Puncte Cardinale anul XIX, nr. 5 (221), mai 2009

„De obicei, o furtună se anunță prin înteţirea vântului, prin fulgere la orizont, prin spulbere de praf, prin dispariția luminii 


soarelui în spatele norilor negri, prin tot ceea ce poate produce panică şi spaimă. Aşa se anunţă şi vremurile apocaliptice. Eu nu Ştiu dacă 
ele mijesc de-acum, dar ştiu sigur că noi nu împotriva apocalipsei trebuie să luptăm (căci ea va veni oricum), ci pentru capacitatea noastră, 


a fiecăruia, de a o traversa fără vătămări sufleteşti...” 


credinţă 
iubire 
speranţa 





PUNCLE 
CAD:NALE 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 


| Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANTA, ELVEȚIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


ARMA RABID 


(Î. P.S. Bartolomeu Anania) 


910] 99,45, 
N pi pĂ | 


MAI 
2009 


16 PAG.—3 lei 











ARI 





(Declaratie de presă a Mitropoliei de la Cluj) 


În general, noi ne-am dezobişnuit să vedem viaţa în desfăşurarea ei, ci 
ne oprim la segmente, refuzând să anticipăm urmările sau să evaluăm întregul. E 
adevărat că, pe vreme de furtună, fulgerul poate ucide un om, dar tot el este cel 
care fertilizează ploaia şi, prin ea, pământul. E adevărat că o corabie se poate 
scufunda în apa oceanului, dar nu e mai puin adevărat că una ca ea a descoperit 
America. E adevărat că pe câmpul de luptă cad soldaţi în bătălie, dar tot atât de 
adevărat este că supraviețuitorii asigură victoria. 

De ce ne poticnim noi la mijloc, unde se petrece impasul, şi nu anticipăm 
capătul drumului? Sfântul Evanghelist Matei ne istoriseşte că, la un moment dat, 
aflându-se lisus laolaltă cu ucenicii Săi, le-a făcut următoarea mărturisire despre 
Sine; „Fiul Omului va să fie dar în mâinile oamenilor şi-L vor omori şi a treia 
zi va învia”. În final, Evanghelistul adaugă: „Și ei foarte s'au întristat” (Matei 
17, 22-23). Se naşte întrebarea: de ce oare s'au întristat, de vreme ce lisus le 
vestea învierea? Normal ar fi fost ca, auzind vestea uciderii, pentru o clipă să li 
taie respiraţia, pentru ca imediat după aceea, la vestea învierii, să răsufle uşuraţi. 
lată însă că ei au rămas încremeniţi în spaţiul tenebros al evenimentului, incapabili 
să vadă mai departe. 

Dragii mei, a porni la drum înseamnă a avea o ţintă, ceea ce denotă 
existenţa unui scop. De cele mai multe ori, între tine și țintă se interpun unul sau 
mai multe obstacole, numărul 
acestora depinzând de distanţa dintre 
punctul de pornire și cel la care vrei 
să ajungi. Orice obstacol e un punct 
de poticnire; dacă el e masiv, înalt, 
puternic, te poate descuraja. Ştiţi 
care e cheia succesului? Să faci din 
el un obstacol transparent, adică să 
vezi prin el sau pe deasupra lui ceea 
ce e dincolo. Obstacolul poate fi 
negura, întunericul, necunoscutul, 
Ținta poate fi sigură sau nesigură, 
ipotetică, dar întotdeauna revela- 
toare. 


. 


"A 


ap. 


În zilele noastre se afirmă 
tot mai des că trăim „vremuri 
apocaliptice”. Pentru evocarea 
acestora nu voi deschide Carrea 
Apocalipsei, ci un fragment dintr-o 
cuvântare a lui lisus consemnată în 
Evanghelia după Matei: „Luaţi 
aminte să nu vă amăgească cineva 
Că mulţi vor veni în numele Meu, 
zicând: «Eu sunt Hristos!», şi pe 
mulți îi vor amăgi. Și veți auzi de 
războaie şi de zvonuri de războaie; 
luaţi seama să nu vă 'nspăimântaţi, 
căci toate trebuie să fie, dar încă 
nu-l sfârşitul Că neam peste neam 
se va ridica şi 'mpărăție 
peste mpărăie, şi va fi foamete şi 





ciumă şi cutremur mare pe-alocuri. Dar toate acestea sunt doar începutul 
durerilor naşterii. Atunci vă vor da pe voi la chinuri şi vă vor ucide şi vei fi 
urăți de toate neamurile din pricina numelui meu. Atunci mulți se vor poticni şi 
unii pe alții se vor vinde şi unii pe alții se vor uri. Şi mulţi profeți mincinoşi se 
vor scula şi pe mulți îi vor amăgi. Iar din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea 
multora se va răci. Dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui ” 
(Matei 24, 4-13). 

În vremea noastră, nu puţini sunt tinerii curaţi la suflet, bine intenţionaţi 
şi dornici să se iniţieze în tainele vieţii religioase, dar care nu merg direct la 
izvoare, adică la literatura de specialitate sau la duhovnici cu experiență, bine 
pregătiți şi gata să-i asiste pe cei neajutoraţi, ci preferă să se cultive prin internet 
sau televizor, unde nu de puţine ori apar profeți improvizați, cu evidentă poftă 
de publicitate sau stăpâniți de un duh al cabotinajului stilizat. Unii cer organizarea 
unor rugăciuni generale, colective, cu mare răsunet în popor, pentru evitarea 
apocalipsei care mijeşte de pe o zi pe alta, uitând că apocalipsa va veni oricum, 
ea făcând parte din iconomia divină, şi că grija noastră nu este aceea de ao 
evita, ci de a o traversa nevătămaţi de propriile noastre păcate. De obicei, o 
furtună se anunţă prin întețirea vântului, prin fulgere la orizont, prin spulbere de 
praf, prin dispariţia luminii soarelui în spatele norilor negri, prin tot ceea ce 
poate produce panică şi spaimă. Aşa 
se anunţă şi vremurile apocaliptice. 
Eu nu ştiu dacă ele mijesc sau vor 
pieri înainte de a se naşte, dar ştiu 
sigur că noi nu împotriva apocalipsei 
trebuie să luptăm (căci ea va veni 
oricum), ci pentru capacitatea 
noastră, a fiecăruia, de a o traversa 
fără vătămări sufleteşti, fără vina 
fraţilor de a-şi fi vândut fratele, aşa 
cum s-a întâmplat în istoria lui Iosif. 

Or, pentru aceasta există o 
singură armă: răbdarea. 

Răbdarea, însă, trebuie 
însoţită, neapărat, de conştiinţa că tot 
începutul are un sfârşit, şi că acesta 
nu poate Îi decât luminos. Cartea 
Apocalipsei e întiorătoare, dar ea se 
termină anunțând Cerul cel nou şi 
pământul cel nou; şi, în final, Noul 
Ierusalim. 

lată că Dumnezeu ne-a 
ajutat să prăznuim luminata Înviere a 
Fiului Său, în numele Căruia vă 
împărtăşesc, tuturor, arhiereşti 
binecuvântări, adresându-vă tradiţio- 
nala salutare: Hristos a înviat! 


—— 


Sfintele Paşti, 2009 
? BARTOLOMEU ANANIA 
Arhiepiscop şi Mitropolii 








- TI IT a. 
NICA ACI ALA PIE AT e is 

Lă su „» y La 

a [i nd 


urbea: 


PAG. 2 Nr. 5/221 Mai 2009 





x e 

sa: N) 

1 - Lă A 
i A 


1. Mulţi sunt de părere că steaua iui Traian Băsescu 
este departe de a fi apus. Credeţi că alegerile prezidenţiale 
ne-ar putea aduce vreo mare surpriză? 


Căpitanul de cursă lungă Traian Băsescu constituie un 
caz insolit în peisajul politic al României postdecembriste. 
Fără să fi făcut parte din nomenclatura PCR şi fără să se fi 
afirmat prin studii ideologice la Academia de partid, îl întâlnim 
în calitate de ministru al Transporturilor în guvernul Petre 
Roman, constituit după alegerile din 1990 câştigate cu o 
majoritate zdrobitoare de Frontul Salvării Naţionale (FSN). 
Va continua să funcționeze în această calitate şi în guvernul 
Teodor Stolojan, până la alegerile din 27 septembrie 1992, 
câştigate de Frontul Democratic al Salvării Naţionale 
(FDSN) — noua denumire adoptată de PCR pentru a i se 
pierde urma, continuând „democraţia originală” instaurată 
de Ion Iliescu. 

După eliminarea lui Petre Roman din fruntea 
guvernului, în urma mineriadei din septembrie 1991, acesta 
va constitui un nou partid politic, botezat ulterior Partidul 
Democrat. Motivele rupturii au fost diferențele ideologice 
dintre Ion Iliescu şi Petre Roman. În timp ce Ion Iliescu nu 
suporta nici o abatere esențială de la valorile şi structurile 
vechiului PCR, Petre Roman era adeptul unei apropieri mai 
mari de spiritul autenticei democraţii. 

În urma divorţului dintre cei doi, Traian Băsescu se va 
alătura grupului din jurul lui Petre Roman, contribuind afectiv 
la constituirea Partidului Democrat. Încetul cu încetul, această 
nouă formaţiune politică se va îndepărta doctrinar de triunchiul 
din care s-a desprins, adoptând o poziţie mai apropiată de 
valorile centrului democratic. Ca urmare a acestei evidente 
“schimbări la faţă”, a fost posibilă apropierea PD de 
Convenţia Democrată din România (CDR) înființată de 
Corneliu Coposu ca alianță de partide capabilă să se opună 
comunismului remanent afirmat de Partidul Democraţiei 
Sociale din România (PDSR) — cea de-a treia denumire 
postdecembristă adoptată de Partidul Comunist. 

În urma alegerilor din noiembrie 1996, Convenţia 
Democrată, ca expresie a României adevărate, reuşeşte să 
se impună formal în fața României comuniste, iar consecința 
acestei victorii a fost dobândirea demnităţii de preşedinte al 
țării de către Emil Constantinescu, care i-a încredințat 
formarea guvernului CDR lui Victor Ciorbea. Încă de la 
începutul funcționării noului guvern au apărut disensiuni între 
"democraţii” lui Petre Roman și reprezentanţii Partidului 
Naţional Țărănesc condus de Ion Diaconescu, care, prin 
prestigiul și contribuţia decisivă avută la obțiunea succesului 
electoral, pretindea a avea cuvântul hotărâtor în actele de 
guvernare. În amplul său studiu intitulat Furtul unei națiuni, 
politologul englez Tom Gallagher consideră că Partidul 
Democrat a fost un adevărat „cal troian” în sânul Convenţiei 
Democrate. În contextul acestei adversităţi, rolul de principal 
exponent al atitudinilor critice la adresa primului ministru i-a 
revenit lui Traian Băsescu, care continua să deţină portofoliul 
de ministru al Transporturilor, 

Din pricina animozităţilor interne și a incapacității 
Convenţiei Democrate de a răspunde aspirațiilor României 
adevărate, regimul condus de Emil Constantinescu va deveni 
impopular. Același Tom Gallagher caracterizează sugestiv 
guvernarea CDR ca pe „o coaliţie cu spinarea frântă”, care 
„se află la guvernare, dar nu deţine puterea”. Nici înlocuirea 
lui Victor Ciorbea cu Radu Vasile şi nici schimbarea acestuia 
cu Mugur Isărescu nu au avut darul de a revigora şi salva 
“regimul Emil Constantinescu”, 

Consecințele nereuşitei guvernări CDR-iste au fost 
dezastruoase. PNŢCD va dispărea aproape de tot din viaţa 





AȚI Ie Pi: 


DI e E i 


următoare. (Redacţia) 


politică a României postdecembriste, iar Partidul Naţional 
Liberal va supraviețui lingându-și rănile şi continuând să rămână 
activ cu prețul unor mari compromisuri. Singura formaţiune 
politică care nu va avea de suferit în urma eşecului CDR a fost 
Partidul Democrat, explicaţia constând în schimbarea şi 
reformarea în profunzime a conducerii sale. La congresul din 
anul 2000, Traian Băsescu candidează la funcția de preşedinte 
al PD şi reuşeşte să se impună împotriva lui Petre Roman. 
Democraţii lui Traian Băsescu se declară adversarii 
comunismului rezidual, dar alegerile parlamentare şi 
prezidenţiale de la sfârşitul anului 2000 sunt câştigate tot de 
PSD, Iliescu se reîntoarce de la Cotroceni, iar demnitatea de 
prim-ministru îi este încredințată “arogantului” Adrian Năstase. 
In perioada guvernării PSD (2000-2004), Traian Băsescu 
şi partidul său se impun drept cei mai consecvenți critici şi 
adversari ai stilului de guvernare iliescian şi năstăsian. Conștient 
de faptul că singur nu va reuşi să pună capăt dominaţiei politice 
PSD-iste, Traian Băsescu iniţiază o alianță cu Partidul Naţional 
Liberal (condus pe vremea aceea de „traseistul” Teodor 
Stolojan): aşa a luat ființă Alianţa „Dreptate şi Adevăr” (DA). 
La alegerile prezidenţiale, candidații iniţiali sunt Adrian 
Năstase, prezumtivul moştenitor al lui Ion Iliescu, şi Teodor 
Stolojan, ca reprezentant al Alianţei DA. În urma unei „căderi 
psihice”, acesta din urmă abandonează competiţia şi locul lui 
este luat în pripă de Traian Băsescu. Alegerile au un caracter 
dramatic. În primul tur de scrutin, în confruntarea dintre Adrian 
Năstase și Traian Băsescu nici unul dintre competitori nu obține 
majoritatea necesară pentru a deveni noul preşedinte al 
României. În cel de-al doilea tur de scrutin, oarecum 
surprinzător, succesul îi revine lui Traian Băsescu, care devine 
cel de-al treilea preşedinte al României din era postdecembristă. 
Alegerile parlamentare vor fi câştigate cu o minimă 
majoritate de către Alianța DA, iar funcția de prim-ministru va 
reveni liberalului Călin Popescu-Tăriceanu. Din păcate, şi de 
data aceasta, ca şi în Convenţia Democrată, alianța dintre cele 
două partide — PD şi PNL nu va funcţiona unitar şi convingător. 
Disensiunile vor degenera într-un conflict deschis între 
Preşedinte şi Premier, p timp ce preşedintele adoptă o atitudine 
ferm anticomunistă, stigmatizând succesivele guvernări 
iliesciene ca “sistemul ticăloşit” care a împiedicat România 
să se afirme ca o democraţie autentică, prim-ministrul adoptă 
o atitudine conciliantă față de social-democraţi. Acest nefast 
conflict se dovedește ireconciliabil, ceea ce va duce în cele 
din urmă la ruptura Alianţei DA, la începutul anului 2007. 
Deși izolat pe plan politic, Traian Băsescu dă curs unei 
cereri a Alianţei Civice de a investiga crimele săvârşite în anii 
regimului comunist şi a condamna acel regim în numele 
României adevărate. Comisia instituită pentru aceste investigaţii 
îşi încheie lucrările și pe data de 18 decembrie 2006, în plenul 
Parlamentului, Preşedintele României dă citire actului oficial 
de condamnare a regimului comunist ca unul criminal şi ilegitim, 
Acest moment cu semnificaţie istorică a avut loc într-o 
atmosferă incendiară, de agresivă ostilitate la adresa 
Președintelui, cu complicitatea preşedintelui Senatului, Nicolae 
Văcăroiu, și a marii majorităţi a deputaţilor şi senatorilor. De 
remarcat faptul că, în pofida vacarmului infernal dirijat de C. 
V, Tudor și adepţii săi, preşedintele Băsescu a dat dovadă de o 
deosebită fermitate, citind până la capăt, fără poticniri, 
documentul incriminator la adresa regimului comunist, 
Consecințele acestei acţiunii curajoase şi responsabile 
nu întârzie să se manifeste. Traian Băsescu devine inamicul 
public nr. | al României comuniste, iar cei vizaţi se coalizează 
şi îi cer capul, Atitudinea adoptată de câtre clasa politică în 
cvasitotalitatea ei este o pastișă a formulei clasice prin care 
Cato cel Bătrân — supranumit Cenzorul — cere în Senatal roman 
distrugerea din temelii a Cartaginei: Ceferum censeo 


PUNCTE CARDINALE 
3 RĂSPUNSURI PE LUNA 








Pula unemii 


Începând cu ticest număr, d-l Gabriel Constantinescu, direclorul Punctelor 
cardinale. va răspunde lunar la trei întrebări adresate de & 
revistei, pe teme politice şi sociale de actualitate. Cei dornici să formuleze întrebări 
sunt invitaţi să le trimită la Redacţie, prin poştă sau e-mail, până la jumătatea 
fiecărei luni. Întrebările (anonime sau semnale, conform dorinței celor care le 
formulează) trebuie să fie clare, concise şi de interes că! mai general. Din fiecare 
lot lunar de întrebări, vor fi alese trei, primind răspuns în numărul din luna imedial 


colaboralorii sau cititorii 


Carthaginem esse delendam („De altfel, socot că Cartagina 
trebuie distrusă”), în formulare prescurtată: Delenda 
Carthago! Îndemnul parafrazat şi-l însuşesc parlamentarii 
de extracţie comunist-securistă din România actuală în 
formularea: „Băsescu trebuie distrus!”. În spiritul acestei 
campanii obsesiv vindicative, în primăvara anului 2007, 322 
de deputaţi şi senatori se coalizează şi întreprind demersurile 
“legale” în vederea înlăturării preşedintelui Băsescu. Acţiu- 
nea s-a desfăşurat în două etape: mai întâi (19 aprilie 2007) 
suspendarea din funcţie, apoi (după o lună) posibila demitere 
prin consultarea câpului electoral. În aceste condiții dramatice, 
România adevărată, chemată să-şi exprime voința, a respins 
cu o majoritate zdrobitoare planul celor 322. 

Lucrurile nu se opresc însă aici. Mogulii şi întreaga 
profitorime a stării de anormalitate din România ultimelor 
două decenii dezlănţuie o vastă acțiune de denigrare la adresa 
preşedintelui, atât în presa scrisă, cât mai ales prin 
televiziunile deținute de Dinu Patriciu, Dan Voiculescu şi 
Sorin Ovidiu Vântu. Modalitatea pe care au împrumutat-o şi 
prin care urmăreau să-şi atingă obiectivul este exprimată 
plastic de personajul Don Basilio din cunoscuta comedie a 
lui Beaumarchais, Bărbierul din Sevilla: Calomniez, 
calomniez, il en restera toujours quelque chose! (*Calomniaţi, 
calomniaţi, ceva tot va rămâne!”), 

In ciuda imensului consum de energii, campaniile anti- 
Băsescu s-au dovedit ineficiente şi nesemnificative, singura 
soluție rămasă la îndemâna detractorilor săi fiind tentativa 
de a-l împiedica să obțină, prin alegerile prezidenţiale de la 
sfârşitul acestui an, cel de-al doilea mandat de Preşedinte al 
României. Cum însă contracandidații lui — “prostănacul” 
Mircea Geoană, propus de PSD, şi “vocalul” Crin Antonescu, 
care s-a remarcat ca om politic, în tandem cu Ludovic Orban, 
doar prin revărsarea de invective la adresa Preşedintelui — 
păreau a nu fi suficient de convingător şi capabili să-l înfrângă 
electoral, Dinu Patriciu, ca vârf de lance al forțelor 
conspirative antibăsesciene, a aruncat în competiţia pentru 
Cotroceni o figură insolită: actorul ratat Radu Duda, care şi- 
a dobândit galoanele „principare” după ce s-a strecurat în 
iatacul unei principese autentice (mai în vârstă cu 12 ani 
decât el). Rolul lui nu este, cred eu, câştigarea preşedinţiei 
României, ci doar diminuarea numărului de votanți tradiţionali 
pro-Băsescu. 

In fața acestui grotesc spectacol oferit de actuala clasă 
politică şi de susținătorii ei din umbră, nu trebuie să fii nici 
simpatizant şi nici partizan al preşedintelui, ci doar cetățean 
lucid şi obiectiv, ca să-ți poți da seama că la originea tuturor 
acţiunilor anti-Băsescu se găsesc cele trei “păcate” de 
neiertat pentru care acesta trebuie înlăturat şi distrus: 
condamnarea comunismului ca regim criminal şi legitim, 
lupta impotriva corupției şi accesul neîngrădit la dosarele 
Securităţii. 

Suntem conştienţi de faptul că personajul Traian 
Băsescu nu reprezintă omul politic ideal pe care ni l-am dori 
in fruntea României, Dar, în comparaţie cu jalnicele figuri 
menţionate mai sus, rămâne o soluție acceptabilă pentru ca 
România să nu se reîntoarcă făţiş şi efectiv la trecutul 
comunist, de care încă nu s-a desprins cu totul, 


2, Moldova de peste Prut e o rană deschisă... Mai 
doare ca şi la Bucureşti, sau doare numai la Chişinău? 
Vedeţi vreo şansă de vindecare în viitorul apropiat? 


Pentru a formula un răspuns convingător şi corect la 
problemele privitoare la teritoriile româneşti de la Răsărit de 
Prut, conturarea câtorva repere istorice e absolut necesară. 


(ai 











7 0 sei 00 ic ac a Ta a 





Lă 





RO "Pepi 





Revenirea la sânul Patriei-Mame, în 1918, a provincilor 
româneşti înstrăinate nu a fost urmarea unor cuceriri şi 
expansiuni teritoriale, ci voința hotărât exprimată de masa 
populației româneşti din aceste ținuturi, ai cărei conducători 
s-au dovedit a fi adevărați patrioți. 

| Făurirea României Mari a fost posibilă datorită 
circumstanțelor favorabile ale sfârşitului Primului Război 
Mondial. Angajarea țării în acest conflict a presupus adoptarea 
unei hotărâri dificile: intrarea în război alături de Puterile 
Centrale (cu care România avea un pact din 1883), pentru 
eliberarea Basarabiei, sau alături de Antantă, pentru eliberarea 
Ardealului şi Bucovinei. In cele din urmă, guvernul de la 
Bucureşti, condus de]. 1. C. Brătianu, a optat pentru alianța cu 
Antanta, Ar fi însă o greşeală dacă am trece cu vederea poziţia 
Partidului Conservator, condus de P. P. Carp, care a susținut şi 
motivat ideea participării la război alături de Germania pe 
baza următorului argument greu de nesocotit: în timp ce 
românii din Ardeal şi Bucovina nu-şi vor pierde identitatea 
naţională chiar dacă vor rămâne sub stăpânire străină încă o 
mie de ani, românii din teritoriile aflate sub stăpânire rusească, 
după numai un veac de înstrăinare, dau semne vizibile de 
pierdere a legăturilor cu originea etnică. 

Ieşirea Rusiei din război prin bolşevizare, cu toate 
consecinţele, a făcut posibil primul pas pe calea Marii Uniri. 
Românii din Basarabia au fost cei dintâi care s-au unit cu 
Patria-Mamă prin hotărârea Sfatului Țării de la Chişinău din 
27 martie/ 9 aprilie 1918. Infrângerea Puterilor Centrale şi 
dezagregarea Imperiului Austro-Ungar au oferit prilejul 
favorabil ca şi Bucovina (15/28 nov. 1918) şi Ardealul, 
impreună cu Banatul, Crişana şi Maramureşul (18 nov,/1 dec 
1918), să se unească cu Regatul României. 

Evoluţia ulterioară a provinciilor nou alăturate Vechiului 
Regat a fost însă diferită din trei motive principale: în primul 
rând, conştiinţa naţională românească din Ardeal şi Bucovina 
era puternic afirmată, pe când în Basarabia acțiunile dizolvante 
ale slavismului rusesc avuseseră efecte negative grave; în al 
doilea rînd, rolul Bisericii a fost decisiv în păstrarea identităţii 
naţionale româneşti, Bisericile ortodoxă şi greco-catolică, în 
strânsă conlucrare frățească, cultivând românismul, pe când 
în Basarabia confuzia dintre ortodoxia românească şi cea 
rusească a avut efecte dizolvante pentru conştiinţa noastră 
naţională; iar în al treilea rând, aspect care nu trebuie neglijat, 
Vechiul Regat — devenit de-acum România Mare — nu a 
dovedit aceeaşi eficacitate de integrare şi de vindecare a 
rănilor tuturor provinciilor unite. Trebuie să.recunoaştem că 
guvernele care s-au succedat la Bucureşti după Marea Unire 
au neglijat, evident şi condamnabil, procesul complex de 
integrare a Basarabiei, fapt la care s-a adăugat şi acela că 
populaţia urbană basarabeană era majoritar alogenă (evrei, 
ruşi, ucrainieni/ruteni). Așa, de pildă, în perioada interbelică, 
la o populaţie totală a Chişinăului de 125595 locuitori, evreii 
numărau 73215 suflete, rusofonii 13909, iar românii erau 
numai 38471. La Hotin, cetate voievodală de pe Nistru, situația 
era şi mai gravă: din totalul de 20127 de locuitori, evreii 
reprezentau 61% (12306 persoane), rusofilii 2209 persoane, 
iar românii numai 5612. Şi acelaşi dezechilibru demografic 
se întâlnea în toate oraşele şi târgurile basarabene. 

În 1940, asupra Basarabiei se abate o nouă catastrofă, 
după numai două decenii de administrație românească, ea 
redevenind provincie (republică unională) sovietică pentru o 
jumătate de veac. În această perioadă, procesul de comunizare 
şi deznaționalizare a românilor a fost înfăptuit şi condus cu o 
sălbăticie fără margini. Elitele basarabene au fost deportate 
şi exterminate în Gulagul sovietic (preponderent în Siberia), 
bisericile desfiinţate, ateismul proclamat noua religie, iar 
procesul de îndoctrinare marxistă împins până în ultimul cătun. 

Aceasta era situația provinciei în 1991, anul dezagregării 
Uniunii Sovietice. Basarabia, ca și alte foste republici unionale, 
iși proclamă independența, devenind Republica Moldova. 
Urmările îndelungatei stăpâniri ruseşti şi comunisto-bolşevice 
au fost un adevărat dezastru pentru păstrarea identității 
românești, conducătorii instalaţi la Chişinău negând cu 
obstinație românitatea țării, populaţiei, limbii și culturii din 


| stânga Prutului, În pofida existenței și afirmării unor conştiinţe 


românești care au contestat cu vehemenţă ideea existenţei 
unei “naţiuni moldoveneşti” diferite de cea română, 
conducătorii postsovietici ai “Republicii” au impus afirmarea 
şi apărarea existenţei unei naţiuni moldovene până la absurd. 
(S-a mers până acolo încât au fost elaborate dicţionare 


româno-moldoveneşti), 


PUNCTE CARDINALE 


Cum însă România postdecembristă a continuat să fie 
dominată de comunismul rezidual, timp de două decenii nu s- 
a întreprins nimic pentru contracararea acestei campanii de 
mistificare a realității istorice. Totuşi, în ciuda indiferenţei 
manifestate de către toate guvernele postdecembriste de la 
Bucureşti față de românitatea Basarabiei, o scânteie de 
speranţă şi de credinţă într-o renaștere românească la est de 
Prut a dăinuit. Se pare că generația tânără preia iniţiativa 
întreţinerii acestui proces. O contribuție semnificativă întru 
redeşteptarea naţională românească o are tineretul studios venit 
să-şi desăvârşească pregătirea dincoace de Prut. Cum însă 
România însăşi nu a ieşit încă din consecințele profunde ale 
comunismului, nu se poate constitui într-un sprijin efectiv pentru 
cei ce luptă cu ardoare pentru o Basarabie românească. Aşa 
fiind lucrurile, în clipa de faţă ținuturile româneşti de peste 
Prut rămân încă o rană deschisă. Cu toate acestea, un prim 
pas pentru vindecarea ei s-a întreprins prin iniţiativa salutară 
luată de preşedintele Băsescu de a acorda cetățenia statului 
român tuturor celor care în trecut au deținut-o, precum şi 
urmaşilor lor. Chişinăul a sesizat însă primejdia pe care o 
reprezintă această măsură şi a interzis accesul spre funcţii 
publice a celor care nu renunţă la dubla cetățenie. De acum 
inainte totul depinde de consecvența cu care statul român va 
întreprinde acţiuni ferme pentru a pune capăt nefireştii rupturi 
infăptuite abuziv în trecut. 


3, Credeţi în seriozitatea europarlamentarilor români? 
Putem avea un cuvânt de spus în Europa cu Gigi Becali şi 
Elena Băsescu? 


Problema reprezentativității României în Parlamentul 
European este departe de a-şi fi găsit o soluţie satisfăcătoare. 
În cadrul acestei probleme, aspiraţiile celor două personaje, 
Gigi Becali şi Elena Băsescu, sunt doar vârful vizibil al unui 
aisberg care nu ne face cinste. 

Gigi Becali este exponentul strident al unei categorii, 
din păcate destul de numeroase, de îmbogățiți peste noapte, în 
cadrul capitalismului sălbatic instalat în România post- 
decembristă. Precedente izolate similare au fost şi în perioada 
interbelică. Într-o şedinţă publică judecătorească, la întrebarea 
magistratului cu privire la profesiunea inculpatului (un îmbogăţit 
de pe urma războiului), acesta a răspuns: “Milioner”(!). lar la 
observația judecătorului că situația materială nu reprezintă o 
profesiune, “milionerul” a replicat: “N-o fi, dar e bună”(!)... 

Cu o uriaşă avere dobândită prin malversații, la limita 
dintre legal şi infracțiune, personajul Gigi Becali ajunge să-şi 
închipuie că este o personalitate autentică, chemată să se 
manifeste pe scena publică. Unele dintre manifestările cu 
zgomotoasă şi largă publicitate ale acestui individ grobian sunt 
actele sale “filantropice”. Pentru a restabili adevărul cu privire 
la valoarea filantropiei becaliene, să ne îndreptăm gândul spre 
parabola văduvei rostită de lisus Hristos (Luca, cap. 21): “Şi 
privind cu luare-aminte, a văzut pe cei bogaţi aruncându-şi 
darurile în cutia milelor. Şi a văzut-o şi pe o văduvă săracă 
aruncând acolo doi băniţi; şi a zis: «Adevăr vă spun că această 
văduvă a aruncat mai mult decât toţi . Fiindcă toţi aceştia din 
prisosul lor au aruncat la daruri; aceasta, însă, din sărăcia ei a 
aruncat tot ce aveay”. 

Supărător pentru orice persoană de bun-simţ este modul 
in care, mai ales posturile de televiziune, fără excepție, au 
abordat “cazul Becali” din momentul în care Justiţia s-a decis 
totuşi să intervină pentru a pune capăt comportamentului 
abuziv, agresiv şi ilegal al acestui ipochimen. În timp ce în 
România zilelor noastre supraviețuiesc oameni care, pentru 
convingerile lor anticomuniste, au suferit în temniţele odiosului 
regim detenții de 5, 10, 15 sau chiar 20 de ani, şi peste ale 
căror suferințe s-au aşternut uitarea şi indiferența, faptul că 
personajul nostru a petrecut câteva zile în arestul poliţiei, reținut 
preventiv, a stârnit o adevărată isterie naţională, copios 
mediatizată! Celui care își întemeiase mai ieri un partid politic 
personal i s-a năzărit mai nou, cu orgoliul stimulat de un alt 
personaj sinistru de pe actuala scenă politică, “tribunul” C. V 
Tudor, că i s-ar cuveni să-şi odihnească incultura şi bădărănia, 
ca reprezentatnt ales al poporului roman, într-un fotoliu din 
Parlamentul Uniunii Europene! 

Cel de-al doilea caz menționat, cel al Elenei Băsescu, 
se înscrie într-o altă categorie de nechemaţi care aspiră la 
demnitatea de europarlamentari: nepotismul, Pentru definirea 
acestui concept, am făcut apel la valoroasa Enciclopedie 
Română din 1904, publicată la Sibiu, sub auspiciile ASTRA, şi 


Cerem scuze cititorilor pentru întârzierea numărului pe luna aprilie. Disfuncţiile au 
dificultățile financiare apărute pe fondul crizei generale. În aceste condiţii grele, orice sprijin din partea binevoitorilor este mai binevenit 


" decât oricând. Vă mulţumim pentru înțelegere. (Redacţia) 
' . 


Mai 2009 Nr. 5/221 PAG. 3 


elaborată sub coordonarea dr. Cornel Diaconovici, din păcate 
uitată astăzi, deşi în secolul care s-a scurs de la întocmirea ei 
Academia Română nu a reuşit să realizeze o alta de aceleaşi 
dimensiuni şi calitate: “Vepotism-— favoarea acordată de papii 
de la Roma unor persoane în administrația afacerilor publice. 
Papii neputându-se căsători, nu puteau acorda această favoare 
decât nepoților sau rudelor mai de aproape. In Evul Mediu s- 
a făcut mult abuz de N. Secolul XV şi începultul secolului 
XVI sunt caracterisate printr-un N. fără frâu. Azi, prin N. se 
înțelege orice favoare acordată rudelor de către cei ce au 
puterea în mână”. 

Pe scurt, nepotismul este, pe de o parte, modalitatea 
prin care se manifestă dragostea părintească a unor privilegiați 
față de urmași şi comportamentul urmaşilor care exploatează 
şansa de a se bucura de poziţia ascendenților. Există cazuri 
in care această relaţie este caracterizată prin decenţă (cazul 
Nicolae lorga, bunăoară), sau în care gena purtătoare a 
genialităţii se transmite din tată în fiu (cele trei generații din 
familia Brătianu, de exemplu, unde nu poate fi vorba de vreun 
caz de nepotism). În alte situaţii, gena genialităţii se transmite 
urmașilor după un moment de odihnă (cazul notoriu al familiei 
de evrei germani Mendelssohn, de la filozoful Moses 
Mendelssohn la compozitorul Felix Mendelssohn Bartholdy; 
in această succesiune de trei generații, să remarcăm modestia 
comportamentului verigii de la mijloc, care-şi definea poziția 
prezentându-se în toate situațiile cu formula: “fiul filosofului 
şi tatăl compozitorului”). 

Faptul că tânăra Elena Băsescu își închipuie că, fiind 
fiica Preşedintelui României, este îndreptățită să aspire la 
demnități politice, completat cu tacita încurajare patemă, este 
menit să poziționeze ambele personaje într-o ipostază 
nefavorabilă. Mi-amintesc în context, de o conferinţă a lui |. 
G. Duca din ianuarie 1932, “1.1.C Brătianu şi cărțile sale”. 
Convingător şi patetic, vorbitorul reuşea să dovedească 
adevărul că ilustrul său prieten nu a fost numai un valoros om 
politic, ci şi posesorul unei vaste culturi, dobândite şi prin 
bogata sa bibilotecă, în care zăbovea îndelung. Concluzia 


care se impune este aceea că adevăratele succese în politică 
nu se pot dobândi fără un autentic fundament cultural. Pornind 


de la ideea dependenţei reuşitelor în politică de o temelie 
culturală, mărturisesc că mi-aş dori să mă pot furişa în casa 
Elenei Băsescu spre a-i evalua, cantitativ şi calitativ, cărțile 
pe care le deţine. Cum însă o asemenea investigaţie nu-mi 
este la îndemână, mă mulțumesc să presupun că frecventele 
ei erori de exprimare nu sunt întâmplătoare... 

Am păcătui însă dacă ne-am exprima rezervele doar 
în privința acestor două cazuri. La o cât de sumară trecere în 
revistă a personajelor nominalizate de principalele partide 
politice (şi nu menționăm decât trei partide; PSD, PNL şi 
PDL) spre a candida în alegerile europarlamentare din iunie 
2009, concluziile la care putem ajunge sunt departe de a fi 
imbucurătoare. Indreptându-ne privirea spre cele trei partide 
care şi-au nominalizat pretendenţii la demnitatea de 
europarlamentari, ajungem la concluzia că criteriul valorii a 
fost flagrant încălcat sau ignorat. Cu câteva excepţii, care nu 
fac altceva decât să întărească regula, conducătorii partidelor 
politice au considerat calitatea de europarlamentari ca o 
sinecură acordată următoarelor două categorii: o primă 
categorie este a acelora pe care electoratul român, la alegerile 
uninominale, i-a considerat necorespunzători ca reprezentanți 
in Parlamentul naţional. (cazul Norica Nicolai este ilustrativ 
în acest sens); cea de-a doua categorie cuprinde personaje 
pe care partidele respective le-au recompensat nu pentru 
valoarea lor intrinsecă, ci pentru fidelitatea dovedită faţă de 
structurile din care provin (în cadrul acestei categorii, doar 
puține nume se pot acoperi cu calități şi valoare pentru 
demnitatea de reprezentant al României în supremul for politic 

european). 

Corelând lipsa de valoare generală a clasei politice 
româneşti cu aceea a majorității actualilor parlamentari şi 
cu capacităţile aspiranţilor la fotolii europarlamentare, care 
prin “calităţile” lor nu numai că nu reprezintă şi nu afirmă 
România în Parlamentul Europei, ci în mod cert o 
discreditează, presupunem regretul părinților fondatori ai 
Uniunii Europene de a nu fi inclus în textul de naştere al 
acestei structuri continentale o clauză care să statueze 
posibilitatea de expulzare a statelor membre ce dovedesc 
incapacitațea de a funcţiona conform cu principiile şi 
obligaţiile pe care ar trebui să le respecte toate țările 
componente ale UE. 


avut drept cauză schimbarea tipografiei şi 


- 








PAG. 4 Nr. 5/221 Mai 2009 


Ce vor fraţii de peste Prut 


FORUL ANTICOMUNIST 
DIN MOLDOVA 


PRIMA DECLARAȚIE OFICIALĂ 
_ APROTESTATARILOR 
DE LA CHIȘINĂU 


Sîntem mulți, sîntem tineri, sîntem 
uniți: Mergem pînă la capăt! 

Nu ne mai puteţi controla! 

Ne-am săturat să răbdăm un regim 
totalitar, întreținut prin frică şi teroare! 

Comunismul este vinovat de cel mai 
mare genocid din istorie! 

Nu vrem să fim conduşi de cei care 
ne-au ucis și deportat părinţii şi bunicii! 

Cerem demisia preşedintelui 
Voronin şi interzicerea prin lege a partidului 
criminal comunist! 

Nu vrem soluţii extreme — cerem 
judecarea preşedintelui în baza Constituţiei! 

Nu facem politica nimănui și nu 
sîntem plătiți de nimeni! 


. . 


„Nu avem culoare politică — sîntem 


puri şi transparenți! IE 


Jos magnații comunişti care ne 


4 


trimit să muncim la negru şi ne fură banii 


chiar din Western Union! : 
Preşedinţie și Parlament sînt cumpărate din 
procentele de la schimburile valutare! 
- Nu vrem în Italia, Portugalia, 
Spania! 
Nu vrem în Canada sau la Moscova! 
Vrem să muncim și să fim plătiţi în 
țara noastră! 
încredere, nu pe frică şi şantaj! 
= Jos frica, moldoveni! iri 
da Di Ut 


Vrem un stat bazat pe respect şi 


DEȚIMur: 





Mobila de lux și parchetul din 


7 aprilie 2009. 


vu, VORUM- 
SD, 
"> 


PUNCTE CARDINALE 


IEROMONAHUL SAVATIE BAŞTOVOI 
CATRE MAI MARII REPUBLICII MOLDOVA 


CĂTRE MITROPOLITUL VLADIMIR 


Liderii opoziţiei de la Chişinău declarau ieri 
SUS Şi tare că vor scoate în piață «zeci de mii, milioane 
de oameni». Însă au ieşit doar citeva sute, arătînd 
adevărata față a opoziţiei moldoveneşti. Mitingul de 
azi poate fi rezumat într-o singură propoziţie astfel 
Opoziția de carton a ieşit la microfon 

În timp ce liderii opoziţiei şi-au cerut şi au 
primit aprobare de la tiranii comunişti pentru noi 
proteste, adevărații prolestalari Sînt vinaţi şi torturați 
de poliţiştii cu măşti pe față. A apărut primul mort, 
tinărul Valeriu Boboc, tatăl unui copil de un an şi 
jumătate. Sint sigur că mai sint şi alți morți şi că în 
următoarele două trei săptămini vor fi sute, deoarece 
majoritatea dintre cei bătuţi au şanse să moară din 
cauza hemoragiilor interne 

Aşa bat comuniştii de cind sint ei. Răpesc 
oamenii şi-i bat pină le dezbat măruntaiele. Apoi îi 
«eliberează», ştiind în cite zile urmează să moară. lar 
medicii legişti declară drept cauză a decesului ciroza, 
supra doză de alcool sau căzătură de la înălţime. 
Poliția specială învaţă aceste metode la cursurile 
secrele 

În aceste zile există sute de tineri care au fost 
victima unor astfel de bătăi. Mai sînt şi alții care 
stau ascunși, înnebuniţi de frică. Dar pînă cînd? 


Opriţi teroarea în Moldova! 
Decluraţi regimul comunist regim totalitar şi 


interziceţi-l prin lege, aşa cum s-a făcut în atitea state 
europene! 

Începeţi urmărirea penală a preşedintelui 
Voronin Şi a aparatului său! 

Mă adresez în primul rînd mitropolitului 
Vladimir să iasă şi să ceară public încetarea torturii 
și eliberarea necondiționată a tuturor tinerilor răpiți 
în aceste zile în mod ilegal de către forțele de ordine 
și securilatea statului Moldova. 

În numele lui Dumnezeu, fiți oameni, uitînd 
pentru citeva zile de politică! 

Dacă judecăţile omeneşti pot fi cumpărate, 
judecata lui Dumnezeu nu va întirzia! 

12 aprilie 2009 


ET PEST 2000075 
d :y aa Cana 
d pi A map 


lG 
SM ara „a 


"orei: ete mean a pre?! he 








CĂTRE PREŞEDINTELE VORONIN 


În aceste zile comunismul a demonstra! încă o 
dată, pentru cine mai era nevoie, Că este un regim întreţinul 
prin tortură şi şantaj. O lume întreagă a văzul cum poliţiştii 
moldoveni atacă lumea paşnică de pe stradă, bătind cu 
sadism copii şi femei. Totul se petrece sub ochii salisfăcuţi 
ai preşedintelui, fost general de miliţie sovietică 

Am fost personal în mulțime pentru a mărturisi în 
numele tuturor preoților şi a creştinilor torturați şi ucişi de 
regimul comunist sovietic. Am mărturisil, mai întii, în 
numele bunicului meu preol, pe care nu am avul posibilitatea 
să-l cunosc. peniru că bolşevicii l-au ucis la virsta de 37 de 
ani, dindu-mi în loc un tată propagandist al ateismului 
Ştiinţific. 

Am vorbii cu băieții care au fos! aduşi în stare să 
arunce cu pietre şi să dea foc Parlamentului şi Președinției 
Ei nu au dat foc unor clădiri ale statului moldovenesc, ci 
unor obiecte care au deveni! simboluri ale comunismului 

În nume propriu şi în numele milioanelor de 
creştini uciși de comunişti, care cred că mă vor încuviința, 
mă adresez preşedintelui Vladimir Voronin: 

Domnule Voronin, nu sînteţi vrednic să fiţi numi! 
domn şi nici frate! Vă voi numi, pur şi simplu, preşedinte 

Aşadar, preşedinte Vladimir Voronin, v-am 
cunoscul față către faţă o singură dată, cînd aţi venit la 
Noul Neamj, la starețul de atunci Dorimedoni, căutînd aliaţi 
în prima campanie electorală pe care aţi ciştigal-o aşa 
cum ați ciştigat-o. Știţi prea bine, episcopul Dorimedont nu 
v-a deveni! niciodată un aliat şi, poate de aceea, a murit în 
condiţii atit de incerte la virsta de doar 45 de ani 

Vă rog, nu mai folosiţi biserica lui Hristos pentru 
a vă înmulți în mod nedrept numărul de voturi Lăsaţi-i pe 
ierarhii noştri cei slabi de înger să-şi vadă liniştiţi de drumul 
lor, pentru că aţi văzul că pe unii mai tari, cum a fost vlădica 
Dorimedoni, nu-i veţi Supune nici prin moarte 

Lăsaţi-l pe mitropolit ca în acest an să aducă fără 
Dumneavoastră focul sfint de la Ierusalim, iar dacă nu are 
bani de drum, îi voi da eu. Mă tem că dacă veți mai continua 
mult această lovărăşie cu ierarhii moldoveni, vom ajunge 
degrabă ca ouăle roşii de Paşti să fie ornate cu seceri şi 
ciocane 

Vă rog să vă cereți iertare public de la mamele 
copiilor care au fost stropiţi cu droguri, bătuți şi torturați de 
poliţişti chiar sub ochii Dumneavoastră 

Eliberaţi-i pe tineri din arest şi ordonaţi începerea 
cercetării penale a poliţiştilor şi a mai marilor lor care au 
ordona! aceste acte de violenţă şi tortură a cetățenilor 
paşnici 

Cereţi-vă iertare şi dați-vă demisia, plecînd 
undeva departe de acest popor, declarindu-vă singur, câ! 
mai sinteţi preşedinte, persona non grata peniru Republica 
Moldova 

Să Ş/Iji că oamenii nu se nasc răi din fire, ci devin 
aşa prin împrejurările vieţii. Aveţi încredere în oameni şi 

incercaţi Să învăţaţi să iubiţi. Aceasta este o mare bucurie 
pentru suflet 


11 aprilie 2009 











== —"————— 7. ———” "Pr. >. L._———————y 


“A SA FII TARE 
REBUIE SĂ FII 





Demostene ANDRONESCU 


Uitasem complet de aceste declarații şi, cum mi s-au părut interesante, 
am cerut să mi se facă după ele copii xerox. Una dintre acestea (prima), datată 
15 decembrie 1962, este cea despre care am relatat mai sus şi pe care o voi 
reproduce după ce voi mai face, însă, încă o precizare. M-am întrebat atunci — şi 
mă întreb şi acum — ce caută, la dosarul meu de urmărire penală de după eliberare, 
documente întocmite în perioada de detenţie? Răspunsul nu poate fi decât unul 
singur: probabil că, fiind considerat nereeducat, mi s-a făcut, în acest sens, o 
caracterizare la care s-au ataşat şi documente care să dovedească acest lucru. 
lată acum conţinutul acestei declarații: 


DECLARAȚIE 


Subsemnatul Andronescu C. Demostene, deținut în penitenciarul Aiud, 
fiind solicitat să-mi spun părerea despre treculul meu şi să-mi definesc poziția 
prezentă, declar următoarele: 

De la începul țin să precizez că ceea ce voi spune acum, va corespunde 
intru totul realităţii, adică în tot ceeu ce voi spune voi fi eu cel udevărut. Nici nu 
voi brava luind o atoludine absurdă, pentru că nu-mi este felul, dar nici nu voi 
afişa o atitudine ipocrită, căutând să mă înşel atât pe mine, cât şi pe cei care îmi 
cer această precizare. 

Legionar propriu-zis nu am fos! niciodată, pentru că atunci când am 
intrat eu în viaţă, mişcarea legionară nu mai exista ca organism politic. (Precizez 
că am 35 de ani.) Am venit în contact, prin lectură şi prin viu grai, cu concepția 
de viaţă şi cu principiile legionare. M-a interesat mai puţin aspectul politic al 
doctrinei legionare şi m-am oprit mai mult asupra aspectului ei educativ. Strădania 
de a face pe om mai bun m-a entuziasmat şi mi-am făcut din principiile morale 
ale acestei doctrine îndreptar de viaţă Din acest punct de vedere nu am ce-mi 
reproşa, pentru că dacă am reuşit să-mi depăşesc condiția socială şi morală în 
care mă aflam la un moment dat, acest lucru îl datortez, în primul rând, 
contactului cu aceste principii. Care a fost condiţia mea socială şi morală de 
altă dată nu interesează, pentru că ar însemna să-mi fac autobiografia, or, nu 
aceasta mi se cere acum. Precizez numai că am fost copil de trupă, trăind, în 
această calitate, la periferia vieţii morale şi sociale. Deci trecutului meu nu am 
ce-i reproşa, pentru că, în ceea ce mă priveşte, eu am fost animat de sentimente 
frumoase şi nobile, iar dacă cei care au elaborat această doctrină, din punct de 
vedere politic au greşit uneori, nu sunt eu cel în măsură să-i judec. 

Aceasta este poziția mea faţă de trecut, iar în ceea ce priveşte poziţia 
actuală, ea este următoarea: 

Ca concepție de viaţă sunt creştin. Ca stil de viaţă mă străduiesc să-l 
realizez pe cel creştin şi, în măsura în care concepția şi stilul de viaţă creştin se 
întâlnesc cu concepția şi stilul de viaţă legionar, comunist sau cu orice altă 
concepţie şi stil de viaţă, în aceeaşi măsură sunt şi legionar, comunist sau altceva. 

Cât despre atitudinea mea politică, declar că politică nu fac. Fără să 
fiu de acord cu orânduirea socială şi regimul politic actual, şi acest dezacord 
izvorăşte din concepțiile diferite despre lume şi viaţă, voi da, aşa cum mă învaţă 
religia mea, Cezarului ce i se cuvine Cezarului, adică mă voi supune acolo unde 
voi fi, în închisoare sau afară, în libertate, legilor existente, străduindu-mă să 
fiu un cetățean model, voi munci corect şi cinstit, dacă mi se va da posibilitatea 
să fac aceasta, căutând astfel să contribui şi eu la bunăstarea materială a societăţii, 
considerând că, din acest punct de vedere, cele două concepții, creştină şi 
comunistă, se împacă oarecum. Cât despre conflictul şi neconcordanța dintre 
concepția mea de viaţă şi aceea a societăţii în care trăiesc, voi căuta să-l rezolv 
în favoarea colectivităţii, suportând eu toate consecințele, adică trăindu-mi 
drama sufletească lăuntric, căutând să nu afectez pe cei din jur 

Aceasta este poziția mea actuală şi țin să precizez încă o dată că ea 
corespunde realităţii, adică eu cel adevărat sunt cel de acum, din această 
declaraţie. Accentuiez acest lucru pentru că s-ar putea ca peste o săplămână, o 
lună sau mai ştiu eu peste căt timp, să spun altfel. S-ar putea ca, pierzându-mi 
minţile, să bravez, sau chiar să o iau razna, susținând enormităţi şi luând o 
atitudine defrondă. Sau s-ar putea ca, tentat de libertate sau forțat de alle 


PUNCTE CARDINALE 













Mai 2009 Nr. 5/221 PAG. 5 





împrejurări, să afişez o atitudine ipocrită, lamentându-mă şi spunând lucruri în 
care nu voi crede. Să se ştie însă că acela nu voi fi eu. Va fi dementul sau 
licheaua din mine 

Aceasta este poziția mea adevărată şi pe aceasta o susțin şi semnez azi 


15 decembrie 1962. 
Demostene Andronescu 


După ce am terminat de scris, în așteptarea caraliului care trebuia să 
mă ducă „acasă”, am căzut pe gînduri. Nu cumva am dat eu această declaraţie 
împins de resorturi abisale necontrolate, creându-mi astfel, inconştient, un alibi 
pentru dezertările viitoare? Nu cumva instinctul meu de conservare colaborează 
suversiv cu subconştientul care, pentru a mă „salva”, oferă conştiinţei mele 
pentru justificare acest parşiv alibi moral? Şi am început să-mi fac fel de fel de 
imputări: De ce nu am avut tăria să spun şi în scris colonelului Crăciun ceea ce 
i-am spus destul de răspict verbal, şi anume că noi doi (adică eu şi el) nu putem 
colabora (şi nu vom colabora niciodată), fiindcă facem parte din tabere diferite? 
Sau de ce nu am avut tăria de a refuza să dau orice declaraţie, cum ar fi făcut 
bunul meu prieten Traian Anderca, de exemplu. Desigur, Crăciun, care, deşi 
rudimentar, e totuşi un bun psiholog, va interpreta în felul lui această declarație 
şi mă va hărţui în continuare, pentru a-mi crea condiţii să mă trasform fie în 
„dement”, fie în „lichea”. 

Bântuit de astfel de temeri, la un moment dat m-a bătut gândul să rup 
declaraţia şi să scriu pe o foaie de hârtie doar atât: Nu am nunic de declarat 
Lăsaţi-mă, vă rog, în pace! Eram chiar hotărât să fac acest lucru, când deodată 
s-a deschis uşa şi gardianul, după ce mi-a făcut o percheziţie sumară, ca nu 
cumva să fi sustras vreo coală de hârtie, mi-a ordonat să-mi pun mantaua pe cap 
şi apoi m-a condus înapoi pe celular. 

O dată intrat în celulă, m-am liniştit de parcă aş fi intrat în tinda unei 
biserici. De cum s-a închis uşa în urma mea, toate temerile mi s-au risipit şi am 
început să recit murmurat, ca pe o rugăciune, strofa unei poezii. La cele ce se 
întâmplaseră nu m-am mai gândit deloc, fără să fac nici un efort. Era, probabil, 
o reacţie de apărare a organismului, căci evenimentele trăite în ziua respectivă 
mă epuizase psihic. De altfel, şi în noaptea care a urmat, am dormit fără vise. A 
doua zi m-am sculat odihnit şi chiar bine dispus. Am recapitulat cele întâmplate 
cu o zi înainte şi m-am declarat oarecum mulțumit de poziția pe care mă plasasem. 
Mă temeam însă că vor urma represaliile, deoarece, din acest punct de vedere, 
colonelul Crăciun nu rămânea niciodată dator. Mă amâăveam, totuşi, cu iluzia că 
el nu va avea timp de mine şi că declaraţia pe care am dat-o o să zacă uitată, cel 
puţin o vreme, în vreun dosar. Nu a fost însă aşa, ci, după cum am aflat mai 
târziu, ea a fost citită cu atenţie de cei în măsură să o facă. Dovadă în acest sens 
sunt referirile la ea făcute de Crăciun într-un „club”, precum şi sublinierile de pe 
originalul care există la dosarul meu de la C.N.S.A.S. Măsuri represive împotriva 
mea nu au fost însă luate. De altfel, colonelul Crăciun nu m-a mai abordat 
niciodată, lăsându-mă în seama subalternilor săi. De văzut, l-am mai văzut de 
câteva ori cu ocazia „reprezentaţiilor” pe care ni le oferea periodic, însă față 
către faţă cu el nu am mai stat niciodată. Doar cu câteva zile înainte de eliberare 
(în ultima decadă a lunii iulie 1964), când a asistat la întrevederea pe care am 
avut-o cu sora mea chemată special, de la Bucureşti, pentru a mă determina să 
accept reeducarea. 

Starea aceasta de incertitudine şi de aşteptare a durat exact zece zile, 
până în prima zi de Crăciun (1962). Atunci, după ce vecinii mei au fost luaţi ŞI 
duşi la „club”, s-a deschis şi uşa celulei mele şi în cadrul ei a apărut mai vechea 
mea cunoştinţă, plutonierul Lungu. Acesta, bine dispus, după ce m-a salutat 
afabil, spunându-mi bună dimineaţa, m-a invitat să-l urmez. Crezând că voi fi 
dus din nou la Crăciun, l-am urmat fără să protestez, cum, probabil, aş fi făcut 
şi dacă mi-ar fi spus unde mă duce. Căci, nedându-mi seama încotro mergeam 
(amintesc că nu cunoşteam deloc topografia închisorii), m-am pomenit împins 
într-o încăpere despre care am înţeles ceva mai târziu că era „Clubul tineretului”. 
Aici, plutonierul Lungu m-a dat în primire unui individ care, cocoţat pe o 
estradă”, stătea la o masă, răsfoind un caiet cu însemnări. Până să mă dumiresc 
eu unde sunt, însoțitorul meu a dispărut precipitat, fără să-mi dea nici o lămurire. 
La un moment dat, personajul în faţa căruia mă aflam m-a întrebat, privindu-mă 
într-un fel anume: Tu eşti Andronescu? M-a surprins nu atât faptul că-mi ştia 
numele, cât „familiaritatea” şi aroganța cu care mi s-a adresat. l-am răspuns 
străduindu-mă să fiu cât mai calm: Da! Şi, tot atât de calm, l-am întrebat la 
rândul meu: Dar tu cine eşti? De data aceasta a fost rândul lui să fie surprins şi 
ca să mă pună la punct. Mi-a răspuns ridicând iritat tonul: Eu nu sunt tu”, eu 
sunt domnul inginer Parpalac. l-am răspuns prompt, la fel de iritat ca şi el: Vei 
fi fiind tu domnu” inginer Prepeleac, sau cum zici că te cheamă, dar văd că eşti 
și tu îmbrăcat ca şi mine în zeghe, deci eşti şi tu tot puşcăriaş ca şi mine. Şi, 
dacă tu îţi permiţi să mă tutuieşti, nu văd de ce nu mi-aş permite şi eu să fac 
acelaşi lucru. De data aceasta, înfuriat de-a binelea, vrând să răspundă, a început 
să se bâlbâie. (Parpalac avea acest defect: când era furios sau emoţionat, se 
bâlbâia de nu mai înțelegeai nimic din ce voia să spună.) Nevrând să mai întind 
pelteaua, i-am întors spatele şi m-am pierdut în forfota celorlalți deţinuţi, căci 
„programul de lucru” nu începuse încă. Am întâlnit în acest adevărat furnicar 
(erau peste o sută de oameni, după estimările mele) mulţi cunoscuţi şi chiar 
câţiva prieteni apropiaţi. Spre surprinderea mea, în ochii unora dintre aceştia din 


(continuare în pag. 7) 











PAG. 6 Nr. 5/221 Mai 2009 


PUNCTE CARDINALE 





LEGENDE VII ALE LUPTEI ANTICOMUNISTE: RAUL VOLCINSCHI 
O EVADARE ÎN PLIN STALINISM 


PROCURATURA MILITARĂ CLUJ 
Dos.nr.|[£.n.]/957 


ORDONANŢĂ 
de pornirea procesului penal 
Anul 1957, luna mai, ziua 6 


Maior de Justiţie Vodă Constantin, procuror 
militar al Procuratorii Militare C luj, avind în vedere 
sesizarea telefonică a Dir Reg. M.A.I Cluj, avind în 
vedere constatarea făcută la fața locului în legătură 
cu evadarea arestaţilor VOLCINSCHI RAUL şi 
CRISAN EUGEN în seara zilei de 05.05.1957, din 
care rezultă date suficiente cu privire la infracțiunea 
de evadare. 

La fața locului am constatat că pentru reuşita 
evadării cei doi arestaţi s-au înarmat cu bucăţi de 
fier, cu care au lovit paza de la arestul M A.1, precum 
şi ofițerii de serviciu de la poarta principală, în urma 
cărui fapt doi militari din pază au fost internaţi în 
spital avind grave lovituri în cap, iar restul de 3 
militari sînt loviți mai uşor şi nu au necesitat internarea 
în spital, ci au fost pansaţi de medic. 

Din urmele de singe găsite la fața locului, din 
cele constatate la personalul de serviciu de la poarta 
pricipală, precum şi de faptul că arestatul CRIŞAN 
EUGEN a fost găsit în fața uşii împuşcat, Sînt 
suficente date cu privire la infracțiunile: 

].- Vătămarea integrităţii corporale p.p.art.471 
GPişi 

2.- Infracţiunea de evadare p.p.art.297 al.2 
C.P. săvirşită de arestatul VOLCINSCHI RAUL, 
născut la 14.-0.1923, în comuna Lwov — URSS — 
fiul lui Valeriu şi Heviga, fost conferenţiar universitar, 
cu ultimul domiciliu in Cluj, str... 

DISPUN: 

Pornirea procesului penal cu privire la 
infracțiunile prev. de art.471 şi 297 al.2 C.P, 
urmărirea penală făcîndu-se de Procurorul Militar 
al Procuraturii Militare Cluj. 


PROCUROR MILITAR 
Maior de Justiţie 
SS indescrifrabil 


Împreună cu cîteva alte acte, documentul acesta 
a fost eliberat de arhiva C.N.S.A.S. la cererea d-lui 
Raul Volcinschi în anii din urmă. Dosarul de urmărire 
pe care Securitatea comunistă l-a alcătuit pentru d-l 
Raul Volcinschi, între anii 1956 şi 1989, numără 123 
volume. 

Am ales acest act procesual penal pentru 
conciziunea sa. E lapidar şi impersonal în mai mare 
măsură decît aricare alt act procesua; din cauza penala 
privitoare la “fostul conferenţiar universitar” Raul 
Volcinschi. O astfel de hirtie însemna condamnarea. 
Teoretic, hîrtia asta era numai începutul unei proceduri 
desfăşurate în contextul indiciilor existenţei unei 
infracțiuni. În ciuda prezumției de nevinovăție care 
trebuie să țină cumpăna oricărei cercetări penale, în 
realitate hîrtia asta nu era un început, ci era un sfîrşit. 
În realitate, conferenţiarul universitar Raul Volcinschi, 
doctor în Ştiinţe Economice şi licenţiat în Drept, 
devenea în mod implacabil, definitiv şi iremediabil, 
un “fost”. În realitate, cînd procesul penal era “pornit”, 
procesul penal era gata încheiat. Pentru că pornirea 
procesului penal însemna obligatoriu trimiterea în 
judecată prin rechizitoriu, iar asta însemna 
condamnarea. Era o chestiune de “cîţi ani?” sau “oare 
o să rezist acolo?”. În rest puteai să fii sigur că 
judecătorul nu-l va contrazice pe procuror. 

Raul Volcinschi fusese arestat în 1956 şi a mai 
fost eliberat abia în 1964. Apoi, “pe vremea lui 
Ceauşescu”, a mai “executat” încă 8 ani de închisoare, 
în diferite perioade. Din istorisirile lui nu răzbate nici 
o urmă de orgoliu pe seama înţelepciunii sale 


nebuneşti, aşa cum, din păcate, aproape nici unul dintre 
cuminţii conformismului nu are vreo urmă de jenă cînd 
află că “pe vremea aia” se putea și aşa. 

Raul Volcinschi a fost ajutat în existenţa sa de 


„a 


“om liber” în comunism, fie “afară”, fie în penitenciar, 
de o chimie psihică aparte: nu a simţit niciodată frica. 
La asta s-a mai adăugat o vigoare fizică excepțională și 
obişnuinţa de a se echilibra spiritual prin rugăciune. 

Îl vom lăsa în continuare pe d-l Raul Volcinschi, 
astăzi octogenar, să istorisească episodul evadării din 
arestul Securităţii de la Cluj. Aşa cum se va vedea şi de 
aici, niciodată în viață nu a fost interesat de scăparea 
sa exclusivă. Şi niciodată nu a fost interesat să se 
eschiveze. Nu şi-ar fi imaginat niciodată, de pildă, că 
ar putea să părăsească ţara. Interesul personal nu l-a 
distanțat niciodată de rostul patriei, de rostul neamului 
şi de Dumnezeu. 


În '56 sînt arestat. Chiar din Universitate sînt 
arestat... Eram conferenţiar universitar la Facultatea 
de Drept din Cluj. Am fost dus la Securitatea din Cluj 
şi, ce să vă spun, situația a fost destul de grea. Au 
tăbărit din capul locului pe mine cu o violenţă 
extraordinară. Violenţă fizică... Eu nu prea mai am 
unghii la picioare. Mi le-au extras aşa... ştiinţific. Dar 
nu prea e comod cînd îţi face, ştii, pedichiura domnul 
maior Bainer. Am fost bătut rău de tot. 

Tin minte bătaia de Sfîntul Ştefan din anul '56. 
Fusesem arestat pe 23 noiembrie şi de Sfintul Ştefan 
mi-au dat o bătaie la tălpi cumplită. M-au bătut Bainer 
şi Kiraly. 

Chestiunea se încurca. Se întimpla ca oamenii 
să mai aibă slăbiciuni şi începeau să vorbească: “A 
fost şi ăla, îl cunosc şi pe celălalt... A fost şi ăla acolo, 
a fost şi celălalt..." Astfel chestiunea se întindea. 

j Deci, din două motive, eu mi-am pus la punct 
evadarea. Nu se mai pulea. Mi-am zis: “Mai bine 
mori, decit să se întindă treaba asta! Pentru că vor fi 
arestați prea mulți”. Şi, apoi, mai era şi felul meu de 
a fi. Eu sînt un luptător. Să stau acolo în arest ca o 
rimă, să îndur toate umilinţele alea... Să mă tirii din 
cameră la closet şi de la closet în cameră. Sau la 
anchete bătut şi umilit... Aşa că m-am pregătit. M-am 
pregătit mai întii sufleteşte. Eram convins că trebuie 
să evadez. Şi eram convins că evadarea va reuşi pentru 
că eram comvins că nimic nu se putea face atunci decit 
prin forță. Asta era condiția mea: eu mă plasam 
întotdeauna cu spatele la zid. Ziceam: “Asta e! Mai 
departe nu se mai poate! O fac şi mor sau scap. Aliceva 


s DC O 
PE Di 
Pa i 





nu se poate”. Şi ştiam că dacă pui astfel problema, 
cu fermitate, dacă nu eşti căldicel, trebuie să reuşeşti. 
Aşa credeam eu: că o să reuşesc. De altfel, aşa am 
trecut prin toată puşcăria. Asta era filosofia mea 
practică. Ziceam: “Nu-mi pasă! Ori, ori!” 

Mă gindeam să acţionez la anchetă. Cu Bainer 
ajunsesem la formula asta: după ce scria, îmi dădea 
să cifesc, eu citeam, îi dădeam hirtia înapoi şi el se 
întorcea cu spatele s-o pună în dosar. Atunci era 
momentul să-l lovesc cu fierul în cap. Vroiam să evadez 
de-acolo, dar nu ştiam ce să fac mai departe. Unde 
mă duc de-acolo. Aveam nevoie de informaţii, pentru 
că nu cunoşteam clădirea. Cind te ducea la anchetă, 
erai cu ochelari negri şi nu vedeai nimic, sau vedeai 
uneori pe sub ei, dar nu-ţi puteai da seama exact pe 
unde eşti. 

Şi la un moment dat mi-l bagă în celulă pe 
Eugen Crişan. Era un tip înalt, cam cît mine, frumos, 
cu păr ondulat. Şi era bine legat. Avea un mic defect 
la un ochi. El cunoştea clădirea. 

“Da 'de ce vă interesează? Vreţi să evadați? ”, 
m-a întrebat. I-am spus. lar el a răspuns imediat: 
“Şi pe mine mă interesează evadarea ”. 

Eugen Crişan era legionar. Era de prin Ocna 
Mureş, luat pentru tentativă de omor Se certase cu 
secretarul de partid din comuna lui şi, cînd s-a întîlnit 
cu el pe pod, a vrut să-l arunce în rîu. El zicea: „Am 
vrut să-l țip în Murăş”. 

Şi mi-a făcut schiță perfectă pe fundul gamelei 
date cu săpun. Desenam de cînd terminam de mîncat 
şi pînă ne lua vesela, Am memorat unde sînt intrările 
ȘI ieşirie, uşile, scările, traseele, în Sfirşit, mi-am cam 
dat seama cum era pe-acolo... 

Am luat hotărirea că, foarte simplu, asta e, 
trebuie să-l lovim pe gardian în cap. Îl lovim şi 

“Bună ziua!” 

Paturile de fier pe care dormeam aveau o bară 
de fier care solidariza alte două piese. Pe-asta am 
demontat-o. In ziua de 5 mai... hm, era ziua morţii 
lui Napoleon... Pe 5 mai '57 am băgat în haine fiarele 
acelea luate de la pat. Cu cîteva zile înainte, eu 
î6V/4c Mean cea baie o piesă de la robinet aşa încilt 

l să poată fi scoasă imediat. Acum 

Perm dna e m dur ani 
Era de serviciu pluto» ie ul po Seui sera ii 
p/u pesal i ieri Tripon. Era ca un bivol 
Cel şi era un tip greoi. Cînd am 


Ci 











fost duşi la baie, Eugen s-a dus spre closet, iar eu 
am rămas la chiuvetă. Am scos rolița robinetului şi 
m-am îndreptat spre gardian, zicînd “Uite, dom'le, 
S-a rupt... Şi vă arăt, ca să nu spuneți că am rupt-o 
eu. L-am momit să intre în camera de baie şi el a 
căzut în cursă. A privit robinetul. a devenit neatent, 
Iar €u i-am tras una cu fierul în ceafă. A căzut. Era 
un tip voinic. Dar a căzut ca un bou înjunghiat, cu 
un geamăl. Şi am crezut că asta a rezolvat situația 
pentru citeva minute. Mi-am zis că trebuie să deschid 
celulele şi cine vrea să iasă Ţin minte că într-o celulă 
era Iulia Lazăr, fiica lui Ilie Lazăr. iar ea s-a speriat 
foarte tare de tot ce s-a întîmplat mai apoi 

Mă gindeam că vom face cu toții un iureş ŞI 
Vom leşi cu foții. Mai ales că erau acolo băieți de-ai 
mei... Eram vreo duzină de CUNOSCuți în vremea aia 
în arest... Cel care era cu mine. Eugen Crişan, era în 
legătură cu unul Roşu din ceata lui popa Şuşman de 
la Poşaga. Şi ne gindeam că oricum n-avem unde să 
ne ducem decit în munţi. În F. ăgăra; sau în altă parte 

Baia era la capătul unui coridor lung şi drept. 
In ultima celulă, cea de lingă baie, era Iulia Lazăr 
Penultima era a noastră, a mea şi a lui Eugen Crişan. 
Apoi încă trei, în care erau nişte bărbaţi. În dreptul 
băii, coridorul făcea un colj, iar pe latura cealaltă 
mai erau citeva celule. Într-una erau nişte preoţi 
Cînd m-au văzut deschizînd, au făcut semnul crucii 
asupra mea. Da, dar de ieşit, nu ieșeau. În 
următoarea, nişte femei. În alta, unul care abia Îşi 
trăgea nişte ciorapi pe el. Apoi am dat de unul dintre 
episcopii greco-catolici arestaţi şi de unul din lotul 
meu, dar care ezita. În timpul ăsta, gardianul căzut a 
început să urle. Ofiţerul de serviciu şi alți doi gardieni 
au ieşit pe coridor. Pe unul dintre ei l-am izbit cu 
fierul în cap... Îla şi acum umblă dind din cap. E 
pensionar prin Cluj şi îl văd că tot bălăngăne din 
cap şi acum. Am început noi bătaia cu ceilalți şi i- 
am doborit imediat. l-am terminat! Apoi am fugit pe 
coridoarele Securităţii din Cluj, pe traseul stabilit 

Eugen Crişan credea că în camera ofițerului 
de serviciu trebuie să fie un pistol. Nu se putea să nu 
fie înarmaţi cei la Securitate! Dar ei, de frică, se 
băgaseră înăuntru şi încuiaseră. Noi am dărîmat uşa 
peste ei. Eram dezlănţuiţi! Pur şi simplu am dat peste 
ei. I-am pocnit şi s-au refugiat prin colțuri, iar noi 
am căutat pe acolo, prin sertare. Nu era nici un pistol. 
Cu asta am pierdut timpul. Căutind ticălosul ăla de 
pistol. 

Am fugit iarăşi, refăcînd o parte din traseu, ca 
să ajungem spre exterior. De ieşit, nu era greu, cheia 
era la noi. 

În exterior era o platformă, urmau citeva trepte, 
vreo 5-6, iar ieşirea dădea în strada Traian. Pe vremea 
aceea strada era pavală cu piatră neregulată. Piatră 
de riu. 

Cind să ieşim, din față veneau vreo lrei ofițeri. 
Unul, văzindu-ne, îşi desfăcuse port-pistoletul şi 
căuta cu mina arma. Eu m-am făcut că intru printre 
ei, ştii, ca la rugby, deşi eram football-ist, şi ei s-au 





adunat. Atunci am făcut un pas pe stînga, am şters 
peretele şi m-am tot dus pe lingă ei 

les afară şi în momentul ăla văd în spate vreo 
doi-trei care, auzind strigătele ,, Fug bandiții! ”, fugeau 
ȘI ei pe scara interioară în sus, adică în direcția opusă 
nouă. Numai atit se vedea: nişte funduri care se 
înghesuiau şi se frecau între ele ca să scape în sus. 
Eram în situația aceea şi totuşi, ştii, m-a pufnit risul! 

Atunci am trecut de ușă şi Eugen după mine. Am 
ieşit pe platformă. N-am văzut însă că în stinga e un 
soldat de pază din cei de la trupele de Securitate, 
înarmat. Pe ăla nici nu l-am văzut... Și am sărit de pe 
platformă. Nici n-am mai atins treptele. Cum am sărit, 
la aterizare m-am lăsat pe vine... În momentul acela, 
a trecut rafala peste mine. Eu am continuat cursa 

Pe Eugen rafala l-a luat în plin. Şi, sigur, el a 
murit... A murit... Un pas era în urma mea pe 
platformă... Un glonţ a intrat drept în inima lui. 

Eu trec prin curticică şi aud în spatele meu ceva. 
Aud pe cineva care aleargă şi aud un declic de pistolet 
Țac, țac! S-au încălecat gloanţele! 

Cineva trăsese spre mine de la numai doi-trei 
metri. De la distanța asta nu se poate rata! Şi totuşi 
eram neatins! Apoi, cînd m-au readus, mi-au arătat: 
„Uite, ăsta era norocul tău! Te împuşcam aici şi gata, 
mureai!”. 

Dar acum scăpasem. 

Sar gărduțul curții de la Securitate şi traversez 
strada. Aici a fost ghinionul meu. Tot ghinionul meu a 
fost că pantofii mei n-aveau şireturi. Din saltea aş fi 
putul Să trag nişte aţă şi să-mi fac un şiret Provizoriu. 
N-am avut şiretul ăsta. Eu eram Sportiv, aveam 
antrenament, fugeam repede. Dar atunci nu puteam 
pentru că îmi tot juca pantoful în picior. Eu, tot căutînd 
să-l țin, îmi crispasem puţin degetele, ca să nu alerg 
desculț prin mijlocul oraşului. Urma să trec podul peste 
Someș... Și mi-am agăţat virful pantofului de un pietroi 
din pavaj. 

Am căzul cu capul în caldarim. Și-ucum um 
semne la rădăcina nasului şi la arcadă. M-am lovit şi 
de bordura trotuarului. Dincolo de bordură era ceva 


iarbă. Întins pe jos, am băgat mina în iarbă şi m-am . 


prins. Zic: „În sfirşit, am văzut şi eu un pic de iarbă!”. 
În momentul ăla, ca o ceață mi-a trecut prin fața 
ochilor şi am rămas o clipă imobil. M-au ridicat doi 
securişti. Erau doi ofiţeri. Şi m-au readus prin curticica 
aceea oribilă... 

În curte erau nişte pari plantați care în vîrf aveau 
nişte globuri colorate din sticlă. Pe la mijlocul 
drumului, mi-am revenit. „Ei, păi, ce, mă las eu dus 
înapoi?! Păi, ăştia mă omoară cu bătaia!”. „Ei, 
lasă...” Cel din stinga mă ţinea mai puţin strîns decit 
cel din dreapta, care se cramponase de mîna mea. L- 
am tras cu Slinga un cot în stomac şi el mi-a dat 
drumul. Am ridicat un glob cu stînga şi l-am lovit pe 
celălalt securist în faţă. Acum a slăbit şi el strînsoarea 
şi mi-a dat drumul 

Şi cînd dau să fug, îmi pune unul o piedică 
ordinară... M-a secerat. Am căzut, mi s-a rupt 


PUNCTE CARDINALE 






Mai 2009 Nr. 5/221 PAG. 7 





pantalonul .. lar pielea genunchiului s-a sfişiat încît 
se vedea osul. Au sărit trei pe mine. Unul mi-a dat cu 
o coadă de mătură, altul cu patul armei... M-au lovit 
în cap şi am leşinat. 

M-am trezit într-o celulă de la izolare. Un 
securist, Barany, mă tot lovea cu virful bocancului 
în fluierele picioarelor. Şi-acum mai am nişte semne 
acolo. „Ai vrut să fugi, ai? Nu te-am omorit, dar 
măcar acum 0 să aibă cine ne spune cum aţi pus la 
cale evadarea”. 

Pentru organizația anti-comunistă, pentru care 
mă arestareră de la bun început, mi-au dat 25 de ani, 
iar pentru chestia cu evadarea mi-au dat 20. Asta 
pentru că Naghi, şeful arestului, pe care l-am lovit în 
cap, a rămas damblagiu. Dar, ce să fac? El mi se 
agățase de piept! L-am lovit o dată să scap de el, 
însă nu mi-a dat drumul. Şi-atunci l-am lovit şi a 
doua şi a treia oară. Asta a fost! A căzut ca un sac. 
Iripon n-a avul nimic pină la urmă, l-am lovit în 
ceafă, dar Naghi a încasat-o rău de tol. A fost pensio- 
nat imediat. A venit la proces şi l-am văzut cum dă 
din cap. Și o să dea din el aşa pînă la sfirşitul zilelor... 


Bărbăţia, onorabilitatea şi inteligenţa nu sînt 
singurele daruri ale profesorului Volcinschi. E sensibil, 
e poliglot, e cult şi e o persoană extrem de agreabilă. 
Are umor şi are o largheţe sufletească pe care România 
contemporană nu numai că nu o mai cultivă, dar nici 
nu o mai suportă. Traseul complicat al vieţii lui a fost 
pe măsura dimensiunilor spirituale şi pe măsura 
rezistenței sale. Un cavaler care trage a nebun ori un 
nebun care trage a cavaler, vor fi spunînd unii... 

Vine dintr-o spiță boierească de români get- 
beget care, după documente, se trag din Volcineţul de 
acum 400 de ani. 

A copilărit la Minăstirea Putna pe lîngă bunicul 
lui, care era stareţ. 

Latinist de excepție în liceu, a plecat la Bucureşti 
pregătit să facă Medicina, dar a intrat şi a absolvit cu 
brio Dreptul şi Ştiinţele Economice, în care şi-a dat şi 
doctoratul. 

Ca toată lumea bună, a fost deținut politic înainte 
de 1964. 

A fost băgat între puşcăriaşii de drept comun 
in anii '80 şi a fost consilier al ministrului de Interne 
în anii '90. 

A pus la cale două atentate împotriva lui 
Ceauşescu. 

Pe scurt, şi-a pus viața pentru prietenii săi, 
locuitorii acestei țări. lar dacă ar fi putut, şi-ar fi pus 
viața pentru toți creştinii şi pentru toţi oamenii. 

Or, dragoste mai mare ca aceasta nimeni nu 
are! 

Despre toate astea, însă, cu ajutorul lui Dumne- 
zeu, vom putea citi pe larg, cît de curînd, în volumul 
de memorii pe care domnul profesor Raul Volcinschi 
s-a hotărît, după multele insistenţe ale apropiaților săi 
să îl pregătească. 


» 


Lucian D. POPESCU 








CA SĂ FII TARE 
TREBUIE SĂ FII SINGUR 


urmă am observat o undă de satisfacție văzându-mă printre ei. Era cu totul altceva 
decât bucuria revederii: era satisfacția „inconștientă” că mai căzuse unul care se 
încăpățânase să fie altfel decât ei. Căci cei care „rezistau” erau, pentru „capitularzii” 
care-şi mai făceau scrupule, o adevăretă „mustrare”. Şi această observaţie mi se 
va confirma mai târziu, când voi ajunge în fabrică, 

Când am scăpat de acolo, nu am regretat că am trăit şi această experienţă. 
În primul rând, pentru că, asistând la o şedinţă de „demascare”, mi-am dat seama 
ce enormităţi trebuie să debitezi pentru a trece această probă. Cel care s-a „spovedit” 
în acea primă zi de Crăciun a fost „odiosul” Hordilă, care a dovedit, cu acest prilej, 
că nu are nici mamă, nici tată, Se vedea cât de colo că supralicitează, De altfel, îl 
voi întâlni şi în fabrică, unde voi avea prilejul de a-l cunoaște mai bine, căci şi acolo 
s-a comportat ca un adevărat acuzator public. „Spovedania” lui Hordilă a durat 
aproape două ore, şi mai dura încă, dacă nu ar fi fost oprit chiar de Parpalac, care 
avea un plan bine stabilit de către conducere, plan pe care trebuia să-l respecte. Au 
urmat apoi discuţiile organizate, care constau în întrebări cât mai incomode puse 
de către asistenţă „mărturisitorului”. Acesta a răspuns prompt la toate, înaroşând 
acolo unde putea îngroşa acuzaţiile aduse sieşi, trecutului său, morţilor, Mişcării 


(urmare din pag. 5) 


legionare ori societății burgheze în general. Tot acest bâlci a fost întrerupt de venirea 
mesei. Căci în această situație masa se servea la „locul de muncă”. 

În pauza de masă, şi apoi în cea a „discuţiilor libere” (în programul cluburilor 
de reeducare era prevăzută şi o asemenea acțiune, în care cei „silitori la învăţătură” 
îi „ajutau” pe cei mai „grei de cap” să înțeleagă necesitatea acestei „nobile” activităţi), 
am fost înconjurat de o serie de prieteni şi de cunoscuţi — cărora, după ce le-am 
relatat circumstanțele în care fusesm adus acolo, le-am spus şi care este poziţia - 
mea faţă de reeducare. M-a surprins, cu această ocazie, puterea de adaptabilitate la 
această jalnică situaţie a unora dintre ei pe care îi ştiam oameni integri. Unul dintre 
aceştia, față de care mi-am exprimat regretul de a fi ajuns acolo, m-a asigurat cu 
oarecare malițiozitate în glas: Nu-i nimic! Te vei obişnui şi tu şi ai să vezi că dracul 
nu-i chiar atât de negru. Altul, căruia i-am mărturisit că pe viitor voi refuza categoric 
să mai asist la o asemenea porcărie, m-a apostrofat chiar, acuzându-mă că sunt 
orgolios, că fac pe prozavul şi că, din cauza mea Şi a celorlalţi asemeni mie, nu se 
vor elibera nici ei, Toate acestea mi-au creat o stare sufletească sumbră şi abia 
aşteptam să mă retrag în eternitatea celulei mele. 

A doua zi, când uşa s-a deschis şi am fost invitat din nou să merg, la 
„elub”, am refuzat categoric să o fac. Au mai încercat o dată, şi încă odată, şi până 
la urmă au renunțat, Astfel că, până în primele zile ale anului următor, am fost lăsat 
în pace, O dată cu intrarea în noul an, însă, a început cea mai cumplită perioadă din 


toţi anii mei de detenţie. Poaţe doar numai în timpul anchetei să mai [i fost atât de 
zbuciumat sufleteşte... (Va urma) 




















PAG. 8 Nr. 5/221 Mai 2009 





PUNCTE CARDINALE 


. a. [E A N N > a PAPI 55 ș, Ş | 3 -] 2" pi ”» Fi 4" Ya _] p 4 TPI RA | 
UN MARE POET DIN INCHISOARE: CONSTANT 
D/A A A N DD S 4 » ză A N 1 X 3 5! i . Ș L./e a * i pi ț Y = 4 


La Editura Christiana din Bucureşti a apărut 
micul volum intitulat Cărzile Spiritului şi alte poezii, 
semnat de un mare poet necunoscut publicului larg: 
Constantin Oprişan, martir al temnițelor comuniste. 
Este prima oară cînd toate versurile rămase de la 
Constantin Oprişan se regăsesc între copertele unui 
volum (0 selecție fusese inclusă de regretatul Radu- 
Dan Vlad în volumaşul Doi poeți damnați: Constantin 
Oprişan & Ștefan Vlădoianu, Editura Majadahonda, 
Bucureşti, 1995). Reproducem aici o parte din poemul 


neterminat şi fragmente lămuritoare din auxiliile 
editoriale. 


(elel=>ile Nialelalkieli] [el sete las Ulalkul=i | | 


N —— iq — Se primii ÎN A 
5 a Dc ue ii pe a 
—— —— —— 


7 


DIN PREFAȚA DOMNULUI 
MARCEL PETRIŞOR: 


etejai|I= 
Spiritului 


Constantin (Costache) Oprişan (1921-1958), după 
ce trecuse prin iadul de la Piteşti, a stat în celula 4 din 
cumplita „Casimcă” a Jilavei, cu Gheorghe (Ghiţă) Calciu, 
cu Iosif V. Iosif şi cu mine, şi tot acolo a murit în iulie 
1958. Grav bolnav de tuberculoză, i s-a refuzat orice ajutor 
medical... Este cel pentru care viitorul părinte Calciu şi-a 
tăiat venele, în iluzia că ar putea să-l salveze de la moarte 
hrănindu-l cu sângele lui 

Avea mare har de poet şi ne-am străduit toţi trei 
să-i memorăm versurile amplului poem „noologic”, precum şi alte piese de mai mică întindere, pe care mai 
în urmă le-am reconstituit din memorie cu Ghiţă Calciu, atât pe cât am mai fost în stare după atâţia ani. Sunt 
şi locuri pe care le-am uitat amândoi, dar îmi place să cred că am salvat — cu destulă fidelitate — esențialul... 

Dacă despre Dante Aligheri, autorul Divinei Comedii, contemporanii spuneau c-ar fi fost omul care 
a văzut cu ochii săi infernul, trecând prin toate bolgiile lui, despre Constantin Oprişan, autorul Epopeii 
noologice sau al Cărților Spiritului, s-ar putea spune cu certitudine nu numai că l-a văzut, dar că l-a şi trăit, 
trecând prin toate hrubele sale; nu ca vizitator, precum Dante, ci şi supus unui întreg arsenal al supliciilor 
deloc imaginare... 

Dar nu asta contează, ci ceea ce spune acest autor despre geneza şi formarea spiritului creştin, 
despre durerile şi bucuriile făuririi sale. Evidenţele unei conştiinţe care evoluează în spirală şi-n devenirea 
căreia apar treptat perioade grele de semnificaţii: Helenismul, cu sarabanda filosofiei antice; Patristica, cu 
revelaţiile-i mistice; Eroismul medieval, cu al lui cult al onoarei; Renaşterea, cu iluzoriile umanisme, apoi 
Modernitatea subsecventă, cu ispitele şi capcanele raţionaliste — de la Descartes la Kant şi de la Hegel la 
Marx —, cu tentaţiile existenţialiste sfârtecate de ideologii donquijoteşti şi de utopiile opresive ale unei 
contemporaneităţi din teascurile căreia salvarea nu se întrevede decât într-o perspectivă eshatologică... 

Înţelepciunea lirică a muceniciei e uneori mai profundă şi mai vie decât toate tomurile speculaţiei 
filosofice, căci se întemeiază pe o experienţă care nu se poate substitui prin teorii şi pe nişte raţiuni ale inimii 
pe care mintea anevoie ajunge să le pătrundă. Citiţi-l pe Costache Oprişan şi veţi vedea că-l veţi ține minte cu 
inima! 


DIN NOTA ASUPRA EDIŢIEI: 


Acest volum de versuri ale poetului-martir Constantin Oprişan nu are la bază nici un manuscris 
auctorial, ci se bazează pe memoria celor ce au fost închişi cu el în Casimca Jilavei şi care i-au învăţat pe de 
rost versurile concepute strict mental în anii de detenţie. 

Încă din 1967-68, Gheorghe Calciu şi Marcel Petrişor şi-au confruntat rememorările şi le-au pus pe 
hârtie, într-un caiet dictando de 48 de pagini, scris mărunt — cu cerneală albastră şi pe alocuri cu pixul — până 
la pagina 38. Caietul avea să fie confiscat de Securitate la 22 | 1968 şi recuperat abia după 1989, când a fost 
revăzut de cei doi şi, pe alocuri, îndreptat sau adăugit. 

Din păcate, cu toate eforturile conjugate, mai vechi sau mai noi, au rămas în texte şi unele lacune, 
pe care editorial le-am semnalat prin puncte de suspensie între paranteze drepte. Majoritatea strofelor au 
putut fi totuşi reconstituite în integralitatea lor, ceea ce permite o lectură aproape normală, chiar dacă nu 
întotdeauna cu certitudinea absolută a conformităţii cu “originalul” pierdut. După atâţia ani — şi la o asemenea 
cantitate de material memorat — e omeneşte să apară unele “infidelităţi”, dincolo de voința şi exigenţele 
memoratorilor. Textul rezultat are însă coherență și unitate stilistică Personalitatea poetică a autorului ni se 
înfăţişează bine marcată şi chiar inconfundabilă, iar versurile alcătuiesc un univers intelectual şi artistic greu 
de suspectat de vreo contrafacere esenţială... 

Marele poem pe care l-a ambiţionat Constantin Oprişan — în genul Tragediei omului a lui Imre 
Madach, dar cu mai multă filosofie — a fost cunoscut printre deţinuţii politici sub diferite titluri (care uneori 
sunt de fapt ale diferitelor sale părți), reflectând poate şi o anumită oscilație a autorului: Poemul ontologic 
(cum figurează şi în ediţia antologică din 1995), Psihaion (sau Psychaion), Poemul noologic, Epopeea 
noologică sau Cărţile Spiritului. Pentru ediţia de faţă l-am ales pe cel din urmă, Poemul pare a avea trei 
părţi/cărți (inegale şi aproximativ delimitate): “Cartea ontologică” (“Cânturile somatice”), “Cartea psihologică” 
(“Psychaion”) şi “Cartea noologică”. 

Pe lângă poemul respectiv, caietul cu transcrieri din memorie mai conţine și alte bucăţi poetice, 
grupate acolo sub titlul generic de “Elegii” (deşi numai unele dintre ele sunt intitulate astfel chiar de către 
autor). Aici am numit secțiunea finală “Alte poezii” (păstrând impresia că unele ar putea fi tot bucăţi din 
poem, dislocate conjunctural, sau care ar fi urmat să fie integrate la năzuita lui finalizare)... (R. C.)+ 





-DIN CĂRȚILE SPIRITULUI 


CARTEAA DOUA: 
PSYCHAION 


Taverna literară 


—————————— 


În faţa mea, departe, un uriaş călare, 

Pe gloaba lui uriașă, ținteşte în văzduh. 
Îmi fulgeră privirea armura-i sclipitoare 
Şi lancea legendară înfiptă în vreun duh, 


Se-nalţă coiful mândru, plutind peste păduri, 
Lucind în puritatea albastrului senin, 

Păşeşte ploaba-n ritmul metalicei armuri, 
Şi-n urmă scutierul, călare pe asin. 


Ascunsă după arbori, tăcerea împresoară, 
Să-năbuşe sub ramuri eroicul concert. 

Mai mândru pare omul când moartea-l înconjoară 
Şi mai frumoasă viața când trece prin deşert. 


Îmi strigă: „Ce tot şovăi şi ochii ți-i ascunzi ? 
Indreaptă-ţi dârz privirea şi pasul tău de țânc! 

Tu eşti un vârf de lance şi-n Duhul Rău pătrunzi, 
Cu cât mergi mai departe, cu-atita mai adânc”. 


Se risipesc miasme şi vraja se dezleagă, 

Un vânt de primăvară adie pe obraz 

Şi creşte în putere făptura mea întreagă, 
Gonind, prin praful negru, spre marele viteaz. 


„Erai s-adormi”, murmură eroul zâmbitor, 
„Pe căpătâi de piatră târât de vârcolaci; 
Priveşte-i colo-n umbră cum fâlfâie în zbor 
ŞI speriați auzi-i cum ţipă prin copaci! 


Sunt mulți în codrul ăsta, dar au acelaşi joc: 
Intâi, te înfăşoară tăcerea cu-n descânt; 

In urmă, oboseala te frânge de mijloc; 

Apoi, prin ierburi, somnul te trage la pământ. 


Uitarea peste tine depune prafu-ncet, 
lar gândul anchiloza ţi-l ţine nemişcat; 
Incremenită, mintea rămâne un schelet, 
lar forța ta latentă — sistem osificat. 


Când spiritul opreşte mişcarea lui subtilă, 
lar somnul libertatea i-o țintuie pe loc, 
Din geniu mai rămâne netrebnica fosilă 
inchisă într-o piatră, ca scoica în ghioc. 


Te culci pe suprafețe, la clarități atent, 
Având, în loc de pernă, pietroiul pozitiv 
ȘI nu visezi că-n juru-ţi păianjenul latent 
Te țese ca-ntr-o pânză în calcarul masiv. 


Sub tufele acestea, pe galbenul lichen, 

Dorm toți sforăitorii de ieftine poveşti; 
Surprinşi de împietrire în visul lor obscen, 

Le cresc ciuperci pe burtă, sub laurii porceşti. 


Un demon schimbă lumea în bâlci înşelător, 
Fosilele [?] să-şi vândă pe viul adevăr: 

De cumperi, şi-n momeală naiv te înfăşori, 
Din arborele vieţii te smulge ca pe-un măr. 


De-ţi lunecă privirea pe limpezimi banale, 
Comode certitudini din drum de te opresc, 
Te fură trândav somnul gândirii triviale 

ȘI gloria vulgară, sub laurul porcesc, 


Te-alintă glorii vane, păcatul îl respiri, 

In jur şi sub cămaşă jivinele se-ascund: 
Vicleanul te vânează cu plasele-i subțiri, 
Din geniul tău să-şi bată creițarul lui mărunt. 


In noi, caleidoscopul infernului agită, 

Din psihice prăpastii, făclii înşelătoare 

lar lumea le repetă pe-o gamă nesfârșită 
Scăldându-şi în mocirlă un stârv de târâtoare. 


——— ——_—, 








PUNCTE CARDINALE 


Mai 2009 Nr. 5/221 PAG. 9 





Dar Duhul Rău se-ascunde, îl supără lumina, 
Minţind că toate astea-s copilăreşti simboluri, 
Şi-n bezna sufletească ne sapă rădăcina, 

Să ne prăvale duhul în propriile-i goluri. 


Ființa lui nu-i spațiu, cu toate că există: 

FI e mai mic ca punctul, dar umbra lui e mare. 
Respinge deci, cu scârbă, minciuna realistă, 
Cârpită cu ştiinţă şi cu percepții clare! 


Tu să cunoşti; acesta e marele secret 

Ca să-ți răpui duşmanul: întâi să-l vezi, să-l ştii; 
Apoi, cu pieptul sparge barajul lui concret 

Şi spulberă-l în focul privirii tale vii. 


Deci, dacă știi ce-i răul, apucă lancea-n mână 
ŞI nu ținti în leşuri, să-ți cheltui energia, 

Ci umbra urmăreşte-o, principiul ce le mână, 
Și lasă semidocţii să-şi văcsuie prostia. 


Răstoarnă turme-n cale şi treci prin mori de vânt, 
Infruntă inerția cu spiritul activ. 

Du [?] mai departe lancea şi tragicul avânt, 
Călcând ca pe-o ruină neantul pozitiv. 


Ce poate fi mai nobil decât, iubind ideea, 

Să-i urmăreşti năluca din noapte până-n zori 
Şi, hăituit de stăfii, să-ți cauţi Dulcineea, 
Trecând ca o nălucă prin turme şi prin mori ?”. 


Şi Don Quijote cântă, rotind în nouri lancea; 
Privirea lui colindă albastre depărtări... 

Ce mare i-a fost lupta de când porni din Mancha, 
Gonind viclene stăfii, în nepătrunse zări! 


Mă-ntorc să văd în urmă fidelul scutier: 

De pe măgar atârnă piciorul lui grăsun... 

Ce paj a fost vreodată mai demn de-un cavaler 
Şi ce stăpân avut-a vreun scutier mai bun? 


Destinul lor, privindu-i, mai uriaş îmi pare 
Şi parcă mai bicisnic şi mai nevolnic sunt 
Să merg pe cai alături de sufletul lor mare 


Şi să le calc pe urme cu pasul meu mărunt 


Așa gândeam în sine-mi, când iat-o arătare 
Trecând ca o nălucă prin ramuri de copac: 
Un spiriduş de smoală, călare pe-o frigare, 
Se lasă-n calea noastră în zbor de liliac. 


Stă-n loc privind asinul, apoi, cuprins de streche, 
Se-nvârte ca sfârleaza şi iar stă nemişcat, 
Sucala întinzându-şi să-l gâdile-n ureche, 
Dar cu-n strănut îl suflă măgarul indignat. 


Să fie Puk? N-aş crede, Prea-i negru şi pocit! 
Tersit? Nici el nu este, căci pare mai modern... 
Deşi la-nfăţişare aduce cu Tersit, 

Dar are o culoare şi-un miros de infern. 


„Papini!” — strigă Sancho. „Te-ntorci şi iar te duci, 
Apari din neființă şi intri-n ea din nou, 

Când pleacă primul cântec, te află la răscruci 

Și piei apoi călare pe ultimul ecou”. 


„E spiritul pădurii!” — şopteşte Sancho. „Cată 

Să nu te cerţi cu dânsul, chiar dac-o vrea-ntr-ascuns; 
E negru de păcate, dar s-a căit odată 

Și geniul bun, cu haina, pe frunte I-a atins. 


Se spune, după unii, c-ar fi primejdios: 
Uşor îi cazi în plasă, de nu ţi-i gândul treaz; 
Dar eu îi ştiu secretul, nu-l iau în serios, 

Și dacă-l iei cum este, să ştii că are haz”, 


Zvârlit în praf, Papini, de-o tuse de măgar, 

Spre Don Quijot se-ndreaptă, cu părul mai zburlit, 
Armura să-i străpungă cu țeapa-i de bondar... 

Dar cade ca o minge, strigându-mi istovit: 


„La mijloc mă aruncă destinul meu nedrept; 
Cad între Don Quijote şi Sancho Panza! Ori, 
Nici promiscuitatea cu Sancho n-o accept, 
Nici pe stăpân nu-l sufăr, cu casca lui în nori! 


Priveşte-l: mă ignoră, deși sunt evident, 
Şi trece peste mine cu zâmbetul lui trist, 
Deşi-l surprind adesea privindu-mă atent, 
Sunt sigur: găliganul nu ştie că exist! 


De-aceea, câteodată, mă-nfurii pe oricare; 
Mă-nfurie măgarul cu calmul lui englez, 

Mârţoaga ce nu ştie ce poartă în spinare; să 
Cât despre Sancho Panza, doar când îl văd — turbez, 


Dar culmea, pântecosul, convins că am talent, 
Imi rabdă tot disprețul pe care nu-l ascund! 
Când văd că nătărăul mai e şi indulgent, 
Incerc cu vârful țepei buricul lui rotund. 


ȘI iarăşi mă înfurii pe tot ce e anost, 

Pe Swifi, întruchiparea piticului englez, 

Pe Goethe, care crede că diavolul e prost, 

Pe Shakespeare că-i stârpeşte, în Hamlet, pe danezi. 


Şi pe Homer că trece cu hexametrii-n zbor, 
Ca în galopul antic să-l poarte pe Achil, 
Şi-alături de eroul cel iute de picior, 

Pe scârnavul Tersites, călare pe dactil. 


Mă-nfurie bondocii, cu gâtul lor prea scurt, 
Lunganii, că nu-şi taie picioarele prea lungi, 
Turbez pe uriaşii care trăiesc din furt, 

Pe Siegfried că-i stârpeşte pe micii Nibelungi. 


Pe cei ce cred în vise, pe toţi i-aş face scrum; 

Pe somnambuli,din viață, pe toți aş vrea să-i şterg, 
C-atunci când lumea doarme, ei fluieră pe drum 
Şi se grăbesc s-ajungă, dar nu ştiu unde merg. 


l-am spus-o şi lui Goethe: «Degeaba tot alergi! 
De faci un pod, nu-i totul, şi-n iad poți face pod. 
Nici mersul nu-i nimica, ci sensu-n care mergi 
Şi cum îţi faci din sensuri, cu spiritul, un nod. 


Nu te salvezi cu acte de dulce filantrop, 
Căci nu e totul fapta, ci spiritul din ea. 

Şi n-or să vie, Goethe, când eu o să te-ngrop, 
Nici îngeri să te scape, nici dracul să te ia», 


Şi-acuma, te priveşte! Desculţ şi în cămaşă, 
Te prinzi cu Don Quijote şi umbli prin păduri. 
Cum pui tu inul simplu cu zaua lui trufaşă, 
Curajul tău cu frica pitită sub armuri ?! 


Vrei cavaleri? Hai, vino: ți-arăt o cruciadă! 
Nu dau un ban pe dânşii; ți-arăt oricâţi ai vrut.; 
Le sună gol armura, căzuţi pe cai, grămadă, 
Cum stau de-atâta vreme cu numele pe scut. 


Îți dau orice spectacol în codrii mei tăcuţi, 
Istoria întreagă sub arborii eterni, 
Politica născută din antice virtuţi 
Şi-njunghiată-n jungla corsarilor modemi. 


Am toată poezia prin Dante şi Homer, 
Gândirea de la Thales la ultimul sistem, 
Natura neştirbită din funduri până-n cer... 
Am binele din rugă şi răul din blestem. 


Ți-arăt filosofia în bâlciul vanității, 
Protagoras şi Crates în scrânciobul sofist, 
Modernii cum înalță cântări sterilității 


"Şi-un veac întreg cum doarme în somnul realist. 


Dar tu nu ştii ce cauţi, nici unde mergi năuc, 
Nici de alungi frumosul, ori fugi de vreun urât; 
În palma mea e taina, în miezul ei te duc, 

În țeapa asta-i totul, să-mi ceri orice, oricât! 


Să vezi, când nevăzute abisuri îţi desfund, 

Pe demoni cum stau singuri, iar îngerii perechi; 
Să coborâm pe-o rază-n adâncuri fără fund 

Și din infern pe Dante să-l scoatem de urechi. 


Sau poate-l vrei pe Goethe? Ți-l dau să-i pipăi țeasta, 
Să vezi că tot Mefisto pe Faust l-a luat, 

Căci, află de la mine, de când e lumea asta, 

Pe dracul niciodată un neamţ nu l-a-nșelat! 


Să prindem taina vieţii în cruntă încleștare, 
Orgoliul cum triumfă pe spiritul răpus, 
Să-ţi pun în palmă forța şi geniul în frigare, 
Şi lumea s-o întoarcem cu tălpile în sus”, 


+..." 
Piticul mă uimeşte cu magicu-i delir 
Și propria-mi uimire îl creşte uriaş, 
Furat de înțelesuri, cuvintele-i respir 
Nu ştiu de mi-e prieten, ori poate mi-e vrăjmaş, 


De jocu-i de-artificii simţindu-mă atras, 
Mă-ntreb pe ce cărare destinul să-mi îndrept... 
Şi-n cumpăna-ndoielii mă scoate din impas, 
Tuşind ca o trompetă, măgarul înțelept. 


Stă gnomul brusc din vorbă, cu țeapa ridicată, 
lar farmecu-i hipnotic se spulberă în vânt. 
Porneşte-apoi pe cale cu mine deodată, 
Târând prin praf țepuşa, cu vârful în pământ. 


Sfios, începe iarăşi, cuvintele-ngânând: 

„Vezi tu răscrucea asta? Pe-aici trecu cândva 
Un Om”... Şi fără voie adastă la un gând: 
„Voi nu știți unde mergeţi, EI singur o ştia. 


Trecea, urmat de gloată, cu crucea în spinare... 
Ca-ntotdeauna, gloata, lovind în ce nu ştie, 
Lovea şi-n El atuncea, dar — vai! — neştiutoare 
Că ura ei de-o clipă va trece-n veşnicie”. 


Privirea lui Papini se urcă în etern, 

lar glasul i se schimbă în glas de heruvim; 
Cuvintele uşoare pe inimă se-aștern 

Şi aripa durerii-l înalță în sublim. 


„Veneam”, şopteşte dânsul, „cu Simon din Cirene, 
Un om c-o-nfăţişare şi-o forță de plebeu. 

Nu m-a oprit nici plânsul frumoasei Magdalene, 
Ci am pătruns prin gloată, ca să lovesc şi eu. 


Abia-Şi ducea povara pe trupu-nsângerat; 
Trăgeam de lemnul Crucii, când Omul a căzut; 
S-a-ntors să mă privească în ochi, îndurerat...” 
Şi, tremurând, Papini îmi spune: „L-am văzut!”. 


Şi izbucneşte-n hohot: „De ce n-am mers cu Dânsul, 
Să-l sprijin eu povara şi muntele să-l sui ? 

Am plâns şi El pe față mi-a şters cu haina plânsul, 
Şi port de-atunci în lacrimi şi astăzi chipul Lui. 


Tu nu poţi ştii”, îmi spune, „din ce adâncuri plâng, 
Din ce-ntunerec iese o lacrimă de gnom! 
Ţi-o dau s-o vezi. Priveşte-o! Intr-însa îţi răsfrâng 
O clipă, o durere, un cer întreg, pe Om”. 


Şi plânge spiriduşul cu lacrimi argintii; 
Stă țeapa ca floreta căzută-ntr-un duel. 
Sfâşietor răsună pădurile pustii 

Şi plânge spiriduşul, şi plâng şi eu cu el. 


+. 


În faţa codrului de metal 
(Expierea lui Don Quijote) 


"O, Doamne! Dulcineea!” — murmură Don Quijot 
Şi braţul i se lasă, cu lancea tremurând: 

„O! Singura-mi iubire schimbată în robot!”. 

„„» ŞI lancea i se-nfige cu vârful în pământ. 


„Misterul cast al vieţii închis în fierul mort! 
De-aceea te răpiră din vechiul tău castel: 
Fluidul inefabil să-l schimbe în resort 

Și trupul tău eteric — în monstru de oțel”. 


ŞI tristul Don Quijote coboară de pe cal: 
„De-acum, cuprins cu fierul pe veci o să rămâi, 
Iubirea mea celestă s-o aflu în metal, 

Să-mi dea pe totdeauna sărutul ei dintâi”. 


Se-nvârte-ncet inelul destinului pe cer 

ŞI semnul suferinței, firavii peşti, răsar; 

Prin somn mai plânge Sancho, pe platoşa-i de fier, 
Și, copleşit de gânduri, stă stoicul măgar. 


++ 


Un ultim sfat 

(Don Quijote se ridică din spasmul morții 
şi dă Spiritului Uman un ultim sfat, 
rezultat al experienţei sale) 


Să nu te-ntorei din cale când Duhul Rău te minte, 
Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri; 
Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte, 
Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri! 


CONSTANTIN OPRIȘAN 











PAG. 10 Nr. 5/221 Mai 2009 


PUNCTE CARDINALE 





„INTR-O CIVILIZAȚIE TRADIȚIONALĂ E APROAPE DE NECONCEPUT SĂ AIBĂ 
CINEVA PRETENȚIA DE A-ȘI REVENDICA PROPRIETATEA ASUPRA UNEI IDEI, IAR DACĂ 
O FACE, IȘI PIERDE ORICE CREDIT ȘI ORICE AUTORITATE, FIINDCĂ IDEEA RESPECTIVĂ 
SE VA REDUCE LA UN SOL DE FANTEZIE FĂRĂ IMPORTANŢĂ REALĂ. DACĂ O IDEE E 
ADEVARATA, EA APARȚINE CELOR CAPABILI S-0 ÎNȚELEAGĂ; DACĂ E FALSĂ, NU E 
NICI UN MERIT S-O FI INVENTAT. O IDEE ADEVĂRATĂ NU POATE FI NOUĂ, PENTRU CĂ 
ADEVARUL NU E UN PRODUS AL SPIRITULUI UMAN, CI EXISTĂ INDEPENDENT DE NOI. 
NOI TREBUIE DOAR SĂ-L CUNOAȘTEM...” (RENE GUENON) 


(Urmare din numărul trecut) 


V.O VIZIUNE ROMÂNEASCĂ 
A EXISTENȚEI 


1. UN CREȘTINISM COSMIC 


În sud-estul Europei s-a păstrat până în epoca 
modernă o spiritualitate ce continuă sincretismul 
creştinismului primar. Mircea Eliade [1] arăta că multe 
dintre simbolurile creştine existau anterior, fie în 
apocrifele intertestamentare, fie în religiile păgâne. 
Substanțele sacramentale (uleiul, mirul, vinul, grâul) 
ori simboluri arhaice precum arborele vieţii îşi au 
originea în negura timpului, anterioare chiar neoliticului. 
După Eliade ele sunt creştinate şi astfel îşi găseau 
răscumpărarea. 

Caracteristicile acestui creştinism cosmic ar fi: 
a) misterul hristologiei este proiectat în întreaga 
natură; b) se insistă pe dimensiunea liturgică a 
existenţei; c) cosmosul este răscumpărat prin moartea 
şi învierea Mântuitorului şi prin vestigium pedi. 

Această creştinare a tradiţiilor religioase 
anterioare a dus la unificarea culturală a spaţiului unde 
creştinismul a fost asimilat. 

Un exemplu extraordinar al acestei sinteze 
creatoare este şi calendarul creştin, care preia o tradiţie 
primordială. Mai ales simbolismul porților solstițiale 
este universal întâlnit, de la celți şi romani până în 
Siberia, din Scandinavia până în Egipt şi India. Solstițiul 
de iarnă e Janua Coeli (Poarta Cerului), iar solstițiul 
de vară e Janua Inferni (Poarta Oamenilor). Prima 
este totuna cu Poarta Zeilor care se află în soare, ca o 
a şaptea rază, într-un plan subtil, prin care spiritul 
trece de la planul individuaţiei şi morții la non-individual 
şi eternitate. 

Hristos spune că el este Poarta şi doar prin EI se 
ajunge la Tatăl. Cele două Solstiţii sunt legate de Sf. 
loan Botezătorul în două ipostaze: Naşterea, la 
Solstiţiul de Vară, şi Boboteaza, imediat după Solstiţiul 
de Iarnă, cândva sărbătoarea cea mai importantă a 
românilor. Dacă amintim şi de lon-Sfânt-lon din 


folclor, îl şi vedem pe Janus Bifrons (lanua= Poarta, 


lanux > păzitorul porţilor), căruia în greacă i se spunea 
chiar lon [2]. 

Poarta Cerului este ca urechea acului prin care 
nu poate intra aţa cu ambele ei capete (Sine şi Eu), 
căci dincolo de ea nu e loc pentru doi. Ochiul acului 
simbolizează această Poartă a Soarelui prin care, după 
spusele Mântuitorului, nu poate trece o cămilă, 
aceasta simbolizând omul exterior, personalitatea, 
determinaţiile [3]. 

Creștinismul cosmic s-a păstrat doar în sud-estul 
Europei, unde Ortodoxia a asimilat tot ce nu 
contravenea ethosului creştin, 

Catolicismul, prin atitudinea sa faţă de lume, de 
alte tradiţii, a sărăcit Apusul în raportarea sa faţă de 
Cosmos. 


' Mircea Eliade, /storia ideilor şi credinfelor religioase, Ed. 
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, pp. 389-393. 

: Vasile Lovinescu, Dacia /Hiperboreeană, Ed. Rozmarin, 
1996, p. 61. 

' Ananda K. Coomaraswamy, “Svayamătrnnă: lanua 
Coneli”, în revista Zalmoxis, Ed. Polirom, 2000, pp. 255- 
256, 


De aceea, numai în hulita lume balcanică are 
cosmosul un sens metafizic. Cele mai neînsemnate, 
aparent, amănunte ale vieţii au ecouri şi corespondențe 
magice. Chiar atunci când dă explicaţii naive ale lumii, 
gândirea folclorică nu e lipsită de înălțime sufletească. 
Se zice, bunăoară, că lumea stă pe nişte stâlpi pe care 
luda îi roade spre a o prăbuşi în haos. Dar în lumea 
umană se întâmplă un fapt minuscul: femeile cern, 
bătând voiniceşte sita în palme. Zgomotul acesta ajunge 
până la luda şi împlineşte stâlpii la loc, salvând lumea 
[4]. Acest fapt arată corespondențele magice care există 
între cele mai mici fapte ale oamenilor şi cosmos. Cerul 
e populat de duhuri (îngeri şi diavoli, iele şi spiriduşi), 
vântul, soarele, luna, stelele au ceva omenesc, care le 
face să participe la viaţa omului. Cosmosul întreg este 
părtaş la viaţa socială şi la cea interioară a omului. 

Pentru român, cosmosul este o lume de semne, 
care-i vestesc atât evenimente meteorologice, cât şi 
sociale. Tot aşa, fiecare faptă a omului răsună în 
întreaga lume. După Mircea Vulcănescu [5] (care în 
2004 a avut centenarul naşterii şi a rămas ignorat de 
aproape toţi, excepție făcând revista Ros), aceste două 
caractere ale lumii româneşti sunt dominante: 
sentimentul unei vaste solidarități universale şi ideea 
că lucrurile au un sens, că lumea e o carle de semne. E 


aceasta o lume în care românul nu se simte singur, ca. 


în faţa universului newtonian, mecanic şi indiferent față 
de om. Căci pentru român lumea de aici e cuprinsă din 
toate părțile de lumea de dincolo, care o împlineşte, 
astfel încât cea de aici e un semn al celei de dincolo. E 
această lume românească cea în care sufletul lui 
Poverello s-ar fi simţit atât de acasă, în care păsările şi 
cerul, furnicile şi vietăţile pădurii parcă vorbesc 
sufletului omenesc, aducându-i veşti de aici şi de 
dincolo. 


2. NEVOIA DE MĂSURĂ 


Există în folclorul nostru o constantă care 
caracterizează sufletul românesc; măsura. Plecând de 
la o vorbă veche: Unde e multă minte e şi prostie multă, 
Constantin Noica observă că atât în viaţa interioară, 
cât şi în jurul său românul aşază o măsură în toate [6]. 
De la peisajul românesc şi până la stările sufleteşti, totul 
păstrează o armonie, evitând atât tensiunile ascuţite, 
cât şi platitudinea letargică. Dar cel mai mult sufletul 
românesc pune măsură avântului rațiunii. Măsura însă 
nu e gândită raţional şi juridic, ci ca trăsătură a firii în 
relaţia ei cu absolutul. Nu mintea o descoperă, ci parcă 
firea o trage de mânecă, amintindu-i-o mereu.Pentru 
român există riscul lipsei de măsură tocmai al raţiunii, 
ducând la abuz de raționalitate. La măsură el a ajuns, 
după Noica, pe altă dimensiune decât a raţionalităţii, 
Raţionalitatea n-a tulburat sufletul românesc în chip 
deosebit. Omul nu e cuget înţelegător în faţa firii şi, ca 
efect, o minte îngâmfată; românul nu stăpâneşte lumea 
și nici nu o schimbă. Rosturile ei sunt date de 
Dumnezeu şi schimbarea lor e mai mult decât riscantă. 
Sufletul românesc e străin de stăpânirea ştiinţifică a 
naturii, în sens apusean, în care vede o ciudăţenie, un 
act de trufie. Vorba Lumea asta nu e a mea, cealaltă 





+ Ovidiu Papadima, O viziune românească a lumii, Ed 
Saeculum, 1995, p. 43, 

* Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească u existenţei, 
Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1991, pp. 104-105. 

* Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, td. 
Humanitas, 1992, pp. 76-80. 


nici aşa o spune destul de clar. Lumea are noimă, 
dar omul nu poate să aibă decât o cunoaștere parțială 
a lumii. Mai are şi un tâlc abia bănuit, abia intuit, dar 
o cunoaştere totală a firii e de neînchipuit gândului 
românesc. Omul nu-și prăpădeşte firea gândind, căci 
gândul nu e făcut să se încumete, să se semeţească. 
Asta poate duce la sminteală ca pierdere a măsurii. 
După Noica [7], la români omul nu e măsura lumii 
(ca la Protagoras), ci lumea este măsura omului: aşa 
arată viziunea românească a existenței. 

Omul nu poate să nu gândească, dar nu poate 
depăşi limitele raţiunii. Interesantă observația 
filosofului de la Păltiniş că sensibilitatea din care s-a 
născut filosofia e a unei rupturi, nu a unei continuități 
[8]. Această ruptură are loc pe mai multe planuri: mai 
întâi între om (spirit) şi lume, iar apoi între funcțiile 
sufletului omenesc. Dar în viziunea românească nu 
omul gândeşte lumea, ci lumea gândeşte în om, într- 
o continuitate între fire şi spirit. Astfel, omul se împacă 
cu lumea şi cu el însuşi, ajungând mai mult la 
înțelepciune decât la filosofie. Cealaltă ruptură dă 
exagerarea rolului uneia dintre facultăţile de cunoaştere 
ale sufletului. În viziunea românească şi acestea sunt 
împăcate, nici una nefiind lăsată să-şi depăşească 
măsura firească. 

Aplecându-şi înțelegerea asupra omului, gândirea 
românească vede în el ceva stabil, pe care-l numeşte 
fire, substrat permanent, şi ceva schimbător, 
numit chip [9]. Amândouă sunt unite de ins, ipostasul 
care leagă firea (ca substanță) şi determinaţiile 
personale, chipul. Dar firea nu e ceva abstract şi 
absolut, pe planul unei existenţe logice pure, ci pe 
planul concret al lumii. Chipul nici el, cu însuşirile 
sale personale, nu este văzut în sens nominalist şi 
empirist, nefiind doar o simplă alăturare de însuşiri 
ce apare şi dispare o dată cu ele. Ele nu afectează 
niciodată substanța (firea). Insul e unitatea lor organică 
şi funcţională, iar nu una logică. Niciodată fondul şi 
aparența nu se despart definitiv, ba chiar aparenţa e 
grăitoare în privinţa fondului, mărturiseşte ceva despre 
el. 

Aşa cum chipul nu e aparenţă pură, nici firea nu 
e neschimbătoare în totalitate. Un ins poate să-şi iasă 
din fire, căci ea nu e o esență imuabilă, aşa cum îşi 
poate reveni în fire, aşezându-se în echilibrul său 
firesc. Firea înseamnă echilibru, armonie, naturaleţe, 
dar mai ales măsura pe care Dumnezeu a aşezat-o în 
ea. Astfel, orice ieşire din fire este dezechilibru, 
dizarmonie, urâțire a firescului. Abstractul separat de 
concret presupune pentru românul folcloric o ieşire 
din fire de negândit 

In folclor găsim chiar o nevoie de concret în 
care sufletul românesc tinde să îmbrace abstracția. 
Pe când abstracția se materializează, materia tinde să 
se înalțe la luminile transcendenței [10]. Ovidiu 
Papadima constată că' spiritul nostru nu iubeşte 
rătăcirea în neguri, fie ele ale gândului, fie ale 
sentimentului. EI e căutător de echilibre senine, de 
lumina care a dat românescul /ume. 

Plastica țărănească trebuie să îmbrace în chip 
lumesc chiar ŞI ceea ce nu e de aici. Bunăoară tufele 
de boz, seci, inutile, sunt locuința diavolului, săgețile 
din metal găsite în pământ întruchiparea materială a 
trăsnetului, iar locul unde sunt trimise, prin descântec, 
duhurile necurate, e unde 

Fata cosițe nu împleteşte, 
Voinic nu chiteşte, 
Secure nu pocneşie, 
Popă nu citeşte ... 
Adică unde nu se află rosturile lumii. 


(Va urma) 
Viorel ROSCA 


a a i 
"Op, cit, p. 8! 
" Ibidem, pp. 82-83 . 
Ă Constantin Noica, Viziunea românească a existenței, Ed 
Fundaţiei Culturale Române, 1991, pp. 56-67 | | 
O, Papadima, op. cit, Pp. 30-37. | 








HAIDUCIE 


Haiducie, dorul meu, 
unde m-ai lăsat la greu? 
Ce s-alese, în amurg, 

şi din flintă, şi din murg, 
ce s-alese din pistoale, 

şi din piepturile goale. 

şi din pleatele în vînt? 
Fluierele — unde-mi sînt? 
Haiducie, dorul meu, 

să te bată Dumnezeu, 
c-ai tulit-o tocmai cînd 
mă păştea din cer un gînd... 


LUPII SFÎNTULUI ANDREI 


Sînt Andreie, lupii tăi 
îs din zi în zi mai răi: 
nu-şi mai schimbă părul tot, 
ci doar sîngele pe bot, 
iar cînd urlă-n codrii vechi, 
cad luceferii părechi. 


Sînt Andreie, lupii tăi 

se scoboară noaptea-n văi 
şi prin marile zăpezi 

nu-i auzi şi nici nu-i vezi, 
doar le simţi, cu-nfiorare, 
laba-nfiptă în spinare. 


Sînt Andreie, lupii tăi 
umblă razna peste căi 

şi nimic nu le e lor 
cruce, peşteră, izvor, 

tot acest amar ţară 
numai bună ca să moară. 


DOAMNE, ÎNTRE SUS ŞI JOS... 


Doamne, nici sămînţă nu-s 
şi nici rod de jos în sus, 
nici nu sînt, de sus în Jos, 
nici iubire, nici prinos. 
Dar tu, Doamne, jertfă-adus 
pentru vecii mei de sus, 
eşti, de cînd te ştiu, milos 
şi cu anii mei de Jos. 

De-oi purta de jos în sus 
crucea Domnului lisus, 
m-o-nţărca de sus în Jos 
slava Domnului Hristos. 


DUHOVNICEASCĂ 


Întru pomenirea 
Părintelui Cleopa 


De ţi-o da păcatu ghes, 
zi-i cinci vorbe cu-nţăles 
şi te-nhamă cu răbdare, 
că-i păcatu cutră mare, 
Ca să aibi cu cerul parte, 
gîndu ţine-ţi-l la moarte, 
că frumoase cîte sînt, 
toate s-or făcea pămînt. 


PUNCTE CARDINALE 


NLĂZVAN 
CODRESCU 


= 


* a X - + 

MA po >$ Z e d 

N 

Ay fe» AT, e 1 RE 
ete 

1 4 


T ra - 
EI Ta: 
| “ y nai d. “ Si 
4 s*) “e aer L/ A 
* RA Ș > 





ROST DE DOINĂ 


(Noi cîntece fără stăpîn) 


Închin aceste versuri 
apusei maiestăţi 
a ţăranului român 
ŞI 
sufletului veghetor 
al lui Horia Bernea 


e ECE 2 DISPIT SURE IURI (SENEI DEEE arpette=-> 


lar năcazu, dacă vine, 

fă-l nădejde de mai bine, 
că-ntr-un sclipăt, pe tîrziu, 
raiu te-o mînca de viu. 


VISELE 


Visele, cînd tocmai vin, 
amiros a rozmarin. 
Visele, cînd stau în loc, 
amiros a busuioc. 
Visele, cînd n-au liman, 
amiros a măghiran. 
Numai unde vise nu-s 
e-o duhoare de nespus... 


CÎNTEC DE NEAM 


Neamule, de ce vrei-tu 
ce-alții au şi-ai noştri nu? 

Și de ce nu vrei şi lor 

să le dăm din dorul-dor? 
Neamule, ştii tu ce ai 

colea-n gura ta de rai? 

Și pricepi ce dar ţi-a dat 
Dumnezeu, cînd te-a-nţărcat? 
Neamule, au pînă cînd 


Mai 2009 Nr. 5/221 PAG. 





vei cerşi, nimica dînd, 
iar din darul tău, cînd oare 
da-vei şi la cine n-are? 


CARTE CĂTRE MÎNDRA MEA 


lo mi-s, mîndro, dintr-un gînd 
cît lumina de plăpînd. 
lo mi-s, mîndro, dintr-un dor, 
cumu-i boarea de uşor. 
lo mi-s, mîndro, dintr-un vis, 
dalb ca floarea de cais. 


D-aia, mîndro,-cînd mă vrei, 
nu-ţi dau veste paşii mei. 
D-aia, mîndro, cînd mă caţi, 
ochii tăi rămîn miraţi. 
D-aia, mîndro, cînd mă ai, 
tu-mi eşti coastă, io ţi-s rai. 


DOINA DARURILOR 


Neamul meu, de vechi ce este, 
pare basm, pare poveste. 
Limba mea, de veche ce-i, 
are rai la gura ei. 

lară dorul, sfintul dor, 

ce-i al nostru, nu şi-al lor, 
chiar de-l uită omul viu, 
îngerii din cer ni-l ştiu, 

ŞI ni-l ştie codrul des, 

de la munte pîn” la şes, 

şi ni-l ştiu, pe sub ţăriîni, 
morții noştri, din bătrîni. 
Neamul, limba, dorul ni-s, 
de cu veghe, de cuw vis, 
darurile sfinte care 
prisosesc peste uitare, 

şi ne trag, cu morţi şi vii, 
dinspre veac înspre vecii. 


ANĂ LENĂ 


Ană Lenă, dusu-s-au 

aii care sîmbur au, 

şi-au rămas în coji şi-n foi 
numa aii care-s poi... 

Ană Lenă, mai ştii tu 
colea-n coasta mea cum fu? 
Nu tu şarpe, nu tu vină, 
doar lumina lumii lină; 

nu tu leat, nu tu soroc, 

doar iubirea — ca un joc. 


OCHI DE RAI 
(variantă) 


Într-al raiului cerdac 

toate moţăie şi tac, 

numai vintul, cînd şi cînd, 
mai răsfaţă frunza blind... 
Doarme bunul Dumnezeu 
cu un ochi deschis mereu, 
iară eu, în poala lui, 

torc un gind şi nu i-l spui... 








PAG. 12 Nr. 5/221 Mai 2009 





PUNCTE CARDINALE 





INTERVIU CU PREOT MIHAI-ANDREI ALDEA 


LEPĂDAREA DE ISTORIE 





Un singur lucru sare în ochi trecătorului, 
străin de cartierul bucureştean Berceni, care 
traversează banala stradă Covasna: într-un loc cu 
iarbă, unde ar fi putut să zacă lejer câteva maşini 
abandonate sau vreun butic, se găsește o bisericuţă 
cât un apartament mai mic. Având hramul “Sfântul 
Daniil Sihastrul”, ea a fost construită, cu mari eforturi 
şi destule piedici, din...două module de beton folosite 
de obicei pentru parajele care urâțesc atât de mult 
fața capitalei României. Această bisericuţă există doar 
datorită daruirii şi râvnei preotului paroh Mihai-Andrei 
Aldea. 

Preotul este foarte tânăr, plin de energie, cu 
o privire ageră şi pătrunzătoare. Oamenii vin cu 
plăcere la biserica lui şi pentru că, în ciuda lipsei de 
fonduri, părintele Aldea nu încasează nici un fel de 
taxe pentru serviciile sale. Cu toate acestea, a putut 
găsi bani pentru începerea construirii unui locaş de 
cult mai mare, din lemn, care să înlocuiască mica 
“ambasadă a Împărăției lui Dumnezeu”, după cum 
numeşte chiar el bisericuţa. 


Stăm de vorbă într-o duminică. Tânărul preot vorbeşte liber şi simplu, fără fraze sforăitoare, şi 
reuşeşte să dea răspunsuri scurte şi concise. De aceea, suntem siguri că întâlnirea cu el reprezintă o 


experiență deosebită pentru cititori. (B. 7 $,) 


Reporter: Istoria României a fost marcată de 
legătura între conducerea laică a statului, ca putere 
execulivă, şi Biserica Ortodoxă Română, ca 
păstrătoare a tradiţiilor şi valorilor. În ce măsură 
sitația de astăzi, disprețul şi delăsarea puterii politice 
fuță de aceste valori, poate fi interpretat ca o ruptură 
între cele două instituţii? 

Pr. Mihai-Andrei Aldea: Vreau să fac întâi o 
precizare: Biserica nu este o instituţie. Biserica este 
Împărăţia cerurilor, iar Biserica vizibilă pe pământ 
este partea vizibilă a Împărăției cerurilor. Ea cuprinde 
în cadrul ei o serie de instituţii, ca monahia, preoția, 
diaconia şi celelalte. În ce priveşte colaborarea între 
conducerea statului şi Biserică... aceasta nu a existat 
niciodată. Pentru că atunci când statul şi Biserica 
lucrau împreună, nu exista un stat laic, ci un stat 
creştin ai cărui membri — funcţionari — erau unşi, 
aveau har dumnezeiesc. Nu erau laici, nu erau 
desprinşi de Biserică, nici ei personal, nici clasa lor. 
În momentul în care statul s-a declarat laic, s-a rupt 
de Biserica şi de Dumnezeu, şi în mod firesc a apărut 
conflict între stat şi Biserică. Aceasta s-a simțit 
începând cu domnitorii fanarioți şi s-a accentuat o 
dată cu domnitorii masoni, apoi a degenerat din ce 
in ce mai mult, până în perioada de exaltare a 
comunismului în România, ultima formă a existenţei 
statului laic, în opoziţie cu Biserica. lată, deci, ruptura 
este veche, iar situaţia de astăzi este o continuare 
firească a “normalităţii” din trecutul apropiat. 

Rep.: Trăim într-o lume aflată în schimbare. Vedeţi 
necesară o schimbare în mesajul pe care îl transmite 
B.O.R., pentru ca aceasta să facă faţă noilor 
realităţi? 

Pr. M.-A. A.: Biserica Ortodoxă Română nu are 
nevoie de o nouă orientare! Are nevoie să se întoarcă 
la tradiţiile de care mulți, chiar parte din factorii de 
răspundere ai Bisericii, au uitat! Trebuie să se întoarcă 
la adevărul simplu şi direct al lui Hristos şi la 
învățăturile Sfinţilor Părinţi. Adică la ceea ce ni s-a 
lăsat şi dat de la Duhul Sfânt, nouă, preoților, pentru 
a-i putea ajuta pe oameni să se mântuiască. Deoarece 
misiunea Bisericii este în primul rând aceea de a-i 
călăuzi pe oameni spre mântuire. Şi pentru acest 
lucru, ea trebuie să fie ancorată pe deplin în învăţătura 
lui Dumnezeu. Din nenorocire, există în cadrul B.O.R. 
mulţi oameni care sunt atraşi câtre tot felul de curente 
moderniste, intelectualiste, devin propovăduitori ai 
acestora, și din nenorocire Sfântul Sinod n-a luat 
nici o măsură până azi împotriva lor. Asta este ce ar 
trebui schimbat, 


Rep.: Ce trebuie să însemne pentru tânărul român de 
astăzi, aflat prea mult sub imperiul lui “aici” şi 
“acum”, noțiuni ca “trăire creştină” şi “mântuirea 
sufletului"? 

Pr. M.-A. A.: A vorbi despre trăirea creştină şi 
mântuirea sufletului înseamnă în primul rând a vorbi 
despre realism. În momentul în care cineva se limitează 
la “aici” şi “acum”, el este mai rău ca un orb. Orbul 
ştie că nu vede, pe când cel care se limitează la clipa 
de faţă se opreşte la câţiva centimetri în faţa sa şi are 
impresia că vede! Dar e fals, căci este mai rău ca un 
orb! Omul trebuie să înțeleagă bine că este nemuritor. 
Şi dacă înţelege asta, o să vadă lucrurile de undeva de 
deasupra, trecând peste momentul imediat sau 
consecinţa imediată. Să înțeleagă că toate lucrurile 
încep şi se termină înaintea lui Dumnezeu, şi în lucrarea 
lui, şi atunci în toată viaţa lui o să facă referire la acest 
moment, în care în faţa lui Dumnezeu va trebui să 
prezinte, să raporteze ce a făcut şi să aştepte verdictul 
Lui: ai înmulţit talanţii pe care ți i-am dat sau i-ai risipit? 
(cf. Matei 25, 14-30). Dar nu poţi să înmulţeşti talanții 
câtă vreme te gândeşti doar la “aici” şi “acum”. Nici 
măcar să îi îngropi nu poţi, ci doar să îi cheltuieşti. 
Eşti mai rău decât sluga care a îngropat talantul, pentru 
că dacă te gândeşti doar la viața aceasta, la “aici” şi 
“acum”, nu mai gândeşti că vine Stăpânul şi îți cere 
socoteală! Şi în ziua Judecăţii nu mai ai nimic! Deci, 
este obligatoriu ca să înţelegi că realitatea porneşte, 
izvorăşte din Dumnezeu, şi că lucrurile din jur sunt 
trecătoare, iar Dumnezeu este veşnic, şi atunci în toată 
viața ta trebuie să te raportezi la Dumnezeu pentru a 
şti ce să faci acum şi aici. 

Rep.: Ce le-aţi spune tinerilor care nu au încredere în 
Biserică şi nu participă la viața religioasă pe motiv 
ca preoții au păcate lumești? 

Pr. M-A. A.: Să-şi caute un preot bun. 

Rep.: Atunci daţi-mi voie să trecem la următoarea 
întrebare: cât este de important duhovnicul pentru un 
tânăr creştin? Cum poate acesta proceda, concret, dacă 
vrea să-şi găsească un duhovnic? 

Pr. M-A. A: Să ştie că nimeni nu se naște învăţat, 
Fără un duhovnic bun, nici nu poţi ajunge învăţat. Ai 
două posibilităţi: să te laşi cucerit de duhul veacului 
acestuia, care știți că este un duh al satanei, sau să 
vrei să înveţi cele ale lui Dumnezeu, dar, după cum 
spune Sf. Scriptură, cum ai putea să înţelegi dacă nu 
(e va învăţa cineva? Acel cineva este obligatoriu să fie 
căutat şi găsit. Omul care nu are îndrumător este 
pierdut. Dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea 
în prăpastie! Deci, găsirea unui duhovnic bun este o 


necesitate fundamentala a omului, fie tanar, fie batran, 
pentru ca omul se poate trezi la realitate şi la 
bătrâneţe... Pentru a-şi putea găsi un duhovnic, omul 
trebuie să caute şi, aşa cum am spus mai înainte, să 
se raporteze la Dumnezeu. Nu trebuie aşadar căutat 
duhovnicul după voce, sau după înfăţişare sau statură; 
ci după alte criterii. Duhovnicul trebuie să nu fie 
mândru, să fie cinstit şi să fie ancorat în Sfinţii Părinţi. 
Şi să ştie cel ce caută că duhovnicul adevărat face el 
insuşi ceea ce învaţă. Zice: faceţi rugăciunea, dar 
întâi şi întâi el face rugăciunea! Invăţătura 
duhovnicului trebuie să fie 100% ortodoxă. In 
momentul în care el încearcă să împace religia cu 
ştiinţa, în loc să arate lipsurile ştiinţei față de credinţă, 
în momentul acela suferă o alunecare. Cât despre 
comportamentul său faţă de păcatul mărturisit, scopul 
lui nu este de a accepta răul şi neadevărul pe motiv 
că “îl înțelege” pe om, ci acela ca, tocmai înțelegându- 
|, să-l ajute să se ridice la altă stare, să se mântuiască. 
EI înțelege împrejurările sau motivele care determină 
omul să săvârşească un păcat. Arată milă de lupta 
sufletească pe care el o duce. Dar înțelegerea este 
bună dacă serveşte omului la ridicarea spre starea de 
sfinţenie, ăsta este rolul duhovnicului şi aşa trebuie el 
să procedeze. Dacă preotul se limitează la ascultarea 
unei înşiruiri de păcate, nu îşi face datoria de 
duhovnic. lar cel care se mulţumeşte cu un asemenea 
tratament, pentru ca apoi să reia de la capăt şirul 
păcatelor, fără nici o îmbunătăţire, fără nici un canon, 
eventual doar dând nişte bani la biserică, acela nu 
este decât un înşelător. Un negustor! El vrea să 
cumpere har şi mântuire pe bani, iar asta nu se va 
întâmpla niciodată! lar preotul care acceptă aşa ceva 
este tot un înşelător. E adevărat, la ora actuală sunt la 
noi în ţară puţini duhovnici de felul acesta, dar ei 
există. Trebuie să-i căutaţi! Şi nu trebuie ca la prima 
dezamăgire, la primul preot care nu e aşa cum trebuie 
să fie, să vă opriţi şi să renunţaţi, pentru că aceasta 
înseamnă să vă supuneţi duhului veacului acestuia. 
Stăruiţi, căutați şi sigur veți găsi! Dar să căutați după 
Dumnezeu, căci dacă veţi căuta un preot vestit pentru 
că e mare intelectual, sau altele de felul acesta, există 
marele risc să cădeţi în plasa unui om care de fapt 
este rece. Forma poate înşela, nu este un lucru 
esenţial. Nu uitaţi că chiar diavolul îşi poate lua formă 
şi chip de sfânt... 

Rep.: Mai au românii nevoie de modele? Dacă da, 
care pot fi acestea? Marii oameni ai neamului sunt 
ignoraţi, iar din cărţile de istorie ne zâmbesc... vedete 
mondene. 

Pr. M.-A. A.: Sigur că avem nevoie de modele! Să 
luăm drept exemplu sfinţii români — şi nu numai —, 
care constituie cel mai desăvârşit model! Uitaţi-vă la 
sfinţi precum Ştefan cel Mare, sau Constantin 
Brâncoveanu, sau loan cel Nou de la Suceava, si să 
adăugăm aici pe Constantin cel Mare. Aceştia au fost 
personalități ale vieţii politice sau economice. Ei ne 
arată că poți fi un bun creştin şi, în acelaşi timp, să ai 
şi o activitate mirenească (lumească) implicând şi 
bogăție, şi putere, toate acestea fără să te desprinzi 
de Dumnezeu. Aceşti sfinți sunt modele de viață 
creştină, care ne arată că putem să ținem legea noastră 
ortodoxă, şi în acelaşi timp să ducem o viaţă normală, 
fără să fie nevoie să ne retragem cu toţii în peşteri, 
ca pustnicii! Poţi fi în mijlocul lumii, chiar să ai o 
funcție, şi să îți păstrezi deplin legea şi credinţa! 
Rep.: Cum priveşte un preot globalizarea? 

Pr. M.-A. A: Globalizarea este un concept foarte 
inşelător, pentru că ea cuprinde multe fenomene 
aparent bune, care în realitate, la o analiză mai atentă, 
se dovedesc a servi interesele unor grupuri privilegiate. 
Dreptul la liberă circulaţie, despre care vorbeam, e 
un drept salutar. Posibilitatea de a comunica mai 
repede, cu oameni din diferite colţuri ale lumii, este 
iarăşi un lucru bun. Dar folosirea acestor lucruri bune 
pentru dispariţia statelor şi naţiunilor, a tradiţiilor, 
pentru a impune puterea unor grupuri de “aristocrați” 
asupra întregii lumi, nu se justifică şi transformă 
globalizarea într-o înşelătorie enormă şi într-o 
catastrofă. Se folosesc, din păcate, cele mai frumoase 


Cai 











sentimente umane pentru a justifica globalizarea. Să 
a aminte oamenii, să nu cadă în plasa care |i se SR del 
Rep.: Se vorbeşte foarte mult despre integrarea 
europeană. Formarea unui stat european unic 
presupune nu doar dispariția granițelor naţionale 
ci şi abandonarea COnştiinţei naționale ŞI 74 
apartenenţei la un sistem de valori propriu, în 
favoarea formării unei “conştiinţe europene ”, ca 
garanție a unei vieţi mai bune. Cum vedeţi această 
schimbare? Este ea dictată de interese politice oculte 
sau este un proces firesc de transformare? , 
Pr. M-A. A: N u este un proces firesc, Nu este dictată 
nici de necesități politice reale. Este rezultatul unor 
presiuni de la nivel mai înalt. Avem de-a face cu acea 
lucrare a Satanei de nivelare a personalităţii umane, 
Diavolul a incercat întotdeauna să îi transforme pe 
oameni intr-o turmă de proşti, care să poată fi dusă 
unde vrea el. Adică în iad, Şi acest lucru, printre 
altele, se face şi prin dispariţia naționalităților. Pentru 
că naționalitatea conţine un specific care se constituie 
in parte a personalităţii umane. În momentul în care 
aceasta dispare, omul e dezrădăcinat, dezorientat, şi 
e foarte uşor să fie preluat şi prelucrat de forțele 
răului. Acesta este scopul întregii activităţi de 
“integrare”, pentru că în ceea ce priveşte o asociere 
economică, politică sau militară între statele europene, 
ea se putea realiza şi fără acest circ cu Europa Unită. 
Vreţi să vorbim de libertatea de mişcare? Să ne 
aducem atunci aminte ca în 1900 un român se urca 
in tren la Bucureşti şi cobora la Paris, fără nici un fel 
de problemă cu vizele sau cu altceva! Deci nu este 
nevoie de toată această “demonstraţie de forțe” pentru 
o Europă unită ca sa obţii rezultate. Dreptul la libera 
circulatie era mult mai respectat acum 100 de ani 
decât este acum. lar celelalte lucruri, ca asocierea 
politică sau economică între state, repet, se puteau 
gândi şi fără dispariţia granițelor sau a naționalităților. 
Rep.: Ce trebuie să creadă tânărul român despre 
participarea României la un război de agresiune, aşa 
cum u fost cel din Irak? Este cu jusujicată? Cum 
vedeţi invocarea în acest sens a intereselor naţionale? 
Pr. M.-A. A.: Nu are nici o legatură interesul naţional 
cu participarea la un război de agresiune! Biserica 
Ortodoxă se roagă pentru ostaşii români care au murit 
în orice loc “pentru apărarea țării şi a credinţei”. Cei 
care au plecat în Irak sunt mercenari şi nu pot fi = 
chiar dacă vreunul din ei moare acolo — pomeniţi în 
rugăciunile Bisericii. Nu au nici o legatură nici cu 
interesul naţional, nici cu istoria neamului; s-au dus 
acolo pentru bani, fără a ţine cont nici de dreptate, 
nici de adevăr. 

Rep.: O problemă deosebi! de mare cu care se 
confruntă românii astazi este invazia sectelor. 
Ortodoxia a fost relativ impermeabilă la influențele 
negative din afară, inclusiv în perioada comunistă 
Astăzi, însă, beneficiind de legislaţia învechită şi de 
deschiderea practic fără bariere de după 1989, o 
mulțime de aşa-numiţi evanghelizatori s-au repezil 
să distrugă dreapta credință. Cum se poate apăra 
creştinul ortodox român de această invazie? $ 

Pr. M.-A. A.: Foarte simplu: conştientizând că 
Biserica lui Hristos există de când a venit Hristos, 
deci orice religie care a apărut mai târziu e un fals. 
Catolicismul, protestantismul, adventismul şi toate 
celelalte nu sunt Biserica lui Hristos. Sunt secte care 
au apărut ulterior. Ei sunt cei despre care Hristos a 
proorocit că “mulți vor veni în numele Meu, pe acela 
să nu-i ascultați” (Luca 21, 8). Singura credinţă care 
datează de la venirea Lui, şi care tocmai de aceea, în 
mod fariseic, este acuzată de unii că ar fi învechită, 
este credința ortodoxă. Singura care păstrează exact 
invățăturile Mântuitorului, fără nici o schimbare. 
Apărarea vine din această cunoaştere, conştientizare, 
ca şi din cunoașterea Sfintelor Canoane. Dumnezeu 
nu ne-a lăsat fără un cod de legi cu ajutorul căruia să 
măsurăm dacă un lucru este sau nu bun și în cadrul 
Legii. Acest cod se găseşte, pe de O parte, in i 
Scriptură, iar, pe de altă parte, în lucrarea Canoanele 
Sinoadelor Ecumenice (Pidalionul) — carte ce, din 
motive... să zicem necunoscute, sau mai bine zis pe 
care le ştim, dar le trecem sub tăcere — s-a editat 
foarte rar. Deci: cunoaşterea Sfintei Scripturi, a 





PUNCTE CARDINALE 


Canoanelor, şi conştiinta faptului că nu există decât o 
singură Biserică a lui Hristos — Biserica Ortodoxă — 
ne pot ajuta pe fiecare să ne ferim de mânciuni şi 
inşelătorii, care vin nu numai de la secte, ci şi de la 
diferite culte păgâne care au dat năvală în România. 
Rep.: Sunt atâția români născuţi şi botezați ortodocşi, 
trecuți cu arme şi bagaje la cultele protestante sau 
neo-protestahte. Cum vedeți situația acestei categorii 
de oameni? Ce îi motivează şi cum ne raportăm la 
ei? 

Pr. M-A. A.: Cei de care aţi adus vorba acum sunt 
așa-numiții “apostaţi”. Oamenii care şi-au lepădat 
credința, adică. Nu numai ateii sunt apostaţi, ci şi 
sectanţii. E bine de ştiut că “în afara Bisericii nu există 
mântuire”, cum spunea Sf. Ciprian. Acest cuvânt este 
foarte vechi şi îşi are o justificare totală în cuvintele 
Mântuitorului: “Cine nu este cu Mine, este împotriva 
Mea, şi cine nu adună cu Mine, risipeşte” (Matei 12, 
30). Deci, ori eşti în Hristos, adică în Adevăr, ori eşti 
în afara lui Hristos, adică adversar al Lui. Cei care 
merg, la cultele protestante sau neo-protestante din 
țara noastră o fac din trei motive diferite. Unu: o 
mândrie teribilă. Omul care nu a fost la biserică 
aproape niciodată în viaţa lui, care nu cunoaşte aproape 
nimic din învăţătura creştină, îşi imaginează totuşi că 
le ştie pe toate, inclusiv teologie. Nu îi place tradiția 
ortodoxă, nu poate înțelege rostul ei, iar atunci când 
vine un sectant şi face scamatorii cu texte biblice rupte 
din context şi pe care le interpretează după cum 
doreşte, omul acela, care e convins că ştie totul, se 
lasă impresionat şi zice: iată pe cineva care cunoaște 
lucrurile mai bine decât mine — deşi el nu ştie nimic. 
Şi îl urmează. Dacă n-ar fi aşa mândru, dacă ar fi 
conştient că nu cunoaşte dreapta învăţătură creştină 
şi, după ce îl aude pe scamator vorbind, s-ar duce la 
biserică, la un preot care cunoaşte învățătura ortodoxă, 
să îl asculte şi pe el, s-ar lămuri foarte repede. 
Învățăturile sectanţilor sunt foarte uşor de demontat 
atunci când cunoşti Sf. Scriptură. Există texte şi 
referinţe directe impotriva oricărei secte, şi dacă ei ar 
lăsa deoparte mândria şi ar merge la un preot să îl 
întrebe şi să îl asculte şi pe el, s-ar lămuri şi foarte 
uşor şi-ar salva sufletul. Însă, fiind plini de mândrie şi 
convinşi că ei ştiu ceea ce n-au învăţat niciodată, 
sfârşesc prin a şi-l pierde. Al doilea caz, şi mai trist, 
este al celui care are probleme într-un moment al vieţii. 
Şi vine atunci un sectant care îl ia de mână şi îi spune 
cu falsă înțelegere şi compasiune; vino la mine, să te 
liniştesc eu! Şi îl duce să îl “liniştească” la el la sectă, 
adică punându-l în braţele satanei, de ajunge omul 
pierdut! A treia categorie, şi cea mai cumplită, este 
cea a oamenilor care merg la secte pentru avantaje 
materiale. Şi sunt extraordinar de mulți! În vestul țării, 
mulți români s-au dus la baptişti, luterani sau Ja alte 
culte protestante — sau chiar la catolici — din motive 
materiale: ca să poată găsi mai uşor un loc de muncă 
în Ungaria sau altă țară, ca să poată primi mai uşor 
ajutoare din străinătate etc. Aşa cumpără sectanții 
sufletele, pe bani. Şi cel care este lipsit de minte îşi 
vinde sufletul, uitând că nu îl va putea răscumpăra 
nici cu toate bogăţiile din lume! În toate aceste categorii 
apar însă şi oameni care Îl caută sincer pe Dumnezeu 
şi care sesizează odată şi-odată înşelăciunea. Atunci, 
există două posibilităţi: ori, din obişnuinţă, ruşine, 
mândrie sau frică, omul închide ochii şi spune: nu 
vreau să văd adevărul; ori el luptă să iasă la liman. 
Sunt asemenea oameni care au rătăcit la secte şi care, 
deschizându-şi ochii, s-au întors la Ortodoxie; şi, în 
general, ei au devenit trăitori adevăraţi, tocmai pentru 
că au simţit în ceata suflarea satanei şi au fost cît pe 
ce să fie înghiţiţi de ea, şi atunci se ancorează de 
Hristos mai puternic decât cei care merg la biserică 
doar din tradiţie. 

Rep.: Art. 200 Cod Penal, care incrimina 
homosexualitatea, a fost abrogat la presiuni externe, 
în urmă cu patru ani. Ca o consecinţă foarte gravă, 
acest lucru semnifică, în ochii multor tineri, 
recomandarea de către stat a homosexualității ca o 
alternativă normală de viață. Cum trebuie să 
privească un tânăr român homosexualitatea şi care 
trebuie să fie atitudinea sa faţă de cei în cauză (de 
homosexuali)? 


Mai 2009 Nr. 5/221 PAG. 13 


DE 7: 2. 
aa or 
ai db i 
Ş 75 i d 
zi | 


+ 
DE 


be 


PCI ae: 
. Pa 


T pere 
AA ap: 


A E - ură Cu / 
Pa ae pr i 
«Si i 


Pr 
mr 





Pr. M-A. A.: Aici sunt doua întrebări puse într-una 
singură. Prima, referitoare la relaţia statului cu 
homosexualitatea, şi a doua, atitudinea tinerilor 
români faţă de homosexualitate. Întâi, o lămurire: 
homosexualitatea este o boală, o boală sufletească, 
perfect vindecabilă; personal, ca preot, am avut 
cazuri de homosexuali care s-au vindecat total, au 
ajuns să aibă familii, copii pe cale naturală; acum 
sunt foarte fericiţi, iar perioada de homosexualitate 
din viaţa lor a rămas ca un fel de vis urât, de care nu 
mai ştiu de obicei decât ei şi duhovnicul lor. Totul în 
ei este vindecat, limpezit, curățat, nu mai au nici cea 
mai mică ezitare în aceasta direcţie. Deci, iată, 
homosexualitatea este o boală care se poate vindeca. 
Biserica oferă leacul pentru această boală. A-i spune 
unui bolnav “Vai, ce bine că eşti bolnav! Asta te face 
deosebit de ceilalți oameni!” (apropo de promovarea 
“diversităţii”, foarte la modă acum) înseamnă a-i dori 
răul. Înseamnă că doreşti ca el să rămână în boală şi 
să sufere consecințele ei. Urmarea, plata 
homosexualității este moartea, iadul. Este de ajuns 
să citim din capitolul | al Epistolei către Romani a 
Sf. Ap. Pavel, ca să lămurim problema definitiv: *Cei 
care săvârşesc acestea sunt vrednici de moarte”. 
Atitudinea tinerilor faţă de homosexualitate trebuie 
să fie următoarea: avem de-a face cu o boală, ne 
este milă de cel bolnav, dar dacă el zice că “este 
bine să fii bolnav şi să împrăştii şi la alții această 
boală”, atunci pe cât posibil el trebuie izolat, sau cel 
puţin noi trebuie să ne ferim de el. Ne rugăm ca 
Dumnezeu să-l lumineze, să-l ajute să se vindece, 
iar în rest... nu trebuie să avem de-a face cu el. 
Insă în momentul în care un homosexual îşi 
realizează condiţia şi doreşte să se vindece, trebuie 
sprijinit pe cât posibil, ajutat, pentru că îşi dă seama 
de suferinţa sa şi caută vindecarea. În ce priveşte 
atitudinea statului față de homosexualitate, această 
problemă este legată de ceea ce am discutat mai 
inainte. Avem un stat laic, ateu, deci poate adopta 
cu uşurinţă orice lege. Nu este un regim pro- 
românesc, ci unul... am putea spune de ocupație, 
care ne impune lucruri care nu au nici o legătură cu 
credința şi tradiţiile noastre. Cei care ne conduc, în 
cea mai mare parte, sunt nişte străini inculți, care 
habar nu au de nimic despre neamul românesc, 
despre credinţa creştină, n-au citit Biblia măcar o 
dată în viaţa lor — sau n-au înţeles nimic din ea, chiar 
dacă au citit-o — şi atunci nu pot face decât ce au 
făcut acum patru ani, când, de Sf. Ilie, au legalizat 
viciul homosexualității prin abrogarea articolului 200! 
Asta dovedeşte cât sunt de păgâni şi de duşmani ai 
lui Dumnezeu. Cred că treaba este lămurită. 


(continuare în pag. 14) 














PAG. 14 Nr. 5/221 Mai 2009 


LEPADAREA 
DE ISTORIE 


Rep.: Mass-media: multă violenţă, pornografie, vulgaritate, 
tot felul de alternative de viaţă “sănătoase” ca prostituţia, 
homosexualitatea, banul cu orice preţ ca scop în viaţă — iată 
doar căteva din pericolele care ne pândesc în ziare, la radio sau 
IV. Cum mai poate tânărul român să deosebească binele de rău 
şi adevărul de minciună? 

Pr. M.-A. A: Deosebirea adevărului de minciună in media este 
atât de complicată încât nici specialiştii în domeniul dezinformării 
nu mai reuşesc să o facă! Cine parcurge cărți de specialitate din 
domeniu rămâne şocat de cât de uşor poate fi manipulată cea 
mai banală ştire şi cât de greu este pentru un nespecialist să 
discearnă intenţiile reale ale celor care au prelucrat ştirea 
respectivă. Pentru omul obişnuit, aşa ceva este aproape imposibil, 
astfel încât cel mai bun lucru pe care îl poate face este... să 
renunțe la spectacolul mass-media. Eu nu mă uit la televizor şi 
nu ascult radioul, ziare citesc foarte rar — şi încă n-a venit sfârşitul 
lumii şi eu nu am aflat! Nu cred să fi pierdut vreo ştire cu adevărat 
importantă. Trăiesc în mijlocul capitalei şi nu s-a întâmplat să 
circul pe banda stângă în loc de cea dreaptă pentru că n-am citit 
ziarele! Mai mult, dacă întrebi pe cineva la ce îi foloseşte 
televizorul, practic, nu va putea să îţi dea vreun răspuns. De 
fapt, nici nu foloseşte la nimic... Dacă tot suntem în epoca 
modernă, iată ce poate face un tânăr ca să preia în mâinile lui 
frâiele informaţiei, fără să mai depindă de alții: să-şi cumpere un 
calculator, pe care să îşi pună muzica buna, lecturile şi tot ceea 
ce merită să fie reținut, iar în rest să nu bage în seamă nimic. Pe 
lângă asta, cei care caută adevărul trebuie să fie uniţi, să comunice 
unul cu celălalt, şi în felul acesta vor fi informaţi. Este foarte 
clar că mass-media se află sub supunerea banului. lar banul 
pentru mass-media provine la ora actuală, în mare măsură, din 
alte țări; deci media slujeşte, până la urmă, unor interese străine, 
la fel ca majoritatea celor care sunt puşi în fruntea statului român 


actualmente. 
Rep.: Care vi se pare cea mai mare problemă cu care se confruntă 


neamul românesc astăzi? 
Pr. M.-A. A.: Lepădarea de istorie! Neamul românesc nu-şi 
cunoaşte istoria aproape deloc. Ştie doar date istorice, şi acelea 
de obicei smulse din contextul lor, dar istoria nu şi-o cunoaşte! 
Concluziile de o viaţă ale cercetărilor lui Nicolae Iorga, Silviu 
Dragomir, Theodor Capidan, şi mai ales cele ale părintelui 
Stăniloae, le sunt ascunse. Lumea nu le cunoaşte nici din 
manualele de şcoală, nici din mass-media. Poţi ajunge la ele doar 
prin câteva cărți apărute într-un tiraj mic. Din acest motiv, românii 
sunt mutilați sufleteşte, pentru că nu-şi cunosc eroii, moştenirea 
lor naţională şi culturală. Ei nu-şi cunosc nici măcar toți apostolii. 
Câtă lume ştie, bunăoară, că în această zonă a ţării noastre a 
predicat, pe lângă Sf. Apostol Andrei, şi Sf. Apostol Andronic, 
apostolul Panoniei, care a dus cuvântul Domnului în partea Daciei 
în care nu a fost Sf. Andrei, completând lucrarea acestuia? 
Aproape nimeni! Sunt atâtea alte date istorice fundamentale, total 
necunoscute românului obişnuit. Între ce ştie el că înseamnă a 
fi român şi ceea ce înseamnă cu adevărat românismul este o 
mare prăpastie; o ruptură, care produce foarte multă suferință şi 
care îi face pe oameni să nu poată ţine o direcție. Neavând 
cunoştinţă de istoria sa, românul nu are nici stabilitate, nici 
demnitate, pentru că nu cunoaşte nici moştenirea părinţilor, faţă 
de care are o mare răspundere, şi nici legile lui Dumnezeu, care 
ar trebui să facă parte integrantă din viața lui. 
Rep.: În încheiere, vă rog să adresaţi un cuvânt tinerilor care 
cilesc acest interviu, despre necesitatea trăirii creştine şi a 
prezenței lor în sânul Bisericii. 
Pr. M-A. A.: Fără Dumnezeu nu există nimic. El a făcut lumea 
i ne-a făcut pe noi, şi El este singurul Părinte adevărat pe Care 
II avem. Părinţii noştri lumeşti, oricât de buni şi de iubitori, nu 
sunt nici atotputernici, nici atotştiutori. Dar Dumnezeu, Părintele 
nostru aj tuturor, este şi atotputernic, şi atotştiutor, şi ne iubeşte 
mai presus de orice şi mai mult ca oricine. De aceea, a avea o 
legătură cât mai strânsă cu EI este o necesitate absolută pentru 
oricine vrea să fie om întreg şi adevărat. Orice om care nu este 
cu Dumnezeu este înlănțuit de diavol şi sclav. LIBER POŢI SĂ 
FII DOAR ÎN HRISTOS. Deci, cel care vrea să fie un om liber, 
trebuie să Îl cunoască pe Hristos. lar pentru a-l. cunoaște, are 
nevoie de contact cu ceea ce este trupul lui Hristos: Biserica 
Ortodoxă. 


(urmare din pag. 13) 


Interviu realizat de 
Bogdan 1. STANCIU 
(Altermedia) 


PUNCTE CARDINALE 











Când s-a organizat Mitropolia de la Cluj, o mulțime de ardeleni, mai ales din Sibiu, dar 
nu numai, s-au agitat. Şi s-au agitat foarte tare. Dar când e vorba de “referendumul organizat de 
unguri în aşa-zisa “secuime” (care demult e deznaţionalizată de Ungaria Şi devenită maghiarime), 
ardelenii dorm. De la 1918 şi până astăzi, propaganda maghiară nu încetează a ponegn atât pe 
români în general, cât şi stăpânirea românească în Transilvania, Crişana, Maramureş, Banat 
România, statul român şi românii sunt acuzaţi — in corpore şi individual — de orice este cu 
putință, de la corupție la severitate extremă, de la lipsă de preocupare pentru educaţie la controlul 
extrem al educaţiei, de la delăsare la oprimare. Este evident că nu au cum să fie adevărate 
toate. Dar principiul “Ponegreşte, ponegreşte, până la urmă va rămâne ceva!” funcţionează şi în 
acest caz 

Ce face statul român? 

Ceva — foarte puţin — mai mult decât nimic, dat fiind că UDMR este prezentă în mai 
toate guvernările 

Ce fac românii, mai ales românii ardeleni? 

Până la 1918 românii ardeleni luptau pentru apărarea ființei naţionale. Luptau pentru 
salvarea şi creşterea Neamului, pentru unitatea Țării, pentru dezvoltarea unei societăți şi culturi 
româneşti. La fiecare acțiune anti-românească a ungurilor, Ungariei sau Austriei, românii căutau 
a găsi un răspuns, cât mai potrivit atât vremurilor, cât şi trebuinţelor naționale. De exemplu, la 
sistematica pngoană pentru maghiarizarea numelor, exercitată atât de unguri ca indivizi, cât şi 
ca politică de stat şi culturală, românii răspundeau prin apelarea la nume imposibil de maghiarizat: 
Romulus, Traian, Remus, lulian etc. De multe ori, cei care erau siliți de funcţionari a-şi maghiariza 
numele apelau la toate mijloacele posibile pentru a şi le recăpăta în forma românească. Proteste 
mai mult sau mai puţin diplomatice față de maghiarizarea forțată apăreau în presa românească, 
deşi de multe ori erau plătite nu doar cu amenzi, ci chiar cu închisoare. Într-un cuvânt, se 
răspundea, pe toate căile posibile, acţiunii anti-româneşti. 

Dar astăzi? Nimic, sau aproape nimic. 

La toată denigrarea ungurească, românii ardeleni se arată incapabili să dea un răspuns 
eficient. 

Criminalii de război unguri au monumente în felurite locuri din Ardeal, din Arad în Harghita. 
Românii n-au nimic de zis, nici măcar să facă o amărâtă de plângere la UE. Ungurii o fac şi 
dacă strănută un român, acuzându-l de terorism şi război biologic. Dacă ungurii fac apologia 
terorismului, românii ardeleni dorm liniştiți. Ungurii au reuşit să acuze România de moartea 
evreilor pe care ei, ungurii, i-au masacrat în Transilvania de nord-vest, ori i-au trimis în lagărele 
naziste. Românii ardeleni, chiar şi urmaşii celor ce şi-au dat viața pentru a salva o familie 
evreiască (şi au fost salvate mii de familii evreieşri!), n-au nimic de zis. 

Ungurii ce au masacrat în Al Doilea Război Mondial sate întregi româneşti nu au fost 
niciodată judecaţi de instanțele româneşti şi internaţionale. Teribili criminali de război au murit în 
linişte, lăsând urmaşilor lor principiile oribile după care şi-au trăit viața. Față de Ip, Trăznea şi 
celelalte localități în care genocidul anti-românesc a atins cote inimaginabile, românii ardeleni 
sunt vinovați de uitare şi indiferenţă. 

Moştenirea Gojdu, jefuită de Ungaria şi guvernul (ardelean!) de la Bucureşti, nu a stârnit 
nici o replică la nivel de mase, nici o ridicare a românilor din Transilvania şi celelalte provincii. Îi 
preocupă ceva pe românii ardeleni, în afară de creşterea nivelului de trai? Da, să critice conducerea 
de la Bucureşti, să acuze "Regatul" şi “'regățenii” de balcanism şi, eventual, să viseze, spre 
fericirea iredentei ungureşti, la cât de bine s-ar conduce un Ardeal autonom. Şi totuşi, politicienii 
originari din Ardeal sunt mulți, puternici şi... nu fac prea multe pentru țară (ce diplomaţi suntem!). 
Românii ardeleni nu văd asta, nu înțeleg faptul că cei care-i trădează la Bucureşti îi vor trăda ŞI 
oriunde altundeva. Singura soluţie ar fi ca ceea ce a fost odată ASTRA, ceea ce au făcut cândva 
românii ardeleni fără un guvern național să fie din nou pus în practică. În definitiv, dacă un guvern 
ardelenesc trădează astfel Ardealul, aceasta ar fi singura soluție. 

Pentru referendumul secuiesc pot exista nenumărate reacții: 


- lucrări despre genocidul anti-românesc din Transilvania de nord-vest, în engleză, germană, 
franceză etc. şi trimise UE şi statelor europene; 

- lucrări despre genocidul anti-evreiesc din Transilvania de nord-vest, în engleză, germană, 
franceză etc. şi trimise UE şi statelor europene; . 

- lucrări despre genocidul anti-țigănesc din Transilvania de nord-vest, în engleză, germană, 
franceză etc. şi trimise UE şi statelor europene; 

- lucrări despre persecuțiile anti-româneşti — din ultimii ani — ale autorităţilor locale ungureşti din 
“secuime”, traduse în engleză, germană, franceză etc. şi trimise UE şi statelor europene; 

- emisiuni şi articole pe temă în mass-media din întreaga Românie: 

- demonstrații de protest, memorandumuri, memorii ş.a.m.d. 


Ce fac românii ardeleni? Nimic. 
lar după ce vor fi puşi în fața faptului împlinit, vor acuza eventual tot “regățenii” sau 
Bucureştiul că nu le-au împlinit dorințele pe care nu le-au exprimat, drepturile pe care nu au ştiut 
să şi le apere. Tristă această generație, care se plânge de orice, dar nu mai luptă decât pentru 
bani! 
Preot Mihai-Andrei ALDEA 














BAJME ÎN CHEIE 
CREJTINĂ (1) 


„Basmele ascund adevăruri profunde legate de problematica vieţii, a morții, de 
tainele viului. Intr-un limbaj simbolic, ele propun o viziune aparent simplistă, care poate fi 
redusă la câteva scheme (personajele sunt construite pe opoziția bine-rău, ele au de traversat 
niște pr obe pe care reuşesc să le depăşească cu ajutorul unor forțe supranaturale care 
exprimă de fapt intervenția divinului, sfârşitul este întotdeauna pozitiv, marcând victoria 
binel ui). Laun nivel mai profund, poveştile Spun însă multe despre sensul vieții, despre relația 
oamenilor cu Dumnezeu Şi despre intervenţia Sa în viața noastră, despre probele pe care le 
avem de traversat în decursul existenţei, despre interdependența dintre lumea fizică, materială, 
ȘI lumea cealaltă, cea spirituală, şi despre faptul că există locuri pe pământ în care cele două 
tărâmuri comunică. In basme tot ceea ce trăieşte are Suflet, toate regnurile participă de fapt la 
viața universului ŞI sunt „animate” ( animus-anima) de suflarea „duhului”. Basmele sunt astfel 
fragmente de viaţă ce prezintă în mod simbolic o realitate în care Duhul Sfânt era prezent. 


FATA MOŞULUI ŞI A BABEI 


Fata moşului şi a babei, cunoscutul basm al lui lon Creangă, pune în evidenţă două 
tipologii umane: omul bun, gata să ofere o mână de ajutor celui aflat în nevoie, care nu trece 
indiferent pe lângă cei pe care Dumnezeu îi „presară” în cale pe drumul vieții, şi cel egoist, 
cel singur, plin de el însuşi, în care ceilalți nu „încap” pentru că nu-i vede, fiindcă se vede 
numai pe sine. Din acest punct de vedere, basmul propune același mesaj cu pilda bunului 
samarinean. 

Probele pe care fata moșului le traversează sunt tot atâtea momente prin care 
Dumnezeu îi pune la încercare bunătatea, spiritul de jertfă, dăruirea. Astfel, ea întâlneşte o 
cățeluşă bolnavă, un păr plin de omizi, o fântână părăsită, un cuptor necurățat. La nivel de 
simboluri, cele patru probe ar putea semnifica cele patru elemente: apa (fântâna), aerul 
(copacul), focul (cuptorul), pământul (căţeluşa). 

Peste tot ea seamănă Binele, fiindcă nu poate să treacă fără să facă ceva pentru cei 
care îi cer ajutorul. Ajunsă la Sfânta Duminică, și aici se dovedeşte exemplară, îi spală şi îi 
îngrijeşte pe copiii ei, balauri, fără să se teamă sau să se îngrețoşeze. Proba finală la care este 
supusă este cea care constă în alegerea cufărului. Din mulțimea de lăzi, unele mai frumoase 
decât altele, ea o alege pe cea mai mică, pe cea mai simplă, pe cea mai neînsemnată. 

Întreg basmul poate fi văzut ca o parabolă a existenței umane, a drumului pe care 
fiecare îl parcurgem de la nastere până la moarte. Basmul contine totodată mesaie moralizatoare 
şi chiar o întreagă filosofie de viaţă, un posibil cod moral de sorginte creştină, care s-ar putea 
rezuma la câteva idei. 

Prima ar fi că trebuie să ştim în primul rând să alegem drumul cel bun, cel care duce la 
Sfânta Duminică, reprezentând comuniunea harică, sfințenia. Drumul simbolizează astfel 
calea vieţii, parcursul existenţial, presărat cu probe prin care Dumnezeu ne încearcă virtuțile, 
capacitatea de a ne adapta în diferite situaţii, iubirea pentru aproapele, generozitatea, mila. 

În basme drumul are un caracter inițiatic, sau este legat de lupta cu răul, manifestat prin 
balauri, zmei etc.; aici el este menit mai ales să pună în evidenţă cele două tipuri de conduită: 
cea a omului bun, care asemenea bunului samarinean, nu poate trece nepăsător pe lângă 
suferința semenului său, îl com-pătimeşte, adică pătimeşte împreună cu el, îi duce, poate, o 
parte din cruce, este alături, gata să facă ceva pentru el, şi cel care, dimpotrivă, asemenea 
preotului și levitului, sau a fetei babei, poate trece nepăsător, fără ca în sufletul lui ceva să se 
mişte. Cele două tipuri umane reprezintă două modele de conduită care rămân veşnic actuale. 
Fiecare din noi ar trebui să ne examinăm conştiinţa şi să ne întrebăm cine suntem: „bunul 
samarinean” sau indiferentul, egoistul. 

O altă idee, tot creştină, este aceea că trebuie să fim gata mereu să răspundem nevoilor 
celor din jur, fiindcă uneori ni se pare că facem multă milostenie, dar nu ştim să facem un mic 
bine celui aflat cu adevărat în nevoie. | 

Tot în legătură cu o posibilă conduită creştină, e de remarcat faptul că fata moșului nu 
se teme de copiii Sfintei Duminici, balauri. Înţelesul profund ar fi acela că inima ei este atât 


PUNCTE CARDINALE 





Mai 2009 Nr. 5/221 PAG. 15 


n. 





de curată încât, asemenea sfinţilor, răul nu o poate atinge. Semnificaţia actului spălării este 
la fel de adâncă, şi trimiterile pot ajunge până la actul curăţitor al botezului. Tot asemenea 
sfinţilor, ea ajunge să curețe păcatele, răul, să reducă dim povara de negativ a lumii. 

Proba finală, cea a lăzii, pune în evidență ideea că în viață trebuie să știm să alegem 
„puţinul” mai degrabă decât „multul” şi să dovedim modestie, moderație, simplitate. La 
capătul drumului ne aşteaptă /ada. Ea poate semnifica răsplata divină, care va fi o expresie 
directă a vieţii pe care am dus-o. Va fi o „lădiță” plină cu bijuterii (un suflet frumos, împodobit 
cu virtuți) sau un „lădoi uriaș” plin cu balauri (patimi, vicii, răutăți). Mărimea ei nu este 
întâmplătoare: omul modest, omul bun, nu are nevoie de lucruri mari, el preferă ceea ce are 
dimensiuni mici, exprimând cumpătarea şi modestia. Finalitatea existenţei, sensul ei profund, 
pot fi subsumate astfel celor două lăzi: cea mică, modestă, plină cu bijuterii, simbolizându-l 
pe cel bun, gata oricând de un gest frumos, şi cea uriașă, plină cu şerpi, reprezentată de 
sufletul celui egoist. 

Viaţa e foarte asemănătoare, deci, cu desfășurarea acțiunii din basme: de-a lungul ei 
suntem confruntați cu situaţii dificile, cu probe pe care trebuie să învăţăm să le depăşim. 
Acestea sunt momente în care Dumnezeu ne pune la încercare-; parcursul existențial al 
fiecăruia cuprinde astfel de experiențe menite să ne apropie de Dumnezeu şi de semeni. 
Putem învăța din basme, ele-sunt purtătoarele unui mesai. al unui cod moral pe care-l putem 
integra în existență, ni-l putem însuşi. 

Poate fi considerată fata moşului un model de sfințenie? 

La un nivel mai profund, cele două tipuri de atitudine, împreună cu realizarea lor 
concretă, prin drum, pot fi totodată înțelese ca două posibile căi prin care omul încearcă să 
acceadă la dumnezeire, la sfințenie (reprezentată de Sfânta Duminică). 

Prima, cea a fetei moşului, ne arată că unirea tainică cu Dumnezeu nu poate avea loc 
decât ca urmare a unui proces de perfecţionare morală, care implică acumularea de virtuți şi 
aduce în final darurile Duhului Sfânt: bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândețea, 
înfrânarea, curăția. Dacă analizăm bine comportamentul fetei, constatăm că ea reuşeşte să 
dobândească aceste „daruri”, aceste comori ale sufletului, prin ceea ce face, prin felul în care 
răspunde nevoilor celor din jur, este bună, blândă, miloasă şi dovedeşte înfrânare atunci când 
trebuie să aleagă lada, necedând ispitei de a o alege pe cea mai mare, mai frumoasă, cum 
procedează cealaltă fată. 

Cea de-a doua cale se dovedeşte neviabilă însă, pentru că, deşi fata babei reuşeşte să 
ajungă la Sfânta Duminică, ea nu este capabilă să treacă probele, ea nu poate să-şi depăşească 
egoismul, nu reuşeşte să înlocuiască în ea păcatele cu virtuțile. Rezultatul — lada pe care o 
alege — este de fapt imaginea ei, a ceea ce este de fapt sufletul ei — patimile, păcatele, 
reprezentând balaurii pe care îi găseşte acolo, şi care în final o devoră, şi pe ea, şi pe mamă. 
Este şi aici un înţeles tainic, care poate fi descifrat însă: acela că un păcat, egoismul în speţă, 
poate fi „moştenit” prin legăturile de ereditate care există între părinți şi copii. Totodată 
efectele lui se „extind” şi asupra celui sau celor cu care con-viețuim, un păcat al nostru se 
răsfrânge și asupra celor din jur, şi ei pot suferi consecinţele, în aceeaşi măsură cu noi, fiindcă 
suntem împreună, nu trăim separat unul de celălalt. De aceea mama piere împreună cu fiica, 
şi amândouă sunt de fapt victimele egoismului pe care nici una, nici cealaltă nu reuşesc să-l 


1 învingă. 


A Ai 


” 


.. / Ă k 

LA a =: 

E, 7 4 A / R = « 
, Z i " 

că j ip $ pi ', A 
Li Ai ş! G p _ ui ir 

. = Cei . . i (3 A [. 
n (N) 4 . 


dai VER > pa 2 iată 
L Ai i iile pi 





Cea mai înaltă dintre virtuțile creştine, culmea urcuşului duhovnicesc, este iubirea. 
Mila, com-pătimirea sunt fațete ale acestui sentiment atât de profund şi atât de greu de atins. 

Iubirea lui Dumnezeu, care este punctul final al drumului, trebuie să treacă prin iubirea 
pentru întreaga creaţie, pentru cele două regnuri ale naturii: vegetal — părul şi animal — 
cățeluşa, apoi pentru om, ale cărui nevoi fundamentale sunt reprezentate de fântână — apa şi 
de cuptor — focul, şi chiar pentru manifestările răului (balaurii, copiii Sfintei Duminici, pe care 
fata îl spală, spre deosebire de alte basme, în care eroul se luptă cu ei şi îi ucide?), Fata 
moșului, asemenea oricărui bun creştin, a sfântului, reuşeşte să atingă această calitate, şi 
poate accede la lumea Dumnezeirii, la desăvârşire, străbătând de fapt lumea văzută pentru a 
O atinge pe cea nevăzulă, 

Sfinţenia presupune iubirea desăvârşită pentru tot ceea ce există, pentru lumea întreagă, 
şi omul o atinge în momentul în care, în urma unui lung, proces de purificare, reuşeşte să 
schimbe datul originar — păcatele moştenite, datorate condiţiei de om căzut — în virtuţi. Omul 
se desăvârşeşte astfel, schimbă în calităţi înclinările negative, dintre care cea mai de temut 
este egoismul, 

Privită astfel, în cheie creştină, fata moşului are toate atributele slințeniei, iar povestea 
ei este tot atât de plină de miez pe cât este şi cea a bunului samarinean. 

Mihaela BACALI 




















PAG. 16 Nr. 5/221 Mai 2009 





ÎN SFÂRȘIT, 
UN LOC DE ODIHNĂ: 
PALMA DE MALLORCA 


(urmare din numărul trecut) 

Îmi aduc aminte de perioada lui Caro! al II-lea ca rege. 
Pe atunci, Grigore Gafencu fusese ministrul Afacerilor Străine 
al României. Era în preajma celui de-al doilea război mondial 
şi era convins că promisiunile engleze erau sincere, 
acceptându-le întru totul. Nu credea că englezii vorbeau fără 
rost sau făceau o simplă demonstraţie retorică. Era întru totul 
convins că, în caz de pericol, Anglia va sări imediat în ajutorul 
României. Cei care îl cunoșteau în țară ştiau că pasiunea lui 
pentru politica engleză nu era secretă. Fusese născut la 
Bârlad, în România, dar sângele tatălui său era sânge de 
scoțian şi se arătase mai puternic ca sângele moldovean pe 
care i-l dăruise mama. Apoi, nu-mi vine să cred că uitase pe 
Elena Magda Lupescu şi pe soția ambasadorului francez în 
România, M-me Rothschild-Tierry. Cele două doamne aveau 
nevoie de el să-l confecționze ca ministru al Afacerilor Străine 
şi-l scoseseră de la naftalină. Cel care conducea guvernul 
era Alexandru Vaida Voievod, iar Gafencu fusese în Ministerul 
Afacerilor Străine subsecretar de stat. Cele două doamne 
reușiseră cu intervenţia lor, îl făcuseră ministru, iar Gafencu 
se simţea mândru de onoarea care i se făcea. Se înfoia 
realmente ca un curcan, Pe vremea aceea, rege în România 
era Carol al II-lea, dar venise momentul când, în 1938, 
introdusese dictatura regală. Gafencu nu fusese de acord, își 
dăduse demisia și fusese trimis ambasador la Moscova. 
Pierderea postului de ministru nu era prea importantă, dar se 
spune că fusese numit ambasador pentru marile lui merite. 
Ce fel de merite? Pentru faptul că era scoţian după tată? Este 
adevărat că făcea o figură bună în protipendada de la 
București, dar, ca moldovean, ar fi trebuit să gândească şi la 
Ștefan cel Mare. Apoi, când a fost nevoit să părăsească 
Moscova, nu s-a oprit în România, ci s-a dus imediat în Elveţia, 
să fie la adăpost. Aflându-se în Elveţia, Ică Antonescu l-a 
însărcinat pe Vespasian V, Pella, reprezentantul român la 
Berna, să-l convingă să preia conducerea negocierilor de 
armistițiu cu Puterile aliate, Ba mai mult: să fie din partea 
românilor și contaci mancu Allan W, Dulles, agentul Statelor 
Unite ale Americii, cu răspundere pentru Balcani. Dar cea 
mai valoroasă faptă a lui a fost atunci când, împreună cu 


www,punctecardinale,ro 
e-mail: ligia.banea(2yahoo.com 


PUNCTE CARDINALE S, A, L. 
cont: B. R. D. Sibiu RO48BRDE3308V02146903300 
ISSN: 1223-3145 


PUNCTE CARDINALE 


rOSI 
Un erou al întregirii 
naționale şi cel mai 
mare jurnalist 
român 

al secolului XX (15) 


ASĂ CUMA 








Constantin Vişoianu, Grigore Niculescu-Buzeşti şi Alexandru 
Cretzianu, au semnat Memoriul din noiembrie 1946, care fusese 
înaintat Conferinţei de Pace de la Paris. Singurul lucru care nu 
se pomeneşte în memoriu absolut deloc este tratatul de definire 
al agresorului semnat de România şi Uniunea Sovietică în iulie 
1933, la Londra. În iunie 1940 s-a întâmplat marea nenorocire 
a românilor şi se pare că fusese trecută de ei intenţionat cu 
vederea. Acordul cu definirea agresorului fusese violat chiar 
de Uniunea Sovietică, când Basarabia, Bucovina de Nord şi 
regiunea Herţa fuseseră ocupate cu un cinism foarte dureros 
pentru poporul român. Dreptul Uniunii Sovietice la aceste regiuni 
româneşti era acceptat de cei patru şi nu-i durea ca cele trei 
regiuni din România să fie ocupate de armata sovietică. 

Socotesc că acum sunt nevoit să mă ocup şi de 
protipendada românească din exil, care niciodată n-avea de 
gând să lupte pentru o țară stăpânită de armata roşie. Onoarea 
Şi importanța care li se dădeau ca foste personalităţi le erau de 
ajuns, restul era floare la ureche. Dar, curios lucru, tocmai cei 
care vorbeau fără întrerupere în numele României erau cei 
vinovaţi de trădarea de la 23 august 1944 şi nimeni nu se întreba 
cine le oferise dreptul să vorbească în numele României. 
Uitaseră — sau se făceau că uitaseră — întru totul politica franco- 
engleză dusă în numele partidelor pe care le reprezentaseră în 
țară. După cel de-al doilea război mondial aveau însă o 
motivaţie; se considerau salariaţi ai Departamentului de Stat şi 
pontau pe politica americană. Aşa că nimeni nu trebuie să fie 
surprins de felul cum judecau ei situația în cart se aflau. Dacă 
nu-şi supărau stăpânii, era cu atât mai bine pentru ei. Ordinul 
primit de la guvernul din Washington era pentru ei literă de 
lege. 

Ca persoană, Șeicaru nu putea fi socotit un om fără 
oreşeli. Era furtunos, avea slăbiciuni greu de înțeles, dar, în 
afară de ţara în care se născuse, îşi iubea familia ca pe ceva 
sfânt. Pe timpul când Pamfil şi Constanţa Șeicaru se aflau la 
Palma de Mallorca, viața lor familială fusese catastrofală. Nu 
că între cei doi existau conflicte, dar marea lui dragoste pentru 
Viorela, singurul copil pe care îl avea, l-a făcut să comită o 
orămadă de erori. Este un adevăr trist şi dureros, care nu poate 
rămâne nespus. Ca fată de bani gata, Viorela se îndrăgostise 
de Marius Cişmigiu, un tânăr avocat de la Bucureşti. Marius, 
ca orice bucureştean, îşi dăduse seama că se afla pe cale bună 
şi îi făcea o curte în toată regula. Nu putea renunţa la Viorela, 
era o partidă excelentă şi la București era fata renumitului 
director al ziarului Curentul. Trebuia să aibă succes. Șeicaru 
cunoştea caracterul lui Marius, nu putea fi de acord cu aventura 
Viorelei, dar nici nu se putea împotrivi. Viorela era încăpățânată, 
pentru ea Marius era un Făt-Frumos ca din poveşti şi nu voia 
să renunțe la el. Odată, în momentele lui de aducere aminte, 
Șeicaru spunea melancolic: Din nefericire, nu-l pot compara 
pe bărbatul Viorelei, Marius Cişmigiu, cu tatăl său, un om plin 
de calități morale... 

Căsătoria făcută în 1943 la Viena a fost un capriciu al 
Viorelei şi singura diferență care sărea imediat în ochi era 
faptul că Marius se bucura din toată inima. Ajunsese acolo 
unde voia, era cineva, era ginerele lui Pamfil Şeicaru, directorul 
cotidianului Curentul. Cu educaţia primită de la părinţi, Viorela 
s-a crezut întotdeauna atotputernică și întrecuse măsura. Părinţii 
ei trebuiau să meargă în direcţia hotărâtă de ea, iar la sfârșitul 
anului 1944, în străinătate, se simţea ca în București. Nu judeca 
situația în care se aflau părinţii ei, Incăpăţânarea tatălui nu o 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor şef), 
Demostene ANDRONESCU (redactor șel-adjunct), 

Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRIȘOR (redactor) 
Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU — Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422530 


(Pa ocfiii Altana 


interesa, cu atât mai mult că persoana ei avea întotdeauna 
prioritate. Făcea numai ce îi aducea folos sau îi trecea prin 
cap, La început fusese inspirată de Marius, Făt-Frumosul 
din poveşti, până când părinții şi-au dat seama de unde pornea 
toată nenorocirea lor. Viorela încă nu-şi închipuia că în scurt 
timp va suferi o mare durere și îşi va da seama de eroarea 
făcută mult prea târziu, dar nu va înțelege. În viața lor de 
izolaţi, singura fericire pentru cei doi era nepoata care fusese 
născută la Viena în 1944. Era singurul lucru de valoare pentru 
ei. loana fusese cu adevărat o rază de soare pentru cei doi şi 
la Palma de Mallorca se afla de la vârsta de trei ani. Pentru 
cei doi, o fericire fără sfârşit. 

Exilul într-o ţară străină era un lucru neobişnuit pentru 
Șeicaru şi nu se putea adapta adevărului că era nevoit să 
trăiască departe de țara lui, Amărăciunea exilului îi cădea 
greu pe suflet, nu înțelegea situația dificilă în care se găsea şi 
n-avea idee cum să o stăpânească. Credea cu tărie, în 
reîntoarcere, în revenirea lui în fruntea ziarului Curentul şi la 
ferma din Ciorogârla. Amăgirea pusese stăpânire pe el și nu- 
| lăsa să judece normal sau să se adapteze la împrejurările 
date. Zi de zi aştepta o reîntoarcere la Bucureşti, un lucru 
care ar fi trebuit să se întâmple ca mâine. Era ceva obligatoriu. 
N-avea răbdare să mai aştepte, chiar dacă politica 
internaţională îi demonstra fără încetare realitatea. Voia cu 
încăpățânare să urce treptele Palatului Curentul, aşa cum o 
făcuse în trecut destul de des, dar era numai un vis. Fusese 
trimis în Apus de Mareșalul Antonescu cu o însărcinare şi nu 
gândise ce soartă îl aștepta. Ştia că războiul nu putea fi 
câştigat, spera însă că va fi ceva trecător, fără însemnătate. 
Era convins că aliații occidentali vor înțelege, imediat după 
terminarea războiului, adevăratul caracter al Uniunii 
Sovietice, marele lor alial. Dar n-a fost aşa. Când plecase 
din țară nu transferase valută necesară în Elveţia, sau la 
diferite bănci din Europa Occidentală, şi nu înțelegea faptul 
că foştii lui cunoscuți îşi dăduseră seama că o reîntoarcere 
nu mai era posibilă. Această neînțelegere îl durea imens. Ei 
făcuseră pregătirile de plecare cum trebuiau, iar el rămăsese 
cu convingerea că nu va dura mult. Simţea foarte dureros 
lipsa banilor. se amăgea. iar reîntoarcerea devenise pentru 
el un dor fără sfârșit. Stând de vorbă cu mulți refuviați din 
Spania, le spunea cu durere în suflet: Sunt singurul român 
care ar fi putul face depozit în străinătate, dar n-am făcul-o 
o lipsă de chibzuinţă, o lipsă de prevedere, pe care nimic nu 
0 justifică, dar aceasta este realitatea. 

Era prea mândru să mărturisească mizeria în care 
trăia, iar greutățile din lipsa banilor le înfrunta cu o tărie de 
neegalat. Nu accepta să creadă că lumea intrase într-o imensă 
preschimbare, cu atât mai mult că trăia într-o lume plină de 
iluzii. Lupta zilnic, cu disperarea unui naufragiat, să ajungă 
la mal şi nu reuşea. Pe timpul primului război mondial soarta 
îl ocrotise, nu-l părăsise nici o secundă, ca şi în perioada 
dintre cele două războaie mondiale. Care este oare motivul 
că nu se poale întâmpla şi acum? Care este motivul că nu se 
poale realiza şi în exil? — se întreba cu amărăciune aproape 
în fiecare zi. Era ceva greu de înțeles și nu-i intra în cap că se 
găsea într-o ţară străină. Era un refugiat ca mulți alţii şi nu-i 
rămânea decât să se adapteze, dar nu reuşea. Aştepta cu 
nerăbdare să i se realizeze cel puțin una din dorințe, spunând: 
Trebuie să reuşesc! Setea lui de libertate nu putea fi domolită, 
dar nu putea cuprinde cu mintea situația în care se afla. 
Plecase din țară cu o însărcinare şi nu reuţisea cu toate că nu 
era vina lui, 

Răspunsul la situaţia gravă în care se afla era foarte 
simplu şi mai uşor decât s-ar crede: el nu făcea parte din 
lumea politicienilor. În țară cunoscuse în adevărata lui valoare 
omul politic, nu uitase greutățile pe care i le făcuseră 
politicienii, dar ce putea face acum? Şeicaru nu înțelegea pe 
politicieni, mai bine zis nu voia să-i înțeleagă. Ei făceau 
parte dintre oamenii pe care el nu-i accepta, cu atât mai mult 
cu cât nu făcuse niciodată politică de partid. Nu era interesat 
şi nu dorea să fie la cheremul altora. Era făcut dintr-un alt 
aluat, nu putea înşela increderea avută în el şi nu putea să se 
ascundă după deget. Îi plăcea să fie deschis. vorbea direct, 


[ără să se gândească la consecințe, (Va urma) 


Rene Al, DE FLERS 
(Minchen) 


Tehnoredactare computerizată 
PUNCTE CARDINALE 


Tipar: NOBLESSE S.R.L