mai departe spre 
secţia dreptului comun şi noi ne-am văzut de ale noastre. 
Când s-au întors nu au fost observaţi repede şi nimeni nu a 
strigat ‘la rând drepţi’. Civilul s-a mâniat şi intr-un acces 
de furie a comandat: „culcaţi!”. Se-nţelege că nu s-a culcat 
nimeni. „Cum, nu executaţi ordinul şi vreţi să mergeţi în 
armată?”. „Nu ne-a comandat un militar, domnule şi noi 
suntem deţinuţi, încă, nu militari”. “ Dacă ne comandă 
domnul colonel ne culcăm”. Colonelul Muscă a fost destul 
de inteligent să nu ne comande culcat ci ‘fuga, marş, în 
celule, vă arăt eu vouă! ’. 

Iar ne pusesem rău cu colonelul. „Să mă faceţi voi 
de tot rahatul în faţa unui „căcănar”?!”. „Dar, atunci de ce 
vă supăraţi, domnule colonel?”, îndrăznirăm noi. „Da’, dar 
ăsta-i „căcănar” mare. Iţi vedea voi pe dracu!”. 

în adevăr peste câteva zile, în timp ce eram în curte 
ca de obicei, a venit colonelul Muscă înspăimântat să ne 
spună că a venit în inspecţie secretarul mareşalului 
Antonescu. „Vedeţi cum vă purtaţi, faceţi front!”. Ne-am 
aşezat pe câteva rânduri. încă nu eram aliniaţi bine că pe 
poarta închisorii au intrat două grupe de ostaşi cu 
baionetele la armă împreună cu directorul civil, Milian. 
Ofiţerul a comandat trupei aspru: „înarmaţi, arm!”. Spre 
mirarea mea, văd în fruntea unei grupe ca sergent pe Ilie 
Miloşan, vărul meu din Gura Văii. 

Ne aşteptam la apariţia unui personaj grav, în 
vârstă, dar în urma convoiului venea un tânăr cu un an-doi 
mai în vârstă decât noi. Ce-ţi sărea în ochi mai iute era 
îmbrăcămintea: o pălărie cu boruri largi, cămaşă, vestă şi 
cravată de nuanţe galbene, ochelari de soare, veston lung 
terminat în coadă de rândunică, un cordon nelegat, 
pantaloni largi, pantofi cu talpă groasă, toate gălbui în 
diferite nuanţe. încă, înainte de a se apropia de noi am 
simţit miros de parfum şi pudră. Careva l-a poreclit în 
şoaptă, ‘curvă masculină’ şi cu numele acesta rămas în 


224 



vorbirea noastră. Nu ştiam atunci, dar era îmbrăcat după 
moda, ce se purta în acel timp în Bucureşti de către tinerii 
de bani gata, moda Malagamba. Aceasta se întâmpla în 
timp ce recruţii armatei române făceau instrucţie în opinci. 

N-aveam nici un motiv de vreo stimă deosebită 
mareşalului după cum s-a purtat cu noi, dar nu cred că 
individul era cu adevărat secretar al acestuia. Cum putea 
un militar în timp de război să sufere alături, un asemenea 
muţunache? Goangă mare era, că sosiseră cu el şi 
personalităţile judeţene: procurorul, şeful legiunii de 
jandarmi şi prefectul. Când ajunse în faţa noastră se opri. 
„Deci ăştia sunteţi! îmi închipuiam eu! M-a trimis 
mareşalul să vă văd!” Vorbea rar, lingându-şi buzele şi 
grisonând cuvintele. Apoi, după o pauză în care ne 
cântărea pe toţi: „Mi s-a spus că aţi refuzat să vă culcaţi la 
comandă. Iată eu vă comand acum ‘îngenunchiaţi!’”. Nu a 
îngenunchiat nimeni. Muscă era ca de ceară, iar Milian se 
foia, neştiind ce să mai facă. Secretarul mareşalului făcu 
semn să fie liniştiţi. „De ce nu îngenunchiaţi?”. 
Răspunseră mai mulţi: „Nu îngenunchem decât în faţa lui 
Dumnezeu!”. „Daaa?!” „Da!”, am răspuns noi. „Dar dacă 
unul din voi vă comandă să îngenunchiaţi, îngenunchiaţi? 
Ia, tu acela mic - se adresă el unui Frăţior sosit de curând 
dintr-o Frăţie din Bucureşti - comandă!”. Bine era ca 
acesta să fi refuzat comanda sub un motiv oarecare, dar 
acesta comandă: ‘camarazi îngenunchiaţi!’. Şi tot frontul 
îngenunche ca un singur om, la ordinul lui. Secretarul râse 
diabolic. „Da, îmi închipuiam, asta am vrut s-o văd cu 
ochii”. Apoi satisfăcut i se adresă lui Muscă: „Bagă-i în 
celule!”. Muscă n-a zis după plecarea acestuia decât: „Voi 
v-aţi făcut-o!”. 

în aceeaşi zi cu ajutorul jandarmilor ni s-a făcut o 
percheziţie în cameră la sânge, în lipsa noastră şi ni s-au 
confiscat ca la Aiud - cu doi ani în urmă - toate hainele 
civile, cărţile, inclusiv Biblia şi cărţile de rugăciuni. Au 


225 




Gheorghe Haşu -frate de cruce, legionar 
luptător anticomunist în Munţii Făgăraş 


uat din capelă şi rânduiala sfintei liturghii. 

Programul ni l-au lăsat acelaşi, dar au redus drastic 
porţiile de mâncare. Orice legătură cu exteriorul era tăiată, 
părintele Păstrăv era însoţit de un gardian şi la liturghie. 


226 






Stând în curte pe nisipul fierbinte, unde odată erau 
aruncate în şanţuri fecalele închisorii, orice zgârietură ţi se 
infecta. Am avut panariţiu la toate degetele de la mâini, iar 
dinţii ţi se mişcau şi sângerau. Şi cu toate acestea voia 
bună nu ne-a fost alungată cu totul. îmi aduc aminte cum 
răspundeau nemţenii, în frunte cu Poli, acestor pedepse. 
Erau toţi băieţi înalţi, se aşezau roată, turceşte şi 
aplecându-se unul spre celălalt cântau în surdină un cântec 
oriental stupid şi fără sens: „a bătut tatu-său pe Mohamed 
şi Mohamed pe tatu-său”. Şi tot aşa până ne enerva şi pe 
noi. Prim-gardianul se oprea adesea şi-i observa, dar nu 
zicea nimic. Dar le-o va cloci-o în curând. 


Deţinuţii mai bătrâni 

9 9 

Câteva cuvinte despre deţinuţii politici mai în 
vârstă, care erau cu noi la închisoarea Alba Iulia. 
Căpitanul de jandarmi (îmi pare rău că i-am uitat numele), 
condamnat la 20 ani muncă silnică şi plutonierul Iacob 
Mârza, cu aceeaşi condamnare, au fost condamnaţi pentru 
că nu au tras în legionari în 21 ianuarie 1941. Căpitanul 
părea foarte tânăr, deşi făcuse primul război mondial în 
armata română ca voluntar. Cunoştea Făgăraşul bine, unde 
funcţionase pentru prima dată imediat după unire. Lucrau 
zilnic amândoi într-o grădină interioară a închisorii. Erau 
mai liberi. Le eram tare dragi şi când aveau posibilitatea 
făceau rost de mâncare şi medicamente pentru bolnavi. 
Muscă se purta cu respect faţă de căpitan şi îl scotea şi din 
închisoare de lucrau împreună cu plutonierul o vie a nu 
ştiu cărei mărimi locale. 

Nenea Suciu, de loc din Vinţu de Jos, lucra în 
continuare mobilă sculptată pentru Muscă. Câţiva dintre 
noi se oferiră ucenici la dânsul şi, când eram în annistiţiu 
cu Muscă, erau nelipsiţi din atelierul de tâmplărie. Moţul 
Arieşan, de loc din Certeze de lângă Câmpeni, avea cinci 


227 



ani condamnare şi o poveste tristă. Fusese condamnat 
pentru că jandarmii i-au găsit nepoţii lui trăgând după ei o 
coajă de pistol ruginit de pe vremea revoluţiei din 1848. 
Nu era legionar, dar l-am luat între noi şi era mereu la 
bucătărie. Era foarte necăjit, mereu gânditor la ceea ce era 
acasă la el, amândoi feciorii fiindu-i pe front. 

Câţiva dintre noi, între care blăjeanul Oprea Traian, 
s-au dus cu învoirea lui Muscă la atelierul de pantofărie, 
unde îl ajutau pe un cizmar comunist, ce făcea pantofi 
pentru domnul colonel. Aduceau totdeauna deşeuri de 
piele şi talpă, cu care ne reparam noi încălţămintea tocită 
de atâtea trambalări prin închisoare. Aduceau cu ei şi 
ultimele veşti de afară, văzute prin prismă comunistă. Erau 
siguri de victoria Rusiei şi se lăudau de acum cu isprăvile 
ce le vor face după venirea Armatei Roşii. Mai erau şi alţi 
comunişti şi între ei vreo 20 ostaşi sovietici, încă în 
uniformă militară. Unii erau prizonieri, care făcuseră 
vreun delict şi fuseseră condamnaţi la închisoare, dar alţii 
erau spioni paraşutaţi în spatele liniilor noastre pe front şi 
care se predaseră autorităţilor române. Spre deosebire de 
cei care au acţionat şi au fost condamnaţi la moarte, 
aceştia, fiindcă s-au predat, erau condamnaţi la muncă 
silnică pe viaţă. Reţin figura distinsă a unui ofiţer rus, care 
ştia perfect româneşte şi cu care am intrat în vorbă. Fusese 
paraşutat în primele zile de război, ceruse el să fie 
paraşutat. Se predase imediat şi încercase să ia legătura cu 
comandamentul român să propună crearea unei armate 
anti-bolşevice din prizonierii de război. Ura comunismul. 
Toţi ruşii au urât comunismul, mai ales ţăranii şi 
intelectualii şi au primit annata germană şi română ca pe o 
eliberare. Dar în loc să-l asculte cineva, a fost ferecat în 
lanţuri la mâini şi la picioare şi condamnat la muncă 
silnică pe viaţă. A mai încercat şi după aceea să ia legătura 
cu vreun for superior, dar n-a fost ascultat de cineva. îi era 
teamă de venirea Annatei Roşii. „Eu mă tem mai mult ca 
voi de venirea Annatei Roşii. Voi nu cunoaşteţi 


228 



comunismul”. Se plimba toată ziua prin curtea închisorii 
absent la ceea ce se petrecea în preajmă. Parcă toată 
tragedia lumii se afla aşezată pe umerii lui. La vremea 
aceea deţinuţii comunişti, atâţia câţi erau, se bucurau de 
atenţia conducerii închisorii. Directorul civil, Milian, era 
în fiecare zi printre ei. Peste zi erau liberi, aveau bucătărie 
separată şi primeau pachete de afară. Cu cât frontul se 
apropia de graniţele României, cu atât li se acorda 
importanţă mai mare. 

Intr-o zi a fost adus la închisoare vechiul nostru 
prieten, Anton Ionel Mureşan. După ce l-au mai 
condamnat la Aiud, l-au purtat prin alte închisori aşa că 
arăta destul de hârbuit. Cineva de sus îl duşmănea 
personal, căci a fost adus în lanţuri şi ţinut câteva zile tot 
în lanţuri. Am reuşit odată să-l vizităm în celulă, unde l-au 
pus cu un alt personaj, ucraineanul Hrehorovici. Mureşan 
era şi acum absolut convins de victoria aliaţilor şi se 
bucura. „Şi ruşii?”, îl întrebam noi. „Ruşii se vor opri la 
Nistru, americanii vor debarca în Balcani, România va ieşi 
din război şi vom fi ca înainte”. Curând a fost trimis la altă 
închisoare, tot în lanţuri. S-a opus de au trebuit câţiva 
gardieni să-l ţină, până i s-au nituit lanţurile. Hrehorovici 
zâmbea cu compătimire. „Cât de puţin cunoaşteţi 
comunismul, domnule Mureşan! Ruşii nu se vor opri nici 
la Nistru, nici la Dunăre!” Hrehorovici era un tânăr înjur 
de 25-30 de ani. Făcuse parte din organizaţia naţionalistă 
ucraineană a lui Bandera, participând de pe când era elev 
de liceu la luptele de partizani. Condamnat la moarte în 
contumacie se refugiase în România şi urmase şcoala la 
Cernăuţi. Trecu în Germania, continuându-şi studiile. 
Când a început războiul, împreună cu alţi naţionalişti 
ucraineni i-au cerut lui Hitler să declare Ucraina 
independentă şi să formeze o annată anti-bolşevică, dat 
fiind faptul că ucrainenii urau şi Rusia şi bolşevismul. 
Urmarea a fost că Hitler i-a băgat în lagăr, unde au întâlnit, 
pe legionarii români. Ne povestea că se întâlnise la o 


229 



anchetă cu comandantul legionar Niculae Petraşcu şi 
acesta acuzat de atitudine duşmănoasă la adresa Reichului. 
Era prima veste ce am primit-o despre legionarii din 
Germania. „Săracă Europă naţionalistă!” ar fi exclamat 
odată Niculae Petraşcu. Datorită faptului că se născuse în 
Transnistria, care era zonă românească, nemţii l-au predat 
autorităţilor române. împreună cu alţi fruntaşi ucraineni au 
făcut un memoriu mareşalului Antonescu ca în 
Transnistria a doua limbă oficială să fie ucraineana şi nu 
rusa. Şi de asemenea au cerut formarea unei armate 
ucrainene anticomuniste. Unnarea memoriului a fost 
aducerea lui înaintea Curţii Marţiale şi condamnarea lor, el 
primind 10 ani muncă silnică, aducându-1 la închisoarea 
Alba Iulia. L-am rugat să ne scrie o istorie a organizaţiei 
lor de tineret. Ne-a scris-o şi am studiat cele scrise. Se 
deosebeau mult de Frăţia noastră, care era fundamentată 
pe principiile creştine. Reţin că la ei odată depus 
jurământul nu mai puteai părăsi organizaţia decât mort. Şi 
el era îngrijorat de apropierea frontului. !Numai o minune 
ne mai poate salva, dar şi aşa: ne-ar rămâne datoria şi 
jurământul de a lupta până la moarte împotriva 
comunismului”. La ieşirea mea din închisoare peste un an 
el se afla tot la Alba Iulia, în închisoare. De atunci nu am 
mai auzit niciodată ceva despre el. 


Colonelul Alexandru Petrescu 

Nu mai ţin minte cât a trecut de la vizita tânărului, 
ce se dădea secretarul mareşalului, când într-o dimineaţă 
nu am mai fost scoşi în curte. Ne-ntrebam ce înseamnă 
asta. Este chemat la administraţie şeful nostru Nucu 
Niculescu. El se prezentase între timp de multe ori cerând 
să fie primit de colonelul Muscă şi discutase diferite 
probleme cu acesta, ajungând la un fel de înţelegere, 
înainte de a se întoarce el, auzim pe coridoare tropăituri de 


230 



potcoave cazone şi ne aşteptam la o nouă percheziţie. 
Suntem scoşi apoi cameră după cameră în curte, dar nu în 
curtea noastră ci în curtea comuniştilor şi a dreptului 
comun. Aici două plutoane de ostaşi cu baionetele la annă 
lăsaseră un loc la mijloc, în care am fost aşezaţi pe câteva 
rânduri. Lipsea Nucu Niculescu, care a fost reţinut într-o 
cameră din administraţie sub pază. Pe lângă ostaşi erau 
câţiva ofiţeri, între care magistraţi şi jandarmi. De 
asemenea câţiva civili, între ei fiind şi medicul închisorii. 
In faţa noastră se postase un colonel înalt cu aer marţial, 
care şi citi un ordin: „deoarece la închisoarea Alba Iulia a 
avut loc la data (când venise secretarul mareşalului) o 
răzvrătire, drept pedeapsă vor fi pedepsiţi cu 25 de lovituri 
următorii deţinuţi prin tragere la sorţi”. Era o minciună. 
Erau şase nemţeni în frunte cu Poli, prahoveanul 
Constantin, basarabeanul Oltean şi nu mai ţin minte care, 
până la 12. Nu a fost nici o tragere la sorţi, nemţenii fiind 
aleşi cu toţii. Dintre ei cel mai firav era basarabeanul 
Olteanu, un copil de 15-16 ani. Careva s-a oferit să-i ia 
locul, dar colonelul a strigat ‘înapoi deţinut!’. A început 
bătaia. Cel pedepsit se aşeza jos cu pantalonii şi chiloţii 
traşi şi era lovit de un gardian. Primul dus a fost Poli şi 
prim gardianul l-a lovit cu sete. La fel a procedat şi 
gardianul Barbu cu următorul. Gardienii noştri, Turda, 
Munteanu şi Crişan au încercat să lovească mai puţin, dar 
colonelul comanda şi ameninţa mereu ‘mai tare gardian!’. 
Nici unul din cei loviţi nu au scos un ţipăt. Unii nu se mai 
putea ridica de jos şi trebuiau ajutaţi să se ridice. Ultimul a 
fost Olteanu. Era rândul lui Doţ, cel mai voinic gardian. 
Acesta ridica bastonul de cauciuc cât mai sus dar de lovit 
lovea cât putea de încet. De trei ori a intervenit Petrescu, 
ameninţându-1 cu trimiterea pe front, dar nu l-a lovit tare şi 
a poruncit să fie schimbat. S-a repezit gardianul Barbu şi a 
izbit de câteva ori, de credeam că-1 vântură pe condamnat. 
Olteanu a leşinat, de a trebuit să fie dus de gardieni pe 
braţe. 


231 



Careva dintre noi, din capul rândului a spus: 
„Domnule colonel, să ne bateţi şi pe noi că suntem la fel 
de vinovaţi sau nevinovaţi ca cei bătuţi!”. Dar colonelul 
s-a înfuriat şi a ordonat „în celular cu ei!”. Şi astfel am 
fost duşi înapoi în camere. 

Aceasta a fost întâlnirea cu colonelul magistrat 
Alexandru Petrescu, care din 1942 a devenit prin ordinul 
mareşalului Antonescu, directorul general al închisorilor. 

Interesant era că la bătaie au fost aduşi şi deţinuţii 
comunişti, dar care nu erau păziţi de gardieni şi soldaţi. 
L-am văzut şi pe ofiţerul rus stând cu mâinile încrucişate 
privind impasibil, dar după un timp s-a întors şi a plecat. 
Se vedea cât de colo că toată comedia s-a făcut în curtea 
lor ca să se vadă cum sunt pedepsiţi legionarii şi cât de 
împotriva lor este conducerea României. De la Muscă am 
aflat că acest colonel magistrat Petrescu era omul de 
încredere al mareşalului Antonescu, care-i dăduse mână 
liberă în închisori. Şi s-a folosit de această mână liberă în 
modul cel mai crunt, nu numai la noi ci în toate închisorile 
cu legionari. Nu numai dintr-o dorinţă de a-şi chinui 
semenii, poate asta a fost la început, ci se urmărea altceva: 
frontul se apropia şi se putea prevedea că vor veni ruşii şi 
el putea sta cu merite înaintea lor: „Iată am ţinut cu mână 
tare câteva mii de fascişti, luaţi-i! Sau mai degrabă: daţi-i 
în mâna mea să-i anchetez şi să-i condamn din nou în 
numele comunismului”. Şi lucrurile s-au petrecut 
întocmai. Generalul magistrat, Alexandru Petrescu din 
justiţia comunistă, cel mai prolific în condamnări la 
moarte şi la mii ani închisoare, n-a fost altul decât 
colonelul Alexandru Petrescu, cel care a deţinut soarta a 
mii de oameni în temniţele antonesciene. El l-a condamnat 
pe Iulia Maniu şi pe ceilalţi fruntaşi ţărănişti. El a întocmit 
actele de acuzare în procesul mareşalului Antonescu. La 
vremea aceea, când ne chinuia pe noi în închisori, n-ar fi 
putut face ce făcea, dacă nu ar fi avut aprobarea celor mai 
sus ca el. Pentru el şi pentru toţi câţi vroiau să capituleze 


232 




în faţa ruşilor, noi, cei din închisori, eram dovada bunei lor 
credinţe. Prin noi îşi salvau ei pielea în faţa biruitorilor. 


233 




După ascensiunea fulgerătoare sub comunişti, îmi vine să 
cred că de atunci avea legături cu ei. 

După atâţia ani, privind printr-o perspectivă a 
timpului scurs, am ajuns la concluzia unui adevăr istoric. 
Toţi dictatorii sunt vânduţi de cei pe care i-a cumpărat. 
Mareşalul Antonescu a fost vândut şi dat pe mâna 
comuniştilor de oamenii în care avea cea mai mare 
încredere: gen. Sănătescu, col. Petrescu şi alţii ca ei. 
Nicolae Ceauşescu a fost condamnat la moarte, de cei, 
care aşteptau până atunci ordinele lui în faţa uşii 
cabinetului său. 


încă trei luni de chin 

Lunile care au urmat au fost cele mai grele de până 
atunci. Pe lângă foame plus şicanele obişnuite se adăugau 
şi altele. Colonelul Muscă îşi luase mâinile de pe noi. Cei 
bătuţi şi Nucu Niculescu fuseseră trimişi disciplinar la 
închisoarea Suceava. Prim-gardianul devenise mai agresiv. 
Spre cinstea lor gardienii noştri de pe secţie, ne-au rămas 
credincioşi. Uneori şi colonelul Muscă ne ameninţa direct: 
O să vă dăm pe mâna ruşilor când or veni aici şi-ţi vedea 
voi atunci pe dracu”. „Şi dumneavoastră?”, întreba careva 
dintre noi. „Eu o să-mi iau maşina şi soţia şi până-n 
Elveţia nu mă opresc”. „Elveţienii nu vă primesc fără aur, 
domnule colonel!”. Ca să facă rost de aur, lui Muscă i se 
ivise un prilej deosebit. 

Din celularul nostru se vedea bine în curtea 
deţinutelor. Erau numai deţinute de drept comun, de obicei 
femei obişnuite, majoritatea ţigănci. La un moment dat au 
apărut şase femei tinere, frumoase, extrem de elegante, 
sigure pe ele. Li se aducea mâncarea de afară în coşuri 
albe şi feţe de masă şi tacâmuri strălucitoare. Muscă le 
însoţea personal trecând prin curtea noastră la baia 
închisorii, învârtindu-se în jurul lor ca un cocoş. Nu se 


234 




putea să nu ne spună şi nouă cum devenea cazul. „Aţi 
văzut, mă? Astea-s traficante de aur, mă! Unguroaice. Au 
fost arestate în zona de aur, la Abrud, dar nu pot fi 
dovedite, mă!”. „Astea-s spioane, domnule colonel”, 
ziceam noi. „Sunteţi nişte proşti, habar nu aveţi de lume!”. 
Când peste un an eram la şcoala militară din Abrud, încă 
se mai ştia în oraş că şase spioane au fost arestate în 
regiune. Expediate la judeţ au devenit contrabandiste 
nedovedite şi după vreo două săptămâni au fost liberate. 
Nu ştiu dacă Muscă a pupat ceva din aurul lor, dar desigur 
degeaba nu se purta el ca în jurul unui cireş înflorit. 


Planuri de evadare 

A doua zi după arestarea lui Mussolini, cât ce s-a 
aflat, am fost chemaţi la administraţia închisorii vreo 7 
dintre noi, la directorul Milian. Colonelul Muscă lipsea. 
„Aţi auzit? L-a luat dracu. Azi-mâine o să se întâmple şi la 
noi aşa. Să vă vedem ce veţi face când vă vom da pe mâna 
ruşilor!”. Pentru asta ne chemase, să ne spună şi nouă 
bucuria lui. 

Ce spunea el nu era lucru nou pentru noi. Ştiam că 
acestea sunt planurile şi dorinţele lor, dar ne-a îngrozit ura 
cu care ni le spunea. Ne-am întors tare necăjiţi, nu pentru 
soarta lui Mussolini, pe care, după felul cum s-a purtat el 
şi Hitler cu Legiunea, nu-i simpatizam deloc. Ne gândeam 
la ce se va întâmpla cu noi. Câte deosebire între noi şi 
italieni. Ei intrau pe mâna americanilor, dar noi intram pe 
mâna bolşevicilor ruşi! Ne-am întors de la director tare 
întristaţi. Din ziua aceea am început intr-un cerc restrâns 
să facem un plan de evadare, ce-ar urma să-l punem în 
aplicare cât ce s-ar afla că la Bucureşti s-a întors foaia. 
Pentru a afla acest lucru cât mai repede, i-am atras pe 
gardienii cei mai apropiaţi, şi cum se ştie ceva să ne 
anunţe imediat. Planul creionat era următorul: să punem 


235 



stăpânire pe închisoare cât ar veni primul-gardian la 
numărătoare însoţit de alţi doi gardieni. Cu pistoalele 
cucerite de la aceştia puteam anihila administraţia şi pune 
mâna pe armamentul gardienilor. Odată stăpâni pe 
închisoare, trebuia anihilat corpul de gardă al jandarmilor 
din clădire prefecturii, căci în ultimul timp închisoarea era 
păzită şi pe dinafară de către jandanni. Odată reuşit acest 
lucru, putea fi anihilat corpul gardienilor publici şi poliţia 
din imediata apropiere a închisorii. Ar fi urmat retragerea 
în Munţii Apuseni şi purtarea unui război de partizani 
împotriva duşmanului cotropitor. în fiecare zi, în curte, 
desenând pe nisip, repetam planul şi-l completam cu 
elemente noi. L-am atras în acest plan şi pe căpitanul de 
jandarmi (nu-mi aduc aminte numele), care ne-a propus ca 
în prefectură să intrăm prin fereastra unei locuinţe a unui 
judecător, cu care el lucrând în grădină vorbea de multe 
ori şi se împrietenise. 

îndemnul pentru evadare şi rezistenţa anticomunistă 
ne-a venit şi de la două scrisori trimise la închisoarea Aiud 
de episcopul greco-catolic, Ioan Suciu. în scrisori ne cerea 
expres să ne pregătim pentru rezistenţă şi jertfă pentru 
apărarea credinţei şi a neamului. 

Conţinutul scrisorilor l-am aflat de la un convoi de 
deţinuţi, fraţi de cruce, care veniseră de la Aiud. Erau fraţii 
de cruce, care de la Vaslui au fost risipiţi în temniţele 
basarabene din Bălţi, Chişinău, Tighina şi Cetatea Albă. 
Fiind evacuaţi din cauza înaintării ruşilor, au fost aduşi la 
Aiud, unde după un timp intraseră în conflict cu maiorul 
Munteanu, care i-a trimis disciplinar la Alba Iulia. Muscă 
era plecat şi directorul civil Milian îi băgase în camerele 
de la parter, care erau goale. Muscă ne mutase de mult la 
etajele de sus, mai zidind o uşă de fier între parter şi etajul 
unu. Când a venit Muscă, acesta s-a înfuriat pe Milian că a 
primit bandiţi de la Aiud şi ca să nu mai putem comunica, 
ne-a împins cu mesele spre fundul curţii. Din fericire ceea 
ce era important aflasem de la ei şi ei de la noi. Când ne-a 


236 



servit masa Muscă a adus un ţigan lăutar de la dreptul 
comun, care cânta în timp ce noi mâneam. Fraţii de la 
fereastra închisorii nu ştiau ce să mai creadă, mai ales că 
Muscă se aşezase pe un scaun lângă ţigan. Asta însemna 
cam aşa: uitaţi-vă, bandiţilor, de la Aiud ce bine o duc 
deţinuţii din închisoarea mea! 

Pe noii veniţi i-a trimis în aceeaşi zi cu 
camionul-dubă înapoi la Aiud. „Eu îs mai mare, mă, ca 
maiorul Muntean. Să nu mă comande el pe mine!”. 


Generalul Picky Vasiliu 

Trecuseră trei luni de la pedepsirea noastră de către 
colonelul Alexandru Petrescu. Venea toamna. Din cauza 
foamei şi a căldurilor mari, ajunserăm toţi nişte schelete. 
Mulţi aveau ameţeli şi gingiile rană. Puţina hrană, ce o mai 
puteam face rost de la dreptul comun şi o coajă de pâine 
de la gardieni, o foloseam pentru cei bolnavi. Şi creierul 
refuza să mai judece nonnal. Mai munceam doar la 
finisarea pieselor de lemn de la iconostasul bisericii din 
„Lumea Nouă” din Alba Iulia, sub conducerea lui Ghiţă 
Bădărău. 

Odată era părintele Păstrăv între noi, ca să ducă o 
piesă terminată. „Ce miroase aşa de urât?”, întrebă el. “E 
masa noastră, părinte”. în adevăr se aduse hârdăul de 
varză acră, stricată, fiartă. în curtea închisorii erau - cum 
am mai spus - patru peri mari, care mai atenuau cu umbra 
lor chinul zilei. în toamna aceea erau plini de pere, care 
acum în septembrie erau coapte. Crengile încărcate de 
roadă atârnau până deasupra noastră. Ne-am hotărât să nu 
ne atingem de ele, drept protest de felul cum se purtau cu 
noi. Era şi un exerciţiu de voinţă pentru noi. Perele 
începură să cadă de coapte şi le călcam în picioare. 
Desigur era un chin să le vezi şi să le simţi mirosul 
aţâţător. Colonelul Muscă ne spuse odată ironic: „Sunteţi 


237 



ca Adam în grădina Raiului la pomul cel oprit, mă! Numai 
Eva vă lipseşte!”. „Dar mai era un personaj în piesă, 
domnule colonel”. “Dracu, mă, ăla sunt eu? Aşa ziceţi 
voi?”. „Păi cineva trebuie să fie, ca să fie piesa întreagă”. 
„Vina-i a voastră, mă! Nu-mi pierd eu tresele pentru 
gărgăunii voştri!”. 

Eram în curtea închisorii, într-o după-amiază spre 
seară când au intrat pe neanunţate câţiva ofiţeri superiori 
cu Muscă, care se învârtea ca un prisnel în jurul lor. Noi 
ne-am ridicat în picioare. Din grup s-a desprins un ofiţer 
cu o figură plăcută. Observăm că era general. Intră printre 
noi, uitându-se cu atenţie la fiecare, apoi aruncându-şi 
ochii la perii încărcaţi cu pere, face ochii mari, iar se uită 
la noi, iar la pere şi exclamă: „Incredibil”. Apoi ne dă 
‘bună-ziua’. îi răspundem ‘să trăiţi’. întreabă apoi: „Cari-s 
fraţii Morărescu?”. Cei trei fraţi Morărescu, din Bucureşti 
răspund. Se uită cu atenţie la ei. „Deci aşa arătaţi acum! 
Câţi sunteţi cu toţii?”. Directorul Milian se grăbeşte să 
spună un număr exact: două sute şi.. „Mai sunt elevi şi în 
alte închisori?”. Răspundem noi: „Da, la Aiud, la Deva, 
Piteşti, Suceava, Craiova, Sibiu, Caransebeş. „La noi se 
ştie că mai sunt 60 de elevi la recalcitranţi”. Formaţi 
frontul. Până ne-am aşezat pe rânduri a discutat cu Muscă, 
care sta smirnă înaintea lui. A venit apoi la noi întrebând 
pe unul şi pe altul de unde eram. S-a oprit la suceveanul 
Dumitru Oniga, ce mai avea un pieptăraş bucovinean. 
„Ruşi-s în grădina voastră şi tu stai închis aici”. „Nu din 
voinţa mea, domnule general”. „Să vă alegeţi o delegaţie 
de 12 inşi, pe mâine la zece să vă spuneţi doleanţele”. 

La întoarcere, văzând iarăşi perele, îi porunci lui 
Muscă să auzim şi noi: „Să le împărţi perele acestea 
băieţilor, dar numai lor!”, lucru ce Muscă-1 făcu imediat ce 
a plecat generalul. L-am servit şi pe Muscă cu pere, dar nu 
a vrut să guste sub motiv că a vrut să execute întocmai 
ordinul primit. Aşa a fost întâlnirea cu generalul Picky 
Vasiliu, comandantul jandarmeriei pe ţară. 


238 




Vasile Munteanu FDC - Făgăraş 


A doua zi o delegaţie dintre noi ne-am prezentat 
generalului, între ei fiind şi eu. Am cerut două lucruri: nici 
mâncare mai bună, nici cazare; ştim că ţara se află în 
război şi nu ne poate da. „Cerem să fim respectaţi ca 
oameni şi pentru asta nu-i nevoie de nici un ban”. Ne-a 
pus în faţă faptul că nu am îngenunchiat la comandă. „Nu 


239 





puteam accepta umilirea, domnule general. Un popor 
îngenunchiat de ai lui, va sta îngenunchiat şi în faţa 
străinului”. Generalul cântărea fiecare cuvânt de al nostru 
rămânând gânditor. 

„Al doilea lucru ce-1 cerem, domnule general, este 
să fim primiţi să luptăm pe front. Suntem o armată de 
tineri în închisorile României şi o altă annată e ţinută să ne 
păzească. E în interesul ţării, domnule general! Singura 
condiţie ce o punem e să nu fim umiliţi nici aici, să luptăm 
ca oameni liberi, nu ca deţinuţi. O ţară nu se apără cu robi, 
domnule general!”, am repetat noi cuvintele lui Traian 
Trifan. 

Niciodată nu ne-am apărat cauza mai bine în faţa 
mărimilor decât cu această ocazie. De altfel problemele 
discutate erau bine limpezite pentru noi. Am vorbit toţi pe 
rând, nu numai cum trebuia, dar şi cât trebuia. S-a ridicat 
în picioare şi a dat mâna cu fiecare. Pe o tavă de lemn 
sculptată de noi i-am oferit câteva pere. Gestul l-a bucurat 
mult. „Nu iau decât una. Ba nu, le iau pe toate să dăruiesc 
şi altora pere din pomul cel oprit”. La despărţire ne-a spus: 
„Vă promit că voi face tot ce depinde de mine ca până la 
anul nou să se dea un decret de graţiere pentru voi, deşi va 
fi foarte greu. Sunt foarte multe forţe împotriva voastră”. 
„Nu pentru noi, domnule general, ci pentru ţară”. 


Câteva luni mai bune 

Lunile ce au unnat după plecarea generalului au fost 
cele mai frumoase din închisoare. Deşi programul nu s-a 
schimbat, eram mult mai liberi. Ni s-au înapoiat cărţile, 
am primit dreptul la scrisori şi vorbitor. în sala de mese 
ne-am apucat serios de studiat şi de comentat unele cărţi. 
Ţin minte că atunci am studiat două titluri: „Problemele 
fundamentale ale Transilvaniei”, de Victor Jinga şi 
„Rostul şi destinul burgheziei româneşti” de Mihail 


240 




Manoilescu. Muscă se potolise de tot, uneori venea între 
noi cu comentariile lui (vorbind mai mult pentru sine), 
ţinând-o tot aşa: „Mă, dacă vin ruşii, îmi iau maşina şi 
nevasta şi mă duc în Elveţia!”. In 1946, în preajma 
Crăciunului, trecând prin Sibiu seara, în faţa unei case, văd 
o figură cunoscută: era colonelul Muscă cu capul 
încotoşmănit într-o blană mare, că ningea. L-am salutat. 
„De unde mă cunoşti, mă?”. N-am dat importanţă 
„mă”-ului. „De la Alba Iulia, domnule colonel! Eu vă 
credeam prin Elveţia la vremea aceasta”. „Mi-au luat ruşii 
maşina, mă!”. Nu l-am mai întrebat nimic şi l-am lăsat în 
pace. Nu-i purtam nici o pică pentru tot ce ne-a făcut. 
Precum nu-1 duşmăneam nici atunci, când eram sub 
stăpânirea lui. Mai degrabă îl compătimeam. Privindu-1 
prin perspectiva timpului cred că de firea lui era bun la 
suflet, şi el şi tânăra doamnă, care-1 însoţea, căci oricum 
s-a purtat mai frumos decât ceilalţi directori de închisoare 
din ţară. Era bun - cum am spus - dar numai până la limita 
propriilor lui interese. 

Crăciunul 1943 l-am petrecut frumos. La dreptul 
comun se afla condamnat pentru un delict minor un 
profesor de muzică de la Iaşi, pe nume Manafu. Cu 
ajutorul lui s-a fonnat un cor minunat, cu un program de 
colinde foarte frumoase. Am avut vorbitoare, fără 
restricţii, şi am primit pachete şi ştiri de acasă. 

Timpul însă trecea şi decretul nu se vedea. De anul 
nou Muscă admise ca uşile camerelor să fie deschise ca 
noi să sărbătorim revelionul împreună. Ţin minte că de 
această dată Paul Miron, elev de la Liceul Militar din Iaşi 
s-a întrecut pe sine cu răvaşe foarte potrivite. Se apropia 
ora 12 şi ne-am trezit cu colonelul Muscă la noi. „Măhă, 
vha trimis gheneralul vostru, o telegramă!” Telegrama a 
fost citită în faţa tuturor: „Dragi băieţi, nu m-am putut ţine 
de cuvânt, nu din vina mea. Voi lucra în continuare la ce 
v-am promis. P. Vasiliu”. Gestul generalului ne-a copleşit. 
Un general, cu funcţia ce o avea, să-şi ceară scuze unor 


241 



deţinuţi! Ne-a bucurat această telegramă mai mult chiar 
decât decretul ce va apărea peste două luni. Când peste trei 
ani am citit la Cluj ştirea că generalul Picky Vasiliu, 
condamnat la moarte împreună cu mareşalul Antonescu, 
au fost executaţi, împreună cu Pop Cornel şi cu Eugen 
Pintea, foşti deţinuţi la Alba Iulia am îngenunchiat în 
capela Universităţii şi am aprins câte o lumânare zicând o 
rugăciune pentru sufletul lui şi al celorlalţi ucişi cu el, de 
la care am avut de suferit, căci pe buza mormântului nu 
mai rămâne loc decât pentru iertare şi împăcare. 


Eleva de odinioară de la Blaj, Maria Puia 

Nu trebuie să uit aici de un legământ ce l-am făcut 
atunci, cam în această vreme. Colonelul Muscă, dând 
peste arhiva închisorii din Alba Iulia, a dat ordin să fie 
dusă la brutărie şi să se folosească la cuptorul de pâine. 
Brutarii noştri, Socol Aurel şi A. Dabici, dându-şi seama 
de neghiobia ce era să se facă, ne-a anunţat şi ne-am dus 
câţiva la brutărie. Dar, înainte, câteva cuvinte despre 
pâinea ce-o mâneam. Ni se dădea o făină, se zicea, de mei. 
Era o făină integrală, cu hoaspe şi tărâţe, din care ieşea o 
pâine destul de consumabilă pentru nişte deţinuţi 
înfometaţi. Dar noi, care ne ţineam urmaşi ai dacilor, care 
mâncau mămăligă din mei, ne-am întrebat de ce să nu 
facem şi noi mămăligă din făina de mei. Şi într-o zi 
brutarii au făcut mămăligă din raţia din ziua aceea. Dar cu 
toată foamea nimeni nu a putut-o mânca, chiar dacă 
ulterior au copt mămăliga ca pe turtoi. 

Uitându-ne prin registrele închisorii, unele din 
secolul trecut am ajuns la concluzia că aici se afla un 
tezaur istoric de mare importanţă. In registrele din 1914 
până în 1918 se aflau numele românilor condamnaţi pentru 
cauza românească, foaia matricolă a fiecărui deţinut era o 
adevărată biografie a lui. Dar multe aveau şi file scrise în 


242 



închisoare, desigur confiscate de administraţia maghiară. 
Erau sute şi sute de nume, în special preoţi, învăţători şi 
foarte mulţi tineri, băieţi şi fete de la şcolile din Blaj. 

Ne-au rămas ochii la fotografia unei fete de 16 ani 
în costum naţional, Maria Puia, elevă la Blaj, dintr-un sat 
de pe Tâmave de o frumuseţe şi dârzenie deosebită, un 
chip, pe care, văzându-1 odată, nu-1 mai pot uita. Foaia 
matricolă cuprindea scrisori către mama ei, gânduri, 
poezii, visuri şi pentru ea şi pentru neamul nostru. Erau 
însemnările ei zilnice de o frumuseţe literară deosebită şi 
ca document istoric, căci erau trecute nume de anchetatori, 
judecători, temniceri, trădători, şi apoi o mulţime de 
poezii. Pe marginea foii matricole era trecut ceva scris pe 
ungureşte, cu roşu. Am copiat cuvintele şi careva dintre 
noi, care ştia maghiara, a tradus: deţinuta s-a sinucis în 
data de.... Era şi un proces verbal de constatare a morţii. 
Ne-am bătut capul mult ce să facem să salvăm arhiva. Să-i 
spunem lui Muscă de valoare ei, nu ştiam dacă pe el l-ar fi 
interesat asemenea ‘fleacuri civile’. Afară din închisoare 
nu le puteam scoate. Ne-am înţeles atunci cu gardianul 
Turda să le depoziteze în altă parte şi l-am ajutat să le 
ducă. Ne legasem ca atunci când vom fi liberi să publicăm 
acele mărturii şi mai ales ce se afla la foaia matricolă a 
Măriei Puia, al cărui chip îl am şi acum după 60 de ani 
înaintea ochilor. Dacă arhiva aceasta nu a fost în aceşti 60 
de ani distrusă, vreun tânăr istoric ar putea face lucrul 
acesta mai bine decât mine. 


Decretul de graţiere 

Decretul aşteptat ne-a fost anunţat tot prin grija 
generalului Vasiliu, la sfârşitul lunii februarie. în esenţă 
deţinuţii elevi puteau fi graţiaţi cu următoarele condiţii : să 
se fi purtat bine în timpul detenţiei. Muscă desigur n-a dat 
vreun referat rău despre vreunul din noi. După cum am 


243 



spus nu era rău la suflet, dacă nu-1 costa nimic; dar în alte 
închisori lucrurile nu s-au petrecut la fel. La Aiud, maiorul 
Muntean a dat numai pentru unii, iar la Suceava nu a 
primit nici unul referinţe bune. A doua condiţie era: să 
aibă o referinţă bună din partea directorului şcolii, unde a 
învăţat elevul deţinut. Majoritatea directorilor au dat 
referinţe bune. Nu şi directorul Liceului Militar din 
Timişoara şi din alte părţi. A treia era dacă aveau referinţă 
bună din partea primarului şi a preotului din localitatea de 
unde provenea elevul deţinut. Dar cum era să obţină 
referinţe elevii refugiaţi din Ardealul de Nord, sau cei din 
Macedonia, sau cum să-l găsească pe popa din sat să le 
dea referinţe, cei din Basarabia şi Bucovina ocupată de 
trupele sovietice? A patra condiţie era ca în decurs de 10 
zile de la eliberare să te prezinţi la cercul militar spre a fi 
încorporat. Şi apoi decretul nu-i cuprindea pe sutele de 
muncitori şi ţărani. Aşa s-a făcut că-n închisoare au rămas 
încă sute de tineri, care la 23 august au fost daţi de zestre 
comuniştilor. Aşa s-a făcut ca elevul Nicu Mazăre, de 17 
ani, când a fost condamnat în 1941 de către şeful Curţii 
Marţiale, Manea, de la Ploieşti, a făcut 23 de ani 
închisoare, până în 1964. Şi elevul de 16 ani, de la Liceul 
Militar din Timişoara, Iulian Bălan, din Bistriţa Ardealului 
cedat, a făcut 23 de ani şi că băiatul din satul Teiuş, Ion 
Popa, când nu a mai putut îndura chinurile Aiudului 
comunist, s-a aruncat în sânna ghimpată spre a fi împuşcat 
de santinelă. 

Poţi înţelege şi ierta să condamni şi să închizi copii 
de 14 ani sau mai mici, băieţi şi fete, de crezi că-s 
periculoşi pentru siguranţa statului, dar să-i predai în 
lanţuri cotropitorilor ţării, nu mai poţi înţelege, când se 
ştia bine ce soartă îi aşteaptă. Să nu te-nduri să le dai 
măcar în ultimul ceas drumul! Şi o ţară în care se petrec 
asemenea lucruri, cu asemenea conducători, o va plăti prin 
suferinţă. Au fost aduşi în lanţuri zeci de tineri pe jos, sub 
escortă de la Aiud la Alba Iulia la 23 august 1944, de către 


244 



maiorul Munteanu alături de toţi deţinuţii politici. Să-ţi 
înmulţeşti tresele de pe epoleţi cu vieţile unor copii! Şi nu 
numai acesta s-a purtat aşa. 

Nu s-a găsit nimeni în ţara asta, nici înainte, nici 
după 23 august căruia să-i fie milă şi să-i libereze? Au fost 
ţinuţi pe mai departe ‘ca vinovaţi pentru „războiul fascist, 
anti-sovietic”. Ei, care nu făcuseră annata, nu au fost pe 
front şi au fost ţinuţi la închisoare, în timpul războiului. 

Dumnezeu nu bate cu parul popoarele în sânul 
cărora se petrec astfel de crime strigătoare la cer. Dar, 
lucru sigur aceste popoare nu rămân nepedepsite. 

Pe la mijlocul lui martie a început eliberarea: încet, 
cu greu, de abia unul-doi pe zi, apoi pauză şi iar destul de 
puţini: despărţiri, îmbrăţişări, angajamente în întâlnirea de 
afară. 

M-au chemat să mă liberez în 17 aprilie, singur în 
ziua aceea. Mi-au adus geamantanul în care ar fi trebuit să 
fie hainele civile, ce mi le luaseră la Văcăreşti, dar nu mai 
erau. Mi-au împrumutat fraţii nişte haine de ale lor, cu 
condiţia să le aduc înapoi şi „să nu uiţi de întâlnire”, îmi 
amintiră ei. „Nu uit!”. Ne dădusem întâlnire peste zece 
ani, la mănăstirea din Predeal. Peste zece ani eram cu arma 
în mână pe la izvoarele Topologului! 

Un ultim rămas bun de la colonelul Muscă: „Să nu 
mă faci de ruşine, mă!”. Am zâmbit ironic şi am plecat. La 
ieşire la soare am mai aruncat o privire asupra zidurilor, 
care mă adăpostiseră doi ani. Apoi, însoţit de gardianul 
Crişan, cu geamantanul gol în mână, am plecat la gară ca 
doi prieteni. L-am rugat să mă aştepte câteva minute 
intrând în prima biserică din cale. Am mulţumit Domnului 
pentru toate, apoi am căutat cu privirea chipul drag al unei 
fete sfinte, Teresa a pruncului Iisus, şi cu care am 
continuat o convorbire începută de mult, din vremea 
adolescenţei mele. însoţit de zâmbetul ei am ieşit din 
biserică şi am păşit în noua viaţă. 

îmi imaginasem de multe ori cum va arăta 


245 




246 











Epilog 


Cititorul, poate ar vrea să ştie ce s-a întâmplat cu 
sutele de tineri pe care i-am întâlnit - în această carte - 
înainte şi apoi prin închisorile prin care am trecut şi cu 
miile de tineri pe care nu i-am întâlnit prin închisori, dar 
care au avut acelaşi drum. Cei mai mulţi fraţi de cruce nu 
au ajuns în închisoare. Ei au fost încadraţi în annată şi au 
avut soarta ostaşilor annatei române de pe frontul de 
răsărit şi apus. Au rămas atâţia pe câmpurile de luptă, 
începutul a fost făcut de noi, făgărăşenii de 
sublocotenentul Dumitru Zamfir. A urmat apoi Gheroghe 
Cârje, Niculiţă Sasu, doi fraţi Simen, Laurian Zaharie... 

Am povestit că aproximativ jumătate din fraţii de 
cruce aflaţi în închisoare au fost trimişi în „batalioanele 
disciplinare de luptă” pentru reabilitare. Trimişi pe front, 
în locurile cele mai primejdioase, se zice cu ordin de a nu 
se mai întoarce niciodată cei mai mulţi au murit nu ca 
ostaşi ci ca deţinuţi, între ei fiind şi grupul de elită al 
elevilor aviatori. Puţini s-au întors răniţi, aşa cum a fost 
Petre Matei din Tecuci. Puţinii scăpaţi teferi până la 23 
august 1944 au fost luaţi prizonieri de către sovietici şi 
trimişi în minele de cărbuni dincolo de cercul polar. 

Unii, ca Nicolae Călinescu din Craiova şi Moţei au 
reuşit să evadeze din convoi şi ajunşi în ţară s-au încadrat 
în annata română făcând frontul de apus. 

Cei eliberaţi prin decretul din februarie 1944 şi 
încadraţi imediat în armată la trupă au avut drumuri 
diferite. Cei mai mulţi au urmat drumul frontului pas cu 
pas, unii murind, ca elevul Liceului Militar Brânduş şi 
făgărăşeanul Ion Cosgarea, alţii căzând răniţi ca bunăoară 
făgărăşenii din lotul meu: Aurel Benţea, Constantin 
Moldovan, Virgil Maniu şi Vichente Comşulea „mare 
mutilat de război”. Puţinii care au rămas nerăniţi ca 
făgărăşeanul Laurian Haşu s-au întors victorioşi pe jos, din 
Munţii Tatra, în ţara ocupată de comunişti. 


247 



O situaţie aparte au avut-o cei care de la trupă au 
fost detaşaţi la şcolile militare de subofiţeri şi ofiţeri de 
rezervă. Astfel s-a întâmplat ca, la începutul anului 1945 
la şcoala militară de ofiţeri de rezervă din Câmpulung 
Muscel, să fie trei plutoane fonnate din fraţi de cruce, 
ieşiţi în primăvară din închisoare, lucru cunoscut şi de 
conducerea şcolii. Eram aici făgărăşenii Ion Bălan, Moise 
Bărcuţian, Ion Chiujdea, Ion Gavrilă, argeşeni ca 
Moldovan T. Ion, huşeni ca Râpă şi mulţi alţi. In plutonul 
al treilea, încheietor de pluton era tot cineva din nuanţa 
noastră, şi sublocotenentul instructor la fel. Era o 
satisfacţie deosebită să faci astfel armata. 

După 23 august 1944 noile autorităţi democratice au 
pornit o „vânătoare de fascişti” vinovaţi de războiul 
antisovietic fiind căutaţi şi în armată spre a fi internaţi în 
lagăr, ei, care stătuseră în închisoare în timpul războiului. 
Astfel, Nelu Munteanu eliberat din închisoare pe data de 
22 august 1944 este arestat din nou în 23 august ca vinovat 
de război. Bineînţeles arestările şi percheziţiile erau făcute 
de aceeaşi comisari şi jandarmi din timpul dictaturii 
carliste şi antonesciene. Şi cu acelaşi zel. Spre cinstea lor, 
în majoritatea cazurilor, comandanţii de unităţi militare 
refuzau să predea siguranţei pe cei căutaţi. 

Prin luna decembrie 1944, în drum spre Cîmpulung 
am îndrăznit să trec pe acasă. A urmat o percheziţie la 
părinţi la sânge, condusă de acelaşi plutonier Lisandru, 
care mă arestase cu trei ani în unnă. Noroc că plecasem cu 
trei ore înainte. 

începând cu toamna anului 1945, fraţii de cruce 
eliberaţi din annată sau din lagăre în 1946, alături de fraţii 
necunoscuţi de stăpânire, au ajuns studenţi încadraţi în 
centrele studenţeşti legionare, unde alături de toată 
studenţimea au avut o atitudine de opoziţie faţă de regimul 
comunist instalat, fiind în fruntea grevelor din 1946 de la 
Cluj şi din toată ţara. De asemenea au fost prezenţi la 8 
noiembrie 1945 în piaţa palatului şi în campania electorală 


248 



din 1946 alături de studenţii ţărănişti şi apoi pregătindu-se 
alături de armată şi de alte forţe anticomuniste pentru o 
rezistenţă armată anticomunistă. 

In 15 mai 1948 aproape toţi au fost arestaţi şi 
condamnaţi, umplând închisorile ţării, coloniile de muncă 
şi minele de plumb. După un plan bine chibzuit de Burăh 
Tescovici (Teoharie Georgescu), Nicolski, Alexandru 
Drăghici şi alţii de acelaşi fel s-a căutat distrugerea lor 
trupească şi sufletească în închisorile de la Piteşti, Aiud, 
Ocnele Mari şi-n coloniile canalului. 

Puţinii rămaşi liberi, împreună cu noii fraţi de cruce 
din licee, s-au încadrat în grupuri de rezistenţă armată de 
pe cuprinsul ţării: Moldovan T. Ioan, Nicu Diaconescu, 
Nicu Purcărea, Matei pe Topolog; Haşu Laurian, 
Gheorghe Haşu, Ion Chiujdea, Ion Gavrilă, alături de mai 
tinerii elevii Ion şi Gelu Novac, Gheorghe Şovăială, Ion 
Ilioi, Marcel Cornea, Gilu Radeş, Remus Sofonea, Ioan 
Mogoş, Nicolae Mazilu, Victor Ion Pică, Dumitru 
Moldovan în Munţii Făgăraş. Lenuţa Faina în aceeaşi 
munţi, fraţii Paragină cu întregul grup de Frăţii în munţii 
Vrancei, Popa Ştefan, Nicu Moldovan, Onea Titus, 
Săbăduş Petru şi Pavel Mârza, Alexandrina Pop şi 
Alexandrina Teglaru în munţii Apuseni; Eugen Pintea şi 
Axente Cojocaru la Blaj; Mihuţ Adrian şi V. Suciu pe 
Criş, Spira Blănara şi Zaharia Marineasa în Banat; Itu 
Nicolae în Retezat şi alţii în Maramureş, Mureş, 
Dobrogea, la Izverna; la Amota, curmându-şi viaţa în 
lupte sau în faţa plutoanelor de execuţie. 

Foarte puţini au reuşit să se refugieze în străinătate, 
realizându-se profesional în toate colţurile lumii: Fonta 
Alexandru, Nicolae Cismărescu, Paul Miron, Octavian 
Socoliuc, Dumitra Tatu, Pop Mihai. 

Unii ca Ion Golea şi Ion Samoilă s-au reîntors 
paraşutaţi, hotărâţi să lupte şi să moară pentru dezrobirea 
neamului românesc. 

Dar cea mai grea soartă au avut-o cei pe care 


249 



regimul antonescian i-au dat ca zestre regimului comunist, 
ajungând să facă până la 23 de ani puşcărie. Au intrat în 
închisoare copii şi au ieşit bătrâni: Nicu Mazăre, Iulian 
Bălan, Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Naidim, Popa 
Octavian. 

Dintre toţi, din atâtea mii mai trăim azi doar un 
mănunchi de bătrâni marginalizaţi şi uitaţi, dar care-şi pun 
şi azi viaţa în slujba neamului românesc şi care, dacă nu 
vor putea mai mult, pot depune o mărturie despre această 
frântură de istorie. 

în numele lor şi al celor morţi, puţinii aceştia cu 
conştiinţa împăcată se adresează veşnicei Românii: 
„MAMĂ ŢARĂ, IARTĂ-NE CĂ AM CUTEZAT SĂ 
TRĂIM, SĂ LUPTĂM ŞI SĂ MURIM PENTRU TINE.” 



Ion Gavrilă Ogoranu 


250 





Mişcarea Legionară - Scurt isterie 



legiunea Arhanghelul Mihail, sau pe scurt 
Mişcarea Legionară (ML), a avut drept cauze ale apariţiei 
sale crearea României Mari şi modificarea condiţiilor 
politice şi economice atât interne cât şi internaţionale, 
odată cu tenninarea primului război mondial. 

La începutul anilor ’20, tinerii studenţi şi 
adolescenţi priveau cu admiraţie la eroismul părinţilor, 
bunicilor, fraţilor mai mari sau al rudelor apropiate, care 
luptaseră în război şi realizaseră Marea Unire. Totodată, în 
şcoli, dar mai ales în familie, se făcea o bună educaţie 
religioasă, astfel încât cel puţin 30% din tineret era cu 
adevărat credincios, creştin-practicant. Se putea observa că 
în multe familii spiritul naţionalist, al iubirii de ţară, era 
puternic dezvoltat. Nici nu se putea altfel din moment ce 
părinţii îşi făcuseră cu prisosinţă datoria în război. Aşa că 
o bună parte din tineret s-a simţit obligată faţă de neam şi 
Dumnezeu să respecte sacrificiul românilor din timpul 
primei conflagraţii mondiale. Cum? Prin menţinerea şi 
dezvoltarea României Mari. Prin înlăturarea cauzelor 
interne care puteau duce la slăbirea fragedei unităţi 
naţionale. Prin pregătirea de a înfrunta noile pericole 
externe ce băteau la graniţele ţării, în mod special a 
pericolului comunist ce venea din proaspăta Uniune 
Sovietică. 

* 

Creatorul Legiunii Arhanghelul Mihail a fost 
Corneliu Zelea Codreanu,(C.Z.C.) numit şi Căpitanul. 
Codreanu s-a născut la 13 septembrie 1899. El provenea 
dintr-o veche familie de răzeşi moldoveni din ţinutul 
Storojineţ, nordul Bucovinei. La Iaşi şi la Huşi face şcoala 
primară, iar între anii 1912-1916 efectuează liceul militar 
de la Mănăstirea Dealul. Neavând încă vârsta minimă 


251 



necesară, participă totuşi, pentru un 
scurt timp, alături de tatăl său, la 
războiul de reîntregire, până când 
acesta din urmă cade rănit pe front, 
între 1917 şi 1918 Căpitanul face 
Şcoala Militară de Infanterie de la 
Botoşani. Anii de armată i-au 
dezvoltat un puternic spirit al ordinii, 
al disciplinei şi al onoarei. 

în toată ţara, dar mai ales în Moldova, acţionau o 
mulţime de agenţi comunişti sovietici, infiltraţi sau 
proveniţi din Basarabia şi Rusia, în marea lor majoritate 
evrei de origine. Ideile antinaţionale, atee şi antimonarhice 
începeau să câştige teren inclusiv în mediile universitare. 
Având în vedere că ideologia şi doctrina comunistă era de 
sorginte evreiască, iar marii conducători comunişti din 
acea perioadă erau în totalitate evrei, tennenul de 
„iudeo-comunism” sau „iudeo-bolşevism” a devenit o 
banalitate. Nu degeaba în Cronica Iudaică (Jewish 
Chronicle) din 4 aprilie 1919 ce apărea la Londra se 
afirma: 

„ Este foarte semnificativ conţinutul 
bolşevismului şi faptul că atâţia evrei sunt bolşevici. 
Idealul bolşevismului este în concordanţă cu multe din 
înaltele idealuri ale iudaismului ”. Şi câţiva ani mai târziu, 
în „The American Bulletin” din 15 mai 1935, rabinul 
Stephen S. Wise spunea cu nonşalanţă: Unii îl numesc 
Marxism, eu îl numesc iudaism ”. Iar în 1939, Harry 
Waton, în „A program for the Jews and an Answer to 
AII Anti-Semites”( Un program pentru Evrei şi un 
Răspuns către Toţi Anti-Semiţii), la pagina 148 scria: 
„Nu este un accident că Iudaismul a dat naştere 
Marxismului, după cum nu este un accident că evreii au 
îmbrăţişat imediat Marxismul. Toate sunt în perfect 
acord cu progresul Iudaismului şi al evreilor .” - dar 



252 






numai în acord cu restul omenirii, nu - adăugăm noi. Aşa 
încât cei care luptau împotriva comunismului luptau 
practic împotriva unor concepţii şi a unor oameni politici 
de origine iudaică şi se considerau astfel antisemiţi, dar 
nu din punct de vedere rasist ci din punct de vedere social 
politic. Totodată, în perioada interbelică, cuvântul de 
„jidan” folosit în paralel cu cel de „evreu” nu avea 
conotaţia depreciativă sau negativă din zilele noastre. 

Pericolul „importului” de „revoluţie roşie” bătea la 
porţile României. Ungaria, sub stăpânirea evreului 
comunist Bela Kuhn îşi trimitea trupele în Ardeal. Armata 
română a trebuit să ajungă până la Budapesta ca să 
elibereze ţara vecină de bolşevici. Realizând primejdia 
comunistă, Codreanu convoacă, în martie 1919, pe 
camarazii săi de şcoală, în Pădurea Dobrina. Acolo 
hotărăşte să se opună cu toţii cu arma în mână unei 
posibile invazii bolşevice dinspre URSS. în aceeaşi lună 
înfiinţează societatea cultural-naţională a elevilor liceului 
din Huşi. Societatea va purta numele de „Mihail 
Kogălniceanu”. în toamnă se înscrie la Facultatea de Drept 
din Iaşi. Se înrolează în acelaşi timp în „Garda Conştiinţei 
Naţionale”, asociaţie anticomunistă a muncitorului 
Constantin Pancu sub conducerea căruia Codreanu începe 
o puternică activitate antibolşevică: 

- sparge în 1920 grevele comuniste ale 
muncitorilor de la Regia Monopolurilor din Iaşi şi de la 
Atelierele C. F. R. - Nicolina şi pune la loc tricolorul 
românesc care fusese aruncat şi înlocuit cu drapelul 
comunist. în acea perioadă, portul annelor era permis, iar 
comuniştii deţineau arme, existând permanent pericolul 
izbucnirii unei răzmeriţe. 

- în toamna anului 1920, în urma agitaţiilor 
comuniste, Senatul Universităţii din Iaşi decide 
deschiderea noului an universitar fără slujba religioasă 
tradiţională. Comeliu Zelea Codreanu se decide să 
intervină singur, iar în ziua începerii cursurilor încuie 


253 



porţile Universităţii. Deşi este dovedit de numărul mare al 
studenţilor comunişti, în urma gestului său, conducerea 
Universităţii decide deschiderea cursurilor la o dată 
ulterioară, cu slujba religioasă. 

Corneliu Zelea Codreanu se implică în mişcarea 
studenţească, iar în 1919 este ales preşedinte al Societăţii 
Studenţilor în Drept din Iaşi. Prin acţiunile sale şi ale 
colegilor se realizează în mai 1922 “Asociaţia Studenţilor 
Creştini” în locul “Centrului Studenţesc din Iaşi”. îşi ia 
licenţa în drept la 22 iunie 1922, iar în toamnă pleacă în 
Germania la doctorat. 

La 10 Decembrie 1922 studenţii din întreaga ţară 
declară grevă generală. Motivele: 

starea de mizerie a studenţilor români; 
numărul mic de locuri în universităţi pentru ei în 
raport cu locurile ocupate de evrei; în timpul 
războiului, tinerii iudei nefiind cetăţeni români, nu 
au fost înrolaţi în armată; şi astfel s-au înscris în 
facultăţi în număr mare pe locurile rămase libere 
după plecarea tinerilor români pe front; când 
aceştia din urmă s-au întors acasă, au constatat că 
nu îşi pot începe sau continua studiile, locurile lor 
fiind ocupate; în multe facultăţi numărul de 
studenţi mozaici îl depăşea pe cel al românilor; 
insultele şi provocările colegilor „jidani” la adresa 
celor creştini şi româniţla Cluj mediciniştii iudei 
refuzaseră să facă disecţie şi pe cadavre evreieşti- 
doreau numai pe cadavre de români). 

Căpitanul se întoarce repede în ţară şi organizează 
mişcările studenţeşti din Iaşi. în 4 martie 1923 ia fiinţă în 
Aula Universităţii din Iaşi „Liga Apărării Naţionale 
Creştine” având ca preşedinte pe profesorul A.C. Cuza. 
Codreanu este însărcinat cu organizarea L.A.N.C. pe 
întreaga ţară. La 26 martie 1923, aproape pe ascuns şi în 
urma presiunilor exercitate din exterior, Parlamentul 


254 



modifică art. 7 din Constituţie, dând din oficiu cetăţenie 
deplină tuturor evreilor aflaţi pe teritoriul patriei, în pofida 
faptului că mulţi nu ştiau bine limba română, intraseră 
clandestin în ţară, erau agitatori comunişti infiltraţi şi 
promotori ai schimbării violente a ordinii sociale şi ai 
dezmembrării României. Căpitanul îndeamnă studenţimea 
la manifestări de protest. Au loc nenumărate ciocniri cu 
poliţia. Corneliu Codreanu este arestat pentru prima oară 
dar după 7 zile i se dă drumul, justiţia negăsindu-i nici o 
vină. Urmează mai multe interziceri ilegale din partea 
guvernanţilor a unor congrese studenţeşti. 

In faţa nenumăratelor abuzuri şi a violenţelor grave 
la care au fost supuşi din partea autorităţilor, în luna 
octombrie a anului 1923, Corneliu Zelea Codreanu 
împreună cu Ion Moţa, Corneliu Georgescu, Radu 
Mironovici, Leonida Bandac, Tudose Popescu şi 
Vernichescu iau hotărârea să pedepsească pe vinovaţii 
principali care au prigonit studenţimea şi au trădat 
interesele ţării în favoarea evreilor. Ei fac o listă cu cei 
mai compromişi miniştri şi cu cei mai corupţi bancheri 
evrei, pe care urmau să îi suprime chiar dacă asta ar fi 
însemnat şi moartea atentatorilor. Vernichescu trădează, 
iar grupul este arestat şi închis la închisoarea Văcăreşti; la 
scurt timp, Ilie Gârneaţă se predă de bună voie autorităţilor 
alături de ceilalţi arestaţi. în timpul detenţiei, tinerii se 
rugau la o icoană a Arhanghelului Mihail- de aici a şi 
provenit denumirea de „Legiunea Arhanghelul Mihail” a 
organizaţiei pe care Căpitanul o va crea peste 4 ani. 

Tot în închisoare, Căpitanul pune bazele „Frăţiei de 
Cruce”, organizaţie a tinerilor şcolari naţionalişti. 

în decembrie, Manciu este trimis la Iaşi ca prefect 
de poliţie, pentru a distruge mişcările studenţeşti. Este 
mituit din plin şi de mafia evreiască din zonă. încep marile 
persecuţii şi violenţe împotriva tinerilor români din 
Universitatea Iaşi. 


255 




în anul 1924, după un răsunător proces, 
„Văcăreştenii”- cum mai era cunoscut grupul arestat 
pentru complot - sunt achitaţi. Sentinţa este primită cu un 
mare entuziasm de către populaţie. în vara aceluiaşi an, 
Căpitanul deschide la Ungheni prima tabără de muncă 
voluntară din Europa cu scopul construirii unui cămin 
pentru studenţii din Iaşi. Prefectul Manciu ordonă şi 
participă la maltratarea şi schingiuirea studenţilor ce 
participă la tabără. Deşi se fac plângeri la Bucureşti şi se 
cere demiterea lui Manciu şi trimiterea lui în judecată 
pentru abuz de putere, acesta este decorat de către stat şi 
toţi poliţiştii care au luat parte la schingiuirea studenţilor 
sunt înaintaţi în grad. 

Studentul Comârzan îl dă în judecată pe Manciu 
pentru loviturile primite şi îl are drept avocat pe Corneliu 
Zelea Codreanu. 

în timpul unei şedinţe a procesului, Manciu, 
împreună cu alţi poliţişti se repede asupra Căpitanului ca 
să îl asasineze. Acesta ripostează în legitimă apărare şi îl 
împuşcă mortal. Este arestat, şi astfel începe unul dintre 
cele mai celebre procese ale epocii interbelice din 
România. Peste 19.300(!!!) de avocaţi se oferă din oficiu 
să îl apere pe Căpitan. în final, Comeliu Zelea Codreanu 
este declarat nevinovat. 

La 14 iunie 1925 Căpitanul se căsătoreşte cu Elena 
Ilinoiu, la Crâng, lângă Focşani. La nuntă au participat 
peste 80.000 de persoane. Ceremonia a fost filmată, dar 
autorităţile au confiscat atât filmul cât şi copia şi le-au ars. 
în septembrie pleacă în Franţa pentru continuarea 
doctoratului în drept. Stagiul în străinătate este întrerupt de 
revenirea în ţară pentru participarea la alegerile generale 
din mai 1926, unde Corneliu Zelea Codreanu candidează 
la Focşani pe listele L.A.N.C., dar datorită şicanelor la 
care este supus din partea autorităţilor nu este ales. Pleacă 
din nou în străinătate. în mai 1927, a doua zi după luarea 
doctoratului, Căpitanul revine în patrie, căci L.A.N.C.-ul 


256 



se despărţise în două. Refuză să ţină partea vreunei grupări 
şi la 24 iunie 1927, ora 10 seara, înfiinţează împreună cu 
ceilalţi „văcărăşteni” Legiunea Arhanghelul Mihail, pe 
scurt Mişcarea Legionară(ML). Cu această ocazie dă 
celebrul ordin nr. 1: 

- „ Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. 
Să rămână în afară cel ce are îndoieli. Fixez ca şef al 
gărzii de la Icoană pe Radu MironovicF. 

Aşa a luat fiinţă primul „cuib” de legionari. El este 
un grup între 3 şi 13 oameni sub comanda unui Şef. Cuibul 
se conduce după şase legi: a disciplinei, a muncii , a 
tăcerii, a educaţiei, a ajutorului reciproc şi a onoarei. Cu 
timpul, cuibul a devenit elementul de bază al Mişcării 
Legionare. Au mai fost înfiinţate totodată cuiburi de 
doamne sau domnişoare denumite cetăţui, precum şi 
“Frăţii de Cruce”. Ele reuneau tineri până la 18 ani. 

Lupta pe care începe să o ducă ML este atât 
împotriva comunismului cât şi a mizeriei şi imoralităţii 
politice din ţară. 

în perioada interbelică, abuzurile din partea 
guvernanţilor erau la ordinea zilei. Corupţia era în floare. 
Afacerile veroase care ruinau încet dar sigur ţara se 
înmulţeau de la o lună la alta. Alegerile se făceau cu bâta. 
Mii de oameni erau maltrataţi şi chiar omorâţi în timpul 
campaniilor electorale. Cenzura, percheziţiile ilegale şi 
confiscările de tot felul erau aplicate nonstop. Doar Justiţia 
civilă mai avea un grad de independenţă. Iată ce spune 
Căpitanul despre toamna anului 1928: „...după asalturile 
îndârjite ale naţional-ţărăniştilor, care au ameninţat cu 
„violenţă” şi „revoluţie”, Partidul Liberal s-a prăbuşit. 
Naţional-ţărăniştii, după 8 ani de lupte, învingeau. Dar în 
curând vor fi o decepţie pentru toată ţara. Vor începe să 
fure, la fel ca şi liberalii. Vor începe să facă „afaceri 
scandaloase”, la fel ca şi liberalii. Vor începe a 
„ teroriza ” cu jandarmii şi chiar împuşca pe adversari sau 
pe cei ce-şi vor manifesta nemulţumirile, la fel ca şi 


257 



liberalii. îşi vor crea bancherii lor, la fel ca şi liberalii. 
Dar mai ales vor fi sub sugestia necontenită a finanţei 
internaţionale căreia vor începe să-i cedeze, rând pe rând, 
contra unor împrumuturi pe ani, pe zeci de ani, bogăţie 
după bogăţie românească. ” 

Dar încetul cu încetul Mişcarea Legionară s-a 
extins în toată ţara. A început să publice reviste şi cărţi. 
Prima revistă a purtat numele de „Pământul strămoşesc”. 
S-au înfiinţat şantiere şi tabere de muncă legionare unde 
elevii, studenţii şi oamenii de toate categoriile îşi aduceau 
aportul prin efort fizic şi intelectual la ridicarea de cămine 
studenţeşti şi culturale, şcoli, biserici, drumuri, poduri, 
precum şi la reparaţii de clădiri de tot felul şi ajutorări de 
persoane nevoiaşe. S-au ridicat în 10 ani de la înfiinţarea 
ML, între altele, peste 5 biserici, 7 cămine culturale şi 
studenţeşti, 2 mănăstiri, 4 case parohiale. în anul 1937, la 
zece ani de la înfiinţare, ML avea 1 milion de membri. Nu 
de puţine ori legionarii au fost maltrataţi în timpul 
lucrărilor de către jandarmi sau poliţişti şi în ciuda tuturor 
protestelor făcute către oficialităţi, acuzaţi erau tot 
studenţii. Democraţia din România interbelică era o vorbă 
goală. 

Anul 1928 este cel al eforturilor financiare: se 
cumpără o camionetă şi se începe comerţul legionar. 
Tinerii doreau să dea un exemplu de activitate comercială 
cinstită şi benefică pentru societate. în următorul an se 
înfiinţează Senatul Legionar. „Un for condus de oameni de 
peste 50 de ani, intelectuali, ţărani sau muncitori, care au 
trăit o viaţă de mare corectitudine, au dat dovadă de 
credinţă în viitorul legionar şi de înţelepciune’X C.Z.C.) 

în vara lui 1930 Căpitanul încearcă crearea unei 
organizaţii care să cuprindă orice grupare, partid sau 
asociaţie ce dorea să lupte împotriva comunismului. Din 
ea urma să facă parte şi ML. Numele noii organizaţii: 
„Garda de Fier”. Dar la ea nu au aderat decât legionarii, 
celelalte grupări politice preferând să se ţină deoparte şi să 


258 



lase greutatea luptei antibolşevice pe umerii Mişcării. 
Astfel, Garda de Fier şi Legiunea Arhanghelul Mihail s-au 
suprapus. Garda de Fier a devenit doar un alt nume al ML. 

Tot în anul 1930, un student macedonean, Beza, 
încearcă să-l împuşte pe ministrul Anghelescu care dăduse 
o lege considerată defavorabilă pentru macedoneni. 
Deoarece asupra studentului s-au găsit manifeste ale 
Gărzii de Fier, Comeliu Zelea Codreanu a fost arestat şi 
închis la Văcăreşti, cu toate că nu avea nici o vină în cele 
ce s-au întâmplat. 

In timp ce era transportat cu duba la închisoare, 
Codreanu face cunoştinţă cu grupul macedonenilor arestaţi 
în cazul Beza, care vor deveni cu timpul elemente de 
frunte ale Mişcării Legionare. Despre acest moment istoric 
Căpitanul spune: „ Vom lupta pentru Neamul nostru întreg, 
din Pind şi până dincolo de Nistru'’'’ 

La procesul care a urmat, Corneliu Zelea Codreanu 
este achitat. 

La 30 decembrie 1930, un tânăr licean, 
Dumitrescu-Zăpadă, indignat de injuriile proferate de 
ziarul Adevărul la adresa Legiunii, încearcă să-l asasineze 
din iniţiativa proprie pe directorul acestui ziar. 

In urma unei puternice campanii de presă 
desfăşurate împotriva legionarilor, în ziua de 2 ianuarie 
1931, Consiliul de miniştri a adoptat în urma unui raport 
prezentat de Ion Mihalache, o decizie prin care Legiunea 
Arhanghelul Mihail era dizolvată. Decizia era ilegală. Cu 
această ocazie, Codreanu şi câţiva din colaboratorii săi cei 
mai apropiaţi sunt închişi din nou, fiind confiscate toate 
arhivele şi interzise ziarele şi revistele Mişcării. 

începe un lung proces împotriva ML. El este 
câştigat de către legionari în toate instanţele, inclusiv la 
Curtea de Casaţie. Deci, guvernul acuza pe nedrept tinerii 
numai pentru ca aceştia din urmă să nu le facă concurenţă 
politică şi să nu le dea peste cap planurile de îmbogăţire 
frauduloasă. 


259 




Alegerile din aprilie 1931, datorită persecuţiilor, nu 
dau câştig de cauză legionarilor. Simbol electoral al ML a 
fost gardul: 


El va rămâne de-a lungul timpului ca simbol oficial 
al Legiunii Arhanghelul Mihail. Semnificaţia lui este dată 
de cealaltă denumire a ML şi anume, Garda de Fier: un 
gard împotriva expansiunii comunismului. 

La doar 20 de zile după alegerile generale din 
1931, un mandat de deputat din judeţul Neamţ a fost 
declarat vacant. Căpitanul candidează şi este ales deputat. 

La începutul anului 1932, prin moartea ministrului 
de justiţie Constantin Hamangiu, în judeţul Tutova a fost 
eliberat un nou loc de deputat. Alegerile au fost fixate 
pentru 17 martie. La 9 ianuarie, echipele de legionari au 
început să străbată judeţul din sat în sat, mergând pe jos 
peste dealuri şi prin zăpada foarte mare. 

Dorind să arate deosebirea dintre Legiune şi 
celelalte partide, dar şi datorită lipsei mijloacelor 
materiale, Corneliu Zelea Codreanu, recurge la o metodă 
propagandistică inedită, nemaiîntâlnită până atunci. Astfel, 
el a propus legionarilor o măsură eroica şi anume un marş 
de 300 de kilometri de la Bucureşti la Bârlad. Acest marş a 
fost realizat în zece zile de către o echipă de legionari 
condusă de Mihail Stelescu. 

Guvernul a dat ordin autorităţilor de a opri 
propaganda desfăşurată de legionari, iscându-se adevărate 
bătălii cu jandannii. Astfel, echipele de legionari au fost 
arestate, bătute şi eliberate în cele din urmă de către 
camarazi. 

Considerându-i pe legionari tulburători ai ordinii 
publice, în martie 1932, guvernul Iorga - Argetoianu 
pronunţă a doua dizolvare ilegală a Gărzii de Fier şi 
fixează noile alegeri pentru 17 aprilie. Totuşi, 
candidaturile depuse nu au mai putut fi anulate, iar 



260 



Mişcarea Legionară câştigă al doilea loc de deputat. 

După căderea guvernului Iorga-Argetoianu, în 
iunie 1932, în noua campanie electorală în care legionarii 
sunt atacaţi de bande annate naţional-ţărăniste, bătuţi cu 
ciomege, şi înjunghiaţi, Mişcarea Legionară câştigă cinci 
locuri de deputat. 

In mai 1933 s-a constituit “Echipa Morţii”, apariţia 
acesteia având loc într-o perioadă în care legionarii erau 
acuzaţi că sunt falsificatori de bani şi că se află în slujba 
străinilor. Respectivul grup nu era unul de asasini aşa cum 
fals s-a spus de către duşmanii ML, ci unul de propagandă. 

Cei care alcătuiau echipa şi-au luat denumirea de la 
decizia lor de a înfrunta paşnic, de a îndura toate loviturile 
din partea autorităţilor, chiar şi moartea, pentru a răspândi 
credinţa legionară. 

Membrii echipei, formată din 15 oameni, 
majoritatea intelectuali, au fost atacaţi, bătuţi şi arestaţi cu 
toţii. Astfel, încă o dată cei care trebuiau să apere legea au 
încălcat-o, iar cei care au fost supuşi abuzurilor au fost 
trimişi în judecată, bineînţeles, tot pentru tulburarea 
ordinii publice. Procesul are loc la Arad şi se încheie cu o 
nouă achitare, acesta fiind şi momentul în care Garda de 
Fier se extinde la scara întregii ţări. 

Subsecretarul de stat de la Interne, Armând 
Călinescu, ordonă jandarmilor să atace şi să desfiinţeze 
tabăra de muncă de la Vişani, unde peste 200 de legionari 
construiau un dig împotriva apelor Buzăului ce distrugeau 
regulat culturile ţăranilor. Cum politicienii nu fuseseră 
capabili să-i ajute pe ţărani, nici nu au dorit să-i lase pe 
alţii să o facă. Legionarii din tabără sunt maltrataţi şi 
umiliţi intr-un mod oribil. Căpitanul, în scrisoarea de 
protest adresată Primului Ministru Vaida-Voevod spune: 

„In sfârşit, în ziua de luni, 10 iulie, au sosit în 
Vişani 200 de tineri, studenţi în majoritate. Acolo, în loc 
de braţele deschise pentru bunele lor intenţii, s-au 
pomenit cu prefectul judeţului, procurorul, colonelul de 


261 



jandarmi Ignat, generalul Cepleanu, locotenent de 
jandarmi Fotea, mai multe sute de jandarmi cu armele 
întinse, o companie de infanterie cu mitralierele aranjate 
pentru tragere şi cu somaţiunea de a părăsi imediat 
localitatea pe un ton de insultătoare agresivitate cu nimic 
justificată. în faţa acestei situaţii şi a tuturor 
ameninţărilor, cei 200 de tineri s-au culcat la pământ, în 
noroiul care era de două palme, în cea mai umilă poziţie 
şi au început să cânte: „ Cu noi este Dumnezeu La un 
moment dat, jandarmii au primit ordin să sară asupra lor. 
Au sărit mai multe sute şi i-au călcat în picioare, 
strivindu-le piepturile şi capetele cu bocancii, tinerii 
îndurând într-o tăcere de martiri tot acest calvar, fără nici 
o împotrivire. în fruntea celor care loveau era procurorul 
Rachieru, colonelul Ignat, care, cu mâna lui, a smuls 
părul din capul studentului Brumă şi locotenentul Fotea, 
care a lovit cu pumnii în obrajii nevinovaţi ai bieţilor 
copii. La urmă, s-au adus frânghii şi toţi cei 200 au fost 
legaţi cu mâinile la spate în mod barbar şi ţinuţi în 
această situaţie, în ploaie, o jumătate de zi. Intre timp a 
sosit preotul Dumitrescu, pe care procurorul l-a 
întâmpinat cu vorbele: Ce-i cu tine, mă? 

- Sunt preot. Am venit să fac slujbă de începerea lucrului. 

- Nu eşti preot, eşti măgar, îi răspunde procurorul. 
Legaţi-l imediat cu mâinile la spate. 

Preotul a fost şi el legat cu mâinile la spate şi apoi, 
împreună cu toţi ceilalţi, în această situaţie de umilinţă, 
au fost transportaţi la Râmnicu Sărat şi închişi la 
Legiunea de Jandarmi, unde au fost din nou insultaţi şi 
chinuiţi oribil de procuror, jandarmi şi poliţişti. Unii au 
fost scoşi leşinaţi din camerele acelea de chin sau din 
pivniţele în care erau aruncaţi şi apoi bătuţi cu râncile. 

După patru zile de chinuri, au fost puşi în 
libertate, negăsindu-li-se nici o vină. Alţii, prinşi pe drum 
înspre Vişani, au fost închişi la Buzău şi Brăila, de unde 
au fost trimişi, de asemenea cu mâinile legate, acasă. Mai 


262 



sunt 15 care până astăzi, sâmbătă, n-au sosit încă. Vin pe 
jos de Ia Buzău la Bucureşti, din post în post, de patru 
zile, nemâncaţi, insultaţi şi pălmuiţi.’’'’ 

Guvernul condus de Vaida-Voevod a trebuit să 
demisioneze spre sfârşitul anului 1933. 

încă dinainte de venirea sa la putere, I.G. Duca, la 
presiunile lui Titulescu şi a cercurilor iudeo-masonice 
franceze, şi-a luat angajamentul de a dizolva Garda de 
Fier. în plus, promitea primirea în ţară a peste 200.000 de 
evrei din Galiţia şi acordarea pe loc a cetăţeniei române 
acestora deşi nu ştiau nici măcar o boabă româneşte. în 
schimb, a interzis intrarea în ţară a 500 de familii de 
aromâni(macedoneni) care, în conformitate cu legea, 
trebuiau să fie primiţi. Aromânii, care îşi vânduseră 
pământurile şi bunurile din Bulgaria pentru a veni în 
România, ţara de origine, erau în acest fel condamnaţi la 
moarte, căci asta îi aştepta, dacă se întorceau înapoi, din 
partea localnicilor bulgari. Astfel, printr-un jurnal al Cons. 
de miniştri, promulgat la 9 dec. 1933, pentru ca legionarii 
să nu-şi mai poată depune candidatura la alegeri, are loc 
cea de-a treia dizolvare ilegală a Mişcării. Dizolvarea s-a 
făcut în ciuda faptului că nici regele, nici Curtea Supremă 
de justiţie şi nici Guvernul nu au fost de acord cu aşa ceva. 

Imediat după publicarea decretului privind 
dizolvarea Gărzii de Fier, guvernul a trecut la interzicerea 
presei legionare şi arestarea unui mare număr de camarazi, 
cifra ajungând până la 12.000, iar în decurs de o lună sunt 
ucişi de către poliţie 7 legionari. Primul dintre ei, studentul 
Virgil Teodorescu este împuşcat pe la spate în timp ce 
lipea afişe electorale în Constanţa. Asasinul este ridicat în 
grad de către autorităţi şi mutat în altă regiune. 
Asemănător s-a întâmplat şi în celelalte cazuri. 

Deci, în loc să respecte legea, în calitatea de Prim 
Ministru pe care o avea, Duca o încalcă în mod barbar şi 
aplică terorismul de stat. S-ar putea raţiona, trage 


263 



concluzia, că dacă Duca, în poziţia lui de lider politic al 
Partidului Liberal, a apelat la crimă şi teroare, atunci 
ideologia şi doctrina liberală sunt extremiste şi implicit 
partidul pe care îl reprezintă este unul antidemocratic şi 
periculos pentru societate. Dar ar fi o concluzie falsă. 
Doctrina liberală, la fel ca şi cea legionară nu conţine nici 
un apel la crimă sau terorism de stat. In schimb, asemenea 
„raţionamente”, marea majoritate fondate pe invenţii 
grosolane, s-au aplicat mereu, de-a lungul timpului, asupra 
ML. 

în noaptea de 29-30 decembrie 1933, 3 legionari, 
Nicolae Caranica, Nicolae Constantinescu şi Dorn 
Belimace, indignaţi de fărădelegile săvârşite de I.G. Duca 
şi de suferinţele camarazilor lor, fără să primească ordin ci 
din proprie iniţiativă, îl împuşcă pe primul ministru la 
Sinaia şi se predau autorităţilor. în concepţia legionară, 
dacă un camarad încalcă o lege creştinească trebuie să-şi 
ispăşească pedeapsa prin canonul pe care îl primeşte de la 
preot, iar dacă încalcă o lege a ţării trebuie să se predea. 
Ceea ce s-a şi întâmplat în cazul Duca. Nicolae 
Constantinescu, cel care a tras în primul ministru, a 
aruncat apoi arma jos, şi-a încrucişat braţele şi a aşteptat 
minute bune până să fie arestat. Putea să fugă de la faţa 
locului fără să fie prins. Dar a preferat să respecte onoarea 
legionară. Ei au declarat: „încălcarea demnităţii şi umilirea 
fără margini a unei naţii sunt şi vor fi în veci arse cu fierul 
roşu”. 

A unnat un val de arestări abuzive şi mai mare: 
18.000 de legionari sunt internaţi în lagăre. Mii sunt bătuţi 
crunt. Peste 300 se internează în spitale în urma 
schingiuirilor primite, iar 16 sunt omorâţi. Printre cei 
arestaţi se numără figuri de seamă ai intelectualităţii 
române: Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Dragoş 
Protopopescu, Radu Gyr şi alţii. 

între 17 martie şi 5 aprilie 1934 la Consiliul de 
Război din Bucureşti se judecă procesul Mişcării 

264 



Legionare acuzată de complot pentru asasinarea lui Duca. 
Mişcarea este absolvită în totalitate de orice vină iar cei 
trei legionari care l-au pedepsit pe primul ministru sunt 
condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Aceştia vor primi 
numele de Nicadorii. 

Speriată de evoluţia ascendenta a Gărzii de Fier, 
camarila regală a încercat să-l discrediteze pe Corneliu 
Zelea Codreanu prin atragerea de partea ei a lui Mihail 
Stelescu, un foarte vechi camarad. Acesta a pus la cale de 
două ori câte un complot pentru uciderea lui Corneliu 
Zelea Codreanu, care au fost descoperite, fapt ce a dus la 
excluderea lui Stelescu din ML. Se fac plângeri oficiale la 
Parchet pentru arestarea şi judecarea lui Stelescu. 

După eliminarea lui din Mişcare, Stelescu înteţeşte 
insultele şi calomniile la adresa Căpitanului prin 
publicarea, pe banii guvernului, a unei reviste , “Cruciada 
Românismului”, în care îşi desăvârşeşte jocul murdar. 

Stelescu putea scrie orice murdărie în ziarele vremii 
sau în revista proprie. Asupra Legiunii însă, guvernul 
aplica cenzura şi orice răspuns de apărare devenea 
practic imposibil. 

10 foşti camarazi de-ai lui Stelescu, se hotărăsc să- 
1 pedepsească pentru a nu mai continua cu posibile 
atentate şi insulte. Ei îl împuşcă pe data de 16 iulie 1936. 
Aceştia vor primi numele de Decemviri, iar 2 dintre ei vor 
fi condamnaţi la 10 ani temniţă grea, în vreme ce restul au 
fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. 

In Spania anului 1936 a început războiul între 
forţele naţionaliste şi cele comuniste. Bolşevicii dispuneau 
de un ajutor impresionant din partea URSS şi a partidelor 
aşa zis democratice din Europa. Atrocităţile comise de 
comunişti împotriva clerului şi a populaţiei creştine au 
îngrozit lumea. Câţiva legionari de frunte, 7 la număr, se 
hotărăsc să participe la război de partea trupelor lui 
Franco. în fruntea lor se aflau Ionel Moţa şi Vasile Marin. 


265 



Cei doi cad eroic pe data de 13 ianuarie 1937, la Porţile 
Madridului în localitatea Majadahonda. Reîntoarcerea 
echipei din Spania şi înmormântarea celor căzuţi a produs 
o puternică impresie a în mijlocul populaţiei. La funerarii 
au participat sute de mii de oameni iar ordinea a fost 
desăvârşită. A fost cea mai mare manifestare din perioada 
interbelică, din România. Regele Carol II s-a speriat de 
simpatia enormă pe care a căpătat-o ML. A încercat o 
manevră de apropiere prin propunerea adresată 
Căpitanului de a i se ceda şefia Mişcării în schimbul unui 
post de prim ministru. Codreanu a refuzat. 

In timpul campaniei electorale din 1937 autorităţile 
au utilizat (pentru a câta oară?) extremismul politic pentru 
a combate „extremismul ML”. Rezultatul democraţiei: 
cinci legionari omorâţi şi sute răniţi. Dar, deşi asasinaţi, 
maltrataţi şi furaţi masiv la urne, legionarii câştigă aproape 
16% din voturi. Regele se simte ameninţat în poziţia lui de 
„primul corupt al ţării” şi decide instaurarea propriei 
dictaturi în 1938. Schimbă Constituţia, desfiinţează 
partidele politice şi creează partidul unic al cărui şef 
devine. în partidul unic se vor înscrie toţi fripturiştii 
vremii. Printre ei şi Nicolae Iorga care va face parte şi din 
guvern. Armând Călinescu ajunge acum prim ministru 
fiind şi ministru de interne. El aplică o represiune cruntă 
împotriva Gărzii de Fier. Peste 80 de legionari sunt 
omorâţi în chinuri groaznice, sute schingiuiţi, bătuţi şi mii 
încarceraţi. Cu toate acestea Căpitanul emite o circulară în 
care specifică: 

- ,JDeci suntem aruncaţi din raportul de drept în raportul 
de Forţă. Pe acesta, însă, noi nu-l primim. Noi am înţeles 
să acţionăm în cadrul legii, manifestându-ne credinţele 
noastre. (...)Noi nu voim să întrebuinţăm forţa. Nu voim să 
întrebuinţăm violenţa.(,.)Lovitură de Stat nu voim să 
dăm.’’'’ 

Conştientizând că totuşi nu va putea să-şi atingă 
planurile de preamărire atâta timp cât Comeliu Codreanu 


266 



este în viaţă şi neînţelegând apelul la nonviolenţă propus 
de şeful ML, Carol al Il-lea continuă „tradiţiile” 
democratice ale ţării ordonând lui Annand Călinescu 
asasinarea Căpitanului. La început i se intentează 
Căpitanului un simulacru de proces pentru „calomnie” la 
adresa lui Iorga iar apoi, fiind arestat, este acuzat şi de 
înaltă trădare. în final este sugrumat în noaptea de 29-30 
noiembrie 1938 împreună cu Nicadorii şi Decemvirii.. 
Politicienii vremii nu au reacţionat în nici un fel. Iorga a 
afirmat în plin parlament: „ S-a procedat cu stângăcie, 
domnilor!” 

După asasinarea lui Codreanu foarte mulţi 
legionari au fugit din ţară, în special în Gennania, unde s-a 
format un comandament. 

Deja pentru legionari paharul se umpluse. Cei 
vinovaţi de asasinatele împotriva Mişcării trebuiau 
pedepsiţi. Greaua misiune şi-a asumat-o din proprie 
iniţiativă avocatul Miti Dumitrescu împreună cu alţi 8 
camarazi. Aceştia nu au reuşit să ajungă la Carol II dar 1- 
au împuşcat pe Armând Călinescu, au ocupat 
Radiodifuziunea română, de unde au anunţat pedepsirea 
celui care a fost călăul atâtor legionari. După aceasta ei s- 
au predat autorităţilor conştienţi că vor fi torturaţi intr-un 
mod îngrozitor şi omorâţi. Ceea ce s-a şi întâmplat. 

în noaptea de 21 - 22 septembrie s-a format un nou 
guvern condus de generalul Argeşeanu care a avut 
misiunea de a ordona cele mai cumplite represalii 
împotriva Mişcării Legionare. în acea noapte, după datele 
oficiale, au fost omorâţi peste 500 de legionari în toată 
ţara. Din fiecare judeţ trebuiau executaţi cel puţin 5 
legionari. Au fost împuşcaţi în lagărele şi închisorile 
politice, în interiorul caselor sau în curte de faţă cu 
familiile. Apoi trupurile au fost expuse în centrele oraşelor 
timp de 3 zile iar elevii de liceu obligaţi să vină împreună 
cu profesorii ca să le vadă. Alţii, nu puţini, au fost torturaţi 
şi arşi de vii. Iar liderii partidelor politice tradiţionale nu 


267 



au protestat deloc. Se bucurau pe ascuns de dispariţia unor 
concurenţi politici. Aşa funcţiona măreaţa operă de glorie 
din perioada interbelică. Nici măcar regimul comunist nu a 
avut curajul să împuşte în public oameni nevinovaţi, fără 
să le facă măcar un simulacru de proces. 

Prigoana împotriva legionarilor a continuat cu 
sălbăticie până în vara anului 1940. Atunci, în urma 
evenimentelor politice care au avut loc şi care s-au soldat 
cu o nouă configuraţie europeană, dar mai ales în urma 
dezmembrării statului naţional român, Horia Sima, care 
devenise liderul ML, ia hotărârea de a răsturna regimul 
carlist. Era singura cale de salvare a României în faţa 
noilor pericole care o pândeau. 

In seara zilei de 3 septembrie 1940 izbucneşte 
revoluţia legionară. Centrele de acţiune sunt: Bucureşti, 
Constanţa, Braşov, Timişoara, Sibiu, Deva şi Alba-Iulia. 
Cad 8 legionari şi sunt răniţi alţi 40. Cinci jandarmi şi 
poliţişti îşi pierd viaţa. 

Pe 6 septembrie Carol al Il-lea abdică. Mihai este 
proclamat rege. Ion Antonescu devine conducător al 
Statului. Forul legionar îl proclamă pe Horia Sima 
Comandant al ML. 

La 14 septembrie 1940 România este proclamată 
Stat Naţional Legionar. Se alcătuieşte noul guvern sub 
conducerea lui Ion Antonescu, iar Horia Sima este numit 
vicepreşedinte al consiliului de miniştri. 

ML era convinsă că războiul bătea la uşa ţării şi că 
numai prin luptă puteau fi recuperate teritoriile pierdute. 
Pentru ca România să poată face faţă unui conflict armat 
ML considera că în fruntea statului trebuia să fie un 
militar. Aşa a ajuns Ion Antonescu la guvernare. Acesta, 
de unul singur, nu putea să ajungă şeful Statului. El nu era 
un lider politic şi nici nu avea o organizaţie proprie de 
acţiune. In timpul revoluţiei legionare Antonescu se afla 
cu domiciliu forţat la Mănăstirea Bistriţa. 


268 



Pregătirile de război trebuiau să decurgă în condiţii 
bune. Aşa că ML a lăsat în mâna lui Antonescu 
ministerele ce reprezentau annata, justiţia, finanţele cât şi 
serviciile secrete, deşi la conducerea lor se afla un duşman 
mare al legionarilor: Eugen Cristescu. Legionarii au dat 
astfel dovadă de sacrificiu în plan politic pentru că 
interesele ţării erau mai importante decât cele ale Gărzii de 
Fier. De fapt niciodată ML nu a avut alte scopuri decât 
acelea ale patriei. Dar generalul Antonescu nu a fost 
capabil să înţeleagă aşa ceva. El s-a îmbătat cu ideea că a 
ajuns conducătorul ţării datorită unor merite personale 
deosebite. 

In două rânduri după detronarea lui Carol II, Horia 
Sima a propus lui Antonescu desfăşurarea de alegeri libere 
pentru a se respecta opţiunile poporului. Generalul a 
refuzat. Se temea că intrarea în legalitate deplină i-ar fi 
limitat puterile politice. Căci ML se bucura de o imensă 
popularitate care odată confirmată prin vot nu ar mai fi 
fost posibil să o conteste aşa cum a făcut după desfiinţarea 
Statului Legionar. 

In timpul scurtei guvernări legionare (doar 4 luni) 
corupţia a dispărut practic. Deşi România era ciuntită şi 
existau în ţară un milion şi jumătate de refugiaţi cărora 
trebuiau să li se asigure toate cele necesare traiului, iar la 
începutul lunii noiembrie ţara a fost zguduită de un 
devastator cutremur, economia a prosperat. Dintr-un buget 
deficitar, în numai 3 luni, acesta a devenit excedentar, caz 
unic în istoria contemporană a ţării. Multe miliarde de lei 
-aur au intrat in visteria României. Se măresc salariile 
muncitorilor. Producţia agricolă şi cea industrială cresc cu 
peste 30%. De menţionat că în acea perioadă economistul 
legionar Constantin Papanace se afla în funcţia de 
subsecretar de stat la finanţe. „Ajutorul Legionar” condus 
strălucit de Ilie Gâmeaţă aduce o contribuţie substanţială 
la rezolvarea situaţiei refugiaţilor. 


269 



Legionarii limitează legile antievreieşti impuse de 
Carol II în perioada 1938 - 1940. Se creează, unic în 
Europa acelei vremi, Teatrul Evreiesc de Stat, Baraşeum, 
care există şi în ziua de azi. Cu toate că Antonescu a 
insistat, legionarii au refuzat să interneze în lagăre de 
detenţie pe evreii intraţi clandestin în România în urma 
persecuţiilor la care erau supuşi în ţările vecine. In schimb, 
ML a înfiinţat tabere de antrenament armat pentru sioniştii 
evrei, care urmau să plece în Palestina să-şi creeze un stat 
propriu. între octombrie şi decembrie 1940 au plecat spre 
viitorul Israel peste 3000 de evrei sionişti evrei înannaţi. 

Totodată, ML desfiinţează, pentru prima oară în 
lumeţ!) puşcăriile politice. Nimeni nu mai era închis 
pentru delictul de opinie. Dar culmea, legionarii sunt 
consideraţi şi astăzi extremişti. 

în primele două săptămâni de guvernare ale ML 
sunt arestaţi principalii vinovaţi de crime împotriva 
legionarilor, crime făcute în perioada carlistă. Din 500 de 
ucigaşi şi torţionari notorii sunt încarceraţi la închisoarea 
Jilava doar 64. Cei mai vinovaţi dintre vinovaţi. Erau 
funcţionari în aparatul de represiune: generali, colonei, 
maiori, plutonieri, din armată, poliţie, jandarmerie, şefi de 
servicii secrete. Nu diplomaţi, oameni cu însuşiri alese, 
aşa cum propaganda antilegionară a răspândit mai târziu. 

Nedorind să deţină Ministerul de Justiţie, pentru a 
lăsa ca Justiţia să fie cu adevărat independentă, ML a cerut 
totuşi ca cei 64 de criminali închişi la Jilava să fie 
pedepsiţi. Dar Generalul Antonescu a tergiversat mult 
acest lucru. Probabil că nu îi convenea să fie judecaţi foşti 
colegi de-ai lui militari, cât timp el se afla în fruntea 
Statului. în acest sens dă ordin să fie înlăturată paza 
legionară de la Jilava. Exact în aceeaşi zi, 26 noiembrie 
1940, seara, în curtea închisorii, se făceau dezgropările 
osemintelor Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor. 
Legionarii care participau la lucrări au fost oripilaţi când 
au constatat, în urma deshumării, cum au fost ucişi cei 14: 


270 



după ce au fost strangulaţi lângă pădurea Tâncăbeşti, au 
fost duşi la Jilava, aruncaţi într-o groapă comună aşa, cu 
laţul încă la gât şi cu mâinile legate la spate şi acoperiţi cu 
pământ; apoi au fost dezgropaţi din nou; sau aruncat peste 
ei câteva damigene cu acid sulfuric pentru a nu mai putea 
fi identificaţi şi pentru a dispare eventualele urme ale 
torturilor la care se pare că au fost supuşi; în final s-a 
turnat o placă de beton de peste un metru grosime. Sub 
impresia momentului trăit la realizarea unor asemenea 
fapte şi aflând de ordinul dat de General de a se înlătura 
garda legionară a închisorii, un grup de câţiva camarazi, 
din proprie iniţiativă, au hotărât pedepsirea pe loc a 
criminalilor pe care Antonescu voia să-i scape de dreapta 
judecată. Ei intră în celule şi îi execută pe călăi. 

A doua zi, Traian Boeru, un legionar - agent 
infiltrat al Moscovei în rândurile Mişcării - alcătuieşte o 
echipă şi ridică de la domiciliile lor pe istoricul Nicolae 
Iorga şi pe economistul Virgil Madgearu şi îi asasinează. 
La aflarea veştii că cei doi au fost luaţi de un grup de 
legionari, Horia Sima a dat ordin ca să fie opriţi din 
acţiunea lor şi personal a plecat cu maşina ca să împiedice 
vreo nenorocire. Dar a fost prea târziu. Printr-un astfel de 
act Moscova împuşca trei iepuri dintr-un foc: 

scăpa de Nicolae Iorga, care s-a opus cu 
îndârjire cedării Basarabiei şi care milita mereu 
pentru o Românie Mare. 
scăpa de Virgil Madgearu, care colaborase cu 
sovieticii în trimiterea către occident prin 
intermediul băncilor româneşti (la care 
economistul deţinea funcţii de conducere) a 
„ajutorului roşu”, adică bani pentru partidele 
comuniste din ţările vestice. Dacă legionarii 
începeau anchetarea lui Virgil Madgearu 
probabil că ar fi aflat despre filiera, reţeaua de 
agenţi sovietici de pe teritoriul ţării. Ceea ce 
Moscova nu dorea. Aşa că a eliminat posibila 


271 



sursă: Madgearu. 

compromitea ML, asupra căruia cădea păcatul 
asasinării celor doi, dar în special al lui Iorga. 

După cele petrecute în zilele de 26-27 Noiembrie 
1940, Horia Sima îi cere lui Antonescu ca cei ce făcuseră 
suprimările de vieţi ( la Jilava plus Iorga şi Madgearu) să 
fie pedepsiţi. Dar în acelaşi timp solicită să fie arestat şi 
judecat şi restul de criminali, peste 400, ce au mai rămas 
din cei 500 vinovaţi de ucideri de legionari. Căci nu era 
drept să fie condamnaţi camarazi pentru executarea unor 
asasiniţcei 64) dar în schimb să rămână liberi 400 de 
torţionari ai legionarilor. Antonescu propune o amnistiere 
generală. Se duce la Rege şi acesta semnează decretul de 
amnistiere. Dar Generalul nu îl face public. Ceea ce îi va 
permite ca mai târziu să îi execute pe legionarii ce 
participaseră la evenimentele de la Jilava. 

In decembrie 1940 Antonescu, dorind să aibă 
întreg controlul, puterea deplină în România, pregăteşte 
lovitura de stat din ianuarie 1941. Merge mai întâi la 
Hitler şi obţine acordul şi sprijinul acestuia. Apoi 
declanşează evenimentele violente în urma cărora sunt 
omorâţi sute de legionari. Cu toate că legionarii au putut 
să reziste, ei au trebuit să renunţe în dimineaţa zilei de 23 
ianuarie în urma unui ultimatum din partea lui Hitler. 
Astfel, ML este înlăturată de la guvernare, iar Satul 
Naţional Legionar desfiinţat. 

Duşmanii Mişcării au numit evenimentele din 21- 
23 ianuarie ’40, „rebeliunea legionară”. Dar este ilogic să 
spui: rebeliunea legionară din timpul Statului Naţional 
Legionar - adică legionarii dădeau lovituri de stat chiar 
împotriva lor înşişi. 

în timpul aşa zisei rebeliuni, nu a fost ars de viu 
nici un soldat de 

către legionari, aşa cum s-a spus după evenimente. 
Legionarii iubeau armata şi o respectau. Dovada: în acele 


272 



zile de ianuarie 1941 în afară de Bucureşti, practic în nici 
un alt loc nu au mai fost incidente. Mai mult: la Iaşi 
legionarii împreună cu annata, neînţelegând ce se petrece 
la Bucureşti, au făcut patrule mixte ca să preîntâmpine o 
eventuală încercare din partea URSS de a produce agitaţie 
în Moldova şi astfel să găsească teren prielnic ca să treacă 
graniţa. 

De asemenea, legionarii nu au omorât evrei. Dacă 
doreau, o puteau face în timpul guvernării, deschizând 
lagăre de exterminare. Iar trâmbiţatele asasinate de la 
abator sunt o invenţie pură. Dovada: după război, 
comuniştii evrei se aflau la conducerea ţării şi totuşi nici 
un legionar nu a fost judecat pentru omorârea vreunui 
evreu sau pentru antisemitism. Şi cât ar fi dorit să o poată 
face... 

Imediat după Ianuarie ’41 Antonescu a trecut la 
arestări masive de legionari, opt mii fiind încarceraţi doar 
în primele zile. Horia Sima şi câteva sute de legionari au 
reuşit să fugă în Germania unde au fost închişi în lagărele 
de concentrare Buchewald, Dachau, Orianenburg şi altele. 

Când a început războiul împotriva U.R.S.S., deşi 
legionarii din toate închisorile cât şi cei din Germania au 
cerut să fie trimişi pe front, ei au fost refuzaţi. 

In final, Antonescu a trimis pe front zece noi 
divizii din care făceau parte şi legionari, care au cerut să 
lupte. Ei au fost încadraţi în batalioanele disciplinare (aşa- 
zisele batalioane de la Sărata) împreună cu delicvenţii de 
drept comun, cu ordine date comandanţilor de a-i folosi în 
misiunile cele mai periculoase, practic misiuni sinucigaşe, 
în multe cazuri s-a ordonat omorârea lor pe la spate. Peste 
5000 de tineri legionari morţi în asemenea împrejurări are 
generalul Antonescu pe conştiinţă. 

După 23 august 1944, legionarii din lagărele 
germane sunt eliberaţi. La 10 dec. 1944 ei formează un 
guvern din exil cunoscut sub numele de Guvernul Naţional 


273 



Anticomunist de la Viena. Se creează şi o Armată 
Naţională Română, ce va lupta alături de trupele germane 
dar numai împotriva URSS. Totodată încep şi paraşutările 
de legionari în ţară cu scopul creării unui „23 August 
inversat” şi al unei lupte antisovietice interne. 

Guvernul de la Viena se desfiinţează oficial la 8 
mai 1945. Dar cu sprijinul guvernelor şi serviciilor secrete 
franceze şi americane continuă până în 1953 paraşutările 
de legionari pentru a continua lupta anticomunistă. Practic, 
prin intermediul ML, România a colaborat militar pentru 
prima oară cu NATO. 

Garda de Fier nu a figurat pe lista acuzaţilor 
Tribunalului Internaţional de la Niimberg, fiind exclusă 
din rândul colaboratorilor celui de al IlI-lea Reich, mai 
mult, s-a dovedit a fi o victimă a persecuţiilor regimului 
naţional-socialistţlegionarii au fost înlăturaţi de la putere 
prin intervenţia lui Hitler şi internaţi în lagărele gennane). 
Prin urmare, Eisenhower a cerut ca legionarii să nu fie 
urmăriţi sau extrădaţi. 

Exilul Mişcării Legionare s-a identificat cu lupta 
anticomunistă din România. Aici, în ţară, rezistenţa 
anticomunistă a luat forme dramatice. 

Ministrul de interne din primii ani de comunism, 
Teohari Georgescu, le cere legionarilor depunerea armelor 
în schimbul intrării în legalitate; armistiţiul a fost acceptat, 
dar a fost respectat parţial de comunişti şi parţial de ML, 
timp de un an, după care au urmat noi arestări. 

Unii au prezentat acest annistiţiu ca pe un act 
amical, din care ar reieşi o colaborare politică dintre 
legionari şi comunişti. Ca o dovadă că nu a fost aşa, în 
14/15 mai 1948, au avut loc arestări masive de legionari, 
iar între 27 oct. - 2 nov. a urmat un proces intentat 
căpeteniilor legionarilor din ţară, care au primit 
condamnări foarte grele. 

Intre timp, Mişcarea Naţională de Rezistenţă se 


274 



organizează în locuri foarte greu accesibile din Carpaţi, în 
perioada 1944-1964. Dar marea majoritate a grupurilor 
sunt capturate de comunişti, mulţi dintre legionari fiind 
asasinaţi. Rezistenţa anticomunistă din România era 
formată în proporţie de peste 75% din legionari. Proporţie 
care s-a păstrat şi în închisorile comuniste. 



Ion Gavrilă Ogoranu la bătrâneţe 


275