Dumitru Bordeianu — Mlastina disperarii

IN MEMORIAM 


Căpitanului nostru, Comeliu Zelea 
Codreanu, lui Moţa si Marin, si tuturor martirilor 
si eroilor legionari, ucişi în prigoane, anchete, în 
lagăre si închisori sau în alte împrejurări, în tară 
sau în exil. 


în loc de prefaţă 

Aceste lucruri le scriu în frica lui Dumnezeu, în Care cred 
nelimitat, deoarece numai El ştie că ceea ce mărturisesc este 
adevărat. 

Le mai scriu apoi pentru toti camarazii noştri în viată, care nu 
au trecut pe unde am trecut noi: elevi, studenţi si muncitori, si pentru 
toti camarazii care vor veni după noi. 

De asemenea, le scriu si pentru cei ce cred în Dumnezeu, 
pentru cei cinstiţi si de bună credinţă, ca să cunoască si să înţeleagă 
si ei de câtă ură, minciună si bestialitate a fost si este în stare o 
ideologie - ideologia comunistă - provenită nu de la oameni, ci de la 
diavolul. 

Ce se poate opune dragostei, adevărului, luminii si blândeţii, 
decât ura, minciuna, întunericul si bestialitatea? 

Comunismul nu este decât prezenta satanei pe pământ. 
Comuniştii au făcut din ideologia lor o religie, care, în opoziţie cu 
aceea creştină, este religia urii, a minciunii si a crimei, ridicate la 
rangul de „virtuti”; si nu se răspândeşte decât prin minciună, 
neîncredere, teroare si frică. 

Pe plan spiritual, scopul său este dezumanizarea omului, iar pe 
plan material: mizerie, foamete si lipsă. 

Cum s-ar explica altfel atâta ură, bestialitate, cinism si plăcere 
sadică de a-ti chinui semenul si a-1 ucide? 

în comunism, vrei nu vrei, trebuie să spui si să faci numai ceea 
ce ti se ordonă. Nu trebuie să gândeşti, nu trebuie să judeci, voinţa si 
libertatea nu mai există. Iar, dacă nu, pentru consolidarea puterii sunt 



6 


Dumitru Bordeianu 


închisori, gulaguri, lagăre, canale, deportări, domicilii obligatorii si 
degradarea, siluirea conştiinţei, pierderea demnităţii umane, 
robotizarea si dirijarea tuturor acţiunilor. 

Asa s-a făcut comunismul dumnezeu. Şi cine a încăput pe 
mâna acestei stăpâniri satanice si-a pierdut si puterea de judecată si 
voinţa si libertatea, rămânând nu doar cu foamea si frigul, nu doar cu 
umilinţa si lipsa de comunicare, ci cu scrâşnetul si disperarea. 

La Piteşti si Gherla, în demascări, omul astfel alterat si 
degradat, chinuit si chinuindu-si semenul, a ajuns să-si zdruncine 
sufletul. 

Cum s-a acţionat însă în aceste demascări, create pentru 
desfigurarea si pervertirea voinţei si a concepţiei creştine despre 
lume si viată, si cum s-a înjosit flinta umană, creată după chipul si 
asemănarea lui Dumnezeu, sunt lucruri care trebuie mărturisite. De 
altfel, în încercare se cunoaşte omul, în încercare se degradează sau 
se desăvârşeşte. 

încercările prin care a trecut tineretul legionar în reeducarea de 
la Piteşti si Gherla sunt însă cele mai mari si mai grele prin care a 
trecut Mişcarea Legionară, de la înfiinţarea ei până azi. 

După cum unică este Mişcarea Legionară în istorie, unic este 
si acest caz. Noi, tineretul legionar, nu ne-am luptat cu oamenii si cu 
slăbiciunile noastre în aceste încercări (demascări), ci cu oameni 
îndrăciţi, posedaţi de puterea satanei, aruncaţi asupra noastră cu toată 
ura, cinismul si bestialitatea de care au putut da dovadă. 

Fenomenul Piteşti — Gherla nu este numai unui ieşit din 
comun ci, din punctul meu de vedere, este un fenomen mistic, pentru 
că acolo lupta s-a dat între cei ce-L slujeau pe Dumnezeu si cei 
posedaţi de duhurile satanei. 

Mărturisirile acestea nu au pretenţia unei scrieri literare. Sunt 
bucăţi rupte din sufletul si conştiinţa unor tineri luptători, cinstiţi 
înaintea lui Dumnezeu si cinstiţi cu ei înşişi; tineri care si-au pus tot 
ce aveau bun în ei în slujba ideii de dreptate, de libertate si de 
credinţă. 

Conştienţi de menirea lor istorică, ei au slujit neamul si 
Biserica lui Hristos împotriva comunismului - duşmanul de moarte 
al creştinismului - până la sacrificiul suprem. 



Mlaştina disperării 


7 


Istoria nu consemnează în analele ei cazul unui alt tineret, 
asemănător tineretului legionar, care să fi trecut prin închisori 
comuniste ca acelea de la Piteşti si Gherla. 

In prigoanele si închisorile suferite de legionari în asa-zisa 
democraţie românească, apoi sub dictatura lui Carol al II-lea si 
Antonescu, conştiinţa celui ce suferea nu era siluită. In torturile si 
grozăviile petrecute la Piteşti si Gherla însă, s-a acţionat direct si 
metodic asupra celui torturat, ca să i se spulbere întâi credinţa în 
Dumnezeu, iar apoi concepţia despre lume si viată si convingerile 
politice. 

In aceste mărturisiri nu voi acuza pe nici un detinut politic. N- 
am autoritatea, calitatea si dreptul de a face aceasta, ca unul care am 
trecut prin ce am trecut, ci voi mărturisi faptele asa cum s-au petrecut 
cu toti tinerii legionari trecuti prin Piteşti si Gherla. 

Nu voi mărturisi faptele mele de eroism, ci pe ale altora. Se 
vor întreba cei ce vor avea răbdare să citească aceste rânduri, de ce 
nu mărturisesc nimic despre alte categorii politice de tineret, care au 
trecut prin Piteşti si Gherla. Iată motivul: n-am autoritatea, calitatea 
si dreptul să scriu si să vorbesc despre alţii, căci, dacă as face-o (asa 
cum au facut-o alţii, care nici măcar n-au trecut prin Piteşti si Gherla) 
ar trebui să-i acuz pe unii, să-i scuz sau să-i părtinesc pe alţii, 
mărturisirile nemaifiind atunci făcute în frica lui Dumnezeu. 
Celelalte categorii politice de tineret, care au trecut si ele prin Piteşti 
si Gherla, au si ele în definitiv dreptul să vorbească despre cele 
întâmplate lor. 

Eu nu vorbesc decât de camarazii mei si de mine si as dori ca 
fiecare să vorbească despre ai lui. 

Eu vorbesc de ai mei pentru că sunt legionar si ei au fost si 
sunt legionari. Sufletele celor plecaţi dintre noi m-au îndemnat să 
scriu, să scriu tot, asa cum a fost - cine a initiat, cine a condus, cine 
sunt vinovaţii (care au fost convinşi că nu vor răspunde de faptele 
lor), cine a executat planul, cine au fost cei înşelaţi si cine au fost 
victimele acestei nemaiîntâlnite drame. 


Dumitru Gh. Bordeianu 


Melbourne, 26 oct. 1989 



8 


Dumitru Bordeianu 


Lămuriri aspra cărţii 

(Interviu cu Dumitru Bordeianu, din revista „Scara”, treapta a patra) 

O caracteristică esenţială în ce priveşte geneza Mărturisirilor 
mele este aceea că eu nu m-am simtit niciodată vrednic, raportat la 
această nemaiîntâlnită dramă, să scriu o astfel de carte. Imediat după 
încetarea demascărilor, ceva care nu era în flinta mea îmi venea 
mereu în conştiinţă cu întrebarea: cine va fi în stare să scrie o 
mărturisire despre această dramă. Şi nu numai să scrie, ci să pătrundă 
în esenţa acestei drame. 

După eliberare am citit si am răscitit Demonii (Posedaţii) lui 
Dostoievski. Deosebirea între posedaţii lui Dostoievski si posedaţii 
de la Piteşti / Gherla este că primii erau în condiţii de libertate, iar 
ceilalţi erau privaţi de libertate si chiar de cele mai elementare 
condiţii de trai. Şi apoi erau supusi unor suplicii fizice si morale 
nemaiîntâlnite. 

După ce am relatat această dramă unui mare teolog român 
(D.P.), acesta îmi dă dezlegarea, zicându-mi „Du-te si citeşte vieţile 
Sfinţilor Părinţi si atunci vei înţelege”. Am citit pe Sfinţii Părinţi si 
atunci am înţeles. Eu întotdeauna înţelegeam că cel care este mereu 
în stare să scrie despre această dramă este Costache Oprisan, dar 
Costache Oprisan a fost ucis în închisoare. Alte caracteristici ale 
genezei acestor mărturisiri constau în faptul că eu însumi am trăit 
această posedare până pe culmile disperării. Dacă smerenia este 
opusă mândriei si dacă trăirea uneia duce la împărăţia Cerurilor 
(«Fericiţi cei săraci cu duhul căci a acelora este împărăţia 
Cerurilor»), iar cealaltă duce la iad, se vede care este răsplata. 
Nevrednicia mea (smerenia mea) mi-a fost răsplătită de Dumnezeu 
înscriind în destinul meu ca pe mine să mă aleagă si să mă ajute, din 
cei care au trecut pe acolo, să scriu despre această dramă. 
Mărturisirile mele descriu o problemă de metafizică. Cine nu-i certat 
cu metafizica creştină si cu Sfinţii Părinţi, va înţelege si asimila 
aceste mărturisiri. 



Mlaştina disperării 


9 


Să încerc acum să expun cronologic geneza acestei cărţi. în 
primul rând doresc să menţionez că purtam o corespondentă cu Horia 
Sima, care îmi ceruse să scriu despre toată experienţa mea din 
închisori. Dar mă gândisem să-i spun Comandantului că nu mă pot 
angaja la asa ceva. Adică, ziceam, nu poţi să scrii oricum sau intr-un 
mod neinspirat despre ororile petrecute acolo, la Piteşti si Gherla. Pur 
si simplu nu mă simţeam în stare. 

Cum s-a întâmplat? In apropierea locului unde am stat imediat 
ce am ajuns în Australia, se găseste un pârâu pe care l-am recunoscut 
imediat ce l-am văzut - era pârâul lângă care m-am visat singur, 
scriind, pe vremea când eram încă în tară, în România. Şi îmi apare 
în conştiinţă: post si rugăciune. Am început să mă rog si să postesc 
aproape câteva săptămâni... Mă duceam în fiecare dimineaţă pe 
malul pârâului si pe zi ce trecea mi se lumina mintea: se derula acest 
film al întâmplărilor ca si cum s-ar fi petrecut acum. în general, când 
scrii o carte, ai o idee de cum va arăta la sfârsit; în acest caz nu rni- 
am făcut nici o schiţă, nici un plan. Şi am început chiar cu titlul: „ 
Mărturisiri din mlaştina disperării”. Iar prima frază este chiar eticheta 
cărţii. Este o carte de inspiraţie divină: am scris ce mi s-a spus să 
scriu, ceea ce am simtit si ceea ce îmi venea în memorie. în fiecare 
zi, de dimineaţă la ora 9 si până după-amiaza la ora 3, dictam toate 
aceste fapte, iar soţia mea le astemea pe hârtie. Scrierea efectivă a 
durat din februarie si până în decembrie 1990; se adunaseră cam 600 
de pagini. Dar forma definitivă este cea publicată. Ca să rezum puţin, 
eu sunt mărturisitorul prin care s-au făcut cunoscute toate acestea. 
Credinţa nelimitată în Dumnezeu face orice lucru posibil. Spunea 
Petre Ţutea că orice cultură care nu are teologia în ea, nu face doi 
bani. Pentru că sunt cărţi care au o valoare omenească, dar din 
punctul de vedere al mărturisirii lui Dumnezeu sunt nule. 

Unde nu există ispită, nu există virtute - spun Sfinţii Părinţi. 
Virtutea creştină se testează numai la încercare. Nu întâmplător a 
îngăduit Dumnezeu să fie comunismul în Rusia. Dumnezeu nu a 
îngăduit comunismului să apară în Germania sau Anglia. Nimic nu 
se petrece în lumea văzută si nevăzută fără ştirea, îngăduinţa si voia 
lui Dumnezeu. Să nu confundăm politica de stat a ruşilor cu 



10 


Dumitru Bordeianu 


ortodoxismul rus. Şi mă refer la credinţa slavului ce se mişcă numai 
pe coordonatele acestea hristice. Aici în Rusia sunt milioane de 
martiri, victime ale bolşevismului. Iată un exemplu istorisit de 
părintele Dimitrie Bejan, care întâlnise pe unicul supravieţuitor al 
masacrului celor 11000 de călugări, la Oranki. Călugărilor li se 
dăduse termen de trei zile să aleagă între comunism si Hristos. S-au 
hotărât în zece minute. Şi apoi timp de o lună îsi săpau singuri 
gropile, după care erau executaţi. Şi Dumnezeu a vrut ca unul singur 
să scape fugind, ca mai târziu să-l întâlnească pe părintele Bejan si să 
mărturisească toate acestea, lată iconomia divină. Episcopul a spus 
acelor călugări: „Fraţilor, a sosit momentul să luaţi cununa de 
martiri; sunteti cu satana sau cu Hristos?” Ce credinţă aveau oamenii 
aceştia! Nici un dezertor! Eu am văzut cu ochii mei, la Cotul 
Donului, în timpul războiului, cum Rusii dezgropau din pământ 
icoanele ascunse de furia comunismului si plângeau de bucurie, 
sărutându-le. 

De ce părintele Arsenie Papacioc vorbea cu admiraţie despre 
tinerii care cu piepturile goale au înfruntat tancurile în decembrie 
1989? Pentru că neamurile si popoarele nu trăiesc prin laşi. 
Dumnezeu nu ne-a părăsit nici în timpul dominaţiei bolşevice. Cine 
nu a fost în legătură directă cu Dumnezeu, în gând si în inimă, nu a 
făcut nimic. Coordonata verticală este Dumnezeu. Comunismul este 
numai un preludiu al lui Antihrist. De aceea a lăsat Dumnezeu să 
vină comunismul; si lucrurile s-au cernut: s-a văzut cine au fost cei 
care nu si-au pierdut credinţa. Să vedem lucrurile iubirii lui 
Dumnezeu; atâta ne-a iubit si ne iubeşte Dumnezeu, cum noi cu 
mintea noastră nu putem gândi. Şi ne-a lăsat, ca prin aceşti martiri, să 
ne fie neamul mântuit. In închisoare, majoritatea si-au păstrat 
credinţa; poate mulţi nu au crezut atâta în Dumnezeu, dar au fost 
anticomunişti. Pentru că fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a 
acelora este împărăţia Cerurilor. 

Eu nu am vrut să plec niciodată din tara mea. Avusesem 
ocazia să plec, atunci când eram tânăr, cu armata germană, la 
Orşova. Iarăşi, am avut posibilitatea, în mai 1948, să fug din 
România. Am ajuns în Australia mânat de destin. Eu înţeleg destinul 
nu drept fatalitate ori predestinare sau soartă. Desigur că Dumnezeu, 



Mlaştina disperării 


11 


în eternitate, ştie ce se întâmplă cu noi. Dar asta nu este predestinare. 
Destinul se explică asa: ceea ce se întâmplă între mine (creatura) si 
Dumnezeu (Creatorul). Eu nu mă pot răzvrăti, când am această 
conştiinţă. Este si o problemă de bun simt. Pentru cei care nu au în 
conştiinţă faptul că i-a făcut Dumnezeu, este o problemă aparte. Dar 
eu, conştient că am fost creat de Dumnezeu, nu de ... natură, trebuie 
să recunosc si să mă supun de bună voie Creatorului. De bună voie, 
pentru că mi-a lăsat libertatea. Satana spune continuu că nu vrea să-I 
slujească. 

Trebuie să avem în vedere slăbiciunea noastră si puterea lui 
Dumnezeu, dar în momentul în care m-am supus voii lui Dumnezeu, 
slăbiciunea mea o ia Creatorul pe umerii lui. Eu trebuie doar să spun: 
«Fie mie după cuvântul Tău». Aceasta este esenţa. 

Despre Occident aveam de atunci o părere proastă; sub 
aspectul credinţei eram lămurit din România, înainte de a emigra. 
Libertinajul acesta, promovat chiar de catolici, ce nu cred în 
înviere... Aici, în Australia, ca peste tot, din punct de vedere 
economic este foarte bine, pentru că dumnezeul lor este banul. 

La Piteşti totul a fost făcut pentru legionari. Asa a vrut 
Dumnezeu, ca acest tineret să treacă prin nemaiîntâlnite drame. 
Fenomenul Piteşti se raportează strict la Mişcarea Legionară. în 
timpul anchetelor, cei care nu erau legionari - foarte putini - au 
trecut aproape toti de partea lui Ţurcanu. Lupta dintre bine si rău a 
început în Cer, când satan s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Un 
credincios se înduhovniceste si tinde pe zi ce trece spre asemănarea 
cu Dumnezeu, este un urcuş permanent spre Dumnezeu. Cel care 
recunoaşte pe Dumnezeu Creatorul, 1 se închină, îi face voia si îi 
păzeşte poruncile si este chemat la împărăţia Cerurilor. Ceilalţi, 
necredincioşi si slujitori ai lui satan, merg tot în jos. Cum de îngăduie 
Dumnezeu acestea? Satan este lăsat să meargă până la ultima treaptă 
a răutăţii - când va veni Antihrist, absolutul decăderii. Acolo 
Dumnezeu va pune punct si va veni Judecata. 

Această carte nu este o carte de literatură legionară; desigur că 
este scrisă de un legionar, care trăieşte legionarismul. Nu este o carte 



12 


Dumitru Bordeianu 


de doctrină legionară, ci de trăire a doctrinei. Cartea explică un 
fenomen care aparţine Mişcării Legionare si se adresează, în primul 
rând, camarazilor mei si celor care vor să vină. 

A fost mai mult decât o dramă ce s-a întâmplat la Piteşti - un 
experiment extraordinar, făcut de comunişti si de atei. Lor, acestora 
din urmă, nu prea le convine să se ştie ce s-a petrecut. Pentru că, vă 
puteti imagina, fără acest Piteşti am fi fost tot în închisoare, deoarece 
nici unul din noi n-ar fi cedat. Nimeni nu ne putea zdruncina. Au 
declanşat experimentul, dar nu direct, cu mâna lor, ci ovreieste, 
împingându-i pe alţii să o facă. Bineînţeles că nu au ştiut de la 
început rezultatul: câţi vor înnebuni, câţi vor rezista, câţi se vor 
sinucide etc. Pentru că este vorba de suflet. Au fost sase indivizi, 
sase călăi, care au acceptat si început totul. Nici Ţurcanu nu ştia la ce 
urma să se ajungă. Călăii mari au fost nelegionari: lordăchescu, 
Doboş, Leonida, si alţii. Ei erau 10%, iar noi 90%. Toţi aceşti 
criminali au acţionat prin tortură fizică asupra sufletului. Re¬ 
educarea a fost pregătită de ocultă (moscovită, românească si 
internaţională) pentru tineretul legionar. Horia Sima spunea că 
distrugerea pepinierei - Frăţiile de Cruce - de unde venea elita 
legionară, a fost unul din obiectivele asasinilor de la Piteşti. Pentru 
că esenţa comunismului este următoarea: distrugerea din inima 
omului a ideii de Dumnezeu, când omul devine o frunză purtată de 
vânt, iar satana te duce unde vrea el. Teroarea a fost atât de 
înspăimântătoare pentru că s-a făcut cu noi si prin noi. Când vine 
duşmanul tău, te lupţi cu el, după puteri. Aici însă nu, pentru că tu, 
fratele meu, vii la mine si mă baţi. Martirii creştini erau doar ei si 
duşmanul - ei nu erau torturati de creştini. In cazul nostru nu era 
vorba numai de a te lepăda de credinţă, ci de faptul că fratele tău a 
acţionat împotriva ta. Adică acum vorbesc cu tine si tu mâine mă 
omori pe mine, eu care îmi puneam viata pentru tine. Aici este 
aspectul metafizic al problemei. Aceasta a fost marea încercare. In 
cel care s-a debusolat o clipă a intrat satana. Dumnezeu lasă ispita, 
dar diavolul nu te poate ispiti mai mult decât ti-a dat Dumnezeu 
putere să rezişti. Dumnezeu ştie puterea noastră. 

Torturat fiind, puteam să spun că nu mai sunt legionar, dar eu 
rămâneam. Dar în ceea ce priveşte credinţa, nu numai că spuneai că 



Mlaştina disperării 


13 


nu mai crezi, dar trebuia să o si dovedeşti, omorându-ti aproapele 
tară milă. Dar cum să-l omori pe fratele tău, când el strigă de durere! 
Şi eu m-am lepădat de Mişcarea Legionară, dar Horia Sima nu mi-a 
spus că nu mai sunt legionar. Aceasta a fost conjunctura. într-un 
supliciu de durată si fără perspectivă am rezistat cât am putut. 
Fiecare suflet a rezistat până la temperatura la care s-a topit. Eu am 
spus că nu mă mai rog. Deci eu am întrerupt, am rupt firul. Ar fi 
trebuit să încerc să rezist mai mult. Şi iată posedarea. Dumnezeu m-a 
lăsat să fiu muncit. Să fi avut tot Pământul ăsta pentru 1000 de ani, 
dar cu starea sufletească de atunci, cu frica de necunoscut, frica de a 
nu înnebuni, as fi refuzat totul pentru liniştea sufletească. Patru ani 
am fost muncit. Nu mai puteam plânge - aceasta este împietrirea: 
ruperea de Dumnezeu urmată de posedare. 

Am cunoscut teroarea comunismului; toti am simtit apăsarea 
terorii, când libertatea a fost abolită. în închisoare erai înlănţuit; 
libertatea era anulată sub toate aspectele. S-a urmărit nu numai 
distrugerea Mişcării Legionare ca formaţiune politică, ci s-au folosit 
de o metodă pe care, probabil, o vor reedita. S-a întâmplat asa pentru 
că, se ştie, războaiele s-au făcut cu tineri. Pe tânăr nu îl duci chiar asa 
de uşor, deoarece el nu este atât de plin de păcate. Unor astfel de 
tineri Ţurcanu le-a făcut un soi de fise personale ce conţineau detalii 
de ce a spus fiecare, ce a mintit, cum s-a comportat în anume situaţii 
date. Da, satana este foarte inteligent si celor care îl slujesc le 
strecoară această inteligentă satanică, pe care au folosit-o si atunci 
când au pus în practică experimentul de la Piteşti. Şi nu e vorba de 
spălarea creierului, ci de posedarea satanică ce transformă oamenii în 
adevăraţi roboti, ca în America sau ca aici, în Australia. 

Acolo, în închisoare, plutea duhul satanei - erau mii de 
demoni care pluteau în aer; ti se stimula memoria de o inspiraţie 
negativă si îti aduceai aminte totul, de când erai copil. în lumea 
creştină, cei care-L hulesc pe Dumnezeu, ştiind de Dumnezeu si de 
Biserică, sunt apostaţi. Ţurcanu a acceptat tot ce a făcut, ştiind ce 
face. 


în ceea ce mă priveşte, greşeala mea, pe care o s-o recunosc si 
la Judecata de Apoi, este că am spus public că nu mă mai rog. Şi din 



14 


Dumitru Bordeianu 


acel moment nu m-am mai rugat, tăind legătura mea cu Creatorul, 
îngerul meu nu s-a depărtat de la mine, deşi cel care mă stăpânea era 
duhul satanei, care se manifesta strecurându-mi în suflet acea frică 
metafizică de nedescris. Dacă cineva îmi pomenea atunci de diavol, 
mă îngrozeam. La fel, dacă era vorba de epileptici. Nu-mi era 
neapărat frică de Ţurcanu, ci frica de a nu înnebuni din cauza 
torturilor. După doi ani am reînceput să mă rog, dar era parcă 
degeaba: nu simţeam nimic. Parcă erau numai vorbe goale - o 
rugăciune mecanică. Şi asta mă tortura cel mai mult. Un an de zile 
am fost torturat de propria mea afirmaţie, cum că nu mai cred în 
Dumnezeu. Şi asta până l-am întâlnit pe Jimboiu, acest om care trăia 
într-o stare de sfinţenie - un înger cu chip de om, ce mă făcea să nu-1 
pot privi în ochi. 

Viata mi-a fost imposibilă până la Pastele lui 1954, când a 
intervenit tot mila lui Dumnezeu. In acea noapte, ajuns la limita 
răbdării, în disperarea mea, simţeam tortura sufletească a unei fărâme 
de iad. Am spus: Doamne, eu nu mai pot. Fă cu mine ce vrei! Şi în 
momentul când am auzit clopotele bătând, am căzut în genunchi si 
am început să plâng, cerând iertare lui Dumnezeu. Şi din acea clipă 
am fost alt om. Dumnezeu a făcut această minune cu mine. Am 
simtit organic, fizic, cum a ieşit o forţă - puterea satanei - din mine. 
O oră am plâns fără întrerupere. Eram atât de epuizat fizic, dar 
fericit! Era fericirea învierii mele întru credinţă. Parcă învinsesem tot 
iadul. Anii de închisoare rămaşi, între 1954 si 1963, când am ieşit de 
acolo, au fost floare la ureche, cu toate nenorocirile pe care le-am 
îndurat: frig, foame si izolare. 

Cei vii, din afară, nu mă mai interesau. Eu personal am rupt-o 
cu lumea din afară; nu mă mai gândeam acolo, pentru a mă putea 
adapta la viata din închisoare. Ei, torţionarii, nu mai aveau conştiinţa 
răului pe care îl făceau. Erau atât de posedaţi, că nimic nu îi mai 
interesa, doar să iasă din închisoare si să ajungă într-un post mare, în 
Comitetul Central sau în Securitate, ca răsplată de la stăpân pentru 
„munca” depusă. Ei executau ordinele stăpânului, nu-si puneau 
problema ca să nu mai omoare. Spre exemplu Deac, boxerul, îti 
dădea lovitura de gratie zdrobindu-ti ficatul. El si alţii, cum ar fi 
Leonida si Costăchescu, aveau metode din ce în ce mai dure, cu cât 



Mlaştina disperării 


15 


rezistenta si îndârjirea noastră erau mai mari. O parte din ei s-au 
sinucis după ce au ieşit din puşcărie. La ei nu mai opera mila si 
dragostea. Era doar ură - ultima expresie a urii - si orgoliu. 

Cel mai impresionant lucru, încă de la începutul încarcerării 
mele, a fost coeziunea noastră. Personal m-am ataşat de fraţii mei de 
suferinţă - si nu doar de legionari - adică de cei ce s-au opus 
comunismului. Mulţi din cei care erau acolo în închisoare parcă erau 
nişte îngeri. Cel care m-a impresionat cel mai mult a fost Constantin 
Oprisan. Am stat un an de zile în aceeaşi celulă. Era un om de o 
complexitate extraordinară, ce stăpânea varii domenii, de la muzică, 
artă, până la matematică si filosofie. Din fire era foarte afectuos, 
trăind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, 
nefiind altul mai schingiuit ca el; a luat bătaie pentru fiecare tânăr 
legionar, cu un eroism de durată, neegalat. 

Un alt tânăr, pe care am avut ocazia doar să-l văd, a fost 
Valeriu Gafencu, supranumit „sfântul închisorilor”. Acest om, la 
Târgu Ocna, se uita în ochii criminalilor si-i făcea miei. Şi erau cei 
mai mari zbiri; chiar si directorul închisorii nu-1 putea privi în ochi. 
Atât de mult influenta sufletul lui cald, încât cine l-a cunoscut s-a 
transformat complet. 

Eu l-am cunoscut pe Jimboiu, un elev fidel de-al lui Gafencu. 
Şi el spunea mereu rugăciunea inimii, trăind numai pe coordonatele 
dragostei fată de celălalt. Era de o bunătate si seninătate 
extraordinare; nu auzeai de la el un singur cuvânt de răzbunare si ură. 
Un înger în trup. Am asistat odată la o extracţie de măsea, fără 
anestezic, făcută lui Jimboiu. A durat foarte mult această intervenţie 
stomatologică, dar el nu a scos un sunet si nu a schitat un gest de 
durere. 

M-a impresionat de asemeni foarte mult Badea Trifan, care a 
fost prefectul Braşovului. Era un om de o bunătate si o linişte 
sufletească rar întâlnite, ce avea deja 22 de ani de închisoare făcuţi. 
In Săptămâna Patimilor plângea, curgându-i şiroaie de lacrimi, 
continuu, până în noaptea de înviere. Trecuseră 2000 de ani, iar el 
plângea cum plângeau mironosiţele si Maica Sa, atunci. 



16 


Dumitru Bordeianu 


Pe prinţul Alexandru Ghica l-am cunoscut bine, stând cu el în 
aceeaşi celulă. Şi el era un adevărat creştin, trăindu-si credinţa de o 
intensitate rar întâlnită. Mai pot să enumăr pe Gioga Parizianu (care a 
fost chinuit fiind tinut într-o etuvă la 70 de grade Celsius), Mircea 
Nicolau, Berzea, Petrascu si mulţi alţii care s-au si preotit când au 
ieşit din închisoare. Pe unii i-am reîntâlnit când am fost recent în 
România. Toţi aceşti oameni sunt de o valoare morală extraordinară, 
intrând cu siguranţă în patrimoniul acesta moral si al suferinţei 
neamului. 

In România m-am întâlnit cu foarte mulţi tineri, în diverse 
ocazii (interviuri, cenacluri); pot spune că am trăit clipe extraordinar 
de fericite. Vedeam că nu vorbesc în pustiu. Erau studenţi de la toate 
facultăţile - tineri cinstiţi, atraşi de credinţă. Am fost la o adunare a 
revistei SCARA, unde au participat vreo douăzeci de tineri, eu fiind 
invitat să le vorbesc. Eram foarte emoţionat, stare sufletească ce s-a 
transmis, cred eu, si participanţilor. 

Nu lasă Dumnezeu neamul acesta; persoana care va reface 
Mişcarea Legionară trebuie să apară. „Un om si un neam sunt om si 
neam cât au înţeles din Evanghelie” - spunea Mehedinţi. 

Este clar că revigorarea României este întoarcerea la Biserica 
lui Dumnezeu. Acest fenomen a început; cei aleşi în neamul acesta se 
vor întoarce la Dumnezeu si la Biserica Lui si vor trăi dragostea pe 
care ne-a insuflat-o El s-o avem nu numai fată de prieteni, dar si fată 
de duşmani. Bisericile sunt pline de tineri oriunde am fost. 
Dumnezeu nu va pierde acest neam. Pentru aceştia Se va milostivi. 
Deci nu reformele economice, ci credinţa poporului Român va scoate 
tara din marasmul în care se găseste. 



I 


Cuvânt înainte 

Autorul acestei cărţi, Din mlaştina disperării, dl. Bordeianu 
Gh. Dumitru, mi-a cerut să-i scriu prefaţa lucrării sale. 

N-am cutezat să-i îndeplinesc dorinţa, dintr-un sentiment de 
mare umilinţă. Cum să-mi aşez numele meu în fruntea unei cărţi care 
te cutremură prin grozăvia întâmplărilor pe care le povesteşte? 

Am trecut si eu prin multe încercări si mulţi din camarazii mei 
de luptă au pătimit prin lagăre si închisori, sub regimul comunist, dar 
drama de la Piteşti întrece orice închipuire. Numai sufletele 
satanizate, numai minţile pervertite de puterile răului, numai 
instrumentele iadului puteau imagina si pune în aplicare acest sir de 
orori. A chinui făptura omenească, până la limita când nu mai avea 
de ales decât între a pieri în holocaustul suferinţelor sau a se asimila 
concepţiei acestui proces de nimicire a persoanei umane, alcătuită 
după chipul si asemănarea lui Dumnezeu, e un fapt de neîngăduit. 

Dumitru Bordeianu este unul dintre supravieţuitorii Piteştilor. 
Ce scrie el nu e ceva auzit din gura altora, ci e propria lui mărturie, 
din mlaştina disperării, cum numeşte el însusi această teribilă 
pătimire. Au mai scris si alţi autori lucrări despre Piteşti, dar aproape 
toate sunt redactate din auzite, din ce au prins din gurile altora. Fără 
a le tăgădui valoarea, dar până acum n-am tinut în mână o carte care 
să destăinuiască poporului nostru ce s-a întâmplat realmente la 
Piteşti. „A nu fabula”, cum se exprimă autorul, ci a striga din carnea 
si sângele tău chinurile ce le-ai îndurat, e o mărturie fără drept de 
replică. Bordeianu Dumitru este un mărturisitor al adevărului, a ceea 
ce s-a întâmplat efectiv si cumplit între zidurile acestei uzine a morţii 
fizice si morale. 

Dumitru Bordeianu mai rectifică si o altă informaţie, difuzată 
de anumiţi autori sau gazetari, care afirmă că urgia de la Piteşti a fost 
îndreptată de regimul comunist contra tineretului românesc în 
general sau contra studentimii române, considerată ca un coip în 
sine. în realitate, după cum mărturiseşte autorul acestor 
cutremurătoare dezvăluiri, urgia comunistă s-a îndreptat 
precumpănitor contra tineretului legionar din scoli si universităţi. 

Predilecţia asasină a diriguitorilor din umbră ai acestui plan a 
căzut si mai greu spre cohortele fraţilor de cruce din ultimii ani ai 
claselor superioare. 



18 


Dumitru Bordeianu 


Aceste capete demonice si-au fixat ca obiectiv să distrugă 
pătura de bază, din care se recrutau membrii Legiunii. Odată sleite de 
viată izvoarele de refacere ale Mişcării, va dispărea însăsi Mişcarea. 
Asa se explică de ce în închisoarea Piteşti s-a aplicat cel mai dur si 
inuman regim de detenţiune din România, din care n-a fost altă ieşire 
pentru cei întemniţaţi decât moartea pe rugul chinurilor sau 
acceptarea de a tortura, după aceleaşi metode, pe proprii lor fraţi. 

Dumitru Bordeianu nu e dintre acei care ar vrea să-si ridice un 
piedestal din suferinţele altora. El îsi recunoaşte propriile lui 
slăbiciuni. Şi el a căzut în mlaştina deznădejdii, suferind înfrângeri 
morale. Ce înălţător este exemplul lui! Cum spunea Căpitanul: „Ai 
greşit, plăteşti si mergi înainte cu fata curată”. 

Să ne închinăm cu evlavie în fata memoriei celor ce au 
preferat moartea decât degradarea umană, dar să avem cuvenita 
înţelegere si pentru cei ce au încercat să se salveze, cu preţul cerut de 
chinuitori, după ce săptămâni si luni în sir au fost supusi celor mai 
groaznice suplicii. 


Horia Sima 


10 Decembrie, 1992 



I 


Activitatea 

In toamna anului 1946, eram la Iaşi, student al Facultăţii de 
Medicină, când mi-am început activitatea în cadrul Corpului 
Studenţesc Legionar (C.S.L.) al Universităţii ieşene, avându-1 ca sef 
pe Dumitru Moisiu. 

în câteva zile făcusem cunoştinţă cu toti camarazii cu care 
trebuia să activez. 

Nu voi descrie amănunţit în ce a constat activitatea noastră 
până la data arestării mele. Fiecare legionar cunoaşte ce înseamnă 
activitate legionară - legături, informaţii, şedinţe, disciplină, 
pregătire, curaj - totul însemnând de fapt lupta, fără nici un 
compromis, împotriva a tot ce-i rău. 


Arestarea 

în noaptea zilei de 14 spre 15 mai 1948 au început arestările 
majorităţii legionarilor, cunoscuţi de politia lui Antonescu. Am 
scăpat de această arestare pentru că nu am fost căutat la Iaşi, unde 
nu-mi cunoşteau adresa, ci la casa părintească, unde am fost căutat 
de către politia din Fălticeni. Iar poliţiştii care voiau să se pună bine 
si cu noua orânduire socială - comuniştii - s-au purtat cu părinţii mei 
în cel mai ordinar mod, bruscându-i, intimidându-i si spunându-i 
mamei mele că o să mă pupe mort. 

După această dată am părăsit Iasiul (eram în sesiunea de 
examene) si m-am ascuns, temporar, la familia unor prieteni. 

întorcându-mă apoi în Iaşi, ca să îmi susţin unele examene la 
facultate, un coleg de liceu si de clasă, care locuia în aceeaşi curte cu 
mine, m-a denunţat la Siguranţă. 

Astfel că, în dimineaţa zilei de 12 iunie 1948, am fost arestat 
de doi comisari (comisarul sef Ciochină, cu care am stat, mai târziu, 
în închisoare), un comisar ajutor si un sergent de stradă, înarmat cu 
un pistol-mitralieră. Aceşti poliţişti m-au căutat, pe la miezul nopţii, 
la gazda unde locuiam, pe strada Săulescu nr. 18. Aici au intimidat si 
ameninţat cu pistolul pe cei trei fraţi ai mei, ca să spună unde sunt 
ascuns. După vreo oră de ameninţări cu pistolul, fratele cel mai mic, 



20 


Dumitru Bordeianu 


Constantin, de numai 11 ani, le-a spus unde mă aflu, crezând că îl 
împuşcă dacă nu spune unde sunt ascuns. 

Imediat apoi poliţiştii i-au arestat pe toti trei si au venit cu ei la 
casa unde eram ascuns. Acolo un poliţai îi păzea în stradă, cu arma 
automată, iar doi comisari au intrat în curte, cu pistoalele în mână. 
Şeful a strigat la geam să nu încerc să fug, pentru că în stradă sunt 
arestaţi sub pază cei trei fraţi. Atunci m-am gândit la mama si m-am 
predat. 

Sunt momente pe care le trăieşti o singură dată în viată. îmi 
amintesc si acum cu durere că fratele cel mai mic, Constantin, nu m- 
a putut privi în ochi. 

în fata acestui spectacol, pe care nu-1 mai puteam suporta, le- 
am cerut comisarilor, pentru că m-au găsit pe mine si m-au arestat, să 
le dea drumul fraţilor să se ducă acasă, deoarece ei nu îmi cunosc 
activitatea. La insistentele mele i-au lăsat să plece acasă pe Mihai si 
pe Constantin, dar pe Alexandru, cel mai mare dintre fraţi, l-au 
retinut cu mine. La percheziţia de la gazdă îi găsiseră nişte poezii 
scrise cu cerneală verde. 

De la locul de unde m-au arestat, strada Florilor nr. 2, aproape 
de Căminul studenţesc Râpa Galbenă, până la clădirea Siguranţei, pe 
strada Copou, nu era departe. Era ziuă si nu m-au legat - vedea 
lumea - ci mergeam între cei doi comisari (mi s-a spus să nu fac nici 
o mişcare si nici o tentativă de fugă, că voi fi împuşcat pe loc). Când 
am ajuns la Siguranţă, ne-au lăsat liberi în holul clădirii, la intrare. în 
hol erau mulţi arestaţi si soseau încontinuu. Am avut ocazia, în acest 
timp scurt, să schimb câteva vorbe cu fratele meu, Alexandru. I-am 
spus să fie tare si, dacă este anchetat si bătut, să reziste, pentru că, în 
caz contrar, riscă să rămână în închisoare. Am mai adăugat să-i 
spună mamei să mă ierte, si că s-ar putea să nu mă mai vadă 
niciodată (lucru care s-a si întâmplat; ea a decedat în anul 1962, după 
colectivizare). 

între timp, vine un poliţist, ne ia şireturile de la pantofi si 
curelele de încins. Fratele meu, mirat, îmi face semn întrebându-mă 
ce înseamnă asta, la care îi răspund că asta face parte din 
regulamentul închisorii. într-un moment de neatenţie a poliţistului 
mi-am îmbrăţişat fratele, l-am sărutat, si apoi ne-am despărţit, pentru 
15 ani. 

Cu câtă durere si strângere de inimă se despart fraţii în astfel 



Mlaştina disperării 


21 


de situaţii! Am fost dus apoi într-o cameră la parter, cu gratii la 
geam, unde, spre surprinderea mea, am întâlnit camarazi cunoscuţi: 
pe inginerul Costică Butan (ofiţer în rezervă si invalid de război, 
şeful studenţilor legionari de la Politehnica din Iaşi) si pe Lates 
Mircea (sef de unitate la Facultatea de Agronomie din Iaşi). Mi-am 
amintit de aceşti doi camarazi pentru că, după 15 ani, când am 
terminat pedeapsa, ne-am întâlnit iar toti trei, în camera ofiţerului de 
gardă de la poarta închisorii Aiud. 

Era acolo un miros de urină insuportabil, deoarece arestaţii nu 
erau duşi la WC, făcându-si nevoile în câteva cutii goale de 
conserve. 

După masă, pe la orele 4-5, se deschide usa si un comisar cu o 
listă în mână strigă câteva nume. întâi sunt scos eu, cu un alt 
camarad, pe nume Cojocaru. Suntem legaţi unul de altul de mână cu 
o sfoară (cătuşe nu aveau pentru atâtia arestaţi, erau peste 500, băieţi 
si fete) si duşi în spatele clădirii. Acolo ne aştepta un jeep în care mai 
erau patru fete (studente), tot legate de mână. 

Unul dintre poliţişti ne avertiză să nu încercăm nici o mişcare, 
că vom fi împuşcaţi. Pe mine si pe camaradul meu, Cojocaru, nu ne- 
au impresionat poliţiştii cu pistoalele lor. Eram sătui de pistoale, de 
pe front; în schimb, cele patru fete erau înfricoşate. 


Galata 

După o jumătate de oră ajungem la Galata, o fostă mănăstire 
de călugări, transformată în închisoare si situată pe o colină în vestul 
Iaşilor. Aici au fost introduse si fetele care erau cu noi, într-o cameră 
mai mare, ale cărei geamuri aveau gratii. După vreo jumătate de oră, 
au fost aduse în această cameră încă sase fete, de la Siguranţă. în 
acest timp, eu si camaradul meu, încercam să le liniştim. 

După putină vreme se deschide usa si intră în cameră o arătare 
care numai a om nu semăna. 

Relatez acest fapt, ca să se cunoască si să se înţeleagă de ce 
elemente umane s-a servit regimul comunist ca să-i tortureze pe cei 
din închisori. 

Cum a intrat în cameră acest monstru, a început să debiteze 
ceea ce învăţase sau auzise de la partid: „Voi sunteti criminalii care 



22 


Dumitru Bordeianu 


ati ucis clasa muncitoare, ati exploatat-o, ati tinut-o în întuneric si ati 
tratat-o ca pe robii si slugile voastre, dar să vă băgaţi în cap, că 
această clasă muncitoare o să vă zdrobească la timp, că v-ati găsit 
nasul cu noi”, afirmaţii pe care, de altfel, le-am auzit tot timpul din 
gura paznicilor închisorilor prin care am trecut. 

După ce termină, monstrul le spune fetelor să se întoarcă cu 
fata la perete, pe mine si pe camaradul meu dezbrăcându-ne la pielea 
goală si făcându-ne o percheziţie, de la batistă, până la cele două 
orificii ale tubului digestiv, ca nu cumva să fi ascuns acolo 
armament, cu care să distrugem clasa muncitoare. 

După terminarea acestei operaţii si după ce ne-am îmbrăcat, 
ne-a spus să ne întoarcem noi cu fata la perete, invitându-le pe fete să 
se dezbrace complet, cum ne dezbrăcasem si noi. Când au auzit asa 
ceva, fetele au ripostat energic iar una din ele, mai sportivă, s-a 
repezit asupra monstrului si l-a izbit de perete cu atâta putere, încât 1- 
a lăsat năuc. 

In urma celor întâmplate, paznicul a scos pistolul si le-a 
ameninţat că, dacă nu se dezbracă, va face uz de armă, pentru că el 
reprezintă clasa muncitoare. 

In această situaţie, eu si camaradul meu am intervenit, 
spunându-i să-si pună arma la loc, iar fetelor să bată în usă si 
geamuri. Monstrul, cu arma în mână, insista însă ca fetele să se 
dezbrace pentru percheziţie. El reprezenta clasa muncitoare si lui 
totul îi era permis. 

La auzul bătăilor în usă si în geamuri, precum si la strigătele 
fetelor, o funcţionară de la administraţia închisorii, intrând în cameră, 
a rămas îngrozită de ceea ce a văzut. 

Era o funcţionară din lumea veche si nu apucase să fie educată 
în spiritul „clasei muncitoare”. Aflând ceea ce se întâmplase, l-a 
admonestat pe paznic si la invitat să iasă afară. Pentru că acesta 
refuza, invocând mereu că el este trimisul clasei muncitoare, 
funcţionara s-a dus să-l denunţe la directorul închisorii. 

După puţin timp vine directorul si, cu voce blândă, îi spune 
paznicului că un bărbat nu poate să facă percheziţie fetelor, ci numai 
o femeie, pentru că asa prevede regulamentul închisorii, si că el, în 
consecinţă, trebuie să părăsească camera. 

Directorul era, de asemenea, surprins să constate că în cameră 
au fost introduşi bărbaţi cu fetele, dând dispoziţie să fim separaţi. 



Mlaştina disperării 


23 


Până seara, închisoarea s-a umplut cu noi arestaţi. 

In ziua aceea nu ni s-a dat nimic de mâncare. Târziu, am fost 
repartizaţi câte sase pe celulă, fără tinete pentru necesităţi si cu 
scânduri goale în loc de aşternut. In mod normal, n-am fi putut 
încăpea toti în celulă, celulele fiind foste chilii pentru o singură 
persoană, cu usa deschizându-se în curte. Şi totuşi, în această celulă 
am stat vreo zece zile. 

Din cât am stat acolo, nu am putut uita trei fapte importante: 

- în tot timpul petrecut acolo, mi s-a dat o singură masă pe zi, 
la prânz: o bucăţică de pâine (vreo 200 de grame) si o zeamă, care nu 
ştiai ce este. 

- la Galata, ni s-a luat fiecărui arestat câte o mică 
autobiografie, fără a fi forţaţi să spunem de ce am fost arestaţi. De 
aceea, nici un arestat nu a declarat că este legionar. 

- la sfârşitul celor zece zile, am fost scosi din celule, noaptea 
târziu, pe o vreme ploioasă, vreo douăzeci de arestaţi, sub o severă 
pază militară si duşi intr-un cimitir. Fiind întuneric beznă, cei care ne 
escortau aveau felinare în mâini. Printre aceştia, în afară de militari, 
erau si câţiva civili. Ajunşi în cimitir, ne-au fost arătate mai multe 
gropi, proaspăt săpate, asemănătoare gropilor comune. In fata acestei 
macabre privelişti, mulţi dintre noi erau convinşi că în acea noapte 
vom fi executaţi. 

Mărturisesc că dacă as fi intuit ce mă aştepta mai târziu, as fi 
preferat atunci moartea. După anii petrecuţi în închisoare si după cele 
întâmplate la Piteşti si Gherla si mai târziu, am ajuns la convingerea 
că eroismul de moment este preferabil celui de durată, care macină, 
degradează, schimbă si distruge flinta umană. 

Cum stăteam în fata gropilor, unul dintre civili se desprinde de 
ceilalţi si ne apostrofează cu cuvintele: „Voi, bandiţilor, sunteti cei 
mai mari duşmani ai clasei muncitoare, ai proletariatului; de aceea v- 
am arestat, si veţi fi aruncaţi în aceste gropi, si nici unul dintre voi nu 
va scăpa cu viată. Nu vă executăm în această noapte, pentru că nu 
avem săpate suficiente gropi, ca să încăpeţi în ele toti cei arestaţi 
acum. Dar să stiti că cei arestaţi la 15 mai au fost executaţi si 
înmormântaţi în acest cimitir. După ce vom săpa suficiente gropi, 
atunci vă executăm si pe voi. Acum ne întoarcem la închisoare”. 

Ce ni s-a întâmplat nouă, celor din grupa de 20, câţi eram, li s- 
a întâmplat si celorlalţi în câteva nopţi si tuturor celorlalţi arestaţi din 



24 


Dumitru Bordeianu 


închisoarea Galata, în afară de fete. Intimidarea însă, mulţi dintre noi 
au luat-o în serios, pentru că de la comunişti te puteai aştepta la 
orice, în orice moment. Mai fusese un precedent: ofiţerii polonezi 
împuşcaţi în ceafa, la Katyn. Mai eram apoi convinşi si de faptul că 
bolşevicii n-aveau decât morala imoralităţii, si că ne găseam la un 
pas de Prut. Am trăit acele clipe cu atâta intensitate, că odată trecute 
n-am mai ştiut dacă a fost vis sau realitate. 

Ajunşi apoi în închisoare, în celule am putut reflecta mai bine 
asupra situaţiei. Unii dintre noi erau convinşi că ne vor împuşca sau 
că, în cel mai fericit caz, vom fi transportaţi în Siberia. Alţii aveau 
convingerea că, dacă nu ne-au împuşcat în acea noapte, însemna că 
nu fusese decât un act de intimidare. 

După terminarea celor zece zile, cât am stat la această 
închisoare, am fost scosi din celulă, legaţi de mâini cu o funie, câte 
doi, si duşi în afara închisorii, la un camion militar acoperit cu 
prelată. Eram în jur de 30. în camion am fost culcaţi pe burtă, 
înghesuiţi unul intr-altul, cu capul pe podea si înconjuraţi de soldaţi 
înarmaţi. Un civil ne-a avertizat că, dacă ridicăm capul, vom fi 
împuşcaţi fără somaţie. 

O! Cât de lung mi s-a părut acel drum! Era drumul 
nesiguranţei totale. Ne gândeam că vom fi duşi ori la cimitir, să fim 
împuşcaţi, ori la tren, să fim deportaţi în Siberia. Majoritatea dintre 
noi, după ce ne-am văzut în tren, am fost convinşi că destinaţia 
noastră era Siberia. 

Am fost deci transportaţi si înghesuiţi în câteva vagoane-dubă. 
Spre surprinderea noastră, am constatat acolo că vagoanele-dubă 
erau româneşti, deşi la gara Nicolina din Iaşi, unde am fost duşi, erau 
si linii largi, pentru trenuri rusesti. Ne întrebam unde suntem duşi. 
Credeam că ne duc cu tren românesc, până la Vadul Şiretului, la 
frontiera cu Rusia, în regiunea Bucovinei, ca să mascheze oarecum 
drumul. Ce clipe, ce emoţii, ce stări sufleteşti, în fata necunoscutului! 

După ce vagoanele-dubă au fost umplute, trenul a plecat. Spre 
surprinderea noastră însă, nu am recunoscut direcţia în care 
mergeam, din cauza întunericului si a obloanelor de la ferestruicile 
vagonului. 

După câteva ore de mers am putut constata totuşi prin oblonul 
de la geam că eram la Paşcani, o gară pe care o cunoşteam foarte 
bine. Le-am spus atunci camarazilor că eram în gara Paşcani; 



Mlaştina disperării 


25 


bănuiam că nu ne vor mai duce în Siberia, deoarece ar fi putut să o 
facă pe la Ungheni, mai aproape de Prut, decât prin Cernăuţi, ci că ne 
vor duce la închisoarea din Suceava, pe care o cunoşteam, o 
închisoare mai mare decât cea de la Iaşi. 

Intr-adevăr, în câteva ore am ajuns în gara Burdujeni din 
Suceava, unde ne aşteptau masini-dube, cu paznici si soldaţi 
înarmaţi. Paza de la gară la închisoare a fost mai puţin represivă 
decât la Iaşi. 

După câteva ore am fost încarceraţi în vestita închisoare 
„mormântul fără cruce”, cum o botezaseră deţinuţii de drept comun 
din Suceava. închisoarea era a doua ca mărime, după Aiud, fiind 
zidită tot de austrieci. (Aici a fost întemniţat si s-a îmbolnăvit de 
tuberculoză Ciprian Porumbescu.) 

închisoarea era în formă de pătrat, cu subsol, parter si două 
etaje, cu curte interioară, iar la exterior cu un gard de scânduri înalt 
de patru metri, si la fiecare cincizeci de metri avea un prepeleac, cu 
un soldat cu armă automată. 



26 


SUCEAVA 
Celula 59/ subsol 

în jurul datei de 25 iunie 1948, iată-ne depuşi în vestita 
închisoare Suceava si încarceraţi în celula 59 de la subsol, pe latura 
de nord. Această celulă este legată de întâmplări pe care nu le voi 
uita niciodată. Aici am stat până la 15 ianuarie 1949. Tot în această 
celulă am simtit pentru prima dată apăsarea spaţiului, pierderea 
libertăţii si durerea ruperii legăturii cu cei dragi. Aici am simtit din 
plin apăsarea închisorii si hăul ce se deschidea în fata noastră. 

Aici am suportat bătăile si chinurile anchetei, care a durat până 
în luna decembrie 1948. 

în această celulă am stat cu N. Cojocaru, cu care mai stătusem 
si la Galata, cu diaconul profesor Gheorghe Eftimie si cu doi 
muncitori. 

După câteva zile, am aflat unele informaţii despre cei arestaţi 
de la deţinuţii de drept comun care făceau de planton pe coridor si de 
la cei care împărteau masa. Printre aceştia erau si oameni cumsecade. 
Asa am aflat că toti cei arestaţi începând cu 15 mai 1948 si până la 
data când am venit noi, cei arestaţi în iunie, au fost încarceraţi în 
această închisoare si că începând cu judeţul Vaslui si Bacău, din 
toate judeţele, până la frontiera de nord a Moldovei si Bucovinei, toti 
arestaţii, bărbaţi si femei, se găseau în această închisoare. Ancheta si 
judecata, pentru această regiune a tării, nu s-a putut face la Iaşi, 
deoarece oraşul nu dispunea de o închisoare cu capacitate mare; de 
aceea s-a ales Suceava, care dispunea de un mare număr de celule si 
camere, unde puteau fi încarceraţi câteva mii de arestaţi. Arestaţii din 
sudul Moldovei, de la Vaslui si Bacău, până la Milcov si Dunăre, au 
fost depuşi la închisoarea din Galaţi. 

Tot de la deţinuţii de drept comun am aflat că ei sunt prelucraţi 
si ameninţaţi să păstreze cel mai perfect secret. 


Ancheta 


Pe secţia de anchetă de la parter erau cam 30 de celule. Unele 
erau transformate în birouri pentru comisarii-sefi, aduşi din judeţele 



Mlaştina disperării 


27 


mai sus menţionate, fiecare cu bătăuşii lor, care de care mai cinic, 
aleşi dintre toate lepădăturile societăţii. 

Aceşti comisari-sefi coordonau anchetele si triau declaraţiile 
luate de la arestaţi. Toţi însă aveau un trecut în Siguranţa Statului, 
legat de Mişcarea Legionară: făceau parte din fosta politie burgheză 
din timpul dictaturii lui Carol al 11-lea si Antonescu, iar regimul 
comunist se servea de ei, ca de nişte unelte docile, pentru că încă nu 
luase flintă monstruoasa Securitate si regimul nu avea experţi în 
materie de anchetă. Erau canalii, fără nici un pic de conştiinţă morală 
si frică de Dumnezeu, care serviseră sub mai multe regimuri, 
neavând nimic comun cu neamul nostru. Se puseseră cu totul în 
slujba unui duşman care, după ce s-a servit de ei cum a vrut, i-a 
arestat si i-a întemniţat la Făgăraş, unde nu arareori s-au mâncat unul 
pe altul. Asa le-a plătit stăpânul pe care-1 serviseră cu atâta 
abnegaţie. Pe cei de la Iaşi i-am cunoscut personal. 

Legionarii de la Facultatea de Medicină din laşi erau anchetaţi 
de un comisar-sef în etate, cu experienţă în anchete, al cărui nume 
îmi scapă. Nu am avut de-a face cu el decât în câteva situaţii; ultima 
dată, când am dat declaraţia finală semnată în fata lui. 

In schimb nu i-am putut uita pe cei doi bătăuşi angajaţi tocmai 
atunci în politie, pe Behan si Danielevici. Erau de o ferocitate de 
nedescris. 

Am aflat de asemenea că anchetele se făceau numai noaptea, 
de cum se însera până dimineaţa 1 , si că bătăile si schingiuirile la care 
erau supusi cei anchetaţi erau atât de mari, că unii din ei erau duşi pe 
targă la celulele lor. 

Din primele seri, de la celula unde eram, aproape de secţia de 
anchetă, auzeam clar vaiete si multă forfotă de paşi. 

Atmosfera din celulă, din cauza lui Popa Alexandru, era 


1 «Oricine face rele urăşte Lumina si nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui 
să nu se vădească» (Ioan 3, 20). «Lupta noastră [...] este împotriva stăpânitorilor 
întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii» (Efeseni 6, 12). „întreg 
veacul acesta este noapte, este întuneric” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuire la 
Iov). 

Lucifer, cel ce urăşte lumina, si slugile sale, lucrează cele ale lor îndeosebi 
noaptea. în Vieţile Sfinţilor, marii cuviosi, nevoitori în pustie ori în cetăti, erau 
chinuiţi în fiecare noapte prin venirea duhurilor răutăţii, care de multe ori îi băteau si 
îi torturau până aproape de moarte, iar în zori dispăreau (n. ed.). 


□ 



28 


Dumitru Bordeianu 


imposibilă. 


Popa Alexandru (Ţanu) 

Acest individ era din Soroca (Basarabia) si fusese coleg de 
clasă cu Alexandru (Şura) Bogdanovici la liceul de acolo. Popa 
afirma că fuseseră buni prieteni. 

A fost arestat în aceeaşi zi cu mine în Iaşi, unde era student în 
anul 111 la Facultatea de Agronomie. Din primul moment când ne-am 
întâlnit în celulă am ajuns în conflict cu el. Ca om, era de un orgoliu 
si de un sadism feroce. Cei doi muncitori cu care eram în celulă, 
legionari încercaţi, cu credinţă în Dumnezeu si cu mult bun simt, ne- 
au spus, când Popa lipsea, că acesta nu numai că nu era legionar, dar 
nici măcar om nu era, ci dracul în persoană. 

In celulă era tăcut, foarte atent la ce discutau alţii; când 
intervenea, avea o plăcere deosebită să discute în contradictoriu. Nu 
s-a pronunţat niciodată clar, dacă crede sau nu în Dumnezeu. In 
discuţiile cu diaconul Eftimie despre credinţă, susţinea întotdeauna 
contrariul. Era, după părerea tuturor, un ateu convins. Ancheta lui a 
durat câteva zile, si se vedea după fata lui că nu luase nici măcar o 
palmă. Nimeni nu i-a pus vreo întrebare si nici el n-a spus nimic. 

Iată câteva observaţii, în legătură cu acest individ, care m-au 
determinat să cred că era un tip suspect: 

- s-a ataşat de Legiune datorită marii personalităţi a lui 
Bogdanovici; 

- la anchetă n-a fost bătut; 

- atitudinea lui din celulă, fată de camarazi si Legiune, de un 
mutism desăvârşit, îti dădea imediat de gândit; 

- a luat o condamnare mică, corectională, de 7 ani; 

- când a început reeducarea la Suceava, a fost printre 
protagonişti, alături de Bogdanovici; 

- la Piteşti n-a luat nici o palmă, dimpotrivă, a fost, alături de 
Ţurcanu, autorul fizic al morţii lui Bogdanovici; 

- a plecat de la Piteşti la Gherla în iarna lui 1950, unde a 
devenit şeful demascării. Acolo s-au comis fapte care au depăşit 
Pitestiul; 

- când am venit toti studenţii cu condamnări mari de la Piteşti 



Mlaştina disperării 


29 


la Gherla, el îsi disputa cu Ţurcanu şefia demascărilor; 

- a fost dus de la Gherla la Jilava odată cu Ţurcanu; 

- a făcut parte din lotul lui Ţurcanu, dar nu a fost executat. Tot 
el a fost acela care a dat declaraţie că reeducarea de la Piteşti si 
Gherla a fost făcută din ordinul pe care l-a dat Horia Sima 
legionarilor, prin Vică Negulescu; 

- a fost martorul acuzării în procesul lui Vică Negulescu, unde 
a susţinut cele de mai sus. (La acest proces marele merit l-a avut 
Gheorghe Calciu, care a cerut în instanţă să vină generalul Nicolski, 
şeful Securităţii, cu care Calciu stătuse de vorbă la Piteşti, si care, 
bineînţeles, n-a venit). După acest proces, Popa Ţanu a fost adus la 
Aiud si eliberat înainte de decretul din august 1964. 

La plecarea mea din tară, în 1989, se găsea la Sibiu, făcea pe 
contabilul si era mare informator. 


* 

In primele zece zile nu a fost nimeni chemat la anchetă. De 
aceea am avut timp suficient să mă gândesc, să-mi fac toate 
socotelile, ce declar si ce nu declar si în ce condiţii. Aveam 
convingerea că şeful meu direct, Moisiu, si cei cu care activasem, 
erau ferm hotărâţi să nu spună nimic. Fiecare a rezistat până când a 
ajuns la limita puterilor fizice si sufleteşti. Unul a cedat când i s-a 
prezentat în fata ochilor un altul desfigurat în bătăi, plin de sânge si 
cu răni pe tot corpul, fiind ameninţat că asa va păţi si el dacă nu 
spune tot ce ştie. In fata acestei situaţii, cei cu punctul de rezistentă 
joasă au cedat. Altul a cedat după prima bătaie, altul după o lună de 
bătaie, alţii după două, trei, patru... luni, declarând până la urmă 
doar atâta cât să poată fi judecaţi si condamnaţi. 

Redau două cazuri: al lui Şoltuz Laurentiu si al Oiţei Manoliu 
(ambii studenţi la Facultatea de Medicină din Iaşi si originari din 
judeţul Botoşani) care n-au spus nimic la anchetă si au fost totuşi 
judecaţi si condamnaţi - Şoltuz, la 20 de ani muncă silnică, iar 
Manoliu la 15 ani muncă silnică - numai pe ceea ce au declarat alţii 
despre ei. Manoliu a ieşit teafară, după cei 15 ani de închisoare, iar 
Şoltuz după 16 ani. 

Regimul comunist, fiind în curs de consolidare si neavând 
cadre pregătite pentru a ancheta, s-a folosit de foştii anchetatori - 
cum am afirmat mai sus - ca să îmbrace în forme juridice cele 




30 


Dumitru Bordeianu 


declarate de noi, în vederea condamnării. Misiunea lor era să bată, să 
bată si iar să bată, până ce te făceau una cu pământul. Pe ei nu-i 
interesa cantitatea si calitatea celor declarate; aceasta o făceau 
comisarii-sefi, coordonatori ai anchetelor. Aceştia erau uneltele 
regimului. 

Deşi bătăile si torturile în aceste anchete au fost strigătoare la 
cer, nu s-a declarat nici zece la sută din ceea ce se ştia, fapt confirmat 
în urma demascărilor de la Piteşti si Gherla. 

Majoritatea dintre noi am sesizat acest lucru, permiţând acelor 
ce nu fuseseră arestaţi să se ascundă. Când au apărut supliciile de la 
Piteşti si Gherla, cei supusi acestui tratament au declarat nu numai ce 
ştiau, ci chiar si ceea ce gândiseră, văzuseră sau auziseră întâmplător. 

Scopul regimului era ca toti cei arestaţi să fie judecaţi si 
condamnaţi la ani grei de închisoare, pentru ca la timpul planificat, 
avându-i în mână, să-i constrângă să declare si mai mult, prin 
acţiunea de „demascare” de la Piteşti si Gherla. 

Ţin să precizez că nici un legionar si nici o unitate legionară n- 
au fost arestaţi în urma unor probe care să justifice darea în judecată. 
Arestările legionarilor din toată tara au fost făcute numai datorită 
informaţiilor furnizate de Siguranţa Statului din timpul celor două 
dictaturi, a lui Carol al II-lea si a lui Antonescu. Prin urmare, este 
incontestabil că toti legionarii arestaţi de regimul comunist, începând 
cu 15 mai 1948, erau cei cunoscuţi de vechea politie, datorită 
informaţiilor anterioare. Criteriul era simplu: trebuia arestat oricine a 
fost legionar, fie că activa sau nu activa, pentru a fi pus sub cheie 
până vor începe torturile, care vor procura suficiente dovezi pentru 
exterminarea programată. 

Sub dictatura lui Antonescu, Siguranţa Statului constituise asa- 
zisele caziere politice ale tuturor legionarilor din timpul Statului 
National Legionar, pentru eventualitatea, bine gândită, a utilizării lor. 
Majoritatea dintre ei au format batalioanele morţii de la Sărata 
(localitate situată în sudul Basarabiei). 

Acolo, ofiţerii activi si de rezervă, cât si gradele inferioare, au 
fost toti reduşi la rangul de simpli soldaţi si trimişi pe front cu 
indicativul: „reabilitare post mortem”. Aceste batalioane au făcut 
minuni de vitejie împotriva bolşevicilor. 

Comandanţii de unităti erau avertizaţi ca toti aceşti legionari, 
purtând indicativul menţionat, să fie trimişi în linia întâi sau în 



Mlaştina disperării 


31 


misiuni periculoase, unde moartea era sigură. Deci Antonescu, alt 
călău al tineretului legionar, cunoscându-i acestuia puterea de 
sacrificiu, era convins că în felul ăsta va scăpa de ei. 

Siguranţa Statului a înregistrat si numele fraţilor de cruce, 
elevi de liceu, cunoscuţi din timpul guvernării legionare de unii din 
directorii, profesorii si chiar colegii lor, care i-au denunţat fără 
scrupule. (în timpul războiului, Frăţiile de cruce si centrele 
studentesti au continuat să activeze în ilegalitate.) 

Acelaşi procedeu l-au folosit si cu studenţii universităţilor care 
nu erau legionari, precum si cu cei din aparatul de stat, din Cetătuile 
de fete si din Coipul muncitoresc si cel al Răzleţilor. 

Astfel că în 1945, când comuniştii au acaparat puterea, aveau 
o oglindă fidelă a tuturor legionarilor din tară. 

Şi s-a mai petrecut un fapt odios din punct de vedere moral: 
toti ticăloşii puşi în slujba regimului comunist trebuiau să-i denunţe 
pe legionarii pe care-i cunoşteau, precum si pe simpatizanţii acestora, 
indiferent unde s-ar fi aflat. Deţin aceste informaţii sigure de la foşti 
ofiţeri de politie din cadrul Siguranţei, oameni care mai aveau în ei 
un pic de conştiinţă naţională, si de la foştii jandarmi, printre care si 
fratele meu Vasile. 


* 

închisorile din România în anul 1948 se catalogau în: închisori 
mari, mijlocii si mici. în ordinea capacităţii, cât si a renumelui lor de 
închisori mari, citez: Aiud, Suceava, Gherla, Piteşti, Jilava si Galaţi. 

închisori de categorie mijlocie: Râmnicu Sărat, Târgsor (oraş 
situat la vest de Ploieşti, pentru elevi), Mislea (pentru femei), 
Mărgineni (cu atelierele de tâmplărie pentru export), Făgăraş 
(închisoare destinată foştilor poliţişti), Dej, etc... 

închisori mici se găseau în fiecare capitală de judeţ. închisori 
cu regim special se găseau la subsolul Ministerului de Interne si pe 
strada Uranus din Bucureşti. 

închisori-spital, pentru deţinuţii bolnavi de tuberculoză: la 
Târgu Ocna, în Moldova, si la Văcăreşti - pentru celelalte boli. 

închisorile erau împărţite pe secţii, unde erau atât celule, cât si 
camere, numite - în termeni de închisoare - „la comun”. Celulele 
erau de diferite mărimi; de regulă aveau 3-4 metri lungime si 1,5 
metri lăţime. Pe jos, unele aveau beton, altele scânduri de brad. 



32 


Dumitru Bordeianu 


Camerele aveau dimensiuni de 4-8-10 metri lăţime si 10-15-20 metri 
lungime. 

Fiecare închisoare era prevăzută cu celule de pedeapsă - 
„celule negre” - numite astfel pentru că nu aveau nici aerisire, nici 
geamuri si nici lumină; deci, întuneric total. 

Toate închisorile dispuneau, la beci, de boxe, de celule de 
pedeapsă, mult mai greu de suportat si cu condiţii mult mai inumane 
decât celulele negre. Fiecare nivel al închisorii avea patru celule 
negre. 

Au existat un timp, la începutul arestărilor, asa-zisele celule 
albe (de unde expresia „te bag la alba”). Am aflat ce erau astfel de 
celule la Aiud, în anul 1954. Li se spunea „celule albe” pentru că 
ferestrele nu aveau sticlă; erau lipsite de mobilier. Cel hărăzit să fie 
detinut aici era dezbrăcat la cămaşă si izmene, tot timpul sezonului 
rece. 

Voi descrie topografia fiecărei închisori pe unde am trecut. 

Şi pentru că mă găseam la închisoarea din Suceava, o voi 
prezenta, pe scurt, pe aceasta, clasată în categoria închisorilor mari, 
atât ca dimensiune, cât si ca faimă. 

O caracteristică a celulelor si a camerelor, de la subsol la etajul 
doi, era că aveau duşumele de scânduri. închisoarea a fost construită 
de austrieci, cât timp stăpâniseră Bucovina, de la 1775 la 1918, si 
aici erau închişi românii care-si cereau dreptul la libertate. întreg 
subsolul era prevăzut numai cu celule. începând cu parterul si 
terminând cu etajul doi, de o parte a coridorului erau celule, iar de 
cealaltă parte camere, variind între 5/10 metri si 10/10 metri. 

Mobilierul celulei sau camerei era foarte sumar: un prici cu o 
rogojină în loc de saltea, tineta pentru necesităţi fiziologice, si 
ulciorul cu apă de băut. 

Ferestrele celulelor aveau dimensiuni în jur de 40/40 cm., iar 
ale camerelor mari 1,5/1 m. Toate geamurile erau prevăzute cu drugi 
groşi de fier. în afară de cele enumerate mai sus, nu exista nimic, nici 
măcar cuiere pentru a agăţa o haină. 

Obiectele de mobilier care au constituit tot timpul detenţiei o 
problemă, aducând mari neajunsuri celor condamnaţi, au fost tinetele 
sau ulcioarele pentru apa de băut, precum si tinetele destinate 
necesităţilor fiziologice (urină si fecale). Aceste tinete erau 
confecţionate din scânduri (doage de brad si cercuri de fier), cu 



Mlaştina disperării 


33 


capacităţi si înălţimi diferite, în funcţie de spaţiul pe care-1 serveau, 
dacă acesta era celulă sau cameră. 

îmi îngădui o paranteză, pentru a pune o întrebare unui 
interlocutor venit din lumea occidentală, de pildă: ce ar spune el, 
când ar auzi că cei condamnaţi au executat, să zicem 16 ani, sub 
regim comunist, la care se adaugă încă 7 ani din timpul dictaturii lui 
Carol al 11-lea si a lui Antonescu, stând în tot acest timp într-un 
climat viciat de mirosul de urină si fecale? Poate unora nu le-ar veni 
să creadă, si atunci, foştii deţinuţi politici, împreună cu mine, i-am 
invita să vină să vadă că si azi, în România, aceste obiecte de tortură 
morală si fizică se găsesc încă în celulele si camerele închisorilor. Să 
vadă în ce fel de condiţii de civilizaţie si-au trăit mii de flinte umane 
un sfert din viată. 

Aici în Australia, unde am emigrat, am vizitat din curiozitate, 
de curând, o închisoare din Melboume, Victoria: era mai degrabă o 
pensiune, în comparaţie cu ceea ce am trăit eu si atâta tineret român, 
timp de 16 ani, în închisorile comuniste. 

în timp ce ne făceam necesităţile fiziologice aerul din celulă 
devenea insuportabil. Tinetele erau deşertate apoi de două ori pe zi, 
dimineaţa si seara, la closetele de la capătul etajului. Această operaţie 
se efectua cu rândul, în asa fel încât cei din celule nu se puteau vedea 
sau cunoaşte între ei. 

Au fost cazuri la Jilava - si asta o ştiu toti cei care au trecut pe 
acolo - când, într-o cameră cu o capacitate normală de 40 de deţinuţi, 
erau înghesuite 300 de persoane. La camerele din „reduit”, unde 
tinetele nu mai ajungeau, necesităţile se făceau pe jos. Aerul din 
cameră era nu numai insuportabil, dar si insuficient. Pentru a evita 
asfixia, se stătea cu schimbul în pragul uşii, unde se strecura puţin 
aer de afară. 

în aceste camere au murit majoritatea celor în vârstă si 
bolnavii. Când am stat la Jilava, în 1956, această situaţie însă nu mai 
exista. 

Mă întreb, cum a fost posibil asa ceva? Şi totuşi a fost posibil, 
dovadă mărturisirile miilor de deţinuţi 2 . 


- Pentru că nu i s-a îngăduit să se atingă direct de suflet, stăpânitorul 



34 


Dumitru Bordeianu 


Usa celulelor sau a camerelor era construită din lemn masiv, 
de obicei esenţă tare de stejar, ferecată cu fier gros pentru a-i întări 
rezistenta. O broască mare se încuia cu cheia, iar deasupra ei un 
zăvor gros era tras pe dinafară, asigurând astfel cea mai perfectă 
siguranţă. La mijlocul uşii, la o înălţime de un metru, se prevăzuse o 
vizetă de 25/15 cm., prelungită spre interior cu o policioară, cât 
încăpea o gamelă de tip militar. La partea exterioară a uşii, un zăvor 
puternic asigura vizetei acelaşi grad de siguranţă ca si la usă. 
Deasupra, la înălţimea unui stat de om, usa era prevăzută cu un 
mecanism prin care se putea vedea în celulă. Căpăcelul vizetei 
acesteia putea fi mişcat la stânga sau la dreapta, pentru ca gardianul 
să se uite înăuntru, în timp ce din celulă nu se putea privi afară. 

In toate închisorile comuniste din România, nu era acelaşi 
lucru să fii la subsol, la parter sau la etaj, la răsărit, la sud, la nord sau 
la apus. Iarna, cei ce se aflau la nord si est sufereau de frig, din cauza 
vântului, mai mult decât cei ce se aflau pe partea de sud si de vest. 

Celulele de pedeapsă de la subsol erau mult mai greu de 
suportat decât cele de pe etaje. Una era să stai la Zarcă, si alta era să 
stai la a doua clădire, la Gherla si Aiud, unde erau numai camere, iar 
regimul era mai blând. Tot aici erau cazaţi si deţinuţii de drept 
comun, care făceau diferite munci în incinta închisorii (plantoane, 


întunericului a născocit felurite munci pentru fiecare simt în parte: sfărâmarea 
mădularelor, frigul tartarului si fierbinţeala gheenei (care chinuie simţul pipăitului), 
întunericul pipăibil (care stinge lumina ochilor), răcnete si vaiete neomeneşti (ce 
sfâsie auzul), duhoare de nesuferit (care spurcă mirosul) si, în fine, pângărirea 
gustului cu mâncări drăceşti, de la gunoaie si resturi până la dejecţii omeneşti. 

Cum vom vedea de-a lungul întregii cărţi, puşcăriile Antihristului sunt nişte 
bune preînchipuiri ale iadului, după al cărui plan arhitectul răului vrea să schimbe 
întreaga lume, spre pieirea întregului neam omenesc. Ceea ce povesteşte Dumitru 
Bordeianu are ca model chinurile veşnice; puşcăriile subpământene ale lumii 
moderne se apropie de descrierile sfinţilor: 

.Atunci îl iau pe om arapii (dracii) si bătându-1 fără milă îl pogoară în 
pământ. Şi îl aruncă pe dânsul legat cu legături nedezlegate în pământ întunecat si 
înnegurat, în părţile cele mai de jos, întru cele mai dedesubt, în legături, în temniţele 
iadului, după cum zice Fericitul Iov: «Mă voi duce în pământ întunecat si înnegurat, 
în pământul veşnicului întuneric, unde nu este lumină, nici viata oamenilor muritori, 
ci chinuire si scârbă veşnică, întristare nesfârşită si plângere neîncetată, scrâsnirea 
dinţilor netăcută si suspinuri neadormite». Acolo totdeauna se aude: Vai!, acolo 
strigă: Vai mie!, si nu este cel ce le ajută. Acolo strigă si nimeni nu este care să 
izbăvească” (Sfântul Chirii al Alexandriei, Cuvânt pentru ieşirea sufletului ) (n. ed.). 



Mlaştina disperării 


35 


bucătari, frizeri, băiesi, cizmari, croitori etc.) 

O problemă care a costat multe vieţi a fost fumatul. Pentru un 
„chiştoc” - în limbaj de fumători - aruncat intenţionat de un paznic 
si ridicat de un detinut, s-a ajuns deseori la represalii fatale. 

Regulamentul prevedea că deţinutul, când era scos la plimbare 
în ţarcuri special amenajate, trebuia să meargă cu mâinile la spate si 
privirea în pământ. Orice abatere de la această disciplină era aspru 
sancţionată cu arest sever de unde, dacă era iarnă, rar se mai ieşea. 
Numai bieţii fumători ştiu cât au suferit din cauza acestei patimi. 
Pentru ei, închisoarea a fost mult mai grea decât pentru nefumători 3 . 

O altă încercare ce a măcinat din temelii viata deţinuţilor a fost 
foamea; foame redată cu autenticitate în poeziile lui Radu Gyr si 
Nichifor Crainic; foamea cronică, insuportabilă, care a umilit, a 
degradat si a pus în situaţii de compătimit pe mulţi dintre deţinuţii 
incapabili să suporte ceva ce depăşea limitele răbdării. Cum era 
posibil ca, timp de 16 ani, să te roadă acest vierme neadormit, să nu 
te saturi niciodată si nici măcar să-ti potoleşti, cât de cât, foamea? 
Câtă voinţă, câtă răbdare, câtă înfrânare, le-a trebuit acestor deţinuţi, 
ca să supravieţuiască? Doamne! N-a fost o lună-două, un an-doi, ci 
16 ani! 

Ca fost student la medicină, cunoscând fiziologia si biochimia 
normală a omului, m-am întrebat întotdeauna care este limita de 
rezistentă a omului la foame. Şi mărturisesc că n-am găsit răspunsul. 

As pune întrebarea si specialiştilor: este oare posibil ca timp 
de 16 ani, în interval de 24 de ore, masa să nu varieze decât între 600 
si 900 de calorii (în ultimii doi ani ajunsese înjur de 1000 de calorii), 
iar în condiţiile de pedeapsă, în jur de câteva sute? Cât priveşte 
valoarea nutritivă - hrana fiind alcătuită numai din deşeuri, ce nu se 
vindeau la aprozarele socialiste - comuniştii £1) găsit de cuviinţă ca 
ea să fie cum a fost... 

Mâncarea era constituită din arpacas, orz decorticat, rar fasole, 
varză, dovleci, gulii, cartofi, care nu se vindeau, si napi porceşti. Iar 


3 Dc unde se vede limpede că nu există patimi neînsemnate. Orice patimă e 
pierzătoare de suflet, pentru că robeşte conştiinţa, desfiinţează libertatea omului si îl 
împinge la fapte necugetate. A muri pentru un chiştoc de ţigară e nu numai o prostie, 
ci un păcat de neiertat. Acolo unde nu poate birui prin mari încercări si chinuri, 
satana învinge prin „micile’' noastre patimi (n. ed.). 




36 


Dumitru Bordeianu 


carnea - resturi nevandabile: copite, bojoci, buze, pielite si capete de 
animale care, în ţările capitaliste nu s-ar fi dat nici măcar câinilor. Şi 
toate acestea erau în bună parte alterate. 

îmi aduc aminte de un fapt pe care nu-1 voi uita toată viata 
mea. Eram în curtea închisorii la Gherla, nu departe de bucătărie, 
când am văzut cum deţinuţii de drept comun scoteau din beciul 
secţiei a Il-a capete de bovine intrate în putrefacţie. Cu un băt lung 
introdus prin teste, ca să fie tinute la distantă, - atât era de 
insuportabil mirosul - cărăuşii fugeau cât îi ţineau picioarele până la 
bucătărie. Aici le azvârleau într-un butoi cu apă, unde erau spălate si 
puse în cazane, pentru hrana deţinuţilor politici. Cei de drept comun 
aveau un alt meniu. 

Din cauza acestor deşeuri mulţi deţinuţi s-au îmbolnăvit de 
ficat, de rinichi si de stomac, în special cei în vârstă si cei care în 
libertate avuseseră un regim alimentar mai deosebit. 

Ce elemente nutritive puteau conţine aceste alimente? Şi totuşi 
deţinuţii politici au trăit cu asa ceva. 

îmi mai vine în minte acum si un alt caz, în care foamea a 
reuşit să-l degradeze pe om până la starea de animal. Un fost moşier 
de origine greacă, pe nume Pană, în vârstă de 75 de ani si peste 1,80 
m înălţime, care în libertate avusese o burtă mare, ajunsese acolo, din 
cauza slăbirii, să-si formeze pe pântece patru sorturi de piele. 

L-am văzut la baie, dezbrăcat; arăta hidos. O dată, fiind scos 
cu alţi deţinuţi în vârstă la bucătărie, să cureţe de bălegar burţi de 
vacă alterate, a luat o fâşie si a ascuns-o sub un sort al burţii lui, ca s- 
o ducă si s-o mănânce în cameră. A fost văzut de un alt detinut, care 
din invidie l-a „turnat” la miliţianul de pază si la control i s-a 
descoperit alimentul cu pricina. Cât s-a rugat bietul om de miliţian 
să-l lase să o mănânce, asa alterată cum era, cu bălegar cu tot. 
Miliţianul însă l-a bătut peste cap cu bucata de burtă până l-a umplut 
de sânge. 

La Suceava, ancheta nu se făcea ziua, ca să nu se audă de afară 
vaietele de durere. Se făcea numai noaptea, de cum se însera si până 
la ziuă. în cinci luni, cât am fost anchetat, cei doi călăi care m-au 
torturat miroseau mereu a băutură 4 . 


4 Călăii trebuiau drogaţi; alcoolul adoarme conştiinţa, înăbuşă mila si îi dă 
celui beat puteri drăceşti (n. ed.). 



Mlaştina disperării 


37 


Instrumentele de tortură erau: vâna de bou, cravaşa, biciul si 
ciomagul. 

Iată preparativele pentru administrarea bătăii celui ales. Acesta 
era aşezat pe un fel de scrânciob, format din două scânduri; i se legau 
cu o sfoară mâinile si picioarele, i se introducea pe sub genunchi un 
ciomag si astfel, imobilizat burduf, era aşezat pe două scaune; 
ciomagul sprijinit pe ele, forma axul de învârtire. Astfel că, pe rând, 
o dată tălpile, o dată fesele ajungeau sus, în poziţia de lovire. 
Deţinutul nu putea face nici o mişcare, iar călăul putea să-l bată în 
orice poziţie, fără să întâmpine vreo rezistentă. Cei doi bătăuşi se 
aruncau asupra victimei cu o furie demonică. 

La începutul anchetelor băteau pe fesă si pe spatele gol, apoi 
din cauza rănilor pricinuite de lovituri, s-au gândit să-i acopere 
victimei spatele si fesele cu un şervet ud, ca să-l poată bate la 
intervale de timp destul de scurte. Bătaia la tălpi îti distrugea 
pingelele de la încălţăminte după numai câteva şedinţe. De aceea te 
încăltau cu nişte saboţi cu talpă de lemn, care erau mai rezistenţi la 
bătaie. Acest sistem călăii îl denumeau „moriscă” sau „scrânciob” 
pentru că, prin învârtire, veneai în cele două poziţii: „tălpi” sau 
„fese”. 

Cel mai greu de suportat era bătaia la tălpi cu ciomagul, căci 
simţeai lovitura nu în tălpi, ci în ceafă. La fese băteau cu vâna de 
bou. 

Alt supliciu folosea un fel de masă, numită „pat”, de lungimea 
staturii unui om, prevăzută cu belciuge la cap si la picioare. Spatele, 
de la ceafa la tălpi, rămânea liber, ca să poată fi lovit cu cravaşa, 
biciul sau vâna de bou. Acest „pat” era fixat în cuie pe două capre de 
lemn, care rămâneau imobile în timpul bătăii. Cel mai greu de 
suportat era biciul cu curele subţiri, ca o coadă de cal. Mai lipseau 
bilele de plumb colţuroase. De obicei această tortură era atât de 
sălbatică, încât cel supus chinului cădea în nesimţire. Pentru a-si 
reveni, era stropit cu apă, după care se îmbrăca si, sprijinit de un 
gardian, era readus în celulă. 

După o astfel de şedinţă victima era lăsată în celulă câteva 
zile, unde camarazii îl oblojeau, spălându-i rănile si aplicându-i 
comprese cu apă rece. îl îmbărbătau si-i susţineau moralul ca să 
poată rezista, ştiind că va fi dus din nou la schingiuire. 

După câteva zile erai luat, tot noaptea, si dus într-o celulă în 



38 


Dumitru Bordeianu 


aceeaşi secţie, prevăzută cu mese, scaune, cerneală si hârtie, ca să 
scrii tot ce ştiai. Bătăuşul avea o notă de la comisarul-sef, despre 
ceea ce trebuia să declari. Deţinutul era apoi lăsat din nou câteva zile, 
si după aceea dus iarăşi în celula destinată scrisului. Acum i se 
înmâna fiţuica, pe care era scris ce trebuia să declare. 11 lăsau acolo 
toată noaptea, timp suficient să mediteze si să decidă singur ce putea 
să spună din cele cerute. De multe ori această metodă îl punea în 
încurcătură si trebuia să fie foarte atent. Spre ziuă era readus în 
celulă, bucuros că nu mai trecuse prin „moriscă” sau „pat”. în 
schimb, începeau să-l frământe probleme de conştiinţă în legătură cu 
cele declarate în acea noapte. După alte câteva zile, era dus din nou 
în celulele de tortură, unde şedinţele se repetau aidoma. îi aplicau 
şedinţele cu „morisca” sau „patul”, rareori amândouă. Totul era 
reluat, de cele mai multe ori: când în celula de tortură, când în cea de 
scris, până când se termina ancheta. în cazul meu, aceasta s-a 
terminat la începutul anului 1949. 

Tortura era executată de către indivizi care nu aveau nimic 
comun cu conştiinţa si credinţa. Supliciul era echivalent în gravitate 
cu poziţia avută în Mişcare, cu cantitatea si calitatea celor imaginate 
a fi cunoscute de victimă, depinzând si de rezistenta sa fizică. 

Noaptea târziu s-a tras zăvorul celulei si un paznic cu o hârtie 
în mână mi-a pronunţat numele. Am avut o tresărire si o strângere de 
inimă. Mi-am zis: iată, a venit ceasul să vezi cine eşti, ce poţi, de ce 
eşti în stare si dacă ce ai gândit si exprimat merită supliciul la care 
urmează să fii supus. Numai încercarea te pune în situaţia de a te 
cunoaşte. 

După ce m-am îmbrăcat, am întrebat paznicul dacă voi mai 
reveni în aceeaşi celulă. Toţi cei din celulă s-au trezit, mi-au strâns 
mâna si mi-au urat să fiu tare. Cum paznicul nu mă grăbea, m-am 
uitat o clipă la fetele lor si am observat pe ele un sentiment de 
compătimire. Paznicul mi-a răspuns că, de revenit, voi reveni în 
celulă, dar în altă stare. Cei din celulă au tresărit la gândul a ceea ce 
mă aştepta. 

Am fost scos din celulă si, până să ajung la subsol, trecând pe 
la secţia de la parter, unde se făceau anchetele, paznicul, care nu era 
încă îndoctrinat, mi-a zis ironic: „Nu-ti mai dau la c..., că-i rană, te 
altoiesc la spate”. 



Mlaştina disperării 


39 


Şi a început hora. Unul cu cravaşa si altul cu biciul. Dacă 
loviturile cu cravaşa mai erau suportabile, cele cu biciul produceau 
nişte usturimi, de parcă-mi prăjeau jumări pe creier. 

Nu mai ştiu cât au lovit, ştiu însă că am leşinat. M-au stropit 
apoi cu apă, si m-au lăsat puţin, după care unul dintre ei mi-a spus: 
„îmbracă-te, banditule!”. Mi-am luat cămaşa, apoi pantalonii dar, 
când să încalt pantofii, nu m-am putut apleca, parcă-mi plesnea 
pielea de pe spate, asa că m-am străduit să-i încalt din poziţia ridicat. 

Unul dintre călăi a ieşit puţin afară; celălalt m-a întrebat 
sarcastic, stergându-si fata de sudoare: „Cum a fost, banditule, 
duşman al clasei muncitoare?” Nu ştiu dacă în acel moment îi uram 
sau îi dispreţuiam si dacă având posibilitatea să mă răzbun pe loc as 
fi facut-o sau nu. 

După puţin timp usa s-a deschis si gardianul m-a măsurat din 
cap până-n picioare, în timp ce călăul i-a spus să mă ducă de unde m- 
a adus. Mă sprijineam de paznic, pentru că mă usturau tălpile, parcă 
le puneam pe jar. 

Când am ajuns la subsol, unde era celula mea, paznicul, fiind 
sigur că nu-1 auzea si nu-1 vedea cineva, mi-a spus încet: „Ţi-am spus 
eu, domnule, că aici e iadul pe pământ! Ce ati făcut, de vă omoară în 
halul acesta?” M-am uitat la el, dar nu i-am răspuns. Ce puteam să-i 
răspund, în acea clipă? 

Abia aşteptam să ajung în celulă. Mă usturau tălpile si pielea 
de pe fese si spate, atât de rău, încât cu fiecare pas simţeam că îmi 
crapă pielea. Ajuns în celulă, parcă văd si acum pe fata camarazilor 
mei, durerea si compătimirea, de parcă ei ar fi fost în locul meu. Nu¬ 
mi dădeam seama cum arătam la fată. în închisoare nu era nici o 
oglindă. S-au ridicat toti pe prici - afară de Popa Ţanu - iar eu m-am 
întins pe burtă, căci numai asa puteam sta; durerile le simţeam 
aproape peste tot. Camarazii mei de celulă m-au dezbrăcat, eu 
nemaifiind capabil de nici o mişcare. Corpul îmi ardea ca focul. Un 
camarad a exclamat privind rănile mele: „Aoleu, frate, e groaznic!” 
Le-am cerut să-mi pună ceva ud pe răni. Nu-mi mai era nici foame, 
nici sete, si nici nu mai eram în stare să gândesc. îmi amintesc doar 
că spre seară le-am cerut apă să beau. 

După ce s-a făcut ziuă, plantonul de drept comun de pe culoar 
a deschis usa sub pretext că voia să ia tineta de apă si ne-a comunicat 
foarte speriat: „Pe unul dintre ai dumneavoastră, atâta l-au bătut de o 



40 


Dumitru Bordeianu 


lună încoace si n-au scos nimic de la el, încât acum ăştia l-au băgat la 
etuva care se vede de pe geamul din această celulă”. în momentul 
când am auzit de la planton numele victimei, pe care cei din celulă 
nu o cunoşteau, parcă cineva mi-a înfipt un cutit în inimă si, fără să- 
mi dau seama, am strigat: Gioga! 


Gioga 

Parizianu Gheorghe, zis Gioga, era un aromân din Bulgaria, 
venit cu familia în tară după cedarea Cadrilaterului. Am fost colegi 
de an la Facultatea de Medicină din laşi, unde mi l-a prezentat 
Moisiu. Atunci l-am cunoscut bine si am lucrat cu el, până la 
arestarea lui, la 15 mai 1948. îl iubeam si aveam toată admiraţia 
pentru curajul, puterea lui de sacrificiu, precum si pentru felul de a se 
ataşa de camarazii lui. Era numit „omul de granit”. 

Aflasem că fusese arestat la 15 mai, si aveam toată 
convingerea că de la Gioga nici un anchetator nu va scoate nimic. Şi 
intr-adevăr, de când fusese arestat si până la începutul lui iulie, 
bătăuşii n-au putut scoate nimic de la el. Tot corpul lui, din cap până 
în tălpi, era numai o rană. în ziua când am aflat despre el, călăii îl 
băgaseră în etuvă la temperatură ridicată 5 , doar-doar vor reuşi să-l 
facă să vorbească. 

Nu mai ştiu cum a scăpat din etuvă, ştiu doar că a fost 
condamnat pe declaraţiile altora. Poate de la cei cu care avusese nişte 
misiuni în munţi sau din altă parte, anchetatorii obţinuseră declaraţii 
ca să-l poată condamna; în nici un caz din spusele lui proprii. 

Cât priveşte activitatea lui de la Medicină, se pare că nu i-a 
interesat prea mult pe anchetatori, dovadă că eu nu am avut nici o 
confruntare cu el, cu toate că activasem împreună. 

Am relatat cazul lui Gioga pentru că, într-o altă împrejurare, 1- 
am întâlnit la Piteşti. 

Bătaia pe care am îndurat-o eu la 1 iulie era un procedeu 
curent, aplicat tuturor anchetaţilor la prima întâlnire cu bătăuşii. 
Aceştia întrebuinţau toate metodele de bătaie de care dispuneau, ca 


^ Ca si în antichitate, începând cu cei trei tineri din Babilon, ultima tortură 
aplicată a fost cea a focului, a arderii de viu (n. ed.). 


□ 




Mlaştina disperării 


41 


să-l impresioneze pe cel anchetat, să-l determine să declare tot ceea 
ce ştie. Metoda era concepută mai de sus, bătăuşii nu aveau decât 
misiunea să o aplice pe parcursul anchetelor. Duritatea ei, cum am 
mai spus, era în funcţie de poziţia avută în organizaţie de către cel 
anchetat. 


* 

După cele întâmplate, camarazii mei mi-au pus comprese pe 
răni, iar eu am avut timp să-mi fac un plan despre ceea ce să declar si 
ce să nu declar. 

La câteva zile, la aceeaşi oră din noapte, acelaşi gardian cu 
fiţuica în mână, strigă numele meu si mă invită să ies din celulă. 

Abia a tras zăvorul si a încuiat usa, că se si apropie de mine si 
îmi şopteşte: „Cum te mai simţi, domnule? în noaptea asta, ăştia iar 
te omoară în bătăi”. Mă uit la el, dau din cap, confirmându-i teama. 
Odată ajunşi pe secţia de anchetă, spre surprinderea mea, nu mă mai 
duce în celula în care am fost torturat, ci într-o celulă cu mese, 
scaune, hârtie si cerneală de scris. N-am aşteptat mult, că se trage 
zăvorul, se deschide usa si în clipa următoare, intră Blehan, cu miros 
de băutură după el. După întrebarea clasică: „Cum te simţi, 
banditule?”, la care nu-i răspund, îmi spune să iau loc la masă, să iau 
hârtie si cerneală si să scriu tot ce ştiu, azvârlindu-mi iar, înainte de a 
părăsi celula si a închide usa, calificativul obişnuit: banditule! 

Rămas singur în celulă, am luat o coală de hârtie si am încercat 
să notez ceea ce voi declara. Am început prin a scrie câteva date 
biografice, apoi, în mare, am schitat motivul pentru care credeam eu 
că mă arestaseră, aceeaşi declaraţie ca la Galata. Cum stăteam si 
aşteptam să vină Blehan si să vadă minimul ce scrisesem, mă vedeam 
deja dus în cealaltă celulă, unde aveam de înfruntat „morisca” si 
„patul”. Timpul trecea, dar Blehan nu mai venea; aveam impresia că 
fusesem uitat. Neavând ce face, mă apropii de usă si lipesc urechea, 
să ascult ce se petrece în secţie. Era linişte. Aşteptarea mă neliniştea, 
dar credeam că în noaptea asta nu se va mai bate. Am început să mă 
plimb pe spaţiul rămas liber când, pe neaşteptate, aud cum se trage 
zăvorul si se deschide usa. în prag apăru Blehan. „Banditule! Ai 
declarat totul?” mă întâmpină el cu expresia passe-partout, la care i- 
am răspuns foarte politicos: „Da, domnule anchetator!” 

Fără a privi hârtia de pe masă, a chemat paznicul care mă 



42 


Dumitru Bordeianu 


adusese si m-a dat în primire. Gardianul, observând că nu am fost 
bătut, cu un aer mai prietenos mi-a zis: „în noaptea asta ati scăpat de 
bătaie, domnule”. „Da, domnule” a fost răspunsul meu, si am intrat 
în celulă. 

Cum lampa era aprinsă, la zgomotul făcut de zăvor, camarazii 
mei s-au deşteptat. Era aproape de ziuă. îmi făceau semne, din care 
înţelegeam că voiau să ştie dacă s-a întâmplat ceva. Le-am făcut si eu 
semne, să-i liniştesc, că nu s-a întâmplat nimic. Pe fetele lor am citit 
atunci bucuria că în noaptea aceea scăpasem nebătut. M-am întins 
apoi pe prici si am adormit. 

M-am trezit târziu. Menţionez că la Suceava, cât au durat 
anchetele, nu erau restricţii privind întinsul pe prici si dormitul în 
timpul zilei. Probabil că această dispoziţie venea de sus, pentru că pe 
durata anchetelor - când nu puteai sta pe şezut - era permis să stai 
întins. 

Cum m-am trezit, a trebuit să povestesc camarazilor mei cum a 
decurs ancheta. 

Cei cu care eram în celulă, în afară de Popa Ţanu, au fost toti 
crunt torturati, după aceleaşi metode. Camarazii muncitori au fost 
atât de sălbatic chinuiţi, încât unii au fost ucişi în timpul anchetelor, 
iar alţii au înnebunit, foarte putini scăpând cu viată. La anchete, dar 
mai ales la demascări, atât anchetatorii cât si ofiţerii politici li se 
adresau cu ameninţarea: „Voi, bandiţilor, sunteti cei mai mari 
duşmani ai clasei muncitoare, pe voi o să vă stârpim până la unul”. 

Aceşti viteji n-au acceptat să li se pună cizma pe grumaz, 
zăbala în gură si ochelarii la ochi pentru a fi folosiţi de comunişti 
împotriva fraţilor lor. 

După câteva zile, la aceeaşi oră din noapte, acelaşi gardian m- 
a condus din nou în celula unde făcusem declaraţia scrisă. Aici mă 
aştepta Blehan care, cu un rânjet de animal de pradă, mi s-a adresat 
cu limbajul obişnuit: „Banditule! lată hârtie si cerneală, să scrii tot ce 
ştii”. Şi a plecat trântind usa. 

Rămas singur, parcă eram năuc, zicându-mi că ori eu sunt prea 
naiv ca să cred că-1 voi putea duce de nas, ori ei sunt tâmpiti. Era o 
încercare pe care bătăuşii voiau s-o facă si care putea să mă coste 
scump. Eram pus în fata unei dileme: declar sau nu declar tot ce 
ştiam? M-am hotărât să dau aceeaşi declaraţie pe care o dădusem 
prima dată. Şi, cum după aprecierile mele, îmi mai rămăsese timp 



Mlaştina disperării 


43 


înainte ca Blehan să apară, m-am apropiat de usă, am lipit urechea si 
... ceea ce am auzit în acea noapte pe secţia de anchetă îmi sună si azi 
în urechi, ca un ecou ce venea dintr-o lume unde geamătul, durerea si 
suferinţa nu mai aveau hotar. 

Ce m-a îngrozit atunci mai mult au fost strigătele si vaietele 
fetelor care erau anchetate. Parcă vedeam în fata mea pe mama si 
sora mea schingiuite, fără ca eu să le pot veni în ajutor. Aceste 
strigăte si vaiete îmi bubuiau în creier iar inima îmi era atât de 
zdrobită, încât nu mai ştiam unde mă aflu. Chinul si vaietele acelor 
suflete curate, nevinovate, îmi provocau o astfel de durere, că-mi 
venea să urlu, conştient fiind că nu puteam în nici un fel să le fiu de 
ajutor. Ce noapte îngrozitoare! 

Aceste strigăte de durere se îngânau cu alte vaiete de supliciu, 
venite de la bărbaţi, care în chinul lor li se adresau mamelor, cu 
strigătul disperat: „Mamă! De ce m-ai mai făcut!?” 

M-am desprins de usă, m-am retras în fundul celulei si mi-am 
astupat urechile, că nu mai puteam suporta. In clipa aceea mi-au 
revenit în minte cuvintele gardianului care mă ducea la anchetă: 
„Aici e, într-adevăr, iadul pe pământ”. 

Spre ziuă, se deschise usa si apăru Blehan, asudat si 
congestionat la fată, si cu un glas răguşit îmi aruncă ameninţarea: 
„Acum, banditule, cred că ai declarat tot. Ai auzit ce se petrece în 
celule? Vă omorâm pe toti!”. Stăpânindu-mi starea de nervi, i-am 
răspuns calm: „Da, domnule anchetator!” 

Peste puţin timp a venit paznicul să mă ducă în celula mea. Pe 
parcurs n-a uitat să mă felicite că nu mi se întâmplase nimic în 
noaptea aceea, afirmând că toti anchetatorii au înnebunit. 

Când am ajuns în celulă, spre ziuă, camarazii mei erau toti treji 
si surprinşi agreabil că n-am îmbrăţişat „morisca” si „patul”. 

Mi-am exprimat teama, fiind convins că anchetatorii aveau 
totuşi un plan, că ştiau unele lucruri despre mine, dar că mă lăsau să 
vadă până unde cred eu că-i pot înşela. 

In zilele următoare, au fost crunt bătuti doi camarazi din celula 
noastră: Nicolae Cojocaru si Calistru Mircea. Când am văzut halul în 
care au fost aduşi, mi-am zis că rândul meu nu va întârzia. 

Intr-adevăr, după câteva zile, acelaşi gardian a venit să mă 
ducă în camera de tortură. Aici mă aşteptau deja Blehan si 
Danielevici, cu nişte fete buhăite si congestionate, mirosind a băutură 



44 


Dumitru Bordeianu 


de-ti lua respiraţia. Blehan s-a repezit la mine, m-a luat de gât si 
scrâşnind din dinţi, a început litania cunoscută: „Până când, 
banditule, crezi tu că o să ne duci, crezi tu că noi suntem prosti? Nu, 
banditule, noi nu suntem prosti si o să-ti arătăm imediat că puterea 
este în mâna noastră”. 

Aşteptam cu înfrigurare urmarea. Şi a fost o poruncă scurtă: 
„îmbrăţişează patul”. M-am întins pe „pat”, unde am fost legat de 
mâini si de picioare. în timp ce-si suflecau mânecile, îmi pregăteau 
moralul, pentru tortura promisă: „Ai să vezi tu, banditule, cât suntem 
noi de destepti”. în momentul următor, un răpăit de bici si de vână de 
bou a umplut celula. Nu puteam striga, pentru că mi-au astupat gura 
cu proprii ciorapi. Strângeam doar din dinţi si măsele, neputând să 
urlu. 

Nu ştiu cât a durat operaţia, dar îmi amintesc că n-am leşinat. 
După un timp, călăii au plecat spre alte celule, cu alte victime, ca si 
mine. Cearceaful ud pus pe spate era ca un balsam pe rănile deschise. 
Revenind bătăuşii, s-au consultat între ei si au decis să nu continue 
bătaia, pentru că rănile vechi se deschiseseră din nou. M-au dezlegat, 
ţinând să-mi amintească, cu multă convingere, că de acum voi 
declara totul. Gardianul chemat să mă aducă în celula mea, văzând în 
ce stare mă găseam, n-a îndrăznit să-mi mai pună vreo întrebare, 
multumindu-se să mă conducă de unde mă luase. Când m-au văzut 
camarazii mei, nu si-au putut stăpâni lacrimile, atât erau de 
impresionaţi. 

După câteva zile, am fost dus iar în celula de scris si Blehan 
mi-a ordonat să scriu tot, că ştiu si ei tot ce ştiam eu. 

După plecarea lui, am început să mă întreb dacă ei ştiu într- 
adevăr ceva despre mine. De un lucru nu mă îndoiam: că anchetatorii 
de la Fălticeni, care erau la Suceava pentru anchetarea arestaţilor din 
judeţul Baia, si care mă căutaseră la 15 mai la părinţii mei, aveau 
cazierul meu politic, făcut în timpul lui Antonescu. Fapt confirmat de 
altfel si de fratele meu Vasile care era jandarm. între 1941 si 1945 
fusesem dat în urmărire prin posturile de jandarmi, fiind considerat 
un legionar periculos. în fata acestei evidente, acum nu mai puteam 
să neg că eram legionar. Şi m-am decis să recunosc că am fost 
legionar atât timp cât legionarii au fost la putere, pentru că Statul 
însusi se intitula „Stat National Legionar”, iar eu nu eram decât un 
cetăţean al Statului. După căderea legionarilor, n-am mai avut nici o 



Mlaştina disperării 


45 


legătură cu Mişcarea Legionară. 

îmi făceam socoteala că această declaraţie îi va satisface. Mai 
credeam însă că ei ştiau mai mult despre mine, dar mă lăsau să vadă 
cât voi putea rezista. Am declarat deci, că am fost legionar numai în 
1940, toamna, în legalitate. 

Când a venit Blehan să vadă declaraţia, a citit-o si apoi mi s-a 
adresat ca de obicei: „Vezi banditule, că ai fost legionar? Nu era mai 
bine să o declari fără ‘moriscă’ si ‘pat’? Vezi să nu mai faci astfel de 
greşeli, pentru că o să te coste scump!” în urma acestei afirmaţia a lui 
Blehan mi-am dat seama că bătăuşii mai ştiau si altceva despre mine. 
Totuşi atunci am fost condus de gardian la celulă, unde mă aşteptau 
camarazii. S-au bucurat că nu fusesem bătut, dar au observat pe fata 
mea o expresie bizară, semn pentru ei că se mai întâmplase si 
altceva. 


Confruntarea cu Moisiu 

în noaptea dinaintea confruntării cu Moisiu am avut un vis 
urât. îl vedeam pe Moisiu plin de sânge, desfigurat si privindu-mă cu 
multă ură. Nu cred în vise dar, a doua zi înainte de prânz, usa celulei 
s-a deschis si un gardian pe care nu-1 mai văzusem, însotit de 
gardianul cunoscut, mi-a citit numele si m-a invitat să-l urmez. 

Când am ajuns în secţia de anchetă, mi-am dat seama că nu mă 
duceau unde mai fusesem. 

Ne-am oprit în fata unei celule, pe usa căreia, pe un carton, era 
scris: „Birou de anchetă Nr. 2”. Am fost introdus si, spre 
surprinderea mea, l-am văzut pe Moisiu, singur. Era tuns si cu o fată 
care mă înspăimânta. S-a uitat la mine si eu la el fără să schiţăm nici 
un gest. 

Peste puţin timp intră apoi si comisarul-sef, care coordona 
anchetele camarazilor cu care fusesem coleg. M-a privit mirat si m-a 
întrebat dacă eu sunt Bordeianu, student la Facultatea de Medicină 
din laşi. La răspunsul meu afirmativ, mă întrebă dacă-1 cunosc pe 
Moisiu, arătând spre şeful meu pe Facultate, l-am răspuns că nu-1 
cunosc. A pus aceeaşi întrebare si lui Moisiu. Acelaşi răspuns 
negativ si din partea lui. 

în concluzie, comisarul-sef, ca un avertisment, ne zice: „Poate 



46 


Dumitru Bordeianu 


o să vă cunoaşteţi!” Cu aceasta, am fost readus în celulă, îngrozit de 
ceea ce văzusem pe chipul lui Moisiu. Când l-am văzut, am fost 
convins că atât el, cât si camarazii de la facultate nu vorbiseră nimic 
despre mine. 

In momentul când am avut confruntarea cu Moisiu, acesta nu 
ştia că losub Mihai si Ion Lunguleac, doi colegi de liceu si de 
facultate, erau arestaţi si că declaraseră anumite lucruri despre noi. 
Am mai aflat de la Moisiu că, după confruntarea noastră, el a fost 
atât de crunt bătut, încît multe zile după aceea nu mai putuse să se 
mişte. 

A doua zi după confruntare am fost scos din celulă după 
acelaşi ritual si dus la camera de tortură. Aici l-am găsit numai pe 
Blehan, care m-a luat imediat în primire. „Măi, banditule, nu-1 
cunoşti pe Moisiu, şeful tău de la Medicină?” Cu un calm abia 
retinut, i-am răspuns că n-am avut nici un sef, iar de numele de 
Moisiu n-am auzit niciodată. „Pentru că nu-1 cunoşti, descaltă 
pantofii, dă-ti jos cămaşa si pantalonii si vino încoace”. M-a legat 
după ritual, aşezat pe „moriscă”, mi-a pus sabotii în picioare si a 
început să mă lovească la tălpi cu ciomagul, tortură pe care o 
suportam cu atât mai greu cu cât loviturile se repetau în ceafă, de 
parcă îmi bătea cineva cuie în creier. 

După „moriscă”, a urmat „patul”, unde mi-a aplicat tortura la 
fese cu vâna de bou. Nu m-a lăsat decât atunci când n-am mai 
mişcat. încet, am reuşit să mă îmbrac si să-mi iau pantofii în mână, 
căci nu era chip să-i încalt; mă dureau tălpile de parcă as fi călcat pe 
jar. Gardianul a venit să mă ia. în drum spre celulă, văzând în ce hal 
eram, mi-a şoptit, oarecum tulburat: „Domnule, declară si dumneata 
ceva, că ăştia te omoară. Au mai fost cazuri când i-au dus la politie în 
oraş si nu s-au mai întors”. M-am uitat la el întrebător si am ridicat 
din umeri înainte de a intra în celulă, unde durerile si usturimea 
tălpilor si feselor mă făceau aproape să urlu. 

Acolo mă aştepta o surpriză. Nicolae Coj ocara si diaconul 
Eftimie erau întinşi pe prici, iar ceilalţi camarazi le puneau comprese 
reci. Cum m-au văzut camarazii, m-au luat în braţe si m-au aşezat 
alături de cei doi chinuiţi. L-am rugat pe Calistru să-mi pună si mie 
ceva ud pe tălpi si fese. 

După câteva zile, când mă mai refăcusem puţin, am fost 
condus în biroul comisarului-sef, unde l-am regăsit pe Moisiu 



Mlaştina disperării 


47 


desfigurat, sprijinindu-se cu umărul de perete. S-a uitat la mine cu 
atâta durere, încât am simtit că fusese bătut pentru fiecare student de 
la Medicină în parte. Uitându-mă asa la el, îl aud cum îmi şopteşte cu 
glasul aproape stins de parcă era în pragul morţii: „Camarade, de 
astăzi te descurci cum vei sti, eu nu-ti mai sunt sef'. 

Am trăit atunci clipa unei dezamăgiri atât de mari, de parcă mă 
vedeam aruncat în haos. Clipa despărţirii, poate pentru totdeauna, de 
şefii si camarazii mei. Nu înţelegeam deloc ce se petrecea în sufletul 
acelui om. Oare nu a mai putut suporta bătaia sau o făcuse doar de 
formă ca să audă comisarul-sef de după usă, ori să mă încerce. O 
avalanşă de întrebări se prăvălea peste mine. Nu mai eram în stare să 
gândesc. în acel moment intră comisarul-sef, se uită la mine si-mi 
puse întrebarea: „Nu-1 cunoşti pe Moisiu?” I-am răspuns: „Nu-1 
cunosc, domnule comisar!” 

După răspunsul meu, i-a ordonat lui Moisiu să se dezbrace, la 
pielea goală. Când l-am văzut pe Moisiu dezbrăcat si ce avea pe 
corp, pentru moment mi-am pierdut cunoştinţa, văzând negru 
înaintea ochilor. Nu mai văzusem în viata mea asa ceva, nici măcar 
în anchetele cele mai sălbatice. Tot trupul lui, din cap si până în tălpi, 
era o rană mare care supura. O durere de nedescris mi-a umplut 
sufletul, de parcă nu era fibră din corpul si din sufletul meu care să 
nu mă doară. Cine n-a trăit durerea, suferinţa, peste limitele 
imaginabile, nu va putea niciodată înţelege acest fenomen. Am fost si 
eu bătut crunt, dar ceea ce am văzut pe corpul lui Moisiu m-a topit. 

Comisarul i-a făcut semn lui Moisiu să se îmbrace, în timp ce i 
se adresa: „Spune-i dobitocului acestuia să recunoască, că-1 omor! 
losub si Lunguleac au declarat tot”. La acest „sfat”, Moisiu a răspuns 
scurt: „îl priveşte!”. Comisarul, cu un ton enervat: „Păi, dă-i 
dezlegare, ca să ştie omul ce face, că asa e la voi”. Moisiu n-a mai 
răspuns. M-am mai uitat o dată la el si iar mi-au dat lacrimile. 
Comisarul m-a apostrofat cu cea mai stupidă ironie: „îti plângi şeful 
sau pe tine?” la care nu am mai răspuns. 

Când auzisem numele celor doi, mi se tăiase răsuflarea. Abia 
atunci s-a făcut lumină în mintea mea. Nu fusese Moisiu cel care 
vorbise, căci nu-1 cunoscuse pe Lunguleac sau pe ceilalţi camarazi, ci 
numai cei doi spuseseră tot. Am fost apoi readus în celulă. 



48 


Dumitru Bordeianu 


Mihai Iosub si Ion Lunguleac 

Cei doi erau colegi de-ai mei, de liceu si de facultate. Prin 
martie 1948 Iosub, care era legionar în cadrul Facultăţii de Medicină, 
a făcut imprudenta (fără să mă anunţe, cum era obiceiul) să divulge 
prietenului său Lunguleac anumite secrete. Motivul pentru care Iosub 
avea încredere în Lunguleac era faptul că acesta, originar din 
Storojinet (în Bucovina de Nord, luată de ruşi) îsi văzuse mama si pe 
cei trei fraţi deportaţi în Siberia în toamna lui 1940, unde au si murit. 

Datorită acestei drame, Iosub se credea îndreptăţit să-i 
destăinuie că el este legionar, că activează ca atare în cadrul 
Facultăţii de Medicină din anul 1946, că şeful unităţii anilor 1 si 11 as 
fi fost eu, de asemenea că mai erau si alţi studenţi legionari si că 
şeful studenţilor medicinisti legionari era un student din anul VI, pe 
nume Moisiu Dumitru. 

A doua greşeală a lui Iosub a fost că a făcut imprudenta să 
fugă din Iaşi, după arestarea mea, în plină sesiune de examene; si a 
treia, că l-a luat pe Lunguleac cu el, în satul natal. 

La acea dată politia îi controla pe la facultăţile din Iaşi si prin 
cămine pe studenţii înscrişi la examene si prezenta acestora la ele. La 
un astfel de control făcut la căminul studenţilor medicinisti, politia a 
aflat de la colegii noştri că Iosub si Lunguleac nu numai că nu s-au 
prezentat la examenul care avusese loc cu câteva zile mei înainte, dar 
chiar au plecat din cămin si n-au trecut nici pe la cantină. Cum era 
uşor de aflat adresa lui Iosub de la secretariatul facultăţii, a fost 
anunţată politia din Fălticeni, care a făcut într-o noapte o percheziţie 
la părinţii lui Iosub. Aici i-a arestat din pat pe cei doi, i-a legat burduf 
si cu un jeep i-a dus în aceeaşi noapte la Suceava, la numai 50 de 
kilometri de acel sat. La percheziţie politia a găsit la cei doi 
legitimaţiile de studenţi ai Facultăţii de Medicină din Iaşi. 

Până la confruntarea mea cu ei, deci timp de vreo lună, au fost 
bătuti si torturati crunt. Dacă au declarat ceva, nu au făcut-o din alte 
motive decât că n-au mai putut suporta chinurile la care fuseseră 
supusi. 

După confruntarea mea cu Moisiu, cei doi au fost si ei 
confruntaţi cu el. Lunguleac, pe bună dreptate, a declarat că nu-1 
cunoştea. Iosub, la rândul lui, nu a recunoscut că era legionar sau că-1 
cunoştea pe Moisiu. 



Mlaştina disperării 


49 


Anchetatorul, versat, după ce Lunguleac fusese bătut de mai 
multe ori fără să declare nimic, i-a făcut o propunere pe cuvânt de 
onoare - când se ştia prea bine cât valora onoarea unui comunist - 
că-1 va lăsa liber dacă va spune tot ce ştia despre colegii lui legionari. 
Această propunere l-a făcut pe Lunguleac să nu intuiască perfidia 
comisarului si să-l creadă de bună credinţă, declarând tot ce ştia. Un 
alt fapt care l-a determinat pe Lunguleac să facă acest pas chiar după 
anchetă era că suferea de boala lui Basedow. El nu putea suporta 
foamea. Ca urmare, confruntat cu Iosub, Lunguleac a declarat în fata 
acestuia tot ce îi spusese acesta. Pentru că nu recunoştea, Iosub a fost 
torturat încă o săptămână si din nou confruntat cu Lunguleac până 
când a cedat, declarând totul. 

Eu, fiind din nou confruntat cu cei doi, n-am recunoscut nimic, 
si atunci mi s-a aplicat cea mai cruntă „moriscă”. 

Celula mea se transformase într-o adevărată cameră de spital, 
cu oameni schilodiţi si atât de slăbiţi, că se citea pe fetele lor că nu 
mai puteau rezista. Plantoanele de drept comun, îngrozite si ele de 
ceea ce vedeau în momentul când împărteau masa, confirmau că în 
întreaga închisoare domnea aceeaşi atmosferă de cruntă schilodire. 

Intr-o zi, spre sfârşitul lunii septembrie, în jurul orei zece, am 
fost dus în cabinetul anchetatorului-sef. Eram atât de slăbit fizic si 
dezorientat de cele întâmplate, încât parcă nu mai aveam puterea să 
gândesc. Intrat în birou, am fost întâmpinat cu cuvintele:„Măi, 
banditule! Mori ca un prost, pentru că uite avem aici declaraţiile prin 
care noi te putem trimite în judecată, să fii condamnat la ani grei de 
închisoare”. Mi-a dat să citesc toate declaraţiile care mă priveau. A 
adus apoi pe Iosub si Lunguleac să confirme în fata mea că erau într- 
adevăr declaraţiile lor. 

în urma acestor declaraţii si confruntări cu ei m-am decis să 
recunosc activitatea mea legionară în cadrul Facultăţii de Medicină 
din Iaşi, precum si că am fost sef de unitate al anilor I si II. 


înscenarea de „reconstituire” 

Era pe la începutul lui noiembrie 1948. îmi amintesc bine că 
încă nu nin s ese la Suceava. 

Era o zi însorită dar rece când, dimineaţa pe la orele zece, 



50 


Dumitru Bordeianu 


directorul închisorii, cu mulţi gardieni după el, a trecut din celulă în 
celulă, spunând că cine este student sau elev de liceu din laşi, să iasă 
în curtea închisorii. 

După aceea, anchetatorii ne-au grupat pe facultăţi. De-o parte, 
Universitatea cu Facultăţile ei, iar de cealaltă parte Politehnica cu 
facultăţile ei. Era pentru prima dată de la arestarea mea când am 
putut să-mi văd camarazii de la facultate. 

După ce au fost scosi toti studenţii si elevii, am fost îmbarcaţi 
în camioane militare, acoperite cu prelate si păziţi de soldaţi 
înarmaţi. Asa am fost conduşi, pe facultăţi, pe un platou în 
apropierea cetătii Sucevei. Ajunşi aici, s-a format un cordon de 
soldaţi înarmaţi cu puşti automate în jurul nostru. Spre surprinderea 
noastră însă, în afară de soldaţi, gardieni, anchetatori si bătăuşi, acolo 
mai erau si fotografi. 

Cei care conduceau înscenarea au ales o zi însorită, 
asemănătoare lunilor mai sau iunie, iarba fiind încă verde. Pentru ca 
anchetatorii să-si procure piese la dosar, necesare în fata instanţei de 
judecată, deoarece la arestare nu găsiseră nimic incriminator asupra 
noastră, au înscenat cea mai monstruoasă minciună: „aspecte din 
activitatea legionară”, care au fost filmate si fotografiate, pentru a fi 
ataşate la dosar, ca piese de acuzare. 

S-a fotografiat o „şedinţă de cuib în cadrul Facultăţii”, noi 
fiind repartizaţi pe unităti, exact asa cum scria în „Cărticica şefului 
de Cuib”. 

Ţinuta noastră vestimentară era civilă. Ne-au poruncit să ne 
dezbrăcăm. Am rămas numai în cămaşă, cu mânecile suflecate, ca să 
se vadă că afară e cald si ne-am aşezat pe iarba verde în apropierea 
unei pădurici. Apoi s-au desfăşurat „şedinţe pe unităti” si „şedinţe pe 
facultate”, unde a fost fotografiat Moisiu, primind raportul. 

Au mai fost fotografiate si cărţi de doctrină legionară, aduse 
bineînţeles de anchetatori si confiscate din timpul lui Antonescu. 
Aceste cărţi trebuiau să se găsească la şefii de unităti în timpul 
„şedinţei”. 

Pentru a dovedi caracterul terorist al legionarilor, au 
fotografiat si mânuiri de arme militare, aduse de soldaţi, precum si 
trageri la tintă. S-a mai înscenat si un foc de noapte - cu toate că era 
ziuă - lângă care se vedeau armele făcute piramidă, ca la instruirea 
ostaşilor, de unde trebuia să reiasă că legionarii, înarmaţi până în 



Mlaştina disperării 


51 


dinţi, reprezentau un mare pericol pentru siguranţa Statului. 

Dar cea mai sfruntată miselie a fost că cei denunţaţi la anchete, 
nefiind arestaţi încă, au fost înlocuiţi acolo cu alţi camarazi, care nu 
aveau nimic de-a face cu unitatea respectivă. Cel mai elocvent 
exemplu m-au fortat să-l dau eu, pozând pentru fratele meu Ion, cu 
care mă asemănăm si al cărui nume a fost evocat la anchetă, deşi nu 
fusese încă arestat. El nu făcea parte din Faculatea de Medicină, ci 
era student la Politehnică, losub Mihai, Ungureanu Alexe si 
Climescu, studenţi la Medicină, au pozat pentru alţi studenţi de la 
Politehnică, încă nearestati si care erau prietenii lor. Acelaşi 
procedeu a fost folosit si în cazul fetelor. 

Miselia si minciuna se puteau deduce si din faptul că în aceste 
fotografii toti aveam părul la fel de scurt, căci fusesem tunsi când 
fusesem încarceraţi la Suceava. Unii aveau mustată, ca mine care, în 
libertate, nu purtasem niciodată mustată. Unul singur purta, Costică 
Stamate. îmi amintesc bine că, pentru înscenare, şeful Centrului 
Studenţesc Legionar (CSL), Nicolae Simionescu, s-a consultat cu 
Bogdanovici, şeful Universităţii, cu Moisiu si Costică Butan, şeful 
Politehnicii, fiindcă, cu voia sau fără voia noastră, anchetatorii ar fi 
făcut acelaşi lucru 6 . 

Calculul nu a ieşit precum fusese prevăzut, deoarece procesele 
celor din închisoarea Suceava s-au judecat în alte circumstanţe, pe 
care le voi relata la capitolul despre procese si complete de judecată. 

După această mascaradă am fost din nou îmbarcaţi în 
camioane, însoţiţi de inseparabilii soldaţi înarmaţi si readuşi în 
celulele noastre, unde au avut loc discuţii, cu păreri si previziuni 
diferite. Anchetele au continuat si ele cu torturi de aceeaşi intensitate 
până spre sfârşitul lunii decembrie. 


Atmosfera de după înscenări 

După această înscenare, deţinuţii erau într-o stare de plâns, 
fără asistentă medicală si cu un regim alimentar care-i adusese într-o 
stare încât abia se mai puteau tine pe picioare. Cea mai cruntă 


6 „La vremea aceea va împărăti minciuna, care este Antihrist” (Sfântul Nil 
Athonitul) (n. ed.). 


□ 



52 


Dumitru Bordeianu 


suferinţă si cel mai greu de suportat a fost foamea, care, începând cu 
această dată ne va măcina în mulţii ani de închisoare. Fiecare a 
îndurat-o în funcţie de tipul constituţional si de voinţa si stăpânirea 
de sine pe care le avea. 

Din cauza acestei suferinţe aproape de nesuportat, unii - putini 
la număr - au cedat la anchete, iar alţii au făcut fel de fel de 
compromisuri. Pe vremea aceea, în Moldova se mai resimţea încă 
lipsa de alimente, după cei trei ani consecutivi de secetă, 1945-1947. 
Nu voi uita niciodată că de Sfântul Dumitru (26 octombrie), 
aniversarea numelui meu, după masă, colega mea de an, deţinută pe 
secţia de femei, fiind la plimbare - numai fetele aveau dreptul la zece 
minute de plimbare - s-a apropiat de geamul cu gratii si mi-a aruncat 
o pâine mare de 1 kilogram, urându-mi în şoaptă: „La mulţi ani!” 
Gardianul care le păzea nu a observat-o, însă un soldat din tumul de 
veghe a văzut-o si a denuntat-o. A fost uşor de recunoscut pentru că 
dintre toate fetele, numai una singură purta coade. Drept pedeapsă, 
fiind dusă la anchetă, a luat o bătaie pe care cred că n-a uitat-o nici 
până în ziua de azi. în plus, timp de o lună de zile nu a mai avut voie 
să iasă la plimbare sau să cumpere pâine. 

îndată ce am primit pâinea, am prevăzut că va veni percheziţia 
si de acea am împărtit-o repede între noi, înfulecând-o pe nerăsuflate. 
Popa Ţanu nu a vrut să primească. Când au venit să percheziţioneze, 
obiectul delict dispăruse deja, iar noi nu am recunoscut nimic. 

într-o bună zi, pe la sfârşitul lui noiembrie, sunt scos cu 
Cojocaru ca să ducem fetelor o tinetă cu apă de băut de la fântâna din 
curtea închisorii. Cu această ocazie, datorită gardianului de pe secţia 
fetelor, care era mai cumsecade, am putut intra din celulă în celulă cu 
tinetele, ca să le vedem pe toate. Cu unele dintre ele am putut să 
vorbim, să schimbăm informaţii, gardianul prefăcându-se că nu vede 
nimic. Ceea ce însă m-a impresionat în mod deosebit si foarte 
neplăcut în aceste celule a fost igiena. M-am îngrozit si în acelaşi 
timp mi-am pus întrebarea: cum vor rezista si cum vor suporta 
femeile condamnate condiţiile de închisoare? Prin structura lor 
anatomo-fiziologică ele aveau nevoie de o igienă corporală diferită 
de a bărbaţilor, majoritatea fiind tinere. 

Am văzut în aceste celule cârpe improvizate, de diferite 
mărimi si culori, spălate doar cu apă rece. Probabil că aceste cârpe 
erau rupte din combinezoanele lor si jena la care fuseseră supuse 



Mlaştina disperării 


53 


aceste făpturi atât de gingaşe se citea pe fata lor. Mirosul în celulă 
era atât de insuportabil, încât nu era de mirare că li permisese o 
plimbare zilnică de zece minute, timp în care uşile erau lăsate 
deschise. Era nevoie să li se usuce cârpele si să se aerisească celula. 
Le-am întâlnit după eliberare pe unele dintre ele. Executaseră 16 ani 
de detenţie si mi-au mărturisit că femeile au suportat mult mai greu, 
din acest punct de vedere, condiţiile din închisoare. 

In tot timpul anchetelor si proceselor nu s-a făcut baie, nu ni s- 
au spălat rufele si nici nu am primit săpun. Să tragă concluzia ce se 
cuvine domnişoarele si doamnele din lumea civilizată. Toate femeile 
arestate din tara noastră sub regimul comunist au fost adevărate 
eroine. Cinste lor, de-a lungul istoriei! 

Nu pot încheia acest capitol, fără a spune că au fost si oraşe ca: 
Bucureşti, Timişoara, Galaţi, Cluj etc., unde torturile si bătăile au 
fost si mai feroce. Anchetele, înscenările, si procesele de la Suceava, 
asa cum s-au desfăşurat ele, amintesc însă permanent de cea mai 
odioasă politie si justiţie. Şi aici, în bezna minciunii justiţiei s-a 
petrecut pervertirea si degradarea. 


Crăciunul anului 1948, la Suceava 

Oamenii milostivi si buni creştini din Suceava si satele din jur 
aveau frumosul obicei ca sâmbăta si la sărbători mari, să vină la 
poarta închisorii să aducă deţinuţilor tot felul de alimente si 
îmbrăcăminte. Din prima sâmbătă, când închisoarea a început să se 
umple cu noi, cei arestaţi la 15 mai, aceşti piosi creştini au venit la 
poartă cu alimente. 

De sărbătoarea Sfântului loan cel Nou de la Suceava, oraşul 
fiind plin de creştini de prin împrejurimi, ba chiar din Maramureş, au 
încercat mulţi să aducă mâncare deţinuţilor. Slugile satanei însă, 
care-i înfometau pe cei arestaţi, i-au alungat cu vine de bou, 
răstumându-le coşurile cu mâncare, înjurându-i si lovindu-i. Aceşti 
fideli creştini s-au adunat apoi pe terenul târgului de vite unde aveau 
căruţele, făcând semne deţinuţilor, arătându-le cum li s-au răsturnat 
coşurile de alimente. Scena a fost văzută de altfel si de deţinuţii de pe 
latura cu poarta închisorii, ca si de cei de la primul etaj. Multe femei 
plângeau de ceea ce li se întâmplase. 




54 


Dumitru Bordeianu 


Pe la sfârşitul lui decembrie 1948, o mare parte din anchete 
erau deja terminate. Cei scăpaţi întregi din torturi îsi adunau 
gândurile, pregătindu-se sufleteşte pentru marea sărbătoare a Naşterii 
Domnului. 

Nu voi uita niciodată clipele de duioşie si înălţare sufletească, 
când din fiecare celulă de fete, începând cu apusul soarelui si până la 
stingere, ocupantele ieşeau pe rând la geamul celulei si cântau. Nu 
mi s-a părut vreodată un cântec mai dulce, mai suav, mai înălţător 
spre cer decât vocea acestor privighetori închise după gratii. Ceea ce 
a impresionat până la lacrimi pe toti arestaţii de pe acea parte a 
închisorii erau cântecele de leagăn, pe care le cântau mamele ai căror 
copii nu mai ştiau de ele. 

De la subsol, de unde eram eu, nu se putea vedea ce se petrece 
peste zidul închisorii, însă cei de la etaj, de cum se însera, vedeau 
grupuri de oameni care ascultau de afară ce se cânta înăuntru. 
Niciodată un colind de Crăciun nu mi s-a părut mai aproape de cer, 
mai simtit din adâncul inimii, mai melodios, decât cel îngânat de 
după gratii de fetele din închisoarea din Suceava. 

Crăciunul si Anul Nou le-am petrecut în frig, foame si tristete. 
Lua atunci flintă cea mai odioasă politie secretă, Securitatea, iar 
pentru noi începeau înscenările de procese, cu anii grei de închisoare 
la care aveam să fim condamnaţi. 


Izolarea 

In ziua de 15 ianuarie 1949, de la secţia noastră din subsol se 
auzeau usi deschizându-se si paşi pe coridor. înainte de prânz, un 
gardian cu o listă în mână a deschis celula noastră si mi-a citit 
numele, spunându-mi fraza pe care aveam să o aud timp de 15 ani: 
„Fă-ti bagajul si ieşi afară!” 

Mi-am făcut bagajul, format din câteva rufe pe care le-am 
îngrămădit într-o boccea si mi-am îmbrăţişat camarazii cu care mă 
obişnuisem, alinându-ne durerile si suferinţele atâtor luni de anchetă. 
Aveam să nu-i mai întâlnesc niciodată, în afară de Popa Ţanu. 

Ieşit din celulă, mergeam în urma gardianului care, uitându-se 
pe o listă, s-a oprit în fata celulei nr. 15. în acea clipă n-am dat nici o 
importantă acestui număr, care simboliza cu anticipaţie anii care 



Mlaştina disperării 


55 


urmau. 

Intrând, mă aşteptam să văd un prici, dar în locul lui am 
descoperit sub un geam o rogojină ruptă si o pătură roasă si găurită. 
In primul moment nu ştiam ce să cred, pentru ce eram izolat si dacă 
voi sta aici până la proces sau voi fi dus cu alţi camarazi. Am aşteptat 
să vină masa de prânz. Nu ştiam nici dacă gardianul care era pe 
secţia noastră era si aici. Mare mi-a fost mirarea ca, la ora prânzului, 
să constat că nu mi se mai deschidea usa să mi se toarne ciorba în 
gamelă ca până atunci, ci numai usita de sub vizetă. 

Mi-am dat seama astfel că în afară de celulele comune mai 
existau si celule individuale, asa numitul regim de izolare. Condiţiile 
erau cu totul diferite fată de celulele unde fusesem până atunci. 

Nu după mult timp, si-a făcut apariţia si comandantul 
gardienilor, numit în limbajul lor primul, cu o hârtie în mână. 
Trebuia să se convingă dacă numele meu corespundea cu cel notat pe 
hârtia lui. Mi-a cerut deci să-i spun ziua, luna, anul si locul naşterii, 
numele părinţilor, unde am fost arestat si de cine, precum si profesia. 

După stabilirea identităţii, mi-a precizat că eram izolat în 
această celulă cu un regim special, până la proces. Nu aveam voie să 
bat în usă si nici să-mi duc tineta de necesităţi si apă de băut afară, 
acestea urmând a fi schimbate tot la trei zile. Nu aveam dreptul decât 
la rogojina si pătura care se găseau sub geam, pentru dormit. Inutil de 
precizat că nu aveam voie să cer nimic - regim fixat de către cei care 
m-au anchetat. Primul, după înşiruirea acestor interdicţii, a închis 
usa, a tras zăvorul si a dispărut. Puteam să urlu, să strig, să mă dau cu 
capul de pereţi, să cer ajutor; nu mă auzea nimeni. Pentru prima dată 
eram singur, înspăimântător de singur. Frigul si foamea care mă 
rodeau erau, parcă, mai uşor de suportat decât chinul întrebărilor si al 
contradicţiilor din conştiinţa mea. Din cauza frigului nu puteam 
dormi. 

Intr-o noapte, târziu, neputând dormi, mă mişcăm prin celulă 
si am auzit cum se deschide zăvorul, apoi usa, si în cadrul ei apăru un 
individ într-o uniformă pe care nu o mai văzusem până atunci. Am 
înţeles repede, după expresia cazonă cu care mi s-a adresat, cu cine 
aveam de-a face: „Banditule, îmbracă-te si vino după mine!” Cum 
dormeam îmbrăcat din cauza frigului, nu mai era nevoie să iau nimic 
pe mine. Frigul din corpul meu parcă dispăruse când în fata mea s-a 
deschis bezna necunoscutului, căci nu ştiam dacă mă voi mai 



56 


Dumitru Bordeianu 


întoarce în celulă si cum voi arăta atunci la înfăţişare. 

Ieşit pe coridor, mi s-a ordonat să-mi pun mâinile pe cap, să nu 
scot un cuvânt si să merg în vârful picioarelor. Mergeam foarte încet, 
epuizat de un regim atât de inuman timp de aproape patruzeci de zile. 

Ajuns pe secţia de anchetă, abia făcusem vreo zece paşi, că 
ofiţerul mă ia în primire cu următoarele dispoziţii: să mă apropii, să- 
mi reazăm fruntea de perete, să tin în continuare mâinile pe cap, să 
nu mă uit nici în stânga, nici în dreapta si să nu fac nici o mişcare. 

Când am intrat în celulă am rămas uluit. Ofiţerul care-mi 
ordonase ce-mi ordonase nu era altul decât avocatul meu apărător, 
desemnat din oficiu în procesul din iarna lui 1947, la Tribunalul 
Militar din Iaşi. 

Acela fusese un proces intentat de către Prefectura judeţului 
Baia, referitor la cele întâmplate cu prefectul în timpul alegerilor din 
19 noiembrie 1946. 

Cine era acest ofiţer? Se numea Ion Gheorghe, fost colonel 
magistrat si Preşedinte al Tribunalului Militar Teritorial Iaşi. După 
instalarea guvernului Groza, fusese epurat din Justiţia Militară, 
profesând în continuare ca avocat. 

Cum ajunsese apoi acest avocat, peste noapte, la acelaşi grad 
de colonel, ca fost preşedinte de tribunal militar, era uşor de înţeles! 

După ce mi s-au verificat datele personale, mi s-a citit actul de 
acuzare: 

„Preşedintele Tribunalului Militar Iaşi, trimite în judecată pe 
inculpatul mai sus menţionat: 

- conform articolului 209, aliniat (a), pentru crima de uneltire 
împotriva ordinii sociale; 

- conform articolului 107, pentru crimă de complot; 

- conform articolului 102, pentru crimă de înaltă trădare. 

Curtea va judeca cazul si va da sentinţa, conform procedurii 

penale militare. Inculpatul a recunoscut faptele menţionate în actul 
de acuzare prin declaraţia dată organelor de anchetă, fără presiune, 
de bună voie si semnată cu mână proprie”. 

In clipa aceea revoltă mi-a cuprins toată fiinţa. Parcă îmi 
amuţise graiul. 

Observând figura mea, colonelul a continuat cu o voce mai 
puţin autoritară, precizând că inculpatul, adică eu, avea dreptul la 
apărare prin avocatul pe care-1 va angaja, si că acest avocat va trebui 



Mlaştina disperării 


57 


să cunoască dosarul clientului până în ziua procesului, ce va începe 
pe ziua de 21 februarie 1949 la orele 8 a.m. 

M-a invitat apoi să semnez că am luat cunoştinţă de cele 
menţionate mai sus. M-am apropiat de masă, am luat hârtia ce mi se 
întindea, am semnat-o si m-am retras. Ofiţerul care mă introdusese în 
sală m-a condus cu acelaşi ritual la celula nr. 15 de la subsol. Cum 
lumina era încă stinsă în celulă, trăiam cu falsa impresie că aveam cu 
cine discuta cele petrecute cu câteva minute înainte, asa cum se 
întâmpla la comun. 

Eram atât de năuc si de dezorientat de cele auzite, că pentru un 
moment m-am întrebat dacă era realitate sau un vis urât ceea ce se 
petrecea cu mine, sub influenta frigului si a foamei. 

Nu ştiu cât timp să fi trecut, până am văzut pe geam cum se 
crapă de ziuă. Picioarele îmi erau grele, ca de plumb. Cât m-am 
mişcat prin celulă, frigul dispăruse parcă din coipul meu, cu toate că 
afară era o iarnă grea si un ger de crăpau pietrele. M-am întins pe 
rogojină îmbrăcat, am tras pătura peticită peste mine si am închis 
ochii. 

Nu ştiu cât am dormit si m-am trezit îngheţat când gardianul 
mi-a deschis usita de sub vizetă ca să-mi ceară gamela. M-am ridicat 
greu de pe podea si i-am întins-o. Mi-a strecurat-o apoi cu ceai cald, 
care mi-a încălzit tot coipul si m-a trezit la realitate. Am început să 
derulez filmul pe care-1 trăisem în noaptea aceea, încercând să 
descifrez, cât mă pricepeam, termenii juridici din actul de acuzare. 
Crima de înaltă trădare o consideram cea mai gravă. Cât priveşte 
complotul, acesta reieşea din înscenarea cu armele de lângă Cetatea 
Sucevei. 

Ceea ce mă neliniştea însă si mă tulbura până la furie era 
regretul de a nu-i fi răspuns colonelului la fraza introdusă în 
declaraţia mea cum că: „am declarat de bună voie si nesilit de 
nimeni”. Mă gândeam că studiind dosarul împreună cu avocatul, 
acesta va constata falsul si faptul va fi în favoarea mea. 

O! Cât de naiv si neştiutor eram în materie de justiţie 
comunistă! Abia după proces am aflat ce era această justiţie, cum se 
aplica si cine decidea în realitate sentinţele. 



58 


Dumitru Bordeianu 


Procesul (mascarada justiţiei) 

In ziua de 21 februarie 1949 usa celulei s-a deschis si 
gardianul de pe secţie mi-a citit numele si m-a invitat să mă îmbrac. 
Cu o voce mai omenească, mi-a mai spus: „Domnule, a sosit ceasul 
să vă duc în sala de şedinţe, la proces!” Am încercat un sentiment de 
bucurie, gândind că îi voi revedea pe colegii si camarazii mei. 

Am fost condus pe secţia de la parter, unde se făceau 
anchetele. Pe un carton era scris „Sala de şedinţe”, sală opusă uşii de 
intrare în închisoare. Când am intrat acolo, am observat improvizaţia. 
Sala, de obicei rezervată pentru întrunirile si şedinţele personalului 
închisorii, era transformată în sală de şedinţe pentru judecată. 

în mod normal, aici puteau încăpea cel puţin două sute de 
persoane. Intrând, am fost luat în primire de un ofiţer de securitate 
care, după ce mi-a strigat numele, m-a condus în prima bancă, unde 
era şeful meu Moisiu, flancat în stânga de Petrică Tudose si Virgil 
Lungeanu, iar în dreapta de Mircea Bârsan, lângă care am luat loc si 
eu. 

Moisiu, profitând de neatenţia securistilor, ne-a atras atentia să 
nu recunoaştem nimic din declaraţiile pe care le-am dat „de bună 
voie” si „nesiliţi de nimeni”. Acelaşi consemn să fie transmis si 
celorlalţi când vor fi aduşi în sală. 

După aproape o oră au fost aduşi în sală toti camarazii arestaţi 
din cadrul Facultăţii de Medicină. Securistii ne-au interzis să vorbim 
între noi. 

De-odată, a intrat în sală Blehan, îmbrăcat în uniformă de 
securitate. S-a uitat la noi cu un aer de mareşal, sfidător si obraznic. 
Am bănuit că ceilalţi ofiţeri de securitate din sală erau bătăuşii pentru 
celelalte judeţe din jumătatea de nord a Moldovei. 

Pe la orele nouă dimineaţa, a intrat în sală completul de 
judecată, format din: 

- preşedinte: colonel Ion Gheorghe; 

- doi ofiţeri care nu erau magistraţi, dar îndeplineau rolul de 
asesori populari; 

- procurorul militar, un magistrat, grefierul si două 
dactilografe. 

Preşedintele a ordonat grefierului să facă apelul inculpaţilor, 
atât al celor prezenţi, cât si al celor declaraţi la anchete, dar încă 



Mlaştina disperării 


59 


nearestati. Inculpaţii prezenţi erau 123. Cei nearestati erau în număr 
mai mare. 

După apel, procurorul a dat citire actului de acuzare si de 
trimitere în judecată. Aşteptam ca băncile din spatele nostru să fie 
ocupate de rudele noastre, precum si de altă asistentă. Băncile si sala 
de şedinţă au rămas goale. După vreo două ore, Curtea a întrerupt 
şedinţa, pentru o pauză de o jumătate de oră, iar în sală nu au rămas 
decât câţiva gardieni să ne păzească să nu vorbim, care se făceau că 
nu ne observă. Astfel, am aflat că din tot lotul nu au fost izolate decât 
opt persoane: Moisiu, Tudose, Lungeanu, Bârsan, Bordeianu, 
Parizianu, Scutaru si Stamate. Toţi eram izolaţi, fără să ştim unul de 
altul, pe aceeaşi secţie de la subsol. 

In închisoarea din Suceava pereţii dintre celule erau atât de 
groşi, încât legătura între celule nu se putea face prin metodele care 
se cunoşteau atunci, în primele luni de închisoare, adică prin bătăi 
repetate cu pumnul în pereţi. 

Noi toti cei izolaţi am avut acelaşi regim si numai noi am fost 
scosi noaptea din celulă si duşi în fata completului de judecată. Eram 
toti convinşi că au făcut această mascaradă pentru a ne intimida. 
Ceilalţi camarazi au fost izolaţi în două camere. 

Aşteptasem să vină avocaţii să ia legătura cu noi, cu câteva 
zile înainte de începerea procesului, conform legii, ca să aibă timp 
suficient să studieze dosarele; de asemenea ne aşteptam să vină 
asistentă din afară, părinţi, prieteni etc. 

Puţin timp înainte de intrarea completului de judecată, în sala 
de şedinţă au apărut doi indivizi, unul îmbrăcat într-un cojocel nou - 
cumpărat desigur de curând de securisti - si celălalt cu o scurtă din 
stofă de lână de casă. Păreau atât de suspecţi si mai ales inoportuni, 
că ne puneam întrebarea ce rol aveau de jucat în proces. Nu erau 
dintre rudele noastre, nici dintre prieteni sau cunoscuţi, ca să-si 
justifice astfel prezenta în sala de şedinţe si nici nu făceau parte din 
asistenta completului de judecată. Observându-i mai îndeaproape, am 
constatat că erau cu chef, pregătiţi din timp si cu un anume scop, pe 
care aveam să-l descoperim abia mai târziu. 

îndată ce completul de judecată s-a instalat, cei doi indivizi au 
început, ca la un semnal, să strige cât îi ţinea gura: „Moarte lor! 
Moarte lor!” 

La auzul acestor cuvinte, Moisiu, şeful lotului, fără să ceară 



60 


Dumitru Bordeianu 


voie Preşedintelui, s-a ridicat în picioare si adresându-se acestor 
intruşi cu o voce iritată si destul de puternică, le-a pus întrebarea: 
„Măi bădie, cui strigaţi voi, moarte lor?” Noi ne uitam la ei surprinşi. 
Cineva din completul de judecată le-a făcut semn si ei au reînceput 
cu si mai multă vervă: „Moarte lor!” 

După cele întâmplate, Preşedintele, colonelul Ion Gheorghe, 1- 
a făcut atent pe Moisiu că nu are voie să vorbească, nici să se mişte 
din poziţia pe care i-a fixat-o Curtea si că întrebările se vor pune 
numai prin completul de judecată. 

Atunci Moisiu, abil intelectual si bun orator, a pus în numele 
celor de pe băncile de acuzare o întrebare Preşedintelui si Curţii, 
rugându-i să precizeze identitatea celor doi indivizi care cereau în 
gura mare „moarte lor!”, precum si rolul pe care îl aveau ei în acest 
proces. Preşedintele a declarat că cei doi erau reprezentanţii clasei 
muncitoare si că aveau dreptul prin lege să asiste la proces, deoarece 
acesta fiind public, era permis oricărui cetăţean român să ia parte la 
dezbateri. 

Moisiu s-a enervat, si cu un ton destul de agresiv i-a răspuns 
Preşedintelui: „Dacă procesul este public si orice cetăţean român are 
voie să ia parte la dezbaterile lui, atunci, domnule Preşedinte, vă rog 
să-mi spuneţi de ce părinţii, fraţii, alte rude si prieteni de-ai noştri sau 
alţi cetăţeni nu se găsesc în sală?” La care Preşedintele i-a răspuns: 
„Nu te priveşte pe d-ta această problemă!” 

Moisiu, din ce în ce mai enervat: „Dacă nu mă priveşte, atunci, 
nici pe onorata Curte nu trebuie să o privească dacă eu nu voi 
răspunde la întrebările puse”. Replica Preşedintelui a fost brutală: 
„D-ta si toti inculpaţii de pe banca acuzării, sunteti obligaţi să 
răspundeţi Curţii, pentru că în caz contrar ea are mijloace să vă facă 
să vorbiţi!” 

„Atunci, reia Moisiu, acest complet de judecată este un 
complet de anchetă?” 

Preşedintele, mai ameninţător: „Iti atrag atentia, că orice 
ofensă si injurii aduse Curţii se pot pedepsi conform legii”. 

„Legea de care faceţi uz, domnule Preşedinte, este legea 
pumnului, legea junglei”, nu s-a putut abţine Moisiu. 

Preşedintele, enervat, s-a ridicat si cu un ton autoritar l-a 
ameninţat că, dacă o singură dată va mai îndrăzni să facă astfel de 
afirmaţii, faptul îl va costa scump. 



Mlaştina disperării 


61 


Totuşi ne găseam în fata unei situaţii tragi-comice si nu mai 
ştiam ce concluzii să tragem. Ne aflam într-adevăr în fata unei 
judecăţi sau în fata unei mascarade? Fiecare dintre noi si-a dat însă 
seama că orice am spune nu mai avea nici o importantă, pentru că 
acest complet de judecată era instruit, încă dinainte de a intra în sala 
de şedinţe, cum să judece si ce pedeapsă să dea fiecăruia dintre 
inculpaţi. 

După ce procurorul a dat citire actului de trimitere în judecată 
a fiecăruia dintre noi, completat cu faptele incriminate, a cerut pentru 
fiecare pedeapsa maximă, potrivit articolului respectiv din codul 
penal. 

Culmea injustiţiei si a ridicolului s-a văzut însă atunci când 
Preşedintele a anuntat în instanţă că inculpaţii aveau dreptul la 
apărare. în timp ce el făcea această afirmaţie, parcă la comandă, cinci 
indivizi îmbrăcaţi în civil au apărut în sală si s-au aşezat pe o bancă 
lângă fereastră, aproape de masa completului de judecată. Nu erau 
alţii decât avocaţii apărării. Preşedintele, adresându-li-se, le-a 
precizat că fiecare avea de „apărat” zece inculpaţi, invitându-i să ia 
imediat legătura cu „clienţii” lor. Apoi, întorcându-se către noi, ne-a 
spus: „E o favoare de a avea avocaţi din oficiu!” 

Avocaţii au primit dosarele si, după lista înmânată de 
Preşedinte, fiecare si-a luat în primire inculpaţii pe care trebuia să-i 
apere. După ce au răsfoit dosarele timp de vreo zece minute, 
Preşedintele le-a cerut să le depună pe masă, fără a fi avut nici măcar 
timpul să ia la cunoştinţă de conţinutul lor. 

în fata acestui spectacol mai mult decât ridicol, am rămas cu 
totii înmărmuriţi, dându-ne seama că ne aflam în fata unei regizări 
care nu era nici judecată, nici apărare, ci o sinistră mascaradă în care 
nu mai rămăsese decât acuzarea. 

Simulacrul de şedinţă a luat sfârsit spre orele sase după- 
amiaza. Am fost apoi conduşi fiecare în celula lui, nu înainte de a fi 
anunţaţi de Curte că a doua zi, la ora opt dimineaţa, va continua 
procesul. 

A doua zi, 22 februarie 1949, dimineaţa, am fost aduşi din nou 
în sala de şedinţă, unde am fost aşezaţi în ordinea următoare: şeful de 
lot, cei patru şefi de unităti, apoi Scutaru si Parizianu, formând o 
grupă. Şeful de lot, care era la marginea băncii, s-a adresat avocatului 
care trebuia să ne apere, întrebându-1 dacă el era avocatul acestei 



62 


Dumitru Bordeianu 


grupe. 

Culmea ruşinii si încălcarea elementarei idei de justiţie privind 
apărarea era că avocatul nu avea dosarul inculpatului, acesta fiind 
înlocuit de către Preşedinte cu câteva foi. După aceea Preşedintele, 
„constatând că procedura juridică a fost îndeplinită”, ar fi trebuit să 
dea cuvântul apărării. 

S-a început cu primul inculpat, şeful de lot Moisiu Dumitru. 
Preşedintele îi ordonă lui Moisiu, judecat ca sef de lot, să se ridice în 
picioare. Stupoare! în loc să dea apoi cuvântul avocatului apărării, 
Preşedintele l-a dat, împotriva oricărei legalităţi, acuzatorului public. 

Procurorul n-a mai făcut rechizitoriul, pentru că-1 făcuse deja 
pentru fiecare inculpat. Despre şeful nostru a spus asa: 

„Moisiu Dumitru, acest individ periculos, a organizat în cadrul 
Facultăţii de Medicină din laşi un grup de legionari, pentru a unelti 
împotriva ordinii sociale instalate în tara noastră. A instruit si 
pregătit un complot împotriva Statului si, ce este mai grav, acest 
individ a strâns informaţii prin subalternii lui si de la alte persoane, 
furnizându-le unei puteri străine”. 

„De aceea, acuzatorul public, reprezentând clasa muncitoare 
din R.P.R, cere pentru acest inculpat pedeapsa maximă prevăzută de 
codul penal. La dosarul cauzei se găsesc piese din care reiese că 
politia, când l-a arestat, l-a găsit ţinând şedinţă legionară si făcând 
instrucţie cu arme sustrase de la unităti militare, în vederea unui 
complot. Curtea poate vedea, pentru convingere, toate aceste piese în 
dosarul cauzei”. 

După aceea, procurorul a comis o gafă, cerând grefierului să 
citească în instanţă ce făcuse Moisiu împreună cu inginerul Tâmiceru 
la Alba-Iulia, în timpul refugiului din 1944, când Universitatea de la 
laşi fusese mutată în acel oraş. 

lată textual ceea ce a citit grefierul: „Acest temnicer (era vorba 
de inginerul Tâmiceru) a ridicat, împreună cu acest moisu (Moisiu) o 
traistă (troită), pe locul unde a fost tras pe sfoară (pe roată) Horea, 
Cluseu (Cloşca) si Crisu (Crisan)”. întreaga sală a izbucnit în râs, de 
la Curte si până la dactilografe. Procurorul, vădit jenat, s-a răstit la 
grefier, acuzându-1 că nu era atent la citit. Se vedea clar ce fel de 
elemente erau chemate să consemneze depoziţiile. 

în încheiere, procurorul apăsă mai mult pe: „Inculpatul, în 
declaraţia sa, recunoaşte cele incriminate de noi, de bună voie si 



Mlaştina disperării 


63 


nesilit de nimeni si semnează cu mâna proprie”. 

Preşedintele a dat apoi cuvântul avocatului apărării care, 
ridicându-se în picioare, a deschis dosarul din care a scos o foaie de 
hârtie scrisă dinainte, repetând întocmai cuvintele procurorului. Şi 
astfel, avocatul nostru s-a transformat din apărător în acuzator, 
ignorând total faptul că era chemat acolo să-l apere pe inculpat, nu 
să-l acuze. 

în această situaţie, când cel mai elementar principiu de justiţie 
si drept a fost ignorat, mai mult, călcat în picioare cu atâta 
neruşinare, Moisiu, nemaiputând să-si stăpânească nervii, s-a ridicat 
în picioare si i s-a adresat avocatului: "Domnule, noi nu te-am 
angajat ca acuzator, iar dacă Tribunalul te-a pus din oficiu ca 
apărător, d-ta ce faci? în loc să mă aperi, mă acuzi. D-ta nu eşti 
avocat, eşti cules de pe drum si adus aici. Ai primit o hârtie scrisă, să 
citeşti ce scrie pe ea. Ruşine unui astfel de jurist! în ce tratate de 
drept ai citit d-ta să faci ceea ce faci? Eu nu te-am angajat apărător si 
nu am nevoie de serviciile d-tale!” 

în sală nu era public, afară de cei doi indivizi care nu încetau 
să strige: „Moarte lui! Moarte lui!” La auzul acestor strigăte, Moisiu 
nu s-a putut retine să nu intervină: „Măi, bădie! Mai beţi nişte rachiu, 
că ati răguşit de când strigaţi «moarte lui»!” 

în acest moment, şedinţa a fost transformată într-un bâlci. Un 
ofiţer din completul de judecată a ieşit pe coridor si imediat după 
aceea au intrat în sala de şedinţă mai mulţi gardieni înarmaţi si câţiva 
ofiţeri de securitate, printre care si Blehan. 

Preşedintele a comis imprudenta de a da cuvântul lui Moisiu. 
Acesta, cu verva si inteligenta lui, a desfăşurat o pledoarie în 
apărarea sa si a camarazilor săi, care dacă ar fi fost înregistrată - 
Preşedintele dăduse ordin grefierului si dactilografelor, să nu 
consemneze nimic din ceea ce spunea Moisiu - ar fi fost model de 
pledoarie de mare avocat. în loc de acuzat, Moisiu se transformase în 
apărător, infirmând tot ceea ce spusese procurorul. 

Piesele de la dosar le-a declarat înscenări si minciuni 
grosolane, inventate de anchetatori, pentru că nici un camarad din 
subordinea lui nu a fost prins făcând şedinţe sau instruindu-se cu 
arme, înscenările din asa-zisa reconstituire fiind făcute la începutul 
lunii noiembrie pe platoul de lângă Cetatea Sucevii. în aceste 
fotografii se putea observa că toti camarazii erau tunsi, or, în 



64 


Dumitru Bordeianu 


libertate, fiecare dintre ei avea o anumită lungime a părului. Armele 
pe care le pozase politia erau luate si ele de la soldaţii care făceau 
paza înscenărilor. Cel mai odios fapt era însă că subalternii lui 
Moisiu fuseseră obligaţi să pozeze în locul altor camarazi de la alte 
facultăţi, care nu erau încă arestaţi. 

Moisiu a dat cazuri concrete: Bordeianu Dumitru a pozat în 
locul fratelui său, Ion Bordeianu, de la Politehnică. Or, un om nu 
putea poza în acelaşi timp în două locuri diferite. A cerut apoi să fie 
confruntate piesele de la dosar ale Medicinii cu cele ale Politehnicii 
din Iaşi. Cât priveşte afirmaţia „nesilit de nimeni”, era o minciună 
sfruntată adăugată ulterior, asa ceva nefigurând în nici una din 
declaraţiile lor anterioare. El cerea să i se arate scrisul acestui adaus, 
dacă el a existat. Şi pentru a dovedi, Moisiu a declarat că ar putea 
aduce în fata completului de judecată si a apărării, probe care să 
demonstreze cum au dat ei declaraţiile „de bună voie si nesiliţi de 
nimeni”. 

Şi zicând acestea, si-a aruncat haina si cămaşa, arătându-si 
coipul plin de răni încă nevindecate. în fata acestei scene, cele două 
fete dactilografe, fără să-si dea seama unde se găseau, au exclamat 
spontan intr-un glas: „Vai, Doamne, ce răni îngrozitoare!”. 
Preşedintele le-a ordonat să părăsească sala. 

Completul de judecată, în fata acestui spectacol, a fost atât de 
derutat că nu mai ştia ce atitudine să ia. 

Moisiu continua să strige cât îl ţinea gura: „Eu si camarazii 
mei am fost bătuti, schingiuiţi si torturaţi, timp de cinci luni de zile, 
în cele mai groaznice chipuri, de bătăuşii Blehan si Danielevici”. 

Ca spectacolul să nu ia o altă întorsătură si ca procurorul, 
grefierul si avocaţii să nu vadă aceleaşi urme de tortură pe coipurile 
noastre, Preşedintele, în timp ce toti ne dezbrăcăm, a suspendat 
şedinţa. 

Moisiu a fost scos apoi din sală de către ofiţerii de Securitate, 
iar Curtea a părăsit sala. Cei doi indivizi, care reprezentau „asistenta” 
din sală, treziti parcă din beţia lor, văzând ce se petrecea, s-au adresat 
unul celuilalt: „Hai, bădie, să ieşim de aici, nu vezi ce se întâmplă? 
Vrei să-mi rămână copiii pe drumuri? Eu sunt necăjit si m-au adus 
aici cu forţa”. După plecarea lor, sala rămase fără asistentă publică. 

După vreo jumătate de oră, completul de judecată intră în sală 
si luă loc la masă. Puţin timp după aceea a fost introdus în sală si 



Mlaştina disperării 


65 


Moisiu, sprijinit de doi gardieni, deoarece fusese atât de crunt bătut 
încât nu se mai putea tine pe picioare. Călăii, în ura si bestialitatea 
lor, îl loviseră cu vâna de bou, umplându-1 de răni din care curgeau 
şiroaie de sânge. Am fost convinşi că acel complet de judecată fusese 
la curent cu cele ce se petrecuseră afară. 

Când Moisiu a fost aşezat pe bancă la locul lui de către cei doi 
gardieni, a mai avut curajul să strige: „lată domnule Preşedinte, ce 
probă mai clară, mai evidentă, mai strigătoare la cer, vi se poate 
aduce, decât ceea ce se vede pe fata si pe trupul meu, tortura pe care 
călăii anchetelor mi-au administrat-o în fata completului de 
judecată”. Şi în timp ce Moisiu a căzut cu capul pe bancă, 
Preşedintele, cu cinism, a spus că acest „incident” nu constituia un 
motiv ca să i se atribuie circumstanţe atenuante. Pe ce mâini intrase 
justiţia! 

Moisiu a fost evacuat apoi din sală, iar procesul a continuat, 
îndeplinindu-se ca o simplă formalitate. Camarazii renunţaseră la 
apărarea devenită accesoriu al acuzării. Toţi ne-am declarat solidari 
cu declaraţia lui Moisiu, privind înscenarea făcută pe platoul 
Sucevei, si nu am recunoscut deloc că „de bună voie si nesiliţi de 
nimeni,, dădusem declaraţiile. 

In câteva ore judecata s-a terminat, fără ca grefierul să fi 
consemnat ceva din declaraţia noastră întru apărare. In schimb, 
consemnase tot ceea ce spuseseră procurorul si avocaţii „apărării”, 
transformaţi în acuzatori. 

Curtea a declarat judecarea lotului ca terminată, procedura 
fiind „îndeplinită după lege”, si a anuntat că sentinţa fiecărui inculpat 
în parte se va pronunţa a doua zi, 23 februarie 1949. 

După această injustiţie a justiţiei, am fost evacuaţi din sală si 
duşi fiecare în celula lui. A doua zi am fost din nou conduşi, tot lotul, 
în sala de şedinţă. In sală domnea o atmosferă de înmormântare. 

Preşedintele, solemn, deschise şedinţa, anuntându-ne să fim 
atenti când se va da citire sentinţei si cel ce-si va auzi numele să se 
ridice în picioare. 

Primul chemat a fost Moisiu Dumitru, căruia i se rezervaseră 
20 de ani de muncă silnică pentru crimă de uneltire împotriva ordinii 
sociale, 15 ani pentru crimă de înaltă trădare si 12 ani pentru crimă 
de complot. 

Moisiu nu s-a ridicat în picioare pentru că nu-1 mai ţineau 



66 


Dumitru Bordeianu 


puterile si Preşedintele a făcut imprudenta să-i atragă atentia. Sleit de 
puteri si cu o voce abia perceptibilă, Moisiu i-a răspuns: „La asa 
complet de judecată, la asa acuzare si la asa justiţie, nu rămâne decât 
să fie aplicată iar ancheta, cu torturile la care am fost supusi. Asa că 
nu ne ridicăm în picioare, întoarcem spatele si ar trebui să plecăm din 
sală”. Curtea n-a mai răspuns. 

Au urmat două condamnări, de câte 18 si 10 ani, la muncă 
silnică, petru Parizianu Gheorghe si Scutaru Ion. 

Tudose Petre, Lungeanu Virgil, Bârsan Mircea si Bordeianu 
Dumitru au primit fiecare, câte 15, 10, 10, si respectiv 15 ani de 
condamnare. Restul din lot au primit între 5 si 12. Pe lângă aceste 
condamnări, s-au mai aplicat fiecăruia: confiscarea averii, degradarea 
civică de la 5 la 15 ani si cheltuielile de judecată, care variau între 
5000 si 20000 de lei. După pronunţarea sentinţei aveam dreptul, timp 
de trei zile, să facem apel, dar nimeni dintre noi n-a făcut pentru 
simplul motiv că până atunci nici un recurs nu schimbase sentinţa în 
favoarea condamnatului, ba din contră, fuseseră cazuri când sentinţa 
cunoscuse o agravare. 

La sfârşitul şedinţei am fost duşi în celulele noastre. N-am 
putut trece cu vederea că, ajuns în fata celulei mele, ce purta numărul 
15, cineva mi-a atras atentia si m-a întrebat: „Să aibă oare vreo 
semnificaţie sau să fie vreo legătură, între destinul omului si anumite 
numere?” în destinul meu, ziua de naştere era 15, numărul celulei 15, 
precum si cei 15 ani de muncă silnică pe care i-am executat până la 
urmă. 

Voi încheia acest capitol, reţinând faptul că justiţia nu servea 
deloc ideea de dreptate, stăpânită fiind de bunul plac impus de 
puterea pumnului. 

în concluzie: 

- toate declaraţiile smulse celor din închisoarea Suceava, 
precum si în toate anchetele din tară, au fost date în urma unor 
cumplite torturi; 

- au fost camarazi care în urma acestor torturi, fie că s-au 
sinucis, aruncându-se pe geam, fie au murit, fiind apoi duşi unde 
numai Dumnezeu ştie; 

- judecata s-a făcut de către magistraţi care au acceptat să 
judece si să aplice legea după cum li s-a ordonat; 

- toate sentinţele au fost date nu de completul de judecată, 



Mlaştina disperării 


67 


conform procedurilor penale, ci în cabinetele de partid; 

- în ceea ce priveşte apărarea, aceasta a fost inexistentă, 
deoarece avocaţii au fost desemnaţi din oficiu de partid si nu angajaţi 
de inculpaţi; din apărători, aceştia au devenit acuzatori, nefăcând 
altceva decât să repete, după un consemn scris, aceeaşi acuzare ca si 
cea a procurorului; 

- data procesului nu a fost anunţată nici unei familii a celor 
arestaţi; 

- sălile de şedinţă nu aveau asistentă publică, procesele 
tinându-se în secret. Nici măcar rudele apropiate ale inculpaţilor n-au 
avut voie să asiste la proces. în cazul Sucevei, cei doi indivizi care 
cereau moartea noastră au reprezentat singura asistentă publică. 

Ceea ce s-a întâmplat si modul cum s-a judecat lotul 
medicinistilor din Iaşi a fost identic cu judecarea tuturor loturilor din 
închisoarea Suceava. 

Care ar fi fost oare reacţia unui om din lumea civilizată, 
constatând că, pentru o idee pusă în slujba adevărului, a dreptăţii, în 
slujba credinţei în Dumnezeu si a dragostei pentru aproapele, un 
anumit tineret a fost anchetat si torturat, uneori până la moarte, 
pentru a fi apoi judecat si condamnat? 7 


După proces 

A început pentru noi o perioadă în care nu mai puteai prevedea 
nimic. Procesul nu lăsase să se întrevadă întoarcerea, vreodată, în 
lumea din care plecasem. Şi eu îmi reproşam că nu avusesem altă 
atitudine la proces, asa ca Moisiu, de pildă. 

Cele întâmplate mi-au rănit însă atât de mult sufletul, încât nu 
mai puteam face nici un efort de gândire. Mă consideram ca un 
naufragiat într-o barcă, situaţie în care mă lăsasem în voia valurilor, 


? Toate aceste procese au ca prototip procesul Mântuitorului, în care 
judecătorul, îndrăcit, îsi sfâsie hainele si strigă: «Ce ne mai trebuie mărturii, că noi 
înşine am auzit din gura Lui? E vinovat de moarte». Justiţia omenească e strâmbă 
prin natura ei; doar Hristos Dumnezeul nostru e Judecător drept. Procesul descris 
aici ne arată în ce chip ne judecă satana: răul, infracţiunea, crima, tin loc de lege si 
de dreptate, si ce înţeleg prin justiţie slugile sale, comuniştii si francmasonii, 
discipolii Marelui Maestru al Luminilor (n. ed.). 

□ 



68 


Dumitru Bordeianu 


puterile nemaiajutându-mă să vâslesc. 

Afară era viscol si ger, iar în celula mea totul părea un sloi de 
gheată, de parcă si sângele în vine îmi înţepenise. Parcă niciodată nu 
mă săturasem si as fi mâncat moloz si mortăciuni, numai să nu mă 
mănânce foamea pe mine, foame care-mi rodea stomacul ca un 
guzgan. 

După câteva zile, într-o dimineaţă, s-a deschis usa ca de obicei 
si gardianul de pe secţie, care ştia ce condamnare am luat, mi-a citit 
numele înscris pe nelipsita fiţuică si m-a prevenit să-mi fac bagajul, 
pentru a fi transferat într-o altă celulă. Mi-am luat bocceaua cu 
putinele rufe si am aruncat o ultimă privire în celula pe care nu o voi 
uita până în clipa morţii. Urlasem ca lupul flămând în ea, strigasem, 
lovisem cu capul de pereţi, mă coborâsem în iad, agătându-mă cu 
mâinile de un petec de cer. Acolo am ales cerul si tot acolo i-am uitat 
pe toti care mi-au făcut rău. Acolo am înţeles că nu există decât o 
singură Cale, un singur Adevăr si o singură Viată, aceea a Fiului lui 
Dumnezeu întrupat . 


Celula 121 

Din celula nr. 15, gardianul m-a dus la primul etaj, la celula 
121, situată pe latura de nord a închisorii. Fiecare secţie a laturii de 
nord avea câte 60 de celule, închisoarea fiind în formă pătrată. Când 
a ajuns în fata uşii acestei celule, am retinut ultimele două cifre ale 
numărului - 21 - care corespundeau, în mintea mea, cu ultimele cifre 
ale anului meu de naştere (1921). Un joc bizar de cifre, de date, atât 
de semnificative. Când gardianul a deschis usa, nu mică mi-a fost 
surpriza, cât si bucuria ca, intrând în celulă, să dau cu ochii de 
Petrică Tudose, prieten, camarad si coleg, condamnat si el tot la 
atâtia ani ca si mine. 

Printre alţi camarazi din lotul Universităţii, care fuseseră 
judecaţi înaintea noastră, era în celulă si bădia Ghită Bărbieru, pe 
care îl cunoşteam din vedere. Pe acest om cu suflet ales nu-1 voi 
putea uita niciodată. Ca pregătire intelectuală avea doar gimnaziul, 
[ţ}ar bunătatea lui n-avea margini. El era printre putinii oameni pe 


° «Eu sunt Calea, Adevărul si Viata» (Ioan 14, 4) (n.ed.) 



Mlaştina disperării 


69 


care i-am întâlnit în viata din dosul gratiilor si care mi-a dat cheia cu 
care să încui si să descui usa ce mă despărţea de lumea din care 
veneam. 

La început, atmosfera era puţin apăsătoare, deoarece toti eram 
condamnaţi si gândurile noastre zburau, fără voie, spre cei lăsaţi în 
urmă: părinţi, fraţi, neveste, copii, prieteni, cunoscuţi, etc 9 . Bădia 
Ghită, care fusese judecat în primul lot, trecând foarte greu prin 
anchetă (din care mai apoi i s-a tras si moartea) nu s-a plâns 
niciodată. 

In închisorile prin care am trecut am cunoscut mulţi oameni, 
de la portar până la ministru, de la neştiutori de carte până la 
profesori universitari si savanţi, de la demon până la înger. 

Bădia Ghită a rămas în inima mea ca fiind acel tip de om pe 
care, chiar dacă voiai să-l uiţi, nu reuşeai niciodată. în toată detenţia 
mea am întâlnit puţine suflete ca al lui. Discuţiile cu colegul meu 
Tudose si intervenţiile bădiei Ghită erau cele mai binefăcătoare 
lucruri din celulă. 

Pe la începutul lui martie, când la Suceava era încă iarnă 
destul de grea, cu frig si ninsoare, am mai văzut ceva ce nu voi putea 
uita niciodată. Ceva se petrecea cu unii tineri care nu-si înteleseseră 
adevărata chemare. Mai exact, era începutul asa-zisei reeducări de la 
Suceava. 

Celula se mai încălzise si la propriu si la figurat. Eram toti 
legionari si toate discuţiile se purtau în bună înţelegere. Chiar si 
frigul se mai potolise, datorită faptului ctfjram acum sase în celulă si 
dormeam pe prici, în loc să dormim pe rogojina aşezată pe podea. 

Singurul care nu lua parte la discuţii, multumindu-se doar să 
asculte, era bădia Ghită. Noi îl respectam pentru că era în vârstă si 
avea un mare trecut de luptă. într-o bună zi, când discuţiile noastre 
ajunseseră la un punct mort, bădia Ghită, cu o voce caldă, a început 
să-si depene si el gândurile. 

Voi reda din memorie cuvintele care au fost pentru mine 
busola ce m-a călăuzit tot timpul celor 15 ani de temnită: „Dragi 


9 Ispita iubirii de părinţi si de fraţi, de familie, depărtează pe creştin de 
Dumnezeu când acestuia i se cere jertfa pentru Hristos (vezi Luca 14, 26). Bimirea 
ei în chip Dumnezeiesc o găsim povestită în viata Sfântului Sebastian (18 
decembrie) (n. ed.). 



70 


Dumitru Bordeianu 


flăcăi! Sunteti toti oameni cu carte, mai tineri decât mine, încercaţi si 
voi în luptă, dar vă rog ca pe copiii mei, să ascultaţi cu atentie si 
bunăvoinţă ceea ce vreau să vă spun. Toti suntem condamnaţi la ani 
grei de închisoare si fiecare am lăsat afară o lume care a fost lumea 
noastră si pe care nu o putem nesocoti. Unii am avut o profesiune, iar 
voi cei mai tineri, eraţi în curs să o realizaţi. Toti ne-am angajat 
cinstit, slujind un ideal si o cauză pe care noi am considerat-o 
dreaptă. Nici eu, nici voi, cred că nu ati făcut rău nimănui. Am fost 
anchetaţi, torturati, judecaţi si condamnaţi după cum stiti, dar vă rog 
din toată inima să-mi daţi ascultare. Pentru un detinut politic, 
condamnarea e ceva ce poate sau nu să se împlinească. Deci noi s-ar 
putea să executăm toată condamnarea pe care o avem sau poate nu. 
Ceea ce e mai grav însă e că s-ar putea să facem si ceva în plus, peste 
ceea ce am fost condamnaţi. Să fim condamnaţi din nou si poate să si 
murim în închisoare. Timpul nostru în închisoare nu este hotărât 
definitiv. Venim dintr-o lume pe care ura omenească ne-a luat-o, 
poate, pentru totdeauna, si intrăm în alta care e aceasta. Aceasta si 
numai aceasta este de acum înainte lumea noastră. Pentru noi nu 
există altă lume decât aceea în care suntem si trăim aici. Or, pentru a 
putea trăi în această lume, dragii mei, trebuie să stiti că numai cel ce 
va avea inimă bună va putea rezista si înţelege ceea ce ne va oferi 
necunoscutul în care am intrat. Aceia dintre voi care vor putea 
înţelege ce înseamnă inima bună pentru om, nu vor uita niciodată 
ceea ce am discutat noi în această zi. Ca încheiere, vă spun: ca să poţi 
răzbi si să fii mulţumit si împăcat în viată, cu tine si cu cei din jurul 
tău, trebuie să ai inima bună. Voi faceţi cum credeţi si cum vă este 
inima”. L-am înţeles pe acest înţelept si i-am urmat povata, toată 
viata mea. 

In zilele următoare, ducându-mă cu tineta de necesităţi s-o 
vărs în closet, am avut ocazia să vorbesc cu Tudose între patru ochi. 
L-am întrebat atunci, ce părere avea de „inima bună” a bădiei 
Bărbieru; el mi-a răspuns că povestea cu „inima bună” n-a înteles-o 
si nu o va înţelege niciodată. Era adevărat că Tudose n-a înţeles, 
pentru că el nu pricepea că omul ar putea simţi, trăi si acţiona si după 
glasul tainic al inimii, nu numai după cel al puterii de judecată. I-am 
răspuns cinstit lui Tudose, că nici eu n-am înţeles această filozofie, 
dar spre deosebire de el, eu mă voi strădui să înţeleg ce este pentru 
om acea „inimă bună” de care vorbea bădia Ghită. Timpul avea să 



Mlaştina disperării 


71 


facă lumină în această problemă. 

Al doilea moment pe care l-am avut în celula 121 si pe care, la 
fel, nu-1 voi uita niciodată, a fost următorul: 

în celula de lângă noi, pe lângă alţi camarazi, era unul din 
Suceava, mai în vârstă ca noi, căsătorit si cu trei copii. Era chiar din 
Suceava si cum gardienii la acea dată nu erau intoxicaţi de doctrina 
proletară, puteau face unele servicii celor pe care-i cunoşteau si în 
care aveau încredere. Deci, camaradul din celula vecină îl cunoştea 
pe gardian si avea încredere în el. Probabil însă că gardianul era 
recompensat pentru serviciile pe care i le aducea concetăţeanului lui. 

Pe vremea aceea se putea încă privi pe fereastră tară a fi 
pedepsit, interdicţia survenind abia în primăvara anului 1954, când s- 
au pus obloane de jaluzele la geamuri în toate închisorile din tară 
(jaluzelele având o poziţie oblică, aerul intra în celulă fără ca din 
celulă să se poată vedea afară). Pedeapsa pentru cei ce încercau să 
mişte jaluzelele ca să privească pe geam se solda cu un arest sever de 
15 zile, bineînţeles dacă erau surprinşi de gardianul care putea 
observa totul prin vizeta de pe usa celulei. Unii deţinuţi, pedepsiţi cu 
acest arest sever, n-au mai scăpat cu viată de acolo. 

Datorită faptului că oamenii se puteau uita pe geam, la etaje se 
comunica de la o celulă la alta. Dar numai noaptea, când gardianul 
nu se mai putea plimba pe sub geamuri să repereze celulele de unde 
se vorbea. In felul acesta am luat legătura cu cei din celula din stânga 
noastră, care ne-au prevenit că în seara aceea va veni în stradă o 
femeie lângă stâlpul cu bec aprins, soţia unui camarad din celula 
vecină. Gardianul de pe secţie dăduse soţului acestei femei semnele 
după care el să-si poată recunoaşte soţia si copiii. De retinut faptul că 
la acea dată, în închisoare, nu erau încă informatori sau turnători, asa 
că deţinuţii aveau încredere unii într-altii si la fel si în gardienii care 
păstrau secretul relaţiilor lor cu ei. 

Era pe la începutul lui martie, iar afară era încă iarnă cu frig, 
vânt si zăpadă. Iată scena: la vreo 50 de metri distantă, lângă stâlpul 
luminat, am văzut o femeie cu un copilaş în braţe, iar lângă ea, alţi 
doi copilaşi, între 4 si 6 anişori. Priveau spre geamul celulei si 
fluturau batistele către tatăl lor, care le făcea si el semne. Din celulă 
se putea vedea bine în stradă, femeia si copilaşii fiind luminaţi de bec 
si de luciul zăpezii de sub picioarele lor. Când i-am zărit, suflete 
nevinovate, cu mânuţele ridicate în sus, făcând semne tatălui lor, ne- 



72 


Dumitru Bordeianu 


au podidit lacrimile. O mamă cu puii ei, în frig, plângând si 
stergându-si fata cu batista, iar tatăl întemniţat după gratii, 
mângâindu-i doar din ochi. Cei ce au copii, să încerce să trăiască, 
măcar o clipă, scena. 

Acest spectacol s-a repetat nopţi în sir până ce soldatul din 
prepeleac a sesizat conducerea închisorii si ofiţerul politic. In urma 
acestui denunţ a dispărut si dramatica scenă si tatăl din celula vecină 
si, nu după mult timp, si gardianul de pe secţia noastră. 


Reeducarea de la Suceava 

Cuvântul reeducare avea, pentru mine, un conţinut atât de 
sinistru, încât nu reuşeam să mi-1 explic. Adică, cum să mă reeduc? 
Şi ce să reeduc în mine? Să-mi schimb modul de viată, să renunţ la 
gândirea mea, să renunţ la credinţa mea, la concepţia mea despre 
lume si viată, să renunţ la visul meu, la lupta mea? Ce să alung din 
mine? Credinţa în Dumnezeu si dragostea mea pentru El? Să 
înlocuiesc Evanghelia Lui cu ideologia proletară, dragostea pentru 
aproapele cu ura si lupta de clasă, adevărul cu minciuna, sinceritatea 
cu ipocrizia, armonia cu teroarea, mila cu violenta? Să-L alung pe 
Dumnezeu din sufletul meu si în locul Lui să instalez partidul? Să-mi 
urăsc si să-mi „tom” familia si prietenii, să trăiesc starea de groază, 
de frică, de neîncredere, bănuiala si nesiguranţa? în concluzie, să 
renunţ la mine, să înlocuiesc totul cu stăpânirea satanei, să mă închin 
si să-i slujesc lui, adulând partidul, ca pe noul dumnezeu, să adopt 
religia comunismului - religia celui rău 10 . 


Este o descriere exactă a „reeducării”, în limbaj creştin „schimbarea 
mintii”. A zis ispititorul: «Dar ia întinde-ti mâna si atinge-Te de osul si de carnea 
lui! Să vedem dacă nu Te va blestema în fată!» (Iov 2, 5). 

La Suceava, Piteşti, Gherla, si în toate închisorile politice bolseviste, 
necredincioşii au încercat să demonstreze experimental că raţiunea, gândirea, 
conştiinţa si toate facultăţile sufleteşti ar fi doar produse ale materiei, un fel de 
„secreţii” ale trupului. 

Concluzia acestei teorii satanice este că acţionând asupra trupului, putem 
transforma conştiinţa, adică eul profund al omului, chipul propriu al fiecăruia. 

Prin „reeducare”, cel rău si slugile sale s-au strâns să nimicească cel mai 
scump dar al lui Dumnezeu: libertatea conştiinţei, care nu tine seama de nici o 
îngrădire materială, trupească. In aceste puşcării ale Antihristului lupta a fost 



Mlaştina disperării 


73 


Cei care ar putea da informaţii certe si ar scoate la lumină 
acest joc satanic nu mai sunt: Ţurcanu, executat de stăpânii lui, si 
Bogdanovici, ucis de Ţurcanu. De aceea, începuturile reeducării 
rămân cu totul necunoscute. 

Ce s-a auzit însă si ce se ştie? în vara sau în toamna lui 1948, 
s-a aflat în închisoare că Bogdanovici a avut un vorbitor, după 
spusele unora si ale lui Popa Ţanu (care era în celulă cu mine). 
Vorbitorul însă nu fusese solicitat de el, ci înlesnit de cabinetul de 
partid Suceava si aprobat, bineînţeles, si de la Bucureşti. Un vorbitor 
cu tatăl, care era prefect de Botoşani în acea vreme. Se zvonea că 
acest vorbitor a avut loc numai între tată si fiu, fără ca alte persoane 
să fie de fată. în urma acelei discuţii a luat naştere începutul 
reeducării de la Suceava. Cum în comunism nimic nu se putea face 
întâmplător, ci regizat si pus la punct în cele mai mici detalii, si acest 
vorbitor fusese aranjat din timp. 

Tot din aceleaşi zvonuri se mai spunea că tatăl lui 
Bogdanovici si-a implorat fiul să renunţe la concepţia lui politică si 
să facă totul pentru a se salva fizic. 

S-a aflat de la ajutoarele lui Bogdanovici (intimii lui) că, până 
la arestarea sa, el nu se înţelegea cu tatăl său în materie de politică, 
deseori mama lui fiind aceea care intervenea să-i împace. 

Se pune însă întrebarea: de ce Bogdanovici a luat o 
condamnare atât de mare, dacă acceptase să înceapă reeducarea? 
După cele descoperite în demascările de la Piteşti si mărturisirile 
celor ce fuseseră acolo, nu el ar fi fost totuşi iniţiatorul reeducării de 
la Suceava, pentru că, potrivit concepţiei sale, reeducarea trebuia să 
fie un act voit si consimţit si nicidecum un act de constrângere si de 
violentă. Dacă ar fi admis violenta, s-ar fi reabilitat si nu ar fi fost 
ucis. Cititorii îmi vor ierta faptul că anticipez, dar ceea ce 
mărturisesc este strâns legat de începutul reeducării de la Suceava si 
deci de cazul Bogdanovici. 

Sunt poate, spun poate, singurul dintre studenţi care înainte de 
moartea lui, printr-o întâmplare si prin neatenţia lui Ţurcanu, l-am 
întâlnit pe Bogdanovici în timp ce era dus de la camera 4 spital, unde 


duhovnicească; scopul nu a fost exterminarea fizică, lucru uşor de înfăptuit, ci 
uciderea sufletului (de altfel, victimele nici nu aveau voie să moară, sinuciderea 
fiind cea mai gravă infracţiune, după cum vom vedea) (n. ed.). 



74 


Dumitru Bordeianu 


se dădeau declaraţiile, la o celulă la parter; eu fiind luat în acelaşi 
timp, de la camera 3 subsol si dus spre camera 4 spital, la etaj. Asa s- 
a făcut că ne-am întâlnit pe scări, la jumătatea drumului dintre etaj si 
parter. Când am ajuns fată în fată, amândoi ne ţineam de balustrada 
scării înguste de un metru. Pe mine nu mă sprijinea gardianul, dar el 
nu putea merge fără sprijinul acestuia; de aceea, când ne-am întâlnit, 
a trebuit să ne facem loc unul altuia, căci amândoi ne ţineam de 
balustradă. Gardianul îl rezemă pe Bogdanovici de perete, 
sustinându-1 să nu cadă, pentru a-mi face mie loc de trecere pe lângă 
balustradă. Gardienii erau în urma noastră si, când am ajuns unul 
lângă altul, ne-am putut privi în ochi. 

Gardienii n-au intervenit, atât erau de îngroziţi de ceea ce 
vedeau. Bogdanovici încă mai avea încredere în mine. La ora aceea 
nu căzusem din gratia divină, nu mă prăbuşisem încă si de aceea a si 
fost posibilă comunicarea. Capul lui enorm, cu ochii adânc înfundaţi 
în orbite - atât mai era viu în el - te înspăimânta; se citea în ochi 
suferinţa pe care o pricinuise miilor de camarazi. 

Privirea aceea, a unui mort cu ochii încă vii, m-a urmărit până 
în clipa în care scriu aceste pagini si mă va urmări până voi muri. în 
momentul când privirile noastre s-au întâlnit, cu o voce muribundă, 
dar destul de clară, Bogdanovici mi-a şoptit: „Frate! Asa se plătesc 
greşelile!”. 

Privirile noastre nu se puteau despărţi, dar gardienii ne-au 
îndemnat într-un glas: „Hai!”. 

După două zile Bogdanovici a murit, ucis în mod sadic de 
Ţurcanu, Popa, Martinas si Livinschi. Şi nu cred că a fost altul mai 
chinuit si torturat la Piteşti. Nu vreau să-l apăr, Doamne fereşte! Dar 
îmi pun întrebarea: cine a suferit ca Bogdanovici? Cine a adunat în 
ochii lui atâta suferinţă? Ce am simtit si văzut cu ochii mei, mă face 
să cred că Bogdanovici nu a fost un informator si nici un criminal. El 
nu era în stare să omoare. în concepţia lui nu avea loc ideea de 
violentă. 

Bogdanovici fusese şeful Universităţii din laşi, cu Facultăţile 
de Drept, Litere si Filozofie, Ştiinte (Matematică, Fizică si 
Geografie). Medicina, Farmacia si Politehnica erau aparte, iar şeful 
întregului Corp Studenţesc Legionar fusese Neculai Simionescu, 
student la Drept. 

Era de la Soroca, din Basarabia, iar în refugiul din 1940-1941, 



Mlaştina disperării 


75 


avea doar 12 ani. Din vara lui 1941, până în primăvara lui 1944, 
locuise la Soroca. 

Nu el l-a denunţat pe Ţurcanu, cum au afirmat unii, fără a 
cunoaşte adevărul, ci Ştefan Caciuc, coleg de clasă si de liceu la 
Câmpulung Moldovenesc si, mai apoi, coleg la Facultatea de Drept 
din Iaşi. 

Ţurcanu a făcut parte din F.D.C. numai în 1940-1941 si, după 
ianuarie 1941, nu a mai activat în Mişcarea Legionară. în 1940 avea 
numai 14 ani. 

Ţurcanu ştia de activitatea legionarilor de la liceul din 
Câmpulung Moldovenesc, până în 1944. După aceea, a terminat 
liceul si s-a înscris la Facultatea de Drept din Iaşi. Era căsătorit si nu 
frecventa cursurile, prezenta fiind obligatorie doar la examene. 

Asa că, la Iaşi, convorbirea cu Ţurcanu n-a avut-o 
Bogdanovici, ci Ştefan Caciuc. 

S-au întâlnit în 1946, cu ocazia unor examene, si Caciuc l-a 
întrebat pe Ţurcanu de ce nu vine la cursuri. Acela i-a răspuns că era 
căsătorit si că se ocupa de alte treburi. întrebat din nou, care este 
atitudinea lui politică si dacă mai avea vreo legătură cu legionarii, 
răspunsul lui Ţurcanu a fost limpede, că nu vrea să mai aibă vreo 
legătură cu legionarii si că nu-1 mai interesează această problemă. 
„Ce faceţi voi, vă priveşte, eu sunt comunist! Sunt prieten cu fraţii lui 
Emil Bodnăras si aceştia mă susţin si mă ajută să fac carieră în 
diplomaţie. Asa că aceasta este ultima dată când mai vorbesc si mă 
întâlnesc cu tine”, a relatat Caciuc. N-a precizat însă, dacă Ţurcanu i- 
a spus sau nu că îsi începuse activitatea legionară în cadrul C.S.L. 
Iaşi. 

Din aceste discuţii cu Ţurcanu reieşea însă că el devenise 
comunist (poate chiar înainte de 1944), datorită relaţiilor cu fraţii 
Bodnăras. Şi un lucru rămâne limpede: la ora când Caciuc a discutat 
cu Ţurcanu, acesta avea promisiuni de carieră politică. Şi, mai spune 
Caciuc, aflat tot de la Ţurcanu, că în toamna lui 1948, când a fost 
arestat, el era pregătit de Ana Pauker, Ministru de Externe atunci, 
care voia să-l trimită ambasador în Iugoslavia. 

Arestarea lui Ţurcanu se datora astfel unei greşeli de neiertat a 
lui Ştefan Caciuc, care a declarat la anchetă, fără să fi fost fortat sau 
întrebat, despre cele discutate cu Ţurcanu, motiv pentru care acesta 
din urmă a si luat şapte ani de închisoare. 



76 


Dumitru Bordeianu 


L-a denunţat pe Ţurcanu, spunea el, pur si simplu din necaz, la 
mijloc fiind o intrigă amoroasă privind fata cu care se căsătorise 
Ţurcanu. 

Martorii oculari au asistat la cearta dintre cei doi, când, după 
procesul de la Suceava, Caduc i-a spus lui Ţurcanu că şapte ani vor 
trece ca mâine; să fie mulţumit că nu a luat zece 11 . 

Asa se explică faptul că Ţurcanu a apărut la închisoarea din 
Suceava doar toamna târziu, când anchetele erau pe terminate. 

Odată Ţurcanu arestat, comuniştii s-au gândit să-l folosească 
drept instrument pentru ceea ce avea să se întâmple mai târziu la 
Piteşti si Gherla. 

Vorbitorul lui Bogdanovici cu tatăl său a avut loc înainte de 
arestarea lui Ţurcanu. Asa că s-ar putea că delegaţii comunişti de la 
Bucureşti, care coordonau si verificau anchetele si declaraţiile din 
închisoarea Suceava, dând de declaraţia lui Caduc în legătură cu 
Ţurcanu, să fi anuntat ei partidul. Şi, în urma acestei sesizări, partidul 
ar fi dat dispoziţie de la Bucureşti prefectului Bogdanovici, să aibă o 
discuţie cu fiul său, pentru ca acţiunea lor să fie dusă pe două 
planuri. Unul, pus în aplicare de Bogdanovici-fiul, care rezistase cu 
toată tortura la care fusese supus (avea responsabilitatea unei 
Universităţi întregi); în timpul anchetei am fost si eu confruntat cu 
Bogdanovici si am văzut cu ochii mei, pe fata si corpul lui, cu câtă 
sălbăticie fusese torturat. Cel de al doilea era acţiunea directă a lui 
Ţurcanu. 

Prin Bogdanovici-fiu pjc urmărea distrugerea unităţii tinerilor 
legionari, studenţi si elevi, verificându-se prin aceasta cine rămânea 
pe poziţie fermă si cine se îndoia, îndoielnicii putând eventual trece 
de partea reeducării iniţiată si controlată de cabinetul de partid 
Suceava. Bogdanovici nu a fost decât victima si unealta prin care 
comuniştii si-au pus în aplicare planul de a distruge unitatea 
tineretului legionar, semănând neîncrederea, suspiciunea si îndoiala. 

In general acest plan si-a atins scopul; tinerii, în naivitatea lor, 


11 Pe Caduc îl cunoştea toată închisoarea din Piteşti, pentru că fusese 
arestat în costum bucovinean; si gardienii de pe secţie strigau cât îi ţinea gura, când 
Caduc mergea cu tineta la W.C.: „Nationalu, fugi!” 

Ce s-a întâmplat în timpul demascărilor si după aceea cu Caciuc n-am mai 
aflat. El avea zece ani de muncă silnică. Nu ştiu dacă a scăpat cu viată din închisoare 
(n. aut.). 



Mlaştina disperării 


77 


necunoscând ideologia comunistă, au crezut în momelile pe care le 
întindeau comuniştii, devenind victime uşor de manevrat. 

Nu cunosc exact data când a venit Bogdanovici la Piteşti; ceea 
ce este sigur însă, e că aceasta s-a întâmplat înainte de 10 decembrie 
1949, dată la care 90% dintre studenţii legionari si nelegionari din 
tară au fost aduşi la închisoarea din Piteşti. 

Când a început reeducarea la Piteşti, Bogdanovici nu a fost 
ucis imediat, asa cum au fost ucişi alţi studenţi legionari ci, după 
sistemul comunist aplicat si lui Pătrascanu, l-au chinuit până în iama 
lui 1951. Cel care l-a denunţat a fost Popa Alexandru (Ţanu), colegul 
si prietenul lui de la Soroca. Ţurcanu l-a tinut în viată pe 
Bogdanovici, la ordinele lui Nicolski si la cererea ruşilor, pentru ca 
acesta să declare tot ce ştia despre activitatea tinerilor legionari din 
tară, precum si a celor din Basarabia. 

După arestare, în urma declaraţiei lui Caciuc, planul elaborat 
de Moscova sau de ocultă 12 pentru distrugerea tineretului legionar a 
fost pus în aplicare până în cele mai mici amănunte prin Ţurcanu. 
Iniţial, el trebuia să fie condamnat la doi, trei ani. Şi totuşi, a fost 
condamnat la şapte ani de închisoare corectională; condamnare cu 
tâlc, căci, tot după plan, Ţurcanu trebuia folosit în acest timp. 

în cazul lui, se mai impun câteva precizări. în 1946, când 
avusese acea discuţie cu Caciuc, Ţurcanu era comunist, făcea parte 
din biroul politic de la laşi. Unii însă înclinau să creadă că, având 
legături cu fraţii Bodnăras, aceştia îl puneau să aibă legături si cu 
legionari, ca să-i observe. Oricum, Ţurcanu a fost arestat prin marea 
greşeală a lui Caciuc. 

După plecarea studenţilor legionari cu mari condamnări de la 
Suceava la Piteşti, cei rămaşi acolo au remarcat că Ţurcanu a lipsit 
un anumit timp din închisoare. Se bănuia că a fost dus la Bucureşti 
sau chiar la Moscova, unde a semnat planul viitoarelor demascări de 
la Piteşti si Gherla. 

Astfel că nu Bogdanovici a fost primul vinovat în acest 


12 Oculta desemnează în literatura legionară francmasoneria si marea 
finantă jnHndială. Poate că nu întâmplător puciul lui Antonescu din 21 ianuarie 
1941, somat cu înlăturarea legionarilor de la guvernare, scoaterea în afara legii a 
Mişcării Legionare si arestarea si persecutarea membrilor ei, a fost dat la două 
săptămâni după confiscarea de către legionari a arhivelor francmasoneriei (vezi 
Dimitrie Sturza, România si sfârşitul Europei , Ed. Fronde, 1995) (n. ed.). 



78 


Dumitru Bordeianu 


complicat început. Bogdanovici, când a început reeducarea, credea 
probabil că face un joc politic - la rugămintea tatălui său - ca să se 
salveze fizic pe sine însusi si pe camarazii lui. De unde se vede 
limpede că nici el nu cunoştea bolşevismul, deşi era basarabean. A 
sfârsit până la urmă prin a fi ucis, la ordinul agenţilor ruşi, de către 
Ţurcanu. 

Odată Ţurcanu arestat, acţiunea lui Bogdanovici a luat o altă 
turnură. Comuniştii nu aveau nevoie atât de reeducare, cât voiau să 
scoată de la tineretul legionar ceea ce nu declarase la anchetă si, mai 
mult decât atât, tot ceea ce interesa Securitatea privind reactiunea din 
tară. Alt scop era distrugerea acestui tineret prin torturi si apoi 
folosirea lui în diverse planuri. Or, Ţurcanu, ca si alţi comunişti, nu 
cunoştea si nu înţelegea subtilitatea acestei acţiuni satanice. El era 
convins că, dacă îsi va duce misiunea la sfârsit si în cele mai bune 
condiţii, comuniştii îl vor scoate din închisoare si-1 vor pune nu 
numai în poziţia în care fusese ci, probabil, direct în Comitetul 
Central; de unde si ideea ascensiunii lui politice. 

Ţurcanu n-a înţeles sau n-a vrut să înţeleagă că orice miselie 
duce la alte miselii si mai mari. De aceea, după ce s-au folosit de el 
asa cum au vrut, stăpânii cu care lucrase până atunci au dispărut, 
rămânând ca alţi stăpâni să-i transfere, pe el si pe colaboratorii lui, de 
la Gherla la Jilava. 

Acolo, izolaţi câte unul într-o celulă, ca să nu aibă legătură 
unul cu altul, au fost puşi să scrie cum au procedat, ce metode au 
folosit, cât timp au trebuit să-l tortureze pe fiecare tânăr până să 
cedeze, cum s-au comportat şefii legionari si ce metode li s-au aplicat 
celor ce nu au cedat. Până au fost terminate aceste rapoarte, în doi 
ani de lucru, s-au schimbat si stăpânii. Venind alţii la conducere, 
aceştia le-au pregătit procesul, servindu-se de propriile lor declaraţii. 
Şi când se aşteptau să fie puşi în libertate, decoraţi si propulsaţi în 
posturi mari, stăpânii, în loc să-i felicite, să-i elibereze, le-au plătit 
nota, acuzându-i că, în complicitate cu cei din străinătate, au vrut să 
compromită si să ponegrească partidul. Numai că „bandiţii” n-au 
reuşit să inducă în eroare partidul, care prin vigilenta lui a descoperit 
la timp complotul, urmând a-i pedepsi pe cei vinovaţi. 

S-a zvonit apoi că ajutoarele lui Ţurcanu au vrut să-l linşeze, 
dar au intervenit gardienii. Totul a fost bine regizat! Au fost izolaţi si 
ţinuţi până la proces, în cel mai mare secret; apoi, condamnaţi la 



Mlaştina disperării 


79 


moarte si după aceea executaţi prin împuşcare. 

Or să se întrebe unii cititori de unde ştim toate acestea dacă n- 
am fost acolo. Răspunsul este simplu: un secret rămâne secret atât 
timp cât el este cunoscut de unul singur; când e cunoscut de două 
persoane, nu mai este secret. Voi reveni cu amănunte atunci când voi 
vorbi despre Ţurcanu si colaboratorii lui, în legătură cu Piteşti si 
Gherla. 

Jocul cu satana este foarte periculos, pentru că cei care-1 
servesc, din colaboratori, devin victime. Satana nu are scrupule, nici 
cuvânt, nici morală, nici sentimente, ci numai un scop bine precizat: 
transformarea colaboratorilor în victime mai uşor de manevrat. 

Deci, pentru a preciza cine au fost autorii si cum a început 
reeducarea la Suceava, tin să spun că cei care au acceptat-o de bună 
voie au format si statul major al lui Ţurcanu la Piteşti si Gherla, 
făcând demascările. Aceiaşi care au crezut că Mişcarea Legionară era 
o afacere prin care ei ar fi putut să-si atingă scopurile de parvenire. 
Pe toti aceştia i-am cunoscut personal si un lucru am constatat la ei: 
aceşti tineri, fie n-au avut timpul necesar, în condiţii de ilegalitate, 
să-si facă educaţia, fie au fost necinstiţi de la început. Or, dacă în 
Biserică au fost „creştini” care au compromis-o, crezând în 
obrăznicia lor că-L înşeală si pe Dumnezeu, de ce să ne mirăm că în 
toate colectivităţile umane, indiferent de natura si conţinutul lor, au 
fost si membri trădători, dezertori, laşi si interesaţi? Dar cum „un 
neam nu există si nu dăinuieşte prin fricoşi, laşi, dezertori si 
trădători, ci prin martirii, eroii si luptătorii lui” (Vasile Pârvan), asa si 
o colectivitate omenească nu dăinuieşte prin acei ce s-au pus în 
slujba satanei, ci prin cei cinstiţi din rândurile ei. Românul are o 
zicală: „Toate pădurile au uscăturile lor”. Tot astfel si asa-zisii 
„legionari” n-au fost decât nişte unelte oarbe care, pentru interesele 
lor meschine 13 , au acceptat un joc care le-a fost fatal. 

Am afirmat si sunt convins că, înainte de a începe arestările 
plănuite de comunişti, adică din martie 1948, tot ceea ce s-a 
întâmplat în închisori, cu reeducarea de la Suceava si demascările de 
la Piteşti si Gherla, a fost impus, dirijat, controlat de oculta de la 
Moscova si de cea internaţională, necrutându-se nimic pentru ca 


„Viata cea vremelnică îi este iubită fiecărui om cu petrecere 
pământească” (Sfântul Isaac Şirul, Cuvântul 1) 



80 


Dumitru Bordeianu 


Mişcarea Legionară să fie desfiinţată. 

Celor ce au aderat la Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri 
Comuniste (O.D.C.C.), pentru a avea condiţii preferenţiale - un blid 
de linte în plus, luat din tainul celorlalţi - li s-a promis că vor fi scosi 
din închisoare si că partidul va face din ei activişti de frunte. Câtă 
naivitate, câtă lipsă de judecată si câtă credulitate puerilă! 

lată si câteva nume de legionari, care au aderat de bună voie la 
această acţiune si care au avut un rol important în demascările de la 
Piteşti si Gherla. Afară de Bogdanovici, iniţiatorul si autorul 
reeducării de la Suceava (Ţurcanu n-a avut nici un rol aici, lucru 
dovedit la Piteşti), au fost Popa Alexandru, zis Ţanu, Mărtinus, 
Livinschi, Cantemir, Virgil Bordeianu si câţiva elevi din Iaşi si 
Bucovina. Toţi studenţii si elevii legionari seriosi, cu condamnări 
mari, nu au aderat însă la Suceava la acest bâlci. 

S-a vânturat, printre deţinuţii legionari si nelegionari, ideea că 
numai Ţurcanu si Bogdanovici au fost vinovaţi, pentru că au acceptat 
să facă această reeducare si demascare. Se ignora însă si se trecea cu 
vederea, de către cei necunoscători si naivi, faptul că planurile 
comuniste nu depind de persoane. Nu! Planul trebuia îndeplinit, 
indiferent de persoana care era folosită. 

Deci, fie-mi permis ca, după atâtia ani de închisoare si după 
cele văzute, auzite si trăite de camarazii mei si de mine, să pot afirma 
cu toată certitudinea si cu argumente că nu Bogdanovici sau Ţurcanu 
au fost aceia care au initiat si dus la îndeplinire această reeducare si 
demascare. Nu, deoarece era bine cunoscut faptul că în regimurile 
comuniste nici o pasăre nu zboară fără ca partidul să nu ştie aceasta. 
Astfel că planul acestei reeducări odată conceput si definitivat de 
Moscova, uneltele lui puteau fi nu numai Bogdanovici si Ţurcanu, ci 
oricare alt nume: lonescu, Popescu, Dunăreanu, etc. Persoane pentru 
a duce la îndeplinire acest plan se puteau găsi atâtea câte voia 
partidul. Trădători, laşi si oportunişti se găsesc oricând, pe toate 
drumurile. 

Planul conceput de Moscova si de oculta internaţională, 
privind tinerii legionari din închisorile din România, s-a gândit, s-a 
definitivat si s-a dus la îndeplinire, până în cele mai mici amănunte, 
de agenţii ruşi, în colaborare cu Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari 
Georgescu si cu şeful Securităţii, generalul Nicolski, ajutat de 
colonelul Zeller. 



Mlaştina disperării 


81 


Judecând astfel după fapte, nu voi greşi repetând că tot ceea ce 
s-a întâmplat în închisori, cu reeducarea de la Suceava si demascările 
de la Piteşti si Gherla, a fost impus, dirijat si controlat de agenţii ruşi. 
Iar conducerea comunistă din România a acceptat aceasta, fiind străină 
de neamul nostru. Străini erau Teohari Georgescu (alias Burăh 
Tescovici), colonelul Zeller, colonelul Sepeanu, precum si Ana 
Pauker, Vasile Luca si Dej cu colaboratorii lui. Unii dintre noi erau 
convinşi că Nicolski, agentul Rusiei, a lucrat în mod secret numai cu 
agenţi ruşi. Posibil, deoarece în comunism totul era planificat, bine 
gândit si pus la punct de către acei care aveau răspunderea îndeplinirii 
scopului respectiv. 

Deviza comuniştilor era de altfel: plan să avem, că executori 
găsim destui; oameni să avem, că de condamnarea lor suntem siguri; 
decât să scape un vinovat, mai bine arestăm o mie de nevinovaţi 14 . 

* 

Pe la sfârşitul lui martie 1949, circula un zvon prin închisoarea 
din Suceava, că vom fi transferaţi într-o altă închisoare, pe categorii 
de pregătire profesională, indiferent de apartenenţa politică. Dacă 
atunci ar fi cunoscut cineva dintre noi felul în care se făceau 
planurile secrete în comunism, ar fi prevăzut de ce comuniştii, prin 
această repartizare, voiau să facă ceea ce au si făcut. 

lată aici închisorile care au primit aceste categorii de deţinuţi: 

- la Aiud, închisoarea cea mai mare din tară, au fost repartizaţi 
intelectualii; 

- la Gherla, închisoare de categoria întâi, au fost repartizaţi 
muncitorii si ţăranii; 

- la Piteşti, închisoare de categoria a doua, au fost repartizaţi 
studenţii; 

- la Târgsor, o localitate la vest de Ploieşti, au fost repartizaţi 
elevii de scoli secundare; 

- la Mislea, localitate lângă Ploieşti, au fost repartizate 

femeile; □ 

- Jilava - închisoare de tranzit, a fost rezervată unor scopuri 


14 «De la cel ce poartă iachint si cunună, până la cel ce se îmbracă cu in 
crud, mânie, si râvnire, si tulburare, si tremurare, si frica morţii, si pizmă, si pricire» 
(Sirah 40, 4) (n. ed.). 



82 


Dumitru Bordeianu 


speciale si secrete; 

- Suceava, Galaţi, Rânmicu Sărat, Dej, Sighet etc., cu scopuri 
bine precizate, la dispoziţia Securităţii. 

O închisoare aparte a fost cazarma din oraşul Făgăraş, 
transformată în închisoare pentru foştii poliţişti si jandarmi. 

Această repartizare a dăinuit până în 1955, când închisorile au 
început să trieze deţinuţii după apartenenţă politică. 

La 15 aprilie 1949 am fost transferat de la închisoarea Suceava 
la cea din Piteşti, împreună cu primul lot de 80 de studenţi legionari. 




PITEŞTI 


închisoarea Piteşti 

în a doua jumătate a lunii aprilie 1949, un lot de 80 de studenţi 
legionari, dintre vârfuri si cu condamnări de la zece ani în sus, am 
fost transferaţi cu duba-tren, de la Suceava la Piteşti. Cum 
închisoarea din Suceava nu avea suficiente lanţuri să ne lege pe toti, 
de la închisoare la duba-tren ne-au legat de mâini, unul de altul, câte 
trei. La tren ne-au dezlegat. 

Când am ajuns la Piteşti era o zi frumoasă. Pe atunci 
închisoarea nu avea dube pentru transportul deţinuţilor. Directorul ne 
aştepta la gară cu vreo 30 de gardieni înarmaţi. Din lipsă de lanţuri 
ne-au pus în rânduri de câte sase, după înălţime, si ne-au legat cu 
funii de mâini. în felul acesta nu se putea fugi, păziţi fiind de 
gardienii înarmaţi. 

Nu voi uita niciodată acest traseu, deoarece gara de la Piteşti 
era în centrul oraşului, iar de la gară până la închisoare erau vreo 6 - 
7 km. 

După ce am plecat din gară si am ajuns la soseaua care ducea 
spre Curtea de Argeş, coloana noastră ocupa toată lărgimea soselei, 
iar autovehiculele trebuiau să se oprească, să ne facă loc de trecere. 
Trecătorii si cei din vehicule se uitau înmărmuriţi la noi. Vedeau că 
nu eram nici soldaţi, nici civili obişnuiţi, ci nişte arătări, albi ca varul, 
tunsi si îmbrăcaţi cu fel de fel de haine, cu capul plecat în pământ si 
legaţi ca boii la jug. Ne mişcăm neputincioşi pe strada pietruită cu 
pietriş de râu si în urma noastră, din târâşul picioarelor, se ridica un 
asa nor de praf, că cei din urmă nici nu se mai vedeau. Lumea nu 
pricepea ce era cu noi, pentru că toti eram tineri si cam de aceeaşi 
vârstă. Văzând însă gardienii care ne escortau, si-au dat seama că 
eram deţinuţi. îmi amintesc si acum, cum femei bătrâne îmbrăcate în 
costume naţionale din Argeş, îsi făceau cruce, spunând tare: „O, 
Doamne! Ce o fi cu tinerii aceştia?” Am văzut femei plângând. 

Asa am fost primiţi de populaţia din oraşul Piteşti, primul lot 
de studenţi legionari veniţi de la Suceava. Printre cei 80 de studenţi 
veniţi la Piteşti, nici unul nu acceptase reeducarea la Suceava. 




84 


Dumitru Bordeianu 


Majoritatea dintre noi eram condamnaţi la ani grei de muncă silnică 
si doar vreo zece la temnită grea. 

Câteva cuvinte despre istoria acestei închisori, 
închisoarea din Piteşti se găseste lateral, spre vest, cam la 200 
metri de soseaua care leagă Pitestiul de Curtea de Argeş. Zidul care 
înconjoară închisoarea este înalt de cinci metri. închisoarea se 
găseste pe această linie, unde Râul Doamnei, unit cu Râul Târgului, 
se varsă în Argeş. Peisajul văzut de la etaj e de o frumuseţe 
încântătoare. Aici, câmpia Argeşului se continuă cu dealurile 
subcarpatice, cultivate cu pomi fructiferi. 

închisoarea a fost construită din ordinul lui Armând Călinescu, 
slugă diavolească, si el însemnat de la natură, căci avea un singur 
ochi. în această închisoare, Armând Călinescu, în timpul cât era 
prim-ministru, plănuise să extermine tineretul legionar. El n-a ajuns 
să o vadă terminată, dar satana i-a dus planul la îndeplinire, 
satisfăcându-i dorinţa. Duhul răului stăpânea acolo unde Mişcarea 
Legionară, cu ceea ce avea ea mai pur, mai tineresc, trebuia să se 
afunde în mlaştina disperării. 

Cât priveşte construcţia, avea forma literei T. încăperile erau 
împărţite în celule de 4/2 m si camere de 10/6 m. Coada T-ului avea 
etajele construite din două rânduri de celule, legate între ele cu o 
plasă groasă de sârmă, iar în fata celulelor - un culoar de un metru. 
La parter si la subsol erau camere de 10/6 m. Capul T-ului era format 
din două rânduri de celule, fără plasă între ele, având un culoar de 
beton, unde se putea asigura cel mai perfect secret. în aceste celule 
trebuiau să fie izolaţi şefii tineretului legionar. La etajul întâi, în 
partea dreaptă a capului T-ului, se deschidea o cameră mare, numită 
camera 4 spital. Lângă această cameră era o celulă care îndeplinea 
funcţia de cabinet medical. în camera 4 spital încăpeau, în paturi 
suprapuse, cam vreo 50 de deţinuţi. 

La subsol, în capul T-ului, se găsea bucătăria, spălătoria, baia 
si boxe de pedeapsă severă. La marginea unui rând de celule, se 
găsea WC-ul, iar la unirea T-ului cu capul lui, la fiecare etaj, se găsea 
o celulă de pedeapsă, numită „celula neagră”. 

închisoarea avea două scări de serviciu - una la unirea cozii T- 
ului cu capul lui, iar alta în coada T-ului, pentru ieşirea în curţile 
interioare. Usa principală răspundea la etajul întâi. Pe scara 
principală deţinuţii nu aveau acces, ci numai pe scările de serviciu. 



Mlaştina disperării 


85 


După felul de construcţie al acestei închisori, paza era sigură si 
secretul perfect. De acolo nu se putea evada. Zidul exterior, înalt de 
cinci metri, avea din 50 în 50 de metri câte un prepeleac cu un soldat 
de pază, cu armă automată si reflector. Evadarea era deci imposibilă 
din această fortăreaţă. Amintesc că Armând Călinescu era argesean si 
avea moşia nu departe de închisoare. Probabil asa vroia el să-i aibă 
pe tinerii legionari sub demonica-i „aripă ocrotitoare”. 

După drumul parcurs de la gară până la închisoare si cele 
petrecute pe traseu, iată-ne ajunşi în fata închisorii, legaţi ca nişte 
vite bune de dus la abator. 

în fata închisorii era un platou ce nu se putea vedea din stradă. 
Acolo paza ne-a permis să ne aşezăm pe iarbă si, spre bucuria 
noastră, deşi eram slăbiţi si obosiţi, am putut discuta între noi. Pentru 
unii a fost ultima dată că am mai stat de vorbă împreună. Cu 
strângere de inimă mă întreb si acum, câţi am intrat si câţi am ieşit de 
aici, si mai ales cum?! Câţi din cei 80 au înnebunit, câţi au fost ucişi, 
câţi s-au prăbuşit si câţi au fost folosiţi ca instrumente de tortură 
împotriva celorlalţi?! 

După ce grefa a verificat dosarele, am fost repartizaţi câte 
patru la celulele de pe secţia de muncă silnică si temnită grea. 


Celula 18 

Această celulă, ca si celulele 59, 15 si 21 de la Suceava, a lăsat 
amprente de nesters în gândirea si inima mea. 

Dacă aceste celule si celula 18 de la Piteşti n-ar fi fost cum au 
fost, nici gândirea si cunoaşterea mea n-ar fi cum sunt. Şi atunci mă 
întreb, au fost un rău sau un bine pentru mine aceste celule? 
Categoric, au fost un bine, o favoare pe care mi-a făcut-o Dumnezeu, 
ca să-mi arate calea ce duce la El. 

în celula 18 am fost repartizat cu camaradul Iosub Mihai. 

Acest cuvânt, camarad, folosit în închisoare, însemna pentru 
comunişti, activitate legionară. El a costat multe vieţi, arest sever, 
procese, condamnări si depistarea, prin informatori, a celor care n-au 
renunţat la credinţa lor în Mişcarea Legionară. 

Când am intrat, am găsit acolo doi tineri bucuresteni, apolitici, 
Petrovanu Miron si Negrescu Fag. Aceştia au fost condamnaţi la 25, 



86 


Dumitru Bordeianu 


respectiv 18 ani, pentru faptul că în anul 1948, înaintea unui congres 
naţional al elevilor din România, care se ţinea la liceul Mihai 
Viteazul din Bucureşti, dăduseră foc sălii de festivităţi. Autorul a fost 
Petrovanu Miron. 

Ce mi-a atras atentia, de la început, în această închisoare, a 
fost curăţenia din celule, făcută în interior de deţinuţii politici, iar pe 
culoare, de cei de drept comun. 

In celule erau paturi suprapuse, iar duşumeaua era din 
scânduri. Camerele aveau beton pe jos. Saltelele paturilor nu aveau 
cearceafuri, nici perne, ci o pătură uzată cu care ne acopeream. Cele 
două tinete, una pentru apă si alta pentru necesităţi, erau 
confecţionate din lemn de brad. Dimineaţa si seara eram scosi din 
celule, pentru deşertarea tinetelor, pentru necesităţi si să luăm apă în 
tineta pentru băut. Spălatul, dimineaţa, îl făceam în celulă, fără 
săpun. 

Ce ne-a surprins de la început, până spre toamnă, a fost faptul 
că atunci când ieşeam cu tineta la WC, uşile celulelor pe toată secţia 
erau descuiate si zăvoarele trase, iar noi ieşeam singuri din celule, ba, 
de multe ori, gardianul de pe secţia noastră, nea Georgică, se făcea că 
are alte treburi si ne spunea: „Batule! (băiatule) Eu sunt tata vostru, 
eu vă dau de mâncare, eu vă dau apă, eu răspund de voi, de-aia eu vă 
deschid celula, iar voi ieşiţi în ordine la WC, că eu am treabă”. 

Prin această presupusă înlesnire se urmărea un scop bine 
precizat si descoperit în timpul demascărilor: să ne întâlnim la WC 
cu studenţi de la diferite centre universitare, să ne cunoaştem si să 
facem schimb de informaţii si activitate, stabilind anumite înţelegeri 
sau hotărâri, care aveau să facă apoi obiectul unor crunte torturi, ani 
de zile, pentru declararea lor. Privind retrospectiv, aceasta a fost o 
mare greşeală, care pe mulţi i-a costat viata. Cât de naivi si neştiutori 
eram în materie de cunoaştere a bolşevismului, a metodelor si 
scopurilor lui! Cât de perverşi, făţarnici si ipocriţi sunt satana si 
slujitorii lui! 

Când am sosit noi, primul lot de la Suceava, majoritatea 
studenţilor de la Bucureşti era deja aici. Camarazii de la Bucureşti si 
din celelalte centre universitare, cei cu muncă silnică, erau 
încarceraţi la etajele doi si trei, iar la etajul întâi, cei cu temnită grea. 
Bucurestenii au făcut impresie bună; erau numiţi „aristocraţii”. 

In închisoare i-am găsit pe studenţii condamnaţi de pe timpul 



Mlaştina disperării 


87 


lui Antonescu, care aveau deja făcuţi 8 ani de detenţie. Ne uitam la ei 
ca la nişte sfinţi... Dau câteva nume : Gafencu, Dragodan 
(Magistrul), Ianolide, Costandache, Dinescu etc. Ei ne-au informat 
despre viata din închisori si de modul cum va trebui să ne comportăm 
fată de pază si de administraţia închisorii. 

O caracteristică esenţială a acestor camarazi era atitudinea lor 
de pace, ordine si disciplină, pentru a evita orice conflict cu 
administraţia închisorii. Tonul acesta l-a imprimat cel care a 
impresionat prin trăirea, atitudinea si exemplul pe care l-a dat ca 
nimeni altul: Valeriu Gafencu. El va rămâne în amintirea deţinuţilor 
politici din România si, în special, a deţinuţilor bolnavi de 
tuberculoză de la sanatoriul penitenciar Târgu Ocna, ca un sfânt. 
Până si cei mai înrăiţi, în fata lui Gafencu uitau cine sunt. 

* 

Se apropiau Sfintele Paşti, pe la sfârşitul lui aprilie. Iar noi ne 
pregăteam să sărbătorim primul Paste în închisoare. Camarazii 
arestaţi de pe timpul lui Antonescu memoraseră un repertoriu bogat 
din poeziile lui Radu Gyr. Ne-am pus să le învăţăm pe de rost. 

Atunci s-a petrecut un fapt cu totul ieşit din comun, în care s-a 
demonstrat încă o dată, dragostea si unitatea de nezdruncinat a 
acestor tineri, hotărâţi să nu facă nici un compromis în lupta lor 
împotriva comunismului. 

Cu o zi sau două înainte de Paşti, un camarad din Bucureşti al 
cărui nume, din discreţie, prefer să nu-1 dau, a primit, pe căi 
lăturalnice, un pachet cu alimente. De remarcat că nu aveam voie să 
primim nici un pachet de Paşti. Nu mai reţin ce greutate avea 
pachetul, dar nu trecea de zece kilograme. In acest pachet erau puse, 
cu grijă, si prescuri pentru anaforă, de luat cu ocazia Paştilor. Din 
acest pachet s-au înfruptat toti studenţii, legionari si nelegionari, tară 
deosebire, de la muncă silnică si temnită grea. N-a rămas nici unul 
din închisoare care să nu primească ceva. Cantitatea a fost simbolică, 
dar efectul moral al acestui gest ne-a impresionat în asa măsură pe 
toti, încât ne-a susţinut în drama care a urmat. Pentru ca cititorul să 
aibă o imagine clară despre modul cum s-a împărţit acest pachet, voi 
spune că un ou roşu s-a împărţit în 24 de părţi, si în plus cu o 
bucăţică de coajă roşie, ca simbol al marii sărbători. 

Trăirea acestui gest de neuitat marca pentru moment 



88 


Dumitru Bordeianu 


dragostea, unirea si frăţia celor închişi atunci la Piteşti. 

Cele petrecute cu prilejul Pastelui din 1949, la închisoarea 
Piteşti, m-au îndemnat să mă gândesc serios si să înţeleg ce însemna 
să ai „inima bună”, asa cum ne îndemnase odinioară bădia Ghită 
Bărbieru, în celula 121 la Suceava. Luni de zile m-a muncit acest 
lucru. Noaptea nu aveam somn, căutând în adâncul sufletului să 
înţeleg ce înseamnă pentru om a avea inimă bună, mai ales în 
condiţiile acelea. Târziu am înţeles că a avea inimă bună însemna 
prezenta lui Dumnezeu în om. Pentru ca omul să-L simtă pe 
Dumnezeu, trebuie să si-o cureţe conform îndemnului dat de Iisus: 
«Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu». Deci, 
această inimă bună se poate dobândi oriunde s-ar afla omul pe 
pământ - depinde numai de el. In condiţiile de detenţie, unde 
tentaţiile sunt mai mici dar suferinţele aproape de nesuportat, inima 
poate fi uşor „măturată” de tot ceea ce ar împiedica si ofensa 
prezenta lui Dumnezeu în lăuntrul ei. 

în concluzie, am înţeles prin inimă bună prezenta lui 
Dumnezeu într-o inimă curată, si primul pas pentru a o dobândi l-am 
făcut în celula 18 de la Piteşti, unde am aflat „cheia” cu care să încui 
usa lumii din care veneam, si s-o deschid pe aceea a lumii în care 
intrasem. Asa că, întâi am curătit inima de lumea din care veneam: 
dacă-mi aminteam de lucrurile frumoase pe care le trăisem, mă durea 
inima, căci nu le mai puteam avea; dacă-mi aminteam de lucruri 
urâte, îmi reproşam că le-am făcut. Deci, si într-un caz si în altul - 
suferinţă. (Poporul are o vorbă: „A murit de inimă rea!”, adică din 
cauza deznădejdii.) 

N-as vrea să fiu înţeles greşit: de fapt nu părăsisem lumea din 
care veneam, ci-i „încuiasem” doar usa, ca să nu-mi mai amintesc de 
cele ce se petrecuseră. Căci, dacă as fi rămas în relaţie cu această 
lume, suferinţa pentru pierderea ei m-ar fi ucis sau înrăit. Tot cu 
această „cheie”, a inimii bune, am descuiat usa care mă introducea în 
lumea omului privat de tot ceea ce lăsase în urmă. Problema 
principală era înţelegerea acestei lumi, si acceptarea ei în condiţiile 
date. 

Atmosfera din celula 18 era plăcută, pe cât se putea; cei doi 
tineri bucuresteni erau foarte impresionaţi de cele petrecute de Paşti. 

în luna mai am scris acasă o scrisoare, de numai cinci rânduri, 
si am primit una la fel. Scrisorile care au avut mai mult de cinci 



Mlaştina disperării 


89 


rânduri nu s-au dat deţinuţilor, ci au fost rupte. După citirea lor, am 
avut ordin să le predăm gardianului. Tot în această lună, am avut 
voie să primim un pachet de rufe, de maximum 3 kilograme. A fost 
prima si ultima oară, în 15 ani de închisoare, când am putut avea 
legături cu ai mei. 

* 

Există oare în lumea aceasta, în afara lagărului comunist, 
vreun detinut politic care, în 15 ani de detenţie, să aibă o singură dată 
legături cu ai săi, printr-o carte poştală de numai cinci rânduri? 

De aceea tin să spun încă o dată, pentru a afla si alţii, ceea ce 
s-a petrecut în închisorile din România: în 15 ani de închisoare, cât 
am fost închis împreună cu alţi deţinuţi politici, am scris o singură 
dată acasă si am primit răspuns tot o singură dată. Am mai primit si 
unul sau două pachete, dar aceasta numai în anii 1948-1949. N-am 
primit si n-am citit, în 15 ani, nici o carte sau ziar. Cei ce au aderat la 
reeducarea de la Suceava, în 1948-1949, au primit câteva tipărituri de 
doctrină comunistă. 

In cincisprezece ani n-am avut nici un fel de hârtie sau ceva de 
scris. Cei care au fost prinşi cu o mină de creion sau cu hârtie au fost 
crunt pedepsiţi; unora li s-a tras chiar moartea din aceasta. Asa că tot 
ceea ce am învătat, primit si transmis în 15 ani, s-a făcut numai cu 
ajutorul memoriei. 

N-am ştiut de ai mei si nici ei de mine, timp de 14 ani. N-am 
primit nici un medicament, în tot timpul celor 15 ani de detenţie. 
Fumătorii n-au primit nici o ţigară. în ceea ce priveşte hrana, ca 
valoare calorică ea a variat între 600 si 1000 de calorii, iar ca valoare 
nutritivă era deosebit de slabă, provenind din ceea ce era refuzat la 
aprozare. 

Cine ar fi putut crede, în lumea liberă, toate acestea? Nimeni, 
decât Dumnezeu si noi, cei care am trăit această experienţă. Ce 
intelectuali din lumea aceasta ar putea să creadă si să înţeleagă că 
scriitori, poeţi, oameni de stiintă, filozofi si alte categorii de 
intelectuali, si-au conceput acolo operele numai în gând, fixându-le 
doar în memorie? 

Cine să creadă că baladele si poeziile de zeci de strofe ale lui 
Radu Gyr, Nichifor Crainic si ale altora, au fost scrise cu condeiul 
gândului si al memoriei? 



90 


Dumitru Bordeianu 


Cititorul de bună credinţă din lumea liberă, ca să dea crezare 
celor mărturisite de mine, să meargă în România comunistă, unde 
mai trăiesc foşti deţinuţi politici care pot să adeverească acest fapt 15 . 

Intâlnindu-mă cu un venerabil profesor universitar, după ce am 
ieşit din închisoare, acesta m-a întrebat în ce condiţii am făcut cei 15 
ani de osândă. Cum îl cunoşteam din 1937, i-am schitat condiţiile de 
mai sus. După ce i le-am înşirat, venerabilul profesor a dus mâna la 
tâmplă, apoi, picat parcă dintr-o altă lume, ca să nu mă jignească, a 
exclamat: 

- Eu nu înţeleg si nu pot admite asa ceva, în epoca în care 
trăim. La aceasta i-am răspuns: 

- Da, domnule profesor, dar dumneavoastră uitati că noi trăim 
în comunism, si dacă vă voi povesti toate supliciile si torturile la care 
au fost supusi ani de zile legionarii, ce ati spune? 

- Nimic, replică dânsul, si te rog să mă ierţi, pentru că faptul 
mă depăşeşte. 

- Atunci vedeţi, domnule profesor, dacă dumneavoastră, om 

de cultură si de stiintă, din vârful piramidei, nu înţelegeţi aceste 
lucruri, atunci cum o să înţeleagă sau o să ne creadă omul de rând? 
Dar cei străini, care n-au trăit în comunism? Asa că, sunteti de acord 
cu mine că anumite fapte, dacă nu le-ai experimentat pe propria 
piele, nu le vei înţelege niciodată? [J 

- Şi atunci, cum de ai rezistat în astfel de condiţii? 

- Credinţa în Dumnezeu si nădejdea în mila si ajutorul Lui! 

La răspunsul meu, profesorul a tăcut si nici nu mi-a spus cât 

credea sau cât nu credea el în Dumnezeu. Era printre putinii 
profesorii universitari care nu se făcuse membru de partid. Mai era si 
unicul caz din tară de profesor universitar obligat să-si susţină 
doctoratul de două ori în specialitatea sa. Primul doctorat si-1 
susţinuse deja înainte de instalarea bolşevismului la noi - în tinereţe 
fusese omul de casă al lui Gheorghe Cuza - iar al doilea, sub 
comunişti. 

M-am despărţit de domnia sa, cu certitudinea că trăise degeaba 
sub comunism. 


* 


Scrierea cărţii a început în 1989 (n. ed.). 



Mlaştina disperării 


91 


Prin luna iunie 1949, cei doi tineri bucuresteni au fost scosi si 
duşi într-o altă celulă, iar în locul lor au fost aduşi alţi doi camarazi, 
Costache Oprisan, şeful Frăţiilor de Cruce pe tară si Alexandru 
Munteanu, şeful studenţilor legionari de la Facultatea de Teologie 
din Sibiu. 

De data aceasta, eram în familie si puteam discuta orice. 
Oprisan era legionar vechi. înainte de 1940, în perioada guvernării 
legionare, avusese o funcţie administrativă, iar după lovitura de stat a 
lui Antonescu din ianuarie 1941 plecase în Germania unde fusese 
internat în lagărul de exterminare de la Buchenwald. întors în tară în 
1945, primise funcţia de sef al F.D.C. pe tară. 

Pe lângă faptul că Oprisan era unul dintre şefii cu mare 
răspundere, inteligenta îl plasa cam în vârful piramidei intelectuale 
româneşti. Cu pregătirea lui filosofică si geniul lui de poet îi 
impresiona enorm pe cei din jur. 

Era fiu de răzeş, din judeţul Tecuci. Se înscrisese la Facultatea 
de Litere si Filozofie din Cluj, unde îi uimise pe profesorii lui. 
Datorită vastelor sale cunoştinţe, acumulate în timpul şederii în 
Germania, nu rareori prelegerile lui le înlocuiau pe cele ale 
profesorului, bineînţeles cu îngăduinţa admirativă a aceluia. Cât am 
stat cu el, am avut parte de cele mai elevate preocupări intelectuale. 
La 30 de ani, Oprisan era de invidiat. Era, ca Pascal, un matematician 
strălucit si un gânditor si logician de temut. Pentru ca timpul să 
treacă cu folos, l-am rugat să ne tină un curs de istoria filozofiei. 
Expunerile lui nu erau făcute ex cothedra, ci de la suflet la suflet si 
atât de plăcute si atrăgătoare încât, opt ore pe zi, parcă uitam de 
foame si de lumea de afară. 

Cele 11 luni, cât am stat cu Oprisan în celulă, au fost pentru 
mine lunile cele mai plăcute din închisoare. 

Am fost legat de Oprisan pentru că, din cauza unei turnătorii 
ordinare, pe care o voi expune în continuare, am intrat si eu odată cu 
el în iadul demascărilor de la Piteşti. Am auzit apoi că a sfârsit, ca 
martir, undeva într-un „secret” al închisorii Jilava. 

Oprisan, pe lângă filozof, era si poet. Parte din poezia lui a fost 
memorată si scoasă din închisoare. Iată una dintre aceste poezii 
salvată de la dispariţie, gratie memoriei supravieţuitorilor. 



92 


Dumitru Bordeianu 


Don Quijote 

O, Doamne! Murmură Don Quijote 
Şi mâna i se-apleacă, cu lancea, tremurând, 

O, singura-mi iubire, schimbată în robot! 

Şi lancea i se-nfmge, cu vârful în pământ. 

Misterul cast al vieţii, închis în fierul mort! 
De-aceea te răpiră din vechiul tău castel... 

Fluidul inefabil să-l schimbe în resort 
si trupul eteric, în monstru de otel. 

Şi tristul Don Quijote coboară de pe cal. 

De-acu, unit cu tine, pe veci am să rămâi, 

Iubirea ta celestă s-o caut în metal, 

Să-mi dai, pe totdeauna, sărutul cel dintâi. 

Se miscă-ncet inelul destinului, pe cer, 

Şi semnul suferinţei, firavii peşti răsar; 

Prin somn mai plânge Sancho pe platoşa de fier 
Şi, copleşit de gânduri, stă stoicul măgar. 

O, minte ispitită de-ntelepciunea vană! 

Descartes, iluminismul, cu ieftine spoieli... 

Tu-o să-ncerci si astăzi, să-mi scurmi aceeaşi rană 
Şi să-mi strecori în suflet, aceleaşi îndoieli. 

M-a ispitit de tânăr, lumina ta deşartă, 

Cu palidu-i orgoliu, să-mi stingă geniul bun; 

Şi mi-am privit în suflet, sub limpezimea-ti moartă 
Cum, una câte una, minunile apun. 

Dar inima mea ştie, că zidu-acesta 'nalt, 

Cu liniile-i drepte 'năltându-se spre cer, 

Sub strania-i tăcere, sub blocuri de bazalt, 

Sub simpla-i geometrie, ascunde un mister. 

De-aceea vrea destinul, trecând aceste porţi, 



Mlaştina disperării 


93 


Sub limpezimi de piatră, să-i pipăi geniul rău. 

Lumina lui căzută, ca s-o ridic din morţi, 

Cu sângele si carnea, plătind păcatul meu. 

* 

începând cu august 1949, ni s-a impus un regim alimentar 
foarte sever. Planul pe care-1 aveau comuniştii în legătură cu noi, 
studenţii legionari de acolo, începea să se pună în aplicare printr-o 
înfometare sistematică, printr-o slăbire la maximum a forţelor fizice. 
Ajunsesem prin octombrie, că abia puteam să ne mişcăm prin celulă. 

In acest timp, majoritatea studenţilor legionari din tară 
fuseseră aduşi la Piteşti. Iar când închisoarea s-a umplut, a început 
selectarea si aşezarea în celule conform unui plan dinainte conceput. 

Pregătirea demascărilor a început deci printr-o înfometare 
atroce. Ciorba era limpede si sfertul de pâine redus la jumătate. Nu 
ne mai scoteau la aer si la baie, si relativa libertate, care se instalase 
cu un scop bine chibzuit, a fost suprimată. Astfel, ieşirea cu tinetele 
ca să le vărsăm la closet, care ne permitea să ne întâlnim cu alţi 
camarazi, a fost brusc suprimată. La fel, au fost schimbaţi gardienii 
de pe secţie si înlocuiţi cu alţii proaspăt angajaţi. 

Teroarea foamei ajunsese atât de acută, încât îti trebuia un 
efort de voinţă supraomenesc ca să te poţi stăpâni. Este de semnalat, 
că pe secţiile de muncă silnică si temnită grea foamea a fost totuşi 
suportată cu stoicism. 

La 26 octombrie 1949, de ziua Sfântului Dumitru, ziua mea 
onomastică, gardianul nou venit pe secţie a deschis usa celulei si mi- 
a citit numele de pe nelipsita listă. La auzul lui, am întrebat gardianul 
dacă e cazul să-mi iau bagajele. M-a invitat doar să ies afară si m-a 
condus în holul dintre capul si coada T-ului, unde mă aştepta un 
ofiţer de Securitate. Am fost coborât apoi pe scările principale, unde 
deţinuţii nu aveau acces, si condus în clădirea administraţiei care se 
găsea cam la vreo 50 de metri de cea a închisorii. Coipul acesteia si 
cel al administraţiei nu aveau nici o legătură între ele, fiind cu totul 
separate pentru siguranţa secretului. în această clădire mai intrasem o 
singură dată, imediat după ce venisem de la Suceava, când ni s-au 
luat amprentele digitale, măsurătorile corporale si semnalmentele 
pentru întocmirea dosarului personal de identitate. 

Am fost lăsat câteva minute în hol, apoi acelaşi ofiţer m-a 



94 


Dumitru Bordeianu 


condus pe un coridor, unde, după poziţia uşilor, mi-am dat seama că 
erau birourile de anchetă. Cum am intrat în birou am văzut un civil 
aşezat nu pe scaunul de la birou, ci chiar pe birou, în stil american. 
După fizionomia si culoarea fetei si a părului aducea a rus sadea, 
cum am crezut la prima vedere, dar, vorba poetului: „urechea te 
minte si ochiul te înşeală”. în momentul când a început să vorbească 
m-a derutat total. Vorbea o limbă românească perfectă, limba literară 
a unui om cult din Bucureşti. Şi eu, care îl crezusem rus 
basarabean... Avea ochii albaştri, fruntea potrivită, nasul borcănos si 
o statură mijlocie de atlet. După înfăţişare părea deci rus, iar după 
limbă, român curat. 

Primul cuvânt ce mi l-a adresat a fost: „O, ce mustată răsucită 
ai, moşule, semeni cu Ştefan cel Mare”. într-adevăr, remarca era 
obiectivă: camarazii îmi spuneau că după mustată semănăm cu 
Domnul Moldovei. M-a invitat apoi să iau loc pe un scaun lângă 
fereastra cu gratii. Mi-a pus câteva întrebări: dacă am fost în Rusia ca 
luptător si dacă am fost decorat. Am răspuns afirmativ, constatând 
că-mi cunoştea bine dosarul. 

Apoi m-a întrebat cum am trecut de anchetă si de ce am luat o 
condamnare atât de mare, întrebare la care am ridicat doar din umeri. 
Mi-a întins o ţigară pe care am refuzat-o, nefiind fumător. Pe birou 
era un cosulet cu nuci, pe care le crăpa cu un briceag; scotea miezul, 
îl curăţa si-1 mânca. A făcut această operaţie tot timpul cât am stat de 
vorbă cu el. Mi-a oferit si mie, dar l-am refuzat. La remarca lui că nu 
voiam să mănânc de la comunişti si îl refuz ca si cu ţigara, i-am 
răspuns că asa e. 

Ca urmare, atât atmosfera cât si vocabularul s-au schimbat pe 

loc. 

După alte câteva întrebări banale: cu cine stau în celulă, cum 
mă simt, cum este masa, m-a întrebat ce funcţie avea Oprisan, la care 
eu i-am răspuns că el trebuie să ştie mai bine ca mine. A schimbat 
tonul: „He! He! Stai cu şefi mari, Mustată”. Iar la întrebarea: „Ce 
discutaţi, Mustată?” I-am răspuns că despre femei. 

- Discutaţi si voi, legionarii, despre femei? 

- Da, câteodată. 

- Altceva nu mai discutaţi? 

- Ba da! Amintiri din facultate. 

- Ah! Am uitat că sunteti studenţi! 



Mlaştina disperării 


95 


La întrebarea dacă ştiam câţi studenţi erau în închisoare, i-am 
răspuns că eu nu sunt directorul închisorii ca să ştiu. Dar pe secţia 
unde eram eu? a continuat el. A urmat acelaşi răspuns negativ din 
partea mea, spre revolta lui oarecum reţinută. 

- Dar nu v-a lăsat gardianul să vă întâlniţi la WC? 

întrebare la care nu i-am mai răspuns. Mi-am dat seama că ştia 

ce se petrecea pe secţie. Presupunerea mea, că nu întâmplător ne-au 
lăsat să ne întâlnim la WC, era adevărată: făcea parte din planul lor. 

M-a întrebat apoi dacă am scris acasă, si la răspunsul meu 
afirmativ a făcut remarca insidioasă că ne-au făcut înlesniri. I-am 
replicat: 

- Nu au fost înlesniri, domnule anchetator! 

- Nu sunt anchetator! 

Această afirmaţie mi-a dat de gândit. După modul cum punea 
întrebările si cum îmi urmărea mimica, am fost convins că era un 
poliţist versat si cunoscător al psihologiei relaţiei anchetator- 
anchetat. Vocabularul si întrebările cumpănite trădau faptul că nu era 
un poliţist oarecare. înclin să cred si acum că a fost unul din şefii 
mari, care cunoştea planul de desfăşurare a demascărilor, iar prezenta 
lui la Piteşti nu era întâmplătoare. S-ar putea să fi fost Nicolski. în 
nici un caz n-a fost Zeller, pentru că pe acela l-am cunoscut mai 
târziu la Piteşti. 

După ce si-a dat seama că discuţia cu mine nu ducea la nici un 
rezultat, m-a atacat frontal: 

- Măi, banditule! (cuvânt care mi-a rămas si acum în urechi) 
Tu ai impresia că mă duci pe mine, de-mi răspunzi asa? Tu nu ştii 
unde te afli? Tu ştii cine sunt eu? Această expresie i-a scăpat; am mai 
întâlnit-o la comuniştii care voiau să intimideze si să-si dea 
importantă, l-am răspuns că nici nu mă interesa, fapt care l-a enervat 
mult. 

- Bă, banditule! Eu vă cunosc până în pânzele albe si ştiu ce 
este în capul vostru de bandiţi! 

N-am răspuns. Eram convins că era la curent cu doctrina 
legionară si cu modul nostru de a fi, al relaţiilor dintre noi. într-un 
cuvânt, individul ne cunoştea pe noi, în timp ce noi nu-i cunoşteam 
pe ei. După cele afirmate însă în legătură cu noi, am început să fiu 
mai retinut si mai atent la întrebări si răspunsuri. Voia să mă 
provoace, amintindu-mi de unele greşeli din trecutul nostru, pentru 



96 


Dumitru Bordeianu 


ca astfel să mă facă să vorbesc. 

Văzând că nu mai scoate nici un răspuns de la mine, a 
schimbat tonul: 

- In închisoarea aceasta, voi bandiţilor, sunteti la ora aceasta 
în jur de 80% si căutati să-i convertiţi si pe ceilalţi, atrăgându-i în 
tabăra voastră ca să-i faceţi legionari. 

I-am răspuns cu un „nu” categoric. 

- Cum nu? mi-a răspuns el. Ce ai făcut cu Petrovanu si 
Negrescu? 

- Cu aceşti tineri am discutat numai probleme de concepţie 
creştină, pentru că eu sunt creştin. 

Auzind că sunt creştin, a revenit cu întrebarea: 

- Eşti medicinist, cum poţi crede în lucruri care nu se văd? 

- Sunt atâtea care nu se văd si totuşi există. De pildă mintea, 
gândul, pe care dumneavoastră nu le puteti vedea si totuşi vreţi să ni 
le cunoaşteţi. 

- O să vă ştiu si gândurile, replică el. 

Rog cititorul să retină această afirmaţie la care voi mai reveni, 
încă un argument că se pregătea ceva. 

Am reluat discuţia spunându-i că noţiunea de credinţă este un 
concept care operează acolo unde cunoaşterea fizică cu metodele ei 
nu poate pătrunde. A abătut discuţia de la această temă. 

La întrebarea lui, dacă mai sunt legionar, i-am răspuns printr-o 
altă întrebare: 

- Pentru ce am fost condamnat, nu ca legionar? 
Dumneavoastră stiti acest lucru? 

- Dar s-ar putea să nu mai fii, accentuă el. 

- Nu se poate, i-am răspuns eu. La care el mi-a tăiat-o net: 

- O să trăim si o să vedem. 

Iarăşi, afirmaţii care mă îndreptăţeau să bănuiesc că era pus la 
cale ceva ce trebuia să se întâmple neapărat. 

Dialogul continuă: 

- S-ar putea să nu mai fii legionar! 

- Adică cum să nu mai fiu, dacă sunt? 

- Nu te grăbi, s-ar putea să vină timpul! 

Deci, certitudinea că acel ceva va veni sigur. Afirmaţia „s-ar 
putea să nu mai fii legionar”, m-a dus cu gândul la reeducarea de la 
Suceava, pe care trebuia să o acceptăm cu sila. Era însă o discuţie cu 



Mlaştina disperării 


97 


totul străină de ceea ce voia el să afle de la mine. 

- Ai să poţi rezista 15 ani în închisoare, continuă el, pentru că 
regimul alimentar pe care-1 aveţi acum n-o să vă dea posibilităţi să 
terminaţi toată pedeapsa? 

- Au fost sfinţi care au trăit 40 de ani în pustiu, mâncând un 
posmag pe zi si o cană cu apă si nu au murit. Dimpotrivă, erau 
perfect sănătoşi si la trup si la minte, dovadă că au scris ceea ce au 
scris. Asa o să trăim si noi. 

- Sfinţii erau în pustiu, dar voi sunteti în mâna noastră. 

Văzând că discuţia nu avea nici un sens, a atacat direct. 

- Mă bandiţilor! Tu uită-te aici la mine, de beton armat să fiţi, 
si tot o să vă muiem. 

Cu asta, a spus totul. Şi azi îmi răsună în urechi si n-am s-o uit 
cât voi mai putea gândi. Ne aştepta constrângerea prin violentă, 
izvorâtă din cea mai diabolică ură. Nici azi nu ştiu dacă această 
afirmaţie a fost scăpată sau spusă cu intenţie, ca să mă facă pe mine 
să înţeleg că soarta noastră era în mâinile lor. 

- Nu este metal care să nu se topească atunci când îl pui la 
temperatura lui de topire, a adăugat el. 

In semn de încheiere mi-a spus: 

- Vezi, că o să-ti bărbieresc mustata! 

- Când n-o să mai fie voie, o voi bărbieri singur! 

- Avem metode să facem din voi tot ce vrem noi! 

- In ceea ce priveşte trupul, sufletul însă este inabordabil. 

- Pentru noi, ateii, este abordabil, pentru că tine de trup! 

- Ţine de trup, dar este de esenţă divină! 

- Asta s-o crezi tu! 

Discuţia a luat apoi sfârsit cu afirmaţia următoare: 

- Banditule, în problema voastră noi ne ţinem de cuvânt. 

Puţin iritat, i-am răspuns pe un ton ofensator: 

- Adică cum? 

- Ai să vezi cum! De beton armat să fiţi si tot o să vă muiem... 

Cu această ameninţare discuţia a luat sfârsit. Am plecat fără să 

dau bună ziua. 

Am ieşit din biroul de anchetă (o simplă celulă) si am plecat 
încet, fără să fiu însotit de cineva, până la usa închisorii. 

* 



98 


Dumitru Bordeianu 


Erau de retinut acele afirmaţii ale anchetatorului, pentru că nu 
fuseseră rostite întâmplător, ci erau de fapt esenţa planului făcut de 
comunişti pentru nimicirea Mişcării Legionare. 

Aflând aceste ameninţări, s-a născut între noi un mare semn de 
întrebare. L-am rugat pe Oprisan să le judece cu puterea lui de 
analiză si să ne spună dacă ar putea deduce din ele ceea ce ne aştepta. 
Pe atunci nu cunoşteam încă pedagogia bâtei a lui Macarenko si nu 
bănuiam că aceste ameninţări se refereau la metoda pe care ne-o vor 
aplica comuniştii, nu atât ca să capitulăm, ci ca să fim distruşi. De 
unde să bănuim că cea mai barbară violentă va fi folosită împotriva 
noastră si că această violentă va fi exercitată la început numai de 
Ţurcanu cu încă cinci deţinuţi, susţinuţi de administraţia închisorii. 

Planul cu metodele lui Macarenko a fost încredinţat lui 
Ţurcanu pentru că numai el s-a angajat la îndeplinirea si execuţia lui 
până în cele mai mici amănunte. Cei care, la rândul lor, îl primiseră 
de la consilierii ruşi - bineînţeles cu asentimentul conducătorilor 
comunişti români - si l-au dus la îndeplinire, au fost: generalul 
Nicolski, colonelul Zeller (pe care l-am cunoscut personal) si 
Ţurcanu. Cei doi din urmă au sfârsit asa cum am relatat; doar 
Nicolski se mai află în viată. Oficial însă, comuniştii au acţionat o 
singură dată: la 10 decembrie 1949. După aceea, unealta oarbă, care 
le-a aplicat metodele si le-a dus la îndeplinire planul, a fost Ţurcanu. 

După relatarea mea, Oprisan ne-a cerut un timp de gândire. 
Ne-a spus să fim atenti si calmi. 

Astfel, din toti camarazii de pe secţia de muncă silnică a 
etajului doi, eu am fost ales să-mi bat capul cu declaraţiile făcute de 
anchetatorul meu. Probabil pentru că stăteam în aceeaşi celulă cu 
Oprisan. Peste câteva zile, datorită lui nea Llorică gardianul, am 
putut comunica tuturor camarazilor de pe secţia noastră cele 
petrecute. Nu ştiu dacă au mai fost si alţi camarazi la anchetă, ca 
mine, dar declaraţia de război fusese făcută: „De beton armat să fiţi 
si tot o să vă muiem”. 

Oprisan ne-a spus asa: „Dragi camarazi si prieteni, voi stiti 
bine, Corneliu Codreanu a început primul la noi lupta împotriva 
comunismului. De aceea, cei care-1 urmăm si ne-am înrolat în lupta 
lui, trebuie să fim pregătiţi - nu fizic, pentru că nu vom putea, ci 
spiritual - pentru cea mai grea luptă pe care comunismul ne-o pune 
în fată. Nu pot vedea clar metoda pe care ne-o vor aplica, dar cred că 



Mlaştina disperării 


99 


va fi metoda violentei, căutând să distrugă în noi credinţa, unirea, 
frăţia si camaraderia”. 

Oprisan, ca si noi dealtfel, n-a bănuit însă că violenta va fi 
exercitată de unii din camarazii noştri, folosiţi ca instrumente oarbe 
de cei care făcuseră planul. 

După acea anchetă am fost cuprins de o nelinişte asemănătoare 
celei a călătorului care vede la orizont declanşarea unei furtuni, 
căreia nu-i cunoaşte puterea de distrugere, dar pe care o aşteaptă 
îngrozit. 

După transmiterea pe secţie a celor spuse, mulţi dintre 
camarazi au cerut explicaţii si lămuriri. Oprisan însă le-a spus: „Fiţi 
pregătiţi pentru lupta care se va da în mlaştina disperării. Fiecare va 
ieşi din încleştarea acestei lupte singur, neajutat decât de mila lui 
Dumnezeu si de ce are mai bun în el. Lupta va fi de lungă durată si 
cine va avea tăria si răbdarea, convins fiind că ea este dreaptă, se va 
prăbuşi si iar se va ridica. Astfel că nu ne mai rămâne decât să ne 
ascutim săbiile duhovniceşti ale dragostei, ale unirii si ale 
camaraderiei”. 


* 

Pe la începutul lui decembrie 1949, gardianul de pe secţie a 
trecut din celulă în celulă si ne-a spus să facem curat, căci va veni o 
inspecţie a M.A.l.-ului, de la Bucureşti. Intr-adevăr, după vreo două 
zile, până în prânz, nea Florică ne-a anuntat că inspecţia era pe 
celular si va trece si pe la noi. 

Abia terminase gardianul să ne prevină, că si ajunseseră la 
secţia noastră: erau doi miniştri adjuncţi ai lui Teohari Georgescu. 

Regulamentul închisorii prevedea că, atât la închidere cât si la 
deschidere, dimineaţa si seara, cel care era de serviciu pe celulă 
trebuia să se alinieze lângă usă în poziţia de drepţi si să dea raportul 
ca la armată. De serviciu mă nimerisem chiar eu. 

Când s-a deschis usa, în pragul ei a apărut directorul 
Dumitrescu împreună cu miniştrii adjuncţi Jianu si Dulgheru. Nu 
aveam altceva de făcut decât să dau clasicul raport: „Domnule 
ministru, celula nr. 18, cu patru deţinuţi, la ordinul dumneavoastră”. 
Cum purtam mustată, ministrul nici n-a ascultat raportul meu, ci s-a 
legat de mine, întrebându-1 pe director cine a dat voie deţinuţilor să 
poarte mustată. Acesta, pretextând că nu primise ordin în acest sens, 



100 


Dumitru Bordeianu 


a dat pe loc ordinul ca începând de a doua zi să fie rase mustăţile. 

După ce s-a închis usa, eu am rămas în dosul ei si am auzit 
fără să vreau discuţia dintre miniştri si director: „Măi Dumitrescule, 
ce faceţi cu ăştia, îi omorâţi?” La care Dumitrescu răspunde: „Acesta 
este ordinul, tovarăşe ministru!” 

Am fost convins că s-a vorbit tare intenţionat, ca să auzim noi, 
cei din celulă. într-adevăr, ca aspect fizic arătam ca nişte cadavre, iar 
în celulă peretele de sub geam era numai mucegai. Timpul era rece, 
iar noi obligaţi să spălăm duşumeaua de trei ori pe săptămână. Din 
cauza frigului de la geam si a vaporilor de apă de la duşumea apăruse 
mucegaiul, celula arătând ca un mormânt mucegăit. 

Se apropia ziua de 10 decembrie, pe care studenţimea o 
sărbătorea în România veche. Vizita celor doi miniştri nu fusese 
întâmplătoare. 


10 decembrie 1949 

lată începutul demascărilor de la Piteşti. 

A circulat zvonul, în preajma demascărilor, cu o zi-două 
înainte de începerea lor, că în noaptea de 10 decembrie Ţurcanu 
Eugen, Popa Alexandru, zis Ţanu, Mărtinus, Cantemir si încă alţi trei 
al căror nume nu l-am aflat, au fost scosi din închisoare si duşi intr- 
un zăvoi de pe malul Argeşului, unde li s-a spus că în acea noapte 
vor forma echipa care îi va împuşca pe toti şefii legionari din 
închisoarea Piteşti. întrebaţi dacă sunt de acord, au răspuns toti că 
sunt gata pentru această faptă. 

Au fost duşi apoi la locul unde trebuia să aibă loc execuţia, li 
s-au distribuit arme si gloanţe, aşteptând să vină victimele. Cei care 
au regizat această înscenare au fost convinşi că Ţurcanu si echipa lui 
erau hotărâţi să execute orice ordin pe care l-ar fi primit. Primul pas 
era făcut; nu mai rămânea decât ca unealta pregătită să înceapă 
executarea planului. 

înainte de 10 decembrie au fost aduşi în camera „4 spital”, de 
care am mai amintit, în jur de 30 de studenţi, dintre vârfuri, 
majoritatea legionari, precum si grupul lui Ţurcanu: Popa Ţanu, 
Mărtinus, Livinschi, Leonida, Prisăcaru, Cantemir, Virgil Bordeianu 
si câţiva elevi de la Câmpulung Moldovenesc. Ţurcanu si grupul lui 




Mlaştina disperării 


101 


nu s-au descoperit că ar fi fost reeducaţi, dimpotrivă, îl bârfeau pe 
Bogdanovici si pe cei care aderaseră la reeducarea de la Suceava, cu 
intenţia de a-i trage de limbă pe cei din cameră, ca să vadă în ce ape 
se scăldau. 

Cum totul era regizat, Ţurcanu a provocat un scandal si a 
început încăierarea între grupul lui si ceilalţi studenţi. în timpul 
încăierării s-a spart un geam. Acesta era semnalul pentru 
administraţie să intervină. S-a bătut la usă si în momentul următor, 
directorul Dumitrescu si locotenentul Marina, cu vreo 30 de gardieni, 
au pătruns în cameră. Directorul si ofiţerul politic Marina au tras cu 
pistoalele în tavan, iar gardienii, cu ciomege, vine de bou si 
centiroane, s-au năpustit asupra studenţilor să-i facă una cu 
pământul. 

Nu se mai ştia dacă erau oameni vii sau cadavre. N-a fost de 
ajuns atât, ci au fost scosi cei nereeducati pe coridor, iar grupul lui 
Ţurcanu si gardienii au început din nou să-i bată atât de crunt, că nu 
erau decât bălti de sânge pe jos. 

Studenţii legionari, aleşi dintre vârfuri, au fost duşi apoi în 
celulele morţii de pe capul T-ului si chinuiţi de Ţurcanu, peste un an 
de zile, cu cele mai cumplite si sălbatice torturi. 

lată câteva nume dintre aceşti martiri: Pop Cornel, Măgirescu 
Eugen, Popescu Aristotel, Păvăloaia Constantin, Pătrăscanu Nuti, 
Caziuc, Voinea Octavian, Şoltuz Laurentiu, Juberian, Parizianu 
Gheorghe, Străchinariu Constantin, Dan Lucinescu etc. Asa se 
explică prăbuşirea acestor camarazi, cu excepţia lui Parizianu. Ei nu 
pot fi judecaţi: când acuzi pe cineva, trebuie să te situezi în poziţia 
lui, iar când este vorba de tortură, să mărturiseşti cinstit dacă ai fi 
putut suporta supliciul pe care l-a suportat cel pe care îti arogi dreptul 
să-l judeci. 

începând cu această dată, directorul Dumitrescu si Marina nu 
si-au mai exercitat rolul; cel care conducea închisoarea era Ţurcanu. 
El avea dublura cheilor de la toate camerele si celulele închisorii. L- 
am văzut de zeci de ori, cu smocul de chei în mână, autoritar si 
temut, băgând groaza până si în gardieni. 

Demascarea de la Piteşti a durat de la 10 decembrie 1949 până 
în luna septembrie 1951. Aceşti tineri care au fost izolaţi, numai 
Dumnezeu ştie ce suferinţe au îndurat, luându-li-se si posibilitatea de 
a se sinucide. 



102 


Dumitru Bordeianu 


Din 10 decembrie 1949, administraţia si gardienii din 
închisoarea Piteşti au dispărut de pe scenă. Singurul actor care a jucat 
piesa a fost Ţurcanu. Numai el încuia si descuia, numai el dădea 
ordine gardienilor. El si stăpânii lui, generalul Nicolski si colonelul 
Zeller. Nimic nu se mişca, fără ca aceştia să ştie ce se petrece. în 
noaptea de 10 decembrie 1949, mulţi dintre noi, de pe celelalte secţii, 
am auzit zgomote, dar n-am putut înţelege ce se întâmplă. 

Pe la sfârşitul lui decembrie, au fost aduşi în celula 18 
Grigoras Ion si colegul meu de facultate, Lunguleac Ion. 

Când a venit în celulă, nu ştiam că acesta din urmă acceptase, 
de bună voie, reeducarea de la Suceava. Pentru că-1 ştiam suferind de 
maladia lui Basedow, mă gândeam totuşi că era în stare de orice 
ticăloşie, ceea ce s-a si văzut de altfel, mai târziu. 

Dacă judecăm însă din punct de vedere fiziologic, Lunguleac 
nu avea nici o vină. El, săracul, pentru o gamelă de aipacas, făcea 
orice i s-ar fi cerut. 

Când a intrat în celulă, l-am bănuit că era trimis special să 
vadă ce spunea Oprisan. De aceea, i-am pus în gardă pe Oprisan si pe 
Sandu Munteanu, să nu mai discute nici o problemă în legătură cu 
Mişcarea Legionară. Iosub, care era prieten cu Lunguleac, l-a primit 
în pat si era singurul care vorbea cu el. Lunguleac încerca să-l tragă 
de limbă, doar-doar o afla ceva. 

Crăciunul lui 1949, spre deosebire de cel din 1948, a fost trist 
si viciat de prezenta lui Lunguleac. în seara de Crăciun s-au cântat 
câteva colinde de către Sandu Munteanu, Grigoras si Iosub; ei aveau 
voce frumoasă. Printre altele, au cântat si colindul lui Radu Gyr, pe 
melodia „O, ce veste minunată”. Acest colind, cântat în condiţiile 
pentru care a fost făcut, era atât de înduioşător, că-ti dădeau 
lacrimile. 

Anul Nou 1950 l-am petrecut, de asemenea, cu strângere de 
inimă; duhul satanei, care stăpânea închisoarea Piteşti, întreţinea o 
atmosferă de groază. 

Pe la sfârşitul lui ianuarie, Lunguleac a fost scos de mai multe 
ori din celulă pentru câteva ore. Când se întorcea în celulă, nu spunea 
unde a fost. Din momentul acela mi-am dat seama că era turnător, 
fapt care i-a creat printre noi o atmosferă insuportabilă. Nimeni nu 
mai discuta cu el, nici chiar Iosub, care-i era prieten. Lunguleac nu 
era rău din fire, dar boala care-1 rodea îl împingea să facă orice 



Mlaştina disperării 


103 


blestemăţie. Cât am stat în închisoare, nu am întâlnit alt detinut 
politic care să suporte atât de greu foamea. Era, pur si simplu, 
înnebunit de foame. 

Pe la jumătatea lui ianuarie, Lunguleac a fost scos din celulă. 
După plecarea lui, am respirat cu totii uşuraţi, iar în celulă s-a 
restabilit calmul si armonia. 

Eram atât de slăbiţi, mai ales Oprisan, că mă întrebam cum 
mai avea energie să se mişte, atunci când îsi ţinea prelegerile de 
istoria filozofiei. 

Pe lângă foamea ce ne rodea, mai era si frigul, pentru că doar 
seara ni se dădea un pic de căldură. 

Ceea ce caracteriza perioada 26 octombrie 1949 - martie 
1950, era lipsa totală de informaţii, constatare pe care am făcut-o 
după ce unii camarazi din secţia noastră de muncă silnică, cu 
condamnări mari, au dispărut de pe secţie; nici măcar nu bănuiam 
unde erau duşi. 

In martie, Oprisan a terminat cursul de istoria filozofiei. Ne-a 
vorbit de Nae Ionescu si de şcoala filozofică românească si a promis 
să tină si un curs de filozofia culturii. 


Demascarea. Camera 2 parter 

Ţin să spun că la Piteşti si Gherla nu s-a pus niciodată 
problema reeducării care, oficial, nu se făcea cu bâta si cu cele mai 
groaznice torturi, ci prin mijloace paşnice, prin cuvânt si convingere, 
prin argumente raţionale. De fapt, pe comunişti nu i-a interesat si nu 
au căutat niciodată să facă reeducarea adversarilor, ci doar să se 
folosească de ei si să-i compromită. Ei nu erau adepţii reeducării 
duşmanilor, pentru că ideologia lor se baza pe teroare, ură si 
minciună. 

Prin demascare, ei n-au căutat altceva decât continuarea 
anchetei, dar nu prin agramaţii si neisprăviţii pe care-i angajaseră în 
Securitate când au înfiintat-o, la începutul anului 1949, ci prin 
deţinuţii înşişi. Astfel Nicolski, prin Ţurcanu si ajutoarele lui, a 
aplicat cele mai groaznice torturi ca să declari tot ceea ce ştii, si ce 
nu ştii, despre tine si despre alţii, convinşi fiind că la anchete se 
spusese foarte puţin. 



104 


Dumitru Bordeianu 


Răfuiala a fost numai cu tineretul legionar. Numai acesta a fost 
vizat în planul lor, nu un altul, neorganizat. Ceilalţi tineri care au fost 
arestaţi, au fost cazuri individuale. Comuniştii cunoşteau bine 
organizarea si activitatea tineretului legionar printre studenţi si elevi. 

Ce tineret, al altor grupări politice, a fost, din punct de vedere 
numeric si al organizării, comparabil cu tineretul legionar? Nu avea 
cine să se opună comunismului, cum s-a opus acest tineret, plătind 
lupta cu cei morţi prin torturi, cu cei ce au ales sinuciderea 16 pentru a 
rămâne integri, cu rezistenta dusă până la jertfa supremă. 

îmi permit să-l întreb pe domnul Ierunca 17 , dacă ştie dânsul 
câţi morţi, nebuni si sinucigaşi au fost acolo din rândurile tinerilor 
nelegionari? Eu ştiu, el scrie din auzite. 

Dacă n-ar fi fost tineretul legionar în închisoare, nici 
demascarea n-ar fi avut loc. Au fost dintre aceia care n-au luat nici o 
singură palmă si au spus totul, trecând de partea lui Ţurcanu si Popa 
Ţanu. îi ştim pe toti. 

Comuniştii lui Stalin, oculta internaţională, precum si cea 


Este atinsă aici, ca si în alte locuri, cea mai gravă dintre toate ispitele: 
aceea a sinuciderii. Sinucigaşul este căzut de la Hristos; el se crede părăsit de 
Dumnezeu, nu mai are nădejde în mila si purtarea de grijă a lui Dumnezeu, si nici 
chiar în atotputernicia Lui. 

Păcatul cel din urmă al lui Iuda este singurul care nu se iartă, pentru că nu 
poate fi ispăsit; odată săvârşit, nu mai lasă timp de pocăinţă, nici măcar clipa aceea 
care s-a dat tâlharului cel bun de pe cruce. 

La Piteşti, satana a lucrat cu cea mai mare viclenie; cum spuneam mai sus 
(vezi nota 10), interzicând până si sinuciderea-după ce victimele ajunseseră la 
marginile suferinţelor si ale deznădejdii. Ca nickJdată, stăpânitorul întunericului nu 
mai are nevoie de suflete pierdute în iad, ci, în primul rând, de oameni complet 
satanizati, aici, pe pământ! □ 

Pitestiul si Gherla au fost laboratoarele unei experienţe care s-a extins apoi la 
nivelul întregii ţări, cu alte mijloace, e drept, si care continuă, ducând, de va fi cu 
putintă, la pierderea si „a celor aleşi”. 

Reeducaţii din toată lumea, ajunşi mai răi decât dracii, sunt cei ce lucrează 
„taina fărădelegii” si pregătesc venirea „fiului pierzării”. 

în privinţa celor care au ajuns la desăvârşita deznădejde si si-au luat viata, 
amintim cazul excepţional al unor Sfintelor Mucenite, Vernichi, Prosdochia si 
Domnina (prăznuite de Biserică în ziua de 4 octombrie), care s-au aruncat în apă 
pentru a nu fi siluite de soldaţii romani (n. ed.). 

17 Virgil Ierunca, autorul cărţii Fenomenul Piteşti, ed. Humanitas, 1991 (n. 


ed.). 



Mlaştina disperării 


105 


naţională, ne cunoşteau prea bine si nu erau deloc de acord cu 
concepţia noastră. De aceea au vrut să ne distrugă. Mişcarea 
Legionară îsi are originea în concepţia creştină despre lume si viată 
si, atât timp cât va dăinui Biserica Creştină pe pământ, atât va dăinui 
si Mişcarea Legionară. Ea a voit să transpună concepţia creştină în 
politică, baza relaţiilor dintre oameni constituind-o dragostea, 
onoarea, unirea si buna convieţuire. 

Mişcarea Legionară a vrut să creeze un tip de om creştin, de 
felul lui Moţa, care în toate manifestările si acţiunile sale să nu facă 
decât ceea ce-i place lui Dumnezeu. Ea a luat naştere si a pornit de la 
Icoană. „Am iubit pe Hristos si am mers bucuros la moarte pentru 
El”, mărturisea Moţa, pe drumul jertfei de sine 18 . 

Mişcarea Legionară îsi propune iubirea de neam si semeni, 
aceasta neînsemnând însă ură pentru alte neamuri, neamul rămânând, 
în concepţia ei, unitatea de bază a comunităţilor umane. 

Dumnezeu a lăsat neamurile ca entităti sociale. Dacă n-ar fi 
asa, El n-ar fi ales un neam în sânul căruia să Se întrupeze. Noi, 
oamenii, am fost creaţi după chipul si asemănarea lui Dumnezeu; de 
aceea trebuie să-L iubim, să păzim poruncile Lui, să-l facem voia si 
ce-1 este plăcut, să ne iubim unii pe alţii, să trăim în pace, în armonie, 
în înţelegere si intr-ajutorare reciprocă. Ce este mai plăcut lui 
Dumnezeu decât iubirea între fraţi, înţelegerea si pacea dintre ei? 

în concluzie, nimeni si nimic în lumea aceasta nu mă va putea 
convinge că, dacă n-ar fi fost tineretul legionar în închisori, 
comuniştii ar fi recurs vreodată la demascări. Ei ştiau că singura 
concepţie organizată si disciplinată, care li se opunea cu toată tăria, 
era aceea a Mişcării Legionare. 


Ionel I. Moţa si Vasile Marin au murit pe front în războiul din Spania 
împotriva anarhiştilor bolşevici. rfHtă ce scrie Moţa în testamentul către părinţii săi: 
„Iubiţii mei părinţi, căutati să vUaeti, alături de durerea voastră, toată frumuseţea 
faptei noastre: se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos! Se clătina aşezarea 
creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători? Nu e o mare binefacere sufletească 
pentru viata viitoare să fi căzut în apărarea lui Hristos? [...] Eu asa am înţeles 
datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos si am mers fericit la moarte pentru El!” Iar 
către Corneliu Codreanu scrie: „Mor, Comeliu, cu tot elanul si toată fericirea, pentru 
Hristos si Legiune. Nu cer nici răsplată, nici nimic, ci doar biruinţa”. Prin prisma 
aceasta înţelegem „mistica” si „misticii” Mişcării Legionare. Definiţia aceasta se va 
regăsi pusă în faptă pe tot parcursul cărţii (n. ed.). 



106 


Dumitru Bordeianu 


Comuniştii urmăreau totodată ca să renunţăm la credinţa în 
Dumnezeu si la concepţia creştină despre lume si viată. E de 
remarcat faptul că majoritatea tinerilor nelegionari pe care i-am 
întâlnit si i-am cunoscut în închisoare erau, fie atei, fie indiferenţi 
fată de credinţă. 

Se mai urmărea si scoaterea din inima tinerilor legionari a 
mitului despre Căpitan si Legiune, si apoi declararea în fata 
camarazilor că nu eşti legionar, aducând cele mai grave injurii 
Căpitanului, Legiunii si şefilor legionari, deci: discreditarea ta în ce 
privea concepţia politică. Nici semănarea discordiei între legionari si 
neîncrederea unuia în celălalt nu erau neglijate. La fel, neîncrederea 
în tine si în posibilităţile tale intelectuale si morale. 

Apoi, se urmărea scoaterea din conştiinţă a mitului luptătorului 
legionar; distrugerea personalităţii în ceea ce avea omul mai bun în 
el; folosirea tinerilor legionari ca turnători, atât în închisori, cât si în 
afara lor; transformarea prin tortură a fiecărui tânăr legionar în asa 
hal, încât să-l facă din victimă torţionar. 

Acesta a fost planul comuniştilor aplicat prin demascările de la 
Piteşti si Gherla. 

Şi iarăşi o întrebare: ar putea un om, o colectivitate umană sau 
o familie să trăiască sau să existe fără încredere reciprocă? 

Comuniştii au acţionat nu asupra trupului ci, prin el, asupra 
sufletului, asupra conştiinţei omului. De aceea susţin si voi susţine cu 
tărie si convingere că drama de la Piteşti si Gherla a fost una aparte. 

După ce voi termina de mărturisit faptele trăite, văzute si 
auzite de mine si de camarazii mei, voi încerca, pe cât îmi va fi cu 
putintă, să spun care dintre toate aceste obiective prezentate mai sus 
au fost atinse si înfăptuite de comunişti. 

Metoda folosită în demascări, în ceea ce priveşte tortura fizică, 
a fost luată din „Poemul pedagogic” al criminalului pedagog bolşevic 
Macarenko, pe care au experimentat-o în U.R.S.S. cu deţinuţii de 
drept comun; metoda diabolică de tortură sufletească a fost elaborată 
si pusă la punct de capetele satanizate ale ocultei moscovite si 
internaţionale. Esenţa acestei metode era: bătaia, tortura continuă, 
neîncetată, sine die, cu cea mai mare intensitate. Cel torturat nu 
trebuia să ştie când va lua sfârsit această tortură. Malraux făcea 
remarca, în scrierile lui, că nici un om nu poate rezista unei torturi 
neîncetate si prelungite, fără termen si fără nădejdea unui sfârsit. 



Mlaştina disperării 


107 


* 

Pe la jumătatea lunii martie 1950, cu câteva zile înainte de a fi 
scosi din celula 18 si transferaţi în camera 2 parter, camaradul nostru 
losub Mihai, un tânăr curat ca o fecioară, a avut câteva nopţi la rând 
mai multe coşmaruri care ne-au dat de gândit. 

Visa numai tineri legionari omorându-se între ei, sânge, 
reproşuri, tineri fugind unii de alţii si, ceea ce era mai îngrijorător, 
faptul că noi, cei din celula 18, luam parte la aceste acţiuni, în special 
el însusi, eu si camaradul Oprisan. Timp de câteva zile la rând, 
dimineaţa, ne povestea aceste vise si coşmaruri si, mai mult decât 
atât, ne spunea că are nişte presimţiri tot atât de sumbre cum le 
avusese la laşi înainte de moartea mamei lui. Era convins că se va 
întâmpla ceva ieşit din comun si cu el si cu alţi camarazi de-ai lui. 

Presimţirile lui, datorită curătiei sale sufleteşti, aveau să se 
adeverească întocmai, ca si acelea ale mamei lui, făcute de dânsa cu 
o zi sau două înainte de a muri, când le-a spus surorilor lui 
următoarele: „Dragele mamei, voi spuneaţi că Mihai se va face 
doctor, dar el nu se va face niciodată doctor”. Şi într-adevăr, Mihai 
losub n-a ajuns doctor, pentru că a fost ucis la Piteşti. 

Din cauza celor întâmplate ulterior n-am retinut ziua când am 
fost scosi din celulă. 

Intr-o dimineaţă, nea Florică, gardianul nostru, a deschis usa 
celulei si cu o listă în mână a citit cu glas înăbuşit - parcă ştia el ceva 
- următoarele nume: Oprisan Constantin, Bordeianu Dumitru si 
losub Mihai. „Faceti-vă bagajul, că sunteti duşi în altă parte!” N-am 
priceput atunci de ce nea Florică era atât de abătut, de parcă 
mergeam la înmormântare. Ne-am făcut bagajul si ne-am îmbrăţişat 
în lacrimi cu cei doi care rămâneau, Sandu Munteanu si Ion 
Grigoras. In timp ce-mi făceam bagajul, parcă un cutit mi-a străpuns 
inima si m-a cuprins o stare de frică pe care n-o mai avusesem. Ne¬ 
am făcut toti trei cruce si am ieşit din celulă. Am întors capul să-l 
văd pe losub, care mergea în urma mea, si am văzut pe fata lui 
groaza 19 . 

Am fost duşi pe scara de la coada T-ului, pe unde eram scosi 


19 Dumnezeu descoperă sufletelor curate ceea ce va fi. Ce altceva urna să 
se întâmple, dacă nu o ispitire diavolească? (n. ed.) 



108 


Dumitru Bordeianu 


la aer, si am fost opriţi în fata camerei nr. 2 de la parter. Şi acum, 
când scriu si-mi amintesc, mă cuprinde o groază de parcă as intra iar 
în camera aceea. 

De acolo se vedea prin plasa de sârmă până la etajul trei. Nu se 
auzea nici un zgomot si nici o mişcare. 

Cum stăteam lângă usă, a venit gardianul de pe acea secţie să 
ne ia în primire de la nea Florică. După puţin, au fost aduşi si Ion 
Munteanu, absolvent al Facultăţii de Medicină din laşi, originar din 
Oravita, si Comsa leronim, student al aceleiaşi facultăţi, originar din 
Sinaia; acesta avusese funcţie în F.D.C. din Moldova. Amândoi erau 
cu condamnări mari. Ne-am îmbrăţişat, întrebându-ne de ce fusesem 
oare aduşi acolo. 

Ştiam că această cameră era încăpătoare si cei condamnaţi la 
muncă silnică cu ani mulţi nu stăteau în camere, ci numai în celule. 
Camerele erau locuite de cei cu condamnări mici si corectionale. A 
venit apoi un alt gardian cu cheia, s-a uitat pe o listă si ne-a 
identificat pe toti înainte de a ne invita să intrăm. 

îmi amintesc că era într-o sâmbătă si, tară să vreau, mi-a venit 
în minte că sâmbătă era si ziua în care au început demascările. Şi azi 
mă simt cuprins de un fior de groază când mă gândesc la aceasta si 
parcă as trăi frica morţii. 

Cum am intrat, de la prima vedere am întâlnit figuri cunoscute, 
iar cel despre care aveam să aflăm peste câteva ore ce rol avea în 
cameră, ne-a spus cu glas mieros: „Luaţi loc pe ciment în colt, lângă 
geam, si vă puneţi bagajele acolo până ce vom aranja cu paturile”. 

Pe Ion Munteanu atunci îl cunoscusem, dar auzisem multe 
lucruri frumoase despre el; ceea ce îl caracteriza, pe lângă 
inteligentă, era o corectitudine dusă până la exces. A făcut greşeala 
să-l întrebe pe cel ce ni se adresase: „Dumneata eşti şeful camerei?” 
si acesta i-a răspuns afirmativ. Nu era altul decât Prisăcaru, coleg de 
an la Facultatea de Agronomie din Iaşi cu Popa Alexandru, unul 
dintre cei care aderaseră de bună voie la reeducarea de la Suceava, 
din grupul celor sase pregătiţi pentru executarea tinerilor legionari si 
care luaseră parte la cele întâmplate în camera 4 spital. 

Printre cei din cameră i-am observat si pe Virgil Bordeianu si 
pe Cantemir. Pe aceştia îi cunoşteam din libertate. Mai cunoşteam 
câteva figuri de elevi din Câmpulung. Unii dintre elevii de la 
Câmpulung si Suceava aderaseră la reeducarea din acest ultim oraş 



Mlaştina disperării 


109 


si, în loc să fie duşi direct la Târgsor, fuseseră aduşi la Piteşti, prin 
Jilava. 

Elevii aduşi la Piteşti odată cu Ţurcanu, pe care i-am întâlnit la 
camera 2 parter, trebuiau să asiste si să se iniţieze, pentru ca apoi, la 
începutul primăverii, unii să fie trimişi la Târgsor să facă si acolo 
demascări printre elevi, Târgsorul fiind închisoare doar pentru elevi. 

lată încă un argument în convingerea mea fermă că planul 
demascărilor a fost pus la punct chiar înainte de arestări. De ce au 
fost aduşi elevi la Piteşti, când această închisoare era destinată în 
exclusivitate studenţilor? Desigur, pentru iniţierea în metodele 
folosite în demascare. La data când eu eram în demascări la camera 2 
parter, pe această secţie mai erau trei camere - 1, 3 si 4 parter - unde 
se făcea demascarea, si încă patru camere la subsol. în aceste camere, 
după 10 decembrie 1949, s-au pregătit studenţi si elevi pentru a fi 
duşi să facă demascările la Târgsor, Gherla, Târgu Ocna, Ocnele 
Mari si Canal. 

Datele sunt sigure, fără dubiu, verificate la Aiud si în special 
în lagărul de la Poarta Albă de către unii camarazi care au avut 
condamnări până la zece ani. In 1958, când a avut loc cel de-al doilea 
mare val de arestări, cu ocazia plecării trupelor sovietice din tară si a 
intrării în faza finală a procesului de colectivizare a agriculturii, 
aceşti camarazi si cei ce au luat parte la demascările de la Piteşti, 
Gherla, Târgsor, Canal, au fost internaţi în lagărul de la Poarta Albă, 
din Delta Dunării. 

Cum stăteam în colt, pe bagaj, Oprisan m-a chemat lângă el si 
m-a întrebat în şoaptă dacă cunosc pe cineva din această cameră. 1- 
am răspuns afirmativ si i-am dat si nume. M-a întrebat apoi dacă era 
vreunul care a acceptat reeducarea la Suceava. I-am arătat pe cei trei 
care stăteau pe patul de lângă perete si vorbeau între ei; le-am dat si 
numele. Atunci Oprisan mi-a şoptit: „Dragul meu, aici se întâmplă 
ceva groaznic. Uită-te la ce se vede pe fetele acestor tineri”. M-am 
uitat cu atentie: într-adevăr, Oprisan avea dreptate. în acel moment, 
m-a cuprins frica. 

După discuţia cu Oprisan, a venit la mine Virgil Bordeianu (o 
coincidentă de nume; nu eram rude, dar eram din acelaşi judeţ si ne 
cunoscuserăm la Iaşi) prietenos, ca atunci când ne întâlneam în 
libertate. M-a întrebat ce mai fac, dacă sunt sănătos si cum mai 



110 


Dumitru Bordeianu 


gândesc. I-am spus că sunt sănătos si că gândesc asa cum ştia si el. 
Ceea ce m-a surprins a fost că, deşi a dat mâna cu mine, nu m-a 
îmbrăţişat ca de obicei. 

Tot în acest timp, Iosub Mihai s-a dus printre paturi si, spre 
surprinderea lui, pe un pat de jos l-a descoperit pe Gioga Parizianu 
(eroul etuvei de la anchetele de la Suceava), înfăşurat într-un 
cearceaf ud. 1 se vedea numai capul umflat si vânăt. Când Iosub l-a 
întrebat ce face, Gioga, abia putând deschide gura, i-a spus: „Mihai, 
du-te de aici”. 

Iosub a venit la mine si mi-a povestit tremurând cum Gioga, 
Străchinaru si alţi camarazi, vreo doisprezece inşi schilodiţi, erau 
înveliţi în cearceafuri ude, în aceeaşi situaţie cu Gioga. Iosub a 
continuat, spunându-mi: „Frate, ce se întâmplă aici? Ţi-o repet, am 
presimţiri îngrozitoare”. 

Munteanu, auzind discuţia noastră, s-a sculat de la locul lui să 
se ducă printre paturi, să vadă dacă cunoaşte pe cineva de la Cluj. A 
întâlnit pe câţiva, dar n-au stat de vorbă cu el. Intorcându-se la locul 
lui, ni s-a adresat apoi mie si lui Oprisan: „Ce-i în camera aceasta, 
domnule? Mă îngrozeşte atmosfera de aici!” 

Comsa, care lucrase în cadrul F.D.C., s-a dus si el printre 
paturi si a recunoscut mai mulţi elevi de la liceele din Câmpulung, 
Suceava si Rădăuţi, cu care lucrase. Aceştia l-au înconjurat cu 
căldură, recunoscându-1 ca sef, si i-au pus tot felul de întrebări. Dar 
când i-a văzut pe Străchinaru si Lates, fostele lui ajutoare, înveliţi în 
cearceafuri, parcă ceva l-a retinut să le răspundă si s-a întors imediat 
la grupul nostru de lângă geam. 

In fata acestui spectacol si a atmosferei ce domnea, nu-ti 
puteai da seama ce se întâmplă. Intuiai mai degrabă că se pregătea 
apropierea unei năprasnice furtuni. 

Noi, cei cinci nou veniţi în cameră, fusesem aşezaţi într-un loc 
unde am remarcat că nimeni nu ne privea. Eram însă convinşi că toti 
cei din cameră fuseseră informaţi cine eram. 

Zăvorul se deschise apoi cu zgomot si doi deţinuţi de drept 
comun lăsară hârdăul cu mâncare la usă. După aceea, gardianul ceru 
să vină unul să ia turtoiul, un fel de turtă făcută din făină de porumb, 
muiată în apă si coaptă în cuptor. Cel care a luat turtoiul de pe 
coridor si l-a împărţit, pentru noi, cei cinci, a ales cele mai mici 
bucăţi. 



Mlaştina disperării 


111 


Spre surprinderea noastră, hârdăul cu mâncare, care de obicei 
rămânea în usa celulei, a fost introdus în cameră unde, lucru bizar, nu 
gardianul împărţea mâncarea, ci un detinut din cameră. Am observat 
că Prisăcaru asista la împărţirea mesei, adresându-se celor din 
cameră cu autoritate: „Veniţi în ordinea pe care am stabilit-o eu!” Iar 
către noi: „Voi, ăştia cinci, o să primiţi masa după ce vor mânca toti 
cei din cameră. Asteptati lângă usă!” 

Ne-am sculat si ne-am dus lângă usă, asezându-ne în rând. 
Primul a fost Ion Munteanu care, cu corectitudinea lui obişnuită, 
observând că pentru unii polonicul rădea fundul hârdăului cu ce era 
mai gros, iar altora le ajungea doar apa chioară de deasupra, i-a atras 
atentia celui ce împărţea masa că nu o face corect. Prisăcaru, care 
observa scena, i-a răspuns: „Nu te interesează pe tine”. Munteanu, 
care era un tânăr cu mult bun simt, i-a replicat: „Te rog să te porţi 
cuviincios si civilizat”, la care Prisăcaru i-a răspuns brutal: „Ai să 
vezi îndată cât de civilizat sunt eu!” 

Nu aveam aşternut, cimentul era gol, iar noi eram aşezaţi pe 
bocceaua în care aveam lucrurile. Când mâneam, simţeam parcă ceva 
nevăzut, făcând rotocoale prin cameră. 

N-a trecut nici o jumătate de oră de când am terminat masa, că 
Prisăcaru, Cantemir si Virgil Bordeianu s-au apropiat de coltul nostru 
si cu un ton marţial ne-au apostrofat: „Bă! Voi mai sunteti 
legionari?” Toti am răspuns în cor: „Da! Suntem legionari, ce să fim 
altceva, că doar pentru asta am fost condamnaţi!” 

Munteanu s-a ridicat si le-a spus: „Dar dumneavoastră nu mai 
sunteti legionari? Pentru ce ati fost arestaţi si condamnaţi, nu ca 
legionari?” Cei trei au răspuns: „Noi nu mai suntem legionari, 
bandiţilor!” La care Munteanu i-a zis lui Prisăcaru: „Eu nu sunt 
detinut de drept comun, ci un detinut politic, legionar. Iar dacă 
dumneavoastră nu mai sunteti legionar, atunci ieşiţi la raport la 
director, să vă pună în libertate”. 

„Banditule, sare Prisăcaru, pe noi o să ne pună regimul în 
libertate, iar tu o să mori aici, în închisoare!” Munteanu îi replică: 
„Aceasta nu o ştii dumneata, dacă eu voi muri în închisoare”. 

Soarta le-a fost asa: Prisăcaru a căzut victimă unei minciuni si 
a fost executat, deşi avea o condamnare mică, iar Munteanu a ieşit 
teafăr din închisoare. 

De când intrasem în cameră si până când cei trei s-au apropiat 



112 


Dumitru Bordeianu 


de coltul nostru, Oprisan, cu firea lui meditativă si totdeauna retinut, 
nu a scos nici un cuvânt. Prisăcaru ni s-a mai adresat o dată, 
întrebându-ne dacă mai suntem legionari sau nu, desigur cu acelaşi 
vocabular, ca de la stăpân la argat. După aceea a dat semnalul celor 
pregătiţi de el pentru atac - erau în număr de vreo 30 - si le-a 
strigat 20 : „Pe ei!” 

Din clipa aceea si până spre ziuă mi-am pierdut cunoştinţa. Cei 
30 ne-au lovit atât de crunt cu bocancii, cu ciomegele, cu pumnii, 
încât dimineaţa în coltul nostru erau numai bălti de sânge pe ciment. 
Niciodată până atunci nu-mi pierdusem cunoştinţa atât de mult timp, 
nici chiar în groaznicele torturi de la moriscă si pat din timpul 
anchetei. Nici atunci si nici acum nu ştiu cât ne-au lovit cei 30 de 
bătăuşi. Mi-amintesc doar că mi-a venit să urinez, dar nu am putut să 
mă ridic în picioare, ci m-am târât pe brânci până la tinetă, si atunci 
mi-am dat seama că nu mai puteam mişca. Nu rămăsese parte din 
corp care să nu mă usture si să nu mă doară. M-am târât înapoi, la 
locul meu si, pentru că nu vedeam bine, fata fiindu-mi umflată, nu 
mi-am putut da seama ce se întâmplase cu ceilalţi camarazi. 

îmi amintesc doar că se făcuse ziuă si că lumina soarelui 
pătrundea în cameră. Am deschis ochii si când am văzut în ce hal 
erau prietenii mei, m-am îngrozit. Nu mai arăta nici unul dintre ei a 
om. Doar capete umflate, fete negre si ochi ce abia se mai vedeau în 
orbite. Pe ciment, numai sânge; de asemenea si hainele noastre erau 
numai sânge. Ceea ce îmi provoca usturimi de-mi venea să urlu, era 
[ j faptul că izmenele si cămaşa, din cauza rănilor, se lipiseră de corp. 

Am încercat să-mi adun gândurile, să fac un efort de voinţă si 
să judec cele întâmplate, dar mi-a fost imposibil. îmi amintesc numai 
că, atunci când s-a împărţit masa, nici unul dintre noi nu s-a putut 
ridica. Chiar dacă ne-am fi ridicat, nu am fi putut mânca. Prisăcaru, 
în cruzimea lui, a ordonat celui ce împărţea masa: „Astăzi bandiţii 
ăştia nu primesc nimic”. 

După ce toti ceilalţi au luat masa, iar noi zăceam întinşi pe 


20 „Năvălirea celor răi este tulburătoare, cu sunet, vuiet si strigare, ca si 
când s-ar fi făcut vreo pornire a unor tineri nepedepsiti si a unor tâlhari, de la care se 
face frica sufletului, tulburarea si neorânduiala gândurilor, mâhnire, urâciune către 
pustnici, trândăvie, întristare, pomenirea rudeniilor si frică de moarte; si de aici pofta 
celor rele, împuţinarea de suflet către fapte bune si nestatornicia obiceiurilor” 
(Sfântul Athanasie cel Mare, Viata Sfântului Antonie cel Mare). 



Mlaştina disperării 


113 


ciment ca nişte cadavre, l-am auzit ca prin vis pe Prisăcaru dând din 
nou semnalul: „Pe ei!” 

Şi iarăşi cei 30 s-au năpustit asupra noastră si eu am leşinat. 
M-am trezit când unul m-a lovit cu piciorul în coastă, zicându-mi: 
„Banditule, tine gamela!” Am întins mâinile să iau gamela, dar 
mâinile nu m-au ajutat si am scăpat-o, vărsând pe jos conţinutul. Din 
nou am simtit picioare în coaste si am auzit o voce care striga: 
„Banditul refuză masa!” Am răspuns că nu o refuz, dar nu pot tine 
gamela. 

Nu-mi amintesc dacă în după-amiaza acelei zile bătaia s-a 
repetat. înclin să cred că cei trei, văzând în ce hal ne aflam, s-au 
temut să nu moară vreunul dintre noi. 

Cimentul fiind rece, parcă îmi făcea bine, potolindu-mi arşiţa 
ce o aveam pe corp. Nu era loc care să nu mă doară. Sângele 
închegat si lipit de cămaşă si izmene plesnea la cea mai mică 
mişcare, provocându-mi usturimi insuportabile. Şi atunci am înţeles 
de ce camarazii mei nu se mai mişcau. 

Cei din „comitet” nu ne-au permis să punem nici măcar o 
batistă udă pe fată. 

După câteva zile, am fost luaţi, sprijiniţi de cei din preajmă si 
duşi pe un pat lângă perete, ca să fim cu fata către ceilalţi. Atunci am 
aflat că în cameră se formase un comitet din Prisăcaru, Cantemir si 
Virgil Bordeianu si că ei acceptaseră de bună voie să nu mai fie 
legionari si să lupte împotriva acelora care mai susţineau că sunt încă 
si că vor fi până la moarte; că la Piteşti, Ţurcanu Eugen si nu 
„banditul” Bogdanovici conducea acţiunea de demascare; că nu de 
reeducare avea nevoie regimul comunist, ci de distrugerea noastră. 

în urma celor întâmplate, Munteanu, care nu mai avea 
ochelarii, sparţi de bătăuşi, cu fata umflată si neagră de vânătăi, a 
mai avut totuşi tăria si curajul să-i spună lui Prisăcaru: „Cine ti-a dat 
dumitale puterea să faci ce ne-ai făcut?” La care Prisăcaru i-a 
răspuns: „Regimul comunist, care are încredere în noi, si ai să vezi tu 
ce putere am eu!” S-a dezbrăcat apoi de haină, a chemat patru gealaţi 
care să-l tină pe Munteanu de mâini si de picioare, ordonând să i se 
aducă si un şervet ud. L-a dezbrăcat pe Munteanu, i-a pus şervetul ud 
pe fese si a început să-l lovească cu o furie sălbatică. Munteanu s-a 
văitat de câteva ori, dar până la urmă n-a mai mişcat. Prisăcaru le-a 
spus apoi celor ce-1 ţineau să-l arunce în colt, pe ciment. 



114 


Dumitru Bordeianu 


Atâta barbarie si atâta ură nu se puteau explica. Cum se putea 
ca unui om care nu ti-a făcut nimic, care te-a întrebat civilizat, în loc 
să-i răspunzi la întrebare, să-l loveşti cu atâta cruzime, până vezi 
ţâşnind sângele din el? 

După aceea, Prisăcaru ni s-a adresat nouă: „Să vedeţi voi, 
bandiţilor, ce putere am eu, pentru că din cauza voastră, a celor care 
mai susţineţi că sunteti legionari, ne tine si pe noi regimul la 
închisoare; dar o să vă aducem noi, bandiţilor, în stare nu numai să 
spuneţi că nu sunteti legionari, ci să blestemaţi chiar si ziua în care v- 
ati născut”. 

O clipă mi-a trecut prin minte că acum îmi va veni mie rândul. 
Şi de data aceasta am ghicit că cel care îmi va administra tortura va fi 
Virgil Bordeianu. Intr-adevăr, acesta s-a sculat de pe pat, zicându-mi: 
„Vino, tizule, să vezi ce prieteni buni suntem noi amândoi si să vezi 
cum îti voi administra o îmbrăţişare pe care nu o vei uita niciodată”. 
La un semnal, patru matadori m-au întins pe locul unde fusese 
Munteanu, după care, adresându-se celor din cameră, Bordeianu 
spuse: „Uitati-vă la banditul acesta, avem acelaşi nume, am fost 
prieteni buni afară si să vedeţi voi cum se îmbrăţişează prietenii”. 

Când m-am uitat în cameră si i-am văzut pe toti adunaţi în fata 
paturilor, afară de cei bătuti, pentru prima dată mi-a trecut prin 
minte, fulgerător, un gând si mi-am zis: „Doamne, aceştia nu sunt 
oameni, sunt curat diavoli” . Numai un om posedat de puterea 
satanei putea să se arunce asupra ta, cel care până ieri îl considerai 
frate, prieten si camarad bun, fiind în stare să faci orice pentru binele 
lui. Parcă si azi îl văd pe Virgil cum îsi schimonosise fata semănând 
perfect cu a unui demon care te îngrozea. 

Am observat pe fetele celor din cameră aceeaşi groază. Virgil 
a mai strigat încă o dată, ca să fie bine auzit: „Toată lumea să fie 
atentă aici, să vedeţi îmbrăţişare de prieteni. Atunci o să vă creadă si 
regimul, când cel mai bun prieten al vostru si chiar un frate o să vă 
facă ceea ce fac eu cu prietenul meu”. întorcând capul, abia am mai 
avut puterea să-i spun: „Ce ti-am făcut eu tie, Virgile?” La care el 
mi-a răspuns: „Stai să vezi ce mi-ai făcut”. 


„Şi se vor face oamenii mai răi decât dracii, fiindcă dracii n-au trup să 
curvească si să ucidă, ci numai gânditor îndeamnă pe oameni” (Sfântul Nil 
Athonitul) (n. ed.). 


□ 



Mlaştina disperării 


115 


Nu mai puteam raţiona, parcă trăiam un coşmar. Totul mi se 
părea ireal, iar puterile fizice mă părăsiseră. în acea clipă mi-a trecut 
prin minte ce bine ar fi să mor. Sunt momente în viată când îti doreşti 
moartea din toată inima si moartea nu vine. 

Mi s-a pus şervetul ud de la brâu în jos. Doar primele lovituri 
le-am simtit. După aceea n-am mai ştiut nici când am fost aruncat pe 
ciment, nici cât timp a trecut până m-am trezit din leşinul în care 
căzusem. Ceea ce am pătimit eu de la Virgil Bordeianu în acea zi, au 
pătimit si ceilalţi camarazi ai mei de pe ciment. Când m-am trezit, 
am văzut că toti eram desfiguraţi; trupurile nu le mai simţeam; 
cimentul rece pe care eram întinşi ne făcea bine. 

* 

îmi amintesc că în sâmbăta care a urmat s-a produs si 
inevitabila cădere. 

Am fost ridicaţi de pe beton si, sprijiniţi, ne-au dus în fata 
comitetului care conducea torturile, sub comanda lui Prisăcaru. 

L-au întins pe Oprisan, un adevărat cadavru, pe un pat. La 
ordinele lui Prisăcaru, unul din cameră i-a legat picioarele cu o funie. 

Apoi am fost luaţi pe rând toti cei patru rămaşi, Munteanu, 
Iosub, Comsa si cu mine. I s-a întins lui Munteanu un ciomag să-l 
lovească pe Oprisan la tălpi, deoarece corpul era tot o rană. 

Munteanu a lovit, dar nu mai avea putere. Nu judec tăria 
loviturilor, ci faptul în sine, că a lovit. Cu voie sau fără voie, el a 
acceptat să lovească si începutul prăbuşirii a fost inevitabil. 

A fost pus apoi Iosub să lovească. A lovit si el de câteva ori 
tălpile lui Oprisan. După aceea a scăpat ciomagul din mână, spunând 
că el nu mai poate lovi. Atunci s-a repezit la el Cantemir, l-a lovit cu 
un centiron peste cap si cu pumnul în burtă. Iosub s-a prăbuşit si a 
fost dus în lovituri de picior până în colt, sub geam. 

Acum îmi venea rândul mie. Când mi s-a dat ciomagul în 
mâini (nici atunci nu mi-am dat seama, nici altă dată nu mi-am 
amintit ce am gândit si am judecat în acea clipă), l-am auzit pe 
Prisăcaru strigând: „Loveşte-ti mentorul, banditule, că te-a învătat 
filosofie si este un mare sef legionar”. 

La spusele lui Prisăcaru în legătură cu filosofia, mi-am dat 
seama că Oprisan, Iosub si cu mine ne găseam acolo datorită lui 
Lunguleac, care fusese adus special în celula 18 de la etajul doi, cu 



116 


Dumitru Bordeianu 


misiune. Lunguleac s-a apropiat si m-a izbit în fată cu atâta putere, că 
din câteva lovituri m-a doborât la pământ. Apoi, tot el mi-a pus 
ciomagul în mână, zicându-mi: „Loveşte-ti profesorul, banditule 22 , că 
de nu, te omor eu aici”. 

Ştiu că am lovit, dar nu din cauza ameninţării, ci a confuziei 
care mă învăluise, incapabil fiind de a mai raţiona. Că am lovit tare 
sau nu, nu mai are nici o importantă, ci faptul că am lovit pe omul cel 
mai drag, de la care învăţasem atâtea. Am lovit omul pentru care as fi 
fost altfel capabil să merg la moarte. De aici a început căderea. 

I-a venit rândul si lui Comsa Ieronim. I s-a dat ciomagul si i s- 
a ordonat să-l lovească pe Oprisan la tălpi. Comsa, care lucrase sub 
şefia lui Oprisan, fiind şeful Frăţiilor de Cruce din Moldova, a 
refuzat. 

Refuzul lui i-a zguduit pe toti cei din cameră. Cred că era 
primul caz de acest fel pe care-1 văzuseră. Atunci i s-a ordonat lui 
Oprisan să-l lovească pe Comsa. Acesta a zis că nu este capabil nici 
să ridice braţele. 

In urma acestui dublu refuz, Comsa a fost legat de picioare si 
au fost chemaţi unii dintre elevii de liceu, fraţi de cruce, să-l 
lovească. în urma gestului de mai înainte al lui Comsa, doi dintre 
elevi au refuzat ordinul; si ce au pătit cei doi bieţi copii pentru actul 
lor de solidaritate, numai ei ştiu. Iar Comfiă] după ce a fost crunt 
bătut la tălpi, a fost aruncat în colt, pe ciment. 

Nu ştiam ce înseamnă să mă revolt împotriva mea însumi dar, 
văzând gestul lui Comsa si al lui Oprisan, si mai ales al celor doi 
elevi, am încercat acest sentiment pentru prima dată si m-am 
desconsiderat ca pe nimeni altul. 

în clipa aceea n-am cerut ajutor si tărie de la Dumnezeu si am 
rămas singur, după cuvintele Mântuitorului: «Fără Mine, nu puteti 
face nimic». Atunci mi s-a întunecat mintea si satana s-a folosit de 
slăbiciunea mea si m-a împins spre cădere. 

Asa cum n-am să uit niciodată ochii lui Bogdanovici, atunci 


22 „Cutare întrece pe mulţi cu darurile sufletului? Pentru înţelepciune si 
pentru puterea cuvintelor este văzut si râvnit? Altul este bogat si darnic luminat la 
dările si milostenia către săraci, si e mult lăudat de cei ce dobândesc facerile de 
bine? Acestea toate sunt bătăi si răni, care îi pătrund <zavistnicului> inima prin 
mijloc” (Sfântul Vasilie, Despre zavistie). în limbajul Sfinţilor Părinţi, ura împletită 
cu invidia se numeşte zavistie, (n. ed.). 



Mlaştina disperării 


117 


când m-am întâlnit cu el pe scară, tot asa n-am să uit ochii lui 
Oprisan, pe când zăceam în colt, pe ciment. 

Dacă n-ar fi fost atitudinea lui Comsa, a lui Oprisan si a celor 
doi elevi, as fi putut crede că toti studenţii au fost nişte criminali. Dar 
ei m-au trezit la cea mai crudă realitate. 

Nu ştiu ce a mai făcut Oprisan după ce m-am despărţit de el; 
ştiu doar că a fost atât de torturat si chinuit la Piteşti si Gherla, că s-a 
îmbolnăvit de tuberculoză. 

M-am mai întâlnit cu Oprisan la Gherla, când lucram la 
ateliere. II salutam, cu un deosebit respect, dar nu mă puteam uita în 
ochii lui. N-am avut niciodată tăria să mă duc să-i cer iertare. 
Singurul, dintre cei care m-au torturat pe mine si a avut remuscări, 
venind să-mi ceară iertare, a fost Costache Păvăloaia. 

Se zice că prima greşeală este cel mai greu de făcut, pentru că 
din momentul când ai făcut-o, lanţul greşelilor a fost declanşat si 
căderea nu mai poate fi oprită. 

în mintea mea se desfăşura un proces, al cărui conţinut era 
următorul: dacă Ieronim Comsa, Oprisan, precum si cei doi elevi, au 
avut curajul si tăria să refuze să lovească, iar eu m-am supus 
ordinului din slăbiciune si neputinţă, însemna că eu aveam să ajung 
chiar mai rău decât Virgil Bordeianu. Şi în acele momente de 
descumpănire am jurat, în sinea mea, să încerc si iarăşi să încerc, cât 
timp voi mai putea, să nu mai lovesc si să cer numai ajutorul lui 
Dumnezeu, să mă întărească si să-mi dea putinta de a răbda. 

După ce au fost desfiguraţi Comsa si cei doi elevi, Prisăcaru i 
s-a adresat lui Lunguleac, să ne arate el cum trebuie să lovească. 

îmi mai amintesc că parcă îmi părea si bine atunci când 
Lunguleac a început să mă lovească cu toată tăria la fund si la tălpi. 
L-am iertat atunci sincer pentru tot. El mă făcuse de fapt să-mi 
ispăsesc neputinţa si slăbiciunea. în loc să leşin ca după celelalte 
maltratări, precum bătaia de la Virgil Bordeianu, loviturile lui 
Lunguleac mi-au dat tărie să înţeleg că ceea ce se întâmpla era lupta 
satanei împotriva noastră, luptă dată prin cei care ne torturau. 

în timp ce Lunguleac mă bătea, mă întrebam cine e nebun: eu, 
sau toti ceilalţi? Cu acest gând, după ce loviturile au încetat, am avut 
tăria să mă duc pe picioarele mele si să mă arunc pe ciment, alături 
de Oprisan. 

Au urmat apoi câteva zile de relativă acalmie, până când s-a 



118 


Dumitru Bordeianu 


deschis usa si a intrat în cameră cineva cu înfăţişarea unui tânăr din 
picturile lui Leonardo da Vinci. înalt cam de 1,85 metri, cu un fizic 
de atlet, care dintr-o singură lovitură te-ar fi putut culca la pământ. 

S-a uitat prin cameră si s-a oprit în fata lui Oprisan, desigur la 
indicaţiile lui Prisăcaru. L-a prins apoi de bărbie, îndreptându-i fata 
spre el, si a început să-l ameninţe: „Tu, banditule, eşti dintre 
ajutoarele lui Pătrascu? Eu am să te omor cu mâinile mele!” 

Apoi a întrebat care-i Comsa. Acesta nu mai avea putere să se 
ridice. L-a lovit cu picioarele, apoi l-a întors cu fata în sus, s-a 
aplecat asupra lui, l-a apucat de haină si l-a ridicat zicându-i: „Tu eşti 
Comsa? Tu ai otrăvit cu Mişcarea Legionară atâtia elevi de liceu din 
Moldova? Cu tine am o răfuială aparte!” 

A întrebat apoi cine este Munteanu. La răspunsul acestuia, s-a 
aplecat, l-a luat de guler, l-a ridicat si l-a izbit de perete cu atâta 
putere încât nu mai credeam că se va mai ridica de jos. „Tu eşti mă, 
ăla agresiv? Lasă că te potolesc eu, de n-o să mai deschizi gura”. 
Adresându-se apoi lui Virgil Bordeianu, l-a întrebat care este „tizul” 
lui. „Măi, tu eşti ăla misticul? m-a zguduit el. O să te scape din 
mâinile mele ...” si a pronunţat o expresie scârboasă la adresa 
Preasfintei Fecioare Maria. M-a lovit cu pumnul în cap atât de tare, 
încât mi s-a părut că-mi intră capul în coşul pieptului; m-am 
rostogolit pe ciment. Pe Iosub l-a scăpat din vedere. 

După felul cum cei din cameră amuţiseră, iar cei din comitet 
se linguşeau ca nişte căţeluşi pe lângă el, am fost convins că acesta 
era vestitul Ţurcanu. De altfel, nu am întârziat să aflu din gura lui 
Prisăcaru, care i-a pronunţat numele cu supunere. S-a dus apoi 
printre paturi, desigur ca să-i vadă pe cei înveliţi în cearceafuri. Nu 
ştiu ce le-a făcut, dar a doua zi li s-au luat cearceafurile si după 
câteva zile au fost duşi în fata comitetului de tortură si judecaţi, 
cerându-li-se să spună tot, să declare ce nu declaraseră la anchetă, în 
legătură cu cei din libertate si din închisoare. Şi astfel, primul 
obiectiv din planul comuniştilor în ceea ce priveşte ancheta celor 
nedeclarate începuse să prindă contur. 

Când Ţurcanu a ajuns la usă, mi-am dat seama cât era de atlet 
si cât eram noi de neputincioşi si slăbiţi. Singur ar fi putut doborî o 
sută dintre noi. Şi el, însă, si toti cei din comitet, aveau un regim 
alimentar special. La acea întâlnire cu Ţurcanu n-am putut să-i văd 
fata decât un moment: era aceea a unui om cuprins de o furie care nu 



Mlaştina disperării 


119 


avea margini. 

L-am mai întâlnit după aceea de mai multe ori, chiar între 
patru ochi, si am putut să-l studiez mai bine, atât fizic cât si 
sufleteşte. 

Era un bărbat frumos, ieşit din comun, cu capul mare, cu 
trăsături fine, fruntea lată, buze senzuale, părul castaniu spre blond, 
ondulat si nasul de tip clasic, grecesc. Ochii, mari, exagerat de mari, 
albaştri, foarte expresivi. Când se încrunta, te înspăimânta. Bărbia, 
specifică tipului voluntar. Râdea rareori si râsul lui era plăcut, 
atrăgător. Corpul, bine proportionat, părea al unui atlet de 
performantă. Când îti dădea un pumn sau o palmă, te dobora la 
pământ. Când se enerva era atât de crud, că distrugea totul în calea 
lui ca un ucigaş feroce. 

Mai era apoi si de o inteligentă ieşită din comun si cu o 
memorie formidabilă. îsi aducea aminte de tot ceea ce declarase 
fiecare student la Bucureşti si la Gherla. 

Era atât de satanizat că nu mai ştiai ce să crezi despre el. L-am 
asemuit unui înger căzut. Voinţa de putere cu orice chip îl adusese la 
nebunie. Devenise o brută degradată si satanizată. Pe unde trecea el, 
prin camerele de tortură, pe coridor, la camera 4 spital, unde se 
scriau declaraţiile obţinute prin chinuri, Ţurcanu răspândea în jurul 
lui o groază si o frică încât tot ce era viu înmărmurea 23 . 

De multe ori când îl vedeam, îmi aduceam aminte că era 
căsătorit cu o fată frumoasă si că avea o fetită. 

Inteligenta lui era orbită de beţia puterii, de dorinţa de a se 
ridica deasupra altora, indiferent prin ce mijloace. Şi din cauza 
acestei orbiri, sau poate pentru că nu cunoştea comunismul în esenţa 
lui, Ţurcanu devenise un instrument orb de care se foloseau 
comuniştii. 

Iar răsplata au fost nişte rafale de armă care i-au ciuruit 
atleticul corp. Sângele celor pe care i-a ucis a cerut judecată de care 
să nu poată scăpa. Şi omul ticălos a căzut victimă propriei ticăloşii. 


23 «Sufletul lui ca cărbunii, iar inima lui sare precum fierul. Cine va 
descoperi fata îmbrăcării lui, si la încheietura zalei lui cine ar intra? Porţile gurii 
înaintea fetei lui cine va deschide? împrejurul dinţilor lui este frică, măruntaiele lui - 
paveze de aramă. Din gura lui ies făclii arzând, si scapără ca nişte vetre de foc. Din 
nările lui iese fum de cuptor arzând cu foc de cărbuni. Sufletul lui arde cărbuni, si 
pară de foc iese din gura lui. înaintea lui aleargă pierzarea» (Iov 41, 5-22) (n. ed.). 


□ 



120 


Dumitru Bordeianu 


După executarea lui, soţia a primit un act de deces provenit de 
la Oradea. 

S-a zvonit la Aiud si mai târziu în libertate, că înainte de a fi 
fost ciuruit de gloanţe, Ţurcanu ar fi strigat: „M-au înşelat bolşevicii 
si eu i-am crezut, si de tot ceea ce s-a întâmplat la Piteşti si Gherla 
numai eu sunt vinovat”. Cât or fi de adevărate aceste declaraţii, 
numai cei ce au asistat la execuţia lui ar putea-o spune. 

înainte ca Ţurcanu să plece atunci din camera 2 parter, i-a 
cerut lui Prisăcaru si celor din echipa lui să vină la camera 4 spital, 
unde au stat vreo două ore. 

Când cei trei din comitetul de tortură s-au întors în cameră, 
erau toti schimbaţi la fată. O furie demonică le stăpânea flinta. Ca 
stăpâniţi de delirul nebuniei, abia intrati în cameră, au si pus mâna pe 
ciomege, strigând la ceilalţi să iasă dintre paturi si să se grupeze 
lângă usă, aşezaţi pe două rânduri. Celor întinşi pe paturi le-au spus 
să stea pe loc, iar celorlalţi, dându-le câte un ciomag, le-au ordonat 
să se lovească unul pe altul până ce nu vor mai putea. Aceasta 
desigur, în urma ordinului primit de la Ţurcanu. 

Eram atent să văd dacă mai era cineva care nu voia să 
lovească. Şi, spre surprinderea mea, afară de cei doi elevi, care nu-1 
bătuseră pe Comsa, mai erau vreo cinci, sase tineri, dintre care 
cunoşteam si eu pe unul, care nu au acceptat să lovească. Prisăcaru 
le-a spus acestor tineri refractari să treacă lângă usă, unde au fost atât 
de crunt bătuti, că nu se mai puteau mişca. 

Ceilalţi s-au bătut între ei până la sânge. Prisăcaru, după ce a 
considerat că era îndeajuns, a ordonat oprirea bătăii. 

Spectacolul acesta ne-a cutremurat pe cei de pe ciment într- 
atât, că nu mai ştiam ce să credem. Cei 30 care se năpustiseră asupra 
noastră erau puşi acum să se omoare între ei” 4 . Doamne Sfinte, ce 


24 «Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, asa si 
Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine, plini 
fiind de toată nedreptatea, [...], de viclenie, [...], de răutate; plini de pizmă, de 
ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, grăitori de rău, urători de 
Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudărosi, [...], neîntelepti, călcători de cuvânt, 
fără dragoste, fără milă; aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, 
că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci 
le si încuviinţează celor care le fac» (Romani 1, 28-32) (n. ed.). 



Mlaştina disperării 


121 


grozăvie! 

Eram sigur că venea si rândul nostru. într-adevăr, a fost scos 
dintre paturi Gioga Parizianul, susţinut de doi inşi si adus în fata 
comitetului de tortură. A fost chemat losub Mihai să-l bată pe Gioga, 
dar acesta a răspuns că nu mai avea putere să bată. Atunci i s-a 
ordonat lui Gioga să-l bată pe losub; a refuzat însă si el să o facă, 
zicând că nu se mai putea tine pe picioare. Prisăcaru si-a luat atunci 
el însusi această sarcină. S-a dezbrăcat de haină, a luat un ciomag si a 
început să-i bată la fund si la tălpi când pe unul, când pe altul, până i- 
a lăsat nemişcaţi. în acest timp, l-am auzit pe Virgil Bordeianu care-i 
cerea lui Prisăcaru să nu-i mai lovească pentru că le ţâşnea sânge din 
fese. Fiara satanizată, dezlănţuită, a continuat însă, până ce aceştia n- 
au mai reacţionat. După aceea losub a fost târât de picioare până în 
colt lângă noi, iar Gioga în patul lui. 

Mă întrebam, de unde mai aveau aceşti tineri puterea să reziste 
la atâtea torturi? Gioga a fost cel mai rezistent camarad pe care l-am 
întâlnit în închisoare. 

A venit si rândul meu. Am fost chemat si în acelaşi timp a fost 
adus si Ticută Străchinaru, pe care-1 cunoşteam din libertate. Când 1- 
am văzut m-am îngrozit: nu-1 mai recunoşteam. Băiat înalt si frumos, 
de o fineţe si gingăşie feciorelnică, era acum într-un hal de nedescris. 
Mi-am zis: „Câtă bătaie o fi luat acest tânăr, de nu mai seamănă cu 
cel de ieri?” Străchinaru nu mai putea să vorbească. 

Prisăcaru i-a ordonat să-l bată pe „banditul mistic”. 
Străchinaru a dat din cap în semn de refuz. Atunci mi s-a ordonat mie 
să-l lovesc pe Străchinaru si am refuzat si eu. Prisăcaru a ordonat 
după aceea lui Virgil Bordeianu să mă ia în primire, iar lui Cantemir 
să-l lovească pe Străchinaru. Era a doua oară că Virgil Bordeianu mă 
lovea crunt la tălpi si la fese, crăpându-mi pielea si umplând patul de 
sânge. 

Prisăcaru, văzând atunci cum curgea sângele, a oprit bătaia" 5 . 
Tălpile mi se umflaseră într-un hal fără de hal si aveam impresia, 
atunci când mă loveau, că-mi băteau cuie în ceafă. Nu ştiu ce forţă 
m-a întărit că n-am leşinat ca de obicei. Am fost târât apoi de 


25 „Acesta este hotarul urâciunii: a vedea pe cel zavistuit din fericit - 
ticălos, a se face cel râvnit - vrednic de milă” (Sfântul Vasilie cel Mare, Despre 
zavistie ) (n. ed.). 



122 


Dumitru Bordeianu 


picioare până la coltul nostru, pe ciment. Oprisan, Munteanu si 
Comsa fiind atât de zdrobiţi, n-au mai fost bătuti. Cei înveliţi în 
cearceafuri, aduşi ca să se bată între ei si refuzând să o facă, au fost 
zdrobiţi de cei din cameră. 

Nu este adevărat că toti cei trecuti prin demascările din Piteşti 
si Gherla au bătut. Mărturisesc cu mâna pe inimă că am văzut cu 
ochii mei cum Gioga, Comsa si cei doi tineri, la care s-au adăugat si 
cei cinci elevi si Străchinaru, precum si cei înveliţi în cearceafuri, au 
refuzat să bată! 

Dar să fie limpede pentru toată lumea că n-au fost doi care să 
se comporte la fel. Fiecare s-a comportat si a acţionat în funcţie de 
„genele” lui sufleteşti, de zestrea lui morală si în primul rând de 
credinţa lui în Dumnezeu, de dragostea fată de El si de semenul lui. 

Toti acei care afirmă contrariul n-au înţeles nimic din ce au 
trăit acolo. 

Sunt români, pretinşi mari filosofi, care au scris si mai scriu 
încă despre Piteşti si Gherla bazându-se doar pe fapte imaginate sau 
povestite de către cei interesaţi să ascundă adevărul. Una este a fi 
trăit si suportat drama în realitatea si complexitatea ei, si alta este a 
fabula din fabulaţiile altora. 

Singurii care au autoritatea, calitatea, dreptul si datoria de a 
vorbi despre cei morţi în această dramă cumplită, sunt numai aceia 
care au trecut pe la Piteşti si Gherla, cei care au fost torturati ani de 
zile, fiind în centrul acestei drame, si nu cei care au trecut marginal 
pe acolo, spunând totul la prima palmă primită. Apoi, cei care au 
trecut prin Piteşti si Gherla, înainte de a scrie despre această dramă, 
să se gândească la ceea ce au văzut si făcut ei, să aducă martori încă 
în viată care să spună că lucrurile au stat asa si nu altcumva, iar când 
vor să vorbească despre altul, să facă declaraţii care pot fi controlate. 

Şi ar mai fi încă ceva: cel care scrie, să o facă cu frică de 
Dumnezeu, pentru că El este singurul Care va sti dacă scriitorul 
spune adevărul sau nu. Cei care au fost ucişi, care s-au sinucis, 
preferând moartea în loc să se lepede de credinţa lor, care au 
înnebunit, le-au pătimit pe toate numai ei ştiu cum, pentru că si-au 
mărturisit deschis si fără echivoc credinţa lor în Dumnezeu si în 
Legiune. 

Cine m-ar putea convinge de contrariu, atunci când eu singur 
am văzut cu ochii mei si am auzit cu urechile mele toate acestea, nu 



Mlaştina disperării 


123 


numai la camera 2 parter, ci si când am intrat pentru a doua oară în 
demascări, la camera 3 subsol?! 

* 

Cei din comitetul de tortură, când erau chemaţi de Ţurcanu, se 
întorceau cu fetele schimonosite de spaimă. Chemarea nu avea alt 
scop decât să bage groaza în ei, pentru ca, la rândul lor să o transmită 
celor din cameră. 

Nu ştiu cât timp a mai trecut până ce ni s-a permis să ne 
punem comprese cu apă rece pe răni. Stau si astăzi si mă cutremur, 
ce forţă nevăzută a dat atâta putere acestor tineri, să poată rezista! Şi 
încă un fapt de necrezut: acolo, în acel mediu neigienic, nu am văzut 
timp de trei luni nici o rană infectată. 

în săptămânile care au urmat au mai încetat bătăile, deoarece 
Ţurcanu pregătea loturi de tineri pentru a face demascarea la Canal, 
Gherla, Târgsor, Târgu Ocna si Ocnele Mari. înainte de a pleca din 
Piteşti, toti aceştia trebuiau să fie iniţiaţi în metodele de tortură 
pentru demascări. 

Cei demascaţi trebuiau să declare tot ce ştiau despre ei si 
despre alţii; să-i declare pe toti aceia din afara sau din interiorul 
închisorii care erau împotriva comunismului, precum si toti acei ce ar 
fi putut interesa cât de cât regimul comunist. 

De aceea, în următoarele săptămâni am asistat la declaraţii de 
acest fel, în fata comitetului de tortură si a celor din cameră. Aceste 
demascări trebuiau de altfel să-i determine pe ceilalţi să spună tot, 
văzând că nimic ştiut sau neştiut nu se poate tăinui. 

Vreau să mai spun că una dintre cele mai mari lipsuri pe care 
le-au avut tinerii legionari cât si cei nelegionari, ba chiar si oamenii 
în vârstă, a fost că, în închisoare si chiar în libertate, n-au cunoscut 
metodele satanei pentru a se menţine la putere: teroarea, frica, 
minciuna, diversiunea, neîncrederea si armata de informatori. 
Folosirea informatorilor, vânduţi si ticăloşi, este una din cele mai 
teribile arme pentru menţinerea la putere a comunismului. 

„Greşeala” noastră, a tinerilor legionari, cu urmări cumplite, a 
fost aceea că ne-am comportat în închisoare la fel ca în libertate, 
având deplină încredere în camaradul nostru, deschizându-ne inima 
fată de el si spunându-i tot ce am făcut si n-am declarat la anchetă. 
Şi, mai mult decât atât, i-am divulgat pe cei pe care-i cunoşteam 
ostili regimului si rămaşi în libertate. Numai asa au putut fi implicate 



124 


Dumitru Bordeianu 


în acest angrenaj o sumedenie de persoane. Iar noi am pus pe tavă 
comuniştilor ceea ce ei poate nu ar fi putut afla nici în ani de zile. 

De la faza de tortură colectivă s-a trecut la cea individuală, 
strict legată de ceea ce ai declarat sau nu. înainte de a declara în scris 
la camera 4 spital, în fata lui Ţurcanu si a unora din ajutoarele lui, 
trebuia să declari înaintea comitetului de tortură si a celor prezenţi în 
cameră. Am asistat la astfel de declaraţii publice timp de o lună si 
jumătate, de la orele şapte dimineaţa până la zece seara. Procedeul 
avea un scop bine definit în planul comuniştilor, acela de a te 
discredita în fata camarazilor tăi, spulberând din mintea si sufletul 
multora mitul de erou si martir legionar. Ce putea fi mai grav decât 
să îti pierzi încrederea în camarazii tăi? 

Şi iată cum, prin această metodă satanică, lanţul solid care ne 
lega si ne ţinea uniţi se desfăcea verigă cu verigă si, odată rupt, 
distrugerea unităţii si încrederii reciproce a fost realizată. 

Deşi tinereţea favoriza memoria, totuşi nu-ti puteai aminti 
sigur ce ai spus sau ce n-ai spus unora si altora. 

Mi-a venit în minte cazul lui Caziuc, fostul sef al Facultăţii de 
Agronomie din Iaşi, care era cu mine în camera 2 parter. într-o bună 
zi, intră în cameră Ţurcanu, împreună cu un coleg al lui Caziuc. 
Ţurcanu îl întrebă pe Caziuc dacă mai avea ceva de declarat, la care 
acesta îi răspunse că nu. 

Cum memoria nu-1 mai ajuta, când a fost pus fată în fată cu 
colegul său, a uitat că îi spusese acestuia, într-o împrejurare oarecare, 
că el avea îngropat în grajdul tatălui său un butoi cu cărţi, reviste, 
ziare si alte materiale de doctrină legionară. La insistenta lui 
Ţurcanu, Caziuc a răspuns din nou negativ. Atunci Ţurcanu a 
ordonat fostului coleg al lui Caziuc să spună ce ştia de la acesta. Toţi 
cei din cameră erau îngroziţi de ce se va întâmpla. Fostul coleg, 
adresându-se lui Caziuc, i-a amintit că în atare împrejurare si în locul 
cutare, i-a spus că a ascuns în grajd materialul mai sus amintit. 
Declaraţia aceasta a căzut pe capul lui Caziuc ca un trăznet si nu a 
mai putut nega evidenta. 

Caziuc, până a nu fi dus în camera 2 parter, fusese torturat 
groaznic într-o celulă a morţii de pe capul T-ului. 

Toţi cei din cameră, înspăimântaţi, aşteptau deznodământul, 
care nu a întârziat să vină. Şi Ţurcanu le-a spus celor de fată 
următoarele: „Bandiţilor! Până o să muriţi, tot o să mai aveţi ceva de 



Mlaştina disperării 


125 


declarat. De aceea regimul si noi nu avem încredere în voi, oricât ati 
spune voi că nu aveţi nimic de declarat. Pe bandiţi ca voi, legionari 
încarnaţi, nu trebuie să-i crezi niciodată, căci numai morţi nu veţi 
mai avea nimic de spus. Acest mare bandit si legionar, pe care-1 aveţi 
în fata voastră, ori de câte ori l-am întrebat, mi-a răspuns că a 
declarat totul, că nu mai avea nimic de ascuns. Uitati-vă acum la el!” 

în adevăr, Caziuc avea imprimată pe chip spaima celui 
condamnat la moarte si această expresie nu i-a dispărut timp de trei 
ani de zile. Ba, mă urmăreşte si pe mine azi, de parcă ar fi a mea, nu 
a lui. 

Caziuc intrase printre primii în demascări si fusese mult 
torturat de Prisăcaru si Cantemir. Acum, aşteptam cu totii, 
înmărmuriţi, să vedem ce va face Ţurcanu. Acesta a cerut de la 
Prisăcaru un ciomag si să ude un şervet. S-a dezbrăcat până la 
cămaşă si si-a suflecat mânecile, cerând o funie. Dezbrăcat cum era, 
mi-am dat seama cât era de voinic si atlet. 

I-a legat picioarele lui Caziuc, ordonând celor din comitet să 
se urce pe el si să-l tină de mâini si de cap. A început să-l lovească la 
tălpi până ce acestea s-au detaşat de bocanci. In fine, i-a dat jos 
pantalonii, i-a pus şervetul pe fese si a început să-l bată cu aceeaşi 
sălbăticie cu care îl mai bătuse o dată si Zaharia, în camera 3 subsol. 

Cu toate că-i curgea sângele şiroaie din fese, n-am auzit nici 
măcar un geamăt de la Caziuc. După ce l-a torturat, i-a dezlegat 
picioarele. Caziuc arăta ca mort; îsi pierduse cunoştinţa. Şi atunci 
Ţurcanu l-a prins de gulerul cămăşii si l-a strâns de gât strigând ca un 
nebun: „Banditule, acum te omor!” Dar cum să-l mai omoare, când 
acesta era deja pe jumătate mort. A continuat să-l strângă de gât, sub 
privirile noastre îngrozite, lovindu-i fata cu pumnul, până a 
desfigurat-o. Toţi credeam c-a murit Caziuc. Ţurcanu l-a luat de 
picior, târându-1 după el, si l-a aruncat pe ciment în coltul nostru. 

L-am văzut atunci pe Ţurcanu dezlănţuit si turbat ca cea mai 
crudă fiară si mi-am zis în sinea mea că numai o flintă în care 
Sălăşluieşte duhul satanei putea face asa ceva 26 . M-a cuprins o milă 
atât de puternică de Caziuc, încât îmi venea să mă duc să-i sărut 


„Zice un oarecare pustnic Grigorie: S-au apropiat zilele lupilor, ale 
tigrilor si ale celor mai cumplite fiare sălbatice, care se vor sili în tot chipul a sfâsia 
turma lui Hristos” (Monahul Zosima Prodromitul, Sfârşitul omului ) (n. ed.). 



126 


Dumitru Bordeianu 


picioarele si rănile. 

Când, mai târziu, am plecat din acea cameră, rănile lui Caziuc 
nu se vindecaseră încă; poate că tinereţea l-a scăpat atunci de la 
moarte, nu ştiu. I se mai puneau comprese cu apă rece pe răni, iar cu 
ochii abia mai vedea. 

Demonstraţia făcută de Ţurcanu în fata a 45 de tineri din 
camera 2 parter băgase însă groaza în toti. După aceea, înainte de a 
pleca, ne-a mai ameninţat o dată cu moartea, dacă ne va mai prinde 
că nu am declarat totul. 

în luna iunie 1950, Caziuc a recunoscut că a ascuns acel 
material, dând o declaraţie, la care s-a mai adăugat si declaraţia 
colegului său care-1 denunţase, precum si a unui elev, pus de 
Ţurcanu. A fost eliberat în 1954, după ce făcuse 6 ani de închisoare, 
în 1956 a fost arestat iar, pe baza celor trei declaraţii si a acuzaţiei că 
a primit ordin de la Nicolae Pătrascu, în timpul cât era în închisoare, 
să înceapă organizarea legionarilor rămaşi în libertate. De asemenea, 
a mai fost acuzat că ştia de asa-zisul ordin al lui Vică Negulescu 
primit, chipurile, de la Horia Sima, ca tinerii legionari să facă 
demascările de la Piteşti. în urma celor relatate mai sus, Caziuc a fost 
inclus în procesul lui Vică Negulescu si condamnat la muncă silnică 
pe viată. A murit într-o celulă, la secret, în închisoarea din Aiud. 

După plecarea lui Ţurcanu, s-a aşternut în cameră o tăcere de 
mormânt. Citeai pe fata tuturor groaza morţii. 

în ceea ce mă privea, gândindu-mă la ce va trebui să declar, 
conştiinţa mi s-a răvăşit, cuprinsă de o stare atât de apăsătoare, încât 
îmi ziceam că as fi fost mult mai fericit dacă as fi murit atunci. 

Când m-am uitat la Caziuc, am văzut că semăna cu un cadavru 
cianozat. Pe fetele tuturor se citea groaza că asa ceva ne aştepta si pe 
noi. Nici una din bătăile pe care le-am văzut în acea cameră n-au 
atins cruzimea, sălbăticia si violenta cu care a fost torturat Caziuc. 

în fata cazului lui Caziuc sau a altora asemănătoare am ajuns 
la convingerea, pe care mi-o menţin si acum, că toate declaraţiile, tot 
ce s-a spus în legătură cu activitatea, relaţiile din afară si din 
închisoare, precum si toate cele spuse în legătură cu persoana proprie 
si a altuia, s-a spus numai de frica morţii. Dacă moartea ar fi venit 
imediat, ar fi fost mult mai uşor, dar tortura continua sine die, 
teribilă. Iar când nu mai aveai pe nimeni să te mângâie si să-l ştii 



Mlaştina disperării 


127 


alături de tine, trecerea timpului devenea insuportabilă. 

M-am convins că tortura continuă si fără speranţă de a lua 
sfârsit cândva, îl punea pe cel torturat în poziţia de a declara tot ce 
ştia si ce nu ştia. Ba, de multe ori, am văzut că cei de la muncă 
silnică au spus lucruri cu atât mai neadevărate cu cât voiau să scape 
mai repede de torturile ce-i aşteptau. 

Indiferent însă ce atitudine s-ar fi adoptat, nu se scăpa asa 
uşor, conform principiului demascărilor: „Pe bandit nu trebuie să-l 
crezi niciodată; în bandit să nu ai încredere, pentru că el nu este 
niciodată sincer. Banditul încearcă întotdeauna să ascundă ce ştie, să 
inducă în eroare, si de aceea banditul trebuie demascat până ce 
moare”. 

Toate acestea le-am auzit din gura lui Ţurcanu, transmitându- 
le astfel şefilor de comitete în cei trei ani de demascări. 

Cât am stat în camera 2 parter, îmi făcusem si eu un plan: ce să 
spun, cât, si despre cine. Mă deruta faptul că nu ştiam exact ce le 
spusesem celor cu care stătusem în celulă si mai ales lui losub, care 
aflase atâtea lucruri în legătură cu activitatea mea din libertate. 

Ce m-a surprins însă în aceste declaraţii publice, era cantitatea 
de informaţii pe care le avea acest tineret în legătură cu cei din 
libertate. Declaraţia publică trebuia să cuprindă două lucruri: în 
primul rând, că nu mai erai legionar si că nu mai voiai să auzi sau să 
ştii ceva de Legiune. Declaraţia trebuia completată cu înfierarea 
Legiunii si denigrarea şefilor Legiunii si a camarazilor tăi. în al 
doilea rând era lepădarea de credinţa în Dumnezeu, de concepţia 
creştină de viată, de morala creştină, trebuind să huleşti si Biserica 27 . 

Spre sfârşitul şederii noastre, a celor cinci, în camera 2 parter, 
s-a întâmplat un fapt deosebit cu losub Mihai. (Am aflat mai târziu 
că cei cu condamnări între 2 si 6 ani erau pregătiţi să fie duşi la 
Canal, unde trebuia să se continue demascările, iar unii dintre ei să 
fie recrutaţi ca informatori si turnători. Regimul vroia să ştie tot ce se 


-7 Lepădarea de Mişcarea Legionară nu implica abjurarea crezului politic, ci 
lepădarea de Biserică si de neam. Mişcarea Legionară nefiind organizaţie politică 
(„Noi nu facem si n’am făcut politică, o singură zi în viata noastră. Noi avem o 
religie, noi suntem robii unei credinţe. In focul ei ne consumăm si în întregime 
stăpâniţi de ea, o slujim până la ultima putere. Pentru noi nu există înfrângere si 
dezarmare, căci forţa ale cărei unelte vrem noi să fim e etern invincibilă”. Ionel 
Mota-Zn icoană). Hulirea Bisericii pecetluia lepădarea deja săvârşită (n. ed.). 



128 


Dumitru Bordeianu 


petrecea în acest lagăr al morţii care a fost Canalul Dunăre-Marea 
Neagră.) 

Pe noi, cei cinci, care aveam peste 10 ani de condamnare, nu 
ne-au obligat să facem imediat declaraţii în această cameră, deoarece 
Ţurcanu ştia sigur că din toti cei de la muncă silnică nu va scăpa nici 
unul care să nu declare tot ce ştia si ce vroia el. 

Singurul dintre noi care a început să-si facă declaraţia era 
losub Mihai. Eu eram foarte atent să văd ce va declara în legătură cu 
mine. însă el n-a mai ajuns să declare ce ştia despre activitatea mea 
din libertate, precum si ce am discutat cu el cât am stat împreună, 
pentru că a intervenit o nouă situaţie. Cei din comitet voiau să ştie, 
înainte de a pleca Lunguleac la Canal, cu cine a avut losub relaţii, 
cine a ştiut că era urmărit de politie ca legionar si la cine a stat cât 
timp a fost fugar. losub a făcut greşeala să creadă că Lunguleac nu 
era atât de alterat, încât să spună nişte lucruri care, pentru losub, erau 
fără importantă. în momentul când Prisăcaru l-a întrebat pe losub cu 
ce persoane a avut legături în afară de familie, cât a stat fugar la 
părinţii lui până ce a fost arestat, acesta a spus că el n-a avut nici o 
legătură. Prisăcaru l-a chemat atunci pe Lunguleac dintre paturi si 
Lunguleac l-a denunţat: 

- Măi banditule, nu am fost eu cu tine la popa din satul tău si 
când te-a întrebat de ce nu eşti la examene, căci era sesiune, tu i-ai 
spus că se arestează legionari si de aceea ai fugit de la laşi si ai venit 
acasă să nu fii si tu arestat?... 

losub a negat că ar fi fost la preot împreună. Ca si în cazul lui 
Caziuc, Prisăcaru l-a mai întrebat o dată dacă cele spuse de el erau 
adevărate, losub a negat, din nou. 

în acel moment, Prisăcaru a fost cuprins de furie ca un câine 
turbat. A luat un ciomag si a început să-l lovească pe losub pe unde 
apuca. Au sărit toti cei din comitet pe el si l-au lovit, până ce losub a 
leşinat si nu mai mişca. L-au luat apoi si l-au aruncat cu capul de 
ciment, iar Prisăcaru l-a lovit cu bocancii în burtă, de parcă era o 
minge de fotbal. Le-a spus celor din cameră că nu avea voie nimeni 
să se apropie de el. Văzând că nu-si revine din leşin, l-au udat cu apă 
pe cap si l-au lăsat toată noaptea cu capul pe ciment. 

A doua zi dimineaţă, losub abia mişca. Crezusem că a murit. 
Cei din comitet, văzând că încă mişcă, l-au luat si l-au pus pe o 
pătură în coltul nostru. 



Mlaştina disperării 


129 


Timp de trei luni, cât am fost torturat în celula 2 parter, nu ne¬ 
am spălat si nu ne-am schimbat rufele. Răspândeam în jurul nostru 
un miros de nu te puteai apropia de noi. 

A doua sau a treia zi, s-a deschis usa si a intrat Ţurcanu furios. 
S-a îndreptat spre noi si ne-a ordonat ca aceia citati să-si ia bagajul si 
să-l urmeze, adică: Munteanu, Comsa, Bordeianu Dumitru si losub. 
Cum losub nu se putea mişca, i-a chemat pe doi din cameră să-l ia de 
subsuori si să meargă toti după el. Când am ieşit din această cameră 
nu era nimeni pe coridoare, de la parter până la etajul trei. Ţurcanu, 
cu smocul de chei în mână, mergea înaintea noastră. La etajul doi, nu 
ne-am dus în celula din care plecasem, ci la numărul 16, o celulă 
goală. 


Celula nr. 16 

După ce am intrat, Ţurcanu ne-a chemat pe coridor unul câte 
unul, în afară de losub. Pe mine m-a luat deoparte, m-a prins cu 
mâna de gulerul hainei, m-a ridicat si m-a izbit de perete cu atâta 
putere, că am avut senzaţia că mi s-au desfăcut toate ciolanele din 
încheieturi. 

După ce mi-a spus: „Măi banditule si misticule, o să mergi din 
celula asta într-o altă cameră, iar acolo, dacă vei scoate o vorbulită în 
legătură cu locurile pe unde ai fost, ce ti s-a întâmplat si ce ai văzut, 
nu vei scăpa din mâinile mele decât mort. în camera unde vei merge, 
îi tragi pe toti de limbă, afli de la ei tot ceea ce n-au declarat la 
anchetă, totul în legătură cu activitatea lor din libertate si din 
închisoare. Ai înţeles ce ti-am spus si ce trebuie să faci?" 

I-am răspuns: „Da, domnule Ţurcanu", la care mi-a răspuns: 
„Marş în aia a mă-tii si intră în celulă!" 

A doua sau a treia zi, losub avea dureri mari de cap si de ficat. 
L-am rugat pe Munteanu, care era medic, să-l consulte. îi era frică să 
nu fie acuzat că a constatat cauza morţii lui losub, în urma torturilor 
la care a fost supus de Prisăcaru. La insistentele lui losub, care abia 
mai putea vorbi, Munteanu a acceptat. Când i-a pipăit ficatul, am 
observat pe fata lui Munteanu o mimică deosebită. Nu s-a pronunţat 
însă cu privire la durerile de cap, crezând că e ceva trecător. 

Au mai trecut vreo două zile dar losub nu-si mai revenea. 



130 


Dumitru Bordeianu 


Avea mari dureri. Munteanu, observând poziţia lui în pat, în formă 
de cocos de puşcă, specifică meningitei, a fost cuprins de spaimă si 
diagnostică că era pierdut. La auzul sentinţei, m-am apropiat de 
losub, la care ţineam mult, si am început să-l mângâi pe fată. 
Presimţind că nu va mai scăpa, mi-a şoptit încet că nu-i părea rău de 
ce a făcut în viată si că, din ce a spus în fata comitetului, în timpul 
bătăii, nimic nu a fost adevărat. 

Starea lui se înrăutăţea pe zi ce trecea. Din cauza bolii si a 
slăbiciunii nu mai putea vorbi si nici nu se mai putea ridica din pat. 
Am chemat gardianul, cerându-i să fie dus la medic, dar acesta a 
refuzat, spunând că avea ordin să nu ducă pe nimeni la medic. 

A doua zi dimineaţa, l-au adus si pe Gioga în celulă. Cu 
venirea lui s-a mai destins atmosfera. Eram acum împreună trei 
colegi de an. losub s-a bucurat puţin când l-a văzut pe Gioga si i-a 
spus că nu va mai scăpa, căci l-a ucis Prisăcaru. 

Cum starea sănătăţii lui se agrava, am insistat pe lângă nea 
Florică, gardianul care mai avea ceva uman în el, să-l ducă la 
cabinetul medical. Asa că a fost dus la vizită si s-a raportat cazul. 
Cum nici un detinut nu era dus la cabinetul medical fără aprobarea 
lui Ţurcanu, e sigur că acesta a fost si el prevenit. Directorul 
închisorii, gardienii si chiar ofiţerul politic Marina, nu făceau nimic 
fără aprobarea lui Ţurcanu. El avea puteri depline de la Nicolski. 
Toţi tremurau de frica lui. 

Cu aprobarea lui Ţurcanu, losub, sprijinit de gardianul nea 
Florică si de Gioga, care m-a rugat să-l las să-l conducă el, a fost dus 
la cabinetul medical. Sanitarul nici nu s-a uitat la el, pesemne asa era 
ordinul, si l-a dus într-o celulă de alături. Când s-a întors, Gioga mi-a 
transmis ultimele cuvinte ale lui losub, care îi spusese că va muri. 

După câteva zile, a venit nea Florică si a cerut bagajul lui 
losub, insistând să punem în acest bagaj tot ce avea de la penitenciar. 
Odată bagajul făcut, l-am întins lui nea Florică, iar acesta mi-a spus 
încet, să nu audă cei din celulă: „A murit băiatul. Să nu spui nimănui 
că ti-am spus eu. Ştiu că ai fost cel mai bun prieten al lui. înainte de a 
muri ti-a strigat numele". Apoi, ca pentru el, nea Florică a şoptit: „A 
mai murit unul!" 

lată, dragi camarazi, cum a ştiut unul dintre noi să moară, cu 
credinţă în Dumnezeu si în Legiune. 

Pentru toti cei care l-am cunoscut pe losub, amintirea si jertfa 



Mlaştina disperării 


131 


lui au fost un imbold si un exemplu. Asa a ştiut să moară un tânăr 
legionar, în floarea vârstei, ucis fără milă de cei fără de Dumnezeu si 
fără de lege 28 . Iosub a fost primul pe care l-am văzut ucis. 

După câteva zile, mergând cu tineta împreună cu Gioga, în 
care aveam mare încredere, i-am spus că a murit Iosub. L-am văzut 
atunci pe Gioga cum îi curgeau lacrimile si nu se putea stăpâni. 
Atunci am priceput de ce Gioga ţinuse să-l petreacă pe Iosub pe 
ultimul drum. Şi asa s-a împlinit si prezicerea mamei lui Iosub că el 
nu se va mai face niciodată medic. 

Dacă puteai suporta torturile de la anchetă, era pentru că atunci 
când te întorceai în celulă, îi găseai pe camarazii tăi, care te 
înconjurau si erau alături de tine. Fiind torturat de duşmanii tăi, 
suferinţa o suportai cu bărbăţie. în camerele de tortură însă, te 
chinuiau până la moarte colegii, prietenii si camarazii cu care 
porniseşi la luptă. Şi în toate camerele de la parter si de la subsol, s-a 
petrecut acelaşi lucru ca în camera 2 cu tinerii studenţi. 

Pe la sfârşitul lui iulie, când nea Florică ne escorta cu tinetele 
la W.C., uitându-se pe geam, vorbea asa ca pentru el, dar să auzim si 
noi: „Au început să plece unii". 

Eram convinşi că cei cu condamnări mici, de până la cinci ani, 
erau demascaţi si pregătiţi, unii pentru Canal, unii pentru Târgsor, iar 
□ alţii pentru Gherla. 

Pe la sfârşitul lui iulie, nea Florică a deschis usa si cu o voce 
blândă ne-a spus: „Băieţi, făceti-vă bagajul, că veţi pleca de pe secţia 
aceasta si numai Dumnezeu ştie ce va mai fi cu voi". 

Ne-am făcut bagajul, ne-am uitat unul la altul cu înţeles si ne¬ 
am urat de bine, asa cum o făceam când ne despărţeam altădată. Nea 
Florică m-a scos pe mine primul din celulă si am simtit o strângere 
de inimă. Parcă vedeam înaintea ochilor o nouă cameră de tortură, cu 
alte figuri, cu alte metode de tortură si cu alte stări ale chinului. 

După ce am ieşit, nea Florică a încuiat usa si mi-a spus să vin 
după el. Intrând pe secţia de camere de la subsol, deasupra primei usi 
din stânga am văzut scris: camera nr. 3. Cum am ajuns în fata uşii, 
nea Florică a făcut semn gardianului de pe secţie să vină cu cheile. 

Pe acela nu-1 mai văzusem; se vede că era un nou angajat. A 


2° „Neputând a se lupta cu Dumnezeu, au căzut întru uciderea de frate” 
(Sfântul Vasilie cel Mare, Despre zavistie) (n. ed.). 



132 


Dumitru Bordeianu 


deschis usa si m-a poftit să intru. Spre surprinderea mea, camera era 
plină de camarazi, dintre care pe mulţi îi cunoşteam sau auzisem de 
ei. Erau de la Iaşi, de la Suceava, iar alţii de la Bucureşti si Cluj. Cei 
care mă cunoşteau s-au repezit la mine să mă îmbrăţişeze si să-mi 
ureze bun sosit. 


Camera 3 subsol. A doua cameră de tortură 

Când se făceau mutări mari prin camere în vederea 
demascărilor, Ţurcanu nu apărea pe coridoare, ca deţinuţii să nu 
bănuiască scopul mutărilor. De aceea, mutările le făceau numai 
gardienii şefi de secţii. 

Camera 3 subsol a rămas pe ecranul conştiinţei mele ca o pată 
ce nu se va şterge decât odată cu moartea mea. 

M-am uitat prin cameră să zăresc vreo figură pe care s-o fi 
întâlnit si în camera 2 parter, dar n-am recunoscut pe nimeni. 

Era obiceiul în închisoare, dar numai în camerele mari, să se 
aleagă un sef de cameră care răspundea de ordinea si disciplina 
deţinuţilor si de relaţiile acestora cu administraţia. Chiar în după- 
amiaza acelei zile se făcea alegerea şefului. Cum eu aveam o misiune 
de la Ţurcanu, în ceea ce mă privea, trebuia să refuz orice propunere. 
(Atunci mi-am pus întrebarea: cui să mă destăinui si cui să cer sfatul? 
Pentru că cel mai bun sfătuitor, cel mai de încredere si cel mai bun 
prieten putea fi pus în ziua următoare în fata celei mai cumplite 
torturi, pe care, nemaiputând-o suporta, ar fi trebuit să spună totul 
despre mine si atunci suferinţa era dublă, a lui si a mea. Aceasta a 
fost marea noastră tragedie, a tineretului legionar, la Piteşti si Gherla. 
Deci cui să mă destăinui? Nimănui! Rămăsesem singur, ca 
naufragiatul pe o scândură în largul mării. Săptămâni întregi m-a 
muncit conştiinţa: ce atitudine să adopt?) 

Revenind la alegerea şefului de cameră, s-au propus mai multe 
nume. Majoritatea fiind studenţi din Corpul Studenţesc Legionar Iaşi, 
aceştia voiau să-l aleagă sef pe unul dintre ai lor. Având doi colegi de 
facultate în această cameră, eu am propus pe unul din ei, pe 
Măgirescu Eugen. Când acesta s-a văzut în situaţia de a fi ales sef de 
cameră, a făcut o contrapropunere - să mă aleagă pe mine - 
invocând faptul că eram un ins cu experienţă, că fusesem pe front si 



Mlaştina disperării 


133 


aveam autoritate, calm si justete în aprecieri. Deci eu eram cel mai 
nimerit pentru a ocupa această funcţie. Cu toate că am refuzat 
categoric, nu am putut schimba hotărârea majorităţii. 

In fata acestei situaţii, am luat hotărârea să accept alegerea, 
pentru a-mi duce chiar mai bine la îndeplinire un anumit plan gândit. 
Aveam să plătesc pentru asta cu vârf si îndesat. 

Unii dintre camarazii care mă cunoşteau m-au întrebat de ce 
am lipsit mai multe luni de pe secţie, unde am fost si ce s-a întâmplat 
cu mine. Le-am spus că fusesem tinut împreună cu Oprisan si losub 
într-un regim de izolare sever, pentru că ne-a turnat Lunguleac. 

Problema de conştiinţă care mă muncea si pe care trebuia să o 
rezolv în cel mai scurt timp posibil era ce trebuia să fac, ţinând 
seama de dispoziţiile date de Ţurcanu, adică să nu vorbesc nimic, dar 
să trag de limbă. 

Am încercat să tac. Să spun, să nu spun unde am fost si ce s-a 
petrecut acolo, cui i-ar fi folosit? Până la urmă am ajuns la concluzia 
că nu aducea nimănui nici un folos, nici mie si nici celor din cameră. 
Fiind convins până în măduva oaselor că eram aduşi în această 
cameră pentru demascări, m-am gândit să nu le tulbur oamenilor 
liniştea până ce nu va începe drama. 

Al doilea ordin al lui Ţurcanu - să-i trag de limbă - rămânea 
cea mai spinoasă problemă de conştiinţă. Eram pus în situaţia să dau 
curs ordinului, numai că, în acest caz, aveam să-mi reproşez toată 
viata acest lucru. Dar nici să mă eschivez nu-mi dădea mâna. Am 
căutat să mă folosesc de o ambiguitate, întrebându-mă dacă Ţurcanu 
o fi având sau nu puterea să tină minte tot ceea ce spusese sau nu mai 
multor sute de tineri. Mi-am zis că era imposibil să retină totul. Deci 
m-am hotărât să evit să-i fac pe alţii să sufere. Şi odată hotărârea 
luată, am pus-o în aplicare. în ruptul capului nu voi trage de limbă pe 
vreun camarad sau coleg nelegionar, si nici nu-1 voi angaja pe nici 
unul în acţiuni pe care le consideram fără rost, în condiţiile de 
închisoare în care ne aflam. 

în camera 3 subsol, până în ziua în care au început 
demascările, a fost o relaxare si o armonie de neuitat. Asa cum fusese 
si pe secţiile de muncă silnică, era o oarecare libertate, îngăduită cu 
un anumit scop. Şi anume, atunci când mergeam cu tinetele la W.C., 
ne mai puteam vedea si puteam vorbi între noi. Cu acest prilej, am 
aflat cine dintre camarazi se găseau în cele patru camere de la subsol. 



134 


Dumitru Bordeianu 


Numai că aceasta era liniştea dinaintea furtunii celei mari. 
Obsedant pentru mine era că, de câte ori se deschidea usa camerei, 
tresăream, văzându-1 parcă pe Ţurcanu cu droaia de matadori, 
tăbărând în cameră si lovind în dreapta si în stânga. Asa se făcea 
deschiderea demascărilor. Din această cauză lunile care au trecut de 
când venisem în acea cameră, până la demascări, au fost pentru mine 
mai mult decât un coşmar. 

Am considerat ca fiind o mare greşeală şedinţele legionare pe 
care le făceau unii camarazi, adunându-se într-un colt, fapt pe care 
am căutat să-l înlătur, dar nu am reuşit. 

Cel care a venit la mine, eu fiind sef de cameră, si mi-a cerut 
dezlegarea si participarea la acestea, a fost bunul meu prieten, 
camarad si coleg de la medicină, fonică Pintilie. Cu el activasem în 
libertate, îl cunoşteam bine si se legase între noi o strânsă prietenie. 
Era mai tânăr decât mine, avea o constituţie delicată de intelectual, si 
eram convins că nu va putea suporta torturile fizice. Rămăsese de 
mic orfan de amândoi părinţii si fusese crescut de o rudă care nu 
avea copii. Era înzestrat cu o inteligentă excepţională si fusese unul 
din cei mai buni studenţi ai Facultăţii de Medicină din laşi. Fusese 
crescut de părinţii adoptivi în cea mai curată si de nezdruncinat 
credinţă în Dumnezeu. 

înmănunchia în flinta lui daruri de neegalat. Era de o curăţie 
morală si de o bunătate înnăscute, aproape un înger pe pământ. îi 
număram pe degete pe cei pe care i-am întâlnit în închisoare 
asemenea lui Pintilie. 

Datorită atâtor daruri cu care îl înzestrase Dumnezeu si pe care 
nu a vrut să le altereze, a sfârsit prin a fi asasinat prin torturi care au 
depăşit orice imaginaţie. 

Aveam încredere în el mai mult decât în mine si de aceea l-am 
sfătuit frăteste să renunţe la şedinţe. Ştiam ce se va întâmpla si am 
încercat din toate puterile să-l opresc. Pintilie, însă, îsi avea misiunea 
lui pe pământ si pesemne cerul îl chema ca să îngroaşe rândurile 
martirilor creştini. El conjuga atât de armonios credinţa si morala 
creştină, dragostea de Dumnezeu si de aproapele lui, setea de 
nepotolit pentru cunoaştere si credinţa în Mişcarea Legionară, încât 
si azi îl văd ca pe un sol trimis din altă lume. Pentru cei care l-au 
cunoscut, si pentru mine, Pintilie reprezenta prototipul omului ideal. 
N-a vrut să mă asculte: chemarea lui era una, iar slăbiciunea mea, 



Mlaştina disperării 


135 


alta. Sunt însă convins că, oricum, tot sfârsea ca un martir, pentru că 
acesta-i era destinul. 

L-am rugat să nu spună nimănui poziţia mea în legătură cu 
şedinţele si, dacă vrea, să-l întrebe si pe camaradul Dinescu, care 
făcea închisoare de pe timpul lui Antonescu. Nu ştiu dacă s-a dus sau 
nu la Dinescu, dar am observat că acesta nu lua parte la şedinţele lor. 

De la data când venisem în cameră si până când au început 
demascările, ca sef de cameră, n-am observat între cei de acolo, 
legionari sau nelegionari, nici cea mai mică animozitate sau discuţii 
în contradictoriu. Câtă armonie si bună înţelegere era între oameni 
când duhul dragostei si al încrederii îi unea! Când mă duceam însă cu 
gândul la camera 2 parter, mă cutremuram. 

în calmul dinaintea furtunii toti aveau preocupări intelectuale. 
Fiecare punea la dispoziţia camaradului sau colegului cunoştinţele 
sale cu o bunăvoinţă rar întâlnită altfel. Câte lucruri bune si frumoase 
nu se învăţau! Aveai impresia unei săli de curs, unde fiecare pe rând 
era si profesor si elev. Un lucru care m-a impresionat adânc a fost 
disciplina colegilor nelegionari care s-au încadrat si ei, astfel încât nu 
s-a iscat nici cel mai mic conflict. Un alt fapt care mi-a rămas plăcut 
în amintire: nu se petrecea nimic în cameră, fără să mi se ceară 
părerea. 

La acea dată, mulţi dintre noi nu primiseră nici un fel de 
rufărie sau haine, nici de acasă, nici de la penitenciar. Multe flanele 
si ciorapi de lână se rupseseră si necesitau reparaţii. De aceea, 
gândindu-mă cum să le vin în ajutor camarazilor, am învătat să 
tricotez. Descoperind pe unul care ştia acest lucru, am învătat si eu, 
în foarte puţin timp. Observând că pe vizetă nu se putea vedea din 
afară decât a treia parte din cameră, m-am gândit că în partea ascunsă 
puteai să-ti vezi liniştit de lucru. La început am învătat cu andrele de 
lemn, apoi am recurs la un gardian mai cumsecade pe care l-am rugat 
să-mi procure nişte sârmă, sub pretext că trebuia să repar ceva la 
prici. Imediat ce am obtinut acest material, mi-am confecţionat cinci 
andrele, le-am ascutit de ciment si astfel nu a rămas nici unul din 
cameră căruia să nu-i fi reparat ceva. Şi astfel, în afară de sef de 
cameră, devenisem si fată în casă. 

Se apropia ziua de 26 octombrie, Sfântul Dumitru, ziua mea 
onomastică. Cu un an înainte fusesem chemat si anchetat de acel 
personaj suspect despre care am vorbit mai înainte. Şi acum, când 



136 


Dumitru Bordeianu 


ştiam că din zi în zi putea să se dezlănţuie fortuna demascărilor, 
aveam parcă o presimţire sumbră. 

Cu două-trei zile înainte de această dată, au venit la mine 
câţiva camarazi si mi-au propus ca, de ziua mea, să primesc terciul 
lor drept cadou. La insistentele lor, am acceptat, cu o condiţie, si 
anume să-l restitui altădată. Dar ei s-au sfătuit si au venit din nou la 
mine, insistând si mai mult să nu-i refoz, căci s-ar simţi ofensaţi dacă 
le-as restitui alimentul-cadou. Am considerat că, refuzând, le-as 
putea leza sentimentele si am acceptat darul. Ce m-a surprins la data 
aceea a fost că Măgirescu era si el printre aceşti camarazi. 

De la sărbătoarea de Sfântul Dumitru a anului 1950 din 
închisoarea Piteşti si până în momentul când scriu aceste rânduri, 
nici o altă zi a numelui meu n-a atins intensitatea trăirii de atunci. Nu 
terciul acela banal pe care l-am savurat mă uluise, ci sacrificiul pe 
care l-au făcut pentru mine. Dar, ca să termin cu terciul, această 
slăbiciune am plătit-o mai târziu foarte scump. Şi ceea ce m-a durut 
foarte mult a fost tortura suportată de bieţii oameni pentru gestul lor. 

A doua zi, s-a deschis usa si a apărut un gardian cu o hârtie în 
mână, întrebând care era Măgirescu Eugen. în astfel de situaţii, 
Ţurcanu nu se arăta, pentru a nu se descoperi. El venea numai în 
celulele sau camerele unde se făcea demascarea. La auzul numelui de 
Măgirescu, în calitate de sef de cameră, trebuia să confirm identitatea 
celui chemat; m-am apropiat de usă si am întrebat gardianul dacă cel 
chemat trebuie să-si facă bagajul. Acesta mi-a răspuns că nu, si 
faptul mi-a dat de bănuit. M-am apropiat de Măgirescu si m-am uitat 
în ochii lui. La început s-a înroşit, apoi a devenit alb ca varul. Pur si 
simplu nu mai avea glas. După plecarea lui m-am gândit că l-or fi 
dus undeva într-o celulă de tortură, ca să fie pregătit pentru 
demascare. Se mai întâmplase si cu alţii să fie duşi fără bagaj, iar mai 
târziu să vină gardianul după el. 

Cei din cameră n-au bănuit nimic, căci nu-si puteau imagina 
deloc ce se petrece în închisoare. Secretul era atât de bine păstrat, 
încât numai cei ce treceau prin demascări ştiau despre ce este vorba. 
Iar când erau duşi ca să tragă de limbă pe cineva, cum era cazul meu, 
nu scoteau o vorbă, divulgarea secretului pedepsindu-se exemplar. 
Iar planul prevedea ca toti să trecem prin demascări. 

Ştiam că Măgirescu fosese angajat în acţiuni destul de grele 
care apăsau pe umerii lui si de aceea credeam că s-ar fi putut să fie 



Mlaştina disperării 


137 


dus la anchetă. Neîntorcându-se la masa de prânz, l-am rugat pe 
Păvăloaia, care dormea lângă el, să-i retină mâncarea. 

Dar el n-a venit nici la masa de seară, ci abia înainte de 
stingere, pe la ora 10. Cum a intrat în cameră, m-am uitat la el si am 
constatat că era cu totul schimbat la fată. Bietul om trăia la ora aceea 
o dramă interioară pe care numai el o cunoştea. M-am dus la el, 
pentru că îl ştiam om cinstit si ataşat de Legiune si l-am întrebat 
prieteneşte unde a fost, ce s-a întâmplat si de ce este tulburat. 
Măgirescu mi-a dat însă un răspuns care nu m-a satisfăcut. Din acea 
clipă am început să-l bănuiesc de duplicitate, lucru care s-a dovedit a 
fi perfect adevărat. Aveam siguranţa că mă mintea si că toată 
comportarea lui de până atunci nu urmărea decât să salveze 
aparentele. Din clipa aceea, m-am răcit fată de el. Inteligent si bine 
pregătit, a observat si el schimbarea mea. 

A doua zi, tot după terci, a fost luat din cameră Costache 
Păvăloaia si, puţin după aceea, Măgirescu împreună cu un alt 
camarad, venit acolo cu o lună înainte. Se numea Petrică Cojocaru si 
era student la Politehnica din Timişoara. După plecarea lor din 
cameră, am fost convins că toti aceştia trecuseră prin demascări si că 
fuseseră aduşi în camera 3 subsol cu un scop bine precizat de către 
Ţurcanu si anume, să ne iscodească. Mă interesa dacă si alţii din 
cameră aveau să fie chemaţi, dar nu a mai fost chemat nimeni în 
afara celor trei. 

Timp de trei zile i-au tot luat si nu veneau înapoi decât seara 
târziu. Dar, ca să înlăture orice bănuială, nu veneau sau plecau toti 
deodată, ci pe rând. M-a surprins faptul că, deşi trecusem prin 
demascări, eu nu fusesem chemat. Aşteptam, din clipă în clipă, si-mi 
venea să cred că numai mila lui Dumnezeu mă ocrotea, pentru că nu 
voiam să le fac rău celor din cameră, trăgându-i de limbă. Mai aveam 
convingerea că cei trei spuseseră destul despre mine, pentru ca 
Ţurcanu să-si facă o imagine clară în legătură cu poziţia mea. De 
asemenea, eram convins că cei trei îi încondeiaseră pe toti cei din 
cameră, astfel că Ţurcanu avea să ştie cum să acţioneze împotriva 
fiecăruia dintre ei. Am observat că, atunci când se întorceau seara 
târziu, purtarea lor fată de ceilalţi era foarte schimbată; sigur 
complotau si împotriva mea. 

Ceea ce mă îngrozea era gândul la cum o să plătesc pentru că 
nu mi-am tras de limbă camarazii. Nu ştiu de ce, dar doream din 



138 


Dumitru Bordeianu 


toată inima ca deznodământul să se petreacă mai repede, de vreme ce 
odată tot trebuia să se întâmple. 

Atitudinea celor trei, atât fată de mine, cât si fată de cei din 
cameră, mi-a întărit convingerea că si ei trecuseră prin demascări. 
Cum trecuseră, însă, nu aveam nici o idee, dar îi vedeam parcă în 
comitetul de tortură pe care urma să-l numească Ţurcanu în camera 3 
subsol. 

Ce mă preocupa însă cel mai tare atunci, era cum avea să 
înceapă reeducarea aici. La ora aceea încă nu ştiam cum începuse 
demascarea la camera 4 spital. Ştiam doar că la camera 2 parter noi 
fuseserăm doar cinci iar ei vreo treizeci, raportul de forte fiind clar în 
favoarea lor. 

La camera 3 subsol, majoritatea zdrobitoare fiind cei care nu 
trecuseră încă prin demascare, mă întrebam ce metodă va folosi 
Ţurcanu cu ei. îi va lua pe fiecare pe rând si-i va duce în celulele de 
tortură, zdrobindu-i în bătăi, sau va veni cu o ceată de bătăuşi 
înarmaţi cu ciomege? Am mai spus că Ţurcanu era atât de voinic si 
de atletic, încât putea numai el singur să bată o cameră de 
neputincioşi ca noi. Nu era nevoie decât de un pumn pentru a ne 
doborî. Lucrul acesta îl văzusem în camera 2 parter, în cazul lui 
Caziuc. 

Cititorul o să se întrebe, poate, de unde aveau aceşti torţionari 
din comitet atâta putere fizică. Răspunsul este simplu. Bătăuşii 
mâncau pe săturate. Am văzut la camera 2 parter cum erau pregătiţi, 
chiar îngrăşaţi, pentru a-si exercita „meseria", în timp ce victimele 
erau înfometate ca să nu mai fie capabili de nici o rezistentă fizică. 
Transformaţi în schelete ambulante, ne puteau snopi din bătăi cum 
voiau ei. Deci, Ţurcanu si şefii comitetelor de tortură aveau un regim 
alimentar special si aceasta am verificat-o la camera 3 subsol, când 1- 
am văzut pe Zaharia, şeful comitetului de tortură de aici, cum pleca 
în fiecare zi la o anumită oră si se întorcea apoi cu fata roză a omului 
ce s-a ospătat bine. Or, în aceste condiţii, „era de ajuns o bâtă pentru 
un car de oale”, noi fiind oalele de lut, iar Ţurcanu bâta. 


Demascarea celor de la camera 3 subsol 


Cele ce voi mărturisi de acum încolo vor fi fapte si întâmplări 



Mlaştina disperării 


139 


trăite si îndurate de mine personal. 

Atrag atentia cititorului că cei condamnaţi la muncă silnică si 
temnită grea erau tineri cu un trecut de luptă bine afirmat, cu o 
anumită responsabilitate si ataşament fată de Legiune. Toţi cei de la 
muncă silnică, cu foarte puţine excepţii, aveau condamnări de peste 
zece ani, iar cei cu temnită grea, între cinci si zece ani. Aceste 
categorii formau elita tineretului legionar cu funcţii, stagii de 
activitate si responsabilitate în cadrul Legiunii. Asa se explică faptul 
că această categorie a fost lăsată la urmă, pentru că în cadrul ei nu se 
punea problema de aventură, de încercare, de joacă în activitatea 
legionară. 

Toţi aceşti camarazi îsi făcuseră educaţia în Frăţiile de Cruce 
si trecuseră prin crunta prigoană a lui Antonescu. Ei reprezentau 
continuitatea activităţii legionare, după lovitura de stat din 1941. 
Erau trecuti de 20 de ani; unii făcuseră si războiul, cum l-am făcut si 
eu, alţii fuseseră ofiţeri activi, deblocaţi din armată la data arestării, 
si care îsi continuau studiile la diferite facultăţi. Majoritatea trecuseră 
foarte greu prin anchete si aveau un cumul mare de informaţii. De 
aceea s-a acţionat asupra lor metodic, timp de doi ani. 

Am mai spus cum unii dintre aceşti tineri, după începerea 
demascărilor, în 1949, au fost scosi din celulele lor si duşi în cele de 
tortură, unde au fost ţinuţi timp de un an sub bâta lui Ţurcanu. Aceşti 
camarazi au fost apoi acuzaţi de cei pe care îi chinuiseră, de frică, dar 
si de cei care nu ar fi avut dreptul să-i judece. Văzându-i dezbrăcaţi 
la baie, la Gherla, am amutit. Dar voi mai reveni asupra acestui 
capitol. 

* 

Nu acuz si nu mă revolt împotriva nimănui, dar simt cum 
strigă în mine sufletele celor ucişi în torturi, atunci când semeni de-ai 
noştri, indiferent de concepţia lor politică sau religioasă, aduc o 
interpretare facilă acestui fenomen, inventând date si fapte care nu au 
nici o legătură cu drama în sine. Nimeni nu are dreptul să-i judece pe 
cei ce au trecut prin Piteşti, ci numai Dumnezeu si ei înşişi. Asa o să 
vă judece Cerul si pe voi, cei care bârfiţi si acuzaţi, intenţionat sau 
nu, slujind o ocultă sau alta. Şi Dumnezeu vă va judeca în numele 
celor chinuiţi, înnebuniţi sau asasinaţi, după dreptatea si voia Lui si 
după faptele voastre. Cei care n-au suferit o zi de foame, de sete, de 
frig, de dor, de înfrângere si n-au fost torturaţi, chinuiţi, umiliţi. 



140 


Dumitru Bordeianu 


prigoniţi si desconsideraţi pentru neamul lor, nu au dreptul să 
vorbească în numele lui. Iar cei care, trei ani de zile, au suferit si 
suportat cele mai groaznice torturi, degradări si umilinţe, când li s-a 
siluit conştiinţa si puterea de judecată, omorându-se în ei tot ce era 
uman, n-ar trebui nici măcar discutaţi. Cine-ar putea să-i judece? 
Cine ar putea să pună un deget pe rănile lor si cine să aprindă o 
lumânare pentru cei ucişi? 

Comeliu Codreanu prevăzuse oare numai ca o figură de stil 
faptul că vom ajunge pe drumul luptei noastre în mlaştina 
deznădej dii? 

Când nu eşti în lanţuri te poţi sinucide, dacă nu eşti creştin, sau 
poţi pune mâna pe sabie să loveşti în cel ce te-a adus la disperare. 
Deci, poţi să alegi singur moartea. Dar, dacă eşti în lanţuri si ai ajuns 
pe culmea disperării, când ai vrea să mori si nu poţi să te sinucizi, 
nici să pui mâna pe sabie si să o înfingi în cel care te torturează, 
pentru că ce este al tău sunt numai lanţurile de care nu poţi scăpa, 
atunci nu mai ai nici o salvare de nicăieri. De aceea cel care te 
torturează poate face din tine tot ce vrea, un criminal sau un 
informator. 

Şi atunci voi toti, care vă permiteţi, din interese meschine si 
patimi politice, să vorbiţi de această dramă, cum de îndrăzniţi să-i 
judecaţi pe cei care au trăit-o? 

E o vorbă: „nu aduce anul ce aduce ceasul”. Dar ziua si ceasul 
acela trebuiau să vină, căci făceau parte din destin. Această zi a fost 
pentru unii chemare la cer, pentru alţii sinucidere sau încercare de 
sinucidere, iar pentru alţii prăbuşire si trecere prin mlaştina 
disperării. Unii au rămas acolo si s-au înecat - putini au fost la număr 
- si asta pentru că s-au încrezut în puterile lor. 

Cei care s-au prăbuşit, dar si-au recunoscut neputinţele si 
slăbiciunile omeneşti, păstrându-si credinţa si nădejdea în mila lui 
Dumnezeu, au scăpat din această mlaştină zdreliţi, îngenunchiati, 
doborâţi la pământ si totuşi nebiruiţi. Iar când au ieşit din mlaştină, 
si-au oblojit rănile cu mirul credinţei si nădejdii, strigând: „Doamne! 
Ajută-ne si dă-ne putere să mergem mai departe!” Aceştia au trăit o 
experienţă pe care nimeni în lume nu a mai avut-o. „Nu eşti înfrânt 
atunci când ai căzut la pământ, ci atunci când ai renunţat la luptă”. 
Eşti înfrânt numai atunci când puterile fizice si sufleteşti nu te mai 



Mlaştina disperării 


141 


pot ajuta. Un legionar se teme numai de Dumnezeu si de această 
clipă. 

Doborâţi la pământ, cu trupurile sfârtecate de răni, huliţi, 
umiliţi, ne-am ridicat cu fruntea sus, atunci când duşmanul credea că 
ne-a distrus. Mai tari, mai căliţi, mai pregătiţi de luptă, pentru a 
înfrunta alte urgii, prin care duşmanul vroia să ne îngenuncheze, din 
nou, folosind alte si alte metode. 

Ei au biruit trupuri schiloade si neputincioase, deoarece 
suferinţa fizică prelungită a depăşit puterile noastre limitate. Slugile 
satanei au fost sigure că prin tortura trupului pot omorî si sufletul, 
dar aici s-au înşelat. Sufletul este nemuritor, pentru că asa l-a creat 
Dumnezeu. De aceea, sufletele tuturor celor care au trecut prin 
mlaştina deznădejdii si au fost ucişi, s-au întâlnit cu noi cei schilozi, 
cu trupurile pline de răni si, de acolo, de sus, ne-au îmbrăţişat. în 
această bătălie, cu dezertori, cu trădători si laşi, cu morţi si nebuni 
din cauza suferinţei, cei ce n-au renunţat la luptă au aruncat de pe ei 
mâzga noroiului si, cu trupul numai cicatrice, dar cu sufletul spălat si 
purificat, au mai privit o dată spre „zidurile Troiei”. 

Martirii si morţii noştri n-au avut morminte, n-au fost 
îngropaţi în cimitire unde supravieţuitorii lor, generaţiile de mâine, 
să poată rosti o rugăciune întru pomenirea lor. Slugile satanei au vrut 
să le şteargă pentru totdeauna orice urmă 29 , tocmai pentru că nu le-au 
putut ucide sufletul. Noi, tinerii legionari de atunci, n-am renunţat 
însă la vis si stăm de gardă acolo sus, pe locurile unde ne-a azvârlit 
istoria, să povăţuim generaţiile care vor veni după noi. Numai ei ne 
vor crede, pentru că n-au fost ispitiţi de duhul necuratului. Şi ei ne 
vor unge rănile de pe trupurile sfârtecate în prigoane si anchete, 
lagăre si temnite, în odioasele demascări: numai ei vor înţelege de ce 
am fost atât de urâţi de duşmanii noştri. Nu vor cunoaşte unde ne 
sunt mormintele, dar vor auzi glasul tainic al atâtor pătimiri, pentru 
acest neam batjocorit si oropsit. 

Ei vor aprinde în fata sfintelor altare, lumânări de jertfă pentru 


29 Astfel s-a întâmplat cu morţii îngropaţi la Piteşti: după 1990 statul a 
vândut terenul din jurul închisorii unor particulari, care au început să-si construiască 
vile. Săpând pământul pentru fundaţii, au fost descoperite oasele celor ucişi. în 
câteva zile, tot locul a fost împrejmuit, iar pământul a fost răscolit metru cu metru de 
către armată, care a curătat locul de oseminte (n. ed.). 


□ 



142 


Dumitru Bordeianu 


odihna tuturor morţilor noştri. 

Sufletele curate si cinstite ale unui tineret care nu a cunoscut 
zgura păcatului si a întinării, ura si patima politică, dorinţa de putere, 
îsi vor aduce aminte de noi. Aceste suflete curate, animate de un 
ideal sfânt, de dragoste pentru Dumnezeu, de aproapele si de neamul 
lor. Nu pătimaşii, nu laşii, nu trădătorii, nu cei mânaţi de dorinţe 
animalice, nu cei care si-ai vândut sufletul satanei sau vreunei oculte 
vor avea dreptul să vorbească în numele neamului si să-l conducă. 

Nu există jertfă în care să se fi vărsat sânge nevinovat de care 
Dumnezeul dragostei si al dreptăţii să nu-si aducă aminte. El va alege 
din neamul nostru bărbaţi neînfricaţi care să lupte cu cuvântul, 
evocând generaţiilor viitoare sutele de mii de jertfe, ca pe ele să se 
clădească „o tară sfântă ca soarele sfânt de pe cer”. Arma noastră va 
fi cuvântul si prin el vom transmite celor ce vor veni după noi 
năzuinţele si pătimirile noastre. 

* 

Intr-o zi, la începutul lunii decembrie 1950, după ce s-a servit 
terciul, s-a deschis usa si, ca un Mefisto, a intrat în cameră Ţurcanu, 
geniul răului. Toţi cei din cameră si îndeosebi cei care auziseră de el 
sau îl cunoşteau, au rămas înmărmuriţi. Ei au presimţit scopul venirii 
lui, văzând că un detinut politic ca si ei îsi permitea să intre singur în 
cameră, neînsotit de o persoană oficială. 

Ţurcanu s-a uitat prin cameră ca un călău care-si alegea 
victima si, oprit în fata lui Măgirescu si Păvăloaia, i-a întrebat unde 
este Cojocaru. în treacăt, m-a observat si pe mine, cu o privire care 
mă îngrozea, amenintându-mă cu o scrâsnire de dinţi: „Cu tine am o 
socoteală”, după care ne-a somat să ieşim afară. în fata acestei 
porunci cei din cameră au fost complet derutaţi, neîntelegând cum 
ordonă un detinut celorlalţi deţinuţi să iasă afară pe un ton atât de 
marţial. Tot de neînţeles pentru ei a fost si faptul că noi ne supuneam 
ca nişte mieluşei. 

Am ieşit pe coridor si am observat că nu era nimeni afară, 
decât noi si Ţurcanu. Gardienii intraseră parcă în pământ. Cu o voce 
de călău, răguşită, ni s-a adresat: „De astăzi vor începe demascările 
bandiţilor din această cameră”. Apoi s-a repezit la mine ca un lup 
turbat, m-a prins de gât, m-a izbit de perete, m-a ridicat si iar m-a 
strâns de gât de mi s-a oprit respiraţia, zicându-mi: „Tu, banditule, te 
vei putea reabilita dacă vei da dovadă de fidelitate si vei lua parte la 



Mlaştina disperării 


143 


acţiunea ce va începe în această cameră”. Adresându-se celorlalţi 
trei, le-a spus să vină cu cei care au aderat la acţiunea lui, ca să 
reducă la tăcere pe orice „bandit” din această cameră. 

Unde s-a mai întâmplat în lumea aceasta, ca o închisoare de 
deţinuţi politici să fie administrată de un detinut politic, care să 
dispună de viata celorlalţi? Cine ar putea înţelege si admite acest 
fapt? 

Ţurcanu a reluat: „Veţi lovi fără cruţare în stânga si în dreapta, 
împreună cu cei cu care voi veni eu, ca nici un bandit să nu se mai 
poată scula de jos”. 

Când am auzit aceste ordine, m-am înspăimântat în asa hal, de 
parcă eram osânditul căruia călăul îi va tăia capul. Şi am strigat din 
adâncul fiinţei mele: „Doamne fie-Ţi milă de mine si învată-mă ce să 
fac!” Răspunsul a fost scurt: „Ce vrei”. 

Am intrat apoi în cameră. Camarazii mei, văzându-mă si pe 
mine în rândul celor patru, au rămas complet dezorientaţi, 
nepricepând că noi mai trecusem prin torturi. Din mărturisirile lor 
făcute după încetarea demascărilor, am aflat că ei crezuseră, în zilele 
care au precedat demascările, că Ţurcanu va începe reeducarea fără 
violentă si numai celor ce voiau. Spre surprinderea lor, lipsea 
Bogdanovici, iniţiatorul reeducării de la Suceava. 

O, bieţii de ei! Nu bănuiau, nici prin gând nu le trecea că în 
câteva minute furtuna groazei, a urii, a minciunii si a neîncrederii le 
va secera rândurile fără milă. 

Cât ai fuma o ţigară, a si intrat Ţurcanu cu o droaie de bătăuşi, 
în jur de 15, din care n-am recunoscut pe niciunul. Toţi însă erau 
îngrăşaţi ca pentru sacrificare si aveau în mâini ciomege si vine de 
bou. Ţurcanu a dat semnalul: „Pe ei, fără cruţare!” 

în clipa aceea eu mă aflam lângă prici la stânga uşii lângă 
perete, iar în fata mea se găsea Gelu Gheorghiu, care îmi era drag 
pentru bunătatea si tinuta lui ireproşabilă. La semnalul lui Ţurcanu, 
m-am apropiat de Gelu si i-am spus să se urce pe prici si eu peste el, 
soptindu-i să strige cât îl tine gura, în timp ce îi frământam cu 
mâinile burta si pieptul. Gelu, a înţeles, s-a uitat la mine si mi-a 
şoptit: „Asa e piesa?” la care i-am răspuns: „Nu-i asa, ai să vezi tu 
cum este, deocamdată strigă cât poţi”. 

Gelu Gheorghiu a priceput mascarada si stătea într-o rână pe 
prici, ca să nu i vadă fata, pentru că era singurul care nu o avea 




144 


Dumitru Bordeianu 


umflată si plină de sânge. Când Ţurcanu a dat ordin matadorilor să 
părăsească camera, ne-a cuprins groaza de ceea ce vedeam în jur: 
capete sparte, fete umflate si pline de sânge, oftaturi si gemete de 
durere. 

Clipa pe care o aşteptasem cu groază sosise, dar nu intuisem 
deznodământul. 

Ţurcanu, cu o listă în mână, desigur înmânată de Măgirescu si 
Păvăloaia, a strigat apoi cât îl ţinea gura ca fiecare „bandit” care îsi 
auzea numele să se aşeze pe prici. Gelu Gheorghiu, care făcuse parte 
din grupul lui Obreja, a fost strigat al doilea, probabil în legătură cu 
culpa mea. Când Ţurcanu s-a uitat la el si a văzut că nu era rănit ca 
ceilalţi, l-a întrebat cine s-a ocupat de el. La auzul numelui meu, 
pronunţat de Gelu, Ţurcanu mi-a întins un ciomag 30 si mi-a ordonat: 
„Deci tu, banditule, ti-ai gâdilat camaradul, la să te văd acum, cum îl 
mângâi cu ciomagul pe banditul pe care l-ai menajat”. 

Am luat ciomagul în mână si, cu un curaj care nu era al meu 31 , 
venind parcă din altă lume, l-am înfruntat pe Ţurcanu, spunându-i că 
nu pot să bat, pentru că mi-e milă. Ţurcanu mi-a luat ciomagul din 
mâini, l-a întins lui Gheorghiu si i-a ordonat să mă bată. 

Gheorghiu, om bun din fire, care nu cred să fi făcut vreun rău 
cuiva, i-a răspuns lui Ţurcanu cu un curaj care a cutremurat camera 
întreagă: „Eu sunt împotriva violentei, nu am lovit pe nimeni în viata 
mea si nici nu voi lovi, si nimeni nu mă poate judeca fiindcă nu 
vreau să-mi lovesc semenul”. Gelu trăieşte încă si poate mărturisi că 
toate acestea sunt adevărate. 

El terminase anul V la Politehnica din Bucureşti. Era originar 
din Constanta si, rămas orfan de mamă, fusese crescut de tatăl său. A 
fost una din figurile cele mai luminoase si mai pline de bunătate, cu 
toate cumplitele degradări si torturi prin care a trecut. în cele mai 
îngrozitoare torturi, fata lui radia bunătate si milă, privindu-si 
camarazii chinuiţi. 

în fata acestei situaţii, [ciŢm convins că Ţurcanu, care mai 
văzuse pe mulţi refuzând să-si tortureze camarazii si colegii, unii 


30 „Este cineva viteaz? Este sănătos? AcesteaUJnesc pe cel zavistnic” 
(Sfântul Vasilie, Despre zavistie ) (n. ed.). 

31 A se vedea, de aici, cât de mare este puterea pocăinţei si de ce dar se 
învrednicesc de la Hristos cei ce o lucrează (n. ed.). 



Mlaştina disperării 


145 


plătind cu viata, alţii cu schilodirea, nu va rămâne cu braţele 
încrucişate. 

Şi într-adevăr, Ţurcanu a început să-l lovească pe Gelu pe 
unde apuca, de parcă dădea într-un sac de nuci, până când, aruncând 
ciomagul, l-a desfigurat cu pumnii 32 . Când s-a oprit, Gelu nu mai 
mişca. Le-a ordonat apoi lui Măgirescu si Păvăloaia să-l arunce pe 
prici lângă Reus. 

S-a repezit apoi ca un vultan pe mine, m-a aruncat pe prici 
unde era Măgirescu si a ordonat celor doi să mă bată, el fiind obosit. 
Atunci, amicii mei Măgirescu si Păvăloaia mi-au dat o lecţie, asa ca 
între prieteni, încât să nu mă deosebesc cu nimic de Gelu si de toti 
ceilalţi, că tot mi se vindecaseră rănile de la camera 2 parter. După ce 
mi-au servit această bătaie copioasă, m-au aruncat pe prici, alături de 
Gelu. 

Scena aceasta a influenţat atât de mult conştiinţa celor 40 de 
camarazi si colegi nelegionari încât, din acea cameră, Ţurcanu nu a 
putut recruta nici un bătăuş pe care să-l poată folosi împotriva 
celorlalţi 33 . Au fost puţine clipe în viata mea când m-am simtit atât 
de aproape de semenul meu. De aceea, toate ciomegele pe care le-am 
luat, au fost parcă mai uşor de suportat. După aceea Ţurcanu a 
instituit, prin nominalizare, comitetul de acţiune si tortură, pentru 
demascările din cameră. 

Dintre bătăuşii care au luat parte la aceste torturi n-am 
recunoscut pe unul, fie din cauză că nu puteam să mă fixez 
asupra lor, fie datorită faptului că eram preocupat de ceea ce urma să 
mi se întâmple. 

Ce om cu minte, cu judecată si cu bun simt, ar putea să-si 
imagineze măcar si în vis că într-o închisoare ca cea din Piteşti, 
concepută si construită pentru a asigura cel mai perfect secret, tocmai 
nişte deţinuţi să posede cheile tuturor celulelor, să încuie si să 
descuie după bunul lor plac, să mute deţinuţii dintr-o celulă în alta si 
să aibă dreptul de viată si de moarte asupra lor? Iar în cazul celor 
petrecute în camera 3 subsol, precum si în toate celelalte camere la 


32 „Pe zavistnic si pe cel care are rele năravuri, facerea de bine mai mult îi 
zădărăste” (Sfântul Vasilie, Despre zavistie ) (n. ed.). 

33 lată puterea exemplului personal si tăria care o dă pătimirea unui martir al 
lui Hristos celor ce îl privesc si îi susţin mărturisirea (n. ed.). 



146 


Dumitru Bordeianu 


subsol si parter, toate numai pe coada T-ului, majoritatea celor care 
au suferit aceste satanice bătăi ar fi trebuit să fie spitalizaţi. Or, ei nu 
au avut nici măcar voie să-si pună comprese cu apă rece sau să-si 
şteargă sângele de pe răni. Chiar si cei ucişi în torturi erau la 
dispoziţia lui Ţurcanu, acesta putând să facă ce vrea până si cu 
cadavrele lor. 

înainte de alegerea comitetului de tortură în camera 3 subsol, 
lui Ţurcanu îi dispăruse de pe fată orice urmă de omenie. Era un 
posedat, Dumnezeu ştie de câţi demoni. Cine altul ar fi putut maltrata 
si tortura oameni nevinovaţi, care nu-i făcuseră nici un rău si care pe 
deasupra mai erau chinuiţi si de foame si de frig, neavând nici un 
mijloc de apărare. Şi dacă la Piteşti as fi văzut numai un tânăr ucis. 
Dar au fost ucişi zeci, si anume dintre cei ce se nasc la mari intervale 
de timp, dintre cei mai buni. 

După ce s-a făcut aşezarea pe priciuri în ordinea arătată de 
Ţurcanu, ne-am dat imediat seama că această ordine nu era 
întâmplătoare. Cei sase tineri nelegionari din cameră au fost toti 
aşezaţi la un loc. Amplasamentul meu nu era indicat de cei care 
dădeau informaţiile, căci ei nu ştiau ce atitudine voi lua atunci când 
vor ajunge demascările la mine. De aceea Ţurcanu m-a aşezat al 
treilea, lângă Gelu. 

în capul rândului era Ghită Reus, un tânăr cu înfăţişare 
angelică, frumos la chip si la suflet, de o bunătate si tinută morală 
excepţională, fost coleg de facultate cu Ţurcanu si Bogdanovici; 
fusese printre primii care li s-a împotrivit. Mai mult chiar, îi 
convinsese si pe alţii să nu adere la ideea de reeducare. Simţise de la 
început că Ţurcanu si acoliţii lui nu erau decât instrumente oarbe în 
mâna regimului comunist. Ţurcanu ştia toate acestea si de aceea îl 
ura de moarte. Puţin timp înainte de a pleca noi la Gherla, Reus a fost 
luat din cameră si nu am mai auzit nimic de el, atât în închisoare cât 
si mai târziu, în libertate. Probabil că l-a ucis în bătăi. 

Ce mi-a dat de gândit a fost că lângă Ţurcanu stătea un tânăr 
cam de aceeaşi statură si robusteţe cu a lui si cu o înfăţişare care 
răspândea groaza, cu buzele răsfrânte si chip de călău. Dacă, în 
anumite momente, Ţurcanu avea o înfăţişare mai umană, acestui 
tânăr îi lipsea total acest atribut. Ţurcanu îl prezentă celor din cameră 
sub numele de Zaharia. Ţurcanu spunea despre prietenul său că, de 
îndată ce venise de la Timişoara la Piteşti, trecuse de partea sa fără să 



Mlaştina disperării 


147 


fi primit o palmă si se declarase de acord cu metodele folosite, 
precizând în fata lui Ţurcanu că nu era legionar. 

Asa cum am afirmat, eu nu voi vorbi decât de tinerii legionari. 
De aceea, pentru a nu ofensa sau leza o concepţie politică diferită de 
cea legionară, fiind si adeptul libertăţii de opinie, de cuvânt, de 
credinţă si de atitudine, mă voi abţine de la multe comentarii. Deşi as 
putea să acuz si să atac si concepţia politică a lui Zaharia, repet, nu o 
fac. Nu pot să nu remarc însă, că mulţi comunişti si democraţi de tot 
felul, crestini-democrati si chiar si din alte formaţiuni sau partide 
politice, îsi dădeau mâna si se îmbrăţişau atunci când era vorba să-i 
prigonească si să-i denigreze pe legionari si Mişcarea Legionară. 

Revenind însă la Zaharia, care nu era legionar, dacă nu l-ar fi 
ucis cu mâna lui pe Ionică Pintilie, dacă n-ar fi fost şeful comitetului 
de tortură si dacă n-ar fi făcut ceea ce a făcut în fata celor 40 de tineri 
legionari si a celor 6 tineri nelegionari din camera 3 subsol, nici nu as 
fi adus vorba de el. In acest caz însă, as fi fost acuzat de cei care încă 
mai trăiesc, legionari si nelegionari, că am ascuns felul cum i-a 
torturat timp de 11 luni de zile, precum si metodele pe care le-a 
aplicat la ordinele primite. 

Ţurcanu l-a prezentat deci pe Zaharia ca fiind şeful comitetului 
de acţiune si tortură, ajutat de Eugen Măgirescu si Costache 
Păvăloaia, care fuseseră legionari. Din ordinul lui Ţurcanu, Zaharia 
si-a rezervat un prici în stânga uşii, fată cu deschiderea, lângă perete. 

înainte de începerea demascărilor, încăpeau pe acel prici sase 
persoane, iar acum era ocupat doar de cei trei. Priciul de sub geamuri 
era continuu, dintr-un perete la altul, pe toată lungimea camerei. în 
dreapta, cum se deschidea usa, mai era un prici unde, în mod normal, 
încăpeau 14 inşi. Pe mijloc era culoarul liber de 1,5 metri lăţime, iar 
în fundul camerei spre dreapta uşii era aşezată tineta pentru 
necesităţi; cea pentru apă era în partea opusă. 

Aceasta era topografia camerei 3 subsol când au început 
demascările, era de altfel identică cu celelalte. Priciurile din scândură 
de brad, aşezate pe capre, cu lăţimea de 1,90 metri, nu aveau nici un 
aşternut pe ele. De aceea, când ne culcam seara, aşezam hainele cu 
care eram îmbrăcaţi sub noi, iar ca învelitoare aveam o pătură 
militară uzată. Sub cap, puneam pantofii sau bocancii si deasupra lor 



148 


Dumitru Bordeianu 


bocceaua de rufe pe care le mai aveam. Din această cameră nu se 
vedea în afară în curtea închisorii decât dacă te suiai pe geam, ceea 
ce era strict interzis. 

înainte de a pleca din cameră, Ţurcanu ne-a fixat poziţia de 
stat pe prici, adică: în poziţie sezând, cu picioarele întinse si palmele 
pe genunchi, cu ochii privind vârful degetelor de la picioare. Era 
pentru prima dată când făceam cunoştinţă cu această nouă metodă de 
tortură, care a fost una din cele mai groaznice ce ni s-a putut aplica în 
timpul demascărilor. Nu aveai voie să te mişti nici în stânga, nici în 
dreapta, sau să iei mâinile de pe genunchi. Din această poziţie nu te 
mişcai decât pentru necesităţi fiziologice sau când se servea masa. 
Dar au fost unii care nu aveau voie să se mişte nici pentru a se 
alimenta, fiind serviţi în această poziţie de alţi deţinuţi. Această 
poziţie trebuia să fie respectată de la ora 6 dimineaţa până la 10 
seara. în timpul nopţii nu aveam voie să ne dezbrăcăm de haine si 
eram obligaţi să dormim cu fata în sus, cu picioarele întinse, fără să 
mişcăm, iar cu pătura să ne învelim numai până în dreptul inimii. 
Mâinile trebuiau apoi să stea încrucişate pe piept, în afara păturii, 
exact în poziţia morţilor creştini: o bătaie de joc de fapt, căci noi 
eram consideraţi de către regim deja morţi. Dacă cineva se mişca în 
timpul somnului, de la ora 10 seara până la 6 dimineaţa, era crunt 
bătut cu ciomagul. 

în primele trei luni, numai cei din comitetul de tortură făceau 
de planton, câte trei ore, cu schimbul, ca să ne supravegheze pe noi 
în timp ce dormeam, dacă nu cumva ar încerca cineva să se sinucidă 
sau să-si schimbe poziţia de dormit. Contravenienţii erau pedepsiţi pe 
loc cu lovituri de ciomag. în timpul zilei, cei din asa-zisul comitet 
observau cu strictete consemnul, ca nimeni să nu-si schimbe poziţia 
sau să se mişte. 

Dacă am putut îndura toate metodele de tortură, chiar si atunci 
când am fost zdrobiţi cu ciomegele, care ne pricinuiau atâtea dureri si 
suferinţe, această poziţie era foarte greu de suportat. Avea un efect 
nervos care influenta centrul echilibrului din cerebel si conexiunile 
lui cu emisferele cerebrale, dându-ti o senzaţie apropiată de nebunie. 
Majoritatea dintre noi preferam bătaia, în locul acestei poziţii. Din 
cauza bătăilor la fese si pentru că erai obligat să stai pe ele, acestea 
erau aproape cianozate. 

Poziţia aceasta a fost suportată timp de 10 luni de majoritatea 



Mlaştina disperării 


149 


deţinuţilor. Nu schimbai poziţia decât atunci când făceai declaraţii în 
fata comitetului de tortură sau când erai dus la camera 4 spital în fata 
lui Ţurcanu si a ajutoarelor lui. Mai scăpai de această poziţie pentru 
necesităţi si când erai torturat conform dispoziţiilor date de Ţurcanu 
sau de călăul Zaharia. 

Această metodă a avut urmări dezastruoase asupra sistemului 
nervos, influenţând puterea de judecată si abolind total voinţa. De 
aceea mulţi dintre noi au ajuns la o asa de mare slăbiciune 
intelectuală si prostraţie, încât au înnebunit. Unii si-au mai revenit 
după încetarea demascărilor, dar alţii au fost iremediabil pierduţi. Tot 
din cauza acestei metode de tortură, majoritatea dintre noi au declarat 
verzi si uscate, câte în lună si în stele, numai ca să aibă ceva de scris. 

în pedagogia lui patologică, monstruosul pedagog bolşevic 
Macarenko făcea apologia bătăii, ca metodă de reeducare a 
deţinuţilor de drept comun. Se zice că Vîsinski, fostul ministru de 
Externe, ar fi folosit această odioasă metodă cu deţinuţii politici din 
U.R.S.S. Nimeni nu spune însă că această metodă ne-a fost aplicată 
nouă, în demascări! 

Mi-as permite să invit Occidentul, care n-a cunoscut esenţa 
comunismului si, de asemenea, pe toti acei care au dat mâna cu el, 
indiferent de pregătirea lor intelectuală, avere sau poziţie socială, să 
încerce această metodă, nu atâtea luni cât am suportat-o noi, ci doar 
câteva zile. lată si sfaturi pentru prima încercare: pe un suport tare de 
scândură sau ciment, fără nici un fel de aşternut, să stai aşezat cu 
fundul pe el, cu picioarele întinse, palmele pe genunchi, bustul drept, 
neaplecat înainte, iar ochii să privească degetele de la picioare. 
Această poziţie să fie apoi observată continuu, pentru a rămâne 
permanent nemişcat. 

Din cauza acestei torturi, care nu mai ştiam când se va sfârsi, 
am văzut oameni înnebunind lângă mine. Oricât ai fi încercat să-ti 
impui o voinţă de fier, aceasta ceda din cauza timpului lung de 
tortură. Tot ca urmare a acestei torturi, Nicolski si Zeller, prin 
Ţurcanu si ajutoarele lui din comitetele de demascare de la toate 
camerele, au scos de la noi toate informaţiile ce le deţineam si pe 
care nu le declarasem la anchetă. Acesta era si scopul torturii 
neîncetate; nimeni nu putea rezista. 

De aceea, n-ar trebui să surprindă pe nimeni dacă cei ce au 
suportat aceste chinuri un timp îndelungat (trei ani de zile) s-au 



150 


Dumitru Bordeianu 


transformat, din oameni normali, în criminali odioşi sau în martiri si 
eroi. Fiecare a suportat tortura în felul lui, pentru că, din toate 
punctele de vedere, doi indivizi nu sunt identici. Marea selecţie se 
face însă numai prin încercări, lupte si suferinţe. Nu în zadar a spus 
Moise poporului izraelit: „fricoşii nu pot lua parte la luptă”. 

Şi mai e ceva. Dacă celor ce au suferit aceste metode de 
tortură li s-ar fi dat posibilitatea de a se sinucide, sunt convins că 
mulţi, chiar din cei care credeau profund în Dumnezeu, ar fi făcut-o. 
Dar si această posibilitate de „salvare” din chinuri a fost prevăzută si 
a fost împiedicată. 

în final însă, lăsând deoparte pe cei care au fost ucişi sau au 
înnebunit, majoritatea dintre noi, cei slabi, ne-am prăbuşit în mlaştina 
deznădejdii, unde ne-am împotmolit ani de zile. Unii s-au înecat 
chiar, dar cei care au avut ca suport credinţa în Dumnezeu au primit 
putere de la El si, deşi îngenunchiati, au ieşit la liman fără a fi biruiţi. 

A doua zi de la începerea demascărilor, în camera noastră a 
început bătaia sistematică. în primele trei luni era administrată de 
comitetul de tortură. Ea se executa pe priciul unde dormeau membrii 
acestui comitet. Bătaia la fund se făcea cu ciomagul, centironul si 
biciul împletit din şuviţe de piele. Bătaia la fund si pe spate era 
precedată de aplicarea unui şervet umed. Un procedeu nou era bătaia 
la palmă cu trei instrumente, alternativ. Bătaia la tălpi cu ciomagul 
din lemn de esenţă tare devenise clasică; era foarte greu de suportat. 
O altă metodă degradantă era pălmuirea peste fată sau frigerea cu 
ţigara a preputului si anusului, fapt petrecut în special la Gherla. S-a 
spus că Popa Ţanu a mai folosit si alte metode scabroase la Gherla, 
dar, dintr-un simt de pudoare fată de cititorii tineri, băieţi si fete, evit 
a le relata. 

După trei luni de torturi si şezut în poziţie fixă pe prici, câţiva 
dintre noi, vreo cinci-sase, care cedaseră, au fost folosiţi ca plantoane 
de supraveghere a celor de pe priciuri, în timpul zilei si peste noapte. 
Aceste plantoane erau dublate, ca nu cumva vreunul să facă vreo 
concesie si ca să se poată turna unul pe altul. 

Dacă Ţurcanu era de o inteligentă remarcabilă, Zaharia era 
doar o brută, cu o forţă fizică asemănătoare însă şefului lui. 

Zaharia avea o condamnare uşoară, de cinci ani detenţie 
corectională. După propria lui mărturisire, confirmată de altfel de 
Ţurcanu, nu luase nici o palmă înainte de a trece cu trup si suflet de 



Mlaştina disperării 


151 


partea acestuia. Aveam impresia că Zaharia, în calitate de sef al 
comitetului de tortură în camera 3 subsol, acţiona si din propria 
iniţiativă, torturând cu un cinism diabolic 34 . 

Ce era de neînţeles, paradoxal la acest tânăr, era faptul că avea 
un talent muzical deosebit si o voce de bariton foarte frumoasă. 
Cunoştea multe arii de operă si operetă, fluierând diverse melodii. 
Acestea anunţau însă întotdeauna începutul torturii, pregătind 
psihologic victimele. După trei luni de chinuri devenise limpede 
pentru toti că atunci când Zaharia voia să tortureze pe cineva, se 
plimba mai întâi voios prin cameră, fredonând melodii care de care 
mai plăcute la ascultat. Cei de pe priciuri erau îngroziţi, ştiind că, 
după aceste voioase melodii, se oprea în fata unui tânăr si se uita la el 
de parcă îl hipnotiza. îsi schimba imediat înfăţişarea, luând chipul 
unui demon din iconografia bizantină. îsi apuca omul de gulerul 
hainei, asezându-1 pe priciul unde dormea el si începea să-l lovească 
cu biciul si centironul în asa hal, încât credeam că-1 omoară. Zaharia 
nu bătea niciodată înainte de a-si prepara victima prin aceste melodii. 

Cum s-ar putea explica, ce legătură sentimentală ar fi putut 
exista între o melodie atât de plăcută si sadismul ce o succeda? 

Mi-a venit în minte Dostoievski, pe care, dacă nu l-as fi citit 
cu atentie, n-as fi observat cum se exteriorizează si se comportă un 
om posedat. Cine îi {ăpntelege pe posedaţii romancierului rus, îi va 
înţelege si pe aceia de la Piteşti si Gherla. 

După ce s-au terminat demascările, Zaharia a fost acuzat de 
către cei din cameră că ar fi torturat de preferinţă tineri legionari. N- 
am împărtăşit această opinie, pentru că el nu alegea pe cine să 
tortureze. Când îsi zărea victima, se oprea din cântat, o fixa, se uita 
drept în ochii ei 35 de parcă îi citea în suflet, si dacă descoperea că 


34 „Zavistia: dascăl al luptării de Dumnezeu, maică a uciderii de om, 
tulburare a firii, necunostintă a prieteniei, nevoie prea fără de socoteală [...]; 
învăţătură a şarpelui, aflare a dracilor, sămânţă a vrăjmaşului, arvună a muncii, 
zăticnire a bunei credinţe, cale către gheena, lipsire de împărăţia [cerurilor]” (Sfântul 
Vasilie, Despre zavistie) (n. ed.). 

35 „Jivinele cele otrăvitoare slobod otrava prin muscare, si partea cea 
muscată se mănâncă de putrejune câte puţin. [...] Urătorii de bine draci, când vor 
afla voinţe potrivite lor, le întrebuinţează pe ele în tot chipul, după a lor voie, încât si 
ochii zavistnicilor îi întrebuinţează la slujba lor” (Sfântul Vasilie, Despre Zavistie) 
(n. ed.). 



152 


Dumitru Bordeianu 


tânărul ales nu era posedat de duhul răului, se năpustea asupra lui cu 
o bestialitate de nedescris. 

După câteva zile de la începerea demascărilor, într-o 
dimineaţă, se aud zăvoarele trăgându-se si intră Ţurcanu, ca un 
uragan. Toţi cei din cameră am tresărit de groază. Ne aşteptam 
desigur la noi dispoziţii de tortură, pe care le va comunica celor din 
comitet. Fără să vorbească cu cei din comitet, când intra în cameră 
avea obiceiul de a trece în revistă nenorocita oaste de pe priciuri, 
care era aliniată în chinuitoarea poziţie deja descrisă. Şi atunci se 
oprea în fata fiecăruia, uitându-se fix în ochii noştri. Pesemne duhul 
rău din el voia să-l îngrozească pe cel ce era sub privirea lui. 

După diavoleasca trecere în revistă, Ţurcanu îl chemă pe 
Zaharia si-i ordonă să facă o nouă reaşezare pe priciuri. 

Când a început demascarea în această cameră, pierzându-si 
controlul, Ţurcanu a confundat tineta de apă cu cea de necesităţi. De 
aceea, ordinea pe priciuri în loc să înceapă de la dreapta, a început de 
la stânga, de la tineta cu necesităţi, unde aerul era si mai viciat din 
cauza fecalelor si a urinii. Astfel, a început tot cu Reus, Gheorghiu si 
cu mine. în dreapta mea a fost adus Petrică Tudose. Ordinea s-a făcut 
si după anii de condamnare, precum si după gradul de periculozitate 
pentru demascare, aceasta privindu-i mai ales pe toti aceia care 
luaseră parte la şedinţele legionare. Pe toti aceştia i-a aşezat unul 
lângă altul, în frunte cu Ionică Pintilie, iar pe Dinescu, condamnat 
din timpul lui Antonescu, l-a aşezat intr-un colt. 

După ce s-a stabilit această ordine, Ţurcanu i-a scos pe cei trei 
pe coridor ca să discute cu ei si să le dea noi dispoziţii. Au intrat apoi 
toti în cameră si Ţurcanu ne-a mai trecut încă o dată în revistă. 
Pritoceala aceasta ne-a permis să ne mai mişcăm din poziţia de stană 
de piatră si să ne mai dezmorţim ciolanele. 

Cu ocazia acestei descinderi în camera 3 subsol, Ţurcanu a 
făcut o afirmaţie identică cu declaraţia misteriosului anchetator care 
mă chestionase pe mine cu un an în urmă. Iat-o, după cum mi-a 
retinut-o memoria: „Măi bandiţilor, băgaţi bine în scăfârliile voastre 
că eu nu glumesc cu voi, nici nu mă joc de-a demascarea. Şi să băgaţi 
bine în cap că de ati fi mai tari ca betonul armat, eu tot o să vă înmoi 
si o să scot din voi tot ce vreau eu”. Anchetatorul meu spusese 
acelaşi lucru: „de beton armat să fiţi, si tot o să vă înmoi”. Deci 
Ţurcanu repeta ceea ce era prevăzut în planul de distrugere si 



Mlaştina disperării 


153 


înmormântare a tineretului legionar. 

Ţinând seama de starea nenorocită în care ne aflam, am mai 
avut totuşi puterea să ne dăm seama că ceea ce ne aştepta în timpul 
demascărilor era sau moartea sau căderea. Dar, cum în lumea aceasta 
sunt foarte multe fapte care se petrec „nu cum vrea omul, ci cum vrea 
Domnul”, s-a întâmplat totuşi că majoritatea dintre noi n-am fost 
transformaţi nici în îngeri prin moarte, nici în demoni prin cădere. 
Ţurcanu nu făcea ceea ce vroia el, pentru că nu era decât un 
instrument prin care trebuia să se împlinească planul. „Am să scot de 
la voi..”. însemna că noi vom aşterne pe hârtie si vom pune plocon pe 
masa lui Nicolski tot ce ştiam de la camarazii noştri din închisoare. 
Că ne vom goli apoi memoria de toate informaţiile si amintirile si 
nimic din ceea ce ştiam nu va rămâne ascuns. Ameninţările s-au 
tradus prin slăbirea totală sau aproape totală a voinţei noastre, 
făcându-ne pe unii să ajungem turnători ordinari. Totuşi, după 
încetarea demascărilor, n-au reuşit să facă din toti ceea ce vroiau ei. 

Acesta a fost aspectul fizic al dramei de la Piteşti si Gherla, 
care putea fi mai uşor de înţeles din punct de vedere raţional. Celălalt 
aspect, si mai important, avea în vedere degradarea si alterarea 
sufletului omenesc. Se urmărea dezumanizarea si demonizarea 
omului, îndrăcirea lui, pentru că toti cei care au trecut prin Piteşti si 
Gherla au fost posedaţi: unii, cei care au executat ordinele cu 
scrupulozitate, în mod ireversibil, iar victimele, numai atât cât a 
durat teroarea. Cei ucişi si cei înnebuniţi reprezintă o excepţie. 

După stabilirea ordinii pe priciuri, Ţurcanu a venit la mine si 
mi-a ordonat să mă apropii de el. Am alunecat pe prici până ce a 
ajuns cu mâna la gâtul meu si m-a prins de gulerul hainei, m-a 
ridicat, ca si când n-as fi avut nici o greutate si m-a ameninţat: „Măi, 
banditule, tu nu mai scapi din mâinile mele. Vino să stăm de vorbă”. 

Şi, cum mă ţinea de guler, mai mult pe sus, m-a scos pe 
coridor, m-a prins de haină si m-a izbit cu atâta putere de perete încât 
am căzut ca o mogâldeată. El a crezut că am leşinat. După câteva 
minute, tot el m-a ridicat, m-a rezemat de perete si apropiindu-se de 
mine m-a întrebat: „Cum ne-a fost vorba, banditule, când te-am scos 
din celulă, înainte de a fi adus la subsol? Să nu scoţi o vorbulită pe 
unde ai fost si să-i tragi de limbă pe toti cei din cameră. Or tu, 
banditule ce ai făcut? Ai pactizat cu ei, nu?” 

La spusele lui, mi-am revenit în simţiri si, cu un curaj retinut. 



154 


Dumitru Bordeianu 


i-am răspuns că era vorba să nu scot o vorbulită, dar nu să-i si trag de 
limbă. Felul meu hotărât de a-i răspunde l-a cam descumpănit. 

- Cum mă, nu asta ti-am spus eu, că te omor? 

- Nu mi-ai spus să fac asa ceva, că dacă-mi spuneai, o făceam. 

- Nu se poate! exclamă Ţurcanu ca pentru sine. După care 
continuă, pentru mine de astă dată: 

- Dar în cameră, când au început demascările, ce-ai făcut? De 
ce n-ai bătut? 

Hotărât, i-am răspuns că mi-era milă si că nu puteam bate. 

- Ţi-e milă? Mie nu mi-e milă. Am să te chinui până ce te voi 
omorî sau vei înnebuni. M-a prins apoi de haină, a deschis usa si mi- 
a dat un picior în spate de m-a întins pe ciment. S-a uitat apoi la 
Zaharia si i-a făcut semn să iasă afară. 

Ajuns pe prici în poziţia Sfinxului, am retinut această 
ameninţare, că înainte de a mă omorî mă va chinui până ce voi 
înnebuni. Mi-am zis că era indicat în planul lor ca, prin suferinţă 
continuă, să ne si înnebunească. Şi într-adevăr, după atâtea suferinţe, 
unii au înnebunit. Totul a fost prevăzut si indicat în plan. Nimeni nu 
va putea să mă convingă de contrariu, deoarece faptele care au urmat 
au fost foarte concludente. 

Bănuiala mea cu privire la motivul pentru care Zaharia fusese 
chemat afară s-a adeverit întocmai. El primise noi dispoziţii, privitor 
la noi valuri de tortură, care mai de care mai diabolice. Doza de 
tortură a fost în funcţie de ataşamentul tânărului fată de Mişcarea 
Legionară, de doctrină, de Căpitan, de şefii legionari, îndeosebi fată 
de Horia Sima, Şeful Mişcării Legionare, de credinţa în Dumnezeu si 
în valorile moral creştine. în plus, de vechimea, funcţia si poziţia 
tânărului în Mişcarea Legionară, de posibilităţile intelectuale si 
profesionale, de gradul de influentă asupra celorlalţi, de trăirea 
morală si de puterea lui combativă. Toate aceste însuşiri au fost luate 
în seamă, deoarece s-a dovedit că în timpul torturilor s-a acţionat 
metodic si precis, ţinând cont de ele. 

E de retinut faptul că, în condiţiile de închisoare, ierarhia 
valorilor umane era mult diferită fată de aceea din libertate. Dacă în 
libertate primau valorile intelectuale si profesionale, în închisoare ele 
treceau pe planul al doilea, în capul scării situându-se valorile 
sufleteşti si morale. Inteligenta, profesia, cultura si instrucţia nu 
puteau înlocui credinţa, dragostea, nădejdea, răbdarea, înfrânarea, 



Mlaştina disperării 


155 


cumpătarea, smerenia, curajul, bărbăţia 36 , etc. Cine n-a putut să 
creadă, să iubească, să nădăjduiască, să se smerească, să rabde, să se 
înfrâneze si să fie cumpătat în toate a fost un om mort căci, neavând 
ca sprijin aceste valori morale, cădea. 

Mare diferenţă între valorile intelectuale si cele morale! Câţi 
deţinuţi inteligenţi, culţi, instruiţi si civilizaţi nu au făcut fapte atât de 
regretabile, încât îti puneai legitima întrebare, cum putea un om cu 
astfel de însuşiri să se degradeze până într-atât? 


Popa Nicolae 

Camaradul Popa Nicolae, student la Drept la Universitatea din 
laşi, fiu de ţăran, originar de pe Valea Bistriţei, a lăsat în amintirea 
celor care l-au cunoscut, icoana omului ideal. Crescut în duhul 
mănăstirilor si educat în această atmosferă de către mama sa, Nicolae 
s-a dovedit a fi intr-adevăr un om între oameni. Era prototipul omului 
plin de bunătate, mereu senin si împăcat cu situaţia dată. Torturile si 
condiţiile grele nu l-au copleşit niciodată. Dragostea lui profundă 
pentru Dumnezeu si pcjncnii lui au făcut ca nici cele mai groaznice 
torturi să nu-1 poată dărâma. în libertate era considerat un camarad de 
mai putină importantă. Oricum însă, Nicolae l-a impresionat profund 
si pe Ţurcanu, dacă mi-as putea îngădui această afirmaţie, pentru că 
el a fost unul din putinii care n-a ridicat nici un deget împotriva 
camarazilor săi. 

Mi-a rămas în memorie, parcă văd si acum înaintea ochilor, 
scena când mulţi dintre noi eram torturaţi, pentru ca la rândul nostru 
să torturăm si noi pe alţii, iar Nicolae se ridica asemeni unui brad si, 
cu bunul simt si modestia care-1 caracterizau, le răspundea răspicat 
celor din comitetul de tortură că el nu-si putea bate semenul chiar de 
ar fi ucis. 

Nu ştiu cum s-a făcut că această atitudine a lui Nicolae a 


36 «Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, 
bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora 
ca acestea nu este lege. Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus si-au răstignit trupul 
împreună cu patimile si cu poftele. Dacă trăim în Duhul, în Duhul să si umblăm» 
(Galateni 5, 22-25) (n. ed.). 




156 


Dumitru Bordeianu 


coincis odată cu intrarea lui Ţurcanu în cameră, venit să verifice cum 
se desfăşurau torturile. Cum l-a văzut Zaharia, i-a si raportat cazul. 
Ţurcanu s-a îndreptat spre prici, i-a făcut semn lui Popa să vină la el, 
l-a înşfăcat de gulerul hainei si i-a dat o palmă peste obraz cu atâta 
putere, încât i-a luxat mandibula, desfigurându-1. 

Popa nu era filozof, dar s-a comportat în acel moment ca 
sclavul Epictet. Simţind că nu mai putea închide gura, cu o voce 
blândă si pronunţând foarte greu cuvintele, l-a rugat pe Ţurcanu, 
zicându-i: „Domnule Ţurcanu, vă rog respectuos să binevoiţi să-mi 
mai daţi o palmă si pe partea cealaltă, poate îmi puneţi falca la loc”. 
Foarte curios pentru acel monstru, care era Ţurcanu, a fost că, 
uitându-se la Popa si auzind cele spuse, a zâmbit, spunându-i si el: 
„Hai Nicolae, să încerc”. Şi, cu o mână i-a tinut partea luxată, iar cu 
stânga i-a articulat o palmă puternică din partea opusă, încât i-a 
aşezat la loc mandibula. Apropiind maxilarele, a constatat că mai 
rămăsese un mic spaţiu între ele. De aceea, l-a rugat pe Ţurcanu să-i 
mai dea încă o lovitură sub mandibulă, ca să i-o apropie de maxilarul 
superior. Ţurcanu i-a mai dat atunci una, si înfăţişarea lui Popa a 
revenit la normal. 

Cum această operaţie a fost făcută de un călău, si nu de un 
specialist ortoped, Nicolae a rămas pentru toată viata cu o mică 
deficientă: când maxilarele se apropiau, în regiunea molarilor se 
observa o mică distantă între ele. De aceea, Nicolae mesteca 
aipacasul cu dinţii si nu cu măselele. 

în urma acestei întâmplări, Ţurcanu l-a chemat pe Zaharia si i- 
a şoptit ceva la ureche. Ce i-a spus, s-a văzut mai târziu, când, deşi 
Nicolae continua să fie tratat ca toti ceilalţi, nu a mai fost bătut, 
tocmai pentru că si el refuzase să-i bată pe alţii. în fata acestei 
evidente, cum să nu fii convins că, de multe ori, valorile umane sunt 
altele decât acelea pe care suntem obişnuiţi să le apreciem. 

Pentru că am relatat acest caz, nu voi putea trece cu vederea 
nici pe următorii camarazi: Ion Pintilie, ucis, Reus Gheorghe, Gelu 
Gheorghiu, care au încercat să se sinucidă, Aristide Nedelcu, care a 
încercat si el să se sinucidă si si-a ieşit din minţi, Dinescu, Ghită 
Andresan, Popescu Paul, Ion Grigoras, care s-au sinucis, Ion 
Mutuleac, Ion Sântimbreanu, Virgil Mitran, Romică Proistesescu, 
Eneea, etc... toti legionari, precum si Vlad Drăgoescu si Ionescu, 
dintre nelegionari, torturati până la starea de nebunie. Toti aceştia au 




Mlaştina disperării 


157 


preferat să fie ei torturati, decât să-i tortureze pe alţii. 

lată, dragi camarazi, că cei care susţin că toti tinerii care au 
trecut prin Piteşti si Gherla s-au comportat identic gresesc 
fundamental. Ei n-au trăit această dramă si fabulează, acuzând pe 
alţii ca să-si acopere propriile lor fapte. Cum as putea, în fata 
evidentei, să acuz un om care a fost om si a fost mai tare si mai bun 
decât mine? 


Altă metodă de tortură 

Intr-o bună zi, când Zaharia s-a întors de la Ţurcanu, si-a 
început ritualul, ca de obicei, prin antreul muzical care prevestea 
iminenta torturii. Aducea de astă dată o nouă metodă, care 
presupunea atât condiţie fizică, cât si un antrenament îndelungat. 

lată procedeul utilizat. Cel torturat era dezbrăcat în pielea 
goală si descălţat. De retinut faptul că era iarnă si în cameră era frig. 
Hainele, rufele si încălţămintea erau legate la un loc în cămaşă, iar 
bocceaua trebuia făcută în asa fel încât să poată sta pe cap. Torturatul 
trebuia să se urce pe tineta de necesităţi. Cu bocceaua pe cap si 
mâinile ridicate, trebuia să stea într-un picior. Avea voie să schimbe 
piciorul când nu mai putea rezista. 

Singura relaxare era atunci când cineva trebuia să se servească de 
tinetă. Cel de pe tinetă se dădea jos si apoi se urca din nou. Ne mai 
destindeam si atunci când se servea masa. 

în starea de epuizare fizică si sufletească în care ne aflam, unii 
dintre noi consideram că această metodă se putea suporta pentru a 
scăpa de cealaltă metodă, a şederii fixe pe prici si prin care trebuiau 
să treacă toti. 

Finalul era întotdeauna o cruntă bătaie, luându-se ca pretext 
faptul că n-ai vrut să stai un timp mai îndelungat. 

Cine are impresia că era uşor, să încerce si apoi să 
mărturisească cât timp a rezistat. Uşor de vorbit, mai greu de făptuit. 
Majoritatea dintre noi nu au putut-o suporta mai mult de o zi. Au fost 
cazuri când a durat o zi si o noapte. Eu eram atât de slăbit, că n-am 
putut să o duc nici măcar jumătate de zi; mi-a înţepenit corpul si am 
căzut pe capacul tinetei. Drept pedeapsă că am căzut, am luat o 
bătaie care m-a adus în simţiri. Mi se părea că plutesc într-un basm. 



158 


Dumitru Bordeianu 


Un camarad. Aurel Pandurescu, a îndurat această poziţie timp 
de trei zile si trei nopţi. 

Dimineaţa ne sculam si-1 vedeam pe Pandurescu în aceeaşi 
poziţie de cu seară si ne înspăimântam, punându-ne întrebarea de 
unde avea resurse ca să poată suporta atâta timp acest supliciu. 

Totuşi, după trei zile si trei nopţi a căzut si el ca un buştean de 
pe tinetă. Norocul lui că a căzut între tinetă si prici, amortizând puţin 
lovitura, căci, de ar fi căzut cu fata pe ciment, putea muri pe loc. în 
momentul când Pandurescu a căzut, nu era decât Măgirescu în 
cameră, Zaharia lipsea. Şi atunci am observat pe fata lui Măgirescu o 
schimbare. I-a cerut lui Tudose să-l consulte pe cel căzut. Acesta a 
recomandat să i se facă ffectii pe tot corpul; picioarele, de la 
genunchi în jos, erau cianozate. 

După ce Pandurescu si-a revenit din leşin, spre seară, si-a luat 
bocceaua si, asa gol, a vrut să se suie din nou pe tinetă. Zaharia nefiind 
în cameră, Măgirescu a avut curajul să-i spună lui Pandurescu să să se 
îmbrace si să stea lungit pe prici la locul lui. Nemişcat, Pandurescu a 
dormit o zi si o noapte, fără să fie bătut si fără să mănânce, far Zaharia, 
probabil la sfatul lui Măgirescu, l-a lăsat în pace în tot acest timp. 

Cazul lui Pandurescu a rămas pentru noi toti simbolul 
rezistentei fizice si morale, iar în urma torturii acesteia i-a rămas o 
poreclă: „bătrânul fachir”. 

De aici se poate vedea că oamenii sunt foarte deosebiţi, chiar 
si numai din punct de vedere fizic. încercările de le Piteşti si Gherla 
au infirmat însă multe păreri preconcepute. De unde să fi izvorât 
atâta tărie si răbdare? Din came si din oase? 

Se apropia Crăciunul si Anul Nou si nu ştiu ce mă făcea să 
cred că se apropia si pentru noi venirea unor încercări degradante 
legate de Naşterea Domnului. 


încercarea de sinucidere a lui Gelu Gheorghiu 

Am mai relatat că, în închisorile de la Piteşti si Gherla, s-a luat 
deţinuţilor până si posibilitatea de sinucidere, pentru că planul 
diabolic prevedea tortura continuă până la epuizarea totală a 
individului. De aceea au instituit poziţii fixe de tortură si plantoane 
ce supravegheau zi si noapte, observându-i pe cei de pe priciuri, să 



Mlaştina disperării 


159 


nu se mişte din poziţia impusă. 

Intr-una din zile, Gelu Gheorghiu si Ghită Reus erau de 
serviciu, ca să ducă tineta de necesităţi la w.c., Gelu a observat când 
Zaharia si-a pus la căpătâi o sticlă; când ducea tineta, a găsit 
momentul să ia sticla si s-o vâre în buzunar, fără ca Reus să-l vadă. 
S-au întors în cameră si s-au aşezat fiecare la locul lui pe prici. 

Intr-un moment de neatenţie al celor din comitet, Gelu a scos 
ciobul de sticlă si si-a tăiat venele de la gât. Operaţia a fost făcută 
atât de fulgerător, că nimeni n-a observat. După aceea Gelu s-a lăsat 
pe spate iar eu, cu riscul de a fi ciomăgit pentru că n-am respectat 
poziţia impusă, am întors capul spre Gelu. M-am îngrozit de ceea ce 
am văzut. Din gâtul acestuia gâlgâia sângele. 

Am strigat la Tudose că Gelu si-a tăiat gâtul. Mă uitam la el 
cum stătea întins pe spate, palid la fată, iar sângele ţâşnea din tăietură 
întinzându-i-se pe piept. 

Nimeni nu a intervenit, deoarece nu aveam voie nici să 
vorbim, necum să ne mişcăm. Tudose, fără să tină seama atunci de 
cei din comitet, mi-a strigat să scot batista si să-i leg gâtul. în acelaşi 
timp, a sărit si el, peste mine, si l-a legat si cu batista lui. 

Când cei din comitet au observat că noi nu mai eram în poziţia 
fixă, s-au repezit cu ciomegele spre noi. Petrică Tudose însă a avut 
curajul să-l înfrunte pe Măgirescu, strigându-i că Gelu si-a tăiat 
gâtul. Cei doi din comitet s-au îndreptat spre Gheorghiu, care stătea 
nemişcat pe prici si plin de sânge. Măgirescu a dat si el dispoziţie să 
se caute toti prin boccele poate vor găsi o cămaşă ruptă, pentru a-i 
face fâşii să-i lege rana. Toti s-au mişcat atunci din poziţiile lor, 
căutând prin boccele. Şi asa, bieţii de noi ne-am mai putut mişca. în 
acest timp, Tudose, căpătând o cămaşă, a rupt-o în fâşii si a reuşit să 
oprească sângele. 

Târziu a apărut si Zaharia si, aflând de la Măgirescu cele 
petrecute, înfuriat ca un taur în arenă, a urlat cât l-a tinut gura să i se 
spună cine i-a căutat sub căpătâi si i-a luat sticla. După aceea, ca un 
posedat, a început să lovească la întâmplare, în stânga si în dreapta, 
pe cine nimerea. 

Cel ce a pătit-o mai rău a fost Reus Gheorghe, care făcuse 
echipă cu Gelu la W.C. După crunta maltratare, acesta i-a spus că a 
auzit spărgându-se o sticlă, dar nu l-a văzut pe Gheorghiu când a luat 
ciobul. Pe Gelu nu putea să-l întrebe pentru că, după spusele lui 



160 


Dumitru Bordeianu 


Tudose, dacă ar fi vorbit, exista riscul să se declanşeze din nou 
hemoragia. L-am văzut pe Zaharia privindu-1 pe Gheoghiu atât de 
furios, că dacă nu ar fi fost în această situaţie, l-ar fi omorât pe loc. 

După stingere, Zaharia a avut tot timpul să-si manifeste 
întreaga bestialitate. N-a întrebat pe nimeni nimic, ci a aruncat 
ciomagul pe prici si, ca de obicei, a început să fredoneze si să fluiere 
diferite melodii, care de care mai plăcute. Am mai spus că atunci 
când cânta, fata i se transforma în fată de om, dar din momentul în 
care înceta, devenea bestială, că îti era groază să-l priveşti. Ura, 
mânia, cinismul si bestialitatea de lup încolţit gata să-si sfâsie 
victima, toate i se citeau pe chip 37 . 

Dezlănţuirea lui Zaharia se manifesta apoi cu o putere fizică ce 
nu mai era a lui, ci a demonilor care îl posedau. 

Dezbrăcat de cămaşă, a început să ne zdrobească pe toti cu 
ciomagul, pe care-1 schimba cu centironul sau cu biciul, în asa hal, de 
parcă am fi fost nişte buşteni de lemn. 

După aceea, Zaharia a făcut de planton singur, toată noaptea, 
fredonând si fluierând un repertoriu foarte bogat de arii. 

A doua zi a plecat din cameră si s-a întors cu Ţurcanu. Când 1- 
am văzut pe acesta, am făcut deosebirea între expresia fetei pe care o 
avea acum, privindu-1 pe Gheorghiu, si cea pe care o avusese în cazul 
lui Popa Nicolae. Atunci, avusese ceva uman; acum era Mefisto în 
persoană si nu înţelegeam ce-1 reţinea să-l ucidă pe Gheoghiu. 


37 „Mânia este fierberea sângelui din jurul inimii, de la aburul fîerei sau al 
tulburării care se face. Pentru aceasta i se zice si fiere (col») si venin (cOloj). Şi 
uneori mânia este si mare poftă de răzbunare; căci nedreptătindu-ne sau socotindu- 
ne că suntem nedreptăţiţi, ne mâniem, si se face atunci patima amestecată, din râvnă 
si din mânie. 

Iar feliţnje mâniei sunt trei: furie, care se cheamă fiere (col») si venin 
(cOloj), si tinere de minte, si răzbunare. Pentru că mânia, având început si pornire 
furia, se zice si fiere (col»), si venin (cOloj). Iar tinerea de minte este fierea (col») 
care rămâne, adică tinerea de minte a răului; si i se zice pe lângă a tine minte si a se 
închina la aducerea aminte. Iar răzbunarea este mânia care pândeşte vremea spre 
pedeapsă, si i se zice si astfel pe lângă «a sta de fată». 

Iar mânia este straja împărătească a gândului, avocatul poftei; căci când am 
poftit un lucru si am fost opriţi de cineva, ne mâniem împotriva lui ca si cum am fost 
nedreptăţiţi, socotind gândul cu adevărat vrednic de durere ceea ce s-a întâmplat cu 
cei ce fireşte îsi păzesc rânduiala lor” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Cap. 
Despre mânie ) (n. ed.). 



Mlaştina disperării 


161 


Ţurcanu ne-a spus atunci: „Un alt bandit s-a aruncat de la etaj 
pe scara de serviciu, din neatenţia unui gardian care-1 ducea la 
anchetă, si s-a făcut zob când a ajuns jos. Bandiţii aceştia de la 
muncă silnică si temnită grea sunt atât de înrăiţi în credinţa si 
concepţia lor legionară, că de aici încolo o să iau măsuri pe care 
numai eu le ştiu, ca să nu se mai poată sinucidă nimeni. îi voi ucide 
eu si prietenii mei pe aceia care trebuie, dar de sinucis nu se vor mai 
putea sinucide” 38 . 

Cunoşteam bine scara, pentru că pe ea mergeam la baie înainte 
de demascări si, într-adevăr, te puteai arunca de la etaj prin spaţiul 
suficient de larg ca să ajungi până jos la subsol. Ameninţarea lui 
Ţurcanu cu uciderea se referea la cei care rămăseseră cu credinţa în 
Dumnezeu si în Mişcarea Legionară. Iar medicul închisorii putea 
oricând diagnostica o moarte banală. 

După începerea demascărilor, camera 4 spital s-a transformat 
în cameră de anchetă unde se redactau declaraţiile. O parte din 
cameră era izolată printr-un paravan format din cearceafuri. în dosul 
acestui paravan stăteau Nicolski, Zeller sau oamenii lor care ascultau 
întrebările puse de Ţurcanu celui anchetat si pe care trebuia să le si 
scrie. întrebările trebuiau puse cu voce tare ca să audă si cel din 
dosul perdelei. Nu rareori, am văzut cizmele misteriosului auditoriu 
din spatele cearceafului, cizme de ofiţer, care se deosebeau de cele 
ale gardienilor. Mai mult, sunt convins că cei omorâţi de Ţurcanu la 
camera 4 spital în timpul demascărilor, pentru că mărturisiseră fără 
echivoc credinţa lor în Dumnezeu si în Mişcarea Legionară, au fost 
j | ucişi de el ca să-si convingă stăpânii că era hotărât să suprime pe 
oricine i s-ar fi ordonat. 

Totdeauna cel care era în comă era scos din celulă sau cameră 
înainte de a-si da sufletul. în felul acesta nu se putea sti dacă cel aflat 
în comă decedase imediat sau fusese omorât după aceea, pentru că 
numai Ţurcanu cu ajutoarele lui îl scoteau noaptea, ducându-1 la 
morgă. Acolo, era pus într-un sac legat la gură si îngropat într-un 
cimitir unde nimeni nu mai ştia groapa. Familiile celor ucişi la Piteşti 


Interzicerea sinuciderii este cea mai mare viclenie a tiranului, 
nemaiîntâlnită vreodată, păcatul de neiertat ajungând să fie o mult râvnită binefacere 
(vezi mai sus notele 10 si 16). 



162 


Dumitru Bordeianu 


nu le-au mai aflat mormântul 39 . în cazul celor sinucisi au existat 
martori, cum a fost cazul lui Şerban, evocat cu atâta cinism de 
Ţurcanu: „Un bandit s-a aruncat de la etaj si s-a făcut zob”. Cei care 
se aflau în comă în cameră, după ce erau duşi afară, era foarte greu 
de ştiut dacă muriseră sau nu. Am putut verifica moartea lor abia 
după încetarea demascărilor, pentru că toti cei aflaţi în comă au fost 
scosi si au murit în celule misterioase. 

în timpul demascărilor, închisoarea din Piteşti devenise o 
închisoare de ucigaşi. Cei ucişi si torturati până la epuizare au fost 
mai ales cei de la muncă silnică si cei de la temnită grea. 

Revin la cazul lui Şerban, deoarece a fost primul dintre noi 
care, nemaiputând suporta torturile diabolice (fac presupunerea în 
analogie cu cazul lui Gelu Gheoghiu), credea că în urma sinuciderii 
lui călăii se vor vedea obligaţi să înceteze torturile. Dacă aceasta a 
fost convingerea lui, s-a înşelat amarnic, pentru că torturile au 
continuat mai cinic si mai bestial, oculta cerând ca planul ei să fie 
dus până la capăt cu orice preţ. 

Şerban era originar din Constanta si era student la Facultatea 
de Medicină Veterinară din Bucureşti. Cei care l-au cunoscut sau au 
lucrat cu cl[cîţ luptător, spuneau că nu era omul care să cedeze în fata 
duşmanului. La el, n-a fost contradicţie între cuvânt si faptă: asa 
înţelegea el să-si facă datoria. Şi numai Dumnezeu ştie cât a suferit 
acest tânăr de a ajuns să-si pună capăt zilelor. Cei care l-au torturat 
nu mai sunt să mărturisească: au fost si ei împuşcaţi ca să dispară ca 
martori. 

Pe Gelu Gheorghiu l-a salvat faptul că tăietura nu era decât 
superficială, neatingând vasele profunde. încercarea de sinucidere l-a 
costat însă mult, căci torturile la care a fost supus, ca urmare a 
acestui gest, au fost dintre cele mai groaznice. După încetarea 
demascărilor, a spus că făcuse acest gest, crezând că-1 va putea 
influenta pe Ţurcanu să-si schimbe atitudinea. Nu bănuia nici el că 
planul întocmit de ocultă trebuia îndeplinit cu orice risc. 


39 Vezi nota 29. 



Mlaştina disperării 

Altă încercare de sinucidere 


163 


Unul dintre camarazii care a fost torturat până la nebunie a fost 
Aristide Nedelcu, student la Facultatea de Drept din Bucureşti. 
Originar din Muscel, fusese si el crescut, ca si Popa Nicolae, în duhul 
ortodox al mănăstirilor de prin partea locului. Din naştere era 
înzestrat cu virtuţi rare. Nu era capabil să scoată un cuvânt urât din 
gură sau să facă vreun rău semenului său. Fata lui Nedelcu exprima 
bunătate, dragoste, pace si armonie sufletească. 

L-am cunoscut bine în lunile care au precedat demascarea, în 
camera 3 subsol. Mă ataşasem de el si-1 iubeam mult. Ca si mine, era 
catalogat ca făcând parte din grupul tinerilor „legionari mistici”. 
Aparţinea grupului lui Pintilie, cu care ţinea şedinţe legionare în 
cameră, îmbinând în modul cel mai armonios credinţa creştină cu 
concepţia legionară. El si Pintilie erau singurii care mărturiseau 
deschis credinţa lor în Dumnezeu si spuneau că nu se vor lepăda de 
ea, chiar dacă vor fi ucişi, fapt care le-a atras torturi de neînchipuit. 

După noua pritoceală, Nedelcu si Pintilie au fost aduşi lângă 
mine, formând împreună grupul misticilor. Fuseseră crunt bătuti cu 
centironul peste cap, până la desfigurare. De altminteri, se părea că 
înnebuniseră. Când mă uitam la ei, mă apuca o groază pe care nu o 
mai trăisem până atunci, făcând legătura cu ceea ce ne promisese 
Ţurcanu că, înainte de a ne ucide, ne va face să ne pierdem minţile. 

Până la întâmplările cu Nedelcu si Gheorghiu, care avuseseră 
loc în preajma Crăciunului, nici un camarad din cameră nu făcuse 
vreo declaraţie publică, nu fusese dus la anchetă si nu trecuse de 
partea celor ce torturau. 

Atmosfera din cameră era de iad, torturile epuizându-ne 
aproape total rezistenta fizică si sufletească. Dacă un om normal ar fi 
intrat în cameră în momentele acelea, fără să fie la curent cu cele ce 
se petreceau acolo, ar fi declarat cu toată convingerea că a intrat într- 
un spital de nebuni. Dacă cineva ar fi fotografiat fetele tinerilor 
torturaţi si condiţiile în care eram ţinuţi, nu ar mai fi nevoie să se 
scrie nici un rând despre torturile de la Piteşti. 

Revenind la Nedelcu, el parcă intuia că de Sfintele Sărbători 
ale Naşterii Domnului vom fi martorii celei mai odioase si inumane 
manifestări, făcute la adresa pruncului lisus si a Prea Sfintei Fecioare 
Maria. 

Intr-o zi, când Zaharia lipsea din cameră, l-am văzut pe 



164 


Dumitru Bordeianu 


Nedelcu sărind de lângă mine si aruncându-se cu capul de ciment, de 
la o înălţime de vreo 80 cm. S-a ales doar cu capul spart. Speriaţi, cei 
doi din comitet, Măgirescu si Păvăloaia, s-au repezit ca ulii la el, l-au 
legat cu mâinile la spate si apoi de gratii, ca să nu mai poată mişca. 
Cu picioarele legate, l-au bătut crunt la tălpi, până ce i le-au învineţit. 

Când s-a întors Zaharia, mai spre seară, aflând cele întâmplate, 
a început să cânte, ca de obicei. După ce a terminat de cântat, fata a 
început să i se schimbe. între timp, îsi pregătea instrumentele de 
tortură: ciomagul, centironul si biciul. 

L-a dezlegat pe Nedelcu de gratii, l-a adus pe priciul unde 
dormea comitetul, s-a dezbrăcat de cămaşă si a început să-l bată atât 
de crunt, că nu mai rămăsese pe corpul lui nici cât ai pune o palmă, 
ca să nu fie vânăt si cu răni din care curgea sângele. în tot timpul 
acestor bătăi, Nedelcu a fost lovit peste cap cu biciul, centironul si 
pumnii, încât fata lui nu mai semăna a fată de om: mai bine zis, arăta 
ca un om ieşit din minţi. 

Mai târziu, după demascări, Nedelcu a fost la minele de 
plumb, asa că n-am mai aflat de ce făcuse acest gest, văzând ce i se 
întâmplase lui Gheorghiu. Oricum însă, Nedelcu a făcut parte din 
grupul tinerilor legionari care au suportat torturile din noiembrie 
1950 până în septembrie 1951, fiind printre ultimii căruia i s-a ridicat 
poziţia fixă. 

Am aflat de la cei care au fost în mină că si-a revenit complet 
datorită mediului si a atmosferei întreţinute de legionarii mai maturi; 
că nu a fost turnător si a făcut parte din grupul rezistentei legionare 
de la minele de plumb. Am ştiut de existenta lui si după 1955, la 
Aiud; era sănătos, atât la trup, cât si la suflet. Dar nu am mai avut 
ocazia să stau de vorbă cu el. Oricum însă, Nedelcu se înscrie în 
rândul eroilor legionari. 


Altă metodă de tortură 

în viata mea zbuciumată, am răbdat de multe ori de sete în 
timpul războiului, prin stepele fără hotar ale Rusiei. Până la urmă 
însă, am găsit si acolo un izvor. Uneori beam din băltoace, strecurând 
apa prin batistă. Toate acestea le-am înţeles, pentru că erau inerente 
vieţii în timp de război. Dar să-ti torturezi semenul, silindu-1 să bea 



Mlaştina disperării 


165 


apă sărată, apoi să-l chinui prin însetare, acest lucru nu l-am mai 
înţeles. Dacă alte torturi fizice le mai puteai suporta, chiar si foamea, 
setea devenea însă o obsesie. Ce minte diabolică a mai inventat 
această metodă si ce scop s-a urmărit cu ea? înainte însă de a i se 
aplica, tânărul era bătut până la epuizare si slăbit de toate puterile, 
pentru a nu mai putea să reziste. 

Tortura era aplicată fiecăruia după un anumit ritual, căruia 
nimeni nu i se putea împotrivi, căci cel destinat supliciului era legat 
de mâini si de picioare si i se punea un căluş la gură, ca să n-o mai 
poată închide. Apoi i se turna pe gât până la un kilogram de zeamă 
de varză sau de castraveţi, cu o mare doză de sare. Pentru a 
neutraliza orice reacţie, un membru din comitet se aşeza pe 
picioarele torturatului, un altul îl ţinea de cap, în timp ce al treilea îi 
turna saramura pe gât. 

După o jumătate de zi, aveai o senzaţie de sete îngrozitoare. 

Dacă puteam suporta foamea, bătaia, durerea altor torturi, 
setea era ceva mai presus de durere. Nu aveam altă apă să bem decât 
aceea din mâncare, ce nu putea potoli setea. După trei-patru zile, toti 
aveam buzele uscate si sângerânde, din cauză că ni le lingeam până 
se usca pielea pe ele. Până si limba era uscată din lipsă de salivă. în 
fata ochilor ne defilau râuri, izvoare si cascade cu apă dulce care ni 
se revărsau în gură. Poet de as fi fost nu as fi putut găsi cuvintele 
care să-mi exprime fericirea ce mă cuprinsese în vis la vederea atâtor 
râuri si izvoare. 

Ne-am deshidratat atât de mult, încât fetele noastre aduceau a 
măşti mortuare. Doamne! Cât de cumplită si epuizantă ne era setea! 

Se apropia Crăciunul, iar noi eram torturati de sete de mai bine 
de două săptămâni. Mulţi dintre noi beam saramura fără a fi forţaţi, 
deoarece în timpul operaţiei fortate riscam să ni se scurgă zeama în 
plămâni. Oricum, toti ne beam porţia rezervată, de parcă am fi băut 
apă dulce. 

Eram capabili atunci de orice si atât de înspăimântători, încât 
te întrebai dacă aveai în fată flinte umane sau alte arătări. Nu mai 
aveam salivă în gură, iar mucoasa bucală si limba erau uscate si 
crăpate, că îti venea să urli. Faringele, si el uscat, te ardea ca focul, 
dându-ti încontinuu o senzaţie de vomă chinuitoare. Starea 
sufletească era în pragul nebuniei. Uneori aşteptam cu deosebită 
nerăbdare să ne aducă zeama ca să ne mai potolească setea. Şi atunci, 



166 


Dumitru Bordeianu 


pentru a ne mări supliciul, au redus cantitatea de zeamă, mărind-o 
însă pe aceea de sare, în asa fel încât lichidul era un fel de pap. 

Groaza că nu puteam sti cât avea să dureze această tortură 
pusese stăpânire pe noi. Ni se părea că nu avea nici început, nici 
sfârsit. Mulţi dintre noi ajunsesem la convingerea că ne vor ucide 
prin însetare, tortură mult mai groaznică decât foamea. Celelalte 
metode de tortură îti provocau dureri si suferinţe de nesuportat, dar 
tortura prin însetare era atât de chinuitoare că preferam de o mie de 
ori să fim bătuti, numai să ni se dea apă să bem. 

Cei din comitet, ca să-si bată joc de noi, puneau apă într-o 
gamelă si ne-o treceau pe sub nas. 

îmi amintesc de Fag Negrescu, care nu era legionar, si era cel 
mai tânăr dintre noi. Pe fata lui se citea nebunia de care eram cu totii 
cuprinşi. Când unul din comitet a trecut cu gamela de apă pe la gura 
lui, acesta a sărit din poziţia sezând si, smulgând-o din mâna celui 
din comitet, a fugit cu ea pe prici. Până să-l prindă, băuse toată apa 
din gamelă. S-a ales cu o bătaie atât de cruntă că nu mai putea sta în 
nici o poziţie. Şi nici setea nu si-a potolit-o, sărmanul, pentru că i s-a 
turnat imediat pe gât atâta saramură câtă apă băuse. Cumplită lecţie, 
ca nimeni să nu mai îndrăznească să repete gestul lui Fag. 

As propune cititorului pentru a-si satisface o curiozitate, să se 
încuie într-o cameră timp de trei zile după ce a băut un kilogram de 
saramură, dar fără nici un pic de apă la dispoziţie. Şi poate atunci va 
putea înţelege la ce au fost supusi nişte tineri, timp de o lună. Să 
ajungă să trăiască aievea senzaţia că nici toate râurile lumii nu pot să- 
i potolească setea. 

în această stare apropiată de nebunie, am regretat din toată 
inima că nu fusesem ucis cu un an în urmă, în cimitirul de la Galata. 
As fi scăpat pentru totdeauna de acest chin. Dar cât de legaţi suntem 
de viata pământească! 

în ultima săptămână, cei mai tineri dintre noi nu au mai putut 
suporta această tortură, nemaiputând sta nici în poziţia fixă. îti era 
mai mare mila de ei, să-i vezi în ce stare ajunseseră. La o inspecţie, 
Ţurcanu, dându-si poate seama de starea în care eram, s-a uitat la 
fiecare cu privirea lui care te îngrozea si, adresându-se întregii 
camere, a spus: „Ei bine, măi bandiţilor, asa o să vă omor si o să vă 
tin numai în chinuri. Clasa muncitoare nu are milă: mila este o stare 
patologică a bandiţilor creştini”. Desigur că nimeni nu i-a răspuns. 



Mlaştina disperării 


167 


La plecare, i-a şoptit ceva la ureche lui Măgirescu, Zaharia fiind 
absent. Nu am ştiut ce i-a spus, dar în zilele următoare nu ni s-a mai 
dat saramură si mâncarea a revenit la „normal”, adică la starea de apă 
chioară care nu ne putea potoli nici foamea, nici setea. In ajun de 
Crăciun, această tortură a încetat. 

Zaharia făcu unele schimbări pe priciuri, aducând lângă mine 
pe Tudose în locul lui Gheorghiu, iar în dreapta mea a rămas tot 
Ionică Pintilie. Când vedeam fetele desfigurate ale celor doi 
camarazi, cu ochii sticloşi ca de nebun, mă treceau fiorii. Celor mai 
tineri dintre noi au început să le dea putină apă, cu câteva zile înainte 
de încetarea satanicei experienţe. Aceasta ca urmare a ieşirii lui 
Eneea, un camarad de la Cluj, care, pierzându-si cumpătul, a sărit de 
pe prici si a început să strige cât îl ţinea gura că a înnebunit. După 
demascări Eneea a recunoscut că nu a făcut-o intenţionat, ci pentru 
că îsi pierduse controlul. 

în ultima zi a însetării, Măgirescu si Păvăloaia, în lipsa lui 
Zaharia, ne-au dat la fiecare câţiva stropi de apă, să ne mai potolim 
gura uscată si crăpată. Dar setea a mai durat încă vreo săptămână, 
până ce organismul s-a desărat. Odată, Măgirescu, rămas singur în 
cameră, a venit la mine, m-a luat si m-a dus la tineta de apă, 
îndemnându-mă să beau. Asa am băut trei gamele pline si, dacă m-ar 
fi lăsat, cred că as fi băut tineta întreagă. 

Eram cu totii convinşi că după această încercare ne vor aplica 
alta, mai degradantă. Şi într-adevăr, în ajunul Crăciunului ne-au 
administrat fiecăruia o bătaie proporţională cu anii de condamnare. 
Mărturisesc cinstit însă că am suportat-o mult mai uşor decât setea 
prin care trecusem. 


Crăciunul lui 1950. Degradarea 

Asa cum n-am uitat Crăciunul lui 1948 de la Suceava, tot asa 
nu-1 voi uita niciodată pe cel din 1950 petrecut în camera 3 subsol. 

Eram atât de deshidrataţi si de slăbiţi în urma însetării, că 
păream mai degrabă nişte umbre, decât oameni. 

Dacă până atunci torturile administrate prin bătăi si însetare nu 
atinseseră încă degradarea absolută, ceea ce voi mărturisi în 
continuare avea să intre în domeniul patologiei, iar satanizarea să 



168 


Dumitru Bordeianu 


atingă paroxismul. Nu mi-am putut închipui vreodată că omul, flintă 
raţională, ar putea să-si înjosească semenul în asa grad. Ce minte de 
demon a putut să născocească atâta cruzime? Chiar în ziua de 
Crăciun, când fiecare dintre noi, în intimitatea sa, îsi mai amintea 
cum sărbătorea Crăciunul împreună cu cei dragi, am fost puşi în fata 
unor fapte care ne-au uluit. 

în acea dimineaţă, îndată ce a sunat deşteptarea, la ora sase, 
Zaharia, care în ultima săptămână lipsise din cameră, a dat ordin ca 
de acum încolo în fiecare dimineaţă să luăm poziţia fixă pe prici, iar 
cei care aveau nevoie să iasă la urină si scaun, nu o vor mai face la 
tinetă, ci în propria lor gamelă pentru mâncare. Am rămas îngroziţi 
de ceea ce auzeam. Asa ceva nu mai auzisem si nici nu mai văzusem 
vreodată. 

în dimineaţa aceea, mulţi dintre noi n-au avut nevoie de scaun 
deoarece, din cauza hranei insuficiente, se ieşea afară numai la două- 
trei zile. De aceea, numai cam a treia parte dintre noi si-au făcut 
nevoile în gamelă. în cameră era un miros dezgustător, dar îl 
suportam, căci ne obişnuisem cu el de atâta timp. După ce unii si-au 
făcut necesităţile în gamelele lor, Zaharia le-a ordonat să se aşeze pe 
marginea priciului, să-si ia lingura si să-si mănânce fecalele. 

Doamne! Ce scabrozitate, ce înjosire, ce degradare! Mulţi au 
refuzat să-si mănânce fecalele, iar alţii au avut reflexe de vomă de 
aveai impresia că-si vărsau matele din ei. Era un spectacol pe care 
nici o imaginaţie, chiar bolnavă, nu si l-ar fi putut închipui. 

în fata acestei stări de nedescris mulţi îsi doreau moartea. Şi 
totuşi, au fost unii dintre noi care si-au mâncat fecalele: din pudoare 
însă nu le voi da numele. Din cauza refuzului altora, a început o 
bătaie cum numai în camera 2 parter trăisem; se lovea peste cap, 
peste fată, pe unde se apuca, cu toate instrumentele de tortură. Mulţi 
dintre noi am scăpat gamelele pe jos, murdărind în acelaşi timp si 
priciul cu fecalele care degajau un miros greţos. Cei care vărsaseră 
fecalele pe ei au fost duşi la W.C. să-si spele hainele pătate iar 
fecalele căzute pe jos au fost strânse cu pumnii si aruncate în tinetă. 

Cei care au fost sortiti să-si mănânce fecalele, după bătăile pe 
care le-au îndurat erau atât de schilodiţi, că stăteau ca nişte statui 
nemişcate pe priciuri. Au fost crunt bătuti si cei care au avut curajul 
să-l înfrunte pe Zaharia si să-i spună că nici cei mai odioşi monştri n- 
ar fi fost în stare să-si degradeze semenul într-un chip atât de bestial. 



Mlaştina disperării 


169 


Pentru Pintilie a fost începutul asasinării, în timp ce pentru Nedelcu, 
al nebuniei. Vlad Drăgoescu, nelegionar, fire sensibilă, avea în 
continuare un reflex de vomă, de-ti lăsa impresia că-si dădea sufletul. 
Mă gândeam cu groază cum voi reacţiona eu când îmi va veni si mie 
rândul. 

Asa că, dragi camarazi si cititori, vedeţi cum am petrecut noi 
prima zi de Crăciun a anului 1950. lertati-i însă si voi, cum i-am 
iertat si noi, pe toti cei care ne-au supus la astfel de degradări. 

Peste resturile de fecale rămase în gamelele noastre s-a turnat 
apoi zeama de toate zilele, obligându-ne să mâncăm această 
scârbosenie. Cu toate că Pintilie si Nedelcu au refuzat să mănânce, 
le-au pus căluş la gură si li s-a introdus acest amestec pe gât cu 
linguriţa. 

După masă, în aceeaşi zi de Crăciun, Zaharia s-a dus la camera 
4 spital de unde s-a întors cu nişte hârtii pe care le-a aruncat pe 
priciul lui Măgirescu si Păvăloaia, să le citească, iar el a început să se 
plimbe prin cameră cu mâinile la spate, fredonând repertoriul său. 
După vreo jumătate de oră de muzică s-a oprit si i-a cerut lui 
Măgirescu să-i spună pe cei ce ştiau să cânte colinde de Crăciun si 
care se pregătiseră în acest sens înainte de începerea demascărilor. 

Cum acesta îi cunoştea pe toti cei ce pregătiseră colindele ca 
să sărbătorească Crăciunul în închisoare, i-a adunat pe priciul lung 
într-un colt si le-a distribuit la fiecare hârtiile aduse. Pe ele erau 
scrise, pe melodiile colindelor, cele mai scabroase cuvinte la adresa 
Fiului lui Dumnezeu si la adresa Sfintei Fecioare Maria 40 . 

Pentru că sunt creştin si toată flinta mea se cutremura când 
pronunţam numele lui Dumnezeu, nu puteam sti dacă voi putea să 
spun acele cuvinte de hulă, de insultă, aduse Majestătii si Sfinţeniei 
lui Dumnezeu si a Maicii Domnului de către slugile satanei, în acea 
zi sfântă a anului 1950, în camera 3 subsol. Acelaşi lucru necurat s-a 
petrecut în toate camerele de la subsol si parter. 

Nici cele mai depravate femei din lume, nici un om, oricât de 
depravat ar fi fost el, nu si-ar fi îngăduit să rostească atari cuvinte de 
hulă la adresa Sfinţeniei lui Dumnezeu. 

Neavând ureche muzicală, eu n-am fost obligat să fac parte din 
corul satanic. Au mai refuzat să cânte aceste monstruozităţi: Pintilie, 


40 Vezi Nota finală de la sfârşitul cărţii (n. ed.). 



170 


Dumitru Bordeianu 


Nedelcu, Zelică Berza, Reus Gheorghe, Dinescu si Gelu Gheorghiu. 
Pentru asta, au fost supusi la groaznice bătăi, iar cântecele au fost 
intonate în toate cele trei zile ale Crăciunului. 

A doua zi, ne-au obligat iar să ne facem nevoile în gamelele în 
care mâneam si, din acea zi blestemată, si până după Pastile lui 1951, 
nimeni dintre noi n-a mai avut voie să-si spele gamelele si lingurile. 
De asemenea, nu mai aveam voie să bem apă din ceaşca de pe capacul 
tinetei, ci trebuia să turnăm apa din ceaşcă în gamela noastră, înainte 
de a o bea. Mulţi dintre noi, ca să mai lungească timpul până când 
aveau să fie obligaţi să-si mănânce fecalele rămase în gamelă, se 
abţineau să aibă scaun, fapt ce a dus repede la constipatie, care a 
antrenat alte complicaţii si mai grave. 

Tot a doua zi de Crăciun, mi-a venit si mie rândul la această 
degradantă încercare, neîntâlnită nici măcar pentru animale. Mi-e greu 
să descriu aceste nelegiuiri si nu numai pentru noi, cei ce le-am 
suportat, ci si pentru cititori, care vor avea aceeaşi reacţie de repulsie, 
scârbă si greaţă. Ca si în prima zi, unii dintre noi am avut o puternică 
reacţie de vomă numai văzând în gamelele din care trebuia să mâncăm 
aceste dejecţii. Unii au încercat să închidă ochii, tinându-se cu mâna 
de nas, iar alţii n-au putut lua nici măcar o lingură. Cei care s-au opus 
categoric au fost: Petrică Tudose, Eneea, Virgil Mitan, Ion Grigoras, 
Hutuleac Ion si alţii. 

Printre cei vizaţi de Zaharia, care asista la acest spectacol 
grotesc, eram si eu. Oricât am fost silit si bătut si oricât as fi încercat, 
reflexul de vomă a fost mai puternic si m-a împiedicat să înghit 
propriile mele fecale. In această atmosferă de miros de vomă, eram 
convins că fiecare în sinea lui trăia o revoltă vecină cu nebunia. 

Şi atunci, bătăile continuând cu mai multă bestialitate, până a 
treia zi de Crăciun, n-a scăpat unul fără să treacă prin această siluire. 
Toată operaţia s-a făcut fără ca gardianul să fie la curent, pentru că 
nu el ne distribuia masa ca să ne vadă gamelele infecte, ci unul din 
comitet. 

în zilele următoare, s-a procedat în acelaşi fel si cu urina, cu 
rezultate mai eficace. 

Culmea degradării a fost atunci când o parte din noi au fost 
forţaţi să mănânce fecalele altuia (eu, nu ştiu de ce, nu am fost 
obligat să o fac). S-a ajuns atât de departe în această nemaipomenită 
degradare, încât unii dintre noi au preferat să mănânce propriile 



Mlaştina disperării 


171 


fecale, pentru a nu fi obligaţi să le mănânce pe ale altuia. Această 
siluire paranoică a durat vreo trei săptămâni, iar pentru alţii câteva 
luni, timp în care am fost atât de crunt bătuti pentru că refuzam să ne 
supunem, încât aceste săptămâni au fost pentru noi începutul unui 
delir colectiv. 

Anul Nou 1951, după mărturisirile de mai sus, refuz să mi-1 
mai amintesc. 

în aceste săptămâni de oroare, Pintilie si Nedelcu au fost atât 
de sălbatic torturati, că primul a murit, iar celălalt a înnebunit. 


Uciderea lui Ionică Pintilie 

Ce reprezenta Ion Pintilie, ca valoare morală si intelectuală, 
prin credinţa în Dumnezeu si în Legiune, am mai relatat. Dar tin să 
mărturisesc, si nu as vrea să gresesc în fata lui Dumnezeu si fată de 
toti camarazii noştri, că el reprezenta pentru noi, ce reprezenta Moţa 
pentru generaţia lui. Pintilie a fost vârful piramidei elitei tineretului 
legionar de acolo. Nici un alt tânăr legionar nu i s-a asemănat, cu 
excepţia acelui student de la Politehnica din Bucureşti, ucis de 
Ţurcanu. 

Pintilie a răbdat martiriul asemenea primilor creştini. A fost 
asasinat de slugile satanei, care si-au vândut sufletul si conştiinţa lui 
Lucifer. Dacă medicina si cultura românească au pierdut prin 
uciderea lui o valoare de neînlocuit, acest tânăr de o morală 
desăvâsită, cu dragoste pentru Dumnezeu, semenii săi si Legiune, va 
rămâne un exemplu de urmat pentru toti cei care vor veni după noi în 
acest neam. 

Dumnezeu a vrut asa, cum a vrut si în cazul lui Moţa, să-si 
aleagă, ca martiri pentru jertfa, pe cei mai buni dintre noi. Dacă nu 1- 
as fi cunoscut în libertate, lucrând cu el, dacă nu as fi ştiut ce valoare 
intelectuală reprezenta si pe ce solid piedestal moral era aşezat, dacă 
în închisoare si în special în camera 3 subsol, unde Pintilie a stat tot 
timpul alături de mine, nu l-as fi văzut cu ochii mei cum a fost ucis, 
poate n-as face aprecierile pe care le fac despre acest înger cu chip de 
om. Lui Pintilie nu-i lipsea nimic din bărbăţia si curajul martirului: 
credinţa si dragostea pentru Hristos si ataşamentul fată de Căpitan si 
Legiune. Nu trec în rândul martirilor nici fricoşii, nici pe cei ce s-au 



172 


Dumitru Bordeianu 


îndoit sau n-au avut curajul să-si mărturisească credinţa. Vor trece în 
eternitate numai cei bravi care-1 înfruntă pe satana prin jertfa lor 
adusă lui Dumnezeu. Jertfele pe care le vrea Dumnezeu si pe care El 
le alege sunt ale celor care, atunci când sunt puşi la încercare, dau 
dovadă de cel mai înalt eroism. Neamurile vor trăi numai prin eroii si 
martirii lor. 

Şi acum îmi mai amintesc momentele prin care a trecut Pintilie 
până când i s-a luat viata. 

Am relatat atitudinea lui în camera 3 subsol, aceea a unui 
creştin desăvârşit. 

El a fost iniţiatorul şedinţelor legionare în camera 3 subsol si a 
grupat în jurul lui peste zece camarazi. Nici unul dintre ei, în afară de 
Nedelcu, nu a avut însă curajul să facă ce a făcut Pintilie. 

S-a rugat lui Dumnezeu si a tinut şedinţe legionare fără frică si 
nu pe ascuns. A mărturisit în auzul tuturor celor din cameră, eu fiind 
alături de el, că este creştin si că-L iubeşte pe Hristos, acceptând 
moartea, ca si Moţa, că este legionar si crede în misiunea politică si 
mistică a Mişcării Legionare. 

înainte de a i se da lovitura de gratie si de a-si pierde 
cunoştinţa, a fost întrebat încă o dată dacă mai este legionar. Pintilie 
a răspuns cu un curaj de martir: „Sunt creştin si legionar si asa vreau 
să mor!” Şi asa a si murit. 

După cum am mai amintit, Pintilie avea un fizic delicat si de 
aceea loviturile pe care le-a îndurat i-au fost fatale. Şi pe când 
Nedelcu, cu un fizic de o rezistentă mai mare, a suportat tortura până 
aproape de nebunie, fizicul lui Pintilie a cedat sub lovituri, învăluit 
de moarte. 

Conştiinţa mea îl va vedea în permanentă torturat, nu de 
Zaharia, care l-a ucis, ci de satana. Nu i-am văzut rănile de pe trup, 
căci nici unul dintre noi nu a avut voie să-l dezbrace. La baie nu 
fusesem de sase luni, ca să ne vedem rănile si să le putem denunţa. 
Cămaşa si izmenele lui erau lipite de corp, doar capul i se putea 
vedea, un cap desfigurat, tumefiat, cu ochii abia vizibili, ascunsi în 
fundul orbitelor. în urma bătăilor, cât a tinut degradarea cu fecalele si 
până în ziua când Pintilie si-a dat sfârşitul, cei mai mulţi dintre noi 
nu eram decât o masă de came sângerândă si tumefiată, pe care o 
simţeam abia când ni se lipeau cămăşile si izmenele de corp. 

lată cum a sfârsit Pintilie. în acea dimineaţă, Zaharia a plecat 



Mlaştina disperării 


173 


din cameră. S-a întors după puţin, a început să fredoneze, s-a 
dezbrăcat de cămaşă si a venit în fata lui Pintilie, care era lângă 
mine. 

L-a întrebat încă o dată dacă mai crede în Dumnezeu si în 
Legiune. Pintilie, care era atât de slăbit că nu se mai mişca, a mai 
avut puterea să clatine din cap un „da” categoric. Atunci, demonii 
care-1 stăpâneau pe Zaharia s-au năpustit asupra lui si l-au lovit timp 
de o oră cu toate instrumentele de tortură, până când n-a mai semănat 
a om. Apoi l-a aruncat pe prici, unde nu mai putea sta decât rezemat 
de mine si de Tudose. 

După această ispravă, Zaharia a plecat din cameră să raporteze 
lui Ţurcanu si Zeller că ordinul lor a fost executat. 

Pintilie a avut o revenire care ne-a îngrozit. Sufletul lui 
călătorea printre aştri. Ultimele lui cuvinte îmi sună si azi în urechi 
si-mi vor suna până voi închide ochii: „Văd printre aştri...”, apoi 
şoptit, încât nici eu, nici Tudose sau Gelu Gheorghiu nu am mai 
putut deslusi ce spunea. „Am ajuns în galaxia lui Halas si văd 41 ...” si 
vocea lui a încetat. 

Am fost convinşi că Pintilie înnebunise si aşteptam cu totii să- 
si dea sufletul. In cameră domnea tăcerea, groaza înaintea morţii. 

Trăiam groaza că vom înnebuni si noi, înainte de a fi ucişi, ca 
Pintilie. 

Când Zaharia s-a întors în cameră, Petrică Tudose, erou al 
torturilor, a avut curajul să-l înfrunte, spunându-i: „L-ai ucis!”. 
Zaharia, conştient de asta, pentru că asa primise ordinul, i-a ordonat 
lui Tudose să-l consulte pe Pintilie care, spunea el, doar simula 
moartea. 

Tudose a mai avut curajul să-i confirme lui Zaharia că îl 
omorâse. Atunci, demonii din Zaharia s-au mai năpustit o ultimă dată 
asupra trupului lui Pintilie, inert. N-a putut să-i zdrobească sufletul 42 , 
pentru că Dumnezeu îl luase la El. Doar ţărâna trupului i-a rămas lui 
Zaharia si celor ce i-au dat ordin să-l asasineze. 


41 «Iată, văd cerurile deschise si pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui 

Dumnezeu» (Fapte 7, 56) (n. ed.). ._. 

42 «Nu vă temeti de cei ce ucid trupul, iar Wfletul nu pot să-l ucidă; temeti- 
vă mai curând de acela care poate si sufletul si trupul să le piardă în gheena» (Matei 
10, 28) (n. ed.). 




174 


Dumitru Bordeianu 


Pintilie nu se mai sprijinea de mine si Tudose, nu mai răsufla, 
era căzut cu fata pe prici. Am imaginea clară a momentului când a 
fost tras de un picior de pe prici si a căzut buştean pe ciment, apoi a 
fost scos afară. Desigur că a fost dus în celulele morţii de pe capul T- 
ului si, fie că murise, fie că Zaharia sau Ţurcanu i-au dat ultima 
lovitură, din acea zi nu s-a mai auzit nimic de Ionică Pintilie. 

Voi, dragi camarazi care veţi veni după noi, să aveţi si să 
păstraţi amintirea si cultul martirilor, a suferinţelor lor, începând cu 
Căpitanul si până la ultimul camarad ucis de hidra bolşevică. Să 
încercaţi din toate puterile voastre fizice si sufleteşti să păşiţi cu 
bărbăţie si curaj pe drumul pe care au păşit toti martirii noştri si să nu 
vă temeti de nici un duşman, văzut sau nevăzut, asa cum nu s-au 
temut eroii noştri. Şi să nu fiţi ca noi, cei slabi si neputincioşi, 
nehotărâţi si fricoşi. Să sărutaţi peste ani, cu evlavie si cutremur, 
crucea de pe mormântul camarazilor noştri, a eroilor martiri căzuţi în 
luptă pentru Biserica lui Hristos, Legiune si Neam. 


începutul neîncrederii 

Conştiinţele noastre erau răvăşite din cauza celor petrecute cu 
Pintilie. Suferinţele ne duceau pe culmea deznădejdii. Şi nu se 
întrevedea nici o perspectivă ca torturile să înceteze vreodată. în 
plus, nici nu ne puteam sinucide. 

Dacă suferinţa fizică continuă se mai putea duce, degradarea 
sufletului si suferinţa fratelui de lângă tine erau de nesuportat. Ca 
unul care mai trecusem o dată prin torturi la camera 2 parter, zăream 
totuşi o licărire de speranţă, gândindu-mă că si aceste torturi vor 
sfârsi odată si odată. Aveam conştiinţa împăcată, convins că omul 
trebuie să încerce să reziste până la ultima limită a puterilor lui. Când 
suferinţa fizică si sufletească au întrecut însă limitele posibilului, s-a 
instalat în conştiinţa si sufletul meu dezechilibrul permanent, 
aruncându-mă în hăul deznădejdii. 

Acesta era punctul culminant prevăzut în planul ocultei, după 
30 de ani de experienţă în Rusia, aplicat cu urmări dramatice la 
Piteşti si Gherla. Atunci când sufletul se găseste în dezechilibru, fără 
nici o posibilitate de redresare, călăul poate face din cel torturat tot 
ce vrea el. Asa a început neîncrederea, întâi în tine însuti si apoi în 



Mlaştina disperării 


175 


ceilalţi. Asa s-a realizat si verificat ceea ce spusese Ţurcanu în fata 
camerei: „Am să fac din voi tot ceea ce vreau eu”. 

După câteva zile de la uciderea lui Pintilie, Ţurcanu a trecut 
prin cameră si s-a uitat la fiecare dintre noi. Parcă vroia să ni-1 bage 
pe dracul în suflete. 

Când a ajuns în dreptul meu. am simtit cum duhul satanei din 
el îmi strângea capul 43 . A fost pentru prima si ultima dată când am 
simtit din partea lui Ţurcanu duhul satanei, asemănător celui ce te 
hipnotizează si-ti transmite tie voinţa lui 44 . 

In momentul când s-a uitat la mine, am simtit mâna lui Gelu 
Gheorghiu strângând-o pe a mea. Camaradul meu încerca să mă 
ajute. Atunci mintea mi s-a luminat si mi-am recăpătat curajul să-l 
privesc pe Ţurcanu drept în ochi. 

De când îl înfruntasem, când îmi reproşase că nu mi-am tras 
de limbă camarazii, se trezise în mine un pic de curaj. Atunci îl 
făcusem să se îndoiască de formidabila lui memorie. De aceea, cu 
toată inteligenta lui si cu toată groaza pe care o producea celui 
torturat, când s-a uitat la mine m-am convins că nici el nu era de 
neînvins. Şi din acea clipă, nu mi-a mai fost atât de frică de el, ca de 
Zaharia sau de alţi torţionari. 

Proptit în fata mea m-a străpuns cu privirea si mi-a zis: „Măi, 
mistic înrăit, tu n-ai să scapi din mâinile mele, asa cum n-au scăpat 
nici alţii ca tine”. Nu i-am răspuns, dar nici privirea lui nu m-a mai 
îngrozit. Ţurcanu era individul care călca totul în picioare pentru a-si 
atinge scopul si a-si satisface satanicu-i orgoliu. De aceea probabil că 
nŢTŢuscsc pe lista celor de care avea să se ocupe personal. 

După ce a terminat rondul de privire, i-a chemat pe cei din 
comitet pe culoar ca[s|t le dea noi dispoziţii, ceea ce în s emna o nouă 
ordine pe priciuri, începând de la tineta de necesităţi si până la cea de 
apă. Primul a fost aşezat Reus Gheorghe, pornind de la tineta de 
necesităţi, urmat de subsemnatul, Gelu Gheoghiu, Petrică Tudose, 


Aceeaşi durere o simt si nevoitorii lui Hristos care încep să lucreze 
pocăinţa si rugăciunea neîncetată, după ce mai întâi, rătăcindu-se, au practicat yoga 
(n. ed.) 

44 Asta îl deosebeşte pe Dumitru Bordeianu de ceilalţi memorialişti ai 
Pitestiului: el este singurul, după stiinta noastră, căruia i s-a dat vedere 
duhovnicească, singura în stare să vadă lucrurile în adevărata lor lumină (n. ed.). 



176 


Dumitru Bordeianu 


Mitan Virgil, Dinescu, Sârbu, Ionită, Hutuleac, Sântimbreanu, Popa 
si ceilalţi. în partea opusă: Nedelcu, Popescu Paul, Berza, 
Ungureanu, toti cei care ţinuseră şedinţe legionare la sfatul lui 
Pintilie. Tinerii nelegionari au fost scosi dintre noi si aşezaţi 
începând de la tineta de apă cu: Vlad Drăgoescu, lonescu, Petrovan, 
Negrescu si ceilalţi. 

Noua ordine pe priciuri reprezenta o nouă selecţie privind 
tortura. Odată această ordine stabilită, Ţurcanu ni s-a adresat tuturor 
făcând aluzie la cazul Pintilie: „Asa am să vă omor pe toti cei care 
veţi mai spune că sunteti creştini si legionari, pentru că eu v-am spus, 
bandiţilor, că voi face din voi tot ce vreau eu. N-o să scăpaţi de 
demascări cât o să faceţi închisoare: poate nici după aceea. Vă dau 
răgaz să vă aduceţi aminte de toate cele făcute, de la tâta pe care ati 
supt-o de la mama voastră si până în clipa aceasta. Memoria voastră 
este în mâna mea si am metode să vă scot din memorie tot ce stiti si 
tot ce nu stiti sau credeţi voi că ati uitat. La mine nu există uitare ci: 
Ştiu, îmi amintesc si declar tot. Care dintre voi, bandiţilor, crede că 
eu spun basme, să se dea jos de pe prici si să vină la mine”. 

Nimeni nu i-a răspuns. în acea situaţie, nu mai era cale de 
mijloc. Ori te urcai la cer, adică erai ucis, ori te prăbuşeai în hăul 
deznădejdii, direct în iad. 

Ţurcanu ne-a dat două săptămâni de gândire. 

Acest răstimp de falsă relaxare a fost pentru noi cea mai 
îngrozitoare tortură sufletească, apropiată de nebunie. 

Atunci a început neîncrederea 45 , în camaradul tău si în tine 

însuti. 

După spusele lui Ţurcanu, memoria fiecăruia dintre noi trebuia 
„măturată” de tot ceea ce ştiam sau uitasem 46 . Ce memorie 
extraordinară trebuia să ai ca să-ti aminteşti totul, de la sânul mamei 
si până în clipa de fată?! Orice amnezie temporară era luată drept 
refuz si urmată de consecinţe nefaste. 

Tot ce se scrisese de fiecare dintre noi, despre activitatea 


45 „Necredinţa naşte îndoire a sufletului, iar îndoirea sufletului pe negrijă, 
negrija pe uitare, uitarea pe deznădejde, deznădejdea pe moarte” (Sfântul Efrem 
Şirul, Pentru frica lui Dumnezeu) (n. ed.). 

46 Vezi cartea Sisteme si procese de brainwashing în România comunistă, 
de Nicolae Călinescu, ed. Gama, 1998 (n. ed.). 



Mlaştina disperării 


177 


personală sau a altuia, trebuia declarat si public. Şi sunt convins că 
cea mai mare tortură sufletească a constat în mărturisirea publică a 
faptelor morale reprobabile, precum si a intimităţilor. Cine n-a trăit 
această tortură sufletească, când semenul tău era în stare să se uite în 
intimitatea ta ca într-o oglindă, acela nu va înţelege niciodată cum a 
fost posibil să-i pui pe masă lui Ţurcanu absolut tot ce ştiai despre 
tine si intimităţile tale, despre părinţi si fraţi, rude si prieteni, despre 
cunoscuţi si camarazi, despre şefii tăi si despre activitatea ta. 

în acest răstimp de două săptămâni am trăit tortura sufletească 
ce ne-a doborât si asta ne-a urmărit si ne va urmări până la mormânt. 

Fiecare îsi trăia tragedia, care era numai a lui, fiecare era 
singur în fata conştiinţei si a faptelor sale. 

în aceste două săptămâni nu am mai fost bătuti. Ne 
„despachetam” amintirile, intimităţile si faptele uitate, ca să ni le ştie 
si alţii. 

Şi totuşi a mai fost o tortură în acest răstimp. Aceea că 
Petrovan si Negrescu, nelegionari, venind de acasă cu tacâmurile lor, 
au fost obligaţi să-si bea ceaiul sau ciorba cu furculiţa. îti era mai 
mare mila de aceşti tineri slăbiţi în ultimul grad, văzând cum le 
curgea transpiraţia pe fată ducând de mii de ori furculiţa la gură. Şi 
după aceea, pe la ora zece seara, li se vărsa gamela în tinetă, fiind 
lăsaţi flămânzi timp de două săptămâni. 

în toată perioada, de luni de zile, cât am stat nemişcaţi pe prici, 
în poziţie fixă, liniştea si nemişcarea parcă îti sfredeleau creierul, ca 
un şobolan flămând si feroce care ti-1 ronţăia. 


Ancheta inopinată 

în timpul acestor două săptămâni s-au întâmplat pentru mine 
fapte, datorită cărora poate, am ajuns să pot mărturisi ceea ce 
mărturisesc. 

Din cauza celor prevestite de Ţurcanu „pentru a ne răscoli 
memoria si conştiinţa” si a celor întâmplate de sărbători, a poziţiei 
fixe si insuportabile ce ne ducea aproape de nebunie, precum si 
datorită lipsei de nădejde că vom mai scăpa din iadul în care ne 
aflam, se întipărise pe fetele noastre frica si nebunia pe care probabil 




178 


Dumitru Bordeianu 


numai cei din iad o pot avea 47 . 

Intr-o zi, înainte de prânz, Zaharia si Măgirescu lipsind din 
cameră, s-a deschis usa si gardianul de pe secţia noastră, stând în 
pragul uşii cu o fiţuică în mână, a întrebat pe şeful camerei de 
numele meu. Păvăloaia a răspuns că eram în cameră. De retinut 
faptul că ori de câte ori se auzea zăvorul, noi nu trebuia să mişcăm 
din poziţia fixă, ca si cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 

Gardianul m-a invitat să ies din cameră si să-l urmez. M-a dus 
până la capătul T-ului si acolo m-a predat unui plutonier pe care nu-1 
mai văzusem până atunci. 

Am fost scos din clădirea închisorii si dus în cea a 
administraţiei, unde mai fusesem cu ocazia acelei anchete din 26 
octombrie 1949. 

Ajuns pe coridor, mi s-a ordonat să-mi reazem fruntea de 
perete si mâinile să le tin pe cap. Aceasta era poziţia deţinuţilor 
politici atunci când erau scosi din celulă, fie pentru mutări, fie pentru 
anchete sau alte interese ale administraţiei. Cum stăteam cu fruntea 
lipită de perete, mi-a trecut fulgerător prin gând că s-ar putea să fiu 
pus chiar în fata suspectului anchetator din urmă cu un an si ceva. 

A[5iji m-am dezmeticit din poziţia fixă si plutonierul m-a luat 
de braţ, a deschis usa unei camere, care nu era decât o celulă 
obişnuită cu un birou si două-trei scaune, trezindu-mă apoi în fata 
unui tânăr ofiţer de securitate, necunoscut. Nu i-am dat nici bună 
ziua, nestiind de ce eram adus acolo. Plutonierul dispăruse, iar 
ofiţerul m-a invitat să iau loc pe scaun. 

Ofiţerul se uita la mine ca hipnotizat. Nu-mi mai amintesc cât 
am stat asa, dar destul de mult, pentru ca ofiţerul să citească pe fata 
mea ceea ce nu mai văzuse niciodată. M-am uitat un timp si eu la el, 
apoi privirea mea s-a îndreptat spre geam, admirând zăpada de afară. 

La un moment dat, ofiţerul s-a ridicat de pe scaun, s-a dus la 
usă, a scos capul afară, să se asigure că nu era nimeni pe coridor, a 
închis usa si a tras zăvorul. S-a apropiat apoi de mine, m-a atins pe 
umăr si m-a întrebat aproape pe şoptite: „Ce se întâmplă domnule, în 
închisoarea aceasta cu deţinuţii de aici?” 


47 „în iad nu este pocăinţă, ci pedeapsă, si sufletul păcătosului arde în iad ca 
o feştilă” (Fapte minunate de la Părinţi Athoniti, Ed. Cartea Moldovei, 1996, pag. 
134) (n. ed.). 



Mlaştina disperării 


179 


Am tresărit si parcă mi-am venit în simţiri, trezindu-mă la 
realitate. Dar, în acelaşi timp, un glas îndepărtat m-a avertizat să nu 
spun nimic. Acest glas tainic a fost atât de autoritar, încât am amutit 
o clipă. Relaxat, cu o voce care nu mai era a mea, i-am răspuns: „Nu 
se întâmplă nimic! Ce să se întâmple? ” 

La afirmaţia mea, el s-a uitat mai insistent la fata mea si mi-a 
zis: „Cum să nu se întâmplă nimic? Dumneata nu vezi cum arăţi?” 
Răspunzând că nu am oglindă să-mi văd fata, mi-a răspuns, foarte 
contrariat că noi nu aveam asa ceva în închisoare, mi-a răspuns: „Stai 
să aduc o oglindă, să te vezi” si a ieşit din cameră. După câteva 
minute, s-a întors cu o oglindă, din acelea pe care femeile le au în 
poşetă. Mi-a pus-o în mână si mi-a cerut să mă privesc. 

Spre mirarea mea, cel care se vedea în oglindă nu mai semăna 
cu cel pe care îl ştiam eu. Am trăit momentul când nu m-am 
recunoscut. Cel pe care-1 vedeam în oglindă nu era decât un nebun 
care nu semăna cu nimeni 4 *. Descumpănit si mirat de ceea ce 
văzusem, cu repulsie ca de ceva urât si dezgustător, i-am întins 
aproape brutal oglinda înapoi. 

Cu aceeaşi indignare si chiar revoltat, ofiţerul îmi spune: 
„Domnule! D-ta nu vezi cum arăţi? Ori eşti nebun, ori ti-ai pierdut 
vederea?”. „Nimic! i-am răspuns eu, si vă rog să-mi spuneţi pentru 
ce m-ati chemat?” 

Ofiţerul era convins că avea în fata lui un nebun si că, dacă ar 
mai fi insistat cu întrebări, s-ar fi putut trezi cu un scaun în cap. 

în timp ce a ieşit din cameră ca să ducă oglinda, glasul acela 
tainic îmi repeta, continuu, să nu spun nimic. Mă întrebam: 
„Doamne, ce este cu mine, unde mă găsesc? Am fost adus aici cu 
tâlc, să fiu încercat, sau aducerea mea aici are alt scop?” 

în timp ce aceste gânduri mă frământau si nu le găseam 
răspuns, tânărul ofiţer a intrat în cameră, s-a aşezat la birou si, 
schimbând tonul, mi-a spus politicos despre ce era vorba. Asa am 
aflat că era din laşi, că era anchetator la Securitatea din acest oraş si 
că scopul venirii lui la Piteşti era să mă ancheteze, în urma unei 
declaraţii date despre un coleg de-al meu de facultate, pe nume Emil 

_ □ _ 

48 Nu mai avea chip. De aceea si erau desfiguraţi în bătaie de torţionarii 
posedaţi de cel rău, care urăşte chipul omenesc, făcut după Chipul lui Dumnezeu (n. 
ed.). 



180 


Dumitru Bordeianu 


Cristescu. 

în declaraţie se spunea că acest coleg era prieten cu mine, că 
ştia că eram legionar si cunoştea activitatea mea legionară în cadrul 
Facultăţii de Medicină. L-am întrebat stăruitor pe ofiţer cine si când 
dăduse declaraţia, dar a refuzat să-mi spună. Mi-a venit imediat în 
minte că nu putea fi altul decât colegul meu Lunguleac, care ştia din 
facultate si de la losub Mihai, că eram bun prieten cu Cristescu. 

Ofiţerul mi-a spus că se ştia că atunci când fusesem arestat, la 
12 iunie 1948, Cristescu a fugit din laşi, de unde si bănuiala că ştia 
de activitatea mea legionară. De fuga lui Cristescu nu ştiam, dar 
eram sigur că anchetatorul aflase de ea dintr-o declaraţie dată de 
Lunguleac în demascările de la camera 2 parter. 

Impresionat de felul cum arătam si de refuzul meu categoric 
de a-i spune ce se petrecea în închisoare, n-a mai insistat autoritar, ci 
m-a rugat să declar în scris ce ştiam si ce era adevărat în cazul lui 
Cristescu, fostul meu coleg. Mi-a întins o foaie de hârtie si un stilou, 
să scriu declaraţia cu mâna mea. Am încercat să scriu dar, în starea 
de slăbiciune în care mă aflam, mâna îmi tremura asa de tare, încât 
mi-a fost imposibil. Tânărul ofiţer necunoscut, cu gradul de 
locotenent, înmărmurit că nu puteam nici măcar să scriu, m-a întrebat 
ce era de făcut, l-am propus să scrie el si, după ce voi citi declaraţia, 
o voi semna. 

La spusa lui, că era nevoie de scrisul meu autentificat prin 
semnătura mea, m-am revoltat, întrebându-1 dacă nu observă faptul 
că eu nu puteam să scriu si i-am sugerat să motiveze si el la rândul 
lui că nu putusem scrie pentru că eram bolnav. Soluţia mea i-a 
convenit, recunoscând că într-adevăr eram bolnav. A luat hârtia si i- 
am dictat. I-am spus tot ce ştiam de Cristescu. Declaraţia mea a fost 
cât se poate de scurtă, cu datele de identitate, închisoarea în care mă 
aflam în momentul declaraţiei si despre Cristescu, că nu ştia nimic de 
activitatea mea legionară, că nu cunoştea nimic în legătură cu 
activitatea mea politică din cadrul Facultăţii de Medicină din laşi. 

Când m-au arestat pe mine, nu ştiam de fuga lui Cristescu si, 
în circumstanţele în care mă găseam la laşi, nu eram deloc curios să 
aflu care era concepţia lui politică. 

Am luat declaraţia, am citit-o si, văzând că era exact ceea ce 
am declarat, am pus data si am semnat-o. 

Sunt convins si astăzi că respectivul ofiţer, văzând nebunia si 



Mlaştina disperării 


181 


starea sufletească în care mă aflam, n-a mai insistat asupra acestei 
declaraţii, ci s-a mulţumit cu ceea ce i-am dat. Ca urmare, Cristescu a 
fost salvat de la închisoare. 

La un moment dat, ofiţerul a scos o ţigară, mi-a întins-o si mi- 
a spus să o fumez liniştit, l-am răspuns că nu eram fumător, că n-am 
fumat niciodată. Atunci si-a retras oferta. Ce deosebire între acest 
ofiţer si suspectul anchetator din octombrie 1949! 

A ieşit afară, a chemat plutonierul care mă adusese si m-a dat 
în primire, uitându-se încă o dată mirat la mine. Plutonierul m-a 
escortat până la secţia mea de la subsol si m-a dat în primire 
gardianului, care mi-a spus să mă duc singur în cameră, că era 
deschisă. 

Cum mergeam spre cameră, deodată, ca un trăznet, simt o 
mână ca de Goliat care-mi înşfacă gâtul, pe la ceafă. Mi s-a oprit 
respiraţia de spaimă. Simţind apoi slăbirea strânsorii m-am întors si... 
ce-mi văd ochii! O namilă de om, îmbrăcat într-un cojoc de santinelă 
până la pământ, având un smoc de chei în mâna dreaptă. 

Era Ţurcanu în persoană! Astfel îmbrăcat, arăta si mai voinic. 
Parcă era Mihai Viteazul, dar nu cu barda în mână, ci cu un smoc de 
chei, cu care deschidea la propriu si la figurat uşile, memoria si 
conştiinţele noastre. 

Cu o voce de tunet îmi zice: „Vino încoace, banditule, că te 
omor!”. Avea o expresie a fetei pe care nu i-o mai văzusem 
niciodată, a unui diavol care te înspăimânta, te băga în mormânt. Mi- 
am revenit totuşi în fire si l-am privit drept în ochi. 

El nu ştia ce ştiam eu si conştiinţa acestui fapt mi-a dezlegat 
gura si mi-a dezgheţat inima. „De ce vrei să mă omori, domnule?” i- 
am răspuns eu, hotărât. S-a repezit din nou la mine si strângându-mă 
de gât mi-a zis: „Ce ai spus la anchetă, banditule?” 

Am încercat să-i iau mâna de pe gât ca să pot vorbi, dar si-a 
retras-o singur. „Hai să mergem la anchetator, să vezi ce i-am spus”, 
i-am replicat eu. „Nu! Banditule, spune că te omor, spune tu ce ai 
spus”. Am prins curaj si l-am întrebat cu îndrăzneală: „Ce să spun? 
Ce am declarat la anchetă?” „Nu banditule, nu ce ai declarat, ci ce ai 
spus că se petrece în închisoarea asta”. 

In momentul acela m-am simtit stăpân pe mine si, cu o falsă 
degajare, m-am uitat în ochii lui, spunându-i că, după cum el însusi 
îmi recomandase, dacă nici pământul nu trebuia să ştie pe unde am 



182 


Dumitru Bordeianu 


fost si ce am văzut, altuia străin cum era să-i spun? 

S-a repezit din nou la mine si mi-a zis: „Mă! Asa ai spus, că te 
omor?!” M-a ridicat apoi de haină în sus. l-am replicat deschis: 
„Dacă nu mă crezi, hai să mergem la anchetator”. Eram sigur că nu o 
va face. Ar fi fost prea mult, ca un detinut să ceară socoteală unui 
anchetator. 

Văzând fermitatea si curajul cu care l-am înfruntat, din 
monstru ce era, si-a revenit, satisfăcut că nu spusesem nimic. M-a 
măsurat apoi de sus până jos, m-am uitat si eu la el si ochii noştri s- 
au întâlnit o clipă. Şi atunci, cu toată demonia lui, i-am zărit în coltul 
gurii si în ochi un crâmpei de omenie. Doamne, cât de contradictoriu 
e omul! Ce schimbătoare si greu de cunoscut este flinta umană! 

M-a prins de ceafa, dar nu m-a mai strâns si mi-a făcut vânt în 
cameră, înjurându-mă trivial. 

în urma celor petrecute între mine si Ţurcanu, mărturisesc 
sincer că nu mă mai temeam de el. Era pentru a doua oară că-1 
înfruntam, si aparentul meu curaj i-a lăsat convingerea că nu voi 
spune nimănui nimic despre demascări. Şi nu s-a înşelat, până la 
Pastele din 1954. 

Când am intrat în cameră si am văzut fetele celor de pe 
priciuri, care semănau cu fata mea din oglindă, tot curajul pe care-1 
avusesem în altercaţia cu Ţurcanu dispăru. Deznădejdea îmi 
cuprinsese din nou flinta. Dacă n-as fi fost la acea anchetă si nu s-ar 
fi întâmplat cazul cu anchetatorul si cu Ţurcanu, poate că niciodată 
n-as fi observat aceste fete de tineri pe care îsi puseseră amprenta 
duhurile rele ce stăpâneau închisoarea, fetele unor oameni ajunşi la 
limita disperării, de unde începe apoi nebunia. 

Până să ajung la locul meu pe prici, am avut răgazul să-i 
privesc pe toti în ochi, deoarece nu era decât Măgirescu în cameră. 
Acesta mi-era drag chiar si atunci când mă lovea, pentru că loviturile 
lui erau ponderate si ştia când să se oprească, nelovind cu ură. 
Personal, nu-i reproşam nimic. Când îi văzusem trupul la baie, cu 
cicatricele adânci ale rănilor primite în atâtea torturi, orice 
resentiment fată de el, în fata acelui schelet săpat de răni, dispăruse 
fără urmă. 

După cele întâmplate, mi-era foarte sete si i-am cerut lui 
Măgirescu să-mi dea voie să beau, iar el mi-a făcut semn afirmativ. 
Până să ajung la tineta de apă am putut să-i privesc pe toti cei de pe 



Mlaştina disperării 


183 


priciuri în fată. Privind chipurile martirizate, am simtit în inima mea 
că acea licărire a dragostei fată de celălalt începea să se stingă. Şi 
mai simţeam că va trece mult timp până vom lega iarăşi lanţul 
dragostei, dar dacă vom reuşi, nimeni nu-1 va mai putea rupe. 

După demascări, camaradul Popescu Paul, din grupul Pintilie, 
mi-a mărturisit că, în gândul lui, plecarea mea din cameră echivalase 
cu drumul ce ducea spre moarte. Nu s-a înşelat, căci atunci a fost 
momentul de cotitură al destinului meu, care putea fi altul dacă nu as 
fi urmat îndemnul acelui glas tainic. Un singur cuvânt, prin care să fi 
dezvăluit realitatea, ar fi fost destul ca să-mi semnez sentinţa de 
condamnare la moarte. Ţurcanu mă aşteptase ca să-mi dea lovitura 
de gratie, e o certitudine pe care o trăiesc si azi. Dar voia lui 
Dumnezeu a fost alta. Până la Pastile lui 1954, la Gherla, am regretat 
mereu că n-am spus nimic atunci. Poate că era mai bine să fi fost ucis 
atunci, decât să fi îndurat atâtea pătimiri. 

După cum puteti constata, demascările de la Piteşti si Gherla 
au fost astfel concepute de blestemata ocultă, încât să se desfăşoare 
în cel mai perfect secret; un secret care trebuia să rămână pe veşnicie 
între zidurile groase ale închisorilor. 

Dacă nu ar fi survenit acea anchetă, poate m-as fi îndoit si eu 
de caracterul secret al demascărilor (E de remarcat că Ţurcanu nu m- 
a întrebat niciodată de către cine am fost anchetat si care fusese 
scopul anchetei). 

Iniţial doar Nicolski, Zeller si Ţurcanu erau păstrătorii tainei. 
După cele constatate de mine la acea anchetă, nici unui ofiţer de 
securitate nu-i era îngăduit să ştie ce se petrecea la Piteşti si Gherla. 
Şi ceea ce-mi spusese misteriosul anchetator, în 1949, se conjuga 
perfect cu taina demascărilor de la Piteşti si Gherla. 

Secretul s-a păstrat până la moartea lui Stalin. 

De aceea era Ţurcanu atât de alarmat: ca nu cumva, din cauza 
neatenţiei lui fată de mine, secretul să fie divulgat. 

In urma celor relatate mai sus, Ţurcanu m-a sters de pe lista lui 
si de atunci n-am mai avut nici o altercaţie cu el si nu m-a mai fortat 
să-mi lovesc camarazii. Aceasta a fost pentru mine salvarea pe care 
Pronia mi-a oferit-o ca să nu ajung criminal fată de camarazii mei. 

Tot ceea ce s-a întâmplat apoi cu mine până la Pastile lui 1954, 
s-a referit doar la conştiinţa si persoana mea. In relaţiile cu camarazii 
si colegii mei, nici unul dintre ei nu va avea să-mi reproşeze ceva. 



184 


Dumitru Bordeianu 


Cele două săptămâni de falsă relaxare, de groază pentru ceea 
ce ni se pregătea, erau pe terminate. în viata tineretului legionar se 
deschidea cea mai sumbră perspectivă, a nebuniei si disperării, cu 
toate consecinţele reprobabile care au urmat. 


Nebunia deznădejdii 

După ce timpul de gândire a luat sfârsit, fiecare dintre noi s-a 
văzut singur-singurel în fata mlaştinii deznădejdii, în care avea să ne 
arunce ura lui satan . 

Cu mâinile si picioarele legate în lanţuri, cu trupul sfârtecat, cu 
sufletul siluit până la prostituare, nu găseam scăpare nicăieri. 
Durerea fizică trecea întotdeauna, după ce rănile se vindecau, pe 
când durerea sufletească, odată instalată în om, îl măcina zi si noapte. 
Nu mai exista altă urmare decât să te îneci în această mlaştină a 
necredinţei, a neputinţelor si a slăbiciunilor tale, sau să ceri mila si 
ajutorul lui Dumnezeu, ca să-ti dea răbdare, înţelepciune si putere să 
poţi înota până la liman. 

Cei care s-au împotmolit au fost de două categorii: cei slabi si 
neputincioşi, care nu au mai putut suporta suferinţa fizică si 
sufletească, si au pierdut nădejdea si credinţa în ajutorul 
Atotputernicului, reprosându-1 că a îngăduit slugilor Satanei să ne 
arunce în ceea ce ne aruncaseră, si cei ce nu si-au pierdut credinţa si 
nădejdea mărturisită sau nemărturisită, nădăjduind că până la urmă 
mila lui Dumnezeu o să-i salveze totuşi din disperarea în care 
căzuseră. 

începând de la 15 ianuarie 1951, tortura în camera 3 subsol, 
precum si în celelalte camere de la parter si subsol unde se făceau 
[HJmascări, a intrat în cea mai cumplită fază, aceea a frământărilor 
conştiinţei noastre. Asa cum doi oameni nu se aseamănă întru totul, 


49 «Mai pot să nădăjduiesc? împărăţia morţii este casa mea, culcuşul meu 1- 
am întins în inima întunericului. Am zis mormântului: Tu eşti tatăl meu; am zis 
viermilor: voi sunteti mama si surorile mele! Atunci unde mai este nădejdea mea si 
cine a văzut pe undeva norocul meu? El s-a rostogolit până în fondul iadului si 
împreună cu mine se va cufunda în ţărână» (Iov 17, 13-16) (n. ed.). 



Mlaştina disperării 


185 


atât fizic, cât si sufleteşte, tot asa nici unul dintre noi n-a suferit, n-a 
trăit si n-a suportat această dramă la fel. 

Cu această dată, au început pentru elita tineretului legionar 
demascările publice, declaraţiile pentru „măturarea si golirea 
memoriei de tot ce ai ştiut sau n-ai ştiut”. Precizez termenii „ceea ce 
nu ai ştiut”, pentru că mulţi dintre noi au inventat cele mai abjecte si 
aberante fapte, pe care, bineînţeles, nu le comiseseră niciodată. Acest 
„n-ai ştiut” a fost înţeles greşit, ei crezând că s-ar fi putut ei salva de 
torturi, folosindu-se de aceste aberaţii, care nu i-au dus decât la o 
prăbuşire si mai cumplită. 

La această dată, Ţurcanu a trecut prin camere si a anuntat 
începutul declaraţiilor, „a tot ce nu s-a declarat la ancheta oficială, a 
tot ceea ce era reacţionar si împotriva clasei muncitoare si a 
regimului comunist, precum si a tot ceea ce se aflase prin închisoare, 
din destăinuirile camarazilor si ale colegilor”. Apoi ne-a avertizat că: 
„cine are convingerea că nu va spune tot ce ştie si ce nu ştie se 
înşeală, bandiţilor, pentru că eu am metode pe care le-am aplicat si le 
voi mai aplica în asa fel încât nici unul dintre voi să nu iasă teafăr din 
aceste demascări. Şi ele vor continua până ce vom goli si mătura 
memoria voastră de tot ce ati ştiut sau n-ati ştiut”. 

Deci Ţurcanu a anuntat public cea mai sumbră perspectivă. Şi 
s-a tinut de cuvânt. 

As ruga pe cititorul de bună credinţă să aibă înţelegere pentru 
semenul torturat, dar nu pentru a-1 compătimi, ci mai degrabă pentru 
a înţelege ce memorie formidabilă le-a trebuit acestor tineri ca să-si 
„măture si să-si golească” conştiinţa de tot ce au ştiut. 

Or, în această situaţie, nu puteai avea decât două poziţii: să 
spui totul fără selecţie, tot ceea ce memoria ta înregistrase, cu toate 
consecinţele grave pentru cei pe care îi „declarai”, sau să dai cu 
târâita, acuzând memoria că nu răspunde fidel la solicitări 50 . 

Vă mărturisesc un fapt de necrezut si de neînchipuit, pe care 1- 
am trăit împreună cu cei care am trecut prin odioasa dramă a 
demascărilor. Din momentul când Ţurcanu a făcut această 
comunicare, memoria si conştiinţa noastră au fost parcă dezlegate si 
puse în mişcare de o forţă născută din grozăvia suferinţelor si a 


50 A treia cale, aceea a tăcerii, este numai a martirilor, a celor care merg la 
moarte punându-si sufletul pentru aproapele lor (n.ed.) 



186 


Dumitru Bordeianu 


torturilor, ajunse la limita superioară, îmbrăcând forme de nebunie. 

Fără voinţă si fără efort, într-un mod bizar, îti apăreau pe 
„ecran” toate refulările. Această forţă, care nu era a ta si pe care nu o 
înţelegeai si nu o voiai, îti răscolea memoria si conştiinţa, aducându- 
ti dinainte, ca pe o tablă, tot ce uitaseşi de când ai început să vorbeşti 
si până în clipa aceea 51 . 

Lucrul acesta e foarte greu de priceput, e un fenomen sufletesc 
pe care, ca să-l poţi înţelege, trebuie să-l trăieşti. 

Să explice ştiinţific aceste fenomene specialiştii în materie. 
Noi, cei ce le-am trăit, ne mulţumim doar să ni le aducem aminte. 

Tot din acea zi, plantoanele de noapte nu se mai făceau de 
către cei din comitetul de tortură, ci de noi, de cei torturati. Torturile 
îmbrăcau acum cea mai degradantă formă, fiind acum administrate 
chiar de noi, nouă înşine, devenind din victime ale opresiunii, 
opresori. Nu ne imaginasem nici în vis că ne vom aplica torturi unii 
altora, pentru a fi cât mai compromişi ca bătăuşi, turnători, si 
instigatori. 

în ultimele două săptămâni ajunsesem într-o stare de 
slăbiciune fizică de neimaginat; voinţa si puterea mea de judecată se 
reduseseră într-atât, că nu rămăsese din mine decât un bot de materie 
prin care mai pâlpâia o licărire de viată si conştiinţă, aproape de 
stingere. 

Am mai spus că poziţia fixă pe prici era suportată, fără nici o 


f i 51 poj-ţa care i e stăpânea mintea era, evident, a diavolului. Diavolul se 
Străduieşte să ascundă, atunci când omul îsi plânge păcatele, mai ales în fata 
duhovnicului, relele săvârşite de om. Dacă nu reuşeşte să îl facă pe penitent să uite 
adevărata grozăvie a păcatului săvârşit, atunci îl sfătuieşte să îl micşoreze sau să 
găsească pentru el însusi circumstanţe atenuante (vezi fragmentul de la Facere 3, 
12). Cu totul pe dos se întâmplă atunci când vrea să îl arunce pe om în negura 
deznădejdii: îi aduce aminte păcatele până la ultimul amănunt, ba chiar le 
exagerează mărimea. 

„Războiul prin aduceri aminte este mai cumplit decât cel prin lucruri, tot atât 
pe cât este mai uşoară săvârşirea păcatului cu gândul, decât prin faptă” (Sfântul 
Maxim Mărturisitorul, Capete pentru dragoste, cap. 63) 

„Şi acestea (cugetele) putină vreme păzesc mintea neîntinată. Iar mai pe 
urmă îi vin asupră-i pomenirile celor împotrivnice, si tulbură, si întinează pe inimă, 
pentru că nu a simtit încă văzduhul cel liniştitor al slobozeniei (Duhului), către care, 
după bună vreme, se adună pe sine prin neaducerea aminte de lucruri. Căci aripile si 
le are încă trupeşti, zic adică pe faptele bune, care se săvârsesc la arătare” (Sfântul 
Isaac Şirul, Cuvântul 56) (n.ed.). 



Mlaştina disperării 


187 


exagerare, mult mai greu decât bătăile. Dacă durerea din timpul 
bătăii si rănile treceau, poziţia fixă parcă nu avea sfârsit. Trupurile 
noastre erau aproape anchilozate si nu ne mai simţeam şezutul, iar 
uitatul la vârful picioarelor îti producea o surescitare si o stare 
nervoasă atât de iritantă, încât aveai impresia că nu mai rămăsese din 
tine decât un nebun debusolat. 

Şi atunci, cum ar mai putea fi acuzaţi aceşti tineri, cum li s-ar 
mai putea cere socoteală, cum ar mai putea fi denigraţi si ce cuvinte 
de desconsiderare ai mai putea avea la adresa lor 52 pentru greşelile 
făcute? 

Să nu surprindă pe nimeni că unii dintre noi au spus lucruri 
inventate, numai pentru a scăpa câteva clipe de insuportabila poziţie 
fixă de pe priciuri. 

Asta a fost ce nu prevăzusem noi, eu si camarazii mei: faptul 
că, după torturile la care fuseserăm supusi de către cei din comitet, de 
atunci încolo urma să fim nu numai victime, ci si chinuitori. 

Ce om cinstit din lumea asta va putea să înţeleagă bestiala 
demascare, făcută nu de duşmanii noştri direcţi, comuniştii, ci de 
camarazii si fraţii noştri care căzuseră victime, satanizati si 
înnebuniţi de suferinţă? Cine ar putea, de pildă, să-si tortureze soţia 
si copiii până la nebunie? 

La Piteşti si Gherla a fost iadul pe pământ si mai rău nu ar fi 
putut fi. De aceea, oamenii nu vor înţelege niciodată ce s-a întâmplat 
acolo, cum nici unii dintre noi n-au înţeles. 

Cei care ne urăsc din momentul când am apărut în istorie, pot 
acum să se bucure, văzând ce au însemnat demascările. 

Ştiindu-i pe legionari prfgjmiti, torturaţi, denigraţi, dispreţuiţi 
si ucişi, asa cum numai primii creştini au mai fost, toate forţele 


5- Aceşti fraţi ai noştri au căzut din cauza suferinţelor de nesuportat, fiind în 
lanţuri si supusi unor torturi continue. Ce scuză au însă milioanele de informatori, 
care au făcut aceasta în stare de libertate, punându-se de bună voie în slujba satanei? 
(n. aut.) 

53 în afara perspectivei teologice, nici nu este de înţeles. Vrăjmaşul lui 
Dumnezeu este si vrăjmaşul omului: dacă Dumnezeu vrea să ne facă încă din această 
lume cetăţeni ai împărăţiei cereşti («împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru» 
- Luca 8, 37), satana vrea să edifice iadul pe pământ, pentru a pierde întreaga 
omenire, (n.ed.) 


□ 




188 


Dumitru Bordeianu 


răului, toate ocultele, precum si aceia care le servesc interesele 54 , se 
vor îmbrăţişa, manifestându-si ura satanică împotriva unor oameni 
cinstiţi, cu credinţă în Dumnezeu si cu dragoste pentru semenul si 
neamul lor. 

De multe ori m-am întrebat dacă mai există la noi oameni 
cinstiţi, cu simţul dreptăţii, care să judece si să acţioneze în frica lui 
Dumnezeu. De ce nu se miră nimeni că legionarii sunt cei mai urâţi, 
cei mai prigoniţi si cei mai defăimaţi dintre toti 55 membrii 
organizaţiilor politice existente pe pământ? 

Am mărturisit si o voi face până ce voi închide ochii, cum de 
altfel pot mărturisi si camarazii mei, că, dacă nu ar fi fost tineretul 
legionar (în proporţie de 80% din cei arestaţi si depuşi la Piteşti), 
muncitorii si ţăranii legionari de la Gherla si elevii de liceu din 
Frăţiile de Cruce de la Târgsor, odioasa demascare din închisorile 
comuniste din România nu s-ar mai fi realizat. Aceasta o ştiu 
Nicolski si cei care au pregătit planul; executanţii nu mai sunt. 

Noi, legionarii, femei si bărbaţi, tineri sau în vârstă, am fost 
singura formaţiune politică organizată si disciplinată care s-a opus cu 
toată forţa comunismului din România. Ceilalţi opozanţi au fost 
cazuri singulare sau grupări mici si nu orgaijTT/Jati cu zecile de mii pe 
tot cuprinsul tării, ca legionarii. Aici s-a văzut lupta comuniştilor 
împotriva concepţiei politice a Comandantului Mişcării Legionare, 
Horia Sima, verificată în cei trei ani de demascări. 

Până mai ieri, slugile satanei, fie ei români sau cei ce numai 
vorbesc limba noastră, servind indiferent cărei oculte, acuzau numai 
tineretul legionar pentru această dramă. Când si-au dat seama că, prin 
acest procedeu, făceau propagancjă] Mişcării Legionare, si-au 
schimbat atitudinea cu 180 de grade, negând tocmai participarea 
acestui tineret la cele petrecute la Piteşti si Gherla. Sustineti-vă 
mârşăvia, domnilor, dar cu nume si date, nu cu fabulaţii, pentru că 
noi îi ştim pe toti cei care au trecut pe la Suceava, Piteşti, Gherla, 


54 Nimic nu mă va putea convinge că cei ce ne urăsc, ne prigonesc, ne 
defăimează si ne ucid, sunt altceva decât cele mai docile si mai autentice slugi ale 
satanei (n. aut.). 

55 «Dacă vă urăşte pe voi lumea, să stiti că pe Mine mai înainte de voi M-a 
urât» (Ioan 15, 18) «Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocări si vă vor prigoni si vor zice 
tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea» (Matei 5,11) (n.ed.). 



Mlaştina disperării 


189 


Târgsor, Mislea, Aiud (închisoare destinată anume legionarilor 
începând cu anul 1955)! 

Nu cei care încearcă să devieze atentia românilor de la jertfa 
legionară, unică în istoria politică a popoarelor, nu ocultele puse în 
slujba răului vor birui. Va veni ziua când Arhanghelul dreptăţii 
Dumnezeieşti va lovi cu spada lui de foc pe supusii tuturor ocultelor 
docile lui Lucifer. 

Şi, pe jertfele miilor de martiri legionari, se vor ridica tineri 
curaţi la inimă, cu credinţă în Dumnezeu si dragoste de oameni, care 
să încingă săbiile Adevărului. 

Spuneam că, în cele două săptămâni de crâncenă „relaxare”, 
fiecare a fost torturat în lăuntrul conştiinţei sale de întrebări: ce să 
facă, ce să declare, pe cine să apere? Fiecare si-a făcut un plan în 
acest sens. 

După altercaţia cu Ţurcanu, ajunsesem la concluzia că nu 
trebuia să mă mai tem de duhul său demonic. Eram întărit de puterea 
pe care mi-o dădea mila lui Dumnezeu, care mă îndemna să încerc, 
să încerc mereu, conform convingerii mele că viata aceasta pe 
pământ nu e decât o încercare, o luptă permanentă cu ispita, 
slăbiciunea si neputinţele proprii. 

Mi-am făcut un proces de conştiinţă: ce declar si ce nu declar, 
ce ştiau alţii despre mine si ce ştiam eu despre alţii, ce rău as aduce 
celui pe care îl voi declara, ce complicaţii si ce urmări vor avea 
spusele mele pentru camarazii si prietenii mei pe care nu-i 
declarasem la ancheta oficială de la Suceava. 

în sufletul meu se zvârcoleau slăbiciunea si neputinţa, 
renunţarea si hotărârea, intr-un amestec disperat. Din această 
învălmăşeală trebuia să aleg si să pun în ordine, cu discernământ, tot 
ceea ce ni se va cere să declarăm. 

în acele clipe, de mari frământări de conştiinţă, am avut lângă 
mine pe Gelu Gheorghiu, căruia nu i se putea reproşa nimic. într-un 
moment de neatenţie a celor din comitet si a celor de pe prici, Gelu 
mi-a strâns mâna si, cu o voce care m-a cutremurat, mi-a zis: „Fii 
tare, frate!” Dacă nu i-as fi simtit mâna, as fi crezut că glasul venea 
de pe altă lume. El încă mai trăia momentul când fusesem pus să-l 
zdrobesc si nu o făcusem. Gestul meu fată de el l-a sprijinit să nu 
facă rău nimănui. 



190 


Dumitru Bordeianu 


Stăteam năuc si nu pricepeam, întrebându-mă dacă nu cumva 
voia să mă încerce. Era cinstit cu mine sau peste câteva zile avea să 
declare în fata întregii camere ceea ce-mi spusese acum? Din fericire, 
lucrurile nu s-au petrecut asa. Nici Gelu, nici eu n-am declarat nimic 
unul despre altul, si asa am rămas uniţi prin acest gest toată viata. 

Atitudinea lui m-a trezit la realitate si mi-a dat certitudinea că, 
dacă unul singur din camarazi este alături de tine, biruinţa nu poate fi 
decât de partea noastră. 

Cine i-a egalat oare pe Nedelcu, Berza, Reus, Dinescu, Ghită 
Andrisan, Mitan Virgil, Popescu Paul, Gelu Gheorghiu, Visovan 
Aurel - eroul de la Piteşti, Ungureanu (Maglavit), Sântimbreanu Ion, 
Cornea, Grigoras Ion, Hutuleac Ion? 

Cine ar fi crezut că nici unul din tinerii legionari si nelegionari 
din această cameră nu va cădea, în asa chip, încât asupritorii să se 
poată servi de ei? 

In luptă, încercarea este cea care îti verifică tăria. Dacă vocea 
lui Gelu Gheorghiu nu mi-ar fi încălzit sufletul cu puterea dragostei 
si nu mi-ar fi dat acel imbold si acea încredere să rezist, nu ştiu care 
ar fi fost comportarea mea în continuare, la demascări. 

Lumina care a strălucit în sufletul meu mi-a redat puterea să 
calc peste slăbiciuni si să iau o hotărâre fermă. Odată ce lumina s-a 
strecurat în conştiinţa mea, mi-am făcut planul, convins fiind de 
puterea si ajutorul lui Dumnezeu în această încercare. 

Am căpătat o deosebită linişte interioară gândindu-mă la jertfa 
camaradului Iosub Mihai, care îmi fusese ajutor în întreaga mea 
activitate; de asemenea, ştiind de la Suceava că Moisiu nu avea să fie 
adus la Piteşti (nu mărturisise că era student) si că, prin urmare, tot 
ce cunoştea el nu risca să fie denunţat. Aceste două mărturii au fost 
astfel înmormântate în veşnicie. 

Din mormânt, Iosub nu mai putea declara nimic: dusese 
dincolo toate secretele noastre. Moartea lui a salvat pe mulţi dintre 
camarazii noştri, legionari sau prieteni ai Legiunii. Ştiam de 
asemenea că Iosub nu declarase nimic înainte de a fi ucis, pentru că 
tot timpul fusese aproape de mine în celula în care a fost asasinat. 
După eliberarea mea din închisoare, am verificat că nici unuia dintre 
cei care avuseseră legătură cu mine si cu Iosub nu li s-a întâmplat 
nimic. 



Mlaştina disperării 


191 


Am trecut apoi în revistă celelalte surse informative. Cât am 
stat la Suceava, după proces, cu Petrică Tudose nu discutasem nimic 
în legătură cu activitatea noastră din libertate. Ce vorbisem cu 
Oprisan la celula 18 erau lucruri care nu priveau activitatea din 
libertate, ci doar probleme de teologie, el fiind teolog si 
neinteresându-1 niciodată politica. 

Cu cei doi tineri nelegionari, Petrovan si Negrescu, lucrurile 
stăteau altfel. Ei se găseau în camera 3 subsol cu mine, aduşi anume 
aici ca să fim confruntaţi, crezându-se, asa cum mi-a spus misteriosul 
anchetator din 26 octombrie 1949, că eu i-as fi făcut legionari în 
închisoare. 

Cu Popa Ţanu, pe care-1 cunoşteam mai bine ca oricine, iar nu 
discutasem probleme privind Legiunea; mă îngrozea însă gândul că 
voi da într-o zi ochii cu acest monstru si îmi va plăti tot ce-i făcusem 
în celula 59, la Suceava. 

* 

In luna ianuarie, când au început declaraţiile tinerilor de la 
muncă silnică si temnită grea, Ţurcanu era extrem de ocupat să 
citească, să trieze si să confrunte sute de declaraţii. De aceea, pentru 
a nu ne întâlni unii cu alţii cei din camere diferite, s-au amenajat mai 
multe compartimente la camera 4 spital, unde se scriau declaraţiile. 
Când doi sau trei din aceeaşi cameră îsi scriau declaraţiile, o făceau 
la aceeaşi masă, pe câtă vreme cei din camere diferite nu se puteau 
vedea între ei. 

Cei care au trecut pe la camera 4 spital îsi amintesc foarte bine 
că în partea stângă, cum intrai în cameră, spre geamul ce dădea la 
stradă, era un tare împrejmuit din cearceafuri, unde stătea cineva care 
nu putea fi văzut. Cu toate acestea, cearceafurile neajungând până 
jos, se putea distinge foarte bine, din poziţia în care ne găseam la 
masă, ce fel de cizme sau pantofi purtau cei ce stăteau acolo la 
pândă. 

In repetate rânduri, cât am scris, am observat cizme sau 
pantofi de ofiţer, căci gardienii nu purtau pantofi. Am mai spus că în 
acest tare asistau ajutoarele lui Nicolski, pentru a fi siguri că Ţurcanu 
nu-i trăgea pe sfoară. Această situaţie mi-a întărit convingerea că, 
atât Nicolski, cât si Zeller si ceilalţi, nu aveau încredere în Ţurcanu, 
ci se serveau de el pentru a-si îndeplini planul. 



192 


Dumitru Bordeianu 


Fiind atât de ocupat, Ţurcanu era ajutat de cei din comitete, 
care asistau câte unul sau doi, verificând dacă ce se scria era identic 
cu ceea ce fusese spus public, în fata camerei si a comitetului de 
tortură. De aceea, atunci când se făcea o declaraţie, ei îsi notau totul 
într-un caiet - desigur, furnizat de administraţia închisorii. Din cauza 
acestui sistem de confruntare era foarte greu, dacă nu imposibil, să 
omiti ceva. 

Pentru scrierea acestor declaraţii eram duşi de la ora şapte 
dimineaţa si ţinuţi până la ora nouă seara. Până în luna februarie 
escorta o făcea Ţurcanu si câţiva gardieni puşi la dispoziţia lui, aleşi 
dintre cei tineri, nou angajaţi, prelucraţi si ameninţaţi să nu scoată un 
cuvânt. 

Din cameră eram scosi fie de Ţurcanu direct, fie de şeful de 
secţie, si predaţi acestor gardieni de navetă. După demascări, am 
aflat că unele dintre ajutoarele de încredere ale lui Ţurcanu lucrau si 
la trierea declaraţiilor pe centre universitare, capitale de regiuni si 
raioane. 

La camera 4 spital am înţeles că declaraţiile noastre, după 
verificări si confruntări, erau trimise la Nicolski si apoi la oficiile de 
Securitate din capitalele de regiuni si raioane. 

Nicolski se pregătea să trimită cât mai repede declaraţiile 
noastre la diversele securităţi, pentru arestarea celor declaraţi de noi. 

Mai greu era să-mi dau seama ce ştiau alţii despre activitatea 
mea, pe care nu o declarasem la Suceava. Cel care cunoştea 
activitatea mea era Cojocaru. Am mai spus: cea mai mare „greşeală” 
a tinerilor legionari a fost încrederea deplină pe care au avut-o unii în 
alţii. Dar puteam noi oare prevedea prin ce vom trece? Nu era oare 
mai de preţ cinstea si încrederea decât greşeala? In Cojocaru aveam o 
încredere mai mare decât în mine, ce s-a dovedit a nu fi zadarnică, 
pentru că nici el nu a declarat nimic. 

De aici încolo, tot ce ştiam în legătură cu camarazii mei, 
nedeclarati la ancheta de la Suceava, depindea numai de mine să fie 
spus sau nu. 

Şi iată că mi-a fost deschisă, din mila lui Dumnezeu, o portită 
de scăpare. 

începuse atunci ancheta lui nea Georgică gardianul, şeful 
secţiei de muncă silnică de la etajul 2, mutat apoi la etajul 3, în 



Mlaştina disperării 


193 


legătură cu înlesnirile pe care le făcuse, prin scrisori, unei deţinute 
din lumea bună a Bucureştilor. 

Intr-o dimineaţă, usa camerei se deschise brutal si apăru, ca o 
furtună, Ţurcanu. S-a uitat prin cameră si ochii lui s-au oprit asupra 
mea, făcându-mi semn să ies afară. 

Pe culoar, m-a somat să-l urmez. Eram atât de slăbit, că abia 
mă mişcăm, iar el mă zorea. îl vedeam pentru a doua oară îmbrăcat 
în cojocul de santinelă si cu smocul de chei în mână. Am observat că 
era încălţat cu pâslari pe care-i foloseau si gardienii în schimbul de 
noapte. Pe unde trecea Ţurcanu, gardienii dispăreau si se ascundeau 
de parcă ar fi trecut o fiară sălbatică care ameninţa să-i sfâsie. 

Mergând asa în urma lui, mă întrebam cine i-o fi dat atâta 
putere - pe vremea aceea nu ştiam de Nicolski si de Zeller - ca toată 
închisoarea cu deţinuţii si gardienii ei să fie numai la dispoziţia sa. 

Nicolski avea să spună mai târziu că numai Ţurcanu si 
ajutoarele lui au făcut demascările, la ordinele primite din străinătate 
si nicidecum de la el si de la alţii din Comitetul Central. Doamne! 
Până unde ajunge minciuna, ipocrizia si diversiunea bolşevică! Cum 
putea oare un detinut ca Ţurcanu să aibă această închisoare si toti 
deţinuţii din ea la discreţia si bunul său plac? Dar administraţia 
închisorii ce rol mai avea? închisoarea era condusă si administrată de 
Ţurcanu! 

Iată momeala pe care i-a întins-o Nicolski lui Ţurcanu, pentru 
ca nici în vis să nu-si dea seama în ce cursă fusese atras si ce victimă 
avea să fie, împreună cu ajutoarele lui. Nicolski ştia, de fapt, încă 
dinainte de începerea demascărilor, că cei care vor duce la 
îndeplinire planul vor fi executaţi, pentru a se şterge orice urmă. 

Nu există rău îndreptat împotriva semenului, pe care dreptatea 
lui Dumnezeu să nu îl sancţioneze. Acest om frumos, voinic si cu o 
inteligentă ieşită din comun, Ţurcanu, nu ar fi făcut mai bine să-si 
execute în linişte cei şapte ani de închisoare? S-ar fi eliberat si el ca 
toti ceilalţi deţinuţi si nu ar fi avut nimic pe conştiinţă. Orgoliul si 
setea de mărire întunecă raţiunea, ducând la beţia puterii. Pentru cei 
ce au această patimă nu există întoarcere, prăbuşirea lor e fără putintă 
de salvare. 

Când am ajuns la camera 4 spital, Ţurcanu a întrebat tare, să 
audă si cei din dosul cearceafului, dacă în 1950, vara, când eram la 
etajul 3, vis-a-vis de celula doamnei cu pricina si ieşeam cu tineta la 



194 


Dumitru Bordeianu 


W.C., îl văzusem pe Georgică gardianul stând de vorbă cu ea în usă 
sau intrând în celulă. Realitatea era că îl văzusem dar, pentru că se 
purtase omeneşte cu noi, am răspuns ferm că n-am observat nimic, 
niciodată. 

De ce m-o fi ales atunci tocmai pe mine Ţurcanu, n-am reuşit 
să înţeleg. Oricum însă, acea discuţie cu el se lega strâns de 
atitudinea pe care trebuia să o am în timpul declaraţiilor de mai 
târziu. 

Şi soluţia avea să mi-o dea tot Ţurcanu, întrebându-mă dacă 
mai aveam ceva de mărturisit, în afara celor spuse în camera 2 parter. 
I-am răspuns clar si sigur pe mine că nu mai aveam decât lucruri 
mărunte 56 . La care el m-a ameninţat cu moartea, dacă îi voi ascunde 
ceva. In sinea mea, mi-am zis că, de astă dată, căzuse si el în plasa 
mea. 

Ţurcanu credea că declarasem tot la camera 2 parter; era si 
foarte mulţumit că nu divulgasem secretul reeducării. 

A fost a treia si ultima oară când Ţurcanu, datorită atitudinii 
mele, s-a îndoit de memoria sa formidabilă. Nu-mi rămânea decât să 
exploatez acest atu. Ştiam însă că trebuia să declar si eu ceva si 
rămânea să mă hotărăsc ce anume. 

După câteva zile, parcă Dumnezeu i-a şoptit lui Păvăloaia, că 
i-am putea denunţa pe foştii fraţi de cruce si frăţiori care activaseră în 
anii 1940-1941 în F.D.C. în liceul nostru. I-am cerut lui Păvăloaia 
lămuriri, dar el mi-a spus să declar tot ce ştiu, lăsându-mi libertatea 
să fac selecţia. Am fost convins că-mi întindea o cursă, pentru că de 
la Fălticeni numai eu si el puteam da relaţii din anii 1940-1941. 

Am căutat să mi-i amintesc pe toti cei pe care i-am cunoscut 
acolo, ce date aveam despre ei, care au fost arestaţi si care nu puteau 
fi găsiţi. Majoritatea acestor camarazi aveau caziere din timpul lui 
Antonescu. Nu ştiam însă dacă vreunii îsi reluaseră sau nu activitatea 
□ în cadrul Corpului Studenţesc Legionar. 

Declaraţiile despre camarazii de la Fălticeni le-am dat timp de 


56 Ancheta era un fel de „spovedanie” anapoda, în unna căreia 
mărturisitorul nu ieşea curătat, ci împovărat si întinat. Cel rău nu inventează nimic, 
se foloseşte de toate mijloacele, bune în sine, pentru a-si împlini scopurile, rele în 
întregime. In această categorie intră si şedinţele de anamneză hipnotică, si cele 
psihanalitice (n. ed.). 



Mlaştina disperării 


195 


mai multe zile, iar Păvăloaia nu le-a comentat. 

Pentru declaraţiile scrise la camera 4 spital se făceau 
programări, iar cazurile de urgentă si confruntările se rezolvau peste 
această ordine. Cum Păvăloaia voia să scape de camarazii de la 
Fălticeni, m-a programat la Ţurcanu, imediat după interogatoriul în 
legătură cu nea Georgică gardianul, programare ce a marcat o 
cotitură în viata mea de închisoare si în demascările de la Piteşti. 

A doua zi după întâlnirea cu Ţurcanu, şeful de secţie a deschis 
usa si, cu o hârtie în mână, a întrebat de mine. M-a scos din cameră si 
m-a dus până la capătul secţiei, unde m-a predat unui gardian care ne 
escorta între camera de tortură si camera 4 spital. 

Atunci am avut acea întâlnire, desigur programată, cu 
Bogdanovici, de neuitat pentru mine, pe care am relatat-o deja, în 
capitolul referitor la închisoarea din Suceava. 

Ce as mai putea spune despre Bogdanovici? 

Ţurcanu l-a ucis, probabil la ordinul lui Nicolski, pentru că nu 
acceptase reeducarea violentă, vrând „să ducă regimul în eroare” prin 
jocul de-a „inteligenta”. Cum însă nici Ţurcanu si nici ajutoarele lui 
nu mai sunt pentru a mărturisi, singurul care cunoaşte adevărul în 
acest caz a rămas Nicolski. 

Deci, în planul ocultei, Bogdanovici trebuia să dispară pentru a 
se şterge orice urmă în legătură cu felul în care începuse reeducarea 
de la Suceava. Toţi trebuiau să dispară, până la Nicolski, ca si în 
cazul lui Beria 57 , ca să nu se ştie cine a ordonat si executat planul 
acestei drame. 

Sunt sigur că dacă Bogdanovici ar fi acceptat demascările prin 
violentă la Piteşti, el nu ar fi fost ucis. Bogdanovici a făcut însă 
greşeala de a-i fi spus lui Popa Ţanu, colegul si prietenul său din 
Soroca, precum si lui Mărtinus, că el ar fi fost dispus să facă acel joc 
de-a reeducarea, dar numai pentru a salva tineretul legionar. Aceştia 
doi l-au denunţat lui Ţurcanu. 

El s-a făcut vinovat de a fi început reeducarea la Suceava. Că a 
făcut-o la sfaturile tatălui său, sau la propunerea comuniştilor, nu mai 
are importantă. De altfel, el si-a recunoscut greşeala, mărturisindu-mi 
înainte de a muri: „Frate, asa se plătesc greşelile!”. 


57 Beria = Lavrentii Pavlovici (1899-1953), evreu rus, ucis de apropiaţii săi 
imediat după moartea lui Stalin (n. ed.). 


□ 



196 


Dumitru Bordeianu 


Totuşi, Bogdanovici nu a fost un ticălos, un turnător. A 
încercat să facă un joc cu comuniştii, asa cum au făcut mulţi dintre 
universitarii si intelectualii de marcă. Nici un intelectual român nu 
are dreptul să-l judece, mai ales că mulţi au făcut acest joc de bună 
voie. Pe el l-a judecat probabil propria conştiinţă. 

Bogdanovici nu a sfârsit ca un ticălos, cum pe nedrept l-au 
acuzat unii, ci a rămas un martir, ucis mişeleşte, prin cele mai 
groaznice torturi, care au durat un an si patru luni. Dacă cineva l-ar fi 
văzut cum l-am văzut eu, la întâlnirea noastră pe scări, s-ar fi 
cutremurat. Arăta ca un mort. Pe oasele lui nu mai rămăsese decât 
pielea întinsă si ochii mari înfundaţi în orbite, în care mai licărea 
doar un strop de viată. Un mort, cu ochii vii. Câtă suferinţă si durere, 
cât chin! Şi câtă răbdare a avut acest tânăr ca să poată suporta 
torturile, ca nimeni altul dintre noi, cei ce am trecut prin Piteşti! 

La amintirea lui, mă plec cu adâncă veneraţie, înţelegere si 
dragoste camaraderească. A fost un martir care, împreună cu toti cei 
ucişi în demascări, în anchete sau în alte împrejurări, a îngroşat 
rândurile legionarilor căzuţi. 

Această întâlnire mi-a zguduit toată flinta, mi-a răvăşit 
conştiinţa si puterea de judecată, iar ochii suferinţei lui, din iama lui 
1951, mă vor urmări până la moarte. 


Declaraţiile publice în cameră 

Dintre primii care au început să facă declaraţii, au fost: 
Gheorghiu, Tudose, Cornea, Sântimbreanu, Hutuleac, Paul Popescu, 
Comănici, Romică Proistosescu, apoi Vlad Drăgoescu si lonescu 
dintre nelegionari, toti cu o conduită de eroi în închisoarea din 
Piteşti. 

Cum Zaharia si ceilalţi din comitet fuseseră informaţi de 
Ţurcanu că eu declarasem ce era mai important, în urma 
demascărilor de la camera 2 parter, fapt care mă avantaja, mai 
rămânea să studiez ce să declar si mai ales ce să nu declar. 

Foarte importantă era cantitatea de informaţii pe care o deţinea 
fiecare tânăr, nedeclarate în timpul anchetei oficiale, în legătură cu 
activitatea fiecăruia, precum si cu cei implicaţi în această activitate. 
După cele văzute în camera 2 parter, am fost convins că unele din 



Mlaştina disperării 


197 


cele declarate erau fictive, pentru ca bieţii tineri să mai scape din 
insuportabila poziţie fixă de pe priciuri si de torturile la care erau 
supusi. Securitatea avea urgent nevoie de aceste declaraţii pentru a 
judeca si condamna pe cei internaţi în lagăre si nejudecati. 

Alte declaraţii erau cele în legătură cu ceea ce auzisem în 
închisoare de la camarazii noştri. Toate erau scrise într-un carnet de 
către membrii comitetelor de tortură care ne asistau. Notele îi 
serveau lui Ţurcanu ca să poată verifica oamenii foarte uşor, 
confruntând declaraţiile între ele. 

Declaraţiile referitoare la intimităţile delicate, acestea au fost 
lăsate mai pe urmă; ce-1 interesa pe Nicolski în primul rând erau 
declaraţiile privind pe cei necondamnati încă si pe cei rămaşi în 
libertate, care prezentau un pericol pentru regim. 

Pe la sfârşitul lui ianuarie, Ţurcanu l-a ucis personal pe un 
tânăr legionar, pe nume Nită Cornel, care fusese premiantul de 
onoare al liceului teoretic din Bacău si unul dintre cei mai buni 
studenţi ai Politehnicii din Bucureşti. Ţurcanu l-a ucis zdrobindu-i 
ficatul cu picioarele, pentru că mărturisise public - auzind si cei de 
după cearceafuri - că este creştin si legionar si vrea să moară în 
această credinţă. 

Nu încape nici o îndoială că Ţurcanu îl adusese în camera 4 
spital, ca să demonstreze celui ascuns - care se prea poate să fi fost 
Nicolski sau Zeller - loialitatea lui fată de comunişti si faptul că 
putea suprima viata unui tânăr, fără pic de milă, atunci când victima 
îsi mărturisea public credinţa în Dumnezeu si în Legiune. 

Tânărul acela se asemăna în calităţi, credinţă si atitudine, cu 
Pintilie, fiind, ca si el, unul din cei mai buni dintre noi. Asa s-a făcut 
că Mişcarea Legionară a dat dintre tinerii ei ce a avut mai de preţ, ca 
jertfe închinate lui Dumnezeu si credinţei legionare. Sunt convins că, 
dacă tineretul legionar ar fi dat numai aceste două jertfe, ar fi 
împlinit poate prinosul de sacrificiu. Ei valorau cât sute dintre noi, 
ceilalţi. 

Nebunia, delirul colectiv al disperării, s-a manifestat prin 
acţiunea reciprocă de tortură, administrată de cei care deveniseră din 
victime, torţionari. Dacă s-ar face o comparaţie între aceşti tineri de 
dinainte de demascări, când armonia, dragostea si înţelegerea se 



198 


Dumitru Bordeianu 


vedea la ei, atât la legionari cât si la nelegionari, si cei de după 
demascări, înnebuniţi de suferinţă si disperare, având o comportare 
de fiară unul fată de altul, nu ti-ai putea explica transformarea, decât 
printr-o nebunie colectivă. 

Fată de ceea ce am văzut la camera 2 parter si la Gherla, nu 
pot să nu remarc că majoritatea tinerilor din camera 3 subsol s-au 
comportat, totuşi, mai blând, când au fost siliţi să-si tortureze 
camarazii. 

Cine ar putea înţelege că, atunci când unul era pus să-si bată 
camaradul, plângea frânt de durerea, de chinul pe care-1 provoca 
celui torturat? 

Mai mult de jumătate din camarazii de la camera 3 subsol, pe 
care i-am văzut cu ochii mei, trăiau aceste stări sufleteşti. Cine va 
crede? Slugile satanei? Categoric nu, ci numai cei ce au trecut pe 
acolo, camarazii noştri si cei care vor veni după noi. Altfel, totul e 
doar o poveste de domeniul fantasticului sau al patologiei. 

Ciudat era si că, uneori, victimele cereau celor care-i băteau să 
dea mai tare, după ordinele comitetului de tortură. Unii băteau si 
plângeau de suferinţa celui torturat, în timp ce victima cerea să fie 
lovită mai tare. Cum s-ar putea explica această stare de conştiinţă? 

Cine nu i-a văzut pe Paul Popescu, pe Sântimbreanu, Comea, 
Ungureanu, Grigoras, Hutuleac, Visovan, Nedelcu, si ceilalţi... sau 
pe Vlad Drăgoescu si lonescu, dintre nelegionari, cine nu i-a văzut 
pe cei care se torturau reciproc, plângând amândoi, dar nu de durerea 
proprie, ci de durerea celuilalt? Nu tin toate acestea de domeniul 
fantasticului si al nebuniei pentru cei care n-au trecut pe acolo sau 
pentru cei de rea credinţă? 

Ce om cuminte, normal si cinstit, si-ar tortura soţia si copiii pe 
care îi iubeşte? Cum poţi tortura pe cel pe care-1 iubeşti? Nici măcar 
un nebun nu ar face asa ceva. Doar diavolul, care nu are 
sentimente . Dar noi toti eram posedaţi atunci de duhurile satanei. 
Cine să te creadă că tot ce ai văzut si simtit este adevărat? Numai 
Dumnezeu si tu însuti, cel care ai trăit această nebunie. 

Am mai spus că, din pudoare, nu voi vorbi de faptele mele de 
eroism, ci numai de neputinţa, de slăbiciunea si prăbuşirea mea. 


5% Singurul sentiment al diavolului, din care izvorăsc toate celelalte ale lui, 
este ura, ura absolută fată de neamul omenesc (n. ed.) 



Mlaştina disperării 


199 


Povestesc totuşi următoarea întâmplare, numai pentru a face pe cei 
de bună credinţă să înţeleagă nebunia prin care am trecut noi, tinerii 
legionari si nelegionari de acolo. 

Intr-o bună seară, aproape de ora nouă, Zaharia se întoarse de 
la camera 4 spital, fredonând. 

S-a oprit în dreptul priciului meu si mi-a zis să-l urmez. M-a 
dus si m-a instalat pe priciul comitetului de tortură, m-a legat de 
mâini si de picioare si s-a adresat celorlalţi: „Veniţi să vă îmbrăţişaţi 
camaradul care v-a fost sef de cameră si nu a vrut să vă bată”. 

Să fi făcut asta din ordinul lui Ţurcanu sau era o simplă 
manifestare a exceselor lui, nu ştiu nici până acum. Mărturisesc însă, 
cu frică de Dumnezeu, că niciodată până atunci nu m-am simtit mai 
aproape de oameni si mai afectuos fată de ei, ca în acea noapte de 
neuitat. în loc să trăiesc ura si răzbunarea, trăiam plăcerea si 
satisfacţia - e paradoxal - că acei ce mă loveau n-o făceau din ură, ci 
pentru că erau înnebuniţi, constrânşi, torturati să o facă. 

în clipa aceea, i-as fi strâns în braţe si le-as fi sărutat rănile si 
vânătăile de pe trup. Nu m-am uitat, am închis ochii, să nu văd cine 
mă loveşte, pentru că în aceleaşi împrejurări si eu lovisem pe cel mai 
drag si mai cinstit camarad, pe Costache Oprisan, la camera 2 parter. 

Trăiam bucuria că-mi plătesc slăbiciunea. Cum spusese 
Bogdanovici: „Frate, asa se plătesc greşelile”. 

Necredincioşii, cei ce ne urăsc, cei ce nu au avut fată de 
semenul lor nici un sentiment care apropie pe om de Dumnezeu, vor 
spune că ceea ce mărturisesc eu sunt mai mult decât nebunie. 

Dacă nu as fi trăit eu însumi aceste stări sufleteşti, dacă flinta 
mea nu s-ar fi zguduit până la ultima fibră, nu mi-as fi înţeles 
niciodată camarazii si nici drama de la Piteşti si Gherla. 

Mi-am pierdut cunoştinţa, asa că nu ştiu cât a durat tortura si 
nici nu am vrut să aflu cine m-a lovit si cine nu. Mi-amintesc doar că, 
a doua zi de dimineaţă, eram pe prici, dar nu în poziţie fixă, ci îndoit 
de durerea pe care abia o mai suportam si plin de răni. 

Şi totuşi, în clipele acelea, eram convins că nici unul dintre 
camarazi nu mă atinsese nici măcar cu un deget, ci fiinţe dintr-o altă 
lume, pline de ură si cinism, mă loviseră cu bestialitate. 59 


59 Autorul insistă asupra responsabilităţii, care aparţine, până la urmă, 
duhurilor rele. Bordeianu are vedere duhovnicească si observă că oamenii, arvuniţi 



200 


Dumitru Bordeianu 


Nu m-am mişcat de pe prici timp de o săptămână, iar 
mâncarea îmi era adusă acolo. 1 s-a permis chiar unui camarad să-mi 
pună pe răni comprese cu apă rece. 

Ce mi-a umplut sufletul de durere a fost că unii dintre 
camarazii care m-au torturat, după cele întâmplate, nu s-au mai putut 
uita în ochii mei, asa cum nici eu nu mă mai puteam uita în ochii lui 
Oprisan. l-am înţeles. Nu vreau să dau numele celor ce m-au lovit; 
unii mai trăiesc încă si s-ar putea să le provoc o mare durere. 

Atunci a fost ultima oară când mi-am pierdut cunoştinţa în 
timpul torturii. 

Până la Pastile lui 1951, cei din cameră au mai fost puşi să mă 
tortureze, însă individual. Unii au refuzat, cum au fost: Nedelcu, 
Gheorghiu, Comea, Dinescu, Visovan, Tudose, Ungureanu, 
Hutuleac, Grigoras, Drăgoescu si alţii... 

Nici unul din cei care au acceptat nu a lovit cum i se ordona ci, 
dimpotrivă, eu îi rugam să lovească mai tare, iar ei, cu şiroaie de 
lacrimi pe obraz, executau ordinul, neîntrecând însă nici unul 
măsura. 

Cei care refuzaseră să mă lovească au fost si ei crunt bătuti 
după aceea. Dar durerea mea pentru suferinţa lor întrecea cu mult 
suferinţa pe care mi-o pricinuiseră ei. 

Cine ar putea crede sau înţelege că poţi iubi cu atâta afecţiune 
pe cel ce ti-a provocat atâta durere? Cine n-a trecut pe acolo nu va 
putea. Dar pentru noi, care am simtit pe neputincioasele noastre 
trupuri toate acestea, faptele sunt mult mai uşor de înţeles. 

Toţi mi-au rămas în inimă asa cum îi cunoscusem înainte de 
începerea demascărilor de la camera 3 subsol. Da, atunci fuseseră ei 
cei adevăraţi, iar acum erau posedaţi si nebuni. 

Cum vor putea înţelege cei care sunt plini de ură, de răzbunare 
si lipsiţi de milă fată de semenii lor, că tu l-ai iertat pe fratele tău 
chiar în clipa când te tortura, pentru că simţeai că acest frate al tău, în 
starea lui normală, niciodată nu ar fi ridicat mâna să te lovească? 

Adevărata dragoste se vădeşte atunci când îti înţelegi semenul 
si-i ierţi greşeala. Oare relele din lumea aceasta nu se întâmplă 
tocmai din cauza urii si răzbunării fraţilor noştri? 


prin păcat celui rău, sunt doar unelte ale aceluia (vezi si ce spune despre Zaharia). Se 
apropie de acea uriaşă poruncă, iubirea pentru cei ce ne fac rău (n. ed.). 



Mlaştina disperării 


201 


După întâlnirea mea cu Bogdanovici, care mi-a zguduit atât de 
mult conştiinţa, mi-am pus întrebarea: vom înţelege oare să nu 
repetăm greşelile altora? Nu a fost ucis Bogdanovici tocmai pentru 
că nu a vrut să lovească? Nu am văzut eu în ochii lui suferinţa a mii 
de tineri, suferinţă pe care el o ducea dincolo de mormânt? 

Am mai spus că noi ne refuzăm orice compătimire pentru 
durerile noastre. Dacă vorbim, o facem pentru a arăta celorlalţi că 
există o categorie de oameni aflaţi în serviciul satanei, care cultivă 
ura, minciuna, ipocrizia, diversiunea, dispreţul, pentru a provoca cât 
mai multă suferinţă semenilor. 

Nu ne-am plâns si nu ne vom plânge vreodată de durerile si 
suferinţele pe care le-am suportat, deoarece drumul pe care noi înşine 
l-am ales era un drum de calvar, anevoios si semănat cu dureri. 

Atunci când durerea si suferinţa s-au instalat în viata noastră 
sub diferite forme: foame, frig, dor nepotolit, umilinţă, lipsă de 
comunicare scrisă sau vorbită cu cei dragi; când am fost puşi în 
imposibilitatea de a învăţa, de a cunoaşte, când nu ne puteam face o 
profesiune, stând atâtia ani despărţiţi de părinţi, soţii si copii si, pe 
deasupra, având si sumbra perspectivă că nu vom scăpa vreodată de 
acolo - unii au vrut să se salveze, dar s-au pomenit, unde?! 

Au acceptat momeala satanei, crezând că vor scăpa de 
suferinţă, aplicând-o celor ce deja sufereau. După legea firii însă, cel 
ce provoacă suferinţă fratelui său pentru a scăpa el însusi de ea, nu va 
fi iertat niciodată si aceeaşi implacabilă pedeapsă se va întoarce si 
asupra lui. 

Astfel, suferinţa îsi dublează efectul, acţionând asupra 
amândurora. 

Aceia dintre noi care au înţeles fără murmur si fără şovăire că 
drumul va fi greu dar că, prin credinţă si răbdare vom birui, au răbdat 
până la limita deznădejdii, încercând din toate puterile lor să nu 
pricinuiască suferinţă nimănui. Ei au fost cei ce au răbdat cu stoicism 
loviturile date de camarazii lor înnebuniţi de frică si deznădejde, 
rugându-i pe aceştia să lovească mai tare, asa cum le ordonau 
satrapii, pentru a nu fi si ei, cei ce loveau, supusi după aceea 
torturilor. Sublimă nebunie a deznădejdii! Ce vreţi mai mult? 

Voi, dragi camarazi, veţi înţelege oare? Adevărata înţelegere 
nu poate izvorî decât din dragoste: nu noi loveam, ci ura satanei. 

Asta s-a văzut bine după încetarea demascărilor: camarazii se 



202 


Dumitru Bordeianu 


strângeau în braţe cu aceeaşi dragoste, stimă si înţelegere, ca înainte. 
Cine n-a trăit clipa iertării, a înţelegerii, a împăcării, a reîntâlnirii în 
dragoste, nu-i va înţelege niciodată pe cei ce au trecut prin 
demascări. 

Dintre metodele de nesuportat, aplicate tuturor camarazilor 
noştri de către Nicolski, prin Ţurcanu si comitetele de tortură, cea 
mai grea a fost poziţia fixă pe prici. Starea nervoasă pe care ti-o 
provoca această poziţie era groaznică. Parcă cineva îti sfredelea 
creierul, slăbindu-ti voinţa si puterea de judecată, făcându-te să 
trăieşti senzaţia că, din moment în moment, puteai să-ti pierzi 
minţile. 

După ce au încetat demascările, camarazii mei spuneau că 
nebunia deznădejdii a ajuns la limita de rezistentă nervoasă în 
momentul în care a fost preferată durerea fizică, în locul poziţiei fixe. 
Această tortură îi dusese până la abolirea totală a voinţei si a puterii 
de discernământ, fiind dispusi apoi să declare si să facă orice li s-ar fi 
cerut. 

Văzând pe Pintilie si pe Nedelcu ieşiţi din minţi, am trăit si noi 
groaza de a ajunge ca ei. De fapt, era nebunia deznădejdii, acea stare 
pe care ne-o promisese Ţurcanu, când spusese că va face din noi ceea 
ce va vrea el. 

Gratie ajutorului Dumnezeiesc, numărul celor pierduţi în urma 
acestor încercări a fost mult mai mic decât al acelora care, având si ei 
credinţă puternică, în visul si idealul lor, s-au oprit totuşi la limita 
disperării. Orice om luminat la minte, cu putere de judecată, 
înţelegere si bun simt, va ajunge la convingerea că, atunci când i se 
distruge cuiva voinţa, ca urmare a torturii continue, acela va ajunge 
la deznădejde. Iar deznădejdea, conjugată cu nebunia, macină 
puterea de judecată a omului, ducându-1 la dezechilibru total. 


Fabulaţiile lui Ghită Andrisan 

Dacă Ghită Andrisan ar fi de fată, i-as cere scuze, pentru că nu 
am vorbit până aici de el. N-am făcut-o din desconsiderare, ci pur si 
simplu din uitare. El a rămas însă în amintirea celor care l-au 
cunoscut ca un erou, datorită comportamentului avut în timpul 
demascărilor. 



Mlaştina disperării 


203 


Era fecior de ţăran, din jurul mănăstirilor bucovinene, unde 
domnea duhul ortodox si parfumul cetinilor de brad. 

Andrisan era om între oameni. Student la Facultatea de Drept 
din laşi, fusese coleg cu Ţurcanu, dar opozant hotărât al acestuia, 
când auzise ce acţiune ducea el la Suceava. 

Luptător neînfricat, cu credinţă în Dumnezeu, în neamul său si 
în Legiunea pe care a servit-o cu devotament si bărbăţie. Un tânăr 
inteligent care purta în el desteptăciunea si bunul simt al plăiesilor lui 
Ştefan cel Mare. Un caracter fără viclenie si ascunzişuri. Bun din 
fire, se citea pe fata lui zâmbetul tânărului cinstit, în inima căruia nu 
avea loc ura si dispreţul. 

L-am cunoscut bine, înainte de începerea demascărilor în 
camera 3 subsol; m-am ataşat de el si l-am stimat pentru modestia si 
bunul lui simt. în timpul demascărilor, a fost unul dintre cei care n-a 
lovit pe nimeni, iar atunci când vedea pe unul lovit sau chiar pe cel 
ce lovea, îi dădeau lacrimile. 

Şi cum fiecare are câte o meteahnă că, dacă n-ar avea, ar fi 
înger, nu om, asa si Ghită Andrisan avea meteahna lui: fabulaţiile. 
Plecat de la tară si ajuns la un liceu cu renume, „Eudoxiu 
Hurmuzache”, la Rădăuţi, având profesori cu studii la Viena, trebuia 
să tină pasul cu cei mai buni colegi ai lui. 

Ghită avea talent literar, citise mult si povestea frumos; într-un 
cuvânt, era un tânăr plin de har. Ca să se impună însă colegilor, să fie 
o personalitate, asa cum o înţelegea el pe atunci, începuse să fabuleze 
atât de mult, încât nu mai puteai deosebi la el imaginaţia de realitate. 

Cunoştea bine câteva limbi străine, mai ales cele clasice. Se 
pregătea pentru cariera de avocat, pentru care îsi zicea că fabulaţiile 
aveau valoarea lor. 

O fi avut el dreptate în profesia lui, dar la Piteşti i s-a cam 
înfundat. Ghită l-a pus în încurcătură chiar si pe Ţurcanu si, datorită 
acestei încurcături, a ajuns erou al demascărilor. 

De când a fost arestat si până când au început demascările, 
Ghită a spus celor cu care a stat în celulă tot felul de povesti, care de 
care mai fantastice. Cu toată memoria lui bună, nu mai reuşea să 
deosebească realitatea. 

Parcă-1 văd si acum tinându-si pledoaria. Avea aptitudini de 
avocat de mare talent. Cult, citit, bun orator, cu figura lui de om bun, 
i-a impresionat pe toti cei din cameră prin cantitatea de informaţii pe 



204 


Dumitru Bordeianu 


care o deţinea, chiar si pe Măgirescu, care fusese coleg cu el la 
Drept. Fabulaţiile lui erau atât de logic închegate, si expuse cu atâta 
talent, că nu-ti puteai da seama unde era scorneala. 

După declaraţiile din cameră, a fost dus la camera 4 spital, 
unde le-a consemnat în scris si scrierea lor a durat toată luna 
februarie. După aceasta, într-o zi, în cameră a apărut Ţurcanu, cu 
nişte hârtii în mână si cu o figură de taur înfuriat. 

S-a dus direct la Andrisan, care era al treilea lângă mine, i-a 
făcut semn să vină la el, l-a prins de guler, l-a dus la priciul celor din 
comitet si i s-a adresat lui Zaharia: 

- Bă! Voi stiti că nimic din ce a declarat banditul ăsta nu e 
adevărat? 

Cu o figură nevinovată si foarte contrariat de afirmaţiile lui 
Ţurcanu, Andrisan l-a întrebat pe acesta ce anume nu era adevărat. 

Ţurcanu, enervat: 

- Cum, mă, banditule?! l-am omorât în bătăi pe toti ăştia pe 
care-i declari tu aici si au venit cu martori la mine, că asa ceva nu au 
auzit de la tine si nici ei nu ti-au spus tie. Cât despre activitatea ta de 
bandit legionar, ai spus că toată Bucovina era legionară si că, dacă 1- 
ai fi cunoscut pe tatăl meu, îl declarai si pe el comandant legionar. 
Ce este adevărat din ce ai declarat tu?” 

Ca o domnişoară inocentă, Ghită i-a replicat atunci lui 
Ţurcanu: 

- Tot ce am declarat este adevărat. 

- Cum este mă, adevărat, că te omor? Vino cu mine. 

S-a dus cu el la camera 4 spital si l-a confruntat cu alţi 
camarazi cu care stătuse la Suceava si Piteşti. Aceştia, schilodiţi si 
zdrobiţi în bătăi, n-au recunoscut cele declarate de Ghită si Ţurcanu 
le-a dat dreptate, convingându-se de fabulaţiile lui. 

După aceea a fost readus în cameră si confruntat si cu colegii 
de la Drept. Acolo, Ghită Reus, coleg cu el la Drept, i-a spus să se 
gândească ce declară, căci multe lucruri nu erau adevărate. Cât 
despre Măgirescu, cu toată inteligenta lui, nici el nu sesizase 
diferenţa între fabulaţiile lui Ghită si ceea ce era adevărat. 

După aceea, a fost confruntat si cu instrumentele de tortură, 
care acum erau foarte reale. Drept urmare, Ghită a rămas mai multe 
zile întins pe prici, cu memoria alterată de imaginaţie, nemaistiind ce 
fusese real sau imaginar în viata lui. 



Mlaştina disperării 


205 


A rămas de pomină, pentru noi, cei din camera 3 subsol, 
expresia lui Ghită: „Asta e barbă, asta nu e barbă”. După aceea, si-a 
reluat toată declaraţia de la început si a refăcut-o. Şi când declara 
ceva, era întrebat de cei din comitet: asta-i barbă sau nu? si spunea 
adevărul. 

Cum toate situaţiile în lumea aceasta au si o portită de scăpare, 
depinzând de individ dacă o dibuieste sau nu, tot asa si meteahna lui 
Ghită Andrisan a fost nu o portită, ci o poartă de salvare! Pentru că, 
tot bâlciul cu barbă si nebarbă l-a făcut si pe Ţurcanu să i se facă 
lehamite de el si să-l lase în fantasmagoriile lui. 

Asa a rămas Andrisan onorabil si de invidiat pentru mulţi 
dintre noi. Felul lui de a fi l-a salvat în timpul demascărilor. 

S-ar putea ca tot ce a declarat să nu fi fost decât o născocire a 
imensei lui imaginaţii, ca să mai scape de tortură si să poată salva pe 
cei pe care-i ştia numai el si nu voia să-i declare. N-a vrut apoi să 
ajungă bătăuş în demascări, ci să treacă asa cum a trecut, 
necompromis printr-o acţiune reprobabilă. Nu m-am mai văzut cu el 
după eliberare din cauza prigoanei - el fiind în Bucovina - ca să-l 
întreb care era, până la urmă, adevărul. 

Mulţi dintre noi, ca să scape de tortură, si-au făcut fel de fel de 
planuri să declare vrute si nevrute, ştiute si neştiute. 60 Atitudinea lui 
Ghită însă, dimpreună cu consecinţele ei, i-a mai temperat si i-a adus 
la realitate pe mulţi. 

Cei care au încercat să-l imite însă, au fost descoperiţi si le-a 
fost mult mai greu. 


Magia vit 

Sub numele de Maglavit l-am cunoscut pe bădia Ungureanu 
noi, cei arestaţi la Iaşi si încarceraţi la Suceava, apoi ajunşi la Piteşti 
pe secţiile de muncă silnică si, în special, cei de la camera 3 subsol. 

I s-a dat această poreclă pentru că, în anii 1935-1936, plecase 
pe jos de la Iaşi, până în sudul Olteniei, în satul Maglavit, ca să vadă 


60 „Ştiute si neştiute”, fonnulă din Molitfelnic (cartea de rugăciuni pentru 
preoţi a Bisericii) care defineşte păcatele; aici e folosită pe dos, în programul de 
golire a mintii (n. ed.) 


□ 



206 


Dumitru Bordeianu 


minunea acelui cioban, pe nume Petrache Lupu 61 . 

Vasile Ungureanu era din Târgu-Neamt, cântăreţ de biserică 
sau dascăl cum se spunea prin partea locului. A fost arestat la 
biserica Tălpălari din laşi, unde era paroh părintele Tatulea, legionar 
de marcă si preot de o tinută morală excepţională, mare teolog si 
compozitor. La biserica lui, unde avea un cor minunat, venea toată 
elita laşului. A fost arestat si dânsul în 1948 si condamnat la ani grei 
de închisoare. 

Maglavit făcuse războiul, iar după aceea, fiind talentat la 
muzică, se înscrisese ca student la Conservatorul din laşi, unde l-a 
avut ca profesor si pe părintele Tatulea. A fost arestat în 1948, la 
vârsta de 46 de ani, si a fost condamnat la 15 ani muncă silnică, după 
ce a trecut printr-o anchetă foarte grea la Suceava. Maglavit s-a dat 
apoi student, ca să vină la Piteşti, deşi el făcea parte din organizaţia 
„Răzleţi”. A făcut acest lucru ca să fie, cum spunea el, „cu băieţii”. 
Crescut în duhul ortodoxiei mănăstirilor din regiunea Neamţului, de 
unde era de baştină, era profund creştin, cu o trăire ce putea fi luată 
ca model. 

Fiind un om bun si paşnic, care nu acceptase violenta, 
războiul, cu toate atrocitătJŢţ] lui, îl îngrozise. De aceea si torturile 
care au fost aplicate la Piteşti l-au înspăimântat. La camera 3 subsol, 
a făcut parte din grupul lui Pintilie si s-a impus prin blândeţea si 
bunătatea lui, dar mai ales prin trăirea mistică care i-a impresionat pe 
toti cei din cameră. Pentru căldura sufletească cu care înconjura pe 
fiecare tânăr, m-am legat si eu mult de badea Vasile, văzând în el 
exemplul si trăirea Sfinţilor Părinţi răsăriteni. 

Deoarece luase parte la şedinţele legionare conduse de Pintilie 
si iniţiase cercul mistic, bădia Ungureanu a fost tinta torturilor lui 
Zaharia. A suportat tortura ca un martir, dar ceea ce îl impresiona 
până la lacrimi era vederea tinerilor torturaţi. La fiecare lovitură de 
ciomag, tresărea de parcă ar fi fost lovit el. 


61 Ciobanul de la Maglavit fusese apoi arestat de comunişti, anchetat si 
torturat ca să spună că a fost pus de biserică si de burghezie să vorbească de vedenia 
lui. în urma torturilor de la anchetă a semnat declaraţia asa cum i-au cerut-o 
anchetatorii, după care a fost condamnat la o pedeapsă mică. Când a terminat însă 
pedeapsa, a spus: „M-au bătut ei ca să declar că alţii m-au învătat să spun că L-am 
văzut pe Mosu, dar eu spun că L-am văzut si că praful o să se aleagă de ei, pentru că 
Mosu nu iartă” (n. aut.). 



Mlaştina disperării 


207 


Dacă nu a fost ucis în cameră, aceasta i se datorează lui 
Măgirescu, care avea un deosebit respect pentru el. Fiind mai în 
vârstă decât noi - putea să ne fie tată - a fost ascultat, stimat si iubit 
într-atât, încât îi vedeam pe unii de pe priciuri plângând de durerea 
lui atunci când era torturat. 

El însă n-a lovit niciodată pe nimeni si, datorită lui, nici 
Măgirescu, care-i spunea că era nebun de atâta misticism. 

Bădia Ungureanu avea înfăţişarea unui sfânt bizantin din 
iconografia răsăriteană si a fost dintre putinii camarazi întâlniţi în 
închisoare care ţinea miercurea si vinerea post negru, mâncarea 
lăsându-si-o altora. Datorită acestei trăiri, a fost printre putinii 
camarazi asceţi - excepţie făcând grupul lui Valeriu Gafencu si al 
avocatului Trifan din Braşov - pe care i-am văzut cu ochii mei si în 
care foamea nu si-a putut înfinge colţii. 

Pentru aceştia, viata pământească avea mai putină importantă, 
ei plutind în alte sfere. Şi atunci, cum să nu cred în vieţile sfinţilor si 
ale martirilor asceţi răsăriteni, când i-am văzut pe camarazii mei, 
care duceau o viată după modelul lor? 

Se apropiau Pastile anului 1951 si, într-o seară, văzându-1 pe 
bădia Vasile plângând, nu ştiu cine l-a întrebat de ce plânge. 
Răspunsul lui a fost simplu: „Plâng de durerea fraţilor”. Fraţii lui 
erau cei bătuti. Zaharia, enervat, a intervenit brutal: 

- Cum mă, bandit mistic, ăştia sunt fraţi pentru tine, nu 
bandiţi? Cu simplitate creştină, Ungureanu i-a răspuns: 

- Pentru mine, ei nu sunt bandiţi, pentru că nu mi-au furat 
nimic si nu mi-au făcut nici un rău. 

- Cum mă, nu te-au bătut? 

- Nu ei m-au bătut, răspunse Ungureanu. 

Zaharia, înfuriat, a strigat la el: 

- la să spui, despre alt mistic înrăit ca tine, de banditul 
Bordeianu, ce părere ai? 

Toţi din cameră se aşteptau ca Ungureanu să-mi facă un 
portret în tonul demascărilor. El însă, a răspuns: 

- Fratele Bordeianu este un om blajin. 

A fost cea mai simplă caracterizare pe care mi-a făcut-o 
vreodată cineva. Şi acum, când scriu aceste amintiri, îmi răsună în 
urechi cuvintele lui. 

Enervat până la nebunie, Zaharia s-a năpustit atunci asupra 



208 


Dumitru Bordeianu 


bietului om, l-a călcat în picioare si l-a zdrobit în asa hal, încât nu 
mai ştiai dacă era om sau o masă de came sângerândă. 


Lepădarea 

Conţinutul acestei noţiuni a fost si este foarte controversat 
chiar si la Sfinţii Părinţi, în timpul prigoanelor creştine. Lepădarea de 
la Piteşti a tinerilor legionari de Mişcarea Legionară a îmbrăcat 
forme mult mai complexe decât lepădarea făcută în condiţii obişnuite 
de viată 62 . 

Eu îmi explic demascările mistic. 

Noi, cei ce am trecut prin Piteşti si Gherla am fost si vom fi 
acuzaţi de laşitate poate, de către camarazii noştri, iar duşmanii vor 
avea motive să ne arate cu degetul pentru ce am făcut. 

Vom răspunde în primul rând camarazilor noştri care mai sunt 
în viată încă, precum si celor ce vor veni după noi. 


62 „Fraţii părinţi ai Schitului au proorocit pentru neamul cel de pe unnă. Ce 
am lucrat noi?, ziceau ei. Şi răspunzând unul din ei, mare cu viata si cu numele, avva 
Ishirion, a zis: Noi pomncile lui Dumnezeu le-am făcut. Şi răspunzând fraţii au zis: 
Dar cei după noi, oare ce vor face? Şi a zis: Vor să vină la jumătatea lucrului nostru. 
Şi au zis fraţii: Dar cei după dânşii? A zis avva Ishirion: Nu au nicidecum lucru cei 
ai neamului si rândului aceluia, ci va să le vină lor ispită. Şi cei ce se vor afla 
lămuriţi în vremea aceea, mai mari si decât noi si decât Părinţii noştri se vor afla” 
(Patericul egiptean , Pentru avva Ishirion). 

„Ce ispită înfricoşătoare va fi oare, să se arate lămuriţi, cu toate că nu vor 
avea nici o lucrare si vor fi mai mari decât pustnicii cei mai minunaţi? Ispita 
neamului celui de pe urmă a si sosit, mai grozav acum, cu apropierea venirii lui 
Antihrist, încât ameninţă să-i piardă pe cei aleşi” (Sfântul Ioan Iacov, Ispita 
creştinilor cu adevărat ortodocşi). 

Această proorocie a fost făcută în veacurile IV-V, în Egipt. Cine erau 
„Părinţii noştri”? Părinţii noştri sunt sfinţii mucenici ai primelor trei veacuri de 
creştinism. „Lămurit” înseamnă curătat, nepătimitor, care, răstignindu-se împreună 
cu Hristos, a biruit patimile si poftele acestei lumi. Lepădarea de Mişcarea 
Legionară însemna lepădarea nu de eroii si de doctrina ei, cum s-ar părea la prima 
vedere, ci de credinţa în Hristos si de învierea neamului românesc. Prin lepădarea de 
neam omul se dă în mâna lui satan, al cărui plan, în secolul XX, a fost de a înşela 
neamurile dezbinate tot de el în secolul XIX, si de a le desfiinţa (vezi Apocalipsa 20. 
8). Prin a nu se lepăda de Hristos si a răbda torturile până la capăt, aceşti tineri 
legionari au ajuns mai mari decât Sfinţii Mucenici ai primelor trei veacuri, care nu 
au avut de pătimit chinuri si chinuiri atât de cumplite (n. ed.). 




Mlaştina disperării 


209 


Da! Am fost slabi si neputincioşi si o mărturisim. Dar nu din 
frică de moarte, moarte pe care o doream în fiecare clipă, ci din 
groaza de a nu ne pierde minţile ca Pintilie, Nedelcu, Şoltuz, lonescu 
si ceilalţi... Să trăiască cei care ne acuză în aceleaşi condiţii această 
teroare si groază si atunci vom mai vorbi. 

Aceia dintre noi care au fost ucişi au răscumpărat însă prin 
jertfa lor slăbiciunile noastre. Legiunea va trăi prin martirii, eroii si 
luptătorii ei. Ne doream moartea în fiecare clipă, fără a fi lăsaţi însă 
să murim sau să ne sinucidem. Scopul torturii, în esenţa ei, a fost nu 
să ne ucidă, pentru că această crimă ar fi fost considerată genocid, ci 
să facă din noi nişte ucigaşi si informatori notorii. Medicii din 
lagărele de concentrare naziste au fost intr-un fel mai umani, 
îngăduind moartea, pe câtă vreme medicii comunişti de la cabinetele 
medicale din închisori, agenţi ai Securităţii si rivalizând în crime cu 
Ţurcanu, au împiedicat-o, ca să facă chinul mai mare 63 . 

Duşmanilor noştri care ne-au prigonit, când ne vor aminti 
sarcastic că „Moartea, numai moartea legionară ne este cea mai 
scumpă nuntă dintre nunti...” le vom răspunde printr-o întrebare: ce 
au făcut ei oare în regimul comunist din România? Noi ştim foarte 
bine ce au făcut si de aceea îi întrebăm: eroii si martirii lor unde 
sunt? Iar complicitatea lor la atâtea crime? Dacă ar fi fost si ei 
încercaţi cu sute de ciomege peste trupul lor, ce ar fi devenit? 

Nu cerem de la oameni nici iertare, nici înţelegere, căci 
compătimirile nu mai încălzesc cu nimic. Este atât de uşor să acuzi 
atunci când tu nu ai fost atins nici măcar cu un deget! 

Se împlineau cinci luni de torturi aplicate sistematic, după 
plan. Misteriosul anchetator din 26 octombrie ne avertizase că ne va 
împinge până la nebunia deznădejdii atunci când mi-a spus: „De 
beton armat să fiţi bandiţilor, si tot o să vă muiem”. 

După aceste cinci luni de torturi de neimaginat, ne muiaseră, 
dar nu pe toti. 


63 „Toate chinurile iadului au ^cjastă trăsătură: sunt mai rele decât orice 
moarte si totuşi nu aduc moartea. Moartea este tot atât de dorită în iad ca viata pe 
pământ. Moartea ar fi o fericire pentru cei din iad, dar nu-i posibilă: soarta lor este o 
viată fără de sflrsit pentru suferinţele fără de sfârsit. Chinuri insuportabile îi apasă în 
iad pe cei condamnaţi de Dumnezeu; chinul cel mai greu al sufletului, acolo în iad, 
este deznădejdea” (Sfântul Ignatie Briancianinov, Aducerea aminte de moarte ) (n. ed). 



210 


Dumitru Bordeianu 


La întrebarea anchetatorului dacă mai eram legionar, i-am 
răspuns că nu puteam fi altceva, deoarece fusesem condamnat pentru 
acest motiv. El continuase, zicându-mi că s-ar putea să spun într-o zi 
că nu mai sunt legionar. 

Şi îsi atinseseră scopul, nu însă cu cei ucişi sau înnebuniţi, 
pentru că aceştia au continuat să-si mărturisească credinţa lor în 
Dumnezeu si în Legiune. 

Lepădarea noastră a fost urmarea torturilor continue de 
nesuportat. Ne-am întrebat dacă această lepădare nu a fost decât o 
minciună, pentru că a fost formală. Răspunsul rămâne să-l dea 
Legiuitorul. Ne-am întrebat iarăşi, oare lepădarea noastră de 
Mişcarea Legionară a făcut rău cuiva? Ei i-am făcut rău, sau nouă? 
Poate si una si alta. Numai afirmaţia liberă, neîngrădită de nici un fel 
de constrângere, fizică sau morală, este valabilă. Noi ne-am lepădat 
de Mişcarea Legionară, nu de frica morţii, ci convinşi că torturile 
continuă sine die si ne vom pierde minţile. Oare, pentru un om cu 
mintea întreagă, nu este de preferat moartea, în locul nebuniei? Cel 
ce ar dori să verifice aceste afirmaţii nu are decât să viziteze un azil 
de nebuni. 

în această stare eram când Zaharia ne-a întrebat pe fiecare 
dacă mai eram legionari. Colegii nelegionari erau grupaţi la un loc pe 
priciul din dreapta uşii. 

Primul întrebat a fost Ghită Reus. Creştin si legionar până în 
adâncul sufletului, un tânăr cu o atitudine ireproşabilă, fusese torturat 
din ordinul lui Ţurcanu în mod special, ca unul dintre cei mai 
înverşunaţi opozanţi ai acestuia. 

La întrebarea lui Zaharia, Reus a spus: 

„Am fost arestat, judecat si condamnat pentru activitate 
legionară interzisă. Aceasta a fost declaraţia dată si semnată de mine 
la anchetă. în Codul Penal însă nu este nici un articol prin care să 
poţi fi condamnat pentru activitate legionară. Din punct de vedere 
juridic, noi am fost condamnaţi în baza articolului 209 Cod Penal, 
pentru crimă de uneltire împotriva ordinii sociale”. 

„Deci, dacă eu nu am fost condamnat ca legionar, atunci cum 
poţi dumneata spune dacă mai sunt sau nu legionar, din punctul de 
vedere al legii? Regimul comunist mă consideră oare legionar sau 
nelegionar? Dacă mă consideră legionar, pentru activitatea mea 



Mlaştina disperării 


211 


legionară, atunci nici o lege nu-i dă dreptul autorităţii să mă 
constrângă să nu mai fiu legionar. Nu-i asa? Dacă, după Codul Penal, 
eu nu sunt legionar, atunci de ce sunt obligat să mă lepăd de ceea ce 
nu sunt?” 

„Eu, ce am făcut am plătit, fie ca legionar, fie ca nelegionar. 
Ceea ce sunt sau nu sunt este o problemă de conştiinţă si nimeni din 
lumea aceasta nu mă poate constrânge să-mi dezic conştiinţa. 
Conştiinţa este strict personală si peste intimitatea ei numai eu sunt 
stăpân. Eu pot fi judecat si condamnat din punct de vedere comunist 
numai atunci când îmi exteriorizez public opiniile sau credinţele, prin 
cuvânt mărturisit că sunt împotriva comunismului. Nici o lege din 
lumea aceasta, nu mă poate constrânge să-mi exteriorizez gândurile 
si intimitatea conştiinţei”. 

La expunerea lui Reus, Măgirescu, care terminase Dreptul, n-a 
spus nici un cuvânt. In intimitatea lui, era de acord cu Reus; probabil 
că si el îi spusese acelaşi lucru lui Ţurcanu. 

Expunerea i-a descumpănit pe toti cei din cameră, până si pe 
Zaharia, şeful comitetului de tortură. El si-a notat cele spuse de Reus, 
pentru a-1 informa pe Ţurcanu. 

A venit apoi rândul lui Tudose, care a răspuns că nu s-a gândit 
niciodată la această problemă, dacă mai este sau nu legionar, pentru 
că, asa cum spusese Reus, aceasta este o problemă de conştiinţă. 

Al treilea a fost Gelu Gheorghiu care, cu atitudinea lui de om 
bun, interpretând totul prin prisma morală, i-a răspuns lui Zaharia: 

„Mă întreb dacă am fost vreodată legionar, pentru că din 
punctul meu de vedere, a fi ceva înseamnă a te identifica cu ceea ce 
afirmi că eşti. Prin urmare, mă întreb, m-am identificat eu oare cu 
Mişcarea Legionară?” 

„Corneliu Codreanu a fost primul care s-a identificat cu ceea 
ce a spus că este si asa a fost asasinat. Moţa si Marin de asemenea s- 
au identificat cu ceea ce au spus că sunt si asa au si murit. Toti 
martirii legionari s-au identificat cu ceea ce au spus că sunt si asa au 
si fost asasinaţi”. 

„In camera aceasta au fost doi legionari, Pintilie, pe care 1-ati 
ucis - si Nedelcu, care a înnebunit. Iar eu, dacă reuşeam, mă 
sinucideam (asa cum judec acum, as fi fost un las), iar acum sunt 
întrebat dacă mai sunt sau nu legionar”. 

„Eu pun problema în felul următor: am iubit o fată tare 



212 


Dumitru Bordeianu 


frumoasă, am iubit-o din toată inima dar, la un moment dat, a trebuit 
să-i spun că nu mă mai căsătoresc cu ea. Fata îmi cere explicaţii, dar 
eu ce explicaţii să-i dau, pentru că poziţia mea fată de ea a rămas 
neschimbată?” 

„Eu nu pot da explicaţii, pentru că mă torturează unul cu 
knutul si, fără voia mea, mă constrânge să-i spun ceea ce vrea el, nu 
ceea ce simt eu. Deci, domnilor, ceea ce cereţi dumneavoastră este 
pur si simplu un act formal, deoarece în intimitatea conştiinţei mele 
nu veţi putea pătrunde niciodată. Or, pe dumneavoastră vă 
interesează numai acte formale si dacă aceasta vreţi, veţi obţine ceea 
ce vreţi în urma torturilor pe care le aplicaţi si pe care le veţi mai 
aplica. Dar aceasta nu corespunde niciodată realităţii, pentru că oricât 
ne-am lepăda noi de Mişcarea Legionară, noi tot vom fi consideraţi 
legionari”. 

„Eu însă vă voi răspunde la această întrebare, dar fie-mi 
îngăduit să mă mai gândesc la aceasta”. 

Afirmaţiile lui Gelu Gheorghiu ne-au dat posibilitatea multora 
dintre noi să răspundem la fel. 

După Gelu Gheorghiu a venit rândul meu. Camarazii din 
cameră nu cunoşteau torturile din camera 2 parter si nu asistaseră la 
lepădarea mea de Mişcarea Legionară. 

Eram însă convins că, în urma torturilor pe care le trăisem si 
aveam să le mai trăiesc, atât eu, cât si camarazii mei, decât să 
înnebunim, va trebui să ne lepădăm formal de Mişcarea Legionară. 

Asa că, am răspuns că nu m-am gândit si ca urmare va trebui 
să mai reflectez, pentru că este o problemă de conştiinţă, asupra 
căreia nu te puteai pronunţa imediat. 

La întrebarea lui Măgirescu, cât timp de reflecţie îmi trebuia, 
i-am dat o lună sau două, la care Zaharia a intervenit brutal: „Am să 
te fac eu să mai scurtezi din timp”. Măgirescu i-a spus însă să mă 
lase deocamdată în pace. 

După noi, toti ceilalţi: Dinescu, Sântimbreanu, Ciomea, Sârbu, 
Ungureanu, Popescu Paul, Zelică Berza, Grigoras, Hutuleac, etc. au 
cerut timp de gândire. 

Nedelcu si Ionescu, nelegionari, care dădeau semne că si-au 
pierdut minţile, nu au fost întrebaţi nimic. Dintre toti, numai cinci au 
declarat că nu mai sunt legionari, tinerii aleşi de Zaharia să facă de 
planton în timpul nopţii. 



Mlaştina disperării 


213 


A doua zi, seara, după ce Zaharia i-a prezentat raportul lui 
Ţurcanu, acesta a venit la noi. 

Nu se poate descrie fizionomia lui Ţurcanu în astfel de situaţii. 
Cum a intrat în cameră, s-a dus direct la Reus si i-a spus ironic: 

„Colega, pui problema de drept, nu? Tot de drept, pentru că 
am fost colegi de facultate, nu te pot contrazice. însă o să vezi tu si o 
să simţi pe pielicica ta de legionar încarnat ce metodă am să-si aplic 
eu tie, ca să spui că nu mai eşti legionar cât o să trăieşti, chiar dacă 
te-ar spânzura Horia Sima”. 

„îti aminteşti, când au început demascările cu voi, bandiţilor, 
în camera aceasta, eu v-am spus că o să vă aduc în stare să spuneţi tot 
ce stiti si ce nu stiti si voi face din voi tot ce vreau eu, nu? Ei, băgaţi 
bine la cap, bandiţilor, că vă voi aplica metode de „dragoste” - făcea 
aluzie la Gheorghiu - încât să spuneţi că nu mai sunteti legionari si 
n-o să vă mai trebuiască atâta timp de gândire, cum a afirmat 
banditul ăsta mistic, Bordeianu. Şi stiti voi, bandiţilor, că eu mă tin 
de cuvânt, asa cum m-am tinut si până acum”. 

S-a uitat la toti cei de pe priciuri si, fără să mai spună ceva, a 
plecat împreună cu Zaharia. 

Declaraţiile publice au continuat, în cameră, precum si cele 
scrise, la camera 4 spital. 

Eram siguri că, după vizita lui Ţurcanu, Zaharia va veni cu o 
nouă metodă de tortură. 

După masa de seară, Zaharia s-a întors ca un taur înfuriat si si- 
a debitat repertoriul lui muzical. A ales zece dintre noi si, împreună 
cu cei din comitet, ne-a aplicat legea „dragostei lui Gheorghiu”. 

Apoi, ne-a fixat o nouă poziţie pe priciuri: în loc să ţinem 
mâinile pe genunchi, trebuia să le ridicăm în sus, pe lângă cap. După 
bătaia primită, abia ne mai puteam mişca, iar prin tinerea mâinilor în 
sus în poziţie fixă, surescitarea nervoasă se intensifica în asa măsură, 
încât era imposibil de suportat. 

Atunci ne-am convins cu totii că, până la urmă, nu vom putea 
răbda si nu vom avea de ales decât să ne lepădăm de Mişcarea 
Legionară sau să înnebunim. 


Pastile din 1951. Hula adusă Fiului lui Dumnezeu 



214 


Dumitru Bordeianu 


Săptămâna care a urmat acestor întâmplări a rămas de neuitat. 
Noua poziţie fixă era atât de greu de suportat, încât doream, mai mult 
ca oricând, să vină moartea sau un cutremur să dărâme fortăreaţa 
Piteşti, iar molozul ei să ne îngroape pentru totdeauna. Cât de 
aşteptată a fost si căt de sublimă ni se părea acum moartea de martir! 
Numai Dumnezeu însă ştia când avea să ia sfârsit această tortură si în 
ce fel. 

Se apropiau Pastile si eram îngroziţi la gândul că ceea ce se 
petrecuse la Crăciun se va repeta aidoma si de Paşti, cu aspecte însă 
mult mai satanice, pe care imaginaţia omului sănătos la minte nu le 
poate crea. 

Era Duminica Floriilor, înainte de Săptămâna Patimilor. 

în acea după-amiază, Zaharia s-a întors de la camera 4 spital si 
a făcut o nouă redistribuire pe prici. 

Deodată, mi-a trecut prin minte că se pregătea ceva straniu, 
ceva de nedescris, în legătură cu Săptămâna Patimilor si cu Pastile. 

Primul pe prici, a fost aşezat, după noua ordine, a fost 
Maglavit, urmat de Nedelcu, de Bordeianu Dumitru, autorul acestor 
jalnice amintiri, Popescu Paul, Zelică Berza, Grigoras, Hutuleac, 
Sântimbreanu, Reus, Gheorghiu si Andrisan. 

Toţi aceştia făcuseră parte din grupul lui Maglavit. Când am 
văzut această nouă ordine si mai ales faptul că toti eram din grupul 
mistic 64 , fără să ne dăm seama, o groază ne-a cuprins, presimţind 
ceea ce ne aştepta. 

Luni, în Săptămâna Patimilor, imediat după prânz, Zaharia s-a 
întors cu un teanc de hârtii în mână, mai multe mături tocite, un 


64 Mistic: cuvântul a desemnat în lumea legionară, întâi, pe Moţa, 
întemeietorul Frăţiilor de Cruce, care a si murit ca un sfânt mucenic. Mai apoi le-a 
fost atribuit celor din grupul lui Valeriu Gafencu, membri ai Frăţiilor de Cruce în 
clipa arestării lor, care, între 1941-47, citiseră si puseseră în lucrare, la propriu. 
Evanghelia, Vieţile Sfinţilor si Filocalia (primele 4 volume), si ajunseseră la o înaltă 
măsură duhovnicească (doi dintre ei, Angliei Papacioc - azi Arhimandritul Arsenie 
de la Techirghiol - si Constantin Dumitrescu, poreclit de către torţionari „Fachirul” 
- Monahul Marcu Dumitrescu de la Mănăstirea Sihăstria, plecat în 1998 la cele 
veşnice s-au călugărit imediat la ieşirea din închisoare). După 1948, termenul de 
„mistic” a fost dat celor care, punându-si toată nădejdea si aşezarea lor interioară în 
Hristos, au căutat să vadă, dincolo de „realitate”, Pronia Dumnezeiască si lupta 
diavolului, prin slugile sale, împotriva creştinismului si a creştinilor din marea 
temnită comunistă numită România (n. ed). 


□ 



Mlaştina disperării 


215 


ghem de ată groasă, nişte cutii de conserve goale, mangal si o 
sticluţă. 

Le-a aşezat pe priciul nostru, si, din cozile de mătură, ne-a pus 
să facem cruci. 

Una din cruci, mai mare, era pentru Ungureanu. 

Nu ghiceam ce avea de gând să facă Zaharia. Din cutia de 
conserve, a făcut cădelniţă, iar hârtiile aduse le-a împărţit celor ce se 
lepădaseră de Mişcarea Legionară si la vreo 5-6 care făcuseră de 
planton de la 15 ianuarie. 

După ce toate acestea au fost pregătite, Zaharia ni s-a adresat 
în felul următor: ,Misticilor si - celorlalţi din cameră - bandiţilor, 
pentru că credeţi în Dumnezeu si în Patimile Lui, iar după cum stiti 
eu nu cred în astfel de baliverne, si pentru că este Săptămâna 
Patimilor, să vedeţi si voi ce patimi vor îndura aceşti mistici!” 

Oricine mi-ar fi spus si orice as fi citit în cea mai pornografică 
literatură, nu mi-as fi putut închipui niciodată că nişte minţi 
satanizate si bolnave puteau născoci asemenea măscări, pentru a huli 
si ofensa Majestatea lui Dumnezeu, Sfinţenia si Neprihănirea Lui. 

Asa cum am mai relatat cu ocazia Crăciunului din 1950, nu-mi 
voi îngădui - pentru bruma de cultură si carte pe care mi-am însusit- 
o în decursul anilor de învăţătură, pentru bunul simt si pudoarea unui 
umil creştin - să prezint înaintea cititorilor astfel de abjecţii adresate 
lui Dumnezeu. Dacă le-as pronunţa sau le-as scrie, m-as face 
purtătorul de cuvânt al satanei si al slugilor lui. 

Ce sens ar avea să descriu pornografiile, insultele si hula adusă 
lui Dumnezeu? Cei credincioşi ne vor crede pe cuvânt, avându-i 
martori pe Dumnezeu si pe acei ce, în Numele Lui, au îndurat astfel 
de torturi. Nu ne vor crede ateii, care si asa hulesc pe Dumnezeu, fără 
a fi torturati. 

Din după-masa de luni si până în Vinerea Mare, când se cânta 
Prohodul în bisericile noastre, precum si în cele trei zile de Paşti, s-a 
cântat tot timpul pe melodia Prohodului, de către cei zece care se 
lepădaseră de Mişcare, plus plantoanele, tot acest repertoriu de 
pornografii, măscări si scabrozităti, care depăşeau orice imaginaţie 65 . 


65 Toate s-au întâmplat după Talmudul inspirat de „tatăl minciunii” (vezi 
Nota finală a acestei cărţi) (n. ed.). 



216 


Dumitru Bordeianu 


Noi, „misticii”, am fost purtati timp de opt zile, în genunchi 
prin cameră, de la un capăt la altul, în frunte cu Ungureanu, 
închipuind patimile Domnului. 

Lui Ungureanu i-au făcut coroană de spini, iar în cutiile de 
conserve s-a pus mangal stropit cu gaz lampant si i s-a dat foc, ca să 
tămâiem cu ele, în timp ce mergeam în genunchi, făcând metanii. 

L-am văzut pe Ungureanu plângând ca niciodată, îngrozit de 
ceea ce ne-au fortat să facem. 

Ce mi-a cutremurat sufletul în timpul acestei torturi a duhului, 
a fost imaginea mamei, pe care am văzut-o în fata ochilor, îndoliată, 
asa cum înţelegea ea să trăiască Săptămâna Patimilor Mântuitorului. 
O vedeam plângând; îi era poate gândul la suferinţele mele, deşi 
biata de ea nu ştia în ce iad mă aflam. 

La fel, le vedeam plângând pe toate mamele celor torturati si 
îngroziţi de a fi puşi să-L hulească pe Dumnezeu. Dacă ar fi văzut 
aceste mame la ce au fost supusi fiii lor, multe dintre ele si-ar fi ieşit 
din minţi. 

După opt zile de mers în genunchi, ni s-au rupt pantalonii, iar 
genunchii erau numai o rană. 

Singurul dintre noi care a refuzat să participe la acest ritual 
satanic 66 , a fost Nedelcu Aristide. Asa înnebunit cum era, s-a 
desprins din cortegiu. A fost tolerat, pentru că, spuneau ei, îsi iesise 
din minţi. 

La sfârşitul celor opt zile de chin si umilinţă, de dimineaţa 
până seara, distruşi sufleteşte, scârbiţi de noi înşine, de neputinţa si 
slăbiciunea noastră, imploram Cerul să ne ia zilele. 

Din cauza mersului pe ciment, genunchii noştri erau o rană 
sângerândă si, când atingeam cimentul, călcam parcă pe ace. Dar, în 
afară de rănile fizice, această degradare spirituală a lăsat răni si mai 
adânci în sufletele si conştiinţa noastră. 

Mă gândeam cu groază în acele momente dacă aveam să 
petrecem la fel si alte sărbători ale Naşterii si ale învierii lui Hristos, 
în timp ce părinţii, fraţii, surorile si prietenii noştri vor trăi bucuria 
adevăratelor sărbători. 

Nu numai în camera 3 subsol s-au petrecut asemenea orgii, ci 


66 Dc observat asemănarea dintre acest ritual si ritualurile masonice si new- 
age (n. ed.). 


□ 



Mlaştina disperării 


217 


în toate celelalte camere, după cum aveau să mărturisească, după 
demascări, cei ce le-au trăit ca si noi. 

lată scopul final al reeducării comuniste: scoaterea lui 
Dumnezeu din inimile oamenilor si prăbuşirea lor în neant 67 . 


Ultima constrângere de lepădare 

Torturile cu ridicarea mâinilor, apoi prostituarea spirituală si 
morală a conştiinţei, ne-au întărit convingerea că vom ajunge, până la 
urmă, ori la nebunie, ori la lepădarea de Mişcarea Legionară. 

în cele două săptămâni de după Paşti, când s-a continuat cu 
declaraţiile publice si cu cele scrise la camera 4 spital, fiecare dintre 
noi si-a făcut un sever proces de conştiinţă, gândindu-se ce să aleagă. 
Nebun, n-ai mai fi fost de folos nimănui. Dacă te lepădai, insultai 
Mişcarea, având însă o sansă, aceea de a te păstra întreg la minte. 

Se mai punea o întrebare: după cele văzute si trăite, convinşi 
fiind că nici într-o sută de ani nu se va întâmpla nimic în lagărul 
comunist, pentru că fuseserăm vânduţi ca o marfa pieritoare, pentru 
interese meschine, fără să se tină seama de drepturile omului, de care 
se făcea atâta caz, în aceste condiţii deci, mai avea rost să trăieşti? 

Pe de altă parte, ca indivizi singuratici, ce mai reprezentam noi 
pentru Mişcarea Legionară? Atunci aŢrnP intraserăm pe poarta acelui 
infern, noi eram deja morţi pentru Legiune. Noi nu ne-am făcut decât 
datoria să luăm parte la o luptă pe care o pierdusem deja si în care 
am fost îngenunchiati si torturaţi. Or, atunci ce rost mai avea dacă ne 
lepădăm sau nu de Mişcarea Legionară? Lepădarea ducea la 
compromiterea totală, la desconsiderare, iar nelepădarea, la nebunie, 
în ceea ce mă privea, alternativa nu avea nici o raţiune. Ajunsesem 
atât eu, cât si camarazii mei, la ultima limită, la punctul mort. 

Cei mai optimişti dintre noi au încercat să-si rezolve această 
problemă de conştiinţă ca Gheorghiu, cel cu exemplul fetei 
frumoase, pe care o iubea atât de mult. Şi mulţi i-au urmat exemplul, 
lepădându-se formal. 

Ceea ce nu adusese anul, a adus ceasul în care a murit 


67 Acesta e telul satanei, să tragă «în întunericul cel mai din afară» întreaga 
omenire, «să piardă, de va li cu putintă, si pe cei aleşi» (n. ed.). 



218 


Dumitru Bordeianu 


„balaurul roşu” de la Kremlin. 

Totuşi, era prea târziu. Mulţi se lepădaseră de Mişcarea 
Legionară. Celor ce au cerut o amânare li s-a refuzat. Singurul care 
nu s-a lepădat a fost Nedelcu Aristide, nebun însă, deci scos din 
calcul. 

Acesta a fost scopul ocultei de la Moscova: să ne lepădăm de 
Legiune, prin torturi continue si insuportabile, ca să ne compromitem 
moral unul fată de altul si să ne pierdem încrederea reciprocă. 

Voi, camarazi ai noştri care n-ati trecut pe unde am trecut noi 
si mai sunteti în viată, si cei care veţi veni după noi, judecati-ne cum 
vă va îndemna conştiinţa. Pe noi ne-a judecat sever conştiinţa 
noastră. Torturile prin care am trecut nu le dorim nici duşmanilor 
noştri. 

Ce argumente mai pot aduce eu, în legătură cu lepădarea 
noastră de Legiune? Ne va judeca istoria, după o dreaptă judecată si 
nu o parodie de proces, asa cum ne-au făcut bolşevicii, în spatele 
cărora trona Internaţionala roşie. 

Cei mai buni si mai mari dintre noi au fost ucişi. 


Denigrarea Legiunii si a şefilor legionari 

Hidra satanei, comunismul, nu s-a mulţumit însă numai cu 
compromiterea noastră unul fată de celălalt, prin lepădarea de 
Legiune, ci ne-a constrâns să aducem cele mai josnice insulte, 
calomnii si denigrări Căpitanului nostru, şefilor si camarazilor noştri 
pe care i-am cunoscut. 

Nicolski voia să aibă în scris de la tineretul legionar, nu 
lepădarea de Mişcarea Legionară, pentru că aceasta nu ni s-a cerut în 
scris, fiind si ei convinşi că nu era decât formală, ci ceva mai mult. 

Rog pe camarazii mei să înţeleagă si să fie convinşi că 
majoritatea dintre noi, cu foarte puţine excepţii, s-au lepădat doar 
formal de Legiune si au rămas tot restul vieţii pe poziţia exprimată la 
interogatoriu de Gheorghiu în povestea cu fata frumoasă căreia i-a 
rămas fidel. 

Cât priveşte denigrarea, calomnierea, insultele si înjosirea 
şefilor legionari, ele n-au fost scrise de noi, ci de către cei din 
comitet. Ele au fost adunate si date lui Ţurcanu, care le-a trimis lui 



Mlaştina disperării 


219 


Nicolski. 

în general, la tineretul legionar de la muncă silnică, problema 
denigrării şefilor legionari a fost cât se poate de decentă. Văzând 
Nicolski că nu ajunge la scopul urmărit, a inventat atunci insulte si 
calomnii la adresa celor mai mari şefi legionari, pe care le-a dat în 
scris şefilor comitetelor de tortură, prin Ţurcanu, ca să fie citite în 
fata noastră. Majoritatea dintre noi, cu rare excepţii dintre elevii si 
studenţii mai tineri, n-au dat nici o importantă acestor calomnii. 

în această privinţă, tot Gheorghiu a dat soluţia. 

întrebat ce fapte reprobabile ar sti despre şefii legionari si 
despre legionari în general, cu un calm de sfânt si cu o atitudine 
morală ireproşabilă, el i-a răspuns lui Zaharia: „Bine, domnule, m-ai 
torturat să-mi părăsesc iubita, identificată cu Legiunea, să n-o mai 
iubesc, să mă lepăd de ea, dar ca s-o insult, s-o denigrez, s-o 
calomniez pentru că am iubit-o cândva, acest lucru, domnule, nu se 
mai poate!” 

„Nici dacă cel iubit te-a părăsit, pentru dragostea avută fată de 
el, bunul simt nu-ti permite să-l vorbeşti de rău. Ne-ati torturat, 
obligându-ne să ne mâncăm excrementele si să spunem că a fost un 
lucru bun, dar, în problema dragostei, nu mai încape compromis”. 

„Eu nu ştiu nimic, nici n-am văzut si nici n-am auzit despre 
fapte reprobabile ale şefilor legionari pe care i-am cunoscut. Vreţi să 
inventez calomnii 68 ? Nici asta nu se poate!” 

Atitudinea lui Gheorghiu a fost salvatoare pentru majoritatea 
dintre noi. La fel am răspuns si eu la întrebarea lui Zaharia si pentru 
asta am plătit cu vârf si îndesat. 

Cum puteau fi defăimaţi, ce li se putea reproşa lui Radu Gyr, 
Nicolae Pătrascu, Vică Negulescu, Costache Oprisan, Gabriel 
Bălănescu, lui Radu Mironovici, Petre Ţutea, Mircea Nicolau, 
grupului inginerilor de la Politehnica din Iaşi, lui Nelu si Ion 
Păunescu, lui Eugen Teodorescu, preotului si avocatului Pâslariu, 
procurorului Ambrozie si soţiei, lui Gili Ioanid, Ion Ianulide, 
Popescu Ion, Lefa Aristide, Popescu Traian, Florică Dumitrescu, 
Mircea Motei, Gelu Gheoghiu, Reus Gheorghe, fraţilor Scutaru, lui 


68 Defăimarea purtătorilor de har, cum erau aceşti eroi pomeniţi aici, aducea 
după sine retragerea harului lui Hristos de la cei ce o făceau, iar după aceea, 
apostazia (n. ed.). 


□ 



220 


Dumitru Bordeianu 


Ion si Mihai Lungeanu, lui Lazăr Andrei, Emil Brânzei, Teodora 
Valeriu, fraţilor Ion si Costică Stamate, lui Vasile Pătrascu, Neculai 
Simionescu, Pintilie Ion, Nedelcu Aristide, Iosub Mihai, Costică 
Butan, Zelică Berza, Ungureanu Vasile, Hoinic Dragos, preotului 
Tatulea, Oiţei Manoliu, lui Nicola Beuran, surorilor Dumitriu, lui 
Gioga Parizianu, Gherase Aurel, preotului Grebenea, lui Aurel 
Obreja si încă miilor si miilor de legionari nepomeniţi aici? 

De aceea le cer iertare camarazilor morţi în închisori si celor 
care mai trăiesc, cărora nu le-am amintit numele si care au fost tot 
atât de buni, dar pe care memoria mea nu i-a putut retine. Nu i-am 
trecut nici pe cei din străinătate, pe cei paraşutaţi si nici pe cei din 
grupul lui Gavrilă din Făgăraş. 

Sau, ce puteam spune rău despre setul Mişcării Legionare, 
Horia Sima, sub a cărui comandă ne aruncasem în luptă? 

Prin aceste denigrări, insulte si calomnii, oculta moscovită 
urmărea smulgerea din inima si conştiinţa tineretului legionar a 
mitului elitei legionare. Acesta a fost scopul pe care si l-a propus, dar 
pe care n-a reuşit să-l atingă. 

Văzând Zaharia că nu scoate de la noi ce sconta, a adus de la 
Ţurcanu nişte hârtii, scrise cu tot felul de invective si ni le-a citit. Dar 
nici asa n-a reuşit să-si atingă scopul, pentru că trebuia să prezinte 
probe sau cel învinuit să-si recunoască el însusi fapta. 

Ca să-si ascundă miseliile, comuniştii le aruncau pe seama 
adversarilor lor. 


Tortura conştiinţei morale 

Prima dată când am fost întrebaţi dacă mai suntem sau nu 
legionari, numai cinci dintre noi spusesem că nu mai eram. 

A urmat apoi tortura poziţiei fixe pe prici cu mâinile în sus si 
bătăile administrate celor ce nu suportau această tortură, 
continuându-se cu batjocorirea lui Dumnezeu din Săptămâna 
Patimilor si „pelerinajul” în genunchi prin cameră, timp de opt zile, 
urmate de lepădarea tuturor de Legiune. 

Atunci Ţurcanu a afirmat în fata tuturor că nu mai există 
legionari. 

Eram în a şaptea zi de torturi de nedescris. Memoria ne fusese 



Mlaştina disperării 


221 


golită de „tot ce ştiam si nu ştiam” referitor la activitatea noastră si a 
celor din „libertate”. 

Pentru a mai scăpa de această tortură insuportabilă mulţi dintre 
noi, si mai ales dintre cei tineri, au declarat vrute si nevrute, ştiute si 
neştiute, pentru că suferinţa depăşise limita de rezistentă. 

Vorba românească: „Să nu dea Dumnezeu omului cât poate 
răbda”, se adeverise într-un mod dramatic. Fotografia acestor figuri 
care exprimau deznădejdea ajunsă la culme, si chinul ajuns la 
nebunie, ar fi fost cea mai cutremurătoare dovadă a bestialei 
dezlănţuiri satanice. Psihologii, parapsihologii, psihiatrii si alţi 
specialişti ar fi avut un bogat material de studiu. Imaginile ar fi grăit 
din plin ce înseamnă teroarea comunistă si de ce nu s-a petrecut până 
în prezent, nici un fel de răscoală în imperiul comunist împotriva 
satanicei stăpâniri. 

Dacă declaraţiile, scrise si nescrise, ne-au pustiit memoria, 
dacă lepădarea de Legiune ne-a compromis ca legionari, totuşi cea 
mai odioasă tortură, care a acţionat în intimitatea noastră, a fost 
prostituarea conştiinţei morale. 

Conştiinţa este cea mai intimă parte a omului. 

Datorită acestei intimităţi, inabordabile de către un alt subiect, 
Mântuitorul a instituit Sfânta Taină a Spovedaniei, prin puterea dată 
Sfinţilor Apostoli si transmisă de aceştia tuturor preoţilor, până la 
sfârşitul lumii, prin cuvintele: «Ce veţi dezlega pe pământ, dezlegat 
va fi si în ceruri si ce veţi lega pe pământ, va fi legat si în ceruri». 
Acest mandat, încredinţat omului prin preoţi, este mandatul prin care 
Dumnezeu i-a îngăduit insului să ia parte la marea operă de mântuire 

69 

a sa . 

Cel ce se spovedeşte îsi goleşte conştiinţa, în fata duhovnicului 
său, de tot ce este inuman în el, de toate ispitele si momelile 
diavoleşti si de tot răul făcut semenului. 

Din toate torturile pe care le-am văzut si pe care, de acum, si 
cititorul a fost în măsură să le cunoască, tortura morală a întrecut 
orice imaginaţie. De aceea, nimeni nu are dreptul în lumea aceasta să 
siluiască sub nici un motiv intimitatea conştiinţei aproapelui său, 


69 Pătimitorul a înţeles că, prin „spovedania” cerută de călăi, taină întoarsă 
pe dos, se unnărea distrugerea conştiinţei, adică a împărăţiei lui Dumnezeu din 
inima omului (vezi notele 51, 56, 60) (n.ed.). 




222 


Dumitru Bordeianu 


pentru că libertatea de conştiinţă a fost dată omului de Dumnezeu. 

Fiecare dintre noi a fost torturat ca să-si dea seama că nu are 
nici o posibilitate de a se sustrage acestei „prostituări” morale. 

De aceea, unii au inventat sau exagerat fapte pe care nu le-ar 
putea crede nici cea mai bolnavă minte, numai ca să fie crezuţi si să 
scape de torturi. Erai întrebat dacă în afară de fort, minciună, 
înşelătorie - pe care trebuia să le mărturiseşti public - ai mai comis 
si perversiuni sexuale, prostituarea conştiinţei privind mai ales 
perversiunile si relaţiile sexuale 70 . Or, tineretul legionar din cadrul 
Frăţiilor de Cruce sau din centrele studentesti fusese educat tocmai 
spre a fi ferit de perversiuni, atât pe plan moral cât si pe cel sexual 71 . 

în fata comitetului de tortură, ti se punea întrebarea dacă ai 
făcut vreo perversiune sexuală. Dacă răspundeai negativ, erai torturat 
pentru că nu ai făcut-o; iar dacă afirmai contrariul, erai de asemenea 
torturat, pentru că ai făcut-o; oricum, erai torturat. 

De aceea, ajungeai în situaţia lui Andrisan, cu barbă sau fără 
barbă. în acea nebunie a disperării, în urma cumplitelor torturi 
continue, mulţi au ajuns la concluzia că „spun tot si fac orice” 72 . 

în acest stadiu, când puterea de judecată, pudoarea si bunul 
simt fuseseră de mult abolite, când cel torturat se zvârcolea în 
mocirlă, ştiind că mâine putea înnebuni pe prici ca Pintilie, Nedelcu 
si Ionescu, ce i se mai putea pretinde acelui tânăr? 

Unii dintre noi au început, să povestească, fără nici o reticentă, 
fel de fel de fapte, pe care nu le întâlneşti nici în patologie. Sărmanii, 


70 Scatologia si sexualitatea împotriva firii sunt atracţiile diavoleşti cele mai 

obişnuite, descrise de iconografia creştină. In Sabatul vrăjitoresc împerecherile peste 
fire si coprofaglălunt esenţiale. De asemenea, în ocultismul contemporan, masonic. 
Descrierea orgiilor sexual scatologice abundă în literatura si filmografia 
contemporane. Vezi descrierea vămii desfrânării, la .Sfanta Teodora si Sfântul 
Vasilie cel Nou. (n. ed.) '—' 

71 în cele mai multe vieţi si pătimiri ale sfintelor mucenite, înainte de a fi 
chinuite erau fortate să cadă în desfrânare, ştiut fiind că păcatul acesta, prin plăcerea 
provocată si dezmierdarea simţurilor trupeşti si sufleteşti, alungă harul Sfântului 
Duh de la om; iar după aceea lepădarea vine imediat. Slugile satanei care au torturat 
la Piteşti au crezut că prin tortură vor silui conştiinţa omului să fie convinsă că a 
făcut păcate care nu le-a săvârşit, păcatul fiind deja săvârşit cu mintea în clipa în 
care omul acceptă gândul murdar (n. ed.). 

72 Căderea din har aruncă omul în starea sHnimalică a voinţei posedate de 
diavol (n. ed.). 



Mlaştina disperării 


223 


nu mai aveau discernământ si nici voinţă; erau de-a binelea nebuni. 
De aceea, au declarat că au săvârşit toate perversiunile sexuale, că s- 
au împreunat si cu animale domestice, cu mamele, surorile, rudele si 
cunoştinţele apropiate. 

Parcă Sodoma si Gomora se mutaseră în închisoarea Piteşti 73 , 
în momentul când se făceau asemenea afirmaţii, te întrebai, fără a 
avea un răspuns, dacă tu eşti nebun de legat si nu înţelegi ce declară 
camaradul tău sau dacă el era nebun si nu puteai tu înţelege de ce 
omul o luase razna. 

Această prostituare a durat în jur de 15 zile. La cei de la 
muncă silnică si la camera 3 subsol, aceste declaraţii au fost mai 
decente. 

In declaraţiile de la Gherla ale celor mai tineri s-au spus 
lucruri atât de scabroase, încât ti-e ruşine si să-ti mai aminteşti de ele, 
nicidecum să le pronunţi sau să le scrii. 

Dar ceea ce n-a prevăzut oculta a fost faptul că majoritatea 
dintre noi, având discernământ si înţelegere, nu am fost afectaţi de 
situaţie. în unele cazuri totuşi, Nicolski, prin Ţurcanu si sculele lui, a 
reuşit să facă tot ce a vrut din noi. Căci, pentru unii dintre noi, 
redresarea a fost imposibilă. Duşmanul putea face din ei acum 
bătăuşi, turnători, orice. 

Să-mi fie îngăduit acum să anticipez si să mărturisesc un fapt 
care pune în lumină, pentru orice om de bună credinţă, afirmaţiile de 
mai sus. □ 

în toamna anului 1961 mai aveam doi ani până la expirarea 
pedepsei si mă aflam la închisoarea Aiud. 

Am fost mult pedepsit, în celule negre, la beci si în arest sever 
de ofiţerul politic, locotenent-colonelul Ivan, care din anul 1957 mă 
tot ancheta si urmărea să-i cad în plasă. Cum eu trăiam însă pe alte 
coordonate si închisoarea nu mă mai apăsa, poziţia mea era solidă si 
puteam rezista. 

într-o bună zi m-a scos din celulă si m-a dus într-o cameră din 
clădirea administraţiei, spunându-mi că voi sta de vorbă cu un 


73 Chiar asta s-a umiărit, atunci în mic, experimental, în condiţii de 
laborator si cu mijloace dure, iar astăzi la scară planetară, „cu duhul blândeţii”, prin 
propagandă. Iniţiatorii coruperii acesteia generale sunt pornocratii iudei, care 
urmează riguros preceptele Talmudului (n. ed.). 



224 


Dumitru Bordeianu 


tovarăş mare de la Interne si să fiu atent cum si ce voi vorbi. 

După un sfert de oră a intrat un colonel de la securitate, în 
jurul a 45 de ani, cu o figură de intelectual. S-a legitimat si a început 
discuţia într-o manieră civilizată. Mă întreba fapte de când fusesem 
arestat si până în momentul de fată. Cunoştea bine problema 
legionară si situaţia detenţiei noastre. 

Când a venit vorba de Piteşti si Gherla, mi-am dat seama că 
cunoştea atitudinea mea, precum si caracterizarea făcută de Ţurcanu. 
In legătură cu ce se întâmplase acolo, i-am spus că Ţurcanu făcuse 
ancheta celor ce erau ostili regimului. S-a enervat puţin, dar s-a 
stăpânit. A recunoscut că demascările de la Piteşti si Gherla au fost o 
greşeală a conducerii de atunci si că va trebui să se acţioneze în alt 
chip. Eram convins că recunoscuse greşeala numai de circumstanţă. 
A trecut apoi direct la subiect: 

- Domnule Bordeianu, eu am împuternicire chiar în acest 
moment, să te scot din închisoare, dacă dumneata eşti accepţi ceea 
ce-ti propun. 

înainte de a-mi destăinui propunerea însă, m-a întrebat dacă 
sunt sănătos la cap si la trup. 

- Slavă Domnului! i-am replicat eu. 

M-a întrebat apoi cum am suportat si cum suport detenţia, 
fiindcă după arestările masive din 1958-1959 ni se aplicase un regim 
foarte sever, aproape insuportabil. 

- Cum se vede! 

M-a întrebat apoi, dacă mai sper să ies din închisoare. 

- Nu cred în clementa comuniştilor si nu ştiu ce mă face să mă 
mai aştept la o condamnare! 

Nu mi-a dat nici un răspuns. 

- Nu-ti surâde să fii liber? 

- Nu mai cred în libertatea dumneavoastră! 

După aceste schimburi de cuvinte reia: 

- Domnule Bordeianu, uitati despre ce este vorba: am 
împuternicire, după cum am spus, să tratez cu dumneata, iar în urma 
ofertei pe care eu o voi face si în cazul că o accepţi si o semnezi, 
plecând din această cameră, nu te vei mai întoarce în celulă. 

- Despre ce este vorba? 

- Vă scot din închisoare si vă duc la Oradea, unde vă vom 
oferi toate condiţiile de viată civilizată si chiar de lux, cu femei tinere 



Mlaştina disperării 


225 


si frumoase - vedeam tentatia - dacă dumneata accepţi si îti iei 
obligaţia să tragi de limbă si să informezi precis Securitatea, de tot 
ceea ce se face, se spune si se plănuieste în anumite cercuri sociale. 

Când am auzit despre ce era vorba, mi-am pierdut controlul. Şi 
aceasta s-a văzut pe fata mea. Observând schimbarea mea de 
atitudine, ca să mai încălzească atmosfera, a continuat: 

- Nu vă alarmaţi domnule Bordeianu, pentru că nu este vorba 
să trageti de limbă pe ai dumneavoastră, căci ştiu că ati rămas tot 
legionar, cu toate că v-ati lepădat la Piteşti de Legiune. Vă repet, ca 
să fim lămuriţi: nu veţi face acest lucru cu legionari, nici cu alţi 
deţinuţi politici eliberaţi si nici cu duşmanii ascunsi ai regimului, ci 
misiunea dumitale va fi să tragi de limbă si să-i torni numai pe ai 
noştri. 

La precizarea ofiţerului am zâmbit si l-am întrebat: 

- Adică, pe ai dumneavoastră? 

- Pe comunişti, accentuă el. 

- Dar atunci, dumneavoastră nu aveţi încredere în ai 
dumneavoastră? 

- Nu! Şi ofiţerul nu a făcut decât să-mi confirme categoric 
bănuiala. 

- Acesta este totul? 

- Da, în mare; amănuntele le vom definitiva însă când 
dumneata îmi vei accepta oferta. 

Stăpân pe mine, pentru că eram după 13 ani de puşcărie si 
trecusem pe unde trecusem, iar conştiinţa, trăirea si înţelegerea mea 
erau altele decât cele cu care intrasem în închisoare, i-am răspuns: 

- Domnule colonel, după atâtia ani de închisoare, de 
experienţă, după cele auzite, trăite si cunoscute în închisoare, pe 
lângă faptul că am rămas legionar, mai sunt si creştin ortodox, în 
adevăratul sens al concepţiei creştine. De aceea, tot ce mi-ati oferi 
dumneavoastră în condiţiile excepţionale de la Oradea sau din altă 
parte, nu mă tentează. Nu pot primi această ofertă, orice mi-ati da, 
pentru că eu nu vreau să fac rău nimănui, nici chiar duşmanilor mei 
si nici celor ce vor să-mi ia viata. Eu nu vă doresc nici 
dumneavoastră să stati în celulă, nu cât am stat eu, nici măcar un an, 
pentru că sunt convins că v-ati schimba felul de gândire. Vă spun 
aceasta nu numai acum, după 13 ani de închisoare, pentru că ceea ce 
îmi oferiţi dumneavoastră mi-a oferit tot unul de-ai dumneavoastră, 



226 


Dumitru Bordeianu 


în 1946 - era vorba de Ion Berac înainte de a fi arestat. Şi să mai 
stiti că, după încetarea demascărilor de la Gherla si moartea lui 
Stalin, am refuzat categoric să vă servesc, orice fel de avantaje mi-ati 
fi oferit. Scopul vieţii mele nu este de a-i face rău cuiva, ci de a face 
bine semenului si chiar duşmanului meu. Şi, cât mă vor tine puterile, 
să-l slujesc lui Dumnezeu, cu credinţă si dragoste, ca să-mi mântui 
sufletul. îmi pare rău că v-am dezamăgit, dar să vă căutati partenerii 
în altă parte. 

Cât am fost de mirat eu de oferta făcută, dar ce consternat a 
rămas el, nu numai de refuzul meu, la care probabil se aştepta, ci de 
atitudinea mea fată de bunurile pământeşti si de modul meu de 
gândire. Eram sigur însă că asa ceva mai auzise si de la alţi camarazi 
si de aceea n-a mai scos nici un cuvânt; amuţise pur si simplu. 

Eu m-am întors în celula mea, iar el s-a dus probabil să-si 
caute alţi colaboratori. 

Comuniştii au convins pe unii dintre noi, când erau atât de 
dezechilibraţi, de nebuni si disperaţi, încât să devină cele mai docile 
victime. 

Stând si judecând drept, fără patimă, ajungi să-i înţelegi si pe 
aceşti nefericiţi, care au acceptat, fără voia si convingerea lor, acest 
joc periculos. 

N-am făcut nici un act de vitejie noi, cei care n-am căzut în 
această cursă. Sunt convins că nu prin curajul si atitudinea noastră 
ne-am salvat, ci numai prin mila lui Dumnezeu care ne-a păzit să 
alunecăm si să cădem. A te mândri că ai făcut fapte bune si că eşti 
mai mult decât eşti în realitate, înseamnă a avea un orgoliu 
necontrolat, care de cele mai multe ori te duce la pieire. Pentru că, s- 
ar putea să vină peste tine încercări peste puterile tale fizice si 
sufleteşti si să devii astfel mai rău decât cel pe care îl acuzi că s-a 
alterat. «Fără Mine nu veţi putea face nimic» sunt cuvintele 
Domnului. 

De aceea, numai cel ce si-a încredinţat neputinţa si slăbiciunea 
în mila si ajutorul lui Dumnezeu va fi biruitor. Nu este greu să-i 
acuzi pe aceşti fraţi care au căzut victime comuniştilor. Ei n-au cedat 
decât la torturi continue insuportabile, când voinţa si puterea lor de 
judecată nu i-a mai ajutat. Frica si nebunia deznădejdii i-au aruncat 
în mrejele celor ce pescuiau astfel de nefericiţi. Oare milioanele de 
informatori si turnători voluntari sau plătiti, care de bună voie s-au 



Mlaştina disperării 


227 


pus în slujba comunismului, de ce au făcut-o? 

Se impune deci să facem o dreaptă deosebire între victimele 
torturilor continue si cei care, conştienţi si nesiliţi, s-au oferit să-i 
slujească satanei. 1 se poate cere omului oare mai mult decât poate da 
el fizic si sufleteşte? Desigur că nu, pentru că oamenii nu sunt toti la 
fel. 


Ultimele torturi în fortăreaţa Piteşti 

După insuportabile chinuri fizice si de conştiinţă, nu mai 
aveam nimic de ascuns si nici resurse fizice si morale ca să mai 
putem rezista torturilor. 

In timpul torturii morale au continuat si torturile fizice, până 
când, pentru cei cu muncă silnică si temnită grea, declaraţiile publice 
în celulă si cele scrise în camera 4 spital erau pe terminate. Ţurcanu, 
la ordinele lui Nicolski, dădea zor să termine cu declaraţiile scrise 
pentru mai multe motive: 

- să fie cunoscuţi toti cei nedeclarati la ancheta oficială, ca să-i 
condamne pe cei depuşi în lagăre; 

- să-i cunoască pe cei care erau împotriva regimului si 
deţineau posturi în aparatul de stat; 

- aveau nevoie de deţinuţi, pentru începerea Canalului Morţii, 
pentru munca în atelierele închisorilor si la minele de plumb. 

Să se ştie că demascările au continuat si la Canal cu studenţii, 
elevii si muncitorii având condamnări mici. Aceştia au fost duşi la 
Piteşti, Târgsor si Gherla si supusi la aceleaşi metode de tortură, 
pentru a recruta dintre ei şefi de echipe si brigadieri. Cei recrutaţi 
prin aceste torturi trebuiau să constrângă, prin groază si teroare, pe 
cei ce munceau. 

Pentru noi, cei de la muncă silnică si o parte din temnita grea, 
se pregăteau alte încercări: minele de plumb din Maramureş si 
atelierele groazei de la Gherla. 

Tortura care ni s-a aplicat în ultimele luni, înainte de a pleca 
din Piteşti, a fost tipică monstrului bolşevic Macarenko. 

Metoda opera strict psihologic. Cum stăteai pe prici în poziţia 
fixă, îti treceau prin minte fel de fel de gânduri, dintre care, pe unele 
le consideram de-a dreptul ispite diavoleşti, pe care le aveam si în 



228 


Dumitru Bordeianu 


condiţii normale 74 . Acum însă, nu mai aveam nici o putere de a ne 
controla si a le alunga de pe ecranul conştiinţei. 

De pildă, unul din comitet, mai posedat decât tine, se oprea 
brusc în fata ta si, prin surprindere, te întreba la ce te gândeai. La 
această întrebare, gândurile satanice se amestecau si se învălmăşeau 
în conştiinţa ta în asa hal cu alte gânduri, că de multe ori nici nu ştiai 
ce să spui; parcă ti-ar fi luat cineva minţile. în această dezordine de 
gânduri, fiind lipsit de cea mai elementară voinţă, se ajungea la 
următoarele situaţii: 

- dacă îti spuneai gândul si acesta nu era împotriva 
demascărilor, ci pe linia lor, scăpai de ciomăgeală, pentru că fata ta 
nu trăda nelinişte; 

- dacă te ascundeai, se vedea pe fata ta o paloare si, în cazul 
acesta ciomăgeala era sigură, tu fiind considerat în continuare un 
mare bandit; 

- dacă ziceai că nu te gândeşti la nimic, si în acest caz mimica 
îti trăda minciuna, erai din nou considerat un mare bandit, nesincer si 
înrăit, foarte periculos chiar, iar ceea ce te aştepta era o tortură 
insuportabilă. 

Q Rareori s-a găsit printre noi vreunul care să fi scăpat de 
ciomăgeală, în intervalul de o lună, cât a durat această tortură pentru 
„citirea” gândurilor. 

Surprinzător: memoria era singura facultate psihică ce ni se 
păstrase atât de ascuţită 75 . Fără să vrei, îti veneau uneori în minte 
fapte si evenimente de care parcă niciodată nu luasesi cunoştinţă. 

Memoria noastră fusese „măturată”, se smulsese din ea, prin 
torturi, tot ceea ce timpul asezase acolo, liniştit si ordonat. 
Compartimentul de date era acum atât de golit, încât semăna cu o 
locuinţă de unde hoţii furaseră totul, până la ultimul capăt de ată. Ce 
să mai pui în loc 76 , când nu mai aveai nimic de pus? 


74 Acel tip de tortură, zisă „poziţia fixă”, fiind continuă 17 ore pe zi, arunca 
cel mai repede în deznădejde, pentru că singura armă împotriva ei era rugăciunea 
neîncetată, care a avut putini lucrători în iadul temniţelor (n. ed.). 

75 Ancheta psihanalitică se foloseşte de aceeaşi metodă a aducerii aminte a 
relelor. Vezi nota 32 (n. ed.) 

76 A fost scoasă orice amintire a faptelor bune evanghelice si a milei si 
bunătăţii lui Dumnezeu, pentru ca diavolul să se poată înstăpâni cu si mai multă 
putere. „Unde nu este Dumnezeu este dracul” (Sfântul Vasilie cel Mare, Că nu este 


□ 



Mlaştina disperării 


229 


„Citirea gândurilor” a încheiat tortura prin care trecusem timp 
de nouă luni, conform ameninţării: „O să vă citim si o să vă 
cunoaştem si gândurile”. 

Sufletele noastre erau schilodite si înfrânte iar noi ne 
manifestam si ne comportam ca nişte roboti. Parcă nu mai era nimic 
viu în noi, iar omul raţional dispăruse si el de mult din lăuntrul nostru. 
Din când în când însă se mai ivea totuşi câte o licărire raţională în 
sufletele noastre. Aceasta însă ne îngrozea, pentru că prăbuşirea ce-i 
urma era inevitabilă. 

Şi de aceea afirm cu toată convingerea că tortura continuă, 
intensă si fără nici o perspectivă pentru cel torturat, duce la 
distrugerea a tot ce are flinta umană mai de preţ. Dacă pe scara 
durităţii, încadrarea este de la 1 la 10, la fel si puterea noastră de 
rezistentă, de răbdare a torturilor, s-a înscris pe o scară tot de la 1 la 
10. Şi, dacă punctele de topire ale metalelor se înscriu de la 0 la mii 
de grade, toate topindu-se în final, acelaşi lucru s-a întâmplat si cu 
noi, cei ce am trecut prin demascările din Piteşti si Gherla. 

Ţinând cont de toate acestea, constatăm că bunul simt nu ne mai 
permite să-l judecăm pe cel ce a trecut aceste probe. 

Unii au cedat numai când l-au văzut pe altul plin de sânge si 
schilodit în bătăi, fără ca ei înşişi să fi luat vreo palmă. Alţii au cedat 
după o palmă sau după o bătaie bună, alţii după sute de bătăi, alţii s- 
au sinucis sau au înnebunit iar alţii au fost ucişi. 

Unii au cedat după o zi de tortură, alţii după o lună, alţii după 
ani. Toţi am fost însă topiti, în termeni comunişti „muiaţi”, conform 
afirmaţiei: „De beton armat să fiţi, si tot o să vă muiem”. Cum să nu ne 
„topim”, când carne nu mai aveam iar ciolanele ne erau umflate si 
înnegrite de ciomege? 

Rezultatul acestei experienţe a fost că s-a ajuns la „citirea 
gândurilor”. 

Ciudăţenia a constat în aceea că majoritatea dintre noi nu mai 
puteam spune la ce ne gândeam, ce fel de gânduri aveam si dacă erau 
sau nu conforme cu demascările. 

Unii, mai ales cei din grupul mistic, spuneau că se rugau, alţii 
că se gândeau acasă, iar alţii spuneau fel de fel, unele mai năstruşnice 
ca altul. Dificultatea, de neconceput si de neînţeles, a cunoaşterii 


Dumnezeu pricinuitorul relelor) (n. ed.). 



230 


Dumitru Bordeianu 


gândurilor proprii, consta în faptul că, după atâtia ani de chinuri, nu 
mai puteam exprima sau explica ceva, ca să ne facem înţeleşi. 

Atât eu, cât si camarazii mei, am văzut cu ochii noştri că nu ne 
mai puteam controla expresia fetei, care ne trăda întotdeauna 
gândurile pe care nu mai reuşea să le mascheze. în momentul când 
posedatul te tortura si se uita în ochii tăi, întrebându-te unde te 
gândeai sau ce gânduri aveai, dacă nu răspundeai sincer, el îti si 
observa pe fată gîndul pe care voiai să-l ascunzi. Nu mai aveai nici 
voinţa si nici puterea să-ti opreşti această exteriorizare, si atunci se 
ştia precis dacă spuneai sau nu adevărul. 

Aceasta a fost ultima fază a nebuniei colective pe care am 
trăit-o toti cei care am trecut prin demascări. Iar rezultatul acestei 
„citiri” a gândurilor, prevăzute de Nicolski si profeţite nouă de 
Ţurcanu, a fost neîncrederea totală în cel de lângă tine. 


Lepădarea de Dumnezeu. Prăbuşirea. 

Dacă metoda de tortură pentru „citirea” gândurilor a umplut 
până peste margine paharul deznădejdii si al nebuniei, prin lepădarea 
de Dumnezeu si de dreapta credinţă, care rămăsese singurul si 
ultimul nostru sprijin, am ajuns la prăbuşirea totală. Fusesem 
aruncaţi în haos, dezechilibraţi, fără sprijin si fără perspectivă, la 
discreţia celor ce ne torturau. Acest fapt a avut consecinţe nefaste, 
asupra a ceea ce aveam să vedem si trăim în altă cetate a satanei, 
Gherla. 

La începutul lui august 1951, când declaraţiile publice si scrise 
erau pe terminate, iar tortura de „citire” a gândurilor atinsese nivelul 
prevăzut în planurile ocultei, Ţurcanu a trecut din cameră în cameră, 
cu expresia unui demon satisfăcut si l-am auzit repetând că, ispitind 
si înşelând pe cei tari si credincioşi, i-a putut tăvăli în mocirlă. 

„Mă, bandiţilor, vă amintiţi foarte bine ce am spus în camera 
aceasta cât si în celelalte camere, că eu nu glumesc, că mă voi tine de 
cuvânt si voi folosi toate metodele pentru a-mi atinge scopul urmărit. 
Or, iată că am ajuns, prin metodele pe care le-am folosit, să vă citim 
si gândurile, fapt la care voi nu v-ati aşteptat niciodată”. 

„Vreau să vă atrag însă atentia că cei mai periculoşi dintre voi, 
bandiţilor, ati rămas cei care mărturisiţi credinţa voastră în 



Mlaştina disperării 


231 


Dumnezeu. Şi sunt convins că cei care nu s-au lepădat de credinţa lor 
în Dumnezeu, nu s-au lepădat nici de Mişcarea Legionară. Ei sunt cei 
mai periculoşi, mai înrăiţi si mai încarnaţi legionari”. 

„De aceea, pentru aceştia vor continua încă ani de zile 
demascările, asa cum le-ati cunoscut si încă cu alte metode. Trebuie 
să vă scoatem din cap si din inimă odată pentru totdeauna această 
aberaţie, credinţa în Dumnezeu” 77 . 

Apoi, ne-a întrebat: „Cine din voi, bandiţilor, mai crede în 
Dumnezeu?” 

Aproape jumătate din cameră a ridicat mâna în sus. în fata 
acestei situaţii, Ţurcanu a continuat: „Am si pentru voi metode, cei 
care ati ridicat mâna, să spuneţi că v-ati lepădat de credinţă, asa cum 
ati spus că v-ati lepădat de Mişcarea Legionară”. 

Adresându-se apoi lui Zaharia: „Culai, treci pe la mine, ca să 
vezi ce ai de făcut cu aceşti bandiţi”. 

Pentru cei cu adevărat credincioşi, cea mai mare ameninţare 
posibilă a fost această ultimă afirmaţie a lui Ţurcanu, la care nimeni 
nu se aştepta. Urma să fim loviţi în ce aveam mai drag si mai de preţ, 
singurul nostru punct de sprijin - credinţa în Dumnezeu, nădejdea 
izbăvirii noastre din ghearele satanei. 

Pe oamenii care nu cred în Dumnezeu problema mântuirii nu-i 
interesează, pentru că ei sunt legaţi de această lume materială, de 
bunurile pământeşti, de poziţiile sociale, de plăcerile si satisfacţiile 
acestei vieţi într-atât că numai moartea îi va mai putea despărţi de 
ele. 

Pentnjjjel ce crede însă nelimitat în Dumnezeu, în mântuire si 
în viata veşnică, nefiind legat de pământ, cea mai mare tragedie este 
momentul când e obligat să mărturisească dacă mai crede sau nu în 
Dumnezeu. 

Oameni cum au fost Sfinţii Părinţi si mucenicii ar fi preferat 
de o mie de ori moartea, decât lepădarea de Dumnezeu si de credinţa 
în El. Unii dintre noi însă au venit cu justificarea că, dacă marele 
Apostol Petru care credea si-L iubea pe Iisus nelimitat, s-a lepădat de 


77 Cea mai mare încercare: «Vrăjmaşul prigoneşte sufletul meu si viata mea 
o calcă în picioare. Făcutu-m-a să locuiesc în întuneric, ca pe morţii veacului». (Ps. 
142) «Mulţi se scoală asupra mea, mulţi zic sufletului meu: nu este mântuire lui, 
întru Dumnezeul lui» (Ps. 3) Vezi si Cartea lui Iov (n. ed.). 



232 


Dumitru Bordeianu 


El de frică, atunci noi, nişte microbi neputincioşi, ce era să facem? 78 

Asa vorbeau cei care se lepădaseră de Dumnezeu formal 79 , asa 
cum se lepădaseră si de Legiune. 

Iar dacă, aparent, tinerii care au trecut prin Piteşti s-au 
comportat în linii generale la fel, când privim mai îndeaproape, 
lucrurile se schimbă total. 

Fiecare s-a comportat mai întâi în funcţie de credinţa lui în 
Dumnezeu, apoi de credinţa si ataşamentul lui fată de concepţia 
politică pentru care a fost condamnat, de puterea lui de rezistentă 
fizică si îndeosebi de puterea lui morală si sufletească. Având în 
vedere aceasta, nu-i putem pune într-o oală pe toti tinerii care au 
trecut prin Piteşti, spunând că toti s-au comportat la fel. 

Dacă s-ar fi comportat la fel, ar fi cedat toti de la prima palmă 
sau din prima zi, unii n-ar fi fost ucişi, alţii nu s-ar fi sinucis sau n-ar 
fi încercat să se sinucidă, alţii n-ar fi ajuns bătăuşi sau criminali 
ordinari. Pe scara rezistentei fizice si sufleteşti, fiecare s-a înscris în 
raport cu el însusi. La afirmaţiile lui Ţurcanu, că cei mai periculoşi 
„bandiţi” sunt cei care cred în Dumnezeu, ne vine să-i dăm dreptate. 

Cine nu-1 cunoaşte pe Vasile Pătrascu, a cărui credinţă a fost 
de nezdruncinat si a mărturisit-o până în jTTjima clipă, cu toate 
torturile prin care a trecut? Cine nu-si amiijtcjstc de Zelică Berza din 
camera 3 subsol, de Reus, Ungureanu, Nedelcu, Popa, Andrisan, 
Dinescu, Popescu Paul, si ceilalţi, care au afirmat public că, nimeni 
nu-i va putea obliga să se lepede de Dumnezeu si de Biserica Lui, cu 
toate torturile aplicate, cu atât mai mult cu cât Biserica este 
recunoscută de lege. 

E drept însă că, din cauza torturilor de nesuportat, până la 
urmă mulţi s-au lepădat totuşi si de Dumnezeu. Lepădarea lor a fost 
însă de scurtă durată. Până la urmă, prin pocăinţă, s-au întors la 
Hristos. 


78 De fapt, Sfântul Petru s-a lepădat înainte de Pogorârea Duhului Sfânt. 
Până în clipa lepădării, măcar că se lucraseră minuni prin mâinile sale, nu avea harul 
desăvârşit, asa cum îl au creştinii ortodocşi de la Sfântul Botez (n. ed.). 

79 Ispita lepădării fonnale stăpâneşte pe cei puţin credincioşi. Nu există, de 
fapt, nimic formal. Dumnezeu nu lucrează cu jumătăţi de măsură. «Pentru orice 
cuvânt desert, pe care-1 vor rosti oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii» (Matei 
12, 36). Diavolul este acela care micşorează si batjocoreşte puterea Cuvântului (n. 
ed.). 



Mlaştina disperării 


233 


Eu nu m-am înscris nici printre acei ce au afirmat categoric că 
ei cred în Dumnezeu, dar nici printre acei ce s-au lepădat de El. Şi 
cititorul s-a familiarizat cu părerea mea, precum că omul este dator în 
toate împrejurările vieţii lui să încerce. 

Nu am avut însă nici un merit, gândurile si atitudinea mi-au 
fost insuflate de Dumnezeu si încercarea trebuia dusă până la limita 
puterii de rezistentă. Am crezut si am sperat numai în mila si ajutorul 
lui Dumnezeu, care m-a ferit să ajung un bătăuş si un criminal în 
demascările de la Piteşti. 

Când am fost întrebat de Zaharia dacă mai cred sau nu în 
Dumnezeu, pentru prima si ultima dată în viata mea am avut o 
întunecare a mintii si o rătăcire pe care nimeni nu o va putea înţelege, 
decât eu, cel care am trăit-o. Cine mi-a întunecat puterea de judecată 
în acel moment? N-am putut discerne ce gânduri satanice mi-au 
întunecat conştiinţa si mintea. 

Dumnezeu a încercat atunci să-mi dea posibilitatea ca, prin 
această ultimă încercare, să-mi mărturisesc deschis si fără frică 
credinţa în El. Eu nu I-am cerut însă ajutorul, ca să-mi lumineze 
mintea si conştiinţa, si atunci am oscilat să mărturisesc din toată 
inima. 

Cei care îsi închipuie că în încercări excepţionale se poate face 
fată numai cu puterile proprii, se înşeală si se vor înşela până la 
sfârşitul lumii. Au doar n-a spus lisus: «Fără Mine nu veţi putea face 
nimic»? 

De aceea, când nu am strigat si nu am implorat ajutorul lui 
Dumnezeu, m-am prăbuşit. Şi prăbuşirea mea a fost mare, pentru că 
satana mi-a chinuit sufletul si m-a torturat timp de trei ani. 

Atunci când m-a întrebat Zaharia, ce-i cu credinţa mea, un 

gând care nu era al meu si nici de la Dumnezeu, m-a stăpânit si mi-a 

şoptit: „Spune că nu te mai rogi lui Dumnezeu!” Şi asa am si rostit, 

public, în camera 3 subsol: „Nu mai fac rugăciunea, nu mă mai rog 

lui Dumnezeu”. Şi, din acel moment nu mi-am mai spus 
- • 80 
rugăciunea . 


80 „Rugăciunea este împreunarea si unirea omului cu Dumnezeu” (Sfântul 
Ioan Scărarul, Cuvântul 28). Lipsa rugăciunii înseamnă lipsa părtăsiei cu Dumnezeu, 
lipsirea, lepădarea de Dumnezeu. Ce a unnat? „Unde nu este Dumnezeu, este diavolul” 
(Sfântul Vasilie cel Mare) (n. ed.). 



234 


Dumitru Bordeianu 


Urmarea ruperii comuniunii cu Dumnezeu prin rugăciune, a 
fost că duhul satanei a intrat în mine si m-a torturat si m-a muncit, 
din august 1951 până la Pastile anului 1954. Ţin să precizez că am 
spus că nu-mi mai fac rugăciunea, nu că nu mai cred în Dumnezeu. 
Marele meu păcat însă a fost că nu mi-am mai făcut rugăciunea, cu 
adevărat. Greşeală cu atât mai gravă, cu cât trebuia să mă gândesc la 
cuvintele sfinte: «Privegheaţi si vă rugaţi ca să nu vă ispitească 
satana». 

Rugăciunea, după mărturisirea Sfinţilor Părinţi, este 
comuniunea omului credincios cu Dumnezeu. Prin ea, omul stă de 
vorbă cu Dumnezeu, îl adoră, îl măreşte, îi mulţumeşte, îi spune 
păsurile si necazurile, îl roagă să-l ierte, îi cere ajutor si milă etc... 

în capitolul despre Gherla voi descrie pentru cei ce cred 
nelimitat în Dumnezeu si în minuni, ce a însemnat pentru mine 
ruperea de Dumnezeu si apoi refacerea comuniunii cu El prin 
rugăciune. 

Nu-i voi uita niciodată si-i văd ca pe nişte munţi în fata mea pe 
toti aceia care au avut tăria, curajul, credinţa si bărbăţia să-si afirme 
fără frică credinţa lor în Dumnezeu. Probabil, de aceea stelele mari 
strălucesc pe cer si se văd, în timp ce altele, mici si neputincioase, 
trec în bezna uitării. 

Pe la jumătatea lunii august, Zaharia a plecat din cameră, 
nemaifiind şeful comitetului de tortură, iar poziţia fixă pe prici a luat 
sfârsit. Bătăile au încetat si ele. Trăiam însă groaza că, după această 
aparentă linişte se pregătea o năpraznică furtună. Şi aceasta a fost la 
Gherla. 

Pe la mijlocul lui septembrie, o mică parte dintre noi a plecat 
la Canal, unii la minele de plumb din Maramureş, iar alţii la Gherla. 

Dacă, în clipa când scriu aceste amintiri, mi s-ar oferi să aleg 
între moarte si Piteşti, mărturisesc din toată inima si cu frică de 
Dumnezeu că as prefera de o mie de ori moartea. Şi cred că la fel 
gândesc toti camarazii mei care mai sunt în viată si care au trecut 
prin acea cetate a satanei din Piteşti. Ce mărturisire mai deschisă si 
mai sinceră l-ar putea satisface pe cititorul acestor rânduri? 


Plecarea din Piteşti. 



235 


Mlaştina disperării 

Plecarea din Piteşti. 

După cum am mai relatat, începând cu a doua jumătate a lunii 
august, declaraţiile publice din camera 3 subsol si 4 spital erau pe 
terminate. Torturile încetaseră, cu puţine excepţii, cele din celulele 
morţii din capul T-ului. 

în acest timp, Ţurcanu cu statul lui major si şefii de comitete 
dădeau zor să trieze si să repartizeze declaraţiile la adresele 
respective si să facă caracterizarea scrisă fiecărui tânăr trecut prin 
demascări. Această caracterizare trebuia să fie ataşată la cele două 
dosare; dosarul penal, care se găsea la grefa închisorii si dosarul 
secret de la Ministerul Afacerilor Interne. 

Cunoşteam numai din spusele altora aceste caracterizări, dar 
m-am convins de existenta lor văzându-le, când colonelul de la 
Interne a venit cu dosarul meu unificat, cel de la închisoare si cel de 
la Interne. 

Eram atunci cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan, în anul 
1963. Aceste caracterizări făcute de Ţurcanu si de şefii de comitete 
au avut un rol cât se poate de nefast în timpul detenţiei noastre. 
Pedepsele care ni se aplicau erau date în funcţie de ele. Pentru unii au 
fost fatale, căci cine cunoştea mai bine pe fiecare, din toate punctele 
de vedere, decât Ţurcanu si şefii comitetelor de tortură? 

Pe la jumătatea lunii august, celor 14 care eram încă ţinuţi în 
poziţia fixă pe prici: Reus, Gheorghiu, Grigoras, Dinescu, Visovan, 
Sântimbreanu, Nedelcu, Popescu, Drăgănescu, Bordeianu si ceilalţi, 
ni s-a ridicat această tortură, eveniment pe care l-am resimţit ca pe o 
adevărată binecuvântare. 

Nu mai pomenesc de condiţiile de detenţie: foamea, frigul, 
lipsa de asistentă medicală, lipsa băii, rufele nespălate si faptul că, de 
la data de 10 decembrie 1949, nu mai fusesem scosi la aer. Toate 
însă, raportate la torturile la care am fost supusi, erau atât de 
neînsemnate, încât pentru noi nu mai aveau nici o importantă. 

Reamintesc cititorului că, tot timpul cât au tinut torturile, 
calitatea si cantitatea hranei erau sub nivelul metabolismului bazai, 
de 600-700 de calorii pe zi; măsură impusă pentru a ne reduce si 
puterea de rezistentă fizică, ca să nu putem riposta nici măcar cu un 
deget la ceea ce ni se făcea. în ceea ce priveşte frigul, era mai 
degrabă binefăcător, când pe tot corpul aveai numai răni. 

Şi as mai adăuga ceva, în primul rând pentru medicii si 
igienistii mai sceptici. Cât am stat în camera 2 parter si camera 3 



236 


Dumitru Bordeianu 


subsol, nici unul din cei torturati n-a fost scos la cabinetul medical si 
nici o rană nu s-a infectat. Martori sunt toti aceia care au trecut pe 
acolo si mai sunt si astăzi în viată. Nici plaga lui Gheorghiu de la gât 
n-a fost tratată, ci pansată de Petrică Tudose cu cârpe murdare si nu 
s-a infectat. Pesemne că unde vrea Dumnezeu, se biruie legea firii 81 . 
Şi, poate că a fost mai bine că în cele nouă luni, cât am stat în camera 
3 subsol, nu am făcut nici baie, ca să nu ne observăm rănile de pe 
corp. 

Dar toate aceste condiţii, repet, nu au avut pentru noi mare 
importantă fată de torturile fizice si morale pe care le-am îndurat. Iar 
când ni s-a permis să ne mişcăm prin cameră, trăiam sentimentul că 
veneam din altă lume, după poziţia fixă pe prici, mişcatul prin 
cameră era ceva de domeniul basmelor. 

înfăţişarea celor ce trecuseră prin atâtea luni de tortură îti lăsa 
imaginea unor oameni nebuni, privirea lor nemaisemănând cu a unui 
om normal. Aveai senzaţia că vedeai în fata ochilor nişte umbre. 

După torturile petrecute de Paşti si după acelea administrate 
pentru lepădarea de Mişcarea Legionară, Zaharia, şeful comitetului 
din camera 3 subsol, începuse să-si schimbe comportarea; parcă se 
petrecuse ceva în sufletul lui. Devenise absent, gânditor si 
melancolic, renunţase la repertoriul muzical si lipsea mult din 
cameră. Din monstrul si călăul fără milă, care fusese până atunci, 
devenise un alt om. 

Trăiam sentimentul că avea remuscărQentru uciderea lui 
Pintilie. Poate...!? După plecarea lui definitivă din cameră, în jurul 
lui 15 august, rămânând numai cu Măgirescu si Păvăloaia, atmosfera 
s-a mai relaxat si am putut vorbi între noi. Ce aveam însă de vorbit? 
Intimităţile de altădată, speranţele de viitor? Fuseseră toate 
înmormântate. 

Ne temeam unul de altul ca jivinele, pentru că în timpul 
torturilor ni se studiau si gesturile si privirea, si în general toată 
expresia fetei. Schimbam cuvinte între noi de parcă am fi fost nişte 


81 Se biruie rânduiala firii: rănile nu se infectează si, după moarte, trupurile 
martirilor din închisorile comuniste nu se strică, asa cum s-a întâmplat cu 
Mărturisitorul Ilie Lăcătusu, preot legionar, ale cărui sfinte moaşte întregi, 
nestricăcioase, pline de bună mireasmă, au fost dezgropate în 1998, în Bucureşti (n. 
ed.). 




Mlaştina disperării 


237 


străini care nu se cunoscuseră niciodată. Asa ne suspectam unii pe 
alţii. De aceea, nu discutam decât banalităţi: despre masă, aer, 
serviciul de cameră si despre dormit. Ceea ce ne unise odinioară 
dispăruse complet dintre noi. 

îmi amintesc bine starea sufletească pe care am avut-o când 
am obtinut permisiunea ca, în locul poziţiei fixe, pe spate, cum 
dormeam noaptea, să pot dormi pe o coastă sau pe burtă. în poziţiile 
acestea, scândura goală de pe prici ni s-a părut cel mai moale pat. 

La începutul lui septembrie 1951, când l-am văzut pentru 
ultima dată pe Ţurcanu la Piteşti, am observat că nu mai avea ca altă 
dată smocul de chei în mână, iar gardianul sef de secţie era pus 
paznic în dreptul lui. Uşile erau încuiate cu zăvoare si lacăte, 
facându-se închiderea, deschiderea si numărarea deţinuţilor în fiecare 
seară si în fiecare dimineaţă de către primul gardian, în prezenta 
gardianului sef de secţie. Masa nu o mai serveau deţinuţii din 
comitet, ci gardianul, mâncarea ameliorându-se puţin si trecând de la 
600 la 800 de calorii zilnic. 

Eram atât de slăbiţi fizic si moral, încât atunci când ne ridicam 
de pe prici, vedeam negru înaintea ochilor si ameţeam. 

Tot atunci ni s-au adunat si rufele pentru spălat după zece luni 
de când le purtam pe noi. Am fost apoi scosi în curţile interioare 
pentru a ne scutura păturile si hainele pe care le purtam din 
momentul arestării. 

Am văzut astfel soarele, după un an si jumătate de întuneric. Şi 
culmea, am fost tunsi, bărbieriţi si duşi la baie în grupuri mici. 
Văzându-ne însă rănile, unele nevindecate încă, starea sufletească pe 
care am avut-o la această baie a fost cumplită. 

După terminarea toaletei, într-o dimineaţă, şeful de secţie ne-a 
anuntat să fim pregătiţi pentru inspecţia unui mare sef de la 
Bucureşti, lată cum s-a petrecut această vizită oficială. 

Eram înşiraţi câte unul la marginea priciului, când s-a deschis 
usa si si-a făcut apariţia un ofiţer superior, un colonel îmbrăcat în 
uniformă albastră de miliţie si nu de securitate. 

în absenta lui Zaharia, raportul a fost dat de Măgirescu. După 
ce ne-a trecut în revistă pe fiecare, întrebându-ne cum ne cheamă, s-a 
oprit în dreptul uşii si, cu un rânjet de diavol transformat în om, s-a 
recomandat: „Mă numesc colonelul Zeller, Directorul General al 
Penitenciarelor din R.P.R”. 



238 


Dumitru Bordeianu 


Era cea mai sfruntată minciună, pentru că el era de fapt ofiţer 
de securitate si unul din ajutoarele lui Nicolski, omul lui de 
încredere. El fusese acela care condusese direct demascările la 
ordinele lui Nicolski. El le-a controlat, verificat si dirijat, ordonând si 
metodele de tortură. A jucat o dublă sau triplă carte: cu oculta de la 
Moscova, cu partidul lui Teohari Georgescu si Ana Pauker, si o alta 
cu o ocultă pe care, probabil, numai el o ştia. Asa se explică faptul că 
marele lui stăpân adevărat l-a lichidat până la urmă si pe el 82 . 

Voi reda din memorie cuvintele acestui asasin ordinar: 

„Mă bandiţilor, mai sunteti legionari? Sunt convins că, după ce 
ati trecut prin ce ati trecut, nu vă mai arde de Legiune. Să vă pară 
bine că ati scăpat asa cum ati scăpat, până acum. Să vă băgaţi însă 
bine în cap că demascările nu vor înceta niciodată. Iar pentru că voi 


82 Conducători ai României după 6 martie 1945, membri ai ocultei: 

1. Ana Pauker (alias Anna Rabinsohn - arestată de Siguranţa Statului pentru 
spionaj si expulzată; si-a denunţat la NKVD propriul sot ca fiind partizan al lui 
Trotsky), ministru de externe si agenta nr. 1 a Moscovei la Bucureşti. Ofiţer 
Komintern. 

2. Vasile Luca (alias Laszlo Luka), ofiţer al Armatei Roşii, Komintemist, 
adjunctul Anei Pauker. 

3. Teohari Georgescu (alias Burăh Tescovici), Ministru de Interne, ofiţer 
INU (Komintern). 

4. Josef Kisinevski (alias Jakob Broitman), vicepreşedinte al Consiliului de 
Miniştri si membru al CC. 

5. Roman Walter (alias Ernst Neulănder - tatăl lui Petre Roman), 
organizatorul Securităţii si sef al Serviciului de Educaţie, Cultură si Propagandă al 
Armatei. 

6. Silviu Brucan (alias Brukner), redpetor sef al Scânteii, conducător al 

campaniei de comunizare. '—‘ 

7. Alexandra Sidorovici, evreică, soţia lui Silviu Brucan, acuzatoare la 
..Tribunalul poporului” începând din 1945. 

8. Alexandru Graur (alias Alter Brauer), director general al Societăţii 
Radiofonice Române. 

8. Mihai Roller, evreu, necunoscut înainte de venirea sa în România din 
Uniunea Sovietică, Preşedinte al Academiei Romane, autorul istoriei falsificate a 
Românilor. 

între 1945-1965 cele două ministere ale ordinii, cel de Interne si cel al 
Securităţii, erau conduse de evrei komintemisti, membri ai ocultei: Teohari 
Georgescu, generalul Nicolski (alias Boris Grunberg), generalul Gheorghe Pintilie 
(Pantiusa Bodnarenko), generalul Dulgheru (alias Dulberger), Koller, Zeller, etc, 
aflaţi sub îndrumarea lui Alexandr Mihailovici Saharovski, conducătorul 
„operaţiunii Gaianeh” - comunizarea prin teroare (n. ed.). 



Mlaştina disperării 


239 


cunoaşteţi ce este o demascare, si dacă veţi da dovadă că v-ati 
schimbat, voi veţi face demascarea tuturor bandiţilor din R.P.R.” (cel 
mai important lucru pe care l-a spus călăul). 

„Veţi pleca din Piteşti la Gherla, o parte din voi. O altă parte a 
si plecat la Canal si au făcut acolo o treabă bună cu demascările. Cei 
plecaţi înaintea voastră la Gherla au făcut si ei treabă bună acolo, iar 
acum unii dintre voi, cum am spus, plecaţi tot la Gherla. Băgaţi bine 
de seamă că demascările nu au încetat si că noi suntem hotărâţi să 
ducem până la capăt demascările tuturor bandiţilor din Republica 
noastră”. 

Am înregistrat cu o memorie de computer afirmaţiile acestui 
odios asasin. 

Ceea ce însă ne-a şocat atunci pe toti, chiar în starea în care ne 
aflam, era prezenta lui Ţurcanu alături de Zeller. Nu mai citeai însă 
pe fata lui siguranţa puterii, a stăpânirii de sine, a arogantei si 
mândriei, ci atitudinea unei slugi servile fată de călăul principal. 
Când l-am văzut asa pe Ţurcanu, despuiat de mitul puterii cu care ne 
îngrozea, am fost convins că era cea mai nenorocită victimă a 
doctrinei satanice. 

Afirmaţia lui Zeller, că demascările nu au încetat si că noi vom 
fi aceia care vom face demascările tuturor „bandiţilor” din Republica 
Populară Română, spunea totul. Era a doua adeverire, după cea a 
anchetatorului misterios din octombrie 1949, că oculta a avut planul 
ei, întocmit matematic, si că o nouă etapă criminală ni se deschidea 
în fată. 

Asa că, dacă Ana Pauker, Teohari Georgescu si Vasile Luca 
nu ar fi fost debarcaţi cu autorizaţia lui Stalin, noi, toti care am trecut 
prin Piteşti si Gherla, am fi devenit, în urma torturilor ce ni s-ar fi 
aplicat, cei mai odioşi criminali, care am fi ucis si torturat tot ceea ce 
era considerat reacţionar în tara noastră. Iar odată planul îndeplinit, 
am fi fost executaţi apoi si noi, asa cum au fost executaţi Ţurcanu si 
colaboratorii lui. 

A nu se uita însă că în drama de la Piteşti si Gherla, 
instrumentul prin care s-a dus la îndeplinire planul ocultei am fost 
noi, cei din lanţuri. Noi am fost cei care ne-am torturat unii pe alţii. 
Comuniştii nu ne-au torturat cu mâna lor ci, la ordinul lor, ne-am 
aplicat noi înşine tortura unii altora. Şef însă ne-a fost Ţurcanu, un 
detinut căruia i s-a dat mână liberă, ajutat fiind de primii sase care au 



240 


Dumitru Bordeianu 


acceptat de bună voie să aplice aceste torturi. Plata: promisiuni de 
libertate si posturi de răspundere si decoraţii. 

In starea sufletească în care mă aflu astăzi, mărturisesc sincer 
că-i compătimesc pe Ţurcanu si pe cei ce au colaborat cu el, pentru 
că toti au fost victimele monstruosului plan satanic al comunismului. 
La ce îi foloseşte omului inteligenta dacă ea este pusă în serviciul 
răului? Şi Lucifer a fost inteligent, dar această inteligentă a pus-o în 
slujba a ceea ce era opus binelui. Numai înţelepciunea, care este dar 
de la Dumnezeu, slujeşte binelui. 

Când l-am văzut pe Ţurcanu alături de Zeller, am avut 
convingerea că nu era mulţumit cu tratamentul pe care stăpânul i-1 
oferea. Probabil era convins că, la terminarea demascărilor, va fi dus 
direct în Comitetul Central si făcut ministru. Zeller i-a cerut să 
continue demascările si la Gherla, urmând ca numai după aceea să fie 
repus în drepturile ce i s-ar fi cuvenit. 

Dar cum în lumea aceasta nu este după cum vrea omul, ci după 
cum vrea Domnul, Ţurcanu si toate uneltele lui au fost executaţi, 
căzând victime propriilor nelegiuiri. 

Cât am mai stat la Piteşti, până la jumătatea lui septembrie 
1951, n-a fost decât o stare de provizorat. Tortura psihică, gândul că 
acolo unde ne vor duce, demascările vor continua, ne făcea să 
credem că perspectiva era din ce în ce mai insuportabilă. Crezusem 
că toate chinurile se vor sfârsi odată cu încheierea demascărilor de la 
Piteşti. După vizita lui Zeller însă, eram de-a dreptul îngroziţi de 
ceea ce ni se va mai întâmpla. 

Cu câteva zile înainte de a pleca, am fost duşi la o vizită 
medicală, formală. Apoi am fost triati pe loturi, pentru destinaţia la 
care eram sortiti. Pe la 15 septembrie, unii au plecat la minele de 
plumb si alţii spre Gherla. Am rămas în cameră numai vreo zece inşi, 
printre care si Măgirescu, care era foarte abătut. După tortura cu 
„citirea gândurilor”, nu mai vorbea aproape cu nimeni. 

In zilele de 16-18 septembrie am părăsit odioasa închisoare 
Piteşti - odioasă ca sufletul celui din ordinul căruia s-a construit - un 
ultim lot de vreo 90 de tineri. 



Mlaştina 



242 


GHERLA 


Fortăreaţa Gherla 

închisoarea Gherla se află situată pe soseaua care leagă oraşul 
Dej de Cluj, pe malul Someşului Mic. 

A fost clădită pe timpul împărătesei Austriei, Maria Thereza. E 
o fortăreaţă înconjurată de un sânt adânc, ce-si lua apa din Someş. 
Avea două clădiri cu câte un etaj, Zarea si Secţia, cu celule si camere 
mai mari si mai mici. 

După 1848, stăpânii Transilvaniei au clădit o a treia închisoare 
în formă de U culcat, cu o capacitate de mii de deţinuţi, cu camere si 
celule, plase de sârmă groasă, ca la Piteşti, si un coridor de un metru 
între celule. 

Pe partea dinspre celule, la cele două capete ale clădirii, la 
etajele 2 si 3, se găseau camere mari cu o capacitate normală de 70 
de locuri. A fost un timp când aceste camere erau populate cu peste 
două sute de deţinuţi. La capete, pe înălţimea parterului si a etajului 
1, la sud era bucătăria închisorii, iar la nord capela. E de remarcat că 
această capelă era pictată ortodox, ceea ce dovedeşte că închisoarea 
fusese construită numai pentru români. 

Când am ajuns noi la Gherla, capela era desfiinţată, iar 
icoanele, catapeteasma si mobilierul fuseseră depuse în capela mică, 
din clădirea din mijloc (Secţia). Capela din clădirea mare era 
transformată în sală de şedinţe. 

închisoarea era foarte impunătoare. Localnicii o numeau 
„Casa Galbenă”. 

în partea de sud, aproape de închisoare, era un cimitir, iar 
alături, unul mai mic, destinat deţinuţilor care mureau între ziduri. 
Intrarea în această fortăreaţă te impresiona prin podul porţii 
principale, unde fusese sântul cu apă. 

La intrare era clădirea administraţiei, cu un etaj, iar din această 
clădire, printr-o boltă, ajungeai în cele două curţi, pavate cu pietre. 

Clădirea mare avea două intrări, una spre curtea interioară si 
alta spre curtea cu ateliere. Curtea interioară avea spre sud o poartă 
care conducea la ateliere. 



Mlaştina disperării 


243 


închisoarea era împrejmuită cu un zid înalt, de 4 metri, 
prevăzut din loc în loc cu foisoare de pază, asigurată de soldaţi 
înarmaţi. Pe lângă zid era un spaţiu larg de 3 metri, greblat si 
împrejmuit cu un gard de sârmă ghimpată, înalt si el de 2 metri. 

Când intrai în clădirea mare, te impresionau imensitatea ei si 
plasele de sârmă prin care puteai vedea de la parter până la etajul trei. 
Uşile erau din lemn masiv, îmbrăcat în tablă groasă, cu două zăvoare 
puternice, sus si jos, si o broască mare pentru încuiat cu cheia. La 
mijloc, ca la orice usă de închisoare, se găsea vizeta mare pe unde se 
servea masa si, deasupra acesteia, o alta mai mică, pe unde se 
observa în cameră. 

La mijlocul clădirii, în fata intrării principale, erau scările care 
duceau de la parter, la etajul trei. 

Această fortăreaţă, asa cum era construită si împrejmuită, 
asigura o pază prin care numai gândul mai putea zbura afară. 

Geamurile de 1,5/1 m erau prevăzute cu gratii groase de fier. 

Toţi cei care au trecut prin Gherla, nu numai în timpul 
demascărilor, dar si înainte si după aceea, nu pot uita închisoarea, 
unde atâtia fuseseră torturati sau ucişi. 


Senzaţia morţii 

în jur de 18 septembrie 1951, cu ultimul lot de studenţi, de la 
muncă silnică si temnită grea (majoritatea erau de la muncă silnică), 
am fost transportaţi de la închisoarea Piteşti la închisoarea Gherla. 

Deoarece gara nu era departe de închisoare, de la dubele de 
tren până acolo am mers pe jos, cu pază puternică de gardieni si 
soldaţi, toti înarmaţi. 

Cum am intrat în închisoare, cu lanţurile la picioare, privind la 
etajul trei, ceva neobişnuit si inexplicabil mi-a cuprins întreaga flintă. 
Eram ca într-un cleşte puternic, din care nu se mai putea scăpa. 
Pentru prima dată în viata mea, am avut atunci senzaţia morţii 
iminente si m-a cuprins o frică si o groază fără obiect. 

Imensitatea acestei închisori, privită prin plasele de sârmă, de 
la parter până la etajul trei, precum si liniştea perfectă care domnea, 
în clădire îti dădeau senzaţia că aici nu zac oameni, ci stăpâneşte 
moartea. 



244 


Dumitru Bordeianu 


Frica morţii, pe care n-am avut-o nici pe front, nici la Piteşti, o 
aveam acum în fata ochilor; o frică amestecată cu groază, teamă si 
spaimă 83 . Frica morţii are ca obiect moartea; dar această frică ce mă 
stăpânea era mai mult: era de natură metafizică, era posedarea 
satanei, care intrase în mine, de când încetasem să mă mai rog lui 
Dumnezeu. 

In locul harului Dumnezeiesc, pe care îl izgonisem din suflet, 
lăsasem un gol unde se cuibărise duhul satanei. în viată, nu-mi fusese 
frică decât de Dumnezeu. Nu mi-a fost frică pe front, nici atunci când 
am fost încercuiţi; această frică fără obiect nu o puteam înţelege. 

Frica, teama, groaza, spaima, în lumea fizică aveau un obiect, 
dar ceea ce simţeam si trăiam eu nu avea obiect. 

După ce ni s-au luat lanţurile de la picioare, tăindu-ne cu dalta, 
pe nicovală, niturile de la brăţări, am fost identificaţi, potrivit 
dosarelor care ne însoţeau, si repartizaţi la etajul trei, la ultima 
cameră pe partea de nord, vis-a-vis de camera mare, deasupra fostei 
capele. 

Atât pe culoare, cât si în camere, te impresiona lustrul 
mozaicului, făcut de deţinuţii torturati. în partea clădirii unde erau 
numai camere, acestea erau prevăzute cu mozaic pe jos. Pentru 
dormit, în camerele mari, erau priciuri pe două rânduri, iar în cele 
[Jj mici, numai cu un rând si un interval. 

Camerele alternau, când mari, când pe jumătate. Partea 
rezervată celulelor de 3,5/2,5 m era mai îngustă si numai cu un rând. 
La mijlocul celularului, vis-a-vis de scări, era camera gardianului sef 
de secţie. 

Ni s-au distribuit pături; priciurile erau din scânduri goale. 

în camera mea nu erau decât condamnaţi de la 15 ani în sus. 

Din camera 3 subsol, eram în această cameră Gheorghiu, 
Dinescu, Măgirescu si cu mine, restul în alte camere. 


83 „Frica se împarte în sase: în şovăială, în sfială, în ruşine, în spaimă, în 
groază, în chin. Şovăiala este deci frica urmării care va să fie. Iar sfiala este frica din 
aşteptarea ocării; si aceasta e cea mai bună pătimire. Iar ruşinea e frica din ce s-a 
făcut spurcat; nici aceasta nu este deznădăjduită spre mântuire. Iar spaima e frica 
dintr-o mare închipuire. Iar groaza e frica din închipuirea neobişnuitului. Iar chinul e 
frica de cădere, adică de nenorocire, căci ne chinuim temându-ne a nu ne nenoroci 
de soartă” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Cartea 1. Cap 29) (n. ed.). 



Mlaştina disperării 


245 


Pe unii îi cunoşteam de la Suceava sau Piteşti; alţii, pe care nu- 
i cunoşteam erau: Pop Cornel, student la Facultatea de Medicină din 
Cluj, Popescu Aristotel, absolvent al Facultăţii de Medicină din 
Bucureşti, si Turcu Constantin, student la Facultatea de Medicină din 
Bucureşti. 

Am observat că, din toti cei din cameră, se desprindea un grup 
de oameni care sigur se cunoşteau între ei si se deosebeau de ceilalţi 
prin faptul că erau mai degajaţi si nu asa de timoraţi. 

Datorită acestei atmosfere, îti dădeai seama imediat că ei 
făceau parte din statul major al lui Ţurcanu. 

îmi amintesc de acea noapte sinistră, când n-am dormit deloc, 
de frică si groază, gândind la ceea ce ne spusese Zeller, că 
demascarea va continua la Gherla, si aşteptam ca a doua zi să se facă 
o nouă repartiţie si să înceapă demascările. 

La un moment dat, s-a deschis usa si a intrat Ţurcanu însotit de 
Popa Ţanu, Livinschi si Caba, cei ce fuseseră si la Suceava. 

Când l-am văzut pe Popa Ţanu, mi s-a tăiat răsuflarea. El si cu 
Livinschi aveau să fie călăii si ucigaşii demascărilor de la Gherla, 
demascări ale muncitorilor, ţăranilor si a unei părţi din elevi, studenţi 
si intelectuali. Atmosfera din cameră era atât de apăsătoare, odată cu 
venirea lui Ţurcanu si a ajutoarelor lui, încât continuarea 
demascărilor părea prea evidentă. 

Necunoscutul ce ni se deschidea în fată ne făcea să ne pârjolim 
ca buretele pe jar. 

Cum a intrat în cameră, Ţurcanu a chemat într-un colt pe Pop, 
Popescu, Măgirescu si pe câţiva pe care nu-i cunoşteam. N-am auzit 
ce au vorbit. Am constatat că Ţurcanu nu mai avea aroganta si nu 
mai inspira groaza de la Piteşti. 

în schimb, cei care te îngrozeau cu privirea si obrăznicia erau 
Popa Ţanu si Livinschi. Primul era mai suplu, al doilea era gras si 
diform ca un patruped, iar figura lui avea trăsăturile unui călău 
îndobitocit. 

Livinschi, student la Medicina din Iaşi, avea o condamnare 
mică. în libertate îti făcea o bună impresie, prin fizionomia lui 
drăguţă. Părea un tânăr cu mult bun simt, foarte rezervat si manierat. 
Mă întreb însă, cum se explică faptul că acest tânăr a fost cel mai 
odios ucigaş pe care l-au avut demascările de la Piteşti si Gherla? 



246 


Dumitru Bordeianu 


Fata pe care o avea acum era însă în contrast flagrant cu cea pe 
care o cunoscusem mai înainte. Dostoievski afirmă că posedaţii îsi 
alterează nu numai sufletul, dar si înfăţişarea. 

Aceştia doi si cu Ţurcanu au fost ucigaşii, asasinii care au 
condus demascările de la Piteşti si Gherla. 

După ce s-a întreţinut cu colaboratorii lui, Ţurcanu ni s-a 
adresat nouă: „Bandiţilor, după cum v-a spus si domnul colonel 
Zeller, v-o repet si eu, demascările nu au încetat odată cu Piteştii si 
cu plecarea voastră de acolo. Ele vor continua si la Gherla sau în altă 
parte, până când vom ucide în voi ultima fărâmă de legionarism si de 
credinţă în Dumnezeu”. 

„Selecţia celor ce vor lucra în ateliere sau vor trece din nou 
prin demascări o vom face noi. înainte de a vă scoate însă la ateliere 
o să vă ducem să vedeţi camerele de la etajele doi si trei, ca să vedeţi 
cum prietenii si colaboratorii mei au înţeles ce sunt demascările si 
cum trebuie să se facă ele”. (Făcea aluzie la torturile de neînchipuit 
conduse si patronate de Popa Ţanu, Livinschi si Caba.) 

„Cei care vor fi scosi la ateliere sau vor fi duşi la o altă 
închisoare sau loc de muncă, dacă vor scoate o vorbulită de ceea ce a 
fost la Piteşti si Gherla, pe unde au trecut si ce au văzut, uitati-vă 
bine la mine bandiţilor, pentru că voi stiti că eu mă tin de cuvânt, îl 
va pupa mă-sa rece”. 

Nici Popa Ţanu, nici Livinschi n-au scos nici un cuvânt, 
deoarece toti cei din cameră erau absolvenţii din Piteşti ai lui 
Ţurcanu. 

Se observa că Ţurcanu nu se mai simţea el însusi, puternicul 
de la Piteşti, ca să-si impună numai el puterea si voinţa, iar ceilalţi să 
asculte de el. La Gherla, puterea si voinţa erau împărţite de-acum 
între cei trei. 


Demascările de la Gherla 

A doua sau a treia zi, după ce Ţurcanu trecuse prin cameră, am 
fost luaţi câte cinci-sase si duşi în camerele mari de tortură, de pe 
partea celulelor. Aceste camere nu aveau mozaic pe jos, ci duşumea 
de scânduri. 



Mlaştina disperării 


247 


Trierea a făcut-o Ţurcanu, care ne-a dat în primire lui 
Livinschi, iar acesta ne-a dus vis-a-vis, la camera mare situată 
deasupra fostei capele. Se deosebea de camera 2 parter de la Piteşti, 
fiind de două ori mai mare si având duşumea pe jos. 

în privinţa torturilor, camera era identică cu cea de la Piteşti, 
doar că cei torturati erau întinşi pe duşumea, iar în fundul camerei 
erau câteva paturi pentru cei din comitetul de tortură. 

Cum am intrat, am fost opriţi în dreapta, lângă usă, pe 
duşumea, unde era loc liber si ni s-a spus să luăm loc. Becul era slab 
fată de volumul si suprafaţa camerei si de aceea, n-am putut distinge 
chipurile celor întinşi pe duşumea. Păreau nişte morţi, puşi unul 
lângă altul. Prima întrebare pe care ne-am pus-o, a fost cum se face 
tortura în această cameră si prin ce fel de instrumente. 

Aşteptam din clipă în clipă să se spună: „pe ei!”, ca la camera 
2 parter. Cei de pe duşumea nu păreau în stare de ceva, arătau ca 
morţi. Nu s-a întâmplat ca la Piteşti. 

Noaptea târziu însă, (nici unul dintre noi nu dormea) am simtit 
nişte picioare în burtă, în coaste si în spate, apoi voci care repetau 
încontinuu : „Aici o să muriţi, bandiţilor!” 84 

Acest protocol semăna cu cel de la Interne unde, pentru a-i 
scoate din sărite pe cei arestaţi si anchetaţi, li se punea în celulă un 
megafon, cu tot felul de ameninţări sau expresii care se repetau 
continuu, zi si noapte. 

Un camarad, care a fost anchetat timp de un an de zile la 
Interne, mi-a mărturisit că a avut un astfel de megafon în celulă, iar o 
voce repeta zi si noapte următoarea expresie: „Ce faci barosane?”. I- 
a trebuit un efort supranatural omului să se obişnuiască cu această 
bătaie la cap si să nu-si iasă din minţi. 

La noi, ameninţările acestea n-au tinut decât câteva ore. Ce ne 
îngrozea însă, era perspectiva necunoscutului 85 . 


84 „Atunci noaptea au făcut mare zgomot, încât părea că tot locul acela se 
clătina, iar cei patru pereţi ai mormântului păreau că i-ar fi desfăcut diavolii. Apoi s- 
a părut că au intrat năluciri de fiare si de târâtoare. După aceea s-a umplut locul 
acela de năluciri de lei, ursi, leoparzi, tauri, aspide, scorpii si de lupi. Şi fiecare din 
acestea se pornea după chipul si năravul său: leul răcnea, vrând a se năpusti asupra 
lui; taurul părea că îl împunge; şarpele, târându-se, nu ajungea la dânsul si lupul voia 
a se porni. Şi, în scurt, vederea tuturor celor arătate era înfricoşătoare, iar mânia lor 
cumplită” (Sfântul AthanasEZJd mare, Viata Sfântului Antonie cel Mare ) (n. ed.). 



248 


Dumitru Bordeianu 


Fiind foarte slăbiţi si obosiţi, deoarece ultimele nopţi 
dormisem iepureste, ne-a prins somnul. Ne-au trezit lovituri 
puternice peste tot corpul, în timp ce o voce striga: „Bandiţilor, veniţi 
încoace!”. 

Am fost apoi luaţi si duşi în camera noastră. Acest fapt s-a 
repetat câteva nopţi la rând. Toţi cei din cameră, afară de cei din 
comitet, suportaseră si ei această tortură în alte camere, pentru că, 
atunci când am intrat noi acolo, au venit si ei după noi. 

Am observat în timpul zilei că toti erau îngroziţi si timoraţi, 
cum eram si noi. Efectul acestei navete îsi atinsese scopul, pentru că, 
după câteva zile, reţinuţi în această cameră de teroare si purtati prin 
ea ca să-i vedem pe cei întinşi pe duşumea ca morţi, nu mai aveam 
nici o îndoială despre ce ne aştepta. 

Cei torturaţi erau de diferite vârste, luându-te după culoarea 
părului, iar fetele lor semănau cu ale noastre, ale celor cinci din 
camera 2 parter. 

Ne-am întrebat: de lepădat, ne-am lepădat de toate, am trecut 
prin toate torturile posibile si imposibile; si atunci, ce să mai 
declarăm, când declarasem totul? Nu ne mai rămânea decât să 
retrăim torturile de la camera 2 parter si 3 subsol sau, poate, unele 
mai ingenioase si mai sofisticate. Nu a spus el oare, Zeller, că 
demascarea va continua si la Gherla, si peste tot? 

Timp de zece zile Ţurcanu si Popa Ţanu nu au mai trecut prin 
cameră. în schimb, am avut parte de Livinschi si Caba, care ne-au 
purtat nopţi la rând prin celelalte camere de tortură, unde am văzut 
acelaşi spectacol ca în prima cameră si aceiaşi nenorociţi cu capete 
umflate si fete vinete si desfigurate. Nu ştiam însă ce putea fi pe 
trupurile lor, căci stăteau nemişcaţi si înveliţi. 

Nu ar fi fost de o mie de ori mai bună moartea, la Piteşti, în 
locul acestui infern, ne întrebam noi? Ne blestemam slăbiciunea, că 
nu am avut tăria, credinţa si curajul celor ce au fost ucişi ca martiri la 
Piteşti. 

După vreo două săptămâni, Ţurcanu îsi face din nou apariţia în 
camera noastră, de astă dată singur. Cu toată nebunia pe care o 
trăiam, am citit iarăşi pe fata lui Ţurcanu, că nu mai era el cel de la 


85 „Groaza e frica din închipuirea neobişnuitului” (Sfântul Ioan Damaschin, 
idem) (n. ed.). 



Mlaştina disperării 


249 


Piteşti. Parcă nici vocea nu-i mai semăna, părând acum vocea unui 
om normal. 

Ne-a anuntat că, de săptămâna următoare, vom fi scosi la 
muncă în ateliere. Lucru curios, ne-a cerut să-i spunem si atelierul 
unde voiam să muncim: mecanică, tâmplărie, fabrica de nasturi, 
vopsitorie, etc. La mecanică nu mă prea pricepeam si am cerut să 
lucrez în atelierul de tâmplărie manuală, unde nu riscam accidente la 
maşini. Fapt curios, Ţurcanu mi-a acceptat alegerea. 

După trecerea lui Ţurcanu prin camerele de studenţi, care 
veniseră cu el de la Piteşti si repartizarea unora dintre noi la muncă 
în ateliere, am constatat că cei cinci sau sase dintre colaboratorii lui, 
n-au fost întrebaţi si nici repartizaţi la muncă. 

Dacă, la Piteşti Ţurcanu demasca numai studenţi, spre 
deosebire de el, Popa Ţanu ancheta si tortura mai multe categorii de 
deţinuţi politici. Dacă cei mai tineri si cu condamnări mai mici au 
cedat la Piteşti, la Gherla însă, majoritatea erau oameni maturi, căliţi 
în luptă, elita muncitorilor si ţăranilor legionari, si ei priveau 
lucrurile dintr-un alt unghi. Dacă la cei tineri, momeala reeducării, 
eliberarea din închisoare, prindea uneori, în schimb la cei maturi, cu 
o meserie bine consolidată si cu o stare materială si socială deja 
închegată, demascarea era văzută politic si social. De aceea, dintre 
toti muncitorii si ţăranii pe care i-am cunoscut la Gherla, după 
torturile îndurate, puteau fi număraţi pe degete cei care trecuseră de 
partea reeducatorilor. 

După încetarea demascărilor, am aflat de la elevii cu 
condamnări mari, aduşi din Moldova la Piteşti si introduşi într-o 
cameră de demascare, că în prima fază au interpretat torturile ca fiind 
o încercare a rezistentei lor, făcută de camarazii studenţi, lată ce 
mărturiseşte unul din aceşti elevi: „Eram într-o cameră, la Piteşti, 
veniţi de la sfârşitul toamnei lui 1949, în jur de 30 de elevi 
moldoveni (Frăţiile de Cruce din Moldova au avut un mare rol în 
activitatea legionară între 1945-1948, adică după Antonescu) si, la un 
moment dat, au intrat în cameră vreo 15 inşi cu ciomege si 
centiroane si ne-au luat la bătaie. Ne-au bătut până ne-au lăsat într-o 
baie de sânge, dar nici unul dintre noi n-a ripostat”. 

„Convingerea noastră a fost că suntem încercaţi de camarazii 
noştri mai mari, studenţi, dacă putem rezista sau nu. Această bătaie s- 
a repetat de câteva ori si atunci am observat că printre cei ce ne 



250 


Dumitru Bordeianu 


torturau nu era nici un cunoscut din Moldova. Deşi la început eram 
hotărâţi să rezistăm cât putem, după vreo două săptămâni, când a 
intrat în cameră Ţurcanu, pe care-1 cunoşteam de la Suceava, ne-am 
dat seama că era vorba de altceva, nu de o încercare. în închisoare, 
ne-am zis noi, nu fac deţinuţii ce vor ei cu ceilalţi deţinuţi. îmi este 
ruşine si acum, cât de naivi si creduli eram”. 

Cititorul îsi mai aminteşte de cele ce am relatat cu privire la 
elevii aceia îngroziţi, Comsa si Străchinaru, amestecaţi cu studenţii 
de la camera 2 parter si care au refuzat să-l bată pe Oprisan, şeful lor. 

Cei maturi de la Gherla au fost supusi la torturi care le-au 
întrecut cu mult pe cele de la Piteşti, dar nici unul dintre ei n-a 
devenit criminal. 

După ce a plecat din cameră Ţurcanu, în după amiaza acelei 
zile, am fost scosi să facem baie, ceea ce nu mai făcusem de la 
plecarea din Piteşti. 

Dacă până atunci mai aveam suspiciuni si îndoieli despre cei 
din comitetele de tortură - în afară de Ţurcanu si de cele sase 
ajutoare ale lui, la care se mai adăugau încă vreo sase, care 
acceptaseră demascările de bună voie, fără să fi luat o singură palmă, 
sau de alţii cu condamnări mai mari, luaţi de pe secţia noastră de 
muncă silnică si torturaţi în celulele morţii, de la Piteşti - acuzându-i 
în sinea mea că nu au încercat să reziste, ceea ce am văzut la baie, 
fiind dezbrăcaţi toti până la piele, m-a cutremurat, m-a dezarmat total 
si înţelegerea mea în privinţa demascărilor s-a întors cu 180 de grade. 
Oare cicatricile atât de adânci si fără număr, că puteai băga degetele 
în ele, de pe coipurile acestor tineri, nu erau tot încercări? 

Cum eram eu alături de dusul lui Măgirescu, acesta m-a rugat 
să-l spăl pe spate. De la ceafa si până la călcâie, spatele lui era numai 
cicatrici; parcă era tatuat cu brazde adânci. Privirea mi s-a întunecat. 

Mi-a făcut un semn discret să mă uit si la Pop Cornel si la 
Popescu Aristotel. în acea clipă, a dispărut din conştiinţa si gândirea 
mea orice gând defavorabil lor. Mă gândeam prin ce au putut trece 
aceşti tineri, la ce fel de torturi fuseseră supusi oare si cât timp. 
Aveau cicatrici pe tot corpul, iar pe fese, gropi. 

Ce se mai putea spune în fata acestei evidente? Baia aceasta de 
la Gherla mi-a schimbat optica înţelegerii demascărilor: m-a apucat 



Mlaştina disperării 


251 


mila si de Ţurcanu 86 , el fiind de fapt o nefericită victimă a unor 
manevre diabolice. Un tânăr inteligent ca el, cum putuse oare să se 
angajeze într-o lucrare atât de satanică? Numai orgoliul, setea de 
putere si lipsa de discernământ, putuseră să-l ducă în cea mai adâncă 
prăpastie a pierzaniei 87 . Rămâne o enigmă cum oameni inteligenţi, cu 
mari posibilităţi intelectuale, nu învaţă nimic din lectura istoriei. 
Pentru că, pe orice asupritor, călău si ucigaş, precum si pe toti aceia 
care si-au dispreţuit si prigonit semenul, dreptatea Dumnezeiască nu 
i-a iertat. 

Dacă Nicolski nu l-ar fi ademenit si nu l-ar fi mintit, Ţurcanu 
nu s-ar fi angajat să facă ceea ce a făcut. 

Ţurcanu ne promisese că vom fi scosi la lucru dar, în loc de 
muncă, ne-a plimbat prin camerele de tortură, doar ca să asistăm la 
chinuri, fără a ne obliga însă si pe noi să torturăm. 

Credeam că povestea cu lucrul în ateliere nu era decât o cursă, 
ca, după o anumită aşteptare, plină de groază si nesiguranţă, pregătiţi 
psihologic, să ne vină si nouă rândul la demascări. Mai credeam că la 
Gherla vor fi folosite torturi neaplicate la Piteşti. Eram siguri că, în 
perioada aceasta de momire, cu munca în ateliere, se vor experimenta 
jrrjJcfinitiva alte metode de tortură pentru noi. 

Directorul Gheorghiu 

[Ţ Când am ajuns noi, la Gherla era director căpitanul Gheorghiu, 
un om în vârstă, cu părul alb, muncitor de meserie. Se spunea că era 
maistru mecanic, iar toti cei care l-au cunoscut au vorbit numai de 
bine despre el. 


86 „Tocmai în aceasta constă taina credinţei în Dumnezeu. Tocmai aceasta o 
face să fie puternică, tare, frumoasă, mântuitoare si veşnică. Să fii lovit si tu să-i 
săruţi pe chinuitori! Să fii condamnat la moarte si tu să te bucuri! Să fii ucis pentru 
Hristos si tu să ierţi pe toti! Credinţa puternică, bărbăţia, răbdarea, smerenia si 
iertarea creştină, acestea sunt laudele sfinţilor si ale creştinilor; acestea sunt cununa 
Bisericii, podoabele credincioşilor si nădejdea mântuirii noastre” (Părintele Cleopa, 
Predică la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe) (n. ed.). 

“7 „Cel ce este biruit de mândrie, singur îsi este siesi drac si potrivnic si 
întotdeauna îsi are cu sine gata pierzarea” (Sfântul Nil Sorski, Despre gândul al 
optulea, al mândriei ) (n. ed.). 



252 


Dumitru Bordeianu 


Avusese tangentă cu comuniştii înainte de 1944 sau, poate, 
după aceea si, ca si alţi muncitori cinstiţi, credea că ei vor fi aceia ce 
vor aduce dreptatea si raiul pe pământ. Ce o fi căutat acest om 
cumsecade, să fie director de închisoare si, mai mult, la Gherla, nu 
ştiu." 8 Cât l-am cunoscut, vreo opt luni de zile, nu l-am auzit o dată 
să vorbească urât cu deţinuţii sau să-i bruscheze. Vorbea cu fiecare 
ca si cu un vechi cunoscut. 

La tâmplărie nu se pricepea, în schimb petrecea ore întregi în 
atelierul de mecanică, îmbrăcat în halat, cu mâinile murdare, 
învătându-i pe cei tineri o meserie. 

L-am văzut de mai multe ori asistând la servitul mesei; dacă 
rămânea ceva pe fundul hârdăului, împărţea celor ce nu reuşeau să 
îndeplinească norma impusă. După unii, se pare că Gheorghiu ar fi 
spus că el nu a venit director la Gherla ca să omoare oamenii. 

Datorită atitudinii lui, acest muncitor cu bun simt nu s-a 
amestecat în demascări. Cel care le-a condus, verificat si aplicat, la 
ordinele lui Nicolski si Zeller, a fost odiosul si ucigaşul ofiţer politic 
Avădanei. 

După încetarea demascărilor, când la Gherla trebuia să 
munceşti ca la galere, cu norme aproape imposibil de realizat, acest 
muncitor onest, Gheorghiu, a fost schimbat cu cel mai mare criminal 
pe care l-au avut închisorile comuniste din România: căpitanul 
Goiciu. 

□ 

Munca în ateliere 

După cum ne prevenise Zeller, că demascarea va continua la 
Gherla si că noi, studenţii, vom face demascarea tuturor „bandiţilor” 
din Republica Populară Română, perspectiva noastră era dintre cele 
mai sumbre. Aceasta însemna că, pentru noi, această cruntă soartă nu 
se va termina decât cu execuţia noastră, ca pe timpul lui Stalin. 

Nu am fost scosi la ateliere în săptămâna anunţată de Ţurcanu, 
pentru că a trebuit să se facă selecţia. Cei care nu fuseseră propuşi 


88 Tocmai nădejdea în crearea de către om a raiului pământesc, aşadar în 
automântuire, i-a unit pe „oamenii cumsecade” dar atei, cu antihristii aflaţi în slujba 
vrăjmaşului (n. ed.). 



Mlaştina disperării 


253 


pentru muncă de Ţurcanu au fost scosi dintre noi si duşi în camere de 
tortură. 

In camera unde eram eu, sef de comitet era Pop Cornel. 
Măgirescu fusese scos din cameră să îndeplinească funcţia de 
„frizer”, care consta de fapt din a strânge informaţiile de la turnători 
si a le preda ofiţerului politic. Nu ştiu ce a făcut Măgirescu cât a fost 
frizer. După cum arăta Ţurcanu, eram convins că între ei se 
întâmplase ceva ireconciliabil. 

La Gherla, Ţurcanu nu mai conducea singur demascările, ci 
împreună cu Popa Ţanu. Nicolski avea nevoie de Ţurcanu dar si de 
Popa Ţanu, acest ucigaş de tip mongoloid, originar din Soroca, de pe 
malul Nistrului. 

îmi vine să cred că, sub pavăza lui Bogdanovici, Popa Ţanu s- 
a strecurat în Mişcarea Legionară ca spion rus. Pentru că, atunci când 
Ţurcanu si ceilalţi ai lui au fost condamnaţi la moarte si executaţi, 
Popa Ţanu a scăpat cu viată, cu toate că el condusese demascările si 
asasinatele de la Gherla, unde au fost mai mulţi morţi decât la Piteşti. 

în 1957, el era singur, într-o celulă la Aiud. îl găsim din nou, 
ca martor al acuzării din lotul lui Ţurcanu, în procesul lui Vică 
Negulescu, afirmând că acesta primise ordin de la Horia Sima să facă 
demascările de la Piteşti si Gherla. Se vedea astfel că Popa Ţanu 
jucase un rol mai mult decât suspect. 

Pentru noi, a urmat încă o săptămână de perindare prin 
camerele de tortură. Un fapt ne-a intrigat acolo: nu-i puteam 
recunoaşte pe cei torturati, fie că erau desfiguraţi, fie că aveau capul 
acoperit sau erau lungiţi într-o poziţie în care nu le puteam vedea 
fata. 

Aveam convingerea că tot acest bâlci l-a făcut Ţurcanu cu noi 
ca să ne înspăimânte si să bage cât mai mult groaza în noi. Plimbările 
prin camerele de tortură de la Gherla au avut pentru noi, cei ce 
veneam de la Piteşti, un efect moral înspăimântător. Atunci când 
vedeam alţi torturati, majoritatea dintre noi trăiam suferinţa lor si, în 
acel moment, am fi preferat să fim noi în locul nenorociţilor întinşi 
pe duşumea. O paradoxală afirmaţie. Starea aceasta sufletească am 
trăit-o toti si un sentiment de milă si compasiune ne-a umplut 
sufletul. 

Atunci când eşti torturat tu, nu poţi simţi milă si compasiune 
pentru tine, pentru că, în acel moment, nu acţionează decât puterea ta 



254 


Dumitru Bordeianu 


de rezistentă si răbdarea de a suporta tortura. Când îl vezi pe altul 
torturat, trăieşti durerea lui, pentru că se leagă de durerea ta si se 
trezeşte în conştiinţa ta, cu maximum de intensitate, mila si toată 
compasiunea fată de el, care este cu atât mai mare, cu cât e fratele tău 
de suferinţă si de luptă. Este însă foarte greu pentru oameni să 
înţeleagă această stare, mai ales când ei nu au nici un fel de 
experienţă. 

Ţinând seama de cele relatate, nu caut înţelegere si nici să 
conving pe nimeni, dar mărturisesc că, văzându-ne fraţii si camarazii 
în cea mai crâncenă suferinţă, timp de o lună de zile, nu ne-a fost 
deloc uşor. 

După o lună de torturi sufleteşti, a venit si ziua când am fost 
scosi la muncă în ateliere. Cu o zi înainte, Ţurcanu si Popa Ţanu 
trecuseră prin camere si ne avertizaseră: „Dacă scoateţi o vorbulită în 
legătură cu demascările, pentru că noi avem posibilitatea să-l 
descoperim pe făptaş, si dacă nu vă apucaţi serios de muncă, sabotaţi 
sau faceţi altceva prin ateliere, stiti ce vă aşteaptă; ati văzut cu ochii 
voştri!” Ţurcanu repetase: „Ştiti că noi nu glumim si ne ţinem de 
cuvânt”. 

Eram atât de slăbiţi fizic si moral că, dacă ne-ar fi văzut un om 
normal din afara închisorii, ne-ar fi asemuit cu nişte strigoi sau cu 
nişte cadavre umblătoare. 

Am fost scosi din camere, escortaţi nu de gardieni sau de 
soldaţi, ci tot de deţinuţi, ajutoarele lui Ţurcanu si Popa Ţanu. Cu 
totii am trăit un sentiment, nu ură, ci altceva, inexplicabil, de 
neînţeles: cum se putea să fim escortaţi si insultaţi de proprii noştri 
camarazi si colegi? 

Un alt sentiment deosebit ni l-a dat faptul că, în locul unui 
spaţiu restrâns de câţiva metri pătrati de celulă sau cameră, aveam un 
spaţiu larg de mişcare. 

Dintre cei aproape 200 de studenţi scosi în ziua aceea la 
muncă - era pe la sfârşitul lui octombrie, 1951 - numai cinci am fost 
repartizaţi la atelierul de tâmplărie manuală. Şef de atelier era un 
maistru tâmplar legionar, arestat pe timpul lui Antonescu, care 
trecuse si el prin demascări si avea o asa ură si groază fată de 
studenţi si elevi, că nici nu se uita în ochii noştri. 

In câteva minute, ni s-au repartizat sculele, ni s-a arătat ce si 
cum să lucrăm. Apoi, maistrul ne-a pus la curent cu norma 



Mlaştina disperării 


255 


obligatorie, pe care trebuia să o facem în opt ore de lucru, ţinând să 
precizeze: „Norma nu am făcut-o eu, ci voi, si dacă ati făcut-o, tot 
voi s-o îndepliniţi”. 

Ţin să precizez că normele erau făcute, oriunde s-a lucrat cu 
deţinuţi politici, peste puterile unui om robust si sănătos, care ar fi 
muncit în condiţii normale, în libertate. Insă pentru noi, care eram 
nişte epave, slăbiţi până la distrofie, datorită hranei mult prea 
insuficiente calitativ si cantitativ si nici nu eram meseriaşi, era 
imposibil să facem o astfel de normă. 

Drept urmare, din pricina epuizării fizice si a nemâncării, ne¬ 
am îmbolnăvit. Neavând însă asistentă medicală, se explică de ce au 
murit, în aceste lagăre de muncă fortată, un număr atât de mare de 
deţinuţi politici, de toate vârstele si categoriile. 

Oriunde s-a muncit cu deţinuţi politici - la Canal, Poarta Albă, 
Salcia si în toate atelierele închisorilor - norma de lucru si controlul 
producţiei erau făcute de deţinuţi, politici sau de drept comun. în 
această categorie de deţinuţi au fost selectaţi cei care trecuseră prin 
demascări sau erau turnători de bună voie. Nomiatorii erau dintre cei 
mai urâţi si dispreţuiţi, fiind mână în mână cu ofiţerul politic si cu 
administraţia închisorii sau a lagărului. N-am văzut în viata mea, 
oameni mai dispreţuiţi, huliţi si denigraţi ca aceşti normatori. Şi o 
meritau din plin. 

A doua categorie erau pontatorii, despre care voi relata intr-un 
alt capitol. 

în ateliere, erau două categorii de deţinuţi politici: unii trecuti 
prin demascări (muncitori, ţărani, studenţi, elevi si câţiva 
intelectuali) si alţii care nu trecuseră prin demascări. 

Aceştia din urmă, veniţi cam în acelaşi timp cu noi la Gherla, 
nu trebuia să fie preveniţi de ceea ce-i aştepta. De aceea ne spusese 
Ţurcanu, înainte de a fi conduşi în ateliere, să nu scoatem nici o 
vorbulită despre demascări. 

în ziua când am fost scosi la muncă noi, cei 200 de studenţi 
trecuti prin demascări la Piteşti, am trăit bucuria revederii după atâtia 
ani, dar nu deplină, pentru că n-am îndrăznit să vorbim unul cu altul. 
Ce tragedie sufletească mai mare se poate întâmpla decât să nu poţi, 
după atâta timp, să-ti împărtăşeşti gândurile si sentimentele cu cel pe 
care l-ai iubit. Cine poate să înţeleagă această stare sufletească? 



256 


Dumitru Bordeianu 


Am fost repartizaţi fiecare la atelierul pe care l-am cerut, iar o 
parte dintre noi, unde a vrut Ţurcanu. Ne-a dat de gândit faptul că 
Popa Ţanu nu era de fată la aceste repartiţii, ci numai Livinschi si doi 
muncitori, unul de la tâmplărie si unul de la mecanică, amândoi însă 
trecuti prin demascări. 

Ne-a şocat, de la început, ura si dispreţul cu care am fost 
primiţi în ateliere, de către muncitorii si ţăranii care trecuseră prin 
demascările de la Gherla. Toţi aceşti oameni n-au înţeles decât după 
mulţi ani drama de la Piteşti si Gherla, atunci când s-a făcut 
omogenizarea, la Aiud, a tuturor legionarilor, indiferent de categoria 
socială si pregătirea intelectuală, când cei veniţi de la minele de 
plumb sau din alte închisori s-au amestecat cu noi si cei mai în vârstă 
si mai ales intelectualii au putut să stea de vorbă cu ei si să-i 
lămurească. 

N-a fost categorie de deţinuţi politici mai oropsită, mai 
dispreţuită, mai hulită si mai desconsiderată decât aceea a 
studenţilor. Dacă în libertate fiecare intelectual, fost student, se 
mândrea cu acest nume, pentru că era stimat de toată societatea, în 
închisoare îti era cea mai mare ruşine să spui că ai fost student. De 
aceea, când am ajuns de la Gherla, la Aiud, ani de zile n-am spus că 
suntem studenţi. Am fost însă descoperiţi, datorită vocabularului 
folosit si prin aspectul tineresc pe care-1 aveam. 

Am relatat toate acestea pentru că, mult timp, noi, tinerii 
legionari, nu numai că nu am fost ajutati de către cei maturi, ci am 
suportat ura, repulsia si desconsiderarea lor. 

Tot în acest timp atelierele au fost extinse, pentru a primi un 
număr si mai mare de deţinuţi politici, aduşi de la alte închisori, unde 
nu erau mijloace ca aceştia să poată lucra. 

Toate produsele care se lucrau în atelierele de la Gherla erau 
pentru armata bolşevică. 

Trebuie să mai adaug că s-a lucrat mult timp în trei schimburi. 
Cei care au fost repartizaţi la tâmplăria mecanică au fost mai 
norocoşi, deoarece acolo munca fizică a fost mai uşoară, cu excepţia 
pericolului de accident la maşină. S-a întâmplat astfel că, în primele 
luni, mulţi din cei care lucrau la aceste maşini au fost accidentaţi 
(Hoinic, Petrovanu, Cârstea si alţii). în câteva luni însă, s-au deprins 
si ei cu maşina, reuşind, după câtva timp, să-si facă si norma cerută. 



Mlaştina disperării 


257 


Cei mai nenorocoşi dintre noi au fost aceia care au ales 
tâmplăria manuală. 

în eventualitatea că vor fr eliberaţi vreodată, frecare se gândea 
să înveţe o meserie, cum au fost cei de la atelierul de mecanică, care 
au ajuns: strungari, matriteri, frezori, lăcătuşi etc. Cei de la fabrica de 
nasturi, vopsitorie, atelierul de încleiat, au deprins si mai repede 
operaţiile de lucru si de aceea ei s-au încadrat în cel mai scurt timp în 
munca de fabrică. 

Cei de la atelierul de tâmplărie mecanică au fost în schimb 
avantajaţi, avându-1 ca sef de atelier pe badea Câmpeanu, maistru si 
proprietar al unei fabrici de tâmplărie la Turda. Fusese în demascări 
mai puţin timp, căci, spre norocul lui, directorul Gheorghiu l-a scos 
de acolo, având nevoie de un specialist. Badea Câmpeanu era un 
foarte bun meseriaş si un vechi legionar, călit prin prigoane. Pe lângă 
acest fapt, era un om de-o bunătate cum rar am întâlnit. Se ataşa 
foarte repede de cei tineri. E printre singurii legionari maturi de la 
Gherla care ne-a înţeles, ne-a ajutat si s-a apropiat de noi, studenţii, 
chiar cu riscul de a fi tras de limbă si turnat. Ce om admirabil a fost 
B adea C âmpeanu! 

Iată numele altor muncitori legionari, deţinuţi la Gherla, care 
erau de neînlocuit: Vlad Ilie (maistru strungar), Iliescu (maistru 
matriter), Dinu (maistru strungar, înnebunit în demascări). Toţi, foşti 
şefi de secţie si specialişti de prima mână, în întreprinderea lui 
Malaxa. Făceau parte din elita muncitorilor legionari. 

Şeful de atelier de la tâmplăria manuală, spre deosebire de 
Badea Câmpeanu, i-a urât, i-a dispreţuit si nu i-a ajutat deloc pe 
studenţi. Trecuse prin demascări si poate că avea dreptate să se 
comporte asa. Şi-a revenit din această atitudine în anul 1953, după 
încetarea demascărilor. Mie însă, mi-a făcut multă nedreptate, si din 
cauza neînţelegerii cu el, nu mi-am făcut niciodată norma. 

în ceea ce priveşte masa, oriunde se lucra cu deţinuţi politici, 
ea era de două feluri: cea de producţie, care era, din punct de vedere 
calitativ si cantitativ ceva mai bună, dar tot insuficientă si masa celor 
de la comun, a celor ce nu munceau, de vreo 7 - 800 de calorii, si cu 
care nu se putea munci 8 ore pe zi. 

Am muncit mult, poate mai mult decât robii. Nu am fost 
consideraţi ca oameni, ci ca obiecte, la discreţia asupritorilor si tot de 
aceea nici hrana care ni se da, nu era în măsură să ne astâmpere 



258 


Dumitru Bordeianu 


foamea. Unde oare, în lumea aceasta, s-a muncit cu oameni cărora să 
nu li se dea hrană ca să-si astâmpere măcar foamea? Nici robii care 
au ridicat piramidele egiptene, nu au avut condiţiile pe care le-am 
avut noi, deţinuţii politici din închisorile din România. Şi azi îmi 
amintesc cu groază de starea de slăbire fizică în care eram, neputând 
să mânuiesc o rindea manuală, ale cărei lame nici nu ştiam să le 
ascut. Eram flămând, de-mi venea să urlu ca lupul turbat, si îmi 
blestemam ziua când m-am născut, dorindu-mi moartea. 

Datorită lui Ţurcanu, nu am fost dus din nou în demascări, 
pentru neîndeplinirea normei. La vreo zece zile după ce începusem 
lucrul, într-o seară, în cameră, Ţurcanu m-a întrebat de ce nu-mi fac 
norma. I-am răspuns să binevoiască să vină si el pe la atelier si să 
vadă cum se lucrează. Mi-a reproşat, utilizând cu precădere 
denumirea de bandit, cum că eu am cerut să fiu repartizat acolo. La 
remarca mea, că acolo merg meseriaşii tâmplari si că eu va trebui 
mai întâi să învăţ meseria si pe urmă să îndeplinesc norma, m-a 
prevenit că va trece pe la atelier să vadă. 

A doua zi, în adevăr, m-am trezit cu el acolo, pe la orele zece. 
Cei din atelier, când l-au văzut, au înlemnit. între mine si Ţurcanu, 
de la Piteşti, discuţiile nu se mai purtau sub imperiul fricii. El era un 
ucigaş, dar nu înnăscut, ci făcut, iar eu nu mă mai temeam de el. 
Lupta între duhul meu si al lui se purta pe coordonate ascunse. 

S-a oprit în fata mea si mi-a luat rindeaua, întrebându-mă dacă 
mai lucrasem vreodată cu un astfel de instrument, l-am răspuns, 
întrebându-1 dacă dânsul a mai lucrat cu ea. 

Cum aveam pe bancă un blat de dulap militar, a început să 
tragă cu rindeaua, care se înfundă si sări pe deasupra piesei de 
fasonat. Ţurcanu se enervă si se duse la şeful de atelier să-i regleze 
cutitul. O luă de la capăt si iarăşi i se înfundă. S-a întoarse din nou la 
şeful de atelier, cerându-i, de astă dată să-i ascută cutitul rindelei, 
însă acesta, cum îi ura pe studenţi, în loc să-i ascută cutitul, i l-a 
stricat mai rău. Ţurcanu se dezbrăcă de haină si începu să tragă si 
mai tare cu rindeaua. Cât era el de voinic, a transpirat atât, de curgea 
apa pe el; înfuriat, îmi strigă: „Băi, Bordeianu, meseria asta nu este 
de noi!” îmi ziceam în gândul meu, că meseria lui era să omoare 
oamenii, iar a mea, să-i vindec. 



Mlaştina disperării 


259 


îl chemă pe şeful de atelier si-i ceru rindeaua lui, cu care, după 
câteva lovituri trăgea, foarte bine. La urmă, s-a înfundat si aceea. A 
azvârlit-o pe tejghea si a plecat furios. Rindeaua şefului era rindea de 
meseriaş, dar folosită de un nemeserias, nu putea decât să se înfunde, 
din nepricepere. 

Nu m-a schimbat de la atelier si nici eu nu i-am cerut-o, pentru 
că era prea riscant. Ţurcanu a tinut probabil cont si de Popa Ţanu, 
rival al lui în acea vreme, cu care ştia că am avut un conflict în celula 
59, la Suceava. 

Ţurcanu m-a favorizat, pentru că, atât timp cât am mai lucrat 
la atelierul de tâmplărie manuală si el a stat la Gherla, nu m-a mai 
întrebat de ce nu-mi făceam norma. Se făcea că nu mă vede si n-a 
mai trecut pe la mine. 

Voi spune nu numai celor vii, dar si morţilor, si tuturor 
tâmplarilor din lumea aceasta, ce am pătimit la acel atelier. 
Câteodată, când avea timp, deşi era foarte ocupat cu maşinile, badea 
Câmpeanu mai trecea pe la bancul meu, îmi ascutea rindeaua si-mi 
arăta cum să lucrez cu ea; poate si de milă, văzându-mi starea fizică. 
De multe ori, îmi dădea să fac piese mai uşor de lucrat. 

Din cei cinci studenţi repartizaţi la acest atelier, doi camarazi 
ardeleni au rămas aici si au învătat meseria, iar ceilalţi doi si cu mine 
n-am avut nici un spor. Eu m-am îmbolnăvit grav, iar ceilalţi doi au 
făcut cunoştinţă cu camerele de tortură. 


Informatorii 

După o săptămână de muncă, unii dintre noi au fost duşi la 
camerele de tortură, pentru motive numai de ei cunoscute. Ţurcanu 
ştia că mai aveau un rest de plătit, de la Piteşti. Şi Ţurcanu se ţinea 
de cuvânt. 

Unii moralişti ai Bisericii creştine susţin că majoritatea 
cuvintelor rostite de oameni sunt mincinoase, în relaţiile dintre 
indivizi, în familie, în colectivităţi, în ideologii, literatură, istorie si în 
falsa stiintă si politică de stat. Cât adevăr este în această afirmaţie! 
Dacă am trăi Adevărul, ar fi împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, dar 
trăim minciuna, negând voit, conştient, adevărul; de aceea este ce 
este în lume, domnia satanei. Dumnezeu ne învaţă: „Trebuie să fie 



260 


Dumitru Bordeianu 


da, când este da, si nu când este nu, tot ce trece peste aceasta vine de 
la cel rău”. 

După vreo zece zile de când fuseserăm scosi la muncă, intr-o 
seară, Ţurcanu si cu Popa Ţanu au trecut prin camerele celor ce 
lucrau la atelier, fiind toti repartizaţi la un loc. 

Ţurcanu avea o înfăţişare de călău autentic, cum de puţine ori 
îl văzusem. Popa Ţanu, lângă el, cu aceeaşi înfăţişare, poate mai 
expresivă, căci se adăuga si aerul mongoloid. 

Ţurcanu ni se adresă astfel: „Bandiţilor, este poate ultima 
încercare când regimul si noi vrem să vă verificăm dacă, după ce ati 
trecut pe unde ati trecut si ati văzut ce ati văzut, puteti pune în 
aplicare si da dovadă că sunteti hotărâţi să demascaţi pe orice bandit 
reacţionar, care este împotriva regimului, ca astfel regimul să aibă 
încredere în voi”. 

„Cei din Gherla, care au trecut prin demascări, până acum n-au 
scos nici un cuvânt, pe unde s-au dus, ba mai mult, au demascat pe 
toti bandiţii din fabrică si de-acum îi cunoaştem si ştim cu cine avem 
de-a face. Prietenul meu, Popa Ţanu, poate întări ceea ce am spus 
eu” (Asa cum s-a dovedit mai târziu, erau ei prieteni, cum ar fi 
şarpele cu broasca.). 

Popa, cu o viclenie de mongoloid, ca a lui Lenin, ne spune: 
„Bandiţilor, nu vă jucaţi cu focul. Printre cei pe care i-am demascat 
eu, n-a fost nici unul să nu facă ceea ce a vrut regimul si ceea ce le- 
am spus eu”. 

La care Ţurcanu mai adaugă: „V-am spus, când ati ieşit din 
fabrică, să nu ştie nici pământul pe unde ati trecut, si aici, si în 
libertate. Trebuie apoi să trageti de limbă pe orice bandit în legătură 
cu ce gândeşte, ce a făcut în viata lui, ce relaţii are cu alţi bandiţi si 
ce are de gând să facă în viitor. începând de mâine, orice bandit 
dintre voi va da dovadă de cum ştie să servească Partidul si să-si facă 
datoria, asa cum o cere el de la noi”. 

Afirmaţiile lui Ţurcanu se legau de acelea ale lui Zeller, când 
ne spusese în fata camerei: „Voi veţi face demascarea tuturor 
bandiţilor din Republica noastră”. Până atunci ne demascasem între 
noi, prin ciomăgeală si rupere de oase, spunând tot ceea ce ştiam 
unul despre altul si despre cei din libertate, ca urmare a cumplitelor 
torturi prin care trecusem si treceam încă; acum eram puşi, fără voia 
noastră, să comitem odiosul păcat al făţărniciei. Adică, să ne 



Mlaştina disperării 


261 


prezentăm în fata semenilor noştri ca oameni cinstiţi, si ei să-si 
deschidă sufletele fată de noi si să spună lucruri care de obicei nu se 
spun, mai ales în închisoare. Toţi făcusem această greşeală, din 
sinceritate, din încrederea care ne lega. Iar acum, conştient, trebuia 
să-i împingem în gura lupului pe fraţii noştri, care ne credeau cinstiţi. 

După cele afirmate de Ţurcanu si Popa Ţanu, eram constrânşi 
deci, prin torturi, să facem rău semenului care nu ne făcuse nici un 
rău. 

Dacă cei trecuti, la Piteşti si Gherla, prin torturi de nesuportat, 
până la nebunia deznădejdii, judecând omeneşte, aveau o oarecare 
scuză, ce aveau să facă cei care, de bună voie, conştienţi fiind că fac 
rău semenului lor, se angajaseră, pentru un blid de linte, pentru o 
poziţie socială sau pentru un trai mai bun, să-si vândă sufletul 
satanei? 

Ce noapte îngrozitoare (este puţin spus) am trăit noi la Gherla, 
când Ţurcanu ne-a obligat să acţionăm sub masca făţărniciei, făcând 
atâta rău semenilor noştri! Se poate oare explica si înţelege raţional 
acest fapt, când trebuie să comitem răul fără voia noastră, deşi 
suntem conştienţi de el? Ce grozăvie, să ştii că faci răul si totuşi să-l 
faci! 89 

După cum se vede, planul ocultei de a face din noi ceea ce au 
vrut ei, turnători ordinari, intr-o oarecare măsură, a reuşit. 

Să-mi îngăduie cititorul să vin cu o observaţie făcută de bunul 
meu prieten, inginerul Costică Cristescu, şeful tineretului ţărănist din 
Capitală în 1946 si care, deşi ateu si invalid, fără mâna dreaptă, îmi 
făcea următoarea mărturisire: 

„Dragă prietene, eram scos la muncă să fac corvoadă prin 
curte; trecusem prin demascări si, sincer să-ti spun, până acum n-am 


«Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-1 voiesc, pe acela 
îl săvârsesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care 
locuieşte în mine. Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este 
legat de mine. Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; dar văd 
în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii mintii mele si fâcându- 
mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă 
va izbăvi de trupul morţii acesteia? Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, 
Domnul nostru! Deci, dar, eu însumi, cu mintea mea, slujesc legii lui Dumnezeu, iar 
cu trupul, legii păcatului» (Romani 7, 19-25). 


□ 



262 


Dumitru Bordeianu 


înţeles acest fenomen, dar ceea ce îti mărturisesc este mai mult decât 
cutremurător:” 

„Eram în curtea închisorii, ca în fiecare dimineaţă, si iată ce 
am observat: fiind cu mătura în mână si făcându-mă că lucrez, când 
ieşeau elevii din camerele de tortură si se îndreptau spre ateliere, am 
văzut pe fetele lor atâta groază, atâta fiică si atâta disperare, încât m- 
am înspăimântat până în adâncul flintei mele. Văzând aceşti copii 
torturati, i-am asemuit cu demonii, îngroziţi de porunca lui satan, 
care-i trimisese din iad pe pământ, ca să însele oamenii. îti 
mărturisesc că si pe fetele studenţilor 90 , până a plecat Ţurcanu din 
Gherla, am observat aceeaşi expresie”. 

Aceste observaţii le făcea un nelegionar si un necredincios. O 
imagine mai clară si mai autentică, nici că se putea da. Ceea ce a 
spus Cristescu despre tinerii de la Gherla, acelaşi lucru îl spun si 
Sfinţii Părinţi în viziunile lor, despre demonii care vin să-i ispitească 
si să-i însele pe oameni. Copiii si tinerii aceştia erau chinuiţi si 
torturati, apoi trimişi, ca demonii, în ateliere, să tragă de limbă si să 
aducă informaţii despre cei ce lucrau acolo. 

Doamne, cine ne va crede, cine ne va înţelege, afară de Tine, 
Preabunule, care numai Tu cunoşti inima omului si intimitatea 
conştiinţei lui? 

Nu încercăm să convingem pe nimeni, nici pe camarazii noştri, 
si cu atât mai puţin pe alţii (duşmanii noştri fiind excluşi). Le cerem 
însă oamenilor cinstiţi - în măsura în care pot si vor să-si pună 
întrebări - să răspundă: ce ar fi făcut ei în locul nostru? 


Stări de conştiinţă 

□ 

Seara aceea, când Ţurcanu ne-a spus ce aveam de făcut în 
ateliere, nici eu, nici camarazii mei nu o vom uita vreodată, lată-ne 
puşi în postura de turnători ordinari, noi, care fuseserăm învăţaţi să 
mergem numai pe căile indicate de onoare. Ordinul lui Ţurcanu a 
căzut ca un trăsnet peste conştiinţa noastră; trebuia să ne 


90 Răzbătea pe chipurile lor întocmai starea lăuntrică, după cuvântul 
înţeleptului: «Inima omului schimbă fata lui ori spre bune, ori spre rele» (Sirah 13, 
30) (n. ed.). 




Mlaştina disperării 


263 


transformăm în bolşevici si diavoli făţarnici, cauzând atâta rău 
fraţilor noştri. 

Este ştiut faptul că această pecingine satanică, comunismul, 
foloseşte ca armă - prin care se menţine la putere - informarea 
despre oricine si orice, denunţarea semenului. 

Acum ni se punea în fata conştiinţei cea mai mare încercare, 
aceea de a alege între viată si moarte, între bine si rău, între adevăr si 
minciună. 

In momentele acelea, puterile duhovniceşti erau pentru mine 
ca si inexistente, iar posedarea care mă tortura mă transformase într- 
o epavă, aruncată în ocean si lăsată în voia valurilor dezlănţuite. Mi-a 
trecut prin fata ochilor imaginea mamei, care ne-a învătat de mici să 
nu facem rău nimănui. Şi, dintr-o dată, iată-ne puşi în postura de a 
face rău fratelui nostru, care era în lanţuri ca si noi si care nu ne 
făcuse nimic. 

Doamne, ce grozăvie, ce tortură a conştiinţei, care te arde si te 
macină, când ai de ales între bine si rău! 

Dacă, de când începuseră demascările, avusesem ca armă de 
luptă strădania si prin ea reuşisem să nu ajung un criminal odios, 
oare nu trebuia să încerc si de aici înainte? Da! Dar atunci eram 
protejat de harul Dumnezeiesc 91 , la care însă, prin voinţa mea, 
renunţasem, promiţând că nu mă voi mai ruga. Totuşi, si în această 
stare de posedare, de slăbire a puterilor fizice si morale, nu am 
renunţat la strădanie, la nevointă. 

Din câte am trăit si am îndurat împreună cu camarazii mei, 
aceea a fost pentru noi noaptea prăbuşirii, de scurtă durată pentru 
unii, si de totdeauna, pentru alţii. 

Ordinul lui Ţurcanu era să tragem de limbă pe oricine. 
Ţurcanu, cu Popa Ţanu si întregul său stat major, era lângă noi. 

Cei care nu s-au supus, au trecut din nou în demascări; unii, 
care nu numai că n-au tras pe nimeni de limbă, dar au pus în gardă si 
pe alţi deţinuţi că studenţii si elevii sunt turnători, au plătit-o cu viata, 
încă o dovadă, că nu toti tinerii care au trecut prin demascări s-au 
comportat la fel. 


?! „Dumnezeiescul har se află din nevointă rugăciunii si din vărsarea 
lacrimilor” (Sfântul Isaac Şirul, Cuvântul 46) (n. ed.). 

□ 



264 


Dumitru Bordeianu 


Dimineaţa următoare, ajuns în atelier, mi-am pus problema ce 
să fac mai întâi, să trag cu rindeaua, pe care nu o puteam mânui sau 
să mă duc să trag oamenii de limbă? Gândind asa în sinea mea, am si 
luat hotărârea, să nu întreprind nimic, până ce nu voi afla ce se va 
întâmpla seara cu cei ce nu aduc informaţii. 

Şeful camerei mele era Pop Cornel. Aşteptam cu groază să văd 
ce se va întâmpla cu cei ce n-au adus nimic. Ce figuri, ce stări 
sufleteşti am văzut la cei din cameră! Mai mult ca niciodată fetele lor 
trădau delirul nebuniei, pentru că făceau răul ca să scape de o noapte 
de tortură. 

Câteva seri la rând am scăpat de întrebări, pentru că alţii se 
înscriseseră pe listă, să spună ce recoltă adunaseră. Dar într-o bună 
seară, spre groaza si surprinderea noastră, mai mulţi camarazi, printre 
care si eu, nu aveam de dat nici o informaţie. Scuzele si argumentele 
că n-am împlinit ordinul, nu erau acceptate. Ne-au mai lăsat câteva 
zile si, ca să ne stimuleze, ne-au invitat în camera de vis-a-vis. 

Această cameră, unde mai petrecusem câteva săptămâni, o 
cunoşteam bine, văzând cu ochii mei ce se întâmpla acolo. 

Eram înjur de 6-7 camarazi. Ne-au poruncit să stăm lângă usă, 
unde era un loc neocupat. In momentul acela ne-am uitat unul la altul 
si parcă ceva, dintr-o altă lume, ne unea si ne întărea în ceea ce era să 
vedem si să suferim. Ce durere mai mare poate fi, decât atunci când 
sufletele se unesc, simt si se atrag, în timp ce gura îti e legată si nu 
poţi să împărtăşeşti fratelui tău încrederea si durerea pe care o 
încerci? Slugile satanei ne legaseră gura, ca să nu comunicăm unul 
cu altul; în schimb, ne torturau să le deschidem gura cu forţa fraţilor 
noştri, ca să le facem rău. 

Toată noaptea aceea ne-au torturat sălbatic, evitând să ne 
lovească în cap, pentru ca a doua zi, când mergeam la atelier, să nu 
vadă ceilalţi deţinuţi. în schimb, de la gât si până la tălpi, nu au lăsat 
decât răni si sânge. După o zi de muncă istovitoare, toată noaptea nu 
ne-au lăsat să închidem ochii. Eram atât de slăbiţi de puteri, că abia 
ne mai puteam mişca. Rănile de pe coip ne dureau parcă mai puţin 
decât durerea sufletească, la gândul că va trebui să iscodim un 
chinuit ca si noi. Mă întreb si acum, de unde aveau aceşti tineri atâta 



Mlaştina disperării 


265 


putere, să poată rezista la astfel de chinuri, pentru că, în mod normal, 
ei trebuiau de mult să fie morţi? 92 

Văzând cele îndurate, nu se poate înţelege altcum această 
putere si răbdare, decât prin mila lui Dumnezeu, dată din belşug 
celor ce suferă. Aceasta însă, nu ni s-a dat pentru vrednicia noastră, 
ci prin infinita Lui bunătate si prin rugăciunile celor ucişi dintre noi. 

De multe ori ne trecea prin minte că am venit pe lume pentru a 
fi torturati, că trupul ne-a fost dat numai pentru supliciu. Supliciu 
care nu era numai unul fizic, cu care de altfel ne obisnuiserăm cu 
timpul; era si de natură interioară. Durerea fizică o simţi cât eşti 
torturat sau până ce se vindecă rana, dar durerea sufletească, ale cărei 
răni nu se văd, este mult mai greu de suportat, fără leac. 

De câte ori nu preferam durerea fizică? Dar Dumnezeu avea 
un alt scop cu noi, tainic. 

Aduşi înapoi în camera noastră, ni s-a permis să ne întindem 
pe prici, unde am adormit, cu toată durerea trupului. Am dormit 
parcă o veşnicie, până când am fost treziti să mergem la lucru. 

Am pus mâna pe rindea si mi se părea atât de grea, că am 
renunţat. Şi, cum norma nu era chip să o fac, oricât m-as fi străduit, 
am simulat că lucrez, pentru că mă apucase un somn de mi se lipeau 
pleoapele. □ 

Noaptea aceea s-a repetat de mai multe ori, încât credeam că 
demascările începute la Piteşti vor dura toată viata. Ceva, din adâncul 
sufletului meu, parcă îmi şoptea că asa se plăteşte slăbiciunea de a nu 
fi acceptat la Piteşti să mor odată cu Pintilie. O altă voce lăuntrică mă 
încuraja, soptindu-mi că mai bine era să sufăr eu, decât să fac rău 
altuia. Dar până când? De cele mai gustoase mâncăruri ajungi totuşi 
să te saturi, dar noi, când aveam să ne săturăm de atâta bătaie? 

Preferam tortura, ca să nu facem rău altuia. în zilele 
următoare, au mai fost trecuti si alţi camarazi din cameră prin 
aceleaşi cazne, pentru că stăpânii lui Ţurcanu nu erau mulţumiţi cu o 
singură turnătorie ci, odată începută, ea trebuia alimentată cu altele, 
din ce în ce mai multe, mai importante 93 . 


92 «întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre» (Luca 21,19) (n. 

ed.). 

93 «Adevărat, adevărat vă spun: Oricine săvârseste păcatul este rob al 
păcatului» (Ioan 8, 34) (n. ed.). 



266 


Dumitru Bordeianu 


într-o seară, Ţurcanu ne anunţă că cei care în două-trei zile nu 
aduc nici o informaţie nu vor mai fi scosi la lucru, ci vor trece direct 
în camera de tortură. Cât era de grea si insuportabilă munca în 
ateliere, din cauza normelor excesiv de mari, raportată la condiţiile 
noastre fizice, o preferam în locul celulei si, mai ales, în locul 
camerelor de tortură. 

După atâtea nopţi de nesomn si tortură îmi plesnea capul, 
simţeam că din clipă în clipă voi înnebuni de-a binelea. In intimitatea 
conştiinţei mele încercam o scuză, că m-am străduit. De când 
începuseră demascările, era pentru prima dată când simţeam că am 
ajuns la limita suferinţei, răbdării si disperării 94 . 

Simţeam si trăiam groaza că peste această limită nu voi mai 
putea face nimic. E puţin spus că-mi doream moartea; îmi blestemam 
ziua când venisem pe lume si-mi trecea prin minte s-o blestem si pe 
mama 95 . 

Era lumea groazei, a urii, a minciunii, a făţărniciei, iad 
pământesc, unde diavolii si slugile lor îi chinuiau pe oameni, ca să-i 
facă asemenea lor. Cu ce era însă vinovată mama, când eu singur am 
consimţit să-mi aleg destinul? Oare toate acestea nu se întâmplau 
deoarece mă legasem de materia neputincioasă? De ce n-avusesem 
oare curajul si tăria să mă alătur camarazilor mei, care înfruntaseră 
cu bărbăţie moartea, la Piteşti? 

La cumpăna dintre nebunie si moarte, nu mai aveam parcă în 
mine nimic omenesc sau pământesc. Puterea de a răbda si rezistenta 
sufletească si fizică se terminaseră. Aici ajunsesem, majoritatea 
dintre noi, afară de martiri si de cei pe care Dumnezeu i-a ocrotit cu 
harul si puterea Lui. La limita răbdării si suferinţei s-a instalat în noi 
nebunia deznădejdii si a posedării. 

Toate cele create au o limită, prin hotărnicia cuprinsă în ele. 

□ 


„La stârv se vor aduna vulturii, si la sufletul care s-a deznădăjduit de 
sinesi se vor aduna dracii. Că «unde este stârvul, acolo se vor aduna si vulturii»” 
(Sfântul Efrem Şirul, Pentru frica lui Dumnezeu) (n. ed.). 

9^ «Piară ziua în care m-am născut si noaptea care a zis: un prunc de parte 
bărbătească s-a zămislit!» «De ce n-am murit când eram în sânul mamei mele? Şi nu 
mi-am dat duhul, ieşind din pântecele ei? De ce m-au primit cei doi genunchi si de 
ce cei doi sâni mi-au dat să sug? Căci acum as sta culcat si liniştit, as dormi si m-as 
odihni» (Iov 3: 3, 11-13) (n. ed.) 



Mlaştina disperării 


267 


Ne mai rămăsese o singură posibilitate: să facem semenilor 
noştri răul cel mai mic cu putintă. 

Am fost convins atunci, ca si acum că, dacă as fi rămas în 
harul dumnezeiesc, as mai fi putut rezista încă o lună. Este puţin spus 
că eram nebun, posedat si disperat, pentru că toate aceste stări 
sufleteşti atinseseră nu numai limita răbdării, dar si a disperării. 

Intr-o dimineaţă, istovit de toate puterile si muncit de 
conştiinţa care mă mustra, cum stăteam cu capul plecat pe bancul de 
lucru, am simtit că cineva mă bate pe spate. 

întorc capul si văd un necunoscut, care mă întreabă dacă sunt 
moldovean si mă cheamă Bordeianu si dacă am un frate la miliţia din 
Târgu Neamţ. I-am confirmat că sunt moldovean si că am un frate 
dar nu la Târgu Neamţ, ci la jandarmeria din Petricani. 

Aflu atunci de la acel necunoscut că fratele meu se găsea la 
Târgu Neamţ si că făcuse mult bine organizaţiei lor si de aceea avea 
încredere în mine si vrea să stăm de vorbă. 

Nu l-am întrebat cine îl trimisese, ca să nu mai complic o 
situaţie si asa destul de grea. 

Bietul om, cu câtă cinste si încredere venea la mine... El nici 
nu bănuia că nu vorbeşte cu un om cinstit si normal, ci cu un făţarnic, 
nebun si posedat, nestiind cât de mult îl va costa. I-am zis în sinea 
mea: „Omule, cine te-a adus la mine? Tu nu vezi cum se uită ceilalţi 
la noi?” Cei ce ne priveau, seara puteau turna, cum că a venit la mine 
un detinut si as fi fost întrebat ce am discutat cu acela. Nu aveam nici 
o portită de scăpare. 

Dar aceasta nu era decât o îndreptăţire omenească, venită din 
slăbiciune si neputinţă, pentru că mai era o poartă, aceea ce ducea la 
martiraj si eroism. Vai mie, eu nu mai aveam deloc aceste virtuti! 

Omul meu (al cărui nume nu-1 dau) începu să-mi spună tot 
felul de lucruri despre organizaţia si activitatea lor, desfăşurată sub 
conducerea profesorului Hrib si a soţiei sale, în regiunea Neamţului, 
împotriva bolşevismului. Ce am putut face în aceste clipe, a fost să-l 
întrerup si să abat discuţia către ceva mai puţin periculos; ştiam că si 
alţii ca mine îl vor trage de limbă si el le va spune tot ceea ce-mi 
spusese si mie. 

Omul acesta venise la mine - nu l-am întrebat cine îl trimisese 
- ca să mi se dea, pentru ultima dată, posibilitatea de a lua cununa de 
martir. înţelegeam că fusese trimis de Dumnezeu să-mi ofere acest 



268 


Dumitru Bordeianu 


prilej, asa cum se oferise si altor camarazi care, după o lună, aveau 
să-si ia această cunună. 

Dumnezeu să fie oare de vină că eu am refuzat-o, deşi El mi-a 
oferit-o de atâtea ori, în timpul demascărilor? Oare nu eu strigasem, 
în orgoliul meu 96 , către Cer, pe când eram la Suceava, izolat, înainte 
de proces, la celula 15 subsol, că vreau să mor pentru Hristos? Şi 
acum, slăbiciunea din mine refuza această cunună. 

Nu era decât să-i spun acelui semen al meu, că eu sunt un 
turnător si că tot ceea ce îmi va spune îl va costa mult prea mult; că 
toti studenţii, elevii si o parte din muncitori sunt turnători; că si el 
trebuia să ştie ce însemna acest lucru. După aceea, a doua sau a treia 
zi, as fi fost ucis, asa cu au fost ucişi peste o lună unii din camarazii 
noştri. 

După ce ne-am despărţit, am rămas năuc. Nu mai ştiam ce să 
cred, nu mai ştiam ce să fac. O scuză satanică se înfiripase în 
conştiinţa mea. Nu eu m-am dus la el să-i fac rău, îmi ziceam eu, ci 
el a venit la mine. Dar el venise având încredere în mine. Rămânea la 
latitudinea mea de a-i face sau nu rău. 

Şi cum refuzasem harul Dumnezeiesc, nu-mi rămânea decât 
prăbuşirea. Nu mă rugam pentru har, dar nici prăbuşirea nu o 
doream; eram însă împins spre ea de slăbiciunea ce pusese stăpânire 

97 

pe mine . 

îmi rămânea totuşi posibilitatea să triez din informaţiile ce le 
□ aveam si să-i cauzez acestui frate cel mai mic rău posibil. 

Când ajunsesem la această hotărâre, sufletul meu, stăpânit de 
nebunia disperării, a fost cuprins si zguduit de un sentiment căruia, 
nici atunci si nici acum, nu i-am găsit explicaţia: am simtit cum toată 


96 Acesta este motivul căderii multora: au cerut de la Dumnezeu mai mult 
decât puteau duce. Biserica însă ne învaţă: «Milă voiesc, iar nu jertfă; că n-am venit 
să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă» (Matei 9, 13) «Nu te face drept 
înaintea Domnului» (Sirah 7, 5) „Să nu cereţi alta nimic decât mila Lui cea 
nemărginită si aceasta este de ajuns pentru mântuirea voastră” (Sfântul Ioan Gură de 
Aur, Cuvânt pentru trezvie si rugăciune) (n. ed.). 

97 Aceasta este starea care îi stăpâneşte pe diavoli. Iată ce întreabă unul din ei: 
«Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi?» (Marcu 1, 24) (n. ed.) 
„Diavolii, ca nişte pierzători, pe cei ce stau se sârguiesc să-i surpe, iar pe cei căzuţi si 
care zac jos, îi junghie prin deznădejde” (Sfântul Efrem Şirul, Pentru fapta bună, către 
un pustnic tânăr ) (n. ed.). 


□ 



Mlaştina disperării 


269 


flinta mea era stăpânită de o dragoste fără hotar fată de acel om, deşi, 
în locul sincerităţii si încrederii lui, eu îi ofeream făţărnicia, răul si 
suferinţa. 

Cum as putea oare înţelege acest paradox? Dumnezeu ne 
îndeamnă să-i iubim pe vrăjmaşii noştri, si asta putem înţelege, dar 
cum se poate explica raţional, că iubeşti pe cineva cu ardoare, cum n- 
ai iubit pe altul, deşi eşti conştient în acelaşi timp că îi faci rău? Cum 
se împacă dragostea cu răul? Cum poţi face răul celui care nu ti l-a 
făcut? Noi, tinerii legionari, fuseserăm învăţaţi să nu facem rău 
nimănui, să nu urâm pe nimeni, făcând doar binele din toate puterile 
noastre. 

Aceşti semeni ai noştri, cărora noi le făceam atâta rău, fără 
voia si ştirea lor, luau parte la calvarul suferinţei noastre. Şi poate, în 
felul acesta, pentru suferinţa pricinuită de noi, prin răul pe care li-1 
făceam, prin comuniunea aceasta de suferinţă, Dumnezeu s-a 
milostivit si de noi si de ei. Nu se poate explica, nu se poate înţelege 
raţional dragostea care pornea din inima noastră, pentru cei pe care-i 
iscodeam 9 *. Dacă ar fi ştiut, dragii de ei, cât rău le făceam si cu câtă 
dragoste îi îmbrăţişam în inima noastră!... 

Ciudat aspect al comuniunii dintre sufletele oamenilor! 

Eram nebun: suferinţa, răbdarea si încrederea mea depăşiseră 
orice limită omenească posibilă. Tu, semenul meu, fără să ştii că eu 
îti fac atâta rău, din care ti se poate trage chiar si moartea, iei indirect 
parte la suferinţa mea! In schimb, eu îti dăruiesc dragostea pe care n- 
am mai avut-o pentru nimeni. Sunt procese de conştiinţă si stări 
sufleteşti pe care, în condiţii normale, nu le-au trăit poate decât 
sfinţii. Ei au iubit pe cei care-i chinuiau, iar noi i-am iubit si-i vom 
iubi până la sfârşitul vieţii pe cei cărora le-am făcut rău. 

Nu cerem să fim înţeleşi de oameni, nici să fim compătimiţi, ci 
le atragem atentia celor credincioşi si celor de bună credinţă de 
complexitatea sufletului uman, de tainele lui si de ce este în stare 
acest suflet omenesc să facă, între cer si iad. 

întors în seara aceea în cameră, nu puteam ascunde faptul că 
un detinut necunoscut a stat de vorbă cu mine, pentru că unii dintre 


9“ Aceasta este lucrarea harului, care îl aduce în sufletul căzut (dar care nu 
se împacă cu căderea) pe Dumnezeu însusi, prin lucrarea dragostei Sale, ca să îi dea 
tărie si să-l ridice din cădere (n. ed.). 



270 


Dumitru Bordeianu 


camarazii si colegii mei de cameră mă văzuseră si comitetul groazei 
trebuie că aflase. 

Abia ajuns în cameră, mă si întâmpină Pop Cornel (parcă ar fi 
ştiut) si-mi zice: „Măi banditule, e ultima oară când te mai poţi salva, 
pentru că dacă nu ai nimic de informat, nu mai ieşi de la camera de 
vis-s-vis” (camera de tortură). 

Oarecum relaxat si stăpân pe mine îi spun lui Pop, că am si eu, 
începând din seara asta, unele informaţii, obţinute de la cei din 
ateliere. Şi cum groaza unei nopţi în camera de tortură era atât de 
înspăimântătoare si de nesuportat, toti cei ce lucrau în ateliere se 
străduiau care mai de care să aducă ceva informaţii. 

Cum în seara aceea erau înscrişi mai mulţi pe listă, mie nu mi- 
a venit rândul în acea noapte, asa că a doua zi am avut timp să 
meditez si să discern asupra informaţiilor primite. Cantitatea lor îmi 
ajungea pentru două săptămâni, ca să dau câte puţin de fiecare dată si 
să nu mai fiu trecut prin camera de tortură. 

Rămăsesem pe poziţia că nu mă voi duce să-l caut pe cel ce-mi 
furnizase informaţiile, pentru că el singur se oferise să mă caute si să 
mi le completeze. 

Noaptea aceea o trăisem fără groază; dragostea si afecţiunea 
mea pentru el, precum si pentru ceilalţi deţinuţi care erau în situaţia 
lui, îmbrăca o formă si era de o intensitate de neexplicat sau, raţional, 
de neînţeles. 

Totuşi, în nebunia si disperarea mea, mai aveam resurse 
intelectuale să judec cât de frumoasă si de dorit ar fi viata pe pământ, 
dacă oamenii s-ar iubi între ei, asa cum îi iubeam noi pe semenii 
noştri, pe care îi denunţam. 

Se întreabă oamenii, cu drept sau fără drept, de ce este atâta 
rău, ură, dispreţ, atâta suferinţă si neînţelegere între ei? Răspunsul 
este foarte simplu si nimeni nu-1 poate contrazice: e lipsă de dragoste 
între oameni. 

In ziua care a urmat, sufletul meu mi-era scăldat în baia 
dragostei; parcă uitasem si de foame si de oboseală, dorind din toată 
inima ca soarele să nu mai apună în ziua aceea. Numai cei ce si-au 
primejduit viata pentru a salva pe cea a aproapelui lor, au iubit, 
poate, asa cum ne iubeam noi semenii în acele momente. 

In nopţile care au urmat, am început să dau câte puţin din 
informaţiile pe care le primisem, cele mai inofensive, păstrând pe cât 



Mlaştina disperării 


271 


mi-era posibil pe cele care reprezentau prin conţinutul lor un rău mai 
mare. 

Viata noastră se desfăşura între turnătorie si camerele de 
tortură, iar această oscilaţie, la care se mai adăuga si nesiguranţa zilei 
de mâine, pe care o trăiam atât de crunt, săpa în sufletele noastre 
inevitabila prăbuşire. 

După câteva zile, confidentul meu a venit din nou, cu si mai 
multe informaţii, pe care nu le declarase la anchetă sau le auzise de la 
alţii. Asa că aveam material pentru cel puţin o lună, ca să evit 
camerele de tortură. 

După vreo săptămână, văzând că mulţi din camarazii mei, 
nemaiavând ce să denunţe în fiecare zi, erau trecuti noapte de noapte 
la camerele de tortură, am hotărât să spun că nu mai aveam 
informaţii, ca să fiu solidar cu ei. Trăiam în acele momente 
solidaritatea si mă simţeam si oarecum descătuşat de ameninţarea de 
a face pe altul să sufere. După nu ştiu câte nopţi, se strângea din ce în 
ce mai mult cercul în jurul meu. Eram obligat să dau informaţii. 

Ţin să mărturisesc că orice informaţie dată era bucată ruptă si 
sângerândă din inima mea, care se topea însă în baia dragostei pe 
care o aveam pentru acel căruia-i făceam atâta rău. Cine va înţelege 
aceste trăiri si o astfel de mărturisire? 


Martirii 

în acest capitol voi relata cine sunt aceşti martiri si ce urmări a 
avut martirajul lor pentru noi. 

Mila lui Dumnezeu a binevoit ca noi, cei slabi si neputincioşi, 
să fim cernuţi de torturile pe care le-am îndurat. Ochiurile sitei care 
ne-a ales au fost credinţa în Dumnezeu si concepţia politică si numai 
după aceea posibilităţile noastre intelectuale si sufleteşti. Cei slabi în 
credinţă, în virtuţile moralei si ale trăirii creştine, au trecut prin 
ochiurile sitei, după cum urmează: întâi, laşii, trădătorii si dezertorii, 
iar când sita si-a micşorat ochiurile, au trecut si cei slabi si 
neputincioşi, care au cedat în urma suferinţelor îndurate. 

Când tortura, cu metodele ei de neimaginat, a atins limita 
suferinţei, a răbdării, a rezistentei fizice si morale, a deznădejdii, 
atunci când majoritatea dintre noi s-au prăbuşit (unii ireversibil) prin 



272 


Dumitru Bordeianu 


ochiurile sitelor de a treia categorie, atunci au rămas deasupra 
martirii. Ei sunt stelele luminoase de pe bolta credinţei noastre în 
Dumnezeu, si în soarta neamului românesc 99 . Cum stelele de pe bolta 
cerească sunt mai mari sau mai mici, mai strălucitoare sau mai puţin 
strălucitoare, dar toate sunt stele, tot asa, pe bolta suferinţelor noastre 
sunt martiri mai mari sau mai mici dar toti, martiri 100 . 

Pe Ion Pintilie si pe Mihai Iosub i-am văzut ucişi lângă mine, 
iar pe Bogdanovici înainte de a muri, în acea întâlnire de neuitat. La 
aceşti trei martiri se adaugă încă alţii, cu sutele, unii văzuţi cu ochii 
noştri, sau alţii ucişi fără ca noi să-i mai vedem. Acestora li se 
adaugă cei ucişi în anchete, la Canal, la minele de plumb, în alte 
închisori, în lagăre, sau luaţi de la casele lor, din sânul familiilor, si 
ucişi fără a li se mai da de urmă, cu zecile, cu sutele. 

In ce-i priveşte pe aceia dintre noi care am trecut prin 
demascările de la Piteşti si Gherla, martirilor care au fost ucişi în 
timpul torturilor sau morţi în urma lor, Dumnezeu le-a bine primit 
sângele si rugăciunile întru mântuire. 

Unii dintre camarazii care au trecut prin torturile de la Gherla 
înainte de venirea noastră, mărturisesc asasinarea si a altor tineri, 
dovadă mormintele, proaspete pe atunci, din cimitirul deţinuţilor, de 
alături de închisoare, care se puteau vedea de la etajele superioare. 

Harul Dumnezei|s]: s-a milostivit atât de cei vrednici cât si de 
cei nevrednici, alegând de la Gherla încă sase, ca prin jertfa lor să 
zăgăzuiască dezlănţuirea si furia satanei. Şase tineri curaţi, în floarea 
vârstei, care au renunţat la [Ţol| ceea ce putea să le ofere viata 
pământească, la însăsi viata lor, ca să se pună odată capăt 
demascărilor. 

In lumea asta, nimic bun si durabil nu se face fără jertfa. 
Pentru a se pune capăt suferinţelor fizice si mustrărilor de conştiinţă, 
pricinuite de slugile satanei, s-au cerut jertfe, multe jertfe, precum 


99 „întărit dc Domnul, cu mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcat cu platoşa 
dreptăţii, coiful mântuirii si sabia Duhului, el, martirul, atletul lui Hristos, este gata să 
facă din mărturisirea lui Hristos sensul vieţii sale” (Pr. Ioan Negrutiu, Convorb. 
duhovniceşti, de Pr. Ioanichie Bălan) (n. ed.). 

100 «Alta este strălucirea soarelui si alta strălucirea lunii si alta strălucirea 
stelelor. Căci stea de stea se deosebeşte întru slavă» (I Corinteni 15, 41). 



Mlaştina disperării 


273 


viata celor sase camarazi care au avut curajul, tăria si bărbăţia să 
învingă tortura si moartea. 

Ei au prevenit miile de deţinuţi din atelierele închisorii, că 
studenţii, elevii si o parte din muncitori si ţărani sunt informatori, că 
Ţurcanu, Popa Ţanu, Livinschi, Caba, S. Hogescu si alţii au început 
demascările la Piteşti si acum le continuă la Gherla, torturând sute de 
deţinuţi pentru a-i sili să-i denunţe pe ceilalţi. 

în numele dreptăţii, a credinţei în Dumnezeu si-n neamul 
nostru, a luptei împotriva comunismului, aceşti sase martiri îi 
implorau pe camarazii lor deţinuţi, să nu se lase înşelaţi. 

Acest avertisment, lansat deţinuţilor care lucrau în ateliere, nu 
a rămas nedescoperit. Cum de a aflat Ţurcanu, nu am descoperit nici 
la Gherla si nici mai târziu, la Aiud. 

într-o seară, prin decembrie, s-a deschis usa si au apărut, mai 
întâi, trei cadavre ambulante, susţinute de câte doi inşi: trei tineri 
desfiguraţi si, puţin după aceea, încă trei. Prin toate torturile si 
camerele de demascări prin care am trecut, nu am văzut vreodată asa 
ceva. Fata acestor tineri era desfigurată, nu li se mai cunoşteau ochii, 
nasul sau urechile. Văzându-le fata, ne-am întrebat cum vor fi arătat 
trupurile lor, când nu puteau să se tină pe picioare si nici să scoată un 
cuvânt? 

Această întâmplare a dus pe unii dintre noi la prăbuşirea în 
mlaştina deznădejdii si a neîncrederii în celălalt. Dacă până atunci, 
mai aveam o urmă de încredere în cel trecut prin demascări, din acel 
moment ruptura si prăbuşirea au fost totale. 

Zadarnic ne-am întrebat cine i-ar fi putut denunţa pe cei sase. 
Presupuneam totuşi, că o greşeală făcută de un detinut care nu 
trecuse prin demascări către un turnător, ar fi provocat masacrul. 

Am aflat, în anul 1955, tot la Gherla fiind, că unii dintre 
ardelenii de mare încredere din ateliere, care nu trecuseră prin 
demascări, au fost preveniţi de nişte studenţi, tot ardeleni. Asa se 
explică faptul că informaţiile erau din ce în ce mai rare iar trecerile la 
camerele de tortură mai frecvente. 

Indiferent cum si cine a comis această trădare, eu, ca unul ce 
trăiesc si gândesc pe alte coordonate, interpretez acest martiriu ca pe 
o intervenţie a puterii Dumnezeieşti, ca o stavilă a prăbuşirilor 
ireversibile a tuturor celor ce au trecut prin demascări si a marilor 



274 


Dumitru Bordeianu 


suferinţe pe care noi le-am fi provocat ani de zile deţinuţilor si celor 
din libertate. 

Sistarea atâtor si atâtor suferinţe nu putea să vină decât prin 
jertfă, si ea n-a întârziat, pentru că Dumnezeu a ales pe cei mai buni 
dintre noi, inimi curate si demne să poarte cununa de martiri 101 . Am 
aflat că, înainte de cei sase, mai fuseseră depistaţi si alţii, care n-au 
mai fost aduşi prin camere să fie văzuţi de noi si care au fost ucişi în 


„Mucenicii, cu tot sufletul si cu toată inima, s-au dat pe ei înşişi lui 
Dumnezeu, deoarece defăimau de aici si moartea si toată îngrozirea cea potrivnică a 
tiranilor, fiind gata a răbda chinurile si nevoile muncilor aduse asupra trupului. 
Spatele si le-au dat spre bătăi si răni, mădulare lor în multe chipuri au fost rupte în 
bucăţi. Fiindcă slujitorii păgânilor tirani, bucurându-se de vărsarea de sânge, luau pe 
Sfinţi si îi rupeau cu bătăile si cu unghiile coastele lor le strujeau. Apoi, cu mânie 
neîmblânzită, le zdrobeau fără cruţare spatele lor cu plumburi, împungând legătura 
pieptului cu săgeţi ascuţite, o desfăceau, ca nişte fiare sălbatice. Şi punând la 
subtiorile lor măciuci înfocate, cu multă cruzime îi ardeau. Coapsele împreună cu 
venele cele mari le tăiau cu săbiile si le spintecau cu cuţitele si nu rămânea mădular 
nemuncit. încă si oasele le zdrobeau nebuneşte. 

Pentru aceasta, Mucenicii luau putere de la Dumnezeu, ca toate pătimirile să 
le rabde vitejeşte si fără de durere erau în toate muncile, ca si cum ar fi pătimit în 
trupuri străine. Iar mai vârtos, cu multă îndrăzneală mergeau către cei ce îi munceau, 
si spre mai mare mânie îi zădărau pe dânşii, zicând: «De aveţi munci mai cumplite, 
aduceti-le nouă, că acestea nu sunt nimic». Iar tiranii, aprinzându-se, scrâşneau 
asupra lor ca nişte fiare sălbatice, si cu mânia fierbând, strigau muncitorilor ca să 
muncească mai cumplit sfintele trupuri ale Sfi nţilo r Pătimitori. Dar Mucenicii 
răspundeau iarăşi ighemonilor: «Unde sunt îngrozirii! muncilor voastre? Că focul 
vostru este rece; muncile - neputincioase; bătăuşii - slăbănogi; săbiile - lemne 
putrede. Nimic nu aveţi deopotrivă cu sârguinta noastră. Noi stăm gata ca să 
pătimim mai multe». 

Pentru aceasta, deşi au murit, ca nişte vii lucrează, tămăduind bolnavi, 
izgonind draci, si toată viclenia tiraniei lor izgonind-o cu puterea Domnului. Că era 
darul Sfântului Duh totdeauna împreună cu Sfintele lor Moaşte, care cu minuni pe 
toate le lucra, fiindcă au mărturisit bărbăteste si cu multă răbdare pe Flristos înaintea 
oamenilor. Pentru aceasta si El i-a propovăduit pe dânşii înaintea Tatălui si a 
îngerilor Lui. Şi le făgăduia lor bunătăţile acelea pe care ochiul nu le-a văzut, 
urechea nu le-a auzit si la inimă de om muritor nu au venit, la care doresc îngerii să 
caute. Şi ce mai mult voim a arăta cu cuvântul? I-a făcut pe dânşii cu El împreună 
moştenitori. Iar moştenirea lui Hristos în ce fel este? Socotesc că fiecare o ştie: 
Cerurile cerurilor, si toate cele dintru dânsele; Lumina cea neapropiată si scaunul 
slavei, izvorul celor blânzi si tot raiul, pomii cei dintru dânsul si rodul cel prea dulce. 
Acestea sunt avuţiile lui Hristos-împăratul, si lângă acestea si altele de milioane de ori 
mai multe, ale cărora numiri nici noi nu le ştim, pentru că sunt nevăzute oamenilor.” 
(Sfântul Efrem Şirul. Cuvânt de laudă la Sfinţii Slăvitii Mucenici) (n. ed.). 



Mlaştina disperării 


275 


camerele de tortură. Ştirea ne-a parvenit după 1954, de la unii 
gardieni ardeleni, care îi îngropaseră în cimitir. 

Cei sase tineri au fost plimbaţi prin camere de către Ţurcanu, 
Livinschi si Caba, fără Popa Ţanu. 

Nu este greu de presupus socul provocat în sufletele noastre la 
vederea acestor chinuiţi. Urmările nu vor întârzia să-si arate efectul. 

Cum am spus, ei nu mai puteau fi recunoscuţi, deoarece 
fuseseră anume desfiguraţi, ca să nu se afle niciodată numele lor. 

lată ce ne-a spus Ţurcanu: „Bandiţilor, v-am atras atentia de 
atâtea ori, să nu scoateţi o vorbulită în legătură cu demascările, 
indiferent unde vă aflaţi, în închisoare sau în libertate, deoarece noi 
avem mijloace să-i depistăm pe toti aceştia si să-i trimitem în rai asa 
cum o să-i trimitem pe cei pe care îi aveţi în fată, pentru că stiti că eu 
v-am spus că nu ne jucăm de-a demascările”. 

N-am observat la Ţurcanu o stare sufletească deosebită fată de 
Piteşti, ci în plus, un dezgust marcat de indiferentă. Observaţia mea 
era reală, deoarece conflictul între Ţurcanu si Popa Ţanu se 
produsese iremediabil. 

S-a afirmat că cei sase ucişi, precum si alţii în situaţia lor, 
făceau parte din cei demascaţi de Ţurcanu si nu de Popa. Interesant 
este faptul că Livinschi si Caba îl părăsiseră pe Popa Ţanu si 
trecuseră de partea lui Ţurcanu, împreună cu care i-au ucis pe aceşti 
tineri si încă pe alţii câţiva. 

Cu jertfa acelora, s-a pus capăt, la Gherla si în alte închisori, 
demascărilor prin metodele cunoscute. Cât a mai stat Ţurcanu la 
Gherla, cei torturati de el nu au mai fost siliţi să devină turnători; au 
rămas însă cei care au voit să fie, de frică sau din slăbiciunea lor. 

Nu este mai puţin adevărat că, după uciderea celor sase, care a 
antrenat o neîncredere totală între noi, s-a făcut si o triere între cei 
care au rămas în continuare turnători si cei care s-au smuls acestei 
odioase stări de conştiinţă, prin propriile lor puteri. 

Hotărârea majorităţii dintre noi că nu trebuia să mai facem rău 
altuia a fost primul pas al descătuşării noastre de apăsătoarea 
mustrare de conştiinţă. 



276 


Dumitru Bordeianu 


Aceste jertfe, pe care oculta nu le prevăzuse, au pus capăt 
pentru totdeauna intenţiei de a face din noi, prin demascări, 
informatorii lor 102 . 

De atunci si până prin anii 1954-55, fiecare din noi a suportat 
ura, înjosirea, dispreţul si înjurăturile celorlalţi deţinuţi, mergând 
singur pe drumul onoarei. 

Cam la vreo două săptămâni de la uciderea acestor tineri, în 
ajunul sărbătorilor anului 1951-52, toti cei care trecuseră prin 
demascări, au trebuit să mai suporte încă o dată chinuri peste puteri, 
care au avut ca rezultat o nouă triere si separare a noastră. 


Compromiterea demascărilor 

Se spune că „nu aduce anul, ce aduce ceasul”. Şi, în adevăr, 
nici cele mai optimiste visuri nu ne-ar fi făcut să credem că noi, cei 
care trecuserăm prin demascări si mai treceam încă, nu vom mai fi 
torturaţi si constrânşi să fim turnători si să facem atâta rău semenilor 
noştri. 

Jertfa este arma prin care se biruie ura si făţărnicia. Dacă până 
□ la jertfa acelor tineri, noi trăiam odiosul păcat al făţărniciei, jertfa lor 
a ridicat vălul de pe fetele noastre. 

Eram urâţi, dispreţuiţi si umiliţi în continuare, pentru că 
numele de student sau elev era sinonim cu cel mai ticălos dintre 
oameni dar, din acel moment, în intimitatea conştiinţei noastre eram 
liberi si împăcaţi că nu mai eram constrânşi să producem suferinţe 
fraţilor noştri. 

Smerenia nu este egală cu înjosirea. Dispreţul pe care l-am 
trăit datorită înţelegerii greşite a fraţilor noştri nu ne îngenunchease; 


102 5> Cu Crucea, <puterea jertfei), ca si cu o platoşă, îmbrăcându-se ostasii si 
Mucenicii lui Hristos au surpat toate izvodirile si semetiile tiranilor” (Sfântul Efrem 
Şirul, Cuvânt pentru învierea cea de obşte). „Numai prin jertfa proprie se apără 
credinţa în Dumnezeu. Mucenicii nu varsă sângele altora, ci pe al lor. Nu urăsc pe 
nimeni, deşi sunt urâţi de cei răi si necredincioşi. Nu se răzbună niciodată, ci iartă pe 
ucigaşi. Nu se tem de moarte, ci aşteaptă să fie cât mai repede dezlegaţi de trup, căci 
cred în viata veşnică si doresc să ajungă mai degrabă la Hristos” (Părintele Cleopa, 
Predică la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe) (n. ed.). 



Mlaştina disperării 


277 


dimpotrivă. Ei vedeau aparentele, pe care le urau si le desconsiderau; 
în spatele acestor aparente, noi trăiam tragedia, dar si împăcarea si 
mulţumirea, că oculta si slugile satanei n-au reuşit să facă din noi toti 
ucigaşi si informatori pe viată. 

Am dus în spate această povară a urii, a dispreţului si 
desconsiderării, nu numai din partea altor categorii de deţinuţi, ci 
chiar a propriilor noştri camarazi care nu trecuseră prin demascări. Şi 
abia după ce s-a aflat de executarea lui Ţurcanu si a statului său 
major, optica prin care eram priviţi noi, studenţii si elevii, s-a 
schimbat cu 180 de grade. 

După jertfa celor sase tineri, prin toate atelierele Gherlei eram 
arătati cu degetul si toti se fereau de noi ca de nişte ciumaţi. Judecată 
dreaptă, pentru ceea ce fusesem. 

Deoarece între noi se instalase definitiv neîncrederea reciprocă 
si prin aceasta oculta, în planul ei, îsi atinsese scopul de a rupe 
verigile lanţului care ne unea, rămaşi singuri cu noi înşine, mulţi 
dintre noi si-au pierdut si încrederea în ei înşişi. Ce durere si 
suferinţă mai mare poate trăi omul, decât de a sti că nu mai are 
încredere în cel pe care l-a iubit, în el însusi si în puterile lui fizice si 
morale? 

Acesta a fost punctul limită la care ne-a adus diavolul, prin 
torturi continue, când a pescuit si a cules dintre noi turnători 
ireversibili. 

De la un moment dat nu l-am mai văzut pe Ţurcanu împreună 
cu Popa Ţanu. Ţurcanu nu mai semăna cu cel care fusese mai înainte. 
Şi eram convinşi că, în urma martiriului celor sase, Ţurcanu fusese 
acuzat de Popa si poate chiar de Zeller sau Nicolski, pentru 
compromiterea definitivă a secretului informaţiilor si al 
demascărilor. 

Atâta timp cât Ţurcanu si Popa au mai fost la Gherla, 
demascările au continuat, apoi, sub Juberian si Rek turnătoriile au 
încetat, cu excepţia unor cazuri singulare. Acesta a fost cel mai mare 
câştig pe care l-a avut tineretul legionar prin mila si harul 
Dumnezeiesc; Dumnezeu, prin cei ucişi, s-a milostivit de noi, 
smulgându-ne din ghearele pierzaniei. Nimeni nu poate afirma că 
jertfa în serviciul binelui si adevărului creştin, rămâne fără rezultat. 
Pentru jertfa celor buni, Dumnezeu se îndură si de noi, cei slabi si 
păcătoşi. 



278 


Dumitru Bordeianu 


Pentru mine, marele câştig moral, prin încetarea turnătoriilor, a 
fost faptul că nu am ajuns în situaţia să dau informaţii cu grave 
consecinţe pentru deţinutul de care am amintit si care n-a suferit prea 
mult din cauza mea. 


îmbolnăvirea 

După epuizarea fizică la bancul meu de lucru, din cauza 
normei prea mari, pe care nu o puteam îndeplini, si în plus, pentru că 
nu luam masa de la producţie, ci de la comun (cu mult insuficientă), 
ajunsesem într-o stare de slăbiciune extremă. La aceasta a contribuit 
si nebunia, care mă tortura. Mustrarea de conştiinţă a contribuit în 
mare măsură la această stare care-mi pârjolea sufletul. 

Pentru mine, încercarea rezistentei fizice si sufleteşti a depăşit 
orice limită a răbdării. 

Neîncrederea totală fată de semenul meu, indiferent cine ar fi 
fost, luase o formă de nebunie. Nu mai credeam pe nimeni, orice-ar 
fi spus. Mai tragic era că trăiam, eu si camarazii, neîncrederea în 
puterile fizice si morale proprii. Numai aceia care au trăit toate 
acestea, ajungând pe culmile disperării, vor înţelege ce este 
comunismul în esenţa lui si scopul ultim pe care-1 urmăreşte. 

Omul poate răbda foamea, frigul, bolile, poate fi umilit si 
desconsiderat, îsi poate pierde familia, averea sau funcţia socială dar, 
pentru un luptător care crede în Dumnezeu, care îsi iubeşte semenii si 
neamul si e pregătit să renunţe la tot ceea ce viata pământească îi 
poate oferi, nu este crimă mai odioasă decât aceea de a fi torturat ani 
de zile - luându-i-se până si posibilitatea de a se sinucide - ca să 
renunţe la credinţa în Dumnezeu, la idealul lui si, ceea ce este si mai 
tragic, să-l ducă până la nebunie, transformându-1 în animal sau în 
plantă care vegetează. 

împotriva noastră, a legionarilor, a fost îndreptată toată ura, 
cinismul, dezinformarea si prigoana comunismului, ateismului si 
ocultismului 103 internaţional. 


103 D es i p are metaforică, denumirea de „ocultism”, este corect folosită. 
Deşi îsi afirmă scopuri lumeşti, „oculta”, adică francmasoneria cea cu multe chipuri, 
se ocupă chiar cu ocultismul, adică cu vrăjitoria, fiind în relaţii directe cu cel rău 



Mlaştina disperării 


279 


Şi pentru ce toate acestea? Pentru că noi credem nelimitat în 
Dumnezeu, ne iubim neamul si pe semenii noştri, ajutăm pe cel în 
suferinţă si vrem ca românul să fie stăpân pe pâinea si bucata lui de 
pământ, să nu-i fie alterată si degradată credinţa, cultura, tradiţia si 
obiceiurile si să nu se amestece nimeni în familia si treburile lui. 

N-am acceptat niciodată comunismul ateu, materialismul, si 
vom lupta împotriva lor până la ultima suflare, pentru că noi credem 
nelimitat în Dumnezeu si în Cuvântul Lui si astfel trăind, vom avea 
mereu pe Creator alături de noi 104 . 

Pentru că noi ne-am opus cu forţa organizată religiei satanice, 
ea a pregătit planul de distrugere a Mişcării Legionare, prin metodele 
folosite în demascări. 

Mă îngrozeam la gândul că va trebui să anunţ la biroul 
organizatoric, care controla, dirija si conducea munca în ateliere, că 
sunt bolnav si nu voi mai putea munci. Mă si vedeam dus într-o 
cameră de tortură, de unde nu voi mai ieşi decât nebun sau ucis în 
chinuri. 

îndrăzneala mi-a venit de la badea Câmpeanu, şeful atelierului 
de tâmplărie mecanică, singurul care cunoştea neputinţa mea de a 
mai munci. L-am rugat pe el să raporteze directorului Gheorghiu, 
care îl aprecia ca meseriaş (de aceea, l-a si scos din demascări, având 
nevoie de el în atelier). Asa a făcut badea Câmpeanu, rugându-1 pe 
director să fiu trimis în celular. 

Ţurcanu, care la ora aceea era în conflict cu Popa Tanu, si care 
cunoştea munca grea ce o prestam, a venit la mine să mă întrebe ce 
am. I-am spus că sunt bolnav si epuizat fizic si că nu din rea voinţă 
nu mai pot munci. S-a uitat la mine, a observat în ce hal mă aflam si 
mi-a spus s|â njiă întorc în celular si să nu mai cobor în atelier până nu 
mă voi întrema. 

A fost ultima mea discuţie cu Ţurcanu; spre surprinderea mea, 
în loc să mă trimită în camerele de tortură, m-a trimis în camera mea. 
în momentul acela, am fost convins că Ţurcanu nu mai putea trece 


(n.ed.). 

104 „Astăzi, vineri 24 iunie 1927 (Sf. Ioan Botezătorul), ora zece seara, se 
înfiinţează LEGIUNEA ARHANGHELUL MIHAIL, sub conducerea mea. Să vină 
în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli. Fixez 
ca sef al gărzii de la Icoană pe Radu Mironovici” (Comeliu Zelea Codreanu, Pentru 
legionari) (n. ed.). 



280 


Dumitru Bordeianu 


peste ordinele directorului si, poate, nici el nu mai era dispus să mă 
trimită în camerele de tortură, de care considera că avusesem destulă 
parte. 

Cu aceasta, a luat sfârsit demascarea mea de la Gherla, 
împlinind doi ani de când frecventam camerele de tortură. 

Ţurcanu nu mai era acum cel de altădată. Era abătut, 
posomorât, vorbea puţin si prezenta lui nu mai îngrozea pe nimeni. 
Cei care îngrozeau erau: Popa, Livinschi, Caba, Lică Păvăloaia si 
ceilalţi. Poate atitudinea lui se datora unor presimţiri - după plecarea 
noastră din Piteşti el era sigur că va fi pus în libertate; amânarea 
acestei date l-a pus si pe el pe gânduri. Simţea că nu fusese decât o 
unealtă oarbă, prin care oculta îsi îndeplinise planul. 

Scoaterea de la muncă a avut la început un efect relaxant. Luam 
aceeaşi masă ca înainte, însă nu-mi mai iroseam minimul de energie ca 
să realizez norma. în schimb, nebunia mi se agrava văzând cu ochii, 
pentru că, nemaifiind istovit de muncă, ca să pot dormi noaptea, toate 
facultăţile mele sufleteşti erau strânse ca într-un cleşte si n-aveam 
somn. Lunile acelea, cât am stat în cameră fără să muncesc, au fost 
pentru mine răstimpul trăirii a ceea ce este iadul. 


Acuzat pe nedrept 

Un detinut care se dădea drept legionar, fost ofiţer în armata 
română - deci, susceptibil de a fi fost pătruns de simţul onoarei - 
avea o ură nestăvilită contra studenţilor, pe care-i vorbea de rău, cu 
toate că trecuse si el prin demascări. Debita tot felul de acuzaţii 
pentru a-i pune pe studenţi într-o lumină cât se poate de defavorabilă. 
Cum nimeni nu îndrăznea să-l contrazică, eu n-am mai putut răbda 
acele insulte nedrepte si l-am contrazis ştiinţific, nu politic. 

Ura lui împotriva studenţilor nu mai avea zăgaz. A aranjat de 
pildă cu un tânăr ungur, pe care l-a convins să iasă la raport, să spună 
şefului de secţie că i-am luat de sub căpătâi, pe când dormea, feliuta 
de pâine, pe care o primea dimineaţa la ceai. 

Hot n-am fost niciodată, pentru că asa m-a crescut mama si 
profesorul meu de religie Ion Popescu, doctor în teologie si filozofie 
de la Viena. Această educaţie s-a conjugat cu cea legionară, privind 
cinstea si corectitudinea. 



Mlaştina disperării 


281 


Acuzaţia însă era gravă, nu atât fată de administraţie, cât mai 
ales pentru Ţurcanu. Ar fi avut ocazia să mă plimbe prin toate 
celulele cu o feliută de pâine legată de gât, cum se mai întâmplase 
pentru delicte diferite, ca să arate cine sunt legionarii. O ocazie în 
plus, pentru ceilalţi deţinuţi, să arunce anatema asupra studenţilor, 
care, în afară de a fi turnători, ar mai fi fost si hoţi. Această situaţie ar 
fi distrus în mine si putina conştiinţă morală ce-mi mai rămăsese. 

După vreo două ore de la servirea ceaiului, tânărul detinut a 
bătut în usă, să ceară venirea şefului de secţie, căruia i-a raportat 
cazul. Şeful de secţie, care era român dar ştia si ungureşte, mi-a spus 
după aceea despre ce era vorba. Când am auzit acuzaţia, asa nebun 
cum eram, mi-am pierdut cumpătul si m-am repezit asupra tânărului, 
în prezenta gardianului, l-am prins de haină si l-am întrebat de ce 
spune astfel de minciuni. Eram conştient că ieşirea mea agrava si mai 
mult situaţia. 

De teamă să nu-1 lovesc cu ceva în cap, tânărul a mărturisit 
gardianului că T. îl învăţase să mintă. T. ştia ungureşte, fiind originar 
din Maramureş si tânărul credea că este ungur. Gardianul, oarecum 
în dilemă, a acceptat să nu prezinte cazul administraţiei, ci la biroul 
organizatoric, ceea ce era pentru mine mult mai grav. 

In fata acestei situaţii nu mai aveam nici o posibilitate de 
apărare, mai ales că tânărul nu mai recunoştea intervenţia lui T. care, 
la rândul lui, continua să-l îndemne să-si susţină acuzaţia. 

M-am întrebat atunci, asa cum mă întreb si azi, câte erori 
judiciare, câte acuzaţii si câte pedepse pe nedrept au suferit si suferă 
oamenii pentru că nu au martori sau argumente suficiente să-si 
dovedească nevinovăţia, în afara conştiinţei că sunt nevinovaţi? 
Numai conştiinţa si sufletul meu ştiu cum am trăit emoţiile indignării 
si revoltei împotriva acuzaţiilor nedrepte, pe care le simt si acum, 
când scriu aceste triste amintiri. 

Dar, poate, asa a vrut Dumnezeu, să trec si această probă, care 
mă va determina să iau poziţie fermă, toată viata mea, împotriva 
acuzatorilor nedrepţi. Pe T. l-am iertat de atunci, dar rana produsă în 
sufletul meu nu s-a vindecat nici până astăzi. 

Am ajuns la convingerea de nezdruncinat că, cel mai satanic 
dintre relele pe care le fac oamenii semenilor lor, este acuzaţia 
nedreaptă. Cine m-ar fi crezut pe mine, în afară de Dumnezeu si de 



282 


Dumitru Bordeianu 


conştiinţa mea? In nici un caz administraţia si, cu atât mai puţin, 
comitetele de tortură ale lui Ţurcanu. 

Acuzaţia aceasta, aflată de camarazii si colegii mei, care-mi 
cunoşteau trecutul si atitudinea din demascări, până la acea dată, mă 
împingea la un act necugetat. Ruşinea care-mi chinuia conştiinţa si 
putina demnitate de om care-mi mai rămăsese, mă îndemna, în 
nebunia mea, să comit acte iresponsabile. N-am trăit în viata mea 
clipe mai dureroase si mai înjositoare. 

Un gând venit nu ştiu de unde, mă îndemna să bat în usă si să 
cer gardianului să-mi dea voie să mă duc la biroul organizatoric. 
Urmarea o vom vedea mai târziu, deocamdată... 


întâlnirea mea cu Gheorghe Calciu 

Nimic în lumea aceasta văzută si nevăzută nu este întâmplător 
ci, tot ceea ce este si va fi se petrece numai cu ştirea, îngăduinţa si 
voia lui Dumnezeu. «Facă-se Voia Ta, precum în cer, asa si pe 
pământ», grăieşte cuvântul Sfintelor Scripturi. Tot răul pe care-1 
suferim noi, oamenii, se petrece numai din cauza abuzului nostru de 
libertate, care antrenează necredinţa, neascultarea si fărădelegile pe 
care le săvârşim. 

Pe Gheorghe Calciu nu-1 cunoscusem personal. 11 văzusem de 
câteva ori la Piteşti, când ieşeam cu tinetele, pe secţia de sub noi. 
Bucurestenii de la muncă silnică, care-1 cunoşteau pe Calciu, vorbeau 
numai de bine despre el. în timpul demascărilor, nu m-am întâlnit cu 
el si nici n-am avut ocazia, în tot timpul detenţiei mele, să stau de 
vorbă cu cineva care să fi trecut cu el prin demascări si să-mi spună 
cum a trecut si ce-a făcut în timpul acestora. 

Nici în domiciliul obligatoriu, nici după eliberarea noastră si 
nici după a doua lui arestare, n-am abordat această problemă. De ce? 
Nici astăzi nu ştiu. Poate că rănile erau prea adânci. 

După cum am mai afirmat, nimic nu este întâmplător, 
întâlnirea mea cu Calciu a fost pentru mine un punct de răscruce si a 
avut ca urmare prietenia de nezdruncinat între noi. 

Tot neîntâmplător am stat mai târziu în aceeaşi celulă, la Aiud, 
câteva săptămâni, înainte de a fi el dus în domiciliu obligatoriu, pe 
Bărăgan, la Viisoara-Slobozia, unde am fost apoi trimis si eu. Aici am 



Mlaştina disperării 


283 


locuit, în aceeaşi casă, am dormit în acelaşi pat si am mâncat împreună 
aceeaşi mâncare. 

După eliberarea noastră, si eu si el ne-am căsătorit la 
Bucureşti, am continuat studiile universitare si am fost nedespărţiţi, 
până la arestarea lui, în 1979. 

Cu această ocazie (1979), am fost anchetat de lt. col. securist 
Grigoriu, care l-a anchetat si pe Calciu. Acesta m-a bruscat si m-a 
ameninţat că mă dă afară din slujbă, ca să dau declaraţii împotriva lui 
Calciu, pe baza cărora să-l poată condamna. Ştiau că eram prieteni si 
că ne vizitam. 

Revoltat la culme de această neruşinare, i-am spus că am 
turnat o singură dată în viata mea, în timpul demascărilor de la 
Gherla, când eram nebun, dar după încetarea demascărilor, până la 
ora aceea, nu turnasem si nu voi mai turna pe nimeni niciodată, chiar 
si pe duşmanii mei de moarte, cu atât mai puţin pe cel mai bun 
prieten al meu. Calciu, pe acea vreme, era preot. 

La repetarea ameninţării, că-mi voi pierde slujba, dacă nu 
declar ceea ce-mi cerea, i-am răspuns că nu mi-e ruşine să fac pe 
salahorul, asa cum am fost si pavagiu. 

La răspunsul meu, anchetatorul mi-a făcut o cinică mărturisire, 
afirmând că cea mai mare greşeală a partidului a fost aceea „cu voi, 
bandiţilor, care ati făcut închisoare, că v-a dat voie să continuaţi 
studiile universitare, ca să nu rămâneţi neisprăviţi”, l-am răspuns că 
noi, cu studii sau fără studii universitare, nu suntem neisprăviţi. Am 
demonstrat că, la peste patruzeci de ani, eram în stare să facem studii 
si nu printre codaşi, ci în pas cu cei tineri, pentru că noi suntem 
luptători ai unei cauze drepte. 

Această anchetă a durat câteva săptămâni, timp în care, un alt 
prieten al nostru, Vasile Pătrascu, a fost si el anchetat si ameninţat, 
ca să dea declaraţie împotriva lui Calciu. 

Pătrascu (si el preot), i-a răspuns categoric să nu-si închipuie 
nici o clipă, că va da declaraţie împotriva unui alt preot, pentru ca 
acela să fie condamnat la închisoare. 

în ultima zi de anchetă, securistul si-a manifestat înverşunarea 
împotriva legionarilor, afirmând că partidul nu va fi liniştit si 
împăcat până când nu va fi bătut ultimul cui, în ultimul sicriu de 
„bandit” legionar, ca astfel să scape de noi. La această manifestare a 
urii, i-am răspuns să ia aminte, căci nu ne vor putea bate în cuie 



284 


Dumitru Bordeianu 


sufletul, pentru că numai sufletul are putere, iar trupul e neputincios. 
M-a înjurat, cum înjurau ei de obicei, si m-a trimis acasă. 

Ţin să relatez că ancheta începea de cum se însera, si ţinea 
până noaptea târziu. înainte de a fi introdus în camera de anchetă, 
eram lăsat să aştept în hol, la parter, pentru a mă timora. în timpul 
acestei aşteptări de ore întregi, mi s-a dat să văd un spectacol odios. 
Sute de indivizi, tineri sau în vârstă, bărbaţi si femei, intrau si ieşeau, 
cu fel de fel de fete, ca să-si deşerte guşa, să-si vândă sufletul pe un 
blid de linte, să-si toarne fraţii, rudele, prietenii si colegii. Ancheta se 
făcea pe strada Beldiman, în fata Miliţiei Bucurestiului. 

Revenind acum la Gherla, eram în curte si, cum mi-am rotit 
ochii, l-am văzut pe Calciu, care venea de la ateliere si se ducea la 
biroul organizatoric. Pe vremea aceea, Calciu era scrib la acel birou. 
După cum am mai spus, nu vorbisem niciodată cu Calciu, nu-i 
cunoşteam glasul si nu ne spuneam pe nume. 

îl opresc si-1 rog să mă asculte, căci as avea să-i spun ceva. In 
câteva cuvinte, cu o voce strangulată, îi spun ceea ce mă apăsa, că nu 
sunt vinovat de acuzaţia de furt ce mi se aduce si că nu am cum să 
mă dezvinovăţesc, implorându-1 să mă creadă. Mi-a spus că el mă 
crede. Eu i-am cerut, dacă mă crede nevinovat, să facă ceva pentru 
mine. M-a întrebat în ce cameră stau si a plecat. 

După puţin timp de la întoarcerea mea în cameră, ceva 
neobişnuit si inexplicabil îmi frământa conştiinţa: cum, unul care a 
trecut prin demascări, atunci când toti trăiam în nebunia neîncrederii 
în toată lumea, a fost în stare să mă creadă că nu sunt vinovat? 
Afirmaţia lui Calciu că „mă crede”, a fost pentru mine funia pe care 
mi-a întins-o ca să ies la liman din mlaştina deznădejdii. 

Eram cu totii intr-un gând, care ni se fixase în suflet si în 
conştiinţă că, de vom scăpa din închisoare, nu vom mărturisi nici 
măcar mamelor noastre pe unde am fost, ce am văzut, am auzit, 
simtit, si suferit. Să judece toti aceia care au o mamă, cât de departe 
ajunsese înstrăinarea noastră. Dumnezeu si conştiinţa noastră să ne 
judece. 

Oricine ar fi încercat să mă convingă, înainte de discuţia cu 
Calciu, că acesta va avea încredere în mine, m-as fi îndoit, pentru că, 
chiar dacă el era diferit de ceilalţi, în situaţia noastră, n-ar fi trebuit 
să mă creadă. 



Mlaştina disperării 


285 


Cum reflectam asa, s-a deschis usa si gardianul mi-a cerut să 
ies; afară l-am întâlnit pe Calciu, care i-a spus gardianului că a venit 
să mă ducă la biroul organizatoric. Şi, de la etajul 1, de unde eram, si 
până la parter, Calciu m-a asigurat că nu mi se va întâmpla nimic, 
pentru că Ţurcanu a clasat cazul. Ajuns jos, mi-a spus să mă întorc în 
cameră liniştit. Gardianul, de la etaj, n-a observat că nu intrasem la 
biroul organizatoric. 

Ajuns în cameră, nu mai ştiam ce să cred, dar, judecând bine, 
eram convins, asa cum sunt si azi, că atunci numai mila lui 
Dumnezeu a aranjat lucrurile ca să fiu salvat, în acea încercare 
Calciu fiind doar instrumentul prin care Dumnezeu a lucrat. Nu noi 
am avut încredere unul într-altul, încrederea a venit de la Dumnezeu. 

Nu ştiu cum să-mi explic că după aceea nu m-am mai întâlnit 
cu Calciu, la Gherla, ci abia după zece ani, la Aiud, în 1963, la 
începutul lui mai, fiind dus la izolare. Pe el însă l-au scos si a fost 
trimis în domiciliu obligatoriu, pe 15 mai 1963. Iar la 8 iunie, din 
aceeaşi celulă, am fost dus si eu în domiciliu obligatoriu, în acelaşi 
sat din Bărăgan. 

Destinul lui si al meu se mai leagă apoi si de pornirea noastră 
de a-L sluji pe Dumnezeu. 

Destinul, după mine, este voia lui Dumnezeu conjugată si 
împletită cu atitudinea omului. 

Dumnezeul dragostei infinite voieşte ca toti oamenii să se 
mântuiască si să se întoarcă pentru veşnicie la Părintele Creator. 
Destinul nu este predestinare, altcum omul nu ar mai fi responsabil 
de faptele lui. Dumnezeu l-a creat pe om liber în acţiunile lui de a 
alege între bine si rău si deci responsabil. 

Destinul lui Calciu, el fiind bun din fire (asa s-a născut, nu este 
meritul lui) a fost să se pună în slujba binelui si slujirii lui Dumnezeu 
silit. însă, abia după ispitele celui de al doilea stagiu de detenţie, 
preotul Calciu a înţeles pe deplin ce este Creştinismul. 

Calciu îsi urmează destinul lui, ca slujitor al altarului lui 
Hristos, pentru că el este mai bun ca mine; de aceea, el este ceea ce 
este, iar eu, un umil creştin, îmi port si azi povara faptelor mele. Sper 
însă ca, din mila lui Dumnezeu si ajutat de El, să pot si eu scrie în 
lumea liberă, mărturisind despre cele trăite. 



286 


Dumitru Bordeianu 


Şi acum, în ultimii ani ai vieţii, suntem în legătură unul cu 
altul. Ştim că fiecare din noi îsi duce crucea, asa cum am înţeles si 
cum ne-a ajutat si ne ajută Dumnezeu. 

Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat atunci cu mine, dacă nu m-as fi 
întâlnit cu Calciu, pentru că nu as fi putut răbda povara ruşinii. 
Repet, sunt absolut convins că acea întâlnire nu a fost întâmplătoare. 
De aceea si cred că, în încercările, prăbuşirile, deznădejdea si 
nebunia noastră, mila lui Dumnezeu a fost totuşi cu noi. El voindu-ne 
mântuirea iar nu pieirea. 


Plecarea lui Ţurcanu si a lui Popa Ţanu 

După 5-6 luni de la venirea studenţilor de la Piteşti la Gherla, 
în care timp se continuaseră demascările si munca în ateliere, au mai 
fost aduse aici si alte categorii de deţinuţi, cu diferite condamnări si 
muncitori specializaţi într-o anumită meserie (Am mai spus că tot ce 
se lucra în atelierele din Gherla: tâmplărie, mecanică, vopsitorie, 
nasturi, etc, era pentru armata sovietică. Munca era condusă de biroul 
organizatoric, al cărui sef era Ţurcanu). 

Intr-o bună zi, pe la începutul verii anului 1952, fiind singur în 
cameră, am fost chemat la frizerie de către Măgirescu, care făcea pe 
frizerul; acolo, aflându-ne numai noi doi, mi-a destăinuit că Ţurcanu 
si colaboratorii lui cei mai apropiaţi: Popa Ţanu, Mărtinus, Livinschi, 
Caba, Dumitrescu, Pop, Popescu Aristide, Pătrăscanu, Lică 
Păvăloaia, si ceilalţi au plecat din Gherla. La întrebarea mea, dacă-i 
vor pune în libertate, mi-a spus că nu ştia nimic. 

Plecarea lui Ţurcanu si a colaboratorilor lui a fost pentru noi, 
cei trecuti prin demascări, o zi mare, pe care nu o vom uita niciodată. 
Majoritatea, mai ales cei ce lucrau în ateliere, au fost convinşi că 
demascarea, asa cum se făcuse până atunci, nu se va mai repeta. De 
aceea am si simtit o mare uşurare sufletească. 

Unii dintre noi credeau că respectivii au fost duşi la Bucureşti 
si răsplătiţi pentru „munca” depusă. Mai precis însă, nu ştia nimeni 
ce se întâmplase cu ei. După aceea, s-a zvonit că fuseseră luaţi 
noaptea, cu o dubă. 

Unii, cei din comitetele de tortură de la Piteşti ca: Măgirescu 
(legionar), Titus Leonida, Diaca si Dobre (nelegionari), deşi 



Mlaştina disperării 


287 


colaboratori apropiaţi ai lui Ţurcanu, n-au plecat, fapt care i-a derutat 
pe mulţi, mai ales că aceştia, probabil, nu comiseseră crime. 

Ce se întâmplase cu Ţurcanu si colaboratorii lui s-a auzit abia 
la Aiud, în 1956. Noi însă, lotul medicinistilor de la laşi, am aflat-o 
la Jilava, cu ocazia unui transfer de la Aiud, în vederea unor procese 
ale colegilor noştri. 

Ţurcanu, figură sinistră si controversată, deşi student strălucit 
la drept, căzuse victimă (asa cum au căzut si vor mai cădea si alţii) 
propriei sale mândrii, mânat de un orgoliu patologic, conştient fiind 
de valoarea sa intelectuală si de voinţa sa care trecea peste orice; 
astfel că, pentru a-si atinge scopul, nu s-a dat în lături de la cele mai 
odioase crime si bestialităţi. 

Sfinţii Părinţi ai Bisericii Creştine spun că mândria este cel 
mai grav dintre păcatele pe care le poate săvârsi omul, că acest păcat 
satanic întunecă puterea de judecată si omoară sentimentul de 
dragoste si de milă 105 . 


105 „Mândria este începutul si sfârşitul tuturor răutăţilor” (Sfântul Nil 
Sorski, Despre gândul mândriei). 

„Dacă se lasă vinul la aer, îsi pierde culoarea si gustul; tot asa si mândria, 
nimiceşte toate roadele omului (Sfântul Isaia Pustnicul, Cuvântul 12) „Nu este 
pocăinţă pentru cel ce se lasă mereu stăpânit de mândrie” (idem, Cuvântul 16) „Ce 
este mândria? A te tulbura că nu eşti luat în seamă, nesupunerea fată de aproapele, 
lăudăroşenia că nu ai nevoie de nimeni, încrederea în puterile tale, dorul de a-ti face 
nume înaintea oamenilor” (idem. Cuvântul 28). 

„Dracii se nevoiesc cu mândria să pogoare sufletul jos în pierzare si cu mare 
glas strigă: ‘Ne-ai biruit, o, suflete si fugim de la tine!’ Acestea le zic cu vicleşug, ca 
să se mândrească sufletul ca si cum ar fi făcut nevointă. Şi când se năluceşte aceasta, 
se dă loc mândriei si suge laptele lenevirii de la maica sa, nepurtarea de grijă. Şi se 
năluceşte că el s-a nevoit din tineretele sale si asa cade în trândăvie. Atunci dă năvală 
duhul desfrânării si se învoieste cu gândurile si cade în adâncul necurătiei. Atunci vine 
fiul vrăjmăşiei împotriva luptării si se luptă cu Biserica si zice că nu ştie nici Biserică, 
nici dogmele credinţei, nici canoanele Bisericii. Şi atunci se prăpădeşte de tot, căci 
diavolii, când vor găsi porţile deschise, nu lasă nici scândură. [...] Armele oştirii 
împărătesei pierzării sunt acestea care se împodobesc una pe alta pe rând: întâi pipăirea 
vicleniei si părerea nălucirii, mândria cea fără de Dumnezeu, nebăgarea de seamă, 
“pŢcerea oamenilor, gândul cel rău, mânia, vrăjmăşia, vrajba, bucuria de paguba 
aproapelui, bucuria răutăţilor, pomenirea de rău, întunecarea, netemerea de Dumnezeu, 
neastâmpărarea, necredinţa, hula, minciuna, judecarea, osândirea, defăimarea [...]. Pe 
acestea toate vrăjmaşul le lucrează în bietul suflet, spre a-1 desparte de Dumnezeu”. 
(Sfântul Nil Athonitul) (n. ed.). 



288 


Dumitru Bordeianu 


Lui Ţurcanu si celor împreună cu el, mândria le-a luat minţile 
si au uitat că tot răul făcut semenului se întoarce însutit asupra 
făptaşului. 

Am mai relatat în legătură cu Ţurcanu, că nu m-am temut de el 
ca ucigaş. L-am compătimit mai degrabă, considerându-1 o victimă a 
minciunii si diversiunii comuniste. 

Am mai vorbit despre relaţiile dintre Ţurcanu si Popa Ţanu, 
corifeii care-si disputau întâietatea si paternitatea demascărilor de la 
Gherla. Ţurcanu însă a fost executat; Popa - nu. 

Şi convingerea mea este - după cele constatate în celula 59 de 
la Suceava, cât am stat împreună - că acest ucigaş, Popa Ţanu, s-a 
strecurat în Mişcarea Legionară, poate datorită lui Bogdanovici, cu 
scopuri subversive, având ordine bine precizate. El e, de altfel, unul 
din cei care au susţinut până după proces că demascările din 
închisorile Piteşti si Gherla s-au făcut din ordinul lui Horia Sima. 

De ce a fost folosit tocmai Popa Ţanu, atât în procesul lui 
Ţurcanu, cât si în procesul lui Vică Negulescu, nu ştiu. 

Cred însă că numai anchetarea acestui odios ucigaş ar putea 
face lumină în declaraţiile celor din lotul lui Ţurcanu, date la Jilava, 
după plecarea din Gherla. El ar putea explica cel mai bine dispoziţiile 
si ordinele primite de la Nicolski si Zeller, precum si modul în care 
au fost asasinaţi atâtia tineri, împreună cu Bogdanovici. 

Plecarea lui Ţurcanu si a colaboratorilor lui cei mai apropiaţi 
din Gherla a coincis cu aceea a căpitanului Gheorghiu, directorul 
închisorii, si a odiosului ofiţer politic, Avădanei. 

Despre Dumitrescu si Marina, se spune că ar fi fost 
condamnaţi, fiind învinuiţi de cele petrecute la Piteşti si că au fost 
lichidaţi ulterior. 

Ar fi de dorit să nu se uite că singurul care a rămas în viată, 
fiind totodată si cel care a executat planul ocult de distrugere a 
tineretului legionar, prin demascările din Piteşti si Gherla, este 
generalul Nicolski, şeful securităţii între 1949 si 1965 106 . 


19^ Alexandru Nikolski (alias Boris Grunberg) şeful serviciului de anchete 
din Ministerul de Interne. Ofiţer kominternist, agent dublu, a fost paraşutat în 
România în timpul războiului împreună cu alţi 10, pe care i-a denunţat imediat după 
parasutare si astfel a scăpat. A murit la el acasă, după 1990, fără a fi fost supărat de 
vreo anchetă (n. ed.). 



Mlaştina disperării 


289 


La plecarea mea din tară, în 1989, era pensionar si se plângea 
că regimul lui Ceausescu l-a desconsiderat pentru munca si aportul 
adus partidului. 

Un lucru este verificat incontestabil: după plecarea lui Ţurcanu 
din Gherla, cel care a controlat si condus în continuare demascările, a 
fost colonelul Zeller, ajutorul direct al lui Nicolski. Zice-se că, mai 
târziu, ar fi fost găsit împuşcat, intr-un cimitir din Bucureşti. Dacă a 
fost omorât (si nu cumva s-a sinucis) asta s-a întâmplat din ordinul 
ocultei, prin Nicolski, odată cu dispariţia lui stergându-se orice urmă 
oficială în legătură cu demascările. 

Ce se mai ştie e că, odată ce Ţurcanu si ajutoarele lui au ajuns 
la Jilava, Nicolski si acei dintre oficiali care au colaborat cu el, au 
dispărut din minister, alţii luându-le locul. Aceştia le-au cerut lui 
Ţurcanu si celorlalţi să facă declaraţii de bună voie, prin care să 
spună, fiecare în parte, cum a acţionat, ce metode a folosit, ce 
rezultate a obtinut si cât timp le-a trebuit pentru fiecare tânăr ca să-l 
facă să cedeze. 

După ce au scos de la ei tot ce au vrut, totul a căzut doar în 
sarcina lui Ţurcanu si a colaboratorilor lui. Propriile lor declaraţii 
erau suficient de acuzatoare, ei fiind astfel socotiţi vinovaţi de toate 
crimele, torturile si metodele folosite în demascări. După aceea, 
schimbându-se din nou oficialii acuzatori, înlocuitorii lor au fost 
însărcinaţi cu formarea unui complet de judecată care, într-unul din 
cele mai secrete procese, i-a condamnat la moarte si i-a executat. 

Ţurcanu a fost cel care a făcut, prin demascări, ancheta cea 
mai completă a reactiunii din România, la Piteşti si la Gherla. Tot 
prin el, s-a realizat transformarea unor tineri legionari si nelegionari 
în ucigaşi si turnători, atât în închisoare, cât si în libertate. 

Un tânăr legionar (al cărui nume, nu-1 dau, pentru a nu-1 
expune) fiind anchetat de un ofiţer superior de securitate, la 
închisoarea din Aiud - Nicolski nemaifiind pe atunci şeful securităţii 
- relata că acela îi spusese, confidenţial, că Ţurcanu n-a recunoscut 
că ar fi primit ordin din străinătate să facă demascările, susţinând că 
el singur a tratat cu Nicolski această problemă. Ţurcanu l-a crezut pe 
Nicolski cinstit în tot ce i-a spus; i-a crezut până si promisiunile pe 
care i le-a făcut, recunoscând abia la proces că a fost înşelat. Atunci a 
mai spus că, dintre tinerii deţinuţi politici care au făcut demascările 
la Piteşti si Gherla, numai el e singurul vinovat. Or, dacă aceste 



290 


Dumitru Bordeianu 


afirmaţii sunt adevărate, atunci Ţurcanu trebuie privit în altă lumină. 
Şi convingerea mea fermă e că, în planul ocultei privind demascările 
tinerilor din închisorile din România, a fost prevăzută si planificată 
de la bun început atât dispariţia unor deţinuţi implicaţi în această 
acţiune, cât si a oficialilor care au supravegheat-o. 

în ceea ce o priveşte pe soţia lui Ţurcanu, aceasta a divorţat de 
el când a auzit ce făcuse la Piteşti. Mai târziu, în libertate, fiind la 
Suceava, am aflat că primise actul de deces al soţului în 1956, 
expediat din Oradea, de pe o stradă cu un număr care în realitate nu 
exista. 

Acelaşi procedeu l-au întrebuinţat si cu mine, înstiintându-mi 
familia că am decedat. La primirea ştirii, ai mei mi-au făcut slujba de 
îngropare la mormântul familiei 107 . Simbolic, fiind astfel îngropat si 
eu, m-as putea considera azi drept un strigoi. Şi încă unul chiar foarte 
incomod. 

Ceva asemănător s-a petrecut si cu fratele mamei mele, Vasile 
Dăscălescu, fost ţărănist, condamnat si el la 20 de ani de închisoare, 
pentru nişte declaraţii făcute împotriva ruşilor, în mai 1944. Având în 
închisoare o atitudine fatis anticomunistă, a fost ucis la închisoarea 
din Ocnele Mari. Am văzut personal actul de deces pe care l-a primit 
soţia lui: fusese expediat din acel oraş, de pe o stradă cu un număr 
inexistent, fapt descoperit de fiica sa, Elena, care s-a deplasat acolo, 
din Fălticeni. Mai cunosc si alte cazuri, din Bucureşti si laşi, de 
familii care au primit acte de deces din diferite oraşe ale tării. 

După cele trăite, văzute, auzite de mine si de camarazii mei, 
Ţurcanu a fost totuşi si el o victimă, prin care foruri moscovite 
susţinute de Ana Pauker, Teohari, Luca si Nicolski, au făcut 
demascările, în vederea asasinării morale si fizice a tineretului 
legionar, pregătit si educat pentru lupta împotriva oricărui rău 
antihristic si antinaţional. 

Iată câteva dintre numele celor ce au colaborat cu Ţurcanu de 
bună voie, l Ţră| să fi primit o singură palmă si au fost implicaţi în 
acelaşi proces cu el, oameni pe care îi cunosc personal: Popa 
Alexandru (Ţanu), student la Iaşi; Livinschi, student la Iaşi; Caba, 
absolvent de liceu din Câmpulung Moldovenesc. 


Chiar au fost morţi si îngropaţi, pentru a învia întru omul cel nou, câţi au 
înţeles rostul pătimirilor lor (n. ed.). 



Mlaştina disperării 


291 


Apoi, cei ce au colaborat cu el în urma unor torturi continue, 
de neînchipuit: Dan Dumitrescu, student la Iaşi; Pop Cornel, student 
la Cluj; Popescu Aristotel, absolvent al Facultăţii de medicină din 
Bucureşti; Nuti Pătrăscanu, student la Bucureşti; Vasile (Lică) 
Păvăloaia, student subinginer silvic; Juberian, student la Timişoara. 

Din cei pe care îi cunosc eu din comitetele de tortură, nu ştiu 
însă dacă vreunul a fost implicat în procesul lui Ţurcanu, în afară de 
Zaharia Nicolae, şeful comitetului de tortură de la camera 3 subsol, 
de la Piteşti (de care am mai vorbit), de Dobre Vasile, student de la 
Cluj, precum si de Diaca, student de la Bucureşti. S-a susţinut totuşi 
că în lotul lui Ţurcanu au fost 36 de colaboratori; numărul mi se pare 
însă exagerat. 

Dintre deţinuţii care mai trăiesc si au trecut prin procesul lui 
Ţurcanu si ştiu numărul exact al celor care au fost implicaţi, unul 
este Popa Ţanu. Altfel, secretul acestei monstruoase crime ar fi dus 
pentru totdeauna în mormânt de Ţurcanu. Mai suntem apoi eu si 
camarazii mei încă în viată care rămânem martorii de netăgăduit a 
ceea ce s-a petrecut atunci, în demascări. 

Dacă cele afirmate de Ţurcanu în ultimele zile ale vieţii sunt 
adevărate si, în special, ceea ce a spus înainte de a fi executat - el 
fiind singurul dintre deţinuţi care a tratat direct cu Nicolski - aceasta 
reprezintă dovada incontestabilă că el a fost instrumentul prin care a 
acţionat din umbră oculta. 

De ce nu a fost Ţurcanu acela care să declare că ar fi primit 
ordin, prin Vică Negulescu, de la Horia Sima, să facă demascările 
tineretului legionar? Pentru că Ţurcanu nu era legionari 

E de remarcat că nici o personalitate politică de la ţărănişti, 
liberali, social-democrati sau din alte categorii, cu sau fără partid, nu 
a fost implicată într-un proces, cu acuzaţia că ar fi dat ordin 
tineretului din organizaţia sa să facă demascările de la Piteşti si 
Gherla. Singurii care au fost acuzaţi de acest lucru au fost legionarii: 
comandantul legionar Vică Negulescu, Costică Oprisan - şeful 
Frăţiilor de Cruce pe tară - si alţi fruntaşi legionari. înscenarea 
acestui abject proces a fost culmea ipocriziei, a minciunii si a 
diversiunii comuniste, care a desfiinţat ideea de justiţie prin 
azvârlirea responsabilităţii crimelor asupra victimelor. Atâta 
obrăznicie, sadism si neruşinare, doar o monstruozitate asemeni 
comunismului ar fi putut scoate la iveală. 



292 


Dumitru Bordeianu 


Aceeaşi nelegiuire s-a petrecut la Katyn, aceeaşi în pădurea 
Tâncăbesti, unde a fost asasinat Comeliu Codreanu împreună cu cei 
13 camarazi ai lui în noaptea Sfântului Andrei, si tot la fel în 21-22 
septembrie 1939, când a avut loc măcelul din lagărele de pe tot 
cuprinsul tării 108 . 

Demascările s-au făcut aproape exclusiv asupra tineretului 
legionar, studenţi, elevi, muncitori si ţărani. Optzeci la sută din 
tineretul detinut la Piteşti si Gherla au fost studenţi legionari. O 
mărturisesc cu mâna pe cruce, pentru că i-am cunoscut pe toti, 
legionari si nelegionari. Celelalte categorii de tineret au trecut prin 
Piteşti si Gherla numai accidental, dovadă clară că oculta n-a vizat 
decât tineretul legionar. 

După plecarea ruşilor din România, în 1958, Gheorghiu Dej, 
sub stăpânirea căruia s-au perpetuat atâtea orori, a dat totuşi un 
decret de graţiere a tuturor deţinuţilor politici, faimosul decret din 
anul 1964. Un act pe care nu l-au făcut, din păcate, înainte vreme, 
nici creştinul si românul Antonescu, nici „istoricii” si creştinii 
oameni politici ai României vechi si nici Majestatea Sa Regele 
tuturor românilor, care i-a lăsat în continuare, după 1944, pe 
legionari în temnite. De la ei, i-a preluat „românul” Burăh Tescovici 


□ 


108 j n 1940 au fost ucişi în pădurea de la Katyn (lângă Smolensk), din 
ordinul lui Stalin, peste 4000 de ofiţeri ai armatei poloneze. 

Corneliu Codreanu, împreună cu „Decemvirii” (cei 3 care l-au împuşcat pe I. 
G. Duca) si cu „Nicadorii” (cei 10 care l-au împuşcat pe Mihai Stelescu, trădătorul 
Mişcării Legionare care pactizase cu Carol al Il-lea) au fost strangulaţi ritualic pe 
soseaua Bucureşti - Ploieşti, apoi împuşcaţi pe la spate, în noaptea de 29-30 
noiembrie 1938. Imediat după aceasta au fost îngropaţi la Jilava, după care au fost 
dezgropaţi si s-au turnat peste ei 20 de damigene de acid sulfuric, apoi s-a turnat o 
placă de beton de 1 metru grosime (cf. Corneliu Codreanu, însemnări de la Jilava, 
Colecţia „Europa” - Munchen, pag. 69-71). 

In noaptea de 21-22 septembrie 1939 au fost ucişi în întreaga tară 253 de 
lideri legionari, din ordinul lui Carol al Il-lea, ca represalii pentru uciderea lui 
Armând Călinescu. Aceştia au fost: cei 9 legionari care l-au împuşcat pe Armând 
Călinescu; 7 legionari din spitalul militar Braşov; 13 legionari din închisoarea 
Râmnicu Sărat; 44 de legionari din închisoarea Miercurea Ciuc; 32 de legionari din 
lagărul de la Vaslui; 2 legionari din închisoarea Jilava, împuşcaţi chiar pe mormântul 
lui Codreanu; un legionar din spitalul închisorii Văcăreşti, aruncat de viu în 
crematoriu; 148 de legionari în restul tării - câte 3 legionari din fiecare judeţ (cf. Ion 
Constantin. Istorie trăită, Ed. Printeuro, Ploieşti, 1999) (n. ed.). 



Mlaştina disperării 


293 


împreună cu dosarele si cheile celulelor, ca să putrezească în 
continuare acolo cu sutele. 

Aceiaşi „istorici” au plătit însă păcatul vânzării semenului, 
ajungând să moară si ei tot acolo, în închisorile comuniste. 

In anchetele si declaraţiile pe care le-a dat înainte de a fi 
condamnat la moarte si executat, sunt convins, asa cum l-am 
cunoscut - văzându-1 în situaţii neştiute de alţii - că Ţurcanu si-a dat 
seama că a fost în ş elat. 

Ţurcanu susţinea că nu e creştin, cu toate că fusese botezat si 
cununat creştineşte si, pe deasupra, crescut de mama lui în spiritul 
moralei creştine. Totuşi, e posibil ca acestea să fi dus la mustrările de 
conştiinţă si la recunoaşterea erorii pe care o făcuse. 

Experienţa mea din timpul demascărilor si din toti anii de 
detenţie, mă îndreptăţesc să afirm că cel mai odios criminal, ticălos si 
păcătos, dacă-si recunoaşte greşeala, se căieste sincer si cere iertare 
lui Dumnezeu, se poate mântui. Ce este cu neputinţă la oameni, la 
Dumnezeu este cu putintă. Aceasta este taina de nepătruns a 
creştinismului, a dragostei si milei lui Dumnezeu, si motivul pentru 
care El a mântuit lumea. 

Or, dacă Ţurcanu a avut mustrări de conştiinţă si păreri de rău 
pentru tot ceea ce a făcut, recunoscându-se singurul vinovat de cele 
întâmplate la Piteşti si Gherla, cerându-I iertare lui Dumnezeu, e 
imposibil să nu fi fost iertat. Eu nu pot gândi decât în aceşti termeni. 

In concluzie, dacă sunt adevărate informaţiile privind ultimele 
zile ale lui Ţurcanu: refuzul lui de a minţi, declarând că a primit 
ordin de la cineva ca să facă acele demascări si recunoaşterea 
vinovăţiei proprii, am convingerea de nezdruncinat că Dumnezeu s-a 
îndurat si de el si i-a dat mântuire de păcate. 

Dacă orgoliul lui, întins până la patologic, s-a transformat în 
umilinţă si căinţă, de ce să nu-si fi mântuit si el sufletul în ultima 
clipă a vieţii, ca tâlharul de pe cruce? 

Şi această îndurare a lui Dumnezeu se poate să fi coborât si 
asupra sufletelor celorlalţi din lotul lui, care greşiseră la fel. 

Or, dacă asa cum cred, Bogdanovici s-a mântuit, 
recunoscându-si greşeala, socotindu-se un iniţiator al reeducării si 
vinovat, într-un fel, pentru suferinţa atâtor si atâtor tineri, de ce să nu 
cred că si Ţurcanu, cu tot ceea ce a făcut, a fost totuşi, în ultima 
clipă, salvat ca suflet? 



294 


Dumitru Bordeianu 


Eu, ca un creştin convins de taine ce nu pot fi pătrunse cu 
mintea, cred cu tărie că toti oamenii pot fi mântuiţi. 

Cititorul îsi mai aminteşte, poate, că atunci când eram dus de 
Ţurcanu de la camera 3 subsol, la camera 4 spital, am vrut o clipă să- 
i spun că si el îsi este siesi un fel de victimă. N-am îndrăznit însă, de 
teama consecinţelor; cum era atât de posedat, m-ar fi omorât pe loc. 

Eu însă nu l-am urât, după cum n-am urât nici pe cei ce au 
acţionat direct asupra mea, si nici pe cei ce m-au judecat si 
condamnat la 16 ani de detenţie. Căci, Dumnezeu «ne iartă nouă 
gresalele noastre, precum si noi iertăm greşiţilor noştri». 


Juberian si Rek 

După plecarea lui Ţurcanu si a celorlalţi, conducerea politică 
si administrativă a atelierelor din Gherla rămase pe mâna lui Juberian 
si Rek. N-am putut afla niciodată, nici măcar mai târziu, la Aiud, 
cine le-a dat această împuternicire. 

Juberian, un tânăr cu reale posibilităţi intelectuale, originar din 
Banat, era student la Timişoara. II cunoscusem în cursul 
demascărilor de la Piteşti, la camera 2 parter, la începutul verii anului 
1950. 

Când am fost aduşi noi, cei cinci, în acea cameră, îmi amintesc 
că a fost aruncat pe ciment lângă noi, complet desfigurat. 

Nu se mai putea tine pe picioare; i-am retinut numele de la 
setul comitetului de tortură, Prisăcaru, care anunţase că a adus în 
camera noastră pe unul „din cei mai fanatici legionari”. „II vedeţi 
cum arată, noi îl vom lecui pentru totdeauna de fanatismul său fată 
de Mişcarea I.egionară. Şi aceasta nu este decât începutul”, a 
continuat el. Văzându-1 atunci si ştiind ce păţisem noi, m-am îngrozit 
la gândul a ceea ce îl aştepta pe acest tânăr. 

Juberian, în agonia în care era, a mai avut încă puterea să 
retină numele celor cinci de pe ciment, anunţaţi de Prisăcaru si, mai 
ales, numele meu, fiind azvârlit chiar lângă mine. în zilele care au 
urmat, nu i s-a dat nici de mâncare, nici apă de băut. De altfel, chiar 
de i s-ar fi dat, nu ar fi fost în stare să înghită. 

Cât am stat în cameră cu el, vreo câteva zile, nu a mai fost 
torturat, pentru că n-ar mai fi avut nici un efect asupra lui, atât era de 



Mlaştina disperării 


295 


slăbit. Am aflat însă de la alţi camarazi că, după plecarea noastră, 
Juberian a fost crunt torturat si chinuit, făcând parte din tinerii 
legionari care nu cedau uşor. 

Ceea ce s-a întâmplat acolo, până la plecarea noastră din 
Piteşti, si ce am văzut cu ochii mei că s-a petrecut cu el în acea 
cameră, explică, printre altele, căderea lui. 

De ce a fost numit la Gherla, sef al biroului organizatoric, nu 
pot să-mi dau seama. Imaginea lui mi-a rămas în minte asa cum l-am 
văzut desfigurat în camera 2 parter, si întins pe ciment, în nesimţire, 
lângă mine, în iunie 1950. Nu-i mai puţin adevărat, că i-o reţin si pe 
aceea din timpul cât a fost şeful biroului organizatoric. Sunt lucruri 
pe care nu le pot uita. îmi era drag, pentru că îl cunoscusem si-1 
simţisem lângă mine, desfigurat si nemişcat, pe betonul camerei 2 
parter. 

La Gherla, când nebunia îmi putea fi fatală, Juberian m-a 
salvat. Iar ca sef al biroului organizatoric, obiectiv vorbind, Juberian 
a fost foarte corect si drept. 

Despre Rek, ştiu că nu era român. Nu pot spune însă ce origine 
avea, pentru a nu leza sau trezi resentimente care nu fac obiectul 
acestor mărturisiri 109 . 

După plecarea lui Juberian de la Gherla, Rek a rămas şeful 
biroului organizatoric până la finele anului 1953. 

Ca meseriaş, se putea discuta cu Rek si am observat la el, cât 
am lucrat în ateliere, o atitudine moderată fată de toti, indiferent de 
originea etnică. 

Cât priveşte asasinarea lui Flueras, nu ştiu si nu am garanţia că 
Rek si Juberian ar fi fost direct implicaţi, autor fizic si moral fiind 
căpitanul Goiciu, numit director al închisorii Gherla, în locul lui 
Gheorghiu. Pentru a-mi susţine această părere, voi relata mai jos 
anumite întâmplări. 


199 Scriind în Occident, autorul trebuie să-i menajeze pe iudei, pentru a nu 
fi acuzat, instantaneu, de antisemitism si exclus din viata socială. Reeducarea a fost 
ultima parte a războiului pe care, de două mii de ani, Iuda îl duce cu Hristos si cu 
mărturisitorii Săi (n. ed.) 

□ 



296 


Dumitru Bordeianu 


Goiciu si Mihalcea 

Arestările din 1948 îl găsiseră pe Goiciu director al închisorii 
din Galaţi. Deţinuţii care trecuseră pe acolo spuneau că Goiciu nu era 
român si că se lăuda că e prieten cu Gheorghiu-Dej, activând cu 
acesta la atelierele C.F.R. din Galaţi. Or, dacă ceea ce spunea el era 
adevărat, desigur că Dej îi oferise postul important pe care-1 avea, 
acestui monstru, născut să fie ucigaş, care nu avea în conştiinţa lui 
decât înclinaţia de a chinui si a ucide oamenii. 

Cei care îl cunoscuseră la Galaţi erau îngroziţi când auzeau de 
el. Avea o deosebită plăcere de a ucide si chinui preoţi sau fii de 
preoţi si putini dintre aceştia, care au trecut prin închisoarea din 
Galaţi, au scăpat cu viată din mâna lui. Sunt martori oculari, care au 
stat în celulă cu un fiu de preot, când acesta a fost surprins de Goiciu 
prin vizeta uşii, în momentul când îsi făcea rugăciunea. Atunci, spun 
ei, Goiciu a intrat în celulă, l-a lungit pe fiul de preot pe duşumea si 
l-a zdrobit cu picioarele, până l-a lăsat mort. Era o brută, un tip de 
proletar cu putere „politică” de care abuza oricând, executând 
ordinele de distrugere. 

Goiciu era deci cunoscut în toate închisorile comuniste ca unul 
dintre cei mai odioşi călăi si ucigaşi. Pe fata lui se citea clar plăcerea 
sadică de a chinui si a tortura. Zice-se că, în timp ce era el director la 
Galaţi, a fost adus acolo Iuliu Maniu, preşedintele Partidului 
National-Ţărănist, pe care l-ar fi chinuit îngrozitor. 

Tot atunci a fost adus acolo si un tânăr legionar, trecut prin 
demascările de la Piteşti. Nu-i pot divulga numele, având în vedere 
situaţia din tară 110 , precum si rugămintea lui de a nu face aceasta. Avea 
o pregătire intelectuală excepţională si o structură fizică foarte 
delicată, ceea ce l-a si făcut să suporte foarte greu torturile si să cedeze 
la Piteşti. După cădere însă, a fost trimis special de Nicolski la Galaţi, 
să-l tragă de limbă pe Maniu ca să afle de la el o serie de lucruri. 

Şi a auzit din gura lui de toate: fapte, întâmplări, regrete, 
planuri de viitor si... ceva ce voi spune în continuare. 

Cu toate că fusese trimis acolo pentru o treabă abjectă, omul 
acesta a avut totuşi tăria ca, odată intrat în celula unde era Maniu, să- 


1Autorul a scris această carte înainte de 1990, când România era condusă 
de regimul comunist al lui Ceausescu, foarte atent asupra foştilor deţinuţi politici 
legionari (n. ed.) 




Mlaştina disperării 


297 


i spună acestuia scopul pentru care fusese trimis: „Domnule 
preşedinte, am fost la Piteşti si acolo se petrec lucruri groaznice cu 
tineretul legionar si cu alţi tineri studenţi. Eu am trecut prin aceste 
torturi si sunt trimis de la Bucureşti să vă trag de limbă si să reţin tot 
ceea ce îmi veţi spune. De aceea, vă rog să-mi spuneţi numai ce 
credeţi dumneavoastră că trebuie să ştiu, pentru ca să nu aveţi nimic 
de suferit”. 

Şi, aproape un an de zile, cât a stat cu Maniu în celulă, acel 
tânăr a discutat cu el de toate. 

Mai mult chiar, de când a intrat în celula lui Maniu si până la 
plecarea sa din Galaţi, i-a dat si feliuta lui de pâine, spunându-i că el 
e tânăr si poate suporta mai uşor închisoarea. Maniu a acceptat 
aceasta cu foarte mare greutate si numai la insistentele tânărului, iar 
atunci când s-au despărţit, bătrânul l-a strâns în braţe si, plângând, i-a 
spus : „L-am respectat pe Codreanu, intuindu-i cinstea, credinţa 
nestrămutată si concepţia politică. Ca om si creştin, mă întreb însă 
dacă vreun tânăr ţărănist, în aceleaşi împrejurări, s-ar fi purtat cu 
Codreanu, asa cum te-ai purtat tu cu mine? Eu, dragă prietene, nu v- 
am cunoscut decât din calomnii; acum vă cunosc în realitate, si de 
aceea ti-am spus ce să declari oamenilor zilei despre mine. Iar ceea 
ce ai făcut tu pentru mine, nu voi uita până când voi muri”. 

După această emoţionantă scenă, tânărul a mai avut timp să-i 
spună lui Maniu: „Domnule preşedinte, ceea ce v-am spus si ceea ce 
am făcut pentru dumneavoastră, n-am făcut-o din orgoliu sau 
considerente politice. Am făcut-o mai întâi ca român, apoi pentru că 
sunt creştin, si pentru că-mi iubesc tot asa mult tara si neamul ca si 
dumneavoastră. Suferim doar în aceeaşi închisoare pentru concepţiile 
noastre politice, pentru binele si dreptatea neamului românesc”. 

Pe oameni îi poţi cunoaşte foarte bine cum sunt, atunci când le 
schimbi condiţiile de viată, când le iei funcţia si poziţia socială, 
averea si perspectiva de a mai fi ceea ce au fost. Cu alte cuvinte, 
adevărata cunoaştere a omului nu o poţi avea decât când îl supui la 
încercări, la ispite, la suferinţe si în ultimă instanţă, chiar la proba 
morţii. 

Or, având în vedere si cele spuse de tânărul legionar, noi toti, 
tinerii care am trecut prin demascări si condiţii de existentă 
excepţionale: tortură, degradare, suferinţă si înjosire, foame, frig, 
pedepse, înfrânare si răbdare, având în fată perspectiva morţii în 



298 


Dumitru Bordeianu 


orice clipă, ne-am convins că, asa cum a spus Comeliu Codreanu: 
„Ţelul existentei umane nu este viata, ci învierea în numele si prin 
lisus Hristos”. 

Revin acum la Goiciu, pe care l-am cunoscut la Gherla si de 
care mi-a fost o frică si o groază, cum mi-a fost de putini oameni în 
viată. Nu degeaba a avut el misiunea să chinuiască si să omoare, în 
închisorile din Galaţi si Gherla, ce a avut neamul acesta mai bun. 

în vara lui 1952, îndată ce a fost numit director, a dat ordin la 
atelierul de tâmplărie, unde lucram si eu, să se confecţioneze câteva 
carcere si să fie instalate la parterul clădirii mari a închisorii. Acolo 
puteau fi văzute de toti deţinuţii; erau pe mâna stângă, cum intrai în 
clădirea principală si arătau ca nişte cutii din scânduri înalte de 2 
metri si înguste, încât de abia putea să stea un om în picioare în ele. 
Li se mai zicea si carcerele morţii. 

în 1952, atât Goiciu, cât si locotenent major Mihalcea, şeful 
fabricii, băteau cumplit. 

Mihalcea mi-a dat ordin să fac schiţa unei carcere. Am făcut o 
schiţă de 1 x 1 m. La vederea ei, m-a călcat în picioare, apoi a scos 
metrul si mi-a arătat dimensiunile carcerei: 40 x 40 cm. După ce a 
fost gata, am fost băgat în ea timp de trei zile, ultima zi stând acolo 
cu încă un detinut. 

O, Doamne! Câţi deţinuţi de mare valoare nu au murit în ele! 
Şi motivul tuturor pedepselor era derizoriu: fie că nu s-a luat poziţia 
de drepţi, cu boneta în mână, când a trecut Goiciu pe acolo, fie că nu 
s-a strigat „Să trăiti, domnule director” sau că n-ai adunat de pe jos 
gunoiul, ori că ai frezat cu o mică deviere o piesă, sau că ai pilit-o cu 
un milimetru mai mult. 

Parcă pentru Goiciu, sadismul reprezenta esenţa luptei de clasă 
a proletariatului. Cei pedepsiţi nu primeau nici hrană si nici de băut. 
Iar unii erau uitati acolo până îi scotea morţi sau numai pe jumătate 
vii. 

Când trecea acest călău pe lângă tine, simţeai în urma lui, că era 
ceva ce-1 îndemna permanent să tortureze si să ucidă. Am văzut cu 
ochii mei cum, în curtea atelierelor, acest monstru s-a dezlănţuit 
chiar si asupra unui ofiţer de-al lui, ordonându-i să se culce si să se 
scoale în fata deţinuţilor, până ce bietul om, plin de noroi, nu s-a mai 
putut ridica de jos. Bătăile deţinuţilor erau foarte frecvente, cu zecile 



Mlaştina disperării 


299 


în fiecare zi, unii rămânând schilozi pe viată. Nu pot uita bătaia 
aplicată inginerului Secară. 

Câtă diferenţă între el si directorul Gheorghiu! Unul venit 
parcă pe lume numai să-si tortureze semenul si să-l ucidă, în numele 
justiţiei comuniste, iar celălalt, să-i mai dea voie să se si reculeagă. 

Celălalt asasin al închisorii Gherla, sosia lui Goiciu, cunoscut ca 
atare de toti acei ce au trecut pe acolo, era Mihalcea. Era ajutorul lui 
Goiciu si responsabil de producţie. 

Mi-e însă si lehamite să mai vorbesc de el, asa că-1 dau uitării. 

Uciderea lui Flueras 

Bătrânul Flueras, muncitor tâmplar din Arad, fost membru în 
Comitetul Internaţionalei Socialiste si fost secretar al Partidul Social- 
Democrat al lui Titel Petrescu, nu a aderat la Partidul Comunist, 
odată cu Lothar Rădăceanu (Wurtzelbaum) 111 ci, a rămas fidel 
P.S.D.-ului lui Titel Petrescu. Arestat împreună cu acesta, a avut o 
comportare de om cinstit si de mare bun simt. L-am cunoscut la 
Gherla în următoarea împrejurare. 

La sfârşitul primăverii lui 1952, eu nu ieşeam la muncă, fiind 
bolnav; eram scos din celulă de gardian să mătur prin curtea 
închisorii si, împreună cu alţii deţinuţi în situaţia mea, să aduc apă de 
băut cu tinetele, din curte. Şefii biroului organizatoric, la acea vreme, 
erau Juberian si Rek. 

Intr-o bună zi, fiind scos în curte la măturat, inginerul 
Cristescu, invalid de război, responsabil de curăţenia curţii, mă 
trimite să iau o mătură din clădirea de mijloc a închisorii. Aceasta era 
situată în partea de sud, vis-a-vis de bucătărie, unde se găsea capela; 
acolo fuseseră aduse icoanele si tot mobilierul din biserica de la 
parterul dinspre nord al clădirii mari. 

Am rămas înmărmurit, zărind acolo un bătrânel, în genunchi si 
cu mâinile încleştate. Se ruga în fata unei icoane. 

La zgomotul de saboţi al paşilor mei, a întors capul si, văzând 
că sunt un detinut ca si el, mi-a făcut semn să vin aproape. M-am 

□ 


IU în acelaşi timp era membru al Comitetului Central al Partidului 
Comunist al Uniunii Sovietice, (n. ed.) 



300 


Dumitru Bordeianu 


apropiat cu sfială si am îngenuncheat si eu. Atunci, bătrânul mi-a 
şoptit că este socialistul Flueras. 

După ce si-a terminat rugăciunea, l-am întrebat, nedumerit, 
cum se face că el, care prin concepţie ar fi trebuit să fie ateu, se roagă 
totuşi lui Dumnezeu? Bătrânul, cu o voce care mi-a încălzit inima, 
mi-a spus că aceasta a fost în tinereţe, că totul n-a fost decât 
minciună, iar acum se roagă lui Dumnezeu să-L ierte. 

în acea vreme, nebunia mea era destul de avansată si 
încercarea de a mă ruga nu prea avea efect, deoarece rugăciunile 
mele erau rostite cu buzele si nicidecum simtite cu inima 112 . 

La despărţire, i-am şoptit bătrânului să fie prudent, căci sunt 
mulţi turnători si s-ar putea găsi un ticălos care să-l toarne. Mi-a 
răspuns însă că nu se mai teme si atunci i-am dat pace. Avea 
posibilitatea să vină în capelă si să se roage, datorită faptului că, 
împreună cu alţi bătrâni si bolnavi, făcea curat prin curtea închisorii 
si pe la bucătărie. 

întâlnirile mele cu Flueras la capelă s-au repetat de mai multe 
ori. întotdeauna mă chema lângă el, să stăm umăr la umăr si să ne 
rugăm. Odată, m-a întrebat dacă sunt ortodox si dacă cred în 
Dumnezeu. I-am răspuns afirmativ. Din cauza timpului foarte limitat, 
n-am apucat să-i spun însă ce aveam pe suflet, după toate cele pătite. 

Dumnezeu se simte cu inima si nu cu buzele. Raţiunea rece 
nu-L poate simţi pe Dumnezeu. Numai inima curată, caldă si plină de 
dragoste îl poate simţi, pentru că El este dragoste. Or, buzele mele 
rosteau rugăciunea, dar inima mea era rece si goală de prezenta lui 
Dumnezeu. La Flueras era tocmai opusul a ceea ce simţeam eu si de 
aceea el rostea rugăciunea cu inima caldă si copleşită de prezenta lui 
Dumnezeu. 

în întâlnirile noastre în acea c|p|lă, eu îl simţeam pe bătrânul 
Flueras atât de aproape si atât de cald lângă mine, de parcă alături era 
tata, cu barba albă. 

Flueras credea fierbinte si aştepta să plece din lumea asta 113 , în 
timp ce eu, cu inima mea rece, ca gheata, voiam să mai rămân. 


D2 „Mintea cade din îndrăzneala către Dumnezeu când s-a întinat cu cugete 
rele, făcându-se împreună-vorbitoare cu ele” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, cap 50 
din suta întâi a capetelor pentru dragoste) (n. ed.). 

L3 «Drept aceea am urât viata, căci rele sunt cele ce se fac sub soare; si 



Mlaştina disperării 


301 


Cum nebunia mea progresa, iar pereţii celulei îmi apăsau toată 
flinta, voiam cu orice preţ să scap de această insuportabilă apăsare si 
să ies la muncă. întâlnindu-1 în curte pe Juberian, l-am rugat să mă 
scoată să lucrez. Juberian m-a măsurat si mi-a spus că mă ştia 
bolnav. I-am răspuns că e adevărat, dar că nu mai puteam suporta 
celula. S-a uitat la mine si mi-a promis că va vedea. 

De la această întâlnire cu Juberian, nu l-am mai văzut pe 
Flueras, decât o singură dată. îmi sună si acum în urechi ceea ce mi-a 
spus atunci: „Fătul meu, toate sunt minciuni. Vezi să nu-1 pierzi pe 
Dumnezeu, c-ai pierdut totul”. 

Exemplu de om cinstit cu el însusi, acest Flueras; om care 
ajunsese să spună că ceea ce crezuse până atunci fusese minciună, în 
afară de Dumnezeu, care este Adevărul absolut. Cum spune 
Ecclesiastul: «Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt 

deşertăciuni», afară de Dumnezeu. 

După câteva zile, m-am trezit cu Juberian în celulă; mă chema 
să-l urmez. Ajunşi în atelierul de tâmplărie, la o masă unde se trasau 
toate piesele pentru tâmplăria mecanică, mi-a spus că pe viitor voi fi 
trasator, prevenindu-mă însă, în acelaşi timp, să fiu foarte atent că 
trasarea greşită a unei piese mă va costa carcera de la parter. A plecat 
la biroul lui, iar eu la tâmplăria mecanică. 

Pe Flueras l-am mai văzut un timp prin curte, când plecam sau 
mă întorceam de la atelier. Făceam în asa fel, încât să-l văd si să mă 
vadă. îl salutam, cu un deosebit respect. Şi chiar îl admiram pentru 
că, deşi ateu, revenise la dreapta credinţă, îngenunchind în fata 
icoanei lui Hristos. 

După câteva săptămâni de lucru ca trasator, am găsit pe masa 
mea din atelier următoarele cuvinte, scrise cu litere de tipar 
schimonosite: „Criminalii de Rek si Juberian l-au ucis pe Flueras”. 
Am rămas înmărmurit. Nu-mi venea să cred ochilor si nici n-am 
crezut pentru moment. N-am crezut, pentru că, după plecarea lui 
Ţurcanu, Popa, Livinschi, Caba si ceilalţi, Juberian nu mai era în 
stare să ucidă pe cineva. 

Sunt convins că uciderea lui Flueras a fost comandată de la 
Bucureşti, iar autorii, morali si fizici n-au fost Juberian si Rek, ci 
Goiciu. Probabil că găsindu-1 pe Flueras în genunchi, în fata icoanei 


totul este deşertăciune si vânare de vânt» (Eclesiast 2, 17) (n. ed.). 



302 


Dumitru Bordeianu 


lui Hristos, prin turnătoria unui ticălos, Goiciu a avut pretextul ca să- 
i facă de petrecanie, asa cum le făcuse la Galaţi atâtor preoţi sau 
celor pe care îi văzuse prin vizetă îngenuncheaţi, făcându-si 
rugăciunea. 

Numai Dumnezeu ştie cine l-a ucis pe Flueras, pentru vina că 
se ruga lui Dumnezeu să-i ierte necredinţa si păcatele. Acele cuvinte: 
„de acum nu mă mai tem”, îmi sună si azi dramatic în urechi. 


Trasator 

Munca de trasator într-un atelier de tâmplărie mecanică are 
importanta ei, prin faptul că orice piesă lucrată la maşini trebuie mai 
întâi să fie sablonată milimetric, la anumite dimensiuni. 

Munca aceasta, prin atentia pe care trebuia să o depun, mă 
sustrăgea pentru moment de sub povara ce mă apăsa. Era uşoară, ca 
efort fizic, însă de o mare răspundere; o mică greşeală mă putea duce 
la carcerele morţii. 

Le trezisem însă un semn de întrebare camarazilor, care mă 
ştiau bolnav. Mă vedeau revenind la muncă, dar nu la munca grea de 
la atelierul de tâmplărie manuală, ci la ceva uşor, luând locul unui 
absolvent de liceu, care făcuse parte din comitetele de tortură, ca 
ajutor al lui Popa Ţanu si plecase recent de la Gherla. Vorbind 
cinstit, munca de trasator era o favoare, făcută nu oricui. 

Eram convins că Juberian, în intimitatea lui, rămăsese acelaşi 
pe care-1 simţisem la camera 2 parter. N-am înţeles însă ce l-a 
determinat să-mi facă această favoare; poate mila si amintirea 
faptului că odată ne găsisem amândoi în camera de tortură. 

Maşinile de la atelierul de tâmplărie mecanică erau ocupate, în 
cele trei schimburi, în general, numai de studenţi, asa că m-am 
acomodat uşor cu atmosfera generală. în viată însă, fericirile sunt de 
scurtă durată, clipe si ceasuri care trec ca fulgerul, iar suferinţele, 
oricât de puţin ar dura, le simţi de parcă ar fi fără sfârsit. Iar dacă 
suferinţa îmbracă haina permanentei, viata devine aproape imposibilă 
si, când trăieşti teama că suferinţele nu vor mai avea sfârsit, preferi 
chiar moartea. 

Munca pe care o făceam la ora aceea era o licărire de speranţă 
în suferinţa si groaza care mă rodea si mă măcina cu fiecare ceas 



Mlaştina disperării 


303 


trecut. Deseori nu vedeam în fata ochilor decât o groapă fără sicriu si 
fără cruce. 

Fericirile trec repede. Mă încerca o teamă care avea să se 
confirme. Mărindu-se capacitatea atelierelor, s-au permanentizat si 
cele trei schimburi de lucru. De aceea probabil, Juberian, înainte de a 
pleca de la Gherla, m-a chemat la biroul organizatoric si mi-a anuntat 
schimbarea locului de muncă: din trasator, eram azvârlit pontator. 
Vestea a căzut peste mine ca un trăznet. 


Pontator 

Cu timpul, toti deţinuţii au aflat că studenţii, elevii si o parte 
din muncitori sunt turnători. Faptul acesta mă si întrista, dar mă si 
bucura, scăpându-mă de mustrările de conştiinţă pe care le-as fi avut 
dacă cineva mi s-ar fi destăinuit, si eu ar fi trebuit să-l torn. Or, ca 
pontator - funcţie urâtă si dispreţuită de toti deţinuţii care lucrau, 
pentru că o deţineau numai persoane reeducate si unii care făcuseră 
parte din comitetele de tortură de la Piteşti si Gherla - cine ar mai fi 
îndrăznit să mi se destăinuie? 

Asa că m-am pomenit deodată pus într-o poziţie pe care nu o 
meritam si nu o doream. Neavând însă nimic de a face, din punct de 
vedere moral, cu cei ce făceau această muncă, i-am spus lui Juberian 
că nu o pot accepta, motivând că nu mai aveam puterea de a mă 
concentra pentru a face calcule matematice. L-am rugat să revină 
asupra hotărârii sale. Cu toate insistentele mele, hotărârea lui a rămas 
definitivă. Şi eram convins că el, care-mi cunoştea poziţia în 
demascări, precum si starea fizică, ghicea de ce nu primesc această 
muncă. în acea clipă, prin minte mi-a trecut fulgerător că vrea să 
distrugă în mine si ultima fărâmă de demnitate. Relaţiile mele cu 
deţinuţii care lucrau si îndeosebi cu camarazii mei studenţi deveneau 
cu totul altele. 

Auzind refuzul meu de a mă pune pontator, m-a ameninţat că 
mă trimite din nou la tâmplăria manuală, unde trebuia să fac un efort 
fizic peste puterile mele. Şi, cum nici celula, nici efortul peste putere 
nu le mai puteam suporta, nu mai rămânea decât să accept 
propunerea lui Juberian. S-ar putea totuşi ca el să fi voit să-mi facă 
un bine. Numai că, a fi turnător sau pontator nu era acelaşi lucru. 



304 


Dumitru Bordeianu 


Funcţia de pontator nu era grea, din punct de vedere al 
efortului fizic, în schimb presupunea o mare responsabilitate. Trebuia 
să controlezi piesele ieşite din mâinile celor ce munceau. 

întotdeauna am acceptat să încerc să aflu o soluţie, pentru că 
refuzul înseamnă frică de a fi probat. Or, încercarea mea, dusă până 
la anumite limite, avea motivaţia că nu capitulasem chiar de la 
început. Numai că, încercările prea dese si peste puteri, de multe ori, 
îti macină flinta până la a nu mai rămâne nimic din ea. 

Când am început să fac ceva în viată, n-am nedreptăţit 
niciodată pe altul, pizmuindu-1 pentru poziţia, funcţia si averea pe 
care le-ar fi avut. Invidia nu m-a stăpânit niciodată. Ştiam din 
poruncă: „Să nu pofteşti nimic din ce e al aproapelui tău”. Am fost 
întotdeauna mulţumit si împăcat numai cu ceea ce am avut sau am 
putut face singur. 

Ca pontator, eram însă pus în situaţia să verific rezultatele unei 
munci fizice extenuante si să înregistrez exact, cinstit si cu 
obiectivitate, ceea ce deţinuţii realizau de fapt. Or, aceasta însemna 
să nu mă intereseze deloc norma sau obligaţiile la care era supus cel 
ce lucra. Şi acestea erau ucigătoare. 

Până în acel moment, când am acceptat funcţia de pontator, un 
gând viclean îmi sfredelea conştiinţa, îndemnându-mă să mă revolt 
împotriva destinului, a poziţiei si atitudinii mele în ceea ce priveşte 
încercarea. Am ajuns însă la convingerea, pe care nu mi-o mai poate 
zdruncina nimeni, că destinul este voia lui Dumnezeu, împletită cu 
voinţa omului liber. 

M-a constrâns sau m-a torturat cineva, sau mi s-a promis ceva, 
ca să fiu legionar si să încep lupta împotriva hidrei comuniste? Nu! 
Când am început activitatea, în 1946, nu mi s-a pus oare în fată 
perspectiva închisorii si poate, a morţii, pe care le-am acceptat de 
bună voie? Ba da! Şi atunci, era oare de vină Dumnezeu că eu, fără a 
fi constrâns, îmi construisem destinul în acest fel? Desigur că nu. 

Iar voia lui Dumnezeu este să credem în El, să-L iubim si să-I 
păzim poruncile, să ne iubim semenii ca pe noi înşine si să luăm 
atitudine împotriva răului si a slugilor satanei care s-au răzvrătit si 
vor să ducă la suferinţă si pierzare întreaga omenire. 

în urma acestor reflecţii, glasul care mă îndemna la revoltă fu 
biruit; mă gândeam că, dacă încercarea era de la Dumnezeu, eu 



Mlaştina disperării 


305 


neputând să mă sustrag, tot El îmi va da puterea si conştiinţa morală 
să ies cu bine din ea. 

Cunoaşterea omului este de foarte multe ori paradoxală, pentru 
că oamenii, în general, una gândesc si alta trăiesc sau spun. Ce spune 
cineva azi nu mai spune mâine, ce-a spus ieri, neagă azi. Azi, cineva 
poate fi criminal, si mâine martir, azi sfânt, si mâine diavol. Din toate 
acestea, prin toate căderile si urcuşurile lui, sufletului nu-i rămâne 
decât un singur tel, final, al existentei lui pe pământ: mântuirea, 
învierea. 

Este atât de grăitoare afirmaţia poetului Radu Gyr: „Nu eşti 
înfrânt atunci când sângeri, / Nici când în lacrimi ochii ti-s. / Cele 
mai crâncene înfrângeri / Sunt renunţările la vis”. 

„Visul” existentei noastre pământeşti este mântuirea sufletului. 
Mai avea oare vreo importantă ce ziceau camarazii si ceilalţi care 
lucrau în atelierele din Gherla, despre faptul că eram pontator? 
Importantă era doar conştiinţa că nu făceam rău nimănui. Elotărârea 
de a înfrunta încercarea pe care o aveam în fată îmi dădea satisfacţie. 
Or, asta conta pentru mine, nu ceea ce spuneau alţii; intenţia mea 
cinstită era să fac doar binele. 

I-am cerut lui Juberian o favoare, să lucrez de noapte, în 
schimbul trei, ceea ce el mi-a acceptat. Preferam acest schimb 
datorită groazei care mă tortura si care creştea în intensitate noaptea, 
din cauza liniştii; în plus, controlul era mai rar decât ziua. 

Şi am rămas în această poziţie până ce s-a întrerupt lucrul în 
atelierele din închisoarea Gherla. 

Mi-am pus întrebarea dacă din punct de vedere moral postura 
de făţarnic, când eram constrâns prin tortură să-i iscodesc pe ceilalţi, 
nu era mai imorală, mai inumană decât aceea în care eram acum, 
denigrat, urât si desconsiderat, ca pontator? 

Intenţia de a nu face rău si a veni în ajutorul semenului meu 
nedreptăţit, nu era oare mai convenabilă? lată că de cele mai multe 
ori aparentele înşeală! Dăm crezare si împrăstiem zvonuri despre 
semenii noştri, că ei ar fi ceea ce, în realitate, nu sunt. De aici 
concluzia că nu aparenta, nu vorba si nu denigrarea interesează, ci 
fapta. Numai ce facem noi, bine sau rău, ne defineşte ca fiinţe 
morale. Or, cu toate că L-am ofensat pe Dumnezeu, atunci când am 
fost constrâns să nu mă mai rog, El, în infinita lui milă si bunătate, 
mi-a dat încă o încercare, care să fie în avantajul meu si al celorlalţi. 



306 


Dumitru Bordeianu 


Din primele zile ca pontator am fost suspectat nu numai de 
camarazii mei, dar si de ceilalţi deţinuţi din atelier. Schimbul de 
noapte mă avantaja în ce priveşte controlul, pentru că eram mai puţin 
supravegheat. în acelaşi timp însă, îmi luam un mare risc, pentru că 
nu controlam nici o piesă lucrată cu atâta sudoare de cei care nu 
numai că nu erau plătiti pentru efortul epuizant, dar nici mâncare nu 
aveau la consumul de energie pe care-1 depuneau; mai ales că toti 
ieşeau din demascări. 

Totuşi, pentru faptul că biroul organizatoric avea încredere în 
mine, am fost privit la început cu multă bănuială. 

Cu timpul însă, cei ce lucrau în schimbul de noapte si-au dat 
seama de atitudinea mea si, din duşmani si denigratori, mi-au devenit 
prieteni si mila lui Dumnezeu s-a răsfrânt atât asupra mea, cât si 
asupra celor pe care-i controlam 114 . Şi dovada cea mai concludentă a 
fost că, timp de un an de zile, cât am fost pontator, nu s-a remarcat 
nici o greşeală de calcul si nu am fost niciodată controlaţi, ca să se 
verifice dacă numărul de piese declarate corespunde cu cel al 
pieselor lucrate. Cei care mai sunt încă în viată vor putea mărturisi 
despre veridicitatea spuselor mele. Şi nici unul, fie student, elev sau 
muncitor, nu m-a turnat că nu făceam controlul. 

A fost o înţelegere tacită între mine si cei ce lucrau în acest 
schimb, iar dragostea lor mi-a încălzit inima. în acest timp si nebunia 
mea parcă-si mai redusese intensitatea. 

Totuşi, se vor ridica voci să mă acuze că am acceptat acel post, 
care mă compromitea definitiv. Alţii poate vor spune că nu a fost 
corect ce am făcut, pentru că din punct de vedere al legii, eram 
obligat să verific ce se lucra; dar pe mine nu mă mai interesa decât 
dacă fapta era bună si plăcută lui Dumnezeu. Era nedrept ca regimul 
comunist să supună pe deţinuţi la munci istovitoare, la norme ce nu 
se puteau îndeplini, fără a fi plătiti si alimentaţi după efortul fizic 
depus. Era un abuz, o nedreptate strigătoare la cer. Ţinând seama de 
acestea, si eu aveam libertatea să nu-i controlez; dacă i-as fi 
controlat, consecinţele ar fi fost pentru ei carcerele morţii, de unde 
numai putini ar fi scăpat cu viată. Şi aici se potriveşte zicala 


114 «Bunăvoirea Domnului când te depărtezi de răutate si jertfă cu curăţenie 
este când te depărtezi de nedreptate» (Sirah 35, 4) (n. ed.) 



Mlaştina disperării 


307 


românească: „Fă binele si-1 aruncă în apă, căci de acolo se va ridica 
precum untdelemnul la suprafaţă”. 

Cum să nu vin în ajutorul fraţilor mei, din postura pe care 
Dumnezeu mi-o îngăduise, cum să nu-i ajut, când ei munceau mai 
greu decât sclavii? 


încetarea demascărilor 

După cele spuse la Piteşti de colonelul Zeller, că demascările 
vor continua, fie la Gherla, fie în altă parte, în libertate (spuse 
repetate de Ţurcanu la Gherla si trăite de noi în camerele de tortură), 
nimeni nu mai credea că acele schingiuiri vor înceta vreodată. Dar, 
cum toate în viată au un început si un sfârsit, mai apropiat sau mai 
îndepărtat, si cum nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu, iată 
că, la 1 ianuarie 1952, demascările au fost oprite. Asta s-a întâmplat 
după înlăturarea din guvern a lui Teohari Georgescu, Ana Pauker si 
Vasile Luca. Gheorghiu Dej, cu îngăduinţa lui Stalin, a luat astfel 
frânele conducerii partidului, cât si a statului. 

De retinut însă că Nicolski, şeful Securităţii, sprijinit de ruşi, a 
rămas la postul lui, până la moartea lui Dej. De unde si concluzia că 
oculta de la Moscova l-a avut ca agent, cu misiunea de a se ocupa în 
mod special de demascări. Desigur că nici cei trei miniştri care 
controlau ministerele cheie: Interne, Externe si Economia, nu erau 
străini de demascări, precum nici Gheorghiu Dej. 

Totuşi, ca urmare a acestor evenimente, Ţurcanu si echipele 
lui nu au mai fost puşi în libertate, ci dimpotrivă, anchetaţi, 
condamnaţi la moarte si executaţi. 

Un alt motiv al încetării demascărilor cred că a fost si faptul că 
se aflase în străinătate de ele, cu tot secretul desfăşurării lor. 

Nu se ştie precis de unde a venit ordinul de încetare a 
demascărilor, de la Dej sau de la Moscova. Pentru că Occidentul, 
fiind pus deja la curent cu cele ce se petreceau în România, începuse 
să-i întrebe pe ruşi ba de una, ba de alta. Şi asta le jena politica 
externă. 

Pentru noi, cei de la Gherla, a fost un semn de întrebare 
plecarea lui Juberian si a câtorva din ajutoarele lui Ţurcanu. 



308 


Dumitru Bordeianu 


Se mai spunea că nimeni din cei rămaşi la Gherla nu ar mai fi 
fost dispus să continue opera lui Ţurcanu. 

în acelaşi timp, noul ofiţer politic lansase zvonul, căruia 
majoritatea dintre noi nu i-am dat însă crezare, că Ţurcanu si 
ajutoarele lui fuseseră puşi în libertate. Cei care au crezut au căzut si 
au semnat angajamente, devenind informatori si turnători. A fost o 
abilă pescuire în ape tulburi, si cine a căzut atunci în cursă nu si-a 
mai revenit niciodată. în schimb ceilalţi, care au avut tăria să refuze, 
si-au revenit total, s-au regăsit si si-au refăcut puterile sufleteşti si 
morale, salvându-se din mlaştina deznădejdii. Pe mulţi dintre aceştia 
i-am cunoscut în închisoare si mai apoi în libertate. 

Torturile si degradările operaseră prin slăbiciunea si neputinţa 
noastră si majoritatea dintre noi s-au topit si s-au prăbuşit în ele. 
După aceea însă, celor care au făcut pactul cu Securitatea, când 
tortura fizică nu mai exista, cine le-ar mai putea găsi vreo scuză, 
decât poate aceea că în conştiinţa lor demascările nu încetaseră 
totuşi, continuând în virtutea unei inerţii? 

Mă bate gândul că demascările n-au încetat la voia oamenilor, 
ci pentru că Dumnezeu s-a milostivit de cei prea greu încercaţi, 
punând El însusi capăt acestei nelegiuiri fără precedent în analele 
istoriei universale 115 . 

Oricum, încetarea demascărilor a fost strigătul de alamă care 
a trezit conştiinţele noastre, ne-a făcut să înţelegem că nimic pe 
pământ nu este veşnic si că teama de chinul fără sfârsit nu fusese 
decât produsul stării noastre sufleteşti, al delirului nebuniei colective 
si al posedării demonice. Asa că, toti care au înţeles că numai 
credinţa în Dumnezeu ne va salva din această prăbuşire, si-au revenit 
total, fără resentimente, iertându-i si întelegându-i si pe cei ce i-au 
torturat, fie aceia camarazi, prieteni sau duşmani. 


11 ^ «Domnul ridică pe cei surpaţi, Domnul iubeşte pe cei drepţi, Domnul 
păzeşte pe cei pribegi. Pe săracul si pe văduvă va primi si calea păcătoşilor o va 
pierde» (Psalmi 145, 8-9) (n. ed.) 


□ 



309 


Mlaştina disperării 

încetarea lucrului în ateliere la Gherla 

După moartea lui Stalin, în martie 1953, munca fortată cu 
deţinuţii politici a început să-si piardă din importantă. Până la 
sfârşitul anului 1953, muncile de la Canal, de la Salcia, din minele de 
plumb din Maramureş, precum si muncile din închisorile mari au 
încetat. 

Peste tot erau impuse norme diabolice, peste puteri. Sub 
aparente legale, bolşevismul încerca să-si disimuleze asasinatele. Se 
invoca moartea naturală la orice accident. 

La una din întrevederile lui Gheorghiu Dej cu Stalin (după 
mărturiile lui Marin Preda 116 ), acesta din urmă, fiind întrebat cum se 
poate scăpa de reactiunea burgheză, l-a „sfătuit” pe Dej să iniţieze 
canale, lagăre, închisori, unde, aplicând metodele deja verificate de 
el, va scăpa de toată reactiunea. Dej, elev silitor, s-a conformat 
întocmai sfatului tătucului si a dezlănţuit cea mai drastică operă de 
exterminare a elitei româneşti. 

După încetarea demascărilor, supravieţuitorii torturilor, 
nemaifiind sub apăsarea acelor chinuri, si-au revenit încetul cu 
încetul. 

Neavând certitudinea că demascările încetaseră definitiv, nu 
aveam încredere să vorbim unii cu alţii despre problemele noastre de 
conştiinţă; ne înţelegeam doar din priviri si mai mult ne intuiam. 

Munca în ateliere a continuat, însă. Şi, cu tot efortul depus, 
deseori peste puterile noastre, a normelor exagerat de mari, preferam 
totuşi atelierul în locul celulei, pentru că ne oferea putină libertate si 
posibilitatea de a ne mai mişca, de a ne întâlni unii cu alţii, simtindu- 
ne mai puţin încătuşaţi. Aici oamenii se vedeau în fiecare zi, îsi 
dădeau bună ziua si se întrebau de sănătate. Departe însă de a-si face 
confidjmth. Drama prin care trecuseră stinsese toate entuziasmele. 

Se prevedea că, după încetarea activităţii în ateliere, va începe 
o nouă etapă de detenţie, fiind din nou zăvorâţi în celule, cu altă 
formă de demascări, cu frig, foame, percheziţii, celule negre, beciuri, 
zarce si arest sever, aplicat mai ales în timp de iarnă, cu hrana pe 
jumătate la trei zile, si îmbrăcaţi numai în cămaşă si izmene. 


1î n ^Cel mai iubit dintre pământeni”. Nu e vorba, propriu zis, de mărturii, 
ci de informaţii colportate în mediul securistic al scriitorimii. Ele sunt, cu toate 
acestea, sau tocmai de aceea, demne de crezare, (n. ed.) 



310 


Dumitru Bordeianu 


Mulţi muriseră în urma acestor măsuri de arest sever. 

Aceste pedepse se administrau deţinuţilor politici după 
criteriul unor culpe aberante, ca de exemplu: uitatul pe geam prin 
„jaluzele” (scânduri bătute în ferestrele celulei, pentru a nu se vedea 
nimic din afară), întinsul pe pat sau pe prici în timpul zilei, scrierea 
pe pereţi cu ajutorul unor bucăţi de sârmă, scrierea pe sticle colorate, 
furnizate de deţinuţii de drept comun sau luate de la cabinetele 
medicale si golite de conţinutul lor, scrierea pe talpa bocancului (cu 
ajutorul săpunului dosit de la baie si a prafului D.D.T.). Comunicarea 
prin alfabetul Morse, prin ţevile de calorifer, era culpa cea mai gravă, 
pentru că compromitea secretul închisorii. 

începând din 1953 si până la eliberare, în 1964, acest regim 
celular ne-a izolat complet de restul lumii. N-am mai avut legături cu 
familia, nu am primit alimente sau îmbrăcăminte si n-am mai citit un 
rând tipărit. Toate acestea ne-au măcinat, ne-au îmbolnăvit si omorât 
cu miile. 

în celulă cu Costică Cristescu 

Din luna septembrie 1953 nu am mai fost scos la lucru, 
activitatea reducându-se la numai două schimburi, până în 
decembrie, când a încetat cu totul. 

Până la începutul lui decembrie am fost mutat prin mai multe 
camere. 

Pe la sfârşitul lunii am stat în cameră cu doctorul Vasile 
Mărculescu, una din cele mai luminoase figuri de medici, care si-a 
înţeles chemarea cu toate pedepsele pe care le-a primit. Respectând 
jurământul lui Hipocrat, a sărit întotdeauna în ajutorul celor 
ameninţaţi cu moartea. Este printre putinii medici, dintre deţinuţi, pe 
care i-am cunoscut în închisoare, care s-a purtat mai mult decât ca un 
frate cu cei bolnavi. Cu toate că nu primea nici un medicament, 
încuraja bolnavii prin sfaturi, alinându-le astfel durerile, pe cât putea. 
Pentru mine va rămâne un mister, de pildă, cum a reuşit, doar prin 
palparea abdomenului, să-i rezolve lui Popescu Paul o ocluzie 
intestinală. (De aceeaşi boală a suferit si camaradul nostru clujean 
Petrică Săbădus, pe care medicii din Dej, refuzând să-l opereze, l-au 
omorât, lăsând doi copii orfani). 



Mlaştina disperării 


311 


Doctorul Mărculescu n-a tinut niciodată seama de concepţia 
politică a omului, de pregătirea sa intelectuală sau de poziţia lui 
socială; pentru el, toti deţinuţii erau fraţii lui. Nu era legionar, si 
totuşi trecuse prin demascările din Gherla, atasându-se mult de cei 
tineri, pe care i-a înţeles si ajutat. 

Fiind în cameră cu el si cunoscându-i bine comportamentul de 
medic si om, eu însumi fiind medicinist, m-am adresat deseori lui cu 
problemele mele. Nemaifiind ocupat la atelier, nebunia mea devenise 
destul de violentă, încât mă aşteptam dintr-un moment într-altul să- 
mi pierd minţile, l-am cerut ajutorul. El, nefiind de specialitate, nu 
m-a putut ajuta. A cerut însă colegial să fiu internat la deţinuţii 
bolnavi si a reuşit să o facă. De aceea, si doctorul Mărculescu îmi 
rămâne în amintire ca omul care mi-a făcut un mare bine în viată. 
Am avut plăcerea să-l întâlnesc si în libertate, cu puţin timp înainte 
de plecarea mea din tară, în Piaţa Romană, în Bucureşti. 

Internat, în loc de a-mi regăsi liniştea, boala mea, care nu era 
de natură fizică, se agrava pe zi ce trecea. 

Am fost apoi luat si izolat la Zarcă, într-o celulă cu inginerul 
Costică Cristescu si cu un elev, care trecuseră si ei prin demascări. 

După câteva zile de convieţuire, pe când elevul lipsea din 
celulă, Cristescu îmi spuse că eram izolaţi pentru că amândoi 
trecuserăm prin demascări si că elevul avea o „misiune”. 

Felul în care ne-am comportat cu acela, atât eu, cât si 
Cristescu, l-a dezarmat total. Intr-adevăr, după câteva zile elevul 
nostru a avut o ieşire si ne-a mărturisit că fusese introdus în camera 
noastră să ne tragă de limbă, să asculte si să înregistreze tot ce 
discutam. Am fost adânc impresionaţi până la lacrimi chiar de 
sinceritatea acestui copil. Apoi, în timpul cât am mai stat cu el, vreo 
câteva luni, am reuşit să-l convingem să aibă tăria si curajul să nu 
mai toarne. 

Cât am stat după aceea în celulă cu Cristescu, ne-am legat 
foarte mult sufleteşte unul de altul, fără a ajunge însă la intimităţi în 
legătură cu demascările. Nu ştiu de ce, el n-avea deloc înţelegerea 
esenţei acestei drame. Mai mult intuitiv decât raţional, el observa cu 
predilecţie pe fetele elevilor si ale studenţilor care trecuseră prin 
demascări si lucrau în ateliere, acea asemănare a lor cu diavolii. 

Ca apartenenţă politică, Cristescu era ţărănist, fusese şeful 
tineretului din Capitală. Făcuse si războiul si-si pierduse pe front 



312 


Dumitru Bordeianu 


mâna dreaptă. 

Deşi de concepţii politice diferite, Costică Cristescu rămâne 
totuşi în amintirea mea ca omul fără prejudecăţi politice si fără 
resentimente, aflat în slujba neamului mai presus de interesele 
personale sau de partid. 


întâlnirea cu Gheorghe (Gicu) Jimboiu 

Pe când eram în celulă cu Costică Cristescu, la un regim foarte 
sever, am cerut gardianului să fiu dus la vizita medicală, la medicul 
de pe secţia de unde plecasem. Acela era colegul meu de facultate 
Virgil Lungeanu, de la Iaşi, care îl convinsese pe doctorul 
Mărculescu, medicul oficial, să-i dea toată libertatea să consulte 
bolnavii si diagnosticul pus de el să nu mai fie discutat. 

Eram în anul 1954, în luna februarie, în acea iarnă de neuitat, 
când s-au simtit si în Transilvania ninsori ieşite din comun. 

S-a întâmplat apoi si un alt fapt care a schimbat oarecum viata 
deţinuţilor politici. Relaxarea instituită de Hrusciov a fost resimţită si 
de noi, printr-o asistentă medicală mai atentă. în acea confuzie, după 
teroarea lui Stalin, chiar si unii dintre gardieni erau un pic mai 
omenosi, ceea ce mi-a folosit si mie, când au acceptat să mă ducă la 
vizita medicală. Spre norocul meu, gardianul nu a asistat si am putut 
sta de vorbă cu Lungeanu, ca între colegi. 

După cum am mai spus, boala mea nu prea era de natură 
fizică. Lungeanu ştia ceva de această boală, dar îmi spunea că, 
neputând-o înţelege, nu putea să facă nimic pentru mine. De altfel si 
medicii psihiatri, pe care am avut ocazia să-i întâlnesc si să le cer 
ajutorul când lucram în atelier, mi-au dat acelaşi răspuns. 

favoarea pe care mi-a făcut-o Lungeanu, a fost aceea de a-mi 
pune diagnosticul de bolnav de plămâni, putându-mă astfel scoate de 
la Zarcă si transfera la secţia unde lucra el ca medic. Norocul meu a 
fost că diagnosticul a fost confirmat si de medicul oficial, fără să mă 
mai consulte. 

Peste câteva zile am fost scos din Zarcă, din celula unde eram 
cu Cristescu, si dus la camera nr. 1, din clădirea numită Secţie, care 
se afla deasupra Capelei, unde îl cunoscusem pe Llueras. Pentru mine 
e semnificativ faptul că acolo l-am cunoscut pe Jimboiu. 



Mlaştina disperării 


313 


Jimboiu nu trecuse prin demascări la Piteşti, deoarece, fiind 
crunt torturat în timpul anchetei la Braşov, ca student la Academia 
Comercială din acest oraş, iesise din anchetă grav bolnav de 
tuberculoză si ficat. în această stare a fost dus la penitenciarul 
sanatoriu pentru tuberculosi din Tg. Ocna, pe valea Trotusului. 

Rămas de mic orfan de tată, fusese crescut de mama lui care 
nu se mai căsătorise, trăind în cea mai curată credinţă ortodoxă. La 
această zestre sufletească s-a mai adăugat si educaţia legionară, în 
Frăţiile de Cruce, el aflându-se direct sub influenta celui ce a rămas 
un mit pentru toti cei care l-au cunoscut, studentul legionar Valeriu 
Gafencu, condamnat de pe timpul lui Antonescu. 

Pe Gafencu nu l-am cunoscut personal. I-am citit gândurile 
scrise si scoase nu ştiu prin ce minune din închisoare. L-am văzut 
doar de câteva ori la Piteşti, înainte de demascări. Tot ce ştiu despre 
Gafencu ştiu de la alţi camarazi, printre care si Jimboiu, si de aceea 
las dreptul camarazilor ce l-au cunoscut si pe care i-a influenţat să 
scrie si să vorbească despre el. 

Jimboiu era poate cel mai strălucit elev al lui Gafencu, 
îmbinând în modul cel mai armonios concepţia legionară, credinţa 
ortodoxă si setea de cunoaştere intelectuală. Este printre putinii tineri 
legionari pe care i-am cunoscut, care trăia cu gândul că mai degrabă 
moare, decât să-l denunţe pe altul la anchetă. Rezultatul acestei 
convingeri a fost îmbolnăvirea lui de tuberculoză si ficat si, mai 
târziu, moartea. 

A fost condamnat la ani grei de închisoare, nu pe declaraţiile 
lui, ci pe ale altora, ieşind astfel din anchetă cu conştiinţa curată că 
nu antrenase cu el alţi tineri în închisoare. 

Am cunoscut în viata mea fel de fel de oameni, atât înainte, cât 
si după detenţie, dar n-am întâlnit un altul, indiferent de vârstă sau 
pregătire, care să înţeleagă Ortodoxia si să iubească pe Hristos ca 
Jimboiu. Un tânăr curat trupeşte si sufleteşte, înzestrat cu o mare 
blândeţe si bunătate. A fost singura flintă pe care am întâlnit-o care 
n-a spus niciodată că suferă de foame. Avea dragoste de oameni 
indiferent cine erau ei, prieteni sau duşmani, dusă până la sacrificiul 
de sine. Fată de duşmani si fată de cei care l-au chinuit si continuau 
să o facă, avea o înţelegere care raţional nu se putea explica. Era atât 
de convins de misiunea lui pământească de a face binele, încât parcă 
venea din altă lume. Dacă nu l-as fi cunoscut pe acest tânăr, m-as fi 



314 


Dumitru Bordeianu 


îndoit de multe lucruri sau nu le-as fi crezut. Jimboiu, cum numai 
sfinţii au înţeles, s-a identificat cu chemarea Fiului lui Dumnezeu: 
«Veniţi la Mine toti cei osteniţi si împovăraţi si Eu vă voi da 
odihnă». 

Din momentul în care l-am cunoscut pe Jimboiu, n-am mai 
citit Vieţile Sfinţilor ca pe o lectură oarecare. 117 Cunoscându-1 pe el, 
orice îndoială, orice suspiciune că au existat si mai există sfinţi pe 
pământ, a fost spulberată pentru totdeauna din sufletul meu. Acest 
martir, cu fizicul lui de sfânt bizantin, a fost pentru mine modelul de 
neegalat a ceea ce trebuie să fie si să facă omul pentru mântuirea lui 
si a neamului care l-a conceput. 

Deşi credinţa este ceva ce nu prea are legătură cu raţiunea, 
totuşi majoritatea oamenilor au nevoie de evidente pentru a crede 
(categoria Sfântului Apostol Tonta). Nu găsesc cuvinte să-mi exprim 
cinstea si admiraţia pentru acest martir legionar. Orice noţiune as 
folosi pentru a-1 face si pe altul să înţeleagă cine a fost acest tânăr si 
ce a însemnat el pentru cei ce l-au cunoscut, ar fi de prisos. Toate 
cele de mai sus se pot rezuma la o propoziţie: era un înger în chip de 
om. 

Am convingerea fermă că existenta oamenilor pe pământ si 
relaţiile dintre ei nu sunt întâmplătoare. 

Din clipa când l-am cunoscut pe Jimboiu trăiesc cu impresia 
că am stat de vorbă cu îngerii. A fost desăvârşit din toate punctele de 
vedere, conform imperativului: «Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru 
Cel ceresc desăvârşit estofi | 


Camera 1 secţie 

Secţia, pe care se găsea si camera nr. 1, făcea parte din 
clădirea de mijloc a închisorii. 


1D într-adevăr, pentru mintea noastră întunecată de duhul raţionalismului si 
pentru sufletul nostru pustiit de lipsa de dragoste de Hristos si de aproapele. Vieţile 
sfinţilor este o carte greu de înţeles ad literam. Abia atunci când citeşti memorii 
precum acestea de fată sau cele ale lui Virgil Maxim, în Imn pentru crucea purtată , 
înţelegi că relatările despre sfinţi sunt riguros exacte, nesuferind nici un fel de 
interpretare sau corecţie. Acesta este rostul martirilor: să arate că ceea ce pare de 
necrezut este posibil, (n. ed.) 



Mlaştina disperării 


315 


Era pe la începutul lunii februarie 1954, când am fost scos de 
la Zarcă si dus în această secţie cu camere mari, cu priciuri 
suprapuse, unde erau internaţi numai bolnavi cu maladii avansate, 
mulţi dintre cei ce trecuseră prin demascări, precum si cei ce 
lucraseră în ateliere, la munci istovitoare. 

în mod normal, eu nu ar fi trebuit să fiu acolo, nesuferind de o 
boală fizică. în timpul cât lucrasem ca pontator mă mai refăcusem 
puţin, nefiind obligat să depun un efort fizic peste puteri ca să 
îndeplinesc norma; eram totuşi slăbit, deoarece boala mea avansase 
atât de mult, încât nici hrana nu mă mai interesa. 

în camera 1 am trăit cea mai îngrozitoare, mai 
înspăimântătoare si mai de neconceput tortură sufletească. Şi tot 
acolo mi s-au definitivat gândirea si înţelegerea: acolo am înţeles ce 
este credinţa în Dumnezeu 1 ls . 

Cum am intrat în acea cameră, mai mică decât celelalte, cu un 
singur rând de priciuri suprapuse, m-am întrebat unde vom încăpea 
atâtia? Eram înjur de patruzeci. 

Pe priciurile de deasupra erau mulţi dintre cei pe care-i 
cunoşteam din demascări. De aceea am si fost invitat să iau loc între 
ei. Dragostea cu care m-au primit atât camarazii, cât si cei cu care 
lucrasem în ateliere, m-a impresionat. Era aceeaşi atmosferă în care 
trăisem si la Piteşti, înainte de demascări. 

Cum se explică această atmosferă în comparaţie cu iadul de la 
Piteşti si Gherla, din timpul demascărilor? 

Cum se poate explica că inimile curate si pline de dragoste ale 
acestor tineri s-au întors deodată cu 180 de grade, devenind cele mai 
feroce fiare, gata să se sfâsie între ei? Cum e posibil ca azi să fii 
înger si mâine demon? Şi totuşi a fost posibil; noi toti cei care am 
trecut prin demascări, deşi cinstiţi, curaţi la inimă si luptători 
neînfricaţi, am devenit contrariul a ceea ce fusesem, ca urmare a unor 
cumplite torturi. însă, dacă prăbuşirea demonilor prin voinţa lor 
liberă este ireversibilă, prăbuşirea omului, în urma constrângerii si 
torturif~cţte reversibilă în majoritatea cazurilor, dacă nu în toate. 


Se observă că autorul descrie etapele drumului spre credinţă, care este 
nesfârşit. Numai martinii are credinţă desăvârşită, pentru că el simte direct ajutorai 
Dumnezeiesc. Până acolo însă, nu se poate spune decât: «Cred, Doamne, ajută 
necredinţei mele!» (n. ed.) 



316 


Dumitru Bordeianu 


Atmosfera amabilă din camera nr. 1, nu se vădea ca atare atât 
prin cuvinte, cât prin gesturi si tăceri, pentru că nu ne povesteam pe 
unde am fost, ce-am suferit si ce-am făcut. Nu ceea ce fusesem 
înainte de demascări conta, ci ceea ce devenisem acum. Duceam în 
spate o experienţă pe care nici un alt tineret nu o mai trăise. 

Oare atâtia morţi si ucişi fără milă, atâtia înnebuniţi si atâtia 
care încercaseră să se sinucidă, nu spun nimic? 

In mine se zvârcolesc zecile de mii de camarazi ucişi 
mişeleşte, în timpul dementului rege Carol al II-lea si a domniei 
satanice a comunismului 119 ; îndeosebi, aceia asasinaţi în demascările 
de la Piteşti si Gherla. Toţi aceştia strigă si imploră dreptatea lui 
Dumnezeu. Eu nu sunt decât purtătorul lor de cuvânt, cel care am 
văzut si am suferit acea nestăvilită ură a satanei, exercitată prin 
slugile sale împotriva noastră. 

Cum e posibil ca un om să fie azi om si mâine contrariul? Şi 
totuşi, a fost posibil. Cu ce preţ, ati văzut din cele povestite. 

Am amintit în treacăt că, fiind izolat în celula nr. 15 subsol, la 
închisoarea din Suceava, în aşteptarea procesului, atunci când, pentru 
prima dată, mă găseam singur-singurel, părăsit de toti si fără nici o 
putintă de scăpare, neputând dormi de frig si de foame, într-o noapte 
de nesomn am strigat la cer: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui 
Dumnezeu, vreau să mor pentru Tine!” 

Strigătul meu era sincer, pornea din adâncul conştiinţei mele: 
doream moartea din toată inima. Dar intenţia mea izvora dintr-o 
mândrie pe care aveam să o plătesc cu vârf si îndesat 120 . 


D9 şi î n timpul dictaturii lui Antonescu, pe care autorul îl trece aici cu 
veder jăTTy i. ed.) 

1“H „Cel ce se mândreşte cade în osânda diavolului” (Sfântul Vasilie cel 
Mare, Cuvânt pentru zavistie). „Dacă prin părerea de sine i se năluceşte cuiva să 
ajungă la cele înalte si are dor satanic, nu adevărat, lesne îl leagă <diavolul> întru 
mrejile sale, ca pe o slugă a sa” (Sfântul Grigorie Sinaitul, 7 capete despre 
rugăciune si înşelare). „Oricine se sileste să intre la nunta Fiului lui Dumnezeu 
(«moartea, numai moartea legionară ne este cea mai scumpă nuntă dintre nunti») nu 
în vesminte curate si luminate, puse în rânduială prin pocăinţă, ci de-a dreptul în 
zdrenţele sale, în starea omului vechi, de păcătoşenie si amăgire de sine, este aruncat 
în întunericul din afară: în înşelarea drăcească” (Sfântul Ignatie Briancianinov, 
Despre înşelare). Asa se explică toate căderile uriaşe ale „reeducaţilor” care nu si-au 
mai revenit niciodată la realitate (n. ed.). 



Mlaştina disperării 


317 


□ 


La rugămintea mea, Dumnezeu mi-a oferit prilejul, si nu o 
dată, să mor pentru El. 

Greşeala mea consta în faptul că cerusem ceva ce nu se 
cuvenea 1 ” 1 . Şi în plus, nu avusesem prevederea de a mai fi adăugat: 
„Dacă este cu putintă, si cu ajutorul Tău, Doamne”. Căci, asa cum 
spun Sfinţii Părinţi, încercarea, ispita si suferinţa nu sunt date omului 
peste puterile lui, iar pentru a le învinge nu-ti rămâne decât să-ti 
aminteşti că: «Fără Mine nu puteti face nimic». Deci, numai cu El, 
prin El, cu îngăduinţa, ajutorul si voia Lui biruim orice ispită, de 
orice fel. 

La Piteşti, în cea mai cruntă încercare, eu nu m-am lepădat de 
Dumnezeu, ci numai am afirmat public că nu mă mai rog. De aici 
însă, au urmat consecinţele si de aceea, când am intrat în închisoarea 
Gherla, m-a cuprins groaza morţii. Prin propria mea voie refuzasem 
harul Dumnezeiesc si atunci probabil si Dumnezeu m-a părăsit, 
rămânând eu singur si gol în marea încercare. 

Sfinţii Părinţi spun că rugăciunea este starea de comuniune 
între Ziditor si făptură. Iar eu mă lipsisem de ea si în sufletul meu 
lipsit de prezenta si puterea lui Dumnezeu intrase duhul satanei, 
posedare pe care o trăiam cu o violentă de nedescris. 

Şi, dacă nu am ajuns totuşi bătăuş si ucigaş, este pentru că 
îndrăcirea care ne stăpânea pe toti la mine îmbrăcase forma groazei. 

Nu este deloc în intenţia mea de a-i sili pe alţii să înţeleagă sau 
să creadă ceea ce simţisem eu atunci. Suferinţa si durerea acelor 
tineri care au trecut prin infernul de la Piteşti si Gherla a fost mai 
mult decât îngrozitoare si de nesuportat; tot asa si suferinţa, durerea 
si teama din sufletul meu nu se pot înţelege, explica si imagina prin 
comparaţii. 

Groaza si teama se manifestau în mine cu atâta violentă încât, 
în momentele de luciditate, îmi ziceam că dacă acela era iadul si 
suferinţa lui, cine oare îl va putea suporta în veşnicie? Eu n-am 
răbdat decât patru ani si mă întreb, acum când scriu, cum de nu mi- 


121 Nu noi suntem aceia care decidem să devenim martiri. Nu oricine este 
învrednicit cu această cinste. Dumnezeu ne alege să mărturisim pentru El. Atunci 
când încercăm ceva care depăşeşte măsura noastră duhovnicească, negreşit vom fi 
smeriţi, pentru a nu cădea în părerea de sine, adică în cea mai jalnică înşelare, (n. 
ed.) 



318 


Dumitru Bordeianu 


am pierdut minţile? Or, dacă eu n-am rezistat, ajungând să-mi doresc 
moartea, mă întreb ce au făcut cei care nu credeau în Dumnezeu. 

Evanghelia mărturiseşte că, atunci când Dumnezeu a scos 
demonii din cel îndrăcit, aceştia L-au rugat să-i lase să intre în turma 
de porci, pentru că si demonii se îngrozesc de tortura din iad. 

Pe prici, nu puteam dormi noaptea, fiind înghesuiţi ca 
sardelele, asa că recuperam în timpul zilei, încercând să facem câteva 
mişcări cu rândul. 

După câteva zile, miscându-mă prin cameră, mi-a atras atentia 
un tânăr, deosebit de toti ceilalţi. Avea o figură de ascet răsăritean ce 
radia bunătate. 

Când făcusem cunoştinţă nu-i reţinusem numele. întrebând 
despre el, camarazii mi-au spus că fusese student la Academia din 
Braşov, că nu trecuse prin demascări si că venea de la sanatoriul din 
Tg. Ocna, fiind bolnav de tuberculoză si de ficat. 

Observasem că acest tânăr mă urmărea si el cu privirea. La un 
moment dat, m-a surprins uitându-mă la el: a trebuit să mă reazim de 
perete, ca să nu-mi pierd echilibrul. Ceva inexplicabil mă cuprinsese 
si parcă o forţă, alta decât voinţa mea, se opunea acelei priviri. Am 
tresărit si mi-am dat seama că un duh, contrar aceluia care mă 
poseda, îmi răvăşea sufletul. 

Epuizat, m-am întins pe prici. Pata îmi era ca de mort, sângele 
îmi fugise din obraz. Observându-mi paloarea, camarazii m-au 
întrebat ce este cu mine. Le-am răspuns că nu mă simţeam bine. 
Noaptea care a urmat nu o voi uita niciodată. Duhul satanei care mă 
stăpânea, mă tortura si mă îngrozea, probabil că nu putea suferi 
privirea cu care Jimboiu - acesta era numele tânărului - se uita la 
mine. 

A doua zi dimineaţa, s-a apropiat de mine si m-a invitat la el 
pe prici, să stăm de vorbă. Duhul care mă stăpânea mă oprea să fac 
acest pas, dar gestul lui Jimboiu - mă luase de mână - m-a făcut să-l 
urmez. 

Primul cuvânt pe care mi l-a adresat a fost: „Prate, eşti bolnav; 
nu te teme însă si ai încredere în mine. Deschide-ti sufletul si spune- 
mi ce ai pe inimă; poate voi fi în stare să te ajut cu ceva”. 

în câteva cuvinte, i-am spus tot ce aveam pe conştiinţă. La 
destăinuirea mea, el mi-a răspuns: „Ai greşit grav înaintea lui 



Mlaştina disperării 


319 


Dumnezeu. De ce nu ai încercat totuşi să te rogi mai departe si la 
Piteşti?”. I-am spus că nu ştiam cine mă oprise. 

M-a întrebat dacă îmi mai fac rugăciunea. „O fac, dar nu simt 
nimic; mi-e inima de piatră”, a fost răspunsul meu. „De când te rogi, 
l-ai cerut iertare lui Dumnezeu?” 122 La răspunsul meu negativ, a 
continuat: „De plâns, ai plâns?” 123 . Din nou, nu 124 . 

- As vrea să ştiu si eu cum te rogi. 

După ce i-am spus rugăciunea cu care mă rugam, mi-a răspuns 
că mă rog bine. 

- Simt însă că m-a părăsit Dumnezeu. 

- Nu-1 ofensa pe Dumnezeu, nu El te-a părăsit; tu L-ai ofensat, 
m-a apostrofat. 

După acest schimb de cuvinte, credeam că am vorbit cu un 
înger, căci puterea care emana din el redusese la tăcere duhurile ce 
mă chinuiau. 

De atunci, m-a invitat să stăm de vorbă în fiecare zi. Dându-mi 
seama ce fel de om era si cât de mare putere duhovnicească avea, 1- 
am implorat să se roage si pentru mine 125 . „Eu am să mă rog, mi-a 
răspuns el, dar trebuie un efort personal 126 . Ofensa adusă lui 


„Nimeni să nu deznădăjduiască de sine, măcar deşi a păcătuit, că celor 
ce II caută pe Dânsul, dătător de plată se face, iar celor ce se leapădă de Dânsul si nu 
se pocăiesc, aspru este” (Sfântul Efrem Şirul, Cuvânt pentru umilinţă) (n. ed.). 

1-3 „Eu, Aptei în ceasul când îmi ieşea sufletul din trup, am văzut lacrimile 
stingând focu l în Lm - 1 era să fin arun cat pentru faptele mele”. „Cel ce se păzeşte, 
fiule, păzeşte plângerea si umilinţa,I iar cel ce nu bagă în seamă acestea, fără de 
plângere este si fără lacrimi. Cel ce nu are acestea, nu are cu sine pe Dumnezeu care 
îl apără si îl păzeşte” (Pateric, Pentru umilinţă) (n. ed.). 

124 El iarăşi, pângăritul, în deznădejde aduce pe cei ce se pleacă lui; 
învârtoşează inima, usucă lacrimile, ca să nu se umilească păcătosul” (Sfântul Efrem 
Şirul, Pentru patimi). „Toate felurile de înşelare drăcească la care se supune cel ce 
se nevoieste în rugăciune (includem aici si nebunia care îl stăpânea pe Dumitru 
Bordeianu) apar ca urmare a faptului că la temelia rugăciunii nu este pusă pocăinţa, 
că pocăinţa nu s-a făcut izvorul, sufletul, scopul rugăciunii” (Sfântul Ignatie 
Briancianinov, Despre înşelare) (n. ed.). 

125 „Lucrul vostru este, sfinţilor, ca să vă rugaţi pentru păcătoşi, iar lucrul 
lui Dumnezeu este pe cei deznădăjduiţi a-i milui si a-i băga în împreună numărarea 
turmei Sale” (Sfântul Efrem Şirul, Mustrare luisi si mărturisire) (n. ed.). 

126 5j Un frate a ..zis. lui avva Antonie : Roagă-te pentru mine! Zis-a lui 
bătrânul: nici eu nu te mikuasc . nic i Dumnezeu, dacă tu însuti nu te vei sili si nu te 
vei ruga lui Dumnezeu” (.Sfântu l An tonie cel Mare, Pateric). „Cel ce are trebuinţă de 




320 


Dumitru Bordeianu 


Dumnezeu nu se poate şterge decât cu lacrimile căinţei 1 7 . Numai 

când te vei ruga cu lacrimi si te vei căi, Dumnezeu îti va auzi glasul 
• . ■ , 128 >? 
si te va ierta 

Zilele până la Pastile lui 1954 au fost pentru mine atât de 
îngrozitoare, că nu am cuvinte să-mi exprim starea pe care am trăit-o, 
necum să fac pe cineva s-o înţeleagă. 

Cu cât se înmulţeau discuţiile dintre mine si Jimboiu, cu atât 
tortura mea era mai de nesuportat 129 . Aşteptam în fiecare zi să mă 
trezesc nebun din puţinul meu somn. Lucru paradoxal, gândirea si 
puterea mea de judecată funcţionau în mod normal si eram conştient 
de starea în care mă aflam si asta îmi făcea mult rău. 

Atunci mi-a trecut prin fata ochilor figura mamei, plângând, si 
m-am îngrozit la gândul că ea mă va vedea nebun. 

Oricât as încerca să conving pe cineva, să-l fac să înţeleagă ce 
am simtit si trăit atunci sub povara acelei frământări, îmi va fi 
zadarnic. Şi în închisoare si în libertate, toti cei cărora le-am 
mărturisit ce s-a petrecut atunci cu mine, ca să nu mă jignească, nu 
mi-au spus că nu mă cred, ci că nu pot înţelege. 

Singurii care m-au înţeles când le-am povestit prin câte am 
trecut, în afară de Jimboiu, au fojTjjmstnicii de la Mănăstirea 
Sihăstria. 

□ Se apropia Pastele (1954), la sfârsit de aprilie, într-o primăvară 

frumoasă, după o iarnă grea, de neuitat, când chinul interior depăşise 
orice limită. în această stare sufletească am avut următorul gând: 
dacă toată lumea aceasta ar fi a mea, la ce mi-ar folosi ea, dacă nu 


rugăciunea dreptultmtebuie să nu o facă pe aceasta nelucrătoare si nemişcată, de 
vreme ce cu adevărat urăşte pe cele rele, ci să o facă lucrătoare si tare, într-aripând-o 
cu faptele sale cele bune si ajungând pe cel ce poate să dea iertarea celor care au 
greşit” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Thcilasie) (n. ed.). 

127 ţ ,Fă-ti milostiv pe Domnul tău cu lacrimile, ca să vie la tine” (Sfântul 
Isaac Şirul, Cuvântul 2) (n. ed.). 

128 „Deci de acum înainte porneşte sufletul tău, si prin lacrimi pleacă pe Cel 
ce mântuieste toate, că ia perdeaua uşii inimii tale, si întunecarea viforului patimilor 
o smulge din întărirea omului cea din lăuntru, ca să te învredniceşti tu a vedea raza 
zilei, ca să nu te faci ca un mort sezând întru întuneric în veci” (Sfântul Isaac Şirul, 
Cuvântul 8) (n. ed.). 

129 „Aceasta este si sârguinta diavolului: când coboară pe cineva în 
deznădejde, atunci îl surpă” (Sfântul Efrem Şirul, Mustrare luisi si mărturisire) (n. 
ed.). 



Mlaştina disperării 


321 


mai am liniştea si pacea avută înainte de a fi încetat să mă mai rog? 
Era precum spune cuvântul: «La ce i-ar folosi omului dacă ar 
dobândi lumea toată dar sufletul său si-1 va pierde?» sau «Ce va da 
omul în schimb pentru sufletul lui?». 

Cum Dumnezeu nu îngăduie ispite peste puterile noastre, în 
cele mai critice momente, mila si ajutorul Lui vin la noi. Dar numai 
dacă le cerem din tot cugetul nostru. 


învierea 

Dacă nu as mărturisi în acest capitol ceea ce am trăit atunci, 
m-ar pedepsi Dumnezeu. Pentru că minunea a făcut-o El, iar eu 
trebuie să spun aceasta. De aceea, acest capitol este singurul care se 
adresează numai celor ce cred nelimitat în Dumnezeu, în Evanghelia 
si Biserica Lui. 

Creştinismul este religia minunilor. întruparea Fiului lui 
Dumnezeu din Preasfânta Fecioară Maria, întâmplare care nu se 
supune legilor firii, este începutul minunilor 130 . Dumnezeu se face 
om ca si noi, ca să-L vedem, să-L pipăim, să-L ascultăm vorbind, să 
vedem minunile pe care le-a făcut cu noi oamenii; iar noi ajungem 
să-L negăm ca Fiu al lui Dumnezeu, să-L prigonim si să-L răstignim 
pe cruce. 

Minunea minunilor, pe care raţiunea omenească nu o poate 
înţelege si admite, este învierea din morţi a Fiului lui Dumnezeu. Cât 
a fost cu noi pe pământ ne-a spus: «Eu sunt învierea si Viata, Eu sunt 
Viata lumii, Eu sunt Calea, Adevărul si Viata». 

Fiul lui Dumnezeu a murit si a înviat nu ca Dumnezeu, pentru 
că El nu poate muri, ci ca om. Cei ce nu cred în învierea Fiului lui 
Dumnezeu si în minunile făcute de El si de Sfinţi cu puterea Lui nu 
vor avea parte de învierea si fericirea veşnică, ci vor învia ca să-si 
primească răsplata necredinţei si a faptelor rele pe care le-au făcut ca 
slugi ale satanei. Dacă au slujit satanei pe pământ, de satana vor avea 
parte si în veşnicie 131 . 


130 „Bucură-te, începătura minunilor lui Hristos” (Acatistul Maicii 
Domnului, Icosul 2) (n. ed.). 

Dl «Iar dacă Hristos n- h îrl viat. zadarnică este credinţa voastră, sunteti încă 



322 


Dumitru Bordeianu 


Creştinismul este primit numai prin credinţă, nu prin puterea 
de pătrundere a raţiunii umane. Credinţa este un „dat”, dăruit de 
Dumnezeu omului prin creaţie. Şi el operează mai ales acolo unde 
raţiunea umană nu poate pătrunde. «Crede si te vei mântui». 
«Cercetaţi Scripturile», spune Fiul lui Dumnezeu. 

Toată flinta mea se cutremură ca acela care am trăit timp de 
patru ani o fărâmă de iad. Dar ce vor spune cei necredincioşi la 
învierea de apoi, când Dumnezeu va face cea mai mare minune, 
înviindu-1 pe om si lumea pentru veşnicie? Şi aceasta pentru ca omul 
să fie viu si veşnic fericit. 

Nu întâmplător l-am întâlnit pe Jimboiu în camera 1 de pe 
Secţie. L-am cunoscut pentru a înţelege posibilităţile omului de a-si 
mântui sufletul cu ajutorul harului Dumnezeiesc. Şi nu întâmplător 
ne aflam deasupra capelei unde îl cunoscusem pe Flueras, ateul 
întors la dreapta credinţă la apusul vieţii. 

Se apropiau Pastile si puterile mele fizice si sufleteşti se 
epuizaseră. In toată flinta mea se instalase, fără să-mi dau seama, o 
nelinişte sau poate o presimţire, că se va întâmpla ceva cu mine. 
Trăiam emoţia celui aflat în fata morţii. Dar mie nu-mi era frică de 
moarte, pe care mi-o dorisem de atâtea ori, ci mă temeam că din 
clipă în clipă îmi voi pierde minţile pentru totdeauna. 

Era în Sâmbăta Pastelui. Cu o zi înainte mă rugasem, atât de 
adânc, cum poate nu am făcut-o niciodată în viata mea; în acelaşi 
timp, trăiam însă si disperarea că rugăciunea nu-mi e ascultată. 

Sâmbătă seara deci, pe la orele zece, când a sunat stingerea, 
m-am întins pe prici. De câteva nopţi nu-mi mai găseam somnul. 
Spre miezul nopţii, ceva m-a îndemnat să mă dau jos si să mă mise 
prin cameră. M-am apropiat de geam si în clipa aceea am auzit 
clopotele bisericii din Gherla sunând orele douăsprezece, anunţând 
slujba învierii. Sunetul clopotelor mi se părea venind din altă lume, 
atât era de armonios. 

Am căzut în genunchi în fata ferestrei si, cu mâinile 
încrucişate pentru rugăciune, am strigat din adâncul sufletului meu: 
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mărturisesc că Te-am 


în păcatele voastre; si atunci si cei ce au adormit în Hristos au pierit. Iar dacă 
nădăjduim în Hristos numai în viata aceasta, suntem mai de plâns decât toti 
oamenii» (I Corinteni 15, 17-19) (n. ed.). 



Mlaştina disperării 


323 


ofensat, dar Tu Doamne, ştii că am ajuns la marginea suferinţei si 
răbdării. Nu mai pot! Fă cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, 
Doamne, dar mă rog Ţie din toată flinta mea, de este cu putintă, 
iartă-mă si învie sufletul meu pentru că eu cred nelimitat în învierea 
Ta”. 

în clipa aceea, cum stăteam în genunchi cu mâinile încrucişate 
si ochii atintiti printre gratii, toată flinta mea s-a cutremurat si din 
ochi au început să-mi curgă şiroaie de lacrimi 132 . 

Printre lacrimi, atât doar am mai putut rosti: „Doamne, fie-Ţi 
milă de mine!” N-am apucat să termin aceste cuvinte, că tot trupul 
mi-a fost cuprins de un tremur si o zvârcolire ca a posedaţilor si am 
simtit cum din sufletul si trupul meu a ieşit si m-a părăsit o putere 
străină. Era duhul satanei 133 care mă muncise si mă stăpânise, timp 
de patru ani de zile. 

Asemăn vindecarea mea, pentru că vindecare a fost, cu 
ispăşirea unui om care duce o mare povară în spate, până cade sub 
greutatea ei si nu se mai poate ridica; atunci cineva îi ia greul si el se 
simte după aceea, dintr-o dată, atât de uşor de parcă ar zbura 134 . Asa 
m-am simtit si eu îndată ce forţa aceea satanică m-a părăsit. 

Am căzut cu capul pe ciment, leşinat, cu cămaşa udă de 
transpiraţie si lacrimile nu mai încetau să-mi curgă şiroaie. Mi-am 
simtit fruntea udată de lacrimile căzute pe cimentul rece pe care l-am 


132 „Smerita cugetare este o rugăciune neîncetată, cu lacrimi si cu durere” 
(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Suta a treia despre dragoste). „Rugăciunea este 
luminarea sufletului” (Sfântu l Is aia Pustnicul, Cuvântul 4). „Rugăciunea este 
filacteria înţelepciunii, îndrer ltăt^ area mâniei, acoperirea înfumurării, curăţirea 
tinerii de minte a răului, defăimarea zavistiei, omorârea nedreptăţii, îndreptarea 
necredinţei” (Sfântul Grigorie de Nissa, Tâlcuire la rugăciunea Domnească) (n. ed.) 

D3 „Rugăciunea este cea mai mare tortură si groază pentru duhurile rele” 
(Sfântul Nil Sinaitul) (n. ed. ). 

J-24 „Şi precum un mort răspândeşte un asa de groaznic miros, încât atrage la 
sine fiarelel sălbatice, iar dacă trupul e îmbălsămat, nu mai face viermi si nici miros 
greoi nu mai are, tot asa si cel ce-si arată păcatele sale, nu mai e atacat de gânduri de 
deznădejde, de trândăvie si de întristare” (Sfântul Isaia Pustnicul, Cuvinte de la 
Mănăstirea Caracalu). „Luceafărul, Belzebul si iadul, un gând au câtestrei si o 
unire. Pentru aceea omul trei vrăjmaşi are: necurătia, necredinţa si deznădăjduirea. 
De se închide pornirea necredinţei si a necurătiei, pjădică omul din deznădăjduire. 
Atunci se luminează inima lui din darul Sfântului—li)uh si lucrează poruncile lui 
Hristos” (Sfântul Nil Athonitul, Pentru căderea Luceafărului) (n. ed.). 



324 


Dumitru Bordeianu 


sărutat. Erau lacrimile căinţei pe care Dumnezeu binevoise să le 
primească, iertându-mi ofensa pe care i-o adusesem. In patru ani de 
chin, nu vărsasem o lacrimă, dar acum sufletul îmi era scăldat în baia 
căinţei si a minunii lui Dumnezeu. 

Târziu, m-am ridicat, nemaistiind unde mă aflam; mă simţeam 
un alt om si eram atât de uşor, de parcă pluteam în alte sfere. De 
înviere, Dumnezeu mă vindecase si mă înviase si pe mine. 

Am îngenuncheat din nou si, întins cu fata la pământ, am 
strigat din toată suflarea mea: „Doamne, eşti atât de bun si de 
milostiv cu cei păcătoşi, încât nu ştiu cum as putea să-Ţi 
mulţumesc!” Şi atunci mi-au venit în minte cuvintele lui Iisus 
vindecându-1 pe cel îndrăcit: „Iată, te-ai făcut sănătos, mergi si de- 
acum să nu mai păcătuiesti!”. Şi inima mea a simtit o bucurie care nu 
se poate înţelege decât de cel ce a trăit-o. Dacă până atunci fusesem 
în iad, în acel moment simţeam că fericirea raiului nu era departe de 
sufletul meu. 

M-am ridicat de pe ciment; ca o apariţie din lumea visurilor, în 
fata mea stătea Jimboiu. L-am îmbrăţişat, spunând din toată inima: 
„Hristos a înviat!”. „Adevărat a înviat!”, mi-a răspuns, plin de 
duioşie. Am plâns o vreme, amândoi. în viata mea n-am simtit pe 
nimeni asa de aproape ca, în acea clipă, pe Jimboiu. Trăiam amândoi 
bucuria învierii mele. Am vrut să-i mulţumesc pentru îndrumare dar 
el s-a mulţumit să zică: „Lacrimile tale au fost primite de Dumnezeu 
si mila Lui te-a vindecat. De când te-ai dat jos de pe prici am văzut 
tot; nici eu nu dormeam. Mă bucur din toată inima pentru tine”. 

Se făcuse ziuă si cei din cameră s-au sculat. Pe mine, lumina 
învierii mă scălda în razele ei. Eram un alt om, pentru că: „pierdut 
am fost si m-am aflat, mort am fost si-am înviat”. 

Am revenit pe prici, m-am întins si m-a cuprins un somn 
profund, încât abia la masa de seară au reuşit camarazii să mă 
trezească. Nu mai dormisem asa de patru ani de zile. 

Pastele lui 1954 au fost pentru mine adevărata naştere si 
înviere; un eveniment crucial pentru credinţa si gândirea mea. 

Se instalase în sufletul meu, în locul groazei si fricii pe care o 
trăisem timp de patru ani, o putere care făcea să nu mă mai tem de 
nimic, decât de Dumnezeu 135 . 


135 , ; Când harul s-ar înmulţi în om, atunci întru dorirea dreptăţii frica morţii 



Mlaştina disperării 


325 


De-acum, pentru mine, închisoarea nu mai era încătuşare, ci 
libertate deplină 136 . Cu toate că trupul îmi rămăsese în lanţuri, 
sufletul era liber de orice m-ar fi atras în viata aceasta pământească. 
Era libertatea dată de Fiul lui Dumnezeu, când a spus: «Eu vă dau 
adevărata libertate». Zidurile închisorii, lacătele si lanţurile care ne 
strângeau si ne zăvorau, pentru mine aveau mai putină importantă; eu 
trăiam pe alte coordonate ale existentei. Nu numai sufletul, gândirea, 
înţelegerea si trăirea mea erau altele, dar si neputinciosul meu trup, 
slăbit aproape până la distrofie, se întărise. 

Aceia ce vor citi cu bunăvoinţă si răbdare acest capitol, vor 
cunoaşte - cred - de ce gândesc si trăiesc asa cum am arătat în 
mărturisirile mele. 

Am mai stat în acea cameră încă vreo lună, timp în care am 
avut cele mai rodnice discuţii cu iubitul meu prieten si camarad 
Gheorghe Jimboiu. După aceea, el a fost luat si dus la anchetă unde, 
am aflat mai târziu, la Aiud, boala i s-a agravat si fiind supus la un 
regim sever si fără medicamente, a murit ca un martir. Am această 
credinţă intimă că Dumnezeu l-a primit în ceruri în rândurile 
sfinţilor. 

După plecarea lui Jimboiu, parcă se rupsese ceva în mine si 1- 
j îim rugat pe Virgil Lungeanu, colegul meu, să-mi facă ieşirea din 
această cameră si să mă trimită pe celular. La insistentele mele, am 
fost transferat la camera nr. 1 parter, în clădirea mare a închisorii. 


Camera 1 celular 

în această cameră am întâlnit mulţi camarazi care trecuseră 
prin demascări, precum si pe bunul meu prieten si camarad Lefa 
Aristide, care nu trecuse pe acolo. El avusese sansa să fie afectat ca 
medic la cabinetul din Piteşti, iar de acolo în toamna lui 1949, ca prin 


lesne i se face lui defăimată, si pricini multe află cineva în sufletul său că se cade 
pentru frica de Dumnezeu a suferi necazul” (Sfântul Isaac Şirul, Cuvântul 1 ) 

D6 «Domnul este Duh, si unde este Duhul Domnului, acolo este libertate» 
(II Corinteni 3, 17). « Stati deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi si 
nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei» (Galateni 5,1) (n. ed.) 



326 


Dumitru Bordeianu 


minune, să fie dus, împreună cu cei bolnavi de tuberculoză, pentru un 
abces rece, la sanatoriul penitenciar de la Târgu Ocna. 

Lefa, student în anul V de Medicină, a făcut minuni la Târgu 
Ocna cu bolnavii tuberculosi. Medicul oficial, temându-se de 
răspândirea bolii, i-a dat mână liberă să îngrijească el bolnavii. Acolo 
l-a cunoscut si pe Valeriu Gafencu, sub a cărui influentă a trăit. 

Un anume pastor, Wurmbrand, trecut prin demascări, s-a 
îmbolnăvit si el de tuberculoză, în urma torturilor, si a fost trimis la 
Târgu Ocna, unde Lefa l-a îngrijit, salvându-i viata. Când a părăsit 
închisoarea de la Târgu Ocna, Wurmbrand i-a spus lui Lefa: 
„Datorită tie, si îngrijirii pe care mi-ai dat-o, sunt în viată; n-am să te 
uit niciodată”. Asa au înţeles aceşti tineri legionari să-si ajute 
semenii, indiferent de ceea ce erau ei 137 . 

Cât am stat în acea cameră, din cauza unei turnătorii, am fost 
pedepsit, împreună cu Lefa si Stupu, cu arest sever la beci, care se 
găsea sub nivelul albiei Someşului si de aceea pe jos era numai apă. 

Regimul la beci era foarte sever, primind doar o jumătate de 
porţie tot la două zile. Noaptea dormeam pe nişte scânduri puse pe 
capre care în timpul zilei erau scoase pe culoar. Pe cimentul celulei 
aveam puse scânduri, să nu intre apa în bocanci. De când se 
petrecuse cu mine minunea, suportam mai uşor suferinţa. 

Intr-o zi, am fost scos de un gardian si dus în clădirea 
administraţiei. Trecând printr-o cameră cu birouri, unde lucrau 
femei, ale căror chipuri nu le mai văzusem de sase ani de zile, le-am 
spus: „Sărut mâinile!”. N-am apucat să pronunţ însă bine cuvintele, 
că m-arn trezit cu un pumn zdravăn în ceafă. Lovitura m-a doborât la 
pământ; femeile, văzând scena, au rămas înmărmurite. 
Reprezentantul clasei muncitoare, al proletariatului, având un alt fel 


137 Potrivit relatării domnului Lefa, pastorul a fost salvat de la moarte de 
antibioticele primite de-la Valeriu Gafencu, foarte rare la acea dată, pe care acesta a 
refuzat să le ia sau săr4e cedeze unui camarad, cu toate insistentele prietenilor. El 
însusi nu mai avea nevoie, boala sa era prea înaintată. De ce nu a vrut să salveze 
vreun camarad s-a văzut abia după ce Wurmbrand, evreul eretic, s-a botezat în 
dreapta credinţă. E drept, după ce s-a eliberat si a emigrat, a revenit la rătăcirea 
protestantă. Aceasta este însă problema lui; Valeriu Gafencu si-a făcut datoria, la 
îndemnul Duhului Sfânt: cu preţul vieţii unui camarad, dacă nu a vieţii proprii, a 
întors la dreapta credinţă un suflet pierdut. Acesta este unul dintre argumentele ce se 
aduc în favoarea canonizării sale. (n. ed.) 



Mlaştina disperării 


327 


de educaţie, a tinut să mă „dojenească” în fata lor: „Tu, banditule, nu 
ai voie să spui doamnelor: sărut mâinile”. 

Din acea cameră am fost dus apoi de gardian pe un culoar, 
într-un birou de anchetă. în fata mea a apărut un tânăr ofiţer de 
Securitate, care m-a poftit politicos să iau loc pe scaun. 

După ce m-am aşezat, ofiţerul, măsurându-mă de sus până jos, 
mă întreabă: „De unde te-au scos, domnule, de arăţi în halul ăsta?” 
„De la beci”, îi răspund eu. „Dar la frunte ce ai'?” Nu voiam să-i 
descriu scena cu femeile dar, la insistentele lui, i-am spus totul, 
subliniind faptul că aceasta este morala si civilizaţia proletară. în fata 
mea, ofiţerul a făcut un raport de pedepsire a gardianului care m-a 
lovit. însă el nu ştia că directorul închisorii era faimosul Goiciu! 

Contrariat de regimul pe care îl aveau deţinuţii politici, a trecut 
apoi la un alt subiect. Venea de la Galaţi să ancheteze nişte cazuri de 
medici de la Tecuci care fuseseră colegi de an cu mine la Facultatea 
de Medicină din laşi. Colegul meu Lunguleac declarase la Piteşti că 
aceştia ar fi avut legături cu legionarii în timpul facultăţii. Era pentru 
a doua oară că luam cunoştinţă de faptul că Securitatea se folosea de 
declaraţiile noastre date la Piteşti pentru a aresta, judeca si condamna 
pe totii acei ce avuseseră tangentă cu noi. Cum as fi putut să 
recunosc o declaraţie care să trimită în închisoare flinte nevinovate?! 

La acea oră, suferinţa fizică avea mai putină importantă pentru 
mine, si de aceea i-am spus categoric ofiţerului că nu recunosc si nu 
mai dau nici un fel de declaraţie nimănui, cerându-i să mă trimită de 
unde venisem. Hotărârea mea fermă l-a determinat pe ofiţer să 
cheme gardianul să mă ducă la beci. 

Un fapt de retinut este si acela al păstrării secretului în 
închisorile comuniste din România. Pe timpul lui Antonescu era 
altfel, comunicarea între deţinuţii politici se făceau printr-un sistem 
foarte simplu de bătăi cu pumnul în perete. 

La Gherla, mulţi dintre camarazii noştri studenţi la Politehnică 
cunoşteau alfabetul Morse si s-a ajuns astfel ca, prin ţevile de 
calorifer si prin pereţii celulelor, să se comunice perfect. 
Descoperirea aceasta ingenioasă s-a datorat lui Tomută Octavian din 
camera 1 parter, azi inginer, pe atunci unul din cei mai buni studenţi 
ai Politehnicii din Bucureşti. 



328 


Dumitru Bordeianu 


Dar, cum nu aveam aparate pentru transmiterea mesajelor, 
trebuia găsită metoda de a reprezenta punctele si liniile alfabetului. 
Tomută a sugerat să se bată punctul cu o lovitură scurtă iar linia cu 
două lovituri apropiate, aproape suprapuse, metodă care a fost repede 
transmisă tuturor celulelor. Comunicarea s-a făcut la început de la 
fereastră la fereastră, până s-a învătat alfabetul. 

Şi astfel, din vara anului 1954, în dubele-tren, dubele-masini 
sau celulele de securitate, secretul a fost spulberat complet. Se 
transmiteau tot felul de informaţii, de la cele mai banale, până la cele 
politice, ştiinţifice, literare, filozofice, teologice. 

La Aiud, fiind în celulă cu Eugen Măgirescu, am constatat că 
el era foarte familiarizat cu acest mod de comunicare: plimbându-se 
prin cameră, înregistra tot ce se transmitea prin teavă. Lui Ion 
Munteanu îi era de ajuns să înţeleagă două sau trei litere dintr-un 
cuvânt, pentru a deduce restul. Se ajunsese până acolo cu 
specializarea, încât nu se mai bătea tot cuvântul, ceea ce reducea 
enorm timpul de transmitere. 

Multe din poemele autorilor români sau străini au fost 
transmise prin acest procedeu si învăţate pe de rost. Asa au fost 
poeziile lui Radu Gyr, ale lui Nichifor Crainic si ale altor poeţi tineri. 

Toate percheziţiile se anunţau, de la parter si până la etajele 
superioare, prin alfabetul Morse. 

Procedeul a fost plătit foarte scump de către deţinuţi 138 . Odată 
prinşi, sute de inşi au fost pedepsiţi cu arest sever, multora dintre ei 
trăgându-li-se si moartea din aceasta. Cu toate pedepsele însă si cu 
toate sutele de victime care au căzut, a fost imposibil de a mai opri 
comunicarea dintre deţinuţi si secretul n-a mai putut fi asigurat. Ar fi 
trebuit pentru aceasta să se suprime caloriferele sau să se pună un 
gardian în fata fiecărei celule. 

Tot pentru întărirea secretului, în vara lui 1954 ferestrele 
celulelor au fost prevăzute cu obloane, în toate închisorile din 
România. 


138 p roce d eu l a obligat administraţia comunistă să aibă si ea specialişti în 
alfabetul Morse, astfel fiind suprimate nenumărate iniţiative ale deţinuţilor (n. ed.). 


n 



Mlaştina disperării 

în celulă cu badea Trifan 


329 


Pe avocatul Trifan l-am cunoscut în celula 32, la Gherla. 
Auzisem în închisoare de grupul Marian, fostul sef al judeţului 
Braşov si de Trifan, fost prefect legionar de Braşov, condamnaţi la 
ani grei de închisoare încă de pe timpul lui Antonescu. Un alt grup de 
legionari condamnaţi atunci se strânsese în jurul lui Biris. Cele două 
grupuri aveau două atitudini diferite însă. Unul trăia si simţea în 
spiritul Părinţilor răsăriteni, iar altul trăia si gândea în spiritul 

Părinţilor apuseni ^9 

Ceea ce m-a impresionat plăcut acolo, a fost înţelegerea cu 
care cei mai în vârstă îi primeau pe tinerii care trecuseră prin 
demascări. Pentru aceştia, integrarea în Legiune a fost foarte 
prudentă si smerită, pentru că duceam în spate tragedia trăită la 
Piteşti si Gherla, o revenire bruscă riscând să ne azvârle într-o 
extremă periculoasă. Şi totuşi, majoritatea si-au revenit, în raport 
direct cu cuantumul suferinţei din decursul demascărilor. 


139 Diferenţierea este foarte bine făcută. Cea mai mare poruncă din lege este 
«Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot 
cugetul tău si din toată puterea ta» (Marcu 12, 30); «Şi aceasta este viata veşnică: Să 
Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, si pe Iisus Hristos pe Care L-ai 
trimis» (Ioan 17, 3). Numai cine II iubeşte pe Dumnezeu poate să-L cunoască, după 
cuvintele Sfântului Apostol Petru: «Puneţi si din partea voastră toată sârguinta si 
adăugaţi la credinţa voastră: fapta bună, iar la fapta bună: cunoştinţa, la cunoştinţă: 
înfrânarea; la înfrânare: răbdarea; la răbdare: evlavia; la evlavie: iubirea frăţească, 
iar la iubirea frăţească: dragostea <de Dumnezeu). Căci dacă aceste lucruri sunt în 
voi si tot sporesc, ele nu vă vor lăsa nici trândavi, nici fără roade în cunoaşterea 
Domnului nostru Iisus Hristos. Iar cel ce nu are acestea este slab văzător si orb si a 
uitat de curăţirea păcatelor lui de demult» (2 Petru 1, 5-9). Dragostea nu izvorăşte 
"drji minte, ci din inimă. Orice cugetare despre Dumnezeu păleşte în fata simţirii Lui 
Tu inima. Iată deci că grupul lui Trifan era cel ce trăia întru Adevăr. 

Pe de altă parte, nu există Părinţi Răsăriteni si Apuseni. împărţirea aceasta 
aparţine scolasticii apusene, de care s-au contaminat si şcolile de teologie din 
Răsărit. Rătăcirea aparţine Apusului, care, începând cu Augustin, Boethius, Isidor de 
Sevilla, Theodulf, Alcuin si cei de după dânşii (precum Thoma d’Aquino), au pus 
cugetarea despre Dumnezeu mai presus de trăirea Lui. Aceasta i-a dus la toate 
rătăcirile lor. Tot ei au fost cei care, numindu-i „doctori si Părinţi” ai Bisericii pe cei 
enumeraţi mai sus (când ei, de fapt au fost cu totii nişte înşelaţi), i-au pus în umbră 
pe trăitorii Ortodoxiei din Apus (Sfântul Ciprian, Sfântul Ambrozie, etc). De aici 
diferenţa menţionată de Dumitru Bordeianu. 

Biserica Ortodoxă a Răsăritului a osândit rătăcirile intelectualiste ale unor 
Origen, Didim, Evagrie, Mihail Psellos, etc, drept erezii (n. ed.). 



330 


Dumitru Bordeianu 


Perioada de închisoare 1954-1964, a fost pentru noi, tineretul 
Legionar, una de armonie, înţelegere, împărtăşire de cunoştinţe si de 
dragoste, spre deosebire de anii 1949-1954, (cinci ani de inactivitate 
intelectuală), cei mai întunecaţi din viata noastră. 

Celulele se transformaseră în săli de cursuri, de liceu si 
universitate. Ţăranii si muncitorii învăţaseră limbi străine, 
memoraseră sute de poezii, ştiau matematică, fizică, chimie etc. si, 
nu rareori, se angajau în discuţii filozofico-religioase. Fiecare detinut 
punea la dispoziţia celorlalţi tot ceea ce acumulase cu timpul. 

Meritul pentru această aimonie si pentru revenirea celor tineri 
în sânul Legiunii a fost mai ales al Bădiei Trifan, veteran în 
închisoare, cu patrusprezece ani deja executaţi, si al profesorului, 
filozofului si poetului ardelean din Cluj, Ion Munteanu. 

Munteanu făcea parte din elita legionară. 

In schimb. Badea Trifan, aparţinea generaţiei eroice a 
Căpitanului. De aceea era privit de noi, tinerii, ca un mit; cuvântul lui 
si al prinţului Alexandru Ghica, cu care iar am stat în celulă, era 
pentru noi lege. 

Ceea ce as dori să scot în evidentă în acest capitol este, mai 
ales, modul de gândire si trăire al celor două orientări: răsăriteană si 
apuseană. 

Marile personalităţi care reprezentau cele două lumi, mă 
preocupau în mod deosebit. După iadul din care scăpasem si după 
întâlnirea cu Jimboiu, setea mea de învăţătură mă împingea să aflu 
câte ceva si despre alte moduri de trăire a vieţii creştine 140 . 

Ion Munteanu era, dintre exponenţii intelectuali greco-catolici 
din Cluj, cel mai receptiv la tot ceea ce se întâmpla în cameră. Un 
intelectual de vârf, cult si talentat: scriitor, filozof si poet, stăpânit de 


DO n u există „mai multe moduri de trăire creştină”, după cum nu există mai 
multe Biserici ale lui Hristos. Adevărul este unul si neîmpărtit si se găseste exclusiv 
în sânul Bisericii Dreptmăritoare. „Alte moduri” si alte „biserici creştine” sunt 
ereziile , sectele care s-au desprins din Biserica Universală dintre care, cea mai 
importantă, ca număr de aderenţi si putere politică, este erezia catolică. Asa-numitul 
„greco-catolicism” nu reprezintă decât formula hibridă prin care cezarismul papal a 
reuşit să-si împlinească visul secular: nimicirea dreptei credinţe în părţile româneşti, 
moştenitoare ale Bizanţului, distrus tot de catolici, prin aliaţii lor păgâni, turcii 
osmanlâi. (n. ed.) 



Mlaştina disperării 


331 


raţionalismul apusean, nu mai păstrase nimic din Ortodoxie 141 . în 
discuţii, căuta să mă atragă în sfera lui de influentă, să gândesc, si să 
trăiesc ca el. 

Opusul lui, prin judecata si trăirea crestin-ortodoxă, Badea 
Trifan, era mai cald si cuvântul lui îmi mergea la inimă, nu se adresa 

• • •142 ~ 

raţiunii . 

în această atmosferă, ca unul ce trăiam ortodoxia, eu l-am ales 
drept călăuză pe Badea Trifan; nu l-am respins însă nici pe 
Munteanu. 

Se apropia Pastele lui 1955. Trecuse un an de la minunea 
săvârşită de Dumnezeu cu mine si un an de la cunoaşterea lui 
Jimboiu. 

Săptămâna Patimilor acestor sfinte Paşti a fost pentru mine o 
adevărată aniversare; am trăit-o în căinţă si smerenie, sufletul meu 
era mereu atintit spre Golgota. în general, toti trăiau cu smerenie 
Patimile Fiului lui Dumnezeu. 

De multe ori suntem înclinaţi să credem numai ceea ce vedem. 
Şi atunci ni se pare că nu mai avem nevoie de credinţă, deoarece 
credinţa operează acolo unde nu vedem si unde posibilităţile de 
cunoaştere raţională devin neputincioase. □ 

Nu observasem cum a trăit săptămâna Patimilor Jimboiu, în 
1954, pentru că el era foarte discret în manifestări; în schimb l-am 
văzut pe Badea Trifan, de Luni si până în Sâmbăta Mare. 

Ceea ce am văzut la el a fost mai mult decât impresionant. 

□ Luni dimineaţa am vrut să stau de vorbă cu el, despre trăirea 

duhovnicească din această Sfântă Săptămână. Spre marea mea 


Dl „Raţiunea lumească nu are nici un loc în viata duhovnicească. în epoca 
noastră înmultindu-se cunoştinţele, încrederea în raţiune a zguduit credinţa din 
temelii si a umplut sufletele de semne de întrebare si de îndoieli. De aceea suntem 
lipsiţi de minuni, pentru că minunea se trăieşte si nu se explică prin raţiune. 
Dimpotrivă, credinţa în Dumnezeu aduce la noi puterea Dumnezeiască si toate 
concluziile omeneşti le răstoarnă. Face minuni, învie morţi si lasă stiinta cu gura 
căscată. Cel ce crede că va putea cunoaşte tainele lui Dumnezeu cu teoria exterioară, 
ştiinţifică, seamănă cu neghiobul care vrea să vadă raiul cu telescopul” (Cuviosul 
Paisie Aghioritul, Cu durere si dragoste pentru omul contemporan) (n. ed.). 

D2 «Omul caută la fată, iar Dumnezeu caută la inimă» (I împăraţi 16, 7). 
Iată un împlinitor al cuvântului: «Dă-Mi, fiule, inima ta, si ochii tăi să păzească căile 
Mele» (Pilde 23, 26) (n. ed.). 



332 


Dumitru Bordeianu 


surprindere însă, când m-am apropiat, am observat cum plângea cu 
şiroaie de lacrimi. Cei din cameră, la dorinţa lui, îi rezervaseră un 
colt pe prici. Mi-a fost ruşine că l-am deranjat si toată Săptămâna 
Patimilor n-am mai putut sta de vorbă cu el. Era retras în acest 
colţişor si plângea în continuu, privind cu ochii sufletului si simţind 
cu inima suferinţele Fiului lui Dumnezeu răstignit pe cruce, pe 
Golgota. îi impresionase pe toti cei din cameră intr-atât, încât 
întreaga Săptămână Mare a fost una de doliu. 

Mişcat de cele văzute la Badea Trifan, mi-am îndreptat atentia 
si la Ion Munteanu si m-am convins de diferenţa dintre trăirea 
ortodoxă si cea catolică. Trifan trăia cu inima, Munteanu cu raţiunea. 
Pe Munteanu nu l-am văzut o singură dată să verse o lacrimă pe tot 
parcursul Săptămânii Patimilor, în timp ce Trifan plângea cum 
plânge o mamă care si-a pierdut unicul copil. Trifan simţea calvarul 
de pe Golgota, pe când Munteanu îl gândea. 

M-am convins apoi pentru tot restul zilelor mele, să-i imit pe 
Jimboiu si pe Badea Trifan, ca pe fraţii cei mai apropiaţi de sufletul 
meu. 

M-am întrebat câţi creştini de pe pământ sunt în stare de o 
trăire ca a lor? Iar eu, putea-voi oare vărsa o lacrimă, privind cu ochii 
sufletului către Golgota? Da! Dumnezeu m-a învrednicit de 
cutremurul jertfei! 

în timpul acelor Sfinte Paşti am văzut fata luminoasă a lui 
Badea Trifan arătând ca fetele marilor mistici 143 români, ca a 
Părintelui Cleopa Ilie, a Părintelui Argatu, a Părintelui Arsenie etc. 


1^3 Adică nevoitori care, prin despătimire au ajuns la vederea 
duhovnicească, au ajuns tainici ai lui Dumnezeu. In contextul de fată, ca în întreaga 
lucrare de altfel, termenul de „mistic” are o nuanţă catolică, trimiţând la o cunoaştere 
esoterică, specifică magiei, si nu misticii. Termenul a fost compromis de către 
catolici; „misticii” lor, „contemplatori ai sacrelor mistere”, au fost nişte mari 
înşelaţi. Lipsiţi de harul Duhului Sfânt, ca unii ce s-au lepădat de dreapta credinţă, ei 
au ajuns jucăria dracilor, care le-au insuflat cele mai amăgitoare trăiri ale „lumii de 
dincolo”. Vezi pe această temă lucrarea Sfântului Ignatie Briancianinov Despre 
înşelare, capitolul referitor la Toma de Kempis, Ignatiu de Loyola, Francisc din 
Asissi si alţi „cuviosi” si „sfinţi” care au petrecut în cea mai desăvârşită orbire 
duhovnicească, (n. ed.) 


□ 



Mlaştina disperării 


333 


Plecarea din Gherla 

Dacă la Gherla am trăit groaza morţii si iadul pe pământ, tot 
aici am renăscut, am înviat si am ieşit la mal din mlaştina 
deznădejdii. Dar nu cu neputinţele si slăbiciunile mele omeneşti, ci 
numai cu ajutorul lui Dumnezeu, căruia nu sunt vrednic a-I mulţumi. 

In închisoarea Gherla mi s-au cimentat pentru toată viata 
credinţa, gândirea, înţelegerea si trăirea. Dacă în cei patru ani am 
trăit chinurile iadului, aici am văzut si lumina care duce la mântuire. 
Pare paradoxal, dar în această închisoare, pe care am ajuns să o 
iubesc, considerând-o ca locul învierii mele, am cunoscut oameni pe 
care nu i-as fi întâlnit altfel niciodată în viată. 

La sfârşitul verii lui 1955, cei cu condamnări de la zece ani în 
sus am fost puşi în lanţuri si, cu primele loturi, am plecat spre 
închisoarea din Aiud. 

Acolo am fost informaţi că închisorile din România se 
împărţiseră după apartenenţa politică a deţinuţilor. 

Astfel, cea mai mare închisoare din tară era rezervată 
deţinuţilor politici legionari, fiindcă numărul lor depăşea cu mult pe 
cel al membrilor partidelor zise „istorice”, repartizaţi la închisori mai 
mici, deşi astăzi se fabulează că greul l-au dus aceştia din urmă. 

In iarna lui 1960, în februarie, am fost prins de gardianul sef 
de secţie scriind pe talpa bocancului nişte însemnări pe care voiam să 
le memorez. Mi s-a făcut raport pentru arest sever, pedeapsă care, 
până la o lună, era dată de directorul închisorii, iar peste o lună, doar 
de Ministerul de Interne. 

După aprobarea raportului făcut de gardian, care mă pedepsise 
cu un arest sever de douăzeci de zile, am fost prezentat la vizita 
medicală, unde urma să se decidă dacă eram apt sau nu să execut 
pedeapsa. 

Pe celular, la etajul II, era medic fostul meu coleg de an si de 
sală la facultatea de Medicină din laşi, Ion Ciocan din Galaţi. Nu-1 
văzusem până atunci. La data aceea, medici oficiali la Aiud mai erau 
si soţii Badea. 

După o vizită foarte sumară, acest coleg mi-a scris pe raport 
cuvântul „apt”, cu toate că eram slăbit ca o stafie. 



334 


Dumitru Bordeianu 


Revoltat de această criminală inconştientă si profitând de 
absenta de o clipă a gardianului, l-am privit drept în ochi si l-am 
întrebat: 

- Tu ştii, criminalule, unde mă trimiti? Nu mi-a răspuns. Era 
convins că nu-1 mai cunosc după unsprezece ani de închisoare. 

L-am măsurat apoi de sus până jos - era gras ca un taur hrănit 
pentru abator, din minimul tain al deţinuţilor - pe cel ce-si vânduse 
pentru un blid de linte conştiinţa de medic. 

Pironindu-1 cu privirea, am reluat acuza: 

- Măi, criminalule, nu mă cunoşti? 

Surprins, nu a mai putut evita răspunsul si mi-a zis: 

- Dragă Bordeianu, te cunosc, dar pentru că nu pot suporta 
închisoarea si foamea, mi-am vândut conştiinţa de medic! 

- O să te bată Dumnezeu; eşti un criminal odios, trimiti 
oameni nevinovaţi la moarte, i-am spus eu, gândindu-mă la doctorul 
Mărculescu, a cărui demnitate ieşea la lumină, în contrast cu ceea ce 
era acest „măcelar”. După Ciocan, eu eram „apt” - în plină iarnă, 
numai în zeghe si cu hrană tot la trei zile - să stau timp de douăzeci 
de zile la arest. 

Cum nu mai primisem în închisoare nici un pachet de haine, 
mai aveam cu mine, din anul 1949, de la Piteşti, o singură flanelă si o 
pereche de izmene, cârpite petec peste petec. Cei pedepsiţi cu arest 
sever nu aveau dreptul decât la zeghe, o cămaşă si o izmană de 
penitenciar, bonetă, bocanci si ciorapi subţiri. 

Apoi am fost anuntat de setul de secţie să mă pregătesc pentru 
a fi condus pe secţia de arest sever; în afară de cămaşă si izmene mi- 
am tras pe mine si flanela groasă, de care am amintit. 

După aceea am fost condus de gardianul de la etaj pe secţia de 
arest sever. 

Redau câteva detalii în legătură cu această secţie. Era situată în 
continuarea clădirii din mijloc a închisorii Aiud. Avea celule mici, cu 
ciment pe jos, fără încălzire, cu un gemuleţ sus, în colt, deschis iama 
si închis vara si o tinetă pentru necesităţi, fără capac însă. Pereţii erau 
umezi si se spunea că se pusese anume sare în tencuiala lor. De 
dormit, nu puteai dormi decât fie pe tinetă, fie pe ciment. 

Când am ajuns, gardianul de pe secţie s-a uitat la mine, m-a 
măsurat cu privirea si s-a mulţumit să-mi deschidă boxa ca să intru, 
fără a controla dacă îmbrăcămintea corespundea sau nu 



Mlaştina disperării 


335 


regulamentului. Dumnezeu îi dăduse gardianului acest bun gând, 
pentru că mila Lui era cu mine. 

Am considerat acest fapt ca o minune Dumnezeiască, ce m-a 
scăpat de la o moarte sigură. Numai cu îmbrăcămintea subţire 
impusă celor pedepsiţi, în mijloc de iarnă, n-as fi rezistat. 

Era atât de frig, încât apa de băut ce ni se da tot la trei zile, era 
mereu îngheţată. însă datorită rugăciunii am rezistat. 

Dumnezeu a binevoit să-mi dea putere ca, deşi aveam un fizic 
asa de şubrezit, să mă pot mişca prin celulă ca să nu îngheţ. în fiecare 
zi primeam vizita ofiţerului politic, să vadă dacă mai sunt în viată. 

Către sfârşitul chinului însă, nu mă mai puteam mişca, si am 
căzut inert pe tinetă. Am fost scos de cei doi gardieni si dus de 
subsuori până la celula mea. Când s-a deschis usa celulei, gardienii 
au spus un singur cuvânt camarazilor mei: „Luati-1!”, si m-au 
abandonat. Camarazii s-au repezit la mine, m-au luat în braţe, m-au 
întins pe pat, m-au dezbrăcat si au început să-mi maseze tot coipul ca 
să mă dezgheţe. 

Nu am simtit în viata mea o căldură mai prietenoasă ca în acel 
moment, dragostea camaraderească ce nu se poate exprima în 
cuvinte. în tot timpul absentei mele, ei opriseră pentru mine feliuta 
lor de pâine, pe care o primeau dimineaţa, la ceai. 

* 

Acum, câteva cuvinte privind reeducarea de la Aiud. 

în mai 1962, am fost scos din celulă si dus în curtea închisorii. 

Mai aveam un an până la expirarea condamnării. Nu vedeam 
în evadare o soluţie; din contră, ea nu mi-ar fi adus decât complicaţii, 
fapt pe care si ofiţerii politici îl cunoşteau. De aceea, am fost dus în 
clădirile grădinii de zarzavaturi, care se găsea la vreo doi kilometri 
distantă, pe malul Mureşului. Acolo am stat până în luna noiembrie. 

între timp, în închisoare începuse reeducarea: un fel de 
mascaradă făcută sub supravegherea colonelului de securitate 
Crăciun, directorul închisorii. 

Prin septembrie-octombrie, a început reeducarea si la grădină, 
întrebat dacă particip si eu la acel bâlci, am spus că nu. 

La sfârşitul lunii noiembrie 1962, într-o Duminică dimineaţa, 
ne-am trezit în curte cu o dubă si mai multe maşini mici. Ni s-a 
ordonat să ne grupăm în careu pe un teren în formă de amfiteatru. 



336 


Dumitru Bordeianu 


Era o zi frumoasă, însorită. în fata acestui amfiteatru au fost scosi 
patru camarazi: profesorul de matematică Munteanu de la Cluj, 
doctorul Şercăianu de la Buzău, Dutu Dumitru, fost elev la Şcoala 
militară de ofiţeri din Ploieşti, arestat si condamnat încă de pe timpul 
lui Antonescu si ultimul, Dumitru Bordeianu. 

Primul pus să vorbească în fata deţinuţilor a fost doctorul 
Şercăianu, care în închisoare a avut o tinută ireproşabilă. Făcuse 
parte din grupul reactiunii legionare si a refuzat să vorbească. A 
urmat la cuvânt profesorul Munteanu. Şi el a răspuns categoric „nu”. 

Dutu, cu douăzeci de ani de închisoare în spate, executaţi, s-a 
rezumat la o singură frază: „Eu cu astfel de oameni nici nu stau de 
vorbă!” 

Pentru mine, a fost primul si ultimul discurs politic pe care 1- 
am tinut în viata mea. în timpul lui, cei patru colonei de la Interne, 
directorul închisorii Crăciun si colonelul Ivan, se uitau la mine parcă 
hipnotizaţi. Am vorbit timp de 20 de minute despre reeducarea de la 
Suceava si despre demascările de la Piteşti si Gherla. Mă ascultau 
toti, atât deţinuţii cât si oficialii, curioşi si interesaţi să afle ce 
spuneam. Eram convins că voi fi oprit să vorbesc dar, spre 
surprinderea mea, am fost lăsat să-mi termin pledoaria, încheind cu: 
„Eu nu ader la acest bâlci, la această mascaradă, pentru că am mai 
trăit patru ani în astfel de situaţii!”. 

Deţinuţii din amfiteatru, aduşi să ne huiduiască, parcă 
amuţiseră. Nici unul n-a scos un cuvânt. Pentru mine a fost cea mai 
mare satisfacţie politică pe care mi-a oferit-o viata. 

Cum am terminat însă, am auzit, fără să ştiu de unde venea 
ordinul: „Puneţi-1 în lanţuri pe acest bandit si pe toti ceilalţi ca el!” 

Cât ai bate din palme, am fost toti patru puşi în lanţuri, băgaţi 
în dubă si izolaţi pe celular, câte unul singur în celulă, până la 
începutul lunii mai, 1963. 

Din această celulă de izolare am fost dus într-o alta, unde l-am 
întâlnit pe Gheorghe Calciu. Trecuseră zece ani de când nu ne mai 
văzusem. 

La 15 mai 1963, Calciu a fost dus în primul domiciliu 
obligatoriu, iar pe 8 iunie, acelaşi an, am fost dus si eu tot în 
Bărăgan, în acelaşi sat, Viisoara, din raionul Slobozia. 

în 1964 am fost apoi pus în libertate si apoi, după alţi douăzeci 
si cinci de ani de urmăriri, anchete si ameninţări, am avut 



Mlaştina disperării 


337 


posibilitatea să ajung în lumea liberă, în Australia, Statul Victoria. 
Aici am putut să scriu ceea ce am scris si mărturisirile mele au putut 
să vadă lumina tiparului. 


încheiere 

înainte de a încheia ceea ce am scris, tin să mulţumesc din 
toată inima domnului Horia Sima, Şeful Mişcării Legionare, care m- 
a sfătuit să spun aceste lucruri trăite despre tineretul legionar, 
studenţi, elevi si muncitori, trecuti prin cumplita dramă de la Piteşti 
si Gherla; sfat si ajutor fără de care aceste mărturisiri n-ar fi văzut 
lumina zilei. 

Cred că numai cei care au trecut prin Piteşti si Gherla ar avea 
dreptul si datoria să scrie despre această sită a satanei, care au fost 
demascările din cele două închisori ale morţii. 

Cei care au scris până acum despre această dramă au făcut-o 
astfel: unii au scris din povestirile si fabulaţiile altora, trecuti 
marginal prin demascări; alţii, stăpâniţi si mânaţi de o nestăvilită ură 
fată de Mişcarea Legionară, au susţinut ideea că demascările de la 
Piteşti si de la Gerla nu au fost exercitate asupra tineretului legionar. 
Pe toti aceşti denigratori, aflaţi în slujba nu ştiu căror forte oculte, 
fără frică de Dumnezeu si ruşine de oameni, fără cel mai elementar 
bun simt, să-i judece Dumnezeu după dreptatea si voia Lui. 

Redau mai jos un crâmpei foarte grăitor, dintr-o poezie a 
tânărului poet legionar, Aurel Visovan, cu care am împărţit zile de 
neuitat în demascările de la Piteşti, la camera 3 subsol. 


MOMENT PITEŞTEAN 

Opriti-vă din hohote - nebuni! 

în râsul vostru negru fierb clocote de sânge, 

Din rânjetul satanicei furtuni... 

Pe cine-ati răstignit din nou - nebuni? 

Ce cântec sfânt în scrâşnet greu se frânge?! 


O! Dans în ritm macabru 



338 


Dumitru Bordeianu 


Apocaliptic ropot de prohodiri ciudate... 
Cer negru, negru clopot 
Ce-ntunecat se zbate si 
Bate, bate, bate... 

Morţi vii, stafii, 

Şi câte-un înger mat 
Ce-a îngheţat, 
plecat în veşnicii... 

Morţi vii, stafii, 

Şi urlete surpate de nebuni... 

O, Doamne, unde eşti?! 

De ce n-aprinzi minuni, 
minuni cereşti?! 

Pe unde eşti? 

O, Doamne, unde eşti?! 


Din nepătruns - nici un răspuns... 


Piteşti... Piteşti... Piteşti... 

Noi, tineretul legionar, din cea mai fragedă tinereţe, am fost si 
suntem în tranşee, flămânzi si însetaţi, dispreţuiţi, umiliţi, prigoniţi, 
torturaţi, anchetaţi si judecaţi pe nedrept, închişi în lagăre si 
închisori, denigraţi, în permanentă suferinţă si ucişi ca nişte câini 
turbati. Poporul însă ne-a iubit, pentru că lupta noastră pentru el am 
angajat-o, ca să fie în sfârsit stăpân pe glia si avutul lui. 

Convingerea mea e, după cum am mai relatat, că atunci când 
am fost anchetat la închisoarea din Piteşti, la 26 octombrie 1949, de 
către personajul cu fizionomie de rus get-beget, acesta si avea planul 
reeducării deja întocmit la Moscova, probabil la sugestia lui Stalin si 
cu ştirea celor trei miniştri comunişti: Ana Pauker, Teohari 
Georgescu si Vasile Luca. Aceştia au format echipa biroului Central 
al Partidului Comunist (bineînţeles, si cu consimţământul lui 
Gheorghiu Dej) care, cu ajutorul generalului Nicolski, comandantul 
Securităţii, si cu al unuia dintre ajutoarele lui, colonelul Zeller, a 





Mlaştina disperării 


339 


condus, ordonat si verificat personal demascările de la Piteşti si 
Gherla. 

Ei au fost cei care au initiat si aplicat planul pentru 
înmormântarea tineretului legionar. 

Asa că, planul nu a fost făcut pentru un alt tineret român, ci 
numai împotriva tineretului legionar, care avea o continuitate în luptă 
si prigoană - din 1933 si până în 1948 - o ideologie si o educaţie 
bine puse la punct 144 . La data când s-au declanşat demascările, 
tineretul nelegionar reprezenta un număr infim. Elevii legionari au 
fost peste 90%, veniţi din toate Frăţiile de Cruce din tară. 

La Suceava, în anul 1948, închisoarea număra câteva sute de 
elevi legionari. Tot aici se găseau si o mulţime de studenţi din 
Centrul Universitar Legionar laşi, apoi conducerea Frăţiilor de Cruce 
de la liceele din Moldova: Comsa leronim, C. Străchinaru, M. Lates, 
L. Şoltuz, etc... 

Tinerii studenţi si elevi nelegionari care au trecut prin 
demascările din Piteşti si Gherla ar putea spune si ei, nominal, câţi au 
fost ucişi dintre ei, câţi au încercat să se sinucidă, câţi s-au sinucis, 
câţi au înnebunit. Tinerii nelegionari nu aveau nevoie de demascare 
sau reeducare. 

Tinerii nelegionari au trecut prin închisoare ca fii de chiaburi, 
de ofiţeri deblocaţi, de preoţi, poliţişti si jandarmi, sau ca exponenţi 
ai „burgheziei”, daţi afară din licee sau facultăţi. Ca argument al 
celor afirmate mai sus, dau un exemplu frapant: la Facultatea de 
Medicină din laşi, care în cei sase ani de studii număra vreo două mii 
de studenţi, numai un singur student nelegionar, un ţărănist, a fost 
tffcfoat si dus la Suceava, după anchetă fiind imediat pus în libertate. 

Din anul meu, unde eram vreo trei sute de studenţi, numai 
legionarii au fost arestaţi si condamnaţi la ani grei de închisoare; 
dintre ceilalţi, rămaşi liberi, mulţi aveau să îngroaşe rândurile 
membrilor de partid, fie ca activişti, securisti sau oameni de 
încredere în posturi de conducere. Asa că nu mai era nevoie să fie 
„demascaţi” sau „reeducaţi”, fiindcă o făcuseră ei înşişi, fără ajutorul 


144 j u( j a era s t a pân pe sufletele românilor. Singurii care i se opuseseră erau 
legionarii, aşadar creştinii rămaşi într-o tară pustiită de ateism si patimi. Prin 
instalarea comunismului, jidovii au căpătat mână liberă pentru a se răzbuna, conform 
Talmudului, si a-si desăvârşi opera de nimicire a creştinismului românesc (n. ed.). 




340 


Dumitru Bordeianu 


nimănui. De la profesorii universitari, până la ultimul student, au 
profitat de împrejurări ca să se pună „la adăpost”, cochetând fără jenă 
cu ocupantul si uitând că neamul nostru se afla la marginea 
prăpastiei, ameninţat să fie descompus în esenţa lui intimă. 

Tineretul legionar a fost conştient de acest pericol si s-a 
angajat din toate puterile să evite ireparabilul. Faptul că demascările 
de la Piteşti si Gherla au fost îndreptate exclusiv împotriva tineretului 
legionar, o dovedesc si miile de jertfe din rândurile sale. Şi dacă 
totuşi s-ar găsi cineva să conteste acest lucru, aceştia n-ar fi decât cei 
ce au complotat cu ocupantul. Istoria a înregistrat însă dăruirea pe 
altarul patriei a celor ucişi, sinucisi, înnebuniţi, îmbolnăviţi si morţi 
din cauza torturilor si a condiţiilor inumane de detenţie. Mă fac 
exponentul tuturor foştilor tineri legionari, spunând că, dacă aceştia 
ar mai avea de ales între o nouă demascare si moarte, sunt sigur că de 
sute de ori ar prefera moartea. Eu însumi n-as ezita o clipă a alege 
moartea, în locul chinurilor continue ale demascărilor prin care am 
trecut. 

lată concluzia demascărilor: 

- pe „bandit” să nu-1 crezi niciodată ce spune; 

- în „bandit” nu trebuie să ai încredere; 

- „banditul” niciodată nu este sincer, 

- „banditul” caută întotdeauna să ascundă ce ştie; 

- „banditul” încearcă să inducă în eroare; 

- „banditul” nu poate fi reeducat, de aceea el trebuie demascat 
(torturat) în continuu, până moare. 

De zeci de ori le-am auzit pe toate acestea din gura lui 
Ţurcanu si a colaboratorilor lui. 

Din ancheta la care am fost supus la 26 octombrie 1949, după 
toate aparentele (si ulterior din spusele directorului închisorii, 
Dumitrescu, ale primului gardian si ale altor gardieni) de către 
Nicolski, îmi reveneau mereu ca un leitmotiv următoarele spuse: „în 
închisoarea aceasta voi, bandiţilor de legionari, sunteti acum înjur de 
80% si căutati să-i convertiţi si pe ceilalţi, atrăgându-i în tabăra 
voastră, ca să-i faceţi legionari”, „o să vă ştim si gândurile”, „s-ar 
putea să spui că nu mai eşti legionar”, „voi, bandiţilor de legionari, 
sunteti în mâna noastră si o să facem din voi tot ceea ce vrem pentru 
că avem metode”, „din beton armat să fiţi si tot vă înmuiem”. 



Mlaştina disperării 


341 


Cu câteva excepţii, majoritatea dintre noi au fost îndrăciţi. 
Unii mai trăiesc si azi. Alţii au avut moarte de martir. Se exclud cei 
ucişi, iar cei care au înnebunit sunt o categorie aparte. 

Majoritatea dintre noi am trăit o nebunie colectivă, îndrăcirea 
si dezumanizarea, ajungând pe culmile disperării. 

Doza de tortură a celor ce treceau prin demascări a fost 
administrată în funcţie de: 

- credinţa în Dumnezeu si valorile morale creştine; 

- credinţa si ataşamentul fată de Mişcarea Legionară, doctrina 
legionară, Căpitan si şefii legionari si, în special, fată de Horia Sima; 

- vechimea, funcţia si poziţia în Mişcarea Legionară; 

- posibilităţile intelectuale si profesionale; 

- gradul de influentă fată de ceilalţi tineri; 

- trăirea morală si puterea combativă; 

Aceste torturi, nemaiîntâlnite în istoria detenţiei decât poate în 
Asia, au fost aplicate „prin noi, de noi si pentru noi”. 

Ce s-a observat după realizarea acestui plan? în plan au 
prevăzut zdrobirea pentru totdeauna a tineretului legionar, dar s-au 
înşelat, realizând doar aproximativ 10% din acest plan. 

Nu s-au aşteptat la atâtia morţi, încercări de sinucidere, 
înnebuniţi, precum si la atâta rezistentă din partea tineretului 
legionar. Deşi au scos de la noi, prin torturi de nesuportat, peste 90% 
din ceea ce nu declarasem la anchetele oficiale, nu au putut scoate 
din inima noastră credinţa în Dumnezeu, valorile morale creştine si 
cele ale Legiunii. 

Nu au reuşit să facă din toti nişte posedaţi si ucigaşi 
ireversibili si nu au putut folosi decât foarte putini ca turnători, în 
închisoare sau în afara ei. 

Neîncrederea între noi a fost pasageră si forurile superioare nu 
s-au aşteptat la revenirea si unitatea noastră. 

Nu au putut păstra secretul demascărilor. 

în loc să fim distruşi si înmormântaţi, istoria ne-a plasat pe 
incredibilele culmi ale răbdării si rezistentei, ca exponenţi ai luptei 
neamului nostru, împotriva răului si a bolşevismului. 

Am văzut care au fost responsabilii acestui genocid, iar 
victimele, repet, au fost în proporţie de 90% legionari. E de retinut 
esenţa creştină a acestui tineret: el a ajuns la o astfel de trăire, încât a 



342 


Dumitru Bordeianu 


putut să-i ierte pe toti cei ce i-au torturat, fie aceştia camarazi, colegi 
sau duşmani. 

Demascările cu torturile folosite la Piteşti si Gherla nu s-au 
aplicat nici unui alt tineret studios din ţările stăpânite de comunişti si 
nu avem certitudinea că s-ar fi aplicat măcar în gulagurile din 
U.R.S.S. 

Mişcarea Legionară este unică în lume, prin politica si 
finalitatea ei, precum unică a fost si demascarea cu metodele ei de 

w . w 145 

tortura continua . 

Tuturor duşmanilor noştri le răspundem prin cuvintele 
fariseului Gămăliei: «Şi acum eu vă spun, nu vă necăjiţi pe oamenii 
aceştia, ci lăsati-i în pace. Dacă încercarea sau lucrarea aceasta este 
de la oameni, se va nimici, dar dacă este de la Dumnezeu, n-o veţi 
putea nimici. Să nu vă pomeniţi că luptati împotriva lui Dumnezeu» 
(Faptele Apostolilor 5, 38 - 39). 

Deci, dacă Legiunea este împotriva lui Dumnezeu, se va 
nimici, dar dacă ea slujeşte lui Dumnezeu si neamului, nimeni nu o 
va putea distruge. Patronul Legiunii este Arhanghelul Mihail, iar 
stăpânul celor plini de ură este satana, pentru că ura este arma 
diavolului. 

Reproduc din memorie o poezie a unui tânăr legionar 
necunoscut, ucis sau poate înnebunit în chinuri continui: 


Salcâmii 

Cu rădăcini adânci înfipte-n lut, 

□ suntem salcâmi cu lemnul greu si tare, 

cu fruntea crengilor privim spre soare. 


145 j) e U nde, dar, îi este lui războiul cel împotriva noastră? Pentru că vas 
fiind el a toată răutatea, a primit si boala zavistiei, si ne si pizmuia pe noi pentru 
cinste. Nu a fost zidit, dar, vrăjmaş nouă, ci din zavistie a venit întru vrăjmăşie 
asupra noastră. Căci văzându-se pe sine că s-a lepădat dintre îngeri, nu a suferit să 
vadă pe cel pământesc în vrednicia îngerilor înăltându-se prin sporirea întru fapta 
bună. De vreme ce s-a făcut împotrivitor, vrăjmaş lui Dumnezeu, s-a făcut vrăjmaş 
si oamenilor, făcuţi după chipul lui Dumnezeu. Că pentru aceasta este urător de 
oameni: pentru că este luptător de Dumnezeu” (Sfântul Vasilie cel Mare, Că nu este 
Dumnezeu pricinuitorul relelor) (n. ed.). 



Mlaştina disperării 


343 


Acel ce ne-a născut, murind, a vrut 
să fim salcâmi: al tării tare scut. 

Suntem salcâmi si creştem pretutindeni 
pe râpi adânci, pe grui si pe podzol, 
pe sufletul si trupul tării gol, 
pe raristi sărăcite de osânde. 

Suntem salcâmi si creştem pe oriunde. 

Noi creştem repede ca o furtună. 

Călăii s-au temut de-atât elan, 
cât se ridică bradul într-un an, 
noi creştem vijelie într-o lună. 

Noi nu voim pe nimeni să-nspinăm, 
dar toti duşmanii ne-au izbit de moarte, 
menindu-ne prigoanele drept soarte. 

Doar ghimpii ne-au fost daţi să ne-apărăm... 

Un dor aprins înspre destin ne mână 
si unde unul a căzut rănit, 
o mie de lăstari au răsărit. 

Suntem salcâmi si creştem din ţărână, 
codrii de crez si datină română. 

Peste orice concepţie politică si peste tot si toate, rămâne 
credinţa noastră nelimitată în Dumnezeu, dragostea pentru El si 
aproapele nostru, credinţa în mântuirea neamului nostru românesc si 
a tuturor neamurilor. 

îmbrăţişăm cu toată dragostea de frate pe toti românii care au 
făcut închisoare, indiferent de concepţiile lor, religioase sau de altă 
natură, pentru atitudinea, bărbăţia si curajul de a se împotrivi 
ideologici satanei, comunismului. 

Cinstim pe cei ucişi sau morţi în anchete, lagăre si închisori. 
Nu-i uităm, si cu aceeaşi consideraţie ne aducem aminte de toti 
cei vii si morţi din lagărul comunist, de toti cei care au suferit si 
murit în închisori. Pentru toti aceştia aprindem un pai de lumânare în 
fata Sfintelor Altare... 



344 


Dumitru Bordeianu 


Notă finală 


Când nu vor mai fi oameni sfinţi, 
atunci are să fie si sfârşitul lumii. 

Sfântul Efrem Şirul 


Pentru că se credea drept, si pentru a se vedea că într-adevăr 
era drept. Dumnezeu l-a lăsat pe Iov, începătura mărturisitorilor, în 
mâna satanei, până la o vreme. 

Cartea lui Dumitru Bordeianu este un tratat de demonologie 
contemporană, asa cum nu mai avem altul decât, în parte, Imnul 
pentru crucea purtată, a lui Virgil Maxim. Este o scriere cu atât mai 
preţioasă cu cât, în orbirea si înşelarea obştească în care trăim, 
nimeni nu mai vede adevărata natură a înfruntării, de proporţii 
cosmice, în care suntem părtaşi cu totii. Cu inima învârtoşată de 
păcate, „privim si nu vedem, auzim si nu înţelegem” că războiul pe 
care îl bate satana împotriva lui Dumnezeu si a Elristosului său, prin 
mijlocirea omenească, se apropie de ultima bătălie. 

în timpul din urmă, pentru păcatele noastre, „asupra neamului 
omenesc au năvălit iarăşi demonii. Putem vedea că puterea, care 
până acum reţinea manifestarea ultimă si înfricoşătoare a acţiunilor 
demonice, a fost deja luată din lume (2 Tesaloniceni 2, 7). Concepţia 
creştină asupra lumii nu mai există ca un tot unitar, iar satana este 
eliberat din temnita sa, unde îl ţinea Biserica lui Hristos, «ca să 
ademenească neamurile» ( Apocalipsa 20, 7-8) si să le pregătească 
pentru închinarea către Antihrist la sfârşitul vremurilor” 146 

Aceasta a început odată cu răzvrătirea masonică din Franţa, 
odată cu „marea revoluţie” a libertăţii răului descătuşat, a egalităţii în 
neomenie si a fraternităţii oamenilor cu dracii 147 ţ până ce „firea lor 

146 Ierom. Serafim Rose, Ortodoxia si religia viitorului. Mănăstirea 
Slătioara, 1996, pag. 134. 

147 ţ! Şi se vor face oamenii mai răi decât dracii, fiindcă dracii n-au trup să 
curvească si să ucidă, ci numai gânditor îndeamnă pe oameni” (Sfântul Nil 
Athonitul). 



Mlaştina disperării 


345 


va ajunge să se unească” (Sfântul Nil Atonitul). Atunci, mănăstirile 
ereziarhilor francezi au fost transformate în cluburi masonice 
(„iacobinii”, cei care au ocupat lăcaşul Sfântului Iacob, fiind cei mai 
cunoscuţi), si în capistile papistase a fost întronat idolul „raţiunii” 
luciferice. 

In secolul al XlX-lea, „ciuma franţuzească” s-a întins către 
răsăritul drept-credincios. Neputând să lovească Ortodoxia de-a 
dreptul, umanismul, adică cultul omului, a deviat-o spre concepţii de 
inspiraţie iudeo-protestantă si catolică. 

Abia în ultima sută de ani s-a putut trece la nimicirea Bisericii 
văzute: în Rusia mai întâi, apoi în celelalte ţări ortodoxe. Un caz 
aparte, dar foarte asemănător, îl reprezintă Spania, unde moaştele 
sfinţilor ortodocşi (căci alţii nici nu pot exista) au fost remartirizate 
si lăcaşurile aruncate în aer în 1936. 

Asa am ajuns „să trăim în acest veac înfricoşător al triumfului 
si jubilării demonice, descrise de cei cu vedere duhovnicească. 
Sfântul Ignatie Briancianinov povesteşte cutremurat viziunea unui 
fierar dintr-un sat de lângă Petersburg, la hotarul secolului nostru de 
necredinţă si revoluţii. în miezul zilei, acela a văzut pe neaşteptate o 
mulţime de demoni cu chip omenesc, spânzuraţi de ramurile 
copacilor pădurii, îmbrăcaţi ciudat, cu căciuli ascuţite, cântând la 
instrumente muzicale nemaivăzute si ţipând sălbatic: Timpul nostru! 
Libertatea noastră!” 148 

Şi pentru că în ţările ortodoxe (mai puţin Grecia si Serbia), nu 
a putut să provoace apostazia generală prin semne si minuni, asa cum 
a făcut în Occidentul eretic si păgân, vrăjmaşul a trebuit să 
construiască iadul comunismului „real”, în Rusia pravoslavnică mai 
întâi, si apoi în România, unde s-a încercat ceva nevisat niciodată de 
cel rău si de slugile lui: anume demolarea bisericii din inimile 
creştinilor, a lăcaşului tainic de închinăciune, adică a împărăţiei lui 
Dumnezeu, care este în lăuntrul nostru. 

După o sută de ani de liberalism antihristic pustiitor, în 
România apăruse în chip minunat, în urma primului război, o 
generaţie de mărturisitori, nemaiîntâlnită decât în vremea celor dintâi 
prigoane împotriva dreptei credinţe. Aceştia au fost legionarii. 


□ 


148 ierom. Serafim Rose, op. cit., pag. 138. 



346 


Dumitru Bordeianu 


strânsi în jurul icoanei Sfântului Arhanghel Mihail, îngerul care a 
oprit căderea celor fără de trup. 

împotriva acestora si-a concentrat vrăjmaşul atacurile, într-o 
tară ajunsă, după 1918, în stăpânirea necredincioşilor, sub oblăduirea 
unor posedaţi precum Carol al 11-lea si Antonescu. 

A fost nevoie de încă un măcel apocaliptic, „al doilea război 
mondial”, pentru ca balaurul să ajungă iarăşi stăpânitor văzut al 
lumii acesteia, prin mijlocirea urătorilor de Hristos iudei. 

„Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos spune că după 
împlinirea vremii tuturor neamurilor care, la rândul lor, în diferite 
vremi au împărătit, va ridica Dumnezeu si sceptrul israelitenilor, prin 
Antihrist, ca să împărătească în al şaptelea veac spre al optulea. 
Aşadar, îi vor aduna pre toti în cetatea Ierusalimului, pre care o va da 
lor ca să nu mai zică ei: «Dacă ar fi voit Dumnezeu să ne miluiască 
pre noi, iarăşi locurile noastre ni le-ar fi dat, si era să credem în 
Hristos, si nu era să-l omorâm pre El, că au iubit mai mult pre 
neamuri decât pre noi» 149. 

Mijlocul celui „de-al optulea veac de la facerea lumii” se află 
în vremea noastră în acest secol de răutăti nemaivăzute. în 1947 
marile Loji, împreună cu organismele masonice internaţionale 
(ONU), înfiinţează statul „Israel”, după ce jidovii câştigaseră cel mai 
sălbatic război al tuturor timpurilor. Abia atunci, ei au putut porni 
bătălia finală împotriva sfinţilor lui Dumnezeu, conform 
Talmudului 1^0. «Şi i s-a dat fiarei (Antihristului) să facă război cu 
sfinţii si să-i biruiască si i s-a dat ei stăpânire peste toată seminţia si 
poporul si neamul» (Apocalipsa 13, 7). 

Dacă nu ţinem seama de lucrarea iudeilor, istoria ultimelor 
două milenii rămâne o taină nepătrunsă. 

Odată cu trădarea iscarioteanului, cu lepădarea norodului din 
Vinerea Patimilor si, mai ales, cu blestemul pe care singuri si l-au 
dat '51. poporul ales s-a dat în mâna satanei si lucrează cu voia, 

149 Zosima Prodromitul, Sfârşitul omului , Bucureşti, 1922, pag. 55 

1^0 Talmud: cod de legi, însotit de o voluminoasă culegere de explicaţii si 
comentarii, alcătuit de rabini între anii 200 si 500 d. Hr. 

[ lţ *l Monahul Neofit Cavsocalivitul, înfruntarea Jidovilor (Editura Samiz- 
dat, 2000): „Asa s-a împlinit blestemul pe care jidovii l-au atras asupră-le când i-au 
zis lui Pilat: «Sângele Lui asupra noastră si asupra fiilor noştri» (Matei, 27, 25). Asa 


Mlaştina disperării 


347 


împreună cu acesta, la pieirea neamului omenesc si, în primul rând, a 
creştinilor. 

„Foarte multă ură au jidovii asupra creştinilor; de ar vrea omul 
să le scrie toate trebuie vreme foarte îndelungată. însă nu mă lasă 
inima să tac de tot si a nu arăta creştinilor ura lor. Mai întâi, ei 
Biserica noastră o numesc „turna”, care cuvânt va să zică „spurcată”; 
iar hahamii numesc Biserica noastră „moisav”, care va să zică 
„umblătoare”; pe creştin îl numesc „goim” adică „păgân”; pe copiii 
de creştin îi numesc „seighiti”, care va să zică „vierme târâtor”, 
copilei îi zic „siscala”, care tot asa va să zică - vierme târâtor parte 
femeiască; pe preot sau pe călugăr îl numesc jidovii „galăh”, care va 
să zică „jertfitor la idoli”. 

„Pe copiii lor, până a nu începe dascălul a-i învăţa A, B, 
trebuie mai înainte să înveţe hulă asupra creştinilor, ca să ştie când 
va trece pe lângă vreo biserică să zică: «spurcata spurcaţilor si 
necurata necuraţilor, afurisită este». Şi la Talmud scrie că dacă a 
trecut vreun jidov pe lângă biserică si a uitat să hulească, până la 
zece paşi, dator este să se întoarcă îndărăt si să zică hula aceea” 152 

Pentru că s-au făcut ucigaşi de Dumnezeu si s-au înrobit 
diavolului, jidovii au căzut din starea de umanitate si au împrumutat 
firea cu desăvârşire rea a dracilor. 

Precum fără margini este dragostea lui Hristos pentru oameni, 
tot asa este si ura satanei si a iudeilor împotriva Mântuitorului si a 
aleşilor Săi. Asa cum Evanghelia este cartea dragostei, tot asa, în 
Talmud, vrăjmaşul a creat codul de legi al fiarei, îndreptat direct 
împotriva Cuvântului lui Dumnezeu: „Să recunoaştem că Talmudul 
si literatura talmudică conţin formulări si precepte extrem de 
injurioase la adresa creştinismului” 153, „Pentru evrei, însusi numele 
lui Iisus a devenit un simbol al tuturor josniciilor posibile” 154, „Dc 


se întâmplă că la solstiţii si echinoctii, asupra bucatelor jidovilor coboară din văzduh 
sânge!” 


152 Monahul Neofit Cavsocalivitul, op. cit., pag. 19. Monahul Neofit a fost 
mai întâi rabin, până la vârsta de 39 de ani, precum fariseul Saul, înainte de arătarea 
minunată a Domnului. 

153 i sr ael Shahak, Povara a trei milenii de istorie si de religie iudaică, Ed. 
Fronde, 1997, pag. 55. 

154 Israel Shahak, op. cit., pag. 189 


□ 



348 


Dumitru Bordeianu 


exemplu. Talmudul, în afara unui pomelnic de acuzaţii sexuale 
murdare împotriva lui lisus, spune că pedeapsa Acestuia în iad este 
să fie înecat într-o baie de excremente clocotite. In Codul complet al 
legii talmudice al lui Maimonide, autorul nu poate pronunţa niciodată 
numele lui lisus fără să adauge pios: «Pieri-i-ar numele 
păcătosului!». Să mai cităm si preceptul care ordonă evreilor să ardă, 
în public, orice exemplar al Noului Testament” 155 

Doar asa putem înţelege ceea ce s-a întâmplat la Piteşti si 
Gherla, ororile pe care Bordeianu le descrie, fără a le putea afla 
cauza ascunsă. Nicolski, Zeller, Pauker, Teohari, precum si rabinii 
care au conceput planul reeducării, nu au fost nebuni. Ei nu au făcut 
decât să pună în practică Talmudul, în modul cel mai riguros. Scopul 
lor nu a fost distrugerea fizică a celor aleşi, ci siluirea sufletului, 
schimbarea mintii si transformarea omului în demon. Asa ne 
explicăm toate aceste fapte peste fire: cruzimea drăcească, pasiunea 
coprofagă' si obscenă si, mai ales, nebunia hulei. Spune monahul 
Neofit: „Când avem noi Naşterea lui Hristos si Botezul lui Hristos, 
în acele două nopţi nu pun ei mâinile pe cărţile lor, ci le acoperă si 
joacă toată noaptea cărţi si hulesc pe Hristos, pe Maica Domnului si 
pe toti Sfinţii, si numesc nopţile acestea noaptea oarbă”, (s.n.) „Şi cu 
adevărat oarbă noapte este pentru dânşii, ticăloşii, că nu văd 
adevărul, dar pentru ce acoperă ei cărţile lor în nopţile acelea, si ce 
hule bârfesc, nu pot să le scriu, că mă cutremur a le si gândi în 
mintea mea, că mi se pare că se va spurca si văzduhul a spune cineva 
hula aceasta ce bârfesc ei at unci când acoperă cărţile lor” 157 

Vedem că mucenicil or vr emii noastre li s-a dat să pătimească 
încă si mai mult decât aceia din vechime. Tiranii antici nu aveau 
stăpânire decât asupra trupurilor; la Piteşti si Gherla, satanei i s-a 
îngăduit să se atingă chiar de sufletul omenesc. Asa s-a împlinit 
cuvântul care zice că «cei din urmă vor fi cei dintâi» în împărăţia 


□ 


155 Israel Shahak, op. cit., pag. 55. Autorul acestor rânduri este Israel 
Shahak, evreu liberal din Ierusalim, care denunţă, din perspectivă rationalistă, 
preceptele Talmudului, dintre care unele sunt ascunse chiar evreilor neinitiati. (n.ed.) 

156 Mari „filosofi” jidovi parizieni, cum sunt Sartre sau Derrida, au 
teoretizat si au practicat coprofagia, ca pe un stadiu al dobândirii „înţelepciunii”, 
(n.ed.) 

157 Monahul Neofit Cavsocalivitul, op. cit., pag. 19. 



Mlaştina disperării 


349 


Cerurilor. 

Ştiind că vremea s-a scurtat si că i se apropie ceasul, cel rău, si 
cei împreună lucrători cu dânsul - jidovii au căutat să tragă după ei 
în iezerul de foc si pe cei aleşi, aducându-i la lepădarea de Hristos, 
de va fi fost cu putintă. 

Asta s-a urmărit prin „reeducarea” adevăraţilor creştini, putini 
la număr, a „micii turme”, strânse dintre legionari. „Mlaştina 
deznădejdii” este sufletul lipsit de Dumnezeu, adică iadul lăuntric: 
«împărăţia morţii este casa mea; culcuşul meu l-am întins în inima 
întunericului. Am zis mormântului: Tu eşti tatăl meu; am zis 
viermilor: Voi sunteti mama mea si surorile mele! Atunci unde mai 
este nădejdea mea si cine a văzut pe undeva norocul meu? El s-a 
rostogolit până în fondul iadului si împreună cu mine se va cufunda 

în ţărână» (Iov 17, 13-16) 158 

* 

Cu siguranţă, prigonitorii vremii noastre, rabinii care au 
condus, si masonii care au organizat totul, nu îsi puteau închipui 
binele pe care îl făceau victimelor atunci când le chinuiau si le 
omorau, căci: «Fericit este omul pe care Dumnezeu îl mustră! Şi să 
nu dispretuiesti certarea Celui Atotputernic. Căci El răneşte si El 
leagă rana, El loveşte si mâinile Lui tămăduiesc» (Iov 5, 17). 


D8 După primul război al „lumii”, pe care românii l-au pierdut, marii 
masoni care au împărţit prada au considerat că le era mai de folos, în acel moment, o 
Românie unită. Cu o singură condiţie: încetătenirea în masă, de urgentă, a 
milioanelor de evrei pripăşiţi după războiul zis „de independentă” (independentă a 
cărei recunoaştere a fost condiţionată de acelaşi articol din Constituţie, care nu 
permitea naturalizarea colectivă). Constituţia din 1923, „cea mai liberală din 
Europa”, a rezolvat definitiv această „nedreptate”: jidovii au devenit oficial nepoţi ai 
„Bădicăi” Traian si au fost confirmaţi ca stăpâni ai României „mari”. 

Mai mult, atunci când sionistii au pus la cale înfiinţarea unui stat „israelit”, 
acesta trebuia înfiinţat tot pe teritoriul nostru (pentru amănunte, vezi Mihai 
Eminescu, Opere, voi. X). In 1933, acordurile dintre Alianţa Israelită Universală si 
guvernul masonic al României, privitoare la acest plan, ajunseseră destul de departe. 
Pentru Aiclidierea tratativelor a fost ales, din partea română, un grec megaloman, I. 
G. Duca, acela care avea să-si plătească trădarea pe peronul gării din Sinaia, 
executat de un grup de legionari. 

Intre cele două războaie, singura forţă care s-a opus iudaizării si a oprit 
desfiinţarea României a fost Mişcarea Legionară. Dc aceea, putem considera 
„reeducarea” drept răzbunarea deplină a jidovilor împotriva singurilor oponenţi reali 
pe care i-au avut în acea perioadă. 



350 


Dumitru Bordeianu 


«Fericiţi cei morţi, cei ce de acum mor întru Domnul! Da, grăieşte 
Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei» 
(.Apocalipsa 13, 13). 

De asemenea, tiranii contemporani nu aveau cunoştinţă de 
rapoartele martirologice cuprinse în „Vieţile Sfinţilor”. Cu toate 
acestea, formele de martiraj sunt identice: de pildă, legionari arşi de 
vii la Crematoriu, în cuptoarele locomotivelor sau doar trecuti prin 
etuvă ca Gioga Parizianu din cartea de fată, care a supravieţuit, 
asemeni celor trei tineri din Babilon. La fel, găsim descrise în 
„vieţile” sfinţilor contemporani nouă, scene de supliciu în care călăii 
se istovesc lovind cu ţevi de metal, în schimburi, nişte oameni ajunşi 
la starea de schelete mişcătoare, pe care totuşi nu îi puteau doborî. 
„Strigă, părinte, că te omoară ăştia!”, citim în „Bucuriile suferinţei” 
despre părintele Dumitru Bej an, care comentează: „Ce să strig, dacă 
nu simţeam nimic?” Intr-adevăr, îngerul Domnului îl apăra si îl făcea 
să se simtă în trup străin. 

«Trupul meu e plin de păduchi si de solzi de murdărie; pielea 
mea crapă si se zbârceşte. (...) Pielea s-a făcut pe mine neagră si 
oasele mele sunt arse de friguri» (Iov 7, 5; 30, 30). Trupurile acelea 
chinuite, batjocorite, s-au sfîntit prin suferinţă si, cu mila lui 
Dumnezeu, au biruit firea, astfel încât astăzi avem moaştele întregi 
ale mărturisitorilor, precum Sfântul Ilie Lăcătusu^9 < p re ot legionar. 
Din rânduială Dumnezeiască, moartea a fost călcată, diavolul s-a 
surpat si cei care ar fi trebuit să cadă s-au înăltat laolaltă cu îngerii. 

Sângele vărsat în România pentru Hristos si Biserică a curs si 
pentru cititorul acestei cărţi, pe care am dorit să o încheiem cu 


15? Preotul Ilie Lăcătusu, născut la 6 decembrie 1909, în comuna 
Crăpăturile - Vâlcea, a fost arestat de regimul comunist între 1952-1954 si 1959- 
1964, fără a fi condamnat de vreun tribunal. In temniţele si lagărele unde a fost 
închis a fost un exemplu de mărturisitor al lui Hristos. După 1964 a slujit ca preot în 
mai multe parohii. In 1979, prin invidia diavolului si cu împreună lucrarea 
autorităţilor bisericeşti de atunci, a fost oprit de la slujire. A răposat în Domnul la 22 
iulie 1983, în Bucureşti, proorocind că după 15 ani avea să moară si soţia sa. Intr- 
adevăr, asa a fost. La 29 septembrie 1998, la două zile după moartea soţiei sale, 
deschizându-se mormântul în care fusese îngropat cu 15 ani mai înainte, au fost 
aflate moaştele întregi, binemirositoare, ale Sfântului Mărturisitor Ilie Lăcătusu. Din 
păcate, cu tot efortul bine-credinciosilor si al familiei, dosarul de canonizare aflat pe 
masa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române întârzie să fie soluţionat. 


□ 



Mlaştina disperării 


351 


mărturia unui sfânt care si-ar fi dorit cu siguranţă să trăiască astăzi 
mărturisind Adevărul. 



352 


Dumitru Bordeianu 


SFÂNTUL 10AN GURĂ DE AUR 

Laudă la toti sfinţii, 

care în toată lumea au mărturisit !60 

N-a trecut încă număr de şapte zile de când pe sfinţitul praznic al 
Penticostiei l-am săvârşit, si iarăşi ne-a ajuns pe noi ceată de 
mucenici, iar mai vârtos tabără de mucenici si şirag al taberei 
îngerilor, pe care Patriarhul Iacov l-a văzut, întru nimic fiind mai 
prejos, ci întocmai si deopotrivă cu dânşii. Că mucenicii si îngerii 
numai cu numele se deosebesc, iar cu lucrurile se împreunează. Cerul 
îl locuiesc îngerii, dar si mucenicii. Neîmbătrânit ori si nemuritori 
sunt aceia, aceasta si mărturisitorii o vor avea-o. Ci au primit aceia si 
fire netrupească? Şi ce este cu aceasta? Căci mucenicii, deşi cu trup 
sunt înfăşuraţi, însă nemuritori <sunt>; iar mai vârtos si mai înainte de 
nemurire moartea lui Hristos le împodobeşte trupurile lor mai mult 
decât nemurirea. 

Nu este atâta de strălucit cerul care se împodobeşte cu 
mulţimea stelelor, pe cât sunt înfrumuseţate trupurile mucenicilor cu 
strălucitele puroaie ale rănilor. Drept aceea, fiindcă au murit, pentru 
aceasta mai ales covârşesc si mai înainte de nemurire au luat darurile 
de biruinţă, de la moarte încununămu-se. «Micsoratu-l-ai pe dânsul 
puţin oarece decât îngerii, cu slavă si cu cinste l-ai încununat pe el»; 
pentru firea cea de obşte a oamenilor zice David. Dar si pe puţinul 
acesta, după ce a venit, Hristos l-a dat, după ce cu moartea pe moarte 
a osândit-o. însă eu nu de aici mă întăresc, ci <din aceea> că si 
micsorătatea aceasta a morţii covârşire s-a făcut; că de n-ar fi fost 
muritori, nu s-ar fi făcut mucenici. întrucât, de n-ar fi fost moarte, 
nici cununi n-ar fi fost. De n-ar fi fost sfârsit, nici mucenicie n-ar fi 
fost. De n-ar fi fost moarte, nu ar fi putut Pavel să zică: «în fiecare zi 

160 pg 50 , col. 699-706, traducere în româneşte 
publicată în Vieţile Sfinţilor din luna Mai, Mănăstirea 
Neamtu, 1813, f. 292v-295v 



Mlaştina disperării 


353 



mor pentru lauda voastră, pe care o am întru Hristos lisus». De n-ar 
fi fost moarte si stricăciune, nu ar fi putut să zică acelaşi: «Mă bucur 
întru pătimirile mele pentru voi, si împlinesc lipsurile necazurilor lui 
Hristos în trupul meu». Drept aceea să nu ne mâhnim, căci ne-am 
făcut nemuritori, ci să mulţumim, că de la moarte ni s-a deschis nouă 
arenal^l mărturisirii; de la stricăciune am luat pricina 
răsplătirilor^ 62- t | e a j c i aV em pricină de lupte. 

Vezi înţelepciune a lui Dumnezeu, cum pe mărimea răutăţilor, 
pe capul primejdiei noastre, pe care l-a adus în lăuntru diavolul - pe 
moarte o zic -, pe aceasta întru cinstea si slava noastră a schimbat-o, 
prin aceasta aducându-i pe nevoitori către răsplătirile 163 muceniciei? 
Deci ce? Vom mulţumi diavolului pentru moarte? Să nu fie! Căci nu 
este isprava socotelii aceluia, ci dăruirea înţelepciunii lui Dumnezeu. 
Acela a adus-o în lăuntru ca să piardă, si către pământ întorcându-ne, 
pe toată nădejdea mântuirii să ne-o curme; iar Hristos a întors-o după 
ce a luat-o pe dânsa, si pe noi iarăşi la cer printr-însa ne-a suit. Deci 
nimeni din voi să nu mă prihănească, că ceată si tabără am numit pe 
plinirea mucenicilor, punând două nume potrivnice unui lucru. Că 
ceată si tabără sunt potrivnice, însă aici s-au împreunat amândouă. 
Căci ca si cum dănţuind, asa de cu dulceaţă se duceau la munci; si ca 
si cum bătând război, asa au arătat pe toată bărbăţia si răbdarea, si pe 
cei împotrivnici i-au biruit. Dacă ai fi văzut firea celor ce se făceau, 
luptă si război si tabără erau cele ce se făceau; iar dacă pe socoteala 
celor ce se făceau ai fi cercat-o, cete si ospeţe si prăznuiri si prea 
mare dulceaţă erau cele ce se săvârşeau. 

Voiesti să te înveţi că acestea erau mai înfricoşate decât 
războiul? Despre isprăvile mucenicilor zic. Ce lucru oare este 
înfricoşat în război? Oşti stau dinspre amândouă părţile într-armate, 
strălucind cu armele, si pământul cu totul luminându-1, nori de săgeţi 
se slobod dinspre toate părţile acoperind aerul cu mulţimea, pâraie de 
sângiuri se prăvălesc pe pământ, sTSTârvurile multe fiind pretutindeni 
ca întru nişte seceris de spice, asa surpându-se ostasii unii de către 
alţii. Vino, deci, de la aceea spre lupta aceasta să te aduc pe tine. Şi 


161 orig: maidan 

162 orig: darurilor de biruinţă 

163 orig: celeanchiurile 



354 


Dumitru Bordeianu 


aici sunt două tabere: una adică a mucenicilor, iar alta a tiranilor. Dar 
tiranii erau într-armati, iar mucenicii se luptau cu trupul gol, si se 
făcea biruinţa celor goi, nu a celor într-armati. Cine nu s-ar fi 
spăimântat?! Că cel bătut biruia pe cela ce îl bătea, cel legat pe cel 
dezlegat, cel de tot ars pe cel ce îl ardea, cela ce murea pe cel ce îl 
ucidea; văzut-ai cum acestea erau mai înfricoşate decât acelea? 
Acelea adică, deşi erau înfricoşate, dar după fire se făceau; iar 
acestea covârşesc pe toată firea si pe toată urmarea lucrurilor, ca să te 
înveţi că ale Harului lui Dumnezeu erau cele ce se isprăveau. 

Măcar că ce lucru este mai nedrept decât lupta aceasta? Ce 
este mai fără de lege decât luptele acestea? Că în războaie se într- 
armează amândouă părţile celor ce se luptă; iar aici nu asa: ci 


mucenicul adică stătea gol, iar călăul 164 într-amiat. Iarăşi, întru 
lupte amândoura părţilor le este slobod a-si ridica mâinile împotrivă. 
Iar aici acela stătea legat, iar tiranul cu stăpânire îi aducea asupră-i 
rănile, si ca dintr-o anume tiranie judecătorii însortindu-si lor să facă 
rău, iar drepţilor mucenici dându-le să pătimească rău, asa se 
împleticeau cu sfinţii, si nici asa nu-i biruiau pe dânşii. Ci după 
această nepotrivită si aspră luptă, tiranii, fiind biruiţi, se duceau. Şi 
un lucru ca acesta se făcea, precum dacă cineva aducând într-un 
război un om viteaz si războinic si pe ascuţişul' 65 suliţei frângându- 
i-1 si de platoşă dezbrăcându-1, asa cu trupul gol i-ar fi poruncit să se 
lupte, iar el lovindu-se si bătându-se si nenumărate răni primind ar fi 
pus semn de biruinţă. Căci si pe mucenici goi aducându-i, si cu 
mâinile înapoi legându-i, si dinspre toate părţile bătându-i si 


strujindu-i, asa se biruiau călăii1 66^ } ar e j rănile primindu-le, pe 
biruinţa cea împotriva diavolului au pus-o. 

Şi precum diamantul însusi fiind bătut nu se dă, nici nu se 
înmoaie, iar pe fierul cela ce îl bate îl risipeşte, asa cu adevărat si 
sufletele sfinţilor, atâtea munci asupră-le aducându-se, ele nimic rău 
nu pătimeau, iar pe pute rea celor ce îi băteau o risipeau, urât si cu 
totul de râs biruindu -se, asa din lupte îi trimiteau, după ce luau multe 
si nesuferite răni. Că si de lemne îi legau pe dânşii, si coastele le 


164 orig: muncitorul 

165 orig: simceaua 

166 orig: muncitorii 


□ 



Mlaştina disperării 


355 


găureau, si brazdele adâncindu-le ca si cum ar fi arat pe nişte pământ, 
iar nu trupuri ar fi spintecat; si puteai a vedea coaste desfăcute, 
coaste deschise, piepturi rupte; si nici până aici nu si-au oprit 
tulburarea si nebunia lor fiarele acelea mâncătoare de sânge: ci si de 
pe lemne pogorându-i peste cărbuni îi puneau pe grătare de fier. Şi 
puteai a vedea iarăşi vederi mai amare decât cele de mai înainte, 
îndoite picături picând din trupurile lor, unele adică din sângele cela 
ce curgea, iar altele din trupurile cele ce se topeau. Iar sfinţii, zăcând 
pe cărbuni ca pe nişte trandafiri, asa de cu dulceaţă vedeau pe cele ce 
li se făceau. 

Iar tu, auzind grătar de fier, adu-ti aminte de scara cea gândită 
pe care a văzut-o Patriarhul Iacov întinsă de la pământ până la cer; pe 
aceea se pogorau îngerii, iar pe acesta se suiau mucenicii. Şi întru 
amândouă Domnul era întărit. Nu ar fi răbdat sfinţii aceştia durerile, 
dacă nu s-ar fi rezemat pe grătarul acesta. Ci pe aceea se suiau si se 
pogorau îngerii, iar pe acesta îi este arătat fiecăruia cum se suiau si 
mucenicii. Dar pentru ce oare? Că aceia se trimiteau către slujbă 
pentru cei ce voiau să moştenească mântuirea, iar aceştia izbăvindu- 
se ca nişte pătimitori si încununaţi de lupte se duceau de aici către 
Puitorul de nevointă. Totuşi să nu ascultăm asa prost pe cele ce se 
zic, auzind că se puneau cărbuni sub trupurile mucenicilor cele cu 
totul strujite; ci să socotim ce fel suntem când ne-ar cuprinde vreo 
fierbinţeală: socotim că nevietuită este viata, ne necăjim, cu greu 
suferim, gemem, si precum pruncii cei mici ne îngreuiem, nimic mai 
jos decât gheena socotind focul; iar aceştia nu înfocare stându-le 
asupră-le, ci înconjurându-i văpaia dinspre toate părţile si scânteile 
sărind peste zgaibe, si decât toată fiara mai cumplit muscându-le 
rănile, ei precum nişte diamant, si ca si cum în nişte trupuri străine 
le-ar fi văzut pe acestea făcându-se, asa de cu vitejie si cu bărbăţia 
ceea ce se cuvenea lor stăteau întru graiurile mărturisirii, nerăsturnati 
si neschimbaţi prin toate cele grele petrecând, si pe a lorusi bărbăţie 
si pe Harul lui Dumnezeu luminat arătându-1. 

Văzut-ati de multe ori la răsărit când răsare soarele, si 
sloboade raze în chipul sofranului? Intr-acest fel erau trupurile 
sfinţilor, ca nişte raze în chipul sofranului, pâraiele sângelui dinspre 
toate părţile curgând de pe dânşii de jur împrejur, si pe trupul lor 
strălucindu-1 cu mult mai vârtos decât soarele pe cer. Pe sângele 
acesta îngerii văzându-1 se veseleau, iar dracii se înfricoşau, si încă 



356 


Dumitru Bordeianu 


însusi diavolul se cutremura. Că cel ce se vedea nu era sânge asa 
prost, ci sânge mântuitor, sânge sfânt, sânge la ceruri vrednic, sânge 
care le adapă totdeauna pe sadurile cele bune ale Bisericii. A văzut 
diavolul sângele acesta si s-a înfricoşat. Că si-a adus aminte de alt 
sânge, Stăpânesc. Pentru acela a curs sângele acesta. Că de când s-a 
împuns coasta Stăpânului, vezi de aici nenumărate coaste împunse. 
Că cine nu s-ar fi dezbrăcat cu multă dulceaţă către nevointele 
acestea, vrând a se face părtaş al Patimilor celor Stăpâneşti, si 
împreună să se închipuiască cu moartea lui Hristos? Că destulă este 
această răsplătire si cinstea cea mai multă, si răsplătirea care 
covârşeşte pe darurile cele de biruinţă, si mai mult decât împărăţia 
Cerurilor. 

Deci să nu ne înfricoşăm auzind că cutare a mărturisit, ci să ne 
înfricoşăm auzind că cutare s-a înmuiat, si a căzut din nişte plăti de 
biruinţă ca acestea care îi zăceau înainte. Iar de voiesti si pe 
bunătăţile cele după acestea să le auzi, nici un cuvânt adică nu poate 
să le arate, că «nici ochi nu le-a văzut - zice -, nici ureche nu le-a 
auzit, nici la inimă de om nu s-au suit, acelea care a gătit Dumnezeu 
celor ce îl iubesc pe Dânsul»; si nimeni din oameni nu L-a iubit pe 
Dânsul asa ca mucenicii. însă nu fiindcă si pe cuvânt si pe minte o 
covârşeşte mărimea bunătăţilor celor gătite, pentru aceasta vom 
tăcea, ci pe după cât ne este si nouă cu putintă a zice, si vouă a auzi, 
ne vom ispiti umbrit si întunecat a vă arăta vouă fericirea ceea ce 
acolo îi va primi pe dânşii. Că arătat si luminat numai ei singuri vor 
fi stiind-o, cei care cu cercarea de aceasta se îndulcesc. 

Că pe acestea grelele si nesuferitele în scurtă cirtă de vreme le 
pătimesc mucenicii; iar după izbăvirea cea de aici la cer se suie, 
îngerii înaintea lor mergând, si arhanghelii ca nişte ostasi petrecându- 
i, că nu se ruşinează de cei împreună robi, ci pe toate le-ar fi primit 
pentru dânşii să le facă, fiindcă si ei pe toate au voit să le pătimească 
pentru Hristos Stăpânul lor. Şi când se suie la cer, toate sfintele 
acelea Puteri împreună aleargă. Că dacă venind în cetate nişte 
luptători străini tot norodul de primprejur curge dinspre toate părţile 
si înconjurându-i pe dânşii le cearcă sănătatea si bunăstarea 
mădularelor lor, cu mult mai vârtos când nevoitorii bunei credinţe se 
suie la ceruri, împreună aleargă îngerii. Şi toate Puterile cele de sus 
dinspre toate părţile curg si cearcă rănile acestora, si ca pe nişte viteji 
care de la război si de la luptă se întorc cu multe izbânzi si biruinţe, 



Mlaştina disperării 


357 


asa de cu dulceaţă îi primesc pe dânşii pe toti si îi sărută; apoi îi duc 
pe dânşii cu mult alai la împăratul Cerurilor, la Scaunul acela care de 
multă slavă este plin, unde sunt Heruvimii si Serafimii. Şi venind 
acolo si închinându-se celui ce sade pe Scaun, de mai multă primire 
se îndulcesc de la Stăpânul, decât de la cei împreună robi. Că nu ca 
pe nişte robi îi primeşte pe dânşii (măcar că si aceasta prea mare 
cinste este, si căreia nu este cu putintă a afla întocmai), ci ca pe nişte 
prieteni ai Săi; «Căci voi, zice, prieteni ai Mei sunteti». Şi prea cu 
cuviinţă. Că El a zis iarăşi: «Mai mare dragoste decât aceasta nimeni 
nu are, ca cineva să-si pună sufletul său pentru prietenii săi». 

Deci de vreme ce prea mare dragoste au arătat către Dânsul, îi 
primeşte pe dânşii si dobândesc slava aceea, se unesc cu cetele acelea 
si se împărtăşesc de mădularele cele tainice. Căci dacă în trup fiind, 
prin împărtăşirea Tainelor se uneau cu ceata aceea, împreună cu 
Heruvimii cântarea cea întreit sfântă cântând-o, precum si voi cei 
învăţaţi stiti Tainele, cu mult mai vârtos acum, după ce au primit pe 
împreună dănţuitorii, cu multă îndrăznire se împărtăşesc de bună 
lauda aceea. Dar oare nu vă înfricoşaţi mai înainte de aceasta de 
mucenicie? Oare nu poftiti acum mucenicia? Oare nu vă pare rău 
acum, că nu este de fată vreme pentru mucenicie? Ci si să ne iscusim 
spre vremea de mucenicie. 

Au defăimat aceia viata? Defaimă si tu desfătarea. Şi-au 
aruncat aceia trupurile lor în foc? Aruncă si tu acum banii în mâinile 
săracilor. Au călcat aceia cărbunii? Stinge-ti si tu flacăra poftei, 
împovărătoare sunt acestea? Dar si câştigătoare. Să nu vezi pe cele 
grele ce-s de fată, ci pe cele bune ce vor să fie. Nu pe greutăţile cele 
din mâini, ci pe bunătăţile cele întru nădejdi. Nu pe pătimiri, ci pe 
premii 167 ; nu p e osteneli, ci pe cununi; nu pe sudori, ci pe plăti; nu 
pe dureri, ci pe răsplătiri; nu pe focul cela ce arde, ci pe împărăţia 
ceea ce zace înainte; nu pe călăii 1 ^8 ce j ce s tau împrejur, ci pe 
Hristos cela ce te încununează. 

Acesta este meşteşug prea mare si cale prea lesnicioasă către 
fapta bună, adică a nu vedea numai pe osteneli, ci si pe darurile cele 
de biruinţă împreună cu ostenelile, iar nu numai pe dânsele deosebi 


167 orig: celeanchiuri 

168 orig: muncitorii 



358 


Dumitru Bordeianu 


singure. Deci când vrei să dai milostenie, nu lua aminte la cheltuiala 
banilor, ci si la adunarea dreptăţii: «Risipit-a, dat-a săracilor, 
dreptatea Lui rămâne în veacul veacului». Nu căuta la bogăţia ceea 
ce se deşartă, ci la vistieria crescând. Dacă vei posti, nu socoti pe 
necăjirea cea din post, ci pe odihna cea din necăjire. Dacă vei 
priveghea rugându-te, nu pe ticăloşia cea din priveghere, ci pe 
îndrăzneala cea din rugăciune cugetă-o. Asa si ostasii fac: nu la răni, 
ci la răsplătiri caută; nu la junghieri, ci la biruinţe; nu la morţii cei ce 
cad, ci la vitejii cei ce se încununează. Asa si cârmacii mai înainte de 
valuri si de furtuni le văd pe limanuri, mai înainte de înecările 
corăbiilor - pe neguţătorii, mai înainte de greutăţile cele din mare - 
pe bunătăţile cele după mare. Asa fă si tu. 

la în minte cât de mare bunătate este, în noapte adâncă, 
dormind toti oamenii, si fiarele si dobitoacele, fiind linişte prea 
adâncă, numai tu singur sculându-te cu îndrăzneală să vorovesti cu 
Stăpânul cel de obşte al tuturor. Dulce este somnul? Dar nimic nu 
este mai dulce decât rugăciunea. Dacă deosebi vei vorovi cu Dânsul, 
multe vei putea să isprăveşti, nimeni supărându-te pe tine, nici 
împingându-te de la rugăciune; ai si pe vreme ajutându-ti spre a 
dobândi acelea care voiesti. Dar te întorci zăcând pe aşternut moale 
si te leneveşti să te scoli? la în minte pe mucenicii cei de astăzi care 
pe grătar de fier zăceau, nu aşternut având dedesubt, ci cărbuni 
aprinşi fiind aşternuţi. 

Aici voiesc a înceta cuvântul, ca pe pomenirea grătarului 
întinerind-o, si proaspătă având-o voi, asa să vă duceţi si pe acesta 
noaptea si ziua să-l pomeniţi. Că măcar de ne vor ţinea zeci de mii 
de 169 legături, vom putea pe toate a le rupe cu lesnire si a ne scula la 
rugăciune, pe grătarul acesta cugetându-1 totdeauna. Şi nu numai 
grătarul să-l cugetăm, ci si pe celelalte munci ale mucenicilor să le 
zugrăvim pe lăţimea inimii noastre, precum cei ce pe casele lor le fac 
strălucite si cu zugrăviri înflorite dinspre toate părţile le împodobesc 
pe dânsele; asa si noi pe pereţii mintii noastre să zugrăvim pe 
muncile mucenicilor. Că zugrăvirea aceea este nefolositoare, iar 
aceasta are mult câştig: nu are trebuinţă de bani, nici de cheltuială, 
nici de vreun meşteşug oarecare zugrăvirea aceasta, ci în locul 


169 


Orig: nenumărate (gr. mur...a) 



Mlaştina disperării 


359 


tuturor ajunge sârguinta să folosească' 70 pe gândul cel viteaz si 
deştept, si prin acesta ca prin oarecare mână prea bună si prea 
iscusită să zugrăvească tăinuit pe muncile lor. 

Deci să zugrăvim în sufletul nostru pe unii zăcând pe tigăi, iar 
pe alţii întinşi peste cărbuni înfocaţi, iar pe alţii afundaţi în căldări cu 
capul în jos, iar pe alţii aruncaţi în mare, iar alţii strujindu-se, pe alţii 
încovoiaţi pe roti, pe alţii aruncaţi în prăpăstii; si pe unii luptându-se 
cu fiarele, iar pe alţii aducându-se către râpi adânci, iar pe alţii, după 
cum i s-a întâmplat fiecăruia de si-a sfârsit viata. Ca prin împistrirea 
zugrăvirii acesteia făcând casa noastră strălucită, să o facem 
îndemânatec si plăcut lăcaş împăratului Cerurilor. Că dacă va vedea 
nişte zugrăviri ca acestea în minţile noastre, împreună cu Tatăl si 
împreună cu Sfântul Duh îsi va face sălas întru noi; si casă 
împărătească va fi de aici mintea noastră, si nici un gând necuvios nu 
va putea să intre intr-insa, fiind întru noi pomenirea mucenicilor ca 
oarecare zugrăvire totdeauna învistierită si multă strălucire slobozind 
în lăuntru, si Dumnezeu împăratul tuturor totdeauna petrecând întru 
noi. Şi asa aici primindu-L pe Hristos, vom putea după ducerea cea 
de aici să fim primiţi întru veşnicele lăcaşuri. Pe care facă-se ca noi 
toti să le dobândimjTCUI Harul si cu iubirea de oameni a Domnului 
nostru lisus Hristos, prm Care si cu Care Tatălui i se cuvine slava, 
împreună si Sfântului si de viată făcătorului Duh, în vecii vecilor, 
amin. 


170 


Orig: uneltească 



360 


Dumitru Bordeianu 


Cuprins 

In loc de prefaţă.5 

Lămuriri asupra cărţii.8 

Cuvânt înainte.19 

Activitatea.21 

Arestarea.21 

Galata.24 

Suceava.29 

Celula 59/subsol.29 

Ancheta.30 

Popa Alexandru (Ţanu).31 

Gioga.45 

Confruntarea cu Moisiu.52 

Mihai Iosub si Ion Lunguleac.55 

înscenarea de „reconstituire".57 

Atmosfera de după înscenări.59 

Crăciunul anului 1948, la Suceava.61 

Izolarea.63 

Procesul (mascarada justiţiei).67 

După proces.78 

Celula 121.79 

Reeducarea de la Suceava.84 

Piteşti.96 

închisoarea Piteşti.96 

Celula 18.99 

10 decembrie, 1949. 116 

Demascarea. Camera 2 parter.120 

Celula nr. 16.151 

Camera 3 subsol. A doua cameră de tortură.154 

Demascarea celor de la camera 3 subsol.162 

Popa Nicolae.182 

Altă metodă de tortură.185 


































Mlaştina disperării 361 

încercarea de sinucidere a lui Gelu Gheorghiu.186 

Altă încercare de sinucidere.191 

Altă metodă de tortură.194 

Crăciunul lui 1950. Degradarea.197 

Uciderea lui Ionică Pintilie.201 

începutul neîncrederii.205 

Ancheta inopinată.209 

Nebunia deznădejdii.217 

Declaraţiile publice în cameră.231 

Fabulaţiile lui Ghită Andrisan.239 

Maglavit.242 

Lepădarea.245 

Pastile din 1951. Hula adusă Fiului lui Dumnezeu.252 

Ultima constrângere de lepădare.256 

Denigrarea Legiunii si a şefilor legionari.258 

Tortura conştiinţei morale.260 

Ultimele torturi în fortăreaţa Piteşti.268 

Lepădarea de Dumnezeu. Prăbuşirea.272 

Plecarea din Piteşti.277 

Gherla.285 

Fortăreaţa Gherla.285 

Senzaţia morţii.286 

Demascările de la Gherla.290 

Directorul Gheorghiu.296 

Munca în ateliere.297 

Informatorii.306 

Stări de conştiinţă.309 

Martirii.320 

Compromiterea demascărilor.326 

îmbolnăvirea.327 

Acuzat pe nedrept.330 

întâlnirea mea cu Gheorghe Calciu.332 

Plecarea lui Ţurcanu si a lui Popa Ţanu.337 

Juberian si Rek.347 

Goiciu si Mihalcea.349 

Uciderea lui Flueras.352 

Trasator.356 








































362 


Dumitru Bordeianu 


Pontator.357 

încetarea demascărilor.362 

încetarea lucrului în ateliere la Gherla.364 

în celulă cu Costică Cristescu.366 

întâlnirea cu Gheorghe (Gicu) Jimboiu.368 

Camera 1 secţie.371 

învierea.379 

Camera 1 celular.385 

în celulă cu Badea Trifan.389 

Plecarea din Gherla.393 

încheiere.398 

Moment pitestean.399 

Salcâmii.405 

Notă finală.407 

Sfântul Ioan Gură de Aur - Laudă la toti sfinţii, care în toată lumea 

au mărturisit.416 

Lista celor ucişi în închisoarea Piteşti.426 


Cuprins 


429