Neculai Popa — Coborarea in iad — 2009

Neculai Popa / COBORÂREA ÎN IAD 


După eliberare în 1964 


La bătrâneţe 


av ai POE, + mat a o pe aaa 


Neculai Popa 


COBORÂRE 
De | A A 
Botoșani, str. Constantin Gane nr. 16, IN ] AD 
Cod 710147 


Tel./fax: 0231/585050 m Mobil: 0729.585050 


Neculai Popa / COBORÂREA ÎN IAD 
ISBN: 978-973-660-384-6 


Editura AXA * 2009 


“PREFAŢĂ 


Nu am fost înzestrat cu darul povestirii, dar obligaţia, 
pe care o avem cu toții în faţa istoriei, de a face cunoscute 
generaţiilor următoare abuzurile şi crimele, săvârşite în 
special cu tineretul român în timpul dictaturii comuniste, m-a 
determinat să încerc a pune pe hârtie unele momente trăite de 
mine sau petrecute sub ochii mei în închisorile comuniste din 
România. Dacă pe parcurs voi crede de cuviință să povestesc 
anumite scene la care nu am fost martor, voi menţiona acest 
lucru, precizând şi sursa de unde dețin informaţia. 

Probabil din neştiință sau rea intenţie, mi s-a pus şi încă 
mi se mai pune de multe ori întrebarea: „Te-ai îmbătat şi ai 
scăpat vreo vorbă de te-au arestat?” sau „Vezi dacă ai avut 
încredere în prieteni”? Asemenea întrebări mă fac să relatez 
motivele arestării mele, încercând să rememorez cauzele care 
au dus la arestarea mea şi prin care să se înțeleagă mai bine 
ceea ce a însemnat deținutul politic în România. 

Cei care am luptat împotriva comunismului nu eram 
îmbătaţi cu alcool, ci eram cuprinși de dragostea de neam, de 
țară, de dreptate, de adevăr, de libertate şi mai ales de dorința 
de a ne apăra biserica şi credinţa în Dumnezeu. Acestea au 
fost cauzele care au făcut ca închisorile din ţară să devină 
neîncăpătoare pentru români. Am început această luptă fără a 
fi îndemnați de cineva, ci pentru că propria noastră conştiinţă 
nu ne permitea să rămânem nepăsători. Spre deosebire de 
tineretul de azi, generaţiile din trecut au fost beneficiarele 
unei educaţii sănătoase, având rezultate mult superioare celei 
ce-i i-a urmat. Educaţia primită de la părinţi avea la bază 
credinţa în Dumnezeu, frica de păcat, iubirea de neam şi de 
țară. Am fost crescuţi într-o atmosferă plină de dragoste şi 
respect față de cei din jurul nostru, nefiind intoxicaţi de 


5 


propaganda ateismului comunist sau a luptei de clasă. Am 
avut norocul să nu cunoaştem influenţa nefastă a televiziunii 
cu filmele sale obscene şi libidinoase sau alte blestemăţii. 
Dimpotrivă, părinţii şi bunicii noştri ne vorbeau despre 
faptele frumoase sau eroice din viaţa înaintaşilor noştri, care 
ne impresionau atât de mult, încât ele deveneau pentru noi 
simboluri vrednice de urmat. Ajunşi pe băncile şcolilor, 
aflam tot mai multe lucruri noi, iar îndemnurile şi sfaturile 
primite de la dascălii noştri ne-au făcut să trăim cu 
convingerea de nestrămutat că ne-am născut creştini şi 
români, că aşa trebuie să trăim şi să murim. Pentru noi, 
această convingere constituia însuşi rostul vieţii noastre pe 
pământ. De aceea, noi nu am ajuns în închisori din spirit de 
aventură sau din dorința de a face acte de bravură, ci din 
convingerea fermă că ne facem datoria faţă de neam şi ţară, 
față de biserica noastră, față de noi înşine. 

Prin scrierea cărții de față, voi fi poate învinuit de unii 
că mi-am asumat o sarcină pe care nu am reușit să o duc la 
îndeplinire aşa cum ar fi trebuit. Nu-i acuz şi, din punctul lor 
de vedere, cred că au dreptate. Dar trebuie şi ei să mă 
înțeleagă, deoarece eu nu am urmărit să descriu viaţa din 
închisorile comuniste, ci am căutat să prezint doar unele 
momente care mi s-au părut mai deosebite din timpul şederii 
mele în aceste temnițe. 

Eventualii cititori se vor aștepta poate să găsească în 
aceste amintiri descrieri amănunțite, analize psihologice ale 
unor indivizi, ale unor grupuri de oameni sau ale unor 
întâmplări, încât să fie cât mai uşor şi mai bine cunoscută şi 
înţeleasă viaţa trăită în închisorile comuniste. 

Aşa ar fi normal, astfel se procedează când intenţionezi 
să faci literatură. Eu nu am fost preocupat de acest lucru, 
scopul meu fiind de a evoca unele momente trăite de mine 
ma! intens, aşa cum le trăiam eu atunci, cum le vedeam, ce 
simţeam şi cum le suportam. Fără îndoială, voi fi judecat, 
compăâtimit sau acuzat de către unii care ar fi mai mult sau 


6 


RR 


PI DE A 


mai puţin îndr eptățiți să facă acest lucru. Este dreptul lor să o 
facă, să mă condamne sau nu, după cum şi eu am dreptul de a 
ține” sau nu seama de aprecierea lor, deoarece, înainte de 
verdictul dat de ei, eu m-am prezentat în faţa propriei mele 
conştiinţe, pe care o consider suprema instanță de judecată. 

Cine din lumea de azi ar putea să înțeleagă apariţia unor 
stări anormale, ajungând uneori chiar până la momente de 
nebunie colectivă, datorită unei terori diabolic gândite şi 
aplicate? Işi închipuie un tânăr de azi cum poate un om să 
accepte moartea sa pentru a salva pe altul? 

Câţi îşi pot închipui că un om preferă să accepte să fie 
torturat şi să-şi mănânce propriile fecale, decât să-şi lovească 
camaradul de suferință sau decât să afirme că nu mai crede în 
Dumnezeu? 

Va putea înţelege cineva care nu a trecut prin iadul din 
închisorile comuniste cum poate fi transformat un om în 
torționar sau cum este posibil ca un om să ajungă insensibil 
când vede cum torționarul își chinuieşte victima, ajungând 
Chiar până acolo încât să nu mai facă aproape nici o 
deosebire între ei, dimpotrivă — părându-i-se ceva obişnuit? 
Dacă aceste stări sunt de neînțeles pentru cititorul de azi, 
pentru noi atunci păreau normale, deoarece noi nu mai 
gândeam normal, devenind deci şi noi anormali. Este un 
lucru dureros, dar adevărat. 

Comunismul a folosit toate mijloacele de a ne distruge 
atât fizic cât şi sufleteşte. Vorbeau în numele umanităţii, dar 
ne torturau moral sau fizic prin bătăi, sete, frig, foame, umi- 
linţe, singurătate, schingiuiri, încercări de corupere a celor 
mai slabi pentru a provoca suspiciuni, deznădejde, 
neîncredere, iar când au considerat că acestea şi-au făcut 
efectul, au încercat să distrugă şi ceea ce a rămas nealterat în 


Noi şi anume sufletul. 
La Piteşti, atât timp cât omul-materie era subordonat 


sufletului, ne simţeam oameni, sufeream, răbdam, dar Sei 
să rămânem ceea ce am fost, adică oameni adevăraţi. Atunci 


7 


când a fost atacat şi sufletul, s-a încercat alungarea lui 
Dumnezeu din el, iar acolo unde s-a reuşit, au început să 
dispară mila, respectul, dragostea şi iubirea aproapelui, 
nădejdea; deţinuţii au fost desensibilizaţi, mutilați sufleteşte, 
devenind deci oameni anormali; unii mai mult, alţii mai 
puţin, dar aproape toţi altfel de cum am fost şi ar fi trebuit să 
rămânem. 
Am încercat să evoc în memoriile mele ceea ce am trăit, 
iar dacă vor apărea deosebiri între diverse mărturii, ele se 
datorează fie perioadei de timp, fie condiţiilor în care au fost 
ţinuţi cei ce povestesc şi nu unei lipse de obiectivitate. 
Autorul 


SEI cae 


REZISTENŢA ANTICOMUNISTĂ 


Era în toamna anului 1945. Războiul se terminase prin 
înfrângerea armatei germane, iar România rămăsese pradă 
hoardelor bolşevice. Apusul, ameţit de bucuria victoriei, trăia 
din plin prezentul, căutând să tragă cât mai multe foloase în 
urma prăbuşirii Germaniei, iar viitorul nu-l preocupa decât 
prin prisma propriilor interese. 

Jertfele făcute de poporul român în lupta împotriva Ger- 
maniei au fost zadarnice, nefiind luate în seamă; dimpotrivă, 
vom fi pedepsiţi pentru a fi avut curajul de a ne opune şi 
lupta împotriva comunismului. Nu am fost numai abandonaţi 
de către puterile occidentale, dar am fost vânduți rușilor 
pentru a fi desfiinţaţi ca naţiune sub masca ideilor utopice şi 
inumane ale comunismului. 

România a ajuns în această situaţie având nenorocul ca 
din anul 1930 să ajungă pe tronul regal doi regi străini de 
neam, Carol al II-lea şi Mihai I, în ale căror suflete nu s-a 
putut vedea nici cea mai mică urmă de respect pentru poporul 
român. "Țara fiind pentru ei doar un teren propice pentru a se 
îmbogăţi şi a-şi demonstra obediența faţă de forţele oculte ce 
conduceau omenirea. Pentru poporul român, Carol al II-lea a 
venit ca un blestem asupra acestui neam, pedeapsă venită cu 
îngăduinţa lui Dumnezeu, pentru că prea mulţi şerpi veninoşi 
au crescut în sânul acestui neam. Sub Carol al II-lea a început 
degradarea morală şi spirituală a conducerii societăţii 
româneşti. Lichelismul ia o amploare nemaicunoscută în 
România, încurajată chiar de regele țării, care şi-a adunat în 
jurul său pe cei mai slugarnici, fără caracter şi dezinteresaţi 
de soarta neamului şi a poporului român. În susţinerea celor 
spuse, citez două fragmente din cartea „SUB ARIPI DE 
VULTUR” scrisă de Teofil G. Sidorovici, mare linguşitor al 


9 


regelui, apărută la Editura SOCEC. Reproduc întocmai textul 

şi scrierea cuvintelor cu literă mare: 

a) pagina 117 de la rândul 7 la rândul 22: 40 

„Munca lor de-o vieaţă, era toată prefăcută în scrum. 
Doar minunea lui Dumnezeu le mai putea veni în ajutor. Şi 
într adevăr minunea a venit. M.S. Regele Carol II, în marea 
Sa dragoste de popor s'a îndurerat foarte, la auzul groaznicei 
nenorociri. Şi-a adunat Sfetnicii şi le-a spus: 

- Nu voiu avea linişte, până când nu voiu şti că 
locuitorii din Dioşti vor fi iarăşi precum au fost. Vreau să se 
ridice alt sat pe ruinele celui ce-a fost şi jumătate din 
cheltuieli le voiu da Eu, Regele Ţării. Vreau să li se dăruiască 
iarăşi vitele de muncă şi vreau să văd în acest sat o rânduială 
nouă de vieaţă. În ţara Mea, nu vreau să plângă nimeni, căci e 
o poruncă a bisericii să ajutăm pe cei în nevoie...” 

b) pagina 124 de la rândul 3 la rândul 25: 

„In puţinul timp cât Ii lasă treburile grele ale domniei, 
Suveranul porneşte peste ogoarele Țării Sale şi simte 
plăcerea câmpului bine lucrat. Dar nu numai atât. 

Intr'o dimineață de primăvară, împreună cu Vlăstarul 
Regesc, pe care-L creşte în aceeaşi dragoste de popor şi de 
ogor, a poposit în satul Băneasa, unde are o moşie. Venise 
plugurile şi EI, Regele Țării ţinuse să fie de faţă la una din 
cele mai scumpe lecţii străjereşti ale Măriei Sale Marelui 
Voevod Mihai: lecţia plugului şi a brazdei bine întoarse. 

A mers Marele nostru Rege în urma plugului, la 
coarnele căruia se găsea Însăş Măria Sa Voevodul şi mereu Îi 
vorbea despre cele ce avea să facă, ca unul din cei mai buni 
plugari. 

: La amiază, Mândrul Voevod simţea plăcerea lucrului 
Său, privind la câmpul negru cu miros deosebit de primăvară 
a As leul Său Părinte bătăturile din palme, bătături 

păsarea voinicească pe coarnele plugului, în ziua 


de cinstire a plugăriei, îndeletnicire de seamă a poporului 
Român.” 


10 


NI 


Poate cineva să-şi închipuie că acest rege lipsit cu 
desăvârşire de orice fel de scrupule, capabil să facă orice 
pentru bani, ar fi fost în stare să risipească o parte din banii 
furaţi, pentru a ajuta pe acei țărani loviți de soartă? Dar 
ipocrizia era nelipsită din limbajul său. Referitor la banii 
furaţi din vistieria statului de către Carol al II-lea sau 
împreună cu oamenii lui, e suficient să ne întrebăm ce s-a 
făcut cu banii rezultați din timbrul aviaţiei, cum au fost 
cheltuite cele 28 de miliarde de lei înscriși în buget pentru 
înarmarea armatei de la urcarea pe tron a lui Carol al II-lea şi 
până în 1939. Rezultatul s-a văzut cu ocazia convocării 
Consiliului de Coroană din 27 iunie 1940, urmare a 
ultimatumului sovietic privind cedarea Basarabiei şi nordul 
Bucovinei, când Constantin Argetoianu întreabă care este 
situația armatei. Răspunsul Generalului Tenescu „că avem 
muniţie numai pentru 15 zile şi că aviația este mai mult decât 
insuficientă” l-a determinat pe N. lorga să-l întrebe pe rege 
unde sunt banii de pe timbrul aviaţiei, bani ce-i fuseseră 
încredinţaţi regelui pentru dotarea armatei cu o aviaţie 
puternică. Astfel s-a putut ajunge ca în anii 1940-1941, 
soldaţii din armata terestră să fie echipați cu opinci în loc de 
bocanci şi de multe ori pâinea să fie înlocuită cu mămăligă. 
Dar Carol al II-lea nu s-a remarcat numai prin risipirea ŞI 
însuşirea în mod fraudulos de însemnate sume de bani din 
vistieria statului, s-a comportat şi ca un josnic trădător de 
țară. Astfel, la data de 19 august 1918, când se afla cu 
unitatea sa de vânători de munte pe frontul din Moldova, 
dezertează lăsând soldaţii fără comandant şi fuge la Odessa 
într-o aventură amoroasă cu Zizi Lambrino, pentru ca la 31 
august să se căsătorească religios, fără ştiinţa ŞI acordul 
familiei regale, căsătoria care nu după mult timp va fi anulată 
iar fosta soţie fiind trimisă ulterior la Paris, A pizaleee i ; 
pensie viageră. Carol este adus în țară de ai E ai 
septembrie, iar pe 22 septembrie este pedepsit disciplinar 
75 de zile de închisoare, urmând a fi executată la Mănăstirea 


Il 


SRI a re O ICAEPRS, P  , 


din judeţul Neamţ. În urma revoluţiei bolşevice din 
Ungaria condusă de Bela Kun, armata romană intervine 
alungând trupele comuniste peste Tisa şi ocupă Budapesta. 
Casa regală dar şi guvernul doreau ca prinţul Carol, pentru a- 
şi recâştiga simpatia opiniei publice să meargă pe front, dar 
când i s-a propus acest lucru, Carol a simulat un accident de 
călărie, devenind indisponibil. Prinţul Nicolae, fratele său, 
afirmă că a recurs la o automutilare, numai să nu plece pe 
front. loseph Boyle, unul dintre amanţii Reginei Maria, i-a 
propus lui Zizi Lambrino douăzeci de mii de dolari şi o 
pensie lunară pentru copil dacă pleacă în Franţa, dar fiind 
refuzat, îi recomandă reginei să-l trimită pe Carol într-o lungă 
călătorie pentru a-i despărţi. Regina acceptă propunerea şi 
sub pretextul unei călătorii „de informare geografică” 
pregăteşte călătoria cu cel mai luxos vapor englez, fiind 
însoţit de încă 20 de persoane de teapa prinţului, având ca 
aghiotant pe Nicu Condiescu, căruia regina îi pune în vedere 
să abă grija ca prinţul să aibă permanent muzică, băutură şi 
femei ca să uite de fosta soţie. Cum vistieria statului era 
goală, regina l-a însărcinat pe ministrul de interne Argetoianu 
să-i caute banii necesari. Acesta a reuşit să obţină emiterea 
unui bon de tezaur în valoare de două milioane de franci 
elveţieni, iar omul de afaceri evreu Aron Schuller l-a 
negociat, urmând să primească banii înapoi plus dobânda 
respectivă de la Banca Naţională a României. Pentru Carol al 
II-lea România era văzută ca o sursă de îmbogăţire fără 
muncă, iar viitorul ei nu-l interesa, afirmaţie justificată prin 
următorul exemplu: prin anul 1926, prințul Carol în calitatea 
sa de şef al Inspectoratului General al Aeronauticii din cadrul 
Ministerului de Război, face o comadă de avioane de 
E ei recunoaştere la firma engleză Siskin-Armstrong. 
pţionarea făcută inainte de a fi luate în primire de 

fai oo op comisiei de recepţie din care făcea 
Ion Tal ap militar al României, care nu era altul decât 
scu, viitorul mareşal al României, au constatat că 


Horaiţa 


12 


a II 


a ED DĂ 


avioanele erau total necorespunzătoare, cerând rezilierea 
contractului. Cum prinţul Carol încasase un comision 
substanţial de la firma engleză, aceştia s-au opus rezilierii, iar 
acelaşi samsar care încheiase primul contract direcţionează 
România către firma olandeză Fokker pentru a cumpăra 
necesarul de 50 de avioane. Deci un nou contract perfectat de 
acelaşi misit, un nou comision pentru prinţul Carol. Ce-i păsa 
lui Carol dacă armata română ar fi fost dotată cu acele 
avioane necorespunzătoare cumpărate de la firma britanică? 

Aşa a ajuns România pe punctul de a fi desfiinţată ca 
ţară datorită unui alt rege trădător, Mihai I, care a predat ţara 
şi armata duşmanului comunist, minţind atât armata cât şi 
poporul român cu încheierea unui armistițiu care în fapt nu a 
avut loc. Stau şi mă întreb: oare acest rege inconştient care 
fusese informat că soarta Europei, deci implicit şi a 
României, fusese pecetluită încă din noiembrie 1943 la 
conferinţa de la Teheran, la întâlnirea dintre Stalin, Roosevelt 
şi Churchill, nu are nici un fel de remuşcări în urma 
capitulării necondiționate în faţa trupelor comuniste? 
Minţirea armatei şi a poporului român cu încheierea aşa- 
zisului armistițiu a avut ca rezultat urmări dezastruoase 
pentru poporul român şi ţară pe moment dar şi pentru viitor. 
Astfel peste 130.000 de soldaţi şi ofiţeri români, după marele 
ziarist român Pamfil Şeicaru 175.000, care au luptat pe 
frontul din Moldova, au fost luaţi prizonieri şi trimişi în 
Siberia sau la minele de cărbuni din Ucraina, de unde marea 
majoritate nu s-au mai întors la casele lor unde erau aşteptaţi 
de părinţi sau copii. 

Îmi amintesc cum încercând să mă refugiez din faţa 
trupelor invadatoare, ofiţerii români încercau să ne convingă 
să ne întoarcem la casele noastre, deoarece s-a făcut pace, 
nedându-şi seama că au fost minţiţi. Astfel au fost luaţi 
prizonieri aproape tot efectivul celor 26 de divizii de pe 
frontul din Moldova, iar tot armamentul cu care au fost 
înzestrați a fost considerat captură de război. Dacă numai la 


13 


cele menţionate până acum mai adăugăm ŞI pierderile suferite 
de armata română pe frontul de vest, ea fiind subordonată 
comandamentului sovietic şi trimisă să lupte pe fronturile 
cele mai grele, unde inamicul era favorizat de configuraţia 
terenului, în special în Munţii Tatra şi cu armament mult 
superior celui folosit de armata română, a făcut ca pierderile 
de vieţi omeneşti ale armatei române să ajungă să fie de 
165.000 de morţi şi aproape 50.000 de răniţi, pierderi mult 
mai mari decât cele suferite pe frontul din Răsărit în 
campania pentru eliberarea Basarabiei şi nordul Bucovinei. 

Putem spune deci că pe regele Mihai nu-l interesa 
soarta poporului român, el nefăcând altceva decât să execute 
ordinele celor ce conduceau lumea, urmărind diminuarea 
pierderilor omeneşti din rândul armatelor duşmane prin 
capitularea necondiționată, dar şi distrugerea României prin 
intermediul comunismului rusesc, operă a aceloraşi forțe 
oculte ale francmasoneriei. Fostul rege Mihai I lipsit de 
bunul-simţ şi fără nici un pic de ruşine, după căderea 
comunismului se întoarce în ţară, nu de dorul ei, ci cu gândul 
de a-şi revendica dreptul de proprietate asupra unor bunuri ce 
au aparţinut sau ar fi aparţinut Casei Regale. 

Or, politicienii noştri de astăzi, dând dovadă de o crasă 
slugărnicie faţă de rege dar şi de supunere faţă de forțele 
masonice din exterior care îl susţin, îi dau aproape tot ce 
doreşte, fără a verifica în prealabil dacă bunurile solicitate au 
fost acordate membrilor familiei regale numai cu dreptul de 
uzufruct, sau date casei regale pentru a-i îmbogăţi 
patrimoniul care aparţine întregului popor, şi cele acordate 
regelui ca persoană fizică. 

Se mai poate pune întrebarea: cum au fost realizate 
aceste bunuri şi prin ce mijloace, pentru ca acum acest rege 
vânzător de țară să intre în posesia lor, pentru ca apoi să le 
e pa : băncile din Apus, adică în mâna 
of ia Rl ândut Rusiei bolşevizate. Dacă poporul 

, ul majoritate a fost monarhist, el spera că 


14 


a 


ap 


Dumnezeu se va îndura de acest neam şi-l va înzestra cu nişte 
regi asemenea domnitorilor Constantin Brâncoveanu sau loan 
Vodă Viteazu (cel Cumplit) şi mulţi alţii care şi-au dat viaţa 
pentru neam, țară şi Biserica Ortodoxă. 

Însă rolul regelui nu este de a guverna ţara, aşa cum a 
făcut Carol al II-lea, ci de a o reprezenta şi supraveghea 
respectarea Constituţiei, a legilor, asemenea unui arbitru de 
fotbal, care conducând un meci, are obligaţia de a 
supraveghea respectarea regulamentului, fluierând orice 
încălcare a acestuia, aplicând sancţiunile prevăzute în 
regulament. Dar Carol al II-lea nu a voit să joace rolul de 
arbitru, el a dorit şi a reuşit să conducă ţara după bunul său 
plac pentru a-şi atinge scopurile urmărite, cu largul concurs 
al politicienilor slugarnici adunaţi în jurul său, ca: Ernest 
Urdăreanu, Gabriel Marinescu, Neculai lorga, patriarhul 
Miron Cristea, Max Ausschnit, Neculai Malaxa, Armand 
Călinescu, Constantin Argetoianu, generalul Gheorghe 
Argeşeanu care, în timp de trei zile cât a fost prim-ministru, a 
ordonat executarea a 256 de legionari în noaptea de 21/22 
septembrie 1939, fără a fi judecaţi, ucigând o bună parte din 
elita neamului. Se poate spune că genocidul împotriva 
poporului român a început cu acest rege mason, continuat cu 
pactul Molotov-Ribbentrop şi apoi cu blestemul comunist. 

Simţeam cum ne scufundăm într-un întuneric din care 
nimeni nu ştia când şi cum vom putea să ne salvăm. Crimele, 
violurile, jafurile şi abuzurile comise de hoardele sovieto-co- 
muniste au produs răni adânci în sufletele curate ale tinere- 
tului, ceea ce a declanşat o atitudine ostilă faţă de cotropitori. 

Aceasta era atmosfera în 1945, când ţara fiind mutilată, 
prădată şi sărăcită, iar poporul umilit în urma unui simulacru 
de armistițiu, tineretul nu putea să rămână nepăsător la ceea 
ce se petrecea sub ochii lui. Aşa cum se întâmplă în vremuri 
de grea cumpănă, o parte a tineretului a uitat de tot ceea ce îl 
despărțea şi s-a unit în faţa primejdiei reprezentate de 
bolşevismul rusesc, alăturându-se celor ce au prevăzut cu 


15 


înainte pericolul comunist, celor aparținând 
are. Spre ruşinea noastră, odată cu venirea 
hoardelor bolşevice, au apărut la suprafaţă aibe SI AIeIci 
rezultate din frământările acestui popor. „Ce-i de făcut?” era 
întrebarea pe care şi-o puneau toţi cel ce iubeau ţara, neamul 
şi credința străbună. Unii, însă puţini la ici uitând 
îndatoririle față de acest neam, urmărind câştigarea unor 
privilegii, au pactizat cu ocupanții şi s-au pus necondiționat 
la dispoziţia lor. Cei mai mulţi păreau a fi resemnaţi, 
lăsându-se în voia soartei, în speranța că Dumnezeu nu ne va 
părăsi şi ne va ajuta să supravieţuim. A treia categorie, în 
care predomina tineretul, n-au acceptat nici pactul cu 
duşmanul şi nici pasivitatea. 

Tineretul, crescut şi educat în spirit naţional şi creştin, 
în timp ce se ducea un război pentru salvarea fiinţei naţionale 
şi a hotarelor lăsate de strămoşi, nu putea rămâne nepăsător. 
Ne dădeam seama de îndatoririle ce ne reveneau ca fii ai 
acestui neam; eram conştienţi că drumul pe care va trebui să 
pornim nu va fi deloc uşor, că vom avea de înfruntat multe 
obstacole şi că orice luptă se câştigă prin jertfe şi suferință. 
Astfel gândeam atunci şi eram convinşi că nu greşeam. 

Comportamentul şi aspectul trupelor bolşevice dăduse 
un semnal de alarmă, parcă spre a ne preveni de ceea ce ne 
aşteaptă. In acele vremuri, când neliniştea cuprinsese întreaga 
suflare românească, eram elev în ultima clasă a Liceului 
„Petru Rareş” din Piatra Neamţ. Venisem după o întrerupere 
de doi ani a cursurilor de zi, deoarece clasele VI şi VII (X şi 
XI după noua reformă) le absolvisem ca „elev particular”, 
cum se spunea atunci celor ce nu frecventau cursurile. 
Atmosfera găsită era deosebită de cea pe care o lăsasem cu 
doi ant în urmă; colegi şi profesori noi, comportament diferit 
a din partea unor colegi, cât şi din partea unor profesori. În 
iara na pi Ptr cină 

» panică sau frică. 


Un coleg basarabean, rus sau ucrainean la origine, 


mulţi ani în 
Mişcării Legion 


16 


ÎI 


Urum Valentin, împreună cu un evreu, Glasman, prin diferite 
promisiuni sau şantaje, încercau să atragă de partea lor pe 
unii colegi, pentru a înfiinţa o organizaţie comunistă în liceu, 
denumită, după câte îmi amintesc, „Tineretul progresist”. 
Cunoscând adevărata faţă a comunismului, nu puteam 
rămâne nepăsător la ceea ce se întâmpla în jurul meu. Trebuia 
făcut ceva, dar întrebarea era cu cine şi ce anume se poate 
face. Eram coleg de clasă cu Emil (Milucă) Săndulescu, care 
în 1941 fusese selecționat, împreună cu alţi elevi, printre care 
mă număram şi eu, pentru a fi încadrat ca „Frăţior de cruce” 
pe lângă unitatea Frăţiilor de Cruce din liceu. Deoarece după 
câteva zile a avut loc lovitura de stat a generalului Antonescu 
din ianuarie 1941, pentru a fi protejaţi, am fost abandonaţi, 
rămânând doar cu unele amintiri frumoase. După ce l-am 
urmărit însă câteva zile, pentru a vedea cum se comportă, 
m-am adresat lui, întrebându-l dacă ştie ceva despre existența 
F.D.C. în liceu, deoarece consideram că numai alături de 
acest grup F.D.C. s-ar putea face ceva pentru a contracara 
influența comunistă în şcoală. 

Spre dezamăgirea mea, Milucă Săndulescu nu ştia 
nimic, deşi eu eram convins că trebuia să existe. să 

Intrebarea pusă lui Milucă a avut darul de a-l trezi din 
acea stare de nepăsare care începuse a pune stăpânire pe 
majoritatea colegilor, iar mai târziu el va fi acela care mă va 
întreba în repetate rânduri dacă am descoperit ceea ce căutam. 
Nu i-am spus, pentru că era impulsiv din fire şi doric de 
afirmare, ceea ce nu era potrivit în acel moment. Întrucât 
eram sigur că se poate conta oricând pe sentimentele lui 
patriotice, am considerat că este mai bine a-l ţine în anturajul 
nostru, fără a-i da posibilitatea de a bănui ceva. Și pentru a se 
putea înţelege atmosfera din acele timpuri, voi povesti 
următoarea întâmplare: y 

Într-o oră de dirigenţie, provocându-se de către colegul 
nostru Marius Lupu o discuţie în legătură cu drepturile 
noastre istorice asupra Basarabiei şi Bucovinei, subliniindu-se 


17 


ie de comportare al armatei ruseşti, 


care umbla cu ceasurile deșteptătoare la gât sau la Sai, 
diriintele clasei, profesorul Vasile Chiriţescu, ne-a întrebat: 
Ea î hoiului rusesc?” Marea majoritate 

„Ce putem face în faţa puhoiului | 
"c-am declarat partizanii luptei pentru drepturile noastre 
istorice, care trebuie să fie sfinte tuturor, 1ar la o a doua 
întrebare: „Când şi cum?”, aproape toți ne-am ridicat în 
picioare, spunând hotărât: „ŞI mâine mergem voluntari să 
luptăm cu arma în mână împotriva ruşilor cotropitori” 
Dirigintele, dându-şi seama că nu mai poate conduce şi 
controla discuţia mai departe, a zis că este mai bine să 
închidem convorbirea şi, luându-și catalogul, a părăsit clasa, 
spunând: „Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să plece”. 
A doua zi, toată discuţia din clasă a apărut în presa locală, cu 
atacuri vehemente împotriva profesorului V. Chiriţescu, care 
a fost acuzat de activitatea legionară din trecut, cerându-se 
totodată intervenţia justiţiei pentru pedepsirea celor vinovaţi 
pentru atacurile verbale şi insultele aduse „armatei sovietice, 
eliberatoarea României”. Am avut noroc că judecător de 
instrucție în acel timp era Octavian Rotundu, frate cu 
directorul liceului, Aurel Rotundu. Cu ajutorul lor au fost 
chemaţi, pentru a fi interogaţi la tribunal, numai cei care au 
luat parte la discuţie şi care au fost propuşi de noi. Prin 
declaraţiile date, toţi am negat cele scrise de presa locală, 
susţinând că întreaga discuţie a fost denaturată. Ca urmare a 
celor declarate de noi, cercetările nu au mai continuat, iar 
autorităţile comuniste de atunci s-au mulţumit cu darea afară 
din învățământ a profesorului V. Chiriţescu şi cu 
cxmatricularea din liceu a lui Marius Lupu, care era cunoscut 
ca făcând parte din organizaţia de tineret a Partidului 
Naţional Țărănesc. Această nefericită întâmplare, soldată cu 
pierderea unui coleg şi a unui profesor dintre cei mai iubiţi şi 
i ua i nic S0 a 
iata ep E ie su ocotenent de securitate, avea 
plin de entuziasm şi nu peste mult timp 


totodată şi modul sălbat 


18 


e 


cai 


va. fi arestat, deoarece pusese la cale cu alţi camarazi, 
sublocotenenţii Petrescu Eftimie şi Roşu Vasile, ca, la un 
moment potrivit, să ocupe cazarma şi să pună mâna pe 
armamentul şi muniţia unităţii, cu care să plece în munţi şi să 
înarmeze pe cei care se opuneau instalării comunismului în 
țară. Au fost însă vânduți de un subofițer ce urma să-i 
însoţească, la proces cerându-i-se condamnarea la moarte, 
pentru a fi în cele din urmă osândit la 25 de ani închisoare. 

Nu mi-a trebuit prea mult să descopăr ceea ce căutam 
şi, spre satisfacția mea, majoritatea îmi erau prieteni. Nu 
eram mulţi, dar toți oameni de acţiune. Acest grup avea 
ramificații în toate şcolile din oraş, având astfel posibilitatea 
de a întreține o atmosferă anticomunistă în rândul întregului 
tineret. Eram mulţumit de descoperirea făcută şi nu mă mai 
simţeam singur. 

Reluarea legăturilor cu grupul F.d.C. (Frăția de Cruce) a 
avut un rol hotărâtor în viața mea, fapt ce nu l-am regretat 
niciodată, deoarece aici am găsit oamenii pe care îi căutam, 
în mijlocul lor am găsit adevăratele prietenii, caractere, 
oameni, capabili să-şi sacrifice tinereţea, chiar şi viața pentru 
idealuri măreţe puse în slujba neamului, a patriei şi mai 
presus de toate, în apărarea bisericii şi a credinței în 
Dumnezeu. Dacă educaţia primită în copilărie de la părinții 
noştri avea la bază morala creştină, punându-se accent pe 
dragoste, cinste, respect etc., acestea făcându-se prin sfaturi 
părintești, efectele având loc în timp, în cadrul F.d.C. ele 
trebuiau puse în practică din momentul în care ai acceptat 
încadrarea în grupul respectiv. De la început ni se recomanda 
mersul regulat la biserică, eliminarea limbajului şi a 
comportamentului de mahala, recomandându-se o atitudine 
plină de decenţă şi civilizată, pentru a fi exemplu pentru cei 
din preajma noastră. Tot aici am fost îndemnați să uităm pe 
cei ce ne-au dorit sau pricinuit vreun rău, dar să nu-l uităm pe 
cei ce ne-au ajutat sau au fost alături de noi în vremuri mai 
grele. momentul prieteniei din timpul şedinţelor era prilej de 


19 


a ne cunoaşte aşa cum suntem în realitate, Ma CaO 
adevărată spovedanie, când fiecare îşi arăta in specia Datule 
negative proprii sau ale camarazilor din unitate cum ar fi: 
fumatul, lauda, comoditatea, tentaţia spre băutură sau Jocurile 
de noroc, fără ca cineva să se supere, dimpotrivă, toți căutând 
să ocolească sau să se debaraseze de astfel de VICII. se critica 
cu severitate mândria, pentru a preveni apariția unor 
complexe de inferioritate între cei săraci şi cei din familii mai 
bogate, între cei crescuţi la ţară şi cei din mediul orăşenesc, 
sau între cei înzestrați cu calități mai deosebite faţă de alţii, 
recomandându-se modestie şi ajutor la nevoie (de exemplu: 
între cei fruntaşi la învăţătură şi cei mediocri). În urma 
acestor. întâlniri ne despărțeam mai încrezători în noi, în 
solidaritatea şi idealurile care ne uneau. In urma acestor 
consfătuiri s-au creat prietenii şi caractere ce au rezistat 
tuturor furtunilor ce s-au abătut asupra acestui neam. 

Trebuie să recunoaștem că au fost şi abandonări de la 
idealurile noastre, dar nu se pot compara cu marea majoritate 
a celor ce şi-au continuat drumul ales, dintre care unii vor 
îmbogăți istoria neamului nostru cu adevărate nume de 
martiri ca: Valeriu Gafencu, Costache Oprişan, Maica 
Mihaela (Marieta Nicoară) etc., care în condiţiile în care au 
trăit sau sub presiunile la care au fost supuși, au înţeles să-şi 
dea viaţa pentru Hristos şi neam, aşa cum a binevoit Tatăl 
Ceresc. E greu de apreciat ce a mai rămas din acea educaţie 
pusă în slujba unor idealuri mărețe, în slujba lui Dumnezeu, a 
neamului, a patriei, în final în slujba semenilor. tăi, spre 
deosebire de astăzi, când idealul a ajuns să fie sinonim cu 
banul, dacă se poate să fie obţinut fără muncă şi fără limite. 

Idealiştii din trecut fiind înlocuiţi cu aşa-zişii „băieţi 
deştepţi” de azi, ştiind să fie obedienţi faţă de cei mai mari și 
mai puternici, dar neîndurători cu cei mai slabi, iar prin 
obrăznicia ce-i caracterizează au ajuns să joace un rol 


important în societatea noastră dezorientată şi incapabilă de o 
redresare morală şi spirituală. 


20 


e 


Totuşi pentru a demonstra că sunt şi ei capabili de a 
face ceva, au preluat desfrânarea rămasă încă din timpul 
regalității pentru a o extinde asupra întregii societăţi cu 
scopul de a distruge familia care a fost şi trebuie să rămână la 
temelia societății omeneşti. 

Din clasa mea, aproape o treime din elevii de origine 
română făceau parte din această unitate a F.D.C şi, spre 
mândria mea, erau printre cei mai buni elevi din clasă. Îmi 
amintesc dintre ei pe: Nicolae Perceli, Dumitru Perceli, Ion 
Comănici, Constantin Văleanu, Alexandru Ungureanu, Octa- 
vian Văideanu, cărora li se adăugau alţii din clasele mai mici, 
ca: Juncu Vasile, Pleşca Ioan, Măzăreanu Petru, Gavrizi 
Gheorghe, Creţulescu Neculai, Matei loan etc. care aveau 
obligația morală de a prelua şi continua lupta. 

Scopul principal al Frăţiilor de Cruce era educarea tine- 
retului în spiritul moralei creştin-ortodoxe, educarea 
naţională prin cultivarea dragostei de neam şi de ţară, 
educarea caracterelor, implantarea în sufletul tineretului a 
sentimentelor creştine de dreptate, echitate, de dragoste, de 
muncă etc. Căutam să facem cunoscute frumuseţile țării prin 
dezvoltarea turismului etc. Ne străduiam să avem o 
comportare cât mai demnă, căutând să ne atragem cât mai 
mulţi simpatizanți. Urmăream de asemenea atenţionarea 
tinerilor muncitori din judeţul nostru asupra pericolului 
comunist, reuşind în scurt timp să organizăm un grup de 
rezistență anticomunistă şi în mijlocul lor. Cei ce, pe parcurs, 
nu respectau normele cerute de noi, erau eliminaţi treptat fără 
a-şi da seama, din rândurile noastre, nu printr-o atitudine 
dură, care i-ar fi transformat probabil în potențiali duşmani, 
ci prin evitarea întâlnirilor şi a discuţiilor cu ei, lăsând 
impresia că am renunţat la scopurile noastre. Aşa se explică 
şi faptul că nu toţi cei care au făcut parte cândva din F.D.C. 
sau corpul studențesc deveneau ulterior membri ai Mişcării 


Legionare. | g 
Aici ajungeau numai cei care doreau şi dovedeau că duc 


21 


o viață bazată pe morala creştină şi că doresc să se pună în 


slujba neamului românesc. Cei care nu se încadrau în aceste 
i erau abandonaţi o dată cu terminarea 


incipii de viaţă “ 
Die EN eg îi mai făcea legătura mai departe cu centrele 
universitare. Cu timpul s-a reuşit să se formeze un centru de 
rezistență şi în cadrul Regimentului 15 Dorobanţi din Piatra 
Neamţ, cu care țineam o strânsă legătură. Intrucât se punea 
problema unui posibil război, pe care tot răsăritul Europei îl 
aştepta în nădejdea eliberării de sub jugul comunist, ne 
făceam tot felul de planuri de acţiune, cum să procedăm la 
apariţia unor asemenea momente. Ne străduiam să cunoaştem 
cât mai bine pădurile din împrejurimi şi să căutăm anumite 
locuri unde să ne adunăm şi să ne ascundem în caz de nevoie. 
Îmi amintesc cum ne-a crescut moralul când am hotărât să 
facem un lagăr de noapte împreună cu tinerii muncitori şi cu 
grupul de militari pe muntele Cernegura, iar faptul că 
militarii (plutonierul Chelaru Florin, sergentul major Panduru 
Dumitru şi sergentul major Ostache) au reuşit să sustragă din 
magazia regimentului câteva arme cu care au venit în pădure, 
a fost pentru noi o adevărată victorie. Deşi spre ziuă armele 
au fost duse din nou în magazia regimentului pentru a nu se 
observa lipsa lor, numai faptul că am reuşit să le scoatem 
afară din unitatea militară a fost suficient pentru a ne 
convinge de solidaritatea şi încrederea ce ne lega pe toți. 
Scopul nostru, printre altele, a fost să verificăm cum 
reacționează fiecare membru la o acţiune mai neobişnuită, iar 
rezultatul s-a dovedit deosebit de îmbucurător. Numărul 
membrilor începea să crească, împreună cu optimismul din 
sufletele noastre. 

O dată cu terminarea anului şcolar 1945-1946 s-a 
hotărât ca la Piatra Neamţ să se organizeze o tabără F.D.C. la 
care să participe reprezentanţi ai tuturor grupărilor F.D.C. din 
Moldova şi Bucovina. Au mai venit în această tabără 
i din Cluj, Timişoara, Turnu Severin. S-a căutat 

greu accesibil în munţii din apropiere, unde am 


22 


De 


putut sta, după câte îmi amintesc, o săptămână, fără a fi 
văzuţi de cineva. Tabăra a fost organizată de regionala 
F.D.C. lași, care era condusă de Florică Dumitrescu, student 
Ja Facultatea de Medicină. Ea a constituit, la drept vorbind, 
un preludiu la şirul acţiunilor de rezistență armată care vor 
urma, dar acestea de durată, în alte zone ale Carpaţilor. 
Dintre cei care au luat parte la această tabără, îmi amintesc de 
următorii: Buliman loan, Săpătoru Gheorghe, Berza Eugen, 
Niţă Cornel — jud. Bacău; Dumitrescu Florian, Comşa 
Ieronim, Livinschi Mihai, Livinschi Anton, Cocâlnău Iulian — 
jud. Iaşi; Popescu Paul, Merişca Constantin — jud. Roman; 
Perceli Neculai, Perceli Dumitru, Gavrizi Gheorghe, 
Comănici loan, Văideanu Clement, Pascaru Lucian, Popa 
Neculai — jud. Neamţ; Rotaru Petru — jud. Vaslui; Huţanu 
Dumitru, Moldovan Toader din Paşcani; Balanişcu Chirică, 
Abăcioaie Leon studenți din Cluj; Călinescu Puiu din 
Timişoara; Popescu Nicolae din Turnu Severin; Tcaciuc 
Emil, Coriciuc Traian — jud. Rădăuţi, Ionescu Paul — jud. 
Botoşani; Şufaru Gheorghe — jud. Dorohoi şi alți câțiva, pe 
care nu-i mai rețin. La organizarea acestei tabere am fost 
sprijiniți de mulţi oameni în vârstă, în mod deosebit de 
familiile I. Simionescu, P. Olaru şi altele. O parte din cei care 
au luat parte la această tabără aveau să fie ucişi în timpul 
anchetelor din vara anului 1948 sau în timpul reeducării de la 
Piteşti. Şi-au găsit moartea în timpul anchetelor Tcaciuc Emil 
din Rădăuţi, omorât la Bucureşti, Abăcioaie Leon din județul 
Dorohoi, omorât la Cluj, Buliman lon din Bacău, omorât la 
Suceava. La Piteşti au fost omorâţi în timpul reeducării Niţă 
Cornel din Bacău şi Balaşnicu Chirică din Pomârla (judeţul 
Dorohoi), iar mulţi alţii au dispărut fără urmă, nemaiputân- 
du-se afla ceva despre ei. | 
Această tabără va rămâne una dintre cele mai plăcute 
amintiri din tinereţea mea. Aici s-au legat prieten pe care 
nimic nu a reuşit să le distrugă, s-au modelat caractere și s-a 
hotărât soarta multora dintre noi. Aici am putut să-mi dau 


23 


tanţa, ci caracterul apropie sau îndepărtează 
pe oameni. Frumuseţea naturii parcă ne-a ajutat să ne unim 
sufletește, să ne respectăm reciproc, să înţelegem mai bine 
viaţa şi să o trăim aşa cum ne-a fost dată de Dumnezeu. 
Doream ca timpul să se scurgă mal încet, zii astrăl din 
plin acele clipe frumoase. Şi totuşi, după o săptămână, ne-am 
despărţit cu speranța că ne vom revedea în toamnă, în 
centrele universitare spre care ne va duce soarta. 

Înainte de a ne despărţi, am ridicat în mijlocul pădurii o 
cruce mare din lemn de aproximativ trei metri înălțime pe 
care am scris „Tabăra F.D.C. Ionel Moţa, iulie 1946”. Apoi, 
în grupuri mici, noaptea, a trebuit să conducem la gară pe cei 
ce nu cunoşteau oraşul, pentru a pleca fără să atragă atenţia 
Siguranţei de atunci. După această ispravă a noastră care a 
avut loc, după câte îmi amintesc, între 20-28 iulie 1946, ne 
vom bucura şi noi de vacanța mult așteptată. 

O dată cu sosirea toamnei, a trebuit să ne despărţim de 
locurile unde ne trăisem copilăria şi să facem acel pas plin de 
speranţă şi optimism spre viaţa de student. Ajuns la Iaşi, 
ardeam de nerăbdare de a cunoaşte şi a mă integra în viaţa 
studenţească, atât de mult visată de toţi cei care doream să ne 
continuăm studiile. Întâlnindu-mă la Iaşi cu Florică Dumi- 
trescu, i-am cerut să-mi facă legătura cu grupul studenţilor de 
la Facultatea de Drept, unde eram înscris. Mi-a răspuns 
pozitiv, dar mi-a spus că el doreşte ca eu să rămân în afara 
acestui grup, propunându-mi să activez mai departe în cadrul 
F.D.C. al regionalei Iași. Cu această ocazie mi-a spus că va 
trebui să mă ocup de grupurile F.D.C. din sectorul |, 
respectiv judeţele Neamţ, Bacău şi Roman, urmând a ţine 
legătura permanent între aceste judeţe şi regionala F.D.C. 
laşi. Nu mă aşteptam la aşa ceva, mi se părea o sarcină destul 
Gai aaa) dar neacceptarea acestei propuneri ar fi putut 
act po rc le, ec ce mu doream Anaizân 
Ego i i Iscurile ei, am început să am mal 

ȘI în acelaşi timp am căutat să mă 


24 


seama că nu dis 


achit cu conştiinciozitate de obligaţiile ce-mi reveneau. 

După ce mi s-a făcut legătura cu grupurile din judeţele 
Bacău şi Roman, pe cei din Neamţ cunoscându-i (întrucât 
venisem din mijlocul lor) am început să-mi fac un plan de 
acţiune. Am luat legătura cu ceilalți doi şefi de sectoare, 
Jeronim Comşa şi Dan Lucinescu, consultându-ne cum este 
mai bine să acţionăm. Primul lucru pe care l-am făcut a fost 
deplasarea la toate grupurile pentru a cunoaşte situaţia reală, 
pentru a-mi da seama ce trebuie făcut imediat şi ce se poate 
face în viitor. La fiecare grup am atras membrilor atenţia că 
pe viitor toate legăturile, atât pe verticală cât şi pe orizontală 
(între grupuri) vor trebui să se facă numai prin mine. 
Cunoşteam foarte bine grupul din Neamţ, condus atunci de 
N. Creţulescu, de asemenea grupul de la Bacău, cu o parte 
din membrii săi, în frunte cu I. Buliman, şeful de grup. La 
Roman, lucrurile erau mai complicate, deoarece nu 
cunoşteam decât o singură persoană. În acel timp, conducerea 
grupului fusese luată de către Sebastian Dănilă, care îl 
înlocuise pe Constantin Merişca. Pentru că acesta plecase la 
facultate, mi s-a recomandat de la Iaşi ca, în cazul că nu-l voi 
găsi pe Dănilă, să-l caut pe Constantin Doina, care cunoaște 
întreaga activitate din Roman. De la început am atras atenția 
şefilor de grupuri de a nu spune nimănui numele meu, restul 
membrilor trebuind să ştie că vin din partea regionalei Iaşi. 
La fel şi eu am căutat să cunosc numai numele ce-mi erau 
absolut necesare. Luasem această măsură pentru ca, în cazul 
unor eventuale arestări, cel anchetat, în situaţia că nu ar fi 
rezistat la tortură, să nu aibă ce declara, stopându-se cel puţin 
temporar cursul anchetelor şi al eventualelor arestări. 

Întrucât la Roman nu l-am găsit acasă pe Sebastian 
Dănilă, m-am dus la C. Doina, transmițând prin el lui Dănilă 
unele instrucţiuni. Acest Doina îmi fusese prezentat ca un om 
de mare încredere, mai ales că mai făcuse închisoare şi în 
timpul lui Antonescu. Abia după arestările din luna mai 1948 
aveam să ne dăm seama că devenise informatorul Siguranţei 


25 


i când se oferea să mă conducă pe căl mai 
lăturalnice la gară, nu făcea decât să mă dea primire A 
acnţi pentr a mă îna sub Supraveghere: O dată Cu parodia 
de evadare a lui Doina din incinta Siguranţei de la Roman, 
care s-a făcut ca să fie induşi în eroare cel ce nu fuseseră încă 
arestaţi şi ca să nu fie descoperit ca agent al Securităţii, toată 
lumea din închisoare îşi va da seama de ticăloşia de care a 
fost în stare acest om; a fost parcă şi un avertisment pentru 
mai târziu, când aveam să constatăm de câte cozi de topor a 
avut parte poporul nostru în întunecata perioadă a 
comunismului. 

Zilele s-au scurs normal până în primăvara anului 1947, 
când am primit vestea că în nordul Moldovei şi în Bucovina 
au fost făcute arestări, iar printre arestaţi sunt o parte dintre 
foştii membri ai grupurilor F.D.C. din acea regiune. Dintre ei, 
Adrian Cărăuşu, Gheorghe Șufaru, Paul Ionescu şi alţii 
luaseră parte la tabăra din 1946 de la Piatra Neamţ. De aceea, 
se presupunea că Siguranţa ar fi putut afla ceva şi despre noi, 
aceasta determinându-mă să trec pe la toate grupurile spre a-i 
pune la curent cu situaţia nou creată, luând măsuri să se 
ascundă tot ceea ce ar fi prezentat un risc pentru noi sau un 
motiv de acuzare pentru Siguranţă, ca: arhive, cărţi, circulare 
etc. Tot acum îmi voi da seama că sunt supravegheat la Iaşi, 
iar C. Doina, sub pretextul că doreşte să vadă dacă nu sunt 
urmărit, mă va însoţi până la urcarea în tren. Întrucât la laşi 
se bucura de o încredere totală, nu mi s-a părut suspectă 
comportarea sa. Mi-am dat seama că sunt urmărit şi că eram 
mereu provocat la diverse discuţii de către un individ pe care 
îl văzusem de multe ori în Piatra Neamţ. Pretindea că este Şi 
el înscris la facultate şi că a venit pentru a-și susţine 
examenele. Ca să ies de sub privirile lui, am părăsit Iaşul, 
caii în re: duă ecmere. n ic as 

1 arestaţi din nordul Moldovei şi din 


Bucovina nu aveau nici o vină în legătură cu urmărirea mea, 
totul datorându-se lui Doina. 


şi că, atunc 


26 


III 


ZE DEP. ragaie 


Vara a trecut fără apariţia unor semnale de alarmă, iar 
toamna am plecat din nou la Iaşi, pentru a-mi da cele două 
examene. Chiar de la primul examen a apărut acelaşi individ 
de la Piatra Neamţ, de sub privirile căruia cu greu puteam 
scăpa. 

Având din nou convingerea că sunt urmărit (părere 
poate exagerată datorită răspunderii ce-mi revenea), m-am 
hotărât să plec iarăşi din Iaşi, renunțând la ultimul examen, 
sperând că voi reuşi să-l susţin în sesiunea de iarnă. Probabil 
„umbra mea” nu se aştepta la aşa ceva, încât nici la Roman, 
Bacău şi Piatra Neamţ nu am mai observat să fiu urmărit, 
ceea ce m-a făcut să cred că eram supravegheat numai la Iaşi. 
Din acest motiv, m-am hotărât să rămân la ţară, în comuna 
natală, de unde să-mi continui activitatea. În aceeaşi toamnă 
se va muta şi Florică Dumitrescu la Bucureşti şi, în locul lui, 
va veni la conducerea F.D.C. din Moldova Gheorghe 
Unguraşu. Această schimbare la conducerea F.D.C. îmi va fi 
de mare folos în timpul anchetelor, deoarece Gh. Unguraşu, 
arestat mai târziu, mă va putea ocoli în timpul cercetărilor, eu 
nefiind în laşi, iar Florică Dumitrescu fiind anchetat în 
Bucureşti, probabil că nu s-a insistat prea mult asupra 
activităţii lui de la Iaşi. 

Spre sfârşitul lunii noiembrie 1947, a venit la mine la 
țară, în comuna Dragomireşti, lon Buliman din Bacău, 
spunându-mi că este trimis de Gh. Unguraşu pentru a mă 
anunţa că s-a hotărât constituirea unui adăpost în munţi, în 
apropierea satului Solonţ-Uturea şi că sunt chemat şi eu 
pentru a lua parte la această muncă şi a cunoaşte totodată 
acest loc, unde urma să ne adunăm când ar fi fost nevoie. 
Astfel, în ziua respectivă, am plecat la Bacău la I. Buliman, 
iar de acolo am mers împreună acasă la Gh. Unguraşu, cu 
care am plecat la locul stabilit pentru construirea 
adăpostului. Ne-am adunat acolo, după câte îmi amintesc, 
următorii: Gh. Unguraşu, Dan Lucinescu, leronim Comşa, 
Stoica Marcu Aurelian, I. Buliman, Mircea Moţei, N. 


27 


E RE e 7 rată e voii 


S-a hotărât construirea unui 
unăm în cazul că va începe un 
URSS. Scopul nostru era de a 


forma grupuri de rezistenţă, spre a împiedica trecerea arma- 
telor ruseşti spre vest sau retragerea lor spre răsărit, pe valea 
Trotuşului. În cazul izbucnirii unui conflict armat între URSS 
şi puterile apusene, în acest loc urma să se instaleze coman- 
damentul care să coordoneze acţiunile de rezistenţă armată 
din Moldova sau chiar din ţară, în funcţie de desfăşurarea 
evenimentelor. Armamentul pe care îl aveam aici era destul 
de modest, dar mai aveam şi în alte locuri, de unde trebuia să 
fie adus la timpul potrivit. 

În plus, aveam promisiuni din partea unor militari că ne 
vor pune la dispoziţie tot ceea ce vom avea nevoie. Mai greu 
era însă transportul armamentului decât procurarea lui. Imi 
amintesc de o întâmplare când numai norocul a făcut ca totul 
să se termine cu bine. In iarna anului 1945-1946, Gh. 
Unguraşu venea din Ardeal într-un tren personal ce circula pe 
ruta Ciceu-Comăneşti, fiind îmbrăcat în uniformă militară. În 
raniţa pe care o ţinea lângă el, avea grenade defensive, pe 
care urma să le ducă la Solonţ. La un moment dat, când, din 
cauza unei curbe şi a terasamentului slab, trenul mergea cu 
viteză redusă, îşi făcu apariţia în vagon conductorul însoţit de 
o patrulă militară. De teama de a nu fi prins că umblă în 
uniformă militară în mod ilegal, dar mai ales de frică să nii 
se găsească grenadele din raniță, Unguraşu sări pe geam din 
vagon. Zăpada destul de mare îi amortiză căderea şi începu 
să se rostogolească într-o văgăună. Spre groaza şi 
nedumerirea lui, nu departe de el se mai rostogolea ceva. 
După dispariţia trenului, va vedea că obiectul ce se 
SUTE er lu A a ca 
ţinea cu grijă ranița idaba ela, a, ay ip tigaui rca 
spirit de solidaritate cea ina ci At ln 
Ung tasta , ea 1-au aruncat ranița pe geam. Gh. 

povestea, cu mult haz, cum îi era frică să se 
> 


Simionescu şi subsemnatul. 
adăpost unde trebuia să ne ad 
război între țările apusene şi 


28 


Eee 


apropie de raniță şi să O ia în spate şi că, în afară de 
sperietură, se mai pricopsise cu o criză de hernie, încât au 
ştia ce să mai facă cu ranița. Totuşi, în cele din urmă, a reuşit 
să ajungă cu raniţa cu grenade la Solonţ. 

Tot aici urma să ne întâlnim, în cazul unei amenințări 
de a fi arestaţi, şi să hotărâm ce aveam de făcut fiecare. Am 
muncit timp de o săptămână, reuşind să construim un adăpost 
subteran, peste care am pus trei rânduri de buşteni de fag în 
grosime de aproximativ un metru, apoi pământ şi l-am 
acoperit cu frunze şi crengi uscate. Eram mulţumiţi de munca 
noastră, unde la nevoie puteam să ne adăpostim în jur de 20 
oameni, iar în privinţa rezistenţei eram încredințați de solidi- 
tatea lui la un bombardament de artilerie. În interiorul adă- 
postului am lăsat la plecare şi cele câteva arme de care 
dispuneam în acel timp, împreună cu muniția respectivă. 
Întrucât în timpul lucrului vremea se răcise și începuse să 
ningă, ne-am improvizat o colibă de cetină care ne proteja de 
zăpada ce cădea în timpul nopţii, dar nu şi de apa rezultată 
din topirea ei, din cauza focului ce ardea în apropiere. 
Noaptea făceam de planton câte unul, atât pentru pază, cât şi 
pentru întreţinerea focului. Dormeam îmbrăcaţi, pe un strat 
gros de cetină, care să ne ferească de răceala pământului 
îngheţat. Ne simţeam bine şi nimeni nu se plângea că i-ar fi 
fost frig în timpul somnului. 

În ziua în care totul era aproape gata, iar noaptea urma 
să părăsim locul, ne-am trezit cu un pădurar care se apropia. 
Când a ajuns la adăpost, era mai speriat decât noi, mai ales 
când a văzut şi cele câteva arme din jurul nostru. | 

Nu avea curajul să scoată o vorbă. După câte îmi 
amintesc, Gh. Unguraşu a rupt tăcerea, spunându-i să nu-i fie 
teamă, că suntem studenţi şi că dorim să avem un adăpost 
pentru a ne feri de ruşi, în cazul că ar începe un război. I-a 
atras atenţia să nu vorbească nimic despre ce a văzut, 
adăugându-i, spre a-l înspăimânta, că mai sunt asemenea 
ascunzişuri şi că dacă va anunţa poliţia ar putea să regrete. 


29 


DAE 0 Pica ia? 


ADI a cual size - adi 


Era speriat şi a promis că nu va spune nimănui ce a văzut, 
apoi, luându-și rămas bun, a plecat poate cu regretul în suflet 


că nu ne-a ocolit. Părea un om cumsecade şi, cu toate că şi-a 


dat seama de ceea ce urmărim noi, prin comportarea 


ulterioară, a dat dovadă că a fost un bun român ŞI că nu ne-a 
trădat. i 
Datorită acestui incident, am camuflat bine locul, am 
băgat armele în adăpost şi ne-am îndepărtat de acolo, urmă- 
rind până a venit noaptea dacă nu se apropie cineva, ca 
urmare a unui denunţ. Totul a decurs normal, iar noaptea 
ne-am dus la Moineşti, de unde fiecare am plecat spre casele 
noastre. 
Îmi amintesc că împreună cu I. Buliman am călătorit 
spre Bacău în lada unui camion, şi am ajuns aproape 
îngheţați. 

Nu am mai trecut vreodată pe la adăpostul nostru, deşi 
promisesem acest lucru, pentru că nu am mai avut când. 

Soarta nu le-a surâs nici celor care s-au adunat acolo, 
deoarece, din primele zile de anchetă, Siguranţa a aflat de 
locul acestui adăpost. In închisoare la Suceava se vorbea 
astfel despre descoperirea lui. 

Gioga Parizianu, student la Facultatea de Medicină, 
fiind bătut groaznic la Siguranţă, la Bacău, în special la cap, 
în urma unui şoc psihic a început să-i amenințe, spunând că 
dacă scapă de la Siguranţă se duce direct la Solonţ, ia de 
acolo o mitralieră şi o să-i împuște pe toţi. În urma acestei 
amenințări, torturile asupra lui s-au intensificat, până când 
omul a acceptat să vorbească despre locul amintit. A fost dus 
în pădurea Solonţ, însoţit de o companie de soldaţi bine 
inarmai, care au înconjurat locul respectiv, surprinzându-i pe 
i N ec posi dus le posibilitatea „de a scăpa din 
s-au apropiat de nf cl m îi: fe are Aaaa 
Eugen Berza a vrut să a f î pei Rr GEN plutea 
Point ae RE chdă toc asupra celor ce se 

, st oprit de către Mihai Iorgovahu pentru a-l 


30 


E eee 


salva viaţa lui Parizianu şi pentru că oricum nu se mai putea 
scăpa prin cordonul mare de militari. 

Despre existența acestui buncăr, Siguranţa fusese infor- 
mată de Constantin Doina din Roman, care se pusese în 
slujba ei, dar nu cunoştea locul unde fusese construit. 

Iarna s-a scurs fără evenimente deosebite, iar eu căutam 
să-mi fac datoria de profesor la Gimnaziul Unic din Răz- 
boieni-Neamţ şi totodată să întreţin printre țărani o atmosferă 
de optimism. Reuşisem să constitui nişte grupuri de ţărani, cu 
care încercam să oprim influența comunistă în mediul rural. 
Aveam un astfel de grup în comuna Ţibucani, în fruntea 
căruia se afla Gh. Ambrozie, ori la Războieni, unde 
conducător era D. Holcă, acesta fiind cel mai numeros, cu 
ramificații şi în alte sate. Din acest grup îmi amintesc de 
Vasile Chirilă, Dumitru Filimon, loan Pisalute, Pavel Caia, 
învățătorul loan Rădescu şi alţii. În comuna Dragomireşti, 
fraţii Neculai şi Gheorghe Văideanu şi Pavel Cenuşă 
aduseseră de asemenea în jurul lor numeroşi țărani. 

Şi la aceste grupuri s-a luat măsura să nu se cunoască 
decât capii între ei, iar pe orizontală cel mult 3-4 persoane. 
Din fericire, toţi aceşti ţărani au putut fi salvaţi de la arestare. 
Păcat că unii dintre ei, fiind cunoscuți ca anticomunişti 
înverşunaţi, vor fi terorizaţi şi şantajaţi ca să facă unele 
compromisuri, pentru a fi discreditaţi. Cu toate acestea, nici 
unul nu a vorbit nimic despre ceea ce discutasem sau 
proiectasem împreună, iar Securitatea nu a aflat niciodată 
despre vechile noastre discuţii sau proiectele noastre. 

Evenimentul cel mai important, cu urmări grave, a avut 
loc la sfârşitul lunii februarie sau martie 1948, când la Liceul 
„Petru Rareş” din Piatra Neamţ a fost arestat elevul C 4 
Popârda din clasa a VII (XI), asupra căruia s-au găsit nişte 
cărţi interzise, în urma unui denunţ făcut de către un coleg. 
Era un copil foarte bun şi, fiind sărac şi orfan de ambii 
părinți, era întreținut la liceu de către Regimentul! 15 
Dorobanţi. Dus la Securitate, anchetat şi maltratat, a reuşit să 


31 


RE i ea OI E 


evadeze într-o noapte, ieşind printr-un geam ia potul 
Securităţii, apoi, sărind într-un copac şi de acolo în să Asa 
reuşit să dispară, ducându-se la colegul său Petrică 
ăzăreanu. i 
e ct frică de o eventuală percheziţie la locuința lui 
P. Măzăreanu, noaptea a fost dus pe muntele Pietricica şi 
ascuns într-o groapă rămasă din timpul războiului, acoperit 
cu nişte mărăcini, până a putut pleca din Piatra Neamţ. Am 
fost anunţat între timp de şeful grupului din localitate şi s-a 
hotărât deplasarea lui undeva în Dobrogea, la nişte 
macedoneni, urmând ca pe parcurs să vedem ce se poate face 
pentru el. Cu plăcere îmi amintesc cum s-au oferit ţăranii, 
cărora le spusesem cele întâmplate, să contribuie şi ei cu ce 
pot pentru a-l ajuta pe C. Popârda. Urmând apoi şi arestarea 
mea, nu am mai aflat niciodată nimic despre el. 

Cu câteva zile înainte de capturarea mea, am fost 
surprins că a venit într-o seară la mine Pavel Cenuşă, om din 
sat, aducându-mi nişte cărţi legionare, spunând că îi este frică 
să le mai ţină în casă şi că a fost trimis cu ele la mine de N. 
Văideanu. Le-am primit şi le-am ascuns provizoriu undeva 
afară din casă. Aveam să aflu mai târziu că şi el ar fi fost 
unul dintre cei care i-au condus la mine pe cei ce aveau să mă 
aresteze. Nu cunosc exact poziţia lui după arestare, dar 
bănuiesc că atunci când a început să fie şantajat, fiindu-i 
frică, mi-a adus acele cărți pentru a putea fi salvate, deoarece, 
chiar dacă i-a condus la mine pe cei care m-au arestat, a 
făcut-o din frică, dar nu a divulgat pe nimeni. Dacă mai 
târziu comportarea lui a mai lăsat de dorit, după spusele 
unora, care este adevărul despre el numai Dumnezeu ştie, dar 
bănuiesc că a fost numai o campanie de denigrare, 
urmărindu-se compromiterea lui. 

La începutul lunii mai 1948, am primit o scrisoare de la 
Comşa Ieronim din Iaşi, prin care mi se comunica că au fost 
făcute unele arestări la Târgu Neamţ, ca urmare a unei 
consfătuiri studenţeşti care a avut loc la Mânăstirea Sihăstria, 


32 


unde urma a se hotărî planul de luptă ce trebuia adoptat în 
viitor; eram anunţat şi că trebuie să fiu pregătit, ca în caz de 
nevoie, să dispar de sub ochii Siguranţei și să mă retrag la 
adăpostul nostru din apropiere de Solonţ. Mi se spunea că voi 
fi ţinut la curent cu desfăşurarea evenimentelor, din care 
cauză Sf. Paşti le-am petrecut sub tensiune, împreună cu Gh. 
Pivin, un amic originar din Cernăuţi, şi care, neavând pe 
nimeni în ţară, venise la mine. 

El îmi va spune de arestarea studenţilor losipescu 
Romeo, Constantinescu Emil, Mătase Gheorghe, Lucinescu 
Dan şi a profesorului Gheorghiţă. Imi va povesti despre tot ce 
s-a întâmplat şi cum au reuşit unii să scape. Ulterior, se 
bănuia că şi acolo a fost la mijloc o vânzare, deoarece 
Siguranţa luase unele măsuri. Să fi fost opera aceluiaşi C. 
Doina? 

El mi-a adus ultimele veşti, care m-au mai liniştit 
întrucâtva, deoarece, după informaţiile pe care le deţinea, 
începutul noilor arestări nu va avea loc înainte de 1 iunie. 

Probabil versiunea fusese lansată chiar de către 
Siguranţă, la laşi, unde aveam doi oameni care ne ţineau la 
curent cu ceea ce auzeau, iar prin zvonul lansat se urmărea a 
ne linişti, pentru a ne putea aresta la data ţinută încă secretă 
la nivelul cel mai înalt. 

Eram preocupat acum de modul în care aş fi putut 
aduna nişte arme pentru ascunzişul nostru, deoarece la 
marginea satului fusese un depozit de armament şi, în afară 
de ce aveam eu, tot satul era plin cu arme, luate de acolo 
după 23 august 1944. 


33 


A ARESTAREA. 
INCHISOAREA SUCEAVA 


În acea stare de nesiguranță mă găseam în noaptea de | 
14-15 mai 1948, când, după miezul nopţii, am auzit bătăi în 
uşă şi mişcări pe la geamuri. Trezit din somn, fără a mai 
întreba cine este, am deschis uşa şi în fața mea au apărut doi 
indivizi cu pistoalele în mână, spunându-mi că sunt de la 
Siguranţă şi că vor să facă o percheziţie. In jurul casei câinii 
lătrau, ceea ce dovedea că mai erau şi alţii prin apropiere. 
Mai târziu aveam să aflu că au fost câţiva binevoitori din sat 
care i-au adus la domiciliu şi şi-au oferit serviciile, fie de 
bună voie, fie în urma unor şantaje. Fără a-şi mai cere voie, 
au intrat în casă, continuând să ţină pistoalele în mâini, iar 
după ce am aprins lampa, au început percheziţia. Intre timp, 
eu mă îmbrăcam şi priveam cum umblă printre cărți, căutând 
să le arăt o totală indiferență. Pentru a rupe tăcerea, le-am 
spus că sunt cursurile după care mă pregătesc la facultate, 
căutând să le distrag atenţia, deoarece printre cursuri se 
găseau şi nişte cărţi scrise de Nichifor Crainic şi N. Paulescu, 
care erau interzise. Se putea observa că nu le trecuseră multe 
cărți printre mâini, întrucât numele celor doi autori i-au lăsat 
indiferenți. Tocmai când credeam că totul s-a terminat, unul 
dintre ei se uită după oglinda din perete. Noroc că era noapte, 
deoarece cred că mă îngălbenisem în acel moment, întrucât 
mi-am amintit că acolo se găsea scrisoarea primită de la Iaşi, 
prin care mi se comunicau arestările făcute la Târgu Neamţ şi 
mi se cerea să fiu pregătit pentru o posibilă dispariţie şi să 
mă îndrept spre adăpostul nostru de lângă Solonţ-Uturea. 
Scrisoarea era pusă în altă scrisoare de la o prietenă şi le 
ascunsesem acolo pentru a nu fi văzute de sora mea. Văzând 
că vor să le citească şi fiind o treabă nu tocmai uşoară pentru 
ei, am aprins 0 ţigară, pentru a-mi păstra şi â ascunde 


35 


e E je Mei e a 


i “+ să le-o citesc eu. 
ini am oferit să le-o cit > RE, | 
ae, că sunt două scrisori, nu am mai 


Cum nu observaseră a LI A SI, Ma fi ete 
asteptat încuviințarea lor, le-am luat scrisorile din mână şi am 
a Sa mai rar şi cuvânt cu cuvânt 


î ă început 
început să le citesc, la început n A Al 
en a mă putea urmări, căutând să le câştig încrederea, 


Furaţi probabil de conţinutul scrisorii, nu 3 go vai că am 
sărit o pagină împreună cu Scrisoarea de la Iaşi, apoi, sub 
motivul că nu doresc să fie văzută scrisoarea de sora mea, am 
rupt-o şi am aruncat-o în sobă. Până să se dezmeticească ei, 
i-am dat foc, ceea ce a făcut ca unul dintre ei să-şi dea seama 
că i-am păcălit şi a venit imediat la sobă, dar văzând cum 
ardeau bucăţile din scrisoare nu a mai zis nimic, pentru a nu 
se da de gol faţă de colegul lui, mai puţin experimentat. 

Nu s-a arătat a fi supărat de ceea ce făcusem şi s-a compor- 
tat tot timpul civilizat. După arderea scrisorilor nu au mai 
continuat percheziţia şi mi-au spus că va trebui să merg cu ei 
la Piatra Neamţ, unde se va încheia un proces-verbal, care 
trebuie semnat şi de mine. Mulţumit că am reuşit să ard 
scrisorile şi că nu mai continuă percheziția şi în alte locuri, 
mai ales pe afară, unde ar fi putut găsi câteva arme ce le 
aveam ascunse într-o magazie veche, am fost de acord cu 
plecarea la Piatra Neamţ. Porneam la drum, lăsând în urmă 
casa şi câinii care continuau să latre spre cei ce şedeau 
ascunşi în apropiere, cât şi spre cei ce mă luau din mijlocul 
familiei. Păşeam liniștit pe o cale pe care singur mi-am 
ales-o, fără a şti când şi cum se va termina, dar eram convins 
că este drumul prin care se poate ieşi din beznă spre lumină. 
Ședeam în maşină încadrat de cei doi agenţi ai Siguranţei, 
căutând să par cât mai liniştit şi prefăcându-mă că nu 
bănuiesc nimic din ceea ce mi se pregăteşte. Nu se făcuse 
ziuă, când am ajuns la Siguranţa din Piatra Neamţ. Pe atunci 
aul Siguranţei era într-o casă particulară , pe. strada 
il ea au cu. I.L.Caragiale” şi care fusese 
EAI cual ah In podul casei se amenajase 0 

Intrând în această caii rara ae due tu 
arestărilor:; am înţeles că eră, mi-am dat seama de amploarea 

i s că situaţia era destul de gravă şi că nu 


36 


ÎN 


era vorba numai de un proces-verbal. 

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să văd cine mai era 
arestat. Toţi erau puşi cu faţa la perete ŞI mi s-a atras atenţia 
că nu am vole să vorbesc sau să privesc în jurul meu. În acele 
clipe, nu mă muncea numai curiozitatea, ci trebuia neapărat 
să încerc, cât de cât, să-mi dau seama de ceea ce se petrece. 
La prima vedere, am bănuit că s-au făcut arestări pentru a fi 
duşi în lagăr, deoarece fuseseră aduși aici tot felul de oameni 
de diverse orientări politice. M-a nedumerit lipsa unora care 
ar fi trebuit să fie arestaţi printre primii. Se găseau arestaţi 
muncitori, intelectuali, elevi, bătrâni, femei etc. 

Pe măsură ce timpul se scurgea, numărul. arestaţilor 
creştea şi am început să-mi dau seama că situaţia este gravă şi 
nu poate fi vorba de trimiterea în vreun lagăr. După masă 
începură să se audă gemete ale celor torturați, ceea ce a făcut 
lumină în minţile tuturor. 

După câteva zile, deoarece toate camerele se umpluseră 
cu arestaţi, unii am fost duşi la penitenciarul din localitate. 

Pentru prima dată vedeam cum suntem repartizaţi în 
camere, după anumite criterii. Un arestat cu numele de 
Dumeni, pe care îl cunoşteam de la Războieni şi care, în 
podul Siguranţei, se aşezase lângă mine, cu toate că nu era un 
loc bun, repartizat în aceeaşi cameră, ocupă patul de lângă 
mine şi se ţinu permanent în preajma mea. Aici eram 
supravegheați de un gardian introdus în mijlocul nostru, pe 
care îl cunoşteam şi în mod discret l-am rugat să-mi anunţe 
părinţii unde mă aflu. Am observat că am fost urmărit de 
Dumeni care, revenit la locul meu, se apropie de mine 
încercând să pară discret şi mă rugă să vorbesc cu gardianul 
să-l ajute şi pe el să trimită un semn acasă. Mi-am dat seama 
de ticăloşia lui, am înţeles că urmăreşte să-l aibă la mână pe 
gardian cu un fapt compromiţător, aşa că, înjurându-l pe 
gardian, i-am spus iscoadei că mi-a vorbit urât şi că mi-a 
interzis să mai discut cu el. Cu toate că gardianul mi-a 
anunţat părinţii unde sunt şi că pot să-mi trimită alimente şi 
îmbrăcăminte, nu am mai vorbit nimic cu el şi nici măcar nu 
l-am mulțumit pentru serviciile făcute, din dorinţa de a nu-l 


37 


SOTRRIA „cca A Ra 0 ca PCDIEI IA) 


aie ada = Aa AA 


ian îmi era consătean şi-mi va povesti 

ău. Acest gardian îm! cr 

d: e mă o relibEra, că unul dintre anchetatori a fost 
E bă cu mine, dar, recunoscându-şi 


at că a stat de vorbă cu mille, pna bati oz 
N, fost sfătuit să nu-mi facă nici un SErvICIU ŞI Să nu 
spună la nimeni despre cele întâmplate. A fost probabil unul 


dintre vechii anchetatori, care nu a vrut să-l bage in puşcărie, 
După câteva zile, am fost scos din cameră ŞI pus în lanţuri 
împreună cu George Pivin şi duşi din nou la Siguranţă, unde 
am fost băgaţi într-un beci. : Pi dica 

În tot timpul cât am stat la Siguranţă, atât prima dată cât 
şi a doua oară, nu mi s-a dat nimic de mâncare. A trebuit să 
mă limitez la ceea ce mi se oferea de către cei ce primeau 
pachete de acasă. Cum în categoria acestora intrau puţini, iar 
cei ce nu primeau, fie din cauza distanței, fie datorită faptului 
că familiile nu ştiau unde se află, formau marea majoritate, 
s-a ajuns ca toată lumea să sufere de foame. Când am fost 
dus de la penitenciar din nou la Siguranță, nu mi s-a permis 
să iau cu mine mâncarea şi schimburile primite de acasă, 
toate rămânând pe patul ce-mi fusese repartizat. 

În beciul Siguranţei, unde am fost băgat, pe jos era nisip 
ud, fiind astfel obligat să stau tot timpul în picioare. 
Tinereţea m-a ajutat să suport destul de uşor oboseala, 
foamea şi frigul. Până atunci mai credeam că nu au date 
precise despre mine, ceea ce îmi dădea curaj. A doua sau a 
treia zi am descoperit o firidă într-un perete, în care am găsit 
un borcan cu brânză amestecată cu unt, rămasă de la un alt 
arestat ce fusese scos de acolo. Am mâncat puţin, restul 
rămânând în firidă şi după plecarea mea la Suceava. 

La Suceava, stând în cameră cu V. Ungureanu din Târgu 
Neamţ, am aflat că fusese borcanul lui şi că, atunci când a 
fost mutat de acolo, nu putuse să-l ia, părându-ne rău la 
amândoi după brânza nemâncată. 
ta sua a niCEEA ate ara oua 
trimiși în altă cameră. Si Cp Sul lenea ia 
ale ioăstea iad aa “aibă Cu nimic din cele puţine 
și distrugerea Aotăl A astiel din primele zile înfometarea 

ală a individului. La anchetă am fost scos 


38 


III 


de două sau trei ori, fără a da vreo declaraţie. Se bătea 
îngrozitor, cu frânghia udă, cu bastoane de cauciuc sau 
ciomege, dar pe mine nu m-au bătut. M-au amenințat, m-au 
spânzurat de picioare cu capul în jos, dar nu m-au lovit. 
Stoian, comandantul Siguranţei, mi-a spus înainte de a pleca 
la Suceava că, dacă la Piatra Neamţ nu am vrut să vorbesc 
nimic, să ştiu de la el că, acolo unde voi fi dus, voi spune 
totul. Nu l-am crezut, dar ştia el unde ne trimite şi ce ne 
aşteaptă. Mai târziu, după ce am venit acasă, aveam să aflu că 
se cunoştea cu un frate de al meu, care pe atunci era 
judecător de instrucţie şi probabil din această cauză nu m-a 
bătut şi m-a avertizat în legătură cu Suceava. 

La Siguranţa din Piatra Neamţ, Petrică Măzăreanu, elev 
la Liceul „Petru Rareş”, a fost bătut cel mai mult şi cu o 
cruzime greu de imaginat. Auzeam atât ziua cât şi noaptea, 
din beciul unde şedeam, gemete care te cutremurau. Îmi va 
povesti mai târziu la Suceava şi voi vedea pe corpul său 
urmele loviturilor, care parcă nu mai vroiau să dispară. II 
băteau cu frânghia udă până leşina, apoi îl băgau într-o cadă 
cu apă rece până îşi revenea, ca să înceapă din nou bătaia. 
Voiau să afle de la el unde se ascunsese C. Popârda după 
evadarea de la Siguranţă şi tot ce ştia despre grupul F.D.C. 
din Piatra Neamţ. Cu toate chinurile la care a fost supus, nu 
au reuşit să obţină de la el nimic. A fost condamnat la 5 ani 
închisoare, iar după ce a fost pus în libertate, a fost arestat 
din nou, condamnat la moarte şi executat în 1954, ca urmare 
a unor lupte avute cu miliția. Se poate spune că a făcut parte 
dintr-o familie de martiri. Fratele său, Mircea Măzăreanu, 
absolvent tot al Liceului „Petru Rareş” şi student la 
Politehnică în Bucureşti, după ce a fost condamnat la 20 de 
ani închisoare, a fost şi el executat. Sora lui, elevă, după cum 
îmi povestea tatăl lor, a fost supusă celor mai groaznice 
torturi. Mama lor a fost şi ea arestată şi condamnată la un an 
închisoare, iar tatăl, după o pedeapsă de 7 ani, a mai primit şi 
alta, administrativă, de 3 ani, în Delta Dunării, la colonia 
Periprava. Aceasta este pe scurt drama unei familii de 
ceferişti, care a trăit sub dictatura comunistă. 


39 


pa tal tite = A 


Tot la Piatra Neamţ, Gh. Pins Ca tăi ape Ul la 
a cercat să se sinucidă, tăindu-și venele 
care a fost supus, a Incet ci salvat de la moarte. Nici 
la o mână, dar a fost descoperit şi salvat "> pp 
de i Scala bucurat de un tratament mai bun; amintesc 
femeile i ainatiet ei Baliu, căreia tot în timpul anchetei i-au 
ADAl CIT eee a loviturilor date cu ciomagul. 
fracturat o mână, ca urmare AC a do că zi 

După ce am fost ţinut la Piatra Neamţ două săptămâni, 
am fost dus la Suceava, unde aveam Să fac cunoştinţă cu 
adevărata faţă a comunismului şi cu ceea ce erâu in stare să 
facă cei care s-au pus de bună voie în slujba Moscovei. După 
o percheziţie sumară, deoarece nu aveam nici un fel de bagaj, 
am fost dus într-o celulă unde l-am găsit pe I. Negură, 
student la Iaşi, pe care îl cunoşteam din anul universitar 
1946-1947. Numai după câteva zile de la sosirea în celulă, 
aveam să văd că I. Negură acceptase să fie informatorul 
Siguranţei şi va contribui la arestarea unui gardian din satul 
său, care îi adusese un rând de schimburi de acasă, iar mai 
târziu va trece de partea lui Țurcanu în timpul reeducării şi va 
fi unul din cei care îmi va face primirea la Piteşti în camera 4 
spital. 

Odată intrat în noua celulă, nu apucasem să ne punem 
obişnuitele întrebări (când a avut loc arestarea, unde, pe cine 
am mai întâlnit etc.), că uşa se deschide şi este împins în mod 
ostentativ în celulă acelaşi Dumeni. Mai târziu voi vedea că 
mi-a fost de un real folos aducerea lui, deoarece, dacă nu ar fi 
apărut în celulă Dumeni, aş fi vorbit ceea ce nu trebuia cu 
Negură. Aşa că întotdeauna răul are şi partea lui de bine. 
Peste câteva zile am fost chemat să mi se dea schimburile ce 
îmi fuseseră aduse de la penitenciarul din Piatra Neamţ, 
devenind şi eu posesorul unui prosop şi al unei perechi de 
c1orapi pentru schimb. 

i aubie puţin timp de la sosirea în Suceava, am fost scos 
ra vede cade PD Deține N 
unui om cu experiență a rit poe ru aflu UL faţa 
Ben laiide ta , pa aica căruia trebuie să-ţi cântăreşti 
de BRCAI fra e ra _Obişnuitele întrebări pentru 

acă îmi sunt cunoscute o serie de 


40 


De 


nume şi dacă am avut contacte cu persoanele respective. Îmi 
erau cunoscute aproape toate numele de care am fost întrebat, 
dar am răspuns că nu cunosc nici o persoană din cele 
menţionate, după care am fost trimis la celulă. Ajuns în 
cameră, mi-am dat seama de amploarea arestărilor şi de 
marele volum de informaţii pe care îl deţin anchetatorii. 

Ulterior am aflat că se numea Ciupagea şi că era şeful 
anchetatorilor de la Suceava, unde au fost aduşi toţi cei 
arestaţi din Bucovina şi din partea de nord şi centru a 
Moldovei. 

În aceeaşi zi am fost dus la alt anchetator, despre care se 
vorbea că îl cheamă Panaitescu şi că ar conduce anchetele şi 
arestările pe întreaga ţară, zvon ce nu a putut fi verificat. 

Era un bărbat înalt, puţin cărunt, de aproape 50 ani, 
îmbrăcat foarte elegant, într-un costum gri şi cu un compor- 
tament civilizat. Mi-a pus aceleaşi întrebări ca şi Ciupagea şi, 
primind aceleaşi răspunsuri, m-a trimis în cameră. Mergând 
spre cameră, mi-am dat seama că m-a chemat mai mult 
pentru a mă vedea şi a-mi arăta că mi se cunoaşte cel puţin o 
parte din activitatea mea de la Iaşi. A doua sau a treia zi, am 
fost dus la anchetatorul care se ocupa de judeţul Neamţ, al 
cărui nume era |. Aramă şi care era de un sadism greu de 
imaginat. Toată ancheta lui se baza pe bătăi; era ajutat de doi 
indivizi care simțeau o plăcere în a bate şi a tortura oamenii, 
pe nume Blehan şi Danielevici. Atât după figură, cât şi după 
vorbă, nu păreau a fi români. asi 

Pentru supuşenia oarbă faţă de partidul comunist şi 
contribuţia avută în cercetările de la Suceava, anchetatorul ]. 
Aramă va câştiga încrederea superiorilor lui, folosind cel mai 
bun prilej de afirmare şi promovare în ierarhia securităţii 
comuniste. Fiind un om perfid, sadic, dar şi laş, s-a folosit în 
tot timpul anchetei de cei doi bătăuşi, Blehan şi Danielevici, 
la torturarea celor arestaţi, iar când aceştia depăşeau limita 
suportabilului, părăsea încăperea, făcându-le semn să se 
continue. Aceste plecări nu se datorau unor sentimente 
A nanitare, dimpotrivă, era o fugă de răspundere în cazul unor 

ecese. 


4l 


ZE 


PND ee 7 408 


DN 


Jeşit din cameră, urmărea prin iz can muaea valon 
ceea ce-i făcea pe bătăuşi să fie mai bru a ae ia ă a 
încrederii ce obținuse după terminarea anci x primi 

hea deţinuţii din închisoarea Suceava, 


ina de a suprâveg i ăi 
procuri desfășurarea proceselor, nefiind străin de 


pregătirea aşa-zisei „reeducări '. Scoaterea pol pe ca 
plantoane pe sală şi libertatea descarc, Set Ducurat, + sau 
folosirea lui N. Dumei ca informator ȘI chiar ca anchetator, 
confirmă rolul jucat de I. Aramă în această acţiune. Mai 
târziu, Aramă va ajunge la Galaţi cu gradul de colonel, lar 
după 1989, drept răsplată pentru serviciile făcute regimului 
comunist, va fi avansat de regimul neocomunist la gradul de 
general şi adus în Bucureşti, pentru a i se pierde urma. 

Prima anchetă a fost mai mult un prilej de tatonare, de 
intimidare şi de a ne cunoaşte, ancheta limitându-se la între- 
bări ce urmăreau mai mult relaţii decât acţiuni propriu-zise, 
iar după aproximativ două ore am fost trimis în celulă. 

În acest timp, uşile de la camerele de anchetă erau 
deschise, pentru a se auzi loviturile ce se dădeau, precum şi 
gemetele celor bătuţi, urmărindu-se prin aceasta 
înspăimântarea celor ce erau duşi pentru a fi anchetați. Seara, 
după orele 22, am fost scos din nou din celulă şi dus la 
camera de anchetă. In drum spre biroul de cercetări, gemetele 
şi zgomotul loviturilor făceau ca să te cuprindă groaza. In 
camera de anchetă, de la început mi s-a spus că trebuie să 
declar şi să scriu tot ce știu, iar dacă nu o fac de bună voie mă 
Vor obliga şi, că până la urmă voi scrie tot ce cunosc, 
aducându-mi-se aminte parcă de cele spuse de Stoian la 
Piatra Neamţ. Când le-am răspuns că nu am nimic de scris, 
re ate a Incepe să mă lovească cu toţii, cu 
cina până aa că a oa de cauciuc, iar Aramă cu 
legat mâinile cu o sfoa Ea gi Pe (uŞumeai A Donca 
au introdus, pe Rat mi-au băgat genunchii între mâini, 
coapsă şi gambă un ca papei! E a ri 
pustiu capetelespă ete ai uite INI D aaa 
par cu capul în 105 si cu tă masă; am rămas astfel atârnat de 

JOS şi cu tălpile picioarelor în sus. 


42 


ÎN 


După ce mi-au scos pantofii din picioare, au început 
pătaia la tălpi cu ciomagul, apoi cu bastoane de cauciuc. 

Ca să nu se audă prea tare gemetele, aveau obiceiul să ne 
astupe gura cu un clorap, asemenea unui căluş. Această 
operaţiune se făcea tuturor, având şi scopul de umilire a celui 
anchetat. Când vedeau că picioarele se învineţesc şi se umflă 
erai dat jos de pe masă şi, după ce erai dezlegat, te obligau să 
alergi prin cameră sau sală, pentru a se pune în mişcare 
sângele prin țesuturile strivite. În timpul alergării, continua 
bătaia cu ciomagul, cu pumnii și cu picioarele în felul 
următor: anchetatorii se aşezau pe sală sau în cameră, dacă 
era mai mare, în linie dreaptă sau semicerc, având între ei o 
distanță de 2-3 m, iar victima era obligată să alerge prin fața 
lor. Când începea alergatul, primul anchetator îți dădea o 
lovitură de picior în burtă sau ficat, cum se nimerea, încât de 
durere te aplecai fără să vrei în jos, cu mâna la locul unde 
erai lovit. În timp ce alergai încovoiat de durere, al doilea te 
lovea cu ciomagul în spate. In urma loviturii primite, încercai 
să te îndrepți sau chiar să te laşi pe spate, timp în care al 
treilea anchetator îți aplica o nouă lovitură de picior la ficat 
sau burtă, care din nou te făcea să te apleci de durere în faţă, 
dându-i posibilitatea următorului să te lovească cu ciomagul 
de-a lungul spatelui. 

In felul acesta, aproape toate loviturile te găseau cu 
muşchii destinşi, fără nici o şansă de a le amortiza. Dacă 
totuşi reuşeai să nu te îndrepți, încercând să rămâi încovoiat 
pentru a-ţi apăra ficatul sau burta, te loveau toţi în spate, până 
te îndreptai spre a primi lovitura pregătită pentru un anumit 
punct. Fiind obligat să alergi cât mai repede spre a se pune în 
mişcare sângele din tălpile picioarelor, loviturile erau atât de 
dese, încât era aproape imposibil să iei o măsură de autoapă- 
rare prin încordarea muşchilor. 

Cel de la mijloc, care lovea cu ciomagul, era schimbat din 
când în când de către ceilalți doi, deoarece numărul 
loviturilor lui erau duble în raport cu ale celor ce loveau cu 
picioarele sau pumnii. Când credeau că a! alergat suficient şi 
nu cedai, erai din nou pus pe par şi urcat pe mese pentru a f 


43 


E i e RETEA > i a tel 


E PE o e ai = NI 


bătut iarăşi la tălpi, după care urma iar faza a doua de 
alergare. ie e II 

După aproximativ 3-4 ore de anchetă şi bătăi, am fost 
trimis la celulă pentru a mă gândi dacă accept să scriu tot ce 
tiu. | Bate 
ă dădusem nici o declaraţie, ceea ce mă frământa 


Deși nu ceea 
era nu ce făcusem eu, ci ceea ce ştiau ei. Mă convinsesem că 


ei cunosc multe lucruri, dar nu ştiam ce anume aflaseră din 
cele ştiute de mine. In această situaţie, pentru mine nu erau 
decât două posibilităţi — a spune totul sau nimic. Prima 
soluţie însemna capitularea în fața duşmanului şi încărcarea 
conştiinţei cu victime ce decurgeau din această atitudine, A 
doua posibilitate însemna chinuri, suferinţe, poate moartea 
sau o salvare miraculoasă. Această ultimă posibilitate, în 
timp, se putea bifurca, dându-ţi şansa de a alege una din cele 
două variante: prima variantă era intransigenţa până la capăt, 
iar a doua era o soluţie de compromis, adică de a recunoaşte 
ceea ce ei au ca date precise din alte surse. Am considerat că 
a doua variantă este cea mai bună, deoarece prima ar fi dus la 
exterminare şi nu ar fi folosit la nimic, din moment ce ei 
cunoşteau din alte informaţii o mare parte din activitatea 
mea. Tot în sprijinul variantei a doua, începea să-şi facă 
apariţia şi slăbiciunea pornită din întrebarea: „Voi putea 
rezista până la urmă tuturor chinurilor dacă aş alege prima 
variantă?” 

In celulă am avut timp suficient de gândire şi să hotărăsc 
ce am de făcut. Am considerat că soluţia cea mai potrivită 
pentru acel moment este tăcerea, răbdarea şi aşteptarea, 
pentru a-mi da seama, cât de cât, de modul cum vor evolua 
evenimentele. Cei din cameră dormeau parcă lipsiţi de orice 
STII, în timp. ce eu căutam să descopăr ce ar putea cunoaşte 
călăii. Mergând la anchetă, am întâlnit câţiva cunoscuţi şi 
Sia făcut semne discrete că nu ne cunoaştem, dar era prea 
Ea zi Ă or l az jpra ochelari la ochi sau pătura în 
EC e ceicurisi anchetă, iar gardienii erau majoritatea 

ȘI ne priveau cu înţelegere și chiar milă. Ştiau 


44 


Eee 


că suntem în cea mai mare parte studenţi și elevi şi mulţi erau 
cu sufletul alături de noi. 

A doua zi dimineaţa am fost scos din nou la anchetă şi, în 
afară de vechea formulă de a spune tot ce ştiau, pentru a-mi 
demonstra că sunt în posesia multor date, m-au întrebat ce 
cunoştinţe am despre un grup de elevi de la Liceul Comercial 
din Piatra Neamţ ŞI dacă i Ştiu. Auzisem de ei, dar nu 
reuşisem să-i cunosc, fiind un grup izolat şi neavând nici o 
legătură cu grupul meu. Mi-a fost uşor să dau un răspuns 
negativ, din care cauză au început din nou să mă bată la tălpi, 
apoi am fost scos din cameră pe sală la alergat şi bătut, după 
cum am mai arătat. Neavând probabil informaţii suficiente că 
aş fi avut legături cu ei sau alte date concrete despre activi- 
tatea mea, după vreo două ore de anchetă şi bătaie, ancheta- 
torii m-au trimis la celulă pentru a mă gândi, avertizându-mă 
că voi fi chemat din nou după masă. 

Aveam să aflu mai târziu, când vor fi aduși la Suceava, că 
unii dintre elevi au fost siliți să spună că mă cunosc. 
Deoarece picioarele îmi erau umflate şi se învineţiseră, 
mi-am înfăşurat tălpile cu un prosop, gândindu-mă cum se va 
termina această anchetă. Întrucât turnătorul Dumei făcea 
glume văzându-mi picioarele umflate şi înfăşurate în 
prosopul ud, mi-a venit ideea să mă plâng în cameră că îmi 
cer lucruri despre care nu ştiu nimic, dând ca exemplu elevii 
din Piatra Neamţ. În jurul amiezii, Dumei era scos în fiecare 
zi la anchetă, probabil ca să mănânce mai bine și să spună ce 
a mai auzit vorbindu-se în celulă; revenea după aproape două 
ore, cu ţigări şi bine dispus. Pentru a-și ascunde intenţiile, 
încerca să povestească fel de fel de lucruri ce le auzise sau 
văzuse în timp ce era anchetat, căutând să lase impresia că ȘI 
el era anchetat şi supus unor mari presiuni. 

Dumeni, când a fost scos la „anchetă”, a po 
că eu mă plâng că nu cunosc elevii din Piatra Neamţ despre 
care sunt anchetat, deoarece după masă nu am mai fost scos 
la cercetări, aşa cum fusesem avertizat. Tot de la Dumeni am 
aflat, ceea ce s-a confirmat ulterior, că Lucian Pascaru scrie 
cu lux de amănunte tot ceea ce ştie, îndemnându-i şi pe alții 


vestit probabil 


45 


a e CPS Mir. ia 


să facă la fel şi motivând că, cu cât vom fi mai mulţi arestaţi, 
cu atât mai greu se va putea face un proces unu! nina! mare 
de oameni. Acum îmi dădeam seama că ei sunt în posesia 
unor noi informaţii despre activitatea mea dusă la Piatra 
Neamţ. Pascaru făcuse parte din unitatea F.D.C. a Școlii 
Normale din Piatra Neamţ, luase parte la tabăra din 1946 și 
cunoştea multe lucruri, iar acum căuta să aştearnă pe hârtie 
tot ceea ce îşi amintea, contribuind la implicarea multora în 
proces, pe baza declaraţiilor lui. După câteva zile cu anchete 
mai uşoare, într-o zi am fost scos pentru cercetări incă de la 
ora opt dimineaţa şi întrebat de această dată dacă îl cunosc pe 
Ion Buliman din Bacău, pe cine mai cunosc de acolo şi apoi 
ce ştiu despre un adăpost din apropiere de Solonţ, în care se 
găseau arme. Ca să mă înfricoşeze, Blehan şi Danielevici îşi 
făceau de lucru cu nişte ciomege şi bastoane de cauciuc. Îmi 
dădeam seama că au intrat în posesia unor informaţii, totuşi 
am răspuns negativ la întrebările puse, întrucât nu ştiam ce 
anume cunosc ei. 

Ca urmare a răspunsurilor primite, au început să mă bată: 
m-au lovit la început cu pumnii, cu picioarele şi cu 
bastoanele de cauciuc, apoi am fost legat şi pus în „morişcă”, 
pentru a fi bătut la tălpi, cu o duritate care, parcă le întrecea 
pe toate, urmând ca de obicei alergarea, însoţită de loviturile 
obişnuite în burtă, ficat şi pe spinare. După mai bine de o oră 
de anchetă şi bătaie, au început să-mi pună mai multe 
întrebări sub formă de pariuri, pentru fiecare întrebare 
fixându-se un număr de lovituri la tălpi, dacă îmi dovedeau 
că le cunosc şi că nu vreau să le declar. Îmi dădeam seama de 
situaţia dificilă în care mă aflam, dar eram obligat să accept 
propunerea lor, întrucât numai aşa îmi puteam da seama de 
ceea ce cunosc ei şi ce aş fi putut recunoaşte eu la nevoie. Îmi 
amintesc că prima întrebare a fost „dacă îl cunosc pe Ion 
Buliman din Bacău”, la care am răspuns „nu”, urmând ca pe 
iri ei ga dau seama ce anume se cunoaşte din 
întrebare trebuia al ri ia 07 50 Sepia, is uuu up ie 
Hy cdeau-că 4] primesc de lovituri la tălpi, dacă îmi 

1! cunosc. Am fost întrebat apoi ce ştiu despre 


46 


E 


un adăpost din pădurea din apropiere de Solonţ, întrebare 
entru care cota fixată era de 100 lovituri la tălpi, în cazul în 
A Ş 
care mi se dovedea că nu sunt sincer. Incepuseră parcă să mă 
amuze aceste întrebări, cu numărul lor de lovituri, deoarece 
nu-i credeam în stare să mi le aplice. Eram şi interesat să văd 
ce ştiu până acum despre mine, căci au urmat apoi întrebări 
ca: ce arme am ascuns acolo? cine le-a adus? cine a luat 
parte la construcția adăpostului? şi altele, la care răspundeam 
automat „nu”, fără să dau impresia că mă gândesc la ceva, 
mai ales că întrebările erau puse repede, una după alta, ca să 
sperie şi să nu-ţi dea timp de gândire. După punerea tuturor 
întrebărilor ce-i interesau pe ei, m-au întors cu faţa la perete 
şi am auzit cum se deschide ușa şi cum cineva intră în 
cameră. 

Când mi-au spus să mă întorc cu faţa, spre surprinderea 
mea l-am văzut pe lon Buliman. Aş putea spune o dublură 
nereuşită a lui Buliman, cu o faţă cadaverică, făcând eforturi 
disperate pentru a se ţine în picioarele care refuzau parcă să-l 
sprijine. Nu mai avea nimic din trăsăturile lui de altădată; era 
de nerecunoscut. 

L-au pus să spună de când mă cunoaşte şi să redea 
principalele momente la care am participat împreună. 

Abia mai putea să vorbească, iar în timpul povestirii se 
oprea din când în când pentru a-şi recăpăta forţa, să poată 
continua mărturisirile. E 

A spus că mă cunoaşte din 1946 şi că a fost la mine acasă 
ultima dată în luna noiembrie 1947, când mi-a spus că s-a 
hotărât să construim un punct de rezistenţă în apropiere de 
Solonţ etc. M-au întrebat ce am de spus, la care am răspuns 
că nimic nu-i adevărat şi că totul este o înscenare. Când 
povestea Buliman, hotărâsem să mă menţin pe aceeași poziţie 
pentru a-mi da seama de ceea ce au aflat ei şi cam ce nu se 
cunoştea încă. În acel moment, lon Buliman, printr-o mişcare 
a umerilor, mi-a dat a înţelege că nu a mal putut rezista, 
uitându-se spre mine cuprins parcă de deznădejde şi 
neputinţă. Din toate cele spuse de el mi-am dat seamă 
vorbea numai de lucruri şi fapte cunoscute de mai mulți, 


47 


z 


5 AER ese, CEE 


ie 


numai noi doi nu a scos NICI un Sp ne E Au 
mut să aproximez ce informaţii deţin ei 

'vi ea. Din acea zi nu l-am mal văzut pe Ion 
despre activitatea mea, Lin â chiar în noaptea urmă- 
Buliman, şi, după cum îmi amintesc, i: sal 3 
toare a murit. Am auzit o altă versiune a morţii sale, cum că 
ar fi fost dus la spital după confruntarea cu mine, unde ar fi 
murit după câteva zile. Nu este exclus ca această versiune să 
fi fost lansată de anchetatori, spre a ascunde moartea sa în 
incinta închisorii. Cu o noapte înainte de confruntarea noastră 
fusese bătut cu o cărămidă în piept, pâna i-au distrus 
plămânii. În timpul bătăii, a făcut o hemoptizie masivă, 
vărsând aproape 2 litri de sânge şi numai astfel a fost învins, 
Anchetatorii ştiau că va muri, de aceea m-au scos atât de 
dimineaţă la anchetă. Nu l-am acuzat nici atunci, nici după 
aceea, fiind tot timpul convins că a fost un om deosebit şi că 
a murit ca un martir. 

După moartea lui Ion Buliman, întâlnindu-mă cu cel mai 
bun prieten al său, Vasile Alupei, acesta mi-a spus că în ziua 
de 29 iunie 1948, comisarul Voicescu, care l-a anchetat şi 
bătut, a venit în celulă la el şi l-a întrebat dacă Ion Buliman a 
fost bolnav de plămâni. 

Răspunzându-i-se că „a fost perfect sănătos” şi fiind 
întrebat la rândul său, de ce i-a pus această întrebare, 
anchetatorul Voicescu îi spuse că Ion Buliman a avut o 
hemoptizie puternică şi că el crede că era bolnav de TBC. Or, 
numai faptul că Buliman era militar la data arestării, fiind 
încorporat cu puţin timp înainte, dovedeşte că se bucura de o 
sănătate perfectă. 

După îndepărtarea lui Ion Buliman, a început calcularea 
loviturilor ce urma să le primesc în urma pariului impus de 
anchetatori, în total 260 lovituri la tălpi. În urma acestei 
FE uiat ză joi despre ce se poate vorbi şi 
Ep satu leilesi aa e Ro etul celor ce făcuseră calculul, 
m-am înşelat N am Er , Sr AS Du FOAIA bate. D 4 
omenie în aceşti călăi MS i. a e SUMO IIGAleIO fărâmă de 
parul dintre cele două de, legat ŞI m-au aşezat din nou pe 

se, lar Danielevici a început să mă 


despre ce ştiam 
Acum am pu 


48 


eee 


jovească, în timp ce Blehan număra loviturile zâmbind 
satisfăcut. Nu-mi amintesc câte lovituri am primit, ştiu doar 
că după un timp am fost dezlegat şi pus să alerg, iar ei 
continuau să mă bată conform metodelor întrebuințate până 
atunci. După ce au considerat că am alergat suficient, m-au 
legat din nou şi m-au pus la morişcă, pentru a continua bătaia 
la tălpi, cerându-mi să declar tot ce ştiu şi ameninţându-mă 
cu noi confruntări. M-au bătut până mi-am pierdut 
cunoştinţa, iar după ce mi-am revenit, m-au dezlegat, 
obligându-mă să alerg din nou şi să primesc loviturile în 
timpul alergării, conform obiceiului. Parcă, pentru a căuta să 
demonstreze că nu sunt dispuşi să facă concesii, au continuat 
să numere loviturile până la 260, ca după aceea atenţia să le 
fie îndreptată spre alergare şi loviturile cu picioarele. 

Din acea zi am început să scriu şi eu declaraţii privind 
activitatea mea propriu-zisă. Scriam căutând să confirm ceea 
ce ştiau ei, fără a mă îndepărta de la cele cunoscute, în cea 
mai mare parte numai despre activitatea mea şi încercând să 
minimalizez anumite lucruri. Astfel, tot timpul am susținut că 
eu m-am dus la Solonţ pentru a lua parte la o tabără de 
muncă, fără a cunoaşte scopul acestui adăpost, evitând astfel 
unele contradicții cu declaraţiile date de alţii. De asemenea, 
deplasările mele la grupurile F.D.C. din Roman, Bacău sau 
Piatra Neamţ căutam să le justific deoarece eram student la 
Drept şi puteam să lipsesc de la cursuri, fiind folosit drept 
„curier”. N-am afirmat vreodată că am avut sarcina să mă 
ocup de aceste grupuri şi nu am folosit în declaraţie 
denumirea „Sectorul 1. F.D.C. din Moldova”. 

Acceptând această poziţie, trăiam permanent sub tensiu- 
nea unor noi mărturii, urmare a altor arestări. De aceea, de 
câte ori eram scos la anchetă eram obsedat de întrebarea: 
Oare ce au mai aflat? Nu după mult timp avea să vină în 
camera unde stăteam un fost comisar din laşi, după câte îmi 
amintesc se numea Marcov. Era basarabean, fiind unul din 
cei doi oameni din cadrul Siguranţei care ne ţineau la curent 
cu tot ce ne interesa. De la aşi fusese însărcinat cu escortarea 
unui nou arestat până la Suceava, urmând a fi dat 


49 


q 


SIRE Ce mda 00 


n, care se ocupa de judeţul Iaşi. După 
ce l-a predat anchetatorului, în loc să îl dea Ea saga a să 
se confirme predarea celui adus, i-au sp i dată 
cravata, cureaua, şnururile, pentru că este Cai L SE licul 
sigilat sac ab actele privind pe cel arestat se găsea și 
| lui de arestare. A | 

ai păreri dar era şi un motiv de a ne distra de 
pățania lui. Ne amuza când îl auzeam spunând că mai bine 
fugea în munţi cu cel arestat. Imi amintesc că a primit o 
condamnare de 7 ani, pe care a suportat-o destul de greu. 

Activitatea mea de la Piatra Neamţ cunoscută de ei s-a 
limitat numai la anul 1946, când făcusem parte din grupul 
F.D.C. De la Doina, din Roman, ştiau despre mine că ţin 
legătura între judeţele din centrul Moldovei şi laşi. 

Susţinând că eram numai curier, am căutat să-i conving 
că nu cunoşteam decât o persoană două din judeţ. O dată cu 
aflarea implicării mele în construcţia adăpostului de la Solonţ 
şi a legăturilor mele cu alte judeţe, s-a pus accentul pe 
activitatea mea dusă în afara judeţului, mai ales că cea din 
Piatra Neamţ era cunoscută din declaraţiile lui Pascaru. 

Deşi nu aveau informaţii importante în acest sens, au 
continuat presiunile asupra mea, scoțându-mă mereu la 
anchetă. Era spre sfârşitul cercetărilor şi căutau să mai 
descopere ceva. Intr-o zi am fost scos din nou din celulă şi 
dus la anchetă. Fără să mai întrebe ceva, mi-au dat hârtie şi 
mi-au spun să scriu tot ce nu am declarat până în acel 
moment. 

Incepuse să mă cuprindă panica, neştiind ce lucruri noi au 
apărut în alte declaraţii. Le-am spus că nu mai am nimic de 
scris, întrucât am declarat tot ce am ştiut. Drept urmare, m-au 
luat din nou la bătaie în toate felurile, la palme, la tălpi, 
alergări etc. La un moment dat am crezut că au aflat că 
fusesem numit în 1947 şeful sectorului I. F.D.C., dar m-am 
liniştit cu gândul că voi susține că şef de sector sau curier 
este a lucru. Îmi era de asemenea frică să nu fi aflat 
un ri ut up de ri car depre cete 

rbesc, indiferent de torturile la care aş fi 


anchetatorului Pompilia 


50 


fost supus: A vorbi despre ei însemna pentru mine nu numai 
a-i trăda, dar şi a mă Tupe pentru totdeauna de sat, de familie 
a mă compromite definitiv în faţa celor ce mă cunoşteau de 
copil, aruncând o pată de neșters asupra părinţilor mei. Îmi 
era frică să nu fi vorbit despre ei Gh. Pivin, deoarece îi 
prezentasem BOxcâţiva; Ş putea să o facă, eu însă nu. 
Susţinând în continuare că nu mai am ce spune, am fost din 
nou luat la bătaie în toate felurile practicate până atunci. 
După bătaia la tălpi şi alergarea prin cameră, am fost legat cu 
mâinile la spate şi culcat cu faţa în sus în mijlocul camerei, 
cerându-mi să spun pe cine mai cunosc la Roman sau la 
Bacău în afara celor declaraţi. Această întrebare parcă mi-a 
dat forțe noi, confirmându-mi lipsa unor noi date privind 
activitatea mea şi parcă eram mai liniştit. Blehan şi 
Danielevici şedeau în cameră în direcţii opuse, iar lângă mine 
Aramă mă ameninţa, cerându-mi să declar pe toţi pe care îi 
cunosc. La un semn al lui Aramă, cei doi au început să alerge 
spre mine, sărind în acelaşi timp cu câte un picior pe pieptul 
meu. In timp de Blehan şi Danielevici continuau să sară pe 
pieptul meu, Aramă cu Dumei, ce a apărut între timp în 
cameră, îmi cereau să declar pe toţi cei pe care i-am cunoscut 
la Roman şi Bacău şi pe care nu i-am declarat încă. Fiind 
crescut la ţară, fusesem destul de voinic, iar pentru a diminua 
efectul săriturilor pe piept, în timp ce se apropiau de mine, 
căutam să inspir cât mai mult aer în plămâni. Acum ancheta 
mi se părea mai uşoară decât atunci când eram bătut la tălpi. 
Văzând că nu mai obţin nimic de la mine şi fiindu-le probabil 
frică să mă mai bată sau să mai sară pe pieptul meu ca până 
atunci, au chemat pe comisarii anchetatori Bălăceanu şi 
Pompilian, care se ocupau de loturile din judeţul Iaşi, spre a-l 
ajuta şi a continua ancheta. Aceştia erau considerați cei mai 
experimentați dintre anchetatorii de la Suceava, fiind 
cunoscuţi şi pentru duritatea şi sadismul lor. După ce m-au 
dezlegat şi m-au ajutat să mă ridic de pe podea, după aproape 
două ore de anchetă condusă de aceştia, am reuşit să-i tac să 
creadă că este posibil să nu mai cunosc pe cineva în Sea 
şefii de grupuri. Deşi unii din Bacău mă cunoşteau incă cin 


Sl 


[EAI e ilie e nea 


ED aa at d tort RIN 


De 


i făc 
1946, nu au spus numele meu celorlalţi, pa a in cu 
în declaraţiile lui Buliman și 11 E e nu 
să apar numal în “4 ătură Iaşul, întrucât Florică 
fi ocolit. În legătură cu Iaşul, Ca 
am putut mutase la Bucureşti, fiind anchetat acolo, iar 
Dune fost arestat mai târziu, probabil nu s-a 
Gheorghe Unguraşu a 10s Rruntăriași 
vorbit de mine, deoarece nu s-au făcut coniruntări Şi nu am 
fost supus anchetatorilor ce se ocupau de judeţul laşi. | 

După această anchetă foarte grea, in urma căreia am 
rămas cu o ruptură de peritoneu, cele ce vor urma vor fi mai 
uşoare şi de mică importanţă, nemaifolosindu-se vechea 
formulă „spune tot ce ştii”, în unele cazuri recurgându-se şi 
la confruntări. Ca urmare a unor mutări din celule, voi ajunge 
în aceeaşi cameră cu Dan Lucinescu, Titi Stoica, Octav 
Obreja ş.a., care m-au pus la curent cu arestările din Moldova 
şi Bucovina. Apariţia unor noi capete de acuzare căutam să o 
pun pe seama uitării sau a faptului că au fost considerate fără 
importanţă şi, fiind acum cunoscute de ei, le recunoşteam şi 
eu, dacă nu implicau pe cineva din afară. Cu toate acestea, se 
trăia sub tensiune, deoarece se reuşise să se mai salveze câte 
ceva. Într-o după-amiază, pe la sfârşitul lui august sau 
septembrie, apăru în cameră N. Creţulescu, fost şef de grup 
F.D.C. Neamţ în anul 1947. 

Nu ştiu cum am sărit în faţa lui întrebându-l de unde vine 
şi dacă a fost anchetat, deoarece nu auzisem de arestarea lui 
până atunci. Mi-a spus că vine de la Bucureşti şi că nu a fost 
încă anchetat. Nu l-am mai lăsat să vorbească şi am început 
să-l spun ce trebuie să declare şi apoi ce se ştie şi ce poate 
spune pentru a nu fi bătut. Nu am terminat de spus tot ce aş fi 
Yrut să-l spun că uşa se deschise și fu chemat la anchetă. 
Incepui să trăiesc din nou sub o tensiune greu de relatat şi nu 
Șuam cum să-i mulţumesc lui Dumnezeu că ne-a ajutat să ne 
întâlnim. Era în joc libertatea unor oameni şi mă gândeam la 
9) răzbunare din partea anchetatorilor pentru că i-am minţit că 
ip iu numic. După aproximativ două ore, care pentru 
ae atu A ost extrem de lungi, a apărut în cameră N 


Am sărit să-l întreb cum a decurs ancheta. Mi-a spus că 


52 


Eee 


totul a decurs bine şi că a dat o declarație aşa cum îi 
spusesem eu. A povestit apoi că anchetatorul, văzând că 
declară de bună voie, s-a purtat frumos, spunându-i că bine a 
făcut că a declarat tot ce ştie de bună voie, deoarece totul este 
cunoscut de ei. 

L-au întrebat apoi cum de s-a hotărât să spună tot. Când a 
răspuns că în camera în care a fost repartizat s-a întâlnit cu 
mine şi că l-am sfătuit să declare tot, deoarece este cunoscută 
activitatea noastră, nu l-au mai întrebat nimic. Am răsuflat 
uşurat văzând că am scăpat de noi anchete, mulțumit şi de 
salvarea celor ce nu fuseseră arestaţi. După mai puţin de o 
oră, N. Creţulescu va fi mutat în altă cameră, dar nu înainte 
de a fi pus la curent cu tot ceea ce ştiu sau nu ştiu 
anchetatorii. 

Dumnezeu ne ajutase atât pe mine cât şi pe Creţulescu, 
poate unicul care a avut norocul să treacă prin anchetă fără să 
fie maltratat. Anchetele se răreau, doar apariţia unui nou 
arestat ne mai tulbura liniştea. Şi în continuare anchetatorii 
vor face o nouă greşală. Cei care erau aduşi din alte părți sau 
noii arestaţi nu vor mai fi repartizaţi în camere cu alţi arestaţi, 
cum s-a întâmplat cu Creţulescu, ci vor fi băgaţi în celulele 
de la subsol. Aceste celule aveau însă geamurile spre curtea 
unde eram noi scoşi la plimbare, unde reuşeam să primim sau 
să transmitem ceea ce ne interesa. Această situație va 
avantaja pe toţi deţinuţii, nemailimitându-se numai la o 
cameră. 

Scriind aceste amintiri, am căutat să redau doar câteva 
momente din timpul anchetelor ce au avut loc sub regimul 
comunist. După câte se vorbea prin închisoare, anchetele de 
la Suceava au fost printre cele mai dure şi umilitoare din țară, 
justificate poate prin marele număr de arestări din toate 
păturile sociale, precum şi prin aversiunea moştenită din tată 
în fiu a moldovenilor faţă de ruşii cotropitori. La Suceava au 
fost omorâţi oameni în bătăi, alți oameni şi-au pierdut minţile 
din cauza torturilor sau au rămas cu infirmităţi pentru toată 
Viaţa. Gradul de ticăloşie al acestor torţionari s-a putut vedea 
atunci când anchetatorul Aramă şi cu Dumei l-au forțat pe 


53 


în tea RN i RI de e E 


aru să-şi bată propriul tată, care nu voia să 
învinuiri ce îi erau aduse. | 
Anchetatorii, voind să-l includă în E pi i Ratiu 
Olaru, un vechi legionar căruia nu 1-au i a cab a 
acuzare, l-au bătut pe fiul său Constantin , pentru a 


recunoaşte că şi tatăl său era implicat în activitatea sa. 


Ca orişice tânăr, Olaru nu şi-a dat seama de Era giga 
acestei afirmaţii şi, pentru a scăpa de bătăi, a scris eclaraţia 
aşa cum l-a învăţat anchetatorul lon Aramă, împreună cu N. 
Dumei. E E 5 

Petru Olaru, care mai auzise de asemenea cazuri, nu voia 
să recunoască, rezistând la bătăile la care era supus. Deoarece 
P. Olaru era bătrân şi bolnav, fiindu-le frică să-l mai bată ci, 
l-au adus pe C. Olaru, care era deosebit de timorat şi l-au 
obligat să-şi lovească tatăl, cerându-i să recunoască 
afirmaţiile sale. Pe baza declaraţiei lui C. Olaru şi a altora, 
obţinute în urma torturilor la care au fost supuşi, P. Olaru a 
fost şi el condamnat, la 5 ani închisoare. 

Ajuns la penitenciarul din Gherla, se va îmbolnăvi foarte 
rău, iar un reumatism poliarticular îl va anchiloza în aşa grad, 
că nu se va mai putea mişca din pat. Chiar în situaţia aceasta 
nu va fi scutit de chinurile reeducării. Modul cel mai sadic de 
a-l chinui era când un reeducat îl lua în spate ţinându-l numai 
de mâini şi începea să-l scuture, provocându-i dureri îngro- 
zitoare. Atât de gravă a fost acea anchiloză, încât chiar când a 
ajuns în libertate nu a mai coborât niciodată din pat. 

De acelaşi tratament brutal şi plin de cruzime au avut 
parte atât bărbaţii cât şi femeile, bătrânii sau minorii. Îmi 
amintesc de călugărul Comănici de la Mânăstirea Neamţ, 
care, purtând acelaşi nume cu un nepot al său, a fost şi el 
arestat, torturat și umilit fără nici o vină. Ți se rupea inima de 
mila lui, din cauza umilinţelor la care era supus. 
„steag di încât în scurt timp majoritatea am 
alimente sau în o i de eta e uubla bad SR 
aprecierea Ia E pa pa la/oâre Sa lăsată A 
iar de multe ori aceste “h Se LUCRGSISiei ranţă din județ, 

epturi deveneau motive de şantaj 


Constantin Ol 
recunoască nişte 


54 


Eee 


entru cei naivi. Spre Sfârșitul toamnei, mi S-a adus şi mie un 
pachet cu haine pentru iarnă, iar înainte de proces am primit 
unul cu alimente. In judeţele unde şefii de Siguranţă şi 
anchetatorii mai aveau în suflet un strop de omenie, se 
primeau pachete lunar şi avea parte de ele aproape toată 
lumea, ceea ce nu putea fi vorba la cei din județul Neamţ. 

Datorită regimului aspru, precum şi a diverselor forme de 
şantaj, oamenii care afară se bucurau de respectul tuturor vor 
deveni aici unelte uşor de manevrat de către anchetatori. 
Astfel, A. Rotundu, fostul director al Liceului „Petru Rareş” 
din Piatra Neamţ, arestat fără a avea vreo vină, va deveni 
colaborator al anchetatorilor, fiind surprins cu numeroase 
note informative. Dr. Butnaru, arestat fără motiv, după ce a 
ajuns polonicar şi pus să împartă masa, a avut o comportare 
urâtă atât față de bărbaţi cât şi faţă de femei. Se putea 
observa la mulţi din cei care au fost arestaţi din întâmplare că 
ne priveau cu oarecare răutate, considerându-ne pe noi 
vinovaţi de întemnițarea lor, fără să-şi dea seama că erau 
victimele unor intrigi puse la cale în mod discret de către 
anchetatori şi oamenii lor. 

Tot în această puşcărie va fi aruncat acel germen al 
reeducării în sufletul unor oameni dezechilibrați mintal, 
descoperiţi de cei însărcinați cu acest lucru, acţiune ce va 
culmina la Piteşti şi de care voi vorbi pe parcursul 
amintirilor. 

În această atmosferă vor începe procesele de la Suceava, 
unde s-a deplasat Tribunalul Militar din laşi, avându-l ca 
preşedinte pe generalul Gh. Gheorghe. Pentru fiecare judeţ 
au fost făcute mai multe loturi, pe diverse categorii: elevi, 
studenţi, femei, maturi ete. Au fost formate trei completuri de 
judecată, care au funcţionat în trei schimburi, deci zi şi 
noapte. tăi y 

Apărarea a fost numită din oficiu, nepermiţându-ni-se să 
luăm legătura cu avocaţii. Nu numai că nu am fost apăraţi la 
proces, dar am fost mai mult acuzaţi. aa Ai 

„Nu s-au cerut, cel puţin pentru minori sau bătrâni, 
circumstanţe atenuante, dimpotrivă, se cereau pedepse grele, 


55 


E PETE —oiaaeoae 


CI se e alia 5 au ez D0IPNNI 


Aia 


care să fie de exemplu şi pentru alţii. De is se Nea 
fost repartizaţi pentru â ne apăra avocaţii Katz, 1. Mâţă şi 1. 
Timofte, care nu au făcut decât să A oa Justiţia 
românească. Demn de remarcat este că în timpu procesului 
nu a fost nici un caz de arestat care să se umilească în faţa 
instanţei, nimeni nu a lăsat să se înțeleagă că ar regreta cele 
făcute şi toată lumea a renunţat la ultimul cuvânt, ca un 
protest la parodia de proces ce a avutloc. i 

Odată judecaţi ne simţeam mai uşuraţi, scăpaţi de griji şi 
speram să nu mai avem de-a face cu teroarea anchetatorilor şi 
să fim transferați la un penitenciar de execuţie a pedepsei. 


56 


ÎNCHISOAREA PITEŞTI — 
REEDUCAREA 


Închisoarea din Piteşti este cunoscută și va rămâne în 
istorie prin atrocitățile şi crimele ce au fost comise în timpul 
reeducării. Am avut norocul sau poate nenorocul de a fi şi eu 
în această perioadă în penitenciarul din Piteşti, unde am putut 
să văd „cum a fost creat omul”, cu virtuțile sau slăbiciunile 
sale. Mi-a fost dat să văd cum un om se poate transforma, cu 
sau fără voia lui, într-un instrument de tortură pentru semenii 
lui sau cum poate accepta martiriul cu seninătate. Pentru a 
putea înţelege cum de a fost posibil să se ajungă la asemenea 
crime, consider că e necesar să se urmărească, pe cât este 
posibil, evoluţia acestei reeducări diabolic gândite, prin care 
se urmărea distrugerea fizică şi morală a tuturor celor care au 
avut curajul să se opună comunismului. 

La noi în ţară cuvântul reeducare îţi aminteşte fără să 
vrei de închisoarea din Piteşti şi de crimele ce s-au petrecut 
acolo împotriva studenţimii române, însoţite de o intensă 
propagandă mincinoasă prin care vina era atribuită 
victimelor. De aceea consider util a face un mic istoric al 
acestei reeducări de tip comunist, care cu timpul s-a 
transformat într-un adevărat măcel asupra tineretului român 
şi căruia ulterior i-a fost atribuită vina celor petrecute. 

Dacă citim „Ziar de lagăr — Caracal 1945” scris de 
Onisifor Ghibu, vom descoperi afirmaţia că: „Burghezii tre- 
buie reeducaţi”. Acest slogan va apărea şi în penitenciarul din 
Suceava, însoţit de unele manifestări ostile faţă de 
intelectuali şi de zvonuri de punere în libertate sau de 
amenințări, pentru a intimida deţinuţii. 

Zvonurile vor circula prin închisoarea Suceava lansate 


57 


EDEN ra 


E e mi i bllialie <> N 


e 


Neculai Dumeni sau Alexandru Bogda- 
cu ele, vor apărea în E tari ŞI unele 
isiuni de punere în libertate. 

ii d pori luă în libertate erau făcute la 
e 2 în schimbul unor adeziuni la B.P.D. (Blocul 
Partidelor Democratice), în timp ce la Suceava, punerea în 
libertate era chipurile condiţionată de sinceritatea din timpul 
anchetelor. > eat 3 

Apariţia broşurilor comuniste în lagărul de la Caracal 
confirmă implicarea administraţiei în această acţiune, ajun- 
gând până acolo încât să determine redactarea unei declaraţii 
concepută de poetul Buznea şi care va fi purtată prin bărăci 
de avocatul evreu Untermann, care purta la gât o cruciuliță de 
argint; el a reuşit să adune 1058 de semnături, dintr-un 
efectiv de aproape 1400 de oameni. 

În această atmosferă, nu trebuie să ne surprindă faptul 
că încep a fi concepute diverse memorii, iar justificarea 
lagărelor şi necesitatea reeducării vor găsi mediu prielnic 
Chiar şi în capul autorului. Tot în această carte vom afla, din 
surse provenite de la Petru Groza, că responsabilitatea 
acestor lagăre aparţinea lui Teohari Georgescu (Burăh 
Tescovici) şi unui Consiliu Suprem, format din doi evrei, doi 
unguri şi un român. La fel se va întâmpla şi cu aşa zisa 
reeducare începută în 1948 şi oprită în 1952, dirijată de 
acelaşi Teohari Georgescu, ajutat tot de un Consiliu, din care 
făceau parte Alexandru Nicolski, Dulgheru, Zeller, nefiind 
însă străini nici Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraş, Vasile Luca, 
Ana Pauker, C. Pârvulescu, Walter Roman etc. 

Implicarea administraţiei în reeducarea de la Caracal 0 
ÎS nsueia, sli va ue artistice, îndemnurile de a se 
i de rez DSSA şI schimbările apărute în fruntea 
e PE Ra e exemplu, Elefterescu este preferat 

i nea evoluții au avut loc şi în 


. . S . A: ferat lui 
p Fer . de ildă | p 


prin Lucian Pascaru, 
novici. Concomitent 


demo 


58 


Eee 


Efectul nefast al acestei reeducări, chiar fără să fi fost 
făcute presiuni fizice, se poate constata din afirmaţia făcută 
de dr. Cotoiu din Arad: „Fac orice pentru a scăpa de aici”, 
prin condamnarea politică a incidentelor de la Cluj sau prin 
compunerea unui „Imn al muncitorilor democrați”. În acest 
timp, la Bucureşti, Teohari Georgescu afirma: „Nu există 
libertate pentru bandiți”, expresie atribuită tuturor celor ce se 
împotriveau comunismului. Efectul presiunilor în numele 
unei „reeducări” s-a putut constata când cei puși în libertate 
au fost încolonaţi şi conduşi la sediul partidului comunist, 
purtând steaguri şi au fost puşi să ţină discursuri, depăşind, 
după cum afirmă şi autorul, „orice margini de bun simţ şi de 
demnitate”. 

Dar acelaşi lucru se poate spune şi despre atmosfera ce 
s-a creat în bărăci, datorită lichelismului multora dintre 
internaţi. 

Făcându-se o paralelă între regimul aplicat în lagărul de 
la Caracal şi cel aplicat studenţilor la Piteşti, s-ar cuveni ca 
cei ce-şi permit a judeca şi condamna victimele de la Piteşti 
sau Gherla să-şi facă un proces de conştiinţă, pentru a vedea 
dacă sunt suficient de informaţi asupra celor ce s-au petrecut 
în aceste închisori şi dacă au dreptul moral de a judeca și 
condamna. Revenind la aşa-zisa reeducare de la Piteşti, vom 
vedea că această acţiune de reeducare a fost începută la 
închisoarea Suceava, iniţiatorul ei fiind considerat Bogda- 
novici Alexandru, student la Facultatea de Drept din laşi, 
căruia i se vor alătura Țurcanu E., Dumeni N., Pascaru LI 
Mărtinuş AL., Caziuc Gh., Negură |. şi încă vreo câțiva pe 
care nu-i mai rețin. 

Personal, nu am crezut niciodată că acea Să 
aparţinut lui Bogdanovici şi că ea s-a declanșat în toamna ui 
1948, odată cu intrarea în scenă a acestuia, dimpotriv ă, susțin 
că, germenul acestei reeducări a apărut încă din luna SS 
(iulie) 1948 şi că însuşi Bogdanovici este 0 victimă a că or ce 
au lansat această idee. Ca unul care m-am aflat în acel timp 


această idee i-a 


33) 


=] 


A aiaieia erai d =. 0 


Dea 


„nitenciarul din Suceava şi urmăream Cu nelinişte destă- 
în penitencia lor, am putut observa unele lucruri pe care 
şurarea aia să le înţeleg în toată complexitatea 
abia la BR, a fenomenul reeducării, am putut să-mi dau 
lor. Trăin nai patrioţi” făcuţi cadou de Stalin poporului 
seama că » i etc. au învăţat ceva | 
român: Ana Pauker, Zeller, Nicolski etc. au învăţa a 
Moscova şi nu au stat degeaba nici la Bucureşti, unde au 
pregătit aproape perfect un plan diabolic, menit să distrugă 
tot ce avea mai bun poporul român. De acest plan nu au fost 
străini nici cei ajunşi în fruntea PCR, adică toată clica ce 
conducea în acea vreme destinele țării. 

Tot la Piteşti îmi voi da seama că reeducarea a început 
la Suceava o dată cu îndemnurile lansate de Pascaru şi 
Dumeni de a se declara totul, motivându-se că, cu cât vom fi 
mai mulţi arestaţi, cu atât vor fi mai puţine perspective de a 
ni se face un proces şi că vom fi apreciaţi pentru sinceritatea 
noastră. Repet, îndemnurile erau lansate de Pascaru, fost 
secretar al partidului „Frontul Plugarilor” — organizaţia 
judeţeană Sălaj şi de Dumeni, slugă credincioasă a Siguranţei 
din acele vremuri. A fost un început de tatonare a atmosferei 
din mijlocul arestaţilor, precum şi o verificare a unor 
probabili aderenţi ai acestei „reeducări”. A fost doar un 
început, în a cărei capcană au căzut un singur muncitor şi 
câțiva elevi care erau sub influența lui Pascaru sau 
Bogdanovici. Cu toate că rezultatele erau lamentabile, 
deoarece muncitorul făcuse declaraţiile mai mult de frică 
decât din convingere, aceştia vor continua chiar şi fără succes 
în munca lor murdară, sfârşind prin a se alătura cu trup Şi 
suflet acţiunii de mai târziu a lui Țurcanu. Tot în Piteşti voi 
alia arestării lui Dumeni, folosirea lui la început 

rmator prin celule, pentru ca în scurt timp să fie scos 


la biroul de cercetări î 
ări în scopu A 
anchete. p l de a asista şi a ajuta la 


Am auzit şi întâlnit n 


umeroase cazuri d i au 
stat ani de zile fără a fi e oameni care 


anchetați, dar nu am auzit ca un 


60 


Pee 


deţinut politic, după mai puţin de o lună de zile, să poată să 
asiste la anchetarea altor deţinuţi, arestaţi pentru aceeaşi 
cauză. Cu această ocazie, Dumeni a început să ducă muncă 
de lămurire cu cel anchetați îndemnându-i să spună tot ce 
ştiu, iar apoi a început să-i cerceteze și chiar să-i bată pe cei 
anchetați. Lui Dumeni nu-i era aproape nimic interzis: avea 
acces la dosarele celor anchetați, iar cuvântul lui avea mare 
greutate. în faţa anchetatorilor. Scopul lui, când asista la 
anchetare, era de a descoperi oameni cu caracter slab, spre a 
fi recrutaţi şi apoi folosiţi după dorinţa sa. La fel ca Dumeni 
era şi Guţu Neculai din Rădăuţi. 

O dată cu apariţia lui Ţurcanu la Suceava, Guţu va 
deveni ajutorul şi mâna dreaptă a acestuia. 

În toamna anului 1948, în urma unei convorbiri (caz 
neîntâlnit până atunci) a lui Bogdanovici cu tatăl său (fapt ce 
nu a putut fi verificat), care fusese prefect al județului 
Botoşani, s-a observat o schimbare în atitudinea acestuia, 
schimbare care va fi considerată de mulți ca începutul 
reeducării, datorită faptului că solicita cărţi şi broşuri spre a fi 
citite şi comentate. Din informaţiile care circulau în cercuri 
mai restrânse, având la bază unele mărturisiri intime ale lui 
Bogdanovici, cărora nu li se dădea amploare spre a nu 
influenţa masa de deţinuţi, tatăl său îl asigurase, în timpul 
convorbirii avute la vorbitor, că se va renunţa la proces în 
schimbul unei acţiuni de reeducare, care ar fi putut motiva 
viitoarea atitudine a puterii. Se vorbea, în legătură cu inter- 
venţiile prefectului Bogdanovici pentru fiul său, că ar fi fost 
făcute la Bodnăraş şi că acesta i-ar fi sugerat ideea reeducării, 
care ar fi putut duce la renunţarea intentării proceselor. SA 

Bogdanovici, ştiind că la Caracal în 1945 au fost puşi în 
libertate foarte mulţi oameni în urma unei parodii de reedu- 
care, va cădea în cursa întinsă de comunişti de a încerca A 
nouă reeducare, sperând să scape de proces cel puţin pe elevi 
şi pe fete. 

A fost suficient să apară acest germen 


6l 


al reeducării, 


2 


350 Rt suite de. +: 38 ii 


aa 


pentru ca apoi Ministerul de Interne să prelă acțiunea. a 

Sub presiunea tatălui SE Bogdanovici Sa Ideea 
reeducării, sperând să lat UN e Sa ata 
deţinuţi şi apoi 0 eventuală punere în libertate. Astfel, va 
trece la fapte şi va încerca O reeducare pe cale paşnică, fără a 
se exercita presiuni asupra altora, totul limitându-se la cititul 
şi comentatul broşurilor ce li se puneau la dispoziţie, prin 
administrație, de către cei care coordonau şi conduceau din 
umbră. Această parodie de reeducare făcută de Bogdanovici 
nu va fi pe placul administraţiei şi nici al lui Ţurcanu, care va 
declara un adevărat război împotriva lui Bogdanovici. Având 
încredere în spusele tatălui său, Bogdanovici îşi va continua 
fără zgomot acţiunea lui de reeducare, nedându-şi seama de 
consecinţele pe care le va suporta. 

Țurcanu Eugen, un tip sadic şi dornic de afirmare cât 
mai rapidă, era adeptul transformării omului prin forţă, 
teroare şi umilință, dovenindu-se omul cel mai potrivit pentru 
planul adus de la Moscova şi îmbunătăţit la Bucureşti în 
scopul de a fi aplicat în România. Simţind acest lucru, 
Țurcanu se va arăta un elev docil şi harnic, căutând să-şi 
însuşească toate cunoştinţele aduse de către instructorii veniţi 
din capitală. EI ştia că nu trebuie să se grăbească; îşi va 
recruta cu atenţie pe viitorii colaboratori şi nu va face decât 
pregătirea subtilă a metodelor ce urmau a fi puse în practică. 

Despre Eugen Țurcanu s-a scris mult; au scris atât cei 
care l-au cunoscut, cât şi mulţi care nu l-au văzut niciodată 
a cei interesaţi în a ascunde adevărul. Dintre cei ce l-au 
en detinerea eu a a a a 
mi-a fost prezentat mie şi ce sti desp Elie 

In anul drive 19 ji pu a, -: 

Facultatea de Drept din la i Îmi atitea i 
fiind colegi de facultate Be E col Ala Ab pa 
inteligenţă 6 sii ie în inzestrat cu 0 voinţă şi cu 0 
de o grandomanie fără ubii CE E sSOPule şi stăpânit 

argini: era în stare să se 


62 


eee 


folosească de orice mijloace pentru a-şi atinge scopul. Când 
era vorba de interesele lui, nu cunoştea nici simţul echităţii şi 
pici mila. Datorită comportamentului şi convingerilor. lui 
olitice, pe care îi plăcea să şi le afişeze în public, dar mai 
ales pentru că, fund preşedintele „Frontului Democrat 
Universitar”, abuza de funcţie, favorizând pe cei înscrişi în 
această organizaţie, dar persecutând pe ceilalţi, ajunsese să 
fie dispreţuit în lumea studențească, fapt pentru care avea să 
se răzbune mai târziu. S-a născut în satul Dârmoxa Păltiniş — 
Câmpulung Moldovenesc, fiul unui brigadier silvic care avea 
şase copii. S-a căsătorit de tânăr, iar soţia sa, Oltea, era fiica 
avocatului Saghin, un cunoscut legionar bucovinean. 

Despre legăturile lui Țurcanu cu Mişcarea Legionară 
mi-a vorbit la sfârşitul anului 1946 Aurel Batariuc, șeful 
grupului legionar de la Facultatea de Drept din Iaşi, care mi-a 
spus următoarele: în anul 1940, Eugen Țurcanu a făcut parte 
dintr-un mănunchi de prieteni din cadrul Frăţiilor de Cruce, 
dar după ianuarie 1941 şi-a întrerupt activitatea. La sfârşitul 
anului 1945, Alexandru Bogdanovici a avut o discuţie cu 
Țurcanu privind activitatea sa legionară, în urma căreia, 
neajungând la o înţelegere, într-o şedinţă a grupului 
studenţesc legionar s-a hotărât eliminarea pentru totdeauna 
din Mişcarea Legionară a lui Ţurcanu, pentru faptul că s-a 
înscris în partidul comunist, unde ducea o activitate intensă, 
devenind astfel nu numai un pericol, dar şi un duşman al 
Mişcării Legionare. Am fost avertizat să nu discut ceva cu el, 
chiar dacă voi fi provocat. Or, dacă la vârsta de 14-15 ani a 
făcut parte din Frăţiile de Cruce, sau chiar dacă a mai avut 
unele legături sporadice cu acest grup F.D.C., nu însemna că 
putea să aibă calitatea de legionar, această calitate necesitând 
satisfacerea mai multor condiţii, pe care Țurcanu nu le 
îndeplinea. d 

Ca planton în penitenciarul Suceava, el va accepta să 
facă unele servicii, ducând ţigări sau diverse mesaje de la o 
celulă la alta, căutând prin aceasta să cunoască atât legăturile 


63 


7 7ORDDEE e agrara 


abc i e 


5 


dintre deţinuţi, cât şi unele informaţii de care se va folosi în 
in 4 


E USERI era cunoscută rivalitatea dintre Bogdanovici Şi 


Țurcanu, ulterior mulţi dintre cei > catia das 
lucru, sau în mod intenționat, au pus p Eni & ano- 
vici întreaga reeducare, precum Și numarul Celor ce 
ă acţiunea. 
pair ti metodele folosite în timpul reeducării din 
Piteşti, apare clar deosebirea faţă de metoda pusă în practică 
de Bogdanovici, care se baza pe libera opţiune a individului, 
fără mijloace de constrângere, în timp ce în grupul lui 
Ţurcanu se vehiculau aceleaşi lozinci care vor circula şi la 
Piteşti. Îndemnul de a spune totul pentru a se obţine 
încrederea partidului, lansat prin gura lui Pascaru, ca şi 
îndemnurile lui Dumei, de a spune totul de la început, 
deoarece până la urmă „tot va trebui să vorbim” sau basmul 
că şederea noastră în puşcărie depinde de sinceritatea din 
timpul anchetelor, vor fi preluate şi de Ţurcanu, rămânând 
valabile pentru Piteşti, deoarece făceau parte din instructajul 
primit de la cei care pregăteau reeducarea. Aceste îndemnuri 
erau normale când ţi le spunea un anchetator, dar spuse 
mereu de un camarad de suferință, însemnau cu totul altceva. 
In afară de Țurcanu, Securitatea mai găsise încă trei 
persoane dispuse să execute orice li se cerea. Cel mai 
important dintre aceştia era Dumeni Neculai, grec la origine, 
cum îi plăcea să se laude, care, în 1940, din oportunism, 
intrase în poliţia legionară, pentru ca apoi să se pună la 
dispoziţia Siguranței antonesciene, iar mai târziu la a celei 
comuniste, sperând astfel că îi vor fi trecute cu vederea 
po cirule săvârşite în trecut. Dumeni va rămâne, în amintirea 
e l-au Cunoscut în închisoarea din Suceava, ca ună 
Îsi ja Josnice figuri întâlnite. în timpul detenţiei. 
atorită legăturilor sale din toamna anului 1940 cu Mişcarea 
Legionară, Siguranța comunistă îl va folosi entru urmărirea 
vechilor legionari. Inzestrat cu un oarece : isti 
are talent portretistic, 


64 


ee 


va fi trimis în comuna Războieni, unde îşi va deschide un mic 
atelier, pentru a se justifica prezenţa lui în localitate. 

În realitate, scopul stabilirii lui în comuna Războieni era 
să urmărească pe vechii legionari din comună. Familia Cră- 
ciun din Războieni era rudă prin alianţă cu C.Z.Codreanu, iar 
preotul Sultan, tatăl lui Donat Sultan, mort la Braşov la 3 
septembrie 1940, se refugiase din Basarabia în această 
comună. Sergiu Sultan, al doilea fiu al preotului, ce fusese 
condamnat în timpul lui Antonescu şi reuşise să evadeze, 
constituia un alt motiv pentru stabilirea lui Dumeni în 
Războieni (pentru a fi mai bine supravegheată locuința 
preotului). : ; a i 

Nu lipsit de importanţă era şi faptul că în comuna Răz- 
boieni fusese un puternic centru legionar, unii dintre 
legionari cunoscând prigoana şi lagărele din timpul lui 
Carol II. Dar iată cum îl caracterizează pe Dumeni cumnata 
lui, Lidia: „Minţea cu o nonşalanţă, încât îl credeai până la 
urmă. Avea puterea de convingere şi ştia să-ţi pătrundă în 
suflet pentru a putea să-şi atingă țelul, niciodată cinstit. Era şi 
un bun psiholog. Avea avantajul de a putea discuta cu orice 
intelectual, om de la sat sau muncitor din fabrică. Găsea tonul 
şi cuvântul necesar pentru fiecare din orice categorie socială, 
Ştia să se comporte ca un bolnav sau ca un copil. Deci era 
destul de înzestrat, numai că pe toate le făcea în scopuri ştiute 
numai de el. Nu avea scrupule. În viaţă a muncit foarte puţin 
timp. A trăit pe seama altora, mai ales pe seama soţiei, a 
rudelor şi a străinilor, pe aceştia din urmă escrocându-i is aşa 
manieră, încât ei nici nu-şi dădeau seama până nu se ve Se) 
păgubiţi. Le făcea pe toate în aşa fel încât nu putea fi sa 
Şantajul era una din armele lui preferate. In primul a i ș 
şantaja soţia, ameninţând-o că, dacă nu-l suportă, va dezv: ui 
că ea are un frate întemnițat politic. l-a şantajat ŞI pe e 
i-au împrumutat bani, cu diverse informaţii culese dă Rai 
la familiile respective. În fond era un laş. La un sa A i 

fiind în vizorul poliţiei, a plecat la ţară la un p Ş 


65 


m 


A Mt aci 


E 


„duiască, iar dacă îl reperează autorităţile, să] 
N-a fost cazul, dar nici nu cred că l-ar fi 
1 că este un escroc. Alt exemplu: 


Cumnata lui s-a trezit din senin arestată la miezul nopții şi a 
doua zi dusă cu avionul la Bucureşti pentru anchetă. Era 
uimită şi îngrozită în acelaşi timp. La vioi află că, în 
timpul verii, ar fi dus niște bani unei persoane din Bucureşti 
din partea lui. Dânsa habar n-avea; când a fost adus şi el la 
confruntare, a avut tupeul să se adreseze ei: «Fetiţă, fii 
sinceră şi recunoaşte că ai dus banii lui X. Aşa e bine și 
cinstib). La indignarea dânsei, care a fost spontană şi 
argumentată, el şi-a recunoscut minciuna, a fost răsplătit cu 
două palme. După aproximativ o lună a apărut acasă. Fiind 
întrebat de ce a fost atât de lichea, a răspuns: «Fetiţo, ai fost 
prostuță. Dacă recunoşteai nu păţeai nimic, nici tu, nici eu». 
La un moment dat a declarat că va pleca în Anglia, unde va 
cere azil politic, acolo fiind aşteptat de personalități politice 
el fiind un lider legionar. A plecat la Bucureşti luând paltonul 
de blană al soţiei şi o plapumă, motivând că va avea nevoie 
de bani. După un timp, a reapărut slab, prăpădit, spunând că 
ar fi fost urmărit şi arestat lângă avion, precum şi alte 
minciuni. Nimeni nu l-a crezut, dar nu aveau ce-i face. A fost 
atât de rău încât şi-a urât şi rudele care-l ajutau. Pe una din 
ele a acuzat-o în scris la organizaţia de partid din localitate 
întrebându-se cum de aceasta mai poate fi suportată în 
Atel având, în 1946, 200 ha de pământ, 5 ha vie etc. 
Speranța că va fi exclusă din învățământ. Dar nu a reuşit 
nimic, deoarece persoana în cauză i-a recunoscut scrisul şi a 

Ma că este un mincinos”, rit 
= A ma oameni voia partidul comunist să facă 
: > în închisori. N. Dumeni era al doil fi l 
regimului, după Țurcanu. în V a e ial 
, ederea reeducării, iar cele 


relatate de ruda lui 
se ina ; Ul s-au pet Size z : 
din închisoarea Suceava soseta alai ac pata an 


convins să-l gă 
ascundă în cuptor. 
ascuns, descoperindu 


Dacă cei însărcinați 
în roagă caza 
SSreinaţi cu pregătirea şi punerea în practică 


66 


E 


ese 


a monstruoase! reeducări nu i-ar fi găsit pe Țurcanu sau 
Dumeni, până la descoperirea altora s-ar fi folosit de N Guţu 
sau Lucian Pascaru, care s-au pus de asemenea în slujba 
siguranţei comuniste. Merită menţionat faptul că N. Guţu a 
fost acela care a vândut în 1947 grupurile F.D.C. din Nordul 
Moldovei Și Bucovina, dând siguranţei toate informaţiile 
necesare arestării, împreună cu fotografiile din timpul 
consfătuirilor secrete. 

Planul de reeducare fiind bine stabilit de către iniţiatori, 
rămăsese doar să se procedeze la instruirea celor ce urmau 
să-l pună în practică. Dintre cei care acceptaseră jocul infam, 
trebuiau aleşi doar cei care îndeplineau cel puţin următoarele 
condiţii: inteligenţă, dorința de a parveni, sadism (spre a nu fi 
influenţaţi de suferinţele celor torturați), posibilitatea de a fi 
şantajaţi (condiţie care cred că era cea mai importantă). 

Dacă toţi cei care au fost pregătiţi în acest scop aveau 
mai mult sau mai puţin aceste calităţi, Țurcanu îi depășea 
prin sadism şi dorința de a parveni, ceea ce a cântărit mult în 
alegerea lui, renunţându-se definitiv la Guţu şi Dumeni (care 
vor fi puşi mai târziu în libertate), în timp ce Pascaru va fi 
condamnat şi folosit în alte mârşăvii la Aiud. 

Efectele încercării de reeducare a lui Bogdanovici au 
fost neînsemnate, iar cei ce se apropiau de el erau mai mult 
atraşi de modul cum vorbea, de inteligența lui, sau veneau 
din simpla dorință de a citi o carte sau a auzi ce scrie în ea. 
Trebuie spus că majoritatea celor ce-l ascultau vorbind erau 
elevi şi nu puteau fi învinuiți de desfăşurarea ulterioară a 
evenimentelor de la Piteşti. În grupul lui Ţurcanu, poziția 
ideologică era net leninistă: lupta de clasă, ridicarea în slavă 
a comunismului, a lui Stalin, a URSS-ului. A rămas de 
pomină afirmaţia lui Bârjoveanu din Roman, făcută într-o zi 

cu mâncare foarte slabă, când, în tăcerea care cuprinsese 
camera, s-a auzit glasul lui: „În URSS, la toate colţurile de 
stradă sunt chioşcuri cu pâine proaspătă, de unde oricine 
poate lua cât doreşte, fără plată, fiecare luând însă numai cât 


67 


% 


Da ue ee Ai 


a E eee 


are nevoie”. Cui aparţineau aceste ei preluate de către 
cei care voiau să se reeduce, nu este E i imaginat, Poaţg 
Nicolski sau Bârlădeanu, Care au n ee. In patria 
adoptivă, să fi adus ultimele veşti din raiu olşevic... 

Chiar în timpul cercetărilor începuseră să apară în 
inchisoare diverşi necunoscuţi, care aveau lungi discuţii cu 
Țurcanu, Bogdanovici sau Dumeni şi despre care nu se ştia 
decât că sunt de la Securitate sau M.AI. 


ştiau prea multe, li se va pregăti aceeaşi soartă, acelaşi sfârșit, 
pe care îl vor avea chiar ȘI acel slujitori ai regimului care 
cunoşteau prea multe ŞI ar fi prezentat un risc în păstrarea 
secretului ce trebuia ascuns omenirii. Bogdanovici va 
mărturisi înainte de moarte că-şi merită soarta deoarece a 
acceptat să încerce acea reeducare, având încredere în 
comunişti; nu a îndrăznit însă să-şi acuze tatăl pentru 
îndemnurile care i-au fost date, asumându-și astfel întreaga 


Guţu, cu care am stat un timp în aceeași celulă când era 
ajutorul lui Țurcanu, pentru a ne câştiga simpatia, ne mai 
spunea câte ceva, dar important pentru noi era că ne spunea 
că sunt străini şi se interesează de soarta noastră, că vor să 
ştie cum suportăm puşcăria şi că uneori mai anchetează pe 
câte unul, deşi perioada de anchetă se terminase. În realitate 
îi interesa numai moralul nostru, căutând totodată oameni de 
care puteau să se folosească. O dată cu apropierea procesului, 
regimul deţinuţilor începuse să se înrăutățească şi eram din 
ce în ce mai izolați. De această perioadă va profita Ţurcanu, 
care, pe postul lui de planton, era greu de urmărit; Guţu, 
ajutorul lui, va afirma în repetate rânduri că nu l-a văzut în 
Ziua respectivă. Se pregătea ceva, dar noi nu ne puteam 
imagina ce ne aşteaptă. Se vedea clar că Bogdanovici fusese 
abandonat, în timp de Țurcanu îşi pregătea oamenii cu care 
va porni la drum. 

In această perioadă, până la plecarea la Piteşti, s-a 
ât probabil soarta lui Bogdanovici, care nu corespundea 
pa ului celor de la Bucureşti. EI trebuia să dispară o dată cu 
ce cunoștea din discuţiile avute cu emisarii C.C.-ului, 
precum și cu promisiunile auzite de la tatăl său. Dispariţia lui 
Bogdanovici era pentru Țurcanu ca o ieşire di al 
deoarece inteligența cu care i Di ae Aa ti 
iati berico] “Si mpi era înzestrat primul, constituia 
Ieeducarea erau siguri că i a pregăteau atunci 
pată neagră în istocia hp iza dispariţie va rămâne 0 
Țurcanu nu-şi putea î hi ae tăpânit de grandomania lui, 
inchipui că şi lui, ca şi celorlalţi, care 


68 


hotăr 
plan 


E 


vină şi primind cu demnitate atât chinurile, cât şi moartea. 

Dacă Bogdanovici şi-a primit cu demnitate soarta, 
Țurcanu, orbit de dorinţa lui de ascensiune şi încurajat de 
promisiunile celor ce-i ofereau tot ce ar fi dorit el, a devenit o 
unealtă uşor de manevrat şi a căutat prin toate mijloacele să 
dovedească că merită acordarea întregii încrederi. Se visa din 
nou într-un post din conducerea P.C.R., de unde să fie trimis 
acolo unde râvnea înainte de arestare (în diplomaţie sau în 
unul din posturile sus-puse). 

Unii susțin că, dacă nu ar fi existat Bogdanovici la 
Suceava, nu ar fi apărut fenomenul Piteşti. Cei care cred 
acest lucru nu cunosc îndeajuns scopurile urmărite prin 
reeducare sau cad pradă diversiunilor lansate de cei 
interesaţi. Sunt convins că, atât cu Bogdanovici, cât şi fără el, 
reeducarea tot ar fi avut loc. 

Țurcanu nu avea nevoie de parodia de reeducare a lui 
Bogdanovici; era suficientă sămânţa aruncată în timpul 
anchetei de către Dumeni şi Pascaru, pentru a se orienta 
asupra oamenilor, sau ar fi început el reeducarea, de la capăt. 
Chiar dacă nu ar fi apărut nici Țurcanu, existau: Dumeni, 
Pascaru, Popa Al., Livinschi, Mărtinuș, Bogos Constantin, 
sau s-ar fi încercat în altă închisoare unde se găseau oameni 
dispuşi a face orice în schimbul eliberării — cum era Ludovik 
Rek. 

Faptul că acest fenomen a apărut la Suceava nu este 
ceva întâmplător. Este cunoscut că cel mai mare dă 
anticomunist a început în Moldova şi că acestă se atore 


69 


St Core? Me VIND 


5 


Atmosfera anti ruso-comunistă — se 
amplificase în întreaga Moldovă încă din timpul războiului 
a nordului Bucovinei şi a ținutului 


Răpirea Basarabiei, UE e Me tm 
Herţei, care nu mai fuseseră niciodată sub stăpânire rusească, 


va face să crească ură împotriva Rusiei bolşevizate şi a 
comunismului instalat în ţara noastră. Tineretul. crescut şi 
educat până atunci într-un spirit patriotic, simțindu-se 
abandonat de noul regim pus în slujba Moscovei, se va 
îndrepta spre Mişcarea Legionară, atras de principiile 
patriotice şi moral-creştine ale acesteia, dorind un front 
comun împotriva bolşevismului. Astfel, o parte din acest 
tineret a ajuns în temniţele comuniste. Puterea, simțind acest 
pericol, va căuta să lovească la început acolo unde rezistența 
era mai mare, pentru a o compromite şi distruge. Regimul îşi 
dăduse seama că nu mai are în faţă un singur duşman -— 
Mişcarea Legionară — ci a mai apărut încă unul şi anume 
Tineretul, care renunţa a mai sta în expectativă, dimpotrivă, 
începea să se opună făţiş instaurării comunismului în ţară. 
„Trebuia deci găsită o soluţie spre a lovi şi în el şi 
regimul a descoperit-o. Pentru a evita orice rezistență sau 
dezaprobare în sânul aparatului represiv, de care trebuia să se 
folosească (în rândul căruia mai erau oameni vechi), va crea 
o atmosferă de ură împotriva legionarilor, în rândul cărora 
vor fi socotiți toţi cei care erau împotriva regimului, 
ajungându-se astfel ca tuturor celor care nu erau de acord cu 
ei să li se spună „legionari”. Realizând acest lucru, scopul 
trebuia atins prin punerea în practică a reeducării. 
A Dacă nu ar fi reuşit la Suceava, în mod sigur s-ar fi 
cat - altă parte şi tot acolo am fi ajuns. 
Ted că ne-am convins în timp de fi ă ot 
DS ist s-au folosit de orice ia domcață 
a fie SE era să distrugă cei mai mari 
Tineretul, astfel încât să rupă i aa 
pă veriga ce făcea legătura dintre 


cel ă ză pă vel 
e două generaţii. Numai din libertatea de care s-a bucura! 


70 


Mişcării Legionare. 


DIE 


5 ui 


Dumeni, având acces la declaraţiile date, ne putem da seama 
că se căutau SO alirc 113 CU caracter şubred, care să poată fi 
manevraţi fără limită, până la atingerea scopului criminal al 
autorităţilor. Pe nimeni nu ar fi mirat dacă, în lipsa lui 
Țurcanu, Dumeni ar fi primit o condamnare de 7 ani, cu care 
să fie şantajat să joace rolul lui Țurcanu, în schimbul unei 
promisiuni de a fi pus în libertate. 

Care a fost motivul aducerii tuturor studenților din țară 
la închisoarea Piteşti, chiar şi a celor din Aiud, condamnaţi în 
timpul lui Antonescu? Nu se îndoieşte nimeni că singurul 
motiv a fost acela de a se începe reeducarea, urmărindu-se 
distrugerea lor fizică şi morală, compromiterea lor. S-a ales 
această închisoare fiind situată în afara oraşului; acolo se 
putea face orice fără riscul de a fi auzite țipetele și gemetele 
deţinuţilor de către locuitorii din apropiere. S-a dovedit 
ulterior că, acolo unde închisorile nu au fost perfect izolate, 
tentativele de reeducare au eşuat. 

După această scurtă introducere voi încerca să parcurg 
din nou, în măsura în care memoria mă mai ajută, drumul de 
la Suceava la Piteşti şi chinurile suportate în acest 
penitenciar. 

Ştirea lansată de Guţu, ajutorul lui Țurcanu, că studenții 
vor pleca la Piteşti m-a bucurat. Tot el ne va spune unde vor 
pleca muncitorii, intelectualii, elevii, femeile, fiind foarte 
bine informat de către superiorul său. Când am fost întrebaţi 
fiecare ce ocupaţie avem, deşi fusesem profesor suplinitor la 
Gimnaziul Unic din Războieni, putându-mă da drept funcţio- 
nar, spre a ajunge la Aiud, am spus că sunt student, pentru a 
merge la Piteşti (eram atunci înscris la Facultatea de Drept 
din laşi). Doream să fiu în mijlocul studenților, unde aveam 
foarte mulți cunoscuţi, aveam încredere în unitatea noastră şi 
speram să ne organizăm viaţa de puşcărie în așa fel încât să 
ne pară cât mai uşoară. Speram că ne vom bucura de un 
Tegim omenesc, de acordarea unor drepturi elementare — 
legătura cu familia, asistenţă medicală, dreptul la plimbare 


7l 


RECI" PERINEDEREE E 


ACE DR ae a sau 


e 


tul de a primi cărţi, hârţi 
m mai ales la drep at > AaTUe, 
etc. Spera fiind tineri, Cu moralul ridicat, doream din toț 


creioane. Toţi zi, 
sufletul să folosim acest timp pentru pregătirea noastră 


intelectuală. i ace i 
Dar toate acestea s-au dovedit a fi numai nişte vise ale 


noastre, demonstrându-ne că nu am, Cunoscut îndeajuns 
comunismul şi că greşeam crezând că în România nu se ya 
petrece ceea ce s-a petrecut în Rusia. Nu puteam concepe cu 
mintea tânără de atunci că în ţara noastră vor apare atâtea 
cozi de topor care se vor vinde ruşilor bolşevizaţi. Credeam 
că dragostea de Dumnezeu şi neam va uni acest popor pentru 
a rezista blestemului căzut asupra lui. Timpul petrecut în 
închisoarea din Suceava ne-a făcut să fim mai realişti. 
Trecutul ne călise, iar prezentul ne preocupa mai puţin. 
Toate gândurile noastre se îndreptau spre viitor. Eram con- 
vinşi că drumul pe care am pornit nu-i deloc ușor, că vom 
avea multe de îndurat şi că, pentru a ajunge la capătul lui, se 
va cere probabil multă jertfă. Aveam experienţa a peste un an 
de pușcărie şi ştiam că ne aşteaptă vremuri grele. Nădăjduiam 
că Dumnezeu ne va ajuta să trecem peste toate aceste 
obstacole şi să ieşim cu conştiinţa împăcată că ne-am făcut 
datoria după puterile noastre. Dacă fizic eram sub stăpânirea 
celor vânduți Moscovei, din punct de vedere spiritual eram 
independenţi ȘI aveam încredere că viitorul este de partea 
Agasira ŞI că Dumnezeu ne va ajuta. 
primit ce ae i SA e ir aa i ii 
de mămăligă şi aproape 100 răi, i enlalieepia pa 
zi câte trei cartofi fierţi și 200 g. i Mea a a 
injurăturile obişnuite, luându- E je 2peupai pbe i 
» Mându-ne bagajul, am plecat spre gară, 


unde am fost î aa 

Oameni die ea ll într-un vagon dubă vreo sută de 
E d umă , pipi 

ceilalţi trebuind să îaniana a E sie tepe gal PAI 


mai făceau schimburi de 1 E dgei aepRla, gun dili Cod Ji 
dezmorţi, alții pentru a se dap MIL Re nUtip dis ulei 


mai odihni. 
7 


E 


Dr, 


Cei mai avantajați erau cei care reuşiseră să intre pe sub 
bănci. Condiţiile de călătorie erau mizerabile, Vagonul avea 
două geamuri mici, pe care se aplicase plasă de sârmă deasă 
încât aerisirea se făcea foarte greu. 

Gardienii care ne însoțeau nu voiau să deschidă uşa 
pentru a se mai aerisi, deoarece ajungea la ei mirosul din 
vagon. WC-ul era într-un capăt al vagonului, iar deplasarea 
din partea opusă spre acesta se făcea păşind pe umerii celor 
ce şedeau pe bănci. Norocul era că, datorită transpiraţiei şi 
lipsei de apă, WC-ul se folosea destul de rar. Ziua, pentru a 
nu fi văzuţi prin gări, eram scoşi în afara oraşului şi ţinuţi pe 
o linie moartă până se lăsa seara întunericul. 

Era luna august, iar căldura din vagon devenea 
insuportabilă, deoarece era construit din metal şi razele 
soarelui îl înfierbântau, transformându-l într-un cuptor. Toţi 
ne dezbrăcaserăm, rămânând numai în chiloţi. Apă ni se 
dădea numai seara şi dimineaţa când eram duşi în gări, cel 
mult două căldări la o sută de oameni. După ce elevii au fost 
debarcaţi la Târguşor, situaţia s-a mai ameliorat, fiind mai 
puţină înghesuială. După trei zile de călătorie în condiţiile 
arătate, am ajuns la Piteşti. 

Spre deosebire de Suceava, închisoarea din Piteşti era 
mai modernă. Drumul de la gară până la închisoare l-am 
făcut pe jos, prin mijlocul oraşului, în plină zi, probabil 
pentru intimidarea populaţiei. La intrare, pe frontispiciul 
închisorii, parcă pentru a ne avertiza, era scris pe o pancartă 
mare: „Pentru duşmanii poporului nu există nici milă, nici 
îndurare”. După terminarea obişnuitei percheziţii, am fost 
duşi într-o cameră mare, care va rămâne cunoscută în istoria 
neamului românesc sub denumirea de „Camera 4 spital”. 

Aici, spre surprinderea tuturor, am fost întâmpinați de 
către. trei studenţi veniţi înainte de la Suceava şi anume: 
Țurcanu Eugen, Negură Ion şi Unişor Constantin. Toţi erau 
cunoscuţi de la Suceava ca iniţiatori şi adepți ai reeducării, 
fiind dispuşi a face orice pentru a fi pe placul administraţiei. 


73 


NE ea a aaa 


RN RE ti ae - n N 


Da 


O dată cu întâlnirea acestora, am simţit că toate planurile ce 
A ă se nărule. 
ncepeau să se năru ei, ș 
legi Gere liniştesc, preferând împreună cu C, 


Am căutat să mă SI En 
Văleanu un loc pe priciul de scândură, cât mai departe de ei, 
Țurcanu nu şedea în cameră, motivând că este planton 


pe sală, dar toţi ne-am dat seama că se bucură şi aici de up 
regim special, ca ŞI la Suceava. asi E 
Am petrecut perioada de carantină în această cameră, 
într-o atmosferă destul de grea, după CArcȘalri fost repartizaţ 
pe celular în secţia „muncă silnică”. Celulele fuseseră 
prevăzute pentru două persoane, dar acum se introduseră 
paturi suprapuse, încăpând astfel până la opt oameni (se 
dormea câte doi în pat). Paturile erau din metal, iar pe 
baloturile de tablă, în loc de saltea sau scânduri, era pusă o 
rogojină. Repartizarea în celule a fost făcută tot de către 

Țurcanu; când putea el strecura câte un turnător printre noi. 
Pentru cele în care nu a avut de unde să recruteze 
informatori, dispunea de câțiva subordonați pe care îi purta 
dintr-o celulă în alta, după cum dorea el. Acestora noi le 
spuneam că „umblă cu ursul”. Viaţa din celulă era parcă mai 
acceptabilă decât la Suceava. În afară de paturi, mai aveam o 
tinetă fără capac pentru necesităţile fireşti. Apă ni se dădea 
câte o gamelă după masa de prânz, când mergeam să golim 
tineta, ocazie când se mai putea folosi WC-ul fără ştirea 
gardianului. După masa de seară ni se mai permitea să luăm o 
gamelă cu apă, pe care o foloseam numai în scopuri igienice, 
deoarece de băut nu bea nimeni, întrucât ciorbele subțiri 
Pc casti IX lia da 
„NE PRDRRE Să E vărsa un pic de apă pe ciment era 
umplută pe jumătate; de frie i, îi A A Meat Balc 
Piper ja a ic vaga Despre săpun, pastă de 
trebuia să rupem bucăţi d dă Pentru osia personală 
: ți de cârpă di i 
dacă eram prinşi cu aşa ceva e sI E cămăşi sau haine, ial 
se înfundă WC-ul. În; iapa ătuţi cumplit, pe motiv Că 
că Eugen Otparlic, pentru că 


74 


E 


— 


în loc de hârtie igienică a folosit O bucată de cârpă, a fost 
bătut de gardianul Dina, incât s-a ales cu două coaste rupte, 
iar peste puţin timp a trebuit să fie trimis la Sanatoriul TBC 
din Târgu Ocna. Mâncarea era foarte slabă, de obicei ciorbă 
de varză sau arpacaş, cartofi se dădeau mai rar, iar fasole 
foarte rar. Dimineaţa, la inceput, ni se dădea surogat de cafea 
(orz), mai apoi terei, mâncarea preferată a tuturor. La 
plimbare, din august 1949 şi până la plecarea din Piteşti 
(august 1951) am fost scos de două ori, exact o dată pe an. 

Am auzit că, în timpul când eu eram la infirmerie, în 
anul 1951, s-ar fi scos deţinuţii mai des la plimbare. La baie 
eram duşi la două săptămâni, dar acest eveniment devenise 
cu timpul un mijloc de terorizare. Indiferent dacă era vară sau 
iarnă, când se anunţa „pregătirea pentru baie” trebuia să ne 
dezbrăcăm complet şi să aşteptăm până ni se descuia uşa. Nu 
aveam voie să luăm cu noi decât un prosop, iar când plecam 
din celulă, de la etajul I sau II până la subsol trebuia să 
fugim. 

Gardienii ne aşteptau pe scări, cu cravaşe sau cozi de 
mătură şi ne loveau, aşa încât, din cauza loviturilor şi a 
frigului, fugeam cât mai repede. Această bătaie era 
organizată, deoarece la fiecare etaj şefii de secţii ne așteptau 
pregătiţi cu cravaşe şi ciomege. Ajunşi la baie, când intram 
sub duşuri, ori ne frigeam, ori apa nu era deloc încălzită. 

La baie erau deţinuţi de drept comun, care manevrau 
robinetele după cum primeau ordine. Dacă nu eram obligați 
să stăm sub duş când apa era fierbinte, atunci când era rece, 
în special iarna, nu ni se permitea să ieşim de sub duș. La 
baie ni se dădea câte o bucată de săpun, dar timpul pentru 
baie fiind foarte scurt, de multe ori ieşeam cu săpunul pe noi. 
Din această cauză renunţam la folosirea săpunului, de teamă 
că nu vom avea timp să ne curăţăm de el. 

Prosoapele le foloseam mai mult pentru a ne 
ele sub duș, deoarece nu se acorda timp pentru şters. 

Aşa uzi cum eram, sub ploaia de lovituri şi in bătaia 


freca cu 


75 


că 


Ra e a nb 


i 


uteam pe scări pentru a ajunge maj 

-- celulă. De la baie, reuşeam uneori să furăm o 
repede Lit i i pe care 0 foloseam la scris pe funduj 
i ir “ cd astfel să mai învăţăm câte ceva. 
TeRcA mai crud dintre gardienii pe care i-arn avut la Piteşti 
a fost Georgescu. Era de o răutate pe ele spunea că el 
este plătit pentru a ne bate şi că, dacă conducerea i-ar cere, 
ne-ar omori. Se mândrea că este cumătru cu căpitanul 
Iordache de la Securitate şi că el execută ordinele date. Nu a 
avut mult timp posibilitatea de a ne tortura, deoarece, într-o 
dimineaţă, când eram la infirmerie, am auzit în curtea de la 
drept comun mare gălăgie. Printr-un geam se putea vedea ce 
se petrece acolo; spre surprinderea mea, l-am văzut pe 
gardianul Georgescu, deţinut acum, în mijlocul deţinuţilor de 
drept comun, rugându-se de ei să nu-l bată. Unul îl tundea, 
iar restul făcuseră un cerc în jurul lui, improvizând tot soiul 
de glume, în timp ce unii îi mai dădeau câte un picior în fund. 
Văzându-l cum merge cu gamela să ceară supliment de 
ciorbă, pe lângă milă, mi-a venit în minte un vechi proverb: 
„Dumnezeu nu bate cu ciomagul”. 

In dorinţa de a-şi dovedi fidelitatea faţă de conducerea 
închisorii, a ieşit în evidență şi gardianul Dina. Dacă nu-l 
egala în cruzime pe Georgescu, s-a evidenţiat prin excese de 
brutalităţi, mai ales când erau şi alţi gardieni de faţă; asta l-a 
ajutat ca, nu după mult timp, să fie avansat la gradul de 
locotenent (după spusele unor deţinuţi care pretindeau că l-au 
întâlnit mai târziu). 

Pe se ea 950, ori căldură nu s-a dat, 
TE mother oarece niciodată nu am simţi 
la propunerea lui Romi A Eu ie srl ci la iata 
aer dacă nu avem căldură, i soli de a Aa dă 
pătură pe aşa-zisa iăto ina ai e i Fit ere zu 
dormeam cu Otparţi d ŞI cu alta ne înveleam. 
ri tparlic E. în acelaşi pat şi toată noaptea 
stăteam cu spatele unul | £ pat ş ată no ple 
nul la celălalt, pentru a ne încălzi. Din 


76 


frigului, fugeam Cât P 


Em 


. 


prima celulă îmi amintesc că am stat cu Ro 


D ——— 


cauza frigului, puneam peste pătură tot ceea c 


Ta A EA e consideram că 
ar putea ține căldură: haine, prosoape, bat Î 


ste, ciorapi. În 
mică Eutuşianu, 
Eugen Otparlic, Popşa Ion (care au fost trimiși la Sanatoriul 
TBC Târgu Ocna), cu Constantin Văleanu (fost coleg de 
clasă în liceu şi mort după eliberare) şi cu M. Stratulat. 

La începutul primăverii, după plecarea unora la Târgu 
Ocna, am fost mutat în altă celulă, de unde îmi amintesc de 
Ștefan Sângeap din părțile Botoşanilor şi de Gheorghe 
Costea din judeţul Bacău, fost coleg de liceu. 

La prima vedere m-am bucurat, deoarece întâlneam 
oameni noi, putând astfel să mai aflu ceva veşti care nu erau 
cunoscute în prima celulă şi să le spun pe ale mele. 

Pentru a nu pierde timpul în zadar, în fiecare celulă se 
făcea un program de povestiri; s-au ţinut diverse lecții la care 


că nu m-am declarat profesor, pentru a ajunge la Aiud, unde 
aş fi avut de învăţat multe de la cei în vârstă. 

Imediat după schimbarea celulelor, primul lucru ce 
trebuia făcut era să-i descoperim pe eventualii informatori. 
Aceştia trebuiau depistaţi pentru a şti de cine să ne ferim şi 
pentru a încerca să-i convingem să renunțe la aceste fapte 
detestabile. 

Totuşi, dacă se urmărea cu atenţie viaţa din celulă, se 
putea observa că făceam o sforțare pentru a păstra o 
atmosferă mai veselă. Se auzise că un student dobrogean, 
Şerban, când mergea la baie, s-a aruncat de la etajul II printre 
scări, murind pe loc când a ajuns la subsol. Se părea că 
nimeni din celulă nu ştia precis cum s-a întâmplat şi nici 
cauza sinuciderii. ar 

După o nouă schimbare prin celule, spre sfârşitul lunii 
august 1950, a avut loc mutarea tuturor de la secția a 
silnică din celular, la subsol, în trei camere mari. Eu am fost 
repartizat la camera nr. 3, împreună cu peste 30 de oameni, 


77 


DE: 7 a GIREAEE - acuiara car mai 


Ec Nea 5 CS: 


Da 


doar de următorii: Măgirescu Eugen, 
Huţuleac Ion, Bogatie Capri Gri. 
goraş Ioan, Ungureanu Vasile, pista a A sai Mal 
Olteanu Gheorghe, Dumitrescu “1 ele Gh Cscu 
Mircea, Andrieşan Gheorghe, Moroianu Y 35 €, “heorghieş 
Dumitru, Juberian Constantin, Zaharia Neculai, Tudose 
Petru, Pandurescu Aurel, Pintilie lon, Maxim Vasile, 
Petrovanu Miron, Sântimbreanu Ion, Gheorghiu Gheorghe, 
Sârbu Ioniţă, Proistosescu Romulus, Cojocaru Petru, 
Marinescu Neculai, Mitan Virgil, Bârsan Mircea. Cred că au 
fost şi alţii, dar nu-i mai rețin. Printre cei cu pedepse mai 
mari, au fost aduşi şi câţiva cu condamnări mai mici, de la 
secţiile corecție sau temniţă grea. Aici am întâlnit vechi 
cunoştinţe şi prieteni, prilej de a ne povesti multe. Camerele 
erau mult mai bune, deoarece în loc de paturi de fier am găsit 
priciuri mari de lemn şi, cu toate că nu existau saltele sau cel 
puţin rogojini mai bune, se putea dormi acum mai omenește, 
punând jumătate de pătură sub noi şi învelindu-ne cu restul. 
Deşi păturile erau vechi, uzate şi murdare, eram 
bucuroşi că avem posibilitatea de a dormi singuri sub o 
pătură. După câteva zile în care ne-am putut spune unii altora 
ceea ce aveam de povestit, viaţa a început să intre în normal. 
Timpul se scurgea mai uşor, dar mizeriile şi înjurăturile 
gardienilor ne amărau sufletul. Dispăruseră deosebirile de 
idei politice sau cele dintre grupările din care făcusem parte 
fiecare. Toţi ne simțeam uniţi prin lupta comună pe care 0 
incepusem impotriva comunismului. Părea curios cum unele 
prietenii vechi se destrămau, în timp ce altele noi le luau 


locul. „Nu ne aşteptam ca, în curând, să avem mari 
dezamăgiri. 


din care îmi amintesc 
Păvăloaie Constantin, 


si iei a mâncarea se mai „îmbunătăţise, 
burta de vită era ri: Pe dea fasole, uneori chiar carne. Deși 
prin ea, ne Bucu arte prost spălată, găsindu-se des bălega! 
ajunseseră să Im când îi simţeam mirosul pe sală. Unii 

spună cu mare precizie ce fel de mâncare von 


78 


.. 


rimi, numai după mirosul ce venea prin vizetă din celălalt 
capăt al puşcărie. Aveai impresia că timpul şi-a schimbat 
cursul şi că mergem din nou câtre epoca de piatră. Mirosul, 
auzul ni se dezvoltau, în timp ce gustul sau senzaţia de 
respingere a ceea ce nu era bun sau curat începeau a ni se 
atrofia. Resturile de bălegar de la zeama de burtă, o muscă 
sau un gândac în ciorbă, ori altceva, care în condiţii normale 
îţi provocau greața, ni se păreau ceva firesc; greaţa începuse 
să dispară. Foamea începuse să pună stăpânire pe noi şi să 
roadă din acea sensibilitate specifică omului. Mulţi preferau 
mâncarea cu copite de vită în locul burţii, deoarece copitele 
dădeau parcă un gust mai „plăcut arpacașului. Dar, s-a 
întâmplat ca, în urma mâncării cu copite, aproape toți să ne 
îmbolnăvim de diaree, copitele fiind vechi. Intr-o seară, 
primind iar arpacaş cu copite, toată lumea de pe secție şi-a 
deranjat stomacul. Deşi aveam în cameră două hârdaie, 
stăteam la rând pentru a le folosi. Mulţi şi-au făcut nevoile pe 
ei. Când hârdaiele s-au umplut cu materii fecale, unii au fost 
nevoiţi să-şi facă nevoile pe ciment. Se bătea în uşă la toate 
camerele, cerându-se permisiunea de a goli la WC hârdaiele, 
dar nu s-a deschis nici o celulă. Dimineaţa am observat prin 
vizetă cum cei din camera 2 ieşeau cu gamelele pline cu 
materii fecale pentru a le vărsa în WC. De atunci nimeni nu a 
mai mâncat copite. vag 
În preajma zilei de 1 decembrie 1950 s-a dat de două ori 
câte o bucată de crenvurşti. Acest eveniment a dat naştere la 
tot felul de speculaţii. Unii sperau într-o îmbunătățire a 
regimului, alţii susțineau că este o urmare a unor evenimente 
internaţionale, în timp ce alţii se aşteptau la 0 vizită mai 
importantă, îşi făceau planuri de ce ar trebui să raporteze ŞI 
cereau să luăm cu toţii o poziţie comună. Unii însă au mâncat 
crenvurştii a doua zi, ştiau ei ceva şi de aceea nu au îndrăznit 
să-i mănânce. 
În această atmosferă m-a să = 
1950, când mă aflam în camera nr. 3 subsol. După mas 


sit ziua de 5 decembrie 
a de 


79 


i 


EEE a e ae ina. 2 


ia 


his uşa şi şi-a făcut apariţia în cameră vestity 
nu. La început, a încercat să ne convingă că 

artidul. s-a. gândit să „ne, redea” sopietăţu, 0 Și-a arăta 
îunavoința. faţă de noi când ne-a îmbunătăţit mâncarea, 
dt chiar crenvuzşti, iar noi la rândul DE tn trebuie să 
dovedim că dorim acest lucru, să ne rupem de trecut şi să 
începem să ne reeducăm, să dovedim prin. fapte aceasta, 
pentru că numai aşa ne vom bucura de tot sprij inul partidului 
şi al administraţiei. Apoi a chemat pe câţiva, discutând cu ei 
în şoaptă. In final, ne-a întrebat care este părerea noastră şi 
cine acceptă această reeducare. 

Neprimind nici un răspuns la întrebarea pusă, mulţi 
întorcându-i spatele, a plecat nervos, spunând că va reveni 
mai târziu, pentru a vedea dacă acceptă cineva. La puţin timp 
de la plecarea lui Țurcanu am fost scoşi la WC pentru golirea 
tinetelor ; am fost încuiaţi în WC, ca niciodată şi uitaţi acolo. 

A fost necesar să batem în uşă şi să strigăm să ni se 
descuie uşa. Ceva mai târziu s-a deschis uşa şi am putut 
merge în cameră. Nu ne aşezaserăm bine la locurile noastre, 
când a apărut din nou Țurcanu, întrebându-ne dacă acceptăm 
reeducarea. Cum şi de această dată nimeni nu l-a ascultat, 
dimpotrivă mulţi încercând să înfiripăm alte discuţii, ne-am 
trezit deodată într-un zgomot infernal, cauzat de un adevărat 
măcel, pe care nu-l înțelegeam. Fiind în acel moment cu 
spatele spre Ţurcanu, nu am auzit când a dat ordinul „pe ei!” 

Nu-mi dădeam seama cine loveşte, căutam să-mi 
protejez faţa şi să înţeleg ce se petrece. Cei mai buni prieteni 
se loveau sau se călcau în picioare. Nu ştiam care este 
Victima şi care este agresorul. Nu ştiai pe cine să ajuţi. Ne-am 
comportat ca şi cum am fi fost drogaţi. 
ete ea, Sa AL n opac ca cite 
de imaginat. Prezenţa Li a nici d pg Druta (alone 
fie de o cruzime ieşită i co bl Osul lor lista e 84 A 

comun. Țurcanu, cu încă 2-3 din 


a .. A -, e: 3 
propierea uşii, 1ŞI urmăreau victimele şi totodată modul cum 


80 


prânz s-a desc 
torționar Țurca 


.—.. 


DL) Se 


îşi duc la îndeplinire oamenii lui. sarcinile încredințate. 
[ntervenca când credea de cuviinţă, demonstrându-și 
cruzimea de care era în stare. Totul s-a petrecut conform unui 

lan diabolic şi bine pus la punct. In timpul când fusesem 
încuiaţi în WC, au fost aduse în camere bâtele necesare lor şi 
puse la Jocurile stabilite mai înainte şi bine cunoscute de cei 
ce urmau să le folosească. 

Nu mi-am putut da seama cât a ţinut acest infern şi nici 
n-am putut să înţeleg ce se întâmplă. Eram șocat. Loviturile 
nu mă deranjau, deoarece trăiam senzaţia unei prăbuşiri, care 
era cu atât mai greu de oprit cu cât ea apărea ca o prăbuşire 
colectivă. 

Declanşarea acestui măcel a avut darul de a provoca 
asupra tuturor un şoc psihic, a cărui intensitate a fost diferită 
de la individ la individ, ajungând la unii a fi comparabil cu o 
amnezie temporară, care va rămâne ca o sincopă în memoria 
lui. T57 

Numai cu câteva clipe înainte, ne consideram prieteni, 
uniţi prin aceeaşi suferinţă, având acelaşi ţel de a scăpa de 
bolşevismul rusesc, iar acum ne găseam, unii cuprinși de 
deznădejde şi neputinţă, iar alţii stăpâniţi de o ură feroce şi 
nejustificată, ce le fusese impusă şi dirijată de cei ce 
urmăreau distrugerea tineretului român. Tă SE ei 

Această ură, uneori fără limită, a fost văzută și simțită 
de victime, dar a rămas poate neînţeleasă de mulţi până 
astăzi. Nu pot uita clipa când am încercat să văd şi să înţeleg 
ceea ce se petrece în jur. L-am văzut pe Dan Lucinescu, aflat 
în apropierea mea, căzut pe ciment, cum 1ȘI acoperise ee 
mâinile, parcă pentru a nu mai vedea urgia abătută asupra lui, 
întrebând mereu: zf 

— Ce ţi-am făcut eu ţie, măi Costache, ce ţi-am ele 

Întrebarea părea a fi ultima rezistenţă a unui om SI du 
neputincios, iar loviturile şi săritul cu picioarele pe e 
strâns grămadă păreau un dans satanie adus gi ia inci 
Mi-a fost suficient să privesc doar câtevă clipe, pe 


8l 


DEPP eta 


Eni DIR 


Da 


"5 în memorie imaginea unei victime neputincioase E 
nâne în eranță şi a alteia transformată fără voia sa în 
fără vreo Alen a unei groaznice şi îndelungate torturi, prin 
robot, Ele ca demnitatea să fie înlocuită prin Supuşenie și 
miti dragostea prin ură, mila prin et şi sadism, 
adică o ființă deposedată de orice sensi ilitate omenească, 
fiindu-i apoi inoculate în suflet ura, frica şi docilitatea, în 


asemenea grad, încât îi schilodiseră nu numai sufletul, dar 


frica şi ura îi schimbaseră parcă şi înfăţişarea. 

După ce s-a dat ordinul de încetare şi am fost despărțiți 
în două tabere, una de bandiți şi alta de reeducaţi, a început 
să se facă lumină şi în minţile noastre. Trăiam dezamăgiri pe 
care nu mi le-aş fi putut imagina vreodată. Prieteni 
transformați în dușmani, idoli în strigoi, speranțe în 
dezamăgiri. Nu puteam înțelege cum a fost posibil aşa ceva. 
Oare numărul lor, sprijinul administraţiei sau ce alt fenomen 
ne-a făcut atât de neputincioşi? Este adevărat că unii ştiau 
ceva, dar de groază nu au vorbit. Alţii, din cei ce au stat în 
celular, pe partea dinspre camera 4 spital, auzeau că se 
întâmplă ceva, dar nu ştiau ce anume, erau îngroziţi şi 
preferau să tacă, până se va face lumină. Că toți ne-am 
comportat la fel în momentul declanșării acestui măcel, este 
greu de explicat de către noi, cei care am trăit aceste clipe şi 
va fi mai greu de explicat şi de înţeles de către cei care vor 
căuta să ne judece. 

După ce s-a oprit această bătaie, noi, nereeducaţii sau 
bandiții, cum NI se spunea, am fost izolaţi pe priciul de la 
zimi piei de ei. Hotărârile erau luate de un 
i Ptşcataa aa A şi condus de Zaharia N., student la 
ari fAsy; Cătaticiada taie 3 ani corecție (după câte îmi 

st numit Juberian C., student la Cluj. 


Di : 
ucucesi Comitet mai făceau parte: Păvăloaie C., student la 


fata şi Stiu Eugen, student la Iaşi 
umirea lui x: A : 
Păvăloaie în cui Eugen Măgirescu şi a lui Costache 


etul de cameră, care urma să conducă 


82 


răm 


E 


.. 


Sta 


demascările, va zdruncina din temelii solidaritatea din trecut, 
întrucât noi nu cunoşteam și nu ne puteam închipui torturile 
de neimaginat la care fuseseră ȘI aceştia supuși. Prin această 
numire, Țurcanu urmarea compromiterea lor în fața noastră, 
dar voia şi să creeze neîncredere în rândul victimelor. 
Țurcanu â preluat această metodă de la Ana Pauker şi Walter 
Roman, care, în lagărele de prizonieri din Rusia, s-au folosit 
de elemente slabe din rândul ofiţerilor, pentru a influenţa pe 
soldaţi să se înscrie în divizia Tudor Vladimirescu, ce urma 
să se alăture trupelor bolşevice. Țurcanu va îmbunătăți 
metoda, izolând pe studenţii ce aveau influenţă asupra 
celorlalți şi care au fost supuşi luni de zile la o tortură 
neîntreruptă, până li s-a anihilat voinţa şi li s-a distrus 
personalitatea, fiind aduși în stare de roboți, capabili să 
execute orice, fără să opună vreo rezistență. Schimbarea 
neaşteptată a atitudinii lor în prezența lui Țurcanu a avut 
darul de a surprinde şi descumpăni pe mulţi, deoarece nimeni 
nu putea înțelege ce se petrecuse cu ei. Pentru a-şi verifica 
oamenii de care se folosea şi pentru a-i compromite pentru 
totdeauna, Ţurcanu le dădea anumite însărcinări, având în 
vedere: modul cum s-au comportat în timpul demascărilor, 
funcţiile avute înainte de arestare, încrederea şi respectul de 
care se bucurau în rândul studenţilor etc. Unul dintre cei care 
trebuia compromis şi care din noua postură de reeducat putea 
produce derută, panică sau neîncredere în rândul celor ce-l 
ştiau a fost şi C. Păvăloaie. Cunoscându-i popularitatea, după 
o lungă şi diabolică tortură, prin care s-a reuşit nu numai să-l 
îngenuncheze, dar şi să-i altereze conştiinţa, a fost trimis în 
camera 3 subsol, cu misiunea de a organiza un cuib legionar, 
prin care să înceapă o activitate legionară în închisoare, Prin 
acest procedeu, Țurcanu voia să cunoască atmostera i 
cameră, precum şi efectele torturilor la care fusese a i 
Păvăloaie, în acelaşi timp supravegheat îndeaproape sc A 
reeducaţi. Îl cunoşteam de mult pe C. Păvăloaie, luasem pa A 
împreună la multe acţiuni, iar întâlnirea noastră în camera - 


83 


DRE EEE 


ez CP ae e RECE 


E 


subsol a fost o adevărată bucurie. Nu am fost surprins de 
de a ne așeza alături pe pricl. 
propunerea lui A ile și ă-mi spună că trebui 

Au trecut doar câteva zile şi avea $ pu rebuie 
să profităm de faptul de a fi ajuns într-o Cigeră sai că nu 
trebuie să pierdem timpul LE zadar, CI ar trebui să Ne 
organizăm mai bine Viaţa ŞI că acest lucru se poate realiza 
prin înființarea unul cuib legionar în cameră, în cadrul căruia 
să hotărâm ceea ce avem de făcut şi că trebuie să ținem 
şedinţe zilnice, pentru a nu ne îndepărta de viaţa noastră 
legionară. Am avut din primul moment 0 reținere şi de la 
început nu am fost de acord cu propunerea lui, spunându-i că 
fiecare ştie ce are de făcut, că este o greşală să se țină şedinţe 
în grup, având în vedere că nu toți din cameră sunt legionari 
şi că nu ne cunoaştem încă destul de bine. Fiind vechi 
camarazi, nu i-am putut bănui noua poziţie, ci îi imputam în 
sinea mea doar o lipsă de tact. 

Încercând să-i dovedesc că greşeşte, i-am menţionat pe 
cei ce nu erau legionari din cameră, spunându-i în final că 
fiecare poate să ţină şedinţă de unul singur şi că orice discuţie 
să nu se poarte deocamdată în grupuri, ci numai între patru 
ochi, pentru a nu da naştere la unele bănuieli. 

Nu a mai insistat asupra acestui lucru, dar m-a întrebat 
dacă aş fi de acord ca acest cuib să se numească „Cuibul 
Nicadorilor”, întrebare la care nu am mai spus nimic. Târziu, 
mi-am dat seama că Țurcanu nu a fost satisfăcut de îndeplini- 
rea sarcinii ce-i fusese dată lui C. Păvăloaie, deoarece 
oamenii nu s-au lăsat atraşi în cursă sau C. Păvăloaie nu a 
căutat să implice prea mulţi oameni în acest joc infam. 
Despre nemulțumirea lui Țurcanu aveam să ne dăm seama 
SL Alia e lnfeloăe desele scoateri din cameră ale 
„pile Sa Fi ai oarcerea lui după mai multe ore sau 
tos Lipergre ea. im a e ao catV ed a ouicee 
tz lydai AA E, E aiinitese exact ce a reuşit să mal 
„Nicadori” următ il 4 impul bătăilor, Ţu IAPA Spunisă 

orilor: Paul Popescu, 1. Pintilie, I. Huţuleac 


84 


a ISS 


în AIA 


şi subsemnatului. S-ar putea să mai fi fost implicate 1-2 
persoane, despre care nu-mi mai amintesc, 


Un lucru trebuie precizat însă, că toţi cei cărora li s-a 
ropus să facă parte din așa zisul cuib al Nicadorilor, fie că 
au fost sau nu de acord cu C. Păvăloaie, au fost numiţi 
Nicadori, fapt ce va fi speculat de Țurcanu pentru a justifica 
intensitatea metodelor sale satanice de tortură, la care am fost 
supuși. După plecarea mea din cameră la Infirmerie şi după 
moartea lui 1. Pintilie, se va da o mare importanță acestui 
cuib, pentru a se putea justifica moartea lui 1. Pintilie, deși 
cauza acestei morţi este alta, menţionată mai încolo, pentru 
care nu se poate găsi nici o scuză, decât doar acea nebunie 
colectivă care s-a abătut asupra noastră. Prin înființarea 
aşa-zisului „Cuib al Nicadorilor”, Țurcanu a reuşit să-l 
compromită pe C. Păvăloaie, să-și justifice intensitatea 
torturilor şi mai ales să semene neîncredere între noi. 

Tot acum s-a făcut şi o percheziţie foarte amănunțită, 
pentru a nu avea cineva vreun ac, cuţit sau altceva, cu care 
s-ar fi putut încerca o sinucidere sau altă reacţie neprevăzută. 

Aceleaşi lovituri şi gemete se auzeau acum şi dinspre 
camera 2. Deşi groaza ne dădea târcoale, totuşi începeam să 
ne trezim la realitate. Ne căutam din priviri, dar nimeni nu 
era în stare să zică ceva. În această clipă, gardianul bătu la 
uşă, anunțând masa. Îmi amintesc că a fost o mâncare de 
fasole. Ni s-a băgat hârdăul cu mâncare în cameră, iar unul 
dintre reeducaţi a început distribuirea ei. Nereeducaţii au fost 
puşi în fruntea coloanei, primind în gamelă aproape numai 
zeama ; apoi au luat cât le-a trebuit şi reeducaţii, restul fiind 
dat afară. Am observat că nu toţi reeducaţii au luat supliment, 
probabil îşi aduceau aminte de când au fost şi ei în situaţia 
noastră ; erau poate sufleteşte alături de noi, dar groaza care ni 
stăpânea îi transformase în nişte executanţi docili. Am tost 
puşi să mâncăm fără linguri, sorbind din gamelă mâncarea, 
aşa fierbinte cum era. Ne-am bucurat că ne dăduse numai 
zeamă, deoarece reuşeam să o înghiţim mai uşor. În apele 


85 


Aa aie „i 


ae 


lipe, mâncarea devenise un chin chiar pentru cei flămânzi 
Am ă am fi putut 
ncat-o dacă am îl putut. ia ca 
Am i masă, a urmat închiderea şi apoi din nou bătaie 
b] Ss: ae fa i 
Trăiam clipe de groază. Pentru â ne înspăimânta, era luat câte 
lbatic. Era lovit peste tot şi fără milă, 


unul şi bătut în mod să 
ee a băga groaza ȘI printre cei ce ne loveau, echipele de 


bătăuşi erau mereu schimbate, spunându-se „ăştia nu Ştiu să 
bată, să treacă alţii!” Aprecierea îngrozea în aceeași măsură 
pe cei loviți cât şi pe cei ce loveau, astfel că teama de a fi 
aduşi alături de noi îi transformase în fiare. Bătaia devenea 
astfel un fel de concurs în privința brutalităţii. 

După ce am fost trecuţi toți prin această bătaie, am fost 
puşi să facem curăţenie pe jos. Cimentul era plin de sânge şi 
de lucruri împrăștiate. Am luat fiecare câte ceva în mână, 
prosop, căciulă, ciorap sau ceea ce am găsit la îndemână şi, 
după ce am fost puşi în rând pe brânci, ne-au obligat să 
mergem frecând cimentul printre cele două priciuri. În tot 
timpul cât frecam cimentul, nu aveam voie să-l atingem cu 
genunchii, iar înaintarea trebuia să se facă în salturi „ca 
broasca”. 

Reeducaţii şedeau înşiruiți la marginea priciurilor şi ne 
loveau cu bocancii sau cu ciomegele, atunci când treceam 
prin faţa lor. Cimentul, în loc să se usuce, mai rău se uda din 
cauza transpiraţiei ce cădea de pe frunţile noastre. 

In momentele acelea mi-am adus aminte de filmul 
francez „Corsarul”, unde cei condamnaţi să vâslească la 
galere erau tot aşa de transpiraţi şi loviți ca noi. Acum trăiam 
ŞI eu asemenea clipe, suportând aceleaşi dureri fizice, la care 
se adăuga enorma durere sufletească, văzând cum cei ce te 
loveau erau foştii prieteni şi tovarăşi de suferință. În faţa mea 
iei Bom Prisaca riza hr 
încat 5 cae ui rămânea o dâră de sânge ce-i curgeâ 

ei u o ştergeam încontinuu. 
sn ovaz Ag dea eta e A 

moment un şoc psihic, căci am început să 


86 


TR 


DL Sia 


râd, zicând în A II a ae 2 „Gardă ţi-a trebuit, gardă ai găsit! 
freacă înainte, băiete!” şi râdeam. Unul din reeducați 
devenit mai tarziu un foarte bun prieten) m-a observat şi a 
strigat în gura mare că imi bat Joc de ei și că nici nu-mi pasă. 
Ce a urmat este greu de descris. Ştiu doar că loviturile date 
cu ciomagul nu dureau, simțeam numai loviturile date cu 
țocurile bocancilor în spate, Care parcă făceau să se 
cutremure toate măruntaiele în mine. 

Reflexele de încordare a mușchilor pentru apărare nu 
mai funcționau, încât simţeam orice lovitură până în 
străfundurile trupului. Când s-a sunat stingerea, bătaia s-a 
oprit şi am fost trimişi la locurile noastre pentru culcare. În 
acele momente mi-am amintit de drumul ce-l are de străbătut 
un legionar în viaţa sa legionară descris în Cărticica şefului 
de cuib. Consideram că depăşisem „muntele suferinței” în 
timpul anchetelor de la Suceava, şi că acum am ajuns în etapa 
a doua, respectiv în „pădurea cu fiare sălbatice” pe care va 
trebui să o străbat cu orice preţ. Reamintirea acestor exemple 
din „Cărticica şefului de cuib” mi-au redat liniştea, 
încrederea şi noi puteri în depășirea acestei încercări. Întrucât 
dormeam sub geamuri, ne-am culcat cu toţii îmbrăcaţi, fiind 
obligaţi să dormim cu mâinile afară din pătură, încrucişate pe 
piept, pentru a nu se încerca vreo sinucidere. Noaptea făceau 
de planton 1-2 reeducaţi, urmărindu-ne cum dormim. Dacă 
prin somn cineva mişca mâna de pe piept era trezit imediat cu 
o lovitură de ciomag, spunându-i-se să ţină mâinile pe piept. 
Cine dorea să meargă la tinetă trebuia să ridice două degete 
în sus pentru a primi aprobarea să coboare de pe prici ŞI să 
folosească tineta. Cu tot şocul psihic suferit şi aminut, 
Dumnezeu m-a ajutat să nu-mi pierd luciditatea. După Se i 
făceam rugăciunea în gând, prefăcându-mă câ iai 
încercam să caut o soluţie de a ieşi din acest intern, | ran 
convins că tot ce se petrece nu-i întâmplător şi Că aţa St 
pornit de la un nivel superior, fiind patronat decan Să - 
închisorii. Eram frământat de gândul că trebuie să & 


87 


N la e zi 


se 0 Rae e RR 


Ea 


soluţii pentru a nu face rău nimănui. Ni se cerea să spunem 


ce nu am declarat la anchetă, ce am discutat sau ce am auzi 
vorbindu-se în puşcărie etc. Reeducarea era în fapt q 
e la Securitate, 


continuare a anchetelor d cei ta 
Aveam persoane care au putut fi ocolite în timpul 


anchetelor, fiind salvate de la arestare. Imi răscoleam 
memoria să văd dacă nu am povestit altora ceva despre ele şi 
ce aş putea face pentru a dovedi că nu a fost adevăraț, 
Stăteam de trei luni în această cameră, timp în care am fosţ 
mereu iscodit. Acum înţelegeam cum se năşteau noi prietenii, 
cum unii voiau să le păstreze şi să le adâncească pe cele 
vechi, alţii le ocoleau, încercând să le facă uitate, 
Reconstituiam toate discuţiile din trecut şi de peste tot pe 
unde trecusem. 

Erau lucruri pe care le cunoşteam numai 2-3 persoane şi 
pe care reuşeam să le ocolim în timpul anchetelor. Mă 
îngrozea gândul că a doua persoană, trecând şi ea prin acest 
infern, ar putea vorbi din cauza torturilor sau frica ar putea 
face ca eu să vorbesc primul. Aceste gânduri erau înspăimân- 
tătoare în timpul nopții şi te împingeau parcă spre prăbuşire. 
Era clar că pentru început nu existau decât cele două variante 
valabile şi în timpul anchetei de la Securitate — a capitulării 
necondiționate sau a rezistenţei totale, până la găsirea unei 
soluţii mai bune. La Securitate, în timpul anchetelor, varianta 
a doua s-a dovedit a fi cea mai bună. 

7 Nu-mi aminteam să fi vorbit ceva despre ceea ce nu 
Pa aţă poi Incercam să câştig timp, sperând că 
iati oo aa răta sa ce trebuie să fac. Persoana care 
aia era âvăloaie C. Ne cunoşteam de mal 
cruzime ce tin) Fe o Cipri a i 
zicand aa e Aa usese şi el torturat foarte mult 
iei MIER i toi A puterea să se smulgă din 
o mare dezamăgire i nu da Eu te ea 088 iata e 
de neimaginat la care a Costea pot explica decât prin chinurile 

supus, ceea ce cred că a dus la 0 


88 


. 


5 — 


răbuşire moral-creștină în sufletul său, Din câte am putut să 
observ eu în această perioadă, cei din ale căror suflete nu a 
dispărut credinţa in Dumnezeu Și-au păstrat omenia în 
sufletul lor şi nici nu au mai persistat în a face rău atunci 
când nu au mai fost obligaţi. Imi amintesc de un student de la 
laşi, Bordeianu Dumitru, care, atunci când au început bătăile 
în camera unde mă aflam, se găsea de partea celor reeducați. 
Trecuse prin acest iad înainte de a fi adus în mijlocul nostru. 
Loviturile pe care le dădea el erau cu totul deosebite de ale 
altora. Întrucât şi cei puşi să bată trebuiau să se supravegheze 
unul pe altul, a fost observat că simulează bătaia şi turnat 
şefului de comitet. A fost dus în mijlocul camerei și timp de 
aproape o jumătate de oră a fost bătut în tot felul. După aceea 
i-au scos cămaşa de pe corp, fiind dezbrăcat în pielea goală 
până la genunchi şi pus să se învârtească împrejur, pentru a fi 
văzut de toată camera cum arată. De la umeri până la 
genunchi era cu totul vânăt şi negru. Mă îngrozeam cum 
poate fi ucis un om pentru simplul motiv că el nu poate și nu 
vrea să fie ucigaşul altuia. Nu-mi dădeam seama, dar cred că 
majoritatea dintre noi arătam la fel. L-au bătut cumplit şi apoi 
l-au prezentat tuturor, atât pentru a ne îngrozi pe noi, cât mai 
ales pe cei din tabăra celor puşi să bată, spre a-i speria și 
manevra mai uşor. Rezultatul a putut fi simţit mai târziu. Și 
totuşi, imediat după dispariţia presiunilor, Dumitru 
Bordeianu a redevenit acelaşi om de altădată, cu care era o 
plăcere să te întâlneşti şi să stai de vorbă. 

Zilele continuau să se scurgă după acelaşi program. 
Deşteptarea, frecarea cimentului însoţită de aceeaşi bătaie cu 
picioarele şi cozile de mătură, apoi terciul, mersul la WC, 
acordându-se cel mult 20 de secunde pentru cei nereeducaţi. 
Ideea nu ştiu de unde venise, dar ea a fost introdusă la noi în 
cameră de către Păvăloaie C. 

„După venirea de la WC, unde pentru cei „reeducaţi 
timpul nu era limitat, urma din nou curățirea cimentului, 
însoţită de aceeaşi bătaie colectivă, care dura aproximauY * 


89 


i 2 cana a 


URR RENE 


Eee 


oră. Continua apoi perioada de da ei riza urmărea 
distrugerea nervilor. În același timp IE MiacEtas ia Prici în 
şezut, cu picioarele întinse şi cu măinil€ pe gerinc il. Cum pe 
scândură nu era decât o pătură, iar noi eram foarte slăbiţi şi 
loviți, această poziţie era într-adevăr chinuitoare. Nu aveai 
voie să te mişti absolut de loc. Mişcarea unui picior say 
incercarea de a-ţi schimba poziţia se pedepsea cu numeroase 
lovituri de ciomag la tălpi sau peste corp. Pot spune că la 
aceste lovituri am bătut recordul şi voi căuta să explic cauza, 
Eram foarte slăbit şi nu suportam să stau pe scândura tare, 
nemișcat, mai mult de o oră. Oasele mă dureau îngrozitor, 
atât din cauza lipsei mușchilor de pe fese, cât şi a loviturilor 
primite. 

În această poziţie, trebuia să-ţi reaminteşti tot ce nu ai 
declarat la anchetă, tot ce ai putea să spui despre colegii tăi 
sau altceva ce ar fi putut interesa Securitatea. Incepeau să-şi 
facă loc îndoielile privind găsirea unei soluţii salvatoare, fără 
compromisuri sau sacrificii. Pentru ameliorarea durerilor 
datorate poziţiei în care şedeam, mi-a venit o idee pe care am 
pus-o în practică cu oarecare succes. Mi-am pus în gând ca, 


atunci când supraveghetorul va trece prin faţa mea, să mişc | 


numai degetul cel mare de la picior. Eram sigur că mişcarea 
va fi observată şi că voi fi pedepsit. Nu ştiam însă cât de 
brutală va fi reacţia celui ce ne supraveghea, dar merita 
încercat. 

„Imi făcusem planul ca, atunci când voi fi lovit, să trag 
piciorul, luând mâinile de pe genunchi, apoi, sprijinindu-mă 
de scândură, să-mi schimb poziţia. A doua zi încerc să-mi 
pun planul în aplicare şi, când trece pe lângă mine 
a Ve suidorui ee degetul cel mare de la picior. Lovitura 

ciomag nu se lasă a ăi 1, pun 
mii e rasă apă a sonor Dim 
apoi o altă poziţie regulamentară, diferită de cea veche ȘI, 
Ş > 
spre surprinderea mea, lovitura nu se mai repetă. 
Văzând că totul a decurs perfect şi fiind mulţumit de 


90 


“Aa 


DD a 


rezultatul obţinut, am considerat că este u 
încercare ȘI totodată mi-am dat seama că 
şi sânge rece pot fi şi ei păcăliţi. 

După un timp, la 9) altă mișcare a degetului, lucrurile 
s-au petrecut aproape identic. Am prins curaj, dar căutam să 
fac acest lucru cât mai rar, pentru a înlătura orice bănuială 
din partea lor. Parcă acum puteam sta mai mult nemișcat pe 
scândura tare. Loviturile erau mai mult sau mai puţin 
puternice, depinzând de cel ce le dădea, totuşi, când ciomagul 
cădea peste osul piciorului, durerea era greu de suportat, dar 
nu era altă soluţie. 

În afară de tortura fizică cauzată de poziţia pe care 
trebuia să o respecţi, era şi o alta, mai groaznică, aceea de a 
asista la torturile altora. Această tortură psihică cred că a dus 
la prăbuşirea unui număr mult mai mare de oameni decât 
tortura fizică. In timp ce noi şedeam să ne gândim, era luat pe 
rând câte unul de pe prici şi bătut sub privirile noastre, 
spunându-i-se că la fiecare ne vine rândul. 

Dacă am fi ştiut când urmăm, poate am fi fost mai 
liniştiţi, dar starea aceasta de aşteptare era îngrozitoare, 
măcinându-ne nervii. Veneau mereu cu metode noi de tortură 
și nu ştiam ce ne mai aşteaptă. Am fi vrut să ne vină cât mai 
repede rândul, să nu mai vedem ce se întâmplă sub ochii 
noştri. Unul câte unul, cuprinși de deznădejde, oamenii înce- 
peau să cedeze. Parcă aceste chinuri nu ar fi fost suficiente E 
au început să ne umilească, urmărind să distrugă orice urmă 
de demnitate din noi. cae 

Diabolica idee de a asista la chinuirea altora, combinată 
cu diverse metode de umilire şi depersonalizare totală a 
Victimelor, a contribuit la prăbuşirea celor mai mulți. Este 
suficient să subliniez doar faptul că, uneori, eram forțați să 
mâncăm ca porcii, în felul următor: gamela cu mâncare era 
pusă pe ciment, iar victima trebuia să stea în genunchi, Fa 
mâinile la spate, fiind obligat să se aplece şi Sâ-3 re 
toată mâncarea din gamelă, lucru imposibil. De aceea unu 13 


n Succes această 
prin mai mult curaj 


91 


DE a, e ama 


PE to UN 


ie 


barba, alţii cădeau peste gamelă, ftigân, 
0, în timp ce acei care își mai păstraseră g 
u să o răstoarne cu barba, acceptâng 
flămânzi, decât să se chinuie şi să Să 


opăreau nasul sau 
du-se sau vărsând- 
doză de luciditate prefera 
să fie bătuţi şi să rămână 
umilească. , 

Gradul de dezumanizare Şi robotizare la care se 
ajunsese în urma îndelungatelor şi teribilelor torturi ieşea în 
evidenţă şi atunci când victimele erau puse să sară unul peste 
altul, făcându-se o adevărată piramidă peste cel de dedesubt 
în timp ce reeducaţii, cuprinşi de o adevărată nebunie 
colectivă, parcă se luau la întrecere strigând: „grămada până 
la tavan!” iar gemetele celor de dedesubt părea să le 
stimuleze strigătele lor demente. 

După ce ni s-au luat lingurile, am fost puşi să mâncăm 
din gamelă stând pe brânci. Dacă cineva încerca să se ajute 
de mâini la ţinutul sau aplecarea gamelei, era bătut peste 
braţe şi îndesat cu nasul în gamelă. Mulţi s-au opărit sau au 
încercat să verse gamela cu barba. 

Câte unul începe să ceară hârtie pentru a scrie. 

Incep prăbuşirile, iar panica pune stăpânire pe toţi. Ce şi 
despre cine va scrie? Fiecare îşi pune întrebarea: „Ce se va 
scrie despre mine şi cine va scrie?” 

Erau întrebări izvorâte din groază, care ne obsedau şi 
făceau să ne cuprindă deznădejdea. Gândurile zboară şi spre 
celelalte camere, unde aveam prieteni. Ce fac ei şi ce gândesc 
despre noi? Apoi alte şi alte gânduri, din ce în ce mai apăsă- 
toare. În acest timp îi va veni rândul lui Aurel Pandurescu, 
ie tt tipa ne 
na ilegale i aa păşeşte orice închipuire. Tot corpul, 
numai urmne de Stnua, em nai pitea Obse 13 dn0648 
Nu a mai putut ti a i Pola A geci 
pretextul că a înte ita Na) CUCU eejolle a e! A 
exeremeniele. După Fag a a fost forțat să-şi mănânce 
într-un picior, cu mâinile î ÎN osia sedan jecu ereu big) 

, nile în sus, 24 ore. Un reeducat a avul 


92 


5 


DD e 


sarcina să-l supravegheze, să nu- 
stea cu mâinile ridicate. Când nu 
cerută, era lovit cu ciomagul peste fluierul picioarelor pentru 
a sta Cu braţele aşa cum se cerea. Greu de imaginat, dar a 
uşit să stea în această poziţie până a doua zi spre Orele 1] 

3 


re e 
icat pe 


ȘI schimbe picioarele ȘI să 
mal putea respecta poziția 


când s-a prăbuşit fără cunoștință pe ciment. A fost rid 
braţe de acolo i MI pUSAP SPL CA vizavi de mine. În acele clipe 
am avut impresia că am în faţă un corp care nu numai că a 
fost părăsit de suflet, dar şi de tot ce era dumnezeiesc în el. 
Părea un mMuşuroi de materie acaparată de puterea răului. De 
câte ori îmi aduc aminte, îmi apare în faţă ceva ce nu are nici 
o asemănare cu ceea ce a creat Dumnezeu în această lume. 
După un timp, a început să geamă şi să ceară o lingură de 
căc.. pentru a-şi uda gura. Atmosfera era destul de grea, încât 
nici cei reeducaţi nu scoteau un cuvânt. Toţi executau 
ordinele primite în cea mai perfectă linişte. Se părea că trăim 
într-o lume peste care stăpânea groaza şi puterea 
întunericului. În aceste condiţii, programul se respecta cu 
stricteţe. 

Bătăile comune continuau cu regularitate dimineața şi 
seara, cu ocazia curăţeniei, iar în cursul zilei aveau loc bătăile 
şi torturile individuale. 

În altă dimineaţă, am asistat la o nouă scenă 
zguduitoare, când a fost bătut Gheorghe Andrişan, 
bucovinean, student la laşi. Era un om de o puritate 
sufletească rar întâlnită. Din cauza loviturilor, îi curgea sânge 
pe nas şi pe gură. Cu toate acestea, era bătut în continuare, cu 
pumnii în piept, de către cei cărora li se cerea să dovedească 
că vor să se reeduce. Modul cum primea Gh. Andrişan aceste 
lovituri nu-l voi putea uita niciodată. Privirea lui în gol şi 
Nepăsarea cu care accepta aceste lovituri parcă nu te mal 
inspăimântau, ci dimpotrivă îţi dădeau curaj. APOI l-au pus să 
stea pe un hârdău, într-un picior şi cu mâinile în sus. Nu mal 
Ştiu cât a stat în această poziţie, dar îmi amintesc câ în 
UI se putea vedea numai linişte şi resemnare. 


ochii 


93 


PE ai acuma 2 


aie e Aia. „A 


îm 


Mult mai târziu, voi afla că, după plecarea mea la 
infirmerie, Gh. Andrişan va încerca să se sinucidă: într-o 
noapte a vrut să-şi taie arterele de la gât. Va fi descoperit de 
p. Popescu şi salvat de la moartea pe care ŞI-o dorea în locul 
torturilor şi al umilinţelor. 

Altă dată, pentru a ne arăta că mai au şi alte metode 
nepuse încă în practică, l-au luat pe Paul Bandu din 
Constanţa şi, ca o demonstraţie de forţă, după ce l-au aşezat 
pe un prici, au tăbărât doi cu ciomegele, lovindu-l în ritmul în 
care se bate fierul la forjă. Demonstrația a durat circa 15 
minute, însă, de la şale şi până la genunchi nu mai rămăsese 
nici o bucată de piele care să nu fie neagră-vânătă. Ceea ce a 
impresionat pe toată lumea nu a fost expunerea sa dezbrăcat 
pentru a se vedea efectul loviturilor, ci răbdarea greu de 
imaginat a acestui băiat de 21 ani. Nici o mişcare, nici un 
geamăt, nimic nu s-a observat la acest copil. Se vedea pe 
chipurile celor ce-l loveau o înfrângere a lor şi nu a acelui 
băiat bătut. 

In aceste clipe trecutul nu ne interesa, iar viitorul ne 
cutremura. De aceea trăiam numai în prezent şi eram 
convinşi că viitorul nostru atârnă de acest prezent. În această 
atmosferă ne găseam în preajma Anului Nou. Nu pot preciza 
dacă inainte sau după 1 ianuarie 1951 mai rămăsesem încă 
i a pa a să se mai facă demonstraţii de forţă, 
i leu i aa a facem demascarea. Nu ştiam 
nu fusesem pus alături de si aa eta i, Ea 
end cdi e cei care erau consideraţi a fi mal 
Asezata săli tra ie pe care mi-o puneam era: oare 
ceea ce ştiu sau ei și in or et i pei si 
E eu iileleda i ie posesia unor date despre mine ! i 
treilea, deci aş fi bai crama 'aşezați. pe “prici, erai + 
Olteanu, student la Cluj la rând. În dreapta mea era Gi 

j, iar celălalt fiind Gelu Gheorghiu 


considerat a fi un legi 
i egionar fana RI 7) 
celor din jurul său. tic cu mare influență asupr 


94 


„0 


DP a 


Într-adevăr, a doua zi am fost luat la băta; 

: ilalti dinai g alȘ la fel cum 
se procedase şi cu ceilalţi dinaintea mea, Bătăi la palmă, | 
tălpi, apoi loviturile unde se nimerea, După bătaie am A a 

us să fac 300 de genuflexiuni cu mâinile în sus. Alături în 
mine era un reeducat care îmi impunea ritmul cu loviturile de 
ciomag peste picioare, având totodată și sarcina de a număra 
executarea genuflexiunilor. 

Nu mă aşteptam să le execut, fiind foarte slăbit, dar, 
spre dezamăgirea mea, după „executarea celor 300 de 
genuflexiuni, m1 S-a spus să continui până mă vor opri ei. Nu 
ştiu cum am avut atâta forță să execut în continuare, pentru ca 
după un timp să nu mai pot; picioarele îmi tremurau şi am 
căzut sau m-am lăsat pe ciment. Au început să mă lovească și 
apoi să mă calce cu picioarele. Am simţit că încep să-mi fac 
nevoile pe mine. 

Le-am spus şi au oprit bătaia. Nu mi-au permis să merg 
la hârdău, ci m-au obligat să intru sub prici şi să folosesc 
gamela. După ce mi-am făcut nevoile în gamelă şi m-am 
curăţat cum am putut sub prici, am pus gamela la piciorul 
priciului, am ieşit de sub el şi am încercat să mă duc la locul 
meu. Am fost oprit şi trimis să-mi iau gamela şi să mănânc 
tot ce este în ea. I-am rugat să-mi permită să mănânc mai 
târziu conţinutul gamelei, deoarece mă simţeam foarte rău. 
Nu ştiu cum arătam, dar au acceptat. 

Nu m-am aşezat bine pe prici, că uşa s-a deschis şi 
gardianul ne-a spus să mergem la WC. Fără a mai aştepta 
ceva, m-am repezit la gamelă, am luat-o sub haină şi am 
fugit, intrând primul în WC, unde am vărsat-o, încercând să 0 
spăl la chiuvetă. Această operaţie nu am mai reuşit să 0 duc 
la bun sfârşit, deoarece, sub ploaia de lovituri, am fost 
îndepărtat de la chiuvetă, deşi mai rămăsese destulă murdărie 
Pe marginea gamelei. Cu toate loviturile primite, mă butuliei 
Că am scăpat de umilinţa la care urma să fiu Supus: rată 
cameră, nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat ȘI Dicu ce 
Scump am plătit îndrăzneala mea de a nu executa cec: 


95 


ai a 


E 2 ANRE SES 


i 


mi-au spus să fac cu conţinutul gamelei. a 
La masa de prânz ne-am aşezat în ordine în fata 
hârdăului cu mâncare. Cum nu mi s-a permis să Spăl gamela 
2m fost nevoit să o ţin cu fundul în sus, ca să nu se obsery 
murdăria. Polonicarul Păvăloaie Constantin împărțea 
ciudă mâncarea, turnând-o de sus în gamelă, în așa fel încâț 
să ne sară cât mai mulţi stropi pe mâini, ca să ne frigă. Câng 
mi-a venit rândul, am întors şi eu gamela deasupra hârdăului 
Până a observat polonicarul murdăria de pe gameli 
polonicul fusese deja deşertat, iar stropii din gamelă 
apucaseră să sară atât pe mâna mea, cât şi în hârdău. Cu 
polonicul ridicat, a început să mă înjure că am spurcat 
mâncarea. M-am retras repede din faţa lui, ducându-mă la 
locul meu. Am mâncat imediat mâncarea şi, cu groază 
urmăream ce se mai întâmplă. Toată lumea a primit masa în 
tăcere, dar, ca niciodată, nimeni nu a mai luat supliment 
scoțându-se afară restul de mâncare. Dacă m-aş fi prezentat 
cu gamela nerăsturnată, s-ar fi observat fecalele şi m-ar fi 
obligat să o ţin alături de hârdău. Sunt convins că în timpul 
mesei ar fi făcut tot felul de glume despre gamela mea 
căutând să mă umilească. | 
A Nu a fost civilizat cum am procedat, dar atunci cine mai 
gândea normal? Eram sigur că, dacă le-aş fi cerut voie să 
spăl gamela, nu mi-ar fi permis, dimpotrivă ar fi dat amploare 
acestui fapt, cu scopul de a mă umili, batjocori. 
ele cal sola întâmplate, în afară de înjurăturile şi 
4 He polonicarului, nimeni nu a zis nimic. 
ate tă e ipac simta l m 
A doua zi, am fost bătut nat diete ea i mi 
fost luxat sau poate şi ni sli cred SI AU Io re 
A plac ca e arat maxilarul. Îmi amintesc Că, 
ua pe Vasile Ungureanu, Țurcanu, venind 
Probabil în mod special pentru acest | | ă mă 
injure şi să mă lovească. Acesta a ref sn Net do 
ŞI lovindu-l, Țurcanu i-a ord e e 
onat din nou să mă lovească: 


96 


PD ee 


DP “a 


pietul Vasile Ungureanu nu a mai avut tăria de a-l înfrunta şi 
intorcându-se spre mine, a zis plângând: „Dumnezeii și 
piserica mă-lii, III Spuncal mereu să vorbim despre 
Căpitan... ŞI» de frică, mi-a dat o lovitură puternică în plină 
față. Nu am simţit NICI O durere, doar O zdruncinătură în cap, 
însoţită de un întuneric în fața ochilor şi pierderea cunoștinței 
un timp; fără să ştiu cât a durat, un minut, câteva secunde, nu 
pot aprecia. Acesta a fost momentul când mi-a fost luxat 
maxilarul şi nu cum este prezentat de Dumitru Bordeianu în 
cartea sa, „Mărturisiri din Mlaştina, Disperării”, pag. 133, 
capitolul „Cazul lui Popa Neculai”. Într-adevăr, acest caz a 
avut loc, însă victima a fost Dumitrescu Marin, din câte îmi 
amintesc, student la geografie. Dumitru Bordeianu auzind de 
acest caz şi de faptul că eu nu pot apropia complet 
maxilarele, întrucât maxilarul inferior îmi este parţial 
anchilozat, putându-l mişca numai pe verticală, în sus sau în 
jos, doar mai puţin de doi centimetri, a pus această 
întâmplare pe seama mea, având totuşi o scuză, deoarece 
acolo în Australia unde a scris cartea, nu a avut cu cine să se 
mai consulte. 

Îmi mai amintesc că am fost pus să mai execut 100 de 
genuflexiuni, iar după aceea, pentru a mă umili, am fost 
obligat să mă trântesc de 50 de ori cu şezutul de ciment. 
Extenuat la maximum după executarea genuflexiunilor, noua 
pedeapsă mi s-a părut ca o uşurare a suferințelor. Trebuia să 
stai cu fundul pe ciment, având picioarele perfect întinse în 
faţă, apoi urma ridicarea corpului cât mai sus, cu ajutorul 
mâinilor lipite de corp, pentru ca, la 0 comandă dată, să ridici 
mâinile de pe ciment, îndepărtându-le de corp ŞI căzând în 
felul acesta în şezut. Dacă la un om normal . fesele 
amortizează căderea într-o oarecare măsură, pentru mine, 
e eram numai piele şi oase, această amortizare nu era 
Posibilă, aşa încât căderea pe ciment făcea să mi se aus 
creierul în cap, iar datorită ritmului accelerat, ajunsesem li 
un moment dat într-o stare de tulburare mintală. 


97 


PEREZ raeeere 


e e RS, 


i 


Aş fi preferat orice fel de bătaie în locul acelor izbit 
cu şezutul de ciment. Nu-mi dau seama nici astăzi din Ce 
cauză, dar mi-a rămas în amintire că una sii cele, myj 
groaznice metode so ali Probabil,  zdruncinare, 
creierului, simțită când mi-a fost luxat maxilarul, continua 
cu cele cauzate de izbirea cu fundul de ciment, să-mi f 
produs o gravă tulburare psihică. Ajuns de la locul q; 
supliciu, pe prici, mi-am pus întrebarea: „Dacă aici De 
pământ au loc asemenea chinuri, oare cum vor fi cele dia 
iad?” Era clar că neputința începuse să pună stăpânire pe 
mine. 

Dacă până atunci să alerg sau să fac curăţenie pe sub 
priciuri pentru mine era ca o evadare din realitate, un fel de 
relaxare psihică, făcându-mă să nu mai văd ce se petrece în 
jurul meu, de acum aceste pedepse vor deveni adevărate 
chinuri. 

Spectacolul torturilor celorlalți începea să-şi arate 
efectele, mai ales că ştiam ce mă aşteaptă şi pe mine. Seara, 
cu ochii închiși, îmi făceam în gând rugăciunea şi apoi, până 
mă fura somnul, căutam o scăpare. În majoritate, omenii 
cedaseră și li se dădea hârtie şi creioane pentru a nota ce 
trebuie să declare. În acea noapte, m-am hotărât să le spun că 
accept şi eu să scriu tot ce ştiu. 

| Luând hotărârea, credeam că mă vor lăsa în pace câteva 
zile, timp în care speram să-mi vină în minte vreo idee 
salvatoare. Mă gândeam să repet unele lucruri fără 
importanţă, care mai fuseseră declarate la Suceava şi să spun 
apoi numai minciuni. Nici prin gând nu-mi trecea să divulg 
a ce reuşisem să ascund în timpul acelor teribile ancheie 
i nea ine e oua 6 sn ea e die 
mă părăsise arenă pi Ca Dumnezetu m-a ajutat SI pa 
pădurea de lângă amici pa a caca idee: să spun că! 

Fratii sa sI un mic depozit de arme. : 
cunoștea — participa LEA n adie A 

parea mea la pregătirea punctului d 


98 


age 


D i 


„ezistenţă din pădurea de lângă Solony, județul Bacău, und 
se păsiseră arme. Pentru Securitate, existența unor Zi ci de 
alte Jocuri era plauzibilă. Pentru a întări afirmaţiile CEE ine 
dat nişte nume fictive de complici Cu care am ascuns armele 
m avut grijă să spun numai nume de oameni care nu au 
existat niciodată în sat, sperând că mai târziu să pot nega 
existenţa acestor arme, bazându-mă pe aceste nume şi pe 
faptul că am fost torturat. Scopul meu era să câştig timp sau 
să fiu dus la Securitate pentru noi anchete, scăpând astfel din 
iadul în care mă aflam. Analizasem ŞI perspectiva de a fi dus 
să arăt locul ascunzătorii, cu care ocazie aş fi încercat o 
evadare. A doua zi, imediat după terci, am fost întrebat din 
nou dacă nu am de gând să-mi fac demascarea. Se vedea clar 
că vor să înceapă din nou torturile. Spre surprinderea lor, am 
răspuns că m-am hotărât să-mi fac demascarea şi că voi 
declara tot ce ştiu. În ziua aceea nu am mai fost bătut, 
spunându-mi-se să mă pregătesc, pentru că voi primi hârtie 
de scris. Am scăpat eu de la torturi pentru a intra altul în 
locul meu. Îmi părea rău, dar simțeam că mă părăsesc 
puterile. Bătăile începuseră a-şi face efectul. Mâinile mi se 
umflaseră atât de tare încât nu mai putem strânge pumnul, 
culoarea palmelor era aproape neagră şi înainta printre degete 
spre partea exterioară. Picioarele erau vinete şi se umflau 
mereu. Vorbeam tot mai greu, fără să ştiu că maxilarul era 
luxat sau poate fracturat. Aveam dureri în piept, nu puteam 
respira decât cu mari dureri şi-mi dădeam seama că am 
temperatură. Cu toate acestea, nu m-am plâns că sunt bolnav, 
așteptând ca toate să se desfăşoare după cum va hotări Cel de 
Sus. Ajunsesem să am impresia că toţi cei reeducaţi mă 
urmăresc. Teama îmi pătrunsese în suflet mal adânc, o dată 
cu îmbolnăvirea. fizică. Noaptea sunt trezit din somn de 
plantonul Petrică Tudose, student ieşean la medicină, care-mi 
Spune că dacă doresc apă îmi dă voie să merg să beau. să 
setea mă chinuia, am refuzat. Nu ştiu cauza reală a Au V 
Sreutatea de a mă scula de pe scândurile pe care eram in in 


99 


NE aa aa 


AC e Mea a 7 


i 


1? 
sau neacceptarea favorulul 


După una sau două zile mi s-a da ana a ŞI an 
scris tot ceea ce plănuisem. ini Celealo d OIO nu a 
implicat pe nimeni. Aceasta Va ie a sa la dată în 
timpul reeducării. După masă, cand ali Cosi WC, pe 
mine m-au dezbrăcat în pielea goală şi m-au băgat sub un duş 
cu apă rece. Geamurile şi uşa WC-ului erau deschise, iq 
afară era un adevărat „ger al Bobotezei”. Se făcea un cureg 
groaznic, iar eu, sub dușul rece, nu mai simţeam nimic. Am 
fost ţinut sub duş până au folosit toţi WC-ul şi s-a terminat cy 
golitul hârdaielor. Când s-a dat ordin să mergem în cameri 
nu am avut timp să iau cel puţin o cămaşă pe mine, încât am 
plecat în pielea goală. Trecând astfel pe lângă gardian, am 
observat cum se uita la mine, speriat probabil de felul cum 
arătam. 

Poate că Dumnezeu a vrut ca dușul să-mi scurteze statul 
în acea cameră. Nu ştiu care a fost scopul duşului la care am 
fost supus. La Gherla, mi-a spus Ioniţă Sârbu, care atunci era 
în aceeași cameră cu mine, că am fost băgat sub duş pentru 
că eram tot vânăt şi tumefiat. Sau poate s-a încercat o 
blasfemie a sărbătoririi Botezului Domnului. 

Pierdusem noţiunea timpului, dar ştiu că s-a petrecul 
după ziua de 6 sau 7 ianuarie. 


: Seara m-am culcat din nou îmbrăcat, sub acelaşi geam 
intredeschis. În timpul nopţii, sunt din nou trezit de aceleaşi 
plantoane, care îmi spun că am voie să merg să beau apă. 0 
noapte mai târziu am fost iarăşi trezit pentru că gemeam prin 
sn, npădiuindliu 0 e să dorm pe o parte, dar cu mâinile 
i. pe au Tămas mai departe în aceeaşi poziţie, 

„ Cel ce-mi făceau favorul de a-mi acorda 


posibilitatea să dorm în altă nopiţi 
altă poziţie — es! 
fel, n-o făceau di poziție — primul favor de aces 


după cum avea unilă Sau datorită vreunui sentiment, Ci, 
prea mult priisoita gi Sara târziu, din cauză că gemeam 
A : ŞI 11 deranj . i 

de câte ori gemeam, d Jam pe reeducaţi. Mă trezeau 


ar acest fapt nu mă deranja, ajunsesem 
100 


a 


într-o asemenea. stare încât nu mai simţeam nici durerile 
mele, nu mă mai influențau nici durerile altora, devenisem 
insensibil la tot ce se întâmpla în jurul meu. 

În această stare eram când, a doua zi, vine Țurcanu în 
cameră şi-mi spune să mă îmbrac, că sunt chemat la poartă. 
Era în jur de ora 14. Această veste mi-a dat puteri nebănuite. 
Parcă nu mai eram bolnav. Eram sigur că mă cheamă 
Securitatea ca urmare a declaraţiei mele. M-au ajutat să mă 
îmbrace, mi-au pus o căciulă cu urechi, fiindu-mi aşezată pe 
cap de Țurcanu, dar lucrurile s-au complicat când a trebuit să 
mă încalţ. Din cauză că picioarele îmi erau foarte umflate, nu 
s-a găsit în cameră nici o pereche de bocanci în care să-mi 
intre picioarele. Până la urmă s-a ales o pereche, în care îmi 
intra numai vârful labelor de la picioare, cu restul călcând pe 
ştaifuri. Astfel îmbrăcat, am avut nefericita onoare de a fi dus 
la braţ de către Țurcanu până la poartă, timp în care mi s-a 
atras atenţia să nu vorbesc ceva de cele ce se întâmplă în 
camerele de la subsol. 

Cât vorbea el, eu îmi făceam planul cum trebuie să mă 
comport şi ce să spun. De la poartă, unde m-a părăsit 
Țurcanu, până la camera de anchetă, îmi apăru în minte o 
nouă bănuială: dacă mi se întinde o cursă pentru a vedea cum 
mă comport, iar anchetatorul să nu fie decât un reeducat? 

Sunt convins că şi în acel moment Dumnezeu mi-a 
redat toată luciditatea şi încrederea, care la un moment dat 
mă părăsiseră. În câteva secunde, am hotărât tot ce trebuie să 
fac. Până la uşă mi-am dezlegat căciula de sub barbă, dând-o 
mult spre ceafă, pentru a se vedea urmele loviturilor. 

După cum îmi pusese Țurcanu căciula pe cap şi mă 
legase pe sub barbă, mi-am dat seama că urmărea să ascundă 
urmele loviturilor. Intrând în cameră, ţineam mâinile întinse 
pe lângă corp, dar cu palmele în faţă, ca să se observe că sunt 
umflate şi înnegrite, Am căutat să fac cât mai mult zgomot, 
târând bocancii după mine, pentru a se vedea că nu ide. 
încăput picioarele în ei. Am încercat să iau 0 auitucine 


101 


ia 


+3. urmărind permanent felul în care va reacţiona cel la 
degajată, m. ca să-mi dau seama dacă este anchetator sau 
Caiac are trebările obişnuite, cum mă numesc, de 
reeducat. După între o a 
unde sunt etc., timp în care mă studia foarte atent, uitându-se 
când la faţă, când la mâini şi picioare, Iza întrebat cum mă 
simt cu sănătatea. I-am răspuns scurt că sunt răcit, S-a mai 
uitat o dată la mine, apoi a arătat că a dorit să mă cunoască și 
a chemat gardianul, spunându-i să mă ducă în cameră. Am 
plecat, convins fiind că mi-am jucat bine rolul pe care mi-l 
propusesem şi că nu am riscat nimic in cazul în care ar fi fost 
un om de-al lui Țurcanu. 

Având în vedere modul cum a decurs întâlnirea cu 
securistul, nu mă aşteptam la nimic deosebit. Observasem că 
m-a studiat atent, că a înţeles tot ce se petrece în închisoare și 
că în sufletul lui mai era un strop de omenie. 

Nu-mi închipuiam că în urma acestei întâlniri va începe 
o altă perioadă în viața mea de puşcărie. După circa o 
jumătate de oră de la întoarcerea mea, a venit din nou 
Țurcanu în cameră şi l-a pus pe Tudose P., student în anul V 
la medicină, să mă consulte; acesta, după consultaţie, i-a 
şoptit că am apă la plămânul drept. A plecat, spunându-le 
ceva celor din comitet, iar eu mi-am luat locul pe prici, în 
poziţie de gândire. După o discuţie între membrii comitetului 
de cameră, a venit Tudose P. şi mi-a zis că nu mai sunt 
obligat să stau cu mâinile pe genunchi. Nu am spus nimic, 
rămânând în aceeaşi poziţie, deoarece simţeam nevoia să mă 
sprijin de ceva Apoi a venit din nou Țurcanu, care m-a mutat 
ua Za a e d 

a d 4 să stau întins pe prici, iar închiderea 

să mă găsească sub pătură. 
ai i Suta fi martor la o altă scenă zguduitoare, când 
pe Ion Pintilie. L-au bătut până a înnebunit. In 


această stare a început să-i înj = 
i să-i înjure, când A ând în 
limba franceză, trecând a pe româneşte, când 


se Pg a i poi la râs şi iar la înjurături. Cei care 
: că simulează, continuau să-l lovească, până 


102 


ce studentul medicinist de la laşi nu a mai putut zice nimic. 
Jon Pintilie era fiul unui cojocar din Tecuci, fiind singurul 
copil la părinţi. In ziua de Sfântul Ioan (7 ianuarie) ne-au 
adus un hârdău cu murături în cameră şi ne-au dat fiecăruia 
câte o cană de moare, iar celor ce-şi serbau onomastica, câte 
un litru şi apoi 2-3 zile nu ne-au mai dat apă, cu excepţia 
celor ce promiteau demascare. De la litrul de moare, Ion 
Pintilie parcă era beat din cauza setei, având toată gura 
spuzită. El avea ascunsă în căciulă o poezie, la care ţinea 
foarte mult şi pe care nu o predase la percheziţie. 

Probabil a mai ştiut cineva de ea, deoarece s-a făcut 
întrebarea repetată „dacă mai are cineva ceva ascuns”. lon 
Pintilie nu a spus nimic. l-au desfăcut căciula și au descoperit 
poezia. Acesta a fost motivul pentru care a fost bătut. Trebuie 
precizat că poezia nu avea nimic politic în cuprinsul ei. 
Dându-şi seama de monstruozitatea comisă, l-au întins pe 
prici, vizavi de mine. De atunci nu l-am mai văzut. Am aflat 
mai târziu că a fost şi el dus la infirmerie, unde a murit. De 
voie, de nevoie, m-am aşezat pe prici sub pătură. 

Nu mă durea nimic şi eram parcă absent la cele ce se 
petreceau în cameră. Nu am coborât la masă şi nici nu m-au 
obligat să mănânc. Nu mă mai interesa ce se petrece în 
timpul curăţeniei în jurul meu. Chiar şi bătaia, la care fusese 
supus Ion Pintilie, aveam atunci impresia că se petrecea 
undeva departe de mine şi nu trebuia să-i dau importanţă. 

Anormalul începuse să devină normal. Cu câteva zile 
înainte de a fi bătut Lon Pintilie, am asistat iarăşi la o scenă: 
parcă mă simt ruşinat şi acum de indiferența totală de care 
eram stăpânit la vederea ei. Este vorba de momentul când A. 
Pandurescu, pentru a scăpa de umilinţele şi chinurile la care 
era supus, într-un moment de disperare, s-a aruncat cu capul 
în hârdăul de ciorbă fierbinte, care tocmai fusese băgat în 
cameră, sperând că în urma arsurilor să scape definitiv de 
acest infern. Gradul de dezumanizare, manifestat prin totala 
indiferență la care ajunsesem, se confirmă şi prin faptul că, 


103 


) SERE 


a 


“+ urma unor repetate încercări de mai târziu, de a 
numai în u Iti colegi timpul când am stat impreună în 
delimita i , “i-am amintit de această scenă. Mi-a rămas 
camera 3 subsol, m lă momentul când s-a aruncat cu capul 
doar în memoria vizuală mo a ja 
în hârdău, cum a fost scos de acolo Şi parca” vad Cum era duş 
de alţi doi la locul său, fiind ţinut de subţiori, în timp ce e] 
mergea încovoiat, iar de pe capul lui, aplecat până în dreptul 
genunchilor, îi curgeau resturile de ciorbă. A fost aşezat la 
locul lui pe prici, în apropiere de uşă, iar eu, stând pe priciul 
de vizavi, îl priveam cuprins de o totală nepăsare. 

Unele situaţii descrise până acum mă fac parcă să 
retrăiesc acele clipe, datorită poate sensibilităţii care mai 
continua să existe în mine până atunci. De la această 
întâmplare nu mi-a mai rămas decât ce mi s-a întipărit în 
memoria vizuală, după cum se va întâmpla şi în cazul Ion 
Pintilie. Cred că nu greşesc afirmând că în momentele res- 
pective continuam să trăiesc doar fizic, întrucât sufletește 
eram complet distrus. Ce a urmat după aceea în camera 3 
subsol nu mai ştiu şi sper să se găsească cineva să 
povestească. Imediat după închidere, a venit un gardian,care 
m-a luat şi m-a dus într-o o celulă de pe secţia „corecţiona!”. 
Nu ştiu cine mi-a adus puţinul bagaj şi bocancii, plecasem 
din cameră aşa cum şedeam sub pătură. În noua celulă, am 
găsit un deţinut pe care aveam să-l identific mai târziu în 
persoana faimosului bătăuş Titus Leonida. Cum a plecat 
gardianul din cameră, a şi venit la mine să mă iscodească. 
Nu-mi dădeam seama cum era mai bine să mă comport, ca 
„bandit” sau ca „reeducat” şi, pentru a evita discuţiile cu el, 
m-am prefăcut că adorm; poate şi din cauza efortului făcut la 
i cai aa d Sa ti mint 
dirhineață, înalte dea Sept b oz a A Oa 8 

» Mainte de a se face ziuă, am auzit întrebarea: — 


Mai trăieşte? şi apoi ră 
: poi răspunsul: — x ate 
temperatură numai 395. Ar putea să scape; 


Mă găseam î ă străină, i ă 
gaseam într-o cameră străină, iar întrebarea era pusă 


104 


ZI 


de un alt bolnav. Cât timp am stat în celula de la 
„corecţional”, nu am aflat niciodată. Bolnavul cu care eram 
în noua celulă era Puiu Chivulescu din Târgovişte, student la 
Matematică, sosit de curând dintr-un lagăr din Siberia, unde 
fusese prizonier de război. Deşi avea o mână fracturată de la 
pătăi, m-a îngrijit cum numai mama ar fi făcut-o. Când 
mi-am recăpătat cunoştinţa, nu-mi dădeam seama ce este cu 
mine. Pentru că aveam mâncărimi, mi-am scos căciula din 
cap, era udă şi se rupea cu uşurinţă. Putrezise, Încercând să 
mă scarpin pe cap, am văzut că, sub unghiile care crescuseră 
enorm, rămânea numai păr. Pipăindu-mi capul, am constatat 
că din moalele acestuia îmi căzuse părul. Nu aveam timp să 
mă gândesc ce-i cu mine, fiindcă adormeam imediat. Am vrut 
să-mi schimb poziţia, dar nu am putut. Cerul gurii era ca o 
rană şi aveam impresia că ceva atâmă de el. Buzele erau 
uscate şi mă dureau. Am cerut apă şi Puiu Chivulescu mi-a 
dat câteva linguri, după care am adormit din nou. L-am 
întrebat pe Puiu Chivulescu unde mă aflu şi mi-a răspuns că 
sunt la infirmerie, că el este internat de 3-4 zile, dar că m-a 
găsit aici. Nu l-am mai întrebat nimic. LA 
Adormeam şi mă trezeam cerând apă. Setea mă chinuia, 
cerul gurii mă durea, abia înghițeam apa, dar ceream mereu. 
Devenisem un adevărat chin pentru Puiu Chivulescu. Imi 
amintesc că sanitarul îmi făcea injecții cu o seringă mare, 
probabil cu glucoză sau ser fiziologic. pi Pta 
Puiu Chivulescu mi-a spus că miros îngrozitor şi că ar 
vrea să vadă dacă nu mi-am făcut nevoile pe mine. S-a 
necăjit cu o mână să cerceteze de unde vine acel miros. Nu 
eram murdar, sub mine cearşaful era ud, iar” paiele din 
salteaua pe care zăceam se înfierbântaseră şi începură să 
utrezească. | 
Dând la o parte pătura, a descoperit de unde Vă 
mirosul. Începând cu laba picioarelor şi până la Bei adi 
făcusem o adevărată colecție de puroi, iar punga e i 
piciorul stâng se deschisese în două locuri, la oul piciorului ş 


105 


a 


sub genunchi. Aceasta era sursa mirosului de care vorbea 


CR lea drept, punga de puroi nu se spărsese, deşi 


ajunsese tot sub genunchi. Am auzit când sanitarul poti 
doctorului să-mi facă incizie la piciorul (repare a da 
drumul puroiului să se scurgă, dar doctorul a refuzat. 

Alte amănunte mi-au fost povestite de Chivulescu, iar 
cicatricele se pot vedea foarte clar ŞI în prezent. Urmare a 
scurgerii  puroiului, organismul a început să-şi recapete 
vigoarea, iar temperatura să scadă. Cu toate acestea setea mă 
chinuia permanent şi consumam. foarte multă apă, contrar 
tuturor recomandărilor. În fiecare seară Chivulescu îmi 
aducea câte şase gamele cu apă şi mi le punea pe noptieră, 
dar nu-mi ajungeau. 

Aveam o sticluţă pe care o cufundam în gamelă pentru a 
o umple, din care beam de trei ori. Ştiam că nu este bine să 
bei multă apă în cazuri cu temperatură mare, de aceea 
sorbeam câte puţin, dar foarte des. Totdeauna, la 5 dimineaţa, 
când se dădea deşteptarea, Chivulescu bătea în uşă şi cerea 
voie să-mi aducă apă. Îmi amintesc că într-o noapte am băut 
toată apa din cele nouă gamele din cameră, aduse de 
Chivulescu pentru toţi din încăpere. O dată cu apa, am 
început să mănânc şi câte puţin arpacaş. Eram hrănit cu 
lingura, iar Chivulescu era nevoit să mă trezească mereu, 
deoarece adormeam cu mâncarea în gură. Oricât mă forțam 
să mestec arpacaşul, nu reuşeam. Nu ştiam de ce. La fel se 
întâmpla şi atunci când se nimerea o bucată de carne sau 
burtă. Cu toată străduinţa mea de a le mărunți, trebuia să le 
înghit tot întregi. 

A venit într-o zi doctorul, m-a consultat şi l-am auzit 
peding Sai ua că lichidul a ajuns din nou până aproape 

avicu d S-a intors peste puţin timp şi mi-a făcut o 
re Mr a e aie din lichid. Între timp, a începul 
mine. Sanitarul îmi lua ele e SN PESE aparu cesp e 

peratura zilnic, dimineaţa şi seara, 


106 


058 


DD 


dar refuza să-mi spună cât am. Odată, stând cu ochii închiși, 
am observat că a venit sanitarul ca să vadă ce fac. L-am auzit 


pe Chivulescu spunându-i că tot spatele meu este o rană şi 


întrebându-l dacă ar putea să mă panseze. M-a controlat și 
apoi mi-a pus un pansament pe șale şi pe şira spinării. Într-o 
seară, după câteva zile, când Chivulescu fusese scos de 
Țurcanu pentru a scrie o declaraţie referitoare la nişte ofiţeri 
prizonieri din lagărele din Siberia (după cum mi-a spus el), 
eu am încercat să cobor singur din pat, pentru a merge la 
tinetă, dar nu m-am putut ţine pe picioare şi am căzut pe 
ciment. Nu m-am mai putut ridica şi am rămas așa până 
aproape de miezul nopţii, când a fost adus în cameră 
Chivulescu. Văzându-mă jos, m-a ridicat împreună cu 
Țurcanu şi m-au aşezat în pat, de unde nu voi mai cobori fără 
a fi ajutat de cineva, până când voi rămâne singur în celulă. 
Tot atunci Chivulescu mi-a povestit că mi s-au făcut câteva 
injecții cu penicilină, rămase de la cineva care murise și că 
aceste injecții m-ar fi salvat, ajutând la localizarea puroiului 
de la picioare. Nu am putut afla numele celui care murise, 
însă în mod sigur era tot o victimă a reeducării. 

Nu este exclus să fi fost Ion Pintilie, care a fost internat 
în urma mea. Este doar o prezumție. Cu tot consumul foarte 
mare de apă, urinam foarte puţin, pierdeam apa prin 
transpiraţie sau era reţinută în corp, datorită deshidratării. Imi 
amintesc că în această perioadă a mai fost adus în celulă, în 
al treilea pat, Cornel Luca, ardelean mi se pare. Era un bun 
povestitor, străduindu-se mereu să pară un om vesel, deşi se 
vedea că trecuse şi el prin chinurile demascării. După câteva 
zile, a fost scos din infirmerie, în locul lui fiind adus Benone 
Milea, după câte îmi amintesc, din Domnești sau dir 
sat din apropierea acestei comune din judeţul Muscel. e. 
timorat şi părea sătul de viaţă. De la el am aflat câte ce : 
despre Arsenescu şi Arnăuţoiu, dar căuta să Sute Pi 
discuţii. Fusese anchetat şi torturat la pad pe e E 
apoi dat pe mâna lui Țurcanu, pentru a stoarce ce fă « 


107 


A ..—————— 


i 


nu reușiseră „organele”. De altfel, î i cei 
cazuri, ceea ce dovedeşte că metode eo de. nu 

' eficiente decât ale Securităţii. Ar fi însă o mare 
erau mult mal ei! î blândă: deca 
greşală dacă am crede că Securitatea era aa a cât 
Turcanu. Se ştie că încă din timpurile străvechi, când oamenii 
au început să se organizeze sub formă de familie, clan, 
triburi, cetăţi apoi state, pentru ordinea ŞI siguranța lor, CI ŞI- 
au înfiinţat sub diverse forme, servicii de poliţie, spionaj etc. 
în care erau angajaţi indivizii dintre cei mai dotați cu 
inteligenţă, curaj, caracter şi nu persoane a căror valoare era 
obedienţa, aşa cum s-a întâmplat în România comunistă. Fapt 
explicabil oarecum, deoarece regimul comunist român nu 
urmărea protejarea oamenilor ci suprimarea celor ce se 
opuneau regimului comunist, grija de oameni fiind lăsată pe 
seama Moscovei. Securitatea era mai perfidă, mai sadică, mai 
laşă, deoarece se folosea de un bolnav mintal, stăpânit de un 
sadism care depășea orice imaginaţie, prin care căuta să-şi 
atingă scopul, autorităţile fugind totodată de o eventuală 
răspundere. 

Securitatea trebuie judecată după metodele folosite, 

după scopurile urmărite şi nu după excepţiile întâlnite, care 
reprezentau o mică parte şi care, mai târziu, au ajuns alături 
de noi în închisori sau au fost daţi afară şi trimişi „la munca 
de jos”. După aproximativ o săptămână, Benone Milea a fost 
scos din celulă şi dus în mod sigur într-un nou infern. 
X Am putut să observ când îşi făcea bagajul, un om căzut 
în ghearele deznădejdii şi care își pierduse orice speranţă. 
Din acel moment nu am mai auzit nimic despre el. 

După scoaterea lui Chivulescu din infirmerie, dimineaţa 


am cerut să fiu lăsat să merg la WC-ul de pe sală, motivând 
că eu nu pot duce tineta afară şi nici nu mă pot aşeza și ridica 
de pe ea. Cererea mi-a fost ap 


Ari robată, dar cu uşa deschisă. Am 
co îndură : ia 
eri da ae mă de pat, am ajuns la perete şi, sprijinin- 
pe WC ape am ajuns la WC. Inainte de a mă ridica de 

> Am incercat să-mi fac toaleta cu o bucată de cârpă. 


108 


A 7 


Aceasta, după folosire, am avut impresia că nu a căzut în WC 
şi an căutat:sa 0 îndepărtez. Spre surprinderea mea, nu era 
cârpa, CI ceva moale şi umed. Crezând că este poate un 
vierme intestinal, am încercat să-l îndepărtez. Trăgând de el, 
simţeam cum iese din mine ceva şi-l aduceam printre picioare 
în faţă, ca să-l văd. Când am observat ce ţin în mână, am 
înlemnit pentru moment, deoarece îmi scoteam afară din 
mine intestinul. Am rămas câteva clipe cu el în mână și 
neştiind ce să fac; apoi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic 
deosebit, am început să-l împing cu degetele din nou în anus. 
După ce nu a mai rămas nici un centimetru afară, m-am 
ridicat de pe colacul WC-ului şi, sprijinindu-mă de perete, am 
ajuns din nou în celulă. M-am aşezat pe pat cum am putut, 
stând acolo nemișcat până spre seară, fără să mai gândesc la 
ceva. Înainte de masa de seară, am fost trezit din acea stare 
de apatie, când s-a deschis uşa şi a apărut un alt bolnav în 
locul lui Chivulescu. Era Mărculescu, absolvent al Facultății 
de Medicină din Cluj. Când m-a întrebat de ce nu-mi mănânc 
mâncarea, mi-am dat seama că, deşi nu dormisem, nu ştiam 
când şi cine mi-a adus-o. l-am oferit-o, dar nu ştiu ce a făcut 
cu ea. A venit masa de seară, a luat şi mâncarea mea, 
aducând-o lângă pat, dar nu am mâncat. Doctorul Mărculescu 
a încercat să mă convingă că trebuie să mănânc, dar i-am 
spus că doresc să fac o pauză, povestindu-i întâmplarea de 
dimineaţă. M-a ascultat atent, apoi a început să râdă, probabil 
pentru a mă linişti şi mi-a explicat că, din cauza slăbirii 
organismului, sfincterul anal nu se mai contractă obişnuit, dar 
că nu este nimic grav şi că, pe măsură ce organismul se va 
reface, totul va intra în normal. Ulterior avea să-mi spună cât 
îi era de frică să nu-mi fi perforat intestinul cu unghiile în 
momentul introducerii lui la loc. 

Cu timpul, durerile de la ureche deveneau aproape însu- 
portabile. Ca tratament, primeam: calciu clorat, urotropină şi 
salicilat (pastile). La picioare, puroiul începuse să se dpi 
dar eu mă simțeam din ce în ce mai slăbit. Povestindu-i 


109 


ISN 


= 


ă nu pot mesteca mâncarea în gură 
) 


doctorului Mărculescu câ nu pt. i | 
acesta m-a consultat cu atenţie ȘI mi-a spus că am o luxaţie A 


maxilarului, însoţită de o probabilă fractură şi ca urmare a 
acestei luxaţii mă doare ŞI urechea; de asemenea câ; după 
părerea sa, voi face o otită medie sau internă. Spusele lui S-au 
adeverit întocmai. Cu acea luxaţie am rămas până în prezenţ 
neputând nici acum să deschid gura „normal. „Nopțile 
deveneau aproape insuportabile, trebuind să stau mai mult în 
şezut, poziţie în care suportam mal uşor durerile din ureche, 
Într-o noapte, puroiul a spart timpanul; simţeam Cum se 
scurge puroiul pe gât, iar durerile deveniseră mai acceptabile. 
Supuraţia era extrem de abundentă. Mi se dădea dimineaţa un 
pachet de vată pentru pus tampoane la ureche, care abia îmi 
ajungea până la prânz. Până a doua zi trebuia să store vata de 
puroi, să o spăl şi apoi să o folosesc din nou. Cum vata era 
udă şi murdară, trebuia schimbată şi spălată mereu, iar acest 
lucru era foarte greu de făcut pentru mine. Dr. Mărculescu a 
observat că batista îmi era plină de sânge, ceea ce l-a 
determinat să mă urmărească atent. A făcut rost de o sticlă 
goală de fosfarin, pe care mi-a dat-o cu puţină apă în ea, 
sfătuindu-mă să nu mai scuip în batistă, ci să folosesc sticla 
în acest scop. Mi-a mai spus să arăt doctorului sticla cu sputa 
hemoptoică. l-am urmat sfatul, aşa cum mi-a fost 
recomandat. Dar starea sănătăţii părea să se înrăutăţească 
mereu. Puterile, în loc să-mi crească, simțeam că mă 

părăsesc. 
Intr-o după amiază, pe la orele 16-17, sunt chemat de 
“og St aa su la cabinetul medical, iar după ce-mi 
a va ție generală, îmi spune cu 0 oarecale 
unâvoinţă ca, pe la orele 23, să fiu pregătit, cu bagajul făcut, 
Căci vol fi trimis la spitalul închisorii Vă ăreşti de voi 
putea fi tratat mai bine. V ui 
ii „“aae Mal bine. Vestea m-a bucurat mult, dându-m! 
101 puteri. In sfârşit, mă vedeam scă at, cel | tru un 
timp, de Piteşti. Revenind în cameră sai pi ua ] 
meră, mi-am pregătit bagaj 


i m-a A Ă 2 
: m aşezat în pat, așteptând să fiu scos din celulă: 


110 


5 


Da 


Timpul trecea greu, 1ar eu eram numai urechi pentru a auzi ce 
se întâmplă pe sală. După un timp de aşteptare, am auzit 
deschizându-se niște uși și zgomot de paşi pe sală, Sosise 
clipa mult aşteptată. Şedeam cu mâinile pe puţinul bagaj, gata 
să sar în picioare. Nu mai simţeam nici durerea, parcă nu 
eram nici aşa de slăbit şi mă credeam în stare să merg în 

icioare pe dubă chiar până la Bucureşti. Ce putere, ce forță 
nebănuită mă cuprinsese la gândul că voi scăpa din această 
închisoare, unde domnea cea mai teribilă teroare pe care a 
născocit-o mintea omenească! 

Dar minutele se scurgeau şi, pe măsură ce timpul trecea, 
în sufletul meu apărea neliniştea, apoi teama şi disperarea. 
întrebări chinuitoare îmi apăreau în minte: „De ce nu m-au 
scos? De ce m-au minţit? Ce mai au de gând să mai facă cu 
mine?” 

Dacă în situaţii normale aceste întrebări par banale sau 
chiar ridicole, atunci şi le punea un om prins în ghearele 
neputinței şi ajuns în pragul disperării, al prăbuşirii, când 
vedea că şi ultima şansă de salvare era pierdută. Mă vedeam 
cu bagajul în mână, spre camera 3 subsol. Ştiam ce mă 
aşteaptă acolo şi frica parcă începuse să pună din nou stăpâ- 
nire pe mine. Chinuit de aceste gânduri, care pentru mine 
deveneau un adevărat coşmar, am auzit sunându-se deştep- 
tarea. Nu după mult timp îşi făcu apariţia sanitarul, ca să-mi 
aducă vată şi să-mi ia temperatura. 

L-am întrebat de ce nu am fost trimis şi eu la Spitalul 
Văcăreşti, aşa cum fusesem anunţat. Puțin încurcat de între- 
barea pusă, mi-a răspuns că s-a considerat că nu aş fi putut 
rezista pe drum, în situaţia mea fiind netransportabil. Nu am 
crezut cele spuse, însă „netransportabil” mi-a rămas în minte, 
ŞI mi-am pus mai târziu întrebarea: „oare sunt atât de 
bolnav”? 

După masă am fost dus la infirmerie, pentru a A pansat 
la picior şi a mi se curăța urechea. În lipsa sanitarului, m-a 
pansat doctorul civil Ionescu, pe care l-am întrebat de ce nu 


tul 


e 


m-a trimis la Văcăreşti. Mi-a răspuns; ja ui a mude: 
„Nu ţi-a dat drumul domnul Lia Meta i glet ma 
Țurcanu, era şi spira A închisorii, Pentru 
ieni, „Domnul ur i i i iei 

ga câtă putere dispunea în închisoare, puţini ştiau, dar 
deţinuţii erau convinşi că asupra noastră avea puteri nelimi- 
tate. Am tăcut amândoi, până am fost trimis în celulă. Ajuns 
în cameră, m-am aşezat pe pat, dar în urechi parcă îmi 
rămăseseră cuvintele doctorului: „Nu ţi-a dat voie domnul 
Țurcanu”. Mai târziu, aveam să-mi dau seama că frica şi 
groaza se manifestau direct proporţional cu agravarea bolii. 

Mă gândeam că, probabil, acest ticălos, cu puteri 
nelimitate asupra noastră, investit de către slugile Moscovei, 
mai avea ceva cu mine. Ce mai ştia sau ce mai aflase şi de 
unde, erau întrebări la care nu găseam nici un răspuns. 

A doua zi, pe lângă durerile provocate de otită, mi-au 
apărut altele noi. Nu am spus nimic până în jurul orei 12. 
Văzând că durerile persistă, i-am adus la cunoştinţă 
doctorului Mărculescu că mi-a apărut o umflătură după 
ureche şi că simt dureri în acel loc. S-a sculat din pat şi a 
venit să mă vadă. Mi-a spus că am un început de mastoidită şi 
că trebuie să mă examineze imediat doctorul civil, 
sfătuindu-mă să bat în uşă. Fie din cauza demoralizării, fie că 
nu-mi dădeam seama de gravitatea situaţiei, nu am coborât 
din pat. 

Doctorul Mărculescu, văzând că nu mă mişc din pat, s-a 
sculat şi a bătut el în uşă, spunând gardianului că este un Caz 
E care trebuie „Văzut de medic. Norocul meu a fost că 
e ea eu cita în cabinetul medical şi a 
stia (pate veni i ora despre ce este vorba, a 
m-a trimis la celulă. Puţin fi ia i i. a ra ia , 
făcut o injecție. Nu ştiam ce ri ee e IL SOIIAFU E 
mi-a spus că a fost o pefileilitiajeia n docrCBUjMroii 

ă uleioasă. 


D - . 
upă vreo 3-4 zile de tratament au dispărut şi durerile 


112 


o a 


DD 


i acea umflătură de după ureche, 

Într-una din zilele următoare, gardianul a întrebat cine 
vrea să meargă la baie. M-am hotărât să mă duc și eu 
deoarece nu mă mai spălasem de la dușul cu apă rece iii 
WC-ul de la subsol şi-mi dădeam seama că sunt foarte 
murdar şi că probabil miroseam îngrozitor. Tot de atunci nu 
mă mai schimbasem. Alături de celula în care eram eu, mai 
era o cameră, tot cu bolnavi. Am fost duşi la baie împreună, 
sprijinindu-mă de perete, dar doi bolnavi din camera vecină, 
văzând că merg greu, m-au ajutat până am ajuns la subsol. 
Acolo, zărind gardianul, m-au lăsat să merg singur. Mergeam 
încet, sprijinindu-mă de perete, când văd că gardianul se 
apropie de mine, parcă speriat şi mă întreabă aproape în 
şoaptă: „Ce faci, măi Popa, mai trăieşti ?”. 

Se uita la mine de parcă ar fi văzut un strigoi. 

Era acelaşi gardian care fusese de serviciu în ziua când 
am ieşit din WC, ud şi în pielea goală. La răspunsul meu că 
fac „bine”, l-am văzut cum mă privea, cutremurat parcă de 
ceea ce vedea. M-a surprins întrebarea lui şi am înțeles că și 
în unii din aceşti oameni care ne păzeau mai rămăsese un 
strop de omenie. Abia după ce m-am dezbrăcat în baie, mi-a 
dat seama pentru prima dată de starea jalnică în care mă 
aflam. Între piele şi coaste nu mai exista nici o urmă de 
carne. Nu mai era aproape nici o deosebire între grosimea 
piciorului din regiunea femurului şi cea a tibiei, iar 
genunchiul cu rotula sa părea o tumoare canceroasă crescută 
pe os. M-am îngrozit de ceea ce văzusem şi am simțit pentru 
prima dată că încep să lăcrimez de mila mea, dar am intrat 
repede sub duş, spre a nu fi observat de ceilalți. 

Întors de la baie, mai mult ud decât spălat, deoarece 
nimeni nu mă ajutase, de frică să nu fie pârât lui Țurcanu, 
asemenea fapte fiind considerate ca „ajutor legionar”, mi-am 
pus pe mine alte schimburi şi am adormit. Când m-am trezit 
din somn, mi-am amintit cum arătam la baie şi am început să 
trăiesc realitatea aşa cum era. Seara, se auzeau lovituri ŞI 


113 


ee 


„on apropiere. Ştiam că sunt torturați cei care nu voia, 
valcte PI a DIS i ă nu. Ajuns în ; 
să scrie aşa cum li se dicta de către Țurca St Uicacmictii 
după baie şi amintindu-mi de momentul în care am început să 
lăcrimez de mila mea, mi-am dat seama că mă aflu în a treia 
etapă a drumului ce-l are de străbătut un legionar şi anume 
„mlaştina deznădejdii”. Cât timp va dura pentru a o străbate, 
câte greutăţi vor apărea, era greu de aproximat, singura Şansă 
de a ieşi din ea fiind mersul înainte, nădejdea în ajutorul lu; 
Dumnezeu şi încrederea în propriile puteri. 

Gândul că voi ajunge iarăşi la camera 3 începea din nou 
să pună stăpânire pe mine. Aveam coşmaruri tot mai dese şi, 
pe cât de stranii, pe atât de înfiorătoare. 

La început, prin vis, mi se părea că ceva imaterial 
pătrunde prin pereţi şi tavan, începe a prinde contur sub 
forma unei umbre, luând apoi înfăţişarea unei femei monstru, 
cu sânul din dreapta cât un pumn, iar celălalt cât o căldare, cu 
părul tăiat scurt (ca Ana Pauker), cu o figură hidoasă şi cu un 
zâmbet straniu; plutind prin aer se apropia cu mâinile spre 
mine, să mă ia din pat şi să mă ducă cu ea. 

Prin vis încep să mă apăr, să mă zbat şi mă trezesc 
într-un țipăt îngrozitor, care se aude pe toată secția. Femeia 
monstru, nereuşind să mă ia, dispare treptat prin tavan la fel 
cum apăruse. Trezit dintr-un asemenea coşmar şi aflat încă 
sub impresia îngrozitorului vis, fără să vrei îţi pui întrebarea: | 
„Oare când va fi sfârşitul?” Aud pe cei din jur cum discută | 
speriaţi, iar cu mă prefac că dorm, deoarece întrebările despre 
ce am visat mă tulbură mult, făcându-mă să retrăiesc coş- 
marul; de aceea, niciodată nu am spus nimănui ce visam, îmi 
era parcă ruşine de starea în care ajunsesem şi pretextam că 
nu țin minte. Cu timpul, locul acestui monstru va fi luat de 

“re de câini sau lupi, care vor să mă sfâşie, visul 
noa șa țipăt groaznic. Interesant este că 
camera mică, de crie/ uită iai di d la e ii i 
celor bătuţi de Ț âuzeam țipetele, gemetele şi vaietele | 
ureanu. A dispărut din vis după ce am fost 


114 


gi 


pr» 


mutat în camera mai mare, din care se auzea cântându-se 
„Internaționala sau strigându-se lozinci comuniste, femeia 
monstru fiind înlocuită cu haite de câini sau lupi. 

Aceste coşmaruri, însoțite de ţipete prin somn, nu vor 
dispărea nici peste 20 de ani. 

Țurcanu mă amenința mereu că o să mă dezbare el de 
aceste ţipete, iar toate calmantele ce mi se dădeau de la 
infirmerie nu aveau nici un efect. 

Într-o dimineaţă, suntem scoşi toți bolnavii pe sală şi 
dezbrăcaţi la pielea goală, ca să ni se facă percheziţie. Era 
încă iarnă, frig, şi noi eram ţinuţi pe sală în picioarele goale, 
pentru percheziţia care se făcea foarte încet. Ședeam desculți 
pe ciment, fără a ni se permite să luăm cel puţin o pereche de 
ciorapi. Frigul, frisoanele, făceau să-mi clănțăne dinţii în 
gură. La un moment dat, se aude mişcare pe sală, iar 
gardienii devin mai brutali, ţipă şi înjură spre a fi auziţi. În 
această atmosferă, apare, mândru şi încruntat, generalul 
criminal Nicolski, cu o privire plină de ură. Trece pe la 
fiecare, privindu-ne cu dispreţ şi răutate. Ajuns în dreptul 
meu, sanitarul, probabil pentru a demonstra că-și face 
datoria, începe să mă prezinte, spunând că am fost în stare 
foarte gravă, cu cangrenă la ambele picioare, apă la plămâni, 
otită şi că acum sunt în afară de orice pericol, datorită 
tratamentului primit. Nu l-a mai lăsat să continue, 
replicându-i aproape într-un urlet că nu trebuia să strice 
medicamentele pe nişte bandiți, fiindcă acestea aparţin clasei 
muncitoare şi că singura favoare pe care o merităm noi este 
de a fi împuşcaţi cinci la un glonț. Apoi, îndreptându-se 
spre mine şi arătându-mă cu degetul, a spus: „Un glonţ e prea 
scump pentru un bandit, ar trebui cinci la un glonț . pete 

Nicolski era un evreu din Tiraspol, instruit la Mese A 
Şi care avea obrăznicia de a da lecţii de patriotism, aşa Sas 
făceau toate cozile de topor care s-au pus în Me 3, 
mului. Mi-a fost milă de sanitar, care în 10c Săi e. 
aştepta, a primit o mustrare la care nu se gândise. 


115 


—. CO 


ie 


vizite pe care le făceau lingușitorii Moscovei, nu se pas 
de viaţa deţinuţilor, ci doar umilirea și et io el amna- 
ților. Ţinerea noastră dezbrăcați în frig, înjuraturile, insultele 
sau glumele stupide pe care le făceau, nu urmăreau decâţ 
umilirea şi distrugerea personalităţii noastre. Ofițerii, dove- 
dindu-şi prostia, găseau un mijloc de distracţie, punându-i pe 
gardieni să ne facă percheziţie peste tot, chiar în anus, deşi 
ştiau că nu vor găsi nimic. Coloneii Sepeanu sau Constanti- 
nescu, prin alte metode, urmăreau acelaşi scop. Când veneau 
ei, umblau din celulă în celulă, îmbrăcaţi civil şi foarte 
eleganţi, uitându-se cu dispreţ la noi, căutând a lăsa impresia 
că ne privesc ca pe nişte borfaşi. Nu vorbeau nimic, iar dacă 
un deţinut încerca să spună ceva, întorceau spatele şi plecau. 
Deşi această comportare era aparent banală, disprețul şi 
îngâmfarea lor ne iritau, ne simțeam umiliți, desconsideraţi. 
Se creau astfel condiţii de nervozitate, pentru ca ani grei de 
puşcărie să-şi spună cuvântul. Ne revolta faptul că aceste 
slugi, puse în slujba comunismului şi a lui Stalin, nu 

urmăreau numai să ne distrugă, dar vroiau să murim umiliţi. 
La câteva zile după vizita lui Nicolski, am fost luat 
împreună cu Mărculescu şi dus în camera mare a infirmeriei,; 
în locul nostru au fost aduşi alţi bolnavi. În această cameră 
erau şase paturi, iar din cei găsiţi acolo nu cunoşteam pe 
nimeni. Se vedea că erau aduşi din camere în care se făcuse 
reeducarea: toţi erau speriaţi şi se suspectau unul pe altul. De 
altfel, eram şi eu la fel ca ei, dar fiind mai bolnav, puteam să 
ascund mai uşor această stare. După câte îmi amintesc, în 
cameră erau următorii: Baruţea Liviu, Clipcea Neculai, Pop 
Romulus, Eneia Ghiuriţă, dr. Mărculescu şi subsemnatul. Din 
cauza durerilor din ureche, mă autoizolasem de restul bolna- 
vilor, neparticipând la conversații. Majoritatea o făceau pe 
Sel e ai în felul acesta să nu fie provocaţi la 
| Aer dei stai cărora ar fi putut avea neplăceri. La 
Sai Propiere, în locul bătăilor, acum se auzeă 
se „Internaţionala” şi  strigându-se lozinci 


116 


Dn 


î*. 


comuniste, „Scârba și teama îmi tulburau sufletul 
aducându-mi aminte de camera 3 subsol. Dintre toţi, eu eram 
cel mai bolnav. Aproape tot timpul, atât ziua cât şi noaptea 
stăteam în șezut, rezemat de perete, din cauza durerilor din 
ureche. După câteva zile, este adus în cameră al şaptelea 
bolnav. Fiind numa! şase paturi în cameră, noul venit trebuia 
să stea cu altcineva. Intrucât eu rămâneam foarte puţin timp 
întins în pat, l-am luat cu mine. Am aflat că se numea Paul 
Limberea şi era chiar din Piteşti. Se plângea că se sufocă. 
Făcuse pneumotorax spontan în urma bătăilor şi, din cauza 
lipsei de aer, gemea toată noaptea. Mă prefăceam că dorm 
şi-l auzeam pe Nae Clipcea cum îi spunea: „Măi Paulică, nu 
mai geme atâta, că îl trezeşti pe Popicu, care este tare 
bolnav”. Simţeam bunătatea din vorbele lui Clipcea, dar și 
aprecierile asupra stării sănătăţii mele. Paul Limberea a 
intrat, a doua zi de la venirea sa, în comă, iar seara a murit 
alături de mine. Printre cei aflaţi acolo, îmi amintesc că erau 
şi medicinişti, care discutau că, dacă s-ar încerca o scoatere 
treptată a aerului cu seringa, ar fi fost posibilă o salvare. Nu 
s-a făcut însă nimic pentru salvarea lui Paul Limberea. 

Peste câteva zile apare un alt bolnav şi tot al şaptelea în 
cameră. Acesta era Chirică Balanişcu, student la matematică 
la Universitatea din Cluj, originar din Pomârla-Dorohoi. A 
fost unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-au avut 
facultăţile noastre de matematică. Mult apreciat şi ajutat de 
profesorul timişorean Alici, a reuşit să publice unele 
probleme de matematică în Apus. Acum era foarte bolnav. 
Ca formă de răzbunare pentru inteligența lui, a fost tot timpul 
bătut în cap, până a făcut meningită TBC. L-am luat şi pe el 
în pat cu mine; ne cunoşteam încă din anul 1946. Când au 
plecat cei din cameră la WC, l-am întrebat dacă mă mai 
cunoaşte. S-a uitat lung la mine fără a schiţa un gest Ştiam 
că va muri şi voiam să văd dacă are ceva de spus. Fie că nu 
m-a recunoscut, fie că i-a fost teamă să nu-l întind vreo cursă 
Sau poate că nu mai era în stare să vorbească. În afară de acea 


117 


5 


observat nimic la el. Tot timpul câ 
a stat în cameră, nu â schiţat nici un gest, A Leia î NCercat să 
scoată un cuvânt. Deşi toți eram convInAşI câ zilele-i suni 
numărate, eram deosebit de scârbit când vedeam că nici în 
ultimele clipe pe care le mai avea de trăit nu era lăsat în pace, 
Liviu Baruţea, pentru atitudinea lui demnă din trecut, a fost 
zdrobit în bătăi şi mutilat sufletește. Acum fusese adus la 
infirmerie şi, abia vorbind, spunea: „Işi merită soarta, căci îi 
plăcea să stea călare pe Ceahlău, cu un picior în Cluj şi altul 
în Iaşi, înveninând sufletul studenţilor cu ură împotriva 
comunismului”. 

Afirmația propriu-zisă nu îmi provoca dezgust, dar nu 
puteam să înţeleg dedublarea personalităţii acestor oameni, 
care cu numai câteva luni înainte îţi impuneau respect şi 
admiraţie, iar acum doar scârbă. Târziu îi voi înţelege şi-mi 
voi da seama că nu am voie să-i judec, considerând că orice 
vorbă acuzatoare se transformă într-o piatră aruncată peste un 
trup însângerat. 

Intr-o după amiază i-au făcut o puncţie în şira spinării, 
ca să-i ia lichidul pentru analiză. Noaptea a murit, tot în pat 
alături de mine. A doua zi dimineaţă, a venit doctorul, 
pregătit să-i facă o nouă puncţie; spunea că cei de la 
laborator doresc să mai facă o nouă analiză, întrucât la prima 
găsiseră atât de mulţi bacili, cum nu mai întâlniseră vreodată. 

Aşa îşi găseau sfârşitul fiii acestui neam, în timp ce la 
camera 4 spital, gunoaie” ca Țurcanu şi slugile sale, cu 
perde ja a DARA SI Asa) pe ceilalți să ridice în slavă 
slujba bolşevismului ie o a cutetio Ku, 

sc, 
suc (pu! urechea începuse să-mi supureze mai puţin, 
€ mi s-au mai atenuat, lichidul de la plămâni s-a 
resorbit, iar rănile de la picic î e li ar dă 
picioare începeau să se închidă. 


Incepeam să capă 
pât puteri Ă ai 
spută persistau. Puteri, cu toate că tusea şi sângele din 


privire adâncă, nu am mal 


Cei din cameră î = 
meră încercau să mă atragă în diverse discuţii, 


118 


DD. 


DD Ut 


cu toate încercările mele de a nu participa. 

Intr-una din zile, când venise vorba despre poezie şi 
E leg et preferat, când m-au întrebat şi pe 
aaa Oh Pb place mai mult, pentru a-mi da seama de 
atmosfera reală din cameră, le-am spus că cel mai mult îmi 
E cra bl poezia „Pătru Opincă”. Am încercat să 
recit câteva versuri din poezie: 


PĂTRU OPINCĂ 

Io, Pătru Opincă, 

țăran fără țarină, 

plugar fără plug, 

ciurdar făr-o vită, 

îmi duc viaţa necăjită, 

fără strâmbătăţi şi vicleşug 
şi bruşul de mucedă pită 
mi-l plătesc din belşug... 

O vorbă a mea-i ca o mie... 
Am slujit cu cinste ş-omenie 
satului 

şi Împăratului... 


Adevărul este că învățasem această poezie în închisoare 
şi că opera lui o cunoşteam puţin. Ştiam că se află în Apus și 
că este interzis, dar vroiam să văd reacţia lor. Nu mi-am dat 
seama cum, în mai puţin de o oră, a şi apărut Ţurcanu, care 
s-a repezit la mine, spunându-mi: „Cum e, măi banditule, cu 
Aron Cotruş? Dumnezeul mă-tii de bandit, că te fărâm'. 
Stătea cu mâna ridicată asupra mea, gata să mă lovească. Mă 
aşteptam la aşa ceva, speram însă să nu mă bată în infirmerie 
şi-mi pregătisem din timp replica. Luând o poziţie de copil 
nevinovat, îi răspund: „Zău, domnule Țurcanu, nu am ştiut că 
şi ăsta este bandit”. Cum am spus eu aceste vorbe de sub 
pătura sub care zăceam, mutra pe care am luat-o sau poate 
sticla cu spută hemoptoică pe care o pusese la vedere să-l fi 


119 


e 


-ci uitându-se plin de ură la mine, a zis către 
influenţat, caci, x-i naiv” şi a plecat, aruncându-mi 
ceilalţi: „Lăsaţi-l în pace, că-l naiY $ măi antâlni si mu 
o înjurătură şi ameninţându-mă că ne von ta, SIRV/ONI 
mai discuta noi peste puţin timp. După această intâmplare, 
mi-am dat seama perfect de mediul în care trătam ŞI nu m-am 
mai angajat în nici un fel de discuţie. Cum au ajuns spusele 
mele la Țurcanu, nu mi-am putut da seama, deoarece Nu-mi 
amintesc să fi ieşit cineva din cameră. Nu ştiu dacă cel care 
l-a informat pe Țurcanu în legătură cu părerea mea asupra lui 
Cotruş era informator, a făcut-o din frică sau m-a considerat 
pe mine provocator. Efectul însă a fost că nimeni nu a mai 
încercat provocări, ca să vadă cum reacţionează cei din jur. 

Chiar atunci când cineva îl ridica în slavă pe Ţurcanu 
sau elogia conducerea închisorii, mergând până acolo încât să 
justifice acţiunea de reeducare, căutând să o prezinte ca pe o 
mare favoare pe care ne-o face partidul ca să ne scoată din 
întunericul în care am fost ţinuţi până atunci, cred că nimeni 
nu-şi dădea seama de scopul cu care se rosteau asemenea 
lucruri, cu excepţia celui în cauză. Teama, prăbuşirea sufle- 
tească ce îl împingea spre lichelism sau poate dorinţa de 
autoizolare, lăsând impresia unei prăbuşiri totale sau ce 
anume îi făceau să se comporte astfel? Nimeni nu şi-a putut 
da seama, cred că mulţi urmăreau ultima variantă, deoarece, 
prin această poziţie umilitoare, aveau satisfacția de a nu face 
rău, fiind ocoliți de cei din jur. 

Reţinerea mea mai departe în infirmerie se datora acelei 
spute hemoptoice care mă va localiza perfect în categoria 
tuberculoşilor şi care mă va salva de la trimiterea din nou în 
camerele de tortură. Pot fi recunoscător doctorului Ionescu și 
sanitarului, Care nu m-au scos din infirmerie şi nu m-au lăsat 
ră e aid ce ae reeducaţilor. Mediciniştii mă 
pentru a nu-mi SE aa ae A Die UN e 

În intimitat aa x 
a CA Ei =) pu eram sigur că sputa hemoptoică ai 

proces de natură TBC şi că sângele din spulă 


120 


3 


PD ră 


era din cauza loviturilor primite în timpul bătăilor, Pe lângă 
faptul că nu aveam voie să spun că am fost bătut, nu aveam 
nici interesul să le spun că nu sunt bolnav de TBC, deoarece 
aş fi fost scos din infirmerie și trimis în camera de la subsol. 

De aceea, din punctul meu de vedere, chiar dacă aș fi 
fost bolnav TBC, preferam o hemoptizie, indiferent de 
urmările ei, decât să ajung din nou la subsol. Mai târziu, voi 
vedea că nu am scăpat nici de această boală, cu care voi avea 
de luptat mulţi ani şi despre care voi vorbi mai încolo. 

În această atmosferă s-au scurs şapte luni de zile în 
infirmerie, perioadă care m-a salvat de o reîntoarcere la 
subsol, unde cred că nu aş fi putut rezista mult, 
prăbuşindu-mă şi eu ca toți ceilalți. Dacă am reuşit să trec 
prin reeducarea din Piteşti şi să ies cu conştiinţa împăcată că 
nu am făcut nici un rău nimănui, sunt convins că meritul 
nu-mi aparţine mie, ci faptului că Dumnezeu nu m-a părăsit 
şi poate datorită rugăciunilor, posturilor şi lacrimilor vărsate 
de mama. Dumnezeu s-a îndurat şi m-a învăţat ce să scriu in 
singura declaraţie dată, a înmuiat inima securistului care a 
venit să mă ancheteze, după care am fost scos din acel iad 
pământesc de la camera 3 subsol, unde m-aş fi comportat şi 
eu ca toţi ceilalţi sau aş fi avut soarta lui Ion Pintilie. Ce s-ar 
fi întâmplat cu mine dacă nu l-aş fi avut în celulă pe Puiu 
Chivulescu sau pe doctorul Mărculescu? Care ar fi fost 
soarta mea dacă nu rămâneau acele injecții de penicilină de la 
nefericitul care a murit, pentru a fă salvat eu cu ele? Astiel de 
întâmplări salvatoare pentru mine vor mal Veni, cu neputând 
decât să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru srjă purtată. 
Dacă fizic continuam să fiu distrus, moral însă Dumnezeu mă 
va ajuta să-mi revin cu timpul şi să gândesc la ceea ce se mai 
poate face. ma 

Aşa se încheie pentru mine povestea celor sa pe: 
temniţă în închisoarea din Piteşti, ani plini de eee mg 
de învățăminte. Dacă pe unii vestea plecării din Fiteşt 1! 

A ârşi t iad, conceput ŞI 
bucura, sperând că se va sfârşi cu acest i, 


121 


——— 


ie 


aplicat de cei ce de bună voie s-au pus în slujba răului, pentru 
alţii „drama Piteşti” începe Să 1 proporţii ŞI Ma! i Teama 
de a-și întâlni posibilele victime, câ urmare a declaraţiilor 
date la Piteşti, sau gândul că unde merg vor fi obligaţi să 
execute ordinele lui Țurcanu, le tulbura sufletul. Regretau că 
nu au fost lăsaţi acolo, în acel infern, de groaza de a nu mai fi 
părtaşi la asemenea orori. Deşi mulţi ar fi preferat moartea în 
locul prăbuşirii, se considerau vinovaţi de înfrângerea lor şi 
nu mai aveau curajul de a suporta privirile celor ce i-ar fi 
compătimit sau mai ales ale acelora ce nu i-ar fi înţeles, 
Acest lucru se va adeveri mai târziu, mai ales atunci când 
absolut toţi cei ce au trecut prin Piteşti vor fi acuzaţi că ar fi 
luat parte la torturarea altora. Cu regret trebuie să mărturisesc 
că această afirmaţie gravă a fost făcută de Virgil Ierunca în 
cartea sa „Fenomenul Piteşti”, deşi o consider a fi poate 
printre cele mai bine scrise, în ceea ce priveşte descrierea şi 
analiza acestui fenomen al reeducării. 

Din lipsă de informaţii suficiente, Virgil Ierunca scrie în 
cartea sa: „Nu există vreun deţinut în timpul Fenomenului 
Piteşti (în afară de cei care au murit sub tortură) care să nu fi 
săvârşit ceea ce i se cerea, altfel nu putea scăpa. Or, în faza 
ultimă a reeducării i se cerea să-şi tortureze pe cel mai bun 
prieten. Pentru a se putea înţelege greşala făcută în această 
afirmaţie, mă voi folosi tot de Virgil Ierunca, atunci când 
spune că, din relatările lui D. Bacu, reiese că deţinuţii au fost 
impărţiți în patru categorii, a 4-a categorie fiind cea a 
deţinuţilor cu condamnări între 10-25 de ani muncă silnică şi 
care puteau avea o influenţă asupra celor din jur. 

n eleni ea că din această categorie au fost luaţi o 
să CI care aveau influenţă asupra majorităţii şi băgaţi 
E ge E er pai unde au fost torturați săptămâni 
fost ţinuţi sub aceeaşi iaca a a alea m pa pri 
noapte, au fost puşi să bată e (esa aul tortură șiizutși 
compromişi şi a demoraliz ai sp ing iledo gap oră 

a pe cei în faţa cărora apăreau în 


122 


De 


DD a 


fue să pla Dar lui D. Bacu şi Virgil Ierunca le-a 
scăpat in vedere un fapt deosebit de important şi anume că 
majoritatea celor din categoria a 4-a, respectiv munca silnică 
şi temniţă grea, precum ŞI unii cu pedepse mai mici, sosiți 
mai târziu în Piteşti, au fost băgaţi în reeducare în ultima 
serie şi că aceştia nu au mai putut să tortureze, neavând pe 
cine. Nu pot susține că nu ar fi făcut-o dacă ar fi apărut o 
nouă serie de deţinuţi care să fie reeducaţi, dar nici nu pot să 
afirm că ar fi fost toți puşi să facă acest lucru, mai ales că 
Țurcanu îşi formase echipa sa de bătăuşi, care prezenta mai 
multă încredere. Se ştie, de asemenea. că mulţi au trecut prin 
reeducare de 2-4 ori sau chiar mai mult, datorită nesincerității 
sau pentru că nu băteau. Se poate presupune că, și printre cei 
care au intrat în ultima serie, au existat asemenea deținuți. 
Voi arăta cazul tânărului Paul Bandu, frumos prezentat de 
on loanid în „Inchisoarea noastră cea de toate zilele”, vol. II. 
Am povestit şi eu una din multele bătăi pe care le-a îndurat și 
pot spune că, până la plecarea mea din camera 3 subsol, acest 
băiat nu a lovit pe nimeni şi nici nu am auzit să fi făcut aşa 
ceva, mai ales că faza bătăilor se terminase; şi totuşi a trebuit 
să suporte această învinuire până la moarte, fără a se putea 
dezvinovăţi. 
Prin transferarea tuturor la Gherla şi scoaterea la muncă 
a studenţilor, ultima serie a reeducaţilor a scăpat de cea mai 
îngrozitoare fază a reeducării, aceea de a-ţi bate sau tortura 
prietenii care ar fi intrat în reeducare după tine, în aceeași 
cameră. Nu au scăpat însă de obligaţia de a da informaţii 
despre ce auzeau. Or, a da o informaţie, prin care se spunea 
că X sau Y aşteaptă pe americani sau ceva asemănător, nu 
poate fi totuna cu torturarea altuia, chiar dacă ambele erau 
făcute sub influența torturii. Chiar în cazul celor trimişi în 
fabrică, nu li s-a cerut tuturor să dea informaţii; Țurcanu a 
încercat să-i compromită pe cei în care nu avea încredere 
deplină că s-au reeducat, dându-le ordin să se comporte ca 
reeducaţi. Aceeaşi soartă 0 vor avea şi cei care nu 5 


123 


——— 


ie 


prezentau cu note informative; "LUC a di uldueşI din 
puterea avută ŞI nemaiputând ȘăFIRLOI iure zei riva trece în 
rândul reeducaţilor spre a-i compromite. Guiioate e. cei 
compromişi în fața celorlalţi vor fi mulțurniţi suileteşte că nu 
sunt puşi să facă rău la nimeni, 1ar atunci când Situația le va 
permite vor începe Să vorbească despre cele întâmplate, 
căutând să-şi justifice comportarea de până atunci; 
nemaifiind puşi în situaţia de a face rău, vor reuşi să-și 
regăsească încetul cu încetul personalitatea ce le fusese 
distrusă. Dacă cei ce nu ar fi meritat această învinuire, chiar 
numai datorită norocului de a fi lăsaţi la urmă, vor şti să 
suporte şi aceste acuzaţii, având ca sprijin moral propria lor 
conştiinţă, această acuzaţie adusă tuturor va deschide însă 
răni adânci în inimile copiilor, părinţilor sau rudelor lor. S-a 
observat la rude apropiate ale unor foşti studenţi deţinuţi care 
au trecut prin focul reeducării din Piteşti tendinţa de a evita 
să spună că tatăl, fiul sau fratele lor era student în momentul 
arestării, pentru a nu auzi acuzaţia de torționar. Fapt dureros, 
deoarece s-ar fi cuvenit poate mai mult respect faţă de cei 
care au trecut prin iadul acestei fioroase închisori. 

„Am încercat să evoc pe scurt doar câteva momente din 
timpul reeducării, care mi-au rămas mai bine în memorie. Pot 
afirma că nimeni dintre cei care au trecut forțat prin 
reeducare nu a fost scutit de torturile arătate, iar eu am 
incercat să descriu câteva scene ce se petreceau zilnic sub 
ochii noştri. Trebuie să precizez că cele trăite şi povestite de 
mine aproape că nu pot fi comparate cu cele trăite de alţii, 
care au suportat chinuri de o intensitate mult mai mare şi mai 
ea decât mine şi de durată mult mai îndelungată. 
o ia dia e rea dez o iei 
acelaşi iad comunist. Peg Iapa a Eee e 
reeducarea va lua sfârşit la Piteşti, d Sile d alei 
denților prin focul demască ie pc E Sere daiiitutoa ip 
pentru serviciile adu at Ana. e DIr0g Sg dial ASP lata 

se regimului comunist şi să fie pus în 


124 


D205 


libertate, urmând să primească cele promise. Transferul lui la 
Gherla (în august 195 ID), alături de noi, probabil i-a adus în 
suflet germenul îndoielii, deoarece nu părea deloc încântat de 
felul cum se desfăşurau evenimentele. Primirea neprietenoasă 
pe care i-au făcut-o cei care fuseseră trimişi la Gherla, spre 
a-i continua opera începută la Piteşti, nu era de bun augur. 
Foştii săi colaboratori şi subalterni din Piteşti nu mai păreau 
acum suficient de docili, nemaifiind dispuşi să renunţe la 
puterea şi privilegiile câştigate prin crimele săvârşite în 
această închisoare. 

Ei se temeau că, prin pierderea privilegiilor pe care le 
aveau în fața administraţiei, vor scăpa de sub controlul lor 
marea masă a deţinuţilor, precum şi pe cei pe care îi 
manevrau prin teroare în interesul lor. Lupta dintre cele două 
grupuri, cei veniţi de la Piteşti şi cei trimişi mai înainte, 
conduşi de Popa Alexandru (Ţanu) şi Livinski, era 
inevitabilă; fiecare va căuta prin orice mijloace să câştige 
administraţia de partea sa, ceea ce va duce la accentuarea 
torturilor la Gherla. 

Nu este exclusă posibilitatea ca însăşi nesupunerea lui 
Popa Ţanu faţă de Țurcanu să fi fost provocată şi încurajată 
de cei ce conduceau din umbră aceste crime, ca astfel să-i 
manevreze mai uşor; iar ei, pentru a-şi dovedi slugărnicia în 
faţa administraţiei, vor deveni din ce în ce mai cruzi în 
acţiunile lor, moartea lui Flueraş şi a altora confirmând din 
plin intensitatea torturilor. Nimeni însă, nici chiar admi- 
nistraţia, nu-şi va da seama că o dată cu plecarea din Piteşti 
începuse sfârşitul reeducării. 

Pentru a înlătura orice bănuială privind acest sfârşit, 
Nicolski şi slugile lui vor lansa prin reeducaţi, chiar prin gura 
lui Țurcanu şi a ofițerului politic Avădanei, zvonul că se va 
constitui un lot din oamenii cei mai devotați reeducări, 
pentru a fi trimis la Aiud, cu misiunea de a începe şi acolo 
reeducarea. Pentru cei care trecuserăm prin Piteşti zvonul era 
credibil, reuşind să ne demoralizeze, deoarece ştiam că 


125 


iese 


asemenea loturi mai fuseseră trimise la ae A pai Canal, 
apoi la Gherla. Dacă rezultatele a a n E nu 
ajunseseră la urechile noastre, cele ale mului lot Ie 
vedeam prin teroarea ce domnea peste toată închisoarea 
Gherla. Teama şi groaza începeau din nou să pătrundă în 
sufletele noastre, căci nu ştiam nimic despre eşecul reeducării 
de la Târgu Ocna şi Ocnele Mari şi nici despre moartea 
doctorului Simionescu la Canal, cu urmările pe care le-a avut 
asupra reeducării de acolo. Chiar dacă aceste zvonuri 
ajunseseră la urechile lui Țurcanu sau ale administraţiei, 
vestea că în curând reeducarea va începe şi la Aiud avea 
menirea de a-i linişti, pentru a-şi continua acţiunile, aşa cum 
urmărea Nicolski. Ştirile ajunse în Apus despre moartea 
doctorului Simionescu şi despre ceea ce se petrecea la Canal 
i-au pus pe gânduri pe cei ce conduceau aceste crime, 
obligându-i să-şi ia măsuri de apărare. 

Oprirea torturilor de la Canal şi împrăştierea celor vino- 
vaţi sau transferarea studenţilor din închisoarea de la Piteşti 
confirmă acest lucru. 

Nemaiputând continua criminala lor acţiune de 
reeducare, adevărații autori ai acestor crime, în frunte cu 
Nicolski, vor încerca să justifice aceste orori prin găsirea 
unor ţapi ispăşitori; cred însă că soarta acestora fusese 
hotărâtă dinainte de a începe reeducarea, deoarece era 
necesar să dispară toţi cei care ştiau cum a fost pusă la cale 
oribila crimă, iar aceştia nu erau alţii decât cei ce fuseseră 
instruiți în vederea scopului mârşav. Necesitatea formării 
lotului pentru Aiud va justifica nepunerea în libertate a lui 
Țurcanu, alungându-i din minte unele bănuieli, care l-ar fi 
făcut să-şi dea seama că nu este decât o unealtă în mâinile 
lor, cu posibile urmări imprevizibile. 

Nicolski era conştient, de asemenea, că o sistare bruscă 
; demascărilor ar fi putut avea reacţii neprevăzute în rândul 
ete 000 cama de această reacţie i-a determinat 

partă in două loturi pe cei ce urmau a fi judecaţi, al 


126 


D708 


doilea lot având rolul de a menţine teroarea în continuare, 
fiind transportat la J ilava abia după calmarea spiritelor. 

Aşa se explică continuarea bătăilor şi a torturilor la 
Gherla, cu atât mai mult cu cât noi victime în plus nu mai 
aveau nici o importanţă pentru cei ce au condus din umbră 
cumplita reeducare. 

Lui "Ţurcanu i-au fost încredințate unele atribuţii în 
conducerea închisorii, puterea rămânând în mâinile unui 
ofiţer politic, care îl va folosi aşa cum îi vor dicta interesele. 
Livinski şi Popa Țanu vor continua torturile în camera 99, 
sub supravegherea mai mult formală a lui Țurcanu; toate 
crimele care se săvârşeau acolo se datorau colaborării strânse 
dintre ofiţerii politici Avădanei şi Sucigan şi cuplul Popa 
Țanu — Livinski. Ţurcanu, simțindu-se ameninţat că-şi va 
pierde puterea, va căuta să-şi pună oamenii lui în toate 
posturile de răspundere și va înfiinţa un centru de colectare a 
informaţiilor la parterul închisorii, condus de Gh. Calciu, 
urmând să diminueze importanţa lui Popa Țanu şi chiar să-i 
controleze activitatea. SE. 

Încă de la început, pentru menţinerea terorii printre 
studenţii veniţi de la Piteşti, va izola pe unii dintre ei, din cei 
consideraţi a nu fi fost încă reeducaţi, în câteva celule, spre a 
începe o nouă reeducare, sperând să se impună în faţa 
administraţiei. | 

În una din aceste celule am fost izolat şi eu un timp, 
împreună cu Voicu Andriescu, Victor Dinescu, Dr. Mărcu- 
lescu şi se pare Adrian Băcilă, fiind aduşi în mijlocul nostru 
şi doi oameni de încredere ai lui Țurcanu, Dan Dumitrescu şi 
C, Păvăloaie. ș 

Voi afla mai târziu că în celula vecină se află C. 
Oprişan, împreună cu alţii. 

: 0 dati cu aa izolării şi scoaterea cint la 
muncă, Ţurcanu şi-a dat seama că puterea lui s-a e AI 
nu a mai avut curajul să bată (fiindu-i probabil IE a 
cum făcuse la venirea în Gherla, când Rodaş a fost gro 


127 


DD Oa 


— 


e 


Dn 3 


torturat şi apoi purtat prin camere pentru că avusese Curajuj 
să vorbească despre cele petrecute la Piteşti. | 

Prin punerea în lanţuri a lui Țurcanu ȘI trimiterea lui din 
Gherla la Jilava şi apoi la MAL. la sfârşitul lunii decembrie 
1951, teroarea îşi pierde din intensitate; după plecarea celui 
de al doilea lot, în frunte cu Juberian, teama începe să dispară 
din sufletul celor ce trecuseră prin reeducarea de la Piteşti 
sau Gherla, iar fostele victime vor începe să vorbească despre 
cele îndurate, văzute sau auzite. 


Piteşti 
Opriţi-vă din hohote, nebuni!!! 
În râsul vostru negru 
Fierb clocote de sânge 
Din rânjetul satanicei furtuni. 


Pe cine-aţi răstignit din nou, nebuni? 
Ce cântec sfânt în scrâşnet greu se frânge... 


O! Dans în ritm macabru 
Apocaliptic ropot 
de prohodiri ciudate 


Cer negru 
negru clopot 

Ce-ntunecat se bate 

ŞI 

bate... bate... bate... 

Morți vii, 
Stafii, şi câte-un înger mat 
Ce-a înghețat 
Plecat în veşnicii 


128 


Morți vii 


Stafii şi urlete surpate de nebuni 


O, Doamne, unde eşti?! 

De ce n-aprinzi minuni, 

minuni cereşti? 

pe unde eşti, o, Doamne, unde eşti?! 


Din nepătruns 
Nici un răspuns 


Piteşti, Piteşti, Piteşti. 


Autor: Aurel Vişovan 


Piteşti 
De-aş avea o aripă de înger 
şi cerneală din bezne, poate atunci mi-ar fi mai lesne 
Să mă adun din toate risipirile, să-mi aştern amintirile 
Şi să spun tuturor de ce sânger. 


Era o noapte jefuită de stele 

La fereastra nădejdii zăbrele. 

La uşa salvării, lacăte 

lar frunţile noastre palide, înnoptaseră toate. 


Când în mijlocul nostru a izbucnit ca o flacără neagră 
Ura, focul ei a topit într-o clipă gând, suflet, aripă. 
Toate din tot şi n-a mai rămas decât zgura 
Baroase cumplite spărseseră tăcerea in cioburi 

De răcnete mari cât durerea ES, 

Țăndări din sufletele noastre au ajuns până la cer 


129 


iesea 


D ai DC 
Malrtirii ardeau pe ruguri de ger... 
Ah! Cum îşi holba ochii istoria! 
Nu-i venea să creadă că-n geamătul nostru scrâşneau GHERLA 
Cloşca şi Horia cl : 
Că-n sufletul nostru de nădejde orfan pe la jumătatea lunii august 1951 am fost anunţaţi să ne 
Atârnau nojiţele de la opincile lui Badea Crişan facem bagajul. Fiecare ne întrebam unde vom fi duşi, dar 
Ah! Amintirea asta ca pe roată mă frânge: încercam să ne ascundem teama că am putea fi trimişi din 
Pe jos erau risipiţi creițarii de sânge now în camera unde au loc demascări. Căutam să ne 
Plata atâtor şi-atâtor păcate... atât de cumplite au fost ascundem frica, spre a lăsa impresia că nu mai avem nimic 
suferinţele, ascuns în noi, ŞI, cu sau fără voia noastră, trebuia să ne 
Atât de satanică a fost urgia, recunoaştem învinşi. După ce am ieşit pe sală şi am văzut că 
Că mulți din noi în noaptea aceea şi-au pierdut minţile toată lumea a fost scoasă din celule şi că ni s-au adus 
iar alţii şi-au pierdut veşnicia. bagajele personale de la magazie, mi-am dat seama că acest 
iad, numit Piteşti, ia sfârşit; dar viitorul nu-mi apărea deloc 
Din cei ce au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc mai luminos. Fiecare îşi făcea de lucru cu bagajul primit, 
Asemenea Lui aşişderea ţie. |. nedorind să fie văzut sau să-i vadă pe cei din jur. Nu-mi 
Iară de pildă eu umblu, vorbesc, amintesc să fi cunoscut pe cineva din secția respectivă, dar 
Dar viața mea nu-i, nu-i, prietene, decât o moarte vie. | nici nu doream acest lucru. Plecasem din camera 3 subsol în 


timp ce teroarea atinsese limita maximă. Eram cutremurat 


Ah! Doamne! lată-mă aici la ceasul comorilor încă de ceea ce se întâmpla acolo şi nu-mi puteam imagina ce 


Îmbrăţişându-mi durerea sub lespezi de patimi şi chin mutații bruşte s-au produs în sufletul celor rămaşi în urma 

Aştept învierea, aştept Arhanghelul Zorilor mea, schimbări pe care am putut să le constat asupra tuturor 
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh | celorveniţi în infirmerie după mine. 24 

Amin! Nu-mi amintesc dacă ni s-a făcut sau nu percheziție, 

rețin însă că, după ce ne-am luat bagajele în spate, am pornit 

Autor: Sergiu Aurel Măndinescu pe câmp, pe lângă grădina puşcărie, spre calea ferată, unde 

Piteşti, decembrie 1949 ne aştepta un tren, evitând oraşul. Mergeam înconjurați de 


soldaţi. şi milițieni înarmaţi, iar Țurcanu se plimba 
nestingherit printre ei, supraveghindu-ne să nu facem vreun 
semn către oamenii de pe câmp, care căutau să lase impresia 
că îşi văd de munca lor pe ogoare. E SN 
Cu toate acestea, unii încercau să ne privească pe furiș. 


Nu doream acest lucru, întrucât nu puteam uita cum, cu puțin 
| Ump înainte, auzeam din infirmerie grupuri de manifestanți, 


130 131 


—— 


E 


aduşi să strige în preajma închisorii: „Cel sa zac în închisori, | 
aceia sunt trădători, moarte lor, moarte lor! | 

Eram convins că mulţi auziseră de ceea ce se petrecea | 
în închisoare şi mă durea atât compătimirea lor, cât mai ales 
gândul că puteam fi acuzaţi de cele întâmplate. € 

Când m-am văzut urcat în vagonul dubă, aveam 
senzaţia că am scăpat dintr-un coşmar. Nu-mi amintesc să fi 
vorbit cu cineva până la Gherla; nu am încercat să provoc 


3 


vreo discuţie, dar nici nu am fost provocat. Ce se petrecea în | 


jurul meu mă depăşea. Mă aflam în mijlocul a două categorii 
de oameni, cu un comportament total diferit. O categorie mai 
numeroasă era mai tăcută, mai îngândurată şi, pentru a se 
retrage din hărmălaia care domnea în vagon, oamenii se 
prefăceau că sunt furaţi de un somn greu şi îndelung. Ceilalţi 
vroiau să pară cât mai veseli, încercând să arate că sunt 


dornici să facă ceva pentru a dovedi că nu mai simt povara 
educaţiei din trecut, căutând să-şi manifeste astfel 
recunoştinţa față de Ţurcanu şi de partidul comunist pentru 
sprijinul dat ca să devenă oameni noi. Voi constata, mai 
târziu, că mulţi dintre ei se comportau contrar voinţei lor, 
deoarece în tabăra celor tăcuţi erau oameni care primiseră 
ordin de la Țurcanu să se comporte astfel, iar tabăra cealaltă 
era formată din cei care o făceau pe reeducaţii, preferând să 
apară ca oameni slabi şi reeducaţi, să fie catalogaţi ca 
informatori, numai să nu fie puși în situaţia de a face rău 
cuiva. 
să Ajunşi la penitenciarul din Gherla, am fost primiţi de 
câțiva reeducaţi ce trecuseră prin Piteşti, în frunte cu Popa 
Alexandru (Țanu) şi Livinski M., care de la început au căutat 
să lase impresia că în această închisoare ei sunt stăpâni, Îar 
noi va trebui să ne subordonăm lor. Pe Livinski îl cunoştea 
de mulţi ani, iar privirile lui parcă îmi străpungeau inima. 
fii ep pila fost primiţi de către dir, 
iscat ŞI ofiţerul politic Avădanei, care l-au luat p 
in mijlocul nostru, plecând cu el spre birourile 


132 


închisorii. După aproximativ O oră reapăru Țurcanu, care 
începu repartizarea noastră în camere, după criterii numai de 
e] cunoscute. Am fost băgaţi în mai multe încăperi mari de la 
etajul III, eu fiind, după câte îmi amintesc, repartizat la 85 
sau 86, încăpere opusă camerei 99, împreună cu alți circa 
40-50 de oameni; acolo am stat câteva zile. Abia aici am 
început să-mi dau seama de consecinţele catastrofale ale 
reeducării. A fost numit un comitet de cameră de către 
Țurcanu, cu aceleaşi puteri nelimitate asupra celorlalţi. Cei 
gălăgioşi din duba-vagon continuau să joace rolul de 
reeducaţi, în timp ce cei tăcuţi trebuiau să o facă pe 
„bandiţii”, cum li se spunea celor ce aveau o comportare 
demnă. Acest joc mârşav, însă specific în Europa doar 
poporului rus bolşevizat, m-a alarmat, obligându-mă la 
prudenţă. 

Unii au fost scoşi la muncă din primele zile şi au venit 
îmbrăcaţi cu salopete noi „maro”, ceea ce demonstrează că au 
fost puşi în funcţii de conducere în fabrică, în timp ce alții, în 
special aşa-zişii bandiți, au primit haine vărgate. 

Seara, când veneau de la lucru, toţi trebuia să se 
prezinte în faţa comitetului, unde erau obligaţi să raporteze 
tot ce au auzit sau văzut în timpul zilei. Unora li s-au dat 
creioane şi hârtie pentru a scrie cele povestite, care sunt date 
mai departe lui "Țurcanu. Dar cele mai valoroase informații 
veneau de obicei de la turnătorii vechi ai administrației, 
întrucât nu se cunoşteau între ei. Datorită teroarei care-i 
stăpânea, aproape nimeni nu se lăsa chemat să dea raportul 
despre ceea ce a auzit şi încă nu puteam să înţeleg ce s-a 
întâmplat în urma mea de s-a ajuns la un asemenea 
comportament. Îi văzusem cum suportau chinurile, umilinţele, 
chiar lovind pe alţii atunci când li se cerea, dar întâlnisem 
încă puţine cazuri de oameni care să facă rău din proprie 
inițiativă. Acum îmi dădeam seama că, oricât de grele SI 
s-au părut zilele în care fusesem doborât de hopa au e 
incomparabil mai uşoare decât cele petrecute de cei 


133 


De 


răiau sub teroarea reeducării. Boala se i să de Un. real 
folos, ajutându-mă să scap de acea perioadă ingrozitoare 
denumită „autodemascare sau de aaa „demascare 
internă”, care a reuşit să distrugă orice urmă de demnitate din 
sufletul tuturor. Sub motivul că sunt bolnav de TBC, stăteam 
izolat, străduindu-mă să tuşesc cât mai mult, sperând ca în 
felul acesta să fiu ocolit și lăsat în pace. 

Spre deosebire de celelalte închisori prin care am trecu, 
condiţiile de viață din Gherla erau mai bune. Camerele erau 
destul de luminoase, se dormea pe priciuri mari de lemn, pe 
care erau puse rogojini, iar ca o noutate pentru noi era că 
aveam WC-ul în cameră. Am renunţat să mai caut explicaţii 
la ceea ce vedeam, şedeam pe prici cu un prosop pe față, pus 
în aşa fel încât să pot urmări ce se petrece în cameră şi 
încercând să-mi imaginez cum trebuie să arate „omul now”, 
de care vorbea Ţurcanu mereu. 

Auzeam că unii erau înjurați şi ameninţaţi pentru că 


nu-şi dădeau silința să aducă informaţii din fabrică sau alţii 


erau alungaţi fiindcă aduceau informaţii fără nici o valoare. 
Cu timpul îmi voi da seama că amenințările făcute nu aveau 
numai rolul de a-l speria pe cel în cauză, ci erau făcute în aşa 
mod, încât să fie auzite şi de cei din jur, pentru a mări 
teroarea în sufletul auditorilor. Cu fiecare zi ce se scurgea, 
numărul celor rămaşi în cameră, nefiind scoşi la lucru, se 
micşora, neputându-mi da seama de ceea ce se întâmplă. 
După câteva zile, cam între orele 9-10 dimineaţa, am asistat 
la aducerea în cameră a lui Rodaş de către Țurcanu. Avea pus 
pe cap un sac, iar când a fost descoperit pentru a fi văzut, 
ne-a apărut în faţă o figură tumefiată, plină de sânge, care 
parcă nu mai avea nici o asemănare cu figura de odinioară â 
lui Rodaş. După ce ne-a spus să-l privim bine cu toţii, lăsând 
a sita pentru aceasta, a zis: „Rodaş a vorbit! Al 

nu va mal putea fi văzut, pentru că nu va mai trăi! Eu 
am peste tot urechi!” 


Scena cred că a reuşit să ne îngrozească pe toţi cei de 


134 


8 


D*. 


faţă şi probabil a avut acel efect scontat de Țurcanu, de a 
menţine şi chiar a amplifica groaza în toți cei ce trecuseră 
rin Piteşti. Ceea ce ne îngrijora cel mai mult nu era starea 


jalnică în care l-am văzut pe Rodaş; mai văzusem cu toții 


asemenea scene, dar ceea ce ne înspăimânta era faptul că nu 
mai puteam să avem încredere în nimeni. Această scenă 
confirma din plin că şi la Gherla s-au petrecut aceleaşi crime 
ca şi la Piteşti şi că trebuia să ne punem lacăt la gură, cel 
puţin până vom reuşi să ne dăm seama de situaţia reală de 
aici, din Gherla. Majoritatea celor din cameră fuseseră scoşi 
la lucru, iar eu încercam pe cât posibil să stau izolat, 
urmărind ce se petrece în cameră, sau privind pe geam în 
curtea fabricii, sperând să văd ceva cunoscuţi, şi-mi făceam 
tot felul de planuri cum să mă comport şi ce să fac la o 
eventuală întâlnire, pe care în acele momente nu o doream. 
Din nenorocire, mulţi dintre cei pe care i-am recunoscut erau 
îmbrăcaţi în salopete maro, ceea ce îmi spunea că au trecut 
prin reeducare sau sunt în slujba administraţiei. 

Îmi dădeam seama că poate greşesc, dar frica mă făcea 
să văd toate în negru. După câteva zile, se fac din nou mutări 
şi sunt repartizat într-o altă cameră. De data aceasta, în afară 
de studenţii veniţi de la Piteşti, au mai fost aduși în cameră și 
doi bătrâni. Dacă nu mă înşeală memoria, unul era un fost 
moşier, Ionescu, din apropierea Buzăului, al doilea era un 
vechi conducător sindicalist, care cred că făcea parte din 
acelaşi lot cu Flueraş şi se numea Neculai Predescu. 

Ambii erau oameni liniștiți, încercând să stea cat mal 
retraşi. Cu Predescu am vorbit ceva mai mult, dar despre 
amândoi am rămas cu impresii frumoase. Seara, cel ce doreau 
să câştige încrederea lui Țurcanu i-au înconjurat, 
provocându-i la tot felul de discuţii, în speranţa câ vor putea 
să obțină ceva de la ei, cu care să se prezinte la Țurcanu, Spre 
a se achita de sarcinile pe care le primiseră. scri 

Înainte de a fi amestecați cu ceilalți deținuți, stu enţil 
au fost împărţiţi în două categorii. Prima categorie ca usa 


135 


De 


formată din „băieții buni”, între care erau ascunși cei maj 
periculoși informatori; al doilea grup, era cel alcătuit din 
„oameni periculoși”, care trebuiau să fie compromişi în fața 
mulţimii, întrucât trebuiau să se comporte în chip de 
reeducâţi. „Băieţii buni” erau cel se ce bucurau de încrederea 
lui Țurcanu şi trebuiau să joace rolul oamenilor de atitudine 
pentru a putea să se infiltreze în grupurile celor su 
comportare demnă, care continuau să condamne comunismul 
sau se arătau ostili regimului. Ca urmare a amestecului 
studenţilor cu ceilalţi deţinuţi, comitetele de cameră au fost 
desființate, iar toate informaţiile colectate de către 
informatori erau trimise lui Țurcanu şi apoi ofițerului politic, 
prin biroul de colectare a informaţiilor de la parterul 
închisorii, condus de Gh. Calciu. 

Informatorii lui Ţurcanu, pentru a câştiga încrederea 
celor ce nu făcuseră cunoştinţă cu diabolica reeducare din 
Piteşti şi Gherla, căutau să discrediteze pe cei ce aveau 
sarcina să se comporte ca nişte reeducaţi, urmărindu-se 
totodată şi compromiterea lor totală, deoarece mulţi se 
bucurau în trecut de un respect deosebit. Grupul reeducaţilor 
avea și rolul de a atrage de partea lor pe cei mai slabi, 
încercând să-i determine să facă jocul administraţiei. Aici au 
mai fost trecuți şi cei ce trebuiau să fie compromişi, 
scontându-se pe demoralizarea oamenilor şi apariţia îndoielii, 
a neîncrederii şi confuziei în mijlocul mulţimii. Tot aici vor fi 
n vâtg co aa a ag de încrederea lui "Țurcanu, 
neprezentându-se cu iifoienusi Ci febică deci 
celor ce nu fusesem scoşi FEa Aaa Ei Site Sul 
tipica zi ș muncă se reducea tot mai CU 
de întrebări privind. soarta ici be o dle oa E 
ct poet plate a noastră, După un timp, îmi 
fuseserăm scoşi la lucru pusa E Su a: Dna cai a 
şi Livinski şi ne-au spus să a ne ga MAI, Spicat 

pus să ne facem bagajul. 


Nu-mi ami a 4A 
intesc ce s-a întâmplat cu toţi, ştiu doar că eu 


136 


E 2 


DD $ 


am fost dus în celula nr.94, împreună cu dr, Mărculescu 
Victor Dinescu, Voicu  Andriescu, Adrian Băcilă, 
C.Păvaloaie, Dan Dumitrescu, unii dintre ei fiind aduși din 
alte camere. Prezenţa lui C. Păvăloaie, pe care nu-l mai 
întâlnisem din camera 3 subsol de la Piteşti, m-a făcut să-mi 
dau seama că se urmăreşte o continuare a reeducării de la 
Piteşti. Dintre toţi, cea mai mare încredere îmi inspira Dan 
Dumitrescu, deoarece nu  cunoşteam nimic despre 
comportamentul lui din timpul demascărilor. Am avut mare 
noroc că nu s-a ivit un prilej favorabil de a sta de vorbă cu el, 
fiindcă aş fi plătit scump această greşală. 

Mai târziu, aveam să aflu de la C. Oprişan că se afla şi 
el, împreună cu alţii, într-o celulă vecină, confirmându-mi şi 
el intenţiile lui Țurcanu de a continua şi la Gherla opera 
începută la Piteşti. 

Atmosfera din celulă era destul de încărcată, putând fi 
caracterizată printr-o tăcere aproape totală. Nu-mi amintesc, 
în timpul cât am stat în această celulă, ca cineva să fi încercat 
să provoace discuţii mai importante, iar cu C. Păvăloaie nu 
am discutat nimic. Spre deosebire de camera 3 subsol de la 
Piteşti, unde acesta a căutat tot timpul să-mi câştige 
încrederea prin evocarea amintirilor ce ne legau, de data 
aceasta căuta mereu să mă evite, ca şi cum s-ar fi simţit 
vinovat de ceea ce făcuse; numai el ştia ce se petrece în 
sufletul lui, numai el ştia şi cred că trăia o mare tragedie 
sufletească. 

Nu mai ştiu cât a durat această izolare, în orice caz mai 
puţin de o lună, când a venit din nou Țurcanu şi, spre 
surprinderea noastră, ne-a anunţat că vom fi şi noi scoşi la 
lucru în fabrică, dar că va trebui să ne ținem gura acolo unde 
vom ajunge. Luându-ne apoi pe câte unul, ne-a repartizat în 
diverse camere, unde am fost conduşi chiar de Țurcanu, timp 
în care a avut grijă să ne atragă atenţia asupra tăcerii ui 
legătură cu demascările, aducându-ne aminte ce s-a întâmplat 
cu Rodaş. Înainte de a fi băgat în noua cameră, mi-a spus să 


137 


ÎN eee 


mă împrietenesc cu oamenii din fabrică, să caut să aflu de la 
ei tot ceea ce interesează administraţia ŞI in mod Specia] 
Securitatea, urmând ca la întoarcerea în cameră, după 
terminarea lucrului, să-i aduc la cunoştinţă prin şeful de 
cameră. Cu toate că cele spuse de Țurcanu au reuşit să mă 
tulbure sufletește, îmi dădeam seama că timpul se scurgea în 
defavoarea lui şi că trebuie să mă gândesc bine la ceea ce am 
| „de făcut. 

Scos în fabrică, primul lucru a fost să mă interesez dacă 
se află cineva arestat din cei ocoliţi în timpul arestărilor, 
Neaflând nimic din cele ce mă îngrijorau, mi-am recăpătat 
liniştea. Seara, eram întrebat în mod discret dacă am ceva de 
raportat despre ce am auzit sau văzut în fabrică. 

Imi lipsea curajul să le spun că nu le voi da nici o 
informaţie; le spuneam că nu am reuşit să aflu nimic, întrucât 
parcă mă simt ocolit de cei din jur. Căutând să las să se 
scurgă timpul, le promiteam că voi depune strădanie şi le 
spuneam să aibă răbdare, că nu-i voi dezamăgi. Am fost lăsat 
în pace câteva zile şi apoi din nou m-au întrebat dacă am 
ceva de raportat. 

Le-am răspuns că am observat pe câţiva că discută, dar 
nu am reuşit să mă apropii de ei şi că voi încerca să le câştig 
încrederea. M-au înjurat, spunându-mi amenințător să dispar 
din faţa lor. Tot ce le spuneam eu erau numai închipuiri, cu 
care căutam să trag de timp, în speranţa că voi fi lăsat în 
Pare hu ap ao are au renunțat să-şi mai piardă 
ci ae a a ie ul Aga la tâmplărie, la o secţie 
câmp. Norma era de 120 Sai era Ea e Li d 
ji red e cutii, lar eu nu puteam să fac decât 
cele 200 g de pâine ce să dai a at a i tt 
ba sa „dădeau în plus ŞI nici de mâncarea 
Saua acordată celor ce-şi făceau norma. Cu 

ca 0 duceam mai bine iar faptul că scă de 
atmosfera încărcată din cel În a Sc apa CN | 
până seara. Îmi amintesc că ală mă făcea să uit de puşcărie 
ă lucram la un loc cu unul din fraţii 


138 


53 


DP 3 


Brânzaru din Soveja-Vrancea. EI reu 


primind mâncare de producţie, pentru care îl invidiam. După 
câteva zile a fost mutat în schimbul II şi mă întâlneam cu el 
numai dimineața ȘI seara, când îmi spunea că îşi face norma 
în fiecare ZI. Urmărind cum lucrează cei ce-şi făceau norma, 
am observat că pe cei mai mulți nu-i interesa calitatea 
jucrului, ci numai cantitatea, pentru a-şi câştiga bucăţica de 
pâine. Am început să fac şi cu la fel, dar tot nu reuşeam să 
fac mai mult de 90 de bucăţi. Intr-o noapte, nemaiavând 
materiale pentru a-mi continua lucrul, m-am dus să văd dacă 
la locurile de muncă unde erau cei din schimbul de zi nu au 
mai rămas ceva materiale. Căutând printre deşeuri ceva 
materiale ce ar mai putea fi folosite, am găsit ascunse 30-40 
de cutii gata confecţionate. Abia atunci am înțeles cum își 
făcea norma Brânzaru şi am hotărât să procedez şi eu la fel. 
Spre ziuă, când am crezut că nu mă mai vede nimeni, am luat 
rezerva de cutii a lui Brânzaru şi am pus-o lângă ale mele, 
pentru a fi numărate de către normator; astfel am reușit să 
câştig şi eu pentru prima dată cele 200 g de pâine. După ce a 
plecat normatorul, am pus deoparte cutiile lui Brânzaru, iar 
pe ale mele le-am dus la magazie, unde nu se mai numărau. 
Când toată lumea era ocupată cu curăţenia în vederea 
încetării lucrului, am dus repede cutiile lui Brânzaru la locul 
lor, rămânând satisfăcut de isprava mea. Parcă mă răzbunam 
pe Țurcanu prin această înşelăciune, deoarece, cu timpul, ca 
urmare a celor ce se petreceau sub ochii mei, îmi reapăruse în 
suflet dorința de împotrivire la tot ceea ce voia să facă 
Țurcanu, ajungând până acolo încât chiar o îmbunătățire 
venită din partea sa, dacă aş fi putut să o împiedic, aş fi 
făcut-o, întrucât eram convins că urmăreşte prin aceasta un 
anumit scop. Dar singurul lucru pe care-l puteam face Ei 
doar să-l mint și să-l înşel. Deşi acest fapt era i 
importanță, totuşi asemenea gânduri îmi dădeau PE. 
ajutându-mă să suport teroarea, iar atunci când E ea 
înşel la realizarea normei, am trăit bucuria ȘI satistacția câ 


şea să-şi facă norma, 


139 


—— 


ae 


l-am păcălit. ÎL consideram pe Ţurcanu ca făcând parte din 
norma sau calitatea lucrului ce trebuia făcut, încât parcă, prin 
nerealizarea acestora, mă răzbunam pe el. Nu-mi dădeam 
seama atunci, dar ura cultivată de el şi IcErCaica de a g 
impune prin teroare victimelor reeducării, impotriva tuturor 
celor ce se împotriveau lui, începea să se întoarcă ca un 
bumerang împotriva sa, astfel încât eram în stare să fac orice 
nu i-ar fi plăcut, bineînţeles fără să ştie nimeni altcineva; nu 
aveam însă curajul de a împărţi cu nimeni nici frica, nici 
satisfacţiile. Văzusem că exagerarea cu tusea sau cu sângele 
din spută dăduse rezultatele scontate, iar acum reuşeam să 
alung din suflet mitul invulnerabilităţii lui Țurcanu. Acest 
lucru l-am repetat de mai multe ori şi încercam să-mi fac cu 
încetul o rezervă a mea proprie. Important era că începea să 
dispară frica din mine. Într-o dimineaţă, după ce dusesem 
cutiile lui Brânzaru la locul lor, puţin înainte de venirea 
schimbului, îl văd pe Țurcanu cum vine grăbit spre mine şi 
mă întreabă plin de ură: „Unde sunt, banditule, cutiile de la 
masa lui Brânzaru?” Pentru un moment am rămas 
descumpănit de această întrebare neaşteptată, apoi am 
răspuns: „Domnule Ţurcanu, acelea sunt făcute după 
predarea lucrului la magazie”. 

Ştiam că mă întrebase altceva, dar numai răspunsul 
acesta mi-a venit în minte în acel moment. „Banditule, eu nu 
te întreb când au fost făcute, ci unde sunt?” Între timp 
incepusem să-mi revin, devenind oarecum mai stăpân pe 
mine. 

„Sunt în rumeguș, veniţi să le vedeți” şi am pornit spre 
locul unde crau ascunse, căutând să scap de privirea lui. ÎL 
o loud aa a 
bietul la aa : Cf : ocul cu pricina, am dat 
probabil pentru a nu ja Ta at Speo Le pui 
blocat, neștiind ce să mai s ună M i e E aa k 
zice ceva, a plecat. A stelă s Rata iaca E tt 

osirea schimbului următor ŞI; 


140 


E 73 


„obabil întrebându-l pe Brânzaru de cutiile din rumeguş şi 
câte au fost şi primind un răspuns asemănător, nu m-a e 
întrebat nimic. Presupun că unul dintre informatori lui m-a 
văzut când am luat cutiile de unde erau ascunse, dar nu m-a 
zărit şi când le-am dus înapoi, iar Țurcanu, fiind obişnuit cu 
informaţii mincinoase, nu a putut să-şi dea seama de partea 
cui este adevărul. 

După această întâmplare s-a terminat cu cele 200 g de 

âine şi cu mâncarea de producţie, fiind mutat la un atelier de 

montat cârlige de rufe, apoi la cel de perii din pir. Pentru 
mine, lucrul aici era mai uşor, dar norma era de asemenea 
greu de realizat. Marele dezavantaj acum era că nu mai 
aveam independenţă, întrucât fiecare operaţie necesară la 
confecţionarea unei perii era făcută de altcineva, iar absența 
unui muncitor stopa întregul flux tehnologic. Fiind legat de 
locul de muncă, nu mai puteam vorbi cu cine aş fi dorit şi 
puteam fi foarte uşor supravegheat. Dar, pe lângă 
dezavantajele menţionate, aveam şi avantajul că, în cazul că 
mi-ar fi cerut să le spun ce am auzit în fabrică, puteam să le 
răspund că nu mă pot ocupa de aşa ceva, invocând motivul că 
nu pot părăsi locul de muncă, ceea ce a făcut ca, încetul cu 
încetul, să scap de acest coşmar şi să reuşesc să trec prin 

Gherla fără să le dau absolut nici o informaţie. Unii dintre cei 
care nu-şi făceau norma, pe lângă faptul că nu li se dădea 
mâncarea de producţie şi cele 200 g de pâine, erau băgaţi la 
„neagra”. | 

Acest lucru mi s-a întâmplat şi mie de nenumărate on. 

Adevărul este că prin trimiterea la „neagra se încercau 
presiuni asupra noastră pentru a ne demoraliza şi spre a putea 
Îi manevraţi după cum ar fi dorit ei. „Neagra” era un grup de 
celule la parter, fără geamuri, având o singură gaură în perete 
deasupra uşii de forma unui dreptunghi, cu laturile de apro- 
Ximativ 20/30 cm, pe unde se făcea aerisitea, dacă nu stă 
astupată. Pe jos era ciment, iar în interior nici un fel i 
mobilier. Iarna erau aruncaţi câte 1-2 oameni într-o celulă, 


141 


E 


sideram pe Ţurcanu că făcând parte din 
norma sau calitatea lucrului ce tzebuia făcut, încât parcă, prin 
nerealizarea acestora, mă răzbunam pe el. Nu-mi dădeam 
seama atunci, dar ura cultivată de el şi Aa eta AS, de a o 
impune prin teroare victimelor reeducării, împotriva tuturor 
celor ce se împotriveau lui, începea să se întoarcă ca un 
bumerang împotriva sa, astfel încât eram în stare să fac orice 
nu i-ar fi plăcut, bineînţeles fără să ştie nimeni altcineva; nu 
aveam însă curajul de a împărţi cu nimeni nici frica, nici 
satisfacţiile. Văzusem că exagerarea cu tusea sau cu sângele 
din spută dăduse rezultatele scontate, iar acum reușeam să 
alung din suflet mitul invulnerabilităţii lui Țurcanu. Acest 
lucru l-am repetat de mai multe ori şi încercam să-mi fac cu 
încetul o rezervă a mea proprie. Important era că începea să 
dispară frica din mine. Într-o dimineaţă, după ce dusesem 
cutiile lui Brânzaru la locul lor, puţin înainte de venirea 
schimbului, îl văd pe Țurcanu cum vine grăbit spre mine şi 
mă întreabă plin de ură: „Unde sunt, banditule, cutiile de la 
masa lui Brânzaru?” Pentru un moment am rămas 
descumpănit de această întrebare neaşteptată, apoi am 
răspuns: „Domnule Țurcanu, acelea sunt făcute după 
predarea lucrului la magazie”. 

Ştiam că mă întrebase altceva, dar numai răspunsul 
acesta mi-a venit în minte în acel moment. „Banditule, eu nu 
te întreb când au fost făcute, ci unde sunt?” Între timp 
incepusem să-mi revin, devenind oarecum mai stăpân pe 
mine. 
tur ae eenaaeuia adaa a ala aaa 
simțeam în spatele fie ra ; i de ce Mea lui: Ă 
ascund teama. Ajun and lie E pie Ra gaj 
rumeguşul la o parte i unâ d a it manea Ce 
io abili ae a gi ca pentru mine: „Le ascunde 
e ef ica cineva”. De data aceasta părea el 
PICĂ ceata) al spună. M-a privit lung şi, fără a mal 

> â plecat. A aşteptat sosirea schimbului următor Şi; 


l-am păcălit. ÎL con 


140 


D708 


robabil întrebându-l pe Brânzaru de cutiile din rumeguș şi 
câte au fost ȘI primind un răspuns asemănător, nu m-a i 
întrebat nimic. Presupun că unul dintre informatorii lui m-a 
văzut când am luat cutiile de unde erau ascunse, dar nu m-a 
zărit şi când le-am dus înapoi, iar Țurcanu, fiind obişnuit cu 
informaţii mincinoase, nu a putut să-şi dea seama de partea 
cui este adevărul. 

După această întâmplare s-a terminat cu cele 200 g de 
pâine şi cu mâncarea de producţie, fiind mutat la un atelier de 
montat cârlige de rufe, apoi la cel de perii din pir. Pentru 
mine, lucrul aici era mai uşor, dar norma era de asemenea 
greu de realizat. Marele dezavantaj acum era că nu mai 
aveam independenţă, întrucât fiecare operaţie necesară la 
confecţionarea unei perii era făcută de altcineva, iar absenţa 
unui muncitor stopa întregul flux tehnologic. Fiind legat de 
locul de muncă, nu mai puteam vorbi cu cine aş fi dorit şi 
puteam fi foarte uşor supravegheat. Dar, pe lângă 
dezavantajele menţionate, aveam şi avantajul că, în cazul că 
mi-ar fi cerut să le spun ce am auzit în fabrică, puteam să le 
răspund că nu mă pot ocupa de aşa ceva, invocând motivul că 
nu pot părăsi locul de muncă, ceea ce a făcut ca, încetul cu 
încetul, să scap de acest coşmar și să reuşesc să trec prin 
Gherla fără să le dau absolut nici o informaţie. Unii dintre cei 
care nu-şi făceau norma, pe lângă faptul că nu li se dădea 
mâncarea de producţie şi cele 200 g de pâine, erau băgați la 
„neagra”. 

Acest lucru mi s-a întâmplat şi mie de nenumărate ori. 
Adevărul este că prin trimiterea la „neagra” se încercau 
presiuni asupra noastră pentru a ne demoraliza şi spre a putea 
fi manevraţi după cum ar fi dorit ei. „Neagra era un stup de 
celule la parter, fără geamuri, având o singură gaură în perete 
deasupra uşii de forma unui dreptunghi, cu laturile de apro- 
Ximativ 20/30 cm, pe unde se făcea aerisirea, dacă nu ză 
astupată. Pe jos era ciment, iar în interior nici un fel Si 
mobilier. Iarna erau aruncaţi câte 1-2 oameni într-o celulă, 


141 


ii 


dezbrăcaţi, numai în cămaşă, izmene ȘI seta de Ciorapi 
Caloriferele nu funcționau, Iar cel Aga ee Opt ore la 
neagra”, opt ore în cameră și opt Ore !a “ucru, primind 
jumătate din mâncarea ce li se cuvenea. Când se lucra în 
două schimburi, 12 ore se lucra, 12 se stătea la „Neagra”, Din 
cauza frigului, a cimentului rece, tot timpul trebuia să te mişti 
prin celulă, iar când aveam norocul să fim câte doi, fă 
făceam masaje pe spate unul altuia, pentru a ne mai încălzi, 
În schimb, vara, în aceeaşi celulă, erau băgaţi câte 20-30 de 
oameni, fiind îndesaţi uneori în interior cu cizmele, pentru a 
încăpea mai mulţi. Îmi amintesc cum odată, probabil din 
greşală, în „neagra” din dreptul bucătăriei, vizavi de baie, au 
fost băgaţi la un loc cu politicii şi doi deţinuţi de drept 
comun, care, încercând să fumeze, nu au reuşit să-şi aprindă 
țigările, întrucât chibriturile se stingeau din lipsa de oxigen. 
Au început să bată în ușă, să-i scoată dintre politici, deoarece 
ei sunt de drept comun. 

In cele din urmă a venit ofițerul de serviciu şi i-a scos 
dintre noi. Nimerindu-mă în apropierea lor, a doua zi am 
găsit pe mine un păduche, luat cred de la ei, pentru că la 
politici nu exista aşa ceva. 

Pedeapsa cu carcera era mult mai grea. Cei care lucrau 
erau ţinuţi 16 ore la carceră şi 8 ore trebuiau să lucreze, până 
îşi ispăşeau pedeapsa. În acest timp li se dădea o jumătate de 
porție de mâncare o dată la 2-3 zile, după cum era pedeapsa. 
Cei ce nu lucrau erau ţinuţi în carceră tot timpul, până la 
expirarea pedepsei. 

De la venirea lui Goiciu ca director al închisorii şi a lui 
Al. Drăghici în fruntea Ministerului de Interne, pedepsele cu 
carcera au fost sporite între 5-15 zile, iar carcerele au fost 
astfel construite în aşa fel, încât cel din interior aproape că nu 
se putea mişca. Imi amintesc de Mihai Iliescu, muncitor din 
TR lu aa Mica în cadrul atelierului subit 
una din carcere şi riiciodiafi ă mu Sau, a aie ă 

nu primea o pedeapsă mai mică 


142 


E 33 


de 10 zile. Şi totuşi nu a acceptat nici un compromis, iar 
asemenea, lui mai erau destul de mulţi. Unii, nemaiputând să 
stea nemişcaţi in carceră, începeau să se mişte câte puţin, 
ână reuşeau să se răstoame cu tot cu carceră pe ciment, 
irezind din somn tot celularul. Până ce veneau gardienii 
entru a-i scoate din carceră, stăteau şi ei câteva minute 
relaxaţi. În ceea ce mă priveşte, nu am fost băgat la carceră 
piciodată, probabil ştiindu-mă bolnav. 

În perioada când se mai făceau presiuni asupra mea 
pentru a da informaţii, am avut norocul să stau în cameră cu 
Andrei Lazăr, student la Politehnica din Bucureşti, trecut și el 
prin demascări. Deşi nu discutam nimic despre Piteşti și 
despre reeducare, totuşi sufleteşte ne înțelegeam perfect. 
Dormeam alături, reuşind să rămânem cât mai izolaţi de cei 
ce o făceau pe reeducaţii şi parcă nu mă mai simţeam singur. 
Seara, de obicei eu ajungeam înaintea lui în dormitor, iar 
când venea el, în loc de „bună seara” parcă şi acum îl aud 
cum spunea: „Şi-a murit iubirea noastră,/ Floare-albastră 
floare-albastră ....” Felul cum spunea el aceste versuri aveau 
parcă efectul unui tonic asupra sufletelor noastre, încă 
tulburate de amintiri triste, şi era totodată şi un îndemn de a 
ne reaminti de acele iubiri care au schimbat cursul vieţii 
noastre şi care nu puteau fi date uitării. za 

Într-una din zile, am fost adunaţi în fabrică şi întrebaţi 
cine vrea să meargă la mină. Am cerut să fiu şi eu trimis, 
sperând să scap de atmosfera care domnea în închisoarea 
Gherla. După ce am fost aleşi, am fost duşi la baie, urmând 
să ni se dea bagajele şi să plecăm la mină. În timp ce făceam 
baie, am observat că genunchiul piciorului stâng imi este 
puţin umflat şi congestionat. Mă durea uneori, dar nu sală 
din ce cauză. Mult mai târziu, voi vedea că era un început e 
TBC osos, care, după aproape un an şi jumătate, imi Vă 
cuprinde întreg organismul. - i 6 

Mă sie ră duş când a apărut Țurcanu n eh 
a strigat la mine să mă îmbrac şi să mă duc în € , 


143 


ia 


spunându-mi cu răutate că nu scap așă de uşor de Gherla. 44, | 
fost atunci cuprins de aceeaşi deznădejde ca ŞI atunci Când nu 
am fost trimis la spital la Văcăreşti. Credeam Că norocul mg 
părăsise, pentru ca mai târziu să văd că mă înşelam, deoarece, 
ori de câte ori voi fi în situaţii grele, Dumnezeu mă va ajut 
să ies cu bine din ele. 5 

Deşi eram convins că nu voi rezista la mină, voiam să 
scap de teroarea lui Țurcanu şi speram totodată să-l întâlnesc 
pe Gh. Pivin, pentru a-i povesti cele petrecute la Piteşti şi să-i 
atrag atenţia că, în caz că va începe şi la mină reeducarea, să 
nu vorbească nimic despre țăranii pe care i-i prezentasem în 
vacanţa Sf. Paşti dinainte de arestare. După scoaterea mea 
din lotul ce trebuia să meargă la mină, voi continua să lucrez 
la atelierul de perii din pir, unde voi face cea mai mare 


E 708 


greşală din timpul detenţiei mele. 

În una din zile a fost adus lângă mine să lucreze un 
tânăr, care spunea că a fost arestat din armată şi că are o 
condamnare de 2 ani. Prin felul cum se comporta, făcea 
tuturor impresie bună, dar apropierea lui faţă de mine mi se 
părea suspectă. Simţindu-se stingher în mijlocul mulţimii, nu 
mi-am dat seama că el poate dorea să se împrietenească cu 
cineva; comportamentul lui mi s-a părut dubios. Eram încă 
stăpânit de teamă, iar neîncrederea în cei din jur m-a făcut să 
cred că este un agent a lui Țurcanu pus să mă spioneze, din 
care cauză căutam să mă îndepărtez de el. În una din zile, nu 
mai rețin motivul, a apărut între noi o neînțelegere, căreia eu 
ai dat o amploare mai mare decât ar fi meritat, cu scopul 
a emu! ri pu el, bruscându-l destul de dur. Nu-mi 
iei 6 serie ționat el, dar, cum şedeam noi alături, 
i 3 E cr er i pese 
Surprins de felul cum mă ri N ZA at il la 0 
asemenea reacţie din aa ad să d DEP n - a 
citi o mare dezamăgire, mea, iar în privirile lui se pute 


Orice ripostă di i 
"postă din partea lui nu m-ar fi durut atât cât am 


144 


simţit că doare GE) La AA Aş fi vrut să-i cer iertare, dar nu 
am avut curajul să o fac, întrucât în sufletul meu mai dăinuia 
neîncrederea in cei din jur şi în special în tineret, a cărei 

răbuşire o cunoşteam. Mă consolam cu gândul că incidentul 
din acea zi va îndepărta de mine pe toţi cei de bună credință, 

utându-mi astfel da seama în ce mediu mă aflu. Probabil că 
acest incident a ajuns la urechea lui Țurcanu, deoarece 
tânărul a fost mutat din acel atelier, şi n-am mai avut 
posibilitatea să ne mai întâlnim. 

Nu mult timp după aceea, voi fi chemat la Ţurcanu, 
care-mi va spune că, deoarece nu am dat dovadă că 
reeducarea mea a reuşit, de acum va trebui să mă comport ca 
un reeducat în faţa oamenilor. M-a atenţionat că a doua zi va 
fi o şedinţă în cadrul atelierului şi că atunci va trebui să iau 
cuvântul şi să-mi fac cunoscută noua poziţie. Seara, în 
cameră, m-am gândit la ceea ce îmi cerea Țurcanu: îmi 
dădeam seama că voi fi condamnat de toţi cei care mă 
cunoşteau şi care nu trecuseră prin „demascări”. Eram 
mulţumit că reuşisem să mă strecor fără a da nici un fel de 
informaţii până atunci, dar dacă scăpam de acest coşmar, va 
trebui să intru în altul, unde va trebui să gândesc bine la ceea 
ce am de făcut în viitor. După multe ore de gândire, am ajuns 
la concluzia că, decât sub masca de băiat bun, să continui să 
fiu un reeducat asupra căruia să se facă mereu presiuni pentru 
a fi transformat în informator, este de preferat să fiu socotit 
ca un om slab şi ocolit de cei din jur, dar care are 
posibilitatea să se menţină cu conştiinţa curată, ştiind că nu 
face rău nimănui. i 

Nu-mi puteam da seama cum vor mar evolua lucrurile, 
de aceea nu aveam convingerea că voi reuşi până la urmă să 
nu dau vreo informaţie, cât de neînsemnată, dar care eră 
totuşi o informaţie şi care ar fi fost începutul unui drum de pe 


Care greu se poate da înapoi. Imi dădeam seama că orce 


Slăbiciune aş fi dovedit, ar fi fost speculată de erupul 
reeducaţilor, fiind un punct de sprijin pentru şantaj ŞI motiv 


145 


ee 


pentru a se intensifica presiunea asupra Mică, Sti Ce mă 
neliniştea era gândul că trebuie să mă comport astfel încât să 
nu ajungă vreo vorbă despre mine in sat, că am făcut vreu 
rău cuiva. MII e dupe dee 

Acest gând mă urmărea şi în Pitești şi nu m-a părăsiţ 
niciodată. A doua zi, când am fost chemat la şedinţă, au luaţ 
cuvântul mai mulţi, dar eu nu m-am înscris pe lista celor care 
urmau să vorbească. După ce au vorbit toţi, Țurcanu m-a 
întrebat dacă eu nu am de spus ceva. Văzând că nu am 
scăpat, am spus că pe mine nu mă mai interesează politica, nu 
aştept nici decrete de grațiere cum au spus cei dinainte, ci 
caut să-mi văd de lucru unde am fost pus şi nimic altceva, 
Probabil că Ţurcanu se aştepta la cu totul alt răspuns, dar nu 
a mai zis nimic. Abia mai târziu mi-am dat seama că îşi 
pierduse mult din puterea cu care fusese investit, iar acum nu 
mai făcea altceva decât să compromită tot ce se mai putea, 
Imi amintesc că acest fapt s-a petrecut într-o zi călduroasă de 
toamnă, probabil în luna noiembrie, când eram îmbrăcaţi 
numai în zeghii sau flanele. Țurcanu nefiind satisfăcut de 
atitudinea mea din timpul şedinţei, am fost schimbat de la 
locul de muncă şi pedepsit cu trimiterea la neagra din diverse 
motive. 

Dacă până atunci pot să afirm că mă bucurasem de 
oarecare simpatie în rândul oamenilor cu care lucram, 
neputând fi niciodată învinuit că aş fi divulgat ceva din cele 
auzite sau discutate, când m-am întors la lucru m-am văzut 
izolat de toată lumea. Era o situaţie greu de suportat, mă 
simțeam acuzat fără a avea vreo vină, dar în adâncul 
notei ie e aa 
ini incat, dace rmaţii. De pe noua poziţie pe care m 

j mă puteam prevala de ordinele date de 


Țurcanu de a mă : 
comporta ca un re i motiY 
eram ocolit de toți, educat, din care 


reeducării şi su. Simţeam parcă ieşit de sub influența 
jur ȘI nu mă mai temeam că sunt urmărit de cei din 


146 


Nu după mult timp, se va auzi despre pl 
Țurcanu impreună cu cei mai importanţi colabora 
jăsând în urmă diverse presupuneri, care vor produce o 
adevărată confuzie în rândul deţinuţilor. Circulau zvonuri că 
au fost puşi în lanţuri la plecare, în timp ce alţii susțineau că 
ar fi fost puşi în libertate şi încadrați în posturi importante din 
Ministerul de Interne. 

În timp ce eram tot mai izolat în cadrul atelierului, stând 
odată de vorbă cu I.Oţetea, un țăran din comuna Corbu. 
judeţul Constanţa, i-am spus: „Văd că la toţi vă este frică de 
mine de când am spus în şedinţa trecută că nu mă mai 
interesează politica şi zvonurile care se aud. Eu vă spun că nu 
trebuie să vă păziţi de mine, feriţi-vă de Ion Huţuleac, pe care 
toată ziua îl ţineţi în braţe, iar el îi spune ofițerului politic tot 
ceea ce vorbiţi”. A rămas surprins, apoi mi-a zis că nu poate 
crede aşa ceva, că Huţuleac este un băiat bun şi că eu greşesc 
aducându-i asemenea învinuiri. 

Pentru a-l convinge de cele spuse de mine, i-am povestit 
că îl cunosc foarte bine pe Huţuleac de când am stat în 
aceeaşi cameră la Piteşti şi că ei nu ştiu ce s-a petrecut acolo 
şi la ce schingiuiri am fost supuşi cu toţii; i-am spus că eu 
consider că mi-am făcut datoria şi că ei sunt liberi să mă 
judece cum vor. Apoi am întrerupt discuţia, despărțindu-mă, 
nu înainte de a-l fi rugat să nu-i spună lui Huţuleac sau 
altcuiva ceea ce a auzit de la mine. Peste câteva zile, voi fi 
trimis din nou la „neagra” pentru motive pe care nu le prea 
înţelegeam, apoi mutat la atelierul de perii din păr, unde 
lucrul era mai greu. Aici norma mi se părea mai greu de 
realizat, întrucât necesita o îndemânare deosebită, care se 
câştiga în timp, iar mirosul ce domnea la locul de muncă, de 
la resturile de carne rămase prin păr, abia putea fi suportat. In 
schimb, se putea justifica pedepsirea cu „neagra”. Sia 

_ Cauza schimbării locului de muncă şi a trimiterii mele 
din nou la „neagra” aveam să o aflu la Aiud, când mă VI 
întâlni la secţia TBC cu Popa Vasile Marcel, tot din județu 


ecarea lui 
tori ai săi, 


147 


a 


Neamţ şi fost cândva coleg. de Clasă, VIRg eigale mi-a 
povestit cum a fost chemat la biroul ui Gh. Calciu şi a fost 
Pizat de divulgarea demascărilor de la Pitești și de 
deconspirarea lui I. Huţuleac. Încercând să se apere. de 
învinuirile aduse, cei de faţă i-au redat afirmaţia mea că am 
stat la Piteşti în aceeaşi cameră cu Huţuleac. In urma acestei 
afirmaţii, Popa V. Marcel a reuşit să se dezvinovăţească, 
arătând confuzia ce se face între mine şi el. Nu a mai fost 
greu să se lămurească lucrurile, având drept urmare trimiterea 
mea pe diverse motive la „neagra”. 

Mai târziu, toţi se vor convinge despre cele spuse de 
mine şi îşi vor schimba atitudinea, devenindu-mi din nou 
prieteni. După un oarecare timp, voi fi mutat şi de la perii şi 
trimis în fabrică, la un atelier de confecţionat bricege. Îmi 
amintesc că în acest timp mă voi îmbolnăvi de dizenterie şi, 
mergând la infirmerie, mi s-a dat un regim dietetic constând 
din mâncare fără sare, din arpacaş, cartofi sau griş, pentru o 
lună şi 2-3 zile scutire de muncă. 

Întrucât starea de diaree nu ceda şi nu primisem nici un 
fel de medicamente, am început un post negru pe care l-am 
ținut 6 zile, însănătoşindu-mă astfel, dar cu prețul slăbirii 
organismului. Mâncarea de regim era insuficientă, mai ales 
pentru cei ce lucrau, iar când, după 3-4 luni de regim, i-am 
solicitat doctorului civil Bărbosu să mă scoată de la regim 
pentru a-mi primi mâncarea de producţie, mai consistentă, mi 
s-a refuzat cererea. Probabil, pentru acest doctor, cele 200 g 
de pâine pe care urma să le primesc în plus reprezentau 0 
cheltuială prea mare pentru regimul în slujba căruia se 
pusese. Aveam noroc în acel timp de un muncitor din Tulcea, 
Naciu, fierar de meserie, care, lucrând la atelierul de fierărie, 
a a Supliment de mâncare când rămânea 

du mă slăbit, imi aducea şi mie de câte ori putea câte 0 
pnelă de mâncare din suplimentul lor. 
să a, i asemenea condiţii, fără mâncare de 

ŞI tind schimbat din camera unde era Naciu, am 


148 


început să Sg, Simt tot mai slăbit. La atelierul de bricege 
imcram la con CAI: lame, iar când era nevoie, eram trecut 
(au IMC circuiar sau polizor, unde se confecţionau plăsele 

entru bricege, din copite de vite. Limbile bricegelor se 
făceau prin decupare din căştile militare folosite de armata 
română în timpul războiului, care nu mai puteau fi folosite 
fiind înlocuite cu altele de tip rusesc. În una din zile, când 
şlefuiam. la polizor, am observat că nu mai sunt stăpân pe 
mâini, scăpând de două ori mâna în polizor. Încercând să mă 
pansez la mână cu o cârpă, ca să opresc scurgerea sângelui, 
am observat că-mi tremură picioarele şi că nu-mi mai pot 
controla mişcările. Am oprit polizorul şi, cu aprobarea şefului 
de atelier, m-am dus la poarta închisorii, cerând să fiu dus la 
infirmerie pentru a fi pansat. Am avut noroc să dau peste un 
gardian mai cu suflet, care, văzând cârpa ce-mi înfăşura 
mâna plină de sânge, mi-a deschis poarta, spunându-mi să 
merg, singur. 

În cabinetul medical erau doctorul civil Bărbosu şi 
sanitarul Vereş. I-am spus doctorului că nu mă simt bine, din 
care cauză m-am accidentat la mână. Fără să zică ceva, îl 
puse pe sanitar să mă panseze, apoi îmi făcu semn să 
părăsesc cabinetul medical. Cum ştiam că în puşcărie erai 
crezut numai dacă aveai temperatură mare, i-am cerut să-mi 
pună termometrul. Uitându-se batjocoritor la mine, doctorul 
îi făcu semn sanitarului să-mi pună termometrul. Simţeam că 
îmi este frig și, fără să-mi dau seama, m-am apropiat de sobă 
cu termometrul subțioară. După 3-4 minute, sanitarul îmi 
scoate termometrul, îl citeşte, se duce la doctor şi-i spune că 
am 39,5 sau 392 nu-mi amintesc precis. Văzând 
termometrul, doctorul Bărbosu se scoală de pe scaun, vine la 
mine, mă ia de mână şi mă duce în mijlocul camerei şi-mi 
pune din nou termometrul, zâmbind ironic. Probabil bănuia 
că m-am apropiat de sobă pentru a influenţa termometrul. Nu 
credeam că am temperatură aşa de mare, 1ar in sinea mea nu 
excludeam posibilitatea ca temperatura sobei să fi influenţat 


149 


Se 


nometrului. 3 
a ee fi întâmplat aşa, o pedeapsă și Carcera sau 
„neagra” era sigură şi mă înspăiuânță, i 0 AEt catide 
slăbit. După alte circa trei minute sanitarul imi scoase termo. 
metrul şi confirmă doctorului aceeaşi valoare a temperaturii, 

Parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă de bucurie, 
explicabilă probabil din perspectiva unei posibile pedepse, 
Luând termometrul în mână, doctorul mi-a spus să mă 
dezbrac, pentru a mă consulta. În urma unui consult foarte 
sumar, mi-a spus să nu mă mai duc în fabrică, ci să merg în 
dormitor. 

După puţin timp a venit la mine sanitarul şi mi-a spus 
să-mi iau bagajul şi să-l urmez, deoarece mi s-au făcut 
formele necesare pentru a fi internat la infirmerie. Aici, de 
bolnavi se ocupau doi foşti studenți la medicină, Virgil 
Lungeanu şi Titus Turcu, ambii trecuţi prin demascările de la 
Piteşti. După ce m-au consultat amănunţit, mi-au spus că am 
lichid la plămânul stâng şi că la plămânul drept am infiltrat 


TBC, atât la baza, cât şi la vârful lui. O dată cu dispariţia: 


lichidului de la plămânul stâng, vor vedea că şi la acest 
plămân au apărut procese TBC, ca şi la plămânul drept. Tot 
în acest timp, le-am arătat şi genunchiul stâng, care începuse 

să mă doară tot mai mult, să se umfle şi să se congestioneze. 
După ce s-au consultat între ei, mi-au spus că am un 
TBC osos, iar datorită colecţiei mare de puroi, vor trebui 

să-mi facă o incizie în jurul genunchiului. 

„Din cauza pleureziei şi a TBC-ului febra era mereu 
ridicată, ceea ce făcea să mă simt tot mai rău. Îmi amintesc că 
intr-o noapte m-am trezit când cei din jurul meu se întrebau 
dacă mai ajung în viaţă până dimineaţa. Îi auzeam, în timp ce 
şedeam cu ochii închişi, cum povesteau, celor ce veneau să 
mă vadă, cum deliram și vorbeam cu cei de acasă, în special 
cu mama. Nu mă gândeam la gravitatea bolii, ceea ce mă 
Viei, era să nu Vorbesc prin somn ceva ce nu ar fi trebuit. 
ă străduiam să mă menţin treaz, cu ochii închişi şi încercam 


150 


să ascult ce se discuta în 


u jurul meu. Aprecierile a 
sănătăţii mele făcute de ei m Eta Ati 


ele făc ă lăsau indiferent. Îmi amintesc 
că acolo întâlnisem pentru prima dată pe un deţinut 


Constantinescu, frizer de meserie, condamnat pentru tentativă 
de trecere a frontierei. Această incercare o făcuse deoarece 
era urmărit de miliţie pentru comiterea unui viol, fapt pe care 
acum îl regreta din suflet. Deşi avea şi el pleurezie şi 
temperatură destul de ridicată, peste 38%, în noaptea aceea 
când deliram, nu s-a despărţit de patul meu până la ziuă. 
Dragostea cu care eram înconjurat de către cei din jur 
făcea parcă să nu mai simt boala de care eram cuprins. Tot de 
la Constantinescu aveam să aflu mai târziu că, atunci când 
am delirat toată noaptea, temperatura nu mi-a scăzut sub 40%. 
Infirmeria era la camera 89-90, în care se aflau circa 60 
de bolnavi, aşa încât permanent era cineva în jurul meu. 
După noaptea cu temperatură mare, doctorii deţinuţi mi-au 
extras un litru de lichid din plămân, deoarece apa ajunsese la 
claviculă şi mă sufocam. După această intervenție, mi-am 
mai revenit, dar temperatura continua să rămână ridicată, 
determinându-i pe doctori să-mi deschidă punga cu puroi de 
la genunchi ; astfel s-a produs o scădere treptată a febrei. 
Lipsa de medicamente se simţea tot mai mult, mai ales 
că doctorul Bărbosu era extrem de zgârcit la prescrierea 
medicamentelor, în timp ce doctorii deţinuţi se străduiau să 
facă tot ce puteau spre a ne ajuta. 4 
Datorită creşterii numărului de bolnavi şi a aglomerări 
infirmeriei, am fost transferat la secţia TBC din celularul 
vechi, denumită şi „Zarca Gherlei”. Condiţiile aici erau mai 
bune, cu celule mici, cu două paturi; puteam să ne regăsim 
liniştea de care aveam atâta nevoie. Aici aveam să găsesc 
câţiva studenţi care trecuseră prin Piteşti, 1eŞIţi de sub 
teroarea demascărilor şi care discutau public despre crimele 
săvârşite în timpul demascărilor. Primul care a venit p mă 
vadă a fost N. Cojocaru din Bacău, ieşit de sub în E 
reeducării. Mi-a spus că în celula vecină se găseşte C. 


151 


Sa 


Opisn şi să exe une eh. A dona ram ds 
văd şi eu; am rămas adânc impresiona > Jalnică, 
cât şi de căldura cu care era întâmpinat oricine Venea la el, 
Mai erau internaţi în acest timp, ca foarte grav bolnavi, Ioniţă 
Sârbu şi Sergiu Mandinescu. Imi amintesc cât de mult 
suferea Mandinescu din cauza celor întâmplate in timpul 
demascărilor de la Piteşti. Ajunsese să-şi dorească din ce în 
ce mai mult moartea. Stătea ore întregi numai în cămaşă în 
faţa geamului deschis, indiferent de gerul de afară, cu toate 
că era conştient de gravitatea bolii sale. Refuza cu 
încăpățânare să se îmbrace, spunând că numai astfel 
Dumnezeu îi va ierta greşelile. Nu după mult timp, va fi tran- 
sferat de la Gherla la Craiova, unde i-am pierdut urma. Spre 
deosebire de Sergiu Mandinescu, C. Oprişan era resemnat, 
fiind în stare să suporte orice i-ar fi hărăzit soarta, dornic de a 
da tuturor din tot ce avea el mai de preţ, dragostea şi 
bunătatea care-i umpleau sufletul. Era pentru noi ca un far 
care ne lumina calea, spre a ne scoate din întunericul în care 
ne zbăteam, în urma întunecatelor zile trăite în închisoarea 
din Piteşti. In el regăsisem sprijinul moral pentru a rezista 
tuturor greutăților ce se iveau, iar vorbele lui aveau darul de a 
ne întări sufletul, dându-ne parcă noi puteri. Deşi nu se putea 
da jos din pat, niciodată nu era singur. Mergeai la el cum ai fi 
mers la un izvor pentru a-ţi potoli setea, iar când plecai, te 
simţea! mai liniştit, mai uşurat şi mai încrezător în tine. Nu 
cunosc şi nu cred să fi fost vreunul dintre cei consideraţi 
reeducaţi, chiar până în măduva oaselor, care să fi ajuns în 
infirmerie şi, întâlnindu-l pe Costache Oprişan şi stând de 
vorbă cu el, să nu se trezească din starea de îndobitocire în 
care fusese adus şi să nu revină la normalitate. Cu toată boala 
lui deosebit de gravă, nu evita o clipă să discute cu cei ce-l 
Vizitau, încurajându-i şi îndemnându-i a-şi căuta liniştea prin 
meditații şi rugăciune. 

Tot aici l-am întâlnit pe Pop Cornel, medicul secţiei. 


Auzi în 
uzisem vorbindu-se despre el înainte de demascări, nu-l mal 


152 


văzusem până atunci şi nici nu ştiam nimic despre felul cum 

wecuse prin Piteşti. După imbrăcăminte, bănuiam însă că 

făcea parte dintre oamenii lui Țurcanu. Era tăcut şi căuta 

mereu singurătatea, Ceea ce dovedea o mare frământare în 
sufletul său. Probabil avea dreptul la cumpărături, deoarece 

într-o ZI iii, adus niște halva. Cred că observase că nu 
uteam mânca. 

Nu am primit-o, fiindcă aveam o idiosincrasie față de 
halva, rugându-l să o scoată afară din celulă. A plecat fără a 
scoate o vorbă, dar părea rănit până în adâncul sufletului de 
refuzul meu. Nu-i cunoşteam trecutul atât de tragic din 
timpul reeducării, lar faptul că i-am refuzat pacheţelul a fost 
probabil înțeles greșit, răscolindu-i toate rănile sufleteşti. De 
câte ori intra în celulă ca medic, îşi făcea numai datoria, fără 
a scoate un cuvânt în plus. 

Aveam să aflu mai târziu că, după plecarea mea din 
camera 3 subsol din Piteşti la infirmerie, a venit în acea 
cameră în postura de reeducat şi probabil că auzise în ce stare 
fusesem trimis la infirmerie. Mai târziu, după ce şi eu aveam 
să aflu de torturile de care avusese parte în timpul demască- 
rilor, aveam să-mi dau seama de chinurile sufleteşti în care se 
zbătea şi pe care se străduia din răsputeri să şi le ascundă. 

Nimeni din cei ce n-au cunoscut măcar 0 clipă din iadul 
de la Piteşti nu va putea să înțeleagă sau să-şi imagineze ce se 
petrecea în sufletul acelor oameni, la care forța morală fusese 
învinsă de neputința trupească, speranța de deznădejde, iar 
moartea devenise un privilegiu de care nu oncine putea să 
aibă parte. Am putut vedea aceste frământări bună în 
sufletul lui Sergiu Mandinescu sau chinuindu-l pe op 
Cornel, căruia parcă vroiau să-i prevestească un sfârşit şi m 
crud. EBA A + 

Aducându-mi aminte de aceşti oameni, de china 
care se zbăteau, nici astăzi nu pot scâpă tără i ol e Să 
ochii de mila lor. Nu mult după cele pa ei ca SE 
fi trimis la Bucureşti, pentru a fi inclus în otu 


153 


—_. 


e 


e 


unul dintre cei mai torturați oameni din Piteşti, 
Suferise prea mult şi prea multe cicatrici p pe 4 IP Pentru 
a fi lăsat să mai trăiască, iar prin dispariţia să Și a altora ca e], 
puteau să fie salvaţi adevărații criminali. 

Tot într-o celulă vecină, am găsit un bolnav grav, de la 
dreptul comun. După câte îmi amintesc se numea Oprea 
Constantin. Era un băiat tânăr şi fusese arestat şi condamnat 
la 25 ani de închisoare, întrucât în timpul unei certe îşi lovise 
mortal tatăl. Când a văzut că nu mai este în stare să se dea jos 
din pat şi că devine o povară pentru alţii, a hotărât să nu mai 
mănânce, pentru a-şi curma zilele. Nimeni nu a reuşit să-l] 
determine să-şi schimbe hotărârea luată, până ce a murit. Ce 
m-a impresionat la acest om erau remuşcările care îl 
chinuiau. Toată noaptea îl auzeam prin perete cum zice: 
„Tată, nu mă mai chinui, te rog, iartă-mă!” şi apoi „lartă-mă, 
tată, iartă-mă, nu mă mai chinui!” Aceste strigăte pline de 
disperare nu le-am auzit o dată sau de două ori, ele s-au 
repetat noapte de noapte, până ce a murit. Avea mai puţin de 
25 de ani, era fiu de ţăran şi nu puteam să înțeleg cum de a 
putut săvârşi o asemenea faptă. 

Am stat în această secție până în februarie 1954, când 
am fost mutaţi în clădirea veche, deasupra beciului. 
Condiţiile erau mult mai rele, camerele mari şi foarte 
friguroase. Cu toate că am primit câte două pături, iar din 
fabrică ni se trimiteau deşeuri din lemn suficiente pentru foc, 
geamurile nu se dezgheţau și pereţii groşi din piatră refuzau 
să se încălzească. Aveam în cameră o sobă confecționată 
dintr-un butoi de metal, ce se înfierbânta de nu te puteai 
apropia de ea, dar noi şedeam în pat îmbrăcaţi, sub cele două 
i si pici şi noaptea, se făcea foc continuu, iar noi 
AȘ te : să asa încălzim în apropierea sobei. 
disto biz pu doi lui a fost, cred, cea mai friguroasă 

ul detenţiei. 
ori au ep inderi procesului TBC de Ia genunchi, doc- 
"ml tacă incă trei incizii pentru scurgerea 


154 


toate că a fost 


puroiului, iar cu eram obligat să stau nemișcat în pat ca să-mi 
salvez piciorul de la o posibilă anchilozare. 

Lipseau nu numai medicamentele de la cabinetul 
medical, dar nu se găseau Nici pansamente sau vată. Virgil 
Lungeanu era nevoit să meargă prin camere şi să adune 
resturi de cămăşi, prosoape sau alte cârpe, pe care le spăla, 
apoi le fierbea, spre a le folosi ca pansamente. Din lipsa 
acestora, a spirtului medicinal sau a iodului, am făcut două 
septicemii, din care am scăpat ca prin minune datorită lui 
Virgil Lungeanu, care mi-a făcut la timp un tratament cu 
sulfatiazol intravenos, fiole, pe care le obținuse de la 
sanitarul Vereş şi le păstra numai pentru cazuri de urgenţă. 

În primăvară am fost mutaţi în camere ceva mai mici, 
tot în aceeaşi clădire, iar cei mai gravi au fost duşi într-o altă 
cameră, care a fost denumită „camera mortuară”. Se 
înființase această cameră la propunerea medicilor deținuți, 
pentru ca bolnavii să se bucure de mai multă linişte şi pentru 
ca restul bolnavilor să nu mai vadă cum fraţii lor de suferință 
se stingeau din viaţă unul câte unul. Aici nu mai erau paturi 
suprapuse, deoarece nimeni nu s-ar fi putut urca sus, iar 
pentru ajutorul bolnavilor s-a oferit să stea în cameră |. 
Dumitriu, muncitor din Constanţa. E 

La scurt timp de la înfiinţarea acestei camere, voi fi şi 
eu mutat în ea şi acolo voi rămâne până la plecarea din 
Gherla. Dintre cei care au stat în „camera mortuară îmi 
amintesc doar de Dragavei, un elev din Turnu Severin, de 
aproape 18 ani, venit de la Bicaz, unde se îmbolnăvise de 
TBC. „A 

Era un copil foarte bun, mai avea de executat mal puțin 
de două luni din pedeapsă, dar o Hemoptizicapu (eg A 
pusese viaţa în primejdie. Virgil Lungeanu, ca a CSI 
făcut un referat pentru trimiterea lui la spitalul civil Ri a 
punându-i diagnosticul de „ulcer i Sa d pie: ca 
administraţia să ştie acest lucru. I-a spus lui ae, ş 
diagnostic îi pune şi l-a învăţat ca, atunci câne ajiig 


155 


—— 


See 


spital, la Dej, să spună doctorilor că i-au pus acest dlagnosti 
pentru că mai are doar două luni până la expirarea pedepsei şi 
că doctorii din puşcărie vor să-l salveze de la moarte. Faptele 
s-au petrecut întocmai cum S-a prevăzut, iar doctorilor de la 
spitalul din Dej, revoltați de absurditatea diagnosticului, când 
au vrut să-i refuze internarea, li s-a înmuiat inima auzind cele 
spuse de bolnav şi l-au reţinut la spital. Din cele povestite la 
întoarcere, a reieşit că medicii de salon şi mai ales o 
doctoriță, văzându-l atât de tânăr şi bolnav, s-au purtat 
deosebit de frumos, ajutându-l cu tot ce a fost posibil. La 
întoarcerea în închisoare, i-au dat streptomicină și alte 
medicamente, pentru a-şi continua tratamentul până la 
expirarea pedepsei. La închisoare, găsindu-l grav bolnav pe 
Beno Grunstein, a renunțat la medicamente, cerându-i lui 
Lungeanu să-i facă acestuia streptomicina sa. Beno Grunstein 
era un evreu din Piatra Neamţ, condamnat pentru că în timpul 
lui Antonescu colaborase cu Siguranţa, înlesnind arestarea 
unor evrei bănuiţi a fi comunişti. Acum plătea păcatele de 
atunci și era unul dintre cei mai periculoşi informatori ai 
administraţiei, turnându-i pe legionari, care însă făceau tot ce 
se putea pentru a-l salva de la moarte. 

Mai era în aceeaşi cameră Moş Băcărin, tot din 
apropiere de Turnu Severin (sau Băilești), un bătrân simpatic, 
care, pe lângă TBC, avea şi un astm foarte pronunţat; 
Gheorghe Cocinescu din Mizil, un ţăran cum puţini am 
Pai La e tate şi un optimism cum nu mai văzusem 
Cluj, originar din deal e i Cui e bata 
făcea să uităm dt a b apesi aia Sl papi fute 
datorită culturii sale ci pe vi se puşcărie şi Care, 

zi pentru noi ca o adevărată 
enciclopedie; I. Dumitriu, muncitor din C -a 

oferit să stea cu noi i Sc8 Oil a ta SI ae Aa 
a stea 01 pentru a-i ajuta pe cei neputincioşi, plin 

de _solicitudine ŞI cu multă ţ a ă ţă 

macedonean, Samara Neculai Tagere de inimă; un ţăran 
grăbit moartea, deşi doctorii. SP i ue a aibe pie 
1 i-au făcut mai multe referate 


156 


cerând să fie trimis la spital la Dej, dar nu i-au fost aprobate; 
Alexandru Prodan, student la Craiova, frontierist. un Suit 
ales şi caracter deosebit; C. Vamanu, student la Teologie în 
Bucureşti, ce trecuse prin Piteşti şi era foarte timorat. Îmi 
amintesc că, în ziua când a fost adus în cameră la noi, auzind 
cum cei care trecuseră prin Piteşti povesteau diverse amintiri 
din timpul demascărilor, cu scopul de a le face cunoscute și 
celor ce nu ştiau prea multe despre Piteşti, C. Vamanu a bătut 
la uşă, cerând să fie dus la cabinetul medical. Ajuns acolo, cu 
o figură de om speriat, îi spuse lui Lungeanu: „Mai, tu ştii că 
cei din cameră au divulgat secretul Piteştiului?”, iar 
Lungeanu, surprins de această afirmaţie, îl întrebă: „Cum se 
face că încă din 1952 lumea a aflat de cele petrecute la 
Piteşti, iar tu acum în 1954 nu ştii acest lucru?” Am relatat 
această întâmplare, pentru a se vedea cât de îngroziţi au fost 
unii, ca urmare a torturilor prin care au trecut și cât de mult 
s-au izolat faţă de cei din jur. De asemenea, cu noi a stat şi 
Pop Achim, un tânăr ţăran din Maramureş, adus de la spitalul 
Văcăreşti. Era foarte bolnav psihic din cauza bătăilor la care 
a fost supus. Avea 22 de ani şi era de o frumuseţe deosebită. 
Încercase o evadare la Jilava, fusese împuşcat în abdomen, 
apoi bătut şi torturat, rămânând cu un dezechilibru psihic. 
Starea lui de suferință era accentuată şi de faptul că întreaga 
familie îi fusese distrusă; unii morţi în luptă cu Securitatea în 
munţi, alţii ajunşi în închisori şi primind pedepse maxime. 
După aproape o lună de încercări de a-l convinge să 
vorbească, la stăruinţele aceluiaşi Moş Dumitriu, a început să 
mai răspundă la câte o întrebare. Au mai trecut şi alții prin 
această cameră, unii găsindu-şi sfârşitul aici, alţii 
ameliorându-şi boala, dar pe care nu mi-i mai amintesc. 

Fistulele de la genunchi continuau să supureze şi Cram 
obligat să stau permanent în pat, singurele deplasări pe cat” 
le făceam fiind la infirmerie şi la WC. Aveam grijă că dig 
când în când, să mai mişc piciorul sub pătură, pentru a nu se 
anchiloza. 


157 


Se 


Pe la mijlocul lunii august 1954, din nou Dumnezey 
mi-a venit în ajutor. Fiind scos la infirmerie pentru Pansat la 
genunchi, s-a întâmplat ceva mal deosebit ca altădată, Virgil 
Lungeanu îmi pansa genunchiul de opt luni de zile Şi se 
obişnuise cu acest pansament, încât, în mal puţin de cinci 
minute termina cu mine. De data aceasta lucrurile nu au maj 
decurs normal. După ce îmi introduse patru meşe pentr 
drenaj, a cincea şi ultima parcă nu mai voia să intre la locul 
ei. Trebuia introdusă pe sub piele circa 4-5 cm, până la 
punctul unde se colecta puroiul. Trecuseră mai mult de 15 
minute de încercări şi toate se dovedeau a fi zadarnice. 

De pe fruntea lui curgeau broboane de sudoare, iar eu, 
după spusele celor din jur, mă îngălbenisem ca o lămâie, 
privind cum încearcă Lungeanu să introducă meşa la locul ei, 
ca să termine operaţiunea de pansare. In acest timp se 
deschide ușa şi îşi fac apariţia trei ofiţeri, care se îndreaptă 
spre noi, pentru a vedea ce facem, iar unul, ţipând, ne 
întreabă: „Ce faceţi aici, şedinţă?” Virgil Lungeanu se uită la 
el cu faţa plină de transpiraţie şi-i spune: „Poftiţi şi vedeţi ce 
fel de şedinţe facem!” Printre cei trei era şi un medic, care se 
uită la genunchiul meu, unde se vedeau cele patru meşe şi a 
cincea fistulă, apoi la mine şi întreabă ce am. Lungeanu îi 
spune că am TBC generalizat, precizând că fistulele de la 
genunchi sunt urmarea unui TBC osos. Impresionat probabil 
de felul cum arătam, după ce mă întreabă cum mă numesc, 
pleacă fără a spune nimic. Imediat după ieşirea din cabinet a 
celor ce ne vizitaseră, la prima încercare, meşa parcă a intrat 
singură la locul ei, spre mirarea tuturor. Întors în cameră, am 
auzit că au fost şi pe acolo şi şi-au notat numele celor ce 
păreau mai bolnavi. Puțin mai târziu, a venit ofiţerul de 


serviciu, însoțit de sanitarul închisorii şi a citit un tabel în 


E eram trecuţi 10-15 bolnavi şi eram anunțați să ne facem 
agajul, iar mai târziu 


: ne-a spus Lungeanu că vom pleca la 
a is, TBC Târgu Ocna. Sunt convins că, dacă nu ar fi 
c intâmplarea cu întârzierea pansamentului şi dacă 


158 


doctorul nu ar fi văzut cum arăta piciorul și cât de palid eram, 
nu aş fi fost trimis în această serie la Târgu Ocna, întrucât, ca 
urmare a lipsei de mişcare timp de aproape nouă luni, din 

unct de vedere fizic arătam destul de bine. Dintre cei care au 
fost transferați la Târgu Ocna îmi amintesc doar de C. 
Oprişan, Beno Grunstein, Alexandru Prodan şi Loșonţi, care 
a murit imediat ce a ajuns la Târgu Ocna, din cauza unei 
septicemii făcută pe drum, urmare a unui flegmon deschis la 
Gherla, iar la Jilava, cât a stat în camera de tranzit i-a fost 
refuzat orice tratament, neacordându-i-se nici măcar pansa- 
mentul necesar. 

Părăseam Gherla după trei ani de zile, timp în care am 
putut să cunosc regimul de teroare din timpul directorului 
Gheorghiu, care a susţinut şi încurajat, împreună cu ofițerii 
politici — Avădanei-Sucigan, reeducarea din Gherla; ei au 
fost autorii morali ai tuturor crimelor din această închisoare. 
Nici prin venirea lui Goiciu în locul lui Gheorghiu la 
conducerea închisorii, regimul nu se va îmbunătăţi. 

Deşi toţi eram grav bolnavi, am fost urcați într-o dubă 
obişnuită, împreună cu alţi 80-90 de oameni şi am plecat spre 
Jilava. 

În închisoarea Jilava am stat 10 zile în camera de 
tranzit, unde se găseau în acel timp peste 250 de oameni. Am 
avut noroc că am găsit un loc sub prici, la „şerpănie , unde 
era totuşi mai răcoare şi puteam suporta mai ușor căldura din 
cameră. Îmi amintesc că aici l-am întâlnit pe C. Pivniceru, 
prin care am cunoscut doi preoţi greco-catolici; la care m-am 
spovedit şi am primit Sfânta Impărtăşanie. A fost o zi de 
mare bucurie pentru mine, fiind prima dată de la arestare 
Sânc am întâlnit preoți care să aibă asupra lor Sfânta 

mpărtăşanie. E: 

Dai Jilava voi pleca cu amintiri neplăcute, nu Ei, 
condiţiilor sub orice critică de cazare, căt, mal ales, aia 
amestecării a tot felul de oameni, prin care se ucr E 
crearea unei atmosfere de distrugere a sistemului nervos ş 


159 


Se 


l individului. 
demoralizare a indivi pă | ză 
ă in povestirile 
Cunoşteam această închisoare din p altora 


dar, cu ocazia transferării mele la lui pu sI avut 
prilejul să stau şi eu câteva zile în ea, timp i Pentru 
a-mi rămâne în memorie atmosfera şi starea C Spirit ce 
domnea aici. Şi închisoarea Jilava a avut rolul diabolic Şi 
dăunător neamului românesc, de a ne rupe de trecut. 

Această rupere trebuia făcută atât prin distrugerea tine. 
retului, cât şi prin suprimarea bătrânilor, „care mențineau 
legătura dintre trecut ŞI viitor şi care constituiau cea mai mare 
piedică în falsificarea istoriei, deoarece, prin cultura sau 
faptele lor, erau exemple şi puncte de sprijin pentru noua 
generaţie. Înainte de a fi suprimată, această generaţie trebuia 
umilită şi compromisă, pentru a nu mai putea fi luată ca 
exemplu. Acţiunea de umilire a luat proporţii şi forme de 
neimaginat, deoarece ea a fost concepută, coordonată şi pusă 
în practică de oameni străini de neam şi ţară, folosindu-se de 
scursurile societăţii, care nu mai aveau nimic bun în ei, nici 
măcar pe Dumnezeu în suflet. 

Pentru atingerea scopului lor diavolesc, nimic nu le era 
interzis, întrucât numărul de victime nu conta, deviza lor 
fiind: „Un mort în plus, un bandit (duşman) mai puţin”. 
Exterminarea a fost făcută fie în mod brutal, fie pe cale 
lentă, prin conceperea şi aplicarea unui regim inuman, prin 
foame, frig, lanţuri, bătăi, lipsă de aer etc. 

„Acţiunea de compromitere a început asupra celor mai 
vârstnici şi bolnavi, unde se puteau găsi oameni mai ușor de 
manevrat, datorită stării de senilitate a unora dintre ei, stare 
care va fi atribuită întregii generaţii, pentru a o compromite. 
Cei ce au avut forța morală de a-și păstra demnitatea îşi Vor 
găsi sa De ue pentru a li se pierde urma. 
poată au s-a luat posibilitatea de a avea a 
0 | e ala precum le-au fost faptele, ei trebuinc 

E miliţi, pentru ca neamul şi ţara să nu se poată 
mândri cu ei şi să nu rămână ca simboluri iile 

oluri pentru generaţii 


160 


viitoare. 

Numa1 cei ce au trecut prin închisoarea Jilava în acele 
timpuri pot să înțeleagă cum de s-a ajuns ca unii oameni să 
poată fi umiliţi, pentru ca apoi să fie daţi ca exemple negative 
în mincinoasa propagandă comunistă. 

Pentru mine explicaţia este simplă şi iată de ce: toate 
informaţiile care intrau sau plecau din Jilava treceau prin 
camerele de tranzit, în care veneau sau plecau oameni din 
toate penitenciarele din întreaga țară. În aceste camere se 

zseau tot felul de oameni, de la somităţi în diverse domenii 
de activitate, până la oameni certaţi cu cele mai elementare 
principii de convieţuire socială. Această stare de lucruri nu 
era întâmplătoare, ci era rezultatul unei gândiri diabolice, 
experimentată în lagărele şi în închisorile sovietice şi pusă în 
practică în România. SE 

Astfel, dacă un răufăcător urmărit de miliţie pentru un 
jaf sau alte vinovăţii, ca să scape de arestare încerca să treacă 
graniţa şi era prins la frontieră sau extrădat, era judecat 
primind două condamnări, una pentru tentativă de trecere 
frauduloasă de frontieră, fiind asimilat ca deţinut politic, şi a 
doua pentru faptele comise. În această situaţie, cel în cauză 
trebuia să execute la început pedeapsa pentru trecerea de 
frontieră, fiind considerat „deţinut politic”, iar după execu- 
tarea acestei pedepse era trecut la „drept comun”, unde urma 
să-şi execute a doua pedeapsă. La fel se întâmpla şi în cazul 
când un hoţ se folosea de o armă la comiterea unei 
infracțiuni. Şi în această situaţie, cel în cauză primea 9 
pedeapsă pentru port ilegal de armă, fiind asimilat „politic“, 
iar pentru infracţiunea săvârşită, o a doua Condaliri 
încadrată la „drept comun”, ce urma a îi Stea udă 
efectuarea primei pedepse. Asemenea cazuri e Ba 
frecvente în puşcării şi mai ales în camerele de i tii 
Jilava, iar mulţi dintre aceşti deţinuţi, în realitate Sa i ua, 
comun”, vor accepta să fie unelte ale e F 
numiţi şefi de camere sau brigadier cân e 


161 


e 


muncă, având misiunea de a-i teroriza pe politici, de a 
provoca scandaluri sau a bate. Cu toate acestea, 
administraţia îi considera deţinuţi politici, fiind daţi. ca 
exemple în sens negativ. Dar, când aveau interes, îi foloseau 
ca exemplu de cum vor să se reabiliteze. 

Prin aceştia, administraţia va duce o campanie de defăi- 
mare a victimelor, care se va răspândi în întreaga țară. Ase- 
menea lor, erau foarte mulţi care nu aveau nici o convingere 
politică, ajunşi în puşcărie ca urmare a unor denunțuri răzbu- 
nătoare sau a unor afirmaţii făcute sub influența alcoolului. 
Nu caut să acuz pe aceşti oameni, deoarece în marea lor 
majoritate au dat dovadă de caracter, având o comportare 
demnă, mulți putând fi daţi ca exemplu, dar au fost şi unii 
care, din lipsa unor convingeri politice şi ca urmare a unor 
presiuni venite din partea administraţiei, s-au lăsat manevraţi 
de ofițerii politici, cu scopul de a-i provoca pe cei din camere 
şi a le face viaţa cât mai grea. 

Imi amintesc, din timpul cât eram în camera de tranzit, 
de un oltean, Florescu, arestat ca frontierist sau sabotor, care 
teroriza camera prin scandalurile ce le provoca. 

Intr-una din zile, un învăţător, tot oltean, în mod cât se 
poate de civilizat, a încercat să-l tempereze, dar această 
intervenţie l-a făcut pe Florescu să-și descarce nervii pe 
bietul învăţător, împroşcându-l cu tot felul de insulte. 

„Când învățătorul i-a cerut, tot în mod civilizat, să nu 
mai fie insultat, Florescu a reacţionat: 

— Cine p...da mă-tii te insultă, mă dobitocule? 


„Apoi adresându-se celor peste 200 de oameni, îi 
întrebă: 

— Spuneţi 
mă-sii |- 
insultă? 


ed te ; 
Ședeam sub PHicI şi priveam cu groază la ceea ce 


auzeam şi 4 Pi 
ȘI vedeam, deoarece aşa ceva nu mai întâlnisem în 
Cel şase ani de puşcărie. 


neţi şi dumneavoastră, oameni buni, cine p...da 
a insultat? Vorbeşte, boule, cine p...da mă-tii te 


162 


Noroc că au intervenit mai mulţi tineri, care l-au izolat 

e scandalagiu ŞI l-au convins pe învățător să nu răspundă 

insultelor şi provocărilor grosolane ale acelui individ, băgat 
în mijlocul deţinuţilor politici. 

Marea majoritate a celor ce plecau din Jilava vor uita, 
mai devreme sau mai târziu, ceea ce auzeau cu prilejul 
audierii unor conferinţe sau a unor discuţii cu caracter social, 
istoric etc., dar le vor rămâne întipărite în memorie pentru 
mult timp unele scene, pe cât de deplorabile, pe atât de 
neaşteptate, care le-au zdruncinat profund sufletul şi care vor 
fi speculate de răuvoitori. 

Cum se puteau apăra nişte bieţi bătrâni, bolnavi şi nepu- 
tincioşi în faţa unor asemenea oameni? O eventuală plângere 
către administraţie le-ar fi adus o nouă umilință, deoarece 
minciunile provocatorilor erau însuşite de administraţie și tot 
aceşti bătrâni ar fi fost pedepsiţi. 

Astfel, neputinţa victimei de a se apăra în faţa ticăloşiei 
administraţiei şi a celor ce s-au pus în slujba ei îi făcea pe 
bieţii bătrâni să trăiască umiliţi şi în disperare. 

Datorită perioadei scurte de staţionare în această închi- 
soare, este posibil ca impresiile cu care am plecat să fie 
subiective; eu, bolnav fiind atâta timp, am fost obişnuit cu 
atmosfera de linişte şi de înţelegere ce exista în infirmeria din 
Gherla, precum şi în întreaga închisoare. | 

Drumul de la Jilava la Târgu Ocna a fost mai uşor, iar 
gândul că vom găsi un regim mai omenesc în noua puşcărie 
ne făcea să uităm, într-o oarecare măsură, că suntem bolnavi. 


163 


TÂRGU OCNA 


Ajunşi la Sanatoriul din Târgu Ocna, am fost amestecați 
cu bolnavii mai vechi, care ne-au pus la curent cu atmosfera 
din noua închisoare. Pentru noi, condiţiile de aici erau 
considerate ca „foarte bune”. Nu mai aveam obloane la 
geamuri, cum erau la celelalte închisori, nu mai eram încuiaţi 
în camere, iar după ce se terminau orele de cură, puteam 
merge prin curte la plimbare sau prin saloane, pentru a ne 
întâlni cu alţi bolnavi. Am aflat că aveam dreptul să scriem 
câte o carte poştală acasă (cel mult zece rânduri) şi să primim 
îmbrăcăminte şi medicamente. 

Numai faptul că vom putea să scriem acasă câteva 
rânduri şi să primim veşti de la ei era o mare bucurie pentru 
noi. Trecuseră mai mult de şase ani de când nu mai ştiam 
nimic de cei rămaşi acasă, iar acum toţi aşteptam cu 
nerăbdare această scrisoare. 

A doua zi după sosire, am fost duşi la cabinetul 
medical, unde s-a făcut fiecăruia o consultaţie mai 
amănunţită. Imi amintesc că doctorul civil Narcea Aurel, 
după ce mi-a făcut o radioscopie, mi-a spus că am infiltrate 
TBC la ambii plămâni, atât la bază, cât şi la vârfuri; în plus, 
la plămânul drept, am şi o cavernă de mărimea unui „Ouşor”. 
Tot atunci îmi va spune că nu-mi poate face pneumotorax din 
cauza pleureziilor pe care le-am avut şi că va încerca să-mi 
facă pneumoperitoneu, care dă de asemenea rezultate bune. 

În urma acestui consult, mi s-a prescris un tratament cu 
hidrazidă şi PAS, medicamente, despre care auzisem că sunt 
făcătoare de minuni. Fiind obişnuit cu boala, nu am fost 
impresionat de cele spuse de medic, dimpotrivă, auzind de 
tratamentul ce urma să mi se aplice, am devenit destul de 
optimist, De altfel, în închisoare, orice tratament, cât de 


165 


Di 


neînsemnat ar fi fost, avea 0 mare influenţă asupra, stă 
sufleteşti a bolnavului, îi întărea moralul şi-i mărea Speranj 
de însănătoşire. 

Fistulelor de la genunchi nu li s-au mai dat Importanță 
întrucât tratamentul prescris pentru plămâni rezolva şi pro. 
cesul TBC de la picior. Urmare a regimului de aici Şi a 
medicamentelor acordate, optimismul celor veniţi de la 
Gherla va creşte, doar moartea fulgerătoare a lui Loşonţi ne-a 
mai mâhnit, deoarece ar fi fost salvat dacă era pansat Ia 
Jilava. 

După câteva săptămâni, a mai sosit de la Gherla un lo 
de bolnavi, printre care erau şi cei rămaşi în camera de unde 
plecasem. Sosirea acestui nou lot ne-a făcut să sperăm într-o 
îmbunătăţire a regimului şi în celelalte închisori. 

Atmosfera ce domnea în Sanatoriu era cu adevărat de 
spital. Amintirile urâte din trecut erau uitate, aproape nimeni 
nu mai ştia de încercarea de reeducare din 1951, cei de atunci 
fiind plecaţi, iar pentru noii locatari erau întâmplări necu- 
noscute sau fără importanță, încât sănătatea era singura lor 
preocupare. 

Nu-mi amintesc să fi întâlnit vechi cunoştinţe; cu toate 
acestea mă consideram în mijlocul unei familii din care 


făceam parte şi care se opunea instalării comunismului în ţara 
noastră. 


4 


O figură foarte controversată, datorită comportamentu- 
lui său suspect, era Alex. Stan, fiu de moşier din Tal- 
pa-Bârgăoani, judeţul Neamţ. Deşi înzestrat cu o inteligență 
ŞI O memorie apreciabile, iar în copilărie se bucurase de o 
educaţie deosebită, la Târgu Ocna nu se jena să fie infor- 


matorul ofițerului politic. Cu toate că avea o condamnare de 


drept comun, fusese băgat î 
2 agat în s : : si jet 
scopul de a fi i ecția deţinuţilor politici, cu 


ra aa a ca Iscoadă. Ca puşcăriaș, avea un trecul 
» CU trei evadări spectaculoase la activ, în urma 


cărora ită Și i j 
Sepi tă represaliilor ŞI şantajelor la care a fost supus, 
se timorat şi uşor de manevrat, 


166 


Cu ocazia sărbătorilor comuniste, 23 August, 7 


Noiembrie sau în alte cazuri, când unii dintre noi erau izolaţi, 


Alex. Stan era totdeauna băgat în mijlocul nostru. Nu ne 
deranja prea mult acest lucru, noi neavând nimic de ascuns, 
iar el fiind o fire comunicativă, un bun povestitor și dând 
dovadă de multă solicitudine. Pentru toate acestea a fost 
apreciat, 1-a fost trecută cu vederea pierderea demnităţii, 
consecinţă a suferințelor îndurate. 

Speram ca, prin toleranța acordată, să-şi recâştige 
demnitatea pierdută. Nu-i cunosc evoluţia ulterioară, dar îi 
păstrez şi aşa o amintire plăcută. d pro 

Interesant era comportamentul celor doi greci trimişi la 
Tg. Ocna. Nu-mi amintesc exact numele lor. Unul fusese 
sublocotenent în armata lui Marcos, din câte îmi amintesc 
unii îi spuneau Papadopulos, alţii Papastratos, numele 
adevărat nu l-am ştiut niciodată. Fusese ofiţer combatant în 
trupele comandate de generalul Costas Caraghiorghis, mâna 
dreaptă a lui Marcos. 

Acest sublocotenent fusese specialist în recrutarea parti- 
zanilor. Răpea oamenii din satele din apropiere şi îi ţinea 
forţat în taberele lor, răspândind zvonul că s-au alăturat de 
bună voie trupelor de partizani, încât, după un timp, 
oamenilor le era frică să se mai ducă acasă, pentru a nu fi 
arestaţi de autorităţi şi deveneau astfel partizani, împotriva 
voinţei lor. Era un comunist fanatic, mare admirator al lui 
Stalin şi al comunismului rusesc, convins că Moscova va 
deveni centrul politic al omenirii. Ca studii, avea doar şcoala 
elementară. Deşi încerca să ascundă, purta o ură de moarte 
comuniştilor din România pentru faptul că i-au băgat in 
închisoare, în loc să le înlesnească plecarea în URSS. În 
simplitatea lui, nu-și dădea seama că pe ruşi nu-l interesa 
soarta lui. Dar îi mai ura, mai ales, pe români, pentru modul 
cum s-au purtat cu generalul lor, Costas Caraghiorghis, 
nedându-i nici îngrijire medicală când s-a îmbolnăvit, ȘI 
pentru că, după ce a murit, a fost ținut câteva zile aruncat Jos 


167 


———— 


= 


pe ciment, într-un closet. aia: midi, 

După spusele grecilor, comuniștii români Justificay 
acest lucru prin faptul că îl considerau un dezertor ce Voia Să 
ajungă în Rusia, în loc să rămână în Grecia şi să Continue 
lupta împotriva. imperialismului. Din punct de vedere moral, 
„Papastratos” era lipsit de caracter ŞI un codoş aq] 
administraţiei. Avea aspect mai mult de ţigan grec. 

Celălalt, dacă memoria nu mă înşeală, se numea 
Damianos, fusese ofiţer politic cu grad de locotenent. Era mai 
bolnav, dar un om liniştit, căutând tot timpul să facă o 
impresie bună celor din jurul său şi încerca din răsputeri să-și 
determine conaţionalul să-şi schimbe conduita. Cu toate 
deosebirile în comportamentul lor, se simțeau uniţi prin sânge 
şi idei, ajutându-se de câte ori era nevoie. 

Spre deosebire de greci, o altă impresie o lăsau cei 
câţiva sârbi. Majoritatea erau informatori şi era foarte greu să 
se realizeze o apropiere de ei. Nici între ei nu se înțelegeau. 
Toţi erau egoişti şi fiecare avea pretenţia să fie purtătorul lor 
de cuvânt; poate pentru faptul că făceau parte din grupări 
diferite, fiecare se considera şef, având un model propriu de 
comunism; erau neîntrecuţi în mândrie, dar ŞI în ură. 

Nu aveau încredere unii în alţii, mai ales că fugiseră din 
cauza lui Tito, iar acesta îşi trimisese oameni de-ai lui printre 
eI, pentru a-i spiona, atât pe ei, cât şi pe români. Este 
cunoscut exemplul faimoasei spioane Vida, infiltrată în 
Ministerul de Interne, unde era privită ca cea mai teribilă 
anchetatoare. 


; Dacă aveai norocul să fii de faţă când câte unul dintre ei 
câuta să se laude cu unele „fapte de eroism” 
crimele comise; nu le putea 
care în suflet, dimp 

Apropiindu- 
groapă de către c 
să se golească c] 
ce avea loc golir 


„te îngrozeai de 
1 întrezări nici o urmă de remuş- 
otrivă, crimele constituiau prilej de laudă. 
se toamna, conducerea a hotărât să se sape 0 
CI cărora sănătatea le permitea, pentru ca în ea 
osetul din curte. După săparea gropii, în timp 
ca closetului, am coborât şi eu, atras de veselia 


168 


ce domnea în mijlocul celor ce munceau. Ajuns în preajma lor, 
am constatat că toţi cei ce erau în stare să coboare din pat erau 
adunaţi în jurul gropii, iar veselia şi buna dispoziție de care era 
cuprinsă toată lumea se datora cântecului „Marşul 
vidanjorilor”, cântat de cei ce munceau. Atât gardienii, cât şi 
soldaţii care făceau de pază se uitau la ei, amuzându-se de 
cântecul auzit. Cei care nu puteau să coboare de la etaj şi 
priveau pe geam au observat că lumea care trecea pe stradă se 
oprea în loc şi asculta ce se cântă ŞI pleca apoi râzând. Veselia 
atingea intensitatea maximă când se cântau versurile: „Și cui 
nu i-o place,/ Să ne sărute unde ştim”. i, 

Când s-a terminat cu scoaterea murdăriei şi a început 
acoperirea gropii cu pământ, priveam la cei ce munceau 
împreună cu mai mulţi bolnavi, dintre care mi-l amintesc pe 
inginerul N. Culniev. Acesta ne-a avertizat că se apropie de 
noi Beno Grunstein, cunoscut de toată lumea ca informator și 
care încerca să asculte ceea ce discutam noi. Deși discuţia era 
fără importanţă, văzându-l cum ascultă ce vorbim, pentru a-l 
îndepărta din preajma noastră, 1-am zis: „Măi Beno, ţie toată 
viaţa ţi-a plăcut să mănânci că....at; ar trebui să fii băgat cu 
capul în groapa aceasta ca să te saturi și să nu mai mergi la 
ofițerul politic şi să mănânci acolo”. Toţi au început să râdă, 
iar Grunstein a dispărut imediat din preajma noastră 

Beno Grunstein era un evreu fricos şi laş, pentru care 
principiile morale erau subordonate intereselor personale şi 
de moment. Când avea interes, se comporta de aşa manieră 
încât te făcea să-i acorzi toată încrederea, dar te lovea fără 
nici o remușcare când acest fapt i-ar fi adus un inimi 
folos. În timpul lui Antonescu, s-a alăturat Sopa or, 
sperând că va putea să beneficieze ulterior de mari ay entăţă 
dar ajuns în situaţii mai grele. Beno Grunstein fusese În 
care a contribuit în 1943 la arestarea comuniştilor din Pia 3 
Neamţ, în frunte cu Leonte Răutu, lar acum plătea ge 
trădării de atunci. Chiar când mai avea doar câteva săptăm 

ână : : din jur pentru el 
până la eliberare, a uitat tot ce au făcut cel 


169 


Da 


atunci când se afla în situații ca sg: drept rispletă îl 
barda cu tot felul de informaţii ialse ŞI tendenţioase pe 

bom sk: | de a-şi asigura punerea în libertaţ 

ofiţerul politic, cu scopu ș A , €, 

Eram satisfăcuţi de plecarea lui şi speram că de acum 
nu ne va mai da târcoale sau poate se va lăsa de acest obicei, 
Dar, în loc să renunțe la nărav, nu ştiu Cum Şi când a ajuns I 
ofiţerul politic, deoarece, după mai puţin de două ore, am fost 
chemat la poartă şi interogat în legătură cu afirmaţia mea că 
ar trebui să fie băgat cu capul în groapa de că...at. Ofiţerul a 
încercat să se dea afirmației mele un caracter politic, ca 
antisemitism, dar am căutat şi cred că l-am convins că 
adevăratul motiv este obiceiul lui Beno de a da informaţii 
denaturate şi interpretate după bunul lui plac şi că această ură 
împotriva informatorilor mi-a rămas din timpul demascărilor 
de la Piteşti. 

Fie că ofițerul nu era de ajuns informat despre ceea ce 
s-a petrecut la Piteşti, fie că a căutat să-mi cunoască părerea 
despre cele întâmplate acolo, m-a întrebat ce s-a petrecut în 
închisoarea din Piteşti. 

Doream să mi se pună această întrebare pentru a se 
închide cazul „Grunstein” şi am început să-i povestesc despre 
crimele ce s-au făcut acolo cu concursul administraţiei şi că 
ele au fost pregătite şi patronate de București etc. Când m-a 
întrebat dacă am curajul să declar în scris cele povestite, i-am 
cerut să-mi dea hârtie ca să scriu tot ce am afirmat. Mi-a dat 
imediat hârtie, iar după ce am terminat de scris, nu a mai spus 
nimic ŞI m-a trimis în cameră. Eram mulţumit că i-am vorbit 
despre crimele comise de către stăpânii lui, despre zădărnicia 
lor: dacă au reuşit să ne distrugă fizic, nu acelaşi lucru s-a 
intâmplat din punct de vedere spiritual. În urma acestei 
turnătorii am fost trimis la izolare, împreună cu N. Culniev, 


Oct. Popa, Șt. Sabo, Alex, Stan, ultimul fiind cunoscut de 
câtre noi ca informatorul ofițerului politic. 


Au mai fosti încă 
zolate încă două re 
Ş Ca ă sau trei persoane, pe câ 
nu mi le mai amintesc, P că 5 


robabil tot ca urmare a discuţiei cu 


170 


ofiţerul politic ŞI a declaraţiei date, am fost izolat şi cu ocazia 
zilei de 7 Noiembrie, împreună cu aceşti oameni. 

Izolarea de la Târgu Ocna nu ne deranja cu nimic, 
deoarece ea era o simplă mutare a noastră într-o cameră de pe 
secţia de drept comun, având însă aceleaşi drepturi ca şi 
ceilalţi bolnavi, mai puţin dreptul la plimbare. 

Relaţiile cu Grunstein au continuat să fie ca și înainte 
de incidentul din jurul gropii, putând fi considerate mai mult 
reci decât obişnuite. După aproape două luni, Grunstein a 
fost eliberat, iar când a fost anunţat să-şi facă bagajul, a venit 
la mine şi mi-a spus: „Popicule, noi aici în pușcărie nu ne-am 
înţeles, dar cred că, ajunşi afară, în libertate, când ne vom 
întâlni, vom deveni prieteni”. Am rămas surprins de gestul 
lui, i-am strâns mâna, spunându-i că nu sunt supărat pe el, dar 
am încercat să-l determin ca, cel puţin în ceasul al 12-lea, să 
se lase de urâtul obicei de a pâri colegii de suferință. Ne-am 
despărţit ca doi prieteni. 

Astfel, încă o dată am putut vedea cum se poate 
schimba un om atunci când instinctul de conservare nu are 
limită şi pune stăpânire pe el. =» 

Atmosfera plăcută din mijlocul deţinuţilor făcea ca 
timpul să se scurgă pe nesimţite; reuşeam parcă să uităm că 
suntem în puşcărie. Spre sfârşitul lunii noiembrie sau la 
începutul lui decembrie, am fost chemat la poartă. Aici mi s-a 
dat o hârtie să o semnez, fără să mi se permită să citesc 
conţinutul sau să mi se spună despre ce este vorba. La 
afirmaţia mea că nu semnez până nu cunosc conţinutul hârtiet, 
după ce am fost înjurat, mi s-a spus că este vorba de un pachet 
de medicamente şi, dacă nu semnez, mi-l trimit înapol. 

Observând că este un aviz poştal, în faţa amenințării cu 
returnarea lui, n-am mai zis nimic şi am semnat, 
gândindu-mă ce ar fi însemnat returnarea pachetului pentru 
întreaga familie. Când mă întorceam la cameră, am A: ;. 
un gardian care umbla cu un tabel în mână, căruia nu erei 
importanță, crezând că anunţă pe cei ce au primit pacisi: 


171 


Da 


Peste puţin timp, & venit Şi în tie Pacala ta N Spunând 
că toţi cei care Vor fi strigaţi Saal Lavaioa alui „Auzind 
numele, mi-am dat seama că este vorba numai de legionari 
că penru noi s-a terminat cu şederea Ja Sanatoriul TBC di 
Târgu Ocna şi cu regimul blând de aici. În mai puţin de o oră, 
ni s-a făcut tuturor percheziţia şi am fost duşi la gară, pentru a 
fi trimişi la Aiud. 

Beno Grunstein, după eliberare, s-a dus la un văr al meu 
pe care îl cunoştea şi i-a spus să-mi anunţe familia că eu sun 
foarte bolnav, că nu am cerut părinţilor să-mi trimită medi- 
camente pentru a nu-i pune pe cheltuială, dar, dacă nu-mi 
trimit streptomicină, nu mă vor mai vedea niciodată. Astfel, 
cel care în puşcărie mă turna la ofițerul politic, acum în 
libertate, ieşit de sub teroarea din închisoare, a avut curajul 
să-mi anunţe familia că am nevoie de medicamente. 

Nu este exclus, fiind doar o supoziţie, să fi fost trimis 
chiar de Securitate, ca să le capete încrederea şi apoi să-i 
„tragă de limbă”. 

Dacă aceasta i-a fost intenţia, spre dezamăgirea lui, ai 
mei cunoşteau sistemul folosit de Securitate şi nu s-au lăsat 
păcăliți. Auzind acest lucru, întreaga familie a făcut tot ce a 
putut și mi-a trimis 25 g streptomicină. Cred că Dumnezeu a 
ajutat-o pe mama, să afle, prin bunăvoința unor cunoştinţe, că 
o profesoară bătrână, cu un copil în Olanda, ar avea nişte 
streptomicină, dar îi era frică să recunoască, de teama 
Securităţii. Mama, deşi era o ţărancă care nu ştia nici măcar să 
se iscălească, s-a dus la ea și, plângând, i-a povestit pentru ce 2 
îndrăznit să o deranjeze, povestindu-i ce aflase despre mine. 
impresionat-o pe îi al, ch torul ei îl ap UA salva sii 
dându-i ideea iai este Mi e Up pp e ap 

Îmi amintesc că aa 
mă însoțea şi ii isăi a ie za cameră, gardianul sea 
aceste medicamente A a etalat 

orează mai mult decât o pereche de 


172 


poi, fiind mirat de sacrificiul celor de acasă. Când m-am 
eliberat, am auzit că mama şi o soră au vândut toate 
covoarele (scoarţele) din casă şi fânul pe care-l adunaseră 
entru iarnă, ca să plătească streptomicina trimisă. Trebuie să 
fac precizarea că nu i-am cerut lui Grunstein să-mi facă 
absolut nici un serviciu în momentul când va ajunge acasă și 
nici nu doream ca el să-mi cunoască familia, întrucât nu 
aveam încredere în el. Am rămas însă convins că, fără acele 
medicamente primite cu mai puţin de două ore înainte de 
plecarea mea din Târgu Ocna, nu aş fi putut supravieţui 
condiţiilor de la Aiud şi regret că nu l-am mai întâlnit pe 
evreu pentru a-i mulţumi. 

La Târgu Ocna, boala mi s-a mai ameliorat, starea 
generală devenise destul de bună, iar fistulele de la genunchi, 
s-au închis, datorită tratamentului cu antibiotice. 

Prin scoaterea noastră din Sanatoriu, se poate vedea 
discriminarea ce se făcea între legionari şi restul deţinuţilor, 
legionarii fiind supuşi unui regim mai aspru, fiind frustraţi de 
cele mai elementare drepturi, în primul rând dreptul la o 
minimă asistență medicală şi la un minimum de condiţii 

entru supravieţuire. i 

: ri închisoarea din Târgu Ocna, îndreptându-ne 
spre Aiud, fără a mai trece prin Jilava; probabil că am fost 
duşi cu o dubă specială, cu care am călătorit mai repede. 

Din cei plecaţi din Gherla spre Târgu Ocna lipsea acută 
din mijlocul nostru C. Oprişan, care fusese luat cu ASI 
săptămâni înainte din Sanatoriu şi dus în stare foarte gravă : 
Ministerul de Interne, apoi transferat la Jilava, unde şi-a E. 
sfârşitul, într-una din celulele special construite pentru E 
minare iar condiţiile în care a fost ținut, fiind de neima 21 
pentru un om care nu a cunoscut teroarea comunistă că 
ca un blestem asupra poporului român. 


173 


AIUD 


Ajunşi la Aiud, am fost duşi în clădirea veche, unde a 
fost înfiinţată o secţie TBC, pentru a se justifica aducerea 
noastră de la Tărgu Ocna. Medicul civil al închisorii era 
atunci dr. Bogăţeanu, care nu făcea decât un act de prezenţă 
la serviciu, când mai aproba câte ceva din medicamentele 
solicitate de către medicii deţinuţi. Cu timpul, pe lângă cei 
veniţi de la Târgu Ocna, vor mai fi aduşi unii bolnavi de pe 
celular, încât secţia se va mări. Am avut norocul ca în această 
secţie să fie numit, ca medic deţinut, cunoscutul profesor 
universitar dr. Gheorghiu, de la Facultatea de Medicină din 
laşi, care a făcut tot ce a putut pentru a ne ajuta. 

După repartizarea în camere, a venit dr. Gheorghiu şi 
ne-a făcut tuturor un consult medical, cu care ocazie ne-a pus 
la curent cu atmosfera ce domnea în întreaga închisoare. La 
rândul nostru, i-am povestit cele auzite de noi. Tot acum i-am 
spus că la Târgu Ocna începusem un tratament cu antibiotice, 
că am la bagaj un pachet cu medicamente personale şi l-am 
rugat, dacă poate, să mi le scoată, pentru a-mi continua 
tratamentul început. Nu ştiu cum, dar în câteva zile a reuşit 
să-mi ridice de la magazie pachetul cu streptomicină, cu care 
mi-am continuat tratamentul, care a fost salvator pentru mine. 
În cadrul spitalului, ca medic radiolog era dr. Costin de la 
Facultatea de Medicină din laşi, care avea sarcina de a ne 
face şi pneumotorax sau pneumoperitoneu. 

Mai târziu, odată cu extinderea secţiei TBC, 
dr. Zamfirescu va fi numit ca ajutor al doctorului Gheorghiu; 
era un cunoscut medic homeopat din țară şi a dat dovadă de 
multă solicitudine. Dr. Costin, deşi fusese un renumit medic 
radiolog, nefiind însă ftiziolog şi fiind şi distrat uneori, în loc 
să-mi introducă aer în cavitatea abdominală, mi l-a introdus 


175 


e 


sub piele, încât mă umflasem aproape gi Rue, hazlie 

2 că. datorită apăsării aerului asupr: Cale, mj 
g, Ca npal complet vocea şi abia mai puteam Votbi, 
Mergând de la infirmerie spre celulă, am ee a CĂ am un 
mers ciudat, iar în cameră am constatat că aerul ajunsese şi ja 
testicule, care se umflaseră de parcă aş fi avut hernie, dând 
naştere la un nou prilej de glume din partea colegilor de 
cameră. A trebuit să aştept una sau două zile ca să elimin toț 
aerul de sub piele, pentru a fi dus din nou la spital, să mi se 
facă corect pneumoperitoneul. S-a întâmplat ca unora să li se 
introducă aer în intestine, ceea ce dădea din nou naştere la 
scene hazlii, când aerul începea să fie eliminat sub formă de 
gaze. Pentru noi aceste mici incidente erau prilejuri de a se 
mai face glume pe seama dr. Costin. 

Dacă administraţia ar fi fost câtuşi de puţin interesată de 
sănătatea oamenilor, ar fi numit şi un medic ftiziolog în 
cadrul spitalului, fiind destui în închisoare, încât nu ar mai fi 
avut loc asemenea accidente. Chiar apariția unor fenomene 
sau tulburări mai grave nu era luată în serios, datorită 
moralului ridicat pe care îl aveam. Îmi amintesc că, din cauza 
introducerii aerului în cavitatea abdominală, am făcut apă la 
burtă  (ascită), trebuind să mi se facă mai rar 
pneumoperitoneul şi să mi se introducă numai jumătate de 
litru de aer. Dar gâlgâitul lichidului, când mă întorceam în 
pat de pe o parte pe alta, în loc să mă neliniştească, devenea 
un motiv de discuţii distractive. 

Condiţiile de la Aiud difereau mult de cele de la Târgu 
Ocna. Ședeam la început câte 12-14 bolnavi într-o cameră cu 
paturi Suprapuse, iar la geamuri erau puse obloane, care 
ae a prumenirea aerului. Lumina soarelui o vedeam 
cand eram duși la spital sau când eram scoşi la plimbare. 

Programul pentru scoaterea la plimbare era lăsat la 


a - .. | 
la gi bu de secţii, care ne scoteau când şi cât voiau 

A gardieni, pentru a-şi da importanță şi din dorinţa de a 
ne tace viaţa cât mai grea 


» De cereau să ne plimbăm într-un 


176 


anumit ritm şi cu mâinile la spate. 

Deoarece unii erau destul de bolnavi, nu puteau 

respecta condiţiile puse de gardian, ceea ce dădea naştere la 
adevărate certuri. La o asemenea plimbare, în timpul când de 
serviciu era gardianul Filipescu, cunoscut pentru răutatea sa, 
a pretins să mergem mai repede, ceea ce a dus la un protest 
din partea noastră, prin care ceream să ne lase să ne mișcăm 
după puterile noastre, continuând să păstrăm acelaşi ritm. 
Gardianul Filipescu simțindu-se jignit că nu respectăm 
ordinul dat, de a grăbi şi mări pasul, ne-a suspendat 
plimbarea, ducându-ne în celule. Datorită — spiritelor 
înfierbântate, această măsură a declanșat un nou protest din 
partea noastră; am cerut să vină directorul închisorii, 
împreună cu medicul civil, ca să le aducem e cea 
abuzurile făcute de gardian. Simţindu-se vinovat de 
provocarea scandalului, gardianul ne-a spus că nu va unii 
pe nimeni şi ne-a ameninţat cu alte pedepse. La ne 
nostru, i-am spus că, dacă până la ora 12 nu vine die al 
închisorii împreună cu doctorul civil, pentru a sta de vorbă E 
noi, vom intra în greva foamei de la acea oră. Imi Aia e N. 
în numele bolnavilor vorbea N. Culniev, secondat de =. A 
Lungeanu. După plecarea gardianului am hotărât Sa Ea i 
revendicările, precum şi timpul cât să ținem greva. Linie 
care atunci eram în cameră, îmi amintesc de i 0 SR 
Culniev, basarabean, Virgil Lungeanu, student la Ea Stă sş 
de Medicină din laşi, Octavian Popa, muncitor cin i 
Ioniță Sârbu, student la Iaşi, Sabo Ştefan, ca Su 
Bucureşti, Dănilă Mihai, student la Facultatea =: Me : 
din Iaşi, Nicolae Baciu, ţăran din Dobrogea, sul ge 
alţii. În total am fost 12 bolnavi care am refuzat ae RI 
amiază. Întrucât în prima zi nu a venit tai i: i 
administraţiei să stea de vorbă cu noi, â ile Ei LR 
anunțat că nu mai stăm de vorbă cu ADE E RR E 
procurorul. S-a hotărât ca, atunci când va ven CP aura 
solicităm: desfiinţarea obloanelor de la geam 


177 


Ea 


putea face aerisirea în camere ȘI & a, ee ta lumina 
soarelui în celule; să fim scoşi plai sul Aid PS 
permită să ne mişcăm dap ta ai je pri dea 
dreptul de a beneficia de tratamentul medical necesar, iar în 
cazul când spitalul nu dispune de medicamentele adecvate să 
ni se dea voie să scriem acasă pentru a ni le trimite; să ni se 
aprobe să cumpărăm din banii noştri periuţe ȘI pastă de dinţi, 

Au mai fost făcute şi alte solicitări, pe care nu le mai țin 
minte. 

Întrucât mulţi erau grav bolnavi, pentru a nu li se mai 
înrăutăți prea mult sănătatea, s-a hotărât ca, dacă nu se 
ajunge la un compromis, să încetăm greva după 10 zile, 
întrucât o perioadă mai lungă ar fi pus în pericol sănătatea şi 
viaţa unora. 

Cu toate că în faţa procurorului greva trebuia declarată 
pe timp nelimitat, fixasem acest termen deoarece bănuiam că 
vom fi izolaţi şi trebuia să ştim fiecare ce aveam de făcut. 
Am considerat că este mai bine să intrăm singuri în grevă şi 
să nu anunţăm bolnavii din celelalte camere, deoarece mulţi 
erau grav bolnavi şi, mergând alături de noi, şi-ar fi agravat 
boala, iar cei mai uşor bolnavi riscau să fie scoşi din secţie și 
trimişi pe celular, unde regimul era mult mai aspru, în special 
din punct de vedere al alimentaţiei. 

După venirea procurorului şi în urma declaraţiilor date, 
am fost izolaţi la parter, pe celularul mare, câte unul în 
celulă. Pentru a nu se putea comunica prin perete, am fost 
izolaţi din două în două celule, separați de câte o celulă 
goală. Nu știu cum s-a întâmplat, dar eu am fost izolat tot la 
parter, dar pe partea opusă față de ceilalţi, neavând nici 0 
zi la - pp cu restul greviştilor. Am ii 
alfabetului Morse dă Sta cir ep sf, sl at 
administraţia şi cu pr fost si entre a ni 
renunțat la grevă I sioul, toţi cei de pe partea Opiisa au 
TBC, fără să fi Gt să cota Na os duşi din riou în su 

mă anunţe şi pe mine de hotărârea 


178 


lor. Conform înţelegerii avute, eu am continuat greva aşa 
cum se hotărâse. A patra zi după amiază, dr. Bogăeanu, 
împreună cu mai mulți ofiţeri, văzând că eu nu am renunțat la 
grevă, a venit să mă hrănească forțat. În fruntea grupului de 
ofiţeri însărcinat cu ducerea la îndeplinire a acestei sarcini 
era căpitanul (locotenent major?) Ioaniţescu. Cum eu nu am 
acceptat să fiu alimentat, s-au repezit asupra mea, m-au trântit 
jos pe duşumea şi dr. Bogăţeanu mi-a forțat deschiderea gurii 
până mi-a rupt un dinte; a trebuit în cele din urmă să cedez. 
A doua zi, când am auzit că deschid uşa celulei, m-am postat 
într-un colţ, pentru ca să încerc să-i împiedic să mă mai 
trâântească jos. Imi dădeam seama că nu voi putea să mă 
împotrivesc forţei lor, dar nu voiam să le dau satisfacția că 
am capitulat de bună voie în faţa lor. Intr-adevăr, a fost e) 
încercare zadarnică, care totuşi mi-a adus şi o mică 
satisfacţie. În timp ce stăteam într-un colț al celulei, unul 
dintre ofiţeri a reuşit să mă prindă de haină şi să mă tragă în 
mijlocul camerei, iar un locotenent mi-a sărit în spate, 
încercând să-mi imobilizeze braţele. 

Nu-mi amintesc cum, dar, încercând să mă 
descotorosesc de el, m-am învârtit brusc cu el în spate, iar el, 
lovindu-se cu picioarele de perete, m-a scăpat din mâini şi a 
căzut cât era de lung în mijlocul camerei. Nu întrevăzusem 
aşa ceva, dar această întâmplare m-a satisfăcut şi m-am retras 
din nou cu spatele lângă perete. Aveam senzația că sunt 
atacat de o haită de câini, de care nu mă voi putea apăra, fiind 
cu mâinile goale. În timp ce se pregăteau ceilalţi să mă atace, 
căpitanul Ioaniţescu le făcu semn să stea liniştiți şi trimise pe 
unul să aducă cămaşa de forţă. : i 

Bănuind că se vor răzbuna, nu m-am mai Opus ARS 
mult când m-au băgat în cămaşa de forţă, la fel şi atunci cânț 
veneau să mă alimenteze forțat. Imi dădeam seama că, CA 
m-aş fi opus, tot ar fi reuşit să facă ce vor. a Taia 
stare să-mi mai rupă câţiva dinţi, din răzbunare. Imi 


3nă cât 
de asemenea seama că, pentru sănătatea mea, nu avea de 


179 


5 


de câştigat de pe urma acestei alimeptețiip nai ales: Sei ayeg 
nici o influenţă asupra grevei. Ă a ec Ade 
Am fost ţinut în cămaşa de forță până în ziua a 11-a 
când le-am spus că am hotărât să întrerup greva foamei. 
M-am simțit tot timpul foarte bine în cămașa de forţă 
întrucât îmi ţinea cald şi nici nu pătrundea în ea curentul ce 
se forma pe jos în celulă. Deşi imobilizat, dispăruse orice 
teamă din sufletul meu, având impresia că ei sunt acum cei ce 
evită o confruntare directă. In plus, fiind obligat să stau 
nemișcat, făceam fără voia mea o adevărată cură sanatorială, 
După ce am fost scos din cămaşa de forţă, a doua zi, am 
fost dus şi eu în secţia TBC, dar în altă cameră, ceva mai 
mare, unde, pe lângă cei ce luasem parte la grevă, au mai fost 
aduşi câţiva bolnavi, probabil dintre cei ce erau consideraţi 
mai periculoşi şi care ar fi avut o oarecare influenţă asupra 
altora. Dintre aceştia mi-l amintesc pe profesorul Ilie Mocanu 
din Teleorman, o mare speranţă pentru poezia de după gratii. 
„Ajuns în noua cameră, am aflat că ceilalţi renunțaseră la 
grevă din ziua a patra şi că mai rămăsesem doar eu şi N. 
Burecu, un „macedonean care ni se alăturase ulterior, din 
spirit de solidaritate. EI, necunoscând înțelegerile dintre noi, 
a continuat greva de unul singur. Despre durata grevei acestui 
român macedonean au circulat mai multe versiuni privind 
numărul zilelor în care a refuzat să mănânce. După unii, 
gi lui ar fi durat aproximativ 19 zile, după alţii 28 sau 39. 
da TA ai deoarece, după aproximativ 20 de zile, 
a ital şi ținut izolat, iar din spital a fost trimis 
în celular, probabil tot izolat, încât nu i auzit nimic d 
ci : am mai auzit nimic de 
A trebuit să recunoaștem că acest macedonean ne-a dat 


o lecţie de : y 

pie că dacă i a dusă la capăt o acţiune începută. Sunt 
Seară Aa cram în grevă -ar fi 

găsit ma mulți dintre noi ca i Gri IEȘI Ce Fo Ss 


toți. re să continue greva, poate chiar 
După cu d 
m s-a = 
terminat această grevă, s-a dovedit că nu 


180 


a fost suficient gândită şi a fost organizată superficial, din 
care cauză ŞI efectele ei au fost neînsemnate. Cel mai mare 
câştig a fost că au început să ne scoată mai des la plimbare şi 
că eram lăsaţi să mergem după puterile noastre. 

Mai târziu, am fost mutaţi pe altă aripă a clădirii, unde 
obloanele de la geamuri erau aplecate câţiva centimetri în 
afară, spre a se face mai uşor aerisirea. Mult mai târziu ni se 
vor cumpăra 0 dată periuţe şi pastă de dinți din banii noştri, dar 
toate aceste mici favoruri au fost făcute pe rând, încât nu 
ne-am putut da seama dacă s-au datorat protestului nostru sau 
era o simplă coincidenţă. După câte ne povestea 
dr. Gheorghiu, gardianul Filipescu ar fi fost sancţionat, 
întrucât provocase declanşarea grevei, din care cauză a căutat 
să se răzbune pe noi cu tot felul de şicane. 

Astfel, într-o zi, nu-mi mai amintesc din ce cauză, eu 
am avut un nou conflict cu el, provocat bineînţeles de 
temnicer. Probabil că şi starea nervoasă de care am fost 
cuprins să fi avut un rol important, căci am început să fac 
temperatură mare, ajungând spre seară la peste 39%. Doctorul 
Gheorghiu, care nici el nu-l putea suporta pe Filipescu, s-a 
dus la spital şi l-a adus pe doctorul civil Bogăţeanu să mă 
vadă, acuzându-l pe Filipescu de îmbolnăvirea mea. Nu 
mi-am putut da seama ce impresie i-am făcut, dar mi-a 
prescris imediat un tratament masiv cu antibiotice. După 
acest incident, gardianul Filipescu a fost schimbat de pe 
secţie. 

Celula noastră se bucura de mare simpatie din partea 
dr. Gheorghiu; când venea în vizită la noi încerca să ne ţină 
la curent cu tot ce se mai auzea sau întâmpla în închisoare. EL 
ne va povesti despre „procesul Canalului”, find bine 
informat, deoarece unul sau doi cu pedepse maxime au fost 
izolaţi pe secţia noastră. Unul dintre ei a stat un timp VIZavI 
de celula în care eram, iar într-o zi, când am fost scoşi la WC, 
am reuşit să-i deschid vizeta la uşă şi să-i dau nişte pâine. Cu 
această ocazie am putut să-l văd. A rămas surprins de gestul 


181 


ia 


meu şi nu părea â f demoralizat : gol CI Gheorghiu Ne-a 
informat despre revolta din Ungaria ȘI despre arestările de la 
Timişoara. Când se întâlnea cu cel de drept comun Şi afla 
câte ceva, îşi făcea de treabă, lua temperatura sau tensiunea 
cuiva dintre noi şi ne spunea şi nouă cele auzite. 

Totuşi timpul trecea destul de greu, deşi detenţia, era 
suportabilă. Mâncarea era suficientă, căci toți aveam regim 
TBC, încât mai puteam da şi la alţii, când aveam 
posibilitatea, câte o bucăţică de pâine. Gardienii se purtau 
mai bine cu noi, nu ne mai provocau, ba, mai mult, în urma 
evenimentelor din Ungaria, câţiva mai treceau cu vederea 
unele abateri ale noastre, cum ar fi atunci când ne prindeau că 
vorbim pe la vizete, cu prilejul golirii tinetelor. Alţii ne mai 
pedepseau. Nu ne puteam da seama dacă aveau instrucţiuni 
cum să se poarte sau, ştiind că nu sunt informatori pe secție, 
îşi permiteau să fie mai îngăduitori. 

O dată, cu ocazia vizitei unui procuror militar, am 
căutat să-i arătăm condiţiile inumane în care suntem ţinuţi, 
punând accentul pe lipsa de aer şi de lumină din cauza 
obloanelor, a lipsei medicamentelor, a săpunului etc. 

A avut răbdare să ne asculte, căutând să lase impresia 
că ne înţelege şi promițând că va încerca să ne rezolve 
doleanţele. Imediat după ieşirea din cameră, unul dintre noi, 
care avea auzul mai bun, s-a repezit la ușă să desluşească ce 
vorbesc ei pe sală. Spre surprinderea celui ce asculta la uşă, îl 
auzi pe procuror spunând ofițerului care îl însoțea: „Dă-i în 
p.-... m... de bandiți! Aici să le putrezească oasele!” Nu ne-a 
a, ae pecta IUN eg ştiam cum gândesc A 
Tău că ne-am arătat nemul a gi mica f A ai 
src ați uliu țumirea faţă de condiţiile în care 

ENE ţi, în faţa acestui om care nu făcea decât să 
e Justiția română. 
sectie din Amd a ase SINEura pedeapsă primită în aceasă 
€ a fost în anul 1956 Â fost 
prins deschizând o vizată sau 1957, când am 
izetă de la o celulă unde dădusem ceva: 


182 


Am susţinut că am dorit să-i văd cum arată, fiindu-mi 

rieteni, alegându-mă în urma acestui fapt cu o pedeapsă de 7 
zile izolare. Intâmplarea a făcut ca această izolare să fie exact 
în „Săptămâna Mare” a Sf. Paști. 

Nu era frig, iar când am fost luat din celulă, colegii din 
cameră mi-au pregătit o pungă cu pâine, pe care am luat-o cu 
mine. Ideea de a mi se pregăti punga i-a aparţinut dr. Zeană; 
mi-au pus câte 250 g de pâine pentru fiecare zi de izolare. Cu 
toate că gardianul de pe secţie, un maramureşean cumsecade, 
a observat, s-a făcut că nu vede, lăsându-mă să iau punga. 
Pentru a nu fi văzută de gardianul de la izolare, am luat haina 
pe umeri şi, cu mâinile la spate sub zeghe, lăsând impresia că 
nu-mi pasă de ce se întâmplă, am ţinut punga cu pâine, 
reuşind să intru cu ea în celulă fără a fi observat. La această 
reuşită, un rol important l-a avut şi gardianul de pe secția 
TBC; ajuns în celular, el m-a însoţit împreună cu gardianul 
căruia i-am fost dat în primire, până am fost băgat în cameră, 
iar pe tot drumul parcurs până la celulă i-a povestit ceva 
celuilalt, distrăgându-i atenţia de la mine. Nu ştiu dacă a 
făcut-o intenţionat, dar eu am fost beneficiarul acestei 
discuţii. La închidere am pus punga cu pâine într-un culer ce 
era pe perete, iar peste ea am atârnat zeghea, reuşind să scap 
cu ea fără a fi observată. Deşi mâncarea mi se dădea ca şi la 
ceilalți deţinuţi pedepsiţi, o dată la trei zile, nu am simțit lipsa 
hranei, întrucât aveam suplimentul zilnic de pâine cu care 
venisem. Pe duşumea mi s-a lăsat şi în timpul zilei o bucată 
de rogojină, pe care stăteam întins, atât ziua, cât şi noaptea. 
Într-o seară, un gardian de pe secţie a deschis uşa şi mi-a 
arătat jos o gamelă plină cu mâncare, zicându-mi: „la-0 
repede şi o mănâncă”. Era o zi când nu aveam dreptul la 
mâncare. l-am mulțumit, spunându-i că nu-mi trebuie. S-a 

uitat lung la mine şi a închis uşa oarecum nedumerit şi puţin 

jenat. 4 = 
Numai după câteva minute aveam să regret ză DU SI 

luat gamela, deoarece mi-am dat seama că cu refuza 


183 


— 


ee 


mâncarea din mândrie, în timp ce gardianul DIL-0 Oferise 

au poate creştinesc, dorind să fac; 
dintr-un sentiment uman sau pf auf dt 4 facă 
şi el un bine în acea ZI. În privirea lui, în atară de mirare, am 
putut vedea parcă ŞI 0 părere de rău. Ali 

Regretam că nu am luat-o, să 0 fi aruncat la tinetă, ca şă 
rămân astfel împăcat în sufletul NI CURSURI vacuc ti 
favorul, dar aş fi fost mulțumit prilejuindu-i satisfacția că a 
făcut şi el un bine. 

Timpul a trecut destul de uşor, iar în dimineaţa primei 
zile a Sf. Paşti am fost dus înapoi în secţie. 

După câte îmi amintesc, în secţia TBC din Aiud am staţ 
în diverse celule cu următorii bolnavi, între anii 1955 — iulie 
1957: dr.I.Zeană din Bucureşti; preot D. Mitoiu din 
Băceşti- Vaslui; 1. Lupu, student din Orăştie; Victor Florea, 
student din comuna Sâmbăta-Făgăraş; Vasile Alupei, elev 
din Zemeş-Bacău; Gh. Reus, student din Rădăuţi; Aurel 
Vişovanu, student din Sighet; Vasile Marcel Popa, student 
din Neamţ; Gh. Jijie, inginer din Bucureşti; I. Mocanu, 
profesor din Teleorman; D. Bumbac, preot din Constanţa; 
Tănase lacob, preot din Buzău; D. Cheran, țăran din 
Teleorman; Viorel Demian inginer; Al. Georgescu, inginer 
din Ploieşti; Ion Negru, ceasornicar din Oradea; Octav Popa, 
muncitor din Sibiu; Şt. Sabo, muncitor din Bucureşti; 
N. Baciu, țăran din Dobrogea; Atanasie Berzescu, teolog din 
Lugoj; precum şi alţii, dar ale căror nume le-am uitat. 

Intrucât numărul bolnavilor de tuberculoză creştea 
mereu, administrația s-a văzut obligată să mărească secţia cu 
a pic celule în plus, având drept urmare provocarea 
că i = ep ee iii de scoatere la aer a bolnavilor. 
interioară ea feri i d Sat P 19 SI amul de plimbare, duri ti 
Todea plimbam până atunci a fost despărțită în 

A Printr-un gard de beton, înalt d te doi metil 
putându-se scoate astfel ] te (a i e) aa ere 3 
fica că aa 0 a aer două celule în acelaşi timp; 

deţinuţii să se poată vedea î i, di înălţimi! 
gardului. În acest tim | aer eu nou lee 
p, l-am rugat pe doctorul Gheorghiu 


184 


care avea foile de observaţie ale bolnavilor de pe secţie, să- 
mi spună Şi mie ce oameni din judeţul Neamţ mai sunt pe 
secţia noastră, numele lor ŞI de unde sunt. Așa am aflat că pe 
această secţie mai erau încă trei deţinuţi din judeţul Neamţ şi 
anume: Gheorghe Secară din aceeaşi comună cu mine, pe 
care îl cunoşteam foarte bine, fund mulţi ani primarul 
comunei, Bordei Zamfir, dintr-o comună apropiată de satul 
meu, pe care de asemenea îl cunoștea, deoarece am fost 
coleg de clasă la Liceul „Petru Rareş din Piatra Neamţ cu 
unul din copiii lui şi pe care îl vizitasem de mai multe ori 
acasă. Al treilea mi-a spus că este un tânăr de pe Valea 
Bistriţei, Grigore Caraza, pe care nu-l cunoşteam dar doream 
să-l cunosc. S-a întâmplat o dată ca celula în care era Grigore 
Caraza să fie scoasă prima la plimbare şi să fie băgaţi în 
țarcul din fundul curţii, iar după aceea să fie scoasă celula în 
care eram şi eu, fiind trimiși în primul ţarc. Spre norocul 
nostru, gardianul a fost chemat undeva şi ne-a lăsat să ne 
continuăm plimbarea singuri. Profitând de „absenţa 
gardianului, am întrebat pe cei din ţarcul alăturat cine sunt. 
Aflând acest lucru, în câteva clipe s-a hotărât ca cineva să 
urmărească venirea gardianului, urmând să ne anunţe, iar cu 
să sar gardul despărțitor pentru a-l vedea şi cunoaşte pe 
Grigore Caraza. Cu toată înălțimea sa, gardul nu a constituit 
un obstacol, deoarece am fost ajutat de cei dinjur. 

Aşa ne-am cunoscut şi văzut pentru primă oară, fiind 
necesare doar 2-3 minute pentru a se naşte o prietenie între 
noi. Dar soarta a fost mai crudă cu Grigore Caraza, care, in 
urma celor trei procese ce i-au fost făcute, a trebuit să suporte 
cu demnitate şi fără compromisuri 23 de ani de temniţă, 1ar 
apoi să fie obligat să-şi părăsească ţara caiet a 
sacrificat întreaga-i tinereţe, ţară pe care a iubit-o Şi O Iu za e 
şi acum. Azi, când mai poate veni să se reculeagă dai A 
mormintelor dragi, să mai simtă mirosul ierbii pe care a i 
de mic, sau, şezând pe ultimele pietre rămase dea ri Sa 
s-a născut, să mai asculte cântecul păsărilor ce-l trezea 


185 


e 


somnul copilăriei, acestora nu [5 Sa aa ei bucuria 
revederi, pe care O simţeam ŞI O trăiam impreună, După Umila 
mea părere, viaţa ŞI mentalitatea în, d agale mult diferita 
celei din România şi în special anturajul în care a trăit, a lăsa, 
asupra lui o amprentă mult diferită spiritului românesc cu 
care noi ne mândrim, având la bază modestia, toleranța 
sinceritatea, adevărul ete. Or, vastitatea spaţiului american + 
influenţat caracterul omului, făcându-l mai mândru, maj 
arogant, mai trufaş, pretinzând adesea anumite drepturi say 
onoruri necuvenite. 

Asemenea pretenţii le vedem şi în prezent, când 
America se consideră îndreptăţită să conducă ea lumea după 
cum îi dictează interesele, născocind aşa-zisa „Noua Ordine 
Mondială”. 

; Pentru a ne trece timpul mai uşor, fiecare căuta să mai 
înveţe ceva, folosind fundul gamelei drept plăcuţă de scris, 
Astfel, dr. Zeană preda lecţii de limbă italiană, ing. Viorel 
ia pl de engleză sau V.M. Popa, lecţii de matema- 

că. Incă de la începutul anului 1957, s-a observat că unii 
Sunt puşi în libertate înainte de a le expira pedeapsa 
aplicându-se „condiţionalul” pentru timpul cât au lucrat în 
puşcărie. Pentru două zile muncite, se reducea pedeapsa cu o 


încercând. să îl reprezentau bolnavii din închisori, 
condiţional Alle Aa P arte din ei prin aplicarea acestui 
- Nu exclud să se fi bucurat şi unii sănătoşi de 


această reducere a : 
edepsei Sa PIE p. pesdegiti 
astfel de caz. pedepsei, dar eu nu am întâlnit aici un 


Unej 


Dacă, la pri 
a Ru geci punerea în libertate a bolnavilor 
perfidă, prin cae, “umanitară, în realitate era o acţiune 
autorităţile urmăreau să scape de obligaţiile 


pe care le ay ă - 

după Sa de bolnavi, iar în loc să putem mere 

în nişte sanatorii îi & familiile noastre, sau să fim internaţi 
>» Cam trimişi pe tot cuprinsul Bărăganului, 


186 


în domiciliu obligatoriu, unde fiecare trebuia să se descurce 
cum va putea, mulţi devenind o povară pentru familii. 

Întrucât am lucrat şi eu aproape doi ani, m-am bucurat 
de acest condiţional. Imi amintesc că, în noaptea dinainte de 
eliberare, am visat că am plecat din puşcărie, dar înainte de a 
ajunge în satul meu, mi-au apărut în cale mai multe 
obstacole. Astfel, atunci când am vrut să trec podul peste râul 
Cracău, acesta s-a transformat într-o cuşcă de fier, din care 
am reuşit să scap cu mare greutate; apoi, în continuarea 
drumului spre casă, mi-au apărut nişte clădiri uriaşe, care-mi 
barau trecerea, transformând peisajul familiar într-un loc 
necunoscut. A doua zi, când povesteam sau voiam să 
povestesc visul, a venit un ofiţer care striga nişte nume. 
Întrebându-l dacă nu este şi numele meu pe listă, deoarece 
mi-a expirat pedeapsa, uitându-se încă o dată, mi-a spus 
să-mi fac bagajul. 

În sfârşit venise şi ziua eliberării. 

Câtă deosebire însă între ziua eliberării pe care mi-o 
imaginasem atâţia ani şi realitatea acestei zile. Poate că 
despărţirea de cei cu care trăisem alături atâta timp şi pe care 
trebuia să-i las mai departe bolnavi în întunecata celulă sau 
poate faptul că-mi dădeam seama că această eliberare nu-i 
decât un transfer dintr-o închisoare mică în una mai mare, au 
făcut ca evenimentul să-şi piardă din importanță. Luând deci 
bagajul ce trebuia predat, deoarece fusese stabilit din timp la 
cine să rămână lucrurile personale, am părăsit celula ca Și 
cum aş fi plecat pe o altă secţie, păstrând în suflet imaginea 
celor pe care îi lăsam în urmă. 

După ce mi s-a dat bagajul personal şi am predat 
hainele de puşcărie, nu-mi mai amintesc cum, dar am aflat că 
eliberarea noastră nu-i decât o farsă, prin care regimul căuta 
să scape de obligaţiile ce le avea faţă de noi, transferându-ne 
într-o altă puşcărie, pe întregul cuprins al Bărăganului şi care 
se va numi „domiciliu obligatoriu”, prescurtat „D.0." 

Din cei care ne-am eliberat în acea zi îmi amintesc de 


187 


—— 


N 
DEE 


preotul Zosim Oancea din Sibiu, Gh. Reus din Rădăuţi, cu 
care am fost trimis în comună Bumbăcari, raionul Călmățui 

Ss -dlmăţui, 
iar în altă comună au fost trimişi Gh. Şerban, un tânăr care 


executase trei ani de închisoare şi Tăutu, care era pe punctul DOMICILIU OBLIGATORIU 

de a-şi pierde complet vederea. Luaţi apoi în primire. de 

câţiva milițieni, am fost însoţiţi până la Brăila, unde vom fi Am ajuns în comuna Bumbăcari în ziua de 19 iulie 
predaţi milițienilor din comunele unde urma să ne stabilim. 1957. Pe drum, înainte de a ajunge la Brăila, Gh. Șerban şi cu 


Tăutu, care erau înzestrați cu o voce frumoasă, au început să 
cânte nişte romanțe, încât toţi oamenii din vagon s-au adunat 
în jurul nostru. Un ţăran, văzând buna dispoziție de care 
părea să fim cuprinşi, mă întreabă de unde suntem şi încotro 
mergem. La auzul veştii că venim din puşcărie, că am fost 
deţinuţi politici şi că acum suntem trimişi cu domiciliu 
obligatoriu în Bărăgan, s-a retras încet la o parte, pentru ca 
apoi, în interval de 3-4 minute, să ne vedem părăsiți de toată 
lumea, rămânând singuri în vagon. Această retragere a 
oamenilor din jurul nostru ne-a permis să ne dăm seama cât 
de terorizată era lumea din afara închisorii. 

Am fost trimis în D.O. pe timp de trei ani, în acelaşi sat 
împreună cu Gh. Reus şi preotul Zosim Oancea. Pe Gh. Reus 
îl cunoşteam încă de la laşi şi mai stătusem împreună în 
aceeaşi cameră, ceea ce ne făcea să nu ne simţim atât de 
singuri. Atât la Însurăţei, reşedinţa raionului, cât şi la Miliția 
din Bumbăcari, ni s-a atras atenţia că nu avem voie să 
părăsim localitatea şi, chiar dacă suntem chemaţi la raion, 
trebuie să anunţăm postul de Miliție, pentru a-şi da avizul. De 
asemenea, oricine ar fi dorit să ne viziteze, indiferent de 
gradul de rudenie, era obligat să se prezinte la Miliție, pentru 
a i se lua datele personale, spre a fi luat în evidenţă, această 
obligaţie fiind una din metodele perfide de terorizare a 
familiilor. 

Drumul de la Brăila la Bumbăcari l-am făcut în lada 
unui camion, putând să văd astfel câmpia întinsă a 
Bărăganului. Născut şi crescut în regiuni de deal şi de munte, 
trimiterea mea în acest întins uniform Şi parcă fără de margini 


188 189 


Die 


a Bărăganului va reuşi să alunge din sufletul meu şi cele maj 
palide bucurii care căutau să-şi facă loc. Ajuns In COMună 
spre sfârşitul zilei, miliţianul, ca să scape de noi, ne-a dus Ja 
un cetăţean, care fusese şi el deţinut politic ŞI acum era cy 
domiciliu obligatoriu, al cărui nume era Mihăiescu. Am fost 
primiţi cu foarte multă căldură, punându-ni-se la dispoziţie 
tot ceea ce s-a putut şi simţindu-ne la el ca în mijlocul 
familiei. 

Locuia într-o clădire ce avusese destinaţia şcoală şi 
dispensar medical. Tot în această clădire, care acum era 
aproape pustie, în urma plecării bănăţenilor la casele lor, 
locuia şi Nicu Carandino, care ne-a făcut aceeaşi primire 
călduroasă ca şi Mihăiescu. In prima noapte, eu şi Gh. Reus 
am dormit la Mihăiescu, iar preotul Oancea la N. Carandino. 

A doua zi, am mers cu miliţianul la Sfatul Popular, 
cerându-le să ne pună la dispoziţie câte o casă, în care trebuia 
să ne stabilim. Ne-au dus apoi la cantina GAS din localitate, 
unde miliţianul a vorbit cu administratorul să ne înscrie şi pe 
noi la masă pentru o perioadă de 10 zile, până vom lua 
legătura cu familiile, urmând ca atunci să plătim şi contrava- 
loarea mesei. După ieşirea de la administratorul cantinei, ne-a 
spus că el şi-a făcut datoria, urmând ca noi din acel moment 
să ne descurcăm cum vom ști. 

Administratorul cantinei era un dislocat de origine ger- 
mană, căruia toată lumea îi spunea Frantz şi care s-a purtat 
deosebit de frumos cu noi. Îmi amintesc cum, în prima zi; 
când am venit la masa de prânz, ne-a invitat în biroul său şi 
ne-a servit un lichior pregătit de el special pentru noi. Era 0 


băutură foarte bună şi vom regreta mai târziu că nu ne-am 


putut bucura de ea, întrucât, după primul pahar, ne-am dat 
seama că pentru noi era d 


ama eja prea mult şi că, dacă am mai fi 
băut și al doilea pahar, tarif ameţit. aa jeep a 
au atei curiozitate, dar când afla cine sunten, 
e ao cască. După ce a fost rezolvată problema 

> PS-am dus din nou la Sfatul Popular, unde ni s-a da 


190 


un om, Cu care am mers la mai multe case pustii, pentru a ne 
alege una. Aceste case fuseseră construite de către bănăţeni 
care fuseseră ridicaţi de la casele lor, aduşi în Bărăgan şi 
lăsaţi în câmp, sub cerul liber, să se descurce fiecare cum va 
şti. 

Povesteau locuitorii că la început şi-au făcut bordeie în 
pământ, până au putut să-şi facă chirpici şi să construiască 
aceste case, formate dintr-o cameră, bucătărie şi o cămară. 
Erau acoperite cu paie, dar, după plecarea strămutaţilor la 
gospodăriile lor, au început să se degradeze. La venirea 
noastră, le fuseseră luate geamurile şi uşile, câte mai rămăse- 
seră, de către Sfatul Popular, iar paiele de pe acoperișuri 
putreziseră, aşa că pe timp de ploaie apa se scurgea în 
interior. De asemenea, sobele, care fuseseră construite pentru 
a fi încălzite cu paie, începuseră să se prăbuşească. Am 
hotărât, împreună cu Gh. Reus, pentru început să luăm 
împreună o casă, căreia să-i facem reparaţiile necesare şi 
unde să ne stabilim temporar. 

După ce am ales una ceva mai bună, am mers la Sfat și 
am cerut uşile şi geamurile de care aveam nevoie, apucân- 
du-ne apoi de treabă. Pentru a putea dormi în „casa noastră” 
ne-am dus la GAS şi am cerut două braţe de paie ca să le 
punem pe jos, unde urma să dormim. Ulterior am mai făcut 
rost şi de o uşă, pe care am transformat-o în pat. Cred că 
Mihăiescu şi Carandino ne-au dat câte o pătură şi astfel am 
devenit liberi” şi „proprietari de casă”. In sat locuiau câţiva 
foşti deţinuţi politici şi ei cu domiciliul obligatoriu, precum şi 
câteva familii de basarabeni, de bucovineni şi de 
macedoneni, fugite din Dobrogea, în urma persecuțiilor la 
care fuseseră supuse. Toţi erau oameni liniştiţi şi se vedea că 
făcuseră şi ei parte din rândul celor prigoniţi „de regimul 
comunist. Datorită suferințelor şi persecuțiilor îndurate, ne 
înțelegeau, fiind cu sufletul alături de noi şi chiar ajutându-ne 
pe ascuns, când aveau posibilitatea. j 

Îmi amintesc cum, încă din primele zile după ce ne-am 


191 


5 


mutat în casa pe care o aranjasem, aveani să ne găsim în faţa 
unei surprize. Dimineaţa, când am ieşit afară, am găsit lângă 
uşă vreo 3-4 pepeni galbeni şi tot atâţia verzi. Acest lucr 
avea să se repete şi în dimineaţa următoare, ceea ce ne-a 
determinat să urmărim cine ne aduce pepenii. In spatele casei 
noastre locuia învățătorul din sat, cu familia. Deşi relaţiile 
dintre noi se limitau la salutul obişnuit, spre surpriza noastră 
învățătorul, înainte de a se face ziuă, se scula şi ne punea 
pepenii lângă uşă. I-am mulţumit şi l-am rugat să nu ne mai 
aducă, motivând că ne-am săturat de pepeni. I-am cerut acest 
lucru deoarece doream să nu aibă neplăceri în cazul că l-ar fi 
văzut cineva, putând fi acuzat de „ajutor legionar”, dacă acest 
lucru ar fi ajuns la urechea Securităţii. 

După puţin timp, Gh. Reus şi-a amenajat o cameră în 
clădirea dispensarului, iar eu am rămas în acea casă până la 
venirea toamnei. O dată cu ploile de toamnă, m-am mutat şi 
eu într-o cameră din clădirea dispensarului, care, fiind 
acoperită cu țiglă, mă scăpa de scurgerea apei în casă. 

În tot timpul iernii, îmi amintesc că am făcut o singură 
dată foc în cameră, deoarece lemne se găseau foarte greu şi, 
fiind şi scumpe, nu-mi permiteam un asemenea lux. 

Nu pot să uit cum, într-o dimineaţă, grăbindu-mă din 
cauza frigului să mă îmbrac, când am băgat mâna în mâneca 
unei flanele, „Prin partea de jos a mânecii au ieşit patru 
șoareci, care îşi găsiseră în timpul nopţii, acolo, un loc mai 
bun şi mai călduros pentru dormit, decât sub duşumea. 
fi e dude Sa şi Gh. Reus. Am reuşit totuşi să Ies 
Şi groasă, pe care mi a edu sac Se plapurua aa 

Doc e trimis-o impreună cu câteva pături. 
APERE pa e cu căciula pe cap, iar dimineaţa, pe 
forma un strat de pr ae sar o pătură, în dreptul gurii $ 

încă din si Omoroacă, 

Drezentagaja Li a a la sosirea în Bumbăcari, E, 
amănunțit şi să-mi continui C, ca să fac un control Ei 
pneumoperitoneul început încă la 


192 


Târgu Ocna. Acolo, la dispensar, l-am întâlnit pe Virgil 
Mitan, cu care stătusem în cameră la Piteşti şi care, după 
expirarea D.O., rămăsese salariat la acest dispensar. Medic de 
dispensar era tot un fost deţinut politic, fiind şi el cu D.O. şi 
anume dr. Pompiliu Ioniţă, fost conferenţiar la Facultatea de 
Medicină din Timişoara. După ce m-a consultat şi mi-a făcut 
o radioscopie, mi-a spus că trebuie să continui pneumoperito- 
neul şi mi-a prescris un tratament cu antibiotice. M-am 
obişnuit destul de greu cu noua situaţie, iar lipsa totală de 
poftă de mâncare a început să mă îngrijoreze. Toată alimenta- 
ţia mea, la început, se rezuma la ciorbele pe care le mâncam 
la cantină fără pâine şi la câte o bucată de pepene verde. 

După o săptămână, au început să-mi vină de acasă, pe 
rând, surorile, fraţii, nepoţii etc., care mă forţau să mănânc, în 
timpul cât şedeau la mine; am reuşit astfel să intru în viaţa 
normală. Deşi mi-au adus tot ce aveam nevoie, am hotărât 
să-mi caut de lucru, ca să mă întreţin singur. Am lucrat astfel 
la strânsul recoltei, la cărat sau împrăştiat bălegar pe câmp, la 
un şantier de construcţii sau ca paznic, adică acolo unde 
găseam. Cea mai frumoasă perioadă îmi amintesc că a fost 
luna octombrie, când am fost trimis să supraveghez 
strângerea porumbului de pe circa 100 ha, suprafaţă ce fusese 
însămânţată mai târziu şi dată la oameni pentru a fi lucrată, ei 
urmând să primească 20% din recolta obţinută. Sarcina mea 
era să stau la capătul parcelei, unde era drumul spre sat, drum 
pe care veneau oamenii la muncă sau plecau spre casă. Imi 
amintesc că toată lumea venea dimineaţa pe acest drum cu 
căruțele, dar seara plecau toţi pe alt drum, aşa că nu puteam 
să controlez pe nimeni ce are în căruţă. 

Oamenii cunoşteau trecutul meu, nu se păzeau de mine, 
de aceea îşi schimbau drumul, pentru ca, în cazul că cineva 
i-ar fi prins cu porumbul în căruțe, eu să nu fiu implicat în 
faptele lor. În timpul zilei, pe câmp, nu se bea apă, ci Vin, ŞI 
toţi mă invitau să beau cu ei un pahar. 

Cu toate că nu aveam acest obicei, am acceptat să beau 


193 


a 


în fiecare zi câte un pahar de vin dimineaţa, unul la prânz Şi 
unul it cum am fost apreciat de oameni o demonstrează 
următoarea amintire. În ziua de 6 decembrie, când se 
serbează Sf. Neculai, era ziua mea onomastică. Deşi era un 
viscol puternic, pe la ora 9 dimineaţa aud că cineva îmi bate 
la uşă. Când am deschis, m-am trezit în faţă cu unul dintre 
țăranii care culegeau porumbul de pe „parcela unde îi 
supravegheasem eu. Mi-a spus că a venit să-mi ureze „Mulţi 
ani” de ziua mea, ştiindu-mă singur şi mi-a adus şi mie un 
cadou, dar mă roagă să nu-l refuz. Nu a mai aşteptat refuzul 
meu, a ieşit afară unde avea lăsat calul cu care venise şi s-a 
întors cu o damigeană cu vin în braţe. După ce mi-a mai urat 
o dată cele cuvenite, mi-a zis că dacă vreodată am nevoie de 
ceva, mâncare, zahăr sau orice, să apelez fără ruşine la el sau 
la oricare din cei pe care i-am cunoscut, că vor face tot ce vor 
putea ca să mă ajute. M-a impresionat mult gestul, iar clipele 
de bucurie pe care le trăiam nu erau cauzate numai de cadoul 
primit, ci de descoperirea că mai sunt încă oameni aşa cum îi 
ştiam de copil şi cum îi lăsasem atunci când am fost ridicat 
de acasă. 

O dată cu venirea iernii, nu am mai găsit de lucru, 
trebuind să trăiesc cu ceea ce agonisisem în timpul toamnei. 
Magazioner la GAS era un macedonean, Iorgovan, cu care 
vorbisem despre nişte rude ale lui din închisoare despre care 
el nu mai ştia nimic demult, ceea ce ne făcuse să fim oarecum 
mai apropiaţi sufleteşte. Acesta, când avea ceva de lucru la 
magazie, mă anunţa şi astfel mai câştigam din când în când 
câte un ban. 

In apropiere de sediul GAS-ului, se aflau nişte pătule 
pătule, îmi pro use see at i e dea lg - d 
Am acceptat și Saca (8 pe Upul zilei l pa își 

propunerea, fiindcă terminasem banii şI nu 


doream să ă ili 
să fiu o povară pentru familie, care şi aşa se descurcă 


194 


destul de greu, iar această pază mai dura cel mult şase 
săptămâni. Văzându-mă destul de uşor îmbrăcat, 
magazionerul mi-a dat o şubă îmblănită, spunându-mi să o 
păstrez până se termină iarna. Această şubă mi-a fost de mare 
folos toată iarna, atât ziua, cât şi noaptea. 

Îmi amintesc cum, într-o dimineaţă, prin luna ianuarie, 
pe un viscol foarte puternic, m-am dus la Dudești ca să-mi 
fac pneumoperitoneul şi să-mi cumpăr niște pâine, neştiind 
cât va mai dura ninsoarea. La plecare, nu am dat importanță 
viscolului ce sufla din spate, mai ales că şuba mă proteja de 
furia lui. La întoarcere, viscolul crescuse în intensitate; eram 
nevoit să merg cu privirea în pământ. Nemaiputând 
recunoaşte drumul sau cărările din cauza zăpezii, m-am 
hotărât să mă orientez după stâlpii de la rețeaua electrică. 

La un moment dat, am observat că m-am îndepărtat de 
linia electrică, şi că nu ştiam încotro merg. Negăsind nici un 
punct de reper am pornit într-o direcție unde bănuiam eu că 
se află gospodăria. Deşi nu-mi dădeam seama, totuşi cred că 
mă cuprinsese îngrijorarea; nu simţeam nici oboseala, nici 
greutatea şubei sau tăria vântului, singura mea preocupare era 
mersul înainte. După aproximativ două ore de mers, am 
întâlnit un stâlp de la rețeaua electrică, dar nu ştiam încotro 
să apuc. Cunoscând direcţia vântului de acasă, m-am Întors 
cu spatele împotriva vântului. Am reuşit în acest fel să 
aproximez încotro să apuc şi am avut grijă să nu mă mal 
îndepărtez de reţeaua electrică. Mă onentam după stâlpi sau 
sârme, când se vedeau, sau după zgomotul produs de acestea 
din cauza viscolului.  uegiete ră £ 

Calculul făcut s-a dovedit a fi fost bine gândit: după 
mai puţin de două ore am zărit nişte copaci. Uitându-mă 
atent, mi-am dat seama că sunt salcâmi din Pre MI 
GAS-ului. Am răsuflat uşurat, văzându-mă pe (culte dă 
bun. Ajuns acasă, îmi dispăruse oboseala Alte, i 
curajul de a mai ieşi din sat pe un asemenea dog ie 
aud după câteva zile că, de la câţiva kilometri de Bumoăcari, 


195 


EI 


vântul a mânat o turmă de oi însoţită de un cioban, Care nu a 
vrut să le abandoneze, până aproape de Dunăre şi numaj 
norocul a făcut să nimerească într-un huceag, unde, din Cauza 
tufişului, vântul era mai domol; astfel au putut fi oprite oile 
pe loc, salvându-le de la înec. Se vorbea că luaseră măsuri să 
caute prin zăpadă oile din cârd rămase în urmă. Abia după 
aflarea acestei întâmplări, mi-am dat seama prin ce primejdie 
trecusem şi ce poate face o viforniţă în Bărăgan. În acest 
timp, am primit o scrisoare de la fosta mea prietenă, care îmi 
transmitea că ar dori să mă vadă şi mă întreba dacă are voie 
să mă viziteze. Surpriza a fost plăcută şi i-am răspuns 
imediat, invitând-o la Bumbăcari. 

Revederea a fost plină de emoţii şi bucurii, iar cu 
această ocazie am hotărât să ne căsătorim, deşi părinţii ei 
susțineau că e mai bine să amânăm căsătoria până mi se va 
ridica D.O. Fără a ţine cont de părerile lor, am stabilit să ne 
căsătorim în timpul verii, până atunci eu urmând să caut o 
casă mai bună şi să-i fac reparaţiile necesare pentru a putea 
locui în ea. Îmi făcusem de asemenea planul să mă ocup de 
grădina din jurul casei şi să semăn tot ceea ce ne-ar fi fost 
necesar într-o gospodărie. 

„O dată cu venirea primăverii, mi-am luat o nouă casă, 
i-am făcut reparaţiile de primă urgenţă, am arat grădina şi am 
semănat tot ceea ce am crezut că-mi va fi de folos, găsind 
totodată de lucru, la șantierul de construcţii de pe lângă GAS, 
unde am incercat să repunem în funcţie o fântână destinată 
adăpării vitelor, care, din pricina nisipului cărat de izvoare, 
nu se mai putea folosi, pompele înfundându-se cu nisip. Fiind 
mal e mi s-a propus să mă cobor eu în fântână, pentru a 
isi cost zonă e aa 
po be A, âncime destul de mare, fântâna fiind 
E peratura în adâncul ei era destul de 


A trebuit să 3 : 
RE e buit să fac această operaţie de umplere a ciubărului 


ip ti i 
p timp de 2-3 ore, lucru zadarnic, deoarece izvorul 


196 


căra alt nisip în loc. Insă pentru mine timpul a fost suficient 
ca să răcesc. 

Probabil ŞI din cauza efortului, m-am îmbolnăvit din 
nou, făcând o congestie pulmonară. Fiindcă mă simţeam 
destul de rău, m-am dus la dispensarul TBC, unde dr. Ioniţă a 
vrut să mă interneze, dar am refuzat, întrucât nu puteam să 
las casa singură, mai ales că aveam multe păsări care trebuia 
îngrijite. M-am mulțumit cu tratamentul prescris și am plecat 
acasă. Dispensarul era în satul Dudeşti, la o distanță de 3 km 
de Bumbăcari, iar drumul până acasă, sub un soare dogoritor, 
părea că nu se mai termină. Simţeam cum mă părăsesc 
puterile şi singura dorinţă pe care o mai aveam era să mă aşez 
jos pentru a mă odihni şi a-mi recăpăta puterile. Am 
continuat totuşi drumul până la Bumbăcari. 

Ajuns acasă, mi-am pus termometrul şi, cu toate că, din 
cauza transpiraţiei, eram tot ud, temperatura mea depăşise 
30p. 

Stând în pat să mă odihnesc şi gândindu-mă la ceea ce 
trebuie să fac, am fost cuprins de o tuse, de care nu puteam 
scăpa. O dată cu această tuse, sputa a devenit hemoptoică, 
ceea ce m-a alarmat în oarecare măsură. Având din timp 
pregătită o rezervă de medicamente pe care mi le trimisese 
sora mea mai mică, Elena, care m-a ajutat foarte mult, am 
hotărât să-mi fac singur antibiotice, deşi până atunci nu mai 
făcusem nici mie nici altcuiva vreo injecție. Imi amintesc că 
era în jurul orei 12 când mi-am făcut prima injecție cu | e 
streptomicină, apoi la celălalt picior mi-am făcut un flacon de 
penicilină cu vitamina C. Prima injecție mi-a fost mai greu să 
mi-o fac, apoi am prins curaj şi am început să le fac cu mai 
multă încredere. Seara, când trebuia să-mi fac penicilina, 
temperatura era în creştere faţă de cea de la amiază, aşa că 
am hotărât să-mi mai fac 1 g de streptomicină. Mi s-a părut 
că e bine să-mi fac un tratament şoc, hotărând ca apoi să-mi 
fac injecţiile cu penicilină din 4 în 4 ore, iar streptomicina 9 
dată pe zi. 


197 


ie 


Spre  mulțumirea mea, temperatura îmi  Scăzuse 
dimineaţa, iar sângele din spută aproape dispăruse. A doua zi, 
până seara, temperatura îni-ă scăzut aproape de normal, ȘI am 
căpătat astfel încredere. în modul cum îmi făceam Singur 
tratamentul. Me să edi 

În primele două zile de boală nu am ieşit din casă decât 
ca să dau mâncare şi apă la păsări. A treia zi, nemaiavând 
apă, m-am dus la o fântână din apropiere să-mi aduc o 
căldare cu apă. Nu-mi pot da seama cum mergeam pe drum, 
dar o femeie macedoneană, care locuia lângă fântână, a 
observat că sunt bolnav, a venit la mine şi nu m-a lăsat să 
scot eu apă, mi-a luat căldarea, a umplut-o şi mi-a dus-o până 
în casă. 

S-a dus apoi la dispensarul din sat, nu ştiu cu cine a 
vorbit, dar în mai puţin de o oră a venit să mă vadă o soră 
medicală. Am avut cu ea o discuţie asupra bolii, dar relatân- 
du-i că am fost la dispensarul TBC din Dudești, că îmi 
cunosc boala și că îmi fac singur tratament, nu a mai spus 
nimic. S-a oferit să-mi facă ea injecţiile, i-am mulţumit, dar 
am refuzat propunerea deoarece nu aveam banii necesari ca 
să mă achit de obligaţiile ce-mi reveneau, motivând că-mi pot 
face singur tratamentul. La amiază, aceeaşi femeie 
macedoneană a venit şi mi-a adus ceva de mâncare, 
întrebându-mă de ce mai aveam nevoie. Spiritul de 
solidaritate în acele momente grele şi bunăvoința acestei 
femei au făcut să nu mă mai simt singur. Tot ea l-a anunţat şi 
pe Gh. Reus, care a venit mereu să mă vadă. După câteva 
zile, am început să ies prin curte, să mă mişc şi să simt cum 
Imi recapăt puterile. 
see cole i î cea se ie 
să-şi dea demisia Fate ici ae piei a e Peg i 
la Bumbăcari. După îti ne mp i cae ft 
împotrivirile din eee ni mu ea d 
IER ap NR, „Prinț or ei. Eu mă refăceam ŞI 

crez la GAS, continuând să mă 


198 


pregătesc cu cele necesare pentru iarnă. După sosirea ei la 
Bumbăcari, ne-am dus la Sfat, unde am făcut formalitățile 
necesare pentru căsătoria civilă, iar după aproape două 
săptămâni, a avut loc oficierea căsătoriei. 

După 10 zile urma să aibă loc şi cununia religioasă, dar, 
cu trei zile înainte de a avea loc acest eveniment creștin, am 
fost din nou arestat şi dus la securitatea raională din Insurăţei. 
Cu toate că securiştii, pentru a nu-i alarma pe cei ce 
rămâneau în urmă, întrucât mai venise o soră la mine, au 
promis că până seara mă voi întoarce acasă, am spus soției şi 
surorii că, dacă nu mă întorc în 24 de ore, să vândă tot ce nu 
pot lua şi să plece din Bumbăcari. 

Soţia, întorcându-se la părinţii ei, a fost supusă unei 
adevărate terori din partea acestora, familia ei interzicându-i 
să mai aibă legături cu familia mea şi obligând-o să 
divorţeze. În timp ce mă aflam în lagărul de la Periprava, 
mi-am asumat un risc foarte mare, trimiţându-i cu ajutorul 
unui deţinut de drept comun o scrisoare pe adresa părinților 
ei, cu scopul de a-i face cunoscut unde mă aflu şi că sunt 
sănătos. Prin scrisoare, pentru a nu o pune la cheltuieli, am 
rugat-o să-mi trimită numai o cămaşă şi o izmană din cele 
Tămase acasă la arestarea mea, confirmându-mi în felul 
acesta primirea scrisorii. Această scrisoare nu numai că nu i-a 
fost arătată soției, dar nici măcar nu a fost trimisă părinților 
mei. Probabil, datorită atmosferei în care trăia, nici după 
eliberarea mea nu a mai avut tăria de a ieşi de sub influența 
părinţilor, astfel că divorţul a rămas definitiv. Presiunile la 
care a fost supusă vor avea urmări nefaste în viaţa ei: nu se 
va mai recăsători nici după moartea părinților, eu trebuind 

să-mi întemeiez un alt cămin. 
Aveam să aflu, la eliberare, că de toată munca mea avea 
să profite şeful postului de miliţie, care a făcut tot ce a putut 
pentru ca soţia mea să plece cât mal repede şi cu cât mal 


i >mânându-i lui, contra unei sume 
uține lucruri, restul rămânându-i hu, 
E: a bunurilor 


derizorii, prin care să poată justifica însuşire 


199 


rămase. în urmă şi acum a inceput să-i mănânce pe alţii mai mari. Îmi 


Când gândurile mă poartă din nou pe la Bumbăcari era milă de bietul bătrân când îl vedeam cum încearcă să-și 
şi-mi amintesc de N. Carandino, nu pot să uit 0 ispravă a stăpânească lacrimile, dar nu aveam cum să-l ajut. 


L-am sfătuit să-și ţină puii închişi şi să se ducă la 


mea, pe care am povestit-o întâia dată lui Gh. Reus, în lagărul 
Carandino să-i spună durerea sa şi să-l roage să ţină motanul 


de la Culmea şi pe care încerc să o redau pe scurt acum. 


| 


N. Carandino nu lucra, deoarece primea în fiecare lună încuiat în casă. : 
bani de acasă, iar timpul şi-l petrecea citind şi făcând adesea Mi-a spus că a fost şi că acesta i-a răspuns că, dacă vrea 
pauze pentru plimbare. Iarna, din cauza vânturilor puternice să crească pui, trebuie să-i păzească, nu Să-ŞI țină el motanul 
stătea aproape tot timpul în casă şi, pentru a nu se plictisi îi închis. Lt sai 
singurătate, îşi crescuse un pisic, care cu timpul a devenit mai Seara, când l-am întâlnit pe Carandino, i-am reprodus 
mare decât unul obişnuit, fiind cunoscut de oamenii din sat cele auzite de la bătrânul basarabean şi, spre surprinderea 
sub numele de „motanul lui Carandino”. De câte ori avea mea, a repetat aceleaşi vorbe. Îmi amintesc că din clipa aceea 
ocazia, începea să-şi laude motanul: era pisoiul cel mai mi-am schimbat mult părerea despre N. Carandino. 
frumos, cel mai deştept, cel mai mare etc. Cred că nu exagera După câteva zile mi-am cumpărat şi eu şase pui ca să-i 
cu nimic făcând asemenea aprecieri, deoarece motanul său cresc pentru iarnă, care m-au costat mai mult de jumătate din 
întrunea aceste calități. salariul meu lunar. l-am învăţat ca noaptea să doarmă într-un 
„Prin luna ianuarie, N. Carandino s-a dus la Gh. Reus și salcâm de lângă gemul camerei mele, tocmai pentru a fi feriţi 
cuprins de o mare supărare şi revoltă, i-a spus că cei de la de motan. Într-o noapte, cum dormeam cu geamul deschis, 
Sfatul Popular i-au prins motanul, care era foarte blând şi aud puii făcând zgomot în copac, sărind pe alte crengi. 
l-au castrat. Povestea cele întâmplate cu atâta revoltă şi regret Coborând iute din pat şi lovind în geam, văd cum motanul lui 
de parcă i s-ar fi întâmplat lui o asemenea nenorocire. A Carandino sare din copac şi fuge. Nu am mai dormit toată 
chemat o doctoriţă de la Dudeşti să-l consulte şi să-l panseze noaptea, gândindu-mă că şi puii mei vor avea aceeaşi soartă 
apoi a inceput să se îngrijească de motan, de parcă ar fi de ca şi cei ai bătrânului basarabean. Dimineaţa, le-am dat apă şi 
un om bolnav. M-am dus şi eu să-l văd, manifestându-mi mâncare şi am plecat la lucru, căutând o posibilitate de a-mi 
indignarea față de această faptă, încercând totodată să-l salva puii. Într-un târziu mi-am făcut un plan, pe care a 
ic MOS, că motanul va scăpa cu viaţă. Până trebuit să-l țin secret şi anume, să-i fac de petrecanie 
mai şi crescut denai  l mere n AI isca dacă joroutui Ă SA ibuit la moartea motanului 
i sa , el posibilitatea lui Carandino să se Imi părea rău că am contribuit la moart Dia 0 
in nou cu motanul lui. dar când îmi aduceam aminte de lacrimile bătrânului 
a ă ca ui a iai sau la începutul verii, un basarabean, mi se părea justificată su: a ra de E 
fată han dicanată A o ie care mai avea de întreţinut şi 0 aL auzea, lipsurile, foamea, Je “ol e A Pe 
drum şi-mi s 1 câre “ocuia în apropiere, mă opreşte pe bătrânului şi care nu puteau sia ză d e bunătăţi 
pune: „Domnule Nicu, ce să fac eu cu motanul să-i crească erau pentru el singura nădejde de a-şi îmbu 


lui Carandino, căci îmi 


Viaţa. 
povesteşte cum i-a mâncat 1 


Poate motivul cel mai important c 


201 


mănâncă toţi puii?” Apoi îmi 
9 pui de la o cloşcă cu câteva zile 


200 


are m-a determinat să 


o III 


ie 


fac acest faptă a fost afirmaţia făcută de Carandino: „Nu 0 să 
țin eu motanul închis din cauza unor pul ; precum şi teama că 
și puii mei vor avea acecâşi soartă. ŞE 

“A treia zi mă întâlnesc cu Carandino care mă întreabă 
dacă motanul lui nu a mai fost pe la mine, deoarece nu a maj 
venit acasă de două zile. I-am spus că nu l-am văzut, nestând 
acasă şi am încercat să-l încurajez, spunându-i că poate şi-a 
găsit şi el o pisică. „Pe dracu” pisică, nu ştii că l-au castrat cei 
de la Sfat?” îmi răspundea el bosumflat şi îngrijorat de soarta 
motanului. 

M-am prefăcut că am uitat, încercând să găsesc alte 
motive pentru a-i justifica lipsa şi ne-am despărţit, căutând să 
par şi eu neliniştit din cauza acestei dispariţii. 

Ajuns acasă, încep să-mi pun întrebarea: „Oare nu m-a 
văzut cineva când l-am aruncat în buruienile din porumb?” 

După aproape o săptămână, mă întâlnesc din nou cu 
Carandino, care îmi spune: „Ştii că am găsit motanul?”, „Îmi 
pare foarte bine” îi răspund, căutând să mă arăt cât mai bucu- 
ros. „Te bucuri degeaba, căci l-am găsit datorită mirosului, 
mort în buruieni”. Îi răspund că-mi pare rău, apoi îl văd cum 
se uită spre casa basarabeanului : „Al dracului moşneag” zice, 
apoi ne despărțim, gândindu-ne la moartea bietului motan. 
MĂ Când i-am povestit după aproape un an lui Gh. Reus 
întâmplarea, nu-i venea să creadă că am fost în stare de aşa 
ceva, deşi am încercat să-i explic că trebuia să aleg între viaţa 


motanului sau a câtorva zeci de pui din împrejurimi, printre 
care se numărau şi ai mei. 


202 


> 335 


COLONIA CULMEA. 
(NOUA CULME) 


În noaptea de 19-20 septembrie 1958 am fost arestat din 
nou şi dus la Securitate, în Insurăţei, unde au fost strânşi toți 
legionarii cu D.O. din raionul Călmățui. Deşi securiştii 
afirmaseră că până seara mă voi întoarce acasă, mi-au permis 
să iau cu mine încă două rânduri de schimburi şi un pulover. 
Am încercat să iau o bundiţă din piele sau o flanea mai 
groasă, cu mâneci, dar nu mi s-a dat voie, interzicându-mi-se 
de asemenea să iau ceva de mâncare sau ţigări. 

După ce am fost adunaţi toţi cei arestaţi la raion, am 
fost îmbarcaţi în două camioane şi duşi în Dobrogea, în 
colonia Culmea. Aici au fost strânşi toţi legionarii care erau 
cu D.O. în Bărăgan, plus câteva sute de ţărani din fosta 
regiune Galaţi, care s-au opus colectivizării şi, mai târziu, tot 
aici vor fi trimişi cei din Aiud, cărora le expira pedeapsa Şi 
nu erau puşi în libertate, pentru că s-au împotrivit reeducării. 

Chiar din prima zi când am intrat în această colonie, 
gardienii şi în mod deosebit ofiţerii au căutat să ne intimideze 
prin comportamentul lor, vrând parcă să ne avertizeze de 
ceea ce ne aşteaptă. pa ea 

O dată cu percheziţiile, au început să-l injure Şi să-i 
lovească pe cei ce nu reuşeau să se dezbrace sau să se miște 
mai repede. A. 

pacea tot felul de glume pentru a ne umili, dar ŞI cu 
gând să ne provoace, ca să aibă apoi motiv să ne bată. Imi 
amintesc că am fost prima victimă a unei „ase d 
provocări, când un ofiţer care supraveghea perchez Vi 
făcut o glumă proastă; i-am spus că eu nu-i permit nu Sc 
glume, iar dacă lui îi fac plăcere, să le facă cu prie 


Ț o III 


tovarăşii săl. Cum era prea multă lume de faţă, nu a mai Zis începu să mă cuprindă. Atunci l-am văzut pe ofiţerul cu care 
nimic, trecând la 0 percheziţie foarte amănunțită, avusem incidentul în timpul percheziţiei, care se prefăcea că 
nepermiţându-mi să iau cu mine nici măcar puloverul, ci trece întâmplător pe acolo. M-am convins fulgerător că am 
numai două rânduri de schimburi, compuse din unul obişnuit fost atras într-o cursă, dar era prea târziu şi nu se mai putea 
şi un al doilea format dintr-o cămașă ŞI O pereche de izmene face nimic. 

flanelate. În timp ce-mi făceam bagajul pentru a fi depus la Am bănuit că sunt condus în acea baracă, ca să fiu dus 
magazie, am riscat şi am reuşit să mai lau o cămaşă flanelată la izolare şi regretam că nu am cămaşa groasă pe mine. După 
şi să o amestec printre cele pe care trebuia să le duc cu mine ce am intrat în spălător, gardianul a tras ușa după mine, iar în 
în cameră. Imediat ce am intrat, cineva mi-a dat un ac cu aţă interior am mai văzut doi gardieni, fiecare având câte un 
strecurat cu greutate în cameră şi m-a ajutat să dublez cele ciomag în mână. Fără a-mi spune ceva, au început să mă 
două cămăşi flanelate, ca să fie găsită numai una la o nouă lovească pe unde se nimerea și cu o duritate de care numai 
percheziţie. Spre seară, când a venit masa, îmi amintesc că a unii temniceri sunt în stare. Întrucât unul din ei mă 
fost o ciorbă de cartofi şi că hârdăul a fost vârât în cameră. înghiontea cu ciomagul în piept, am făcut greşala să le spun 
Mi-am luat porţia de mâncare şi, fiindcă mulţi nu şi-au luat că sunt bolnav de TBC şi că s-ar putea să răspundă de ceea ce 
raţia, mi-am mai luat un polonic, întrucât mi-am dat seama că fac. Din acel moment toți vor căuta să mă lovească în piept 
mâncarea era foarte slabă, iar la boala mea aveam nevoie de sau coaste, iar unul mai tânăr şi mai brunet, Costea, se va 
o alimentaţie mai bogată. In afară de mine, îmi amintesc că evidenția prin sadismul său, lovindu-mă numai cu vârful 
numai C. Paragină a mai luat supliment, deoarece nici lui nu i ciomagului în piept. La un moment dat, încercând să-mi mai 
s-a permis să ia mâncare de acasă, iar ca vechi pușcăriaş știa protejez pieptul, m-am dezechilibrat şi am căzut peste o 
că mâncarea are rol hotărâtor în închisoare. Numai peste chiuvetă, poziţie în care le era mai uşor să mă lovească cu 
câteva zile se va vedea că toată lumea îşi va lua mâncarea, ciomegele de-a lungul spatelui. Costea a continuat să mă 
indiferent de calitatea ei, putându-se observa cum foamea, înghiontească în coaste, cu ciomagul său. 

încet, dar sigur, începe să-i cuprindă pe toţi. După masă, am Căutând să mă apăr de loviturile lor, m-am băgat cu 
început să mă plimb prin cameră, pe culoarul dintre paturi, capul şi cât am mai încăput sub chiuvetă, ei continuând să mă 
conform unui vechi obicei din puşcărie, gândindu-mă la cei lovească cu aceeaşi sălbăticie peste restul corpului. După ce 
Tâmaşi acasă. Cum mergeam către uşă, am observat că cineva au considerat că şi-au îndeplinit sarcina primită, au încetat să 
ne supraveghează prin vizetă, dar nu am dat nici un fel de mă mai lovească cu ciomegele, izbindu-mă în schimb cu 
importanţă acestui lucru. Când am ajuns din nou în faţa uşii, picioarele, ca să mă ridic de sub chiuvetă, unde căzusem. Dus 


aceasta se deschise şi gardianul îmi spuse destul de politicos 
să scot hârdăul din cameră pe sală. Pentru moment am avut 0 
Ro See, am acceptat, pentru a nu-i mai irita, mai ales că 
ef e de obișnuit, se făcea la toate camerele şi în 
uşa tă E Sub eşit cu hârdăul pe sală, gardianul a încuiat 
a pi politicos, m-a rugat să-l scoatem împreună afară 

racă şi apoi să-l ducem la spălătorul din faţă. Neliniştea 


204 


în cameră, am fost înconjurat de cei ce mă cunoşteau, 
îngrijoraţi de întârzierea mea. M-au întrebat ce s-a întâmplat. 
Îmi amintesc că la început nu le-am spus decăt: „Fiţi atenţi că 
au de gând să ne extermine”, spunându-le apoi să mă palpeze 
pe fese şi pe muşchii picioarelor, ca să vadă cum s-au întărit 
din cauza loviturilor. : 3 

Le-am povestit pe scurt cele întâmplate şi am propus să 


205 


e 


ie 


evităm orice ieşire din cameră. În urma mea s-au mai folosit 
de un truc asemănător, reuşind să-l scoată din cameră pe 
Titus Turcu, student la medicină. El a fost dus într-o baracă 
în apropierea căreia se afla dormitorul ultimilor deţinuţi de 
drept comun, care nu fuseseră înlocuiţi de la locurile lor de 
muncă: bucătărie, magazie etc. Când au început să-l bată, a 
avut inspiraţia să ţipe. Aşa l-au lăsat să scape mai uşor, 
probabil pentru a nu fi auzit de cei de la drept comun. „Tu ai 
tras-o mai tare din cauza mândriei de a nu te văita”, avea 
să-mi spună Titus Turcu şi a adăugat, spre a mai descreţi 
frunţile oamenilor: „Vezi, oltenii e mai deştepţi decât 
moldovenii”. Această glumă a avut darul de a schimba 
atmosfera din mijlocul nostru, fiecare retrăgându-se la patul 
său. 

Din sufletul meu nu a mai putut fi alungată însă 
imaginea gardianului Costea. Asemenea cruzime ca la acest 
om mai văzusem la Suceava în ochii lui Blehan şi 
Danielevici sau la Piteşti în ochii lui Ţurcanu. Mi se părea 
acum că Georgescu de la Piteşti sau Filipescu de la Aiud au 
fost nişte miei în comparaţie cu Costea. A rămas în amintirea 
mea ca singurul om din toată perioada de puşcărie pe care nu 
doresc să-l mai văd. 

După această bătaie boala mi s-a agravat din nou, iar 
sputa hemoptoică şi-a făcut iarăşi apariţia. 

; Mâncarea era atât de proastă, încât îmi amintesc că, 
până la reacomodarea organismului la condiţiile de puşcărie, 
aveam scaun o dată la două săptămâni şi atunci foarte puţin și 
cu mare greutate, deoarece organismul căuta să digere şi să 
asimileze tot ce se putea, în lupta sa pentru supravieţuire. În 
urma unor noi mutări prin camere, am dat peste dr. Pompiliu 
Ioniţă, care îmi cunoştea boala de la Bumbăcari, când îmi 
făcea pneumoperitoneu. În una din zile, i-a spus ofițerului de 
a doit ioan caine ia i aaa 
Îi luea oile E a sistenţa medicală se rezuma la venirea 

onstanţa o dată pe lună. Medicul nu putea 


206 


face nimic, nefiind amenajat un cabinet medical. Când a 
venit medicul de la Constanţa, am fost dus împreună cu 
dr. loniţă într-o cameră unde era medicul civil, iar dr. Ioniţă 
i-a descris boala, cerând scoaterea mea din mijlocul celorlalţi 
şi internarea în infirmerie. 

Doctorul civil m-a pus să mă dezbrac, ca să mă consulte 
şi el, apoi mi-a spus că nu mă poate interna, neexistând 
infirmerie. Văzându-mă plin de vânătăi pe corp şi dându-şi 
seama ce se petrece în această închisoare, nu a mai venit 
niciodată în incinta coloniei, fiind înlocuit cu altul. Îmi 
amintesc că, punându-se în funcție o baie şi fiind duşi să ne 
spălăm, am văzut, când eram sub duş, cum oamenii, în 
special ţăranii mă priveau cu un sentiment de groază. Trecuse 
mai mult de o lună de zile şi încă se mai vedeau vânătăile de 
pe corpul meu. Nemaivenind medicul civil de la Constanţa, 
au fost numiţi în locul lui medici deţinuţi, care cu timpul sau 
schimbat, fără să cunosc din ce motive. 

O dată cu aducerea la cabinetul medical a dr. Tache şi a 
dr. loniţă, aceştia au obţinut două camere unde să fie internaţi 
bolnavii. După ce a expirat perioada de carantină şi am fost 
repartizaţi în alte saloane, fiind înghesuiți până la 80 de 
oameni într-o cameră, condiţiile de viaţă au devenit foarte 
grele. Aveam în cameră două hârdaie pentru necesităţi fireşti, 
care erau însă insuficiente. Din cauza căldurii din cameră, 
conţinutul începea să fermenteze şi să curgă pe Jos, dând 
naştere la discuţii permanente cu gardienii, pentru a ni se da 
voie să le scoatem afară din cameră, să le golim. Geamurile 
erau văruite şi bătute în cuie, putându-se deschide doar un 
ochi, dar numai cu aprobarea şefului de secție, iar orice 
protest al nostru se solda cu închiderea geamului. Am fost 
îmbrăcaţi în zeghii de doc subțire, fără căptuşeală, în care am 
rămas şi după venirea frigului. 

fe erau Sa la lucru le-au fost date pair VĂ 
groase şi o manta fără căptuşeală, cu uzură mare, incât van 
şi ploaia pătrundeau cu uşurinţă prin ele. 


207 


a 


Pentru a ne obliga şi pe cei bolnavi să ieşim Ia lucru, nu 
aveam voie să stăm în paturi, fiind astfel siliți să rămânem în 
picioare, de la deşteptare până se suna stingerea. 

întrucât unii erau grav bolnavi, ni s-a introdus în 
cameră o bancă, pe care puteau şedea cel mult patru oameni 
din cei aproape 70 inapţi . 

Stăteam la un loc, în aceeaşi cameră, bolnavi de TBC 
sau alte boli contagioase, cu oameni slăbiţi datorită regimului 
de înfometare sau vârstei înaintate. Toată lumea trebuia să 
servească masa pe rând din 17 gamele, ce nu puteau fi spălate 
după fiecare serie ce-şi mânca porţia, deoarece aşa-zisa 
spălare a gamelelor se făcea la bucătărie. Bolnavii TBC am 
cerut în nenumărate rânduri să ni se dea gamele separate, 
care să fie spălate şi păstrate aparte, dar nu am fost auziţi. 

In preajma Crăciunului, noi, cei bolnavi de TBC din 
camera în care mă aflam, am refuzat să mai dăm gamelele 
din care am mâncat, susținând că nu dorim să contribuim la 
îmbolnăvirea celor ce vor mânca după noi, repetând cererea 
de a fi spălate şi ţinute separat sau să fie lăsate în grija 

noastră. Protestul a fost zadarnic, având ca rezultat doar 
pedepsirea noastră. Seara am fost scoşi numai în zeghe de 
doc, duşi într-un fost grup social şi ţinuţi acolo până 
dimineaţa, în frigul ce-l simțeam din plin. Îmi amintesc că am 
fost pedepsiţi atunci următorii: Constantin  Pivnicieru, 
Atanasie Berzescu, Pompiliu Ioniţă, Romulus Eutuşianu, 
Corneliu Octavian, eu și Aristide Lefa sau Ion Lupu. Am fost 
şapte de toți şi toată noaptea a trebuit să ne facem masaje și 
să jucăm, pentru a nu ne cuprinde frigul. Cu toate acestea, 
i otet act DOM 
era un prilej de a face lume i Eban oua ap 
seg RAE dea i. a ăcioase la adresa turnătorilor 

ÎN eri d a a pentru serviciile făcute. 
un maior din ioan coaie pe Sa sari 
deţinuţii, pentru a cula că f a ps E 

lecare. Cu unii discuta mai 


208 


mult, cu alţii mai puţin. Se vedea clar că urmărea să-și 
recruteze informatori. Când mi-a venit rândul să merg la el, 
ştiindu-mă bolnav, mi-a pus de la început întrebarea: „Cum 
te simţi? Ai vrea să mergi acasă?” I-am răspuns: „Nu, mă 
simt foarte bine aici!” Nu m-a mai întrebat nimic şi, 
înjurându-mă într-un mod vulgar, m-a trimis la cameră. Cei ce 
făceau greşala să dea răspunsuri mai puţin categorice, erau 
chemaţi până îşi prezentau clar poziția. După această 
discuţie, nu voi mai fi băgat în seamă până la eliberarea din 
1964. Nu-mi mai amintesc precis, dar cred că tot atunci mi 
s-a comunicat că am o pedeapsă administrativă de 36 luni. 
Odată cu comunicarea pedepselor, se urmărea şi recrutarea 
de informatori, cărora li se promitea că vor fi puşi în 
libertate. Rezultatele au fost foarte slabe pentru ei, deoarece 
îmi amintesc că doar doi oameni au fost puşi în libertate 
dintr-un total de aproximativ 800 de internaţi şi, aceștia fiind 
foarte bolnavi, nu se ştie dacă au acceptat să devină 
informatori. 

După înfiinţarea infirmeriei şi numirea dr. loniţă ca 
medic, am fost internat într-un salon destinat celor bolnavi de 
TBC. Am rămas în infirmerie până la desfiinţarea acestei 
colonii. Nici aici însă nu am scăpat de gardianul Costea. 
Parcă îi părea rău că am condiţii mai bune, că pot sta tot 
timpul în pat şi că mă bucur de un regim mai bun. De câte ori 
împărțea mâncarea, întotdeauna căuta să-mi toarne mâncare 
fierbinte peste mâini. La început am crezut că o face din 
stângăcie şi n-am spus la nimeni nimic, apoi am căutat să mă 
conving dacă este întâmplător sau premeditat, şi am constatat 
că o face intenţionat, la numai câteva zile. Într-o zi, când 
aburii dovedeau că mâncarea este fierbinte, am văzut cum â 
întins polonicul depăşind gura gamelei, iar când a vrut să 
deşarte mâncarea în gamelă şi pe mâna mea, am tras mâna cu 
tot cu gamelă de sub polonic, încât aproape a vărsat toată 
mâncarea pe jos. | 

A vrut să mă lovească cu polonicul, dar nu a mai avut 


209 


Dee 


când, căci am intrat foarte repede de pe tu în Sc pați spe- 
rând că nu va avea curajul să intre în in 1rmeri€. In ziua 
aceea, când gardianul Costea era de serviciu, nu mă mai 
duceam pe sală să-mi iau mâncarea. La început mi-au luat-o 
bolnavii din cameră, dar când a observat Costea acest lucru, a 
dat ordin ca fiecare să vină numai cu câte o gamelă. Nu mă 
deranja prea mult măsura, întrucât nu aveam poftă de 
mâncare, iar cei din cameră îmi făceau şi mie o porție din 
mâncarea lor. Doi dintre ei mă văzuseră la baie cum arătam 
după ce fusesem bătut de Costea şi făceau tot ce puteau ca să 
mă ajute. 

Îmi amintesc că unul dintre ei se numea Bostan şi era 
dintr-o comună mare din apropiere de Bârlad, iar al doilea 
era un apicultor din Vrancea, Marin... Mai era un bolnav în 
cameră din împrejurimile Aiudului, Pucea Florin, arestat în 
timpul lui Antonescu şi care a murit în scurt timp. Acest om, 
deşi era grav bolnav, în loc să fie pus în libertate după 
expirarea pedepsei, a fost trimis la moarte sigură la Culmea, 
pentru că refuzase reeducarea colonelului Crăciun. 

Gardianul Costea era de o răutate şi de o cruzime ieşite 
din comun, iar când avea el poftă să bată pe cineva era vai de 
cel ce cădea în mâinile lui. Voi exemplifica prin cazul lui 
Oscar Dumitrescu care, fiind într-o zi scos la curăţat cartofi 
la bucătărie, după câteva ore a mers şi el la WC, cum 
procedau și ceilalţi, nefiind interzis acest lucru. 

Când se întorcea să-şi reia munca, s-a întâlnit cu Costea 
care, fără să-l întrebe ceva, a început să-l bată, l-a trântit jos 
și l-a călcat în picioare, lăsându-l aproape în nesimţire. Din 
această bătaie, O. Dumitrescu s-a ales şi cu o mână ruptă. 

„Probabil, incidentul care a avut loc între mine ŞI 
strice A dal edil e ip 
infirmerie. Se vorbea taiere ge a MEIR e E ia 
a fost văzută îmbrăcată în ata Ci pa iubiti 

ne de ofiţer la Constanţa. 


Coşmarurile care îmi tulburau somnul din timpul reedu- 


210 


cării de la Piteşti și care m-au urmărit încă mulţi ani după 
eliberare, vor trezi sentimente de compătimire sau frică în 
sufletul multora din cei ce-mi auzeau țipetele disperate. 
Regimul deosebit de aspru şi mai ales bătaia fără milă pe care 
am luat-o de la gardianul Costea au făcut parcă mai îngro- 
zitoare acele coşmaruri, iar ţipetele mai puternice. Țăranii 
care şedeau în infirmerie şi mă văzuseră bătut de gardianul 
Costea puneau țipetele pe seama acelei bătăi. Erau unii însă 
care cunoşteau de mulţi ani aceste coşmaruri şi nu înțelegeau 
cum de nu mai scap de ele. Unul dintre cei pe care îl 
impresionaseră strigătele mele prin somn era și Costică 
Smeu. Ne cunoscusem înainte cu S$ ani, când stătusem 
împreună în Sanatoriul TBC din Târgu Ocna. Avea atunci 
circa 16 ani şi fusese condamnat la o pedeapsă foarte mare 
pentru un copil ca el. Cu toate acestea, la expirarea pedepsei, 
în loc să fie pus în libertate, a primit alte condamnări 
administrative în temniţele comuniste. 

Fiind slab şi bolnav, a fost trimis într-o tabără de odihnă 
pentru copii la Păltiniş, de unde nu s-a mai întors acasă, 
luând drumul puşcăriei, pentru că îi plăcea să gândească şi să 
caute singur adevărul. Era orfan, avea numai mamă, care era 
muncitoare şi bolnavă de TBC, iar acest copil, unicul de 
altfel, era mândria şi singura ei bucurie şi cred că orice mamă 
şi-ar fi dorit şi s-ar fi mândrit cu un asemenea copil. 

A fost copilul şi apoi tânărul cel mai iubit şi apreciat de 
toată lumea. Era înzestrat cu o inteligență sclipitoare şi 0 
maturitate în gândire rar întâlnită la cei de vârsta lui. 

Ne despărţisem cu peste 5 ani în urmă din Sanatoriul 
TBC Târgu Ocna, iar acum ne-am întâlnit din nou în 
infirmeria din colonia Culmea. i 

Şedeam în camere diferite şi ne întâlneam numai când 
eram duşi la baie. Atunci mă întreba mereu ce visez de țip 
atât de tare, de se aude în întreaga baracă. Nu am răspuns 
niciodată la asemenea întrebări, întrucât mă tulburau şi parcă 
îmi era ruşine de slăbiciunea mea. 


211 


See 


Eu şedeam într-o cameră mică cu încă trei bolnavi, 
consideraţi mai gravi și anume: C. sostaa sia (Ura din 
imprejurimile Bârladului; un apicultor din apropiere de 
Focşani şi Pucea Florin, venit de la Aiud şi care va muri după 
puţin timp. ă 

Lui Moş Bostan îi plăcea să povestească tot felul de 
poveşti din satul lui, ceea ce făcea să ne treacă timpul mai 
uşor. Într-o zi ne-a spus o poveste cu care eu voi face o 
greşeală, după cum o să vedeţi. Moş Bostan, care era cel mai 
în vârstă şi care fusese printre capii răscoalei ţăranilor împo- 
triva colectivizării din regiunea Galaţi, fiind şi un minunat 
povestitor, ne va spune următoarea poveste, pe care nici el nu 
o credea. 

Cu mulţi ani înainte, pe când el era copil, un om din sat 
s-a sculat mai devreme să se ducă la slujba Sf. Învieri, 
deoarece afară timpul era foarte ploios şi foarte întuneric, iar 
pe drum era greu de mers din cauza noroiului. La un moment 
dat, omul se gândeşte să o ia de-a dreptul peste grădini, ca să 
ajungă înainte de începerea slujbei. După aproape o oră de 
mers prin întuneric, omul zăreşte în faţa sa o pată luminoasă, 
iar privind mai atent, vede că se află departe de sat, pe malul 
Prutului. 

Surprins, priveşte în jur, iar la câţiva metri în susul apei, 
vede o horă, jumătate pe uscat, jumătate pe apă. Parcă împins 
de o forță necunoscută, omul se apropie de ea şi, spre marea 
lui surprindere, observă că cei care luau parte la năzdrăvana 
horă nu erau oameni de rând, ci niște ființe cu copite şi cu 
cozile pe umeri, având doar o înfăţişare apropiată omului şi 
a E a pala Ss să intre în horă alături de el. 
ge e un iavol mare, iar în mijlocul ei eră 

T, cu o tobă în mână, pe care o bătea în ritmul 


dp stia Din când în când, starostele din mijlocul horei, 
indicând ritmul dansului, striga: 


—Rău Tău. răul : Para 
i » Tău, rău! Cei prinşi în i 
strigând şi ei: prinşi în iureşul horei completau, 


212 


—De ce mergem, tot mai rău! Apoi cu toţii la un loc: 

—Rău, rău, rău! De ce mergem, tot mai rău! 

La un moment dat, ca printr-o minune, totul dispare. 
Omul € readus la realitate de dangătul clopotelor care 
anunțau Învierea Domnului. 

Felul cum a ştiut să spună povestea Moş Bostan a făcut 
ca timpul să treacă neobservat, iar mie mi-a venit proasta 
inspiraţie ca, atunci când Costică Smeu mă va întreba ce am 
visat când am ţipat prin somn, să-i spun această poveste, ca 
fiind visul meu. Cum peste câteva zile am fost duşi din nou 
împreună la baie, iar el mă auzise iarăşi țipând, se apropie de 
mine întrebându-mă din nou: 

— Nea Popicule, spune-mi şi mie ce ai visat de ai țipat 
atât de tare? Nu m-am mai lăsat rugat de data aceasta, îi 
promit că-i voi spune, dar îl rog să nu mai povestească şi la 
alții. 

Deşi în Costică Smeu aveam o totală încredere când 
trebuia să păstreze un secret, fiind vorba de lucruri serioase, 
de data acesta eram sigur că nu va rezista să nu spună visul 
meu şi altora, deoarece nu era nici un risc, şi apoi era sigur că 
nu mă voi supăra pe el pentru acest lucru. Aşa că, în timp ce 
ne spălam, în mod discret îi spun povestea lui Moş Bostan, ca 
fiind visul meu. Seara, când dr. Pompiliu Ioniţă trece prin 
salon să-şi vadă bolnavii, îmi zice: 

—Popicule, ai speriat pe toţi puștii din salonul mare cu 
visul tău. 

Toată camera a început să râdă, cunoscând povestea, 
şi-i explic şi doctorului istoria visului, rugându-l să se ducă 
să liniştească copii, spunându-le adevărul. AS 

Încercarea doctorului Ioniţă de a-i linişti a avut insă un 
efect invers, deoarece acest lucru a fost considerat de ei ca 0 
încercare a noastră de a-i linişti. Realitatea era insă că 
regimul se înăsprea din ce în ce, în urma ordinelor primite de 
la Ministerul de Interne, dar şi datorită intenției conducerii 
lagărului să ne facă viaţa cât mai grea, pentru a-l obliga şi pe 


213 


ice 


inapţi să iasă la lucru odată cu venirea primăverii. Această 


F. eforturile depuse de dr. Ioniţă, mureau cu zile oameni; dacă li 

libertate acordată gardienilor din partea conducerii de a se s-ar fi făcut tratamentul necesar sau ar fi fost trimiși în spital, 

purta cât mai rău cu noi, la unii gardiciti ve depăși limita ar fi fost salvaţi. Au murit mai mulţi cu mine în cameră, dar 

umanului, ajungând la sadism, astfel incat tinerii continuau să nu le rețin numele. Îmi amintesc de două cazuri de ocluzie 

creadă că povestea mea a fost într-adevăr un vis, care începea intestinală, cărora li s-a refuzat trimiterea la spital la Poarta 

să se adeverească. E Albă sau Constanţa. Cu toate acestea, moralul bolnavilor era 
Chiar şi mai târziu, când am ajuns cu Costică Smeu la 


aceata, destul de bun, toţi încercând să suporte cu indiferenţă greu- 
Periprava, unde regimul pentru bolnavi şi inapţi era mai 


ELAN tăţile zilnice ale puşcăriei. Imi amintesc că, prin luna august 
blând, tot nu am reuşit să-l conving că ceea ce i-am spus nu a 1959, printre cei mai grav bolnavi din cameră erau Fănică 
fost un vis, ci numai o glumă a mea, care s-a dovedit a fi total Pâcleanu din preajma Buzăului şi Moldoveanu din Prahova. 
neinspirată şi a avut un efect demoralizator asupra tinerilor Şedeau în paturi alăturate şi se împăcau foarte bine. Moldo- 
mai puţin încercaţi. veanu, după ce executase o condamnare de 15 ani la Aiud, în 

In primăvara anului 1959, am trecut iarăşi printr-o loc să fie pus în libertate, a fost adus la Culmea, unde a mai 
perioadă dificilă, agravându-mi-se boala, dar cu moralul mă primit o pedeapsă administrativă de 36 luni. Într-o zi, Moldo- 
prezentam bine. Deşi peste jumătate din colonie eram inapți veanu, care era mai tânăr, îl întreabă pe Fănică Pâcleanu: 
de muncă, se făceau presiuni de tot felul pentru a fi scoşi să Nea Fănică, ia să-mi spui acum, cine din noi doi moare 
muncim la un GAS din apropiere şi la o secţie de construcții. astăzi?” Pâcleanu, care nu se aştepta la o astfel de întrebare, 
Excepţie făceau numai cei internaţi în infirmerie. îi răspunde, oarecum speriat: „Nu mai vorbi prostii și 

In toamna anului 1959, majoritatea celor consideraţi lasă-mă în pace!”, întorcându-se în pat cu spatele la el, cam 
sănătoși a fost trimisă la recoltat stuf în Deltă, în apropiere de îngândurat. Moldoveanu, zâmbind, continuă: „Ce te întorci 
Periprava. Un an mai târziu, când am ajuns şi eu la Periprava, cu spatele la mine, dumneata nu vezi că toate muştele din 
ne povesteau deținuții despre condiţiile deosebit de inumane 


cameră s-au adunat în jurul nostru şi tot nu vrei să crezi? 
Continua să zâmbească şi se uita la Pâcleanu, ce sta ascuns 
sub pătură, cu spatele la el. Toţi care am ascultat discuţia am 
rămas tăcuţi, privind spre cei doi, apoi discret am E 8) să 
ne întrebăm, care să fie cauza zborului muştelor în jurul lor. 
În zadar unii încercau să le alunge, căci ele tot acolo se 
adunau. După masă, pe la orele 17, ape a a ri. că 
zâmbetul pe buze, în timp ce Pâcleanu, profun a eci S 
această moarte, a rămas mai departe ascuns sub pătură, 
să mai scoată un cuvânt. a 

i Timpul se va scurge ca şi până acum, cu pi SI 
necazurile inerente vieţii din închisoare, 1ar în scai E, 
priveşte, dacă TBC-ul pulmonar se a tie ai 
sub braţ un TBC ganglionar, care va evolua m . g 


ce le-au avut în timpul recoltării stufului. Se vorbea că numai 
pe bacul unde era comandant sergentul major Lungu, din 
circa 240-250 de deţinuţi, au murit în prima iarnă 80 de 
oameni. Această cifră nu a putut fi însă verificată, deoarece 
majoritatea muribunzilor erau trimişi să moară în colonie, iar 
din cauza izolării nu se putea şti de pe care bac provin şi nici 
nu s-a ţinut o evidență a morţilor de către deținuți. 

La acest genocid a participat din plin şi doctorul deţinut 
Botezatu, care refuza orice fel de scutire medicală sau 
tratament. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi pe celelalte bacuri, 
dar într-o proporție mai mică. 

Numărul celor ce veneau de la Aiud şi care, în loc să fie 
în libertate, erau trimişi aici, creştea mereu. Cu toate 


puşi 


214 215 


a 


ca, la începutul primăverii 1960, din cauza temperaturii 
ridicate şi a colecției puternice de puroi, dr. Ioniţă să fă 
nevoit să-mi facă o incizie, ce va avea o influenţă pozitivă 
asupra mea. 

Temperatura va scădea, iar prin dispariţia stării de 
toxicitate din organism îmi va reveni pofta de mâncare şi 
totodată buna dispoziţie. 

La scurt timp după incizie şi când fistula de sub braţ era 
pe cale a se închide, nemaifiind necesar pansamentul zilnic 
am fost luaţi de la Culmea și transferați la Periprava. 


216 


PERIPRAVA 


Plecasem de la Culmea cu speranţa că vom ajunge 
într-o colonie unde va fi mai bine şi, în parte, s-a adeverit. 
Ajuns la Periprava, 1-am întâlnit pe cei plecaţi de la Culmea 
pentru recoltarea stufului; acum lucrau la grădină sau la 
şantierul de construcţii al coloniei. Pentru noi, cei veniţi de la 
Culmea, condiţiile de la Periprava erau mult mai bune. Se 
locuia în barăci, ca şi la Culmea, dar geamurile nu mai erau 
văruite şi se puteau deschide la nevoie. In cameră erau paturi 
suprapuse, cu saltele, dar pe jos, în loc de duşumea sau 
ciment, era nisip. Curăţenia în cameră consta în greblarea 
nisipului pentru a-i da un aspect mai frumos, dar era şi un 
prilej de a ridica mult praf în aer. Cu timpul, camerele au fost 
pavate cu cărămizi, reducându-se praful din interior. De 
acum, aici au fost trimişi cei de la Aiud, cărora le expira 
pedeapsa şi nu erau puşi în libertate pentru că nu acceptaseră 
reeducarea sau din diverse dispoziţii ale MAI. 

La Periprava, am fost repartizat la inapţi, nefiind obligat 
să merg la lucru. Întrucât încă de la Culmea îmi mai 
apăruseră nişte fistule datorate TBC-ului osos şi care nu se 
mai închideau, plus inflamarea unor noi ganglioni, am fost 
trimis la Văcăreşti. Acolo nu am fost ţinut mult timp, 
deoarece, spitalul fiind foarte aglomerat, am fost trimis din 
nou în Deltă. 

Ajuns iarăşi la Periprava, după un popas în închisoarea 
din Galaţi, am fost repartizat într-un salon de TBC stabilizaţi. 
Medici la infirmerie erau dr. Botezatu, cel care în timpul 
iernii fusese medic pe bacul al cărui comandant era sergent 
major Lungu şi dr. Georgescu, un medic chirurg foarte bun, 
dar extrem de fricos, din care cauză făcea jocul 
administraţiei, încât comportamentul lui ca medic lăsa mult 


217 


de dorit. : AR DUE 
Îmi amintesc că, după întoarcerea de la Văcăreşti, am 


făcut o infecţie la umărul stâng, ca urmare a neschimbării 
pansamentului în timpul călătoriei. M-am dus la infirmerie, 
dar dr. Georgescu, fără a da vreo importanţă umărului Con- 
gestionat, mi-a schimbat pansamentul, trimiţându-mă apoi în 
dormitor şi spunându-mi că totul se va rezolva pe cale 
naturală. Noaptea, durerile s-au accentuat şi am început să 
fac temperatură. În ziua următoare, cei din cameră l-au 
anunțat pe dr. Georgescu că am temperatură mare şi l-au 
chemat la infirmerie. Când a văzut că temperatura mi se 
apropie de 39%, m-a pus să mă dezbrac, ca să-mi vadă 
umărul. Când a văzut că am o pungă de puroi, a hotărât să 
mi-o deschidă imediat. 

M-a aşezat pe masa de operaţie şi, cu toată încercarea 
mea de a-l convinge că nu-i nevoie să fiu legat, mi-a 
imobilizat mâinile şi picioarele de masa de operaţie. Fără a 
mă mişca şi, fără nici o anestezie, mi-a deschis punga de 
puroi. In tot timpul acestei operaţii am căutat să suport 
durerile fără să fac cea mai mică mişcare, mai ales că, puroiul 
fiind la suprafaţă, durerile erau uşor de suportat. După 
terminarea operaţiei m-a pansat şi mi-a prescris toate 
medicamentele necesare, antibiotice, calmante. 

Aveam să aflu mai târziu că a fost impresionat de 
modul cum am suportat operaţia, iar de atunci am devenit un 
protejat al dr. Georgescu: ori de câte ori mergeam la 
infirmerie pentru a-i cere ceva, nu am mai fost niciodată 
bruscat; credea întotdeauna ce-i spuneam şi îmi dădea ceea 
ce credea el că am nevoie. S-a eliberat în acea vară şi, din 
punctul meu de vedere, parcă regretam plecarea lui de la 
infirmerie, deşi mă bucura punerea sa în libertate. O altă 
veste bună o voi avea peste câteva zile, când, în locul lui, va 
: i dr. Pompiliu Ioniţă, care îmi cunoştea de mulţi ani 

oala 


Timpul trecea destul de greu, dar puţina libertate pe 
218 


care 0 aveam aici în plus, precum şi diminuarea terorii, 
făceau ca viaţa să fie mai uşoară. Mâncarea nu era gustoasă, 
însă era mai consistentă, deoarece începuse să se dea la masă 
destul de des carne de cal. Nu avea gust plăcut, dar o 
mâncam nu numa! din cauza foamei, ci fiind conștient că 
organismul are nevoie de proteine, precum şi la gândul că nu 
ştiam ce surpriză ne mai poate aduce viitorul. Erau unii care 
nu O mâncau, în special bătrânii, dar eu m-am refăcut destul 
de mult de pe urma ei, câştigând atât în greutate, cât şi în 
forţă. 

Infirmeria era mică, iar în camera unde fusesem 
repartizat erau atât inapți, cât şi bolnavi de TBC consideraţi 
stabilizaţi. In această stare m-a găsit toamna anului 1961, 
când se apropia expirarea celor 36 de luni de pedeapsă 
administrativă. Odată cu expirarea pedepsei, au fost strigaţi 
pentru a fi puşi în libertate un număr neînsemnat de oameni. 
Optimiştii făceau presupuneri că vom pleca în loturi mici, în 
timp ce noi, ceilalți, ne aşteptam la o prelungire a pedepsei. 

La puţin timp după plecarea primului lot, odată cu 
închiderea, a apărut şi cineva de la grefă, care a anunţat 
prelungirea pedepsei administrative cu încă 36 de luni tuturor 
celor cărora le-a expirat pedeapsa şi nu au fost eliberaţi. 
Reacţia a fost diferită: unii, mai puţin numeroşi, au fost mai 
mult sau mai puţin afectaţi de această decizie; majoritatea a 
primit comunicarea cu indiferență sau chiar zâmbind. 
Probabil că echilibrul sufletesc sau starea sufletească în care 
se găseau unii a avut un mare rol la aflarea acestei veşti. Imi 
amintesc că mulţi prevăzusem acest lucru, iar atunci când am 
auzit de prelungirea pedepsei cu încă 36 de luni, NICI atunci ŞI 
nici acum nu ştiu pentru ce, am început să râd. Lângă mine se 
afla Petrică Caloianu. Deşi mai în vârstă, eram totuşi în relaţii 
bune. Nu mi-am putut da seama ce s-a petrecut în Sue RI 
deoarece, văzându-mă că râd, se întoarse spre munc 

să led 
bitii istatsenl Te faci că nu-ţi pasă? le mai pretaci 


219 


că râzi? Intervenţia lui, atât de dură şi neașteptată, m-a 
descumpănit, făcându-mă incapabil în acel moment să-i dau o) 
replică, în timp ce deţinuţii din jur priveau inmărmuriți spre 
noi. Noroc că cineva a intervenit, spunându-i: 

__Nea Petrică, ce vină are el că ţi-a mai dat matale încă 
3 ani? Apoi râzând, continuă: Dumneata să fii sănătos să-i 
faci şi apoi vom vedea noi ce se va întâmpla. Deocamdată ei 
ne dau, noi îi primim, sănătoşi să fim. Au mai urmat şi alte 
glume, făcându-l pe Petrică Caloianu să-şi ascundă în suflet 
tot amarul. Nu caut să-i acuz pe cei mai în vârstă, dar mi s-a 
părut că ei au suportat mai greu vestea. Cred că era firesc 
acest lucru pentru un om care simte cum puterile îl părăsesc 
şi care are în față perspectiva de a nu-i mai vedea pe cei 
dragi. A doua zi, toată lumea părea resemnată, fiind cuprinsă 
de proaspăta grijă, anume aceea de a se pregăti pentru o nouă 
perioadă de trei ani de lagăr. Trebuia să începem cu reparatul 
hainelor, al schimburilor etc. 

Am fost sfătuit de către prieteni să merg şi cu la grădină 
la recoltat roşii, cel puţin două săptămâni, pentru a face o 
cură de roşii şi alte crudităţi, care se găseau din belşug. 
Le-am ascultat sfatul şi am mers la grădină, lucrând în 
aceeaşi echipă cu C. Pivniceru, Atanasie Berzescu şi C. 
Pascu. Munca de toamnă nu era grea, ba chiar era frumoasă 
şi parcă uitam de puşcărie. 

Doar comportamentul brutal al gardienilor şi uneori al 
soldaţilor ne trezeau la realitate, vrând parcă să ne amintească 
că suntem într-o închisoare comunistă. 

Am mers la grădină aproape toată luna octombrie, 
având norocul de un timp frumos, dar, odată cu schimbarea 
vremii, am rămas la cameră, pentru a nu mă expune unei 
răceli, care ar fi putut duce la o nouă recidivă a bolii. 

Nu-mi mai amintesc în ce an, pentru a se asigura 
mâncarea pe timp de iarnă, au fost aduși aproape 300 de cai 
ce urmau a fi sacrificați. Neavând nutreţuri pentru ei, erau 
scoşi la păscut pe câmp de către trei deţinuţi, însoţiţi de patru 


220 


a 


soldaţi. Imbolnăvindu-se unul dintre deţinuţii care mergeau 
cu caii la păscut ŞI primind O scutire medicală de trei zile 
nu-mi amintesc cui i-a venit ideea 


„an să-mi propună să merg eu 
cu caii în locul celui bolnav, pentru a mai scăpa şi eu cel 
puţin câteva zile de atmosfera de puşcărie. Am acceptat 


propunerea chiar cu bucurie, dorind să văd şi eu cum arată 
Delta Dunării din afara gardului de sârmă. A doua zi, m-am 
îmbrăcat bine şi am mers la poarta închisorii cu ceilalți doi, 
pentru a fi duşi să luăm caii în primire. Abia acum am înţeles 
de ce unii deţinuţi nu mâncau carne de cal. Sărmanii cai erau 
numai piele şi oase, iar primul lucru pe care trebuia să-l 
facem era să-i ajutăm să se scoale de jos pe cei ce nu se 
puteau ridica. 

Cei ce nu se mai puteau ţine pe picioare rămâneau 
pentru a fi tăiaţi de către un măcelar de la drept comun și 
apoi trimişi la bucătărie, pentru consum. Caii erau ţinuţi tot 
timpul sub cerul liber într-un ţarc, unde noroiul era până la 
genunchi, încât îţi venea să plângi de mila lor. Trăiau şi ei din 
plin epoca comunistă. leşiţi din ţarc, mergeam pe câmp, pe 
unde ne purtau caii, rareori mai dirijându-i şi noi, având grijă 
să nu se împrăştie, dar obligaţia noastră era să-i ridicăm de 
jos pe cei ce cădeau şi să observăm să nu rămână vreunul 
căzut în urma noastră. Aşa am putut să respir şi eu aerul liber 
timp de trei zile şi să cunosc o parte din frumuseţile Deltei. 
Cu această ocazie, am găsit în nisip un ghioc, care depăşea ca 
mărime multe din cele folosite de ţigănci la ghicit și pe care 
am reuşit să-l aduc în colonie. Am avut însă și nenorocul să 
fie găsit la o percheziţie în salteaua în care îl ţineam ascuns, 
iar vigilentul gardian a băgat „corpul delict în buzunarul 
său, renunțând să-mi mai facă percheziţie. Mă simţeam pe 
câmp ca pe altă lume. deşi eram flămând, deoarece pân E 
de la prânz o primeam târziu, la întoarcerea in colonie, O 
cu seară. Ş A 

ci fiecare noapte mureau câte I-3 cai, SE 
acte sacrificați pentru hrana deţinuţilor. Imi amintes 


221 


fost şi o anchetă în această privinţă, când au fost dezgropaţi 
mai mulţi cai morţi, fiind totul muşamalizat până la urmă, 
Din acele zile, când am văzut ce carne ni se dădea la masă, 
nu am mai mâncat carne de cal, rămânând totuşi cu cele mai 
frumoase amintiri din Periprava. În vara următoare, deţinuţii 
au construit un grajd mare, unde să fie adăpostite animalele 
iarna. 

Într-o zi mă căută la infirmerie Costică Paragină, care 
lucra la întreţinerea straturilor cu flori din exteriorul 
lagărului, şi-mi spuse că un deţinut de drept comun care 
lucrează la popota gardienilor se interesează de mine şi că ar 
vrea să mă întâlnească. Atât riscul, cât şi tentaţia de a ne 
întâlni era mare. l-am spus lui Costică Paragină că doresc şi 
eu acest lucru, dar l-am rugat să-mi pregătească el întâlnirea. 
Costică Paragină a aranjat cu cel ce voia să mă vadă să ne 
întâlnim când se scot alimentele pentru bucătărie, de la 
magazia de alimente a coloniei, la care lucrau cei de drept 
comun. La măcelărie era unul Stoica, condamnat la 25 de ani 
de închisoare şi care era foarte curajos. S-a hotărât ca, în ziua 
stabilită, eu să fiu aşteptat la măcelărie de cel ce urma să mă 
întâlnească, iar, în timp ce trebuia să se ridice carnea, noi să 
fim încuiaţi în măcelărie. Totul a fost bine pus la punct şi s-a 
desfăşurat fără nici un incident. Nu-mi mai amintesc cine m-a 
ajutat să fiu introdus în echipa ce urma să ridice alimente. 
Important a fost că întreaga echipă ştia despre ce este vorba 
şi a căutat tot timpul să facă în aşa fel, încât gardianul care ne 
însoțea să nu observe nimic. În câteva minute, am reuşit să 
transmit primele veşti acasă, spunându-le unde mă aflu şi să 
aud şi eu veşti de la ei. Dacă, pentru ei, veştile primite au fost 
îmbucurătoare, eu în schimb am aflat despre moartea tatălui 
meu. 

Primăvara, boala a recidivat; am fost iarăşi internat în 
infirmerie, unde am reuşit să depăşesc şi această perioadă 
datorită dr. Ioniţă. Primăvara, când reîncepeau muncile la 
grădină, unii gardieni, cum se ajungea la locul de muncă, îi 


222 


obligau pe toţi deţinuţii să se dezbrace la piele, până la brâu, 
motivând că este sănătos să se facă plajă începând de 
dimineaţa. In realitate nu urmăreau ca oamenii să facă plajă, 
ci să muncească cât mai mult pentru a se încălzi. Mulţi s-au 
îmbolnăvit din cauza plajei forțate şi cred că tocmai acest 
lucru se dorea. 

Nu de puţine ori s-a întâmplat ca toată coloana de 
deţinuţi, în drum spre grădină, să fie culcată în noroi pe timp 
de ploaie sau lapoviţă, fiind apoi ţinuţi uzi în câmp până 
seara. Din faptul că aceste culcări în noroi aveau loc 
dimineața, când se mergea la câmp şi numai rareori şi la 
întoarcerea spre colonie, ne putem da seama de scopul cu 
care erau făcute. 

Întrucât suprafaţa grădinii era mult mai mare decât 
apărea în acte, se simţea lipsa braţelor de muncă, ceea ce 
ducea la exercitarea de presiuni asupra inapţilor, pentru a ieşi 
la lucru. Fiind în infirmerie, am fost în afara acestor presiuni, 
ieşind doar de câteva ori la un lot experimental, condus de C. 
Pascu, student la Agronomie. Mai lucrau acolo C. Pivniceru, 
Atanasie Berzescu, Emil Brânzei şi încă 2-3 persoane, pe care 
nu le mai ştiu. Mergeam acolo mai mult ca să mai scap de 
atmosfera de închisoare, iar de acest lucru ştia numai 
dr. Ioniţă. Găseam şi aici tot felul de crudități, iar militarii, 
fiind mai puţini, se purtau mai frumos cu noi. În infirmerie, 
viaţa era mai acceptabilă. Ne bucuram de oarecare libertate, 
nu mai eram supravegheați tot timpul, încât se mai putea juca 
din când în când câte o partidă de şah. Din aceasta cauză 
oamenii nu mai erau atât de nervoşi ca în trecut, atmosfera 
fiind asemănătoare cu cea de spital A Se N 

În acest timp am avut prilejul să stau stea e : =, 
oameni despre care se vorbea mult în puşcărie. te in Ş 
era Sebastian Erhan, pe care am avut ocazia să- cunos 
foarte bine, stând mulţi ani împreună în infirmerie sau în 

: i i atât prin masivitate, cât 
camere de inapţi, unde se impunea « i ot ESP 
mai ales prin modestia lui. Auzeam vor in 


223 


dar abia după ce l-am cunoscut, mi-am dat seama că nu m-am 
înşelat, văzând în el omul care impunea respect şi admiraţie 
celor din jur, dar şi teamă celor ce-l urau. M-am înşelat în 
ceea ce priveşte vorba, deoarece, pentru Sebastian Erhan, 
vorba însemna faptă. De aceea el vorbea puţin, vorbea ce 
trebuia şi când trebuia. Îl admiram şi-l comparam cu Ilie 
Lazăr, crescut aproape în aceleaşi condiţii, dar puţin mai la 
vest, în ţinutul Maramureşului. 

Aceşti oameni parcă voiseră să se ia la întrecere cu 
brazii, la umbra cărora trăiseră şi ale căror doine le 
ascultaseră. Şi totuşi ceva îi deosebea şi anume vorba. 
Amândoi încă din tinerețe s-au pus în slujba ţării şi a 
neamului românesc. Ilie Lazăr părăsise armata austro-ungară 
şi trecuse granița, pentru a se alătura armatei române, luptând 
pentru dezrobirea Ardealului. 

Alături de Iuliu Maniu, şi-a continuat mai departe lupta 
în slujba neamului, până ce închisorile şi moartea i-au 
despărţit. Sebastian Erhan, asemenea tineretului bucovinean, 
se va alătura mişcării studenţeşti condusă de Corneliu 
Codreanu pentru a se pune în slujba neamului, apoi se va 
încadra în Mişcarea Legionară, urmându-l mai departe pe 
Corneliu Codreanu. Cei doi purtau în sufletele lor aceleaşi 
idealuri; moartea şi închisorile îi vor despărţi. Şi totuşi era o 
mare deosebire între aceşti doi oameni. Ilie Lazăr era un 
temperament vulcanic, pentru care tăcerea era o pedeapsă 
greu de suportat, iar faptul de a fi ascultat când vorbea 
constituia o mare satisfacţie pentru el, descoperindu-şi astfel 
mândria, pe care nici nu căuta să şi-o ascundă. 

Sebastian Erhan era o fire tăcută, modestă şi echilibrată, 
care disprețuia vorbăria. Pentru el, fapta trebuia să 
înlocuiască vorba. Se înțelegeau în cameră, nu se 
contraziceau, se respectau şi, totuşi, în intimitatea lor, se 
dispreţuiau reciproc. 

Ilie Lazăr, văzând că Sebastian Erhan se bucură de 
aceeaşi atenție şi acelaşi respect ca şi el, căuta să-l 


224 


RI 


umbrească, privindu-l ca pe un țăran rămas în fundul pădurii, 
simplu, care tace deoarece nu are nimic de spus, iar ceea ce 
ar putea povesti el nu interesează pe nimeni. De aici poate 
dorința lui Lazăr, tot mai mare, de a vorbi, de a-şi povesti 
viaţa, isprăvile sale, lupta lui electorală etc. 

Povestirile constau aproape în totalitate numai din 
amintiri din viaţa sa; ca militar, dezertarea, trecerea la 
români, apoi campanii electorale, succese ale lui şi numai ale 
lui, oricând şi oriunde, el fiind eroul principal. Aceste 
povestiri deveniseră arhicunoscute de toți din cameră. Tinerii 
erau dornici să audă lucruri noi, indiferent de la cine, din 
orice domeniu, numai să fie ceva nou. Dar, Ilie Lazăr era în 
stare să te ţină de mână lângă el, pentru a-ţi povesti aceleaşi 
lucruri, despre el şi numai despre el, încât, fără vrerea 
vreunuia, apărea câte o ciocnire de interese. Ilie Lazăr, în 
dorinţa de a-şi descărca sufletul şi a-i trece mai uşor timpul, 
se confesa faţă de tineri, care erau mereu in câutare de 
noutăţi. Sebastian Erhan intuia acest lucru şi „Zâmbea 
dispreţuitor. De câte ori îl rugam să ne povestească câte ceva, 
evita să ne vorbească ceva despre el. Avea grijă să se plaseze 
în afara subiectului, iar povestirile lui, presărate cu 
numeroase expresii în limbaj bucovinean, aveau un farmec 
deosebit. Nu-i plăcea să fie ascultat de multă lume, îşi "1 
un auditoriu restrâns, din care făceam şi eu parte. a 
simpatiza şi-mi spunea „băiatul meu”. Pe cei ce făceau joci 
administrației nu-i ura, dar îi disprețula, E 

ârnăvii” î oi £ 

„scârnăvii”. Fusese înzestrat cu Aluit i ui 0 
deosebite, dar pe care îi plăcea să le ascun ȘI) ă ca Că 
din oamenii apropiaţi ai Căpitanului, apoi în sta a Să 
Germania. S-a întors, fiind paraşutat în : * sa E 
pentru trecutul lui va avea mult de SE Ş ip e e CE 
trecutul, nu se lăuda cu el, dar era pe a aa ne e SIR 
vedea pe faţă şi i se desco e e pentru perioada cât a 
mult datorită trecutului său, mai i PE ralu 
fost în Germania. Anchetatorii l-au sup 


225 


torturi, ştiind că el cunoaşte multe lucruri care-i interesau, dar 
nu ştiau că Bădia Erhan, cum îi spuneam noi, ştie să joace şi 
teatru. Și ştia, după cum se va vedea din cele ce urmează. 

În primăvara anului 1963 a fost luat din infirmeria de la 
Periprava şi dus iarăşi la Ministerul de Interne, pentru noi 
anchete. Eram îngrijoraţi de soarta lui, știindu-l bolnav, iar 
prin comportarea lui, reuşise să ne câştige simpatia şi-i 
regretam plecarea. Dar, mai degrabă ca oricând, aproximativ 
după o lună de zile, ne trezim iarăşi cu Bădia Erhan în 
Periprava; a fost internat din nou în infirmerie, în camera 
unde eram şi eu. Ne-am bucurat cu toţii de revenirea sa şi 
abia aşteptam să se odihnească puţin după drumul făcut, 
pentru ca, după o noapte, să ne spună amănunţit noutăţile 
aduse și pentru ce a fost chemat la Bucureşti. 

A doua zi, când bolnavii au început cura sanatorială, cei 
mai nerăbdători au venit şi s-au apropiat de el, ca să audă 
ştirile. Eram în apropiere şi mă prefăceam că dorm, cu un 
prosop pe faţă, pus în aşa fel ca să-l pot urmări pe Bădia 
Erhan. Se adunaseră în jurul lui mai mulţi, printre care şi 
Costică Smeu. Eram atent la ce se discută, când îl aud pe 
Bădia Erhan că spune provocator: 

—Băiatul meu se aşteaptă invitat? M-am făcut că nu 
aud, deoarece ne plăcea să ne necăjim reciproc. Văzând că nu 
mă mişc, îi spuse ceva încet lui Costică Smeu, stârnind râsul 
celor din jur, şi-l trimise la mine. Ajuns la patul meu, Costică 
Smeu mă scutură uşor şi mă rugă să nu mă supăr pe el, 
deoarece el nu face decât să-mi reproducă ceea ce l-a învăţat 
Bădia Erhan. 

Mă aşteptam la o nouă şotie a bătrânului vulpoi, 
deoarece vedeam cum toţi mă urmăreau râzând, fiindu-le 
cunoscute glumele și păcălelile dintre noi. Și aşa, Costică 
Smeu mi-a comunicat de la Bădia Erhan că aşteaptă până 
vine și „ghiţelul lui” să asculte ce are să ne povestească. 


M-am sculat din pat, făcând-o pe somnorosul şi, când am 
ajuns, îmi spune: 


226 


—Ai venit, ghiţălule? 
——lacă, tată, am venit, îi răspund eu cu un ton de 
supuşenie. Acest răspuns, poat 


! Le neașteptat, a produs un hohot 
de râsete, care l-a descumpănit pe Bădia Erhan. 


—Nu V-am spus eu, că nu mi-e ruşine cu copchilul 
meu! a zis Bădia Erhan cu mulţumire. 

Atmosferă era plăcută şi, după aceste glume, vom 
asculta, cu mult interes, povestirile lui Bădia Erhan. Dacă 
noutăţile aduse de el din călătorie n-au fost deosebite faţă de 
cele de altădată, felul în care s-a făcut anchetarea lui a fost 
nou pentru noi. Astfel, el ne povesti că, după ce a fost dus la 
biroul de anchetă, a fost lăsat singur vreo jumătate de oră, 
metodă folosită de anchetatori pentru a produce îngrijorare, 
teamă şi nelinişte în mintea celui anchetat, pentru ca în cele 
din urmă să-şi facă apariţia un tânăr cu înfăţişare atletică, 
îmbrăcat numai într-o cămaşă cu mânecile suflecate, 
mângâindu-şi mereu muşchii de la mâini, ca şi cum s-ar fi 
pregătit pentru un meci de box. ; 

După un timp, suficient pentru a-i fi fost observată 
întreaga musculatură, se opreşte în fața lui Sebastian Erhan, 
lăsând impresia că-l studiază, apoi îi spune în batjocură: 

—Moşule, ai belit ţapu”! i SE 

Bădia Erhan nu se lasă păcălit şi reacționează ca și cum 
s-ar fi aflat în faţa unei mari primejdii, văicărindu-se: 

—Zău, domnu” şăt, eu n-am belit niciodată un ţap ..- 

— Lasă, lasă, ştim noi, l-ai belit şi încă pe cel mare ... 
—Vă spun drept, pe cinstea mea de om bătrân, e 
belit berbeci, oi, capre, cârlani, dar ţap n-am belit niciodata 1 
V Ă 
laţa i păi lasă, ştim noi, că nu suntem atat ie Ri: e. 
Domnu” şăf, vă spun drept, cu mâna pe ga îs e: 
belit berbeci, cârlani, oi, capre, ghiței, dar ţapi nu, c 
mă primea muierea cu ţap în ogradă. 
Lasă ă, ştim Nol ... : 3 


227 


EEE 


nu mă prindă cu ţap în ogradă, că pute a pârci ... 

—Lasă, lasă, că ştim noi, a continuat anchetatorul, 
privindu-l descumpănit. soi se 

—Da, da, domnu” şăf, țapu' pute tare a părei şi-ţi 
împute toată ograda, dar eu nu am avut aşa ceva, continuă să 
spună Bădia Erhan. e Egbit 

Apoi ne mai povesteşte Bădia Erhan că, mai privindu-l 
câteva clipe şi văzând anchetatorul cu cine are de lucru şi 
temându-se să nu-i ajungă la nas mirosul de pârci, îl trimite la 
cameră, pentru a fi expediat iarăși la Periprava. Și Bădia 
Erhan îşi încheie povestirea: 

— Văzând anchetatorul cu ce tontălău are de furcă, m-a 
trimis la cameră şi cred că nu putea să-şi dea seama cum de 
am mai ajuns şi eu în Germania şi cum au mai stricat şi o 
paraşută pentru un asemenea prostănac. 

Astfel a decurs şi s-a sfârşit ancheta lui Sebastian 
Erhan, pe care nu o pot uita şi din care se vede inteligenţa, 
curajul şi talentul de a juca teatru la nevoie ale acestui ţăran 
bucovinean, pe care bătaia, teroarea sau frica nu l-au 
încovoiat niciodată; el a rămas drept şi falnic, asemenea 
brazilor în preajma cărora se născuse şi crescuse. 

Celor ce lucrau începuse să li se dea o carte poştală pe 
lună, ca să scrie acasă şi să primească un pachet cu alimente. 
Doream să merg și eu la grădină o lună de zile ca să primesc 
o carte poştală, dar riscul era mare, deoarece, odată ieşit la 
lucru, nu mai erai crezut că eşti bolnav, punând astfel pe 
doctorii deţinuţi într-o situaţie grea, întrucât puteau să fie 
acuzaţi de favoritism. Se crea de asemenea un precedent, care 
ar fi putut face să se pretindă şi celorlalţi bolnavi acelaşi 
lucru. Totuşi obținerea unei cărți poştale mă obseda 
permanent. 

„Dacă memoria nu mă înşeală, C. Pivnicieru, auzind că 
cei de la șantierul de construcţii se plâng că nu au bidinele, a 
vorbit cu inginerul Slătineanu, şeful şantierului, şi el deţinut, 
spunându-i că, dacă mi-ar da nişte bidinele vechi şi păr de la 


228 


cozile cailor care erau sacrificați, eu aş putea să le fac 
bidinelele necesare, dar să le lucrez în cadrul infirmeriei şi 
pentru aceasta să se obţină o carte poştală şi pentru mine. Ing. 
Slătineanu a fost de acord şi i-a făcut propunerea miliţianului 
conducător de şantier, care a acceptat şi el. Mi s-au adus cele 
necesare confecționării bidinelelor şi astfel, prin bunăvoința 
altora, am obţinut şi eu o carte poștală. 

Confecţionarea bidinelelor nu era o muncă grea, nu se 
pretindea să fie frumoase, ci doar rezistente, ca să se poată 
face treabă cu ele, ceea ce am reuşit din plin. Nu mai 
meşterisem niciodată bidinele, dar nevoia m-a învăţat să fac 
în puşcărie periuţe de dinţi, care erau mult mai pretenţioase şi 
le făceam foarte bine. Pentru bidinelele confecționate am fost 
pontat o lună de zile, primind astfel cartea poştală dorită. 

Eram mulțumit că am reuşit să trimit o carte poştală la 
părinţi, (soţia nu ştiam unde este), cerându-le numai un rând 
de schimburi şi un kilogram de zahăr, pentru a mă convinge 
că au primit scrisoarea. Îmi amintesc şi astăzi cum, în 
noaptea de 29-30 iunie, am visat-o pe mama, pe care nu o 
visasem niciodată de la a doua arestare. Inainte de amiază, 
aud cum sunt chemaţi cei care au primit pachete, iar spre 
sfârşitul listei aud şi numele meu. Bucuria a fost mare, 
fiindcă am aflat astfel că scrisoarea a ajuns acasă. Pachetul 
era expediat de mama, iar din conţinutul lui se putea vedea că 
au contribuit la el toţi din familie. Mi-au trimis de toate, 
punându-mi şi fotografiile tuturor şi am avut noroc de un 
miliţian cumsecade, care mi-a dat vole să văd toate 
fotografiile, punându-le apoi la bagaj. Ș 

Cu toate că nu am mai Scris NICI O SCIIS0ar€, până în 
luna octombrie, la fiecare sfârşit de lună o visam pe ai Să 
în aceeaşi zi, primeam pachet. Probabil că gar aa 
însărcinat cu distribuirea coletelor nu mai verifica cine a scri 
acasă şi are drept la pachet, împărțindu-le pe toate. te 

În luna când nu am mai visat-o pe pa E ee 
primit nici pachet. Interesant este faptul că, dup 


229 


eliberat, mama mi-a spus că mi-a mai trimis încă de trei ori 
pachet, care i-a fost returnat de fiecare dată cu menţiunea 
„Circulaţie întreruptă pe Dunăre . 

Venirea la conducerea lagărului a maiorului loaniţescu 
în locul lui Fecioru nu a adus nimic nou, în afară de 
brutalităţile personale ale noului comandant. Imi amintesc că, 
în prima zi când a venit la Periprava, a luat parte la 
numărătoarea de seară a deţinuţilor. Trecând prin faţa 
frontului în care eram, probabil amintindu-și de figura mea, 
s-a întors şi, arătându-mă cu degetul, m-a întrebat: 

—De unde te cunosc? l-am răspuns că probabil de la 
Aiud, din 1957. 

M-a privit cu ură şi după ce mi-a adresat o înjurătură 
caracteristică celor din Ministerul de Interne, a plecat, amenin- 
țându-mă că urmează să ne mai întâlnim. M-a recunoscut de 
când m-a băgat în „cămașa de forță” la Aiud, dar a uitat să 
mă mai întâlnească. Tot în acest timp, a venit ca şef de secţie 
la inapţi şi infirmerie gardianul Bonciulică, pe care îl ştiam 
de la Aiud, unde era considerat ca unul dintre cei mai răi 
gardieni. Acum nu mai brusca pe nimeni, nu mai bătea, nu 
mai înjura şi se comporta aşa cum ar fi trebuit să-şi facă 
datoria un gardian. 

Noi, bolnavii şi inapţii eram izolaţi de restul deţinuţilor 
în două barăci, despărțiți de ei printr-un gard de sârmă 
ghimpată, iar contactul cu cei ce lucrau avea loc numai când 
îşi făceau drum la infirmerie. Atunci ne mai întâlneam cu ei 
şi eram puşi la curent cu ultimele noutăţi. 

Poarta de la gardul de sârmă ce înconjura infirmeria era 
încuiată cu un lacăt a cărui cheie o purta şeful de secţie şi 
numai când rămânea neîncuiată mai reuşeam şi noi să ne 
furişăm pe la celelalte barăci, spre a mai afla câte ceva. O 
dată, văzând că Bonciulică pleacă spre poarta închisorii fără 
a încuia lacătul, am ieşit în urma lui şi m-am dus la o baracă 
unde locuiau cei ce lucrau la grădină. 

Era o distanță de aproximativ 2-300 m şi am mai 


230 


întârziat, stând de vorbă cu cei cunoscuţi. La întoarcere, l-am 
văzut pe Bonciulică la poarta secţiei, cum se uită la mine. Mă 
cunoştea de la Aiud şi văzându-mă că îmi continui drumul 
spre infirmerie, a descuiat lacătul şi, lăsând poarta deschisă, a 
plecat şi a intrat în baraca inapţilor. În felul acesta mi-a dat 
posibilitatea de a merge la cameră, lăsând totodată impresia 
că nu ştie nimic. După această întâmplare, când era 
Bonciulică de serviciu, plecam fără grijă prin colonie, fiecare 
dintre noi prefăcându-ne că nu ştim nimic unul de celălalt. 
Mi se părea, câteodată, ciudată comportarea lui şi nu mi-am 
putut da seama de marea schimbare produsă în 
comportamentul acestui om. Am auzit mai târziu că s-ar fi 
căsătorit în Periprava şi că soţia ar fi avut o influență mare 
asupra lui. 

Tot în acest timp, am auzit că a venit un lot de la Aiud, 
printre care ar fi fost şi fraţii Perceli sau I. Comănici, nu-mi 
mai amintesc cine din ei, dar pe care nu-i mai întâlnisem de 
mult timp şi cu care fusesem colegi de clasă la liceu. Văzând 
poarta neîncuiată şi gardianul plecat, m-am dus în cealaltă 
parte a coloniei, unde erau ţinuţi în carantină noii veniţi. Nu 
ştiam precis baraca în care sunt, încât am început să merg pe 
la geamuri şi să fluier încet. | 

Nu am reuşit să-i găsesc, în schimb am fost auzit de 
şeful secţiei respective, care m-a luat şi m-a băgat la izolare, 
într-o cameră mică. Eram numai în cămaşă şi, spre seară, 
începusem să simt răcoarea. Când s-a făcut numărătoarea, 
ofiţerul de serviciu l-a întrebat pe gardian cauza pentru care 
sunt acolo, plecând apoi mai departe. 

Înainte de a suna stingerea, spre mirarea mea, a venit 
acelaşi gardian şi, scoţându-mă de acolo, m-a condus până la 
infirmerie, fără să-mi spună ceva. 

Se putea observa că, totuşi, în Gtip ban eilu Că 
gardieni s-a produs o oarecare schimbare, dar nu at Sc 
de ce alţii se comportau la fel de brutal faţă de Sei e EI 
sau față de deţinuţii duşi spre punctele de lucru. 


231 


pedepsiţi nici când găseau asupra noastră piese de şah din 
pâine sau săpun. 

În toamna anului 1963 sau primăvara lui 1964 s-a 
încercat un fel de reeducare, care s-a limitat la o recenzie a 
unei cărți, făcută de Horia Cosmovici; a fost scoasă afară 
toată lumea pentru a o audia. Întreaga acţiune de reeducare 
s-a oprit la această recenzie, deoarece nu s-a mai oferit 
nimeni să mai recenzeze vreo carte, pentru că gestul lui Horia 
Cosmovici a fost dezavuat de marea masă a deţinuţilor, cu 
toate că alesese o carte care nu avea nimic politic în 
conţinutul ei. 

Concomitent cu această tentativă  nereuşită de 
reeducare, ni s-a acordat o mai mare libertate: puteam să 
stăm în curte aproape cât dorim şi chiar aveam îngăduința 
tacită de a circula prin curte sau a merge pe la alte barăci. 
Această libertate de a sta afară avea drept scop să facă să 
dispară de pe feţele noastre paloarea cauzată de statul în 
camere. 

Cu aproximativ o lună înainte de a fi eliberaţi, am 
asistat la o întâmplare pe care nu o voi uita niciodată. 

Intr-o zi, unul din cei care lucrau la grădină, nu ştiu prin 
ce împrejurare, a făcut rost de o minge, cu care se juca volei, 
după ce lumea venea de la lucru. Gardianul nefiind la poartă, 
care era deschisă, am ieşit şi eu din curtea infirmeriei şi 
m-am dus la locul unde se juca volei. 

Acolo i-am întâlnit pe C. Pivniceru, Aristide Lefa, 
dr. Jula, Atanasie Berzescu. Stăteam cu toții grămadă şi 
priveam cum se joacă, dar la o lovire greşită a mingii, aceasta 
a venit spre noi. Dr. Jula se duce după minge şi le-o 
înapoiază, apoi se întoarce şi se aşează „pe vine” în faţa mea, 
pentru a urmări jocul în continuare. Nu se așezase bine în 
poziţia dorită, că-l simt cum se lasă pe picioarele mele. 
Uitându-mă la el, i-am zărit pe buze salivă şi atunci am 
strigat la Aristide Lefa, care era student în anul V la 
medicină: „Aristică, ce are doctorul nostru?” Toţi cei din jur 


232 


s-au repezit la el, dar nu au putut decât să constate că el 
murise. Inima încetase să-i mai bată, ajutându-l astfel să 
scape de gardul de sârmă ghimpată care ne înconjura. 
Imprejurarea însă ar fi putut fi considerată ca un fapt divers, 
dacă nu s-ar fi auzit după aceea următoarea poveste: în 
dimineaţa acelei zile, un bolnav din cameră, un tânăr ce avea 
o trăire şi un comportament ireproșabil, Mitică Neagu mi se 
pare, îl cheamă la el pe doctorul Jula şi-l roagă să nu se ducă 
în acea zi la grădină. Surprins, doctorul l-a întrebat care este 
cauza rugăminţii şi dacă se simte rău. Bolnavul, la 
insistenţele dr. Jula, s-a văzut nevoit să-i spună motivul care-l 
determinase să-i spună ceea ce-i spusese. Şi anume, i-a 
povestit că, în acea noapte, a visat că dr. Jula va muri, că este 
mai bine să rămână în colonie şi să nu se ducă la grădină, 
pentru ca nu cumva să i se întâmple ceva sau să fie împuşcat 
de escortă. Zâmbind, dr. Jula i-a răspuns: „Fii liniștit, nu mor 
caii când vor câinii!...” Totuşi dr. Jula nu s-a dus la lucru în 
acea zi; mai târziu însă s-a văzut că visul s-a adeverit. 
Nimeni nu se aştepta la o eliberare apropiată, aşa că am 
rămas surprinşi când, în dimineaţa zilei de 6 mai 1964, a 
apărut un avion ce transporta mai mulţi ofiţeri de la 
Bucureşti, care au oprit scoaterea oamenilor la lucru. La 
puţin timp după numărătoarea de dimineaţă, au început să fie 
chemaţi oamenii la un maior. Am observat totodată că 
bagajele deţinuţilor sunt aduse de la magazie în colonie. Prin 
chemarea la ofiţerul respectiv, probabil, se încerca recrutarea 
unor informatori, iar pentru a nu da de bănuit, era interogată 
toată lumea. Îmi amintesc că ofițerul mi-a pus întrebarea: 
„Dacă ai vedea că cineva vrea să arunce un pod în aer, i al 
face?” l-am răspuns că nu ştiu cum aş reacţiona ȘI “an 
întrebat: el ce mă sfătuieşte? Satisfăcut de întrebarea mea, 
ofițerul mi-a spus că ar trebui să anunţ Sep LI 
A “ A i 3 Ce V =) 
întrebat din nou, zâmbind: „Dar cel ce vrea Sa : ş E . 
va aştepta până să ajung eu la SA ic ED lu 
atitudine serioasă, i-am spus că sfatul lui ar fi sing 


233 


—— 


la care nu m-aş fi gândit. | : 

Întrucât discuţia devenise inuulă pentru ambele părţi, 
mi-a mai zis că doreşte să-i dau o declaraţie în care să scriu 
că, dacă voi fi pus în libertate, mă voi încadra în câmpul 
muncii, explicându-mi că aşa i se cere şi lui. Am refuzat să 
dau declaraţia cerută, pe motivul că eram bolnav şi nu ştiam 
dacă sănătatea avea să-mi permită să muncesc. In cele din 
urmă s-a ajuns la un compromis, prin care am admis că, 
atunci când sănătatea îmi va permite să muncesc, mă voi 
încadra în câmpul muncii, pentru a mă întreţine singur. 

La scurt timp după această discuţie, am fost anunţaţi să 
ne facem bagajul; am fost apoi duşi într-o baracă nelocuită, 
unde am predat hainele de puşcăriaş şi tot ce aveam asupra 
noastră, primind în loc hainele personale, cu miros de 
naftalină şi mucegai, dar şi cu un iz de libertate. 

Aşa se încheie o perioadă din viaţa mea, mai precis 
dintre 15 mai 1948 şi 6 mai 1964. 

După amiază am fost îmbarcaţi pe un bac, cu care 
aveam să ajungem la Galaţi după miezul nopţii, când portul şi 
străzile erau pustii, pentru a nu fi văzuţi de nimeni în drum 
spre gară. 

Având rude în Galaţi, am ieşit din grupul ce se îndrepta 
spre gară, apoi, după ce s-a luminat de ziuă, le-am făcut o 
vizită ; prilej de mare bucurie pentru toţi. 

Seara, îmbrăcat în alte haine, curate, am fost condus la 
gară, plecând spre Piatra Neamţ, unde mă aştepta o parte din 
familie, care fusese anunţată din Galaţi de nepoţii mei. 

După ce am părăsit gara din Piatra Neamţ, sora mea mai 
mare, Ana, deşi văduvă şi mamă a doi copii, trăind dintr-un 
singur salariu de 600 de lei, m-a dus într-un magazin, 
spunându-mi să-mi aleg un costum de haine. Mi l-a plătit 
apoi ea, din micile ei economii, făcându-mă să simt din nou 
dragostea ei de soră. 

„Cu toate acestea însă, şi eliberarea de atunci, ca ŞI cea 
din 1957, nu mi-a oferit bucuria pe care mi-o imaginasem în 


234 


visurile mele din inchisoare. Eram sigur că pseudolibertatea 
în care intram avea să-mi ofere multe deziluzii şi 
aveam să regret multe, tânjind după liniştea sufleteas 
unele perioade ale puşcăriei. 

Se poate observa cu uşurinţă cum suferința celor câteva 
sute de mii de oameni care s-au opus comunismului până în 
1989, nu numai că nu a adus nici o îmbunătăţire în viaţa de zi 
cu zi a populaţiei, dimpotrivă, a adus doar lacrimi şi 
blesteme. In schimb, odată cu venirea în fruntea țării a 
vicleanului comunist lon Iliescu, s-a creat în numele unei 
democraţii originale, o clasă privilegiată şi îmbogăţită cu 
bani din avutul obştesc de care se folosește în interes propriu 
sau pentru dezinformarea populației. Imi amintesc de o 
discuţie avută cu un important membru de partid, din care 
redau un scurt fragment. Intâlnindu-se odată în Bucureşti cu 
un alt comunist cu care fusese pe aceeaşi treaptă în ierarhia 
partidului, acesta îl întreabă „cum îi merg afacerile”, 
întrebare la care povestitorul îi răspunde că el nu are nici o 
afacere deoarece el nu are banii necesari. Surprins, fostul său 
tovarăş îl întreabă mirat: „dar cum, tu nu ai primit bani pentru 
aşa ceva?” Din această scurtă discuţie putem vedea cum au 
apărut noii îmbogăţiţi şi cum au dispărut sume uriaşe de bani 
din avutul obştesc dar şi contribuţia lui lon Iliescu și a celor 
din jurul său la dezastrul în care a ajuns România. Or, acest 
om pervers care a jucat un rol important în distrugerea 
economică a ţării, dar în folosul fostei nomenclaturi 
comuniste, autorul moral de moartea a sute de „oameni 
nevinovaţi din timpul aşa-zisei revoluții din decembrie 1989, 
transformată în lovitură de stat, de minţirea populației prin 
intermediul televiziunii cu apariţia a diverse pericole din 
partea unor forţe străine, a făcut ca numărul i Si 
crească, culminând cu tragicul eveniment de la Otope a 
Iliescu era conştient că în urma apelurilor sale de a ieşi lu 
ă ăra revoluţia împotriva unor pericole 
în stradă pentru a apăr 


EEE A a ai 
născocite „de! el; vor ieşi tocmai cei ce erau împotriva 


poate 
că din 


235 


comunismului, prilej pentru bolşevicul Iliescu de a mai scăpa 
de o parte din cei ce doreau o schimbare radicală. prin 
îndepărtarea de la conducerea țării a tuturor comuniştilor, 
Astfel s-a ajuns ca să mai fie ucişi sute de oameni nevinovaţi. 
Dovedindu-şi caracterul de om răzbunător şi lipsit de orice 
scrupule, el se face vinovat de moartea lui Nicolae 
Ceauşescu, fără ca acesta să fi avut în prealabil parte de un 
proces corect, de morţii din timpul mineriadelor sau din 
timpul protestelor studenţeşti din Piaţa Universităţii din iunie 
1990. Dar acest om în loc să fie tras la răspundere pentru 
faptele săvârşite, se bucură de o libertate deplină, 
permițându-i-se să se amestece în viaţa politică a ţării, 
reuşind astfel să-şi impună în diverse funcţii ale statului 
oameni crescuţi, educați şi rămaşi credincioşi partidului 
comunist, pe care îi manevrează după bunul său plac sau cum 
1 se cere de forţele oculte care îl susţin şi cărora le-a rămas 
credincios. Astfel s-a ajuns ca în fruntea foştilor deţinuţi 
politici să ajungă un impostor, slugă credincioasă a securităţii 
şi a partidului comunist, Constantin St. Dumitrescu, cunoscut 
sub numele de Ticu Dumitrescu, în fruntea Consiliului 
Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii să fie numit 
Gheorghe Onişoru încadrat îndeaproape de foşti comunişti, 
Institutul Naţional de Studiu Contra Totalitarismului să fie 
dat pe mâna lui Răzvan Theodorescu şi a lui Radu Ciuceanu, 
oameni de mare încredere ai lui Ion Iliescu, iar Lucia Hossu 
Longin să facă acel „Memorial al Durerii”, având grijă să nu 
acuze prea mult partidul comunist, aruncând vina doar pe 
câteva persoane căzute în dizgrație, fiind cenzurată 
îndeaproape de Constantin Ticu Dumitrescu. În susținerea 
acestor afirmaţii vin cu următoarea precizare: în toamna 
anului 1990, în judeţul Neamţ au fost descoperite gropile 
comune de la dealul Mărului în apropierea oraşului Roman şi 
de la Dealul Balaurului în apropiere de Piatra-Neamţ. S-a 
filmat de la începerea săpăturilor ŞI până la scoaterea oaselor 
la suprafaţă şi aşezarea lor pe marginea gropii, iar o copie 


236 


după acest film 1-a fost dată lui Ticu Dumitrescu, neştiindu-se 
pe atunci că acesta era omul securităţii. În urma unor presiuni 
făcute asupra lui Ticu Dumitrescu de a preda caseta cu filmul 
la televiziune, acesta i-a înmânat 


s o copie după film d-nei 
Lucia Hossu Longin. Or, din acest film nu a apărut nici o 


secvenţă cât de scurtă pe nici un post de televiziune sau în 
vreun serial din Memorialul Durerii. Într-o discuţie avută 
odată cu lon Ioanid care era informat de soarta acestui film, 
mi-a spus că a întrebat-o pe d-na Lucia Hossu Login de ce nu 
a prezentat acest film şi că a primit următorul răspuns: 
„Constantin Ticu Dumitrescu nu este de acord, motivând că 
nu este încă timpul de a-l prezenta”. La realizarea acestui 
film, toţi cei ce am luat parte la acele săpături am dat dovadă 
de naivitate şi lipsă de experienţă, nesesizând că securitatea 
şi-a trimis printre noi oamenii ei, care au filmat pentru ca 
apoi să şteargă multe secvenţe din film care au dispărut la fel 
făcând şi Ticu Dumitrescu. Dacă în ultimul timp comuniştii 
sunt nevoiţi să se retragă (în mod oficial) din fruntea vieţii 
politice fiind compromişi prin teroarea, fărădelegile şi 
crimele comise, locul lor a fost luat de masonerie. care 
încearcă din răsputeri să distrugă orice sentiment naţional şi 
să ne rupă de trecutul nostru istoric. Masonena devenind 
astăzi asemenea partidului comunist de odinioară o cale 
sigură şi o rampă de lansare pentru cei domniei de a parveni. 
Dacă foştii deţinuţi politici au reușit prin mijloace proprii să 
ridice un monument în amintirea şi cinstirea tuturor celor ce 
au murit în închisoarea din Aiud, iar starețul de la Mănăstirea 
Petru-Vodă, Părintele Arhimandrit lustin Pârvu a hotărât să 
ridice o mănăstire lângă aceste morminte, s-au găsit niște 
indivizi a căror bună-credință mi se pare a fi îndoielnică, să 
vină cu propunerea ca în locul mănăstirii să se facă un E 

x ea nevoie rămăşiţele 
cultural, de parcă de așa ceva ar dea EEE MR 
pământeşti ale celor ema ci 0 Sraleanu, Constantin 
Vulcănescu, George Manu, aţi se: nu de slava lui 
Gane, Liviu Galaction Munteanu etc. $ 


237 


Dumnezeu. Din nefericire, cei ce au ajuns astăzi în fruntea 
țării fac tot ce pot pentru a minimaliza cauza şi importanța 
acestor morminte, ignorând jertfa lor, spre deosebire de 
Ștefan cel Mare, care a hotărât să se adune toate oasele celor 
morţi în urma luptei de la Valea Albă (Războieni) ca peste 
această grămadă de oase să se ridice frumoasa mănăstire de 
la Războieni. Dacă mănăstirea ce urmează a fi ridicată la 
Aiud este închinată lui Dumnezeu şi nu i se poate schimba 
destinaţia, centrul cultural depinde de cei ce ajung la putere 
spre a conduce ţara şi care îi pot schimba destinaţia aşa cum 
doresc, cum ar fi: centru anticreștin, antinaţional, pro- 
globalizare, pro-mondialism, cursă în care bănuiesc că a 
căzut şi Dan Puric, pentru care am avut un respect deosebit. 
Sper că Dumnezeu îl va ajuta pe părintele Iustin Pârvu să-şi 
ducă la îndeplinire dorinţa sa de a construi această mănăstire, 
spre bucuria celor ce sunt alături de el şi liniştea celor ce au 
putrezit în acele gropi fără de cruce. Regretabil este faptul că 
de suferinţele celor ce au umplut închisorile şi lagărele în 
timpul regimului comunist din România, vor să profite atât 
unele persoane fizice, cât şi partide politice sau asociaţii 
apărute peste noapte. Exemplul cel mai convingător este 
Memorialul de la Sighet. De ce s-a ales Sighetul şi nu Jilava 
pe unde au trecut marea majoritate a foştilor deţinuţi politici, 
din toate categoriile sociale sau orientări politico-sociale? S-a 
ales o închisoare mică, în locul uneia ca Jilava, Aiud, Gherla, 
Suceava sau Piteşti, unde au avut loc evenimente aproape de 
neimaginat. S-a optat pentru Sighet deoarece în acele vremuri 
Partidul Naţional Țărănesc se bucura de o oarecare simpatie 
în rândul populaţiei, datorită venirii în ţară a lui lon Raţiu, 
încercându-se în acelaşi timp a se reaminti de trecutul politic 
al lui Iuliu Maniu, mort în această închisoare şi de aureola 
creată în jurul său. Aureolă falsă, deoarece pentru naivitatea 
sa în viaţa politică, pentru încrederea sa nelimitată în cei care 
au folosit România ca pe o monedă de schimb în interesele 
lor şi pentru marile greșeli din ultimii ani, a primit cruda dar 


238 


cuvenita răsplată a istoriei. Tot prin acest Memorial de la 
Sighet se dă satisfacţie preoţilor greco-catolici pentru 
suferinţele îndurate. Ţin să subliniez că am avut şi am tot 
respectul pentru dârzenia cu care şi-au apărat preoții greco- 
catolici biserica lor, dar nu înțeleg de ce despre preoții 
ortodocşi nu se vorbeşte nimic. După părerea mea, dacă 
regimul comunist îi lăsa în pace şi nu încerca să-i readucă în 
mod forțat la Biserica Ortodoxă din care s-au desprins, nu 
ajungea poate nici unul dintre episcopii greco-catolici la 
închisoare, ei apărându-şi doar biserica greco-catolică 
susținuți de papa de la Roma, în timp ce preoții ortodocşi au 
ajuns în închisoare apărându-şi atât biserica ortodoxă cât şi 
neamul ameninţat de bolşevismul rusesc. Surprinzător, d-na 
Ana Blandiana, fiică de preot ortodox, nu sesizează acest 
lucru sau se dezice de ortodoxie? Nu o acuz deoarece este 
dreptul ei de a se alătura unei acţiuni de care se simte atrasă, 
dar mă miră faptul că despre Gh. I. Brăteanu care, atât ca om 
politic cât şi ca om de cultură, se situează mult deasupra lui 
Iuliu Maniu se vorbeşte foarte puţin, deşi a murit în aceeaşi 
închisoare şi în aceleaşi condiţii. Despre împotrivirea 
Bisericii Ortodoxe Române faţă de instalarea comunismului 
în ţară se vorbeşte foarte puţin, deoarece desfăşurarea 
evenimentelor din acele vremuri a rămas necunoscută de 
marea masă a populaţiei până în zilele noastre. Această 
prigoană a început mai întâi prin suprimarea său îndepărtarea 
din fruntea bisericii a tuturor. ierarhilor, monahilor sau a 
preoţilor care se opuneau comunismului. Astfel, poiriariă 
Nicodim Munteanu pentru că s-a opus invitaţie! făcute de 
Alexei I, patriarhul Moscovei de a merse la, Moss 
împreună cu şefii celorlalte Biserici Ortodoxe PEN 
rezolvarea unor probleme ecumenice bisericeşti, DE și = 
Nicodim a intervenit prompt Şi energic întrebând: „dar 29 
la Moscova”? Emil Bodnăraş, fiind prezent la acea 
o dia Pi : i i romptă şi curajoasă a 
întâlnire, înfuriat de intervenția P ptă 

i își pi Imul deconspirându-şi prezenţa, 
Patriarhului, îşi pierde ca 


239 


a 


intervine ameninţându-l: „lasă, Înal Prea Sfinţite, nu te teme, 
căci nu mai ajungi să participi la acest sinod, indiferent unde 
se va ţine el”. După câteva luni, la 28 februarie 1948, 
patriarhul Nicodim va muri în mod misterios. In acelaşi tim 
şi tot de o moarte misterioasă a avut parte şi fostul Mitropolit 
al Moldovei Irineu Mihălcescu. Surprinzător, dar tot în acest 
timp, episcopul de Huşi, Grigore Leu, pentru că a avut 
curajul să protesteze împotriva desființării Episcopiei 
Huşilor, a subordonării Bisericii diasporei române Patriarhiei 
de la Moscova sau de a transforma Patriarhia Bisericii 
Ortodoxe Române în Sovrompatriarhie, a fost invitat la 
Guvern pentru o discuţie referitoare la protestele sale. În 
urma discuţiilor purtate cu Petru Groza, a urmat o masă 
protocolară în urma căreia episcopul Grigore Leu şi-a dat 
seama că a fost otrăvit, simțindu-se rău, murind în scurt timp. 
Aşa a dispărut elita conducătoare a Bisericii Ortodoxe 
Române, unii fiind ucişi, alţii ajunşi în închisoare ca: pr. 
Sofian Boghiu, pr. Dumitru Stăniloaie, pr. Daniel Sandu 
Tudor, lon Iovan, pr. Filaret Gămălău, Benedict Ghiuş, unii 
trimişi cu domiciliu obligatoriu în diverse localităţi de unde 
nu s-au mai întors. Astfel s-a întâmplat cu episcopul de 
Caransebeş, Veniamin Nistor, trimis la Alba lulia cu 
domiciliu obligatoriu, unde a şi murit. Dar cei mai mulţi au 
fost trimişi în mod forțat la diferite mănăstiri sau schituri 
pentru a li se pierde urma, în locul lor fiind aduşi oameni 
pregătiţi de partidul comunist sau propuşi de securitate, unii 
din ei ocupând şi în prezent funcţii importante în ierarhia 
Bisericii Ortodoxe române, fapt confirmat în urma tragicului 
incident de la Mănăstirea Tanacu. Cu această ocazie s-a putut 
vedea clar cum o parte din aşa-zişii slujitori ai bisericii şi-au 
dat mâna cu cei de la TVR, rămaşi credincioşi educaţiei 
comuniste şi sprijiniți de masoneria anticreştină, reuşind prin 
minciuni şi dezinformare să instige o parte din opinia publică 
impotriva preotului și a maicilor de la Mănăstirea Tanacu. 
Din partea TVR, un rol important în incitarea opiniei 


240 


publice împotriva preotului Daniel Corogeanu şi a celor patru 
măicuţe a avut-o dl. Mihai Tatulici care, în loc să se limiteze 
la rolul de moderator, dorind probabil să demonstreze că a 
rămas credincios educaţiei primite în perioada comunistă, s-a 
implicat într-un scandal tragic ce nu intra în competenţa sa. 
Dumnealui înainte de țoate avea obligaţia să se informeze ce 
înseamnă exorcizare, cum şi de când a apărut, precum şi când 
i se poate acorda calitatea de maică unei femei. Aceste date 
puteau fi obţinute cu uşurinţă de la nişte preoţi care cu 
adevărat sunt în slujba bisericii şi nu de la unii ierarhi ajunşi 
în funcţii înalte, dar nemeritate, în perioada comunistă sau 
neocomunistă, care au uitat sau nu ştiu că în Sfânta 
Evanghelie după Matei, cap. 10 vers. 8 lisus le spune 
ucenicilor: „Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviați pe cei 
morţi, curăţaţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i, în dar aţi 
luat, în dar să daţi”. Tot în Sfânta Evanghelie după Matei, 
cap. 8 vers. 28-34, ne spune cum lisus a scos diavolii din doi 
demonizaţi, iar pe diavoli i-a lăsat să intre în turma de porci 
din apropiere, care s-au aruncat apoi în mare şi au pierit în 
apă. Mă întreb, acei preoţi care l-au acuzat pe pr. Daniel 
Corogeanu de oficierea slujbei de exorcizare, cum au explicat 
ei enoriaşilor Sfânta Evangheliei din a cincia duminică după 
Rusalii, când tocmai de vindecarea celor doi demonizaţi din 
ţinutul Gadavici este vorba? Sunt ei oare cu adevărat în 
slujba bisericii? ADI ate, 

Irina Cornici era doar o tolerată în mănăsure, pe care 
maicile împreună cu preotul Daniel Corogeanu Voiau să R: 
ajute să se vindece, pentru ca apoi să fie primită în cină 
monahal. În privinţa slujbelor de exoreizare, n pot spu 
domnului Tatulici că am avut ocazia sa asist la o asemenea 
slujbă la o mănăstire din Moldova şi să văd cum se comportă 

iată ivată. Si a fost vorba de o tânără 
o fiinţă demonizată. ȘI în acel caz E 
soră de la o mănăstire, care în timpul crizelor A : EA SI 
extraordinară. Deşi era aşezată Jos pe covoare, pă 5 


At At At at. al 
abia reuşeau să-i imobilizeze mâinile şi picioarele, 1 


241 


cincilea cu greu reuşea să 0 împiedice să nu se izbească cu 
capul de mozaicul de sub covoare. Dacă mai avea din când în 
când şi o perioadă de linişte, stând cuminte pe covoare, nu 
acelaşi lucru se întâmpla când i se citeau Moliftele Sfântului 
Vasile cel Mare şi când auzea pronunţându-se cuvintele: 
„Dumnezeu, lisus” sau când se făcea semnul Sfintei Cruci 
asupra ei. Atunci începea să ţipe, să se zbată şi să înjure pe 
Dumnezeu, pe lisus Hristos, folosind înjurături dintre cele 
mai abjecte, întrucât nu-mi amintesc să mai fi auzit vreodată 
asemenea expresii atât de murdare. Dacă cinci călugări 
puternici abia reuşeau să o imobilizeze, cum ar fi putut cele 
patru măicuţe să o protejeze în mod permanent pe Irina 
Cornici să nu se accidenteze. În această situaţie maicile au 
încercat să o imobilizeze aşa cum se procedează şi în 
spitalele de psihiatrie, cu gândul de a o proteja şi nu de a-i 
face rău aşa cum afirmă unii pretinşi ziarişti, mediocri şi de 
rea-credinţă. Spre exemplu, domnul Tatulici dându-și pe faţă 
ipocrizia, caută să lase impresia că i se rupe inima şi i se 
usucă ochii datorită lacrimilor vărsate de mila măicuţei Irina, 
instigând lumea împotriva preotului Corogeanu şi a maicilor 
care şi-au făcut doar datoria, procedând după tipicul Sfintei 
Pravile Bisericeşti cu speranţa că o vor salva. Or, ziariştii de 
azi considerându-se atotştiutori, îşi permit să dea adevărate 
verdicte în urma tragicului incident, făcând afirmaţii ca: 
Mănăstirea diavolului, preotul diavolului, dar nimeni nu a 
protestat atunci când pr. Gh. Sofian afirmă: „Călugărul care a 
făcut asemenea grozăvii ar trebui să fie jupuit de viu”, 
afirmaţia făcută de acest preot depăşind cu mult „legea 
talionului”, fiind aprobată în mod tacit, nu numai de ziariştii 
implicaţi în acest scandal dar şi de unele feţe bisericeşti, 
prefăcându-se a nu fi auzit. Imi amintesc cum domnul 
Tatulici voia să arate prin intermediul televiziunii cât de mult 
il durea sufletul ca urmare a torturilor şi înfometării măicuţei 
Irina de către călugărul criminal şi a maicilor care o torturau, 
el pronunțând mereu „măicuţa Irina”, dar de ce nu îi folosea 


242 


„N 


numele de maică şi nu cel de botez? Probabil ştia şi el că nu 
este maică, dar scopul său era de a compromite mănăstirea şi 
slujitorii ei, pentru a fi desființată. Afirmațiile făcute prin 
presă sau prin unele posturi de televiziune că sărmana Irina a 
fost crucificată au fost făcute de nişte minţi rău-voitoare sau 
incapabile de a face o deosebire între încercarea de a face un 
bine sau a proteja o fiinţă bolnavă şi cea de a-i face un rău. 
Adevăratul scop fiind însă acela de a lovi în Biserica 
Ortodoxă şi a o compromite. Indrăznesc să afirm că tocmai 
acei. ziarişti în frunte cu domnul Tatulici sunt în slujba 
diavolului şi nu preotul Corogeanu şi maicile de la 
Mănăstirea Tanacu. Dar aceşti falşi apologeţi ai 
umanitarismului nu au scos o vorbă despre cei ce au stat ani 
de zile în lanţuri, în frig, dezbrăcaţi şi înfometați în celule 
speciale pentru exterminare, datorită faptului că s-au pus în 
slujba lui Dumnezeu şi a neamului din care s-au născut. 
Domnul Tatulici cred că trăieşte din plin satisfacția că a 
reuşit să bage în puşcărie nişte fiinţe nevinovate, care au sărit 
în ajutorul unei tinere care-i implora să o scoată din mâinile 
diavolului. : 

Poate de asemenea să fie satisfăcut şi de faptul că a avut 
o. contribuţie determinantă în derularea unui proces cum 
numai Nicolae Ceauşescu a mai avut parte. Implicarea 
domnului Tatulici în tragicul incident de la Mănăstirea 
Tanacu se poate asemui cu implicarea dumnealui în jocul 
piramidal de la Cluj, „Caritasul” lui Stoica, unde oamenii 
naivi au fost înşelaţi pierzându-și economiile, 1ar ali A 
rămas pe drumuri, punându-și casele garanţii BEA SSI . 
împrumuturi prin care sperau să se îmbogăţească. e e. 
propagandei făcute de domnul Tatulici şi Ş: te ev și 
numărul celor înşelaţi a fost în jur de 400.000 | e dă Re 
cazul Tanacu, principala victimă este tere e e 
învinuită şi acuzată de toţi duşmanii, dar ŞI E aceluia 
credincioşilor smintiţi de ruibsiuile a ee pane 
domn Tatulici. Dar, atenţie domnule iati; 


243 


vede tot şi nu uită nimic! 

Cred că nu greşesc afirmând că viaţa dar mai ales 
atmosfera în care se trăieşte în România de astăzi este 
asemănătoare vieţii de mahala, dacă nu şi mai dezgustătoare, 
datorită clasei politice, presei şi televiziunii. Nu am nici un 
fel se simpatie sau admiraţie faţă de vreun politician, dar mă 
revoltă faptul când unii parveniţi, descalificaţi din punct de 
vedere moral sau intelectual sau a unor ziarişti impertinenţi 
care nu fac nici o deosebire între cei aleşi să ne reprezinte 
țara şi nişte bişniţari. Ori, apariţia la televiziune a unor 
semidocți mai mult sau mai puţin tineri care se exprimă în 
mod dispreţuitor: Băsescu, Diaconescu, Boc etc., în loc de 
cum s-ar cuveni cu cei ce ne reprezintă ţara: domnul 
preşedinte Băsescu, domnul ministru Diaconescu sau domnul 
prim-ministru Boc. Exprimându-ne în mod dispreţuitor față 
de ei, ne dispreţuim țara, ne dispreţuim pe noi înşine care i- 
am ales, dovedind o totală lipsă de respect şi de bun simţ. 
Ziariştii mai în vârstă care pe timpul lui Ceauşescu erau în 
stare să-i sărute tălpile lui şi soţiei sale, astăzi îşi permit să fie 
ireverenţioşi cu cei din fruntea ţării, dând dovadă de lipsă de 
caracter, de cultură şi în mod special de o proastă educaţie. 
Pentru a nu se lăsa mai prejos, politicienii se ceartă între ei 
ca la uşa cortului, dezvăluindu-şi patimile, obedienţa faţă de 
şefii din interior sau exterior, dezinteresul de soarta țării, 
incapacitatea de a se purta o discuţie civilizată, respectându- 
se între ei, dar nu scot un cuvânt despre supuşenia totală faţă 
de muribunda Uniune Europeană condusă de masonerie şi 
care caută şi în ultimele clipe să profite cât mai mult de starea 
de sărăcie şi umilința în care am fost aduşi. Nemaiavând 
aproape nimic de jefuit, caută acum să atragă tineretul pentru 
a-l folosi într-o nouă formă de sclavagism, fiind folosit la 
muncile cele mai grele şi mai prost plătite. Atragerea 
Uneretului în spaţiul Uniunii Europene dar mai ales 
incurajarea acestui exod de către clasa politică sub pretextul 
că se aduce valută în ţară, reprezintă nu numai o eroare, ci un 


244 


grav pericol care duce la subminarea din temelie a statului 
român, deoarece mulţi aducându-și familia lângă ei, nu se 
mai întorc în țară, dar și pentru faptul că prin plecarea lor în 
afara graniţelor, România duce lipsă de braţe de muncă, fiind 
nevoită să importe mână de lucru din toate colțurile lumii 
majoritatea stabilindu-se definitiv aici, încât dacă nu se iau 
măsuri urgente pentru stoparea acestei migrații, românii vor 
rămâne minoritari în propria lor ţară. Astfel se va ajunge la 
desfiinţarea Statului Naţional Român, ceea ce se urmăreşte 
prin globalizare sau Noua Ordine Mondială, creaţie a forțelor 
masonice care vor să conducă omenirea. 

De un total servilism faţă de masonerie a dat dovadă 
guvernul liberal condus de Călin Popescu Tăriceanu, care nu 
mişca un pai în această ţară fără acordul centrului masonic de 
la Bruxelles. In această perioadă ţara a fost complet subjugată 
de Uniunea Europeană din punct de vedere economic, 
devenind lada de gunoi a Europei. Ceea ce este mai grav e 
nepăsarea totală a celor din fruntea ţării care au îngăduit să se 
importe din Apus tot ce este rău şi foarte puţin din ceea ce 
este bun. Dacă din punct de vedere economic prin muncă şi 
cinste ne-am putea reface în câţiva ani, din punct de vedere 
moral şi spiritual situaţia este mult mai gravă, deoarece când 
masoneria vrea să distrugă o naţiune, caută să-i distrugă întâi 
temelia, în cazul de faţă familia, bucurându-se deocamdată de 
un mare succes, cu marele concurs al televiziunii şi presei, în 
special al celei pornografice, dar şi al clasei politice care 
rămâne nepăsătoare, preocupată de afacerile lor pentru a se 
îmbogăţi. Destrămarea familiei se face atât din cauza sărăcie! 
în care am fost aduşi, oblisând pe unul din soți să-și 
părăsească familia în căutarea unui loc de ură pe AS 
meleaguri dar şi datorită moravurilor decadente aduse . 

i î ial tineretului, cum ar fi: căsătona de 
Apus, destinate în special tin : i ace i 

x : aganda începută incă 

probă, legalizarea prostituției, propas Sie 
i i i ă nu este o ruşine să dai naştere 
timpul regimului comunist că nu E tiu dexualăic isca 
unui copil în afara unei căsătorii, e ucaţia se 


245 


5 PPPP 


care nu face decât să trezească curiozitate în rândul copiilor, 
precum şi prezentarea în presă sau televiziune a tot felul de 
destrăbălări, perversiuni sau monstruozităţi care au efect 
deosebit de dăunător asupra copiilor dar şi asupra acelor 
tineri care nu au avut parte de educaţie sănătoasă în sânul 
familiei, fiind lăsaţi să şi-o facă în mijlocul străzi. 

Politicienii de azi, pentru a distrage atenţia populaţiei de 
la ceea ce fac împotriva interesului naţional, folosesc metode 
masonice, acordând tot felul de titluri, diplome, decoraţii, 
diverse distincţii sau onoruri a căror valoare fiind doar nişte 
satisfacţii iluzorii pentru cei ce vor să iasă din mediocritate. 
Privatizarea pentru politicienii noştri nu este decât un mijloc 
de a se îmbogăţi ei, iar vinderea tuturor întreprinderilor pe 
care le mai deţinea statul unor investitori străini şi nu unor 
autohtoni, a dus la pierderea totală a independenţei 
economice a ţării. Nu sunt economist dar totuşi mă întreb: de 
ce au fost vândute toate băncile străinilor? Le-au cumpărat de 
dragul românilor sau de dragul dobânzilor ce le încasează şi 
care ajung în seifurile băncilor din afară, în special din Apus? 
Apusul ne-a sărăcit pentru ca noi să trăim din împrumuturi pe 
termene din ce în ce mai lungi, să muncim din greu pentru a 
plăti dobânzile, iar ei să trândăvească în fotolii şi să se 
îmbogăţească din dobânzile încasate de la cei necăjiţi şi 
disprețuiţi. Or, dobânzile nu sunt decât o parte din 
transpiraţia celor ce muncesc, iar în loc să rămână în ţara 
pentru care se ostenesc, iau drumul către băncile străine. 

Se vor găsi mulţi să mă contrazică, susținând că ele vor 
fi plătite de cine le-a contractat, adică de stat, eu însă susţin 
că şi în bucăţica de pâine pe care o mănâncă cel flămând sau 
în pastila de algocalmin pe care o ia un bolnav se regăseşte şi 
o infimă parte din valoarea acestor dobânzi ce trebuie plătite. 
Se va mai spune că am fost obligaţi să facem. aceste 
împrumuturi deoarece suntem prea săraci, dar cine ne-a 
sărăcit dacă nu tocmai acei ce fac aceste împrumuturi? Cum 
se explică faptul că s-au înmulţit băncile prin toate oraşele 


246 


„mal ceva ca ciupercile”, iar marea lor majoritate. fiind 
sucursale ale unor bănci străine? Ce-i atrage oare, sărăcia 
noastră sau dobânda? Dacă domnului Călin Popescu 
Tăriceanu i se poate reproşa obedienţa totală față de forțele 
masonice din apus şi dezinteresul față de marea majoritate a 
populaţiei şi nepăsarea faţă de soarta ţării, nu același lucru s- 
ar putea spune despre fraţii masoni sau membrii Partidului 
Liberal. A reuşit să-şi pună oameni devotați în Consiliul 
Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, să-şi atragă 
în partid sau în preajma sa câţiva istorici tineri pentru a-și 
crea o imagine favorabilă, tineri care dacă nu se vor 
reîntoarce acolo unde le este locul vor dispărea în anonimat. 
Cu ajutorul acestora a încercat compromiterea d-nei Mona 
Muscă, pentru a scoate din culpă delatori ordinari, masoni şi 
membri de frunte ai Partidului Liberal ca: Mircea ionescu 
Quintus, Stolnici Bălăceanu, Amedeo Lăzărescu. Numirea în 
C.N.S.A.S. a unor foşti membri ai partidului comunist nu este 
numai revoltătoare, dar justifică pe deplin hotărârile date. 
Oare domnul Mircea Dinescu, dacă mai are conştiinţă, este 
satisfăcut de hotărârile date privind colaborarea doamnei 
Mona Muscă cu securitatea în timp ce se afla în mijlocul unui 
adevărat centru de spionaj comunist, unde printre studenți 
erau infiltraţi spioni din toate țările comuniste spionându-se 
reciproc: studenţi comunişti din U.R-S.S, China, pe 
Vietnam, Angola, Iugoslavia, Ungaria etc. unde se se i 
probleme care interesau direct şi statul român. ae pa 
poate compara angajamentul unei tinere uţin E ș ee . 
ei) respectiv doamna Mona Muscă pus în Sluj a țării, € 
i Lăzărescu, Constantin 
angajamentele făcute de Amedeo IL oua 
Bălăceanu Stolnici sau Ionescu Quintus de a părt pe P 


deea poola Pal : ca fii 
sau foşti camarazi de suferinţa în închisori şi să accepţi S 


ăvi ă îndoi lcă 
plătit pentru asemenea mârşăvie. Nu mă îndoiesc de faptu 


dacă s-ar cere C.N.S.A.S.-ului să se pronunţe în m N 
Alex. Drăghici, Alex. Nicolski sau Ion Rise e 
colaborat cu securitatea, s-ar da acelaşi răspuns, 


247 


— CC 


E PP 


dat lui Dan Voiculescu, „nu a colaborat”, fapt îndreptăţit 
deoarece Nicolae Ceauşescu a interzis ca membrii de partid 
să-şi ia angajamente faţă de securitate, ei deşertându-şi guşa 


în timpul şedinţelor de partid sau informând securitatea în . 


mod voluntar. Ori tovarăşii la nevoie se cunosc şi aşa au 
ajuns în acest consiliu, fiind plătiţi la fel ca miniştrii. 

Nu trebuie să ne mire faptul că România se afli în faţa 
unor dezastre: economic, politic, spiritual şi moral, atât timp 
cât factorii de decizie din economie, educaţie, politică, 
cultură sunt oameni rămaşi credincioşi educaţiei comuniste 
sau masoni care au acelaşi mod de gândire, aceleaşi scopuri: 
globalizarea, Noua Ordine Mondială, Guvern Mondial. 

Este revoltător când vezi cum instituţii care au menirea 
de a supraveghea liniştea şi ordinea în viața de zi cu zi a 
societăţii, pentru care primesc salarii de 3-4 ori mai mari ca 
al unui profesor sau muncitor, au ajuns cele mai corupte şi 
mai disprețuite instituţii ale statului, guvernul dovedindu-se 
incompetent de a stopa corupția, făcându-se vinovat de 
dezordinea în care ne aflăm. Mă refer la Ministerul Justiţiei şi 
Ministerul de Interne. Mi-a fost dat să văd şi să aud cum 
poliţiştii manifestau în stradă cerând majorarea salariilor, 
plângându-se că nu au cu ce-şi hrăni copiii, fără să se 
ruşineze de cei din jur, care au salarii sau pensii de 3-4 ori 
mai mici. 

Insă de o totală neruşinare dau dovadă marea majoritate 
a celor din Ministerul de Justiţie, unde este şi cea mai mare 
corupție. Clasa politică din trecut, pentru a le câştiga 
simpatia, a-i îmblânzi şi a-i atrage de partea sa, cu scopul de 
a le trece cu vederea escrocheriile, le-a acordat salarii foarte 
mari, tot felul de sporuri sau gratificaţii, multe dintre ele 
neputând fi onorate nefiind justificate sau chiar din lipsă de 
bani. Simţind slăbiciunile guvernanţilor şi dând dovadă de o 
rapacitate ieșită din comun, unii judecători dau Ministerul de 
Finanţe în judecată pentru că nu li s-au acordat tot ceea ce li 
s-a promis, tot judecătorii judecă şi dau hotărârea irevocabilă, 


248 


obligând statul, respectiv Ministerul de Finanţe să le achite 
toate promisiunile legale sau ilegale, făcute de fostele 
guverne iresponsabile. In concluzie, judecătorii dau statul în 
judecată, judecătorii judecă procesul, judecătorii dau 
hotărârea, judecătorii încasează banii. Acest exemplu 
demonstrează incapacitatea sau dezinteresul celor ce 
guvernează în prezent ţara, de a face o reformă radicală ŞI 
absolut necesară în justiţie. Magistraţii din România 
bucurându-se de slăbiciunea guvernanţilor şi de faptul că se 
bucură de inamovibilitate îşi permit să facă greve, să-şi facă 
singuri dreptate, să-şi stabilească pensii prin legi făcute sau 
importate special pentru ei, sfidând cu neruşinare alte 
categorii sociale. Starea deplorabilă în care se află puterea 
judecătorească în prezent este o urmare a regimului comunist 
care a încadrat în aceste funcții oameni total nepregătiți 
pentru această muncă, abia ieşiţi din facultăţi, care nu făceau 
decât să judece şi să dea sentinţe la comanda partidului sau a 
securităţii, dintre care mulţi se află şi astăzi în funcții înalte 
în magistratură. În prezent pe lângă factorul politic care încă 
mai continuă să influenţeze hotărârile judecătorești, a apărut 
altul cu rezultate mai eficiente, care s-a generalizat şi anume 
„mita”, ajungându-se ca dreptatea să devină o marfă ce se 
poate cumpăra de către cei ce dispun de bani, adică de hoţi şi 
escroci. Despre moralitatea celor din Ministerul de Justiţie 
este suficient de reamintit cazul celui ce şi-a făcut o pensie de 
350 milioane lei, incluzându-şi în salariu din ziua respectivă 
suma de 400 milioane de lei, bani recuperaţi prin hotărâre 
judecătorească pentru unele drepturi neacordate cu luni sau 
ani în urmă, banii respectivi neavând nici O legătură cu 
salariul cuvenit pentru munca depusă în ziua pensionării Şi 
pentru care nu s-au plătit cotizaţii la (lee e SR 
De neiertat este faptul că magistraţii în loc” lananig 
ă ie, î ă să gă opinia publică că 
această escrocherie, încearcă să convingă opiniă po e S 
ă -a aj ca justiția şi politica să He 
este legală. Astfel s-a ajuns ca Ju: ierzânduiăi 
considerate ca instituţiile cele mai corupte, P 


249 


a 


prestigiul de care se bucurau odinioară. € pai] 
Parlamentul României, pentru a nu se lăsa mai prejos, 
demonstrând totala sa nepăsare faţă de sărăcia în care a fost 
adusă ţara şi poporul român a adoptat legea 22 1 din 
02.06.2009 privind condamnările cu caracter politic şi 
măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în 
perioada 6 martie 1945 — 22 decembrie 1989. In realitate, 
prin această lege se dă posibilitatea transfugilor, escrocilor şi 
unor foşti deţinuţi de drept comun să jefuiască această ţară şi 
să-şi facă politicienii popularitate înainte de alegeri. Personal 
consider că drepturile acordate prin dec. lege 118/1990 
persoanelor persecutate din motive politice sunt suficiente, cu 
atât mai mult cu cât dragostea faţă de ţară şi neam, de 
Dumnezeu sau Biserica în care te-ai născut şi trăit nu sunt 
negociabile, deoarece ele se simt, se trăiesc. Corneliu Z, 
Codreanu spunea: „legionarii nu cer nimic de la patrie pentru 
ei, dimpotrivă, ei dau: dăm suflet, dăm muncă, dăm suferinţă, 
dăm tot ce avem”. un exemplu edificator în acest sens îl 
găsim în „Testamentul lui lon Moţa” care scrie: „Eu aşa am 
înțeles datoria vieţii mele, am iubit pe Cristos şi am mers 
fericit la moarte pentru E/”, iar în loc de răsplată, îi cere lui 
Corneliu Z. Codreanu: „Şi să faci măi Corneliu o ţară 
frumoasă ca un soare şi puternică şi ascultătoare de 
Dumnezeu”. Ce caracter politic aveau cei încadraţi în dec. nr. 
163/1950 care deţineau sau vindeau arme sau muniţie? Nu 
erau asemenea bişnițarilor de azi? Dacă aceste arme sau 
muniții ar fi fost date în mod gratuit unor partizani din munţi, 
atunci pe bună dreptate avea caracter politic, dar din moment 
ce erau vândute unor răufăcători sau oameni aflaţi în situaţii 
deosebit de grele, aceşti oameni nu pot fi consideraţi decât 
nişte speculanţi ordinari, pe care puterea de azi vrea să-i 
răsplătească. De această lege vor beneficia toţi transfugii, 
frontieriştii care au încercat să fugă din ţară pentru a nu 
răspunde de fapte comise ce se încadrau la condamnări de 
drept comun, iar parlamentarii noştri vor să le dea coloratură 


250 


E - SE 


politică pentru a-şi câştiga popularitate şi susținători. Să nu 
ne pe când toţi cei din afara graniţelor vor primi tot ce 
vor solicita, indiferent dacă cererile sunt justificate sau nu, iar 


cei din ţară vor trăi sperând. După părerea mea, această lege 
nu era necesară, nu foloseşte țării 


1, Ci doar clasei politic 
= 3 Ş Y 3, . .. = 
dispusă să facă orice de dragul Uniunii Europene şi a celor ce 


vor distrugerea României. Vor fi şi foşti deţinuţi politici care 
vor căuta să profite de această lege, însă dintre aceştia marea 
majoritate au ajuns în închisori fără să fi avut un ideal, fiind 
victime ale teribilismului, ale naivităţii sau spiritului de 
aventură, Nu încerc să apăr sau să laud pe legionari sau să 
susțin că ei au rămas integri, au fost şi în rândul lor ca şi în 
celelalte grupări căderi, reveniri, iarăşi căderi, rezistând 
fiecare după puterile lor, iar dacă prăbuşirile au fost mult mai 
puţine în rândurile lor, se justifică prin faptul că ei au fost 
oarecum pregătiţi pentru astfel de situaţii, urmare a 
prigoanelor anterioare. Supărător este faptul că unii din foştii 
deţinuţi politici, dorind să se evidenţieze, furnizează 
populaţiei unele date eronate, auzite din gura altora şi 
neverificate, exagerări personale sau chiar fabulaţii. De un 
asemenea caz am avut şi eu o surpriză, când un prieten mă 
anunţă că am apărut pe internet ca informator al lui E. 
Țurcanu şi că la Gherla am lucrat pentru Țurcanu. Fiind 
curios să văd ce apare pe internet, l-am rugat să-mi scoată O 
copie după articolul respectiv. In felul acesta am aflat că 
informaţia respectivă aparţine ziarului Cotidianul, iar autorul 
informaţiei fiind d-nul Cristian Pătrăşconiu. Rugându-l să-mi 
dea sursa de unde a obținut informaţiile apărute pe internet, a 
refuzat la început, dar după ce l-am avertizat că dacă nu 
doreşte să rezolvăm acest caz pe cale amiabilă, mă simt 
obligat a-l da în judecată şi voi cere despăgubiri morale. În 
urma acestei discuţii, pentru a pune capăt acestul neplăcut 
incident mi-a spus că a extras aceste date din cartea d-lui 
Cicerone Ioniţoiu, „Victimele terorii comuniste dicţionar 
P.Q. În această situaţie, am cumpărat cartea respectivă în care 


251 


am găsit date despre subsemnatul în paginile 328-330. Din 
datele transmise domnului Cicerone loniţoiu se vede clar că 
respectiva persoană era mai puţin preocupată de adevăr, dând 
dovadă de amatorism. Se observă clar că doar a frunzărit 
cartea mea „Coborârea în iad” deoarece face afirmaţii ce nu 
se găsesc în carte precum: arestat după o întrunire a 
"membrilor „Frăţiilor de Cruce” din Bacău, Piatra-Neamţ şi 
Roman, care discutaseră despre depozitul de arme de la 
Solonţ, jud. Bacău. Nimic adevărat, deoarece cei ce am 
construit acest adăpost şi am ascuns o parte din armament în 
el am hotărât să ţinem secretă existenţa lui. La fel nu sunt 
adevărate afirmaţiile că am fost denunţat de lon Lunguleac, 
că am fost anchetat şi torturat de comisarul Voicescu, ori 
acesta a anchetat numai pe cei din judeţul Bacău, că 
anchetatorii de la Suceava mi-au fracturat maxilarul, aceasta 
petrecându-se la Piteşti. Mai gravă este afirmaţia că la Gherla 
mi s-a cerut de către E. Țurcanu să strâng informaţii din 
fabrică şi să le dau lui Gh. Calciu, dar a uitat că eu în cartea 
mea am precizat că nu am dat nici o informaţie. Nu pot să 
înțeleg pe acest om când afirmă că la Tg. Ocna am aflat că 
sunt bolnav de T.B.C. osos, când această boală mi-a apărut 
cu un an şi jumătate înainte de a fi trimis la Tg. Ocna, sau că 
am fost trimis de la Noua Culme la Periprava pentru a fi 
trimis la tăiat stuf. 

Am arătat doar câteva din aceste neadevăruri pentru a 
se vedea cum unele persoane care vrând să se evidenţieze au 
transmis date eronate d-lui Cicerone loniţoiu, făcând ca 
valoarea acestor cărți să fie mult diminuată, deoarece autorul 
nu a avut cum să verifice datele primite. După ce am văzut ce 
se scrie despre mine în cartea d-lui Ioniţoiu, i-am dat telefon 
la Paris pentru a-mi spune cine i-a furnizat datele respective, 
povestindu-i că pe baza acestui text, am apărut pe internet ca 
informator al lui Țurcanu. Revăzând textul din cartea sa şi 
comparându-l cu memoriile mele, i-a scris o scrisoare d-lui 
Cristian Pătrăşconiu de la ziarul Cotidianul, cerându-i să 


252 


modifice textul de pe internet deoarece afirmaţia făcută că 
am fost informator al lui Țurcanu este greşită, ceea ce s-a ŞI 
făcut. 

Spre curiozitatea cititorului redau textul apărut pe 
internet a celor două variante: 

a) Printat la data de 25 noiembrie 2006 

Popa Neculai, Legionar Piatra Neamţ 

Student la Facultatea de Drept din Iaşi (alături de E. 
Țurcanu). Arestat în 1948. Anchetat şi torturat la Suceava. 
Condamnat în 1949. Detenţie la: Suceava, Piteşti (supus 
sistematic „„reeducării” prin tortură de către „reeducaţii” aflaţi 
sub conducerea fostului coleg de facultate lui Țurcanu şi 
devenind, grav bolnav, informator al lui Țurcanu), Gherla (a 
lucrat pentru Ţurcanu), Târgu Ocna şi Aiud. Eliberat în 1957. 
Rearestat în 1958 şi condamnat la 3 ani de muncă silnică şi 
închis la „Noua Culme” şi la Periprava. La expirarea 
pedepsei a mai primit o condamnare de încă 3 ani. Eliberat de 
la Galaţi (1964). 

b) Printat 30.11.2006 

Popa Neculai. Legionar Piatra-Neamţ 

Student la Facultatea de Drept din Iaşi (alături de E. 
Țurcanu). Arestat în 1948. Anchetat şi torturat la Suceava. 
Condamnat în 1949. Detenţie la: Suceava, Piteşti (supus 
sistematic „reeducării” prin tortură de către „reeducaţii” aflați 
sub conducerea fostului coleg de facultate lui E. Țurcanu), 
Gherla, Tg. Ocna şi Aiud. Eliberat în 1957. Rearestat în 1958 
şi condamnat la 3 ani de muncă silnică şi închis la „Noua 
Culme” şi la Periprava. La expirarea pedepsei a mai primit O 
condamnare de încă 3 ani. Eliberat de la Galaţi (1964). 


În ambele texte se afirmă „condamnat la trei ani de 
muncă silnică”, afirmaţie greşită deoarece condamnările cu 
muncă silnică se dau numai la pedepse de minim cinci ani Şi 
de către justiţie, iar eu am fost arestat şi internat în lagăr de 
M.A.I. pe baza mandatelor 10031/1958 şi apoi 10094/1961 şi 


253 


pus în libertate de către For. 830 Periprava ord. 5021/64 ce 
aparţinea tot de M.A.I. şi nu de la Galaţi. 


Dacă afirmaţiile greşite apărute privind pe subsemnatul 
pot fi considerate minore sau fără importanţă, ie, acelaşi 
lucru se poate spune despre acei care incriminează persoane 
singulare sau grupuri de persoane, nu de dragul adevărului ci 
din dorința de a se afirma. Nu ştiu câtă dreptate am, dar sunt 
gândurile unui om care face parte dintr-o generaţie aproape 
dispărută, martirizată pentru că şi-a iubit ţara, ridicându-se 
împotriva nedreptăţilor şi a politicienilor vânzători de neam 
şi țară. În mijlocul acestei generaţii a crescut, s-a educat ŞI i-a 
rămas credincios, având la bază morala creştină pe care caută 
să o respecte, să o apere şi să o recomande şi celor ce 
orbecăie în întuneric. Este greu pentru un om crescut în sânul 
Bisericii Creştine să se împace azi cu propaganda materialistă 
care urmăreşte robotizarea şi animalizarea omului. Omenirea 
fiind în prezent roaba vieţii materiale, care îi conferă doar 
satisfacţii de scurtă durată, în detrimentul celei spirituale, 
care-i aduce linişte permanentă. 

In tinereţea noastră visam o țară nouă, un român nou, 
harnic, cinstit, iubitor de țară, de familie, fiind hotărâți să 
facem orice sacrificiu pentru a ne atinge scopurile puse în 
slujba patriei, al neamului, dar n-am fost înţeleşi. În loc să 
fim sprijiniți sau încurajați, ne-am trezit batjocoriţi, umiliţi, 
puşi în lanţuri, dar am rămas credincioşi crezului nostru. Au 
venit vremuri mai grele, când trupurile ne-au fost întemniţate, 


înfometate, puse în lanţuri, dar sufletele au rămas aceleaşi, 
nădăjduind în ajutorul lui Dumnezeu. 

Astăzi trăim drama a 
purtăm vreo vină, dar cu înc 
care depinde şi de noi. 


cestui popor, resemnaţi că nu 
redere într-un viitor mai bun, dar 


Unde sunt cei care nu mai sunt? 


254 


E N 


Întrebat-am vântul, zburătorul 
Bidiviu pe care aleargă norul i 
Către albastre margini de pământ 
Unde sunt cei care nu mai sunt? 
Unde sunt cei care nu mai sunt? 


Zis-a vântul: aripile lor 

Mă doboară nevăzute-n zbor 
Întrebat-am luminata ciocârlie 
Candela ce leagănă-n tărie 
untdelemnul cântecului sfânt 
Unde sunt cei care nu mai sunt? 
Unde sunt cei care nu mai sunt? 


Zis-a ciocârlia: s-au ascuns 

În lumina celui nepătruns 
Întrebat-am bufnița cu ochiul sferic 
Oarba care vede-n întuneric 
Tainele necuprinse de cuvânt 
Unde sunt cei care nu mai sunt? 
Unde sunt cei care nu mai sunt? 


Zis-a bufnița: Când va cădea 
Marele-ntuneric, vei vedea. 


Versuri de Nichifor Crainic 


ş 
E 
$ 


PREFAŢĂ 


REZISTENŢA ANTICOMUNISTĂ ......nnonaooeeeaeacuaaeuasee 


ARESTAREA. ÎNCHISOAREA SUCEAVA... mc aaaaaaa 


COLONIA CULMEA (NOUA CULME) ....... asa dsaăaaăae 


PERIPRAVA 3 a 


ezza Car C> mi aecazoza 
LO 11) 8 toroșani 
Botoșani, str, Constantin Gane nr, 16, 


| 
| Cod 719 
[i XA 9147 
Tel./fax: 0231/38523 
| IX: 0231/585959 m Mobil: 0729.535959 


Noiembrie 1940 când am 
fost încadrat în F.d.c 
(ca frățior de cruce) 


1946-1947 
Ştudent la laşi 
Activitate în cadrul 
Regionalei F.d.c. laşi 


Neculai Popa s-a născut în luna martie a 
anului 1925 în comuna Dragomireşti-Neamț, din 
părinți țărani mijlocaşi. 

Era student la drept în anul Il când a fost 
arestat, în 15 mai 1948. Au urmat ani grei de 
puşcărie şi martiriul „reeducării“, pentru vina de a 
fi pus mai presus de orice dragostea de țară şi ura 
pentru doctrina străină comunistă. Dar, aşa cum 
spune el însuşi, „Dumnezeu a vrut să trăiască“ şi 
Neculai Popa a învins chinurile, boala grea, 
închisorile şi lagărele şi a supravieţuit pentru a 
deveni una dintre puţinele victime ale terorii 
comuniste care a avut curajul să-şi aştearnă în scris 
amintirile. Le-a dedicat tuturor celor căzuți în 
lupta împotriva comunismului. Pentru ca 
nedreptatea şi tortura să nu fie uitate. Pentru ca 
cei care le-au comis să nu le poată nega, să nu le 
poată ascunde. Pentru ca cei care au suferit să 
rămână în amintirea noastră.