Similare: (înapoi la toate)
Sursa: pagina Internet Archive (sau descarcă fișierul PDF)
Cumpără: caută cartea la librării
IN MEMORIAM Căpitanului nostru, Comeliu Zelea Codreanu, lui Moţa si Marin, si tuturor martirilor si eroilor legionari, ucişi în prigoane, anchete, în lagăre si închisori sau în alte împrejurări, în tară sau în exil. în loc de prefaţă Aceste lucruri le scriu în frica lui Dumnezeu, în Care cred nelimitat, deoarece numai El ştie că ceea ce mărturisesc este adevărat. Le mai scriu apoi pentru toti camarazii noştri în viată, care nu au trecut pe unde am trecut noi: elevi, studenţi si muncitori, si pentru toti camarazii care vor veni după noi. De asemenea, le scriu si pentru cei ce cred în Dumnezeu, pentru cei cinstiţi si de bună credinţă, ca să cunoască si să înţeleagă si ei de câtă ură, minciună si bestialitate a fost si este în stare o ideologie - ideologia comunistă - provenită nu de la oameni, ci de la diavolul. Ce se poate opune dragostei, adevărului, luminii si blândeţii, decât ura, minciuna, întunericul si bestialitatea? Comunismul nu este decât prezenta satanei pe pământ. Comuniştii au făcut din ideologia lor o religie, care, în opoziţie cu aceea creştină, este religia urii, a minciunii si a crimei, ridicate la rangul de „virtuti”; si nu se răspândeşte decât prin minciună, neîncredere, teroare si frică. Pe plan spiritual, scopul său este dezumanizarea omului, iar pe plan material: mizerie, foamete si lipsă. Cum s-ar explica altfel atâta ură, bestialitate, cinism si plăcere sadică de a-ti chinui semenul si a-1 ucide? în comunism, vrei nu vrei, trebuie să spui si să faci numai ceea ce ti se ordonă. Nu trebuie să gândeşti, nu trebuie să judeci, voinţa si libertatea nu mai există. Iar, dacă nu, pentru consolidarea puterii sunt 6 Dumitru Bordeianu închisori, gulaguri, lagăre, canale, deportări, domicilii obligatorii si degradarea, siluirea conştiinţei, pierderea demnităţii umane, robotizarea si dirijarea tuturor acţiunilor. Asa s-a făcut comunismul dumnezeu. Şi cine a încăput pe mâna acestei stăpâniri satanice si-a pierdut si puterea de judecată si voinţa si libertatea, rămânând nu doar cu foamea si frigul, nu doar cu umilinţa si lipsa de comunicare, ci cu scrâşnetul si disperarea. La Piteşti si Gherla, în demascări, omul astfel alterat si degradat, chinuit si chinuindu-si semenul, a ajuns să-si zdruncine sufletul. Cum s-a acţionat însă în aceste demascări, create pentru desfigurarea si pervertirea voinţei si a concepţiei creştine despre lume si viată, si cum s-a înjosit flinta umană, creată după chipul si asemănarea lui Dumnezeu, sunt lucruri care trebuie mărturisite. De altfel, în încercare se cunoaşte omul, în încercare se degradează sau se desăvârşeşte. încercările prin care a trecut tineretul legionar în reeducarea de la Piteşti si Gherla sunt însă cele mai mari si mai grele prin care a trecut Mişcarea Legionară, de la înfiinţarea ei până azi. După cum unică este Mişcarea Legionară în istorie, unic este si acest caz. Noi, tineretul legionar, nu ne-am luptat cu oamenii si cu slăbiciunile noastre în aceste încercări (demascări), ci cu oameni îndrăciţi, posedaţi de puterea satanei, aruncaţi asupra noastră cu toată ura, cinismul si bestialitatea de care au putut da dovadă. Fenomenul Piteşti — Gherla nu este numai unui ieşit din comun ci, din punctul meu de vedere, este un fenomen mistic, pentru că acolo lupta s-a dat între cei ce-L slujeau pe Dumnezeu si cei posedaţi de duhurile satanei. Mărturisirile acestea nu au pretenţia unei scrieri literare. Sunt bucăţi rupte din sufletul si conştiinţa unor tineri luptători, cinstiţi înaintea lui Dumnezeu si cinstiţi cu ei înşişi; tineri care si-au pus tot ce aveau bun în ei în slujba ideii de dreptate, de libertate si de credinţă. Conştienţi de menirea lor istorică, ei au slujit neamul si Biserica lui Hristos împotriva comunismului - duşmanul de moarte al creştinismului - până la sacrificiul suprem. Mlaştina disperării 7 Istoria nu consemnează în analele ei cazul unui alt tineret, asemănător tineretului legionar, care să fi trecut prin închisori comuniste ca acelea de la Piteşti si Gherla. In prigoanele si închisorile suferite de legionari în asa-zisa democraţie românească, apoi sub dictatura lui Carol al II-lea si Antonescu, conştiinţa celui ce suferea nu era siluită. In torturile si grozăviile petrecute la Piteşti si Gherla însă, s-a acţionat direct si metodic asupra celui torturat, ca să i se spulbere întâi credinţa în Dumnezeu, iar apoi concepţia despre lume si viată si convingerile politice. In aceste mărturisiri nu voi acuza pe nici un detinut politic. N- am autoritatea, calitatea si dreptul de a face aceasta, ca unul care am trecut prin ce am trecut, ci voi mărturisi faptele asa cum s-au petrecut cu toti tinerii legionari trecuti prin Piteşti si Gherla. Nu voi mărturisi faptele mele de eroism, ci pe ale altora. Se vor întreba cei ce vor avea răbdare să citească aceste rânduri, de ce nu mărturisesc nimic despre alte categorii politice de tineret, care au trecut prin Piteşti si Gherla. Iată motivul: n-am autoritatea, calitatea si dreptul să scriu si să vorbesc despre alţii, căci, dacă as face-o (asa cum au facut-o alţii, care nici măcar n-au trecut prin Piteşti si Gherla) ar trebui să-i acuz pe unii, să-i scuz sau să-i părtinesc pe alţii, mărturisirile nemaifiind atunci făcute în frica lui Dumnezeu. Celelalte categorii politice de tineret, care au trecut si ele prin Piteşti si Gherla, au si ele în definitiv dreptul să vorbească despre cele întâmplate lor. Eu nu vorbesc decât de camarazii mei si de mine si as dori ca fiecare să vorbească despre ai lui. Eu vorbesc de ai mei pentru că sunt legionar si ei au fost si sunt legionari. Sufletele celor plecaţi dintre noi m-au îndemnat să scriu, să scriu tot, asa cum a fost - cine a initiat, cine a condus, cine sunt vinovaţii (care au fost convinşi că nu vor răspunde de faptele lor), cine a executat planul, cine au fost cei înşelaţi si cine au fost victimele acestei nemaiîntâlnite drame. Dumitru Gh. Bordeianu Melbourne, 26 oct. 1989 8 Dumitru Bordeianu Lămuriri aspra cărţii (Interviu cu Dumitru Bordeianu, din revista „Scara”, treapta a patra) O caracteristică esenţială în ce priveşte geneza Mărturisirilor mele este aceea că eu nu m-am simtit niciodată vrednic, raportat la această nemaiîntâlnită dramă, să scriu o astfel de carte. Imediat după încetarea demascărilor, ceva care nu era în flinta mea îmi venea mereu în conştiinţă cu întrebarea: cine va fi în stare să scrie o mărturisire despre această dramă. Şi nu numai să scrie, ci să pătrundă în esenţa acestei drame. După eliberare am citit si am răscitit Demonii (Posedaţii) lui Dostoievski. Deosebirea între posedaţii lui Dostoievski si posedaţii de la Piteşti / Gherla este că primii erau în condiţii de libertate, iar ceilalţi erau privaţi de libertate si chiar de cele mai elementare condiţii de trai. Şi apoi erau supusi unor suplicii fizice si morale nemaiîntâlnite. După ce am relatat această dramă unui mare teolog român (D.P.), acesta îmi dă dezlegarea, zicându-mi „Du-te si citeşte vieţile Sfinţilor Părinţi si atunci vei înţelege”. Am citit pe Sfinţii Părinţi si atunci am înţeles. Eu întotdeauna înţelegeam că cel care este mereu în stare să scrie despre această dramă este Costache Oprisan, dar Costache Oprisan a fost ucis în închisoare. Alte caracteristici ale genezei acestor mărturisiri constau în faptul că eu însumi am trăit această posedare până pe culmile disperării. Dacă smerenia este opusă mândriei si dacă trăirea uneia duce la împărăţia Cerurilor («Fericiţi cei săraci cu duhul căci a acelora este împărăţia Cerurilor»), iar cealaltă duce la iad, se vede care este răsplata. Nevrednicia mea (smerenia mea) mi-a fost răsplătită de Dumnezeu înscriind în destinul meu ca pe mine să mă aleagă si să mă ajute, din cei care au trecut pe acolo, să scriu despre această dramă. Mărturisirile mele descriu o problemă de metafizică. Cine nu-i certat cu metafizica creştină si cu Sfinţii Părinţi, va înţelege si asimila aceste mărturisiri. Mlaştina disperării 9 Să încerc acum să expun cronologic geneza acestei cărţi. în primul rând doresc să menţionez că purtam o corespondentă cu Horia Sima, care îmi ceruse să scriu despre toată experienţa mea din închisori. Dar mă gândisem să-i spun Comandantului că nu mă pot angaja la asa ceva. Adică, ziceam, nu poţi să scrii oricum sau intr-un mod neinspirat despre ororile petrecute acolo, la Piteşti si Gherla. Pur si simplu nu mă simţeam în stare. Cum s-a întâmplat? In apropierea locului unde am stat imediat ce am ajuns în Australia, se găseste un pârâu pe care l-am recunoscut imediat ce l-am văzut - era pârâul lângă care m-am visat singur, scriind, pe vremea când eram încă în tară, în România. Şi îmi apare în conştiinţă: post si rugăciune. Am început să mă rog si să postesc aproape câteva săptămâni... Mă duceam în fiecare dimineaţă pe malul pârâului si pe zi ce trecea mi se lumina mintea: se derula acest film al întâmplărilor ca si cum s-ar fi petrecut acum. în general, când scrii o carte, ai o idee de cum va arăta la sfârsit; în acest caz nu rni- am făcut nici o schiţă, nici un plan. Şi am început chiar cu titlul: „ Mărturisiri din mlaştina disperării”. Iar prima frază este chiar eticheta cărţii. Este o carte de inspiraţie divină: am scris ce mi s-a spus să scriu, ceea ce am simtit si ceea ce îmi venea în memorie. în fiecare zi, de dimineaţă la ora 9 si până după-amiaza la ora 3, dictam toate aceste fapte, iar soţia mea le astemea pe hârtie. Scrierea efectivă a durat din februarie si până în decembrie 1990; se adunaseră cam 600 de pagini. Dar forma definitivă este cea publicată. Ca să rezum puţin, eu sunt mărturisitorul prin care s-au făcut cunoscute toate acestea. Credinţa nelimitată în Dumnezeu face orice lucru posibil. Spunea Petre Ţutea că orice cultură care nu are teologia în ea, nu face doi bani. Pentru că sunt cărţi care au o valoare omenească, dar din punctul de vedere al mărturisirii lui Dumnezeu sunt nule. Unde nu există ispită, nu există virtute - spun Sfinţii Părinţi. Virtutea creştină se testează numai la încercare. Nu întâmplător a îngăduit Dumnezeu să fie comunismul în Rusia. Dumnezeu nu a îngăduit comunismului să apară în Germania sau Anglia. Nimic nu se petrece în lumea văzută si nevăzută fără ştirea, îngăduinţa si voia lui Dumnezeu. Să nu confundăm politica de stat a ruşilor cu 10 Dumitru Bordeianu ortodoxismul rus. Şi mă refer la credinţa slavului ce se mişcă numai pe coordonatele acestea hristice. Aici în Rusia sunt milioane de martiri, victime ale bolşevismului. Iată un exemplu istorisit de părintele Dimitrie Bejan, care întâlnise pe unicul supravieţuitor al masacrului celor 11000 de călugări, la Oranki. Călugărilor li se dăduse termen de trei zile să aleagă între comunism si Hristos. S-au hotărât în zece minute. Şi apoi timp de o lună îsi săpau singuri gropile, după care erau executaţi. Şi Dumnezeu a vrut ca unul singur să scape fugind, ca mai târziu să-l întâlnească pe părintele Bejan si să mărturisească toate acestea, lată iconomia divină. Episcopul a spus acelor călugări: „Fraţilor, a sosit momentul să luaţi cununa de martiri; sunteti cu satana sau cu Hristos?” Ce credinţă aveau oamenii aceştia! Nici un dezertor! Eu am văzut cu ochii mei, la Cotul Donului, în timpul războiului, cum Rusii dezgropau din pământ icoanele ascunse de furia comunismului si plângeau de bucurie, sărutându-le. De ce părintele Arsenie Papacioc vorbea cu admiraţie despre tinerii care cu piepturile goale au înfruntat tancurile în decembrie 1989? Pentru că neamurile si popoarele nu trăiesc prin laşi. Dumnezeu nu ne-a părăsit nici în timpul dominaţiei bolşevice. Cine nu a fost în legătură directă cu Dumnezeu, în gând si în inimă, nu a făcut nimic. Coordonata verticală este Dumnezeu. Comunismul este numai un preludiu al lui Antihrist. De aceea a lăsat Dumnezeu să vină comunismul; si lucrurile s-au cernut: s-a văzut cine au fost cei care nu si-au pierdut credinţa. Să vedem lucrurile iubirii lui Dumnezeu; atâta ne-a iubit si ne iubeşte Dumnezeu, cum noi cu mintea noastră nu putem gândi. Şi ne-a lăsat, ca prin aceşti martiri, să ne fie neamul mântuit. In închisoare, majoritatea si-au păstrat credinţa; poate mulţi nu au crezut atâta în Dumnezeu, dar au fost anticomunişti. Pentru că fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a acelora este împărăţia Cerurilor. Eu nu am vrut să plec niciodată din tara mea. Avusesem ocazia să plec, atunci când eram tânăr, cu armata germană, la Orşova. Iarăşi, am avut posibilitatea, în mai 1948, să fug din România. Am ajuns în Australia mânat de destin. Eu înţeleg destinul nu drept fatalitate ori predestinare sau soartă. Desigur că Dumnezeu, Mlaştina disperării 11 în eternitate, ştie ce se întâmplă cu noi. Dar asta nu este predestinare. Destinul se explică asa: ceea ce se întâmplă între mine (creatura) si Dumnezeu (Creatorul). Eu nu mă pot răzvrăti, când am această conştiinţă. Este si o problemă de bun simt. Pentru cei care nu au în conştiinţă faptul că i-a făcut Dumnezeu, este o problemă aparte. Dar eu, conştient că am fost creat de Dumnezeu, nu de ... natură, trebuie să recunosc si să mă supun de bună voie Creatorului. De bună voie, pentru că mi-a lăsat libertatea. Satana spune continuu că nu vrea să-I slujească. Trebuie să avem în vedere slăbiciunea noastră si puterea lui Dumnezeu, dar în momentul în care m-am supus voii lui Dumnezeu, slăbiciunea mea o ia Creatorul pe umerii lui. Eu trebuie doar să spun: «Fie mie după cuvântul Tău». Aceasta este esenţa. Despre Occident aveam de atunci o părere proastă; sub aspectul credinţei eram lămurit din România, înainte de a emigra. Libertinajul acesta, promovat chiar de catolici, ce nu cred în înviere... Aici, în Australia, ca peste tot, din punct de vedere economic este foarte bine, pentru că dumnezeul lor este banul. La Piteşti totul a fost făcut pentru legionari. Asa a vrut Dumnezeu, ca acest tineret să treacă prin nemaiîntâlnite drame. Fenomenul Piteşti se raportează strict la Mişcarea Legionară. în timpul anchetelor, cei care nu erau legionari - foarte putini - au trecut aproape toti de partea lui Ţurcanu. Lupta dintre bine si rău a început în Cer, când satan s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Un credincios se înduhovniceste si tinde pe zi ce trece spre asemănarea cu Dumnezeu, este un urcuş permanent spre Dumnezeu. Cel care recunoaşte pe Dumnezeu Creatorul, 1 se închină, îi face voia si îi păzeşte poruncile si este chemat la împărăţia Cerurilor. Ceilalţi, necredincioşi si slujitori ai lui satan, merg tot în jos. Cum de îngăduie Dumnezeu acestea? Satan este lăsat să meargă până la ultima treaptă a răutăţii - când va veni Antihrist, absolutul decăderii. Acolo Dumnezeu va pune punct si va veni Judecata. Această carte nu este o carte de literatură legionară; desigur că este scrisă de un legionar, care trăieşte legionarismul. Nu este o carte 12 Dumitru Bordeianu de doctrină legionară, ci de trăire a doctrinei. Cartea explică un fenomen care aparţine Mişcării Legionare si se adresează, în primul rând, camarazilor mei si celor care vor să vină. A fost mai mult decât o dramă ce s-a întâmplat la Piteşti - un experiment extraordinar, făcut de comunişti si de atei. Lor, acestora din urmă, nu prea le convine să se ştie ce s-a petrecut. Pentru că, vă puteti imagina, fără acest Piteşti am fi fost tot în închisoare, deoarece nici unul din noi n-ar fi cedat. Nimeni nu ne putea zdruncina. Au declanşat experimentul, dar nu direct, cu mâna lor, ci ovreieste, împingându-i pe alţii să o facă. Bineînţeles că nu au ştiut de la început rezultatul: câţi vor înnebuni, câţi vor rezista, câţi se vor sinucide etc. Pentru că este vorba de suflet. Au fost sase indivizi, sase călăi, care au acceptat si început totul. Nici Ţurcanu nu ştia la ce urma să se ajungă. Călăii mari au fost nelegionari: lordăchescu, Doboş, Leonida, si alţii. Ei erau 10%, iar noi 90%. Toţi aceşti criminali au acţionat prin tortură fizică asupra sufletului. Re¬ educarea a fost pregătită de ocultă (moscovită, românească si internaţională) pentru tineretul legionar. Horia Sima spunea că distrugerea pepinierei - Frăţiile de Cruce - de unde venea elita legionară, a fost unul din obiectivele asasinilor de la Piteşti. Pentru că esenţa comunismului este următoarea: distrugerea din inima omului a ideii de Dumnezeu, când omul devine o frunză purtată de vânt, iar satana te duce unde vrea el. Teroarea a fost atât de înspăimântătoare pentru că s-a făcut cu noi si prin noi. Când vine duşmanul tău, te lupţi cu el, după puteri. Aici însă nu, pentru că tu, fratele meu, vii la mine si mă baţi. Martirii creştini erau doar ei si duşmanul - ei nu erau torturati de creştini. In cazul nostru nu era vorba numai de a te lepăda de credinţă, ci de faptul că fratele tău a acţionat împotriva ta. Adică acum vorbesc cu tine si tu mâine mă omori pe mine, eu care îmi puneam viata pentru tine. Aici este aspectul metafizic al problemei. Aceasta a fost marea încercare. In cel care s-a debusolat o clipă a intrat satana. Dumnezeu lasă ispita, dar diavolul nu te poate ispiti mai mult decât ti-a dat Dumnezeu putere să rezişti. Dumnezeu ştie puterea noastră. Torturat fiind, puteam să spun că nu mai sunt legionar, dar eu rămâneam. Dar în ceea ce priveşte credinţa, nu numai că spuneai că Mlaştina disperării 13 nu mai crezi, dar trebuia să o si dovedeşti, omorându-ti aproapele tară milă. Dar cum să-l omori pe fratele tău, când el strigă de durere! Şi eu m-am lepădat de Mişcarea Legionară, dar Horia Sima nu mi-a spus că nu mai sunt legionar. Aceasta a fost conjunctura. într-un supliciu de durată si fără perspectivă am rezistat cât am putut. Fiecare suflet a rezistat până la temperatura la care s-a topit. Eu am spus că nu mă mai rog. Deci eu am întrerupt, am rupt firul. Ar fi trebuit să încerc să rezist mai mult. Şi iată posedarea. Dumnezeu m-a lăsat să fiu muncit. Să fi avut tot Pământul ăsta pentru 1000 de ani, dar cu starea sufletească de atunci, cu frica de necunoscut, frica de a nu înnebuni, as fi refuzat totul pentru liniştea sufletească. Patru ani am fost muncit. Nu mai puteam plânge - aceasta este împietrirea: ruperea de Dumnezeu urmată de posedare. Am cunoscut teroarea comunismului; toti am simtit apăsarea terorii, când libertatea a fost abolită. în închisoare erai înlănţuit; libertatea era anulată sub toate aspectele. S-a urmărit nu numai distrugerea Mişcării Legionare ca formaţiune politică, ci s-au folosit de o metodă pe care, probabil, o vor reedita. S-a întâmplat asa pentru că, se ştie, războaiele s-au făcut cu tineri. Pe tânăr nu îl duci chiar asa de uşor, deoarece el nu este atât de plin de păcate. Unor astfel de tineri Ţurcanu le-a făcut un soi de fise personale ce conţineau detalii de ce a spus fiecare, ce a mintit, cum s-a comportat în anume situaţii date. Da, satana este foarte inteligent si celor care îl slujesc le strecoară această inteligentă satanică, pe care au folosit-o si atunci când au pus în practică experimentul de la Piteşti. Şi nu e vorba de spălarea creierului, ci de posedarea satanică ce transformă oamenii în adevăraţi roboti, ca în America sau ca aici, în Australia. Acolo, în închisoare, plutea duhul satanei - erau mii de demoni care pluteau în aer; ti se stimula memoria de o inspiraţie negativă si îti aduceai aminte totul, de când erai copil. în lumea creştină, cei care-L hulesc pe Dumnezeu, ştiind de Dumnezeu si de Biserică, sunt apostaţi. Ţurcanu a acceptat tot ce a făcut, ştiind ce face. în ceea ce mă priveşte, greşeala mea, pe care o s-o recunosc si la Judecata de Apoi, este că am spus public că nu mă mai rog. Şi din 14 Dumitru Bordeianu acel moment nu m-am mai rugat, tăind legătura mea cu Creatorul, îngerul meu nu s-a depărtat de la mine, deşi cel care mă stăpânea era duhul satanei, care se manifesta strecurându-mi în suflet acea frică metafizică de nedescris. Dacă cineva îmi pomenea atunci de diavol, mă îngrozeam. La fel, dacă era vorba de epileptici. Nu-mi era neapărat frică de Ţurcanu, ci frica de a nu înnebuni din cauza torturilor. După doi ani am reînceput să mă rog, dar era parcă degeaba: nu simţeam nimic. Parcă erau numai vorbe goale - o rugăciune mecanică. Şi asta mă tortura cel mai mult. Un an de zile am fost torturat de propria mea afirmaţie, cum că nu mai cred în Dumnezeu. Şi asta până l-am întâlnit pe Jimboiu, acest om care trăia într-o stare de sfinţenie - un înger cu chip de om, ce mă făcea să nu-1 pot privi în ochi. Viata mi-a fost imposibilă până la Pastele lui 1954, când a intervenit tot mila lui Dumnezeu. In acea noapte, ajuns la limita răbdării, în disperarea mea, simţeam tortura sufletească a unei fărâme de iad. Am spus: Doamne, eu nu mai pot. Fă cu mine ce vrei! Şi în momentul când am auzit clopotele bătând, am căzut în genunchi si am început să plâng, cerând iertare lui Dumnezeu. Şi din acea clipă am fost alt om. Dumnezeu a făcut această minune cu mine. Am simtit organic, fizic, cum a ieşit o forţă - puterea satanei - din mine. O oră am plâns fără întrerupere. Eram atât de epuizat fizic, dar fericit! Era fericirea învierii mele întru credinţă. Parcă învinsesem tot iadul. Anii de închisoare rămaşi, între 1954 si 1963, când am ieşit de acolo, au fost floare la ureche, cu toate nenorocirile pe care le-am îndurat: frig, foame si izolare. Cei vii, din afară, nu mă mai interesau. Eu personal am rupt-o cu lumea din afară; nu mă mai gândeam acolo, pentru a mă putea adapta la viata din închisoare. Ei, torţionarii, nu mai aveau conştiinţa răului pe care îl făceau. Erau atât de posedaţi, că nimic nu îi mai interesa, doar să iasă din închisoare si să ajungă într-un post mare, în Comitetul Central sau în Securitate, ca răsplată de la stăpân pentru „munca” depusă. Ei executau ordinele stăpânului, nu-si puneau problema ca să nu mai omoare. Spre exemplu Deac, boxerul, îti dădea lovitura de gratie zdrobindu-ti ficatul. El si alţii, cum ar fi Leonida si Costăchescu, aveau metode din ce în ce mai dure, cu cât Mlaştina disperării 15 rezistenta si îndârjirea noastră erau mai mari. O parte din ei s-au sinucis după ce au ieşit din puşcărie. La ei nu mai opera mila si dragostea. Era doar ură - ultima expresie a urii - si orgoliu. Cel mai impresionant lucru, încă de la începutul încarcerării mele, a fost coeziunea noastră. Personal m-am ataşat de fraţii mei de suferinţă - si nu doar de legionari - adică de cei ce s-au opus comunismului. Mulţi din cei care erau acolo în închisoare parcă erau nişte îngeri. Cel care m-a impresionat cel mai mult a fost Constantin Oprisan. Am stat un an de zile în aceeaşi celulă. Era un om de o complexitate extraordinară, ce stăpânea varii domenii, de la muzică, artă, până la matematică si filosofie. Din fire era foarte afectuos, trăind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el; a luat bătaie pentru fiecare tânăr legionar, cu un eroism de durată, neegalat. Un alt tânăr, pe care am avut ocazia doar să-l văd, a fost Valeriu Gafencu, supranumit „sfântul închisorilor”. Acest om, la Târgu Ocna, se uita în ochii criminalilor si-i făcea miei. Şi erau cei mai mari zbiri; chiar si directorul închisorii nu-1 putea privi în ochi. Atât de mult influenta sufletul lui cald, încât cine l-a cunoscut s-a transformat complet. Eu l-am cunoscut pe Jimboiu, un elev fidel de-al lui Gafencu. Şi el spunea mereu rugăciunea inimii, trăind numai pe coordonatele dragostei fată de celălalt. Era de o bunătate si seninătate extraordinare; nu auzeai de la el un singur cuvânt de răzbunare si ură. Un înger în trup. Am asistat odată la o extracţie de măsea, fără anestezic, făcută lui Jimboiu. A durat foarte mult această intervenţie stomatologică, dar el nu a scos un sunet si nu a schitat un gest de durere. M-a impresionat de asemeni foarte mult Badea Trifan, care a fost prefectul Braşovului. Era un om de o bunătate si o linişte sufletească rar întâlnite, ce avea deja 22 de ani de închisoare făcuţi. In Săptămâna Patimilor plângea, curgându-i şiroaie de lacrimi, continuu, până în noaptea de înviere. Trecuseră 2000 de ani, iar el plângea cum plângeau mironosiţele si Maica Sa, atunci. 16 Dumitru Bordeianu Pe prinţul Alexandru Ghica l-am cunoscut bine, stând cu el în aceeaşi celulă. Şi el era un adevărat creştin, trăindu-si credinţa de o intensitate rar întâlnită. Mai pot să enumăr pe Gioga Parizianu (care a fost chinuit fiind tinut într-o etuvă la 70 de grade Celsius), Mircea Nicolau, Berzea, Petrascu si mulţi alţii care s-au si preotit când au ieşit din închisoare. Pe unii i-am reîntâlnit când am fost recent în România. Toţi aceşti oameni sunt de o valoare morală extraordinară, intrând cu siguranţă în patrimoniul acesta moral si al suferinţei neamului. In România m-am întâlnit cu foarte mulţi tineri, în diverse ocazii (interviuri, cenacluri); pot spune că am trăit clipe extraordinar de fericite. Vedeam că nu vorbesc în pustiu. Erau studenţi de la toate facultăţile - tineri cinstiţi, atraşi de credinţă. Am fost la o adunare a revistei SCARA, unde au participat vreo douăzeci de tineri, eu fiind invitat să le vorbesc. Eram foarte emoţionat, stare sufletească ce s-a transmis, cred eu, si participanţilor. Nu lasă Dumnezeu neamul acesta; persoana care va reface Mişcarea Legionară trebuie să apară. „Un om si un neam sunt om si neam cât au înţeles din Evanghelie” - spunea Mehedinţi. Este clar că revigorarea României este întoarcerea la Biserica lui Dumnezeu. Acest fenomen a început; cei aleşi în neamul acesta se vor întoarce la Dumnezeu si la Biserica Lui si vor trăi dragostea pe care ne-a insuflat-o El s-o avem nu numai fată de prieteni, dar si fată de duşmani. Bisericile sunt pline de tineri oriunde am fost. Dumnezeu nu va pierde acest neam. Pentru aceştia Se va milostivi. Deci nu reformele economice, ci credinţa poporului Român va scoate tara din marasmul în care se găseste. I Cuvânt înainte Autorul acestei cărţi, Din mlaştina disperării, dl. Bordeianu Gh. Dumitru, mi-a cerut să-i scriu prefaţa lucrării sale. N-am cutezat să-i îndeplinesc dorinţa, dintr-un sentiment de mare umilinţă. Cum să-mi aşez numele meu în fruntea unei cărţi care te cutremură prin grozăvia întâmplărilor pe care le povesteşte? Am trecut si eu prin multe încercări si mulţi din camarazii mei de luptă au pătimit prin lagăre si închisori, sub regimul comunist, dar drama de la Piteşti întrece orice închipuire. Numai sufletele satanizate, numai minţile pervertite de puterile răului, numai instrumentele iadului puteau imagina si pune în aplicare acest sir de orori. A chinui făptura omenească, până la limita când nu mai avea de ales decât între a pieri în holocaustul suferinţelor sau a se asimila concepţiei acestui proces de nimicire a persoanei umane, alcătuită după chipul si asemănarea lui Dumnezeu, e un fapt de neîngăduit. Dumitru Bordeianu este unul dintre supravieţuitorii Piteştilor. Ce scrie el nu e ceva auzit din gura altora, ci e propria lui mărturie, din mlaştina disperării, cum numeşte el însusi această teribilă pătimire. Au mai scris si alţi autori lucrări despre Piteşti, dar aproape toate sunt redactate din auzite, din ce au prins din gurile altora. Fără a le tăgădui valoarea, dar până acum n-am tinut în mână o carte care să destăinuiască poporului nostru ce s-a întâmplat realmente la Piteşti. „A nu fabula”, cum se exprimă autorul, ci a striga din carnea si sângele tău chinurile ce le-ai îndurat, e o mărturie fără drept de replică. Bordeianu Dumitru este un mărturisitor al adevărului, a ceea ce s-a întâmplat efectiv si cumplit între zidurile acestei uzine a morţii fizice si morale. Dumitru Bordeianu mai rectifică si o altă informaţie, difuzată de anumiţi autori sau gazetari, care afirmă că urgia de la Piteşti a fost îndreptată de regimul comunist contra tineretului românesc în general sau contra studentimii române, considerată ca un coip în sine. în realitate, după cum mărturiseşte autorul acestor cutremurătoare dezvăluiri, urgia comunistă s-a îndreptat precumpănitor contra tineretului legionar din scoli si universităţi. Predilecţia asasină a diriguitorilor din umbră ai acestui plan a căzut si mai greu spre cohortele fraţilor de cruce din ultimii ani ai claselor superioare. 18 Dumitru Bordeianu Aceste capete demonice si-au fixat ca obiectiv să distrugă pătura de bază, din care se recrutau membrii Legiunii. Odată sleite de viată izvoarele de refacere ale Mişcării, va dispărea însăsi Mişcarea. Asa se explică de ce în închisoarea Piteşti s-a aplicat cel mai dur si inuman regim de detenţiune din România, din care n-a fost altă ieşire pentru cei întemniţaţi decât moartea pe rugul chinurilor sau acceptarea de a tortura, după aceleaşi metode, pe proprii lor fraţi. Dumitru Bordeianu nu e dintre acei care ar vrea să-si ridice un piedestal din suferinţele altora. El îsi recunoaşte propriile lui slăbiciuni. Şi el a căzut în mlaştina deznădejdii, suferind înfrângeri morale. Ce înălţător este exemplul lui! Cum spunea Căpitanul: „Ai greşit, plăteşti si mergi înainte cu fata curată”. Să ne închinăm cu evlavie în fata memoriei celor ce au preferat moartea decât degradarea umană, dar să avem cuvenita înţelegere si pentru cei ce au încercat să se salveze, cu preţul cerut de chinuitori, după ce săptămâni si luni în sir au fost supusi celor mai groaznice suplicii. Horia Sima 10 Decembrie, 1992 I Activitatea In toamna anului 1946, eram la Iaşi, student al Facultăţii de Medicină, când mi-am început activitatea în cadrul Corpului Studenţesc Legionar (C.S.L.) al Universităţii ieşene, avându-1 ca sef pe Dumitru Moisiu. în câteva zile făcusem cunoştinţă cu toti camarazii cu care trebuia să activez. Nu voi descrie amănunţit în ce a constat activitatea noastră până la data arestării mele. Fiecare legionar cunoaşte ce înseamnă activitate legionară - legături, informaţii, şedinţe, disciplină, pregătire, curaj - totul însemnând de fapt lupta, fără nici un compromis, împotriva a tot ce-i rău. Arestarea în noaptea zilei de 14 spre 15 mai 1948 au început arestările majorităţii legionarilor, cunoscuţi de politia lui Antonescu. Am scăpat de această arestare pentru că nu am fost căutat la Iaşi, unde nu-mi cunoşteau adresa, ci la casa părintească, unde am fost căutat de către politia din Fălticeni. Iar poliţiştii care voiau să se pună bine si cu noua orânduire socială - comuniştii - s-au purtat cu părinţii mei în cel mai ordinar mod, bruscându-i, intimidându-i si spunându-i mamei mele că o să mă pupe mort. După această dată am părăsit Iasiul (eram în sesiunea de examene) si m-am ascuns, temporar, la familia unor prieteni. întorcându-mă apoi în Iaşi, ca să îmi susţin unele examene la facultate, un coleg de liceu si de clasă, care locuia în aceeaşi curte cu mine, m-a denunţat la Siguranţă. Astfel că, în dimineaţa zilei de 12 iunie 1948, am fost arestat de doi comisari (comisarul sef Ciochină, cu care am stat, mai târziu, în închisoare), un comisar ajutor si un sergent de stradă, înarmat cu un pistol-mitralieră. Aceşti poliţişti m-au căutat, pe la miezul nopţii, la gazda unde locuiam, pe strada Săulescu nr. 18. Aici au intimidat si ameninţat cu pistolul pe cei trei fraţi ai mei, ca să spună unde sunt ascuns. După vreo oră de ameninţări cu pistolul, fratele cel mai mic, 20 Dumitru Bordeianu Constantin, de numai 11 ani, le-a spus unde mă aflu, crezând că îl împuşcă dacă nu spune unde sunt ascuns. Imediat apoi poliţiştii i-au arestat pe toti trei si au venit cu ei la casa unde eram ascuns. Acolo un poliţai îi păzea în stradă, cu arma automată, iar doi comisari au intrat în curte, cu pistoalele în mână. Şeful a strigat la geam să nu încerc să fug, pentru că în stradă sunt arestaţi sub pază cei trei fraţi. Atunci m-am gândit la mama si m-am predat. Sunt momente pe care le trăieşti o singură dată în viată. îmi amintesc si acum cu durere că fratele cel mai mic, Constantin, nu m- a putut privi în ochi. în fata acestui spectacol, pe care nu-1 mai puteam suporta, le- am cerut comisarilor, pentru că m-au găsit pe mine si m-au arestat, să le dea drumul fraţilor să se ducă acasă, deoarece ei nu îmi cunosc activitatea. La insistentele mele i-au lăsat să plece acasă pe Mihai si pe Constantin, dar pe Alexandru, cel mai mare dintre fraţi, l-au retinut cu mine. La percheziţia de la gazdă îi găsiseră nişte poezii scrise cu cerneală verde. De la locul de unde m-au arestat, strada Florilor nr. 2, aproape de Căminul studenţesc Râpa Galbenă, până la clădirea Siguranţei, pe strada Copou, nu era departe. Era ziuă si nu m-au legat - vedea lumea - ci mergeam între cei doi comisari (mi s-a spus să nu fac nici o mişcare si nici o tentativă de fugă, că voi fi împuşcat pe loc). Când am ajuns la Siguranţă, ne-au lăsat liberi în holul clădirii, la intrare. în hol erau mulţi arestaţi si soseau încontinuu. Am avut ocazia, în acest timp scurt, să schimb câteva vorbe cu fratele meu, Alexandru. I-am spus să fie tare si, dacă este anchetat si bătut, să reziste, pentru că, în caz contrar, riscă să rămână în închisoare. Am mai adăugat să-i spună mamei să mă ierte, si că s-ar putea să nu mă mai vadă niciodată (lucru care s-a si întâmplat; ea a decedat în anul 1962, după colectivizare). între timp, vine un poliţist, ne ia şireturile de la pantofi si curelele de încins. Fratele meu, mirat, îmi face semn întrebându-mă ce înseamnă asta, la care îi răspund că asta face parte din regulamentul închisorii. într-un moment de neatenţie a poliţistului mi-am îmbrăţişat fratele, l-am sărutat, si apoi ne-am despărţit, pentru 15 ani. Cu câtă durere si strângere de inimă se despart fraţii în astfel Mlaştina disperării 21 de situaţii! Am fost dus apoi într-o cameră la parter, cu gratii la geam, unde, spre surprinderea mea, am întâlnit camarazi cunoscuţi: pe inginerul Costică Butan (ofiţer în rezervă si invalid de război, şeful studenţilor legionari de la Politehnica din Iaşi) si pe Lates Mircea (sef de unitate la Facultatea de Agronomie din Iaşi). Mi-am amintit de aceşti doi camarazi pentru că, după 15 ani, când am terminat pedeapsa, ne-am întâlnit iar toti trei, în camera ofiţerului de gardă de la poarta închisorii Aiud. Era acolo un miros de urină insuportabil, deoarece arestaţii nu erau duşi la WC, făcându-si nevoile în câteva cutii goale de conserve. După masă, pe la orele 4-5, se deschide usa si un comisar cu o listă în mână strigă câteva nume. întâi sunt scos eu, cu un alt camarad, pe nume Cojocaru. Suntem legaţi unul de altul de mână cu o sfoară (cătuşe nu aveau pentru atâtia arestaţi, erau peste 500, băieţi si fete) si duşi în spatele clădirii. Acolo ne aştepta un jeep în care mai erau patru fete (studente), tot legate de mână. Unul dintre poliţişti ne avertiză să nu încercăm nici o mişcare, că vom fi împuşcaţi. Pe mine si pe camaradul meu, Cojocaru, nu ne- au impresionat poliţiştii cu pistoalele lor. Eram sătui de pistoale, de pe front; în schimb, cele patru fete erau înfricoşate. Galata După o jumătate de oră ajungem la Galata, o fostă mănăstire de călugări, transformată în închisoare si situată pe o colină în vestul Iaşilor. Aici au fost introduse si fetele care erau cu noi, într-o cameră mai mare, ale cărei geamuri aveau gratii. După vreo jumătate de oră, au fost aduse în această cameră încă sase fete, de la Siguranţă. în acest timp, eu si camaradul meu, încercam să le liniştim. După putină vreme se deschide usa si intră în cameră o arătare care numai a om nu semăna. Relatez acest fapt, ca să se cunoască si să se înţeleagă de ce elemente umane s-a servit regimul comunist ca să-i tortureze pe cei din închisori. Cum a intrat în cameră acest monstru, a început să debiteze ceea ce învăţase sau auzise de la partid: „Voi sunteti criminalii care 22 Dumitru Bordeianu ati ucis clasa muncitoare, ati exploatat-o, ati tinut-o în întuneric si ati tratat-o ca pe robii si slugile voastre, dar să vă băgaţi în cap, că această clasă muncitoare o să vă zdrobească la timp, că v-ati găsit nasul cu noi”, afirmaţii pe care, de altfel, le-am auzit tot timpul din gura paznicilor închisorilor prin care am trecut. După ce termină, monstrul le spune fetelor să se întoarcă cu fata la perete, pe mine si pe camaradul meu dezbrăcându-ne la pielea goală si făcându-ne o percheziţie, de la batistă, până la cele două orificii ale tubului digestiv, ca nu cumva să fi ascuns acolo armament, cu care să distrugem clasa muncitoare. După terminarea acestei operaţii si după ce ne-am îmbrăcat, ne-a spus să ne întoarcem noi cu fata la perete, invitându-le pe fete să se dezbrace complet, cum ne dezbrăcasem si noi. Când au auzit asa ceva, fetele au ripostat energic iar una din ele, mai sportivă, s-a repezit asupra monstrului si l-a izbit de perete cu atâta putere, încât 1- a lăsat năuc. In urma celor întâmplate, paznicul a scos pistolul si le-a ameninţat că, dacă nu se dezbracă, va face uz de armă, pentru că el reprezintă clasa muncitoare. In această situaţie, eu si camaradul meu am intervenit, spunându-i să-si pună arma la loc, iar fetelor să bată în usă si geamuri. Monstrul, cu arma în mână, insista însă ca fetele să se dezbrace pentru percheziţie. El reprezenta clasa muncitoare si lui totul îi era permis. La auzul bătăilor în usă si în geamuri, precum si la strigătele fetelor, o funcţionară de la administraţia închisorii, intrând în cameră, a rămas îngrozită de ceea ce a văzut. Era o funcţionară din lumea veche si nu apucase să fie educată în spiritul „clasei muncitoare”. Aflând ceea ce se întâmplase, l-a admonestat pe paznic si la invitat să iasă afară. Pentru că acesta refuza, invocând mereu că el este trimisul clasei muncitoare, funcţionara s-a dus să-l denunţe la directorul închisorii. După puţin timp vine directorul si, cu voce blândă, îi spune paznicului că un bărbat nu poate să facă percheziţie fetelor, ci numai o femeie, pentru că asa prevede regulamentul închisorii, si că el, în consecinţă, trebuie să părăsească camera. Directorul era, de asemenea, surprins să constate că în cameră au fost introduşi bărbaţi cu fetele, dând dispoziţie să fim separaţi. Mlaştina disperării 23 Până seara, închisoarea s-a umplut cu noi arestaţi. In ziua aceea nu ni s-a dat nimic de mâncare. Târziu, am fost repartizaţi câte sase pe celulă, fără tinete pentru necesităţi si cu scânduri goale în loc de aşternut. In mod normal, n-am fi putut încăpea toti în celulă, celulele fiind foste chilii pentru o singură persoană, cu usa deschizându-se în curte. Şi totuşi, în această celulă am stat vreo zece zile. Din cât am stat acolo, nu am putut uita trei fapte importante: - în tot timpul petrecut acolo, mi s-a dat o singură masă pe zi, la prânz: o bucăţică de pâine (vreo 200 de grame) si o zeamă, care nu ştiai ce este. - la Galata, ni s-a luat fiecărui arestat câte o mică autobiografie, fără a fi forţaţi să spunem de ce am fost arestaţi. De aceea, nici un arestat nu a declarat că este legionar. - la sfârşitul celor zece zile, am fost scosi din celule, noaptea târziu, pe o vreme ploioasă, vreo douăzeci de arestaţi, sub o severă pază militară si duşi intr-un cimitir. Fiind întuneric beznă, cei care ne escortau aveau felinare în mâini. Printre aceştia, în afară de militari, erau si câţiva civili. Ajunşi în cimitir, ne-au fost arătate mai multe gropi, proaspăt săpate, asemănătoare gropilor comune. In fata acestei macabre privelişti, mulţi dintre noi erau convinşi că în acea noapte vom fi executaţi. Mărturisesc că dacă as fi intuit ce mă aştepta mai târziu, as fi preferat atunci moartea. După anii petrecuţi în închisoare si după cele întâmplate la Piteşti si Gherla si mai târziu, am ajuns la convingerea că eroismul de moment este preferabil celui de durată, care macină, degradează, schimbă si distruge flinta umană. Cum stăteam în fata gropilor, unul dintre civili se desprinde de ceilalţi si ne apostrofează cu cuvintele: „Voi, bandiţilor, sunteti cei mai mari duşmani ai clasei muncitoare, ai proletariatului; de aceea v- am arestat, si veţi fi aruncaţi în aceste gropi, si nici unul dintre voi nu va scăpa cu viată. Nu vă executăm în această noapte, pentru că nu avem săpate suficiente gropi, ca să încăpeţi în ele toti cei arestaţi acum. Dar să stiti că cei arestaţi la 15 mai au fost executaţi si înmormântaţi în acest cimitir. După ce vom săpa suficiente gropi, atunci vă executăm si pe voi. Acum ne întoarcem la închisoare”. Ce ni s-a întâmplat nouă, celor din grupa de 20, câţi eram, li s- a întâmplat si celorlalţi în câteva nopţi si tuturor celorlalţi arestaţi din 24 Dumitru Bordeianu închisoarea Galata, în afară de fete. Intimidarea însă, mulţi dintre noi au luat-o în serios, pentru că de la comunişti te puteai aştepta la orice, în orice moment. Mai fusese un precedent: ofiţerii polonezi împuşcaţi în ceafa, la Katyn. Mai eram apoi convinşi si de faptul că bolşevicii n-aveau decât morala imoralităţii, si că ne găseam la un pas de Prut. Am trăit acele clipe cu atâta intensitate, că odată trecute n-am mai ştiut dacă a fost vis sau realitate. Ajunşi apoi în închisoare, în celule am putut reflecta mai bine asupra situaţiei. Unii dintre noi erau convinşi că ne vor împuşca sau că, în cel mai fericit caz, vom fi transportaţi în Siberia. Alţii aveau convingerea că, dacă nu ne-au împuşcat în acea noapte, însemna că nu fusese decât un act de intimidare. După terminarea celor zece zile, cât am stat la această închisoare, am fost scosi din celulă, legaţi de mâini cu o funie, câte doi, si duşi în afara închisorii, la un camion militar acoperit cu prelată. Eram în jur de 30. în camion am fost culcaţi pe burtă, înghesuiţi unul intr-altul, cu capul pe podea si înconjuraţi de soldaţi înarmaţi. Un civil ne-a avertizat că, dacă ridicăm capul, vom fi împuşcaţi fără somaţie. O! Cât de lung mi s-a părut acel drum! Era drumul nesiguranţei totale. Ne gândeam că vom fi duşi ori la cimitir, să fim împuşcaţi, ori la tren, să fim deportaţi în Siberia. Majoritatea dintre noi, după ce ne-am văzut în tren, am fost convinşi că destinaţia noastră era Siberia. Am fost deci transportaţi si înghesuiţi în câteva vagoane-dubă. Spre surprinderea noastră, am constatat acolo că vagoanele-dubă erau româneşti, deşi la gara Nicolina din Iaşi, unde am fost duşi, erau si linii largi, pentru trenuri rusesti. Ne întrebam unde suntem duşi. Credeam că ne duc cu tren românesc, până la Vadul Şiretului, la frontiera cu Rusia, în regiunea Bucovinei, ca să mascheze oarecum drumul. Ce clipe, ce emoţii, ce stări sufleteşti, în fata necunoscutului! După ce vagoanele-dubă au fost umplute, trenul a plecat. Spre surprinderea noastră însă, nu am recunoscut direcţia în care mergeam, din cauza întunericului si a obloanelor de la ferestruicile vagonului. După câteva ore de mers am putut constata totuşi prin oblonul de la geam că eram la Paşcani, o gară pe care o cunoşteam foarte bine. Le-am spus atunci camarazilor că eram în gara Paşcani; Mlaştina disperării 25 bănuiam că nu ne vor mai duce în Siberia, deoarece ar fi putut să o facă pe la Ungheni, mai aproape de Prut, decât prin Cernăuţi, ci că ne vor duce la închisoarea din Suceava, pe care o cunoşteam, o închisoare mai mare decât cea de la Iaşi. Intr-adevăr, în câteva ore am ajuns în gara Burdujeni din Suceava, unde ne aşteptau masini-dube, cu paznici si soldaţi înarmaţi. Paza de la gară la închisoare a fost mai puţin represivă decât la Iaşi. După câteva ore am fost încarceraţi în vestita închisoare „mormântul fără cruce”, cum o botezaseră deţinuţii de drept comun din Suceava. închisoarea era a doua ca mărime, după Aiud, fiind zidită tot de austrieci. (Aici a fost întemniţat si s-a îmbolnăvit de tuberculoză Ciprian Porumbescu.) închisoarea era în formă de pătrat, cu subsol, parter si două etaje, cu curte interioară, iar la exterior cu un gard de scânduri înalt de patru metri, si la fiecare cincizeci de metri avea un prepeleac, cu un soldat cu armă automată. 26 SUCEAVA Celula 59/ subsol în jurul datei de 25 iunie 1948, iată-ne depuşi în vestita închisoare Suceava si încarceraţi în celula 59 de la subsol, pe latura de nord. Această celulă este legată de întâmplări pe care nu le voi uita niciodată. Aici am stat până la 15 ianuarie 1949. Tot în această celulă am simtit pentru prima dată apăsarea spaţiului, pierderea libertăţii si durerea ruperii legăturii cu cei dragi. Aici am simtit din plin apăsarea închisorii si hăul ce se deschidea în fata noastră. Aici am suportat bătăile si chinurile anchetei, care a durat până în luna decembrie 1948. în această celulă am stat cu N. Cojocaru, cu care mai stătusem si la Galata, cu diaconul profesor Gheorghe Eftimie si cu doi muncitori. După câteva zile, am aflat unele informaţii despre cei arestaţi de la deţinuţii de drept comun care făceau de planton pe coridor si de la cei care împărteau masa. Printre aceştia erau si oameni cumsecade. Asa am aflat că toti cei arestaţi începând cu 15 mai 1948 si până la data când am venit noi, cei arestaţi în iunie, au fost încarceraţi în această închisoare si că începând cu judeţul Vaslui si Bacău, din toate judeţele, până la frontiera de nord a Moldovei si Bucovinei, toti arestaţii, bărbaţi si femei, se găseau în această închisoare. Ancheta si judecata, pentru această regiune a tării, nu s-a putut face la Iaşi, deoarece oraşul nu dispunea de o închisoare cu capacitate mare; de aceea s-a ales Suceava, care dispunea de un mare număr de celule si camere, unde puteau fi încarceraţi câteva mii de arestaţi. Arestaţii din sudul Moldovei, de la Vaslui si Bacău, până la Milcov si Dunăre, au fost depuşi la închisoarea din Galaţi. Tot de la deţinuţii de drept comun am aflat că ei sunt prelucraţi si ameninţaţi să păstreze cel mai perfect secret. Ancheta Pe secţia de anchetă de la parter erau cam 30 de celule. Unele erau transformate în birouri pentru comisarii-sefi, aduşi din judeţele Mlaştina disperării 27 mai sus menţionate, fiecare cu bătăuşii lor, care de care mai cinic, aleşi dintre toate lepădăturile societăţii. Aceşti comisari-sefi coordonau anchetele si triau declaraţiile luate de la arestaţi. Toţi însă aveau un trecut în Siguranţa Statului, legat de Mişcarea Legionară: făceau parte din fosta politie burgheză din timpul dictaturii lui Carol al 11-lea si Antonescu, iar regimul comunist se servea de ei, ca de nişte unelte docile, pentru că încă nu luase flintă monstruoasa Securitate si regimul nu avea experţi în materie de anchetă. Erau canalii, fără nici un pic de conştiinţă morală si frică de Dumnezeu, care serviseră sub mai multe regimuri, neavând nimic comun cu neamul nostru. Se puseseră cu totul în slujba unui duşman care, după ce s-a servit de ei cum a vrut, i-a arestat si i-a întemniţat la Făgăraş, unde nu arareori s-au mâncat unul pe altul. Asa le-a plătit stăpânul pe care-1 serviseră cu atâta abnegaţie. Pe cei de la Iaşi i-am cunoscut personal. Legionarii de la Facultatea de Medicină din laşi erau anchetaţi de un comisar-sef în etate, cu experienţă în anchete, al cărui nume îmi scapă. Nu am avut de-a face cu el decât în câteva situaţii; ultima dată, când am dat declaraţia finală semnată în fata lui. In schimb nu i-am putut uita pe cei doi bătăuşi angajaţi tocmai atunci în politie, pe Behan si Danielevici. Erau de o ferocitate de nedescris. Am aflat de asemenea că anchetele se făceau numai noaptea, de cum se însera până dimineaţa 1 , si că bătăile si schingiuirile la care erau supusi cei anchetaţi erau atât de mari, că unii din ei erau duşi pe targă la celulele lor. Din primele seri, de la celula unde eram, aproape de secţia de anchetă, auzeam clar vaiete si multă forfotă de paşi. Atmosfera din celulă, din cauza lui Popa Alexandru, era 1 «Oricine face rele urăşte Lumina si nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească» (Ioan 3, 20). «Lupta noastră [...] este împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii» (Efeseni 6, 12). „întreg veacul acesta este noapte, este întuneric” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuire la Iov). Lucifer, cel ce urăşte lumina, si slugile sale, lucrează cele ale lor îndeosebi noaptea. în Vieţile Sfinţilor, marii cuviosi, nevoitori în pustie ori în cetăti, erau chinuiţi în fiecare noapte prin venirea duhurilor răutăţii, care de multe ori îi băteau si îi torturau până aproape de moarte, iar în zori dispăreau (n. ed.). □ 28 Dumitru Bordeianu imposibilă. Popa Alexandru (Ţanu) Acest individ era din Soroca (Basarabia) si fusese coleg de clasă cu Alexandru (Şura) Bogdanovici la liceul de acolo. Popa afirma că fuseseră buni prieteni. A fost arestat în aceeaşi zi cu mine în Iaşi, unde era student în anul 111 la Facultatea de Agronomie. Din primul moment când ne-am întâlnit în celulă am ajuns în conflict cu el. Ca om, era de un orgoliu si de un sadism feroce. Cei doi muncitori cu care eram în celulă, legionari încercaţi, cu credinţă în Dumnezeu si cu mult bun simt, ne- au spus, când Popa lipsea, că acesta nu numai că nu era legionar, dar nici măcar om nu era, ci dracul în persoană. In celulă era tăcut, foarte atent la ce discutau alţii; când intervenea, avea o plăcere deosebită să discute în contradictoriu. Nu s-a pronunţat niciodată clar, dacă crede sau nu în Dumnezeu. In discuţiile cu diaconul Eftimie despre credinţă, susţinea întotdeauna contrariul. Era, după părerea tuturor, un ateu convins. Ancheta lui a durat câteva zile, si se vedea după fata lui că nu luase nici măcar o palmă. Nimeni nu i-a pus vreo întrebare si nici el n-a spus nimic. Iată câteva observaţii, în legătură cu acest individ, care m-au determinat să cred că era un tip suspect: - s-a ataşat de Legiune datorită marii personalităţi a lui Bogdanovici; - la anchetă n-a fost bătut; - atitudinea lui din celulă, fată de camarazi si Legiune, de un mutism desăvârşit, îti dădea imediat de gândit; - a luat o condamnare mică, corectională, de 7 ani; - când a început reeducarea la Suceava, a fost printre protagonişti, alături de Bogdanovici; - la Piteşti n-a luat nici o palmă, dimpotrivă, a fost, alături de Ţurcanu, autorul fizic al morţii lui Bogdanovici; - a plecat de la Piteşti la Gherla în iarna lui 1950, unde a devenit şeful demascării. Acolo s-au comis fapte care au depăşit Pitestiul; - când am venit toti studenţii cu condamnări mari de la Piteşti Mlaştina disperării 29 la Gherla, el îsi disputa cu Ţurcanu şefia demascărilor; - a fost dus de la Gherla la Jilava odată cu Ţurcanu; - a făcut parte din lotul lui Ţurcanu, dar nu a fost executat. Tot el a fost acela care a dat declaraţie că reeducarea de la Piteşti si Gherla a fost făcută din ordinul pe care l-a dat Horia Sima legionarilor, prin Vică Negulescu; - a fost martorul acuzării în procesul lui Vică Negulescu, unde a susţinut cele de mai sus. (La acest proces marele merit l-a avut Gheorghe Calciu, care a cerut în instanţă să vină generalul Nicolski, şeful Securităţii, cu care Calciu stătuse de vorbă la Piteşti, si care, bineînţeles, n-a venit). După acest proces, Popa Ţanu a fost adus la Aiud si eliberat înainte de decretul din august 1964. La plecarea mea din tară, în 1989, se găsea la Sibiu, făcea pe contabilul si era mare informator. * In primele zece zile nu a fost nimeni chemat la anchetă. De aceea am avut timp suficient să mă gândesc, să-mi fac toate socotelile, ce declar si ce nu declar si în ce condiţii. Aveam convingerea că şeful meu direct, Moisiu, si cei cu care activasem, erau ferm hotărâţi să nu spună nimic. Fiecare a rezistat până când a ajuns la limita puterilor fizice si sufleteşti. Unul a cedat când i s-a prezentat în fata ochilor un altul desfigurat în bătăi, plin de sânge si cu răni pe tot corpul, fiind ameninţat că asa va păţi si el dacă nu spune tot ce ştie. In fata acestei situaţii, cei cu punctul de rezistentă joasă au cedat. Altul a cedat după prima bătaie, altul după o lună de bătaie, alţii după două, trei, patru... luni, declarând până la urmă doar atâta cât să poată fi judecaţi si condamnaţi. Redau două cazuri: al lui Şoltuz Laurentiu si al Oiţei Manoliu (ambii studenţi la Facultatea de Medicină din Iaşi si originari din judeţul Botoşani) care n-au spus nimic la anchetă si au fost totuşi judecaţi si condamnaţi - Şoltuz, la 20 de ani muncă silnică, iar Manoliu la 15 ani muncă silnică - numai pe ceea ce au declarat alţii despre ei. Manoliu a ieşit teafară, după cei 15 ani de închisoare, iar Şoltuz după 16 ani. Regimul comunist, fiind în curs de consolidare si neavând cadre pregătite pentru a ancheta, s-a folosit de foştii anchetatori - cum am afirmat mai sus - ca să îmbrace în forme juridice cele 30 Dumitru Bordeianu declarate de noi, în vederea condamnării. Misiunea lor era să bată, să bată si iar să bată, până ce te făceau una cu pământul. Pe ei nu-i interesa cantitatea si calitatea celor declarate; aceasta o făceau comisarii-sefi, coordonatori ai anchetelor. Aceştia erau uneltele regimului. Deşi bătăile si torturile în aceste anchete au fost strigătoare la cer, nu s-a declarat nici zece la sută din ceea ce se ştia, fapt confirmat în urma demascărilor de la Piteşti si Gherla. Majoritatea dintre noi am sesizat acest lucru, permiţând acelor ce nu fuseseră arestaţi să se ascundă. Când au apărut supliciile de la Piteşti si Gherla, cei supusi acestui tratament au declarat nu numai ce ştiau, ci chiar si ceea ce gândiseră, văzuseră sau auziseră întâmplător. Scopul regimului era ca toti cei arestaţi să fie judecaţi si condamnaţi la ani grei de închisoare, pentru ca la timpul planificat, avându-i în mână, să-i constrângă să declare si mai mult, prin acţiunea de „demascare” de la Piteşti si Gherla. Ţin să precizez că nici un legionar si nici o unitate legionară n- au fost arestaţi în urma unor probe care să justifice darea în judecată. Arestările legionarilor din toată tara au fost făcute numai datorită informaţiilor furnizate de Siguranţa Statului din timpul celor două dictaturi, a lui Carol al II-lea si a lui Antonescu. Prin urmare, este incontestabil că toti legionarii arestaţi de regimul comunist, începând cu 15 mai 1948, erau cei cunoscuţi de vechea politie, datorită informaţiilor anterioare. Criteriul era simplu: trebuia arestat oricine a fost legionar, fie că activa sau nu activa, pentru a fi pus sub cheie până vor începe torturile, care vor procura suficiente dovezi pentru exterminarea programată. Sub dictatura lui Antonescu, Siguranţa Statului constituise asa- zisele caziere politice ale tuturor legionarilor din timpul Statului National Legionar, pentru eventualitatea, bine gândită, a utilizării lor. Majoritatea dintre ei au format batalioanele morţii de la Sărata (localitate situată în sudul Basarabiei). Acolo, ofiţerii activi si de rezervă, cât si gradele inferioare, au fost toti reduşi la rangul de simpli soldaţi si trimişi pe front cu indicativul: „reabilitare post mortem”. Aceste batalioane au făcut minuni de vitejie împotriva bolşevicilor. Comandanţii de unităti erau avertizaţi ca toti aceşti legionari, purtând indicativul menţionat, să fie trimişi în linia întâi sau în Mlaştina disperării 31 misiuni periculoase, unde moartea era sigură. Deci Antonescu, alt călău al tineretului legionar, cunoscându-i acestuia puterea de sacrificiu, era convins că în felul ăsta va scăpa de ei. Siguranţa Statului a înregistrat si numele fraţilor de cruce, elevi de liceu, cunoscuţi din timpul guvernării legionare de unii din directorii, profesorii si chiar colegii lor, care i-au denunţat fără scrupule. (în timpul războiului, Frăţiile de cruce si centrele studentesti au continuat să activeze în ilegalitate.) Acelaşi procedeu l-au folosit si cu studenţii universităţilor care nu erau legionari, precum si cu cei din aparatul de stat, din Cetătuile de fete si din Coipul muncitoresc si cel al Răzleţilor. Astfel că în 1945, când comuniştii au acaparat puterea, aveau o oglindă fidelă a tuturor legionarilor din tară. Şi s-a mai petrecut un fapt odios din punct de vedere moral: toti ticăloşii puşi în slujba regimului comunist trebuiau să-i denunţe pe legionarii pe care-i cunoşteau, precum si pe simpatizanţii acestora, indiferent unde s-ar fi aflat. Deţin aceste informaţii sigure de la foşti ofiţeri de politie din cadrul Siguranţei, oameni care mai aveau în ei un pic de conştiinţă naţională, si de la foştii jandarmi, printre care si fratele meu Vasile. * închisorile din România în anul 1948 se catalogau în: închisori mari, mijlocii si mici. în ordinea capacităţii, cât si a renumelui lor de închisori mari, citez: Aiud, Suceava, Gherla, Piteşti, Jilava si Galaţi. închisori de categorie mijlocie: Râmnicu Sărat, Târgsor (oraş situat la vest de Ploieşti, pentru elevi), Mislea (pentru femei), Mărgineni (cu atelierele de tâmplărie pentru export), Făgăraş (închisoare destinată foştilor poliţişti), Dej, etc... închisori mici se găseau în fiecare capitală de judeţ. închisori cu regim special se găseau la subsolul Ministerului de Interne si pe strada Uranus din Bucureşti. închisori-spital, pentru deţinuţii bolnavi de tuberculoză: la Târgu Ocna, în Moldova, si la Văcăreşti - pentru celelalte boli. închisorile erau împărţite pe secţii, unde erau atât celule, cât si camere, numite - în termeni de închisoare - „la comun”. Celulele erau de diferite mărimi; de regulă aveau 3-4 metri lungime si 1,5 metri lăţime. Pe jos, unele aveau beton, altele scânduri de brad. 32 Dumitru Bordeianu Camerele aveau dimensiuni de 4-8-10 metri lăţime si 10-15-20 metri lungime. Fiecare închisoare era prevăzută cu celule de pedeapsă - „celule negre” - numite astfel pentru că nu aveau nici aerisire, nici geamuri si nici lumină; deci, întuneric total. Toate închisorile dispuneau, la beci, de boxe, de celule de pedeapsă, mult mai greu de suportat si cu condiţii mult mai inumane decât celulele negre. Fiecare nivel al închisorii avea patru celule negre. Au existat un timp, la începutul arestărilor, asa-zisele celule albe (de unde expresia „te bag la alba”). Am aflat ce erau astfel de celule la Aiud, în anul 1954. Li se spunea „celule albe” pentru că ferestrele nu aveau sticlă; erau lipsite de mobilier. Cel hărăzit să fie detinut aici era dezbrăcat la cămaşă si izmene, tot timpul sezonului rece. Voi descrie topografia fiecărei închisori pe unde am trecut. Şi pentru că mă găseam la închisoarea din Suceava, o voi prezenta, pe scurt, pe aceasta, clasată în categoria închisorilor mari, atât ca dimensiune, cât si ca faimă. O caracteristică a celulelor si a camerelor, de la subsol la etajul doi, era că aveau duşumele de scânduri. închisoarea a fost construită de austrieci, cât timp stăpâniseră Bucovina, de la 1775 la 1918, si aici erau închişi românii care-si cereau dreptul la libertate. întreg subsolul era prevăzut numai cu celule. începând cu parterul si terminând cu etajul doi, de o parte a coridorului erau celule, iar de cealaltă parte camere, variind între 5/10 metri si 10/10 metri. Mobilierul celulei sau camerei era foarte sumar: un prici cu o rogojină în loc de saltea, tineta pentru necesităţi fiziologice, si ulciorul cu apă de băut. Ferestrele celulelor aveau dimensiuni în jur de 40/40 cm., iar ale camerelor mari 1,5/1 m. Toate geamurile erau prevăzute cu drugi groşi de fier. în afară de cele enumerate mai sus, nu exista nimic, nici măcar cuiere pentru a agăţa o haină. Obiectele de mobilier care au constituit tot timpul detenţiei o problemă, aducând mari neajunsuri celor condamnaţi, au fost tinetele sau ulcioarele pentru apa de băut, precum si tinetele destinate necesităţilor fiziologice (urină si fecale). Aceste tinete erau confecţionate din scânduri (doage de brad si cercuri de fier), cu Mlaştina disperării 33 capacităţi si înălţimi diferite, în funcţie de spaţiul pe care-1 serveau, dacă acesta era celulă sau cameră. îmi îngădui o paranteză, pentru a pune o întrebare unui interlocutor venit din lumea occidentală, de pildă: ce ar spune el, când ar auzi că cei condamnaţi au executat, să zicem 16 ani, sub regim comunist, la care se adaugă încă 7 ani din timpul dictaturii lui Carol al 11-lea si a lui Antonescu, stând în tot acest timp într-un climat viciat de mirosul de urină si fecale? Poate unora nu le-ar veni să creadă, si atunci, foştii deţinuţi politici, împreună cu mine, i-am invita să vină să vadă că si azi, în România, aceste obiecte de tortură morală si fizică se găsesc încă în celulele si camerele închisorilor. Să vadă în ce fel de condiţii de civilizaţie si-au trăit mii de flinte umane un sfert din viată. Aici în Australia, unde am emigrat, am vizitat din curiozitate, de curând, o închisoare din Melboume, Victoria: era mai degrabă o pensiune, în comparaţie cu ceea ce am trăit eu si atâta tineret român, timp de 16 ani, în închisorile comuniste. în timp ce ne făceam necesităţile fiziologice aerul din celulă devenea insuportabil. Tinetele erau deşertate apoi de două ori pe zi, dimineaţa si seara, la closetele de la capătul etajului. Această operaţie se efectua cu rândul, în asa fel încât cei din celule nu se puteau vedea sau cunoaşte între ei. Au fost cazuri la Jilava - si asta o ştiu toti cei care au trecut pe acolo - când, într-o cameră cu o capacitate normală de 40 de deţinuţi, erau înghesuite 300 de persoane. La camerele din „reduit”, unde tinetele nu mai ajungeau, necesităţile se făceau pe jos. Aerul din cameră era nu numai insuportabil, dar si insuficient. Pentru a evita asfixia, se stătea cu schimbul în pragul uşii, unde se strecura puţin aer de afară. în aceste camere au murit majoritatea celor în vârstă si bolnavii. Când am stat la Jilava, în 1956, această situaţie însă nu mai exista. Mă întreb, cum a fost posibil asa ceva? Şi totuşi a fost posibil, dovadă mărturisirile miilor de deţinuţi 2 . - Pentru că nu i s-a îngăduit să se atingă direct de suflet, stăpânitorul 34 Dumitru Bordeianu Usa celulelor sau a camerelor era construită din lemn masiv, de obicei esenţă tare de stejar, ferecată cu fier gros pentru a-i întări rezistenta. O broască mare se încuia cu cheia, iar deasupra ei un zăvor gros era tras pe dinafară, asigurând astfel cea mai perfectă siguranţă. La mijlocul uşii, la o înălţime de un metru, se prevăzuse o vizetă de 25/15 cm., prelungită spre interior cu o policioară, cât încăpea o gamelă de tip militar. La partea exterioară a uşii, un zăvor puternic asigura vizetei acelaşi grad de siguranţă ca si la usă. Deasupra, la înălţimea unui stat de om, usa era prevăzută cu un mecanism prin care se putea vedea în celulă. Căpăcelul vizetei acesteia putea fi mişcat la stânga sau la dreapta, pentru ca gardianul să se uite înăuntru, în timp ce din celulă nu se putea privi afară. In toate închisorile comuniste din România, nu era acelaşi lucru să fii la subsol, la parter sau la etaj, la răsărit, la sud, la nord sau la apus. Iarna, cei ce se aflau la nord si est sufereau de frig, din cauza vântului, mai mult decât cei ce se aflau pe partea de sud si de vest. Celulele de pedeapsă de la subsol erau mult mai greu de suportat decât cele de pe etaje. Una era să stai la Zarcă, si alta era să stai la a doua clădire, la Gherla si Aiud, unde erau numai camere, iar regimul era mai blând. Tot aici erau cazaţi si deţinuţii de drept comun, care făceau diferite munci în incinta închisorii (plantoane, întunericului a născocit felurite munci pentru fiecare simt în parte: sfărâmarea mădularelor, frigul tartarului si fierbinţeala gheenei (care chinuie simţul pipăitului), întunericul pipăibil (care stinge lumina ochilor), răcnete si vaiete neomeneşti (ce sfâsie auzul), duhoare de nesuferit (care spurcă mirosul) si, în fine, pângărirea gustului cu mâncări drăceşti, de la gunoaie si resturi până la dejecţii omeneşti. Cum vom vedea de-a lungul întregii cărţi, puşcăriile Antihristului sunt nişte bune preînchipuiri ale iadului, după al cărui plan arhitectul răului vrea să schimbe întreaga lume, spre pieirea întregului neam omenesc. Ceea ce povesteşte Dumitru Bordeianu are ca model chinurile veşnice; puşcăriile subpământene ale lumii moderne se apropie de descrierile sfinţilor: .Atunci îl iau pe om arapii (dracii) si bătându-1 fără milă îl pogoară în pământ. Şi îl aruncă pe dânsul legat cu legături nedezlegate în pământ întunecat si înnegurat, în părţile cele mai de jos, întru cele mai dedesubt, în legături, în temniţele iadului, după cum zice Fericitul Iov: «Mă voi duce în pământ întunecat si înnegurat, în pământul veşnicului întuneric, unde nu este lumină, nici viata oamenilor muritori, ci chinuire si scârbă veşnică, întristare nesfârşită si plângere neîncetată, scrâsnirea dinţilor netăcută si suspinuri neadormite». Acolo totdeauna se aude: Vai!, acolo strigă: Vai mie!, si nu este cel ce le ajută. Acolo strigă si nimeni nu este care să izbăvească” (Sfântul Chirii al Alexandriei, Cuvânt pentru ieşirea sufletului ) (n. ed.). Mlaştina disperării 35 bucătari, frizeri, băiesi, cizmari, croitori etc.) O problemă care a costat multe vieţi a fost fumatul. Pentru un „chiştoc” - în limbaj de fumători - aruncat intenţionat de un paznic si ridicat de un detinut, s-a ajuns deseori la represalii fatale. Regulamentul prevedea că deţinutul, când era scos la plimbare în ţarcuri special amenajate, trebuia să meargă cu mâinile la spate si privirea în pământ. Orice abatere de la această disciplină era aspru sancţionată cu arest sever de unde, dacă era iarnă, rar se mai ieşea. Numai bieţii fumători ştiu cât au suferit din cauza acestei patimi. Pentru ei, închisoarea a fost mult mai grea decât pentru nefumători 3 . O altă încercare ce a măcinat din temelii viata deţinuţilor a fost foamea; foame redată cu autenticitate în poeziile lui Radu Gyr si Nichifor Crainic; foamea cronică, insuportabilă, care a umilit, a degradat si a pus în situaţii de compătimit pe mulţi dintre deţinuţii incapabili să suporte ceva ce depăşea limitele răbdării. Cum era posibil ca, timp de 16 ani, să te roadă acest vierme neadormit, să nu te saturi niciodată si nici măcar să-ti potoleşti, cât de cât, foamea? Câtă voinţă, câtă răbdare, câtă înfrânare, le-a trebuit acestor deţinuţi, ca să supravieţuiască? Doamne! N-a fost o lună-două, un an-doi, ci 16 ani! Ca fost student la medicină, cunoscând fiziologia si biochimia normală a omului, m-am întrebat întotdeauna care este limita de rezistentă a omului la foame. Şi mărturisesc că n-am găsit răspunsul. As pune întrebarea si specialiştilor: este oare posibil ca timp de 16 ani, în interval de 24 de ore, masa să nu varieze decât între 600 si 900 de calorii (în ultimii doi ani ajunsese înjur de 1000 de calorii), iar în condiţiile de pedeapsă, în jur de câteva sute? Cât priveşte valoarea nutritivă - hrana fiind alcătuită numai din deşeuri, ce nu se vindeau la aprozarele socialiste - comuniştii £1) găsit de cuviinţă ca ea să fie cum a fost... Mâncarea era constituită din arpacas, orz decorticat, rar fasole, varză, dovleci, gulii, cartofi, care nu se vindeau, si napi porceşti. Iar 3 Dc unde se vede limpede că nu există patimi neînsemnate. Orice patimă e pierzătoare de suflet, pentru că robeşte conştiinţa, desfiinţează libertatea omului si îl împinge la fapte necugetate. A muri pentru un chiştoc de ţigară e nu numai o prostie, ci un păcat de neiertat. Acolo unde nu poate birui prin mari încercări si chinuri, satana învinge prin „micile’' noastre patimi (n. ed.). 36 Dumitru Bordeianu carnea - resturi nevandabile: copite, bojoci, buze, pielite si capete de animale care, în ţările capitaliste nu s-ar fi dat nici măcar câinilor. Şi toate acestea erau în bună parte alterate. îmi aduc aminte de un fapt pe care nu-1 voi uita toată viata mea. Eram în curtea închisorii la Gherla, nu departe de bucătărie, când am văzut cum deţinuţii de drept comun scoteau din beciul secţiei a Il-a capete de bovine intrate în putrefacţie. Cu un băt lung introdus prin teste, ca să fie tinute la distantă, - atât era de insuportabil mirosul - cărăuşii fugeau cât îi ţineau picioarele până la bucătărie. Aici le azvârleau într-un butoi cu apă, unde erau spălate si puse în cazane, pentru hrana deţinuţilor politici. Cei de drept comun aveau un alt meniu. Din cauza acestor deşeuri mulţi deţinuţi s-au îmbolnăvit de ficat, de rinichi si de stomac, în special cei în vârstă si cei care în libertate avuseseră un regim alimentar mai deosebit. Ce elemente nutritive puteau conţine aceste alimente? Şi totuşi deţinuţii politici au trăit cu asa ceva. îmi mai vine în minte acum si un alt caz, în care foamea a reuşit să-l degradeze pe om până la starea de animal. Un fost moşier de origine greacă, pe nume Pană, în vârstă de 75 de ani si peste 1,80 m înălţime, care în libertate avusese o burtă mare, ajunsese acolo, din cauza slăbirii, să-si formeze pe pântece patru sorturi de piele. L-am văzut la baie, dezbrăcat; arăta hidos. O dată, fiind scos cu alţi deţinuţi în vârstă la bucătărie, să cureţe de bălegar burţi de vacă alterate, a luat o fâşie si a ascuns-o sub un sort al burţii lui, ca s- o ducă si s-o mănânce în cameră. A fost văzut de un alt detinut, care din invidie l-a „turnat” la miliţianul de pază si la control i s-a descoperit alimentul cu pricina. Cât s-a rugat bietul om de miliţian să-l lase să o mănânce, asa alterată cum era, cu bălegar cu tot. Miliţianul însă l-a bătut peste cap cu bucata de burtă până l-a umplut de sânge. La Suceava, ancheta nu se făcea ziua, ca să nu se audă de afară vaietele de durere. Se făcea numai noaptea, de cum se însera si până la ziuă. în cinci luni, cât am fost anchetat, cei doi călăi care m-au torturat miroseau mereu a băutură 4 . 4 Călăii trebuiau drogaţi; alcoolul adoarme conştiinţa, înăbuşă mila si îi dă celui beat puteri drăceşti (n. ed.). Mlaştina disperării 37 Instrumentele de tortură erau: vâna de bou, cravaşa, biciul si ciomagul. Iată preparativele pentru administrarea bătăii celui ales. Acesta era aşezat pe un fel de scrânciob, format din două scânduri; i se legau cu o sfoară mâinile si picioarele, i se introducea pe sub genunchi un ciomag si astfel, imobilizat burduf, era aşezat pe două scaune; ciomagul sprijinit pe ele, forma axul de învârtire. Astfel că, pe rând, o dată tălpile, o dată fesele ajungeau sus, în poziţia de lovire. Deţinutul nu putea face nici o mişcare, iar călăul putea să-l bată în orice poziţie, fără să întâmpine vreo rezistentă. Cei doi bătăuşi se aruncau asupra victimei cu o furie demonică. La începutul anchetelor băteau pe fesă si pe spatele gol, apoi din cauza rănilor pricinuite de lovituri, s-au gândit să-i acopere victimei spatele si fesele cu un şervet ud, ca să-l poată bate la intervale de timp destul de scurte. Bătaia la tălpi îti distrugea pingelele de la încălţăminte după numai câteva şedinţe. De aceea te încăltau cu nişte saboţi cu talpă de lemn, care erau mai rezistenţi la bătaie. Acest sistem călăii îl denumeau „moriscă” sau „scrânciob” pentru că, prin învârtire, veneai în cele două poziţii: „tălpi” sau „fese”. Cel mai greu de suportat era bătaia la tălpi cu ciomagul, căci simţeai lovitura nu în tălpi, ci în ceafă. La fese băteau cu vâna de bou. Alt supliciu folosea un fel de masă, numită „pat”, de lungimea staturii unui om, prevăzută cu belciuge la cap si la picioare. Spatele, de la ceafa la tălpi, rămânea liber, ca să poată fi lovit cu cravaşa, biciul sau vâna de bou. Acest „pat” era fixat în cuie pe două capre de lemn, care rămâneau imobile în timpul bătăii. Cel mai greu de suportat era biciul cu curele subţiri, ca o coadă de cal. Mai lipseau bilele de plumb colţuroase. De obicei această tortură era atât de sălbatică, încât cel supus chinului cădea în nesimţire. Pentru a-si reveni, era stropit cu apă, după care se îmbrăca si, sprijinit de un gardian, era readus în celulă. După o astfel de şedinţă victima era lăsată în celulă câteva zile, unde camarazii îl oblojeau, spălându-i rănile si aplicându-i comprese cu apă rece. îl îmbărbătau si-i susţineau moralul ca să poată rezista, ştiind că va fi dus din nou la schingiuire. După câteva zile erai luat, tot noaptea, si dus într-o celulă în 38 Dumitru Bordeianu aceeaşi secţie, prevăzută cu mese, scaune, cerneală si hârtie, ca să scrii tot ce ştiai. Bătăuşul avea o notă de la comisarul-sef, despre ceea ce trebuia să declari. Deţinutul era apoi lăsat din nou câteva zile, si după aceea dus iarăşi în celula destinată scrisului. Acum i se înmâna fiţuica, pe care era scris ce trebuia să declare. 11 lăsau acolo toată noaptea, timp suficient să mediteze si să decidă singur ce putea să spună din cele cerute. De multe ori această metodă îl punea în încurcătură si trebuia să fie foarte atent. Spre ziuă era readus în celulă, bucuros că nu mai trecuse prin „moriscă” sau „pat”. în schimb, începeau să-l frământe probleme de conştiinţă în legătură cu cele declarate în acea noapte. După alte câteva zile, era dus din nou în celulele de tortură, unde şedinţele se repetau aidoma. îi aplicau şedinţele cu „morisca” sau „patul”, rareori amândouă. Totul era reluat, de cele mai multe ori: când în celula de tortură, când în cea de scris, până când se termina ancheta. în cazul meu, aceasta s-a terminat la începutul anului 1949. Tortura era executată de către indivizi care nu aveau nimic comun cu conştiinţa si credinţa. Supliciul era echivalent în gravitate cu poziţia avută în Mişcare, cu cantitatea si calitatea celor imaginate a fi cunoscute de victimă, depinzând si de rezistenta sa fizică. Noaptea târziu s-a tras zăvorul celulei si un paznic cu o hârtie în mână mi-a pronunţat numele. Am avut o tresărire si o strângere de inimă. Mi-am zis: iată, a venit ceasul să vezi cine eşti, ce poţi, de ce eşti în stare si dacă ce ai gândit si exprimat merită supliciul la care urmează să fii supus. Numai încercarea te pune în situaţia de a te cunoaşte. După ce m-am îmbrăcat, am întrebat paznicul dacă voi mai reveni în aceeaşi celulă. Toţi cei din celulă s-au trezit, mi-au strâns mâna si mi-au urat să fiu tare. Cum paznicul nu mă grăbea, m-am uitat o clipă la fetele lor si am observat pe ele un sentiment de compătimire. Paznicul mi-a răspuns că, de revenit, voi reveni în celulă, dar în altă stare. Cei din celulă au tresărit la gândul a ceea ce mă aştepta. Am fost scos din celulă si, până să ajung la subsol, trecând pe la secţia de la parter, unde se făceau anchetele, paznicul, care nu era încă îndoctrinat, mi-a zis ironic: „Nu-ti mai dau la c..., că-i rană, te altoiesc la spate”. Mlaştina disperării 39 Şi a început hora. Unul cu cravaşa si altul cu biciul. Dacă loviturile cu cravaşa mai erau suportabile, cele cu biciul produceau nişte usturimi, de parcă-mi prăjeau jumări pe creier. Nu mai ştiu cât au lovit, ştiu însă că am leşinat. M-au stropit apoi cu apă, si m-au lăsat puţin, după care unul dintre ei mi-a spus: „îmbracă-te, banditule!”. Mi-am luat cămaşa, apoi pantalonii dar, când să încalt pantofii, nu m-am putut apleca, parcă-mi plesnea pielea de pe spate, asa că m-am străduit să-i încalt din poziţia ridicat. Unul dintre călăi a ieşit puţin afară; celălalt m-a întrebat sarcastic, stergându-si fata de sudoare: „Cum a fost, banditule, duşman al clasei muncitoare?” Nu ştiu dacă în acel moment îi uram sau îi dispreţuiam si dacă având posibilitatea să mă răzbun pe loc as fi facut-o sau nu. După puţin timp usa s-a deschis si gardianul m-a măsurat din cap până-n picioare, în timp ce călăul i-a spus să mă ducă de unde m- a adus. Mă sprijineam de paznic, pentru că mă usturau tălpile, parcă le puneam pe jar. Când am ajuns la subsol, unde era celula mea, paznicul, fiind sigur că nu-1 auzea si nu-1 vedea cineva, mi-a spus încet: „Ţi-am spus eu, domnule, că aici e iadul pe pământ! Ce ati făcut, de vă omoară în halul acesta?” M-am uitat la el, dar nu i-am răspuns. Ce puteam să-i răspund, în acea clipă? Abia aşteptam să ajung în celulă. Mă usturau tălpile si pielea de pe fese si spate, atât de rău, încât cu fiecare pas simţeam că îmi crapă pielea. Ajuns în celulă, parcă văd si acum pe fata camarazilor mei, durerea si compătimirea, de parcă ei ar fi fost în locul meu. Nu¬ mi dădeam seama cum arătam la fată. în închisoare nu era nici o oglindă. S-au ridicat toti pe prici - afară de Popa Ţanu - iar eu m-am întins pe burtă, căci numai asa puteam sta; durerile le simţeam aproape peste tot. Camarazii mei de celulă m-au dezbrăcat, eu nemaifiind capabil de nici o mişcare. Corpul îmi ardea ca focul. Un camarad a exclamat privind rănile mele: „Aoleu, frate, e groaznic!” Le-am cerut să-mi pună ceva ud pe răni. Nu-mi mai era nici foame, nici sete, si nici nu mai eram în stare să gândesc. îmi amintesc doar că spre seară le-am cerut apă să beau. După ce s-a făcut ziuă, plantonul de drept comun de pe culoar a deschis usa sub pretext că voia să ia tineta de apă si ne-a comunicat foarte speriat: „Pe unul dintre ai dumneavoastră, atâta l-au bătut de o 40 Dumitru Bordeianu lună încoace si n-au scos nimic de la el, încât acum ăştia l-au băgat la etuva care se vede de pe geamul din această celulă”. în momentul când am auzit de la planton numele victimei, pe care cei din celulă nu o cunoşteau, parcă cineva mi-a înfipt un cutit în inimă si, fără să- mi dau seama, am strigat: Gioga! Gioga Parizianu Gheorghe, zis Gioga, era un aromân din Bulgaria, venit cu familia în tară după cedarea Cadrilaterului. Am fost colegi de an la Facultatea de Medicină din laşi, unde mi l-a prezentat Moisiu. Atunci l-am cunoscut bine si am lucrat cu el, până la arestarea lui, la 15 mai 1948. îl iubeam si aveam toată admiraţia pentru curajul, puterea lui de sacrificiu, precum si pentru felul de a se ataşa de camarazii lui. Era numit „omul de granit”. Aflasem că fusese arestat la 15 mai, si aveam toată convingerea că de la Gioga nici un anchetator nu va scoate nimic. Şi intr-adevăr, de când fusese arestat si până la începutul lui iulie, bătăuşii n-au putut scoate nimic de la el. Tot corpul lui, din cap până în tălpi, era numai o rană. în ziua când am aflat despre el, călăii îl băgaseră în etuvă la temperatură ridicată 5 , doar-doar vor reuşi să-l facă să vorbească. Nu mai ştiu cum a scăpat din etuvă, ştiu doar că a fost condamnat pe declaraţiile altora. Poate de la cei cu care avusese nişte misiuni în munţi sau din altă parte, anchetatorii obţinuseră declaraţii ca să-l poată condamna; în nici un caz din spusele lui proprii. Cât priveşte activitatea lui de la Medicină, se pare că nu i-a interesat prea mult pe anchetatori, dovadă că eu nu am avut nici o confruntare cu el, cu toate că activasem împreună. Am relatat cazul lui Gioga pentru că, într-o altă împrejurare, 1- am întâlnit la Piteşti. Bătaia pe care am îndurat-o eu la 1 iulie era un procedeu curent, aplicat tuturor anchetaţilor la prima întâlnire cu bătăuşii. Aceştia întrebuinţau toate metodele de bătaie de care dispuneau, ca ^ Ca si în antichitate, începând cu cei trei tineri din Babilon, ultima tortură aplicată a fost cea a focului, a arderii de viu (n. ed.). □ Mlaştina disperării 41 să-l impresioneze pe cel anchetat, să-l determine să declare tot ceea ce ştie. Metoda era concepută mai de sus, bătăuşii nu aveau decât misiunea să o aplice pe parcursul anchetelor. Duritatea ei, cum am mai spus, era în funcţie de poziţia avută în organizaţie de către cel anchetat. * După cele întâmplate, camarazii mei mi-au pus comprese pe răni, iar eu am avut timp să-mi fac un plan despre ceea ce să declar si ce să nu declar. La câteva zile, la aceeaşi oră din noapte, acelaşi gardian cu fiţuica în mână, strigă numele meu si mă invită să ies din celulă. Abia a tras zăvorul si a încuiat usa, că se si apropie de mine si îmi şopteşte: „Cum te mai simţi, domnule? în noaptea asta, ăştia iar te omoară în bătăi”. Mă uit la el, dau din cap, confirmându-i teama. Odată ajunşi pe secţia de anchetă, spre surprinderea mea, nu mă mai duce în celula în care am fost torturat, ci într-o celulă cu mese, scaune, hârtie si cerneală de scris. N-am aşteptat mult, că se trage zăvorul, se deschide usa si în clipa următoare, intră Blehan, cu miros de băutură după el. După întrebarea clasică: „Cum te simţi, banditule?”, la care nu-i răspund, îmi spune să iau loc la masă, să iau hârtie si cerneală si să scriu tot ce ştiu, azvârlindu-mi iar, înainte de a părăsi celula si a închide usa, calificativul obişnuit: banditule! Rămas singur în celulă, am luat o coală de hârtie si am încercat să notez ceea ce voi declara. Am început prin a scrie câteva date biografice, apoi, în mare, am schitat motivul pentru care credeam eu că mă arestaseră, aceeaşi declaraţie ca la Galata. Cum stăteam si aşteptam să vină Blehan si să vadă minimul ce scrisesem, mă vedeam deja dus în cealaltă celulă, unde aveam de înfruntat „morisca” si „patul”. Timpul trecea, dar Blehan nu mai venea; aveam impresia că fusesem uitat. Neavând ce face, mă apropii de usă si lipesc urechea, să ascult ce se petrece în secţie. Era linişte. Aşteptarea mă neliniştea, dar credeam că în noaptea asta nu se va mai bate. Am început să mă plimb pe spaţiul rămas liber când, pe neaşteptate, aud cum se trage zăvorul si se deschide usa. în prag apăru Blehan. „Banditule! Ai declarat totul?” mă întâmpină el cu expresia passe-partout, la care i- am răspuns foarte politicos: „Da, domnule anchetator!” Fără a privi hârtia de pe masă, a chemat paznicul care mă 42 Dumitru Bordeianu adusese si m-a dat în primire. Gardianul, observând că nu am fost bătut, cu un aer mai prietenos mi-a zis: „în noaptea asta ati scăpat de bătaie, domnule”. „Da, domnule” a fost răspunsul meu, si am intrat în celulă. Cum lampa era aprinsă, la zgomotul făcut de zăvor, camarazii mei s-au deşteptat. Era aproape de ziuă. îmi făceau semne, din care înţelegeam că voiau să ştie dacă s-a întâmplat ceva. Le-am făcut si eu semne, să-i liniştesc, că nu s-a întâmplat nimic. Pe fetele lor am citit atunci bucuria că în noaptea aceea scăpasem nebătut. M-am întins apoi pe prici si am adormit. M-am trezit târziu. Menţionez că la Suceava, cât au durat anchetele, nu erau restricţii privind întinsul pe prici si dormitul în timpul zilei. Probabil că această dispoziţie venea de sus, pentru că pe durata anchetelor - când nu puteai sta pe şezut - era permis să stai întins. Cum m-am trezit, a trebuit să povestesc camarazilor mei cum a decurs ancheta. Cei cu care eram în celulă, în afară de Popa Ţanu, au fost toti crunt torturati, după aceleaşi metode. Camarazii muncitori au fost atât de sălbatic chinuiţi, încât unii au fost ucişi în timpul anchetelor, iar alţii au înnebunit, foarte putini scăpând cu viată. La anchete, dar mai ales la demascări, atât anchetatorii cât si ofiţerii politici li se adresau cu ameninţarea: „Voi, bandiţilor, sunteti cei mai mari duşmani ai clasei muncitoare, pe voi o să vă stârpim până la unul”. Aceşti viteji n-au acceptat să li se pună cizma pe grumaz, zăbala în gură si ochelarii la ochi pentru a fi folosiţi de comunişti împotriva fraţilor lor. După câteva zile, la aceeaşi oră din noapte, acelaşi gardian m- a condus din nou în celula unde făcusem declaraţia scrisă. Aici mă aştepta Blehan care, cu un rânjet de animal de pradă, mi s-a adresat cu limbajul obişnuit: „Banditule! lată hârtie si cerneală, să scrii tot ce ştii”. Şi a plecat trântind usa. Rămas singur, parcă eram năuc, zicându-mi că ori eu sunt prea naiv ca să cred că-1 voi putea duce de nas, ori ei sunt tâmpiti. Era o încercare pe care bătăuşii voiau s-o facă si care putea să mă coste scump. Eram pus în fata unei dileme: declar sau nu declar tot ce ştiam? M-am hotărât să dau aceeaşi declaraţie pe care o dădusem prima dată. Şi, cum după aprecierile mele, îmi mai rămăsese timp Mlaştina disperării 43 înainte ca Blehan să apară, m-am apropiat de usă, am lipit urechea si ... ceea ce am auzit în acea noapte pe secţia de anchetă îmi sună si azi în urechi, ca un ecou ce venea dintr-o lume unde geamătul, durerea si suferinţa nu mai aveau hotar. Ce m-a îngrozit atunci mai mult au fost strigătele si vaietele fetelor care erau anchetate. Parcă vedeam în fata mea pe mama si sora mea schingiuite, fără ca eu să le pot veni în ajutor. Aceste strigăte si vaiete îmi bubuiau în creier iar inima îmi era atât de zdrobită, încât nu mai ştiam unde mă aflu. Chinul si vaietele acelor suflete curate, nevinovate, îmi provocau o astfel de durere, că-mi venea să urlu, conştient fiind că nu puteam în nici un fel să le fiu de ajutor. Ce noapte îngrozitoare! Aceste strigăte de durere se îngânau cu alte vaiete de supliciu, venite de la bărbaţi, care în chinul lor li se adresau mamelor, cu strigătul disperat: „Mamă! De ce m-ai mai făcut!?” M-am desprins de usă, m-am retras în fundul celulei si mi-am astupat urechile, că nu mai puteam suporta. In clipa aceea mi-au revenit în minte cuvintele gardianului care mă ducea la anchetă: „Aici e, într-adevăr, iadul pe pământ”. Spre ziuă, se deschise usa si apăru Blehan, asudat si congestionat la fată, si cu un glas răguşit îmi aruncă ameninţarea: „Acum, banditule, cred că ai declarat tot. Ai auzit ce se petrece în celule? Vă omorâm pe toti!”. Stăpânindu-mi starea de nervi, i-am răspuns calm: „Da, domnule anchetator!” Peste puţin timp a venit paznicul să mă ducă în celula mea. Pe parcurs n-a uitat să mă felicite că nu mi se întâmplase nimic în noaptea aceea, afirmând că toti anchetatorii au înnebunit. Când am ajuns în celulă, spre ziuă, camarazii mei erau toti treji si surprinşi agreabil că n-am îmbrăţişat „morisca” si „patul”. Mi-am exprimat teama, fiind convins că anchetatorii aveau totuşi un plan, că ştiau unele lucruri despre mine, dar că mă lăsau să vadă până unde cred eu că-i pot înşela. In zilele următoare, au fost crunt bătuti doi camarazi din celula noastră: Nicolae Cojocaru si Calistru Mircea. Când am văzut halul în care au fost aduşi, mi-am zis că rândul meu nu va întârzia. Intr-adevăr, după câteva zile, acelaşi gardian a venit să mă ducă în camera de tortură. Aici mă aşteptau deja Blehan si Danielevici, cu nişte fete buhăite si congestionate, mirosind a băutură 44 Dumitru Bordeianu de-ti lua respiraţia. Blehan s-a repezit la mine, m-a luat de gât si scrâşnind din dinţi, a început litania cunoscută: „Până când, banditule, crezi tu că o să ne duci, crezi tu că noi suntem prosti? Nu, banditule, noi nu suntem prosti si o să-ti arătăm imediat că puterea este în mâna noastră”. Aşteptam cu înfrigurare urmarea. Şi a fost o poruncă scurtă: „îmbrăţişează patul”. M-am întins pe „pat”, unde am fost legat de mâini si de picioare. în timp ce-si suflecau mânecile, îmi pregăteau moralul, pentru tortura promisă: „Ai să vezi tu, banditule, cât suntem noi de destepti”. în momentul următor, un răpăit de bici si de vână de bou a umplut celula. Nu puteam striga, pentru că mi-au astupat gura cu proprii ciorapi. Strângeam doar din dinţi si măsele, neputând să urlu. Nu ştiu cât a durat operaţia, dar îmi amintesc că n-am leşinat. După un timp, călăii au plecat spre alte celule, cu alte victime, ca si mine. Cearceaful ud pus pe spate era ca un balsam pe rănile deschise. Revenind bătăuşii, s-au consultat între ei si au decis să nu continue bătaia, pentru că rănile vechi se deschiseseră din nou. M-au dezlegat, ţinând să-mi amintească, cu multă convingere, că de acum voi declara totul. Gardianul chemat să mă aducă în celula mea, văzând în ce stare mă găseam, n-a îndrăznit să-mi mai pună vreo întrebare, multumindu-se să mă conducă de unde mă luase. Când m-au văzut camarazii mei, nu si-au putut stăpâni lacrimile, atât erau de impresionaţi. După câteva zile, am fost dus iar în celula de scris si Blehan mi-a ordonat să scriu tot, că ştiu si ei tot ce ştiam eu. După plecarea lui, am început să mă întreb dacă ei ştiu într- adevăr ceva despre mine. De un lucru nu mă îndoiam: că anchetatorii de la Fălticeni, care erau la Suceava pentru anchetarea arestaţilor din judeţul Baia, si care mă căutaseră la 15 mai la părinţii mei, aveau cazierul meu politic, făcut în timpul lui Antonescu. Fapt confirmat de altfel si de fratele meu Vasile care era jandarm. între 1941 si 1945 fusesem dat în urmărire prin posturile de jandarmi, fiind considerat un legionar periculos. în fata acestei evidente, acum nu mai puteam să neg că eram legionar. Şi m-am decis să recunosc că am fost legionar atât timp cât legionarii au fost la putere, pentru că Statul însusi se intitula „Stat National Legionar”, iar eu nu eram decât un cetăţean al Statului. După căderea legionarilor, n-am mai avut nici o Mlaştina disperării 45 legătură cu Mişcarea Legionară. îmi făceam socoteala că această declaraţie îi va satisface. Mai credeam însă că ei ştiau mai mult despre mine, dar mă lăsau să vadă cât voi putea rezista. Am declarat deci, că am fost legionar numai în 1940, toamna, în legalitate. Când a venit Blehan să vadă declaraţia, a citit-o si apoi mi s-a adresat ca de obicei: „Vezi banditule, că ai fost legionar? Nu era mai bine să o declari fără ‘moriscă’ si ‘pat’? Vezi să nu mai faci astfel de greşeli, pentru că o să te coste scump!” în urma acestei afirmaţia a lui Blehan mi-am dat seama că bătăuşii mai ştiau si altceva despre mine. Totuşi atunci am fost condus de gardian la celulă, unde mă aşteptau camarazii. S-au bucurat că nu fusesem bătut, dar au observat pe fata mea o expresie bizară, semn pentru ei că se mai întâmplase si altceva. Confruntarea cu Moisiu în noaptea dinaintea confruntării cu Moisiu am avut un vis urât. îl vedeam pe Moisiu plin de sânge, desfigurat si privindu-mă cu multă ură. Nu cred în vise dar, a doua zi înainte de prânz, usa celulei s-a deschis si un gardian pe care nu-1 mai văzusem, însotit de gardianul cunoscut, mi-a citit numele si m-a invitat să-l urmez. Când am ajuns în secţia de anchetă, mi-am dat seama că nu mă duceau unde mai fusesem. Ne-am oprit în fata unei celule, pe usa căreia, pe un carton, era scris: „Birou de anchetă Nr. 2”. Am fost introdus si, spre surprinderea mea, l-am văzut pe Moisiu, singur. Era tuns si cu o fată care mă înspăimânta. S-a uitat la mine si eu la el fără să schiţăm nici un gest. Peste puţin timp intră apoi si comisarul-sef, care coordona anchetele camarazilor cu care fusesem coleg. M-a privit mirat si m-a întrebat dacă eu sunt Bordeianu, student la Facultatea de Medicină din laşi. La răspunsul meu afirmativ, mă întrebă dacă-1 cunosc pe Moisiu, arătând spre şeful meu pe Facultate, l-am răspuns că nu-1 cunosc. A pus aceeaşi întrebare si lui Moisiu. Acelaşi răspuns negativ si din partea lui. în concluzie, comisarul-sef, ca un avertisment, ne zice: „Poate 46 Dumitru Bordeianu o să vă cunoaşteţi!” Cu aceasta, am fost readus în celulă, îngrozit de ceea ce văzusem pe chipul lui Moisiu. Când l-am văzut, am fost convins că atât el, cât si camarazii de la facultate nu vorbiseră nimic despre mine. In momentul când am avut confruntarea cu Moisiu, acesta nu ştia că losub Mihai si Ion Lunguleac, doi colegi de liceu si de facultate, erau arestaţi si că declaraseră anumite lucruri despre noi. Am mai aflat de la Moisiu că, după confruntarea noastră, el a fost atât de crunt bătut, încît multe zile după aceea nu mai putuse să se mişte. A doua zi după confruntare am fost scos din celulă după acelaşi ritual si dus la camera de tortură. Aici l-am găsit numai pe Blehan, care m-a luat imediat în primire. „Măi, banditule, nu-1 cunoşti pe Moisiu, şeful tău de la Medicină?” Cu un calm abia retinut, i-am răspuns că n-am avut nici un sef, iar de numele de Moisiu n-am auzit niciodată. „Pentru că nu-1 cunoşti, descaltă pantofii, dă-ti jos cămaşa si pantalonii si vino încoace”. M-a legat după ritual, aşezat pe „moriscă”, mi-a pus sabotii în picioare si a început să mă lovească la tălpi cu ciomagul, tortură pe care o suportam cu atât mai greu cu cât loviturile se repetau în ceafă, de parcă îmi bătea cineva cuie în creier. După „moriscă”, a urmat „patul”, unde mi-a aplicat tortura la fese cu vâna de bou. Nu m-a lăsat decât atunci când n-am mai mişcat. încet, am reuşit să mă îmbrac si să-mi iau pantofii în mână, căci nu era chip să-i încalt; mă dureau tălpile de parcă as fi călcat pe jar. Gardianul a venit să mă ia. în drum spre celulă, văzând în ce hal eram, mi-a şoptit, oarecum tulburat: „Domnule, declară si dumneata ceva, că ăştia te omoară. Au mai fost cazuri când i-au dus la politie în oraş si nu s-au mai întors”. M-am uitat la el întrebător si am ridicat din umeri înainte de a intra în celulă, unde durerile si usturimea tălpilor si feselor mă făceau aproape să urlu. Acolo mă aştepta o surpriză. Nicolae Coj ocara si diaconul Eftimie erau întinşi pe prici, iar ceilalţi camarazi le puneau comprese reci. Cum m-au văzut camarazii, m-au luat în braţe si m-au aşezat alături de cei doi chinuiţi. L-am rugat pe Calistru să-mi pună si mie ceva ud pe tălpi si fese. După câteva zile, când mă mai refăcusem puţin, am fost condus în biroul comisarului-sef, unde l-am regăsit pe Moisiu Mlaştina disperării 47 desfigurat, sprijinindu-se cu umărul de perete. S-a uitat la mine cu atâta durere, încât am simtit că fusese bătut pentru fiecare student de la Medicină în parte. Uitându-mă asa la el, îl aud cum îmi şopteşte cu glasul aproape stins de parcă era în pragul morţii: „Camarade, de astăzi te descurci cum vei sti, eu nu-ti mai sunt sef'. Am trăit atunci clipa unei dezamăgiri atât de mari, de parcă mă vedeam aruncat în haos. Clipa despărţirii, poate pentru totdeauna, de şefii si camarazii mei. Nu înţelegeam deloc ce se petrecea în sufletul acelui om. Oare nu a mai putut suporta bătaia sau o făcuse doar de formă ca să audă comisarul-sef de după usă, ori să mă încerce. O avalanşă de întrebări se prăvălea peste mine. Nu mai eram în stare să gândesc. în acel moment intră comisarul-sef, se uită la mine si-mi puse întrebarea: „Nu-1 cunoşti pe Moisiu?” I-am răspuns: „Nu-1 cunosc, domnule comisar!” După răspunsul meu, i-a ordonat lui Moisiu să se dezbrace, la pielea goală. Când l-am văzut pe Moisiu dezbrăcat si ce avea pe corp, pentru moment mi-am pierdut cunoştinţa, văzând negru înaintea ochilor. Nu mai văzusem în viata mea asa ceva, nici măcar în anchetele cele mai sălbatice. Tot trupul lui, din cap si până în tălpi, era o rană mare care supura. O durere de nedescris mi-a umplut sufletul, de parcă nu era fibră din corpul si din sufletul meu care să nu mă doară. Cine n-a trăit durerea, suferinţa, peste limitele imaginabile, nu va putea niciodată înţelege acest fenomen. Am fost si eu bătut crunt, dar ceea ce am văzut pe corpul lui Moisiu m-a topit. Comisarul i-a făcut semn lui Moisiu să se îmbrace, în timp ce i se adresa: „Spune-i dobitocului acestuia să recunoască, că-1 omor! losub si Lunguleac au declarat tot”. La acest „sfat”, Moisiu a răspuns scurt: „îl priveşte!”. Comisarul, cu un ton enervat: „Păi, dă-i dezlegare, ca să ştie omul ce face, că asa e la voi”. Moisiu n-a mai răspuns. M-am mai uitat o dată la el si iar mi-au dat lacrimile. Comisarul m-a apostrofat cu cea mai stupidă ironie: „îti plângi şeful sau pe tine?” la care nu am mai răspuns. Când auzisem numele celor doi, mi se tăiase răsuflarea. Abia atunci s-a făcut lumină în mintea mea. Nu fusese Moisiu cel care vorbise, căci nu-1 cunoscuse pe Lunguleac sau pe ceilalţi camarazi, ci numai cei doi spuseseră tot. Am fost apoi readus în celulă. 48 Dumitru Bordeianu Mihai Iosub si Ion Lunguleac Cei doi erau colegi de-ai mei, de liceu si de facultate. Prin martie 1948 Iosub, care era legionar în cadrul Facultăţii de Medicină, a făcut imprudenta (fără să mă anunţe, cum era obiceiul) să divulge prietenului său Lunguleac anumite secrete. Motivul pentru care Iosub avea încredere în Lunguleac era faptul că acesta, originar din Storojinet (în Bucovina de Nord, luată de ruşi) îsi văzuse mama si pe cei trei fraţi deportaţi în Siberia în toamna lui 1940, unde au si murit. Datorită acestei drame, Iosub se credea îndreptăţit să-i destăinuie că el este legionar, că activează ca atare în cadrul Facultăţii de Medicină din anul 1946, că şeful unităţii anilor 1 si 11 as fi fost eu, de asemenea că mai erau si alţi studenţi legionari si că şeful studenţilor medicinisti legionari era un student din anul VI, pe nume Moisiu Dumitru. A doua greşeală a lui Iosub a fost că a făcut imprudenta să fugă din Iaşi, după arestarea mea, în plină sesiune de examene; si a treia, că l-a luat pe Lunguleac cu el, în satul natal. La acea dată politia îi controla pe la facultăţile din Iaşi si prin cămine pe studenţii înscrişi la examene si prezenta acestora la ele. La un astfel de control făcut la căminul studenţilor medicinisti, politia a aflat de la colegii noştri că Iosub si Lunguleac nu numai că nu s-au prezentat la examenul care avusese loc cu câteva zile mei înainte, dar chiar au plecat din cămin si n-au trecut nici pe la cantină. Cum era uşor de aflat adresa lui Iosub de la secretariatul facultăţii, a fost anunţată politia din Fălticeni, care a făcut într-o noapte o percheziţie la părinţii lui Iosub. Aici i-a arestat din pat pe cei doi, i-a legat burduf si cu un jeep i-a dus în aceeaşi noapte la Suceava, la numai 50 de kilometri de acel sat. La percheziţie politia a găsit la cei doi legitimaţiile de studenţi ai Facultăţii de Medicină din Iaşi. Până la confruntarea mea cu ei, deci timp de vreo lună, au fost bătuti si torturati crunt. Dacă au declarat ceva, nu au făcut-o din alte motive decât că n-au mai putut suporta chinurile la care fuseseră supusi. După confruntarea mea cu Moisiu, cei doi au fost si ei confruntaţi cu el. Lunguleac, pe bună dreptate, a declarat că nu-1 cunoştea. Iosub, la rândul lui, nu a recunoscut că era legionar sau că-1 cunoştea pe Moisiu. Mlaştina disperării 49 Anchetatorul, versat, după ce Lunguleac fusese bătut de mai multe ori fără să declare nimic, i-a făcut o propunere pe cuvânt de onoare - când se ştia prea bine cât valora onoarea unui comunist - că-1 va lăsa liber dacă va spune tot ce ştia despre colegii lui legionari. Această propunere l-a făcut pe Lunguleac să nu intuiască perfidia comisarului si să-l creadă de bună credinţă, declarând tot ce ştia. Un alt fapt care l-a determinat pe Lunguleac să facă acest pas chiar după anchetă era că suferea de boala lui Basedow. El nu putea suporta foamea. Ca urmare, confruntat cu Iosub, Lunguleac a declarat în fata acestuia tot ce îi spusese acesta. Pentru că nu recunoştea, Iosub a fost torturat încă o săptămână si din nou confruntat cu Lunguleac până când a cedat, declarând totul. Eu, fiind din nou confruntat cu cei doi, n-am recunoscut nimic, si atunci mi s-a aplicat cea mai cruntă „moriscă”. Celula mea se transformase într-o adevărată cameră de spital, cu oameni schilodiţi si atât de slăbiţi, că se citea pe fetele lor că nu mai puteau rezista. Plantoanele de drept comun, îngrozite si ele de ceea ce vedeau în momentul când împărteau masa, confirmau că în întreaga închisoare domnea aceeaşi atmosferă de cruntă schilodire. Intr-o zi, spre sfârşitul lunii septembrie, în jurul orei zece, am fost dus în cabinetul anchetatorului-sef. Eram atât de slăbit fizic si dezorientat de cele întâmplate, încât parcă nu mai aveam puterea să gândesc. Intrat în birou, am fost întâmpinat cu cuvintele:„Măi, banditule! Mori ca un prost, pentru că uite avem aici declaraţiile prin care noi te putem trimite în judecată, să fii condamnat la ani grei de închisoare”. Mi-a dat să citesc toate declaraţiile care mă priveau. A adus apoi pe Iosub si Lunguleac să confirme în fata mea că erau într- adevăr declaraţiile lor. în urma acestor declaraţii si confruntări cu ei m-am decis să recunosc activitatea mea legionară în cadrul Facultăţii de Medicină din Iaşi, precum si că am fost sef de unitate al anilor I si II. înscenarea de „reconstituire” Era pe la începutul lui noiembrie 1948. îmi amintesc bine că încă nu nin s ese la Suceava. Era o zi însorită dar rece când, dimineaţa pe la orele zece, 50 Dumitru Bordeianu directorul închisorii, cu mulţi gardieni după el, a trecut din celulă în celulă, spunând că cine este student sau elev de liceu din laşi, să iasă în curtea închisorii. După aceea, anchetatorii ne-au grupat pe facultăţi. De-o parte, Universitatea cu Facultăţile ei, iar de cealaltă parte Politehnica cu facultăţile ei. Era pentru prima dată de la arestarea mea când am putut să-mi văd camarazii de la facultate. După ce au fost scosi toti studenţii si elevii, am fost îmbarcaţi în camioane militare, acoperite cu prelate si păziţi de soldaţi înarmaţi. Asa am fost conduşi, pe facultăţi, pe un platou în apropierea cetătii Sucevei. Ajunşi aici, s-a format un cordon de soldaţi înarmaţi cu puşti automate în jurul nostru. Spre surprinderea noastră însă, în afară de soldaţi, gardieni, anchetatori si bătăuşi, acolo mai erau si fotografi. Cei care conduceau înscenarea au ales o zi însorită, asemănătoare lunilor mai sau iunie, iarba fiind încă verde. Pentru ca anchetatorii să-si procure piese la dosar, necesare în fata instanţei de judecată, deoarece la arestare nu găsiseră nimic incriminator asupra noastră, au înscenat cea mai monstruoasă minciună: „aspecte din activitatea legionară”, care au fost filmate si fotografiate, pentru a fi ataşate la dosar, ca piese de acuzare. S-a fotografiat o „şedinţă de cuib în cadrul Facultăţii”, noi fiind repartizaţi pe unităti, exact asa cum scria în „Cărticica şefului de Cuib”. Ţinuta noastră vestimentară era civilă. Ne-au poruncit să ne dezbrăcăm. Am rămas numai în cămaşă, cu mânecile suflecate, ca să se vadă că afară e cald si ne-am aşezat pe iarba verde în apropierea unei pădurici. Apoi s-au desfăşurat „şedinţe pe unităti” si „şedinţe pe facultate”, unde a fost fotografiat Moisiu, primind raportul. Au mai fost fotografiate si cărţi de doctrină legionară, aduse bineînţeles de anchetatori si confiscate din timpul lui Antonescu. Aceste cărţi trebuiau să se găsească la şefii de unităti în timpul „şedinţei”. Pentru a dovedi caracterul terorist al legionarilor, au fotografiat si mânuiri de arme militare, aduse de soldaţi, precum si trageri la tintă. S-a mai înscenat si un foc de noapte - cu toate că era ziuă - lângă care se vedeau armele făcute piramidă, ca la instruirea ostaşilor, de unde trebuia să reiasă că legionarii, înarmaţi până în Mlaştina disperării 51 dinţi, reprezentau un mare pericol pentru siguranţa Statului. Dar cea mai sfruntată miselie a fost că cei denunţaţi la anchete, nefiind arestaţi încă, au fost înlocuiţi acolo cu alţi camarazi, care nu aveau nimic de-a face cu unitatea respectivă. Cel mai elocvent exemplu m-au fortat să-l dau eu, pozând pentru fratele meu Ion, cu care mă asemănăm si al cărui nume a fost evocat la anchetă, deşi nu fusese încă arestat. El nu făcea parte din Faculatea de Medicină, ci era student la Politehnică, losub Mihai, Ungureanu Alexe si Climescu, studenţi la Medicină, au pozat pentru alţi studenţi de la Politehnică, încă nearestati si care erau prietenii lor. Acelaşi procedeu a fost folosit si în cazul fetelor. Miselia si minciuna se puteau deduce si din faptul că în aceste fotografii toti aveam părul la fel de scurt, căci fusesem tunsi când fusesem încarceraţi la Suceava. Unii aveau mustată, ca mine care, în libertate, nu purtasem niciodată mustată. Unul singur purta, Costică Stamate. îmi amintesc bine că, pentru înscenare, şeful Centrului Studenţesc Legionar (CSL), Nicolae Simionescu, s-a consultat cu Bogdanovici, şeful Universităţii, cu Moisiu si Costică Butan, şeful Politehnicii, fiindcă, cu voia sau fără voia noastră, anchetatorii ar fi făcut acelaşi lucru 6 . Calculul nu a ieşit precum fusese prevăzut, deoarece procesele celor din închisoarea Suceava s-au judecat în alte circumstanţe, pe care le voi relata la capitolul despre procese si complete de judecată. După această mascaradă am fost din nou îmbarcaţi în camioane, însoţiţi de inseparabilii soldaţi înarmaţi si readuşi în celulele noastre, unde au avut loc discuţii, cu păreri si previziuni diferite. Anchetele au continuat si ele cu torturi de aceeaşi intensitate până spre sfârşitul lunii decembrie. Atmosfera de după înscenări După această înscenare, deţinuţii erau într-o stare de plâns, fără asistentă medicală si cu un regim alimentar care-i adusese într-o stare încât abia se mai puteau tine pe picioare. Cea mai cruntă 6 „La vremea aceea va împărăti minciuna, care este Antihrist” (Sfântul Nil Athonitul) (n. ed.). □ 52 Dumitru Bordeianu suferinţă si cel mai greu de suportat a fost foamea, care, începând cu această dată ne va măcina în mulţii ani de închisoare. Fiecare a îndurat-o în funcţie de tipul constituţional si de voinţa si stăpânirea de sine pe care le avea. Din cauza acestei suferinţe aproape de nesuportat, unii - putini la număr - au cedat la anchete, iar alţii au făcut fel de fel de compromisuri. Pe vremea aceea, în Moldova se mai resimţea încă lipsa de alimente, după cei trei ani consecutivi de secetă, 1945-1947. Nu voi uita niciodată că de Sfântul Dumitru (26 octombrie), aniversarea numelui meu, după masă, colega mea de an, deţinută pe secţia de femei, fiind la plimbare - numai fetele aveau dreptul la zece minute de plimbare - s-a apropiat de geamul cu gratii si mi-a aruncat o pâine mare de 1 kilogram, urându-mi în şoaptă: „La mulţi ani!” Gardianul care le păzea nu a observat-o, însă un soldat din tumul de veghe a văzut-o si a denuntat-o. A fost uşor de recunoscut pentru că dintre toate fetele, numai una singură purta coade. Drept pedeapsă, fiind dusă la anchetă, a luat o bătaie pe care cred că n-a uitat-o nici până în ziua de azi. în plus, timp de o lună de zile nu a mai avut voie să iasă la plimbare sau să cumpere pâine. îndată ce am primit pâinea, am prevăzut că va veni percheziţia si de acea am împărtit-o repede între noi, înfulecând-o pe nerăsuflate. Popa Ţanu nu a vrut să primească. Când au venit să percheziţioneze, obiectul delict dispăruse deja, iar noi nu am recunoscut nimic. într-o bună zi, pe la sfârşitul lui noiembrie, sunt scos cu Cojocaru ca să ducem fetelor o tinetă cu apă de băut de la fântâna din curtea închisorii. Cu această ocazie, datorită gardianului de pe secţia fetelor, care era mai cumsecade, am putut intra din celulă în celulă cu tinetele, ca să le vedem pe toate. Cu unele dintre ele am putut să vorbim, să schimbăm informaţii, gardianul prefăcându-se că nu vede nimic. Ceea ce însă m-a impresionat în mod deosebit si foarte neplăcut în aceste celule a fost igiena. M-am îngrozit si în acelaşi timp mi-am pus întrebarea: cum vor rezista si cum vor suporta femeile condamnate condiţiile de închisoare? Prin structura lor anatomo-fiziologică ele aveau nevoie de o igienă corporală diferită de a bărbaţilor, majoritatea fiind tinere. Am văzut în aceste celule cârpe improvizate, de diferite mărimi si culori, spălate doar cu apă rece. Probabil că aceste cârpe erau rupte din combinezoanele lor si jena la care fuseseră supuse Mlaştina disperării 53 aceste făpturi atât de gingaşe se citea pe fata lor. Mirosul în celulă era atât de insuportabil, încât nu era de mirare că li permisese o plimbare zilnică de zece minute, timp în care uşile erau lăsate deschise. Era nevoie să li se usuce cârpele si să se aerisească celula. Le-am întâlnit după eliberare pe unele dintre ele. Executaseră 16 ani de detenţie si mi-au mărturisit că femeile au suportat mult mai greu, din acest punct de vedere, condiţiile din închisoare. In tot timpul anchetelor si proceselor nu s-a făcut baie, nu ni s- au spălat rufele si nici nu am primit săpun. Să tragă concluzia ce se cuvine domnişoarele si doamnele din lumea civilizată. Toate femeile arestate din tara noastră sub regimul comunist au fost adevărate eroine. Cinste lor, de-a lungul istoriei! Nu pot încheia acest capitol, fără a spune că au fost si oraşe ca: Bucureşti, Timişoara, Galaţi, Cluj etc., unde torturile si bătăile au fost si mai feroce. Anchetele, înscenările, si procesele de la Suceava, asa cum s-au desfăşurat ele, amintesc însă permanent de cea mai odioasă politie si justiţie. Şi aici, în bezna minciunii justiţiei s-a petrecut pervertirea si degradarea. Crăciunul anului 1948, la Suceava Oamenii milostivi si buni creştini din Suceava si satele din jur aveau frumosul obicei ca sâmbăta si la sărbători mari, să vină la poarta închisorii să aducă deţinuţilor tot felul de alimente si îmbrăcăminte. Din prima sâmbătă, când închisoarea a început să se umple cu noi, cei arestaţi la 15 mai, aceşti piosi creştini au venit la poartă cu alimente. De sărbătoarea Sfântului loan cel Nou de la Suceava, oraşul fiind plin de creştini de prin împrejurimi, ba chiar din Maramureş, au încercat mulţi să aducă mâncare deţinuţilor. Slugile satanei însă, care-i înfometau pe cei arestaţi, i-au alungat cu vine de bou, răstumându-le coşurile cu mâncare, înjurându-i si lovindu-i. Aceşti fideli creştini s-au adunat apoi pe terenul târgului de vite unde aveau căruţele, făcând semne deţinuţilor, arătându-le cum li s-au răsturnat coşurile de alimente. Scena a fost văzută de altfel si de deţinuţii de pe latura cu poarta închisorii, ca si de cei de la primul etaj. Multe femei plângeau de ceea ce li se întâmplase. 54 Dumitru Bordeianu Pe la sfârşitul lui decembrie 1948, o mare parte din anchete erau deja terminate. Cei scăpaţi întregi din torturi îsi adunau gândurile, pregătindu-se sufleteşte pentru marea sărbătoare a Naşterii Domnului. Nu voi uita niciodată clipele de duioşie si înălţare sufletească, când din fiecare celulă de fete, începând cu apusul soarelui si până la stingere, ocupantele ieşeau pe rând la geamul celulei si cântau. Nu mi s-a părut vreodată un cântec mai dulce, mai suav, mai înălţător spre cer decât vocea acestor privighetori închise după gratii. Ceea ce a impresionat până la lacrimi pe toti arestaţii de pe acea parte a închisorii erau cântecele de leagăn, pe care le cântau mamele ai căror copii nu mai ştiau de ele. De la subsol, de unde eram eu, nu se putea vedea ce se petrece peste zidul închisorii, însă cei de la etaj, de cum se însera, vedeau grupuri de oameni care ascultau de afară ce se cânta înăuntru. Niciodată un colind de Crăciun nu mi s-a părut mai aproape de cer, mai simtit din adâncul inimii, mai melodios, decât cel îngânat de după gratii de fetele din închisoarea din Suceava. Crăciunul si Anul Nou le-am petrecut în frig, foame si tristete. Lua atunci flintă cea mai odioasă politie secretă, Securitatea, iar pentru noi începeau înscenările de procese, cu anii grei de închisoare la care aveam să fim condamnaţi. Izolarea In ziua de 15 ianuarie 1949, de la secţia noastră din subsol se auzeau usi deschizându-se si paşi pe coridor. înainte de prânz, un gardian cu o listă în mână a deschis celula noastră si mi-a citit numele, spunându-mi fraza pe care aveam să o aud timp de 15 ani: „Fă-ti bagajul si ieşi afară!” Mi-am făcut bagajul, format din câteva rufe pe care le-am îngrămădit într-o boccea si mi-am îmbrăţişat camarazii cu care mă obişnuisem, alinându-ne durerile si suferinţele atâtor luni de anchetă. Aveam să nu-i mai întâlnesc niciodată, în afară de Popa Ţanu. Ieşit din celulă, mergeam în urma gardianului care, uitându-se pe o listă, s-a oprit în fata celulei nr. 15. în acea clipă n-am dat nici o importantă acestui număr, care simboliza cu anticipaţie anii care Mlaştina disperării 55 urmau. Intrând, mă aşteptam să văd un prici, dar în locul lui am descoperit sub un geam o rogojină ruptă si o pătură roasă si găurită. In primul moment nu ştiam ce să cred, pentru ce eram izolat si dacă voi sta aici până la proces sau voi fi dus cu alţi camarazi. Am aşteptat să vină masa de prânz. Nu ştiam nici dacă gardianul care era pe secţia noastră era si aici. Mare mi-a fost mirarea ca, la ora prânzului, să constat că nu mi se mai deschidea usa să mi se toarne ciorba în gamelă ca până atunci, ci numai usita de sub vizetă. Mi-am dat seama astfel că în afară de celulele comune mai existau si celule individuale, asa numitul regim de izolare. Condiţiile erau cu totul diferite fată de celulele unde fusesem până atunci. Nu după mult timp, si-a făcut apariţia si comandantul gardienilor, numit în limbajul lor primul, cu o hârtie în mână. Trebuia să se convingă dacă numele meu corespundea cu cel notat pe hârtia lui. Mi-a cerut deci să-i spun ziua, luna, anul si locul naşterii, numele părinţilor, unde am fost arestat si de cine, precum si profesia. După stabilirea identităţii, mi-a precizat că eram izolat în această celulă cu un regim special, până la proces. Nu aveam voie să bat în usă si nici să-mi duc tineta de necesităţi si apă de băut afară, acestea urmând a fi schimbate tot la trei zile. Nu aveam dreptul decât la rogojina si pătura care se găseau sub geam, pentru dormit. Inutil de precizat că nu aveam voie să cer nimic - regim fixat de către cei care m-au anchetat. Primul, după înşiruirea acestor interdicţii, a închis usa, a tras zăvorul si a dispărut. Puteam să urlu, să strig, să mă dau cu capul de pereţi, să cer ajutor; nu mă auzea nimeni. Pentru prima dată eram singur, înspăimântător de singur. Frigul si foamea care mă rodeau erau, parcă, mai uşor de suportat decât chinul întrebărilor si al contradicţiilor din conştiinţa mea. Din cauza frigului nu puteam dormi. Intr-o noapte, târziu, neputând dormi, mă mişcăm prin celulă si am auzit cum se deschide zăvorul, apoi usa, si în cadrul ei apăru un individ într-o uniformă pe care nu o mai văzusem până atunci. Am înţeles repede, după expresia cazonă cu care mi s-a adresat, cu cine aveam de-a face: „Banditule, îmbracă-te si vino după mine!” Cum dormeam îmbrăcat din cauza frigului, nu mai era nevoie să iau nimic pe mine. Frigul din corpul meu parcă dispăruse când în fata mea s-a deschis bezna necunoscutului, căci nu ştiam dacă mă voi mai 56 Dumitru Bordeianu întoarce în celulă si cum voi arăta atunci la înfăţişare. Ieşit pe coridor, mi s-a ordonat să-mi pun mâinile pe cap, să nu scot un cuvânt si să merg în vârful picioarelor. Mergeam foarte încet, epuizat de un regim atât de inuman timp de aproape patruzeci de zile. Ajuns pe secţia de anchetă, abia făcusem vreo zece paşi, că ofiţerul mă ia în primire cu următoarele dispoziţii: să mă apropii, să- mi reazăm fruntea de perete, să tin în continuare mâinile pe cap, să nu mă uit nici în stânga, nici în dreapta si să nu fac nici o mişcare. Când am intrat în celulă am rămas uluit. Ofiţerul care-mi ordonase ce-mi ordonase nu era altul decât avocatul meu apărător, desemnat din oficiu în procesul din iarna lui 1947, la Tribunalul Militar din Iaşi. Acela fusese un proces intentat de către Prefectura judeţului Baia, referitor la cele întâmplate cu prefectul în timpul alegerilor din 19 noiembrie 1946. Cine era acest ofiţer? Se numea Ion Gheorghe, fost colonel magistrat si Preşedinte al Tribunalului Militar Teritorial Iaşi. După instalarea guvernului Groza, fusese epurat din Justiţia Militară, profesând în continuare ca avocat. Cum ajunsese apoi acest avocat, peste noapte, la acelaşi grad de colonel, ca fost preşedinte de tribunal militar, era uşor de înţeles! După ce mi s-au verificat datele personale, mi s-a citit actul de acuzare: „Preşedintele Tribunalului Militar Iaşi, trimite în judecată pe inculpatul mai sus menţionat: - conform articolului 209, aliniat (a), pentru crima de uneltire împotriva ordinii sociale; - conform articolului 107, pentru crimă de complot; - conform articolului 102, pentru crimă de înaltă trădare. Curtea va judeca cazul si va da sentinţa, conform procedurii penale militare. Inculpatul a recunoscut faptele menţionate în actul de acuzare prin declaraţia dată organelor de anchetă, fără presiune, de bună voie si semnată cu mână proprie”. In clipa aceea revoltă mi-a cuprins toată fiinţa. Parcă îmi amuţise graiul. Observând figura mea, colonelul a continuat cu o voce mai puţin autoritară, precizând că inculpatul, adică eu, avea dreptul la apărare prin avocatul pe care-1 va angaja, si că acest avocat va trebui Mlaştina disperării 57 să cunoască dosarul clientului până în ziua procesului, ce va începe pe ziua de 21 februarie 1949 la orele 8 a.m. M-a invitat apoi să semnez că am luat cunoştinţă de cele menţionate mai sus. M-am apropiat de masă, am luat hârtia ce mi se întindea, am semnat-o si m-am retras. Ofiţerul care mă introdusese în sală m-a condus cu acelaşi ritual la celula nr. 15 de la subsol. Cum lumina era încă stinsă în celulă, trăiam cu falsa impresie că aveam cu cine discuta cele petrecute cu câteva minute înainte, asa cum se întâmpla la comun. Eram atât de năuc si de dezorientat de cele auzite, că pentru un moment m-am întrebat dacă era realitate sau un vis urât ceea ce se petrecea cu mine, sub influenta frigului si a foamei. Nu ştiu cât timp să fi trecut, până am văzut pe geam cum se crapă de ziuă. Picioarele îmi erau grele, ca de plumb. Cât m-am mişcat prin celulă, frigul dispăruse parcă din coipul meu, cu toate că afară era o iarnă grea si un ger de crăpau pietrele. M-am întins pe rogojină îmbrăcat, am tras pătura peticită peste mine si am închis ochii. Nu ştiu cât am dormit si m-am trezit îngheţat când gardianul mi-a deschis usita de sub vizetă ca să-mi ceară gamela. M-am ridicat greu de pe podea si i-am întins-o. Mi-a strecurat-o apoi cu ceai cald, care mi-a încălzit tot coipul si m-a trezit la realitate. Am început să derulez filmul pe care-1 trăisem în noaptea aceea, încercând să descifrez, cât mă pricepeam, termenii juridici din actul de acuzare. Crima de înaltă trădare o consideram cea mai gravă. Cât priveşte complotul, acesta reieşea din înscenarea cu armele de lângă Cetatea Sucevei. Ceea ce mă neliniştea însă si mă tulbura până la furie era regretul de a nu-i fi răspuns colonelului la fraza introdusă în declaraţia mea cum că: „am declarat de bună voie si nesilit de nimeni”. Mă gândeam că studiind dosarul împreună cu avocatul, acesta va constata falsul si faptul va fi în favoarea mea. O! Cât de naiv si neştiutor eram în materie de justiţie comunistă! Abia după proces am aflat ce era această justiţie, cum se aplica si cine decidea în realitate sentinţele. 58 Dumitru Bordeianu Procesul (mascarada justiţiei) In ziua de 21 februarie 1949 usa celulei s-a deschis si gardianul de pe secţie mi-a citit numele si m-a invitat să mă îmbrac. Cu o voce mai omenească, mi-a mai spus: „Domnule, a sosit ceasul să vă duc în sala de şedinţe, la proces!” Am încercat un sentiment de bucurie, gândind că îi voi revedea pe colegii si camarazii mei. Am fost condus pe secţia de la parter, unde se făceau anchetele. Pe un carton era scris „Sala de şedinţe”, sală opusă uşii de intrare în închisoare. Când am intrat acolo, am observat improvizaţia. Sala, de obicei rezervată pentru întrunirile si şedinţele personalului închisorii, era transformată în sală de şedinţe pentru judecată. în mod normal, aici puteau încăpea cel puţin două sute de persoane. Intrând, am fost luat în primire de un ofiţer de securitate care, după ce mi-a strigat numele, m-a condus în prima bancă, unde era şeful meu Moisiu, flancat în stânga de Petrică Tudose si Virgil Lungeanu, iar în dreapta de Mircea Bârsan, lângă care am luat loc si eu. Moisiu, profitând de neatenţia securistilor, ne-a atras atentia să nu recunoaştem nimic din declaraţiile pe care le-am dat „de bună voie” si „nesiliţi de nimeni”. Acelaşi consemn să fie transmis si celorlalţi când vor fi aduşi în sală. După aproape o oră au fost aduşi în sală toti camarazii arestaţi din cadrul Facultăţii de Medicină. Securistii ne-au interzis să vorbim între noi. De-odată, a intrat în sală Blehan, îmbrăcat în uniformă de securitate. S-a uitat la noi cu un aer de mareşal, sfidător si obraznic. Am bănuit că ceilalţi ofiţeri de securitate din sală erau bătăuşii pentru celelalte judeţe din jumătatea de nord a Moldovei. Pe la orele nouă dimineaţa, a intrat în sală completul de judecată, format din: - preşedinte: colonel Ion Gheorghe; - doi ofiţeri care nu erau magistraţi, dar îndeplineau rolul de asesori populari; - procurorul militar, un magistrat, grefierul si două dactilografe. Preşedintele a ordonat grefierului să facă apelul inculpaţilor, atât al celor prezenţi, cât si al celor declaraţi la anchete, dar încă Mlaştina disperării 59 nearestati. Inculpaţii prezenţi erau 123. Cei nearestati erau în număr mai mare. După apel, procurorul a dat citire actului de acuzare si de trimitere în judecată. Aşteptam ca băncile din spatele nostru să fie ocupate de rudele noastre, precum si de altă asistentă. Băncile si sala de şedinţă au rămas goale. După vreo două ore, Curtea a întrerupt şedinţa, pentru o pauză de o jumătate de oră, iar în sală nu au rămas decât câţiva gardieni să ne păzească să nu vorbim, care se făceau că nu ne observă. Astfel, am aflat că din tot lotul nu au fost izolate decât opt persoane: Moisiu, Tudose, Lungeanu, Bârsan, Bordeianu, Parizianu, Scutaru si Stamate. Toţi eram izolaţi, fără să ştim unul de altul, pe aceeaşi secţie de la subsol. In închisoarea din Suceava pereţii dintre celule erau atât de groşi, încât legătura între celule nu se putea face prin metodele care se cunoşteau atunci, în primele luni de închisoare, adică prin bătăi repetate cu pumnul în pereţi. Noi toti cei izolaţi am avut acelaşi regim si numai noi am fost scosi noaptea din celulă si duşi în fata completului de judecată. Eram toti convinşi că au făcut această mascaradă pentru a ne intimida. Ceilalţi camarazi au fost izolaţi în două camere. Aşteptasem să vină avocaţii să ia legătura cu noi, cu câteva zile înainte de începerea procesului, conform legii, ca să aibă timp suficient să studieze dosarele; de asemenea ne aşteptam să vină asistentă din afară, părinţi, prieteni etc. Puţin timp înainte de intrarea completului de judecată, în sala de şedinţă au apărut doi indivizi, unul îmbrăcat într-un cojocel nou - cumpărat desigur de curând de securisti - si celălalt cu o scurtă din stofă de lână de casă. Păreau atât de suspecţi si mai ales inoportuni, că ne puneam întrebarea ce rol aveau de jucat în proces. Nu erau dintre rudele noastre, nici dintre prieteni sau cunoscuţi, ca să-si justifice astfel prezenta în sala de şedinţe si nici nu făceau parte din asistenta completului de judecată. Observându-i mai îndeaproape, am constatat că erau cu chef, pregătiţi din timp si cu un anume scop, pe care aveam să-l descoperim abia mai târziu. îndată ce completul de judecată s-a instalat, cei doi indivizi au început, ca la un semnal, să strige cât îi ţinea gura: „Moarte lor! Moarte lor!” La auzul acestor cuvinte, Moisiu, şeful lotului, fără să ceară 60 Dumitru Bordeianu voie Preşedintelui, s-a ridicat în picioare si adresându-se acestor intruşi cu o voce iritată si destul de puternică, le-a pus întrebarea: „Măi bădie, cui strigaţi voi, moarte lor?” Noi ne uitam la ei surprinşi. Cineva din completul de judecată le-a făcut semn si ei au reînceput cu si mai multă vervă: „Moarte lor!” După cele întâmplate, Preşedintele, colonelul Ion Gheorghe, 1- a făcut atent pe Moisiu că nu are voie să vorbească, nici să se mişte din poziţia pe care i-a fixat-o Curtea si că întrebările se vor pune numai prin completul de judecată. Atunci Moisiu, abil intelectual si bun orator, a pus în numele celor de pe băncile de acuzare o întrebare Preşedintelui si Curţii, rugându-i să precizeze identitatea celor doi indivizi care cereau în gura mare „moarte lor!”, precum si rolul pe care îl aveau ei în acest proces. Preşedintele a declarat că cei doi erau reprezentanţii clasei muncitoare si că aveau dreptul prin lege să asiste la proces, deoarece acesta fiind public, era permis oricărui cetăţean român să ia parte la dezbateri. Moisiu s-a enervat, si cu un ton destul de agresiv i-a răspuns Preşedintelui: „Dacă procesul este public si orice cetăţean român are voie să ia parte la dezbaterile lui, atunci, domnule Preşedinte, vă rog să-mi spuneţi de ce părinţii, fraţii, alte rude si prieteni de-ai noştri sau alţi cetăţeni nu se găsesc în sală?” La care Preşedintele i-a răspuns: „Nu te priveşte pe d-ta această problemă!” Moisiu, din ce în ce mai enervat: „Dacă nu mă priveşte, atunci, nici pe onorata Curte nu trebuie să o privească dacă eu nu voi răspunde la întrebările puse”. Replica Preşedintelui a fost brutală: „D-ta si toti inculpaţii de pe banca acuzării, sunteti obligaţi să răspundeţi Curţii, pentru că în caz contrar ea are mijloace să vă facă să vorbiţi!” „Atunci, reia Moisiu, acest complet de judecată este un complet de anchetă?” Preşedintele, mai ameninţător: „Iti atrag atentia, că orice ofensă si injurii aduse Curţii se pot pedepsi conform legii”. „Legea de care faceţi uz, domnule Preşedinte, este legea pumnului, legea junglei”, nu s-a putut abţine Moisiu. Preşedintele, enervat, s-a ridicat si cu un ton autoritar l-a ameninţat că, dacă o singură dată va mai îndrăzni să facă astfel de afirmaţii, faptul îl va costa scump. Mlaştina disperării 61 Totuşi ne găseam în fata unei situaţii tragi-comice si nu mai ştiam ce concluzii să tragem. Ne aflam într-adevăr în fata unei judecăţi sau în fata unei mascarade? Fiecare dintre noi si-a dat însă seama că orice am spune nu mai avea nici o importantă, pentru că acest complet de judecată era instruit, încă dinainte de a intra în sala de şedinţe, cum să judece si ce pedeapsă să dea fiecăruia dintre inculpaţi. După ce procurorul a dat citire actului de trimitere în judecată a fiecăruia dintre noi, completat cu faptele incriminate, a cerut pentru fiecare pedeapsa maximă, potrivit articolului respectiv din codul penal. Culmea injustiţiei si a ridicolului s-a văzut însă atunci când Preşedintele a anuntat în instanţă că inculpaţii aveau dreptul la apărare. în timp ce el făcea această afirmaţie, parcă la comandă, cinci indivizi îmbrăcaţi în civil au apărut în sală si s-au aşezat pe o bancă lângă fereastră, aproape de masa completului de judecată. Nu erau alţii decât avocaţii apărării. Preşedintele, adresându-li-se, le-a precizat că fiecare avea de „apărat” zece inculpaţi, invitându-i să ia imediat legătura cu „clienţii” lor. Apoi, întorcându-se către noi, ne-a spus: „E o favoare de a avea avocaţi din oficiu!” Avocaţii au primit dosarele si, după lista înmânată de Preşedinte, fiecare si-a luat în primire inculpaţii pe care trebuia să-i apere. După ce au răsfoit dosarele timp de vreo zece minute, Preşedintele le-a cerut să le depună pe masă, fără a fi avut nici măcar timpul să ia la cunoştinţă de conţinutul lor. în fata acestui spectacol mai mult decât ridicol, am rămas cu totii înmărmuriţi, dându-ne seama că ne aflam în fata unei regizări care nu era nici judecată, nici apărare, ci o sinistră mascaradă în care nu mai rămăsese decât acuzarea. Simulacrul de şedinţă a luat sfârsit spre orele sase după- amiaza. Am fost apoi conduşi fiecare în celula lui, nu înainte de a fi anunţaţi de Curte că a doua zi, la ora opt dimineaţa, va continua procesul. A doua zi, 22 februarie 1949, dimineaţa, am fost aduşi din nou în sala de şedinţă, unde am fost aşezaţi în ordinea următoare: şeful de lot, cei patru şefi de unităti, apoi Scutaru si Parizianu, formând o grupă. Şeful de lot, care era la marginea băncii, s-a adresat avocatului care trebuia să ne apere, întrebându-1 dacă el era avocatul acestei 62 Dumitru Bordeianu grupe. Culmea ruşinii si încălcarea elementarei idei de justiţie privind apărarea era că avocatul nu avea dosarul inculpatului, acesta fiind înlocuit de către Preşedinte cu câteva foi. După aceea Preşedintele, „constatând că procedura juridică a fost îndeplinită”, ar fi trebuit să dea cuvântul apărării. S-a început cu primul inculpat, şeful de lot Moisiu Dumitru. Preşedintele îi ordonă lui Moisiu, judecat ca sef de lot, să se ridice în picioare. Stupoare! în loc să dea apoi cuvântul avocatului apărării, Preşedintele l-a dat, împotriva oricărei legalităţi, acuzatorului public. Procurorul n-a mai făcut rechizitoriul, pentru că-1 făcuse deja pentru fiecare inculpat. Despre şeful nostru a spus asa: „Moisiu Dumitru, acest individ periculos, a organizat în cadrul Facultăţii de Medicină din laşi un grup de legionari, pentru a unelti împotriva ordinii sociale instalate în tara noastră. A instruit si pregătit un complot împotriva Statului si, ce este mai grav, acest individ a strâns informaţii prin subalternii lui si de la alte persoane, furnizându-le unei puteri străine”. „De aceea, acuzatorul public, reprezentând clasa muncitoare din R.P.R, cere pentru acest inculpat pedeapsa maximă prevăzută de codul penal. La dosarul cauzei se găsesc piese din care reiese că politia, când l-a arestat, l-a găsit ţinând şedinţă legionară si făcând instrucţie cu arme sustrase de la unităti militare, în vederea unui complot. Curtea poate vedea, pentru convingere, toate aceste piese în dosarul cauzei”. După aceea, procurorul a comis o gafă, cerând grefierului să citească în instanţă ce făcuse Moisiu împreună cu inginerul Tâmiceru la Alba-Iulia, în timpul refugiului din 1944, când Universitatea de la laşi fusese mutată în acel oraş. lată textual ceea ce a citit grefierul: „Acest temnicer (era vorba de inginerul Tâmiceru) a ridicat, împreună cu acest moisu (Moisiu) o traistă (troită), pe locul unde a fost tras pe sfoară (pe roată) Horea, Cluseu (Cloşca) si Crisu (Crisan)”. întreaga sală a izbucnit în râs, de la Curte si până la dactilografe. Procurorul, vădit jenat, s-a răstit la grefier, acuzându-1 că nu era atent la citit. Se vedea clar ce fel de elemente erau chemate să consemneze depoziţiile. în încheiere, procurorul apăsă mai mult pe: „Inculpatul, în declaraţia sa, recunoaşte cele incriminate de noi, de bună voie si Mlaştina disperării 63 nesilit de nimeni si semnează cu mâna proprie”. Preşedintele a dat apoi cuvântul avocatului apărării care, ridicându-se în picioare, a deschis dosarul din care a scos o foaie de hârtie scrisă dinainte, repetând întocmai cuvintele procurorului. Şi astfel, avocatul nostru s-a transformat din apărător în acuzator, ignorând total faptul că era chemat acolo să-l apere pe inculpat, nu să-l acuze. în această situaţie, când cel mai elementar principiu de justiţie si drept a fost ignorat, mai mult, călcat în picioare cu atâta neruşinare, Moisiu, nemaiputând să-si stăpânească nervii, s-a ridicat în picioare si i s-a adresat avocatului: "Domnule, noi nu te-am angajat ca acuzator, iar dacă Tribunalul te-a pus din oficiu ca apărător, d-ta ce faci? în loc să mă aperi, mă acuzi. D-ta nu eşti avocat, eşti cules de pe drum si adus aici. Ai primit o hârtie scrisă, să citeşti ce scrie pe ea. Ruşine unui astfel de jurist! în ce tratate de drept ai citit d-ta să faci ceea ce faci? Eu nu te-am angajat apărător si nu am nevoie de serviciile d-tale!” în sală nu era public, afară de cei doi indivizi care nu încetau să strige: „Moarte lui! Moarte lui!” La auzul acestor strigăte, Moisiu nu s-a putut retine să nu intervină: „Măi, bădie! Mai beţi nişte rachiu, că ati răguşit de când strigaţi «moarte lui»!” în acest moment, şedinţa a fost transformată într-un bâlci. Un ofiţer din completul de judecată a ieşit pe coridor si imediat după aceea au intrat în sala de şedinţă mai mulţi gardieni înarmaţi si câţiva ofiţeri de securitate, printre care si Blehan. Preşedintele a comis imprudenta de a da cuvântul lui Moisiu. Acesta, cu verva si inteligenta lui, a desfăşurat o pledoarie în apărarea sa si a camarazilor săi, care dacă ar fi fost înregistrată - Preşedintele dăduse ordin grefierului si dactilografelor, să nu consemneze nimic din ceea ce spunea Moisiu - ar fi fost model de pledoarie de mare avocat. în loc de acuzat, Moisiu se transformase în apărător, infirmând tot ceea ce spusese procurorul. Piesele de la dosar le-a declarat înscenări si minciuni grosolane, inventate de anchetatori, pentru că nici un camarad din subordinea lui nu a fost prins făcând şedinţe sau instruindu-se cu arme, înscenările din asa-zisa reconstituire fiind făcute la începutul lunii noiembrie pe platoul de lângă Cetatea Sucevii. în aceste fotografii se putea observa că toti camarazii erau tunsi, or, în 64 Dumitru Bordeianu libertate, fiecare dintre ei avea o anumită lungime a părului. Armele pe care le pozase politia erau luate si ele de la soldaţii care făceau paza înscenărilor. Cel mai odios fapt era însă că subalternii lui Moisiu fuseseră obligaţi să pozeze în locul altor camarazi de la alte facultăţi, care nu erau încă arestaţi. Moisiu a dat cazuri concrete: Bordeianu Dumitru a pozat în locul fratelui său, Ion Bordeianu, de la Politehnică. Or, un om nu putea poza în acelaşi timp în două locuri diferite. A cerut apoi să fie confruntate piesele de la dosar ale Medicinii cu cele ale Politehnicii din Iaşi. Cât priveşte afirmaţia „nesilit de nimeni”, era o minciună sfruntată adăugată ulterior, asa ceva nefigurând în nici una din declaraţiile lor anterioare. El cerea să i se arate scrisul acestui adaus, dacă el a existat. Şi pentru a dovedi, Moisiu a declarat că ar putea aduce în fata completului de judecată si a apărării, probe care să demonstreze cum au dat ei declaraţiile „de bună voie si nesiliţi de nimeni”. Şi zicând acestea, si-a aruncat haina si cămaşa, arătându-si coipul plin de răni încă nevindecate. în fata acestei scene, cele două fete dactilografe, fără să-si dea seama unde se găseau, au exclamat spontan intr-un glas: „Vai, Doamne, ce răni îngrozitoare!”. Preşedintele le-a ordonat să părăsească sala. Completul de judecată, în fata acestui spectacol, a fost atât de derutat că nu mai ştia ce atitudine să ia. Moisiu continua să strige cât îl ţinea gura: „Eu si camarazii mei am fost bătuti, schingiuiţi si torturaţi, timp de cinci luni de zile, în cele mai groaznice chipuri, de bătăuşii Blehan si Danielevici”. Ca spectacolul să nu ia o altă întorsătură si ca procurorul, grefierul si avocaţii să nu vadă aceleaşi urme de tortură pe coipurile noastre, Preşedintele, în timp ce toti ne dezbrăcăm, a suspendat şedinţa. Moisiu a fost scos apoi din sală de către ofiţerii de Securitate, iar Curtea a părăsit sala. Cei doi indivizi, care reprezentau „asistenta” din sală, treziti parcă din beţia lor, văzând ce se petrecea, s-au adresat unul celuilalt: „Hai, bădie, să ieşim de aici, nu vezi ce se întâmplă? Vrei să-mi rămână copiii pe drumuri? Eu sunt necăjit si m-au adus aici cu forţa”. După plecarea lor, sala rămase fără asistentă publică. După vreo jumătate de oră, completul de judecată intră în sală si luă loc la masă. Puţin timp după aceea a fost introdus în sală si Mlaştina disperării 65 Moisiu, sprijinit de doi gardieni, deoarece fusese atât de crunt bătut încât nu se mai putea tine pe picioare. Călăii, în ura si bestialitatea lor, îl loviseră cu vâna de bou, umplându-1 de răni din care curgeau şiroaie de sânge. Am fost convinşi că acel complet de judecată fusese la curent cu cele ce se petrecuseră afară. Când Moisiu a fost aşezat pe bancă la locul lui de către cei doi gardieni, a mai avut curajul să strige: „lată domnule Preşedinte, ce probă mai clară, mai evidentă, mai strigătoare la cer, vi se poate aduce, decât ceea ce se vede pe fata si pe trupul meu, tortura pe care călăii anchetelor mi-au administrat-o în fata completului de judecată”. Şi în timp ce Moisiu a căzut cu capul pe bancă, Preşedintele, cu cinism, a spus că acest „incident” nu constituia un motiv ca să i se atribuie circumstanţe atenuante. Pe ce mâini intrase justiţia! Moisiu a fost evacuat apoi din sală, iar procesul a continuat, îndeplinindu-se ca o simplă formalitate. Camarazii renunţaseră la apărarea devenită accesoriu al acuzării. Toţi ne-am declarat solidari cu declaraţia lui Moisiu, privind înscenarea făcută pe platoul Sucevei, si nu am recunoscut deloc că „de bună voie si nesiliţi de nimeni,, dădusem declaraţiile. In câteva ore judecata s-a terminat, fără ca grefierul să fi consemnat ceva din declaraţia noastră întru apărare. In schimb, consemnase tot ceea ce spuseseră procurorul si avocaţii „apărării”, transformaţi în acuzatori. Curtea a declarat judecarea lotului ca terminată, procedura fiind „îndeplinită după lege”, si a anuntat că sentinţa fiecărui inculpat în parte se va pronunţa a doua zi, 23 februarie 1949. După această injustiţie a justiţiei, am fost evacuaţi din sală si duşi fiecare în celula lui. A doua zi am fost din nou conduşi, tot lotul, în sala de şedinţă. In sală domnea o atmosferă de înmormântare. Preşedintele, solemn, deschise şedinţa, anuntându-ne să fim atenti când se va da citire sentinţei si cel ce-si va auzi numele să se ridice în picioare. Primul chemat a fost Moisiu Dumitru, căruia i se rezervaseră 20 de ani de muncă silnică pentru crimă de uneltire împotriva ordinii sociale, 15 ani pentru crimă de înaltă trădare si 12 ani pentru crimă de complot. Moisiu nu s-a ridicat în picioare pentru că nu-1 mai ţineau 66 Dumitru Bordeianu puterile si Preşedintele a făcut imprudenta să-i atragă atentia. Sleit de puteri si cu o voce abia perceptibilă, Moisiu i-a răspuns: „La asa complet de judecată, la asa acuzare si la asa justiţie, nu rămâne decât să fie aplicată iar ancheta, cu torturile la care am fost supusi. Asa că nu ne ridicăm în picioare, întoarcem spatele si ar trebui să plecăm din sală”. Curtea n-a mai răspuns. Au urmat două condamnări, de câte 18 si 10 ani, la muncă silnică, petru Parizianu Gheorghe si Scutaru Ion. Tudose Petre, Lungeanu Virgil, Bârsan Mircea si Bordeianu Dumitru au primit fiecare, câte 15, 10, 10, si respectiv 15 ani de condamnare. Restul din lot au primit între 5 si 12. Pe lângă aceste condamnări, s-au mai aplicat fiecăruia: confiscarea averii, degradarea civică de la 5 la 15 ani si cheltuielile de judecată, care variau între 5000 si 20000 de lei. După pronunţarea sentinţei aveam dreptul, timp de trei zile, să facem apel, dar nimeni dintre noi n-a făcut pentru simplul motiv că până atunci nici un recurs nu schimbase sentinţa în favoarea condamnatului, ba din contră, fuseseră cazuri când sentinţa cunoscuse o agravare. La sfârşitul şedinţei am fost duşi în celulele noastre. N-am putut trece cu vederea că, ajuns în fata celulei mele, ce purta numărul 15, cineva mi-a atras atentia si m-a întrebat: „Să aibă oare vreo semnificaţie sau să fie vreo legătură, între destinul omului si anumite numere?” în destinul meu, ziua de naştere era 15, numărul celulei 15, precum si cei 15 ani de muncă silnică pe care i-am executat până la urmă. Voi încheia acest capitol, reţinând faptul că justiţia nu servea deloc ideea de dreptate, stăpânită fiind de bunul plac impus de puterea pumnului. în concluzie: - toate declaraţiile smulse celor din închisoarea Suceava, precum si în toate anchetele din tară, au fost date în urma unor cumplite torturi; - au fost camarazi care în urma acestor torturi, fie că s-au sinucis, aruncându-se pe geam, fie au murit, fiind apoi duşi unde numai Dumnezeu ştie; - judecata s-a făcut de către magistraţi care au acceptat să judece si să aplice legea după cum li s-a ordonat; - toate sentinţele au fost date nu de completul de judecată, Mlaştina disperării 67 conform procedurilor penale, ci în cabinetele de partid; - în ceea ce priveşte apărarea, aceasta a fost inexistentă, deoarece avocaţii au fost desemnaţi din oficiu de partid si nu angajaţi de inculpaţi; din apărători, aceştia au devenit acuzatori, nefăcând altceva decât să repete, după un consemn scris, aceeaşi acuzare ca si cea a procurorului; - data procesului nu a fost anunţată nici unei familii a celor arestaţi; - sălile de şedinţă nu aveau asistentă publică, procesele tinându-se în secret. Nici măcar rudele apropiate ale inculpaţilor n-au avut voie să asiste la proces. în cazul Sucevei, cei doi indivizi care cereau moartea noastră au reprezentat singura asistentă publică. Ceea ce s-a întâmplat si modul cum s-a judecat lotul medicinistilor din Iaşi a fost identic cu judecarea tuturor loturilor din închisoarea Suceava. Care ar fi fost oare reacţia unui om din lumea civilizată, constatând că, pentru o idee pusă în slujba adevărului, a dreptăţii, în slujba credinţei în Dumnezeu si a dragostei pentru aproapele, un anumit tineret a fost anchetat si torturat, uneori până la moarte, pentru a fi apoi judecat si condamnat? 7 După proces A început pentru noi o perioadă în care nu mai puteai prevedea nimic. Procesul nu lăsase să se întrevadă întoarcerea, vreodată, în lumea din care plecasem. Şi eu îmi reproşam că nu avusesem altă atitudine la proces, asa ca Moisiu, de pildă. Cele întâmplate mi-au rănit însă atât de mult sufletul, încât nu mai puteam face nici un efort de gândire. Mă consideram ca un naufragiat într-o barcă, situaţie în care mă lăsasem în voia valurilor, ? Toate aceste procese au ca prototip procesul Mântuitorului, în care judecătorul, îndrăcit, îsi sfâsie hainele si strigă: «Ce ne mai trebuie mărturii, că noi înşine am auzit din gura Lui? E vinovat de moarte». Justiţia omenească e strâmbă prin natura ei; doar Hristos Dumnezeul nostru e Judecător drept. Procesul descris aici ne arată în ce chip ne judecă satana: răul, infracţiunea, crima, tin loc de lege si de dreptate, si ce înţeleg prin justiţie slugile sale, comuniştii si francmasonii, discipolii Marelui Maestru al Luminilor (n. ed.). □ 68 Dumitru Bordeianu puterile nemaiajutându-mă să vâslesc. Afară era viscol si ger, iar în celula mea totul părea un sloi de gheată, de parcă si sângele în vine îmi înţepenise. Parcă niciodată nu mă săturasem si as fi mâncat moloz si mortăciuni, numai să nu mă mănânce foamea pe mine, foame care-mi rodea stomacul ca un guzgan. După câteva zile, într-o dimineaţă, s-a deschis usa ca de obicei si gardianul de pe secţie, care ştia ce condamnare am luat, mi-a citit numele înscris pe nelipsita fiţuică si m-a prevenit să-mi fac bagajul, pentru a fi transferat într-o altă celulă. Mi-am luat bocceaua cu putinele rufe si am aruncat o ultimă privire în celula pe care nu o voi uita până în clipa morţii. Urlasem ca lupul flămând în ea, strigasem, lovisem cu capul de pereţi, mă coborâsem în iad, agătându-mă cu mâinile de un petec de cer. Acolo am ales cerul si tot acolo i-am uitat pe toti care mi-au făcut rău. Acolo am înţeles că nu există decât o singură Cale, un singur Adevăr si o singură Viată, aceea a Fiului lui Dumnezeu întrupat . Celula 121 Din celula nr. 15, gardianul m-a dus la primul etaj, la celula 121, situată pe latura de nord a închisorii. Fiecare secţie a laturii de nord avea câte 60 de celule, închisoarea fiind în formă pătrată. Când a ajuns în fata uşii acestei celule, am retinut ultimele două cifre ale numărului - 21 - care corespundeau, în mintea mea, cu ultimele cifre ale anului meu de naştere (1921). Un joc bizar de cifre, de date, atât de semnificative. Când gardianul a deschis usa, nu mică mi-a fost surpriza, cât si bucuria ca, intrând în celulă, să dau cu ochii de Petrică Tudose, prieten, camarad si coleg, condamnat si el tot la atâtia ani ca si mine. Printre alţi camarazi din lotul Universităţii, care fuseseră judecaţi înaintea noastră, era în celulă si bădia Ghită Bărbieru, pe care îl cunoşteam din vedere. Pe acest om cu suflet ales nu-1 voi putea uita niciodată. Ca pregătire intelectuală avea doar gimnaziul, [ţ}ar bunătatea lui n-avea margini. El era printre putinii oameni pe ° «Eu sunt Calea, Adevărul si Viata» (Ioan 14, 4) (n.ed.) Mlaştina disperării 69 care i-am întâlnit în viata din dosul gratiilor si care mi-a dat cheia cu care să încui si să descui usa ce mă despărţea de lumea din care veneam. La început, atmosfera era puţin apăsătoare, deoarece toti eram condamnaţi si gândurile noastre zburau, fără voie, spre cei lăsaţi în urmă: părinţi, fraţi, neveste, copii, prieteni, cunoscuţi, etc 9 . Bădia Ghită, care fusese judecat în primul lot, trecând foarte greu prin anchetă (din care mai apoi i s-a tras si moartea) nu s-a plâns niciodată. In închisorile prin care am trecut am cunoscut mulţi oameni, de la portar până la ministru, de la neştiutori de carte până la profesori universitari si savanţi, de la demon până la înger. Bădia Ghită a rămas în inima mea ca fiind acel tip de om pe care, chiar dacă voiai să-l uiţi, nu reuşeai niciodată. în toată detenţia mea am întâlnit puţine suflete ca al lui. Discuţiile cu colegul meu Tudose si intervenţiile bădiei Ghită erau cele mai binefăcătoare lucruri din celulă. Pe la începutul lui martie, când la Suceava era încă iarnă destul de grea, cu frig si ninsoare, am mai văzut ceva ce nu voi putea uita niciodată. Ceva se petrecea cu unii tineri care nu-si înteleseseră adevărata chemare. Mai exact, era începutul asa-zisei reeducări de la Suceava. Celula se mai încălzise si la propriu si la figurat. Eram toti legionari si toate discuţiile se purtau în bună înţelegere. Chiar si frigul se mai potolise, datorită faptului ctfjram acum sase în celulă si dormeam pe prici, în loc să dormim pe rogojina aşezată pe podea. Singurul care nu lua parte la discuţii, multumindu-se doar să asculte, era bădia Ghită. Noi îl respectam pentru că era în vârstă si avea un mare trecut de luptă. într-o bună zi, când discuţiile noastre ajunseseră la un punct mort, bădia Ghită, cu o voce caldă, a început să-si depene si el gândurile. Voi reda din memorie cuvintele care au fost pentru mine busola ce m-a călăuzit tot timpul celor 15 ani de temnită: „Dragi 9 Ispita iubirii de părinţi si de fraţi, de familie, depărtează pe creştin de Dumnezeu când acestuia i se cere jertfa pentru Hristos (vezi Luca 14, 26). Bimirea ei în chip Dumnezeiesc o găsim povestită în viata Sfântului Sebastian (18 decembrie) (n. ed.). 70 Dumitru Bordeianu flăcăi! Sunteti toti oameni cu carte, mai tineri decât mine, încercaţi si voi în luptă, dar vă rog ca pe copiii mei, să ascultaţi cu atentie si bunăvoinţă ceea ce vreau să vă spun. Toti suntem condamnaţi la ani grei de închisoare si fiecare am lăsat afară o lume care a fost lumea noastră si pe care nu o putem nesocoti. Unii am avut o profesiune, iar voi cei mai tineri, eraţi în curs să o realizaţi. Toti ne-am angajat cinstit, slujind un ideal si o cauză pe care noi am considerat-o dreaptă. Nici eu, nici voi, cred că nu ati făcut rău nimănui. Am fost anchetaţi, torturati, judecaţi si condamnaţi după cum stiti, dar vă rog din toată inima să-mi daţi ascultare. Pentru un detinut politic, condamnarea e ceva ce poate sau nu să se împlinească. Deci noi s-ar putea să executăm toată condamnarea pe care o avem sau poate nu. Ceea ce e mai grav însă e că s-ar putea să facem si ceva în plus, peste ceea ce am fost condamnaţi. Să fim condamnaţi din nou si poate să si murim în închisoare. Timpul nostru în închisoare nu este hotărât definitiv. Venim dintr-o lume pe care ura omenească ne-a luat-o, poate, pentru totdeauna, si intrăm în alta care e aceasta. Aceasta si numai aceasta este de acum înainte lumea noastră. Pentru noi nu există altă lume decât aceea în care suntem si trăim aici. Or, pentru a putea trăi în această lume, dragii mei, trebuie să stiti că numai cel ce va avea inimă bună va putea rezista si înţelege ceea ce ne va oferi necunoscutul în care am intrat. Aceia dintre voi care vor putea înţelege ce înseamnă inima bună pentru om, nu vor uita niciodată ceea ce am discutat noi în această zi. Ca încheiere, vă spun: ca să poţi răzbi si să fii mulţumit si împăcat în viată, cu tine si cu cei din jurul tău, trebuie să ai inima bună. Voi faceţi cum credeţi si cum vă este inima”. L-am înţeles pe acest înţelept si i-am urmat povata, toată viata mea. In zilele următoare, ducându-mă cu tineta de necesităţi s-o vărs în closet, am avut ocazia să vorbesc cu Tudose între patru ochi. L-am întrebat atunci, ce părere avea de „inima bună” a bădiei Bărbieru; el mi-a răspuns că povestea cu „inima bună” n-a înteles-o si nu o va înţelege niciodată. Era adevărat că Tudose n-a înţeles, pentru că el nu pricepea că omul ar putea simţi, trăi si acţiona si după glasul tainic al inimii, nu numai după cel al puterii de judecată. I-am răspuns cinstit lui Tudose, că nici eu n-am înţeles această filozofie, dar spre deosebire de el, eu mă voi strădui să înţeleg ce este pentru om acea „inimă bună” de care vorbea bădia Ghită. Timpul avea să Mlaştina disperării 71 facă lumină în această problemă. Al doilea moment pe care l-am avut în celula 121 si pe care, la fel, nu-1 voi uita niciodată, a fost următorul: în celula de lângă noi, pe lângă alţi camarazi, era unul din Suceava, mai în vârstă ca noi, căsătorit si cu trei copii. Era chiar din Suceava si cum gardienii la acea dată nu erau intoxicaţi de doctrina proletară, puteau face unele servicii celor pe care-i cunoşteau si în care aveau încredere. Deci, camaradul din celula vecină îl cunoştea pe gardian si avea încredere în el. Probabil însă că gardianul era recompensat pentru serviciile pe care i le aducea concetăţeanului lui. Pe vremea aceea se putea încă privi pe fereastră tară a fi pedepsit, interdicţia survenind abia în primăvara anului 1954, când s- au pus obloane de jaluzele la geamuri în toate închisorile din tară (jaluzelele având o poziţie oblică, aerul intra în celulă fără ca din celulă să se poată vedea afară). Pedeapsa pentru cei ce încercau să mişte jaluzelele ca să privească pe geam se solda cu un arest sever de 15 zile, bineînţeles dacă erau surprinşi de gardianul care putea observa totul prin vizeta de pe usa celulei. Unii deţinuţi, pedepsiţi cu acest arest sever, n-au mai scăpat cu viată de acolo. Datorită faptului că oamenii se puteau uita pe geam, la etaje se comunica de la o celulă la alta. Dar numai noaptea, când gardianul nu se mai putea plimba pe sub geamuri să repereze celulele de unde se vorbea. In felul acesta am luat legătura cu cei din celula din stânga noastră, care ne-au prevenit că în seara aceea va veni în stradă o femeie lângă stâlpul cu bec aprins, soţia unui camarad din celula vecină. Gardianul de pe secţie dăduse soţului acestei femei semnele după care el să-si poată recunoaşte soţia si copiii. De retinut faptul că la acea dată, în închisoare, nu erau încă informatori sau turnători, asa că deţinuţii aveau încredere unii într-altii si la fel si în gardienii care păstrau secretul relaţiilor lor cu ei. Era pe la începutul lui martie, iar afară era încă iarnă cu frig, vânt si zăpadă. Iată scena: la vreo 50 de metri distantă, lângă stâlpul luminat, am văzut o femeie cu un copilaş în braţe, iar lângă ea, alţi doi copilaşi, între 4 si 6 anişori. Priveau spre geamul celulei si fluturau batistele către tatăl lor, care le făcea si el semne. Din celulă se putea vedea bine în stradă, femeia si copilaşii fiind luminaţi de bec si de luciul zăpezii de sub picioarele lor. Când i-am zărit, suflete nevinovate, cu mânuţele ridicate în sus, făcând semne tatălui lor, ne- 72 Dumitru Bordeianu au podidit lacrimile. O mamă cu puii ei, în frig, plângând si stergându-si fata cu batista, iar tatăl întemniţat după gratii, mângâindu-i doar din ochi. Cei ce au copii, să încerce să trăiască, măcar o clipă, scena. Acest spectacol s-a repetat nopţi în sir până ce soldatul din prepeleac a sesizat conducerea închisorii si ofiţerul politic. In urma acestui denunţ a dispărut si dramatica scenă si tatăl din celula vecină si, nu după mult timp, si gardianul de pe secţia noastră. Reeducarea de la Suceava Cuvântul reeducare avea, pentru mine, un conţinut atât de sinistru, încât nu reuşeam să mi-1 explic. Adică, cum să mă reeduc? Şi ce să reeduc în mine? Să-mi schimb modul de viată, să renunţ la gândirea mea, să renunţ la credinţa mea, la concepţia mea despre lume si viată, să renunţ la visul meu, la lupta mea? Ce să alung din mine? Credinţa în Dumnezeu si dragostea mea pentru El? Să înlocuiesc Evanghelia Lui cu ideologia proletară, dragostea pentru aproapele cu ura si lupta de clasă, adevărul cu minciuna, sinceritatea cu ipocrizia, armonia cu teroarea, mila cu violenta? Să-L alung pe Dumnezeu din sufletul meu si în locul Lui să instalez partidul? Să-mi urăsc si să-mi „tom” familia si prietenii, să trăiesc starea de groază, de frică, de neîncredere, bănuiala si nesiguranţa? în concluzie, să renunţ la mine, să înlocuiesc totul cu stăpânirea satanei, să mă închin si să-i slujesc lui, adulând partidul, ca pe noul dumnezeu, să adopt religia comunismului - religia celui rău 10 . Este o descriere exactă a „reeducării”, în limbaj creştin „schimbarea mintii”. A zis ispititorul: «Dar ia întinde-ti mâna si atinge-Te de osul si de carnea lui! Să vedem dacă nu Te va blestema în fată!» (Iov 2, 5). La Suceava, Piteşti, Gherla, si în toate închisorile politice bolseviste, necredincioşii au încercat să demonstreze experimental că raţiunea, gândirea, conştiinţa si toate facultăţile sufleteşti ar fi doar produse ale materiei, un fel de „secreţii” ale trupului. Concluzia acestei teorii satanice este că acţionând asupra trupului, putem transforma conştiinţa, adică eul profund al omului, chipul propriu al fiecăruia. Prin „reeducare”, cel rău si slugile sale s-au strâns să nimicească cel mai scump dar al lui Dumnezeu: libertatea conştiinţei, care nu tine seama de nici o îngrădire materială, trupească. In aceste puşcării ale Antihristului lupta a fost Mlaştina disperării 73 Cei care ar putea da informaţii certe si ar scoate la lumină acest joc satanic nu mai sunt: Ţurcanu, executat de stăpânii lui, si Bogdanovici, ucis de Ţurcanu. De aceea, începuturile reeducării rămân cu totul necunoscute. Ce s-a auzit însă si ce se ştie? în vara sau în toamna lui 1948, s-a aflat în închisoare că Bogdanovici a avut un vorbitor, după spusele unora si ale lui Popa Ţanu (care era în celulă cu mine). Vorbitorul însă nu fusese solicitat de el, ci înlesnit de cabinetul de partid Suceava si aprobat, bineînţeles, si de la Bucureşti. Un vorbitor cu tatăl, care era prefect de Botoşani în acea vreme. Se zvonea că acest vorbitor a avut loc numai între tată si fiu, fără ca alte persoane să fie de fată. în urma acelei discuţii a luat naştere începutul reeducării de la Suceava. Cum în comunism nimic nu se putea face întâmplător, ci regizat si pus la punct în cele mai mici detalii, si acest vorbitor fusese aranjat din timp. Tot din aceleaşi zvonuri se mai spunea că tatăl lui Bogdanovici si-a implorat fiul să renunţe la concepţia lui politică si să facă totul pentru a se salva fizic. S-a aflat de la ajutoarele lui Bogdanovici (intimii lui) că, până la arestarea sa, el nu se înţelegea cu tatăl său în materie de politică, deseori mama lui fiind aceea care intervenea să-i împace. Se pune însă întrebarea: de ce Bogdanovici a luat o condamnare atât de mare, dacă acceptase să înceapă reeducarea? După cele descoperite în demascările de la Piteşti si mărturisirile celor ce fuseseră acolo, nu el ar fi fost totuşi iniţiatorul reeducării de la Suceava, pentru că, potrivit concepţiei sale, reeducarea trebuia să fie un act voit si consimţit si nicidecum un act de constrângere si de violentă. Dacă ar fi admis violenta, s-ar fi reabilitat si nu ar fi fost ucis. Cititorii îmi vor ierta faptul că anticipez, dar ceea ce mărturisesc este strâns legat de începutul reeducării de la Suceava si deci de cazul Bogdanovici. Sunt poate, spun poate, singurul dintre studenţi care înainte de moartea lui, printr-o întâmplare si prin neatenţia lui Ţurcanu, l-am întâlnit pe Bogdanovici în timp ce era dus de la camera 4 spital, unde duhovnicească; scopul nu a fost exterminarea fizică, lucru uşor de înfăptuit, ci uciderea sufletului (de altfel, victimele nici nu aveau voie să moară, sinuciderea fiind cea mai gravă infracţiune, după cum vom vedea) (n. ed.). 74 Dumitru Bordeianu se dădeau declaraţiile, la o celulă la parter; eu fiind luat în acelaşi timp, de la camera 3 subsol si dus spre camera 4 spital, la etaj. Asa s- a făcut că ne-am întâlnit pe scări, la jumătatea drumului dintre etaj si parter. Când am ajuns fată în fată, amândoi ne ţineam de balustrada scării înguste de un metru. Pe mine nu mă sprijinea gardianul, dar el nu putea merge fără sprijinul acestuia; de aceea, când ne-am întâlnit, a trebuit să ne facem loc unul altuia, căci amândoi ne ţineam de balustradă. Gardianul îl rezemă pe Bogdanovici de perete, sustinându-1 să nu cadă, pentru a-mi face mie loc de trecere pe lângă balustradă. Gardienii erau în urma noastră si, când am ajuns unul lângă altul, ne-am putut privi în ochi. Gardienii n-au intervenit, atât erau de îngroziţi de ceea ce vedeau. Bogdanovici încă mai avea încredere în mine. La ora aceea nu căzusem din gratia divină, nu mă prăbuşisem încă si de aceea a si fost posibilă comunicarea. Capul lui enorm, cu ochii adânc înfundaţi în orbite - atât mai era viu în el - te înspăimânta; se citea în ochi suferinţa pe care o pricinuise miilor de camarazi. Privirea aceea, a unui mort cu ochii încă vii, m-a urmărit până în clipa în care scriu aceste pagini si mă va urmări până voi muri. în momentul când privirile noastre s-au întâlnit, cu o voce muribundă, dar destul de clară, Bogdanovici mi-a şoptit: „Frate! Asa se plătesc greşelile!”. Privirile noastre nu se puteau despărţi, dar gardienii ne-au îndemnat într-un glas: „Hai!”. După două zile Bogdanovici a murit, ucis în mod sadic de Ţurcanu, Popa, Martinas si Livinschi. Şi nu cred că a fost altul mai chinuit si torturat la Piteşti. Nu vreau să-l apăr, Doamne fereşte! Dar îmi pun întrebarea: cine a suferit ca Bogdanovici? Cine a adunat în ochii lui atâta suferinţă? Ce am simtit si văzut cu ochii mei, mă face să cred că Bogdanovici nu a fost un informator si nici un criminal. El nu era în stare să omoare. în concepţia lui nu avea loc ideea de violentă. Bogdanovici fusese şeful Universităţii din laşi, cu Facultăţile de Drept, Litere si Filozofie, Ştiinte (Matematică, Fizică si Geografie). Medicina, Farmacia si Politehnica erau aparte, iar şeful întregului Corp Studenţesc Legionar fusese Neculai Simionescu, student la Drept. Era de la Soroca, din Basarabia, iar în refugiul din 1940-1941, Mlaştina disperării 75 avea doar 12 ani. Din vara lui 1941, până în primăvara lui 1944, locuise la Soroca. Nu el l-a denunţat pe Ţurcanu, cum au afirmat unii, fără a cunoaşte adevărul, ci Ştefan Caciuc, coleg de clasă si de liceu la Câmpulung Moldovenesc si, mai apoi, coleg la Facultatea de Drept din Iaşi. Ţurcanu a făcut parte din F.D.C. numai în 1940-1941 si, după ianuarie 1941, nu a mai activat în Mişcarea Legionară. în 1940 avea numai 14 ani. Ţurcanu ştia de activitatea legionarilor de la liceul din Câmpulung Moldovenesc, până în 1944. După aceea, a terminat liceul si s-a înscris la Facultatea de Drept din Iaşi. Era căsătorit si nu frecventa cursurile, prezenta fiind obligatorie doar la examene. Asa că, la Iaşi, convorbirea cu Ţurcanu n-a avut-o Bogdanovici, ci Ştefan Caciuc. S-au întâlnit în 1946, cu ocazia unor examene, si Caciuc l-a întrebat pe Ţurcanu de ce nu vine la cursuri. Acela i-a răspuns că era căsătorit si că se ocupa de alte treburi. întrebat din nou, care este atitudinea lui politică si dacă mai avea vreo legătură cu legionarii, răspunsul lui Ţurcanu a fost limpede, că nu vrea să mai aibă vreo legătură cu legionarii si că nu-1 mai interesează această problemă. „Ce faceţi voi, vă priveşte, eu sunt comunist! Sunt prieten cu fraţii lui Emil Bodnăras si aceştia mă susţin si mă ajută să fac carieră în diplomaţie. Asa că aceasta este ultima dată când mai vorbesc si mă întâlnesc cu tine”, a relatat Caciuc. N-a precizat însă, dacă Ţurcanu i- a spus sau nu că îsi începuse activitatea legionară în cadrul C.S.L. Iaşi. Din aceste discuţii cu Ţurcanu reieşea însă că el devenise comunist (poate chiar înainte de 1944), datorită relaţiilor cu fraţii Bodnăras. Şi un lucru rămâne limpede: la ora când Caciuc a discutat cu Ţurcanu, acesta avea promisiuni de carieră politică. Şi, mai spune Caciuc, aflat tot de la Ţurcanu, că în toamna lui 1948, când a fost arestat, el era pregătit de Ana Pauker, Ministru de Externe atunci, care voia să-l trimită ambasador în Iugoslavia. Arestarea lui Ţurcanu se datora astfel unei greşeli de neiertat a lui Ştefan Caciuc, care a declarat la anchetă, fără să fi fost fortat sau întrebat, despre cele discutate cu Ţurcanu, motiv pentru care acesta din urmă a si luat şapte ani de închisoare. 76 Dumitru Bordeianu L-a denunţat pe Ţurcanu, spunea el, pur si simplu din necaz, la mijloc fiind o intrigă amoroasă privind fata cu care se căsătorise Ţurcanu. Martorii oculari au asistat la cearta dintre cei doi, când, după procesul de la Suceava, Caduc i-a spus lui Ţurcanu că şapte ani vor trece ca mâine; să fie mulţumit că nu a luat zece 11 . Asa se explică faptul că Ţurcanu a apărut la închisoarea din Suceava doar toamna târziu, când anchetele erau pe terminate. Odată Ţurcanu arestat, comuniştii s-au gândit să-l folosească drept instrument pentru ceea ce avea să se întâmple mai târziu la Piteşti si Gherla. Vorbitorul lui Bogdanovici cu tatăl său a avut loc înainte de arestarea lui Ţurcanu. Asa că s-ar putea că delegaţii comunişti de la Bucureşti, care coordonau si verificau anchetele si declaraţiile din închisoarea Suceava, dând de declaraţia lui Caduc în legătură cu Ţurcanu, să fi anuntat ei partidul. Şi, în urma acestei sesizări, partidul ar fi dat dispoziţie de la Bucureşti prefectului Bogdanovici, să aibă o discuţie cu fiul său, pentru ca acţiunea lor să fie dusă pe două planuri. Unul, pus în aplicare de Bogdanovici-fiul, care rezistase cu toată tortura la care fusese supus (avea responsabilitatea unei Universităţi întregi); în timpul anchetei am fost si eu confruntat cu Bogdanovici si am văzut cu ochii mei, pe fata si corpul lui, cu câtă sălbăticie fusese torturat. Cel de al doilea era acţiunea directă a lui Ţurcanu. Prin Bogdanovici-fiu pjc urmărea distrugerea unităţii tinerilor legionari, studenţi si elevi, verificându-se prin aceasta cine rămânea pe poziţie fermă si cine se îndoia, îndoielnicii putând eventual trece de partea reeducării iniţiată si controlată de cabinetul de partid Suceava. Bogdanovici nu a fost decât victima si unealta prin care comuniştii si-au pus în aplicare planul de a distruge unitatea tineretului legionar, semănând neîncrederea, suspiciunea si îndoiala. In general acest plan si-a atins scopul; tinerii, în naivitatea lor, 11 Pe Caduc îl cunoştea toată închisoarea din Piteşti, pentru că fusese arestat în costum bucovinean; si gardienii de pe secţie strigau cât îi ţinea gura, când Caduc mergea cu tineta la W.C.: „Nationalu, fugi!” Ce s-a întâmplat în timpul demascărilor si după aceea cu Caciuc n-am mai aflat. El avea zece ani de muncă silnică. Nu ştiu dacă a scăpat cu viată din închisoare (n. aut.). Mlaştina disperării 77 necunoscând ideologia comunistă, au crezut în momelile pe care le întindeau comuniştii, devenind victime uşor de manevrat. Nu cunosc exact data când a venit Bogdanovici la Piteşti; ceea ce este sigur însă, e că aceasta s-a întâmplat înainte de 10 decembrie 1949, dată la care 90% dintre studenţii legionari si nelegionari din tară au fost aduşi la închisoarea din Piteşti. Când a început reeducarea la Piteşti, Bogdanovici nu a fost ucis imediat, asa cum au fost ucişi alţi studenţi legionari ci, după sistemul comunist aplicat si lui Pătrascanu, l-au chinuit până în iama lui 1951. Cel care l-a denunţat a fost Popa Alexandru (Ţanu), colegul si prietenul lui de la Soroca. Ţurcanu l-a tinut în viată pe Bogdanovici, la ordinele lui Nicolski si la cererea ruşilor, pentru ca acesta să declare tot ce ştia despre activitatea tinerilor legionari din tară, precum si a celor din Basarabia. După arestare, în urma declaraţiei lui Caciuc, planul elaborat de Moscova sau de ocultă 12 pentru distrugerea tineretului legionar a fost pus în aplicare până în cele mai mici amănunte prin Ţurcanu. Iniţial, el trebuia să fie condamnat la doi, trei ani. Şi totuşi, a fost condamnat la şapte ani de închisoare corectională; condamnare cu tâlc, căci, tot după plan, Ţurcanu trebuia folosit în acest timp. în cazul lui, se mai impun câteva precizări. în 1946, când avusese acea discuţie cu Caciuc, Ţurcanu era comunist, făcea parte din biroul politic de la laşi. Unii însă înclinau să creadă că, având legături cu fraţii Bodnăras, aceştia îl puneau să aibă legături si cu legionari, ca să-i observe. Oricum, Ţurcanu a fost arestat prin marea greşeală a lui Caciuc. După plecarea studenţilor legionari cu mari condamnări de la Suceava la Piteşti, cei rămaşi acolo au remarcat că Ţurcanu a lipsit un anumit timp din închisoare. Se bănuia că a fost dus la Bucureşti sau chiar la Moscova, unde a semnat planul viitoarelor demascări de la Piteşti si Gherla. Astfel că nu Bogdanovici a fost primul vinovat în acest 12 Oculta desemnează în literatura legionară francmasoneria si marea finantă jnHndială. Poate că nu întâmplător puciul lui Antonescu din 21 ianuarie 1941, somat cu înlăturarea legionarilor de la guvernare, scoaterea în afara legii a Mişcării Legionare si arestarea si persecutarea membrilor ei, a fost dat la două săptămâni după confiscarea de către legionari a arhivelor francmasoneriei (vezi Dimitrie Sturza, România si sfârşitul Europei , Ed. Fronde, 1995) (n. ed.). 78 Dumitru Bordeianu complicat început. Bogdanovici, când a început reeducarea, credea probabil că face un joc politic - la rugămintea tatălui său - ca să se salveze fizic pe sine însusi si pe camarazii lui. De unde se vede limpede că nici el nu cunoştea bolşevismul, deşi era basarabean. A sfârsit până la urmă prin a fi ucis, la ordinul agenţilor ruşi, de către Ţurcanu. Odată Ţurcanu arestat, acţiunea lui Bogdanovici a luat o altă turnură. Comuniştii nu aveau nevoie atât de reeducare, cât voiau să scoată de la tineretul legionar ceea ce nu declarase la anchetă si, mai mult decât atât, tot ceea ce interesa Securitatea privind reactiunea din tară. Alt scop era distrugerea acestui tineret prin torturi si apoi folosirea lui în diverse planuri. Or, Ţurcanu, ca si alţi comunişti, nu cunoştea si nu înţelegea subtilitatea acestei acţiuni satanice. El era convins că, dacă îsi va duce misiunea la sfârsit si în cele mai bune condiţii, comuniştii îl vor scoate din închisoare si-1 vor pune nu numai în poziţia în care fusese ci, probabil, direct în Comitetul Central; de unde si ideea ascensiunii lui politice. Ţurcanu n-a înţeles sau n-a vrut să înţeleagă că orice miselie duce la alte miselii si mai mari. De aceea, după ce s-au folosit de el asa cum au vrut, stăpânii cu care lucrase până atunci au dispărut, rămânând ca alţi stăpâni să-i transfere, pe el si pe colaboratorii lui, de la Gherla la Jilava. Acolo, izolaţi câte unul într-o celulă, ca să nu aibă legătură unul cu altul, au fost puşi să scrie cum au procedat, ce metode au folosit, cât timp au trebuit să-l tortureze pe fiecare tânăr până să cedeze, cum s-au comportat şefii legionari si ce metode li s-au aplicat celor ce nu au cedat. Până au fost terminate aceste rapoarte, în doi ani de lucru, s-au schimbat si stăpânii. Venind alţii la conducere, aceştia le-au pregătit procesul, servindu-se de propriile lor declaraţii. Şi când se aşteptau să fie puşi în libertate, decoraţi si propulsaţi în posturi mari, stăpânii, în loc să-i felicite, să-i elibereze, le-au plătit nota, acuzându-i că, în complicitate cu cei din străinătate, au vrut să compromită si să ponegrească partidul. Numai că „bandiţii” n-au reuşit să inducă în eroare partidul, care prin vigilenta lui a descoperit la timp complotul, urmând a-i pedepsi pe cei vinovaţi. S-a zvonit apoi că ajutoarele lui Ţurcanu au vrut să-l linşeze, dar au intervenit gardienii. Totul a fost bine regizat! Au fost izolaţi si ţinuţi până la proces, în cel mai mare secret; apoi, condamnaţi la Mlaştina disperării 79 moarte si după aceea executaţi prin împuşcare. Or să se întrebe unii cititori de unde ştim toate acestea dacă n- am fost acolo. Răspunsul este simplu: un secret rămâne secret atât timp cât el este cunoscut de unul singur; când e cunoscut de două persoane, nu mai este secret. Voi reveni cu amănunte atunci când voi vorbi despre Ţurcanu si colaboratorii lui, în legătură cu Piteşti si Gherla. Jocul cu satana este foarte periculos, pentru că cei care-1 servesc, din colaboratori, devin victime. Satana nu are scrupule, nici cuvânt, nici morală, nici sentimente, ci numai un scop bine precizat: transformarea colaboratorilor în victime mai uşor de manevrat. Deci, pentru a preciza cine au fost autorii si cum a început reeducarea la Suceava, tin să spun că cei care au acceptat-o de bună voie au format si statul major al lui Ţurcanu la Piteşti si Gherla, făcând demascările. Aceiaşi care au crezut că Mişcarea Legionară era o afacere prin care ei ar fi putut să-si atingă scopurile de parvenire. Pe toti aceştia i-am cunoscut personal si un lucru am constatat la ei: aceşti tineri, fie n-au avut timpul necesar, în condiţii de ilegalitate, să-si facă educaţia, fie au fost necinstiţi de la început. Or, dacă în Biserică au fost „creştini” care au compromis-o, crezând în obrăznicia lor că-L înşeală si pe Dumnezeu, de ce să ne mirăm că în toate colectivităţile umane, indiferent de natura si conţinutul lor, au fost si membri trădători, dezertori, laşi si interesaţi? Dar cum „un neam nu există si nu dăinuieşte prin fricoşi, laşi, dezertori si trădători, ci prin martirii, eroii si luptătorii lui” (Vasile Pârvan), asa si o colectivitate omenească nu dăinuieşte prin acei ce s-au pus în slujba satanei, ci prin cei cinstiţi din rândurile ei. Românul are o zicală: „Toate pădurile au uscăturile lor”. Tot astfel si asa-zisii „legionari” n-au fost decât nişte unelte oarbe care, pentru interesele lor meschine 13 , au acceptat un joc care le-a fost fatal. Am afirmat si sunt convins că, înainte de a începe arestările plănuite de comunişti, adică din martie 1948, tot ceea ce s-a întâmplat în închisori, cu reeducarea de la Suceava si demascările de la Piteşti si Gherla, a fost impus, dirijat, controlat de oculta de la Moscova si de cea internaţională, necrutându-se nimic pentru ca „Viata cea vremelnică îi este iubită fiecărui om cu petrecere pământească” (Sfântul Isaac Şirul, Cuvântul 1) 80 Dumitru Bordeianu Mişcarea Legionară să fie desfiinţată. Celor ce au aderat la Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste (O.D.C.C.), pentru a avea condiţii preferenţiale - un blid de linte în plus, luat din tainul celorlalţi - li s-a promis că vor fi scosi din închisoare si că partidul va face din ei activişti de frunte. Câtă naivitate, câtă lipsă de judecată si câtă credulitate puerilă! lată si câteva nume de legionari, care au aderat de bună voie la această acţiune si care au avut un rol important în demascările de la Piteşti si Gherla. Afară de Bogdanovici, iniţiatorul si autorul reeducării de la Suceava (Ţurcanu n-a avut nici un rol aici, lucru dovedit la Piteşti), au fost Popa Alexandru, zis Ţanu, Mărtinus, Livinschi, Cantemir, Virgil Bordeianu si câţiva elevi din Iaşi si Bucovina. Toţi studenţii si elevii legionari seriosi, cu condamnări mari, nu au aderat însă la Suceava la acest bâlci. S-a vânturat, printre deţinuţii legionari si nelegionari, ideea că numai Ţurcanu si Bogdanovici au fost vinovaţi, pentru că au acceptat să facă această reeducare si demascare. Se ignora însă si se trecea cu vederea, de către cei necunoscători si naivi, faptul că planurile comuniste nu depind de persoane. Nu! Planul trebuia îndeplinit, indiferent de persoana care era folosită. Deci, fie-mi permis ca, după atâtia ani de închisoare si după cele văzute, auzite si trăite de camarazii mei si de mine, să pot afirma cu toată certitudinea si cu argumente că nu Bogdanovici sau Ţurcanu au fost aceia care au initiat si dus la îndeplinire această reeducare si demascare. Nu, deoarece era bine cunoscut faptul că în regimurile comuniste nici o pasăre nu zboară fără ca partidul să nu ştie aceasta. Astfel că planul acestei reeducări odată conceput si definitivat de Moscova, uneltele lui puteau fi nu numai Bogdanovici si Ţurcanu, ci oricare alt nume: lonescu, Popescu, Dunăreanu, etc. Persoane pentru a duce la îndeplinire acest plan se puteau găsi atâtea câte voia partidul. Trădători, laşi si oportunişti se găsesc oricând, pe toate drumurile. Planul conceput de Moscova si de oculta internaţională, privind tinerii legionari din închisorile din România, s-a gândit, s-a definitivat si s-a dus la îndeplinire, până în cele mai mici amănunte, de agenţii ruşi, în colaborare cu Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu si cu şeful Securităţii, generalul Nicolski, ajutat de colonelul Zeller. Mlaştina disperării 81 Judecând astfel după fapte, nu voi greşi repetând că tot ceea ce s-a întâmplat în închisori, cu reeducarea de la Suceava si demascările de la Piteşti si Gherla, a fost impus, dirijat si controlat de agenţii ruşi. Iar conducerea comunistă din România a acceptat aceasta, fiind străină de neamul nostru. Străini erau Teohari Georgescu (alias Burăh Tescovici), colonelul Zeller, colonelul Sepeanu, precum si Ana Pauker, Vasile Luca si Dej cu colaboratorii lui. Unii dintre noi erau convinşi că Nicolski, agentul Rusiei, a lucrat în mod secret numai cu agenţi ruşi. Posibil, deoarece în comunism totul era planificat, bine gândit si pus la punct de către acei care aveau răspunderea îndeplinirii scopului respectiv. Deviza comuniştilor era de altfel: plan să avem, că executori găsim destui; oameni să avem, că de condamnarea lor suntem siguri; decât să scape un vinovat, mai bine arestăm o mie de nevinovaţi 14 . * Pe la sfârşitul lui martie 1949, circula un zvon prin închisoarea din Suceava, că vom fi transferaţi într-o altă închisoare, pe categorii de pregătire profesională, indiferent de apartenenţa politică. Dacă atunci ar fi cunoscut cineva dintre noi felul în care se făceau planurile secrete în comunism, ar fi prevăzut de ce comuniştii, prin această repartizare, voiau să facă ceea ce au si făcut. lată aici închisorile care au primit aceste categorii de deţinuţi: - la Aiud, închisoarea cea mai mare din tară, au fost repartizaţi intelectualii; - la Gherla, închisoare de categoria întâi, au fost repartizaţi muncitorii si ţăranii; - la Piteşti, închisoare de categoria a doua, au fost repartizaţi studenţii; - la Târgsor, o localitate la vest de Ploieşti, au fost repartizaţi elevii de scoli secundare; - la Mislea, localitate lângă Ploieşti, au fost repartizate femeile; □ - Jilava - închisoare de tranzit, a fost rezervată unor scopuri 14 «De la cel ce poartă iachint si cunună, până la cel ce se îmbracă cu in crud, mânie, si râvnire, si tulburare, si tremurare, si frica morţii, si pizmă, si pricire» (Sirah 40, 4) (n. ed.). 82 Dumitru Bordeianu speciale si secrete; - Suceava, Galaţi, Rânmicu Sărat, Dej, Sighet etc., cu scopuri bine precizate, la dispoziţia Securităţii. O închisoare aparte a fost cazarma din oraşul Făgăraş, transformată în închisoare pentru foştii poliţişti si jandarmi. Această repartizare a dăinuit până în 1955, când închisorile au început să trieze deţinuţii după apartenenţă politică. La 15 aprilie 1949 am fost transferat de la închisoarea Suceava la cea din Piteşti, împreună cu primul lot de 80 de studenţi legionari. PITEŞTI închisoarea Piteşti în a doua jumătate a lunii aprilie 1949, un lot de 80 de studenţi legionari, dintre vârfuri si cu condamnări de la zece ani în sus, am fost transferaţi cu duba-tren, de la Suceava la Piteşti. Cum închisoarea din Suceava nu avea suficiente lanţuri să ne lege pe toti, de la închisoare la duba-tren ne-au legat de mâini, unul de altul, câte trei. La tren ne-au dezlegat. Când am ajuns la Piteşti era o zi frumoasă. Pe atunci închisoarea nu avea dube pentru transportul deţinuţilor. Directorul ne aştepta la gară cu vreo 30 de gardieni înarmaţi. Din lipsă de lanţuri ne-au pus în rânduri de câte sase, după înălţime, si ne-au legat cu funii de mâini. în felul acesta nu se putea fugi, păziţi fiind de gardienii înarmaţi. Nu voi uita niciodată acest traseu, deoarece gara de la Piteşti era în centrul oraşului, iar de la gară până la închisoare erau vreo 6 - 7 km. După ce am plecat din gară si am ajuns la soseaua care ducea spre Curtea de Argeş, coloana noastră ocupa toată lărgimea soselei, iar autovehiculele trebuiau să se oprească, să ne facă loc de trecere. Trecătorii si cei din vehicule se uitau înmărmuriţi la noi. Vedeau că nu eram nici soldaţi, nici civili obişnuiţi, ci nişte arătări, albi ca varul, tunsi si îmbrăcaţi cu fel de fel de haine, cu capul plecat în pământ si legaţi ca boii la jug. Ne mişcăm neputincioşi pe strada pietruită cu pietriş de râu si în urma noastră, din târâşul picioarelor, se ridica un asa nor de praf, că cei din urmă nici nu se mai vedeau. Lumea nu pricepea ce era cu noi, pentru că toti eram tineri si cam de aceeaşi vârstă. Văzând însă gardienii care ne escortau, si-au dat seama că eram deţinuţi. îmi amintesc si acum, cum femei bătrâne îmbrăcate în costume naţionale din Argeş, îsi făceau cruce, spunând tare: „O, Doamne! Ce o fi cu tinerii aceştia?” Am văzut femei plângând. Asa am fost primiţi de populaţia din oraşul Piteşti, primul lot de studenţi legionari veniţi de la Suceava. Printre cei 80 de studenţi veniţi la Piteşti, nici unul nu acceptase reeducarea la Suceava. 84 Dumitru Bordeianu Majoritatea dintre noi eram condamnaţi la ani grei de muncă silnică si doar vreo zece la temnită grea. Câteva cuvinte despre istoria acestei închisori, închisoarea din Piteşti se găseste lateral, spre vest, cam la 200 metri de soseaua care leagă Pitestiul de Curtea de Argeş. Zidul care înconjoară închisoarea este înalt de cinci metri. închisoarea se găseste pe această linie, unde Râul Doamnei, unit cu Râul Târgului, se varsă în Argeş. Peisajul văzut de la etaj e de o frumuseţe încântătoare. Aici, câmpia Argeşului se continuă cu dealurile subcarpatice, cultivate cu pomi fructiferi. închisoarea a fost construită din ordinul lui Armând Călinescu, slugă diavolească, si el însemnat de la natură, căci avea un singur ochi. în această închisoare, Armând Călinescu, în timpul cât era prim-ministru, plănuise să extermine tineretul legionar. El n-a ajuns să o vadă terminată, dar satana i-a dus planul la îndeplinire, satisfăcându-i dorinţa. Duhul răului stăpânea acolo unde Mişcarea Legionară, cu ceea ce avea ea mai pur, mai tineresc, trebuia să se afunde în mlaştina disperării. Cât priveşte construcţia, avea forma literei T. încăperile erau împărţite în celule de 4/2 m si camere de 10/6 m. Coada T-ului avea etajele construite din două rânduri de celule, legate între ele cu o plasă groasă de sârmă, iar în fata celulelor - un culoar de un metru. La parter si la subsol erau camere de 10/6 m. Capul T-ului era format din două rânduri de celule, fără plasă între ele, având un culoar de beton, unde se putea asigura cel mai perfect secret. în aceste celule trebuiau să fie izolaţi şefii tineretului legionar. La etajul întâi, în partea dreaptă a capului T-ului, se deschidea o cameră mare, numită camera 4 spital. Lângă această cameră era o celulă care îndeplinea funcţia de cabinet medical. în camera 4 spital încăpeau, în paturi suprapuse, cam vreo 50 de deţinuţi. La subsol, în capul T-ului, se găsea bucătăria, spălătoria, baia si boxe de pedeapsă severă. La marginea unui rând de celule, se găsea WC-ul, iar la unirea T-ului cu capul lui, la fiecare etaj, se găsea o celulă de pedeapsă, numită „celula neagră”. închisoarea avea două scări de serviciu - una la unirea cozii T- ului cu capul lui, iar alta în coada T-ului, pentru ieşirea în curţile interioare. Usa principală răspundea la etajul întâi. Pe scara principală deţinuţii nu aveau acces, ci numai pe scările de serviciu. Mlaştina disperării 85 După felul de construcţie al acestei închisori, paza era sigură si secretul perfect. De acolo nu se putea evada. Zidul exterior, înalt de cinci metri, avea din 50 în 50 de metri câte un prepeleac cu un soldat de pază, cu armă automată si reflector. Evadarea era deci imposibilă din această fortăreaţă. Amintesc că Armând Călinescu era argesean si avea moşia nu departe de închisoare. Probabil asa vroia el să-i aibă pe tinerii legionari sub demonica-i „aripă ocrotitoare”. După drumul parcurs de la gară până la închisoare si cele petrecute pe traseu, iată-ne ajunşi în fata închisorii, legaţi ca nişte vite bune de dus la abator. în fata închisorii era un platou ce nu se putea vedea din stradă. Acolo paza ne-a permis să ne aşezăm pe iarbă si, spre bucuria noastră, deşi eram slăbiţi si obosiţi, am putut discuta între noi. Pentru unii a fost ultima dată că am mai stat de vorbă împreună. Cu strângere de inimă mă întreb si acum, câţi am intrat si câţi am ieşit de aici, si mai ales cum?! Câţi din cei 80 au înnebunit, câţi au fost ucişi, câţi s-au prăbuşit si câţi au fost folosiţi ca instrumente de tortură împotriva celorlalţi?! După ce grefa a verificat dosarele, am fost repartizaţi câte patru la celulele de pe secţia de muncă silnică si temnită grea. Celula 18 Această celulă, ca si celulele 59, 15 si 21 de la Suceava, a lăsat amprente de nesters în gândirea si inima mea. Dacă aceste celule si celula 18 de la Piteşti n-ar fi fost cum au fost, nici gândirea si cunoaşterea mea n-ar fi cum sunt. Şi atunci mă întreb, au fost un rău sau un bine pentru mine aceste celule? Categoric, au fost un bine, o favoare pe care mi-a făcut-o Dumnezeu, ca să-mi arate calea ce duce la El. în celula 18 am fost repartizat cu camaradul Iosub Mihai. Acest cuvânt, camarad, folosit în închisoare, însemna pentru comunişti, activitate legionară. El a costat multe vieţi, arest sever, procese, condamnări si depistarea, prin informatori, a celor care n-au renunţat la credinţa lor în Mişcarea Legionară. Când am intrat, am găsit acolo doi tineri bucuresteni, apolitici, Petrovanu Miron si Negrescu Fag. Aceştia au fost condamnaţi la 25, 86 Dumitru Bordeianu respectiv 18 ani, pentru faptul că în anul 1948, înaintea unui congres naţional al elevilor din România, care se ţinea la liceul Mihai Viteazul din Bucureşti, dăduseră foc sălii de festivităţi. Autorul a fost Petrovanu Miron. Ce mi-a atras atentia, de la început, în această închisoare, a fost curăţenia din celule, făcută în interior de deţinuţii politici, iar pe culoare, de cei de drept comun. In celule erau paturi suprapuse, iar duşumeaua era din scânduri. Camerele aveau beton pe jos. Saltelele paturilor nu aveau cearceafuri, nici perne, ci o pătură uzată cu care ne acopeream. Cele două tinete, una pentru apă si alta pentru necesităţi, erau confecţionate din lemn de brad. Dimineaţa si seara eram scosi din celule, pentru deşertarea tinetelor, pentru necesităţi si să luăm apă în tineta pentru băut. Spălatul, dimineaţa, îl făceam în celulă, fără săpun. Ce ne-a surprins de la început, până spre toamnă, a fost faptul că atunci când ieşeam cu tineta la WC, uşile celulelor pe toată secţia erau descuiate si zăvoarele trase, iar noi ieşeam singuri din celule, ba, de multe ori, gardianul de pe secţia noastră, nea Georgică, se făcea că are alte treburi si ne spunea: „Batule! (băiatule) Eu sunt tata vostru, eu vă dau de mâncare, eu vă dau apă, eu răspund de voi, de-aia eu vă deschid celula, iar voi ieşiţi în ordine la WC, că eu am treabă”. Prin această presupusă înlesnire se urmărea un scop bine precizat si descoperit în timpul demascărilor: să ne întâlnim la WC cu studenţi de la diferite centre universitare, să ne cunoaştem si să facem schimb de informaţii si activitate, stabilind anumite înţelegeri sau hotărâri, care aveau să facă apoi obiectul unor crunte torturi, ani de zile, pentru declararea lor. Privind retrospectiv, aceasta a fost o mare greşeală, care pe mulţi i-a costat viata. Cât de naivi si neştiutori eram în materie de cunoaştere a bolşevismului, a metodelor si scopurilor lui! Cât de perverşi, făţarnici si ipocriţi sunt satana si slujitorii lui! Când am sosit noi, primul lot de la Suceava, majoritatea studenţilor de la Bucureşti era deja aici. Camarazii de la Bucureşti si din celelalte centre universitare, cei cu muncă silnică, erau încarceraţi la etajele doi si trei, iar la etajul întâi, cei cu temnită grea. Bucurestenii au făcut impresie bună; erau numiţi „aristocraţii”. In închisoare i-am găsit pe studenţii condamnaţi de pe timpul Mlaştina disperării 87 lui Antonescu, care aveau deja făcuţi 8 ani de detenţie. Ne uitam la ei ca la nişte sfinţi... Dau câteva nume : Gafencu, Dragodan (Magistrul), Ianolide, Costandache, Dinescu etc. Ei ne-au informat despre viata din închisori si de modul cum va trebui să ne comportăm fată de pază si de administraţia închisorii. O caracteristică esenţială a acestor camarazi era atitudinea lor de pace, ordine si disciplină, pentru a evita orice conflict cu administraţia închisorii. Tonul acesta l-a imprimat cel care a impresionat prin trăirea, atitudinea si exemplul pe care l-a dat ca nimeni altul: Valeriu Gafencu. El va rămâne în amintirea deţinuţilor politici din România si, în special, a deţinuţilor bolnavi de tuberculoză de la sanatoriul penitenciar Târgu Ocna, ca un sfânt. Până si cei mai înrăiţi, în fata lui Gafencu uitau cine sunt. * Se apropiau Sfintele Paşti, pe la sfârşitul lui aprilie. Iar noi ne pregăteam să sărbătorim primul Paste în închisoare. Camarazii arestaţi de pe timpul lui Antonescu memoraseră un repertoriu bogat din poeziile lui Radu Gyr. Ne-am pus să le învăţăm pe de rost. Atunci s-a petrecut un fapt cu totul ieşit din comun, în care s-a demonstrat încă o dată, dragostea si unitatea de nezdruncinat a acestor tineri, hotărâţi să nu facă nici un compromis în lupta lor împotriva comunismului. Cu o zi sau două înainte de Paşti, un camarad din Bucureşti al cărui nume, din discreţie, prefer să nu-1 dau, a primit, pe căi lăturalnice, un pachet cu alimente. De remarcat că nu aveam voie să primim nici un pachet de Paşti. Nu mai reţin ce greutate avea pachetul, dar nu trecea de zece kilograme. In acest pachet erau puse, cu grijă, si prescuri pentru anaforă, de luat cu ocazia Paştilor. Din acest pachet s-au înfruptat toti studenţii, legionari si nelegionari, tară deosebire, de la muncă silnică si temnită grea. N-a rămas nici unul din închisoare care să nu primească ceva. Cantitatea a fost simbolică, dar efectul moral al acestui gest ne-a impresionat în asa măsură pe toti, încât ne-a susţinut în drama care a urmat. Pentru ca cititorul să aibă o imagine clară despre modul cum s-a împărţit acest pachet, voi spune că un ou roşu s-a împărţit în 24 de părţi, si în plus cu o bucăţică de coajă roşie, ca simbol al marii sărbători. Trăirea acestui gest de neuitat marca pentru moment 88 Dumitru Bordeianu dragostea, unirea si frăţia celor închişi atunci la Piteşti. Cele petrecute cu prilejul Pastelui din 1949, la închisoarea Piteşti, m-au îndemnat să mă gândesc serios si să înţeleg ce însemna să ai „inima bună”, asa cum ne îndemnase odinioară bădia Ghită Bărbieru, în celula 121 la Suceava. Luni de zile m-a muncit acest lucru. Noaptea nu aveam somn, căutând în adâncul sufletului să înţeleg ce înseamnă pentru om a avea inimă bună, mai ales în condiţiile acelea. Târziu am înţeles că a avea inimă bună însemna prezenta lui Dumnezeu în om. Pentru ca omul să-L simtă pe Dumnezeu, trebuie să si-o cureţe conform îndemnului dat de Iisus: «Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu». Deci, această inimă bună se poate dobândi oriunde s-ar afla omul pe pământ - depinde numai de el. In condiţiile de detenţie, unde tentaţiile sunt mai mici dar suferinţele aproape de nesuportat, inima poate fi uşor „măturată” de tot ceea ce ar împiedica si ofensa prezenta lui Dumnezeu în lăuntrul ei. în concluzie, am înţeles prin inimă bună prezenta lui Dumnezeu într-o inimă curată, si primul pas pentru a o dobândi l-am făcut în celula 18 de la Piteşti, unde am aflat „cheia” cu care să încui usa lumii din care veneam, si s-o deschid pe aceea a lumii în care intrasem. Asa că, întâi am curătit inima de lumea din care veneam: dacă-mi aminteam de lucrurile frumoase pe care le trăisem, mă durea inima, căci nu le mai puteam avea; dacă-mi aminteam de lucruri urâte, îmi reproşam că le-am făcut. Deci, si într-un caz si în altul - suferinţă. (Poporul are o vorbă: „A murit de inimă rea!”, adică din cauza deznădejdii.) N-as vrea să fiu înţeles greşit: de fapt nu părăsisem lumea din care veneam, ci-i „încuiasem” doar usa, ca să nu-mi mai amintesc de cele ce se petrecuseră. Căci, dacă as fi rămas în relaţie cu această lume, suferinţa pentru pierderea ei m-ar fi ucis sau înrăit. Tot cu această „cheie”, a inimii bune, am descuiat usa care mă introducea în lumea omului privat de tot ceea ce lăsase în urmă. Problema principală era înţelegerea acestei lumi, si acceptarea ei în condiţiile date. Atmosfera din celula 18 era plăcută, pe cât se putea; cei doi tineri bucuresteni erau foarte impresionaţi de cele petrecute de Paşti. în luna mai am scris acasă o scrisoare, de numai cinci rânduri, si am primit una la fel. Scrisorile care au avut mai mult de cinci Mlaştina disperării 89 rânduri nu s-au dat deţinuţilor, ci au fost rupte. După citirea lor, am avut ordin să le predăm gardianului. Tot în această lună, am avut voie să primim un pachet de rufe, de maximum 3 kilograme. A fost prima si ultima oară, în 15 ani de închisoare, când am putut avea legături cu ai mei. * Există oare în lumea aceasta, în afara lagărului comunist, vreun detinut politic care, în 15 ani de detenţie, să aibă o singură dată legături cu ai săi, printr-o carte poştală de numai cinci rânduri? De aceea tin să spun încă o dată, pentru a afla si alţii, ceea ce s-a petrecut în închisorile din România: în 15 ani de închisoare, cât am fost închis împreună cu alţi deţinuţi politici, am scris o singură dată acasă si am primit răspuns tot o singură dată. Am mai primit si unul sau două pachete, dar aceasta numai în anii 1948-1949. N-am primit si n-am citit, în 15 ani, nici o carte sau ziar. Cei ce au aderat la reeducarea de la Suceava, în 1948-1949, au primit câteva tipărituri de doctrină comunistă. In cincisprezece ani n-am avut nici un fel de hârtie sau ceva de scris. Cei care au fost prinşi cu o mină de creion sau cu hârtie au fost crunt pedepsiţi; unora li s-a tras chiar moartea din aceasta. Asa că tot ceea ce am învătat, primit si transmis în 15 ani, s-a făcut numai cu ajutorul memoriei. N-am ştiut de ai mei si nici ei de mine, timp de 14 ani. N-am primit nici un medicament, în tot timpul celor 15 ani de detenţie. Fumătorii n-au primit nici o ţigară. în ceea ce priveşte hrana, ca valoare calorică ea a variat între 600 si 1000 de calorii, iar ca valoare nutritivă era deosebit de slabă, provenind din ceea ce era refuzat la aprozare. Cine ar fi putut crede, în lumea liberă, toate acestea? Nimeni, decât Dumnezeu si noi, cei care am trăit această experienţă. Ce intelectuali din lumea aceasta ar putea să creadă si să înţeleagă că scriitori, poeţi, oameni de stiintă, filozofi si alte categorii de intelectuali, si-au conceput acolo operele numai în gând, fixându-le doar în memorie? Cine să creadă că baladele si poeziile de zeci de strofe ale lui Radu Gyr, Nichifor Crainic si ale altora, au fost scrise cu condeiul gândului si al memoriei? 90 Dumitru Bordeianu Cititorul de bună credinţă din lumea liberă, ca să dea crezare celor mărturisite de mine, să meargă în România comunistă, unde mai trăiesc foşti deţinuţi politici care pot să adeverească acest fapt 15 . Intâlnindu-mă cu un venerabil profesor universitar, după ce am ieşit din închisoare, acesta m-a întrebat în ce condiţii am făcut cei 15 ani de osândă. Cum îl cunoşteam din 1937, i-am schitat condiţiile de mai sus. După ce i le-am înşirat, venerabilul profesor a dus mâna la tâmplă, apoi, picat parcă dintr-o altă lume, ca să nu mă jignească, a exclamat: - Eu nu înţeleg si nu pot admite asa ceva, în epoca în care trăim. La aceasta i-am răspuns: - Da, domnule profesor, dar dumneavoastră uitati că noi trăim în comunism, si dacă vă voi povesti toate supliciile si torturile la care au fost supusi ani de zile legionarii, ce ati spune? - Nimic, replică dânsul, si te rog să mă ierţi, pentru că faptul mă depăşeşte. - Atunci vedeţi, domnule profesor, dacă dumneavoastră, om de cultură si de stiintă, din vârful piramidei, nu înţelegeţi aceste lucruri, atunci cum o să înţeleagă sau o să ne creadă omul de rând? Dar cei străini, care n-au trăit în comunism? Asa că, sunteti de acord cu mine că anumite fapte, dacă nu le-ai experimentat pe propria piele, nu le vei înţelege niciodată? [J - Şi atunci, cum de ai rezistat în astfel de condiţii? - Credinţa în Dumnezeu si nădejdea în mila si ajutorul Lui! La răspunsul meu, profesorul a tăcut si nici nu mi-a spus cât credea sau cât nu credea el în Dumnezeu. Era printre putinii profesorii universitari care nu se făcuse membru de partid. Mai era si unicul caz din tară de profesor universitar obligat să-si susţină doctoratul de două ori în specialitatea sa. Primul doctorat si-1 susţinuse deja înainte de instalarea bolşevismului la noi - în tinereţe fusese omul de casă al lui Gheorghe Cuza - iar al doilea, sub comunişti. M-am despărţit de domnia sa, cu certitudinea că trăise degeaba sub comunism. * Scrierea cărţii a început în 1989 (n. ed.). Mlaştina disperării 91 Prin luna iunie 1949, cei doi tineri bucuresteni au fost scosi si duşi într-o altă celulă, iar în locul lor au fost aduşi alţi doi camarazi, Costache Oprisan, şeful Frăţiilor de Cruce pe tară si Alexandru Munteanu, şeful studenţilor legionari de la Facultatea de Teologie din Sibiu. De data aceasta, eram în familie si puteam discuta orice. Oprisan era legionar vechi. înainte de 1940, în perioada guvernării legionare, avusese o funcţie administrativă, iar după lovitura de stat a lui Antonescu din ianuarie 1941 plecase în Germania unde fusese internat în lagărul de exterminare de la Buchenwald. întors în tară în 1945, primise funcţia de sef al F.D.C. pe tară. Pe lângă faptul că Oprisan era unul dintre şefii cu mare răspundere, inteligenta îl plasa cam în vârful piramidei intelectuale româneşti. Cu pregătirea lui filosofică si geniul lui de poet îi impresiona enorm pe cei din jur. Era fiu de răzeş, din judeţul Tecuci. Se înscrisese la Facultatea de Litere si Filozofie din Cluj, unde îi uimise pe profesorii lui. Datorită vastelor sale cunoştinţe, acumulate în timpul şederii în Germania, nu rareori prelegerile lui le înlocuiau pe cele ale profesorului, bineînţeles cu îngăduinţa admirativă a aceluia. Cât am stat cu el, am avut parte de cele mai elevate preocupări intelectuale. La 30 de ani, Oprisan era de invidiat. Era, ca Pascal, un matematician strălucit si un gânditor si logician de temut. Pentru ca timpul să treacă cu folos, l-am rugat să ne tină un curs de istoria filozofiei. Expunerile lui nu erau făcute ex cothedra, ci de la suflet la suflet si atât de plăcute si atrăgătoare încât, opt ore pe zi, parcă uitam de foame si de lumea de afară. Cele 11 luni, cât am stat cu Oprisan în celulă, au fost pentru mine lunile cele mai plăcute din închisoare. Am fost legat de Oprisan pentru că, din cauza unei turnătorii ordinare, pe care o voi expune în continuare, am intrat si eu odată cu el în iadul demascărilor de la Piteşti. Am auzit apoi că a sfârsit, ca martir, undeva într-un „secret” al închisorii Jilava. Oprisan, pe lângă filozof, era si poet. Parte din poezia lui a fost memorată si scoasă din închisoare. Iată una dintre aceste poezii salvată de la dispariţie, gratie memoriei supravieţuitorilor. 92 Dumitru Bordeianu Don Quijote O, Doamne! Murmură Don Quijote Şi mâna i se-apleacă, cu lancea, tremurând, O, singura-mi iubire, schimbată în robot! Şi lancea i se-nfmge, cu vârful în pământ. Misterul cast al vieţii, închis în fierul mort! De-aceea te răpiră din vechiul tău castel... Fluidul inefabil să-l schimbe în resort si trupul eteric, în monstru de otel. Şi tristul Don Quijote coboară de pe cal. De-acu, unit cu tine, pe veci am să rămâi, Iubirea ta celestă s-o caut în metal, Să-mi dai, pe totdeauna, sărutul cel dintâi. Se miscă-ncet inelul destinului, pe cer, Şi semnul suferinţei, firavii peşti răsar; Prin somn mai plânge Sancho pe platoşa de fier Şi, copleşit de gânduri, stă stoicul măgar. O, minte ispitită de-ntelepciunea vană! Descartes, iluminismul, cu ieftine spoieli... Tu-o să-ncerci si astăzi, să-mi scurmi aceeaşi rană Şi să-mi strecori în suflet, aceleaşi îndoieli. M-a ispitit de tânăr, lumina ta deşartă, Cu palidu-i orgoliu, să-mi stingă geniul bun; Şi mi-am privit în suflet, sub limpezimea-ti moartă Cum, una câte una, minunile apun. Dar inima mea ştie, că zidu-acesta 'nalt, Cu liniile-i drepte 'năltându-se spre cer, Sub strania-i tăcere, sub blocuri de bazalt, Sub simpla-i geometrie, ascunde un mister. De-aceea vrea destinul, trecând aceste porţi, Mlaştina disperării 93 Sub limpezimi de piatră, să-i pipăi geniul rău. Lumina lui căzută, ca s-o ridic din morţi, Cu sângele si carnea, plătind păcatul meu. * începând cu august 1949, ni s-a impus un regim alimentar foarte sever. Planul pe care-1 aveau comuniştii în legătură cu noi, studenţii legionari de acolo, începea să se pună în aplicare printr-o înfometare sistematică, printr-o slăbire la maximum a forţelor fizice. Ajunsesem prin octombrie, că abia puteam să ne mişcăm prin celulă. In acest timp, majoritatea studenţilor legionari din tară fuseseră aduşi la Piteşti. Iar când închisoarea s-a umplut, a început selectarea si aşezarea în celule conform unui plan dinainte conceput. Pregătirea demascărilor a început deci printr-o înfometare atroce. Ciorba era limpede si sfertul de pâine redus la jumătate. Nu ne mai scoteau la aer si la baie, si relativa libertate, care se instalase cu un scop bine chibzuit, a fost suprimată. Astfel, ieşirea cu tinetele ca să le vărsăm la closet, care ne permitea să ne întâlnim cu alţi camarazi, a fost brusc suprimată. La fel, au fost schimbaţi gardienii de pe secţie si înlocuiţi cu alţii proaspăt angajaţi. Teroarea foamei ajunsese atât de acută, încât îti trebuia un efort de voinţă supraomenesc ca să te poţi stăpâni. Este de semnalat, că pe secţiile de muncă silnică si temnită grea foamea a fost totuşi suportată cu stoicism. La 26 octombrie 1949, de ziua Sfântului Dumitru, ziua mea onomastică, gardianul nou venit pe secţie a deschis usa celulei si mi- a citit numele de pe nelipsita listă. La auzul lui, am întrebat gardianul dacă e cazul să-mi iau bagajele. M-a invitat doar să ies afară si m-a condus în holul dintre capul si coada T-ului, unde mă aştepta un ofiţer de Securitate. Am fost coborât apoi pe scările principale, unde deţinuţii nu aveau acces, si condus în clădirea administraţiei care se găsea cam la vreo 50 de metri de cea a închisorii. Coipul acesteia si cel al administraţiei nu aveau nici o legătură între ele, fiind cu totul separate pentru siguranţa secretului. în această clădire mai intrasem o singură dată, imediat după ce venisem de la Suceava, când ni s-au luat amprentele digitale, măsurătorile corporale si semnalmentele pentru întocmirea dosarului personal de identitate. Am fost lăsat câteva minute în hol, apoi acelaşi ofiţer m-a 94 Dumitru Bordeianu condus pe un coridor, unde, după poziţia uşilor, mi-am dat seama că erau birourile de anchetă. Cum am intrat în birou am văzut un civil aşezat nu pe scaunul de la birou, ci chiar pe birou, în stil american. După fizionomia si culoarea fetei si a părului aducea a rus sadea, cum am crezut la prima vedere, dar, vorba poetului: „urechea te minte si ochiul te înşeală”. în momentul când a început să vorbească m-a derutat total. Vorbea o limbă românească perfectă, limba literară a unui om cult din Bucureşti. Şi eu, care îl crezusem rus basarabean... Avea ochii albaştri, fruntea potrivită, nasul borcănos si o statură mijlocie de atlet. După înfăţişare părea deci rus, iar după limbă, român curat. Primul cuvânt ce mi l-a adresat a fost: „O, ce mustată răsucită ai, moşule, semeni cu Ştefan cel Mare”. într-adevăr, remarca era obiectivă: camarazii îmi spuneau că după mustată semănăm cu Domnul Moldovei. M-a invitat apoi să iau loc pe un scaun lângă fereastra cu gratii. Mi-a pus câteva întrebări: dacă am fost în Rusia ca luptător si dacă am fost decorat. Am răspuns afirmativ, constatând că-mi cunoştea bine dosarul. Apoi m-a întrebat cum am trecut de anchetă si de ce am luat o condamnare atât de mare, întrebare la care am ridicat doar din umeri. Mi-a întins o ţigară pe care am refuzat-o, nefiind fumător. Pe birou era un cosulet cu nuci, pe care le crăpa cu un briceag; scotea miezul, îl curăţa si-1 mânca. A făcut această operaţie tot timpul cât am stat de vorbă cu el. Mi-a oferit si mie, dar l-am refuzat. La remarca lui că nu voiam să mănânc de la comunişti si îl refuz ca si cu ţigara, i-am răspuns că asa e. Ca urmare, atât atmosfera cât si vocabularul s-au schimbat pe loc. După alte câteva întrebări banale: cu cine stau în celulă, cum mă simt, cum este masa, m-a întrebat ce funcţie avea Oprisan, la care eu i-am răspuns că el trebuie să ştie mai bine ca mine. A schimbat tonul: „He! He! Stai cu şefi mari, Mustată”. Iar la întrebarea: „Ce discutaţi, Mustată?” I-am răspuns că despre femei. - Discutaţi si voi, legionarii, despre femei? - Da, câteodată. - Altceva nu mai discutaţi? - Ba da! Amintiri din facultate. - Ah! Am uitat că sunteti studenţi! Mlaştina disperării 95 La întrebarea dacă ştiam câţi studenţi erau în închisoare, i-am răspuns că eu nu sunt directorul închisorii ca să ştiu. Dar pe secţia unde eram eu? a continuat el. A urmat acelaşi răspuns negativ din partea mea, spre revolta lui oarecum reţinută. - Dar nu v-a lăsat gardianul să vă întâlniţi la WC? întrebare la care nu i-am mai răspuns. Mi-am dat seama că ştia ce se petrecea pe secţie. Presupunerea mea, că nu întâmplător ne-au lăsat să ne întâlnim la WC, era adevărată: făcea parte din planul lor. M-a întrebat apoi dacă am scris acasă, si la răspunsul meu afirmativ a făcut remarca insidioasă că ne-au făcut înlesniri. I-am replicat: - Nu au fost înlesniri, domnule anchetator! - Nu sunt anchetator! Această afirmaţie mi-a dat de gândit. După modul cum punea întrebările si cum îmi urmărea mimica, am fost convins că era un poliţist versat si cunoscător al psihologiei relaţiei anchetator- anchetat. Vocabularul si întrebările cumpănite trădau faptul că nu era un poliţist oarecare. înclin să cred si acum că a fost unul din şefii mari, care cunoştea planul de desfăşurare a demascărilor, iar prezenta lui la Piteşti nu era întâmplătoare. S-ar putea să fi fost Nicolski. în nici un caz n-a fost Zeller, pentru că pe acela l-am cunoscut mai târziu la Piteşti. După ce si-a dat seama că discuţia cu mine nu ducea la nici un rezultat, m-a atacat frontal: - Măi, banditule! (cuvânt care mi-a rămas si acum în urechi) Tu ai impresia că mă duci pe mine, de-mi răspunzi asa? Tu nu ştii unde te afli? Tu ştii cine sunt eu? Această expresie i-a scăpat; am mai întâlnit-o la comuniştii care voiau să intimideze si să-si dea importantă, l-am răspuns că nici nu mă interesa, fapt care l-a enervat mult. - Bă, banditule! Eu vă cunosc până în pânzele albe si ştiu ce este în capul vostru de bandiţi! N-am răspuns. Eram convins că era la curent cu doctrina legionară si cu modul nostru de a fi, al relaţiilor dintre noi. într-un cuvânt, individul ne cunoştea pe noi, în timp ce noi nu-i cunoşteam pe ei. După cele afirmate însă în legătură cu noi, am început să fiu mai retinut si mai atent la întrebări si răspunsuri. Voia să mă provoace, amintindu-mi de unele greşeli din trecutul nostru, pentru 96 Dumitru Bordeianu ca astfel să mă facă să vorbesc. Văzând că nu mai scoate nici un răspuns de la mine, a schimbat tonul: - In închisoarea aceasta, voi bandiţilor, sunteti la ora aceasta în jur de 80% si căutati să-i convertiţi si pe ceilalţi, atrăgându-i în tabăra voastră ca să-i faceţi legionari. I-am răspuns cu un „nu” categoric. - Cum nu? mi-a răspuns el. Ce ai făcut cu Petrovanu si Negrescu? - Cu aceşti tineri am discutat numai probleme de concepţie creştină, pentru că eu sunt creştin. Auzind că sunt creştin, a revenit cu întrebarea: - Eşti medicinist, cum poţi crede în lucruri care nu se văd? - Sunt atâtea care nu se văd si totuşi există. De pildă mintea, gândul, pe care dumneavoastră nu le puteti vedea si totuşi vreţi să ni le cunoaşteţi. - O să vă ştiu si gândurile, replică el. Rog cititorul să retină această afirmaţie la care voi mai reveni, încă un argument că se pregătea ceva. Am reluat discuţia spunându-i că noţiunea de credinţă este un concept care operează acolo unde cunoaşterea fizică cu metodele ei nu poate pătrunde. A abătut discuţia de la această temă. La întrebarea lui, dacă mai sunt legionar, i-am răspuns printr-o altă întrebare: - Pentru ce am fost condamnat, nu ca legionar? Dumneavoastră stiti acest lucru? - Dar s-ar putea să nu mai fii, accentuă el. - Nu se poate, i-am răspuns eu. La care el mi-a tăiat-o net: - O să trăim si o să vedem. Iarăşi, afirmaţii care mă îndreptăţeau să bănuiesc că era pus la cale ceva ce trebuia să se întâmple neapărat. Dialogul continuă: - S-ar putea să nu mai fii legionar! - Adică cum să nu mai fiu, dacă sunt? - Nu te grăbi, s-ar putea să vină timpul! Deci, certitudinea că acel ceva va veni sigur. Afirmaţia „s-ar putea să nu mai fii legionar”, m-a dus cu gândul la reeducarea de la Suceava, pe care trebuia să o acceptăm cu sila. Era însă o discuţie cu Mlaştina disperării 97 totul străină de ceea ce voia el să afle de la mine. - Ai să poţi rezista 15 ani în închisoare, continuă el, pentru că regimul alimentar pe care-1 aveţi acum n-o să vă dea posibilităţi să terminaţi toată pedeapsa? - Au fost sfinţi care au trăit 40 de ani în pustiu, mâncând un posmag pe zi si o cană cu apă si nu au murit. Dimpotrivă, erau perfect sănătoşi si la trup si la minte, dovadă că au scris ceea ce au scris. Asa o să trăim si noi. - Sfinţii erau în pustiu, dar voi sunteti în mâna noastră. Văzând că discuţia nu avea nici un sens, a atacat direct. - Mă bandiţilor! Tu uită-te aici la mine, de beton armat să fiţi, si tot o să vă muiem. Cu asta, a spus totul. Şi azi îmi răsună în urechi si n-am s-o uit cât voi mai putea gândi. Ne aştepta constrângerea prin violentă, izvorâtă din cea mai diabolică ură. Nici azi nu ştiu dacă această afirmaţie a fost scăpată sau spusă cu intenţie, ca să mă facă pe mine să înţeleg că soarta noastră era în mâinile lor. - Nu este metal care să nu se topească atunci când îl pui la temperatura lui de topire, a adăugat el. In semn de încheiere mi-a spus: - Vezi, că o să-ti bărbieresc mustata! - Când n-o să mai fie voie, o voi bărbieri singur! - Avem metode să facem din voi tot ce vrem noi! - In ceea ce priveşte trupul, sufletul însă este inabordabil. - Pentru noi, ateii, este abordabil, pentru că tine de trup! - Ţine de trup, dar este de esenţă divină! - Asta s-o crezi tu! Discuţia a luat apoi sfârsit cu afirmaţia următoare: - Banditule, în problema voastră noi ne ţinem de cuvânt. Puţin iritat, i-am răspuns pe un ton ofensator: - Adică cum? - Ai să vezi cum! De beton armat să fiţi si tot o să vă muiem... Cu această ameninţare discuţia a luat sfârsit. Am plecat fără să dau bună ziua. Am ieşit din biroul de anchetă (o simplă celulă) si am plecat încet, fără să fiu însotit de cineva, până la usa închisorii. * 98 Dumitru Bordeianu Erau de retinut acele afirmaţii ale anchetatorului, pentru că nu fuseseră rostite întâmplător, ci erau de fapt esenţa planului făcut de comunişti pentru nimicirea Mişcării Legionare. Aflând aceste ameninţări, s-a născut între noi un mare semn de întrebare. L-am rugat pe Oprisan să le judece cu puterea lui de analiză si să ne spună dacă ar putea deduce din ele ceea ce ne aştepta. Pe atunci nu cunoşteam încă pedagogia bâtei a lui Macarenko si nu bănuiam că aceste ameninţări se refereau la metoda pe care ne-o vor aplica comuniştii, nu atât ca să capitulăm, ci ca să fim distruşi. De unde să bănuim că cea mai barbară violentă va fi folosită împotriva noastră si că această violentă va fi exercitată la început numai de Ţurcanu cu încă cinci deţinuţi, susţinuţi de administraţia închisorii. Planul cu metodele lui Macarenko a fost încredinţat lui Ţurcanu pentru că numai el s-a angajat la îndeplinirea si execuţia lui până în cele mai mici amănunte. Cei care, la rândul lor, îl primiseră de la consilierii ruşi - bineînţeles cu asentimentul conducătorilor comunişti români - si l-au dus la îndeplinire, au fost: generalul Nicolski, colonelul Zeller (pe care l-am cunoscut personal) si Ţurcanu. Cei doi din urmă au sfârsit asa cum am relatat; doar Nicolski se mai află în viată. Oficial însă, comuniştii au acţionat o singură dată: la 10 decembrie 1949. După aceea, unealta oarbă, care le-a aplicat metodele si le-a dus la îndeplinire planul, a fost Ţurcanu. După relatarea mea, Oprisan ne-a cerut un timp de gândire. Ne-a spus să fim atenti si calmi. Astfel, din toti camarazii de pe secţia de muncă silnică a etajului doi, eu am fost ales să-mi bat capul cu declaraţiile făcute de anchetatorul meu. Probabil pentru că stăteam în aceeaşi celulă cu Oprisan. Peste câteva zile, datorită lui nea Llorică gardianul, am putut comunica tuturor camarazilor de pe secţia noastră cele petrecute. Nu ştiu dacă au mai fost si alţi camarazi la anchetă, ca mine, dar declaraţia de război fusese făcută: „De beton armat să fiţi si tot o să vă muiem”. Oprisan ne-a spus asa: „Dragi camarazi si prieteni, voi stiti bine, Corneliu Codreanu a început primul la noi lupta împotriva comunismului. De aceea, cei care-1 urmăm si ne-am înrolat în lupta lui, trebuie să fim pregătiţi - nu fizic, pentru că nu vom putea, ci spiritual - pentru cea mai grea luptă pe care comunismul ne-o pune în fată. Nu pot vedea clar metoda pe care ne-o vor aplica, dar cred că Mlaştina disperării 99 va fi metoda violentei, căutând să distrugă în noi credinţa, unirea, frăţia si camaraderia”. Oprisan, ca si noi dealtfel, n-a bănuit însă că violenta va fi exercitată de unii din camarazii noştri, folosiţi ca instrumente oarbe de cei care făcuseră planul. După acea anchetă am fost cuprins de o nelinişte asemănătoare celei a călătorului care vede la orizont declanşarea unei furtuni, căreia nu-i cunoaşte puterea de distrugere, dar pe care o aşteaptă îngrozit. După transmiterea pe secţie a celor spuse, mulţi dintre camarazi au cerut explicaţii si lămuriri. Oprisan însă le-a spus: „Fiţi pregătiţi pentru lupta care se va da în mlaştina disperării. Fiecare va ieşi din încleştarea acestei lupte singur, neajutat decât de mila lui Dumnezeu si de ce are mai bun în el. Lupta va fi de lungă durată si cine va avea tăria si răbdarea, convins fiind că ea este dreaptă, se va prăbuşi si iar se va ridica. Astfel că nu ne mai rămâne decât să ne ascutim săbiile duhovniceşti ale dragostei, ale unirii si ale camaraderiei”. * Pe la începutul lui decembrie 1949, gardianul de pe secţie a trecut din celulă în celulă si ne-a spus să facem curat, căci va veni o inspecţie a M.A.l.-ului, de la Bucureşti. Intr-adevăr, după vreo două zile, până în prânz, nea Florică ne-a anuntat că inspecţia era pe celular si va trece si pe la noi. Abia terminase gardianul să ne prevină, că si ajunseseră la secţia noastră: erau doi miniştri adjuncţi ai lui Teohari Georgescu. Regulamentul închisorii prevedea că, atât la închidere cât si la deschidere, dimineaţa si seara, cel care era de serviciu pe celulă trebuia să se alinieze lângă usă în poziţia de drepţi si să dea raportul ca la armată. De serviciu mă nimerisem chiar eu. Când s-a deschis usa, în pragul ei a apărut directorul Dumitrescu împreună cu miniştrii adjuncţi Jianu si Dulgheru. Nu aveam altceva de făcut decât să dau clasicul raport: „Domnule ministru, celula nr. 18, cu patru deţinuţi, la ordinul dumneavoastră”. Cum purtam mustată, ministrul nici n-a ascultat raportul meu, ci s-a legat de mine, întrebându-1 pe director cine a dat voie deţinuţilor să poarte mustată. Acesta, pretextând că nu primise ordin în acest sens, 100 Dumitru Bordeianu a dat pe loc ordinul ca începând de a doua zi să fie rase mustăţile. După ce s-a închis usa, eu am rămas în dosul ei si am auzit fără să vreau discuţia dintre miniştri si director: „Măi Dumitrescule, ce faceţi cu ăştia, îi omorâţi?” La care Dumitrescu răspunde: „Acesta este ordinul, tovarăşe ministru!” Am fost convins că s-a vorbit tare intenţionat, ca să auzim noi, cei din celulă. într-adevăr, ca aspect fizic arătam ca nişte cadavre, iar în celulă peretele de sub geam era numai mucegai. Timpul era rece, iar noi obligaţi să spălăm duşumeaua de trei ori pe săptămână. Din cauza frigului de la geam si a vaporilor de apă de la duşumea apăruse mucegaiul, celula arătând ca un mormânt mucegăit. Se apropia ziua de 10 decembrie, pe care studenţimea o sărbătorea în România veche. Vizita celor doi miniştri nu fusese întâmplătoare. 10 decembrie 1949 lată începutul demascărilor de la Piteşti. A circulat zvonul, în preajma demascărilor, cu o zi-două înainte de începerea lor, că în noaptea de 10 decembrie Ţurcanu Eugen, Popa Alexandru, zis Ţanu, Mărtinus, Cantemir si încă alţi trei al căror nume nu l-am aflat, au fost scosi din închisoare si duşi intr- un zăvoi de pe malul Argeşului, unde li s-a spus că în acea noapte vor forma echipa care îi va împuşca pe toti şefii legionari din închisoarea Piteşti. întrebaţi dacă sunt de acord, au răspuns toti că sunt gata pentru această faptă. Au fost duşi apoi la locul unde trebuia să aibă loc execuţia, li s-au distribuit arme si gloanţe, aşteptând să vină victimele. Cei care au regizat această înscenare au fost convinşi că Ţurcanu si echipa lui erau hotărâţi să execute orice ordin pe care l-ar fi primit. Primul pas era făcut; nu mai rămânea decât ca unealta pregătită să înceapă executarea planului. înainte de 10 decembrie au fost aduşi în camera „4 spital”, de care am mai amintit, în jur de 30 de studenţi, dintre vârfuri, majoritatea legionari, precum si grupul lui Ţurcanu: Popa Ţanu, Mărtinus, Livinschi, Leonida, Prisăcaru, Cantemir, Virgil Bordeianu si câţiva elevi de la Câmpulung Moldovenesc. Ţurcanu si grupul lui Mlaştina disperării 101 nu s-au descoperit că ar fi fost reeducaţi, dimpotrivă, îl bârfeau pe Bogdanovici si pe cei care aderaseră la reeducarea de la Suceava, cu intenţia de a-i trage de limbă pe cei din cameră, ca să vadă în ce ape se scăldau. Cum totul era regizat, Ţurcanu a provocat un scandal si a început încăierarea între grupul lui si ceilalţi studenţi. în timpul încăierării s-a spart un geam. Acesta era semnalul pentru administraţie să intervină. S-a bătut la usă si în momentul următor, directorul Dumitrescu si locotenentul Marina, cu vreo 30 de gardieni, au pătruns în cameră. Directorul si ofiţerul politic Marina au tras cu pistoalele în tavan, iar gardienii, cu ciomege, vine de bou si centiroane, s-au năpustit asupra studenţilor să-i facă una cu pământul. Nu se mai ştia dacă erau oameni vii sau cadavre. N-a fost de ajuns atât, ci au fost scosi cei nereeducati pe coridor, iar grupul lui Ţurcanu si gardienii au început din nou să-i bată atât de crunt, că nu erau decât bălti de sânge pe jos. Studenţii legionari, aleşi dintre vârfuri, au fost duşi apoi în celulele morţii de pe capul T-ului si chinuiţi de Ţurcanu, peste un an de zile, cu cele mai cumplite si sălbatice torturi. lată câteva nume dintre aceşti martiri: Pop Cornel, Măgirescu Eugen, Popescu Aristotel, Păvăloaia Constantin, Pătrăscanu Nuti, Caziuc, Voinea Octavian, Şoltuz Laurentiu, Juberian, Parizianu Gheorghe, Străchinariu Constantin, Dan Lucinescu etc. Asa se explică prăbuşirea acestor camarazi, cu excepţia lui Parizianu. Ei nu pot fi judecaţi: când acuzi pe cineva, trebuie să te situezi în poziţia lui, iar când este vorba de tortură, să mărturiseşti cinstit dacă ai fi putut suporta supliciul pe care l-a suportat cel pe care îti arogi dreptul să-l judeci. începând cu această dată, directorul Dumitrescu si Marina nu si-au mai exercitat rolul; cel care conducea închisoarea era Ţurcanu. El avea dublura cheilor de la toate camerele si celulele închisorii. L- am văzut de zeci de ori, cu smocul de chei în mână, autoritar si temut, băgând groaza până si în gardieni. Demascarea de la Piteşti a durat de la 10 decembrie 1949 până în luna septembrie 1951. Aceşti tineri care au fost izolaţi, numai Dumnezeu ştie ce suferinţe au îndurat, luându-li-se si posibilitatea de a se sinucide. 102 Dumitru Bordeianu Din 10 decembrie 1949, administraţia si gardienii din închisoarea Piteşti au dispărut de pe scenă. Singurul actor care a jucat piesa a fost Ţurcanu. Numai el încuia si descuia, numai el dădea ordine gardienilor. El si stăpânii lui, generalul Nicolski si colonelul Zeller. Nimic nu se mişca, fără ca aceştia să ştie ce se petrece. în noaptea de 10 decembrie 1949, mulţi dintre noi, de pe celelalte secţii, am auzit zgomote, dar n-am putut înţelege ce se întâmplă. Pe la sfârşitul lui decembrie, au fost aduşi în celula 18 Grigoras Ion si colegul meu de facultate, Lunguleac Ion. Când a venit în celulă, nu ştiam că acesta din urmă acceptase, de bună voie, reeducarea de la Suceava. Pentru că-1 ştiam suferind de maladia lui Basedow, mă gândeam totuşi că era în stare de orice ticăloşie, ceea ce s-a si văzut de altfel, mai târziu. Dacă judecăm însă din punct de vedere fiziologic, Lunguleac nu avea nici o vină. El, săracul, pentru o gamelă de aipacas, făcea orice i s-ar fi cerut. Când a intrat în celulă, l-am bănuit că era trimis special să vadă ce spunea Oprisan. De aceea, i-am pus în gardă pe Oprisan si pe Sandu Munteanu, să nu mai discute nici o problemă în legătură cu Mişcarea Legionară. Iosub, care era prieten cu Lunguleac, l-a primit în pat si era singurul care vorbea cu el. Lunguleac încerca să-l tragă de limbă, doar-doar o afla ceva. Crăciunul lui 1949, spre deosebire de cel din 1948, a fost trist si viciat de prezenta lui Lunguleac. în seara de Crăciun s-au cântat câteva colinde de către Sandu Munteanu, Grigoras si Iosub; ei aveau voce frumoasă. Printre altele, au cântat si colindul lui Radu Gyr, pe melodia „O, ce veste minunată”. Acest colind, cântat în condiţiile pentru care a fost făcut, era atât de înduioşător, că-ti dădeau lacrimile. Anul Nou 1950 l-am petrecut, de asemenea, cu strângere de inimă; duhul satanei, care stăpânea închisoarea Piteşti, întreţinea o atmosferă de groază. Pe la sfârşitul lui ianuarie, Lunguleac a fost scos de mai multe ori din celulă pentru câteva ore. Când se întorcea în celulă, nu spunea unde a fost. Din momentul acela mi-am dat seama că era turnător, fapt care i-a creat printre noi o atmosferă insuportabilă. Nimeni nu mai discuta cu el, nici chiar Iosub, care-i era prieten. Lunguleac nu era rău din fire, dar boala care-1 rodea îl împingea să facă orice Mlaştina disperării 103 blestemăţie. Cât am stat în închisoare, nu am întâlnit alt detinut politic care să suporte atât de greu foamea. Era, pur si simplu, înnebunit de foame. Pe la jumătatea lui ianuarie, Lunguleac a fost scos din celulă. După plecarea lui, am respirat cu totii uşuraţi, iar în celulă s-a restabilit calmul si armonia. Eram atât de slăbiţi, mai ales Oprisan, că mă întrebam cum mai avea energie să se mişte, atunci când îsi ţinea prelegerile de istoria filozofiei. Pe lângă foamea ce ne rodea, mai era si frigul, pentru că doar seara ni se dădea un pic de căldură. Ceea ce caracteriza perioada 26 octombrie 1949 - martie 1950, era lipsa totală de informaţii, constatare pe care am făcut-o după ce unii camarazi din secţia noastră de muncă silnică, cu condamnări mari, au dispărut de pe secţie; nici măcar nu bănuiam unde erau duşi. In martie, Oprisan a terminat cursul de istoria filozofiei. Ne-a vorbit de Nae Ionescu si de şcoala filozofică românească si a promis să tină si un curs de filozofia culturii. Demascarea. Camera 2 parter Ţin să spun că la Piteşti si Gherla nu s-a pus niciodată problema reeducării care, oficial, nu se făcea cu bâta si cu cele mai groaznice torturi, ci prin mijloace paşnice, prin cuvânt si convingere, prin argumente raţionale. De fapt, pe comunişti nu i-a interesat si nu au căutat niciodată să facă reeducarea adversarilor, ci doar să se folosească de ei si să-i compromită. Ei nu erau adepţii reeducării duşmanilor, pentru că ideologia lor se baza pe teroare, ură si minciună. Prin demascare, ei n-au căutat altceva decât continuarea anchetei, dar nu prin agramaţii si neisprăviţii pe care-i angajaseră în Securitate când au înfiintat-o, la începutul anului 1949, ci prin deţinuţii înşişi. Astfel Nicolski, prin Ţurcanu si ajutoarele lui, a aplicat cele mai groaznice torturi ca să declari tot ceea ce ştii, si ce nu ştii, despre tine si despre alţii, convinşi fiind că la anchete se spusese foarte puţin. 104 Dumitru Bordeianu Răfuiala a fost numai cu tineretul legionar. Numai acesta a fost vizat în planul lor, nu un altul, neorganizat. Ceilalţi tineri care au fost arestaţi, au fost cazuri individuale. Comuniştii cunoşteau bine organizarea si activitatea tineretului legionar printre studenţi si elevi. Ce tineret, al altor grupări politice, a fost, din punct de vedere numeric si al organizării, comparabil cu tineretul legionar? Nu avea cine să se opună comunismului, cum s-a opus acest tineret, plătind lupta cu cei morţi prin torturi, cu cei ce au ales sinuciderea 16 pentru a rămâne integri, cu rezistenta dusă până la jertfa supremă. îmi permit să-l întreb pe domnul Ierunca 17 , dacă ştie dânsul câţi morţi, nebuni si sinucigaşi au fost acolo din rândurile tinerilor nelegionari? Eu ştiu, el scrie din auzite. Dacă n-ar fi fost tineretul legionar în închisoare, nici demascarea n-ar fi avut loc. Au fost dintre aceia care n-au luat nici o singură palmă si au spus totul, trecând de partea lui Ţurcanu si Popa Ţanu. îi ştim pe toti. Comuniştii lui Stalin, oculta internaţională, precum si cea Este atinsă aici, ca si în alte locuri, cea mai gravă dintre toate ispitele: aceea a sinuciderii. Sinucigaşul este căzut de la Hristos; el se crede părăsit de Dumnezeu, nu mai are nădejde în mila si purtarea de grijă a lui Dumnezeu, si nici chiar în atotputernicia Lui. Păcatul cel din urmă al lui Iuda este singurul care nu se iartă, pentru că nu poate fi ispăsit; odată săvârşit, nu mai lasă timp de pocăinţă, nici măcar clipa aceea care s-a dat tâlharului cel bun de pe cruce. La Piteşti, satana a lucrat cu cea mai mare viclenie; cum spuneam mai sus (vezi nota 10), interzicând până si sinuciderea-după ce victimele ajunseseră la marginile suferinţelor si ale deznădejdii. Ca nickJdată, stăpânitorul întunericului nu mai are nevoie de suflete pierdute în iad, ci, în primul rând, de oameni complet satanizati, aici, pe pământ! □ Pitestiul si Gherla au fost laboratoarele unei experienţe care s-a extins apoi la nivelul întregii ţări, cu alte mijloace, e drept, si care continuă, ducând, de va fi cu putintă, la pierderea si „a celor aleşi”. Reeducaţii din toată lumea, ajunşi mai răi decât dracii, sunt cei ce lucrează „taina fărădelegii” si pregătesc venirea „fiului pierzării”. în privinţa celor care au ajuns la desăvârşita deznădejde si si-au luat viata, amintim cazul excepţional al unor Sfintelor Mucenite, Vernichi, Prosdochia si Domnina (prăznuite de Biserică în ziua de 4 octombrie), care s-au aruncat în apă pentru a nu fi siluite de soldaţii romani (n. ed.). 17 Virgil Ierunca, autorul cărţii Fenomenul Piteşti, ed. Humanitas, 1991 (n. ed.). Mlaştina disperării 105 naţională, ne cunoşteau prea bine si nu erau deloc de acord cu concepţia noastră. De aceea au vrut să ne distrugă. Mişcarea Legionară îsi are originea în concepţia creştină despre lume si viată si, atât timp cât va dăinui Biserica Creştină pe pământ, atât va dăinui si Mişcarea Legionară. Ea a voit să transpună concepţia creştină în politică, baza relaţiilor dintre oameni constituind-o dragostea, onoarea, unirea si buna convieţuire. Mişcarea Legionară a vrut să creeze un tip de om creştin, de felul lui Moţa, care în toate manifestările si acţiunile sale să nu facă decât ceea ce-i place lui Dumnezeu. Ea a luat naştere si a pornit de la Icoană. „Am iubit pe Hristos si am mers bucuros la moarte pentru El”, mărturisea Moţa, pe drumul jertfei de sine 18 . Mişcarea Legionară îsi propune iubirea de neam si semeni, aceasta neînsemnând însă ură pentru alte neamuri, neamul rămânând, în concepţia ei, unitatea de bază a comunităţilor umane. Dumnezeu a lăsat neamurile ca entităti sociale. Dacă n-ar fi asa, El n-ar fi ales un neam în sânul căruia să Se întrupeze. Noi, oamenii, am fost creaţi după chipul si asemănarea lui Dumnezeu; de aceea trebuie să-L iubim, să păzim poruncile Lui, să-l facem voia si ce-1 este plăcut, să ne iubim unii pe alţii, să trăim în pace, în armonie, în înţelegere si intr-ajutorare reciprocă. Ce este mai plăcut lui Dumnezeu decât iubirea între fraţi, înţelegerea si pacea dintre ei? în concluzie, nimeni si nimic în lumea aceasta nu mă va putea convinge că, dacă n-ar fi fost tineretul legionar în închisori, comuniştii ar fi recurs vreodată la demascări. Ei ştiau că singura concepţie organizată si disciplinată, care li se opunea cu toată tăria, era aceea a Mişcării Legionare. Ionel I. Moţa si Vasile Marin au murit pe front în războiul din Spania împotriva anarhiştilor bolşevici. rfHtă ce scrie Moţa în testamentul către părinţii săi: „Iubiţii mei părinţi, căutati să vUaeti, alături de durerea voastră, toată frumuseţea faptei noastre: se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos! Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători? Nu e o mare binefacere sufletească pentru viata viitoare să fi căzut în apărarea lui Hristos? [...] Eu asa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos si am mers fericit la moarte pentru El!” Iar către Corneliu Codreanu scrie: „Mor, Comeliu, cu tot elanul si toată fericirea, pentru Hristos si Legiune. Nu cer nici răsplată, nici nimic, ci doar biruinţa”. Prin prisma aceasta înţelegem „mistica” si „misticii” Mişcării Legionare. Definiţia aceasta se va regăsi pusă în faptă pe tot parcursul cărţii (n. ed.). 106 Dumitru Bordeianu Comuniştii urmăreau totodată ca să renunţăm la credinţa în Dumnezeu si la concepţia creştină despre lume si viată. E de remarcat faptul că majoritatea tinerilor nelegionari pe care i-am întâlnit si i-am cunoscut în închisoare erau, fie atei, fie indiferenţi fată de credinţă. Se mai urmărea si scoaterea din inima tinerilor legionari a mitului despre Căpitan si Legiune, si apoi declararea în fata camarazilor că nu eşti legionar, aducând cele mai grave injurii Căpitanului, Legiunii si şefilor legionari, deci: discreditarea ta în ce privea concepţia politică. Nici semănarea discordiei între legionari si neîncrederea unuia în celălalt nu erau neglijate. La fel, neîncrederea în tine si în posibilităţile tale intelectuale si morale. Apoi, se urmărea scoaterea din conştiinţă a mitului luptătorului legionar; distrugerea personalităţii în ceea ce avea omul mai bun în el; folosirea tinerilor legionari ca turnători, atât în închisori, cât si în afara lor; transformarea prin tortură a fiecărui tânăr legionar în asa hal, încât să-l facă din victimă torţionar. Acesta a fost planul comuniştilor aplicat prin demascările de la Piteşti si Gherla. Şi iarăşi o întrebare: ar putea un om, o colectivitate umană sau o familie să trăiască sau să existe fără încredere reciprocă? Comuniştii au acţionat nu asupra trupului ci, prin el, asupra sufletului, asupra conştiinţei omului. De aceea susţin si voi susţine cu tărie si convingere că drama de la Piteşti si Gherla a fost una aparte. După ce voi termina de mărturisit faptele trăite, văzute si auzite de mine si de camarazii mei, voi încerca, pe cât îmi va fi cu putintă, să spun care dintre toate aceste obiective prezentate mai sus au fost atinse si înfăptuite de comunişti. Metoda folosită în demascări, în ceea ce priveşte tortura fizică, a fost luată din „Poemul pedagogic” al criminalului pedagog bolşevic Macarenko, pe care au experimentat-o în U.R.S.S. cu deţinuţii de drept comun; metoda diabolică de tortură sufletească a fost elaborată si pusă la punct de capetele satanizate ale ocultei moscovite si internaţionale. Esenţa acestei metode era: bătaia, tortura continuă, neîncetată, sine die, cu cea mai mare intensitate. Cel torturat nu trebuia să ştie când va lua sfârsit această tortură. Malraux făcea remarca, în scrierile lui, că nici un om nu poate rezista unei torturi neîncetate si prelungite, fără termen si fără nădejdea unui sfârsit. Mlaştina disperării 107 * Pe la jumătatea lunii martie 1950, cu câteva zile înainte de a fi scosi din celula 18 si transferaţi în camera 2 parter, camaradul nostru losub Mihai, un tânăr curat ca o fecioară, a avut câteva nopţi la rând mai multe coşmaruri care ne-au dat de gândit. Visa numai tineri legionari omorându-se între ei, sânge, reproşuri, tineri fugind unii de alţii si, ceea ce era mai îngrijorător, faptul că noi, cei din celula 18, luam parte la aceste acţiuni, în special el însusi, eu si camaradul Oprisan. Timp de câteva zile la rând, dimineaţa, ne povestea aceste vise si coşmaruri si, mai mult decât atât, ne spunea că are nişte presimţiri tot atât de sumbre cum le avusese la laşi înainte de moartea mamei lui. Era convins că se va întâmpla ceva ieşit din comun si cu el si cu alţi camarazi de-ai lui. Presimţirile lui, datorită curătiei sale sufleteşti, aveau să se adeverească întocmai, ca si acelea ale mamei lui, făcute de dânsa cu o zi sau două înainte de a muri, când le-a spus surorilor lui următoarele: „Dragele mamei, voi spuneaţi că Mihai se va face doctor, dar el nu se va face niciodată doctor”. Şi într-adevăr, Mihai losub n-a ajuns doctor, pentru că a fost ucis la Piteşti. Din cauza celor întâmplate ulterior n-am retinut ziua când am fost scosi din celulă. Intr-o dimineaţă, nea Florică, gardianul nostru, a deschis usa celulei si cu o listă în mână a citit cu glas înăbuşit - parcă ştia el ceva - următoarele nume: Oprisan Constantin, Bordeianu Dumitru si losub Mihai. „Faceti-vă bagajul, că sunteti duşi în altă parte!” N-am priceput atunci de ce nea Florică era atât de abătut, de parcă mergeam la înmormântare. Ne-am făcut bagajul si ne-am îmbrăţişat în lacrimi cu cei doi care rămâneau, Sandu Munteanu si Ion Grigoras. In timp ce-mi făceam bagajul, parcă un cutit mi-a străpuns inima si m-a cuprins o stare de frică pe care n-o mai avusesem. Ne¬ am făcut toti trei cruce si am ieşit din celulă. Am întors capul să-l văd pe losub, care mergea în urma mea, si am văzut pe fata lui groaza 19 . Am fost duşi pe scara de la coada T-ului, pe unde eram scosi 19 Dumnezeu descoperă sufletelor curate ceea ce va fi. Ce altceva urna să se întâmple, dacă nu o ispitire diavolească? (n. ed.) 108 Dumitru Bordeianu la aer, si am fost opriţi în fata camerei nr. 2 de la parter. Şi acum, când scriu si-mi amintesc, mă cuprinde o groază de parcă as intra iar în camera aceea. De acolo se vedea prin plasa de sârmă până la etajul trei. Nu se auzea nici un zgomot si nici o mişcare. Cum stăteam lângă usă, a venit gardianul de pe acea secţie să ne ia în primire de la nea Florică. După puţin, au fost aduşi si Ion Munteanu, absolvent al Facultăţii de Medicină din laşi, originar din Oravita, si Comsa leronim, student al aceleiaşi facultăţi, originar din Sinaia; acesta avusese funcţie în F.D.C. din Moldova. Amândoi erau cu condamnări mari. Ne-am îmbrăţişat, întrebându-ne de ce fusesem oare aduşi acolo. Ştiam că această cameră era încăpătoare si cei condamnaţi la muncă silnică cu ani mulţi nu stăteau în camere, ci numai în celule. Camerele erau locuite de cei cu condamnări mici si corectionale. A venit apoi un alt gardian cu cheia, s-a uitat pe o listă si ne-a identificat pe toti înainte de a ne invita să intrăm. îmi amintesc că era într-o sâmbătă si, tară să vreau, mi-a venit în minte că sâmbătă era si ziua în care au început demascările. Şi azi mă simt cuprins de un fior de groază când mă gândesc la aceasta si parcă as trăi frica morţii. Cum am intrat, de la prima vedere am întâlnit figuri cunoscute, iar cel despre care aveam să aflăm peste câteva ore ce rol avea în cameră, ne-a spus cu glas mieros: „Luaţi loc pe ciment în colt, lângă geam, si vă puneţi bagajele acolo până ce vom aranja cu paturile”. Pe Ion Munteanu atunci îl cunoscusem, dar auzisem multe lucruri frumoase despre el; ceea ce îl caracteriza, pe lângă inteligentă, era o corectitudine dusă până la exces. A făcut greşeala să-l întrebe pe cel ce ni se adresase: „Dumneata eşti şeful camerei?” si acesta i-a răspuns afirmativ. Nu era altul decât Prisăcaru, coleg de an la Facultatea de Agronomie din Iaşi cu Popa Alexandru, unul dintre cei care aderaseră de bună voie la reeducarea de la Suceava, din grupul celor sase pregătiţi pentru executarea tinerilor legionari si care luaseră parte la cele întâmplate în camera 4 spital. Printre cei din cameră i-am observat si pe Virgil Bordeianu si pe Cantemir. Pe aceştia îi cunoşteam din libertate. Mai cunoşteam câteva figuri de elevi din Câmpulung. Unii dintre elevii de la Câmpulung si Suceava aderaseră la reeducarea din acest ultim oraş Mlaştina disperării 109 si, în loc să fie duşi direct la Târgsor, fuseseră aduşi la Piteşti, prin Jilava. Elevii aduşi la Piteşti odată cu Ţurcanu, pe care i-am întâlnit la camera 2 parter, trebuiau să asiste si să se iniţieze, pentru ca apoi, la începutul primăverii, unii să fie trimişi la Târgsor să facă si acolo demascări printre elevi, Târgsorul fiind închisoare doar pentru elevi. lată încă un argument în convingerea mea fermă că planul demascărilor a fost pus la punct chiar înainte de arestări. De ce au fost aduşi elevi la Piteşti, când această închisoare era destinată în exclusivitate studenţilor? Desigur, pentru iniţierea în metodele folosite în demascare. La data când eu eram în demascări la camera 2 parter, pe această secţie mai erau trei camere - 1, 3 si 4 parter - unde se făcea demascarea, si încă patru camere la subsol. în aceste camere, după 10 decembrie 1949, s-au pregătit studenţi si elevi pentru a fi duşi să facă demascările la Târgsor, Gherla, Târgu Ocna, Ocnele Mari si Canal. Datele sunt sigure, fără dubiu, verificate la Aiud si în special în lagărul de la Poarta Albă de către unii camarazi care au avut condamnări până la zece ani. In 1958, când a avut loc cel de-al doilea mare val de arestări, cu ocazia plecării trupelor sovietice din tară si a intrării în faza finală a procesului de colectivizare a agriculturii, aceşti camarazi si cei ce au luat parte la demascările de la Piteşti, Gherla, Târgsor, Canal, au fost internaţi în lagărul de la Poarta Albă, din Delta Dunării. Cum stăteam în colt, pe bagaj, Oprisan m-a chemat lângă el si m-a întrebat în şoaptă dacă cunosc pe cineva din această cameră. 1- am răspuns afirmativ si i-am dat si nume. M-a întrebat apoi dacă era vreunul care a acceptat reeducarea la Suceava. I-am arătat pe cei trei care stăteau pe patul de lângă perete si vorbeau între ei; le-am dat si numele. Atunci Oprisan mi-a şoptit: „Dragul meu, aici se întâmplă ceva groaznic. Uită-te la ce se vede pe fetele acestor tineri”. M-am uitat cu atentie: într-adevăr, Oprisan avea dreptate. în acel moment, m-a cuprins frica. După discuţia cu Oprisan, a venit la mine Virgil Bordeianu (o coincidentă de nume; nu eram rude, dar eram din acelaşi judeţ si ne cunoscuserăm la Iaşi) prietenos, ca atunci când ne întâlneam în libertate. M-a întrebat ce mai fac, dacă sunt sănătos si cum mai 110 Dumitru Bordeianu gândesc. I-am spus că sunt sănătos si că gândesc asa cum ştia si el. Ceea ce m-a surprins a fost că, deşi a dat mâna cu mine, nu m-a îmbrăţişat ca de obicei. Tot în acest timp, Iosub Mihai s-a dus printre paturi si, spre surprinderea lui, pe un pat de jos l-a descoperit pe Gioga Parizianu (eroul etuvei de la anchetele de la Suceava), înfăşurat într-un cearceaf ud. 1 se vedea numai capul umflat si vânăt. Când Iosub l-a întrebat ce face, Gioga, abia putând deschide gura, i-a spus: „Mihai, du-te de aici”. Iosub a venit la mine si mi-a povestit tremurând cum Gioga, Străchinaru si alţi camarazi, vreo doisprezece inşi schilodiţi, erau înveliţi în cearceafuri ude, în aceeaşi situaţie cu Gioga. Iosub a continuat, spunându-mi: „Frate, ce se întâmplă aici? Ţi-o repet, am presimţiri îngrozitoare”. Munteanu, auzind discuţia noastră, s-a sculat de la locul lui să se ducă printre paturi, să vadă dacă cunoaşte pe cineva de la Cluj. A întâlnit pe câţiva, dar n-au stat de vorbă cu el. Intorcându-se la locul lui, ni s-a adresat apoi mie si lui Oprisan: „Ce-i în camera aceasta, domnule? Mă îngrozeşte atmosfera de aici!” Comsa, care lucrase în cadrul F.D.C., s-a dus si el printre paturi si a recunoscut mai mulţi elevi de la liceele din Câmpulung, Suceava si Rădăuţi, cu care lucrase. Aceştia l-au înconjurat cu căldură, recunoscându-1 ca sef, si i-au pus tot felul de întrebări. Dar când i-a văzut pe Străchinaru si Lates, fostele lui ajutoare, înveliţi în cearceafuri, parcă ceva l-a retinut să le răspundă si s-a întors imediat la grupul nostru de lângă geam. In fata acestui spectacol si a atmosferei ce domnea, nu-ti puteai da seama ce se întâmplă. Intuiai mai degrabă că se pregătea apropierea unei năprasnice furtuni. Noi, cei cinci nou veniţi în cameră, fusesem aşezaţi într-un loc unde am remarcat că nimeni nu ne privea. Eram însă convinşi că toti cei din cameră fuseseră informaţi cine eram. Zăvorul se deschise apoi cu zgomot si doi deţinuţi de drept comun lăsară hârdăul cu mâncare la usă. După aceea, gardianul ceru să vină unul să ia turtoiul, un fel de turtă făcută din făină de porumb, muiată în apă si coaptă în cuptor. Cel care a luat turtoiul de pe coridor si l-a împărţit, pentru noi, cei cinci, a ales cele mai mici bucăţi. Mlaştina disperării 111 Spre surprinderea noastră, hârdăul cu mâncare, care de obicei rămânea în usa celulei, a fost introdus în cameră unde, lucru bizar, nu gardianul împărţea mâncarea, ci un detinut din cameră. Am observat că Prisăcaru asista la împărţirea mesei, adresându-se celor din cameră cu autoritate: „Veniţi în ordinea pe care am stabilit-o eu!” Iar către noi: „Voi, ăştia cinci, o să primiţi masa după ce vor mânca toti cei din cameră. Asteptati lângă usă!” Ne-am sculat si ne-am dus lângă usă, asezându-ne în rând. Primul a fost Ion Munteanu care, cu corectitudinea lui obişnuită, observând că pentru unii polonicul rădea fundul hârdăului cu ce era mai gros, iar altora le ajungea doar apa chioară de deasupra, i-a atras atentia celui ce împărţea masa că nu o face corect. Prisăcaru, care observa scena, i-a răspuns: „Nu te interesează pe tine”. Munteanu, care era un tânăr cu mult bun simt, i-a replicat: „Te rog să te porţi cuviincios si civilizat”, la care Prisăcaru i-a răspuns brutal: „Ai să vezi îndată cât de civilizat sunt eu!” Nu aveam aşternut, cimentul era gol, iar noi eram aşezaţi pe bocceaua în care aveam lucrurile. Când mâneam, simţeam parcă ceva nevăzut, făcând rotocoale prin cameră. N-a trecut nici o jumătate de oră de când am terminat masa, că Prisăcaru, Cantemir si Virgil Bordeianu s-au apropiat de coltul nostru si cu un ton marţial ne-au apostrofat: „Bă! Voi mai sunteti legionari?” Toti am răspuns în cor: „Da! Suntem legionari, ce să fim altceva, că doar pentru asta am fost condamnaţi!” Munteanu s-a ridicat si le-a spus: „Dar dumneavoastră nu mai sunteti legionari? Pentru ce ati fost arestaţi si condamnaţi, nu ca legionari?” Cei trei au răspuns: „Noi nu mai suntem legionari, bandiţilor!” La care Munteanu i-a zis lui Prisăcaru: „Eu nu sunt detinut de drept comun, ci un detinut politic, legionar. Iar dacă dumneavoastră nu mai sunteti legionar, atunci ieşiţi la raport la director, să vă pună în libertate”. „Banditule, sare Prisăcaru, pe noi o să ne pună regimul în libertate, iar tu o să mori aici, în închisoare!” Munteanu îi replică: „Aceasta nu o ştii dumneata, dacă eu voi muri în închisoare”. Soarta le-a fost asa: Prisăcaru a căzut victimă unei minciuni si a fost executat, deşi avea o condamnare mică, iar Munteanu a ieşit teafăr din închisoare. De când intrasem în cameră si până când cei trei s-au apropiat 112 Dumitru Bordeianu de coltul nostru, Oprisan, cu firea lui meditativă si totdeauna retinut, nu a scos nici un cuvânt. Prisăcaru ni s-a mai adresat o dată, întrebându-ne dacă mai suntem legionari sau nu, desigur cu acelaşi vocabular, ca de la stăpân la argat. După aceea a dat semnalul celor pregătiţi de el pentru atac - erau în număr de vreo 30 - si le-a strigat 20 : „Pe ei!” Din clipa aceea si până spre ziuă mi-am pierdut cunoştinţa. Cei 30 ne-au lovit atât de crunt cu bocancii, cu ciomegele, cu pumnii, încât dimineaţa în coltul nostru erau numai bălti de sânge pe ciment. Niciodată până atunci nu-mi pierdusem cunoştinţa atât de mult timp, nici chiar în groaznicele torturi de la moriscă si pat din timpul anchetei. Nici atunci si nici acum nu ştiu cât ne-au lovit cei 30 de bătăuşi. Mi-amintesc doar că mi-a venit să urinez, dar nu am putut să mă ridic în picioare, ci m-am târât pe brânci până la tinetă, si atunci mi-am dat seama că nu mai puteam mişca. Nu rămăsese parte din corp care să nu mă usture si să nu mă doară. M-am târât înapoi, la locul meu si, pentru că nu vedeam bine, fata fiindu-mi umflată, nu mi-am putut da seama ce se întâmplase cu ceilalţi camarazi. îmi amintesc doar că se făcuse ziuă si că lumina soarelui pătrundea în cameră. Am deschis ochii si când am văzut în ce hal erau prietenii mei, m-am îngrozit. Nu mai arăta nici unul dintre ei a om. Doar capete umflate, fete negre si ochi ce abia se mai vedeau în orbite. Pe ciment, numai sânge; de asemenea si hainele noastre erau numai sânge. Ceea ce îmi provoca usturimi de-mi venea să urlu, era [ j faptul că izmenele si cămaşa, din cauza rănilor, se lipiseră de corp. Am încercat să-mi adun gândurile, să fac un efort de voinţă si să judec cele întâmplate, dar mi-a fost imposibil. îmi amintesc numai că, atunci când s-a împărţit masa, nici unul dintre noi nu s-a putut ridica. Chiar dacă ne-am fi ridicat, nu am fi putut mânca. Prisăcaru, în cruzimea lui, a ordonat celui ce împărţea masa: „Astăzi bandiţii ăştia nu primesc nimic”. După ce toti ceilalţi au luat masa, iar noi zăceam întinşi pe 20 „Năvălirea celor răi este tulburătoare, cu sunet, vuiet si strigare, ca si când s-ar fi făcut vreo pornire a unor tineri nepedepsiti si a unor tâlhari, de la care se face frica sufletului, tulburarea si neorânduiala gândurilor, mâhnire, urâciune către pustnici, trândăvie, întristare, pomenirea rudeniilor si frică de moarte; si de aici pofta celor rele, împuţinarea de suflet către fapte bune si nestatornicia obiceiurilor” (Sfântul Athanasie cel Mare, Viata Sfântului Antonie cel Mare). Mlaştina disperării 113 ciment ca nişte cadavre, l-am auzit ca prin vis pe Prisăcaru dând din nou semnalul: „Pe ei!” Şi iarăşi cei 30 s-au năpustit asupra noastră si eu am leşinat. M-am trezit când unul m-a lovit cu piciorul în coastă, zicându-mi: „Banditule, tine gamela!” Am întins mâinile să iau gamela, dar mâinile nu m-au ajutat si am scăpat-o, vărsând pe jos conţinutul. Din nou am simtit picioare în coaste si am auzit o voce care striga: „Banditul refuză masa!” Am răspuns că nu o refuz, dar nu pot tine gamela. Nu-mi amintesc dacă în după-amiaza acelei zile bătaia s-a repetat. înclin să cred că cei trei, văzând în ce hal ne aflam, s-au temut să nu moară vreunul dintre noi. Cimentul fiind rece, parcă îmi făcea bine, potolindu-mi arşiţa ce o aveam pe corp. Nu era loc care să nu mă doară. Sângele închegat si lipit de cămaşă si izmene plesnea la cea mai mică mişcare, provocându-mi usturimi insuportabile. Şi atunci am înţeles de ce camarazii mei nu se mai mişcau. Cei din „comitet” nu ne-au permis să punem nici măcar o batistă udă pe fată. După câteva zile, am fost luaţi, sprijiniţi de cei din preajmă si duşi pe un pat lângă perete, ca să fim cu fata către ceilalţi. Atunci am aflat că în cameră se formase un comitet din Prisăcaru, Cantemir si Virgil Bordeianu si că ei acceptaseră de bună voie să nu mai fie legionari si să lupte împotriva acelora care mai susţineau că sunt încă si că vor fi până la moarte; că la Piteşti, Ţurcanu Eugen si nu „banditul” Bogdanovici conducea acţiunea de demascare; că nu de reeducare avea nevoie regimul comunist, ci de distrugerea noastră. în urma celor întâmplate, Munteanu, care nu mai avea ochelarii, sparţi de bătăuşi, cu fata umflată si neagră de vânătăi, a mai avut totuşi tăria si curajul să-i spună lui Prisăcaru: „Cine ti-a dat dumitale puterea să faci ce ne-ai făcut?” La care Prisăcaru i-a răspuns: „Regimul comunist, care are încredere în noi, si ai să vezi tu ce putere am eu!” S-a dezbrăcat apoi de haină, a chemat patru gealaţi care să-l tină pe Munteanu de mâini si de picioare, ordonând să i se aducă si un şervet ud. L-a dezbrăcat pe Munteanu, i-a pus şervetul ud pe fese si a început să-l lovească cu o furie sălbatică. Munteanu s-a văitat de câteva ori, dar până la urmă n-a mai mişcat. Prisăcaru le-a spus apoi celor ce-1 ţineau să-l arunce în colt, pe ciment. 114 Dumitru Bordeianu Atâta barbarie si atâta ură nu se puteau explica. Cum se putea ca unui om care nu ti-a făcut nimic, care te-a întrebat civilizat, în loc să-i răspunzi la întrebare, să-l loveşti cu atâta cruzime, până vezi ţâşnind sângele din el? După aceea, Prisăcaru ni s-a adresat nouă: „Să vedeţi voi, bandiţilor, ce putere am eu, pentru că din cauza voastră, a celor care mai susţineţi că sunteti legionari, ne tine si pe noi regimul la închisoare; dar o să vă aducem noi, bandiţilor, în stare nu numai să spuneţi că nu sunteti legionari, ci să blestemaţi chiar si ziua în care v- ati născut”. O clipă mi-a trecut prin minte că acum îmi va veni mie rândul. Şi de data aceasta am ghicit că cel care îmi va administra tortura va fi Virgil Bordeianu. Intr-adevăr, acesta s-a sculat de pe pat, zicându-mi: „Vino, tizule, să vezi ce prieteni buni suntem noi amândoi si să vezi cum îti voi administra o îmbrăţişare pe care nu o vei uita niciodată”. La un semnal, patru matadori m-au întins pe locul unde fusese Munteanu, după care, adresându-se celor din cameră, Bordeianu spuse: „Uitati-vă la banditul acesta, avem acelaşi nume, am fost prieteni buni afară si să vedeţi voi cum se îmbrăţişează prietenii”. Când m-am uitat în cameră si i-am văzut pe toti adunaţi în fata paturilor, afară de cei bătuti, pentru prima dată mi-a trecut prin minte, fulgerător, un gând si mi-am zis: „Doamne, aceştia nu sunt oameni, sunt curat diavoli” . Numai un om posedat de puterea satanei putea să se arunce asupra ta, cel care până ieri îl considerai frate, prieten si camarad bun, fiind în stare să faci orice pentru binele lui. Parcă si azi îl văd pe Virgil cum îsi schimonosise fata semănând perfect cu a unui demon care te îngrozea. Am observat pe fetele celor din cameră aceeaşi groază. Virgil a mai strigat încă o dată, ca să fie bine auzit: „Toată lumea să fie atentă aici, să vedeţi îmbrăţişare de prieteni. Atunci o să vă creadă si regimul, când cel mai bun prieten al vostru si chiar un frate o să vă facă ceea ce fac eu cu prietenul meu”. întorcând capul, abia am mai avut puterea să-i spun: „Ce ti-am făcut eu tie, Virgile?” La care el mi-a răspuns: „Stai să vezi ce mi-ai făcut”. „Şi se vor face oamenii mai răi decât dracii, fiindcă dracii n-au trup să curvească si să ucidă, ci numai gânditor îndeamnă pe oameni” (Sfântul Nil Athonitul) (n. ed.). □ Mlaştina disperării 115 Nu mai puteam raţiona, parcă trăiam un coşmar. Totul mi se părea ireal, iar puterile fizice mă părăsiseră. în acea clipă mi-a trecut prin minte ce bine ar fi să mor. Sunt momente în viată când îti doreşti moartea din toată inima si moartea nu vine. Mi s-a pus şervetul ud de la brâu în jos. Doar primele lovituri le-am simtit. După aceea n-am mai ştiut nici când am fost aruncat pe ciment, nici cât timp a trecut până m-am trezit din leşinul în care căzusem. Ceea ce am pătimit eu de la Virgil Bordeianu în acea zi, au pătimit si ceilalţi camarazi ai mei de pe ciment. Când m-am trezit, am văzut că toti eram desfiguraţi; trupurile nu le mai simţeam; cimentul rece pe care eram întinşi ne făcea bine. * îmi amintesc că în sâmbăta care a urmat s-a produs si inevitabila cădere. Am fost ridicaţi de pe beton si, sprijiniţi, ne-au dus în fata comitetului care conducea torturile, sub comanda lui Prisăcaru. L-au întins pe Oprisan, un adevărat cadavru, pe un pat. La ordinele lui Prisăcaru, unul din cameră i-a legat picioarele cu o funie. Apoi am fost luaţi pe rând toti cei patru rămaşi, Munteanu, Iosub, Comsa si cu mine. I s-a întins lui Munteanu un ciomag să-l lovească pe Oprisan la tălpi, deoarece corpul era tot o rană. Munteanu a lovit, dar nu mai avea putere. Nu judec tăria loviturilor, ci faptul în sine, că a lovit. Cu voie sau fără voie, el a acceptat să lovească si începutul prăbuşirii a fost inevitabil. A fost pus apoi Iosub să lovească. A lovit si el de câteva ori tălpile lui Oprisan. După aceea a scăpat ciomagul din mână, spunând că el nu mai poate lovi. Atunci s-a repezit la el Cantemir, l-a lovit cu un centiron peste cap si cu pumnul în burtă. Iosub s-a prăbuşit si a fost dus în lovituri de picior până în colt, sub geam. Acum îmi venea rândul mie. Când mi s-a dat ciomagul în mâini (nici atunci nu mi-am dat seama, nici altă dată nu mi-am amintit ce am gândit si am judecat în acea clipă), l-am auzit pe Prisăcaru strigând: „Loveşte-ti mentorul, banditule, că te-a învătat filosofie si este un mare sef legionar”. La spusele lui Prisăcaru în legătură cu filosofia, mi-am dat seama că Oprisan, Iosub si cu mine ne găseam acolo datorită lui Lunguleac, care fusese adus special în celula 18 de la etajul doi, cu 116 Dumitru Bordeianu misiune. Lunguleac s-a apropiat si m-a izbit în fată cu atâta putere, că din câteva lovituri m-a doborât la pământ. Apoi, tot el mi-a pus ciomagul în mână, zicându-mi: „Loveşte-ti profesorul, banditule 22 , că de nu, te omor eu aici”. Ştiu că am lovit, dar nu din cauza ameninţării, ci a confuziei care mă învăluise, incapabil fiind de a mai raţiona. Că am lovit tare sau nu, nu mai are nici o importantă, ci faptul că am lovit pe omul cel mai drag, de la care învăţasem atâtea. Am lovit omul pentru care as fi fost altfel capabil să merg la moarte. De aici a început căderea. I-a venit rândul si lui Comsa Ieronim. I s-a dat ciomagul si i s- a ordonat să-l lovească pe Oprisan la tălpi. Comsa, care lucrase sub şefia lui Oprisan, fiind şeful Frăţiilor de Cruce din Moldova, a refuzat. Refuzul lui i-a zguduit pe toti cei din cameră. Cred că era primul caz de acest fel pe care-1 văzuseră. Atunci i s-a ordonat lui Oprisan să-l lovească pe Comsa. Acesta a zis că nu este capabil nici să ridice braţele. In urma acestui dublu refuz, Comsa a fost legat de picioare si au fost chemaţi unii dintre elevii de liceu, fraţi de cruce, să-l lovească. în urma gestului de mai înainte al lui Comsa, doi dintre elevi au refuzat ordinul; si ce au pătit cei doi bieţi copii pentru actul lor de solidaritate, numai ei ştiu. Iar Comfiă] după ce a fost crunt bătut la tălpi, a fost aruncat în colt, pe ciment. Nu ştiam ce înseamnă să mă revolt împotriva mea însumi dar, văzând gestul lui Comsa si al lui Oprisan, si mai ales al celor doi elevi, am încercat acest sentiment pentru prima dată si m-am desconsiderat ca pe nimeni altul. în clipa aceea n-am cerut ajutor si tărie de la Dumnezeu si am rămas singur, după cuvintele Mântuitorului: «Fără Mine, nu puteti face nimic». Atunci mi s-a întunecat mintea si satana s-a folosit de slăbiciunea mea si m-a împins spre cădere. Asa cum n-am să uit niciodată ochii lui Bogdanovici, atunci 22 „Cutare întrece pe mulţi cu darurile sufletului? Pentru înţelepciune si pentru puterea cuvintelor este văzut si râvnit? Altul este bogat si darnic luminat la dările si milostenia către săraci, si e mult lăudat de cei ce dobândesc facerile de bine? Acestea toate sunt bătăi si răni, care îi pătrund <zavistnicului> inima prin mijloc” (Sfântul Vasilie, Despre zavistie). în limbajul Sfinţilor Părinţi, ura împletită cu invidia se numeşte zavistie, (n. ed.). Mlaştina disperării 117 când m-am întâlnit cu el pe scară, tot asa n-am să uit ochii lui Oprisan, pe când zăceam în colt, pe ciment. Dacă n-ar fi fost atitudinea lui Comsa, a lui Oprisan si a celor doi elevi, as fi putut crede că toti studenţii au fost nişte criminali. Dar ei m-au trezit la cea mai crudă realitate. Nu ştiu ce a mai făcut Oprisan după ce m-am despărţit de el; ştiu doar că a fost atât de torturat si chinuit la Piteşti si Gherla, că s-a îmbolnăvit de tuberculoză. M-am mai întâlnit cu Oprisan la Gherla, când lucram la ateliere. II salutam, cu un deosebit respect, dar nu mă puteam uita în ochii lui. N-am avut niciodată tăria să mă duc să-i cer iertare. Singurul, dintre cei care m-au torturat pe mine si a avut remuscări, venind să-mi ceară iertare, a fost Costache Păvăloaia. Se zice că prima greşeală este cel mai greu de făcut, pentru că din momentul când ai făcut-o, lanţul greşelilor a fost declanşat si căderea nu mai poate fi oprită. în mintea mea se desfăşura un proces, al cărui conţinut era următorul: dacă Ieronim Comsa, Oprisan, precum si cei doi elevi, au avut curajul si tăria să refuze să lovească, iar eu m-am supus ordinului din slăbiciune si neputinţă, însemna că eu aveam să ajung chiar mai rău decât Virgil Bordeianu. Şi în acele momente de descumpănire am jurat, în sinea mea, să încerc si iarăşi să încerc, cât timp voi mai putea, să nu mai lovesc si să cer numai ajutorul lui Dumnezeu, să mă întărească si să-mi dea putinta de a răbda. După ce au fost desfiguraţi Comsa si cei doi elevi, Prisăcaru i s-a adresat lui Lunguleac, să ne arate el cum trebuie să lovească. îmi mai amintesc că parcă îmi părea si bine atunci când Lunguleac a început să mă lovească cu toată tăria la fund si la tălpi. L-am iertat atunci sincer pentru tot. El mă făcuse de fapt să-mi ispăsesc neputinţa si slăbiciunea. în loc să leşin ca după celelalte maltratări, precum bătaia de la Virgil Bordeianu, loviturile lui Lunguleac mi-au dat tărie să înţeleg că ceea ce se întâmpla era lupta satanei împotriva noastră, luptă dată prin cei care ne torturau. în timp ce Lunguleac mă bătea, mă întrebam cine e nebun: eu, sau toti ceilalţi? Cu acest gând, după ce loviturile au încetat, am avut tăria să mă duc pe picioarele mele si să mă arunc pe ciment, alături de Oprisan. Au urmat apoi câteva zile de relativă acalmie, până când s-a 118 Dumitru Bordeianu deschis usa si a intrat în cameră cineva cu înfăţişarea unui tânăr din picturile lui Leonardo da Vinci. înalt cam de 1,85 metri, cu un fizic de atlet, care dintr-o singură lovitură te-ar fi putut culca la pământ. S-a uitat prin cameră si s-a oprit în fata lui Oprisan, desigur la indicaţiile lui Prisăcaru. L-a prins apoi de bărbie, îndreptându-i fata spre el, si a început să-l ameninţe: „Tu, banditule, eşti dintre ajutoarele lui Pătrascu? Eu am să te omor cu mâinile mele!” Apoi a întrebat care-i Comsa. Acesta nu mai avea putere să se ridice. L-a lovit cu picioarele, apoi l-a întors cu fata în sus, s-a aplecat asupra lui, l-a apucat de haină si l-a ridicat zicându-i: „Tu eşti Comsa? Tu ai otrăvit cu Mişcarea Legionară atâtia elevi de liceu din Moldova? Cu tine am o răfuială aparte!” A întrebat apoi cine este Munteanu. La răspunsul acestuia, s-a aplecat, l-a luat de guler, l-a ridicat si l-a izbit de perete cu atâta putere încât nu mai credeam că se va mai ridica de jos. „Tu eşti mă, ăla agresiv? Lasă că te potolesc eu, de n-o să mai deschizi gura”. Adresându-se apoi lui Virgil Bordeianu, l-a întrebat care este „tizul” lui. „Măi, tu eşti ăla misticul? m-a zguduit el. O să te scape din mâinile mele ...” si a pronunţat o expresie scârboasă la adresa Preasfintei Fecioare Maria. M-a lovit cu pumnul în cap atât de tare, încât mi s-a părut că-mi intră capul în coşul pieptului; m-am rostogolit pe ciment. Pe Iosub l-a scăpat din vedere. După felul cum cei din cameră amuţiseră, iar cei din comitet se linguşeau ca nişte căţeluşi pe lângă el, am fost convins că acesta era vestitul Ţurcanu. De altfel, nu am întârziat să aflu din gura lui Prisăcaru, care i-a pronunţat numele cu supunere. S-a dus apoi printre paturi, desigur ca să-i vadă pe cei înveliţi în cearceafuri. Nu ştiu ce le-a făcut, dar a doua zi li s-au luat cearceafurile si după câteva zile au fost duşi în fata comitetului de tortură si judecaţi, cerându-li-se să spună tot, să declare ce nu declaraseră la anchetă, în legătură cu cei din libertate si din închisoare. Şi astfel, primul obiectiv din planul comuniştilor în ceea ce priveşte ancheta celor nedeclarate începuse să prindă contur. Când Ţurcanu a ajuns la usă, mi-am dat seama cât era de atlet si cât eram noi de neputincioşi si slăbiţi. Singur ar fi putut doborî o sută dintre noi. Şi el, însă, si toti cei din comitet, aveau un regim alimentar special. La acea întâlnire cu Ţurcanu n-am putut să-i văd fata decât un moment: era aceea a unui om cuprins de o furie care nu Mlaştina disperării 119 avea margini. L-am mai întâlnit după aceea de mai multe ori, chiar între patru ochi, si am putut să-l studiez mai bine, atât fizic cât si sufleteşte. Era un bărbat frumos, ieşit din comun, cu capul mare, cu trăsături fine, fruntea lată, buze senzuale, părul castaniu spre blond, ondulat si nasul de tip clasic, grecesc. Ochii, mari, exagerat de mari, albaştri, foarte expresivi. Când se încrunta, te înspăimânta. Bărbia, specifică tipului voluntar. Râdea rareori si râsul lui era plăcut, atrăgător. Corpul, bine proportionat, părea al unui atlet de performantă. Când îti dădea un pumn sau o palmă, te dobora la pământ. Când se enerva era atât de crud, că distrugea totul în calea lui ca un ucigaş feroce. Mai era apoi si de o inteligentă ieşită din comun si cu o memorie formidabilă. îsi aducea aminte de tot ceea ce declarase fiecare student la Bucureşti si la Gherla. Era atât de satanizat că nu mai ştiai ce să crezi despre el. L-am asemuit unui înger căzut. Voinţa de putere cu orice chip îl adusese la nebunie. Devenise o brută degradată si satanizată. Pe unde trecea el, prin camerele de tortură, pe coridor, la camera 4 spital, unde se scriau declaraţiile obţinute prin chinuri, Ţurcanu răspândea în jurul lui o groază si o frică încât tot ce era viu înmărmurea 23 . De multe ori când îl vedeam, îmi aduceam aminte că era căsătorit cu o fată frumoasă si că avea o fetită. Inteligenta lui era orbită de beţia puterii, de dorinţa de a se ridica deasupra altora, indiferent prin ce mijloace. Şi din cauza acestei orbiri, sau poate pentru că nu cunoştea comunismul în esenţa lui, Ţurcanu devenise un instrument orb de care se foloseau comuniştii. Iar răsplata au fost nişte rafale de armă care i-au ciuruit atleticul corp. Sângele celor pe care i-a ucis a cerut judecată de care să nu poată scăpa. Şi omul ticălos a căzut victimă propriei ticăloşii. 23 «Sufletul lui ca cărbunii, iar inima lui sare precum fierul. Cine va descoperi fata îmbrăcării lui, si la încheietura zalei lui cine ar intra? Porţile gurii înaintea fetei lui cine va deschide? împrejurul dinţilor lui este frică, măruntaiele lui - paveze de aramă. Din gura lui ies făclii arzând, si scapără ca nişte vetre de foc. Din nările lui iese fum de cuptor arzând cu foc de cărbuni. Sufletul lui arde cărbuni, si pară de foc iese din gura lui. înaintea lui aleargă pierzarea» (Iov 41, 5-22) (n. ed.). □ 120 Dumitru Bordeianu După executarea lui, soţia a primit un act de deces provenit de la Oradea. S-a zvonit la Aiud si mai târziu în libertate, că înainte de a fi fost ciuruit de gloanţe, Ţurcanu ar fi strigat: „M-au înşelat bolşevicii si eu i-am crezut, si de tot ceea ce s-a întâmplat la Piteşti si Gherla numai eu sunt vinovat”. Cât or fi de adevărate aceste declaraţii, numai cei ce au asistat la execuţia lui ar putea-o spune. înainte ca Ţurcanu să plece atunci din camera 2 parter, i-a cerut lui Prisăcaru si celor din echipa lui să vină la camera 4 spital, unde au stat vreo două ore. Când cei trei din comitetul de tortură s-au întors în cameră, erau toti schimbaţi la fată. O furie demonică le stăpânea flinta. Ca stăpâniţi de delirul nebuniei, abia intrati în cameră, au si pus mâna pe ciomege, strigând la ceilalţi să iasă dintre paturi si să se grupeze lângă usă, aşezaţi pe două rânduri. Celor întinşi pe paturi le-au spus să stea pe loc, iar celorlalţi, dându-le câte un ciomag, le-au ordonat să se lovească unul pe altul până ce nu vor mai putea. Aceasta desigur, în urma ordinului primit de la Ţurcanu. Eram atent să văd dacă mai era cineva care nu voia să lovească. Şi, spre surprinderea mea, afară de cei doi elevi, care nu-1 bătuseră pe Comsa, mai erau vreo cinci, sase tineri, dintre care cunoşteam si eu pe unul, care nu au acceptat să lovească. Prisăcaru le-a spus acestor tineri refractari să treacă lângă usă, unde au fost atât de crunt bătuti, că nu se mai puteau mişca. Ceilalţi s-au bătut între ei până la sânge. Prisăcaru, după ce a considerat că era îndeajuns, a ordonat oprirea bătăii. Spectacolul acesta ne-a cutremurat pe cei de pe ciment într- atât, că nu mai ştiam ce să credem. Cei 30 care se năpustiseră asupra noastră erau puşi acum să se omoare între ei” 4 . Doamne Sfinte, ce 24 «Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, asa si Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine, plini fiind de toată nedreptatea, [...], de viclenie, [...], de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, grăitori de rău, urători de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudărosi, [...], neîntelepti, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă; aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le si încuviinţează celor care le fac» (Romani 1, 28-32) (n. ed.). Mlaştina disperării 121 grozăvie! Eram sigur că venea si rândul nostru. într-adevăr, a fost scos dintre paturi Gioga Parizianul, susţinut de doi inşi si adus în fata comitetului de tortură. A fost chemat losub Mihai să-l bată pe Gioga, dar acesta a răspuns că nu mai avea putere să bată. Atunci i s-a ordonat lui Gioga să-l bată pe losub; a refuzat însă si el să o facă, zicând că nu se mai putea tine pe picioare. Prisăcaru si-a luat atunci el însusi această sarcină. S-a dezbrăcat de haină, a luat un ciomag si a început să-i bată la fund si la tălpi când pe unul, când pe altul, până i- a lăsat nemişcaţi. în acest timp, l-am auzit pe Virgil Bordeianu care-i cerea lui Prisăcaru să nu-i mai lovească pentru că le ţâşnea sânge din fese. Fiara satanizată, dezlănţuită, a continuat însă, până ce aceştia n- au mai reacţionat. După aceea losub a fost târât de picioare până în colt lângă noi, iar Gioga în patul lui. Mă întrebam, de unde mai aveau aceşti tineri puterea să reziste la atâtea torturi? Gioga a fost cel mai rezistent camarad pe care l-am întâlnit în închisoare. A venit si rândul meu. Am fost chemat si în acelaşi timp a fost adus si Ticută Străchinaru, pe care-1 cunoşteam din libertate. Când 1- am văzut m-am îngrozit: nu-1 mai recunoşteam. Băiat înalt si frumos, de o fineţe si gingăşie feciorelnică, era acum într-un hal de nedescris. Mi-am zis: „Câtă bătaie o fi luat acest tânăr, de nu mai seamănă cu cel de ieri?” Străchinaru nu mai putea să vorbească. Prisăcaru i-a ordonat să-l bată pe „banditul mistic”. Străchinaru a dat din cap în semn de refuz. Atunci mi s-a ordonat mie să-l lovesc pe Străchinaru si am refuzat si eu. Prisăcaru a ordonat după aceea lui Virgil Bordeianu să mă ia în primire, iar lui Cantemir să-l lovească pe Străchinaru. Era a doua oară că Virgil Bordeianu mă lovea crunt la tălpi si la fese, crăpându-mi pielea si umplând patul de sânge. Prisăcaru, văzând atunci cum curgea sângele, a oprit bătaia" 5 . Tălpile mi se umflaseră într-un hal fără de hal si aveam impresia, atunci când mă loveau, că-mi băteau cuie în ceafă. Nu ştiu ce forţă m-a întărit că n-am leşinat ca de obicei. Am fost târât apoi de 25 „Acesta este hotarul urâciunii: a vedea pe cel zavistuit din fericit - ticălos, a se face cel râvnit - vrednic de milă” (Sfântul Vasilie cel Mare, Despre zavistie ) (n. ed.). 122 Dumitru Bordeianu picioare până la coltul nostru, pe ciment. Oprisan, Munteanu si Comsa fiind atât de zdrobiţi, n-au mai fost bătuti. Cei înveliţi în cearceafuri, aduşi ca să se bată între ei si refuzând să o facă, au fost zdrobiţi de cei din cameră. Nu este adevărat că toti cei trecuti prin demascările din Piteşti si Gherla au bătut. Mărturisesc cu mâna pe inimă că am văzut cu ochii mei cum Gioga, Comsa si cei doi tineri, la care s-au adăugat si cei cinci elevi si Străchinaru, precum si cei înveliţi în cearceafuri, au refuzat să bată! Dar să fie limpede pentru toată lumea că n-au fost doi care să se comporte la fel. Fiecare s-a comportat si a acţionat în funcţie de „genele” lui sufleteşti, de zestrea lui morală si în primul rând de credinţa lui în Dumnezeu, de dragostea fată de El si de semenul lui. Toti acei care afirmă contrariul n-au înţeles nimic din ce au trăit acolo. Sunt români, pretinşi mari filosofi, care au scris si mai scriu încă despre Piteşti si Gherla bazându-se doar pe fapte imaginate sau povestite de către cei interesaţi să ascundă adevărul. Una este a fi trăit si suportat drama în realitatea si complexitatea ei, si alta este a fabula din fabulaţiile altora. Singurii care au autoritatea, calitatea, dreptul si datoria de a vorbi despre cei morţi în această dramă cumplită, sunt numai aceia care au trecut pe la Piteşti si Gherla, cei care au fost torturati ani de zile, fiind în centrul acestei drame, si nu cei care au trecut marginal pe acolo, spunând totul la prima palmă primită. Apoi, cei care au trecut prin Piteşti si Gherla, înainte de a scrie despre această dramă, să se gândească la ceea ce au văzut si făcut ei, să aducă martori încă în viată care să spună că lucrurile au stat asa si nu altcumva, iar când vor să vorbească despre altul, să facă declaraţii care pot fi controlate. Şi ar mai fi încă ceva: cel care scrie, să o facă cu frică de Dumnezeu, pentru că El este singurul Care va sti dacă scriitorul spune adevărul sau nu. Cei care au fost ucişi, care s-au sinucis, preferând moartea în loc să se lepede de credinţa lor, care au înnebunit, le-au pătimit pe toate numai ei ştiu cum, pentru că si-au mărturisit deschis si fără echivoc credinţa lor în Dumnezeu si în Legiune. Cine m-ar putea convinge de contrariu, atunci când eu singur am văzut cu ochii mei si am auzit cu urechile mele toate acestea, nu Mlaştina disperării 123 numai la camera 2 parter, ci si când am intrat pentru a doua oară în demascări, la camera 3 subsol?! * Cei din comitetul de tortură, când erau chemaţi de Ţurcanu, se întorceau cu fetele schimonosite de spaimă. Chemarea nu avea alt scop decât să bage groaza în ei, pentru ca, la rândul lor să o transmită celor din cameră. Nu ştiu cât timp a mai trecut până ce ni s-a permis să ne punem comprese cu apă rece pe răni. Stau si astăzi si mă cutremur, ce forţă nevăzută a dat atâta putere acestor tineri, să poată rezista! Şi încă un fapt de necrezut: acolo, în acel mediu neigienic, nu am văzut timp de trei luni nici o rană infectată. în săptămânile care au urmat au mai încetat bătăile, deoarece Ţurcanu pregătea loturi de tineri pentru a face demascarea la Canal, Gherla, Târgsor, Târgu Ocna si Ocnele Mari. înainte de a pleca din Piteşti, toti aceştia trebuiau să fie iniţiaţi în metodele de tortură pentru demascări. Cei demascaţi trebuiau să declare tot ce ştiau despre ei si despre alţii; să-i declare pe toti aceia din afara sau din interiorul închisorii care erau împotriva comunismului, precum si toti acei ce ar fi putut interesa cât de cât regimul comunist. De aceea, în următoarele săptămâni am asistat la declaraţii de acest fel, în fata comitetului de tortură si a celor din cameră. Aceste demascări trebuiau de altfel să-i determine pe ceilalţi să spună tot, văzând că nimic ştiut sau neştiut nu se poate tăinui. Vreau să mai spun că una dintre cele mai mari lipsuri pe care le-au avut tinerii legionari cât si cei nelegionari, ba chiar si oamenii în vârstă, a fost că, în închisoare si chiar în libertate, n-au cunoscut metodele satanei pentru a se menţine la putere: teroarea, frica, minciuna, diversiunea, neîncrederea si armata de informatori. Folosirea informatorilor, vânduţi si ticăloşi, este una din cele mai teribile arme pentru menţinerea la putere a comunismului. „Greşeala” noastră, a tinerilor legionari, cu urmări cumplite, a fost aceea că ne-am comportat în închisoare la fel ca în libertate, având deplină încredere în camaradul nostru, deschizându-ne inima fată de el si spunându-i tot ce am făcut si n-am declarat la anchetă. Şi, mai mult decât atât, i-am divulgat pe cei pe care-i cunoşteam ostili regimului si rămaşi în libertate. Numai asa au putut fi implicate 124 Dumitru Bordeianu în acest angrenaj o sumedenie de persoane. Iar noi am pus pe tavă comuniştilor ceea ce ei poate nu ar fi putut afla nici în ani de zile. De la faza de tortură colectivă s-a trecut la cea individuală, strict legată de ceea ce ai declarat sau nu. înainte de a declara în scris la camera 4 spital, în fata lui Ţurcanu si a unora din ajutoarele lui, trebuia să declari înaintea comitetului de tortură si a celor prezenţi în cameră. Am asistat la astfel de declaraţii publice timp de o lună si jumătate, de la orele şapte dimineaţa până la zece seara. Procedeul avea un scop bine definit în planul comuniştilor, acela de a te discredita în fata camarazilor tăi, spulberând din mintea si sufletul multora mitul de erou si martir legionar. Ce putea fi mai grav decât să îti pierzi încrederea în camarazii tăi? Şi iată cum, prin această metodă satanică, lanţul solid care ne lega si ne ţinea uniţi se desfăcea verigă cu verigă si, odată rupt, distrugerea unităţii si încrederii reciproce a fost realizată. Deşi tinereţea favoriza memoria, totuşi nu-ti puteai aminti sigur ce ai spus sau ce n-ai spus unora si altora. Mi-a venit în minte cazul lui Caziuc, fostul sef al Facultăţii de Agronomie din Iaşi, care era cu mine în camera 2 parter. într-o bună zi, intră în cameră Ţurcanu, împreună cu un coleg al lui Caziuc. Ţurcanu îl întrebă pe Caziuc dacă mai avea ceva de declarat, la care acesta îi răspunse că nu. Cum memoria nu-1 mai ajuta, când a fost pus fată în fată cu colegul său, a uitat că îi spusese acestuia, într-o împrejurare oarecare, că el avea îngropat în grajdul tatălui său un butoi cu cărţi, reviste, ziare si alte materiale de doctrină legionară. La insistenta lui Ţurcanu, Caziuc a răspuns din nou negativ. Atunci Ţurcanu a ordonat fostului coleg al lui Caziuc să spună ce ştia de la acesta. Toţi cei din cameră erau îngroziţi de ce se va întâmpla. Fostul coleg, adresându-se lui Caziuc, i-a amintit că în atare împrejurare si în locul cutare, i-a spus că a ascuns în grajd materialul mai sus amintit. Declaraţia aceasta a căzut pe capul lui Caziuc ca un trăznet si nu a mai putut nega evidenta. Caziuc, până a nu fi dus în camera 2 parter, fusese torturat groaznic într-o celulă a morţii de pe capul T-ului. Toţi cei din cameră, înspăimântaţi, aşteptau deznodământul, care nu a întârziat să vină. Şi Ţurcanu le-a spus celor de fată următoarele: „Bandiţilor! Până o să muriţi, tot o să mai aveţi ceva de Mlaştina disperării 125 declarat. De aceea regimul si noi nu avem încredere în voi, oricât ati spune voi că nu aveţi nimic de declarat. Pe bandiţi ca voi, legionari încarnaţi, nu trebuie să-i crezi niciodată, căci numai morţi nu veţi mai avea nimic de spus. Acest mare bandit si legionar, pe care-1 aveţi în fata voastră, ori de câte ori l-am întrebat, mi-a răspuns că a declarat totul, că nu mai avea nimic de ascuns. Uitati-vă acum la el!” în adevăr, Caziuc avea imprimată pe chip spaima celui condamnat la moarte si această expresie nu i-a dispărut timp de trei ani de zile. Ba, mă urmăreşte si pe mine azi, de parcă ar fi a mea, nu a lui. Caziuc intrase printre primii în demascări si fusese mult torturat de Prisăcaru si Cantemir. Acum, aşteptam cu totii, înmărmuriţi, să vedem ce va face Ţurcanu. Acesta a cerut de la Prisăcaru un ciomag si să ude un şervet. S-a dezbrăcat până la cămaşă si si-a suflecat mânecile, cerând o funie. Dezbrăcat cum era, mi-am dat seama cât era de voinic si atlet. I-a legat picioarele lui Caziuc, ordonând celor din comitet să se urce pe el si să-l tină de mâini si de cap. A început să-l lovească la tălpi până ce acestea s-au detaşat de bocanci. In fine, i-a dat jos pantalonii, i-a pus şervetul pe fese si a început să-l bată cu aceeaşi sălbăticie cu care îl mai bătuse o dată si Zaharia, în camera 3 subsol. Cu toate că-i curgea sângele şiroaie din fese, n-am auzit nici măcar un geamăt de la Caziuc. După ce l-a torturat, i-a dezlegat picioarele. Caziuc arăta ca mort; îsi pierduse cunoştinţa. Şi atunci Ţurcanu l-a prins de gulerul cămăşii si l-a strâns de gât strigând ca un nebun: „Banditule, acum te omor!” Dar cum să-l mai omoare, când acesta era deja pe jumătate mort. A continuat să-l strângă de gât, sub privirile noastre îngrozite, lovindu-i fata cu pumnul, până a desfigurat-o. Toţi credeam c-a murit Caziuc. Ţurcanu l-a luat de picior, târându-1 după el, si l-a aruncat pe ciment în coltul nostru. L-am văzut atunci pe Ţurcanu dezlănţuit si turbat ca cea mai crudă fiară si mi-am zis în sinea mea că numai o flintă în care Sălăşluieşte duhul satanei putea face asa ceva 26 . M-a cuprins o milă atât de puternică de Caziuc, încât îmi venea să mă duc să-i sărut „Zice un oarecare pustnic Grigorie: S-au apropiat zilele lupilor, ale tigrilor si ale celor mai cumplite fiare sălbatice, care se vor sili în tot chipul a sfâsia turma lui Hristos” (Monahul Zosima Prodromitul, Sfârşitul omului ) (n. ed.). 126 Dumitru Bordeianu picioarele si rănile. Când, mai târziu, am plecat din acea cameră, rănile lui Caziuc nu se vindecaseră încă; poate că tinereţea l-a scăpat atunci de la moarte, nu ştiu. I se mai puneau comprese cu apă rece pe răni, iar cu ochii abia mai vedea. Demonstraţia făcută de Ţurcanu în fata a 45 de tineri din camera 2 parter băgase însă groaza în toti. După aceea, înainte de a pleca, ne-a mai ameninţat o dată cu moartea, dacă ne va mai prinde că nu am declarat totul. în luna iunie 1950, Caziuc a recunoscut că a ascuns acel material, dând o declaraţie, la care s-a mai adăugat si declaraţia colegului său care-1 denunţase, precum si a unui elev, pus de Ţurcanu. A fost eliberat în 1954, după ce făcuse 6 ani de închisoare, în 1956 a fost arestat iar, pe baza celor trei declaraţii si a acuzaţiei că a primit ordin de la Nicolae Pătrascu, în timpul cât era în închisoare, să înceapă organizarea legionarilor rămaşi în libertate. De asemenea, a mai fost acuzat că ştia de asa-zisul ordin al lui Vică Negulescu primit, chipurile, de la Horia Sima, ca tinerii legionari să facă demascările de la Piteşti. în urma celor relatate mai sus, Caziuc a fost inclus în procesul lui Vică Negulescu si condamnat la muncă silnică pe viată. A murit într-o celulă, la secret, în închisoarea din Aiud. După plecarea lui Ţurcanu, s-a aşternut în cameră o tăcere de mormânt. Citeai pe fata tuturor groaza morţii. în ceea ce mă privea, gândindu-mă la ce va trebui să declar, conştiinţa mi s-a răvăşit, cuprinsă de o stare atât de apăsătoare, încât îmi ziceam că as fi fost mult mai fericit dacă as fi murit atunci. Când m-am uitat la Caziuc, am văzut că semăna cu un cadavru cianozat. Pe fetele tuturor se citea groaza că asa ceva ne aştepta si pe noi. Nici una din bătăile pe care le-am văzut în acea cameră n-au atins cruzimea, sălbăticia si violenta cu care a fost torturat Caziuc. în fata cazului lui Caziuc sau a altora asemănătoare am ajuns la convingerea, pe care mi-o menţin si acum, că toate declaraţiile, tot ce s-a spus în legătură cu activitatea, relaţiile din afară si din închisoare, precum si toate cele spuse în legătură cu persoana proprie si a altuia, s-a spus numai de frica morţii. Dacă moartea ar fi venit imediat, ar fi fost mult mai uşor, dar tortura continua sine die, teribilă. Iar când nu mai aveai pe nimeni să te mângâie si să-l ştii Mlaştina disperării 127 alături de tine, trecerea timpului devenea insuportabilă. M-am convins că tortura continuă si fără speranţă de a lua sfârsit cândva, îl punea pe cel torturat în poziţia de a declara tot ce ştia si ce nu ştia. Ba, de multe ori, am văzut că cei de la muncă silnică au spus lucruri cu atât mai neadevărate cu cât voiau să scape mai repede de torturile ce-i aşteptau. Indiferent însă ce atitudine s-ar fi adoptat, nu se scăpa asa uşor, conform principiului demascărilor: „Pe bandit nu trebuie să-l crezi niciodată; în bandit să nu ai încredere, pentru că el nu este niciodată sincer. Banditul încearcă întotdeauna să ascundă ce ştie, să inducă în eroare, si de aceea banditul trebuie demascat până ce moare”. Toate acestea le-am auzit din gura lui Ţurcanu, transmitându- le astfel şefilor de comitete în cei trei ani de demascări. Cât am stat în camera 2 parter, îmi făcusem si eu un plan: ce să spun, cât, si despre cine. Mă deruta faptul că nu ştiam exact ce le spusesem celor cu care stătusem în celulă si mai ales lui losub, care aflase atâtea lucruri în legătură cu activitatea mea din libertate. Ce m-a surprins însă în aceste declaraţii publice, era cantitatea de informaţii pe care le avea acest tineret în legătură cu cei din libertate. Declaraţia publică trebuia să cuprindă două lucruri: în primul rând, că nu mai erai legionar si că nu mai voiai să auzi sau să ştii ceva de Legiune. Declaraţia trebuia completată cu înfierarea Legiunii si denigrarea şefilor Legiunii si a camarazilor tăi. în al doilea rând era lepădarea de credinţa în Dumnezeu, de concepţia creştină de viată, de morala creştină, trebuind să huleşti si Biserica 27 . Spre sfârşitul şederii noastre, a celor cinci, în camera 2 parter, s-a întâmplat un fapt deosebit cu losub Mihai. (Am aflat mai târziu că cei cu condamnări între 2 si 6 ani erau pregătiţi să fie duşi la Canal, unde trebuia să se continue demascările, iar unii dintre ei să fie recrutaţi ca informatori si turnători. Regimul vroia să ştie tot ce se -7 Lepădarea de Mişcarea Legionară nu implica abjurarea crezului politic, ci lepădarea de Biserică si de neam. Mişcarea Legionară nefiind organizaţie politică („Noi nu facem si n’am făcut politică, o singură zi în viata noastră. Noi avem o religie, noi suntem robii unei credinţe. In focul ei ne consumăm si în întregime stăpâniţi de ea, o slujim până la ultima putere. Pentru noi nu există înfrângere si dezarmare, căci forţa ale cărei unelte vrem noi să fim e etern invincibilă”. Ionel Mota-Zn icoană). Hulirea Bisericii pecetluia lepădarea deja săvârşită (n. ed.). 128 Dumitru Bordeianu petrecea în acest lagăr al morţii care a fost Canalul Dunăre-Marea Neagră.) Pe noi, cei cinci, care aveam peste 10 ani de condamnare, nu ne-au obligat să facem imediat declaraţii în această cameră, deoarece Ţurcanu ştia sigur că din toti cei de la muncă silnică nu va scăpa nici unul care să nu declare tot ce ştia si ce vroia el. Singurul dintre noi care a început să-si facă declaraţia era losub Mihai. Eu eram foarte atent să văd ce va declara în legătură cu mine. însă el n-a mai ajuns să declare ce ştia despre activitatea mea din libertate, precum si ce am discutat cu el cât am stat împreună, pentru că a intervenit o nouă situaţie. Cei din comitet voiau să ştie, înainte de a pleca Lunguleac la Canal, cu cine a avut losub relaţii, cine a ştiut că era urmărit de politie ca legionar si la cine a stat cât timp a fost fugar. losub a făcut greşeala să creadă că Lunguleac nu era atât de alterat, încât să spună nişte lucruri care, pentru losub, erau fără importantă. în momentul când Prisăcaru l-a întrebat pe losub cu ce persoane a avut legături în afară de familie, cât a stat fugar la părinţii lui până ce a fost arestat, acesta a spus că el n-a avut nici o legătură. Prisăcaru l-a chemat atunci pe Lunguleac dintre paturi si Lunguleac l-a denunţat: - Măi banditule, nu am fost eu cu tine la popa din satul tău si când te-a întrebat de ce nu eşti la examene, căci era sesiune, tu i-ai spus că se arestează legionari si de aceea ai fugit de la laşi si ai venit acasă să nu fii si tu arestat?... losub a negat că ar fi fost la preot împreună. Ca si în cazul lui Caziuc, Prisăcaru l-a mai întrebat o dată dacă cele spuse de el erau adevărate, losub a negat, din nou. în acel moment, Prisăcaru a fost cuprins de furie ca un câine turbat. A luat un ciomag si a început să-l lovească pe losub pe unde apuca. Au sărit toti cei din comitet pe el si l-au lovit, până ce losub a leşinat si nu mai mişca. L-au luat apoi si l-au aruncat cu capul de ciment, iar Prisăcaru l-a lovit cu bocancii în burtă, de parcă era o minge de fotbal. Le-a spus celor din cameră că nu avea voie nimeni să se apropie de el. Văzând că nu-si revine din leşin, l-au udat cu apă pe cap si l-au lăsat toată noaptea cu capul pe ciment. A doua zi dimineaţă, losub abia mişca. Crezusem că a murit. Cei din comitet, văzând că încă mişcă, l-au luat si l-au pus pe o pătură în coltul nostru. Mlaştina disperării 129 Timp de trei luni, cât am fost torturat în celula 2 parter, nu ne¬ am spălat si nu ne-am schimbat rufele. Răspândeam în jurul nostru un miros de nu te puteai apropia de noi. A doua sau a treia zi, s-a deschis usa si a intrat Ţurcanu furios. S-a îndreptat spre noi si ne-a ordonat ca aceia citati să-si ia bagajul si să-l urmeze, adică: Munteanu, Comsa, Bordeianu Dumitru si losub. Cum losub nu se putea mişca, i-a chemat pe doi din cameră să-l ia de subsuori si să meargă toti după el. Când am ieşit din această cameră nu era nimeni pe coridoare, de la parter până la etajul trei. Ţurcanu, cu smocul de chei în mână, mergea înaintea noastră. La etajul doi, nu ne-am dus în celula din care plecasem, ci la numărul 16, o celulă goală. Celula nr. 16 După ce am intrat, Ţurcanu ne-a chemat pe coridor unul câte unul, în afară de losub. Pe mine m-a luat deoparte, m-a prins cu mâna de gulerul hainei, m-a ridicat si m-a izbit de perete cu atâta putere, că am avut senzaţia că mi s-au desfăcut toate ciolanele din încheieturi. După ce mi-a spus: „Măi banditule si misticule, o să mergi din celula asta într-o altă cameră, iar acolo, dacă vei scoate o vorbulită în legătură cu locurile pe unde ai fost, ce ti s-a întâmplat si ce ai văzut, nu vei scăpa din mâinile mele decât mort. în camera unde vei merge, îi tragi pe toti de limbă, afli de la ei tot ceea ce n-au declarat la anchetă, totul în legătură cu activitatea lor din libertate si din închisoare. Ai înţeles ce ti-am spus si ce trebuie să faci?" I-am răspuns: „Da, domnule Ţurcanu", la care mi-a răspuns: „Marş în aia a mă-tii si intră în celulă!" A doua sau a treia zi, losub avea dureri mari de cap si de ficat. L-am rugat pe Munteanu, care era medic, să-l consulte. îi era frică să nu fie acuzat că a constatat cauza morţii lui losub, în urma torturilor la care a fost supus de Prisăcaru. La insistentele lui losub, care abia mai putea vorbi, Munteanu a acceptat. Când i-a pipăit ficatul, am observat pe fata lui Munteanu o mimică deosebită. Nu s-a pronunţat însă cu privire la durerile de cap, crezând că e ceva trecător. Au mai trecut vreo două zile dar losub nu-si mai revenea. 130 Dumitru Bordeianu Avea mari dureri. Munteanu, observând poziţia lui în pat, în formă de cocos de puşcă, specifică meningitei, a fost cuprins de spaimă si diagnostică că era pierdut. La auzul sentinţei, m-am apropiat de losub, la care ţineam mult, si am început să-l mângâi pe fată. Presimţind că nu va mai scăpa, mi-a şoptit încet că nu-i părea rău de ce a făcut în viată si că, din ce a spus în fata comitetului, în timpul bătăii, nimic nu a fost adevărat. Starea lui se înrăutăţea pe zi ce trecea. Din cauza bolii si a slăbiciunii nu mai putea vorbi si nici nu se mai putea ridica din pat. Am chemat gardianul, cerându-i să fie dus la medic, dar acesta a refuzat, spunând că avea ordin să nu ducă pe nimeni la medic. A doua zi dimineaţa, l-au adus si pe Gioga în celulă. Cu venirea lui s-a mai destins atmosfera. Eram acum împreună trei colegi de an. losub s-a bucurat puţin când l-a văzut pe Gioga si i-a spus că nu va mai scăpa, căci l-a ucis Prisăcaru. Cum starea sănătăţii lui se agrava, am insistat pe lângă nea Florică, gardianul care mai avea ceva uman în el, să-l ducă la cabinetul medical. Asa că a fost dus la vizită si s-a raportat cazul. Cum nici un detinut nu era dus la cabinetul medical fără aprobarea lui Ţurcanu, e sigur că acesta a fost si el prevenit. Directorul închisorii, gardienii si chiar ofiţerul politic Marina, nu făceau nimic fără aprobarea lui Ţurcanu. El avea puteri depline de la Nicolski. Toţi tremurau de frica lui. Cu aprobarea lui Ţurcanu, losub, sprijinit de gardianul nea Florică si de Gioga, care m-a rugat să-l las să-l conducă el, a fost dus la cabinetul medical. Sanitarul nici nu s-a uitat la el, pesemne asa era ordinul, si l-a dus într-o celulă de alături. Când s-a întors, Gioga mi-a transmis ultimele cuvinte ale lui losub, care îi spusese că va muri. După câteva zile, a venit nea Florică si a cerut bagajul lui losub, insistând să punem în acest bagaj tot ce avea de la penitenciar. Odată bagajul făcut, l-am întins lui nea Florică, iar acesta mi-a spus încet, să nu audă cei din celulă: „A murit băiatul. Să nu spui nimănui că ti-am spus eu. Ştiu că ai fost cel mai bun prieten al lui. înainte de a muri ti-a strigat numele". Apoi, ca pentru el, nea Florică a şoptit: „A mai murit unul!" lată, dragi camarazi, cum a ştiut unul dintre noi să moară, cu credinţă în Dumnezeu si în Legiune. Pentru toti cei care l-am cunoscut pe losub, amintirea si jertfa Mlaştina disperării 131 lui au fost un imbold si un exemplu. Asa a ştiut să moară un tânăr legionar, în floarea vârstei, ucis fără milă de cei fără de Dumnezeu si fără de lege 28 . Iosub a fost primul pe care l-am văzut ucis. După câteva zile, mergând cu tineta împreună cu Gioga, în care aveam mare încredere, i-am spus că a murit Iosub. L-am văzut atunci pe Gioga cum îi curgeau lacrimile si nu se putea stăpâni. Atunci am priceput de ce Gioga ţinuse să-l petreacă pe Iosub pe ultimul drum. Şi asa s-a împlinit si prezicerea mamei lui Iosub că el nu se va mai face niciodată medic. Dacă puteai suporta torturile de la anchetă, era pentru că atunci când te întorceai în celulă, îi găseai pe camarazii tăi, care te înconjurau si erau alături de tine. Fiind torturat de duşmanii tăi, suferinţa o suportai cu bărbăţie. în camerele de tortură însă, te chinuiau până la moarte colegii, prietenii si camarazii cu care porniseşi la luptă. Şi în toate camerele de la parter si de la subsol, s-a petrecut acelaşi lucru ca în camera 2 cu tinerii studenţi. Pe la sfârşitul lui iulie, când nea Florică ne escorta cu tinetele la W.C., uitându-se pe geam, vorbea asa ca pentru el, dar să auzim si noi: „Au început să plece unii". Eram convinşi că cei cu condamnări mici, de până la cinci ani, erau demascaţi si pregătiţi, unii pentru Canal, unii pentru Târgsor, iar □ alţii pentru Gherla. Pe la sfârşitul lui iulie, nea Florică a deschis usa si cu o voce blândă ne-a spus: „Băieţi, făceti-vă bagajul, că veţi pleca de pe secţia aceasta si numai Dumnezeu ştie ce va mai fi cu voi". Ne-am făcut bagajul, ne-am uitat unul la altul cu înţeles si ne¬ am urat de bine, asa cum o făceam când ne despărţeam altădată. Nea Florică m-a scos pe mine primul din celulă si am simtit o strângere de inimă. Parcă vedeam înaintea ochilor o nouă cameră de tortură, cu alte figuri, cu alte metode de tortură si cu alte stări ale chinului. După ce am ieşit, nea Florică a încuiat usa si mi-a spus să vin după el. Intrând pe secţia de camere de la subsol, deasupra primei usi din stânga am văzut scris: camera nr. 3. Cum am ajuns în fata uşii, nea Florică a făcut semn gardianului de pe secţie să vină cu cheile. Pe acela nu-1 mai văzusem; se vede că era un nou angajat. A 2° „Neputând a se lupta cu Dumnezeu, au căzut întru uciderea de frate” (Sfântul Vasilie cel Mare, Despre zavistie) (n. ed.). 132 Dumitru Bordeianu deschis usa si m-a poftit să intru. Spre surprinderea mea, camera era plină de camarazi, dintre care pe mulţi îi cunoşteam sau auzisem de ei. Erau de la Iaşi, de la Suceava, iar alţii de la Bucureşti si Cluj. Cei care mă cunoşteau s-au repezit la mine să mă îmbrăţişeze si să-mi ureze bun sosit. Camera 3 subsol. A doua cameră de tortură Când se făceau mutări mari prin camere în vederea demascărilor, Ţurcanu nu apărea pe coridoare, ca deţinuţii să nu bănuiască scopul mutărilor. De aceea, mutările le făceau numai gardienii şefi de secţii. Camera 3 subsol a rămas pe ecranul conştiinţei mele ca o pată ce nu se va şterge decât odată cu moartea mea. M-am uitat prin cameră să zăresc vreo figură pe care s-o fi întâlnit si în camera 2 parter, dar n-am recunoscut pe nimeni. Era obiceiul în închisoare, dar numai în camerele mari, să se aleagă un sef de cameră care răspundea de ordinea si disciplina deţinuţilor si de relaţiile acestora cu administraţia. Chiar în după- amiaza acelei zile se făcea alegerea şefului. Cum eu aveam o misiune de la Ţurcanu, în ceea ce mă privea, trebuia să refuz orice propunere. (Atunci mi-am pus întrebarea: cui să mă destăinui si cui să cer sfatul? Pentru că cel mai bun sfătuitor, cel mai de încredere si cel mai bun prieten putea fi pus în ziua următoare în fata celei mai cumplite torturi, pe care, nemaiputând-o suporta, ar fi trebuit să spună totul despre mine si atunci suferinţa era dublă, a lui si a mea. Aceasta a fost marea noastră tragedie, a tineretului legionar, la Piteşti si Gherla. Deci cui să mă destăinui? Nimănui! Rămăsesem singur, ca naufragiatul pe o scândură în largul mării. Săptămâni întregi m-a muncit conştiinţa: ce atitudine să adopt?) Revenind la alegerea şefului de cameră, s-au propus mai multe nume. Majoritatea fiind studenţi din Corpul Studenţesc Legionar Iaşi, aceştia voiau să-l aleagă sef pe unul dintre ai lor. Având doi colegi de facultate în această cameră, eu am propus pe unul din ei, pe Măgirescu Eugen. Când acesta s-a văzut în situaţia de a fi ales sef de cameră, a făcut o contrapropunere - să mă aleagă pe mine - invocând faptul că eram un ins cu experienţă, că fusesem pe front si Mlaştina disperării 133 aveam autoritate, calm si justete în aprecieri. Deci eu eram cel mai nimerit pentru a ocupa această funcţie. Cu toate că am refuzat categoric, nu am putut schimba hotărârea majorităţii. In fata acestei situaţii, am luat hotărârea să accept alegerea, pentru a-mi duce chiar mai bine la îndeplinire un anumit plan gândit. Aveam să plătesc pentru asta cu vârf si îndesat. Unii dintre camarazii care mă cunoşteau m-au întrebat de ce am lipsit mai multe luni de pe secţie, unde am fost si ce s-a întâmplat cu mine. Le-am spus că fusesem tinut împreună cu Oprisan si losub într-un regim de izolare sever, pentru că ne-a turnat Lunguleac. Problema de conştiinţă care mă muncea si pe care trebuia să o rezolv în cel mai scurt timp posibil era ce trebuia să fac, ţinând seama de dispoziţiile date de Ţurcanu, adică să nu vorbesc nimic, dar să trag de limbă. Am încercat să tac. Să spun, să nu spun unde am fost si ce s-a petrecut acolo, cui i-ar fi folosit? Până la urmă am ajuns la concluzia că nu aducea nimănui nici un folos, nici mie si nici celor din cameră. Fiind convins până în măduva oaselor că eram aduşi în această cameră pentru demascări, m-am gândit să nu le tulbur oamenilor liniştea până ce nu va începe drama. Al doilea ordin al lui Ţurcanu - să-i trag de limbă - rămânea cea mai spinoasă problemă de conştiinţă. Eram pus în situaţia să dau curs ordinului, numai că, în acest caz, aveam să-mi reproşez toată viata acest lucru. Dar nici să mă eschivez nu-mi dădea mâna. Am căutat să mă folosesc de o ambiguitate, întrebându-mă dacă Ţurcanu o fi având sau nu puterea să tină minte tot ceea ce spusese sau nu mai multor sute de tineri. Mi-am zis că era imposibil să retină totul. Deci m-am hotărât să evit să-i fac pe alţii să sufere. Şi odată hotărârea luată, am pus-o în aplicare. în ruptul capului nu voi trage de limbă pe vreun camarad sau coleg nelegionar, si nici nu-1 voi angaja pe nici unul în acţiuni pe care le consideram fără rost, în condiţiile de închisoare în care ne aflam. în camera 3 subsol, până în ziua în care au început demascările, a fost o relaxare si o armonie de neuitat. Asa cum fusese si pe secţiile de muncă silnică, era o oarecare libertate, îngăduită cu un anumit scop. Şi anume, atunci când mergeam cu tinetele la W.C., ne mai puteam vedea si puteam vorbi între noi. Cu acest prilej, am aflat cine dintre camarazi se găseau în cele patru camere de la subsol. 134 Dumitru Bordeianu Numai că aceasta era liniştea dinaintea furtunii celei mari. Obsedant pentru mine era că, de câte ori se deschidea usa camerei, tresăream, văzându-1 parcă pe Ţurcanu cu droaia de matadori, tăbărând în cameră si lovind în dreapta si în stânga. Asa se făcea deschiderea demascărilor. Din această cauză lunile care au trecut de când venisem în acea cameră, până la demascări, au fost pentru mine mai mult decât un coşmar. Am considerat ca fiind o mare greşeală şedinţele legionare pe care le făceau unii camarazi, adunându-se într-un colt, fapt pe care am căutat să-l înlătur, dar nu am reuşit. Cel care a venit la mine, eu fiind sef de cameră, si mi-a cerut dezlegarea si participarea la acestea, a fost bunul meu prieten, camarad si coleg de la medicină, fonică Pintilie. Cu el activasem în libertate, îl cunoşteam bine si se legase între noi o strânsă prietenie. Era mai tânăr decât mine, avea o constituţie delicată de intelectual, si eram convins că nu va putea suporta torturile fizice. Rămăsese de mic orfan de amândoi părinţii si fusese crescut de o rudă care nu avea copii. Era înzestrat cu o inteligentă excepţională si fusese unul din cei mai buni studenţi ai Facultăţii de Medicină din laşi. Fusese crescut de părinţii adoptivi în cea mai curată si de nezdruncinat credinţă în Dumnezeu. înmănunchia în flinta lui daruri de neegalat. Era de o curăţie morală si de o bunătate înnăscute, aproape un înger pe pământ. îi număram pe degete pe cei pe care i-am întâlnit în închisoare asemenea lui Pintilie. Datorită atâtor daruri cu care îl înzestrase Dumnezeu si pe care nu a vrut să le altereze, a sfârsit prin a fi asasinat prin torturi care au depăşit orice imaginaţie. Aveam încredere în el mai mult decât în mine si de aceea l-am sfătuit frăteste să renunţe la şedinţe. Ştiam ce se va întâmpla si am încercat din toate puterile să-l opresc. Pintilie, însă, îsi avea misiunea lui pe pământ si pesemne cerul îl chema ca să îngroaşe rândurile martirilor creştini. El conjuga atât de armonios credinţa si morala creştină, dragostea de Dumnezeu si de aproapele lui, setea de nepotolit pentru cunoaştere si credinţa în Mişcarea Legionară, încât si azi îl văd ca pe un sol trimis din altă lume. Pentru cei care l-au cunoscut, si pentru mine, Pintilie reprezenta prototipul omului ideal. N-a vrut să mă asculte: chemarea lui era una, iar slăbiciunea mea, Mlaştina disperării 135 alta. Sunt însă convins că, oricum, tot sfârsea ca un martir, pentru că acesta-i era destinul. L-am rugat să nu spună nimănui poziţia mea în legătură cu şedinţele si, dacă vrea, să-l întrebe si pe camaradul Dinescu, care făcea închisoare de pe timpul lui Antonescu. Nu ştiu dacă s-a dus sau nu la Dinescu, dar am observat că acesta nu lua parte la şedinţele lor. De la data când venisem în cameră si până când au început demascările, ca sef de cameră, n-am observat între cei de acolo, legionari sau nelegionari, nici cea mai mică animozitate sau discuţii în contradictoriu. Câtă armonie si bună înţelegere era între oameni când duhul dragostei si al încrederii îi unea! Când mă duceam însă cu gândul la camera 2 parter, mă cutremuram. în calmul dinaintea furtunii toti aveau preocupări intelectuale. Fiecare punea la dispoziţia camaradului sau colegului cunoştinţele sale cu o bunăvoinţă rar întâlnită altfel. Câte lucruri bune si frumoase nu se învăţau! Aveai impresia unei săli de curs, unde fiecare pe rând era si profesor si elev. Un lucru care m-a impresionat adânc a fost disciplina colegilor nelegionari care s-au încadrat si ei, astfel încât nu s-a iscat nici cel mai mic conflict. Un alt fapt care mi-a rămas plăcut în amintire: nu se petrecea nimic în cameră, fără să mi se ceară părerea. La acea dată, mulţi dintre noi nu primiseră nici un fel de rufărie sau haine, nici de acasă, nici de la penitenciar. Multe flanele si ciorapi de lână se rupseseră si necesitau reparaţii. De aceea, gândindu-mă cum să le vin în ajutor camarazilor, am învătat să tricotez. Descoperind pe unul care ştia acest lucru, am învătat si eu, în foarte puţin timp. Observând că pe vizetă nu se putea vedea din afară decât a treia parte din cameră, m-am gândit că în partea ascunsă puteai să-ti vezi liniştit de lucru. La început am învătat cu andrele de lemn, apoi am recurs la un gardian mai cumsecade pe care l-am rugat să-mi procure nişte sârmă, sub pretext că trebuia să repar ceva la prici. Imediat ce am obtinut acest material, mi-am confecţionat cinci andrele, le-am ascutit de ciment si astfel nu a rămas nici unul din cameră căruia să nu-i fi reparat ceva. Şi astfel, în afară de sef de cameră, devenisem si fată în casă. Se apropia ziua de 26 octombrie, Sfântul Dumitru, ziua mea onomastică. Cu un an înainte fusesem chemat si anchetat de acel personaj suspect despre care am vorbit mai înainte. Şi acum, când 136 Dumitru Bordeianu ştiam că din zi în zi putea să se dezlănţuie fortuna demascărilor, aveam parcă o presimţire sumbră. Cu două-trei zile înainte de această dată, au venit la mine câţiva camarazi si mi-au propus ca, de ziua mea, să primesc terciul lor drept cadou. La insistentele lor, am acceptat, cu o condiţie, si anume să-l restitui altădată. Dar ei s-au sfătuit si au venit din nou la mine, insistând si mai mult să nu-i refoz, căci s-ar simţi ofensaţi dacă le-as restitui alimentul-cadou. Am considerat că, refuzând, le-as putea leza sentimentele si am acceptat darul. Ce m-a surprins la data aceea a fost că Măgirescu era si el printre aceşti camarazi. De la sărbătoarea de Sfântul Dumitru a anului 1950 din închisoarea Piteşti si până în momentul când scriu aceste rânduri, nici o altă zi a numelui meu n-a atins intensitatea trăirii de atunci. Nu terciul acela banal pe care l-am savurat mă uluise, ci sacrificiul pe care l-au făcut pentru mine. Dar, ca să termin cu terciul, această slăbiciune am plătit-o mai târziu foarte scump. Şi ceea ce m-a durut foarte mult a fost tortura suportată de bieţii oameni pentru gestul lor. A doua zi, s-a deschis usa si a apărut un gardian cu o hârtie în mână, întrebând care era Măgirescu Eugen. în astfel de situaţii, Ţurcanu nu se arăta, pentru a nu se descoperi. El venea numai în celulele sau camerele unde se făcea demascarea. La auzul numelui de Măgirescu, în calitate de sef de cameră, trebuia să confirm identitatea celui chemat; m-am apropiat de usă si am întrebat gardianul dacă cel chemat trebuie să-si facă bagajul. Acesta mi-a răspuns că nu, si faptul mi-a dat de bănuit. M-am apropiat de Măgirescu si m-am uitat în ochii lui. La început s-a înroşit, apoi a devenit alb ca varul. Pur si simplu nu mai avea glas. După plecarea lui m-am gândit că l-or fi dus undeva într-o celulă de tortură, ca să fie pregătit pentru demascare. Se mai întâmplase si cu alţii să fie duşi fără bagaj, iar mai târziu să vină gardianul după el. Cei din cameră n-au bănuit nimic, căci nu-si puteau imagina deloc ce se petrece în închisoare. Secretul era atât de bine păstrat, încât numai cei ce treceau prin demascări ştiau despre ce este vorba. Iar când erau duşi ca să tragă de limbă pe cineva, cum era cazul meu, nu scoteau o vorbă, divulgarea secretului pedepsindu-se exemplar. Iar planul prevedea ca toti să trecem prin demascări. Ştiam că Măgirescu fosese angajat în acţiuni destul de grele care apăsau pe umerii lui si de aceea credeam că s-ar fi putut să fie Mlaştina disperării 137 dus la anchetă. Neîntorcându-se la masa de prânz, l-am rugat pe Păvăloaia, care dormea lângă el, să-i retină mâncarea. Dar el n-a venit nici la masa de seară, ci abia înainte de stingere, pe la ora 10. Cum a intrat în cameră, m-am uitat la el si am constatat că era cu totul schimbat la fată. Bietul om trăia la ora aceea o dramă interioară pe care numai el o cunoştea. M-am dus la el, pentru că îl ştiam om cinstit si ataşat de Legiune si l-am întrebat prieteneşte unde a fost, ce s-a întâmplat si de ce este tulburat. Măgirescu mi-a dat însă un răspuns care nu m-a satisfăcut. Din acea clipă am început să-l bănuiesc de duplicitate, lucru care s-a dovedit a fi perfect adevărat. Aveam siguranţa că mă mintea si că toată comportarea lui de până atunci nu urmărea decât să salveze aparentele. Din clipa aceea, m-am răcit fată de el. Inteligent si bine pregătit, a observat si el schimbarea mea. A doua zi, tot după terci, a fost luat din cameră Costache Păvăloaia si, puţin după aceea, Măgirescu împreună cu un alt camarad, venit acolo cu o lună înainte. Se numea Petrică Cojocaru si era student la Politehnica din Timişoara. După plecarea lor din cameră, am fost convins că toti aceştia trecuseră prin demascări si că fuseseră aduşi în camera 3 subsol cu un scop bine precizat de către Ţurcanu si anume, să ne iscodească. Mă interesa dacă si alţii din cameră aveau să fie chemaţi, dar nu a mai fost chemat nimeni în afara celor trei. Timp de trei zile i-au tot luat si nu veneau înapoi decât seara târziu. Dar, ca să înlăture orice bănuială, nu veneau sau plecau toti deodată, ci pe rând. M-a surprins faptul că, deşi trecusem prin demascări, eu nu fusesem chemat. Aşteptam, din clipă în clipă, si-mi venea să cred că numai mila lui Dumnezeu mă ocrotea, pentru că nu voiam să le fac rău celor din cameră, trăgându-i de limbă. Mai aveam convingerea că cei trei spuseseră destul despre mine, pentru ca Ţurcanu să-si facă o imagine clară în legătură cu poziţia mea. De asemenea, eram convins că cei trei îi încondeiaseră pe toti cei din cameră, astfel că Ţurcanu avea să ştie cum să acţioneze împotriva fiecăruia dintre ei. Am observat că, atunci când se întorceau seara târziu, purtarea lor fată de ceilalţi era foarte schimbată; sigur complotau si împotriva mea. Ceea ce mă îngrozea era gândul la cum o să plătesc pentru că nu mi-am tras de limbă camarazii. Nu ştiu de ce, dar doream din 138 Dumitru Bordeianu toată inima ca deznodământul să se petreacă mai repede, de vreme ce odată tot trebuia să se întâmple. Atitudinea celor trei, atât fată de mine, cât si fată de cei din cameră, mi-a întărit convingerea că si ei trecuseră prin demascări. Cum trecuseră, însă, nu aveam nici o idee, dar îi vedeam parcă în comitetul de tortură pe care urma să-l numească Ţurcanu în camera 3 subsol. Ce mă preocupa însă cel mai tare atunci, era cum avea să înceapă reeducarea aici. La ora aceea încă nu ştiam cum începuse demascarea la camera 4 spital. Ştiam doar că la camera 2 parter noi fuseserăm doar cinci iar ei vreo treizeci, raportul de forte fiind clar în favoarea lor. La camera 3 subsol, majoritatea zdrobitoare fiind cei care nu trecuseră încă prin demascare, mă întrebam ce metodă va folosi Ţurcanu cu ei. îi va lua pe fiecare pe rând si-i va duce în celulele de tortură, zdrobindu-i în bătăi, sau va veni cu o ceată de bătăuşi înarmaţi cu ciomege? Am mai spus că Ţurcanu era atât de voinic si de atletic, încât putea numai el singur să bată o cameră de neputincioşi ca noi. Nu era nevoie decât de un pumn pentru a ne doborî. Lucrul acesta îl văzusem în camera 2 parter, în cazul lui Caziuc. Cititorul o să se întrebe, poate, de unde aveau aceşti torţionari din comitet atâta putere fizică. Răspunsul este simplu. Bătăuşii mâncau pe săturate. Am văzut la camera 2 parter cum erau pregătiţi, chiar îngrăşaţi, pentru a-si exercita „meseria", în timp ce victimele erau înfometate ca să nu mai fie capabili de nici o rezistentă fizică. Transformaţi în schelete ambulante, ne puteau snopi din bătăi cum voiau ei. Deci, Ţurcanu si şefii comitetelor de tortură aveau un regim alimentar special si aceasta am verificat-o la camera 3 subsol, când 1- am văzut pe Zaharia, şeful comitetului de tortură de aici, cum pleca în fiecare zi la o anumită oră si se întorcea apoi cu fata roză a omului ce s-a ospătat bine. Or, în aceste condiţii, „era de ajuns o bâtă pentru un car de oale”, noi fiind oalele de lut, iar Ţurcanu bâta. Demascarea celor de la camera 3 subsol Cele ce voi mărturisi de acum încolo vor fi fapte si întâmplări Mlaştina disperării 139 trăite si îndurate de mine personal. Atrag atentia cititorului că cei condamnaţi la muncă silnică si temnită grea erau tineri cu un trecut de luptă bine afirmat, cu o anumită responsabilitate si ataşament fată de Legiune. Toţi cei de la muncă silnică, cu foarte puţine excepţii, aveau condamnări de peste zece ani, iar cei cu temnită grea, între cinci si zece ani. Aceste categorii formau elita tineretului legionar cu funcţii, stagii de activitate si responsabilitate în cadrul Legiunii. Asa se explică faptul că această categorie a fost lăsată la urmă, pentru că în cadrul ei nu se punea problema de aventură, de încercare, de joacă în activitatea legionară. Toţi aceşti camarazi îsi făcuseră educaţia în Frăţiile de Cruce si trecuseră prin crunta prigoană a lui Antonescu. Ei reprezentau continuitatea activităţii legionare, după lovitura de stat din 1941. Erau trecuti de 20 de ani; unii făcuseră si războiul, cum l-am făcut si eu, alţii fuseseră ofiţeri activi, deblocaţi din armată la data arestării, si care îsi continuau studiile la diferite facultăţi. Majoritatea trecuseră foarte greu prin anchete si aveau un cumul mare de informaţii. De aceea s-a acţionat asupra lor metodic, timp de doi ani. Am mai spus cum unii dintre aceşti tineri, după începerea demascărilor, în 1949, au fost scosi din celulele lor si duşi în cele de tortură, unde au fost ţinuţi timp de un an sub bâta lui Ţurcanu. Aceşti camarazi au fost apoi acuzaţi de cei pe care îi chinuiseră, de frică, dar si de cei care nu ar fi avut dreptul să-i judece. Văzându-i dezbrăcaţi la baie, la Gherla, am amutit. Dar voi mai reveni asupra acestui capitol. * Nu acuz si nu mă revolt împotriva nimănui, dar simt cum strigă în mine sufletele celor ucişi în torturi, atunci când semeni de-ai noştri, indiferent de concepţia lor politică sau religioasă, aduc o interpretare facilă acestui fenomen, inventând date si fapte care nu au nici o legătură cu drama în sine. Nimeni nu are dreptul să-i judece pe cei ce au trecut prin Piteşti, ci numai Dumnezeu si ei înşişi. Asa o să vă judece Cerul si pe voi, cei care bârfiţi si acuzaţi, intenţionat sau nu, slujind o ocultă sau alta. Şi Dumnezeu vă va judeca în numele celor chinuiţi, înnebuniţi sau asasinaţi, după dreptatea si voia Lui si după faptele voastre. Cei care n-au suferit o zi de foame, de sete, de frig, de dor, de înfrângere si n-au fost torturaţi, chinuiţi, umiliţi. 140 Dumitru Bordeianu prigoniţi si desconsideraţi pentru neamul lor, nu au dreptul să vorbească în numele lui. Iar cei care, trei ani de zile, au suferit si suportat cele mai groaznice torturi, degradări si umilinţe, când li s-a siluit conştiinţa si puterea de judecată, omorându-se în ei tot ce era uman, n-ar trebui nici măcar discutaţi. Cine-ar putea să-i judece? Cine ar putea să pună un deget pe rănile lor si cine să aprindă o lumânare pentru cei ucişi? Comeliu Codreanu prevăzuse oare numai ca o figură de stil faptul că vom ajunge pe drumul luptei noastre în mlaştina deznădej dii? Când nu eşti în lanţuri te poţi sinucide, dacă nu eşti creştin, sau poţi pune mâna pe sabie să loveşti în cel ce te-a adus la disperare. Deci, poţi să alegi singur moartea. Dar, dacă eşti în lanţuri si ai ajuns pe culmea disperării, când ai vrea să mori si nu poţi să te sinucizi, nici să pui mâna pe sabie si să o înfingi în cel care te torturează, pentru că ce este al tău sunt numai lanţurile de care nu poţi scăpa, atunci nu mai ai nici o salvare de nicăieri. De aceea cel care te torturează poate face din tine tot ce vrea, un criminal sau un informator. Şi atunci voi toti, care vă permiteţi, din interese meschine si patimi politice, să vorbiţi de această dramă, cum de îndrăzniţi să-i judecaţi pe cei care au trăit-o? E o vorbă: „nu aduce anul ce aduce ceasul”. Dar ziua si ceasul acela trebuiau să vină, căci făceau parte din destin. Această zi a fost pentru unii chemare la cer, pentru alţii sinucidere sau încercare de sinucidere, iar pentru alţii prăbuşire si trecere prin mlaştina disperării. Unii au rămas acolo si s-au înecat - putini au fost la număr - si asta pentru că s-au încrezut în puterile lor. Cei care s-au prăbuşit, dar si-au recunoscut neputinţele si slăbiciunile omeneşti, păstrându-si credinţa si nădejdea în mila lui Dumnezeu, au scăpat din această mlaştină zdreliţi, îngenunchiati, doborâţi la pământ si totuşi nebiruiţi. Iar când au ieşit din mlaştină, si-au oblojit rănile cu mirul credinţei si nădejdii, strigând: „Doamne! Ajută-ne si dă-ne putere să mergem mai departe!” Aceştia au trăit o experienţă pe care nimeni în lume nu a mai avut-o. „Nu eşti înfrânt atunci când ai căzut la pământ, ci atunci când ai renunţat la luptă”. Eşti înfrânt numai atunci când puterile fizice si sufleteşti nu te mai Mlaştina disperării 141 pot ajuta. Un legionar se teme numai de Dumnezeu si de această clipă. Doborâţi la pământ, cu trupurile sfârtecate de răni, huliţi, umiliţi, ne-am ridicat cu fruntea sus, atunci când duşmanul credea că ne-a distrus. Mai tari, mai căliţi, mai pregătiţi de luptă, pentru a înfrunta alte urgii, prin care duşmanul vroia să ne îngenuncheze, din nou, folosind alte si alte metode. Ei au biruit trupuri schiloade si neputincioase, deoarece suferinţa fizică prelungită a depăşit puterile noastre limitate. Slugile satanei au fost sigure că prin tortura trupului pot omorî si sufletul, dar aici s-au înşelat. Sufletul este nemuritor, pentru că asa l-a creat Dumnezeu. De aceea, sufletele tuturor celor care au trecut prin mlaştina deznădejdii si au fost ucişi, s-au întâlnit cu noi cei schilozi, cu trupurile pline de răni si, de acolo, de sus, ne-au îmbrăţişat. în această bătălie, cu dezertori, cu trădători si laşi, cu morţi si nebuni din cauza suferinţei, cei ce n-au renunţat la luptă au aruncat de pe ei mâzga noroiului si, cu trupul numai cicatrice, dar cu sufletul spălat si purificat, au mai privit o dată spre „zidurile Troiei”. Martirii si morţii noştri n-au avut morminte, n-au fost îngropaţi în cimitire unde supravieţuitorii lor, generaţiile de mâine, să poată rosti o rugăciune întru pomenirea lor. Slugile satanei au vrut să le şteargă pentru totdeauna orice urmă 29 , tocmai pentru că nu le-au putut ucide sufletul. Noi, tinerii legionari de atunci, n-am renunţat însă la vis si stăm de gardă acolo sus, pe locurile unde ne-a azvârlit istoria, să povăţuim generaţiile care vor veni după noi. Numai ei ne vor crede, pentru că n-au fost ispitiţi de duhul necuratului. Şi ei ne vor unge rănile de pe trupurile sfârtecate în prigoane si anchete, lagăre si temnite, în odioasele demascări: numai ei vor înţelege de ce am fost atât de urâţi de duşmanii noştri. Nu vor cunoaşte unde ne sunt mormintele, dar vor auzi glasul tainic al atâtor pătimiri, pentru acest neam batjocorit si oropsit. Ei vor aprinde în fata sfintelor altare, lumânări de jertfă pentru 29 Astfel s-a întâmplat cu morţii îngropaţi la Piteşti: după 1990 statul a vândut terenul din jurul închisorii unor particulari, care au început să-si construiască vile. Săpând pământul pentru fundaţii, au fost descoperite oasele celor ucişi. în câteva zile, tot locul a fost împrejmuit, iar pământul a fost răscolit metru cu metru de către armată, care a curătat locul de oseminte (n. ed.). □ 142 Dumitru Bordeianu odihna tuturor morţilor noştri. Sufletele curate si cinstite ale unui tineret care nu a cunoscut zgura păcatului si a întinării, ura si patima politică, dorinţa de putere, îsi vor aduce aminte de noi. Aceste suflete curate, animate de un ideal sfânt, de dragoste pentru Dumnezeu, de aproapele si de neamul lor. Nu pătimaşii, nu laşii, nu trădătorii, nu cei mânaţi de dorinţe animalice, nu cei care si-ai vândut sufletul satanei sau vreunei oculte vor avea dreptul să vorbească în numele neamului si să-l conducă. Nu există jertfă în care să se fi vărsat sânge nevinovat de care Dumnezeul dragostei si al dreptăţii să nu-si aducă aminte. El va alege din neamul nostru bărbaţi neînfricaţi care să lupte cu cuvântul, evocând generaţiilor viitoare sutele de mii de jertfe, ca pe ele să se clădească „o tară sfântă ca soarele sfânt de pe cer”. Arma noastră va fi cuvântul si prin el vom transmite celor ce vor veni după noi năzuinţele si pătimirile noastre. * Intr-o zi, la începutul lunii decembrie 1950, după ce s-a servit terciul, s-a deschis usa si, ca un Mefisto, a intrat în cameră Ţurcanu, geniul răului. Toţi cei din cameră si îndeosebi cei care auziseră de el sau îl cunoşteau, au rămas înmărmuriţi. Ei au presimţit scopul venirii lui, văzând că un detinut politic ca si ei îsi permitea să intre singur în cameră, neînsotit de o persoană oficială. Ţurcanu s-a uitat prin cameră ca un călău care-si alegea victima si, oprit în fata lui Măgirescu si Păvăloaia, i-a întrebat unde este Cojocaru. în treacăt, m-a observat si pe mine, cu o privire care mă îngrozea, amenintându-mă cu o scrâsnire de dinţi: „Cu tine am o socoteală”, după care ne-a somat să ieşim afară. în fata acestei porunci cei din cameră au fost complet derutaţi, neîntelegând cum ordonă un detinut celorlalţi deţinuţi să iasă afară pe un ton atât de marţial. Tot de neînţeles pentru ei a fost si faptul că noi ne supuneam ca nişte mieluşei. Am ieşit pe coridor si am observat că nu era nimeni afară, decât noi si Ţurcanu. Gardienii intraseră parcă în pământ. Cu o voce de călău, răguşită, ni s-a adresat: „De astăzi vor începe demascările bandiţilor din această cameră”. Apoi s-a repezit la mine ca un lup turbat, m-a prins de gât, m-a izbit de perete, m-a ridicat si iar m-a strâns de gât de mi s-a oprit respiraţia, zicându-mi: „Tu, banditule, te vei putea reabilita dacă vei da dovadă de fidelitate si vei lua parte la Mlaştina disperării 143 acţiunea ce va începe în această cameră”. Adresându-se celorlalţi trei, le-a spus să vină cu cei care au aderat la acţiunea lui, ca să reducă la tăcere pe orice „bandit” din această cameră. Unde s-a mai întâmplat în lumea aceasta, ca o închisoare de deţinuţi politici să fie administrată de un detinut politic, care să dispună de viata celorlalţi? Cine ar putea înţelege si admite acest fapt? Ţurcanu a reluat: „Veţi lovi fără cruţare în stânga si în dreapta, împreună cu cei cu care voi veni eu, ca nici un bandit să nu se mai poată scula de jos”. Când am auzit aceste ordine, m-am înspăimântat în asa hal, de parcă eram osânditul căruia călăul îi va tăia capul. Şi am strigat din adâncul fiinţei mele: „Doamne fie-Ţi milă de mine si învată-mă ce să fac!” Răspunsul a fost scurt: „Ce vrei”. Am intrat apoi în cameră. Camarazii mei, văzându-mă si pe mine în rândul celor patru, au rămas complet dezorientaţi, nepricepând că noi mai trecusem prin torturi. Din mărturisirile lor făcute după încetarea demascărilor, am aflat că ei crezuseră, în zilele care au precedat demascările, că Ţurcanu va începe reeducarea fără violentă si numai celor ce voiau. Spre surprinderea lor, lipsea Bogdanovici, iniţiatorul reeducării de la Suceava. O, bieţii de ei! Nu bănuiau, nici prin gând nu le trecea că în câteva minute furtuna groazei, a urii, a minciunii si a neîncrederii le va secera rândurile fără milă. Cât ai fuma o ţigară, a si intrat Ţurcanu cu o droaie de bătăuşi, în jur de 15, din care n-am recunoscut pe niciunul. Toţi însă erau îngrăşaţi ca pentru sacrificare si aveau în mâini ciomege si vine de bou. Ţurcanu a dat semnalul: „Pe ei, fără cruţare!” în clipa aceea eu mă aflam lângă prici la stânga uşii lângă perete, iar în fata mea se găsea Gelu Gheorghiu, care îmi era drag pentru bunătatea si tinuta lui ireproşabilă. La semnalul lui Ţurcanu, m-am apropiat de Gelu si i-am spus să se urce pe prici si eu peste el, soptindu-i să strige cât îl tine gura, în timp ce îi frământam cu mâinile burta si pieptul. Gelu, a înţeles, s-a uitat la mine si mi-a şoptit: „Asa e piesa?” la care i-am răspuns: „Nu-i asa, ai să vezi tu cum este, deocamdată strigă cât poţi”. Gelu Gheorghiu a priceput mascarada si stătea într-o rână pe prici, ca să nu i vadă fata, pentru că era singurul care nu o avea 144 Dumitru Bordeianu umflată si plină de sânge. Când Ţurcanu a dat ordin matadorilor să părăsească camera, ne-a cuprins groaza de ceea ce vedeam în jur: capete sparte, fete umflate si pline de sânge, oftaturi si gemete de durere. Clipa pe care o aşteptasem cu groază sosise, dar nu intuisem deznodământul. Ţurcanu, cu o listă în mână, desigur înmânată de Măgirescu si Păvăloaia, a strigat apoi cât îl ţinea gura ca fiecare „bandit” care îsi auzea numele să se aşeze pe prici. Gelu Gheorghiu, care făcuse parte din grupul lui Obreja, a fost strigat al doilea, probabil în legătură cu culpa mea. Când Ţurcanu s-a uitat la el si a văzut că nu era rănit ca ceilalţi, l-a întrebat cine s-a ocupat de el. La auzul numelui meu, pronunţat de Gelu, Ţurcanu mi-a întins un ciomag 30 si mi-a ordonat: „Deci tu, banditule, ti-ai gâdilat camaradul, la să te văd acum, cum îl mângâi cu ciomagul pe banditul pe care l-ai menajat”. Am luat ciomagul în mână si, cu un curaj care nu era al meu 31 , venind parcă din altă lume, l-am înfruntat pe Ţurcanu, spunându-i că nu pot să bat, pentru că mi-e milă. Ţurcanu mi-a luat ciomagul din mâini, l-a întins lui Gheorghiu si i-a ordonat să mă bată. Gheorghiu, om bun din fire, care nu cred să fi făcut vreun rău cuiva, i-a răspuns lui Ţurcanu cu un curaj care a cutremurat camera întreagă: „Eu sunt împotriva violentei, nu am lovit pe nimeni în viata mea si nici nu voi lovi, si nimeni nu mă poate judeca fiindcă nu vreau să-mi lovesc semenul”. Gelu trăieşte încă si poate mărturisi că toate acestea sunt adevărate. El terminase anul V la Politehnica din Bucureşti. Era originar din Constanta si, rămas orfan de mamă, fusese crescut de tatăl său. A fost una din figurile cele mai luminoase si mai pline de bunătate, cu toate cumplitele degradări si torturi prin care a trecut. în cele mai îngrozitoare torturi, fata lui radia bunătate si milă, privindu-si camarazii chinuiţi. în fata acestei situaţii, [ciŢm convins că Ţurcanu, care mai văzuse pe mulţi refuzând să-si tortureze camarazii si colegii, unii 30 „Este cineva viteaz? Este sănătos? AcesteaUJnesc pe cel zavistnic” (Sfântul Vasilie, Despre zavistie ) (n. ed.). 31 A se vedea, de aici, cât de mare este puterea pocăinţei si de ce dar se învrednicesc de la Hristos cei ce o lucrează (n. ed.). Mlaştina disperării 145 plătind cu viata, alţii cu schilodirea, nu va rămâne cu braţele încrucişate. Şi într-adevăr, Ţurcanu a început să-l lovească pe Gelu pe unde apuca, de parcă dădea într-un sac de nuci, până când, aruncând ciomagul, l-a desfigurat cu pumnii 32 . Când s-a oprit, Gelu nu mai mişca. Le-a ordonat apoi lui Măgirescu si Păvăloaia să-l arunce pe prici lângă Reus. S-a repezit apoi ca un vultan pe mine, m-a aruncat pe prici unde era Măgirescu si a ordonat celor doi să mă bată, el fiind obosit. Atunci, amicii mei Măgirescu si Păvăloaia mi-au dat o lecţie, asa ca între prieteni, încât să nu mă deosebesc cu nimic de Gelu si de toti ceilalţi, că tot mi se vindecaseră rănile de la camera 2 parter. După ce mi-au servit această bătaie copioasă, m-au aruncat pe prici, alături de Gelu. Scena aceasta a influenţat atât de mult conştiinţa celor 40 de camarazi si colegi nelegionari încât, din acea cameră, Ţurcanu nu a putut recruta nici un bătăuş pe care să-l poată folosi împotriva celorlalţi 33 . Au fost puţine clipe în viata mea când m-am simtit atât de aproape de semenul meu. De aceea, toate ciomegele pe care le-am luat, au fost parcă mai uşor de suportat. După aceea Ţurcanu a instituit, prin nominalizare, comitetul de acţiune si tortură, pentru demascările din cameră. Dintre bătăuşii care au luat parte la aceste torturi n-am recunoscut pe unul, fie din cauză că nu puteam să mă fixez asupra lor, fie datorită faptului că eram preocupat de ceea ce urma să mi se întâmple. Ce om cu minte, cu judecată si cu bun simt, ar putea să-si imagineze măcar si în vis că într-o închisoare ca cea din Piteşti, concepută si construită pentru a asigura cel mai perfect secret, tocmai nişte deţinuţi să posede cheile tuturor celulelor, să încuie si să descuie după bunul lor plac, să mute deţinuţii dintr-o celulă în alta si să aibă dreptul de viată si de moarte asupra lor? Iar în cazul celor petrecute în camera 3 subsol, precum si în toate celelalte camere la 32 „Pe zavistnic si pe cel care are rele năravuri, facerea de bine mai mult îi zădărăste” (Sfântul Vasilie, Despre zavistie ) (n. ed.). 33 lată puterea exemplului personal si tăria care o dă pătimirea unui martir al lui Hristos celor ce îl privesc si îi susţin mărturisirea (n. ed.). 146 Dumitru Bordeianu subsol si parter, toate numai pe coada T-ului, majoritatea celor care au suferit aceste satanice bătăi ar fi trebuit să fie spitalizaţi. Or, ei nu au avut nici măcar voie să-si pună comprese cu apă rece sau să-si şteargă sângele de pe răni. Chiar si cei ucişi în torturi erau la dispoziţia lui Ţurcanu, acesta putând să facă ce vrea până si cu cadavrele lor. înainte de alegerea comitetului de tortură în camera 3 subsol, lui Ţurcanu îi dispăruse de pe fată orice urmă de omenie. Era un posedat, Dumnezeu ştie de câţi demoni. Cine altul ar fi putut maltrata si tortura oameni nevinovaţi, care nu-i făcuseră nici un rău si care pe deasupra mai erau chinuiţi si de foame si de frig, neavând nici un mijloc de apărare. Şi dacă la Piteşti as fi văzut numai un tânăr ucis. Dar au fost ucişi zeci, si anume dintre cei ce se nasc la mari intervale de timp, dintre cei mai buni. După ce s-a făcut aşezarea pe priciuri în ordinea arătată de Ţurcanu, ne-am dat imediat seama că această ordine nu era întâmplătoare. Cei sase tineri nelegionari din cameră au fost toti aşezaţi la un loc. Amplasamentul meu nu era indicat de cei care dădeau informaţiile, căci ei nu ştiau ce atitudine voi lua atunci când vor ajunge demascările la mine. De aceea Ţurcanu m-a aşezat al treilea, lângă Gelu. în capul rândului era Ghită Reus, un tânăr cu înfăţişare angelică, frumos la chip si la suflet, de o bunătate si tinută morală excepţională, fost coleg de facultate cu Ţurcanu si Bogdanovici; fusese printre primii care li s-a împotrivit. Mai mult chiar, îi convinsese si pe alţii să nu adere la ideea de reeducare. Simţise de la început că Ţurcanu si acoliţii lui nu erau decât instrumente oarbe în mâna regimului comunist. Ţurcanu ştia toate acestea si de aceea îl ura de moarte. Puţin timp înainte de a pleca noi la Gherla, Reus a fost luat din cameră si nu am mai auzit nimic de el, atât în închisoare cât si mai târziu, în libertate. Probabil că l-a ucis în bătăi. Ce mi-a dat de gândit a fost că lângă Ţurcanu stătea un tânăr cam de aceeaşi statură si robusteţe cu a lui si cu o înfăţişare care răspândea groaza, cu buzele răsfrânte si chip de călău. Dacă, în anumite momente, Ţurcanu avea o înfăţişare mai umană, acestui tânăr îi lipsea total acest atribut. Ţurcanu îl prezentă celor din cameră sub numele de Zaharia. Ţurcanu spunea despre prietenul său că, de îndată ce venise de la Timişoara la Piteşti, trecuse de partea sa fără să Mlaştina disperării 147 fi primit o palmă si se declarase de acord cu metodele folosite, precizând în fata lui Ţurcanu că nu era legionar. Asa cum am afirmat, eu nu voi vorbi decât de tinerii legionari. De aceea, pentru a nu ofensa sau leza o concepţie politică diferită de cea legionară, fiind si adeptul libertăţii de opinie, de cuvânt, de credinţă si de atitudine, mă voi abţine de la multe comentarii. Deşi as putea să acuz si să atac si concepţia politică a lui Zaharia, repet, nu o fac. Nu pot să nu remarc însă, că mulţi comunişti si democraţi de tot felul, crestini-democrati si chiar si din alte formaţiuni sau partide politice, îsi dădeau mâna si se îmbrăţişau atunci când era vorba să-i prigonească si să-i denigreze pe legionari si Mişcarea Legionară. Revenind însă la Zaharia, care nu era legionar, dacă nu l-ar fi ucis cu mâna lui pe Ionică Pintilie, dacă n-ar fi fost şeful comitetului de tortură si dacă n-ar fi făcut ceea ce a făcut în fata celor 40 de tineri legionari si a celor 6 tineri nelegionari din camera 3 subsol, nici nu as fi adus vorba de el. In acest caz însă, as fi fost acuzat de cei care încă mai trăiesc, legionari si nelegionari, că am ascuns felul cum i-a torturat timp de 11 luni de zile, precum si metodele pe care le-a aplicat la ordinele primite. Ţurcanu l-a prezentat deci pe Zaharia ca fiind şeful comitetului de acţiune si tortură, ajutat de Eugen Măgirescu si Costache Păvăloaia, care fuseseră legionari. Din ordinul lui Ţurcanu, Zaharia si-a rezervat un prici în stânga uşii, fată cu deschiderea, lângă perete. înainte de începerea demascărilor, încăpeau pe acel prici sase persoane, iar acum era ocupat doar de cei trei. Priciul de sub geamuri era continuu, dintr-un perete la altul, pe toată lungimea camerei. în dreapta, cum se deschidea usa, mai era un prici unde, în mod normal, încăpeau 14 inşi. Pe mijloc era culoarul liber de 1,5 metri lăţime, iar în fundul camerei spre dreapta uşii era aşezată tineta pentru necesităţi; cea pentru apă era în partea opusă. Aceasta era topografia camerei 3 subsol când au început demascările, era de altfel identică cu celelalte. Priciurile din scândură de brad, aşezate pe capre, cu lăţimea de 1,90 metri, nu aveau nici un aşternut pe ele. De aceea, când ne culcam seara, aşezam hainele cu care eram îmbrăcaţi sub noi, iar ca învelitoare aveam o pătură militară uzată. Sub cap, puneam pantofii sau bocancii si deasupra lor 148 Dumitru Bordeianu bocceaua de rufe pe care le mai aveam. Din această cameră nu se vedea în afară în curtea închisorii decât dacă te suiai pe geam, ceea ce era strict interzis. înainte de a pleca din cameră, Ţurcanu ne-a fixat poziţia de stat pe prici, adică: în poziţie sezând, cu picioarele întinse si palmele pe genunchi, cu ochii privind vârful degetelor de la picioare. Era pentru prima dată când făceam cunoştinţă cu această nouă metodă de tortură, care a fost una din cele mai groaznice ce ni s-a putut aplica în timpul demascărilor. Nu aveai voie să te mişti nici în stânga, nici în dreapta, sau să iei mâinile de pe genunchi. Din această poziţie nu te mişcai decât pentru necesităţi fiziologice sau când se servea masa. Dar au fost unii care nu aveau voie să se mişte nici pentru a se alimenta, fiind serviţi în această poziţie de alţi deţinuţi. Această poziţie trebuia să fie respectată de la ora 6 dimineaţa până la 10 seara. în timpul nopţii nu aveam voie să ne dezbrăcăm de haine si eram obligaţi să dormim cu fata în sus, cu picioarele întinse, fără să mişcăm, iar cu pătura să ne învelim numai până în dreptul inimii. Mâinile trebuiau apoi să stea încrucişate pe piept, în afara păturii, exact în poziţia morţilor creştini: o bătaie de joc de fapt, căci noi eram consideraţi de către regim deja morţi. Dacă cineva se mişca în timpul somnului, de la ora 10 seara până la 6 dimineaţa, era crunt bătut cu ciomagul. în primele trei luni, numai cei din comitetul de tortură făceau de planton, câte trei ore, cu schimbul, ca să ne supravegheze pe noi în timp ce dormeam, dacă nu cumva ar încerca cineva să se sinucidă sau să-si schimbe poziţia de dormit. Contravenienţii erau pedepsiţi pe loc cu lovituri de ciomag. în timpul zilei, cei din asa-zisul comitet observau cu strictete consemnul, ca nimeni să nu-si schimbe poziţia sau să se mişte. Dacă am putut îndura toate metodele de tortură, chiar si atunci când am fost zdrobiţi cu ciomegele, care ne pricinuiau atâtea dureri si suferinţe, această poziţie era foarte greu de suportat. Avea un efect nervos care influenta centrul echilibrului din cerebel si conexiunile lui cu emisferele cerebrale, dându-ti o senzaţie apropiată de nebunie. Majoritatea dintre noi preferam bătaia, în locul acestei poziţii. Din cauza bătăilor la fese si pentru că erai obligat să stai pe ele, acestea erau aproape cianozate. Poziţia aceasta a fost suportată timp de 10 luni de majoritatea Mlaştina disperării 149 deţinuţilor. Nu schimbai poziţia decât atunci când făceai declaraţii în fata comitetului de tortură sau când erai dus la camera 4 spital în fata lui Ţurcanu si a ajutoarelor lui. Mai scăpai de această poziţie pentru necesităţi si când erai torturat conform dispoziţiilor date de Ţurcanu sau de călăul Zaharia. Această metodă a avut urmări dezastruoase asupra sistemului nervos, influenţând puterea de judecată si abolind total voinţa. De aceea mulţi dintre noi au ajuns la o asa de mare slăbiciune intelectuală si prostraţie, încât au înnebunit. Unii si-au mai revenit după încetarea demascărilor, dar alţii au fost iremediabil pierduţi. Tot din cauza acestei metode de tortură, majoritatea dintre noi au declarat verzi si uscate, câte în lună si în stele, numai ca să aibă ceva de scris. în pedagogia lui patologică, monstruosul pedagog bolşevic Macarenko făcea apologia bătăii, ca metodă de reeducare a deţinuţilor de drept comun. Se zice că Vîsinski, fostul ministru de Externe, ar fi folosit această odioasă metodă cu deţinuţii politici din U.R.S.S. Nimeni nu spune însă că această metodă ne-a fost aplicată nouă, în demascări! Mi-as permite să invit Occidentul, care n-a cunoscut esenţa comunismului si, de asemenea, pe toti acei care au dat mâna cu el, indiferent de pregătirea lor intelectuală, avere sau poziţie socială, să încerce această metodă, nu atâtea luni cât am suportat-o noi, ci doar câteva zile. lată si sfaturi pentru prima încercare: pe un suport tare de scândură sau ciment, fără nici un fel de aşternut, să stai aşezat cu fundul pe el, cu picioarele întinse, palmele pe genunchi, bustul drept, neaplecat înainte, iar ochii să privească degetele de la picioare. Această poziţie să fie apoi observată continuu, pentru a rămâne permanent nemişcat. Din cauza acestei torturi, care nu mai ştiam când se va sfârsi, am văzut oameni înnebunind lângă mine. Oricât ai fi încercat să-ti impui o voinţă de fier, aceasta ceda din cauza timpului lung de tortură. Tot ca urmare a acestei torturi, Nicolski si Zeller, prin Ţurcanu si ajutoarele lui din comitetele de demascare de la toate camerele, au scos de la noi toate informaţiile ce le deţineam si pe care nu le declarasem la anchetă. Acesta era si scopul torturii neîncetate; nimeni nu putea rezista. De aceea, n-ar trebui să surprindă pe nimeni dacă cei ce au suportat aceste chinuri un timp îndelungat (trei ani de zile) s-au 150 Dumitru Bordeianu transformat, din oameni normali, în criminali odioşi sau în martiri si eroi. Fiecare a suportat tortura în felul lui, pentru că, din toate punctele de vedere, doi indivizi nu sunt identici. Marea selecţie se face însă numai prin încercări, lupte si suferinţe. Nu în zadar a spus Moise poporului izraelit: „fricoşii nu pot lua parte la luptă”. Şi mai e ceva. Dacă celor ce au suferit aceste metode de tortură li s-ar fi dat posibilitatea de a se sinucide, sunt convins că mulţi, chiar din cei care credeau profund în Dumnezeu, ar fi făcut-o. Dar si această posibilitate de „salvare” din chinuri a fost prevăzută si a fost împiedicată. în final însă, lăsând deoparte pe cei care au fost ucişi sau au înnebunit, majoritatea dintre noi, cei slabi, ne-am prăbuşit în mlaştina deznădejdii, unde ne-am împotmolit ani de zile. Unii s-au înecat chiar, dar cei care au avut ca suport credinţa în Dumnezeu au primit putere de la El si, deşi îngenunchiati, au ieşit la liman fără a fi biruiţi. A doua zi de la începerea demascărilor, în camera noastră a început bătaia sistematică. în primele trei luni era administrată de comitetul de tortură. Ea se executa pe priciul unde dormeau membrii acestui comitet. Bătaia la fund se făcea cu ciomagul, centironul si biciul împletit din şuviţe de piele. Bătaia la fund si pe spate era precedată de aplicarea unui şervet umed. Un procedeu nou era bătaia la palmă cu trei instrumente, alternativ. Bătaia la tălpi cu ciomagul din lemn de esenţă tare devenise clasică; era foarte greu de suportat. O altă metodă degradantă era pălmuirea peste fată sau frigerea cu ţigara a preputului si anusului, fapt petrecut în special la Gherla. S-a spus că Popa Ţanu a mai folosit si alte metode scabroase la Gherla, dar, dintr-un simt de pudoare fată de cititorii tineri, băieţi si fete, evit a le relata. După trei luni de torturi si şezut în poziţie fixă pe prici, câţiva dintre noi, vreo cinci-sase, care cedaseră, au fost folosiţi ca plantoane de supraveghere a celor de pe priciuri, în timpul zilei si peste noapte. Aceste plantoane erau dublate, ca nu cumva vreunul să facă vreo concesie si ca să se poată turna unul pe altul. Dacă Ţurcanu era de o inteligentă remarcabilă, Zaharia era doar o brută, cu o forţă fizică asemănătoare însă şefului lui. Zaharia avea o condamnare uşoară, de cinci ani detenţie corectională. După propria lui mărturisire, confirmată de altfel de Ţurcanu, nu luase nici o palmă înainte de a trece cu trup si suflet de Mlaştina disperării 151 partea acestuia. Aveam impresia că Zaharia, în calitate de sef al comitetului de tortură în camera 3 subsol, acţiona si din propria iniţiativă, torturând cu un cinism diabolic 34 . Ce era de neînţeles, paradoxal la acest tânăr, era faptul că avea un talent muzical deosebit si o voce de bariton foarte frumoasă. Cunoştea multe arii de operă si operetă, fluierând diverse melodii. Acestea anunţau însă întotdeauna începutul torturii, pregătind psihologic victimele. După trei luni de chinuri devenise limpede pentru toti că atunci când Zaharia voia să tortureze pe cineva, se plimba mai întâi voios prin cameră, fredonând melodii care de care mai plăcute la ascultat. Cei de pe priciuri erau îngroziţi, ştiind că, după aceste voioase melodii, se oprea în fata unui tânăr si se uita la el de parcă îl hipnotiza. îsi schimba imediat înfăţişarea, luând chipul unui demon din iconografia bizantină. îsi apuca omul de gulerul hainei, asezându-1 pe priciul unde dormea el si începea să-l lovească cu biciul si centironul în asa hal, încât credeam că-1 omoară. Zaharia nu bătea niciodată înainte de a-si prepara victima prin aceste melodii. Cum s-ar putea explica, ce legătură sentimentală ar fi putut exista între o melodie atât de plăcută si sadismul ce o succeda? Mi-a venit în minte Dostoievski, pe care, dacă nu l-as fi citit cu atentie, n-as fi observat cum se exteriorizează si se comportă un om posedat. Cine îi {ăpntelege pe posedaţii romancierului rus, îi va înţelege si pe aceia de la Piteşti si Gherla. După ce s-au terminat demascările, Zaharia a fost acuzat de către cei din cameră că ar fi torturat de preferinţă tineri legionari. N- am împărtăşit această opinie, pentru că el nu alegea pe cine să tortureze. Când îsi zărea victima, se oprea din cântat, o fixa, se uita drept în ochii ei 35 de parcă îi citea în suflet, si dacă descoperea că 34 „Zavistia: dascăl al luptării de Dumnezeu, maică a uciderii de om, tulburare a firii, necunostintă a prieteniei, nevoie prea fără de socoteală [...]; învăţătură a şarpelui, aflare a dracilor, sămânţă a vrăjmaşului, arvună a muncii, zăticnire a bunei credinţe, cale către gheena, lipsire de împărăţia [cerurilor]” (Sfântul Vasilie, Despre zavistie) (n. ed.). 35 „Jivinele cele otrăvitoare slobod otrava prin muscare, si partea cea muscată se mănâncă de putrejune câte puţin. [...] Urătorii de bine draci, când vor afla voinţe potrivite lor, le întrebuinţează pe ele în tot chipul, după a lor voie, încât si ochii zavistnicilor îi întrebuinţează la slujba lor” (Sfântul Vasilie, Despre Zavistie) (n. ed.). 152 Dumitru Bordeianu tânărul ales nu era posedat de duhul răului, se năpustea asupra lui cu o bestialitate de nedescris. După câteva zile de la începerea demascărilor, într-o dimineaţă, se aud zăvoarele trăgându-se si intră Ţurcanu, ca un uragan. Toţi cei din cameră am tresărit de groază. Ne aşteptam desigur la noi dispoziţii de tortură, pe care le va comunica celor din comitet. Fără să vorbească cu cei din comitet, când intra în cameră avea obiceiul de a trece în revistă nenorocita oaste de pe priciuri, care era aliniată în chinuitoarea poziţie deja descrisă. Şi atunci se oprea în fata fiecăruia, uitându-se fix în ochii noştri. Pesemne duhul rău din el voia să-l îngrozească pe cel ce era sub privirea lui. După diavoleasca trecere în revistă, Ţurcanu îl chemă pe Zaharia si-i ordonă să facă o nouă reaşezare pe priciuri. Când a început demascarea în această cameră, pierzându-si controlul, Ţurcanu a confundat tineta de apă cu cea de necesităţi. De aceea, ordinea pe priciuri în loc să înceapă de la dreapta, a început de la stânga, de la tineta cu necesităţi, unde aerul era si mai viciat din cauza fecalelor si a urinii. Astfel, a început tot cu Reus, Gheorghiu si cu mine. în dreapta mea a fost adus Petrică Tudose. Ordinea s-a făcut si după anii de condamnare, precum si după gradul de periculozitate pentru demascare, aceasta privindu-i mai ales pe toti aceia care luaseră parte la şedinţele legionare. Pe toti aceştia i-a aşezat unul lângă altul, în frunte cu Ionică Pintilie, iar pe Dinescu, condamnat din timpul lui Antonescu, l-a aşezat intr-un colt. După ce s-a stabilit această ordine, Ţurcanu i-a scos pe cei trei pe coridor ca să discute cu ei si să le dea noi dispoziţii. Au intrat apoi toti în cameră si Ţurcanu ne-a mai trecut încă o dată în revistă. Pritoceala aceasta ne-a permis să ne mai mişcăm din poziţia de stană de piatră si să ne mai dezmorţim ciolanele. Cu ocazia acestei descinderi în camera 3 subsol, Ţurcanu a făcut o afirmaţie identică cu declaraţia misteriosului anchetator care mă chestionase pe mine cu un an în urmă. Iat-o, după cum mi-a retinut-o memoria: „Măi bandiţilor, băgaţi bine în scăfârliile voastre că eu nu glumesc cu voi, nici nu mă joc de-a demascarea. Şi să băgaţi bine în cap că de ati fi mai tari ca betonul armat, eu tot o să vă înmoi si o să scot din voi tot ce vreau eu”. Anchetatorul meu spusese acelaşi lucru: „de beton armat să fiţi, si tot o să vă înmoi”. Deci Ţurcanu repeta ceea ce era prevăzut în planul de distrugere si Mlaştina disperării 153 înmormântare a tineretului legionar. Ţinând seama de starea nenorocită în care ne aflam, am mai avut totuşi puterea să ne dăm seama că ceea ce ne aştepta în timpul demascărilor era sau moartea sau căderea. Dar, cum în lumea aceasta sunt foarte multe fapte care se petrec „nu cum vrea omul, ci cum vrea Domnul”, s-a întâmplat totuşi că majoritatea dintre noi n-am fost transformaţi nici în îngeri prin moarte, nici în demoni prin cădere. Ţurcanu nu făcea ceea ce vroia el, pentru că nu era decât un instrument prin care trebuia să se împlinească planul. „Am să scot de la voi..”. însemna că noi vom aşterne pe hârtie si vom pune plocon pe masa lui Nicolski tot ce ştiam de la camarazii noştri din închisoare. Că ne vom goli apoi memoria de toate informaţiile si amintirile si nimic din ceea ce ştiam nu va rămâne ascuns. Ameninţările s-au tradus prin slăbirea totală sau aproape totală a voinţei noastre, făcându-ne pe unii să ajungem turnători ordinari. Totuşi, după încetarea demascărilor, n-au reuşit să facă din toti ceea ce vroiau ei. Acesta a fost aspectul fizic al dramei de la Piteşti si Gherla, care putea fi mai uşor de înţeles din punct de vedere raţional. Celălalt aspect, si mai important, avea în vedere degradarea si alterarea sufletului omenesc. Se urmărea dezumanizarea si demonizarea omului, îndrăcirea lui, pentru că toti cei care au trecut prin Piteşti si Gherla au fost posedaţi: unii, cei care au executat ordinele cu scrupulozitate, în mod ireversibil, iar victimele, numai atât cât a durat teroarea. Cei ucişi si cei înnebuniţi reprezintă o excepţie. După stabilirea ordinii pe priciuri, Ţurcanu a venit la mine si mi-a ordonat să mă apropii de el. Am alunecat pe prici până ce a ajuns cu mâna la gâtul meu si m-a prins de gulerul hainei, m-a ridicat, ca si când n-as fi avut nici o greutate si m-a ameninţat: „Măi, banditule, tu nu mai scapi din mâinile mele. Vino să stăm de vorbă”. Şi, cum mă ţinea de guler, mai mult pe sus, m-a scos pe coridor, m-a prins de haină si m-a izbit cu atâta putere de perete încât am căzut ca o mogâldeată. El a crezut că am leşinat. După câteva minute, tot el m-a ridicat, m-a rezemat de perete si apropiindu-se de mine m-a întrebat: „Cum ne-a fost vorba, banditule, când te-am scos din celulă, înainte de a fi adus la subsol? Să nu scoţi o vorbulită pe unde ai fost si să-i tragi de limbă pe toti cei din cameră. Or tu, banditule ce ai făcut? Ai pactizat cu ei, nu?” La spusele lui, mi-am revenit în simţiri si, cu un curaj retinut. 154 Dumitru Bordeianu i-am răspuns că era vorba să nu scot o vorbulită, dar nu să-i si trag de limbă. Felul meu hotărât de a-i răspunde l-a cam descumpănit. - Cum mă, nu asta ti-am spus eu, că te omor? - Nu mi-ai spus să fac asa ceva, că dacă-mi spuneai, o făceam. - Nu se poate! exclamă Ţurcanu ca pentru sine. După care continuă, pentru mine de astă dată: - Dar în cameră, când au început demascările, ce-ai făcut? De ce n-ai bătut? Hotărât, i-am răspuns că mi-era milă si că nu puteam bate. - Ţi-e milă? Mie nu mi-e milă. Am să te chinui până ce te voi omorî sau vei înnebuni. M-a prins apoi de haină, a deschis usa si mi- a dat un picior în spate de m-a întins pe ciment. S-a uitat apoi la Zaharia si i-a făcut semn să iasă afară. Ajuns pe prici în poziţia Sfinxului, am retinut această ameninţare, că înainte de a mă omorî mă va chinui până ce voi înnebuni. Mi-am zis că era indicat în planul lor ca, prin suferinţă continuă, să ne si înnebunească. Şi într-adevăr, după atâtea suferinţe, unii au înnebunit. Totul a fost prevăzut si indicat în plan. Nimeni nu va putea să mă convingă de contrariu, deoarece faptele care au urmat au fost foarte concludente. Bănuiala mea cu privire la motivul pentru care Zaharia fusese chemat afară s-a adeverit întocmai. El primise noi dispoziţii, privitor la noi valuri de tortură, care mai de care mai diabolice. Doza de tortură a fost în funcţie de ataşamentul tânărului fată de Mişcarea Legionară, de doctrină, de Căpitan, de şefii legionari, îndeosebi fată de Horia Sima, Şeful Mişcării Legionare, de credinţa în Dumnezeu si în valorile moral creştine. în plus, de vechimea, funcţia si poziţia tânărului în Mişcarea Legionară, de posibilităţile intelectuale si profesionale, de gradul de influentă asupra celorlalţi, de trăirea morală si de puterea lui combativă. Toate aceste însuşiri au fost luate în seamă, deoarece s-a dovedit că în timpul torturilor s-a acţionat metodic si precis, ţinând cont de ele. E de retinut faptul că, în condiţiile de închisoare, ierarhia valorilor umane era mult diferită fată de aceea din libertate. Dacă în libertate primau valorile intelectuale si profesionale, în închisoare ele treceau pe planul al doilea, în capul scării situându-se valorile sufleteşti si morale. Inteligenta, profesia, cultura si instrucţia nu puteau înlocui credinţa, dragostea, nădejdea, răbdarea, înfrânarea, Mlaştina disperării 155 cumpătarea, smerenia, curajul, bărbăţia 36 , etc. Cine n-a putut să creadă, să iubească, să nădăjduiască, să se smerească, să rabde, să se înfrâneze si să fie cumpătat în toate a fost un om mort căci, neavând ca sprijin aceste valori morale, cădea. Mare diferenţă între valorile intelectuale si cele morale! Câţi deţinuţi inteligenţi, culţi, instruiţi si civilizaţi nu au făcut fapte atât de regretabile, încât îti puneai legitima întrebare, cum putea un om cu astfel de însuşiri să se degradeze până într-atât? Popa Nicolae Camaradul Popa Nicolae, student la Drept la Universitatea din laşi, fiu de ţăran, originar de pe Valea Bistriţei, a lăsat în amintirea celor care l-au cunoscut, icoana omului ideal. Crescut în duhul mănăstirilor si educat în această atmosferă de către mama sa, Nicolae s-a dovedit a fi intr-adevăr un om între oameni. Era prototipul omului plin de bunătate, mereu senin si împăcat cu situaţia dată. Torturile si condiţiile grele nu l-au copleşit niciodată. Dragostea lui profundă pentru Dumnezeu si pcjncnii lui au făcut ca nici cele mai groaznice torturi să nu-1 poată dărâma. în libertate era considerat un camarad de mai putină importantă. Oricum însă, Nicolae l-a impresionat profund si pe Ţurcanu, dacă mi-as putea îngădui această afirmaţie, pentru că el a fost unul din putinii care n-a ridicat nici un deget împotriva camarazilor săi. Mi-a rămas în memorie, parcă văd si acum înaintea ochilor, scena când mulţi dintre noi eram torturaţi, pentru ca la rândul nostru să torturăm si noi pe alţii, iar Nicolae se ridica asemeni unui brad si, cu bunul simt si modestia care-1 caracterizau, le răspundea răspicat celor din comitetul de tortură că el nu-si putea bate semenul chiar de ar fi ucis. Nu ştiu cum s-a făcut că această atitudine a lui Nicolae a 36 «Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege. Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus si-au răstignit trupul împreună cu patimile si cu poftele. Dacă trăim în Duhul, în Duhul să si umblăm» (Galateni 5, 22-25) (n. ed.). 156 Dumitru Bordeianu coincis odată cu intrarea lui Ţurcanu în cameră, venit să verifice cum se desfăşurau torturile. Cum l-a văzut Zaharia, i-a si raportat cazul. Ţurcanu s-a îndreptat spre prici, i-a făcut semn lui Popa să vină la el, l-a înşfăcat de gulerul hainei si i-a dat o palmă peste obraz cu atâta putere, încât i-a luxat mandibula, desfigurându-1. Popa nu era filozof, dar s-a comportat în acel moment ca sclavul Epictet. Simţind că nu mai putea închide gura, cu o voce blândă si pronunţând foarte greu cuvintele, l-a rugat pe Ţurcanu, zicându-i: „Domnule Ţurcanu, vă rog respectuos să binevoiţi să-mi mai daţi o palmă si pe partea cealaltă, poate îmi puneţi falca la loc”. Foarte curios pentru acel monstru, care era Ţurcanu, a fost că, uitându-se la Popa si auzind cele spuse, a zâmbit, spunându-i si el: „Hai Nicolae, să încerc”. Şi, cu o mână i-a tinut partea luxată, iar cu stânga i-a articulat o palmă puternică din partea opusă, încât i-a aşezat la loc mandibula. Apropiind maxilarele, a constatat că mai rămăsese un mic spaţiu între ele. De aceea, l-a rugat pe Ţurcanu să-i mai dea încă o lovitură sub mandibulă, ca să i-o apropie de maxilarul superior. Ţurcanu i-a mai dat atunci una, si înfăţişarea lui Popa a revenit la normal. Cum această operaţie a fost făcută de un călău, si nu de un specialist ortoped, Nicolae a rămas pentru toată viata cu o mică deficientă: când maxilarele se apropiau, în regiunea molarilor se observa o mică distantă între ele. De aceea, Nicolae mesteca aipacasul cu dinţii si nu cu măselele. în urma acestei întâmplări, Ţurcanu l-a chemat pe Zaharia si i- a şoptit ceva la ureche. Ce i-a spus, s-a văzut mai târziu, când, deşi Nicolae continua să fie tratat ca toti ceilalţi, nu a mai fost bătut, tocmai pentru că si el refuzase să-i bată pe alţii. în fata acestei evidente, cum să nu fii convins că, de multe ori, valorile umane sunt altele decât acelea pe care suntem obişnuiţi să le apreciem. Pentru că am relatat acest caz, nu voi putea trece cu vederea nici pe următorii camarazi: Ion Pintilie, ucis, Reus Gheorghe, Gelu Gheorghiu, care au încercat să se sinucidă, Aristide Nedelcu, care a încercat si el să se sinucidă si si-a ieşit din minţi, Dinescu, Ghită Andresan, Popescu Paul, Ion Grigoras, care s-au sinucis, Ion Mutuleac, Ion Sântimbreanu, Virgil Mitran, Romică Proistesescu, Eneea, etc... toti legionari, precum si Vlad Drăgoescu si Ionescu, dintre nelegionari, torturati până la starea de nebunie. Toti aceştia au Mlaştina disperării 157 preferat să fie ei torturati, decât să-i tortureze pe alţii. lată, dragi camarazi, că cei care susţin că toti tinerii care au trecut prin Piteşti si Gherla s-au comportat identic gresesc fundamental. Ei n-au trăit această dramă si fabulează, acuzând pe alţii ca să-si acopere propriile lor fapte. Cum as putea, în fata evidentei, să acuz un om care a fost om si a fost mai tare si mai bun decât mine? Altă metodă de tortură Intr-o bună zi, când Zaharia s-a întors de la Ţurcanu, si-a început ritualul, ca de obicei, prin antreul muzical care prevestea iminenta torturii. Aducea de astă dată o nouă metodă, care presupunea atât condiţie fizică, cât si un antrenament îndelungat. lată procedeul utilizat. Cel torturat era dezbrăcat în pielea goală si descălţat. De retinut faptul că era iarnă si în cameră era frig. Hainele, rufele si încălţămintea erau legate la un loc în cămaşă, iar bocceaua trebuia făcută în asa fel încât să poată sta pe cap. Torturatul trebuia să se urce pe tineta de necesităţi. Cu bocceaua pe cap si mâinile ridicate, trebuia să stea într-un picior. Avea voie să schimbe piciorul când nu mai putea rezista. Singura relaxare era atunci când cineva trebuia să se servească de tinetă. Cel de pe tinetă se dădea jos si apoi se urca din nou. Ne mai destindeam si atunci când se servea masa. în starea de epuizare fizică si sufletească în care ne aflam, unii dintre noi consideram că această metodă se putea suporta pentru a scăpa de cealaltă metodă, a şederii fixe pe prici si prin care trebuiau să treacă toti. Finalul era întotdeauna o cruntă bătaie, luându-se ca pretext faptul că n-ai vrut să stai un timp mai îndelungat. Cine are impresia că era uşor, să încerce si apoi să mărturisească cât timp a rezistat. Uşor de vorbit, mai greu de făptuit. Majoritatea dintre noi nu au putut-o suporta mai mult de o zi. Au fost cazuri când a durat o zi si o noapte. Eu eram atât de slăbit, că n-am putut să o duc nici măcar jumătate de zi; mi-a înţepenit corpul si am căzut pe capacul tinetei. Drept pedeapsă că am căzut, am luat o bătaie care m-a adus în simţiri. Mi se părea că plutesc într-un basm. 158 Dumitru Bordeianu Un camarad. Aurel Pandurescu, a îndurat această poziţie timp de trei zile si trei nopţi. Dimineaţa ne sculam si-1 vedeam pe Pandurescu în aceeaşi poziţie de cu seară si ne înspăimântam, punându-ne întrebarea de unde avea resurse ca să poată suporta atâta timp acest supliciu. Totuşi, după trei zile si trei nopţi a căzut si el ca un buştean de pe tinetă. Norocul lui că a căzut între tinetă si prici, amortizând puţin lovitura, căci, de ar fi căzut cu fata pe ciment, putea muri pe loc. în momentul când Pandurescu a căzut, nu era decât Măgirescu în cameră, Zaharia lipsea. Şi atunci am observat pe fata lui Măgirescu o schimbare. I-a cerut lui Tudose să-l consulte pe cel căzut. Acesta a recomandat să i se facă ffectii pe tot corpul; picioarele, de la genunchi în jos, erau cianozate. După ce Pandurescu si-a revenit din leşin, spre seară, si-a luat bocceaua si, asa gol, a vrut să se suie din nou pe tinetă. Zaharia nefiind în cameră, Măgirescu a avut curajul să-i spună lui Pandurescu să să se îmbrace si să stea lungit pe prici la locul lui. Nemişcat, Pandurescu a dormit o zi si o noapte, fără să fie bătut si fără să mănânce, far Zaharia, probabil la sfatul lui Măgirescu, l-a lăsat în pace în tot acest timp. Cazul lui Pandurescu a rămas pentru noi toti simbolul rezistentei fizice si morale, iar în urma torturii acesteia i-a rămas o poreclă: „bătrânul fachir”. De aici se poate vedea că oamenii sunt foarte deosebiţi, chiar si numai din punct de vedere fizic. încercările de le Piteşti si Gherla au infirmat însă multe păreri preconcepute. De unde să fi izvorât atâta tărie si răbdare? Din came si din oase? Se apropia Crăciunul si Anul Nou si nu ştiu ce mă făcea să cred că se apropia si pentru noi venirea unor încercări degradante legate de Naşterea Domnului. încercarea de sinucidere a lui Gelu Gheorghiu Am mai relatat că, în închisorile de la Piteşti si Gherla, s-a luat deţinuţilor până si posibilitatea de sinucidere, pentru că planul diabolic prevedea tortura continuă până la epuizarea totală a individului. De aceea au instituit poziţii fixe de tortură si plantoane ce supravegheau zi si noapte, observându-i pe cei de pe priciuri, să Mlaştina disperării 159 nu se mişte din poziţia impusă. Intr-una din zile, Gelu Gheorghiu si Ghită Reus erau de serviciu, ca să ducă tineta de necesităţi la w.c., Gelu a observat când Zaharia si-a pus la căpătâi o sticlă; când ducea tineta, a găsit momentul să ia sticla si s-o vâre în buzunar, fără ca Reus să-l vadă. S-au întors în cameră si s-au aşezat fiecare la locul lui pe prici. Intr-un moment de neatenţie al celor din comitet, Gelu a scos ciobul de sticlă si si-a tăiat venele de la gât. Operaţia a fost făcută atât de fulgerător, că nimeni n-a observat. După aceea Gelu s-a lăsat pe spate iar eu, cu riscul de a fi ciomăgit pentru că n-am respectat poziţia impusă, am întors capul spre Gelu. M-am îngrozit de ceea ce am văzut. Din gâtul acestuia gâlgâia sângele. Am strigat la Tudose că Gelu si-a tăiat gâtul. Mă uitam la el cum stătea întins pe spate, palid la fată, iar sângele ţâşnea din tăietură întinzându-i-se pe piept. Nimeni nu a intervenit, deoarece nu aveam voie nici să vorbim, necum să ne mişcăm. Tudose, fără să tină seama atunci de cei din comitet, mi-a strigat să scot batista si să-i leg gâtul. în acelaşi timp, a sărit si el, peste mine, si l-a legat si cu batista lui. Când cei din comitet au observat că noi nu mai eram în poziţia fixă, s-au repezit cu ciomegele spre noi. Petrică Tudose însă a avut curajul să-l înfrunte pe Măgirescu, strigându-i că Gelu si-a tăiat gâtul. Cei doi din comitet s-au îndreptat spre Gheorghiu, care stătea nemişcat pe prici si plin de sânge. Măgirescu a dat si el dispoziţie să se caute toti prin boccele poate vor găsi o cămaşă ruptă, pentru a-i face fâşii să-i lege rana. Toti s-au mişcat atunci din poziţiile lor, căutând prin boccele. Şi asa, bieţii de noi ne-am mai putut mişca. în acest timp, Tudose, căpătând o cămaşă, a rupt-o în fâşii si a reuşit să oprească sângele. Târziu a apărut si Zaharia si, aflând de la Măgirescu cele petrecute, înfuriat ca un taur în arenă, a urlat cât l-a tinut gura să i se spună cine i-a căutat sub căpătâi si i-a luat sticla. După aceea, ca un posedat, a început să lovească la întâmplare, în stânga si în dreapta, pe cine nimerea. Cel ce a pătit-o mai rău a fost Reus Gheorghe, care făcuse echipă cu Gelu la W.C. După crunta maltratare, acesta i-a spus că a auzit spărgându-se o sticlă, dar nu l-a văzut pe Gheorghiu când a luat ciobul. Pe Gelu nu putea să-l întrebe pentru că, după spusele lui 160 Dumitru Bordeianu Tudose, dacă ar fi vorbit, exista riscul să se declanşeze din nou hemoragia. L-am văzut pe Zaharia privindu-1 pe Gheoghiu atât de furios, că dacă nu ar fi fost în această situaţie, l-ar fi omorât pe loc. După stingere, Zaharia a avut tot timpul să-si manifeste întreaga bestialitate. N-a întrebat pe nimeni nimic, ci a aruncat ciomagul pe prici si, ca de obicei, a început să fredoneze si să fluiere diferite melodii, care de care mai plăcute. Am mai spus că atunci când cânta, fata i se transforma în fată de om, dar din momentul în care înceta, devenea bestială, că îti era groază să-l priveşti. Ura, mânia, cinismul si bestialitatea de lup încolţit gata să-si sfâsie victima, toate i se citeau pe chip 37 . Dezlănţuirea lui Zaharia se manifesta apoi cu o putere fizică ce nu mai era a lui, ci a demonilor care îl posedau. Dezbrăcat de cămaşă, a început să ne zdrobească pe toti cu ciomagul, pe care-1 schimba cu centironul sau cu biciul, în asa hal, de parcă am fi fost nişte buşteni de lemn. După aceea, Zaharia a făcut de planton singur, toată noaptea, fredonând si fluierând un repertoriu foarte bogat de arii. A doua zi a plecat din cameră si s-a întors cu Ţurcanu. Când 1- am văzut pe acesta, am făcut deosebirea între expresia fetei pe care o avea acum, privindu-1 pe Gheorghiu, si cea pe care o avusese în cazul lui Popa Nicolae. Atunci, avusese ceva uman; acum era Mefisto în persoană si nu înţelegeam ce-1 reţinea să-l ucidă pe Gheoghiu. 37 „Mânia este fierberea sângelui din jurul inimii, de la aburul fîerei sau al tulburării care se face. Pentru aceasta i se zice si fiere (col») si venin (cOloj). Şi uneori mânia este si mare poftă de răzbunare; căci nedreptătindu-ne sau socotindu- ne că suntem nedreptăţiţi, ne mâniem, si se face atunci patima amestecată, din râvnă si din mânie. Iar feliţnje mâniei sunt trei: furie, care se cheamă fiere (col») si venin (cOloj), si tinere de minte, si răzbunare. Pentru că mânia, având început si pornire furia, se zice si fiere (col»), si venin (cOloj). Iar tinerea de minte este fierea (col») care rămâne, adică tinerea de minte a răului; si i se zice pe lângă a tine minte si a se închina la aducerea aminte. Iar răzbunarea este mânia care pândeşte vremea spre pedeapsă, si i se zice si astfel pe lângă «a sta de fată». Iar mânia este straja împărătească a gândului, avocatul poftei; căci când am poftit un lucru si am fost opriţi de cineva, ne mâniem împotriva lui ca si cum am fost nedreptăţiţi, socotind gândul cu adevărat vrednic de durere ceea ce s-a întâmplat cu cei ce fireşte îsi păzesc rânduiala lor” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Cap. Despre mânie ) (n. ed.). Mlaştina disperării 161 Ţurcanu ne-a spus atunci: „Un alt bandit s-a aruncat de la etaj pe scara de serviciu, din neatenţia unui gardian care-1 ducea la anchetă, si s-a făcut zob când a ajuns jos. Bandiţii aceştia de la muncă silnică si temnită grea sunt atât de înrăiţi în credinţa si concepţia lor legionară, că de aici încolo o să iau măsuri pe care numai eu le ştiu, ca să nu se mai poată sinucidă nimeni. îi voi ucide eu si prietenii mei pe aceia care trebuie, dar de sinucis nu se vor mai putea sinucide” 38 . Cunoşteam bine scara, pentru că pe ea mergeam la baie înainte de demascări si, într-adevăr, te puteai arunca de la etaj prin spaţiul suficient de larg ca să ajungi până jos la subsol. Ameninţarea lui Ţurcanu cu uciderea se referea la cei care rămăseseră cu credinţa în Dumnezeu si în Mişcarea Legionară. Iar medicul închisorii putea oricând diagnostica o moarte banală. După începerea demascărilor, camera 4 spital s-a transformat în cameră de anchetă unde se redactau declaraţiile. O parte din cameră era izolată printr-un paravan format din cearceafuri. în dosul acestui paravan stăteau Nicolski, Zeller sau oamenii lor care ascultau întrebările puse de Ţurcanu celui anchetat si pe care trebuia să le si scrie. întrebările trebuiau puse cu voce tare ca să audă si cel din dosul perdelei. Nu rareori, am văzut cizmele misteriosului auditoriu din spatele cearceafului, cizme de ofiţer, care se deosebeau de cele ale gardienilor. Mai mult, sunt convins că cei omorâţi de Ţurcanu la camera 4 spital în timpul demascărilor, pentru că mărturisiseră fără echivoc credinţa lor în Dumnezeu si în Mişcarea Legionară, au fost j | ucişi de el ca să-si convingă stăpânii că era hotărât să suprime pe oricine i s-ar fi ordonat. Totdeauna cel care era în comă era scos din celulă sau cameră înainte de a-si da sufletul. în felul acesta nu se putea sti dacă cel aflat în comă decedase imediat sau fusese omorât după aceea, pentru că numai Ţurcanu cu ajutoarele lui îl scoteau noaptea, ducându-1 la morgă. Acolo, era pus într-un sac legat la gură si îngropat într-un cimitir unde nimeni nu mai ştia groapa. Familiile celor ucişi la Piteşti Interzicerea sinuciderii este cea mai mare viclenie a tiranului, nemaiîntâlnită vreodată, păcatul de neiertat ajungând să fie o mult râvnită binefacere (vezi mai sus notele 10 si 16). 162 Dumitru Bordeianu nu le-au mai aflat mormântul 39 . în cazul celor sinucisi au existat martori, cum a fost cazul lui Şerban, evocat cu atâta cinism de Ţurcanu: „Un bandit s-a aruncat de la etaj si s-a făcut zob”. Cei care se aflau în comă în cameră, după ce erau duşi afară, era foarte greu de ştiut dacă muriseră sau nu. Am putut verifica moartea lor abia după încetarea demascărilor, pentru că toti cei aflaţi în comă au fost scosi si au murit în celule misterioase. în timpul demascărilor, închisoarea din Piteşti devenise o închisoare de ucigaşi. Cei ucişi si torturati până la epuizare au fost mai ales cei de la muncă silnică si cei de la temnită grea. Revin la cazul lui Şerban, deoarece a fost primul dintre noi care, nemaiputând suporta torturile diabolice (fac presupunerea în analogie cu cazul lui Gelu Gheoghiu), credea că în urma sinuciderii lui călăii se vor vedea obligaţi să înceteze torturile. Dacă aceasta a fost convingerea lui, s-a înşelat amarnic, pentru că torturile au continuat mai cinic si mai bestial, oculta cerând ca planul ei să fie dus până la capăt cu orice preţ. Şerban era originar din Constanta si era student la Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti. Cei care l-au cunoscut sau au lucrat cu cl[cîţ luptător, spuneau că nu era omul care să cedeze în fata duşmanului. La el, n-a fost contradicţie între cuvânt si faptă: asa înţelegea el să-si facă datoria. Şi numai Dumnezeu ştie cât a suferit acest tânăr de a ajuns să-si pună capăt zilelor. Cei care l-au torturat nu mai sunt să mărturisească: au fost si ei împuşcaţi ca să dispară ca martori. Pe Gelu Gheorghiu l-a salvat faptul că tăietura nu era decât superficială, neatingând vasele profunde. încercarea de sinucidere l-a costat însă mult, căci torturile la care a fost supus, ca urmare a acestui gest, au fost dintre cele mai groaznice. După încetarea demascărilor, a spus că făcuse acest gest, crezând că-1 va putea influenta pe Ţurcanu să-si schimbe atitudinea. Nu bănuia nici el că planul întocmit de ocultă trebuia îndeplinit cu orice risc. 39 Vezi nota 29. Mlaştina disperării Altă încercare de sinucidere 163 Unul dintre camarazii care a fost torturat până la nebunie a fost Aristide Nedelcu, student la Facultatea de Drept din Bucureşti. Originar din Muscel, fusese si el crescut, ca si Popa Nicolae, în duhul ortodox al mănăstirilor de prin partea locului. Din naştere era înzestrat cu virtuţi rare. Nu era capabil să scoată un cuvânt urât din gură sau să facă vreun rău semenului său. Fata lui Nedelcu exprima bunătate, dragoste, pace si armonie sufletească. L-am cunoscut bine în lunile care au precedat demascarea, în camera 3 subsol. Mă ataşasem de el si-1 iubeam mult. Ca si mine, era catalogat ca făcând parte din grupul tinerilor „legionari mistici”. Aparţinea grupului lui Pintilie, cu care ţinea şedinţe legionare în cameră, îmbinând în modul cel mai armonios credinţa creştină cu concepţia legionară. El si Pintilie erau singurii care mărturiseau deschis credinţa lor în Dumnezeu si spuneau că nu se vor lepăda de ea, chiar dacă vor fi ucişi, fapt care le-a atras torturi de neînchipuit. După noua pritoceală, Nedelcu si Pintilie au fost aduşi lângă mine, formând împreună grupul misticilor. Fuseseră crunt bătuti cu centironul peste cap, până la desfigurare. De altminteri, se părea că înnebuniseră. Când mă uitam la ei, mă apuca o groază pe care nu o mai trăisem până atunci, făcând legătura cu ceea ce ne promisese Ţurcanu că, înainte de a ne ucide, ne va face să ne pierdem minţile. Până la întâmplările cu Nedelcu si Gheorghiu, care avuseseră loc în preajma Crăciunului, nici un camarad din cameră nu făcuse vreo declaraţie publică, nu fusese dus la anchetă si nu trecuse de partea celor ce torturau. Atmosfera din cameră era de iad, torturile epuizându-ne aproape total rezistenta fizică si sufletească. Dacă un om normal ar fi intrat în cameră în momentele acelea, fără să fie la curent cu cele ce se petreceau acolo, ar fi declarat cu toată convingerea că a intrat într- un spital de nebuni. Dacă cineva ar fi fotografiat fetele tinerilor torturaţi si condiţiile în care eram ţinuţi, nu ar mai fi nevoie să se scrie nici un rând despre torturile de la Piteşti. Revenind la Nedelcu, el parcă intuia că de Sfintele Sărbători ale Naşterii Domnului vom fi martorii celei mai odioase si inumane manifestări, făcute la adresa pruncului lisus si a Prea Sfintei Fecioare Maria. Intr-o zi, când Zaharia lipsea din cameră, l-am văzut pe 164 Dumitru Bordeianu Nedelcu sărind de lângă mine si aruncându-se cu capul de ciment, de la o înălţime de vreo 80 cm. S-a ales doar cu capul spart. Speriaţi, cei doi din comitet, Măgirescu si Păvăloaia, s-au repezit ca ulii la el, l-au legat cu mâinile la spate si apoi de gratii, ca să nu mai poată mişca. Cu picioarele legate, l-au bătut crunt la tălpi, până ce i le-au învineţit. Când s-a întors Zaharia, mai spre seară, aflând cele întâmplate, a început să cânte, ca de obicei. După ce a terminat de cântat, fata a început să i se schimbe. între timp, îsi pregătea instrumentele de tortură: ciomagul, centironul si biciul. L-a dezlegat pe Nedelcu de gratii, l-a adus pe priciul unde dormea comitetul, s-a dezbrăcat de cămaşă si a început să-l bată atât de crunt, că nu mai rămăsese pe corpul lui nici cât ai pune o palmă, ca să nu fie vânăt si cu răni din care curgea sângele. în tot timpul acestor bătăi, Nedelcu a fost lovit peste cap cu biciul, centironul si pumnii, încât fata lui nu mai semăna a fată de om: mai bine zis, arăta ca un om ieşit din minţi. Mai târziu, după demascări, Nedelcu a fost la minele de plumb, asa că n-am mai aflat de ce făcuse acest gest, văzând ce i se întâmplase lui Gheorghiu. Oricum însă, Nedelcu a făcut parte din grupul tinerilor legionari care au suportat torturile din noiembrie 1950 până în septembrie 1951, fiind printre ultimii căruia i s-a ridicat poziţia fixă. Am aflat de la cei care au fost în mină că si-a revenit complet datorită mediului si a atmosferei întreţinute de legionarii mai maturi; că nu a fost turnător si a făcut parte din grupul rezistentei legionare de la minele de plumb. Am ştiut de existenta lui si după 1955, la Aiud; era sănătos, atât la trup, cât si la suflet. Dar nu am mai avut ocazia să stau de vorbă cu el. Oricum însă, Nedelcu se înscrie în rândul eroilor legionari. Altă metodă de tortură în viata mea zbuciumată, am răbdat de multe ori de sete în timpul războiului, prin stepele fără hotar ale Rusiei. Până la urmă însă, am găsit si acolo un izvor. Uneori beam din băltoace, strecurând apa prin batistă. Toate acestea le-am înţeles, pentru că erau inerente vieţii în timp de război. Dar să-ti torturezi semenul, silindu-1 să bea Mlaştina disperării 165 apă sărată, apoi să-l chinui prin însetare, acest lucru nu l-am mai înţeles. Dacă alte torturi fizice le mai puteai suporta, chiar si foamea, setea devenea însă o obsesie. Ce minte diabolică a mai inventat această metodă si ce scop s-a urmărit cu ea? înainte însă de a i se aplica, tânărul era bătut până la epuizare si slăbit de toate puterile, pentru a nu mai putea să reziste. Tortura era aplicată fiecăruia după un anumit ritual, căruia nimeni nu i se putea împotrivi, căci cel destinat supliciului era legat de mâini si de picioare si i se punea un căluş la gură, ca să n-o mai poată închide. Apoi i se turna pe gât până la un kilogram de zeamă de varză sau de castraveţi, cu o mare doză de sare. Pentru a neutraliza orice reacţie, un membru din comitet se aşeza pe picioarele torturatului, un altul îl ţinea de cap, în timp ce al treilea îi turna saramura pe gât. După o jumătate de zi, aveai o senzaţie de sete îngrozitoare. Dacă puteam suporta foamea, bătaia, durerea altor torturi, setea era ceva mai presus de durere. Nu aveam altă apă să bem decât aceea din mâncare, ce nu putea potoli setea. După trei-patru zile, toti aveam buzele uscate si sângerânde, din cauză că ni le lingeam până se usca pielea pe ele. Până si limba era uscată din lipsă de salivă. în fata ochilor ne defilau râuri, izvoare si cascade cu apă dulce care ni se revărsau în gură. Poet de as fi fost nu as fi putut găsi cuvintele care să-mi exprime fericirea ce mă cuprinsese în vis la vederea atâtor râuri si izvoare. Ne-am deshidratat atât de mult, încât fetele noastre aduceau a măşti mortuare. Doamne! Cât de cumplită si epuizantă ne era setea! Se apropia Crăciunul, iar noi eram torturati de sete de mai bine de două săptămâni. Mulţi dintre noi beam saramura fără a fi forţaţi, deoarece în timpul operaţiei fortate riscam să ni se scurgă zeama în plămâni. Oricum, toti ne beam porţia rezervată, de parcă am fi băut apă dulce. Eram capabili atunci de orice si atât de înspăimântători, încât te întrebai dacă aveai în fată flinte umane sau alte arătări. Nu mai aveam salivă în gură, iar mucoasa bucală si limba erau uscate si crăpate, că îti venea să urli. Faringele, si el uscat, te ardea ca focul, dându-ti încontinuu o senzaţie de vomă chinuitoare. Starea sufletească era în pragul nebuniei. Uneori aşteptam cu deosebită nerăbdare să ne aducă zeama ca să ne mai potolească setea. Şi atunci, 166 Dumitru Bordeianu pentru a ne mări supliciul, au redus cantitatea de zeamă, mărind-o însă pe aceea de sare, în asa fel încât lichidul era un fel de pap. Groaza că nu puteam sti cât avea să dureze această tortură pusese stăpânire pe noi. Ni se părea că nu avea nici început, nici sfârsit. Mulţi dintre noi ajunsesem la convingerea că ne vor ucide prin însetare, tortură mult mai groaznică decât foamea. Celelalte metode de tortură îti provocau dureri si suferinţe de nesuportat, dar tortura prin însetare era atât de chinuitoare că preferam de o mie de ori să fim bătuti, numai să ni se dea apă să bem. Cei din comitet, ca să-si bată joc de noi, puneau apă într-o gamelă si ne-o treceau pe sub nas. îmi amintesc de Fag Negrescu, care nu era legionar, si era cel mai tânăr dintre noi. Pe fata lui se citea nebunia de care eram cu totii cuprinşi. Când unul din comitet a trecut cu gamela de apă pe la gura lui, acesta a sărit din poziţia sezând si, smulgând-o din mâna celui din comitet, a fugit cu ea pe prici. Până să-l prindă, băuse toată apa din gamelă. S-a ales cu o bătaie atât de cruntă că nu mai putea sta în nici o poziţie. Şi nici setea nu si-a potolit-o, sărmanul, pentru că i s-a turnat imediat pe gât atâta saramură câtă apă băuse. Cumplită lecţie, ca nimeni să nu mai îndrăznească să repete gestul lui Fag. As propune cititorului pentru a-si satisface o curiozitate, să se încuie într-o cameră timp de trei zile după ce a băut un kilogram de saramură, dar fără nici un pic de apă la dispoziţie. Şi poate atunci va putea înţelege la ce au fost supusi nişte tineri, timp de o lună. Să ajungă să trăiască aievea senzaţia că nici toate râurile lumii nu pot să- i potolească setea. în această stare apropiată de nebunie, am regretat din toată inima că nu fusesem ucis cu un an în urmă, în cimitirul de la Galata. As fi scăpat pentru totdeauna de acest chin. Dar cât de legaţi suntem de viata pământească! în ultima săptămână, cei mai tineri dintre noi nu au mai putut suporta această tortură, nemaiputând sta nici în poziţia fixă. îti era mai mare mila de ei, să-i vezi în ce stare ajunseseră. La o inspecţie, Ţurcanu, dându-si poate seama de starea în care eram, s-a uitat la fiecare cu privirea lui care te îngrozea si, adresându-se întregii camere, a spus: „Ei bine, măi bandiţilor, asa o să vă omor si o să vă tin numai în chinuri. Clasa muncitoare nu are milă: mila este o stare patologică a bandiţilor creştini”. Desigur că nimeni nu i-a răspuns. Mlaştina disperării 167 La plecare, i-a şoptit ceva la ureche lui Măgirescu, Zaharia fiind absent. Nu am ştiut ce i-a spus, dar în zilele următoare nu ni s-a mai dat saramură si mâncarea a revenit la „normal”, adică la starea de apă chioară care nu ne putea potoli nici foamea, nici setea. In ajun de Crăciun, această tortură a încetat. Zaharia făcu unele schimbări pe priciuri, aducând lângă mine pe Tudose în locul lui Gheorghiu, iar în dreapta mea a rămas tot Ionică Pintilie. Când vedeam fetele desfigurate ale celor doi camarazi, cu ochii sticloşi ca de nebun, mă treceau fiorii. Celor mai tineri dintre noi au început să le dea putină apă, cu câteva zile înainte de încetarea satanicei experienţe. Aceasta ca urmare a ieşirii lui Eneea, un camarad de la Cluj, care, pierzându-si cumpătul, a sărit de pe prici si a început să strige cât îl ţinea gura că a înnebunit. După demascări Eneea a recunoscut că nu a făcut-o intenţionat, ci pentru că îsi pierduse controlul. în ultima zi a însetării, Măgirescu si Păvăloaia, în lipsa lui Zaharia, ne-au dat la fiecare câţiva stropi de apă, să ne mai potolim gura uscată si crăpată. Dar setea a mai durat încă vreo săptămână, până ce organismul s-a desărat. Odată, Măgirescu, rămas singur în cameră, a venit la mine, m-a luat si m-a dus la tineta de apă, îndemnându-mă să beau. Asa am băut trei gamele pline si, dacă m-ar fi lăsat, cred că as fi băut tineta întreagă. Eram cu totii convinşi că după această încercare ne vor aplica alta, mai degradantă. Şi într-adevăr, în ajunul Crăciunului ne-au administrat fiecăruia o bătaie proporţională cu anii de condamnare. Mărturisesc cinstit însă că am suportat-o mult mai uşor decât setea prin care trecusem. Crăciunul lui 1950. Degradarea Asa cum n-am uitat Crăciunul lui 1948 de la Suceava, tot asa nu-1 voi uita niciodată pe cel din 1950 petrecut în camera 3 subsol. Eram atât de deshidrataţi si de slăbiţi în urma însetării, că păream mai degrabă nişte umbre, decât oameni. Dacă până atunci torturile administrate prin bătăi si însetare nu atinseseră încă degradarea absolută, ceea ce voi mărturisi în continuare avea să intre în domeniul patologiei, iar satanizarea să 168 Dumitru Bordeianu atingă paroxismul. Nu mi-am putut închipui vreodată că omul, flintă raţională, ar putea să-si înjosească semenul în asa grad. Ce minte de demon a putut să născocească atâta cruzime? Chiar în ziua de Crăciun, când fiecare dintre noi, în intimitatea sa, îsi mai amintea cum sărbătorea Crăciunul împreună cu cei dragi, am fost puşi în fata unor fapte care ne-au uluit. în acea dimineaţă, îndată ce a sunat deşteptarea, la ora sase, Zaharia, care în ultima săptămână lipsise din cameră, a dat ordin ca de acum încolo în fiecare dimineaţă să luăm poziţia fixă pe prici, iar cei care aveau nevoie să iasă la urină si scaun, nu o vor mai face la tinetă, ci în propria lor gamelă pentru mâncare. Am rămas îngroziţi de ceea ce auzeam. Asa ceva nu mai auzisem si nici nu mai văzusem vreodată. în dimineaţa aceea, mulţi dintre noi n-au avut nevoie de scaun deoarece, din cauza hranei insuficiente, se ieşea afară numai la două- trei zile. De aceea, numai cam a treia parte dintre noi si-au făcut nevoile în gamelă. în cameră era un miros dezgustător, dar îl suportam, căci ne obişnuisem cu el de atâta timp. După ce unii si-au făcut necesităţile în gamelele lor, Zaharia le-a ordonat să se aşeze pe marginea priciului, să-si ia lingura si să-si mănânce fecalele. Doamne! Ce scabrozitate, ce înjosire, ce degradare! Mulţi au refuzat să-si mănânce fecalele, iar alţii au avut reflexe de vomă de aveai impresia că-si vărsau matele din ei. Era un spectacol pe care nici o imaginaţie, chiar bolnavă, nu si l-ar fi putut închipui. în fata acestei stări de nedescris mulţi îsi doreau moartea. Şi totuşi, au fost unii dintre noi care si-au mâncat fecalele: din pudoare însă nu le voi da numele. Din cauza refuzului altora, a început o bătaie cum numai în camera 2 parter trăisem; se lovea peste cap, peste fată, pe unde se apuca, cu toate instrumentele de tortură. Mulţi dintre noi am scăpat gamelele pe jos, murdărind în acelaşi timp si priciul cu fecalele care degajau un miros greţos. Cei care vărsaseră fecalele pe ei au fost duşi la W.C. să-si spele hainele pătate iar fecalele căzute pe jos au fost strânse cu pumnii si aruncate în tinetă. Cei care au fost sortiti să-si mănânce fecalele, după bătăile pe care le-au îndurat erau atât de schilodiţi, că stăteau ca nişte statui nemişcate pe priciuri. Au fost crunt bătuti si cei care au avut curajul să-l înfrunte pe Zaharia si să-i spună că nici cei mai odioşi monştri n- ar fi fost în stare să-si degradeze semenul într-un chip atât de bestial. Mlaştina disperării 169 Pentru Pintilie a fost începutul asasinării, în timp ce pentru Nedelcu, al nebuniei. Vlad Drăgoescu, nelegionar, fire sensibilă, avea în continuare un reflex de vomă, de-ti lăsa impresia că-si dădea sufletul. Mă gândeam cu groază cum voi reacţiona eu când îmi va veni si mie rândul. Asa că, dragi camarazi si cititori, vedeţi cum am petrecut noi prima zi de Crăciun a anului 1950. lertati-i însă si voi, cum i-am iertat si noi, pe toti cei care ne-au supus la astfel de degradări. Peste resturile de fecale rămase în gamelele noastre s-a turnat apoi zeama de toate zilele, obligându-ne să mâncăm această scârbosenie. Cu toate că Pintilie si Nedelcu au refuzat să mănânce, le-au pus căluş la gură si li s-a introdus acest amestec pe gât cu linguriţa. După masă, în aceeaşi zi de Crăciun, Zaharia s-a dus la camera 4 spital de unde s-a întors cu nişte hârtii pe care le-a aruncat pe priciul lui Măgirescu si Păvăloaia, să le citească, iar el a început să se plimbe prin cameră cu mâinile la spate, fredonând repertoriul său. După vreo jumătate de oră de muzică s-a oprit si i-a cerut lui Măgirescu să-i spună pe cei ce ştiau să cânte colinde de Crăciun si care se pregătiseră în acest sens înainte de începerea demascărilor. Cum acesta îi cunoştea pe toti cei ce pregătiseră colindele ca să sărbătorească Crăciunul în închisoare, i-a adunat pe priciul lung într-un colt si le-a distribuit la fiecare hârtiile aduse. Pe ele erau scrise, pe melodiile colindelor, cele mai scabroase cuvinte la adresa Fiului lui Dumnezeu si la adresa Sfintei Fecioare Maria 40 . Pentru că sunt creştin si toată flinta mea se cutremura când pronunţam numele lui Dumnezeu, nu puteam sti dacă voi putea să spun acele cuvinte de hulă, de insultă, aduse Majestătii si Sfinţeniei lui Dumnezeu si a Maicii Domnului de către slugile satanei, în acea zi sfântă a anului 1950, în camera 3 subsol. Acelaşi lucru necurat s-a petrecut în toate camerele de la subsol si parter. Nici cele mai depravate femei din lume, nici un om, oricât de depravat ar fi fost el, nu si-ar fi îngăduit să rostească atari cuvinte de hulă la adresa Sfinţeniei lui Dumnezeu. Neavând ureche muzicală, eu n-am fost obligat să fac parte din corul satanic. Au mai refuzat să cânte aceste monstruozităţi: Pintilie, 40 Vezi Nota finală de la sfârşitul cărţii (n. ed.). 170 Dumitru Bordeianu Nedelcu, Zelică Berza, Reus Gheorghe, Dinescu si Gelu Gheorghiu. Pentru asta, au fost supusi la groaznice bătăi, iar cântecele au fost intonate în toate cele trei zile ale Crăciunului. A doua zi, ne-au obligat iar să ne facem nevoile în gamelele în care mâneam si, din acea zi blestemată, si până după Pastile lui 1951, nimeni dintre noi n-a mai avut voie să-si spele gamelele si lingurile. De asemenea, nu mai aveam voie să bem apă din ceaşca de pe capacul tinetei, ci trebuia să turnăm apa din ceaşcă în gamela noastră, înainte de a o bea. Mulţi dintre noi, ca să mai lungească timpul până când aveau să fie obligaţi să-si mănânce fecalele rămase în gamelă, se abţineau să aibă scaun, fapt ce a dus repede la constipatie, care a antrenat alte complicaţii si mai grave. Tot a doua zi de Crăciun, mi-a venit si mie rândul la această degradantă încercare, neîntâlnită nici măcar pentru animale. Mi-e greu să descriu aceste nelegiuiri si nu numai pentru noi, cei ce le-am suportat, ci si pentru cititori, care vor avea aceeaşi reacţie de repulsie, scârbă si greaţă. Ca si în prima zi, unii dintre noi am avut o puternică reacţie de vomă numai văzând în gamelele din care trebuia să mâncăm aceste dejecţii. Unii au încercat să închidă ochii, tinându-se cu mâna de nas, iar alţii n-au putut lua nici măcar o lingură. Cei care s-au opus categoric au fost: Petrică Tudose, Eneea, Virgil Mitan, Ion Grigoras, Hutuleac Ion si alţii. Printre cei vizaţi de Zaharia, care asista la acest spectacol grotesc, eram si eu. Oricât am fost silit si bătut si oricât as fi încercat, reflexul de vomă a fost mai puternic si m-a împiedicat să înghit propriile mele fecale. In această atmosferă de miros de vomă, eram convins că fiecare în sinea lui trăia o revoltă vecină cu nebunia. Şi atunci, bătăile continuând cu mai multă bestialitate, până a treia zi de Crăciun, n-a scăpat unul fără să treacă prin această siluire. Toată operaţia s-a făcut fără ca gardianul să fie la curent, pentru că nu el ne distribuia masa ca să ne vadă gamelele infecte, ci unul din comitet. în zilele următoare, s-a procedat în acelaşi fel si cu urina, cu rezultate mai eficace. Culmea degradării a fost atunci când o parte din noi au fost forţaţi să mănânce fecalele altuia (eu, nu ştiu de ce, nu am fost obligat să o fac). S-a ajuns atât de departe în această nemaipomenită degradare, încât unii dintre noi au preferat să mănânce propriile Mlaştina disperării 171 fecale, pentru a nu fi obligaţi să le mănânce pe ale altuia. Această siluire paranoică a durat vreo trei săptămâni, iar pentru alţii câteva luni, timp în care am fost atât de crunt bătuti pentru că refuzam să ne supunem, încât aceste săptămâni au fost pentru noi începutul unui delir colectiv. Anul Nou 1951, după mărturisirile de mai sus, refuz să mi-1 mai amintesc. în aceste săptămâni de oroare, Pintilie si Nedelcu au fost atât de sălbatic torturati, că primul a murit, iar celălalt a înnebunit. Uciderea lui Ionică Pintilie Ce reprezenta Ion Pintilie, ca valoare morală si intelectuală, prin credinţa în Dumnezeu si în Legiune, am mai relatat. Dar tin să mărturisesc, si nu as vrea să gresesc în fata lui Dumnezeu si fată de toti camarazii noştri, că el reprezenta pentru noi, ce reprezenta Moţa pentru generaţia lui. Pintilie a fost vârful piramidei elitei tineretului legionar de acolo. Nici un alt tânăr legionar nu i s-a asemănat, cu excepţia acelui student de la Politehnica din Bucureşti, ucis de Ţurcanu. Pintilie a răbdat martiriul asemenea primilor creştini. A fost asasinat de slugile satanei, care si-au vândut sufletul si conştiinţa lui Lucifer. Dacă medicina si cultura românească au pierdut prin uciderea lui o valoare de neînlocuit, acest tânăr de o morală desăvâsită, cu dragoste pentru Dumnezeu, semenii săi si Legiune, va rămâne un exemplu de urmat pentru toti cei care vor veni după noi în acest neam. Dumnezeu a vrut asa, cum a vrut si în cazul lui Moţa, să-si aleagă, ca martiri pentru jertfa, pe cei mai buni dintre noi. Dacă nu 1- as fi cunoscut în libertate, lucrând cu el, dacă nu as fi ştiut ce valoare intelectuală reprezenta si pe ce solid piedestal moral era aşezat, dacă în închisoare si în special în camera 3 subsol, unde Pintilie a stat tot timpul alături de mine, nu l-as fi văzut cu ochii mei cum a fost ucis, poate n-as face aprecierile pe care le fac despre acest înger cu chip de om. Lui Pintilie nu-i lipsea nimic din bărbăţia si curajul martirului: credinţa si dragostea pentru Hristos si ataşamentul fată de Căpitan si Legiune. Nu trec în rândul martirilor nici fricoşii, nici pe cei ce s-au 172 Dumitru Bordeianu îndoit sau n-au avut curajul să-si mărturisească credinţa. Vor trece în eternitate numai cei bravi care-1 înfruntă pe satana prin jertfa lor adusă lui Dumnezeu. Jertfele pe care le vrea Dumnezeu si pe care El le alege sunt ale celor care, atunci când sunt puşi la încercare, dau dovadă de cel mai înalt eroism. Neamurile vor trăi numai prin eroii si martirii lor. Şi acum îmi mai amintesc momentele prin care a trecut Pintilie până când i s-a luat viata. Am relatat atitudinea lui în camera 3 subsol, aceea a unui creştin desăvârşit. El a fost iniţiatorul şedinţelor legionare în camera 3 subsol si a grupat în jurul lui peste zece camarazi. Nici unul dintre ei, în afară de Nedelcu, nu a avut însă curajul să facă ce a făcut Pintilie. S-a rugat lui Dumnezeu si a tinut şedinţe legionare fără frică si nu pe ascuns. A mărturisit în auzul tuturor celor din cameră, eu fiind alături de el, că este creştin si că-L iubeşte pe Hristos, acceptând moartea, ca si Moţa, că este legionar si crede în misiunea politică si mistică a Mişcării Legionare. înainte de a i se da lovitura de gratie si de a-si pierde cunoştinţa, a fost întrebat încă o dată dacă mai este legionar. Pintilie a răspuns cu un curaj de martir: „Sunt creştin si legionar si asa vreau să mor!” Şi asa a si murit. După cum am mai amintit, Pintilie avea un fizic delicat si de aceea loviturile pe care le-a îndurat i-au fost fatale. Şi pe când Nedelcu, cu un fizic de o rezistentă mai mare, a suportat tortura până aproape de nebunie, fizicul lui Pintilie a cedat sub lovituri, învăluit de moarte. Conştiinţa mea îl va vedea în permanentă torturat, nu de Zaharia, care l-a ucis, ci de satana. Nu i-am văzut rănile de pe trup, căci nici unul dintre noi nu a avut voie să-l dezbrace. La baie nu fusesem de sase luni, ca să ne vedem rănile si să le putem denunţa. Cămaşa si izmenele lui erau lipite de corp, doar capul i se putea vedea, un cap desfigurat, tumefiat, cu ochii abia vizibili, ascunsi în fundul orbitelor. în urma bătăilor, cât a tinut degradarea cu fecalele si până în ziua când Pintilie si-a dat sfârşitul, cei mai mulţi dintre noi nu eram decât o masă de came sângerândă si tumefiată, pe care o simţeam abia când ni se lipeau cămăşile si izmenele de corp. lată cum a sfârsit Pintilie. în acea dimineaţă, Zaharia a plecat Mlaştina disperării 173 din cameră. S-a întors după puţin, a început să fredoneze, s-a dezbrăcat de cămaşă si a venit în fata lui Pintilie, care era lângă mine. L-a întrebat încă o dată dacă mai crede în Dumnezeu si în Legiune. Pintilie, care era atât de slăbit că nu se mai mişca, a mai avut puterea să clatine din cap un „da” categoric. Atunci, demonii care-1 stăpâneau pe Zaharia s-au năpustit asupra lui si l-au lovit timp de o oră cu toate instrumentele de tortură, până când n-a mai semănat a om. Apoi l-a aruncat pe prici, unde nu mai putea sta decât rezemat de mine si de Tudose. După această ispravă, Zaharia a plecat din cameră să raporteze lui Ţurcanu si Zeller că ordinul lor a fost executat. Pintilie a avut o revenire care ne-a îngrozit. Sufletul lui călătorea printre aştri. Ultimele lui cuvinte îmi sună si azi în urechi si-mi vor suna până voi închide ochii: „Văd printre aştri...”, apoi şoptit, încât nici eu, nici Tudose sau Gelu Gheorghiu nu am mai putut deslusi ce spunea. „Am ajuns în galaxia lui Halas si văd 41 ...” si vocea lui a încetat. Am fost convinşi că Pintilie înnebunise si aşteptam cu totii să- si dea sufletul. In cameră domnea tăcerea, groaza înaintea morţii. Trăiam groaza că vom înnebuni si noi, înainte de a fi ucişi, ca Pintilie. Când Zaharia s-a întors în cameră, Petrică Tudose, erou al torturilor, a avut curajul să-l înfrunte, spunându-i: „L-ai ucis!”. Zaharia, conştient de asta, pentru că asa primise ordinul, i-a ordonat lui Tudose să-l consulte pe Pintilie care, spunea el, doar simula moartea. Tudose a mai avut curajul să-i confirme lui Zaharia că îl omorâse. Atunci, demonii din Zaharia s-au mai năpustit o ultimă dată asupra trupului lui Pintilie, inert. N-a putut să-i zdrobească sufletul 42 , pentru că Dumnezeu îl luase la El. Doar ţărâna trupului i-a rămas lui Zaharia si celor ce i-au dat ordin să-l asasineze. 41 «Iată, văd cerurile deschise si pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu» (Fapte 7, 56) (n. ed.). ._. 42 «Nu vă temeti de cei ce ucid trupul, iar Wfletul nu pot să-l ucidă; temeti- vă mai curând de acela care poate si sufletul si trupul să le piardă în gheena» (Matei 10, 28) (n. ed.). 174 Dumitru Bordeianu Pintilie nu se mai sprijinea de mine si Tudose, nu mai răsufla, era căzut cu fata pe prici. Am imaginea clară a momentului când a fost tras de un picior de pe prici si a căzut buştean pe ciment, apoi a fost scos afară. Desigur că a fost dus în celulele morţii de pe capul T- ului si, fie că murise, fie că Zaharia sau Ţurcanu i-au dat ultima lovitură, din acea zi nu s-a mai auzit nimic de Ionică Pintilie. Voi, dragi camarazi care veţi veni după noi, să aveţi si să păstraţi amintirea si cultul martirilor, a suferinţelor lor, începând cu Căpitanul si până la ultimul camarad ucis de hidra bolşevică. Să încercaţi din toate puterile voastre fizice si sufleteşti să păşiţi cu bărbăţie si curaj pe drumul pe care au păşit toti martirii noştri si să nu vă temeti de nici un duşman, văzut sau nevăzut, asa cum nu s-au temut eroii noştri. Şi să nu fiţi ca noi, cei slabi si neputincioşi, nehotărâţi si fricoşi. Să sărutaţi peste ani, cu evlavie si cutremur, crucea de pe mormântul camarazilor noştri, a eroilor martiri căzuţi în luptă pentru Biserica lui Hristos, Legiune si Neam. începutul neîncrederii Conştiinţele noastre erau răvăşite din cauza celor petrecute cu Pintilie. Suferinţele ne duceau pe culmea deznădejdii. Şi nu se întrevedea nici o perspectivă ca torturile să înceteze vreodată. în plus, nici nu ne puteam sinucide. Dacă suferinţa fizică continuă se mai putea duce, degradarea sufletului si suferinţa fratelui de lângă tine erau de nesuportat. Ca unul care mai trecusem o dată prin torturi la camera 2 parter, zăream totuşi o licărire de speranţă, gândindu-mă că si aceste torturi vor sfârsi odată si odată. Aveam conştiinţa împăcată, convins că omul trebuie să încerce să reziste până la ultima limită a puterilor lui. Când suferinţa fizică si sufletească au întrecut însă limitele posibilului, s-a instalat în conştiinţa si sufletul meu dezechilibrul permanent, aruncându-mă în hăul deznădejdii. Acesta era punctul culminant prevăzut în planul ocultei, după 30 de ani de experienţă în Rusia, aplicat cu urmări dramatice la Piteşti si Gherla. Atunci când sufletul se găseste în dezechilibru, fără nici o posibilitate de redresare, călăul poate face din cel torturat tot ce vrea el. Asa a început neîncrederea, întâi în tine însuti si apoi în Mlaştina disperării 175 ceilalţi. Asa s-a realizat si verificat ceea ce spusese Ţurcanu în fata camerei: „Am să fac din voi tot ceea ce vreau eu”. După câteva zile de la uciderea lui Pintilie, Ţurcanu a trecut prin cameră si s-a uitat la fiecare dintre noi. Parcă vroia să ni-1 bage pe dracul în suflete. Când a ajuns în dreptul meu. am simtit cum duhul satanei din el îmi strângea capul 43 . A fost pentru prima si ultima dată când am simtit din partea lui Ţurcanu duhul satanei, asemănător celui ce te hipnotizează si-ti transmite tie voinţa lui 44 . In momentul când s-a uitat la mine, am simtit mâna lui Gelu Gheorghiu strângând-o pe a mea. Camaradul meu încerca să mă ajute. Atunci mintea mi s-a luminat si mi-am recăpătat curajul să-l privesc pe Ţurcanu drept în ochi. De când îl înfruntasem, când îmi reproşase că nu mi-am tras de limbă camarazii, se trezise în mine un pic de curaj. Atunci îl făcusem să se îndoiască de formidabila lui memorie. De aceea, cu toată inteligenta lui si cu toată groaza pe care o producea celui torturat, când s-a uitat la mine m-am convins că nici el nu era de neînvins. Şi din acea clipă, nu mi-a mai fost atât de frică de el, ca de Zaharia sau de alţi torţionari. Proptit în fata mea m-a străpuns cu privirea si mi-a zis: „Măi, mistic înrăit, tu n-ai să scapi din mâinile mele, asa cum n-au scăpat nici alţii ca tine”. Nu i-am răspuns, dar nici privirea lui nu m-a mai îngrozit. Ţurcanu era individul care călca totul în picioare pentru a-si atinge scopul si a-si satisface satanicu-i orgoliu. De aceea probabil că nŢTŢuscsc pe lista celor de care avea să se ocupe personal. După ce a terminat rondul de privire, i-a chemat pe cei din comitet pe culoar ca[s|t le dea noi dispoziţii, ceea ce în s emna o nouă ordine pe priciuri, începând de la tineta de necesităţi si până la cea de apă. Primul a fost aşezat Reus Gheorghe, pornind de la tineta de necesităţi, urmat de subsemnatul, Gelu Gheoghiu, Petrică Tudose, Aceeaşi durere o simt si nevoitorii lui Hristos care încep să lucreze pocăinţa si rugăciunea neîncetată, după ce mai întâi, rătăcindu-se, au practicat yoga (n. ed.) 44 Asta îl deosebeşte pe Dumitru Bordeianu de ceilalţi memorialişti ai Pitestiului: el este singurul, după stiinta noastră, căruia i s-a dat vedere duhovnicească, singura în stare să vadă lucrurile în adevărata lor lumină (n. ed.). 176 Dumitru Bordeianu Mitan Virgil, Dinescu, Sârbu, Ionită, Hutuleac, Sântimbreanu, Popa si ceilalţi. în partea opusă: Nedelcu, Popescu Paul, Berza, Ungureanu, toti cei care ţinuseră şedinţe legionare la sfatul lui Pintilie. Tinerii nelegionari au fost scosi dintre noi si aşezaţi începând de la tineta de apă cu: Vlad Drăgoescu, lonescu, Petrovan, Negrescu si ceilalţi. Noua ordine pe priciuri reprezenta o nouă selecţie privind tortura. Odată această ordine stabilită, Ţurcanu ni s-a adresat tuturor făcând aluzie la cazul Pintilie: „Asa am să vă omor pe toti cei care veţi mai spune că sunteti creştini si legionari, pentru că eu v-am spus, bandiţilor, că voi face din voi tot ce vreau eu. N-o să scăpaţi de demascări cât o să faceţi închisoare: poate nici după aceea. Vă dau răgaz să vă aduceţi aminte de toate cele făcute, de la tâta pe care ati supt-o de la mama voastră si până în clipa aceasta. Memoria voastră este în mâna mea si am metode să vă scot din memorie tot ce stiti si tot ce nu stiti sau credeţi voi că ati uitat. La mine nu există uitare ci: Ştiu, îmi amintesc si declar tot. Care dintre voi, bandiţilor, crede că eu spun basme, să se dea jos de pe prici si să vină la mine”. Nimeni nu i-a răspuns. în acea situaţie, nu mai era cale de mijloc. Ori te urcai la cer, adică erai ucis, ori te prăbuşeai în hăul deznădejdii, direct în iad. Ţurcanu ne-a dat două săptămâni de gândire. Acest răstimp de falsă relaxare a fost pentru noi cea mai îngrozitoare tortură sufletească, apropiată de nebunie. Atunci a început neîncrederea 45 , în camaradul tău si în tine însuti. După spusele lui Ţurcanu, memoria fiecăruia dintre noi trebuia „măturată” de tot ceea ce ştiam sau uitasem 46 . Ce memorie extraordinară trebuia să ai ca să-ti aminteşti totul, de la sânul mamei si până în clipa de fată?! Orice amnezie temporară era luată drept refuz si urmată de consecinţe nefaste. Tot ce se scrisese de fiecare dintre noi, despre activitatea 45 „Necredinţa naşte îndoire a sufletului, iar îndoirea sufletului pe negrijă, negrija pe uitare, uitarea pe deznădejde, deznădejdea pe moarte” (Sfântul Efrem Şirul, Pentru frica lui Dumnezeu) (n. ed.). 46 Vezi cartea Sisteme si procese de brainwashing în România comunistă, de Nicolae Călinescu, ed. Gama, 1998 (n. ed.). Mlaştina disperării 177 personală sau a altuia, trebuia declarat si public. Şi sunt convins că cea mai mare tortură sufletească a constat în mărturisirea publică a faptelor morale reprobabile, precum si a intimităţilor. Cine n-a trăit această tortură sufletească, când semenul tău era în stare să se uite în intimitatea ta ca într-o oglindă, acela nu va înţelege niciodată cum a fost posibil să-i pui pe masă lui Ţurcanu absolut tot ce ştiai despre tine si intimităţile tale, despre părinţi si fraţi, rude si prieteni, despre cunoscuţi si camarazi, despre şefii tăi si despre activitatea ta. în acest răstimp de două săptămâni am trăit tortura sufletească ce ne-a doborât si asta ne-a urmărit si ne va urmări până la mormânt. Fiecare îsi trăia tragedia, care era numai a lui, fiecare era singur în fata conştiinţei si a faptelor sale. în aceste două săptămâni nu am mai fost bătuti. Ne „despachetam” amintirile, intimităţile si faptele uitate, ca să ni le ştie si alţii. Şi totuşi a mai fost o tortură în acest răstimp. Aceea că Petrovan si Negrescu, nelegionari, venind de acasă cu tacâmurile lor, au fost obligaţi să-si bea ceaiul sau ciorba cu furculiţa. îti era mai mare mila de aceşti tineri slăbiţi în ultimul grad, văzând cum le curgea transpiraţia pe fată ducând de mii de ori furculiţa la gură. Şi după aceea, pe la ora zece seara, li se vărsa gamela în tinetă, fiind lăsaţi flămânzi timp de două săptămâni. în toată perioada, de luni de zile, cât am stat nemişcaţi pe prici, în poziţie fixă, liniştea si nemişcarea parcă îti sfredeleau creierul, ca un şobolan flămând si feroce care ti-1 ronţăia. Ancheta inopinată în timpul acestor două săptămâni s-au întâmplat pentru mine fapte, datorită cărora poate, am ajuns să pot mărturisi ceea ce mărturisesc. Din cauza celor prevestite de Ţurcanu „pentru a ne răscoli memoria si conştiinţa” si a celor întâmplate de sărbători, a poziţiei fixe si insuportabile ce ne ducea aproape de nebunie, precum si datorită lipsei de nădejde că vom mai scăpa din iadul în care ne aflam, se întipărise pe fetele noastre frica si nebunia pe care probabil 178 Dumitru Bordeianu numai cei din iad o pot avea 47 . Intr-o zi, înainte de prânz, Zaharia si Măgirescu lipsind din cameră, s-a deschis usa si gardianul de pe secţia noastră, stând în pragul uşii cu o fiţuică în mână, a întrebat pe şeful camerei de numele meu. Păvăloaia a răspuns că eram în cameră. De retinut faptul că ori de câte ori se auzea zăvorul, noi nu trebuia să mişcăm din poziţia fixă, ca si cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Gardianul m-a invitat să ies din cameră si să-l urmez. M-a dus până la capătul T-ului si acolo m-a predat unui plutonier pe care nu-1 mai văzusem până atunci. Am fost scos din clădirea închisorii si dus în cea a administraţiei, unde mai fusesem cu ocazia acelei anchete din 26 octombrie 1949. Ajuns pe coridor, mi s-a ordonat să-mi reazem fruntea de perete si mâinile să le tin pe cap. Aceasta era poziţia deţinuţilor politici atunci când erau scosi din celulă, fie pentru mutări, fie pentru anchete sau alte interese ale administraţiei. Cum stăteam cu fruntea lipită de perete, mi-a trecut fulgerător prin gând că s-ar putea să fiu pus chiar în fata suspectului anchetator din urmă cu un an si ceva. A[5iji m-am dezmeticit din poziţia fixă si plutonierul m-a luat de braţ, a deschis usa unei camere, care nu era decât o celulă obişnuită cu un birou si două-trei scaune, trezindu-mă apoi în fata unui tânăr ofiţer de securitate, necunoscut. Nu i-am dat nici bună ziua, nestiind de ce eram adus acolo. Plutonierul dispăruse, iar ofiţerul m-a invitat să iau loc pe scaun. Ofiţerul se uita la mine ca hipnotizat. Nu-mi mai amintesc cât am stat asa, dar destul de mult, pentru ca ofiţerul să citească pe fata mea ceea ce nu mai văzuse niciodată. M-am uitat un timp si eu la el, apoi privirea mea s-a îndreptat spre geam, admirând zăpada de afară. La un moment dat, ofiţerul s-a ridicat de pe scaun, s-a dus la usă, a scos capul afară, să se asigure că nu era nimeni pe coridor, a închis usa si a tras zăvorul. S-a apropiat apoi de mine, m-a atins pe umăr si m-a întrebat aproape pe şoptite: „Ce se întâmplă domnule, în închisoarea aceasta cu deţinuţii de aici?” 47 „în iad nu este pocăinţă, ci pedeapsă, si sufletul păcătosului arde în iad ca o feştilă” (Fapte minunate de la Părinţi Athoniti, Ed. Cartea Moldovei, 1996, pag. 134) (n. ed.). Mlaştina disperării 179 Am tresărit si parcă mi-am venit în simţiri, trezindu-mă la realitate. Dar, în acelaşi timp, un glas îndepărtat m-a avertizat să nu spun nimic. Acest glas tainic a fost atât de autoritar, încât am amutit o clipă. Relaxat, cu o voce care nu mai era a mea, i-am răspuns: „Nu se întâmplă nimic! Ce să se întâmple? ” La afirmaţia mea, el s-a uitat mai insistent la fata mea si mi-a zis: „Cum să nu se întâmplă nimic? Dumneata nu vezi cum arăţi?” Răspunzând că nu am oglindă să-mi văd fata, mi-a răspuns, foarte contrariat că noi nu aveam asa ceva în închisoare, mi-a răspuns: „Stai să aduc o oglindă, să te vezi” si a ieşit din cameră. După câteva minute, s-a întors cu o oglindă, din acelea pe care femeile le au în poşetă. Mi-a pus-o în mână si mi-a cerut să mă privesc. Spre mirarea mea, cel care se vedea în oglindă nu mai semăna cu cel pe care îl ştiam eu. Am trăit momentul când nu m-am recunoscut. Cel pe care-1 vedeam în oglindă nu era decât un nebun care nu semăna cu nimeni 4 *. Descumpănit si mirat de ceea ce văzusem, cu repulsie ca de ceva urât si dezgustător, i-am întins aproape brutal oglinda înapoi. Cu aceeaşi indignare si chiar revoltat, ofiţerul îmi spune: „Domnule! D-ta nu vezi cum arăţi? Ori eşti nebun, ori ti-ai pierdut vederea?”. „Nimic! i-am răspuns eu, si vă rog să-mi spuneţi pentru ce m-ati chemat?” Ofiţerul era convins că avea în fata lui un nebun si că, dacă ar mai fi insistat cu întrebări, s-ar fi putut trezi cu un scaun în cap. în timp ce a ieşit din cameră ca să ducă oglinda, glasul acela tainic îmi repeta, continuu, să nu spun nimic. Mă întrebam: „Doamne, ce este cu mine, unde mă găsesc? Am fost adus aici cu tâlc, să fiu încercat, sau aducerea mea aici are alt scop?” în timp ce aceste gânduri mă frământau si nu le găseam răspuns, tânărul ofiţer a intrat în cameră, s-a aşezat la birou si, schimbând tonul, mi-a spus politicos despre ce era vorba. Asa am aflat că era din laşi, că era anchetator la Securitatea din acest oraş si că scopul venirii lui la Piteşti era să mă ancheteze, în urma unei declaraţii date despre un coleg de-al meu de facultate, pe nume Emil _ □ _ 48 Nu mai avea chip. De aceea si erau desfiguraţi în bătaie de torţionarii posedaţi de cel rău, care urăşte chipul omenesc, făcut după Chipul lui Dumnezeu (n. ed.). 180 Dumitru Bordeianu Cristescu. în declaraţie se spunea că acest coleg era prieten cu mine, că ştia că eram legionar si cunoştea activitatea mea legionară în cadrul Facultăţii de Medicină. L-am întrebat stăruitor pe ofiţer cine si când dăduse declaraţia, dar a refuzat să-mi spună. Mi-a venit imediat în minte că nu putea fi altul decât colegul meu Lunguleac, care ştia din facultate si de la losub Mihai, că eram bun prieten cu Cristescu. Ofiţerul mi-a spus că se ştia că atunci când fusesem arestat, la 12 iunie 1948, Cristescu a fugit din laşi, de unde si bănuiala că ştia de activitatea mea legionară. De fuga lui Cristescu nu ştiam, dar eram sigur că anchetatorul aflase de ea dintr-o declaraţie dată de Lunguleac în demascările de la camera 2 parter. Impresionat de felul cum arătam si de refuzul meu categoric de a-i spune ce se petrecea în închisoare, n-a mai insistat autoritar, ci m-a rugat să declar în scris ce ştiam si ce era adevărat în cazul lui Cristescu, fostul meu coleg. Mi-a întins o foaie de hârtie si un stilou, să scriu declaraţia cu mâna mea. Am încercat să scriu dar, în starea de slăbiciune în care mă aflam, mâna îmi tremura asa de tare, încât mi-a fost imposibil. Tânărul ofiţer necunoscut, cu gradul de locotenent, înmărmurit că nu puteam nici măcar să scriu, m-a întrebat ce era de făcut, l-am propus să scrie el si, după ce voi citi declaraţia, o voi semna. La spusa lui, că era nevoie de scrisul meu autentificat prin semnătura mea, m-am revoltat, întrebându-1 dacă nu observă faptul că eu nu puteam să scriu si i-am sugerat să motiveze si el la rândul lui că nu putusem scrie pentru că eram bolnav. Soluţia mea i-a convenit, recunoscând că într-adevăr eram bolnav. A luat hârtia si i- am dictat. I-am spus tot ce ştiam de Cristescu. Declaraţia mea a fost cât se poate de scurtă, cu datele de identitate, închisoarea în care mă aflam în momentul declaraţiei si despre Cristescu, că nu ştia nimic de activitatea mea legionară, că nu cunoştea nimic în legătură cu activitatea mea politică din cadrul Facultăţii de Medicină din laşi. Când m-au arestat pe mine, nu ştiam de fuga lui Cristescu si, în circumstanţele în care mă găseam la laşi, nu eram deloc curios să aflu care era concepţia lui politică. Am luat declaraţia, am citit-o si, văzând că era exact ceea ce am declarat, am pus data si am semnat-o. Sunt convins si astăzi că respectivul ofiţer, văzând nebunia si Mlaştina disperării 181 starea sufletească în care mă aflam, n-a mai insistat asupra acestei declaraţii, ci s-a mulţumit cu ceea ce i-am dat. Ca urmare, Cristescu a fost salvat de la închisoare. La un moment dat, ofiţerul a scos o ţigară, mi-a întins-o si mi- a spus să o fumez liniştit, l-am răspuns că nu eram fumător, că n-am fumat niciodată. Atunci si-a retras oferta. Ce deosebire între acest ofiţer si suspectul anchetator din octombrie 1949! A ieşit afară, a chemat plutonierul care mă adusese si m-a dat în primire, uitându-se încă o dată mirat la mine. Plutonierul m-a escortat până la secţia mea de la subsol si m-a dat în primire gardianului, care mi-a spus să mă duc singur în cameră, că era deschisă. Cum mergeam spre cameră, deodată, ca un trăznet, simt o mână ca de Goliat care-mi înşfacă gâtul, pe la ceafă. Mi s-a oprit respiraţia de spaimă. Simţind apoi slăbirea strânsorii m-am întors si... ce-mi văd ochii! O namilă de om, îmbrăcat într-un cojoc de santinelă până la pământ, având un smoc de chei în mâna dreaptă. Era Ţurcanu în persoană! Astfel îmbrăcat, arăta si mai voinic. Parcă era Mihai Viteazul, dar nu cu barda în mână, ci cu un smoc de chei, cu care deschidea la propriu si la figurat uşile, memoria si conştiinţele noastre. Cu o voce de tunet îmi zice: „Vino încoace, banditule, că te omor!”. Avea o expresie a fetei pe care nu i-o mai văzusem niciodată, a unui diavol care te înspăimânta, te băga în mormânt. Mi- am revenit totuşi în fire si l-am privit drept în ochi. El nu ştia ce ştiam eu si conştiinţa acestui fapt mi-a dezlegat gura si mi-a dezgheţat inima. „De ce vrei să mă omori, domnule?” i- am răspuns eu, hotărât. S-a repezit din nou la mine si strângându-mă de gât mi-a zis: „Ce ai spus la anchetă, banditule?” Am încercat să-i iau mâna de pe gât ca să pot vorbi, dar si-a retras-o singur. „Hai să mergem la anchetator, să vezi ce i-am spus”, i-am replicat eu. „Nu! Banditule, spune că te omor, spune tu ce ai spus”. Am prins curaj si l-am întrebat cu îndrăzneală: „Ce să spun? Ce am declarat la anchetă?” „Nu banditule, nu ce ai declarat, ci ce ai spus că se petrece în închisoarea asta”. In momentul acela m-am simtit stăpân pe mine si, cu o falsă degajare, m-am uitat în ochii lui, spunându-i că, după cum el însusi îmi recomandase, dacă nici pământul nu trebuia să ştie pe unde am 182 Dumitru Bordeianu fost si ce am văzut, altuia străin cum era să-i spun? S-a repezit din nou la mine si mi-a zis: „Mă! Asa ai spus, că te omor?!” M-a ridicat apoi de haină în sus. l-am replicat deschis: „Dacă nu mă crezi, hai să mergem la anchetator”. Eram sigur că nu o va face. Ar fi fost prea mult, ca un detinut să ceară socoteală unui anchetator. Văzând fermitatea si curajul cu care l-am înfruntat, din monstru ce era, si-a revenit, satisfăcut că nu spusesem nimic. M-a măsurat apoi de sus până jos, m-am uitat si eu la el si ochii noştri s- au întâlnit o clipă. Şi atunci, cu toată demonia lui, i-am zărit în coltul gurii si în ochi un crâmpei de omenie. Doamne, cât de contradictoriu e omul! Ce schimbătoare si greu de cunoscut este flinta umană! M-a prins de ceafa, dar nu m-a mai strâns si mi-a făcut vânt în cameră, înjurându-mă trivial. în urma celor petrecute între mine si Ţurcanu, mărturisesc sincer că nu mă mai temeam de el. Era pentru a doua oară că-1 înfruntam, si aparentul meu curaj i-a lăsat convingerea că nu voi spune nimănui nimic despre demascări. Şi nu s-a înşelat, până la Pastele din 1954. Când am intrat în cameră si am văzut fetele celor de pe priciuri, care semănau cu fata mea din oglindă, tot curajul pe care-1 avusesem în altercaţia cu Ţurcanu dispăru. Deznădejdea îmi cuprinsese din nou flinta. Dacă n-as fi fost la acea anchetă si nu s-ar fi întâmplat cazul cu anchetatorul si cu Ţurcanu, poate că niciodată n-as fi observat aceste fete de tineri pe care îsi puseseră amprenta duhurile rele ce stăpâneau închisoarea, fetele unor oameni ajunşi la limita disperării, de unde începe apoi nebunia. Până să ajung la locul meu pe prici, am avut răgazul să-i privesc pe toti în ochi, deoarece nu era decât Măgirescu în cameră. Acesta mi-era drag chiar si atunci când mă lovea, pentru că loviturile lui erau ponderate si ştia când să se oprească, nelovind cu ură. Personal, nu-i reproşam nimic. Când îi văzusem trupul la baie, cu cicatricele adânci ale rănilor primite în atâtea torturi, orice resentiment fată de el, în fata acelui schelet săpat de răni, dispăruse fără urmă. După cele întâmplate, mi-era foarte sete si i-am cerut lui Măgirescu să-mi dea voie să beau, iar el mi-a făcut semn afirmativ. Până să ajung la tineta de apă am putut să-i privesc pe toti cei de pe Mlaştina disperării 183 priciuri în fată. Privind chipurile martirizate, am simtit în inima mea că acea licărire a dragostei fată de celălalt începea să se stingă. Şi mai simţeam că va trece mult timp până vom lega iarăşi lanţul dragostei, dar dacă vom reuşi, nimeni nu-1 va mai putea rupe. După demascări, camaradul Popescu Paul, din grupul Pintilie, mi-a mărturisit că, în gândul lui, plecarea mea din cameră echivalase cu drumul ce ducea spre moarte. Nu s-a înşelat, căci atunci a fost momentul de cotitură al destinului meu, care putea fi altul dacă nu as fi urmat îndemnul acelui glas tainic. Un singur cuvânt, prin care să fi dezvăluit realitatea, ar fi fost destul ca să-mi semnez sentinţa de condamnare la moarte. Ţurcanu mă aşteptase ca să-mi dea lovitura de gratie, e o certitudine pe care o trăiesc si azi. Dar voia lui Dumnezeu a fost alta. Până la Pastile lui 1954, la Gherla, am regretat mereu că n-am spus nimic atunci. Poate că era mai bine să fi fost ucis atunci, decât să fi îndurat atâtea pătimiri. După cum puteti constata, demascările de la Piteşti si Gherla au fost astfel concepute de blestemata ocultă, încât să se desfăşoare în cel mai perfect secret; un secret care trebuia să rămână pe veşnicie între zidurile groase ale închisorilor. Dacă nu ar fi survenit acea anchetă, poate m-as fi îndoit si eu de caracterul secret al demascărilor (E de remarcat că Ţurcanu nu m- a întrebat niciodată de către cine am fost anchetat si care fusese scopul anchetei). Iniţial doar Nicolski, Zeller si Ţurcanu erau păstrătorii tainei. După cele constatate de mine la acea anchetă, nici unui ofiţer de securitate nu-i era îngăduit să ştie ce se petrecea la Piteşti si Gherla. Şi ceea ce-mi spusese misteriosul anchetator, în 1949, se conjuga perfect cu taina demascărilor de la Piteşti si Gherla. Secretul s-a păstrat până la moartea lui Stalin. De aceea era Ţurcanu atât de alarmat: ca nu cumva, din cauza neatenţiei lui fată de mine, secretul să fie divulgat. In urma celor relatate mai sus, Ţurcanu m-a sters de pe lista lui si de atunci n-am mai avut nici o altercaţie cu el si nu m-a mai fortat să-mi lovesc camarazii. Aceasta a fost pentru mine salvarea pe care Pronia mi-a oferit-o ca să nu ajung criminal fată de camarazii mei. Tot ceea ce s-a întâmplat apoi cu mine până la Pastile lui 1954, s-a referit doar la conştiinţa si persoana mea. In relaţiile cu camarazii si colegii mei, nici unul dintre ei nu va avea să-mi reproşeze ceva. 184 Dumitru Bordeianu Cele două săptămâni de falsă relaxare, de groază pentru ceea ce ni se pregătea, erau pe terminate. în viata tineretului legionar se deschidea cea mai sumbră perspectivă, a nebuniei si disperării, cu toate consecinţele reprobabile care au urmat. Nebunia deznădejdii După ce timpul de gândire a luat sfârsit, fiecare dintre noi s-a văzut singur-singurel în fata mlaştinii deznădejdii, în care avea să ne arunce ura lui satan . Cu mâinile si picioarele legate în lanţuri, cu trupul sfârtecat, cu sufletul siluit până la prostituare, nu găseam scăpare nicăieri. Durerea fizică trecea întotdeauna, după ce rănile se vindecau, pe când durerea sufletească, odată instalată în om, îl măcina zi si noapte. Nu mai exista altă urmare decât să te îneci în această mlaştină a necredinţei, a neputinţelor si a slăbiciunilor tale, sau să ceri mila si ajutorul lui Dumnezeu, ca să-ti dea răbdare, înţelepciune si putere să poţi înota până la liman. Cei care s-au împotmolit au fost de două categorii: cei slabi si neputincioşi, care nu au mai putut suporta suferinţa fizică si sufletească, si au pierdut nădejdea si credinţa în ajutorul Atotputernicului, reprosându-1 că a îngăduit slugilor Satanei să ne arunce în ceea ce ne aruncaseră, si cei ce nu si-au pierdut credinţa si nădejdea mărturisită sau nemărturisită, nădăjduind că până la urmă mila lui Dumnezeu o să-i salveze totuşi din disperarea în care căzuseră. începând de la 15 ianuarie 1951, tortura în camera 3 subsol, precum si în celelalte camere de la parter si subsol unde se făceau [HJmascări, a intrat în cea mai cumplită fază, aceea a frământărilor conştiinţei noastre. Asa cum doi oameni nu se aseamănă întru totul, 49 «Mai pot să nădăjduiesc? împărăţia morţii este casa mea, culcuşul meu 1- am întins în inima întunericului. Am zis mormântului: Tu eşti tatăl meu; am zis viermilor: voi sunteti mama si surorile mele! Atunci unde mai este nădejdea mea si cine a văzut pe undeva norocul meu? El s-a rostogolit până în fondul iadului si împreună cu mine se va cufunda în ţărână» (Iov 17, 13-16) (n. ed.). Mlaştina disperării 185 atât fizic, cât si sufleteşte, tot asa nici unul dintre noi n-a suferit, n-a trăit si n-a suportat această dramă la fel. Cu această dată, au început pentru elita tineretului legionar demascările publice, declaraţiile pentru „măturarea si golirea memoriei de tot ce ai ştiut sau n-ai ştiut”. Precizez termenii „ceea ce nu ai ştiut”, pentru că mulţi dintre noi au inventat cele mai abjecte si aberante fapte, pe care, bineînţeles, nu le comiseseră niciodată. Acest „n-ai ştiut” a fost înţeles greşit, ei crezând că s-ar fi putut ei salva de torturi, folosindu-se de aceste aberaţii, care nu i-au dus decât la o prăbuşire si mai cumplită. La această dată, Ţurcanu a trecut prin camere si a anuntat începutul declaraţiilor, „a tot ce nu s-a declarat la ancheta oficială, a tot ceea ce era reacţionar si împotriva clasei muncitoare si a regimului comunist, precum si a tot ceea ce se aflase prin închisoare, din destăinuirile camarazilor si ale colegilor”. Apoi ne-a avertizat că: „cine are convingerea că nu va spune tot ce ştie si ce nu ştie se înşeală, bandiţilor, pentru că eu am metode pe care le-am aplicat si le voi mai aplica în asa fel încât nici unul dintre voi să nu iasă teafăr din aceste demascări. Şi ele vor continua până ce vom goli si mătura memoria voastră de tot ce ati ştiut sau n-ati ştiut”. Deci Ţurcanu a anuntat public cea mai sumbră perspectivă. Şi s-a tinut de cuvânt. As ruga pe cititorul de bună credinţă să aibă înţelegere pentru semenul torturat, dar nu pentru a-1 compătimi, ci mai degrabă pentru a înţelege ce memorie formidabilă le-a trebuit acestor tineri ca să-si „măture si să-si golească” conştiinţa de tot ce au ştiut. Or, în această situaţie, nu puteai avea decât două poziţii: să spui totul fără selecţie, tot ceea ce memoria ta înregistrase, cu toate consecinţele grave pentru cei pe care îi „declarai”, sau să dai cu târâita, acuzând memoria că nu răspunde fidel la solicitări 50 . Vă mărturisesc un fapt de necrezut si de neînchipuit, pe care 1- am trăit împreună cu cei care am trecut prin odioasa dramă a demascărilor. Din momentul când Ţurcanu a făcut această comunicare, memoria si conştiinţa noastră au fost parcă dezlegate si puse în mişcare de o forţă născută din grozăvia suferinţelor si a 50 A treia cale, aceea a tăcerii, este numai a martirilor, a celor care merg la moarte punându-si sufletul pentru aproapele lor (n.ed.) 186 Dumitru Bordeianu torturilor, ajunse la limita superioară, îmbrăcând forme de nebunie. Fără voinţă si fără efort, într-un mod bizar, îti apăreau pe „ecran” toate refulările. Această forţă, care nu era a ta si pe care nu o înţelegeai si nu o voiai, îti răscolea memoria si conştiinţa, aducându- ti dinainte, ca pe o tablă, tot ce uitaseşi de când ai început să vorbeşti si până în clipa aceea 51 . Lucrul acesta e foarte greu de priceput, e un fenomen sufletesc pe care, ca să-l poţi înţelege, trebuie să-l trăieşti. Să explice ştiinţific aceste fenomene specialiştii în materie. Noi, cei ce le-am trăit, ne mulţumim doar să ni le aducem aminte. Tot din acea zi, plantoanele de noapte nu se mai făceau de către cei din comitetul de tortură, ci de noi, de cei torturati. Torturile îmbrăcau acum cea mai degradantă formă, fiind acum administrate chiar de noi, nouă înşine, devenind din victime ale opresiunii, opresori. Nu ne imaginasem nici în vis că ne vom aplica torturi unii altora, pentru a fi cât mai compromişi ca bătăuşi, turnători, si instigatori. în ultimele două săptămâni ajunsesem într-o stare de slăbiciune fizică de neimaginat; voinţa si puterea mea de judecată se reduseseră într-atât, că nu rămăsese din mine decât un bot de materie prin care mai pâlpâia o licărire de viată si conştiinţă, aproape de stingere. Am mai spus că poziţia fixă pe prici era suportată, fără nici o f i 51 poj-ţa care i e stăpânea mintea era, evident, a diavolului. Diavolul se Străduieşte să ascundă, atunci când omul îsi plânge păcatele, mai ales în fata duhovnicului, relele săvârşite de om. Dacă nu reuşeşte să îl facă pe penitent să uite adevărata grozăvie a păcatului săvârşit, atunci îl sfătuieşte să îl micşoreze sau să găsească pentru el însusi circumstanţe atenuante (vezi fragmentul de la Facere 3, 12). Cu totul pe dos se întâmplă atunci când vrea să îl arunce pe om în negura deznădejdii: îi aduce aminte păcatele până la ultimul amănunt, ba chiar le exagerează mărimea. „Războiul prin aduceri aminte este mai cumplit decât cel prin lucruri, tot atât pe cât este mai uşoară săvârşirea păcatului cu gândul, decât prin faptă” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete pentru dragoste, cap. 63) „Şi acestea (cugetele) putină vreme păzesc mintea neîntinată. Iar mai pe urmă îi vin asupră-i pomenirile celor împotrivnice, si tulbură, si întinează pe inimă, pentru că nu a simtit încă văzduhul cel liniştitor al slobozeniei (Duhului), către care, după bună vreme, se adună pe sine prin neaducerea aminte de lucruri. Căci aripile si le are încă trupeşti, zic adică pe faptele bune, care se săvârsesc la arătare” (Sfântul Isaac Şirul, Cuvântul 56) (n.ed.). Mlaştina disperării 187 exagerare, mult mai greu decât bătăile. Dacă durerea din timpul bătăii si rănile treceau, poziţia fixă parcă nu avea sfârsit. Trupurile noastre erau aproape anchilozate si nu ne mai simţeam şezutul, iar uitatul la vârful picioarelor îti producea o surescitare si o stare nervoasă atât de iritantă, încât aveai impresia că nu mai rămăsese din tine decât un nebun debusolat. Şi atunci, cum ar mai putea fi acuzaţi aceşti tineri, cum li s-ar mai putea cere socoteală, cum ar mai putea fi denigraţi si ce cuvinte de desconsiderare ai mai putea avea la adresa lor 52 pentru greşelile făcute? Să nu surprindă pe nimeni că unii dintre noi au spus lucruri inventate, numai pentru a scăpa câteva clipe de insuportabila poziţie fixă de pe priciuri. Asta a fost ce nu prevăzusem noi, eu si camarazii mei: faptul că, după torturile la care fuseserăm supusi de către cei din comitet, de atunci încolo urma să fim nu numai victime, ci si chinuitori. Ce om cinstit din lumea asta va putea să înţeleagă bestiala demascare, făcută nu de duşmanii noştri direcţi, comuniştii, ci de camarazii si fraţii noştri care căzuseră victime, satanizati si înnebuniţi de suferinţă? Cine ar putea, de pildă, să-si tortureze soţia si copiii până la nebunie? La Piteşti si Gherla a fost iadul pe pământ si mai rău nu ar fi putut fi. De aceea, oamenii nu vor înţelege niciodată ce s-a întâmplat acolo, cum nici unii dintre noi n-au înţeles. Cei care ne urăsc din momentul când am apărut în istorie, pot acum să se bucure, văzând ce au însemnat demascările. Ştiindu-i pe legionari prfgjmiti, torturaţi, denigraţi, dispreţuiţi si ucişi, asa cum numai primii creştini au mai fost, toate forţele 5- Aceşti fraţi ai noştri au căzut din cauza suferinţelor de nesuportat, fiind în lanţuri si supusi unor torturi continue. Ce scuză au însă milioanele de informatori, care au făcut aceasta în stare de libertate, punându-se de bună voie în slujba satanei? (n. aut.) 53 în afara perspectivei teologice, nici nu este de înţeles. Vrăjmaşul lui Dumnezeu este si vrăjmaşul omului: dacă Dumnezeu vrea să ne facă încă din această lume cetăţeni ai împărăţiei cereşti («împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru» - Luca 8, 37), satana vrea să edifice iadul pe pământ, pentru a pierde întreaga omenire, (n.ed.) □ 188 Dumitru Bordeianu răului, toate ocultele, precum si aceia care le servesc interesele 54 , se vor îmbrăţişa, manifestându-si ura satanică împotriva unor oameni cinstiţi, cu credinţă în Dumnezeu si cu dragoste pentru semenul si neamul lor. De multe ori m-am întrebat dacă mai există la noi oameni cinstiţi, cu simţul dreptăţii, care să judece si să acţioneze în frica lui Dumnezeu. De ce nu se miră nimeni că legionarii sunt cei mai urâţi, cei mai prigoniţi si cei mai defăimaţi dintre toti 55 membrii organizaţiilor politice existente pe pământ? Am mărturisit si o voi face până ce voi închide ochii, cum de altfel pot mărturisi si camarazii mei, că, dacă nu ar fi fost tineretul legionar (în proporţie de 80% din cei arestaţi si depuşi la Piteşti), muncitorii si ţăranii legionari de la Gherla si elevii de liceu din Frăţiile de Cruce de la Târgsor, odioasa demascare din închisorile comuniste din România nu s-ar mai fi realizat. Aceasta o ştiu Nicolski si cei care au pregătit planul; executanţii nu mai sunt. Noi, legionarii, femei si bărbaţi, tineri sau în vârstă, am fost singura formaţiune politică organizată si disciplinată care s-a opus cu toată forţa comunismului din România. Ceilalţi opozanţi au fost cazuri singulare sau grupări mici si nu orgaijTT/Jati cu zecile de mii pe tot cuprinsul tării, ca legionarii. Aici s-a văzut lupta comuniştilor împotriva concepţiei politice a Comandantului Mişcării Legionare, Horia Sima, verificată în cei trei ani de demascări. Până mai ieri, slugile satanei, fie ei români sau cei ce numai vorbesc limba noastră, servind indiferent cărei oculte, acuzau numai tineretul legionar pentru această dramă. Când si-au dat seama că, prin acest procedeu, făceau propagancjă] Mişcării Legionare, si-au schimbat atitudinea cu 180 de grade, negând tocmai participarea acestui tineret la cele petrecute la Piteşti si Gherla. Sustineti-vă mârşăvia, domnilor, dar cu nume si date, nu cu fabulaţii, pentru că noi îi ştim pe toti cei care au trecut pe la Suceava, Piteşti, Gherla, 54 Nimic nu mă va putea convinge că cei ce ne urăsc, ne prigonesc, ne defăimează si ne ucid, sunt altceva decât cele mai docile si mai autentice slugi ale satanei (n. aut.). 55 «Dacă vă urăşte pe voi lumea, să stiti că pe Mine mai înainte de voi M-a urât» (Ioan 15, 18) «Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocări si vă vor prigoni si vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea» (Matei 5,11) (n.ed.). Mlaştina disperării 189 Târgsor, Mislea, Aiud (închisoare destinată anume legionarilor începând cu anul 1955)! Nu cei care încearcă să devieze atentia românilor de la jertfa legionară, unică în istoria politică a popoarelor, nu ocultele puse în slujba răului vor birui. Va veni ziua când Arhanghelul dreptăţii Dumnezeieşti va lovi cu spada lui de foc pe supusii tuturor ocultelor docile lui Lucifer. Şi, pe jertfele miilor de martiri legionari, se vor ridica tineri curaţi la inimă, cu credinţă în Dumnezeu si dragoste de oameni, care să încingă săbiile Adevărului. Spuneam că, în cele două săptămâni de crâncenă „relaxare”, fiecare a fost torturat în lăuntrul conştiinţei sale de întrebări: ce să facă, ce să declare, pe cine să apere? Fiecare si-a făcut un plan în acest sens. După altercaţia cu Ţurcanu, ajunsesem la concluzia că nu trebuia să mă mai tem de duhul său demonic. Eram întărit de puterea pe care mi-o dădea mila lui Dumnezeu, care mă îndemna să încerc, să încerc mereu, conform convingerii mele că viata aceasta pe pământ nu e decât o încercare, o luptă permanentă cu ispita, slăbiciunea si neputinţele proprii. Mi-am făcut un proces de conştiinţă: ce declar si ce nu declar, ce ştiau alţii despre mine si ce ştiam eu despre alţii, ce rău as aduce celui pe care îl voi declara, ce complicaţii si ce urmări vor avea spusele mele pentru camarazii si prietenii mei pe care nu-i declarasem la ancheta oficială de la Suceava. în sufletul meu se zvârcoleau slăbiciunea si neputinţa, renunţarea si hotărârea, intr-un amestec disperat. Din această învălmăşeală trebuia să aleg si să pun în ordine, cu discernământ, tot ceea ce ni se va cere să declarăm. în acele clipe, de mari frământări de conştiinţă, am avut lângă mine pe Gelu Gheorghiu, căruia nu i se putea reproşa nimic. într-un moment de neatenţie a celor din comitet si a celor de pe prici, Gelu mi-a strâns mâna si, cu o voce care m-a cutremurat, mi-a zis: „Fii tare, frate!” Dacă nu i-as fi simtit mâna, as fi crezut că glasul venea de pe altă lume. El încă mai trăia momentul când fusesem pus să-l zdrobesc si nu o făcusem. Gestul meu fată de el l-a sprijinit să nu facă rău nimănui. 190 Dumitru Bordeianu Stăteam năuc si nu pricepeam, întrebându-mă dacă nu cumva voia să mă încerce. Era cinstit cu mine sau peste câteva zile avea să declare în fata întregii camere ceea ce-mi spusese acum? Din fericire, lucrurile nu s-au petrecut asa. Nici Gelu, nici eu n-am declarat nimic unul despre altul, si asa am rămas uniţi prin acest gest toată viata. Atitudinea lui m-a trezit la realitate si mi-a dat certitudinea că, dacă unul singur din camarazi este alături de tine, biruinţa nu poate fi decât de partea noastră. Cine i-a egalat oare pe Nedelcu, Berza, Reus, Dinescu, Ghită Andrisan, Mitan Virgil, Popescu Paul, Gelu Gheorghiu, Visovan Aurel - eroul de la Piteşti, Ungureanu (Maglavit), Sântimbreanu Ion, Cornea, Grigoras Ion, Hutuleac Ion? Cine ar fi crezut că nici unul din tinerii legionari si nelegionari din această cameră nu va cădea, în asa chip, încât asupritorii să se poată servi de ei? In luptă, încercarea este cea care îti verifică tăria. Dacă vocea lui Gelu Gheorghiu nu mi-ar fi încălzit sufletul cu puterea dragostei si nu mi-ar fi dat acel imbold si acea încredere să rezist, nu ştiu care ar fi fost comportarea mea în continuare, la demascări. Lumina care a strălucit în sufletul meu mi-a redat puterea să calc peste slăbiciuni si să iau o hotărâre fermă. Odată ce lumina s-a strecurat în conştiinţa mea, mi-am făcut planul, convins fiind de puterea si ajutorul lui Dumnezeu în această încercare. Am căpătat o deosebită linişte interioară gândindu-mă la jertfa camaradului Iosub Mihai, care îmi fusese ajutor în întreaga mea activitate; de asemenea, ştiind de la Suceava că Moisiu nu avea să fie adus la Piteşti (nu mărturisise că era student) si că, prin urmare, tot ce cunoştea el nu risca să fie denunţat. Aceste două mărturii au fost astfel înmormântate în veşnicie. Din mormânt, Iosub nu mai putea declara nimic: dusese dincolo toate secretele noastre. Moartea lui a salvat pe mulţi dintre camarazii noştri, legionari sau prieteni ai Legiunii. Ştiam de asemenea că Iosub nu declarase nimic înainte de a fi ucis, pentru că tot timpul fusese aproape de mine în celula în care a fost asasinat. După eliberarea mea din închisoare, am verificat că nici unuia dintre cei care avuseseră legătură cu mine si cu Iosub nu li s-a întâmplat nimic. Mlaştina disperării 191 Am trecut apoi în revistă celelalte surse informative. Cât am stat la Suceava, după proces, cu Petrică Tudose nu discutasem nimic în legătură cu activitatea noastră din libertate. Ce vorbisem cu Oprisan la celula 18 erau lucruri care nu priveau activitatea din libertate, ci doar probleme de teologie, el fiind teolog si neinteresându-1 niciodată politica. Cu cei doi tineri nelegionari, Petrovan si Negrescu, lucrurile stăteau altfel. Ei se găseau în camera 3 subsol cu mine, aduşi anume aici ca să fim confruntaţi, crezându-se, asa cum mi-a spus misteriosul anchetator din 26 octombrie 1949, că eu i-as fi făcut legionari în închisoare. Cu Popa Ţanu, pe care-1 cunoşteam mai bine ca oricine, iar nu discutasem probleme privind Legiunea; mă îngrozea însă gândul că voi da într-o zi ochii cu acest monstru si îmi va plăti tot ce-i făcusem în celula 59, la Suceava. * In luna ianuarie, când au început declaraţiile tinerilor de la muncă silnică si temnită grea, Ţurcanu era extrem de ocupat să citească, să trieze si să confrunte sute de declaraţii. De aceea, pentru a nu ne întâlni unii cu alţii cei din camere diferite, s-au amenajat mai multe compartimente la camera 4 spital, unde se scriau declaraţiile. Când doi sau trei din aceeaşi cameră îsi scriau declaraţiile, o făceau la aceeaşi masă, pe câtă vreme cei din camere diferite nu se puteau vedea între ei. Cei care au trecut pe la camera 4 spital îsi amintesc foarte bine că în partea stângă, cum intrai în cameră, spre geamul ce dădea la stradă, era un tare împrejmuit din cearceafuri, unde stătea cineva care nu putea fi văzut. Cu toate acestea, cearceafurile neajungând până jos, se putea distinge foarte bine, din poziţia în care ne găseam la masă, ce fel de cizme sau pantofi purtau cei ce stăteau acolo la pândă. In repetate rânduri, cât am scris, am observat cizme sau pantofi de ofiţer, căci gardienii nu purtau pantofi. Am mai spus că în acest tare asistau ajutoarele lui Nicolski, pentru a fi siguri că Ţurcanu nu-i trăgea pe sfoară. Această situaţie mi-a întărit convingerea că, atât Nicolski, cât si Zeller si ceilalţi, nu aveau încredere în Ţurcanu, ci se serveau de el pentru a-si îndeplini planul. 192 Dumitru Bordeianu Fiind atât de ocupat, Ţurcanu era ajutat de cei din comitete, care asistau câte unul sau doi, verificând dacă ce se scria era identic cu ceea ce fusese spus public, în fata camerei si a comitetului de tortură. De aceea, atunci când se făcea o declaraţie, ei îsi notau totul într-un caiet - desigur, furnizat de administraţia închisorii. Din cauza acestui sistem de confruntare era foarte greu, dacă nu imposibil, să omiti ceva. Pentru scrierea acestor declaraţii eram duşi de la ora şapte dimineaţa si ţinuţi până la ora nouă seara. Până în luna februarie escorta o făcea Ţurcanu si câţiva gardieni puşi la dispoziţia lui, aleşi dintre cei tineri, nou angajaţi, prelucraţi si ameninţaţi să nu scoată un cuvânt. Din cameră eram scosi fie de Ţurcanu direct, fie de şeful de secţie, si predaţi acestor gardieni de navetă. După demascări, am aflat că unele dintre ajutoarele de încredere ale lui Ţurcanu lucrau si la trierea declaraţiilor pe centre universitare, capitale de regiuni si raioane. La camera 4 spital am înţeles că declaraţiile noastre, după verificări si confruntări, erau trimise la Nicolski si apoi la oficiile de Securitate din capitalele de regiuni si raioane. Nicolski se pregătea să trimită cât mai repede declaraţiile noastre la diversele securităţi, pentru arestarea celor declaraţi de noi. Mai greu era să-mi dau seama ce ştiau alţii despre activitatea mea, pe care nu o declarasem la Suceava. Cel care cunoştea activitatea mea era Cojocaru. Am mai spus: cea mai mare „greşeală” a tinerilor legionari a fost încrederea deplină pe care au avut-o unii în alţii. Dar puteam noi oare prevedea prin ce vom trece? Nu era oare mai de preţ cinstea si încrederea decât greşeala? In Cojocaru aveam o încredere mai mare decât în mine, ce s-a dovedit a nu fi zadarnică, pentru că nici el nu a declarat nimic. De aici încolo, tot ce ştiam în legătură cu camarazii mei, nedeclarati la ancheta de la Suceava, depindea numai de mine să fie spus sau nu. Şi iată că mi-a fost deschisă, din mila lui Dumnezeu, o portită de scăpare. începuse atunci ancheta lui nea Georgică gardianul, şeful secţiei de muncă silnică de la etajul 2, mutat apoi la etajul 3, în Mlaştina disperării 193 legătură cu înlesnirile pe care le făcuse, prin scrisori, unei deţinute din lumea bună a Bucureştilor. Intr-o dimineaţă, usa camerei se deschise brutal si apăru, ca o furtună, Ţurcanu. S-a uitat prin cameră si ochii lui s-au oprit asupra mea, făcându-mi semn să ies afară. Pe culoar, m-a somat să-l urmez. Eram atât de slăbit, că abia mă mişcăm, iar el mă zorea. îl vedeam pentru a doua oară îmbrăcat în cojocul de santinelă si cu smocul de chei în mână. Am observat că era încălţat cu pâslari pe care-i foloseau si gardienii în schimbul de noapte. Pe unde trecea Ţurcanu, gardienii dispăreau si se ascundeau de parcă ar fi trecut o fiară sălbatică care ameninţa să-i sfâsie. Mergând asa în urma lui, mă întrebam cine i-o fi dat atâta putere - pe vremea aceea nu ştiam de Nicolski si de Zeller - ca toată închisoarea cu deţinuţii si gardienii ei să fie numai la dispoziţia sa. Nicolski avea să spună mai târziu că numai Ţurcanu si ajutoarele lui au făcut demascările, la ordinele primite din străinătate si nicidecum de la el si de la alţii din Comitetul Central. Doamne! Până unde ajunge minciuna, ipocrizia si diversiunea bolşevică! Cum putea oare un detinut ca Ţurcanu să aibă această închisoare si toti deţinuţii din ea la discreţia si bunul său plac? Dar administraţia închisorii ce rol mai avea? închisoarea era condusă si administrată de Ţurcanu! Iată momeala pe care i-a întins-o Nicolski lui Ţurcanu, pentru ca nici în vis să nu-si dea seama în ce cursă fusese atras si ce victimă avea să fie, împreună cu ajutoarele lui. Nicolski ştia, de fapt, încă dinainte de începerea demascărilor, că cei care vor duce la îndeplinire planul vor fi executaţi, pentru a se şterge orice urmă. Nu există rău îndreptat împotriva semenului, pe care dreptatea lui Dumnezeu să nu îl sancţioneze. Acest om frumos, voinic si cu o inteligentă ieşită din comun, Ţurcanu, nu ar fi făcut mai bine să-si execute în linişte cei şapte ani de închisoare? S-ar fi eliberat si el ca toti ceilalţi deţinuţi si nu ar fi avut nimic pe conştiinţă. Orgoliul si setea de mărire întunecă raţiunea, ducând la beţia puterii. Pentru cei ce au această patimă nu există întoarcere, prăbuşirea lor e fără putintă de salvare. Când am ajuns la camera 4 spital, Ţurcanu a întrebat tare, să audă si cei din dosul cearceafului, dacă în 1950, vara, când eram la etajul 3, vis-a-vis de celula doamnei cu pricina si ieşeam cu tineta la 194 Dumitru Bordeianu W.C., îl văzusem pe Georgică gardianul stând de vorbă cu ea în usă sau intrând în celulă. Realitatea era că îl văzusem dar, pentru că se purtase omeneşte cu noi, am răspuns ferm că n-am observat nimic, niciodată. De ce m-o fi ales atunci tocmai pe mine Ţurcanu, n-am reuşit să înţeleg. Oricum însă, acea discuţie cu el se lega strâns de atitudinea pe care trebuia să o am în timpul declaraţiilor de mai târziu. Şi soluţia avea să mi-o dea tot Ţurcanu, întrebându-mă dacă mai aveam ceva de mărturisit, în afara celor spuse în camera 2 parter. I-am răspuns clar si sigur pe mine că nu mai aveam decât lucruri mărunte 56 . La care el m-a ameninţat cu moartea, dacă îi voi ascunde ceva. In sinea mea, mi-am zis că, de astă dată, căzuse si el în plasa mea. Ţurcanu credea că declarasem tot la camera 2 parter; era si foarte mulţumit că nu divulgasem secretul reeducării. A fost a treia si ultima oară când Ţurcanu, datorită atitudinii mele, s-a îndoit de memoria sa formidabilă. Nu-mi rămânea decât să exploatez acest atu. Ştiam însă că trebuia să declar si eu ceva si rămânea să mă hotărăsc ce anume. După câteva zile, parcă Dumnezeu i-a şoptit lui Păvăloaia, că i-am putea denunţa pe foştii fraţi de cruce si frăţiori care activaseră în anii 1940-1941 în F.D.C. în liceul nostru. I-am cerut lui Păvăloaia lămuriri, dar el mi-a spus să declar tot ce ştiu, lăsându-mi libertatea să fac selecţia. Am fost convins că-mi întindea o cursă, pentru că de la Fălticeni numai eu si el puteam da relaţii din anii 1940-1941. Am căutat să mi-i amintesc pe toti cei pe care i-am cunoscut acolo, ce date aveam despre ei, care au fost arestaţi si care nu puteau fi găsiţi. Majoritatea acestor camarazi aveau caziere din timpul lui Antonescu. Nu ştiam însă dacă vreunii îsi reluaseră sau nu activitatea □ în cadrul Corpului Studenţesc Legionar. Declaraţiile despre camarazii de la Fălticeni le-am dat timp de 56 Ancheta era un fel de „spovedanie” anapoda, în unna căreia mărturisitorul nu ieşea curătat, ci împovărat si întinat. Cel rău nu inventează nimic, se foloseşte de toate mijloacele, bune în sine, pentru a-si împlini scopurile, rele în întregime. In această categorie intră si şedinţele de anamneză hipnotică, si cele psihanalitice (n. ed.). Mlaştina disperării 195 mai multe zile, iar Păvăloaia nu le-a comentat. Pentru declaraţiile scrise la camera 4 spital se făceau programări, iar cazurile de urgentă si confruntările se rezolvau peste această ordine. Cum Păvăloaia voia să scape de camarazii de la Fălticeni, m-a programat la Ţurcanu, imediat după interogatoriul în legătură cu nea Georgică gardianul, programare ce a marcat o cotitură în viata mea de închisoare si în demascările de la Piteşti. A doua zi după întâlnirea cu Ţurcanu, şeful de secţie a deschis usa si, cu o hârtie în mână, a întrebat de mine. M-a scos din cameră si m-a dus până la capătul secţiei, unde m-a predat unui gardian care ne escorta între camera de tortură si camera 4 spital. Atunci am avut acea întâlnire, desigur programată, cu Bogdanovici, de neuitat pentru mine, pe care am relatat-o deja, în capitolul referitor la închisoarea din Suceava. Ce as mai putea spune despre Bogdanovici? Ţurcanu l-a ucis, probabil la ordinul lui Nicolski, pentru că nu acceptase reeducarea violentă, vrând „să ducă regimul în eroare” prin jocul de-a „inteligenta”. Cum însă nici Ţurcanu si nici ajutoarele lui nu mai sunt pentru a mărturisi, singurul care cunoaşte adevărul în acest caz a rămas Nicolski. Deci, în planul ocultei, Bogdanovici trebuia să dispară pentru a se şterge orice urmă în legătură cu felul în care începuse reeducarea de la Suceava. Toţi trebuiau să dispară, până la Nicolski, ca si în cazul lui Beria 57 , ca să nu se ştie cine a ordonat si executat planul acestei drame. Sunt sigur că dacă Bogdanovici ar fi acceptat demascările prin violentă la Piteşti, el nu ar fi fost ucis. Bogdanovici a făcut însă greşeala de a-i fi spus lui Popa Ţanu, colegul si prietenul său din Soroca, precum si lui Mărtinus, că el ar fi fost dispus să facă acel joc de-a reeducarea, dar numai pentru a salva tineretul legionar. Aceştia doi l-au denunţat lui Ţurcanu. El s-a făcut vinovat de a fi început reeducarea la Suceava. Că a făcut-o la sfaturile tatălui său, sau la propunerea comuniştilor, nu mai are importantă. De altfel, el si-a recunoscut greşeala, mărturisindu-mi înainte de a muri: „Frate, asa se plătesc greşelile!”. 57 Beria = Lavrentii Pavlovici (1899-1953), evreu rus, ucis de apropiaţii săi imediat după moartea lui Stalin (n. ed.). □ 196 Dumitru Bordeianu Totuşi, Bogdanovici nu a fost un ticălos, un turnător. A încercat să facă un joc cu comuniştii, asa cum au făcut mulţi dintre universitarii si intelectualii de marcă. Nici un intelectual român nu are dreptul să-l judece, mai ales că mulţi au făcut acest joc de bună voie. Pe el l-a judecat probabil propria conştiinţă. Bogdanovici nu a sfârsit ca un ticălos, cum pe nedrept l-au acuzat unii, ci a rămas un martir, ucis mişeleşte, prin cele mai groaznice torturi, care au durat un an si patru luni. Dacă cineva l-ar fi văzut cum l-am văzut eu, la întâlnirea noastră pe scări, s-ar fi cutremurat. Arăta ca un mort. Pe oasele lui nu mai rămăsese decât pielea întinsă si ochii mari înfundaţi în orbite, în care mai licărea doar un strop de viată. Un mort, cu ochii vii. Câtă suferinţă si durere, cât chin! Şi câtă răbdare a avut acest tânăr ca să poată suporta torturile, ca nimeni altul dintre noi, cei ce am trecut prin Piteşti! La amintirea lui, mă plec cu adâncă veneraţie, înţelegere si dragoste camaraderească. A fost un martir care, împreună cu toti cei ucişi în demascări, în anchete sau în alte împrejurări, a îngroşat rândurile legionarilor căzuţi. Această întâlnire mi-a zguduit toată flinta, mi-a răvăşit conştiinţa si puterea de judecată, iar ochii suferinţei lui, din iama lui 1951, mă vor urmări până la moarte. Declaraţiile publice în cameră Dintre primii care au început să facă declaraţii, au fost: Gheorghiu, Tudose, Cornea, Sântimbreanu, Hutuleac, Paul Popescu, Comănici, Romică Proistosescu, apoi Vlad Drăgoescu si lonescu dintre nelegionari, toti cu o conduită de eroi în închisoarea din Piteşti. Cum Zaharia si ceilalţi din comitet fuseseră informaţi de Ţurcanu că eu declarasem ce era mai important, în urma demascărilor de la camera 2 parter, fapt care mă avantaja, mai rămânea să studiez ce să declar si mai ales ce să nu declar. Foarte importantă era cantitatea de informaţii pe care o deţinea fiecare tânăr, nedeclarate în timpul anchetei oficiale, în legătură cu activitatea fiecăruia, precum si cu cei implicaţi în această activitate. După cele văzute în camera 2 parter, am fost convins că unele din Mlaştina disperării 197 cele declarate erau fictive, pentru ca bieţii tineri să mai scape din insuportabila poziţie fixă de pe priciuri si de torturile la care erau supusi. Securitatea avea urgent nevoie de aceste declaraţii pentru a judeca si condamna pe cei internaţi în lagăre si nejudecati. Alte declaraţii erau cele în legătură cu ceea ce auzisem în închisoare de la camarazii noştri. Toate erau scrise într-un carnet de către membrii comitetelor de tortură care ne asistau. Notele îi serveau lui Ţurcanu ca să poată verifica oamenii foarte uşor, confruntând declaraţiile între ele. Declaraţiile referitoare la intimităţile delicate, acestea au fost lăsate mai pe urmă; ce-1 interesa pe Nicolski în primul rând erau declaraţiile privind pe cei necondamnati încă si pe cei rămaşi în libertate, care prezentau un pericol pentru regim. Pe la sfârşitul lui ianuarie, Ţurcanu l-a ucis personal pe un tânăr legionar, pe nume Nită Cornel, care fusese premiantul de onoare al liceului teoretic din Bacău si unul dintre cei mai buni studenţi ai Politehnicii din Bucureşti. Ţurcanu l-a ucis zdrobindu-i ficatul cu picioarele, pentru că mărturisise public - auzind si cei de după cearceafuri - că este creştin si legionar si vrea să moară în această credinţă. Nu încape nici o îndoială că Ţurcanu îl adusese în camera 4 spital, ca să demonstreze celui ascuns - care se prea poate să fi fost Nicolski sau Zeller - loialitatea lui fată de comunişti si faptul că putea suprima viata unui tânăr, fără pic de milă, atunci când victima îsi mărturisea public credinţa în Dumnezeu si în Legiune. Tânărul acela se asemăna în calităţi, credinţă si atitudine, cu Pintilie, fiind, ca si el, unul din cei mai buni dintre noi. Asa s-a făcut că Mişcarea Legionară a dat dintre tinerii ei ce a avut mai de preţ, ca jertfe închinate lui Dumnezeu si credinţei legionare. Sunt convins că, dacă tineretul legionar ar fi dat numai aceste două jertfe, ar fi împlinit poate prinosul de sacrificiu. Ei valorau cât sute dintre noi, ceilalţi. Nebunia, delirul colectiv al disperării, s-a manifestat prin acţiunea reciprocă de tortură, administrată de cei care deveniseră din victime, torţionari. Dacă s-ar face o comparaţie între aceşti tineri de dinainte de demascări, când armonia, dragostea si înţelegerea se 198 Dumitru Bordeianu vedea la ei, atât la legionari cât si la nelegionari, si cei de după demascări, înnebuniţi de suferinţă si disperare, având o comportare de fiară unul fată de altul, nu ti-ai putea explica transformarea, decât printr-o nebunie colectivă. Fată de ceea ce am văzut la camera 2 parter si la Gherla, nu pot să nu remarc că majoritatea tinerilor din camera 3 subsol s-au comportat, totuşi, mai blând, când au fost siliţi să-si tortureze camarazii. Cine ar putea înţelege că, atunci când unul era pus să-si bată camaradul, plângea frânt de durerea, de chinul pe care-1 provoca celui torturat? Mai mult de jumătate din camarazii de la camera 3 subsol, pe care i-am văzut cu ochii mei, trăiau aceste stări sufleteşti. Cine va crede? Slugile satanei? Categoric nu, ci numai cei ce au trecut pe acolo, camarazii noştri si cei care vor veni după noi. Altfel, totul e doar o poveste de domeniul fantasticului sau al patologiei. Ciudat era si că, uneori, victimele cereau celor care-i băteau să dea mai tare, după ordinele comitetului de tortură. Unii băteau si plângeau de suferinţa celui torturat, în timp ce victima cerea să fie lovită mai tare. Cum s-ar putea explica această stare de conştiinţă? Cine nu i-a văzut pe Paul Popescu, pe Sântimbreanu, Comea, Ungureanu, Grigoras, Hutuleac, Visovan, Nedelcu, si ceilalţi... sau pe Vlad Drăgoescu si lonescu, dintre nelegionari, cine nu i-a văzut pe cei care se torturau reciproc, plângând amândoi, dar nu de durerea proprie, ci de durerea celuilalt? Nu tin toate acestea de domeniul fantasticului si al nebuniei pentru cei care n-au trecut pe acolo sau pentru cei de rea credinţă? Ce om cuminte, normal si cinstit, si-ar tortura soţia si copiii pe care îi iubeşte? Cum poţi tortura pe cel pe care-1 iubeşti? Nici măcar un nebun nu ar face asa ceva. Doar diavolul, care nu are sentimente . Dar noi toti eram posedaţi atunci de duhurile satanei. Cine să te creadă că tot ce ai văzut si simtit este adevărat? Numai Dumnezeu si tu însuti, cel care ai trăit această nebunie. Am mai spus că, din pudoare, nu voi vorbi de faptele mele de eroism, ci numai de neputinţa, de slăbiciunea si prăbuşirea mea. 5% Singurul sentiment al diavolului, din care izvorăsc toate celelalte ale lui, este ura, ura absolută fată de neamul omenesc (n. ed.) Mlaştina disperării 199 Povestesc totuşi următoarea întâmplare, numai pentru a face pe cei de bună credinţă să înţeleagă nebunia prin care am trecut noi, tinerii legionari si nelegionari de acolo. Intr-o bună seară, aproape de ora nouă, Zaharia se întoarse de la camera 4 spital, fredonând. S-a oprit în dreptul priciului meu si mi-a zis să-l urmez. M-a dus si m-a instalat pe priciul comitetului de tortură, m-a legat de mâini si de picioare si s-a adresat celorlalţi: „Veniţi să vă îmbrăţişaţi camaradul care v-a fost sef de cameră si nu a vrut să vă bată”. Să fi făcut asta din ordinul lui Ţurcanu sau era o simplă manifestare a exceselor lui, nu ştiu nici până acum. Mărturisesc însă, cu frică de Dumnezeu, că niciodată până atunci nu m-am simtit mai aproape de oameni si mai afectuos fată de ei, ca în acea noapte de neuitat. în loc să trăiesc ura si răzbunarea, trăiam plăcerea si satisfacţia - e paradoxal - că acei ce mă loveau n-o făceau din ură, ci pentru că erau înnebuniţi, constrânşi, torturati să o facă. în clipa aceea, i-as fi strâns în braţe si le-as fi sărutat rănile si vânătăile de pe trup. Nu m-am uitat, am închis ochii, să nu văd cine mă loveşte, pentru că în aceleaşi împrejurări si eu lovisem pe cel mai drag si mai cinstit camarad, pe Costache Oprisan, la camera 2 parter. Trăiam bucuria că-mi plătesc slăbiciunea. Cum spusese Bogdanovici: „Frate, asa se plătesc greşelile”. Necredincioşii, cei ce ne urăsc, cei ce nu au avut fată de semenul lor nici un sentiment care apropie pe om de Dumnezeu, vor spune că ceea ce mărturisesc eu sunt mai mult decât nebunie. Dacă nu as fi trăit eu însumi aceste stări sufleteşti, dacă flinta mea nu s-ar fi zguduit până la ultima fibră, nu mi-as fi înţeles niciodată camarazii si nici drama de la Piteşti si Gherla. Mi-am pierdut cunoştinţa, asa că nu ştiu cât a durat tortura si nici nu am vrut să aflu cine m-a lovit si cine nu. Mi-amintesc doar că, a doua zi de dimineaţă, eram pe prici, dar nu în poziţie fixă, ci îndoit de durerea pe care abia o mai suportam si plin de răni. Şi totuşi, în clipele acelea, eram convins că nici unul dintre camarazi nu mă atinsese nici măcar cu un deget, ci fiinţe dintr-o altă lume, pline de ură si cinism, mă loviseră cu bestialitate. 59 59 Autorul insistă asupra responsabilităţii, care aparţine, până la urmă, duhurilor rele. Bordeianu are vedere duhovnicească si observă că oamenii, arvuniţi 200 Dumitru Bordeianu Nu m-am mişcat de pe prici timp de o săptămână, iar mâncarea îmi era adusă acolo. 1 s-a permis chiar unui camarad să-mi pună pe răni comprese cu apă rece. Ce mi-a umplut sufletul de durere a fost că unii dintre camarazii care m-au torturat, după cele întâmplate, nu s-au mai putut uita în ochii mei, asa cum nici eu nu mă mai puteam uita în ochii lui Oprisan. l-am înţeles. Nu vreau să dau numele celor ce m-au lovit; unii mai trăiesc încă si s-ar putea să le provoc o mare durere. Atunci a fost ultima oară când mi-am pierdut cunoştinţa în timpul torturii. Până la Pastile lui 1951, cei din cameră au mai fost puşi să mă tortureze, însă individual. Unii au refuzat, cum au fost: Nedelcu, Gheorghiu, Comea, Dinescu, Visovan, Tudose, Ungureanu, Hutuleac, Grigoras, Drăgoescu si alţii... Nici unul din cei care au acceptat nu a lovit cum i se ordona ci, dimpotrivă, eu îi rugam să lovească mai tare, iar ei, cu şiroaie de lacrimi pe obraz, executau ordinul, neîntrecând însă nici unul măsura. Cei care refuzaseră să mă lovească au fost si ei crunt bătuti după aceea. Dar durerea mea pentru suferinţa lor întrecea cu mult suferinţa pe care mi-o pricinuiseră ei. Cine ar putea crede sau înţelege că poţi iubi cu atâta afecţiune pe cel ce ti-a provocat atâta durere? Cine n-a trecut pe acolo nu va putea. Dar pentru noi, care am simtit pe neputincioasele noastre trupuri toate acestea, faptele sunt mult mai uşor de înţeles. Toţi mi-au rămas în inimă asa cum îi cunoscusem înainte de începerea demascărilor de la camera 3 subsol. Da, atunci fuseseră ei cei adevăraţi, iar acum erau posedaţi si nebuni. Cum vor putea înţelege cei care sunt plini de ură, de răzbunare si lipsiţi de milă fată de semenii lor, că tu l-ai iertat pe fratele tău chiar în clipa când te tortura, pentru că simţeai că acest frate al tău, în starea lui normală, niciodată nu ar fi ridicat mâna să te lovească? Adevărata dragoste se vădeşte atunci când îti înţelegi semenul si-i ierţi greşeala. Oare relele din lumea aceasta nu se întâmplă tocmai din cauza urii si răzbunării fraţilor noştri? prin păcat celui rău, sunt doar unelte ale aceluia (vezi si ce spune despre Zaharia). Se apropie de acea uriaşă poruncă, iubirea pentru cei ce ne fac rău (n. ed.). Mlaştina disperării 201 După întâlnirea mea cu Bogdanovici, care mi-a zguduit atât de mult conştiinţa, mi-am pus întrebarea: vom înţelege oare să nu repetăm greşelile altora? Nu a fost ucis Bogdanovici tocmai pentru că nu a vrut să lovească? Nu am văzut eu în ochii lui suferinţa a mii de tineri, suferinţă pe care el o ducea dincolo de mormânt? Am mai spus că noi ne refuzăm orice compătimire pentru durerile noastre. Dacă vorbim, o facem pentru a arăta celorlalţi că există o categorie de oameni aflaţi în serviciul satanei, care cultivă ura, minciuna, ipocrizia, diversiunea, dispreţul, pentru a provoca cât mai multă suferinţă semenilor. Nu ne-am plâns si nu ne vom plânge vreodată de durerile si suferinţele pe care le-am suportat, deoarece drumul pe care noi înşine l-am ales era un drum de calvar, anevoios si semănat cu dureri. Atunci când durerea si suferinţa s-au instalat în viata noastră sub diferite forme: foame, frig, dor nepotolit, umilinţă, lipsă de comunicare scrisă sau vorbită cu cei dragi; când am fost puşi în imposibilitatea de a învăţa, de a cunoaşte, când nu ne puteam face o profesiune, stând atâtia ani despărţiţi de părinţi, soţii si copii si, pe deasupra, având si sumbra perspectivă că nu vom scăpa vreodată de acolo - unii au vrut să se salveze, dar s-au pomenit, unde?! Au acceptat momeala satanei, crezând că vor scăpa de suferinţă, aplicând-o celor ce deja sufereau. După legea firii însă, cel ce provoacă suferinţă fratelui său pentru a scăpa el însusi de ea, nu va fi iertat niciodată si aceeaşi implacabilă pedeapsă se va întoarce si asupra lui. Astfel, suferinţa îsi dublează efectul, acţionând asupra amândurora. Aceia dintre noi care au înţeles fără murmur si fără şovăire că drumul va fi greu dar că, prin credinţă si răbdare vom birui, au răbdat până la limita deznădejdii, încercând din toate puterile lor să nu pricinuiască suferinţă nimănui. Ei au fost cei ce au răbdat cu stoicism loviturile date de camarazii lor înnebuniţi de frică si deznădejde, rugându-i pe aceştia să lovească mai tare, asa cum le ordonau satrapii, pentru a nu fi si ei, cei ce loveau, supusi după aceea torturilor. Sublimă nebunie a deznădejdii! Ce vreţi mai mult? Voi, dragi camarazi, veţi înţelege oare? Adevărata înţelegere nu poate izvorî decât din dragoste: nu noi loveam, ci ura satanei. Asta s-a văzut bine după încetarea demascărilor: camarazii se 202 Dumitru Bordeianu strângeau în braţe cu aceeaşi dragoste, stimă si înţelegere, ca înainte. Cine n-a trăit clipa iertării, a înţelegerii, a împăcării, a reîntâlnirii în dragoste, nu-i va înţelege niciodată pe cei ce au trecut prin demascări. Dintre metodele de nesuportat, aplicate tuturor camarazilor noştri de către Nicolski, prin Ţurcanu si comitetele de tortură, cea mai grea a fost poziţia fixă pe prici. Starea nervoasă pe care ti-o provoca această poziţie era groaznică. Parcă cineva îti sfredelea creierul, slăbindu-ti voinţa si puterea de judecată, făcându-te să trăieşti senzaţia că, din moment în moment, puteai să-ti pierzi minţile. După ce au încetat demascările, camarazii mei spuneau că nebunia deznădejdii a ajuns la limita de rezistentă nervoasă în momentul în care a fost preferată durerea fizică, în locul poziţiei fixe. Această tortură îi dusese până la abolirea totală a voinţei si a puterii de discernământ, fiind dispusi apoi să declare si să facă orice li s-ar fi cerut. Văzând pe Pintilie si pe Nedelcu ieşiţi din minţi, am trăit si noi groaza de a ajunge ca ei. De fapt, era nebunia deznădejdii, acea stare pe care ne-o promisese Ţurcanu, când spusese că va face din noi ceea ce va vrea el. Gratie ajutorului Dumnezeiesc, numărul celor pierduţi în urma acestor încercări a fost mult mai mic decât al acelora care, având si ei credinţă puternică, în visul si idealul lor, s-au oprit totuşi la limita disperării. Orice om luminat la minte, cu putere de judecată, înţelegere si bun simt, va ajunge la convingerea că, atunci când i se distruge cuiva voinţa, ca urmare a torturii continue, acela va ajunge la deznădejde. Iar deznădejdea, conjugată cu nebunia, macină puterea de judecată a omului, ducându-1 la dezechilibru total. Fabulaţiile lui Ghită Andrisan Dacă Ghită Andrisan ar fi de fată, i-as cere scuze, pentru că nu am vorbit până aici de el. N-am făcut-o din desconsiderare, ci pur si simplu din uitare. El a rămas însă în amintirea celor care l-au cunoscut ca un erou, datorită comportamentului avut în timpul demascărilor. Mlaştina disperării 203 Era fecior de ţăran, din jurul mănăstirilor bucovinene, unde domnea duhul ortodox si parfumul cetinilor de brad. Andrisan era om între oameni. Student la Facultatea de Drept din laşi, fusese coleg cu Ţurcanu, dar opozant hotărât al acestuia, când auzise ce acţiune ducea el la Suceava. Luptător neînfricat, cu credinţă în Dumnezeu, în neamul său si în Legiunea pe care a servit-o cu devotament si bărbăţie. Un tânăr inteligent care purta în el desteptăciunea si bunul simt al plăiesilor lui Ştefan cel Mare. Un caracter fără viclenie si ascunzişuri. Bun din fire, se citea pe fata lui zâmbetul tânărului cinstit, în inima căruia nu avea loc ura si dispreţul. L-am cunoscut bine, înainte de începerea demascărilor în camera 3 subsol; m-am ataşat de el si l-am stimat pentru modestia si bunul lui simt. în timpul demascărilor, a fost unul dintre cei care n-a lovit pe nimeni, iar atunci când vedea pe unul lovit sau chiar pe cel ce lovea, îi dădeau lacrimile. Şi cum fiecare are câte o meteahnă că, dacă n-ar avea, ar fi înger, nu om, asa si Ghită Andrisan avea meteahna lui: fabulaţiile. Plecat de la tară si ajuns la un liceu cu renume, „Eudoxiu Hurmuzache”, la Rădăuţi, având profesori cu studii la Viena, trebuia să tină pasul cu cei mai buni colegi ai lui. Ghită avea talent literar, citise mult si povestea frumos; într-un cuvânt, era un tânăr plin de har. Ca să se impună însă colegilor, să fie o personalitate, asa cum o înţelegea el pe atunci, începuse să fabuleze atât de mult, încât nu mai puteai deosebi la el imaginaţia de realitate. Cunoştea bine câteva limbi străine, mai ales cele clasice. Se pregătea pentru cariera de avocat, pentru care îsi zicea că fabulaţiile aveau valoarea lor. O fi avut el dreptate în profesia lui, dar la Piteşti i s-a cam înfundat. Ghită l-a pus în încurcătură chiar si pe Ţurcanu si, datorită acestei încurcături, a ajuns erou al demascărilor. De când a fost arestat si până când au început demascările, Ghită a spus celor cu care a stat în celulă tot felul de povesti, care de care mai fantastice. Cu toată memoria lui bună, nu mai reuşea să deosebească realitatea. Parcă-1 văd si acum tinându-si pledoaria. Avea aptitudini de avocat de mare talent. Cult, citit, bun orator, cu figura lui de om bun, i-a impresionat pe toti cei din cameră prin cantitatea de informaţii pe 204 Dumitru Bordeianu care o deţinea, chiar si pe Măgirescu, care fusese coleg cu el la Drept. Fabulaţiile lui erau atât de logic închegate, si expuse cu atâta talent, că nu-ti puteai da seama unde era scorneala. După declaraţiile din cameră, a fost dus la camera 4 spital, unde le-a consemnat în scris si scrierea lor a durat toată luna februarie. După aceasta, într-o zi, în cameră a apărut Ţurcanu, cu nişte hârtii în mână si cu o figură de taur înfuriat. S-a dus direct la Andrisan, care era al treilea lângă mine, i-a făcut semn să vină la el, l-a prins de guler, l-a dus la priciul celor din comitet si i s-a adresat lui Zaharia: - Bă! Voi stiti că nimic din ce a declarat banditul ăsta nu e adevărat? Cu o figură nevinovată si foarte contrariat de afirmaţiile lui Ţurcanu, Andrisan l-a întrebat pe acesta ce anume nu era adevărat. Ţurcanu, enervat: - Cum, mă, banditule?! l-am omorât în bătăi pe toti ăştia pe care-i declari tu aici si au venit cu martori la mine, că asa ceva nu au auzit de la tine si nici ei nu ti-au spus tie. Cât despre activitatea ta de bandit legionar, ai spus că toată Bucovina era legionară si că, dacă 1- ai fi cunoscut pe tatăl meu, îl declarai si pe el comandant legionar. Ce este adevărat din ce ai declarat tu?” Ca o domnişoară inocentă, Ghită i-a replicat atunci lui Ţurcanu: - Tot ce am declarat este adevărat. - Cum este mă, adevărat, că te omor? Vino cu mine. S-a dus cu el la camera 4 spital si l-a confruntat cu alţi camarazi cu care stătuse la Suceava si Piteşti. Aceştia, schilodiţi si zdrobiţi în bătăi, n-au recunoscut cele declarate de Ghită si Ţurcanu le-a dat dreptate, convingându-se de fabulaţiile lui. După aceea a fost readus în cameră si confruntat si cu colegii de la Drept. Acolo, Ghită Reus, coleg cu el la Drept, i-a spus să se gândească ce declară, căci multe lucruri nu erau adevărate. Cât despre Măgirescu, cu toată inteligenta lui, nici el nu sesizase diferenţa între fabulaţiile lui Ghită si ceea ce era adevărat. După aceea, a fost confruntat si cu instrumentele de tortură, care acum erau foarte reale. Drept urmare, Ghită a rămas mai multe zile întins pe prici, cu memoria alterată de imaginaţie, nemaistiind ce fusese real sau imaginar în viata lui. Mlaştina disperării 205 A rămas de pomină, pentru noi, cei din camera 3 subsol, expresia lui Ghită: „Asta e barbă, asta nu e barbă”. După aceea, si-a reluat toată declaraţia de la început si a refăcut-o. Şi când declara ceva, era întrebat de cei din comitet: asta-i barbă sau nu? si spunea adevărul. Cum toate situaţiile în lumea aceasta au si o portită de scăpare, depinzând de individ dacă o dibuieste sau nu, tot asa si meteahna lui Ghită Andrisan a fost nu o portită, ci o poartă de salvare! Pentru că, tot bâlciul cu barbă si nebarbă l-a făcut si pe Ţurcanu să i se facă lehamite de el si să-l lase în fantasmagoriile lui. Asa a rămas Andrisan onorabil si de invidiat pentru mulţi dintre noi. Felul lui de a fi l-a salvat în timpul demascărilor. S-ar putea ca tot ce a declarat să nu fi fost decât o născocire a imensei lui imaginaţii, ca să mai scape de tortură si să poată salva pe cei pe care-i ştia numai el si nu voia să-i declare. N-a vrut apoi să ajungă bătăuş în demascări, ci să treacă asa cum a trecut, necompromis printr-o acţiune reprobabilă. Nu m-am mai văzut cu el după eliberare din cauza prigoanei - el fiind în Bucovina - ca să-l întreb care era, până la urmă, adevărul. Mulţi dintre noi, ca să scape de tortură, si-au făcut fel de fel de planuri să declare vrute si nevrute, ştiute si neştiute. 60 Atitudinea lui Ghită însă, dimpreună cu consecinţele ei, i-a mai temperat si i-a adus la realitate pe mulţi. Cei care au încercat să-l imite însă, au fost descoperiţi si le-a fost mult mai greu. Magia vit Sub numele de Maglavit l-am cunoscut pe bădia Ungureanu noi, cei arestaţi la Iaşi si încarceraţi la Suceava, apoi ajunşi la Piteşti pe secţiile de muncă silnică si, în special, cei de la camera 3 subsol. I s-a dat această poreclă pentru că, în anii 1935-1936, plecase pe jos de la Iaşi, până în sudul Olteniei, în satul Maglavit, ca să vadă 60 „Ştiute si neştiute”, fonnulă din Molitfelnic (cartea de rugăciuni pentru preoţi a Bisericii) care defineşte păcatele; aici e folosită pe dos, în programul de golire a mintii (n. ed.) □ 206 Dumitru Bordeianu minunea acelui cioban, pe nume Petrache Lupu 61 . Vasile Ungureanu era din Târgu-Neamt, cântăreţ de biserică sau dascăl cum se spunea prin partea locului. A fost arestat la biserica Tălpălari din laşi, unde era paroh părintele Tatulea, legionar de marcă si preot de o tinută morală excepţională, mare teolog si compozitor. La biserica lui, unde avea un cor minunat, venea toată elita laşului. A fost arestat si dânsul în 1948 si condamnat la ani grei de închisoare. Maglavit făcuse războiul, iar după aceea, fiind talentat la muzică, se înscrisese ca student la Conservatorul din laşi, unde l-a avut ca profesor si pe părintele Tatulea. A fost arestat în 1948, la vârsta de 46 de ani, si a fost condamnat la 15 ani muncă silnică, după ce a trecut printr-o anchetă foarte grea la Suceava. Maglavit s-a dat apoi student, ca să vină la Piteşti, deşi el făcea parte din organizaţia „Răzleţi”. A făcut acest lucru ca să fie, cum spunea el, „cu băieţii”. Crescut în duhul ortodoxiei mănăstirilor din regiunea Neamţului, de unde era de baştină, era profund creştin, cu o trăire ce putea fi luată ca model. Fiind un om bun si paşnic, care nu acceptase violenta, războiul, cu toate atrocitătJŢţ] lui, îl îngrozise. De aceea si torturile care au fost aplicate la Piteşti l-au înspăimântat. La camera 3 subsol, a făcut parte din grupul lui Pintilie si s-a impus prin blândeţea si bunătatea lui, dar mai ales prin trăirea mistică care i-a impresionat pe toti cei din cameră. Pentru căldura sufletească cu care înconjura pe fiecare tânăr, m-am legat si eu mult de badea Vasile, văzând în el exemplul si trăirea Sfinţilor Părinţi răsăriteni. Deoarece luase parte la şedinţele legionare conduse de Pintilie si iniţiase cercul mistic, bădia Ungureanu a fost tinta torturilor lui Zaharia. A suportat tortura ca un martir, dar ceea ce îl impresiona până la lacrimi era vederea tinerilor torturaţi. La fiecare lovitură de ciomag, tresărea de parcă ar fi fost lovit el. 61 Ciobanul de la Maglavit fusese apoi arestat de comunişti, anchetat si torturat ca să spună că a fost pus de biserică si de burghezie să vorbească de vedenia lui. în urma torturilor de la anchetă a semnat declaraţia asa cum i-au cerut-o anchetatorii, după care a fost condamnat la o pedeapsă mică. Când a terminat însă pedeapsa, a spus: „M-au bătut ei ca să declar că alţii m-au învătat să spun că L-am văzut pe Mosu, dar eu spun că L-am văzut si că praful o să se aleagă de ei, pentru că Mosu nu iartă” (n. aut.). Mlaştina disperării 207 Dacă nu a fost ucis în cameră, aceasta i se datorează lui Măgirescu, care avea un deosebit respect pentru el. Fiind mai în vârstă decât noi - putea să ne fie tată - a fost ascultat, stimat si iubit într-atât, încât îi vedeam pe unii de pe priciuri plângând de durerea lui atunci când era torturat. El însă n-a lovit niciodată pe nimeni si, datorită lui, nici Măgirescu, care-i spunea că era nebun de atâta misticism. Bădia Ungureanu avea înfăţişarea unui sfânt bizantin din iconografia răsăriteană si a fost dintre putinii camarazi întâlniţi în închisoare care ţinea miercurea si vinerea post negru, mâncarea lăsându-si-o altora. Datorită acestei trăiri, a fost printre putinii camarazi asceţi - excepţie făcând grupul lui Valeriu Gafencu si al avocatului Trifan din Braşov - pe care i-am văzut cu ochii mei si în care foamea nu si-a putut înfinge colţii. Pentru aceştia, viata pământească avea mai putină importantă, ei plutind în alte sfere. Şi atunci, cum să nu cred în vieţile sfinţilor si ale martirilor asceţi răsăriteni, când i-am văzut pe camarazii mei, care duceau o viată după modelul lor? Se apropiau Pastile anului 1951 si, într-o seară, văzându-1 pe bădia Vasile plângând, nu ştiu cine l-a întrebat de ce plânge. Răspunsul lui a fost simplu: „Plâng de durerea fraţilor”. Fraţii lui erau cei bătuti. Zaharia, enervat, a intervenit brutal: - Cum mă, bandit mistic, ăştia sunt fraţi pentru tine, nu bandiţi? Cu simplitate creştină, Ungureanu i-a răspuns: - Pentru mine, ei nu sunt bandiţi, pentru că nu mi-au furat nimic si nu mi-au făcut nici un rău. - Cum mă, nu te-au bătut? - Nu ei m-au bătut, răspunse Ungureanu. Zaharia, înfuriat, a strigat la el: - la să spui, despre alt mistic înrăit ca tine, de banditul Bordeianu, ce părere ai? Toţi din cameră se aşteptau ca Ungureanu să-mi facă un portret în tonul demascărilor. El însă, a răspuns: - Fratele Bordeianu este un om blajin. A fost cea mai simplă caracterizare pe care mi-a făcut-o vreodată cineva. Şi acum, când scriu aceste amintiri, îmi răsună în urechi cuvintele lui. Enervat până la nebunie, Zaharia s-a năpustit atunci asupra 208 Dumitru Bordeianu bietului om, l-a călcat în picioare si l-a zdrobit în asa hal, încât nu mai ştiai dacă era om sau o masă de came sângerândă. Lepădarea Conţinutul acestei noţiuni a fost si este foarte controversat chiar si la Sfinţii Părinţi, în timpul prigoanelor creştine. Lepădarea de la Piteşti a tinerilor legionari de Mişcarea Legionară a îmbrăcat forme mult mai complexe decât lepădarea făcută în condiţii obişnuite de viată 62 . Eu îmi explic demascările mistic. Noi, cei ce am trecut prin Piteşti si Gherla am fost si vom fi acuzaţi de laşitate poate, de către camarazii noştri, iar duşmanii vor avea motive să ne arate cu degetul pentru ce am făcut. Vom răspunde în primul rând camarazilor noştri care mai sunt în viată încă, precum si celor ce vor veni după noi. 62 „Fraţii părinţi ai Schitului au proorocit pentru neamul cel de pe unnă. Ce am lucrat noi?, ziceau ei. Şi răspunzând unul din ei, mare cu viata si cu numele, avva Ishirion, a zis: Noi pomncile lui Dumnezeu le-am făcut. Şi răspunzând fraţii au zis: Dar cei după noi, oare ce vor face? Şi a zis: Vor să vină la jumătatea lucrului nostru. Şi au zis fraţii: Dar cei după dânşii? A zis avva Ishirion: Nu au nicidecum lucru cei ai neamului si rândului aceluia, ci va să le vină lor ispită. Şi cei ce se vor afla lămuriţi în vremea aceea, mai mari si decât noi si decât Părinţii noştri se vor afla” (Patericul egiptean , Pentru avva Ishirion). „Ce ispită înfricoşătoare va fi oare, să se arate lămuriţi, cu toate că nu vor avea nici o lucrare si vor fi mai mari decât pustnicii cei mai minunaţi? Ispita neamului celui de pe urmă a si sosit, mai grozav acum, cu apropierea venirii lui Antihrist, încât ameninţă să-i piardă pe cei aleşi” (Sfântul Ioan Iacov, Ispita creştinilor cu adevărat ortodocşi). Această proorocie a fost făcută în veacurile IV-V, în Egipt. Cine erau „Părinţii noştri”? Părinţii noştri sunt sfinţii mucenici ai primelor trei veacuri de creştinism. „Lămurit” înseamnă curătat, nepătimitor, care, răstignindu-se împreună cu Hristos, a biruit patimile si poftele acestei lumi. Lepădarea de Mişcarea Legionară însemna lepădarea nu de eroii si de doctrina ei, cum s-ar părea la prima vedere, ci de credinţa în Hristos si de învierea neamului românesc. Prin lepădarea de neam omul se dă în mâna lui satan, al cărui plan, în secolul XX, a fost de a înşela neamurile dezbinate tot de el în secolul XIX, si de a le desfiinţa (vezi Apocalipsa 20. 8). Prin a nu se lepăda de Hristos si a răbda torturile până la capăt, aceşti tineri legionari au ajuns mai mari decât Sfinţii Mucenici ai primelor trei veacuri, care nu au avut de pătimit chinuri si chinuiri atât de cumplite (n. ed.). Mlaştina disperării 209 Da! Am fost slabi si neputincioşi si o mărturisim. Dar nu din frică de moarte, moarte pe care o doream în fiecare clipă, ci din groaza de a nu ne pierde minţile ca Pintilie, Nedelcu, Şoltuz, lonescu si ceilalţi... Să trăiască cei care ne acuză în aceleaşi condiţii această teroare si groază si atunci vom mai vorbi. Aceia dintre noi care au fost ucişi au răscumpărat însă prin jertfa lor slăbiciunile noastre. Legiunea va trăi prin martirii, eroii si luptătorii ei. Ne doream moartea în fiecare clipă, fără a fi lăsaţi însă să murim sau să ne sinucidem. Scopul torturii, în esenţa ei, a fost nu să ne ucidă, pentru că această crimă ar fi fost considerată genocid, ci să facă din noi nişte ucigaşi si informatori notorii. Medicii din lagărele de concentrare naziste au fost intr-un fel mai umani, îngăduind moartea, pe câtă vreme medicii comunişti de la cabinetele medicale din închisori, agenţi ai Securităţii si rivalizând în crime cu Ţurcanu, au împiedicat-o, ca să facă chinul mai mare 63 . Duşmanilor noştri care ne-au prigonit, când ne vor aminti sarcastic că „Moartea, numai moartea legionară ne este cea mai scumpă nuntă dintre nunti...” le vom răspunde printr-o întrebare: ce au făcut ei oare în regimul comunist din România? Noi ştim foarte bine ce au făcut si de aceea îi întrebăm: eroii si martirii lor unde sunt? Iar complicitatea lor la atâtea crime? Dacă ar fi fost si ei încercaţi cu sute de ciomege peste trupul lor, ce ar fi devenit? Nu cerem de la oameni nici iertare, nici înţelegere, căci compătimirile nu mai încălzesc cu nimic. Este atât de uşor să acuzi atunci când tu nu ai fost atins nici măcar cu un deget! Se împlineau cinci luni de torturi aplicate sistematic, după plan. Misteriosul anchetator din 26 octombrie ne avertizase că ne va împinge până la nebunia deznădejdii atunci când mi-a spus: „De beton armat să fiţi bandiţilor, si tot o să vă muiem”. După aceste cinci luni de torturi de neimaginat, ne muiaseră, dar nu pe toti. 63 „Toate chinurile iadului au ^cjastă trăsătură: sunt mai rele decât orice moarte si totuşi nu aduc moartea. Moartea este tot atât de dorită în iad ca viata pe pământ. Moartea ar fi o fericire pentru cei din iad, dar nu-i posibilă: soarta lor este o viată fără de sflrsit pentru suferinţele fără de sfârsit. Chinuri insuportabile îi apasă în iad pe cei condamnaţi de Dumnezeu; chinul cel mai greu al sufletului, acolo în iad, este deznădejdea” (Sfântul Ignatie Briancianinov, Aducerea aminte de moarte ) (n. ed). 210 Dumitru Bordeianu La întrebarea anchetatorului dacă mai eram legionar, i-am răspuns că nu puteam fi altceva, deoarece fusesem condamnat pentru acest motiv. El continuase, zicându-mi că s-ar putea să spun într-o zi că nu mai sunt legionar. Şi îsi atinseseră scopul, nu însă cu cei ucişi sau înnebuniţi, pentru că aceştia au continuat să-si mărturisească credinţa lor în Dumnezeu si în Legiune. Lepădarea noastră a fost urmarea torturilor continue de nesuportat. Ne-am întrebat dacă această lepădare nu a fost decât o minciună, pentru că a fost formală. Răspunsul rămâne să-l dea Legiuitorul. Ne-am întrebat iarăşi, oare lepădarea noastră de Mişcarea Legionară a făcut rău cuiva? Ei i-am făcut rău, sau nouă? Poate si una si alta. Numai afirmaţia liberă, neîngrădită de nici un fel de constrângere, fizică sau morală, este valabilă. Noi ne-am lepădat de Mişcarea Legionară, nu de frica morţii, ci convinşi că torturile continuă sine die si ne vom pierde minţile. Oare, pentru un om cu mintea întreagă, nu este de preferat moartea, în locul nebuniei? Cel ce ar dori să verifice aceste afirmaţii nu are decât să viziteze un azil de nebuni. în această stare eram când Zaharia ne-a întrebat pe fiecare dacă mai eram legionari. Colegii nelegionari erau grupaţi la un loc pe priciul din dreapta uşii. Primul întrebat a fost Ghită Reus. Creştin si legionar până în adâncul sufletului, un tânăr cu o atitudine ireproşabilă, fusese torturat din ordinul lui Ţurcanu în mod special, ca unul dintre cei mai înverşunaţi opozanţi ai acestuia. La întrebarea lui Zaharia, Reus a spus: „Am fost arestat, judecat si condamnat pentru activitate legionară interzisă. Aceasta a fost declaraţia dată si semnată de mine la anchetă. în Codul Penal însă nu este nici un articol prin care să poţi fi condamnat pentru activitate legionară. Din punct de vedere juridic, noi am fost condamnaţi în baza articolului 209 Cod Penal, pentru crimă de uneltire împotriva ordinii sociale”. „Deci, dacă eu nu am fost condamnat ca legionar, atunci cum poţi dumneata spune dacă mai sunt sau nu legionar, din punctul de vedere al legii? Regimul comunist mă consideră oare legionar sau nelegionar? Dacă mă consideră legionar, pentru activitatea mea Mlaştina disperării 211 legionară, atunci nici o lege nu-i dă dreptul autorităţii să mă constrângă să nu mai fiu legionar. Nu-i asa? Dacă, după Codul Penal, eu nu sunt legionar, atunci de ce sunt obligat să mă lepăd de ceea ce nu sunt?” „Eu, ce am făcut am plătit, fie ca legionar, fie ca nelegionar. Ceea ce sunt sau nu sunt este o problemă de conştiinţă si nimeni din lumea aceasta nu mă poate constrânge să-mi dezic conştiinţa. Conştiinţa este strict personală si peste intimitatea ei numai eu sunt stăpân. Eu pot fi judecat si condamnat din punct de vedere comunist numai atunci când îmi exteriorizez public opiniile sau credinţele, prin cuvânt mărturisit că sunt împotriva comunismului. Nici o lege din lumea aceasta, nu mă poate constrânge să-mi exteriorizez gândurile si intimitatea conştiinţei”. La expunerea lui Reus, Măgirescu, care terminase Dreptul, n-a spus nici un cuvânt. In intimitatea lui, era de acord cu Reus; probabil că si el îi spusese acelaşi lucru lui Ţurcanu. Expunerea i-a descumpănit pe toti cei din cameră, până si pe Zaharia, şeful comitetului de tortură. El si-a notat cele spuse de Reus, pentru a-1 informa pe Ţurcanu. A venit apoi rândul lui Tudose, care a răspuns că nu s-a gândit niciodată la această problemă, dacă mai este sau nu legionar, pentru că, asa cum spusese Reus, aceasta este o problemă de conştiinţă. Al treilea a fost Gelu Gheorghiu care, cu atitudinea lui de om bun, interpretând totul prin prisma morală, i-a răspuns lui Zaharia: „Mă întreb dacă am fost vreodată legionar, pentru că din punctul meu de vedere, a fi ceva înseamnă a te identifica cu ceea ce afirmi că eşti. Prin urmare, mă întreb, m-am identificat eu oare cu Mişcarea Legionară?” „Corneliu Codreanu a fost primul care s-a identificat cu ceea ce a spus că este si asa a fost asasinat. Moţa si Marin de asemenea s- au identificat cu ceea ce au spus că sunt si asa au si murit. Toti martirii legionari s-au identificat cu ceea ce au spus că sunt si asa au si fost asasinaţi”. „In camera aceasta au fost doi legionari, Pintilie, pe care 1-ati ucis - si Nedelcu, care a înnebunit. Iar eu, dacă reuşeam, mă sinucideam (asa cum judec acum, as fi fost un las), iar acum sunt întrebat dacă mai sunt sau nu legionar”. „Eu pun problema în felul următor: am iubit o fată tare 212 Dumitru Bordeianu frumoasă, am iubit-o din toată inima dar, la un moment dat, a trebuit să-i spun că nu mă mai căsătoresc cu ea. Fata îmi cere explicaţii, dar eu ce explicaţii să-i dau, pentru că poziţia mea fată de ea a rămas neschimbată?” „Eu nu pot da explicaţii, pentru că mă torturează unul cu knutul si, fără voia mea, mă constrânge să-i spun ceea ce vrea el, nu ceea ce simt eu. Deci, domnilor, ceea ce cereţi dumneavoastră este pur si simplu un act formal, deoarece în intimitatea conştiinţei mele nu veţi putea pătrunde niciodată. Or, pe dumneavoastră vă interesează numai acte formale si dacă aceasta vreţi, veţi obţine ceea ce vreţi în urma torturilor pe care le aplicaţi si pe care le veţi mai aplica. Dar aceasta nu corespunde niciodată realităţii, pentru că oricât ne-am lepăda noi de Mişcarea Legionară, noi tot vom fi consideraţi legionari”. „Eu însă vă voi răspunde la această întrebare, dar fie-mi îngăduit să mă mai gândesc la aceasta”. Afirmaţiile lui Gelu Gheorghiu ne-au dat posibilitatea multora dintre noi să răspundem la fel. După Gelu Gheorghiu a venit rândul meu. Camarazii din cameră nu cunoşteau torturile din camera 2 parter si nu asistaseră la lepădarea mea de Mişcarea Legionară. Eram însă convins că, în urma torturilor pe care le trăisem si aveam să le mai trăiesc, atât eu, cât si camarazii mei, decât să înnebunim, va trebui să ne lepădăm formal de Mişcarea Legionară. Asa că, am răspuns că nu m-am gândit si ca urmare va trebui să mai reflectez, pentru că este o problemă de conştiinţă, asupra căreia nu te puteai pronunţa imediat. La întrebarea lui Măgirescu, cât timp de reflecţie îmi trebuia, i-am dat o lună sau două, la care Zaharia a intervenit brutal: „Am să te fac eu să mai scurtezi din timp”. Măgirescu i-a spus însă să mă lase deocamdată în pace. După noi, toti ceilalţi: Dinescu, Sântimbreanu, Ciomea, Sârbu, Ungureanu, Popescu Paul, Zelică Berza, Grigoras, Hutuleac, etc. au cerut timp de gândire. Nedelcu si Ionescu, nelegionari, care dădeau semne că si-au pierdut minţile, nu au fost întrebaţi nimic. Dintre toti, numai cinci au declarat că nu mai sunt legionari, tinerii aleşi de Zaharia să facă de planton în timpul nopţii. Mlaştina disperării 213 A doua zi, seara, după ce Zaharia i-a prezentat raportul lui Ţurcanu, acesta a venit la noi. Nu se poate descrie fizionomia lui Ţurcanu în astfel de situaţii. Cum a intrat în cameră, s-a dus direct la Reus si i-a spus ironic: „Colega, pui problema de drept, nu? Tot de drept, pentru că am fost colegi de facultate, nu te pot contrazice. însă o să vezi tu si o să simţi pe pielicica ta de legionar încarnat ce metodă am să-si aplic eu tie, ca să spui că nu mai eşti legionar cât o să trăieşti, chiar dacă te-ar spânzura Horia Sima”. „îti aminteşti, când au început demascările cu voi, bandiţilor, în camera aceasta, eu v-am spus că o să vă aduc în stare să spuneţi tot ce stiti si ce nu stiti si voi face din voi tot ce vreau eu, nu? Ei, băgaţi bine la cap, bandiţilor, că vă voi aplica metode de „dragoste” - făcea aluzie la Gheorghiu - încât să spuneţi că nu mai sunteti legionari si n-o să vă mai trebuiască atâta timp de gândire, cum a afirmat banditul ăsta mistic, Bordeianu. Şi stiti voi, bandiţilor, că eu mă tin de cuvânt, asa cum m-am tinut si până acum”. S-a uitat la toti cei de pe priciuri si, fără să mai spună ceva, a plecat împreună cu Zaharia. Declaraţiile publice au continuat, în cameră, precum si cele scrise, la camera 4 spital. Eram siguri că, după vizita lui Ţurcanu, Zaharia va veni cu o nouă metodă de tortură. După masa de seară, Zaharia s-a întors ca un taur înfuriat si si- a debitat repertoriul lui muzical. A ales zece dintre noi si, împreună cu cei din comitet, ne-a aplicat legea „dragostei lui Gheorghiu”. Apoi, ne-a fixat o nouă poziţie pe priciuri: în loc să ţinem mâinile pe genunchi, trebuia să le ridicăm în sus, pe lângă cap. După bătaia primită, abia ne mai puteam mişca, iar prin tinerea mâinilor în sus în poziţie fixă, surescitarea nervoasă se intensifica în asa măsură, încât era imposibil de suportat. Atunci ne-am convins cu totii că, până la urmă, nu vom putea răbda si nu vom avea de ales decât să ne lepădăm de Mişcarea Legionară sau să înnebunim. Pastile din 1951. Hula adusă Fiului lui Dumnezeu 214 Dumitru Bordeianu Săptămâna care a urmat acestor întâmplări a rămas de neuitat. Noua poziţie fixă era atât de greu de suportat, încât doream, mai mult ca oricând, să vină moartea sau un cutremur să dărâme fortăreaţa Piteşti, iar molozul ei să ne îngroape pentru totdeauna. Cât de aşteptată a fost si căt de sublimă ni se părea acum moartea de martir! Numai Dumnezeu însă ştia când avea să ia sfârsit această tortură si în ce fel. Se apropiau Pastile si eram îngroziţi la gândul că ceea ce se petrecuse la Crăciun se va repeta aidoma si de Paşti, cu aspecte însă mult mai satanice, pe care imaginaţia omului sănătos la minte nu le poate crea. Era Duminica Floriilor, înainte de Săptămâna Patimilor. în acea după-amiază, Zaharia s-a întors de la camera 4 spital si a făcut o nouă redistribuire pe prici. Deodată, mi-a trecut prin minte că se pregătea ceva straniu, ceva de nedescris, în legătură cu Săptămâna Patimilor si cu Pastile. Primul pe prici, a fost aşezat, după noua ordine, a fost Maglavit, urmat de Nedelcu, de Bordeianu Dumitru, autorul acestor jalnice amintiri, Popescu Paul, Zelică Berza, Grigoras, Hutuleac, Sântimbreanu, Reus, Gheorghiu si Andrisan. Toţi aceştia făcuseră parte din grupul lui Maglavit. Când am văzut această nouă ordine si mai ales faptul că toti eram din grupul mistic 64 , fără să ne dăm seama, o groază ne-a cuprins, presimţind ceea ce ne aştepta. Luni, în Săptămâna Patimilor, imediat după prânz, Zaharia s-a întors cu un teanc de hârtii în mână, mai multe mături tocite, un 64 Mistic: cuvântul a desemnat în lumea legionară, întâi, pe Moţa, întemeietorul Frăţiilor de Cruce, care a si murit ca un sfânt mucenic. Mai apoi le-a fost atribuit celor din grupul lui Valeriu Gafencu, membri ai Frăţiilor de Cruce în clipa arestării lor, care, între 1941-47, citiseră si puseseră în lucrare, la propriu. Evanghelia, Vieţile Sfinţilor si Filocalia (primele 4 volume), si ajunseseră la o înaltă măsură duhovnicească (doi dintre ei, Angliei Papacioc - azi Arhimandritul Arsenie de la Techirghiol - si Constantin Dumitrescu, poreclit de către torţionari „Fachirul” - Monahul Marcu Dumitrescu de la Mănăstirea Sihăstria, plecat în 1998 la cele veşnice s-au călugărit imediat la ieşirea din închisoare). După 1948, termenul de „mistic” a fost dat celor care, punându-si toată nădejdea si aşezarea lor interioară în Hristos, au căutat să vadă, dincolo de „realitate”, Pronia Dumnezeiască si lupta diavolului, prin slugile sale, împotriva creştinismului si a creştinilor din marea temnită comunistă numită România (n. ed). □ Mlaştina disperării 215 ghem de ată groasă, nişte cutii de conserve goale, mangal si o sticluţă. Le-a aşezat pe priciul nostru, si, din cozile de mătură, ne-a pus să facem cruci. Una din cruci, mai mare, era pentru Ungureanu. Nu ghiceam ce avea de gând să facă Zaharia. Din cutia de conserve, a făcut cădelniţă, iar hârtiile aduse le-a împărţit celor ce se lepădaseră de Mişcarea Legionară si la vreo 5-6 care făcuseră de planton de la 15 ianuarie. După ce toate acestea au fost pregătite, Zaharia ni s-a adresat în felul următor: ,Misticilor si - celorlalţi din cameră - bandiţilor, pentru că credeţi în Dumnezeu si în Patimile Lui, iar după cum stiti eu nu cred în astfel de baliverne, si pentru că este Săptămâna Patimilor, să vedeţi si voi ce patimi vor îndura aceşti mistici!” Oricine mi-ar fi spus si orice as fi citit în cea mai pornografică literatură, nu mi-as fi putut închipui niciodată că nişte minţi satanizate si bolnave puteau născoci asemenea măscări, pentru a huli si ofensa Majestatea lui Dumnezeu, Sfinţenia si Neprihănirea Lui. Asa cum am mai relatat cu ocazia Crăciunului din 1950, nu-mi voi îngădui - pentru bruma de cultură si carte pe care mi-am însusit- o în decursul anilor de învăţătură, pentru bunul simt si pudoarea unui umil creştin - să prezint înaintea cititorilor astfel de abjecţii adresate lui Dumnezeu. Dacă le-as pronunţa sau le-as scrie, m-as face purtătorul de cuvânt al satanei si al slugilor lui. Ce sens ar avea să descriu pornografiile, insultele si hula adusă lui Dumnezeu? Cei credincioşi ne vor crede pe cuvânt, avându-i martori pe Dumnezeu si pe acei ce, în Numele Lui, au îndurat astfel de torturi. Nu ne vor crede ateii, care si asa hulesc pe Dumnezeu, fără a fi torturati. Din după-masa de luni si până în Vinerea Mare, când se cânta Prohodul în bisericile noastre, precum si în cele trei zile de Paşti, s-a cântat tot timpul pe melodia Prohodului, de către cei zece care se lepădaseră de Mişcare, plus plantoanele, tot acest repertoriu de pornografii, măscări si scabrozităti, care depăşeau orice imaginaţie 65 . 65 Toate s-au întâmplat după Talmudul inspirat de „tatăl minciunii” (vezi Nota finală a acestei cărţi) (n. ed.). 216 Dumitru Bordeianu Noi, „misticii”, am fost purtati timp de opt zile, în genunchi prin cameră, de la un capăt la altul, în frunte cu Ungureanu, închipuind patimile Domnului. Lui Ungureanu i-au făcut coroană de spini, iar în cutiile de conserve s-a pus mangal stropit cu gaz lampant si i s-a dat foc, ca să tămâiem cu ele, în timp ce mergeam în genunchi, făcând metanii. L-am văzut pe Ungureanu plângând ca niciodată, îngrozit de ceea ce ne-au fortat să facem. Ce mi-a cutremurat sufletul în timpul acestei torturi a duhului, a fost imaginea mamei, pe care am văzut-o în fata ochilor, îndoliată, asa cum înţelegea ea să trăiască Săptămâna Patimilor Mântuitorului. O vedeam plângând; îi era poate gândul la suferinţele mele, deşi biata de ea nu ştia în ce iad mă aflam. La fel, le vedeam plângând pe toate mamele celor torturati si îngroziţi de a fi puşi să-L hulească pe Dumnezeu. Dacă ar fi văzut aceste mame la ce au fost supusi fiii lor, multe dintre ele si-ar fi ieşit din minţi. După opt zile de mers în genunchi, ni s-au rupt pantalonii, iar genunchii erau numai o rană. Singurul dintre noi care a refuzat să participe la acest ritual satanic 66 , a fost Nedelcu Aristide. Asa înnebunit cum era, s-a desprins din cortegiu. A fost tolerat, pentru că, spuneau ei, îsi iesise din minţi. La sfârşitul celor opt zile de chin si umilinţă, de dimineaţa până seara, distruşi sufleteşte, scârbiţi de noi înşine, de neputinţa si slăbiciunea noastră, imploram Cerul să ne ia zilele. Din cauza mersului pe ciment, genunchii noştri erau o rană sângerândă si, când atingeam cimentul, călcam parcă pe ace. Dar, în afară de rănile fizice, această degradare spirituală a lăsat răni si mai adânci în sufletele si conştiinţa noastră. Mă gândeam cu groază în acele momente dacă aveam să petrecem la fel si alte sărbători ale Naşterii si ale învierii lui Hristos, în timp ce părinţii, fraţii, surorile si prietenii noştri vor trăi bucuria adevăratelor sărbători. Nu numai în camera 3 subsol s-au petrecut asemenea orgii, ci 66 Dc observat asemănarea dintre acest ritual si ritualurile masonice si new- age (n. ed.). □ Mlaştina disperării 217 în toate celelalte camere, după cum aveau să mărturisească, după demascări, cei ce le-au trăit ca si noi. lată scopul final al reeducării comuniste: scoaterea lui Dumnezeu din inimile oamenilor si prăbuşirea lor în neant 67 . Ultima constrângere de lepădare Torturile cu ridicarea mâinilor, apoi prostituarea spirituală si morală a conştiinţei, ne-au întărit convingerea că vom ajunge, până la urmă, ori la nebunie, ori la lepădarea de Mişcarea Legionară. în cele două săptămâni de după Paşti, când s-a continuat cu declaraţiile publice si cu cele scrise la camera 4 spital, fiecare dintre noi si-a făcut un sever proces de conştiinţă, gândindu-se ce să aleagă. Nebun, n-ai mai fi fost de folos nimănui. Dacă te lepădai, insultai Mişcarea, având însă o sansă, aceea de a te păstra întreg la minte. Se mai punea o întrebare: după cele văzute si trăite, convinşi fiind că nici într-o sută de ani nu se va întâmpla nimic în lagărul comunist, pentru că fuseserăm vânduţi ca o marfa pieritoare, pentru interese meschine, fără să se tină seama de drepturile omului, de care se făcea atâta caz, în aceste condiţii deci, mai avea rost să trăieşti? Pe de altă parte, ca indivizi singuratici, ce mai reprezentam noi pentru Mişcarea Legionară? Atunci aŢrnP intraserăm pe poarta acelui infern, noi eram deja morţi pentru Legiune. Noi nu ne-am făcut decât datoria să luăm parte la o luptă pe care o pierdusem deja si în care am fost îngenunchiati si torturaţi. Or, atunci ce rost mai avea dacă ne lepădăm sau nu de Mişcarea Legionară? Lepădarea ducea la compromiterea totală, la desconsiderare, iar nelepădarea, la nebunie, în ceea ce mă privea, alternativa nu avea nici o raţiune. Ajunsesem atât eu, cât si camarazii mei, la ultima limită, la punctul mort. Cei mai optimişti dintre noi au încercat să-si rezolve această problemă de conştiinţă ca Gheorghiu, cel cu exemplul fetei frumoase, pe care o iubea atât de mult. Şi mulţi i-au urmat exemplul, lepădându-se formal. Ceea ce nu adusese anul, a adus ceasul în care a murit 67 Acesta e telul satanei, să tragă «în întunericul cel mai din afară» întreaga omenire, «să piardă, de va li cu putintă, si pe cei aleşi» (n. ed.). 218 Dumitru Bordeianu „balaurul roşu” de la Kremlin. Totuşi, era prea târziu. Mulţi se lepădaseră de Mişcarea Legionară. Celor ce au cerut o amânare li s-a refuzat. Singurul care nu s-a lepădat a fost Nedelcu Aristide, nebun însă, deci scos din calcul. Acesta a fost scopul ocultei de la Moscova: să ne lepădăm de Legiune, prin torturi continue si insuportabile, ca să ne compromitem moral unul fată de altul si să ne pierdem încrederea reciprocă. Voi, camarazi ai noştri care n-ati trecut pe unde am trecut noi si mai sunteti în viată, si cei care veţi veni după noi, judecati-ne cum vă va îndemna conştiinţa. Pe noi ne-a judecat sever conştiinţa noastră. Torturile prin care am trecut nu le dorim nici duşmanilor noştri. Ce argumente mai pot aduce eu, în legătură cu lepădarea noastră de Legiune? Ne va judeca istoria, după o dreaptă judecată si nu o parodie de proces, asa cum ne-au făcut bolşevicii, în spatele cărora trona Internaţionala roşie. Cei mai buni si mai mari dintre noi au fost ucişi. Denigrarea Legiunii si a şefilor legionari Hidra satanei, comunismul, nu s-a mulţumit însă numai cu compromiterea noastră unul fată de celălalt, prin lepădarea de Legiune, ci ne-a constrâns să aducem cele mai josnice insulte, calomnii si denigrări Căpitanului nostru, şefilor si camarazilor noştri pe care i-am cunoscut. Nicolski voia să aibă în scris de la tineretul legionar, nu lepădarea de Mişcarea Legionară, pentru că aceasta nu ni s-a cerut în scris, fiind si ei convinşi că nu era decât formală, ci ceva mai mult. Rog pe camarazii mei să înţeleagă si să fie convinşi că majoritatea dintre noi, cu foarte puţine excepţii, s-au lepădat doar formal de Legiune si au rămas tot restul vieţii pe poziţia exprimată la interogatoriu de Gheorghiu în povestea cu fata frumoasă căreia i-a rămas fidel. Cât priveşte denigrarea, calomnierea, insultele si înjosirea şefilor legionari, ele n-au fost scrise de noi, ci de către cei din comitet. Ele au fost adunate si date lui Ţurcanu, care le-a trimis lui Mlaştina disperării 219 Nicolski. în general, la tineretul legionar de la muncă silnică, problema denigrării şefilor legionari a fost cât se poate de decentă. Văzând Nicolski că nu ajunge la scopul urmărit, a inventat atunci insulte si calomnii la adresa celor mai mari şefi legionari, pe care le-a dat în scris şefilor comitetelor de tortură, prin Ţurcanu, ca să fie citite în fata noastră. Majoritatea dintre noi, cu rare excepţii dintre elevii si studenţii mai tineri, n-au dat nici o importantă acestor calomnii. în această privinţă, tot Gheorghiu a dat soluţia. întrebat ce fapte reprobabile ar sti despre şefii legionari si despre legionari în general, cu un calm de sfânt si cu o atitudine morală ireproşabilă, el i-a răspuns lui Zaharia: „Bine, domnule, m-ai torturat să-mi părăsesc iubita, identificată cu Legiunea, să n-o mai iubesc, să mă lepăd de ea, dar ca s-o insult, s-o denigrez, s-o calomniez pentru că am iubit-o cândva, acest lucru, domnule, nu se mai poate!” „Nici dacă cel iubit te-a părăsit, pentru dragostea avută fată de el, bunul simt nu-ti permite să-l vorbeşti de rău. Ne-ati torturat, obligându-ne să ne mâncăm excrementele si să spunem că a fost un lucru bun, dar, în problema dragostei, nu mai încape compromis”. „Eu nu ştiu nimic, nici n-am văzut si nici n-am auzit despre fapte reprobabile ale şefilor legionari pe care i-am cunoscut. Vreţi să inventez calomnii 68 ? Nici asta nu se poate!” Atitudinea lui Gheorghiu a fost salvatoare pentru majoritatea dintre noi. La fel am răspuns si eu la întrebarea lui Zaharia si pentru asta am plătit cu vârf si îndesat. Cum puteau fi defăimaţi, ce li se putea reproşa lui Radu Gyr, Nicolae Pătrascu, Vică Negulescu, Costache Oprisan, Gabriel Bălănescu, lui Radu Mironovici, Petre Ţutea, Mircea Nicolau, grupului inginerilor de la Politehnica din Iaşi, lui Nelu si Ion Păunescu, lui Eugen Teodorescu, preotului si avocatului Pâslariu, procurorului Ambrozie si soţiei, lui Gili Ioanid, Ion Ianulide, Popescu Ion, Lefa Aristide, Popescu Traian, Florică Dumitrescu, Mircea Motei, Gelu Gheoghiu, Reus Gheorghe, fraţilor Scutaru, lui 68 Defăimarea purtătorilor de har, cum erau aceşti eroi pomeniţi aici, aducea după sine retragerea harului lui Hristos de la cei ce o făceau, iar după aceea, apostazia (n. ed.). □ 220 Dumitru Bordeianu Ion si Mihai Lungeanu, lui Lazăr Andrei, Emil Brânzei, Teodora Valeriu, fraţilor Ion si Costică Stamate, lui Vasile Pătrascu, Neculai Simionescu, Pintilie Ion, Nedelcu Aristide, Iosub Mihai, Costică Butan, Zelică Berza, Ungureanu Vasile, Hoinic Dragos, preotului Tatulea, Oiţei Manoliu, lui Nicola Beuran, surorilor Dumitriu, lui Gioga Parizianu, Gherase Aurel, preotului Grebenea, lui Aurel Obreja si încă miilor si miilor de legionari nepomeniţi aici? De aceea le cer iertare camarazilor morţi în închisori si celor care mai trăiesc, cărora nu le-am amintit numele si care au fost tot atât de buni, dar pe care memoria mea nu i-a putut retine. Nu i-am trecut nici pe cei din străinătate, pe cei paraşutaţi si nici pe cei din grupul lui Gavrilă din Făgăraş. Sau, ce puteam spune rău despre setul Mişcării Legionare, Horia Sima, sub a cărui comandă ne aruncasem în luptă? Prin aceste denigrări, insulte si calomnii, oculta moscovită urmărea smulgerea din inima si conştiinţa tineretului legionar a mitului elitei legionare. Acesta a fost scopul pe care si l-a propus, dar pe care n-a reuşit să-l atingă. Văzând Zaharia că nu scoate de la noi ce sconta, a adus de la Ţurcanu nişte hârtii, scrise cu tot felul de invective si ni le-a citit. Dar nici asa n-a reuşit să-si atingă scopul, pentru că trebuia să prezinte probe sau cel învinuit să-si recunoască el însusi fapta. Ca să-si ascundă miseliile, comuniştii le aruncau pe seama adversarilor lor. Tortura conştiinţei morale Prima dată când am fost întrebaţi dacă mai suntem sau nu legionari, numai cinci dintre noi spusesem că nu mai eram. A urmat apoi tortura poziţiei fixe pe prici cu mâinile în sus si bătăile administrate celor ce nu suportau această tortură, continuându-se cu batjocorirea lui Dumnezeu din Săptămâna Patimilor si „pelerinajul” în genunchi prin cameră, timp de opt zile, urmate de lepădarea tuturor de Legiune. Atunci Ţurcanu a afirmat în fata tuturor că nu mai există legionari. Eram în a şaptea zi de torturi de nedescris. Memoria ne fusese Mlaştina disperării 221 golită de „tot ce ştiam si nu ştiam” referitor la activitatea noastră si a celor din „libertate”. Pentru a mai scăpa de această tortură insuportabilă mulţi dintre noi, si mai ales dintre cei tineri, au declarat vrute si nevrute, ştiute si neştiute, pentru că suferinţa depăşise limita de rezistentă. Vorba românească: „Să nu dea Dumnezeu omului cât poate răbda”, se adeverise într-un mod dramatic. Fotografia acestor figuri care exprimau deznădejdea ajunsă la culme, si chinul ajuns la nebunie, ar fi fost cea mai cutremurătoare dovadă a bestialei dezlănţuiri satanice. Psihologii, parapsihologii, psihiatrii si alţi specialişti ar fi avut un bogat material de studiu. Imaginile ar fi grăit din plin ce înseamnă teroarea comunistă si de ce nu s-a petrecut până în prezent, nici un fel de răscoală în imperiul comunist împotriva satanicei stăpâniri. Dacă declaraţiile, scrise si nescrise, ne-au pustiit memoria, dacă lepădarea de Legiune ne-a compromis ca legionari, totuşi cea mai odioasă tortură, care a acţionat în intimitatea noastră, a fost prostituarea conştiinţei morale. Conştiinţa este cea mai intimă parte a omului. Datorită acestei intimităţi, inabordabile de către un alt subiect, Mântuitorul a instituit Sfânta Taină a Spovedaniei, prin puterea dată Sfinţilor Apostoli si transmisă de aceştia tuturor preoţilor, până la sfârşitul lumii, prin cuvintele: «Ce veţi dezlega pe pământ, dezlegat va fi si în ceruri si ce veţi lega pe pământ, va fi legat si în ceruri». Acest mandat, încredinţat omului prin preoţi, este mandatul prin care Dumnezeu i-a îngăduit insului să ia parte la marea operă de mântuire 69 a sa . Cel ce se spovedeşte îsi goleşte conştiinţa, în fata duhovnicului său, de tot ce este inuman în el, de toate ispitele si momelile diavoleşti si de tot răul făcut semenului. Din toate torturile pe care le-am văzut si pe care, de acum, si cititorul a fost în măsură să le cunoască, tortura morală a întrecut orice imaginaţie. De aceea, nimeni nu are dreptul în lumea aceasta să siluiască sub nici un motiv intimitatea conştiinţei aproapelui său, 69 Pătimitorul a înţeles că, prin „spovedania” cerută de călăi, taină întoarsă pe dos, se unnărea distrugerea conştiinţei, adică a împărăţiei lui Dumnezeu din inima omului (vezi notele 51, 56, 60) (n.ed.). 222 Dumitru Bordeianu pentru că libertatea de conştiinţă a fost dată omului de Dumnezeu. Fiecare dintre noi a fost torturat ca să-si dea seama că nu are nici o posibilitate de a se sustrage acestei „prostituări” morale. De aceea, unii au inventat sau exagerat fapte pe care nu le-ar putea crede nici cea mai bolnavă minte, numai ca să fie crezuţi si să scape de torturi. Erai întrebat dacă în afară de fort, minciună, înşelătorie - pe care trebuia să le mărturiseşti public - ai mai comis si perversiuni sexuale, prostituarea conştiinţei privind mai ales perversiunile si relaţiile sexuale 70 . Or, tineretul legionar din cadrul Frăţiilor de Cruce sau din centrele studentesti fusese educat tocmai spre a fi ferit de perversiuni, atât pe plan moral cât si pe cel sexual 71 . în fata comitetului de tortură, ti se punea întrebarea dacă ai făcut vreo perversiune sexuală. Dacă răspundeai negativ, erai torturat pentru că nu ai făcut-o; iar dacă afirmai contrariul, erai de asemenea torturat, pentru că ai făcut-o; oricum, erai torturat. De aceea, ajungeai în situaţia lui Andrisan, cu barbă sau fără barbă. în acea nebunie a disperării, în urma cumplitelor torturi continue, mulţi au ajuns la concluzia că „spun tot si fac orice” 72 . în acest stadiu, când puterea de judecată, pudoarea si bunul simt fuseseră de mult abolite, când cel torturat se zvârcolea în mocirlă, ştiind că mâine putea înnebuni pe prici ca Pintilie, Nedelcu si Ionescu, ce i se mai putea pretinde acelui tânăr? Unii dintre noi au început, să povestească, fără nici o reticentă, fel de fel de fapte, pe care nu le întâlneşti nici în patologie. Sărmanii, 70 Scatologia si sexualitatea împotriva firii sunt atracţiile diavoleşti cele mai obişnuite, descrise de iconografia creştină. In Sabatul vrăjitoresc împerecherile peste fire si coprofaglălunt esenţiale. De asemenea, în ocultismul contemporan, masonic. Descrierea orgiilor sexual scatologice abundă în literatura si filmografia contemporane. Vezi descrierea vămii desfrânării, la .Sfanta Teodora si Sfântul Vasilie cel Nou. (n. ed.) '—' 71 în cele mai multe vieţi si pătimiri ale sfintelor mucenite, înainte de a fi chinuite erau fortate să cadă în desfrânare, ştiut fiind că păcatul acesta, prin plăcerea provocată si dezmierdarea simţurilor trupeşti si sufleteşti, alungă harul Sfântului Duh de la om; iar după aceea lepădarea vine imediat. Slugile satanei care au torturat la Piteşti au crezut că prin tortură vor silui conştiinţa omului să fie convinsă că a făcut păcate care nu le-a săvârşit, păcatul fiind deja săvârşit cu mintea în clipa în care omul acceptă gândul murdar (n. ed.). 72 Căderea din har aruncă omul în starea sHnimalică a voinţei posedate de diavol (n. ed.). Mlaştina disperării 223 nu mai aveau discernământ si nici voinţă; erau de-a binelea nebuni. De aceea, au declarat că au săvârşit toate perversiunile sexuale, că s- au împreunat si cu animale domestice, cu mamele, surorile, rudele si cunoştinţele apropiate. Parcă Sodoma si Gomora se mutaseră în închisoarea Piteşti 73 , în momentul când se făceau asemenea afirmaţii, te întrebai, fără a avea un răspuns, dacă tu eşti nebun de legat si nu înţelegi ce declară camaradul tău sau dacă el era nebun si nu puteai tu înţelege de ce omul o luase razna. Această prostituare a durat în jur de 15 zile. La cei de la muncă silnică si la camera 3 subsol, aceste declaraţii au fost mai decente. In declaraţiile de la Gherla ale celor mai tineri s-au spus lucruri atât de scabroase, încât ti-e ruşine si să-ti mai aminteşti de ele, nicidecum să le pronunţi sau să le scrii. Dar ceea ce n-a prevăzut oculta a fost faptul că majoritatea dintre noi, având discernământ si înţelegere, nu am fost afectaţi de situaţie. în unele cazuri totuşi, Nicolski, prin Ţurcanu si sculele lui, a reuşit să facă tot ce a vrut din noi. Căci, pentru unii dintre noi, redresarea a fost imposibilă. Duşmanul putea face din ei acum bătăuşi, turnători, orice. Să-mi fie îngăduit acum să anticipez si să mărturisesc un fapt care pune în lumină, pentru orice om de bună credinţă, afirmaţiile de mai sus. □ în toamna anului 1961 mai aveam doi ani până la expirarea pedepsei si mă aflam la închisoarea Aiud. Am fost mult pedepsit, în celule negre, la beci si în arest sever de ofiţerul politic, locotenent-colonelul Ivan, care din anul 1957 mă tot ancheta si urmărea să-i cad în plasă. Cum eu trăiam însă pe alte coordonate si închisoarea nu mă mai apăsa, poziţia mea era solidă si puteam rezista. într-o bună zi m-a scos din celulă si m-a dus într-o cameră din clădirea administraţiei, spunându-mi că voi sta de vorbă cu un 73 Chiar asta s-a umiărit, atunci în mic, experimental, în condiţii de laborator si cu mijloace dure, iar astăzi la scară planetară, „cu duhul blândeţii”, prin propagandă. Iniţiatorii coruperii acesteia generale sunt pornocratii iudei, care urmează riguros preceptele Talmudului (n. ed.). 224 Dumitru Bordeianu tovarăş mare de la Interne si să fiu atent cum si ce voi vorbi. După un sfert de oră a intrat un colonel de la securitate, în jurul a 45 de ani, cu o figură de intelectual. S-a legitimat si a început discuţia într-o manieră civilizată. Mă întreba fapte de când fusesem arestat si până în momentul de fată. Cunoştea bine problema legionară si situaţia detenţiei noastre. Când a venit vorba de Piteşti si Gherla, mi-am dat seama că cunoştea atitudinea mea, precum si caracterizarea făcută de Ţurcanu. In legătură cu ce se întâmplase acolo, i-am spus că Ţurcanu făcuse ancheta celor ce erau ostili regimului. S-a enervat puţin, dar s-a stăpânit. A recunoscut că demascările de la Piteşti si Gherla au fost o greşeală a conducerii de atunci si că va trebui să se acţioneze în alt chip. Eram convins că recunoscuse greşeala numai de circumstanţă. A trecut apoi direct la subiect: - Domnule Bordeianu, eu am împuternicire chiar în acest moment, să te scot din închisoare, dacă dumneata eşti accepţi ceea ce-ti propun. înainte de a-mi destăinui propunerea însă, m-a întrebat dacă sunt sănătos la cap si la trup. - Slavă Domnului! i-am replicat eu. M-a întrebat apoi cum am suportat si cum suport detenţia, fiindcă după arestările masive din 1958-1959 ni se aplicase un regim foarte sever, aproape insuportabil. - Cum se vede! M-a întrebat apoi, dacă mai sper să ies din închisoare. - Nu cred în clementa comuniştilor si nu ştiu ce mă face să mă mai aştept la o condamnare! Nu mi-a dat nici un răspuns. - Nu-ti surâde să fii liber? - Nu mai cred în libertatea dumneavoastră! După aceste schimburi de cuvinte reia: - Domnule Bordeianu, uitati despre ce este vorba: am împuternicire, după cum am spus, să tratez cu dumneata, iar în urma ofertei pe care eu o voi face si în cazul că o accepţi si o semnezi, plecând din această cameră, nu te vei mai întoarce în celulă. - Despre ce este vorba? - Vă scot din închisoare si vă duc la Oradea, unde vă vom oferi toate condiţiile de viată civilizată si chiar de lux, cu femei tinere Mlaştina disperării 225 si frumoase - vedeam tentatia - dacă dumneata accepţi si îti iei obligaţia să tragi de limbă si să informezi precis Securitatea, de tot ceea ce se face, se spune si se plănuieste în anumite cercuri sociale. Când am auzit despre ce era vorba, mi-am pierdut controlul. Şi aceasta s-a văzut pe fata mea. Observând schimbarea mea de atitudine, ca să mai încălzească atmosfera, a continuat: - Nu vă alarmaţi domnule Bordeianu, pentru că nu este vorba să trageti de limbă pe ai dumneavoastră, căci ştiu că ati rămas tot legionar, cu toate că v-ati lepădat la Piteşti de Legiune. Vă repet, ca să fim lămuriţi: nu veţi face acest lucru cu legionari, nici cu alţi deţinuţi politici eliberaţi si nici cu duşmanii ascunsi ai regimului, ci misiunea dumitale va fi să tragi de limbă si să-i torni numai pe ai noştri. La precizarea ofiţerului am zâmbit si l-am întrebat: - Adică, pe ai dumneavoastră? - Pe comunişti, accentuă el. - Dar atunci, dumneavoastră nu aveţi încredere în ai dumneavoastră? - Nu! Şi ofiţerul nu a făcut decât să-mi confirme categoric bănuiala. - Acesta este totul? - Da, în mare; amănuntele le vom definitiva însă când dumneata îmi vei accepta oferta. Stăpân pe mine, pentru că eram după 13 ani de puşcărie si trecusem pe unde trecusem, iar conştiinţa, trăirea si înţelegerea mea erau altele decât cele cu care intrasem în închisoare, i-am răspuns: - Domnule colonel, după atâtia ani de închisoare, de experienţă, după cele auzite, trăite si cunoscute în închisoare, pe lângă faptul că am rămas legionar, mai sunt si creştin ortodox, în adevăratul sens al concepţiei creştine. De aceea, tot ce mi-ati oferi dumneavoastră în condiţiile excepţionale de la Oradea sau din altă parte, nu mă tentează. Nu pot primi această ofertă, orice mi-ati da, pentru că eu nu vreau să fac rău nimănui, nici chiar duşmanilor mei si nici celor ce vor să-mi ia viata. Eu nu vă doresc nici dumneavoastră să stati în celulă, nu cât am stat eu, nici măcar un an, pentru că sunt convins că v-ati schimba felul de gândire. Vă spun aceasta nu numai acum, după 13 ani de închisoare, pentru că ceea ce îmi oferiţi dumneavoastră mi-a oferit tot unul de-ai dumneavoastră, 226 Dumitru Bordeianu în 1946 - era vorba de Ion Berac înainte de a fi arestat. Şi să mai stiti că, după încetarea demascărilor de la Gherla si moartea lui Stalin, am refuzat categoric să vă servesc, orice fel de avantaje mi-ati fi oferit. Scopul vieţii mele nu este de a-i face rău cuiva, ci de a face bine semenului si chiar duşmanului meu. Şi, cât mă vor tine puterile, să-l slujesc lui Dumnezeu, cu credinţă si dragoste, ca să-mi mântui sufletul. îmi pare rău că v-am dezamăgit, dar să vă căutati partenerii în altă parte. Cât am fost de mirat eu de oferta făcută, dar ce consternat a rămas el, nu numai de refuzul meu, la care probabil se aştepta, ci de atitudinea mea fată de bunurile pământeşti si de modul meu de gândire. Eram sigur însă că asa ceva mai auzise si de la alţi camarazi si de aceea n-a mai scos nici un cuvânt; amuţise pur si simplu. Eu m-am întors în celula mea, iar el s-a dus probabil să-si caute alţi colaboratori. Comuniştii au convins pe unii dintre noi, când erau atât de dezechilibraţi, de nebuni si disperaţi, încât să devină cele mai docile victime. Stând si judecând drept, fără patimă, ajungi să-i înţelegi si pe aceşti nefericiţi, care au acceptat, fără voia si convingerea lor, acest joc periculos. N-am făcut nici un act de vitejie noi, cei care n-am căzut în această cursă. Sunt convins că nu prin curajul si atitudinea noastră ne-am salvat, ci numai prin mila lui Dumnezeu care ne-a păzit să alunecăm si să cădem. A te mândri că ai făcut fapte bune si că eşti mai mult decât eşti în realitate, înseamnă a avea un orgoliu necontrolat, care de cele mai multe ori te duce la pieire. Pentru că, s- ar putea să vină peste tine încercări peste puterile tale fizice si sufleteşti si să devii astfel mai rău decât cel pe care îl acuzi că s-a alterat. «Fără Mine nu veţi putea face nimic» sunt cuvintele Domnului. De aceea, numai cel ce si-a încredinţat neputinţa si slăbiciunea în mila si ajutorul lui Dumnezeu va fi biruitor. Nu este greu să-i acuzi pe aceşti fraţi care au căzut victime comuniştilor. Ei n-au cedat decât la torturi continue insuportabile, când voinţa si puterea lor de judecată nu i-a mai ajutat. Frica si nebunia deznădejdii i-au aruncat în mrejele celor ce pescuiau astfel de nefericiţi. Oare milioanele de informatori si turnători voluntari sau plătiti, care de bună voie s-au Mlaştina disperării 227 pus în slujba comunismului, de ce au făcut-o? Se impune deci să facem o dreaptă deosebire între victimele torturilor continue si cei care, conştienţi si nesiliţi, s-au oferit să-i slujească satanei. 1 se poate cere omului oare mai mult decât poate da el fizic si sufleteşte? Desigur că nu, pentru că oamenii nu sunt toti la fel. Ultimele torturi în fortăreaţa Piteşti După insuportabile chinuri fizice si de conştiinţă, nu mai aveam nimic de ascuns si nici resurse fizice si morale ca să mai putem rezista torturilor. In timpul torturii morale au continuat si torturile fizice, până când, pentru cei cu muncă silnică si temnită grea, declaraţiile publice în celulă si cele scrise în camera 4 spital erau pe terminate. Ţurcanu, la ordinele lui Nicolski, dădea zor să termine cu declaraţiile scrise pentru mai multe motive: - să fie cunoscuţi toti cei nedeclarati la ancheta oficială, ca să-i condamne pe cei depuşi în lagăre; - să-i cunoască pe cei care erau împotriva regimului si deţineau posturi în aparatul de stat; - aveau nevoie de deţinuţi, pentru începerea Canalului Morţii, pentru munca în atelierele închisorilor si la minele de plumb. Să se ştie că demascările au continuat si la Canal cu studenţii, elevii si muncitorii având condamnări mici. Aceştia au fost duşi la Piteşti, Târgsor si Gherla si supusi la aceleaşi metode de tortură, pentru a recruta dintre ei şefi de echipe si brigadieri. Cei recrutaţi prin aceste torturi trebuiau să constrângă, prin groază si teroare, pe cei ce munceau. Pentru noi, cei de la muncă silnică si o parte din temnita grea, se pregăteau alte încercări: minele de plumb din Maramureş si atelierele groazei de la Gherla. Tortura care ni s-a aplicat în ultimele luni, înainte de a pleca din Piteşti, a fost tipică monstrului bolşevic Macarenko. Metoda opera strict psihologic. Cum stăteai pe prici în poziţia fixă, îti treceau prin minte fel de fel de gânduri, dintre care, pe unele le consideram de-a dreptul ispite diavoleşti, pe care le aveam si în 228 Dumitru Bordeianu condiţii normale 74 . Acum însă, nu mai aveam nici o putere de a ne controla si a le alunga de pe ecranul conştiinţei. De pildă, unul din comitet, mai posedat decât tine, se oprea brusc în fata ta si, prin surprindere, te întreba la ce te gândeai. La această întrebare, gândurile satanice se amestecau si se învălmăşeau în conştiinţa ta în asa hal cu alte gânduri, că de multe ori nici nu ştiai ce să spui; parcă ti-ar fi luat cineva minţile. în această dezordine de gânduri, fiind lipsit de cea mai elementară voinţă, se ajungea la următoarele situaţii: - dacă îti spuneai gândul si acesta nu era împotriva demascărilor, ci pe linia lor, scăpai de ciomăgeală, pentru că fata ta nu trăda nelinişte; - dacă te ascundeai, se vedea pe fata ta o paloare si, în cazul acesta ciomăgeala era sigură, tu fiind considerat în continuare un mare bandit; - dacă ziceai că nu te gândeşti la nimic, si în acest caz mimica îti trăda minciuna, erai din nou considerat un mare bandit, nesincer si înrăit, foarte periculos chiar, iar ceea ce te aştepta era o tortură insuportabilă. Q Rareori s-a găsit printre noi vreunul care să fi scăpat de ciomăgeală, în intervalul de o lună, cât a durat această tortură pentru „citirea” gândurilor. Surprinzător: memoria era singura facultate psihică ce ni se păstrase atât de ascuţită 75 . Fără să vrei, îti veneau uneori în minte fapte si evenimente de care parcă niciodată nu luasesi cunoştinţă. Memoria noastră fusese „măturată”, se smulsese din ea, prin torturi, tot ceea ce timpul asezase acolo, liniştit si ordonat. Compartimentul de date era acum atât de golit, încât semăna cu o locuinţă de unde hoţii furaseră totul, până la ultimul capăt de ată. Ce să mai pui în loc 76 , când nu mai aveai nimic de pus? 74 Acel tip de tortură, zisă „poziţia fixă”, fiind continuă 17 ore pe zi, arunca cel mai repede în deznădejde, pentru că singura armă împotriva ei era rugăciunea neîncetată, care a avut putini lucrători în iadul temniţelor (n. ed.). 75 Ancheta psihanalitică se foloseşte de aceeaşi metodă a aducerii aminte a relelor. Vezi nota 32 (n. ed.) 76 A fost scoasă orice amintire a faptelor bune evanghelice si a milei si bunătăţii lui Dumnezeu, pentru ca diavolul să se poată înstăpâni cu si mai multă putere. „Unde nu este Dumnezeu este dracul” (Sfântul Vasilie cel Mare, Că nu este □ Mlaştina disperării 229 „Citirea gândurilor” a încheiat tortura prin care trecusem timp de nouă luni, conform ameninţării: „O să vă citim si o să vă cunoaştem si gândurile”. Sufletele noastre erau schilodite si înfrânte iar noi ne manifestam si ne comportam ca nişte roboti. Parcă nu mai era nimic viu în noi, iar omul raţional dispăruse si el de mult din lăuntrul nostru. Din când în când însă se mai ivea totuşi câte o licărire raţională în sufletele noastre. Aceasta însă ne îngrozea, pentru că prăbuşirea ce-i urma era inevitabilă. Şi de aceea afirm cu toată convingerea că tortura continuă, intensă si fără nici o perspectivă pentru cel torturat, duce la distrugerea a tot ce are flinta umană mai de preţ. Dacă pe scara durităţii, încadrarea este de la 1 la 10, la fel si puterea noastră de rezistentă, de răbdare a torturilor, s-a înscris pe o scară tot de la 1 la 10. Şi, dacă punctele de topire ale metalelor se înscriu de la 0 la mii de grade, toate topindu-se în final, acelaşi lucru s-a întâmplat si cu noi, cei ce am trecut prin demascările din Piteşti si Gherla. Ţinând cont de toate acestea, constatăm că bunul simt nu ne mai permite să-l judecăm pe cel ce a trecut aceste probe. Unii au cedat numai când l-au văzut pe altul plin de sânge si schilodit în bătăi, fără ca ei înşişi să fi luat vreo palmă. Alţii au cedat după o palmă sau după o bătaie bună, alţii după sute de bătăi, alţii s- au sinucis sau au înnebunit iar alţii au fost ucişi. Unii au cedat după o zi de tortură, alţii după o lună, alţii după ani. Toţi am fost însă topiti, în termeni comunişti „muiaţi”, conform afirmaţiei: „De beton armat să fiţi, si tot o să vă muiem”. Cum să nu ne „topim”, când carne nu mai aveam iar ciolanele ne erau umflate si înnegrite de ciomege? Rezultatul acestei experienţe a fost că s-a ajuns la „citirea gândurilor”. Ciudăţenia a constat în aceea că majoritatea dintre noi nu mai puteam spune la ce ne gândeam, ce fel de gânduri aveam si dacă erau sau nu conforme cu demascările. Unii, mai ales cei din grupul mistic, spuneau că se rugau, alţii că se gândeau acasă, iar alţii spuneau fel de fel, unele mai năstruşnice ca altul. Dificultatea, de neconceput si de neînţeles, a cunoaşterii Dumnezeu pricinuitorul relelor) (n. ed.). 230 Dumitru Bordeianu gândurilor proprii, consta în faptul că, după atâtia ani de chinuri, nu mai puteam exprima sau explica ceva, ca să ne facem înţeleşi. Atât eu, cât si camarazii mei, am văzut cu ochii noştri că nu ne mai puteam controla expresia fetei, care ne trăda întotdeauna gândurile pe care nu mai reuşea să le mascheze. în momentul când posedatul te tortura si se uita în ochii tăi, întrebându-te unde te gândeai sau ce gânduri aveai, dacă nu răspundeai sincer, el îti si observa pe fată gîndul pe care voiai să-l ascunzi. Nu mai aveai nici voinţa si nici puterea să-ti opreşti această exteriorizare, si atunci se ştia precis dacă spuneai sau nu adevărul. Aceasta a fost ultima fază a nebuniei colective pe care am trăit-o toti cei care am trecut prin demascări. Iar rezultatul acestei „citiri” a gândurilor, prevăzute de Nicolski si profeţite nouă de Ţurcanu, a fost neîncrederea totală în cel de lângă tine. Lepădarea de Dumnezeu. Prăbuşirea. Dacă metoda de tortură pentru „citirea” gândurilor a umplut până peste margine paharul deznădejdii si al nebuniei, prin lepădarea de Dumnezeu si de dreapta credinţă, care rămăsese singurul si ultimul nostru sprijin, am ajuns la prăbuşirea totală. Fusesem aruncaţi în haos, dezechilibraţi, fără sprijin si fără perspectivă, la discreţia celor ce ne torturau. Acest fapt a avut consecinţe nefaste, asupra a ceea ce aveam să vedem si trăim în altă cetate a satanei, Gherla. La începutul lui august 1951, când declaraţiile publice si scrise erau pe terminate, iar tortura de „citire” a gândurilor atinsese nivelul prevăzut în planurile ocultei, Ţurcanu a trecut din cameră în cameră, cu expresia unui demon satisfăcut si l-am auzit repetând că, ispitind si înşelând pe cei tari si credincioşi, i-a putut tăvăli în mocirlă. „Mă, bandiţilor, vă amintiţi foarte bine ce am spus în camera aceasta cât si în celelalte camere, că eu nu glumesc, că mă voi tine de cuvânt si voi folosi toate metodele pentru a-mi atinge scopul urmărit. Or, iată că am ajuns, prin metodele pe care le-am folosit, să vă citim si gândurile, fapt la care voi nu v-ati aşteptat niciodată”. „Vreau să vă atrag însă atentia că cei mai periculoşi dintre voi, bandiţilor, ati rămas cei care mărturisiţi credinţa voastră în Mlaştina disperării 231 Dumnezeu. Şi sunt convins că cei care nu s-au lepădat de credinţa lor în Dumnezeu, nu s-au lepădat nici de Mişcarea Legionară. Ei sunt cei mai periculoşi, mai înrăiţi si mai încarnaţi legionari”. „De aceea, pentru aceştia vor continua încă ani de zile demascările, asa cum le-ati cunoscut si încă cu alte metode. Trebuie să vă scoatem din cap si din inimă odată pentru totdeauna această aberaţie, credinţa în Dumnezeu” 77 . Apoi, ne-a întrebat: „Cine din voi, bandiţilor, mai crede în Dumnezeu?” Aproape jumătate din cameră a ridicat mâna în sus. în fata acestei situaţii, Ţurcanu a continuat: „Am si pentru voi metode, cei care ati ridicat mâna, să spuneţi că v-ati lepădat de credinţă, asa cum ati spus că v-ati lepădat de Mişcarea Legionară”. Adresându-se apoi lui Zaharia: „Culai, treci pe la mine, ca să vezi ce ai de făcut cu aceşti bandiţi”. Pentru cei cu adevărat credincioşi, cea mai mare ameninţare posibilă a fost această ultimă afirmaţie a lui Ţurcanu, la care nimeni nu se aştepta. Urma să fim loviţi în ce aveam mai drag si mai de preţ, singurul nostru punct de sprijin - credinţa în Dumnezeu, nădejdea izbăvirii noastre din ghearele satanei. Pe oamenii care nu cred în Dumnezeu problema mântuirii nu-i interesează, pentru că ei sunt legaţi de această lume materială, de bunurile pământeşti, de poziţiile sociale, de plăcerile si satisfacţiile acestei vieţi într-atât că numai moartea îi va mai putea despărţi de ele. Pentnjjjel ce crede însă nelimitat în Dumnezeu, în mântuire si în viata veşnică, nefiind legat de pământ, cea mai mare tragedie este momentul când e obligat să mărturisească dacă mai crede sau nu în Dumnezeu. Oameni cum au fost Sfinţii Părinţi si mucenicii ar fi preferat de o mie de ori moartea, decât lepădarea de Dumnezeu si de credinţa în El. Unii dintre noi însă au venit cu justificarea că, dacă marele Apostol Petru care credea si-L iubea pe Iisus nelimitat, s-a lepădat de 77 Cea mai mare încercare: «Vrăjmaşul prigoneşte sufletul meu si viata mea o calcă în picioare. Făcutu-m-a să locuiesc în întuneric, ca pe morţii veacului». (Ps. 142) «Mulţi se scoală asupra mea, mulţi zic sufletului meu: nu este mântuire lui, întru Dumnezeul lui» (Ps. 3) Vezi si Cartea lui Iov (n. ed.). 232 Dumitru Bordeianu El de frică, atunci noi, nişte microbi neputincioşi, ce era să facem? 78 Asa vorbeau cei care se lepădaseră de Dumnezeu formal 79 , asa cum se lepădaseră si de Legiune. Iar dacă, aparent, tinerii care au trecut prin Piteşti s-au comportat în linii generale la fel, când privim mai îndeaproape, lucrurile se schimbă total. Fiecare s-a comportat mai întâi în funcţie de credinţa lui în Dumnezeu, apoi de credinţa si ataşamentul lui fată de concepţia politică pentru care a fost condamnat, de puterea lui de rezistentă fizică si îndeosebi de puterea lui morală si sufletească. Având în vedere aceasta, nu-i putem pune într-o oală pe toti tinerii care au trecut prin Piteşti, spunând că toti s-au comportat la fel. Dacă s-ar fi comportat la fel, ar fi cedat toti de la prima palmă sau din prima zi, unii n-ar fi fost ucişi, alţii nu s-ar fi sinucis sau n-ar fi încercat să se sinucidă, alţii n-ar fi ajuns bătăuşi sau criminali ordinari. Pe scara rezistentei fizice si sufleteşti, fiecare s-a înscris în raport cu el însusi. La afirmaţiile lui Ţurcanu, că cei mai periculoşi „bandiţi” sunt cei care cred în Dumnezeu, ne vine să-i dăm dreptate. Cine nu-1 cunoaşte pe Vasile Pătrascu, a cărui credinţă a fost de nezdruncinat si a mărturisit-o până în jTTjima clipă, cu toate torturile prin care a trecut? Cine nu-si amiijtcjstc de Zelică Berza din camera 3 subsol, de Reus, Ungureanu, Nedelcu, Popa, Andrisan, Dinescu, Popescu Paul, si ceilalţi, care au afirmat public că, nimeni nu-i va putea obliga să se lepede de Dumnezeu si de Biserica Lui, cu toate torturile aplicate, cu atât mai mult cu cât Biserica este recunoscută de lege. E drept însă că, din cauza torturilor de nesuportat, până la urmă mulţi s-au lepădat totuşi si de Dumnezeu. Lepădarea lor a fost însă de scurtă durată. Până la urmă, prin pocăinţă, s-au întors la Hristos. 78 De fapt, Sfântul Petru s-a lepădat înainte de Pogorârea Duhului Sfânt. Până în clipa lepădării, măcar că se lucraseră minuni prin mâinile sale, nu avea harul desăvârşit, asa cum îl au creştinii ortodocşi de la Sfântul Botez (n. ed.). 79 Ispita lepădării fonnale stăpâneşte pe cei puţin credincioşi. Nu există, de fapt, nimic formal. Dumnezeu nu lucrează cu jumătăţi de măsură. «Pentru orice cuvânt desert, pe care-1 vor rosti oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii» (Matei 12, 36). Diavolul este acela care micşorează si batjocoreşte puterea Cuvântului (n. ed.). Mlaştina disperării 233 Eu nu m-am înscris nici printre acei ce au afirmat categoric că ei cred în Dumnezeu, dar nici printre acei ce s-au lepădat de El. Şi cititorul s-a familiarizat cu părerea mea, precum că omul este dator în toate împrejurările vieţii lui să încerce. Nu am avut însă nici un merit, gândurile si atitudinea mi-au fost insuflate de Dumnezeu si încercarea trebuia dusă până la limita puterii de rezistentă. Am crezut si am sperat numai în mila si ajutorul lui Dumnezeu, care m-a ferit să ajung un bătăuş si un criminal în demascările de la Piteşti. Când am fost întrebat de Zaharia dacă mai cred sau nu în Dumnezeu, pentru prima si ultima dată în viata mea am avut o întunecare a mintii si o rătăcire pe care nimeni nu o va putea înţelege, decât eu, cel care am trăit-o. Cine mi-a întunecat puterea de judecată în acel moment? N-am putut discerne ce gânduri satanice mi-au întunecat conştiinţa si mintea. Dumnezeu a încercat atunci să-mi dea posibilitatea ca, prin această ultimă încercare, să-mi mărturisesc deschis si fără frică credinţa în El. Eu nu I-am cerut însă ajutorul, ca să-mi lumineze mintea si conştiinţa, si atunci am oscilat să mărturisesc din toată inima. Cei care îsi închipuie că în încercări excepţionale se poate face fată numai cu puterile proprii, se înşeală si se vor înşela până la sfârşitul lumii. Au doar n-a spus lisus: «Fără Mine nu veţi putea face nimic»? De aceea, când nu am strigat si nu am implorat ajutorul lui Dumnezeu, m-am prăbuşit. Şi prăbuşirea mea a fost mare, pentru că satana mi-a chinuit sufletul si m-a torturat timp de trei ani. Atunci când m-a întrebat Zaharia, ce-i cu credinţa mea, un gând care nu era al meu si nici de la Dumnezeu, m-a stăpânit si mi-a şoptit: „Spune că nu te mai rogi lui Dumnezeu!” Şi asa am si rostit, public, în camera 3 subsol: „Nu mai fac rugăciunea, nu mă mai rog lui Dumnezeu”. Şi, din acel moment nu mi-am mai spus - • 80 rugăciunea . 80 „Rugăciunea este împreunarea si unirea omului cu Dumnezeu” (Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul 28). Lipsa rugăciunii înseamnă lipsa părtăsiei cu Dumnezeu, lipsirea, lepădarea de Dumnezeu. Ce a unnat? „Unde nu este Dumnezeu, este diavolul” (Sfântul Vasilie cel Mare) (n. ed.). 234 Dumitru Bordeianu Urmarea ruperii comuniunii cu Dumnezeu prin rugăciune, a fost că duhul satanei a intrat în mine si m-a torturat si m-a muncit, din august 1951 până la Pastile anului 1954. Ţin să precizez că am spus că nu-mi mai fac rugăciunea, nu că nu mai cred în Dumnezeu. Marele meu păcat însă a fost că nu mi-am mai făcut rugăciunea, cu adevărat. Greşeală cu atât mai gravă, cu cât trebuia să mă gândesc la cuvintele sfinte: «Privegheaţi si vă rugaţi ca să nu vă ispitească satana». Rugăciunea, după mărturisirea Sfinţilor Părinţi, este comuniunea omului credincios cu Dumnezeu. Prin ea, omul stă de vorbă cu Dumnezeu, îl adoră, îl măreşte, îi mulţumeşte, îi spune păsurile si necazurile, îl roagă să-l ierte, îi cere ajutor si milă etc... în capitolul despre Gherla voi descrie pentru cei ce cred nelimitat în Dumnezeu si în minuni, ce a însemnat pentru mine ruperea de Dumnezeu si apoi refacerea comuniunii cu El prin rugăciune. Nu-i voi uita niciodată si-i văd ca pe nişte munţi în fata mea pe toti aceia care au avut tăria, curajul, credinţa si bărbăţia să-si afirme fără frică credinţa lor în Dumnezeu. Probabil, de aceea stelele mari strălucesc pe cer si se văd, în timp ce altele, mici si neputincioase, trec în bezna uitării. Pe la jumătatea lunii august, Zaharia a plecat din cameră, nemaifiind şeful comitetului de tortură, iar poziţia fixă pe prici a luat sfârsit. Bătăile au încetat si ele. Trăiam însă groaza că, după această aparentă linişte se pregătea o năpraznică furtună. Şi aceasta a fost la Gherla. Pe la mijlocul lui septembrie, o mică parte dintre noi a plecat la Canal, unii la minele de plumb din Maramureş, iar alţii la Gherla. Dacă, în clipa când scriu aceste amintiri, mi s-ar oferi să aleg între moarte si Piteşti, mărturisesc din toată inima si cu frică de Dumnezeu că as prefera de o mie de ori moartea. Şi cred că la fel gândesc toti camarazii mei care mai sunt în viată si care au trecut prin acea cetate a satanei din Piteşti. Ce mărturisire mai deschisă si mai sinceră l-ar putea satisface pe cititorul acestor rânduri? Plecarea din Piteşti. 235 Mlaştina disperării Plecarea din Piteşti. După cum am mai relatat, începând cu a doua jumătate a lunii august, declaraţiile publice din camera 3 subsol si 4 spital erau pe terminate. Torturile încetaseră, cu puţine excepţii, cele din celulele morţii din capul T-ului. în acest timp, Ţurcanu cu statul lui major si şefii de comitete dădeau zor să trieze si să repartizeze declaraţiile la adresele respective si să facă caracterizarea scrisă fiecărui tânăr trecut prin demascări. Această caracterizare trebuia să fie ataşată la cele două dosare; dosarul penal, care se găsea la grefa închisorii si dosarul secret de la Ministerul Afacerilor Interne. Cunoşteam numai din spusele altora aceste caracterizări, dar m-am convins de existenta lor văzându-le, când colonelul de la Interne a venit cu dosarul meu unificat, cel de la închisoare si cel de la Interne. Eram atunci cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan, în anul 1963. Aceste caracterizări făcute de Ţurcanu si de şefii de comitete au avut un rol cât se poate de nefast în timpul detenţiei noastre. Pedepsele care ni se aplicau erau date în funcţie de ele. Pentru unii au fost fatale, căci cine cunoştea mai bine pe fiecare, din toate punctele de vedere, decât Ţurcanu si şefii comitetelor de tortură? Pe la jumătatea lunii august, celor 14 care eram încă ţinuţi în poziţia fixă pe prici: Reus, Gheorghiu, Grigoras, Dinescu, Visovan, Sântimbreanu, Nedelcu, Popescu, Drăgănescu, Bordeianu si ceilalţi, ni s-a ridicat această tortură, eveniment pe care l-am resimţit ca pe o adevărată binecuvântare. Nu mai pomenesc de condiţiile de detenţie: foamea, frigul, lipsa de asistentă medicală, lipsa băii, rufele nespălate si faptul că, de la data de 10 decembrie 1949, nu mai fusesem scosi la aer. Toate însă, raportate la torturile la care am fost supusi, erau atât de neînsemnate, încât pentru noi nu mai aveau nici o importantă. Reamintesc cititorului că, tot timpul cât au tinut torturile, calitatea si cantitatea hranei erau sub nivelul metabolismului bazai, de 600-700 de calorii pe zi; măsură impusă pentru a ne reduce si puterea de rezistentă fizică, ca să nu putem riposta nici măcar cu un deget la ceea ce ni se făcea. în ceea ce priveşte frigul, era mai degrabă binefăcător, când pe tot corpul aveai numai răni. Şi as mai adăuga ceva, în primul rând pentru medicii si igienistii mai sceptici. Cât am stat în camera 2 parter si camera 3 236 Dumitru Bordeianu subsol, nici unul din cei torturati n-a fost scos la cabinetul medical si nici o rană nu s-a infectat. Martori sunt toti aceia care au trecut pe acolo si mai sunt si astăzi în viată. Nici plaga lui Gheorghiu de la gât n-a fost tratată, ci pansată de Petrică Tudose cu cârpe murdare si nu s-a infectat. Pesemne că unde vrea Dumnezeu, se biruie legea firii 81 . Şi, poate că a fost mai bine că în cele nouă luni, cât am stat în camera 3 subsol, nu am făcut nici baie, ca să nu ne observăm rănile de pe corp. Dar toate aceste condiţii, repet, nu au avut pentru noi mare importantă fată de torturile fizice si morale pe care le-am îndurat. Iar când ni s-a permis să ne mişcăm prin cameră, trăiam sentimentul că veneam din altă lume, după poziţia fixă pe prici, mişcatul prin cameră era ceva de domeniul basmelor. înfăţişarea celor ce trecuseră prin atâtea luni de tortură îti lăsa imaginea unor oameni nebuni, privirea lor nemaisemănând cu a unui om normal. Aveai senzaţia că vedeai în fata ochilor nişte umbre. După torturile petrecute de Paşti si după acelea administrate pentru lepădarea de Mişcarea Legionară, Zaharia, şeful comitetului din camera 3 subsol, începuse să-si schimbe comportarea; parcă se petrecuse ceva în sufletul lui. Devenise absent, gânditor si melancolic, renunţase la repertoriul muzical si lipsea mult din cameră. Din monstrul si călăul fără milă, care fusese până atunci, devenise un alt om. Trăiam sentimentul că avea remuscărQentru uciderea lui Pintilie. Poate...!? După plecarea lui definitivă din cameră, în jurul lui 15 august, rămânând numai cu Măgirescu si Păvăloaia, atmosfera s-a mai relaxat si am putut vorbi între noi. Ce aveam însă de vorbit? Intimităţile de altădată, speranţele de viitor? Fuseseră toate înmormântate. Ne temeam unul de altul ca jivinele, pentru că în timpul torturilor ni se studiau si gesturile si privirea, si în general toată expresia fetei. Schimbam cuvinte între noi de parcă am fi fost nişte 81 Se biruie rânduiala firii: rănile nu se infectează si, după moarte, trupurile martirilor din închisorile comuniste nu se strică, asa cum s-a întâmplat cu Mărturisitorul Ilie Lăcătusu, preot legionar, ale cărui sfinte moaşte întregi, nestricăcioase, pline de bună mireasmă, au fost dezgropate în 1998, în Bucureşti (n. ed.). Mlaştina disperării 237 străini care nu se cunoscuseră niciodată. Asa ne suspectam unii pe alţii. De aceea, nu discutam decât banalităţi: despre masă, aer, serviciul de cameră si despre dormit. Ceea ce ne unise odinioară dispăruse complet dintre noi. îmi amintesc bine starea sufletească pe care am avut-o când am obtinut permisiunea ca, în locul poziţiei fixe, pe spate, cum dormeam noaptea, să pot dormi pe o coastă sau pe burtă. în poziţiile acestea, scândura goală de pe prici ni s-a părut cel mai moale pat. La începutul lui septembrie 1951, când l-am văzut pentru ultima dată pe Ţurcanu la Piteşti, am observat că nu mai avea ca altă dată smocul de chei în mână, iar gardianul sef de secţie era pus paznic în dreptul lui. Uşile erau încuiate cu zăvoare si lacăte, facându-se închiderea, deschiderea si numărarea deţinuţilor în fiecare seară si în fiecare dimineaţă de către primul gardian, în prezenta gardianului sef de secţie. Masa nu o mai serveau deţinuţii din comitet, ci gardianul, mâncarea ameliorându-se puţin si trecând de la 600 la 800 de calorii zilnic. Eram atât de slăbiţi fizic si moral, încât atunci când ne ridicam de pe prici, vedeam negru înaintea ochilor si ameţeam. Tot atunci ni s-au adunat si rufele pentru spălat după zece luni de când le purtam pe noi. Am fost apoi scosi în curţile interioare pentru a ne scutura păturile si hainele pe care le purtam din momentul arestării. Am văzut astfel soarele, după un an si jumătate de întuneric. Şi culmea, am fost tunsi, bărbieriţi si duşi la baie în grupuri mici. Văzându-ne însă rănile, unele nevindecate încă, starea sufletească pe care am avut-o la această baie a fost cumplită. După terminarea toaletei, într-o dimineaţă, şeful de secţie ne-a anuntat să fim pregătiţi pentru inspecţia unui mare sef de la Bucureşti, lată cum s-a petrecut această vizită oficială. Eram înşiraţi câte unul la marginea priciului, când s-a deschis usa si si-a făcut apariţia un ofiţer superior, un colonel îmbrăcat în uniformă albastră de miliţie si nu de securitate. în absenta lui Zaharia, raportul a fost dat de Măgirescu. După ce ne-a trecut în revistă pe fiecare, întrebându-ne cum ne cheamă, s-a oprit în dreptul uşii si, cu un rânjet de diavol transformat în om, s-a recomandat: „Mă numesc colonelul Zeller, Directorul General al Penitenciarelor din R.P.R”. 238 Dumitru Bordeianu Era cea mai sfruntată minciună, pentru că el era de fapt ofiţer de securitate si unul din ajutoarele lui Nicolski, omul lui de încredere. El fusese acela care condusese direct demascările la ordinele lui Nicolski. El le-a controlat, verificat si dirijat, ordonând si metodele de tortură. A jucat o dublă sau triplă carte: cu oculta de la Moscova, cu partidul lui Teohari Georgescu si Ana Pauker, si o alta cu o ocultă pe care, probabil, numai el o ştia. Asa se explică faptul că marele lui stăpân adevărat l-a lichidat până la urmă si pe el 82 . Voi reda din memorie cuvintele acestui asasin ordinar: „Mă bandiţilor, mai sunteti legionari? Sunt convins că, după ce ati trecut prin ce ati trecut, nu vă mai arde de Legiune. Să vă pară bine că ati scăpat asa cum ati scăpat, până acum. Să vă băgaţi însă bine în cap că demascările nu vor înceta niciodată. Iar pentru că voi 82 Conducători ai României după 6 martie 1945, membri ai ocultei: 1. Ana Pauker (alias Anna Rabinsohn - arestată de Siguranţa Statului pentru spionaj si expulzată; si-a denunţat la NKVD propriul sot ca fiind partizan al lui Trotsky), ministru de externe si agenta nr. 1 a Moscovei la Bucureşti. Ofiţer Komintern. 2. Vasile Luca (alias Laszlo Luka), ofiţer al Armatei Roşii, Komintemist, adjunctul Anei Pauker. 3. Teohari Georgescu (alias Burăh Tescovici), Ministru de Interne, ofiţer INU (Komintern). 4. Josef Kisinevski (alias Jakob Broitman), vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri si membru al CC. 5. Roman Walter (alias Ernst Neulănder - tatăl lui Petre Roman), organizatorul Securităţii si sef al Serviciului de Educaţie, Cultură si Propagandă al Armatei. 6. Silviu Brucan (alias Brukner), redpetor sef al Scânteii, conducător al campaniei de comunizare. '—‘ 7. Alexandra Sidorovici, evreică, soţia lui Silviu Brucan, acuzatoare la ..Tribunalul poporului” începând din 1945. 8. Alexandru Graur (alias Alter Brauer), director general al Societăţii Radiofonice Române. 8. Mihai Roller, evreu, necunoscut înainte de venirea sa în România din Uniunea Sovietică, Preşedinte al Academiei Romane, autorul istoriei falsificate a Românilor. între 1945-1965 cele două ministere ale ordinii, cel de Interne si cel al Securităţii, erau conduse de evrei komintemisti, membri ai ocultei: Teohari Georgescu, generalul Nicolski (alias Boris Grunberg), generalul Gheorghe Pintilie (Pantiusa Bodnarenko), generalul Dulgheru (alias Dulberger), Koller, Zeller, etc, aflaţi sub îndrumarea lui Alexandr Mihailovici Saharovski, conducătorul „operaţiunii Gaianeh” - comunizarea prin teroare (n. ed.). Mlaştina disperării 239 cunoaşteţi ce este o demascare, si dacă veţi da dovadă că v-ati schimbat, voi veţi face demascarea tuturor bandiţilor din R.P.R.” (cel mai important lucru pe care l-a spus călăul). „Veţi pleca din Piteşti la Gherla, o parte din voi. O altă parte a si plecat la Canal si au făcut acolo o treabă bună cu demascările. Cei plecaţi înaintea voastră la Gherla au făcut si ei treabă bună acolo, iar acum unii dintre voi, cum am spus, plecaţi tot la Gherla. Băgaţi bine de seamă că demascările nu au încetat si că noi suntem hotărâţi să ducem până la capăt demascările tuturor bandiţilor din Republica noastră”. Am înregistrat cu o memorie de computer afirmaţiile acestui odios asasin. Ceea ce însă ne-a şocat atunci pe toti, chiar în starea în care ne aflam, era prezenta lui Ţurcanu alături de Zeller. Nu mai citeai însă pe fata lui siguranţa puterii, a stăpânirii de sine, a arogantei si mândriei, ci atitudinea unei slugi servile fată de călăul principal. Când l-am văzut asa pe Ţurcanu, despuiat de mitul puterii cu care ne îngrozea, am fost convins că era cea mai nenorocită victimă a doctrinei satanice. Afirmaţia lui Zeller, că demascările nu au încetat si că noi vom fi aceia care vom face demascările tuturor „bandiţilor” din Republica Populară Română, spunea totul. Era a doua adeverire, după cea a anchetatorului misterios din octombrie 1949, că oculta a avut planul ei, întocmit matematic, si că o nouă etapă criminală ni se deschidea în fată. Asa că, dacă Ana Pauker, Teohari Georgescu si Vasile Luca nu ar fi fost debarcaţi cu autorizaţia lui Stalin, noi, toti care am trecut prin Piteşti si Gherla, am fi devenit, în urma torturilor ce ni s-ar fi aplicat, cei mai odioşi criminali, care am fi ucis si torturat tot ceea ce era considerat reacţionar în tara noastră. Iar odată planul îndeplinit, am fi fost executaţi apoi si noi, asa cum au fost executaţi Ţurcanu si colaboratorii lui. A nu se uita însă că în drama de la Piteşti si Gherla, instrumentul prin care s-a dus la îndeplinire planul ocultei am fost noi, cei din lanţuri. Noi am fost cei care ne-am torturat unii pe alţii. Comuniştii nu ne-au torturat cu mâna lor ci, la ordinul lor, ne-am aplicat noi înşine tortura unii altora. Şef însă ne-a fost Ţurcanu, un detinut căruia i s-a dat mână liberă, ajutat fiind de primii sase care au 240 Dumitru Bordeianu acceptat de bună voie să aplice aceste torturi. Plata: promisiuni de libertate si posturi de răspundere si decoraţii. In starea sufletească în care mă aflu astăzi, mărturisesc sincer că-i compătimesc pe Ţurcanu si pe cei ce au colaborat cu el, pentru că toti au fost victimele monstruosului plan satanic al comunismului. La ce îi foloseşte omului inteligenta dacă ea este pusă în serviciul răului? Şi Lucifer a fost inteligent, dar această inteligentă a pus-o în slujba a ceea ce era opus binelui. Numai înţelepciunea, care este dar de la Dumnezeu, slujeşte binelui. Când l-am văzut pe Ţurcanu alături de Zeller, am avut convingerea că nu era mulţumit cu tratamentul pe care stăpânul i-1 oferea. Probabil era convins că, la terminarea demascărilor, va fi dus direct în Comitetul Central si făcut ministru. Zeller i-a cerut să continue demascările si la Gherla, urmând ca numai după aceea să fie repus în drepturile ce i s-ar fi cuvenit. Dar cum în lumea aceasta nu este după cum vrea omul, ci după cum vrea Domnul, Ţurcanu si toate uneltele lui au fost executaţi, căzând victime propriilor nelegiuiri. Cât am mai stat la Piteşti, până la jumătatea lui septembrie 1951, n-a fost decât o stare de provizorat. Tortura psihică, gândul că acolo unde ne vor duce, demascările vor continua, ne făcea să credem că perspectiva era din ce în ce mai insuportabilă. Crezusem că toate chinurile se vor sfârsi odată cu încheierea demascărilor de la Piteşti. După vizita lui Zeller însă, eram de-a dreptul îngroziţi de ceea ce ni se va mai întâmpla. Cu câteva zile înainte de a pleca, am fost duşi la o vizită medicală, formală. Apoi am fost triati pe loturi, pentru destinaţia la care eram sortiti. Pe la 15 septembrie, unii au plecat la minele de plumb si alţii spre Gherla. Am rămas în cameră numai vreo zece inşi, printre care si Măgirescu, care era foarte abătut. După tortura cu „citirea gândurilor”, nu mai vorbea aproape cu nimeni. In zilele de 16-18 septembrie am părăsit odioasa închisoare Piteşti - odioasă ca sufletul celui din ordinul căruia s-a construit - un ultim lot de vreo 90 de tineri. Mlaştina 242 GHERLA Fortăreaţa Gherla închisoarea Gherla se află situată pe soseaua care leagă oraşul Dej de Cluj, pe malul Someşului Mic. A fost clădită pe timpul împărătesei Austriei, Maria Thereza. E o fortăreaţă înconjurată de un sânt adânc, ce-si lua apa din Someş. Avea două clădiri cu câte un etaj, Zarea si Secţia, cu celule si camere mai mari si mai mici. După 1848, stăpânii Transilvaniei au clădit o a treia închisoare în formă de U culcat, cu o capacitate de mii de deţinuţi, cu camere si celule, plase de sârmă groasă, ca la Piteşti, si un coridor de un metru între celule. Pe partea dinspre celule, la cele două capete ale clădirii, la etajele 2 si 3, se găseau camere mari cu o capacitate normală de 70 de locuri. A fost un timp când aceste camere erau populate cu peste două sute de deţinuţi. La capete, pe înălţimea parterului si a etajului 1, la sud era bucătăria închisorii, iar la nord capela. E de remarcat că această capelă era pictată ortodox, ceea ce dovedeşte că închisoarea fusese construită numai pentru români. Când am ajuns noi la Gherla, capela era desfiinţată, iar icoanele, catapeteasma si mobilierul fuseseră depuse în capela mică, din clădirea din mijloc (Secţia). Capela din clădirea mare era transformată în sală de şedinţe. închisoarea era foarte impunătoare. Localnicii o numeau „Casa Galbenă”. în partea de sud, aproape de închisoare, era un cimitir, iar alături, unul mai mic, destinat deţinuţilor care mureau între ziduri. Intrarea în această fortăreaţă te impresiona prin podul porţii principale, unde fusese sântul cu apă. La intrare era clădirea administraţiei, cu un etaj, iar din această clădire, printr-o boltă, ajungeai în cele două curţi, pavate cu pietre. Clădirea mare avea două intrări, una spre curtea interioară si alta spre curtea cu ateliere. Curtea interioară avea spre sud o poartă care conducea la ateliere. Mlaştina disperării 243 închisoarea era împrejmuită cu un zid înalt, de 4 metri, prevăzut din loc în loc cu foisoare de pază, asigurată de soldaţi înarmaţi. Pe lângă zid era un spaţiu larg de 3 metri, greblat si împrejmuit cu un gard de sârmă ghimpată, înalt si el de 2 metri. Când intrai în clădirea mare, te impresionau imensitatea ei si plasele de sârmă prin care puteai vedea de la parter până la etajul trei. Uşile erau din lemn masiv, îmbrăcat în tablă groasă, cu două zăvoare puternice, sus si jos, si o broască mare pentru încuiat cu cheia. La mijloc, ca la orice usă de închisoare, se găsea vizeta mare pe unde se servea masa si, deasupra acesteia, o alta mai mică, pe unde se observa în cameră. La mijlocul clădirii, în fata intrării principale, erau scările care duceau de la parter, la etajul trei. Această fortăreaţă, asa cum era construită si împrejmuită, asigura o pază prin care numai gândul mai putea zbura afară. Geamurile de 1,5/1 m erau prevăzute cu gratii groase de fier. Toţi cei care au trecut prin Gherla, nu numai în timpul demascărilor, dar si înainte si după aceea, nu pot uita închisoarea, unde atâtia fuseseră torturati sau ucişi. Senzaţia morţii în jur de 18 septembrie 1951, cu ultimul lot de studenţi, de la muncă silnică si temnită grea (majoritatea erau de la muncă silnică), am fost transportaţi de la închisoarea Piteşti la închisoarea Gherla. Deoarece gara nu era departe de închisoare, de la dubele de tren până acolo am mers pe jos, cu pază puternică de gardieni si soldaţi, toti înarmaţi. Cum am intrat în închisoare, cu lanţurile la picioare, privind la etajul trei, ceva neobişnuit si inexplicabil mi-a cuprins întreaga flintă. Eram ca într-un cleşte puternic, din care nu se mai putea scăpa. Pentru prima dată în viata mea, am avut atunci senzaţia morţii iminente si m-a cuprins o frică si o groază fără obiect. Imensitatea acestei închisori, privită prin plasele de sârmă, de la parter până la etajul trei, precum si liniştea perfectă care domnea, în clădire îti dădeau senzaţia că aici nu zac oameni, ci stăpâneşte moartea. 244 Dumitru Bordeianu Frica morţii, pe care n-am avut-o nici pe front, nici la Piteşti, o aveam acum în fata ochilor; o frică amestecată cu groază, teamă si spaimă 83 . Frica morţii are ca obiect moartea; dar această frică ce mă stăpânea era mai mult: era de natură metafizică, era posedarea satanei, care intrase în mine, de când încetasem să mă mai rog lui Dumnezeu. In locul harului Dumnezeiesc, pe care îl izgonisem din suflet, lăsasem un gol unde se cuibărise duhul satanei. în viată, nu-mi fusese frică decât de Dumnezeu. Nu mi-a fost frică pe front, nici atunci când am fost încercuiţi; această frică fără obiect nu o puteam înţelege. Frica, teama, groaza, spaima, în lumea fizică aveau un obiect, dar ceea ce simţeam si trăiam eu nu avea obiect. După ce ni s-au luat lanţurile de la picioare, tăindu-ne cu dalta, pe nicovală, niturile de la brăţări, am fost identificaţi, potrivit dosarelor care ne însoţeau, si repartizaţi la etajul trei, la ultima cameră pe partea de nord, vis-a-vis de camera mare, deasupra fostei capele. Atât pe culoare, cât si în camere, te impresiona lustrul mozaicului, făcut de deţinuţii torturati. în partea clădirii unde erau numai camere, acestea erau prevăzute cu mozaic pe jos. Pentru dormit, în camerele mari, erau priciuri pe două rânduri, iar în cele [Jj mici, numai cu un rând si un interval. Camerele alternau, când mari, când pe jumătate. Partea rezervată celulelor de 3,5/2,5 m era mai îngustă si numai cu un rând. La mijlocul celularului, vis-a-vis de scări, era camera gardianului sef de secţie. Ni s-au distribuit pături; priciurile erau din scânduri goale. în camera mea nu erau decât condamnaţi de la 15 ani în sus. Din camera 3 subsol, eram în această cameră Gheorghiu, Dinescu, Măgirescu si cu mine, restul în alte camere. 83 „Frica se împarte în sase: în şovăială, în sfială, în ruşine, în spaimă, în groază, în chin. Şovăiala este deci frica urmării care va să fie. Iar sfiala este frica din aşteptarea ocării; si aceasta e cea mai bună pătimire. Iar ruşinea e frica din ce s-a făcut spurcat; nici aceasta nu este deznădăjduită spre mântuire. Iar spaima e frica dintr-o mare închipuire. Iar groaza e frica din închipuirea neobişnuitului. Iar chinul e frica de cădere, adică de nenorocire, căci ne chinuim temându-ne a nu ne nenoroci de soartă” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Cartea 1. Cap 29) (n. ed.). Mlaştina disperării 245 Pe unii îi cunoşteam de la Suceava sau Piteşti; alţii, pe care nu- i cunoşteam erau: Pop Cornel, student la Facultatea de Medicină din Cluj, Popescu Aristotel, absolvent al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, si Turcu Constantin, student la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Am observat că, din toti cei din cameră, se desprindea un grup de oameni care sigur se cunoşteau între ei si se deosebeau de ceilalţi prin faptul că erau mai degajaţi si nu asa de timoraţi. Datorită acestei atmosfere, îti dădeai seama imediat că ei făceau parte din statul major al lui Ţurcanu. îmi amintesc de acea noapte sinistră, când n-am dormit deloc, de frică si groază, gândind la ceea ce ne spusese Zeller, că demascarea va continua la Gherla, si aşteptam ca a doua zi să se facă o nouă repartiţie si să înceapă demascările. La un moment dat, s-a deschis usa si a intrat Ţurcanu însotit de Popa Ţanu, Livinschi si Caba, cei ce fuseseră si la Suceava. Când l-am văzut pe Popa Ţanu, mi s-a tăiat răsuflarea. El si cu Livinschi aveau să fie călăii si ucigaşii demascărilor de la Gherla, demascări ale muncitorilor, ţăranilor si a unei părţi din elevi, studenţi si intelectuali. Atmosfera din cameră era atât de apăsătoare, odată cu venirea lui Ţurcanu si a ajutoarelor lui, încât continuarea demascărilor părea prea evidentă. Necunoscutul ce ni se deschidea în fată ne făcea să ne pârjolim ca buretele pe jar. Cum a intrat în cameră, Ţurcanu a chemat într-un colt pe Pop, Popescu, Măgirescu si pe câţiva pe care nu-i cunoşteam. N-am auzit ce au vorbit. Am constatat că Ţurcanu nu mai avea aroganta si nu mai inspira groaza de la Piteşti. în schimb, cei care te îngrozeau cu privirea si obrăznicia erau Popa Ţanu si Livinschi. Primul era mai suplu, al doilea era gras si diform ca un patruped, iar figura lui avea trăsăturile unui călău îndobitocit. Livinschi, student la Medicina din Iaşi, avea o condamnare mică. în libertate îti făcea o bună impresie, prin fizionomia lui drăguţă. Părea un tânăr cu mult bun simt, foarte rezervat si manierat. Mă întreb însă, cum se explică faptul că acest tânăr a fost cel mai odios ucigaş pe care l-au avut demascările de la Piteşti si Gherla? 246 Dumitru Bordeianu Fata pe care o avea acum era însă în contrast flagrant cu cea pe care o cunoscusem mai înainte. Dostoievski afirmă că posedaţii îsi alterează nu numai sufletul, dar si înfăţişarea. Aceştia doi si cu Ţurcanu au fost ucigaşii, asasinii care au condus demascările de la Piteşti si Gherla. După ce s-a întreţinut cu colaboratorii lui, Ţurcanu ni s-a adresat nouă: „Bandiţilor, după cum v-a spus si domnul colonel Zeller, v-o repet si eu, demascările nu au încetat odată cu Piteştii si cu plecarea voastră de acolo. Ele vor continua si la Gherla sau în altă parte, până când vom ucide în voi ultima fărâmă de legionarism si de credinţă în Dumnezeu”. „Selecţia celor ce vor lucra în ateliere sau vor trece din nou prin demascări o vom face noi. înainte de a vă scoate însă la ateliere o să vă ducem să vedeţi camerele de la etajele doi si trei, ca să vedeţi cum prietenii si colaboratorii mei au înţeles ce sunt demascările si cum trebuie să se facă ele”. (Făcea aluzie la torturile de neînchipuit conduse si patronate de Popa Ţanu, Livinschi si Caba.) „Cei care vor fi scosi la ateliere sau vor fi duşi la o altă închisoare sau loc de muncă, dacă vor scoate o vorbulită de ceea ce a fost la Piteşti si Gherla, pe unde au trecut si ce au văzut, uitati-vă bine la mine bandiţilor, pentru că voi stiti că eu mă tin de cuvânt, îl va pupa mă-sa rece”. Nici Popa Ţanu, nici Livinschi n-au scos nici un cuvânt, deoarece toti cei din cameră erau absolvenţii din Piteşti ai lui Ţurcanu. Se observa că Ţurcanu nu se mai simţea el însusi, puternicul de la Piteşti, ca să-si impună numai el puterea si voinţa, iar ceilalţi să asculte de el. La Gherla, puterea si voinţa erau împărţite de-acum între cei trei. Demascările de la Gherla A doua sau a treia zi, după ce Ţurcanu trecuse prin cameră, am fost luaţi câte cinci-sase si duşi în camerele mari de tortură, de pe partea celulelor. Aceste camere nu aveau mozaic pe jos, ci duşumea de scânduri. Mlaştina disperării 247 Trierea a făcut-o Ţurcanu, care ne-a dat în primire lui Livinschi, iar acesta ne-a dus vis-a-vis, la camera mare situată deasupra fostei capele. Se deosebea de camera 2 parter de la Piteşti, fiind de două ori mai mare si având duşumea pe jos. în privinţa torturilor, camera era identică cu cea de la Piteşti, doar că cei torturati erau întinşi pe duşumea, iar în fundul camerei erau câteva paturi pentru cei din comitetul de tortură. Cum am intrat, am fost opriţi în dreapta, lângă usă, pe duşumea, unde era loc liber si ni s-a spus să luăm loc. Becul era slab fată de volumul si suprafaţa camerei si de aceea, n-am putut distinge chipurile celor întinşi pe duşumea. Păreau nişte morţi, puşi unul lângă altul. Prima întrebare pe care ne-am pus-o, a fost cum se face tortura în această cameră si prin ce fel de instrumente. Aşteptam din clipă în clipă să se spună: „pe ei!”, ca la camera 2 parter. Cei de pe duşumea nu păreau în stare de ceva, arătau ca morţi. Nu s-a întâmplat ca la Piteşti. Noaptea târziu însă, (nici unul dintre noi nu dormea) am simtit nişte picioare în burtă, în coaste si în spate, apoi voci care repetau încontinuu : „Aici o să muriţi, bandiţilor!” 84 Acest protocol semăna cu cel de la Interne unde, pentru a-i scoate din sărite pe cei arestaţi si anchetaţi, li se punea în celulă un megafon, cu tot felul de ameninţări sau expresii care se repetau continuu, zi si noapte. Un camarad, care a fost anchetat timp de un an de zile la Interne, mi-a mărturisit că a avut un astfel de megafon în celulă, iar o voce repeta zi si noapte următoarea expresie: „Ce faci barosane?”. I- a trebuit un efort supranatural omului să se obişnuiască cu această bătaie la cap si să nu-si iasă din minţi. La noi, ameninţările acestea n-au tinut decât câteva ore. Ce ne îngrozea însă, era perspectiva necunoscutului 85 . 84 „Atunci noaptea au făcut mare zgomot, încât părea că tot locul acela se clătina, iar cei patru pereţi ai mormântului păreau că i-ar fi desfăcut diavolii. Apoi s- a părut că au intrat năluciri de fiare si de târâtoare. După aceea s-a umplut locul acela de năluciri de lei, ursi, leoparzi, tauri, aspide, scorpii si de lupi. Şi fiecare din acestea se pornea după chipul si năravul său: leul răcnea, vrând a se năpusti asupra lui; taurul părea că îl împunge; şarpele, târându-se, nu ajungea la dânsul si lupul voia a se porni. Şi, în scurt, vederea tuturor celor arătate era înfricoşătoare, iar mânia lor cumplită” (Sfântul AthanasEZJd mare, Viata Sfântului Antonie cel Mare ) (n. ed.). 248 Dumitru Bordeianu Fiind foarte slăbiţi si obosiţi, deoarece ultimele nopţi dormisem iepureste, ne-a prins somnul. Ne-au trezit lovituri puternice peste tot corpul, în timp ce o voce striga: „Bandiţilor, veniţi încoace!”. Am fost apoi luaţi si duşi în camera noastră. Acest fapt s-a repetat câteva nopţi la rând. Toţi cei din cameră, afară de cei din comitet, suportaseră si ei această tortură în alte camere, pentru că, atunci când am intrat noi acolo, au venit si ei după noi. Am observat în timpul zilei că toti erau îngroziţi si timoraţi, cum eram si noi. Efectul acestei navete îsi atinsese scopul, pentru că, după câteva zile, reţinuţi în această cameră de teroare si purtati prin ea ca să-i vedem pe cei întinşi pe duşumea ca morţi, nu mai aveam nici o îndoială despre ce ne aştepta. Cei torturaţi erau de diferite vârste, luându-te după culoarea părului, iar fetele lor semănau cu ale noastre, ale celor cinci din camera 2 parter. Ne-am întrebat: de lepădat, ne-am lepădat de toate, am trecut prin toate torturile posibile si imposibile; si atunci, ce să mai declarăm, când declarasem totul? Nu ne mai rămânea decât să retrăim torturile de la camera 2 parter si 3 subsol sau, poate, unele mai ingenioase si mai sofisticate. Nu a spus el oare, Zeller, că demascarea va continua si la Gherla, si peste tot? Timp de zece zile Ţurcanu si Popa Ţanu nu au mai trecut prin cameră. în schimb, am avut parte de Livinschi si Caba, care ne-au purtat nopţi la rând prin celelalte camere de tortură, unde am văzut acelaşi spectacol ca în prima cameră si aceiaşi nenorociţi cu capete umflate si fete vinete si desfigurate. Nu ştiam însă ce putea fi pe trupurile lor, căci stăteau nemişcaţi si înveliţi. Nu ar fi fost de o mie de ori mai bună moartea, la Piteşti, în locul acestui infern, ne întrebam noi? Ne blestemam slăbiciunea, că nu am avut tăria, credinţa si curajul celor ce au fost ucişi ca martiri la Piteşti. După vreo două săptămâni, Ţurcanu îsi face din nou apariţia în camera noastră, de astă dată singur. Cu toată nebunia pe care o trăiam, am citit iarăşi pe fata lui Ţurcanu, că nu mai era el cel de la 85 „Groaza e frica din închipuirea neobişnuitului” (Sfântul Ioan Damaschin, idem) (n. ed.). Mlaştina disperării 249 Piteşti. Parcă nici vocea nu-i mai semăna, părând acum vocea unui om normal. Ne-a anuntat că, de săptămâna următoare, vom fi scosi la muncă în ateliere. Lucru curios, ne-a cerut să-i spunem si atelierul unde voiam să muncim: mecanică, tâmplărie, fabrica de nasturi, vopsitorie, etc. La mecanică nu mă prea pricepeam si am cerut să lucrez în atelierul de tâmplărie manuală, unde nu riscam accidente la maşini. Fapt curios, Ţurcanu mi-a acceptat alegerea. După trecerea lui Ţurcanu prin camerele de studenţi, care veniseră cu el de la Piteşti si repartizarea unora dintre noi la muncă în ateliere, am constatat că cei cinci sau sase dintre colaboratorii lui, n-au fost întrebaţi si nici repartizaţi la muncă. Dacă, la Piteşti Ţurcanu demasca numai studenţi, spre deosebire de el, Popa Ţanu ancheta si tortura mai multe categorii de deţinuţi politici. Dacă cei mai tineri si cu condamnări mai mici au cedat la Piteşti, la Gherla însă, majoritatea erau oameni maturi, căliţi în luptă, elita muncitorilor si ţăranilor legionari, si ei priveau lucrurile dintr-un alt unghi. Dacă la cei tineri, momeala reeducării, eliberarea din închisoare, prindea uneori, în schimb la cei maturi, cu o meserie bine consolidată si cu o stare materială si socială deja închegată, demascarea era văzută politic si social. De aceea, dintre toti muncitorii si ţăranii pe care i-am cunoscut la Gherla, după torturile îndurate, puteau fi număraţi pe degete cei care trecuseră de partea reeducatorilor. După încetarea demascărilor, am aflat de la elevii cu condamnări mari, aduşi din Moldova la Piteşti si introduşi într-o cameră de demascare, că în prima fază au interpretat torturile ca fiind o încercare a rezistentei lor, făcută de camarazii studenţi, lată ce mărturiseşte unul din aceşti elevi: „Eram într-o cameră, la Piteşti, veniţi de la sfârşitul toamnei lui 1949, în jur de 30 de elevi moldoveni (Frăţiile de Cruce din Moldova au avut un mare rol în activitatea legionară între 1945-1948, adică după Antonescu) si, la un moment dat, au intrat în cameră vreo 15 inşi cu ciomege si centiroane si ne-au luat la bătaie. Ne-au bătut până ne-au lăsat într-o baie de sânge, dar nici unul dintre noi n-a ripostat”. „Convingerea noastră a fost că suntem încercaţi de camarazii noştri mai mari, studenţi, dacă putem rezista sau nu. Această bătaie s- a repetat de câteva ori si atunci am observat că printre cei ce ne 250 Dumitru Bordeianu torturau nu era nici un cunoscut din Moldova. Deşi la început eram hotărâţi să rezistăm cât putem, după vreo două săptămâni, când a intrat în cameră Ţurcanu, pe care-1 cunoşteam de la Suceava, ne-am dat seama că era vorba de altceva, nu de o încercare. în închisoare, ne-am zis noi, nu fac deţinuţii ce vor ei cu ceilalţi deţinuţi. îmi este ruşine si acum, cât de naivi si creduli eram”. Cititorul îsi mai aminteşte de cele ce am relatat cu privire la elevii aceia îngroziţi, Comsa si Străchinaru, amestecaţi cu studenţii de la camera 2 parter si care au refuzat să-l bată pe Oprisan, şeful lor. Cei maturi de la Gherla au fost supusi la torturi care le-au întrecut cu mult pe cele de la Piteşti, dar nici unul dintre ei n-a devenit criminal. După ce a plecat din cameră Ţurcanu, în după amiaza acelei zile, am fost scosi să facem baie, ceea ce nu mai făcusem de la plecarea din Piteşti. Dacă până atunci mai aveam suspiciuni si îndoieli despre cei din comitetele de tortură - în afară de Ţurcanu si de cele sase ajutoare ale lui, la care se mai adăugau încă vreo sase, care acceptaseră demascările de bună voie, fără să fi luat o singură palmă, sau de alţii cu condamnări mai mari, luaţi de pe secţia noastră de muncă silnică si torturaţi în celulele morţii, de la Piteşti - acuzându-i în sinea mea că nu au încercat să reziste, ceea ce am văzut la baie, fiind dezbrăcaţi toti până la piele, m-a cutremurat, m-a dezarmat total si înţelegerea mea în privinţa demascărilor s-a întors cu 180 de grade. Oare cicatricile atât de adânci si fără număr, că puteai băga degetele în ele, de pe coipurile acestor tineri, nu erau tot încercări? Cum eram eu alături de dusul lui Măgirescu, acesta m-a rugat să-l spăl pe spate. De la ceafa si până la călcâie, spatele lui era numai cicatrici; parcă era tatuat cu brazde adânci. Privirea mi s-a întunecat. Mi-a făcut un semn discret să mă uit si la Pop Cornel si la Popescu Aristotel. în acea clipă, a dispărut din conştiinţa si gândirea mea orice gând defavorabil lor. Mă gândeam prin ce au putut trece aceşti tineri, la ce fel de torturi fuseseră supusi oare si cât timp. Aveau cicatrici pe tot corpul, iar pe fese, gropi. Ce se mai putea spune în fata acestei evidente? Baia aceasta de la Gherla mi-a schimbat optica înţelegerii demascărilor: m-a apucat Mlaştina disperării 251 mila si de Ţurcanu 86 , el fiind de fapt o nefericită victimă a unor manevre diabolice. Un tânăr inteligent ca el, cum putuse oare să se angajeze într-o lucrare atât de satanică? Numai orgoliul, setea de putere si lipsa de discernământ, putuseră să-l ducă în cea mai adâncă prăpastie a pierzaniei 87 . Rămâne o enigmă cum oameni inteligenţi, cu mari posibilităţi intelectuale, nu învaţă nimic din lectura istoriei. Pentru că, pe orice asupritor, călău si ucigaş, precum si pe toti aceia care si-au dispreţuit si prigonit semenul, dreptatea Dumnezeiască nu i-a iertat. Dacă Nicolski nu l-ar fi ademenit si nu l-ar fi mintit, Ţurcanu nu s-ar fi angajat să facă ceea ce a făcut. Ţurcanu ne promisese că vom fi scosi la lucru dar, în loc de muncă, ne-a plimbat prin camerele de tortură, doar ca să asistăm la chinuri, fără a ne obliga însă si pe noi să torturăm. Credeam că povestea cu lucrul în ateliere nu era decât o cursă, ca, după o anumită aşteptare, plină de groază si nesiguranţă, pregătiţi psihologic, să ne vină si nouă rândul la demascări. Mai credeam că la Gherla vor fi folosite torturi neaplicate la Piteşti. Eram siguri că, în perioada aceasta de momire, cu munca în ateliere, se vor experimenta jrrjJcfinitiva alte metode de tortură pentru noi. Directorul Gheorghiu [Ţ Când am ajuns noi, la Gherla era director căpitanul Gheorghiu, un om în vârstă, cu părul alb, muncitor de meserie. Se spunea că era maistru mecanic, iar toti cei care l-au cunoscut au vorbit numai de bine despre el. 86 „Tocmai în aceasta constă taina credinţei în Dumnezeu. Tocmai aceasta o face să fie puternică, tare, frumoasă, mântuitoare si veşnică. Să fii lovit si tu să-i săruţi pe chinuitori! Să fii condamnat la moarte si tu să te bucuri! Să fii ucis pentru Hristos si tu să ierţi pe toti! Credinţa puternică, bărbăţia, răbdarea, smerenia si iertarea creştină, acestea sunt laudele sfinţilor si ale creştinilor; acestea sunt cununa Bisericii, podoabele credincioşilor si nădejdea mântuirii noastre” (Părintele Cleopa, Predică la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe) (n. ed.). “7 „Cel ce este biruit de mândrie, singur îsi este siesi drac si potrivnic si întotdeauna îsi are cu sine gata pierzarea” (Sfântul Nil Sorski, Despre gândul al optulea, al mândriei ) (n. ed.). 252 Dumitru Bordeianu Avusese tangentă cu comuniştii înainte de 1944 sau, poate, după aceea si, ca si alţi muncitori cinstiţi, credea că ei vor fi aceia ce vor aduce dreptatea si raiul pe pământ. Ce o fi căutat acest om cumsecade, să fie director de închisoare si, mai mult, la Gherla, nu ştiu." 8 Cât l-am cunoscut, vreo opt luni de zile, nu l-am auzit o dată să vorbească urât cu deţinuţii sau să-i bruscheze. Vorbea cu fiecare ca si cu un vechi cunoscut. La tâmplărie nu se pricepea, în schimb petrecea ore întregi în atelierul de mecanică, îmbrăcat în halat, cu mâinile murdare, învătându-i pe cei tineri o meserie. L-am văzut de mai multe ori asistând la servitul mesei; dacă rămânea ceva pe fundul hârdăului, împărţea celor ce nu reuşeau să îndeplinească norma impusă. După unii, se pare că Gheorghiu ar fi spus că el nu a venit director la Gherla ca să omoare oamenii. Datorită atitudinii lui, acest muncitor cu bun simt nu s-a amestecat în demascări. Cel care le-a condus, verificat si aplicat, la ordinele lui Nicolski si Zeller, a fost odiosul si ucigaşul ofiţer politic Avădanei. După încetarea demascărilor, când la Gherla trebuia să munceşti ca la galere, cu norme aproape imposibil de realizat, acest muncitor onest, Gheorghiu, a fost schimbat cu cel mai mare criminal pe care l-au avut închisorile comuniste din România: căpitanul Goiciu. □ Munca în ateliere După cum ne prevenise Zeller, că demascarea va continua la Gherla si că noi, studenţii, vom face demascarea tuturor „bandiţilor” din Republica Populară Română, perspectiva noastră era dintre cele mai sumbre. Aceasta însemna că, pentru noi, această cruntă soartă nu se va termina decât cu execuţia noastră, ca pe timpul lui Stalin. Nu am fost scosi la ateliere în săptămâna anunţată de Ţurcanu, pentru că a trebuit să se facă selecţia. Cei care nu fuseseră propuşi 88 Tocmai nădejdea în crearea de către om a raiului pământesc, aşadar în automântuire, i-a unit pe „oamenii cumsecade” dar atei, cu antihristii aflaţi în slujba vrăjmaşului (n. ed.). Mlaştina disperării 253 pentru muncă de Ţurcanu au fost scosi dintre noi si duşi în camere de tortură. In camera unde eram eu, sef de comitet era Pop Cornel. Măgirescu fusese scos din cameră să îndeplinească funcţia de „frizer”, care consta de fapt din a strânge informaţiile de la turnători si a le preda ofiţerului politic. Nu ştiu ce a făcut Măgirescu cât a fost frizer. După cum arăta Ţurcanu, eram convins că între ei se întâmplase ceva ireconciliabil. La Gherla, Ţurcanu nu mai conducea singur demascările, ci împreună cu Popa Ţanu. Nicolski avea nevoie de Ţurcanu dar si de Popa Ţanu, acest ucigaş de tip mongoloid, originar din Soroca, de pe malul Nistrului. îmi vine să cred că, sub pavăza lui Bogdanovici, Popa Ţanu s- a strecurat în Mişcarea Legionară ca spion rus. Pentru că, atunci când Ţurcanu si ceilalţi ai lui au fost condamnaţi la moarte si executaţi, Popa Ţanu a scăpat cu viată, cu toate că el condusese demascările si asasinatele de la Gherla, unde au fost mai mulţi morţi decât la Piteşti. în 1957, el era singur, într-o celulă la Aiud. îl găsim din nou, ca martor al acuzării din lotul lui Ţurcanu, în procesul lui Vică Negulescu, afirmând că acesta primise ordin de la Horia Sima să facă demascările de la Piteşti si Gherla. Se vedea astfel că Popa Ţanu jucase un rol mai mult decât suspect. Pentru noi, a urmat încă o săptămână de perindare prin camerele de tortură. Un fapt ne-a intrigat acolo: nu-i puteam recunoaşte pe cei torturati, fie că erau desfiguraţi, fie că aveau capul acoperit sau erau lungiţi într-o poziţie în care nu le puteam vedea fata. Aveam convingerea că tot acest bâlci l-a făcut Ţurcanu cu noi ca să ne înspăimânte si să bage cât mai mult groaza în noi. Plimbările prin camerele de tortură de la Gherla au avut pentru noi, cei ce veneam de la Piteşti, un efect moral înspăimântător. Atunci când vedeam alţi torturati, majoritatea dintre noi trăiam suferinţa lor si, în acel moment, am fi preferat să fim noi în locul nenorociţilor întinşi pe duşumea. O paradoxală afirmaţie. Starea aceasta sufletească am trăit-o toti si un sentiment de milă si compasiune ne-a umplut sufletul. Atunci când eşti torturat tu, nu poţi simţi milă si compasiune pentru tine, pentru că, în acel moment, nu acţionează decât puterea ta 254 Dumitru Bordeianu de rezistentă si răbdarea de a suporta tortura. Când îl vezi pe altul torturat, trăieşti durerea lui, pentru că se leagă de durerea ta si se trezeşte în conştiinţa ta, cu maximum de intensitate, mila si toată compasiunea fată de el, care este cu atât mai mare, cu cât e fratele tău de suferinţă si de luptă. Este însă foarte greu pentru oameni să înţeleagă această stare, mai ales când ei nu au nici un fel de experienţă. Ţinând seama de cele relatate, nu caut înţelegere si nici să conving pe nimeni, dar mărturisesc că, văzându-ne fraţii si camarazii în cea mai crâncenă suferinţă, timp de o lună de zile, nu ne-a fost deloc uşor. După o lună de torturi sufleteşti, a venit si ziua când am fost scosi la muncă în ateliere. Cu o zi înainte, Ţurcanu si Popa Ţanu trecuseră prin camere si ne avertizaseră: „Dacă scoateţi o vorbulită în legătură cu demascările, pentru că noi avem posibilitatea să-l descoperim pe făptaş, si dacă nu vă apucaţi serios de muncă, sabotaţi sau faceţi altceva prin ateliere, stiti ce vă aşteaptă; ati văzut cu ochii voştri!” Ţurcanu repetase: „Ştiti că noi nu glumim si ne ţinem de cuvânt”. Eram atât de slăbiţi fizic si moral că, dacă ne-ar fi văzut un om normal din afara închisorii, ne-ar fi asemuit cu nişte strigoi sau cu nişte cadavre umblătoare. Am fost scosi din camere, escortaţi nu de gardieni sau de soldaţi, ci tot de deţinuţi, ajutoarele lui Ţurcanu si Popa Ţanu. Cu totii am trăit un sentiment, nu ură, ci altceva, inexplicabil, de neînţeles: cum se putea să fim escortaţi si insultaţi de proprii noştri camarazi si colegi? Un alt sentiment deosebit ni l-a dat faptul că, în locul unui spaţiu restrâns de câţiva metri pătrati de celulă sau cameră, aveam un spaţiu larg de mişcare. Dintre cei aproape 200 de studenţi scosi în ziua aceea la muncă - era pe la sfârşitul lui octombrie, 1951 - numai cinci am fost repartizaţi la atelierul de tâmplărie manuală. Şef de atelier era un maistru tâmplar legionar, arestat pe timpul lui Antonescu, care trecuse si el prin demascări si avea o asa ură si groază fată de studenţi si elevi, că nici nu se uita în ochii noştri. In câteva minute, ni s-au repartizat sculele, ni s-a arătat ce si cum să lucrăm. Apoi, maistrul ne-a pus la curent cu norma Mlaştina disperării 255 obligatorie, pe care trebuia să o facem în opt ore de lucru, ţinând să precizeze: „Norma nu am făcut-o eu, ci voi, si dacă ati făcut-o, tot voi s-o îndepliniţi”. Ţin să precizez că normele erau făcute, oriunde s-a lucrat cu deţinuţi politici, peste puterile unui om robust si sănătos, care ar fi muncit în condiţii normale, în libertate. Insă pentru noi, care eram nişte epave, slăbiţi până la distrofie, datorită hranei mult prea insuficiente calitativ si cantitativ si nici nu eram meseriaşi, era imposibil să facem o astfel de normă. Drept urmare, din pricina epuizării fizice si a nemâncării, ne¬ am îmbolnăvit. Neavând însă asistentă medicală, se explică de ce au murit, în aceste lagăre de muncă fortată, un număr atât de mare de deţinuţi politici, de toate vârstele si categoriile. Oriunde s-a muncit cu deţinuţi politici - la Canal, Poarta Albă, Salcia si în toate atelierele închisorilor - norma de lucru si controlul producţiei erau făcute de deţinuţi, politici sau de drept comun. în această categorie de deţinuţi au fost selectaţi cei care trecuseră prin demascări sau erau turnători de bună voie. Nomiatorii erau dintre cei mai urâţi si dispreţuiţi, fiind mână în mână cu ofiţerul politic si cu administraţia închisorii sau a lagărului. N-am văzut în viata mea, oameni mai dispreţuiţi, huliţi si denigraţi ca aceşti normatori. Şi o meritau din plin. A doua categorie erau pontatorii, despre care voi relata intr-un alt capitol. în ateliere, erau două categorii de deţinuţi politici: unii trecuti prin demascări (muncitori, ţărani, studenţi, elevi si câţiva intelectuali) si alţii care nu trecuseră prin demascări. Aceştia din urmă, veniţi cam în acelaşi timp cu noi la Gherla, nu trebuia să fie preveniţi de ceea ce-i aştepta. De aceea ne spusese Ţurcanu, înainte de a fi conduşi în ateliere, să nu scoatem nici o vorbulită despre demascări. în ziua când am fost scosi la muncă noi, cei 200 de studenţi trecuti prin demascări la Piteşti, am trăit bucuria revederii după atâtia ani, dar nu deplină, pentru că n-am îndrăznit să vorbim unul cu altul. Ce tragedie sufletească mai mare se poate întâmpla decât să nu poţi, după atâta timp, să-ti împărtăşeşti gândurile si sentimentele cu cel pe care l-ai iubit. Cine poate să înţeleagă această stare sufletească? 256 Dumitru Bordeianu Am fost repartizaţi fiecare la atelierul pe care l-am cerut, iar o parte dintre noi, unde a vrut Ţurcanu. Ne-a dat de gândit faptul că Popa Ţanu nu era de fată la aceste repartiţii, ci numai Livinschi si doi muncitori, unul de la tâmplărie si unul de la mecanică, amândoi însă trecuti prin demascări. Ne-a şocat, de la început, ura si dispreţul cu care am fost primiţi în ateliere, de către muncitorii si ţăranii care trecuseră prin demascările de la Gherla. Toţi aceşti oameni n-au înţeles decât după mulţi ani drama de la Piteşti si Gherla, atunci când s-a făcut omogenizarea, la Aiud, a tuturor legionarilor, indiferent de categoria socială si pregătirea intelectuală, când cei veniţi de la minele de plumb sau din alte închisori s-au amestecat cu noi si cei mai în vârstă si mai ales intelectualii au putut să stea de vorbă cu ei si să-i lămurească. N-a fost categorie de deţinuţi politici mai oropsită, mai dispreţuită, mai hulită si mai desconsiderată decât aceea a studenţilor. Dacă în libertate fiecare intelectual, fost student, se mândrea cu acest nume, pentru că era stimat de toată societatea, în închisoare îti era cea mai mare ruşine să spui că ai fost student. De aceea, când am ajuns de la Gherla, la Aiud, ani de zile n-am spus că suntem studenţi. Am fost însă descoperiţi, datorită vocabularului folosit si prin aspectul tineresc pe care-1 aveam. Am relatat toate acestea pentru că, mult timp, noi, tinerii legionari, nu numai că nu am fost ajutati de către cei maturi, ci am suportat ura, repulsia si desconsiderarea lor. Tot în acest timp atelierele au fost extinse, pentru a primi un număr si mai mare de deţinuţi politici, aduşi de la alte închisori, unde nu erau mijloace ca aceştia să poată lucra. Toate produsele care se lucrau în atelierele de la Gherla erau pentru armata bolşevică. Trebuie să mai adaug că s-a lucrat mult timp în trei schimburi. Cei care au fost repartizaţi la tâmplăria mecanică au fost mai norocoşi, deoarece acolo munca fizică a fost mai uşoară, cu excepţia pericolului de accident la maşină. S-a întâmplat astfel că, în primele luni, mulţi din cei care lucrau la aceste maşini au fost accidentaţi (Hoinic, Petrovanu, Cârstea si alţii). în câteva luni însă, s-au deprins si ei cu maşina, reuşind, după câtva timp, să-si facă si norma cerută. Mlaştina disperării 257 Cei mai nenorocoşi dintre noi au fost aceia care au ales tâmplăria manuală. în eventualitatea că vor fr eliberaţi vreodată, frecare se gândea să înveţe o meserie, cum au fost cei de la atelierul de mecanică, care au ajuns: strungari, matriteri, frezori, lăcătuşi etc. Cei de la fabrica de nasturi, vopsitorie, atelierul de încleiat, au deprins si mai repede operaţiile de lucru si de aceea ei s-au încadrat în cel mai scurt timp în munca de fabrică. Cei de la atelierul de tâmplărie mecanică au fost în schimb avantajaţi, avându-1 ca sef de atelier pe badea Câmpeanu, maistru si proprietar al unei fabrici de tâmplărie la Turda. Fusese în demascări mai puţin timp, căci, spre norocul lui, directorul Gheorghiu l-a scos de acolo, având nevoie de un specialist. Badea Câmpeanu era un foarte bun meseriaş si un vechi legionar, călit prin prigoane. Pe lângă acest fapt, era un om de-o bunătate cum rar am întâlnit. Se ataşa foarte repede de cei tineri. E printre singurii legionari maturi de la Gherla care ne-a înţeles, ne-a ajutat si s-a apropiat de noi, studenţii, chiar cu riscul de a fi tras de limbă si turnat. Ce om admirabil a fost B adea C âmpeanu! Iată numele altor muncitori legionari, deţinuţi la Gherla, care erau de neînlocuit: Vlad Ilie (maistru strungar), Iliescu (maistru matriter), Dinu (maistru strungar, înnebunit în demascări). Toţi, foşti şefi de secţie si specialişti de prima mână, în întreprinderea lui Malaxa. Făceau parte din elita muncitorilor legionari. Şeful de atelier de la tâmplăria manuală, spre deosebire de Badea Câmpeanu, i-a urât, i-a dispreţuit si nu i-a ajutat deloc pe studenţi. Trecuse prin demascări si poate că avea dreptate să se comporte asa. Şi-a revenit din această atitudine în anul 1953, după încetarea demascărilor. Mie însă, mi-a făcut multă nedreptate, si din cauza neînţelegerii cu el, nu mi-am făcut niciodată norma. în ceea ce priveşte masa, oriunde se lucra cu deţinuţi politici, ea era de două feluri: cea de producţie, care era, din punct de vedere calitativ si cantitativ ceva mai bună, dar tot insuficientă si masa celor de la comun, a celor ce nu munceau, de vreo 7 - 800 de calorii, si cu care nu se putea munci 8 ore pe zi. Am muncit mult, poate mai mult decât robii. Nu am fost consideraţi ca oameni, ci ca obiecte, la discreţia asupritorilor si tot de aceea nici hrana care ni se da, nu era în măsură să ne astâmpere 258 Dumitru Bordeianu foamea. Unde oare, în lumea aceasta, s-a muncit cu oameni cărora să nu li se dea hrană ca să-si astâmpere măcar foamea? Nici robii care au ridicat piramidele egiptene, nu au avut condiţiile pe care le-am avut noi, deţinuţii politici din închisorile din România. Şi azi îmi amintesc cu groază de starea de slăbire fizică în care eram, neputând să mânuiesc o rindea manuală, ale cărei lame nici nu ştiam să le ascut. Eram flămând, de-mi venea să urlu ca lupul turbat, si îmi blestemam ziua când m-am născut, dorindu-mi moartea. Datorită lui Ţurcanu, nu am fost dus din nou în demascări, pentru neîndeplinirea normei. La vreo zece zile după ce începusem lucrul, într-o seară, în cameră, Ţurcanu m-a întrebat de ce nu-mi fac norma. I-am răspuns să binevoiască să vină si el pe la atelier si să vadă cum se lucrează. Mi-a reproşat, utilizând cu precădere denumirea de bandit, cum că eu am cerut să fiu repartizat acolo. La remarca mea, că acolo merg meseriaşii tâmplari si că eu va trebui mai întâi să învăţ meseria si pe urmă să îndeplinesc norma, m-a prevenit că va trece pe la atelier să vadă. A doua zi, în adevăr, m-am trezit cu el acolo, pe la orele zece. Cei din atelier, când l-au văzut, au înlemnit. între mine si Ţurcanu, de la Piteşti, discuţiile nu se mai purtau sub imperiul fricii. El era un ucigaş, dar nu înnăscut, ci făcut, iar eu nu mă mai temeam de el. Lupta între duhul meu si al lui se purta pe coordonate ascunse. S-a oprit în fata mea si mi-a luat rindeaua, întrebându-mă dacă mai lucrasem vreodată cu un astfel de instrument, l-am răspuns, întrebându-1 dacă dânsul a mai lucrat cu ea. Cum aveam pe bancă un blat de dulap militar, a început să tragă cu rindeaua, care se înfundă si sări pe deasupra piesei de fasonat. Ţurcanu se enervă si se duse la şeful de atelier să-i regleze cutitul. O luă de la capăt si iarăşi i se înfundă. S-a întoarse din nou la şeful de atelier, cerându-i, de astă dată să-i ascută cutitul rindelei, însă acesta, cum îi ura pe studenţi, în loc să-i ascută cutitul, i l-a stricat mai rău. Ţurcanu se dezbrăcă de haină si începu să tragă si mai tare cu rindeaua. Cât era el de voinic, a transpirat atât, de curgea apa pe el; înfuriat, îmi strigă: „Băi, Bordeianu, meseria asta nu este de noi!” îmi ziceam în gândul meu, că meseria lui era să omoare oamenii, iar a mea, să-i vindec. Mlaştina disperării 259 îl chemă pe şeful de atelier si-i ceru rindeaua lui, cu care, după câteva lovituri trăgea, foarte bine. La urmă, s-a înfundat si aceea. A azvârlit-o pe tejghea si a plecat furios. Rindeaua şefului era rindea de meseriaş, dar folosită de un nemeserias, nu putea decât să se înfunde, din nepricepere. Nu m-a schimbat de la atelier si nici eu nu i-am cerut-o, pentru că era prea riscant. Ţurcanu a tinut probabil cont si de Popa Ţanu, rival al lui în acea vreme, cu care ştia că am avut un conflict în celula 59, la Suceava. Ţurcanu m-a favorizat, pentru că, atât timp cât am mai lucrat la atelierul de tâmplărie manuală si el a stat la Gherla, nu m-a mai întrebat de ce nu-mi făceam norma. Se făcea că nu mă vede si n-a mai trecut pe la mine. Voi spune nu numai celor vii, dar si morţilor, si tuturor tâmplarilor din lumea aceasta, ce am pătimit la acel atelier. Câteodată, când avea timp, deşi era foarte ocupat cu maşinile, badea Câmpeanu mai trecea pe la bancul meu, îmi ascutea rindeaua si-mi arăta cum să lucrez cu ea; poate si de milă, văzându-mi starea fizică. De multe ori, îmi dădea să fac piese mai uşor de lucrat. Din cei cinci studenţi repartizaţi la acest atelier, doi camarazi ardeleni au rămas aici si au învătat meseria, iar ceilalţi doi si cu mine n-am avut nici un spor. Eu m-am îmbolnăvit grav, iar ceilalţi doi au făcut cunoştinţă cu camerele de tortură. Informatorii După o săptămână de muncă, unii dintre noi au fost duşi la camerele de tortură, pentru motive numai de ei cunoscute. Ţurcanu ştia că mai aveau un rest de plătit, de la Piteşti. Şi Ţurcanu se ţinea de cuvânt. Unii moralişti ai Bisericii creştine susţin că majoritatea cuvintelor rostite de oameni sunt mincinoase, în relaţiile dintre indivizi, în familie, în colectivităţi, în ideologii, literatură, istorie si în falsa stiintă si politică de stat. Cât adevăr este în această afirmaţie! Dacă am trăi Adevărul, ar fi împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, dar trăim minciuna, negând voit, conştient, adevărul; de aceea este ce este în lume, domnia satanei. Dumnezeu ne învaţă: „Trebuie să fie 260 Dumitru Bordeianu da, când este da, si nu când este nu, tot ce trece peste aceasta vine de la cel rău”. După vreo zece zile de când fuseserăm scosi la muncă, intr-o seară, Ţurcanu si cu Popa Ţanu au trecut prin camerele celor ce lucrau la atelier, fiind toti repartizaţi la un loc. Ţurcanu avea o înfăţişare de călău autentic, cum de puţine ori îl văzusem. Popa Ţanu, lângă el, cu aceeaşi înfăţişare, poate mai expresivă, căci se adăuga si aerul mongoloid. Ţurcanu ni se adresă astfel: „Bandiţilor, este poate ultima încercare când regimul si noi vrem să vă verificăm dacă, după ce ati trecut pe unde ati trecut si ati văzut ce ati văzut, puteti pune în aplicare si da dovadă că sunteti hotărâţi să demascaţi pe orice bandit reacţionar, care este împotriva regimului, ca astfel regimul să aibă încredere în voi”. „Cei din Gherla, care au trecut prin demascări, până acum n-au scos nici un cuvânt, pe unde s-au dus, ba mai mult, au demascat pe toti bandiţii din fabrică si de-acum îi cunoaştem si ştim cu cine avem de-a face. Prietenul meu, Popa Ţanu, poate întări ceea ce am spus eu” (Asa cum s-a dovedit mai târziu, erau ei prieteni, cum ar fi şarpele cu broasca.). Popa, cu o viclenie de mongoloid, ca a lui Lenin, ne spune: „Bandiţilor, nu vă jucaţi cu focul. Printre cei pe care i-am demascat eu, n-a fost nici unul să nu facă ceea ce a vrut regimul si ceea ce le- am spus eu”. La care Ţurcanu mai adaugă: „V-am spus, când ati ieşit din fabrică, să nu ştie nici pământul pe unde ati trecut, si aici, si în libertate. Trebuie apoi să trageti de limbă pe orice bandit în legătură cu ce gândeşte, ce a făcut în viata lui, ce relaţii are cu alţi bandiţi si ce are de gând să facă în viitor. începând de mâine, orice bandit dintre voi va da dovadă de cum ştie să servească Partidul si să-si facă datoria, asa cum o cere el de la noi”. Afirmaţiile lui Ţurcanu se legau de acelea ale lui Zeller, când ne spusese în fata camerei: „Voi veţi face demascarea tuturor bandiţilor din Republica noastră”. Până atunci ne demascasem între noi, prin ciomăgeală si rupere de oase, spunând tot ceea ce ştiam unul despre altul si despre cei din libertate, ca urmare a cumplitelor torturi prin care trecusem si treceam încă; acum eram puşi, fără voia noastră, să comitem odiosul păcat al făţărniciei. Adică, să ne Mlaştina disperării 261 prezentăm în fata semenilor noştri ca oameni cinstiţi, si ei să-si deschidă sufletele fată de noi si să spună lucruri care de obicei nu se spun, mai ales în închisoare. Toţi făcusem această greşeală, din sinceritate, din încrederea care ne lega. Iar acum, conştient, trebuia să-i împingem în gura lupului pe fraţii noştri, care ne credeau cinstiţi. După cele afirmate de Ţurcanu si Popa Ţanu, eram constrânşi deci, prin torturi, să facem rău semenului care nu ne făcuse nici un rău. Dacă cei trecuti, la Piteşti si Gherla, prin torturi de nesuportat, până la nebunia deznădejdii, judecând omeneşte, aveau o oarecare scuză, ce aveau să facă cei care, de bună voie, conştienţi fiind că fac rău semenului lor, se angajaseră, pentru un blid de linte, pentru o poziţie socială sau pentru un trai mai bun, să-si vândă sufletul satanei? Ce noapte îngrozitoare (este puţin spus) am trăit noi la Gherla, când Ţurcanu ne-a obligat să acţionăm sub masca făţărniciei, făcând atâta rău semenilor noştri! Se poate oare explica si înţelege raţional acest fapt, când trebuie să comitem răul fără voia noastră, deşi suntem conştienţi de el? Ce grozăvie, să ştii că faci răul si totuşi să-l faci! 89 După cum se vede, planul ocultei de a face din noi ceea ce au vrut ei, turnători ordinari, intr-o oarecare măsură, a reuşit. Să-mi îngăduie cititorul să vin cu o observaţie făcută de bunul meu prieten, inginerul Costică Cristescu, şeful tineretului ţărănist din Capitală în 1946 si care, deşi ateu si invalid, fără mâna dreaptă, îmi făcea următoarea mărturisire: „Dragă prietene, eram scos la muncă să fac corvoadă prin curte; trecusem prin demascări si, sincer să-ti spun, până acum n-am «Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-1 voiesc, pe acela îl săvârsesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii mintii mele si fâcându- mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru! Deci, dar, eu însumi, cu mintea mea, slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului» (Romani 7, 19-25). □ 262 Dumitru Bordeianu înţeles acest fenomen, dar ceea ce îti mărturisesc este mai mult decât cutremurător:” „Eram în curtea închisorii, ca în fiecare dimineaţă, si iată ce am observat: fiind cu mătura în mână si făcându-mă că lucrez, când ieşeau elevii din camerele de tortură si se îndreptau spre ateliere, am văzut pe fetele lor atâta groază, atâta fiică si atâta disperare, încât m- am înspăimântat până în adâncul flintei mele. Văzând aceşti copii torturati, i-am asemuit cu demonii, îngroziţi de porunca lui satan, care-i trimisese din iad pe pământ, ca să însele oamenii. îti mărturisesc că si pe fetele studenţilor 90 , până a plecat Ţurcanu din Gherla, am observat aceeaşi expresie”. Aceste observaţii le făcea un nelegionar si un necredincios. O imagine mai clară si mai autentică, nici că se putea da. Ceea ce a spus Cristescu despre tinerii de la Gherla, acelaşi lucru îl spun si Sfinţii Părinţi în viziunile lor, despre demonii care vin să-i ispitească si să-i însele pe oameni. Copiii si tinerii aceştia erau chinuiţi si torturati, apoi trimişi, ca demonii, în ateliere, să tragă de limbă si să aducă informaţii despre cei ce lucrau acolo. Doamne, cine ne va crede, cine ne va înţelege, afară de Tine, Preabunule, care numai Tu cunoşti inima omului si intimitatea conştiinţei lui? Nu încercăm să convingem pe nimeni, nici pe camarazii noştri, si cu atât mai puţin pe alţii (duşmanii noştri fiind excluşi). Le cerem însă oamenilor cinstiţi - în măsura în care pot si vor să-si pună întrebări - să răspundă: ce ar fi făcut ei în locul nostru? Stări de conştiinţă □ Seara aceea, când Ţurcanu ne-a spus ce aveam de făcut în ateliere, nici eu, nici camarazii mei nu o vom uita vreodată, lată-ne puşi în postura de turnători ordinari, noi, care fuseserăm învăţaţi să mergem numai pe căile indicate de onoare. Ordinul lui Ţurcanu a căzut ca un trăsnet peste conştiinţa noastră; trebuia să ne 90 Răzbătea pe chipurile lor întocmai starea lăuntrică, după cuvântul înţeleptului: «Inima omului schimbă fata lui ori spre bune, ori spre rele» (Sirah 13, 30) (n. ed.). Mlaştina disperării 263 transformăm în bolşevici si diavoli făţarnici, cauzând atâta rău fraţilor noştri. Este ştiut faptul că această pecingine satanică, comunismul, foloseşte ca armă - prin care se menţine la putere - informarea despre oricine si orice, denunţarea semenului. Acum ni se punea în fata conştiinţei cea mai mare încercare, aceea de a alege între viată si moarte, între bine si rău, între adevăr si minciună. In momentele acelea, puterile duhovniceşti erau pentru mine ca si inexistente, iar posedarea care mă tortura mă transformase într- o epavă, aruncată în ocean si lăsată în voia valurilor dezlănţuite. Mi-a trecut prin fata ochilor imaginea mamei, care ne-a învătat de mici să nu facem rău nimănui. Şi, dintr-o dată, iată-ne puşi în postura de a face rău fratelui nostru, care era în lanţuri ca si noi si care nu ne făcuse nimic. Doamne, ce grozăvie, ce tortură a conştiinţei, care te arde si te macină, când ai de ales între bine si rău! Dacă, de când începuseră demascările, avusesem ca armă de luptă strădania si prin ea reuşisem să nu ajung un criminal odios, oare nu trebuia să încerc si de aici înainte? Da! Dar atunci eram protejat de harul Dumnezeiesc 91 , la care însă, prin voinţa mea, renunţasem, promiţând că nu mă voi mai ruga. Totuşi, si în această stare de posedare, de slăbire a puterilor fizice si morale, nu am renunţat la strădanie, la nevointă. Din câte am trăit si am îndurat împreună cu camarazii mei, aceea a fost pentru noi noaptea prăbuşirii, de scurtă durată pentru unii, si de totdeauna, pentru alţii. Ordinul lui Ţurcanu era să tragem de limbă pe oricine. Ţurcanu, cu Popa Ţanu si întregul său stat major, era lângă noi. Cei care nu s-au supus, au trecut din nou în demascări; unii, care nu numai că n-au tras pe nimeni de limbă, dar au pus în gardă si pe alţi deţinuţi că studenţii si elevii sunt turnători, au plătit-o cu viata, încă o dovadă, că nu toti tinerii care au trecut prin demascări s-au comportat la fel. ?! „Dumnezeiescul har se află din nevointă rugăciunii si din vărsarea lacrimilor” (Sfântul Isaac Şirul, Cuvântul 46) (n. ed.). □ 264 Dumitru Bordeianu Dimineaţa următoare, ajuns în atelier, mi-am pus problema ce să fac mai întâi, să trag cu rindeaua, pe care nu o puteam mânui sau să mă duc să trag oamenii de limbă? Gândind asa în sinea mea, am si luat hotărârea, să nu întreprind nimic, până ce nu voi afla ce se va întâmpla seara cu cei ce nu aduc informaţii. Şeful camerei mele era Pop Cornel. Aşteptam cu groază să văd ce se va întâmpla cu cei ce n-au adus nimic. Ce figuri, ce stări sufleteşti am văzut la cei din cameră! Mai mult ca niciodată fetele lor trădau delirul nebuniei, pentru că făceau răul ca să scape de o noapte de tortură. Câteva seri la rând am scăpat de întrebări, pentru că alţii se înscriseseră pe listă, să spună ce recoltă adunaseră. Dar într-o bună seară, spre groaza si surprinderea noastră, mai mulţi camarazi, printre care si eu, nu aveam de dat nici o informaţie. Scuzele si argumentele că n-am împlinit ordinul, nu erau acceptate. Ne-au mai lăsat câteva zile si, ca să ne stimuleze, ne-au invitat în camera de vis-a-vis. Această cameră, unde mai petrecusem câteva săptămâni, o cunoşteam bine, văzând cu ochii mei ce se întâmpla acolo. Eram înjur de 6-7 camarazi. Ne-au poruncit să stăm lângă usă, unde era un loc neocupat. In momentul acela ne-am uitat unul la altul si parcă ceva, dintr-o altă lume, ne unea si ne întărea în ceea ce era să vedem si să suferim. Ce durere mai mare poate fi, decât atunci când sufletele se unesc, simt si se atrag, în timp ce gura îti e legată si nu poţi să împărtăşeşti fratelui tău încrederea si durerea pe care o încerci? Slugile satanei ne legaseră gura, ca să nu comunicăm unul cu altul; în schimb, ne torturau să le deschidem gura cu forţa fraţilor noştri, ca să le facem rău. Toată noaptea aceea ne-au torturat sălbatic, evitând să ne lovească în cap, pentru ca a doua zi, când mergeam la atelier, să nu vadă ceilalţi deţinuţi. în schimb, de la gât si până la tălpi, nu au lăsat decât răni si sânge. După o zi de muncă istovitoare, toată noaptea nu ne-au lăsat să închidem ochii. Eram atât de slăbiţi de puteri, că abia ne mai puteam mişca. Rănile de pe coip ne dureau parcă mai puţin decât durerea sufletească, la gândul că va trebui să iscodim un chinuit ca si noi. Mă întreb si acum, de unde aveau aceşti tineri atâta Mlaştina disperării 265 putere, să poată rezista la astfel de chinuri, pentru că, în mod normal, ei trebuiau de mult să fie morţi? 92 Văzând cele îndurate, nu se poate înţelege altcum această putere si răbdare, decât prin mila lui Dumnezeu, dată din belşug celor ce suferă. Aceasta însă, nu ni s-a dat pentru vrednicia noastră, ci prin infinita Lui bunătate si prin rugăciunile celor ucişi dintre noi. De multe ori ne trecea prin minte că am venit pe lume pentru a fi torturati, că trupul ne-a fost dat numai pentru supliciu. Supliciu care nu era numai unul fizic, cu care de altfel ne obisnuiserăm cu timpul; era si de natură interioară. Durerea fizică o simţi cât eşti torturat sau până ce se vindecă rana, dar durerea sufletească, ale cărei răni nu se văd, este mult mai greu de suportat, fără leac. De câte ori nu preferam durerea fizică? Dar Dumnezeu avea un alt scop cu noi, tainic. Aduşi înapoi în camera noastră, ni s-a permis să ne întindem pe prici, unde am adormit, cu toată durerea trupului. Am dormit parcă o veşnicie, până când am fost treziti să mergem la lucru. Am pus mâna pe rindea si mi se părea atât de grea, că am renunţat. Şi, cum norma nu era chip să o fac, oricât m-as fi străduit, am simulat că lucrez, pentru că mă apucase un somn de mi se lipeau pleoapele. □ Noaptea aceea s-a repetat de mai multe ori, încât credeam că demascările începute la Piteşti vor dura toată viata. Ceva, din adâncul sufletului meu, parcă îmi şoptea că asa se plăteşte slăbiciunea de a nu fi acceptat la Piteşti să mor odată cu Pintilie. O altă voce lăuntrică mă încuraja, soptindu-mi că mai bine era să sufăr eu, decât să fac rău altuia. Dar până când? De cele mai gustoase mâncăruri ajungi totuşi să te saturi, dar noi, când aveam să ne săturăm de atâta bătaie? Preferam tortura, ca să nu facem rău altuia. în zilele următoare, au mai fost trecuti si alţi camarazi din cameră prin aceleaşi cazne, pentru că stăpânii lui Ţurcanu nu erau mulţumiţi cu o singură turnătorie ci, odată începută, ea trebuia alimentată cu altele, din ce în ce mai multe, mai importante 93 . 92 «întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre» (Luca 21,19) (n. ed.). 93 «Adevărat, adevărat vă spun: Oricine săvârseste păcatul este rob al păcatului» (Ioan 8, 34) (n. ed.). 266 Dumitru Bordeianu într-o seară, Ţurcanu ne anunţă că cei care în două-trei zile nu aduc nici o informaţie nu vor mai fi scosi la lucru, ci vor trece direct în camera de tortură. Cât era de grea si insuportabilă munca în ateliere, din cauza normelor excesiv de mari, raportată la condiţiile noastre fizice, o preferam în locul celulei si, mai ales, în locul camerelor de tortură. După atâtea nopţi de nesomn si tortură îmi plesnea capul, simţeam că din clipă în clipă voi înnebuni de-a binelea. In intimitatea conştiinţei mele încercam o scuză, că m-am străduit. De când începuseră demascările, era pentru prima dată când simţeam că am ajuns la limita suferinţei, răbdării si disperării 94 . Simţeam si trăiam groaza că peste această limită nu voi mai putea face nimic. E puţin spus că-mi doream moartea; îmi blestemam ziua când venisem pe lume si-mi trecea prin minte s-o blestem si pe mama 95 . Era lumea groazei, a urii, a minciunii, a făţărniciei, iad pământesc, unde diavolii si slugile lor îi chinuiau pe oameni, ca să-i facă asemenea lor. Cu ce era însă vinovată mama, când eu singur am consimţit să-mi aleg destinul? Oare toate acestea nu se întâmplau deoarece mă legasem de materia neputincioasă? De ce n-avusesem oare curajul si tăria să mă alătur camarazilor mei, care înfruntaseră cu bărbăţie moartea, la Piteşti? La cumpăna dintre nebunie si moarte, nu mai aveam parcă în mine nimic omenesc sau pământesc. Puterea de a răbda si rezistenta sufletească si fizică se terminaseră. Aici ajunsesem, majoritatea dintre noi, afară de martiri si de cei pe care Dumnezeu i-a ocrotit cu harul si puterea Lui. La limita răbdării si suferinţei s-a instalat în noi nebunia deznădejdii si a posedării. Toate cele create au o limită, prin hotărnicia cuprinsă în ele. □ „La stârv se vor aduna vulturii, si la sufletul care s-a deznădăjduit de sinesi se vor aduna dracii. Că «unde este stârvul, acolo se vor aduna si vulturii»” (Sfântul Efrem Şirul, Pentru frica lui Dumnezeu) (n. ed.). 9^ «Piară ziua în care m-am născut si noaptea care a zis: un prunc de parte bărbătească s-a zămislit!» «De ce n-am murit când eram în sânul mamei mele? Şi nu mi-am dat duhul, ieşind din pântecele ei? De ce m-au primit cei doi genunchi si de ce cei doi sâni mi-au dat să sug? Căci acum as sta culcat si liniştit, as dormi si m-as odihni» (Iov 3: 3, 11-13) (n. ed.) Mlaştina disperării 267 Ne mai rămăsese o singură posibilitate: să facem semenilor noştri răul cel mai mic cu putintă. Am fost convins atunci, ca si acum că, dacă as fi rămas în harul dumnezeiesc, as mai fi putut rezista încă o lună. Este puţin spus că eram nebun, posedat si disperat, pentru că toate aceste stări sufleteşti atinseseră nu numai limita răbdării, dar si a disperării. Intr-o dimineaţă, istovit de toate puterile si muncit de conştiinţa care mă mustra, cum stăteam cu capul plecat pe bancul de lucru, am simtit că cineva mă bate pe spate. întorc capul si văd un necunoscut, care mă întreabă dacă sunt moldovean si mă cheamă Bordeianu si dacă am un frate la miliţia din Târgu Neamţ. I-am confirmat că sunt moldovean si că am un frate dar nu la Târgu Neamţ, ci la jandarmeria din Petricani. Aflu atunci de la acel necunoscut că fratele meu se găsea la Târgu Neamţ si că făcuse mult bine organizaţiei lor si de aceea avea încredere în mine si vrea să stăm de vorbă. Nu l-am întrebat cine îl trimisese, ca să nu mai complic o situaţie si asa destul de grea. Bietul om, cu câtă cinste si încredere venea la mine... El nici nu bănuia că nu vorbeşte cu un om cinstit si normal, ci cu un făţarnic, nebun si posedat, nestiind cât de mult îl va costa. I-am zis în sinea mea: „Omule, cine te-a adus la mine? Tu nu vezi cum se uită ceilalţi la noi?” Cei ce ne priveau, seara puteau turna, cum că a venit la mine un detinut si as fi fost întrebat ce am discutat cu acela. Nu aveam nici o portită de scăpare. Dar aceasta nu era decât o îndreptăţire omenească, venită din slăbiciune si neputinţă, pentru că mai era o poartă, aceea ce ducea la martiraj si eroism. Vai mie, eu nu mai aveam deloc aceste virtuti! Omul meu (al cărui nume nu-1 dau) începu să-mi spună tot felul de lucruri despre organizaţia si activitatea lor, desfăşurată sub conducerea profesorului Hrib si a soţiei sale, în regiunea Neamţului, împotriva bolşevismului. Ce am putut face în aceste clipe, a fost să-l întrerup si să abat discuţia către ceva mai puţin periculos; ştiam că si alţii ca mine îl vor trage de limbă si el le va spune tot ceea ce-mi spusese si mie. Omul acesta venise la mine - nu l-am întrebat cine îl trimisese - ca să mi se dea, pentru ultima dată, posibilitatea de a lua cununa de martir. înţelegeam că fusese trimis de Dumnezeu să-mi ofere acest 268 Dumitru Bordeianu prilej, asa cum se oferise si altor camarazi care, după o lună, aveau să-si ia această cunună. Dumnezeu să fie oare de vină că eu am refuzat-o, deşi El mi-a oferit-o de atâtea ori, în timpul demascărilor? Oare nu eu strigasem, în orgoliul meu 96 , către Cer, pe când eram la Suceava, izolat, înainte de proces, la celula 15 subsol, că vreau să mor pentru Hristos? Şi acum, slăbiciunea din mine refuza această cunună. Nu era decât să-i spun acelui semen al meu, că eu sunt un turnător si că tot ceea ce îmi va spune îl va costa mult prea mult; că toti studenţii, elevii si o parte din muncitori sunt turnători; că si el trebuia să ştie ce însemna acest lucru. După aceea, a doua sau a treia zi, as fi fost ucis, asa cu au fost ucişi peste o lună unii din camarazii noştri. După ce ne-am despărţit, am rămas năuc. Nu mai ştiam ce să cred, nu mai ştiam ce să fac. O scuză satanică se înfiripase în conştiinţa mea. Nu eu m-am dus la el să-i fac rău, îmi ziceam eu, ci el a venit la mine. Dar el venise având încredere în mine. Rămânea la latitudinea mea de a-i face sau nu rău. Şi cum refuzasem harul Dumnezeiesc, nu-mi rămânea decât prăbuşirea. Nu mă rugam pentru har, dar nici prăbuşirea nu o doream; eram însă împins spre ea de slăbiciunea ce pusese stăpânire 97 pe mine . îmi rămânea totuşi posibilitatea să triez din informaţiile ce le □ aveam si să-i cauzez acestui frate cel mai mic rău posibil. Când ajunsesem la această hotărâre, sufletul meu, stăpânit de nebunia disperării, a fost cuprins si zguduit de un sentiment căruia, nici atunci si nici acum, nu i-am găsit explicaţia: am simtit cum toată 96 Acesta este motivul căderii multora: au cerut de la Dumnezeu mai mult decât puteau duce. Biserica însă ne învaţă: «Milă voiesc, iar nu jertfă; că n-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă» (Matei 9, 13) «Nu te face drept înaintea Domnului» (Sirah 7, 5) „Să nu cereţi alta nimic decât mila Lui cea nemărginită si aceasta este de ajuns pentru mântuirea voastră” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt pentru trezvie si rugăciune) (n. ed.). 97 Aceasta este starea care îi stăpâneşte pe diavoli. Iată ce întreabă unul din ei: «Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi?» (Marcu 1, 24) (n. ed.) „Diavolii, ca nişte pierzători, pe cei ce stau se sârguiesc să-i surpe, iar pe cei căzuţi si care zac jos, îi junghie prin deznădejde” (Sfântul Efrem Şirul, Pentru fapta bună, către un pustnic tânăr ) (n. ed.). □ Mlaştina disperării 269 flinta mea era stăpânită de o dragoste fără hotar fată de acel om, deşi, în locul sincerităţii si încrederii lui, eu îi ofeream făţărnicia, răul si suferinţa. Cum as putea oare înţelege acest paradox? Dumnezeu ne îndeamnă să-i iubim pe vrăjmaşii noştri, si asta putem înţelege, dar cum se poate explica raţional, că iubeşti pe cineva cu ardoare, cum n- ai iubit pe altul, deşi eşti conştient în acelaşi timp că îi faci rău? Cum se împacă dragostea cu răul? Cum poţi face răul celui care nu ti l-a făcut? Noi, tinerii legionari, fuseserăm învăţaţi să nu facem rău nimănui, să nu urâm pe nimeni, făcând doar binele din toate puterile noastre. Aceşti semeni ai noştri, cărora noi le făceam atâta rău, fără voia si ştirea lor, luau parte la calvarul suferinţei noastre. Şi poate, în felul acesta, pentru suferinţa pricinuită de noi, prin răul pe care li-1 făceam, prin comuniunea aceasta de suferinţă, Dumnezeu s-a milostivit si de noi si de ei. Nu se poate explica, nu se poate înţelege raţional dragostea care pornea din inima noastră, pentru cei pe care-i iscodeam 9 *. Dacă ar fi ştiut, dragii de ei, cât rău le făceam si cu câtă dragoste îi îmbrăţişam în inima noastră!... Ciudat aspect al comuniunii dintre sufletele oamenilor! Eram nebun: suferinţa, răbdarea si încrederea mea depăşiseră orice limită omenească posibilă. Tu, semenul meu, fără să ştii că eu îti fac atâta rău, din care ti se poate trage chiar si moartea, iei indirect parte la suferinţa mea! In schimb, eu îti dăruiesc dragostea pe care n- am mai avut-o pentru nimeni. Sunt procese de conştiinţă si stări sufleteşti pe care, în condiţii normale, nu le-au trăit poate decât sfinţii. Ei au iubit pe cei care-i chinuiau, iar noi i-am iubit si-i vom iubi până la sfârşitul vieţii pe cei cărora le-am făcut rău. Nu cerem să fim înţeleşi de oameni, nici să fim compătimiţi, ci le atragem atentia celor credincioşi si celor de bună credinţă de complexitatea sufletului uman, de tainele lui si de ce este în stare acest suflet omenesc să facă, între cer si iad. întors în seara aceea în cameră, nu puteam ascunde faptul că un detinut necunoscut a stat de vorbă cu mine, pentru că unii dintre 9“ Aceasta este lucrarea harului, care îl aduce în sufletul căzut (dar care nu se împacă cu căderea) pe Dumnezeu însusi, prin lucrarea dragostei Sale, ca să îi dea tărie si să-l ridice din cădere (n. ed.). 270 Dumitru Bordeianu camarazii si colegii mei de cameră mă văzuseră si comitetul groazei trebuie că aflase. Abia ajuns în cameră, mă si întâmpină Pop Cornel (parcă ar fi ştiut) si-mi zice: „Măi banditule, e ultima oară când te mai poţi salva, pentru că dacă nu ai nimic de informat, nu mai ieşi de la camera de vis-s-vis” (camera de tortură). Oarecum relaxat si stăpân pe mine îi spun lui Pop, că am si eu, începând din seara asta, unele informaţii, obţinute de la cei din ateliere. Şi cum groaza unei nopţi în camera de tortură era atât de înspăimântătoare si de nesuportat, toti cei ce lucrau în ateliere se străduiau care mai de care să aducă ceva informaţii. Cum în seara aceea erau înscrişi mai mulţi pe listă, mie nu mi- a venit rândul în acea noapte, asa că a doua zi am avut timp să meditez si să discern asupra informaţiilor primite. Cantitatea lor îmi ajungea pentru două săptămâni, ca să dau câte puţin de fiecare dată si să nu mai fiu trecut prin camera de tortură. Rămăsesem pe poziţia că nu mă voi duce să-l caut pe cel ce-mi furnizase informaţiile, pentru că el singur se oferise să mă caute si să mi le completeze. Noaptea aceea o trăisem fără groază; dragostea si afecţiunea mea pentru el, precum si pentru ceilalţi deţinuţi care erau în situaţia lui, îmbrăca o formă si era de o intensitate de neexplicat sau, raţional, de neînţeles. Totuşi, în nebunia si disperarea mea, mai aveam resurse intelectuale să judec cât de frumoasă si de dorit ar fi viata pe pământ, dacă oamenii s-ar iubi între ei, asa cum îi iubeam noi pe semenii noştri, pe care îi denunţam. Se întreabă oamenii, cu drept sau fără drept, de ce este atâta rău, ură, dispreţ, atâta suferinţă si neînţelegere între ei? Răspunsul este foarte simplu si nimeni nu-1 poate contrazice: e lipsă de dragoste între oameni. In ziua care a urmat, sufletul meu mi-era scăldat în baia dragostei; parcă uitasem si de foame si de oboseală, dorind din toată inima ca soarele să nu mai apună în ziua aceea. Numai cei ce si-au primejduit viata pentru a salva pe cea a aproapelui lor, au iubit, poate, asa cum ne iubeam noi semenii în acele momente. In nopţile care au urmat, am început să dau câte puţin din informaţiile pe care le primisem, cele mai inofensive, păstrând pe cât Mlaştina disperării 271 mi-era posibil pe cele care reprezentau prin conţinutul lor un rău mai mare. Viata noastră se desfăşura între turnătorie si camerele de tortură, iar această oscilaţie, la care se mai adăuga si nesiguranţa zilei de mâine, pe care o trăiam atât de crunt, săpa în sufletele noastre inevitabila prăbuşire. După câteva zile, confidentul meu a venit din nou, cu si mai multe informaţii, pe care nu le declarase la anchetă sau le auzise de la alţii. Asa că aveam material pentru cel puţin o lună, ca să evit camerele de tortură. După vreo săptămână, văzând că mulţi din camarazii mei, nemaiavând ce să denunţe în fiecare zi, erau trecuti noapte de noapte la camerele de tortură, am hotărât să spun că nu mai aveam informaţii, ca să fiu solidar cu ei. Trăiam în acele momente solidaritatea si mă simţeam si oarecum descătuşat de ameninţarea de a face pe altul să sufere. După nu ştiu câte nopţi, se strângea din ce în ce mai mult cercul în jurul meu. Eram obligat să dau informaţii. Ţin să mărturisesc că orice informaţie dată era bucată ruptă si sângerândă din inima mea, care se topea însă în baia dragostei pe care o aveam pentru acel căruia-i făceam atâta rău. Cine va înţelege aceste trăiri si o astfel de mărturisire? Martirii în acest capitol voi relata cine sunt aceşti martiri si ce urmări a avut martirajul lor pentru noi. Mila lui Dumnezeu a binevoit ca noi, cei slabi si neputincioşi, să fim cernuţi de torturile pe care le-am îndurat. Ochiurile sitei care ne-a ales au fost credinţa în Dumnezeu si concepţia politică si numai după aceea posibilităţile noastre intelectuale si sufleteşti. Cei slabi în credinţă, în virtuţile moralei si ale trăirii creştine, au trecut prin ochiurile sitei, după cum urmează: întâi, laşii, trădătorii si dezertorii, iar când sita si-a micşorat ochiurile, au trecut si cei slabi si neputincioşi, care au cedat în urma suferinţelor îndurate. Când tortura, cu metodele ei de neimaginat, a atins limita suferinţei, a răbdării, a rezistentei fizice si morale, a deznădejdii, atunci când majoritatea dintre noi s-au prăbuşit (unii ireversibil) prin 272 Dumitru Bordeianu ochiurile sitelor de a treia categorie, atunci au rămas deasupra martirii. Ei sunt stelele luminoase de pe bolta credinţei noastre în Dumnezeu, si în soarta neamului românesc 99 . Cum stelele de pe bolta cerească sunt mai mari sau mai mici, mai strălucitoare sau mai puţin strălucitoare, dar toate sunt stele, tot asa, pe bolta suferinţelor noastre sunt martiri mai mari sau mai mici dar toti, martiri 100 . Pe Ion Pintilie si pe Mihai Iosub i-am văzut ucişi lângă mine, iar pe Bogdanovici înainte de a muri, în acea întâlnire de neuitat. La aceşti trei martiri se adaugă încă alţii, cu sutele, unii văzuţi cu ochii noştri, sau alţii ucişi fără ca noi să-i mai vedem. Acestora li se adaugă cei ucişi în anchete, la Canal, la minele de plumb, în alte închisori, în lagăre, sau luaţi de la casele lor, din sânul familiilor, si ucişi fără a li se mai da de urmă, cu zecile, cu sutele. In ce-i priveşte pe aceia dintre noi care am trecut prin demascările de la Piteşti si Gherla, martirilor care au fost ucişi în timpul torturilor sau morţi în urma lor, Dumnezeu le-a bine primit sângele si rugăciunile întru mântuire. Unii dintre camarazii care au trecut prin torturile de la Gherla înainte de venirea noastră, mărturisesc asasinarea si a altor tineri, dovadă mormintele, proaspete pe atunci, din cimitirul deţinuţilor, de alături de închisoare, care se puteau vedea de la etajele superioare. Harul Dumnezei|s]: s-a milostivit atât de cei vrednici cât si de cei nevrednici, alegând de la Gherla încă sase, ca prin jertfa lor să zăgăzuiască dezlănţuirea si furia satanei. Şase tineri curaţi, în floarea vârstei, care au renunţat la [Ţol| ceea ce putea să le ofere viata pământească, la însăsi viata lor, ca să se pună odată capăt demascărilor. In lumea asta, nimic bun si durabil nu se face fără jertfa. Pentru a se pune capăt suferinţelor fizice si mustrărilor de conştiinţă, pricinuite de slugile satanei, s-au cerut jertfe, multe jertfe, precum 99 „întărit dc Domnul, cu mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcat cu platoşa dreptăţii, coiful mântuirii si sabia Duhului, el, martirul, atletul lui Hristos, este gata să facă din mărturisirea lui Hristos sensul vieţii sale” (Pr. Ioan Negrutiu, Convorb. duhovniceşti, de Pr. Ioanichie Bălan) (n. ed.). 100 «Alta este strălucirea soarelui si alta strălucirea lunii si alta strălucirea stelelor. Căci stea de stea se deosebeşte întru slavă» (I Corinteni 15, 41). Mlaştina disperării 273 viata celor sase camarazi care au avut curajul, tăria si bărbăţia să învingă tortura si moartea. Ei au prevenit miile de deţinuţi din atelierele închisorii, că studenţii, elevii si o parte din muncitori si ţărani sunt informatori, că Ţurcanu, Popa Ţanu, Livinschi, Caba, S. Hogescu si alţii au început demascările la Piteşti si acum le continuă la Gherla, torturând sute de deţinuţi pentru a-i sili să-i denunţe pe ceilalţi. în numele dreptăţii, a credinţei în Dumnezeu si-n neamul nostru, a luptei împotriva comunismului, aceşti sase martiri îi implorau pe camarazii lor deţinuţi, să nu se lase înşelaţi. Acest avertisment, lansat deţinuţilor care lucrau în ateliere, nu a rămas nedescoperit. Cum de a aflat Ţurcanu, nu am descoperit nici la Gherla si nici mai târziu, la Aiud. într-o seară, prin decembrie, s-a deschis usa si au apărut, mai întâi, trei cadavre ambulante, susţinute de câte doi inşi: trei tineri desfiguraţi si, puţin după aceea, încă trei. Prin toate torturile si camerele de demascări prin care am trecut, nu am văzut vreodată asa ceva. Fata acestor tineri era desfigurată, nu li se mai cunoşteau ochii, nasul sau urechile. Văzându-le fata, ne-am întrebat cum vor fi arătat trupurile lor, când nu puteau să se tină pe picioare si nici să scoată un cuvânt? Această întâmplare a dus pe unii dintre noi la prăbuşirea în mlaştina deznădejdii si a neîncrederii în celălalt. Dacă până atunci, mai aveam o urmă de încredere în cel trecut prin demascări, din acel moment ruptura si prăbuşirea au fost totale. Zadarnic ne-am întrebat cine i-ar fi putut denunţa pe cei sase. Presupuneam totuşi, că o greşeală făcută de un detinut care nu trecuse prin demascări către un turnător, ar fi provocat masacrul. Am aflat, în anul 1955, tot la Gherla fiind, că unii dintre ardelenii de mare încredere din ateliere, care nu trecuseră prin demascări, au fost preveniţi de nişte studenţi, tot ardeleni. Asa se explică faptul că informaţiile erau din ce în ce mai rare iar trecerile la camerele de tortură mai frecvente. Indiferent cum si cine a comis această trădare, eu, ca unul ce trăiesc si gândesc pe alte coordonate, interpretez acest martiriu ca pe o intervenţie a puterii Dumnezeieşti, ca o stavilă a prăbuşirilor ireversibile a tuturor celor ce au trecut prin demascări si a marilor 274 Dumitru Bordeianu suferinţe pe care noi le-am fi provocat ani de zile deţinuţilor si celor din libertate. Sistarea atâtor si atâtor suferinţe nu putea să vină decât prin jertfă, si ea n-a întârziat, pentru că Dumnezeu a ales pe cei mai buni dintre noi, inimi curate si demne să poarte cununa de martiri 101 . Am aflat că, înainte de cei sase, mai fuseseră depistaţi si alţii, care n-au mai fost aduşi prin camere să fie văzuţi de noi si care au fost ucişi în „Mucenicii, cu tot sufletul si cu toată inima, s-au dat pe ei înşişi lui Dumnezeu, deoarece defăimau de aici si moartea si toată îngrozirea cea potrivnică a tiranilor, fiind gata a răbda chinurile si nevoile muncilor aduse asupra trupului. Spatele si le-au dat spre bătăi si răni, mădulare lor în multe chipuri au fost rupte în bucăţi. Fiindcă slujitorii păgânilor tirani, bucurându-se de vărsarea de sânge, luau pe Sfinţi si îi rupeau cu bătăile si cu unghiile coastele lor le strujeau. Apoi, cu mânie neîmblânzită, le zdrobeau fără cruţare spatele lor cu plumburi, împungând legătura pieptului cu săgeţi ascuţite, o desfăceau, ca nişte fiare sălbatice. Şi punând la subtiorile lor măciuci înfocate, cu multă cruzime îi ardeau. Coapsele împreună cu venele cele mari le tăiau cu săbiile si le spintecau cu cuţitele si nu rămânea mădular nemuncit. încă si oasele le zdrobeau nebuneşte. Pentru aceasta, Mucenicii luau putere de la Dumnezeu, ca toate pătimirile să le rabde vitejeşte si fără de durere erau în toate muncile, ca si cum ar fi pătimit în trupuri străine. Iar mai vârtos, cu multă îndrăzneală mergeau către cei ce îi munceau, si spre mai mare mânie îi zădărau pe dânşii, zicând: «De aveţi munci mai cumplite, aduceti-le nouă, că acestea nu sunt nimic». Iar tiranii, aprinzându-se, scrâşneau asupra lor ca nişte fiare sălbatice, si cu mânia fierbând, strigau muncitorilor ca să muncească mai cumplit sfintele trupuri ale Sfi nţilo r Pătimitori. Dar Mucenicii răspundeau iarăşi ighemonilor: «Unde sunt îngrozirii! muncilor voastre? Că focul vostru este rece; muncile - neputincioase; bătăuşii - slăbănogi; săbiile - lemne putrede. Nimic nu aveţi deopotrivă cu sârguinta noastră. Noi stăm gata ca să pătimim mai multe». Pentru aceasta, deşi au murit, ca nişte vii lucrează, tămăduind bolnavi, izgonind draci, si toată viclenia tiraniei lor izgonind-o cu puterea Domnului. Că era darul Sfântului Duh totdeauna împreună cu Sfintele lor Moaşte, care cu minuni pe toate le lucra, fiindcă au mărturisit bărbăteste si cu multă răbdare pe Flristos înaintea oamenilor. Pentru aceasta si El i-a propovăduit pe dânşii înaintea Tatălui si a îngerilor Lui. Şi le făgăduia lor bunătăţile acelea pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit si la inimă de om muritor nu au venit, la care doresc îngerii să caute. Şi ce mai mult voim a arăta cu cuvântul? I-a făcut pe dânşii cu El împreună moştenitori. Iar moştenirea lui Hristos în ce fel este? Socotesc că fiecare o ştie: Cerurile cerurilor, si toate cele dintru dânsele; Lumina cea neapropiată si scaunul slavei, izvorul celor blânzi si tot raiul, pomii cei dintru dânsul si rodul cel prea dulce. Acestea sunt avuţiile lui Hristos-împăratul, si lângă acestea si altele de milioane de ori mai multe, ale cărora numiri nici noi nu le ştim, pentru că sunt nevăzute oamenilor.” (Sfântul Efrem Şirul. Cuvânt de laudă la Sfinţii Slăvitii Mucenici) (n. ed.). Mlaştina disperării 275 camerele de tortură. Ştirea ne-a parvenit după 1954, de la unii gardieni ardeleni, care îi îngropaseră în cimitir. Cei sase tineri au fost plimbaţi prin camere de către Ţurcanu, Livinschi si Caba, fără Popa Ţanu. Nu este greu de presupus socul provocat în sufletele noastre la vederea acestor chinuiţi. Urmările nu vor întârzia să-si arate efectul. Cum am spus, ei nu mai puteau fi recunoscuţi, deoarece fuseseră anume desfiguraţi, ca să nu se afle niciodată numele lor. lată ce ne-a spus Ţurcanu: „Bandiţilor, v-am atras atentia de atâtea ori, să nu scoateţi o vorbulită în legătură cu demascările, indiferent unde vă aflaţi, în închisoare sau în libertate, deoarece noi avem mijloace să-i depistăm pe toti aceştia si să-i trimitem în rai asa cum o să-i trimitem pe cei pe care îi aveţi în fată, pentru că stiti că eu v-am spus că nu ne jucăm de-a demascările”. N-am observat la Ţurcanu o stare sufletească deosebită fată de Piteşti, ci în plus, un dezgust marcat de indiferentă. Observaţia mea era reală, deoarece conflictul între Ţurcanu si Popa Ţanu se produsese iremediabil. S-a afirmat că cei sase ucişi, precum si alţii în situaţia lor, făceau parte din cei demascaţi de Ţurcanu si nu de Popa. Interesant este faptul că Livinschi si Caba îl părăsiseră pe Popa Ţanu si trecuseră de partea lui Ţurcanu, împreună cu care i-au ucis pe aceşti tineri si încă pe alţii câţiva. Cu jertfa acelora, s-a pus capăt, la Gherla si în alte închisori, demascărilor prin metodele cunoscute. Cât a mai stat Ţurcanu la Gherla, cei torturati de el nu au mai fost siliţi să devină turnători; au rămas însă cei care au voit să fie, de frică sau din slăbiciunea lor. Nu este mai puţin adevărat că, după uciderea celor sase, care a antrenat o neîncredere totală între noi, s-a făcut si o triere între cei care au rămas în continuare turnători si cei care s-au smuls acestei odioase stări de conştiinţă, prin propriile lor puteri. Hotărârea majorităţii dintre noi că nu trebuia să mai facem rău altuia a fost primul pas al descătuşării noastre de apăsătoarea mustrare de conştiinţă. 276 Dumitru Bordeianu Aceste jertfe, pe care oculta nu le prevăzuse, au pus capăt pentru totdeauna intenţiei de a face din noi, prin demascări, informatorii lor 102 . De atunci si până prin anii 1954-55, fiecare din noi a suportat ura, înjosirea, dispreţul si înjurăturile celorlalţi deţinuţi, mergând singur pe drumul onoarei. Cam la vreo două săptămâni de la uciderea acestor tineri, în ajunul sărbătorilor anului 1951-52, toti cei care trecuseră prin demascări, au trebuit să mai suporte încă o dată chinuri peste puteri, care au avut ca rezultat o nouă triere si separare a noastră. Compromiterea demascărilor Se spune că „nu aduce anul, ce aduce ceasul”. Şi, în adevăr, nici cele mai optimiste visuri nu ne-ar fi făcut să credem că noi, cei care trecuserăm prin demascări si mai treceam încă, nu vom mai fi torturaţi si constrânşi să fim turnători si să facem atâta rău semenilor noştri. Jertfa este arma prin care se biruie ura si făţărnicia. Dacă până □ la jertfa acelor tineri, noi trăiam odiosul păcat al făţărniciei, jertfa lor a ridicat vălul de pe fetele noastre. Eram urâţi, dispreţuiţi si umiliţi în continuare, pentru că numele de student sau elev era sinonim cu cel mai ticălos dintre oameni dar, din acel moment, în intimitatea conştiinţei noastre eram liberi si împăcaţi că nu mai eram constrânşi să producem suferinţe fraţilor noştri. Smerenia nu este egală cu înjosirea. Dispreţul pe care l-am trăit datorită înţelegerii greşite a fraţilor noştri nu ne îngenunchease; 102 5> Cu Crucea, <puterea jertfei), ca si cu o platoşă, îmbrăcându-se ostasii si Mucenicii lui Hristos au surpat toate izvodirile si semetiile tiranilor” (Sfântul Efrem Şirul, Cuvânt pentru învierea cea de obşte). „Numai prin jertfa proprie se apără credinţa în Dumnezeu. Mucenicii nu varsă sângele altora, ci pe al lor. Nu urăsc pe nimeni, deşi sunt urâţi de cei răi si necredincioşi. Nu se răzbună niciodată, ci iartă pe ucigaşi. Nu se tem de moarte, ci aşteaptă să fie cât mai repede dezlegaţi de trup, căci cred în viata veşnică si doresc să ajungă mai degrabă la Hristos” (Părintele Cleopa, Predică la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe) (n. ed.). Mlaştina disperării 277 dimpotrivă. Ei vedeau aparentele, pe care le urau si le desconsiderau; în spatele acestor aparente, noi trăiam tragedia, dar si împăcarea si mulţumirea, că oculta si slugile satanei n-au reuşit să facă din noi toti ucigaşi si informatori pe viată. Am dus în spate această povară a urii, a dispreţului si desconsiderării, nu numai din partea altor categorii de deţinuţi, ci chiar a propriilor noştri camarazi care nu trecuseră prin demascări. Şi abia după ce s-a aflat de executarea lui Ţurcanu si a statului său major, optica prin care eram priviţi noi, studenţii si elevii, s-a schimbat cu 180 de grade. După jertfa celor sase tineri, prin toate atelierele Gherlei eram arătati cu degetul si toti se fereau de noi ca de nişte ciumaţi. Judecată dreaptă, pentru ceea ce fusesem. Deoarece între noi se instalase definitiv neîncrederea reciprocă si prin aceasta oculta, în planul ei, îsi atinsese scopul de a rupe verigile lanţului care ne unea, rămaşi singuri cu noi înşine, mulţi dintre noi si-au pierdut si încrederea în ei înşişi. Ce durere si suferinţă mai mare poate trăi omul, decât de a sti că nu mai are încredere în cel pe care l-a iubit, în el însusi si în puterile lui fizice si morale? Acesta a fost punctul limită la care ne-a adus diavolul, prin torturi continue, când a pescuit si a cules dintre noi turnători ireversibili. De la un moment dat nu l-am mai văzut pe Ţurcanu împreună cu Popa Ţanu. Ţurcanu nu mai semăna cu cel care fusese mai înainte. Şi eram convinşi că, în urma martiriului celor sase, Ţurcanu fusese acuzat de Popa si poate chiar de Zeller sau Nicolski, pentru compromiterea definitivă a secretului informaţiilor si al demascărilor. Atâta timp cât Ţurcanu si Popa au mai fost la Gherla, demascările au continuat, apoi, sub Juberian si Rek turnătoriile au încetat, cu excepţia unor cazuri singulare. Acesta a fost cel mai mare câştig pe care l-a avut tineretul legionar prin mila si harul Dumnezeiesc; Dumnezeu, prin cei ucişi, s-a milostivit de noi, smulgându-ne din ghearele pierzaniei. Nimeni nu poate afirma că jertfa în serviciul binelui si adevărului creştin, rămâne fără rezultat. Pentru jertfa celor buni, Dumnezeu se îndură si de noi, cei slabi si păcătoşi. 278 Dumitru Bordeianu Pentru mine, marele câştig moral, prin încetarea turnătoriilor, a fost faptul că nu am ajuns în situaţia să dau informaţii cu grave consecinţe pentru deţinutul de care am amintit si care n-a suferit prea mult din cauza mea. îmbolnăvirea După epuizarea fizică la bancul meu de lucru, din cauza normei prea mari, pe care nu o puteam îndeplini, si în plus, pentru că nu luam masa de la producţie, ci de la comun (cu mult insuficientă), ajunsesem într-o stare de slăbiciune extremă. La aceasta a contribuit si nebunia, care mă tortura. Mustrarea de conştiinţă a contribuit în mare măsură la această stare care-mi pârjolea sufletul. Pentru mine, încercarea rezistentei fizice si sufleteşti a depăşit orice limită a răbdării. Neîncrederea totală fată de semenul meu, indiferent cine ar fi fost, luase o formă de nebunie. Nu mai credeam pe nimeni, orice-ar fi spus. Mai tragic era că trăiam, eu si camarazii, neîncrederea în puterile fizice si morale proprii. Numai aceia care au trăit toate acestea, ajungând pe culmile disperării, vor înţelege ce este comunismul în esenţa lui si scopul ultim pe care-1 urmăreşte. Omul poate răbda foamea, frigul, bolile, poate fi umilit si desconsiderat, îsi poate pierde familia, averea sau funcţia socială dar, pentru un luptător care crede în Dumnezeu, care îsi iubeşte semenii si neamul si e pregătit să renunţe la tot ceea ce viata pământească îi poate oferi, nu este crimă mai odioasă decât aceea de a fi torturat ani de zile - luându-i-se până si posibilitatea de a se sinucide - ca să renunţe la credinţa în Dumnezeu, la idealul lui si, ceea ce este si mai tragic, să-l ducă până la nebunie, transformându-1 în animal sau în plantă care vegetează. împotriva noastră, a legionarilor, a fost îndreptată toată ura, cinismul, dezinformarea si prigoana comunismului, ateismului si ocultismului 103 internaţional. 103 D es i p are metaforică, denumirea de „ocultism”, este corect folosită. Deşi îsi afirmă scopuri lumeşti, „oculta”, adică francmasoneria cea cu multe chipuri, se ocupă chiar cu ocultismul, adică cu vrăjitoria, fiind în relaţii directe cu cel rău Mlaştina disperării 279 Şi pentru ce toate acestea? Pentru că noi credem nelimitat în Dumnezeu, ne iubim neamul si pe semenii noştri, ajutăm pe cel în suferinţă si vrem ca românul să fie stăpân pe pâinea si bucata lui de pământ, să nu-i fie alterată si degradată credinţa, cultura, tradiţia si obiceiurile si să nu se amestece nimeni în familia si treburile lui. N-am acceptat niciodată comunismul ateu, materialismul, si vom lupta împotriva lor până la ultima suflare, pentru că noi credem nelimitat în Dumnezeu si în Cuvântul Lui si astfel trăind, vom avea mereu pe Creator alături de noi 104 . Pentru că noi ne-am opus cu forţa organizată religiei satanice, ea a pregătit planul de distrugere a Mişcării Legionare, prin metodele folosite în demascări. Mă îngrozeam la gândul că va trebui să anunţ la biroul organizatoric, care controla, dirija si conducea munca în ateliere, că sunt bolnav si nu voi mai putea munci. Mă si vedeam dus într-o cameră de tortură, de unde nu voi mai ieşi decât nebun sau ucis în chinuri. îndrăzneala mi-a venit de la badea Câmpeanu, şeful atelierului de tâmplărie mecanică, singurul care cunoştea neputinţa mea de a mai munci. L-am rugat pe el să raporteze directorului Gheorghiu, care îl aprecia ca meseriaş (de aceea, l-a si scos din demascări, având nevoie de el în atelier). Asa a făcut badea Câmpeanu, rugându-1 pe director să fiu trimis în celular. Ţurcanu, care la ora aceea era în conflict cu Popa Tanu, si care cunoştea munca grea ce o prestam, a venit la mine să mă întrebe ce am. I-am spus că sunt bolnav si epuizat fizic si că nu din rea voinţă nu mai pot munci. S-a uitat la mine, a observat în ce hal mă aflam si mi-a spus s|â njiă întorc în celular si să nu mai cobor în atelier până nu mă voi întrema. A fost ultima mea discuţie cu Ţurcanu; spre surprinderea mea, în loc să mă trimită în camerele de tortură, m-a trimis în camera mea. în momentul acela, am fost convins că Ţurcanu nu mai putea trece (n.ed.). 104 „Astăzi, vineri 24 iunie 1927 (Sf. Ioan Botezătorul), ora zece seara, se înfiinţează LEGIUNEA ARHANGHELUL MIHAIL, sub conducerea mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli. Fixez ca sef al gărzii de la Icoană pe Radu Mironovici” (Comeliu Zelea Codreanu, Pentru legionari) (n. ed.). 280 Dumitru Bordeianu peste ordinele directorului si, poate, nici el nu mai era dispus să mă trimită în camerele de tortură, de care considera că avusesem destulă parte. Cu aceasta, a luat sfârsit demascarea mea de la Gherla, împlinind doi ani de când frecventam camerele de tortură. Ţurcanu nu mai era acum cel de altădată. Era abătut, posomorât, vorbea puţin si prezenta lui nu mai îngrozea pe nimeni. Cei care îngrozeau erau: Popa, Livinschi, Caba, Lică Păvăloaia si ceilalţi. Poate atitudinea lui se datora unor presimţiri - după plecarea noastră din Piteşti el era sigur că va fi pus în libertate; amânarea acestei date l-a pus si pe el pe gânduri. Simţea că nu fusese decât o unealtă oarbă, prin care oculta îsi îndeplinise planul. Scoaterea de la muncă a avut la început un efect relaxant. Luam aceeaşi masă ca înainte, însă nu-mi mai iroseam minimul de energie ca să realizez norma. în schimb, nebunia mi se agrava văzând cu ochii, pentru că, nemaifiind istovit de muncă, ca să pot dormi noaptea, toate facultăţile mele sufleteşti erau strânse ca într-un cleşte si n-aveam somn. Lunile acelea, cât am stat în cameră fără să muncesc, au fost pentru mine răstimpul trăirii a ceea ce este iadul. Acuzat pe nedrept Un detinut care se dădea drept legionar, fost ofiţer în armata română - deci, susceptibil de a fi fost pătruns de simţul onoarei - avea o ură nestăvilită contra studenţilor, pe care-i vorbea de rău, cu toate că trecuse si el prin demascări. Debita tot felul de acuzaţii pentru a-i pune pe studenţi într-o lumină cât se poate de defavorabilă. Cum nimeni nu îndrăznea să-l contrazică, eu n-am mai putut răbda acele insulte nedrepte si l-am contrazis ştiinţific, nu politic. Ura lui împotriva studenţilor nu mai avea zăgaz. A aranjat de pildă cu un tânăr ungur, pe care l-a convins să iasă la raport, să spună şefului de secţie că i-am luat de sub căpătâi, pe când dormea, feliuta de pâine, pe care o primea dimineaţa la ceai. Hot n-am fost niciodată, pentru că asa m-a crescut mama si profesorul meu de religie Ion Popescu, doctor în teologie si filozofie de la Viena. Această educaţie s-a conjugat cu cea legionară, privind cinstea si corectitudinea. Mlaştina disperării 281 Acuzaţia însă era gravă, nu atât fată de administraţie, cât mai ales pentru Ţurcanu. Ar fi avut ocazia să mă plimbe prin toate celulele cu o feliută de pâine legată de gât, cum se mai întâmplase pentru delicte diferite, ca să arate cine sunt legionarii. O ocazie în plus, pentru ceilalţi deţinuţi, să arunce anatema asupra studenţilor, care, în afară de a fi turnători, ar mai fi fost si hoţi. Această situaţie ar fi distrus în mine si putina conştiinţă morală ce-mi mai rămăsese. După vreo două ore de la servirea ceaiului, tânărul detinut a bătut în usă, să ceară venirea şefului de secţie, căruia i-a raportat cazul. Şeful de secţie, care era român dar ştia si ungureşte, mi-a spus după aceea despre ce era vorba. Când am auzit acuzaţia, asa nebun cum eram, mi-am pierdut cumpătul si m-am repezit asupra tânărului, în prezenta gardianului, l-am prins de haină si l-am întrebat de ce spune astfel de minciuni. Eram conştient că ieşirea mea agrava si mai mult situaţia. De teamă să nu-1 lovesc cu ceva în cap, tânărul a mărturisit gardianului că T. îl învăţase să mintă. T. ştia ungureşte, fiind originar din Maramureş si tânărul credea că este ungur. Gardianul, oarecum în dilemă, a acceptat să nu prezinte cazul administraţiei, ci la biroul organizatoric, ceea ce era pentru mine mult mai grav. In fata acestei situaţii nu mai aveam nici o posibilitate de apărare, mai ales că tânărul nu mai recunoştea intervenţia lui T. care, la rândul lui, continua să-l îndemne să-si susţină acuzaţia. M-am întrebat atunci, asa cum mă întreb si azi, câte erori judiciare, câte acuzaţii si câte pedepse pe nedrept au suferit si suferă oamenii pentru că nu au martori sau argumente suficiente să-si dovedească nevinovăţia, în afara conştiinţei că sunt nevinovaţi? Numai conştiinţa si sufletul meu ştiu cum am trăit emoţiile indignării si revoltei împotriva acuzaţiilor nedrepte, pe care le simt si acum, când scriu aceste triste amintiri. Dar, poate, asa a vrut Dumnezeu, să trec si această probă, care mă va determina să iau poziţie fermă, toată viata mea, împotriva acuzatorilor nedrepţi. Pe T. l-am iertat de atunci, dar rana produsă în sufletul meu nu s-a vindecat nici până astăzi. Am ajuns la convingerea de nezdruncinat că, cel mai satanic dintre relele pe care le fac oamenii semenilor lor, este acuzaţia nedreaptă. Cine m-ar fi crezut pe mine, în afară de Dumnezeu si de 282 Dumitru Bordeianu conştiinţa mea? In nici un caz administraţia si, cu atât mai puţin, comitetele de tortură ale lui Ţurcanu. Acuzaţia aceasta, aflată de camarazii si colegii mei, care-mi cunoşteau trecutul si atitudinea din demascări, până la acea dată, mă împingea la un act necugetat. Ruşinea care-mi chinuia conştiinţa si putina demnitate de om care-mi mai rămăsese, mă îndemna, în nebunia mea, să comit acte iresponsabile. N-am trăit în viata mea clipe mai dureroase si mai înjositoare. Un gând venit nu ştiu de unde, mă îndemna să bat în usă si să cer gardianului să-mi dea voie să mă duc la biroul organizatoric. Urmarea o vom vedea mai târziu, deocamdată... întâlnirea mea cu Gheorghe Calciu Nimic în lumea aceasta văzută si nevăzută nu este întâmplător ci, tot ceea ce este si va fi se petrece numai cu ştirea, îngăduinţa si voia lui Dumnezeu. «Facă-se Voia Ta, precum în cer, asa si pe pământ», grăieşte cuvântul Sfintelor Scripturi. Tot răul pe care-1 suferim noi, oamenii, se petrece numai din cauza abuzului nostru de libertate, care antrenează necredinţa, neascultarea si fărădelegile pe care le săvârşim. Pe Gheorghe Calciu nu-1 cunoscusem personal. 11 văzusem de câteva ori la Piteşti, când ieşeam cu tinetele, pe secţia de sub noi. Bucurestenii de la muncă silnică, care-1 cunoşteau pe Calciu, vorbeau numai de bine despre el. în timpul demascărilor, nu m-am întâlnit cu el si nici n-am avut ocazia, în tot timpul detenţiei mele, să stau de vorbă cu cineva care să fi trecut cu el prin demascări si să-mi spună cum a trecut si ce-a făcut în timpul acestora. Nici în domiciliul obligatoriu, nici după eliberarea noastră si nici după a doua lui arestare, n-am abordat această problemă. De ce? Nici astăzi nu ştiu. Poate că rănile erau prea adânci. După cum am mai afirmat, nimic nu este întâmplător, întâlnirea mea cu Calciu a fost pentru mine un punct de răscruce si a avut ca urmare prietenia de nezdruncinat între noi. Tot neîntâmplător am stat mai târziu în aceeaşi celulă, la Aiud, câteva săptămâni, înainte de a fi el dus în domiciliu obligatoriu, pe Bărăgan, la Viisoara-Slobozia, unde am fost apoi trimis si eu. Aici am Mlaştina disperării 283 locuit, în aceeaşi casă, am dormit în acelaşi pat si am mâncat împreună aceeaşi mâncare. După eliberarea noastră, si eu si el ne-am căsătorit la Bucureşti, am continuat studiile universitare si am fost nedespărţiţi, până la arestarea lui, în 1979. Cu această ocazie (1979), am fost anchetat de lt. col. securist Grigoriu, care l-a anchetat si pe Calciu. Acesta m-a bruscat si m-a ameninţat că mă dă afară din slujbă, ca să dau declaraţii împotriva lui Calciu, pe baza cărora să-l poată condamna. Ştiau că eram prieteni si că ne vizitam. Revoltat la culme de această neruşinare, i-am spus că am turnat o singură dată în viata mea, în timpul demascărilor de la Gherla, când eram nebun, dar după încetarea demascărilor, până la ora aceea, nu turnasem si nu voi mai turna pe nimeni niciodată, chiar si pe duşmanii mei de moarte, cu atât mai puţin pe cel mai bun prieten al meu. Calciu, pe acea vreme, era preot. La repetarea ameninţării, că-mi voi pierde slujba, dacă nu declar ceea ce-mi cerea, i-am răspuns că nu mi-e ruşine să fac pe salahorul, asa cum am fost si pavagiu. La răspunsul meu, anchetatorul mi-a făcut o cinică mărturisire, afirmând că cea mai mare greşeală a partidului a fost aceea „cu voi, bandiţilor, care ati făcut închisoare, că v-a dat voie să continuaţi studiile universitare, ca să nu rămâneţi neisprăviţi”, l-am răspuns că noi, cu studii sau fără studii universitare, nu suntem neisprăviţi. Am demonstrat că, la peste patruzeci de ani, eram în stare să facem studii si nu printre codaşi, ci în pas cu cei tineri, pentru că noi suntem luptători ai unei cauze drepte. Această anchetă a durat câteva săptămâni, timp în care, un alt prieten al nostru, Vasile Pătrascu, a fost si el anchetat si ameninţat, ca să dea declaraţie împotriva lui Calciu. Pătrascu (si el preot), i-a răspuns categoric să nu-si închipuie nici o clipă, că va da declaraţie împotriva unui alt preot, pentru ca acela să fie condamnat la închisoare. în ultima zi de anchetă, securistul si-a manifestat înverşunarea împotriva legionarilor, afirmând că partidul nu va fi liniştit si împăcat până când nu va fi bătut ultimul cui, în ultimul sicriu de „bandit” legionar, ca astfel să scape de noi. La această manifestare a urii, i-am răspuns să ia aminte, căci nu ne vor putea bate în cuie 284 Dumitru Bordeianu sufletul, pentru că numai sufletul are putere, iar trupul e neputincios. M-a înjurat, cum înjurau ei de obicei, si m-a trimis acasă. Ţin să relatez că ancheta începea de cum se însera, si ţinea până noaptea târziu. înainte de a fi introdus în camera de anchetă, eram lăsat să aştept în hol, la parter, pentru a mă timora. în timpul acestei aşteptări de ore întregi, mi s-a dat să văd un spectacol odios. Sute de indivizi, tineri sau în vârstă, bărbaţi si femei, intrau si ieşeau, cu fel de fel de fete, ca să-si deşerte guşa, să-si vândă sufletul pe un blid de linte, să-si toarne fraţii, rudele, prietenii si colegii. Ancheta se făcea pe strada Beldiman, în fata Miliţiei Bucurestiului. Revenind acum la Gherla, eram în curte si, cum mi-am rotit ochii, l-am văzut pe Calciu, care venea de la ateliere si se ducea la biroul organizatoric. Pe vremea aceea, Calciu era scrib la acel birou. După cum am mai spus, nu vorbisem niciodată cu Calciu, nu-i cunoşteam glasul si nu ne spuneam pe nume. îl opresc si-1 rog să mă asculte, căci as avea să-i spun ceva. In câteva cuvinte, cu o voce strangulată, îi spun ceea ce mă apăsa, că nu sunt vinovat de acuzaţia de furt ce mi se aduce si că nu am cum să mă dezvinovăţesc, implorându-1 să mă creadă. Mi-a spus că el mă crede. Eu i-am cerut, dacă mă crede nevinovat, să facă ceva pentru mine. M-a întrebat în ce cameră stau si a plecat. După puţin timp de la întoarcerea mea în cameră, ceva neobişnuit si inexplicabil îmi frământa conştiinţa: cum, unul care a trecut prin demascări, atunci când toti trăiam în nebunia neîncrederii în toată lumea, a fost în stare să mă creadă că nu sunt vinovat? Afirmaţia lui Calciu că „mă crede”, a fost pentru mine funia pe care mi-a întins-o ca să ies la liman din mlaştina deznădejdii. Eram cu totii intr-un gând, care ni se fixase în suflet si în conştiinţă că, de vom scăpa din închisoare, nu vom mărturisi nici măcar mamelor noastre pe unde am fost, ce am văzut, am auzit, simtit, si suferit. Să judece toti aceia care au o mamă, cât de departe ajunsese înstrăinarea noastră. Dumnezeu si conştiinţa noastră să ne judece. Oricine ar fi încercat să mă convingă, înainte de discuţia cu Calciu, că acesta va avea încredere în mine, m-as fi îndoit, pentru că, chiar dacă el era diferit de ceilalţi, în situaţia noastră, n-ar fi trebuit să mă creadă. Mlaştina disperării 285 Cum reflectam asa, s-a deschis usa si gardianul mi-a cerut să ies; afară l-am întâlnit pe Calciu, care i-a spus gardianului că a venit să mă ducă la biroul organizatoric. Şi, de la etajul 1, de unde eram, si până la parter, Calciu m-a asigurat că nu mi se va întâmpla nimic, pentru că Ţurcanu a clasat cazul. Ajuns jos, mi-a spus să mă întorc în cameră liniştit. Gardianul, de la etaj, n-a observat că nu intrasem la biroul organizatoric. Ajuns în cameră, nu mai ştiam ce să cred, dar, judecând bine, eram convins, asa cum sunt si azi, că atunci numai mila lui Dumnezeu a aranjat lucrurile ca să fiu salvat, în acea încercare Calciu fiind doar instrumentul prin care Dumnezeu a lucrat. Nu noi am avut încredere unul într-altul, încrederea a venit de la Dumnezeu. Nu ştiu cum să-mi explic că după aceea nu m-am mai întâlnit cu Calciu, la Gherla, ci abia după zece ani, la Aiud, în 1963, la începutul lui mai, fiind dus la izolare. Pe el însă l-au scos si a fost trimis în domiciliu obligatoriu, pe 15 mai 1963. Iar la 8 iunie, din aceeaşi celulă, am fost dus si eu în domiciliu obligatoriu, în acelaşi sat din Bărăgan. Destinul lui si al meu se mai leagă apoi si de pornirea noastră de a-L sluji pe Dumnezeu. Destinul, după mine, este voia lui Dumnezeu conjugată si împletită cu atitudinea omului. Dumnezeul dragostei infinite voieşte ca toti oamenii să se mântuiască si să se întoarcă pentru veşnicie la Părintele Creator. Destinul nu este predestinare, altcum omul nu ar mai fi responsabil de faptele lui. Dumnezeu l-a creat pe om liber în acţiunile lui de a alege între bine si rău si deci responsabil. Destinul lui Calciu, el fiind bun din fire (asa s-a născut, nu este meritul lui) a fost să se pună în slujba binelui si slujirii lui Dumnezeu silit. însă, abia după ispitele celui de al doilea stagiu de detenţie, preotul Calciu a înţeles pe deplin ce este Creştinismul. Calciu îsi urmează destinul lui, ca slujitor al altarului lui Hristos, pentru că el este mai bun ca mine; de aceea, el este ceea ce este, iar eu, un umil creştin, îmi port si azi povara faptelor mele. Sper însă ca, din mila lui Dumnezeu si ajutat de El, să pot si eu scrie în lumea liberă, mărturisind despre cele trăite. 286 Dumitru Bordeianu Şi acum, în ultimii ani ai vieţii, suntem în legătură unul cu altul. Ştim că fiecare din noi îsi duce crucea, asa cum am înţeles si cum ne-a ajutat si ne ajută Dumnezeu. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat atunci cu mine, dacă nu m-as fi întâlnit cu Calciu, pentru că nu as fi putut răbda povara ruşinii. Repet, sunt absolut convins că acea întâlnire nu a fost întâmplătoare. De aceea si cred că, în încercările, prăbuşirile, deznădejdea si nebunia noastră, mila lui Dumnezeu a fost totuşi cu noi. El voindu-ne mântuirea iar nu pieirea. Plecarea lui Ţurcanu si a lui Popa Ţanu După 5-6 luni de la venirea studenţilor de la Piteşti la Gherla, în care timp se continuaseră demascările si munca în ateliere, au mai fost aduse aici si alte categorii de deţinuţi, cu diferite condamnări si muncitori specializaţi într-o anumită meserie (Am mai spus că tot ce se lucra în atelierele din Gherla: tâmplărie, mecanică, vopsitorie, nasturi, etc, era pentru armata sovietică. Munca era condusă de biroul organizatoric, al cărui sef era Ţurcanu). Intr-o bună zi, pe la începutul verii anului 1952, fiind singur în cameră, am fost chemat la frizerie de către Măgirescu, care făcea pe frizerul; acolo, aflându-ne numai noi doi, mi-a destăinuit că Ţurcanu si colaboratorii lui cei mai apropiaţi: Popa Ţanu, Mărtinus, Livinschi, Caba, Dumitrescu, Pop, Popescu Aristide, Pătrăscanu, Lică Păvăloaia, si ceilalţi au plecat din Gherla. La întrebarea mea, dacă-i vor pune în libertate, mi-a spus că nu ştia nimic. Plecarea lui Ţurcanu si a colaboratorilor lui a fost pentru noi, cei trecuti prin demascări, o zi mare, pe care nu o vom uita niciodată. Majoritatea, mai ales cei ce lucrau în ateliere, au fost convinşi că demascarea, asa cum se făcuse până atunci, nu se va mai repeta. De aceea am si simtit o mare uşurare sufletească. Unii dintre noi credeau că respectivii au fost duşi la Bucureşti si răsplătiţi pentru „munca” depusă. Mai precis însă, nu ştia nimeni ce se întâmplase cu ei. După aceea, s-a zvonit că fuseseră luaţi noaptea, cu o dubă. Unii, cei din comitetele de tortură de la Piteşti ca: Măgirescu (legionar), Titus Leonida, Diaca si Dobre (nelegionari), deşi Mlaştina disperării 287 colaboratori apropiaţi ai lui Ţurcanu, n-au plecat, fapt care i-a derutat pe mulţi, mai ales că aceştia, probabil, nu comiseseră crime. Ce se întâmplase cu Ţurcanu si colaboratorii lui s-a auzit abia la Aiud, în 1956. Noi însă, lotul medicinistilor de la laşi, am aflat-o la Jilava, cu ocazia unui transfer de la Aiud, în vederea unor procese ale colegilor noştri. Ţurcanu, figură sinistră si controversată, deşi student strălucit la drept, căzuse victimă (asa cum au căzut si vor mai cădea si alţii) propriei sale mândrii, mânat de un orgoliu patologic, conştient fiind de valoarea sa intelectuală si de voinţa sa care trecea peste orice; astfel că, pentru a-si atinge scopul, nu s-a dat în lături de la cele mai odioase crime si bestialităţi. Sfinţii Părinţi ai Bisericii Creştine spun că mândria este cel mai grav dintre păcatele pe care le poate săvârsi omul, că acest păcat satanic întunecă puterea de judecată si omoară sentimentul de dragoste si de milă 105 . 105 „Mândria este începutul si sfârşitul tuturor răutăţilor” (Sfântul Nil Sorski, Despre gândul mândriei). „Dacă se lasă vinul la aer, îsi pierde culoarea si gustul; tot asa si mândria, nimiceşte toate roadele omului (Sfântul Isaia Pustnicul, Cuvântul 12) „Nu este pocăinţă pentru cel ce se lasă mereu stăpânit de mândrie” (idem, Cuvântul 16) „Ce este mândria? A te tulbura că nu eşti luat în seamă, nesupunerea fată de aproapele, lăudăroşenia că nu ai nevoie de nimeni, încrederea în puterile tale, dorul de a-ti face nume înaintea oamenilor” (idem. Cuvântul 28). „Dracii se nevoiesc cu mândria să pogoare sufletul jos în pierzare si cu mare glas strigă: ‘Ne-ai biruit, o, suflete si fugim de la tine!’ Acestea le zic cu vicleşug, ca să se mândrească sufletul ca si cum ar fi făcut nevointă. Şi când se năluceşte aceasta, se dă loc mândriei si suge laptele lenevirii de la maica sa, nepurtarea de grijă. Şi se năluceşte că el s-a nevoit din tineretele sale si asa cade în trândăvie. Atunci dă năvală duhul desfrânării si se învoieste cu gândurile si cade în adâncul necurătiei. Atunci vine fiul vrăjmăşiei împotriva luptării si se luptă cu Biserica si zice că nu ştie nici Biserică, nici dogmele credinţei, nici canoanele Bisericii. Şi atunci se prăpădeşte de tot, căci diavolii, când vor găsi porţile deschise, nu lasă nici scândură. [...] Armele oştirii împărătesei pierzării sunt acestea care se împodobesc una pe alta pe rând: întâi pipăirea vicleniei si părerea nălucirii, mândria cea fără de Dumnezeu, nebăgarea de seamă, “pŢcerea oamenilor, gândul cel rău, mânia, vrăjmăşia, vrajba, bucuria de paguba aproapelui, bucuria răutăţilor, pomenirea de rău, întunecarea, netemerea de Dumnezeu, neastâmpărarea, necredinţa, hula, minciuna, judecarea, osândirea, defăimarea [...]. Pe acestea toate vrăjmaşul le lucrează în bietul suflet, spre a-1 desparte de Dumnezeu”. (Sfântul Nil Athonitul) (n. ed.). 288 Dumitru Bordeianu Lui Ţurcanu si celor împreună cu el, mândria le-a luat minţile si au uitat că tot răul făcut semenului se întoarce însutit asupra făptaşului. Am mai relatat în legătură cu Ţurcanu, că nu m-am temut de el ca ucigaş. L-am compătimit mai degrabă, considerându-1 o victimă a minciunii si diversiunii comuniste. Am mai vorbit despre relaţiile dintre Ţurcanu si Popa Ţanu, corifeii care-si disputau întâietatea si paternitatea demascărilor de la Gherla. Ţurcanu însă a fost executat; Popa - nu. Şi convingerea mea este - după cele constatate în celula 59 de la Suceava, cât am stat împreună - că acest ucigaş, Popa Ţanu, s-a strecurat în Mişcarea Legionară, poate datorită lui Bogdanovici, cu scopuri subversive, având ordine bine precizate. El e, de altfel, unul din cei care au susţinut până după proces că demascările din închisorile Piteşti si Gherla s-au făcut din ordinul lui Horia Sima. De ce a fost folosit tocmai Popa Ţanu, atât în procesul lui Ţurcanu, cât si în procesul lui Vică Negulescu, nu ştiu. Cred însă că numai anchetarea acestui odios ucigaş ar putea face lumină în declaraţiile celor din lotul lui Ţurcanu, date la Jilava, după plecarea din Gherla. El ar putea explica cel mai bine dispoziţiile si ordinele primite de la Nicolski si Zeller, precum si modul în care au fost asasinaţi atâtia tineri, împreună cu Bogdanovici. Plecarea lui Ţurcanu si a colaboratorilor lui cei mai apropiaţi din Gherla a coincis cu aceea a căpitanului Gheorghiu, directorul închisorii, si a odiosului ofiţer politic, Avădanei. Despre Dumitrescu si Marina, se spune că ar fi fost condamnaţi, fiind învinuiţi de cele petrecute la Piteşti si că au fost lichidaţi ulterior. Ar fi de dorit să nu se uite că singurul care a rămas în viată, fiind totodată si cel care a executat planul ocult de distrugere a tineretului legionar, prin demascările din Piteşti si Gherla, este generalul Nicolski, şeful securităţii între 1949 si 1965 106 . 19^ Alexandru Nikolski (alias Boris Grunberg) şeful serviciului de anchete din Ministerul de Interne. Ofiţer kominternist, agent dublu, a fost paraşutat în România în timpul războiului împreună cu alţi 10, pe care i-a denunţat imediat după parasutare si astfel a scăpat. A murit la el acasă, după 1990, fără a fi fost supărat de vreo anchetă (n. ed.). Mlaştina disperării 289 La plecarea mea din tară, în 1989, era pensionar si se plângea că regimul lui Ceausescu l-a desconsiderat pentru munca si aportul adus partidului. Un lucru este verificat incontestabil: după plecarea lui Ţurcanu din Gherla, cel care a controlat si condus în continuare demascările, a fost colonelul Zeller, ajutorul direct al lui Nicolski. Zice-se că, mai târziu, ar fi fost găsit împuşcat, intr-un cimitir din Bucureşti. Dacă a fost omorât (si nu cumva s-a sinucis) asta s-a întâmplat din ordinul ocultei, prin Nicolski, odată cu dispariţia lui stergându-se orice urmă oficială în legătură cu demascările. Ce se mai ştie e că, odată ce Ţurcanu si ajutoarele lui au ajuns la Jilava, Nicolski si acei dintre oficiali care au colaborat cu el, au dispărut din minister, alţii luându-le locul. Aceştia le-au cerut lui Ţurcanu si celorlalţi să facă declaraţii de bună voie, prin care să spună, fiecare în parte, cum a acţionat, ce metode a folosit, ce rezultate a obtinut si cât timp le-a trebuit pentru fiecare tânăr ca să-l facă să cedeze. După ce au scos de la ei tot ce au vrut, totul a căzut doar în sarcina lui Ţurcanu si a colaboratorilor lui. Propriile lor declaraţii erau suficient de acuzatoare, ei fiind astfel socotiţi vinovaţi de toate crimele, torturile si metodele folosite în demascări. După aceea, schimbându-se din nou oficialii acuzatori, înlocuitorii lor au fost însărcinaţi cu formarea unui complet de judecată care, într-unul din cele mai secrete procese, i-a condamnat la moarte si i-a executat. Ţurcanu a fost cel care a făcut, prin demascări, ancheta cea mai completă a reactiunii din România, la Piteşti si la Gherla. Tot prin el, s-a realizat transformarea unor tineri legionari si nelegionari în ucigaşi si turnători, atât în închisoare, cât si în libertate. Un tânăr legionar (al cărui nume, nu-1 dau, pentru a nu-1 expune) fiind anchetat de un ofiţer superior de securitate, la închisoarea din Aiud - Nicolski nemaifiind pe atunci şeful securităţii - relata că acela îi spusese, confidenţial, că Ţurcanu n-a recunoscut că ar fi primit ordin din străinătate să facă demascările, susţinând că el singur a tratat cu Nicolski această problemă. Ţurcanu l-a crezut pe Nicolski cinstit în tot ce i-a spus; i-a crezut până si promisiunile pe care i le-a făcut, recunoscând abia la proces că a fost înşelat. Atunci a mai spus că, dintre tinerii deţinuţi politici care au făcut demascările la Piteşti si Gherla, numai el e singurul vinovat. Or, dacă aceste 290 Dumitru Bordeianu afirmaţii sunt adevărate, atunci Ţurcanu trebuie privit în altă lumină. Şi convingerea mea fermă e că, în planul ocultei privind demascările tinerilor din închisorile din România, a fost prevăzută si planificată de la bun început atât dispariţia unor deţinuţi implicaţi în această acţiune, cât si a oficialilor care au supravegheat-o. în ceea ce o priveşte pe soţia lui Ţurcanu, aceasta a divorţat de el când a auzit ce făcuse la Piteşti. Mai târziu, în libertate, fiind la Suceava, am aflat că primise actul de deces al soţului în 1956, expediat din Oradea, de pe o stradă cu un număr care în realitate nu exista. Acelaşi procedeu l-au întrebuinţat si cu mine, înstiintându-mi familia că am decedat. La primirea ştirii, ai mei mi-au făcut slujba de îngropare la mormântul familiei 107 . Simbolic, fiind astfel îngropat si eu, m-as putea considera azi drept un strigoi. Şi încă unul chiar foarte incomod. Ceva asemănător s-a petrecut si cu fratele mamei mele, Vasile Dăscălescu, fost ţărănist, condamnat si el la 20 de ani de închisoare, pentru nişte declaraţii făcute împotriva ruşilor, în mai 1944. Având în închisoare o atitudine fatis anticomunistă, a fost ucis la închisoarea din Ocnele Mari. Am văzut personal actul de deces pe care l-a primit soţia lui: fusese expediat din acel oraş, de pe o stradă cu un număr inexistent, fapt descoperit de fiica sa, Elena, care s-a deplasat acolo, din Fălticeni. Mai cunosc si alte cazuri, din Bucureşti si laşi, de familii care au primit acte de deces din diferite oraşe ale tării. După cele trăite, văzute, auzite de mine si de camarazii mei, Ţurcanu a fost totuşi si el o victimă, prin care foruri moscovite susţinute de Ana Pauker, Teohari, Luca si Nicolski, au făcut demascările, în vederea asasinării morale si fizice a tineretului legionar, pregătit si educat pentru lupta împotriva oricărui rău antihristic si antinaţional. Iată câteva dintre numele celor ce au colaborat cu Ţurcanu de bună voie, l Ţră| să fi primit o singură palmă si au fost implicaţi în acelaşi proces cu el, oameni pe care îi cunosc personal: Popa Alexandru (Ţanu), student la Iaşi; Livinschi, student la Iaşi; Caba, absolvent de liceu din Câmpulung Moldovenesc. Chiar au fost morţi si îngropaţi, pentru a învia întru omul cel nou, câţi au înţeles rostul pătimirilor lor (n. ed.). Mlaştina disperării 291 Apoi, cei ce au colaborat cu el în urma unor torturi continue, de neînchipuit: Dan Dumitrescu, student la Iaşi; Pop Cornel, student la Cluj; Popescu Aristotel, absolvent al Facultăţii de medicină din Bucureşti; Nuti Pătrăscanu, student la Bucureşti; Vasile (Lică) Păvăloaia, student subinginer silvic; Juberian, student la Timişoara. Din cei pe care îi cunosc eu din comitetele de tortură, nu ştiu însă dacă vreunul a fost implicat în procesul lui Ţurcanu, în afară de Zaharia Nicolae, şeful comitetului de tortură de la camera 3 subsol, de la Piteşti (de care am mai vorbit), de Dobre Vasile, student de la Cluj, precum si de Diaca, student de la Bucureşti. S-a susţinut totuşi că în lotul lui Ţurcanu au fost 36 de colaboratori; numărul mi se pare însă exagerat. Dintre deţinuţii care mai trăiesc si au trecut prin procesul lui Ţurcanu si ştiu numărul exact al celor care au fost implicaţi, unul este Popa Ţanu. Altfel, secretul acestei monstruoase crime ar fi dus pentru totdeauna în mormânt de Ţurcanu. Mai suntem apoi eu si camarazii mei încă în viată care rămânem martorii de netăgăduit a ceea ce s-a petrecut atunci, în demascări. Dacă cele afirmate de Ţurcanu în ultimele zile ale vieţii sunt adevărate si, în special, ceea ce a spus înainte de a fi executat - el fiind singurul dintre deţinuţi care a tratat direct cu Nicolski - aceasta reprezintă dovada incontestabilă că el a fost instrumentul prin care a acţionat din umbră oculta. De ce nu a fost Ţurcanu acela care să declare că ar fi primit ordin, prin Vică Negulescu, de la Horia Sima, să facă demascările tineretului legionar? Pentru că Ţurcanu nu era legionari E de remarcat că nici o personalitate politică de la ţărănişti, liberali, social-democrati sau din alte categorii, cu sau fără partid, nu a fost implicată într-un proces, cu acuzaţia că ar fi dat ordin tineretului din organizaţia sa să facă demascările de la Piteşti si Gherla. Singurii care au fost acuzaţi de acest lucru au fost legionarii: comandantul legionar Vică Negulescu, Costică Oprisan - şeful Frăţiilor de Cruce pe tară - si alţi fruntaşi legionari. înscenarea acestui abject proces a fost culmea ipocriziei, a minciunii si a diversiunii comuniste, care a desfiinţat ideea de justiţie prin azvârlirea responsabilităţii crimelor asupra victimelor. Atâta obrăznicie, sadism si neruşinare, doar o monstruozitate asemeni comunismului ar fi putut scoate la iveală. 292 Dumitru Bordeianu Aceeaşi nelegiuire s-a petrecut la Katyn, aceeaşi în pădurea Tâncăbesti, unde a fost asasinat Comeliu Codreanu împreună cu cei 13 camarazi ai lui în noaptea Sfântului Andrei, si tot la fel în 21-22 septembrie 1939, când a avut loc măcelul din lagărele de pe tot cuprinsul tării 108 . Demascările s-au făcut aproape exclusiv asupra tineretului legionar, studenţi, elevi, muncitori si ţărani. Optzeci la sută din tineretul detinut la Piteşti si Gherla au fost studenţi legionari. O mărturisesc cu mâna pe cruce, pentru că i-am cunoscut pe toti, legionari si nelegionari. Celelalte categorii de tineret au trecut prin Piteşti si Gherla numai accidental, dovadă clară că oculta n-a vizat decât tineretul legionar. După plecarea ruşilor din România, în 1958, Gheorghiu Dej, sub stăpânirea căruia s-au perpetuat atâtea orori, a dat totuşi un decret de graţiere a tuturor deţinuţilor politici, faimosul decret din anul 1964. Un act pe care nu l-au făcut, din păcate, înainte vreme, nici creştinul si românul Antonescu, nici „istoricii” si creştinii oameni politici ai României vechi si nici Majestatea Sa Regele tuturor românilor, care i-a lăsat în continuare, după 1944, pe legionari în temnite. De la ei, i-a preluat „românul” Burăh Tescovici □ 108 j n 1940 au fost ucişi în pădurea de la Katyn (lângă Smolensk), din ordinul lui Stalin, peste 4000 de ofiţeri ai armatei poloneze. Corneliu Codreanu, împreună cu „Decemvirii” (cei 3 care l-au împuşcat pe I. G. Duca) si cu „Nicadorii” (cei 10 care l-au împuşcat pe Mihai Stelescu, trădătorul Mişcării Legionare care pactizase cu Carol al Il-lea) au fost strangulaţi ritualic pe soseaua Bucureşti - Ploieşti, apoi împuşcaţi pe la spate, în noaptea de 29-30 noiembrie 1938. Imediat după aceasta au fost îngropaţi la Jilava, după care au fost dezgropaţi si s-au turnat peste ei 20 de damigene de acid sulfuric, apoi s-a turnat o placă de beton de 1 metru grosime (cf. Corneliu Codreanu, însemnări de la Jilava, Colecţia „Europa” - Munchen, pag. 69-71). In noaptea de 21-22 septembrie 1939 au fost ucişi în întreaga tară 253 de lideri legionari, din ordinul lui Carol al Il-lea, ca represalii pentru uciderea lui Armând Călinescu. Aceştia au fost: cei 9 legionari care l-au împuşcat pe Armând Călinescu; 7 legionari din spitalul militar Braşov; 13 legionari din închisoarea Râmnicu Sărat; 44 de legionari din închisoarea Miercurea Ciuc; 32 de legionari din lagărul de la Vaslui; 2 legionari din închisoarea Jilava, împuşcaţi chiar pe mormântul lui Codreanu; un legionar din spitalul închisorii Văcăreşti, aruncat de viu în crematoriu; 148 de legionari în restul tării - câte 3 legionari din fiecare judeţ (cf. Ion Constantin. Istorie trăită, Ed. Printeuro, Ploieşti, 1999) (n. ed.). Mlaştina disperării 293 împreună cu dosarele si cheile celulelor, ca să putrezească în continuare acolo cu sutele. Aceiaşi „istorici” au plătit însă păcatul vânzării semenului, ajungând să moară si ei tot acolo, în închisorile comuniste. In anchetele si declaraţiile pe care le-a dat înainte de a fi condamnat la moarte si executat, sunt convins, asa cum l-am cunoscut - văzându-1 în situaţii neştiute de alţii - că Ţurcanu si-a dat seama că a fost în ş elat. Ţurcanu susţinea că nu e creştin, cu toate că fusese botezat si cununat creştineşte si, pe deasupra, crescut de mama lui în spiritul moralei creştine. Totuşi, e posibil ca acestea să fi dus la mustrările de conştiinţă si la recunoaşterea erorii pe care o făcuse. Experienţa mea din timpul demascărilor si din toti anii de detenţie, mă îndreptăţesc să afirm că cel mai odios criminal, ticălos si păcătos, dacă-si recunoaşte greşeala, se căieste sincer si cere iertare lui Dumnezeu, se poate mântui. Ce este cu neputinţă la oameni, la Dumnezeu este cu putintă. Aceasta este taina de nepătruns a creştinismului, a dragostei si milei lui Dumnezeu, si motivul pentru care El a mântuit lumea. Or, dacă Ţurcanu a avut mustrări de conştiinţă si păreri de rău pentru tot ceea ce a făcut, recunoscându-se singurul vinovat de cele întâmplate la Piteşti si Gherla, cerându-I iertare lui Dumnezeu, e imposibil să nu fi fost iertat. Eu nu pot gândi decât în aceşti termeni. In concluzie, dacă sunt adevărate informaţiile privind ultimele zile ale lui Ţurcanu: refuzul lui de a minţi, declarând că a primit ordin de la cineva ca să facă acele demascări si recunoaşterea vinovăţiei proprii, am convingerea de nezdruncinat că Dumnezeu s-a îndurat si de el si i-a dat mântuire de păcate. Dacă orgoliul lui, întins până la patologic, s-a transformat în umilinţă si căinţă, de ce să nu-si fi mântuit si el sufletul în ultima clipă a vieţii, ca tâlharul de pe cruce? Şi această îndurare a lui Dumnezeu se poate să fi coborât si asupra sufletelor celorlalţi din lotul lui, care greşiseră la fel. Or, dacă asa cum cred, Bogdanovici s-a mântuit, recunoscându-si greşeala, socotindu-se un iniţiator al reeducării si vinovat, într-un fel, pentru suferinţa atâtor si atâtor tineri, de ce să nu cred că si Ţurcanu, cu tot ceea ce a făcut, a fost totuşi, în ultima clipă, salvat ca suflet? 294 Dumitru Bordeianu Eu, ca un creştin convins de taine ce nu pot fi pătrunse cu mintea, cred cu tărie că toti oamenii pot fi mântuiţi. Cititorul îsi mai aminteşte, poate, că atunci când eram dus de Ţurcanu de la camera 3 subsol, la camera 4 spital, am vrut o clipă să- i spun că si el îsi este siesi un fel de victimă. N-am îndrăznit însă, de teama consecinţelor; cum era atât de posedat, m-ar fi omorât pe loc. Eu însă nu l-am urât, după cum n-am urât nici pe cei ce au acţionat direct asupra mea, si nici pe cei ce m-au judecat si condamnat la 16 ani de detenţie. Căci, Dumnezeu «ne iartă nouă gresalele noastre, precum si noi iertăm greşiţilor noştri». Juberian si Rek După plecarea lui Ţurcanu si a celorlalţi, conducerea politică si administrativă a atelierelor din Gherla rămase pe mâna lui Juberian si Rek. N-am putut afla niciodată, nici măcar mai târziu, la Aiud, cine le-a dat această împuternicire. Juberian, un tânăr cu reale posibilităţi intelectuale, originar din Banat, era student la Timişoara. II cunoscusem în cursul demascărilor de la Piteşti, la camera 2 parter, la începutul verii anului 1950. Când am fost aduşi noi, cei cinci, în acea cameră, îmi amintesc că a fost aruncat pe ciment lângă noi, complet desfigurat. Nu se mai putea tine pe picioare; i-am retinut numele de la setul comitetului de tortură, Prisăcaru, care anunţase că a adus în camera noastră pe unul „din cei mai fanatici legionari”. „II vedeţi cum arată, noi îl vom lecui pentru totdeauna de fanatismul său fată de Mişcarea I.egionară. Şi aceasta nu este decât începutul”, a continuat el. Văzându-1 atunci si ştiind ce păţisem noi, m-am îngrozit la gândul a ceea ce îl aştepta pe acest tânăr. Juberian, în agonia în care era, a mai avut încă puterea să retină numele celor cinci de pe ciment, anunţaţi de Prisăcaru si, mai ales, numele meu, fiind azvârlit chiar lângă mine. în zilele care au urmat, nu i s-a dat nici de mâncare, nici apă de băut. De altfel, chiar de i s-ar fi dat, nu ar fi fost în stare să înghită. Cât am stat în cameră cu el, vreo câteva zile, nu a mai fost torturat, pentru că n-ar mai fi avut nici un efect asupra lui, atât era de Mlaştina disperării 295 slăbit. Am aflat însă de la alţi camarazi că, după plecarea noastră, Juberian a fost crunt torturat si chinuit, făcând parte din tinerii legionari care nu cedau uşor. Ceea ce s-a întâmplat acolo, până la plecarea noastră din Piteşti, si ce am văzut cu ochii mei că s-a petrecut cu el în acea cameră, explică, printre altele, căderea lui. De ce a fost numit la Gherla, sef al biroului organizatoric, nu pot să-mi dau seama. Imaginea lui mi-a rămas în minte asa cum l-am văzut desfigurat în camera 2 parter, si întins pe ciment, în nesimţire, lângă mine, în iunie 1950. Nu-i mai puţin adevărat, că i-o reţin si pe aceea din timpul cât a fost şeful biroului organizatoric. Sunt lucruri pe care nu le pot uita. îmi era drag, pentru că îl cunoscusem si-1 simţisem lângă mine, desfigurat si nemişcat, pe betonul camerei 2 parter. La Gherla, când nebunia îmi putea fi fatală, Juberian m-a salvat. Iar ca sef al biroului organizatoric, obiectiv vorbind, Juberian a fost foarte corect si drept. Despre Rek, ştiu că nu era român. Nu pot spune însă ce origine avea, pentru a nu leza sau trezi resentimente care nu fac obiectul acestor mărturisiri 109 . După plecarea lui Juberian de la Gherla, Rek a rămas şeful biroului organizatoric până la finele anului 1953. Ca meseriaş, se putea discuta cu Rek si am observat la el, cât am lucrat în ateliere, o atitudine moderată fată de toti, indiferent de originea etnică. Cât priveşte asasinarea lui Flueras, nu ştiu si nu am garanţia că Rek si Juberian ar fi fost direct implicaţi, autor fizic si moral fiind căpitanul Goiciu, numit director al închisorii Gherla, în locul lui Gheorghiu. Pentru a-mi susţine această părere, voi relata mai jos anumite întâmplări. 199 Scriind în Occident, autorul trebuie să-i menajeze pe iudei, pentru a nu fi acuzat, instantaneu, de antisemitism si exclus din viata socială. Reeducarea a fost ultima parte a războiului pe care, de două mii de ani, Iuda îl duce cu Hristos si cu mărturisitorii Săi (n. ed.) □ 296 Dumitru Bordeianu Goiciu si Mihalcea Arestările din 1948 îl găsiseră pe Goiciu director al închisorii din Galaţi. Deţinuţii care trecuseră pe acolo spuneau că Goiciu nu era român si că se lăuda că e prieten cu Gheorghiu-Dej, activând cu acesta la atelierele C.F.R. din Galaţi. Or, dacă ceea ce spunea el era adevărat, desigur că Dej îi oferise postul important pe care-1 avea, acestui monstru, născut să fie ucigaş, care nu avea în conştiinţa lui decât înclinaţia de a chinui si a ucide oamenii. Cei care îl cunoscuseră la Galaţi erau îngroziţi când auzeau de el. Avea o deosebită plăcere de a ucide si chinui preoţi sau fii de preoţi si putini dintre aceştia, care au trecut prin închisoarea din Galaţi, au scăpat cu viată din mâna lui. Sunt martori oculari, care au stat în celulă cu un fiu de preot, când acesta a fost surprins de Goiciu prin vizeta uşii, în momentul când îsi făcea rugăciunea. Atunci, spun ei, Goiciu a intrat în celulă, l-a lungit pe fiul de preot pe duşumea si l-a zdrobit cu picioarele, până l-a lăsat mort. Era o brută, un tip de proletar cu putere „politică” de care abuza oricând, executând ordinele de distrugere. Goiciu era deci cunoscut în toate închisorile comuniste ca unul dintre cei mai odioşi călăi si ucigaşi. Pe fata lui se citea clar plăcerea sadică de a chinui si a tortura. Zice-se că, în timp ce era el director la Galaţi, a fost adus acolo Iuliu Maniu, preşedintele Partidului National-Ţărănist, pe care l-ar fi chinuit îngrozitor. Tot atunci a fost adus acolo si un tânăr legionar, trecut prin demascările de la Piteşti. Nu-i pot divulga numele, având în vedere situaţia din tară 110 , precum si rugămintea lui de a nu face aceasta. Avea o pregătire intelectuală excepţională si o structură fizică foarte delicată, ceea ce l-a si făcut să suporte foarte greu torturile si să cedeze la Piteşti. După cădere însă, a fost trimis special de Nicolski la Galaţi, să-l tragă de limbă pe Maniu ca să afle de la el o serie de lucruri. Şi a auzit din gura lui de toate: fapte, întâmplări, regrete, planuri de viitor si... ceva ce voi spune în continuare. Cu toate că fusese trimis acolo pentru o treabă abjectă, omul acesta a avut totuşi tăria ca, odată intrat în celula unde era Maniu, să- 1Autorul a scris această carte înainte de 1990, când România era condusă de regimul comunist al lui Ceausescu, foarte atent asupra foştilor deţinuţi politici legionari (n. ed.) Mlaştina disperării 297 i spună acestuia scopul pentru care fusese trimis: „Domnule preşedinte, am fost la Piteşti si acolo se petrec lucruri groaznice cu tineretul legionar si cu alţi tineri studenţi. Eu am trecut prin aceste torturi si sunt trimis de la Bucureşti să vă trag de limbă si să reţin tot ceea ce îmi veţi spune. De aceea, vă rog să-mi spuneţi numai ce credeţi dumneavoastră că trebuie să ştiu, pentru ca să nu aveţi nimic de suferit”. Şi, aproape un an de zile, cât a stat cu Maniu în celulă, acel tânăr a discutat cu el de toate. Mai mult chiar, de când a intrat în celula lui Maniu si până la plecarea sa din Galaţi, i-a dat si feliuta lui de pâine, spunându-i că el e tânăr si poate suporta mai uşor închisoarea. Maniu a acceptat aceasta cu foarte mare greutate si numai la insistentele tânărului, iar atunci când s-au despărţit, bătrânul l-a strâns în braţe si, plângând, i-a spus : „L-am respectat pe Codreanu, intuindu-i cinstea, credinţa nestrămutată si concepţia politică. Ca om si creştin, mă întreb însă dacă vreun tânăr ţărănist, în aceleaşi împrejurări, s-ar fi purtat cu Codreanu, asa cum te-ai purtat tu cu mine? Eu, dragă prietene, nu v- am cunoscut decât din calomnii; acum vă cunosc în realitate, si de aceea ti-am spus ce să declari oamenilor zilei despre mine. Iar ceea ce ai făcut tu pentru mine, nu voi uita până când voi muri”. După această emoţionantă scenă, tânărul a mai avut timp să-i spună lui Maniu: „Domnule preşedinte, ceea ce v-am spus si ceea ce am făcut pentru dumneavoastră, n-am făcut-o din orgoliu sau considerente politice. Am făcut-o mai întâi ca român, apoi pentru că sunt creştin, si pentru că-mi iubesc tot asa mult tara si neamul ca si dumneavoastră. Suferim doar în aceeaşi închisoare pentru concepţiile noastre politice, pentru binele si dreptatea neamului românesc”. Pe oameni îi poţi cunoaşte foarte bine cum sunt, atunci când le schimbi condiţiile de viată, când le iei funcţia si poziţia socială, averea si perspectiva de a mai fi ceea ce au fost. Cu alte cuvinte, adevărata cunoaştere a omului nu o poţi avea decât când îl supui la încercări, la ispite, la suferinţe si în ultimă instanţă, chiar la proba morţii. Or, având în vedere si cele spuse de tânărul legionar, noi toti, tinerii care am trecut prin demascări si condiţii de existentă excepţionale: tortură, degradare, suferinţă si înjosire, foame, frig, pedepse, înfrânare si răbdare, având în fată perspectiva morţii în 298 Dumitru Bordeianu orice clipă, ne-am convins că, asa cum a spus Comeliu Codreanu: „Ţelul existentei umane nu este viata, ci învierea în numele si prin lisus Hristos”. Revin acum la Goiciu, pe care l-am cunoscut la Gherla si de care mi-a fost o frică si o groază, cum mi-a fost de putini oameni în viată. Nu degeaba a avut el misiunea să chinuiască si să omoare, în închisorile din Galaţi si Gherla, ce a avut neamul acesta mai bun. în vara lui 1952, îndată ce a fost numit director, a dat ordin la atelierul de tâmplărie, unde lucram si eu, să se confecţioneze câteva carcere si să fie instalate la parterul clădirii mari a închisorii. Acolo puteau fi văzute de toti deţinuţii; erau pe mâna stângă, cum intrai în clădirea principală si arătau ca nişte cutii din scânduri înalte de 2 metri si înguste, încât de abia putea să stea un om în picioare în ele. Li se mai zicea si carcerele morţii. în 1952, atât Goiciu, cât si locotenent major Mihalcea, şeful fabricii, băteau cumplit. Mihalcea mi-a dat ordin să fac schiţa unei carcere. Am făcut o schiţă de 1 x 1 m. La vederea ei, m-a călcat în picioare, apoi a scos metrul si mi-a arătat dimensiunile carcerei: 40 x 40 cm. După ce a fost gata, am fost băgat în ea timp de trei zile, ultima zi stând acolo cu încă un detinut. O, Doamne! Câţi deţinuţi de mare valoare nu au murit în ele! Şi motivul tuturor pedepselor era derizoriu: fie că nu s-a luat poziţia de drepţi, cu boneta în mână, când a trecut Goiciu pe acolo, fie că nu s-a strigat „Să trăiti, domnule director” sau că n-ai adunat de pe jos gunoiul, ori că ai frezat cu o mică deviere o piesă, sau că ai pilit-o cu un milimetru mai mult. Parcă pentru Goiciu, sadismul reprezenta esenţa luptei de clasă a proletariatului. Cei pedepsiţi nu primeau nici hrană si nici de băut. Iar unii erau uitati acolo până îi scotea morţi sau numai pe jumătate vii. Când trecea acest călău pe lângă tine, simţeai în urma lui, că era ceva ce-1 îndemna permanent să tortureze si să ucidă. Am văzut cu ochii mei cum, în curtea atelierelor, acest monstru s-a dezlănţuit chiar si asupra unui ofiţer de-al lui, ordonându-i să se culce si să se scoale în fata deţinuţilor, până ce bietul om, plin de noroi, nu s-a mai putut ridica de jos. Bătăile deţinuţilor erau foarte frecvente, cu zecile Mlaştina disperării 299 în fiecare zi, unii rămânând schilozi pe viată. Nu pot uita bătaia aplicată inginerului Secară. Câtă diferenţă între el si directorul Gheorghiu! Unul venit parcă pe lume numai să-si tortureze semenul si să-l ucidă, în numele justiţiei comuniste, iar celălalt, să-i mai dea voie să se si reculeagă. Celălalt asasin al închisorii Gherla, sosia lui Goiciu, cunoscut ca atare de toti acei ce au trecut pe acolo, era Mihalcea. Era ajutorul lui Goiciu si responsabil de producţie. Mi-e însă si lehamite să mai vorbesc de el, asa că-1 dau uitării. Uciderea lui Flueras Bătrânul Flueras, muncitor tâmplar din Arad, fost membru în Comitetul Internaţionalei Socialiste si fost secretar al Partidul Social- Democrat al lui Titel Petrescu, nu a aderat la Partidul Comunist, odată cu Lothar Rădăceanu (Wurtzelbaum) 111 ci, a rămas fidel P.S.D.-ului lui Titel Petrescu. Arestat împreună cu acesta, a avut o comportare de om cinstit si de mare bun simt. L-am cunoscut la Gherla în următoarea împrejurare. La sfârşitul primăverii lui 1952, eu nu ieşeam la muncă, fiind bolnav; eram scos din celulă de gardian să mătur prin curtea închisorii si, împreună cu alţii deţinuţi în situaţia mea, să aduc apă de băut cu tinetele, din curte. Şefii biroului organizatoric, la acea vreme, erau Juberian si Rek. Intr-o bună zi, fiind scos în curte la măturat, inginerul Cristescu, invalid de război, responsabil de curăţenia curţii, mă trimite să iau o mătură din clădirea de mijloc a închisorii. Aceasta era situată în partea de sud, vis-a-vis de bucătărie, unde se găsea capela; acolo fuseseră aduse icoanele si tot mobilierul din biserica de la parterul dinspre nord al clădirii mari. Am rămas înmărmurit, zărind acolo un bătrânel, în genunchi si cu mâinile încleştate. Se ruga în fata unei icoane. La zgomotul de saboţi al paşilor mei, a întors capul si, văzând că sunt un detinut ca si el, mi-a făcut semn să vin aproape. M-am □ IU în acelaşi timp era membru al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, (n. ed.) 300 Dumitru Bordeianu apropiat cu sfială si am îngenuncheat si eu. Atunci, bătrânul mi-a şoptit că este socialistul Flueras. După ce si-a terminat rugăciunea, l-am întrebat, nedumerit, cum se face că el, care prin concepţie ar fi trebuit să fie ateu, se roagă totuşi lui Dumnezeu? Bătrânul, cu o voce care mi-a încălzit inima, mi-a spus că aceasta a fost în tinereţe, că totul n-a fost decât minciună, iar acum se roagă lui Dumnezeu să-L ierte. în acea vreme, nebunia mea era destul de avansată si încercarea de a mă ruga nu prea avea efect, deoarece rugăciunile mele erau rostite cu buzele si nicidecum simtite cu inima 112 . La despărţire, i-am şoptit bătrânului să fie prudent, căci sunt mulţi turnători si s-ar putea găsi un ticălos care să-l toarne. Mi-a răspuns însă că nu se mai teme si atunci i-am dat pace. Avea posibilitatea să vină în capelă si să se roage, datorită faptului că, împreună cu alţi bătrâni si bolnavi, făcea curat prin curtea închisorii si pe la bucătărie. întâlnirile mele cu Flueras la capelă s-au repetat de mai multe ori. întotdeauna mă chema lângă el, să stăm umăr la umăr si să ne rugăm. Odată, m-a întrebat dacă sunt ortodox si dacă cred în Dumnezeu. I-am răspuns afirmativ. Din cauza timpului foarte limitat, n-am apucat să-i spun însă ce aveam pe suflet, după toate cele pătite. Dumnezeu se simte cu inima si nu cu buzele. Raţiunea rece nu-L poate simţi pe Dumnezeu. Numai inima curată, caldă si plină de dragoste îl poate simţi, pentru că El este dragoste. Or, buzele mele rosteau rugăciunea, dar inima mea era rece si goală de prezenta lui Dumnezeu. La Flueras era tocmai opusul a ceea ce simţeam eu si de aceea el rostea rugăciunea cu inima caldă si copleşită de prezenta lui Dumnezeu. în întâlnirile noastre în acea c|p|lă, eu îl simţeam pe bătrânul Flueras atât de aproape si atât de cald lângă mine, de parcă alături era tata, cu barba albă. Flueras credea fierbinte si aştepta să plece din lumea asta 113 , în timp ce eu, cu inima mea rece, ca gheata, voiam să mai rămân. D2 „Mintea cade din îndrăzneala către Dumnezeu când s-a întinat cu cugete rele, făcându-se împreună-vorbitoare cu ele” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, cap 50 din suta întâi a capetelor pentru dragoste) (n. ed.). L3 «Drept aceea am urât viata, căci rele sunt cele ce se fac sub soare; si Mlaştina disperării 301 Cum nebunia mea progresa, iar pereţii celulei îmi apăsau toată flinta, voiam cu orice preţ să scap de această insuportabilă apăsare si să ies la muncă. întâlnindu-1 în curte pe Juberian, l-am rugat să mă scoată să lucrez. Juberian m-a măsurat si mi-a spus că mă ştia bolnav. I-am răspuns că e adevărat, dar că nu mai puteam suporta celula. S-a uitat la mine si mi-a promis că va vedea. De la această întâlnire cu Juberian, nu l-am mai văzut pe Flueras, decât o singură dată. îmi sună si acum în urechi ceea ce mi-a spus atunci: „Fătul meu, toate sunt minciuni. Vezi să nu-1 pierzi pe Dumnezeu, c-ai pierdut totul”. Exemplu de om cinstit cu el însusi, acest Flueras; om care ajunsese să spună că ceea ce crezuse până atunci fusese minciună, în afară de Dumnezeu, care este Adevărul absolut. Cum spune Ecclesiastul: «Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni», afară de Dumnezeu. După câteva zile, m-am trezit cu Juberian în celulă; mă chema să-l urmez. Ajunşi în atelierul de tâmplărie, la o masă unde se trasau toate piesele pentru tâmplăria mecanică, mi-a spus că pe viitor voi fi trasator, prevenindu-mă însă, în acelaşi timp, să fiu foarte atent că trasarea greşită a unei piese mă va costa carcera de la parter. A plecat la biroul lui, iar eu la tâmplăria mecanică. Pe Flueras l-am mai văzut un timp prin curte, când plecam sau mă întorceam de la atelier. Făceam în asa fel, încât să-l văd si să mă vadă. îl salutam, cu un deosebit respect. Şi chiar îl admiram pentru că, deşi ateu, revenise la dreapta credinţă, îngenunchind în fata icoanei lui Hristos. După câteva săptămâni de lucru ca trasator, am găsit pe masa mea din atelier următoarele cuvinte, scrise cu litere de tipar schimonosite: „Criminalii de Rek si Juberian l-au ucis pe Flueras”. Am rămas înmărmurit. Nu-mi venea să cred ochilor si nici n-am crezut pentru moment. N-am crezut, pentru că, după plecarea lui Ţurcanu, Popa, Livinschi, Caba si ceilalţi, Juberian nu mai era în stare să ucidă pe cineva. Sunt convins că uciderea lui Flueras a fost comandată de la Bucureşti, iar autorii, morali si fizici n-au fost Juberian si Rek, ci Goiciu. Probabil că găsindu-1 pe Flueras în genunchi, în fata icoanei totul este deşertăciune si vânare de vânt» (Eclesiast 2, 17) (n. ed.). 302 Dumitru Bordeianu lui Hristos, prin turnătoria unui ticălos, Goiciu a avut pretextul ca să- i facă de petrecanie, asa cum le făcuse la Galaţi atâtor preoţi sau celor pe care îi văzuse prin vizetă îngenuncheaţi, făcându-si rugăciunea. Numai Dumnezeu ştie cine l-a ucis pe Flueras, pentru vina că se ruga lui Dumnezeu să-i ierte necredinţa si păcatele. Acele cuvinte: „de acum nu mă mai tem”, îmi sună si azi dramatic în urechi. Trasator Munca de trasator într-un atelier de tâmplărie mecanică are importanta ei, prin faptul că orice piesă lucrată la maşini trebuie mai întâi să fie sablonată milimetric, la anumite dimensiuni. Munca aceasta, prin atentia pe care trebuia să o depun, mă sustrăgea pentru moment de sub povara ce mă apăsa. Era uşoară, ca efort fizic, însă de o mare răspundere; o mică greşeală mă putea duce la carcerele morţii. Le trezisem însă un semn de întrebare camarazilor, care mă ştiau bolnav. Mă vedeau revenind la muncă, dar nu la munca grea de la atelierul de tâmplărie manuală, ci la ceva uşor, luând locul unui absolvent de liceu, care făcuse parte din comitetele de tortură, ca ajutor al lui Popa Ţanu si plecase recent de la Gherla. Vorbind cinstit, munca de trasator era o favoare, făcută nu oricui. Eram convins că Juberian, în intimitatea lui, rămăsese acelaşi pe care-1 simţisem la camera 2 parter. N-am înţeles însă ce l-a determinat să-mi facă această favoare; poate mila si amintirea faptului că odată ne găsisem amândoi în camera de tortură. Maşinile de la atelierul de tâmplărie mecanică erau ocupate, în cele trei schimburi, în general, numai de studenţi, asa că m-am acomodat uşor cu atmosfera generală. în viată însă, fericirile sunt de scurtă durată, clipe si ceasuri care trec ca fulgerul, iar suferinţele, oricât de puţin ar dura, le simţi de parcă ar fi fără sfârsit. Iar dacă suferinţa îmbracă haina permanentei, viata devine aproape imposibilă si, când trăieşti teama că suferinţele nu vor mai avea sfârsit, preferi chiar moartea. Munca pe care o făceam la ora aceea era o licărire de speranţă în suferinţa si groaza care mă rodea si mă măcina cu fiecare ceas Mlaştina disperării 303 trecut. Deseori nu vedeam în fata ochilor decât o groapă fără sicriu si fără cruce. Fericirile trec repede. Mă încerca o teamă care avea să se confirme. Mărindu-se capacitatea atelierelor, s-au permanentizat si cele trei schimburi de lucru. De aceea probabil, Juberian, înainte de a pleca de la Gherla, m-a chemat la biroul organizatoric si mi-a anuntat schimbarea locului de muncă: din trasator, eram azvârlit pontator. Vestea a căzut peste mine ca un trăznet. Pontator Cu timpul, toti deţinuţii au aflat că studenţii, elevii si o parte din muncitori sunt turnători. Faptul acesta mă si întrista, dar mă si bucura, scăpându-mă de mustrările de conştiinţă pe care le-as fi avut dacă cineva mi s-ar fi destăinuit, si eu ar fi trebuit să-l torn. Or, ca pontator - funcţie urâtă si dispreţuită de toti deţinuţii care lucrau, pentru că o deţineau numai persoane reeducate si unii care făcuseră parte din comitetele de tortură de la Piteşti si Gherla - cine ar mai fi îndrăznit să mi se destăinuie? Asa că m-am pomenit deodată pus într-o poziţie pe care nu o meritam si nu o doream. Neavând însă nimic de a face, din punct de vedere moral, cu cei ce făceau această muncă, i-am spus lui Juberian că nu o pot accepta, motivând că nu mai aveam puterea de a mă concentra pentru a face calcule matematice. L-am rugat să revină asupra hotărârii sale. Cu toate insistentele mele, hotărârea lui a rămas definitivă. Şi eram convins că el, care-mi cunoştea poziţia în demascări, precum si starea fizică, ghicea de ce nu primesc această muncă. în acea clipă, prin minte mi-a trecut fulgerător că vrea să distrugă în mine si ultima fărâmă de demnitate. Relaţiile mele cu deţinuţii care lucrau si îndeosebi cu camarazii mei studenţi deveneau cu totul altele. Auzind refuzul meu de a mă pune pontator, m-a ameninţat că mă trimite din nou la tâmplăria manuală, unde trebuia să fac un efort fizic peste puterile mele. Şi, cum nici celula, nici efortul peste putere nu le mai puteam suporta, nu mai rămânea decât să accept propunerea lui Juberian. S-ar putea totuşi ca el să fi voit să-mi facă un bine. Numai că, a fi turnător sau pontator nu era acelaşi lucru. 304 Dumitru Bordeianu Funcţia de pontator nu era grea, din punct de vedere al efortului fizic, în schimb presupunea o mare responsabilitate. Trebuia să controlezi piesele ieşite din mâinile celor ce munceau. întotdeauna am acceptat să încerc să aflu o soluţie, pentru că refuzul înseamnă frică de a fi probat. Or, încercarea mea, dusă până la anumite limite, avea motivaţia că nu capitulasem chiar de la început. Numai că, încercările prea dese si peste puteri, de multe ori, îti macină flinta până la a nu mai rămâne nimic din ea. Când am început să fac ceva în viată, n-am nedreptăţit niciodată pe altul, pizmuindu-1 pentru poziţia, funcţia si averea pe care le-ar fi avut. Invidia nu m-a stăpânit niciodată. Ştiam din poruncă: „Să nu pofteşti nimic din ce e al aproapelui tău”. Am fost întotdeauna mulţumit si împăcat numai cu ceea ce am avut sau am putut face singur. Ca pontator, eram însă pus în situaţia să verific rezultatele unei munci fizice extenuante si să înregistrez exact, cinstit si cu obiectivitate, ceea ce deţinuţii realizau de fapt. Or, aceasta însemna să nu mă intereseze deloc norma sau obligaţiile la care era supus cel ce lucra. Şi acestea erau ucigătoare. Până în acel moment, când am acceptat funcţia de pontator, un gând viclean îmi sfredelea conştiinţa, îndemnându-mă să mă revolt împotriva destinului, a poziţiei si atitudinii mele în ceea ce priveşte încercarea. Am ajuns însă la convingerea, pe care nu mi-o mai poate zdruncina nimeni, că destinul este voia lui Dumnezeu, împletită cu voinţa omului liber. M-a constrâns sau m-a torturat cineva, sau mi s-a promis ceva, ca să fiu legionar si să încep lupta împotriva hidrei comuniste? Nu! Când am început activitatea, în 1946, nu mi s-a pus oare în fată perspectiva închisorii si poate, a morţii, pe care le-am acceptat de bună voie? Ba da! Şi atunci, era oare de vină Dumnezeu că eu, fără a fi constrâns, îmi construisem destinul în acest fel? Desigur că nu. Iar voia lui Dumnezeu este să credem în El, să-L iubim si să-I păzim poruncile, să ne iubim semenii ca pe noi înşine si să luăm atitudine împotriva răului si a slugilor satanei care s-au răzvrătit si vor să ducă la suferinţă si pierzare întreaga omenire. în urma acestor reflecţii, glasul care mă îndemna la revoltă fu biruit; mă gândeam că, dacă încercarea era de la Dumnezeu, eu Mlaştina disperării 305 neputând să mă sustrag, tot El îmi va da puterea si conştiinţa morală să ies cu bine din ea. Cunoaşterea omului este de foarte multe ori paradoxală, pentru că oamenii, în general, una gândesc si alta trăiesc sau spun. Ce spune cineva azi nu mai spune mâine, ce-a spus ieri, neagă azi. Azi, cineva poate fi criminal, si mâine martir, azi sfânt, si mâine diavol. Din toate acestea, prin toate căderile si urcuşurile lui, sufletului nu-i rămâne decât un singur tel, final, al existentei lui pe pământ: mântuirea, învierea. Este atât de grăitoare afirmaţia poetului Radu Gyr: „Nu eşti înfrânt atunci când sângeri, / Nici când în lacrimi ochii ti-s. / Cele mai crâncene înfrângeri / Sunt renunţările la vis”. „Visul” existentei noastre pământeşti este mântuirea sufletului. Mai avea oare vreo importantă ce ziceau camarazii si ceilalţi care lucrau în atelierele din Gherla, despre faptul că eram pontator? Importantă era doar conştiinţa că nu făceam rău nimănui. Elotărârea de a înfrunta încercarea pe care o aveam în fată îmi dădea satisfacţie. Or, asta conta pentru mine, nu ceea ce spuneau alţii; intenţia mea cinstită era să fac doar binele. I-am cerut lui Juberian o favoare, să lucrez de noapte, în schimbul trei, ceea ce el mi-a acceptat. Preferam acest schimb datorită groazei care mă tortura si care creştea în intensitate noaptea, din cauza liniştii; în plus, controlul era mai rar decât ziua. Şi am rămas în această poziţie până ce s-a întrerupt lucrul în atelierele din închisoarea Gherla. Mi-am pus întrebarea dacă din punct de vedere moral postura de făţarnic, când eram constrâns prin tortură să-i iscodesc pe ceilalţi, nu era mai imorală, mai inumană decât aceea în care eram acum, denigrat, urât si desconsiderat, ca pontator? Intenţia de a nu face rău si a veni în ajutorul semenului meu nedreptăţit, nu era oare mai convenabilă? lată că de cele mai multe ori aparentele înşeală! Dăm crezare si împrăstiem zvonuri despre semenii noştri, că ei ar fi ceea ce, în realitate, nu sunt. De aici concluzia că nu aparenta, nu vorba si nu denigrarea interesează, ci fapta. Numai ce facem noi, bine sau rău, ne defineşte ca fiinţe morale. Or, cu toate că L-am ofensat pe Dumnezeu, atunci când am fost constrâns să nu mă mai rog, El, în infinita lui milă si bunătate, mi-a dat încă o încercare, care să fie în avantajul meu si al celorlalţi. 306 Dumitru Bordeianu Din primele zile ca pontator am fost suspectat nu numai de camarazii mei, dar si de ceilalţi deţinuţi din atelier. Schimbul de noapte mă avantaja în ce priveşte controlul, pentru că eram mai puţin supravegheat. în acelaşi timp însă, îmi luam un mare risc, pentru că nu controlam nici o piesă lucrată cu atâta sudoare de cei care nu numai că nu erau plătiti pentru efortul epuizant, dar nici mâncare nu aveau la consumul de energie pe care-1 depuneau; mai ales că toti ieşeau din demascări. Totuşi, pentru faptul că biroul organizatoric avea încredere în mine, am fost privit la început cu multă bănuială. Cu timpul însă, cei ce lucrau în schimbul de noapte si-au dat seama de atitudinea mea si, din duşmani si denigratori, mi-au devenit prieteni si mila lui Dumnezeu s-a răsfrânt atât asupra mea, cât si asupra celor pe care-i controlam 114 . Şi dovada cea mai concludentă a fost că, timp de un an de zile, cât am fost pontator, nu s-a remarcat nici o greşeală de calcul si nu am fost niciodată controlaţi, ca să se verifice dacă numărul de piese declarate corespunde cu cel al pieselor lucrate. Cei care mai sunt încă în viată vor putea mărturisi despre veridicitatea spuselor mele. Şi nici unul, fie student, elev sau muncitor, nu m-a turnat că nu făceam controlul. A fost o înţelegere tacită între mine si cei ce lucrau în acest schimb, iar dragostea lor mi-a încălzit inima. în acest timp si nebunia mea parcă-si mai redusese intensitatea. Totuşi, se vor ridica voci să mă acuze că am acceptat acel post, care mă compromitea definitiv. Alţii poate vor spune că nu a fost corect ce am făcut, pentru că din punct de vedere al legii, eram obligat să verific ce se lucra; dar pe mine nu mă mai interesa decât dacă fapta era bună si plăcută lui Dumnezeu. Era nedrept ca regimul comunist să supună pe deţinuţi la munci istovitoare, la norme ce nu se puteau îndeplini, fără a fi plătiti si alimentaţi după efortul fizic depus. Era un abuz, o nedreptate strigătoare la cer. Ţinând seama de acestea, si eu aveam libertatea să nu-i controlez; dacă i-as fi controlat, consecinţele ar fi fost pentru ei carcerele morţii, de unde numai putini ar fi scăpat cu viată. Şi aici se potriveşte zicala 114 «Bunăvoirea Domnului când te depărtezi de răutate si jertfă cu curăţenie este când te depărtezi de nedreptate» (Sirah 35, 4) (n. ed.) Mlaştina disperării 307 românească: „Fă binele si-1 aruncă în apă, căci de acolo se va ridica precum untdelemnul la suprafaţă”. Cum să nu vin în ajutorul fraţilor mei, din postura pe care Dumnezeu mi-o îngăduise, cum să nu-i ajut, când ei munceau mai greu decât sclavii? încetarea demascărilor După cele spuse la Piteşti de colonelul Zeller, că demascările vor continua, fie la Gherla, fie în altă parte, în libertate (spuse repetate de Ţurcanu la Gherla si trăite de noi în camerele de tortură), nimeni nu mai credea că acele schingiuiri vor înceta vreodată. Dar, cum toate în viată au un început si un sfârsit, mai apropiat sau mai îndepărtat, si cum nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu, iată că, la 1 ianuarie 1952, demascările au fost oprite. Asta s-a întâmplat după înlăturarea din guvern a lui Teohari Georgescu, Ana Pauker si Vasile Luca. Gheorghiu Dej, cu îngăduinţa lui Stalin, a luat astfel frânele conducerii partidului, cât si a statului. De retinut însă că Nicolski, şeful Securităţii, sprijinit de ruşi, a rămas la postul lui, până la moartea lui Dej. De unde si concluzia că oculta de la Moscova l-a avut ca agent, cu misiunea de a se ocupa în mod special de demascări. Desigur că nici cei trei miniştri care controlau ministerele cheie: Interne, Externe si Economia, nu erau străini de demascări, precum nici Gheorghiu Dej. Totuşi, ca urmare a acestor evenimente, Ţurcanu si echipele lui nu au mai fost puşi în libertate, ci dimpotrivă, anchetaţi, condamnaţi la moarte si executaţi. Un alt motiv al încetării demascărilor cred că a fost si faptul că se aflase în străinătate de ele, cu tot secretul desfăşurării lor. Nu se ştie precis de unde a venit ordinul de încetare a demascărilor, de la Dej sau de la Moscova. Pentru că Occidentul, fiind pus deja la curent cu cele ce se petreceau în România, începuse să-i întrebe pe ruşi ba de una, ba de alta. Şi asta le jena politica externă. Pentru noi, cei de la Gherla, a fost un semn de întrebare plecarea lui Juberian si a câtorva din ajutoarele lui Ţurcanu. 308 Dumitru Bordeianu Se mai spunea că nimeni din cei rămaşi la Gherla nu ar mai fi fost dispus să continue opera lui Ţurcanu. în acelaşi timp, noul ofiţer politic lansase zvonul, căruia majoritatea dintre noi nu i-am dat însă crezare, că Ţurcanu si ajutoarele lui fuseseră puşi în libertate. Cei care au crezut au căzut si au semnat angajamente, devenind informatori si turnători. A fost o abilă pescuire în ape tulburi, si cine a căzut atunci în cursă nu si-a mai revenit niciodată. în schimb ceilalţi, care au avut tăria să refuze, si-au revenit total, s-au regăsit si si-au refăcut puterile sufleteşti si morale, salvându-se din mlaştina deznădejdii. Pe mulţi dintre aceştia i-am cunoscut în închisoare si mai apoi în libertate. Torturile si degradările operaseră prin slăbiciunea si neputinţa noastră si majoritatea dintre noi s-au topit si s-au prăbuşit în ele. După aceea însă, celor care au făcut pactul cu Securitatea, când tortura fizică nu mai exista, cine le-ar mai putea găsi vreo scuză, decât poate aceea că în conştiinţa lor demascările nu încetaseră totuşi, continuând în virtutea unei inerţii? Mă bate gândul că demascările n-au încetat la voia oamenilor, ci pentru că Dumnezeu s-a milostivit de cei prea greu încercaţi, punând El însusi capăt acestei nelegiuiri fără precedent în analele istoriei universale 115 . Oricum, încetarea demascărilor a fost strigătul de alamă care a trezit conştiinţele noastre, ne-a făcut să înţelegem că nimic pe pământ nu este veşnic si că teama de chinul fără sfârsit nu fusese decât produsul stării noastre sufleteşti, al delirului nebuniei colective si al posedării demonice. Asa că, toti care au înţeles că numai credinţa în Dumnezeu ne va salva din această prăbuşire, si-au revenit total, fără resentimente, iertându-i si întelegându-i si pe cei ce i-au torturat, fie aceia camarazi, prieteni sau duşmani. 11 ^ «Domnul ridică pe cei surpaţi, Domnul iubeşte pe cei drepţi, Domnul păzeşte pe cei pribegi. Pe săracul si pe văduvă va primi si calea păcătoşilor o va pierde» (Psalmi 145, 8-9) (n. ed.) □ 309 Mlaştina disperării încetarea lucrului în ateliere la Gherla După moartea lui Stalin, în martie 1953, munca fortată cu deţinuţii politici a început să-si piardă din importantă. Până la sfârşitul anului 1953, muncile de la Canal, de la Salcia, din minele de plumb din Maramureş, precum si muncile din închisorile mari au încetat. Peste tot erau impuse norme diabolice, peste puteri. Sub aparente legale, bolşevismul încerca să-si disimuleze asasinatele. Se invoca moartea naturală la orice accident. La una din întrevederile lui Gheorghiu Dej cu Stalin (după mărturiile lui Marin Preda 116 ), acesta din urmă, fiind întrebat cum se poate scăpa de reactiunea burgheză, l-a „sfătuit” pe Dej să iniţieze canale, lagăre, închisori, unde, aplicând metodele deja verificate de el, va scăpa de toată reactiunea. Dej, elev silitor, s-a conformat întocmai sfatului tătucului si a dezlănţuit cea mai drastică operă de exterminare a elitei româneşti. După încetarea demascărilor, supravieţuitorii torturilor, nemaifiind sub apăsarea acelor chinuri, si-au revenit încetul cu încetul. Neavând certitudinea că demascările încetaseră definitiv, nu aveam încredere să vorbim unii cu alţii despre problemele noastre de conştiinţă; ne înţelegeam doar din priviri si mai mult ne intuiam. Munca în ateliere a continuat, însă. Şi, cu tot efortul depus, deseori peste puterile noastre, a normelor exagerat de mari, preferam totuşi atelierul în locul celulei, pentru că ne oferea putină libertate si posibilitatea de a ne mai mişca, de a ne întâlni unii cu alţii, simtindu- ne mai puţin încătuşaţi. Aici oamenii se vedeau în fiecare zi, îsi dădeau bună ziua si se întrebau de sănătate. Departe însă de a-si face confidjmth. Drama prin care trecuseră stinsese toate entuziasmele. Se prevedea că, după încetarea activităţii în ateliere, va începe o nouă etapă de detenţie, fiind din nou zăvorâţi în celule, cu altă formă de demascări, cu frig, foame, percheziţii, celule negre, beciuri, zarce si arest sever, aplicat mai ales în timp de iarnă, cu hrana pe jumătate la trei zile, si îmbrăcaţi numai în cămaşă si izmene. 1î n ^Cel mai iubit dintre pământeni”. Nu e vorba, propriu zis, de mărturii, ci de informaţii colportate în mediul securistic al scriitorimii. Ele sunt, cu toate acestea, sau tocmai de aceea, demne de crezare, (n. ed.) 310 Dumitru Bordeianu Mulţi muriseră în urma acestor măsuri de arest sever. Aceste pedepse se administrau deţinuţilor politici după criteriul unor culpe aberante, ca de exemplu: uitatul pe geam prin „jaluzele” (scânduri bătute în ferestrele celulei, pentru a nu se vedea nimic din afară), întinsul pe pat sau pe prici în timpul zilei, scrierea pe pereţi cu ajutorul unor bucăţi de sârmă, scrierea pe sticle colorate, furnizate de deţinuţii de drept comun sau luate de la cabinetele medicale si golite de conţinutul lor, scrierea pe talpa bocancului (cu ajutorul săpunului dosit de la baie si a prafului D.D.T.). Comunicarea prin alfabetul Morse, prin ţevile de calorifer, era culpa cea mai gravă, pentru că compromitea secretul închisorii. începând din 1953 si până la eliberare, în 1964, acest regim celular ne-a izolat complet de restul lumii. N-am mai avut legături cu familia, nu am primit alimente sau îmbrăcăminte si n-am mai citit un rând tipărit. Toate acestea ne-au măcinat, ne-au îmbolnăvit si omorât cu miile. în celulă cu Costică Cristescu Din luna septembrie 1953 nu am mai fost scos la lucru, activitatea reducându-se la numai două schimburi, până în decembrie, când a încetat cu totul. Până la începutul lui decembrie am fost mutat prin mai multe camere. Pe la sfârşitul lunii am stat în cameră cu doctorul Vasile Mărculescu, una din cele mai luminoase figuri de medici, care si-a înţeles chemarea cu toate pedepsele pe care le-a primit. Respectând jurământul lui Hipocrat, a sărit întotdeauna în ajutorul celor ameninţaţi cu moartea. Este printre putinii medici, dintre deţinuţi, pe care i-am cunoscut în închisoare, care s-a purtat mai mult decât ca un frate cu cei bolnavi. Cu toate că nu primea nici un medicament, încuraja bolnavii prin sfaturi, alinându-le astfel durerile, pe cât putea. Pentru mine va rămâne un mister, de pildă, cum a reuşit, doar prin palparea abdomenului, să-i rezolve lui Popescu Paul o ocluzie intestinală. (De aceeaşi boală a suferit si camaradul nostru clujean Petrică Săbădus, pe care medicii din Dej, refuzând să-l opereze, l-au omorât, lăsând doi copii orfani). Mlaştina disperării 311 Doctorul Mărculescu n-a tinut niciodată seama de concepţia politică a omului, de pregătirea sa intelectuală sau de poziţia lui socială; pentru el, toti deţinuţii erau fraţii lui. Nu era legionar, si totuşi trecuse prin demascările din Gherla, atasându-se mult de cei tineri, pe care i-a înţeles si ajutat. Fiind în cameră cu el si cunoscându-i bine comportamentul de medic si om, eu însumi fiind medicinist, m-am adresat deseori lui cu problemele mele. Nemaifiind ocupat la atelier, nebunia mea devenise destul de violentă, încât mă aşteptam dintr-un moment într-altul să- mi pierd minţile, l-am cerut ajutorul. El, nefiind de specialitate, nu m-a putut ajuta. A cerut însă colegial să fiu internat la deţinuţii bolnavi si a reuşit să o facă. De aceea, si doctorul Mărculescu îmi rămâne în amintire ca omul care mi-a făcut un mare bine în viată. Am avut plăcerea să-l întâlnesc si în libertate, cu puţin timp înainte de plecarea mea din tară, în Piaţa Romană, în Bucureşti. Internat, în loc de a-mi regăsi liniştea, boala mea, care nu era de natură fizică, se agrava pe zi ce trecea. Am fost apoi luat si izolat la Zarcă, într-o celulă cu inginerul Costică Cristescu si cu un elev, care trecuseră si ei prin demascări. După câteva zile de convieţuire, pe când elevul lipsea din celulă, Cristescu îmi spuse că eram izolaţi pentru că amândoi trecuserăm prin demascări si că elevul avea o „misiune”. Felul în care ne-am comportat cu acela, atât eu, cât si Cristescu, l-a dezarmat total. Intr-adevăr, după câteva zile elevul nostru a avut o ieşire si ne-a mărturisit că fusese introdus în camera noastră să ne tragă de limbă, să asculte si să înregistreze tot ce discutam. Am fost adânc impresionaţi până la lacrimi chiar de sinceritatea acestui copil. Apoi, în timpul cât am mai stat cu el, vreo câteva luni, am reuşit să-l convingem să aibă tăria si curajul să nu mai toarne. Cât am stat după aceea în celulă cu Cristescu, ne-am legat foarte mult sufleteşte unul de altul, fără a ajunge însă la intimităţi în legătură cu demascările. Nu ştiu de ce, el n-avea deloc înţelegerea esenţei acestei drame. Mai mult intuitiv decât raţional, el observa cu predilecţie pe fetele elevilor si ale studenţilor care trecuseră prin demascări si lucrau în ateliere, acea asemănare a lor cu diavolii. Ca apartenenţă politică, Cristescu era ţărănist, fusese şeful tineretului din Capitală. Făcuse si războiul si-si pierduse pe front 312 Dumitru Bordeianu mâna dreaptă. Deşi de concepţii politice diferite, Costică Cristescu rămâne totuşi în amintirea mea ca omul fără prejudecăţi politice si fără resentimente, aflat în slujba neamului mai presus de interesele personale sau de partid. întâlnirea cu Gheorghe (Gicu) Jimboiu Pe când eram în celulă cu Costică Cristescu, la un regim foarte sever, am cerut gardianului să fiu dus la vizita medicală, la medicul de pe secţia de unde plecasem. Acela era colegul meu de facultate Virgil Lungeanu, de la Iaşi, care îl convinsese pe doctorul Mărculescu, medicul oficial, să-i dea toată libertatea să consulte bolnavii si diagnosticul pus de el să nu mai fie discutat. Eram în anul 1954, în luna februarie, în acea iarnă de neuitat, când s-au simtit si în Transilvania ninsori ieşite din comun. S-a întâmplat apoi si un alt fapt care a schimbat oarecum viata deţinuţilor politici. Relaxarea instituită de Hrusciov a fost resimţită si de noi, printr-o asistentă medicală mai atentă. în acea confuzie, după teroarea lui Stalin, chiar si unii dintre gardieni erau un pic mai omenosi, ceea ce mi-a folosit si mie, când au acceptat să mă ducă la vizita medicală. Spre norocul meu, gardianul nu a asistat si am putut sta de vorbă cu Lungeanu, ca între colegi. După cum am mai spus, boala mea nu prea era de natură fizică. Lungeanu ştia ceva de această boală, dar îmi spunea că, neputând-o înţelege, nu putea să facă nimic pentru mine. De altfel si medicii psihiatri, pe care am avut ocazia să-i întâlnesc si să le cer ajutorul când lucram în atelier, mi-au dat acelaşi răspuns. favoarea pe care mi-a făcut-o Lungeanu, a fost aceea de a-mi pune diagnosticul de bolnav de plămâni, putându-mă astfel scoate de la Zarcă si transfera la secţia unde lucra el ca medic. Norocul meu a fost că diagnosticul a fost confirmat si de medicul oficial, fără să mă mai consulte. Peste câteva zile am fost scos din Zarcă, din celula unde eram cu Cristescu, si dus la camera nr. 1, din clădirea numită Secţie, care se afla deasupra Capelei, unde îl cunoscusem pe Llueras. Pentru mine e semnificativ faptul că acolo l-am cunoscut pe Jimboiu. Mlaştina disperării 313 Jimboiu nu trecuse prin demascări la Piteşti, deoarece, fiind crunt torturat în timpul anchetei la Braşov, ca student la Academia Comercială din acest oraş, iesise din anchetă grav bolnav de tuberculoză si ficat. în această stare a fost dus la penitenciarul sanatoriu pentru tuberculosi din Tg. Ocna, pe valea Trotusului. Rămas de mic orfan de tată, fusese crescut de mama lui care nu se mai căsătorise, trăind în cea mai curată credinţă ortodoxă. La această zestre sufletească s-a mai adăugat si educaţia legionară, în Frăţiile de Cruce, el aflându-se direct sub influenta celui ce a rămas un mit pentru toti cei care l-au cunoscut, studentul legionar Valeriu Gafencu, condamnat de pe timpul lui Antonescu. Pe Gafencu nu l-am cunoscut personal. I-am citit gândurile scrise si scoase nu ştiu prin ce minune din închisoare. L-am văzut doar de câteva ori la Piteşti, înainte de demascări. Tot ce ştiu despre Gafencu ştiu de la alţi camarazi, printre care si Jimboiu, si de aceea las dreptul camarazilor ce l-au cunoscut si pe care i-a influenţat să scrie si să vorbească despre el. Jimboiu era poate cel mai strălucit elev al lui Gafencu, îmbinând în modul cel mai armonios concepţia legionară, credinţa ortodoxă si setea de cunoaştere intelectuală. Este printre putinii tineri legionari pe care i-am cunoscut, care trăia cu gândul că mai degrabă moare, decât să-l denunţe pe altul la anchetă. Rezultatul acestei convingeri a fost îmbolnăvirea lui de tuberculoză si ficat si, mai târziu, moartea. A fost condamnat la ani grei de închisoare, nu pe declaraţiile lui, ci pe ale altora, ieşind astfel din anchetă cu conştiinţa curată că nu antrenase cu el alţi tineri în închisoare. Am cunoscut în viata mea fel de fel de oameni, atât înainte, cât si după detenţie, dar n-am întâlnit un altul, indiferent de vârstă sau pregătire, care să înţeleagă Ortodoxia si să iubească pe Hristos ca Jimboiu. Un tânăr curat trupeşte si sufleteşte, înzestrat cu o mare blândeţe si bunătate. A fost singura flintă pe care am întâlnit-o care n-a spus niciodată că suferă de foame. Avea dragoste de oameni indiferent cine erau ei, prieteni sau duşmani, dusă până la sacrificiul de sine. Fată de duşmani si fată de cei care l-au chinuit si continuau să o facă, avea o înţelegere care raţional nu se putea explica. Era atât de convins de misiunea lui pământească de a face binele, încât parcă venea din altă lume. Dacă nu l-as fi cunoscut pe acest tânăr, m-as fi 314 Dumitru Bordeianu îndoit de multe lucruri sau nu le-as fi crezut. Jimboiu, cum numai sfinţii au înţeles, s-a identificat cu chemarea Fiului lui Dumnezeu: «Veniţi la Mine toti cei osteniţi si împovăraţi si Eu vă voi da odihnă». Din momentul în care l-am cunoscut pe Jimboiu, n-am mai citit Vieţile Sfinţilor ca pe o lectură oarecare. 117 Cunoscându-1 pe el, orice îndoială, orice suspiciune că au existat si mai există sfinţi pe pământ, a fost spulberată pentru totdeauna din sufletul meu. Acest martir, cu fizicul lui de sfânt bizantin, a fost pentru mine modelul de neegalat a ceea ce trebuie să fie si să facă omul pentru mântuirea lui si a neamului care l-a conceput. Deşi credinţa este ceva ce nu prea are legătură cu raţiunea, totuşi majoritatea oamenilor au nevoie de evidente pentru a crede (categoria Sfântului Apostol Tonta). Nu găsesc cuvinte să-mi exprim cinstea si admiraţia pentru acest martir legionar. Orice noţiune as folosi pentru a-1 face si pe altul să înţeleagă cine a fost acest tânăr si ce a însemnat el pentru cei ce l-au cunoscut, ar fi de prisos. Toate cele de mai sus se pot rezuma la o propoziţie: era un înger în chip de om. Am convingerea fermă că existenta oamenilor pe pământ si relaţiile dintre ei nu sunt întâmplătoare. Din clipa când l-am cunoscut pe Jimboiu trăiesc cu impresia că am stat de vorbă cu îngerii. A fost desăvârşit din toate punctele de vedere, conform imperativului: «Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit estofi | Camera 1 secţie Secţia, pe care se găsea si camera nr. 1, făcea parte din clădirea de mijloc a închisorii. 1D într-adevăr, pentru mintea noastră întunecată de duhul raţionalismului si pentru sufletul nostru pustiit de lipsa de dragoste de Hristos si de aproapele. Vieţile sfinţilor este o carte greu de înţeles ad literam. Abia atunci când citeşti memorii precum acestea de fată sau cele ale lui Virgil Maxim, în Imn pentru crucea purtată , înţelegi că relatările despre sfinţi sunt riguros exacte, nesuferind nici un fel de interpretare sau corecţie. Acesta este rostul martirilor: să arate că ceea ce pare de necrezut este posibil, (n. ed.) Mlaştina disperării 315 Era pe la începutul lunii februarie 1954, când am fost scos de la Zarcă si dus în această secţie cu camere mari, cu priciuri suprapuse, unde erau internaţi numai bolnavi cu maladii avansate, mulţi dintre cei ce trecuseră prin demascări, precum si cei ce lucraseră în ateliere, la munci istovitoare. în mod normal, eu nu ar fi trebuit să fiu acolo, nesuferind de o boală fizică. în timpul cât lucrasem ca pontator mă mai refăcusem puţin, nefiind obligat să depun un efort fizic peste puteri ca să îndeplinesc norma; eram totuşi slăbit, deoarece boala mea avansase atât de mult, încât nici hrana nu mă mai interesa. în camera 1 am trăit cea mai îngrozitoare, mai înspăimântătoare si mai de neconceput tortură sufletească. Şi tot acolo mi s-au definitivat gândirea si înţelegerea: acolo am înţeles ce este credinţa în Dumnezeu 1 ls . Cum am intrat în acea cameră, mai mică decât celelalte, cu un singur rând de priciuri suprapuse, m-am întrebat unde vom încăpea atâtia? Eram înjur de patruzeci. Pe priciurile de deasupra erau mulţi dintre cei pe care-i cunoşteam din demascări. De aceea am si fost invitat să iau loc între ei. Dragostea cu care m-au primit atât camarazii, cât si cei cu care lucrasem în ateliere, m-a impresionat. Era aceeaşi atmosferă în care trăisem si la Piteşti, înainte de demascări. Cum se explică această atmosferă în comparaţie cu iadul de la Piteşti si Gherla, din timpul demascărilor? Cum se poate explica că inimile curate si pline de dragoste ale acestor tineri s-au întors deodată cu 180 de grade, devenind cele mai feroce fiare, gata să se sfâsie între ei? Cum e posibil ca azi să fii înger si mâine demon? Şi totuşi a fost posibil; noi toti cei care am trecut prin demascări, deşi cinstiţi, curaţi la inimă si luptători neînfricaţi, am devenit contrariul a ceea ce fusesem, ca urmare a unor cumplite torturi. însă, dacă prăbuşirea demonilor prin voinţa lor liberă este ireversibilă, prăbuşirea omului, în urma constrângerii si torturif~cţte reversibilă în majoritatea cazurilor, dacă nu în toate. Se observă că autorul descrie etapele drumului spre credinţă, care este nesfârşit. Numai martinii are credinţă desăvârşită, pentru că el simte direct ajutorai Dumnezeiesc. Până acolo însă, nu se poate spune decât: «Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!» (n. ed.) 316 Dumitru Bordeianu Atmosfera amabilă din camera nr. 1, nu se vădea ca atare atât prin cuvinte, cât prin gesturi si tăceri, pentru că nu ne povesteam pe unde am fost, ce-am suferit si ce-am făcut. Nu ceea ce fusesem înainte de demascări conta, ci ceea ce devenisem acum. Duceam în spate o experienţă pe care nici un alt tineret nu o mai trăise. Oare atâtia morţi si ucişi fără milă, atâtia înnebuniţi si atâtia care încercaseră să se sinucidă, nu spun nimic? In mine se zvârcolesc zecile de mii de camarazi ucişi mişeleşte, în timpul dementului rege Carol al II-lea si a domniei satanice a comunismului 119 ; îndeosebi, aceia asasinaţi în demascările de la Piteşti si Gherla. Toţi aceştia strigă si imploră dreptatea lui Dumnezeu. Eu nu sunt decât purtătorul lor de cuvânt, cel care am văzut si am suferit acea nestăvilită ură a satanei, exercitată prin slugile sale împotriva noastră. Cum e posibil ca un om să fie azi om si mâine contrariul? Şi totuşi, a fost posibil. Cu ce preţ, ati văzut din cele povestite. Am amintit în treacăt că, fiind izolat în celula nr. 15 subsol, la închisoarea din Suceava, în aşteptarea procesului, atunci când, pentru prima dată, mă găseam singur-singurel, părăsit de toti si fără nici o putintă de scăpare, neputând dormi de frig si de foame, într-o noapte de nesomn am strigat la cer: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, vreau să mor pentru Tine!” Strigătul meu era sincer, pornea din adâncul conştiinţei mele: doream moartea din toată inima. Dar intenţia mea izvora dintr-o mândrie pe care aveam să o plătesc cu vârf si îndesat 120 . D9 şi î n timpul dictaturii lui Antonescu, pe care autorul îl trece aici cu veder jăTTy i. ed.) 1“H „Cel ce se mândreşte cade în osânda diavolului” (Sfântul Vasilie cel Mare, Cuvânt pentru zavistie). „Dacă prin părerea de sine i se năluceşte cuiva să ajungă la cele înalte si are dor satanic, nu adevărat, lesne îl leagă <diavolul> întru mrejile sale, ca pe o slugă a sa” (Sfântul Grigorie Sinaitul, 7 capete despre rugăciune si înşelare). „Oricine se sileste să intre la nunta Fiului lui Dumnezeu («moartea, numai moartea legionară ne este cea mai scumpă nuntă dintre nunti») nu în vesminte curate si luminate, puse în rânduială prin pocăinţă, ci de-a dreptul în zdrenţele sale, în starea omului vechi, de păcătoşenie si amăgire de sine, este aruncat în întunericul din afară: în înşelarea drăcească” (Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înşelare). Asa se explică toate căderile uriaşe ale „reeducaţilor” care nu si-au mai revenit niciodată la realitate (n. ed.). Mlaştina disperării 317 □ La rugămintea mea, Dumnezeu mi-a oferit prilejul, si nu o dată, să mor pentru El. Greşeala mea consta în faptul că cerusem ceva ce nu se cuvenea 1 ” 1 . Şi în plus, nu avusesem prevederea de a mai fi adăugat: „Dacă este cu putintă, si cu ajutorul Tău, Doamne”. Căci, asa cum spun Sfinţii Părinţi, încercarea, ispita si suferinţa nu sunt date omului peste puterile lui, iar pentru a le învinge nu-ti rămâne decât să-ti aminteşti că: «Fără Mine nu puteti face nimic». Deci, numai cu El, prin El, cu îngăduinţa, ajutorul si voia Lui biruim orice ispită, de orice fel. La Piteşti, în cea mai cruntă încercare, eu nu m-am lepădat de Dumnezeu, ci numai am afirmat public că nu mă mai rog. De aici însă, au urmat consecinţele si de aceea, când am intrat în închisoarea Gherla, m-a cuprins groaza morţii. Prin propria mea voie refuzasem harul Dumnezeiesc si atunci probabil si Dumnezeu m-a părăsit, rămânând eu singur si gol în marea încercare. Sfinţii Părinţi spun că rugăciunea este starea de comuniune între Ziditor si făptură. Iar eu mă lipsisem de ea si în sufletul meu lipsit de prezenta si puterea lui Dumnezeu intrase duhul satanei, posedare pe care o trăiam cu o violentă de nedescris. Şi, dacă nu am ajuns totuşi bătăuş si ucigaş, este pentru că îndrăcirea care ne stăpânea pe toti la mine îmbrăcase forma groazei. Nu este deloc în intenţia mea de a-i sili pe alţii să înţeleagă sau să creadă ceea ce simţisem eu atunci. Suferinţa si durerea acelor tineri care au trecut prin infernul de la Piteşti si Gherla a fost mai mult decât îngrozitoare si de nesuportat; tot asa si suferinţa, durerea si teama din sufletul meu nu se pot înţelege, explica si imagina prin comparaţii. Groaza si teama se manifestau în mine cu atâta violentă încât, în momentele de luciditate, îmi ziceam că dacă acela era iadul si suferinţa lui, cine oare îl va putea suporta în veşnicie? Eu n-am răbdat decât patru ani si mă întreb, acum când scriu, cum de nu mi- 121 Nu noi suntem aceia care decidem să devenim martiri. Nu oricine este învrednicit cu această cinste. Dumnezeu ne alege să mărturisim pentru El. Atunci când încercăm ceva care depăşeşte măsura noastră duhovnicească, negreşit vom fi smeriţi, pentru a nu cădea în părerea de sine, adică în cea mai jalnică înşelare, (n. ed.) 318 Dumitru Bordeianu am pierdut minţile? Or, dacă eu n-am rezistat, ajungând să-mi doresc moartea, mă întreb ce au făcut cei care nu credeau în Dumnezeu. Evanghelia mărturiseşte că, atunci când Dumnezeu a scos demonii din cel îndrăcit, aceştia L-au rugat să-i lase să intre în turma de porci, pentru că si demonii se îngrozesc de tortura din iad. Pe prici, nu puteam dormi noaptea, fiind înghesuiţi ca sardelele, asa că recuperam în timpul zilei, încercând să facem câteva mişcări cu rândul. După câteva zile, miscându-mă prin cameră, mi-a atras atentia un tânăr, deosebit de toti ceilalţi. Avea o figură de ascet răsăritean ce radia bunătate. Când făcusem cunoştinţă nu-i reţinusem numele. întrebând despre el, camarazii mi-au spus că fusese student la Academia din Braşov, că nu trecuse prin demascări si că venea de la sanatoriul din Tg. Ocna, fiind bolnav de tuberculoză si de ficat. Observasem că acest tânăr mă urmărea si el cu privirea. La un moment dat, m-a surprins uitându-mă la el: a trebuit să mă reazim de perete, ca să nu-mi pierd echilibrul. Ceva inexplicabil mă cuprinsese si parcă o forţă, alta decât voinţa mea, se opunea acelei priviri. Am tresărit si mi-am dat seama că un duh, contrar aceluia care mă poseda, îmi răvăşea sufletul. Epuizat, m-am întins pe prici. Pata îmi era ca de mort, sângele îmi fugise din obraz. Observându-mi paloarea, camarazii m-au întrebat ce este cu mine. Le-am răspuns că nu mă simţeam bine. Noaptea care a urmat nu o voi uita niciodată. Duhul satanei care mă stăpânea, mă tortura si mă îngrozea, probabil că nu putea suferi privirea cu care Jimboiu - acesta era numele tânărului - se uita la mine. A doua zi dimineaţa, s-a apropiat de mine si m-a invitat la el pe prici, să stăm de vorbă. Duhul care mă stăpânea mă oprea să fac acest pas, dar gestul lui Jimboiu - mă luase de mână - m-a făcut să-l urmez. Primul cuvânt pe care mi l-a adresat a fost: „Prate, eşti bolnav; nu te teme însă si ai încredere în mine. Deschide-ti sufletul si spune- mi ce ai pe inimă; poate voi fi în stare să te ajut cu ceva”. în câteva cuvinte, i-am spus tot ce aveam pe conştiinţă. La destăinuirea mea, el mi-a răspuns: „Ai greşit grav înaintea lui Mlaştina disperării 319 Dumnezeu. De ce nu ai încercat totuşi să te rogi mai departe si la Piteşti?”. I-am spus că nu ştiam cine mă oprise. M-a întrebat dacă îmi mai fac rugăciunea. „O fac, dar nu simt nimic; mi-e inima de piatră”, a fost răspunsul meu. „De când te rogi, l-ai cerut iertare lui Dumnezeu?” 122 La răspunsul meu negativ, a continuat: „De plâns, ai plâns?” 123 . Din nou, nu 124 . - As vrea să ştiu si eu cum te rogi. După ce i-am spus rugăciunea cu care mă rugam, mi-a răspuns că mă rog bine. - Simt însă că m-a părăsit Dumnezeu. - Nu-1 ofensa pe Dumnezeu, nu El te-a părăsit; tu L-ai ofensat, m-a apostrofat. După acest schimb de cuvinte, credeam că am vorbit cu un înger, căci puterea care emana din el redusese la tăcere duhurile ce mă chinuiau. De atunci, m-a invitat să stăm de vorbă în fiecare zi. Dându-mi seama ce fel de om era si cât de mare putere duhovnicească avea, 1- am implorat să se roage si pentru mine 125 . „Eu am să mă rog, mi-a răspuns el, dar trebuie un efort personal 126 . Ofensa adusă lui „Nimeni să nu deznădăjduiască de sine, măcar deşi a păcătuit, că celor ce II caută pe Dânsul, dătător de plată se face, iar celor ce se leapădă de Dânsul si nu se pocăiesc, aspru este” (Sfântul Efrem Şirul, Cuvânt pentru umilinţă) (n. ed.). 1-3 „Eu, Aptei în ceasul când îmi ieşea sufletul din trup, am văzut lacrimile stingând focu l în Lm - 1 era să fin arun cat pentru faptele mele”. „Cel ce se păzeşte, fiule, păzeşte plângerea si umilinţa,I iar cel ce nu bagă în seamă acestea, fără de plângere este si fără lacrimi. Cel ce nu are acestea, nu are cu sine pe Dumnezeu care îl apără si îl păzeşte” (Pateric, Pentru umilinţă) (n. ed.). 124 El iarăşi, pângăritul, în deznădejde aduce pe cei ce se pleacă lui; învârtoşează inima, usucă lacrimile, ca să nu se umilească păcătosul” (Sfântul Efrem Şirul, Pentru patimi). „Toate felurile de înşelare drăcească la care se supune cel ce se nevoieste în rugăciune (includem aici si nebunia care îl stăpânea pe Dumitru Bordeianu) apar ca urmare a faptului că la temelia rugăciunii nu este pusă pocăinţa, că pocăinţa nu s-a făcut izvorul, sufletul, scopul rugăciunii” (Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înşelare) (n. ed.). 125 „Lucrul vostru este, sfinţilor, ca să vă rugaţi pentru păcătoşi, iar lucrul lui Dumnezeu este pe cei deznădăjduiţi a-i milui si a-i băga în împreună numărarea turmei Sale” (Sfântul Efrem Şirul, Mustrare luisi si mărturisire) (n. ed.). 126 5j Un frate a ..zis. lui avva Antonie : Roagă-te pentru mine! Zis-a lui bătrânul: nici eu nu te mikuasc . nic i Dumnezeu, dacă tu însuti nu te vei sili si nu te vei ruga lui Dumnezeu” (.Sfântu l An tonie cel Mare, Pateric). „Cel ce are trebuinţă de 320 Dumitru Bordeianu Dumnezeu nu se poate şterge decât cu lacrimile căinţei 1 7 . Numai când te vei ruga cu lacrimi si te vei căi, Dumnezeu îti va auzi glasul • . ■ , 128 >? si te va ierta Zilele până la Pastile lui 1954 au fost pentru mine atât de îngrozitoare, că nu am cuvinte să-mi exprim starea pe care am trăit-o, necum să fac pe cineva s-o înţeleagă. Cu cât se înmulţeau discuţiile dintre mine si Jimboiu, cu atât tortura mea era mai de nesuportat 129 . Aşteptam în fiecare zi să mă trezesc nebun din puţinul meu somn. Lucru paradoxal, gândirea si puterea mea de judecată funcţionau în mod normal si eram conştient de starea în care mă aflam si asta îmi făcea mult rău. Atunci mi-a trecut prin fata ochilor figura mamei, plângând, si m-am îngrozit la gândul că ea mă va vedea nebun. Oricât as încerca să conving pe cineva, să-l fac să înţeleagă ce am simtit si trăit atunci sub povara acelei frământări, îmi va fi zadarnic. Şi în închisoare si în libertate, toti cei cărora le-am mărturisit ce s-a petrecut atunci cu mine, ca să nu mă jignească, nu mi-au spus că nu mă cred, ci că nu pot înţelege. Singurii care m-au înţeles când le-am povestit prin câte am trecut, în afară de Jimboiu, au fojTjjmstnicii de la Mănăstirea Sihăstria. □ Se apropia Pastele (1954), la sfârsit de aprilie, într-o primăvară frumoasă, după o iarnă grea, de neuitat, când chinul interior depăşise orice limită. în această stare sufletească am avut următorul gând: dacă toată lumea aceasta ar fi a mea, la ce mi-ar folosi ea, dacă nu rugăciunea dreptultmtebuie să nu o facă pe aceasta nelucrătoare si nemişcată, de vreme ce cu adevărat urăşte pe cele rele, ci să o facă lucrătoare si tare, într-aripând-o cu faptele sale cele bune si ajungând pe cel ce poate să dea iertarea celor care au greşit” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Thcilasie) (n. ed.). 127 ţ ,Fă-ti milostiv pe Domnul tău cu lacrimile, ca să vie la tine” (Sfântul Isaac Şirul, Cuvântul 2) (n. ed.). 128 „Deci de acum înainte porneşte sufletul tău, si prin lacrimi pleacă pe Cel ce mântuieste toate, că ia perdeaua uşii inimii tale, si întunecarea viforului patimilor o smulge din întărirea omului cea din lăuntru, ca să te învredniceşti tu a vedea raza zilei, ca să nu te faci ca un mort sezând întru întuneric în veci” (Sfântul Isaac Şirul, Cuvântul 8) (n. ed.). 129 „Aceasta este si sârguinta diavolului: când coboară pe cineva în deznădejde, atunci îl surpă” (Sfântul Efrem Şirul, Mustrare luisi si mărturisire) (n. ed.). Mlaştina disperării 321 mai am liniştea si pacea avută înainte de a fi încetat să mă mai rog? Era precum spune cuvântul: «La ce i-ar folosi omului dacă ar dobândi lumea toată dar sufletul său si-1 va pierde?» sau «Ce va da omul în schimb pentru sufletul lui?». Cum Dumnezeu nu îngăduie ispite peste puterile noastre, în cele mai critice momente, mila si ajutorul Lui vin la noi. Dar numai dacă le cerem din tot cugetul nostru. învierea Dacă nu as mărturisi în acest capitol ceea ce am trăit atunci, m-ar pedepsi Dumnezeu. Pentru că minunea a făcut-o El, iar eu trebuie să spun aceasta. De aceea, acest capitol este singurul care se adresează numai celor ce cred nelimitat în Dumnezeu, în Evanghelia si Biserica Lui. Creştinismul este religia minunilor. întruparea Fiului lui Dumnezeu din Preasfânta Fecioară Maria, întâmplare care nu se supune legilor firii, este începutul minunilor 130 . Dumnezeu se face om ca si noi, ca să-L vedem, să-L pipăim, să-L ascultăm vorbind, să vedem minunile pe care le-a făcut cu noi oamenii; iar noi ajungem să-L negăm ca Fiu al lui Dumnezeu, să-L prigonim si să-L răstignim pe cruce. Minunea minunilor, pe care raţiunea omenească nu o poate înţelege si admite, este învierea din morţi a Fiului lui Dumnezeu. Cât a fost cu noi pe pământ ne-a spus: «Eu sunt învierea si Viata, Eu sunt Viata lumii, Eu sunt Calea, Adevărul si Viata». Fiul lui Dumnezeu a murit si a înviat nu ca Dumnezeu, pentru că El nu poate muri, ci ca om. Cei ce nu cred în învierea Fiului lui Dumnezeu si în minunile făcute de El si de Sfinţi cu puterea Lui nu vor avea parte de învierea si fericirea veşnică, ci vor învia ca să-si primească răsplata necredinţei si a faptelor rele pe care le-au făcut ca slugi ale satanei. Dacă au slujit satanei pe pământ, de satana vor avea parte si în veşnicie 131 . 130 „Bucură-te, începătura minunilor lui Hristos” (Acatistul Maicii Domnului, Icosul 2) (n. ed.). Dl «Iar dacă Hristos n- h îrl viat. zadarnică este credinţa voastră, sunteti încă 322 Dumitru Bordeianu Creştinismul este primit numai prin credinţă, nu prin puterea de pătrundere a raţiunii umane. Credinţa este un „dat”, dăruit de Dumnezeu omului prin creaţie. Şi el operează mai ales acolo unde raţiunea umană nu poate pătrunde. «Crede si te vei mântui». «Cercetaţi Scripturile», spune Fiul lui Dumnezeu. Toată flinta mea se cutremură ca acela care am trăit timp de patru ani o fărâmă de iad. Dar ce vor spune cei necredincioşi la învierea de apoi, când Dumnezeu va face cea mai mare minune, înviindu-1 pe om si lumea pentru veşnicie? Şi aceasta pentru ca omul să fie viu si veşnic fericit. Nu întâmplător l-am întâlnit pe Jimboiu în camera 1 de pe Secţie. L-am cunoscut pentru a înţelege posibilităţile omului de a-si mântui sufletul cu ajutorul harului Dumnezeiesc. Şi nu întâmplător ne aflam deasupra capelei unde îl cunoscusem pe Flueras, ateul întors la dreapta credinţă la apusul vieţii. Se apropiau Pastile si puterile mele fizice si sufleteşti se epuizaseră. In toată flinta mea se instalase, fără să-mi dau seama, o nelinişte sau poate o presimţire, că se va întâmpla ceva cu mine. Trăiam emoţia celui aflat în fata morţii. Dar mie nu-mi era frică de moarte, pe care mi-o dorisem de atâtea ori, ci mă temeam că din clipă în clipă îmi voi pierde minţile pentru totdeauna. Era în Sâmbăta Pastelui. Cu o zi înainte mă rugasem, atât de adânc, cum poate nu am făcut-o niciodată în viata mea; în acelaşi timp, trăiam însă si disperarea că rugăciunea nu-mi e ascultată. Sâmbătă seara deci, pe la orele zece, când a sunat stingerea, m-am întins pe prici. De câteva nopţi nu-mi mai găseam somnul. Spre miezul nopţii, ceva m-a îndemnat să mă dau jos si să mă mise prin cameră. M-am apropiat de geam si în clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunând orele douăsprezece, anunţând slujba învierii. Sunetul clopotelor mi se părea venind din altă lume, atât era de armonios. Am căzut în genunchi în fata ferestrei si, cu mâinile încrucişate pentru rugăciune, am strigat din adâncul sufletului meu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mărturisesc că Te-am în păcatele voastre; si atunci si cei ce au adormit în Hristos au pierit. Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viata aceasta, suntem mai de plâns decât toti oamenii» (I Corinteni 15, 17-19) (n. ed.). Mlaştina disperării 323 ofensat, dar Tu Doamne, ştii că am ajuns la marginea suferinţei si răbdării. Nu mai pot! Fă cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă rog Ţie din toată flinta mea, de este cu putintă, iartă-mă si învie sufletul meu pentru că eu cred nelimitat în învierea Ta”. în clipa aceea, cum stăteam în genunchi cu mâinile încrucişate si ochii atintiti printre gratii, toată flinta mea s-a cutremurat si din ochi au început să-mi curgă şiroaie de lacrimi 132 . Printre lacrimi, atât doar am mai putut rosti: „Doamne, fie-Ţi milă de mine!” N-am apucat să termin aceste cuvinte, că tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur si o zvârcolire ca a posedaţilor si am simtit cum din sufletul si trupul meu a ieşit si m-a părăsit o putere străină. Era duhul satanei 133 care mă muncise si mă stăpânise, timp de patru ani de zile. Asemăn vindecarea mea, pentru că vindecare a fost, cu ispăşirea unui om care duce o mare povară în spate, până cade sub greutatea ei si nu se mai poate ridica; atunci cineva îi ia greul si el se simte după aceea, dintr-o dată, atât de uşor de parcă ar zbura 134 . Asa m-am simtit si eu îndată ce forţa aceea satanică m-a părăsit. Am căzut cu capul pe ciment, leşinat, cu cămaşa udă de transpiraţie si lacrimile nu mai încetau să-mi curgă şiroaie. Mi-am simtit fruntea udată de lacrimile căzute pe cimentul rece pe care l-am 132 „Smerita cugetare este o rugăciune neîncetată, cu lacrimi si cu durere” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Suta a treia despre dragoste). „Rugăciunea este luminarea sufletului” (Sfântu l Is aia Pustnicul, Cuvântul 4). „Rugăciunea este filacteria înţelepciunii, îndrer ltăt^ area mâniei, acoperirea înfumurării, curăţirea tinerii de minte a răului, defăimarea zavistiei, omorârea nedreptăţii, îndreptarea necredinţei” (Sfântul Grigorie de Nissa, Tâlcuire la rugăciunea Domnească) (n. ed.) D3 „Rugăciunea este cea mai mare tortură si groază pentru duhurile rele” (Sfântul Nil Sinaitul) (n. ed. ). J-24 „Şi precum un mort răspândeşte un asa de groaznic miros, încât atrage la sine fiarelel sălbatice, iar dacă trupul e îmbălsămat, nu mai face viermi si nici miros greoi nu mai are, tot asa si cel ce-si arată păcatele sale, nu mai e atacat de gânduri de deznădejde, de trândăvie si de întristare” (Sfântul Isaia Pustnicul, Cuvinte de la Mănăstirea Caracalu). „Luceafărul, Belzebul si iadul, un gând au câtestrei si o unire. Pentru aceea omul trei vrăjmaşi are: necurătia, necredinţa si deznădăjduirea. De se închide pornirea necredinţei si a necurătiei, pjădică omul din deznădăjduire. Atunci se luminează inima lui din darul Sfântului—li)uh si lucrează poruncile lui Hristos” (Sfântul Nil Athonitul, Pentru căderea Luceafărului) (n. ed.). 324 Dumitru Bordeianu sărutat. Erau lacrimile căinţei pe care Dumnezeu binevoise să le primească, iertându-mi ofensa pe care i-o adusesem. In patru ani de chin, nu vărsasem o lacrimă, dar acum sufletul îmi era scăldat în baia căinţei si a minunii lui Dumnezeu. Târziu, m-am ridicat, nemaistiind unde mă aflam; mă simţeam un alt om si eram atât de uşor, de parcă pluteam în alte sfere. De înviere, Dumnezeu mă vindecase si mă înviase si pe mine. Am îngenuncheat din nou si, întins cu fata la pământ, am strigat din toată suflarea mea: „Doamne, eşti atât de bun si de milostiv cu cei păcătoşi, încât nu ştiu cum as putea să-Ţi mulţumesc!” Şi atunci mi-au venit în minte cuvintele lui Iisus vindecându-1 pe cel îndrăcit: „Iată, te-ai făcut sănătos, mergi si de- acum să nu mai păcătuiesti!”. Şi inima mea a simtit o bucurie care nu se poate înţelege decât de cel ce a trăit-o. Dacă până atunci fusesem în iad, în acel moment simţeam că fericirea raiului nu era departe de sufletul meu. M-am ridicat de pe ciment; ca o apariţie din lumea visurilor, în fata mea stătea Jimboiu. L-am îmbrăţişat, spunând din toată inima: „Hristos a înviat!”. „Adevărat a înviat!”, mi-a răspuns, plin de duioşie. Am plâns o vreme, amândoi. în viata mea n-am simtit pe nimeni asa de aproape ca, în acea clipă, pe Jimboiu. Trăiam amândoi bucuria învierii mele. Am vrut să-i mulţumesc pentru îndrumare dar el s-a mulţumit să zică: „Lacrimile tale au fost primite de Dumnezeu si mila Lui te-a vindecat. De când te-ai dat jos de pe prici am văzut tot; nici eu nu dormeam. Mă bucur din toată inima pentru tine”. Se făcuse ziuă si cei din cameră s-au sculat. Pe mine, lumina învierii mă scălda în razele ei. Eram un alt om, pentru că: „pierdut am fost si m-am aflat, mort am fost si-am înviat”. Am revenit pe prici, m-am întins si m-a cuprins un somn profund, încât abia la masa de seară au reuşit camarazii să mă trezească. Nu mai dormisem asa de patru ani de zile. Pastele lui 1954 au fost pentru mine adevărata naştere si înviere; un eveniment crucial pentru credinţa si gândirea mea. Se instalase în sufletul meu, în locul groazei si fricii pe care o trăisem timp de patru ani, o putere care făcea să nu mă mai tem de nimic, decât de Dumnezeu 135 . 135 , ; Când harul s-ar înmulţi în om, atunci întru dorirea dreptăţii frica morţii Mlaştina disperării 325 De-acum, pentru mine, închisoarea nu mai era încătuşare, ci libertate deplină 136 . Cu toate că trupul îmi rămăsese în lanţuri, sufletul era liber de orice m-ar fi atras în viata aceasta pământească. Era libertatea dată de Fiul lui Dumnezeu, când a spus: «Eu vă dau adevărata libertate». Zidurile închisorii, lacătele si lanţurile care ne strângeau si ne zăvorau, pentru mine aveau mai putină importantă; eu trăiam pe alte coordonate ale existentei. Nu numai sufletul, gândirea, înţelegerea si trăirea mea erau altele, dar si neputinciosul meu trup, slăbit aproape până la distrofie, se întărise. Aceia ce vor citi cu bunăvoinţă si răbdare acest capitol, vor cunoaşte - cred - de ce gândesc si trăiesc asa cum am arătat în mărturisirile mele. Am mai stat în acea cameră încă vreo lună, timp în care am avut cele mai rodnice discuţii cu iubitul meu prieten si camarad Gheorghe Jimboiu. După aceea, el a fost luat si dus la anchetă unde, am aflat mai târziu, la Aiud, boala i s-a agravat si fiind supus la un regim sever si fără medicamente, a murit ca un martir. Am această credinţă intimă că Dumnezeu l-a primit în ceruri în rândurile sfinţilor. După plecarea lui Jimboiu, parcă se rupsese ceva în mine si 1- j îim rugat pe Virgil Lungeanu, colegul meu, să-mi facă ieşirea din această cameră si să mă trimită pe celular. La insistentele mele, am fost transferat la camera nr. 1 parter, în clădirea mare a închisorii. Camera 1 celular în această cameră am întâlnit mulţi camarazi care trecuseră prin demascări, precum si pe bunul meu prieten si camarad Lefa Aristide, care nu trecuse pe acolo. El avusese sansa să fie afectat ca medic la cabinetul din Piteşti, iar de acolo în toamna lui 1949, ca prin lesne i se face lui defăimată, si pricini multe află cineva în sufletul său că se cade pentru frica de Dumnezeu a suferi necazul” (Sfântul Isaac Şirul, Cuvântul 1 ) D6 «Domnul este Duh, si unde este Duhul Domnului, acolo este libertate» (II Corinteni 3, 17). « Stati deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi si nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei» (Galateni 5,1) (n. ed.) 326 Dumitru Bordeianu minune, să fie dus, împreună cu cei bolnavi de tuberculoză, pentru un abces rece, la sanatoriul penitenciar de la Târgu Ocna. Lefa, student în anul V de Medicină, a făcut minuni la Târgu Ocna cu bolnavii tuberculosi. Medicul oficial, temându-se de răspândirea bolii, i-a dat mână liberă să îngrijească el bolnavii. Acolo l-a cunoscut si pe Valeriu Gafencu, sub a cărui influentă a trăit. Un anume pastor, Wurmbrand, trecut prin demascări, s-a îmbolnăvit si el de tuberculoză, în urma torturilor, si a fost trimis la Târgu Ocna, unde Lefa l-a îngrijit, salvându-i viata. Când a părăsit închisoarea de la Târgu Ocna, Wurmbrand i-a spus lui Lefa: „Datorită tie, si îngrijirii pe care mi-ai dat-o, sunt în viată; n-am să te uit niciodată”. Asa au înţeles aceşti tineri legionari să-si ajute semenii, indiferent de ceea ce erau ei 137 . Cât am stat în acea cameră, din cauza unei turnătorii, am fost pedepsit, împreună cu Lefa si Stupu, cu arest sever la beci, care se găsea sub nivelul albiei Someşului si de aceea pe jos era numai apă. Regimul la beci era foarte sever, primind doar o jumătate de porţie tot la două zile. Noaptea dormeam pe nişte scânduri puse pe capre care în timpul zilei erau scoase pe culoar. Pe cimentul celulei aveam puse scânduri, să nu intre apa în bocanci. De când se petrecuse cu mine minunea, suportam mai uşor suferinţa. Intr-o zi, am fost scos de un gardian si dus în clădirea administraţiei. Trecând printr-o cameră cu birouri, unde lucrau femei, ale căror chipuri nu le mai văzusem de sase ani de zile, le-am spus: „Sărut mâinile!”. N-am apucat să pronunţ însă bine cuvintele, că m-arn trezit cu un pumn zdravăn în ceafă. Lovitura m-a doborât la pământ; femeile, văzând scena, au rămas înmărmurite. Reprezentantul clasei muncitoare, al proletariatului, având un alt fel 137 Potrivit relatării domnului Lefa, pastorul a fost salvat de la moarte de antibioticele primite de-la Valeriu Gafencu, foarte rare la acea dată, pe care acesta a refuzat să le ia sau săr4e cedeze unui camarad, cu toate insistentele prietenilor. El însusi nu mai avea nevoie, boala sa era prea înaintată. De ce nu a vrut să salveze vreun camarad s-a văzut abia după ce Wurmbrand, evreul eretic, s-a botezat în dreapta credinţă. E drept, după ce s-a eliberat si a emigrat, a revenit la rătăcirea protestantă. Aceasta este însă problema lui; Valeriu Gafencu si-a făcut datoria, la îndemnul Duhului Sfânt: cu preţul vieţii unui camarad, dacă nu a vieţii proprii, a întors la dreapta credinţă un suflet pierdut. Acesta este unul dintre argumentele ce se aduc în favoarea canonizării sale. (n. ed.) Mlaştina disperării 327 de educaţie, a tinut să mă „dojenească” în fata lor: „Tu, banditule, nu ai voie să spui doamnelor: sărut mâinile”. Din acea cameră am fost dus apoi de gardian pe un culoar, într-un birou de anchetă. în fata mea a apărut un tânăr ofiţer de Securitate, care m-a poftit politicos să iau loc pe scaun. După ce m-am aşezat, ofiţerul, măsurându-mă de sus până jos, mă întreabă: „De unde te-au scos, domnule, de arăţi în halul ăsta?” „De la beci”, îi răspund eu. „Dar la frunte ce ai'?” Nu voiam să-i descriu scena cu femeile dar, la insistentele lui, i-am spus totul, subliniind faptul că aceasta este morala si civilizaţia proletară. în fata mea, ofiţerul a făcut un raport de pedepsire a gardianului care m-a lovit. însă el nu ştia că directorul închisorii era faimosul Goiciu! Contrariat de regimul pe care îl aveau deţinuţii politici, a trecut apoi la un alt subiect. Venea de la Galaţi să ancheteze nişte cazuri de medici de la Tecuci care fuseseră colegi de an cu mine la Facultatea de Medicină din laşi. Colegul meu Lunguleac declarase la Piteşti că aceştia ar fi avut legături cu legionarii în timpul facultăţii. Era pentru a doua oară că luam cunoştinţă de faptul că Securitatea se folosea de declaraţiile noastre date la Piteşti pentru a aresta, judeca si condamna pe totii acei ce avuseseră tangentă cu noi. Cum as fi putut să recunosc o declaraţie care să trimită în închisoare flinte nevinovate?! La acea oră, suferinţa fizică avea mai putină importantă pentru mine, si de aceea i-am spus categoric ofiţerului că nu recunosc si nu mai dau nici un fel de declaraţie nimănui, cerându-i să mă trimită de unde venisem. Hotărârea mea fermă l-a determinat pe ofiţer să cheme gardianul să mă ducă la beci. Un fapt de retinut este si acela al păstrării secretului în închisorile comuniste din România. Pe timpul lui Antonescu era altfel, comunicarea între deţinuţii politici se făceau printr-un sistem foarte simplu de bătăi cu pumnul în perete. La Gherla, mulţi dintre camarazii noştri studenţi la Politehnică cunoşteau alfabetul Morse si s-a ajuns astfel ca, prin ţevile de calorifer si prin pereţii celulelor, să se comunice perfect. Descoperirea aceasta ingenioasă s-a datorat lui Tomută Octavian din camera 1 parter, azi inginer, pe atunci unul din cei mai buni studenţi ai Politehnicii din Bucureşti. 328 Dumitru Bordeianu Dar, cum nu aveam aparate pentru transmiterea mesajelor, trebuia găsită metoda de a reprezenta punctele si liniile alfabetului. Tomută a sugerat să se bată punctul cu o lovitură scurtă iar linia cu două lovituri apropiate, aproape suprapuse, metodă care a fost repede transmisă tuturor celulelor. Comunicarea s-a făcut la început de la fereastră la fereastră, până s-a învătat alfabetul. Şi astfel, din vara anului 1954, în dubele-tren, dubele-masini sau celulele de securitate, secretul a fost spulberat complet. Se transmiteau tot felul de informaţii, de la cele mai banale, până la cele politice, ştiinţifice, literare, filozofice, teologice. La Aiud, fiind în celulă cu Eugen Măgirescu, am constatat că el era foarte familiarizat cu acest mod de comunicare: plimbându-se prin cameră, înregistra tot ce se transmitea prin teavă. Lui Ion Munteanu îi era de ajuns să înţeleagă două sau trei litere dintr-un cuvânt, pentru a deduce restul. Se ajunsese până acolo cu specializarea, încât nu se mai bătea tot cuvântul, ceea ce reducea enorm timpul de transmitere. Multe din poemele autorilor români sau străini au fost transmise prin acest procedeu si învăţate pe de rost. Asa au fost poeziile lui Radu Gyr, ale lui Nichifor Crainic si ale altor poeţi tineri. Toate percheziţiile se anunţau, de la parter si până la etajele superioare, prin alfabetul Morse. Procedeul a fost plătit foarte scump de către deţinuţi 138 . Odată prinşi, sute de inşi au fost pedepsiţi cu arest sever, multora dintre ei trăgându-li-se si moartea din aceasta. Cu toate pedepsele însă si cu toate sutele de victime care au căzut, a fost imposibil de a mai opri comunicarea dintre deţinuţi si secretul n-a mai putut fi asigurat. Ar fi trebuit pentru aceasta să se suprime caloriferele sau să se pună un gardian în fata fiecărei celule. Tot pentru întărirea secretului, în vara lui 1954 ferestrele celulelor au fost prevăzute cu obloane, în toate închisorile din România. 138 p roce d eu l a obligat administraţia comunistă să aibă si ea specialişti în alfabetul Morse, astfel fiind suprimate nenumărate iniţiative ale deţinuţilor (n. ed.). n Mlaştina disperării în celulă cu badea Trifan 329 Pe avocatul Trifan l-am cunoscut în celula 32, la Gherla. Auzisem în închisoare de grupul Marian, fostul sef al judeţului Braşov si de Trifan, fost prefect legionar de Braşov, condamnaţi la ani grei de închisoare încă de pe timpul lui Antonescu. Un alt grup de legionari condamnaţi atunci se strânsese în jurul lui Biris. Cele două grupuri aveau două atitudini diferite însă. Unul trăia si simţea în spiritul Părinţilor răsăriteni, iar altul trăia si gândea în spiritul Părinţilor apuseni ^9 Ceea ce m-a impresionat plăcut acolo, a fost înţelegerea cu care cei mai în vârstă îi primeau pe tinerii care trecuseră prin demascări. Pentru aceştia, integrarea în Legiune a fost foarte prudentă si smerită, pentru că duceam în spate tragedia trăită la Piteşti si Gherla, o revenire bruscă riscând să ne azvârle într-o extremă periculoasă. Şi totuşi, majoritatea si-au revenit, în raport direct cu cuantumul suferinţei din decursul demascărilor. 139 Diferenţierea este foarte bine făcută. Cea mai mare poruncă din lege este «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău si din toată puterea ta» (Marcu 12, 30); «Şi aceasta este viata veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, si pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis» (Ioan 17, 3). Numai cine II iubeşte pe Dumnezeu poate să-L cunoască, după cuvintele Sfântului Apostol Petru: «Puneţi si din partea voastră toată sârguinta si adăugaţi la credinţa voastră: fapta bună, iar la fapta bună: cunoştinţa, la cunoştinţă: înfrânarea; la înfrânare: răbdarea; la răbdare: evlavia; la evlavie: iubirea frăţească, iar la iubirea frăţească: dragostea <de Dumnezeu). Căci dacă aceste lucruri sunt în voi si tot sporesc, ele nu vă vor lăsa nici trândavi, nici fără roade în cunoaşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Iar cel ce nu are acestea este slab văzător si orb si a uitat de curăţirea păcatelor lui de demult» (2 Petru 1, 5-9). Dragostea nu izvorăşte "drji minte, ci din inimă. Orice cugetare despre Dumnezeu păleşte în fata simţirii Lui Tu inima. Iată deci că grupul lui Trifan era cel ce trăia întru Adevăr. Pe de altă parte, nu există Părinţi Răsăriteni si Apuseni. împărţirea aceasta aparţine scolasticii apusene, de care s-au contaminat si şcolile de teologie din Răsărit. Rătăcirea aparţine Apusului, care, începând cu Augustin, Boethius, Isidor de Sevilla, Theodulf, Alcuin si cei de după dânşii (precum Thoma d’Aquino), au pus cugetarea despre Dumnezeu mai presus de trăirea Lui. Aceasta i-a dus la toate rătăcirile lor. Tot ei au fost cei care, numindu-i „doctori si Părinţi” ai Bisericii pe cei enumeraţi mai sus (când ei, de fapt au fost cu totii nişte înşelaţi), i-au pus în umbră pe trăitorii Ortodoxiei din Apus (Sfântul Ciprian, Sfântul Ambrozie, etc). De aici diferenţa menţionată de Dumitru Bordeianu. Biserica Ortodoxă a Răsăritului a osândit rătăcirile intelectualiste ale unor Origen, Didim, Evagrie, Mihail Psellos, etc, drept erezii (n. ed.). 330 Dumitru Bordeianu Perioada de închisoare 1954-1964, a fost pentru noi, tineretul Legionar, una de armonie, înţelegere, împărtăşire de cunoştinţe si de dragoste, spre deosebire de anii 1949-1954, (cinci ani de inactivitate intelectuală), cei mai întunecaţi din viata noastră. Celulele se transformaseră în săli de cursuri, de liceu si universitate. Ţăranii si muncitorii învăţaseră limbi străine, memoraseră sute de poezii, ştiau matematică, fizică, chimie etc. si, nu rareori, se angajau în discuţii filozofico-religioase. Fiecare detinut punea la dispoziţia celorlalţi tot ceea ce acumulase cu timpul. Meritul pentru această aimonie si pentru revenirea celor tineri în sânul Legiunii a fost mai ales al Bădiei Trifan, veteran în închisoare, cu patrusprezece ani deja executaţi, si al profesorului, filozofului si poetului ardelean din Cluj, Ion Munteanu. Munteanu făcea parte din elita legionară. In schimb. Badea Trifan, aparţinea generaţiei eroice a Căpitanului. De aceea era privit de noi, tinerii, ca un mit; cuvântul lui si al prinţului Alexandru Ghica, cu care iar am stat în celulă, era pentru noi lege. Ceea ce as dori să scot în evidentă în acest capitol este, mai ales, modul de gândire si trăire al celor două orientări: răsăriteană si apuseană. Marile personalităţi care reprezentau cele două lumi, mă preocupau în mod deosebit. După iadul din care scăpasem si după întâlnirea cu Jimboiu, setea mea de învăţătură mă împingea să aflu câte ceva si despre alte moduri de trăire a vieţii creştine 140 . Ion Munteanu era, dintre exponenţii intelectuali greco-catolici din Cluj, cel mai receptiv la tot ceea ce se întâmpla în cameră. Un intelectual de vârf, cult si talentat: scriitor, filozof si poet, stăpânit de DO n u există „mai multe moduri de trăire creştină”, după cum nu există mai multe Biserici ale lui Hristos. Adevărul este unul si neîmpărtit si se găseste exclusiv în sânul Bisericii Dreptmăritoare. „Alte moduri” si alte „biserici creştine” sunt ereziile , sectele care s-au desprins din Biserica Universală dintre care, cea mai importantă, ca număr de aderenţi si putere politică, este erezia catolică. Asa-numitul „greco-catolicism” nu reprezintă decât formula hibridă prin care cezarismul papal a reuşit să-si împlinească visul secular: nimicirea dreptei credinţe în părţile româneşti, moştenitoare ale Bizanţului, distrus tot de catolici, prin aliaţii lor păgâni, turcii osmanlâi. (n. ed.) Mlaştina disperării 331 raţionalismul apusean, nu mai păstrase nimic din Ortodoxie 141 . în discuţii, căuta să mă atragă în sfera lui de influentă, să gândesc, si să trăiesc ca el. Opusul lui, prin judecata si trăirea crestin-ortodoxă, Badea Trifan, era mai cald si cuvântul lui îmi mergea la inimă, nu se adresa • • •142 ~ raţiunii . în această atmosferă, ca unul ce trăiam ortodoxia, eu l-am ales drept călăuză pe Badea Trifan; nu l-am respins însă nici pe Munteanu. Se apropia Pastele lui 1955. Trecuse un an de la minunea săvârşită de Dumnezeu cu mine si un an de la cunoaşterea lui Jimboiu. Săptămâna Patimilor acestor sfinte Paşti a fost pentru mine o adevărată aniversare; am trăit-o în căinţă si smerenie, sufletul meu era mereu atintit spre Golgota. în general, toti trăiau cu smerenie Patimile Fiului lui Dumnezeu. De multe ori suntem înclinaţi să credem numai ceea ce vedem. Şi atunci ni se pare că nu mai avem nevoie de credinţă, deoarece credinţa operează acolo unde nu vedem si unde posibilităţile de cunoaştere raţională devin neputincioase. □ Nu observasem cum a trăit săptămâna Patimilor Jimboiu, în 1954, pentru că el era foarte discret în manifestări; în schimb l-am văzut pe Badea Trifan, de Luni si până în Sâmbăta Mare. Ceea ce am văzut la el a fost mai mult decât impresionant. □ Luni dimineaţa am vrut să stau de vorbă cu el, despre trăirea duhovnicească din această Sfântă Săptămână. Spre marea mea Dl „Raţiunea lumească nu are nici un loc în viata duhovnicească. în epoca noastră înmultindu-se cunoştinţele, încrederea în raţiune a zguduit credinţa din temelii si a umplut sufletele de semne de întrebare si de îndoieli. De aceea suntem lipsiţi de minuni, pentru că minunea se trăieşte si nu se explică prin raţiune. Dimpotrivă, credinţa în Dumnezeu aduce la noi puterea Dumnezeiască si toate concluziile omeneşti le răstoarnă. Face minuni, învie morţi si lasă stiinta cu gura căscată. Cel ce crede că va putea cunoaşte tainele lui Dumnezeu cu teoria exterioară, ştiinţifică, seamănă cu neghiobul care vrea să vadă raiul cu telescopul” (Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere si dragoste pentru omul contemporan) (n. ed.). D2 «Omul caută la fată, iar Dumnezeu caută la inimă» (I împăraţi 16, 7). Iată un împlinitor al cuvântului: «Dă-Mi, fiule, inima ta, si ochii tăi să păzească căile Mele» (Pilde 23, 26) (n. ed.). 332 Dumitru Bordeianu surprindere însă, când m-am apropiat, am observat cum plângea cu şiroaie de lacrimi. Cei din cameră, la dorinţa lui, îi rezervaseră un colt pe prici. Mi-a fost ruşine că l-am deranjat si toată Săptămâna Patimilor n-am mai putut sta de vorbă cu el. Era retras în acest colţişor si plângea în continuu, privind cu ochii sufletului si simţind cu inima suferinţele Fiului lui Dumnezeu răstignit pe cruce, pe Golgota. îi impresionase pe toti cei din cameră intr-atât, încât întreaga Săptămână Mare a fost una de doliu. Mişcat de cele văzute la Badea Trifan, mi-am îndreptat atentia si la Ion Munteanu si m-am convins de diferenţa dintre trăirea ortodoxă si cea catolică. Trifan trăia cu inima, Munteanu cu raţiunea. Pe Munteanu nu l-am văzut o singură dată să verse o lacrimă pe tot parcursul Săptămânii Patimilor, în timp ce Trifan plângea cum plânge o mamă care si-a pierdut unicul copil. Trifan simţea calvarul de pe Golgota, pe când Munteanu îl gândea. M-am convins apoi pentru tot restul zilelor mele, să-i imit pe Jimboiu si pe Badea Trifan, ca pe fraţii cei mai apropiaţi de sufletul meu. M-am întrebat câţi creştini de pe pământ sunt în stare de o trăire ca a lor? Iar eu, putea-voi oare vărsa o lacrimă, privind cu ochii sufletului către Golgota? Da! Dumnezeu m-a învrednicit de cutremurul jertfei! în timpul acelor Sfinte Paşti am văzut fata luminoasă a lui Badea Trifan arătând ca fetele marilor mistici 143 români, ca a Părintelui Cleopa Ilie, a Părintelui Argatu, a Părintelui Arsenie etc. 1^3 Adică nevoitori care, prin despătimire au ajuns la vederea duhovnicească, au ajuns tainici ai lui Dumnezeu. In contextul de fată, ca în întreaga lucrare de altfel, termenul de „mistic” are o nuanţă catolică, trimiţând la o cunoaştere esoterică, specifică magiei, si nu misticii. Termenul a fost compromis de către catolici; „misticii” lor, „contemplatori ai sacrelor mistere”, au fost nişte mari înşelaţi. Lipsiţi de harul Duhului Sfânt, ca unii ce s-au lepădat de dreapta credinţă, ei au ajuns jucăria dracilor, care le-au insuflat cele mai amăgitoare trăiri ale „lumii de dincolo”. Vezi pe această temă lucrarea Sfântului Ignatie Briancianinov Despre înşelare, capitolul referitor la Toma de Kempis, Ignatiu de Loyola, Francisc din Asissi si alţi „cuviosi” si „sfinţi” care au petrecut în cea mai desăvârşită orbire duhovnicească, (n. ed.) □ Mlaştina disperării 333 Plecarea din Gherla Dacă la Gherla am trăit groaza morţii si iadul pe pământ, tot aici am renăscut, am înviat si am ieşit la mal din mlaştina deznădejdii. Dar nu cu neputinţele si slăbiciunile mele omeneşti, ci numai cu ajutorul lui Dumnezeu, căruia nu sunt vrednic a-I mulţumi. In închisoarea Gherla mi s-au cimentat pentru toată viata credinţa, gândirea, înţelegerea si trăirea. Dacă în cei patru ani am trăit chinurile iadului, aici am văzut si lumina care duce la mântuire. Pare paradoxal, dar în această închisoare, pe care am ajuns să o iubesc, considerând-o ca locul învierii mele, am cunoscut oameni pe care nu i-as fi întâlnit altfel niciodată în viată. La sfârşitul verii lui 1955, cei cu condamnări de la zece ani în sus am fost puşi în lanţuri si, cu primele loturi, am plecat spre închisoarea din Aiud. Acolo am fost informaţi că închisorile din România se împărţiseră după apartenenţa politică a deţinuţilor. Astfel, cea mai mare închisoare din tară era rezervată deţinuţilor politici legionari, fiindcă numărul lor depăşea cu mult pe cel al membrilor partidelor zise „istorice”, repartizaţi la închisori mai mici, deşi astăzi se fabulează că greul l-au dus aceştia din urmă. In iarna lui 1960, în februarie, am fost prins de gardianul sef de secţie scriind pe talpa bocancului nişte însemnări pe care voiam să le memorez. Mi s-a făcut raport pentru arest sever, pedeapsă care, până la o lună, era dată de directorul închisorii, iar peste o lună, doar de Ministerul de Interne. După aprobarea raportului făcut de gardian, care mă pedepsise cu un arest sever de douăzeci de zile, am fost prezentat la vizita medicală, unde urma să se decidă dacă eram apt sau nu să execut pedeapsa. Pe celular, la etajul II, era medic fostul meu coleg de an si de sală la facultatea de Medicină din laşi, Ion Ciocan din Galaţi. Nu-1 văzusem până atunci. La data aceea, medici oficiali la Aiud mai erau si soţii Badea. După o vizită foarte sumară, acest coleg mi-a scris pe raport cuvântul „apt”, cu toate că eram slăbit ca o stafie. 334 Dumitru Bordeianu Revoltat de această criminală inconştientă si profitând de absenta de o clipă a gardianului, l-am privit drept în ochi si l-am întrebat: - Tu ştii, criminalule, unde mă trimiti? Nu mi-a răspuns. Era convins că nu-1 mai cunosc după unsprezece ani de închisoare. L-am măsurat apoi de sus până jos - era gras ca un taur hrănit pentru abator, din minimul tain al deţinuţilor - pe cel ce-si vânduse pentru un blid de linte conştiinţa de medic. Pironindu-1 cu privirea, am reluat acuza: - Măi, criminalule, nu mă cunoşti? Surprins, nu a mai putut evita răspunsul si mi-a zis: - Dragă Bordeianu, te cunosc, dar pentru că nu pot suporta închisoarea si foamea, mi-am vândut conştiinţa de medic! - O să te bată Dumnezeu; eşti un criminal odios, trimiti oameni nevinovaţi la moarte, i-am spus eu, gândindu-mă la doctorul Mărculescu, a cărui demnitate ieşea la lumină, în contrast cu ceea ce era acest „măcelar”. După Ciocan, eu eram „apt” - în plină iarnă, numai în zeghe si cu hrană tot la trei zile - să stau timp de douăzeci de zile la arest. Cum nu mai primisem în închisoare nici un pachet de haine, mai aveam cu mine, din anul 1949, de la Piteşti, o singură flanelă si o pereche de izmene, cârpite petec peste petec. Cei pedepsiţi cu arest sever nu aveau dreptul decât la zeghe, o cămaşă si o izmană de penitenciar, bonetă, bocanci si ciorapi subţiri. Apoi am fost anuntat de setul de secţie să mă pregătesc pentru a fi condus pe secţia de arest sever; în afară de cămaşă si izmene mi- am tras pe mine si flanela groasă, de care am amintit. După aceea am fost condus de gardianul de la etaj pe secţia de arest sever. Redau câteva detalii în legătură cu această secţie. Era situată în continuarea clădirii din mijloc a închisorii Aiud. Avea celule mici, cu ciment pe jos, fără încălzire, cu un gemuleţ sus, în colt, deschis iama si închis vara si o tinetă pentru necesităţi, fără capac însă. Pereţii erau umezi si se spunea că se pusese anume sare în tencuiala lor. De dormit, nu puteai dormi decât fie pe tinetă, fie pe ciment. Când am ajuns, gardianul de pe secţie s-a uitat la mine, m-a măsurat cu privirea si s-a mulţumit să-mi deschidă boxa ca să intru, fără a controla dacă îmbrăcămintea corespundea sau nu Mlaştina disperării 335 regulamentului. Dumnezeu îi dăduse gardianului acest bun gând, pentru că mila Lui era cu mine. Am considerat acest fapt ca o minune Dumnezeiască, ce m-a scăpat de la o moarte sigură. Numai cu îmbrăcămintea subţire impusă celor pedepsiţi, în mijloc de iarnă, n-as fi rezistat. Era atât de frig, încât apa de băut ce ni se da tot la trei zile, era mereu îngheţată. însă datorită rugăciunii am rezistat. Dumnezeu a binevoit să-mi dea putere ca, deşi aveam un fizic asa de şubrezit, să mă pot mişca prin celulă ca să nu îngheţ. în fiecare zi primeam vizita ofiţerului politic, să vadă dacă mai sunt în viată. Către sfârşitul chinului însă, nu mă mai puteam mişca, si am căzut inert pe tinetă. Am fost scos de cei doi gardieni si dus de subsuori până la celula mea. Când s-a deschis usa celulei, gardienii au spus un singur cuvânt camarazilor mei: „Luati-1!”, si m-au abandonat. Camarazii s-au repezit la mine, m-au luat în braţe, m-au întins pe pat, m-au dezbrăcat si au început să-mi maseze tot coipul ca să mă dezgheţe. Nu am simtit în viata mea o căldură mai prietenoasă ca în acel moment, dragostea camaraderească ce nu se poate exprima în cuvinte. în tot timpul absentei mele, ei opriseră pentru mine feliuta lor de pâine, pe care o primeau dimineaţa, la ceai. * Acum, câteva cuvinte privind reeducarea de la Aiud. în mai 1962, am fost scos din celulă si dus în curtea închisorii. Mai aveam un an până la expirarea condamnării. Nu vedeam în evadare o soluţie; din contră, ea nu mi-ar fi adus decât complicaţii, fapt pe care si ofiţerii politici îl cunoşteau. De aceea, am fost dus în clădirile grădinii de zarzavaturi, care se găsea la vreo doi kilometri distantă, pe malul Mureşului. Acolo am stat până în luna noiembrie. între timp, în închisoare începuse reeducarea: un fel de mascaradă făcută sub supravegherea colonelului de securitate Crăciun, directorul închisorii. Prin septembrie-octombrie, a început reeducarea si la grădină, întrebat dacă particip si eu la acel bâlci, am spus că nu. La sfârşitul lunii noiembrie 1962, într-o Duminică dimineaţa, ne-am trezit în curte cu o dubă si mai multe maşini mici. Ni s-a ordonat să ne grupăm în careu pe un teren în formă de amfiteatru. 336 Dumitru Bordeianu Era o zi frumoasă, însorită. în fata acestui amfiteatru au fost scosi patru camarazi: profesorul de matematică Munteanu de la Cluj, doctorul Şercăianu de la Buzău, Dutu Dumitru, fost elev la Şcoala militară de ofiţeri din Ploieşti, arestat si condamnat încă de pe timpul lui Antonescu si ultimul, Dumitru Bordeianu. Primul pus să vorbească în fata deţinuţilor a fost doctorul Şercăianu, care în închisoare a avut o tinută ireproşabilă. Făcuse parte din grupul reactiunii legionare si a refuzat să vorbească. A urmat la cuvânt profesorul Munteanu. Şi el a răspuns categoric „nu”. Dutu, cu douăzeci de ani de închisoare în spate, executaţi, s-a rezumat la o singură frază: „Eu cu astfel de oameni nici nu stau de vorbă!” Pentru mine, a fost primul si ultimul discurs politic pe care 1- am tinut în viata mea. în timpul lui, cei patru colonei de la Interne, directorul închisorii Crăciun si colonelul Ivan, se uitau la mine parcă hipnotizaţi. Am vorbit timp de 20 de minute despre reeducarea de la Suceava si despre demascările de la Piteşti si Gherla. Mă ascultau toti, atât deţinuţii cât si oficialii, curioşi si interesaţi să afle ce spuneam. Eram convins că voi fi oprit să vorbesc dar, spre surprinderea mea, am fost lăsat să-mi termin pledoaria, încheind cu: „Eu nu ader la acest bâlci, la această mascaradă, pentru că am mai trăit patru ani în astfel de situaţii!”. Deţinuţii din amfiteatru, aduşi să ne huiduiască, parcă amuţiseră. Nici unul n-a scos un cuvânt. Pentru mine a fost cea mai mare satisfacţie politică pe care mi-a oferit-o viata. Cum am terminat însă, am auzit, fără să ştiu de unde venea ordinul: „Puneţi-1 în lanţuri pe acest bandit si pe toti ceilalţi ca el!” Cât ai bate din palme, am fost toti patru puşi în lanţuri, băgaţi în dubă si izolaţi pe celular, câte unul singur în celulă, până la începutul lunii mai, 1963. Din această celulă de izolare am fost dus într-o alta, unde l-am întâlnit pe Gheorghe Calciu. Trecuseră zece ani de când nu ne mai văzusem. La 15 mai 1963, Calciu a fost dus în primul domiciliu obligatoriu, iar pe 8 iunie, acelaşi an, am fost dus si eu tot în Bărăgan, în acelaşi sat, Viisoara, din raionul Slobozia. în 1964 am fost apoi pus în libertate si apoi, după alţi douăzeci si cinci de ani de urmăriri, anchete si ameninţări, am avut Mlaştina disperării 337 posibilitatea să ajung în lumea liberă, în Australia, Statul Victoria. Aici am putut să scriu ceea ce am scris si mărturisirile mele au putut să vadă lumina tiparului. încheiere înainte de a încheia ceea ce am scris, tin să mulţumesc din toată inima domnului Horia Sima, Şeful Mişcării Legionare, care m- a sfătuit să spun aceste lucruri trăite despre tineretul legionar, studenţi, elevi si muncitori, trecuti prin cumplita dramă de la Piteşti si Gherla; sfat si ajutor fără de care aceste mărturisiri n-ar fi văzut lumina zilei. Cred că numai cei care au trecut prin Piteşti si Gherla ar avea dreptul si datoria să scrie despre această sită a satanei, care au fost demascările din cele două închisori ale morţii. Cei care au scris până acum despre această dramă au făcut-o astfel: unii au scris din povestirile si fabulaţiile altora, trecuti marginal prin demascări; alţii, stăpâniţi si mânaţi de o nestăvilită ură fată de Mişcarea Legionară, au susţinut ideea că demascările de la Piteşti si de la Gerla nu au fost exercitate asupra tineretului legionar. Pe toti aceşti denigratori, aflaţi în slujba nu ştiu căror forte oculte, fără frică de Dumnezeu si ruşine de oameni, fără cel mai elementar bun simt, să-i judece Dumnezeu după dreptatea si voia Lui. Redau mai jos un crâmpei foarte grăitor, dintr-o poezie a tânărului poet legionar, Aurel Visovan, cu care am împărţit zile de neuitat în demascările de la Piteşti, la camera 3 subsol. MOMENT PITEŞTEAN Opriti-vă din hohote - nebuni! în râsul vostru negru fierb clocote de sânge, Din rânjetul satanicei furtuni... Pe cine-ati răstignit din nou - nebuni? Ce cântec sfânt în scrâşnet greu se frânge?! O! Dans în ritm macabru 338 Dumitru Bordeianu Apocaliptic ropot de prohodiri ciudate... Cer negru, negru clopot Ce-ntunecat se zbate si Bate, bate, bate... Morţi vii, stafii, Şi câte-un înger mat Ce-a îngheţat, plecat în veşnicii... Morţi vii, stafii, Şi urlete surpate de nebuni... O, Doamne, unde eşti?! De ce n-aprinzi minuni, minuni cereşti?! Pe unde eşti? O, Doamne, unde eşti?! Din nepătruns - nici un răspuns... Piteşti... Piteşti... Piteşti... Noi, tineretul legionar, din cea mai fragedă tinereţe, am fost si suntem în tranşee, flămânzi si însetaţi, dispreţuiţi, umiliţi, prigoniţi, torturaţi, anchetaţi si judecaţi pe nedrept, închişi în lagăre si închisori, denigraţi, în permanentă suferinţă si ucişi ca nişte câini turbati. Poporul însă ne-a iubit, pentru că lupta noastră pentru el am angajat-o, ca să fie în sfârsit stăpân pe glia si avutul lui. Convingerea mea e, după cum am mai relatat, că atunci când am fost anchetat la închisoarea din Piteşti, la 26 octombrie 1949, de către personajul cu fizionomie de rus get-beget, acesta si avea planul reeducării deja întocmit la Moscova, probabil la sugestia lui Stalin si cu ştirea celor trei miniştri comunişti: Ana Pauker, Teohari Georgescu si Vasile Luca. Aceştia au format echipa biroului Central al Partidului Comunist (bineînţeles, si cu consimţământul lui Gheorghiu Dej) care, cu ajutorul generalului Nicolski, comandantul Securităţii, si cu al unuia dintre ajutoarele lui, colonelul Zeller, a Mlaştina disperării 339 condus, ordonat si verificat personal demascările de la Piteşti si Gherla. Ei au fost cei care au initiat si aplicat planul pentru înmormântarea tineretului legionar. Asa că, planul nu a fost făcut pentru un alt tineret român, ci numai împotriva tineretului legionar, care avea o continuitate în luptă si prigoană - din 1933 si până în 1948 - o ideologie si o educaţie bine puse la punct 144 . La data când s-au declanşat demascările, tineretul nelegionar reprezenta un număr infim. Elevii legionari au fost peste 90%, veniţi din toate Frăţiile de Cruce din tară. La Suceava, în anul 1948, închisoarea număra câteva sute de elevi legionari. Tot aici se găseau si o mulţime de studenţi din Centrul Universitar Legionar laşi, apoi conducerea Frăţiilor de Cruce de la liceele din Moldova: Comsa leronim, C. Străchinaru, M. Lates, L. Şoltuz, etc... Tinerii studenţi si elevi nelegionari care au trecut prin demascările din Piteşti si Gherla ar putea spune si ei, nominal, câţi au fost ucişi dintre ei, câţi au încercat să se sinucidă, câţi s-au sinucis, câţi au înnebunit. Tinerii nelegionari nu aveau nevoie de demascare sau reeducare. Tinerii nelegionari au trecut prin închisoare ca fii de chiaburi, de ofiţeri deblocaţi, de preoţi, poliţişti si jandarmi, sau ca exponenţi ai „burgheziei”, daţi afară din licee sau facultăţi. Ca argument al celor afirmate mai sus, dau un exemplu frapant: la Facultatea de Medicină din laşi, care în cei sase ani de studii număra vreo două mii de studenţi, numai un singur student nelegionar, un ţărănist, a fost tffcfoat si dus la Suceava, după anchetă fiind imediat pus în libertate. Din anul meu, unde eram vreo trei sute de studenţi, numai legionarii au fost arestaţi si condamnaţi la ani grei de închisoare; dintre ceilalţi, rămaşi liberi, mulţi aveau să îngroaşe rândurile membrilor de partid, fie ca activişti, securisti sau oameni de încredere în posturi de conducere. Asa că nu mai era nevoie să fie „demascaţi” sau „reeducaţi”, fiindcă o făcuseră ei înşişi, fără ajutorul 144 j u( j a era s t a pân pe sufletele românilor. Singurii care i se opuseseră erau legionarii, aşadar creştinii rămaşi într-o tară pustiită de ateism si patimi. Prin instalarea comunismului, jidovii au căpătat mână liberă pentru a se răzbuna, conform Talmudului, si a-si desăvârşi opera de nimicire a creştinismului românesc (n. ed.). 340 Dumitru Bordeianu nimănui. De la profesorii universitari, până la ultimul student, au profitat de împrejurări ca să se pună „la adăpost”, cochetând fără jenă cu ocupantul si uitând că neamul nostru se afla la marginea prăpastiei, ameninţat să fie descompus în esenţa lui intimă. Tineretul legionar a fost conştient de acest pericol si s-a angajat din toate puterile să evite ireparabilul. Faptul că demascările de la Piteşti si Gherla au fost îndreptate exclusiv împotriva tineretului legionar, o dovedesc si miile de jertfe din rândurile sale. Şi dacă totuşi s-ar găsi cineva să conteste acest lucru, aceştia n-ar fi decât cei ce au complotat cu ocupantul. Istoria a înregistrat însă dăruirea pe altarul patriei a celor ucişi, sinucisi, înnebuniţi, îmbolnăviţi si morţi din cauza torturilor si a condiţiilor inumane de detenţie. Mă fac exponentul tuturor foştilor tineri legionari, spunând că, dacă aceştia ar mai avea de ales între o nouă demascare si moarte, sunt sigur că de sute de ori ar prefera moartea. Eu însumi n-as ezita o clipă a alege moartea, în locul chinurilor continue ale demascărilor prin care am trecut. lată concluzia demascărilor: - pe „bandit” să nu-1 crezi niciodată ce spune; - în „bandit” nu trebuie să ai încredere; - „banditul” niciodată nu este sincer, - „banditul” caută întotdeauna să ascundă ce ştie; - „banditul” încearcă să inducă în eroare; - „banditul” nu poate fi reeducat, de aceea el trebuie demascat (torturat) în continuu, până moare. De zeci de ori le-am auzit pe toate acestea din gura lui Ţurcanu si a colaboratorilor lui. Din ancheta la care am fost supus la 26 octombrie 1949, după toate aparentele (si ulterior din spusele directorului închisorii, Dumitrescu, ale primului gardian si ale altor gardieni) de către Nicolski, îmi reveneau mereu ca un leitmotiv următoarele spuse: „în închisoarea aceasta voi, bandiţilor de legionari, sunteti acum înjur de 80% si căutati să-i convertiţi si pe ceilalţi, atrăgându-i în tabăra voastră, ca să-i faceţi legionari”, „o să vă ştim si gândurile”, „s-ar putea să spui că nu mai eşti legionar”, „voi, bandiţilor de legionari, sunteti în mâna noastră si o să facem din voi tot ceea ce vrem pentru că avem metode”, „din beton armat să fiţi si tot vă înmuiem”. Mlaştina disperării 341 Cu câteva excepţii, majoritatea dintre noi au fost îndrăciţi. Unii mai trăiesc si azi. Alţii au avut moarte de martir. Se exclud cei ucişi, iar cei care au înnebunit sunt o categorie aparte. Majoritatea dintre noi am trăit o nebunie colectivă, îndrăcirea si dezumanizarea, ajungând pe culmile disperării. Doza de tortură a celor ce treceau prin demascări a fost administrată în funcţie de: - credinţa în Dumnezeu si valorile morale creştine; - credinţa si ataşamentul fată de Mişcarea Legionară, doctrina legionară, Căpitan si şefii legionari si, în special, fată de Horia Sima; - vechimea, funcţia si poziţia în Mişcarea Legionară; - posibilităţile intelectuale si profesionale; - gradul de influentă fată de ceilalţi tineri; - trăirea morală si puterea combativă; Aceste torturi, nemaiîntâlnite în istoria detenţiei decât poate în Asia, au fost aplicate „prin noi, de noi si pentru noi”. Ce s-a observat după realizarea acestui plan? în plan au prevăzut zdrobirea pentru totdeauna a tineretului legionar, dar s-au înşelat, realizând doar aproximativ 10% din acest plan. Nu s-au aşteptat la atâtia morţi, încercări de sinucidere, înnebuniţi, precum si la atâta rezistentă din partea tineretului legionar. Deşi au scos de la noi, prin torturi de nesuportat, peste 90% din ceea ce nu declarasem la anchetele oficiale, nu au putut scoate din inima noastră credinţa în Dumnezeu, valorile morale creştine si cele ale Legiunii. Nu au reuşit să facă din toti nişte posedaţi si ucigaşi ireversibili si nu au putut folosi decât foarte putini ca turnători, în închisoare sau în afara ei. Neîncrederea între noi a fost pasageră si forurile superioare nu s-au aşteptat la revenirea si unitatea noastră. Nu au putut păstra secretul demascărilor. în loc să fim distruşi si înmormântaţi, istoria ne-a plasat pe incredibilele culmi ale răbdării si rezistentei, ca exponenţi ai luptei neamului nostru, împotriva răului si a bolşevismului. Am văzut care au fost responsabilii acestui genocid, iar victimele, repet, au fost în proporţie de 90% legionari. E de retinut esenţa creştină a acestui tineret: el a ajuns la o astfel de trăire, încât a 342 Dumitru Bordeianu putut să-i ierte pe toti cei ce i-au torturat, fie aceştia camarazi, colegi sau duşmani. Demascările cu torturile folosite la Piteşti si Gherla nu s-au aplicat nici unui alt tineret studios din ţările stăpânite de comunişti si nu avem certitudinea că s-ar fi aplicat măcar în gulagurile din U.R.S.S. Mişcarea Legionară este unică în lume, prin politica si finalitatea ei, precum unică a fost si demascarea cu metodele ei de w . w 145 tortura continua . Tuturor duşmanilor noştri le răspundem prin cuvintele fariseului Gămăliei: «Şi acum eu vă spun, nu vă necăjiţi pe oamenii aceştia, ci lăsati-i în pace. Dacă încercarea sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va nimici, dar dacă este de la Dumnezeu, n-o veţi putea nimici. Să nu vă pomeniţi că luptati împotriva lui Dumnezeu» (Faptele Apostolilor 5, 38 - 39). Deci, dacă Legiunea este împotriva lui Dumnezeu, se va nimici, dar dacă ea slujeşte lui Dumnezeu si neamului, nimeni nu o va putea distruge. Patronul Legiunii este Arhanghelul Mihail, iar stăpânul celor plini de ură este satana, pentru că ura este arma diavolului. Reproduc din memorie o poezie a unui tânăr legionar necunoscut, ucis sau poate înnebunit în chinuri continui: Salcâmii Cu rădăcini adânci înfipte-n lut, □ suntem salcâmi cu lemnul greu si tare, cu fruntea crengilor privim spre soare. 145 j) e U nde, dar, îi este lui războiul cel împotriva noastră? Pentru că vas fiind el a toată răutatea, a primit si boala zavistiei, si ne si pizmuia pe noi pentru cinste. Nu a fost zidit, dar, vrăjmaş nouă, ci din zavistie a venit întru vrăjmăşie asupra noastră. Căci văzându-se pe sine că s-a lepădat dintre îngeri, nu a suferit să vadă pe cel pământesc în vrednicia îngerilor înăltându-se prin sporirea întru fapta bună. De vreme ce s-a făcut împotrivitor, vrăjmaş lui Dumnezeu, s-a făcut vrăjmaş si oamenilor, făcuţi după chipul lui Dumnezeu. Că pentru aceasta este urător de oameni: pentru că este luptător de Dumnezeu” (Sfântul Vasilie cel Mare, Că nu este Dumnezeu pricinuitorul relelor) (n. ed.). Mlaştina disperării 343 Acel ce ne-a născut, murind, a vrut să fim salcâmi: al tării tare scut. Suntem salcâmi si creştem pretutindeni pe râpi adânci, pe grui si pe podzol, pe sufletul si trupul tării gol, pe raristi sărăcite de osânde. Suntem salcâmi si creştem pe oriunde. Noi creştem repede ca o furtună. Călăii s-au temut de-atât elan, cât se ridică bradul într-un an, noi creştem vijelie într-o lună. Noi nu voim pe nimeni să-nspinăm, dar toti duşmanii ne-au izbit de moarte, menindu-ne prigoanele drept soarte. Doar ghimpii ne-au fost daţi să ne-apărăm... Un dor aprins înspre destin ne mână si unde unul a căzut rănit, o mie de lăstari au răsărit. Suntem salcâmi si creştem din ţărână, codrii de crez si datină română. Peste orice concepţie politică si peste tot si toate, rămâne credinţa noastră nelimitată în Dumnezeu, dragostea pentru El si aproapele nostru, credinţa în mântuirea neamului nostru românesc si a tuturor neamurilor. îmbrăţişăm cu toată dragostea de frate pe toti românii care au făcut închisoare, indiferent de concepţiile lor, religioase sau de altă natură, pentru atitudinea, bărbăţia si curajul de a se împotrivi ideologici satanei, comunismului. Cinstim pe cei ucişi sau morţi în anchete, lagăre si închisori. Nu-i uităm, si cu aceeaşi consideraţie ne aducem aminte de toti cei vii si morţi din lagărul comunist, de toti cei care au suferit si murit în închisori. Pentru toti aceştia aprindem un pai de lumânare în fata Sfintelor Altare... 344 Dumitru Bordeianu Notă finală Când nu vor mai fi oameni sfinţi, atunci are să fie si sfârşitul lumii. Sfântul Efrem Şirul Pentru că se credea drept, si pentru a se vedea că într-adevăr era drept. Dumnezeu l-a lăsat pe Iov, începătura mărturisitorilor, în mâna satanei, până la o vreme. Cartea lui Dumitru Bordeianu este un tratat de demonologie contemporană, asa cum nu mai avem altul decât, în parte, Imnul pentru crucea purtată, a lui Virgil Maxim. Este o scriere cu atât mai preţioasă cu cât, în orbirea si înşelarea obştească în care trăim, nimeni nu mai vede adevărata natură a înfruntării, de proporţii cosmice, în care suntem părtaşi cu totii. Cu inima învârtoşată de păcate, „privim si nu vedem, auzim si nu înţelegem” că războiul pe care îl bate satana împotriva lui Dumnezeu si a Elristosului său, prin mijlocirea omenească, se apropie de ultima bătălie. în timpul din urmă, pentru păcatele noastre, „asupra neamului omenesc au năvălit iarăşi demonii. Putem vedea că puterea, care până acum reţinea manifestarea ultimă si înfricoşătoare a acţiunilor demonice, a fost deja luată din lume (2 Tesaloniceni 2, 7). Concepţia creştină asupra lumii nu mai există ca un tot unitar, iar satana este eliberat din temnita sa, unde îl ţinea Biserica lui Hristos, «ca să ademenească neamurile» ( Apocalipsa 20, 7-8) si să le pregătească pentru închinarea către Antihrist la sfârşitul vremurilor” 146 Aceasta a început odată cu răzvrătirea masonică din Franţa, odată cu „marea revoluţie” a libertăţii răului descătuşat, a egalităţii în neomenie si a fraternităţii oamenilor cu dracii 147 ţ până ce „firea lor 146 Ierom. Serafim Rose, Ortodoxia si religia viitorului. Mănăstirea Slătioara, 1996, pag. 134. 147 ţ! Şi se vor face oamenii mai răi decât dracii, fiindcă dracii n-au trup să curvească si să ucidă, ci numai gânditor îndeamnă pe oameni” (Sfântul Nil Athonitul). Mlaştina disperării 345 va ajunge să se unească” (Sfântul Nil Atonitul). Atunci, mănăstirile ereziarhilor francezi au fost transformate în cluburi masonice („iacobinii”, cei care au ocupat lăcaşul Sfântului Iacob, fiind cei mai cunoscuţi), si în capistile papistase a fost întronat idolul „raţiunii” luciferice. In secolul al XlX-lea, „ciuma franţuzească” s-a întins către răsăritul drept-credincios. Neputând să lovească Ortodoxia de-a dreptul, umanismul, adică cultul omului, a deviat-o spre concepţii de inspiraţie iudeo-protestantă si catolică. Abia în ultima sută de ani s-a putut trece la nimicirea Bisericii văzute: în Rusia mai întâi, apoi în celelalte ţări ortodoxe. Un caz aparte, dar foarte asemănător, îl reprezintă Spania, unde moaştele sfinţilor ortodocşi (căci alţii nici nu pot exista) au fost remartirizate si lăcaşurile aruncate în aer în 1936. Asa am ajuns „să trăim în acest veac înfricoşător al triumfului si jubilării demonice, descrise de cei cu vedere duhovnicească. Sfântul Ignatie Briancianinov povesteşte cutremurat viziunea unui fierar dintr-un sat de lângă Petersburg, la hotarul secolului nostru de necredinţă si revoluţii. în miezul zilei, acela a văzut pe neaşteptate o mulţime de demoni cu chip omenesc, spânzuraţi de ramurile copacilor pădurii, îmbrăcaţi ciudat, cu căciuli ascuţite, cântând la instrumente muzicale nemaivăzute si ţipând sălbatic: Timpul nostru! Libertatea noastră!” 148 Şi pentru că în ţările ortodoxe (mai puţin Grecia si Serbia), nu a putut să provoace apostazia generală prin semne si minuni, asa cum a făcut în Occidentul eretic si păgân, vrăjmaşul a trebuit să construiască iadul comunismului „real”, în Rusia pravoslavnică mai întâi, si apoi în România, unde s-a încercat ceva nevisat niciodată de cel rău si de slugile lui: anume demolarea bisericii din inimile creştinilor, a lăcaşului tainic de închinăciune, adică a împărăţiei lui Dumnezeu, care este în lăuntrul nostru. După o sută de ani de liberalism antihristic pustiitor, în România apăruse în chip minunat, în urma primului război, o generaţie de mărturisitori, nemaiîntâlnită decât în vremea celor dintâi prigoane împotriva dreptei credinţe. Aceştia au fost legionarii. □ 148 ierom. Serafim Rose, op. cit., pag. 138. 346 Dumitru Bordeianu strânsi în jurul icoanei Sfântului Arhanghel Mihail, îngerul care a oprit căderea celor fără de trup. împotriva acestora si-a concentrat vrăjmaşul atacurile, într-o tară ajunsă, după 1918, în stăpânirea necredincioşilor, sub oblăduirea unor posedaţi precum Carol al 11-lea si Antonescu. A fost nevoie de încă un măcel apocaliptic, „al doilea război mondial”, pentru ca balaurul să ajungă iarăşi stăpânitor văzut al lumii acesteia, prin mijlocirea urătorilor de Hristos iudei. „Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos spune că după împlinirea vremii tuturor neamurilor care, la rândul lor, în diferite vremi au împărătit, va ridica Dumnezeu si sceptrul israelitenilor, prin Antihrist, ca să împărătească în al şaptelea veac spre al optulea. Aşadar, îi vor aduna pre toti în cetatea Ierusalimului, pre care o va da lor ca să nu mai zică ei: «Dacă ar fi voit Dumnezeu să ne miluiască pre noi, iarăşi locurile noastre ni le-ar fi dat, si era să credem în Hristos, si nu era să-l omorâm pre El, că au iubit mai mult pre neamuri decât pre noi» 149. Mijlocul celui „de-al optulea veac de la facerea lumii” se află în vremea noastră în acest secol de răutăti nemaivăzute. în 1947 marile Loji, împreună cu organismele masonice internaţionale (ONU), înfiinţează statul „Israel”, după ce jidovii câştigaseră cel mai sălbatic război al tuturor timpurilor. Abia atunci, ei au putut porni bătălia finală împotriva sfinţilor lui Dumnezeu, conform Talmudului 1^0. «Şi i s-a dat fiarei (Antihristului) să facă război cu sfinţii si să-i biruiască si i s-a dat ei stăpânire peste toată seminţia si poporul si neamul» (Apocalipsa 13, 7). Dacă nu ţinem seama de lucrarea iudeilor, istoria ultimelor două milenii rămâne o taină nepătrunsă. Odată cu trădarea iscarioteanului, cu lepădarea norodului din Vinerea Patimilor si, mai ales, cu blestemul pe care singuri si l-au dat '51. poporul ales s-a dat în mâna satanei si lucrează cu voia, 149 Zosima Prodromitul, Sfârşitul omului , Bucureşti, 1922, pag. 55 1^0 Talmud: cod de legi, însotit de o voluminoasă culegere de explicaţii si comentarii, alcătuit de rabini între anii 200 si 500 d. Hr. [ lţ *l Monahul Neofit Cavsocalivitul, înfruntarea Jidovilor (Editura Samiz- dat, 2000): „Asa s-a împlinit blestemul pe care jidovii l-au atras asupră-le când i-au zis lui Pilat: «Sângele Lui asupra noastră si asupra fiilor noştri» (Matei, 27, 25). Asa Mlaştina disperării 347 împreună cu acesta, la pieirea neamului omenesc si, în primul rând, a creştinilor. „Foarte multă ură au jidovii asupra creştinilor; de ar vrea omul să le scrie toate trebuie vreme foarte îndelungată. însă nu mă lasă inima să tac de tot si a nu arăta creştinilor ura lor. Mai întâi, ei Biserica noastră o numesc „turna”, care cuvânt va să zică „spurcată”; iar hahamii numesc Biserica noastră „moisav”, care va să zică „umblătoare”; pe creştin îl numesc „goim” adică „păgân”; pe copiii de creştin îi numesc „seighiti”, care va să zică „vierme târâtor”, copilei îi zic „siscala”, care tot asa va să zică - vierme târâtor parte femeiască; pe preot sau pe călugăr îl numesc jidovii „galăh”, care va să zică „jertfitor la idoli”. „Pe copiii lor, până a nu începe dascălul a-i învăţa A, B, trebuie mai înainte să înveţe hulă asupra creştinilor, ca să ştie când va trece pe lângă vreo biserică să zică: «spurcata spurcaţilor si necurata necuraţilor, afurisită este». Şi la Talmud scrie că dacă a trecut vreun jidov pe lângă biserică si a uitat să hulească, până la zece paşi, dator este să se întoarcă îndărăt si să zică hula aceea” 152 Pentru că s-au făcut ucigaşi de Dumnezeu si s-au înrobit diavolului, jidovii au căzut din starea de umanitate si au împrumutat firea cu desăvârşire rea a dracilor. Precum fără margini este dragostea lui Hristos pentru oameni, tot asa este si ura satanei si a iudeilor împotriva Mântuitorului si a aleşilor Săi. Asa cum Evanghelia este cartea dragostei, tot asa, în Talmud, vrăjmaşul a creat codul de legi al fiarei, îndreptat direct împotriva Cuvântului lui Dumnezeu: „Să recunoaştem că Talmudul si literatura talmudică conţin formulări si precepte extrem de injurioase la adresa creştinismului” 153, „Pentru evrei, însusi numele lui Iisus a devenit un simbol al tuturor josniciilor posibile” 154, „Dc se întâmplă că la solstiţii si echinoctii, asupra bucatelor jidovilor coboară din văzduh sânge!” 152 Monahul Neofit Cavsocalivitul, op. cit., pag. 19. Monahul Neofit a fost mai întâi rabin, până la vârsta de 39 de ani, precum fariseul Saul, înainte de arătarea minunată a Domnului. 153 i sr ael Shahak, Povara a trei milenii de istorie si de religie iudaică, Ed. Fronde, 1997, pag. 55. 154 Israel Shahak, op. cit., pag. 189 □ 348 Dumitru Bordeianu exemplu. Talmudul, în afara unui pomelnic de acuzaţii sexuale murdare împotriva lui lisus, spune că pedeapsa Acestuia în iad este să fie înecat într-o baie de excremente clocotite. In Codul complet al legii talmudice al lui Maimonide, autorul nu poate pronunţa niciodată numele lui lisus fără să adauge pios: «Pieri-i-ar numele păcătosului!». Să mai cităm si preceptul care ordonă evreilor să ardă, în public, orice exemplar al Noului Testament” 155 Doar asa putem înţelege ceea ce s-a întâmplat la Piteşti si Gherla, ororile pe care Bordeianu le descrie, fără a le putea afla cauza ascunsă. Nicolski, Zeller, Pauker, Teohari, precum si rabinii care au conceput planul reeducării, nu au fost nebuni. Ei nu au făcut decât să pună în practică Talmudul, în modul cel mai riguros. Scopul lor nu a fost distrugerea fizică a celor aleşi, ci siluirea sufletului, schimbarea mintii si transformarea omului în demon. Asa ne explicăm toate aceste fapte peste fire: cruzimea drăcească, pasiunea coprofagă' si obscenă si, mai ales, nebunia hulei. Spune monahul Neofit: „Când avem noi Naşterea lui Hristos si Botezul lui Hristos, în acele două nopţi nu pun ei mâinile pe cărţile lor, ci le acoperă si joacă toată noaptea cărţi si hulesc pe Hristos, pe Maica Domnului si pe toti Sfinţii, si numesc nopţile acestea noaptea oarbă”, (s.n.) „Şi cu adevărat oarbă noapte este pentru dânşii, ticăloşii, că nu văd adevărul, dar pentru ce acoperă ei cărţile lor în nopţile acelea, si ce hule bârfesc, nu pot să le scriu, că mă cutremur a le si gândi în mintea mea, că mi se pare că se va spurca si văzduhul a spune cineva hula aceasta ce bârfesc ei at unci când acoperă cărţile lor” 157 Vedem că mucenicil or vr emii noastre li s-a dat să pătimească încă si mai mult decât aceia din vechime. Tiranii antici nu aveau stăpânire decât asupra trupurilor; la Piteşti si Gherla, satanei i s-a îngăduit să se atingă chiar de sufletul omenesc. Asa s-a împlinit cuvântul care zice că «cei din urmă vor fi cei dintâi» în împărăţia □ 155 Israel Shahak, op. cit., pag. 55. Autorul acestor rânduri este Israel Shahak, evreu liberal din Ierusalim, care denunţă, din perspectivă rationalistă, preceptele Talmudului, dintre care unele sunt ascunse chiar evreilor neinitiati. (n.ed.) 156 Mari „filosofi” jidovi parizieni, cum sunt Sartre sau Derrida, au teoretizat si au practicat coprofagia, ca pe un stadiu al dobândirii „înţelepciunii”, (n.ed.) 157 Monahul Neofit Cavsocalivitul, op. cit., pag. 19. Mlaştina disperării 349 Cerurilor. Ştiind că vremea s-a scurtat si că i se apropie ceasul, cel rău, si cei împreună lucrători cu dânsul - jidovii au căutat să tragă după ei în iezerul de foc si pe cei aleşi, aducându-i la lepădarea de Hristos, de va fi fost cu putintă. Asta s-a urmărit prin „reeducarea” adevăraţilor creştini, putini la număr, a „micii turme”, strânse dintre legionari. „Mlaştina deznădejdii” este sufletul lipsit de Dumnezeu, adică iadul lăuntric: «împărăţia morţii este casa mea; culcuşul meu l-am întins în inima întunericului. Am zis mormântului: Tu eşti tatăl meu; am zis viermilor: Voi sunteti mama mea si surorile mele! Atunci unde mai este nădejdea mea si cine a văzut pe undeva norocul meu? El s-a rostogolit până în fondul iadului si împreună cu mine se va cufunda în ţărână» (Iov 17, 13-16) 158 * Cu siguranţă, prigonitorii vremii noastre, rabinii care au condus, si masonii care au organizat totul, nu îsi puteau închipui binele pe care îl făceau victimelor atunci când le chinuiau si le omorau, căci: «Fericit este omul pe care Dumnezeu îl mustră! Şi să nu dispretuiesti certarea Celui Atotputernic. Căci El răneşte si El leagă rana, El loveşte si mâinile Lui tămăduiesc» (Iov 5, 17). D8 După primul război al „lumii”, pe care românii l-au pierdut, marii masoni care au împărţit prada au considerat că le era mai de folos, în acel moment, o Românie unită. Cu o singură condiţie: încetătenirea în masă, de urgentă, a milioanelor de evrei pripăşiţi după războiul zis „de independentă” (independentă a cărei recunoaştere a fost condiţionată de acelaşi articol din Constituţie, care nu permitea naturalizarea colectivă). Constituţia din 1923, „cea mai liberală din Europa”, a rezolvat definitiv această „nedreptate”: jidovii au devenit oficial nepoţi ai „Bădicăi” Traian si au fost confirmaţi ca stăpâni ai României „mari”. Mai mult, atunci când sionistii au pus la cale înfiinţarea unui stat „israelit”, acesta trebuia înfiinţat tot pe teritoriul nostru (pentru amănunte, vezi Mihai Eminescu, Opere, voi. X). In 1933, acordurile dintre Alianţa Israelită Universală si guvernul masonic al României, privitoare la acest plan, ajunseseră destul de departe. Pentru Aiclidierea tratativelor a fost ales, din partea română, un grec megaloman, I. G. Duca, acela care avea să-si plătească trădarea pe peronul gării din Sinaia, executat de un grup de legionari. Intre cele două războaie, singura forţă care s-a opus iudaizării si a oprit desfiinţarea României a fost Mişcarea Legionară. Dc aceea, putem considera „reeducarea” drept răzbunarea deplină a jidovilor împotriva singurilor oponenţi reali pe care i-au avut în acea perioadă. 350 Dumitru Bordeianu «Fericiţi cei morţi, cei ce de acum mor întru Domnul! Da, grăieşte Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei» (.Apocalipsa 13, 13). De asemenea, tiranii contemporani nu aveau cunoştinţă de rapoartele martirologice cuprinse în „Vieţile Sfinţilor”. Cu toate acestea, formele de martiraj sunt identice: de pildă, legionari arşi de vii la Crematoriu, în cuptoarele locomotivelor sau doar trecuti prin etuvă ca Gioga Parizianu din cartea de fată, care a supravieţuit, asemeni celor trei tineri din Babilon. La fel, găsim descrise în „vieţile” sfinţilor contemporani nouă, scene de supliciu în care călăii se istovesc lovind cu ţevi de metal, în schimburi, nişte oameni ajunşi la starea de schelete mişcătoare, pe care totuşi nu îi puteau doborî. „Strigă, părinte, că te omoară ăştia!”, citim în „Bucuriile suferinţei” despre părintele Dumitru Bej an, care comentează: „Ce să strig, dacă nu simţeam nimic?” Intr-adevăr, îngerul Domnului îl apăra si îl făcea să se simtă în trup străin. «Trupul meu e plin de păduchi si de solzi de murdărie; pielea mea crapă si se zbârceşte. (...) Pielea s-a făcut pe mine neagră si oasele mele sunt arse de friguri» (Iov 7, 5; 30, 30). Trupurile acelea chinuite, batjocorite, s-au sfîntit prin suferinţă si, cu mila lui Dumnezeu, au biruit firea, astfel încât astăzi avem moaştele întregi ale mărturisitorilor, precum Sfântul Ilie Lăcătusu^9 < p re ot legionar. Din rânduială Dumnezeiască, moartea a fost călcată, diavolul s-a surpat si cei care ar fi trebuit să cadă s-au înăltat laolaltă cu îngerii. Sângele vărsat în România pentru Hristos si Biserică a curs si pentru cititorul acestei cărţi, pe care am dorit să o încheiem cu 15? Preotul Ilie Lăcătusu, născut la 6 decembrie 1909, în comuna Crăpăturile - Vâlcea, a fost arestat de regimul comunist între 1952-1954 si 1959- 1964, fără a fi condamnat de vreun tribunal. In temniţele si lagărele unde a fost închis a fost un exemplu de mărturisitor al lui Hristos. După 1964 a slujit ca preot în mai multe parohii. In 1979, prin invidia diavolului si cu împreună lucrarea autorităţilor bisericeşti de atunci, a fost oprit de la slujire. A răposat în Domnul la 22 iulie 1983, în Bucureşti, proorocind că după 15 ani avea să moară si soţia sa. Intr- adevăr, asa a fost. La 29 septembrie 1998, la două zile după moartea soţiei sale, deschizându-se mormântul în care fusese îngropat cu 15 ani mai înainte, au fost aflate moaştele întregi, binemirositoare, ale Sfântului Mărturisitor Ilie Lăcătusu. Din păcate, cu tot efortul bine-credinciosilor si al familiei, dosarul de canonizare aflat pe masa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române întârzie să fie soluţionat. □ Mlaştina disperării 351 mărturia unui sfânt care si-ar fi dorit cu siguranţă să trăiască astăzi mărturisind Adevărul. 352 Dumitru Bordeianu SFÂNTUL 10AN GURĂ DE AUR Laudă la toti sfinţii, care în toată lumea au mărturisit !60 N-a trecut încă număr de şapte zile de când pe sfinţitul praznic al Penticostiei l-am săvârşit, si iarăşi ne-a ajuns pe noi ceată de mucenici, iar mai vârtos tabără de mucenici si şirag al taberei îngerilor, pe care Patriarhul Iacov l-a văzut, întru nimic fiind mai prejos, ci întocmai si deopotrivă cu dânşii. Că mucenicii si îngerii numai cu numele se deosebesc, iar cu lucrurile se împreunează. Cerul îl locuiesc îngerii, dar si mucenicii. Neîmbătrânit ori si nemuritori sunt aceia, aceasta si mărturisitorii o vor avea-o. Ci au primit aceia si fire netrupească? Şi ce este cu aceasta? Căci mucenicii, deşi cu trup sunt înfăşuraţi, însă nemuritori <sunt>; iar mai vârtos si mai înainte de nemurire moartea lui Hristos le împodobeşte trupurile lor mai mult decât nemurirea. Nu este atâta de strălucit cerul care se împodobeşte cu mulţimea stelelor, pe cât sunt înfrumuseţate trupurile mucenicilor cu strălucitele puroaie ale rănilor. Drept aceea, fiindcă au murit, pentru aceasta mai ales covârşesc si mai înainte de nemurire au luat darurile de biruinţă, de la moarte încununămu-se. «Micsoratu-l-ai pe dânsul puţin oarece decât îngerii, cu slavă si cu cinste l-ai încununat pe el»; pentru firea cea de obşte a oamenilor zice David. Dar si pe puţinul acesta, după ce a venit, Hristos l-a dat, după ce cu moartea pe moarte a osândit-o. însă eu nu de aici mă întăresc, ci <din aceea> că si micsorătatea aceasta a morţii covârşire s-a făcut; că de n-ar fi fost muritori, nu s-ar fi făcut mucenici. întrucât, de n-ar fi fost moarte, nici cununi n-ar fi fost. De n-ar fi fost sfârsit, nici mucenicie n-ar fi fost. De n-ar fi fost moarte, nu ar fi putut Pavel să zică: «în fiecare zi 160 pg 50 , col. 699-706, traducere în româneşte publicată în Vieţile Sfinţilor din luna Mai, Mănăstirea Neamtu, 1813, f. 292v-295v Mlaştina disperării 353 mor pentru lauda voastră, pe care o am întru Hristos lisus». De n-ar fi fost moarte si stricăciune, nu ar fi putut să zică acelaşi: «Mă bucur întru pătimirile mele pentru voi, si împlinesc lipsurile necazurilor lui Hristos în trupul meu». Drept aceea să nu ne mâhnim, căci ne-am făcut nemuritori, ci să mulţumim, că de la moarte ni s-a deschis nouă arenal^l mărturisirii; de la stricăciune am luat pricina răsplătirilor^ 62- t | e a j c i aV em pricină de lupte. Vezi înţelepciune a lui Dumnezeu, cum pe mărimea răutăţilor, pe capul primejdiei noastre, pe care l-a adus în lăuntru diavolul - pe moarte o zic -, pe aceasta întru cinstea si slava noastră a schimbat-o, prin aceasta aducându-i pe nevoitori către răsplătirile 163 muceniciei? Deci ce? Vom mulţumi diavolului pentru moarte? Să nu fie! Căci nu este isprava socotelii aceluia, ci dăruirea înţelepciunii lui Dumnezeu. Acela a adus-o în lăuntru ca să piardă, si către pământ întorcându-ne, pe toată nădejdea mântuirii să ne-o curme; iar Hristos a întors-o după ce a luat-o pe dânsa, si pe noi iarăşi la cer printr-însa ne-a suit. Deci nimeni din voi să nu mă prihănească, că ceată si tabără am numit pe plinirea mucenicilor, punând două nume potrivnice unui lucru. Că ceată si tabără sunt potrivnice, însă aici s-au împreunat amândouă. Căci ca si cum dănţuind, asa de cu dulceaţă se duceau la munci; si ca si cum bătând război, asa au arătat pe toată bărbăţia si răbdarea, si pe cei împotrivnici i-au biruit. Dacă ai fi văzut firea celor ce se făceau, luptă si război si tabără erau cele ce se făceau; iar dacă pe socoteala celor ce se făceau ai fi cercat-o, cete si ospeţe si prăznuiri si prea mare dulceaţă erau cele ce se săvârşeau. Voiesti să te înveţi că acestea erau mai înfricoşate decât războiul? Despre isprăvile mucenicilor zic. Ce lucru oare este înfricoşat în război? Oşti stau dinspre amândouă părţile într-armate, strălucind cu armele, si pământul cu totul luminându-1, nori de săgeţi se slobod dinspre toate părţile acoperind aerul cu mulţimea, pâraie de sângiuri se prăvălesc pe pământ, sTSTârvurile multe fiind pretutindeni ca întru nişte seceris de spice, asa surpându-se ostasii unii de către alţii. Vino, deci, de la aceea spre lupta aceasta să te aduc pe tine. Şi 161 orig: maidan 162 orig: darurilor de biruinţă 163 orig: celeanchiurile 354 Dumitru Bordeianu aici sunt două tabere: una adică a mucenicilor, iar alta a tiranilor. Dar tiranii erau într-armati, iar mucenicii se luptau cu trupul gol, si se făcea biruinţa celor goi, nu a celor într-armati. Cine nu s-ar fi spăimântat?! Că cel bătut biruia pe cela ce îl bătea, cel legat pe cel dezlegat, cel de tot ars pe cel ce îl ardea, cela ce murea pe cel ce îl ucidea; văzut-ai cum acestea erau mai înfricoşate decât acelea? Acelea adică, deşi erau înfricoşate, dar după fire se făceau; iar acestea covârşesc pe toată firea si pe toată urmarea lucrurilor, ca să te înveţi că ale Harului lui Dumnezeu erau cele ce se isprăveau. Măcar că ce lucru este mai nedrept decât lupta aceasta? Ce este mai fără de lege decât luptele acestea? Că în războaie se într- armează amândouă părţile celor ce se luptă; iar aici nu asa: ci mucenicul adică stătea gol, iar călăul 164 într-amiat. Iarăşi, întru lupte amândoura părţilor le este slobod a-si ridica mâinile împotrivă. Iar aici acela stătea legat, iar tiranul cu stăpânire îi aducea asupră-i rănile, si ca dintr-o anume tiranie judecătorii însortindu-si lor să facă rău, iar drepţilor mucenici dându-le să pătimească rău, asa se împleticeau cu sfinţii, si nici asa nu-i biruiau pe dânşii. Ci după această nepotrivită si aspră luptă, tiranii, fiind biruiţi, se duceau. Şi un lucru ca acesta se făcea, precum dacă cineva aducând într-un război un om viteaz si războinic si pe ascuţişul' 65 suliţei frângându- i-1 si de platoşă dezbrăcându-1, asa cu trupul gol i-ar fi poruncit să se lupte, iar el lovindu-se si bătându-se si nenumărate răni primind ar fi pus semn de biruinţă. Căci si pe mucenici goi aducându-i, si cu mâinile înapoi legându-i, si dinspre toate părţile bătându-i si strujindu-i, asa se biruiau călăii1 66^ } ar e j rănile primindu-le, pe biruinţa cea împotriva diavolului au pus-o. Şi precum diamantul însusi fiind bătut nu se dă, nici nu se înmoaie, iar pe fierul cela ce îl bate îl risipeşte, asa cu adevărat si sufletele sfinţilor, atâtea munci asupră-le aducându-se, ele nimic rău nu pătimeau, iar pe pute rea celor ce îi băteau o risipeau, urât si cu totul de râs biruindu -se, asa din lupte îi trimiteau, după ce luau multe si nesuferite răni. Că si de lemne îi legau pe dânşii, si coastele le 164 orig: muncitorul 165 orig: simceaua 166 orig: muncitorii □ Mlaştina disperării 355 găureau, si brazdele adâncindu-le ca si cum ar fi arat pe nişte pământ, iar nu trupuri ar fi spintecat; si puteai a vedea coaste desfăcute, coaste deschise, piepturi rupte; si nici până aici nu si-au oprit tulburarea si nebunia lor fiarele acelea mâncătoare de sânge: ci si de pe lemne pogorându-i peste cărbuni îi puneau pe grătare de fier. Şi puteai a vedea iarăşi vederi mai amare decât cele de mai înainte, îndoite picături picând din trupurile lor, unele adică din sângele cela ce curgea, iar altele din trupurile cele ce se topeau. Iar sfinţii, zăcând pe cărbuni ca pe nişte trandafiri, asa de cu dulceaţă vedeau pe cele ce li se făceau. Iar tu, auzind grătar de fier, adu-ti aminte de scara cea gândită pe care a văzut-o Patriarhul Iacov întinsă de la pământ până la cer; pe aceea se pogorau îngerii, iar pe acesta se suiau mucenicii. Şi întru amândouă Domnul era întărit. Nu ar fi răbdat sfinţii aceştia durerile, dacă nu s-ar fi rezemat pe grătarul acesta. Ci pe aceea se suiau si se pogorau îngerii, iar pe acesta îi este arătat fiecăruia cum se suiau si mucenicii. Dar pentru ce oare? Că aceia se trimiteau către slujbă pentru cei ce voiau să moştenească mântuirea, iar aceştia izbăvindu- se ca nişte pătimitori si încununaţi de lupte se duceau de aici către Puitorul de nevointă. Totuşi să nu ascultăm asa prost pe cele ce se zic, auzind că se puneau cărbuni sub trupurile mucenicilor cele cu totul strujite; ci să socotim ce fel suntem când ne-ar cuprinde vreo fierbinţeală: socotim că nevietuită este viata, ne necăjim, cu greu suferim, gemem, si precum pruncii cei mici ne îngreuiem, nimic mai jos decât gheena socotind focul; iar aceştia nu înfocare stându-le asupră-le, ci înconjurându-i văpaia dinspre toate părţile si scânteile sărind peste zgaibe, si decât toată fiara mai cumplit muscându-le rănile, ei precum nişte diamant, si ca si cum în nişte trupuri străine le-ar fi văzut pe acestea făcându-se, asa de cu vitejie si cu bărbăţia ceea ce se cuvenea lor stăteau întru graiurile mărturisirii, nerăsturnati si neschimbaţi prin toate cele grele petrecând, si pe a lorusi bărbăţie si pe Harul lui Dumnezeu luminat arătându-1. Văzut-ati de multe ori la răsărit când răsare soarele, si sloboade raze în chipul sofranului? Intr-acest fel erau trupurile sfinţilor, ca nişte raze în chipul sofranului, pâraiele sângelui dinspre toate părţile curgând de pe dânşii de jur împrejur, si pe trupul lor strălucindu-1 cu mult mai vârtos decât soarele pe cer. Pe sângele acesta îngerii văzându-1 se veseleau, iar dracii se înfricoşau, si încă 356 Dumitru Bordeianu însusi diavolul se cutremura. Că cel ce se vedea nu era sânge asa prost, ci sânge mântuitor, sânge sfânt, sânge la ceruri vrednic, sânge care le adapă totdeauna pe sadurile cele bune ale Bisericii. A văzut diavolul sângele acesta si s-a înfricoşat. Că si-a adus aminte de alt sânge, Stăpânesc. Pentru acela a curs sângele acesta. Că de când s-a împuns coasta Stăpânului, vezi de aici nenumărate coaste împunse. Că cine nu s-ar fi dezbrăcat cu multă dulceaţă către nevointele acestea, vrând a se face părtaş al Patimilor celor Stăpâneşti, si împreună să se închipuiască cu moartea lui Hristos? Că destulă este această răsplătire si cinstea cea mai multă, si răsplătirea care covârşeşte pe darurile cele de biruinţă, si mai mult decât împărăţia Cerurilor. Deci să nu ne înfricoşăm auzind că cutare a mărturisit, ci să ne înfricoşăm auzind că cutare s-a înmuiat, si a căzut din nişte plăti de biruinţă ca acestea care îi zăceau înainte. Iar de voiesti si pe bunătăţile cele după acestea să le auzi, nici un cuvânt adică nu poate să le arate, că «nici ochi nu le-a văzut - zice -, nici ureche nu le-a auzit, nici la inimă de om nu s-au suit, acelea care a gătit Dumnezeu celor ce îl iubesc pe Dânsul»; si nimeni din oameni nu L-a iubit pe Dânsul asa ca mucenicii. însă nu fiindcă si pe cuvânt si pe minte o covârşeşte mărimea bunătăţilor celor gătite, pentru aceasta vom tăcea, ci pe după cât ne este si nouă cu putintă a zice, si vouă a auzi, ne vom ispiti umbrit si întunecat a vă arăta vouă fericirea ceea ce acolo îi va primi pe dânşii. Că arătat si luminat numai ei singuri vor fi stiind-o, cei care cu cercarea de aceasta se îndulcesc. Că pe acestea grelele si nesuferitele în scurtă cirtă de vreme le pătimesc mucenicii; iar după izbăvirea cea de aici la cer se suie, îngerii înaintea lor mergând, si arhanghelii ca nişte ostasi petrecându- i, că nu se ruşinează de cei împreună robi, ci pe toate le-ar fi primit pentru dânşii să le facă, fiindcă si ei pe toate au voit să le pătimească pentru Hristos Stăpânul lor. Şi când se suie la cer, toate sfintele acelea Puteri împreună aleargă. Că dacă venind în cetate nişte luptători străini tot norodul de primprejur curge dinspre toate părţile si înconjurându-i pe dânşii le cearcă sănătatea si bunăstarea mădularelor lor, cu mult mai vârtos când nevoitorii bunei credinţe se suie la ceruri, împreună aleargă îngerii. Şi toate Puterile cele de sus dinspre toate părţile curg si cearcă rănile acestora, si ca pe nişte viteji care de la război si de la luptă se întorc cu multe izbânzi si biruinţe, Mlaştina disperării 357 asa de cu dulceaţă îi primesc pe dânşii pe toti si îi sărută; apoi îi duc pe dânşii cu mult alai la împăratul Cerurilor, la Scaunul acela care de multă slavă este plin, unde sunt Heruvimii si Serafimii. Şi venind acolo si închinându-se celui ce sade pe Scaun, de mai multă primire se îndulcesc de la Stăpânul, decât de la cei împreună robi. Că nu ca pe nişte robi îi primeşte pe dânşii (măcar că si aceasta prea mare cinste este, si căreia nu este cu putintă a afla întocmai), ci ca pe nişte prieteni ai Săi; «Căci voi, zice, prieteni ai Mei sunteti». Şi prea cu cuviinţă. Că El a zis iarăşi: «Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva să-si pună sufletul său pentru prietenii săi». Deci de vreme ce prea mare dragoste au arătat către Dânsul, îi primeşte pe dânşii si dobândesc slava aceea, se unesc cu cetele acelea si se împărtăşesc de mădularele cele tainice. Căci dacă în trup fiind, prin împărtăşirea Tainelor se uneau cu ceata aceea, împreună cu Heruvimii cântarea cea întreit sfântă cântând-o, precum si voi cei învăţaţi stiti Tainele, cu mult mai vârtos acum, după ce au primit pe împreună dănţuitorii, cu multă îndrăznire se împărtăşesc de bună lauda aceea. Dar oare nu vă înfricoşaţi mai înainte de aceasta de mucenicie? Oare nu poftiti acum mucenicia? Oare nu vă pare rău acum, că nu este de fată vreme pentru mucenicie? Ci si să ne iscusim spre vremea de mucenicie. Au defăimat aceia viata? Defaimă si tu desfătarea. Şi-au aruncat aceia trupurile lor în foc? Aruncă si tu acum banii în mâinile săracilor. Au călcat aceia cărbunii? Stinge-ti si tu flacăra poftei, împovărătoare sunt acestea? Dar si câştigătoare. Să nu vezi pe cele grele ce-s de fată, ci pe cele bune ce vor să fie. Nu pe greutăţile cele din mâini, ci pe bunătăţile cele întru nădejdi. Nu pe pătimiri, ci pe premii 167 ; nu p e osteneli, ci pe cununi; nu pe sudori, ci pe plăti; nu pe dureri, ci pe răsplătiri; nu pe focul cela ce arde, ci pe împărăţia ceea ce zace înainte; nu pe călăii 1 ^8 ce j ce s tau împrejur, ci pe Hristos cela ce te încununează. Acesta este meşteşug prea mare si cale prea lesnicioasă către fapta bună, adică a nu vedea numai pe osteneli, ci si pe darurile cele de biruinţă împreună cu ostenelile, iar nu numai pe dânsele deosebi 167 orig: celeanchiuri 168 orig: muncitorii 358 Dumitru Bordeianu singure. Deci când vrei să dai milostenie, nu lua aminte la cheltuiala banilor, ci si la adunarea dreptăţii: «Risipit-a, dat-a săracilor, dreptatea Lui rămâne în veacul veacului». Nu căuta la bogăţia ceea ce se deşartă, ci la vistieria crescând. Dacă vei posti, nu socoti pe necăjirea cea din post, ci pe odihna cea din necăjire. Dacă vei priveghea rugându-te, nu pe ticăloşia cea din priveghere, ci pe îndrăzneala cea din rugăciune cugetă-o. Asa si ostasii fac: nu la răni, ci la răsplătiri caută; nu la junghieri, ci la biruinţe; nu la morţii cei ce cad, ci la vitejii cei ce se încununează. Asa si cârmacii mai înainte de valuri si de furtuni le văd pe limanuri, mai înainte de înecările corăbiilor - pe neguţătorii, mai înainte de greutăţile cele din mare - pe bunătăţile cele după mare. Asa fă si tu. la în minte cât de mare bunătate este, în noapte adâncă, dormind toti oamenii, si fiarele si dobitoacele, fiind linişte prea adâncă, numai tu singur sculându-te cu îndrăzneală să vorovesti cu Stăpânul cel de obşte al tuturor. Dulce este somnul? Dar nimic nu este mai dulce decât rugăciunea. Dacă deosebi vei vorovi cu Dânsul, multe vei putea să isprăveşti, nimeni supărându-te pe tine, nici împingându-te de la rugăciune; ai si pe vreme ajutându-ti spre a dobândi acelea care voiesti. Dar te întorci zăcând pe aşternut moale si te leneveşti să te scoli? la în minte pe mucenicii cei de astăzi care pe grătar de fier zăceau, nu aşternut având dedesubt, ci cărbuni aprinşi fiind aşternuţi. Aici voiesc a înceta cuvântul, ca pe pomenirea grătarului întinerind-o, si proaspătă având-o voi, asa să vă duceţi si pe acesta noaptea si ziua să-l pomeniţi. Că măcar de ne vor ţinea zeci de mii de 169 legături, vom putea pe toate a le rupe cu lesnire si a ne scula la rugăciune, pe grătarul acesta cugetându-1 totdeauna. Şi nu numai grătarul să-l cugetăm, ci si pe celelalte munci ale mucenicilor să le zugrăvim pe lăţimea inimii noastre, precum cei ce pe casele lor le fac strălucite si cu zugrăviri înflorite dinspre toate părţile le împodobesc pe dânsele; asa si noi pe pereţii mintii noastre să zugrăvim pe muncile mucenicilor. Că zugrăvirea aceea este nefolositoare, iar aceasta are mult câştig: nu are trebuinţă de bani, nici de cheltuială, nici de vreun meşteşug oarecare zugrăvirea aceasta, ci în locul 169 Orig: nenumărate (gr. mur...a) Mlaştina disperării 359 tuturor ajunge sârguinta să folosească' 70 pe gândul cel viteaz si deştept, si prin acesta ca prin oarecare mână prea bună si prea iscusită să zugrăvească tăinuit pe muncile lor. Deci să zugrăvim în sufletul nostru pe unii zăcând pe tigăi, iar pe alţii întinşi peste cărbuni înfocaţi, iar pe alţii afundaţi în căldări cu capul în jos, iar pe alţii aruncaţi în mare, iar alţii strujindu-se, pe alţii încovoiaţi pe roti, pe alţii aruncaţi în prăpăstii; si pe unii luptându-se cu fiarele, iar pe alţii aducându-se către râpi adânci, iar pe alţii, după cum i s-a întâmplat fiecăruia de si-a sfârsit viata. Ca prin împistrirea zugrăvirii acesteia făcând casa noastră strălucită, să o facem îndemânatec si plăcut lăcaş împăratului Cerurilor. Că dacă va vedea nişte zugrăviri ca acestea în minţile noastre, împreună cu Tatăl si împreună cu Sfântul Duh îsi va face sălas întru noi; si casă împărătească va fi de aici mintea noastră, si nici un gând necuvios nu va putea să intre intr-insa, fiind întru noi pomenirea mucenicilor ca oarecare zugrăvire totdeauna învistierită si multă strălucire slobozind în lăuntru, si Dumnezeu împăratul tuturor totdeauna petrecând întru noi. Şi asa aici primindu-L pe Hristos, vom putea după ducerea cea de aici să fim primiţi întru veşnicele lăcaşuri. Pe care facă-se ca noi toti să le dobândimjTCUI Harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru lisus Hristos, prm Care si cu Care Tatălui i se cuvine slava, împreună si Sfântului si de viată făcătorului Duh, în vecii vecilor, amin. 170 Orig: uneltească 360 Dumitru Bordeianu Cuprins In loc de prefaţă.5 Lămuriri asupra cărţii.8 Cuvânt înainte.19 Activitatea.21 Arestarea.21 Galata.24 Suceava.29 Celula 59/subsol.29 Ancheta.30 Popa Alexandru (Ţanu).31 Gioga.45 Confruntarea cu Moisiu.52 Mihai Iosub si Ion Lunguleac.55 înscenarea de „reconstituire".57 Atmosfera de după înscenări.59 Crăciunul anului 1948, la Suceava.61 Izolarea.63 Procesul (mascarada justiţiei).67 După proces.78 Celula 121.79 Reeducarea de la Suceava.84 Piteşti.96 închisoarea Piteşti.96 Celula 18.99 10 decembrie, 1949. 116 Demascarea. Camera 2 parter.120 Celula nr. 16.151 Camera 3 subsol. A doua cameră de tortură.154 Demascarea celor de la camera 3 subsol.162 Popa Nicolae.182 Altă metodă de tortură.185 Mlaştina disperării 361 încercarea de sinucidere a lui Gelu Gheorghiu.186 Altă încercare de sinucidere.191 Altă metodă de tortură.194 Crăciunul lui 1950. Degradarea.197 Uciderea lui Ionică Pintilie.201 începutul neîncrederii.205 Ancheta inopinată.209 Nebunia deznădejdii.217 Declaraţiile publice în cameră.231 Fabulaţiile lui Ghită Andrisan.239 Maglavit.242 Lepădarea.245 Pastile din 1951. Hula adusă Fiului lui Dumnezeu.252 Ultima constrângere de lepădare.256 Denigrarea Legiunii si a şefilor legionari.258 Tortura conştiinţei morale.260 Ultimele torturi în fortăreaţa Piteşti.268 Lepădarea de Dumnezeu. Prăbuşirea.272 Plecarea din Piteşti.277 Gherla.285 Fortăreaţa Gherla.285 Senzaţia morţii.286 Demascările de la Gherla.290 Directorul Gheorghiu.296 Munca în ateliere.297 Informatorii.306 Stări de conştiinţă.309 Martirii.320 Compromiterea demascărilor.326 îmbolnăvirea.327 Acuzat pe nedrept.330 întâlnirea mea cu Gheorghe Calciu.332 Plecarea lui Ţurcanu si a lui Popa Ţanu.337 Juberian si Rek.347 Goiciu si Mihalcea.349 Uciderea lui Flueras.352 Trasator.356 362 Dumitru Bordeianu Pontator.357 încetarea demascărilor.362 încetarea lucrului în ateliere la Gherla.364 în celulă cu Costică Cristescu.366 întâlnirea cu Gheorghe (Gicu) Jimboiu.368 Camera 1 secţie.371 învierea.379 Camera 1 celular.385 în celulă cu Badea Trifan.389 Plecarea din Gherla.393 încheiere.398 Moment pitestean.399 Salcâmii.405 Notă finală.407 Sfântul Ioan Gură de Aur - Laudă la toti sfinţii, care în toată lumea au mărturisit.416 Lista celor ucişi în închisoarea Piteşti.426 Cuprins 429