Liviu Branzas — Raza din catacomba

LIVIU BRANZAS 


RAZA DIN CATACOMBA 

Motto: 


“Dă lui Hristos cu râvnă ostenelile tinereţilor tale şi te 
vei bucura la bătrâneţe de bogăţia nepătimirii.” (Sf. loan 
Scărarul - Despre lepădarea de viaţa deşartă şi despre retragere) 


Adevăratul nostru ultim cuvânt este această mărturie pe 
care o depun în faţa Tribunalului Istoriei, în numele camarazilor 
care sunt în viaţă şi în memoria celor care au trecut în Veşnicie. 

“Aş nedreptăţi, fără îndoială, pe râvnitorii celor bune, 
dacă aş îngropa în MORMÂNTUL TĂCERII lupta şi biruinţa 
lui Macedonie.” (Sf.Ioan Scărarul - Despre arhidiaconul 
Macedonie) 


în libertate, în timpul adolescenţei, obişnuiam să-mi 
notez gândurile într-un jurnal intim care purta titlul “Totul 
pentru ideal”, având ca motto: “Spre culmi” şi “Aspru cu tine 
însuţi”. Acum nu-mi rămâne decât să încep un nou “Jurnal”, 
întrucât nu am hârtie, de-acum nu voi avea la dispoziţie decât 
memoria. încep să-mi “notez” gândurile şi frământările într-un 
“Jurnal” mental. Pe parcursul anilor de închisoare, el se va 
îmbogăţi mereu cu noi “pagini”. Prin repetare continuă, s-a fixat 
în memorie şi a rezistat timpului.[...] “Jurnalul” este reflexul 
razei care mi-a strălucit în catacombă. 



2 


DIN NOAPTEA AMINTIRII 


Mă întorc cu gândul pe drumul trecutului şi mă afund în 
negura anilor care acoperă lumea de vis a copilăriei. Şi din 
noaptea amintirii, răsare pură, senină, luminoasă, icoana 
copilăriei, cu tot ceea ce a fost ea: bucurie sau durere, seninătate 
sau zbucium, vis sau faptă. 

Amintirile, când răsar din noaptea adâncă în care stau 
ascunse, vin îmbrăcate într-o aureolă de frumuseţe şi duioşie, 
încât şi ceea ce a fost odată dramatic şi dureros, acum apare 
frumos şi mângâietor. 

Omul, când a pierdut sufletul de copil, a pierdut 
capacitatea de a trăi viaţa în ceea ce are ea mai impresionant şi 
sublim. De aceea, ori de câte ori simte nevoia să evadeze din 
banalitatea şi mediocritatea vieţii cotidiene, se refugiază în 
amintiri, în amintirile din copilărie. Nu întâmplător şi nu fără 
motiv au numit poeţii, copilăria, ca un “raiu”, ca o lume de vis, 
în contrast cu anii de maturitate, în care puritatea sufletească 
este ucisă de valul tuturor păcatelor. 

Astăzi cutreier şi eu lumea copilăriei, păşesc cu gândul 
pe urmele pe care le-am înscris în pulbere şi timp, cu paşi timizi 
şi inimă de copil. 

A fost odată! Aşa încep toate poveştile. Poveste a fost şi 
copilăria şi adolescenţa mea. 

Ce lumină, ce forţă şi ce echilibru sufletesc am realizat 
prin regăsirea sufletului din adolescenţă! 

în ultimii ani, am fost mereu întunecat şi crispat 
sufleteşte, fără o adâncă mulţumire sufletească. Azi mi-am dat 
seama că eu cel adevărat nu pot fi decât cel din adolescenţă. 
Preocupările, idealurile şi stările sufleteşti de atunci sunt 
singurele care îmi dau satisfacţie şi dau un sens vieţii. 

Prin regăsirea sufletească de azi, mă simt plin de 
încredere în mine însumi şi mai impulsionat spre activitate. 
Acum nimic nu mă mai tulbură: nici pasiuni deşarte, nici frică, 
nici îndoială. Aşa cum eram în prima tinereţe. Trăiesc ceva din 



3 


elanul epocilor care aveau scris pe frontispiciu: “Spre culmi!”. 
Anii care vor veni să mă găsească biruitor pe culmile idealurilor 
de odinioară. 



4 


Cap 1. SECURITATEA DIN ORADEA 


Maşina care a gonit cu toată viteza - de parcă se grăbea 
spre locul unui sinistru - se opreşte în curtea Securităţii din 
Oradea. Este 15 noiembrie 1951, orele 12. 

Alexandru Mihoc, şeful Securităţii din Beiuş, care mă 
arestase din satul bunicilor, mă dă în primire unui plutonier mai 
în vârstă. Este şeful de arest de serviciu. Voi afla mai târziu că îl 
cheamă Sziics şi are faimă de comunist ilegalist. Mă introduce 
în biroul său şi îmi face percheziţie coiporală. Conţinutul 
buzunarelor, cureaua, şireturile, rând pe rând, sunt depuse pe 
masă. Aceasta este prima operaţiune la care este supus cel 
arestat. Este introducerea la cealaltă percheziţie, cea interioară, 
în timpul căreia ţi se cercetează inima şi memoria. Mai ales 
memoria... 

Când ajungem la ochelari, încerc să refuz să-i predau, 
dar Sziics, cu aparenta lui figură de om cumsecade, trece la 
ameninţări. Fără ochelari, mă simt ca un om dezarmat. 
Deposedat de ei, mi se pun ochelarii metalici ai Securităţii - 
supranumiţi”ochelarii negri” - pentru a nu vedea unde voi fi 
dus. Sunt luat de braţ, imediat ce am ieşit din birou, coborâm 
câteva trepte, ajungem pe un coridor şi, direct în faţă, sunt 
împins într-o celulă, unde mi se iau ochelarii metalici, după care 
se închide uşa. 

Rămas singur, cercetez celula. Este lungă de doi metri 
şi lată de un metru. Spre peretele din stânga, este un prici de 
scânduri, pentru o singură persoană. In uşă este o vizetă mare, 
cu poliţă spre interior; deasupra ei este vizeta de supraveghere, 
iar deasupra uşii, aproape de tavan, o deschizătură pentru 
aerisire. 

Prima senzaţie pe care o încerc este cea de uşurare. Pare 
paradoxal, dar aşa este. După o hăituire de aproape trei ani, 
probabil că am obosit atât de mult, încât îmi doresc să se 
întâmple orice, numai să se termine odată. Vai, încă nu 



5 


înţelesesem că era o iluzie a iluziilor; că niciodată ce va urma 
nu va fi o schimbare în bine, ci dimpotrivă. Nu bănuiam că voi 
ajunge clipe în care să regret perioada de care acum, parcă mă 
bucuram că s-a încheiat. 

Afară pe coridor, se aud zgomote, paşi, voci şi alte 
sunete pe care nu reuşesc să le descifrez prea clar. Prin 
apropiere, este o celulă din care răzbate o melodie tristă: ”Mai 
am un singur dor...”. Un suflet chinuit şi disperat îşi clamează 
dorinţa de a muri. In condiţiile date, nu se poate să nu fii 
impresionat. Este ca un ecou al nesfârşitelor drame care se 
petrec în această subterană. Se pot impresiona, oare, inimile 
inchizitorilor cu aceste argumente? 

Vizeta se deschide şi sunt întrebat dacă am mâncat. 
Luat prin surprindere, nu ştiu ce să răspund şi ezit, gândindu-mă 
că aici orice afirmaţie trebuie bine cântărită, putând avea 
consecinţe nebănuite. In naivitatea mea, sau mai bine spus în 
spaima mea, consider că această întrebare are legătură cu 
sistemul de tortură la care voi fi supus în momentele următoare. 
Nehotărârea mea îl înfurie pe securist. 

- Mă! Ai mâncat sau nu? 

- Nu! Răspund în cele din urmă, consolându-mă că 
oricum, inevitabilul se va produce. 

Atunci sergentul strigă cu o voce puternică, ce străbate 
labirintul coridoarelor subterane: 

- Adu, mă, polonicul încoace! 

La auzul acestui cuvânt necunoscut pentru mine până în 
acel moment, mă cuprinde un fior. Ce este, oare, polonicul?-mă 
întreb eu, ca în faţa unei primejdii ameninţătoare. Şi ajung rapid 
la convingerea că polonicul este un instrument de tortură. Şi cu 
siguranţă, este de provenienţă sovietică. Ştiam că în ruseşte 
“polcovnic” înseamnă “colonel”. Dar polonic? Nu ştiu şi nici nu 
pot bănui. Aştept, ce pot face altceva! De-acum zarurile sunt 
aruncate. 

Se aude în faţa uşii un zgomot metalic, ca al unui 
instrument greu, care este aşezat pe ciment, apoi alte zgomote 
mai uşoare. Tensiunea aşteptării creşte. Contrar aşteptării mele, 



6 


uşa nu se deschide. Se deschide în schimb,vizeta, iar pe 
policioară este aşezată în viteză, o gamelă cu mâncare. 

- Ia, mă! 

Iau gamela, se închide uşiţa şi rămân în obscuritatea 
celulei cu zâmbetul pe buze. Deci, asta era! Instrumentul care 
produsese zgomotul misterios era o marmidă, iar polonicul era 
ceea ce numeam în familia noastră, în limbajul strămoşesc 
“lingura cea mare”, singura denumire pe care am cunoscut-o 
până acum, pentru această ustensilă. A trebuit să ajung în beciul 
Securităţii din Oradea, ca să aflu ce este polonicul. Şi eu care 
mă temusem de “polonic” ca de ceva groaznic! 

Această stare de deconectare din finalul întâmplării cu 
polonicul, m-a refăcut sufleteşte. Tensiunea aşteptării şi teama 
care mă dominau din momentul coborârii în beci, s-au mai 
destrămat. 

Simt dorinţa să cercetez împrejurimile. Sunt ca un 
explorator care a sosit noaptea într-o vale şi simte nevoia ca a 
doua zi dimineaţa, să urce pe prima culme, pentru a privi 
orizontul până în depărtări. Mă ridic în picioare pe prici, într-un 
moment când mi se pare că nu este nici un gardian pe sală, şi 
privesc coridorul. Direct în faţă, văd uşa de intrare în beci. In 
dreapta şi în stânga se află câte o celulă, din care, prin 
deschizătură, mă privesc ochi curioşi. Cel din stânga zice: 

- Halo! Aici Cornel Onaca din Oradea. Dumneavoastră 
cine sunteţi? 

- Sunt Liviu Brânzaş de la Beiuş. 

- Pentru ce sunteţi arestat? 

- Nu ştiu; presupun numai, zic eu prudent. Dar 
dumneavoastră? 

- Noi suntem un grup de ofiţeri din organizaţia “Vlad 

Ţepeş”. 

Cel din dreapta se prezintă şi el: 

- Sunt Petrică Cojocaru, în acelaşi lot cu Cornel. Fii 
tare! Scăpăm noi de ei! 

Limbajul optimist al celor doi este tonifiant. Mă plâng 
că nu-i pot vedea prea bine, pentru că mi s-au luat ochelarii. 



7 


- Ştii ceva? zice Comei Onaca. Bate în uşă şi spune-i lui 
Sziics: ”Domnule plutonier, vă rog să-mi daţi ochelarii, căci 
fără ei nu văd bine. Iată, şi pe dumneavoastră vă văd cam 
prost!” 

Râdem toţi trei în surdină. N-aş putea spune că starea 
de spirit a arestaţilor este sumbră. Dacă şi aici, Comei Onaca 
găseşte o poantă atât de reuşită, este un semn bun. 

- Cine este cel care cântă aşa de tânguitor? 

- Este un coleg al nostru, Vasile Cristea. Stă în celula 
30, ultima, lângă WC. A declarat greva foamei şi de atunci 
cântă întruna. Vine mereu câte cineva de sus să-l convingă să 
mănânce. 

- Credeţi că îi va impresiona? 

- Nu cred, dar asta este tactica pe care a adoptat-o el. 

Petrică Cojocaru, care are perspectiva coridorului ce 

duce spre capătul beciului, dă alarma. 

- Atenţie! 

Ne retragem toţi trei, cuminţi, pe prici. 

Astfel s-a derulat prima mea oră în beciul Securităţii. 
Dar greul de-abia de aici înainte va începe. Va urma ancheta. 
Că doar pentru aceasta am fost arestat. Şi se ştie că Securitatea 
cu asta se ocupă. Şi ca să nu uit acest lucru, ca un făcut, pe 
scările beciului este adus un deţinut, care mai mult se târăşte şi 
care se tânguie jalnic:”Vai, vai...”. După voce pare un om 
bătrân. 

Vai, vai, zic şi eu în sinea mea, gândindu-mă că în 
această bătălie care va urma, pregătiţi sunt ei, securiştii, care au 
fost şcoliţi în mod special pentru acest lucru, deci sunt 
profesionişti. Ei moştenesc tradiţia şi ştiinţa N.K.V.D.-ului, care 
la rândul lui, a preluat metodele şi experienţa Ohranei ţariste, 
experienţă pe care bolşevicii au perfecţionat-o la maximum. Va 
începe o luptă dură, ca pe un front, în care ei au totul, iar noi 
aproape nimic. îmi amintesc de romanul “Pe frontul de vest 
nimic nou”. în carte este descris destinul dramatic al unui grup 
de elevi germani, care au fost trimişi în focul liniei întâi, în 
timpul primului război mondial, fără o pregătire suficientă 
pentru a face faţă la o asemenea probă. Acolo, pe front, în 



clipele de răgaz, îşi amintesc de şcoală şi fac haz de pretenţiile 
exagerate ale unor profesori, care le cereau răspunsuri la nişte 
probleme care nu aveau nici o legătură cu viaţa din acea zonă a 
morţii. Acolo, în lupta pe viaţă şi pe moarte, ştiinţa se punea în 
alţi termeni.”Vezi că la şcoală - conchide personajul cărţii - nu 
ne-a învăţat nimeni [...] cum se face foc cu lemne ude sau că e 
mai bine să vâri baioneta în burtă, pentru că acolo nu se 
înţepeneşte ca în coaste”. 

La fel şi noi, tinerii luptători anticomunişti, eram în 
situaţia elevilor de pe frontul de vest: nimeni nu ne instruise 
cum să facem faţă anchetei feroce la care vom fi supuşi. Eram 
ca nişte soldaţi amărâţi, înarmaţi doar cu puşti Manlicher din 
secolul trecut, faţă în faţă cu o trupă de trăgători de elită, 
înarmaţi cu carabine cu lunetă. Cine ne-a învăţat pe noi tehnica 
rezistenţei la anchete, în care anchetatorul cel “bun’ alternează 
cu cel “rău”, ca să se probeze metoda prin care te poate intimida 
sau înfrânge mai uşor; că presiunile psihologice, uneori cele mai 
perfide şi eficace, alternează cu presiunile fizice: bătaia, carcera 
şi altele; că ei “au timp”, au un timp nelimitat, nu se grăbesc şi 
speră că vei “obosi” şi în final, vei accepta să iscăleşti tot 
scenariul pe care l-au conceput ei şi pe care îl vor regiza la 
proces? Ţinta lor: cât mai mulţi “duşmani ai poporului” în dosul 
gratiilor, ca să se poată “construi socialismul” în linişte şi ca să 
fie justificate - ca o consecinţă justă, nu-i aşa? - privilegiile lor 
de paznici ai orânduirii proletare. 

Nici nu am timp să mă reculeg. Iată, se deschide uşa şi 
sunt dus la anchetă. Urcăm la etaj şi mă găsesc faţă în faţă cu un 
tip îmbrăcat în uniformă strălucitoare. Are o figură cruntă, care 
realmente te înfioară. Am aflat mai târziu, că era şeful secţiei de 
urmărire. In faţa acestui personaj fioros, sunt ca o minusculă 
furnică la picioarele unui Goliat gata să mă strivească sub 
uriaşa-i talpă. Ceea ce a urmat a fost un vârtej infernal! 

* * * 

După câteva zile sunt transferat la secţia de anchetă 
propriu-zisă. Birourile de anchetă sunt intr-o clădire fără etaj, 



9 


separată de clădirea mare. Secţia de anchetă este condusă de 
Ludovic Weiss. La biroul 1 este Codileanu, la biroul 2 sunt 
Kovacs şi Vaşadi, la biroul 3 Voicovschi, iar la biroul 4 
tronează însuşi Weiss.Sunt preluat pentru anchetă de Weiss. 
Maniera anchetei se schimbă. Weiss este adeptul anchetei 
psihologice. Aceasta nu înseamnă că este o metodă generală. 
Când este nevoie de tortură, te transferă, pentru o perioadă, 
anchetatorilor brutali, specializaţi şi pasionaţi de această 
metodă. Cea mai drastică presiune fizică a lui Weiss este 
trimiterea la faimoasa celulă 7 din beci, o carceră de beton, în 
care se toarnă apă până la glezne, şi în care eşti introdus desculţ. 

încetul cu încetul, se conturează istoria arestării noastre. 
Primul arestat dintre noi a fost Petru (Tică) Stanciu, în data de 1 
noiembrie 1951; al doilea, Adrian (Dodi) Mărăscu, în data de 13 
noiembrie; al treilea, eu, în data de 15 noiembrie. Fără să fi avut 
posibilitatea de a ne consulta în prealabil, toţi trei am adoptat o 
atitudine similară. în ceea ce priveşta propria noastră persoană, 
am manifestat, fără nici o rezervă, o atitudine anticomunistă, 
însă încercând să nu implicăm şi pe alţii în calvarul nostru. Dar 
imediat a urmat şocul: Securitatea din Oradea, prin intermediul 
celei din Beiuş, cunoştea aproximativ toată activitatea noastră, o 
parte din oamenii pe care contam şi planurile de acţiune ale 
grupului nostru, în eventualitatea unui război antisovietic. Din 
acest moment a început lupta disperată de a micşora dezastrul. 
Eram ca nişte apărători ai unei cazemate considerată 
inexpugnabilă, dar care, prin trădare, era invadată de inamic, iar 
noi foloseam ultimele grenade de care mai dispuneam pentru a 
ieşi dintr-o situaţie copleşitoare. 

Sistemul conspirativ de recrutare 1+1, pe care spunea 
Tică Stanciu că îl foloseşte, nu a funcţionat. Aveam să aflăm 
mai târziu, că Tase Coroiu ştia absolut totul, sau aproape totul, 
în acel moment, Securitatea a intrat în posesia informaţiilor 
despre grupul nostru, căci el era agentul infdtrat între noi.. El 
fusese arestat în 1948, în cadrul unui grup de elevi de la Oradea 
şi executase 3 ani de închisoare. Când a venit acasă, a afişat în 
continuare o atitudine anticomunistă şi a captat încrederea lui 
Tică. Şi, ca un argument în plus, a adus cu el şi un pistol. Tică 



10 


nu cunoştea un singur amănunt, care era, însă, esenţial: de la 
închisoarea pentru elevi de la Târgşor, Tase Coroiu a fost 
transferat la Gherla, unde a trecut prin “reeducare”. Drept 
consecinţă, după eliberare, a devenit un instrument docil în 
mâinile Securităţii. Cu greu se pot imagina disperarea şi 
şocurile sufleteşti la care a fost supus Tică, atunci când s-a aflat 
în faţa realităţii. 


* * * 

In tot timpul acestor anchete intense, când revin în 
celulă, intru în legătură cu Onaca şi Cojocaru. Ei de-abia 
aşteaptă să mă reîntorc, ca să convorbim; dar numai când nu 
este nici un cerber prin apropiere. Securiştii de serviciu sunt 
ajutaţi de ostaşi din trupele de securitate. Aceştia, în general, nu 
fac exces de vigilenţă. Ca orice datorie fără plată, se face cu mai 
puţin zel. Noi profităm de acest fapt. In plus, avem o poziţie 
strategică foarte bună. Eu am în faţă uşa de coborâre în beci, 
care mă face părtaş la toate mişcările ce se fac în acest arest 
subteran, iar Petrică Cojocaru, coridorul lung spre capătul 
beciului. Nu putem fi surprinşi vorbind. Când nu putem folosi 
deschizătura de sus, recurgem la gaura din uşă, aproape 
invizibilă. Nici nu se poate bănui ce rol imens au avut găurile 
din uşi în viaţa închisorilor. Deţinutul nu poate trăi fără contact 
cu mediul. De aceea, cu instrumente aproape imposibil de găsit 
sau confecţionat acolo, el îşi făureşte cu o perseverenţă 
uimitoare, un minuscul vizor. Acolo stă la pândă, să surprindă 
viaţa care se derulează pe coridoare şi care îi este interzisă. 
Gardienii, la percheziţie, urmăresc în chip special descoperirea 
şi înfundarea acestor găuri. Aceasta este datoria lor. Iar datoria 
deţinutului este de a le deschide din nou sau de a face alta. 
Uneori este foarte dificil, deoarece uşa este foarte groasă şi, de 
cele mai multe ori, în partea interioară este căptuşită cu o tablă 
de metal. Gradul de conştiinţă şi vigilenţă proletară a 
gardienilor se măsoară prin preocuparea pentru găurile din uşi. 

Discuţiile cu cei doi fraţi de suferinţă sunt 

reconfortante. Cu timpul, între noi se va lega o frăţie profundă. 



11 


Este un fapt firesc, căci noi suntem în realitate, ostaşii aceleaşi 
armate invizibile de rezistenţă anticomunistă, numai că facem 
parte din batalione diferite. Majoritatea tinerilor pe care i-am 
cunoscut la Securitate şi, mai târziu, în principalele închisori din 
ţară, aveau vocaţia şi conştiinţa de luptători anticomunişti. Pe 
toţi ne lega o camaraderie, care era în esenţă o frăţie de tipul 
frăţiei de cruce, care îi unea pe toţi Feţii-Frumoşi din basmele 
românilor, când duceau lupta comună împotriva Zmeului care 
întruchipa răul. 


* * * 

Am ajuns în dimineaţa zilei de 27 noiembrie. Afară cu 
siguranţă că s-a făcut frig, pentru că în beci a scăzut brusc 
temperatura şi nu am reuşit să dorm toată noaptea. Dimineaţa, 
îmi pun pătura pe spate şi încep să mă plimb pe lângă prici. 
Cinci paşi...întoarcere..., iar cinci paşi şi iar întoarcere...şi tot 
aşa, ceasuri întregi. Şocul frigului a fost foarte puternic. Frigul 
va fi cea mai mare suferinţă fizică a mea din închisoare. 
Datorită unui metabolism bazai echilibrat, foamea va fi un 
duşman pe care l-am biruit mult mai uşor. Frigul a fost însă 
paralizant, dezumanizant. In celulă, cei trei mari inamici ai 
fiinţei noastre sunt: frigul, foamea şi inactivitatea forţată. Dacă 
pe un deţinut îl înfricoşează munca silnică, inactivitatea silnică 
este în realitate, tot atât de înspăimântătoare. Pus în faţa 
alternativei de a alege între ele, un vechi ocnaş ar sta un 
moment la îndoială, pentru că amândouă sunt la fel de 
insuportabile. După un timp, am biruit şi inactivitatea printr-un 
program zilnic de activitate interioară, care nu lăsa aproape nici 
o clipă fără conţinut. 

Primul program este cel al rugăciunii. în singurătatea şi 
obscuritatea celulei există cele mai favorabile condiţii pentru 
rugăciune. Suferinţa întoarce pe om spre Dumnezeu. “în ziua 
necazului”- cum spune psalmistul - omul caută pe Dumnezeu, 
în asemenea condiţii se experimentează puterea rugăciunii. 
Aici, în bezna celulei, nu ţi se mai pare că afirmaţia Sfinţilor 
Părinţi care spun că rugăciunea este totul, ar fi exagerată, ci te 



12 


convingi că este un adevăr. Numai când experimentezi 
învăţătura Sfinţilor Părinţi îţi dai seama şi poţi cunoaşte 
adevărul lor. Când ei spun că tară rugăciune nu este posibil 
nimic în viaţa religioasă (nici progres moral, nici rezistenţă la 
ispite, nici - în final - mântuirea însăşi) constaţi din propria 
experienţă că perioadele de mediocritate spirituală au existat 
tocmai când nu te rugai, iar după intrarea în rugăciune, ce stări 
de iluminare şi fortificare interioară ai cucerit şi cât de uşor te 
puteai menţine pe culmi. 

“Rugăciunea este fortăreaţa credinţei, arma noastră de 
atac şi apărare împotriva duşmanului care ne pândeşte 
pretutindeni. De aceea să nu fim niciodată neînarmaţi.ţ...] Ce se 
poate spune mai mult despre foloasele rugăciunii? S-a rugat 
chiar Domnul, Căruia în vecii vecilor îi sunt mărirea şi puterea.” 
(Tertulian - Despre rugăciune, pag.245-246). 

“Nu numai prin vorbe, ci şi prin fapte ne-a învăţat 
Dumnezeu să ne rugăm.[...] Dacă se ruga El, Care era fără 
păcat, cu atât mai mult trebuie să se roage cei păcătoşi şi, dacă 
El toată noaptea veghea în rugăciuni neîntrerupte, cu atât mai 
mult noi trebuie să veghem noaptea în repetate rugăciuni!” (Sf. 
Ciprian-Despre rugăciunea domnească, pag.481). 

“Mintea unindu-se cu Dumnezeu şi petrecând în El prin 
rugăciune şi dragoste, se face înţeleaptă, bună, puternică, 
iubitoare de oameni, milostivă, îndelung răbdătoare şi, simplu 
vorbind, poartă în sine aproape toate însuşirile dumnezeieşti.” 
(Maxim Mărturisitorul - Filocalia, vol.II, pag.66). 

Al doilea program este cel al amintirilor. Nu ştiu ce 
experienţă a trăit Dante, dar nu pot înţelege al său “Nessun 
maggior dolore, che ricordarsi del tempo felice nelle miseria” 
(Nu-i chin mai mare-n vremi nenorocite, decât să-ţi aminteşti de 
clipe fericite), din Infernul, cântul V. Ocnaşii veacului nostru au 
infirmat, prin experienţa lor, această afirmaţie. In iadul de pe 
pământ, amintirea zilelor fericite înseninează sufletul şi 
recompune, pentru o clipă, fericirea de odinioară. Ce plăcute 
sunt călătoriile cu gândul, pe cărările pădurii! Nostalgia 
copilăriei mă poartă pe locurile unde eram odinioară liber şi 
neînconjurat de duşmani. Ah, ce bine înţeleg dorurile lui 



13 


Eminescu, ce răzbat din versurile sale! Recitându-le, parcă aud 
aievea glasul pădurii din Munţii Codrului: “O, rămâi, rămâi la 
mine...”. Momentul amintirilor este, în acelaşi timp, legătura 
noastră cu cei de acasă. 

Al treilea program este cel al poeziilor. Programul 
poeziilor are un rol important în viaţa noastră spirituală. Până 
voi ajunge în marile închisori, în special la Aiud, unde circulau 
sute de poezii, în frunte cu ale lui Radu Gyr şi Nichifor Crainic, 
eu am la dispoziţie, aici, în beciul Securităţii, versurile celor doi 
poeţi preferaţi ai adolescenţei mele: Părintele franciscan Ion 
Gârleanu şi învăţătorul meu Vasile Bucur. în cadenţa şi 
mireasma metaforelor acestor doi poeţi, mi-am cultivat 
sensibilitatea în anii înfloririi mele sufleteşti din adolescenţă. 
Acum constituie un aliment fortifiant prin care se dezvoltă 
puterea de rezistenţă în încercările prin care trec. Versurile 
Părintelui Gârleanu, scrise în chilia de sihastru, au un ecou 
profund în sufletul unui ocnaş: 


Crin răzleţ, iubite frate, 
Luna azi ne leagă soarta 
Şi ne-arată blândă poarta 
Fericirilor curate! 

Singuratic ca şi tine, 
în chilie de sihastru, 

Cat în cerul cel albastru 
Adevăr statornic, bine... 


Nu cer lumii nici o floare; 
Floare-i inima din mine, 
Cu-ale ei visări senine 
Şi dorinţi nepieritoare... 

De mor azi sau de mor mâine, 
Tot o groapă mă va strânge, 
Iar nobleţă la un sânge 
Nu-i dau zilele bătrâne. 


Şi mi-e dragă părăsirea, 
Ce-mi dă linişte în toate; 
Ea viaţa mi-o socoate 
Şi-mi urzeşte nemurirea. 


Nici din zbor să mă doboare 
Nu mai poate-un pumn de tină: 
Iar credinţa mea-i lumină, 
Frumuseţe, sărbătoare... 


Ce ne pasă, ce ne doare, 
Dacă lumea nu ne ştie 
Şi de cheamă nebunie 
Visul nostru, vis de floare? 



14 


în mijlocul acestei singurătăţi şi suferinţe, mai poate fi 
vreo îndoială în sufletul meu că aceste versuri nu au fost scrise 
pentru noi, pătimitorii din catacombe? Acest poet franciscan a 
fost, după sensibilul meu învăţător Vasile Bucur, cel mai de 
seamă părinte sufletesc al meu. 

Rondelurile iubitului meu învăţător sunt un balsam 
pentru rănile mele sufleteşti. Din multele rondeluri duioase 
închinate mamei, “Rondelul măicuţii” este de o zguduitoare 
conformitate cu destinul familiei noastre: 

Ce-o fi făcând măicuţa oare 
în dimineaţa asta clară? 

De când feciorii îi plecară 
O dimineaţă bună n-are. 

Atât de mult poate c-o doare 
Acest surâs de primăvară! 

Ce-o fi făcând măicuţa oare 
în dimineaţa asta clară? 

Cu mâna streaşină, în zare, 

Plângând priveşte: doară, doară... 

Din pribegia lor amară 
Se va re-ntoarce oarecare. 

Ce-o fi făcând măicuţa oare? 

* * * 

Soseşte noaptea de 13 decembrie 1951. După o linişte 
îndelungată în arestul nostru, spre miezul nopţii, se aud nişte 
zgomote dinspre biroul şefului de arest. Alertat, mă scol în 
picioare pe prici şi ascult. Se aud paşi care coboară spre beci. 
Mă uit prin găurică şi zăresc chipul unui coleg de la liceul din 
Beiuş. Deşi poartă ochelarii orbi, îl recunosc perfect. Apoi altul. 
Şi altul. Este introdus cineva şi în celula din stânga mea. Se 
aude o voce feminină. O recunosc pe Aurora Ile. După ce se 



15 


depărtează securistul, mă ridic şi o strig. îmi spune că au venit 
cu o maşină a Securităţii din Beiuş, mai mulţi beiuşeni, băieţi şi 
fete. O încurajez spunându-i să-şi păstreze calmul şi tăria, 
întradevăr, această fată şi-a păstrat tăria şi optimismul pe tot 
timpul detenţiei. Era vestită prin curajul şi volubilitatea ei. 

în câteva zile aflu numele celor care au fost arestaţi în 
fatidica zi de 13 decembrie. Câţiva din lotul nostru au fost 
arestaţi ulterior. Până la sfârşit, au fost arestaţi următorii: Petru 
(Tică) Stanciu, Adrian (Dodi) Mărăscu, fratele meu Virgil 
Brânzaş, Făt Casian, Nicolae Novac, Ioan Ardelean, Mihai Dan, 
Pavel Hireanu (din Câmpia Turzii), Carol Artemie Lucaci, 
Traian (Ţucu) Luscan, David Pălcuţ, Teodor Păşcuţiu, Ionică 
Briscan, Doru Neagrău, Iosif Opriş (Văru), Aurel (Lelu) 
Brândaş, Romulus Negru, Teodor Păduraru, Constantin 
Săvulescu, Tanchiş Cornel. 

Au fost arestate şi cinci fete: Aurora Ile, Gabriela (Tuţa) 
Sălăjan, Lenuţa Popovici, Mărioara Popa şi Felicia Mărăscu. 

Dintre aceşti tineri, Felicia Mărăscu şi Ionică Briscan 
aveau doar 16 ani. în concepţia securiştilor, aceşti doi copii 
constituiau o mare “primejdie” pentru statul “cel mai avansat 
din lume”! Toţi aceşti români (majoritatea elevi şi studenţi, plus 
câţiva ţărani şi muncitori) vor sta peste un an de zile în arestul 
Securităţii, chinuiţi sub diverse forme, de duşmanii credinţei şi 
neamului românesc. 

16 decembrie 1951. 

Azi împlinesc 21 de ani. Vârsta majoratului după 
vechea rânduială. Aniversez acest moment în hruba din beciul 
Securităţii din Oradea. încerc să găsesc în bezna din această 
catacombă o rază de lumină care să mă întărească. Şi aşa, ca un 
fulger, apare în sufletul meu amintirea Sfintei Tereza de 
Fisieux. 

Eu am acum 21 de ani, vârstă care îmi dă energia 
necesară de a înfrunta marea încercare prin care trec, dar Sfânta 
Tereza de Fisieux nu avea decât 15 ani când a dorit cu toată 
ardoarea să intre într-o chilie a Mănăstirii Cârmei din Fisieux.. 
O, dacă această copilă plăpândă a avut ca supremă aspiraţie a 
adolescenţei sale, dorinţa de a intra în aspra şi fericita celulă a 



16 


mănăstirii din Normandia, cum pot eu, în plină vigoare a 
tinereţii mele, să şovăi măcar o clipă pe această cale a crucii pe 
care trebuie să o străbată orice creştin, în acest veac de prigoană 
împotriva lui Hristos! 

Sfânta Tereza de Lisieux a intrat în sufletul meu în 
primăvara anului 1944. In acest an, când ruşii bolşevici se 
apropiau de graniţele României, editura “Presa Bună” a 
Episcopiei Catolice de la Iaşi s-a refugiat la Beiuş, la Episcopia 
română unită. Aceasta se refugiase la rândul ei, în 1940, de la 
Oradea. Depozitul de cărţi tipărite a fost transportat iniţial de la 
gară la sediul Episcopiei. Apoi s-a hotărât ca aceste cărţi să fie 
mutate şi aranjate în biblioteca liceului “Samuil Vulcan”. Pentru 
această operaţiune au fost chemaţi de la internatul greco-catolic 
elevii mai voinici din clasele II-IV, printre aceştia aflându-mă şi 
eu. Fiecare am primit câte un sac în care puneam cărţile; cu 
sacul pe umeri, traversam strada şi ne urcam la etaj, unde era 
biblioteca, şi deşertam sacul pe mormanul de cărţi care creştea 
mereu. Sute de cărţi, nou-nouţe, se aşezau unele peste altele, 
unele de format mic (Istorioarele morale), altele de format 
obişnuit. 

Din prima clipă, o carte mi-a atras atenţia în mod 
deosebit. Avea pe copertă un arc de petale de trandafiri, iar titlul 
părea al unui volum de poezii: “Ploaia de trandafiri”. Ori de 
câte ori goleam sacul, “Ploaia de trandafiri” mă atrăgea ca un 
magnet. O forţă misterioasă părea că emană din această carte. 
M-am oprit o clipă, să văd ce cuprinde. Cartea conţinea 
relatarea unor miracole săvârşite de o sfântă (necunoscută de 
mine până atunci) al cărui chip strălucea şi surâdea din loc în 
loc. Şi dintr-o dată, s-a născut în mine dorinţa puternică de a 
avea şi citi această carte. 

Atunci nu mi s-a împlinit dorinţa, dar mai târziu am 
reuşit să citesc atât “Ploaia de trandafiri”, cât şi “Istoria unui 
suflet”, carte autobiografică a Sfintei Tereza. De atunci, ori de 
câte ori aveam ocazia să citesc aceste cărţi, mă pătrundea o 
profundă linişte sufletească. Orice îndoială, teamă sau 
deznădejde dispărea. 



17 


Acest fel de cărţi ar trebui să ajungă la sufletul fiecărui 
creştin. Ele fac mai mult decât tratatele de dogmatică şi morală. 

Nu trebuie să avem nici un dubiu în legătură cu 
problemele fundamentale ale existenţei, căci prin actul de 
credinţă am ieşit din imperiul incertitudinii şi pesimismului, 
pentru care viaţa nu are nici un sens şi sfârşitul conştiinţei este 
neantul. 

Noi ştim care este Adevărul, mai exact CINE este 
Adevărul! Doar trebuie să păşim cu hotărâre eroică pe Calea 
care duce la Viaţă. Viaţa este Hristos, iar călăuza pe Cale, 
Sfinţii Părinţi. 

Spre piscul mântuirii voi păşi pe cărarea pe care a urcat 
în tăcere, cu credinţă şi iubire, cu tărie şi stăruinţă, Sfânta 
Tereza de Lisieux. 


* * * 


Dacă pentru foame şi inactivitate am găsit antidoturi, în 
faţa frigului sunt lipsit de apărare. El muşcă din trupul epuizat 
de foame, cu sălbăticie. Epuizarea prin foame, când depăşeşte o 
anumită limită, creează o senzaţie de frig, chiar în toiul verii. 
Un fel de frig intern, determinat de acţiunea organismului care 
se autodevorează, pentru a supravieţui. Când peste aceasta se 
suprapune frigul extern, organismul suferă de această senzaţie 
la paroxism. 

Cine citeşte “Istoria unui suflet” a Sf. Tereza de Lisieux 
- Sfânta mea preferată - , va găsi acolo, ca o confirmare, 
mărturia ei. Această copilă delicată a trebuit să înfrunte lungile 
ierni din Normandia, într-o chilie fără foc. De-abia pe patul de 
moarte şi-a dezvăluit chinul pe care l-a îndurat: “în decursul 
vieţii mele de călugăriţă, cel mai mult am suferit, în ceea ce 
priveşte fizicul, de frig. Am suferit atât de mult, că era să mor!” 


* * * 



18 


Sufăr din ce în ce mai mult. Mişcarea continuă pentru a 
depăşi starea de suferinţă fizică prin frig, are drept consecinţă - 
ca un revers negativ - oboseala. Această stare de suferinţă are 
însă un efect neaşteptat. Parcă s-a declanşat în mine un resort 
misterios care produce o forţă şi o efervescenţă interioară 
nemaiîntâlnită. Năvală de gânduri, idei, sentimente... încetul cu 
încetul, prind contur câteva gânduri pe care n-aş vrea să le uit. 
în libertate, în timpul adolescenţei, obişnuiam să-mi notez 
gândurile intr-un jurnal intim, care purta titlul: “Totul pentru 
ideal”, având ca motto: “Spre culmi” şi “Aspru cu tine însuţi”. 
Acum nu-mi rămâne decât să încep un nou “Jurnal”. întrucât nu 
am hârtie, de-acum nu voi avea la dispoziţie decât memoria, 
încep să-mi “notez” gândurile şi frământările intr-un “Jurnal” 
mental. Pe parcursul anilor de închisoare, el se va îmbogăţi 
mereu cu noi “pagini”. Prin repetare continuă, s-a fixat în 
memorie şi a rezistat timpului. La eliberare, în primele zile, 1- 
am notat pe nişte foi volante, pentru a putea fi ascunse mai uşor. 
Mai târziu, când am văzut că nu ni se fac percheziţii (aşa cum 
am presupus la început), l-am transcris definitiv intr-un caiet, pe 
care l-am păstrat ca pe o relicvă sacră. “Jurnalul” este reflexul 
razei care mi-a strălucit în catacombă. 

Prima stare sufletească pe care am trăit-o în catacombă 
a fost părerea de rău pentru viaţa mea anterioară, regretul că nu 
am fost aşa cum, în mod ideal, ar fi trebuit să fiu. Mi-a apărut 
atât de clară toată mediocritatea şi superficialitatea mea în 
realizarea idealului moral. Toată adolescenţa mea a fost 
călăuzită de steaua polară a perfecţiunii de sine. Acum îmi 
dădeam seama cât de departe eram de acest ideal şi cât de plin 
de defecte eram. Vedeam limpede că nu trăisem conform 
credinţei şi virtuţii, ci pe bază de instinct şi orgoliu. Zidul din 
faţa mea, întunecat şi sumbru, parcă devine o oglindă în care mă 
văd în toată realitatea mea. Cât de clar se vede în această beznă! 

Retrăiesc şi eu ceva din starea sufletească a lui 
Eminescu, atunci când şi-a deschis sufletul în faţa lui Creangă şi 
Burlă, intr-un amurg de toamnă, pe dealurile laşului, exprimând 
“păreri de rău după ticăloşii, neştiutorii şi plinii de lumină ani ai 
tinereţii”. 



19 


în sens duhovnicesc, parcurg etapele dramei interioare 
ale fiului risipitor. Simt nevoia de o renaştere. Orice renaştere 
sufletească are la bază o zguduire interioară de mare 
amplitudine, în genuna părerilor de rău. 

“Această casă nu merită să aibă ca oaspete pe Hristos, 
câtă vreme viaţa şi purtarea ei nu-i atât de sfântă, de curată şi 
neprihănită, cum se cade să fie «templul lui Dumnezeu».” 
(Origen - Omilii la Cartea Ieşirii, pag.87). 

“...noi trebuie să ne înnoim prin curăţenia inimii, prin 
sinceritatea sufletului, prin sănătatea trupului şi a duhului, 
pentru ca Do mn ul să găsească un loc în sufletul nostru, ca să-şi 
zidească acolo lăcaş şi să sălăşluiască în el.” (Origen - Omilii la 
Cartea Iosua, pag.303). 

După această furtună din adâncuri, orizontul vieţii s-a 
luminat brusc. Totul a devenit limpede, zarea viitorului este 
luminată de o rază. îmi dau seama că această minune a produs-o 
suferinţa. Din adâncurile memoriei, apare la suprafaţă o frază a 
lui Emil Cioran, pe care atunci când am citit-o, nu am înţeles-o 
deplin: “Singura armă împotriva mediocrităţii este suferinţa”. 
Celula mea este acum o insulă a singurătăţii şi a suferinţei, atât 
de propice meditaţiei şi elanurilor sufleteşti. 

Noi credem că Dumnezeu aude rugăciunea tăcută a 
sufletului nostru. Atunci înseamnă că ştie toate gândurile 
noastre. Noi însă, ne permitem să gândim orice, ca şi cum 
atotştiinţa lui Dumnezeu ar fi absentă în cazul gândurilor rele. 
Aceasta este una din mentalităţile curente ale creştinilor, 
deficienţă care îi face inapţi pentru “războiul interior” al 
purificării. 

“Fiara” care trebuie învinsă este cea din sufletul nostru. 
Orice pretenţie de luptă împotriva răului, începe cu înfrângerea 
lui din noi. 

Pentru a fi creator, omul trebuie să aibă mereu în faţa 
ochilor săi idealul spre care tinde. După cum exploratorii care 
năzuiau spre pol erau întorşi în permanenţă cu faţa spre steaua 
polară, tot aşa şi creştinul trebuie să aibă mereu în faţă steaua 
mântuirii. Toată viaţa noastră trebuie să fie un efort permanent 



20 


de ascensiune spirituală, având în faţă cele două culmi 
mântuitoare: Taborul şi Golgota. 

Uitarea idealului este una din marile primejdii ale 
mântuirii noastre. întors cu faţa la pământ, pus în mişcare de 
patimi deşarte, omul uită de ideal. Câţi dintre creştini, când se 
scoală dimineaţa, îşi întorc ochii sufletului spre idealul 
mântuirii şi trăiesc ziua în strădania de a-1 cuceri? 

Circulă ideea că omul trebuie să fie el însuşi. El însuşi? 
Care? Să fie el însuşi omul dominat de patimi? Să fie el însuşi 
trufaşul sau crudul, sau lacomul, sau cinicul? 

Nu! 

Din punct de vedere creştin, omul trebuie să năzuiască 
să fie asemenea lui Hristos. Toată Filocalia nu este decât o 
învăţătură, o pedagogie a modului în care putem deveni 
asemenea lui Flristos. în măsura în care ne asemănăm cu 
Flristos, în măsura aceea ne apropiem de mântuire. Este nevoie 
de o transfigurare, de o schimbare la faţă a sufletului nostru. 
Din om natural, creştinul trebuie să devină omul cu Flar. 

“...toată firea raţională este după chipul lui Dumnezeu; 
dar numai cei buni şi cei înţelepţi sunt după asemănarea Lui.” 
(Maxim Mărturisitorul - Filocalia, vol.II, pag.82). 

* * * 

într-o noapte, trăiesc un moment care ar putea stârni 
zâmbete, dacă nu ar fi în acelaşi timp şi tragic. El îşi are 
rădăcina în noaptea de 1 decembrie 1950, când m-am reîntors 
acasă, în taină, din refugiul meu. Securitatea din Beiuş a aflat, 
printr-un prieten din copilărie, de acest eveniment.De unde să 
ştiu eu că între timp , acesta devenise agentul securistului Floza, 
cu care fusesem vecin în Finiş. Deoarece în data de 2 decembrie 
erau alegeri. Securitatea a hotărât să aresteze, pentru intimidare, 
mai mulţi fruntaşi români şi câţiva tineri pe care îi considerau ei 
mai periculoşi. Dormeam singur, în camera dinspre vale, când 
am auzit nişte lovituri puternice în geam. Trezit brusc din somn, 
am auzit un glas energic strigând: 

- Deschideţi uşa! Securitatea poporului! 



21 


O ceată de securişti înarmaţi au năvălit în casă, iar unul 
din ei, ce părea foarte agitat, a zis: 

- Sus mâinile şi faţa la perete! 

Mama şi tata, care au apărut din camera lor, şi-au 
ridicat mâinile şi s-au întors cu faţa la perete. Sora mea cea 
mică, Cornelia, care rămăsese singură în camera unde au dormit 
părinţii, a început să plângă. Mama a vrut să meargă la ea, dar 
nu au lăsat-o. De-abia când scena a devenit insuportabilă, i s-a 
dat mamei voie să plece dincolo. După o percheziţie efectuată 
în manieră barbară, am fost încătuşat şi dus la Securitatea din 
Beiuş. Acel moment de groază mi s-a fixat atât de adânc în 
suflet, încât după aceea, orice bătaie în geam mă făcea să mă 
trezesc speriat. 

în seara aceasta, sergentul de serviciu din beci este 
plecat spre celălalt capăt şi a închis uşa de la intrare. Plutonierul 
Seres, colegul lui Sziics ca şef de arest, neputând intra în beci, 
iese în curte şi bate puternic în geamul ferestrei de lângă WC. 
(Toate acestea le-am înţeles după discuţia ulterioară dintre cei 
doi). Bătaia aceasta puternică, în plină noapte, mă trezeşte din 
somn. Cu sunetul bătăilor în timpane, mă ridic brusc şi - 
culmea absurdului! - retrăiesc, mai mult ca oricând, groaza că 
afară este Securitatea care vine să mă aresteze. Iar eu eram de 
două săptămâni în beciul Securităţii! 

Groaza pe care o răspândeşte această instituţie, care - 
culmea cinismului! - se autodefineşte ca fiind “Securitatea 
poporului” şi care a pus mâna pe putere sub protecţia tancurilor 
sovietice, este frâul cu care ţin poporul român în robie. Această 
inversare a valorilor a fost descrisă în chip genial de Orwel, 
când în cartea sa, ministerul torturii şi crimei, respectiv poliţia 
politică de represiune, este denumită “ministerul iubirii”. 

* * * 

21 decembrie 1951. în cursul dimineţii, intr-un moment 
de răgaz, Petrică Cojocaru ne pune o întrebare: 

- Ştiţi ce zi este astăzi? 



22 


Aurora Ile, Cornel Onaca şi cu mine suntem nedumeriţi. 
Petrică nu ne lasă prea mult pe gânduri şi pe un ton cu care se 
anunţă momentele solemne, spune: 

- Astăzi a fătat scroafa! 

Scroafa? Care scroafa? Nu înţelegem. Deodată ne 
luminăm toţi trei. Am înţeles: astăzi este ziua de naştere a lui 
Stalin. Este data când s-a născut “porcul de la Kremlin”. încep 
comentariile de rigoare. Ne amintim, cu un amestec de 
amuzament şi revoltă, ce tapaj se făcea de ziua lui Stalin. Cum 
se făceau adunări şi lumea ridicată în picioare, ovaţiona şi 
scanda minute în şir: “Stalin, Stalin, Stalin...”. Unul din 
motivele pentru care, în anul şcolar 1948/49, am fost considerat 
drept element duşmănos şi periculos, era faptul că în mod 
ostentativ, la asemenea manifestaţii nu aplaudam împreună cu 
ceilalţi. Elevul comunist Mariş Nicolae, mai mic decât mine cu 
o clasă, m-a reclamat noului director comunist, Florian Saivan, 
că în timpul scandărilor zâmbesc dispreţuitor şi scrâşnesc din 
dinţi. Directorul comunist m-a “demascat” într-o adunare 
publică, în cadrul liceului. 

Acum facem haz de spectacolul caraghios şi oribil pe 
care îl ofereau staliniştii români, care descoperiseră în 
măcelarul roşu de la Kremlin pe genialul conducător şi părinte 
al popoarelor. Episodul cu aniversarea lui Stalin demonstrează 
curajul şi încrederea reciprocă dintre noi. Prin acest fel de a fi şi 
a ne manifesta, noi constituiam exact contrariul a ceea ce voia 
să realizeze comunismul ca model de relaţie între componenţii 
societăţii. Omul ideal pentru comunism trebuia să fie lipsit de 
curaj, dominat de suspiciune şi pasionat pentru delaţiune. 
Teroarea instituită şi exercitată de Securitate îşi găsea sprijin în 
laşitatea, oportunismul şi ticăloşia atâtor trădători dintre români. 
Scopul urmărit era ca nimeni să nu aibă încredere în aproapele 
sau chiar prietenul său. Felul în care am “aniversat” noi ziua lui 
Stalin, indică rezistenţa sufletului românesc faţă de încercarea 
bolşevică de a alunga iubirea şi încrederea dintre oameni. 

în primele momente ale serii din Ajunul Crăciunului, se 
aşterne o linişte neobişnuită peste celularul subteran. Probabil, 
fiecare arestat s-a retras în intimitatea sufletului său, retrăind 



23 


dureros amintiri din copilărie. Colindă prin suflet imagini şi 
sunete din Crăciunul neasemănat şi plin de farmec al copilăriei. 
Nici gardienii nu-şi fac simţită prezenţa. Deodată, dintr-o 
celulă, se aude în surdină murmurul unei colinde. Cu inima 
strânsă de emoţie, îi răspund tremurat, ca un ecou. Atunci, din 
celula alăturată, izbucneşte un plâns sfâşietor. Aurora, fata cea 
plină de energie şi exuberanţă, plânge în hohote. 

“Căci sunt bordeie fără foc 
Şi mâine e Crăciun...” 

Nicăieri, ca în bordeiele noastre subterane şi fără foc, 
această colindă nu este mai adevărată! Atras de hohote, apare 
plutonierul Sziics. In faţa acestei scene impresionante, omul 
acesta, căruia îi era interzis sentimentul de milă, încearcă să o 
liniştească. In vocea lui răzbate o vibraţie emotivă. Nici cel mai 
crud om nu poate rămâne insensibil în faţa acestui spectacol, în 
care o adolescentă plânge în seara de Crăciun, în bezna vizuinii 
îngrozitoare în care a fost aruncată. 

In această noapte, părinţii noştri, cu siguranţă plâng şi 
ei. Plânsul disperării nemângâiate. în această epocă de o 
ofensivă mondială a comunismului, să ştii că fiul şi fiica ta stau 
încătuşaţi în beciurile lugubre ale instituţiei temute, care prin 
simpla pronunţare a numelui provoacă fiori, nu poate să nască 
decât groază şi disperare. 

Universul nostru se reduce la acest capăt de beci, unde 
ne privim printr-o deschizătură în zid şi ne înduioşăm la o 
Sărbătoare care pare a nu mai fi pentru noi. Dimpotrivă, este 
cea mai apropiată nouă, deoarece scândura priciului pe care ni 
se anchilozează oasele îngheţate este soră bună cu scândura 
ieslei din Betleem. Oare nu din întunericul peşterii a ţâşnit Raza 
mântuirii? 


* * * 

în ziua de Crăciun parcă este mai puţină animaţie şi 
vigilenţă pe coridor. Stau şi îi urmăresc pe fraţii de suferinţă 
care trec spre toaletă. Trece Ţucu Luscan. Când apare după 
colţul celulei mele, privirile noastre se întâlnesc. în ochii lui 



24 


strălucesc mărgăritarele emoţiei. Ce efluvii de iubire se pot 
transmite intr-o singură secundă! 

Dintre ceilalţi arestaţi, nu îi cunosc după nume decât pe 
doi dintre ei. Unul este un bărbat mic de statură, cu o mustaţă de 
haiduc, care trece întotdeauna uitându-se spre celule şi salutând 
discret când apare după colţ. Este maghiar. îl cheamă 
Komenschi Andrei şi este originar din comuna Fegernic. Este 
vestit pentru faptul că la percheziţia efectuată cu ocazia 
arestării, a fost descoperită în casa lui o sabie străveche, care 
constituia dovada indubitabilă a intenţiilor sale 
“contrarevoluţionare”. Sabia contra uriaşului tanc sovietic T34. 
Nici nu se putea o primejdie mai mare pentru orânduirea 
proletară! 

Tot din acele celule situate după colţul celulei mele, 
vine o tânără, de naţionalitate maghiară, de la care am aflat - 
într-o convorbire de câteva secunde - că o cheamă Agi (se 
pronunţă Aghi). A fost arestată în vară, căci este sumar 
îmbrăcată şi tremură de frig; pentru a se apăra împotriva frigului 
care o devorează, îşi cuprinde umerii cu braţele. Este o făptură 
mică şi gingaşă. Nu voi uita stoicismul cu care îndura, în tăcere, 
agresiunea tuturor monştrilor dezlănţuiţi împotriva firavei sale 
fiinţe: frigul, foamea, singurătatea şi brutalitatea gardienilor. 
Educat în spiritul cavalerismului creştin, nu puteam decât să mă 
revolt la culme împotriva cruzimii cu care se comportau 
bolşevicii cu aceste fete. Oare voi afla vreodată cine a fost Agi? 

* * * 

26 decembrie 1951. Sunt scos la anchetă. La întoarcere, 
însă, în loc să fiu introdus în celula 26, sunt dus mai departe, pe 
coridorul lung al beciului şi, după câteva zig-zag-uri, intrăm pe 
un coridor, unde mă izbeşte un aer greu respirabil. Sunt împins 
într-o celulă în care , la început, nu disting nimic. După ce mă 
obişnuiesc cu obscuritatea, constat că noua mea celulă este mai 
mare. Lângă cei trei pereţi interiori se află câte un pat construit 
din cărămizi. Şi aici există o deschizătură pentru aerisire, prin 



25 


care se poate vedea pe coridor, dacă mă ridic pe extremitatea 
patului. în celulă domneşte un miros insuportabil. 

Nu mult timp după plecarea gardianului, aud din celula 
de dincolo de mine bătăi în perete. Mă ridic la “fereastră” şi fac 
cunoştinţă cu vecinul meu. Se numeşte Vasile Bama şi este în 
lot cu Onaca şi Cojocaru. Ne împrietenim imediat. Când este 
scos afară, mă ridic la deschizătură să-l văd când trece prin 
dreptul meu. Acest lucru nu este posibil decât la întoarcere, el 
venind cu câţiva paşi înaintea sergentului sau ostaşului. Vasile 
este de statură mijlocie, brunet şi cu mustaţă. Când apare, ţine 
mâna dreaptă în faţă, la nivelul inimii, şi îmi face discret un 
semn de salut. Este atât de reconfortant şi înduioşător acest gest 
al lui, încât mereu risc o pedeapsă la carceră, numai să mă 
împărtăşesc de o asemenea dovadă de frăţie. 

Aflu de la Vasile Bama că acest coridor este exact în 
faţa clădirii principale şi că ferestrele zăbrelite din faţa noastră, 
cu geamurile mate, dau direct în stradă. De altfel, am început să 
disting zgomotele care se aud: uruitul tramvaielor, pasul 
cadenţat al santinelei care îşi face rondul prin faţa clădirii şi 
voci îndepărtate de oameni liberi. în acest coridor înfundat 
există patru celule: ultima, 11 în care stă Vasile, 12, în care stau 
eu, iar în continuare 13 şi 14. Aerul insuportabil din acest colţ 
de arest se datorează faptului că fiind înspre stradă, ferestrele de 
pe coridor nu se deschid niciodată şi, fiind cel mai departe de 
punctul central unde stă de obicei securistul de serviciu, bieţii 
oameni, mai ales cei bătrâni, bat zadarnic pentru a fi scoşi la 
WC. 


* * * 

Detenţia devine din ce în ce mai grea. Cum voi putea 
suporta suferinţa până la sfârşit? Şi ce înseamnă acel “sfârşit”? 
îmi dau seama că secretul rezistenţei este în funcţie de starea 
spirituală. Ca să o poţi depăşi şi valorifica în sens creator, 
suferinţa nu numai că trebuie acceptată şi suportată, ci şi dorită 
cu ardoare. Numai aşa vom ieşi biruitori din furtună. 



26 


Gândul care ne şopteşte că nu e bine să suferim, e 
glasul lui Satana. Să-i spunem hotărât: “înapoia mea, Satano!” 

Suferinţa acceptată cu dragoste şi adevăr pentru Hristos 
va fi binecuvântată în chip tainic de mângâierea harului. 

“Cel care rezistă neclintit în lupte şi necazuri pentru 
virtute, are în sine lucrătoare cea dintâi venire a Cuvântului, 
care-1 curăţeşte de toată pata. Iar cel ce şi-a mutat mintea prin 
contemplaţie în starea îngerilor, are în el puterea celei de a doua 
veniri, care lucrează în el nepătimirea, ca să nu poată fi biruit.” 
(Maxim Mărturisitorul - Filocalia, vol.II, pag. 163). 

“Dar noi voim să ne mântuim dormind, şi de aceea ne 
descurajăm în necazuri, când ar trebui mai degrabă să 
mulţumim lui Dumnezeu, că suntem peste tot învredniciţi de El 
să fim necăjiţi puţin aici, ca să aflăm acolo puţină odihnă.” 
(Avva Dorotei - Filocalia, vol.IX, pag.598). 

în finalul acestei meditaţii, notez în “Jurnal” 
următoarea concluzie: “Omul va realiza fericirea în viaţă atunci 
când va accepta suferinţa cu bucurie”. 

O formă de tortură indirectă din această catacombă este 
setea. Apă nu se poate bea decât la cerere. Setea este infinit mai 
chinuitoare decât foamea. Când te cuprinde, baţi la uşă. 
Gardianul se apropie şi întreabă: 

- Ce vrei? 

- Apă... 

- Aşteaptă! 

Şi aşteptarea se prelungeşte la infinit. Arzi ca deşertul, 
iar anotimpul ploilor este încă departe. Ce teribil se potriveşte 
poezia compusă de mine în prima adolescenţă, când mă visam 
misionar, departe, pe meleagurile toride din Africa: 

Aş vrea să fiu acuma Să văd pe mama dragă, 

Departe de-acest loc, Pe tatăl meu iubit 

Cu-ntinsele-i pustiuri, Şi locurile unde 

Cu soarele de foc. Ferice am trăit. 

Aş vrea să fiu acasă Să merg pe văi frumoase, 

în satul meu natal, Pe coastele de deal 

în văile şi munţii S-aud ciobani în noapte 



27 


Din mândrul meu Ardeal. Cum cântă din caval. 

Atunci să cad pe gânduri, 

Sub teii cu parfum, 

Gândind la aste clipe 
Ce le trăiesc acum. 

Ce m-a îndemnat oare, atunci, de-abia ieşit din 
copilărie, să-mi imaginez că va veni o vreme când voi dori cu 
toată puterea sufletului să-mi revăd părinţii şi frumoasele plaiuri 
ale copilăriei? A fost oare inspiraţia unui presentiment misterios 
al unei mari suferinţe viitoare? 

O altă coincidenţă semnificativă este aceea că, din 
cartea Părintelui Ion Agârbiceanu, intitulată “Ceasuri de seară”, 
carte pe care o citisem cu câteva luni în urmă, am reţinut cu o 
claritate uimitoare, tocmai o frază care oglindeşte atât de fidel 
experienţa pe care o trăiesc acum. Este cea mai reprezentativă 
inscripţie care s-ar putea dăltui pe frontispiciul acestei 
catacombe în care zac: “După cum nici un om nu poate fi 
profund dacă nu va trece prin împărăţia tăcerii, tot aşa nimeni 
nu poate fi om adevărat dacă nu va trece prin împărăţia durerii”. 
Iată icoana vieţii mele din prezent! Această temniţă creată 
pentru înfrângerea noastră, devine, fără voia călăilor noştri, o 
şcoală foarte eficace de formare a personalităţii. Aici am găsit 
“împărăţia tăcerii” care face pe om profund şi “împărăţia 
durerii” care face pe om tare. 

încântat de frumuseţea ideilor exprimate în “Ceasuri de 
seară” şi, constatând folosul lor prin influenţa pe care o pot 
exercita asupra sufletului tânăr, m-am gândit la importanţa unei 
literaturi creştine pentru tineret, care să contribuie la crearea 
unei gândiri profunde şi sensibilităţi serafice în sufletele lor 
tinere. în sufletul tânăr îşi găsesc rezonanţă marile idealuri. 
Literatura adevărată trebuie să fie o şcoală a gândirii şi simţirii 
creştine. în faţa avalanşei de literatură fără axă morală, creatorii 
creştini au datoria de a declanşa o contraofensivă spirituală. Din 
punct de vedere creştin, nu există o autonomie absolută a 



28 


valorilor. în ultimă instanţă, totul se raportează la Dumnezeu şi 
la idealul mântuirii. 

Cea mai mare atenţie trebuie concentrată asupra 
sufletului copiilor. Primele impresii din sufletul unui copil sunt 
de o importanţă nebănuită. “Puiul” lui Brătescu-Voineşti şi 
“Cuore” mi-au picurat în suflet fiorii măreţiei şi eroismului. Cel 
mai important sentiment pe care trebuie să-l dezvolte literatura 
în sufletul copiilor este mila. Se ştie că cei mai mari criminali ai 
omenirii au manifestat încă din copilărie înclinaţii spre cruzime. 
Propriu sufletului pur şi sensibil al copilului trebuie să fie 
sentimentul de milă. Absenţa acestui sentiment la un copil 
denotă o carenţă sufletească majoră. 

Cea mai duioasă amintire din copilăria mea este în 
legătură cu această problemă. Dincolo de grădina noastră, se 
întindea un câmp cu pajişte, pe care cutreieram la păscut cârduri 
de gâşte şi alte animale. într-o zi de vară, după o ploaie 
torenţială, atras de nişte scâncete jalnice, descopăr într-o baltă, 
aruncate câteva pisicuţe mici, mici, care încă nici nu vedeau. 
Sărăcuţele căutau zadarnic o scăpare. Impresionat profund de 
drama bietelor pisicuţe, am intrat imediat în apă şi le-am scos pe 
toate afară, adăpostindu-le într-un cuib făcut din iarbă. Eram 
îndurerat în faţa acestei drame care în sufletul meu luase 
proporţii uriaşe şi acolo, în singurătatea câmpului, am plâns. 
Lacrimi de sfântă duioşie au curs pe obrajii copilăriei mele. 
înfometate, pisicuţele se frământau în căutarea sânului matern. 
Atunci m-am hotărât să fug până acasă, ca să le aduc ceva de 
mâncare. Doream să le salvez cu orice preţ. Când m-am reîntors 
cu mâncarea pe care , în naivitatea mea de copil, credeam că o 
vor mânca, m-am oprit în faţa unei privelişti care m-a 
cutremurat până în adâncul fiinţei mele. Bietele pisicuţe erau 
moarte şi majoritatea mâncate de o scroafă cu purcei care 
păşteau prin apropiere. M-a cuprins o disperare fără margini şi 
am început iarăşi să plâng. Sentimentul de milă pentru soarta 
tragică a bietelor pisicuţe era însoţit de o imensă remuşcare. Mă 
simţeam vinovat de moartea lor. De ce am plecat de lângă ele? 
- era întrebarea care mă sfâşia şi mă osândea. A fost cel mai 



29 


intens şi cel mai pur sentiment de remuşcare pe care l-am trăit 
vreodată. 

Aşa a fost sufletul meu de copil. Niciodată nu am luat 
vreun ou din cuibul păsărilor din pădure, cu atât mai puţin vreun 
puişor. Şi cât de mult am suferit când am asistat la uciderea 
unui câine de către nişte băieţi, sub motivul că mânca ouă din 
cuibarele găinilor. Loviturile parului cu care l-au omorât le 
simţeam în inima mea. 

Intr-o lume aparent civilizată, dar populată de oameni 
necruţători şi cruzi, educaţia milei trebuie să fie prioritară. 
Filmele de violenţă şi groază, care invadează ecranele lumii, 
ucid omenia din sufletul copiilor prin atrofierea sentimentului 
de milă. Cele peste o sută de milioane de victime torturate şi 
asasinate sub diverse forme în veacul acesta pretins civilizat şi 
modem, sunt consecinţa abandonării religiei milei. 

* * * 

8 ianuarie 1952. Sunt dus la anchetă la Weis. Aşa 
îngheţat cum eram din ffigoriferul celulei, intrând brusc în 
contact cu căldura biroului de anchetă, mă cuprinde un tremur 
pe care nu pot să-l controlez. Dactilografa care prezenta 
pronunţate semne de graviditate, mă îndeamnă să mă apropii de 
soba de teracotă ca să îmi revin. Am simţit în clipa aceea, că 
această viitoare mamă, are într-un grad mai înalt sentimentul de 
ocrotire pentru fiinţele neajutorate. Noroc că sentimentul de 
emoţie pe care îl trăiesc în faţa gestului ei, nu poate fi observat 
din cauza stării mele de şoc fizic. 

La întoarcere, nu mai sunt dus în beci, ci în curte, unde 
este un alt arest, amenajat într-o magazie pentru cereale. La 
parter sunt opt celule, iar la etaj sunt douăsprezece, plus o celulă 
mare numită “la comun”. Sunt dus la celula 20, unde nu este 
prici, ci două paturi metalice suprapuse. în celulă găsesc un om 
relativ tânăr, îmbrăcat în uniformă militară de ofiţer de miliţie. 
Se prezintă: Ioan Ilieş şi este coleg cu Onaca. Este foarte abătut 
din pricina arestării sale. Pare un om bun şi binevoitor, însă nu 
are calităţile de luptător ale celorlalţi camarazi ai săi. Suportă 



30 


greu mâncarea proastă şi insuficientă pe care o primim. Mă mir 
când văd că renunţă uneori la ea, în timp ce eu aş roade şi 
scoarţă de copac. încerc să-l scot din gândurile lui, povestind tot 
timpul. El ascultă, dar în realitate nu se poate desprinde din 
păienjenişul stării sale. Peste câteva zile este luat şi dus în altă 
celulă. Mă despart de el cu inima strânsă, gândindu-mă ce 
nenorocire ar fi pentru el dacă ar da peste un companion de 
celulă la fel de pesimist ca el. 


* * * 

Rămas singur, continui lupta împotriva marelui duşman 
care este frigul. M-am înfăşurat cu pătura în spate şi mă plimb 
într-una. Pătura este murdară şi aproape transparentă de veche 
ce este.înfăşurat în ea par un monah. îmi spun: iată, am 
îmbrăcat rasa aspră de călugăr! Se împlinea sub această formă, 
intenţia mea din vara trecută de a merge la Mănăstirea Neamţu. 
îi şi destăinuisem această intenţie, Părintelui Petru Plumbaş, 
noul paroh de la Finiş. Consider această celulă drept chilia 
Mănăstirii Neamţu spre care am năzuit. Nicăieri ca în temniţă, 
mai ales în cele bolşevice, nu există condiţii mai severe de 
viaţă. Viaţa ascetică se trăieşte cu intensitate maximă: post 
perpetuu prin înfometare; condiţii aspre de dormit, cu o pătură 
zdrenţuită, pe prici sau chiar pe beton; izolare totală faţă de 
lume, fără nici o legătură cu familia. Universul vieţii este redus 
la dimensiunea unei celule obscure. Prin aceste condiţii, celula 
închisorii devine cea mai autentică chilie de mănăstire. 

în această izolare şi singurătate totală, în care nu este 
posibilă nici o activitate concretă, rămâne un timp nelimitat 
pentru meditaţie şi rugăciune, tulburat doar de rondul pe care îl 
face securistul, privind prin vizetă la diverse intervale. Mai 
târziu, în marile închisori, mai ales la Aiud, voi regăsi la foarte 
mulţi fraţi de suferinţă ideea că celula închisorii este chilie de 
mănăstire. în acest fel, întemniţarea era considerată un dar 
divin, iar executarea condamnării, un stagiu necesar pentru 
renaşterea sufletească şi o şcoală eficace pentru a deveni un 
luptător creştin desăvârşit. 



31 


“Dar cu nici un folos nu se alege din aceasta ticălosul 
pentru scopul său, ci şi mai tari ne face. Căci războiţi fiind de el 
şi războindu-ne împotriva lui, ne aflăm mai cercaţi şi mai 
adevăraţi în dragostea lui Dumnezeu.” (Maxim Mărturisitorul - 
Filocalia, vol.II, pag.57). 

îmi aduc aminte câtă vâlvă au produs şi cât au 
contribuit la faima tânărului Mircea Eliade cele şase luni 
petrecute de el într-o mănăstire budistă din Himalaya, când era 
la studii în India. Prin comparaţie, folosind expresia evanghelică 
de la Matei 12, 42, se poate afirma despre această recluziune, 
avându-se în vedere austeritatea şi durata ei: iată, aici e mai 
mult decât mănăstirea din Himalaya! 

“...există oarecare stare de viaţă şi smerenie mare şi 
neobişnuită a celor aflaţi într-o mănăstire deosebită, numită 
închisoare.” (Sf. Ioan Scărarul - Scara, Cuv.V, pag. 137). 

* * * 

Moţa: “Căci omului nu-i este dat ca să trăiască un 
număr mare de ani, ci ca să se apropie de Dumnezeu prin fapta 
vieţii sale”. 

13 ianuarie 1952. Ziua când au căzut în luptă Moţa şi 
Marin, pentru Hristos şi Biserica Sa. Cuvintele lui Moţa din 
Testamentul său sunt copleşitoare: “Eu aşa am înţeles datoria 
vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte 
pentru El”. Iată un ideal mai presus decât toate: a lupta şi a muri 
pentru Hristos. Jertfirea vieţii în plină tinereţe. în această epocă 
de prigoană împotriva lui Hristos, a trăi până la adânci bătrâneţe 
înseamnă o dezertare de la datoria creştină. Moţa a considerat 
actul său nu o simplă datorie, ci “datoria vieţii”. Până acum n- 
am pătruns sensul deplin al acestor cuvinte. Când slujirea lui 
Hristos este doar o “datorie” oarecare, nu poţi atinge hotarele 
eroismului. De-abia când ea devine “datoria vieţii”, numai 
atunci poţi fi capabil de fapte mari şi mai ales de jertfa supremă. 

în lumea aceasta zbuciumată, plină de mistere şi 
contradicţii, sufletul omenesc caută un adevăr. 

Da! Adevărul există! El este Hristos! 



32 


Trebuie revărsată asupra lumii lava incandescentă a 
acestei certitudini. O va putea face cel care va experimenta: 
“Cine Mă iubeşte pe Mine, Tatăl Meu îl va iubi şi Mă voi arăta 
lui.” 

Creştinul luptător trebuie să-şi formeze atitudinea şi 
aspiraţia sufletească astfel încât sfârşitul vieţii lui să fie 
martiriul, mucenicia pentru Hristos, încadrat astfel în rândul 
zecilor de mii de martiri ai primelor prigoane! 

Să avem tăria hotărârii ca să fim “nu numai legaţi, ci să 
şi murim pentru Hristos”(Sf.Pavel). 

“...nu trebuie să fericeşti pe cineva, până ce trecând 
prin toată virtutea, nu-şi va încheia viaţa cu sfârşitul cel 
neîndoielnic.[...] Numai acesta e fericit, ca unul ce a murit 
împreună cu Hristos prin nelucrarea păcatelor, şi a înviat 
împreună cu El pentru înălţimea virtuţilor.” (Maxim 
Mărturisitorul - Filocalia, vol.II, pag.234). 

Sub impulsul acestor gânduri, stimulate de jertfa lui 
Moţa şi Marin, se intensifică dorinţa de a sluji total pe Hristos. 
Visul adolescentin de a merge misionar în Africa, se 
reactualizează sub altă formă: misionar în propria ţară. In acest 
moment de prigoană bolşevică împotriva lui Hristos, Biserica 
românească are nevoie de apărători ai credinţei. Dorinţa de a 
deveni şi eu unul dintre apărătorii credinţei în această epocă de 
prigoană, se impune în conştiinţa şi simţirea mea cu tot mai 
multă putere. îmi amintesc de câteva titluri ale lui Nichifor 
Crainic, citite de mine în revista “Gândirea”: “Iisus în ţara mea” 
şi “Colaboratorii lui Hristos”. Aceste două titluri îmi sugerează 
o lume de gânduri şi stimulează conştiinţa datoriei. Mă gândesc 
că înainte de a îmbrăca uniforma sacerdotală, trebuie să 
dovedesc autenticitatea credinţei şi trăirii mele creştine. Altfel, 
apologia şi activitatea mea, ar putea fi considerate doar o simplă 
strădanie pentru pâinea cea de toate zilele. Sinceritatea faptelor 
mele să nu poată fi pusă sub semnul îndoielii. 

Iisus în ţara mea! Ce revelatorie expresie! Iisus este 
stăpân în ţara aceasta de aproape două mii de ani. El a modelat, 
prin Biserica Sa, sufletul românesc. Sufletul blând şi omenos al 
românului s-a născut şi a crescut în bisericuţele de lemn 



33 


răspândite pe plaiurile mioritice. Astăzi, ateii încearcă să-L 
alunge din ţară şi din suflete. Odată alungat Iisus, vor dispărea 
şi blândeţea, şi bunul simţ, şi duioşia sufletului românesc. A 
deveni acum colaboratorul lui Hristos pentru apărarea credinţei 
este cel mai frumos ideal la care poate aspira un tânăr şi cel mai 
mare imperativ al momentului istoric actual. 

Idealul apostolic a ieşit biruitor în sufletul meu. La 
sfârşitul acestei lupte interioare, ţâşneşte din adâncuri o stare de 
elan care se cristalizează intr-o rugăciune a inimii mele: 
“Doa mn e Iisuse Hristoase, învaţă-mă să Te iubesc şi să-ţi urmez 
Ţie. Doamne Iisuse Hristoase, dă-mi puterea ca în toate zilele 
vieţii mele să-Ţi slujesc Ţie”. Transcriu în “Jurnal” această 
rugăciune lirică. Ea constituie cea mai înaltă culme spirituală pe 
care am cucerit-o de când am intrat în catacombă. Această 
rugăciune o voi rosti mereu în faţa gratiilor care ne închideau 
orizontul, ca pe un memento al datoriei apostolice. în multe zile 
de zbucium din închisoare, copleşit de suferinţă şi îndoială, mi- 
am îndreptat privirile spre zăbrele ca spre o troiţă şi am şoptit 
această rugăciune. în fiecare dimineaţă, în faţa gratiilor reci, 
trebuia să-mi aduc aminte de misiunea mea. După un asemenea 
moment de înălţare sufletească, orizontul viitorului se lumina. 

“Căci dacă suntem hotărâţi, cu fruntea sus, atunci se va 
împlini făgăduinţa dată de Pavel ucenicilor săi: «Dumnezeu va 
zdrobi repede, sub picioarele noastre, pe satana»” (Origen - 
Omilii la Cartea ieşirii, pag.79). 

Ideea că zăbrelele reprezintă troiţa noastră, a 
întemniţaţilor, este cât se poate de reală. Privind spre zăbrele, 
vedeam libertatea noastră răstignită pe ele. încrucişarea de gratii 
reprezintă blazonul nostru. Acest semn este o sumă de cruci, 
simbolizând intensitatea credinţei şi suferinţei noastre pentru 
Hristos cel crucificat. Nu urcăm noi acum o Golgotă? Şi nu este 
credinţa în Fiul lui Dumnezeu cel răstignit pentru noi, ultima 
temelie a suferinţei noastre? Braţe de gratii, cruci de fier, viaţa 
noastră răstignită pe ele! 


* * * 



34 


La începutul lunii februarie sunt mutat la celula 13, tot 
aici la etaj. Este rezultatul desfăşurării anchetei. Fereastra 
celulei este fără geam şi gerul năvăleşte asupra mea fără nici o 
oprelişte, ca o avalanşă mortală. Nu ştiu cât voi fi ţinut aici. 
începe o luptă dramatică cu frigul. înfăşurat în pătură, mă plimb 
zi şi noapte. Orice încercare de a dormi, pe scheletul metalic al 
patului de tip militar, ar echivala cu o sinucidere. Dorm foarte 
puţin, aşezat jos, rezemat cu spatele în uşa de lemn. 

Aş putea încerca să mă apăr, refuzând să intru în celulă, 
în momentul în care sunt dus la toaletă. Dar nu pot întreprinde 
acest lucru, întrucât ar putea fi considerat un semn de slăbiciune 
sau de cedare.Mă opreşte un sentiment al demnităţii pe care ţi-1 
dă doar idealismul tinereţii. Având în vedere debilitatea mea 
pulmonară, nu ştiu cum voi putea rezista. Ca să poată cineva 
înţelege această teribilă experienţă prin care am trecut, ar trebui 
să se izoleze într-o cămară de beton, cu fereastra neprotejată de 
geam şi să stea acolo, doar câteva ore, în timpul gerului din 
februarie. 

Ani în şir, după ieşirea din închisoare m-am tot întrebat, 
dacă eu am fost acela care am rezistat, nevătămat, timp de o 
săptămână în polara celulă 13! 

Taina suferinţei nu o putem pătrunde decât privind 
crucifixul. Iar când ştiu că atunci când am suferit, am fost mai 
bun, încep să înţeleg , că de fapt suferinţa este o binefacere. 
Suferinţa crează măreţia morală, fiind ca un catalizator al 
elanurilor nobile şi superioare ale sufletului omenesc. De aceea, 
trebuie să adăugăm la rugăciunea domnească: “Suferinţa 
noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă, Doamne, spre 
renaşterea şi mântuirea noastră!” 

în a şaptea zi, sunt scos fără nici o vorbă şi mutat în 
celula de vizavi, la 16. Aici este o celulă normală, dar sunt tot 
singur. într-o dimineaţă, la începutul lunii martie, mi se aduce 
un tovarăş de suferinţă. Este un flăcău din comuna Vârciorog, 
judeţul Bihor. De la el aflu, în sfârşit, noutăţi de afară. Prima 
noutate este că, între timp, s-a făcut o reformă monetară şi sunt 
alte bancnote şi monede. Băiatul are o fire liniştită şi este un 
bun povestitor. A fost arestat sub acuzaţia că la prăvălia din sat 



35 


a bătut un om, care era activist al partidului. L-am sfătuit cum 
să răspundă la anchetă: că a fost o încăierare personală, fără nici 
o motivaţie politică. 

Din toate povestirile lui, prin care îşi mai domolea dorul 
de acasă, am reţinut trista poveste a unei fete din Moldova, 
venită la ei în sat, în timpul foametei din 1946. Fata a rămas 
însărcinată; fiul familiei la care fusese găzduită, vinovat de 
această consecinţă neprevăzută de el, a ucis-o când erau 
împreună la păşunatul vitelor, pe un deal pustiu, într-o zi de 
toamnă ceţoasă. A aruncat-o într-o râpă, lansând zvonul că fata 
ar fi plecat acasă în Moldova. Trupul bietei Lenuţa - aşa o 
chema pe fată - a rămas în viroagă sub linţoliul de zăpadă, până 
primăvara, când a fost descoperit. Această poveste tragică m-a 
impresionat mult şi m-am întrebat de multe ori, dacă părinţii 
fetei au aflat vreodată modul în care a sfârşit fiica lor. 

* * * 

Zilele lunii martie trec în compania flăcăului. Este bine 
să ai cu cine comunica, mai ales după o perioadă de singurătate, 
dar din alt punct de vedere, regret singurătatea creatoare, 
propice înălţării sufleteşti. 

In timpul acesta, apare ca ajutor al subofiţerului de 
serviciu, un ostaş nou. Are gradul de caporal. Acesta nu numai 
că nu rămâne distant faţă de noi, dar începe să dea semne de 
simpatie şi chiar să ne ajute. îmi strecoară pe furiş mâncare şi 
câte o pagină de ziar. în plus, nu vrea să rămână anonim, ci îşi 
deconspiră numele: se numeşte Agiu şi este din Moreni. 

La începutul lunii aprilie sunt mutat la parter, la celula 
7. Omonima fioroasei celule din beci este o celulă normală, cu 
două paturi metalice suprapuse, având spaţiu suficient pentru 
mişcare. între timp a sosit primăvara şi atmosfera din celulă este 
mai blândă. 

Spre marea mea bucurie, o regăsesc în celula de vizavi 
pe Aurora Ile. Stă în celulă cu Zita Rencsik, maghiară, originară 
din Sălacea, un sat de lângă Marghita. Tocmai a absolvit şcoala 
de educatoare pentru grădiniţele de copii. Este arestată în lot cu 



36 


Comei Onaca. Şeful acestui lot este Constantin Nistorică şi, în 
afară de cei menţionaţi până acum, mai fac parte din lot: Petrică 
Balanov, Dumitru Doca, Amarandei Mihai. 

în momentul de faţă, grupul nostru de beiuşeni şi grupul 
lor de orădeni, sunt cele mai importante şi mai numeroase loturi 
aflate în arestul Securităţii din Oradea. 

După caporalul Agiu, iată că apar, concomitent, alţi doi 
ostaşi solidari cu noi. Unul este Ciucă din (sau de lângă) Tumu 
Măgurele, celălalt este Dan Ivan, din Şomcuta Mare, judeţul 
Maramureş. Ciucă este un băiat brunet, frumuşel, care se ocupă 
în mod special de cele două fete. Le aduce în plus din mâncarea 
pe care ele o suportă mai bine, le aduce flori de primăvară, iar 
în timpul zilei, vorbeşte cu ele, ţinând uşa deschisă, ca să mai 
atenueze senzaţia apăsătoare a claustrării. Din când în când, 
merge la intrarea arestului (chipurile, ocupat cu ceva important, 
dar în realitate, să stea de pază), iar în acest timp, fetele deschid 
vizeta de la uşa mea, ne privim şi schimbăm pe şoptite câteva 
cuvinte de simpatie şi încurajare. Zita, ori de câte ori primeşte 
flori, îmi furişează şi mie câteva. în cele câteva clipe în care 
stăm faţă în faţă prin spaţiul vizetei deschise, Zita mă priveşte 
cu tandreţe. Este răscolitor, dar şi reconfortant, să ştii şi să vezi 
că, în aceste condiţii grele, există totuşi cineva care te priveşte 
cu un sentiment de duioasă prietenie. 

Dan Ivan este şaten, cu fruntea înaltă, cu un dinte 
metalic în faţă. Este tipul flăcăului de la ţară, cu bun simţ şi 
omenie. El ne ajută dintr-un impuls firesc de solidaritate cu 
suferinţa umană. 

Am rămas impresionat de atitudinea acestor trei tineri 
care, în loc să se conformeze instrunctajului şi ordinelor care îi 
obliga să fie mai vigilenţi şi mai severi cu noi, ei au pactizat în 
mod vizibil cu noi. Bineînţeles, că totul se petrecea în cadrul 
unor măsuri de prudenţă, discreţie şi conspirativitate din ambele 
părţi. Despre soarta lor, am încercat să aflu după ieşirea din 
închisoare. Agiu a fost întâlnit de către Felicia Mărăscu, în 
staţiunea Moneasa, prin anii ’60, unde era împreună cu soţul ei, 
Mişu Dan. Agiu i-a recunoscut şi a venit la ei la masă. Agiu era 
atunci şeful Securităţii raionale din Şebiş sau Chişineu-Criş, 



37 


judeţul Arad. Când am aflat despre promovarea lui în cadrul 
Securităţii, m-am întrebat dacă Agiu nu a făcut atunci cu noi un 
joc dublu sau a fost numai un om inteligent care a ştiut să 
procedeze în aşa fel încât să rămână om în orice împrejurare. 
Oricum a fost, nouă ne-a folosit, nimeni nu s-a plâns că ar fi 
fost trădat de el şi toţi i-am păstrat o frumoasă amintire. Chiar şi 
gestul lui de a veni la masa unor foşti deţinuţi este grăitor. în 
ceea ce îl priveşte pe Dan Ivan, am fost la Şomcuta Mare, în 
1995, dar nu i-am dat de urmă. Cât despre Ciucă nu am aflat 
nimic, deoarece domiciliul declarat de el, Tumu Măgurele, era 
foarte vag. 

în vecinătatea mea, la celula 2, este colegul meu de lot, 
Dorn Neagrău, iar la celula 6, Romulus Negru. La celula 8 este 
Vasile Bama, fostul meu vecin din beci. Vasile este scos la baia 
din capătul coridorului, împreună cu colegul său de celulă, ca să 
spele rufe. în ambianţa mai destinsă de acolo, Vasile îşi 
permite, în timpul muncii, să cânte. Cântă romanţele vremii. 
Dar melodia lui preferată este “Ciobănaş cu trei turme de oi”. O 
cântă mereu, cu multă melancolie în glas. în aceste condiţii, 
cântecul ne emoţionează profund. Noi suntem ciobănaşii care 
ne-am pierdut oile libertăţii. Ascultând cântecul, pentru o clipă 
uităm că ne aflăm în infernul închisorilor comuniste. 

* * * 


în singurătatea de la celula 7, începe o nouă epocă de 
efervescenţă sufletească. Acum totul începe să fie foarte clar. 
Parcă mi s-a ridicat un văl de pe creier. Percep frumuseţea 
Creştinismului cu toată intensitatea. Simt un impuls masiv de a 
mă dărui slujirii lui Hristos. Nu există un sens al existenţei în 
afara lui Hristos. Sunt atât de entuziasmat pentru acest moment 
de renaştere sufletească, încât notez în “Jurnal” bucuria regăsirii 
mele, prin aceste cuvinte: “Pe frontispiciul acestei celule trebuie 
să se scrie cu litere de foc: în acest cavou s-a născut un om!” 
Este data de 19 aprilie 1952. Din 29 decembrie 1948 nu am mai 
avut un asemenea moment de creştere interioară. Mă simt în 



38 


profunzime altul. A dispărut din sufletul meu orice teamă şi 
orice îndoială. De-acum toate aspiraţiile şi energiile mele se vor 
concentra spre idealul apostolic. 

Această înviere sufletească a mea se petrece în chiar 
aceste zile ale Sărbătorii învierii Domnului. în aceste zile nu am 
fost scos la anchetă şi nu am fost întrerupt în elanurile mele 
sufleteşti. 

Doar două momente au tulburat această linişte. Primul, 
în legătură cu Zita. Acum câteva zile a fost scoasă la anchetă. 
Cel care a condus-o la Weiss era plutonierul Seres. Acest 
individ sadic, nu s-a putut stăpâni să n-o lovească cu cizmele 
peste picioare, în timp ce o ducea la anchetă. Când a revenit în 
celulă, Zita plângea. De-abia a reuşit Aurora să o liniştească. 

A doua întâmplare a fost ieri, în prima zi de Paşti. în tot 
cursul zilei, am avut impresia că nu prea s-au făcut anchete. A 
fost linişte pe coridoare. Pe la amiază, a apărut la vizetă 
sublocotenentul Codileanu. Era, probabil, ofiţer de serviciu. 
Când a deschis uşa, a pătruns în celulă un puternic miros de 
parfum. Aha, mi-am zis, sărbătoreşte şi el Paştele! 

- Eşti singur? m-a întrebat el cu un ton binevoitor. 

- Da! am răspuns. 

M-a privit stăruitor şi în ochii lui nu era nimic din 
lucirea metalică care emană, de obicei din ochii securiştilor. A 
închis vizeta şi s-a depărtat. Deşi părea o vizită de rutină, 
undeva, în adâncul intuiţiei, a stăruit impresia că vizita nu era 
întâmplătoare. 


* * * 

în după amiaza acestei zile de 19 aprilie, atât de 
neuitată pentru mine, se deschide uşa celulei şi este introdus un 
om. Este un ţăran înalt, îmbrăcat în haine de culoare închisă şi 
poartă o pălărie. Se recomandă: 

- Vasile Bejan. 

Este originar din satul Sub-Piatră, judeţul Bihor. Pe 
vremuri, a fost primarul localităţii. Are o fiică, Lucreţia. 



39 


în noua situaţie, îmi schimb programul şi încep să mă 
ocup de el. Are nevoie de ajutor sufletesc, căci este destul de 
abătut din cauza arestării lui. Am început să-i povestesc din 
istoria românilor, ca să trezesc în el ideea jertfei pentru ţară. I- 
am recitat toate poeziile de acest gen pe care le ştiam. Pe un 
ţăran de la poalele Munţilor Apuseni, poemul “Floria” al lui 
Aron Cotruş nu poate decât să-l răscolească profund; de- 
asemenea, versurile poetei Florica Ciura-Ştefănescu, din 
volumul “Ardealul”, apărut la Timişoara, în toamna anului 
1940. “Umbra Iancului” se întruchipează din versurile ei: 

“Chipul tău de jar şi vifor nu e, 

Moţii îl mai văd prin vis cum suie 
Peste codri, Vidre şi Vlădeasă 
Chip de pajură aleasă... 

Dâră de lumină-n umbra deasă 
Mai măreţ ca munţii la un loc 
Crai de veghe, pajură de foc.” 

Vasile Bejan, cu lacrimi ce se strecoară printre ridurile 
obrajilor săi înăspriţi de vremi, ascultă cu evlavie. Versurile 
poetei par o litanie de jale pentru suferinţele de azi ale 
neamului. Şi termin acest recital de poezie din catacombă, cu 
versurile care exprimă o terifiantă profeţie: 

“Sărmană gloată, 

Strămoşii noştri au murit pe roată, 

Noi vom muri în temniţi româneşti.” 

La aceste versuri, Vasile Bejan plânge ca un copil! Ani 
de-a rândul, în temniţă am murmurat aceste versuri ale poetei 
Florica Ciura-Ştefănescu, versuri care purtau data compunerii: 
13 septembrie 1937. M-am tot întrebat: de unde a avut această 
fiică de moţ viziunea profetică a viitoarei pătimiri româneşti? 
Cum a presimţit ea, în acele vremuri de linişte în ţara 
românească şi în lume, că elita luptătoare a neamului românesc 
va pieri în temniţele româneşti? Că roata pe care se vor frânge 
iubitorii de libertate şi dreptate - urmaşii în duh ai lui Floria şi 
Iancu - vor fi zidurile şi lanţurile temniţelor româneşti? 


* * * 



40 


Zita se pregăteşte de plecare la proces; acesta va avea 
loc la Tribunalul Militar de la Cluj. Regret plecarea ei din 
vecinătatea mea. Ne legaserăm atât de mult sufleteşte, de parcă 
am fi copilărit împreună. Aici în catacombă, orice prietenie este 
izvor de tărie şi bucurie sufletească. 

Drept semn de amintire, îmi dăruieşte unica ei batistă. 
Pe batistă sunt cusute cu fir alb iniţialele ei: R.Z. (Rencsik Zita). 
în ziua plecării, ostaşul cel bun îi îngăduie să deschidă vizeta 
mare a celulei mele, pentru a-şi lua rămas bun. Emoţionată, 
zâmbind printre lacrimi, Zita mă sărută. Scena este de neuitat. 
Oare ne vom mai revedea vreodată? 

* * * 

După câteva zile de tovărăşie plăcută, Vasile Bejan este 
dus la anchetă. Se întoarce puţin înfricoşat - cum era normal - 
dar şi cu o undă vagă de speranţă în inimă. îmi spune că ofiţerul 
care l-a anchetat, Codileanu, îi este cunoscut. în timpul cedării 
Ardealului, satul Sub-Piatră era pe graniţă, iar tânărul 
Codileanu, refugiat în România, venea aici să se întâlnească cu 
mama lui, rămasă în teritoriul cedat. Vasile Bejan, în calitate de 
primar, favoriza întâlnirea dintre mamă şi fiu. în ceea ce 
priveşte motivul arestării, era acuzat că la cooperativa din sat, ar 
fi spus că “banii noi nu sunt buni”. Acuzaţie ridicolă, dar care în 
aceşti ani de teroare, pot constitui pretext pentru ani grei de 
temniţă. înainte de a-1 trimite la celulă, Codileanu i-a spus: 

- Te duci în celulă şi te gândeşti dacă ai spus aşa sau nu. 
Ai grijă să te gândeşti bine! a accentuat el. 

Era o recomandare puţin obişnuită la un anchetator, 
începea să se contureze un caz aproape imposibil: un ofiţer de 
Securitate încearcă să salveze un fost binefăcător. Era cu atât 
mai neaşteptat şi incredibil, cu cât circula zvonul că acest 
Codileanu a participat în 1949, la reprimarea mişcărilor 
ţărăneşti din acea vară sângeroasă şi ar fi împuşcat şi el oameni. 



41 


După trei zile, bătrânul este chemat din nou la anchetă. 
Se întoarce fericit. Codileanu a fost foarte amabil cu el şi, după 
ce a citit declaraţia pe care a dat-o Vasile Bejan, a zis: 

- Foarte bine! Foarte bine! 

Acum se explică vizita misterioasă din ziua de Paşti, 
când Codileanu a verificat dacă sunt singur în celulă. îl asigur 
pe nea Vasile că nu va fi judecat şi în curând va fi liber. Obosit 
de frământarea zilei, s-a întins pe patul de jos, cu pălăria pe 
piept şi a adormit. Eu mă plimb pe lângă pat, de parcă aş sta de 
pază. Pe la ora 10 seara, se deschide uşa şi un plutonier întreabă 
în şoaptă: 

- Care-i Bejan Vasile? 

Mă aplec peste patul în care doarme nea Vasile şi îl 
scutur puternic. 

- Nea Vasile! Nea Vasile! Scoală! 

Nea Vasile sare buimăcit şi întreabă: 

- Ce-i? Ce s-a întâmplat? 

Emoţionat, nu pot să-i răspund. 

- Ia-ţi tot ce ai şi hai! îi zice subofiţerul. 

în sfârşit, Vasile Bejan a înţeles: va pleca acasă! 
Eliberările - ca şi arestările - se făceau, în majoritatea cazurilor, 
noaptea. îşi scoate pălăria de pe cap, deschide larg braţele şi mă 
cuprinde. Apoi, o clipă ne privim cu un amestec de bucurie şi 
regret. 

- Drum bun şi să ne-ntâlnim sănătoşi! îi urez eu, în clipa 
când păşeşte pragul. 

Această urare avea să se realizeze mulţi ani mai târziu, 
în 1967, ajungând la Aleşd, m-am informat despre el şi am aflat 
că fiica lui este gestionară la Aprozarul din Chistag. Am căutat- 
o şi de la ea am aflat că tatăl ei lucrează la o întreprindere de 
lângă Chistag. Am mers împreună la el. L-am găsit în pauza de 
masă, mâncând pe o lădiţă. I-am întins mâna şi l-am întrebat: 

- Mă cunoşti nea Vasile? 

El m-a privit atent şi a dat din cap dezaprobator. Atunci 
am trecut la întrebarea directă: 

- îţi mai aduci aminte cu cine ai stat în celulă la 
Securitatea din Oradea, în primăvara anului 1952? 



42 


- Cu un ofiţer tânăr, prins în munţi. 

Am rămas puţin descumpănit de confuzia pe care mi se 
părea că o face, dar l-am întrebat în continuare: 

- Şi ce îţi aduci aminte despre el? 

- îmi povestea despre Avram Iancu! 

Răspunsul lui m-a bucurat enorm. Atunci l-am sărutat 
pe obraji şi i-am spus: 

- Eu sunt acela, nea Vasile! 

Bătrânul s-a bucurat la rândul lui, de întâlnire. Probabil 
că faptul de a-i fi povestit scene eroice din istoria românilor, i-a 
sugerat mai târziu, ideea că eu aş fi fost un tânăr ofiţer român, 
prins în munţi ca partizan. 

Aceasta a fost povestea primarului din Sub-Piatră. 

* * * 

La puţin timp, mi se aduce un nou companion. Se 
numeşte Costa Gyorgy şi este elev la liceul din Oradea. Bunicul 
său după tată a fost român, Costa, căsătorit cu o unguroaică. 
Mama lui este jumătate maghiară, jumătate poloneză. Gyuri, 
care are un simţ al umorului foarte dezvoltat, spune despre sine: 

- Sunt o adevărată internaţională. 

Are o soră, spune el, foarte frumoasă, căreia i se spune 
Baby. El este în schimb, mai lipsit de calităţi fizice, dar este 
foarte inteligent. Cazul lui şi al prietenului său a stârnit vâlvă în 
arestul Securităţii. Doi elevi maghiari au fost arestaţi pentru că 
pictaseră zidurile oraşului Oradea cu svastici. O făceau pur şi 
simplu din bravadă. Securitatea a organizat pânde şi au fost 
surprinşi în flagrant delict. 

Costa Gyorgy este poet. Are, spune el, un caiet 
manuscris cu poeme intitulate: “Bânatom gyermekei” (Copiii 
tristeţii mele). Este un tip boem şi se mândreşte cu stilul său de 
viaţă. 

Pentru trecerea timpului - şi plăcută, şi utilă - mă 
iniţiază în istoria literaturii maghiare. La fiecare autor maghiar, 
îmi spune cine este corespondentul lui în literatura română. Am 
învăţat câteva poezii de Petofi. Muzicalitatea versurilor sale este 



43 


cuceritoare. M-a impresionat “Sfârşit de septembrie”, o elegie 
pe care n-am uitat-o niciodată. 

Cunoaşterea culturii unui popor crează familiaritate, 
simpatie şi apropiere faţă de acel popor. In perioada interbelică, 
revista “Familia” din Oradea a iniţiat o asemenea acţiune de 
apropiere prin cultură între români şi maghiari. 

Intr-o seară, Gyuri este chemat la anchetă. Ferestrele 
camerei de anchetă dau spre o stradelă laterală, ce porneşte din 
bulevardul gării. Geamul este vopsit mat. Gyuri se apropie de 
geam şi mimează o privire afară. Anchetatorul îl avertizează: 

- Degeaba te uiţi (în sensul că tot nu se poate vedea 
nimic afară din cauza geamului mat). 

Gyuri se întoarce spre anchetator şi cu cea mai 
nevinovată figură, răspunde, accentuând cu tâlc: 

- Ştiu.Afară este întuneric! 

Replica a fost strălucitoare ca o perlă. Anchetatorul său, 
Voicovschi, nu a gustat deloc spiritul lui Gyuri şi l-a înjurat 
grosolan. 


* * * 

într-una din zile, se deschide uşa şi este introdus un om 
mic de statură, robust şi cu părul alb. Se prezintă ceremonios: 
Osz Gyuri! 

Aflăm că este fostul primar din Nuşfalău. A fost arestat 
împreună cu un grup de consăteni. Se pare că este arestat şi 
preotul romano-catolic din localitate. în bătrânul Osz descopăr 
tipul ţăranului înţelept, harnic şi demn. A ajuns primar, pentru 
că a fost cel mai bun gospodar din comună. După 
împroprietărirea de după primul război mondial, oamenii leneşi 
au început să vândă pământul primit, mai ales pe cel din locurile 
mlăştinoase, iar el l-a cumpărat, ajungând proprietar pe 80 de 
iugăre. Avea batoză, tractor şi alte maşini agricole. Hărnicia lui 
l-a adus pe banca acuzării ca “exploatator al clasei muncitoare” 
şi ca prezumtiv autor moral al rezistenţei ţărăneşti din Nuşfalău. 
Avea în toate o atitudine demnă şi ponderată. Rar am văzut un 
ţăran cu o asemenea personalitate. 



44 


într-o zi este scos la anchetă. Anchetatorul, pentru a-i 
crea un sentiment de vinovăţie, îl întreabă: 

- Dumneata cât vin ai băut zilnic, în mod obişnuit? 

- Aproximativ un litru şi jumătate. 

- Vezi, i-a spus anchetatorul, cu un ton de imputare, 
sunt bărbaţi care nu pot bea o asemenea cantitate de vin nici 
într-o lună. 

- Nici acela nu-i bărbat! i-a replicat bătrânul. 

Când s-a întors în celulă şi ne-a povestit acest dialog, 
ne-am bucurat enorm de această victorie a bătrânului asupra 
parşivului anchetator. Dialogul cu anchetatorul s-a desfăşurat în 
limba maghiară, în care replica era mai expresivă. 

Precizez că discuţiile mele cu cei doi tovarăşi de 
suferinţă le purtam în limba maghiară deoarece, eu cunoşteam 
mai bine limba maghiară, decât ei limba română. Era o 
asemenea solidaritate între noi încât această problemă nu s-a 
pus în nici un fel. Ni se părea ceva firesc. Eram fraţi de 
suferinţă, sub persecuţia duşmanului comun. 

In această perioadă, în care ancheta bătrânului se 
desfăşura nonviolent, ceilalţi consăteni ai lui, toţi mai tineri, 
erau bătuţi cumplit. Kovacs, cel care îi ancheta cu predilecţie pe 
ţăranii maghiari, era foarte dur. In latura noastră din arestul 
dinspre curte, se auzeau strigătele de durere ale celor torturaţi şi 
zgomotul înăbuşit al loviturilor. Aceste bătăi care se auzeau 
până la noi, erau înfricoşătoare şi demoralizante. Anchetatorii 
loveau neobosit, iar strigătele şi gemetele nu mai conteneau. 

Dacă în acest moment, ar fi fost îndreptată o ureche 
cosmică spre România, din toate beciurile Securităţii din ţară, s- 
ar fi auzit, înălţându-se spre spaţiile siderale, un uriaş geamăt de 
durere şi trosnet de oase. 


* * * 

Pe neaşteptate, ca de obicei, vine clipa despărţirii. Este 
luna iunie. Afară este frumos, deasupra oblonului se zăreşte o 
frântură de cer ireal de albastru şi adie un vânt înmiresmat. Sunt 
scos din celulă, mi se pun ochelarii negri şi sunt dus iarăşi în 



45 


beci. Străbatem labirintul subteran şi îmi dau seama că am intrat 
pe coridorul infernal. Ne oprim la ultima uşă. Este celula 11. în 
celula obscură zăresc o siluetă. Se prezintă: - Budai Gyorgy. 

Este un om peste 40 de ani, din Săcuieni. Mă aşez pe 
patul de cărămidă din dreapta. Bătrânul, ca să-i zic aşa, fusese 
arestat pentru tentativă de trecere a frontierei. Este un om foarte 
simplu şi un bun tovarăş de celulă. îi place să povestească 
amintiri din prima sa juneţe. Este convins că viaţa lui este un 
veritabil roman, pe care îl povesteşte cu multă pasiune. în 
infernul acela de beznă şi miasme, povestirile lui naive sunt un 
mijloc de rezistenţă. 

Una din povestiri este antologică şi s-a petrecut la 
întoarcerea acasă dintr-o detenţie anterioară. La penitenciar, a 
auzit că închisoarea în care pătimeşte el, a fost construită de 
Maria Tereza. Reîntors acasă, a luat icoana Sfintei Tereza pe 
care o avea pe perete, a făcut un foc în curte şi a aruncat-o în 
flăcări, zicând cu năduf: 

- O fi fost ea regină, dar nu înţeleg de ce este şi sfântă! 

Sărmanul pătimitor în temniţele Măriei Tereza a ars, 

fără să ştie, icoana Sf. Tereza de Lisieux. Impietatea lui 
săvârşită din neştiinţă avea o motivaţie logică: cine clădeşte o 
închisoare nu poate fi sfânt! Cu multă dificultate am reuşit să-l 
conving că a săvârşit o regretabilă eroare. Frământat de acest 
sacrilegiu involuntar, mă întreba din când în când: 

- Oare este adevărat că am ars o sfântă? 

Trecuseră vreo două săptămâni şi încă nu-1 văzusem la 
chip în mod clar pe Budai, atât din cauza beznei din celulă, cât 
şi pentru că atunci când suntem scoşi la toaletă, ni se pun 
ochelari negri. în ultima vreme, a crescut vigilenţa şi secretul în 
arest; probabil, după arestarea Anei Pauker, Teohari Georgescu 
şi Vasile Luca. într-o zi suntem introduşi la toaletă împreună şi 
ţinuţi acolo mai mult timp. Ne-am bucurat realmente că ne 
putem, în sfârşit, vedea la faţă. Budai este foarte palid. Faptul că 
bezna din celulă este atât de mare încât nu-1 poţi distinge clar pe 
colocatar, justifică numele de “infern” pe care îl poartă această 
secţie din beci. La întoarcerea în celulă, am constatat că în acest 
timp ni s-a făcut percheziţie în sumbra noastră locuinţă. 



46 


* * * 

Intr-una din zile, apare în zonă colegul meu de liceu şi 
lot, Mihai Dan, la celula 14. In aceeaşi zi, ne vine şi nouă un 
musafir. Se prezintă: 

- Weiss Emerick. Din Vaşad. 

Fără să ne dea alte amănunte, se aşează pe patul din 
stânga. Omul se menţine într-o rezervă explicabilă. Peste câteva 
ore, Budai se apropie de mine şi îmi şopteşte: 

- Weiss este evreu. Uite, ce face! 

Mă uit prin obscuritatea celulei şi nu zăresc nimic 
deosebit. Mă scol, chipurile, să mă plimb şi privesc mai atent 
spre Weiss. Cu capul acoperit cu pălăria, cu o mânecă a hainei 
scoasă, evreul îşi rosteşte rugăciunea rituală mozaică, în faţa 
peretelui dinspre coridor. 

Iată, aşadar, în celula 11 din beciul Securităţii din 
Oradea, fiinţând aievea, liga naţiunilor unite. Un maghiar, un 
evreu şi un român trăind într-o frăţie perfectă. Comunitatea 
noastră poate constitui un model de societate “fără luptă de 
clasă şi fără ură de rasă”. Aici avem un scop comun: să ne 
salvăm de comunism. 


* * * 

în această seară, a apărut de serviciu sergentul Ile. Este 
un bărbat brunet, cu trăsături frumoase şi care veşnic fluieră sau 
fredonează. După credinţa populară, potrivit căreia, omul care 
cântă este un om bun, Ile ar trebui să fie un asemenea om. 
Eroare! Ile este un securist rău şi trufaş. Singura lui atitudine 
mai umană am văzut-o faţă de Aurora Ile, probabil pentru 
coincidenţa de nume. 

Trecându-mi fugar prin minte aceste gânduri, am 
adormit. La un moment dat, mă trezesc cu impresia că se 
întâmplă ceva neobişnuit. Prima senzaţie pe care o simt îmi pare 
ireală şi probabil că visez: un aer înmiresmat şi răcoros pătrunde 
în hruba cu miasme. Absorb cu toţi porii fiinţei mele acest val, 



47 


ce pare că vine dintr-o poiană înflorită. Plutesc între vis şi 
realitate. Mă ridic în capul oaselor şi mă uit în jur, încercând să 
înţeleg. îmi dau seama că sunt în celulă şi ceilalţi doi tovarăşi ai 
mei dorm. Minunea vine de afară. Mă ridic uşor la deschizătură 
şi privesc afară. Fapt nemaipomenit: fereastra din faţa mea este 
deschisă şi prin ea pătrunde parfumul îmbătător al florilor de 
tei, de la arborii care străjuiesc bulevardul ce duce spre gară. 
Pentru a se proteja pe sine, fiind obligat să-şi facă rondul de 
supraveghere pe la vizetă, sergentul Ile, pe care înainte de a 
adormi l-am judecat atât de aspru în gând, îmi dăruieşte, fără 
voia lui, un moment unic. 

Privesc cu intensitate spre spaţiul care de-acum aparţine 
unei alte lumi. Trece un tramvai. Probabil ultimul. Zăresc o 
clipă silueta lui şi rămân cu luminile roşii întipărite pe retină.. 
Ce senzaţie stranie: la cinci metri, libertatea! Atât de aproape şi 
totuşi aşa departe! Trec oameni pe stradă. Paşii şi glasurile lor 
par sunete din altă lume. O pereche, probabil nişte tineri 
îndrăgostiţi care vin de la un film, trec prea aproape de funesta 
clădire. Soldatul din post îi somează, trezindu-i din reverie. 
Speriaţi, cei doi se depărtează în grabă. în acest timp, mireasma 
din paradis se revarsă valuri, valuri, alungând miasmele din 
acest iad. în suflet încep să picure, dureros de dulce, versurile 
lui Eminescu: 

“Când voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi, 

Din teiul sfânt şi dulce, o ramură să frângi...” 

Teiul sfânt! repet în şoaptă, zguduit de o emoţie 
răscolitoare. O, stelarule poet, care ai sanctificat teiul şi ai 
cântat cu evlavie mireasma florilor sale, acum te înţeleg! 
Dumnezeu care a creat viaţa pentru fericire (numai omul o 
transformă în iad) a frânt şi pentru mine o ramură din “teiul 
sfânt” şi mi-o întinde aici, în bezna catacombei. în această 
noapte, la hotarul dintre raiul şi iadul pământean, promit că de 
voi mai fi liber şi mă voi întoarce pe plaiurile copilăriei, am să 
urc în serile de vară cărarea care duce spre teiul înflorit şi de 
acolo, respirând tămâia florilor sale, să privesc zarea incendiată 
de soarele care apune, pentru a simţi îndelung fiorul 
dumnezeirii pe care l-am simţit o clipă acum. 



Printre sergenţii care fac de serviciu în beci, există unul 
care a primit din partea noastră numele de Găleată. Este un tip 
ranchiunos. Dacă a pus ochii pe tine, te urmăreşte şi te 
persecută cu o perseverenţă diabolică. Are o manie, de la care îi 
vine porecla. Când vrea să te pedepsească, dacă sinistra celulă 7 
nu este liberă, vine cu o găleată şi o cârpă şi te obligă să speli 
celula. După ce îţi dă porunca, la sfârşit, adaugă, în graiul său 
bihorean: 

- Iar poliţa să fie galbănă ca lămâia! 

De fiecare dată, această ultimă propoziţiune este 
nelipsită. Azi mă cuprinde o dorinţă nestăpânită de a cânta. Nu 
ştiam că, din păcate, Găleată este de serviciu. Şi cânt. Desigur, 
în surdină. Dar ecoul aleargă pe coridoare şi ajunge la urechile 
lui Găleată. La un moment dat, aud cum depune găleata pe 
ciment şi zornăie cheile. Mă invită - vorba vine - să spăl celula. 
Şi - culmea! - fără finalul de rigoare cu “poliţa galbănă ca 
lămâia”. In timp ce spăl, Budai mă priveşte amuzat şi îmi 
şopteşte, ocrotit de obscuritatea celulei: 

- Aşa îţi trebuie, dacă ţi-a ars de cântat tocmai în timpul 
lui Găleată. 

Spăl celula sub privirile lui Găleată, care stă pe coridor 
şi mă priveşte atât de atent de parcă ar trebui să-mi acorde o 
notă. După ce termin corvoada şi Găleată pleacă cu găleata 
(calambur inevitabil!), se aşterne liniştea. Dar eu sunt în una din 
acele momente sufleteşti când nu-ţi mai pasă de nimic. Cânt din 
nou. Găleată apare ca la o comandă. De data aceasta mă scoate 
din celulă, dar nu mă duce la 7, ci pe un coridor scurt, unde sunt 
primele şase celule, trei de-o parte, trei de alta. Mă introduce la 
5. Este o celulă foarte mică, cu un prici numai de vreo două 
palme lăţime, cu un spaţiu foarte strâmt până la perete. Nu poţi 
să te plimbi sub nici o formă, poţi doar să stai în picioare cu faţa 
la prici. 

La un moment dat, aud nişte paşi apropiindu-se tiptil, se 
deschide aproape fără nici un zgomot celula de vizavi şi aud 



49 


şoapte abia perceptibile. Curios să văd ce se întâmplă, descopăr 
în uşă nelipsita gaură de privit “afară”. (Cine ştie când şi de 
către cine a fost făcută!). îl binecuvintez în gând pe autorul 
vizorului subversiv, căci mie îmi prilejuieşte o satisfacţie 
imensă: dincolo de silueta ostaşului care a deschis celula, se 
profilează în cadrul uşii făptura lui Tică Stanciu. Chipul lui 
frumos, ca de actor, este palid, iar părul îi cade în plete. Are o 
figură de ascet. Ochii mai ales, sunt extraordinari: au o lucire 
nefirească. Un asemenea chip a văzut probabil, Eminescu, 
atunci când a creat imaginea lui Hyperion: 

“Părea un tânăr voievod 
Cu păr de aur moale 


Iar umbra feţei străvezii 
E albă ca de ceară- 
Un mort frumos cu ochii vii 
Ce scânteie-n afară...” 

Pe toată făptura lui Tică se vede întipărită adânca 
suferinţă prin care a trecut. Mă cuprinde o imensă şi răscolitoare 
milă şi dragoste faţă de el. într-o străfulgerare de o clipă, înţeleg 
drama acestui om. Nu este uşor să porţi povara unei mari 
răspunderi. Se vede clar cum suferinţa lui sufletească a depăşit 
în intensitate suferinţa fizică. Bănuiesc că ostaşul cu care 
vorbeşte este unul dintre cei solidari cu noi. 

După plecarea ostaşului, aveam de gând să-l strig pe 
Tică, dar Găleată nu-mi îngăduie acest răgaz. Vine şi deschide 
uşa cu un aer triumfător: celula 7 este liberă! Mă descalţă şi 
intru în cubul de beton cu apă până la glezne. Câţi fraţi de 
suferinţă, oameni de toate vârstele şi genurile, au trecut pe aici, 
pentru a fi înfrânţi în rezistenţa lor! Printr-o crăpătură în partea 
de sus a uşii, pătrunde o dungă de lumină de la becul puternic 
din faţa acestei celule de pedeapsă. După ce mă obişnuiesc cu 
bezna, descopăr pe peretele din dreapta inscripţii şi nume. Cu 
un amestec de uimire, bucurie şi groază, constat că în decursul 
lunilor de când am fost arestaţi, aproape toţi camarazii mei au 
trecut pe aici şi sunt “iscăliţi” pe pereţii acestei celule de tortură. 
Fiecare beiuşean şi-a trecut diminutivul sau porecla: Tică, Dodi, 




50 


Ţucu, Pavel, Fiţu, Doda, Ionică, Mişu, Cori, Dorii, Văru, Lelu, 
My boy... . Nici fetele nu au fost scutite de trecerea pe aici: 
Lola, Feli, Tuţa, Lena, Mărioara. Mă mir cum nici un securist 
nu a observat acest lucru şi nu a şters inscripţiile. Probabil din 
cauză că cei care fac din când în când curăţenie, sunt deţinuţii. 
Cu un nasture de la cămaşă, zgârii şi eu: Reia. Este porecla mea 
din liceu. Zidul acestei lugubre celule este ca o carte de onoare 
în care, fiecare şi-a înscris numele cu partea lui de suferinţă şi 
rezistenţă. 

Seara, târziu, sunt scos de la 7. Plutonierul Seres, care a 
venit cu o nouă victimă pentru tortură, este nerăbdător. Până să 
mi se pună ochelarii negri, zăresc o clipă silueta unui bătrân, ce 
aşteaptă înfricoşat şi gemând. Vai de bieţii oameni. Câtă 
suferinţă şi umilinţă trebuie să suporte de la aceşti persecutori! 
Găleată priveşte cu părere de rău “eliberarea” mea. Reîntors în 
celulă, Budai se bucură de parcă m-aş fi întors din fundul 
Siberiei! 

Chipul lui Tică m-a urmărit multă vreme. Stau şi 
reflectez: cât de neînţelese sunt pentru noi căile Domnului. 
Deci: mai întâi, am cântat. După primul avertisment al lui 
Găleată, puteam să mă cuminţesc. Dar eu nu ţin cont de el şi 
cânt din nou. întâmplarea face ca celula 7 să nu fie liberă. Drept 
urmare, Găleată mă duce la cele şase celule mici, unde eşti 
condamnat la nemişcare. Aici însă, nu mă introduce oriunde, ci 
exact vizavi cu celula lui Tică. Şi exact în timpul cât am fost eu 
acolo, vine ostaşul la el şi deschide uşa. Iar în cele din urmă, ca 
într-un film cu final fericit, există şi descopăr gaura din uşă, în 
stare de perfectă funcţionare. Au trebuit să se întretaie toate 
aceste întâmplări şi coincidenţe, ca până la sfârşit să am bucuria 
de a-1 revedea pe Tică. în acest univers subteran, viaţa noastră 
este o împletire de permanente asemenea coincidenţe. 

* * * 

După câteva zile de la întâmplarea cu Tică, în timp ce 
eram la toaletă, gardianul închide uşa şi mă avertizează: 

- Să stai acolo liniştit, până îţi deschid! 



51 


Nu pot fi dus la celulă, pentru că pe coridor se fac 
“mişcări de trupe”. Se scot şi se aduc arestaţi. Având răgaz şi 
nefiind supravegheat de nimeni, mă urc pe WC, mă prind cu 
mâinile de zăbrele şi mă ridic cu capul la nivelul ferestrei care 
este foarte sus. Agăţat astfel, privesc afară, prin crăpătura 
oblonului. Curajul şi efortul îmi sunt răsplătite cu o imagine pe 
care nu o voi uita niciodată. Fereastra este la nivelul curţii 
interioare a Securităţii. Curtea este pietruită. In mijlocul ei se 
înalţă un nuc majestuos. Deasupra coroanei se deschide un cer 
albastru de o intensitate maximă. Contrastul dintre bezna şi 
murdăria celulei 11 şi bolta albastră zărită printre ramurile verzi 
ale copacului, este imens. Ah! Ce frumoasă este natura. O 
emoţie profundă îmi copleşeşte inima, iar ochii mi se 
împăienjenesc. O asemenea vibraţie o mai simte doar un pui de 
căprioară ce vede prin zăbrelele unei cuşti, pădurea, pentru 
ultima oară. 

în mijlocul curţii, un sergent stropeşte curtea, cu 
furtunul. Este luna lui Cuptor şi făpturile delicate ale securiştilor 
au nevoie de răcoare. Sergentul este cunoscut sub numele 
maghiarizat de Pap Sâni, el fiind în realitate Pop Alexandru, 
român din Andrid. Lui îi convine, probabil, această 
maghiarizare a numelui său, deoarece şeful Securităţii din 
Oradea este ungurul Kis Ladislau. înaintea lui fusese evreul 
Zeller. îmi aduc aminte o întâmplare: Bilţiu Toma, fost elev la 
liceul “Samuil Vulcan” din Beiuş, promoţia 1948, a ajuns într-o 
funcţie importantă (inginer-şef) la o mare întreprindere din 
Timişoara, care avea o filială la Moldova Nouă. Acolo lucra 
soţia fostului său coleg de clasă şi internat, Fănică Miere care la 
acea dată, era la închisoare. Când a apărut Bilţiu Toma la filiala 
respectivă, toţi au intrat în panică. Cauza? Bilţiu Toma semăna 
teribil cu un evreu. Era roşcovan, bondoc şi cu pistrui. Probabil 
toţi aveau certitudinea că numele său se ortografiază “Biltz”. Cu 
un ton grav, a cerut ca “tovarăşa Miere” să vină la el. Biata 
femeie! Ce nenorocire! Toţi o vedeau dată afară din serviciu. Ce 
a urmat însă, nu a înţeles nimeni. Tovarăşul “Biltz” a 
recomandat ca nimeni să nu o persecute pe tovarăşa Miere. Era 
de neînţeles o asemenea recomandare, dar nimeni nu a îndrăznit 



52 


să comenteze sau, probabil, nici să se întrebe ce înseamnă 
aceasta.. Spre lauda lui, acest beiuşean şi-a făcut datoria de 
coleg, în acele vremuri de prigoană, când aşa zisa luptă de clasă 
ajunsese la apogeu. 

Intre timp, mişcările de pe coridor încetează. Gardianul 
vine şi mă duce la celulă. Intru iarăşi în beznă. Imaginea naturii 
zărite pentru câteva clipe printre zăbrele, s-a fixat atât de adânc 
în memorie încât, privind zidul negru din faţa mea, parcă se 
reflectă pe el frânturi magice de cer albastru şi ramuri verzi. Un 
fenomen straniu. S-ar putea numi “Fata Morgana din 
catacombă”! 


* * * 

La sfârşitul lunii iulie sunt dus la biroul şefului de arest. 
Aflu că cei arestaţi de anul trecut au primit un pachet cu haine 
de acasă. Este un gest care ne încurajează. Se schimbă, oare, la 
faţă Securitatea? 

In orice caz, pachetul ne-a amintit de casă şi părinţi. 
Mai mult ca sigur, pe rufele împachetate sunt picături de 
lacrimi. In plus, o rufă curată îţi dă impresia că ai redevenit om. 
Cămaşa soioasă şi zdrenţuită pe care am purtat-o de peste şase 
luni, obrazul nebărbierit, uneori, cu săptămânile şi şederea în 
această hrubă insalubră, mă făcea să mă simt un fel de troglodit. 
In unele momente, când aveam senzaţia de maximă 
dezumanizare, îmi promiteam că, de voi ajunge în libertate, mă 
voi bărbieri şi voi îmbrăca o cămaşă curată în fiecare zi. 

La 1 august sunt mutat în celula 8. Acolo găsesc un 
ţăran român, bătrân şi doi maghiari din grupul Nuşfalău: Gâspâr 
Birtalan şi Farkas. Gâspâr a fost crunt bătut în timpul anchetei 
din iunie, deoarece era considerat elementul cheie al grupului. 
Este cel mai activ povestitor din celulă. Este un bărbat frumos şi 
în plus, are o voce plăcută cu care ne cântă diverse cântece, 
atunci când situaţia de pe coridor o permite. Cel mai 
impresionant cântec, prin similitudinea situaţiei, este unul 
compus în prizonierat, prin stepele Siberiei. 



53 


în data de 15 august, sunt mutat la celula 9. Este o 
celulă mare, pe trei laturi cu paturi metalice suprapuse. întrucât 
gaura de aerisire dă spre coridorul unde se găseşte toaleta şi 
unde vin jumătate din deţinuţii din arest, deschizătura a fost 
barată cu un carton de culoare roşie, fixat pe dinafară. în 
consecinţă, în celulă este beznă şi o căldură infernală. Toţi 
locatarii celulei sunt dezbrăcaţi la chiloţi, transpiraţia curgând 
din abundenţă pe trupuri. Pe jos, nu este nici scândură, nici 
beton, ci de-a dreptul pământ. în aer pluteşte un praf înecăcios 
care se prinde de pielea transpirată şi se transformă într-o 
peliculă de noroi. Prin colţuri, sunt găuri de şobolani care 
mişună nestingheriţi. 

Fac cunoştinţă cu noii companioni. Primul care se 
prezintă se numeşte Dumitru Ciubotă. A fost grefier la 
Judecătorie. Singurul care este îmbrăcat în pantaloni. A fost 
ridicat fără să aibă timpul să se îmbrace complet, adică îi 
lipseşte tocmai de ceea ce ar avea nevoie maximă aici: o 
pereche de chiloţi. Suportă cu stoicism pantalonii lipiţi de pielea 
transpirată. Parcă a trecut cu ei prin vadul unui râu. Ceilalţi 
sunt: Fildan, brigadier silvic, pe care l-am cunoscut în 1950 pe 
Valea Drăganului, unde conducea o pepinieră; Tanki loan, 
român maghiarizat, dintr-un sat din nordul Crişanei; al patrulea 
este un ţăran român, de vreo 30 de ani, dintr-un sat de lângă 
Marghita. Se pare că acesta din urmă intrase în politica actuală 
(venise din U.R.S.S. cu divizia Tudor Vladimirescu), cu toate 
acestea, dintr-un motiv pe care nu ni l-a desluşit prea clar, 
fusese arestat. 

Văzând situaţia do mn ului Ciubotă, mă gândesc să-i dau 
o pereche de indispensabili din cei primiţi de curând de acasă, 
începe o luptă în sufletul meu: un glas mă îndeamnă să-i dau, 
alt glas, care se prezintă în numele prudenţei şi grijii pentru 
viitor, mă îndeamnă să renunţ la primul impuls. O clipă îmi 
apare hotărârea din 19 aprilie 1952. Atunci am hotărât să fiu un 
alt om. Cu un gest hotărât, caut în traistă şi îi întind ceea ce aici, 
în atmosfera tropicală din celulă, sunt cu adevărat 
indispensabili. îi primeşte cu vădită bucurie. îl aud murmurând: 

- Acesta este un gest cu adevărat creştinesc! 



54 


Această remarcă, rostită ca pentru sine, îmi provoacă o 
furtună de gânduri. In prima clipă mă înfurii pentru momentul 
de şovăială. Orice faptă bună este întotdeauna o biruinţă asupra 
egoismului. Ea este reală, atunci când dăruim din ceea ce ne 
lipseşte, nu din ceea ce ne prisoseşte. Gestul meu a fost unul din 
primele examene morale din catacombă. Eram încă departe de a 
cunoaşte pedagogia Sfinţilor Părinţi, în concepţia cărora numai 
a-ţi dărui viaţa pentru cineva, este cu adevărat un sacrificiu. 

Dumitru Ciubotă este un foarte bun povestitor. Descrie 
lumea tribunalelor. Este un fel de Brătescu-Voineşti ad-hoc. 
Brigadierul silvic Fildan, de care mă leagă persoane şi privelişti 
comune, ne încântă cu povestirile lui din tainele pădurii. Are o 
prea frumoasă fiică, pe care am cunoscut-o când pribegeam pe 
Valea Drăganului. Tanki Ioan constituie un caz foarte interesant 
din punct de vedere etnic. Nu poate construi nici o frază mai 
clară în limba română, nici chiar elementara cerere de a primi o 
cană cu apă. Vorbeşte numai maghiara, dar - lucru uimitor - 
cunoaşte perfect în româneşte Sfânta Liturghie ortodoxă. în 
satul său de baştină, românii s-au maghiarizat, dar au păstrat, 
dintr-un confesionalism conservator, cultul strămoşesc. Preotul 
săvârşeşte Sânta Liturghie în limba română, iar predica o 
rosteşte în limba maghiară. Ta nk i Ioan este un fel de cârstnic la 
biserică, de aceea cunoaşte rânduiala bisericească foarte bine. 
Este de-a dreptul fantastic să-l auzi pe acest om, care nu poate 
încropi o frază inteligibilă în limba română, cum cântă corect şi 
fluent “Cuvine-se cu adevărat...”. Este o ciudăţenie care pe noi 
ne amuză, dar în acelaşi timp, ne întristează. Ea ne aminteşte de 
marele proces de deznaţionalizare a românilor dinspre Tisa. Am 
avut un coleg de liceu, a cărui familie, în 1940, a fost expulzată 
din Ardealul cedat, deşi părinţii nu mai vorbeau integral limba 
română. Din experienţa copilăriei mele, petrecută în sate 
maghiare sau mixte şi, mai târziu, din experienţa pastorală, am 
constatat că în majoritatea cazurilor, căsătoriile mixte erau în 
detrimentul elementului românesc. 

Dumitru Ciubotă este un om preocupat de problemele 
religioase şi bisericeşti. Găsesc în el pe mult aşteptatul 
interlocutor, căruia să-mi descarc sufletul. îi destăinui hotărârea 



55 


de a intra în luptă pentru apărarea credinţei în acest veac ateu, 
îmbrăcând uniforma sacerdotală. Discutăm despre cazul 
preotului Ionescu, de la parohia Tărcăiţa, de lângă Beiuş, care s- 
a făcut activist de partid. Locul lui trebuie neapărat ocupat de un 
alt apostol. De asemenea, sectele proliferează, mai ales la sate, 
iar intelectualii părăsesc legătura directă cu Biserica şi îşi 
consumă înclinaţia mistică în preocupări spiritiste, teofizice sau 
fachiriste. Propaganda ateistă se desfăşoară la iniţiativa statului 
şi prin toate mijloacele pe care le oferă regimul ateu. 

Acestui val care devastează Biserica trebuie să i se 
opună un dig de apărare. Este ca în timpul unei mari inundaţii 
când, orice sac de nisip sau bolovan, oricât de mic, este bine 
venit. Numai în acest sens aş îndrăzni şi eu să intru în Legiunea 
sacră a celor care apără altarul strămoşesc. In vremuri de 
restrişte se pot acorda circumstanţe atenuante privind vrednicia. 
Bolşevismul care se instaurează în România este valul uriaş 
care vrea să măture din temelii Biserica strămoşească. Se cuvine 
să fim o lespede în digul de apărare, în cinstea strămoşilor noştri 
şi în interesul mântuirii urmaşilor noştri. 

In urma unor asemenea convorbiri duhovniceşti cu 
Dumitru Ciubotă, am credinţa că nu întâmplător am venit în 
această celulă, în zi de mare sărbătoare creştină - Adormirea 
Maicii Domnului. 


* * * 

In cursul lunii septembrie sunt mutat în arestul din 
curte, la etaj, în celula 18. Jos, la celula 8, este Dodi Mărăscu, 
cu care reuşesc să vorbesc la fereastră, într-o Duminică seara, 
când sunt mai puţini paznici. El a fost arestat din armată şi dus 
la M.A.I. Bucureşti, unde a aflat de înfricoşătoarea “reeducare” 
de la Piteşti. îmi atrage atenţia ca nu cumva să mă declar 
student, ci funcţionar, deoarece în felul acesta vom ajunge la 
Aiud. 

în celulă sunt singur. Din când în când, mă vizitează un 
şobolan. Trece peste mine în timp ce dorm. Mă trezesc, iar el 
dispare în gaura din duşumea. îl tratez pe neobositul meu 



56 


vizitator în spirit şi limbaj franciscan. Murmur, de parcă ar 
pricepe şi el: 

- Zadarnic, frăţioare! în această încăpere, cel din urmă 
lucru care s-ar putea găsi, este tocmai ceea ce tu cauţi. 

într-una din zile, este introdus în celulă un om. Se 
numeşte Bredâ Alexandru. Este maghiar din Nuşfalău. Este din 
grupul lui Gâspâr şi a fost bătut şi el îndelung în timpul 
anchetelor din mai-iunie. Este de meserie zidar şi din punct de 
vedere confesional este baptist. Pare un om foarte cinstit. Fiind 
zidar, este scos să zugrăvească încăperile Securităţii. îmi oferă 
şi mie din mâncarea pe care o aduce de la muncă. După numele 
de familie este evident că strămoşii lui au fost români. El însă, 
nu are nici o cunoştinţă în acest sens. 

* * * 

De mult timp nu am mai fost scos la anchetă. 
Majoritatea băieţilor din lot au fost duşi la penitenciar. Am 
rămas doar vreo 5-6 la Securitate. De ce nu ni se încheie oare, 
dosarele, ca să fim trimişi la tribunal? 

Dar iată că, într-o zi, această monotonie şi aşteptare 
sunt întrerupte. Sunt dus la anchetă într-un birou din clădirea 
cea mare. Acolo găsesc un colonel tânăr, elegant, cu o figură de 
intelectual. 

- Domnule Brânzaş, am venit de la Bucureşti ca să 
purtăm o discuţie liberă. Am mai stat de vorbă cu Stanciu şi cu 
Mărăscu. Fumezi? 

-Nu! 

- Bine. îmi dai voie să fumez? 

La această întrebare, spusă cu un asemenea ton, răspund 
cu un zâmbet de mirare. Să leşini, nu alta, la astfel de maniere! 

- Te rog să te simţi în largul dumitale. Nu este o anchetă 
propriu-zisă - aceasta se pare că s-a încheiat - , dar eu încerc să 
stabilesc un lucru: în 1948, a fost arestat la liceul din Beiuş un 
grup de elevi aparţinând ultimelor clase, aceştia făcând parte din 
Frăţiile de Cruce, organizate de sus. Iată că acum apare un alt 
grup, la acelaşi liceu. întrebarea este: cine v-a organizat? Sigur, 



57 


la anchetă aţi declarat că nimeni. Dar eu vreau să pătrund mai 
adânc fenomenul. 

în timp ce el vorbeşte, iar eu mimez o atenţie 
desăvârşită, îl studiez stăruitor pe acest colonel venit de la 
centru, ca să-mi dau seama ce atitudine să iau. Sunt dispus să 
vorbesc cu el deschis, dar cu o singură condiţie: să fie român. 
M-am hotărât să-i răspund în trepte şi, dacă voi intra într-o zonă 
minată, să mă retrag imediat. încep, deci, cu prima treaptă. 

- Domnule colonel, îmi pare bine că am ocazia să discut 
cu cineva deschis. După cum s-a stabilit, noi suntem un grup de 
tineri care ne-am organizat singuri. Din punct de vedere social, 
nu aveam nici un motiv să ne opunem noii orânduiri, 
majoritatea dintre noi aparţinând unor familii modeste. Primul 
motiv a fost cel de ordin religios. Noi am fost educaţi în spirit 
anticomunist de către profesorii noştri şi de către călugării 
francezi care ne-au fost pedagogi (Părintele Jean Nicolas, Justin 
Bounet şi Louis Baralt erau refugiaţi deja, în Franţa. La 
anchetele de la Securitate, întotdeauna, marii vinovaţi sunt cei 
morţi, fugiţi sau dispăruţi). Şi mai este un motiv, dar..., ştiţi..., 
nu aş vrea să supăr pe nimeni. 

- Nu, nu; dimpotrivă! Te rog să nu ai nici o rezervă. 

- Nu aţi observat dumneavoastră cine sunt cei care 
anchetează aici şi ce limbă vorbesc? 

- Asta nu are nici o importanţă. Sunt fii fideli ai clasei 
muncitoare. 

- Da, dar aici, în Ardeal, acest fapt se simte altfel. De ce 
în ţara românească să nu conducă românii? 

După această întrebare stâncoasă, tac şi aştept reacţia 
lui. El continuă cu pledoaria unităţii clasei muncitoare. în 
timpul acesta, mă întreb, iarăşi şi iarăşi: o fi român? în cele din 
urmă, mă decid să înaintez încă o treaptă. 

- Ştiţi ce a zis Eminescu: ei au luptat cu turcii şi cu 
tătarii? Prin munca şi sângele lor s-a ridicat această ţară? 

- Se vede că ai citit literatură legionară. 

- Eu nu ştiu ce fel de literatură am citit, dar vă pot spune 
criteriul principal după care ne orientam lectura: când a apărut 
“Indexul cărţilor interzise”, am descoperit pe prima pagină lista 



58 


autorilor ale căror opere erau total interzise. Ei bine, noi pe 
aceia i-am căutat. Ştiţi, noi ne-am zis aşa: ceea ce interzic 
bolşevicii - vă rog să mă iertaţi, dar noi termenul acesta îl 
foloseam - aceea trebuie să citim! 

- Ai citit “Pentru legionari”? 

- Da. 

- Şi ce impresie ţi-a făcut? 

- M-a impresionat foarte mult vizita pe care a făcut-o 
Comeliu Zelea Codreanu la moţi. Eu am pribegit doi ani pe 
Valea Drăganului, sub Muntele Vlădeasa şi am cunoscut viaţa 
pe care o duceau moţii. De aceea, pe oricine s-a solidarizat cu 
suferinţa moţilor, l-am considerat un mare român. M-a 
impresionat ideea creştină fundamentală că ţelul final al 
neamului este învierea. 

- Nu ţi se pare că poza aceea de pe malul mării este 
teatrală? 

Aha! mi-am zis eu. A citit şi el ediţia din 1940, în care 
apare silueta Căpitanului conturată pe valurile mării, argintate 
de reflexele amurgului. Şi noi am avut chiar ediţia respectivă. 
Mă abţin să-i spun că pe mine tocmai fotografia aceea m-a 
fermecat cel mai mult. Făptura Căpitanului pare o statuie pentru 
eternitate. 

- Aţi declarat că în taberele cu focuri din munţi aţi 
cântat cântece legionare. De la cine le-aţi învăţat? 

Când mi-a pus această întrebare, mi-am dat seama că 
pot să-l păcălesc pe acest politruc de la Bucureşti, lăsându-mă - 
chipurile - prins în capcană de el. 

- De la învăţătorul meu de la primară, declar eu foarte 

clar. 

Ceea ce spuneam era intr-adevăr aşa, numai că am 
învăţat cântecele în toamna lui 1940, întâi de la învăţătorul 
Traian Miron din satul bunicilor, unde ne refugiasem pentru 
câteva săptămâni, iar mai apoi, de la Dorn Lucaciu, directorul 
şcolii primare din Finiş, unde a fost tata numit brigadier silvic. 
De la acesta din urmă, am cumpărat “Cărticica de cântece 
legionare” în decembrie 1940, din care am învăţat principalele 
cântece. După ianuarie 1941, când deţinerea unei cărţi legionare 



59 


se pedepsea cu ani de închisoare, tata a aruncat cărticica cu 
coperţi verzi în foc. Cartea s-a mistuit în flăcările sobei, sub 
privirile mele îndurerate. A fost prima mea suferinţă legionară. 

Văzându-mă aşa de - credea el - sincer, mă priveşte 
stăruitor şi cu o licărire de triumf în ochi, întreabă: 

- Cum îl cheamă? 

- Traian Miron. 

- Unde este acum? 

Mă uit la el cu o falsă seninătate şi răspund: 

- In Germania. 

Numai o clipă am zărit în ochii lui un licăr de 
contrarietate, dar a ştiut să se stăpânească. Oare ştia că l-am 
păcălit intenţionat? 

Discuţia continuă în acelaşi spirit, până când se 
hotăreşte, în fine, să mă trimită în celulă. Ne despărţim, fiecare 
rămânând cu o întrebare nedezlegată. El: ”Oare acest bandit şi-a 
bătut joc de mine?”. Eu: “Oare acest politruc aparent civilizat şi 
cult a fost român?” 


* * * 

La începutul lunii octombrie sunt mutat la celula 16. La 
18, în locul meu, apare Aurora Ile, iar la celula 20, soţia 
Părintelui Vasile Giurgiu din Mizieş. Părintele a devenit fugar 
de trei ani de zile. Prin arestarea familiei, se încearcă presiuni 
morale asupra lui, pentru a se preda. 

Prezenţa Aurorei animă viaţa coridorului. In fiecare zi 
stăm de vorbă prin deschizătura de sus. Chemarea se face prin 
semnalul: hu- hu (o expirare de aer care nu poate trăda 
identitatea “infractorului”). Interesant! In acest arest, deşi există 
ferestre de aerisire spre exterior, în peretele dinspre coridor se 
află totuşi o deschizătură, care nu serveşte decât la convorbirile 
dintre noi. Mă mir că nu le-a trecut securiştilor prin minte ca să 
le zidească. 

Intr-o zi, Aurora mă întreabă: 

- Reia, tu ce vrei să faci dacă te eliberezi? 



60 


- Vreau să urmez teologia şi să lupt pentru restaurarea 
Bisericii. 

în clipa când am rostit aceste cuvinte, aud în peretele 
din stânga mea câteva bătăi puternice, pe care eu le-am 
interpretat drept aplauze. Şi nu m-am înşelat, căci imediat aud o 
voce necunoscută, care spune: 

- Bravo!... Aici preotul Gavril Stan, fost rector al 
Academiei Teologice Greco-Catolice din Oradea. Mă bucur 
nespus de mult pentru idealul dumitale. Dacă ne vom elibera, să 
mă cauţi. îţi pun la dispoziţie biblioteca mea. 

Aflu că Părintele Gavril Stan este arestat împreună cu 
alţi profesori ai Academiei Teologice: Păr. Iuliu Hirţe, devenit 
mai târziu episcop greco-catolic clandestin, şi Păr.Virgil 
Maxim. 

Prezenţa în apropiere a Părintelui Profesor şi discuţiile 
purtate cu el îmi pun în mişcare dinamul interior al elanurilor 
apostolice. La întrebarea Aurorei, rostisem spontan formula 
“restaurarea Bisericii”. Dacă în atâtea epoci, acest ideal a fost 
dominant în sufletul celor cu vocaţie apostolică, cu atât mai 
mult ar trebui să fie azi, în plină prigoană anticreştină. în istoria 
creştinătăţii a fost în permanenţă nevoie de o restaurare, de o 
rezidire. Sf Francisc din Asissi, în timp ce se ruga în faţa 
Crucifixului, a auzit o poruncă misterioasă: “Francisc, mergi şi 
repară Biserica Mea ce se ruinează!”. în prima fază, el a 
interpretat porunca în sens material, devenind restaurator şi 
ctitor de biserici. Mai târziu, a înţeles că Dumnezeu l-a chemat 
să restaureze sufletele, adevăratele biserici ale Duhului Sfânt. 

După încheierea dominaţiei bolşevice (dar când va fi, 
oare?), va fi imperios necesară lucrarea de restaurare a 
sufletului românesc, care a fost desfigurat de aceşti mercenari ai 
diavolului. Numai prin restaurarea interioară a fiecărui român în 
duhul adevărului şi al iubirii se va naşte o nouă lume, o lume 
fundamental diferită de aceasta pe care fiii Satanei o zidesc cu 
silnicie în strămoşeasca noastră ţară creştină. 

Viaţa creştină nu s-a dezvoltat în mod ascendent, ci 
dimpotrivă, a suferit devieri şi căderi de la principii, atât în plan 
general, cât şi individual. Este dificil să faci saltul care ne 



61 


desparte de idealul creştin. Distanţa este prea mare, iar forţele 
proprii şi sprijinul comunităţii sunt slabe. 

Una din cauzele ereziilor şi pseudoreformelor constă în 
acest sentiment al distanţei faţă de ideal, dar care din lipsă de 
înţelepciune şi har, dă naştere la convulsii şi devieri. 

Adevărata atitudine în faţa acestui fapt este cea a 
Sfinţilor Părinţi: răul din lume trebuie combătut în primul rând 
prin propria noastră renaştere, cu forţa căreia îi ridicăm şi pe 
ceilalţi la înălţimea noastră, în duhul iubirii şi smereniei, fără să 
afectăm unitatea Bisericii. 


* * * 

într-una din celulele de vizavi îşi face cunoscută 
prezenţa un personaj care produce senzaţie. Aflăm cu uimire că 
avem ca vecin pe un tovarăş de frunte al partidului comunist: 
Sipos Emerik, fostul şef al poliţiei comuniste din Oradea, în 
perioada 1945-1948. Este membru al Comitetului Central al 
P.C.R. şi tovarăş de luptă din tinereţe cu Vasile Luca. Au fost 
împreună la Congresul P.C.U.S. de la Harkov. A fost arestat în 
legătură cu înaltul său prieten, pe numele său adevărat Lukâcs 
Lâszlo, care din funcţia de ministru de finanţe şi al treilea lider 
în ierarhia P.C.R., a căzut fulgerător în beciul Securităţii din 
Bucureşti. La intrarea sa în arest, Sipos făcuse mare tărăboi. 
Avea asupra lui carnetul de membru al Comitetului Central pe 
care, pretinde el, că nu-1 înmânează decât unui membru al C.C. 
Mai făcuse închisoare prin anii ’30, pentru activitate comunistă 
şi cunoştea legile camaraderiei care domnesc în temniţă. Sau - 
mă rog - legile tovărăşiei. De aceea, este un bun vecin de 
celulă. Este dispus, ori de câte ori este posibil, să discutăm. 
Mărturiseşte că este impresionat de numărul mare de tineri 
naţionalişti care populează în momentul de faţă aresturile 
Securităţii. In beci a cunoscut o parte dintre beiuşeni. 

- Se vede că Zelea Codreanu nu a murit degeaba, 
conchide el. 

Este o remarcă foarte importantă în gura unui bolşevic 
notoriu. Colonelul de la Bucureşti nu a fost capabil să înţeleagă 



62 


acest fenomen. Nici Sipos, când a fost în culmea puterii sale, nu 
a priceput aşa ceva. A trebuit să coboare în această catacombă 
pentru a înţelege taina creativităţii jertfei. Emil Cioran a avut o 
intuiţie profundă: “de-acum această Ţară va fi condusă, pe plan 
spiritual, de un mort”. 


* * * 

Pe toţi vecinii mei de pe coridor îi văd când sunt scoşi 
la toaletă. în uşa celulei mele există o crăpătură cu direcţia 
oblică, prin care se vede exact spaţiul de intrare la toaletă. Am 
în acest fel, satisfacţia de a-i vedea pe toţi cei cu care vorbesc. 
Ei nu au acest privilegiu. De fapt, convorbirile noastre se 
desfăşoară ca între nişte nevăzători. Deschizătura de sus nu îţi 
dă posibilitatea de a-i vedea pe cei ce trec pe coridor, aşa cum 
se întâmpla în beci, aici coridorul fiind foarte îngust. 

Vine ziua de 15 noiembrie. O aniversare care îmi 
provoacă o sumedenie de reflecţii. Nu are nimic trist în ea. 
Seamănă mai degrabă, din punct de vedere sufletesc, cu 
aniversarea unei biruinţe. Un an de închisoare pe care l-am 
străbătut cu multe suferinţe fizice, dar şi cu mari satisfacţii 
sufleteşti. După un an de încercări intense, mă simt valid din 
toate punctele de vedere. Debilitatea mea pulmonară, care a 
îngrijorat pe toată lumea - vai, ce disperaţi vor fi fost părinţii 
din această cauză! - nu se face simţită. Din punct de vedere 
sufletesc, victorie pe toate liniile! Suferinţa are un efect straniu 
asupra sufletului. Este ca un laborator misterios care produce în 
om o energie spirituală neaşteptată. Persecutorii din totdeauna 
s-au aflat în faţa acestui paradox inexplicabil pentru ei. Folosesc 
suferinţa pentru distrugerea adversarilor, dar spre stupefacţia şi 
disperarea lor, efectele par şi sunt contrarii. Suferinţa crează 
luptători şi martiri. Cei morţi devin sămânţă roditoare, iar 
supravieţuitorii devin luptători mai decişi. Nu spunea Tertulian 
că sângele creştinilor este sămânţă? 

Persecutorii din vechime nu au reuşit să înfrângă marşul 
Creştinismului spre biruinţă. Persecutorii mai noi s-au consultat, 
probabil, mai îndelung cu Satana şi au ajuns la concluzia că nu 



63 


trupul trebuie ucis, ci sufletul. Căci sufletul este purtătorul 
credinţei şi al harului. Pentru distrugerea sufletului, trebuie 
împinsă suferinţa fizică şi psihică dincolo de limita naturală de 
rezistenţă a fiinţei omeneşti. Când această agresiune totală 
atinge un prag de intensitate, în interiorul omului se produce o 
explozie şi structura sufletului se năruie. In acest vid interior se 
poate infiltra spiritul demonic care îl transformă pe om în sens 
negativ. 

Persecuţia din închisori, în special cea de la Piteşti, a 
avut ca ţintă distrugerea morală a tineretului român creştin. Pe 
bolşevici i-a obsedat perspectiva biruinţei morale pe care o 
puteau realiza aceşti tineri, care în împotrivirea lor la 
instaurarea satanismului marxist în România, acceptaseră 
voluntar martiriul. La sfârşitul acestei pătimiri, nu trebuia să 
iasă din închisori o armată de eroi, ci una de renegaţi. Să nu se 
poată ieşi cu fruntea sus şi să se cânte cu deplină îndreptăţire: 

“Venim cântând din închisori, 

Biruitori, prin aurori...” 

* * * 

Sunt scos la anchetă ca să răspund în scris la întrebările 
finale. Aceste răspunsuri vor constitui capetele de acuzare la 
proces. Recunosc asocierea cu Petru Stanciu şi Adrian Mărăscu 
la o organizaţie care avea ca scop schimbarea ordinei sociale şi 
lupta - în eventualitatea unui război - împotriva trupelor 
sovietice. La ultima întrebare, adaug din proprie iniţiativă, că 
prin activitatea mea am încercat să contribui la perpetuarea ideii 
naţional creştine din România. 

Am considerat ca esenţială această precizare. Lupta 
armată era conjuncturală, însă lupta spirituală trebuia să fie 
peipetuă. Opoziţia faţă de comunism era în primul rând, o 
chestiune fundamentală de credinţă. S-ar fi putut întâmpla ca 
prin vreun miracol economic, comunismul să realizeze un nivel 
de trai acceptabil sau cel puţin, suportabil. în acest caz, 
anticomunismul nostru înceta? Noi ne împotriveam în primul 
rând ateismului, care stă la baza ideilor marxiste. Bolşevicii 



64 


rămân duşmanii noştri, chiar dacă ar realiza paradisul material 
pe pământ, căci ei sunt duşmanii lui Hristos! încă de la şcoala 
primară, am învăţat de la dascălul meu, poetul Vasile Bucur, că 
lupta împotriva comunismului este o cruciadă. Cu acest 
sentiment format încă din copilărie, m-am opus bolşevismului, 
alături de camarazii mei. Cu timpul, mi s-a închegat o conştiinţă 
clară de cruciat. Ferice de copiii care au avut privilegiul să aibă 
un asemenea învăţător! 


* * * 

Ajunul Crăciunului. Când se înserează, se aşterne o 
linişte tristă peste celular. Privesc printre zăbrele, iar dincolo de 
oblonul care ne închide orizontul, zăresc o fulguire uşoară. 
Versurile dintr-un vechi cântec de temniţă devin de o concreteţe 
izbitoare: 

“Iarăşi noaptea s-a lăsat 
Ca-ntr-un trist mormânt, 

Printre gratii mai răzbat 
Fulgi aduşi de vânt...” 

Se aude un murmur înăbuşit de colindă. Aurora Ile nu 
rezistă şi plânge iar, ca la Crăciunul de anul trecut. Este al 
doilea Crăciun pe care îl petrecem în vecinătate. Nu este puţin 
lucru să ai un prieten în apropiere. Oare ce-or fi făcând părinţii 
noştri în acest al doilea Crăciun fără noi? 

După momentul de emoţie şi nostalgie, revenim la 
constanta noastră bună dispoziţie. în convorbirea care începe 
între noi, Părintele Gavril Stan îşi exprimase convingerea că 
celălalt Crăciun îl vom sărbători acasă. Devenim brusc 
optimişti. Undeva însă, într-o zonă mai ascunsă a sufletului, 
stăruie neîncrederea. Ar fi minunată profeţia distinsului Părinte, 
dar un glas tainic îmi şopteşte că această experienţă din 
catacombă nu se va termina atât de simplu şi atât de repede. Că 
ne aşteaptă încercări mai mari. Ghearele care ne-au cuprins în 
colţii lor nu ne vor da drumul aşa de uşor. 


* * * 



65 


26 decembrie 1952. Sunt scos din celulă şi dus la 
bărbierit. Suntem anunţaţi că mâine va fi procesul. încep să ne 
răvăşească emoţiile. Oare vor veni părinţii? Oare vom reuşi să-i 
vedem şi să le vorbim? Ce condamnări vom primi? Aurora mă 
întreabă: 

- Reia, ce condamnare crezi că vei primi? 

- Nu ştiu. 

- Tu vei primi 15 ani. Tică şi Dodi, 25. 

- Nu vreau condamnare mai mică decât ei! protestez eu 
, ca şi cum aş fi fost anunţat că voi fi degradat. 

- Aşa mi-a şoptit cineva, adaugă ea. 

Soţia Părintelui Giurgiu este scoasă la program. Se 
opreşte în unghiul mort al intrării la toaletă, se întoarce spre 
celula mea, îşi împreunează mâinile ca pentru rugăciune şi 
ridică ochii spre cer. Gesturile ei sunt elocvente: ne doreşte ca 
Dumnezeu să ne ajute şi se roagă pentru noi! Parcă este o scenă 
decupată dintr-un film. Aşa se despărţeau - odinioară - şi 
creştinii din catacombele romane, de cei care plecau înaintea lor 
ca să lupte în circ cu fiarele sălbatice. Fiara care ne va înghiţi pe 
noi este imensul lagăr concentraţionar bolşevic, în care fiecare 
temniţă este un colţ devorator. Aceşti colţi vor zdrobi şi decima 
lent, dar sigur, pe toţi cei care s-au împotrivit Fiarei 
apocaliptice. 


* * * 

27 decembrie 1952. Suntem scoşi din celule şi duşi în 
curte. Din lotul nostru am mai rămas la Securitate doar şase. 
Suntem încătuşaţi, doi câte doi, la o pereche de cătuşe. Eu sunt 
încătuşat împreună cu Aurora. Cu această ocazie, ea nu poate 
scăpa momentul de a face un spirit: 

- Reia dragă, să tot vrei să scapi de mine şi nu poţi! 

Ne privim unii pe alţii. Pe fratele meu şi pe Dodi nu i- 
am văzut din libertate. Cu Dodi vorbisem, dar fără să-l văd. Pe 
Tică l-am văzut în beci, cu ocazia oferită, involuntar, de 



66 


Găleată. Toţi sunt palizi şi traşi la faţă, numai ochii le 
scânteiază. 

Suntem încărcaţi într-o dubă şi traversăm câteva străzi 
prin Oradea. Păstrăm tăcerea. De emoţie? De frică? 

Ne oprim şi coborâm; o străduţă pustie. Nici o clădire 
nu seamănă cu ceea ar trebui să fie teribilul Tribunal Militar. 
Intrăm într-o clădire fără faţadă mai impunătoare. Suntem 
introduşi într-o cameră de la intrare, care pare a fi o cameră de 
portar. Prin geamul uşii vedem cine intră sau iese din clădire. 
Ceilalţi camarazi sunt într-o altă cameră. 

Mamele noastre când află unde suntem, vin în faţa uşii 
şi îi asaltează pe securiştii care ne păzesc. Mama reuşeşte să-mi 
strecoare o pungă cu zahăr cubic. La un moment dat, îl văd pe 
tatăl meu trecând pe coridor. Coboară cele câteva trepte spre 
ieşire. Este cu capul plecat. Pare foarte abătut. Parcă toată 
durerea lumii îl apasă. M-a impresionat înfăţişarea lui şi mă 
simt vinovat pentru durerea lui. Nu am crezut să fie atât de 
sensibil. După reîntâlnirea în libertate cu Zita Rencsik 
(căsătorită Szalai), ea mi-a povestit că aflase de la cineva unde 
şi când este procesul nostru şi a venit să ne vadă, dar nu i s-a dat 
voie să intre în sală. In faţa Tribunalului s-a întâlnit cu tata, de 
la care încerca să afle amănunte. Ca să-şi justifice curiozitatea, a 
spus că vrea să vadă pe Aurora Ile şi pe Liviu Brânzaş, pe care 
i-a cunoscut în arestul Securităţii din Oradea, când a fost şi ea 
reţinută. Ea era atunci eliberată de curând din închisoare. La 
auzul acestor cuvinte, tata, impresionat peste măsură, i-a spus 
plângând: 

- Eu sunt tatăl lui Liviu. 

Suntem introduşi, rând pe rând, în sala de judecată, în 
ordinea gravităţii acuzaţiilor. Eu sunt introdus al patrulea, după 
Tică, Dodi şi fratele meu. 

Boxa este la peretele dinspre stradă. In faţă, public 
securist: ofiţeri în uniformă, împreună cu soţiile lor. Ei joacă 
rolul vulgului care asista în circul roman la exterminarea 
creştinilor. Comparaţia este îndreptăţită, pentru că cel mai 
profund motiv pentru care suntem prezenţi în boxă este credinţa 



67 


noastră creştină, iar securiştii cer şi ei , ca şi gloata fanatizată 
din antichitate: “Cristianos ad leonem!” (La lei cu creştinii!). 

în spate şi lateral, de-a lungul peretelui dinspre coridor, 
la distanţă de noi, sunt familiile noastre. Nu avem voie să 
comunicăm cu părinţii. Această interdicţie m-a obsedat multă 
vreme. Este inuman să fii răpit în mod brutal din mijlocul celor 
dragi ai tăi, fără cea mai elementară formă de legalitate, să fii 
ţinut peste un an de zile în beciul infernal al Securităţii, iar când 
eşti adus în acest loc, ai tăi sunt obligaţi să te privească de la 
distanţă, fără să te poată îmbrăţişa măcar. După luni de chin şi 
disperare, ce li se oferă acestor mame îndurerate? Dovada 
înfricoşătoare că fiii şi fiicele lor sunt pe mâna celor mai cruzi şi 
mai necruţători oameni . 

Lipsa de respect faţă de sentimentul matern este 
elementul care poate caracteriza cel mai bine comunismul. 
Omenia începe cu respectul şi ocrotirea mamei şi a copilului, şi 
sfârşeşte cu orice act săvârşit împotriva acestora. Culmea 
cinismului îl reprezintă faptul că securiştii asistă împreună cu 
soţiile lor care desigur, sunt mame. în această sală de tribunal se 
striveşte sub talpa cruzimii sentimentul care a fost considerat în 
toate civilizaţiile ca fiind ceva sacru. în tradiţia creştină, s-a 
păstrat amintirea unei scene de tragică duioşie: pe drumul 
Golgotei, Maica Domnului se întâlneşte şi îmbrăţişează pe 
Dumnezeiescul său Fiu. Aşadar, severii ostaşi romani, păgâni 
din punct de vedere religios, au permis acest lucru. După două 
mii de ani de educaţie la şcoala iubirii creştine, aşa ceva nu se 
mai poate întâmpla. Ce recul gigantic pe calea evoluţiei morale! 
Aceşti satrapi moderni au abandonat mila creştină şi sunt 
împotriva religiei iubirii. Ei nu sunt nici măcar păgâni. 

Judecătorii ştiu şi nu prea ştiu româneşte. Unul dintre 
ei, în momentul identificării Aurorei Ile, se exprimă astfel: 

- Când ai născut? 

Energica şi spontana Aurora răspunde în consecinţă: 

- Pardon! Sunt încă domnişoară. 

Bravo Aurora! 

La începutul dezbaterilor, Tică se ridică şi cere în mod 
public ca şi numitul Coroiu Tănase, zis Tase, să fie adus în 



68 


boxă, pentru că şi el a instigat şi a participat la o parte dintre 
acţiunile pentru care suntem noi în boxa acuzaţilor. Cererea de a 
fi inculpat şi agentul informator şi provocator al Securităţii este 
foarte interesantă. Preşedintele completului de judecată se 
preface că nu aude, deoarece nu reacţionează în nici un fel. Deşi 
situaţia este tragică, problema are şi un aspect comic: ce s-ar 
întâmpla dacă toţi turnătorii ar ajunge în boxă alături de 
victimele lor? Ar rămâne ţara fără turnători! Ceea ce intr-un stat 
comunist este o imposibilitate. 

Procurorul este un oarecare Isipescu. Este tânăr, 
probabil cu studiile terminate de curând. încearcă să pară 
civilizat. Calificativele lui la adresa noastră sunt destul de 
moderate. Pe Tică îl numeşte “eternul student”. Desigur! 
Isipescu are dreptate. Eliminat fiind din toate facultăţile din 
ţară, Tică are şansa ca în regimul comunist să rămână până la 
sfârşitul vieţii un “etern student”. 

Audierile se desfăşoară conform scenariului. Este 
dureros să le asculţi când ştii că nu există nici cea mai mică 
intenţie de justiţie. Nici nu se putea altfel: intr-un regim care 
este în esenţa lui o imensă minciună şi impostură, tocmai 
justiţia să facă excepţie! Procesul este o tragi-comedie, care are 
unicul scop de a ne trimite pe noi, în floarea tinereţii, pe cât mai 
mult timp posibil în iadul gulagului românesc. 

Spre seară suntem duşi la vechile noastre “domicilii”: 
unii la Securitate, alţii la penitenciar. 

* * * 

28 decembrie 1952. lată-ne, din nou, în sala 
tribunalului. Se continuă audierile. Se ajunge şi la cel mai tânăr 
acuzat: Ionică Briscan. în momentul arestării avea 16 ani. Una 
din acuzaţiile care i se aduc este faptul că a citit cartea “Pentru 
Legionari”, neţinându-se cont de faptul că în momentul când a 
citit-o avea doar 14 ani. Nu s-a pus problema, dacă la acea 
vârstă avea sau nu discernământ critic deci dacă a fost sau nu 
responsabil, din aceasta decurgând culpabilitatea lui. 



69 


După terminarea audierilor, apărarea are cuvântul. 
Numai că în justiţia comunistă această expresie nu are nici o 
corespondenţă cu adevărul. In mod real, apărarea nu are nici un 
cuvânt! Aici nu are cuvânt decât concluzia anchetatorului 
consemnată în dosar. Aşa-zisa apărare este doar un aspect 
formal, alături de altele, al mascaradei ce se derulează. 

Apărătorul meu se apropie de boxă şi îşi declină 
calitatea. O face probabil de ochii părinţilor. Atât şi nimic mai 
mult! Nici nu îi reţin numele. Probabil că nici nu s-a prezentat. 
Când îi vine rândul, tot ceea ce spune, în esenţă, este faptul că 
încadrarea mea la articolul 209, aliniatul 3, din Codul Penal, 
este justă. Cu alte cuvinte, sunt demn de o condamnare care 
începe cu 15 ani muncă silnică şi se poate termina cu 
condamnarea la moarte. Judecătorii se vor opri la un termen 
intermediar: exact la punctul unde a stabilit Securitatea! Este 
arhicunoscut că Securitatea este cea care stabileşte, de fapt, 
sentinţele. Regret că nu am reţinut dacă apărătorul meu a făcut 
apel la clemenţă, invocând tinereţea mea. Este adevărat că acest 
argument era perfect vizibil de la distanţa de la care ne priveau 
încruntaţii judecători, şi era valabil pentru majoritatea dintre 
noi. Acest lucru nu i-a împiedicat să ne condamne pe toţi - 
băieţi şi fete, inclusiv pe Ionică Briscan care era încă un copil - 
la ani mulţi de închisoare, iar mie şi lui Dodi să ne dea o 
sentinţă mai mare decât vârsta pe care o aveam. 

Noi ne-am gândit la începutul procesului, să refuzăm 
apărarea din oficiu şi să ne apărăm noi înşine. Desigur, nu din 
punct de vedere juridic, pentru că nu aveam cunoştinţele 
necesare, ci din punct de vedere moral. Să le spunem în faţă că 
nu suntem vinovaţi faţă de neamul românesc şi istoria sa. Să ne 
transformăm, într-un anumit fel, din acuzaţi în acuzatori. Cu 
încărcătura sufletească pe care am acumulat-o în aceste zile, am 
fi fost capabili de aşa ceva! Am abandonat până la urmă ideea 
acestui act de bravadă, ţinând cont de speranţele pe care părinţii 
le puseseră în acest simulacru de justiţie. Ei mai sperau că 
justiţia va fi, cât de cât, dreaptă. La eliberare vom afla că 
pretinşii noştri avocaţi, numiţi iniţial din oficiu, apoi angajaţi de 




70 


către familiile noastre, au primit onorarii serioase de la necăjiţii 
şi disperaţii noştri părinţi, pentru “apărarea” noastră. 

La sfârşit, ni se dă ultimul cuvânt. Tică declară că îşi 
asumă întreaga responsabilitate morală şi juridică. Palid la faţă, 
cu pletele eminesciene căzându-i pe tâmple, pare un personaj 
dintr-o tragedie antică. Gestul lui este frumos, dar fără efect 
concret. Cu siguranţă că nici el nu credea în eficacitatea lui, dar 
a simţit nevoia să facă o asemenea declaraţie. După Tică, se 
ridică Dodi Mărăscu şi declară cu un ton de frondă: 

- Aştept sentinţa tribunalului! 

După fratele meu, mă ridic şi eu şi repet formula lui 
Dodi, pe care o găsesc foarte potrivită. Nu conţine nici un dram 
de cerşetorie umilitoare şi inutilă. Rostesc şi eu laconic: 

- Aştept sentinţa tribunalului! 

Dodi se întoarce spre mine şi zâmbeşte, Oricum va fi 
privită atitudinea noastră, noi am considerat că în acest moment 
trebuie să ne comportăm în aşa fel încât nimeni să nu creadă că 
am fi dominaţi de teamă. Nici părinţii, nici inchizitorii noştri. 

Dar nu trebuie să se dea o prea mare importanţă 
ultimului cuvânt din sala tribunalului bolşevic. Adevăratul 
nostru ultim cuvânt este această mărturie pe care o depun în faţa 
Tribunalului Istoriei, în numele camarazilor care sunt în viaţă şi 
în memoria celor care au trecut în Veşnicie. 

Procesul s-a terminat. Completul de judecată s-a retras. 
Vom fi scoşi din sală spre a fi îmbarcaţi în dube. In ultimele 
clipe care ne-au mai rămas, privim spre părinţi. Citim în ochii 
lor disperarea. Mama reuşeşte să se apropie de boxă şi îl 
îmbrăţişează pe Virgil. Gardianul cel mai apropiat face o 
opoziţie formală, iar celălalt se face că priveşte cu atenţie pe 
fereastră. Zic în gândul meu: mai sunt şi oameni buni pe lumea 
asta! Unde am mai auzit eu aceste cuvinte? Este titlul vreunui 
roman sau al vreunui film? In orice caz, sunt cu totul adevărate 
pentru acest singular moment de omenie. In aceşti oameni nu 
murise încă glasul strămoşilor noştri, renumiţi pentru omenia 
lor. 

Eu sunt însă mai departe de mama şi nu mă pot bucura 
de îmbrăţişarea ei. Se uită pătrunzător la mine. Nu ştiu ce să 




71 


descifrez din privirea ei: bucuria că ne-am revăzut, durerea că 
ne despărţim pentru cine ştie cât timp sau presentimentul 
tulburător că poate, nu ne vom mai vedea niciodată? 

Suntem reîncătuşaţi, doi câte doi, şi urcaţi în dubă. Cei 
şase ne reîntoarcem la Securitate. Emoţiile acumulate de 48 de 
ore ridică tensiunea interioară. Cum s-a închis uşa dubei, unul 
dintre noi începe să cânte: 

“Sfântă tinereţe legionară 
Cu piept călit de fier şi sufletul de crin...” 

Ca la o comandă, cântăm toţi, cu toată îndârjirea. 
Cuvintele par rupte din sufletul şi destinul nostru: 

“Nu-i temniţă să ne-nspăimânte 
Nici chin, nici viforul duşman...” 

Trăim un moment culminant. Nu ne mai pasă ce se va 
întâmpla. De-acum putem chiar şi muri! Cu cătuşele pe mâini, 
într-un moment de paroxism sufletesc, ne-am mărturisit 
împotrivirea maximă faţă de comunism. Condamnarea care se 
va pronunţa nu va fi decât o confirmare a acestui moment. 

Ajuns la Securitate, eu sunt dus în beci, la celula 23. 
Găsesc acolo un bătrân ţăran român din Sălard. Este bolnav şi 
deznădăjduit. Acum primeşte răsplata pentru hărnicia lui, de la 
hoţii şi leneşii satelor. Aceştia s-au unit cu derbedeii oraşelor, 
pentru a distruge lumea românească tradiţională, la comanda 
unei puteri străine, duşmana seculară a pământului strămoşesc. 
Adorm, frânt de oboseală şi emoţii, înainte de a ne cunoaşte mai 
bine. 


* * * 

Dis de dimineaţă, sunt scos şi dus, tot în beci, la celula 
“comun”, unde sunt o sumedenie de oameni şi unde ne regăsim 
toţi cei din lotul nostru rămaşi la Securitate, bineînţeles, cu 
excepţia Aurorei. Cât ne bucurăm că suntem, în sfârşit, toţi 
împreună! Din această cauză, închisoarea mi se pare, brusc, mai 
uşoară. Frăţia ne dă aripi. 

N-am ştiut până acum de existenţa acestei celule. Cel 
mai important şi interesant personaj din celulă este un pastor 



72 


unitarian: Korospataki Kis Layos. Are o figură venerabilă, cu o 
barbă patriarhală. Este îmbrăcat în negru. In picioare poartă 
cizme. Din cauza bărbii şi a cizmelor seamănă cu Lev Tolstoi. 
Este un predicator cu duh misionar. Se laudă cu răspândirea 
Bibliei în nu ştiu câte mii de exemplare. Ne povesteşte cu multă 
satisfacţie, o scenă petrecută de curând în arestul Securităţii. 
Intr-una din zile, se deschide uşa şi apare în celula bătrânului, 
nici mai mult, nici mai puţin, decât marele comunist şi fost şef 
al Poliţiei bolşevice din Oradea, Sipos Emerik, care în trecut, îl 
bătuse pentru activitatea lui misionară. în primele momente, 
noul venit a rămas dezorientat şi înfricoşat în mijlocul celulei. 
Cum l-a zărit, pastorul care stătea pe prici, a ridicat un braţ în 
sus şi a exclamat, accentuând fiecare silabă: 

- Isten ujja! (Degetul lui Dumnezeu!) 

Era ca sentinţa unui profet! 

Cea mai interesantă chestiune auzită de la acest 
protestant este teoria lui despre “Cele trei revoluţii” ale lui Iisus: 
căderea imperiului roman, revoluţia franceză şi revoluţia din 
octombrie. La început, o asemenea foarte originală teorie are 
darul de a ne şoca. Mai ales pe noi, ca fiind ortodocşi şi 
anticomunişti. La primele noastre reacţii, bătrânul îşi susţine 
teoria cu pasiune şi cu o ploaie de argumente. Unele par, la 
prima impresie, plauzibile. Dar nouă ni se pare această stranie 
viziune asupra istoriei drept o impietate la adresa Mântuitorului 
şi pornim o ofensivă împotriva afirmaţiilor lui blasfemiatoare. 
în calitate de viitor teolog, încep să pledez: “Bine, bine, dar 
dumneavoastră nu observaţi că ultimele două revoluţii la care 
vă referiţi au avut un caracter net anticreştin? Este adevărat că 
aceste revoluţii au folosit principii specific creştine, dar au 
renegat Creştinismul şi au încercat un umanitarism pur laic care 
a degenerat, cum era firesc, în teroare şi crimă. Revoluţionarii 
nu au acţionat în numele lui Hristos, ci împotriva lui Hristos. Se 
tindea la desfiinţarea religiei creştine. Ceea ce au făcut ei, s-ar 
putea numi “Marea înşelătorie”. Ei au furat ideile creştine, dar 
fiind impostori, nu au realizat ceea ce pretindeau că doresc, ci 
exact contrariul: în loc de libertate, teroare, în loc de egalitate, o 
nouă castă lipsită de orice sentiment de nobleţe sufletească, în 



73 


loc de fraternitate, un sistem al urii care, în final, a masacrat 
milioane de oameni. Chiar prezenţa dumneavoastră în acest beci 
infirmă ceea ce susţineţi!” 

Toate argumentele de bun simţ nu reuşesc să clatine 
credinţa bătrânului. M-am mirat profund. Mai târziu, când am 
cunoscut mai bine spiritul protestant, am înţeles. Teoria era 
produsul unei mentalităţi protestante. Şcoala mitologică, 
teologia “morţii lui Dumnezeu” şi alte asemenea aberaţii nu s- 
au putut naşte decât în mediu protestant. Mergând mai departe, 
constatăm că Masoneria, această organizaţie secretă 
incontrolabilă, ale cărei acţiuni invizibile simţi că lucrează 
împotriva Creştinismului, nu putea să apară şi să prospere decât 
printre protestanţi sau printre catolicii apostaţi. 

Din cazul bătrânului pastor, trag concluzia că 
închisoarea va fi o interesantă universitate pentru noi. 

* * * 

31 decembrie 1952. Suntem îmbarcaţi într-o dubă şi 
transportaţi la penitenciar. Adio, Securitate - mormântul şi 
învierea noastră! 

Simţim o imensă uşurare că ne despărţim de sinistra 
instituţie, ale cărei celule ne-au torturat sub diferite forme, 
frumoşii ani ai tinereţii noastre. 



74 


Cap. 2. PENITENCIARUL ORADEA 


La penitenciar, suntem introduşi în ultima celulă de la 
Secţie. Aici la Secţie sunt celule mari, cu uşi numai de gratii, 
fapt care ne dă posibilitatea să-i vedem pe toţi cei care vin la 
programul zilnic. WC-ul mare, unde se golesc tinetele, se află 
dincolo de noi. In aceste celule sunt câteva sute de oameni care 
îşi aşteaptă procesul. Când am apărut noi, am produs senzaţie. 
Eram primii “duşmani ai poporului” judecaţi de nou înfiinţatul 
Tribunal Militar din Oradea. Se aşteaptă de către toată lumea 
pronunţarea sentinţelor noastre. Ele vor fi pentru toţi un 
barometru care va indica starea politică a momentului actual şi 
la ceea ce se poate aştepta fiecare dintre ei. 

Petrecem noaptea de Anul Nou în împărtăşiri de 
gânduri şi amintiri. Seara târziu, lângă uşa cu gratii, are loc o 
lungă discuţie între Dodi şi Tică. Dodi este foarte afectat de 
arestarea surorii sale, Felicia, o copilă de 16 ani şi îi cere lui 
Tică explicaţii. Felicia Mărăscu a stat 11 luni în arestul 
Securităţii şi la penitenciar, fiind eliberată cu o lună înainte de 
procesul nostru. Noi, ceilalţi, nu intervenim în dispută. La 
sfârşit se ajunge la o împăcare completă. Tică Stanciu şi-a 
pledat în aşa fel cauza, încât niciodată nu l-am mai auzit pe 
Dodi reproşându-i ceva. 

3 ianuarie 1953. Suntem scoşi - primii patru acuzaţi - 
şi duşi la grefa. Acolo îl găsim pe procuror, împreună cu un 
grefier. Drept asistenţă, câţiva ofiţeri din penitenciar, pe care nu 
avem cum să-i identificăm. Suntem anunţaţi că ni se va citi 
sentinţa. Tânărul procuror pare emoţionat. Ai zice că şi lui i se 
va citi o sentinţă! Sau crede că nu vom rezista şocului? 
Grefierul începe: 

- Stanciu Petru...fiul lui...născut...potrivit articolului 
209, aliniatul 3, din Codul Penal, se condamnă pentru crimă de 
uneltire împotriva ordinei sociale la 25 de ani muncă silnică şi 
10 ani degradare civică... pentru deţinere şi răspândire de cărţi 
interzise... 



75 


- Mărăscu Adrian ... se condamnă pentru crimă de 
uneltire împotriva ordinei sociale la 25 de ani muncă silnică şi 
10 ani degradare civică...pentru deţinere şi răspândire de cărţi 
interzise... 

- Brânzaş Virgil... se condamnă pentru crimă de 
uneltire împotriva ordinei sociale la 25 de ani muncă silnică şi 
10 ani degradare civică ... pentru deţinere şi răspândire de cărţi 
interzise... 

- Brânzaş Liviu ... se condamnă pentru crimă de 
uneltire împotriva ordinei sociale la 25 de ani muncă silnică. 

Sunt singurul din cei patru care are o singură 
condamnare. Ascultăm nemişcaţi sentinţele. La sfârşit zâmbim. 
Parcă am fi fost decoraţi. Intr-un sens, această condamnare 
poate fi considerată un fel de decoraţie. Mai exact, un titlu de 
onoare. 

Directorul - presupunem că este el - nu poate suporta o 
asemenea atitudine. 

- Bandiţilor, zâmbiţi?! Aici o să vă rămână oasele! 

Dar nici eu nu pot suporta insulta lui şi răspund 

revoltat: 

- Unde suntem noi, mâine vor fi alţii! 

Norocul meu că intervine tânărul procuror şi războiul 
început nu mai continuă. 

Este de reţinut expresia “aici vă vor rămâne oasele”. 
Ani de zile, în temniţă, vom auzi această ameninţare teribilă. 
Era ca un refren lugubru care însoţea călătoria noastră pe 
muntele suferinţei. Era “soluţia finală” care era programată în 
legătură cu noi. Nici nu se putea o declaraţie de intenţie mai 
clară! 

Părinţii noştri ascultaseră, în dimineaţa acestei zile, 
sentinţele rostite public în sala Tribunalului Militar. Acolo 
atmosfera a fost, desigur, alta. Este uşor de imaginat ce ecou au 
avut în sufletul părinţilor noştri cuvintele rostite. Ele au răsunat 
ca un discurs funebru, ca prăvălirea unor bolovani grei peste 
sicriele în care erau îngropaţi anii tinereţii noastre. 

Revenim în celula noastră de la Secţie. Sunt aduşi aici 
şi ceilalţi camarazi, care stăteau din vară la penitenciar. Lipseşte 



76 


doar Nicolae Novac. Fetele sunt în altă parte. înainte de a veni 
în celula noastră, li s-au citit şi lor sentinţele. Unii sunt afectaţi 
de condamnare. Este firesc. Nu este uşor să auzi că vei sta un 
număr de ani în temniţele comuniste, despre care se ştia că sunt 
lagăre de exterminare şi apoi, ieşind afară, vei purta până la 
sfârşitul vieţii stigmatul de “duşman al poporului”, care îţi va 
bara orice posibilitate de realizare pe plan social. 

* * * 

Starea de depresie nu va dura mult. Formăm o 
comunitate morală în care domină credinţa, conştiinţa datoriei şi 
optimismul. Tică Stanciu, în calitate de şef, organizează un 
program de activitate comună. Timpul trebuie folosit în mod 
creator. Noi ştim că temniţa este o şcoală. Acest adevăr trebuie 
demonstrat şi de către noi. Se povestesc cărţi şi amintiri, se 
împărtăşesc experienţe sufleteşti trăite în catacombă. Se discută 
probleme majore care ne frământă. Animozităţile legate de 
drama arestării noastre se sting treptat. Ne regăsim în spiritul 
frăţiei de odinioară. Sentimentul solidarităţii se intensifică. 
Suntem în groapa cu lei; trebuie să ieşim din ea nevătămaţi. Mai 
ales cu sufletul. 

în programul Secţiei există o ciudăţenie: când este un 
anumit gardian, se deschid toate uşile deodată şi timp de o oră 
se face “programul” în comun. La prima impresie, ai zice că 
gardianul face aceasta din proprie iniţiativă. Cunoscând însă 
mecanismul comunist, nu se poate presupune decât că o face la 
indicaţia politrucului, căci nu era un gest făcut în umbră, ci la 
lumina întregului celular. Bolşevicii vor avea neruşinarea 
diabolică să susţină că ei nu au ştiut ce au făcut deţinuţii la 
închisoarea Piteşti. Este o imensă minciună şi ticăloşie! într-un 
spaţiu în care nu trec mai mult de 10-20 de minute fără ca 
deţinutul să nu fie supravegheat prin vizorul poliţist din uşă, s- 
au întâmplat tragedii de care ei nu ştiau, chipurile, absolut 
nimic. 

Noi numim această întâlnire a tuturor celulelor “târg de 
ţară”. în acest timp vizităm toate celulele şi facem cunoştinţă cu 



77 


o mulţime de oameni. Prima prezenţă pe care trebuie să o 
semnalez este aceea a Părintelui Sălăjan, preotul greco-catolic 
din Finiş, satul adolescenţei mele. Este un om de o delicateţe şi 
bunătate rar întâlnite. Dacă toţi oamenii ar fi ca el, atunci lumea 
ar fi o împărăţie a binelui şi armoniei. Toate sărbătorile primei 
noastre tinereţi, Dodi şi cu mine le-am petrecut la casa 
parohială, în mijlocul familiei sale. Părintele Sălăjan are trei 
fete: Gabriela (Tuţa) care a fost arestată şi condamnată în lotul 
nostru, Silvia (Bobo), de vârsta mea şi Angela, cunoscută sub 
alintul de “Scumpa popii”. 

în calitate de aspirant teolog, mă interesez ce feţe 
bisericeşti mai sunt. Primul pe care îl cunosc este Părintele 
Aurel Pârjol, de la parohia greco-catolică din Ceanu Mic, 
judeţul Cluj. Este un om entuziast şi plin de dinamism. Două 
decenii mai târziu, mă voi întâlni cu el la o înmormântare la 
Ceanu Mic, eu fiind atunci paroh în satul vecin, Tureni. 

* * * 

Soseşte ziua de 13 ianuarie. Tică organizează un 
moment Moţa-Marin. întrucât cunosc aproape integral 
Testamentul lui Moţa, îmi revine datoria să vorbesc despre 
jertfa lui Moţa şi Marin. Sub zodia cuvintelor sale stropite cu 
sânge ne-am petrecut tinereţea: “Eu aşa am înţeles datoria vieţii 
mele. Am iubit pe Flristos şi am mers la moarte fericit pentru 
El”. Aceste cuvinte testamentare ne-au fost poruncă şi înde mn 
la luptă împotriva comunismului. Viitorul de sânge pe care l-a 
întrezărit Moţa când a plecat să moară în Spania, se împlinea 
acum. Comunismul distrugător de credinţă şi biserici a sosit şi 
la noi. El a prevăzut aceasta şi a plecat să moară cu tot elanul şi 
cu toată fericirea, ca să preîntâmpine această primejdie de 
moarte pentru neam şi Biserică. Acum se cereau alte jertfe 
pentru apărarea Crucii. Sosise timpul ca să-L apărăm pe Flristos 
cel prigonit. Alternativa apostaziei şi a trădării era exclusă. 

în acest moment de răscruce pentru destinul creştin al 
neamului nostru ce ar fi trebuit să facem? Să ne adăpăm din 
izvorul “genialelor” scrieri marxisto-leninisto-staliniste? Să ne 



78 


încolonăm în armata celor care dărâmau bisericile şi alungau pe 
Hristos din lume? Noi eram creştini. Prin Sfântul Botez ne-am 
unit cu Hristos. In acest mod am devenit luptători împotriva lui 
Satana. Ce şansă fericită pentru noi să găsim în ascunzători 
nedescoperite de inchizitori, admirabile pagini de apologie şi 
îndemn la eroism creştin: “Iată, mâna Diavolului a pornit în 
zilele noastre cel mai crâncen război împotriva Bisericii 
întemeiate de Domnul nostru Iisus Hristos. Niciodată, de când a 
coborât Mântuitorul printre noi, nu s-a ridicat o parte a omenirii, 
cu atâta ură şi pornire, pentru a dărâma aşezarea, rânduiala 
creştină a lumii, ca în zilele noastre. Mor oamenii cu zecile de 
mii, unii pentru a izbuti să dărâme altarele Bisericilor lui 
Hristos, iar alţii pentru a le apăra. Comunismul este ca acea 
fiară roşie din Apocalipsă, care se ridică pentru a izgoni pe 
Hristos din lume. Să nu lăsăm pe urmaşii noştri să piardă 
binefacerile sufleteşti ale Naşterii Mântuitorului! Să nu le lăsăm 
o ţară fără Biserici, fără icoane, fără ocrotirea mâinii lui 
Dumnezeu! Să nu lăsăm copiilor noştri o viaţă în care vor fi 
pierdut pe Hristos! Iar pentru aceasta, să nu fugim din faţa 
jertfei pentru apărarea Crucii!” 

Cine este omul care a rupt din conştiinţa şi inima sa de 
creştin un asemenea strigăt de alarmă? Cine este preocupat până 
la disperare de destinul Bisericii lui Hristos? Cine dă dovadă de 
un asemenea simţ al răspunderii pentru viitorul Creştinismului.? 
Ce mare sacerdot şi demnitar al Bisericii nu poate sta nepăsător 
când vede cum se dărâmă altarele şi se întinde necredinţa? Fără 
nici o îndoială că asemenea cuvinte nu pot fi rostite decât de un 
mare prelat. 

O, de-ar fi fost prelat! - căci în cazul acesta neamul 
românesc ar fi avut nădejdi mai temeinice pentru viitorul său 
creştin. Dar autorul acestei apologii impresionante nu a fost 
decât un simplu laic, care şi-a ridicat însă conştiinţa datoriei 
sale de creştin la înălţimea unui apostol din timpul prigoanelor 
de la începutul Creştinismului. Cel care mărturisea o asemenea 
credinţă şi conştiinţă a datoriei, exprimate cu un astfel de ton 
sufletesc, nu putea să-şi încheie viaţa decât intr-un singur fel: să 
moară martir pentru Hristos! 



79 


Am fi nişte laşi şi nişte nemernici dacă nu i-am urma 
pilda, acum, când ziua Fiarei apocaliptice a răsărit “în zori de 
sânge” şi pe pământul strămoşesc. In această jertfă care reînvie 
eroismul primilor martiri creştini, ne-am regăsit noi şi se vor 
regăsi toate generaţiile româneşti iubitoare de neam şi de 
Hristos. Şi mereu se va păşi pe această cale, ori de câte ori va fi 
ameninţat destinul creştin al neamului nostru, indiferent dacă 
primejdia va veni dinspre Răsărit sau dinspre Apus. 

Ionel Moţa şi Vasile Marin au intrat în istoria neamului 
românesc şi a Bisericii creştine printr-un gest superb şi în mod 
defmitiv.După cum nimeni nu poate scoate roata lui Horia şi 
Cloşca din istoria românilor, tot aşa şi pe Moţa şi Marin nu-i va 
putea smulge nimeni de pe soclul moral pe care s-au înălţat prin 
viaţa şi prin moartea lor. Căci numele lor sunt înscrise în cartea 
neamului cu sânge, iar sângele nu poate fi şters cu nimic şi 
niciodată! 

La sfârşitului momentului spiritual Moţa-Marin, se 
cântă imnul “Plânge printre ramuri luna...”. Stăm drepţi şi cu 
feţele transfigurate de fiorii măreţiei. 

“Ca o lacrimă de sânge a căzut o stea...”. 

Ce teribil de adevărată este imaginea acestui vers, când 
se cântă în memoria lui Moţa. Este cea mai profundă 
caracterizare a fiului de Protopop din Orăştie, care din dragoste 
de neam şi de Hristos a ars ca o făclie şi s-a mistuit în flăcările 
ei. 

Este un moment înălţător! La 13 ianuarie 1953, într-o 
celulă din penitenciarul Oradea, se cântă în auzul tuturor, 
cântece de mult interzise. încălziţi sufleteşte, continuăm cu 
altele. Cântăm în cor “Deşteaptă-te române”, apoi “Din ţara 
moţilor noi am venit”. Simţim nevoia să dăm curaj acestor 
oameni risipiţi prin celulele vecine, care îşi aşteaptă procesul şi 
condamnarea la ani grei de temniţă. Continuăm cu alte cântece. 
Culmea o constituie “Sfântă tinereţe legionară’Wibrează 
închisoarea! Oare ce este în sufletul nostru? Tinereţea noastră 
este ori prea imconştintă ori prea generoasă. Poate dorim să ne 
justificăm condamnarea primită. în definitiv, noi am primit-o ca 




80 


pe un fel de condamnare la moarte: o condamnare la moarte a 
tinereţii noastre. 

Când trece la program, Părintele Silviu Sălăjan vine la 
uşa noastră cu gratii, emoţionat profund. Cu lacrimi în ochi şi 
cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune, ne imploră: 

- Vă rog să nu mai cântaţi! Vă împuşcă! 

Bunul Părinte! Cât suferă pentru soarta noastră! El ştie 
că într-o temniţă comunistă orice este posibil. Dar odată porniţi 
pe acest făgaş care sfida prudenţa şi instinctul de conservare, 
noi nu ne mai puteam opri. Simţim că am comite un act de 
dezertare şi de laşitate dezonorantă. In consecinţă, cântecele 
continuă în fiecare zi. Oare până când? 

* * * 

19 ianuarie 1953. închisoarea a răsunat şi azi de 
cântecele noastre. După masă, se aude o animaţie la intrarea în 
Secţie. Devenim atenţi. Peste câteva momente apare în faţa 
celulei noastre o trupă de ofiţeri şi gardieni. Presupunem că este 
comandantul închisorii cu adjuncţii săi. în zornăit de fiare, se 
deschide uşa. Unul din ei citeşte o listă: 

- Stanciu Petru, Mărăscu Adrian, Brânzaş Liviu, 
Brânzaş Virgil... 

Cei nominalizaţi facem un pas înainte. Parcă am fi nişte 
soldaţi în front care am ieşit în faţă pentru a ne prezenta în 
vederea unei misiuni primejdioase. Imaginea aceasta este foarte 
aproape de adevăr. întreg celularul a încremenit şi ascultă ce se 
întâmplă. 

- O să aveţi de-acuma timp să cântaţi cât vreţi, 
bandiţilor! spune scrâşnind un ofiţer, pe care îl presupunem a fi 
politrucul. 

Deci, asta era! De la un timp ne şi mirasem noi că nu 
“aude” nimeni cântecele noastre. Oare numai azi au aflat? 

Coborâm în curte. Acolo ne este ataşat un om 
necunoscut. Nu avem voie să vorbim între noi. Suntem duşi în 
Celularul mare şi urcaţi la etajul 3. în prima celulă, pe stânga, 
este introdus Tică Stanciu, se lasă o celulă goală, apoi urmează 



81 


Dodi Mărăscu, iarăşi o celulă goală, urmez eu, încă o celulă 
goală, urmează fratele meu, şi aşa mai departe. După plecarea 
politrucului, ne dăm foarte repede seama că la etajul 3 din 
Celularul mare, în afară de noi, nu mai este nici un alt deţinut. 
De asemenea, nu se simte prezenţa vreunui gardian. Numai noi 
singuri, în celule absolut goale. Celula nu are nici un mijloc de 
încălzire. Nu există pat sau prici, şi nici tinetă, iar noi nu am 
primit nici un fel de echipament pentru dormit. Stăm toată 
noaptea lângă uşă şi vorbim. Glasurile noastre răsună pe 
coridorul pustiu în tăcerea nopţii. Nu ne deranjează nimeni. 
Singurul duşman care ne asaltează imediat este frigul. începe să 
bombardeze rinichii. Avem nevoie de tinetă. Batem în uşă, dar 
nu vine nimeni. în consecinţă, urinăm pe uşă, ca să se scurgă pe 
coridor. 

în sfârşit, apar zorile. Vine un gardian. Când vede balta 
de pe coridor, înjură de mama focului. 

- Bandiţilor! Las’ că vă băgăm noi minţile în cap. 

Pleacă furios, dar peste câtva timp se întoarce cu nişte 
plantoane de drept comun, care ne aduc cele necesare. Fiecare 
dintre noi primeşte o pătură, o rogojină şi o tinetă. 

* * * 

Stăm aşa trei zile. Dormim direct pe beton, de care ne 
despart doar cele câteva fire de rogojină. Fiecare se luptă cu 
frigul cum poate şi cum se pricepe. Mâncarea este redusă faţă 
de ceea ce primeam la Secţie. Ne dăm seama că am fost puşi la 
un regim de exterminare. Cum vom putea rezista în asemenea 
condiţii o iarnă întreagă? Ne hotărâm să încercăm ceva: să 
protestăm printr-o grevă a foamei. 

începem greva foamei. în primele zile, politrucul ignoră 
acţiunea noastră. Nu vine nimeni la noi. Dar noi nu dezarmăm, 
ci mergem înainte. Ori învingem, ori murim, răspundem noi în 
nemărginitul elan al tinereţii noastre. 

După câteva zile, apare în sfârşit, politrucul. Stă de 
vorbă la început cu Tică Stanciu care este în prima celulă. Tică 
este domol, chiar prea domol. Politrucul pare a fi ieşit biruitor 



82 


din discuţia cu el. Deschide uşa la Dodi care este mai aproape 
de mine şi aud toată discuţia. 

- Domnule locotenent, protestează Dodi vehement, 
dumneavoastră vreţi să ne asasinaţi! 

- Sunteţi duşmanii poporului, răspunde politrucul. Este 
eterna formulă care pentru bolşevici constituie supremul 
argument, în virtutea căruia îşi pot permite să facă orice 
împotriva noastră. 

- Poporul suntem noi! strigă Dodi cu disperare îndârjită 
în glas. Teribil! Dodi anticipează cu trei decenii strigătul 
timişorenilor din decembrie ’89: “Noi suntem poporul, voi pe 
cine apăraţi!?” 

- Sunteţi nişte bandiţi, asta e! ripostează politrucul. Pe 
voi nu mai vrem să vă recuperăm. Sunteţi irecuperabili! Aţi vrut 
să faceţi pe eroii şi nicadorii. V-am împlinit dorinţa! 

Disputa are loc pe un ton foarte ridicat. înjurăturile şi 
insultele politrucului curg şuvoi. Nemaigăsind alte argumente şi 
invective, politrucul lansează ameninţarea maximă: 

- Vă bag în lanţuri la mâini şi la picioare! Aţi înţeles? Şi 
trânteşte uşa, care bubuie cu ecou pe coridor. 

Negru la faţă, apare în pragul uşii mele. Cu febrilitate 
caut să-mi fixez poziţia pe care să o adopt. Dacă adopt 
atitudinea lui Tică, simt că nu vom obţine aproape nimic. Dacă 
vorbesc ca Dodi, ameninţarea cu lanţurile poate deveni o 
realitate. Mă hotărăsc să adopt totuşi atitudinea lui Dodi, dar 
folosind neapărat alt ton. 

- Şi tu , banditule, ce ai de spus? 

- Domnule locotenent, răspund eu calm, neintimidat de 
calificativul lui, noi am fost condamnaţi ca să executăm 25 de 
ani muncă silnică. în asemenea condiţii, nu vom putea rezista. 
Oricând putem muri. Este prea devreme. Tratamentul la care ne 
supuneţi acum nu este legal! 

Pentru că folosesc un alt ton, politrucul are răbdare să 
mă asculte. La ultima frază, intervine: 

- Mă ameninţi? 

- Nu! Doar... . Şi-l las să înţeleagă ce vrea. 



83 


Fără să mai spună ceva, politrucul trânteşte uşa. Simt că 
i-am atins un nerv sensibil. Deşi selecţionarea politrucilor se 
făcea după gradul de atrofiere al simţului responsabilităţii 
morale, îmi dau seama că aluzia la legalitate a avut efect. Nu 
mai interoghează pe altcineva. Cred că am biruit. Presupunerea 
mea optimistă se confirmă curând. Un gardian ne scoate din 
celulă împreună cu echipamentul primit, şi suntem duşi toţi în 
prima celulă, la Tică. Cum se închide uşa, necunoscutul care a 
păstrat până atunci o tăcere totală, neparticipând la acţiunea 
noastră, se prezintă zâmbind timid: 

- Barta Gyorgy. Dentist din Oradea. 

Aflăm că este condamnat la muncă silnică pe viaţă 
pentru spionaj şi că a venit din Austria. Ion Ioanid îl descrie în 
volumul II al istoriei sale, când au stat împreună la Piteşti. 

Ne organizăm viaţa în noile condiţii. Trei rogojini sub 
noi, câte una pe pereţii laterali. Păturile, toate cinci, cusute 
împreună formează un acoperământ redutabil împotriva 
frigului. Mâncarea revine la normal. Deşi nici victoria în 
privinţa avantajelor fizice nu este neglijabilă, totuşi, cea mai 
mare victorie câştigată prin actul nostru de sacrificiu este 
posibilitatea de a trăi şi suferi împreună, într-o comuniune 
sufletească. Ne dăm seama că deşi curajul şi spiritul ofensiv 
manifestate în închisoare, crează atâtea riscuri şi uneori 
represalii dure, totuşi, în ultimă instanţă, ele constituie 
atitudinea cea mai bună. Poate că şi persecutorii se intimidează 
în faţa puterii curajului şi spiritului de sacrificiu, şi îi admiră în 
taină pe temerari. 

Stăm aşa, pe beton, în plină iarnă, în anul Domnului 

1953. 


* * * 

Printre răii care ne înconjoară, apar şi doi oameni buni. 
Unul este un gardian al cărui nume nu-1 cunoaştem, care se 
comportă cu noi peste aşteptări. Când este de serviciu, ne dă, 
întotdeauna, mâncare mai multă, mai ales Duminica, atunci 
când politrucul nu este în penitenciar. Atunci, în timpul cât se 



84 


serveşte mâncarea, stă în faţa celulei, cu uşa deschisă, ne mai 
pune în gamelă o porţie şi ne roagă să-i povestim despre luptele 
noastre din munţi. Aşa ştie el despre noi. Sau poate numai 
presupune, orientându-se după condamnările primite şi după 
regimul sever la care suntem supuşi. Este de o naivitate 
fermecătoare. Noi nu îl contrazicem în frumoasa lui iluzie. Dar 
gardianul are dreptate! Pentru că şi noi, în alte circumstanţe, am 
fi ajuns după toate probabilităţile, în această supremă ipostază 
de luptători în munţi. De fapt pentru aceasta ne-am şi pregătit. 
Solidaritatea lui cu noi este favorizată de faptul că pe tot etajul 3 
nu suntem decât noi. Cred că nu vom afla niciodată cât timp a 
rezistat acest om naiv şi imprudent în postura de gardian în 
închisorile comuniste. 

Celălalt om bun este un deţinut de drept comun, 
originar din Ungaria, care a fost arestat şi condamnat pentru 
contrabandă pe frontieră, iar acum îndeplineşte funcţia de 
planton pe secţia noastră specială. Ori de câte ori are prilejul, 
este solidar cu noi. Are un chip distins, cu o frunte boltită. 
Seamănă foarte bine cu bardul de la Mirceşti. In vocabularul 
nostru conspirativ l-am botezat “Alecsandri”. 

Intr-o Duminică, gardianul cel bun ne scoate pe Dodi şi 
pe mine ca să măturăm coridorul. Este mai mult ca sigur, doar 
un pretext pentru a ne da posibilitatea de a ne mai mişca şi noi 
puţin. Ne-a selecţionat pe noi doi, fiind mai tineri. Primim 
fiecare câte o mătură şi rămânem singuri pe coridorul ce ni se 
pare fără sfârşit. Mergem măturând, de-a lungul coridorului. 
Trăim fiorul celor ce străbat locuri necunoscute într-o expediţie, 
printr-un tărâm misterios. Celulele nu sunt încuiate. Deschidem 
fiecare celulă şi o cercetăm. Cercetarea constă, de fapt, în 
descifrarea inscripţiilor de pe uşă. In interior, uşa celulei este 
căptuşită cu o tablă metalică. Mai demult, fusese vopsit cu 
vopsea verde, în care se puteau încrusta nume, date, rugăciuni 
sau cugetări. Tabla a devenit astfel, un fel de buletin de 
informare despre circulaţia deţinuţilor din închisoare. De aceea, 
uşa fusese văruită, dar cu timpul, stratul de var s-a decojit şi au 
reapărut inscripţiile. Şi astfel, într-o zi geroasă de februarie, din 
anul Domnului 1953, am avut bucuria să descoperim pe uşa 



85 


aceleaşi celule a închisorii din Oradea, numele părinţilor noştri. 
Gheorghe Mărăscu şi Ioan Brânzaş îşi înscriseseră numele în 
“cartea de onoare” a celulei respective. Au trecut pe aici prin 
1948/’49. 

Nu era firesc ca peste câţiva ani, fiii lor să le urmeze 
calea, regăsindu-se în această închisoare care este cetatea 
suferinţei româneşti din ţara lui Menumorut? Trebuie să 
mărturisesc că aceşti doi părinţi nu ne-au reproşat şi nu ne-au 
descurajat niciodată în atitudinea pe care am luat-o, şi în 
activitatea pe care bănuiau că o desfăşurăm. Câţi părinţi nu au 
spus în acele vremuri, copiilor lor: “Fiţi cuminţi, fiţi supuşi, nu 
vă amestecaţi, este periculos!”. Sau mai mult, unii au zis: 
“Intraţi în partid, faceţi-vă carieră, acum e momentul!”. Fără să 
le amintească, sub nici o formă, de comandamentele morale, de 
datorie sau onoare. Dimpotrivă, îi împingeau, fără nici un fel de 
scrupul de ordin religios sau naţional, pe un drum contrar 
moralei creştine şi istoriei noastre. Dar părinţii noştri nu ne-au 
abătut de la calea noastră, deşi ştiau că vom suferi. Din 
nefericire, însă, au suferit şi ei, atât durerea inimii părinteşti 
pentru suferinţa copiilor, cât şi persecuţia statului bolşevic 
inuman. 

Pe uşa unei celule, găsim încrustate, unul sub altul, trei 
nume: Nicolae Constantinescu, Iancu Caranica şi Doru 
Belimace. Să fi trecut oare vreodată Nicadorii prin închisoarea 
din Oradea? Descoperind inscripţia, în aceeaşi clipă, ne-am 
întors unul spre celălalt zâmbind. Ne-am adus aminte ceea ce a 
spus politrucul, cum că am vrut să facem pe nicadorii. Ajungem 
la ultima celulă. Aici ne oprim mai mult. Avem o senzaţie 
stranie de libertate. Parcă am fi nişte evadaţi care nu mai au 
până la libertatea totală decât un pas. Iluzia este răscolitoare. 
Trebuie, totuşi, să ne întoarcem din această aventură. Acum ne 
dăm seama mai bine cât de limitată şi de monotonă este viaţa 
noastră din celulă. 


* * * 



86 


Zilele trec în lupta contra frigului. în celulă, în afara 
căldurii fiziologice a corpurilor noastre epuizate de foame, nu 
există nici o altă sursă de căldură. Iar betonul de sub noi ne 
bombardează cu săgeţile lui glaciare Acest regim pe care îl 
suportăm noi acum, în această celulă, va fi aplicat în iama 
următoare, evadaţilor de la Cavnic. Ion Ioanid a descris cu lux 
de amănunte acest calvar, în primul volum din “închisoarea 
noastră cea de toate zilele”. Iar Ion Pantazi, în cartea sa “Am 
trecut prin iad”, are pe aceeaşi pagină, două edificatoare 
caracterizări ale închisorii Oradea din perioada respectivă” 
“...nu cred să existe în întreaga ţară un penitenciar mai rău ca 
cel din Oradea” şi “...am certitudinea că Oradea este cel mai 
îngrozitor penitenciar”. 

în urma acestor mărturii mai presus de orice îndoială, se 
poate foarte uşor înţelege experienţa dură prin care am trecut în 
această iarnă. Dar eu nu am talent să descriu ororile. La mine 
timpul îmbracă totul într-un văl roziu. 

* * * 

Spre sfârşitul lui februarie, Tică se îmbolnăveşte de 
erizipel. Este internat la infirmeria închisorii. Plecarea lui dintre 
noi, pentru câteva zile, va face ca să nu-1 mai revedem decât 
peste un deceniu. A doua zi după plecarea lui Tică, spre seară, 
este adus în celulă un domn de vreo 45 de ani, Olaru din oraşul 
Gherla. Ne dăm seama că se pregăteşte plecarea noastră spre 
alte zări. Sau mai exact, spre alte bezne. Noaptea suntem scoşi 
în curte, unde ne întâlnim cu ceilalţi camarazi. Unii se uită la 
noi cu o privire ciudată. De ce oare? Până la urmă, am înţeles: 
se văd clar pe chipurile noastre urmele încercării prin care am 
trecut. în regimul bolşevic, se plăteşte cu monedă forte 
libertatea de a cânta ceea ce simte inima. 

Suntem îmbarcaţi într-o dubă şi duşi la gară. Din colţul 
unde suntem izolaţi, zărim o parte din oamenii liberi care 
călătoresc în noaptea aceasta. Ce coincidenţă minunată ar fi 
dacă ne-am întâlni, chiar şi de la distanţă, cu vreun cunoscut. 
Dar nu observăm pe nimeni. Soseşte un tren dinspre Satu Mare, 



87 


de care este ataşat un vagon-dubă. Este aproape plin cu deţinuţi 
de drept comun. Unul cu un nas coroiat, care este condamnat la 
15 ani muncă silnică, este şeful deţinuţilor. Când aude ce 
condamnări avem noi, plin de respect, ne predă şefia. In acest 
mediu, gradul se conferă în funcţie de mărimea conda mn ării. 
Dodi preia comanda. Se scot din bagaj puţinele ţigări rămase de 
la proces şi se împart. Fiecărui fumător îi revine un centimetru 
de ţigară. Cuprins de admiraţie, fostul şef le spune tovarăşilor 
săi: 

- Aţi văzut, hoţilor, ce înseamnă frăţia adevărată? 

După câtva timp, începe un scandal. Dintre ai noştri, cei 
mai somnoroşi, s-au culcat pe sub băncile metalice, alături de 
hoţi. Aceştia le-au furat mâncarea. Fostul şef, când aude despre 
ce este vorba, începe să înjure şi să ameninţe. Noi îl rugăm să 
nu facă atâta caz. Cei jefuiţi vor primi de la ceilalţi. Mâncarea 
constă dintr-o bucată de pâine, o bucată de slănină, albă de sare 
şi o bucată de brânză, desigur, tot sărată. In această aparentă 
grijă se ascunde sadismul bolşevicilor. Obligaţi de foame, 
oamenii mănâncă raţia, în cele mai multe cazuri, chiar de la 
început. Sarea produce o sete teribilă. După multă insistenţă şi 
scandal, se primeşte o căniţă de apă, dar insuficientă ca să 
potolească setea chinuitoare. Foamea se suportă infinit mai uşor 
decât setea. Mai târziu, când am câştigat deja experienţă, nu 
mâneam din raţie decât pâinea, ca să nu riscăm tortura setei, 
deoarece uneori, şeful dubei nu apărea la vizetă decât numai la 
capătul călătoriei. 

In gara Cluj, este urcat în duba noastră un pastor 
reformat, profesor la Facultatea de Teologie protestantă de la 
Cluj. Se numeşte Dobri Ioan. Dodi şi cu mine îl luăm în 
primire. Ne împrietenim repede şi ne îndeamnă să-i spunem pe 
numele mic: Iana. Până la Bucureşti, timpul va trece uşor, 
discutând cu el probleme religioase. Discutăm mult timp pe 
marginea trilogiei apologetice a lui Sterie Diamandi: “Fiul lui 
Dumnezeu, Fiul Omului”. Iana este impresionat de faptul că în 
literatura română există o carte de asemenea factură şi valoare. 
Fa Câmpia Turzii, camaradul nostru Pavel Hireanu are bucuria 
de a putea vorbi cu o rudenie a sa prin fereastra zăbrelită a 



88 


dubei. Ferestrele au o plasă zăbrelită care îţi dă posibilitatea să 
vezi afară, dar din afară spre interior nu se poate distinge nimic 
din cauza obscurităţii din dubă. 

Când trecem pe la Predeal, este noapte. întrezăresc 
silueta întunecată a munţilor, Deasupra lor pluteşte luna, ca într- 
o poezie. Privesc omătul şi brazii cu nostalgia peisajului din 
munţii Apuseni, pe care i-am străbătut în cei doi ani de pribegie, 
când mă refugiam din calea haitei roşii. Acest peisaj din 
meleagul mioritic, decupat parcă dintr-o ilustrată, îmi răscoleşte 
dorul de libertate. Şi este cu atât mai dureros, cu cât simt că mă 
depărtez de această lume mirifică şi voi intra în lumea beznelor, 
plină de suferinţe şi primejdii. 


* * * 

Iată-ne ajunşi în triajul de la Chitila. Suntem coborâţi 
din vagonul-dubă şi stăm lângă linia ferată, în aşteptare. Nu 
departe de noi sunt câteva căsuţe, ale căror grădini se întind 
până la noi. într-o clipă de nebunie, ai putea escalada gardul şi 
să te pierzi printre case şi pomi. Tentativa s-ar solda, desigur, în 
chip tragic, căci sunt prea multe gloanţe în pistoalele-mitralieră 
care sunt îndreptate spre noi. Noroc că nu ne-am pierdut încă 
simţul realităţii! 

Soseşte o maşină-dubă şi ne urcăm în ea. Ajungem la 
închisoarea Văcăreşti. Suntem introduşi în curte. în faţa noastră 
se ridică majestuoasă Mănăstirea Văcăreşti. Ne despărţim de 
deţinuţii de drept comun care sunt transferaţi într-un pavilion 
din curte. Noi ne aventurăm spre treptele bisericii. Simţim fiorul 
contactului cu locul sacru. De când nu am mai fost în faţa unei 
biserici! Dar cât timp va mai trece, oare, până când ne vom 
regăsi în faţa altei biserici? 

Suntem scoşi în faţa porţii închisorii, spre a fi duşi mai 
departe. Aici este un teren unde sunt încărcaţi şi descărcaţi 
deţinuţii din dube. în clipa în care suntem îndrumaţi spre duba 
noastră, în faţă se opreşte o altă dubă, din care coboară câteva 
fete. Ne găsim faţă în faţă, la câţiva metri distanţă. Ne privim cu 
o stare sufletească ce nu poate fi exprimată. Fetele arată 



89 


îngrozitor, atât din cauza paloarei feţei, cât şi a debilităţii 
trupului. Au ochii adânciţi în orbite şi o privire stranie, în care 
licăresc reflexele suferinţei. Le privim ca hipnotizaţi. Fetele par 
nişte îngeri trecuţi prin infern. Rămânem şocaţi. Deşi Dodi 
împreună cu mine am făcut câţiva paşi spre ele pentru a 
comunica, nu am putut rosti nici un cuvânt. Parcă eram 
paralizaţi. Se vedea de departe că erau eleve şi studente arestate 
din 1948. Poate erau bolnave şi veneau la spitalul din 
închisoarea Văcăreşti. Se ştie că atunci au fost studente cumplit 
chinuite de torţionarii Securităţii şi care au primit condamnări 
de peste 20 de ani muncă silnică. 

Niciodată nu se va putea elogia îndeajuns 
comportamentul elevelor şi studentelor din România, trecute 
prin iadul închisorilor comuniste. La prima impresie, s-ar putea 
crede că fetele, fiinţe fragile şi delicate, nu ar putea suporta 
complexul de condiţii inumane care formează regimul de 
detenţie din închisorile comuniste. Adevărul este de necrezut: 
fetele au suportat cu o tărie surprinzătoare tot ceea ce bolşevicii 
au inventat pentru exterminarea adversarilor lor. Atât fizic, cât 
şi psihic, ele au rezistat uimitor. 

înălţimea şi frumuseţea tragică a eroismului feminin la 
care am fost, în parte, martor, cu greu se poate descrie. Cu cât 
am cunoscut comunismul mai profund, cu atât descopeream mai 
mult caracterele sale antiumane. La o privire mai adâncă, toate 
aparenţele care mascau oroarea, cădeau. Nu reuşeam să 
descopăr, în nici o privinţă, vreo formă reală de umanism. Te-ai 
fi aşteptat ca măcar în unele cazuri, cruzimea şi cinismul care le 
sunt specifice să facă vreo excepţie. în mod normal se putea 
spera ca , cel puţin în privinţa femeilor, mai ales a 
adolescentelor, condiţiile de anchetă şi detenţie să fie mai 
atenuate. Că ele, oricum, nu prezintă gradul de periculozitate al 
bărbaţilor. Că de când e lumea, oamenii au aşezat povara după 
puterea celui ce poartă jugul. Ei bine, nu! Aceleaşi bătăi, 
aceeaşi foamete, acelaşi frig, aceeaşi singurătate, aceeaşi 
mizerie de toate felurile, aceleaşi insulte şi vulgarităţi. Nici o 
distincţie, nici o excepţie! Bolşevicul tratează cu aceeaşi lipsă 
de sensibilitate fiinţa pe care toţi poeţii lumii au cântat-o pentru 



90 


frumuseţea şi gingăşia ei. Putea fi o bunică venerabilă, putea fi 
o mamă a zece copii, putea fi abia o copilă - aceeaşi necruţare! 
Cazurile singulare de omenie reprezintă excepţia care întăreşte 
regula. 

Adio, îngeri răstigniţi pe cruce! Oare ne vom regăsi 
vreodată sub cupola unui imens tribunal al istoriei, unde voi, cu 
mâinile îmtinse spre călăii voştri şi ai noştri, să rostiţi suprema 
acuzaţie şi descalificare morală: voi n-aţi fost oameni niciodată! 

Urcăm în dubă cu o dureroasă strângere de inimă. 
Simţim, în acelaşi timp, un fel de remuşcare. Parcă am fi 
vinovaţi şi noi pentru tinereţea lor martirizată. 



91 


Cap. 3. JILAVA 


Străbatem Bucureştiul în dubă, dintr-o parte în cealaltă. 
Astfel, în data de 22 februarie 1953, la orele 15, coborâm 
treptele Jilavei. In faţă, o uşă masivă de gratii, iar deasupra 
având inscripţia: Fortul nr. 13 Jilava. 

Nu ştiu de ce, dar simt un fior nelămurit de teamă. 
Acum închisoarea devine, în sensul cel mai real al cuvântului, o 
catacombă. Jilava este o închisoare subterană. Numele ei 
răspândeşte o undă de înfricoşare. Hrubele ei sunt ca nişte guri 
imense care devorează cu lăcomie vieţile a mii de oameni. 

Suntem conduşi spre Reduit. Intrăm într-o celulă de o 
dimensiune neobişnuită, unde, pe nişte priciuri suprapuse în trei 
etaje, stau înghesuiţi zeci de oameni. încercăm să ne găsim un 
loc mai bun. Am norocul să găsesc un loc la “şerpărie”, sub 
priciul din partea stângă, dar Virgil nu mai găseşte loc decât pe 
beton, în apropierea uriaşei tinete care miroase îngrozitor. 

Auzind că suntem un grup de tineri de la Beiuş, vine să 
ne cunoască şi să ne salute inginerul Tiberiu Şimon de la Târgu 
Mureş. Este fiu de preot greco-catolic. Poartă ochelari. Este 
slab, palid, marcat vizibil de suferinţă. Ne priveşte cu multă 
simpatie. Zâmbetul lui încurajator ne transmite un fel de tărie. 
Sus, pe priciul al treilea, fac cunoştinţă cu un licean, Octavian 
Gheorghe Moldovan, din Şinca Veche, de lângă Făgăraş. A stat 
din 1948 ascuns intr-un pod. Timp de trei ani a citit mereu, 
devenind o adevărată enciclopedie literară. în fiecare seară are 
ora lui de povestire. Toată lumea îl ascultă cu plăcere. 

într-o zi, intră în celulă un tânăr îmbrăcat militar. 
Uniforma lui curată contrastează cu hainele noastre zdrenţuite. 
Când privesc mai bine, constat că este consăteanul nostru din 
Finiş, Eugen Buciuman. îl îmbrăţişăm. Peste câteva ore este 
scos din celulă. Dacă va ajunge acasă, oare îi va anunţa pe 
părinţii noştri? Este strigat şi Dobri Ioan. înainte de a ieşi, ne 
îmbrăţişează, pe Dodi şi pe mine. Ceremonialul de despărţire se 
desfăşoară în limba maghiară. Un învăţător din Muntenia, mic 



92 


şi brunet, de obicei tăcut, care stă pe prici exact deasupra mea, 
clatină din cap dezaprobator. După plecarea lui Dobri, mă 
întreabă: 

- Dar dumneavoastră nu sunteţi români? 

- Ba da! Zic eu, neînţelegând ce vrea să spună. 

- Atunci de ce v-aţi îmbrăţişat cu atâta înflăcărare şi aţi 
vorbit cu el ungureşte? Dumneavoastră nu aveţi demnitate 
naţională? 

- Ba da! repet eu. Dar... 

Luat prin surprindere, sunt incapabil să-i explic 
atitudinea noastră, care este determinată de faptul că noi ne-am 
născut şi am trăit în sate ungureşti, şi că primii prieteni din 
copilărie au fost unguri: că pentru calităţile lui sufleteşti, ne-am 
ataşat de acest om, încât la despărţire, dintr-un sentiment de 
generozitate, noi l-am onorat vorbind în limba lui. Este clar că 
“regăţeanul” nu a înţeles gestul nostru, dar nici noi nu am 
înţeles atitudinea lui. Ne despărţeau alte experienţe, alte 
mentalităţi. După acest reproş, exprimat atât de sever, am rămas 
cu un gol în suflet. O clipă am avut senzaţia că sunt vinovat. 
Dar nu! Creştinismul meu nu ar fi autentic dacă m-ar opri să fiu 
om cu oricine şi în orice împrejurare. îmi dau seama că trebuie 
să fiu eu însumi în orice situaţie şi să ascult de glasul inimii, 
indiferent dacă voi fi aprobat sau dezaprobat de cineva. 

* * * 

Peste câteva zile, apare un gardian şi citeşte o listă 
lungă. Sunt strigaţi toţi beiuşenii cu condamnări mai mari. 
Suntem duşi la vizită medicală. Cei mai cu experienţă spun că 
vom fi trimişi la muncă. Sunt doi studenţi maghiari, fraţii 
Martineţ. Unul este scos din lot pentru că are tuberculoză. 
Astfel, cei doi fraţi se despart. Se vor mai întâlni vreodată? Este 
printre noi şi Ovidiu Vlădescu, fost ministru antonescian. La 
întrebarea ce meserie are, el răspunde imediat: - Demnitar. 
Crede Ovidiu Vlădescu că soarta demnitarilor în închisorile 
comuniste va fi, eventual, privilegiată? Mai târziu vom afla că 
demnitarii de la Sighet au fost supuşi la un regim sever de 



93 


izolare. în acelaşi timp, era notoriu cazul tragic al proprietarului 
de pământ Pană, fost ministru al agriculturii, care s-a dat drept 
“agricultor”, pentru a nu fi în atenţia politrucilor. A fost trimis 
la Gherla care era închisoarea pentru ţărani şi muncitori, unde 1- 
au distrus studenţii lui Ţurcanu. Vlădescu este scos din lot. Cel 
care ne dă explicaţii despre lagărele de muncă este Mircea 
Silişteanu, un tânăr cu chip frumos, îmbrăcat într-un fel de 
costum naţional, încât seamănă cu ciobanii din tablourile lui 
Grigorescu. 

Suntem introduşi într-o hrubă imensă, ca un fel de sală 
de aşteptare. Apa infiltrată prin zidurile subterane a creat o 
mulţime de bălţi pe beton. Ne adunăm, grupuri, grupuri, în 
locurile uscate. Unii îşi pun bagajele jos şi stau pe ele. Descopăr 
printre cei din catacombă, un preot ortodox. Este Părintele 
Andrei Adam din Caransebeş. Mă apropiu de el şi îi mărturisesc 
că vreau să devin şi eu preot. 

- Da, răspunde Părintele Andrei Adam. Preoţia conferă 
incomparabile satisfacţii sufleteşti! 

După aceasta, Dodi şi cu mine ne retragem de o parte, 
ca să discutăm mai liber. Trebuie să luăm hotărâri în ceea ce 
priveşte atitudinea pe care să o avem în viitorul lagăr de muncă. 
Cădem de acord că orice se va întâmpla, să ne conducem după 
legea onoarei. Nu departe de noi, un om ne studiază atent. Stă 
pe un bagaj. Ai zice că depune eforturi ca să audă ce vorbim. O 
clipă îl suspectăm şi devenim mai prudenţi. Omul se ridică şi 
face un ocol în jurul nostru. Bănuiala noastră devine certitudine. 
Dar, nu! Nu se poate! Omul pe care îl privim are o figură atât de 
senină, încât simţi cum emană din fiinţa lui bunătatea. Ne 
apropiem de el. Şi abia atunci descoperim, cu uimire, că omul 
nostru are ochii în lacrimi. De ce oare? Face doi paşi spre noi şi 
ne întinde mâna: 

- Ioan Pupeza. 

După un moment de tăcere, în care noi nici nu am avut 
timp să ne revenim, adaugă: 

- Vă mulţumesc, dragii mei, pentru bucuria pe care mi- 
aţi dăruit-o azi. Noi, cei bătrâni, am avut odinioară un ideal şi 
credeam că idealul nostru se va stinge odată cu noi. Dar când 



94 


am auzit ce aţi vorbit împreună, mi-am dat seama că visul 
nostru este nemuritor. Mă bucur că mergem împreună. 

Ne despărţim de domnul Pupeza parcă purificaţi. 
Simţim că ne aflăm în elementul nostru. 

- Oare ce l-a impresionat atât de mult pe domnul 
Pupeza? întreabă Dodi gânditor. 

- Ştiu şi eu... Poate faptul că am hotărât ca tot 
comportamentul nostru din închisoare să fie călăuzit de legea 
onoarei. Ai observat că azi, mai ales în închisoare, cel mai greu 
lucru este ca să fii nu om bun, ci om de onoare. Dacă aceasta l-a 
impresionat, eu îl înţeleg foarte bine. 

Rămas singur, caut în continuare cauza emoţiei 
do mn ului Pupeza. Rămân totuşi la prima impresie. în ultimul 
meu “Jurnal” din libertate, am notat chiar cu câteva zile înainte 
de arestare, următoarea frază: “Cel mai strălucitor monument i 
se cuvine eroului care a fost cel mai sincer şi credincios cavaler 
al onoarei.”. Din această frază se poate constata că în 
adolescanţă, acordam onoarei valoarea de virtute supremă. 
Caietul unde am făcut această însemnare (de fapt, un maculator) 
este singurul manuscris care mi-a rămas din adolescenţă. Restul 
le-a distrus Securitatea, după percheziţiile din Finiş. Acest ultim 
“Jurnal” a rămas în casa bunicilor, unde mă adăposteam când 
am fost arestat şi astfel l-am regăsit după ieşirea din închisoare. 

Seara, primim mâncarea. Ni se aduce un hârdău cu 
arpacaş amestecat cu maţe şi zgârciuri. Pentru noi este o 
mâncare consistentă. După distribuirea porţiilor, a mai rămas 
mâncare destul de multă în hârdău. Se pune problema: cum să 
se împartă restul? Sunt mai multe păreri. Până să se ajungă la o 
soluţie concretă, un biet puşcăriaş, nemaiputând rezista, înfige 
gamela în movila de aipacaş rămasă pe fund. îl urmează un 
altul, apoi altul... şi astfel, se produce o învălmăşeală în jurul 
hârdăului. Virgil face un pas înainte. îl prind de braţ şi îl reţin 
pe loc. Am convenit că ne vom conduce după legea onoarei. 
Presupun că se vor găsi mulţi procurori morali care să judece 
nestăpânirea sărmanului înfometat din catacomba Jilavei. Cel 
din care foametea muşca fără milă de ani de zile, a avut un 



95 


moment de slăbiciune. Cine a trecut printr-o foamete cel puţin 
egală cu a lui, să ia piatra şi să arunce cel dintâi! 

Ieşim în toiul nopţii din Jilava şi suntem transportaţi la 
gară. Silueta întunecată a unui vagon-dubă ne aşteaptă. Urcăm 
vreo 90 de deţinuţi. Ne aşezăm pe băncile metalice. Ce diferenţă 
faţă de prima călătorie! Aici sunt alţi oameni, altă lume. Ataşată 
la un tren, duba ne poartă, în viteza şi muzica roţilor sale, spre o 
destinaţie necunoscută. 



96 


Cap. 4. CAVNIC 


în compartimentul mare al dubei ne aşezăm lângă 
domnul Pupeza. Este o încântare să-l asculţi vorbind. Ne spune 
că s-a despărţit de curând de Petre Ţuţea, despre care vorbeşte 
în termeni superlativi. Auzisem vag până acum despre Ţuţea. 
Acum aud vorbindu-se despre el, ca despre una din cele mai 
mari personalităţi contemporane. Timpul va confirma ceea ce 
admiraţia domnului Pupeza îi acorda cu anticipaţie. 

Domnul Pupeza ne recită poezii: de la vesela “Rapsodie 
de toamnă” a lui Topârceanu, până la furtunoasa “Horia” a lui 
Cotruş. Dar el nu recită poemul eroic în stilul tradiţional, 
vulcanic. El îl şopteşte ca pe o rugăciune. Parcă am fi în 
preajma locului de supliciu, unde trebuie păstrată o atmosferă 
de cutremur şi evlavie. Pentru domnul Pupeza, Horia reprezintă 
culmea istoriei româneşti. îl voi mai auzi de multe ori vorbind 
despre Horia. întotdeauna, cu acelaşi fior de evlavie. 

între noi se află câţiva ingineri, cunoscuţi sub numele 
de “grupul petroliştilor”. Cu unul din ei, inginerul Ligner, neamţ 
sau suedez, mi se întâmplă ceva interesant. Cum mă zăreşte, se 
repede la mine şi mă îmbrăţişează. Crede că sunt un nepot de 
soră al lui. Rămâne foarte decepţionat când află că s-a înşelat. 
Susţine că asemănarea este perfectă. Mă studiază din faţă şi din 
profil şi nu conteneşte cu mirarea: 

- Extraordinar, ce asemănare! 

Mă roagă să-l caut în libertate. Să mă interesez de el la 
biserica Sf. losif din Bucureşti. 

Suntem de mai multe ore pe drum. Cei care au călătorit 
mai mult prin ţară, îşi dau seama că mergem spre nord-vest. 
Probabil în lagărele de muncă de la minele de plumb din 
Maramureş. în sfârşit, ne oprim la Baia-Mare. Prin apropiere, 
trebuie că se află un vagon de marfa plin cu fructe, întrucât 
pătrunde până la noi un miros puternic de mere. Inhalăm cu 
nesaţ aroma îmbătătoare. 



97 


Plecăm mai departe, până la Baia-Sprie. Aici suntem 
transbordaţi în nişte camioane şi duşi în lagărul de muncă Baia- 
Sprie. Suntem instalaţi într-o baracă, în regim de carantină. 
Totuşi, câţiva temerari reuşesc să ia legătura cu noi. Astfel se 
aude în lagăr, că printre noii veniţi este un grup de tineri de la 
Beiuş. Mă pomenesc strigat la fereastra zăbrelită. Apare Vasile 
Bama, vecinul meu din beciul Securităţii din Oradea. îmi aduce 
mâncare şi mă încurajează că va fi bine. El este aici un fel de 
gestionar la cantina lagărului. 

Din păcate, nu ne vom mai revedea, căci tot lotul va 
pleca mai departe. Jumătate la Cavnic, iar jumătate la Valea 
Nistrului. Suntem urcaţi în camioane cu prelată. Stăm pe nişte 
bănci. în spate, stau ostaşi cu pistoale-mitralieră. După vreo oră 
de drum, ne oprim în faţa lagărului. Sorţii ne-au purtat pe toţi 
beiuşenii la Cavnic: Adrian Dodi Mărăscu, fratele meu Virgil, 
David Pălcuţ, Pavel Hireanu, Teodor Păşcuţiu, Carol Artemie 
Lucaciu, Aurel Brândaş şi Romulus Negru. Se văd gardurile 
înalte de patru metri, cu sârmă ghimpată deasupra. Din loc în 
loc, dominând platoul, câte o turelă (turn de supraveghere), de 
pe care străjuieşte santinela cu puşcă-mitralieră. Peisaj tipic de 
lagăr. 

Când intrăm în lagăr, ne întâmpină sute de priviri 
curioase. Vine domnul Nelu Bânda de la Sibiu, care îl cunoaşte 
pe Dodi Mărăscu din 1948, de la penitenciarul din Oradea, şi ne 
ia în primire. Ne duce în baraca 1, dormitorul 4, unde stă el. 
Astfel, Dodi, fratele meu şi cu mine ajungem împreună. Vine cu 
noi şi domnul Pupeza. în dormitor mai sunt din cei vechi: Petre 
Cemătescu, Nicolae Pâslaru, Costache Busuioc, Nicu Păun şi 
alţii. Şef de cameră este Mitică-Ţiganul. 

Cu aceasta începe o nouă etapă a detenţiei noastre. Oare 
cum va fi la Cavnic? Cea mai mare curiozitate este în legătură 
cu mina. Până acum am fost în spaţii subterane doar în peştera 
de la Meziad-Bihor. Trăiam emoţia exploratorilor lui Jules 
Veme care plecau spre tărâmuri necunoscute. 


* * * 



98 


A doua zi se fac repartiţiile la locurile de muncă. Eu voi 
intra seara, în schimbul de noapte. Fiecare ocnaş primeşte o 
“marcă”. Este un fel de medalion metalic, pe care este înscris un 
număr. Ele stau la intrarea în mină, atârnate pe un tablou. Când 
intrăm în mină, fiecare îşi ia marca sa, ca să putem fi 
identificaţi, probabil, în caz de surpări în mină. Aşa poartă şi 
ostaşii pe front. Marca mea are numărul 314. Exact numărul 
casei unde am locuit ultima dată , la Finiş. 

Primesc echipament de miner şi o lampă cu carbid. 
Astfel înarmat, intru în mină, în schimbul de noapte. Parcurgem 
galeria de intrare, până la puţul de coborâre. Coborâm la 
orizontul 100. Mina aceasta de la Cavnic a fost descrisă în toate 
amănuntele de Ion Ioanid, în primul volum al cărţii sale 
“închisoarea noastră cea de toate zilele”. 

La orizontul 100, şeful de schimb, Fădor, mă 
repartizează ca ajutor lui Cornel Năvodaru, meseriaş, originar 
de prin Satu Mare, dar trăit prin Bucureşti. Când aude că am 
locuit la Finiş, îmi spune că fiind fugar, a fost găzduit într-o 
noapte de o familie care locuia pe Valea Finişului, sus în Munţii 
Codrului. A fost denunţat de fiul cel mai mare care tocmai 
sosise de la armată, unde fusese, desigur, politizat. L-am 
identificat uşor pe vânzător, după poziţia casei indicată de 
Cornel. Păcat! Era o familie foarte cumsecade. în comunism, 
într-o singură generaţie se poate pierde caracterul moral şi 
omenia unei familii. 

Cornel Năvodaru este instalator şi se ocupă de 
conductele care transferă apa şi aerul comprimat la locurile de 
muncă. în noaptea aceasta lucrăm pe galerie. îmi dă o cutie de 
lemn cu mâner, în care se află toate sculele. Eu trebuie să o port 
după el. 

- Hai! Ia cutia cu maimuţe, zice el. 

Deşi mă tratează cu multă simpatie, Cornel îşi permite 
să facă şi puţin haz de mine, profitând de calitatea mea de 
novice. Mă trimite la atelierul mecanic ca să aduc “cheia de la 
rostogol”. Evident, nu există nici o astfel de “cheie”, dar aceasta 
este prima păcăleală care se face cu noii veniţi. 



99 


Când intri pentru prima oară în mină, ceea ce te 
impresionează cel mai mult este imensa, nesfârşita beznă care te 
înconjoară. Existenţa sau universul se reduce la spaţiul pe care 
îl luminează propria ta lampă. Mai departe ţi se pare că sunt 
numai hăuri şi bezne. Aici se înţelege cel mai bine de ce primul 
cuvânt din actul de Creaţie a fost: “Să fie lumină!”. 

Eu, la fiecare deplasare, chiar şi numai de câţiva metri, 
îmi iau grijuliu traista cu merinde şi o aşez mai aproape de 
mine. Cornel se amuză din plin. Din când în când, îmi zice: 

- Vezi că-ţi pierzi traista! 

Pentru un miner vechi, această grijă a mea este rizibilă. 
Mai târziu, când voi traversa galeriile fără lampă, stinsă din 
cauza vreunui suflu îndepărtat, pe întuneric absolut şi pe 
distanţe de sute de metri, mi se va părea şi mie caraghioasă 
atitudinea mea din prima noapte. 

* * * 

A doua noapte, intrăm iarăşi în mină. De data aceasta, 
Fădor mă repartizează pe galeria Iosif-Nord, în abataj, ca 
rulător. La un rostogol, lucrez împreună cu un domn mai în 
vârstă care s-a prezentat: Alexandru Popescu. Nici nu bănuiam 
cine se ascunde în spatele acestui nume românesc atât de banal! 
Se poate face o întreagă filosofie în jurul raportului dintre nume 
şi persoana care îl poartă. Ţi se întâmplă să-ţi fie prezentat câte 
un om, cu multă ceremonie: - Do mn ul X. Numele are 
rezonanţă. Ai încredere că omul corespunde faimei. Când îl 
cunoşti mai bine, îţi dai seama că numele - sau renumele - este 
mai mare decât cel care îl poartă. Ce plin de tâlc exclamă avva 
Siluan în Pateric: “Vai omului aceluia care are numele mai mare 
decât fapta!”. La “pieile roşii”, copilului nu i se dădea la naştere 
nici un nume. Abia când mai creştea, în urma unei fapte 
deosebite sau a unei virtuţi excepţionale, primea, ca o 
recompensă, un nume pe care îl purta cu mândrie, toată viaţa. Şi 
în Apocalipsă se menţionează că cei mântuiţi vor primi un nume 
nou, adevăratul şi veşnicul lor nume: “Biruitorului îi voi da... o 
pietricică albă şi pe pietricică scris un nume nou, pe care nimeni 



100 


nu-1 ştie, decât primitorul” (Apoc.2,17). Legenda spune că a 
fost adus în faţa lui Alexandru cel Mare un ostaş fricos, pentru a 
fi mustrat. “Cum te cheamă?” l-a întrebat împăratul. 
“Alexandru” a răspuns soldatul. Auzind aceasta, împăratul a 
reacţionat energic: “Ori îţi schimbi numele, ori îţi schimbi 
purtarea!”. Dar şi invers se poate întâmpla. Un nume care nu 
spune la început nimic, îţi descoperă mai târziu un om mare. 
Marile valori se îmbracă, de obicei, în haina modestiei 

Domnul Alexandru Popescu este un om slăbuţ, puţin 
adus de spate, pe chipul şi fiinţa căruia se citesc clar amprentele 
anilor de prigoană şi închisoare. Spune că este judecător, 
originar din Vrancea, dar a locuit în ultima vreme în Bucovina, 
la Salca. începem să rulăm. Această operaţie constă în umplerea 
unei coveţi metalice cu minereu de plumb, ducerea materialului 
pe o distanţă de 20-40 de metri şi azvârlirea lui în rostogol. Şi 
iar scormonim printre blocurile de minereu, iar ridicăm covata 
şi o ducem până la rostogol...şi tot aşa mereu. Cu timpul, 
plumbul devine mai greu, iar covata parcă îşi dublează 
greutatea. 

Privesc spre acest om, încărcat de ani îndelungaţi de 
prigoană şi chin, cum lucrează cu o tenacitate pe care nu o 
presupune constituţia lui fizică. Dar ocnaşul ştie că dacă nu îşi 
îndeplineşte norma impusă, urmează pedeapsa. Pedeapsa 
slăbeşte capacitatea de efort şi aşa, se crează un cerc vicios care 
duce din rău în mai rău. Privindu-1, îmi este greu să suport 
indiferent truda lui de ocnaş. Mă gândesc să-l rog să lucrez eu 
câtva timp şi pentru el. Dar nu am timp să-mi pun gândul în 
aplicare, căci domnul Popescu îmi zice: 

- Acum stai jos, să te odihneşti. Voi lucra numai eu. Tu 
eşti tânăr şi nu eşti obişnuit cu greul. Trebuie să te cruţi. 

încerc să protestez, dar nu mă lasă până nu mă aşez. 
Este atât de ferm în privinţa aceasta, încât nu-mi rămâne decât 
să mă supun. Nu-i mai spun nimic de intenţia mea de a lucra eu 
pentru el. Stau deci pe un bolovan de plumb şi privesc jenat, 
cum acest om bătrân lucrează pentru mine. Scena petrecută în 
fundul ocnei mă tulbură. Cum, acest om gârbovit de ani şi 
suferinţă, mai găseşte putere ca să-şi depăşească instinctul de 



101 


conservare şi să facă un asemenea gest? într-o lume copleşită de 
egoism, şi lipsită de spiritul de sacrificiu, asemenea acte sunt 
necunoscute. Cine este omul care îmi dă o astfel de lecţie? 
înainte de a afla însă cine este, aflasem ce fel de om este! Şi 
acesta este lucrul esenţial! 

Când se termină şutul (unitate de timp de muncă în 
subteran) şi ajung în spaţiul de la corfă, mă apropiu de un domn 
mai în vârstă pe care l-am văzut în baraca unde locuiesc, şi 
arătând spre domnul Popescu, îl întreb: 

- Cine este domnul acela? 

Domnul Costache Busuioc răspunde zâmbind: 

- Este domnul Popescu-Vrancea, autorul cântecului: 
“Ştefan Vodă al Moldovei”. 

Iată dar că anonimul meu este un nume cunoscut în 
Mişcarea Legionară, că banalul lui nume a devenit un renume. 
Va trebui să-i spun cât mai curând că îi cunosc cântecul de la 
vârsta de zece ani şi că a răsunat prin glasul nostru, de-atâtea 
ori, pe văile şi culmile din Munţii Codrului, dar şi în temniţa de 
la Oradea. 


* * * 

în nopţile următoare, continui să lucrez cu domnul 
Jude. Aşa îi spunem noi, cei tineri: Domnul Jude sau Conu 
Alecu. în timpul pauzelor, îmi povesteşte cum a compus 
cântecul. Povestirea lui este simplă, dar are puterea mărturisirii 
directe şi valoare de document istoric: 

“Se formase de la o vreme - povesteşte el - obiceiul ca 
să se compună marşuri şi cântece pe judeţe şi ţinuturi: Marşul 
legionarilor olteni. Marşul legionarilor tecuceni etc. Mă 
hotărăsc şi eu să compun “marşul legionarilor vrânceni”. Mă 
pun pe lucru şi compun melodia. Apoi versurile. Mă frământ eu 
şi, cu chiu cu vai, compun primele două strofe. Oricât mă zbat, 
nu găsesc inspiraţie mai departe. Decepţionat, mă culc. A doua 
zi, când mă scol, pun mâna pe condei şi notez repede versurile, 
căci acum închegam foarte uşor. Când termin, mă bucur ca o 
mamă care a născut un copil reuşit. Nu mult după aceea, vine 



102 


Căpitanul la Focşani. Particip şi eu la întrunire. La sfârşit, 
numai ce aud că zice: 

- Am auzit că a compus cineva un marş. 

Mie mi se face inima cât un purice. 

- Marşul legionarilor putneni, adaugă el. 

Ah! îmi revin. Al meu este marşul legionarilor 
vrânceni. Dar sentimentul meu de uşurare durează doar câteva 
secunde, căci aud cum zice: 

- începe cu “Ştefan Vodă al Moldovei...” 

Mă ridic plin de emoţie şi mă prezint în faţa 
Căpitanului. Cu teama ca nu cumva să greşesc, îi cânt cântecul 
până la capăt. 

- Bravo! zice Căpitanul. Frumoasă şi melodia, frumoase 
şi versurile. 

Şi nu a plecat Căpitanul de acolo până nu a învăţat 
cântecul meu.” 

Mărturisirea domnului Jude este emoţionantă. în 
decursul anilor, în urma acestui cântec, el a cules pe lângă 
inevitabile prigoane, în calitate de autor, şi numeroase 
satisfacţii. Cea mai mare este cea de la deschiderea Universităţii 
din Cernăuţi, în toamna anului 1938. La festivitatea de 
deschidere, în prezenţa comisarului regal, a generalului de 
armată şi a mitropolitului Visarion Puiu, studenţii, după ce au 
cerut prin glasul colegului lor Sebastian Mocanu, moţ din 
creierul Munţilor Apuseni, revizuirea procesului Căpitanului, au 
intonat, ca protest pentru condamnarea Căpitanului, o strofa din 
marşul domnului Jude: 

“Tu , Codrene, eşti nădejdea 
Ce ne-a dat-o cel din cer, 

Tu ne spulberi deznădejdea 
Tu şi Garda ta de fier.” 

Satisfacţia lui are temei. Ce poate fi mai îmbucurător 
decât faptul că din zeci de cântece, din sute de strofe, tineretul 
legionar din centrul universitar Cernăuţi a ales o strofa din 
cântecul său! în viziunea tinerilor, strofa concentra marele 
imperativ al momentului naţional. 



103 


Domnul jude Alecu Popescu-Vrancea a fost unul din 
părinţii mei sufleteşti din închisoare. 

* * * 

După cunoştinţa cu mina, urmează cunoştinţa cu 
oamenii din lagăr. Ion loanid are în cartea sa “închisoarea 
noastră cea de toate zilele”, volumul I, o listă a celor de care şi- 
a adus aminte că au fost la Cavnic. îi mulţumesc că şi-a amintit 
şi de “fraţii Brânzaş”. în legătură cu “fraţii Brânzei” de care 
pomeneşte loanid, se cuvine o dublă rectificare. Nu au existat 
doi fraţi Brânzei, ci a fost doar un Brânzei care nu era ardelean, 
ci moldovean, despre care fratele meu îşi aminteşte că era un 
tânăr blond care a lucrat mai mult la suprafaţă. 

Dintre cei omişi (mai exact, uitaţi) de Ion loanid, 
trebuie să amintesc câteva figuri de marcă din lagăr. 

Profesorul Cristian Petrescu, doctor în ştiinţe 
economice, fost asistent al lui Mihail Manoilescu. Este un 
bărbat frumos la chip şi ţinută, delicat şi foarte manierat. îşi 
păstrează, chiar şi în aceste condiţii de mină şi lagăr, o vizibilă 
şi fermecătoare distincţie şi eleganţă. 

Gheorghe Pleşa, un prahovean de mare calibru 
sufletesc, deşi pare un om modest şi simplu. Pentru felul lui de 
a fi, cumpătat şi sfătos, este numit “Moş Pleşa”. Moş Pleşa este 
în realitate un vulcan stăpânit care are în adâncuri o masivă 
magmă de căldură şi energie sufletească. Am lucrat foarte mult 
timp în acelaşi schimb. Intram şi ieşeam din mină împreună. în 
cercul nostru erau şi câţiva tineri. Printre ei, Remus Dale şi 
Georgică Popa, cu care discutam probleme de cultură. Noi n-am 
observat că Moş Pleşa ne urmăreşte. într-o zi, în mină, ne 
cheamă pe toţi trei şi ne spune: 

- V-am urmărit de mult timp şi v-am ascultat discuţiile. 
Aveţi înclinaţii spre cultură. Viitorul este al vostru, al tinerilor. 
Mâine, în libertate, va trebui să puneţi în valoare vocaţia 
voastră. Veţi avea datoria de a orienta spiritualitatea tineretului 
pe linia românismului eroic. Cel mai bun mijloc pentru acest 



104 


lucru este o revistă. Să puneţi temelie acestei acţiuni, de pe 
acum şi de aici, din adâncul ocnei. 

Am primit îndemnurile lui Moş Pleşa ca pe o poruncă. 
Ele coincideau cu aspiraţiile noastre. De mult timp mă 
gândisem la necesitatea unei reviste care să aibă caracter de 
generaţie. Din totdeauna, orice generaţie tânără a avut conştiinţa 
unei misiuni, a unui cuvânt de spus în momentul istoric al 
apariţiei sale. Am început să ne gândim serios la datoria pe care 
ne-a pus-o în faţă Moş Pleşa. Cei doi prieteni ai mei sunt foarte 
talentaţi. 

Remus Dale este originar din oraşul Năsăud. In 
momentul arestării, era student la drept. Luase parte activă la 
luptele studenţeşti din 1946 de la Cluj. In timpul marelui miting 
anticomunist al studenţilor, ţinut în Piaţa Libertăţii, el s-a urcat 
pe statuia lui Matei Corvin şi de acolo a recitat o poezie a sa 
care avea caracter anticomunist şi antiiredentist. 

Intr-adevăr, Remus Dale are conştiinţa talentului şi 
valorii sale. Ea merge până într-acolo încât a luat hotărârea de a 
nu citi nici un fel de poezie, pentru a nu i se “altera” prin 
influenţă, propriul talent. Adevărul este că Remus Dale era un 
izvor imprevizibil şi permanent activ de metafore. După toate 
probabilităţile, poeziile compuse de el în închisoare s-au pierdut 
în marea lor majoritate. Remus a murit la scurt timp după 
eliberarea din închisoare şi probabil că nu şi-a transcris poeziile. 
Atât pentru calitatea talentului său, cât şi pentru sfârşitul său 
prematur l-am asemănat cu Nicolae Labiş. 

Am aflat mai târziu că la Gherla, Remus l-a înfruntat pe 
temutul Goiciu, fapt pentru care a fost băgat în lanţuri şi trimis 
la izolare pentru o lună de zile. Parcă văd momentul înfruntării: 
Remus în postură de David, faţă în faţă cu uriaşul şi fiorosul 
Goliat. A fost o scenă simbolică. Nu pot să nu mă gândesc că 
acel moment de încercare fizică şi psihică maximă a fost 
începutul sfârşitului său. Remus trecuse anterior prin alte mari 
încercări: beciul Securităţii din Cluj, infernul reeducării de la 
Piteşti, noroaiele nesfârşite de la Canalul morţii, adâncurile 
ocnelor de plumb de la Baia Sprie şi Cavnic, şi în cele din urmă, 



105 


lanţurile lui Goiciu de la Gherla. Prea mult pentru micuţul 
Remus Dale! 

Georgică Popa a fost student la ştiinţe economice, deşi 
locul său ar fi fost la litere sau filosofie. Este originar din 
Crivăţ, de lângă Bucureşti. Seamănă la chip cu Giovanni Papini. 
Este un om fin şi amabil, dar solitar. Din această cauză nu 
participă niciodată la gălăgioasele manifestări tinereşti (în care 
protagonist principal este Vali Popescu), aşa cum participă 
Remus Dale cu ironiile sale necruţătoare. 

Toate visurile noastre în ceea ce priveşte revista au 
rămas îngropate în adâncurile ocnei. Ne vom elibera, peste 
mulţi ani de închisoare, în plin regim totalitar bolşevic, în 
imposibilitatea de a ne realiza planurile. 

O altă personalitate care nu se regăseşte în cartea lui Ion 
Ioanid este domnul Eugen Dragomir, avocat din Bacău, 
comandant legionar. Este un om cult, preocupat de literatură. 
Din acest motiv - şi apoi, din altele - poetul Ion Caraion a intrat 
în orbita domnului Dragomir. Sunt în permanenţă împreună: la 
intrarea în mină, la ieşirea din mină, în curtea lagărului. 

Ion Caraion este slăbuţ din punct de vedere fizic şi cu 
greu reuşeşte să-şi îndeplinească norma. La îndemnul do mn ului 
Dragomir, tinerii legionari aflaţi în aceeaşi echipă cu Ion 
Caraion îl ajută pe acesta să-şi realizeze norma, spre a nu fi 
pedepsit. Ajutat astfel de legionari, Ion Caraion a biruit mai 
uşor condiţiile grele ale ocnei. Unii legionari erau miraţi de prea 
marea prietenie dintre cei doi. Stelian Diaconescu - alias Ion 
Caraion - după ce la Buzău a făcut parte din Frăţiile de Cruce, 
prin anii ‘45-’47 a cârmit-o spre stânga, lucrând în redacţia 
ziarului “Scânteia Tineretului”. Peste câtva timp însă şi-a 
descoperit vocaţie anticomunistă şi iată-1 într-un lagăr de muncă 
forţată. Şi eu m-am apropiat de Ion Caraion. Discutând cu el 
despre “spaţiul mioritic” al lui Blaga (una din cărţile de căpătâi 
ale adolescenţei mele), m-a îndemnat să urmez filosofia, cu 
preocuparea pentru filosofia culturii. I-am spus că vreau să 
urmez teologia. A fost puţin decepţionat. Am observat că Ion 
Caraion nu avea înţelegere suficientă pentru valorile religioase. 
Religia lui era poezia. 



106 


Din prietenia lui Ion Caraion cu Eugen Dragomir va 
rezulta o nouă orientare a poetului. Nicu Trifoiu mi-a povestit 
mai târziu, o scenă semnificativă la care a fost martor direct, 
scenă care a avut loc la Jilava. Dus de la mină la Jilava, Ion 
Caraion a ajuns într-una din celulele de la Reduit. Intr-o zi a 
apărut un ofiţer în faţa căruia fiecare deţinut trebuia să-şi 
declare apartenenţa politică. Era momentul când se pregătea 
separarea deţinuţilor după culoarea politică. Când a fost strigat 
de pe listă, pentru a-şi declara calitatea politică, Stelian 
Diaconescu (Ion Caraion) a declarat public, clar şi nesilit de 
nimeni: 

- Legionar. 

A fost un moment de stupoare pentru cei care îl 
cunoşteau. Sorin Popa, fiul dramaturgului Victor Ion Popa, 
vechi cunoscut, s-a repezit la el şi i-a spus: 

- Bine, măi Ioane, cum ai putut să faci o asemenea 
greşeală?! Ştii tu ce înseamnă aceasta? O să suferi în închisoare 
un regim mai aspru alături de legionari, iar afară, copiii tăi vor 
purta acest stigmat. 

La toate acestea, Ion Caraion a replicat în genul lui 
Pilat din Pont: 

- Ce-am declarat, am declarat! 

Sorin Popa nu ştia ce rol au avut legionarii în viaţa lui 
Ion Caraion la mină. Cu atât mai puţin, se cunoşteau legăturile 
elevului Stelian Diaconescu cu Frăţia de Cruce din Buzău. 
Virgil Maxim în “Memoriile” sale adevereşte acest lucru. De 
aceea, am rămas foarte mirat când după ieşirea din închisoare, 
am citit în “Enigmatica nobleţe” un atac al lui Caraion 
împotriva poetului Ioan Alexandru. Tematica religioasă a 
poeziilor lui Ioan Alexandru el o respingea ideologic, ca să zic 
aşa: “Misticismul şi religia sunt perspective perimate ori soluţii 
rudimentare” afirmă Caraion sentenţios. In continuare, îi 
descoperă lui Ioan Alexandru filiaţie legionară, căci se întreabă 
cu evidentă aluzie: “Nu vă amintesc nimic expresii şi fraze ca 
de pildă...” şi face un inventar al expresiilor ce echivalează cu 
terminologia legionară: cruce, moarte, înviere, arhangheli... . 
Pentru mine a fost de neînţeles acest atac în plin regim 



107 


comunist, la adresa singurului poet român creştin.. Acest atac 
semăna cu o “demascare tovărăşească”. Ba mai mult! Era o 
autentică delaţiune:”Curat murdar!”. Păcat! Mai ales că autorul 
acestei demascări a făcut mereu caz de caracter şi onoare. Ajuns 
în Occident, Ion Caraion s-a manifestat ca antilegionar. Este 
dreptul lui de a avea opinia pe care o voieşte. Dar atunci când 
faci prea mult caz de verticalitate şi consecvenţă, se cuvine ca 
viaţa ta să nu fie un veşnic zig-zag, de la dreapta spre stânga şi 
invers. 

Domnul Eugen Dragomir polarizează în jurul lui pe 
majoritatea tinerilor din lagăr. în timpul zilei, când suntem în 
schimbul de noapte, ne retragem pe o pantă din spatele barăcilor 
şi aici, ne povesteşte amintirile sale din lumea legionară. în 
1940 era în curs de apariţie o carte a sa intitulată “Amintiri din 
Garda de Fier”, cu o prefaţă de Horia Sima, dar evenimentele 
din ianuarie 1941 au făcut imposibilă apariţia ei. Acum ne 
povesteşte nouă acele amintiri, cu farmecul talentului său 
oratoric şi cu pasiunea sufletului său incandescent. Când se 
apropie vreun indezirabil, se schimbă automat povestirea. 
Domnul Dragomir fusese prin anii ’30 avocatul vestitului 
haiduc Coroiu, şi ne povesteşte lucruri foarte interesante despre 
faptele şi procesul haiducului moldovean. După plecarea 
intrusului, se revine la lumea legionară. Se perindă prin faţa 
noastră galeria personalităţilor din Mişcarea Legionară: 
Căpitanul, Ion Moţa, Ion Banea, prinţul Alecu Cantacuzino, 
Iordache Nicoară, Puiu Gârcineanu, căpitanul Emil Şiancu, 
colonelul mare mutilat de război Vasile Diaconescu,... figuri şi 
fapte de mare valoare morală şi naţională. Nici nu ştiai pe cine 
să admiri mai mult! Simţeam cu tot sufletul meu de adolescent 
crescut în spiritul creştin şi românesc de la Beiuş, că în 
Mişcarea Legionară s-a concentrat în acele vremuri dramatice 
pentru destinul românesc, tot ceea ce a avut mai curat şi viteaz 
acest neam. 


* * * 



108 


Suntem în Săptămâna Mare. Preoţii sunt ocupaţi cu 
spovedania şi cuminecarea fraţilor de suferinţă. Atât cei 
ortodocşi, cât şi cei greco-catolici. Eu ajung pentru spovedanie 
la Părintele Aurel Lazarov. Este originar din judeţul Tulcea. A 
fost preot la Hârşova. Deşi poartă ochelari, îi merge faima de a 
fi cel mai bun perforator de la Cavnic. II are ca ajutor pe 
Svietoslav Tăbăcaru, cel care mai târziu, a fost lovit la cap şi a 
suferit vreme îndelungată de amnezie totală. Am lucrat mult 
timp în vecinătatea lor, în abatajul de pe Iosif-Nord. Părintele 
era un om tăcut şi ponderat. Nu l-am văzut niciodată râzând. 
Doar câte un zâmbet discret îi lumina uneori faţa. Cel mai bun 
prieten al său era inginerul Virgil Vlădescu, un om de o factură 
sufletească deosebită. 

Acest duhovnic cu spirit misionar avea să sfârşească în 
închisoare. Câţiva ani mai târziu, un camarad care a fost martor 
la agonia şi moartea sa, mi-a povestit cum s-a întâmplat 
plecarea lui spre veşnicie. La Aiud, s-a îmbolnăvit de meningită 
şi a fost internat la infirmeria penitenciarului. Boala s-a 
dezlănţuit cu virulenţă şi a intrat într-o fază galopantă. Foarte 
curând. Părintele a intrat în agonie. Fraţii de suferinţă din jurul 
lui, au fost martorii unui dialog dramatic între muribund şi un 
Interlocutor invizibil. Convorbirea stranie a început printr-o 
interogaţie, repetată la anumite intervale: 

- De ce, Doamne, de ce?... 

Era marea întrebare pe care o pune orice suflet în faţa 
iminentei plecări spre Eternitate. Cine ştie ce tainice răspunsuri 
primea muribundul, că de la un timp, a pronunţat, repetând: 

- Ştiu, Doamne, ştiu!... 

Când ultimele energii ale fiinţei s-au stins şi convulsiile 
au încetat, parcă din depărtările spre care îi era purtat sufletul, a 
izvorât suspinul supremei împăcări: 

- înţeleg, Doamne, înţeleg!... 

Aşa a trecut în Veşnicie robul lui Dumnezeu preotul 
Aurel, duhovnic neînfricat al temniţei şi ocnei. Nu ştiu dacă are 
urmaşi şi dacă aceştia vor citi vreodată aceste rânduri. Dar 
acum, după atâtea decenii, putem murmura împreună cu glasul 
din cer binecuvântarea: “Fericiţi cei morţi, cei ce de acum mor 



109 


întru Do mn ul! Da, grăieşte Duhul, odihnească-se de ostenelile 
lor, căci faptele lor vin cu ei” (Apocalipsa 14.13). Da! Fericit 
robul lui Dumnezeu Aurel-preotul, care în timpul prigoanei 
anticreştine a murit în temniţă! Odihnească-se de ostenelile şi 
suferinţele sale cele multe, căci faptele lui de curaj apostolic au 
mers cu el mărturie în cer! 


* * * 

Săptămâna Patimilor are în închisoare un alt ecou decât 
în libertate. Acolo unde nu este suferinţă, lumea este copleşită 
de pregătirile materiale pentru praznic. Aici, în împărăţia 
durerii, totul se concentrează pe trăirea semnificaţiei religioase. 
Drumul pe galerie, spre adâncuri, se parcurge cântându-se 
imnuri religioase. Răsună bolţile subterane de cântările: “Cu noi 
este Dumnezeu”, “Sfinte Dumnezeule” şi altele. Ocnaşii care 
merg în şir, purtând lămpile ce scânteiază în joc de lumini şi 
umbre de-alungul galeriilor învăluite în beznă, par nişte pelerini 
ce merg spre un tărâm plin de taine. Aşa treceau, odinioară, 
creştinii primelor prigoane, prin labirintul tainic al 
catacombelor. Ocnaşii de astăzi sunt cei mai buni fraţi cu 
prigoniţii şi martirii de atunci, căci şi sufletele lor se înalţă spre 
cer din adâncul catacombelor. 

In Vinerea Mare se ţine post negru. Nu se mănâncă 
nimic şi nu se bea apă, deşi în adâncul ocnei, se lucrează din 
greu şi, în multe locuri, în căldură tropicală. Nu-i nimic! In ziua 
în care Stăpânul ceresc a răbdat pentru noi, trebuie să răbdăm şi 
noi! 


* * * 

Noaptea învierii! Ne risipim pe galerii, la locurile de 
muncă, dar aproape nimeni nu lucrează. Venirea lui Eisenhower 
la putere în America ne dă curajul de a ne manifesta mai liber. 
Numai cei timoraţi încearcă să-şi realizeze norma. 

Spre sfârşitul timpului de muncă, toţi ocnaşii ne 
apropiem de corfa. Acolo, în spaţiul din faţa corfei, vast cât o 



110 


catedrală, este o mare de oameni. în această noapte, în ocnă, 
impresia de catacombă este mai reală ca oricând. Pe margini 
sunt oameni care ţin atârnate sfredele de diverse dimensiuni. La 
mijloc, un grup de preoţi, cei care s-au întâmplat să fie în mină 
în această noapte, se pregătesc de săvârşirea marii Slujbe a 
învierii. Ca la o comandă, lămpile se sting, una câte una. La 
sfârşit îşi sting lămpile şi gardianul şi civilul de la corfă, care 
stinge şi becul electric. întuneric absolut. Linişte suprafirească. 
Brusc se aprinde o lampă. Lumina ţâşneşte parcă din infinitul 
beznei. Se aude vocea preotului: 

- Veniţi de luaţi Lumină! 

Şi lumina trece din lampă în lampă, din suflet în suflet. 
Apoi vocea cucernică intonează: 

- Mărire Sfintei şi Celei de o fiinţă şi de viaţă făcătoarei 
şi nedespărţitei Treimi, totdeauna acum şi pururea şi în vecii 
vecilor, amin! 

Din zeci de piepturi răsună cântarea pascală: “Hristos a 
înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din 
morminte viaţă dăruindu-le”. 

Şi vocea preotului continuă tunătoare: 

- Să se scoale Dumnezeu şi să se risipească toţi 
vrăjmaşii Lui şi să piară de la faţa Lui toţi cei ce-L urăsc pe 
Dânsul! 

Să se risipească şi să piară vrăjmaşii lui Dumnezeu! 
Cuvintele sună şi răsună ca nişte ciocane pe nicovala veacului 
ateu. 

La fiecare cântare, de pe margini, răsună glasul metalic 
al sfredelelor lovite de ciocane. Sunt clopotele ocnei! Niciodată 
nu am auzit dangăte mai vibrante şi mai tulburătoare. Totul este 
ameţitor. Nimic nu lipseşte din majestatea Nopţii Sfinte: lumini, 
cântări, clopote... 

Cine a trăit o asemenea noapte trebuie să devină un alt 
om! Aici, în adâncul acestei catacombe, cu întunericul ei 
copleşitor, răsare o rază de lumină de care nu te poţi împărtăşi 
nicicând şi nicăieri în altă parte. Raza din catacombă! Ce 
fericire! A meritat să suporţi toate chinurile de până acum, 
numai să te învredniceşti de un asemenea har! 



în prima zi de Paşti, ne vizitează, pe mine şi pe fratele 
meu, domnul Nicolae Dumitrescu, originar din Piteşti. Toată 
lumea îi spune “nea Nae”. Nea Nae ne-a adus cadou diverse 
dulciuri, pe care vechii ocnaşi le pot cumpăra de la cantina 
lagărului. Fiecare nou venit s-a bucurat de dărnicia cuiva. El s-a 
oferit să ne dăruiască nouă, celor doi fraţi. Nea Nae este un om 
înalt şi uscăţiv. Fiind piteştean, vorbeşte cu o aşa viteză, încât 
eu, ca ardelean, trebuie să-l rog să repete câte o frază. El se 
supune, zâmbind amuzat. A călătorit prin Franţa şi Belgia, unde 
a făcut studii economice. 

Nea Nae se bucură de respectul şi iubirea tuturor. 

* * * 

în adâncul ocnei, se întâmplă lucruri care nu se pot uita 
uşor. O întâmplare petrecută în epoca în care eram rulător, m-a 
tulburat profund. 

Pe galeria Iosif-Sud, lucrările au fost întrerupte pentru 
că s-a pierdut filonul. Drept pentru care, s-a deschis în peretele 
din dreapta o galerie perpendiculară pe filonul principal, numită 
“ramura”, în căutarea filonului pierdut. în abatajul din Iosif- 
Sud, mai rămăseseră câteva balene uriaşe (balenă = bucată de 
minereu de mare dimensiune) care mai trebuiau rulate. Am fost 
repartizaţi pentru această activitate trei ocnaşi: avocatul Jean 
Voinea, din Panciu, istoricul Dan Cernovodeanu, fost coleg de 
clasă cu Regele Mihai, şi eu. Venea un gardian cu un artificier 
civil şi aruncau în aer mormanul rămas nefărâmiţat de 
exploziile anterioare, iar noi trebuia să-l rulăm în rostogol. 

Iată-ne ajunşi la locul de muncă. Artificierul face cu un 
pickhammer găuri în blocul masiv de minereu şi introduce în 
ele cartuşe de dinamită şi fitilele aferente. Totul fiind gata, ne 
refugiem în cea mai apropiată breşă de protecţie. Artificierul 
aprinde fitilele de la o ţigară şi vine lângă noi. Stăm în aşteptare, 
aşezaţi jos, cu lămpile în mână. întâmplător stau faţă în faţă cu 



112 


gardianul. Este un flăcău solid şi frumos de la ţară. După 
înfăţişare ar fi apt pentru o echipă de dansuri populare. Contrar 
aşteptărilor, acest om care întruchipează virtuţile fizice ale 
poporului român, este de o mare răutate sufletească. Este 
preocupat în permanenţă de a persecuta şi pedepsi. în prezenţa 
lui, nu ne simţim în siguranţă niciodată. Acum stă în faţa mea. 
Are figura concentrată. Deodată, izbucneşte prima detonaţie. Se 
sting lămpile, în afară de a lui care este rezistentă la suflu. în 
următoarea fracţiune de secundă, se aude o altă detunătură care 
stinge şi lampa lui. întuneric beznă. Şi detunăturile urmează în 
serie. Parcă am fi pe front, în plină noapte, în timpul unei 
canonade. Ei bine, în intervalul dintre prima detunătură şi cea 
de a doua, în fracţiunea de timp în care a mai luminat doar 
lampa lui, l-am văzut tresărind şi pe faţă întipărindu-i-se o 
expresie de mare frică. Părea o fiară încolţită. M-a cuprins o 
mare milă faţă de el, şi ocrotit de beznă, am plâns în taină. 
Acest om feroce care părea un zmeu invincibil, se manifestase 
ca un fricos nevolnic. Eu care nu am plâns niciodată pentru 
mine în timpul îndelungatei suferinţe, plângeam acum pentru 
persecutorul meu! Din ce adâncuri a izvorât, oare, emoţia mea? 

Materialul rezultat din aruncarea în aer a balenelor ne 
dă de lucru câteva zile. în această zonă, lucrăm numai noi trei. 
Aici, pe Iosif-Sud este o căldură tropicală. în aer plutesc aburi 
ce vin din adâncul unei geode. De sus picură stropi de apă 
acidulată. Este un peisaj care aparţine parcă unei alte ere 
geologice. Lucrăm îmbrăcaţi doar în chiloţi, transpiraţia 
curgând din abundenţă pe bustul gol. 

Astăzi lipseşte Dan Cemovodeanu. Mormanul de steril 
rămas între cele două rostogoluri unde lucrăm, se înalţă ca o 
piramidă. Eu lucrez la un rostogol, iar Jean Voinea la celălalt. 
După un timp, urc piramida şi, din vârful ei, privesc în tăcere 
cum lucrează Jean. Este intrat printre nişte balene de 
dimensiunea unor dulapuri, şi scormoneşte printre ele, în 
căutarea bucăţilor de minereu. Râvna lui mă face să zâmbesc. 
Dar zâmbetul meu se va preface curând în expresie de groază. 
Jean, fără să-şi dea seama, prin activitatea lui a deranjat 
echilibrul balenelor. Ehnple covata şi se întoarce să iasă din 



113 


tunelul unde pătrunsese. în clipa aceea, se desprinde o balenă de 
cel puţin trei metri cubi şi se prăvale spre el, fără nici un 
zgomot. Dar el nu sesizează nimic. îngrozit, scot un răcnet 
nearticulat de avertizare. Scena se derulează parcă cu 
încetinitorul. Mai face un pas şi părăseşte locul unde, în 
fracţiunea de secundă următoare, se prăbuşeşte piatra ce purta 
cu ea moartea. în clipa următoare căderii bolovanului, el se 
întoarce să vadă ce s-a întâmplat în spatele lui. Când vede ce a 
fost şi mai ales, ce ar fi putut să fie, se îngrozeşte. Devine palid 
şi fără puteri. Scapă covata din mâini şi se aşează jos. Eu tac, 
respectându-i emoţia. După ce îşi revine, îmi spune zâmbind, că 
atunci când mi-a auzit urletul, se gândea să-mi spună că am 
urlat ca Tarzan în junglă, el crezând că vreau să glumesc 

Mă obsedează întrebarea: ce s-ar fi întâmplat dacă Jean 
nu s-ar fi hotărât exact în clipa aceea să meargă să golească 
covata? Dar dacă ar mai fi zărit o bucăţică de minereu pentru 
care să fi întârziat o secundă în plus? Ce s-ar fi întâmplat? Nu 
pot duce gândul până la capăt. Dacă nu moartea, cu siguranţă o 
groaznică accidentare. La prima vedere, pare numai o 
coincidenţă fericită! 

Nu peste mult timp, sunt martor la o întâmplare 
similară. Sunt mutat ca rulător la Intermediar. Aici, spre 
deosebire de clima tropicală de pe Iosif-Sud, este un frig 
neplăcut, din cauza unui curent rece care vine de la un puţ de 
aeraj din apropiere. Lucrez cu un bătrân ţăran din sudul ţării, jos 
pe galerie, la înaintare. într-un schimb se perforează, în celălalt 
se rulează materialul. Calea ferată înaintează împreună cu 
galeria, la distanţă de câţiva metri de frontul de lucru. încărcăm 
minereul într-un vagonet. Obosiţi de muncă şi frig, ne aşezăm 
pe câte un bolovan, chiar în grota frontului de înaintare. 
Bătrânul adoarme imediat. Eu stau cu capul pe genunchi, dar cu 
atenţia îndreptată spre direcţia de unde ar putea veni inamicul. 
Din când în când, arunc o privire spre galeria întunecată. La un 
moment dat, zăresc o undă de lumină. Dau un cot moşului care 
sare rapid în picioare. în secunda următoare, începem să lucrăm. 
Apare un gardian care ne scrutează cu severitate. Pare 
nemulţumit că nu a găsit ceva în neregulă, ca să ne poată 



114 


admonesta sau pedepsi. Pleacă înapoi pe galerie. La puţin timp 
după ce se îndepărtează, pe locul unde stătuse bătrânul, cade 
brusc un bolovan oval, greu de câteva zeci de kilograme. Numai 
apariţia gardianului l-a salvat pe bietul om de la o nenorocire. 
Lovitura blocului de plumb în ceafa ocnaşului dormind cu capul 
pe genunchi, putea să-i fie fatală. Iarăşi o coincidenţă fericită! 

După asemenea mai multe “coincidenţe fericite”, simţi 
cum Mâna Domnului dirijează acolo, în adâncul ocnei, 
momentul în care un bloc de plumb trebuie să se prăbuşească 
sau când să stea neclintit. Dumnezeu ne dăruieşte şi suferinţă, 
dar ne păzeşte de adevăratele primejdii şi nenorociri! 

“O piatră foarte mare era să se rostogolească peste mine 
şi să mă zdrobească, pe când dormeam adânc sub ea, de nu m-aş 
fi sculat din acest loc cu o săritură grăbită părându-mi-se că aud 
glasul tău. Şi îndată am văzut piatra aceea desprinzându-se şi 
căzând la pământ.” (Sf.Ioan Scărarul, Filocalia vol.IX, pag.35). 

“Şi iarăşi se întâmplă adeseori să se surpe o casă sau un 
zid, sau să cadă o piatră şi să se rostogolească din locul lor cu 
zgomot şi să se afle şezând acolo niscai oameni. Dar Dumnezeu 
porunceşte cu iubire de oameni îngerului să le ţină pe acelea să 
nu cadă, până ce se ridică aceia de acolo, sau îi mişcă de acolo 
pentru niscai pricini, ca să nu se mai afle nimeni dedesupt. Dar 
îndată ce pleacă ei, le lasă să cadă. Iar de se întâmplă să fie 
prins vreunul acolo, face ca să nu se vatăme nicidecum prin 
aceasta. Prin aceasta voieşte să se arate nesfârşita mărime a 
puterii Lui.” (Sf.Isaac Şirul, Filocalia vol.X, pag. 120). 

* * * 

Vine ziua când mi se termină stagiul de rulător, şi sunt 
dat ca ajutor de perforator lui Gheorghe Andrişan, student, 
originar din Frătăuţii Bucovinei. Ghiţă a trecut prin infernul de 
la Piteşti şi este încă dominat de teroare. Lucrează tot timpul ca 
un disperat. Perforăm la înaintare pe galeria Iosif-Nord. Este o 
rocă extradură. în câteva minute se tocesc sfredelele. Lucrăm cu 
sfredele cu cap Widia, dar nici ele nu rezistă mult. 



115 


Nu am ce face, trebuie să-l însoţesc în ritmul său 
supraomenesc. Ghiţă nu are relaţii de prietenie cu nimeni, 
încrederea în oameni i-a fost ucisă la Piteşti. Abia acum află de 
la mine despre moartea lui Stalin. La început nu mă crede. Peste 
câteva zile, află - nu ştiu prin cine - că informaţia mea este 
adevărată. Parcă s-a mai eliberat de teroare. Singurul moment 
de respiro este atunci când mâncăm într-o asemenea pauză, 
ajungem să discutăm despre Eminescu. în acele momente, 
privirea şi glasul lui se schimbă. Ghiţă este un eminescian 
pasionat. Uită de perforator şi de Tămâie, şi continuăm să 
discutăm neaşteptat de mult. Simt cum începe să devină un alt 
om. 


* * * 

La o nouă ordine de bătaie, sunt repartizat ajutor de 
perforator lui George Sarry. Lucrăm în abataj pe Iosif-Nord. 
Este un foarte bun perforator, de aceea termină repede. După 
aceasta, el dispare, iar eu rămân să adun aparatul şi furtunurile. 
Atunci nu ştiam cauza dispariţiilor sale. Mai târziu voi afla că 
era implicat şi el în pregătirile pentru evadare. 

în vecinătatea noastră lucrează un alt perforator care îl 
are ca ajutor pe Dan Mihăilescu. Dan este din Bucureşti, 
absolvent al Institutului Politehnic. Este un tânăr cu trăsături 
frumoase şi cu ochi albaştri. Aceşti ochi parcă sunt rupţi din 
zarea unei dimineţi de primăvară. Are o figură angelică. 
Frumuseţea fizică este dublată de o mare delicateţe sufletească. 

într-o zi, în lagăr, suntem chemaţi câţiva tineri să 
defrişăm lăstărişul care începuse să crească în partea de sus a 
lagărului, pe panta muntelui, unde se întindea o vastă zonă 
interzisă. Mergem însoţiţi de gardieni. Soldaţii din turele ne 
privesc curioşi sau scrutători, fiecare după starea lui sufletească. 
Fără gardieni alături de noi, am fi morţi. Când ajungem în 
partea cea mai de sus, privim în jos. Sub noi se zăresc barăcile 
şi deţinuţii în curtea lagărului; aceştia par nişte pitici. Privim cu 
o stare sufletească tulburătoare valea care se întinde dincolo de 
lagăr. Se zăresc câteva căsuţe de bârne. Este luna mai, de aceea, 



116 


peisajul este fermecător, mai ales pentru noi, cei care intrăm în 
ocnă. Ce mirifică mi se pare lumea de dincolo de sârme şi 
garduri. Transfigurat la faţă, Dan Mihăilescu exclamă: 

- Ce peisaj divin! 

Dan are pentru mama lui un cult. Cred că are un 
moment special în cursul zilei pe care îl închină ei, cu toate 
gândurile şi dorurile sale. Intr-o zi, săvârşesc un sacrilegiu în 
acest sanctuar al sufletului său. Tocmai terminasem lucrul. Dan 
trăgea după el furtunurile lungi şi grele. Pe faţă era stropit cu 
ulei şi praf, iar hainele îi erau ude şi murdare. Văzându-1 cum se 
chinuie să adăpostească uneltele în breşa de protecţie, îi spun, 
cu intenţia de glumă prietenească: 

- Măi, Dane, dacă te-ar vedea acum mama ta! 

La auzul acestor cuvinte, Dan s-a întunecat la privire. O 
negură s-a lăsat peste chipul său senin. N-a mai scos nici un 
cuvânt. Când mi-am dat seama ce săvârşisem, era prea târziu. 
M-a durut durerea lui, pe care eu i-am provocat-o. Sufletul lui 
plângea în adâncuri, acolo unde orice fiu se simte vinovat 
pentru suferinţele pe care le-a cauzat mamei sale. In clipa aceea, 
mama lui Dan - care îl iubea pe acest copil desăvârşit mai 
presus de orice - ar fi dat lumea întreagă numai să-l poată 
vedea. Chiar aşa chinuit şi murdar cum era în adâncul ocnei. 

* * * 

6 iunie 1953. De trei zile sunt în concediu medical. 
Urcând o suitoare, o piatră s-a prăvălit peste mine. Am făcut un 
gest instinctiv de apărare cu mâna stângă. Piatra a lovit rădăcina 
degetului arătător şi mi-a produs o tăietură în os. Am fost pansat 
la punctul sanitar. La orice mişcare simţeam o durere ascuţită. 

Aceste trei zile de odihnă au fost foarte bine venite. Azi 
dimineaţă, înainte de a se intra în mină, sunt chemat la cabinetul 
medical. Dr.Miltiade Ionescu îmi spune: 

- Domnule Brânzaş, trebuie să intri în mină! 

- Eu? Imposibil! 



117 


- Domnul Comandant cu producţia este nemulţumit că 
sunt prea mulţi scutiţi, de aceea sunt obligat să trimit pe câţiva 
în mină. Ceilalţi sunt mai grav bolnavi decât dumneata. 

La această atitudine neaşteptată din partea doctorului, 
răspund ferm: 

- Eu în mină nu intru. Se vede de la distanţă că sunt 
inapt pentru muncă. 

Mâna stângă îmi era bandajată şi legată cu o eşarfă 
petrecută după gât. 

- Cu dumneata nu se poate înţelege omul, zice el 

enervat. 

Nici nu! - gândesc eu, ieşind pe uşă. Refuzul meu era 
absolut firesc. Dar chiar dacă aş fi fost mai puţin rănit, tot nu 
intram în mină, pentru un alt motiv. Un motiv care avea 
oarecum, un caracter politic. Dr.Miltiade lonescu făcea parte 
dintr-un grup denumit “Forţa a treia”. Cei care scriu despre 
lagărul de muncă de la Cavnic nu pomenesc nimic despre acest 
lucru. Este un fapt cel puţin curios că nimeni nu aminteşte de 
“Forţa a treia”. Dar ceea ce voi prezenta eu este absolut exact. 

La Cavnic, oamenii erau grupaţi din punct de vedere 
politic, astfel: 1. Partidele tradiţionale sau istorice (liberali, 
ţărănişti şi social-democraţi) , 2. Legionarii (care proporţional 
formau majoritatea în lagăr) şi ceilalţi. Ceilalţi erau fie ofiţeri, 
unii dintre ei condamnaţi drept “criminali de război”, fie 
membrii unor organizaţii politice fără culoare care nu făceau 
parte din nici una din primele două forţe. O parte din aceştia s- 
au grupat într-o formaţiune care se autointitula “Forţa a treia”. 
Erau cunoscuţi ca filoamericani declaraţi. Formaţiunea 
respectivă se voia o forţă politică pe scena de mâine a ţării. 
Grupul era reprezentat de Ducu Ciocâlteu, Ion Pantazi, 
Dr.Miltiade lonescu, Ion Ioanid şi alţii. Cine adera la acest grup, 
beneficia automat de o protecţie medicală specială. Dr.Ionescu 
te declara “bolnav” şi stăteai la suprafaţă cu acest statut, pentru 
a te reface. Era un mod foarte eficace - în condiţiile speciale 
din ocnă - de a câştiga aderenţi. Noi, beiuşenii, fiind asimilaţi la 
grupul legionarilor, nu beneficiam de simpatia, cu atât mai puţin 
de protecţia doctorului lonescu. 



118 


Aşa se explică discuţia mai aspră dintre mine şi doctor. 
In realitate, doctorul voia să ne trimită în mină pentru cu totul 
alt motiv, decât cel invocat. 

Ziua a trecut fără nici un incident. Mi-am petrecut 
timpul vizitând prieteni din alte barăci, mai ales că aceştia erau 
în schimb invers cu mine, şi am profitat de această ocazie. Iată, 
vine momentul ieşirii din mină. Stau în curte şi privesc spre cei 
care ies din mină, unii grăbiţi, alţii alene, fiecare după 
temperamentul său. După un timp, nu mai iese nimeni. Suntem 
puţin nedumeriţi. Niciodată nu a fost o aşa de mare distanţă 
între două corfe. Oricât ni s-ar părea de ciudat, totuşi nu mai 
iese nimeni. S-a întâmplat vreo nenorocire? - ne întrebăm noi 
îngrijoraţi. Până să ne dumirim mai bine, se aude de pe turele că 
se dă alarma. Din zeci de bare metalice, santinelele sună alarma. 
Parcă ar fi un cor de clopote. Se strigă cu glasuri evident 
surescitate: 

- Alarmă! Alarmă! Toată lumea în barăci! 

Ne dăm seama că de data aceasta nu este o alarmă 
simulată, ci una veritabilă. Intră fiecare în baraca lui. Stăm la 
ferestrele dinspre curte şi aşteptăm cu înfrigurare. Oare ce s-a 
întâmplat? La un moment dat, cineva şopteşte: evadare! O stare 
de emoţie ne cuprinde pe toţi. Noi, cei mai tineri, jubilăm. 
Evadare? Formidabil! Ce aventură fantastică! Domnul Nelu 
Bânda care stă în spatele nostru, încearcă să ne trezească la 
realitate: 

- Hei, băieţi, nu vă entuziasmaţi! Nu ştiţi voi ce va urma 

acum! 

Domnul Bânda care a făcut închisoare sub mai multe 
regimuri politice, ştie că orice evadere atrage după sine 
represalii împotriva tuturor. Dar noi, novicii, nu ştiam încă. Cel 
care a şoptit cuvântul “evadare” a fost George Sarry, aflat 
întâmplător în baraca noastră. El era implicat în planurile de 
evadare şi ştie exact ce se întâmplă. 

Peste câtva timp, încep să iasă ocnaşii din mină. 
Lagărul este plin de gardieni şi ofiţeri. Majoritatea stau la 
poartă, restul păzesc barăcile. Cei de la poartă îi iau în primire 
pe deţinuţii care ies. “Primirea” constă în pumni, picioare, 



119 


înjurături, strigăte de ameninţare şi o percheziţie minuţioasă şi 
brutală. După ce toată lumea a ieşit, începe numărătoarea. Nu se 
ştie câţi deţinuţi au evadat. Din această cauză, numărătoarea se 
repetă. Odată, de două ori,... de zece ori. Până la miezul nopţii 
ne tot numără. Fiecare ocnaş stă în patul său, căutându-se 
paturile goale. Până la urmă rămân 14 paturi goale, deci 14 
evadaţi. Cred că în istoria închisorilor comuniste cu condamnări 
mari, nu a mai fost o asemenea performanţă! 

Aflu că printre cei evadaţi este şi doctorul Miltiade 
Ionescu. El, care era medic la suprafaţă, ca să poată evada, 
trebuia să coboare în mină. A pretextat că în ultimul timp se 
petrec prea multe accidente (unul era al meu!) şi că vrea să 
viziteze locurile de muncă, pentru a trage o concluzie la faţa 
locului. Cred că Tămâie i-a apreciat foarte mult 
“conştiinciozitatea” şi “interesul” pentru producţie. Dr Ionescu, 
de frică să nu fie reţinut la suprafaţă de către Tămâie, pentru a fi 
interogat despre prea marele număr de scutiţi, a încercat să 
micşoreze numărul lor. Dar legea conspiraţiei îl oprea să ne 
pună în cunoştinţă de cauză pentru încercarea lui aparent lipsită 
de deontologie profesională. Aici nu se putea aplica principiul 
farfuridian: “Dacă este evadare, să ştim şi noi!”. 

* * * 

Imediat după evadare, s-au luat câteva măsuri drastice. 
S-a pus sârmă ghimpată între barăci. Nu avem voie să vizităm 
alte barăci. Adio, viaţă liberă din lagăr! La ieşirea din mină se 
fac mereu percheziţii care sunt însoţite de maltratări. La aceste 
percheziţii brutale iau parte toţi gardienii. Dar nu, nu chiar toţi! 
Iată că un gardian, Hegheduş, nu participă la busculade. Face 
percheziţia în mod formal şi nonviolent. Acest maghiar, fost 
violonist de profesie, dă dovada unei omenii surprinzătoare. 
Probabil că în adâncul sensibilităţii sale sufleteşti, nu poate 
suporta brutalităţile la care suntem supuşi, iar atitudinea lui 
plină de respect şi fineţe, constituie modul lui de a se 
desolidariza de maniera conducerii lagărului. îngrijorat, ca nu 



120 


cumva să-l pierdem pe acest om de omenie, într-o zi îi spun în 
ungureşte: 

- Vă rog să daţi în mine, ca să vadă politrucul că sunteţi 
şi dumneavoastră activ! 

- Nu-i nevoie! răspunde el calm. 

Răspunsul lui m-a uimit. Câtă demnitate şi înţelepciune 
la acest om! 

După ce trecem prin aceste focuri caudine la ieşirea din 
mină, în lagăr continuă persecuţia draconică. După ieşirea de la 
masă, deţinuţii care au muncit toată noaptea în ocna de plumb, 
sunt puşi la instrucţie. Totul are rolul de a intimida şi umili. 
Gardianul de serviciu comandă adunarea, pentru a face 
“instrucţia” programată. Cu o voce severă şi dominatoare 
comandă: “culcaţi!”. Şi toţi deţinuţii se culcă. “Drepţi!”. Şi toţi 
deţinuţii se ridică. “Fuga marş!”. Şi deţinuţii fug până se aude: 
“Stai!”. Deţinuţii se opresc. Apoi iar “culcaţi!”..., apoi iar 
“drepţi!”..., apoi “fuga marş!”... şi aşa mereu. 

Cei care au încercat să se opună au fost duşi la coipul 
de gardă, de unde s-au întors zdrobiţi în bătaie. Unii chiar 
mutilaţi, cum a fost cazul lui Gioga Parizianu care a fost lovit 
intr-un ochi, pierzându-şi pentru un timp vederea. 

* * * 

Gioga este un student aromân mic de statură, solid, plin 
de energie şi mereu cu zâmbetul pe buze. Este un foarte bun 
camarad, modest şi generos. Nu găsesc cele mai potrivite 
cuvinte pentru portretul lui. Ce pot spune mai mult despre inima 
şi caracterul lui decât a spus Ion Ioanid în “închisoarea noastră 
cea de toate zilele”: Gioga? - “un băiat cu inimă de aur”! Gioga 
este unul dintre tinerii români care au avut destinul tragic de a 
trece prin infernul de la Piteşti. Cuvântul “infern” ar putea părea 
unora exagerat. Dar eu i-am verificat conformitatea cu adevărul. 
Şi încă intr-un mod şocant. 

La câteva zile după ce am ajuns în aceeaşi baracă cu 
Gioga, într-o noapte, în timp ce ocnaşii îşi dormeau so mn ul 
profund al celor epuizaţi de munca în subterană, în liniştea care 



121 


nu era tulburată decât de strigătul îndepărtat al santinelelor din 
turele, s-a auzit un strigăt, un răcnet puternic şi prelung, ca de 
fiinţă înjunghiată. Ne trezim brusc, speriaţi, cu inimile palpitând 
de emoţie. 

- Ce-i? Ce s-a întâmplat? 

Cei mai vechi ne liniştesc: 

- Nu-i nimic! A visat Gioga! 

A visat iar Gioga şi a scos un strigăt înfricoşător. 
Doamne, prin ce a trecut acest om şi cei ca el! Acel strigăt 
izvora din adâncul coşmarului care persista în visele celor 
torturaţi la Piteşti. Erau strigăte din iad, în cel mai real sens al 
cuvântului! Mai târziu, voi auzi din povestirile lui Gelu 
Gheorghiu despre Piteşti şi ale lui Virgil Maxim despre Gherla, 
tot ceea ce s-a întâmplat în aceste uzine ale torturii şi morţii. Ei 
îmi vor povesti experienţele infernale prin care au trecut. Dar 
strigătele lui Gioga au fost dovezile cele mai elocvente. Ele 
indicau gradul până la care a fost supus tineretul creştin din 
România, torturii şi exterminării. Pe cerul României ar trebui să 
apară noaptea, pe un ecran imens, o inscripţie scrisă cu litere de 
foc, care să amintească cât va fi lumea: Români, nu uitaţi 

crimele bolşevismului! Nu uitaţi iadul de la Piteşti! Nu îi 
consideraţi drept oameni pe cei care au jucat rolul de diavoli!”. 

Nu avem suficientă revoltă pentru a ne exprima 
indignarea că toate atrocităţile săvârşite de comunişti împotriva 
creştinilor din România şi din întreaga lume, nu sunt 
considerate crime împotriva umanităţii şi tratate ca atare. Ca şi 
cum creştinii nu ar fi fost oameni, ci numai cei de altă religie, 
mozaică sau musulmană, bunăoară. Crimele împotriva 
creştinilor, crime împotriva creştinătăţii de fapt, sunt imediat 
uitate. 


* * * 

Din cauza măsurilor de după evadare, nu mai am 
posibilitatea să mă întâlnesc cu fratele meu care lucrează în alt 
schimb şi a fost mutat în altă baracă. Am avut ghinionul ca 
printre cei evadaţi să fie două perechi de fraţi vrânceni: fraţii 



122 


Cojocaru şi - culmea! - fraţii Brânzaru. Din cauza fraţilor 
Brânzaru, fraţii Brânzaş sunt persecutaţi în mod special. Pentru 
simpla coincidenţă de nume, am devenit brusc periculoşi! 

Viaţa din lagăr devine din ce în ce mai grea. Umilinţa la 
care suntem supuşi după ieşirea din mină, lezează sentimentul 
demnităţii. In plus, contribuie la continua epuizare a forţelor 
noastre fizice. Cât timp vor dura, oare, aceste represalii? 

Dar iată, cineva s-a gândit la această problemă. Intr-una 
din zile, vine Victor Popa (în numele unui grup de iniţiativă 
rămas secret) şi mă întreabă: 

- Vrei să participi la o acţiune care să pună capăt 
umilirii noastre? 

Stau o clipă şi reflectez. Nu este uşor să intri într-o 
acţiune care se poate solda cu cine ştie ce pedepse dure. Dar 
apelul la onoare învinge şovăiala. 

- Da! Particip. 

- La timpul cuvenit, vei fi înştiinţat. 

Nu discut cu nimeni despre această hotărâre. Totul se 
petrece în secret, ca politrucul - prin turnătorii săi - să nu afle 
nimic. Dacă descoperă acţiunea care se pregăteşte, o poate 
zădărnici. Peste câteva zile, Victor Popa îmi spune: 

- începând cu data de mâine, nu ne vom mai supune la 
comenzile gardienilor. Nu ne vom mai culca şi nu vom mai 
fugi. 

- Am înţeles! 

Blândul şi discretul Victor Popa care se ocupă în mod 
special de educaţia mea, este foarte mulţumit că elevul lui 
participă la această acţiune riscantă. Nici nu bănuia că îi voi 
oferi una din cele mai mari satisfacţii din viaţa sa de pedagog cu 
vocaţie. 


* * * 

Seara intru în mină. Dimineaţa, după ieşirea din mină, 
merg în sala de mese. Când ies în curte, gardianul - pe care noi 
îl porecliserăm “Mireasa” - tocmai face adunarea pentru 
“instrucţie”. Ne adună în spaţiul de la poartă pe vreo 200 de 



123 


deţinuţi. Stăm toţi în picioare, cu faţa spre el. El ne priveşte 
sigur pe sine şi satisfăcut, ca de obicei. 

- Culcaţi! ordonă el. 

Nimeni nu se culcă. Cei care nu erau în cunoştinţă de 
cauză, au schiţat o mişcare de executare a ordinului, dar văzând 
că majoritatea ocnaşilor rămân nemişcaţi, nu se mai culcă nici 
ei. Gardianul priveşte stupefiat. Nu-i vine să creadă ceea ce 
vede. Cum? Nimeni nu execută comanda? Ce se întâmplă? 
După momentul de stupoare, îşi revine şi răcneşte: 

- Culcaţi, bandiţilor! 

“Bandiţii” stau în continuare nemişcaţi. 

- Fuga marş, spre curte! 

Câţiva fac doi, trei paşi spre direcţia indicată. 

- Culcaţi! răcneşte din nou. 

în pofida furiei sale, nimeni nu se supune. Tensiunea 
creşte. Gardianul, neobişnuit cu un asemenea afront, scrâşneşte 
din dinţi. Nu ştie cum să rezolve situaţia. Dar ştie că pentru el 
este o datorie ca să iasă biruitor asupra bandiţilor. Dar cum? 
Santinela din turela de la poartă priveşte scena fără să intervină, 
în această clipă dificilă pentru “Mireasa”, spre norocul lui şi 
spre ghinionul nostru, apare pe poarta lagărului, Tămâie. 
Intuieşte din prima clipă că ceva nu este în regulă. 

- Ce se întâmplă aici, tovarăşe sergent? întreabă el 

grăbit. 

- Tovarăşe comandant, bandiţii nu vor să execute 
ordinele! 

- Cuuum? Nu vor să execute ordinele? Ia să vedem noi! 
îmi dau seama că prezenţa lui Tămâie va modifica 

raportul de forţe. Trece prin faţa noastră şi urcă pe treptele care 
duc la biroul politrucului. Este îmbrăcat în eleganta uniformă 
M.A.I. îşi pune mâinile la spate, se înclină spre noi şi rosteşte 
ameninţător, accentuînd fiecare silabă: 

- Cul-caţi, bandiţilor! 

Comanda lui Tămâie are un efect fulgerător. Câţiva se 
culcă imediat. Alţii şovăie. 

- Culcaţi, bandiţilor! repetă Tămâie, cu un ton de stăpân 

absolut. 



124 


Un alt pluton de deţinuţi se culcă. Cei rămaşi în 
picioare sunt din ce în ce mai puţini. Eu încep o rapidă 
dezbatere interioară: mă culc sau nu mă culc? Conştiinţa 
datoriei intră în conflict cu sentimentul de teamă. Dar şcoala 
onoarei la care am fost educat este mai puternică şi iese 
biruitoare: mi-am dat cuvântul de onoare, deci trebuie să-l 
respect! 

Odată luată această hotărâre, nu mă mai frământ. 
Privesc destul de detaşat cele ce se întâmplă în continuare. S-a 
întâmplat să fiu în primele rânduri. Toţi cei din raza mea vizuală 
sunt culcaţi. Dar, oare, în spate? Pentru mine ar fi important să 
ştiu, deoarece cu cât am fi mai mulţi rămaşi în picioare, cu atât 
primejdia ar fi mai mică. Mă gândesc o clipă, că întrucât se pare 
că toţi s-au culcat, cine m-ar mai putea acuza de laşitate? Alung 
acest gând, pentru că eu sunt dator în primul rând, faţă de mine 
însumi, indiferent de ceea ce fac ceilalţi. Eşti cu adevărat cel ce 
eşti, faţă de tine însuţi! 

Nu îndrăznesc să privesc înapoi, de teamă să nu fiu 
acuzat de instigare. Dar din atitudinea lui Tămâie, îmi dau 
seama că nu s-au culcat toţi. In cele din urmă, îl aud spunând 
şuierător: 

- Deci, voi nu vreţi să vă culcaţi? Tonul lui aparent 
calm este cu atât mai ameninţător. 

Prin această întrebare a lui Tămâie, primesc răspunsul: 
mai sunt şi alţi deţinuţi care nu au executat ordinul. Cine sunt, 
oare? Mă cuprinde o puternică curiozitate să aflu cine sunt, dar 
nu îndrăznesc să fac nici o mişcare. Pentru că sunt mai în faţă, 
Tămâie mă priveşte pe mine întrebător, dar eu îi evit privirea. 
Mi-e teamă că dacă îl privesc direct în ochi, va interpreta 
aceasta drept un afront şi se va repezi la mine. Este un moment 
de tăcere generală. Ca să curme situaţia, Tămâie taie nodul 
gordian: 

- Tovarăşe sergent, du-i pe ăştia şi fă cu ei o instrucţie, 
aşa cum trebuie! Iar voi, bandiţilor, marş la carceră! 

Deşi sunt în faţă, rămân nemişcat. Aştept să văd cine 
sunt cei care au rezistat. Şi apoi, din spate, apare primul, Ion 
Caraion, slab, palid, cu gâtul întins înainte. După el apare Liviu 



125 


Ciaca - “Catolicul”, cum i se spunea în închisoare după el, 
Dodi Mărăscu, iar după Dodi... nu mai apare nimeni. 
Interesant, că fiecare din ei se grăbeşte, dar sunt convins că nu 
din teama faţă de Tămâie, ci din teama de a nu se considera că 
ar şovăi la acceptarea preţului ce trebuie plătit pentru demnitate. 
Mă iau şi eu după ei, cu aceeaşi grabă sfidătoare, trecând cu 
grijă printre fraţii care stau culcaţi la pământ. Tămâie, în urma 
noastră, înjură şi spumegă de furie că a îndrăznit cineva să nu i 
se supună. 

Ion Caraion intră primul, iar noi după el. Carcera este 
pentru maximum două persoane, dar Tămâie are ambiţia să ne 
înghesuie pe toţi patru în aceeaşi carceră. Eu fiind ultimul, 
primesc direct loviturile de cizme şi pumni prin care Tămâie 
reuşeşte să ne comprime, astfel încât să poată închide uşa. 
Odată terminată treaba, Tămâie pleacă satisfăcut, ca după o 
mare victorie. Acum merge să raporteze şi să primească noi 
ordine, nu înainte de a ne ameninţa într-un mod foarte grav: 

- Bandiţilor, aţi instigat la rebeliune în colonie! Lasă că 
veţi vedea voi! 

După plecarea lui Tămâie, urmează o tăcere 
mormântală. Ca să putem încăpea, stăm spate în spate, fiecare 
cu faţa spre o latură a carcerei. Toţi suntem emoţionaţi. Ştim ce 
ne aşteaptă. In aceste momente de tăcere, dinspre curtea 
lagărului, răzbate zgomotul instrucţiei la care sunt supuşi 
camarazii noştri. Se aud comenzile gardianului, tropotul 
bocancilor şi gâfâitul bieţilor ocnaşi. Cu cât instrucţia este mai 
intensă, cu atât perspectiva noastră este mai sumbră. 

în această tăcere plină de tensiune, deodată se aude 
vocea lui Ion Caraion, recitând din Radu Gyr: 

“Din şoapte de la temniceri 
Aflăm că stăm de patru veri...” 

Brusc, se destinde atmosfera. începem să discutăm. 
Primul lucru pe care ni-1 împărtăşim este regretul pentru 
acţiunea eşuată. Ion Caraion este foarte sever cu cei care s-au 
culcat. Poate că are dreptate. Dacă el, cel atât de slăbit fizic, l-a 
înfruntat pe Tămâie, se cuvenea să o facă şi ceilalţi. Liviu Ciaca 
are o satisfacţie. în timp ce el era în picioare, gardianul a venit 



126 


printre rânduri şi a apăsat cu cizma pe gâtul unuia care era 
culcat, pe motiv că nu ţine capul suficient de aplecat. Scenă 
simbolică! “Capul ce se pleacă” trebuie plecat atât cât doreşte 
cel în faţa căruia te pleci. Deci, nu era mai bine să rămâi drept? 
Da! Ar fi simplu, dacă verticalitatea nu ar trebui plătită cu mai 
mult decât o apăsare de cizmă. Ceea ce va şi urma acum! Ne 
pregătim sufleteşte pentru cele ce se vor întâmpla în mod 
inevitabil. Ne aşteptăm să fim bătuţi la coipul de gardă. Dar nu 
o simplă bătaie, ci una care ne-ar putea mutila pentru toată 
viaţa. Doamne fereşte! Apoi vom fi puşi în lanţuri şi duşi 
disciplinar la o închisoare. Cea mai apropiată este cea de la 
Sighet, iar ca închisoare disciplinară mai îndepărtată, era 
considerată cea de la Râmnicul Sărat. In realitate, Aiudul poate 
îndeplini în mod perfect cel mai sever regim disciplinar. 
Stabilesc cu Dodi un cod de semnale de recunoaştere în 
viitoarea închisoare. Eu voi fluiera o melodie, numai de noi 
ştiută, iar el va răspunde cu o altă melodie. Şi cu fratele meu 
Virgil am stabilit la începutul detenţiei noastre, un cod de 
semnale de recunoaştere. O undă de regret îmi tulbură sufletul, 
îmi pare rău după tot ce a însemnat Cavnicul. în plus, eu mă voi 
despărţi de fratele meu. 

Orele trec fără să se întâmple ceva. Oare, ce au de gând 
cu noi? Preparativele durează atât de mult? Deodată, se aud 
nişte paşi. Ascultăm cu atenţie. în sfârşit, soseşte inevitabilul! 
Ne încordăm cu toată fiinţa, ca să înfruntăm cele ce vor urma. 
Interesant însă că nu se aud decât paşii unui singur om. 
Deschide uşa un gardian oarecare. 

- La baracă! zice gardianul, cu un ton neutru. 

Fiind înspre uşă, ies eu primul. Nu sunt convins că vom 
merge, de fapt, la baracă. După colţul barăcii prin spatele căreia 
trecem, prevăd că stau gardienii, gata să ne înşface la bătaie. Ies 
în spaţiul de la poartă cu mare prudenţă. Nimeni! Oare să fie 
adevărat ce spune gardianul? Trecem şi de ultimul colţ de unde 
am putea fi atacaţi, dar nu ne întâmpină nimeni. Curtea este 
pustie. Doar la ferestrele zăbrelite ale barăcilor 1 şi 2, stau fraţii, 
aşteptând curioşi să vadă ce ni se va întâmpla. Dar nu ni se 
întâmplă nimic. 



127 


Intrăm în barăci şi suntem primiţi cu multă căldură. 
Unii se bucură vizibil şi ne îmbrăţişează. Victor Popa este 
mândru de elevul său. Am trecut pe lângă o mare primejdie. 
Probabil că unii se simt vinovaţi că ne-au lăsat singuri în gura 
lupului. 

Seara intrăm în mină, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat 
nimic. A doua zi, minune! După ieşirea din mină, nimeni nu 
mai este supus la nici o persecuţie. Toate restricţiile şi 
represaliile impuse după evadare, cu tot cortegiul lor de 
suferinţe şi umilinţe, încetează. Ce s-a întâmplat? Nu ştiu nimic 
sigur. După toate probabilităţile, în urma celor întâmplate, s-a 
dat telefon la Bucureşti. Acţiunea noastră (care dacă M.A.I.-ul 
ar fi avut interes, putea fi considerată drept tentativă de revoltă) 
a avut ca efect, după o logică necunoscută nouă, încetarea 
represaliilor. 

Remus Radina povesteşte în cartea sa de 
memorii“Testament din morgă” o întâmplare similară de la 
Canal, în care protagonist a fost el însuşi, singurul care a refuzat 
să se supună. Drept urmare, a fost trimis la carceră, dar după 
venirea nopţii, a fost dus din nou la baracă. “Nu ştiu nici azi - 
comentează Remus Radina - de ce Lazăr (comandantul 
lagărului Peninsula) nu s-a dezlănţuit împotriva mea, dar din 
ziua aceea nu a mai făcut niciodată culcări cu deţinuţii”. 

Marin Preda care a ascultat povestirile lui Ion Caraion 
despre cele petrecute la închisoare şi ocnă, a redat acţiunea 
noastră în cartea “Cel mai iubit dintre pământeni”(în ediţia din 
1984, apare în vol.II, la pag. 63), bineînţeles mult modificată, în 
unele locuri chiar denaturată. întâmplarea reală este cea descrisă 
de mine. 


* * * 

Spre sfârşitul verii, soseşte un nou lot de deţinuţi. Sunt 
foarte mulţi. Unii de la închisori, alţii de la Canal, care începea 
să se desfiinţeze. Printre noii veniţi: Nicolae Boşcaiu, botanist, 
Nelu Iliescu, student teolog (amândoi bănăţeni), Ghiţă Stănescu, 



128 


plin de talent şi spirit camaraderesc, Emil Ungur din Gherla, 
totdeauna vesel, Radu Marin şi alţii. 

Nicolae Boşcaiu este o adevărată enciclopedie. Pe lângă 
ştiinţele naturale, în care este specialist, cunoaşte teologie, 
filozofie, istorie...de parcă ar fi licenţiat şi în aceste domenii. 
Este un tânăr supradotat intelectual. Activitatea ştiinţifică a 
început-o din timpul liceului. O râmă îi poartă numele. A 
descoperit-o întâmplător. Intr-o zi, apare o găină în grădină, 
purtând în plisc o râmă uriaşă. După o palpitantă cursă de 
urmărire, râma este salvată fără nici o vătămare. Trimisă la un 
specialist în domeniu, acesta constată că acest tip de râmă nu 
era trecută în nomenclatorul zoologic. Astfel a apărut 
“Allolobophora Boscaini” (Allolobophora lui Boşcaiu). 

Dintre cei mai tineri nou veniţi, se distinge Ghiţă 
Stănescu, un băiat talentat, inteligent şi plin de suflet. Este 
mereu bine dispus şi preocupat să dinamizeze sufletele 
pesimiste. 

Tot dintre tineri sunt de remarcat Nicu Butnaru, elev de 
liceu din Vrancea, Narcis Dogaru din Tulcea, şi bănăţenii: 
Bujor Sârbu şi Martin Rădoi. Cel care se ataşează cel mai mult 
de mine este Emil Ungur din Gherla. 

Familia aromânilor s-a înmulţit cu mai mulţi noi veniţi, 
printre care Muşu Sotir este figura cea mai remarcabilă. Deşi cu 
studii comerciale, este poet. Are un volum manuscris intitulat 
“Cristelniţe”. In ceea ce îl priveşte, este amuzant să asişti la 
noua ordine de bătaie - cum i se spune - , adică la repartizarea 
locurilor de muncă pentru luna viitoare. Suntem adunaţi toţi în 
curte şi fiecare este anunţat unde va lucra; după ce i se citeşte 
numele şi locul de muncă, trece în tabăra cealaltă. Bătrânul 
inginer, pe care noi l-am poreclit “Ştefan cel Mare”, atunci când 
citeşte ordinea de bătaie, deformează invariabil numele lui 
Muşu Sotir: 

- Muşu Satir! 

- Prezent! răspunde Muşu flegmatic, dar nu satir! 

Noi ne amuzăm, dar luna viitoare, scena se va repeta. 
Inocentul Sotir ve deveni din nou, pentru câteva momente:satir. 



129 


* * * 

Se apropie Crăciunul. Peste Munţii Gutinului ninge ca 
în poveşti. Se aşterne un strat de zăpadă aşa cum nu am mai 
văzut. Din acest punct de vedere, iama 1953/’54 va intra în 
istorie ca un record de înzăpezire. Comunicarea între barăci se 
face pe nişte cărări străjuite de nămeţi. Barăcile sunt îmbrăcate 
în haină albă, iar pe hornuri, fumul se înalţă spre cer ca o 
coloană a infinitului. Peisajul este ca dintr-o poezie de Coşbuc. 
Totul aminteşte de Crăciunul din copilărie. Prin barăci, pe 
galerie, pretutindeni se colindă. O undă de nostalgie şi tristeţe 
colindă prin sufletele noastre. Oare câte Crăciunuri vom mai 
sărbători în ocnă sau în temniţă? 

Ce răscolitor sună colindul prizonierilor din Siberia: 

“La fereastra amintirii ne-adunăm 
Cântecul de altădată, colindăm...” 

Cu ecoul colindelor în suflet, intrăm în anul Domnului 

1954. 


* * * 

19 ianuarie 1954. Astăzi se petrece o revoluţie 
administrativă. Toată lumea trebuie să iasă în curte, cu tot 
bagajul. Presimţim că se va petrece ceva important. In faţa mea, 
înfipt cu picioarele în omăt, se găseşte înaltul şi sobrul Augustin 
Macarie, unul din membrii echipajului de pe bricul “Mircea”. 
Aceştia au plecat cu şalupa navei spre Turcia, dar au fost 
interceptaţi de Securitatea de coastă şi au ajuns la închisoare, 
primind condamnări mari. Augustin Macarie este filo-englez şi 
afişează o sobrietate şi stăpânire de sine tipic britanice. Pentru 
români are cuvinte extrem de critice. După caracterizarea sa, 
românii sunt superficiali, neserioşi şi băşcălioşi. Mai târziu, 
după câteva decenii de experienţă socială şi pastorală, aveam să 
înţeleg la ce făcea el referire. Cât de mult m-a scârbit şi pe mine 
lăudăroşenia găunoasă a patriotarzilor, când m-am aflat în faţa 
tristei decăderi morale naţionale. Şi cât de bine am înţeles 
cuvintele lui Giovanni Papini, din capitolul “Răsturnătorul” al 



130 


cărţii “Viaţa lui Iisus”: “Cei ce au dat de gol - unii îndureraţi, 
alţii râzând - infinita păcătoşenie omenească, au avut ochiul 
ager. Pesimiştii au dreptate”. Mă întreb: de ce tocmai noi, 
românii de azi să considerăm că facem excepţie de la acest 
declin moral universal, şi să ne hrănim cu iluzia profund 
păgubitoare că am fi perfecţi? 

După o aşteptare destul de lungă, apare statul major al 
lagărului, în frunte cu un ofiţer superior de la centru. Un ofiţer 
începe să citească o listă. Cei nominalizaţi sunt îndreptaţi spre 
capătul lagărului. Ne regăsim în ultimele două barăci, construite 
de curând. Din primele momente, ne dăm seama că suntem cei 
din cercul celor care gravitau în jurul unor legionari bătrâni: 
Eugen Dragomir, Cristian Petrescu, Costache Teofănescu, 
judele Popescu, moş Pleşa, Nicu Păun şi alţii. 

Este interesant de menţionat că această izolare a 
legionarilor şi a celor asimilaţi lor la Cavnic, s-a produs altfel 
decât la Baia Sprie. Acolo s-a întâmplat ceva foarte 
semnificativ. Deţinuţii nu au fost strigaţi conform unui tabel 
alcătuit după indicaţiile politrucului, ci s-a zis: legionarii de-o 
parte, ceilalţi de altă parte. Apoi s-a purces la identificarea 
deţinuţilor după dosar. Când s-a terminat verificarea dosarelor 
legionarilor, au mai rămas în tabăra legionară o sumedenie de 
oameni. 

- Dar cu voi ce este? 

- Suntem şi noi legionari! 

- Ia să vedem! Şi s-a trecut la verificarea dosarelor 
acestora. 

- Bine, dar din dosar nu rezultă că aţi fost condamnaţi 
ca legionari. 

- Este adevărat. Dar am devenit legionari în închisoare! 

După cele petrecute la Baia Sprie, pentru a se preveni o 

situaţie similară, la Cavnic s-a procedat altfel. Ei nu erau 
interesaţi ca să scoată prea mulţi oameni din “producţie”, ci să 
scape de recalcitranţi. Deci, politrucul a decis cine este legionar 
şi cine nu, orientându-se după datele din dosar, dar şi după 
atitudinea deţinutului în lagăr. Pentru politruc, orice om mai 
demn şi mai curajos era un “legionar”. Dacă gura păcătosului 



131 


adevăr grăieşte (cum zice proverbul străbun), atunci politrucul 
nu era departe de adevăr. Intr-adevăr, oameni ca prof. Comeliu 
Brediceanu din Banat sau ca învăţătorul Gheorghe Militam din 
Dumitreşti-Vrancea reprezentau la Cavnic linia întâi a 
demnităţii. 

Această forţă de atracţie pe care o exercita spiritul 
legionar şi oamenii care îl reprezentau, a fost pentru politrucii 
închisorilor şi lagărelor o permanentă problemă cu care aveau 
de luptat. Se părea că închisoarea era mediul cel mai propice 
pentru propaganda legionară. Această forţă de cucerire a 
sufletelor tinere pe care o are spiritul legionar, este un mister 
pentru foarte mulţi. De obicei, când un tânăr este chemat la un 
partid politic, i se oferă o şansă de promovare în ierarhia 
socială, în care avantajele - mai ales cele materiale - sunt 
subînţelese. In Mişcarea Legionară, în afara unui ideal 
atotcuprinzător, unui tânăr nu i se oferă decât luptă, efort, 
riscuri, sacrificii. Indivizii pentru care lumea nu este decât “un 
staul în care oamenii rumegă şi se baligă” (Giovanni Papini), nu 
vor înţelege niciodată vraja spiritului de sacrificiu şi puterea lui 
de atracţie şi creaţie. 

Eu ajung în baracă împreună cu fratele meu Virgil şi cu 
Dodi Mărăscu. Şef de dormitor este ales inginerul Mihai Langa. 
Suntem în compania lui Ştefan Muscalu, Nicu Boşcaiu, 
Marinică Dumitrescu... . Suntem foarte intrigaţi de această 
măsură de izolare. Unii fac presupuneri optimiste, alţii 
pesimiste. Primii prevăd o situaţie mai bună, ceilalţi cred că 
vom fi duşi la închisoare pentru un regim celular mai sever sau, 
Doamne fereşte, pentru o nouă “reeducare”. 

Singurul indiciu - fals sau real - este dat de plutonierul 
Feher, şi am aflat de el cu totul întâmplător. Acum ni se serveşte 
mâncarea în gamelă, afară, în spaţiul dintre barăci, pentru 
fiecare dormitor în parte. Adio, raţie de miner! Primim o bucată 
de pâine destul de mică şi, de obicei, o supă de pesmet de 
campanie. Intr-o zi, la împărţirea mesei, un deţinut mai curajos 
îl întreabă pe Feher: 

- Domnule plutonier, de ce ne-aţi scos din mină? 

- Ce, nu-ţi place? 



132 


- Era mai bine în mină. 

- Ce să vă fac, dacă nu vrea Horia Sima al vostru ca să 

munciţi! 

Pornind de la această informaţie scăpată de plutonier, se 
fac noi supoziţii. Probabil că în străinătate se face mare scandal 
în legătură cu regimul din închisori, şi mai ales pentru faptul că 
deţinuţii politici sunt puşi la muncă forţată, în condiţii grele, 
mai ales la minele de plumb. Intr-adevăr, sună cam înfricoşător: 
ocnaş la minele de plumb! Din spusele lui Feher, s-ar deduce că 
Horia Sima este cel mai angajat în această acţiune de salvare a 
noastră de la exterminare. Noi însă, în frigul, foamea şi izolarea 
din barăcile noastre, regretăm viaţa liberă din lagăr. 

* * * 

Ne-am organizat un program de petrecere a timpului în 
mod util şi plăcut. Ne vorbesc şi ne învaţă diferite ştiinţe: Ştefan 
Muscalu şi Nicu Boşcaiu. Marinică Dumitrescu ne ţine un curs 
de geografie. 

Pentru mine, momentul cel mai frumos este după 
“stingere”. Atunci rămân singur, cu gândurile mele. Nemaifiind 
obosit de muncă, pot sta treaz până noaptea târziu. Aceste 
momente de meditaţie sunt foarte creatoare. “Jurnalul” devine 
din ce în ce mai bogat. Gândurile se aştern, fragment după 
fragment, pe filele memoriei. 

De-atâtea ori ar trebui să ne răsune în conştiinţă 
întrebarea lui Iisus: de ce ne temem dacă credem în Dumnezeu? 
Această credinţă ar trebui să ne dea un echilibru, o linişte şi o 
tărie sufletească extraordinară. De ce ne temem când ştim că 
există o forţă absolută, prezentă în fiecare clipă deasupra 
noastră? De ce ne temem când ştim că există o dreptate 
supremă, dreptatea lui Dumnezeu care va rezolva toate 
nedreptăţile din această scurtă viaţă? De ce ne temem când 
moartea nu este moarte, ci trecere la o viaţă infinit superioară? 

Cei care se roagă lui Dumnezeu, cerând o intervenţie 
miraculoasă, trebuie să se gândească dacă au suficientă credinţă 
în puterea Lui. “Credeţi că pot Eu să fac aceasta?” Dar dacă în 



133 


timpul rugăciunii ar apare Mântuitorul şi ne-ar pune această 
întrebare, ce am putea răspunde? 

Aceasta este marea nenorocire a noastră: incapacitatea 
de a crede. Noi, cei care asaltăm pe Dumnezeu cu mii de cereri, 
nu credem, iar cei care au credinţa necesară milostivirii lui 
Dumnezeu, ajung într-un stadiu sufletesc, în care nu mai simt 
nevoia să ceară nimic lui Dumnezeu. Acceptă orice suferinţă, ba 
chiar cred că suferă prea puţin în raport cu starea de pocăinţă pe 
care o simt. 

încrederea în Dumnezeu este o mare forţă, este ea însăşi 
o minune. 


* * * 

16 martie 1954. Dimineaţa a început în mod obişnuit. 
Nimic nu prevestea că va fi ultima noastră zi de la Cavnic. Pe la 
ora 10 începe animaţia. Sosesc câţiva ofiţeri şi gardieni care ne 
dau porunca să ne facem bagajele. Cu emoţie, ne strângem 
lucrurile personale. Suntem duşi la poarta lagărului. în trecere, 
prin curte, privim cu nostalgie barăcile unde am locuit ca 
ocnaşi. Curtea este pustie şi nu putem lua legătura cu ceilalţi 
ocnaşi. Suntem îmbarcaţi în camioane şi duşi la Baia Mare. 
Urcăm într-un vagon-dubă. 

începem o nouă călătorie spre necunoscut. Urmăm un 
traseu pe calea ferată pe la Satu-Mare, apoi Oradea. Când 
trecem pe lângă Valea Drăganului este noapte. Sunt emoţionat. 
Pe această vale mi-am petrecut ultimii doi ani înainte de 
arestare. Se zăresc luminile de la fabrica de cherestea din 
Poieni. Sunt legat de aceste plaiuri mirifice din Munţii 
Vlădeasa, pe unde am hoinărit ca adolescent hăituit de 
securitate. 

Ce-or fi făcând în această clipă cunoscuţii mei de pe 
aici: familia Petru Suciu, familia Serafim Ban, admirabilul 
prieten silvicultor Dumitru Munteanu, Ana Fânului, Urs Gavril 
a Sfătului, Ana Monului, Minerva,familia Paşcalău din Alunu 
cu cei patru copii: Anastasia, Mărioara, Victoria şi Aron? 



134 


Cap.5. GHERLA (1) 


în după amiaza zilei de 17 martie 1954, sosim în gara 
oraşului care poartă numele înfricoşătoarei temniţe: Gherla. 

Intrăm în marea închisoare bântuiţi de stări sufleteşti 
contradictorii, în care domină teama. Din curte privesc spre 
frontispiciul celularului. Acolo sus este gravat anul 1859. Peste 
cinci ani se va “serba” centenarul. Oare unde voi fi atunci? 

Suntem introduşi toţi la etajul trei, în marea celulă 99. 
Mare, dar mai ales faimoasă. Aici a fost centrul teribilei 
“reeducări” a lui Ţurcanu şi Popa Tanu. Mai exact, a lui 
Nikolski şi a bolşevicilor din România. Celula are obloane în 
dreptul gratiilor, încât nu se poate vedea afară. Se poate observa 
că sunt confecţionate de curând. De jur împrejurul pereţilor sunt 
priciuri. Fiecare se îndreaptă spre câte un colţ. Se reţin locuri 
pentru prieteni. Eu mă aşez, împreună cu fratele meu şi cu Dodi, 
pe priciul din stânga, aproape de uşă. 

Deşi toată această activitate de aşezare părea foarte 
normală şi se desfăşura în mod simplu, s-a produs imediat o 
animaţie. Bieţii studenţi care au trecut prin monstruoasa 
reeducare, au fost cuprinşi brusc de panică. Pentru ei, intrarea în 
celula 99, cu obloane masive la ferestre, constituia un indiciu 
indubitabil că au fost aduşi aici pentru o nouă “reeducare”. 
Ghiţă Andrişan, Gioga Parizianu, Marinică Dumitrescu, Titi 
Egri şi alţii erau palizi. Era vizibil că erau cuprinşi de panică şi 
presimţiri sumbre. Câteva zile în şir am încercat să-l scot pe 
Ghiţă Andrişan din starea de teroare în care intrase şi să-l 
conving că de acum, asemenea lucruri nu mai sunt posibile. 
Atunci nu mi-am dat seama că pledoaria mea nu era întemeiată 
pe ceva sigur, deoarece, într-un regim bolşevic, în interiorul 
închisorilor, oricând se pot intensifica persecuţiile. 

în zilele următoare, s-au format mai multe grupuri de 
discuţii, bazate pe prietenii mai vechi, dar mai ales pe identitate 
de afinităţi şi preocupări. Eu am aderat la grupul lui Nicu 



135 


Boşcaiu şi Nelu Iliescu. Aici se discutau cu predilecţie 
probleme de teologie şi filosofie. 

* * * 

După trei săptămâni, suntem repartizaţi în celule mai 
mici. Eu ajung la 97, împreună cu fratele meu, Ştefan Muscalu, 
Costache Teofănescu, Nicolae Pâslaru, Petre Băgăceanu şi un 
grup de macedoneni, în frunte cu Gioga Parizianu, Stere Iuruc şi 
Beca Taşcu. In vecini, la 98 este Dodi Mărăscu, în celula 
dominată de personalitatea lui Cristian Petrescu. 

La începutul verii suntem duşi la celula 104, o celulă 
mare, unde suntem aproximativ 60 de deţinuţi. La un moment 
dat am ajuns la 80 de fraţi împreună pătimitori, de preferinţă cu 
condamnări mari. Viaţa în celula 104 este deosebit de frumoasă. 
Domnul Cristian Petrescu, o sinteză de prestanţă şi modestie, 
este un factor de echilibru în celulă. In jurul lui ne adunăm şi 
ascultăm diferite cărţi pe care ni le povesteşte în limba franceză. 
Ne delectăm şi ne instruim, în acelaşi timp. 

Domnul Petre Cemătescu ne ţine un curs de 
automobilism. Când este de serviciu gardianul “cel bun”, 
domnul inginer desenează pe uşă, cu o bucăţică de săpun drept 
cretă, piesele motorului. Noi privim atât de antrenaţi, de parcă a 
doua zi ar trebui să dăm examen de conducere auto. Do mn ul 
Cemătescu a lucrat în anii ’30 în cadrul C.F.R.-ului. El a condus 
locomotiva trenului mortuar care a purtat sicriele lui Moţa şi 
Marin aproape pe toate meleagurile ţării. Ne povesteşte cu mare 
emoţie acel moment unic în viaţa românilor. Atunci, sufletul 
românesc a ştiut să-i omagieze pe cei doi martiri ai Crucii. In 
fiecare gară, preoţi şi credincioşi, cu lumânări aprinse şi cu 
sufletele cernite îşi plecau genunchii în faţa sicrielor celor doi 
martiri. Răsuna dangătul jalnic al clopotelor. In câteva oraşe, 
preoţi şi episcopi şi chiar mitropoliţi au oficiat rugăciunea 
morţilor. A plâns atunci tot românismul cu adevărat creştin. 
Numai slujitorii comunisto-masoni au rămas străini de acel 
moment înălţător. 



136 


Domnul Ştefan Muscalu este un om de mare cultură. 
Este o adevărată enciclopedie. Ne prezintă o sumedenie de cărţi, 
cu o prospeţime uimitoare. Ai zice că le-a citit ieri. Acest 
intelectual şi poet a fost foarte activ în organizarea rezistenţei 
anticomuniste din Munţii Ciucaş. 

Moş Bardila este unul din cei mai iubiţi descălecători 
din Munţii Pindului. Enache Bardila este un fârşerot de elită. 
Noi, beiuşenii, îl iubim atât de mult, de parcă ar fi un unchi de¬ 
al nostru. Stăm în jurul lui ore întregi şi ascultăm amintirile lui 
din Munţii Pindului, unde şi-a petrecut copilăria şi romantica sa 
juneţe. Toată viaţa îmi va fi dor să-l mai întâlnesc odată. 

Domnul Costică Văduva a fost învăţător. Este un mare 
iubitor de copii. în dorul şi amintirea lor, nea Costică ne adună 
pe cei mai tineri în jurul lui şi petrecem momente frumoase 
împreună. Ne retragem în fundul celulei, lângă fereastră, şi 
acolo cântăm împreună cu el romanţe, imnuri religioase şi 
marşuri legionare. Parcă noi am fi elevi, iar el învăţătorul 
nostru. Nea Costică este fericit! 

între timp, priciurile sunt înlocuite cu paturi metalice 
suprapuse. Eu stau în colţul din stânga, deasupra lui Mişu 
Ocneru. 

Cel mai important pentru mine, dintre noii veniţi, este 
Virgil Maxim. Este un tânăr prahovean care a fost întemniţat în 
1942 şi a rămas în închisoare până în zilele noastre. Tot din 
această categorie excepţională este şi Nicolaescu, un tânăr 
muncitor arestat din 1941. 

Virgil Maxim este unul din cei mai cunoscuţi deţinuţi 
din închisori. Este din categoria celor pentru care închisoarea 
aceasta nesfârşită a devenit mediu de înălţare pe cele mai înalte 
culmi de trăire religioasă. Valeriu Gafencu, Gheorghe Jimboiu, 
Anghel Papacioc, Ion Ianolide, Alexandru Virgil Ioanid, Marin 
Naidim, Virgil Maxim şi mulţi alţii ca ei s-au adâncit atât de 
mult în trăirea mistică, încât păreau nişte monahi. Dacă ar veni 
acum libertatea propriu-zisă pentru noi. România ar fi asaltată 
pe plan spiritual de aceşti tineri de elită care ar pomi o ofensivă 
de regenerare morală a societăţii româneşti. Când va veni însă 
libertatea în mod real, unii dintre ei vor fi morţi în închisoare, 



137 


iar alţii vor ieşi din comunism cu resursele vitale epuizate, 
bătrâni sau pe patul morţii, libertatea fiind pentru ei aproape 
inutilă. In timp ce un Alexandru Virgil loanid va fi cenzurat de 
însăşi presa pretins democratică şi va muri în anonimat, foştii 
conducători ai U.T.C.-ului, cu studiile la Moscova, sau fiii lor, 
vor ajunge în fruntea principalelor instituţii ale statului şi vor fi 
adulaţi de gloatele cuprinse de un delirium tremens politic greu 
de înţeles şi calificat. 

Virgil Maxim are un program spiritual foarte intens. în 
plus, este preocupat să-i înlocuiască pe alţi camarazi la muncile 
din celulă socotite mai grele sau degradante. Prietenia cu Virgil 
este pentru mine deosebit de benefică pe plan spiritual. El a 
acumulat în anii de închisoare din timpul lui Antonescu o 
cultură teologică foarte solidă. Cunoaşte scrierile Sfinţilor 
Părinţi, cum nu am întâlnit pe nimeni până acum. Ne plimbăm 
ore în şir pe “stradela principală” a celulei (spaţiul longitudinal 
dintre paturi, pe axa uşă-fereastră) şi ne adâncim în lumea 
adevărurilor şi faptelor creştine. Cel mai exact portret al lui 
Virgil Maxim nu poate fi decât ceea ce am scris în “Cuvânt 
înainte” la volumul lui de “Poeme isihaste”, publicat după 
decembrie ’89. Iată câteva fragmente: “Când l-am cunoscut la 
închisoarea Gherla, Virgil Maxim executase deja 13 ani de 
temniţă grea şi mai avea în faţă multă suferinţă de îndurat. 
Toată tinereţea lui a fost o purtare a crucii pe o Golgotă ce părea 
fără sfârşit. Celula închisorii a fost pentru el o veritabilă chilie 
de mănăstire, în care sufletul său, aspirând spre culmi, s-a 
transfigurat în duhul lui Hristos. Datorită condiţiilor istorice, 
acest om cu o puternică vocaţie mistică şi teologică a rămas un 
laic. în alte circumstanţe ar fi devenit cu siguranţă - un mare 
sacerdot. Puţini sunt astăzi în România cei care să aibă dreptul 
moral de a vorbi poporului român - şi îndeosebi tineretului - ca 
acest luptător pentru învierea neamului său. Poezia care se 
trimite acum publicului românesc este o mărturisire de credinţă, 
scrisă pe zidurile închisorii cu sângele tinereţii sale. Sufletele 
tinere, însetate de adevăr şi măreţie, se vor purifica şi ilumina 
prin ea. Cititorule, când te vei împărtăşi din potirul mistic al 
acestor poeme ale credinţei, poate vei simţi în adâncul sufletului 



138 


un impuls tainic de a îngenunchea. Nu te sfii s-o faci, căci 
poezia lui Virgil Maxim este o rugăciune profundă, rostită pe 
Golgota unei tinereţi martirizate!” 

După aproximativ trei luni, Virgil va fi dus la Bucureşti 
spre a fi martor în procesul Ţurcanu. 

* * * 

1 noiembrie 1954. Ziua morţilor în cimitirul armenesc 
din faţa ferestrelor noastre. Privim din umbra gratiilor şi 
obloanelor, cum lumea îndoliată aprinde făclii pe morminte. 
Când începe să se întunece, ultimele lumânări licăresc trist în 
ceaţa serii. Ne gândim la părinţii şi rudeniile noastre. Poate că 
unii dintre ei au murit de la intrarea noastră în închisoare, iar 
noi vorbim despre ei ca despre oameni vii. Iar ei nu ştiu nimic 
despre noi. Suntem plecaţi pe un tărâm de unde nu mai vine nici 
o veste. Mi-a povestit Felicia Mărăscu, după ieşirea din 
închisoare, cum tatăl ei, cu câteva luni înainte de a muri, în 
1963, i-a pus această întrebare: 

- Ce crezi, oare Dodi mai trăieşte? 

Era sfâşierea unei inimi de tată, dornic să-şi mai vadă 
fiul înainte de a muri. In 1963 se împlineau 12 ani de când 
părinţii noştri nu mai ştiau despre noi absolut nimic. Şi în 12 ani 
puteai presupune că în închisorile comuniste, unui deţinut i se 
putea întâmpla orice. 


* * * 

19 ianuarie 1955. Do mn ul Petre Cemătescu a 
descoperit că în vecini, la 105, are un prieten, pe care-1 cunoaşte 
şi domnul Cristian Petrescu. Se hotărăsc să comunice cu el. Mă 
roagă pe mine să fac acest oficiu. Legătura se face prin ţeava de 
calorifer din fundul celulei, pe lângă care este un mic spaţiu 
care a fost amplificat de deţinuţi şi prin care se poate comunica 
verbal. Domnii Cemătescu şi Petrescu stau lângă mine şi prin 
intermediul meu, pun întrebări şi primesc răspunsuri. La un 
moment dat, interlocutorul meu de dincolo nu mai răspunde. 



139 


Stau o clipă dezorientat, apoi fac un nou apel. Mi se răspunde, 
dar imediat îmi dau seama că este vocea altcuiva (era de fapt un 
gardian). Mă depărtez rapid de locul infracţiunii. Prea târziu, 
căci uşa se deschide şi un gardian vine direct la mine. Apoi 
întreabă de Cernătescu şi Petrescu. Este clar că prietenul din 
celula vecină a fost surprins în flagrant delict şi a recunoscut cu 
cine vorbea, iar pe mine mă văzuse gardianul prin vizetă. Au 
fost doi gardieni care au realizat această “operaţiune”. 

Vine politrucul şi face un scandal enorm, de parcă am fi 
organizat aruncarea în aer a închisorii. De fapt, ei aşa priveau 
comunicarea dintre noi. Orice comunicare era o dinamitare a 
zidului de tăcere şi izolare totală la care eram supuşi. 

Proprie omului este comunicarea. Toate fiinţele 
comunică la nivelul dotării lor. Animalele îşi comunică prezenţa 
fizică. Omul îşi afirmă prezenţa spirituală. în societatea 
comunistă ideală nu trebuie să existe legături între doi indivizi. 
Prin comunicare se crează solidaritate, iar solidaritatea este 
inamicul nr. 1 al totalitarismului (ce plină de semnificaţii era 
denumirea sindicatului polonez “Solidaritatea”). în comunism, 
omul nu are calitate de persoană. Propriu persoanei este 
conştiinţa de sine, voinţa proprie, autonomia de gândire şi 
decizie. în comunism, omul este deposedat sistematic, prin 
dresaj şi coerciţie, de toate aceste atribute. El rămâne un robot 
pentru care gândesc şi hotărăsc alţii. 

Celula din închisoare este prototipul universului 
totalitar bolşevic. O ţară comunistă este ca o celulă care are la 
ferestre zăbrele şi obloane, iar la uşi drugi şi zăvoare. Nu poţi 
ieşi decât numai dacă îţi deschide gardianul. Statul este marele 
şi omniprezentul gardian. Din interior nu poţi vedea nimic şi nu 
poţi comunica absolut cu nimeni. Noi, cei care am fost surprinşi 
vorbind cu vecinii, eram în situaţia curajoşilor care au fost 
împuşcaţi pe frontierele ţărilor comuniste, frontiere ce constituie 
zidul imensei închisori care este statul bolşevic. 

Suntem sancţionaţi rapid cu izolare. Domnii Petrescu şi 
Cernătescu primesc câte 15 zile de izolare, iar eu, 30 de zile. 
Sunt dus la izolarea de la etajul al treilea. Cum am intrat în 
celulă, mă cuprinde imediat o intensă bucurie. Mă retrag în 



140 


unghiul mort din partea stângă a uşii, pentru a-mi manifesta în 
voie starea de euforie. Doamne, ce dar! După un an de viaţă în 
celulă aglomerată, tară posibilitatea vreunei clipe de totală 
linişte şi singurătate, iată-mă primind mult dorita oază pentru 
reculegere. în prima clipă, nici nu mă gândesc că din punct de 
vedere fizic, va fi o perioadă dură de foame şi frig. Suntem în 
19 ianuarie! Tot la data aceasta, acum doi ani, la Oradea, am 
fost izolaţi şi ţinuţi pe beton o iarnă întreagă, pentru cântece 
interzise. 

Fereastra celulei de izolare este un sloi de gheaţă, încât 
gratiile de-abia se zăresc. Cu toate acestea, la deschidere şi 
închidere, gardianul care preia secţia, merge la gratii şi le 
încearcă cu ciocanul de lemn, cu toată conştiinciozitatea. în 
comunism, la efectuarea lucrurilor inutile sau absurde nu se face 
economie de forţe şi materiale. 

Primele mele gânduri se concentrează asupra 
perspectivei de viitor. Iată, am intrat în anul 1955 şi noi suntem 
tot în închisoare. Nu numai că nu s-a întâmplat nimic, dar nu se 
zăreşte la orizont nici o rază de speranţă. Până acum am crezut 
că Occidentul creştin şi civilizat nu va lăsa aceste popoare pradă 
călăului de la Kremlin şi, într-o formă sau alta, vom fi salvaţi. 
O, nici nu bănuiam că fusesem vânduţi spre tăiere măcelarului 
roşu! Acum este clar că nu mai putem avea nici o nădejde de la 
oameni. De aici înainte, nădejdea este numai la Dumnezeu. Cât 
de puţin am înţeles până acum sensul profund al cântării de 
priceasnă: “Nădejdea mea e numai la Tine, Doamne...!”. 

Trebuie să ne pregătim să executăm întreaga 
condamnare. Din cei 25 de ani, nu am executat nici măcar o 
cincime. Va trebui să urcăm Golgota sfertului de veac care ne-a 
fost hărăzită. Dacă ne-am asumat destinul, să-l înfruntăm cu 
demnitate! Aici, demnitate înseamnă suportarea fiecărei clipe 
care se adaugă celei precedente, şi când se adună şaizeci de 
clipe se formează un minut, când se adună şaizeci de minute se 
formează o oră, şi când se adună 24 de ore se formează o zi, şi 
când se adună 30 de zile se formează o lună, şi când se adună 
12 luni se formează un an, iar când se vor aduna 25 de ani, se va 
încheia sfertul de veac care va aduce sfârşitul supliciului. 



141 


Acum, când mă gândesc la această teribilă luptă cu timpul care 
ne stă în faţă, nori de îndoială se ridică pe cerul sufletului. Este 
oare posibil să îndure omul o suferinţă atât de îndelungată? 
Acum mi se pare că alături de credinţă şi speranţă avem nevoie 
de îndelungă răbdare. O, virtute a îndelung răbdării, cum de nu 
te-am zărit până acum în panoplia virtuţilor creştine? De-acum 
numai tu ne poţi salva! 

A trăi în permanenţă cu obsesia că voi sta în frig, foame 
şi inactivitate forţată încă 20 de ani, ar însemna să contribui 
voluntar la coroziunea interioară lentă şi imperceptibilă, care ar 
duce la prăbuşirea pilonilor care menţin sufletul vertical. De 
aceea, în fiecare dimineaţă, în faţa gratiilor reci, să-mi aduc 
aminte de idealul şi misiunea mea. Să realizez un moment de 
rugăciune şi reculegere, care să mă ridice dincolo de spaţiul 
celulei. Să cred că eliberarea va veni curând şi singura mea 
preocupare să fie pregătirea pentru datoria care mă cheamă. 

O, ce lucruri măreţe s-ar putea realiza pe plan religios 
în ţara noastră creştină! Există un destin creştin al neamului 
românesc. Timp de secole am fost apărători ai creştinătăţii. 
Voievozii noştri au avut conştiinţă de cruciaţi. Am oprit valul 
păgân mahomedan. Acum ne-a acoperit valul păgân bolşevic. 
Sufletul colectiv românesc este angrenat într-o luptă pe viaţă şi 
pe moarte împotriva acţiunii de distrugere a spiritualităţii şi 
rânduielii creştine strămoşeşti. După ce acest val se va 
destrăma, sufletul românesc va rămâne, din nefericire, profund 
desfigurat. Va fi nevoie de o mare renaştere spirituală. Va trebui 
restaurat chipul nostru sufletesc care ne-a creat faima de neam 
bun, blând şi milos. 

In oricare din aceste faze vom fi eliberaţi, pe plan 
spiritual va fi nevoie de o imensă acţiune. Fie de apărători ai 
creştinismului românesc sub prigoană ateistă, fie de restauratori 
ai sufletului românesc degradat. Nu poate fi un ideal mai 
valoros pentru veşnicia noastră decât participarea la această 
acţiune. Pe temelia pusă de Mântuitorul, fiecare generaţie sau 
personalitate a pus (potrivit viziunii pauline) lespezi pure şi 
rezistente, sau “paie”. Continuitatea apostolică a Bisericii s-a 



142 


întrerupt acolo unde s-au pus “paie”. Fisurile din zidurile 
Bisericii trebuie remediate. 

Nu este niciodată prea târziu pentru un om cu vocaţie 
misionară să realizeze o mare misiune apostolică în 
Creştinismul contemporan. 

Refluxul actual al credinţei creştine are drept cauză 
absenţa marilor apostoli de tip paulin. 

Renaşterea spiritualităţii şi vieţii creştine va fi posibilă 
numai prin apariţia unor mari personalităţi apostolice care să 
concentreze în fiinţa lor calităţile Sfântului Apostol Pavel: spirit 
vizionar, profunzime de gândire, voinţă energică, elan eroic, 
spirit de sacrificiu, trăire mistică. Nimic nu trebuie să ne 
împiedice să aspirăm spre acest suprem ideal! 

Flristos ne cheamă spre două culmi: spre Tabor, spre 
desăvârşirea spirituală după pilda Sfinţilor Părinţi (idealul 
filocalic) şi spre Golgota, spre jertfa supremă pentru biruinţa lui 
Flristos (idealul martiric). 

Fie ca Do mn ul să ne dea zile şi să ne facă vrednici de a 
participa în duhul smereniei şi a sacrificiului la o asemenea 
operă dorită de Dumnezeu. 

“Aşadar, cel dintâi lucru, pe care trebuie să-l 
săvârşească Cuvântul lui Dumnezeu, este să dezrădăcineze 
răsadul păcatului [...]. A doua lucrare este aceea de a sădi [...]. 
El înlătură mânia şi sădeşte blândeţea, înlătură mândria şi pune 
în loc smerenia, dezrădăcinează necurăţia şi sădeşte 
nevinovăţia, înlătură necunoştinţa şi altoieşte ştiinţa.” (Origen - 
Omilii la Cartea Iosua, pag.267). 

* * * 

Intr-o zi se întâmplă un fapt simplu, dar tulburător 
pentru mine şi plin de semnificaţie. Plantonul (deţinut de drept 
comun) care serveşte masa, a observat probabil, că încarceratul 
de la celula de pedeapsă este cam de mult timp acolo şi îşi 
permite, în prezenţa unui plutonier slab la chip şi mai în vârstă, 
să-mi pună două polonice de mâncare în gamelă. Plutonierul 



143 


încearcă să se opună, dar plantonul îmi pune gamela pe 
policioară, zicând: 

- Lăsaţi, don’ plotoner, că-i de mult aici, săracu’! 

Iau gamela şi mă ascund rapid în unghiul mort al 
celulei, ca nu cumva gardianul, privind prin vizetă, să mă vadă 
cum plâng. O, tu, binefăcător necunoscut, hoţ de meserie sau 
victimă a vreunei drame, nici nu ştii că astăzi, prin gestul tău, ai 
reabilitat în sufletul meu speţa umană, pe care am văzut-o de 
atâţia ani numai sub chipul fiarei, gata întotdeauna de a face 
doar răul. Ai restaurat încrederea mea în oameni şi omenie. 

Ce bine e să fii om în faţa căruia semenul să se simtă 
bine, să nu se teamă că îl înşeli, minţi sau prigoneşti. 

Treapta a doua este ceva mai mult: semenul să aibă 
certitudinea interioară că îl vei ajuta, sprijini, îngriji. 

Atitudinea faţă de Hristos exprimă atitudinea reală faţă 
de om. Cine-L iubeşte pe Hristos, iubeşte în mod firesc şi pe 
om, căci Hristos este Omul; omul în expresia lui superlativă. 
Cine nu-L iubeşte pe Hristos, denotă de fapt, că nu iubeşte nici 
omul, ci doar se preface. 

Mă apropiu de sfârşitul pedepsei. Mai am două zile. 
Simt că nu am epuizat încă izvorul gândurilor înalte. Mă simt 
puţin dezamăgit când vine un gardian şi mă scoate cu două zile 
mai devreme. Au nevoie de carceră pentru un alt călcător de 
regulament. Starea dominantă este însă de bucurie. Eram prea 
obosit fizic după perioada aceasta de frig şi foame. Reîntors în 
celulă, mă bucur de o primire călduroasă. Sunt ajutat să mă 
refac fizic, mai ales de domnul inginer Petre Cemătescu, care se 
simte vinovat pentru izolarea mea. II asigur că am suportat totul 
uşor. Mă reţin să-i spun că îi sunt chiar îndatorat pentru darurile 
spirituale pe care le-am primit cu această ocazie. împărtăşirea 
de un fascicol mai intens din raza din catacombă merită orice 
sacrificii. Păstrez taina revelaţiilor reculegerii din singurătatea şi 
suferinţa carcerei. Fără această perioadă de pustnicie forţată, aş 
fi fost mai sărac sufleteşte. A fost o reeditare, la un nivel mai 
înalt, şi intr-un grad mai intens, a primelor revelaţii interioare 
din beciul Securităţii din Oradea. 



144 


Raza din catacombă a fost mai strălucitoare ca 

oricând! 


* * * 

Peste câteva zile se produce un eveniment care tulbură 
viaţa generală obişnuită. Se face repartiţia deţinuţilor după 
condamnări. La celula 101 sunt concentraţi cei cu muncă silnică 
pe viaţă, la 102 cei cu 25 de ani muncă silnică, iar în continuare 
la fel, în ordinea condamnărilor. Printre noii camarazi de celulă 
sunt trei studenţi: Gelu Gheorghiu, Andrei Lazăr şi Mihai Fotin. 
Toţi trei au trecut prin infernul de la Piteşti. 

Gelu Gheorghiu este primul student care a fost dispus 
să ne povestească tragedia de la Piteşti. Zile în şir, stăm în jurul 
lui şi ascultăm ce ne relatează. Gelu povesteşte mai detaşat 
despre ororile petrecute acolo, deşi a trecut prin epicentrul 
iadului. El a fost eroul tragic al unei tentative de sinucidere. 
Flăcările acelui infern au fost atât de insuportabile încât mulţi ar 
fi vrut să scape prin suicid. Dar diavolii care chinuiau erau atât 
de atenţi ca nimeni să nu poată scăpa din cazanul torturilor, 
încât încercările de a scăpa în acest fel nu au reuşit, cu o 
excepţie sau două. Caracterul absolut demonic al acelei acţiuni 
este atestată chiar de acest fapt. Nu suprimarea era obiectivul 
final, ci chinuirea peipetuă, veşnicia iadului. 

Ah, dacă Gelu ar avea posibilitatea să-şi scrie amintirile 
acum, când sunt încă proaspete! Dacă ar veni acum libertatea şi 
ar apare o astfel de carte! Dacă aş avea suficiente puteri, aş 
institui obligativitatea pentru fiecare român de a cunoaşte 
tragedia monstruoasei experienţe prin care a trecut o generaţie. 
De-a lungul istoriei, au fost asasinaţi milioane de oameni; 
acelora li se omora trupul. La Piteşti se ucidea sufletul. Pasiunea 
şi cruzimea cu care se făcea acest lucru, demonstrează că în 
spatele acestei acţiuni era inspiraţia şi voinţa satanică. Când va 
veni libertatea de a scrie şi publica, oare câţi dintre aceşti 
martirizaţi vor mai supravieţui? 


* * * 




145 


La puţin timp după întoarcerea de la izolare, politrucul 
îl ia pe fratele meu şi îl mută intr-o celulă vecină. Şi-a amintit, 
după discuţia aprinsă de la izolare, că se săvârşise o imensă 
greşeală politică: doi fraţi în aceeaşi celulă. Era de neiertat. 
Dacă n-ar fi fost vorba de propria lui persoană, pentru o 
asemenea greşeală ar fi fost necruţător. Dar tocmai el a scăpat 
din vedere, până acum, acest fapt inadmisibil în închisorile 
comuniste. După importanţa pe care o dau politrucii acestui 
fapt, ai crede că se periclitează însăşi existenţa regimului. 

S-ar putea scrie un studiu interesant intitulat: 
“Comunismul împotriva frăţiei”. în închisorile comuniste din 
România s-a practicat o intensă luptă împotriva frăţiei. Prima 
frăţie persecutată a fost “frăţia de cruce”. în trecutul nostru 
istoric, frăţia de cruce a fost o instituţie spirituală, în cadrul 
căreia doi sau mai mulţi tineri se legau între ei, printr-un 
ceremonial cvasireligios, ca să lupte pentru un ideal superior în 
spiritul sacrificiului şi onoarei. Organizaţiile legionare pentru 
elevii de liceu s-au denumit “Frăţii de Cruce”. Această 
denumire a fost utilizată pentru prima dată oficial, de către o 
organizaţie de luptă naţională din Transilvania, condusă de 
Amos Frâncu. Frăţia de sânge şi frăţia de cruce îi uneau pe 
luptătorii români. Această denumire au preluat-o legionarii, 
găsind-o atât de inspirată şi în conformitate cu tradiţia 
eroismului românesc. Pentru aceste motive, de ordin politic în 
primul rând, după instaurarea comunismului, cuvântul “frate” şi 
derivatul lui, “frăţie”, erau persecutate cu înverşunare. 

Această persecuţie era similară cu cea împotriva 
creştinismului primar, când păgânii, ostili spiritului iubirii 
fraterne dintre primii creştini, au exercitat persecuţii fizice şi 
morale pentru a distruge solidaritatea pe care o crea acest 
sentiment. în veacul nostru, a fi “frate de cruce” constituie o 
crimă împotriva comunismului. De aceea, închisorile din 
România sunt pline de elevi şi studenţi care - în viziunea 
conducătorilor bolşevici - trebuie să fie nimiciţi, pentru că frăţia 
afirmă iubirea şi solidaritatea (într-un regim comunist, acestea 
sunt nedorite şi interzise), iar crucea care simbolizează credinţa, 



146 


este o altă valoare care trebuie distrusă, fiind periculoasă pentru 
ateismul comunist. 

Comunismul nu se manifestă numai împotriva frăţiei 
morale şi politice, ci şi împotriva frăţiei de sânge. Deţinutul 
politic din închisorile comuniste este total izolat de familie. 
Pentru familiile noastre noi suntem morţi. Nimeni nu ştie unde 
suntem şi cum suntem. Nici chiar cei eliberaţi - sub teroarea 
ameninţărilor - nu anunţă familiile celor rămaşi între ziduri şi 
zăbrele. Excepţiile fericite sunt rare. Existenţa prin apropiere a 
unui frate, poate constitui o consolare sau o încurajare. De aceea 
politrucii şi gardienii fac tot posibilul ca un deţinut să nu 
beneficieze de nici cea mai mică umbră de consolare. Acesta 
este un aspect minor, aş putea spune, pe lângă celelalte orori 
săvârşite de bolşevici împotriva sentimentelor umane. Cruzimea 
sadică de a ucide pe părinţi în faţa copiilor şi invers, este bine 
cunoscută. Aceste fapte constituie pagini îngrozitoare în istoria 
crimelor bolşevice. O caracteristică fundamentală a sistemului 
bolşevic este obsesia de a suprima orice sentiment uman sau 
fratern. Nu se vor putea cunoaşte niciodată în întregime 
atrocităţile săvârşite. Ceea ce s-a întâmplat în acest vast imperiu 
al terorii, nu se va putea reconstitui în totalitate, niciodată. 

La terifianta “reeducare” de la Piteşti, unul din ţelurile 
principale era profanarea şi dezrădăcinarea sentimentelor fireşti 
filiale şi fraterne. Mama trebuia să fie prima citadelă din inima 
tânărului creştin care trebuia terfelită şi distrusă. Fraţii trebuiau 
să se bată între ei, iar fiii să-şi bată părinţii. Când mă gândesc la 
acest aspect al diabolicei acţiuni de masacrare morală a 
tineretului creştin din România, nu-mi pot exprima suficient 
starea sufletească (un amestec contradictoriu şi violent de 
uluire, decepţie, dar mai ales de revoltă) la gândul că aşa-zisa 
lume creştină din occidentul Europei şi America simpatiza şi 
colabora cu acest sistem demonic, în timp ce creştinii din 
bicontinentalul lagăr de exterminare erau supuşi la un asemenea 
tratament! 


* * * 



147 


Din fericire pentru toţi cei din celulă, Gelu Gheorghiu 
este un povestitor fantastic. Cunoaşte zeci de romane pe care le 
povesteşte într-un mod unic. Se aşează pe un pat de sus, ca să 
fie auzit de toată lumea. Are un ac în mână (bineînţeles, unul 
confecţionat în închisoare), cu care, în timpul povestirii, mereu 
“coase” pantalonul în dreptul genunchiului. Numai executând 
acest “tic” poate povesti. Este un noroc deloc neglijabil să stai 
în celulă cu un asemenea povestitor. Câteva ore trec ca într-un 
vis frumos. 

Intr-o noapte se întâmplă o scenă amuzantă, legată de 
aceste ore de “lectură” prin audiţie. Toată seara, Gelu a povestit 
un roman poliţist intitulat “Broscoiul”, al cărui personaj 
principal, supranumit astfel, era un criminal fioros. In toiul 
nopţii şi al somnului profund, auzim nişte strigăte disperate. Ne 
trezim alarmaţi şi încercăm să ne dăm seama ce se întâmplă. 
Moş Mâţu, unul dintre camarazi, un ţăran mai în vârstă din 
Banat, visase urât. 

- Ce-ai visat, moşule? întreabă unul. 

- Am visat că mă strângea de gât “Broscoiul”! 

- Ha, ha, ha!... şi ecoul hohotului nostru de râs răzbate 
pe coridor. 

Intrigat, gardianul de serviciu deschide uşiţa. 

- Ce v-a apucat, mă? întreabă el. 

Nu-i răspunde nimeni, căci noi “dormim” nemişcaţi şi 
în deplină linişte. Gardianul închide uşiţa, mormăind nedumerit. 

* * * 

A venit primăvara. Stăm tot mai mult la fereastră şi 
inspirăm aerul proaspăt ce răzbate până la noi. O bârnă a 
oblonului se ridică şi privim prin acest spaţiu subversiv lumea 
de afară. în dreptul închisorii, dincolo de şoseaua care duce la 
Dej, sunt câteva case. într-una din ele, locuieşte o elevă. Ea a 
devenit obiectul interesului nostru, al celor tineri, şi subiect al 
unor discuţii pasionate. îi urmărim toate mişcările, îi studiem 
gesturile, îi interpretăm întreg comportamentul. Se naşte o 
concurenţă la inima ei. Hotărâm - în final - să fie doar un 



148 


singur îndrăgostit. Toţi renunţăm în favoarea lui Mişu Fotin. 
Deşi totul are aspectul unui joc adolescentin, citesc pe chipul lui 
Mişu o stare de tainică satisfacţie. El, cel mai taciturn dintre 
toţi, simte mai intens nevoia de a avea un interlocutor 
sentimental, chiar şi de la distanţă. Sărmanii de noi! De-abia în 
asemenea situaţii, ne dăm seama de profunda autenticitate a 
versurilor lui Radu Gyr din “Noi nu am avut tinereţe”: 

“Noi nu am avut Fleidelberguri 
Cu blonde iubiri diafane...” 

Oare va afla vreodată această fată de câtă atenţie şi 
admiraţie s-a bucurat din partea unor tineri ascunşi în dosul 
oblonului întunecat? în acest timp, tinerii de afară se plimbă pe 
sub teii înfloriţi, trimit scrisori romantice iubitelor, se duc la 
teatru şi cinematograf. Iată, au terminat şcoala. Moment fericit. 
Se cântă “Gaudeamus igitur.“Să ne bucurăm, aşadar cât 
suntem tineri”! Da, ei se pot bucura! Dar noi, tinerii din umbra 
zidurilor? Pare paradoxal, dar şi noi avem bucuriile noastre. 
Bucurii care uneori întrec în intensitate şi în vrajă pe cele din 
libertate. 

Este adevărat că bucuriile ocnaşilor sunt de fapt doar 
momente răzleţe când răul scade în intensitate. în închisoare nu 
este niciodată bine, ci poate fi doar mai puţin rău. Să ne 
bucurăm, de pildă, că astăzi gardianul este supraocupat şi noi 
putem murmura, în colţul cel mai îndepărtat de uşă, un cântec 
religios, un marş naţional sau o romanţă. Să ne bucurăm că am 
confecţionat, după o trudă sisifică de câteva săptămâni, un ac cu 
care ne vom putea coase câteva petece pe pulovărul sau 
cojocelul tot mai deteriorate de ani. Să ne bucurăm că am zărit 
prin deschizătura unei scânduri mişcate de la locul ei, cu riscul 
de a merge la carceră, un petec de cer albastru sau dealurile 
înverzite din apropiere. 

în cartea intitulată “Tinereţe” a episcopului Ioan Suciu 
de la Blaj, el însuşi un erou al credinţei, găsim aceste admirabile 
cuvinte ale lui Paul Claudel: “Să nu crezi aceluia care zice că 
tinereţea este pentru distracţie şi plăcere: tinereţea nu e făcută 
pentru amuzare, ea este plămădită pentru eroism”. Şi însuşi 
apostolul martir care a fost Ioan Suciu, spune în aceeaşi carte: 



149 


“Tinereţea traiului tihnit nu aduce nici o dobândă pentru Neam. 
Tinereţea călită în suferinţă înalţă întotdeauna. Neamul nu are 
nevoie decât de tineri care ştiu pătimi şi răbda”. Oricât ar părea 
de curios pentru unii, aceste fraze sunt o parafrază din cartea 
“Pentru legionari”, unde găsim, la pagina 176, următoarele 
cuvinte: “Din petrecerile şi din traiul tihnit al fiilor lui, un neam 
nu a câştigat niciodată nimic. Din suferinţă totdeauna a ieşit 
ceva mai bun pentru el”. Fără nici o îndoială că minunata carte 
a marelui prelat (apărută în 1943) s-a inspirat din Cartea 
Căpitanului (apărută în 1936). Cei care au vreun dubiu nu au 
decât să-şi răspundă la întrebarea: cine este autorul textului 
citat, în aceeaşi carte şi în acelaşi capitol: “Cine renunţă la 
mormânt, renunţă la înviere”? 

Se ştie că profesorul de religie şi apoi prelatul greco- 
catolic Ioan Suciu a fost un admirator al tineretului legionar 
(ultimul capitol din “Tinereţe” fiind un elogiu şi o expresie a 
acestei admiraţii), iar cărţile sale “Tinereţe” şi “Eroism” fac 
parte din patrimoniul doctrinar şi spiritual al acestui tineret. 

Ca un corolar al acestor adevăruri, înseamnă că 
închisoarea este şcoala care plămădeşte viitoarea elită a 
neamului. Căci aici se dezvoltă calităţile esenţiale care se cer 
unui conducător. După o perioadă de prigoană anticreştină şi 
antinaţională, numai din închisori poate ieşi acea forţă care să 
fie capabilă să reînnoiască societatea. 

Din nefericire, după căderea sistemului comunist, 
România va intra din nou sub puterea vechilor activişti de 
partid. Ei îşi vor afirma, cu tupeul specific bolşevicului, dreptul 
de a purifica România de comunism. O farsă mai oribilă şi mai 
tragică pentru destinul şi viitorul naţional nici nu se poate 
imagina. 


* * * 

Stau şi privesc marele zid cu sârmă ghimpată care ne 
înconjoară. El limitează în spaţiu universul nostru. Şi timpul 
trece, şi trece... Dar, nu! Este numai o iluzie că timpul trece. De 
fapt, timpul a încremenit. închisoarea pare un univers minuscul 



150 


care stă suspendat mai presus de timp şi spaţiu. Dacă nu putem 
să înaintăm în spaţiu, avem impresia că nu înaintăm nici în 
timp. Este o impresie stranie că totul s-a oprit. Că noi nici nu 
mai existăm. 

Totuşi, se întâmplă un fapt care ne scoate din aparenta 
nefiinţă şi ne introduce brutal în lumea realităţii. Suntem în ziua 
de 31 iulie 1955. Vine un gardian şi strigă: 

- Toată lumea îşi face bagajul! 

Este ca un strigăt de alarmă peste o cazarmă adormită. 
Pe coridor se aud paşi mărşăluind. Se deschide şi uşa noastră: 

- Toată lumea afară! 

Ieşim pe culoarul suspendat şi coborâm la parter. Aici 
sunt sute de oameni stând jos lângă bagaje. Gardienii strigă şi 
ameninţă continuu: 

- Stai jos! Nu te mişca! Nu vorbi! 

Este o tactică psihologică de intimidare şi teroare. 
Excelează în strigăte, ca de obicei, sadicul Şomlea cel Mare. 
Mare în înălţime (în raport cu fratele său) şi mare în cruzime (în 
raport cu toţi ceilalţi gardieni). Predăm echipamentul şi ne 
îmbrăcăm cu hainele noastre. Cei cu peste 15 ani condamnare 
primim lanţuri. Lanţurile te duc înapoi la timpul galerelor. 
Suntem scoşi din celular, îmbarcaţi în dube şi duşi la gară. 

Adio, Gherla! Blestemul străvechi: “Mânca-te-ar 
gherla!” a fost pentru noi o cruntă realitate. Gherla a muşcat cu 
cruzime o porţiune din viaţa noastră. 

Călătorim iarăşi spre o ţintă necunoscută. Curând ne 
vom dumiri. Vagonul-dubă este garat pe o linie moartă a staţiei 
Aiud. 



151 


Cap. 6. AIUD (I) 

Am sosit, aşadar, la Aiud ... 

în plină zi, intrăm în marea închisoare. Spre deosebire 
de starea de teamă trăită la intrarea în închisoarea Gherla, aici 
trăiesc o stare de împăcare. Parcă am sosit, în sfârşit, acasă. Nici 
nu bănuiam că pentru tot restul tinereţii mele, adevărata mea 
casă va fi Aiudul. 

Suntem duşi în celular, în spaţiul mare de la parter. 
Suntem grupaţi după condamnări. Apoi începe repartiţia în 
grupe de câte patru. Deţinuţii cu aceeaşi condamnare se pot 
aranja după preferinţă. Eu stau în rând cu fratele meu, ca să 
intrăm în aceeaşi celulă. Iluzie vană! în spatele nostru, de la o 
anumită distanţă, tânărul politruc de la Gherla (Rusu?), elegant 
şi parfumat, ca de obicei, supraveghează mişcările. Când este 
rândul nostru, se apropie pe neaşteptate şi îl scoate pe fratele 
meu din front. Politrucul mă priveşte insistent, cu sadică 
satisfacţie în ochi. Mă abţin să-i spun ceva, dar îl privesc cu tot 
dispreţul de care sunt capabil. Cred că interpretează privirea 
mea ca pe un scuipat în faţă. Dar tace şi el, considerându-se 
totuşi biruitor. 

Urcăm la etajul trei şi suntem duşi pe latura numită 
“Scurta-Sud”, ultima celulă pe stânga, vizavi de WC. Celula 
241. Ceilalţi trei sunt: Ion Constantin, Nicolae Jipa şi Grigore 
Chelsoi. 

Ion Constantin este inginer şi a fost arestat în 1948 
pentru activitate anticomunistă în zona Aradului. Este 
comandant-ajutor legionar, venit din Germania după 1944. Este 
originar din Buzău. 

Nicolae Jipa este dintr-o localitate din Muntenia. Este 
un om în vârstă, simplu, bun şi blând. Are ochii întotdeauna 
parcă înlăcrimaţi. A făcut închisoare şi sub regimul 
Antonescian. 

Grigore Chelsoi este din Doma-Cândreni. A fost arestat 
împreună cu fratele său Nicanor, într-o mare organizaţie 



152 


anticomunistă din Bucovina. Nicanor fusese condamnat iniţial 
la moarte, dar i s-a comutat pedeapsa. Grigore este un tânăr bine 
legat şi plin de optimism. Preferă să i se spună Gogu. 

Celula noastră are o poziţie strategică avantajoasă. 
Suntem vizavi cu WC-ul, unde vin la program toate celulele de 
la etajul trei de pe scurta-sud şi scurta-nord. Pe scurta-sud sunt 
cei cu 25 de ani muncă silnică, iar pe scurta-nord cei cu muncă 
silnică pe viaţă. încetul cu încetul, începem să-i cunoaştem după 
chip pe cei ce vin la program. Vederea se face printr-o gaură 
destul de bună. Uşa noastră are mai multe găuri, dar pe celelalte 
le ţinem bine camuflate, pentru rezervă. Din când în când, 
gardianul poreclit “Asparuh” (după chip şi manifestări seamănă 
cu un şef de hoardă barbară), ne astupă gaura. 

în prima celulă de lângă WC este un tânăr arestat din 
1941, Gică Zotu. Tot acolo este Fănică Sotirescu, cu foarte 
mulţi ani de închisoare. Din când în când, vorbim cu ei de la 
fereastra WC-ului. Când mergem la plimbare în ţarc, Fănică 
Sotirescu mă salută de sus. 

în celulă viaţa se desfăşoară liniştit. Avem mai multe 
activităţi pe ordinea zilei. învăţăm limba germană de la Ion 
Constantin. Pentru divertisment, ne povesteşte amintiri din 
Germania. Pentru moş Jipa timpul trece mai greu. Deşi slăbit, se 
plimbă mult în spaţiul de la uşă. Bietul moş Jipa! Este un om 
atât de blând! 

Pe fereastră avem perspectivă spre dealurile dinspre 
Păjida. Când se lasă înserarea, privesc cum se prelungesc 
umbrele în poienile din pădurile de pe dealuri. Mi-aduc aminte 
de poienile Iepureasca şi Mileul, din Munţii Codrului, spre care 
priveam în anii copilăriei. De aici, de la etajul trei, se vede şi 
calea ferată pe care urmărim trenurile. Pe fiecare tren ce pleacă 
spre apus, încarc o părticică din dorul meu de acasă. Cu toate 
acestea, nu ştiu cum se face că dorul acesta nu se termină 
niciodată, ci dimpotrivă, creşte. Privind, murmur versurile 
învăţătorului meu Vasile Bucur: 

“Ia-mă vântule cu tine, 

Du-mă-n satul meu, acasă. 

Nostalgia greu m-apasă 



153 


Dorul junghi în piept mă ţine. 

Mamei, zilele puţine, 

Să le mângâi mă mai lasă...” 

* * * 

Pe latura aceasta, în celulele mai apropiate, descoperim 
câţiva camarazi: Părintele Aurel Lazarov, Pavel Grimalschi, 
Ghiţă Clapon... . Ion Constantin vorbeşte frecvent cu Pavel 
Grimalschi, pe care îl cunoaşte din Germania. Intr-o zi, asist la 
un dialog amuzant. Ghiţă Clapon a pornit la identificarea 
vecinilor. Intră în dialog cu Părintele Lazarov, pe care nu-1 
cunoaşte. Ghiţă întreabă: 

- Cine eşti? 

- Preftu, răspunde Părintele. 

- Preşu, preşu, zice Ghiţă, dar cine eşti? Să nu mă duci 
cu preşu! 

Cei care cunoşteam despre ce este vorba, am pufnit în 
râs. Spre deosebire de noi, Ghiţă Clapon nu ştia că numele 
conspirativ din închisoare al Părintelui Lazarov era “Preftu”. 
Preftu în limba aromână înseamnă preot. El fiind dobrogean a 
găsit nimerit ca să-şi ia acest “pseudonim” din vocabularul 
aromân. Pseudonimul sau numele conspirativ era foarte necesar 
în convorbirile interzise, pentru ca gardienii, turnătorii şi în 
ultima instanţă politrucul să nu poată identifica pe cei ce 
vorbesc. 

Eu mi-am ales numele conspirativ de “Malmotta”, după 
titlul unui roman de aventuri “Enigmatica Malmotta” de Max 
Schrant, în acest caz, Malmotta fiind o insulă. L-am ales, în 
primul rând, pentru rezonanţa vocalelor sale - deci putea fi 
auzit departe - şi pentru caracterul lui exotic, care nu oferea nici 
un indiciu pentru identificarea purtătorului. în celulele de 
izolare pe unde treceam, lăsam câte o semnătură “Malmotta”, 
pentru fratele meu sau alţi camarazi cunoscuţi care ar trece pe 
acolo. 

Cu începerea campionatului de fotbal, avem o surpriză 
plăcută: de la fereastra noastră se vede o parte din terenul de 



154 


fotbal, restul fiind mascat de şirul de plopi uriaşi. Duminica, 
atunci când este de serviciu Filimon sau Aldea, Chelsoi 
împreună cu mine ne aşezăm pe postamentul ferestrei şi privim 
prin oblon meciul de fotbal. Gardienii stau şi ei la luminatorul 
dinspre stadion şi privesc. Mai vin la spectacolul fotbalistic de 
la distanţă şi deţinuţii de drept comun care sunt plantoane pe 
secţie. Deşi gardienii cei buni care stau la vreo 3-4 metri de uşa 
noastră, ştiu că privim şi noi, nu ne deranjează. In schimb, 
Asparuh, când este de serviciu, colindă tot timpul pe la vizete în 
speranţa descoperirii vreunui infractor microbist. 

Echipa Metalul-Aiud joacă în divizia B. Se aude galeria 
până la noi: - Hai Metalul, hai Metalul...! Pentru mine, cel mai 
fermecător aspect al spectacolului fotbalistic este coloritul 
tribunelor. Lumea poartă cămăşi şi treninguri colorate în diverse 
nuanţe care dau tribunelor aspectul unui tablou impresionist. 
Mai târziu, după ieşirea din închisoare, m-am dus de câteva ori 
pe stadioane, ca să retrăiesc emoţia zilelor când priveam 
tumultul şi coloritul tribunelor ca pe o privelişte din altă lume. 

Intr-una din zile, Ion Constantin este scos din celulă. 
Probabil că pentru vreo nouă anchetă la Securitate. Presupunem 
aceasta, întrucât nu cu mult timp în urmă a revenit de la o 
asemenea anchetă. Pentru câtva timp, a fost dus şi moş Jipa care 
în ultima vreme este tot mai slab şi bolnav, dar ştie să-şi 
ascundă suferinţa cu multă răbdare A fost dus, probabil, la 
infirmeria închisorii. 


* * * 

Azi trecem printr-o experienţă şocantă. Ieşim la 
plimbare. Traversăm pasarela suspendată şi începem să 
coborâm scările. La început se părea că totul va decurge normal. 
Dar nu va fi aşa! Coborând spre parter, gardianul de jos ne tot 
strigă să stăm pe loc. Sunt ceva “mişcări de trupe” la parter, 
întrucât gardianul de la noi dăduse deja drumul celulei 
următoare, el ne strigă să facem exact contrariul, adică să 
coborâm. în atmosfera de agitaţie şi strigăte ajungem la parter. 
Gardianul de aici ne opreşte în capul scărilor. Ascultători, ne 



155 


oprim şi stăm în aşteptare. De sus, gardianul nostru se agită şi 
ţipă ca în faţa unei catastrofe. 

Ce se întâmpla, de fapt? Vecinii noştri de vizavi se 
apropiau de noi. Sunt deja la nivelul etajului I, dar gardianul nu- 
i poate rechema pentru că, între timp, dăduse drumul la celula 
următoare şi cei de acolo intraseră în casa scărilor. Evenimentul 
care urma să se petreacă era următorul: deţinuţii din două celule 
vecine aveau să se întâlnească, să se vadă şi eventual să 
schimbe câteva vorbe. După reacţia gardianului, ai crede că din 
întâlnirea celor două celule se va produce o explozie 
devastatoare care va pulveriza, pur şi simplu, statul socialist şi 
împreună cu el, şi beneficiile lui de paznic fidel al orânduirii 
proletare. 

Intr-adevăr, întâlnirea dintre noi a fost literalmente un 
şoc, însă din cu totul alte motive decât cele ale gardianului. 
Profitând de acest moment de haos, cei care vin după noi, 
coboară încet ultima porţiune a scărilor. Apropierea noastră se 
derulează cu încetinitorul. Iată-ne, faţă în faţă. Fănică Sotirescu, 
Gică Zotu şi ceilalţi doi ne zâmbesc. Doamne, dar ce se 
întâmplă? Am fost lovit brusc de vreo defecţiune optică, sau am 
halucinaţii? Băieţii aceştia arată îngrozitor! Faţa lor are o 
paloare care în viaţa liberă nu are corespondenţă. Nici un 
bolnav care zace de mult timp într-un spital nu arată aşa. Poate 
numai vreun ridicat din mormânt ar putea arăta în acest fel. Vai, 
dar ochii par nefireşti de adânciţi în orbite şi zâmbetul lor nu e 
zâmbet, ci o schimonosire care mai degrabă sperie. Şi faţa 
suptă, buzele vineţii şi dinţii proeminenţi, ca la un craniu. Şi... . 
Dar ce să mai spun? Cred că o asemenea stare sufletească 
trăiesc cei care merg la morgă şi acolo, de sub linţoliul alb, li se 
descoperă brusc, cadavrul fiinţei iubite. 

Ne întindem mâinile în tăcere şi ne bucurăm ca de o 
victorie. Nu avem timp de mai mult, căci vine gardianul de la 
parter şi ne desparte. Noi ieşim primii spre ţarcul de plimbare. 
Pe drum mă copleşesc o mie de gânduri. Doamne, am privit o 
clipă într-o oglindă fidelă şi cu această ocazie am descoperit 
realitatea crudă: suntem nişte cadavre ambulante! Cei care stau 
de luni şi ani de zile în aceeaşi celulă, nu mai sesizează 



156 


degradarea care se accentuează zi de zi, an de an. Exact ca 
părinţii care nu observă schimbările produse de creşterea 
copiilor. 

In acelaşi timp este de reţinut alarma gardianului şi mai 
ales disperarea lui în faţa unei întâmplări absolut banale. Toată 
agitaţia lui părea inutilă şi caraghioasă. Dar, nu! Atitudinea lui 
era o rotiţă în imensul angrenaj totalitar care se întinde de la 
Berlin la Vladivostok. Izolarea oamenilor este unul din 
mecanismele de bază ale sistemului care funcţionează 
impecabil. Nu se admite nici o fisură. Dacă durează de atâta 
timp înseamnă că totul se desfăşoară conform instrucţiunilor. 

Viaţa în vastul sistem totalitar bolşevic este o 
permanentă şi nelimitată interdicţie de a privi. Nu ai voie să 
priveşti spre cer cu iubire şi încredere. Nu ai voie să priveşti 
spre oameni cu aceste două virtuţi care periclitează existenţa 
iadului. 


* * * 

Monotonia cotidiană este întreruptă de o întâmplare cu 
Asparuh. Acesta nu-1 poate suporta pe Grigore Chelsoi pentru 
atitudinea lui degajată. I se pare că îl sfidează - ceea ce nu este 
prea departe de adevăr. De aceea, mereu îl pândeşte ca să-l 
surprindă în culpă. Intr-o zi, apare în uşă triumfător. Ţine în 
mână o gamelă. Gamela care se găurise, fusese cositorită. Pe 
pelicula lucitoare de cositor, Grigore îşi încrustase, acum câteva 
zile, cu un cui numele: Gogu Chelsoi. “Gogu” era vizibil, pe 
când descifrarea lui “Chelsoi” era problematică. Semnătura lui 
Grigore avea rostul de a-1 anunţa pe Nicanor, fratele său, de 
prezenţa lui la Aiud. Asparuh îl întreabă, aşa cum ar întreba o 
pisică pe un şoricel pe care îl are în gheare: 

- Cum te cheamă? 

Nu-mi dau seama dacă Asparuh ştie sau numai intuieşte 
că vinovatul pentru inscripţie este Grigore. Acesta se apropie de 
gardian şi răspunde aşa: 



157 


- Chelsoi (cu o voce mai înceată şi trecând rapid peste 
vocale) Griigoooree (cu o voce puternică, accentuând fiecare 
silabă). 

Asparuh se uită la gamelă dar nu descifrează nici un 
Grigore. Acolo scrie clar: Gogu. Cât despre Chelsoi, nu se poate 
decide. Pleacă nedumerit şi înfrânt. El, pisica feroce care 
crezuse că a pus gheara pe bietul şoricel apărut în câmp deschis. 

* * * 

Soseşte toamna cea adevărată. Plopii de lângă stadion 
îşi dezgolesc ramurile. La orice adiere de vânt, frunzele galbene 
se desprind şi flutură o clipă prin aerul învăluit de ceaţă, ca un 
se mn de despărţire. Ne cuprinde melancolia. Peisajul şi 
atmosfera de toamnă picură în suflete tristeţe. îmi răsar în minte 
versurile Părintelui Ion Gârleanu: 

“Iar o vară îngropată 
în râvnirea de mai bine, 
însă binele, doritul, 

Nu mai vine, nu mai vine...! 

Deşi scrise cu trei decenii în urmă, aceste versuri parcă 
sunt smulse din sufletul nostru, al întemniţaţilor. Fiecare 
toamnă anunţă sfârşitul unui an în care am îngropat încă o 
speranţă. Speranţă care s-a dovedit a fi tot vană, ca speranţele 
din ceilalţi ani. 

într-o zi vine sorocul ca să plece din celulă şi Grigore 
Chelsoi. Asparuh, gardianul necruţător, supraveghează 
despărţirea noastră. Nici un sentiment de iubire şi solidaritate nu 
este permis. Orice manifestare în acest sens este un atentat la 
securitatea orânduirii proletare. Este o crimă de neiertat. Deci, 
se pedepseşte. 

Grigore, însă, nu ţine cont de prezenţa ameninţătoare a 
lui Asparuh şi îmi întinde mâna, zicând: 

- Doamne ajută! Să ne revedem sănătoşi! 


* * * 



158 


Rămân câtva timp singur. Mă scufund iar în lumea 
mirifică a gândurilor mele. 

Actul mântuirii este, totuşi, atât de greu şi atât de 
complex! Au fost oameni care au asistat la minunile 
extraordinare ale lui Iisus, dar nu au făcut fapte de pocăinţă în 
raport cu el. în acelaşi timp, au fost oameni care nu au participat 
la nici un act miraculos şi totuşi şi-au dăruit toată viaţa, fără 
şovăire şi îndoială, lui lisus. Ca să se împlinească cuvintele: 
“Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut.” 

Căci, iată, Mântuitorul acuză cetăţile Galileei, şi istoria 
ne oferă exemple de acelaşi gen, în care inconştienţa şi reaua 
credinţă au refuzat evidenţa şi consecinţele ei logice. A 
participa la o minune înseamnă să fii obligat să recunoşti 
existenţa lui Dumnezeu şi să simţi nevoia să te pocăieşti. 

Dar nu toţi oameni au reacţionat la fel faţă de acelaşi 
realităţi. Fariseii recunoşteau evidenţa minunilor, dar le refuzau. 
Acest spirit este prezent şi în viaţa contemporană. Sunt 
momente în care oameni nu caută stabilirea sinceră a 
adevărului, ci dimpotrivă, refuză anticipat orice cercetare şi îl 
neglijează voit. Acest spirit demonic este cauza împotrivirii 
anticipate - deci neîntemeiate - a unor oameni faţă de Iisus şi 
mântuire. înfrângerea acestui spirit demonic prin spiritul 
sincerităţii şi profunzimii sufleteşti, va deschide larg drumul 
spre mântuire şi va determina adeziunea la valorile religioase a 
necredincioşilor şi indiferenţilor care se înşeală şi se condamnă 
pe ei înşişi. Căci mare şi crâncenă pedeapsă le prevesteşte Iisus. 
“Atunci a început Iisus să mustre cetăţile în care se făcuseră 
cele mai multe minuni ale Sale, căci nu s-au pocăit... Dar zic 
vouă că pământului Sodomei îi va fi mai uşor în ziua judecăţii 
decât ţie.” (Matei 11, 20-24) 

Atitudinea pe care o avem aici pe pământ faţă de Iisus, 
aceeaşi atitudine o va avea El faţă de noi în cer. Şi în numele 
dreptăţii şi legii echilibrului nici nu se putea altfel. 

Cine îl cunoaşte acum, va fi recunoscut atunci. Cine îl 
mărturiseşte pe pământ, va fi răsplătit în cer. “Oricine va 
mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu 
pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce 



159 


se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu Mă voi lepăda 
de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 10, 32- 
33). Iar celui căruia acum îi este teamă, atunci nu va primi 
graţia lui Dumnezeu. 

Curajul de a-L mărturisi pe Iisus trebuie să fie 
nemăsurat. Dumnezeu ne cere să fim curajoşi, să biruim 
dispreţul, ura şi persecuţiile. Dreptatea Lui absolută stă 
deasupra noastră. Dacă ne ruşinăm să-L mărturisim, sau dacă nu 
îndrăznim să-L slujim, nici un merit nu vom avea în faţa lui 
Dumnezeu. 

Cine se trudeşte pe calea misiunii apostolice trebuie să 
aibă credinţa şi conştiinţa unui permanent ajutor din partea lui 
Dumnezeu, o permanentă grijă pentru cei ce anume se ostenesc 
pentru biruinţa Lui în lume. 

Dacă în cadrul providenţei divine intră şi cel mai 
neînsemnat fenomen fizic sau biologic din lume, cu atât mai 
mult fenomenele spirituale, şi dintre acestea problema 
mântuirii, intră în grija lui Dumnezeu! Orice clipă, orice gând, 
orice pas, apostolul îl face sub ochiul lui Dumnezeu. “La voi 
însă şi perii capului, toţi sunt număraţi.” (Matei 10, 30) 

Conştiinţa prezenţei Celui Preaînalt şi Atotputernic 
deasupra celui mai valoros şi mai important fenomen din 
existenţă, dă o siguranţă şi un curaj nemăsurat în acţiunea 
apostolică. 

Iisus stă în poarta istoriei şi ne invită să luăm asupra 
noastră sarcina misiunii de a participa la opera de mântuire a 
omenirii. Cel ce răspunde la această invitaţie, îl are ca model pe 
Iisus. “Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, 
că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor 
voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.” 
(Matei 11,29-30) 


* * * 


Presimt că nu voi rămâne mult timp singur. în Aiudul 
aglomerat nu există spaţiu locativ excedentar. Numai în caz de 
regim special. Deşi până acum, în toate închisorile străbătute, 



160 


am fost mereu în vizorul politrucilor, sper că la Aiud, pentru 
politrucul de aici, să fiu un anonim. Cel puţin acum, la început. 

înainte de Crăciun, sunt mutat pe latura de vizavi, într-o 
nouă formulă de patru deţinuţi. Ceilalţi trei sunt: Dumitru 
Sergiu Popescu, Vasile Zotu şi Andrei Lazăr. 

Sergiu Popescu este unul din cei mai renumiţi deţinuţi 
din închisorile comuniste. Faima lui are un aspect tragic. Sergiu 
Popescu, un tip de luptător plin de energie, a suferit la Canal un 
accident grav: o explozie i-a ciuruit faţa şi pieptul cu sute de 
schije minuscule care l-au lăsat fără lumina ochilor. Sergiu a 
rămas nevăzător total. El a fost înainte de accident, unul dintre 
cei mai curajoşi şi mai de mn i oameni, prin închisorile şi 
lagărele prin care a trecut. Sergiu consideră accidentul său drept 
un act de răzbunare, o crimă premeditată de politrucul lagărului, 
pentru atitudinea lui. Aproape în fiecare lagăr a existat câte un 
caz de asasinat organizat de politruc, în scopul intimidării 
deţinuţilor. Cazul Părintelui Gheorghe Şerban de la Baia Sprie 
este notoriu. 

Dar ceea ce face din Sergiu o personalitate aproape 
unică este atitudinea lui după accident. Cu tot handicapul său, în 
mijlocul mizeriilor din celulă, el este un centru de energie şi 
rezistenţă morală. în substanţa caracterului său sunt fibre de 
oţel. Nimic nu poate să-l îndoaie. El este marele mutilat al 
luptei anticomuniste, care nu a contenit lupta. Nu s-a retras la 
vatră, după cum l-ar fi îndreptăţit cicatricele, ci este în 
permanent război cu răul întruchipat de comunism. Când îl 
priveşti pe Sergiu, în raport de el, te simţi mic şi nevolnic. Toţi 
camarazii care l-au cunoscut îl iubesc fără margini. 

Vasile Zotu este român macedonean, statornicit în 
ultimii ani, înainte de arestare, în comuna Tomnatic din Banat. 
Multe familii de aromâni au luat locul şvabilor care au 
peregrinat spre Germania. Vasile este brunet şi slăbuţ. Este frate 
cu Gică Zotu, una din renumitele victime ale istoriei. Gică este 
unul dintre tinerii legionari intraţi în închisoare în 1941, printr-o 
decizie exagerată a justiţiei antonesciene (de fapt, a lui 
Antonescu, stimulat de toţi numeroşii adversari ai legionarilor), 
care nu au mai fost eliberaţi niciodată şi care - unii dintre ei - 



161 


au executat în final un sfert de veac de temniţă. Te înflori când 
te gândeşti la un asemenea destin! Ceea ce este uimitor - dar nu 
acesta este cuvântul cel mai potrivit - , ceea ce este zguduitor 
este faptul că aceşti oameni care s-au născut pentru suferinţă (şi 
ce suferinţă!) erau de un echilibru sufletesc cum rar se 
întâlneşte. Din această categorie de eroi, voi cunoaşte până la 
sfârşit, pe Virgil Maxim, Ion Ianolide, Nicu Mazăre, doctorul 
Uţă, Dorn Câmpeanu şi pe Gică, fratele lui Vasile Zotu. Vasile 
se străduieşte să fie un bun companion. Povesteşte amintiri din 
Germania şi din Tomnatic. 

Cu Andrei Lazăr am mai stat în celula 102 la Gherla, în 
1955. Când a fost arestat în 1948, era student la Institutul 
Politehnic din Bucureşti. Este originar din Ilia, judeţul 
Hunedoara. Deşi este tăcut şi serios, simte nevoia, uneori, să 
facă haz. Povestea lui preferată este cea cu un turc care fusese 
arestat şi a trecut în închisoare printr-o sumedenie de peripeţii. 
Turcul care era de o naivitate dezarmantă, se adresa tuturor cu 
“bre, tata”. Şi “Bre-tata” a rămas porecla lui Lazăr Andrei în 
închisoare. Mulţi ani după ieşirea din închisoare, când 
povesteam odată amintiri din închisoare cu Dodi Mărăscu (care 
stătuse şi el la Gherla la 102), acesta a exclamat: 

- Ce-o fi făcând “Bre-tata”? 

Această exclamaţie, la atâta vreme de la despărţire, era 
dovada amintirii neşterse pe care o lăsase în memoria noastră 
Andrei Lazăr. Şi ne-am amuzat, amintindu-ne de modul în care 
seriosul Andrei Lazăr povestea bancuri cu turcul buclucaş. 

In această companie încep anul 1956. Cel mai 
important avantaj în noua celulă este unul de ordin liric. Sergiu 
este un admirabil cântăreţ. Iar cântecele sale au un accent 
special ce înfioară inimile. Din adâncul nopţii permanente în 
care trăieşte, cântecele izvorăsc cu o notă de duioşie gravă. Este 
ca şi cum şi-ar exprima o bucurie plângând. Cum ne purtau 
cântecele lui pe aripile dorului spre cei dragi de acasă! 

“Tot mai mult mă poartă gândul 
Peste vremuri înapoi. 

Tot mai sfântă văd icoana 
Unui car cu patru boi...” 



162 


Ultimul cântec este rezervat întotdeauna fiicei sale. 
Cântecul se numeşte: Anina.... 

Este atâta dor, atâta nostalgie în versuri şi în glas, încât 
în ochii tuturor izvorăsc lacrimi. Când este de serviciu Suciu 
sau Filimon, Sergiu oferă celor din partea sud-vestică a 
celularului un adevărat recital. 

Intr-una din zile, apare în ţarcul de plimbare Părintele 
Teodor Bej din Arad. întrucât a sosit recent de la o anchetă de la 
Securitatea din Arad, poartă barbă, pe care cei de acolo i-au 
permis-o. Auzind că Părintele Bej este la plimbare, Sergiu, care 
îl cunoştea de la minele de plumb din Baia Sprie, se apropie de 
fereastră ca să-l salute. 

- Părinte Bej, aici Sergiu! Mă bucur că vă...(aici vocea 
lui Sergiu face o pauză, şovăie: era să pronunţe cuvântul “văd”, 
dar s-a oprit la timp şi continuă cu vocea sugrumată de 
emoţie)...că sunteţi bine. Mi-e dor de dumneavoastră! 

Bietul Sergiu! Cum ar sparge măcar pentru o clipă 
carapacea beznei care îl înconjoară! Această scenă, care te 
coboară până în abis, se va repeta în 30 august 1992. Vizitându- 
1 în subsolul unde a trăit şi a murit acest erou al neamului, pe 
care toată ţara l-a văzut la “Memorialul durerii”, l-am întrebat 
ce ştie despre nea Costică Văduva, învăţător din Oltenia, cu care 
am stat la Cavnic şi Gherla şi cu care noi, beiuşenii, ne-am 
înţeles minunat. 

- A murit, a răspuns Sergiu. îmi pare rău că până a trăit, 
nu m-am învrednicit să mă duc să-l văd. 

“Să-l văd!” Ce straniu şi dureros sună această expresie 
în gura unui nevăzător! 


* * * 

în aceeaşi formaţie, suntem mutaţi pe scurta-nord, 
prima celulă pe stânga, în colţ. în prima celulă de pe lunga (cum 
se spune) sunt Teodorescu-Gandhi şi Ion Constantin, cu care am 
stat anul trecut, pe scurta-sud. Ferestrele noastre sunt foarte 
aproape, încât se aude ce se vorbeşte în cealaltă celulă. Andrei 
Fazăr, doritor de limbă germană, ia lecţii de la Ion Constantin, 



163 


printre zăbrele. La etajul doi, în colţ, este Aurel Obreja, vestit 
sculptor de medalioane în os. Aurică a trecut prin infernul 
“reeducării” de la Gherla, în acelaşi timp nefericit cu Mihai 
Timaru. într-una din zile, am bucuria să primesc de la Aurică 
Obreja un medalion făcut dintr-o bucată de os, pe care este 
sculptat chipul Mântuitorului având coroana de spini pe frunte. 
Pe spatele medalionului este reprezentat Muntele Golgota, pe 
care se înalţă Crucea mântuirii noastre, iar sub Cruce sunt 
sculptate patru litere: AIUD. 


* * * 

Octombrie 1956. începe revoluţia din Ungaria. Oamenii 
nu au mai suportat regimul totalitar bolşevic şi l-au înlăturat. 
Ungurii calcă în picioare un sistem născut dintr-un vis demonic. 
Cu un gest energic, ei s-au debarasat de comunismul impus de 
ruşii bolşevici. 

Gardienii îşi schimbă comportamentul. Cei răi încep să 
se teamă că vor răspunde pentru faptele lor. Cei buni îşi 
manifestă deschis solidaritatea cu noi. Ei nu se tem. Unul din 
această categorie este Suciu Dumitru. Nu ştiu să fi pedepsit pe 
cineva. în timpul schimbului său, pur şi simplu ne făceam de 
cap. Când vorbeam prea tare la ferestre, el bătea cu cheile în 
balustrada pasarelei, cu semnificaţia: “Mai încet, fraţilor, că ne 
aude politrucul!”. Expresia “ne aude” este cât se poate de 
exactă: “vă aude” pe voi cum vorbiţi şi “mă aude” pe mine că 
vă permit acest lucru. De curând, de teamă să nu-1 pierdem, i- 
am propus să-mi facă raport pentru izolare, ca nu cumva 
politrucul să-l trimită de la noi pentru “inactivitate” şi “lipsă de 
vigilenţă”. A răspuns exact ca şi Hegheduş, sergentul de la 
Cavnic: “- Nu-i nevoie.” 

Dar cel mai solidar cu noi este sergentul Alexa. Acesta, 
după ce a constatat că poate avea încredere deplină în noi, vine 
la vizetă şi în cuvinte şoptite, ne informează despre mersul 
evenimentelor din Ungaria. într-o zi şopteşte plin de încredere: 

- Scăpăm curând şi noi de ei! 



164 


Aceşti “ei” erau ruşii şi bolşevicii români. Câtă 
conştiinţă românească la acest simplu gardian! 

Dar osia care învârte roata istoriei s-a frânt. Ruşii au 
intervenit în Ungaria şi revoluţia a fost înecată în sânge. Ungurii 
au luptat eroic împotriva tancurilor sovietice. Până în ultima 
clipă, Nagy Imre, cu o voce gravă, a repetat la radio apelul 
insistent, cerând ajutor de la lumea pretins creştină şi civilizată. 
Dar în zadar! Sute de mii de revoluţionari au fugit în Occident. 
In Occidentul care a stat impasibil în faţa tragediei din Ungaria. 
De abia când priveşti destinul revoluţiei din Ungaria, îţi dai 
seama de monstruozitatea imensă a trădării de la Yalta. Putea 
muri jumătate din populaţia Ungariei şi tot era abandonată sub 
şenilele tancurilor sovietice! Ce oroare! Când termenul vânzării 
mârşave a expirat, fără să moară absolut nici un om, Ungaria şi- 
a recăpătat libertatea. 

Gardienii răi respiră uşuraţi. Pot să fie bestiali în 
continuare, căci - iată! - nu li se poate întâmpla nimic. 
Tovarăşii sovietici le veghează destinul. Redevin ei înşişi. 
Citeşti în privirea lor o lucire triumfătoare, care pare a spune: 

- Vedeţi, nu se poate întâmpla nimic! 

Gardienii buni, dimpotrivă, sunt trişti. Ei par mai 
decepţionaţi chiar decât noi. Este adevărat, după atâtea iluzii 
mereu dezminţite, noi nu ne mai entuziasmăm aşa de uşor. 

* * * 

Primăvara lui 1957 ne găseşte pe lunga-sud, la celula 
258. Reprimarea revoluţiei din Ungaria are ecou până în 
celulele noastre. Regimul alimentar este foarte greu. Uneori, şi 
la amiază şi seara, primim o zeamă de varză acră cu câteva 
firişoare de arpacaş. Nici o picătură de grăsime nu se zăreşte în 
gamelă. Şi totuşi, iată că trăim. începem să ne îndoim de 
necesitatea grăsimii pentru organism, de vreme ce noi 
supravieţuim fără ea. Şi când te gândeşti că oamenii liberi se 
hrănesc cu mâncăruri ce plutesc în grăsime! 

Prin apropierea celulei noastre se găsesc mai mulţi 
camarazi mai cunoscuţi: Aurel Călin, Andronic Bulhac, 



165 


Părintele Eusebiu Cutcan, Liviu Ciaca, supranumit “Catolicul”, 
poetul Ghiţă Olteanu şi alţii. 

Părintele Eusebiu Cutcan este un vulcan în permanentă 
explozie. Este scund, dar este concentrată în el atâta energie, 
încât forţa şi văpaia ei se fac simţite la mare distanţă. Când îl 
privesc printre zăbrele cum se mişcă prin cuşca ţarcului de 
plimbare, pare un soldat în marş: mişcări scurte şi energice, cu 
privirea mereu îndreptată spre toate direcţiile, ca un ostaş într- 
un post de observaţie. Pe latura aceasta de celular, unde 
domneşte el cu spiritul său viguros şi incandescent, este numai 
optimism. Orice discuţie printre zăbrele, el o termină cu 
părintescul şi energicul său îndemn: 

- Nu te lăsa, frate! 

întotdeauna - în închisoare şi în libertate - m-a alintat 
cu dragoste părintească, spunându-mi “Liviuţ”. Numai domnul 
Vasile Pupeza mi-a mai spus astfel. Şi ce dulce răsuna pentru 
mine acest alint, mai ales la Aiud, unde noi, cei intraţi atât de 
tineri în închisoare, eram nişte copii orfani de dragostea 
părintească. 

Liviu Ciaca, deşi este doar laic, are atâta zel misionar în 
el încât ţine adevărate prelegeri religioase şi exerciţii spirituale 
cu ocazia Postului Mare. Toate celulele din unghiul dintre 
lunga-sud şi scurta-sud (latura vestică) îl ascultă. Prin 
activitatea lui misionară din închisoare, el este de pe acum un 
sacerdot. Nu are harul sacramental al preoţiei, dar are harul 
sufletului său plin de credinţă şi iubire pentru Hristos. Eliberat 
din închisoare, “Catolicul” (cel atât de iubit de camarazii 
ortodocşi) va deveni preot greco-catolic în clandestinitate. 

Ghiţă Olteanu stă în aceeaşi celulă cu Părintele Cutcan. 
Spre deosebire de Părintele, Ghiţă Olteanu are aspectul poetului 
delicat. Se plimbă prin ţarc, privind crâmpeiele de natură care se 
pot zări de acolo. Ne transmite câteva poezii. Una este “De ziua 
morţilor” din cimitirul Gherla (care era în faţa închisorii) şi 
“Pace”, o profundă meditaţie despre aspiraţia spre pacea 
absolută, pace care nu poate fi găsită decât în Hristos. 



166 


Aurel Călin care stătuse cu Dodi Mărăscu în celulă, are 
o simpatie specială pentru beiuşeni. Mă cheamă din când în 
când la zăbrele, ca să-şi manifeste grija pentru noi, cei tineri. 

* * * 

La un moment dat, se aude că de câteva zile, camarazii 
de la Zarcă se află în greva foamei în semn de protest faţă de 
condiţiile de detenţie. Cred că sergentul Alexa a adus 
informaţia. In asemenea momente, privirile se îndreaptă spre cei 
care reprezintă autoritatea morală printre deţinuţi. Unii sunt 
pentru grevă, alţii sunt împotrivă. Aurel Călin şi Andronic 
Bulhac sunt pentru grevă. De la o fereastră intervine cineva şi 
spune că “poezia” este ţărănistă. Se vorbeşte cifrat, ca politrucul 
să nu afle ce se pregăteşte. Descifrat, aceasta înseamnă că greva 
de la Zarcă este făcută de un grup restrâns de ţărănişti (care au 
mai rămas la Aiud) şi care au ca primă doleanţă transferarea lor 
la Botoşani, unde condiţiile de detenţie sunt mai uşoare. Se zice 
că la Botoşani, deţinuţii de acolo au pachete şi corespondenţă cu 
familiile. Pentru legionari şi simpatizanţii lor de la Aiud, 
asemenea drepturi nici nu se pun în discuţie. Legionarii, cei mai 
redutabili anticomunişti, trebuie să sufere la maximum. Pentru 
ei, nici o milă! 

In urma dezbaterilor, învinge tabăra care optează pentru 
acţiune. Mai exact, pentru reacţiune la tratamentul care ni se 
aplică. Nu se poate să lăsăm să ne asasineze lent, fără ca să 
protestăm... Chiar dacă au iniţiat-o ţărăniştii, cei care trebuie să 
protesteze în primul rând sunt legionarii de la Aiud, unde 
întotdeauna regimul era dur. In cartea sa de amintiri din 
închisoare “Pe muntele Ebal”, scriitorul aromân Teodor 
Mihadaş rămâne veşnic îndatorat evreului socialist Linden, care 
era planton, şi care a intervenit la gardian ca să nu fie dus şi el 
de la Secţie la Celularul mare de la Aiud, unde erau legionarii. 
Fraza: “M-a scăpat, cred, de la moarte...” indică regimul ce se 
aplica în pavilionul unde erau exclusiv legionarii, clădire 
descrisă de Mihadaş drept un “aşezământ tăcut şi ceţos, în care 
oamenii păreau nişte termite albe, muribunde”. Regimul de care 



167 


se temea atât de mult curajosul aromân Teodor Mihadaş era 
aplicat numai legionarilor. Amintesc acest fapt pentru a se şti că 
în închisorile comuniste, tratamentul care era aplicat diferitelor 
categorii de deţinuţi, nu era chiar egal. 

S-a hotărât declanşarea grevei pentru 27 martie 1957. 
Dimineaţa refuzăm mâncarea şi anunţăm că suntem în greva 
foamei. Cerem hârtie ca să dăm declaraţii în acest sens. Puşi în 
faţa unui asemenea fapt nemaiîntâlnit, comandamentul 
penitenciarului a intrat în panică. Nu este uşor să răspunzi unei 
asemenea situaţii: deţinuţii din cea mai mare închisoare din ţară, 
toţi ca unul, au intrat în greva foamei! 

Prima lor măsură a fost răspândirea noastră în toate 
părţile, ca să rupă legăturile şi să intimideze. După generalitatea 
ei, cea mai mare performanţă a grevei a fost secretul organizării 
ei. Turnătorii nu au reuşit să intre în păienjenişul legăturilor 
dintre deţinuţi ca să deconspire planul grevei. Este adevărat că 
în momentul de faţă sunt foarte puţini turnători la Aiud. De- 
acum, în Aiud, sunt numai deţinuţi cu condamnări mai mari, 
care nu pot fi corupţi aşa de uşor de politruc. Aici, spre 
deosebire de lagărele de muncă, nu poţi lua legătura atât de 
simplu cu Administraţia. Orice plecare inexplicabilă din celulă 
nu numai că este suspectă, dar constituie o certitudine că 
respectivul este omul politrucului. De aceea, noi credem că 
politrucul îşi ţine agenţii singuri în celulă, cel puţin periodic, ca 
să poată urmări ce se întâmplă în jur, sau în formaţie completă 
de turnători, care oricum nu au interesul să se trădeze reciproc. 
Dar în acest mod, turnătorii nu au legături directe cu ceilalţi 
deţinuţi şi nu pot surprinde legăturile conspirative. Din această 
cauză, greva generală a fost o mare surpriză şi, în acelaşi timp, 
o mare înfrângere pentru politrucii din Aiud. 

în urma operaţiunii de “rupere a rândurilor”, ca să zic 
aşa, am ajuns pe scurta-nord, latura dinspre calea ferată, la 
etajul II. Suntem supravegheaţi în permanenţă la vizetă, ca să nu 
putem relua legăturile. Totuşi aflu că în vecini este Roman 
Buzoianu. Nea Mănel (cum i se spune) este de părere ca să nu 
mai continuăm greva, întrucât nu ne mai putem coordona 
efortul comun, legăturile fiind întrerupte. Spre bucuria mea, 



168 


descopăr că sub noi, la parter, este Andronic Bulhac, singur în 
celulă şi supravegheat cu străşnicie, bănuit a fi unul din 
organizatorii grevei. El este de părere că greva odată începută, 
trebuie continuată cu orice preţ. A renunţa după primul lor 
contraatac ar însemna laşitate. în consecinţă îmi ordonă să 
transmit mai departe cuvântul de ordine: continuarea grevei. 

Peste câţiva ani, înainte de ieşirea din închisoare, mă 
voi întâlni cu domnul Bulhac, în curte la Secţie şi îmi va spune 
că a fost anchetat în legătură cu greva generală din 1957 şi se 
cunoştea faptul că eu am fost agentul lui de legătură. Abia 
atunci am înţeles de ce am fost supus, în câteva rânduri, la un 
regim special de supraveghere şi persecuţie din partea 
politrucului. Este adevărat că ni se putea înscena un proces 
pentru activitate interzisă în închisoare. Iniţial cred că s-au 
gândit la aşa ceva, dar au renunţat până la urmă, din motive 
necunoscute nouă. Probabil că aşa se explică faptul că nu am 
fost chemat şi eu la anchetă. în schimb, am fost mereu în atenţia 
politrucului. Mai mult ca sigur că pe linia pe care comunicam 
cu domnul Bulhac era un turnător care a transmis politrucului 
cele discutate de noi. 

Comandamentul închisorii văzând că nu poate opri 
greva generală, a luat o altă măsură. Pe bază de dosar şi criterii 
de periculozitate au fost selecţionaţi 100 de deţinuţi de pe 
celular şi 14 de la Zarcă, şi concentraţi la parter, unde li s-au 
pus lanţuri. Printre cei selecţionaţi sunt şi trei beiuşeni: Adrian 
Dodi Mărăscu, fratele meu Virgil şi cu mine. 

în spaţiul de la parter dinspre scurta-nord, are loc 
operaţiunea de înlănţuire. Sub bolta vastă a celularului, răsună 
puternice lovituri de ciocane pe nicovală şi sinistrul zornăit de 
lanţuri. Lanţurile acestea mi se par mai grele ca niciodată. în 
timpul acestei operaţiuni, un gardian îl înjură de mamă pe loan 
Gherasim, supranumit în închisoare “Gheja”. (Numele 
conspirativ sub care era cunoscut, era de fapt numele satului său 
natal din judeţul Mureş). Acest fel de a ofensa şi umili era atât 
de obişnuit în închisori, încât de obicei, deţinuţii suportă şi nu 
răspund sau nu reacţionează în nici un fel. Dar iată că asistăm la 
o scenă care se vede mai rar. Deţinutul se repede spre gardian şi 



169 


protestează cu vehemenţă la injuria adresată mamei sale, 
prinzându-1 pe gardian de gât. Moment unic: deţinutul Nelu 
Gherasim suportă orice, dar această injurie, nu! Se produce o 
busculadă între cei doi. Gardianul buimăcit şi înfricoşat de 
această ripostă, dă alarma. Sosesc în goană câţiva gardieni şi 
încearcă să-l izoleze pe camaradul nostru, pentru a-1 duce la 
bătaie. Noi, înlănţuiţi cum eram, ne îndreptăm spre ei pentru a-1 
scoate din mâinile lor. In fruntea acestei acţiuni temerare de 
solidaritate şi frăţie îl văd pe Nicu Tănăsescu. II cunoşteam de 
la fereastră, din timpul când eram cu Sergiu Popescu, ei fiind în 
acelaşi lot. Ştiam că este supranumit “Leul de la Oteşani”. 
Acum înţeleg că renumele corespunde adevărului. Nu-1 voi uita 
niciodată cum s-a repezit, în ciuda lanţurilor grele pe care le 
purta, să-l apere pe Gherasim, strigând ameninţător, cu vocea 
lui baritonală tunătoare: - Huo, criminalilor! 

Dacă până acum am cunoscut mame gata de orice 
sacrificiu pentru viaţa copiilor lor, acum am văzut un fiu gata de 
orice sacrificiu pentru onoarea mamei sale. Cineva şopteşte că 
probabil mama lui a riscat aducându-1 pe el la viaţă, de aceea se 
simte dator să o apere cu orice preţ. 

Suntem urcaţi în câteva maşini-dube şi pornim spre o 
ţintă necunoscută. Gherasim rămâne cu noi. Probabil că 
politrucii nu l-au smuls dintre noi ca să-l izoleze, pentru a nu 
produce vreo reacţie nedorită din partea deţinuţilor, spiritele 
fiind şi aşa încinse. După vreo două ore de mers, maşina urcă o 
pantă mai lungă. Unul dintre noi, probabil de pe meleaguri 
clujene, zice: 

- Trecem Feleacul. Sigur mergem la Gherla. 

La auzul acestei veşti, ne trec fiorii. Oare ce ne va 
aştepta la Gherla? Cu siguranţă, nimic bun. 

în tăcerea care s-a aşternut, cineva îngână: 

“Pe dealul Feleacului 
Trec carele Iancului.. 

Cred că niciodată de atunci, din timpul Iancului, aceste 
versuri nu au fost mai adevărate ca acum. în aceste dube care 
trec Feleacul, sunt cei mai autentici urmaşi spirituali ai marelui 
erou, tribun şi căpitan. 



170 


Cap. 7. GHERLA (II) 


Ajunşi în curtea închisorii Gherla, coborâm din dube în 
zornăit de lanţuri. Arunc o privire spre faţada interioară a 
celularului. De aici, de lângă ziduri, clădirea parcă se înalţă 
până la cer. Etaje cu ferestre zăbrelite urcând spre infinit. 
Coloana infinitului durerii româneşti. 

Pe frontispiciu apare în relief anul 1859. Ciudată şi 
paradoxală coincidenţă între anul unirii Principatelor Române şi 
anul întemeierii acestui mormânt al naţiunii române. 

Purtând lanţurile grele la picioare, suntem duşi în Zarea 
Gherlei. Deşi am stat înainte aproape doi ani la Gherla, nu am 
ştiut de existenţa acestui pavilion. Este vechea închisoare din 
Gherla, a cărei faimă răspândeşte fiori de groază. Cu cât o 
închisoare este mai veche, cu atât este mai insalubră. 

Pentru că am călătorit cu Dodi Mărăscu în dubă, ne 
ţinem unul lângă altul, ca să ajungem în aceeaşi celulă. Ceea ce 
se şi întâmplă. Ajungem în celulă cu Părintele loan Berghianu 
de la Arad, Amăutu, Gică Păzitoru şi Mitu Cormoş. Ne 
vizitează o trupă de ofiţeri. Declarăm că vom continua greva 
foamei şi cerem hârtie ca să dăm declaraţie în acest sens. Vine 
un ofiţer şi ne aduce ustensile de scris. începem să scriem: 
“Subsemnatul X...condamnat x ani...executat x ani...cer să mi 
se aplice tratamentul de deţinut politic. Drept pentru care cer: 
alimentaţie normală pentru subzistenţă, asistenţă medicală reală, 
legătura cu familia, cărţi şi dreptul la asistenţă religioasă etc. 

Declaraţia este un prilej de a ne exprima toată revolta 
acumulată de atâţia ani. Unul dintre noi începe aşa: “Acum 
nouă ani, când o ceată de şase haidamaci au năvălit în casă şi m- 
au răpit din mijlocul familiei...” şi continuă toată declaraţia în 
acest ton. Ar fi păcat dacă s-au distrus aceste declaraţii. Ar fi 
nişte documente foarte interesante. Poate că se găsesc în 
dosarele noastre de la Securitate. 



171 


Vin să ne alimenteze în mod forţat. Un tub de cauciuc, 
la capăt cu un cioc metalic, este introdus pe căile digestive. 
Rezist destul de uşor la această operaţiune. Am trăit o 
experienţă în plus. Dodi nu poate suporta sub nici o formă. 
Echipa “medicală” renunţă să-l forţeze. 

A doua zi, deci în a opta zi a grevei, încetăm acţiunea. 
Vin şi ne scot lanţurile. în celulă reîncepe eterna viaţă de 
deţinut. Atmosfera celulei este minunată. Părintele Berghianu 
dă tonul vieţii noastre spirituale cotidiene. Ne ţine prelegeri 
religioase şi ne povesteşte întâmplări foarte interesante din 
experienţa sa pastorală. Din păcate, buna companie ţine doar 
câteva zile. Se face o altă repartiţie în spaţiul locativ, cum s-ar 
zice. Dodi şi cu mine nimerim tot la etajul I, în compania 
doctorului Nae Nicolau, a lui Aurel Pastramagiu şi Ghiţă Pivin. 

Doctorul Nae Nicolau este un bărbat frumos, cu o 
figură distinsă, foarte manierat, inteligent, cult, intr-un cuvânt, 
un om înzestrat şi format din toate punctele de vedere. Seamănă 
ca stil cu domnul profesor Cristian Petrescu. Doctorul domină 
atmosfera din celulă. 

Aurel Pastramagiu este tăcut, blând, binevoitor, 
preocupat de studii şi perseverent în acest efort. 

Gheorghe Pivin, cu pseudonimul literar Leandru, este 
bucovinean, poet sentimental şi plin de lirism, un autentic 
urmaş al “iconarilor” de la Cernăuţi. 

La început, regimul nostru din Zarea Gherlei este dur. 
Trebuie să simţim că suntem aduşi aici şi trataţi în regim 
disciplinar, iar comandant al penitenciarului este faimosul (de- 
acum pe tot globul) colonel Goiciu, asasinul atâtor deţinuţi. Ni 
se face o percheziţie severă. Mie mi se ia cojocelul care m-a 
salvat până acum. Se confiscă sub pretextul că este vară şi nu 
am nevoie de el. Se depune până la iarnă la magazie, dar poţi 
avea încredere în cuvântul comuniştilor? De mii de ori am făcut 
experienţa că nu. Cu această ocazie, doctorul Nae Nicolau ne dă 
un sfat care ne pune în contact cu una din realităţile destinului 
nostru de deţinuţi în închisorile comuniste. Oricând, intr-un stat 
comunist, atunci când interesele lor o cer, deţinuţii pot fi scoşi 
din celule şi suprimaţi sub diverse pretexte. Trebuie să ne 



172 


amintim că în România, această odioasă operaţiune a început 
chiar sub patronajul ministerial al Patriarhului Miron Cristea. 

Ce pată pe obrazul Bisericii lui Antim Ivireanu, 
Dosoftei şi Andrei Şaguna! De aceea ne spune doctorul 
Nicolau, ca ori de câte ori suntem scoşi din celulă, să ne 
îmbrăcăm cu obiecte vestimentare de acasă (cel mai bine un 
pulovăr colorat şi împletit intr-un fel distinct), după care să 
putem fi recunoscuţi de către familie, în caz că am fi asasinaţi şi 
înmormântaţi intr-o groapă comună. Intr-un regim comunist, 
asemenea posibilitate nu trebuie exclusă niciodată. Este plin 
pământul Rusiei cu asemenea gropi comune. Cazul ofiţerilor 
polonezi asasinaţi la Katyn este de notorietate mondială. 

* * * 

A început primăvara. Stăm cu geamul deschis şi vorbim 
cu vecinii. Ghiţă Pivin stă aproape tot timpul la fereastră şi 
priveşte cu nostalgie în depărtări. El, peregrinul de odinioară 
prin obcinele Bucovinei, este mistuit de dorul spaţiului mioritic 
bucovinean. Din adâncuri îl cheamă plaiul strămoşesc. 

Dincolo de ziduri este o stradă. Grădinile caselor ajung 
până aproape. Este luna mai. In grădina cea mai apropiată, 
apare în fiecare după masă o fată - elevă, după toate indiciile - 
care se aşează pe o pătură în iarbă şi citeşte. Este o scenă 
răscolitoare. Acolo, la o sută cincizeci de metri depărtare, o fată 
se aşează în iarbă, sub pomii înfloriţi şi citeşte. Se bucură de 
linişte, de aerul înmiresmat, de satisfacţiile lecturii. In plus, se 
bucură de iubirea şi protecţia părinţilor ei care veghează la 
sănătatea, confortul şi securitatea ei şi sunt capabili să facă orice 
pentru aceasta. 

în acelaşi timp, undeva, pe cuprinsul ţării, în locuri 
puţin cunoscute, există închisori pentru femei, în care, fete de 
vârsta ei, execută o condamnare, uneori înspăimântător de mare 
pentru o fiinţă gingaşă. Acolo sunt departe de protecţia 
părinţilor iubitori, pradă unor oameni-fiară care au Scut 
ucenicie îndelungată la şcoala asupririi omului. La vârsta la care 
omul crede în frumuseţea şi sublimul vieţii, ele se confruntă cu 



173 


o experienţă atroce. O adolescentă în iadul închisorii comuniste 
este un înger răpit în infern. Iată un destin cu adevărat tragic! 

Eu am cunoscut un asemenea grup de fete de la Şcoala 
Normală de Conducătoare din Beiuş, care au fost arestate în mai 
1948. Erau eleve în clasa a-V-a (clasa a-IX-a după stil nou) şi 
care aveau între 16 şi 18 ani. Floriţa Savu din Păuliş, judeţul 
Arad, care a murit în închisoarea de la Târgu Ocna de 
tuberculoză, Mărioara Popa din Beiuş, Ani Onel din Beiuş, 
Viorica Trifu din Tăut-Bihor, Elena Florescu din Baia 
(Moldova), Tamara Şerban din Beiuş, Georgeta Pârlog, Florica 
Giulai din Ţinea şi Irina Jude din Tăşad-Bihor. Toate aceste 
nouă adolescente au înfruntat în spirit martiric condiţiile 
inumane ale închisorilor comuniste. Când am auzit de moartea 
elevei Liţa Savu, din clipa aceea am simţit că toată suferinţa 
mea nu înseamnă nimic pe lângă jertfa supremă a acestei flori 
strivite de uraganul satanic, în primăvara vieţii ei. 

* * * 

în luna iunie se fac iarăşi “mişcări de trupe”. Dodi şi cu 
mine (ce coincidenţă!) suntem coborâţi la parter, într-o celulă 
care mai are în componenţă patru camarazi: profesorul Aristide 
Puiu, Ionică Slivilescu, Ion Scutaru şi Ioniţă Sârbu. 

Aristide Puiu este aromân. Strămoşii lui au trăit la 
hotarul dintre Grecia şi Albania. Este licenţiat în drept şi istorie. 
Are o frumoasă voce, cu care ne încântă uneori. Din păcate, aici 
în Zarea Gherlei, asemenea ocazii sunt rare. Nea Aristică - cum 
îi spunem noi - este un aromân cu fire blândă şi sentimentală. 
Este un foarte bun companion de celulă. Singura ieşire pe care 
am văzut-o la el, în aproape un an de zile, a fost cu ocazia unei 
percheziţii. O ieşire amuzantă, dar şi cu o nuanţă de tragism. La 
această percheziţie ni s-au smuls fără nici o milă peticele şi ni s- 
au confiscat toate zdrenţele, care pentru noi aveau o valoare 
mult peste ceea ce s-ar putea crede la prima impresie. După ce 
s-a închis uşa în dreptul căreia zăcea un morman de zdrenţe, nea 
Aristică a bătut în uşă cu insistenţă. Un gardian a deschis uşa şi 
l-a privit nedumerit pe deţinutul care stătea în faţa uşii. 



174 


Profesorul Aristide, întinzând şi restul de bagaje, a zis cu o voce 
agitată: 

- Luaţi-le pe toate, mă! Luaţi-le pe toate! Aşa, să 
rămânem în pielea goală! 

Noi am rămas surprinşi de reacţia blândului şi 
ponderatului profesor şi aşteptam îngroziţi răspunsul 
gardianului. Acesta a făcut o mutră care putea însemna o mie şi 
una de reacţii sufleteşti, dar de neînţeles pentru noi, şi a închis 
uşa. Pentru gardieni, un deţinut disperat nu era ceva nou. Numai 
că Aristide Puiu era unul din cei mai raţionali şi paşnici deţinuţi. 
Reacţia lui a fost unul din acele gesturi dramatice, pe care orice 
deţinut care se respectă îl are, măcar o dată în viaţa lui de 
închisoare. O ripostă energică, disperată, dar totuşi lucidă şi 
controlată, împotriva abuzurilor temnicerilor, reacţie în timpul 
căreia nu îţi mai pasă de consecinţe. Noroc că gardianul nu a 
înţeles sau nu a mai avut timp să se ocupe de deţinutul rebel. 
Când am văzut că povestea nu are nici o consecinţă, nu am mai 
contenit să ne amuzăm de reacţia lui nea Aristică. 

Nea Ionică Slivilescu este un fost marinar cu rang de 
şef de echipaj pe vasul petrolier “Oltenia”. Este originar din 
Tismana. După părăsirea vasului, s-a stabilit la Constanţa, unde 
avea o cofetărie. Nea Ionică este un izvor inepuizabil de 
povestiri de călătorie şi aventuri. El ne sfătuieşte ca, de va fi să 
călătorim vreodată, să nu mergem spre Occident ci spre Orient. 
In Occident sunt aceleaşi bulevarde şi blocuri. In Orient este cu 
totul altceva: este o lume mirifică şi interesantă. Orientul a 
fascinat întotdeauna pe europeni. Este o nostalgie ontologică 
pentru un tărâm misterios, care nu se regăseşte decât acolo. 
Edenul nu a fost, oare, spre Răsărit? 

Uneori, în timpul povestirilor, apar discuţii amuzante. 
Una este în legătură cu invitaţia lui nea Ionică să vizităm cu 
prioritate Orientul. Ioniţă Sârbu zice: 

- Nea Ionică, să fie foarte clar: de aici noi nu plecăm 
decât în ceruri. Va fi singura călătorie permisă. 

- Lasă, nu vedea totul aşa de negru, îl îndeamnă 
bătrânul lup de mare. 



175 


Ion Scutaru, student la medicină, este originar din satul 
Hulub, comuna Dângeni, judeţul Botoşani. Este un flăcău înalt 
şi frumos. Ca temperament, este un moldovean domol şi blajin, 
coborât parcă din unul din romanele istorice despre răzeşi. Este 
cel mai tăcut om din celulă. Ascultă cu interes şi pacienţă ceea 
ce povestesc ceilalţi camarazi, care toţi sunt plini de vervă. Are 
în închisoare un frate, Mihai, student la Institutul Politehnic. Şi 
familia Scutaru şi-a dat din plin obolul pe altarul jertfei pentru 
neam şi credinţă. 

Ioniţă Sârbu, student la drept, este şi el moldovean din 
localitatea Şchiopeni. Este un vechi bolnav de tuberculoză. Din 
această cauză primeşte un regim alimentar special. închisoarea 
şi boala nu i-au afectat, însă, buna dispoziţie. Este mereu în 
vervă. Dar în toate se simte o notă sceptică. Experienţele prin 
care a trecut (mai ales tragedia de la Piteşti) l-au afectat în 
profunzimea sufletului. Nu se mai entuziasmează aşa de uşor 
când este vorba de oameni şi idei. 

Iată o întâmplare semnificativă. în convorbirile noastre 
apare mereu noţiunea de neam şi se afirmă datoria de a lupta şi 
a ne sacrifica pentru neam. într-un cerc de naţionalişti 
(condamnaţi ca atare), această temă şi terminologie sunt absolut 
fireşti. Dar Ioniţă Sârbu nu mai idealizează neamul. Şi, odată, a 
găsit argumentul. Iată-1: în fiecare zi, la ora de schimbare a 
gărzii, trece prin dreptul ferestrei noastre de la parter grupul de 
santinele. Noi îi privim prin extremitatea oblonului, care este 
mai departe de zăbrele. Ostaşii care trec se manifestă foarte 
diferit. Majoritatea merg privind drept în faţă. Alţii aruncă pe 
furiş câte o privire spre ferestrele noastre. Câte unul aruncă o 
privire complice. Câte unul chiar şi zâmbeşte. Dar este unul în 
care vuieşte conştiinţa proletară. Ne priveşte cu duşmănie şi ne 
face semne ameninţătoare. Uneori ne înjură. E de mirare că nu-i 
avertizează pe gardieni că ne uităm din dosul oblonului spre 
libertate. într-una din zile, Ioniţă ne spune, arătând cu un gest 
larg spre direcţia de unde venea ura şi insulta: 

- Iată neamul! 

Am avut un moment de îndoială în suflet. Oare nu are 
dreptate Ioniţă Sârbu? Oare noi suferim pentru unul ca acesta? 



176 


* * * 

In spaţiul îngust dintre Zarea şi Secţie au fost montate 
nişte scânduri din care s-au realizat două ţarcuri pentru 
plimbare. In celula de dinaintea noastră este Aurel Gherase cu 
alţi cinci camarazi. In celula de după noi este o formaţie de 
camarazi de mare calibru sufletesc şi prestigiu: Nae Cojocaru, 
Teofil Mija şi Ioan Gherasim. Datorită atitudinii lor, sunt în 
permanent conflict cu Goiciu şi cu gardienii. In final, totul se va 
solda cu izolarea lui Nae Cojocaru, într-o celulă zidită total, 
adică fără uşă propriu-zisă, ci doar un orificiu pentru strictă 
comunicare. 

O latură a ţarcului pentru plimbare este formată dintr-un 
zid de circa trei metri înălţime, deasupra căruia au început să 
crească buruieni. Printre ele şi bozii. Este interesant cum natura 
este adusă în imediata noastră apropiere, dar stă suspendată la 
înălţime ca să nu o putem atinge. Cât timp mă rotesc prin ţarc, 
sunt cu ochii aţintiţi la acea “grădină suspendată” care îmi 
aminteşte şi îmi intensifică dorul de lumea copilăriei, dor care 
pătrunde în inimă ca un sfredel dureros. Dor-durere, cât de mult 
vă asemănaţi voi, sfinte şi adânci cuvinte româneşti! 

* * * 

Spre toamnă începe un regim de detenţie mai sever. 
Evenimentele internaţionale îşi fac simţite efectele lor până în 
îndepărtatele şi anonimele noastre celule. Ce se întâmplă, oare, 
pe mapamond? Nu ştim, dar noi simţim şfichiul cnutului mai 
tare. Frecventele percheziţii care ni se fac au rolul de şoc 
psihologic, dar provoacă şi drame concrete, întrucât se confiscă 
nenumăratele petice şi zdrenţe care ne apără împotriva 
teribilului duşman: frigul. 

încep tratative pentru obţinerea cojocelului meu, oprit 
la magazie, cu ocazia încarcerării la Zarea Gherlei. După 
nenumăratele demersuri verbale rămase fără rezultat, m-am 
hotărât să declar greva foamei pentru obţinerea lui. Sunt pur şi 



177 


simplu convins că fără el, iama care se anunţă teribilă din toate 
punctele de vedere ar putea să-mi fie fatală. Debilitatea mea 
pulmonară n-ar putea rezista fără protecţia lui. Ajungând la 
această concluzie alarmantă, m-am hotărât să duc greva până la 
ultimele ei consecinţe. Dintre două riscuri, am ales pe cel care 1- 
am considerat mai puţin grav. Este cea de-a patra grevă a 
foamei realizată în timpul detenţiei mele. 

Abia după 8 zile a venit un ofiţer la mine să mă 
interogheze. I-am spus pe un ton de-a dreptul disperat despre ce 
este vorba. îmi spune că mi se va satisface cererea dacă încetez 
greva. Stau în cumpănă: ce să fac? Dar dacă nu se ţine de 
cuvânt şi intru în iarnă debilizat de greva foamei şi fără scutul 
indispensabil împotriva frigului? Sfâşiat de incertitudine, 
încetez totuşi greva. Dar banditul (care sunt eu) nu trebuie să 
aibă - nu-i aşa? - nici o clipă impresia că are vreun drept sau că 
el poate ieşi învingător într-o dispută cu administraţia 
penitenciarului comunist. Drept pentru care, cojocelul îmi este 
adus exact peste o lună! Ce am trăit în sufletul meu până 
atunci?! Dar în final, iată cojocelul în mâinile mele. Ah, ce 
tonifiantă este senzaţia pe care o simt cu cojocelul la spate! Mai 
ales că până acum am tremurat literalmente din cauza frigului 
care îşi începuse ofensiva. Pentru refacerea fizică, beneficiez de 
ajutorul lui Ioniţă Sârbu, care împarte cu mine regimul de 
supraalimentaţie pe care îl primeşte ca bolnav de tuberculoză. în 
realitate, nici acest regim alimentar intitulat pompos 
“supraalimentaţie” nu este la nivelul necesarului normal, dar 
oricum, este puţin mai mult decât regimul comun de 
subalimentaţie care constituie regula generală şi permanentă. 

* * * 

Noroc că am cojocelul, căci iată, se declanşează o serie 
de izolări. Probabil că au ordin să izoleze din fiecare celulă. 
Metode specifice de intimidare. în celula noastră sorţii cad pe 
Aristide Puiu şi pe mine. Motivele? Diverse: Aristide Puiu 
deoarece a cântat, eu pentru că am vorbit prea tare şi aşa mai 
departe. O izolare cu nea Aristică este o încântare. Acolo, în 



178 


întinericul beciului, forţele spirituale se înzecesc. Toată ziua 
povestim. Discutăm diverse probleme (religioase, politice, etc.) 
şi povestim amintiri. Cu Aristide Puiu am realizat o comuniune 
sufletească cum cu puţini am realizat în închisoare. 

Celula noastră de la parter corespunde în subsol cu una 
din celulele de izolare. Acolo apare într-o zi profesorul George 
Mânu, una din marile personalităţi ale vieţii româneşti 
contemporane. Este împreună cu Dumitru Chica, prieten vechi, 
cu care are bucuria de a sta în aceeaşi celulă. Profesorul George 
Mânu este cel care ne transmite material pentru învăţarea limbii 
engleze. Este o adevărată enciclopedie în toate domeniile. Dar 
mai presus de aceasta, este o mare personalitate morală. 
Descendent din familia Cantacuzinilor şi nepot al generalului 
Gheorghe Mânu, eroul luptelor pentru Independenţă, acest om, 
român, savant şi creştin, reprezintă în chip ilustru blazonul 
familiei. Este o adevărată onoare să cunoşti un asemenea om şi 
să te bucuri de aprecierea şi simpatia lui. 

Intre timp, Dodi Mărăscu este luat şi dus (cum voi afla 
mai târziu) la Securitatea din Oradea pentru anchetă. în locul lui 
a fost adus domnul Andronic Bulhac. Este unul din vechii 
legionari. A făcut parte din “Echipa Morţii”. Este originar din 
Basarabia. Este înalt şi roşcovan. A trăit în ultima parte a vieţii 
în judeţul Arad. Este unul din cei mai autorizaţi cunoscători ai 
Mişcării Legionare din interior. Cu satisfacţia omului care a 
cunoscut vremuri de glorie şi eroism, povesteşte ceea ce a trăit 
direct. El l-a însoţit pe Căpitan imediat după uciderea lui Duca. 

După ieşirea din închisoare, mă voi întâlni cu el la 
Oradea, prin anii ’80. Rămăsese acelaşi om de credinţă şi luptă. 
Cu această ocazie, mi-a povestit cum venise la el prin anii ’70 
un camarad din Bucureşti (Domnul Bulhac a trăit ultimii ani 
acolo şi a murit în 1990) ca să-i spună alarmat cum că 
Securitatea ne mai urmăreşte. La acestea, Andronic Bulhac a 
răspuns: 

- Foarte bine! înseamnă că existăm! Dar să ştii că atunci 
când Securitatea nu ne va mai urmări, înseamnă că nu mai 
reprezentăm nimic în lupta pentru libertate! 



179 


* * * 

Sunt dus iarăşi la izolare. De data aceasta singur. Este 
toiul iernii şi, deci, mai greu. Dar am o mare satisfacţie: într-o 
celulă vecină din beci este domnul Eugen Dragomir. Nu ne-am 
mai văzut de la Cavnic. Ne bucurăm amândoi. Şi de faptul că 
suntem sănătoşi şi că suntem cu sufletul integru. Aici, în 
închisoare, fiecare se teme pentru celălalt. Această grijă are ca 
primă motivaţie iubirea frăţească. Este grija pe care o au fraţii, 
unul pentru celălalt. Dar este şi preocuparea pentru destinul 
idealului comun. Fiecare prezenţă este necesară şi importantă. 
Cu cât cineva este mai viguros, şi fizic, şi spiritual, cu atât 
produce bucurie şi optimism în jur. Moartea cuiva produce o 
mare tristeţe. Iar orice dezertare produce dezolare şi regret. 
Bătrânii luptători ca Eugen Dragomir, se bucură când văd că 
noi, tinerii, răzbim prin toate încercările şi nu dezarmăm, 
păstrându-ne viguroasă credinţa noastră creştină şi naţională. 

* * * 

Sunt semne că se apropie primăvara. Oare cât vom mai 
sta în Zarea Gherlei? Goiciu se îngrijeşte să ne dea răspuns 
foarte curând la întrebarea noastră. In data de 1 aprilie se 
produce zarvă mare pe coridor. Se aud zgomote de lanţuri. 
Suntem scoşi din celulă şi ni se bat lanţuri la picioare. 

Lanţurile apar mereu în poeziile din închisoare. In 
viziunea lui Radu Gyr, când apare Iisus pentru o clipă, în celula 
condamnatului, are la glezne semne de răni şi rugină, “parcă 
purtase lanţuri cândva”. De fapt, Iisus este în capul legiunilor 
nesfârşite de pătimitori în lanţuri şi în temniţe, pentru adevăr şi 
dreptate. El a fost primul deţinut politic creştin. In altă poezie 
apare imaginea unui convoi de deţinuţi ce trec pe stradă în 
zornăit de lanţuri. Ah, cât de adevărată este! Cum se retrag 
îngroziţi şi temători locuitorii burgului învăluit în ceaţă. Când 
vom ieşi din închisoare, asemeni acestora, mulţi români se vor 
depărta de noi şi ne vor ocoli temători. Toată viaţa vom auzi, 
însoţindu-ne, zornăitul lanţurilor noastre! 



180 


Deci am stat exact un an la Gherla. A fost o nouă 
experienţă. De fapt, închisoarea este o succesiune de noi 
experienţe. Am cunoscut cu această ocazie oameni importanţi şi 
deosebiţi: profesor George Mânu, Nistor Chioreanu, Aurel 
Călin, Părintele Ioan Berghianu, Andronic Bulhac, Dumitru 
Chica, Nicu Tănăsescu, doctorul Nae Nicolau, Aurel 
Pastramagiu, Ioan Gherasim, Teofil Mija, Nae Cojocaru, 
Gheorghe Pivin şi toţi ceilalţi camarazi de celulă, părtaşi la 
aceeaşi pătimire, pentru aceleaşi idealuri. A merge pe urmele 
profesorului George Mânu înseamnă să-ţi onorezi propria ta 
viaţă şi sensul ei. 



181 


Cap. 8. AIUD (II) 


Iată-ne reîntorşi acasă. Aiudul este, de fapt, casa 
noastră. Aici suntem noi înşine. Sunt convins că va veni o 
vreme când va constitui un titlu de onoare şi nobleţe naţională 
când cineva va spune: “Şi tatăl meu a fost la Aiud!”. 

Cu cei 25 de ani muncă silnică ai mei, ajung, desigur, la 
etajul III. Sunt dus pe lunga-sud, la 260, împreună cu alţi trei 
camarazi. Bileca Vanghele, aromânul cu care am fost la minele 
de plumb de la Cavnic, Mitu Cormoş, inginer agronom din 
Târgu Mureş, arestat chiar aici în jurul Aiudului, cu care am stat 
câteva zile la Gherla, şi Costică Drăgoi, învăţător din Dobrogea. 
Toţi trei sunt vechi puşcăriaşi, bine formaţi din punct de vedere 
sufletesc şi care au excelat pe ori unde au trecut, prin atitudine 
frumoasă. 

Mâna Providenţei a fost foarte binevoitoare cu mine. 
Sunt pe latura de sud a Celularului, cu faţa spre soare, deci 
celula cu oblon nu este atât de obscură. Pe latura de nord, şi în 
timpul verii este răcoare (doar aşa se spune când intri la 
închisoare, că intri la “răcoare”), iar celulele, din cauza 
obloanelor sunt în permanentă obscuritate. In toţi cei opt ani ai 
mei de la Aiud, am stat doar câteva luni pe latura nordică. 

In noua celulă sunt toate semnele că va fi o ambianţă 
spirituală minunată. Toţi avem aceeaşi formaţie morală şi 
aceleaşi preocupări. In primul rând se organizează viaţa 
religioasă a celulei. In fiecare zi recităm împreună, cu faţa spre 
zidul dinspre răsărit, Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos şi 
al Maicii Domnului, alternativ. învăţăm texte din Sfânta 
Scriptură. Mitu Cormoş cunoaşte integral Evanghelia după Sf. 
Ioan. Ce revelaţii ne oferă aceste texte! Adevărurile evanghelice 
se înţeleg altfel în umbra zidurilor. Marile revelaţii s-au primit 
întotdeauna în singurătatea peşterilor, a chiliilor sau a temniţei. 

Bileca Vanghele se ocupă cu poezia. Ne recită uneori 
din poeziile sale. Nouă, celorlalţi, ni se par prea ermetice. 
Aceasta pentru că noi am crescut la şcoala poeziei lui 



182 


Alecsandri, Eminescu, Goga şi Coşbuc. în plus, în poetica din 
închisoare domină Gyr şi Crainic cu claritatea de cristal a 
versurilor lor. Vanghele este unul dintre aromânii care susţin 
integrarea totală a lor în masa românească din ţară. Majoritatea 
sunt, probabil, pentru păstrarea identităţii lor specifice de 
români din Munţii Pindului. Noi, bihorenii, ne-am înţeles 
perfect cu aromânii. Cred că o parte din structura etnică a 
strămoşilor din epoca dacică s-a păstrat îndeosebi în munţi, 
unde supravieţuitorii valurilor istoriei s-au refugiat din calea 
năvălitorilor. Am descoperit cuvinte comune doar în cele două 
graiuri. Munţii Apuseni, Maramureşul şi Munţii Pindului au 
fost rezervaţiile purităţii daco-tracice. 

în problema asimilării, eu am fost de partea 
tradiţionaliştilor. Vedeam în caracterul, atitudinea şi tradiţia 
aromânilor atâta puritate şi vigoare, încât consider că este o 
pierdere naţională dizolvarea acestei specificităţi în masa 
uniformă a românismului carpatic. Cine nu a cunoscut chipuri 
dârze de aromâni, cu caracterul dăltuit ca din granit, nu poate 
înţelege că asimilarea ar fi o pagubă naţională. Aportul lor la 
cultura română, privind proporţional, a fost imens. Acest 
fragment de românism a produs o impresionantă galerie de 
personalităţi: Dosoftei, Şaguna, Mumu, Capidan, Foţi, 
Caracostea, Papadima, Sterie Diamandi... 

Mitu Cormoş este renumit printre camarazi pentru o 
poveste de dragoste cu Maria, o învăţătoare din părţile 
Aiudului. în închisoare, povestea este cunoscută de toţi. Acestei 
fiinţe idealizate i s-au compus cântece. Unul a fost compus de 
un camarad, iar altul de însuşi eroul melodramei. Şi iată că într- 
o zi, se petrece un fapt de domeniul coincidenţelor fantastice. în 
celulă este linişte. Fiecare se ocupă cu gândurile lui. Mitu 
Cormoş, urcat la fereastră, priveşte prin deschizătura subversivă 
a oblonului, strada din faţa închisorii. La un moment dat se 
agită şi ne strigă emoţionat: 

- Veniţi să vedeţi! Trece Maria! 

Ne precipităm la fereastră şi privim afară. Prin faţa 
închisorii, depăşind deja porţiunea din dreptul celulei noastre, 
trece agale o femeie tânără. Poartă un păr negru bogat, 



183 


revărsându-se peste umeri. Nu priveşte spre închisoare. Cel 
puţin în această clipă. Şi chiar dacă ar privi, cred că nu şi-ar 
putea imagina că este văzută chiar de cel care îi păstra un loc 
sacru în inima lui. 

Participăm şi noi la emoţia şi tulburarea lui Mitu. Iată, 
am văzut aievea o fiinţă intrată în legendă. Până acum am crezut 
că asemenea coincidenţe sunt posibile numai în filme. 

* * * 

La etajul I, sub celula noastră, stă consăteanul meu 
David Pălcuţ, cunoscut în satul Finiş ca Davidu Fiţului. Vorbim 
frecvent prin Morse. In celula lor, toţi cei patru componenţi 
scriu poezii. In consecinţă, David îmi transmite câteva din 
producţiile sale. Două din ele m-au impresionat profund. Una 
este intitulată: “Noapte în munţi”. Pentru câteva momente, 
imaginile din poezie mă scot din celulă şi mă transportă în 
peisajul mirific din Munţii Codrului. Ah, David, ce dor adânc şi 
mistuitor te arde pe tine pentru munţii copilăriei noastre, de ai 
putut concepe aceste imagini! Altă poezie este intitulată: 
“Ţărmul de lumină”. Iarăşi, alte emoţii, alte uimiri. Ce viziune 
profundă! Viaţa noastră de închisoare concepută ca o călătorie 
pe marea învolburată a veacului ateu, vâslind cu ramele 
speranţei spre un ţărm de lumină pe care îl simte sufletul nostru, 
dincolo de negura şi furtuna ce nu mai contenesc. 

în celula lui David, poetul principal (poet autentic) este 
Dumitru Paceag, supranumit Gandhi. Nu ştiu de unde îi vine 
porecla, dar eu i-am găsit o cauză: Dumitru Paceag seamănă 
într-adevăr cu Gandhi, prin chipul şi trupul slab, aşa cum putem 
constata când privim spre ţarcul de plimbare. Porecla este în 
mod vizibil întemeiată. Mahatma Gandhi era slab pentru că 
postea şi ducea o viaţă ascetică, iar Paceag face la fel, şi într-un 
mod mai intens, de peste un deceniu. 

într-o zi, David mă cheamă la “telefon” şi mă întreabă: 

- Dodi este ortodox? Gandhi Paceag spune că a fost cu 
el în celulă şi ştie că Dodi este ortodox. Dar noi am umblat 
împreună la biserica greco-catolică din Finiş. 



184 


îmi dau seama că David crede că Dodi Mărăscu este 
greco-catolic şi mi se adresează cu un ton de certitudine că şi eu 
sunt greco-catolic. îi răspund într-un mod care clarifică ambele 
cazuri: 

- Şi eu sunt ortodox! 

întrebarea lui David are darul de a readuce în 
dezbaterea forului meu interior problema confesională. Dodi 
Mărăscu este fiu de moldovean din Panciu. Eu sunt originar 
dintr-un sat bihorean pur ortodox. M-am născut într-un sat de 
maghiari (unde se mutase tata cu serviciul) şi am frecventat în 
prima parte a copilăriei biserica romano-catolică din localitate. 
Numai în zilele de vară, îndrăzneam să parcurg cei trei 
kilometri până în satul românesc Ciuhoi, la biserica unde am 
fost botezat. în 1940 ne-am refugiat şi mi-am petrecut a doua 
parte a copilăriei şi întreaga adolescenţă în satul Finiş, unde toţi 
erau greco-catolici, cu excepţia celor veniţi din alte localităţi. 
Acolo am frecventat în mod regulat biserica greco-catolică, fără 
nici o rezervă. Pentru mine, biserica din Finiş era pur şi simplu 
Biserica! Aşa cum fusese şi cea romano-catolică din Sâniob. Ba 
mai mult! După refugiu, în clasa a IV-a primară, la Finiş, eram 
în clasă patru ortodocşi. Trebuia să facă religie cu noi 
învăţătorul nostru Vasile Bucur, ortodox din Regat. Dar el ne-a 
trimis să facem religie cu Părintele greco-catolic Silviu Sălăjan, 
cu care avea relaţii de perfectă armonie. La sfârşitul anului 
şcolar, a venit Părintele Protopop greco-catolic Iluţiu şi am dat 
în prezenţa lui examen la religie. Culmea, mie mi-a dat să recit 
Crezul! Şi am recitat, bineînţeles, nu fără mari emoţii - din 
cauza timidităţii - , crezul catolic. în plus, nemaifiind locuri la 
internatul ortodox, am stat din clasa 1 până în clasa a V-a la 
internatul greco-catolic, numit Pavelian. 

Dodi Mărăscu, după sosirea lor în Finiş, în 1945, a 
făcut exact acelaşi lucru. Toată vara ne jucam în curtea bisericii, 
iar când venea ora Paraclisului, trăgeam clopotele cu toată 
pasiunea. Majoritatea marilor Sărbători le-am petrecut în casa 
Părintelui Sălăjan. Eram dintre cei mai fideli credincioşi ai săi. 
Având asemenea relaţii ecumenice cu biserica greco-catolică, 
mare ne-a fost mirarea când, în vara anului 1949, trecând prin 




185 


dreptul bisericii, împreună cu o elevă greco-catolică, în timp ce 
noi ne-am făcut semnul crucii, ca de obicei, ea nu şi-a făcut. 
Intrigaţi, am întrebat-o: 

- De ce nu îţi faci cruce? 

- Pentru că a intrat în ea un preot ortodox şi a spurcat-o, 
a răspuns ea. 

Noi am rămas stupefiaţi. Cum adică? Ce fel de 
spurcăciune ar avea un preot ortodox că pângăreşte în aşa grad 
o biserică? Care era spurcăciunea Părintelui Petru Plumbaş (un 
preot vrednic) care slujea de câteva luni în biserica din Finiş? 
Vai, noi nu am gândit nici o clipă aşa ceva despre vreun preot 
greco-catolic şi am frecventat bisericile greco-catolice - ca şi 
cele romano-catolice - cu toată evlavia cuvenită unui locaş 
sfânt al lui Flristos. Buna şi frumoasa noastră prietenă din 
copilărie nu era decât victima mentalităţii antiortodoxe, care 
plutea în atmosfera cercurilor catolice. Eu am făcut cunoştinţă 
de timpuriu cu această mentalitate când am descoperit o 
broşură, în care se puteau citi astfel de fraze: “Ea (biserica 
greco-catolică) este lumină, tu (biserică ortodoxă) eşti întuneric; 
ea (biserica greco-catolică) este fiica cea curată a Cerului, tu 
(biserică ortodoxă) eşti fiica cea prihănită a lui Foţie, a lui 
Mihail Celulariu şi a lui Marcu Efezinul”. Este evident că din 
asemenea mentalitate nu se puteau naşte decât atitudini de 
neînţeles pentru noi, ortodocşii toleranţi. Desigur, cine a pătruns 
în lumea spiritualităţii filocalice nu poate decât să se întrebe: 
cum poate fi “întuneric” inegalabila lumină a Sf. Isaac Şirul sau 
a Sf. Ioan Scărarul? 


* * * 

Tot în perioada aceasta, trece prin zidurile Aiudului 
vestea că Papa Ioan al XXIII-lea s-a întâlnit la Ierusalim cu 
Patriarhul ecumenic de la Constantinopol şi s-au rugat împreună 
la Locurile Sfinte. A fost un freamăt extraordinar în toată 
închisoarea! Eu am vărsat lacrimi de bucurie. Ca ortodox 
crescut în mediu catolic şi care am trăit în ambele Biserici 
acelaşi fior creştin, nu puteam decât să mă bucur la nesfârşit. O 



186 


bucurie similară cu aceea pe care o trăieşte un bolnav fără 
speranţă, când este anunţat că în curând va fi totuşi salvat. Din 
genunea disperării, sufletul se înalţă pe culmi. Ce luminoasă 
este perspectiva pe culmea speranţei! 

Au trecut de atunci mai mult de trei decenii şi 
credincioşii celor două Biserici harice sunt tot atât de străini 
unii faţă de alţii, ca înainte. Nu s-a făcut aproape nimic pentru 
unirea sufletească a celor două tabere creştine. Dacă pe planul 
dezbaterilor dogmatice s-a iniţiat mult doritul dialog, în 
sufletele maselor de credincioşi, această iniţiativă nu a avut încă 
un efect real. Ar trebui iniţiată o acţiune de transmitere şi 
receptare reciprocă de valori între cele două Biserici. 
Mentalitatea de adversitate şi exclusivism care a fost cultivată 
până acum, va trebui să dispară şi să apară dorinţa cunoaşterii 
reciproce, iar prin cunoaştere să se ajungă la iubire. Consider 
această acţiune de unire afectivă mai importantă decât teoreticul 
dialog teologic. 

Conştiinţa unităţii a fost atât de puternică la creştinii din 
primele veacuri, încât a menţinut unitatea Bisericii în cele trei 
veacuri de prigoană, chiar în condiţiile propice dispersării, care 
existau atunci. 

De aceea, imediat după eliberarea Creştinismului, 
Părinţii Bisericii au considerat de importanţă primordială 
sublinierea caracterului unitar absolut al Bisericii, trecând 
unitatea în fruntea celor patru atribute fundamentale ale 
Bisericii. 

Astăzi, cu tot arsenalul de mijloace de comunicare 
universală rapidă. Creştinătatea se dispersează continuu. 
Lipseşte tocmai conştiinţa granitică a unităţii primare. Fără 
această conştiinţă primordială, toate încercările ecumenice 
rămân zvârcoliri anemice ale unei conştiinţe aproximative. 

Ideea că unirea celor două Biserici se va realiza când va 
voi Dumnezeu este falsă. Mai mult decât falsă: un păcat 
împotriva Duhului Sfânt! In primul rând trebuie afirmat 
categoric că Dumnezeu nu a voit nicicând dezbinarea. Este 
evident deci, că menţinerea în acest păcat al dezbinării este 
împotriva voinţei lui Dumnezeu. Du mn ezeu voieşte să ne unim 



187 


chiar acum, în acest ceas al istoriei şi nu într-un viitor incert. 
Trebuie dărâmate zidurile care ne despart. Trebuie denunţate 
toate argumentele false şi mentalităţile care nu sunt în spirit 
creştin. Să ne lumineze Duhul Sfânt ca să ne facem luptători 
plini de zel şi spirit de sacrificiu pentru unirea celor două 
Biserici, unire atât de dorită de Dumnezeu! 

“...formăm un singur trup toţi cei care avem o singură 
credinţă şi un singur Dumnezeu, pe Hristos, Care ne adună şi ne 
ţine în unitatea Sa.” (Origen - Omilii la Cartea Iosua, pag.253). 

“Unul este Dumnezeu, unul Hristos, una este Biserica, 
una e credinţa şi poporul este unul, formând prin înţelegere un 
singur coip unit şi puternic.” (Sf. Ciprian - Despre unitatea 
Bisericii Ecumenice, pag.451). 

* * * 

Tot la etajul I, pe aceeaşi linie de comunicaţie, îl 
descopăr pe Georgică Popa, cu care am fost prieten la Cavnic, 
în cadrul trioului format împreună cu Remus Dale. Stă în celulă 
cu Virgil Carianopol. II cunoşteam pe poetul Carianopol din 
volumul “Frunzişul toamnei mele”, carte distrusă de Securitate 
împreună cu toată biblioteca mea. Probabil că Georgică Popa i-a 
spus că eu vreau să urmez teologia, deoarece Virgil Carianopol 
îmi transmite prin Morse (“telegrafistul” fiind Georgică) două 
poezii religioase: “Grâul” şi “Chin”. Sunt două profunde 
interpretări creştine. In plus, primesc o poezie compusă şi 
dedicată mie. Era o mărturisire a poetului Virgil Carianopol de 
regăsire sufletească în închisoare. Un vers suna astfel: “Şi cât 
de-adânc acelaşi am rămas”. 

După ieşirea din închisoare, voi cumpăra toate 
volumele lui de poezie, începând cu “Cântece de amurg” până 
la “Cântece pentru mama”. In total nouă volume. 

* * * 

Anul 1958 aduce o schimbare în conducerea 
penitanciarului Aiud. Kohler, evreul luptător în Spania, a fost 



188 


înlocuit cu românul şi ilegalistul Gheorghe Crăciun, colonel de 
Securitate. Un român înlocuieşte un evreu. Va fi regimul de 
detenţie mai bun? După teoria naţional-comuniştilor aşa ar 
trebui să fie. Se spune că securiştii români au pus capăt cruzimii 
şi abuzurilor securiştilor evrei şi unguri. Dar realitatea nu va 
ţine cont de teorii, iar lucrurile se vor desfăşura aşa cum sunt. Şi 
primul semn al noii orientări se şi anunţă. Intr-o anumită zi, în 
timp ce suntem în ţarcul de plimbare, un ofiţer, cocoţat în tumul 
de supraveghere, ne citeşte ordinul nr.50 (dacă am reţinut bine) 
al Ministerului de Interne. 

Ordinul începea cu formula: “Deţinutul nu are voie...!” 
şi continua cu un pomelnic nesfârşit de interdicţii. Ai impresia 
că această avalanşă strivitoare de interdicţii se va termina cu 
prevederea că “deţinutul nu are voie să respire”. Intr-adevăr, 
această interdicţie nu apare, dar în rest totul este interzis. Adio 
“epocă de aur” din anii ‘55-’56! “Românul” Crăciun a impus un 
regim mai insuportabil decât cel al evreului Kohler. Se înţelege 
că ei nu erau decât nişte executanţi şi nu făceau nimic din 
proprie iniţiativă, dar fiecare a dat şi o notă personală regimului 
care ni se aplica. 

După ieşirea din închisoare am fost întrebat despre 
regimul de detenţie. Mai ales când era vorba de Aiud, 
interlocutorii vorbeau cu un fior de groază. Răspunsul meu era 
întotdeauna acelaşi: nu închisoarea în care eşti contează, ci 
regimul care se aplică. Aceeaşi închisoare poate fi rai sau iad. 
Mă rog, nu chiar rai, dar cel puţin un purgatoriu mai suportabil. 
Este adevărat că la Aiud s-a aplicat, de regulă, regimul de iad. 
Numai din această realitate s-au putut naşte versurile lui Radu 
Gyr: 

“Satan de-ar socoate că vechiul său vad 
Ar fi să se cheme altfel decât iad. 

Ar zice, desigur, cu zâmbetu-i crud: 

Aici e Aiudul, aici e Aiud!” 

Prima măsură a fost aceea că deţinutul nu are voie să se 
rezeme de pat sau perete. Oamenii care aveau de acum un 
deceniu de închisoare şi trecuseră prin perioade de înfometare şi 
lagăre de muncă ce epuizaseră energiile vitale, trebuiau să stea 




189 


într-o poziţie imposibilă. încălcarea dispoziţiei aducea după sine 
izolarea la carceră: şapte zile de foamete şi epuizare intensă. 

Se spune că regimul sever a fost impus din raţiuni 
politice de stat. S-au retras trupele sovietice din România şi 
situaţia trebuie ţinută sub control. Dar logica bunului simţ 
declară: dacă s-au retras sovieticii, să înceteze regimul sovietic 
sau cel puţin excesele lui. Dar spre dezolarea românilor, 
regimul comunist absurd şi inuman continuă. Şi se va vedea că 
mândria naţional-comuniştilor este găunoasă, întrucât nici un 
semn de umanizare a sistemului nu se va realiza. în Ungaria, în 
1956, s-a încercat doborârea totală a sistemului bolşevic; în 
Cehoslovacia, în 1968, s-a încercat prin curajosul Alexander 
Dubcek, umanizarea sistemului în mod real, nu doar 
cosmetizarea lui de ochii lumii; în Polonia, mai mult de un 
deceniu, s-a dus o luptă pentru normalitatea considerată 
necesară şi legitimă. Numai în România s-a continuat 
comunismul cu aceleaşi caracteristici specifice, ba unele note s- 
au accentuat, în contrast şi contratimp cu ceea ce se petrecea în 
lume. Aparenta liberalizare din ‘64-’68 a fost o tactică politică, 
nu o schimbare reală. S-a demonstrat în mod clar că sistemul 
comunist nu este reformabil. Abolirea lui totală este singura 
soluţie. Dar şi după dispariţia lui formală, societatea suferă de 
sechelele lui, ca după o boală devastatoare. 

Despre comunismul din România se spune că a rămas 
cel mai stalinist. Stalinismul este însă un termen impropriu, 
pentru că nu există în realitate decât un singur comunism, 
determinat nu de oameni, ci de esenţa lui. Oamenii, prin 
caracteristicile lor personale, i-au dat doar o nuanţă de 
suprafaţă. în esenţă, comunismul, indiferent că era aplicat de 
Lenin, Stalin, Mao, Fidel Castro, Pol Pot, Ceauşescu, Jivkov 
sau Flonecker, era unul şi acelaşi în metodele şi efectele lui. 

Pentru ca regimul care ni se va aplica de acum înainte 
să fie şi mai clar, se organizează cea mai mare percheziţie pe 
care am văzut-o (adică am suportat-o) în închisoare. Simultan, 
la toate etajele, începe operaţiunea cu un număr nemaivăzut de 
gardieni. De unde au apărut atâţia? Percheziţie? O, nu! Ci de 
fapt, cea mai barbară jefuire a deţinuţilor. Se confiscă aproape 



190 


tot sumarul bagaj pe care îl avem, iar de pe hainele noastre de 
puşcăriaşi sunt smulse toate peticele pe care noi le-am procurat, 
te miri cum şi de unde, ca să ne apărăm plămânii şi oasele de 
frigul necruţător din celule. Ni se spune că ordinul nu admite 
decât pulovăre simple, sub nici o formă îmbrăcăminte cu blană. 
Doamne, ce se va întâmpla cu cojocelul meu? Sunt în culmea 
disperării! Pe mine mă percheziţionează un gardian apărut de 
vreo trei luni pe etajul nostru. Este tăcut şi aparent rău, iar pe 
mână poartă un ceas cu o brăţară de culoare roşie. Când ne pune 
gamela cu mâncare pe policioară, în viteza mişcării mâinii, 
brăţara pare o flacără roşie. Nu de mult, a intrat brusc în celula 
noastră şi l-a surprins pe nea Costică Drăgoi lucrând cu acul la o 
zdreanţă. Atunci am avut o inspiraţie: să amintesc ceva despre 
Bihor şi satul copilăriei, cine ştie, poate o fi din regiunea mea 
natală. Interesant că, la intervenţia mea foarte puţin disciplinată, 
el nu a reacţionat în nici un fel, aşa cum ar fi fost firesc, după 
faima de gardian rău pe care o avea. Această faimă era probabil 
intensificată şi de faptul că avea pe faţă o cicatrice (nu prea 
mare), iar la români, proverbele din bătrâni avertizează că 
oamenii “însemnaţi” (cu o cicatrice sau deformaţiune) sunt 
oameni răi. 

Acum, la marea percheziţie, am ghinionul să fiu victima 
lui. Ghinionul? Deocamdată, în disperarea mea, aşa cred. Calm 
şi tăcut, aşează de-o parte ce este permis, iar în altă parte, ce 
este interzis. După ce îmi jupoaie hainele de toate peticele şi 
zdrenţele ataşate, ridică, în sfârşit, cojocelul - salvatorul de 
până acum al vieţii mele. Stă o clipă cu el nemişcat, parcă l-ar 
cântări. Secundele acestea sunt pentru mine o veşnicie. Apoi îl 
leagănă, când intr-o parte, când în alta. Nehotărârea lui este 
pentru mine ucigătoare. Vai, unde îl va arunca, oare? Şi brusc, îl 
lasă pe grămada obiectelor permise. Slavă Ţie, Doa mn e! In 
acest moment, sunt gata să jur că l-am văzut pe îngerul meu 
păzitor cum i-a purtat mâna celui de care depindea 
supravieţuirea mea. Cei sceptici, poate, nu m-ar crede! Nici eu 
nu susţin că l-am văzut cu ochii trupului, dar prea multe 
momente de coincidenţe fericite am trăit în anii de prigoană şi 



191 


închisoare, ca să cred că toate momentele vieţii mele de prigonit 
şi întemniţat s-au desfăşurat numai după legile naturale. 

în clipa când intrăm în celulă, arunc o privire fugară în 
jur. La toate etajele, în faţa uşilor, zac mormane de zdrenţe. 
Sărmanii oameni! Au fost deposedaţi şi de puţinele zdrenţe în 
care îşi înfăşurau trupurile scheletice şi îngheţate. 

Fericit că mi-am salvat cojocelul, am impresia că celula 
obscură s-a umplut de strălucire. Bucuria mea interioară se 
răsfrânge pe zidurile sumbre. Doamne, ce puţin îi trebuie 
omului ca să fie fericit! Nu pot trece uşor peste cele ce s-au 
întâmplat. Oare am supravieţuit până acum numai datorită 
rezistenţei fizice cu care m-au dotat strămoşii mei? Nu cred! 
După pronosticul medicilor ar fi trebuit să fiu până acum mort 
sau , cel puţin, în ultima fază a tuberculozei. Pentru modul în 
care am fost ocrotit în chip providenţial voi povesti un singur 
exemplu (deşi sunt o sumedenie): în primăvara anului 1949 
eram elev în clasa a X-a B, la liceul “Samuii Vulcan” din Beiuş, 
transformat cu data de 1 octombrie 1948 în Liceul Mixt-Beiuş. 
Vechii noştri profesori - aproape toţi preoţi - fuseseră alungaţi. 
La cârma liceului venise un maramureşan, Florian Saivan, un 
tip de ticălos care avea ambiţia de a transforma fosta citadelă a 
culturii şi educaţiei creştine şi naţionaliste intr-o mare citadelă 
bolşevică. Fiind profesor de istorie, acest trădător de neam, 
susţinea în chip slugarnic şi neruşinat că poporul român este de 
origine slavă. Elevii au fost obligaţi să împodobească clasele cu 
cele două “colţuri”. Colţul conducătorilor P.C.R. (devenit 
P.M.R.), numit colţul “Secretariatului” şi colţul “marilor 
dascăli”, respectiv: Marx, Engels, Lenin şi Stalin. Locul icoanei 
Mântuitorului, al portretului Regelui Mihai şi al chipurilor 
voievozilor neamului şi marilor cărturari români a fost luat de 
titanii ateismului şi internaţionalismului bolşevic. Ca să mai 
purificăm pereţii pângăriţi, ne-am hotărât să punem şi portretul 
unui erou naţional. Colegul nostru Aurel Ciucu avea un portret 
al lui Avram Iancu, de la unchiul său, locotenentul Teodor 
Bridea, care la ora aceea era la închisoare. Noi am aşezat 
portretul lui Avram Iancu pe un perete opus aceluia pe care erau 



192 


atârnaţi diavolii roşii, ca semn că marele tribun nu are nimic 
comun cu regimul demolator de credinţă şi tradiţii naţionale. 

Când a apărut în clasă Saivan şi a văzut tabloul lui 
Avram Iancu aşezat la loc de cinste, bolşevicul din el a 
reacţionat imediat şi a dat ordin să-l dăm jos. Eu m-am ridicat şi 
l-am întrebat sfidător: 

- De ce să-l dăm jos pe marele erou naţional? 

A rămas o clipă descumpănit de intervenţia mea, dar 
imediat şi-a revenit şi a răspuns: 

- Pentru că a fost şovin! 

Avram Iancu şovin! Marele erou al neamului trebuie 
dat afară din istorie sau cel puţin ostracizat pentru că aşa dictau 
interesele străinilor în slujba cărora s-au angajat cu zel 
bolşevicii români. Câtă josnică slugărnicie şi ce odioasă trădare 
de neam! Neputând suporta aceasta, am strigat: 

- Noi nu permitem să fie dat jos acest tablou! 

Folosisem pluralul, întrucât în această atitudine şi 

acţiune eram secondat de colegul Octavian Popa, cel mai bun 
prieten al meu din clasă. Disputa cu directorul bolşevic era mai 
veche, din momentul în care începuse să susţină că noi suntem 
slavi. Avusesem cu el o discuţie pe această temă, discuţie care 
s-a terminat cu scandal. In realitate, noi am ieşit biruitori din 
dispută, întrucât am folosit argumentele pe care ni le oferise de 
curând profesorul de limba română, Vasile Bogza, profesor şi 
om excepţional. întâmplător, tocmai studiasem împreună cu el 
opera lui Haşdeu şi teoria circulaţiei cuvintelor. Profesorul 
Bogza, fără să o declare făţiş, combătea în frumoasele lui lecţii 
de limba română, toate denaturările impostorului Saivan. 

De data aceasta nu mai era vorba de o teorie, ci de o 
faptă care trebuia dusă la capăt. Trebuia să-l apărăm pe Avram 
Iancu de profanare. Fără să ne gândim la consecinţe, în 
momentul în care Saivan s-a apropiat de tablou, Tăvi Popa şi cu 
mine ne-am aşezat în dreptul tabloului, pentru a nu-1 lăsa pe 
Saivan să-l dea jos. La început a vrut să o facă pe viteazul, dar 
văzându-ne atât de hotărâţi, s-a speriat şi s-a retras. Apoi a 
părăsit clasa, nu fără a rosti ameninţarea: 

- Lasă, că vă pun eu la punct, bandiţilor! 



193 


Cine a crezut că am devenit “bandit” numai în clipa în 
care am fost arestat, s-a înşelat. Am fost onorat cu acest titlu cu 
mult înainte. A doua zi, tabloul nu mai era pe perete. In cursul 
serii, Saivan venise cu câţiva ciraci ai săi şi au luat tabloul. Nu 
am ştiut niciodată care au fost utemiştii - sau uaeriştii, cum li se 
spunea elevilor bolşevici - care au dat jos tabloul lui Avram 
Iancu. 

După ameninţarea lui Saivan, ne-am dat seama că vor 
urma represalii. Şi probabil nu numai o eliminare din şcoală, ci 
şi o eventuală arestare. De aceea, noaptea nu mai dormeam 
acasă. Tăvi Popa venea cu mine la Finiş şi dormeam pe Coasta 
Luncii, unde familia Coroiu avea o căsuţă în vie. A doua zi 
mergeam la şcoală. întrucât în acea perioadă nu aveam bani 
pentru internat (tatăl meu sosise de curând de la închisoarea 
Gherla şi nu era primit în serviciu), drumul până la şcoală pe jos 
(zilnic, 14 kilometri dus-întors) mi-a afectat sănătatea, iar 
debilitatea mea pulmonară a început să se manifeste. M-am dus 
la doctorul Mognâcs, cel care mă tratase de pleurezie în ‘45-’46. 
După radiografie mi-a haşurat toată partea de sus a plămânului 
stâng: invazie t.b.c. în plină ofensivă. în acel moment, o arestare 
şi condamnare a mea ar fi însemnat, după toate probabilităţile, o 
condamnare la moarte. Cu infecţia tuberculoasă de care 
sufeream, nu aş fi rezistat în condiţiile de detenţie de atunci. Cu 
idealismul eroic pe care ţi-1 conferă adolescenţa - aveam 18 ani 
şi trei luni - noi nu ne-am gândit să ne întoarcem din drumul 
nostru. Se apropia ora noastră fatală. 

în noaptea de 15 spre 16 martie 1949, am visat 
următoarele: eram pe Corso, în Beiuş şi mă plimbam cu Tăvi 
Popa. Din direcţia opusă apar doi miliţieni cu armele întinse. 
Erau îmbrăcaţi în uniforma albastră instituită cu puţin timp 
înainte. Când i-am văzut, noi, prudenţi, ne-am dat jos de pe 
trotuar. Atunci apare căpitanul de Securitate Misăilă care ne 
face semne şi ne spune: 

- Fugiţi, că pe voi vă caută! 

M-am trezit speriat, cu visul foarte clar în memorie. 
Dimineaţa, am plecat la liceu şi i-am povestit lui Tăvi Popa 
visul meu. Eu eram atât de impresionat, încât eram hotărât să 



194 


ascult de vis. L-am implorat pe Tăvi să fugim. Tăvi s-a lăsat 
convins şi ne-am hotărât că vom fugi cu trenul de noapte. Seara, 
am plecat la haltă, iar la ora 2 noaptea, în data de 17 martie 
1949, m-am urcat în tren. Deşi convenisem să ne căutăm, 
fiecare a stat pitit intr-un colţ şi nu ne-am întâlnit. Eu am 
coborât la Miarlău şi am plecat în satul bunicilor, Şumugiu. 
Oare această fugă pe baza unui vis a fost doar un act de 
superstiţie? Să vedem ce s-a întâmplat în continuare. în 17 
martie, înainte de masă, s-a prezentat la noi acasă - un coleg la 
Tăvi şi o colegă la mine - care au venit chipurile, să vadă de ce 
nu am fost la şcoală. îi trimisese Saivan. Seara, pe la orele 21, 
în faţa casei noastre se opreşte maşina Securităţii din Beiuş, iar 
în casă intră cu pistolul în mână, nici mai mult, nici mai puţin, 
decât căpitanul Misăilă, cel din vis: 

- Unde este fiul dumneavoastră? 

- A plecat azi dimineaţă la şcoală, a răspuns mama. 

Este clar că visul m-a salvat atunci de la arestare. 

Interesant este că cel care venea să mă aresteze, fusese în vis 
tocmai cel care mă îndemnase să fug. Şi tot atât de clar este că 
intrarea mea în beciul Securităţii şi în celulele penitenciarului 
(după eventuala - mai degrabă certa - condamnare a mea) cu 
plămânii atinşi de o puternică infecţie t.b.c. ar fi dus la moartea 
mea. în acele vremuri, tinerii luptători anticomunişti nu 
beneficiau de măsura eliberării din “motive umanitare”, precum 
au beneficiat marii bolşevici şi torţionari, după 22 decembrie 
1989. 

Modul în care au decurs evenimentele în acele zile, au 
constituit pentru mine cel mai clar temei al credinţei în protecţia 
divină. Atunci, ca şi acum, la marea percheziţie, am înţeles că 
viaţa mea nu îmi mai aparţine. Doamne, numai să fiu vrednic de 
o recunoştinţă pe măsură! 


* * * 


Mâna nevăzută a destinului face o nouă mutare pe tabla 
de şah a vieţii mele. Uşa se deschide şi sunt chemat afară, cu tot 
bagajul. Bagajul! Această formulă pompoasă indică doar o biată 



195 


traistă (făcută dintr-o cămaşă veche) în care sunt puţinele mele 
lucruri: prosopul, cojocelul şi căciula ferfeniţă. Ies din celulă cu 
un sentiment de teamă. Oare unde mă vor duce? în închisoare se 
întâmplă ca în profeţia Mântuitorului referitor la patimile 
Sfântului Petru. Aici “altul te încinge şi te duce unde nu 
voieşti” (Ioan 21,18). Neliniştea mea devine şi mai mare când 
ieşim din Celular. Traversăm curtea şi intrăm la Secţie. Până 
acum am văzut-o doar din exterior, când mergeam la plimbare. 
Mergem spre dreapta, până la celula din fund. în celulă găsesc 
un singur deţinut. Se prezintă: 

- Gheorghe Brahonschi. 

Iată un om despre care am auzit demult. îi merge vestea 
că este foarte dârz şi că a stat mult timp în lanţuri. Tocmai acum 
venea dintr-un asemenea stagiu de izolare. Un om ca el trebuie 
privit mai îndeaproape. Nu te întâlneşti cu o asemenea 
personalitate la toate răscrucile. Sau, mai exact pentru locul 
unde ne aflăm, în toate celulele. 

Ghiţă Brahonschi este de statură mijlocie, slab, cu ochi 
albaştri-verzui şi cu un accent propriu în vorbire. Când îi vezi 
debilitatea trupului şi te gândeşti la numărul nesfârşit de 
pedepse pe care le-a suportat, trebuie să accepţi că fibrele 
constituţiei sale fizice sunt din oţel. Cum ar fi putut rezista 
altfel?! Este de profesie inginer şi este pasionat de cunoaştere. 
Este preocupat de armonizarea teoriilor ştiinţifice cu dogmele 
credinţei. Pentru el, toate descoperirile ştiinţifice confirmă 
existenţa şi lucrarea Creatorului. 

Gheorghe Brahonschi pretinde de la gardieni şi ofiţeri, 
inclusiv de la comandantul închisorii, să fie tratat cu respectul 
cuvenit unui deţinut cu convingeri politice. Nu se descoperă în 
momentul intrării lor în celulă şi nu foloseşte formula 
obligatorie de adresare: “să trăiţi”. El îi tratează pe baza 
principiului reciprocităţii: dacă i se spune “dumneavoastră”, 
spune şi el la fel; dacă i se spune “dumneata”, spune şi el 
asemenea; iar dacă i se spune “tu”, el va răspunde tot cu tu, 
chiar dacă în cauză ar fi însuşi fiorosul colonel în persoană. 
Aceasta este cauza lungului calvar asumat de acest cavaler al 
demnităţii. îmi imaginez prima întâlnire a lui Brahonschi cu 



196 


colonelul Crăciun. Desigur, acesta a intrat în celula lui 
Brahonschi cu atitudinea dispreţuitoare a suveranului absolut, şi 
nu şi-a imaginat că va găsi în făptura unui deţinut scheletic 
îmbrăcat în zeghe, puterea de a se măsura cu el de la egal la 
egal, deşi era avertizat asupra cazului. Atitudinea lui Brahonschi 
exprima o tenacitate asemănătoare celei cu care s-a prezentat şi 
Horia înaintea cezarului de la Viena. La întâlnirea dintre 
arogantul şi durul colonel de Securitate cu deţinutul Brahonschi 
care era format la şcoala onoarei, au ieşit scântei. Este unul din 
meritele incontestabile ale lui Ghiţă Brahonschi de a fi dovedit 
monstrului că se află în faţa unui om şi nu a unui vierme pe care 
să-l strivească cu diabolică satisfacţie. In acel moment, 
Brahonschi reprezenta onoarea tuturor luptătorilor 
anticomunişti din România. Pentru această tenacitate, el a plătit 
un preţ imens: o suferinţă îndelungată, care greu se poate 
imagina că o poate suporta omul. Dar el a biruit-o, iar acum, 
iată-ne împreună. 

Ştiu că o parte dintre deţinuţi nu au fost de acord cu o 
asemenea atitudine extremă. Extremă? Depinde din ce unghi 
priveşti problema. Pentru un curajos nu este nimic extrem în 
această atitudine, ci este pur şi simplu atitudinea firească. Şi s-ar 
putea spune, obligatorie. Nu ştiu cum justificau aceştia părerea 
lor, dar eu l-am aprobat şi admirat fără nici o rezervă pe acest 
om. Din punct de vedere creştin, calvarul de pe Golgota a fost o 
jertfa voluntară şi un act necesar pentru mântuirea lumii. In 
clipa când Sfântul Petru - din dragoste omenească - L-a sfătuit 
pe Mântuitorul să facă în aşa fel încât să nu I se întâmple aşa 
ceva. Acesta l-a respins cu teribilul: “înapoia Mea, satano!”. 
Asumarea suferinţei pentru realizarea unei valori spirituale este 
cel mai greu lucru de acceptat pentru om. Dar numai pe jertfă se 
clădeşte orice operă, de la cea mai neînsemnată faptă 
omenească, până la împărăţia lui Dumnezeu. 

Viaţa creştină nu este spectaculoasă, de aceea, lipsesc 
trăitorii ei. Mândria îl împinge pe om să-şi desfăşoare viaţa şi 
acţiunea pe o scenă unde să aibă privilegiul de a fi în centrul 
atenţiei generale. Aplauzele şi recompensele sunt o necesitate 
vitală pentru majoritatea oamenilor. 



197 


Eroismul creştin este în primul rând moral, el se 
realizează în anonimat, uneori total, doar sub ochiul invizibil al 
lui Dumnezeu. Pentru un astfel de spectator, omul cu greu va 
trăi, şi mai ales, se va sacrifica. 

A suferi în tăcere, şi mai ales o suferinţă anonimă de 
lungă durată, cu greu se poate accepta şi suporta. 

Dar în fond acesta este adevăratul eroism. Eroismul 
moral real care a creat sfinţii după modelul Mântuitorului. 

In momentele de prigoană, în faţa marilor primejdii şi 
riscuri, unui apostol trebuie să-i răsune în urechi cuvintele 
Mântuitorului: “Nu vă temeţi!”. 

Nu vă temeţi de cei ce vă ucid trupul, ci vă frământaţi 
pentru ceea ce se va întâmpla cu sufletul. 

“Totuşi nu mă îndoiesc că în această vreme, aceia pe 
care Domnul sigur îi cunoaşte şi care stau înaintea Lui sunt deja 
martiri, prin mărturia conştiinţei lor, fiind gata, dacă li se cere, 
să-şi verse sângele lor pentru numele Domnului Iisus Hristos. Şi 
nu mă îndoiesc că sunt şi azi unii care-şi «iau crucea şi-L 
urmează»” (Origen - Omilii la Cartea ieşirii, pag. 155). 

Cel ce doreşte cu adevărat moartea pentru Hristos, 
trebuie să moară în primul rând faţă de patimi! 

Jertfa martirică trebuie să fie piscul unui urcuş spiritul 
cu temelii masive de virtuţi puternice şi active, realizat înainte. 

Trebuie mai întâi să te înarmezi cu platoşa de oţel a 
virtuţilor eroice (al eroismului moral), ca apoi păşirea spre actul 
de jertfă supremă să fie firesc şi moralmente necesar, ca o 
încununare a unei vieţi de sfinţenie. 

Actul jertfei poate fi de fapt o suferinţă grea şi de 
durată, pentru care trebuie o credinţă şi o voinţă morală 
extraordinară. Altfel “cele din urmă” pot fi mai grave decât 
“cele dintâi”, adică o regretabilă şi dureroasă cădere. 

Apostolii veacului nostru trebuie să-şi dezvolte 
conştiinţa necesităţii jertfei pentru renaşterea creştină (conştiinţa 
că numai jertfa creştinilor care imită jertfa de pe Golgota a 
peipetuat şi fortificat în permanenţă Creştinismul) şi puterea 
morală de a realiza în mod real şi pilduitor. 



198 


Creativitatea jertfei revelată în parabola bobului de grâu 
este suprema forţă a Creştinismului. 

După o profundă viaţă morală în spiritul celor mai 
necesare virtuţi, după o vastă activitate apostolică pentru 
renaştere şi unitate, marele apostol va putea spune: “Acum, 
Doamne, dă-mi puterea să ajung pe culmea Golgotei mele ca 
să-ţi fiu credincios până la moarte şi prin moarte, aşa cum ai 
dorit! ” 


* * * 

Pentru trecerea utilă a timpului, facem lecţii de 
germană. Ghiţă Brahonschi îmi povesteşte, în limba germană, 
un roman despre revoluţia lui Horia, compus de un legionar în 
lagărul din Germania, în 1941 -’44. 

Intre timp, se face primăvară. Deschidem geamul şi 
dinspre curte se aude ciripit de păsărele. Semnal că dincolo de 
ziduri există o lume la care noi nu avem dreptul. Fiind nu 
departe de zidul închisorii, răzbat până la noi zgomote de viaţă 
omenească, dar nu putem vedea nimic, întrucât Secţia nu are 
decât parter. Prin aducerea mea în compania lui Ghiţă 
Brahonschi, am aproape certitudinea că vom fi duşi în curând la 
Zarcă. De altfel, pentru Ghiţă Brahonschi, Zarea era domiciliul 
său firesc. 

Nu se întâmplă însă aşa. Intr-adevăr, părăsim marea 
celulă, unde numai noi doi ne pierdeam în spaţiul ei, dar suntem 
mutaţi vizavi, în celula de pe colţul interior al Secţiei. Aici sunt 
o sumedenie de camarazi. O lume diversă şi interesantă. Printre 
ei sunt doi tineri cu o atitudine deosebit de dârză şi bătăioasă: 
Valeriu Turtureanu şi Traian Anderca. Cei doi tineri fac parte 
din categoria lui Ghiţă Brahonschi: mereu în luptă deschisă cu 
temnicerii. Au suferit şi ei prigoane prelungite din această 
cauză, dar au un calm şi un curaj, în continuare, neschimbate. 
Cunoscându-i pe cei doi, încă mai am presentimentul că vom fi 
duşi, noi, cei patru, la Zarcă. în acest caz, ce formaţie ideală de 
celulă am fi la Zarcă! 



199 


în celulă mai sunt: profesorul Constantin Durdun, 
sociolog, originar din Măţău-Muscel; aviatorul Traian Ursache 
din Iaşi, tânărul ţăran bănăţean Jurma A. Teodor, din Belotruţi; 
Beniamin Precup, pictor; Nelu Ilie de la Ploieşti; doctorul Vuc, 
participant la lupta armată din Munţii Banatului, condamnat la 
muncă silnică pe viaţă; aromânul Bebi Toma; studentul Ghiţă 
Mogoş; Ionel Vilescu-Vilea din Prahova; Mişu Dragomir din 
Târgovişte; Nonu Sasu; Gheorghe Turenschi; Dumitru Mihai 
Ciobanu; Vasile Cocoveica, ţăran din Dumeşti-Iaşi; Ioan Toma 
(Tomiţă) din Făgăraş, cu care am fost împreună la Cavnic, dar 
care acum suferea de sechelele unei meningite prin care trecuse 
la Gherla sau Aiud. Din flăcăul frumos şi viguros de altădată, cu 
un veşnic zâmbet, rămăsese o umbră de om. Ultimul este 
faimosul Nicolae Ţoţea care face închisoare de aproape două 
decenii. Un om care a trăit până acum mai mult prin închisori. 
Când îl priveşti şi te gândeşti la acest lucru, te cuprinde un fior! 
Ce destin au trăit aceşti doi fraţi de cruce! Destin în care 
tragedia şi măreţia şi-au pus amprenta pe viaţa lor dăruită unui 
ideal. 

Traian Anderca fiind student la filosofie, ne ţine 
prelegeri din acest domeniu. Domnul profesor Durdun ne 
vorbeşte despre sociologie şi etnografie. Cum sunt pe post de 
povestitor de romane şi filme, domnul Durdun mă îndeamnă să 
folosesc această ocazie pentru a-mi dezvolta talentul oratoric, 
de care voi avea nevoie în preoţie. în consecinţă, mă concentrez 
să povestesc ca şi cum aş vorbi în faţa unui mare public. 
Constat că sfatul do mn ului Durdun dă roade. 

Teodor Anton Jurma este un bănăţean plin de vitalitate 
şi dotat din punct de vedere intelectual. Dacă ar fi urmat studii 
superioare ar fi devenit cu siguranţă un cărturar. Despre această 
vocaţie a lui redau un singur indiciu: în anii foametei, 1946/’47, 
a fost trimis de tatăl său cu câţiva saci de cartofi pentru a-i 
vinde la Arad. După ce şi-a terminat misiunea, cu banii în 
buzunar a colindat prin târg. într-un colţ al târgului era 
improvizat un anticariat în aer liber. Se uită la cărţi şi deodată, 
vede pe nişte tomuri masive un nume fascinant: Mihai 
Eminescu! Fără să stea pe gânduri, întreabă de preţ. Coincidenţă 



200 


fericită: ediţia Perpesicius a operelor lui Eminescu costă exact 
cât suma primită pe cartofi. Fără nici o şovăire, tânărul ţăran cu 
fire de poet cumpără cărţile sacre ale culturii române. Cum se 
va descurca cu părinţii? Ce mai contează! Acesta este Jurma 
Teodor: tip pasional şi gata de jertfire. Este foarte iubit de toată 
lumea. Camarad bun şi activ din toate punctele de vedere. 
Cunoaşte rânduiala bisericească şi cântă ca un cântăreţ de 
strană. In noaptea de Paşti ne-a cântat aproape toată Slujba 
învierii. Ce frumos rostea: “învierea lui Hristos văzând să ne 
închinăm...”. Nu am simţit asemenea fior din noaptea învierii 
de la Cavnic. în relaţiile subversive din Aiud este cunoscut sub 
numele conspirativ de Jat, iniţialele numelui său (Jurma A. 
Teodor). Atât de bine ne-am împrietenit, încât, după ieşirea din 
închisoare, m-am gândit de mai multe ori să mă duc să-l văd. 
Din nefericire, în 1984, fiind la Arad la înmormântarea 
episcopului Visarion Aştileanu, am aflat că Jurma murise deja 
de câţiva ani. 

Nea Vasile Cocoveica este un ţăran moldovean tipic: 
domol şi foarte evlavios. Se roagă mult în cursul zilei. în toată 
simplitatea lui, are cugetări adânci. Suntem vecini de pat. 
Dormim cap la cap, pe patul de sus. într-o zi îmi spune: 

- Mă gândesc la soarta ateilor. Toată viaţa şi-o petrec 
luptând împotriva lui Dumnezeu, dar până la urmă mor, fără să 
poată învinge credinţa. Stalin a murit, dar Dumnezeu a rămas! 

Ce profundă şi plină de tâlc cugetare la un simplu ţăran! 
Seamănă aproape până la identitate cu apologia lui Giovanni 
Papini din introducerea la “Viaţa lui Iisus”: “Iar îndârjirea atâtor 
oameni împotrivă-I, ne dovedeşte că Iisus n-a murit încă. Până 
şi cei ce-şi vând sufletul diavolului, ca să-I nege doctrina şi 
fiinţarea, îşi trec viaţa pomenindu-I numele”. 

Credincioşii se străduiesc să-i convingă pe atei de 
existenţa lui Dumnezeu, iar ateii pe credincioşi de inexistenţa 
Lui. 

S-ar putea discuta atât de mult despre un lucru care nu 
există în chip absolut? Deci nu este vorba de a stabili existenţa 
sau inexistenţa, ci de a recunoaşte sau nu o existenţă care nu are 
evidenţa unui obiect material şi limitat. 



201 


Pregătirea întâlnirii cu Dumnezeu este destinul 
pământean al omului. Orice clipă pierdută în alte preocupări 
este furată Veşniciei. 

“Dar întrucât singurul nostru rost este să iubim pe 
Dumnezeu - căci iubire este puterea care ne face una cu El - e 
bine să spunem: «iată, venim, ai Tăi vom fi, pentru că Tu eşti 
Domnul şi Dumnezeul nostru»” (Origen - Omilii la Cartea 
proorocului Ieremia, pag.379). 

Mişu Dragomir este din Târgovişte, locuind pe strada 
Maxim Gorki, la numărul 8. Are două fete, de-acum 
adolescente. Mereu povesteşte despre ele. Este foarte mândru că 
este genitorul (cum spun ardelenii) a două preafrumoase fete. 

- Să vezi, îmi spune mie, pe care m-a ales ca posibil 
ginere, le-am făcut nişte rochii de nuanţă violetă. Parcă erau 
două prinţese. 

Turenschi este un tip robust din punct de vedere fizic, 
dar pe plan neuropsihic suferă de nişte crize periodice. Se zice 
că a căzut lângă el o bombă în timpul războiului. Intr-o zi se 
simte rău şi îi raportează plutonierului Gheorghe Olteanu, cu 
care se află în relaţii bune. Acesta îl scoate afară, în curtea 
Secţiei. Trece timpul, se înserează şi Turenschi nu mai vine. 
Plantoanele de drept comun care se ocupaseră de el în timpul 
crizei, trebuie să servească masa de seară. Drept pentru care, 
Olteanu deschide uşa celulei şi zărindu-mă în apropiere 
discutând cu Nelu Ilie, ne cheamă afară. Ne duce în curte să 
avem grijă de Turenschi care nu şi-a revenit încă. Este seară. Pe 
cer pluteşte o lună strălucitoare. Curtea este plină de rondouri 
de flori, cu “regina nopţii”. Este un miros ameţitor. Acest 
parfum este în contrast atât de violent cu locul în care ne aflăm, 
încât avem impresia că suntem pradă unei halucinaţii. Ieşiţi din 
obscuritatea şi miasmele greu suportabile ale celulelor 
supraaglomerate, nici nu ne vine să credem că ceea ce vedem şi 
simţim poate fi adevărat. Gardienii întreţin în mod special 
aceste flori, deoarece seara, după terminarea programului, ies în 
uşa care dă spre acest miniparc, ca să respire aer înmiresmat, 
după ce au stat în aerul viciat de pe coridoarele temniţei. 



202 


Strălucirea lunii de pe boltă şi parfumul florilor emanat 
ca dintr-o cădelniţă cerească, creează o privelişte şi o atmosferă 
ca din altă lume. De ani de zile suntem îngropaţi în bezna care 
ne-a răpit “corola de minuni a lumii”. Mă gândesc că, în clipa 
aceasta, prin toate parcurile lumii se plimbă tineri îndrăgostiţi, 
îmbătaţi de miresme şi vraja lunii, cu ochii licărind de o flacără 
misterioasă, şoptind cuvinte de iubire. Şi îmi vine din nou în 
minte un vers dintr-o poezie a lui Radu Gyr: “Noi nu am avut 
tinereţe”. 

Este seara zilei de 28 august 1959. Data aceasta nu 
trebuie să o uit niciodată! 


* * * 

Dintre componenţii celulei noastre, cei mai afectaţi de 
suferinţele îndurate sunt Nonu Sasu şi Ghiţă Mogoş. Ei sunt 
expresia vie a regimului de exterminare la care bolşevicii au 
supus tineretul creştin din România. Oare îşi vor reveni 
vreodată? Poate că libertatea le va da puterea să renască. Dar 
când va veni, oare? 

Bietul Nicolae Ţoţea îşi suie crucea pe calvarul 
nesfârşit al tinereţii sale. Era absolvent de Şcoală Normală când 
a intrat în închisoare în 1941. După un sfert de veac de temniţă, 
va ieşi, probabil, doar ca să moară. Cu toate acestea, el nu şi-a 
pierdut credinţa. Ca toţi vechii puşcăriaşi, Ţoţea este un mistic. 
Nici nu ar fi putut rezista altfel, atâta amar de vreme în hrubele 
temniţei. Eu cred că Dumnezeu le-a dat acestora darul credinţei 
pentru dragostea cu care au primit crucea şi au purtat-o cu 
îndelungă răbdare. 

Nu se poate trece atât de uşor peste calvarul acestor 
tineri arestaţi de Antonescu în 1941. Celor care îl idolatrizează 
pe generalul Ion Antonescu le propun să se pronunţe dacă o 
persoană cu adevărat eroică aruncă în închisoare, pe termene 
între 15 şi 25 de ani muncă silnică, nişte adolescenţi numai 
pentru că au cântat “Sfântă tinereţe legionară”. Şi nici fetele nu 
au fost cruţate, doar că au fost sancţionate cu pedepse mai mici. 
Nichifor Crainic descrie în Memoriile sale, cum chiar fiica lui a 



203 


fost arestată şi condamnată pentru “activitate legionară”, de 
către regimul antonescian, al cărui ministru fusese înainte şi el. 
Ce se întâmplase? La o manifestaţie sportivă pe stadionul 
A.N.E.F., tinerii legionari prezenţi au făcut o manifestaţie cu 
cântece legionare. însuşi Nichifor Crainic recunoaşte: “Este 
adevărat că fusese legionară.... Curentul care aprinsese aproape 
tot tineretul României, era prea puternic ca să-i reziste. Cine 
poate tăgădui irezistibila seducţie exercitată de Legiune?”. 
Referindu-se la atitudinea lui Antonescu faţă de aceşti tineri, 
Nichifor Crainic mărturiseşte: “Pentru un simplu cântec se 
dădeau 25 de ani”. Este foarte clar, nu? Ce disproporţie între o 
faptă care nu constituia nici o primejdie reală pentru siguranţa 
statului şi condamnarea astronomică pronunţată de justiţie! Iată 
“eroul naţional” pe care unii l-au ridicat pe un piedestal atât de 
înalt. 

Au cântat “Sfântă tinereţe”! Prin voia Domnului, 
această expresie poetică a devenit cea mai autentică realitate. O 
parte din aceşti tineri au păşit cu adevărat pe cărarea sfinţeniei 
şi au ajuns pe culmi. Valeriu Gafencu a realizat în mod plenar o 
tinereţe sfântă. Sunt sigur că, dacă marele episcop şi martir Ioan 
Suciu l-ar fi cunoscut pe Valeriu Gafencu în închisoare, l-ar fi 
asemuit cu Pier Giorgio Frassati, sfântul italian din veacul 
nostru, a cărui tinereţe sfântă a descris-o episcopul scriitor într-o 
carte, pentru a fi pildă tineretului creştin din România. Sper că 
şi Valeriu Gafencu va fi o pildă pentru tineret. 

La Aiud, “Sfântă tinereţe” nu mai era o figură de stil, ci 
o realitate vie. Virgil Maxim, Ion Ianolide, Anghel Papacioc, 
Marin Naidim, Alexandru Virgil Ioanid şi cei doi coborâţi sub 
ţărâna gropilor comune de pe Dealul Robilor: Gheorghe 
Jimboiu şi Dan Mihăilescu au reprezentat-o în mod strălucit! 

Cazul acestor tineri trebuie să-l coboare pe generalul 
Antonescu cu câteva trepte de pe soclul exagerat de înalt pe 
care l-au înălţat naţional-comuniştii români, interesaţi de a-i 
crea un cult, pentru a umbri alte valori româneşti. Dar sunt şi 
alţii vinovaţi de tragedia acestor tineri intraţi în închisoare în 
1941. După 23 august 1944, în mod normal, odată cu 
înlăturarea lui Antonescu, ar fi trebuit să fie amnistiaţi toţi cei 



204 


condamnaţi de regimul politic abolit. Dar, nu! Lucrurile se vor 
petrece altfel, dramatic şi incredibil din punct de vedere 
naţional. Deţinuţii comunişti au fost eliberaţi imediat, dar 
deţinuţii legionari niciodată. Cel puţin o parte din ei. 

Dintre ceilalţi componenţi ai celulei, Bebi Toma este un 
caz foarte interesant. Este aromân şi legionar din prima tinereţe. 
A făcut parte din echipa care asigura securitatea personală a 
Căpitanului. Povesteşte cu multă mândrie întâmplări din 
perioada respectivă. “Interesant că - spune el - cea mai mare 
luptă o duceam nu cu niscaiva duşmani care ar fi periclitat viaţa 
Căpitanului, ci cu însuşi Căpitanul.” Acesta pleca mereu pe 
neaşteptate şi fără să anunţe, încât ei trebuiau să fugă după el ca 
să-l protejeze. Când îl ajungeau, le reproşa: 

- Ce tot alergaţi după mine? 

- Să te apărăm, Căpitane! 

- De ce să mă apăraţi? Mie nu mi-e teamă de moarte! Pe 
mine mă apără Dumnezeu! 

In 1941, Bebi Toma s-a refugiat în Germania şi după 23 
august 1944 a luptat în armata naţională antisovietică, fiind 
paraşutat în spatele frontului. In 1949, s-a hotărât să plece cu 
orice preţ din ţara care gemea sub comunişti. Singur, a reuşit să 
treacă în Bulgaria, pe care a traversat-o de la nord la sud, 
ajungând la frontiera cu Grecia. Deşi această graniţă era păzită 
cu străşnicie, a reuşit să o treacă în zona unde trăiseră strămoşii 
lui odinioară. In Grecia, a ajuns într-un lagăr de refugiaţi. 
Acolo, spune el, a fost obligat să intre într-o şcoală de spionaj 
ca să fie retrimis în ţară. El insistă foarte mult asupra presiunilor 
care s-au exercitat acolo asupra lui, pentru a justifica, probabil, 
atitudinea lui după paraşutare. După terminarea şcolii, a fost 
îmbarcat pe un avion special, cu tot echipamentul adecvat şi au 
pornit spre ţară. Era noapte. Avionul a trebuit să se înalţe de 
câteva ori la altitudine maximă, deoarece a fost reperat şi s-a 
deschis asupra lui foc antiaerian. A fost paraşutat în apropierea 
Aiudului, unde locuise după război şi cunoştea zona. El spune 
că imediat după paraşutare a ascuns echipamentul şi aparatura 
şi, după ivirea zorilor, s-a dus în prima localitate şi s-a predat la 
miliţie. El neagă că din cauza lui ar fi fost arestaţi alţi paraşutişti 



205 


care, ulterior, au fost condamnaţi la moarte şi executaţi. Iniţial a 
primit o condamnare mai mică, ca pentru trecere ilegală a 
frontierei. Dar ochiul atotvăzător al Securităţii a descoperit că 
paraşutatul Bebi Toma este una şi aceeaşi persoană cu poliţistul 
legionar Bebi Toma care a făcut parte din echipa care l-a 
împuşcat (într-o pădure de lângă Bucureşti) pe utecistul 
Constantin David. Drept pentru care a primit 25 de ani muncă 
silnică. Nu ştiu exact care este adevărul, dar aceasta era 
versiunea pe care o povestea el. 

Bebi Toma fiind român macedonean, din punct de 
vedere legionar face parte din dizidenţa lui Papanace. Din 
această cauză se ivesc discuţii şi controverse aprinse cu 
Brahonschi. Acesta apără autoritatea şi prestigiul lui Horia 
Sima. In momentul de faţă, rareori întâlneşti la Aiud câte un 
legionar antisimist. Marea majoritate a legionarilor îl consideră 
pe Horia Sima Comandantul de drept şi de merit al Mişcării 
Legionare. De ziua lui de naştere, 3 iulie, prin toate zidurile 
Aiudului se transmit urări ca la o sărbătoare naţională. 

Deşi am luat cunoştinţă de foarte timpuriu despre aceste 
probleme interne ale Mişcării Legionare, niciodată nu am asistat 
la o asemenea dezbatere amplă. Citisem în adolescenţă în “Pe 
marginea prăpastiei” despre împărţirea legionarilor în două 
categorii: “codrenişti” şi “simişti”. Dar în închisoare, la faţa 
locului - cum s-ar zice - nu am găsit nici codrenişti şi nici 
simişti, ci pur şi simplu legionari. In faimoasa lui carte, Ştefan 
Palaghiţă citează “informaţiile” unui oarecare Piţulea care 
susţinea că în închisorile din ţară “aproape 90% din legionarii 
închişi sunt împotriva lui Sima”. In realitate, proporţia era exact 
inversă! Am constatat-o personal, la faţa locului, iar nu din 
auzite! Dacă ceea ce a scris Palaghiţă despre evenimentele din 
exil este tot atât de “adevărat” ca şi despre cele din ţară, atunci 
este clar ce “valoare istorică” pot avea informaţiile lui. 

* * * 


Vara anului 1960. Exact ca în balada chiriaşului grăbit, 
fără nici un preaviz, la porunca implacabilă a gardianului, îmi 




206 


iau presupusul geamantan şi plec. Adio, prieteni şi camarazi! A 
fost pentru mine una din cele mai interesante celule prin care 
am trecut, mai ales pentru cunoaşterea sufletului omenesc, 
cunoaştere care îmi va fi de folos în viitoarea mea activitate 
pastorală. Orice experienţă din închisoare am privit-o mereu 
prin prisma folosului pentru idealul meu apostolic. Doamne, voi 
ajunge oare în libertate? Şi voi avea posibilitatea să urmez 
teologia? Dacă vom ieşi în plin regim comunist, în afară de 
muncitori necalificaţi vom putea fi şi altceva? întrebări şi 
nelinişti pentru viitor. Dar răspunsuri clare nu vin de nicăieri. 
Dintre toţi componenţii celulei din care plec, mă voi reîntâlni în 
libertate doar cu trei: Brahonschi, Valeriu Turtureanu şi Nelu 
Ilie. 

Sunt readus pe Celular. în timpul cât am fost la Secţie, 
Aiudul s-a supraaglomerat. Un mare val de arestări s-a abătut 
asupra românilor în 1958. Cei arestaţi atunci, după un stagiu pe 
la Securitate şi tribunale militare, vin la Aiud ca o avalanşă 
nestăvilită. Nu mai există celule cu patru persoane, ci doar cu 
şase sau opt. în marele penitenciar din Aiud începe calvarul 
supraaglomerării. 

Ajung într-o celulă pe scurta-sud, pe latura vestică. 
Prima mare surpriză: în celulă este prinţul Alexandru Ghica, 
arestat din 1941. După surpriză, o bucurie: Fănică Miere, 
colegul meu de la liceul din Beiuş, mai mare cu două clase 
decât mine. Prima dată a fost arestat în 1948, când a primit trei 
ani. A fost rearestat în 1958. în intervalul de libertate s-a 
căsătorit. Urmează Filip Cobzac, veterinar din Cluj şi Virgil 
Bordeianu, implicat în procesul “reeducării” de la Piteşti. 

Cunoscându-1 pe prinţul Alexandru Ghica, mă gândesc 
la unele teorii despre degenerescenţa nobilimii. în cazul 
prinţului Ghica s-a produs un fenomen invers. Selecţia pozitivă 
a concentrat şi amplificat în persoana lui toate calităţile 
ascendenţilor. Este un om dotat deplin din punct de vedere fizic 
şi intelectual. în ceea ce priveşte caracterul moral, este nobil în 
cel mai propriu sens al cuvântului. El constituie un caz în care 
nobleţea socială cioncide cu nobleţea morală. Datorită atitudinii 
sale din lunga lui detenţie, va fi supranumit “Prinţul demnităţii 



207 


legionare”. Alexandru Ghica onorează descendenţa sa dintr-o 
familie domnitoare. Este din spiţa lui Grigore Ghica-Vodă, 
martirul integrităţii hotarelor româneşti. Este o personalitate de 
referinţă a Mişcării Legionare. 

Prinţul este frământat de viitorul Mişcării Legionare, 
mai ales într-un prelungit regim de dominaţie bolşevică. 

- Ce crezi în această privinţă? mă întreabă el. Ce s-ar 
putea face, mai ales în raport de tineret? 

Stau puţin pe gânduri. Ce pot eu să răspund într-o astfel 
de problemă, unui asemenea om? Dar îmi dau seama că pentru 
omul de spiţă nobilă, care şi-a părăsit culcuşul cald şi somptuos 
pentru a se dărui unei cauze pentru care suferă de un sfert de 
veac, răspunsul este de mare importanţă. Şi probabil că nu 
întâmplător a pus întrebarea celui mai tânăr din celulă. O clipă 
îmi trece prin minte fascinaţia pe care a exercitat-o asupra 
adolescenţilor din generaţia mea (bineînţeles, asupra celor cu 
preocupări spirituale şi vocaţie eroică) cartea “Pentru 
Legionari”. Când o primea în mână, adolescentul cu idealuri 
eroice simţea un fior înainte de a fi citit măcar un rând. Iar 
numele autorului avea în el o magie tainică şi irezistibilă, prin 
rezonanţa şi semnificaţiile sale: Comeliu Zelea Codreanu. îţi 
venea să repeţi numele ca pe o incantaţie. Părea un nume 
predestinat. în ceea ce priveşte chipul Căpitanului, a fascinat o 
întreagă generaţie. Părea un autentic Lăt-Prumos coborât din 
legendă. în Aiud, unde nimeni nu mai putea admira făptura lui 
umană desăvârşită, toţi cunoşteau extraordinarul portret al lui 
Lăt-Prumos de Tudor Arghezi: 

“Unde a plecat că nimeni n-are ştire 
Pătul-Prumos cu plete negre grele, 

Cu ochi albaştri plini ca de mărgele 
Şi cu sprânceana-n jurul lor subţire?...” 

Iar moartea lui de martir al neamului, asasinat 
mişeleşte, de uneltele care executau ordine oculte, a copleşit 
sufletul românesc care vibrează în sens creştin, şi a pus o pecete 
de neînlăturat pe chipul întregului veac. 



208 


Răspunsul la întrebare îl dau cu emoţia celui care 
răspunde la un examen decisiv, intimidat vizibil de 
personalitatea examinatorului şi de dificultatea problemei: 

- Cred că în situaţia în care nu se poate lua legătură 
directă cu tinerii, este suficient să se arunce Cartea Căpitanului 
peste zidul unei şcoli şi acolo, cu siguranţă, se va forma un cuib 
legionar. 

Prinţul Ghica nu comentează răspunsul meu în nici un 
fel, dar sunt convins că era răspunsul aşteptat. Cel care a dat 
dovadă de fidelitate neclintită pentru Căpitan, cel care şi-a 
luminat tinereţea la flacăra doctrinei creştine legionare şi a 
crezut plenar în puterea de creaţie a sacrificiilor eroice, primea 
o confirmare a credinţelor şi speranţelor sale. Eu nu am 
mărturisit decât ceea ce am văzut la tinerii din generaţia mea. 
De fapt, se realiza speranţa Căpitanului (exprimată după ce a 
terminat de scris “Pentru Legionari”) că de-acum poate muri, 
căci temelia a fost pusă. 

Filip Cobzac manifestă o atitudine fermă în raporturile 
cu gardienii. Probabil că nu întâmplător, ochii săi albaştri au o 
lucire metalică. Aceeaşi atitudine dârză împotriva 
comunismului o va continua şi după ieşirea din închisoare, 
producând multe probleme Securităţii din Cluj. Păcat că nu a 
avut urmaşi, cărora să le fi transmis zestrea morală de onoare pe 
care a acumulat-o de-a lungul unei vieţi, fără teamă sau 
compromisuri în faţa comuniştilor. 

Virgil Bordeianu a trecut prin Piteşti şi a fost rearestat 
pentru a fi martor în procesul “reeducării”. Comportamentul lui 
este tipic. Se străduieşte să dovedească în mod ostentativ că el 
este un tip de om superior fără ajutorul credinţei. De altfel, în 
zilele de Duminică el îşi găseşte de lucru (coase, de exemplu), 
ca să sublinieze în mod clar abandonarea credinţei. Face eforturi 
vizibile ca să întreacă în corectitudine pe ceilalţi. In acest sens, 
atitudinea lui este exagerată şi chiar supărătoare. Deşi nimeni nu 
încearcă să-l abată de la pretinsa lui convertire la marxism, 
totuşi el nu conteneşte cu ostentaţia. 

Fănică Miere, ca să nu fie obligat să suporte dormitul 
cu altcineva în pat, şi fiind vară, şi-a făcut un culcuş jos, în 



209 


colţul de la uşă. De acolo, ascultă sau vorbeşte. Noi doi am stat 
în acelaşi internat (Internatul Pavelian din Beiuş) şi am fost 
foarte apropiaţi. Ne lega preocuparea pentru problemele de 
ordin spiritual. De altfel, când ne vom reîntâlni, după ieşirea din 
închisoare, primul lucru de care s-a interesat de la mine a fost în 
legătură cu procurarea Filocaliei. Acum, în celulă, povestim 
amintiri din liceu şi facem planuri pentru viitor. Ne amintim cu 
haz (în amintire totul devine roz) cât a suferit el ca elev, de la 
severii noştri profesori, pentru pletele eminesciene pe care le 
purta cu mândrie adolescentină. Era poet şi în clasa a VlII-a a 
fost ales preşedintele Societăţii de lectură din cadrul liceului 
“Samuil Vulcan”, cea mai înaltă funcţie pe care o putea avea un 
elev. 

Intr-o zi, suntem martori la unul din cele mai dificile 
momente sufleteşti din viaţa lui. Este chemat la grefă. Până să 
se întoarcă, noi aşteptăm curioşi şi facem fel de fel de 
presupuneri. Poţi să faci chiar şi 20 de ani de temniţă şi să nu te 
cheme niciodată la grefa. Deci, dacă a fost chemat, înseamnă că 
s-a întâmplat ceva foarte important în destinul lui. Nu după mult 
timp, revine în celulă. Fără să ne spună vreun cuvânt, se 
lungeşte pe duşumea şi se acoperă cu zeghea pe cap. Rămânem 
foarte miraţi. O fi fost anunţat că i-a murit tatăl sau mama? Dar 
aşa ceva, în temniţele comuniste, nu se anunţă niciodată. 
Atunci? Ce este, oare? Dar tăcerea împietrită a lui Fănică se 
prelungeşte parcă la infinit. De-abia, intr-un târziu, ne 
destăinuie ce s-a întâmplat. A fost anunţat că soţia lui a divorţat. 
Pentru această veste, Fănică trăieşte un şoc sufletesc dureros, 
îmi dau seama cât de mult a iubit-o Fănică şi ce încredere avea 
în ea. încerc să-l consolez, dar totul este zadarnic. Câteva zile, 
Fănică nu mai vorbeşte cu nimeni. Rămâne nemângâiat. 
Adevărata consolare nu o va primi decât la ieşirea din 
închisoare, căci mult iubita lui soţie Laurenţia îl va aştepta cu 
nedezminţită dragoste. în clipa în care Fănică primea vestea 
divorţului, soţia lui se mutase la părinţii lui, la Vadul Crişului, 
tocmai pentru a-şi manifesta dezacordul pentru gestul la care 
fusese constrânsă. Iar iscălitura lui de pe înştiinţare, a constituit 



210 


singura, dar binefăcătoarea dovadă pentru cei de acasă că el mai 
trăieşte. 

Bieţii oameni! în ce abisuri sufleteşti au trebuit să cadă 
de atâtea ori. Şi cei întemniţaţi, şi familiile rămase afară. Pentru 
a putea rămâne în serviciu, pentru a-şi putea creşte copiii, aceste 
soţii şi mame mult încercate au fost obligate să facă acte 
contrare sentimentelor şi voinţei lor. 

* * * 

într-o zi, se deschide uşa celulei. Toţi ne precipităm ca 
să fim găsiţi în “poziţie reglementară”. Este introdus în celula 
noastră un nou camarad. Se prezintă simplu: 

- Gheorghe Jimboiu. 

Auzisem despre el mai de mult. Jimboiu este originar 
din Oltenia, din comuna Vela, judeţul Gorj, şi în momentul 
arestării, în 1948, era student la Academia Comercială din 
Braşov. Ştiam deja că Jimboiu şi-a concentrat energiile 
interioare spre o trăire religioasă de adâncime. Acum, omul se 
află în faţa mea şi pot să văd eu însumi ce înseamnă o trăire 
creştină adevărată. 

Gheorghe Jimboiu, după 12 ani de închisoare, este 
foarte bolnav. Suferă de două boli grave, care aici în închisoare, 
duc implacabil spre deznodământul fatal. Are tuberculoză şi 
ciroză. A fost şi la infirmeria închisorii, dar acum a fost trimis 
iar în celulă. Singurul lucru care i se permite este să stea întins. 
El stă pe marginea patului, rezemat de perete şi din această 
poziţie asistă la viaţa celulei. Intervine foarte rar în discuţiile 
noastre. Mai mult ascultă. Cred că rosteşte în permanenţă 
rugăciunea inimii. Această concentrare interioară îi conferă un 
aer de pace şi seninătate. Nimic nu indică faptul că omul acesta 
ştie că va muri. Nici un semn de nelinişte nu i se poate citi pe 
chip. Poate că alţii ar fi căzut în disperare şi ar fi bătut la uşă ca 
să fie duşi la spital. El bate la o altă poartă, cu credinţă şi 
smerenie: la poarta Cerului spre care năzuieşte. 

“Şi Pavel al nostru, care fusese educat în învăţăturile 
proorocilor şi care era dornic după cele de deasupra lumii şi a 



211 


cerului, făcând totul pentru ca să le şi dobândească, zice în 
Epistola a Il-a către Corinteni: «Căci necazul nostru de acum, 
uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, 
slavă veşnică, covârşitoare, neprivind noi la cele ce se văd, ci la 
cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele 
ce nu se văd sunt veşnice.” (Origen - Contra lui Celsus, 
pag.386-387). 

în rarele lui intervenţii, povesteşte câte o întâmplare 
semnificativă din Pateric. Mă impresionează capacitatea lui de 
pătrundere şi selecţie. Din comoara Sfinţilor Părinţi ne oferă 
mărgăritarele cele mai strălucitoare. 

“Spunea unul dintre părinţi despre avva Xoie tebeul că 
a intrat odată în muntele Sinai şi ieşind el de acolo, l-a 
întâmpinat un frate şi suspinând zicea: ne mâhnim, avvo, pentru 
neploare. I-a zis bătrânul: şi de ce nu cereţi şi vă rugaţi lui 
Dumnezeu? I-a zis lui fratele: ne rugăm şi facem litanii dar nu 
plouă. I-a zis lui bătrânul: negreşit, nu vă rugaţi cu deadinsul. 
Vrei însă să cunoşti, că aşa este? Şi şi-a întins mâinile la cer cu 
rugăciune şi îndată a plouat. Şi văzând fratele, s-a temut şi 
căzând cu faţa la pământ, i s-a închinat lui, iar bătrânul a fugit. 
Fratele a vestit la toţi ceea ce s-a făcut şi cei ce au auzit, au 
slăvit pe Dumnezeu.” (Pateric - Pentru avva Xoie, pag. 160). 

“Zisa un bătrân că cel ce se nedreptăţeşte de bună voie 
şi îl iartă pe aproapele, fireşte că este al lui Iisus. Iar cel ce nici 
nu nedreptăţeşte, nici se nedreptăţeşte, fireşte că este al lui 
Adam. Iar cel ce nedreptăţeşte, sau dobânzi cere, sau înşeală, 
fireşte că este al diavolului.” (Pateric - Pentru îndelunga 
răbdare şi nepomenirea de rău, pag.380). 

Acum am înţeles. Sunt convins că acest trăitor profund 
al lui Hristos a fost trimis de Providenţă ca să văd cum se 
apropie de moarte un om care a păşit peste pragul sfinţeniei. 
Călătoreşte într-o zonă unde nu-1 mai tulbură îndoiala sau 
patimile. Privindu-1, simt că Jimboiu este omul de care m-aş 
ruşina cel mai mult dacă mi-ar cunoaşte păcatele. Nu pentru că 
m-ar judeca cu asprime, deoarece el este omul pe care l-am 
simţit trăind dragostea frăţească în modul cel mai pur, ci pentru 



212 


că în timp ce el zboară prin sfere celeste, eu zac neputincios şi 
ticălos în genună. 


* * * 

începe toamna. într-o zi neaşteptată şi nedorită, mă 
despart de bunii mei camarazi şi sunt mutat tot la etajul III, pe 
scurta-nord, latura estică, pe colţ. Celula 298, cu peretele lung 
exterior spre nord, la ultimul etaj, în consecinţă cea mai 
friguroasă din marele Celular. Găsesc aici încă alţi patru 
camarazi: Nelu Bechianu, Puiu Berianu, Mihai Scutaru şi 
avocatul Costache din Tecuci. 

Nelu Bechianu este originar din Oltenia şi a făcut parte 
din Frăţiile de Cruce de la Craiova. A făcut închisoare şi în 
timpul lui Antonescu. Rearestat de comunişti, după atâta 
suferinţă este bolnav. Dar este uimitor să-l vezi că este cel mai 
vesel dintre toţi. Buna lui dispoziţie crează momente de 
destindere şi chiar veselie în celulă. Un om venit de afară nu ar 
înţelege fenomenul şi ar considera acest lucru ca fiind deplasat 
sau anormal. Ar fi ca şi cum intrând într-o casă cu un sicriu pe 
catafalc, cei prezenţi ar râde în hohote. Numai că în cazul 
nostru, cei “morţi” suntem chiar noi, aşa că veselia noastră nu 
constituie o impietate. Cu Nelu Bechianu nu te poţi certa, căci 
el nu scoate sabia nici măcar să se apere, cu atât mai puţin să 
atace. 

Puiu Berianu este din Cugir. După instaurarea 
comuni s mului a încercat să fugă în Occident. A reuşit să ajungă 
până în Cehoslovacia, unde a fost descoperit şi retumat în 
România. A fost anchetat şi condamnat la închisoare. După vreo 
trei ani de detenţie, ajungând acasă, Puiu Berianu s-a căsătorit şi 
a avut un copil. Tip de luptător, el nu a rămas pasiv, ci a 
polarizat în jurul lui un grup de tineri, cărora a încercat să le 
insufle crezul românismului eroic. într-o epocă de maximă 
vigilenţă proletară, lucrul nu a rămas nedescoperit, şi iată-1, din 
nou, pe Puiu Berianu în închisoare, împreună cu tinerii săi. 
Acum, în celulă, se plimbă neobişnuit de mult şi ne povesteşte 
amintiri din aventuroasa lui viaţă. Una din povestiri este 



213 


excepţională. Pentru sensul ei moral aproape unic, ar trebui 
introdusă în manualele şcolare, pentru a ilustra, printr-un caz 
incredibil, un aspect încă nepătruns al sufletului omenesc: taina 
sacrificiului absolut dezinteresat. Tinerii ar învăţa o lecţie 
morală care nu se oferă de prea multe ori într-un veac. Iat-o: 

După arestare, Puiu Berianu a fost dus în beciurile 
Securităţii din Oradea. Condiţiile de detenţie şi anchetă erau 
îngrozitoare. Distrus de bătăi şi foamete, abia mai putea umbla, 
când era purtat la anchete. îşi pierduse orice speranţă de 
supravieţuire. Ştia cine sunt comuniştii şi de ce sunt capabili. 
Simpla lui tentativă de refugiu în Occident era interpretată ca un 
refugiu al unui mare spion. Căzuse în ghearele haitei roşii. Dar 
în mijlocul fiarelor care îl muşcau din toate părţile, apare şi un 
om. Un om printre fiare! Este oare posibil? Este, pentru că omul 
acela necunoscut, neînrudit, neobligat (ba, dimpotrivă!) îl ajută 
în taină. Gardianul îmbrăcat în haina cruzimii dovedeşte 
omenie, deoarece omenia nu are uniformă. Copleşit de atâta 
bunătate de neînţeles, într-o zi, pe când gardianul închidea uşa 
după el, strecurându-i, ca de obicei, o bucată de pâine, Puiu 
Berianu îi şopteşte zguduit: 

- Domnule, spune-mi cum te cheamă, ca să-ţi pot 
răsplăti într-o zi! 

La aceste cuvinte, omul acela străin care făcea pentru 
Puiu Berianu ceea ce, poate, nici propriul său frate nu ar fi făcut 
dacă ar fi fost în locul acestui straniu samarinean, a răspuns: 

- Nu contează, dar te rog să nu uiţi că am patru copii! 

Şi uşa se închide încet, lăsându-1 pe Puiu Berianu în 
beznă, cu faţa inundată de lacrimi. Pentru o clipă, i s-a părut că 
s-a făcut lumină în catacombă. Parcă un fulger a căzut din cer. 

Oare copiii acelui erou necunoscut al omeniei vor şti 
vreodată că tatăl lor a fost cel care a săvârşit această faptă de o 
generozitate incredibilă, infinită în valoare prin imensul risc 
care ameninţa pe săvârşitor, dar salvând prestigiul umanităţii în 
acele vremuri de bestialitate? 


* * * 



214 


Mihai Scutaru este fratele lui Ion Scutaru, cu care am 
stat la Zarea Gherlei în 1957/’58. La arestare, în 1948, Mihai 
era student la Politehnică. în contrast cu fratele său, care era 
domol, Mihai este tipul omului energic şi bătăios. Este mereu în 
ofensivă în raporturile lui cu gardienii. Cu moldoveni ca Mihai 
Scutaru a câştigat Ştefan cel Mare marile lui bătălii. 

Avocatul Costache din Tecuci este un deţinut din ultima 
generaţie. A fost arestat după 1958. Neobişnuit încă, suportă 
mai greu mizeriile vieţii de închisoare. în plus, are ghinionul de 
a petrece iarna în cea mai friguroasă celulă. S-a căsătorit destul 
de târziu cu fiica unui preot, mireasa fiind cu mult mai tânără 
decât el. La puţin timp după căsătorie, au avut o fetiţă. 

Eroismul maternităţii m-a impresionat profund 
întotdeauna şi l-am înţeles încă din adolescenţă, când am citit 
marea pledoarie pentru viaţă şi maternitate care este cartea 
“Mama” a episcopului Ioan Suciu de la Blaj. Acolo se relatează 
întâmplări teribile, ca să trezească sentimentele materne 
atrofiate. 

Iată un exemplu răscolitor: în cabinetul unui medic 
creştin, Dr.Clement, a intrat o femeie, rugându-1 să o scape de 
sarcină. 

- Aveţi copii acasă, doamnă? 

- Am, domnule doctor, şi-mi ajung! 

- Ei bine, atunci vă dau un sfat. Mergeţi acasă, luaţi 
cuţitul cel mai tăios şi ucideţi pe cel mai mic şi mai nevinovat 
dintre copilaşi. Nu veţi face un păcat mai mare decât cel pe care 
îl cereţi de la mine. Aţi ucide un copil botezat, care va ajunge, 
nevinovat cum este, în fericirea veşnică, iar trupul mamei 
rămâne nevătămat. Dar ceea ce îmi cereţi v-ar răni grav şi aţi 
pierde pe lângă viaţa trupească a pruncului şi pe cea sufletească. 
Eu nu mă leg în tovărăşie cu nimeni, pentru nici un scop şi cu 
nici un preţ, ca să comit o asemenea crimă! 

O, tu, mamă creştină care nu porţi zadarnic acest nume, 
să ai tăria şi dragostea, ca în faţa oricăror riscuri şi dificultăţi, să 
poţi rosti din toată inima şi cu toată hotărârea: “Eu nu pot ucide 
pe fiul meu!” 



La celula 298, zilele iernii trec greu. Trebuie un efort 
interior permanent ca suferinţa să nu te copleşească. Dar 
primăvara anului 1961 se apropie. Sălciile din lunca marelui râu 
Mureş ne anunţă sosirea ei. Ah, Doamne, bine că a trecut 
această iarnă dură! Frigul îndelungat şi necruţător ne-a răvăşit 
chipurile. Nu-i nimic, noi mergem înainte! Această exclamaţie 
care s-a rupt din suflet, seamănă leit cu un vers din “Jnepii” lui 
Radu Gyr. Această poezie este expresia îndârjirii cu care 
întemniţaţii urcă - parcă de o veşnicie - muntele suferinţei. A 
sosit vremea ca “Jnepii” să devină poezia mea preferată. Ea 
exprimă adevărul unui destin înfricoşător, iar metaforele sunt de 
o uimitoare plasticitate: 

“Dacă-n calea noastră sar şuvoaie, 

Le sorbim cu sete neînfrântă. 

De ne-mproaşcă roca cu pietroaie, 

Răzvrătirea ei mai mult ne-avântă. 

Totul ne-ntărâtă, nu ne-ndoaie - 
Suntem jnepii şi trăim din trântă.” 

Frigul, foametea, carcera, lanţurile, bătaia, izolarea, 
inactivitatea silnică, permanenta prigonire, toate aceste forme 
de distrugere şi dezumanizare muşcă din fiinţa bieţilor 
întemniţaţi, dar ei urcă mereu, acest calvar neîntrerupt. Şi 
nimeni nu se îndură să-i lase să depună, pentru o clipă măcar, 
povara care îi striveşte. Pe această Golgotă nu se poate depune 
crucea nici pentru un minut. Uite, dacă ai putea măcar pentru 
câteva momente să-ţi dezgheţi oasele la căldura unei sobe de 
teracotă; să te saturi măcar o dată cu o supă gustoasă şi 
fierbinte; să te plimbi un ceas printr-o luncă înflorită; să 
răsfoieşti paginile unui volum de poezii; să te rogi şi să meditezi 
în penumbra unei bisericuţe înmiresmată de tămâie şi busuioc; 
să-i priveşti în ochi pe cei dragi ai tăi şi să le auzi glasul 
mângâietor; să vezi şi să simţi şi tu odată că omul este om şi 
lumea este creată pentru fericire! 

Aici se trăieşte o fărâmă din agonia nopţii dramatice din 
Ghetsimani. Aici ţi se pare că nimeni, nici din cer şi nici de pe 



216 


pământ, nu se îndură de cei sortiţi durerii. Steaua speranţei lor a 
pierit de pe cer, căzând în abisul neantului. Şi totuşi, un glas 
lăuntric, o poruncă nevăzută îi mână spre culmi. Ei ştiu că 
precum pe plan religios nu există mântuire fără Crucificarea de 
pe Golgota, tot aşa pe plan naţional nu există mântuire decât 
prin jertfa eroică. De aceea, în adâncul sufletului lor chinuit, ei 
tot mai cred în rostul pătimirii lor: 

“Sus ne-aşteaptă vulturii în ciocuri 
Cu cununa spaţiilor sfinte.” 

* * * 

La începutul primăverii, celula 298 se destramă. 
Suntem purtaţi spre alte celule. Adio frigorifer de la 298! Eu 
sunt introdus la 302. Aici găsesc trei domni mai în vârstă: 
Victor Corbuţiu, Stere Mihalexe şi Costache Onu. 

Victor Corbuţiu este originar din Bihor. Este înalt şi 
blond. Chipul lui parcă răspunde la întrebarea lui Haşdeu: 
“Pierit-au dacii?” Nu, n-au pierit, căci bihoreanul Victor 
Corbuţiu este o reîntrupare aievea. In guvernarea din 1940 a 
fost prefect de Huşi. în calitate de conjudeţeni se leagă între noi 
o afecţiune specială. Suntem amândoi din Ţara lui Menumorut. 

Costache Onu este moldovean, dar locuia la Bucureşti 
în ultima vreme. Este înalt şi brunet. Este un taciturn. în orele 
de împărtăşire poetică (expresia este cât se poate de reală, căci 
în fiecare zi se rostesc poezii care sunt pentru suflet o 
cuminecătură fortificantă), eu recit cu preferinţă rondelurile 
neuitatului meu învăţător Vasile Bucur. Costache Onu este atât 
de impresionat de aceste nestemate poetice, încât începe să 
compună şi el rondeluri. Oare rondelurile şlefuite de Costache 
Onu la Aiud vor vedea vreodată lumina tiparului? Sau vor 
rămâne nişte mărgăritare ascunse şi veşnic neştiute? 

Stere Mihalexe este român macedonean. Este avocat. 
Ca foarte mulţi aromâni, are o evidentă aptitudine către cultură. 
A condus, pe vremuri, la Brăila, o publicaţie literară. Este un 
excepţional talent oratoric. Dacă vremurile i-ar fi fost 
favorabile, ar fi intrat în galeria marilor oratori români. El este 



217 


povestitorul principal al celulei. Ne povesteşte, timp de câteva 
săptămâni, toate romanele lui Dostoievschi. 

Intr-o zi, ne propune un fel de concurs moral. Fiecare 
dintre noi să povestească un caz pe care l-a cunoscut, al unui 
om care s-a apropiat de ceea ce se înţelege în mod obişnuit prin 
sfinţenie. El ne-a prezentat cazul unui profesor de franceză de la 
Brăila, descendent al unui francez venit în secolul trecut pe 
meleagurile româneşti. Acest profesor trăia ca un ascet şi îi 
ajuta pe oamenii nevoiaşi, dar fără ca aceştia să ştie vreodată 
cine este binefăcătorul, în cel mai autentic spirit creştin. După 
începerea campaniei împotriva Rusiei bolşevice, a plecat în 
fostele zone ocupate de atei, pentru a face misionarism. Nu s-a 
mai întors în ţară. A rămas acolo, ca un viteaz soldat al lui 
Hristos. Probabil că a murit împuşcat sau a fost înghiţit de 
imensul gulag din Siberia. Cazul era impresionant şi întrunea 
toate condiţiile celui mai înalt eroism moral. 

Până să-mi vină mie rândul, mă tot frământam: despre 
cine să vorbesc? Aveam o mare veneraţie pentru bunicul meu, 
Moise Brânzaş şi un adevărat cult pentru învăţătorul meu, 
Vasile Bucur. Un impuls tainic m-a îndemnat să vorbesc despre 
domnul Ioan Pupeza. Nu văzusem la el fapte spectaculoase, ci 
doar atitudini şi stări interioare. Mai mult, chipul lui, ochii şi 
zâmbetul mă făceau să-l simt ca pe un om fundamental deosebit 
de alţi oameni. Dar sfânt fără fapte nu există. în procesul de 
beatificare ad-hoc pe care îl făceam, nu puteam aduce fapte 
mari în favoarea lui. Eu am simţit doar, fără argumentul 
faptelor, că omul acesta avea un suflet de sfânt. Şi l-am 
prezentat în pledoaria mea, ca atare. 

Dar domnul Ioan Pupeza mi-a oferit totuşi şi 
argumentul faptelor, de care, însă nu am luat cunoştinţă decât 
după ieşirea din închisoare. Ca să se înţeleagă pe deplin 
valoarea faptei acestui om, trebuie să spun că unul din 
camarazii mei de lot a plecat acasă, prin expirarea condamnării, 
chiar din vecinătatea mea, şi deşi ştia unde sunt şi cum sunt, i-a 
spus mamei mele (care venise la el imediat după ce el a sosit 
acasă) că nu s-a întâlnit nici cu mine şi nici cu fratele meu şi nu 
ştie nimic despre noi. Ca circumstanţă atenuantă pentru tăcerea 



218 


lui, aduc faptul că la ieşirea din închisoare i s-a pus în vedere să 
nu destăinuie nimănui nimic din cele văzute acolo. Dar 
totuşi...nici chiar unei mame? Aşa a procedat camaradul meu. 
Domnul Ioan Pupeza a procedat, însă, exact contrar. După 
eliberarea lui din 1954 (prin rejudecarea procesului), ajungând 
în interes de serviciu la Oradea, s-a simţit dator să meargă în 
satul despre care ne auzise el că vorbim mai des, respectiv 
Finiş, ca să anunţe familia noastră despre noi. A luat trenul şi 
după o călătorie de 70 de km., a coborât la halta Finiş. Aici a 
auzit că părinţii mei nu mai locuiesc acolo. (De fapt se mutaseră 
din Finiş, înainte de arestarea noastră, la Pietroasa). Un 
binevoitor l-a informat că părinţii mei locuiau în acel moment în 
Lazuri de Beiuş, unde se mutaseră între timp de la Pietroasa. In 
faţa acestei situaţii neaşteptate, nu a dezarmat, ci a luat-o pe sub 
poalele Munţilor Codrului şi după ce a trecut prin câteva sate 
(Tărcaia, Fotoreni şi Băleni), a ajuns în Lazuri. Tot acest drum 
l-a făcut pe jos. Acasă a găsit-o doar pe sora mea Sabina, căreia 
i-a comunicat cele ce ştia despre noi: că ne-a lăsat la mina de 
plumb de la Cavnic, în 1953, şi că eram sănătoşi. 

In acele vremuri de teroare, o faptă mai mare ca aceasta 
nici nu se putea face! 


* * * 

în această perioadă (1961), începe la Aiud o nouă 
strategie faţă de componenţa celulelor. Nu se mai stă cu anii în 
aceeaşi formaţie, ci se schimbă mereu componenţa celulelor. Se 
pregătea viitoarea “reeducare”; noi, însă, nu bănuiam nimic, ci 
doar ne mirau anumite atitudini şi măsuri. Etajul III devine un 
fel de laborator de studiu şi observaţie asupra deţinuţilor. 
Această acţiune era condusă de colonelul Iacob, drept pentru 
care, cei supuşi la acest experiment se numeau “iacobini”. 
Astfel, tot pe aceeaşi latură estică a scurtei-nord, ajung să stau 
în aproximativ un an de zile cu o sumedenie de oameni. După 
ce se destramă celula cu Mihalexe, Corbuţiu şi Onu, ajung în 
celulă, rând pe rând, în diferite formule, cu următorii: 



219 


Părintele loan Ageu, fost profesor la Academia 
Teologică Ortodoxă din Arad. Este originar din Buhani, judeţul 
Arad. Este una din marile mele şanse de a învăţa teologia. Nu 
numai pentru că este profesor de teologie, ci mai ales pentru că 
este dispus să-mi ţină un adevărat curs. Şi cursul se predă 
metodic şi cu neabătută punctualitate. Cursul se face având la 
bază Crezul: Dogma Sfintei Treimi, Creaţia, mântuirea prin 
Iisus Hristos, lucrarea Duhului Sfânt prin Sfintele Taine; 
însuşirile Bisericii; învăţătura despre Maica Domnului; păcatele 
şi virtuţile, etc. 

Cineva parcă i-a şoptit colonelului Iacob (care are în 
supraveghere specială această parte a închisorii) să oprească 
pentru un timp sarabanda mutărilor. Stau împreună cu Părintele 
Ageu până se termină de predat cursul. Am convingerea că dacă 
mâine aş participa la examenul pentru admiterea la Facultatea 
de Teologie, aş reuşi. 

Petre Bolintineanu (nea Petrică, cum îi spunem cu drag) 
este de lângă Târgovişte. A fost un om bogat, având o fabrică de 
pâine la Bucureşti. Ca legionar, a fost activ în timpul prigoanei 
carliste. Este un om cu mult suflet, făcând parte din categoria 
sufletească a judelui din Vrancea. Ce atmosferă frăţească, 
plăcută şi caldă răspândeşte în jur! Ţine la mine foarte mult şi 
mă ocroteşte ca un tată. Sufletul lui este concentrat spre alţii, nu 
spre sine. El nu se simte bine decât iubind şi ajutând. 

Luca Damaschin este originar din Banat. A fost foarte 
activ în reorganizarea legionară de după 1944. Acum este 
bolnav. Este aproape paralizat şi stă tot timpul întins în pat, dar 
este mult răbdător şi optimist. 

Filon Lauric, comandant legionar din Bucovina. A fost 
şeful centrului studenţesc de la Cernăuţi. Conform tradiţiei 
studenţeşti cemăuţene, a fost un mare spadasin. Are câteva 
urme discrete de tăieturi de sabie. 

Tache Savin de la Galaţi. Ca legionar din prima 
generaţie, a făcut parte din Echipa Morţii. Este trecut în Cartea 
Căpitanului. A compus pe vremuri mai multe cântece legionare, 
între care “La atac!”. In fiecare dimineaţă face gimnastică şi se 
spală cu apă rece până la brâu. Este un foarte bun recitator. 



220 


Aceeaşi poezie care în gura altuia sună banal, recitată de el, 
poate părea extraordinară. Este un bun companion de celulă. 

Daniel Roman (Nila), fost coleg mai mare la liceul 
“Samuil Vulcan” din Beiuş. Prima dată a fost arestat în 1948 şi 
a fost condamnat la 5 ani închisoare, pe care i-a petrecut la 
Târgşor şi Canal. Remus Radina, în cartea “Testament din 
morgă”, îl aminteşte în categoria celor mai demni şi dârzi 
deţinuţi de la Canal. A fost vreo trei ani liber, apoi rearestat şi 
condamnat, ajunge la Aiud. Cu el se confirmă adevărul: un om 
care nu poate sta decât drept, într-un regim comunist, îşi petrece 
viaţa mai mult prin închisori. 

Mircea Dumitrescu, originar din Buftea. A fost student 
la Bucureşti. In închisoare s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Deşi 
are sănătatea şubredă, este optimist. Este un foarte bun 
povestitor. Dotat cu o foarte bună memorie, a reţinut toate 
romanele pe care le-a citit, mai ales pe ale lui Dumas. 
Povesteşte ore în şir. Ferice de cine are norocul să ajungă cu el 
în celulă! 

Nicolae Trifoiu, originar de pe meleagurile năsăudene, 
este un ardelean interiorizat şi cumpănit, fiind un om structural 
credincios. A Scut închisoare şi sub Antonescu. A fost prieten 
în închisoare cu Valeriu Gafencu şi Gheorghe Jimboiu, despre 
care, după moartea lor, nu va putea vorbi decât cu lacrimi în 
ochi. 

Ştefan Horia Aramă, un tânăr inginer, arestat prin 1958. 
Tatăl lui, Vasile Aramă, este un vechi puşcăriaş. In istoria şi 
memoria Aiudului, a rămas momentul extraordinar al revederii 
dintre tată şi fiu, printre zăbrele şi al convorbirii de la distanţă 
dintre ei. Scena teribilă a emoţionat toată închisoarea. Acum, în 
celulă este preocupat de construirea unui motor tară vilbrochen. 
Cu pătura aşternută pe duşumea, face schiţe, având drept cretă o 
bucăţică de săpun. 

Ioan Petrişor, inginer din Arad a fost arestat în 1958. 
Are două fetiţe, despre care vorbeşte mereu. Cu lacrimi în ochi 
îşi aminteşte cum venea de la serviciu şi spunea fetelor: “Astăzi 
mergem la film”. Fetele se bucurau grozav. Dar cea mică 



221 


întreba: “Tăticule, e cu morţi?”. Fire sensibilă, nu suporta să 
vadă filme tragice. 

Profesor Radu Andrei, arestat din 1958; un om cult. în 
prezenţa lui se discută probleme de cultură. Un fapt interesant 
din punct de vedere spiritual: cunoaşte o “Mărturisire” a liber- 
cugetătorului Ernest Renan, pe care acesta a scris-o după ce a 
vizitat mormântul mamei sale, şi în care îşi exprimă părerea de 
rău că a pierdut darul credinţei odată cu ingenuitatea sufletului 
de copil. Faptul că a reţinut un text aşa de lung şi îl spune cu o 
oarecare emoţie în glas, mă face să cred că intelectualul român 
Radu Andrei se regăseşte într-o anumită zonă sufletească în 
mărturia scepticului scriitor francez. Un fapt demn de semnalat 
este că profesorul Radu Andrei exprimă cuvinte de apreciere 
faţă de Masonerie. Se poate imagina uşor ce reacţii a provocat o 
asemenea atitudine într-o celulă de la Aiud! 

Vasile Duluş, ţăran în vârstă, din Corbeşti-Bihor. Este 
mic de statură şi suportă cu răbdare mizeriile vieţii de 
închisoare. M-a impresionat una din frământările lui sufleteşti, 
într-o zi ne spune: 

- Eu toată viaţa am trăit chinuit. Dar pentru păcatele 
mele, nici în viaţa de dincolo nu cred că voi fi fericit. 

M-a impresionat această cugetare a bătrânului Vasile 
Duluş, spusă în penumbra unei catacombe din Aiud, unde sunt 
condiţiile cele mai propice ca să-ţi măsori viaţa după alte criterii 
decât cele care domină mentalitatea celor din libertate. Aceştia, 
copleşiţi de lupta pentru pâinea cea pentru trup, uită de 
perspectiva eternităţii. Ideea bătrânului am regăsit-o, mai târziu, 
la Sfinţii Părinţi şi mi-am adus aminte de Vasile Duluş şi alţi 
ţărani români care în graiul lor simplu şi nepretenţios, exprimă 
cugetări adânci. 

Ioan Băeţan, arestat în 1958, este mic de statură şi 
invalid la un picior. A suferit un accident feroviar în perioada 
imediată după războiul mondial. Spune că strămoşii săi sunt 
originari din Băiţa-Bihor. 

Profesorul Vasile Stoian este de la Bacău, fiind un 
vechi puşcăriaş. A fost prefect legionar în 1940 şi a făcut parte 
din Armata Naţională de la Viena. 



222 


Profesorul Stoian este un mare pedagog. Are cultul 
caracterului moral. Când cineva se compromite prin faptele sau 
atitudinile sale, Vasile Stoian îi dă sentinţa, murmurând 
dispreţuitor: “Ţâgan!”. în gura lui, acest calificativ sună ca o 
condamnare la descalificare morală pe viaţă. Dar este strivitor 
nu atât cuvântul în sine, ci nuanţa tonului cu care îl rosteşte. A 
sta cu profesorul Vasile Stoian în celulă este un mare câştig 
intelectual şi moral. Este profesor de geografie. Ne ţine un 
captivant curs de geografie umană. Reţin o idee importantă: 
într-un mediu natural, locuit doar de celelalte vieţuitoare, 
peisajul rămâne neschimbat cu mileniile, s-ar putea spune, cu 
erele. Dar când apare omul, mediul se schimbă brusc ca 
înfăţişare. Omul, prin activitatea lui, modifică peisajul. Imediat 
construieşte case, drumuri, poduri, apar ogoarele, apare 
industria, etc. 

Acest fenomen se poate aplica şi în domeniul moral. 
Când apare un om într-o comunitate morală, el determină, prin 
prezenţa şi faptele sale, o schimbare în bine sau în rău. Istoria 
este plină de asemenea oameni care au modificat mediul moral. 
Sunt personalităţi benefice şi personalităţi malefice. Omul 
superficial sau de rea credinţă nu este capabil să judece 
dimensiunea influenţei pe care a exercitat-o Mântuitorul în 
istorie. Personalitatea Mântuitorului a fost ca un vulcan din care 
iubirea s-a revărsat ca nişte valuri de lavă incandescentă. Iisus 
este învăţătorul sincerităţii totale! De El nu te poţi apropia cu 
adevărat dacă n-ai alungat din inima ta făţărnicia şi viclenia. 
Creştinul care a rămas făţarnic şi viclean înseamnă că nu L-a 
cunoscut încă! Numai când ai ajuns cu adevărat în faţa Lui şi ai 
îndurat privirea Lui de foc, care ţi-a spintecat sufletul ca o sabie 
şi te-a purificat de toată falsitatea ta interioară, numai atunci te- 
ai luminat şi cutremurat de viziunea extraordinară a chemării 
Lui la iubirea adevărului şi la iubirea iubirii! 

“...trebuie să căutăm cu toată puterea ca sufletul să se 
asemene cu El. El e cu totul lipsit de pasiunile omeneşti; de 
aceea este şi singurul Judecător, pentru că este singurul fără de 
păcat.” (Clement Alexandrinul - Pedagogul, pag. 168). 



223 


Nici nu ne putem imagina suficient ce destin ar fi avut 
omenirea tară apariţia lui Iisus Hristos. 

Când priveşti printr-o anumită prismă, ţi se pare că în 
istoria umanităţii domină personalităţile malefice. Numai în 
secolul nostru au fost câţiva giganţi ai răului. Iar rezultatul s-a 
văzut: zeci de milioane de oameni asasinaţi. 

Vasile Haşoti este român macedonean. Este un tânăr 
brunet, cu trăsături frumoase. Contrar regulii generale la 
aromâni, are un temperament foarte ponderat. Dar caracterul 
său este tot stâncos, ca la orice aromân autentic. Este văr cu 
fotbalistul Haşoti. 

In compania celor doi din urmă, în prima celulă de pe 
scurta-sud, lângă aşa-zisul cabinet medical de la etajul III, mă 
găseşte sfârşitul lunii iunie a anului 1962. 



224 


Cap. 9. REEDUCAREA 


29 iunie 1962. Nici nu bănuiam ce schimbare 
importantă va aduce această zi în viaţa mea. Zi de sărbătoare: 
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. In zilele de sărbătoare, atmosfera 
din celulă este parcă alta, mai frumoasă. 

în cursul dimineţii, se deschide uşa celulei. Toţi 
întoarcem privirile, curioşi şi îngrijoraţi. în închisoare, apariţia 
intempestivă a gardianului este, de obicei, de rău augur. Ea 
poate însemna o ducere la izolare, o mutare nedorită sau altele 
de acest fel. 

- Care-i Brânzaş Liviu? 

- Eu! răspund surprins, iar inima îmi bate cu putere. 

- Ia-ţi bagajul şi hai! 

Cu gesturi precipitate îmi adun lucrurile. în grabă 
reuşesc să întind mâna bunului profesor Vasile Stoian şi lui 
Vasile Haşoti. Pe pasarelă, gardianul îmi ordonă să-mi pun 
zeghea pe cap. Legea secretului funcţionează neabătut. în timp 
ce coborâm scările, mă întreb îngrijorat unde voi fi dus. Ieşim 
din Celular şi intrăm la Secţie. O luăm spre stânga. Din celule 
răzbate un murmur îndepărtat de voci, parcă din altă lume, deşi 
distanţa prin zid este doar de câţiva metri. Cotim apoi la 
dreapta, spre fioroasa secţie de izolare. Gardianul deschide o 
celulă şi intru. Tranc! Uşa izbită după mine, trezeşte un ecou 
lugubru pe coridor. 

De ce am fost adus, oare, la izolare? întrebare fără 
răspuns. Mai ales că sunt cu tot bagajul, ceea ce într-o izolare 
clasică nu se întâmplă, ci dimpotrivă. Pe coridor, se aud paşi 
grăbiţi şi voci înăbuşite. Misterul se intensifică, dar dezlegarea 
întârzie. 

Ca să treacă timpul mai uşor, mă gândesc la 
semnificaţia Sărbătorii de azi. îmi închipui pe Sfinţii Apostoli 
Petru şi Pavel pornind de la Ierusalim spre Roma, plini de elan 
şi dinamism, ca să cucerească inima imperiului roman. Deşi, din 
punct de vedere istoric, lucrurile s-au petrecut altfel, fiecare din 



225 


ei ajungând acolo pe alte căi, totuşi, îmi place să cred în 
viziunea mea: cei doi Apostoli, umăr lângă umăr, mergând ca 
nişte iluminaţi ca să asedieze şi să cucerească cu orice preţ 
capitala idolatriei păgâne şi a lumii antice. 

Mai târziu, ca preot, această imagine mi-a sugerat o 
epigramă. In epoca ateistă, s-a luat hotărârea în cadrul B.O.R., 
ca să nu poată fi numiţi preoţi în municipii decât cei care aveau 
buletin de oraş. Era un pretext administrativ impus Bisericii, 
prin care Departamentul Cultelor avea posibilitatea să filtreze 
promovarea clerului în marile centre urbane după interesele 
statului bolşevic. Şi astfel, de multe ori, preoţi cu evidente 
handicapuri intelectuale şi morale ajungeau să păstorească în 
cetăţile culturale ale României. întrucât conducerea Bisericii a 
cedat atât de uşor acestei presiuni, mi-am exprimat dezacordul 
printr-o ironie, pe care am făcut-o publică la o şedinţă clericală. 
Potrivit legii din B.O.R., Sf.Pavel nu ar fi putut intra ca 
misionar în Roma, pe simplul motiv că... nu avea buletin de 
oraş! Şi atunci Roma ar fi rămas neîncreştinată!? Iată epigrama: 

La porţile Romei... 

“E trist că e sortită să rămână 
Cetatea cea eternă tot păgână...!” 

Rostit-a Pavel, cu adânc suspin, 

Căci n-avea pentru Roma buletin! 

Tot în aceeaşi epocă, se preconiza obligativitatea 
Seminarului pentru a se putea urma teologia, la o vârstă când 
vocaţia misionară nu este încă suficient conturată. Şi această 
măsură împotriva intereselor Bisericii creştine am atacat-o 
printr-o ironie pentru că, nu-i aşa, majoritatea Sfinţilor Părinţi 
n-au absolvit Seminarul teologic, iar după noua lege 
bisericească ei ar fi rămas în afara clerului. Iată epigrama: 
Măsura-i excelentă, fără risc, 

De-acum vom merge în triumf spre pisc. 

Păcat că nu a fost şi în trecut, 

Biserica nimic n-ar fi pierdut... 

Atâta doar că n-ar fi apărut 

Nici Pavel, nici Vasile, nici Francisc! 



226 


Amintirea celor doi Apostoli mi-a fost întotdeauna de 
ajutor, mai ales în momentele grele de carceră. Gândindu-mă că 
şi ei au îndurat lanţuri, bătăi şi închisori, îi simţeam în preajmă 
şi mă fortificam. 

De-atâtea ori mi-am adus aminte în închisoare de o altă 
imagine, întipărită în memorie încă din copilărie. în cartea de 
clasa a IV-a primară era un tablou care îi înfăţişa pe Horia şi 
Cloşca în închisoare, legaţi cu lanţuri fixate în zid şi păziţi de 
gardieni înarmaţi şi crunţi. Ori de câte ori deschideam cartea, 
această scenă mă atrăgea ca un magnet. Nu bănuiam sub nici o 
formă atunci când, copil fiind, priveam cu înfiorare tabloul 
acela, că mai târziu, va veni vremea când şi eu voi ajunge în 
lanţuri, printre ziduri grele şi înconjurat de paznici nemiloşi. 
Astăzi stau şi eu la carceră pentru aceeaşi credinţă în dreptate şi 
libertate, pe care au avut-o Horia şi căpitanii săi! 

în sfârşit se aude cheia în uşă. 

-Hai! 

Pornesc după gardian. în timp ce mergem, presimt că 
voi fi dus “undeva”, iar acolo se va întâmpla “ceva” care va 
schimba cursul detenţiei mele. Prologul acelui “ceva” au fost 
cele câteva ore de izolare care se voiau a fi un avertisment clar, 
care nu trebuia uitat: în închisoare, indiferent ce se întâmplă, 
ultima realitate rămâne carcera. Deci, atenţie! Presentimentul 
meu se va dovedi, din păcate, foarte exact. 

Ne oprim în faţa unei celule. Mă uit rapid deasupra uşii 
şi descifrez: 321. Un număr care va deveni important în destinul 
meu. Gardianul deschide uşa şi mă găsesc în faţa unui spaţiu 
plin cu oameni. Priveliştea neaşteptată parcă mă izbeşte în faţă. 
în centru, în apropierea uşii, îmbrăcat de gală, arogant şi plin de 
sine, dar voind să pară vesel şi binevoitor, colonelul de 
Securitate Gheorghe Crăciun, comandantul penitenciarului 
Aiud. în prima clipă, năucit de spectacol, nu recunosc pe 
nimeni, dar privind mai atent, încep să descopăr o serie de 
cunoscuţi: Nistor Chioreanu, Aurel Călin, Petrică Bolintineanu, 
Gelu Gheorghiu, Mircea Dumitrescu, Tache Savin, Dumitru 
Chica. 



227 


Colonelul Crăciun vorbea celor prezenţi cu obişnuitul 
lui aer plin de importanţă. Peste puţin timp, mai apar doi - 
ultimii. Unul este un tip solid, cu o figură masivă, cu trăsături 
parcă de tătar, bronzat (adus, probabil, de la muncă în plin 
soare), contrastând cu paliditatea şi debilitatea majorităţii celor 
prezenţi. Celălalt este un om înalt, cu păr cărunt, cu un chip 
blajin, zâmbind cu sfiiciune. Colonelul Crăciun îi prezintă: 

- Domnul Petre Pandrea, marxist de-al nostru, ajuns 
printre dumneavoastră datorită unei erori. Dânsul, adaugă 
Crăciun, arătând spre celălalt, este Părintele Stăniloae. 

Numele Părintelui Stăniloae mi-a izbit timpanul cu 
rezonanţa unui tunet. Acum câţiva ani, când a sosit vestea că 
Părintele Stăniloae a fost arestat şi condamnat, şi că se află la 
Aiud, a fost o mare emoţie în toată închisoarea. Marele teolog 
român în lanţuri! Pătimeşte împreună cu cei mai hotărâţi 
creştini care se împotriviseră Fiarei apocaliptice! Prin 1960, 
când eram în celulă cu Daniel Roman şi Mircea Dumitrescu, am 
aflat că Părintele Profesor este într-o celulă la parter, cu nişte 
ţărani. Atunci le-am spus celor doi prieteni cât de mult doream 
să ajung în aceeaşi celulă cu Părintele Stăniloae. Acum, dorinţa 
mea s-a împlinit. Ce bucurie pentru mine! Inima îmi bate cu 
putere. Este neîndoielnic că Dumnezeu a auzit dorinţa mea 
fierbinte şi a rânduit împlinirea ei în chiar ziua Sfinţilor 
Apostoli Petru şi Pavel. Colonelul Crăciun îşi continuă 
peroraţia: 

- Domnilor, v-am adunat în această cameră (pentru el, 
celula închisorii este “cameră”), din care au plecat de curând 
spre libertate Nichifor Crainic şi alţi colegi de-ai 
dumneavoastră. Şi dumneavoastră veţi păşi pe urmele lor. 
înainte de aceasta, însă, va trebui să treceţi printr-o perioadă de 
acomodare. Va trebui să vă analizaţi trecutul politic în mod 
autocritic şi să vă desolidarizaţi de tot ceea ce aţi făcut. Veţi 
discuta împreună, veţi primi cărţi şi reviste, hârtie şi creion... 

După încheierea întâlnirii cu colonelul Crăciun se face 
repartizarea pe celule. întrucât nu pot încăpea toţi într-o celulă, 
o parte vor rămâne la 321, iar ceilalţi vor merge la 322. Marea 
mea bucurie este că Părintele Stăniloae este repartizat la 322, 



228 


unde sunt şi eu. El se aşează pe partea dreaptă, ultimul rând de 
paturi suprapuse spre fereastră, deasupra lui se aşează Cristofor 
Dancu, iar pe patul al treilea, sus, eu. Zic în sinea mea: “La 
parter, preotul, la etajul întâi, diaconul, iar la etajul al doilea, 
nepotul clopotarului”. Lângă mine, la ultimul etaj al celuilalt 
rând de paturi este Nelu Rusu. 

Vine un gardian şi ne anunţă: 

- Toată lumea la plimbare în curte! 

Oamenii încep să iasă. Eu mă îndrept spre Părintele 
Stăniloae care rămâne ultimul şi îi spun: 

- Sărut dreapta, Prea Cucernice Părinte, sunt Liviu 
Brânzaş, fost elev la liceul “Samuil Vulcan” din Beiuş şi mă 
bucur foarte mult că am ajuns cu dumneavoastră, căci vreau să 
urmez teologia. 

Părintele îmi întinde mâna, zâmbind cu bunătate. Se 
reflectă pe chipul lui bucuria prilejuită de faptul că, un tânăr din 
fundul temniţei visează să urmeze teologia. Mă priveşte cu 
încredere şi zice: 

- Neamul românesc a trecut prin multe momente grele 
în istoria sa, dar a răzbit şi a biruit întotdeauna prin credinţa în 
Dumnezeu şi prin speranţa în triumful final al binelui. Aşa se va 
întâmpla şi acum. Să răbdăm cu tărie şi smerenie suferinţa ce ni 
s-a dat. 

Această mărturisire a Părintelui sună ca un testament. 

Ieşim împreună în curte. Mă îmbrăţişez cu prietenii mei 
tineri: Gelu Gheorghiu şi Mircea Dumitrescu. Gelu este 
exuberant ca întotdeauna şi plin de efuziune. Vădit bucuros că 
vom fi iarăşi împreună, zice: 

- îţi aminteşti ce bine am petrecut noi când eram cu voi, 
beiuşenii, în celulă? Cât am râs când am fost cu Dodi şi cu tine, 
n-am râs niciodată. Ce vremuri frumoase au fost! 

“Ce vremuri frumoase!” Sărmanii de noi! Dacă am 
ajuns să ni se pară zilele din temniţă drept “vremuri frumoase”, 
înseamnă că ne-am păstrat nealterată dispoziţia optimistă. Dar 
Gelu are, într-un fel, o foarte mare dreptate: cu frăţia pe care am 
trăit-o în închisoare, nu ne vom mai întâlni niciodată! 



229 


Apoi îmi îndrept atenţia spre ceilalţi. în primul rând mă 
duc să-l cunosc pe domnul Radu Mironovici. Nu este oricând la 
îndemână să cunoşti pe unul dintre fondatorii Mişcării 
Legionare. Am parcurs 11 ani de închisoare ca să am acest 
privilegiu. în regimul bolşevic, legionarii veritabili sunt numai 
în închisoare. Cine nu a ajuns aici, înseamnă că a renunţat la 
luptă sau că nu prezintă nici un pericol pentru comunism. 
Domnul Mironovici este înalt, bine construit ca structură fizică, 
un bărbat frumos, pe care nu se văd nesfârşiţii ani de suferinţă. 
Rămâi impresionat de statura şi chipul acestui om care şi-a 
petrecut aproape toată viaţa prin închisori şi prigoane. Când mă 
prezint, îmi spune, spre surprinderea şi bucuria mea, că prin 
1960 a stat la Zarcă cu fratele meu Virgil, căruia îi păstra o 
plăcută amintire. în timp ce discutăm, ne plimbăm prin curtea 
Secţiei. Mă simt ispitit să-l iau de braţ pe acest om legendar, 
înving timiditatea şi fac gestul cu sentimentul celui care 
îndeplineşte un act dintr-un ritual sacru. Simt că domnul 
Mironovici este bucuros pentru afecţiunea filială pe care o 
manifest faţă de el. Şi mergem aşa, braţ la braţ, două generaţii 
care s-au întâlnit în temniţă. O generaţie care apune şi alta care 
răsare. Stăm în tranşeele temniţelor comuniste, umăr lângă 
umăr, în această cruciadă anticomunistă. 

Ne întoarcem în celulă şi luăm masa. După aceea, ne 
reunim toţi la 321. Ia cuvântul Victor Vojen. Din ceea ce spune, 
înţelegem că el va fi şeful acestor întâlniri, avându-1 ca ajutor pe 
Gheorghe Parpalac, pe post de “politruc”, cum s-ar spune. 
Parpalac este bâlbâit şi depune eforturi vizibile ca să-şi 
camufleze defecţiunea. 

Lucrurile încep să se clarifice. Aici a fost concentrată 
aproape toată elita politică din Aiud. Iată numele acestor 
personalităţi: 

1. Radu Mironovici, unul din cei cinci fondatori ai 
Mişcării Legionare, singurul comandant al Bunei- 
Vestiri rămas în ţară; 

2. Nistor Chioreanu, al doilea ca autoritate după 
Nicolae Pătraşcu, în Mişcarea Legionară 
reorganizată în ţară; 



230 


3. Aurel Călin, urmând ca prestigiu după Nistor 
Chioreanu; 

4. Părintele Ion Dumitrescu-Borşa, fost secretar al 
partidului “Totul pentru Ţară”, ultimul 
supravieţuitor al echipei legionare care a plecat în 
Spania să lupte împotriva bolşevismului; 

5. Ion Victor Vojen, printre ultimii supravieţuitori din 
grupul Axa; 

6. Augustin Bidianu, fost ministru; 

7. Radu Budişteanu, fost ministru; 

8. Ilie Niculescu, fost şef al răzleţilor din Bucureşti, 
stând în închisoare din 1941; 

9. Victor Biriş, personalitate importantă în timpul 
statului naţional-legionar, întemniţat tot din 1941; 

10. Dumitru Groza, şeful Corpului Muncitoresc 
Legionar în 1940; 

11. Titi Cristescu, legionar activ în prigoana carlistă; 

12. Petrică Bolintineanu, de asemenea legionar activ în 
prigoana carlistă; 

13. Dumitru Chica, fost director al CAM; 

14. Nelu Rusu, activ în reorganizarea din 1945/’48; 

15. Iosif Costea, fost prefect de Hunedoara; 

16. Tache Savin, vechi legionar; 

17. Luca Dumitrescu, scriitor; 

18. Nicu Bălănescu, legionar activ în perioada de 
reorganizare a Mişcării din ţară; 

19. Părintele Dumitru Stăniloae, mare personalitate 
teologică şi ecleziastică; 

20. Cristofor Dancu, diacon, scriitor, descendent din 
spiţa lui Gheorghe Lazăr; 

21. Gheorghe Parpalac, singurul fără importanţă în 
Mişcarea Legionară dintre vârstnicii prezenţi. 
Dintr-un anumit punct de vedere, va deveni însă cel 
mai “important”; 

22. Petre Pandrea, publicist marxist, cumnatul lui 
Lucreţiu Pătrăşcanu. 

Urmează o grupă de tineri: 



231 


1. Florian Dumitrescu, student, fost şef al tineretului 
legionar universitar; 

2. Alexandru Virgil Ioanid, student, mare 
personalitate spirituală; 

3. Gelu Gheorghiu, student; 

4. Mircea Dumitrescu, student; 

5. Ghiţă Unguraşu, student; 

6. Ion Agapie, arestat din 1941; 

7. lorgu Savin, fratele lui Tache Savin; 

8. Costache Vasiliu, student; 

9. Virgil Bordeianu, student. 

Aud pe unii exprimându-şi mirarea că nu sunt aici 
Nicolae Pătraşcu, prinţul Alexandru Ghica, profesorul George 
Mânu, Sebastian Mocanu, Mircea Nicolau. Cu aceştia ar fi 
prezent, intr-adevăr, întreg comandamentul legionar de la Aiud. 
Unii spun că profesorul George Mânu ar fi murit. Nu ne vine să 
credem. Din nefericire, se confirmă că este adevărat. Mare 
personalitate, profesorul George Mânu (savant atomist, 
intelectual polivalent, caracter excepţional, erou al onoarei) a 
fost ucis de bolşevici. S-au exercitat asupra lui presiuni fizice şi 
morale de durată, ca să cedeze. A murit demn şi dârz, ca un 
coborâtor veritabil din spiţa princiară a Cantacuzinilor şi din 
viţă ostăşească a generalului Gheorghe Mânu, eroul 
Independenţei. Cel care spusese la procesul din 1948, la ultimul 
cuvânt, că “tot ce-am făcut a fost pentru a distruge comunismul 
şi îmi pare rău că nu am reuşit”, nu putea să moară decât în 
acest fel! 


* * * 

Şeful formal al “reeducării” de la 321 este Victor 
Vojen. Mircea Eliade îl pomeneşte în “Romanul adolescentului 
miop”. Şeful real, adică politrucul, este Parpalac. între ei va fi o 
permanentă luptă. Vojen va susţine linia reeducării formale, 
pentru a se pune punct suferinţei nesfârşite pe care o îndurau 
bieţii oameni, în timp ce Parpalac afişa convertirea totală la 



232 


marxism şi renaşterea sinceră în spiritul bolşevic. Peroraţiile lui 
marxiste din timpul şedinţelor, provocau ilaritate sau cel puţin 
zâmbete ironice, în timpul cărora se bâlbâia tocmai când voia să 
fie mai convingător. 

Acum, la început, problema se părea că va fi uşoară. 
Cei dispuşi la compromis au calculat că vor face o declaraţie 
formală, care - credeau ei - nu va afecta vreodată valoarea 
morală a persoanei lor, iar cei care erau hotărâţi să refuze orice 
fel de compromis sperau că nu vor avea de suportat nici o 
consecinţă mai drastică, pentru că - nu-i aşa? - suntem într-un 
moment de maximă destindere politică. 

Dar lucrurile vor evolua altfel! 

Chiar a doua zi, explodează bomba. După ce ne aşezăm 
toţi jos, unii pe paturi, alţii pe băncile din jurul mesei centrale, 
începe şedinţa. La masa “prezidiului” sunt aşezaţi: Victor 
Vojen, Parpalac şi Victor Biriş. Acesta din urmă are în faţă un 
teanc de hârtii. Toţi ne întrebăm ce-o fi fiind scris pe atâtea 
pagini, că doar o declaraţie formală cuprinde cuvinte mai 
puţine. Dar ne vom lămuri imediat. 

Grav şi imperturbabil, fără să privească la asistenţă, 
Biriş îşi începe declaraţia. Ceea ce ne citea era un fel de roman 
al vieţii sale, dar nu o autobiografie în sensul strict al 
cuvântului, ci totul era aranjat şi formulat în aşa fel, încât să se 
conformeze modelului “autodemascării” de la Piteşti. Totul 
trebuia mărturisit, până la cele mai neştiute gânduri, afirmaţii şi 
fapte, iar cele mărturisite trebuiau să fie numai şi numai lucruri 
negative. Din loc în loc, înşirarea evenimentelor erau întrerupte 
de autocalificări, mai exact, de autocalificări morale. 

în timp ce Biriş îşi rosteşte spovedania (“spovedania 
unui învins”!), auditorii stau nemişcaţi şi se minunează vizibil 
de ceea ce aud. Cel care făcuse două decenii de închisoare, 
traversate cu dârzenie şi demnitate, se autodenunţa a fi cel mai 
vicios, josnic şi laş om din lume. în final, a reieşit că el, Victor 
Biriş, nu a săvârşit vreodată, nici măcar din întâmplare, vreo 
faptă generoasă şi onorabilă. Opereta care se crezuse că se va 
derula în această celulă, se transforma rapid în dramă şi 
tragedie. Un om integru şi curajos până la această oră, 



233 


săvârşeşte în această clipă un act de sinucidere morală, fără a se 
exercita asupra lui vreo presiune morală directă sau vreo 
violenţă fizică insuportabilă. Iar acest act se dorea să fie 
“modelul” pe care să-l urmăm şi noi. 

Din momentul “autodemascării”, Victor Biriş s-a izolat 
de restul camarazilor, fără să mai comunice cu nimeni. In zilele 
următoare, în cursul plimbărilor prin curte, am încercat să mă 
apropiu de el şi să pătrund în taina prăbuşirii sale sufleteşti, dar 
a refuzat orice apropiere. II priveam cum se plimbă singur, cu 
faţa inexpresivă şi privirea fixă, ca un om care merge spre o 
direcţie care nu duce nicăieri. In ochii lui nu se putea citi nici o 
satisfacţie. Nu părea deloc fericit că în curând, prin preţul plătit, 
va fi liber. Victor Biriş va duce cu el în mormânt această mare 
taină a sufletului său. Chiar aşa şi-a intitulat Giovanni Papini 
capitolul despre trădarea din Ghetsimani: “Taina lui Iuda”. De 
ce a trădat Iuda? Nimeni nu va înţelege vreodată, în mod clar, 
această enigmă. De ce s-a lepădat de sine Victor Biriş? Va 
rămâne totul un mister. Am auzit mai târziu că, la puţin timp 
după eliberare, Victor Biriş şi-a găsit sfârşitul sub roţile unui 
tren în gara Mediaş, într-o dimineaţă ceţoasă. S-a sinucis? A 
fost aruncat sub tren? Cine ştie! (în orice caz, un sfârşit similar 
cu cel al lui Iuda: trădarea nu i-a adus decât moartea!) 

* * * 

După şocul sufletesc produs de actul lui Biriş, mă retrag 
câtva timp în mine însumi ca să reflectez şi să decid în ultimă 
instanţă. Trebuie să deliberez profund şi serios, căci aici este 
vorba de ceva foarte grav. Se aşteaptă şi de la noi o lepădare de 
sine totală, asemenea celei pe care a pronunţat-o în faţa noastră, 
prin spovedania sa, Victor Biriş, fostul erou al închisorilor de 
sub două dictaturi. 

Să ne facem spovedania? în faţa cui? A lui Parpalac, 
renegatul? A colonelului de Securitate Gheorghe Crăciun, de 
profesiune asupritor şi exterminator al românilor? Dar cine este 
el, duhovnicul meu? El este, potrivit credinţelor mele, 
reprezentantul diavolului.Lui nu am ce să-i mărturisesc nimic în 



234 


sensul spovedaniei. în faţa lui nu pot face decât ceea ce a făcut 
Mântuitorul în faţa lui Pilat: a depus “mărturia cea bună”, cum a 
caracterizat-o Sfântul Pavelţl Tim.6,13). Iar mărturia a fost 
clară şi definitivă: “Eu pentru aceasta am venit în lume ca să 
mărturisesc adevărul”. în cazul nostru, adevărul este că toate 
cele de care vor bolşevicii să mă lepăd constituie credinţa şi 
iubirea sufletului meu: Dumnezeu, Biserica, Neamul românesc, 
eroii şi martirii neamului.. .La asemenea lucruri nu se poate 
renunţa, asemenea idealuri şi valori nu se pot renega. 

Am fost condamnat de către regimul comunist, pentru 
împotrivire la instaurarea lui în România. Motivele care m-au 
determinat la această atitudine nu au fost de ordin social (la ora 
aceea eram o familie de oameni modeşti, săraci chiar, după 
patru ani de refugiu), ci erau integral de natură spirituală. în 
familia noastră s-a cultivat un spirit antibolşevic încă din 
copilăria mea. Bunicul meu, Moise Brânzaş, cunoscuse ororile 
bandelor bolşevice ale lui Bela Kuhn, din 1918 şi vorbea de 
bolşevici aşa cum ar vorbi un pustnic despre diavoli: 
întruchiparea maximă a răului. Pentru familia noastră, aderarea 
la comunism şi înscrierea în P.C.R. echivala cu o lepădare de 
Hristos şi o unire cu satana! După familie, a urmat şcoala, 
învăţătorul meu, preotul Vasile Bucur, naţionalist şi creştin, m-a 
învăţat de asemenea, să urăsc bolşevismul. în timpul războiului 
antisovietic a scris un “poem dramatic” intitulat “Jertfa 
Basarabiei”, în care îi prezenta pe bolşevici drept duşmanii lui 
Dumnezeu şi ai Neamului. Apoi a urmat educaţia de la liceul 
“Samuil Vulcan”, educaţie preponderent creştină şi românească, 
deci anticomuni s tă. 

Prin aceşti factori educativi mi-am format un univers 
interior, la baza căruia stăteau trei principii-forţă: credinţa în 
Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor. Acestea mi-au 
creat sentimentul şi conştiinţa de cruciat, cu care am intrat în 
luptă şi am suportat calvarul temniţei. 

în timpul detenţiei, m-am străduit, în general, să am o 
atitudine demnă şi fără teamă în faţa gardienilor şi politrucilor 
care supravegheau şi sancţionau atitudinea noastră în 
închisoare. înfruntând momente grele (la Oradea, Cavnic şi 



235 


Gherla), am acumulat o valoare morală a suferinţei suportate cu 
demnitate şi curaj. Tocmai acum să sacrific acest tezaur cucerit 
prin atâtea suferinţe? 

Dar sunt eu, oare, pregătit şi capabil să suport prigoana 
şi chinurile la care voi fi supus, după toate probabilităţile, în 
urma rezistenţei mele? Şi poate nu va fi vorba de o suferinţă 
oarecare, ci de una maximă şi de durată, care poate duce fie la 
moarte, fie la prăbuşire morală. 

Este adevărat că, fiind vorba de moarte, dacă mă 
gândesc bine, potrivit stării mele fizice, îndeosebi pulmonare, 
puteam muri demult. Am avut de-atâtea ori convingerea că am 
supravieţuit printr-un miracol şi că de acum înainte, eu nu-mi 
mai aparţin. Privind în adâncime, nu trebuie, deci, să-mi fie 
teamă că îmi pun viaţa în cumpănă, căci eu, de fapt, sunt mort 
demult. “Dacă nu vrei să greşeşti, zice un Sfânt Părinte, 
consideră-te înmormântat de trei zile!” Probabil că mulţi 
oameni, pentru a-şi justifica laşitatea, îşi spun: o singură viaţă 
are omul. Da, o singură viaţă, zic şi eu, însă adaug: dar şi o 
singură onoare! 

îmi pun o întrebare ce poate fi decisivă: dacă 
supravieţuiesc prin compromis, la ce îmi va servi libertatea? 
Fără menţinerea prestigiului moral, libertatea devine inutilă. 
Libertatea nu are sens şi nu este necesară decât dacă vom putea 
crea şi lupta mai departe pentru ţelurile noastre. Iar aceasta nu 
se poate decât numai dacă ţi-ai format şi păstrat o deplină 
autoritate morală. 

Am ajuns, aşadar, la ceasul în care trebuie să aleg între 
moartea fizică şi moartea morală. Voi fi, oare, din cauza 
refuzului meu în primejdia morţii fizice? Nu se ştie niciodată. 
Profesorul George Mânu a fost victima rezistenţei sale demne. 
Supus la presiuni, în urma cărora s-a îmbolnăvit, nu i s-a 
acordat asistenţă medicală decât în clipa în care era prea târziu. 

în partea finală a dezbaterilor mele interioare, îmi 
imaginez reîntoarcerea mea acasă, în sânul căminului părintesc, 
cu fireasca şi infinita bucurie a părinţilor, mai ales a mamei. Ei 
sunt siguri că fiul lor s-a întors acasă integru, nu numai cu 
trupul, ci şi cu sufletul. Ei cred că sunt un biruitor, nu un 



236 


înfrânt. Pot eu să le răpesc această bucurie? Aceasta să fie 
răsplata mea pentru suferinţele lor? O, nu, niciodată! Această 
ultimă stare sufletească mă hotărăşte definitiv. 

După această decizie finală, m-am înseninat. Simt o 
linişte în adâncuri. Este exact aceeaşi stare sufletească pe care 
am trăit-o la Cavnic, când, deşi am rămas în picioare şi mă 
aşteptau represaliile, eram mult mai calm decât cei culcaţi. De 
fapt, aici este aceeaşi situaţie, dar la un alt nivel. Acolo trebuia 
să ne culcăm cu trupul, aici ni se cere să ne culcăm cu sufletul. 
Nu se poate! 

“Mai bine este mie să mor într-o clipă şi să-mi păzesc 
legea mea, pentru care m-am nevoit atâta vreme, decât să mă las 
biruit de frica morţii şi să fac de ocară înţelepciunea mea şi să 
mă supun din laşitate unei porunci ce mi se impune cu sila.” 
(Sf.Isaac Şirul - Cuv.XXV, Fil.X, pag. 140). 

“Unii socot că e demenţă curată faptul că, deşi putem să 
sacrificăm de formă şi să rămânem mai degrabă în credinţa 
noastră, totuşi, preferăm să ne încăpăţânăm în credinţa noastră. 
Fără îndoială, ne daţi sfatul să vă înşelăm. Insă pricepem şi noi 
de unde pornesc toate aceste sugestii, cine le inspiră şi cum se 
lucrează la nimicirea credinţei noastre, când prin stăruinţe 
viclene, când prin acte de cruzime.” (Tertulian Apologeticul - 
Apologeţi de limbă latină, pag.82). 

* * * 

După aceste clarificări interioare, sunt liber să mă 
îndrept spre preocuparea mea principală. Trebuie să beneficiez 
la maxim de prezenţa Părintelui Stăniloae. Părintele se oferă să- 
mi ţină în fiecare seară un curs de teologie. Participă şi ceilalţi 
tineri, îndeosebi Gil loanid. In jurul patului Părintelui Stăniloae, 
celula ia aspectul unui amfiteatru. Toţi ne aşezăm, unii sus, alţii 
jos, şi ascultăm cu atenţie. Părintele Stăniloae nu procedează ca 
Părintele Ageu care mi-a predat teologia în cel mai pur stil 
didactic, ci ne prezintă diverşi teologi, de la Sfinţii Părinţi 
clasici, la teologii ruşi. Deşi acum, reţin mai puţine amănunte, 
în schimb, îmi măresc viziunea teologică. Sigur că nu lipsesc 



237 


momentele filocalice. Traducătorul Filocaliei în limba română 
este, desigur, cel mai competent în acest domeniu al nevoinţei 
spre desăvârşire. Acum am înţeles, ceea ce până în acest 
moment am intuit doar, faptul că gândirea şi simţirea Sfinţilor 
Părinţi este forma autentică a Creştinismului. 

Cine vrea să cunoască despre Hristos, trebuie să 
citească Sfânta Evanghelie. Cine vrea să-L urmeze pe Hristos, 
trebuie neapărat să citească scrierile Sfinţilor Părinţi. Ei te 
învaţă din propria lor experienţă cum se obţine mântuirea. 

Nimeni nu poate fi creştin adevărat dacă nu cunoaşte 
învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Ei sunt exploratorii căii spre 
Hristos. Ei au interpretat corect harta evanghelică şi au atins 
polul mântuirii. Cheia renaşterii creştine este urmarea lui 
Hristos după modelul patristic. 

A încerca să fii creştin ocolind învăţăturile Sfinţilor 
Părinţi, înseamnă să fii neînţelept, vanitos şi mândru. Lumea 
protestantă este atât de săracă fără comoara patristică. 

“Ajung sfintele şi de Dumnezeu insuflatele Scripturi 
spre vestirea adevărului. Dar sunt şi multe scrieri alcătuite 
despre acestea de fericiţii noştri dascăli şi cel ce le citeşte pe 
acestea va cunoaşte tâlcuirea Scripturilor şi va putea dobândi 
cunoştinţa pe care o doreşte.” (Sf.Atanasie cel Mare - Cuvânt 
împotriva elinilor, pag.29). 

Dacă nu te răscolesc scrierile Sfinţilor Părinţi, dacă nu 
întind în tine resortul interior spre renaştere, înseamnă că nu ai 
nici o adeziune interioară la desăvârşirea pe care au realizat-o 
ei. 

“De aceea se pune atâta preţ în scrierile Filocaliei pe 
baza gândurilor. Patimile pot fi topite şi faptele externe pot fi 
îmbunătăţite numai după ce omul s-a deprins să-şi urmărească 
atent orice gând, ca dacă e rău, să-l alunge îndată sau să-l cureţe 
şi să-l îmbrace în pomenirea lui Dumnezeu. Când astfel toată 
desfăşurarea vieţii lăuntrice se va face curată, luminoasă, bună, 
pătrunsă de lumina pomenirii lui Dumnezeu, omul va deveni 
bun cu adevărat şi în viaţa externă şi slobod de patimi. De aici 
înainte va creşte în dragostea de semeni şi va cunoaşte tot mai 



238 


mult tainele adânci ale vieţii spirituale, pătrunzând în centrul de 
lumină şi de fericire dumnezeiască. 

Dar până atunci, trebuie să ne conducem viaţa sufletului 
după prescripţiile cele mai precise, cele mai amănunţite, în 
chipul cel mai statornic. Sfinţii Părinţi sunt maeştrii neîntrecuţi 
într-o ştiinţă, pe care noi am lăsat-o să ne fie răpită, în ştiinţa 
sufletului, care e cea mai scumpă realitate după Dumnezeu, şi 
cunoştinţa aceasta a lor ne-o pun la dispoziţie în aceste scrieri.” 
(Pr.Prof.Dumitru Stăniloae - Cuvânt înainte la Filocalia, vol.II). 

“Dacă ne-am aminti, fraţilor, de cuvintele sfinţilor 
bătrâni, dacă am cugeta la ele totdeauna, cu greu am păcătui, cu 
greu am cădea în nepăsare.” (Avva Dorotei - Să nu judecăm pe 
aproapele, Fil.IX, pag.537). 


* * * 

în acest timp, procesul de reeducare continuă. Se 
conturează, încetul cu încetul, două tabere: una care vrea să se 
reeduce, iar alta care nu vrea. Majoritatea oamenilor refuză 
reeducarea. Fiecare din aceste două tabere se împarte, la rândul 
ei, în alte două tabere. în tabăra reeducaţilor: unii vor o 
reeducare totală (Parpalac, Bordeianu...), alţii doresc doar o 
reeducare de circumstanţă (Vojen, Iosif Costea, Părintele Borşa, 
Tache Savin, Dumitru Groza...). în tabăra celor care refuză 
reeducarea există, de asemenea, două orientări: în prima grupă 
majoritară, domină opinia că trebuie manifestată o minimă 
maleabilitate, care, însă, să nu depăşească limitele onoarei; în 
cealaltă grupă este clară decizia că nu se admite nici o 
tranzacţie. Idealul unei vieţi nu se negociază sub nici o formă. 

După Victor Biriş, urmează alţii cu “autodemascarea”. 
Gheorghe Parpalac, cu limbajul lui de secretar P.C.R., este de-a 
dreptul penibil. Biriş, cel puţin, dăduse impresia unui soldat 
care în finalul bătăliei s-a predat total inamicului. Parpalac, din 
contră, are aerul că a fost bolşevic de când s-a născut. 

Virgil Bordeianu este vehement în acuzaţia faţă de 
bătrâni. Ei sunt vinovaţi - zice el - de orientarea tineretului pe 
“căi greşite”. El lasă să se înţeleagă că este doar un biet miel 



239 


nevinovat, rătăcit pe cărarea lupilor. Aceşti doi indivizi mi se 
par foarte periculoşi. Am senzaţia că dacă şi aici la Aiud s-ar 
folosi presiunea fizică - sub o anumită formă - , cei doi nu ar 
ezita să o folosească. 

Costache Vasiliu continuă în nota lor, dar este mai 
moderat şi nu provoacă atâta antipatie. 

Urmează Victor Vojen. Este un mare talent oratoric. 
Foloseşte talentul pentru a vorbi mult fără a spune aproape 
nimic. Atât el, cât şi alţii (Păr. Borşa, Dumitru Groza) se vor 
folosi de Horia Sima ca să-şi manifeste spiritul autocritic 
legionar. Pentru că se jenau să-l atace pe Căpitan în prezenţa 
atâtor legionari, aşa cum li s-a cerut (au făcut-o, dar mai 
ponderat), îşi revarsă patima asupra lui Horia Sima. Victor 
Vojen încearcă această echilibristică, dar Parpalac îi aminteşte, 
din când în când, că Mişcarea Legionară trebuie condamnată 
integral. 

Dumitru Groza nu mi se pare omul înzestrat cu 
calităţile necesare funcţiei pe care a îndeplinit-o, nici din punct 
de vedere intelectual şi nici moral. A fost adus la suprafaţă de 
evenimente. Acum este reaşezat de selecţia timpului, la locul 
lui, mult mai modest. Se şi comportă ca atare. Cântă aceeaşi arie 
antisimistă. 

Cazul Părintelui Dumitrescu-Borşa este mult mai 
interesant, având în vedere rezonanţa numelui său de 
comandant legionar din prima serie, de luptător în Spania şi 
apropiat al Căpitanului. înainte de a intra în subiect, îşi justifică 
atitudinea printr-o întâmplare petrecută cu câteva zile înainte de 
arestarea Căpitanului, din aprilie 1938. 

- Eram împreună cu Căpitanul, la Casa Verde, 
povesteşte el. Eram acolo cei mai apropiaţi ai săi. La radio se 
cânta “Cruce albă de mesteacăn”. Melodia tristă ne-a înfiorat 
sufletele. Atunci Căpitanul a zis: “Hei, băieţi, noi mergem pe 
linia destinului nostru. Cei mai mulţi dintre noi vom cădea 
răpuşi. Dar voi, cei care veţi rămâne, aveţi datoria să povestiţi 
generaţiilor viitoare lupta şi sacrificiile noastre. Să povestiţi tot 
ce am făcut: şi bun, şi rău!” 



240 


Părintele Borşa se opreşte o clipă. Momentul povestit 
pare autentic. El a creat în sufletele ascultătorilor o anumită 
stare de emoţie. In clipa de tăcere care a urmat, probabil şi-au 
amintit că la începutul cărţii “Pentru Legionari” este scris: “In 
acest volum este scrisă povestea tinereţii mele...cu simţirile, 
credinţa, gândurile, faptele şi greşelile ei”. Ultimul cuvânt 
indică în mod evident faptul că autorul cărţii nu era omul care 
să fugă de adevăr. 

- Consider că momentul acela a sosit, încheie Părintele 
Borşa, cu un ton calculat sobru şi cu un aer victorios. 

După acest preambul justificativ, el începe să 
povestească. Şi spre stupefacţia celor mai mulţi, el începe să-l 
critice chiar pe Căpitan. Unii - mai ales cei tineri - îşi manifestă 
revolta în mod vizibil. Dar Părintele continuă perseverent. Trece 
apoi la Horia Sima, pe care pare hotărât să-l desfiinţeze. Având 
în vedere că în 1940 a participat, în umbra lui moş Zelea, la 
încercarea de înlăturare a lui Horia Sima din funcţia de 
Comandant suprem al Mişcării Legionare, dezlegarea acelui 
moment dramatic se produce acum, după două decenii. Aici, în 
mijlocul atâtor legionari, bătrâni şi tineri, Părintele Dumitrescu- 
Borşa a dat un examen hotărâtor, care a arătat în mod clar şi 
definitiv, că nu el era cel chemat şi demn de a fi urmaşul 
Căpitanului. Păcat de eroismul său din Spania! Cartea sa de 
amintiri din războiul anticomunist din Spania, intitulată “Cea 
mai mare jertfă legionară”, se termină cu o invocaţie către Moţa 
şi Marin: “Daţi-mi o fărâmă, măcar, din marea voastră credinţă 
ce v-a urcat pe culmi cereşti, ca şi noi aici, să mergem pe calea 
ce ne-aţi arătat, ca să putem muri ca şi voi...” (pag.274). 

Ce frumos ar fi fost dacă în ultimii ani de închisoare, 
Părintele Borşa şi-ar fi adus aminte de propriile sale cuvinte. 
Dar se vor adeveri alte cuvinte, tot ale lui, în aceeaşi carte, 
adresate tinerilor: “Noi vom pleca, ducând în mormânt şi 
oarecare păcate. Ceea ce nu a dat sufletul nostru, veţi completa 
voi. Sperăm ca cei ce avem urmaşi, să ne fie superiori...” 
(pag. 196). 

Tache Savin susţine şi el necesitatea reeducării. Pentru 
că am stat înainte în aceeaşi celulă, îmi permit să-l mustru: 



241 


- Nea Tache, de ce faci aceasta? îmi permit să te întreb, 
pentru că am mai fost împreună în celulă şi te-am apreciat. 
Dumneata care eşti trecut în Cartea Căpitanului, nu-ţi mai poţi 
permite să faci orice. Chiar dacă acest argument de ordin moral 
nu te convinge, îţi spun un lucru de care o să-ţi aminteşti, dacă 
se va împlini: vom ieşi deodată din închisoare! Dacă comuniştii 
nu sunt obligaţi să ne elibereze, nu ne vor elibera. Iar dacă sunt 
obligaţi, atunci indiferent de ceea ce facem, tot ne vor elibera. 
Orice compromis este inutil. 

Iorgu Savin, fratele lui Tache, îşi prezintă poziţia în 
acelaşi spirit ca fratele său. Nu ştiu ce atitudine ar fi avut dacă 
nu ar fi fost sub influenţa fratelui său mai mare. 

Iosif Costea pledează pentru renunţarea la luptă şi 
întoarcerea acasă, suferinţele fiind, de-acum, inutile. Aceşti 
ostaşi ai unei necurmate bătălii, au dreptul să se întoarcă la 
vatră. Ascultându-1 pe Iosif Costea, sunt de acord că fiecare este 
stăpân pe destinul său şi că e liber să hotărască în raport de sine, 
în numele său. Singura problemă este că pe aceşti avocaţi ai 
renunţării, care au aerul că doresc să ne facă un mare serviciu şi 
vorbesc în numele nostru, nu i-a angajat nimeni ca să ducă 
tratative cu asupritorii noştri. Iosif Costea îşi termină pledoaria 
cu un strigăt patetic: 

- Să se termine odată cu martirajul acesta! 

Strigătul lui mă săgetează la inimă. Bietul om! Prin câte 
suferinţe a trecut ca să scoată un asemenea strigăt! Dar strigătul 
lui conţine un adevăr cutremurător. Aici sunt oameni care de-o 
viaţă întreagă tot luptă şi pătimesc în închisori şi prigoane care 
nu se mai sfârşesc. Până când va mai putea răbda sărmana fiinţă 
omenească? Doar omul nu este din granit. Cel care nu a trecut 
prin beciurile infernale ale Securităţii şi nu a stat cu anii la 
Zarcă, nu va putea înţelege niciodată dimensiunea acestui 
strigăt. Mult timp îmi va răsuna în urechi acel strigăt izvorât din 
adâncul unei mari suferinţe şi deznădejdi. După nesfârşiţii ani 
de închisoare, “mlaştina deznădejdii” nu mai era o figură de stil, 
ci o zguduitoare realitate. 

îmi dau seama că asist la un moment istoric. Se 
încearcă asasinarea morală a fruntaşilor legionari, profitându-se 



242 


de lungii ani de temniţă, pentru unii aproape un sfert de veac. 
Dar oamenii nu-şi pot călca în picioare sentimentele şi 
credinţele pentru care au luptat din tinereţe. Fiecare din cei care 
vor lua cuvântul de acum înainte, îşi apără onoarea în stilul său. 

Aşa cum nu am admis în problema creştină părerea 
talmudiştilor care de 2000 de ani II atacă pe Hristos şi Biserica 
Sa, de asemenea, în problema românească nu admit părerea 
bolşevicilor atei şi internaţionalişti. Cu atât mai mult, cu cât 
aceştia, în foarte mare procent, nici măcar nu sunt români. Când 
părerea românului Gheorghe Crăciun care se pretinde patriot, 
coincide cu părerile lui Nikolski, Ana Pauker, Lukacs Lâszlo, 
Liuba Chişiniewschi, Maghioros şi alţii, atunci pentru mine nu 
este nici o îndoială că el nu mai are nimic comun cu interesele 
româneşti. Ce filiaţie sau afinitate pot avea cei pe care i-am 
nominalizat, cu spiritualitatea şi tradiţia românească? Din ce 
punct de vedere sunt aceştia continuatorii lui Ştefan cel Mare, 
Constantin Brâncoveanu sau Mihai Eminescu? 

Este evident că veritabilii continuatori ai acestor giganţi 
ai istoriei şi culturii româneşti sunt aceşti întemniţaţi de la Aiud. 
îşi poate imagina un român cu bun simţ pe Ştefan cel Mare, pe 
Brâncoveanu, pe Horia, pe Avram Iancu sau Eminescu, ca 
membru de frunte în C.C. al P.C.R.? Se poate gândi despre ei 
aşa ceva fără să se comită un act de neiertată blasfemie 
naţională? Martirii şi geniile neamului în slujba puterii 
sovietice, în slujba ateismului?! Cum nu se zguduie mormântul 
de la Putna sau Ţebea?! 

Pentru mine totul este foarte clar: Ateii şi 
internaţionaliştii sunt duşmanii neamului meu. Iar cei împreună 
cu care pătimesc între zidurile Aiudului sunt soldaţii unei mari 
cruciade de apărare creştină şi românească. în acest moment al 
istoriei naţionale, locul meu este aici, împreună cu ei. Numai 
aşa sunt eu însumi. Numai aşa onorez calitatea de fiu al unei 
familii creştine şi româneşti. Sunt sigur că bunicul meu, Moise 
Brânzaş, clopotarul din Şumugiu, care a mai trăit doar câteva 
luni după arestarea noastră, a fost foarte mândru că în acele 
vremuri de restrişte pentru credinţa strămoşească şi destinul 
românesc, nepoţii săi se află în oastea luptătoare împotriva 



243 


duşmanilor lui Hristos. Este o poruncă din cer: astăzi, eu trebuie 
să iubesc ceea ce urăsc bolşevicii şi trebuie să apăr ceea ce vor 
ei să distrugă! 


* * * 

Intre timp, se întâmplă un eveniment: Radu Budişteanu 
şi-a executat integral pedeapsa şi conform legii, va trebui 
eliberat. Din acest fapt, colonelul Crăciun vrea să facă un teatru 
care să impresioneze. II cheamă, îl anunţă şi îl retrimite apoi în 
celulă să-şi ia rămas bun de la noi; şi talentatul orator şi avocat 
o face într-un mod impresionant. După ce face câteva declaraţii 
şi mărturisiri în care trimite câteva săgeţi în direcţia 
reeducaţilor, se întoarce către domnul Radu Mironovici, căruia 
îi spune: 

- Acum mă întorc către bădia Radu Mironovici, ultimul 
supravieţuitor dintre fondatorii Legiunii şi îl rog să mă ierte 
dacă comportamentul meu n-a fost întotdeauna la înălţimea 
demnităţilor pe care le-am avut în Mişcarea Legionară. 

Ce mărturie legionară mai clară trebuie? 

După ce a strâns mâna tuturor, în prezenţa colonelului 
Crăciun, Radu Budişteanu a plecat, lăsând în urma lui o 
puternică impresie. Este exact ceea ce a dorit şi colonelul 
Crăciun, numai că felul în care a decurs despărţirea, a fost exact 
contrar celor dorite de el. In tot timpul cât am fost împreună, am 
admirat la Radu Budişteanu talentul oratoric, cultura, 
sobrietatea şi mai ales atitudinea morală. 

* * * 

în caietul pe care l-am primit pentru a-mi aşterne 
“spovedania”, m-am hotărât să scriu şi eu ceva. întrucât eu sunt 
creştin şi mă spovedesc numai unui sacerdot al Bisericii şi, de 
asemenea, nu sunt obişnuit să-mi fac “autocritica” în faţa 
“plenului” sau a tovarăşului “prim-colonel” Crăciun, am 
compus şi transcris două bucăţi literare. Prima bucată este un 
poem în proză închinat Mamei, iar cealaltă este un elogiu adus 



244 


lui Horia şi Moţilor. Amândouă erau de ordin sentimental. Le- 
am citit într-una din zile celor de faţă. Părintele Stăniloae a fost 
foarte încântat. Am avut o clipă gândul ascuns că poate, 
vreodată, acest manuscris îl voi putea obţine drept amintire. Şi 
nu am fost departe de a mi se realiza visul. Iată cum: un 
educator al deţinuţilor de drept comun, învăţătorul Gheorghe 
Laghiu, angajat al M.A.I. la Gherla şi apoi la Aiud, a ajuns să 
cunoască această arhivă din timpul “reeducării” de la Aiud şi i-a 
venit ideea să o sustragă. încetul cu încetul, azi un caiet, mâine 
altul, a dus acasă la el tot ce i s-a părut mai interesant. Pagini 
semnate de Nicolae Pătraşcu, Vojen, Petre Pandrea, Ion 
Caraion, etc. Printre ele, se afla şi caietul meu cu “Mama” şi 
“Moţii”. Trădat de cineva, a fost arestat de Securitatea din Cluj. 
în timpul anchetei, când a fost vorba de caietul meu, l-au 
întrebat: 

- Ştii cine este Brânzaş? 

-Nu! 

- Este popă în Baciu. 

A fost condamnat la şase ani de închisoare. După 22 
decembrie 1989, a făcut cerere pentru restituirea 
“documentelor” luate la percheziţie. I s-a răspuns că este 
“material legionar”. Ce amintire nepreţuită aş fi avut, dacă 
Laghiu nu ar fi fost trădat! 


* * * 

în fiecare zi, pe lângă şedinţele de definire a poziţiilor, 
se citeşte câte un fragment din “Poemul pedagogic” al lui 
Makarenko. Lector pasionat: Virgil Bordeianu. Sub aparenţa 
unei blânde reeducări a copiilor rămaşi fără părinţi în urma 
războiului şi a revoluţiei bolşevice, a avut loc în Rusia un 
proces de dresare prin teroare colectivă a acestor nefericiţi. 
După această metodă s-a realizat “reeducarea” de la Piteşti. 
Bineînţeles, aici a fost perfecţionată şi dusă la paroxism, fiind 
vorba de un tineret creştin care trebuia distrus. într-o zi, apare 
un episod în povestire: el, Makarenko, sub un impuls de 
moment, a dat o palmă unui copil. Din această cauză, n-a putut 



245 


dormi toată noaptea. Avea, chipurile, remuşcări. Culmea 
ipocriziei şi cinismului! In realitate, educaţia în sistemul lui 
Makarenko era tot atât de nonviolentă, după cât de reală era 
fericirea în sistemul bolşevic! Este adevărat, bătaia nu o aplica 
el, ci grupurile de bătăuşi, special selecţionaţi pentru aceasta. 
Aceste şocuri se aplicau de obicei noaptea. Acelaşi lucru s-a 
întâmplat şi la Piteşti. Cei care au aplicat efectiv bătaia, nu au 
fost Dej, Teohari, Nikolski sau Zeller, ci nenorociţii de deţinuţi 
care s-au lăsat seduşi de aceşti monştri, plătind până la urmă cu 
viaţa, încrederea acordată diavolului. 

* * * 

Ultimii care au vorbit în zilele acestea au fost Nicu 
Bălănescu, Nelu Rusu şi Alexandru Virgil Ioanid. Ultimul şi-a 
afirmat poziţia din perspectivă pur religioasă. Este, intr-adevăr, 
un tânăr profund religios şi interiorizat. Nu reproşează nimănui 
nimic, ci doar lui însuşi, că nu s-a putut conforma total 
exigenţelor evanghelice. 

Au mai rămas de vorbit doar trei. Ilie Niculescu, Mircea 
Dumitrescu şi eu. Refuzăm să vorbim. Nu avem de mărturisit 
nimănui nimic. Parpalac se înfurie şi face aluzii ameninţătoare, 
din care nu lipseşte, bineînţeles, cuvântul Zarcă. De-altfel, de la 
început s-a lansat cât se poate de clar şi insistent, că cei care nu 
se vor conforma dorinţelor lui Crăciun, vor ajunge la Zarcă, de 
unde nu vor ieşi decât doar pentru a se preda. Iar pentru ca nişte 
oameni intransigenţi să se predea, înseamnă că vor fi supuşi la o 
probă extremă. In tot timpul acestor dezbateri de la 321, a 
planat deasupra noastră ameninţarea terorizantă a Zărcii. Acum 
se apropia ora destinului nostru. Vojen este agitat şi chiar 
alarmat. A fost la Crăciun, unde a fost admonestat că nu 
reuşeşte să ne determine să vorbim. Speriat şi cu un fel de 
sentiment al răspunderii pentru cele ce s-ar putea întâmpla, 
Vojen ne roagă să vorbim. Avem libertatea de a vorbi orice, 
numai să vorbim, altfel nu se consideră încheiată “reeducarea” 
de la 321. “Scrieţi, băieţi, numai scrieţi” - vorba lui Heliade 




246 


Rădulescu. Acceptăm, în final, să vorbim, mai ales că ni se 
garantează libertatea de a declara orice. Asta şi aşteptăm. 

Vorbesc eu primul. Fac o declaraţie scurtă, în faţa 
tuturor, în care afirm că tot ce am Scut în viaţă a fost 
determinat de trei principii: credinţa în Dumnezeu, dragostea de 
neam şi cultul eroilor. La aceste trei principii nu pot renunţa sub 
nici o formă. Dar în cazul în care voi fi eliberat, voi respecta 
legile ţării. Şi, ca şi cum aceasta nu ar fi fost de-ajuns, încep să- 
mi exprim gândurile care m-au frământat în închisoare, referitor 
la mesianismul apostolic al neamului românesc, şi declar în faţa 
tuturor că doresc să contribui la realizarea acestui ideal, 
devenind preot. Nu-mi dau seama că nu prea dau dovadă de 
simţul realităţii, întrucât vorbesc ca şi cum mâine vom ieşi din 
închisoare într-o Românie liberă, iar nu intr-o ţară dominată de 
bolşevism, în care noi vom fi în permanenţă supravegheaţi şi 
hărţuiţi de Securitate.în această situaţie, nu prea sunt speranţe 
ca noi să putem deveni altceva decât “oameni ai muncii” de 
categorie inferioară, purtând mereu pe frunte stigmatul de 
“duşman al poporului”. Interesant că, în tot acest timp, probabil 
datorită surprizei, nu sunt întrerupt de nimeni. închei declaraţia 
cu o frază, atât de dragă mie, reprodusă fidel din “Jurnalul” 
meu: “Acest mesianism apostolic este cel mai înalt ideal la care 
se poate ridica neamul românesc şi cea mai valoroasă faptă a lui 
din istorie.” 

Când termin, câţiva mă felicită: Părintele Stăniloae, 
Luca Dumitrescu, Aurel Călin, Petrică Bolintineanu şi alţii. 
Părintele îmi spune: 

- Ai fost peste aşteptări. Să ştii că ai talent oratoric mai 
mare decât cel literar. 

Sigur, pasiunea cu care vorbisem despre mesianismul 
apostolic a dat aripi cuvintelor mele. împăcat în adâncul fiinţei 
mele sufleteşti de ceea ce am spus, m-am aşezat pe marginea 
unui pat. Credeam că totul se va termina în acest fel. Dar n-a 
fost să fie aşa. Pledoaria mea în favoarea mesianismului 
românesc a răscolit pasiuni mai vechi în sufletele unora. Şi - 
culmea! - cel care vorbeşte primul (ca un fel de comentariu la 
cele ce am afirmat eu) este Victor Vojen. Straturile mai adânci 



247 


ale sufletului său au fost puse în mişcare şi, tară să ţină cont de 
prudenţă, se lansează într-o dizertaţie asupra mesianismului 
românesc, care - zice el - a constituit un ideal pentru o 
generaţie... şi alte consideraţii de acest gen. 

Imediat ripostează Virgil Bordeianu şi astfel se iscă o 
polemică în care se angajează mulţi, unii pro, iar alţii contra. în 
tot acest timp, Parpalac era ca un cazan sub presiune. Când n-a 
mai putut suporta, mai ales când a văzut implicarea lui Vojen în 
favoarea mesianismului, izbucneşte: 

- Să se termine odată cu mesianismele! Este inadmisibil 
ca să se vorbească despre aşa ceva, aici şi acum! 

Parpalac şi-a luat în serios rolul de politruc şi a 
reacţionat prompt la nostalgiile nepermise ale lui Vojen. Deşi el 
se adresează lui Vojen, totuşi eu am provocat acest scandal şi, 
în ultimă instanţă, eu trebuie să fiu acuzat. Momentul este dificil 
pentru mine. în această clipă, se ridică Părintele Stăniloae şi 
intervine în favoarea mea, demonstrând că mesianismul de care 
vorbesc eu nu are caracter politic, ci unul pur religios. Fericit de 
această intervenţie, nici nu pot urmări îndeajuns ceea ce spune 
Părintele. Vorbeşte de spiritualitatea românească, cea care va 
avea de jucat un rol important în Creştinismul de mâine. 
Cuvântul lui pare un curs de istorie şi spiritualitate românească. 
La televiziune, în decembrie 1989, Părintele Stăniloae a 
exprimat aceeaşi idee pe care am auzit-o la celula 321, 
formulată astfel:"Cultura Europei este o simfonie, în care noi, 
românii, trebuie să aducem nota noastră proprie, poate cea mai 
frumoasă”. în acest “cea mai frumoasă” am crezut şi eu atunci, 
la celula 321 de la Aiud. Şi nu întâmplător (ca un fel de ecou 
peste decenii), un autograf al Părintelui Stăniloae sună aşa: “Lui 
Liviu Brânzaş, cu o deosebită afecţiune şi bucurie pentru 
gândirea sa cu totul identică cu a mea despre spiritualitatea 
românească şi misionarismul ei în lume.” 

în urma acestui război ideologic stârnit de afirmaţiile 
mele în legătură cu mesianismul românesc, am impresia că 
declaraţia mea de bază în legătură cu reeducarea a fost uitată. 
Mă bucur, pentru că declaraţia de fidelitate faţă de cele trei 
principii (credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul 



248 


eroilor) reprezintă exact contrariul a ceea ce urmăresc bolşevicii 
prin acţiunea lor de reeducare. Dacă vor sesiza mai clar acest 
lucru, sigur voi fi atacat din nou. Dar totul se linişteşte şi se 
trece mai departe. 

După mine, vorbeşte Mircea Dumitrescu. Toată lumea 
este atentă la ceea ce va spune acest tânăr bolnav şi firav la trup. 
Ceea ce spune este simplu, clar şi tranşant: nu este nimic de 
renegat! Boala care l-a ros şi îl pândeşte în continuare? Voia 
Domnului! Importantă este sănătatea sufletului. Este uimitor să 
constaţi cât de viguroasă şi tenace este forţa spirituală a acestui 
băiat, după atâţia ani de suferinţă. 

Ultimul vorbeşte Ilie Niculescu. Şi pe el l-a dus zilele 
trecute colonelul Crăciun să vadă “libertatea”. Tovarăşul 
colonel a rămas foarte neconsolat (citeşteiînfuriat) că deţinutul 
care nu păşise pe străzi şi nu mersese cu automobilul de 20 de 
ani, nu a apreciat “realizările epocale” ale socialismului. 
Deoarece Crăciun insista mereu să ne spună ce a văzut, Ilie 
Niculescu a spus că l-a impresionat un grup de tineri bronzaţi 
care treceau veseli pe stradă. 

- Numai atât? 

- Numai! 

- Dar blocurile? 

- Nu ştiu cât de fericiţi sunt cei ce locuiesc în ele! 

Mă întreb: crede colonelul Crăciun că Ilie Niculescu, 
acest om inteligent şi cult este un naiv şi se va lăsa sedus de 
aparenţe? Presupun că speră să găsească vreo fisură ascunsă a 
sufletului său, aşa cum a găsit una în sufletul lui Victor Biriş. 

Dar astăzi, când Ilie Niculescu îşi prezintă poziţia, 
spulberă speranţele lui Crăciun, care ar fi dorit atât de mult să-l 
frângă pe acest legionar ce zace în temniţă de peste 20 de ani. In 
cuvântul său, Ilie Niculescu afirmă că nici unul din cele două 
sisteme politico-sociale care se confruntă astăzi pe plan mondial 
nu este perfect, şi nici unul nu a realizat ceea ce se înţelege din 
punct de vedere creştin, prin dreptate şi armonie socială. De- 
abia un sistem nou, fundamentat integral pe principiile creştine, 
va realiza o societate cu adevărat umană şi dreaptă. Un sistem 



249 


care să fie sinteza creatoare a tot ceea ce s-a gândit şi realizat în 
spirit creştin, în istoria civilizaţiei umane. 

- Care este sistemul acela? întreabă insinuant Parpalac. 
Cel legionar? 

- Viitorul va răspunde, replică Ilie Niculescu, fără să se 
piardă cu firea. 

Desigur, proaspătul “tovarăş” Gheorghe Parpalac vede 
în ideea lui Ilie Niculescu o apologie mascată a doctrinei 
legionare. Ilie Niculescu nu i-a pus viziunii sale nici o etichetă, 
dar pledoaria sa pentru o autentică societate creştină este 
seducătoare pentru orice om care crede în Hristos şi s-a format 
la şcoala Sfinţilor Părinţi. 

Nu este pentru prima dată când constat că a te declara 
în mod total creştin, echivalează cu a te declara legionar. 
Intervenţia lui Parpalac este tipic bolşevică. Este dovada că şi-a 
însuşit psihologia şi logica marxiştilor. In mentalitatea lor, orice 
om care are curajul de a-şi afirma şi manifesta credinţa creştină, 
fără nici o rezervă, este periculos pentru socialism. Este pur şi 
simplu un “legionar”. Pentru ei, un deţinut care nu renunţă la 
practicarea credinţei este un legionar “înrăit”. Faptul că te rogi 
în genunchi în celulă, că în ziua de vineri renunţi la ciorba de 
varză acră ca să ţii post negru sau că oferi unui camarad bolnav 
o bucată de pâine sau o pereche de ciorapi, sunt în optica 
bolşevică, atitudini şi activităţi legionare. Faimosul “ajutor 
legionar” apare în ochii lor ca o crimă contra umanităţii. In 
această interferenţă sau confuzie de planuri pe care o fac ei, nici 
nu mai ştii unde sfârşeşte creştinismul şi începe legionarismul, 
sau invers. 

Probabil că şi dorinţa mea de a deveni preot, dorinţă 
declarată public şi ajunsă, desigur, la cunoştinţa politrucului, 
este considerată tot o faptă legionară. Dar vorba dictonului 
strămoşesc: “gura păcătosului adevăr grăieşte”. Orice deţinut cu 
spirit de observaţie şi bună credinţă, a avut posibilitatea să 
constate, în multele închisori prin care a trecut, că la nici o altă 
categorie de oameni nu a găsit o atât de intensă preocupare 
religioasă, în spirit autentic creştin al Sfinţilor Părinţi, ca la 
legionari. Ion Ioanid dă în acest sens, o mărturie obiectivă. 



250 


Aici, la Aiud, ai impresia că o parte din legionari 
aparţin celui mai exigent ordin monahal. Gheorghe Jimboiu, cu 
care am stat în celulă, a constituit pentru mine “creştinul 
deplin”, parafrazând expresia lui Constantin Noica. 

Profundul creştin care a fost Virgil Maxim, nu a fost 
admis în monahism pentru că era “primejdios”. Intr-adevăr, era 
primejdios pentru statul ateu şi pentru creştinismul căldicel al 
conducătorilor ecleziastici. Cred că este cazul să amintim celor 
care s-au lepădat de legionarism cu aere de superioritate, că a te 
lepăda de legionarism este valabil numai când aceasta nu 
înseamnă lepădarea de sinceritate, de caracter, de spiritul de 
sacrificiu, de onoare. 

“Nu poate să fie cu Hristos cel ce a imitat mai degrabă 
pe Iuda decât pe Hristos.” (Ciprian - Rugăciunea domnească, 
pag.479) 

“...pentru că nu-i este îngăduit nimănui să mintă, când 
este vorba de credinţa sa. Cine spune că adoră altceva decât 
ceea ce adoră în realitate, însemnează că tăgăduieşte ceea ce 
adoră[...], iar prin această strămutare nu mai adoră ceea ce a 
tăgăduit!” (Tertulian Apologeticul - Apologeţi de limbă latină, 
pag.72).^ 

In comparaţie cu Valeriu Gafencu, simbol al trăirii 
legionare din închisori, toţi cei care au format galeria 
renegaţilor, nu sunt decât nişte pigmei. 

“Iată de ce se umplu de putere cei ce ascultă cuvântul 
lui Dumnezeu, cel vestit cu putere, mărturisind-o prin hotărârea 
lor, prin puterea şi chiar prin lupta lor, dusă pentru adevăr până 
la moarte. E drept că mai există şi oameni cu suflet gol, chiar 
dacă şi ei mărturisesc că cred în Dumnezeu prin Iisus Hristos; 
dar nelăsându-se stăpâniţi întru totul de puterea lui Dumnezeu, 
aceştia nu se leagă de Cuvântul dumnezeiesc decât de formă.” 
(Origen - Contra lui Celsus, pag.87). 

Cu ce mă pot convinge de contrariu, cei care s-au 
dovedit a fi ulterior doar nişte epicurei deghizaţi şi profitori ai 
circumstanţelor istorice? O, tu, cel care te-ai lepădat de 
demnitatea de a fi legionar, sau ai fost dintru început un 
adversar al Mişcării, dă dovadă de demnitate şi eroism creştin! 



251 


Suntem într-un veac ateu, atât de propice pentru martiriu! Unde 
sunt rănile tale pentru onoarea ta de creştin? Pentru lupta ta de 
apărare a lui Hristos? Când ai avut curajul să spui dictatorilor 
care voiau să facă din generaţia tânără o falangă de atei: “Nu-ţi 
este îngăduit să interzici catehizarea copiilor”? 

“Unde erau atunci aceste răni ale urechilor tale?[...] Ai 
fi putut muri opunându-te[...] ce-ar fi fost dacă atunci tu ai fi 
încercat să murmuri şi să te împotriveşti?[...] Ai voit să te 
potriveşti cu două situaţii, încât să-ţi păstrezi şi ticăloşia de 
nelegiuit şi rangul de drept credincios.” (57, Sf.Casian, 844- 
845). 

“întâi de toate să fie întrebat cel vinovat, care au fost 
faptele lui după felul lor, pentru două motive: ca prin 
mărturisire să se simtă totdeauna împuns (în conştiinţă) şi să 
rămână fără îndrăznire, şi ca, cunoscând ce răni a primit, să fie 
trezit la iubirea noastră.” (Sf.Ioan Scărarul - Cuvântul XXXI, 
Către Păstor, cap.X, pag.442). 

* * * 

în sfârşit s-a terminat cu “autodemascarea”. în ceea ce 
mă priveşte, mă tem că m-am autodemascat prea mult. Acum 
colonelul Crăciun ştie precis ce gândesc şi la ce atitudine m-am 
hotărât. Simt uneori un fel de strângere de inimă, care este 
reflexul unui fior de teamă, pentru că am vorbit prea mult şi 
prea imprudent. O undă de părere de rău îmi cutreieră prin 
suflet. Dacă ceilalţi au fost mai prudenţi, de ce nu am fost şi eu 
la fel? 

Suntem la începutul lunii noiembrie. în celulă, viaţa 
continuă în acelaşi fel. Povestim amintiri, facem planuri de 
viitor, frecventăm cursurile teologice ale Părintelui Stăniloae. 
Ghiţă Unguraşu, cu dinamismul său sufletesc, ne face optimişti 
şi chiar veseli. încep să mă liniştesc. Atitudinea mea nu a 
modificat cu nimic regimul care mi se aplică. Rămân în 
continuare cu ceilalţi. Oare vom petrece iama aceasta 
împreună? Eu m-aş bucura foarte mult. 



252 


într-o zi, spre seară, sunt chemat de adjutantul 
Rădulescu. Ieşim din Secţie şi mergem la birourile 
Comandamentului închisorii. Rădulescu pare amabil cu mine. 
Coridoare şi camere elegant mobilate şi iluminate cu neon. Nu 
mai văzusem asemenea imagini de un deceniu. Cât despre neon, 
era pentru prima dată când vedeam aşa ceva. Sunt introdus în 
biroul comandantului. Colonelul Crăciun, îmbrăcat în ţinuta 
militară, pare un mareşal sovietic. II salut şi rămân în aşteptare. 
Nu mă invită să iau loc. Se mn rău! Mă priveşte îndelung, în 
tăcere. Pregătirea psihologică se prelungeşte. 

Mă întreb rapid, cu un amestec de curiozitate şi teamă, 
de ce se ocupă de mine personal “marele pedagog” de la Aiud? 
O asemenea onoare, presimt că este periculoasă. Dar nu trebuie 
să-mi pierd cumpătul, ci să fiu calm şi lucid, dar şi energic, dacă 
va fi nevoie. Cred că pe lângă titlul de “marele pedagog”, 
Crăciun ar fi fericit dacă ar fi considerat şi “părintele 
deţinuţilor”. în clipa aceasta, situaţia este următoarea: el este 
“tatăl”, iar eu sunt “fiul”, chemat să mă admonesteze. Să 
urmărim, deci, lecţia pedagogică. După ce a considerat că m-a 
intimidat suficient cu privirea lui ca de şarpe ce îşi paralizează 
prada, brusc se dezlănţuie: 

- Bine, mă, Brânzaş, eu credeam că tu, ca ardelean, eşti 
mai deştept! 

Apelul la sentimentul ardelenesc îmi trezeşte o undă de 
speranţă. Ştiam că în diferite ocazii, durul colonel Crăciun a fost 
mai indulgent cu ardelenii decât cu regăţenii. Patriotismul lui 
local se manifestase, de multe ori, într-un mod vizibil. 

La argumentul lui, nu izbutesc să formulez vreun 
răspuns potrivit; de aceea, tac. El continuă: 

-Ce te-ai apucat să faci pe eroul? Am auzit că ai început 
să faci teorii. Cine te-a angajat pe tine ideolog? Noi vrem să vă 
eliberăm, iar tu te ţii de prostii. Ce, nu vrei să fii liber? Până la 
urmă, cred că nu-ţi iubeşti părinţii. Ştii tu, mă, cât vă aşteaptă ei 
pe voi? Mai ales mama, pe care, după câte am înţeles, o iubeşti 
foarte mult. 



253 


Ştiu, cum să nu ştiu, îi răspund eu în gând, dar, vedeţi 
domnule colonel... că există un “dar”. Crezând că mi-a citit 
gândurile, mă întreabă: 

- Atunci de ce nu faci şi tu ca alţii? Vrei să rămâi 
ultimul legionar? Intr-un stat socialist nu pot exista legionari. 
Aşa că trebuie să alegi! 

Domnul colonel este foarte categoric: trebuie neapărat 
să aleg! Dar între ce şi ce? El nu a precizat, dar eu am înţeles 
încă de la începutul “cursurilor” pedagogice de la 321, că 
trebuie să aleg între demnitatea de creştin şi român, şi laşitatea 
apostaziei şi trădării. Mă hotărăsc să vorbesc. Trebuie să-l fac să 
înţeleagă că nu am vrut să fac deloc pe eroul, ci am simţit doar 
nevoia interioară, de a declara public că nu renunţ la principiile 
mele, pe care nu le pot călca în picioare, nici chiar prin tăcere. 
Nu pot accepta să ies pe poarta închisorii decât în acest chip. 

In ceea ce priveşte calitatea mea de legionar, ar trebui 
să-i spun că nu am făcut parte din nici un cuib legionar (nici nu 
era posibil, având în vedere vârsta mea), nu am fost nici măcar 
în “Frăţia de Cruce” care exista la Beiuş. Nimeni nu m-a 
confirmat legionar. Aşa ceva nu se făcea în închisori. Fiecare se 
confirma pe sine, prin faptele sale, în raport de principiile 
mărturisite. Dacă în sens moral, ceea ce simt şi cred eu, 
coincide cu doctrina legionară, atunci sunt legionar în spirit. 
Dar nu pot să-i spun lui Crăciun că de fapt, nu sunt legionar în 
sensul mentalităţii lui despre legionari. Ar însemna o lepădare 
de mine însumi şi ar putea părea un act de laşitate. Aşa cum nu 
am fost condamnat pentru nume, ci pentru faptele mele, tot aşa, 
acum îl înfrunt pe inchizitorul Gheorghe Crăciun, nu pentru 
vreo titulatură pe care mi-o atribui, ci pentru principiile mele 
clar mărturisite, la care nu pot să renunţ. Cu o voce calmă, spun: 

- Domnule comandant, eu am declarat că atunci când 
voi fi eliberat, voi respecta legile ţării (în mod intenţionat 
spuneam ale ţării şi nu ale statului), dar nu pot renunţa la cele 
trei principii ale mele. Nu pot să ies pe poarta închisorii decât în 
aceste condiţii. Cele trei principii ale mele... 

- Care sunt acelea? -mă întrerupe el, cu o nuanţă de 
ironie în glas. 



254 


- Credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul 
eroilor, răspund eu, cu simplitate. 

Contrar celor aşteptate de mine, deşi m-am străduit să 
fiu cât mai neprovocator (tocmai aceasta voiam să-i explic, că 
cele trei principii ale mele nu sunt periculoase), colonelul 
Crăciun se face roşu la faţă şi respiră accelerat. îmi dau seama 
că acest efect neprevăzut şi fulgerător l-a provocat expresia 
“cultul eroilor”. Această formulă era o negare a tot ceea ce se 
străduia el să facă. El tocmai aceasta dorea: să ne lepădăm de 
toţi şi de toate, iar în final, de noi înşine. Să ne lepădăm! Cât 
mai urgent şi cât mai categoric! Mai ales de credinţă şi de eroi. 
După reacţia lui, constat că cele trei principii nu sunt chiar atât 
de inofensive, după cum credeam eu că l-aş putea convinge pe 
vigilentul temnicer. 

în mod inexplicabil, se abţine să-mi mai pună vreo 
întrebare. Merge la uşă (de obicei, folosea butonul de pe birou, 
prin care îl chema pe adjutantul de serviciu), o deschide şi cu 
mâna întinsă, într-o tăcere ameninţătoare, îmi arată ieşirea. Trec 
pe lângă el, prudent, ca pe lângă o bombă încărcată cu 
nitroglicerină, şi sunt luat în primire de adjutant. Acesta îşi 
modelează brusc atitudinea, după cea a şefului său. A intuit din 
prima clipă, că am devenit “persona non grata”, şi mă tratează 
cu severitate. Când am fost adus în biroul comandantului, eram 
“domnul” deţinut Liviu Brânzaş. După câteva minute, printr-o 
metamorfoză miraculoasă, am redevenit “contrarevoluţionarul” 
şi “banditul” Brânzaş. Şi aceasta numai pentru că mi-am permis 
un gest de independenţă şi libertate de conştiinţă. în şcolile 
comuniste se învaţă că în epoca primitivă, oamenii erau 
dominaţi de spiritul de turmă. După teoria marxistă, nu există o 
diferenţă prea mare între o ceată de oameni şi o turmă de 
urangutani. Eu sunt sigur, însă, că într-o hoardă primitivă, mai 
exista câte un om care îşi permitea independenţa de a nu se 
comporta exact ca restul comunităţii. în statul totalitar bolşevic, 
aşa ceva nu se permite! Cel care are o cât de vagă tentativă de 
independenţă, este desfiinţat instantaneu printr-un glonte în 
ceafă sau dispare în imensitatea Gulagului. Unde este atunci 



255 


mult trâmbiţatul progres al omenirii actuale (mai ales în sens 
moral), în raport cu timpurile străvechi? 

Revin în celulă, încărcat de negre presimţiri. 

* * * 

Vine fatidica zi de 15 noiembrie. Aniversez 11 ani de 
temniţă. încă un an şi şase luni, şi voi ajunge la jumătatea căii 
de pe muntele suferinţei care mi-a fost hărăzită. O clipă, mă 
cutremur, gândindu-mă că am făcut atâţia ani de închisoare. 
Oare este adevărat sau a fost doar un vis? în ultimii doi ani, 
ritmul trecerii timpului a fost parcă mai alert. Poate că acest 
ritm se accelerează direct proporţional cu numărul anilor 
executaţi. 

Nu am timp, ca în alţi ani, să meditez cu ocazia acestei 
aniversări, pentru că uşa se deschide şi sunt chemat afară. Nu 
am posibilitatea să-mi iau rămas bun de la nimeni. Nici măcar 
de la Părintele Stăniloae. Singur, cu zeghea pe cap, dirijat cu o 
oarecare brutalitate de către gardianul care mă conduce, sunt 
dus spre necunoscut. Nu mergem nici spre Celular, nici spre 
Fabrică. 

Ne oprim în faţa unei clădiri cu aspect lugubru. Acum 
am înţeles: atunci când m-a expediat furios din somptuosul său 
birou, la capătul braţului zvâcnind ca o săgeată, necruţătorul 
colonel Crăciun îmi indicase drumul spre Zarcă. Zarea - 
mâncătoarea de oameni! 



256 


Cap. 10. ZARCA 


în sfârşit, am ajuns şi la Zarea din Aiud. Era - cum s-ar 
putea spune - singura armă care îmi lipsea din panoplie. 

Cotim spre dreapta, pe coridorul tăcut şi sumbru, apoi 
se deschide o uşă şi gardianul mă împinge într-o celulă pustie. 
Rămân singur în obscuritatea celulei. 

Aici la Zarcă, este mai frig; sau numai mi se pare mie? 
Simt, în mod cert, atmosfera de răcoare şi umiditate 
bolnăvicioasă care mă cuprinde şi mă pătrunde tot mai mult. în 
plus, mă cuprinde şi un frig interior. Mă simt ca un soldat 
părăsit, în plină noapte, în linia întâi a focului, înconjurat de 
primejdii nevăzute şi ameninţătoare, din toate părţile. 

O asemenea stare sufletească nu am mai trăit din ziua 
arestării. O retrăiesc acum, cu intensitatea clipei unice, care nu 
se experimentează decât o dată în viaţă. Mie mi s-a dat să o 
trăiesc de două ori. Negreşit, ziua de 15 noiembrie a devenit 
ziua neagră a vieţii mele. Aducerea în această clădire cu faimă 
sinistră - de fapt, o închisoare în închisoare - echivalează cu o 
nouă arestare. Dar această recluziune mi se pare mai teribilă. 
Trebuie să reiau lupta de la început. Lupta aceea atât de grea, de 
a fi viu în imperiul morţii. Deşi acum am experienţă, mă simt 
mai dezarmat sufleteşte. Forţele interioare de care dispuneam, 
parcă s-au topit. Niciodată nu m-am simţit atât de singur. Aici 
este atâta tăcere, de parcă aş fi la capătul lumii. Am senzaţia că 
sunt în cuşeta unei nave spaţiale misterioase, suspendată în vid, 
în sfere nelocuite de alte fiinţe. înot cu sufletul în mijlocul unor 
valuri care mă trag la fund. Nu-mi rămâne alt ajutor decât 
strigătul disperat al Sfântului Petru, când se scufunda: 
“Doamne, scapă-mă!” 

Cine ştie cât timp aş fi plutit în derivă pe valurile 
disperării, dacă nu s-ar fi deschis fulgerător vizeta. Plutonierul 
Biro, cu un rânjet mefistofelic, îmi spune: 



257 


- Nu ai voie să te întinzi sau să te rezemi de perete. Ai 
înţeles? Dacă te prind, şapte zile de izolare. 

Dă să închidă vizeta, dar revine şi mă întreabă: 

- Ai fost în ultima vreme la izolare? 

- Nu! îi răspund eu în şoaptă. 

- Ai să fii, nici o grijă, numai să nu te conformezi! 

Şi pleacă satisfăcut, că a reuşit să înfricoşeze un vierme 
ca mine. Trebuie să mă conformez! Aşa porunceşte tovarăşul 
plutonier. Dacă mi-am luat libertatea să nu mă subordonez din 
punct de vedere spiritual, din punct de vedere fizic sunt la 
discreţia lui totală. Dar acest zbir nici nu ştie ce bine imens mi-a 
făcut! Intervenţia lui mă trezeşte la realitate. Intr-o clipă, ca prin 
farmec, toate gândurile negre dispar. Parcă a sunat o alarmă 
care mă trezeşte şi mă ridică din nou pe baricadă, cu faţa spre 
duşman. Uitasem, pentru câteva momente, că sunt pe parapet şi 
port război, pe viaţă şi pe moarte cu fiii satanei. Ca la o 
comandă nevăzută, redevin cel din totdeauna. Parcă un spirit 
care m-a părăsit în clipa când am intrat în Zarcă, se reîntoarce în 
mine. Oricum, nu mă mai tem şi nu mă mai simt singur. 
Dincolo de aceste ziduri, îi presimt pe ceilalţi camarazi. Fiecare 
celulă îmi pare un tranşeu, asupra căruia cad obuzele aceleaşi 
uri. 

Trebuie să pun din nou rânduială în gândurile mele. 
Dacă am ajuns la Zarcă, înseamnă că încep o nouă etapă în viaţa 
mea de ocnaş. Zarea din Aiud poate fi cea mai teribilă ocnă prin 
care mi-a fost dat să trec. Poate că izolarea de la Oradea şi 
adâncul ocnei de plumb de la Cavnic vor deveni amintiri 
frumoase, în raport cu experienţa de aici. Sunt sigur că 
experienţa de la Zarcă va fi importantă pe plan spiritual, dar 
dură din punct de vedere fizic. Importantă este, însă, numai 
salvarea fiinţei morale. Caut în “Jurnalul” meu de gânduri şi 
hotărâri de rezistenţă morală. Găsesc din perioada izolării de 30 
de zile (19 ianuarie-19 februarie 1955) de la Gherla, următoarea 
însemnare: 

“Milioane de oameni au murit eroic apărând cetăţi, 
tirani sau idealuri mărunte, iar noi, slujitorii lui Dumnezeu, 
suntem atât de laşi şi temători în faţa durerii şi a morţii!” 



258 


Da! Iată, tot ceea ce am gândit până acum, nu a fost 
decât un exerciţiu spiritual pentru marele examen de astăzi. Am 
ajuns clipa in care biciuirea laşităţii creştine să o aplic propriei 
mele persoane. A sosit timpul ca să dovedesc prin fapte că nu 
mă tem de moarte. Doamne, dă-mi smerenie şi stăruinţă, ca să 
urc în tăcere şi îndelungă răbdare, acest cel mai mare povârniş 
al muntelui suferinţei mele! 

Prigonitorul meu, Crăciun, m-a azvârlit aici pentru că 
mă consideră un legionar iremediabil. Ajung la concluzia că are 
dreptate. Eu sunt legionar pentru că fac parte din Legiunea 
creştină a neamului românesc care luptă împotriva ateismului. 
Tovarăşul colonel are dreptate: sunt legionar! Legionarul lui 
Hristos, pentru că m-am înrolat în armata cruciaţilor români 
care se opun distrugerii Bisericii şi valorilor creştine. Mai mult: 
dacă harul lui Du mn ezeu mă va salva din această prigoană, voi 
îmbrăca uniforma celor care formează Legiunea sacerdoţilor 
creştini. De fapt, numai atunci voi fi cu adevărat legionarul lui 
Hristos! 

Spiritul legionar este nemuritor! Aici, în adâncul 
catacombei, am înţeles că Mişcarea Legionară, în profunzimea 
ei, nu a fost decât o reacţie a acestui neam născut creştin şi 
crescut de două mii de ani în spiritul celei mai autentice tradiţii 
creştine, împotriva prigoanei anticreştine şi a descreştinizării 
lumii din ultimele veacuri. Legionarismul de profunzime este 
împlinirea vocaţiei neamului românesc de apărător al 
creştinătăţii. întemniţaţii de la Aiud sunt urmaşii cei mai 
autentici ai lui Ştefan cel Mare şi ai mucenicului Constantin 
Brâncoveanu. 

Nici bolşevismul, dar nici liberalismul de tip masonic 
nu coincide cu lumea creştină a Sfinţilor Părinţi. Dimpotrivă, 
ambele forţe lucrează pentru distrugerea şi substituirea Bisericii. 
De aceea trebuie să suporte spiritul legionar atâta adversitate şi 
persecuţie. Cine se pune în chip total la dispoziţia lui Hristos va 
fi persecutat şi calomniat. Diavolul nu-i atacă decât pe cei care 
sunt fideli lui Hristos. A nu fi urât şi persecutat de bolşevici şi 
de masoni, înseamnă că ai dezertat de la datoria de ostaş al lui 
Hristos. 



259 


Mântuitorul Iisus Hristos a fost şi este cel mai iubit şi 
cel mai urât din lumea aceasta. Pentru El au murit milioane de 
oameni, din dragoste şi credinţă, dar în acelaşi timp. El a 
devenit ţinta urii şi prigoanei oamenilor. Unii şi-au făcut crez şi 
ideal suprem din aceea de a-L urma şi servi până la marea probă 
a jertfei supreme; în acelaşi timp, alţii şi-au făcut o datorie şi 
misiune din a-L alunga şi desfiinţa din conştiinţa omenirii. 

Dar Iisus, născut într-o iesle sărmană, alegându-şi ca 
ucenici şi urmaşi doisprezece oameni necărturari, fără o poziţie 
socială demnă de luat în consideraţie după mentalitatea epocii 
respective, ci simpli şi anonimi pescari, a înfipt cu aceste 
mijloace umane, materiale şi istorice modeste, de mică valoare 
şi eficacitate prin ele însele, o piatră de hotar în temelia istoriei 
omenirii: până la naşterea Lui o eră, după naşterea Lui, o alta. 
Nimeni, niciodată, nu a putut clinti această piatră pusă la 
temelia istoriei, acum două milenii. Iisus este adevărul, 
dragostea, lumina, raţiunea superioară şi sensul spiritual al 
existenţei. Cei care L-au urmat şi L-au mărturisit au fost urâţi de 
către ceilalţi oameni. Pentru că mândria nu poate suporta 
smerenia, minciuna nu admite sinceritatea, iar ura şi răzbunarea 
devin violente la apariţia iubirii şi blândeţii. 

“Să luptăm din toată inima în stadionul adevărului, 
unde Cuvântul cel Sfânt dă premiul, iar Stăpânul universului 
este arbitru. Nu mică este răsplata care ne stă în faţă! Este 
NEMURIREA!” 

(Clement Alexandrinul, Cuvânt de înde mn către eleni, pag. 144). 

“...atunci de ce n-ar fi mai curând scorneli cuvintele 
izvorâte din duşmănie şi ură împotriva lui Iisus şi a creştinilor, 
iar adevăr mărturia celor care au dovedit sinceritate în dragostea 
lor faţă de Hristos în stare să suporte orice decât să-şi lase 
credinţa? O astfel de credinţă şi statornicie până la moarte ne 
dovedesc că ucenicii lui Iisus nu aveau nici o înclinare şi nici un 
interes să istorisească lucruri neadevărate despre învăţătorul lor, 
... trebuie să fie clar că ucenicii erau convinşi de adevărul celor 
scrise de ei, întrucât, altfel n-ar fi suferit atât de mari şi grele 
prigoane pentru Cel despre Care credeau că e cu adevărat Fiul 
lui Dumnezeu.” 



260 


Dorm o noapte singur, în tăcerea Zărcii. Oare cât timp 
voi rămâne aici? 


* * * 

A doua zi, în cursul dimineţii, se animă viaţa de pe 
coridor. Se aud paşi şi comenzi înăbuşite. Uşa celulei mele se 
deschide şi un gardian, cu un aer plin de mister, îmi ordonă să- 
mi pun zeghea pe cap şi să ies afară. După câţiva paşi, sunt 
ataşat unui grup de trei deţinuţi şi ne îndreptăm spre o celulă. 
Ne oprim în faţa unei uşi. în momentul în care intrăm, unul 
dintre necunoscuţii mei camarazi scoate capul de sub zeghe, îşi 
ridică ochii şi murmură enigmatic: 

- Cinci! Numărul Maicii Domnului! 

în timp ce intrăm, mă întreb cine o fi omul care a 
interpretat numărul viitoarei noastre celule în sens creştin. 
Rămaşi singuri, ne privim cu bucurie şi interes. Din prima clipă, 
un nume produce efectul unei explozii: Părintele loan Iovan de 
la Vladimireşti! Auzisem atâtea lucruri interesante şi chiar 
uimitoare despre Mănăstirea Vladimireşti, iar faptul că mă aflu 
în compania Părintelui, mă bucură la culme. îmi dau seama că 
Providenţa mi-a surâs binevoitoare a doua oară. Din şcoala 
marelui teolog, unde am stat ultimele cinci luni, am intrat în 
şcoala marelui ascet de la faimoasa mănăstire. Probabil că acest 
al doilea curs teologic, cel de ascetică şi mistică, nu se putea 
audia decât la Zarcă. Nici nu se poate imagina un mediu mai 
propice şi un cadru mai adecvat. 

Ce stări sufleteşti contradictorii am trăit în ultimele 24 
de ore! Din abisul în care mă prăvăleam, m-am ridicat iarăşi 
spre culmi. Hotărât lucru: omul, fără asistenţa cea mai presus de 
înţelegere a harului, nu poate deveni biruitor. Prin har, parcă 
primim aripi de vultur, prin care ne înălţăm spre zări celeste. 
Răzbunătorul colonel Crăciun, în dorinţa lui de a-mi face cel 
mai mare rău posibil în această clipă, aici, la Aiud - trimiterea 
la fioroasa Zarcă - , prin vrere providenţială devine 

binefăcătorul meu. Dacă numai prin Zarcă am avut posibilitatea 
de a-1 cunoaşte pe Părintele loan, fie binecuvântată această 



261 


decizie! Nu este pentru prima dată când am convingerea că ar 
trebui să iubim cel mai mult pe prigonitorii noştri, căci prin ei 
lucrează voinţa tainică a lui Dumnezeu, dându-ne posibilitatea, 
ca prin prigonirea la care ne supun, să acceptăm şi să suportăm 
suferinţa nedreaptă. Această atitudine morală ne apropie de 
Hristos. Şi din străfundurile memoriei apar - ca de atâtea ori în 
cursul momentelor de restrişte din catacombă - versurile 
Părintelui Ion Gârleanu, din poezia “Deplina bucurie”: 

“Şi noi blânzi ca mieii, frate, toate le-om răbda-n tăcere 
Amintindu-ne de cruce, cum şi Domnul nostru cere, 
Crede-mă, aceasta, frate, e deplina bucurie. 

Căci sunt multe daruri sfinte, însă nu toţi vor să ştie, 
Că-ntre toate: a te-nvinge, a te umili-n răbdare, 

Din iubire către Domnul, este darul cel mai mare.” 

Da! Este una din ideile fundamentale ale Sfântului 
Francisc de Assisi, împărtăşite ucenicului său Leon: să 
acceptăm cu bucurie orice formă de suferinţă şi umilire, după 
pilda Domnului care a purtat crucea şi coroana de spini, 
respingând îndemnul satanic de a fugi de suferinţa pe care o 
cere virtutea. Zarea trebuie să o înţelegem ca pe un pisc al 
Golgotei noastre, după ce am urcat versantul muntelui 
suferinţei. 

Al doilea camarad de suferinţă este Nicu Bălănescu, cu 
care am fost la celula 321. Se pare că este singurul dintre ceilalţi 
foşti camarazi de celulă, care a fost adus la Zarcă. Nicu este 
frate cu Gabriel Bălănescu, unul dintre cunoscuţii deţinuţi de 
frunte de la Baia Sprie şi Aiud. Nicu Bălănescu a fost refugiat 
în Germania şi a fost foarte activ în perioada de reorganizare a 
Mişcării din ţară. Este un om brunet, slăbuţ şi foarte tăcut. Are 
aerul sobru al ostaşului care şi-a petrecut întreaga viaţă în 
campanii. Este unul din cei mai intransigenţi legionari pe care i- 
am cunoscut. 

Al treilea companion este un arestat din ultima 
generaţie. Se numeşte Virgil lonescu, farmacist din Buzău. 
Arestaţii din anii ‘58-’60 se deosebesc în foarte multe privinţe 
de vechii puşcăriaşi. Cei vechi au rămas la mentalităţile 
tradiţionale şi la limbajul românesc clasic. Au un mod de a 



262 


gândi şi reacţiona aproape identic. Noii arestaţi sunt impregnaţi, 
fără să conştientizeze acest lucru, de spiritul celor trei cincinale 
de socialism. Au o altă optică şi un alt caracter. Uneori intervin 
conflicte între cele două categorii. Se ciocnesc două lumi şi 
două experienţe. Diferenţa aceasta mi se va părea enormă, după 
ieşirea din închisoare, când îl voi întâlni pe “homo sovieticus”, 
multiplicat la scară naţională. Deocamdată, la Aiud, vechii 
deţinuţi oferă mai puţină încredere celor noi, ba chiar le 
suspendă unora orice credit moral. 

* * * 

Părintele Ioan are un program propriu, pe care îl 
realizează permanent. în fiecare dimineaţă, după programul 
comun de celulă, în colţul din dreapta (privind spre uşă), care 
este în unghi mort faţă de vizetă, Părintele Ioan săvârşeşte 
Sfânta Liturghie. Noi, ceilalţi, asistăm cu respect şi evlavie, în 
tăcere, la momentul religios suprem. Scopul principal al acestui 
moment liturgic este invocarea harului şi ocrotirii lui Dumnezeu 
pentru călugăriţele de la Vladimireşti, risipite în cele patru 
vânturi de către “braţul înarmat” al revoluţiei proletare. Pentru 
cele din închisoare se cere ajutor şi întărire în suportarea 
suferinţelor, iar pentru cele alungate în lume, ajutor şi ocrotire 
în biruirea ispitelor şi păstrarea întru puritate. Părintele Ioan nu 
poartă zadarnic acest nume. Suferă cu toată intensitatea de grija 
fiicelor sale duhovniceşti. 

Părintele Ioan vine în comunitatea celulei noastre după 
o lungă şi dură perioadă de singurătate şi prigonire. 

în fiecare din cele două mari închisori prin care am 
trecut, am stat cu preoţi în celulă. în închisorile comuniste, 
luptătorii români care s-au împotrivit comunismului ateu, aveau 
credinţa că ei repetă în momentul istoric actual rezistenţa şi 
martirajul creştinilor din primele veacuri de prigoană. în aceste 
condiţii, prezenţa şi rolul preoţilor sunt covârşitoare. Răspândiţi 
prin celulele închisorilor, ei propovăduiesc credinţa, stimulează 
eroismul creştin şi acordă Sfintele Taine. După atâţia ani de 
încarcerare, deţinuţii nu au mai avut posibilitatea să se 



263 


mărturisească şi să se împărtăşească, aşa cum o dorea cu 
ardoare sufletul lor de creştin şi cum o impunea ameninţarea 
permanentă a morţii în condiţiile de exterminare în care trăiesc. 
De aceea, este o favoare providenţială ca să stai în celulă cu un 
preot. 

Printr-o interesantă coincidenţă, toţi preoţii cu care am 
stat în celulă, la Gherla şi Aiud au fost ortodocşi. Doar în marea 
comunitate a lagărului de la Cavnic, am stat şi cu preoţi greco- 
catolici, dintre care rămâne nemuritor în amintirea mea 
Părintele Gheorghe Vameşiu, fost paroh la Drăgeşti-Bihor. La 
fel rămân în amintirea mea, cei doi preoţi greco-catolici cu care 
am stat în vecinătate: distinsul Părinte Prof. Gavril Stan, vecin 
de celulă la Securitatea din Oradea şi dinamicul Părinte Eusebiu 
Cutcan, vecin de celulă la Aiud, perioadă îndelungată. 

Aici, în Zarcă, în cursul zilei, Părintele Ioan ne 
delectează cu momente duhovniceşti. Are pericope evanghelice 
preferate. Pune în ele atâta har, încât simţi cum te pătrunde 
farmecul lor tainic până în adâncul sufletului. Pericopa cu 
păcătoasa din casa lui Simon cel lepros, în gura Părintelui Ioan, 
devine o poartă deschisă spre luminile cerului. Când începe cu 
prima frază: “Simone, am să-ţi spun ceva”, ai certitudinea că 
acum două mii de ani, cu aceeaşi nuanţă în glas, s-a adresat 
Mântuitorul lui Simon cel lepros. “Simone!” - o adresare 
blândă, în gura celui care putea porunci cu autoritate. O 
rugăminte, parcă timidă, pentru a fi ascultat o clipă. O şoaptă, 
ca în momentele marilor destăinuiri. Parcă-1 vezi pe Simon cum 
s-a pătruns de misterul clipei solemne, pierzându-şi obişnuita 
lui aroganţă de fariseu, şi spunând cu smerenie şi maxim 
interes: “Spune, învăţătorule!” 

Nu lipsesc, bineînţeles, povestirile de scene şi ziceri din 
vieţile Sfinţilor. Mărgăritarele din Pateric ni se relevează în 
toată splendoarea lor: 

“Un bătrân oarecare a şezut în singurătate, în chilia sa, 
şaizeci de ani şi niciodată nu şi-a smintit pocăinţa şi pururea 
zicea: fiilor, această puţină viaţă, numai pentru pocăinţă ne-a 
dat-o Domnul Dumnezeu şi de vom pierde această puţină vreme 
ce-o avem pentru pocăinţă, trăind în păcate, fără de pocăinţă şi 



264 


în răutăţi, mult o vom căuta şi vom dori această vreme şi nu 
vom găsi-o.” 

(Pateric, Pentru umilinţă, pag.255). 

“Zis-a un bătrân: mai bine este a locui cu trei care se 
tem de Domnul decât cu mulţi care nu au frică de Dumnezeu. 
Căci în zilele cele mai de pe urmă la chinovii, dintr-o sută abia 
de se vor afla câţiva care se mântuiesc. Iar între cincizeci nu ştiu 
de se vor afla. Căci toţi se vor abate, iubind mesele, îmbuibarea 
pântecelui şi iubirea de argint. Aşadar, mulţi sunt chemaţi, dar 
puţini aleşi.” 

(Pateric, Pentru lepădarea de lume, pag.402). 

Dar ceea ce aşteptăm noi, cel mai mult de la Părintele 
Ioan, este adevărul în legătură cu Mănăstirea Vladimireşti. încă 
din copilărie, fiind fiu de preot şi luând cunoştinţă de timpuriu 
de problemele religioase, a fost frământat de misterul harului şi 
al prezenţei şi lucrării divine în lume. Părintele şi-a format 
convingerea că Dumnezeu se manifestă mult mai activ şi mai 
vizibil în lume, decât li se pare în general oamenilor. Cei 
indiferenţi sau refractari la miracolul divin nu sunt capabili să 
sesizeze lucrarea lui Dumnezeu în lume. Era în preajma 
hirotoniei, când, fiind la Mănăstirea Sâmbăta, a auzit prima oară 
de Vladimireşti. în clipa aceea a simţit că şi-a descoperit 
misiunea şi că locul lui este acolo. A fost hirotonit de Prea 
Sfinţitul Nicolae Popovici, marele episcop al Oradei şi mai 
târziu apărător şi martir al Bisericii. 

Părintele este convins că acolo s-au petrecut o serie de 
lucruri miracoloase. Dar cea mai mare şi mai evidentă minune, 
a fost prezenţa a zeci de mii de pelerini care îşi căutau popas şi 
alinare la această mănăstire. Regimul comunist, nemulţumit de 
afluenţa extraordinară a credincioşilor, a dispus înscenarea unui 
proces politic şi desfiinţarea mănăstirii. Părintele Ioan îşi 
exprimă regretul că au existat ierarhi, care pentru a răspunde 
dorinţelor regimului comunist ateu, au combătut pelerinajele. 
Una din personalităţile mănăstirii era Maica Mihaela, sora 
marelui trăitor al spiritului creştin românesc, Iordache Nicoară. 

Cazul Mănăstirii Vladimireşti rămâne o dovadă clară a 
ateismului distrugător, instalat în România de către comunişti. 



265 


Orice manifestare religioasă ce nu se încadra în limitele minime 
impuse de ei, era redusă la tăcere. Ei n-au suportat prezenţa a 
zeci de mii de oameni ce căutau consolare la mănăstire şi îşi 
manifestau, în acest fel, opoziţia faţă de bolşevismul ateu. 
Comuniştii români, pentru că nu mai puteau reedita prigoana 
anticreştină totală din timpul instaurării comunismului în Rusia 
(ar fi dorit ei, dar nu mai permiteau condiţiile internaţionale), au 
acceptat - mai exact, au tolerat - existenţa bisericilor, dar se 
luptau din răsputeri ca ele să devină goale. Din acest punct de 
vedere, este clar că intr-un regim comunist, existenţa unei 
biserici, chiar cu uşile deschise, nu se mn ifică nimic. De-abia 
când este plină de credincioşi, înseamnă că de fapt, există şi îşi 
împlineşte misiunea. Altfel, nu este decât un decor 
propagandistic. Când unii clerici mari declarau: “Avem 
libertate”, această libertate nu era de fapt, decât un spaţiu foarte 
limitat, jalonat de multiple interdicţii, unele chiar totale, cum 
era în problema fundamentală a catehizării copiilor. 

“Sunt foarte supărat că nu vă indignaţi pentru un lucru 
interzis şi nici nu vă închipuiţi că săvârşirea unei răpiri ar fi o 
crimă şi o tiranie îndreptată împotriva vieţii.” (12 Sf.Vasile - 
Epist., 270-557). 

“...pentru că învăţătura mântuitoare a propovăduirii 
dumnezeieşti n-avea nevoie de aprobarea şi recomandarea 
oamenilor.” (Eusebiu, I B - 68). 

“Căci ar fi o adevărată trădare dacă nu ne-am sili să 
punem la îndemâna tuturor celor ce iubesc pe Dumnezeu 
răspunsurile teologie[...], să te dedici cu totul apărării 
adevărului creştin.” (12 Sf.Vasile, Epist. 7-130). 

De aceea, conform sentinţei Mântuitorului, “păcatul lor 
rămâne”! Căci nimeni nu te putea obliga să-ţi asumi o 
responsabilitate maximă în Biserică, în vremuri de restrişte.Dar 
dacă ţi-ai asumat-o, trebuia să o onorezi cu orice preţ, deoarece 
în vremuri de prigoană, un jilţ arhieresc este un loc pe Golgota. 

Astăzi, nu primatul sau sinodul ridică sau coboară 
Creştinismul, ci prezenţa sau absenţa bunei credinţe a celor care 
reprezintă Biserica. Căci nu forma, ci spiritul crează viaţa 
creştină. Nu papi sau patriarhi autocefali lipsesc azi Bisericii lui 



266 


Hristos, ci sfinţi şi eroi ai idealului creştin. Suficienţa sau chiar 
mediocritatea a luat locul capacităţii, fariseismul şi-a afişat 
masca în locul smereniei şi sincerităţii; laşitatea şi inconştienţa 
stăpânesc acolo unde ar trebui să fie eroism şi spirit de 
sacrificiu. 

Biserica durează prin milenii, pentru că la temelia ei stă 
viaţa de crin a Mântuitorului, activismul Lui energic, şi - mai 
presus de toate - pătimirea de pe Golgota. în fiecare veac, 
Biserica s-a înălţat sau a intrat în declin, în măsura în care au 
existat sau nu, mari spirite şi vocaţii care au imitat exemplul 
Lui. Veacului nostru îi lipseşte în primul rând, spiritul autentic 
creştin: spirit de sfinţenie şi eroism, de sublimă nobleţe 
sufletească, de dăruire pentru biruinţa lui Hristos, iar nu de 
servire - sub masca făţărniciei - a orgoliului nostru, a patimilor 
noastre, a comodităţii şi laşităţii noastre. 

Primul apostol care a acceptat să aibă o altă situaţie 
(mai bună) decât ultimul creştin, a pus temelia dezastrului 
creştin. Astfel, s-au ridicat bariere sociale între creştini, iar 
Biserica s-a înstrăinat de poporul drept credincios. 

Ţinta finală a vieţii apostolice este jertfa. Numai aşa se 
va realiza marea renaştere creştină. 

La marile Sărbători ne mărturisim şi suntem împărtăşiţi 
de Părintele Ioan cu Sfintele Taine. Ca preot şi duhovnic, 
Părintele loan Iovan a fost, cu predilecţie, misionarul 
spovedaniei. Mulţi nu au înţeles accentul pus de el pe Taina 
Spovedaniei, deşi lucrul era în spiritul celei mai autentice 
ortodoxii. 


* * * 

Cuprinşi de vârtejul vieţii spirituale din celulă, nici nu 
observăm îndeajuns că aici, la Zarcă, regimul alimentar este 
teribil de slab. în diversele ciorbe care ni se dau, nu există nimic 
consistent. Simţim doar gust de varză, cartofi sau fasole, dar 
bucăţi sau boabe din ele nu apar pe fundul ruginitei noastre 
gamele. Cât despre maţe sau zgârciuri (singurele noastre 
proteine de până acum) au dispărut cu desăvârşire. Şi acest 



267 


regim devine din ce în ce mai sever. Desigur, ni se pare firesc 
ca la Zarcă să fie mai altfel decât în restul închisorii, dar nici 
chiar aşa! Cât timp se poate rezista oare cu o gamelă de zeamă 
chioară şi o bucată de turtoi, preparat din mălai încins? Este 
evident că a început ofensiva de represalii împotriva noastră. 

Afară, după ieşirea din închisoare, voi afla de la 
Părintele Alexandru Nica, misterul regimului nostru de 
înfometare de la Zarcă, din timpul reeducării. In ziua de Florii a 
anului 1972, îmi va povesti, în casa parohială din Tureni (unde 
eram atunci preot), ceea ce se întâmpla atunci la bucătăria din 
Aiud: mâncarea destinată celor din Zarcă se strecura, pur şi 
simplu, în prezenţa ofiţerului de serviciu, ca să ajungă în gamela 
noastră numai lichidul. Prin această înfometare de doi ani de 
zile, colonelul Crăciun, respectiv regimul comunist, spera să ne 
înfrângă voinţa de onoare şi demnitate. Dar în majoritatea 
cazurilor celor de la Zarcă, glasul conştiinţei a fost mai puternic 
decât glasul stomacului. Eram supuşi la dresaj prin foamete, ca 
şi câinii lui Pavlov, dar bolşevicii uitau sau de fapt, nu credeau 
în puterea spiritului, care a biruit până la urmă. 

* * * 

Cu ocazia Crăciunului, primesc un cadou de la 
colonelul Crăciun, prin intermediul plutonierului Biro. Ce bine 
seamănă aceşti doi oameni! Amândoi au un aspect de oameni 
bine hrăniţi, care exprimă vizibil concepţia lor că totul se reduce 
la materie. La materia înnobilată prin arta culinară. Au o privire 
crudă, mascată de un zâmbet ipocrit. 

Cum s-au petrecut lucrurile? Cu două-trei zile înainte, 
am avut un moment de inadmisibilă imprudenţă: am rămas 
rezemat pentru câteva momente de perete. O amnezie fatală! 
Biro a deschis imperceptibil vizeta, eu m-am redresat fulgerător, 
dar prea târziu. El, însă, zâmbind, a închis-o la loc, fără să 
spună nimic. Zâmbetul lui m-a făcut să cred că această scenă nu 
va avea nici o urmare. Deşi aveam suficientă experienţă în acest 
iad, nu am înţeles până atunci, că şi diavolii ştiu să zâmbească. 



268 


Şi astfel, iată că în ziua de Ajun, plutonierul Biro, cu 
acelaşi rânjet mefistofelic, mă invită afară. Ies, presimţind ceva 
rău. Intr-adevăr, de ceea ce m-am temut, nu am scăpat. Sunt 
scos din Zarcă şi dus la Secţie, la izolare. Şapte zile de izolare, 
cadou de Crăciun, pentru că nu am stat în celulă în “poziţie 
reglementară”. Când te gândeşti că acest călău suprem de la 
Aiud, poartă şi spurcă numele bunului Moş din tradiţia creştină! 

Sunt dus într-o celulă de izolare cu beton pe jos. în 
fundul celulei, la mare înălţime, o fereastră înfundată, din care 
se disting doar gratiile. într-un colţ, o tinetă fără capac, emană 
un miros greu. Nu se poate sta pe marginea ei, pentru odihnă, 
mai mult de câteva minute, pentru că îţi amorţesc picioarele 
prin jugularea venelor şi a nervilor. Seara, la ora 22, primesc 
două pături. Una pentru pus jos, iar alta pentru acoperit. Pături? 
Ce a mai rămas din ele, după atâţia ani de folosire neîntreruptă. 
Să stai în picioare de la orele 5 până la 22, nu este chiar atât de 
simplu. Mai ales în ziua în care nu ai mâncat. Două zile fără 
mâncare, urmate de una cu mâncare. în şapte zile, se mănâncă 
de două ori. 

Cu această primă izolare, începe - în plină iarnă - 
sarabanda izolărilor mele. De-abia reîntors de la izolare, 
primesc o nouă pedeapsă. Ferocele plutonier Biro inventează, 
de fiecare dată, câte o nouă culpă. Drept urmare, petrec iama, 
alternativ, o săptămână în celula din Zarcă, o săptămână la 
izolare. O săptămână am petrecut-o împreună cu Nicu 
Bălănescu, pedepsit şi el, în aceeaşi celulă de izolare. Apoi 
continui singur. 

în sfârşit, am înţeles ce se întâmplă de fapt: cel care se 
arătase atât de grijuliu pentru soarta şi libertatea mea, dăduse 
ordin ca să fiu pus la punct. îndrăznisem să-i refuz oferta 
libertăţii fără demnitate. întrucât oferta mi-a făcut-o personal 
(supremă onoare!), refuzul meu a fost pentru el o jignire 
mortală. Nu era permis ca un “duşman al poporului” să rămână 
cu demnitatea intactă. Se aplica principiul vechilor prigoane: 
“Non licet esse vos!”. Cei care voiau să rămână cu conştiinţa 
pură şi onoarea intactă, nu aveau dreptul la existenţă în statul 
socialist. Era prevăzut, probabil, ca deţinuţii din această 



269 


categorie să fie lichidaţi. Cât mai mulţi; dacă va fi posibil, chiar 
toţi, dar fără ca acest genocid să se poată demonstra vreodată. 
Interesant că, deşi se comportă ca şi cum ar fi instalaţi la putere 
pentru veşnicie, bolşevicii sunt preocupaţi în permanenţă de 
acoperirea şi justificarea “legală” a crimelor lor. Din această 
cauză, nu se va putea reconstitui niciodată dimensiunea acestor 
crime. întrucât hotărâseră ca nimeni să nu mai rămână în 
închisoare, deţinuţii nu puteau pleca decât în două direcţii: spre 
libertate (“libertatea” din societatea comunistă), sau spre cimitir 
(gropile comune de pe Dealul Robilor). 

* * * 

Tocmai am încheiat a cincea serie de izolare; până 
acum, am petrecut 38 de zile la izolare, în lunile ianuarie şi 
februarie. Sunt în apropierea ultimelor limite ale rezistenţei 
mele fizice. Alarmat, depun toate eforturile ca să nu fiu găsit în 
culpă. Strădanie zadarnică! Plutonierul Biro nu are nevoie de 
motive reale. Ah, de multe ori am simţit genialitatea lui 
Caragiale, dar acum am încă o dovadă: când Caţavencu a 
strigat: “Protestez în numele Constituţiunii, aceasta-i violare de 
domiciliu!...”, Pristanda, de pe culmea puterii sale de a abuza, 
răspunde cinic: “Curat violare de domiciliu, dar umflaţi-1!”. La 
fel şi în cazul meu: oricât aş protesta eu că nu am încălcat cu 
nimic regulamentul, Biro tot m-ar “umfla”. 

Şi vine, ca o fatalitate de neînlăturat, ziua unei noi 
izolări. Este luna februarie şi de câteva zile un val teribil de frig 
ne striveşte bietele oase. Constat că nu trebuie neapărat, o roată 
masivă de stejar cu ghinturi de fier, pentru a ni se zdrobi oasele. 
Un frig ca acesta poate face exact acelaşi lucru cu ciolanele 
acoperite doar de piele, ale celor ce zac în celulele de la Zarcă. 
Plec la izolare, îngrijorat în modul cel mai profund. Oare cât 
poate rezista un om? Până acum, n-am reţinut numărul celulelor 
de izolare în care am stat, dar acum, înainte de a intra, mă uit 
înfricoşat deasupra uşii: 25. Ultima pe stânga. Cea mai 
friguroasă 



270 


O zi şi o noapte mă lupt cu frigul şi oboseala. Nu pot sta 
pe loc, din cauza frigului care mă face să tremur în continuu. 
Am senzaţia stranie că sunt dezbrăcat, fără nici un scut 
împotriva frigului. Parcă am fost azvârlit într-un frigorifer, ca să 
îngheţ! 

O altă zi şi o altă noapte, duc aceaşi luptă, dar din ce în 
ce mai greu. Nu îndrăznesc să mă culc. Mi-e teamă să nu mi se 
întâmple ceva iremediabil. 

In ziua a treia - zi de mâncare - mi-am refăcut puţin 
energiile, dar mă mişc din ce în ce mai greu. O povară nevăzută 
îmi doboară fiinţa. Parcă sunt un personaj din nuvelele lui Jack 
London, care se mişcă ca o fantomă în noaptea polară, pe 
întinsele pustiuri acoperite cu zăpezi eterne. 

în a patra zi încep să simt o vagă durere de cap. La 
început nu mă îngrijorează. Odată cu numărul orelor, creşte şi 
durerea. Vine noaptea, dar nici nu poate fi vorba ca să dorm. Ar 
fi o reală sinucidere. Toată noaptea, înfăşurat în pătură, mă 
plimb. Frigul, oboseala, durerea de cap... toate lovesc în mine 
ca nişte ciocane nemiloase. îmi aduc aminte de frigul celulei 13 
de la Securitatea din Oradea, unde am stat o săptămână, fără 
geam, în februarie 1952. Deşi extrem de dură, experienţa de la 
Oradea am suportat-o mai uşor. Atunci aveam 21 de ani şi nu 
eram marcat de 11 ani de temniţă. 

Dimineaţa mi se ia pătura şi rămân dezarmat în faţa 
inamicului necruţător. Durerea de cap se intensifică şi, deşi nu 
am mâncat de atâta timp, simt o stare de vomă. Este reflexul 
durerii de cap. Deodată, mă fulgeră ca o săgeată, un gând 
teribil: oare durerea atroce de cap nu este simptomul unei 
meningite incipiente? Şi imediat îmi răsar în minte camarazi 
morţi la Aiud de meningită: Părintele Aurel Lazarov şi Dan 
Mihăilescu. 

Mă simt înfricoşat... Ceea ce simt înseamnă că este 
explozia necruţătoarei maladii. Oare în cât timp se moare de 
meningită?... Deci acesta este sfârşitul! Clipă de clipă, gândul 
morţii îmi sfredeleşte mintea. Toate semnele conduc spre acest 
inevitabil deznodământ. Chiar mi se pare că venind spre izolare, 
am trăit ceva din starea sufletească a condamnatului la moarte 



271 


dus la locul de execuţie. Nu, nu cred că am trăit acel 
presentiment, dar acum, în disperarea mea, imaginaţia lucrează 
halucinant. Din cauza durerii nici nu mai pot judeca în mod 
clar. 

Seara primesc păturile de rigoare. înfăşurat cu ele, stau 
jos, cu spatele rezemat de uşă. Avalanşa gândurilor negre 
continuă. La apropierea sfârşitului, simt păreri de rău. Nu una 
singură, ci o mie... . Dar rând pe rând, ele se atenuează şi 
dispar. Chiar m-am desprins de această viaţă atât de mult încât 
nu o mai regret? Poate că nu mai sunt capabil nici măcar de 
păreri de rău... . Dar nu! Un gând sună strident în memorie: 
Mama! Da, mama va suferi dacă eu voi muri în închisoare. A 
aşteptat atâţia ani, poate că ultimele evenimente i-au amplificat 
speranţa, iar eu...eu mor...chiar acum! Simt durere în suflet, 
pentru durerea nemărginită a mamei care, prin moartea mea, va 
rămâne veşnic nemângâiată. 

încep să amorţesc. Parcă făptura mea a început să 
îngheţe... Vine noaptea. înfăşurat în pătură, stau prăbuşit lângă 
uşă. O sonerie de alarmă din străfunduri mă avertizează în 
somnolenţa ce mă cuprinde, că nu trebuie să dorm, ca nu cumva 
să alunec şi să rămân pe beton... . Cât timp am aţipit în această 
poziţie, nu ştiu... 

Vine ora deşteptării. Gardianul de serviciu, care vine să 
ia echipamentul, se uită la mine cum mă ridic de pe pragul uşii 
şi mă desfăşor din faldurile păturii sure şi mucegăite. Parcă sunt 
Lazăr din Betania, în momentul în care Mântuitorul a zis: 
“Dezlegaţi-1 şi lăsaţi-1 să umble” (Ioan 11,44). Şi eu sunt, intr- 
un fel, un înviat din morţi. Durerea de cap s-a mai atenuat şi-mi 
recapăt, încet, încet, percepţiile de om normal. La deschidere, 
apare plutonierul Gheorghe Olteanu. îl cunosc de când eram la 
Secţie. Este şi el gras, după modelul mareşalilor sovietici. 
Execută cu promptitudine şi conştiinciozitate toate ordinele de 
sus. Poate fi şi foarte dur. Cred că este foarte apreciat de 
politruc. 

Spre sfârşitul turei, Olteanu deschide uşa şi, privindu- 
mă cu un zânbet imperceptibil, mă întreabă: 

- Mă, Gheorghe, de când eşti aici? 



272 


Ştie că nu mă cheamă Gheorghe, dar îmi spune aşa. 
Acest fapt mă face să presupun că nu are intenţii rele. 

- De cinci zile.. .Dar.. .sunt de patruzeci de zile, în iama 

aceasta. 

- Hai, să te duc în altă parte! 

Vocea lui are un timbru necunoscut până acum. Aşa te 
adresezi unui prieten sau unui pacient. Plăpânda mea inimă 
vibrează şi simt că mi se împăienjenesc ochii. Mă scoate din 
celula 25 şi mă mută în alta. Când intru, observ că pe jos nu este 
beton, ci scândură. Olteanu zăboveşte o clipă în uşă, se uită spre 
fereastră şi zice: 

- Prostul acela le-a lăsat acolo! 

Şi pleacă, apoi, grăbit. 

Amărât, cum eram, poate că nici nu aş fi ridicat ochii 
spre fereastră. Ceea ce văd, mi se pare ireal: acolo sus, lângă 
gratii, sunt patru bucăţi de turtoi! După aluzia lui Olteanu, le-a 
lăsat acolo un deţinut care fusese câteva zile izolat aici. De ce 
nu a mâncat, oare, turtoaiele şi le-a pus acolo, sus? Oare a 
declarat greva foamei? Nu am auzit din zgomotele de pe coridor 
despre aşa ceva în zilele precedente. Ceea ce era curios, chiar şi 
el, Olteanu, părea neputincios în faţa acestei situaţii, ca în 
povestea cu drobul de sare. 

O, nu cred că este aşa! în această clipă de bucurie şi 
reînviere a mea, simt cu tot sufletul, că turtoaiele dintre gratii au 
fost puse de plutonierul Gheorghe Olteanu. Chiar dacă a fost 
numai un singur turtoi lăsat acolo de acel camarad, celelalte le-a 
pus, cu siguranţă, el. Şi chiar dacă nu ar fi pus el turtoaiele - 
ceea ce nu cred şi nu voi crede vreodată - , prin faptul că m-a 
adus în celula aceasta, din proprie iniţiativă, în virtutea legii 
morale a intenţiei, tot el le-a pus! 

Ultimele două zile de izolare, le-am parcurs ca un fulg. 
Doamne, ce putere are harul Tău şi omenia unui om! Mai ales, 
când este omul de la care te aşteptai cel mai puţin, să facă un 
asemenea gest! 


* * * 



273 


A venit primăvara. Deschidem geamul prin care se 
furişează miresmele noului anotimp. Dimineaţa, în timpul 
Sfintei Liturghii săvârşite de Părintele Ioan, vin vrăbiile şi se 
aşează pe oblon, stând cuminţi, fără să sporovăiască. Din când 
în când, câte o vrabie cântă un “cip-cirip” melodios, ca un 
răspuns la Sfânta Liturghie. Părintele aruncă din când în când, 
câte o privire spre enoriaşii înaripaţi. In mod miraculos, când se 
termină Sfânta Liturghie, vrăbiile dispar în linişte, una câte una. 

Marile fericiri nu durează mult. Vine clipa în care 
trebuie să mă despart de Părintele Ioan. N-ar trebui să fiu 
supărat, ci mulţumit şi recunoscător. Se putea întâmpla să nu fi 
stat nici cu Părintele Stăniloae, nici cu Părintele Ageu şi nici cu 
Părintele Ioan. In cazul meu, este clar că a fost mai mult decât 
hazardul. La urma urmelor, pentru sufletul meu, ar fi fost 
suficient să stau cu ei chiar şi numai un ceas. Dacă mi s-a dăruit 
mai mult, slavă Ţie, Doamne! 


* * * 

In noua mea celulă de la Zarcă, găsesc patru camarazi: 
comandorul Ionică Dumitru, Nelu Moldovan, Ghiţă Clapon şi 
Ionel Bugan. 

Comandorul Ion Dumitru (nea Ionică) are unul din cele 
mai nobile suflete din câte am cunoscut. Face parte din 
categoria sufletească a domnului Pupeza, a judelui Popescu- 
Vrancea şi a lui nea Petrică Bolintineanu. Rămâi mirat cum de 
atâta suferinţă n-a reuşit să-i diminueze resursele bunătăţii. 
Compune poezii. Iarăşi mă întreb: când şi cine va căuta şi va 
aduna vreodată aceste poezii născute în temniţă, pentru a le 
oferi sufletului românesc? 

Nelu Moldovan este avocat din Arad. Este un bărbat 
frumos. Deşi era bogat şi cu perspective de afirmare socială, din 
tinereţe s-a încadrat în Mişcarea Legionară, unde a fost foarte 
activ, îndeosebi în timpul instaurării comunismului. Această 
fidelitate legionară nu i-a adus decât suferinţă. Suferinţă de 
lungă durată. Felul cum a suportat-o, îl arată ca având structura 
unui om de elită. El era legionar prin vocaţie. Compune şi el 



274 


versuri. Chiar acum lucrează la un marş al Frăţiilor de Cruce. 
Tot el a compus şi muzica. 

“De veacuri un neam îşi aduce 
Amarul şi spinii prinos, 

Ridică-te, frate de cruce, 

Tresaltă domnescule os. 

Şi tânăra-ţi inimă toată 
Aşteme-o pe cer curcubeu, 

Iubirea de ţară şi gloată, 

Ridică-te, frate al meu!” 

Şi Nelu Moldovan a stat cu puţin timp în urmă, aici la 
Zarcă, cu fratele meu Virgil. Acum, Virgil a fost trimis pe 
Celular, odată cu sosirea mea aici. După concepţia temnicerilor 
bolşevici, întâlnirea a doi fraţi de sânge, într-o celulă, 
periclitează în grad maxim orânduirea proletară. Nelu 
Moldovan se bucură de idealul meu apostolic şi mă încurajează 
în acest sens. 

Ghiţă Clapon a fost aviator. Este tipul omului energic şi 
pasional. Am stat în vecinătatea lui în toamna anului 1955. Este 
de o admirabilă intransigenţă, fiind din categoria celor ce se 
consideră în permanenţă în front şi nu-şi permit să stea decât 
drepţi. La ei nu există pe loc repaus. 

Ionel Bugan este mai tânăr decât ceilalţi trei. Prezenţa 
lui la Zarcă, în perioada reeducării, este dovada fermităţii 
conduitei sale. 

în acest moment, la Zarea din Aiud, sunt concentraţi 
toţi cei care refuză în chip categoric reeducarea, şi sunt 
consideraţi de către colonelul Crăciun, drept cei mai 
recalcitranţi. Până acum, în această închisoare a închisorilor, 
erau întemniţaţi îndeosebi oameni care au avut funcţii politice. 
Acum s-au schimbat criteriile. Selecţia se face după atitudine. 

îi privesc pe aceşti camarazi de suferinţă, mai în vârstă 
decât mine şi trecuţi prin multe şi mari prigoane în viaţă, cu un 
sentiment de adâncă admiraţie. Sunt hotărâţi să nu renunţe la 
ceea ce au considerat a fi sacru pentru sufletul lor. Dacă în luptă 
nu au biruit, doresc cel puţin să moară demni. Reeducarea era 
ultimul atac pe care cavalerii apocaliptici îl dădeau împotriva 



275 


acestor cruciaţi. în acest moment, Aiudul era o imensă 
cazemată, asupra căreia cădea o grindină de obuze şi din care, 
copleşiţi de canonada neîntreruptă, apărătorii ieşeau, unul câte 
unul, cu mâinile ridicate. Cei de la Zarcă erau luptătorii hotărâţi 
să nu părăsească locul de luptă şi să reziste cu orice preţ. Ei 
puteau striga, asemenea soldaţilor lui Napoleon: “Garda moare, 
dar nu se predă!” 


* * * 

Când împlinesc un an de Zarcă, sunt chemat la birourile 
comandamentului. Dar nu sunt interogat de Crăciun, ci de 
elegantul şi arogantul colonel Iacob. După câteva întrebări de 
circumstanţă, mă întreabă dacă mi-am schimbat atitudinea. 
Acest interogatoriu neaşteptat mă ia prin surprindere. Iacob îmi 
dă să înţeleg că mi se oferă şansa ca să ies de la Zarcă. încep 
rapid o dezbatere interioară. Aş putea afişa o poziţie mai 
prudentă sau eventual, să-i sugerez că sunt un tânăr fără nici o 
importanţă. Dar nu, nu pot! Aş comite un act de trădare faţă de 
mine însumi şi faţă de camarazii care suportă tirul urii bolşevice 
la Zarcă. 

îmi afirm din nou, în mod clar, poziţia mea 
dintotdeauna. Iacob este respectuos cu mine, nu mă ameninţă 
(avea mandatul de la Crăciun de a mă sonda şi voia, probabil, 
să-mi demonstreze că el este mai uman decât şeful său) şi îmi 
întinde o coală de hârtie, spunându-mi să dau o declaraţie, după 
cum cred. Pleacă din birou, lăsându-mă singur. Fără multe 
cuvinte, declar că dacă voi fi eliberat, voi respecta legile ţării, 
dar nu renunţ la cele trei principii ale mele: credinţa în 
Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor. Când se 
reîntoarce, citeşte declaraţia şi mă trimite înapoi la Zarcă. Am 
impresia că oarecum, mă compătimeşte că pierd ocazia de a ieşi 
din regimul de Zarcă. Ştie ce pătimesc acolo. Dar eu nu pot face 
altfel decât îmi dictează inima! 

Cu colonelul Iacob mă voi întâlni, după ieşirea din 
închisoare, la băile Felix. Era în vara anului 1965. Când l-am 
zărit, i-am spus soţiei că mă duc să vorbesc cu el. Soţia, 



276 


speriată, m-a rugat să nu merg. Eu, totuşi, m-am dus. Când m-a 
văzut, a zis: “Stai, stai...!”, adică să nu-i spun numele, căci vrea 
să şi-l amintească el. Nu a reuşit, dar mi-a spus: “Eraţi doi 
fraţi”. Părea bucuros că ne-am întâlnit. 

In ceea ce priveşte declaraţia dată colonelului Iacob, 
aceasta avea să mă urmeze, se pare, în dosarul meu de la 
Securitatea din Ştei (fostul Oraş Dr.Petru Groza). Intr-o discuţie 
avută cu căpitanul Teaha, şeful Securităţii din localitate, în 
cadrul acţiunii de supraveghere a noastră (pe vremea când 
lucram în oraş doi periculoşi foşti “duşmani ai poporului”: 
Ghiţă Tocoianu şi eu), m-a întrebat dacă vreau să urmez vreo 
facultate. El urmărise, desigur, corespondenţa dintre mine şi 
părintele Onisie Moraru (din conducerea Episcopiei Clujului), 
care se oferise să mă ajute, fără să mă fi cunoscut înainte, într- 
un mod cu totul nobil. Tocmai de curând, admirabilul Părinte 
Onisie, (care nu s-a temut să ajute cu tot ce i-a stat în putinţă pe 
un fost adversar al regimului bolşevic ateu) îmi trimisese un 
manual de limba latină, în vederea pregătirii pentru examenul 
de admitere la teologie. Era data de 8 septembrie 1968, a doua 
zi urmând să plec la Sibiu pentru examen. Cu o oarecare 
strângere de inimă (temându-mă de vreo eventuală intervenţie a 
lor, ca să nu mi se acorde acest drept), am răspuns: 

- Da, vreau să urmez teologia! 

- Ah, noi nu avem nimic împotrivă, a intervenit el 
imediat. De altfel, în declaraţia dumneavoastră de la Aiud, aţi 
spus că aţi învăţat credinţa de la bunicul dumneavoastră. 

Atunci am avut certitudinea că acea declaraţie se găsea 
în dosarul meu. După decembrie 1989, trecând prin Câmpani, 
satul natal al lui Teaha, l-am căutat şi l-am întrebat în legătură 
cu declaraţia de la Aiud. Pur şi simplu, a negat că o asemenea 
declaraţie m-ar fi urmat de la Aiud. Am înţeles că nici unul 
dintre foştii noştri anchetatori şi temniceri nu este dispus să facă 
nici cea mai mică dezvăluire. Totuşi, de unde ştia el ceea ce am 
declarat eu la Aiud, şi chiar amănuntul despre felul în care mi- 
am justificat principiul credinţei în Dumnezeu? 

Dar ce mai contează acest amănunt, atâta timp cât eu 
mi-am împlinit ţelul: peste trei săptămâni de la discuţia cu 



277 


securistul Teaha (din 8 septembrie 1968), eram intrat la 
Facultatea de Teologie din Sibiu, pe locul întâi! 

* * * 

Mâna care mută pionii de pe tabla de şah a celulelor de 
la Zarea, face o nouă mişcare. Mă despart cu regret de cei patru 
camarazi, dar mă regăsesc cu bucurie într-o altă companie: Prof. 
Grigore Zamfiroiu, Traian Colhon, Alexandru Salcă şi Aurel 
Ichim. 

Aurel Ichim este din Brăila. Este un om credincios. A 
fost, pe vremuri, pelerin la Mănăstirea Vladimireşti. Cunoaşte 
toate întâmplările şi minunile care au avut loc acolo. Ore în şir, 
stăm şi ascultăm cu evlavie, ce ne povesteşte. 

In timp ce ascultă, din ochii lui Traian Colhon izvorăsc 
lacrimi. Este o fire sensibilă. Aparţine unei cunoscute familii 
din Sibiu. îl frământă şi pe el dorinţa de a deveni preot. După 
ieşirea din închisoare, în timpul studenţiei mele de la Sibiu, ne¬ 
am întâlnit de mai multe ori. Regreta că nu a făcut pasul 
hotărâtor de a urma teologia. Când ne-am reîntâlnit odată (eu 
aveam deja mulţi ani de preoţie), l-am consolat, spunându-i: 

- Lasă, Traiane, nu te mai frământa! Slăbit de chinurile 
îndelungate ale închisorii, poate nici nu ai fi rezistat din punct 
de vedere fizic. Să ştii că apostolatul în satele româneşti, unele 
cu noroaie literalmente până la glezne, nu este deloc uşor. 
Numai eu ştiu cât sufăr în plus, din cauza haitei de informatori 
care mă urmăresc, recrutaţi dintre proprii mei parohieni. înainte 
de a ajunge în parohia respectivă (am fost în trei parohii), se ştia 
deja că fusesem arestat. Dar nu pentru lupta mea anticomunistă, 
ci pentru acuzaţii de drept comun. Auzi, Traiane?! Ai fi rezistat 
tu la asemenea încercări? 

Profesorul Zamfiroiu (mai târziu, Părintele Grigore) 
este preocupat în permanenţă de problemele spirituale şi 
religioase. A suferit şi el mult în viaţă: prizonierat, închisoare, 
prigoniri... 

Compune poezii. Are un minunat “Marş al 
închisorilor”, pe care l-am învăţat pe când eram la mină, de la 



278 


cei care veniseră de la Canal. Şi melodia este la înălţimea 
versurilor. Refrenul este ca o previziune pentru misiunea 
noastră în România de mâine: 

“Se întorc din hăul închisorii 

Bărbaţii albi, cărunţi feciorii, 

Năvala vieţii sfinte vine 

Din temniţi, lagăre şi mine.” 

Alexandru Salcă este din Braşov. Este un tânăr mic de 
statură şi slăbuţ. In realitate, acest om firav este foarte robust 
sufleteşte şi are un caracter puternic. 

* * * 

Dacă ar intra cineva în mod invizibil în celula noastră şi 
ar asista la convorbirile dintre noi, ar avea impresia că se află 
într-o chilie de mănăstire. Ore în şir, nu se discută decât 
probleme de ordin spiritual şi religios, împletite cu rugăciuni în 
comun. Parcă ne-am afla în ajunul unui examen la teologie sau 
înaintea depunerii votului monahal. Şi zilele trec, într-o 
frumoasă frăţie şi trăire creştină. 

In urma celor văzute şi trăite de mine la Zarcă, îmi dau 
seama că fundamentul cel mai adânc al rezistenţei morale a 
deţinuţilor care aglomerează cele 70 de celule ale acestei clădiri 
cu faimă sinistră, este credinţa în Dumnezeu şi în dreptatea 
veşnică. In aceste momente, cei din Zarcă nu mai par a fi nişte 
luptători politici, ci mai degrabă nişte sihaştri ce şi-au asumat 
asceza maximă pentru purificare şi transfigurare interioară. Nu 
mai vor să cucerească decât cerul. Nu este o renunţare la viaţă, 
ci o transfigurare a ei. Nu este o dezertare din calitatea de 
luptător, ci o transcedere a năzuinţelor şi eforturilor pe un plan 
superior. Numai în chiliile din Muntele Athos sau într-o 
mănăstire franciscană mai există atâta concentrare religioasă. Iţi 
vine să zici - dacă nu ar fi păcat faţă de suferinţa fără sfârşit a 
bieţilor ocnaşi - :Doamne, de nu s-ar termina nicicând această 
vrajă spirituală! 

în faţa acestui miracol spiritual mi-am format 
convingerea că numai o viaţă creştină pornită din acest nucleu 



279 


primordial şi extinsă la scară naţională, va produce mult 
aşteptata renaştere spirituală a poporului român. Cei care nu au 
trecut prin această şcoală a suferinţei transfiguratoare nu pot fi 
nici capabili şi nici demni de a fi misionarii viitoarei renaşteri 
creştine româneşti. 


* * * 

In planul imediat al existenţei, viaţa deţinutului este o 
lungă aşteptare, o serie nesfârşită de aşteptări. Dimineaţa: 
aştepţi ieşirea la “program”, aştepţi “deschiderea”, aştepţi 
terciul. La amiază: aştepţi gamela cu zeamă sau arpacaş, aştepţi 
ieşirea la plimbare (dacă este prevăzută în program), aştepţi să 
se depărteze gardianul ca să poţi comunica cu vecinii sau să te 
odihneşti puţin întins sau rezemat. Seara: aştepţi gamela cu 
varză acră, aştepţi “închiderea”, aştepţi stingerea, ca să te poţi 
odihni, în sfârşit. Aştepţi, într-un cuvânt, să treacă ziua. Apoi 
săptămâna, apoi luna şi, în sfârşit, anul. Şi aşa, an după an, 
aştepţi expirarea condamnării. Dacă se ia în considerare cât 
consum nervos se face în timpul unei aşteptări, se poate aprecia 
cantitatea uriaşă de energie nervoasă care se cheltuieşte în viaţa 
aparent inactivă a încarceratului. 

Dar dincolo de aceste fapte cotidiene, petrecute în 
planul material al vieţii de detenţie, în Aiud există o intensă 
activitate spirituală şi de comuniune. După consumarea tuturor 
actelor legate de viaţa cotidiană, rămâne un timp aproape 
nelimitat pentru viaţa spirituală. In acest sens, închisoarea îşi 
schimbă total aspectul. Locatarii celulelor nu mai sunt nişte 
biete fiinţe oprimate care suportă pasiv tortura timpului, 
închisoarea devine, rând pe rând: universitate, laborator de 
creaţie, şcoală de eroism, mănăstire de înaltă trăire mistică. 

Aiudul, ca orice închisoare în general, este o veritabilă 
universitate. Se învaţă cu pasiune toate ştiinţele şi artele: 
literatură, filosofie, matematică, astronomie, ştiinţe naturale, 
istorie, limbi străine... . Se învaţă cu atâta aviditate, încât ai 
putea crede că s-a condiţionat eliberarea deţinuţilor de volumul 



280 


şi diversitatea cunoştinţelor acumulate. Componenţa unei celule 
se apreciază după calitatea “profesorilor” care o formează. 

Paralel şi în continuarea efortului de studiu, are loc 
activitatea de creaţie. Cea mai frecventă activitate creatoare este 
cea poetică. Fiecare celulă are “poetul” ei. Uneori, toţi cei patru 
componenţi ai unei celule scriu versuri. “Scriu” este o figură de 
stil. De fapt, se compun mental şi eventual se transcriu, pentru 
stilizare şi memorare, pe sticlă. Se obţine o bucată de sticlă de 
geam cât să încapă în palmă, se dă cu o peliculă de săpun pe ea 
şi se scrie cu un beţigaş. Pe sticla devenită oarecum mată, urma 
lăsată de beţigaş se evidenţiază prin fenomenul de reflexie. Este 
o întreagă luptă pentru păstrarea bucăţilor de sticlă pentru scris. 
Eu am avut, ani de zile, o bucată de sticlă foarte subţire şi 
perfect transparentă, pe care o ascundeam la percheziţii, lipind- 
o de geamul celulei. Fiind foarte subţire, trecea neobservată. 
Sticlele mai groase se vedeau de la distanţă şi cădeau mai uşor 
pradă. Cea mai frecventă metodă de obţinere a sticlei, era 
spargerea geamului de la WC, unde acest fapt nu dăunează 
nimănui. Trebuie doar să o faci fără prea mult zgomot şi în tura 
“gardianului bun”, care nu te-ar pedepsi în caz că te-ar 
surprinde făcând această operaţiune. 

Pe asemenea bucăţi de sticlă s-au creat capodopere! 

Se compuneau şi cărţi care erau transmise spre 
memorizare celor dornici de cunoaştere. Aşa am învăţat o 
“carte” a lui Floria Cosmovici, care circula (adică era transmisă 
pe cale orală, din memorie) sub titlul: “Manualul omului politic 
creştin”. Era în fond un curs de neotomism (Floria Cosmovici 
trecuse prin anii ’40 la catolicism), dar pentru a capta interesul 
legionarilor de la Aiud, titlul conţinea şi cuvântul “politic”. Era 
de fapt, un mod mascat de a face prozelitism catolic. Ar fi de 
discutat problema convertirii unui român la catolicismul 
propriu-zis. Fără să cunosc istoria convertirii sale, eu cred că 
Floria Cosmovici, un om profund şi de mare corectitudine 
sufletească, a confundat ortodoxia cu vreun cleric vicios sau 
puţin instruit, nedescoperind (sau necăutând) lumina inegalabilă 
a Părinţilor răsăriteni şi s-a lăsat sedus de aparenta forţă a 
Bisericii romano-catolice. Dacă ar fi cercetat mai adânc cauzele 



281 


Renaşterii şi Reformei, şi-ar fi pus următoarea întrebare: de ce 
în ţara unde îşi are sediul Vaticanul, există cel mai puternic 
partid comunist-marxist, iar în Franţa, majoritatea intelectualilor 
sunt de stânga şi liber-cugetători. 

Prin Aiud au circulat şi alte “cărţi”. Pe mine m-a 
impresionat extraordinarul “poem metafizic” al lui Costache 
Oprişan. Când am luat cunoştinţă de acest poem atât de profund 
şi atât de bine şlefuit din punct de vedere al formei, mi-am dat 
seama ce a pierdut cultura română prin moartea acestui martir al 
tineretului creştin din România, ce flacără s-a stins în adâncul 
catacombei de la Jilava! 

Aiudul este şi o vastă şcoală de eroism. Unul din 
adevărurile în care se crede cel mai mult este acela că orice 
creaţie de valori necesită jertfă. Printre primele texte care se 
învaţă aici, la Aiud, sunt cuvintele lui Moţa: “Măsura 
creştinătăţii noastre este jertfa”. Sufletele luptătorilor din umbra 
zidurilor se scăldau în apele tari şi purificatoare ale spiritului 
eroic. 

Am cunoscut în decursul detenţiei mele oameni care 
începând din adolescenţă şi până acum, în pragul apusului, au 
fost numai în lupte, prigoane şi închisori. Eram uimit de câtă 
rezervă de energie spirituală aveau, ca să poată rezista la 
asemenea încercări. Erau ca nişte arbori înfipţi în stânca 
piscului, rezistând la necontenitele viforniţe şi furtuni care bat la 
asemenea înălţimi. Dintr-o astfel de stare de energetism moral, 
s-a născut poezia “Jnepii” a lui Radu Gyr, acest imn al dârzeniei 
legionare. In prezenţa acestor oameni, era imposibil ca să nu te 
străduieşti să-ţi îndrepţi coloana vertebrală a fiinţei tale 
interioare şi să nu doreşti să fii asemenea lor! 

Când mă gândesc la lumea românească de după 22 
decembrie 1989, dominată de o frenezie nestăvilită după 
hedonism şi valori materiale, şi când constat că la suprafaţa 
societăţii au parvenit toate lichelele oportuniste care nu au 
nimic sfânt în ele şi care nu au dat dovadă măcar de un singur 
act de curaj în viaţă, care n-au avut niciodată un crez suprem 
pentru care să fie capabili să se jertfească şi care acum, cu 
demagogia lor, asurzesc atmosfera vieţii publice, îmi dau seama 



282 


de prăpastia enormă dintre cele două lumi. Este absolut o iluzie 
să crezi că aceşti arivişti feroce, aceste gunoaie ridicate la 
suprafaţă de valurile momentului, vor putea schimba societatea 
românească din temelii. Ea are nevoie în primul rând, de un 
suflet nou. Nu-1 pot crea cei fără un suflet idealist, cei fără 
credinţă în valorile spirituale eterne, cei incapabili de sacrificiu. 
Numai din spiritul de sacrificiu rodesc marile înnoiri. 

Astăzi, aceste energii şi lumini care au strălucit în 
temniţă, se sting una câte una, în cel mai deplin anonimat. Ţara 
nu simte nevoia de lumină autentică. Continuă să admire falsele 
valori şi miraje ce s-au ridicat pe firmament. 

Am lăsat la urmă cea mai înaltă calitate a temniţei din 
Aiud. Urcând şi depăşind treptele de creaţie şi eroism, am ajuns 
pe pisc, la hotarele Transcendentului, acolo unde viaţa se 
trăieşte privind spre cer. închisoarea din Aiud este o veritabilă 
mănăstire. în primul rând, o parte dintre luptătorii 
anticomunişti, în special cei concentraţi la Aiud, au conştiinţa 
de cruciaţi. Cel mai profund temei al opoziţiei faţă de 
comunism era cel religios. Când a apărut comunismul în 
România, a fost respins în primul rând, pentru caracterul său 
anticreştin. Aderarea la comunism era considerată ca o lepădare 
de Hristos şi o unire cu Satana. Ori, neamul românesc se 
lepădase de Satana şi se unise cu Hristos de două mii de ani. Era 
nefiresc ca această linie de viaţă, care avea ca ţintă finală pe 
Hristos şi învierea în împărăţia Sa veşnică, să fie părăsită brusc, 
iar neamul românesc cel “naturaliter cristianus” să facă o 
întoarcere radicală şi să meargă pe o linie cu sens contrar. Era o 
imposibilitate din toate punctele de vedere. 

încă de la primele tentative de infiltrare bolşevică în 
ţara noastră, românii s-au opus cu aceeaşi conştiinţă de cruciaţi, 
cu care strămoşii lor întâmpinaseră odinioară cotropirea 
islamică. Un mare adevăr al istoriei româneşti a afirmat Petre 
Ţuţea prin cuvintele: “Istoria românilor dezgolită de crucile de 
pe scuturile voievozilor este egală cu zero. Doar voievozii nu s- 
au luptat pentru ridicarea nivelului de trai”. în acest sens, 
Aiudul era acum un imens lagăr de prizonieri, alcătuit din 
cruciaţii biruiţi temporar de oastea lui Antichrist. Dar în partea 



283 


invizibilă a realităţii, temniţa din Aiud se transformase într-o 
cazarmă de pregătire a cruciaţilor pentru o nouă ofensivă. Fără 
voia temnicerilor, cruciaţii erau într-o permanentă şi febrilă 
activitate de înarmare morală pentru viitoarea cruciadă. însăşi 
prezenţa în acest lagăr de prizonieri, semnifica, în ultimă 
instanţă, tot un act de împotrivire. Din această cauză, cea mai 
importantă poezie a lui Radu Gyr era considerată de către 
majoritatea legionarilor ca fiind: “întoarcerea din Cruciadă”. Ea 
exprima cel mai fidel crezul şi destinul întemniţaţilor de la 
Aiud. Neamul românesc era Ierusalimul care sta în faţa 
luptătorilor. Sufletul românesc trebuia biruit şi supus lui 
Hristos. Dar nu la o formă de viaţă creştină mediocră, ci la una 
intensă şi autentică. Creştinismul celor din închisori era 
împotriva spiritului mediocru al “căldiceilor” care mai mult 
ruinează Biserica. 

Prin acest creştinism viguros şi profund, sufletul 
românesc ar deveni rezistent şi imun la orice formă de 
necredinţă şi degradare morală (la care este supusă lumea 
modernă), iar mişcarea sa în istorie ar fi un pelerinaj spre 
Ierusalimul ceresc. 

Culmea ascensiunii religioase din închisoare o 
constituie trăirea mistică pe care o realizează o parte din 
întemniţaţi. Idealul mântuirii a devenit supremul ţel. Viaţa aspră 
pe care o impune regimul de încarcerare echivalează cu cele 
mai aspre condiţii obligatorii trăirii mistice. Austeritatea din 
închisoare depăşeşte prin intensitate şi durată, chiar şi viaţa 
monahală. Viaţa trăită într-o mănăstire aşezată într-un cadru 
feeric pare o vacanţă, în raport cu viaţa dură din aceste 
întunecoase catacombe. 

Din punct de vedere al conţinutului, eforturile spirituale 
ce se fac aici, se fac în cel mai autentic spirit creştin. La Aiud se 
cunoaşte ca nicăieri în altă parte, spiritualitatea Sfinţilor Părinţi. 
Aici nu se fac tatonări şi experienţe inedite, neconfirmate de 
autoritatea Bisericii, ci se execută tehnici spirituale şi se parcurg 
itinerarii morale validate de experienţa marilor mistici şi 
duhovnici ai Bisericii. 



284 


Este interesant de subliniat că, în această atmosferă de 
efervescenţă spirituală şi de preocupare religioasă maximă, nu 
există nici o cât mai vagă idee de reformă a Bisericii. Aici nu se 
doreşte reformarea Bisericii, ci reformarea omului, mai exact 
formarea lui în spirit creştin autentic, deci încreştinarea lui în 
profunzime, transfigurarea lui spirituală. Acest lucru 
evidenţiază ortodoxia profundă a românilor. Biserica este 
considerată deplină în toată învăţătura şi normele ei. Ceea ce 
rămâne de făcut este să ne străduim să realizăm ceea ce ea ne 
învaţă şi să urcăm culmile spre care ne cheamă. Ori de câte ori 
se discută despre aspectele negative din viaţa noastră creştină, 
nu se condamnă instituţia, ci se condamnă imperfecţiunile unor 
clerici şi debilitatea spirituală a creştinilor, în general. Această 
situaţie nu este decât o continuitate a vechii atitudini a sufletului 
românesc. Când a apărut Reforma, în statele catolice a trebuit să 
se folosească forţa şi violenţa ca să nu se răspândească ideile 
reformei (aşa cum a fost în Franţa, de pildă). în Transilvania 
ortodoxă, unde ungurii au trecut în majoritate la calvinism, în 
cazul românilor, deşi s-au exercitat presiuni prelungite asupra 
lor ca să accepte reforma, totuşi ei au refuzat şi au rezistat în 
credinţa lor străveche. 

Din acest fenomen istoric se pot trage concluzii 
favorabile pentru ortodoxia românească, pentru creştinismul 
românesc propriu-zis. Românii nu s-au simţit niciodată frustraţi 
sau înşelaţi în aspiraţiile lor religioase de către propria lor 
Biserică, ca să simtă nevoia unei schimbări radicale. Preoţii au 
fost consideraţi păstorii cei buni ai neamului. Biserica ortodoxă 
nu a avut principii şi acţiuni care să poată fi negate ca fiind 
conforme cu adevărurile Evangheliei şi cu practicile Bisericii 
primare. Acest lucru este atestat şi de faptul că în manualele 
ateiste, ortodoxia a oferit cele mai puţine pagini 
compromiţătoare ale ideii creştine şi cele mai puţine motive 
pentru justificarea atitudinii de negare a Creştinismului. Este 
evident însă că este necesară o reformare a clerului, e nevoie de 
o nouă şcoală teologică. 

Toate aceste adevăruri despre temniţa din Aiud se văd 
mai clar de la Zarcă. Tot ceea ce am spus este rodul unei 



285 


experienţe de opt ani petrecuţi la Aiud, care au culminat cu cei 
doi ani de Zarea. 


* * * 

Trecem cumpăna timpului dintre 1963 spre 1964. Din 
când în când, suntem duşi şi noi, cei de la Zarea, la “Clubul” de 
reeducare. Vizionăm câteva filme şi ni se citesc articole din 
publicaţia “Glasul Patriei”, adresată celor din exil. Am vizionat 
filme sovietice, ca: “Eugenie Grandet”, “Culegătorii de bureţi”, 
“Rămâi cu noi” şi filme româneşti ca: “Tudor”, “Dragoste la 
zero grade”, “Un surâs în plină vară”, “Lumini în iulie”, 
“Darclee” şi altele. 

Ce bizare stări sufleteşti am trăit vizionând aceste 
filme! Să stai în obscuritatea celulei de la Zarcă şi să fii pus 
direct în faţa unui ecran pe care galopează imagini colorate; nu 
se poate spune că nu îţi produc impresii stranii şi tulburătoare. 

Dar cea mai mare bucurie este reîntâlnirea cu sutele de 
camarazi cunoscuţi. La una din aceste întruniri, mă întâlnesc cu 
fratele meu. Nu pare afectat prea tare de lungii ani de 
închisoare. După ce ne îmbrăţişăm, îi spun: 

- Am stat 13 ani! Câte un an pentru fiecare Apostol: 
doisprezece, plus al treisprezecelea, pentru Sf.Apostol Pavel. 

Nu se poate spune că simbolistica numerelor creştine 
învăţată de la Părintele Ioan nu acţionează şi la mine. 

îl reîntâlnesc pe Ghiţişor Ardelean, coleg de liceu de la 
Beiuş, căsătorit după prima eliberare din închisoare cu Domnica 
Florea, fosta consăteană de la Finiş. Acum face a doua serie de 
închisoare. Mă mir cum acest Ghiţişor, atât de fragil cu 
sănătatea, a supravieţuit celor două condamnări. A scris în 
închisoare poezii de un real talent. 

“Pe-aicea credem toţi în Veşnicie, 

De când a fost un înger să ne-nveţe...” 

Tot cu această ocazie l-am cunoscut pe profesorul Tiba 
care a predat la şcoala din Sudrigiu, localitate unde locuiesc 
acum părinţii mei. Primesc, deci, veşti precise despre părinţi şi 
despre cele două surori. Cunosc câţiva ţărani arestaţi din zona 



286 


Beiuşului: Traian Sudrijan şi Iştoc din Sudrigiu, Bogdan din 
Lazuri de Beiuş, Ioan Matiaş, zis Onişor, din Hinchiriş şi alţii. 
Mă reîntâlnesc cu poetul Ion Caraion, arestat a doua oară. 
Cunosc, de-asemenea, pe învăţătorul bihorean Aurel Leucuţia 
care a străbătut hăţişul închisorilor cu multă dârzenie. 

* * * 

In luna aprilie 1964, constatăm o schimbare bruscă de 
atitudine şi regim. Gardienii, chiar şi cei mai bestiali, afişează 
mutre angelice. Mâncarea se îmbunătăţeşte. Timpul de plimbare 
se prelungeşte. în aceşti doi ani de Zarcă, au fost perioade în 
care timp de şase luni, nu am ieşit măcar o clipă la aer. Se simte 
că aceste schimbări nu sunt de circumstanţă. 

Semnele timpului politic coincid cu semnele timpului 
astronomic. Pe ambele planuri, bate vânt de primăvară. Cresc 
aripile speranţei. Am certitudinea că lungul nostru calvar de la 
Zarcă se apropie de sfârşit. Singurul lucru care mă îngrijorează 
este efectul foametei prin care am trecut, asupra sănătăţii. O 
perioadă de subnutriţie îndelungată, adăugată pe fondul unei 
hepatite din adolescenţă, poate constitui în viitor o premiză 
cauzală pentru o eventuală evoluţie spre ciroză. Din celelalte 
puncte de vedere, mă simt perfect. 

Mă bucur că dacă ne vom elibera, voi prezenta mamei 
un chip şi o ţinută care nu o vor şoca. Dar ceea ce mă bucură 
mai presus de orice, este biruinţa spirituală pe care am câştigat- 
o. A fost greu, dar a meritat! 

Celulele de la Zarcă încep să se destrame. Din timp în 
timp, sunt scoşi oameni şi duşi la Celular sau la Secţie. Numărul 
celor rămaşi se răreşte. Vine şi ziua sorocului meu. în clipa în 
care ies pe poarta Zărcii, de data aceasta fără zeghea pe cap, mă 
gândesc la momentul când am fost adus prima dată în această 
terifiantă închisoare, cu doi ani în urmă. Cât de înfricoşat am 
fost atunci, şi cât de senin şi descătuşat sufleteşte mă simt acum. 
Zarea a fost ca zidul unui loc de execuţie, unde am fost ţintuiţi 
cu neîndurare, la stâlpul suferinţei şi supuşi de către temnicerii 



287 


plin de zel, la rafala mai multor arme ucigaşe (foamea, frigul, 
izolarea); dar am supravieţuit. 

Cred că nouă, celor care am trecut prin acest tratament 
dur de îngenunchiere, ni s-a scurtat viaţa, în mod cert, cu câţiva 
ani buni! De aceea, când va veni libertatea adevărată, puţini din 
cei de la Zarcă ne vom mai regăsi vii şi nevătămaţi. 



288 


Cap. 11. ELIBERAREA DIN ÎNCHISOARE 


De la Zarea sunt dus la Secţie. Sunt repartizat într-o 
celulă mare din curtea Secţiei, condusă de avocatul bucureştean 
Tanţu Popov, ajutat de Dorin Haznaş. Aici continuă reeducarea. 
Se aplică principiul stalinist al permanentei revoluţii. 

Pe noi, cei sosiţi din Zarcă, oamenii ne privesc diferit, 
fiecare din punctul lui de vedere. Unii ne admiră, alţii ne 
invidiază, iar alţii ar dori să înclinăm şi noi steagul, ca să fim 
toţi o apă şi un pământ. Spre marea mea mirare, o parte din 
camarazii mai bătrâni pe care i-am cunoscut foarte bine, stând 
cu ei în celulă sau la mină, sunt pe postul de “şefi” de 
reeducare. Unul dintre reeducatori, cu care stătusem la faimoasa 
celulă 321, era şeful clubului la care am fost repartizat din 
prima zi, mă întreabă dacă mi-am făcut “declaraţia”. 

- Da, spun eu, zâmbind cu indulgenţă. 

- In faţa cui? insinuează el. 

Brusc mă cuprinde o puternică revoltă, răscolit de tot 
ceea ce am îndurat la Zarcă. 

- în faţa domnului colonel Crăciun! răspund eu, cu un 
ton care îl face să renunţe la orice insistenţă. După modul cum 
am reacţionat, cred că a înţeles că nu am stat degeaba la Zarcă! 

încep să mă interesez de camarazii cunoscuţi. Veştile 
pe care le primesc, provoacă în sufletul meu stări contradictorii. 
Primesc răspunsuri, de la caz la caz. 

- Cutare? Foarte bine. Demn. Băiat de nădejde. 

Auzind astfel, mă bucuram. 

- Alde cutare? Ruşinos. O prăpastie! 

Auzind aşa, mă întristam. 

Ce păcat că unii dintre camarazi, mai ales cei cu 
pretenţii, nu s-au străduit să fie puţin mai tari şi au cedat fără să 
treacă nici măcar o zi prin Zarcă. Este adevărat că faima Zărcii 
era - mai ales în această epocă - o ameninţare terorizantă, chiar 
de la distanţă. Dar, ce să judec eu: în ultimă instanţă, fiecare are 
libertatea de a decide în propria cauză! 



289 


în curtea Secţiei mă regăsesc cu o sumedenie de 
cunoscuţi. La fiecare pas, câte o bucurie. Uite-1 pe Jurma 
Teodor, bănăţeanul meu iubit! Ne îmbrăţişăm îndelung. 

- Măi, Todore, nu ţi-e dor de o doină la torogoată? îl 
întreb eu, punând degetul pe o rană nevăzută. Ştiam cât de mult 
dorea să mai asculte o dată cântecele tinereţii sale, intr-o zi de 
sărbătoare, în satul său natal. ( Bănăţenii spun taragotului, 
torogoată). 

Prin poarta Secţiei apare un om. A evadat pentru câteva 
momente dintr-o celulă rezervată bolnavilor. Imediat este 
înconjurat de camarazi. Este aproape strivit de multele braţe 
care îl cuprind. Se aud strigăte de surpriză: Timaru, Timaru... 

Mă îndrept şi eu spre el, cu lacrimi în ochi. Numai aşa 
te poţi apropia de un martirizat. 

- Mihai! 

- Liviu! 

Doamne, ce frumos mai cânta Mihai, odinioară, de la 
fereastra cu zăbrele, romanţa aceea extraordinară. Retrăia cu 
toată intensitatea, vremurile dramatice, când plecase de acasă 
pentru a lupta cu arma în mână împotriva bolşevismului care ne 
cotropea. Din când în când, se întâlnea cu soţia lui, în taină, în 
viile de pe dealurile de la Panciu. Ca nu cumva să fie urmărită, 
el o aştepta în vale şi o urma nevăzut de la o anumită distanţă, 
fără ca ea să ştie. Ea urca singură, cu multe precauţii. Din când 
în când se oprea să asculte cu atenţie în jur şi să se odihnească 
(pentru că era însărcinată), iar el o privea din umbra tufişurilor, 
în asemenea clipe, iubirea lui creştea cât un munte. De la aceste 
amintiri neuitate, pe care Mihai le povestea cu emoţie în 
închisoare, i-a rămas vibraţia aceea profundă când ne cânta: “în 
rariştea de lângă vii, te-aştept iubito ca să vii...” 

Iată-1 pe Teofil Mija, cu veşnicul său zâmbet binevoitor 
şi cu nedezminţitul său spirit camaraderesc. 

Iată-i pe atâţia camarazi cu care mă îmbrăţişez cu 
bucuria celor care au trecut prin atâtea primejdii şi au 
supravieţuit. 

După atâtea bucurii, trebuia să vină şi o durere. O 
durere mare. Interesându-mă de Gheorghe Jimboiu, aflu că a 



290 


murit. Aşadar, nu a mai rezistat. Cu un an înainte, Dumnezeu 1- 
a chemat la El. L-a iubit prea mult, ca să-l lase în vâltoarea 
vieţii libere, care i-ar fi putut întina puritatea de cristal pe care o 
cucerise în împărăţia durerii. Credinţa că Dumnezeu ia la Sine 
pe cei pe care îi iubeşte, niciodată nu mi s-a părut mai adevărată 
ca în cazul lui Jimboiu. Mergi în pace spre cer, suflet neprihănit, 
şi iartă-mă dacă te-am supărat cu ceva cât timp am stat 
împreună. Nu ştiu dacă acest neam mai poate fi vrednic de aleşi 
ca tine. Am credinţa că numai pentru oameni ca tine mai rabdă 
Dumnezeu această lume! 

Peste ani şi ani, după ce am devenit preot, în “Jurnalul” 
meu pastoral am notat, într-o zi, dintr-un impuls tainic, 
următorul gând: “Gheorghe Jimboiu a murit în stadiu de 
sfinţenie”. De ce mi-am notat, oare, acest gând răsărit în suflet 
când eram la sfântul altar? Fără nici o îndoială pentru ca 
privindu-1, să-mi aduc aminte de datoria mea. Căci nu-mi mai 
puteam petrece restul vieţii benchetuind sau lenevind, când 
ştiam că acest tânăr cu suflet de crin şi alţii ca el, au murit 
pentru Hristos în catacombele temniţei. Viaţa lui Gheorghe 
Jimboiu a fost o ardere de tot, bine plăcută lui Dumnezeu. El 
trebuie să intre, alături de Valeriu Gafencu şi alţi tineri români 
morţi în închisoare, în galeria sfinţilor români, care au trăit o 
tinereţe sfântă, încununată cu jertfa supremă pentru învierea 
neamului românesc, constituind înălţătoare pildă pentru 
generaţiile viitoare. 

Aud că la Secţie este un medic din Cluj, Dr.Mihai Pop 
care a stat în trecut, în celulă cu Tică Stanciu, iar acum ar vrea 
să-i cunoască pe camarazii săi. Mă duc să mă prezint. După ce 
spun cine sunt, adresându-mă cu tot respectul, folosind formula 
“domnule doctor”, el se uită la mine, cu zâmbetul său 
fermecător şi îmi spune: 

- Măi, să ştii că pe mine mă cheamă Mişu! 

Şi aşa, sunt obligat să-i spun pe nume, acestui domn 
distins şi mai în vârstă decât mine. Mişu Pop este un om 
fermecător la chip şi maniere. Este un tip aristocratic. De altfel, 
familia lui s-a numit Pop de Branişte. Are o fire de poet. Ne 
recită din poeziile lui; versuri melancolice, cu sensuri profunde. 



291 


Nu face publicitate poeziilor sale. Se vede că le-a compus 
pentru propriul său suflet, păstrându-le într-un seif tainic din 
inimă. In închisoare a suferit mult pentru sentimentul demnităţii 
pe care nu s-a sfiit să-l afirme în toate împrejurările şi cu orice 
preţ. Nici nu ai crede cât de dârz a fost în suferinţă acest 
intelectual fin! 


* * * 

Sunt repartizat la muncă la decantorul care se 
construieşte lângă zidul închisorii dinspre pod şi stadion. Se 
sapă o groapă de mari dimensiuni. Lume multă, roabe, lopeţi, 
hârleţe... un şantier în toată regula. Se lansează lozinca: când va 
fi gata decantorul, toată lumea va pleca acasă. Se şi fixează un 
termen-limită: 1 august 1964. O parte dintre deţinuţi, mai ales 
cei noi, se lasă antrenaţi în hei-rup-ul stahanovist. Cei mai vechi 
nu se pierd cu firea şi privesc mai detaşaţi iureşul de pe şantier. 

La un moment dat se formează un al doilea schimb care 
să lucreze până târziu. De fapt, este doar o echipă mică, formată 
din nouă oameni: Virgil Mateiaş, fruntaş legionar din Făgăraş, 
Nichifor Robu, fruntaş cuzist din Bucovina, Mircea Dobre, 
medicinist din Cluj, Octavian Voinea de la Panciu, frate cu Jean 
Voinea, cel cu care am lucrat la Cavnic (Tăvi fiind unul dintre 
cei mai chinuiţi studenţi în iadul de la Piteşti), încă patru 
deţinuţi din seria nouă şi eu. 

Seara, după lăsarea întunericului, lucrăm sub pâlpâirea 
stelelor de pe cer. Ce senzaţie ciudată simt când privesc, 
nestingherit de gratii şi obloane, bolta înstelată. Numai un ocnaş 
scos din hrubele temniţei poate înţelege profunzimea fiorului 
metafizic exprimat de Kant în celebra frază: “Nimic nu mă 
impresionează mai mult decât bolta înstelată de deasupra mea şi 
conştiinţa morală din om”. Din păcate, în timp ce bolta înstelată 
rămâne veşnic strălucitoare şi pură, conştiinţa oamenilor devine 
deseori, atât de maculată! 

Când trece de orele 22, în plină noapte, plecăm spre 
celule. Intr-o seară, sergentul care ne supraveghează, în timp ce 
noi ne înşiruim în coloană, întreabă: 



292 


- Sunteţi toţi? 

- Da...! 

Neîncrezător, începe să numere cu voce tare: unu, doi, 
trei... nouă. Când ajunge la acest număr, zice: 

- Bine! Şi comandă: înainte marş! 

Pornim disciplinaţi, ca o mică trupă de ostaşi, cu 
sergentul alături. Suntem deci, nouă deţinuţi şi cu sergentul 
zece. Zâmbesc, gândindu-mă la o coincidenţă. Şi nu scap ocazia 
de a face un spirit: 

- “Plecat-am nouă din Vaslui şi cu sergentul zece”- 
declam eu, străduindu-mă să ţin cadenţa. 

Sergentul, auzindu-se pomenit, se întoarce spre mine. 
Prin întuneric, simt că gestul lui echivalează cu o întrebare. Şi 
ca nu cumva să înţeleagă cine ştie ce (mai ştii ce-i trece prin 
cap?), îi explic: 

-Este un vers din poezia “Peneş Curcanul” a lui Vasile 
Alecsandri, domnule sergent. 

O tempora! Am ajuns vremuri ca un “bandit” să-şi 
permită să facă spirite în contul do mn ului gardian. “E sfârşitul 
lumii!”, cum ar zice un amic de-al meu, care vede totul 
apocaliptic. Sfârşitul lumii nu este, dar lipsa de reacţie din 
partea gardianului amplifică certitudinea că se apropie sfârşitul 
închisorii. Ah, mai de mult, ce stagiu frumos la carceră mi s-ar 
fi oferit imediat! Dar poate că atunci nici nu aş fi îndrăznit să 
fac un asemenea spirit. 


* * * 

într-o zi, vine un căpitan în curtea Secţiei să caute 
voluntari pentru o muncă în afara închisorii. Are nevoie de 
câţiva tineri care să lucreze la cazarma trupelor de securitate, 
care formează paza închisorii Aiud. Mă prezint şi eu, gândindu- 
mă că o aventură dincolo de poarta închisorii va fi foarte 
interesantă. Şi nu m-am înşelat. 

Trecem prin porţile 3 şi 2 şi ajungem la poarta 1. 
Suntem la câţiva paşi de a călca pe pământul nestrăjuit de 
ziduri. Pe o platformă cu patru roţi, încărcăm o sumedenie de 



293 


unelte şi materiale. Suntem cinci deţinuţi, toţi tineri. Trei ostaşi 
cu pistoale-mitralieră ne vor conduce. In clipa în care masiva 
poartă se dă la o parte, căpitanul are nefericita idee să ne întrebe 
ce condamnări avem. Şi fiecare îşi declară sentinţa: 8, 5, 10, 15 
(aici căpitanul face un “ţî-ţî” a mirare şi îngrijorare)...25, spun 
şi eu, ultimul. După cum a reacţionat când a auzit de cei 25 de 
ani de muncă silnică, am impresia că domnului căpitan i se pare 
că se clatină pământul cu el. Pare descumpănit. Crezuse, cu 
siguranţă, că deţinuţii mai tineri au condamnări mai mici. Nu 
ştia, bietul, că justiţia proletară a pronunţat sentinţe invers 
proporţionale cu vârsta inculpatului. Nu ştie ce decizie să ia. Un 
deţinut cu o aşa de mare condamnare, să iasă pe poarta 
închisorii neînlănţuit? Imposibil! Agitat, se apropie de mine şi 
îmi spune, cu o voce de om speriat: 

- Băiete, dragă, să nu fugi, că vei fi împuşcat! Vă 
eliberaţi, în mod sigur, peste câteva zile. 

Soldaţii stau cu pistoalele-mitralieră în mână şi privesc 
scena, neînţelegând exact ce se întâmplă. Poarta mare a 
închisorii ne aşteaptă larg deschisă. Eu îl privesc drept în ochi 
pe acest căpitan, ce pare a fi un om cumsecade, şi îi spun: 

- Nu vă fie frică, domnule căpitan, nu fac eu aşa ceva! 

Am spus, probabil, această frază cu atâta inocenţă 

convingătoare, încât face semn cu mâna, ordonând: 

- Porniţi! 

Pornim. Tragem după noi platforma cu materiale. După 
câţiva paşi, depăşim linia invizibilă care desparte temniţa de 
libertate. Păşim într-o zonă unde mandatul meu de depunere nu 
îmi permite acest lucru decât în data de 11 noiembrie 1976. 
Aceşti câţiva paşi în zona libertăţii constituie, oare, 
avampremiera la marea clipă? Doi ostaşi merg în faţă, cu 
armele întinse, iar al treilea, în urma noastră. O scenă ca în 
filme. Dar aici este cea mai pură realitate. După ce am ajuns în 
mijlocul şoselei, ne întoarcem spre dreapta, spre cazarma 
trupelor de securitate. 

Prima senzaţie pe care o simt este aceea că atmosfera de 
aici are parcă o altă compoziţie. Este mai pură şi te face să te 
simţi ca un fulg. Dar şi mai stranie senzaţie este aceea că în 



294 


aerul acesta cu care am venit brusc în contact, se propagă un 
murmur abia perceptibil, ce vine dintr-o sursă indetectabilă. 
Probabil că sunt ecourile ce vin din toate direcţiile şi care se 
ciocnesc de clădiri, contopindu-se într-un zumzet, cu care noi, 
claustraţi de o veşnicie, nu suntem obişnuiţi. Simt un fel de 
ameţeală. Dar şi o beatitudine necunoscută. 

Trec pe şosea, într-un ritm greu de urmărit pentru noi, 
oameni, căruţe, maşini. Ce luminoasă şi largă este perspectiva 
de afară! Privesc în lungul şoselei ce duce spre Turda. Privirea 
înaintează mai departe, spre colinele din faţă. Par atât de 
aproape. Mă cuprinde o dorinţă teribilă de a merge spre ele, să 
urc pe culmea lor, iar de acolo, să-mi scufund privirea în zarea 
zărilor. Până acum, în faţa noastră, nu se găseau decât obstacole 
care ne închideau orizontul: ziduri, zăbrele, obloane, porţi... 
Niciodată nu am putut privi nestingherit, aşa, cât vezi cu ochii! 

Ajungem la cazarmă. Acolo muncim la o mică clădire 
renovată de curând. Eu mă ocup cu lustruitul mozaicului. Nu 
este uşor, având în vedere debilitatea forţelor mele după stagiul 
de la Zarcă. Primim mâncare de la cazarmă. în sfârşit, ne 
săturăm şi noi odată. Bieţii de noi! Multă foame am mai răbdat 
ca să ajungem să ne bucurăm atât de mult de o simplă raţie de 
soldat. Prin apropiere, câţiva plopi înalţi ne dau impresia că 
suntem la marginea unui crâng. Ce plăcut foşnesc frunzele 
plopilor deasupra noastră! 

Seara ne întoarcem pe lângă zidul închisorii, pe cărarea 
pe care merge schimbul de santinele. Platforma a rămas la locul 
de muncă. într-o porţiune a terenului, grădinile oamenilor de pe 
o stradă ajung până la noi. O tânără cu un păr lung, nefiresc de 
negru şi bogat (cel puţin, aşa ni se pare nouă), cu trăsături fine 
şi un ten marmorean, se plimbă prin grădină şi priveşte 
straturile. Când trecem, îşi ridică privirea. Se iută ţintă la noi. 
Silueta ei se profilează pe fundalul unor ramuri verzi. Pare o 
statuie sau mai degrabă o fantasmă de pe un alt tărâm. Este fata 
pe care am privit-o cel mai aproape până acum. Poate că nici ea 
nu a văzut până acum deţinuţi atât de aproape. Oare ce a simţit 
când ne-a văzut atât de tineri şi cu chipurile atât de răvăşite de 
suferinţă? Când depăşim grădina şi silueta ei dispare din raza 



295 


noastră vizuală, trăim şi noi regretul cinefililor de la sfârşitul 
unui film frumos. Nu ne mai rămâne decât să murmurăm în 
gând melancolicul vers eminescian: 

“Şi te-ai dus dulce minune...” 

S-a ridicat şi pentru noi, o clipă, cortina vieţii libere. 
Ceea ce s-a înfăţişat privirilor noastre ni s-a părut fascinant: 
copacii, zarea albastră, fata din basm... 

* * * 

A doua zi, ne prezentăm iar la poartă. Spre ghinionul 
meu, apare în zona porţii adjutantul Aurel Lungu. Este din 
comuna Valea Drăganului. In zona lui natală mi-am petrecut 
aproape doi ani, în timpul când eram urmărit de haita roşie. 
Aflând acest lucru, contrar celor aşteptate de mine, mă priveşte 
cu ochi duşmănoşi. Urlă în el conştiinţa proletară. Cum mă 
zăreşte la poartă, mă prinde de braţ şi îmi face vânt înapoi. Mă 
întorc în curtea Secţiei, gândindu-mă că pentru un om ca el, nu¬ 
mi schimb eu buna părere, pe care o aveam despre ospitalierii 
români de pe Valea Drăganului. Mă reîntorc la decantor. 

* * * 

In această perioadă, cunosc noi camarazi. Primul este 
Ionică Grosolina din Arad. Este un băiat slăbuţ, cu figură de 
adolescent, cu o voce blândă şi un zâmbet prietenos. Următorul 
este un student, Marcel Petrişor, originar din Brad şi născut în 
acelaşi an cu mine. Din punct de vedere fizic are caracteristicile 
pe care cred că le-a avut tipul dacic. Are declarate preocupări 
literare. Este un băiat talentat şi de nădejde. 

Alt camarad pe care îl cunosc aici este Dorin 
Mihăilescu, originar din Bucovina. Este brunet şi poartă 
ochelari. Ne împrietenim. Lumea ne spune “fraţii siamezi”. 
Interesant că, deşi în afară de ochelari nu semănăm deloc, lumea 
ne confundă. Pe noi ne amuză acest fapt. Sufleteşte ne 
asemănăm, într-adevăr, foarte mult. 



296 


Acum lucrez la decantor, în schimbul de dimineaţă. 
Intr-o zi, trece în inspecţie colonelul Crăciun. De la distanţă 
observăm că este îmbrăcat intr-un elegant costum civil. 
Surprinşi, ne întrebăm: oare şi-a pătat cu cafea splendida 
uniformă militară? Aproape fiecărui deţinut are câte ceva de 
spus. Deşi de la distanţă nu înţelegem exact ce spune, nu pare că 
ar da comenzi sau că ar mustra pe cineva. Se apropie de grupul 
nostru. Când mă vede, îmi adresează - cu un ton cu care te 
adresezi unui amic - întrebarea: 

- Ce îţi face fratele? 

Rămân cu gura căscată. Numai la aşa ceva nu mă 
aşteptam! Nu sunt capabil să-i răspund. Până să-mi revin eu din 
surpriză, el trece mai departe, împărţind politeţuri în dreapta şi 
în stânga. Revenindu-mi în fire, mă întorc spre ceilalţi şi zic: 

- Măi, fraţilor, s-a întâmplat ceva foarte important dacă 
a ajuns colonelul Crăciun să mă întrebe de sănătatea fratelui 
meu. 

Nu a uitat că anul trecut, adus de la Zarcă la “Club”, i- 
am cerut în public să fiu mutat în celulă cu fratele meu, folosind 
ca argument faptul că sunt foarte slăbit după cele 42 de zile de 
izolare. Nu speram să fiu ascultat, intervenţia mea fiind mai 
mult un pretext, ca să audă camarazii din toată închisoarea la ce 
regim suntem supuşi la Zarcă. Intervenţia mea nu a avut nici un 
efect, deoarece nu expirase încă termenul de punere la punct pe 
care îl fixase necruţătorul pedagog bolşevic pentru mine. 

* * * 

începe luna iulie. Peste câteva zile, un lot de deţinuţi, în 
exclusivitate tineri, suntem duşi la grădina penitenciarului. 
Acolo suntem cazaţi în barăcile acestei veritabile ferme, unde 
lucrează deţinuţii cu condamnări mai mici. A doua zi, suntem 
urcaţi intr-un camion - vreo 40 de deţinuţi - şi duşi la prăşit 
porumb. Este clar că libertatea se apropie cu paşi repezi! 

Drept pază, vreo doi gardieni şi câţiva ostaşi. Cam 
puţini pentru spaţiul pe care l-am luat în stăpânire. Probabil că 
nu le mai este frică de o eventuală ispită de evadare, acest fapt 



297 


fiind de acum inutil. Sap alături de tânărul Radu Trifan, nepotul 
de frate al lui Traian Trifan, o mare personalitate a închisorilor. 
Radu este un băiat inteligent, cu o figură de intelectual. Poartă 
ochelari. Este şaten, cu trăsături fine şi mâini delicate. Nu pare 
să fi purtat vreodată o sapă în mână. A făcut închisoare în două 
serii. In pauza dintre ele, s-a căsătorit cu Greta Florea, 
consăteana mea din Finiş, soră cu Domnica, soţia lui Ghiţişor 
Ardelean. Locuiau, în momentul arestării, la Câmpia Turzii. 

Noi prăşim, după cum am înţeles, porumbul Gostatului. 
La o anumită distanţă, este un lan de porumb al Colectivei. în 
timp ce porumbul pe care în prăşim noi începe să atingă 
înălţimea noastră, cel al Colectivei este pipernicit. Ne dăm 
seama că în statul socialist sunt două feluri de agriculturi. Nu 
departe de noi curge marele Mureş. Când stai şi priveşti în jur, 
prin imensitatea lanurilor de porumb, de-abia observi, la mari 
distanţe unul de altul, câte un paznic. 

La întoarcere, ne oprim la o barieră, aşteptând trecerea 
unui tren spre Teiuş. în faţa căsuţei de acolo, se joacă o fetiţă. 
Fără să spun nimănui nimic, mă dau jos din camion şi mă 
apropiu de ea. Este drăgălaşă, aşa cum sunt toţi copiii. 

- Cum te cheamă? - o întreb. 

- Ranca Maria, răspunde ea cuminte. 

Ce fluid indefinibil emană din fiinţa angelică a unui 
copil! Ceva care purifică atmosfera poluată de răutatea pe care 
oamenii o propagă în jurul lor. 

Ranca Maria! Oare Providenţa îţi va pune în mână 
vreodată aceste rânduri şi te vei recunoaşte în acea fetiţă de la 
bariera căii ferate spre Teiuş, din vara anului 1964? Ochii tăi 
limpezi au fost primii ochi de copil pe care îi priveam după 13 
ani! Parcă aş fi zărit, pentru o clipă, în lumina lor, o frântură de 
rai. Ochii copiilor! Ce minunat este să priveşti în aceste 
proiectoare ale purităţii sufletului lor! O, de va fi dat să ajung 
liber şi să am posibilitatea să fiu în preajma lor, voi considera ca 
primă datorie apostolică să mă ocup de sufletele lor. Nimic nu 
poate fi mai înălţător pentru un misionar al lui Hristos decât să 
ai în jurul tău această ceată de îngeri. Tabloul “Iisus în mijlocul 
copiilor” a emoţionat întotdeauna. Ce poate fi mai frumos şi 



298 


mai necesar astăzi, într-o lume atee, decât un preot înconjurat de 
copii! Doamne, ajută-mi să ajung în mijlocul lor! 

“întrucât în Creştinism Domnul ne-a pus pe locul al 
doilea după părinţi, încredinţându-ne formarea religioasă a 
copiilor celor care cred în El.” (12 Sf.Vasile, Epist.300-183). 

“Adună pe copiii Tăi, 

Cei nevinovaţi, 

Să laude cu sfinţenie, 

Să cânte fără viclenie 

Şi cu guri nevinovate 

Pe Hristos, Conducătorul copiilor.” 

(Clement Alexandrinul - Imn către Mântuitorul 
Hristos, pag.361). 

“...pentru că cel catehizat are nevoie de timp pentru o 
catehizare temeinică[...], iar noi, la rândul nostru, ajungând 
slujitori ai harului dumnezeiesc, să semănăm binefacerile lui 
Dumnezeu şi să facem din cei din jurul nostru oameni buni şi cu 
sufletul frumos.” (Clement Alexandrinul, Stromata a Il-a, 
pag. 160-161). 

A doua zi, soseşte, pe neaşteptate, colonelul Crăciun. 
Este tot în civil şi foarte volubil. Ne adună pe toţi în jurul lui. 

- Cine are condamnare maximă? 

Ne uităm unul la altul nedumeriţi. Oare ce înţelege el 
prin condamnare maximă? Ne lămurim imediat. 

- Cine este vieţaş? 

Nu se prezintă niciunul. 

- Dar cu 25 de ani? 

Ne prezentăm vreo patru inşi. Ne face semn să ne 
grupăm deoparte, apoi mai zice la încă câţiva: 

- Tu, tu, tu... . Pregătiţi-vă, plecăm la penitenciar! 

Cu o undă de regret în suflet ne pregătim bagajele. Adio 
lanuri de porumb, adio boltă albastră! Apoi ne grupăm, 
disciplinaţi şi cuminţi, doi câte doi. Aşteptăm să apară vreun 
camion şi ostaşi cu pistoale-mitralieră. Dar nu apare nimic. 
Crăciun ne numără dintr-o privire şi zice: 

- Hai! Să mergem! 



299 


Nedumeriţi, ne luăm după el. Ajungem la poartă. 
Gardianul de serviciu o deschide larg. Colonelul Crăciun 
păşeşte primul linia porţii şi ne îndeamnă, cu o privire amicală, 
să îl urmăm. Şi mergem, fără nici o pază, cu imprevizibilul 
Crăciun în mijlocul nostru. Arunc, pentru o clipă, o privire 
înapoi. în timp ce gardianul închide poarta, camarazii rămaşi în 
mijlocul lagărului privesc stupefiaţi după noi. Au şi de ce! 
Asistă la o premieră mondială: zece bandiţi fioroşi, cu 
condamnări astronomice, de la şi mai fiorosul penitenciar Aiud, 
merg la plimbare, aproape la braţ, cu domnul comandant; fără 
nici o pază. Ai zice că este un grup de prieteni care au fost să 
facă o baie în Mureş, iar acum se întorc acasă. Ne străduim, în 
sinea noastră, să înţelegem gestul lui Crăciun. Până la urmă 
ajungem la concluzia că nu vom putea ghici vreodată ce a 
însemnat această iniţiativă a lui. Cea mai plauzibilă ipoteză ar fi 
că, pur şi simplu, şi-a oferit sieşi un spectacol tare. A şi fost! 

Ne apropiem de închisoare. Când apare în raza noastră 
vizuală, o privim cu toată atenţia. Privind-o din exterior, 
închisoarea nu pare aşa fioroasă. De la distanţă, nici nu-ţi poţi 
imagina iadul din interior. într-adevăr, chinul acestui infern nu-1 
cauzează nici zidurile şi nici gratiile, ci răutatea şi cruzimea 
gardienilor şi a politrucilor. Or, acestea nu se văd, ci numai se 
simt. Trecem peste podul pe care îl vedeam, cu ani în urmă, în 
zilele de Duminică, pe colonelul Koller, mergând în ţinută de 
paradă şi şchiopătând, spre stadion. Era, cică, invalid de război. 
Din războiul civil din Spania. Ca zelos ucenic al Talmudului şi 
bun bolşevic, a luptat în Spania pentru dărâmarea 
Creştinismului. 

Când ajungem în curtea închisorii, suntem 
încunoştinţaţi de către colonelul Crăciun că am fost aduşi în 
penitenciar ca să-l ascultăm vorbind pe Petre Ţuţea. 

- Te-am adus în special pe du mn eata - zice Crăciun, 
adresându-se mie - ca să vezi şi să auzi că şi Ţuţea s-a convins 
de adevărul celor spuse de noi. 

Mă înclin zâmbind, copleşit - chipurile - de atâta 
onoare. Nu pot să nu mă întreb: de ce caută colonelul Crăciun 
atât de stăruitor să mă determine să vorbesc şi eu. Până la urmă 



300 


ajung la concluzia că insistenţa lui ţinteşte departe. Legionarii 
bătrâni pe care i-a convins să-şi facă mea culpa vor dispare, 
unul câte unul, cât de curând, sub acţiunea implacabilă a 
timpului. în schimb, noi, tinerii, deşi ne-a trecut prin furcile 
caudine ale Zărcii, vom rezista mai mult în viaţă şi vom 
constitui o primejdie în viitor. 

După despărţirea de Crăciun, îmi îndrept atenţia spre 
camarazii care roiesc prin curtea închisorii, curioşi să asiste la 
marele eveniment. 

Discursul lui Petre Ţuţea, deşi lung de cel puţin două 
ore, nu aduce mult aşteptata dovadă că s-a convins de 
“adevărurile” lui Crăciun. Dimpotrivă, Crăciun a trebuit să 
recunoască profunzimea adevărurilor rostite de marele gânditor 
român. Nu pot decât să regret că nu a existat un mijloc de a 
înregistra ceea ce a spus în faţa noastră acest vorbitor 
neîntrecut. A fost o pledoarie mascată a destinului nostru de 
“români absoluţi”. 


* * * 

Reîntors la Secţie, sunt mutat într-o celulă cu Părintele 
Ioan Negruţiu de la Beiuş. A fost profesor de religie la Şcoala 
Normală de Conducătoare de la Beiuş. A venit de multe ori şi 
ne-a predat şi nouă, mai ales în perioada dintre plecarea 
Părintelui Corneliu Sava, până la venirea Părintelui Eliade 
Buciuc. Toţi aceşti trei profesori de religie ortodoxă de la Beiuş 
au fost oameni excepţionali. Părintele Ioan Negruţiu era idolul 
tineretului beiuşean. Asupra mea, cea mai mare influenţă a 
avut-o Părintele Eliade Buciuc, pe care l-am avut ca profesor în 
clasa a V-a şi a Vl-a. Am fost elevul lui preferat. în aprilie 
1948, a fost operat de apendicită perforată de către colonelul- 
chirurg Brahu, trecând pe lângă moarte. împreună cu Dodi 
Mărăscu, am vegheat toată noaptea la căpătâiul său, în acele 
momente de grea cumpănă pentru el. Peste o lună de zile va fi 
arestat (în legătură cu existenţa unui cuib de “Frăţie de Cruce” 
de la internatul ortodox, al cărui director era), dar va fi eliberat, 



301 


nemai activând în cler, ci fiind profesor în comuna Husasău de 
Ţinea. 

Suntem la mijlocul lunii iulie. Continui să lucrez la 
decantor. Intr-o zi, vine Crăciun să vadă stadiul lucrărilor. îmi 
iau inima în dinţi şi mă prezint în faţa lui cu o cerere. Vreau să 
ajung, neapărat, în fabrică, unde sunt cei trei beiuşeni: fratele 
meu, Dodi Mărăscu şi Tică Stanciu. 

- Domnule comandant, eu am fost arestat ca elev de 
liceu şi nu am nici o profesiune. Vă rog să-mi daţi voie să merg 
în fabrică, poate voi învăţa vreo meserie care îmi va folosi în 
libertate. 

Nu prea credeam eu că argumentul (a cărui ipocrizie era 
evidentă) va avea succes, dar nu am găsit, în ultima clipă, un 
altul mai bun. M-am înşelat. Crăciun, după ce m-a ascultat, cu o 
figură (bine interpretată) de părinte binevoitor, care vrea să fie 
generos în ultimul moment, se întoarce spre unul din ofiţeri şi 
zice: 

- îl duci imediat în fabrică! 

Bravo! Nici că se putea să o nimeresc mai bine. Condus 
de ofiţer, îmi iau lucrurile de la Secţie şi mergem în fabrică. 
Este singurul spaţiu din închisoarea Aiud, unde nu păşisem 
încă. 

De-acum, doar în “zona morţii” nu am fost. Dar acolo, 
nu poţi face nici măcar un singur pas, căci eşti secerat imediat 
de gloanţele ostaşului din cea mai apropiată turelă. Dar destinul 
îmi va hărăzi o experienţă şi în zona morţii. Iar acolo, orice 
experienţă nu poate fi decât teribilă. 

Cum ajung în fabrică, mă regăsesc cu fratele meu şi cu 
Dodi. Mă interesez de Tică. Dodi îmi spune că lucrează la o 
anumită secţie, şi mă conduce până acolo. îmi arată de la 
distanţă. 

- în dreptul ferestrei aceleia lucrează Tică. 

Mă apropiu de fereastră şi privesc înăuntru. Chiar lângă 
geamul deschis, la o masă, lucrează un om. Meştereşte ceva la 
nişte arculeţe; muncă foarte uşoară, potrivită pentru un bolnav, 
în prima clipă, pur şi simplu, nu recunosc în el pe Tică Stanciu. 
Lipsit de simţul realităţii, căutam, probabil, chipul frumos de 



302 


actor şi poet al tânărului de altădată. Acum, vedeam un bărbat 
matur, cu trăsături marcate de anii lungi de suferinţă. In plus, 
din cauza unei operaţii la coloana vertebrală, suferită prin 1956, 
purta un corset metalic. Dacă l-aş fi întâlnit prin curtea 
închisorii, fără să fi fost prevenit, fără nici o îndoială că nu l-aş 
fi recunoscut. Ce să mai zic de o întâlnire în libertate! Doamne, 
ce a făcut din noi infernul roşu! 

Ne regăsim îmbrăţişaţi, inimă lângă inimă, după 12 ani. 
îmi ascund uimirea în legătură cu aspectul său. Probabil că şi eu 
prezint pentru el acelaşi spectacol dezolant. Amprenta Zărcii nu 
se va şterge prea curând de pe chipul şi făptura mea! Nu-i 
nimic, bine că am rămas amândoi cu sufletul neschimbat! 

Seara, stăm până târziu, toţi patru şi povestim. După 
atâţia ani, avem să ne destăinuim atât de multe! Suntem ultimii 
mohicani din lotul nostru. Dar şi pentru noi se apropie sfârşitul 
infernului. încă un bob de zăbavă. Singurul dintre noi care a 
murit în închisoare a fost Făt Casian, ciobanul din Munţii 
Codrului. Făt Casian poate intra în istoria Mişcării Legionare 
prin faptul că, neştiind să citească, a învăţat să descifreze 
buchiile numai ca să poată citi el însuşi Cartea Căpitanului. 
Oare cu ce păreri de rău în suflet a murit, că nu va mai vedea 
frumosul plai din Munţii Codrului, în care şi-a petrecut viaţa 
păstorind turma de mioare? Păcat că nu a avut copii, să le fi 
transmis calităţile lui de ţăran înţelept şi tenace. 

A doua zi, vizitez fabrica, să-mi găsesc un loc de 
muncă. Merg spre locul de muncă al lui Dodi care insistă să 
rămân cu el. Sudează paturi metalice. Privesc cum lucrează, dar 
această meserie nu mă atrage. Mă îndrept spre tâmplărie. Mi se 
pare că această muncă este mai curată. Acolo îl întâlnesc pe 
Ghiţă Tocoianu, bihorean de-al meu din Vaşcău. Mirosul de 
scândură proaspătă mă îmbată şi îmi aminteşte de anii pribegiei 
de pe Valea Drăganului. Trec mai departe şi ajung la 
tinichigerie. Aici se confecţionează sobe de gătit. Toţi bat în 
tabla metalică cu ciocanele. Este un zgomot asurzitor. Nici nu te 
poţi înţelege cu cel de alături. Nu pot suporta infernul acela 
sonor şi ies rapid de acolo. 



303 


încotro să mă îndrept? Pentru ce muncă să optez? După 
puţină chibzuire, mă hotărăsc să amân decizia pentru mâine. 
Vom trăi şi vom vedea! 

A doua zi, în timp ce stau nehotărât, ca un călător 
dezorientat la o răscruce de drumuri, observ că aici sunt o 
sumedenie de deţinuţi care nu se duc în fabrică. Aceştia fac 
parte din categoria celor numiţi în termeni administrativi 
“scutiţi medical”. După ce lumea validă pleacă la muncă, ei îşi 
iau păturile şi ies în curte, unde stau pe o porţiune cu pajişte. Ies 
şi eu împreună cu ei. Printre aceştia se găsesc două personalităţi 
mai cunoscute. Unul este Eugen Raţiu, fratele lui Horia Sima, 
iar celălalt, Vladimir Crasnoselschi, fruntaş social-democrat. 
Acesta este un bărbat distins, cu o frumoasă voce baritonală, 
veşnic dispus la conversaţii. 

Trec câteva zile în acest “dolce-famiente”. Tocmai când 
mă bucuram pentru acest concediu de refacere pe care mi-1 
luasem cu de la mine putere (binevenit după prigoana şi 
foametea de la Zarcă), mâna destinului îmi va îndrepta paşii 
spre o situaţie dificilă. 

Este o zi frumoasă de iulie. Stăm întinşi pe pături şi 
ascultăm povestirile lui Vladimir Crasnoselschi. Apare un 
gardian căruia nu i-am dat prea mare atenţie. Se apropie de noi 
şi arătând spre Eugen Raţiu şi apre mine, zice cu un ton foarte 
sigur şi poruncitor: 

- Tu şi tu, veniţi cu mine! 

îl urmăm. Am rămas puţin mirat că a venit atât de direct 
la noi doi, că doar eram vreo 15 deţinuţi acolo pe iarbă. Trecem 
pe lângă nişte hale şi ajungem lângă zidul închisorii. între noi şi 
zid, se întinde “zona morţii”. Acest spaţiu special este o fâşie de 
teren lată de vreo 3 metri, care desparte zidul exterior de restul 
închisorii, printr-un gard de sârmă ghimpată. Porţiunea 
respectivă este acoperită cu nisip care se greblează pentru a se 
putea reconstitui mai uşor eventualele tentative de evadare. Din 
loc în loc, pe stâlpii gardului, este câte o tăbliţă cu inscripţia: 
“Zonă interzisă. împuşcare fără somaţie”. în acest spaţiu a fost 
împuşcat în data de 10 iulie 1957, sărmanul Popa T. Ioan, 
imediat după ce a atins cu piciorul pământul acesta blestemat. 



304 


în locul unde ne-am oprit, este o uşă de intrare în zona morţii. 
Gardianul ne întinde câte o greblă, deschide uşa şi ne îndeamnă 
să intrăm. Luaţi prin surprindere, nu ştim exact ce să facem. 
Primul impuls a fost să refuzăm. Gardianul, conştient sau nu de 
cauza ezitării noastre, intră el primul în zonă. După el, intrăm şi 
noi. 

- Greblaţi toată fâşia, dar frumos! ordonă el. 

începem să greblăm. Şi, pas cu pas, înaintăm prin acest 
spaţiu în care nu am visat niciodată şi sub nici o formă că voi 
ajunge să păşesc vreodată. începusem chiar să-l urăsc, când 
priveam printre zăbrele şi obloane, spre locul unde a fost secerat 
de gloanţe mult pătimitorul nostru camarad Ioan Popa, după 16 
ani de chinuri în temniţa de la Aiud. 

Dar în timp ce lucrez, în mintea mea se desfăşoară, în 
ritm rapid, o mare dezbatere. în memoria tuturor deţinuţilor din 
România era foarte viu cazul Părintelui Gheorghe Şerban, preot 
ortodox din Dobrogea, care a fost asasinat la minele de plumb 
de la Baia-Sprie. Politrucul Alexandru care a înscenat asasinatul 
în scopul intimidării deţinuţilor, l-a trimis să lucreze în zona 
morţii, sub supravegherea unui gardian. La un moment dat, 
gardianul s-a retras sau a fost chemat intenţionat de acolo, 
Părintele rămânând singur. Soldatul din turelă care acceptase 
să-l împuşte, imediat după plecarea gardianului a ţintit cu sânge 
rece şi l-a împuşcat mortal. Ticălosul se numea Faur şi era din 
Ţinea, judeţul Bihor. Aşa poate fi asasinat orice deţinut în 
închisoare, pentru pretinsă tentativă de evadare. Mulţi români 
au fost asasinaţi în România sub acest pretext. Toate dictaturile 
s-au folosit de această metodă. 

în acest moment, iată şi noi doi. Eugen Raţiu, fratele lui 
Horia Sima şi eu suntem exact în situaţia Părintelui Şerban. Sub 
supravegherea gardianului, lucrăm în zona morţii. Dar dacă 
gardianul, din proprie iniţiativă sau fiind chemat, va pleca, 
lăsându-ne singuri, ce se va întâmpla? Şi ce va trebui să facem 
noi? întrebarea impunea răspuns urgent, pentru că nu era lipsit 
de importanţă faptul că, cel cu care lucram în zona morţii din 
Aiud, cu câteva zile înainte de eliberare, este fratele lui Horia 
Sima. Gândul acesta are în mine rezonanţa unei sirene de 



305 


alarmă. încep să intru în panică. Dar dacă cu câteva zile înainte 
de eliberarea deţinuţilor s-a găsit necesar ca fratele lui Horia 
Sima să nu mai fie eliberat? Cum? înscenându-se o tentativă de 
evadare. Iar eu sunt doar un simplu accesoriu (şi totuşi necesar) 
la acest teatru cu final tragic. Ca să nu pară suspect că a fost 
asasinat singur, vor fi doi. întâmplător sau intenţionat, al doilea 
voi fi eu. Din starea de panică, trec în starea de disperare. Când 
privesc ostaşii din turelă şi armele lor ucigaşe, şi conştientizez 
adevărul, că mă aflu efectiv în zona morţii, disperarea creşte 
vertiginos! Să am, oare, destinul nefericit al ultimului soldat 
mort intr-un război care a luat sfârşit? Mă apropiu de Eugen 
Raţiu şi îl întreb: 

- Ce facem dacă pleacă gardianul? 

- Nu ştiu. Dar nu cred că pleacă. 

Dar eu nu sunt atât de încrezător ca el care, deşi ştie că 
ne aflăm în această zonă de maxim pericol, nu pare atât de 
alarmat ca mine. Probabil că grozăviile pe care le-a văzut şi trăit 
în Siberia, unde fusese câţiva ani, l-au făcut mai imun. 

Şi ca întotdeauna, de ceea ce te temi, nu scapi. 
Gardianul pleacă. Dar are bunăvoinţa să ne anunţe: 

- Eu plec. Staţi aici şi lucraţi mai departe. 

Glasul lui pare natural, fără nici o vibraţie falsă în el. 
Mă întorc spre Eugen Raţiu. Ne privim unul pe altul, cu o 
privire pătrunzătoare, preţ de câteva secunde. Şi, fără să ne 
spunem nici un cuvânt, ne hotărâm pentru soluţia demnităţii. 
Fie ce-o fi! Nu ne manifestăm alarma, ci aşteptăm, în aparenţă 
calmi, să vedem ce se va întâmpla. După plecarea gardianului, 
continuăm să greblăm. în jur, totul pare liniştit. Când ajungem 
sub câte o turelă, ne întrebăm dacă soldatul ştie din ce motive 
ne aflăm aici. Tot greblând, ne-am depărtat mult de uşa de la 
intrare. Suntem în spatele Zărcii şi nu se zăreşte ţipenie de om. 
Doar ostaşul din turelă ne priveşte fără să manifeste vreun 
comportament suspect. 

După un timp, auzim nişte voci, ce păreau că vin tot din 
zona morţii. Ce-o fi, oare? Trecem de o curbură a zidului şi 
misterul se dezleagă. La vreo 50 de metri de noi, doi camarazi, 
cu ustensilele necesare, spriţuiesc cu var partea interioară a 



306 


zidului. Urcat pe o scară, Gheorghe Popa, din Lazuri de Beiuş - 
Bihor, mânuieşte instrumentul de zugrăvit, în timp ce jos, Ionică 
Grosolina din Arad, pompează la aparat. Ni s-a luat o piatră de 
pe inimă. Nu poate fi vorba, aşadar, de nici un pericol. Noi 
greblăm, de fapt, urmele celor doi zugravi improvizaţi. Faptul 
că, între cei doi chemaţi pentru a fi duşi în zona morţii era şi 
fratele lui Horia Sima, a fost o pură întâmplare. Am trecut de la 
agonie la extaz. 

Gheorghe Popa, un vrednic urmaş al lui Menumorut, în 
timp ce lucrează, face fel de fel de comentarii. Când ajunge sub 
turela unui ostaş, spune cu glas tare: 

- Trebuie să înnoim închisoarea. După plecarea noastră, 
trebuie să vină alţii! 

Aluzia lui nea Popa este transparentă. Dar această 
aluzie este cea mai mare iluzie. Nu este dat în veacul acesta, ca 
trădătorii şi asasinii neamului românesc să-şi primească dreapta 
şi binemeritata pedeapsă, pentru crime împotriva libertăţii şi 
vieţii românilor, ocupând ei temniţele pe care le-au folosit 
pentru exterminarea noastră. Mai degrabă vom intra noi pentru 
a doua oară în închisoare, până să intre ei o singură dată. 

Când încerci să vorbeşti de procesul comunismului şi 
pledezi pentru sancţionarea oamenilor vinovaţi de crime 
împotriva umanităţii, imediat ţi se spune că nu oamenii au fost 
vinovaţi ci ideologia, iar când încerci să ceri interzicerea 
ideologiei criminale, ţi se spune că nu doctrina este vinovată, ci 
oamenii care au aplicat-o greşit sau au abuzat de ea. Astfel, nici 
comunismul şi nici comuniştii nu sunt vinovaţi, deşi au asasinat 
pe cele patru continente unde s-a experimentat acest sistem 
criminal, peste 100 de milioane de nevinovaţi. Şi iarăşi revine, 
ca o avalanşă necruţătoare întrebarea: de ce? De ce nici 
comunismul ca idee, şi nici oamenii care l-au aplicat asasinând, 
nu sunt consideraţi vinovaţi? 

Am terminat de greblat porţiunea din zona indicată de 
gardian. Nu am ajuns la locul unde a curs sângele neuitatului 
Ioan Popa din Teiuş. Am fost scutiţi de un moment greu pentru 
sufletul nostru. Vine gardianul şi ne scoate pe toţi patru din 
zonă. Mă uit înapoi, dincolo de gardul de sârmă ghimpată şi 



307 


clatin din cap cuprins de un fel de ameţeală. Nici nu-mi vine să 
cred că am străbătut acel spaţiu al morţii timp de câteva ore, 
nesupravegheaţi de vreun gardian. După cum se vede, multe 
minuni se mai pot întâmpla, în ultima vreme, la Aiud. Nu voi 
uita niciodată teroarea interioară pe care am trăit-o, în timp ce 
lucram sub lucirea ameninţătoare a pistoalelor-mitralieră. Când 
gardianul ne-a lăsat singuri în “zona morţii”, în primele 
momente am trăit sentimentul celor care stau în faţa plutonului 
de execuţie. In tot cazul, mi s-a dat ca să nu mă pot elibera fără 
acest şoc care a izbit în sufletul meu cu forţa a cel puţin zece ani 
de teroare, concentraţi în câteva secunde. 

* * * 

Intrăm în ultima decadă a lunii iulie. Se spune că de 
câteva săptămâni, în fiecare zi se eliberează o sumedenie de 
deţinuţi, conform unui decret de graţiere. într-adevăr, se 
observă o scădere a numărului de deţinuţi pe metru pătrat. Cu o 
săptămână înainte de 1 august, se produce o revoluţie la Aiud. 
Suntem duşi toţi în Celular şi repartizaţi după regiuni. Noi, 
bihorenii (respectiv regiunea Crişana), suntem repartizaţi pe 
scurta-sud, la etajul III, unde am mai fost “chiriaş” de două ori. 
Tică Stanciu, ca bolnav, a fost deja eliberat. Ne regăsim în 
aceste celule care rămân toată ziua deschise, ultimii cruciaţi din 
Ţara lui Menumorut: Părintele profesor Ioan Negruţiu, Părintele 
Ioan Bărdaş, Părintele Tamba de la Vaşcău, Ghiţă Tocoianu, 
învăţătorul Aurel Leucuţia, Marghidan de la C.F.R.-Oradea, 
Dodi Mărăscu, fratele meu Virgil şi alţii. Ne adunăm în câte o 
celulă şi vorbim cu însufleţire toţi de-a valma. Trăim o stare de 
euforie maximă. Suntem la un pas de a ieşi din coşmar. 

Auzind că doctorul Nae Nicolau care a fost bolnav de 
când ne-am despărţit, se află într-o celulă la etajul II, Dodi şi cu 
mine ne hotărâm să mergem să-l vizităm. Deşi nu avem voie să 
ieşim din perimetrul secţiei noastre, ne luăm inima în dinţi şi, 
găsind grilajul de la etajul nostru neîncuiat, ne aventurăm spre 
etajul II. După mai multe peripeţii şi căutări, îl găsim într-o 
celulă în care stă singur. îl bucură nespus dovada noastră de 



308 


iubire şi neuitare. Doctorul Nae Nicolau, fiul preotului din 
Pantelimon (sau Colentina) este unul din cei mai admirabili 
oameni pe care i-am cunoscut. După ieşirea din închisoare ne-a 
transmis adresa lui şi l-am vizitat în vara anului 1976, la 
Bucureşti. într-un timp când unii dintre foştii deţinuţi erau atât 
de timoraţi, încât evitau să recunoască sau să se întâlnească cu 
foştii camarazi, acest doctor a dorit să mă vadă cu orice preţ. 

Suntem scoşi pe rând la magazia cu bagajele civile ale 
deţinuţilor, ca să predăm uniforma de ocnaş şi să primim 
hainele noastre personale. Scot din bagajul care a zăcut în 
depozitele penitenciarelor prin care am trecut, costumul gri cu 
care am fost arestat şi o cămaşă cu dungi verzi. Hainele sunt 
şifonate în cel mai mare grad. Pantalonii i-am pus sub aşa-zisa 
pernă ca să se mai calce, dar cu cămaşa nu este nimic de făcut. 
O îmbrac aşa cum este. Noroc că este măcar curată. Suntem 
gata să ieşim pe poarta închisorii. Acum vom ieşi, dar fără 
lanţuri şi fără dubă, şi nu spre altă temniţă cu cerberi nemiloşi, 
ci spre casa părintească şi cei dragi ai noştri. 

Acum este clar: pentru două-trei luni în avans, nu 
merita să-ţi sacrifici onoarea! Aflu că Tache Savin s-a eliberat, 
contrar aşteptărilor sale, mult mai târziu. Când a ieşit pe poarta 
închisorii, cu câteva săptămâni înaintea noastră, oare şi-a adus 
aminte de profeţia mea că ne vom elibera deodată? 

* * * 

31 iulie 1964. In această zi începe o amplă activitate la 
toate etajele. Este un tumult în Celular, cum n-a mai fost 
nicicând. Se distribuie biletele de eliberare. Vine un grefier şi ni 
le înmânează. Sunt completate cu anticipaţie, afară de ultima 
adresă. Se completează pe loc. întrucât auzisem că sora mea 
Sabina locuieşte la Timişoara şi cum luasem cunoştinţă de 
faptul că marile oraşe sunt declarate închise (primul care m-a 
lămurit în această problemă a fost Ionică Grosolina),mi-a venit 
ideea, că singura ocazie de a intra într-un mare oraş este acum, 
la ieşirea din închisoare. Mă interesez de numele unei străzi din 
Timişoara. Este firesc ca în oraşul unde a fost martirizat 



309 


Gheorghe Doja, să fie o stradă cu numele lui. Grefierul transcrie 
adresa indicată de mine:Timişoara, strada Gheorghe Doja nr.26, 
adresă rămasă până azi pe biletul meu de eliberare. 

După masa de seară, coborâm la parter. în spaţiul vast 
de la parterul celularului, sute de oameni se frământă ca nişte 
valuri într-un golf. Prietenii se caută unii pe alţii, ca să-şi ia 
rămas bun. Cine ştie dacă se vor mai revedea vreodată! Un 
ofiţer are o listă, după care citeşte numele fericiţilor. Se 
formează grupuri şi ies din celular. Lista conţine numele a nouă 
sute de deţinuţi, ultimii rămaşi. Suntem în ajunul zilei care era 
termenul limită pentru eliberarea noastră. Vor rămâne un număr 
foarte mic de deţinuţi (aproximativ 20), care se vor elibera în 
zilele imediat următoare. Pe la 10 seara, îmi aud şi eu numele. 
Mă alătur celorlalţi. Ieşim din Celular şi ajungem la poarta cea 
mare. Ne oprim şi ne încolonăm, doi câte doi. Eu sunt primul 
din stânga. în dreapta mea este Marcel Petrişor. 

Sunt ultimele secunde pe care le petrec în închisoare. 
Nici nu am timp să simt ceva anume. Totul se petrece într-un 
ritm care nu-ţi dă răgazul unui moment de reculegere. Mă bucur 
că nu ni se face percheziţie. Eram îngrijorat din cauza 
medalionului sculptat de Aurel Obreja şi pe care l-am primit de 
la el în 1956. Am trecut cu acest medalion prin toate 
devastatoarele percheziţii de până acum. L-am purtat ca 
talisman, care parcă mă ocrotea în chip nevăzut. 

în liniştea nopţii, poarta închisorii se dă la o parte. în 
faţa noastră, la câţiva metri, spaţiul libertăţii. Clipa cea visată - 
parcă de o veşnicie - a sosit. Suntem ca nişte alergători la start 
care aşteaptă pocnetul pistolului, ca să ţâşnească. 

- Puteţi pleca! 

Atât. Două cuvinte! Fără nici un alt comentariu. Două 
cuvinte în aparenţă banale, dar care au puterea magică de a 
schimba destinul nostru. Noi, fără să spunem nici un cuvânt, 
păşim în libertate. Mergem spre stânga, pe lângă zidul 
închisorii. Ce stranie ne apare închisoarea privită din afară, în 
plină noapte! Păşim pe locuri spre care am privit de atâtea ori, 
de dincolo de zăbrele. 



310 


Am ajuns pe pod şi încă nici unul dintre noi nu a scos 
vreun cuvânt. Se vede că închisoarea a fost o teribilă şcoală a 
stăpânirii de sine! De-abia după ce am trecut dincolo de pod, am 
început să ne întrebăm încotro să o apucăm. Mergem mai 
departe, vorbind liniştiţi. 

Ajungem la gară. Aici, puşcăriaşii noştri circulă peste 
tot. Gara pare un punct strategic ocupat de nişte fiinţe curioase, 
care par a veni din lumea spectrelor. Toţi îşi depun bagajul în 
colţul din dreapta al peronului, unde stau drept paznici, câţiva 
camarazi care preferă solitudinea. Ceilalţi s-au revărsat în toate 
direcţiile (mai ales în micul parc de lângă gară), pâlcuri, pâlcuri, 
pentru a-şi lua rămas bun, poate ultimul în această viaţă 
pământească. Aceşti oameni vor pleca în marea arenă a 
societăţii, unde, cu siguranţă, se vor simţi atât de străini şi 
izolaţi. Din marea unitate solidară a închisorii se vor trezi 
singuri, ca nişte vulturi căzuţi de pe pisc într-o depresiune 
ostilă. Şi uneori, nu vor şti sigur, dacă nu era mai bine să fi 
rămas în închisoare, în acel spaţiu al suferinţei, dar unde se trăia 
acea frăţie care nu se mai întâlneşte nicăieri. Aflăm că o parte 
dintre camarazi au fost duşi, cu camioanele, în gările altor 
localităţi din apropiere, ca de pildă, Teiuş. într-adevăr, unde ar 
fi încăput în această gară o mie de călători? 

In timp ce stăteam în holul de la casa de bilete, prin uşa 
deschisă spre spatele gării, observ că se opreşte o căruţă, din 
care coboară o doamnă cu o fetiţă. Vine dintr-un sat din 
apropiere. Pare a fi o învăţătoare. Intră în sală, spune fetiţei să 
aştepte cuminte, iar ea merge la un ghişeu. Mă apropiu de fetiţa 
rămasă singură şi, coborându-mă la nivelul ei, o întreb câţi ani 
are. 

- Patru ani, răspunde ea cu sfiiciune. 

Exact vârsta pe care o avea sora mea Cornelia, atunci 
când am fost noi arestaţi, iar acum este elevă în clasa a X-a. 
între timp, doamna termină la ghişeu şi puţin agitată, vine spre 
noi şi îmi mulţumeşte că am avut grijă de fetiţă. 

- Dar ce este cu atâta lume pe-aici? întreabă ea, 
nedumerită şi îngrijorată. 

- Vine lumea de la armată, zic eu. 



311 


- Aşa de mulţi deodată? De la ce armată? 

- De la “cazarma” din apropiere, răspund eu, făcând un 
gest cu tâlc în direcţia închisorii. 

- Vai de mine! exclamă ea, înţelegând despre ce este 
vorba. Se mirase şi ea, probabil, la început, că “soldaţii” aceştia 
din gară nu păreau să aibă nimic comun cu înfăţişarea soldaţilor 
veritabili, afară de faptul că erau tunşi chilug. 

La un moment dat, ni se atrage atenţia că pe peron este 
prezent fostul sergent Teodor Filimon, care dispăruse din corpul 
gardienilor cu câţiva ani înainte. Unii îşi exprimă suspiciunea în 
legătură cu prezenţa lui la gară, tocmai în această seară, şi 
recomandă prudenţă. 

- Cum puteţi spune aşa ceva, mă revolt eu. A fost un 
gardian cu un comportament deosebit de uman şi ne-a ajutat, 
riscându-şi de multe ori serviciul. Dimpotrivă, avem datoria 
morală să mergem ca să-i strângem mâna. Eu, cel puţin, mă duc 
chiar în clipa aceasta. 

Mă îndrept spre Filimon care stă stingher în şuvoiul 
camarazilor de pe peron. Ii întind mâna. 

- Ce mai faceţi, domnule Filimon? Cu ocazia aceasta, 
vă exprim mulţumirea şi recunoştinţa pentru felul în care v-aţi 
comportat cu noi. Eu aşa v-am cunoscut: un prieten tainic al 
nostru! 

Filimon roşeşte de emoţie şi îmi mulţumeşte. Mai vin 
câţiva camarazi să-i strângă mâna. Desigur, nu-1 cunosc decât 
vechii aiudeni, mai ales cei cu condamnări mari, căci a fost 
aproape tot timpul la etajul III. Totuşi, întrebarea rămâne: a 
venit acolo din propie iniţiativă sau a fost trimis de cineva? 
Indiferent din ce cauză a făcut aceasta, eu nu voi uita niciodată 
declaraţia de solidaritate cu noi, pe care mi-a făcut-o în vara 
anului 1955, la puţin timp după venirea lui ca şi gardian la 
Aiud. Dacă a fost vreodată mai sever, a făcut-o, cu siguranţă, 
pentru că i s-a reproşat de către politruc lipsa lui de vigilenţă 
proletară, şi spera că turnătorii vor raporta că ştie şi el să fie mai 
“conştiincios”. După ieşirea din închisoare, prin anii ’70, 
trecând prin Aiud spre Sibiu, l-am căutat. Locuia pe strada pe 
care iese şoseaua spre Turda. Nu a fost acasă decât fiul său, 



312 


student la Institutul Politehnic, mi se pare. Reţin că avea o curte 
plină cu flori, mai ales cu trandafiri. I-am transmis prin fiul său, 
salutările de rigoare. Când l-am mai căutat, în 1994, murise de 
vreo doi ani. Dumnezeu să-l ierte şi să-l răsplătească pe cel ce 
ne-a tratat pe noi cei ce “în temniţă am fost” (Matei 25,36) cu 
inimă de frate! 

Camarazii fumători ar dori să fumeze, dar în gară nu 
este nici un chioşc cu ţigări. In plus, este şi târziu. Cineva 
propune să se meargă în oraş şi cu banii adunaţi de la unul şi 
altul, să se cumpere ţigări pentru fumători, iar pentru 
nefumători, bomboane. Sorţii au căzut să mergem Dodi 
Mărăscu şi cu mine. Luăm banii (strânşi mai ales de la cei care 
au lucrat la mină) şi pornim spre oraş. Marşul nostru spre 
centrul oraşului, la miezul nopţii, în primele ceasuri ale libertăţii 
noastre, este o veritabilă aventură. Parcă suntem în Finiş şi ne 
plimbăm sub clar de lună, ca în anii minunatei noastre 
adolescenţe. In adâncul inimii vibrează pentru o clipă, o emoţie 
profundă. Doamne, oare ne-am trezit dintr-un coşmar şi tot ceea 
ce am trăit timp de 13 ani a fost un vis? Şi că singura realitate 
este doar libertatea şi prietenia noastră? 

De la primele întrebări puse prietenilor întârziaţi, 
suntem descurajaţi. Este ora 12 noaptea, deci nu este deschisă 
nici o prăvălie. Un trecător, mai iniţiat în tainele oraşului, ne dă 
speranţe. 

- Mergeţi dumneavoastră la Grădina de vară şi acolo 
veţi găsi cu siguranţă. 

După complicatele lui indicaţii, reuşim, până la urmă să 
găsim Grădina de vară. Intrarea se face printr-un fel de gang 
înalt. Păşim în gang, Dodi în faţă, iar eu în urma lui. Spre 
capătul gangului, zărim lumină şi se aude murmur de voci. In 
clipa în care ieşim în larg, Dodi exclamă: 

- Colonelul Iacob! 

Şi o zbugheşte pe lângă mine, în fugă, înapoi. Eu, după 
el. Tropotul bocancilor răsună în liniştea nopţii, amplificat de 
bolta gangului. Ajungem în stradă, gâfâind. Aici ne oprim, 
pentru că de-abia acum ne trezim la realitate. 



313 


- De ce fugim noi? Nu suntem noi oameni liberi? De ce 
să ne fie frică de colonelul Iacob? 

Asta zic şi eu frică! în chiar primul ceas al libertăţii 
noastre, am luat-o la fugă la vederea unui cerber! Uf! Când vom 
scăpa de asemenea reflexe? în tot cazul, am dovedit că ştim să 
fugim bine! 

Ne privim unul pe altul, zâmbind. Noroc că nu am avut 
pe nimeni martor, altfel rămâneam de pomină în istoria 
Aiudului! 

- Hai înapoi! 

Ne reîntoarcem. Când intrăm în Grădina de vară, 
rămânem ameţiţi de spectacol. Lumină, muzică, mese cu 
oameni veseli, tinere frumoase umblând cu tăvile în toate 
părţile. L-am căutat cu privirea pe colonelul Iacob, dar nu l-am 
zărit. Erau pe acolo atâtea boschete şi separeuri unde putea să 
dispară. 

în stânga Grădinii, la un fel de tejghea, două fete ne 
privesc cu simpatie, dar şi cu amuzament. Este drept că 
înfăţişarea noastră era ca dintr-un film cu Misterele Parisului. 
Fetele ne primesc cu multă bunăvoinţă. Una este blondă, iar 
cealaltă brunetă. 

- Scuzaţi pentru ţinută! zice Dodi, zâmbind ca un copil 
care a fost surprins făcând o poznă. 

- Ah, nu face nimic, e firesc, zic fetele, râzând cu un 
tremur în glas şi cu ochii strălucind. 

Fetele au dreptate. Scuzele noastre sunt absolut inutile. 
Că doar nu venim de la pension. 

Suntem serviţi cu toată amabilitatea şi ni se pun o serie 
de întrebări. Satisfacem curiozitatea fetelor, apoi le mulţumim şi 
plecăm. Ne reîntoarcem în gară. Camarazii începuseră să fie 
neliniştiţi că ne-am pierdut prin oraş. împărţim ţigările şi 
bomboanele. Este trecut de ora unu. încep să sosească trenurile 
noastre. Primul tren este un accelerat spre Bucureşti. Ne luăm 
rămas bun de la cei ce se urcă în acest tren. Tristeţea tuturor este 
profundă. Cine ştie dacă ne vom mai vedea vreodată! Adio, 
fraţi! Libertatea aceasta atât de dorită cere jertfa frăţiei noastre. 



314 


Unde vom mai întâlni noi oameni care să fie gata să moară 
pentru viaţa altora? 

După ora două, soseşte şi trenul nostru spre Oradea. Ne 
urcăm împreună într-un vagon: Părintele Ioan Bărdaş, Dr. Emil 
Munteanu, fiul protopopului martir de la Huedin, Dodi 
Mărăscu, fratele meu Virgil şi cu mine. Emil Munteanu doreşte, 
probabil, să fie singur, cu emoţiile şi gândurile lui. Rămâne pe 
coridor, aşezat pe un geamantan. In compartimentul în care 
urcăm, găsim o singură ocupantă. O ţărancă robustă din 
Hunedoara se restrânge pe locul ei. Când vede cu cine are de-a 
face, scoate din bagaj de-ale gurii şi ne serveşte. De emoţie, nici 
nu simţim senzaţia foamei, dar servim, ca să vedem cum este 
mâncarea de “afară”. 

La Cluj coboară doctorul Emil Munteanu şi Dodi 
Mărăscu. Dodi vrea să se intereseze de posibilitatea de intrare la 
medicină. Se urcă în compartimentul nostru, două doamne. Una 
mai tânără şi mai zveltă, cealaltă mai în vârstă şi mai durdulie. 
Merg la serviciu la Huedin. Cu această ocazie facem cunoştinţă 
cu o categorie socială, necunoscută la intrarea noastră în 
închisoare: navetiştii. Scot din sacoşă andrele şi gheme şi încep 
să croşeteze. Paralel, au amabilitatea să ne răspundă la 
multiplele şi curioasele noastre întrebări. La Huedin coboară. 
Până la Oradea nu se întâmplă nimic interesant. 

Coborâm în gara Oradea. în timp ce ne îndreptăm spre 
peronul principal, un bărbat priveşte cu atenţie spre cei ce se 
apropie. Când mă zăreşte, începe să zâmbească. Interesant că şi 
mie mi se pare cunoscut. Am impresia că este un cunoscut din 
închisoare, eliberat de mai mulţi ani. Când ajungem faţă în faţă, 
ne îmbrăţişăm şi ne sărutăm. 

- Inginerul Aurel Şandru? mă întreabă el. 

- Nu, răspund eu. 

- V-am confundat, zice el, şi parcă ne ruşinăm amândoi 
că am fost atât de plini de efuziune cu câteva clipe înainte. 

Ne despărţim fără să ne spunem numele, nici unul din 
noi. Rămân în minte cu un semn de întrebare. Şi aşa, dintr-o 
dată, mă cuprinde o suspiciune. Cine a fost, oare, acest om? - 



315 


mă întreb eu, în timp ce ne continuăm drumul spre gară. Brusc, 
mă simt înconjurat parcă de o primejdie nevăzută. 

Intrăm în sala de aşteptare şi ne aşezăm pe o bancă. 
Fratele meu urmează să plece la părinţi, spre Sudrigiu, iar eu, 
spre Timişoara, la sora mea, în tentativa de a obţine domiciliul 
intr-un oraş închis. Un ceferist vine la noi şi ne spune: 

- Ştiu de unde veniţi. în fiecare zi au trecut pe aici 
câţiva ca dumneavoastră. 

în timp ce stăm în sala de aşteptare, apar doi domni 
eleganţi, unul dintre ei îmbrăcat cu o haină de piele. Primul 
trece pe lângă mine destul de grăbit, iar celălalt (cel cu haina de 
piele) pune geamantanul lângă mine şi, aplecat la nivelul urechii 
mele, spune cu un ton poruncitor: 

- Să vii înapoi! 

Mă străpunge, fulgerător, ca un cuţit prin inimă. în 
prima fracţiune de secundă am impresia că acest om este un 
securist care a venit după mine. Vorba lui: să mă ducă înapoi! 
Deci întreg scenariul eliberării nu a fost decât o farsă. Simt un 
gol teribil în inimă şi tot sângele (puţinul sânge) îmi năvăleşte 
în cap, care începe să vuiască, precum o orgă care inteipretează 
Simfonia Destinului. Au trebuit să treacă vreo câteva secunde 
până să-mi dau seama că am fost victima celei mai crude 
coincidenţe. Că omul cu haina de piele care mi-a ordonat la 
ureche că trebuie să mă duc înapoi, nu mi se adresase, de fapt, 
mie, ci prietenului său care mersese în grabă spre ghişeu; că se 
aplecase numai ca să-şi depună valiza grea, nu ca să fie la 
nivelul auzului meu; că o haină de piele poate fi purtată şi de 
către un civil care nu are nici o legătură cu Securitatea sau 
închisorile; că omul care mă întâmpinase pe peron, nu fusese, 
neapărat, un agent provocator, ci dimpotrivă, un prieten care 
venea să salute pe unul care venea de la închisoare, respectiv pe 
Aurel Şandru care era un cunoscut legionar din Bihor. Până să- 
mi dau eu seama de toate acestea, trăisem câteva secunde 
vecine cu neantul. Hotărât lucru: nu voi scăpa uşor de coşmarul 
infernului din care tocmai am ieşit! 

Cum stăteam mai departe pe bancă, o fată cu aspect de 
elevă, începe să dea ocol în jurul nostru, parcă voind să audă ce 



316 


vorbim. Noi tocmai de aceea vorbim mai încet şi mai 
conspirativ. După un timp, fata se duce şi se aşează lângă două 
doamne mai în vârstă. Probabil că una din ele este bunica ei. 

Fratele meu pleacă primul, cu trenul spre Sudrigiu. Mai 
târziu vine şi trenul de Timişoara. Observ că fata şi cele două 
doamne călătoresc cu acelaşi tren. La urcare, mă ofer să le ajut 
la bagaje. încântate, doamnele mă roagă să stau în 
compartiment cu ele. Sunt nemţoaice din Timişoara. Mi-au 
mărturisit că ele au trimis-o pe nepoata lor să audă ce limbă 
vorbim, întrucât erau aproape sigure că eu sunt german. Le-am 
povestit că şi în închisoare am fost confundat cu persoane de 
etnie germană. Mi se va întâmpla acelaşi lucru şi în mediul 
german de la Sibiu, în timpul studenţiei mele. 

Ajungem la Timişoara. Mă despart de doamne şi de 
nepoata lor şi caut un hotel. Apoi merg la Miliţia municipiului, 
ca să caut dacă sora mea Sabina este în evidenţa populaţiei. Nu 
se găseşte. Decepţionat, mă întorc la hotel. Aici mă plâng 
hotelierului de serviciu (îl cheamă Schubert), că nu o pot găsi pe 
sora mea. 

- Staţi un moment, zice domnul Schubert. Eu cunosc un 
domn cu numele Brânzaş. Este chelner la restaurantul gării 
centrale. Ar trebui să-l căutaţi. 

îi mulţumesc domnului Schubert şi mă culc, obosit de 
avatarurile zilei. Este primul pat normal în care dorm după 13 
ani. De altfel, şi cei doi ani înainte de arestare i-am petrecut mai 
mult dormind în colibe, pe sub brazi cu căpătâi de cetină, prin 
poduri de şură, chiar şi în cimitir, cum a fost în luna mai 1949, 
în satul bunicilor. 

A doua zi a libertăţii mele este Duminică. Mă trezesc în 
patul imaculat în care am dormit, cu sentimentul că mă găsesc 
într-un loc interzis, în condiţii nepermise pentru mine. Mi se 
pare straniu că pot ieşi din camera unde am dormit şi pot să plec 
unde voiesc. Parcă aştept să aud porunca aspră a gardianului: 
“Nu e voie!”. 

Mă îmbrac şi plec la Catedrală, aşa, în ţinuta mea 
sărăcăcioasă şi hainele şifonate cu care am ieşit din închisoare. 
Simt un fel de jenă când mă uit la bocancii mei enormi pe care 



317 


îi port în plină vară. Lumea se uită la mine ca la un bolnav ieşit 
din spital sau ca la un refugiat din locul unui sinistru. Ambele 
supoziţii sunt valabile. Paloarea mea şi îmbrăcămintea vorbesc 
destul de elocvent despre sinistrul căruia i-am supravieţuit. 
Ajung în piaţa mare. Flancată de câţiva arbori şi brazi, se înalţă 
spre cer, splendida catedrală a Timişoarei, cu turnurile şi cupola 
frumos ornamentate cu mozaic colorat. Urc treptele şi intru 
pentru prima dată, după 13 ani, într-o biserică. în interior, 
vitralii galbene auresc atmosfera. în faţa iconostasului, doi 
diaconi cântă ecteniile la diferenţă de octavă, unul bas, celălalt 
tenor. Mi se pare că sunt la porţile paradisului. îngenunchez în 
faţa iconostasului. 

- Mulţumescu-Ţi Ţie, Doa mn e Dumnezeule, că m-ai 
ajutat să ajung clipa aceasta! Ajută-mă să urmez chemarea 
harului Tău! 

Privesc cu intensitate spre altar. Da, va trebui să 
pătrund dincolo de iconostas, în Sfânta Sfintelor. Dacă nu voi 
putea deveni preot, viaţa mea nu mai are nici un sens! Dar oare, 
ce obstacole va trebui să înfrunt şi să înfrâng până voi ajunge 
acolo? Va trebui să lupt şi să îndur orice efort şi sacrificiu, 
numai să-mi realizez visul. Cu ajutorul lui Dumnezeu voi reuşi. 

* * * 

De la Catedrală, pornesc spre gară, în căutarea 
do mn ului Brânzaş. Coincidenţă fericită: tocmai este de serviciu, 
îi spun cine sunt şi de unde vin. Mai întâi mă aşează la masă şi 
mă serveşte cu mâncare. Aduce o minunată supă de pasăre care, 
deşi constituia odinioară preferinţa mea, o mănânc cu o oarecare 
dificultate. Când aduce, însă, friptura de porc, pur şi simplu nu 
o pot mânca. Sărmanul de mine! Nu am mâncat în zece ani atâta 
grăsime! Vai, vai, cu cât de puţin am supravieţuit noi ani de 
zile! 

La sfârşit discutăm. Domnul Brânzaş este ultimul dintre 
“fraţii Brânzaş” care au avut pe vremuri restaurant la Cluj. în 
închisoare, toţi cei care fuseseră studenţi sau militari la Cluj, mă 
întrebau dacă sunt rudenie cu fraţii Brânzaş. Undeva, pe o 



318 


ramură îndepărtată, probabil suntem rude. în “democraţia 
populară”, proprietarul vestitului restaurant din Cluj, a ajuns 
chelner într-o gară. Domnul Brânzaş îmi spune că sora mea a 
trecut odată pe la el şi îşi amintaşte vag că lucrează la o 
întreprindere de drumuri şi poduri. Plec, mulţumindu-i pentru 
toate. 

După masă, merg la cinematograf. Rulează filmul 
american “Povestea unui om tânăr”. Printr-o coincidenţă, filmul 
are legătură cu destinul meu. Era vorba de un tânăr american 
care s-a înrolat voluntar ca să lupte în Europa, în timpul 
primului război mondial. Este rănit şi devine invalid. Se 
reîntoarce în orăşelul său natal, unde este primit ca un erou. Dar 
el devenise, între timp, sceptic şi nu mai credea în ideea 
sacrificiului pentru un ideal. Sfârşitul filmului era exact contrar 
situaţiei noastre. Şi noi am fost intr-un război şi tocmai acum ne 
întoarcem acasă. Pe noi, însă, nu ne aşteaptă nimeni cu 
ghirlande de flori şi cu fanfară, cu toate acestea stăruie în suflet 
hotărârea de a lupta mai departe. Este adevărat că noi nu am 
plecat în cruciadă din spirit de aventură, ci din conştiinţa 
datoriei. Toată tinereţea mea a fost marcată de o lecţie 
pedagogică pe care ne-a predat-o Părintele Bernard Ştef, în 
clasa a Vl-a. în 1948, la sfârşitul anului şcolar, când la orizontul 
veacului se ridicau nori ameninţători, în ultima oră, când s-a 
despărţit de noi, ne-a spus cu un ton solemn, câteva cuvinte care 
au răsunat în sufletul meu ca un testament: 

- Oriunde veţi merge şi orice se va întâmpla, să nu uitaţi 
niciodată credinţa în Dumnezeu şi conştiinţa datoriei! 

Eu nu am uitat niciodată cuvintele lui. Trecuţi prin 
şcoala temniţei, majoritatea tinerilor care au participat la 
cruciada românească împotriva comunismului, rămân mai 
departe în oastea nevăzută care se opune în continuare 
ateismului bolşevic. Conştiinţa datoriei de care ne-a amintit 
Părintele Bernard, ne ordonă să nu dezertăm. 


* * * 



319 


A doua zi, plec în căutarea instituţiei ce se ocupă de 
drumuri şi poduri. După ce trec pe la “drumuri şi poduri” 
regionale şi apoi municipale, unde nu există nimeni cu acest 
nume, cineva de la municipiu îşi aminteşte că mai există un 
şantier de drumuri şi poduri la Timişoara, care aparţine de 
regionala Deva. Ajung şi la instituţia respectivă. Acolo, spre 
marea mea bucurie, aflu că sora mea lucrează la ei, la şantierul 
de pe strada Gării. I se telefonează să vină. în acest timp, eu 
stau la poartă, unde o doamnă, Ida Dobay, de naţionalitate 
maghiară, este ofiţer de serviciu. Alături, la centrala telefonică, 
este o altă doamnă, Florica. Până să vină sora mea, doamna Ida 
Dobay iese în oraş şi se întoarce cu o sumedenie de bunătăţi 
cumpărate pentru mine. Mă înfrupt din toate. Sunt impresionat 
de gestul ei şi încă o dată constat că omenia nu are naţionalitate. 

Apare sora mea; îmbrăţişările şi lacrimile fireşti în 
asemenea împrejurări. Rămân la ea două zile. în primul rând, 
am mers în oraş cu sora mea, ca să-mi cumpere o cămaşă, un 
veston, pantaloni şi o pereche de pantofi (umblasem până acum 
prin Timişoara cu greoii bocanci cu care fusesem arestat) şi o 
bască. Basca o port în permanenţă, ca şi cum ar fi ruşinos să 
umblu neacoperit pe scăfârlia mea chilugă. Mergem în vizită la 
doamna Gabriela Sălăjan, preoteasa din Finiş, a cărei fiică, 
Gabriela (Tuţa) a fost condamnată împreună cu noi. 

Văzând că scopul pentru care am venit la Timişoara nu 
l-am realizat (am fost la Miliţie pentru a încerca să obţin 
domiciliul în Timişoara, dar nu am reuşit), m-am hotărât să plec 
spre casă. Miercuri seara, pe la ora 20, plec cu trenul spre 
Oradea. Sunt în compartiment cu o doa mn ă şi doi ţărani, tată şi 
fiu. 

Concentrat cu gândurile asupra evenimentelor 
copleşitoare din ultimele zile, nici nu observ că tânăra doa mn ă 
care stă în faţa mea mă studiază din clipa intrării mele în 
compartiment. M-a tulburat insistenţa cu care mă priveşte. Să 
fie vreo cunoştinţă? Nu cred. Desigur, având în vedere aspectul 
meu puţin obişnuit, curiozitatea ei poate fi explicabilă. 

- De unde veniţi? îndrăzneşte ea să mă întrebe, în cele 
din urmă. 



320 


Interesant! în tren se întreabă, de obicei, unde mergi, nu 
de unde vii, aşa cum mi-a pus ea întrebarea. De unde vin? Hm! 
Greu de răspuns propriu-zis, căci închisoarea nu este o 
localitate, ci un alt tărâm, iar timpul petrecut acolo, un alt veac. 

- De la închisoare. 

- Da?... Şovăie o clipă, apoi continuă: Scuzaţi că vă 
întreb, dar am şi eu un coleg din copilărie care este aşteptat de 
părinţii săi să vină acasă tocmai acum. 

- Dar de unde sunteţi, doamnă? 

- De la Beiuş. 

Simt cum mi se accelerează pulsul. 

- De la Beiuş? Şi cum îl cheamă pe colegul 
dumneavoastră? 

- Liviu Brânzaş. 

- Liviu Brânzaş? exclam eu, aproape strigând. 

- îl cunoaşteţi? întrebă ea, mirată de reacţia mea. 

Trec câteva secunde până îmi revin. 

- Eu sunt Liviu Brânzaş! 

în urma acestui dialog care s-a terminat cu o explozie 
de surpriză şi bucurie, aflu că tânăra doamnă nu este altcineva 
decât fosta elevă Lenuţa Borza, mai mică decât mine cu câţiva 
ani, cu care am fost vecin când am locuit în gazdă la doa mn a 
Eva Şandru, pe strada Mizieşului. Tatăl ei avea o prăvălie pe 
colţul format de străzile Mizieşului şi Gării. Pe atunci, Lenuţa 
Borza era o puştoaică ce se uita cu respect şi admiraţie la noi, 
elevii mai mari. Toţi elevii de pe strada Mizieşului ne adunam 
seara şi ne plimbam până la gară, unde întâmpinam, aşa, ca un 
divertisment, trenul de Oradea. Erau surorile Aurica şi Eugenia 
Feica, Octavian Popa, Lenuţa Borza şi alţii. Atunci a început 
marea mea prietenie cu Tăvi Popa, colegul meu de clasă, care 
doi ani mai târziu, a avut idealismul şi curajul de a fi alături de 
mine, în rezistenţa împotriva bolşevizării liceului întreprinsă de 
noul director Florian Saivan. Aflu că Lenuţa este căsătorită cu 
medicul veterinar Rusu, care lucrează la dispensarul veterinar 
de la Sudrigiu, unde locuiesc părinţii mei. Ea mergea deseori 
până la Sudrigiu, cu bicicleta şi îi vizita mereu pe părinţii mei. 
Astfel era la curent cu sosirea noastră iminentă. Tot timpul 



321 


călătoriei până la Beiuş am povestit. Eu i-am povestit amintiri 
din închisoare, iar ea m-a pus la curent cu soarta foştilor colegi 
de la Beiuş. 

- Trebuie să-ţi termini neapărat liceul, îmi spune ea, şi 
să mergi mai departe. Te voi ajuta cu relaţiile mele. 

Mă bucur de acest ajutor care mi se oferă. De fapt, mă 
bucură acest semn de preţuire şi solidaritate pe care îl exprimă 
această preocupare a ei pentru soarta mea. Ne despărţim în gara 
Beiuş, unde ea coboară. Pe mine trenul mă poartă mai departe. 

în sfârşit, ajung în gara Sudrigiu. Cobor din tren cu 
mare emoţie. Acum înţeleg mai bine starea sufletească a fiului 
risipitor când se apropie de casă. Şi noi suntem, într-un fel nişte 
fii risipitori care ne-am risipit tinereţea... 

Poştaşul localităţii este şi el în gară la această oră foarte 
matinală şi încarcă într-un cărucior coletele primite de la 
vagonul-poştă al trenului. Mergem spre sat împreună. îl întreb 
unde locuieşte familia Brânzaş. 

- Sunteţi fiul domnului Brânzaş, nu-i aşa? 

- Da, eu sunt. 

Poştaşul - căruia am aflat că i se spune Pavelea - ştia că 
mai trebuie să sosească de la închisoare încă un fiu al lui 
Brânzaş, fratele meu fiind sosit de câteva zile. După ce intrăm 
în sat, se opreşte şi arată spre stânga, unde era un şir de case, 
străjuite în faţă de nişte arbori uriaşi. 

- Acolo locuieşte domnul Brânzaş. 

îi mulţumesc şi ne despărţim. Intru pe un fel de alee, pe 
sub bolta de ramuri. Mă opresc în faţa casei indicate. în curte un 
căţeluş mă latră prietenos. Deschid portiţa şi intru. în dreptul 
coteţelor, printre găini şi gâşte, tata trebăluieşte. 

Este 5 august 1964, orele 6 dimineaţa. 

La alarma dată de tata, toată lumea se scoală şi vine să 
mă îmbrăţişeze. Revederea este dureros de dulce. întrucât se 
ştia că vin şi eram aşteptat, apariţia mea nu a mai fost atât de 
şocantă. Mama se ţine tare. Mai emoţionată este sora mea 
Cornelia. Apare şi fiul fratelui meu, născut după arestarea 
noastră, Virgil-junior. Când era mic i se spunea Jiji, acum i se 
spune Gil. A fost crescut de bunici de la vârsta de un an. Mama 



322 


iniţiază imediat o intensă activitate culinară. în acest timp, 
rămân un moment singur, cu mama în bucătărie. Se întoarce 
spre mine, mă îmbrăţişează din nou şi îmi spune plângând: 

- Tot timpul m-am rugat lui Dumnezeu să vă ajute să 
veniţi acasă, ca să-I slujiţi Lui. 

Un fior îmi străbate inima. Această destăinuire tainică a 
mamei mă face să înţeleg că în toţi aceşti ani ai exilului şi 
pătimirii noastre, undeva, în orizontul invizibil al harului, 
gândurile şi aspiraţiile mele se întâlneau în acelaşi punct cu 
rugăciunile şi lacrimile mamei. Şi dintr-o dată, devin optimist în 
privinţa realizării idealului meu apostolic. 

în faţa mesei pline cu fel de fel de bunătăţi, eu sunt 
foarte inactiv. Mama se îngrijorează. Oare sunt bolnav? Nu, nu 
sunt bolnav, dar în aceste cinci zile de libertate am mâncat 
calitativ cât în trei luni la Aiud. Pur şi simplu nu pot să mănânc. 
Ca să nu se sperie mama, ciugulesc şi eu câte ceva. 

Nu am înţeles niciodată teoria unor foşti deţinuţi, 
potrivit căreia noi am rămas cu obsesia foamei din închisoare. 
Mărturisesc că eu am făcut dovada contrară: câtva timp după 
eliberare, nici nu puteam să mănânc. 

Cum stau în capul mesei, parcă sunt Ulise din poezia 
“întoarcerea lui Ulise” a lui Radu Gyr. Bunul nostru poet nu a 
uitat să ne însoţească cu poezia până în pragul casei noastre. 
Privind casa şi pe cei dragi, sufletul mi se învăluie în mantia 
melancoliei şi îmi vine să murmur cuvintele lui Ulise: 

“Dar numai umbra mea cu vin închină, 

Eu am rămas sub zidurile Troii.” 

Aiudul, Troia noastră! O, ziduri ale Aiudului, ce 
departe sunteţi acum! Până mai ieri, ne striveaţi cu masivitatea 
voastră firavele noastre trupuri şi suflete. Are dreptate 
vizionarul poet: ceva din fiinţa noastră tainică a rămas acolo, 
sub lespezile catacombelor de la Aiud. Niciodată nu ne vom 
putea ridica pe culmile pe care le-am atins acolo, în aspiraţia 
noastră spre sublim. Acum înţeleg de ce l-a preocupat atât de 
mult pe Fany Vlădoianu traducerea lucrării “Albatrosul” a lui 
Baudlaire într-o formă perfectă. Era o previziune a destinului 
nostru, când vom coborî din zările celeste (în care pluteam cu 



323 


sufletul atunci când eram în împărăţia durerii) în smârcurile 
vieţii mediocre, de afară. Şi mă cuprinde o teamă şi o tristeţe că 
mulţi din eroii închisorilor se vor pierde în vâltoarea vieţii aşa- 
zise libere. Numai cel care va ţinti mai departe spre ideal, va 
reuşi să se menţină pe culmi. Altfel se va scufunda în mlaştina 
mediocrităţii şi banalităţii cotidiene, devenind de nerecunoscut. 
Şi vor apare procurori implacabili, dintre cei care nu au fost în 
stare de nici cel mai mic sacrificiu în viaţă, întrebând: Cum, 
acesta este eroul de la Aiud?” Mulţi dintre camarazii cu frumos 
comportament în închisoare se vor frânge sub povara anilor 
îndelungi, fără nici o perspectivă de afirmare a personalităţii în 
regimul comunist, care atunci, părea etern. Când va veni era 
libertăţii, deşi încă trăind, ei vor fi morţi pentru lupta căreia îşi 
dăruiseră cu generozitate tinereţea. 

După masă ies în grădină. Nu este o grădină propriu- 
zisă, ci o vastă pepinieră pe care o conduce tata. Lângă casă, 
este o porţiune de teren cu zarzavaturi pentru familia noastră. 
Admir, în sfârşit, după 13 ani, frumoasa privelişte a depresiunii 
Beiuşului. Este una din zonele cele mai frumoase din ţară. în 
zare, spre nord-est, se profilează munţii Bihorului, învăluiţi într- 
o ceaţă albăstruie. Spre sud, mai aproape, se înalţă Munţii 
Codrului şi Munţii Moma, acoperiţi de codri seculari de un 
verde întunecat. Pe cărările lor, mi-am petrecut o parte din 
copilărie şi adolescenţa întreagă. Valea Finişului era 
întruchiparea vie a spaţiului mioritic. Intrarea în Munţii 
Codrului pe această vale era o veritabilă “gură de rai”. 

Mă gândesc, privind înapoi la anii de prigoană şi 
temniţă, că s-a încheiat o bătălie, o lungă şi aspră bătălie de 
apărare a fiinţei mele morale. în faţă, în anii ce urmează, mă 
aşteaptă o altă bătălie, anii care au trecut nefiind decât o 
uvertură pentru bătălia viitoare. Oricât de grea va fi lupta, va 
trebui să sufăr şi să înving. Am lepădat uniforma de ocnaş şi va 
trebui să îmbrac uniforma de preot. M-am dezbrăcat de zeghea 
vărgată, ca să îmbrac haina sacerdotală. Cele mai onorante 
uniforme în acest veac ateu şi totalitar, dar cele mai greu de 
purtat! 



324 


Dumnezeu m-a ajutat să-mi realizez idealul apostolic şi 
sunt fericit că în Biserica luptătoare din timpul prigoanei ateiste 
din România, am fost un soldat în prima linie în bătălia pentru 
apărarea credinţei. 



325 


MĂRTURII 


• • • 


“...Liviu Brânzaş fugea de relaţii exterioare, căutându- 
şi un alt eu în fiinţa sa nevăzută. Am reuşit să ne apropiem şi să 
realizăm o corespondenţă sufletească. Nu ştiam atunci ce ne va 
rezerva viaţa, ce rânduială este în planul lui Dumnezeu. Dorinţa 
de a ne apropia mai mult de El, de a-L simţi viu în fiinţa 
noastră, ne dădea prilejul să împărtăşim stări sufleteşti şi 
năzuinţe spre vârful Crucii, pe care voiam s-o urcăm fără să 
cârtim. Apetitul pe care-1 avea pentru actul cunoaşterii 
duhovniceşti, îmi dădea prilejul, ca şi la Târgşor, să scot din 
desagă darurile sfinte pe care Patericul, Filocalia şi toate 
celelalte lucrări ale Sf.Părinţi mi-o umpluseră şi să pun pe masa 
sufletului său însetat. 

Două sau trei luni s-au scurs repede. Despărţirea 
aducea, în plan divin, câştiguri duhovniceşti, mai mari, mai 
frumoase pentru Liviu Brânzaş: Părintele Stăniloae, Părintele 
Ioan, Părintele Ioan Ageu, Părintele Ioan de la Vladimireşti şi 
alţi duhovnici, pe care Dumnezeu dinadins îi trimisese în 
temniţă, l-au crescut în duhul ortodoxiei strămoşeşti. 

Aveam să aflu cu mare bucurie că mirul preoţiei se 
pogorâse pe capul lui “ca rouă Hermonului pe Munţii Sionului”. 

(Virgil Maxim - Imn pentru Crucea purtată, vol.2, 
pag. 146) 


“Liviu Brânzaş, fire domoală, manifesta atitudine de 
îngăduinţă faţă de greşelile altora. 

Nu ne-am mirat nici unul din cei care l-am cunoscut 
atunci şi acolo pe Liviu, când după ’89, la reîntâlnirea noastră, 
un bărbat cu părul alb s-a prezentat în sutană. Era Liviu 
Brânzaş, apreciatul şi fratele nostru de suferinţă, care şi acum, 
după atâţia ani grei de durere fizică şi morală, era iertător şi se 
ruga cerând iertare divinităţii.” 

(Cornel Onaca - Martori şi martiri, pag.84) 



326 


“Uneori privesc cu nostalgie şi bucurie în suflet la anii 
copilăriei mele, care au fost marcaţi de atâtea evenimente, dar 
cel mai important dintre toate a fost faptul că am avut 
posibilitatea de a învăţa, alături de alţi copii, ce este religia. 
Acele minunate ore de regăsire sufletească pe care le-am 
petrecut la biserică au fost pentru noi un dar de la Dumnezeu. 

Desigur, acest fapt era nedorit de cei care nu voiau să 
ştim ce este religia, de cei care nu voiau ca noi să cunoaştem 
cuvântul Dumnezeu şi ceea ce înseamnă El. Ateii care 
conduceau ţara nu voiau ca noi să înţelegem şi să ştim de ce ne 
naştem, trăim şi murim pe acest pământ. 

însă, în ciuda tuturor piedicilor şi riscurilor, noi, copiii 
din Suceagu, am învăţat ce este religia de la Părintele nostru 
Liviu Brânzaş, care dorea atât de mult ca fiecare copil să 
cunoască adevărurile de credinţă şi să trăiască după poruncile 
lui Dumnezeu. 

Astfel, în zilele de vacanţă, la chemarea Părintelui, ne 
adunam la biserică şi petreceam acolo câte 4-5 ore. Când timpul 
era frumos, stăteam afară pe morminte şi sub lumina soarelui 
învăţam marile adevăruri ale religiei creştine. Când vremea era 
nefavorabilă, ne regăseam la biserică, unde stăteam pe bănci, cu 
Părintele în mijlocul nostru.[...] 

Când eram sus în turn şi sosea ora Paraclisului, 
Părintele trăgea clopotele. El ne-a spus că bunicul său a fost 
clopotar şi că de la el a moştenit dragostea pentru biserică şi 
clopote. 

Părintele ne spunea de multe ori: “Cea mai frumoasă 
muzică din lume este dangătul clopotelor”. După ce ne-a spus 
aceasta, şi nouă ni se părea că este aşa. Tot el ne spunea că cel 
mai frumos tablou este imaginea unui copil îngenunchiat, cu 
mâinile împreunate pentru rugăciune. [...] 

... dintr-o cutie mică, a scos un obiect foarte mic şi ni 1- 
a arătat. Noi ne-am apropiat toţi să vedem ce este, dar la început 
nu am înţeles despre ce este vorba. Atunci Părintele ne-a 
explicat. Era un medalion făcut dintr-o bucată de os, pe care era 



327 


sculptat chipul Mântuitorului cu coroana de spini pe frunte. Pe 
spatele medalionului se vedea un munte pe care se înălţa o 
cruce. Parcă era crucea de pe Golgota. Sub muntele cu crucea 
era scris: Aiud. Ne-am dat seama că medalionul era o amintire 
din închisoare.[...] Medalionul ne-a descoperit taina vieţii lui. 
Privind medalionul, am înţeles de ce Părintelui Liviu Brânzaş 
nu îi era frică să facă religie cu noi. Când te uitai la chipul lui 
senin, nici nu-ţi venea să crezi că acest om şi-a petrecut toată 
tinereţea în închisoare. Eu cred că suferinţa din închisoare l-a 
făcut pe Părintele atât de bun.[...] 

Aşa a fost acest om şi preot pentru noi: un părinte 
adevărat. Iar noi la rândul nostru ne-am străduit ca să fim pentru 
el adevăraţi fii sufleteşti. Acum când mă gândesc la timpul 
acela fericit al copilăriei mele, mă cuprinde o tainică bucurie. 
Ce fericire pentru noi că am avut parte de un asemenea educator 
în primăvara vieţii noastre! El ne-a învăţat, prin exemplul său, 
că trebuie să înfruntăm orice primejdii, numai să ne împlinim 
datoria. Nu voi uita niciodată bunătatea şi abnegaţia lui şi tot 
ceea ce a făcut el pentru sufletele nevinovate de copii. 

Şi veşnic îmi voi aminti - ne-a luminat copilăria cu 
lumina lui Hristos.” 

(Corina-Octavia Ciotlăuş - rev.Gazeta de Vest, sept.- 
oct. 1995) 


“Mulţi l-am cunoscut. Ştia să apară când aveai mai 
mare nevoie de el, iar în rest avea un răspuns pentru fiecare 
atunci când era căutat; mai ales de tineri. Blând şi aspru - te 
privea cu chip senin, încărunţit poate prea devreme şi-ţi vorbea 
cu atâta convingere încât devenea aproape imposibil să-i rezişti. 
Uneori se întrista că un lucru atât de evident nu-1 puteai înţelege 
iar atunci, câteodată, stătea ore în şir cu tine intr-un timp 
sofianic. Dacă nu te cucerea cuvântul lui, poate poeziile scrise 
în condiţiile în care alţii n-ar mai fi sperat nimic sau dacă nici 
acestea, atunci caietele cu amintiri adunate de la copiii pe care-i 
catehizase într-o vreme de catacombe sau pur şi simplu te marca 
prezenţa lui. 



328 


îi plăcea să câştige un om pentru Dumnezeu, dar şi 
pentru valorile neamului său. într-una din odăile unui suflet atât 
de complex, în mod sigur îţi găseai biblioteca. Şi aveai ce 
aştepta de la acest om, chiar pentru simplul fapt de a şti că te 
aşteaptă şi el. Un sfat, o încurajare, era greu să nu se constituie 
într-un imbold spre înainte sau vorba lui Noica spre devenire 
întru... 

Atunci când l-am chemat şi ştia că avem nevoie de el, 
ni s-a alăturat ca preot în pelerinajul liturgic la biserica lui 
Horea sau la “Colindul Eroilor”. Ultima dată, pe 16 decembrie 
anul trecut, a dat Dumnezeu un ger cum mai rar se întâmplă. 
Părintele a ţinut să vină cu noi de la Fabrica de Bere - unde au 
căzut primii martiri în ’89 - până sus pe vârful dealului, la 
Cimitirul Eroilor. După slujba de pomenire, într-o seară de iarnă 
luminată de mici făclii ce se încăpăţânau să reziste vântului 
ascunse în mâini îngheţate, părintele a spus poate cea mai scurtă 
şi mai puternică predică din viaţa sa. Iar în faţa studenţilor a fost 
ultima. Un cuvânt de foc, un cuvânt viu... Noi aşa te-am 
cunoscut. Dumnezeu să te bucure, părinte Liviu.” 

(ASC-OR şi Liga Studenţilor - rev.Filocalia, sept. 1998) 



329 


NOAPTE DE CRĂCIUN 


(Fratelui meu Virgil, născut în noaptea de Crăciun) 


Firea freamătă prin noapte în adânc cutremurată, 

Peste cerul de cărbune fulgeră o stea curată. 

Duhul păcii iar pătrunde lumea până-n temelii 
Sus pe bolta nopţii sfinte îngerii aprind făclii. 

Magii nevăzuţi prin stele trec spre ieslea de lumină, 
Luminoşi prin noaptea vremii vin păstorii şi se-nchină. 
Satul cu căsuţe albe sub povara iernii grele 
Poartă-n cântec vestea sfântă pe lumini de albe stele. 

Pe poteci întroienite licăriri de stea se-aprind. 

Glasuri tinere mlădie strămoşescul lin colind. 

Vestitorii trec pe uliţi prin viforniţă şi ger, 

Peste fruntea lor senină fulguie argint din cer. 

In căsuţa bătrânească cu şindrilă de gorun, 
încărcat de-omătul vremii, intră tainic Moş Crăciun. 

Şi se-apropie de patul unde creşte din dureri 
Licăr de viaţă nouă, cu senin de primăveri. 

Chinul picură pe frunte stropi de rouă de cleştar, 

Se preling încet pe chipul care arde ca un jar. 

Moşul mângâie blând fruntea mamei care-n chin suspină, 
Şi în leagănul ce-aşteaptă, pune darul de lumină. 

Scâncet de cristal vesteşte rodul viu şi cald de mamă. 
Glasul nou durerea mamei ca pe-o ceaţă o destramă. 
Noaptea de dureri şi lacrimi se preface-n bucurie, 

Prin tăcerea din odaie murmur îngeresc adie. 

Sub icoana Prea Curatei cu priviri de necuprins, 



330 


Candelă de rugăciune bunicuţa a aprins. 

Cere-n ruga ei fierbinte pentru scumpul nou-născut, 
Ocrotirea ei cerească, înger păzitor ca scut. 

Sânul cald al mamei bune alăptează micul făt, 

Ochi de cer de primăvară, păr de aur, trup de-omăt. 
Scutec de lumină caldă, dragostea ca o văpaie 
Străluceşte-n ochii mamei peste fruntea lui bălaie. 

Chipul mamei ca o sfântă scânteiază duioşie, 
Legănând ocrotitoare îngereasca lui pruncie. 
Preacurata din icoană îi zâmbeşte ca o soră, 

Peste leagănul de aur pâlpâie o auroră. 

Pace blândă se coboară peste suflete balsam. 

Cu penelul tainic gerul argintează flori pe geam. 

La fereastră vestitorii s-au oprit acum tiptil, 

Cântul lor de-argint îngână glasul dulce de copil. 

Viaţa nouă îşi înalţă imnul spre albastre spaţii; 
Nevăzut destinul scrie semne printre constelaţii. 
Vestitorii pleacă-n noapte, iar pe albele cărări. 

Fumul lin ca o tămâie se ridică peste zări. 

Bolta cerului de iarnă pare-o peşteră înaltă 
Ocrotind căsuţa albă ca pe-o iesle luminată. 

Tot mai lin se-aud în noapte cum se sting colindătorii; 
La căsuţa luminată înfloresc la geamuri zorii. 



331 


NOTĂ BIOGRAFICĂ 


Liviu Brânzaş s-a născut la 16 decembrie 1930, în satul 
Sâniob, judeţul Bihor, fiind al treilea din cei patru copii (Virgil, 
Sabina, Liviu şi Cornelia) ai lui Ioan şi Ecaterina Brânzaş. 

Primele clase primare le-a urmat la şcoala din Sâniob, 
până în anul 1940, când în urma Dictatului de la Viena, s-a 
refugiat cu familia în localitatea Finiş. Aici a continuat şcoala 
primară. 

A urmat cursurile liceului “Samuil Vulcan” din Beiuş, 
un liceu de tradiţie românească şi creştină. 

In data de 15 noiembrie 1951 a fost arestat pentru 
activitate anticomunistă, după ce fusese ascuns în satele din 
munţi timp de doi ani. 

în urma unui simulacru de proces, a fost condamnat la 
25 de ani muncă silnică pentru “uneltire contra ordinei sociale”, 
aceeaşi condamnare primind şi fratele său Virgil (n.:25 
dec.1926 ; d.:apr,1998). Astfel, au fost în închisoare tatăl, Ioan 
Brânzaş, şi cei doi fii: Virgil şi Liviu, asemeni altor familii de 
români, având “vinovăţia” de a fi crezut în Dumnezeu şi de a-şi 
fi voit liber neamul. 

Va suferi, la fel ca fratele său Virgil, timp de 13 ani 
supliciul închisorilor comuniste: Oradea, Jilava, mina de plumb 
Cavnic, Gherla şi Aiud. Participă la marea grevă a foamei de la 
Aiud, în urma căreia sunt trimişi disciplinar la Gherla, în Zarcă. 

La Aiud, a avut prilejul de a sta câteva luni, în aceeaşi 
celulă cu Părintele Dumitru Stăniloae, cu care a păstrat legătura 
şi după eliberarea din închisoare. Părintele Stăniloae (la fel ca şi 
ceilalţi preoţi pe care Liviu Brânzaş i-a cunoscut de-a lungul 
detenţiei) i-a adus imense câştiguri duhovniceşti, călăuzindu-1 în 
duhul ortodoxiei strămoşeşti. 

Este eliberat în anul 1964, odată cu toţi deţinuţii 
politici, dar din Zarea Aiudului. 



332 


în anul 1968 este admis pe primul loc la Institutul 
Teologic de grad universitar din Sibiu, iar după primul an de 
studii este hirotonit preot, fiind deja căsătorit şi având o fiică. 

Este preot-paroh timp de 22 de ani în parohiile: 
Iacobeni, Tureni şi Suceagu. în acest timp, refuză să se supună 
interdicţiei de a face catehizarea copiilor, deoarece a considerat 
componenta creştină a educaţiei, ca pe o latură fundamentală şi 
definitorie a neamului românesc. 

De la primul congres al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi 
Politici din România, devine duhovnic al Congreselor 
A.F.D.P.R.. Fiind înzestrat cu un verb penetrant şi având 
talentul de a “pune degetul pe rană”, cuvântările sale rostite cu 
aceste ocazii au fost declarate “Documente ale Congresului”. A 
avut o vie activitate publicistică în ziare şi reviste, în care a 
pledat consecvent pentru convingerile sale. 

A trecut la cele veşnice joi, 3 septembrie 1998, la numai 
cinci luni după fratele său, Virgil. 

în anul 1999 a fost publicată cartea “Martor într-un 
proces moral” care cuprinde majoritatea articolelor sale 
publicate în diferite ziare şi reviste, şi o parte din cuvântările 
rostite la Congresele A.F.D.P.R. 



333 


CUPRINS 


Cuvânt înainte 

Din noaptea amintirii 

Cap. 1. Securitatea din Oradea 

Cap. 2. Penitenciarul Oradea 

Cap. 3. Jilava 

Cap. 4. Cavnic 

Cap. 5. Gherla I 

Cap. 6. Aiud I 

Cap. 7. Gherla II 

Cap. 8. Aiud I 

Cap. 9. Reeducarea 

Cap. 10. Zarea 

Cap. 11. Eliberarea din închisoare 
Mărturii... 

Noapte de Crăciun (poezie) 

Notă biografică 
Indice de nume 
Cuprins