Victor Ioan Pica — Libertatea are chipul lui Dumnezeu — 1993

>4 r' ‘ (i ► ««'./•.A *4 -a)f V/Sf * 1 





IOAN VICTOR PICA 


LIBERTATEA 

ARE 

CHIPUL LUI DUMNEZEU 


Prefaţă de Mihai SIN 





Colecţia < <INTRA MUROS > > 
(Coordonata de Cornel MORARU si 
Virgil PODOABA) 


Colecţia "INTRA MUROS" apare cu sprijinul 
FUNDAŢIEI SOROS PENTRU O SOCIETATE 
DESCHISĂ 


(c) Editura ARHIPELAG 
Coperta colecţiei: IDEA - DESIGN 
Coperta: Timotei NĂDĂŞAN 
ISBN : 973 - 96153 - 17 


Această carte se vrea un omagiu adus acelor tineri temera¬ 
ri care si-au dispreţuit propria viaţă din iubire pentru ţara şi 
neam De asemenea, ea se dedică sutelor de oameni simpli, 
ţărani din regiunea Făgăraşului, care, complet dezinteresaţi, 
le-au pus la dispoziţie casa şi sufletul. _ _ . 

Lor, celor care fără a avea nimic de plătit nimănui, au um¬ 
plut închisorile comuniste. Lor, celor ale căror morminte zac 
triste şi anonime prin cimitirele satelor romaneşti, in aştepta¬ 
rea învierii, le închin întreaga mea devoţiune. 

Autorul 

c? 


Trilogia morţii şi a învierii 

Voi I - LIBERTATEA ARE CHIPUL LUI 
DUMNEZEU 

(Momente din lupta anticomunista a neamu¬ 
lui) 

Voi. II - VEGHEAM LA STYX 
(Memorii de temniţă) 

Voi III - CĂLĂUZA PUSTIURILOR 
(Jurnalul "libertăţii" captive) 






MĂREŢI A SUFERINŢEI 


în 1956, cînd am devenit elev al liceului "Radu Negru" (sau Şcoala Me¬ 
die nr.l, cum fusese botezat între timp, fiindcă, se ştie, într-o primă fază a 
puterii lor, comuniştii au fost extrem de alergici la tot ce însemna istorie şi 
tradiţie românească) din Făgăraş, se ştia că falnicii munţi cu acelaşi 
nume fuseseră de cîţiva ani pacificaţi, "curăţaţi de bandiţi", adică partiza¬ 
ni, cum le spuneau oamenii locului; fiindcă toate încercările de a-i prezen¬ 
ta drept bandiţi pe cei ce rezistau şi luptau împotriva bolşevismului în 
munţi, n-au reuşit să-şi găsească loc nici măcar în limbajul localnicilor, 
ei preferind să folosească, cu precauţiile necesare, cuvîntul "partizan", 
din motive lesne de înţeles, chiar dacă acest cuvînt fusese introdus în lim¬ 
ba română odată cu sosirea armatei roşii, "eroică, invincibilă şi elibera¬ 
toare". Nici poemele, nici cărţile, nici filmele produse după aceea de 
"poeţi, scriitori, scenarişti" şi în care eroi ai neamului românesc erau pre¬ 
zentaţi cu o neruşinare fără margini drept "bandiţi fioroşi" n-au tulburat 
cine ştie cît memoria făgărăşenilor sau a altor locuitori din zone montane 
unde s-a luptat cu arma în mină, dar cu siguranţă că foarte multj oameni 
ai acestei ţări au fost derutaţi şi înţelegerea lor violent deturnată privind 
un fenomen de primă importanţă-pentru întregul Est european cotropit de 
bolşevicii lui Stalin. Oricum, în treacăt şi cu scîrbă să fie spus, nu m-ar 
mira ca foştii autori ai "bandiţilor" să devină astăzi, cu tupeul lor inegala¬ 
bil, "creatori" ai altui fel de "opere", în care să fie proslăviţi cei mai ieri 
incriminaţi cu abject şi grosolan "profesionalism". 

Dar sa revenim în 1956, anul cînd Europa, lumea întreagă era zguduită 
de evenimentele din Ungaria, numite de comuniştii de pretutindeni 
" contrarevoluţie", iar de toţi ceilalţi "revoluţie anticomunistă”. Ei bine, în 
acel an în munţii României încă mai supravieţuiseră cîţiva partizane 
după informaţiile pe care ni le dă Ioan Victor Pica, în cartea sa, sau după 
cele pe care cititorul român va putea în curînd să le găsească în cartea lui 
Ioan Gavrilă, şeful grupului de partizani din munţii Făgăraşului. Hăituiţi, 
înfometaţi, unii din ei la capătul puterilor şi disperaţi, ştiuţi de foarte 
putini oameni pentru că "gazdele" lor fuseseră rînd pe rînd descoperite, 
luînd imediat drumul închisorilor, aceşti oameni nu mai aveau, fireşte, ni¬ 
mic de pierdut, refuzînd să se predea, preferind să moară în ciocnirile^ cu 
trupele Securităţii. Ei bine, Europei nu i-a păsat de ei, cum nu le-a păsat 
nici americanilor îndelung aşteptaţi. E greu de spus astăzi dacă, undeva, 
în cadrul serviciilor secrete occidentale, cineva mai ştia atunci de partiza¬ 
nii anticomunişti români. Oricum, fiindcă veni vorba de^ îndelungata 
aşteptare a americanilor, să obser\>ăm, cu un zîmbet amar, că atîţia subtili 
analişti străini, dar şi români, ar trebui să ştie că poporului român, pe 
care ei nu prididesc să-l certe şi să-l mustre fiindcă nu galopează suficient f 
de repede, zice-se, spre democraţie, nu i-a venit să creadă mulţi ani după 


5 









terminarea celui de-al doilea război mondial că a fost abandonai cu ci¬ 
nism, din raţiuni care n-au stat şi nu vor sta vreodată în picioare. După 
cum ar trebui să se ştie şi faptul, din ce în ce mai evident, că represiunea a 
fost la noi mai dură şi mai sălbatică decît în alte ţări, fiind practic distru¬ 
să sau anihilată pentru o vreme o înreagă elită intelectuală, politică, mili¬ 
tară, aceeaşi soartă avînd-o fruntaşii satelor, toate acestea şi încă multe 
altele ducînd la consecinţe de o mare gravitate asupra întregii societăţi ro¬ 
mâneşti. Doar aceste "mici amănunte" dacă ar fi aprofundate ca lumea şi 
tot s-ar putea analiza cu mai multă înţelegere "fenomenul românesc". Şi 
poate că cei ce nu ostenesc să invoce vinovăţia poporului român (ajun- 
gînd să o compare cu aceea a germanilor de pe vremea lui Hitler) ar face 
mai bine să-şi amintească figura senin-cinică a bătrînului "baron" Mau¬ 
re r care, într-un interviu televizat, declara cu insolentă că el l-a susţinui 
P* Ceauşescu fiindcă a observat că "îi place să înveţe". în loc să-l sprijine 
să-şi continue putinele clase, l-a sprijinit să-şi "desăvîrşească" studiile pe 
un popor şi o tară, cu urmările cunoscute. E de mirare şi nu prea că nu 
s-a găsit încă un procuror care să-l acuze, fie şi simbolic, pe "democratul" 
Maurer. 

în contextul unei Românii bulversate, puse la stîlpul infamiei, de cine 
vrei şi nu vrei, acuzată de toate relele din lume, tratîndu-şi cum poate bo¬ 
lile cronice, intrînd apoi în prelungi perioade de convalescentă, fenome¬ 
nul partizanilor reprezintă fără îndoială un simbol luminos, o pildă extra¬ 
ordinară pentru o întreagă naţiune. Cartea lui Ioan Victor Pica (de fapt 
volumul întîi'din Trilogia morţii şi a învierii) este, astfel privind lucrurile, 
exemplară, puţind fi considerată, fără nici o exagerare, un posibil manual 
al demnităţii naţionale. 

Cine au fost cîtiva dintre tinerii care au luptat în munţi, cum gîndeau, 
care au fost idealurile lor şi ce au dorit de fapt - iată cîteva întrebări 
grave al căror răspuns îl vom găsi în Libertatea are chipul lui Dumnezeu. 

Am auzit că foştii deţinuţi politici şi alţi supravieţuitori ai spaţiului 
concentrationar din România vor să ridice un monument la Sîmbata de 
Sus, la poalele Făgăraşilor, întru veşnica cinstire a tinerilor eroi de la în¬ 
ceputul anilor cincizeci. în Jelui ei, un monument de veşnică pomenire şi 
cinstire al acestor extraordinari băieţi care s-au sacrificat cu bună ştiinţă, 
îl înalţă şi această carte a d-lui Ioan Victor Pica, lucrare de mare valoare 
documentară, dar mai ales de înaltă nobleţe spirituală. 

Ar mai fi ceva de spus, pentru că nu întîmplător am început cu invoca- 
rea P r jwilor mei ani de liceu. Ei bine, prin 1956-1957 nu doar munţii fuse¬ 
seră "pacificaţi", ci şi ţinutul, şi de fapt întreaga ţară. într-un timp incredi¬ 
bil de scurt, ceea ce se întîmplase părea să şe fi şi uitat, iar ceea ce încă se 
mai întîmpla (căci, iată, Ioan Gavrilă nu fusese prins, poate că nici alţii) 
părea să nu se întîmple, să nu existe. 

Ceva, de o importanţă şi măreţie inegalabile (căci ce poate fi mai măreţ 
decît sacrificiul de sine în favoarea colectivităţii?), petrecut doar cu cîtiva 

6 


ani în urmă, intrase repede în legende (şoptite cu teamă şi mari pre¬ 
cauţii), dar şi în uitare. Tinerii deveneau aproape "automat" utemişti, mer¬ 
geau la munci "voluntare" sau la mici petreceri ("ceaiuri") ocolind biseri¬ 
cile. Eu însumi am făcut parte dintr-o clasă "nonconformistă", mergeam 
la baluri prin satele din jur, fără să am vreo clipă sentimentul că străbat 
un spaţiu deosebit, de rezistenţă eroică. Nonconformismul nostru era, 
într-un fel, unul înscris in limitele admise, fără să mai aibă ceva din altitu¬ 
dinea şi optiumile categorice ale unor înaintaşi despre care nici măcar nu 
ne bă tem capul să aflăm ceva. Teroarea lovise şi funcţionase fără greş şi 
încă mai funcţiona, deşi începuse să acţioneze mai abil şi mai rafinat. Ne 
punem azi următoarea întrebare pe care.şi-au pus-o şi cei mai reprezenta¬ 
tivi partizani: s-ar fi putut generaliza revolta din munţi? Iar răspunsul 
este categoric: NU. Pentru că o prezenţă mai masivă în munţi, cînd legătu¬ 
rile cu satele de la poale erau sever controlate, ar fi dus la masacru: O re¬ 
zistentă generalizată ar fi putut să se nască doar într-un context politic in¬ 
ternaţional favorabil, cum ar fi fost "venirea americanilor" îndelung 
aşteptată, cumplită amăgire pentru un întreg popor. 

' Aşa că, oricît am stat să mă gîndesc, nu văd cum s-ar fi putui face mai 
mult. Cu vremea, lucrurile intreseră în firescul anormalului. Dar azi? Ce 
se întîmplă cu cei ce ne oferă pagini de istorie vie românească, pagini cu¬ 
tremurătoare? Ei, am auzit de multe ori, nişte vîrstnici care au suferii 
mult, dar noi, domnule, n-am suferii, noi mai avem nervi ca să citim des¬ 
pre atîta suferinţă? Alţii consideră aceste cărţi exemplare ca făcînd parte 
din "o anumită memorialistică", în cel mai bun cazputîndfi incluse în ca¬ 
tegoria romanelor "non-fiction". Cîţi dintre noi însă îşi pun întrebarea 
dacă nu cumva măcar cîţiva dintre aceşti autori ai cărţilor "memoriali¬ 
stice" nu au toate datele necesare pentru a fi consideraţi unii dintre cei 
mai importanţi scriitori - conştiinţă ai literaturii române? Suportăm lin¬ 
gă noi destui inşi care au terfelit numele de scriitor, dar se pare că supor¬ 
tăm şi mai greu ideea că pot exista "debutanţi” sexagenari sau septuage¬ 
nari faţă de care ar trebui să avem o anumită umilinţă. Iată de ce cred că 
adevăraţii mari moralişti ai poporului român sînt încă nişte necunoscuţi. 

Mihai Sin 


7 





Motto: 

"—noi vom pieri, la fel ca toii cei care azi 
luptă în munţi. Moartea noastră, însă, va 
râm ine o mărturie că neamul acesta s-a opus 
tiraniei comuniste, că noi am iubit mai mult 
ca orice Libertatea." 

Ioan Mogoş 


PARTEA I 

/. ÎNTÎLNIREA ÎNTRE DOUĂ LUMI 

De peste 36 de ani port în mine povara unor amintiri, care îmi ard sulle- 
tul cu jarul lor, în aşteptarea inarei şi mereu amînatei confesiuni. 

Alţii mai buni, mai curaţi decît noi, cei de acum, s-au învrednicit să ne 
lase un Testament, scris nu cu slove, ci cu propriul sînge. 

Sarcina asumată acum, de a dezvălui semenilor mei frînturi din cartea lor 
de foc, mi se pare, de aceea, plină de riscuri şi dificultăţi. Pe de altă parte in¬ 
sa, am înţeles foarte devreme că, aflîndu-mă printre cei foarte putini supra¬ 
vieţuitori ai acelor vremuri', am datoria sacră de a nu-i uita. 

Nu ştiu în ce măsură îmi voi duce misiunea pînă la capăt si nici nu ştiu cu 
cita competenţă o voi face-o. Dar mă întreb ce mări ar putea să mai slineă o 
sete atît de adîncă? 

Fiinţa neamului nu trăieşte prin despoţii care vremelnic îl împilă. Nu 
trăieşte nici prin făpturile slugarnice plecate în faţa biciului, ci prin spiritele 
de nobleţe şi demnitate, care în vremuri de răstrişte îşi pun viata pentru 
alţii, lăsînd prin întunericul din jur o dîră de lumină. 

Aceasta e deosebirea dintre tiran şi martir, primul sacrifică pe ceilalţi pen¬ 
tru propriul “său profit, al doilea se sacrifică pe sine pentru alţii. Cei mai 
înalţi munţi ai ţării mele au fost martorii tainici ai acelor întîmplări dure¬ 
roase, dar scumpe sufletului nostru. Tot ei, timp de peste 8 ani de zile, le-au 
fost leagăn şi acoperămint tinerilor partizani. 

Acum, după atîla vreme de tăcere, chipurile acestor munţi mi se par nişte 
fiinţe care mă privesc cu ochi mustrători: "de ce taci?" 

Ori de cîte ori îmi întorc faţa spre ei, o săgeată îmi străpunge inima: 
nu cumva m-a părăsit iremediabil curajul şi speranţa în biruinţa adevărului? 

Am aşteptat întruna, nici eu nu ştiu ce, ba vremuri mai bune, dar ele se 
fac tot mai rele, ba să-mi crească copiii, ba eu să mă înzdrăvenesc, dar totul, 
absolut totul mi-a crescut de-a curmeziş. Astfel mă văd azi tot mai singur si 
mai stins, cei dragi părăsindu-mă unul cîte unul. Astfel am înţeles că salva¬ 
rea nu vine decît de la mine. Că aici nimeni nu-ţi dă de pomană nici liberta¬ 


8 


tea, nici iubirea, nici adevărul. Numai ceea ce cucereşti prin risc e al tău. 

Mi-a fost îngăduită bucuria să cunosc oameni şi întîmplări pe care mulţi 
din generaţia mea nu le-au cunoscut. Oare cu ce s-ar putea schimba această 
bucurie? Tocmai de aceea mă întreb nedumerit, acum, de ce atîţia dintre se¬ 
meni mi-au căinat soarta? Acestora vreau să le spun, cu gîndul la tot ce-a 
fost frumos şi înălţător în viaţa mea, că acestă "soartă" n-aş schimba-o cu 
ei. Desigur, pentru existenţa unui popor sînt absolut indispensabile cultura, 
pacea, prosperitatea. Dar atunci cînd nu există libertate , nu există nimic. 
La ce foloseşte viaţa cînd e trăită în staul? La ce foloseşte viaţa cînd e prihă- 
nită de lipsa de cunoştinţă şi vidul de vis? La ce foloseşte viaţa cînd alungi 
imaginea lui Dumnezeu din ea? 

Această moară biologică, acest perpetuum mobile, ne devorează pur şi 
simplu; şi atît. Numai conştiinţa, atunci cînd este, nu suportă uciderea ade¬ 
vărului. De ce se uită cu atî’ta uşurinţă aceste adevăruri simple şi ne¬ 
cruţătoare? 

Aşa se face că azi ne declarăm mulţumiţi dacă ni se dă iluzia că avem ce 
mînca. "A face rost de ceva" ţine loc de bucuria majoră a vieţii, trăită altăda¬ 
tă în spirit şi conştiinţă. 

Să nu ne amăgim, vinovăţia noastră e pe măsura nedreptăţilor ce le îndu¬ 
răm. 

Desigur, din perspectiva timpului şi a evenimentelor care s-au perindat, 
am toate motivele să privesc acţiunea acestui grup de rezistenţă din munţii 
Făgăraşului, detaşat, scutit în bună parte de mult discutata părtinire în măr¬ 
turie. 

Dar oare va fi cu putinţă o astfel de atitudine? 

Nu, îmi este răspunsul şi aceasta dintr-un motiv foarte simplu. 

Eu nu sînt aici doar un martor, ci, după cum se va vedea, un implicat. 

Şi apoi intenţia mea nu e de a face "istorie" din această dramă, sau epo¬ 
pee a Făgăraşului, cum vreţi să-i ziceţi. Istorie vor face cu siguranţă alţii, 
mie revenindu-mi un rol mult mai simplu şi anume acela de a spune ce am 
văzut, auzit şi simţit. 

Şi jur în faţa lui Dumnezeu că voi spune adevărul şi numai adevăryl. 

Era într-o Duminică de August, din anul 1949. Peste satul Toderiţa se 
lăsa umbra amurgului cînd cele două căruţe, trase de patru cai murgi, au 
oprit în faţa căminului cultural. Venisem aici toţi elevii din satul nostru 
Rîuşor, să dăm o reprezentaţie care se înscria în cadrul acelei activităţi 
obşteşti, sau "muncii voluntare", pe care eram obligaţi să o prestăm în ca¬ 
drul vacanţei de vară şi de care dădeam socoteală la liceul "Radu Negru" 
din Făgăraş, prin dovada semnată de învăţătorul din sat, domnul Alexandru 

Dîmboi. T . 

După ce am vizitat sala de spectacol, ne-am răspîndit care încotro, prin 
prejmă. Timp aveam berechet, întrucît numai acum ieşise "dobaşul" să 
anunţe sătenilor evenimentul. în jurul întregului nostru alai se strînseseră 
cîţiva tineri curioşi, din localitate. Erau îmbrăcaţi de sărbătoare şi rîdeau în- 

9 



veseliţi. Fetele purtau brîie frumos-înflorate, cătrinte negre peste fuste albe 
şi se legănau uşor ţinindu-se de braţ. in păr aproape fiecare îsi mimase o 
floare sau un fir de busuioc. Alături, ciţiva flăcăi gătiţi cu cioareci, cămaşă 
alba revarsata peste bnu, şerpar şi cojocel cu flori, făceau glume si unii tră- 
geaui din ţigări. Simţindu-ne in centrul atenţiei lor, noi, cei veniţi’ nu ştiam 
precis ce sa facem pentru a le fi pe plac. Ciţiva dintre noi au pomit-o pe 
uliţa mare in sus, doi cile doi. . 1 

Eu ma aciuisem unui grup de patru băieţi, toti mai în vîrstă decît mine 
care tocmai îşi aprindeau ţigările. Aveam pe atunci 16 ani si jumătate si’ 
eşi plecasem la scoală în Făgăraş de 5 ani, eram încă timid si neacomodat’ 
unei astfel de ambianţe. Faptul că mă trăgeam dintr-o familie de ţărani săra¬ 
ci ş. pe deasupra de rit greco-calolic - la noi in sat greco-catolici’i, fiind mi¬ 
noritari şi alcătuiţi din familii mai modeste, erau priviţi de sus de ortodocşi 
- mi-a dat mea de mic un viu complex de inferioritate. Dar la aşa-zisă sinsu- 
anzare a mea, in nndul colegilor din sat, au mai contribuit si alţi factori 
Unul ţine de structura mea sufletească, iar altul de faptul banal’că s-a întîm- 
plat sa învăţ mai bine decit cei mai mulţi dintre colegii din sat. Desigur 
Ş r eU '. ncad, . at m circuitul preocupărilor lor, şi îi însoţeam la pescuit la 
cules afine in pădure, la revelioane, ba uneori chiar la bal. Cu toate acestea 
aveam permanent sentimentul însingurării, al neadaptării la situaţie. în si 
nea mea nu acceptam nici una din aceste distracţii după care alţii se dăde.- 
m vint. Toate mi se pareau, încă de pe atunci, preocupări "frivole" şi p 
texte de etalare a egoismului şi măruntei vanităţi a toate stăpînitoare ' 

Şi colac peste pupăză, o lată cu ochii verzi, Olguţa, chiar odrasla învăţăto¬ 
rului, era nelipsita dm anturajul nostru, fapt ce îmi inhiba orice avint si gest 
nestingherit. Asta pe de-o parte. Cu circa un an şi jumătate în urmă s-aţelre 
f5 eva . ce Ş'" a P us amprenta, hotaritor, pe tot restul evenimentelor care au 
încăput in viaţa mea de atunci: arestarea în primăvara anului 1948 a vărului 
ZTj™ V , lctor , Mai in vîrstă decit mine cu 6 ani, acesta tocmai isprăvise 
ceul şi arestarea 1-a surprins in toiul examenelor de bacalaureat. Admi- 

m .TrmTtann t | U e - Se | năSCUS l e ’ nCa copilarie Ş' aceasta se datora in pri- 
mul rmd faptului ca plecase la şcoală, in oraş. Unchiul Miron, tatăl lui, era 

la tel de sarac ca şi noi, dar pe deasupra mai avea şi 6 copii. Motiv pentru 
care nu s-a gind.t o clipa să-l dea la şcoală. Relu - cum ii ziceam noi - era al 

El - din,po,ri,a - * mic *~ •» «■> 

Iic c eul indusIriaI dm Rupea, ca apoi să se înscrie la li¬ 
ceul Radu Negru dm Fagăraş. Era grozav de silitor la învăţătură, luind tot 
doua clase intr-un an. Despre ideile sale anticomuniste eu luksem cu¬ 
noştinţa inca cu mult înainte de arestarea sa. Era, ce e drept, diferenţă mare 

£3 - n01 ’ , dar aCest fapt nud împiedeca să discute adesea cu mine 

^ ’ du ;. ma sa mteleg tot râul pe care îl conţinea noua doctrină ce ne inva- 

maţiif Un m ° t,V PemrU Care admira î ia mea P™™ «1 nu mai cunoştea 


10 


Vestea arestării sale pur şi simplu m-a descumpănit. El fusese al doilea 
om, după tata, care a încercat să-mi dea un punct de reper şi un sens în 
hăţişul, în confuzia generală în care intrasem, la vîrsta aceea fragedă. 

Dar despre motivul arestării sale aveam să mă lămuresc mult mai tîrziu. 
Odată cu el au fost arestaţi şi alţi elevi de la liceuul nostru, iar pe parcurs, 
ciţiva profesori, printre care şi profesorul Ursu de istorie, profesorul Bucur 
de limba română, profesorul Săbăduş de matematică, profesorul Novac de 
matematică. 

Acum, pentru mine, lucrurile erau clare, profesorii aceştia fuseseră com¬ 
plicii lor. Se vorbea că ei îi îndrumaseră şi au înfiinţat, înpreună cu elevii 
lor, consideraţi cei mai buni din liceu, o organizaţie anticomunistă. 

Profesorii erau de orientări politice diferite, dar asta nu i-a împiedicat, în 
momentele acelea grele, să treacă peste nuanţe şi să se vadă uniţi într-un cu- 
get. 

Pe vremea aceea, adică în 1948, terminasem clasa a treia de liceu şi 
aveam 15 ani. Majoritatea elevilor arestaţi în grupul vărului meu îmi erau 
cunoscuţi din vedere, întrucît prin curtea şcolii se plimbau mereu împreună 
cu el. 

Printre cei arestaţi atunci, în primăvara anului 1948, erau: Mogoş Ioan, 
Mazilu Nicolae, Glăjar Ioan, Scorei Ioan, Roşea Victor, Bîrsan, Motoc Ghe- 
orghe şi alţii. 

Unii dintre aceşti elevi ca Socol Silviu, Novac Gelu, SofonCa Remus, No¬ 
vac Ioan, Ilioiu Ioan şi Bărcuţeanu Ioan au reuşit să scape din mina securi¬ 
tăţii, iar mai tîrziu au devenit partizani în munţii Făgăraşului. 

Anchetele celor arestaţi au început la securitatea din Făgăraş şi apoi au 
continuat la Braşov, unde’au şi fost condamnaţi. Pedepsele au variat între 2 
ani, pentru vărul meu, şi 6 luni pentru Motoc şi Bîrsan, consideraţi minori. 

Acest eveniment a fost, poate, primul din viaţa mea care mi-a umplut su¬ 
netul de o profundă amărăciune. Niciodată pînă acum nu mă simţisem mai 
legat de cineva ca de cei din beciurile securităţii. De cîte ori n-am trecut 
prin faţa beciului cu ferăstruicile la nivelul trotuarului de pe strada Inului, 
în speranţă că doar, doar îl voi zări pe vărul meu. Dar într-o bună zi mjnu- 
nea s-a produs, vărul meu a apărut la geam şi mi-a făcut semn cu degetul la 
gură. Tăcere deci şi aşteptare. Dar cît? 

în poeziile pe care le-am făcut apoi pe această temă le cîntam demnitatea 
şi vitejia în acest supliciu. Imaginaţia îmi mergea foarte departe. Cu regula¬ 
ritate îl vizitam pe unchiul Miron, unde mă simţeam mai aproape de lumea 
mea interioară, ascultîndu-i revolta şi jelania. Deseori mergeam în Făgăraş, 
unde ascultam un post de radio străin care îşi deschidea programul cu 
"Deşteaptă-te române" şi repeta mereu pe parcurs cunoscutele versuri din 
"Doina" lui Eminescu: "Cine-a îndrăgit străinii, mînca-i-arnnima cîini". 

De multe ori, cînd rămîneam numai amîndoi, citeam din Biblie şi ne ru- 

g am: ‘ . 

Aparent programul meu de viaţă, faţă de şcoală şi colegi, rămăsese nes- 

11 




supli'ciului lar inima mea Cra merCU aCOi ° departe ’ cu cei Picaţi pe drumul 

De un timp arestările se înteţiseră. Dubele prinseseră a alerga fără răgaz 
prin sate, in timp ce oamenii o rupeau la fugă pe coclauri, unde rămineau să 
doanna in căpiţe de fin. Nu ştiu de ce, dar simţeam o nevoie profundă să fac 
ceva care sa ma apropie de ceilalţi prigoniţi. în hăituiala aceasta Iară slirsit 
g înduri le tuturor se îndreptau spre americani. De aceea, poate, doream at’ît 
e insistent sa fac ceva, sa merit, la momentul oportun, numele de cetăţean 
onorabil şi demn al acestei ţări. Era un gind, care, fără să ştiu, ieşea înaintea 
propriei mele sorţi, care poate de la început fusese hărăzuită supliciului 
u, şi nici nu-mi închipuiam că in seara aceea petrecută in satul Toderita 
aşteptarea mea luase sfirşit. 

încă aflat in compania acelor patru băieţi, poate pentru a nu face notă dis- 
din teribilism, am aprins şi eu o ţigară. Abia ce săvîrşeam 
g u ingrat , ca Roşea loan, care se alia lingă mine, îmi dă un ghiont- 
uite-1 pe Iomca Mogoş. M-am întors ca săgetat. La circa 10 m în fata noas¬ 
tră înainta spre noi un tmăr cu o aparenţă de om foarte liniştit. 

Ajuns aproape, ne-a salutat politicos şi a dat mina cu fiecare în parte. Por¬ 
nind apoi in sus pe uliţa satului, ne-a invitat pe Roşea si pe mine să-l în- 

rizînH ,, IP. romenada f a - "Vreau insă să vă spun un lucni, ne-a avertizat el su- 
nzind. Mie nu-mi place fumul de ţigară". Apoi privind spre mine: "Să nu 
cumva sa te apuci de lumat. Tu ai altceva de făcut." Citeva clipe am privit 

bîi ?n ™ Cnt Ch ' pU - tmaru . lui care ’ P rui sim P la sa prezenţă, declanşase su¬ 
bit in mine o speranţa noua, o bucurie neincercată niciodată pină’atunci 
Am înţeles: omul acesta mă cucerise pentru totdeauna 

ei sîresml'™™ ^ ‘-’ 74 " 1 ’ destul de bine legal ’ avea umerii lar- 

gi şi restul corpului bine proporţional. Avea faţa smeadă iar linia dreaptă a 

nasului şi buzele arcuite la colţuri ii dădeau o alură de bărbăţie. Părul negru 
deloc ondulat, 11 stătea îndărătnic in sus, dîndu-i o tentă de teribilism, postu¬ 
ra in care nu-mi amintesc sa-l fi surprins. Dar lucrul cel mai frapant al aces- 
^' Cblp f au ocl Jii man, caprn, încadraţi de sprîncenele sale negre, bogate 

m Ir | eC '. U dU1 A Umina °[ ° hn,şte 0 P ace care te cucereau si te tulburau’ 
a ^ • 5' - Ullp Aceştl ochl te converteau pe dată. Era in întreaga făptură a 
estui unar ceva ce te atragea, dar in acelaşi timp simţeai cum îti împrumu¬ 
ta din propria sa nelinişte. ’ v 

Vemse imbrncat modest, dar curat şi îngrijit. Pantalonii mai păstrau o 
bh£ din i U « 8a, r ar C f ma f alba '\ era des cheiată la git. Mi-1 amintesc foarte 
afecţiîe w acum eU U1 ’ niCI ° dată nu * 1 P rivisem cu atîta luare-aminte şi 

Ba, ţin minte că de vreo două ori am trecut şi pe la gazda lor de ne strada 

?cmn U io e . StăteaU CÎ - eŞi tre ' : Vărul mCU ’ ^ogoş i Mazilu - Par că văd si 
^Wh lor camera: peste tot, pe cele două mese, pe jos, zăceau cărţi 

deschise şi caiete. De-a lungul unui perete se afla un pat de seîndură, gol go¬ 
luţ, cu un bolovan în loc de perină. 8 8 


12 


Acesta era unul din instrumentele folosite de cei trei pentru şcoala lor 
"spartană". Aici dormeau pe rînd, vara, iama, pentru "călire". Iama, cînd ge¬ 
rul era în toi, făceau foarte puţin foc in sobă, sau deloc. Mincau puţin, pîine 
neagră, supe "spartane". Exerciţiile de yoga veneau să completeze acest sis¬ 
tem de educaţie, însuşii din lecturile stoicilor: a lui Seneca, Marc Aurelius 
şi chiar Vasile Pîrvan. Totul viza în acest sistem performanţa spirituală, cul¬ 
tivarea voinţei. Supunînd corpul Ia privaţiuni, îl faci disponibil propriei tale 
voinţe. Credinţa lor era că în voinţă stă toată forţa spirituală a omului - idee 
luată probabil de la Pascal. Dar nu numai atît.’ Spiritul se perfecţionează 
prin exersarea intelectului. Iată de ce credeau cu ardoare în cultură. Astfel, 
pentru ei, lectura, exerciţiul mintal devenise un stil de viaţă. Citeau 
oriunde, oricînd, in orice fărîmă de timp "liber". Mogoş şi vărul meu, cu în¬ 
clinaţii spre ştiinţe pozitive, consultau reviste de specialitate, rezolvau pro¬ 
bleme din Gazeta matematică. Paralel însă citeau pe Dostoievski, Filocalia, 
Yoga etc. Mazilu, fire înclinată spre artă şi frumos, se cufundase in Balzac’, 
Cervantes, Shakespeare, Tolstoi eţc., dar'citea şi foarte multă poezie. Nici 
unul insă nu ezita să citească vieţile sfinţilor şi cărţi cu caracter religios. 
Mircea El iade şi Nae Ionescu erau autori de sărbătoare. 

In serile lungi de iarnă, cind frigul umplea la refuz odaia de pe strada 
Cîmpului, norocosul casei era Mazilu, care stătea cumjnte sub "boarfe", 
scoţînd afară doar mina care ţinea cartea. Ceilalţi, cu exerciţiile si "consul¬ 
taţiile" lor, erau obligaţi să se folosească adesea nu numai de ambele mîini, 
dar şi de ambele picioare. 

E uşor de înţeles că la modul acesta de a privi lucrurile, al celor trei, au 
contribuit într-o mare măsură profesorii pe care i-au avut. La acest liceu, 
"Radu Negru", la a cărui înfiinţare a luat parte şi Ion Codru Drăgusanu, s-a’ 
păstrat o bună tradiţie, privitor la selecţia cadrelor de învăţămint.Dar noi 
am fost, poate, printre ultimele generaţii care am beneficiat de o suită de 
profesori de elită. De n-ar fi să pomenim aici decît pe profesorul de limba 
română Petre Doboşan, pe profesorul de istorie Ursu, pe profesorul de lim¬ 
ba franceză Literat, pe profesorul de latină Damian, pe profesorul de mate¬ 
matică Novac, pe profesorul de filosofie Ramba şi încă ar fi suficient pen¬ 
tru a face această dovadă. 

Ce s-a întîmplat mai tîrziu cu cei mai mulţi dintre aceşti profesori, se ştie: 
destituiri, arestări. 

Ultima oară, era în primăvara lui 1948, am trecut pe strada Cimpului să ri¬ 
dic nişte cărţi de la vărul meu, pentru lectura mea particulară. Era vorba de 
adolescentinul roman "Paul şi Virginia" şi de o carte, nu mai ştiu care, de 
Lascarov Moldovanu. Dar între timp ei 'fiind arestaţi, cărţile au rămas la 
mine. Le vroiam relicve ale acelor ani, dar în 1964, cînd şi eii m-am reîntors 
de Ia închisoarea în care intrasem în 1950, nu le-am mai aflşit printre 
puţinele cărţi care au supravieţuit acelor vremuri de răstrişte. Iată o tristete 
pe care n-o uit niciodată. 

La acea dată, în august 1949, tînărul Mogoş împlinise 20 de ani. Fără 

13 



prea multe formalităţi, după invitaţia lui, eu şi Roşea, ne-am desprins de 
grup şi am pornit împreună cu Mogoş, în sus pe uliţa satului. Nu insă 
înainte de a arunca ţigara din gură, şi asta pentru totdeauna. 

După cum ştiţi, începu oaspetele nostru, eu m-am întors de curind din în¬ 
chisoare. Voi aţi (ost printre primii oameni la care m-am gîndit, odată întors 
acasa. Am Ioane multe lucruri să vă spun si despre cele inlimplate si despre 
discutăm " 1e ? t v " lor ' fVla ' ides des P re aceste proiecte de viilor vreau să 

"îmi închipui ce a fost acolo la închisoare", i-am luat eu vorba din gură 
cu sufletul asaltat de amintiri. b 

A fost ca in iad, dinlr-un punct de vedere, răspunse Mogos. Pe de altă 
pane, insa, e o experienţă pe care nu-mi pare rău că am făcut-o. Aşa am des- 
epoent ca şi mizeria poate fi înălţătoare." 

'Ce lace vărul meu, e sănătos? El cum suportă acest calvar?" 

După citva timp, el a fost trimis la Tirguşor. Acolo au fost adunaţi toii 
elevii arestaţi, după cum am auzit că la Piteşti au fost strinşi toţi studenţii 

Un timp am mers in tăcere, suind o străduţă in pantă, cu drumul ros de 
şuvoaiele de apă. 

Iată-ne acum ieşiţi la marginea satului, pe o buză de deal înverzită. 

Va place priveliştea?", zise Mogoş rotindu-şi privirea peste satul revăr¬ 
sat la picioarele noastre, m aburul albastru al inserării. 

• Eram înmărmurit întreg decorul din faţă era de basm. De-o pane şi de 
alta a satului coline domoale lăsau să alunece, pină in ogrăzile aerisite cră- 
dmi de smarald. De depane, de pe cimp, veneau sunete de tălăngi si muget 
de vite. Dinspre sat ne invăluiau adieri de glasuri zglobii si de cintec. De- 
pane, înspre răsărit, pe cel mai înalt deal, străjuit pe creştet de un păr uriaş 
pilpna un loc. ’ 

"Satul nostru e Ioane mic, rupse tăcerea Mogoş, poate mai mic decit al 
vostru, dar are ceva curat românesc. E aşezat între dealuri pe malul unui pi- 
riu, are cringuri împrejur, mori cu apă şi, ceea ce-i specific românesc Bise¬ 
rica şi cimitirul sint aşezate sus pe deal." 

Apoi reluă ginditor, după cîleva clipe: "Acum are mai putini cu o familie. 
Familia mea, tata, măicuţa şi frăţiorul Ştefan au plecat la Reşiţa, lăsind bal¬ 
ta totul aici. Cind m-am întors din închisoare nu i-am mai aliat aici. E o po- 

Acum ^sinKsmgîfr povei|it ' ,e mele ’ P e care s P er să v-o spun altădată. 

- T f C f reacare se a ? lemuse de citva timp, nu era clintită decit de vreo talan- 
ga razteala. 

"Sper insă, reluă el apoi, să nu rămtn aşa pină la sfirsit. Voi si alţii ca voi 
^ Cai ' '.Hi. ,n Preajmă. Pentru aceea vreau să discutăm împreună, 

cui şi^data^" ^ '* am ° m " nire ' Daca sintet .' de acord rămîne să stabilim lo- 

Astfel, in joia care unna, seara la ora 9, am fost de acord să ne intîlnim 


14 


toţi trei la "Crucea cu izvor" - "crepurile" cum le mai ziceau sătenii dimpre¬ 
jur. Erau patru jgheaburi mari de piatră pline cu apă. Dintr-o cruce masivă 
de piatră, de înălţimea unui om, ţîşnea un fir cristalin, care primenea perma¬ 
nent apa din jgheaburi. Acest loc ales pentru întîlnire era aşezat înlr-o văiu- 
gă adîncă şi domoală, numită Iaz, şi se alia cam la mijlocul distantei dintre 
cele patru sate dimprejur: Toderiţa, Mindra, Rîuşor, Ileni. 

Ceva mai lîrziu, ne-am despărţit de Mogoş, pe care l-am lăsat acolo sus 
de unul singur, să-şi vegheze în taină satul. 

Abia ce ne-am apropiat de căminul cultural, că învăţătorul a şi început cu 
cura la noi: "Haideţi mă odată, că începem şi nu ştiam de unde să vă iau." 

Sala era în mare agitaţie şi forfota te asalta, dar eu parcă nu mai auzeam 
nimic. Cu gindul aiurea, aveam o senzaţie stranie de plutire. Omul de care 
m-am despărţit mai adineaori era pentru mine un erou. Ce-mi păsa de rest? 
Era poate o idee preconcepută, nu ştiu de cînd vîrîtă în cap, că acel ce a 
atins pragul închisorii e un erou, fără alte explicaţii. îmi aduc aminte cu cită 
gravă admiraţie priveam prin curtea liceului pe cei doi minori Motoc şi Bîr- 
san, reîntorşi din închisoare la şcoală, după 6 luni. 

O mare bucurie mi se împlinise chiar acum, cu o oră înainte: prinsesem 
relaţii cu un om neobişnuit. 

Mutra pe care o luă învăţătorul după ce am ieşit de pe scenă mă făcu să 
înţeleg totalul său dezacord faţă de felul cum îmi jucasem rolul. "Tu ori eşti 
prea distrat, ori ai gindul la cai verzi de pe pereţi", îmi zise el puţin răstit. 

"Şi una şi alta şi încă ceva în plus", am răspuns eu, deloc afectat de obser¬ 
vaţia lui. Totul acum, piesa îmbîcsită cu lupta de clasă, cîntecele care prosl㬠
veau regimul, îmi apăreau, privite deodată dintr-o perspectivă nouă, o (arsă 
grotescă. Şi cînd te gîndeşti cită osteneală îşi dau bieţii copii şi tineri să-şi 
etaleze talentul, irosit, dacă e, pe astfel de minciuni deghizate. Ce să mai 
vorbim de artişii "mari" care în deplină stăpînire a funcţiilor mintale se de¬ 
dau la tot felul de compromisuri şi gheşefturi "artistice". 

Destul de timpuriu începusem să înţeleg că în fond cartea omului se joa¬ 
că pe două noţiuni: curat şi murdar. Dar atunci nici nu bănuiam cit de acută 
şi actuală va deveni această problemă in societatea comunistă, ceva mai tir- 
ziu. 

Am pornit spre casă după miezul nopţii. în tropotul cailor, colegii mei 
hăuleau cîntece care mai de care mai obscene şi mai "distractive", debitînd 
fiecare ce-i trăznea ca banc prin cap, să vadă ceilalţi cit de teribil e el. Pe 
mine însă această manifestare zgomotoasă mă indispunea ta culme. Nu-mi 
puteam deloc desprinde gindul de la imaginea omului singuratic, pe care în 
seara aceea îl părăsisem pe deal. Amintirea aceasta s-a prelungit apoi in 
ziua care a. urmat şi în celelalte.Dar oricit de vie îmi era imaginea adusă de 
Duminica aceea, nu-mi puteam închipui că ea îmi va marca definitiv şi fără 
drept de apel, de acum, întreaga viaţă. 

Pentru mine Mogoş a devenit dintr-o dată un sens, un punct de reper, sin- 


15 



jpSŞs=3i=5 

iPPPiSiii 

a^&SB^MrsjsSS 

A lupta şi a avea sînt ceva incompatibil 
n™2d?„oî eî/5f C ““ " “ di dCm " ila ' e * i0 acel »5i timp depinde 

biifV^r^A’^a^lP'de I '°- P-i‘ 

was m 

,|=ffS*^iH-Sss'Ssl 

mmmmm 

• text. A, S ii spun ei, 


16 


mod de apărare. Că nu mint sfinţii? Păi da, zic aceştia, dar sfinţii nu duc o 
luptă făţiş, în mod expres pe plan social. Teoretic nu ştii pînă la urmă cui să 
dai dreptate, dar practic întotdeauna lucrurile se petrec în favoarea celor din 
a doua categorie. 

După ce am trecut rîul din marginea salului am ţinut-o mult timp pe o 
cale de hotar, care parcă tăia cîmpul în două. De la coada muntelui, luna 
ieşise şi culca în calea noastră umbre prelungi de tufe. Un timp am alergat 
prin hotarul nesfîrşit de mirişti, apoi printr-un lan de porumb. Aproape un 
kilometru am mers alături cu o lizieră de salcîmi, pînă cînd în sfîrşit am 
ajuns pe colina domoală a Iazului. Un ţipăt strident de pasăre de noapte ne 
împietri locului. 

Printre colinele domoale, cu iarbă moale, curgea în adînc pîrîul prefăcut 
de razele lunii intr-un fir de argint. Umbrele prelungi ne coborau pînă de¬ 
parte, pe prund. Mergînd mereu în susul pîrîului, de aici pînă Ia "Crucea cu 
izvor" mai aveam circa 2 km. Liniştea aceea imensă din cîmp era sflşiată 
arar de vreun lătrat îndepărtat de cîine, sau ţipăt de pasăre. Totul rămăsese 
acum îndepărtat infinit de noi, înconjuraţi doar de mistere şi imensitate. 
Deodată în faţa noastră sclipi în lună oglinda de argint a celor patru jgheabu¬ 
ri de piatră. Cînd ne-am apropiat la cîţiva metri de "Crucea cu izvor", am 
dat semnalul după învoială, fluierînd "Deşteaptă-te române". De undeva, 
dintr-o văgăună, ni s-a răspuns cu acelaşi semnal. Mogoş ne aştepta reze¬ 
mat de braţele crucii, la fel de înaltă ca şi el. 

în această poziţie o să-l găsim de acum înainte mereu, însoţit doar de um¬ 
bra sa, cînd era lună şi, de bună seamă, de un vis pe care îl purta oriunde cu 
sine. 

Ne-am aşezat cîteşitrei pe pajiştea moale, sub umbra colinei. Aici am r㬠
mas pînă după miezul nopţii, răstimp care i-a aparţinut aproape în exclusivi¬ 
tate lui Mogoş. Vorbea calm, aproape şoptit, dar glasuî lui mi se părea că 
umple întreaga noapte. Cutreierase, în galop parcă, întreaga istorie naţiona¬ 
lă, vorbind de emancipare şi dreptul la libertate şi acum se oprise şi cump㬠
nea în cuget gravitatea momentului de faţă. Deodată deveni neliniştit, se ri¬ 
dică în picioare, plimbîndu-se agitat prin faţa noastră. "Nu se mai poale ami¬ 
na, zise el. Acum e momentul să facem ceva. Desigur era momentul, dar 
cum şi ce să facem?" Toată lumea îi aşteaptă pe americani, continuă el. Şi 
eu şi voi îi aşteptaţi. Dar această aşteptare nu trebuie să ne încremenească 
cu mîinile în sîn. Noi trebuie să creern un nucleu de rezistenţă anticomunis¬ 
tă acum. Mîine e lîrziu. Să stăm cu braţele încrucişate cînd comuniştii fac 
cu ţara asta ce le pofteşte inima? Rusii ne cară la ei totul, mîncarea, petro¬ 
lul, avutul şi în schimb ne dau lanţuri şi obidă. Nimeni nu şi-a bătut joc de 
credinţa noastră strămoşească şi de istoria noastră cu atîta cinism şi ne¬ 
ruşinare. ‘ , 

Voi îi cunoaşteţi foarte puţin pe comunişti. O imagine sumară v-aţi făcut 
doar văzind ce comit împotriva ţăranilor noştri. Toată ziua auziţi: «Vine du¬ 
ba, vine duba», sau «l-au ridicat pe cutare, sau cutare din sat». Toată ziua au- 


17 







ziţi cum «dobaşul» anunţă sătenii să se prezinte la sfat, unde e adunare gene¬ 
rală. Acolo ştiţi ce se întîmplă, delegaţii de la oraş exclamă lozinci, suduie 
şi ameninţă populaţia să dea cote de cereale, lapte, came. 

După mine ăsta e numai începutul. Spun aceasta pentru că eu îi cunosc 
foarte bine din închisoare. Acolo şi-au dat comuniştii toată arama pe faţă, 
despre umanitatea lor, ideile nobile ale revoluţiei lor şi alte gogoşi. Acum 
nu mai putem zice, ca altădată în momentele de grea cumpănă ale istoriei 
noastre: «Ce e val ca valul trece!» Ăştia nu trec cu una, cu două. Odată cu 
trecerea timpului, se ancorează ca rîia’în trupul şi sufletul ţării. Dacă excres¬ 
cenţa .vătămătoare de pe un biet corp uman trebuie extirpată, cu atît mai 
mult această excrescenţă de pe trupul ţării trebuie să ne dea de gîndit." 

Desigur Mogoş avea dreptate, dar ce putea face o mină de oameni adu¬ 
naţi în jurul său, oricît de curaţi în cugete, în faţa acestui colos al răului? 

"Şi cum vezi tu această luptă?", m-am grăbit eu cu o întrebare, pe care el 
parcă o aştepta. 

"Ca pe orice luptă, se opri el în faţa mea. Dar înainte de a o pomi, îţi faci 
toate socotelile şi abia după ce te-ai încredinţat definitiv că faci bine şi că su¬ 
porţi pînă la capăt, o porneşti. Noi, de exemplu, pornim de la două idei: 1. 
necesitatea istorică şi morală a acestei lupte, pentru noi şi neam şi 2. impe¬ 
rioasa credinţă în venirea americanilor într-un răstimp cît de cit’plauzibil. 

Dar, uite, eu mi-am pus şi această alternativă, ca pe parcurs să fim desco¬ 
periţi şi lichidaţi. Credem în venirea americanilor, dar mai întîi trebuie să 
credem în noi, «căci zeii sînt departe sus, duşmanii lingă noi». Pentru o sim¬ 
plă organizaţie făcută în liceu, fără nimic aparent ofensiv, am fost aruncaţi 
în închisoare. Dar crearea unui grup de rezistenţă anticomunistă e altceva. 
Cea mai sumbră perspectivă ar fi ca americanii să nu mai vină într-un viitor 
previzibil. 

Atunci?! La urma urmei pe noi nu ne interesează decît un singur lucru, 
americanii să-i lichideze pe ruşi. Asia e toată buba, ruşii. Altfel comuniştii 
n-aveau ce căuta la noi. E greşită ideea că un popor mic rămîne mereu tribu¬ 
tar altuia mai mare. Să Iii, vasăzică, mereu filo, filogerman, filorus etc. Da 
de unde! Dacă n-ar fi ruşii în circa noastră, noi în cîteva zile am fi iarăşi 
cum am fost înainte, scuturaţi de idei preconcepute, împrumutate de la un 
popor ale cărui răni şi sînge au umplut lumea de duhnet. Nu vreau să exage¬ 
rez nimic, dar un lucru trebuie spus răspicat din capul locului: cînd te decizi 
să faci ceva, trebuie să-ţi asumi toate riscurile. în primul rînd trebuie să fii 
atît de curat şi dezinteresat în intenţie încît inevitabilele reproşuri ce ţi se 
vor adresa pe parcurs să nu te doboare. Numai fapta săvîrşită cu gînd curat 
n-o regreţi niciodată. 

Pentru mine, cel puţin, lucrul cel mai urgent ce se cere făcut în ţara aceas¬ 
ta e lupta. înţelegeţi voi? Momentul o cere. Dacă înlr-adevăr v-aţi hotărît 
pentru aceasta, urmează să ne legăm în faţa lui Dumnezeu că vom rămîne 
pînă la sfîrşit credincioşi idealului nostru". Atunci, în miezul acelei nopţi 
atît de senine, sub colina înverzită, am îngenuncheat şi ne-am legat în faţa 

18 


lui Dumnezeu că vom rămîne uniţi pînă la capăt. Apoi toţi trei ne-am pome¬ 
nit murmurînd: "Cu noi este Dumnezeu". Un fior profund simţeam cum îmi 
zeuduie trupul. La acel moment unic în viaţa noastră nimeni n-a fost de 
faţă, decît Dumnezeu şi stelele sus, iar jos "Crucea cu izvor' şi munţii, care 
pîîpîiau ca o flacără albastră înspre sud. 

Şi cîţi, poate, dintre români, în vremurile acestea de grea cumpănă, n-au 
făcut ca noi, legîndu-se pînă la moarte pentru luptă, într-un miez uitat de 

noapte! ^ _ .... 

îmi amintesc cum, cu ani în urmă, copil fiind, făcusem legamint impreu- 
nă cu alţi copii, creslîndu-ne degetele şi punînd rană peste rană. Un fapt ba¬ 
nal care’îmi dezvăluia un mare adevăr despre fiecare dintre noi. Omul e f㬠
cut, poate, să se simtă solidar cu alţii, angajaţi pentru o luptă comună. 

Comuniunea interioară creată acum intre noi, îmi dădea încredere in pri¬ 
mul rînd în mine. Simţeam că nu mai sînt singur. Există oare o bucurie mai 
mare ca aceasta, de a fi solidar cu alţii, cînd înjur pîndeşte dezbinarea şi 
minciuna? Poate că nu. Iată o alternativă care ar putea să dea de gîndit tutu- 
ror nefericiţilor "de azi". 

"Atunci să începem, zise Mogoş sobru. Iată ce veţi facevoi. Duminica 
aceasta, amîndoi veţi călători. Tu, i se adresă lui Roşea, te vei duce în comu¬ 
na Felmer. Acolo, cel pe care ţi-1 voi indica eu te va duce la Bărcuţean Ioan. 
Acesta, ştiţi, e colegul meu şi’ din 1948 stă ascuns de unul singur prin p㬠
dure. îi vei’face cunoscut în linii mari ce am eu de gînd să fac şi îl vei ruga 
să fixeze data şi locul întîlniri noastre. El va lucra acolo, în regiunea lui. 

Tu, se întoarse Mogoş spre mine, vei merge în satul Iaşi. Acolo îl vei întîl- 
ni pe Motoc Gheorghe şi îi vei da scrisoarea aceasta. îmi întinse el un plic. 
Aici i-am scris cum şi ce să facă." „ 

Rezultatele investigaţiilor noastre urma să le afle Mogoş la prima întil- 
nire, pe care am slabilit’-o pentru marţi. După ce ne mai dădu cîteva indi¬ 
caţii de modul cum să ne comportăm în misiunea noastră, pentru a nu da ni¬ 
mic de bănuit, ne-am despărţit. ^ 

Acestea au fost primele litere din alfabetul luptei în subversivitate, pe 
care le-am învăţat. Un "alfabet" pe care nu ştiu dacă l-am parcurs vrecxjată 
pînă la capăt, cu temeinicie, dată fiind credulitatea mea înnăscută in oame¬ 
ni. Ne întorceam acum acasă cu sufletul sfîşiat de un sentiment contradicto¬ 
riu: de teamă şi bucurie. 

De ce ne era, oare, teamă de ai noştri, de lumea din care ieşisem doar de 
cîteva ore? Eram atît de vinovaţi? Şi’de ce? Pe de altă parte, ne încerca un 
fior de bucurie, la gîndul că acum’, în noi, totul căpăta un contur, lua un 
sens, se clarifica. Era oare un noroc acesta, de a şti ceea ce semenii tăi încă 

n-au aflat? v 

Aceasta era oare Libertatea, a face ceva din tot cugetul tău şi din toată ini¬ 
ma ta? 

Mult timp am mers alături fără a rosti un cuvînt. Deşi era trecut de mie¬ 
zul nopţii, luna era încă sus, luminîndu-ne cărarea. Din ce în ce mai aproape 


19 



"leisV' din nnH i -T’' n * • lr ? 11, a,un< ? 1 în " Părăul Dracului" si apoi lingă 
easa din fundul grădinii. Aic. ne-am despărţit. Cîinele meu Breze, m a 

mTvl de def,arte ?' j e zbalea 1,1 lanţ, lingă uşă. Pină aici totul in reeulă nu 

'aşfepUnd^En unnen 8,, - dul - meu Slăruia în ahă P arte - Mama, taiaVor fi 
aşteiitmd. Era un neprevăzut in această intîlnire, am presimţit cu teamă 

Cind am intrat in tinda, întuneric beznă. "Or fi dormind desigur căci e tir- 

toare Al " asire -. In cll P a următoare mama mi se adresă dojeni- 

d - umb al ’. ma «Pustiule», pină acum?" "Ei am fost si eu cu 
ba eţn am răspuns puţin încurcat. Foarte curios, la toate m-am gîndit s tri- 
atind drumul pina acasa, dar la cum să-i mint pe ai mei, nu m-a dus mintea 
Pina acum n-a. ma. lacul aşa ceva. Du-te si mănincă" adăueVm na' 

Mă e cuî? amdala nU ŞMa CC Sa CPeadă din loată ’poveslea. "Nu mi-e foame: 

Pentru început scăpasem uşor, mai uşor chiar de cum mă aşteptam 
In duminica sorocita călătoriei mele m-am sculat dis de dimineaţă iar I..- 
cru neobişnuit pentru mine, la acea vreme. N-aveam ce face iar trebuia să 

cotea de ÎS'diniJ'^ 6 * P ! ical ™ mei că e musai să mă duc pină la un 

scoală Cu muh , " munle ’ in le 8 ăIură «« niscai treburi de 

- mu înainte de a trage prima oară la Biserică, sătenii allindu-se 

?,1a malural pe uliţa, eu am pornit cu bicicleta spre satul lui Motoc 

sKMaaaa? l5ră re-r;: 

prinţni j loc st ră băţ u ^de' un *p îrî ucri sta li n " venă' dfn fi? Umbr ° aSe ’ ^ 

si toviie ^ S f Ul M ° 10C ’ ’ n poarlă m - a intîmpinat o fată cu obrajii rumeni 

n ecat îa R™ t? e Spa K e ’ P ' n , ă d,n ' os de mijloc. Era sora Iui. Păr,„tri erat! 
p ecaţi la Biserica, iar baiatul tocmai se pregătea să plece si el 

Ma cunoştea Ioane puţin din liceu, dar scrisoarea lui Mo tos ii întări în 

SiliPiS 

Eram grozav de trist pentru eşecul acestei călătorii. întii pentru Mogoş şi 


20 


apoi peniru mine. Poale prea mult confundam iluziile cu realitatea. Istoria 
acestor dezamăgiri ale mele e lungă şi dureroasă şi nu cred că e cazul aici să 
insist asupra ei.ln ceea ce mă priveşte, ea s-a dovedit o boală Iară leac, căci 
in ciuda atitor "înfringeri" eu nu am încetat să cred în oameni. Oricum, dacă 
adolescentul de atunci, cu sfinta sa naivitate, l-a salvat pe adultul de azi, 
atunci nu am avut decîl de cîştigat. O împlinire pe care eu n-o mai pot măsu¬ 
ra azi decîl cu puterea de risc şi de iubire. 

A venit, in sfîrşiLseara de marţi, cind împreună cu Roşea am plecat să-l 
intilnim pe Mogoş. in ziua precedentă plouase mult, astfel că pămînlul de¬ 
venise moale şi lipicios. Cerul era acoperit de nori şi cîmpul se cufunda 
intr-o beznă adîncă. De cum ani urcat culmea dealului îndoiala ne cuprinse 
pe dată. Cum vom alia ţinta bîjbiind pe întuneric circa 6 km? După cileva 
clipe de cumpănă am hotărîl să ne continuăm drumul. Am pierdut de mult 
calea de hotar, care, de altfel, nu ne-ar fi fost de mare folos şi am luat-o de-a 
dreptul peste cimp. 

Nemaipulind căra încălţările înglodate după noi, ne-am descălţat, răsfrin- 
gindu-ne pantalonii pină la genunchi. Departe pe cîmp un animal răgea în¬ 
fiorător. Totul era menit să ne umple de spaimă. Acum totul parcă ni se puse 
de-a curmezişul. Veştile pe care le aduceam erau proaste, vremea se stri¬ 
case, noroiul, bezna toate veneau să se adauge tristeţii noastre. Gîndul însă 
că acolo, lingă "Crucea cu izvor", un om veghează statornic, ne sporea par¬ 
că puterile. 

Cind am ajuns la locul de întilnire, eram uzi leoarcă şi sleiţi de puteri. Pe 
Mogoş l-am găsit la fel ca rîndul trecut, rezemat de cruce. Mai intîi îşi po¬ 
vesti Roşea călătoria sa in satul Felmer. Cel căutat, Bărcuţean Ioan, se alia 
intr-adevăr acolo, ascuns in pădure. în primăvara anului 1948, cind securita¬ 
tea l-a căutat acasă să-l aresteze, elevul în ultima clasă de liceu a scăpat ca 
prin minune. A fost arestat însă fratele mai mare, Moise, pe atunci student 
ia politehnică. 

Povestea vieţii, a acestuia din urmă, e una dintre cele mai triste. Odată 
ajuns în închisoare, a apucat în plin reeducarea de la Piteşti, apoi minele de 
plumb si, în sllrşit, iernile de pe bacurile de la stul. A ieşit din închisoare 
după 16 ani, dar nu i-a fost dat să supravieţuiască prea mult cruntelor încer¬ 
cări. După cîţiva ani moare de cancer, nelăsînd în urma sa nici un copil, nici 
măcar un rind, despre tragica sa poveste. 

La început loan a stal ascuns pe acasă. Mai tîrziu se retrage la pădure, 
unde trăieşte într-o singurătate absolută, în bordeiul său, pină la arestarea sa 
in toamna anului 195(L Localitatea Felmer e aşezată într-o regiune deluroa¬ 
să, la circa 10 km depărtare de Olt, înspre nord. Dealurile sînt acoperite cu 
păduri de stejar, păşuni grase şi podgorii. Fapt pentru care ipai tot timpul 
sini colindate de turme de oi. / , « . . 

Pădurea în care se stabilise cel urmărit era cea mai mare din împrejurimi. 
Bordeiul şi-l săpase sub rădăcina unui stejar masiv, cu răsuflătoarea chiar 
lingă tulpina acestuia. Totul, la suprafaţă, era acoperit cu iarbă şi frunze, in- 

21 





clusiv uşa. Aşa incit cineva neavizat, trecind pe acolo, cu creu i-ar fi deoi- 
stat ascunzătoarea. Cum se aproviziona, ce legături avea ccTceilalti oameni 
asta ram ine poate pma la sfirşit o taină a lui. Cert lucru e faptul că totul fu 
aranjat cu multa dibăcie, de vreme ce securitatea nu i-a putut de de unnă 
pma cind, singur, s-a predat. ' 

trt^^mrHe™^H nimiC . de - tranSmiS kli M08 °* Efa dedS ’ atUnci ’ Să 
iraiasca pe mai departe de unul singur. 

Jj» CC am reiatat Ş ‘ CU CC facusem ’ mult nimeni n-a mai rostit un 

N j-' n ' J11 ‘ c ’ z ‘ se în sHişit Mogoş, asta nu înseamnă că noi abandonăm 

hnoăf din Ce ne am propus - lntr - un fe| . continuă el, a contribuit si asta la îm- 
ogattrea propriei experienţe. Observ că oamenii se înduplecă’din ce în ce 

S p“\ < l ,nd 6 vor . ba de nsc - k Va lrebui sa ne îndreptăm privirile în altă 
parte. Eu deja am şi început treaba in localitatea mea. Si voi veţi face la fel 
la Itceu sau m satul vostru. Veţi tatona cu grijă terenul în dreapta si în stin¬ 
gă, in vederea cooptam de noi membri ai grupului nostru Oameni disnusi 
sa rişte şi cu suflet mare. Deocamdată ţinta noastră sini tinerii De cei mai în 
virsta ma voi ocupa eu ceva mai tîrziu." 

Anl m M SlabilU 0 n0U 5 întîlnire exact peste doua săptămîni, tot în acelaşi loc 
Apoi Mogoş se pierdu in noapte, pe vaiuga din spatele crucii. Ore în şir ne- 
a n luptat din greu cu noroiul şi bezna. Cind am ajuns acasă era foarte tîrziu 

m-aulŞLr " C ° nfliCt de Pr ° POn ’ i1 ’ CU păHn ^ P-simţiriE mele nu 

Odată intrat în tindă, mama a ridicat fitilul la lampă. Am aflat-o întinsă 
pe pat, îmbrăcată, gata de atac: "Unde umbli, mă copchil afurisit 7 " tină ea 
Cit putu, in timp ce se îndreptă spre mine cu o bitâ. Deşi eram bL m’âre de 

mîn^H Se S t f,a ’ 0ri de C,te 0n era su Pă fal Ă Să mă lovească. Întîi mă izbi in 

ream cliDriiă 3 Să P ® SP3te d ® doua ori - In astfel de situaţii capul mi-l le- 
eam cu grija. Sa-mi spui unde ai lost că de nu, nu ştiu ce fac' La femei 

ZSfr&F * dcs ' ribm '- » «4 rla~ st ,e5uccifu“! 

ml ^ d Q 0chii n , căzură pe picioarele şi pantalonii mei, mama încremeni- "Ia 
,• N ’-! Se adresa ea tatu, e plin ca un porc de glod, piuă după urechi" în 

m micTde sam^eT 3 îmi Zgudui umăruL Ma ™ era o femeie foar¬ 

te mica de stat şi e de închipuit ce uşor irn-ar fi venit s-o imobilizez în asfel 

de situaţii. N-am facut-o insa niciodată O teamă, izvorîtă în mine dintr-un 
sentiment pios, sădit in noi copiii încă din copilărie, mă oprea să mă ridic 
sub price forma împotriva părinţilor. 

"Aha ţipă ea, străluminată parcă de un gînd, ai fost la întîlnire cu oartiza 
să'cred 38 '' 1 ' 11 '' 1 3 3 de M ° gOŞ ' Am auzk eu ceva de asta - d ar nu-mi venea 

E drept, in ultimul timp zvonul despre existenta unor partizani în revin 
nea noastră circula tot mai insistent. Această tamă îmă^ exSemei unui 
grup de luptaton anticomunişti in regiune, oamenii din satele de Ia poalele 


22 


Făgăraşilor o purtau în străfundurile sufletelor lor, ca pe o mare speranţă. Şi 
mama se apucase să ţipe în gura mare, lucruri atît de scumpe altora. Doar cî- 
teodată, cîte unul aliat la grea cumpănă sau în conflict cu stăpînirea excla¬ 
ma: "îmi iau lumea în cap şi plec în munţi la partizani." 

Realitatea era însă alta. La acea dată cei urmăriţi de securitate încă nu se 
organizaseră într-un grup de rezistenţă. 

Starea de spirit a oamenilor e însă un lucru demn de reţinut din alt punct 
de vedere. Ea anticipa poate o mare cerinţă a întregii suflări româneşti. Iată 
de ce trebuie să-i credem pe Mogoş şi pe Gavrilă, de exemplu, care n-au 
apărut să declanşeze un conflict inutil, ci mai degrabă să astîmpere o mare 
sete a oamenilor acelor vremuri. O ripostă trebuia cumva dată, la tot ce să- 
vîrşiseră comuniştii. Acesta e tocmai rostul eroilor, să exprime prin puterea 
exemplului ceea ce ceilalţi n-au curajul să facă. 

După un timp, văzînd că mama se înfierbîntă tot mai tare, tata sări din pat 
şi se interpuse între noi. "Mă băiatule, mi se adresă el, noi trebuie să ştim ce 
faci tu, pentru că sîntem părinţii tăi. Poate drumul pe care ai apucat e greşit, 
căci la vîrsta ta poţi greşi cu mare uşurinţă." 

"N-am fost la partizani cum crede mama, pentru că nici nu există partiza¬ 
ni." . 

"Cred că n-ai fost la partizani, dar poate că Mogoş...", stărui tata. Dilema 
în care j^ă aflam acum era dificilă: să-i mint pe părinţii mei sau să-l divulg 
pe Mogoş? Pe de-o parte era păcatul, aşa cum am fost învăţat de mic, pe de 
alta era în joc o chestiune de viaţă şi de moarte. Chiar dacă eu n-aş fi conti¬ 
nuat să mă înlilnesc cu Mogoş, nu piuteam să-i dau planul în vileag, atît de 
stupid. Oamenii vorbesc mai întîi cu vecinii şi apoi totul ajunge pe gura sa¬ 
tului. Ori eu eram convins de un lucru: cu sau fără mine inimosul tînăr şi-ar 
fi pus planul în aplicare. 

"Nu m-am intîlnit nici cu Mogoş", am scos eu un ţipăt desnădăjduit. Tata 
se apropie de mine din ce în ce mai îndîrjit: "Mă băiete, îmi spui mie, tatăl 
tău, ce s-a întîmplat, sau mă obligi la lucruri necugetate?" Lucrurile luaseră 
o întorsătură gravă. îl cunoşteam bine pe tata în această privinţă. Era mult 
pînă se înfuria. 

"Am să vă spun!", am murmurat eu, apropiindu-mă de-a-ndărătelea de 
uşă. în clipa următoare, apucînd clanţa, am tras-o cu violenţă şi în timp ce 
tata se năpusti spre mine, eu m-am aruncat peste prag. Cînd cei doi se aflau 
în mijlocul curţii, eu de mult depăşisem colţul şurii. 

Mama în culmea mîniei, prinse a ţipa cît o ţinea gura, în noaptea aceea de 
pomină: "afurisitule, te-ai înhăitat cu Mogoş şi partizanii." 

"Taci muiere, ai înebunit?", se auzi vocea disperată a tatii. în clipa urm㬠
toare, el o şi prinse de subţiori şi o cără în casă. 

Peste curtea noastră se lăsă liniştea. Poate o oră, poate două, aţn rămas 
acolo în mijlocul grădinii, pînă m-am convins că lucrurile s-au potolit. 

Ce să fac? Unde să mă duc? Aveam o singură soluţie la îndemînă, să in¬ 
tru în şură şi să-mi sap culcuş în fin. 


23 



Deşi ma încălzisem şi hainele au începui sase usuce pe mine, n-am ador- 
mii decit loarte tirziu, sufletul îmi era răvăşii şi gîndurile nu se înnodau. 
Eram nedumerii, cum de şl ia mama de Mogoş? Trebuia înlr-un lei să-aflu 
Nici nu începusem bine "lupia", vorba prietenului meu, si piedicile se si ivi¬ 
ră cu nemiluita. / % 

Eram acum între doua lumi, absolut singur. Pînâ aici nu mai răzbatea de- 
cit adierea unui vis curai, născut nu de muli, acolo departe, în cîmp intr-o 
noapte cum n-au mai lost. De acest vis eu mă ancorasem cu lot ce aveam 
mai bun şi mai Irumos în mine. 

Ce însemnează "a lupta?" Eu îmi închipuisem altfel totul. Lupta e posibi- 
a doar intre tabere antagoniste, intre duşmani. Există oare si acest aspect a 
lupta cu line, cu ai tai? Iată ce descopeream acum. întreaga mea concepţie 
despre lupta trebuia revizuita. Gîndul meu se întoarse din nou, ca spre un 
ţărm salvator, spre Mogoş. Aveam nevoie de el, altfel decil îl cunoscusem 
la întilninle noastre, mai vibrant, mai "uman." 

Era el accesibil in această ipostază? 




24 


II. VISUL S-A NĂSCUT ÎN LANŢURI 

f 

• Dimineaţa, după ce curtea noastră se trezi la viaţă, mama îşi reluă activi¬ 
tatea sa febrila, ca in liecare zi. O auzeam la cotete, vorbind cu găinile, cer- 
tind porcii şi dind drumul la vite in ciurdă. 

Fata insa nu ma uitase. "Mă băiete, mi se adresă el din coltul şurii, ieşi 
alară şi vino in casă, nimeni nu se va atinge de line." Deci bănuia el că nu pu¬ 
team li in altă parte, decit viril in lin. Şi pentru că eu tăceam chitic, conti¬ 
nuă: "Iţi dau cuvintul meu că nu se va intimpla nimic." 

In sflrşit, in-am holărit să ies. Cu hainele ponosite, înfometat şi zgribulit 
de Irig am intrat in casă. Mama, care intră şi ea, nu părea deloc potolită. 
"Stăptneşte-te", i se adresă tata, căci vreau să discutăm Iară scandal. Intre 
timp mira şi sora mea. Cele două lentei s-au aşezat pe laiţă lingă mine, inca- 
drindu-ma. C umnnlul doar crăpă uşa şi cind se dumiri de ce-i vorba, se re¬ 
trase. Eram deci adus la judecată. 

Tu trebuie sa înţelegi un lucru, mi se adresă lata, care parcă încremeni in 
lata mea in picioare, nu poţi să te ascunzi la nesfirşit de noi. Vrei Să ajungi 
in puşcărie? Vrei să te omoare comuniştii"? in clipa aceea intră in curte un 
satean, cu un cal la potcovit. Astlel ca tata Iu nevoit să părăsească încăperea. 

"Mă băiatule! începu mama să plingă, de-aia te-am făcut, să îmi aduci ati- 
ta nacaz? La şcoala in oraş te-ai dus iară ştirea şi învoiala noastră. Pentru 
cine muncim noi.’ Aia ii buba ca te-ai dus la şcoală. Acolo ţi-ai băgat ideile 
astea in cap." 

Mama acum plingea în hohot: "Vrei să mă bagi in pămint. Noi am fost oa¬ 
meni săraci, ne-am rupt de la gură să cumpărăm pămint să aveţi voi. Tu ni- 
ci oda la nu m-ai ascultat. Scena deveni dramatică, poate mai mult decit era 
cazul. Mama, atirnată de gitul meu, rostea printre sughiţuri: "Am tinut la 
tine ca la ochii din cap. Dacă tu... eu mă prăpădesc... Presimt că se întimplă 
un mare năcaz..." T 

Situaţia era din ce în ce mai alarmantă.. Din clipă în clipă mama cădea în 
acea stare de leşin, care mi-a tulburat atîta anii copilăriei. Nu ştiu precis ce 
boala avea - de inima, de nervi? - dar oricum pentru mine această stare de¬ 
venise insuportabila, intr-o astlel de situaţie biata sora mea, Maria, îşi asu¬ 
mase sarcina cea mai grea. O dezbrăca de haine, o frecţionă cu oţet şi apă, ii 
acea respiraţie artificiala. Eu alergam degrabă să dau alarma in vecini. 
Und se prezenta la faţa locului o vecină sau două, eram salvaţi. Tata, cu 
,?arte rare excepţii, nu lua parte Ia un astfel de ceremonial. Se retrăgea în 
neraria lui şi bălea parcă mai îndîrjit cu ciocanul în fierul înroşit. 

Orice stare conflictuală putea declanşa "leşinul" mamii. Şi de aceste stări 
nu prea am dus lipsă, de cind îmi amintesc. Prea mult rîvnea mama să facă 
avere şi bietul tata prea îşi prelungea stările lui de reverie, cu cindul la li¬ 
nişte şi odihnă. 

Cind mama îşi reveni din leşin şi mă stnngea duioasă la piept, lelea Ma- 

25 



na lui Ştefan, vecina noastră, o şi ispiti de dată: "Da bine, tu Veto ce te-a 
apucat sa strigi aşa in puterea nopţii, de partizani si cile si mai cîte^ De ce 

l e '^f ma , la gura ?! tu ’ v / ei să-\' bagi băiatul.în necaz?" Mama ne privea 
u ochii m lacrimi, (ara să ne răspundă. Ii părea rău desigur de ce făcuse. 
Ceva mai tirziu veni la noi şi badea Gheorghe al lui Mihăifă, vecinul din 
jos, care n făcu acelaşi reproş: "Nu-i cuminte tu. Veto, să strigi în puterea 
nopţii, sa ştie tot satul, ce ai tu în casă! Tocmai ieşisem afară ca omul cînd 
s-a pornit scandalul m curtea voastră. Dar de la mine să stiti, nici o vorbă" 
arata el cu mina la gură. ’ 1 ’ 

Aceste întnnplări nu-mi puteau prevesti nimic bun. Dar dacă vecinii 
nostru erau guri sparte, ceea ce din fericire nu s-a întîmplat? 

Eram tnst, foarte trist. De nicăieri nici o încurajare, nici un cuvînt hun 

sHumîhL"* am mtr '° a lUa ’ ,e asemanatoare ce| ei petrecute cu circa un an 
U le , ln urma ’ Cll ’ d : «n*r-o recreaţie, allîndu-mă singur în clasă, am ur¬ 
cat pe catedra ş. cu un briceag am scos ochii "tovarăşului" Stalin din tablou 
Apoi cu un creion l-am blagoslovit cu nişte urechi de măgar, de toată fru¬ 
museţea. In ziua aceea, o ora n-a mai fost posibilă în scoală. Toţi colegii de 

mTffsedmniTM iT' t ab !, OU ’ pur,leau in rîs ’ La ^heta care a’ur- 
mat la sediul U.T.M. a fost insa chemat, mai intîi, un alt coleg, cu acelaşi 

nume, apoieu, apoi el şi iar eu. Fireşte, n-am recunoscut nici unul. El pen¬ 
tru ca nu lacuse nimic, eu pentru că nu puteam să mă divulg. Din fericire 
insa totul s-a oprit aici. b ure 

Dar atunci cînd eu am căutat o similitudine între cele două situaţii m-am 
gindit Ia cu totul altceva decit la starea pur conflictuală. Faptul că’am rezi¬ 
stat presiunilor anchetei s-a.datorat numai unchiului Miron. Aliat la anan¬ 
ghie, am alergat laelşi i-am cerut sfătui. Şi el l-a dat cu promptitudine- "Nu 
recunoşti nimic. Orice ţi-ar face!" Un gind salvator îmi încolţi în minte- 
Acum de ce nu i-aş cere sfatul?" Arestarea băiatului său, cu întregul său 
alai de durere pe care l-a declanşat, ne-a apropiat atît de mult. Orice ar fi- el 
nu ma va divulga. Sulletul mi se umplu de speranţă nouă. Cînd s-a înserat 
Si b l nelea ’ am mlrat m curlea unchiului. Era în grajd, tocmai adăpa vi- 
. e j , Am ven ! 1 cu un mare uecaz la dumneata unchiule", i-am zis eu nri- 

Zt TT m T " E Sec r deci9 - rîse unch,ul Alunci să răminem in 
grajd, ca de animale pot sa bag mina in loc, că nu ne spun nimănui " Reze- 

mf s-a întî^plaf înCepUl Să ’' P oveslesc cu sulletul la gură lot ce 

m,S V t,"!r, P ;r U n Ch ' Ul mă - Privi în lăCCre ’ apo1 exclamă: "Smintită femeie si 

neno„'i î! Y P a ^ parcă de gindire ’ conlinuă mai liniştit: "Mă 
nepoate, situaţia e destul de gravă. Intîi, nu-i exclus ca cineva care a 

auzit-o pe muma-ta, sa vă pîraşcă. Asta ar însemna că pe tine te arestează 
Dar sa zicem ca nu se intimplă. întrebarea care se pune, însă, e ce veTfS ,u 
de acum încolo? Vei sta cuminte sau te vei intîini mai departe cu Mogoş?" 

Tu te afli intre părinţii tai şi el. Pe cine vei alege e greu de spus Ce sfat as 
putea eu sa-li dau, acum, cînd altfel înţeleg iucmrileţi decit tine şi decit p㬠


26 


rinţii tăi? Tu nu poţi să ştii ce-i iubirea de părinţi. Doar cînd vei avea un co¬ 
pil o să înţelegi. Uite de ce nu-i pot condamna pe ai tăi. 

Pe de altă parte, tu eşti pentru mine ca propriul meu copil. Cum aş putea 
eu să mă impac cu gîndul că într-o zi vei fi arestat? Pentru că să ştii un lu¬ 
cru, voi dacă aţi apucat pe drumul ăsta, hodină n-o să mai aveţi. Mă pun 
iasă in situaţia ta. Nu văd cum te-ai putea despărţi de Mogoş. Pe el îl cunosc 
foarte bine. A fost coleg cu Victor al meu din primele clase de liceu. Asta e 
un om şi jumătate. De mic a avut el nişte idei vîrîte în cap, pe care nimeni ni 
i le-a putut scoate. E hotărît şi sînt convins că va merge pînă la sfîrşit pe dru¬ 
mul pe care a apucat. Şi cînd mă gindesc că, deşi foarte lînăr, are atîta drep¬ 
tate. Ţine minte ce-ţi spun: Mogoş are dreptate în ceea ce face. 

Să admitem că tu e foarte necesar să te desparţi de el? Cum te vor 
convinge părinţii să faci acest lucru? Prin bătaie nu se poate. Dacă ai fi de¬ 
nunţat, să zici că ai scăpa cu cîţiva ani de puşcărie. Dar el, Mogoş, ar fi dis¬ 
trus şi întreaga acţiune dată peste cap. Cine şi-ar asuma această răspun¬ 
dere? Vezi, nepoate, cit de greu e să-ţi dau un sfat? Noi toţi sîntem împotri¬ 
va comuniştilor, ceea ce vrea să zică că sîntem de partea lui Mogoş. Dacă tu 
nu te întîlneai cu el, era altceva. Ce să mai zic? Poate ăsta e destinul tău. La 
un singur lucru trebuie să te gîndeşt foarte serios, că ai început să te joci cu 
moartea. Şi mă gindesc, eşti tu pregătit pentru asta?" 

Am ieşit în curte. Luna plină suiţă în vîrful frăgarului îşi revărsa de acolo 
întreaga lumină peste chipul unchiului Miron: De mic mă pomenisem cu el 
în preajma mea şi, deşi timpul trecuse, mie mi se părea neschimbat. Avea 
statura potrivită, bine legat, lejer la mişcări, faţa rotunda, cu pomeţii obraji¬ 
lor ieşiţi şi roşcovani, cu sprincene stufoase, care searcuiau peste doi ochi 
mereu cu albul injectat de sînge, cu o frunte,care se prelungea cu chelia 
pînă în vîrlul capului. Urechile, cu lobii laţi, aveau gura canalelor plină cu 
păr. Era un om inteligent care ştia să facă haz de necaz. A făcut de toate pen¬ 
tru a-şi creşte cei 6 copii, dar meseria care 1-a pasionat mai mult a fost 
creşterea cailor. 

Fond de om credincios şi setos de adevăr, în decursul vieţii sale a schim¬ 
bai mai multe culte, deşi se născuse greco-catolic. în tinereţe fusese tare ge¬ 
los pe mătuşa - sora tatălui meu - care era mult mai tînără decit el şi pe dea¬ 
supra şi frumoasă. Cu timpul toate pasiunile i s-au potolit făcind loc unui ca¬ 
racter integru şi dîrz. încercările din ultima parte a vieţii i-au sporit înţelep¬ 
ciunea, încărcîndu-i sufletul cu o resemnare demnă de un adevărat stoic. îi 
plăcea să citească tot mai des din Biblie şi să se roage, fapt ce nu-1 împiede¬ 
ca însă să lie revoltat împotriva nedreptăţilor, "lucrurilor slabe", cum zicea 
el. 

In seara aceea plecasem de la unchiu cu sufletul cit de cit ostoit, în ciuda 
faptului că discuţia aceasta cu el n-a avut darul să mă înarmeze cu cîteva 
puncte de reper precise. N-a ştiut sau n-a vrut interlocutorul meu să mi le 
dea? Acasă, lucrurile, oarecum, se aplanaseră, dar ghimpele înfipt în cămi¬ 
nul nostru se simţea încă. 


27 







elev la liceu, cmd s-au întimplat toate acestea, dar am înţeles foarte bine su¬ 
ferinţa părinţilor mei. Nu ştiam ce să fac să le aduc o alinare. Nu ştiu prin ce 
mtimplare mi-au căzut în mină scrierile lui Haşdeu despre spiritism Astfel 
mele JUnS ^ ^ 6U sp,rilism ’ înce rcînd astfel să comunic cu spiritul sorei 

împreună cu mama mea am lacul nenumărate şedinţe de spiritism întru- 
cit aceasta _se simţea foarte bine, ori de cile ori stabilea o legătură cu’cea de 
dincolo. Odata am intrebat-o pe sora mea: «Cum e acolo la voi?», la care ea 
ne-a răspuns cu o punere la punct: «La Dumnezeu nu există trădare». Mai 
îrzm am chemat spiritul Iui Eminescu şi m-a surprins faptul că întotdeauna 
răspundea prompt. Odată, cind lua parte la şedinţă si prietenul meu Mazilu 
l-am întrebat pe poet ce dorinţă are să ne comunice. Si el a răspuns- «Mi-e 
dor de copii» Acest răspuns m-a pus pe gînduri. Spiritul Iui Eminescu ira- 
îa puritate. De atunci mi l-am ales pe el ca patron al vieţii mele. 

Cam aceasta era situaţia familiei mele cind eu am fost arestat. Îtî închipui 
ce lovitura a fost pentru ei asta. încă cu mult înainte mă bănuiau ei cu ceva 
dar nu erau siguri In materie de «politică», însă avea si tata antecedentele 
lui. Toata viaţa a fost un liberal convins, spre deosebire de majoritatea oa¬ 
menilor din partea locului care erau ori cu luliu Maniu, ori cu Horia Sima 
îmi aduc anunţe de una din campaniile de alegeri, la care a luat si tata 
parte. Eram mic pe atunci dar parcă il văd şi acum, călare pe un cal lipi’tan în 
runtea unei cete de liberali ieşind în întîmpinarea cetei ţărăniştilor. Altfel 
era om destul de cumpătat în gîndire, dar pentru chestiuni politice se aprin¬ 
dea repede, devenind violent. Asta vroiam să-ţi spun, el, care la un moment 
dat îşi făcuse din politică un scop, cind a aflai că eu, acolo, la scoală in Făg㬠
raş, m-am apucat de «politică», a sărit la mine să mă sfarîme. «Tu nu ştii 
ce-i politica, mi-a zis el. Mai ales acum e lucrul cel mai periculos. Coiriu- 
ruştuorsa te distrugă. Dar să ştii, am să le distrug eu mai înainte». Cind se 
înfuria devenea cumplit. Am negat, fireşte, c-aş face parte din vreo organi¬ 
zaţie anticomunista şi pină la urmă s-a lăsat înduplecat, mai ales că ştia to¬ 
tul doar din zvonuri. Imprudenţa mea a fost că odată mi-am dat pe fată senti¬ 
mentele mele anticomuniste. Tata, om inteligent, a dedus rapid firul evo¬ 
luţiei mele ulterioare, dar ce mai putea face? 

Cit tunp am stat în închisoare, un an şi trei luni, am primit foarte rar pa¬ 
chet de acasa. La mijloc sa fi fost ideile preconcepute ale tatii despre «politi¬ 
ca» mea, sau simpla lor neglijenţă^ Nu ştiu. Dar oricum, din acest punct de 
vedere, acolo la închisoare m-am descurcat destul de bine. Tot ce se primea 
de acasa împărţeam frăţeşte. Din acest punct de vedere n-am întîlnit o socie- 
tate mai perfecta decit puşcăria". 

Tare aş vrea să cunosc amănunte despre viata voastră de acolo, am zis 
eu cu o curiozitate sponta. Eu întotdeauna am fost sedus de viata voastră 
eroica. Bănuiesc ca acolo m închisoare ai luat această hotărîre, de a începe 
din nou «lupta» de îndată ce te afli afară?!" 1 


30 


"Nu ştiu cu ce să încep, zise Mogoş, dar să ştii, de oriunde ai începe, su¬ 
biectul e inepuizabil. Ce trăieşti şi vezi cînd eşti acolo în închisoare, nicio¬ 
dată nu poţi exprimă. Şi apoi oricît de priceput aş fi eu în relaterea faptelor, 
în bună măsură depinde de sensibilitatea ta la cît vei avea acces din ceea ce 
îţi povestesc. Acolo, în închisoare, am auzit foarte des vorbindu-se de «ree¬ 
ducarea» noastră, spre a fi redaţi noii societăţi. Care societate «nouă» o ve¬ 
dem şi care reeducare nu era altceva decît o perpetuuă dresura. Bătaia bar¬ 
bară, înfometarea, frigul, timorarea, promiscuitatea vieţii şi toate celelalte, 
nu erau altceva decît instrumentele de care se foloseau comuniştii pentru a 
ne face apţi în vederea redării noastre societăţii. De unde se vede că în ochii 
lor, omul contează doar cu funcţiile animalice. După arestare, în primăvara 
lui 1948, un timp am fost ţinut pentru anchete, aici la Făgăraş. Condiţiile de 
cazare din beciul securităţii au fost inumane. La Braşov am fost "depozi¬ 
taţi" la penitenciarul de jos, sub Tîmpa, vis â vis de marea piaţă (azi magazi¬ 
nul "Braşovul"). Se zice că mai înainte acest penitenciar a fost un cămin. O 
dată cu marile avalanşe de arestări, vechile puşcării din ţară au devenit neîn¬ 
căpătoare. Astfel s-a transformat în puşcărie ce s-a putut, peste tot. Oricum, 
noi am găsit această clădire foarte bine adaptată noii sale funcţii. Mai tot 
timpul am stat închis la parter, în ultima celulă pe stingă, orientat dinspre 
uşa de la intrare. Celula se mai numea şi "la comun" pentru că era mai mare 
decît celelalte* Mîncarea era mizerabilă, dar aveam mare noroc cu pachetul 
de acasă, cînd se primea şi cît se primea. La aer eram scoşi rar, stînd mai tot 
timpul peste 40 de oameni claie peste grămadă într-o cămăruţă cu două rîn- 
duri de priciuri suprapuse. N-aveam aer, n-aveam lumină. 

Deşi mai toţi de acolo eram tineri şi sănătoşi, făceam crize repetate de dia¬ 
ree, datorită ciorbei noastre de gogonele «cea de toate zilele». Ţin minte că 
la Crăciun diareea a făcut ravagii printre noi. Toată noaptea ajunului am pe- 
trecut-o la coadă, la unica tinetă de murdărie pe care o aveam în cameră. 
Foarte repede, aceasta s-a umplut de urină şi excremente şi a început să cur¬ 
gă peste margini. Astfel, cîte doi pe rînd, eram nevoiţi să împingem murd㬠
ria cu mătura şi făraşul pe sub prici, să deschidem culuar la tinetă. Cei tre¬ 
cuţi pe la această corvoadă intrau apoi în ceata colindătorilor. 

Printre noi, aici în celulă, existau şi cîţiva oameni mai în vîrstă, majorita¬ 
tea intelectuali. Ni-mi pare rău că i-am cunoscut, de la aceştia am învăţat 
multe. Dacă eu şi Nicu Mazilu nu ne întîlneam în celula aceea cu un domn , 
de profesie, dacă nu mă înşel, avocat, poate sensul întregii mele vieţi ar Fi 
lost altul. Ne-am împrietenit destul de repede şi tot atît de repede am ajuns 
să discutăm lucruri considerate de mine extrem de importante şi urgente. 

Mentorul nostru - căci aceasta a fost domnul acela - era un om foarte ins¬ 
truit şi, pe deasupra, cu o mare dragoste de neam şi ţară. Viziunea lui asupra 
situaţiei actuale a ţării era una dintre cele mai sumbre, dar după cît aveam 
să-mi dau seama, foarte reală. El vedea în comunism o «plagă apocalipti¬ 
că» de proporţii, distrugătoare de tot ce e valoros în societate şi om. Sensul 


31 



ZlTJrti îmrucî , 1 prin insă >' slruclur a sa tinde la distrugerea a tot ce-i 

m de e DeelS ° ^ «?" ,ru că acok > V" de - a cuibări, nu tnai pori scă- 
P ‘ ' D . CI . ,m f e ?fi re>> Ş' comunism există un veşnic război deschis in 

radicală° ndl ” S ° precon,zală de mentorul nostru e uşor de ghicit, cea 

Comunismul, zicea el, se extirpă, in sprijunul acestei concepţii venea cu 

c Jţ J '“ e ; Pe ‘ reCUle ln lslona contemporană a omenirii. Neamul nostru, zi- 
cea el, nu are experienţa comunismului. Asta pentru că sintem abia la înce¬ 
put, cind la ordinea zilei e beţia sloganurilor si nu avem răgaz să ne dume¬ 
rim unde vrea să ajungă. Cind ne vom dumeri va fi poate preâtîrV. Pu em 

a,tor popoare Tflnie - «£ 

Te vei întreba totuşi dacă undeva in adincul fiinţei lor, doctrinarii comu- 
ş nu au crezut şi nu cred că biruinţa finală a «revoluţiei lor» ar aduce 
teairS^-2 8 << enC,re>> ‘ AsU î. ar P resu P une lotuşi un dram de cinste sufle- 

• " ar acum experienţa a |°st lacută şi buna intenţie dovedită Cinstea 

e incompatibila cu o astlel de noţiune, întrucit simburele motrice al doctri¬ 
nei pleaca de la un neadevăr. Dacă pătrundem in economia însăsi a exis 

fmmos V uriî n Alfe^lucrurile sînt de'imitate precis: bine-rău, adevăr-minciună, 
Irumos-unt. Alte alternative in istoria noastră umană nu există Ei au ales 
partea negativa a lucrurilor. Te vei întreba iar, de ce, dacă lumea sesizează 
sens r . au . al lucrurilor, se lasă sedusă de minciuna lor. Pentru că omul 
pe acest pa mint se naşte disponibil la rău.Toi ce închide acest rău lenea 
despotismul, beţia puterii prinde foarte repede, pentru că acestea au afectat 

nviîîf 6 - ,- atura noastra umană de la început. Nimeni nu-i nevoie să te 
v e sa 1 tiran, e ceva ce ştii de la tine. Dar, vei zice, pe acest pămîni mai 

ceea ? ce^mahă°si T*— ' de ° a ’ pentru ca 0,nul are S 1 revelaţia a 

“ n a 1 ,nall . a Şi desavirşeşte, dar aceasta se cucereşte doar prin luptă ne 

nat d spre a ieSe T1 ° r1 " Ca “ ° bţ ' ne CU mu,lă u ? urin t ă - înlru cit biologicul e Încîi- 

, , Ace f ,ea s,nt > după mine, cele două mari vicii ale fiinţei noastre lenea si 
f ca. Aceasta din urmă, frica, e poate triumful prin excelentă al biologicu- 
lui din noi. Numai cine crede in realitatea spiritului, in lucrarea lui ca'sens 
teme'f'înH ° mU ! U ' dln r telur ' e ’ ln nemurirea sufletului, acela nu are de ce se 
Smafinustll VricH r C Dl,innezeu e începutul înţelepciunii» afirmi 

sS^Jeîor InnHnd , V H IU Uma ", Fr,Ca de Dumnezeu ,e stimulează în 
° umphndu-te de curajul care te face apt de lucrările spiritului 
Comunismul, dimpotrivă, stimulează in fiinţa noastră frică viciul frica 
u ica, ce ucide spintuf Astlel, mentorul meu punea mai presus de orice 
trtute, curajul. Nu poţi (1 liber pentru că nu ai curajul să fii. Fără curaj nu 

Sşi £eîe adeVarU ’ nU POţ ' ' Ubl Ce '' ' rU,T10S Ş ‘ adevarat - nu poţi să- 

Pentru el, acesta era momentul crucial cind se decide soarta neamului 
n«,r„. ca a fiecărui, dintre noi in pane Privind cu 


32 


zicea el, nu avem de ales. Vom ieşi de aici, fiecare la vremea cuvenită şi aco¬ 
lo unde vom ajunge va trebui să începem lupta. Numai Dumnezeu să ne dea 
curaj pe măsura râului care ne pindeşte. Apoi, săptămini de-a rîndul mento¬ 
rul nostru ne-a dat sfaturi practice, cum şi ce să facem. Crearea grupurilor 
de rezistentă anticomunistă, care să împînzească ţara, era singura soluţie 
preconizată de el în acest moment al istoriei noastre. Mărturia istorică e 
ceea ce conta pentru el. Numai prin această mărturie va dăinui spiritul nea¬ 
mului nostru. Căci în ciuda răului care ne copleşeşte, ceea ce are un triumf 
real în istorie e numai Binele. 

Vezi tu, aşadar, îmi zise Mogoş, de unde a pornit acest gînd al meu, de a 
întemeia un grup de rezistenţă anticomunistă. Visul acesta , cred cel mai cu¬ 
tezător din cîte am avut, s-a născut acolo la închisoare, la fruntariile întune¬ 
ricului şi morţii. Acolo, în celula aceea, unde am adunat în noaptea de Cr㬠
ciun excrementele cu pumnii de pe jos, eu şi Nicu Mazilu ne-am legat pen¬ 
tru totdeauna de a da fiinţă acestui vis. Deseori acel suflet ales, care e Nicu, 
cădea în mrejele nostalgiei şi compunea încă o poezie, sau cîntec, ca acesta 
pe care ţi-1 voi cînta acum". Şi Mogoş începu să cînte încet cu tremurul in- 
confundabil al vocii sale: 

Plînsul tău adînc, o noapte 
Cu-al măicuţii-ngenuncheat. 

La icoană triste şoapte 
Vîntul blînd mi-a lăsat. 

Cruce neagră de zăbrele 
Cîte vieţi a răstignit 
in prigoane mari şi grele, 

Fierul tău ruginit. 

Cîte amintiri senine 
Ca un zîmbet de copil 
Nu şi-au frînt zborul de tine 
în nopţi mari, de april. 

Cîte flpri de tei, de lună 
Ori de picuri reci de ploi 
Nu am împletit cunună 
Amîndoi, amîndoi. 

Iama fulgi, colinde dalbe 
Rîs hoinar de clopoţei 
împleteau în fine salbe 
Numai ei, numai ei! 


33 




Lacrimile-aiîtor mame 
.Râni tot mai adinei, mai mari 
Cad prinosuri la icoane 
Celor duşi, solitari. 

"Dar atunci, continuă el, îl zgîltiiam zdravăn de umăr: «E frumos si ăsta, 
dar, Nicule, nu te pierde cu firea, tu trebuie să devii partizan în munţii Făg㬠
raşului». Şi el, zîmbind, se întorcea pocăit spre mine: «Visul nostru Ionică e 
cel mai sllnt lucru pe pămint»". 


34 


III. FOCUL CARE NU SE MAI STINGE 


Se înserase şi noi ne aflam încă aco.lo în fundul grădinii, sub măr. "Tre¬ 
buie să pleci, zise Mogoş. Ceea ce vroiam să spun e că în situaţia creată ai 
nevoie de un răgaz de timp, de reflecţie. Trebuie insă să te gîndeşţi cu toată 
seriozitatea că pasul pe care îl faci acum va fi decisiv pentru tine. In ceea ce 
mă priveşte, socotelile sînt încheiate. Cu tine insă e altceva. Dacă ai înţeles 
insă că drumul acesta propus de mine e drumul sacrificiului total, ai înţeles 
totul. Dai toi fără a primi nimic in schimb. 

Peste lot te vor intimpina numai neplăceri şi piedici, de aceea nu te silesc 
să faci ceva peste puterile tale. Dacă în răstimpul tău de gîndire, timp în 
care nu ne vom întîlni, vei fi cutreerat şi tulburat de îndoieli şi ezitări, atunci 
e mai bine să renunţi. în acest caz, o singură obligaţie mai ai faţă de mine, 
să nu mă trădezi." 

Cînd am ajuns acasă, ai mei erau la cină. Era încă devreme şi cum, proba¬ 
bil, mama şi-l închipuia pe Mogoş un fel de duh al nopţii, scandalul de care 
mă temeam nu s-a produs. 

Zilele treceau însă una după alta şi speranţa mea că timpul va aduce li¬ 
niştea, se spulbera tot mai mult. Vizita făcută la Mogoş n-a avut menirea de- 
cît să mă tulbure şi mai mult. 

încotro aş putea alia linişte? Cei doi oameni de mare încredere, unchiul 
Miron şi Mogoş, nici pe departe nu-mi dăduseră soluţia ieşirii din criză. Eu 
aveam nevoie de un sfat precis, de jaloane calculate milimetric şi nu de 
puncte de reper orientative şi posibilităţi de interpretare. Or, acestea nimeni 
nu-şi asuma răspunderea să mi le dea. 

Atunci am înţeles că în rosturile esenţiale ale vieţii tale, în momentele^ 
cruciale ale propriului tău destin, nimeni nu poate şi nu trebuie să decidă 
în locul tău. 

Desigur, sînt oameni şi, ceea ce-i mai trist, ideologi care nu numai că îţi 
dau sfaturi, dar îţi impun să faci după propria lor dorinţă, dar asta nu însem¬ 
nează că ceea ce faci e in seasul propriei tale confirmări. Omul care te res¬ 
pectă ca partener liber, prietenul adevărat niciodată nu-ţi va impune nimic, 
sfaturile lui întotdeauna vor fi sincere şi vor avea darul să te îndemne la re¬ 
flecţie. 

Trebuia deci să mă decid, odată pentru totdeauna. "Ce-ar fi să discut cu 
tata?" mă ispiti un gînd. Ştiam că are un suflet mare, că a întimpinaţ multe 
in viaţă, dar pe de altă parte era dragostea paternă, peste care îi va fi foarte 
greu să treacă, dacă nu imposibil. 

Cînd eram mic adesea îl auzeam exclamind: "Mă piciule, eu nu te-aş da 
pentru toată lumea asta". Dragostea părintească, într-un fel firească, într-un 
fel egoistă, te lipseşte de acea perspectivă cuprinzătoare a evenimentelor, 
în care e implicat propriul copil. "E nevoie să se facă asta, zic ei, dar să o 
facă alţii nu copilul meu". Deci nu voi discuta cu tata. 


35 




70 de anl U dir1nc'Ua| e nir Sam °'— CUm ' se zicea în sal - era un om trecui de 
n l n “ l^ ’ dar ln , ca . ,aln,C ’ cu privirea ageră şi sunetul plin de poezie Pe el si 

. C ° ada ' Ungăde un co1 ’ '" arn îndrăgi, încă de mic Wa la no ? 

aveam să îni'elV" 0 nUmai perUni ca era vecin Şi prieten cu tata, dar după cile 

îstle de cînLl p D ° mnulu,! că avea sufletul ca un album bosat, pl’in cu 

r^Se’SSTo^K 1 ^ ,u " Bi * 

L “ Cr “ 

mmimsssssz 

ecemia se slirşise şi nu mai rămăsesem in biserică decît noi trei nn»n 
unS aŞ "Ce ? aHi mSm * acel ; s P a l iu di 'nprejur, deodată mă stră Jgeră 

illiiiiiiiil 

iPisiiliiiii 

Rămas aşa cu ochii închişi înlăuntrul meu, raza candelei se Rren im mai 
parcă lot uîeralil d el r “ gase '^ adesea im P re ună cu unchiul Miron, dar acum 

ii 

mai miraculos decît această comunicare^ r — ? Ume V , reun lucru 
gînd, tot ce ai să dărui şi atunci vei avea Se '% 


36 


vei greşi niciodată. O bucurie nouă îmi învălui sufletul. Să fi fost acesta răs¬ 
punsul aşteptat la cererea mea? 

începuse din nou şcoala. Toamna aceea, în ciuda ctitor întîmplări care au 
avut danii să mă tulbure, am muncit din greu pentru a trece cele două exa¬ 
mene - la limba franceză şi ştiinţele naturale - în scopul revenirii mele la li¬ 
ceul teoretic "Radu Negru". Convins de o rudă de aproape, după examenul 
de capacitate, trec şi eu, ca mulţi "naivi", la şcoala industrială de chimie, în¬ 
fiinţată ad hoc în oraşul nostru, pe linia noilor reforme de "popularizare" a 
învăţămîntului. Derula însă a fost de scurtă durată. în curînd am înţeles că 
nici structura mea sufletească, nici aspiraţiile mele nu au nici în clin nici în 
mînecă cu profilul acestor şcoli. Pentru a’ reveni în cadrul liceului teoretic 
aveam nevoie de două lucruri: a. un certificat medical din care să reiasă o 
constituţie fizică inadaptabilă lucrărilor de laborator şi b. să trec cele două 
examene de diferenţă la materiile amintite. Certificatul l-am obţinut rapid 
prin bunăvoinţa medicului şcolar de atunci, domnul Octavian Negrea. Apoi 
acesta a intrat în circuit pe la minister şi s-a întors gata cu parafa şi semnătu¬ 
ra de aprobare. Cu examenul a mers însă ceva mai greu. Nu zic, la limba 
franceză, domnişoara profesoară Dragoş a fost mulţumită, dar la naturale, 
profesorul Vizitiu, cam înăcrit de o suferinţă fizică, deşi m-a trecui pînă la 
urmă, mi-a dat mult de furcă. Odată trecut acest handicap, am revenit în cla¬ 
sa a IX-a la liceul teoretic, într-o ambianţă parcă din capul locului creată să- 
mi fie ostilă. 

Deşi se introduse "democraţia" adine în şcoli, eu nu am apucat încă cla¬ 
sele mixte. Dar dacă de acest aspect al "democraţiei" comuniste nu am bene¬ 
ficiat, am avut parte cu virf şi îndesat de alte binefaceri ale acesteia. Să nu 
uităm, era plină epocă stalimştă şi deci "democraţia" de tip nou se lăfăia în 
şcoli. Astfel, în această "democraţie", urcată la capul elevilor, nu mai ştiai 
care-i profesor şi care-i elev. Stăpînii absoluţi pe situaţie erau însă cei cu 
munci de răspundere în U.T.M. Aceştia, deşi încă necopţi la cap, sau poate 
tocmai de aceea, au mirosit repede încotro bate vîntul şi şi-au reaşezat pe 
dată aspiraţiile şi preferinţele. 

Acum criteriile de valorificare a cunoştinţelor şi talentelor se răstumase- 
ră complet. Cine erau cei mai buni la învăţătură? Fireşte, aţi ghicit, membrii 
comitetului U.T.M. Cine se achita cel mai bine de obligaţiile şcolare şi pa¬ 
triotice? Membrii comitetului U.T.M. Clasa din care făceam parte era bla¬ 
goslovită şi ea cu cîţiva aşi in materie . 

Primul şi cel mai grozav dintre ei era un oarecare Chirovici Radu. Fami¬ 
lia sa nu poposise de mult în oraşul nostru, nu ştiu de pe unde, după cum nu 
ştiu nici dacă era român "neaoş" cum se lăuda că este. Asta, desigur, n-avea 
nici o importanţă, dar a devenit "cu importanţă" după ce omul făcuse atîta 
caz de ea. Mai avea un frate mai mic şi o soră. Deşi nici unul dintre ei nu era 
lipsit de oarecare inteligenţă, cel mai bine dintre ei se spune că învăţa aces¬ 
ta, colegul meu. îl vedeam mereu trecînd printre elevi preocupat şi grav, cu 


37 




nului, de astfel de oS k, ^ umflau viţiele de la gît. Şi, slavă dom- 

»is«?Rr 4— ^sss&at 

ştir-'-—w rjr&sss&zxsz ş 

ro 5 ° «**. 5.i l-ine lega,, rotofei ş i 

»mîss”s£S£* 

.şi facea apant.a imbrincind şi impingînd elevii^spre sala deconl t ia ’ 
gaS Si 8ardUri ‘° r ’ ^-iX 

muI ţ umifde ceea ce^ace"atunc/c înd'rec * Ş * bi " C dispus ’ P ărînd ,barte 
sarcină U.T.M. Unii pretindeau că acest "T° sa “ ‘' nea ° cuvintare, 

5atsH^r— î» 

îtâr- s ;ri 

fn-nl» cotaeSd» Kf 3SS' din-” “l “ "*»*" 
tot felul de acţiuni inutilesi îârănnimă r’’ del,lan ’ munc ' voluntare" si 

gratuite roia in toate nărtile liceului si f S g .^ stl J chiulului şi al bravurii 
aveau chef, piecau de P la orice oră nretextînd^ă desc ^ se oriunde - oricînd 

Ime de organizaţie şi profesorul, zimbind supus îi dădeaT^doi^lr' 5 - PC 
cricneasca bay pass. Pentru mine era tr,t„ c ; il ’ - 7, ea ’ do1 ’ S 1 fara sa 
re. autoritari } £pa M , au £ 


38 


tă. De pildă, cum a fost posibil că un profesor de talia lui Săbăduş Dionisie 
să-şi abandoneze atît de repede principiile şi să se lase dus de nas? Unii ve¬ 
deau cauza acestei metamorfoze în faptul că profesorul fusese cîndva sim¬ 
patizant legionar, ceea ce insă, dacă este real, nu l-a scutit ceva mai tîrziu de 
arestare. 

Evident, ceea ce se petrecea atunci în şcoală avea o strinsă legătură cu tot 
ce se întîmpla în societatea noastră. Pe stradă, oriunde şi oricînd, răsunau 
urale şi lozinci recitate la difuzoare, iar manifestaţiile nu mai conteneau. Re- 
fonne peste reforme planau pe capul oamenilor. Dubele erau într-un conti¬ 
nuu dute-vino şi pentru a nu se auzi vaietul celor ridicaţi şi duşi, mulţimi de 
oameni erau scoşi pe străzi şi puşi să ţipe şi să aclame. Senzaţia era de 
sflrşit de lume, deşi aparent totul părea făcut fără sens şi noimă. Dar repet, 
asta numai aparent, pentru că în fond comuniştii ştiau foarte bine ce vor 
prin acest freamăt derutant, prin impulsionarea acestor mase haotice, încă 
prea nepăsătoare de propria soartă. 

Cine putea zice atunci împreună cu Kippling: "Şi dacă vei reuşi să-ţi păs¬ 
trezi capul, atunci cînd toţi din jur şi l-au pierdut, vei fi un om, fiul meu", f㬠
cea desigur lucrul cel mai înţelept. Eu nu aveam încă această înţelepciune, 
dar sufletul meu aparţinea de mult altui dor, şi alt vis îmi cutreera fiinţa. în 
primul rînd îmi repugna noua doctrină pentru că ne jignise credinţa străbu¬ 
nă. 

N-am putut pricepe niciodată de ce atîţia oameni au uitat atît de repede 
de Dumnezeu şi de atîtea lucruri sfinte, pe care voivozii şi înaintaşii noştri 
le-au lăsat moştenire. Pentru mine, în această privinţă, lucrurile erau foarte 
bine conturate încă de atunci. Omul integru crede în Dumnezeu şi merge la 
Sfinta Biserică, pe cînd omul fără credinţă e o vită. De atunci am înţeles că 
sîmbureîe motrice al comunismului e ura faţă de Dumnezeu şi că un ateu e 
un comunist în potenţă. E foarte adevărat, am fost crescut de părinţi în frica 
şi respectul de Dumnezeu, dar nu numai acest lucru a jucat un rol hotărîtor 
în evoluţia mea de mai tîrziu. Tot atît de important a fost faptul că am moşte¬ 
nit o structură sufletească înclinată spre meditaţie şi melancolie. 

Criza căutării unui ideal a început încă de pe la vîrsta de 14 ani. E drept, 
anumite gînduri şi sentimente încercasem să le exprim în versuri încă de pe 
1$ 12 ani, dar acum totul se amplificase în mine, totul tindea spre o acuti- 
zare, spre o ieşire. Simţeam o sete profundă de ceva în care să cred şi care 
să-mi stimuleze fiinţa spre jertfă. Astfel am ajuns să colind casele de rug㬠
ciuni ale diferitelor secte, căutînd peste tot "adevărul". "Care-i credinţa cea 
adevărată?", întrebam. Şi fiecare îmi răspundea că cea pe care o practică el. 

Cînd părinţii mei au aflat de micile mele "aventuri" au căutat să mi le 
curme. "Ne faci de ruşine, îmi ziseră ei. Rămîi la credinţa în care te-ai năs¬ 
cut, că-i mai bine." 

Desigur şi discuţiile cu vărul meu au jucat un rol in orientarea mea, dar 
sînt convins că o structură sufletească identică cu a mea, independent de 
alte influenţe, mai devreme sau mai tîrziu tot aici ar fi ajuns. 


39 








. Pe atu p ci eu Căutam adevărul fără a şti măcar să-l definesc. Dar oare ştie 
cineva sa-1 definească? Nu despre definiţia şa "filozofică", nu despre o 
noţiune semantică e vorba. De aşa ceva nu ducem lipsă. 

Eu aveam nevoie pur şi simplu de adevăr Ceea ce eu concepuseră, pe m㬠
sura setei şi aspiraţiilor mele lăuntrice. Si, bizar, nici nu ştiam atunci cit de 
aproape eram de el. 

O singură Fiinţă care a locuit aici printre oameni a fost capabilă să spu¬ 
nă: Eu suit adevărul Noi, oamenii muritori, nu putem spune aşa ceva, dar 
setea noastră cea mai profundă e făcută pe dimensiunea acestui adevăr!tex* 
de ce sloganul comunist nu s-a putut lipi niciodată de mine. Unde există 
problematică interioară, sete de adevăr, n-are ce căuta comunismul Ori- 
cit ar uza el de sloganul "fericirii" pînă la saturaţie, noţiunea aceasta nu are 
nimic de a face cu o viziune materialistă asupra existenţei. Poţi, oare, fi feri¬ 
cit numai pentru că ai burta plină? Putem spune de boul sătul că e fericit 7 
Aşadar, noţiunea de fericire e incompatibilă cu satisfacţia biologică, aceas¬ 
ta fericire bazîndu-se în primul rînd pe un proces de conştiinţă,"pe împlini¬ 
rea unui deziderat moral. ’ ’ 1 

piepT* tiranii vor k esc P red ilect despre fericire şi le place să siringă copii la 

Asta înseamnă oare că au atins ei măcar cu degetul cel mic această stare 
sau că sint puri la suflet precum pruncii? 

Deşi, ca liu de ţăran, nu aveam o instruire deosebită si deci nu aveam de¬ 
loc clare aceste noţiuni, eram totuşi în mod spontan, intuitiv, împotriva a tot 
ce corupe şi degradează interior. 

De aceea, tot ce vedeam acolo la şcoală, pe străzile oraşului, fie manife¬ 
stanţii zgomotoşi, fie ceremonii şi festivităţi solemne, mi se păreau toate 
nişte interpretări ale unei piese groteşti, pe care nişte măscărici plătiti o ju¬ 
cau sa acopere cu maimuţărelile lor o realitate crudă şi dureroasă. Astfel tre¬ 
ceam prin lumea aceea detaşat de tot, cu sufletul rămas undeva pe coclau¬ 
rile copilăriei. Acolo unde zecile şi sutele de ţărani alergau să se ascundă de 
urmăritori şi unde duceau cu ei măcar o farîmă de demnitate şi o lacrimă lu¬ 
minoasă, pe care ceilalţi le pierduseră de mult. 

In timp ce împrejurul meu roiau măştile acestui carnaval, gîndul îmi era 
departe la cei duşi, care împreună cu vărul meu sufereau de foame, de frig 
şi umilinţe prin zidurile închisorilor. Nu ştiu de ce în clipele acelea gîndul 
mise întorcea cu recunoştinţă spre Mogoş, omul care reusise să-mi umple 
suf Jeţul cu o noua speranţă de bucurie. Pentru mine important era faptul că 
aflasem un adevăr formidabil: nu toţi din ţara aceasta erau dispusi să 
joace aceasta mascaradă scîrboasă. Gîndul că Mogos si visul său existau 
pe lume îmi înaripa sufletul 

Aşa se face că într-o zi n-am mai putut răbda. N-am mai întrebat pe nime¬ 
ni nume. De ce şi ce să mai întreb? N-am mai căutat în nicio parte nimic De 
ce sa mai caut, cînd acum singura mea teamă era gîndul de a nu pierde ceea 
ce Providenţa îmi scoase în cale. Intr-o după-amiază, cînd m-am întors de 


40 


la şcoală, am luat bicicleta şi dus am fost. Satul acela risipit între două dealu¬ 
ri rîpoase, Toderiţa, devenise acum singurul punct luminos în jurul căruia 
gravita sufletul meu. 

"Cum de am putut amina pînă acum reîntîlnirea cu Mogoş?", mă între¬ 
bam cu reproş, alergînd peste cîmpuri, în timp ce turla Bisericii mi se părea 
că se depărtează lot mai mult. Odată ajuns în sat, după mai multe tatonări, 
l-am aflat, în sfirşit, la casa unui flăcău, Vlad Oclavian. Acesta îşi avea gos¬ 
podăria la capătul unei străduţe, care se înfunda într-un părău adînc, sub o rî- 
pă. Casa era mai scundă decît altele dimprejur, iar grajdurile pline de iepuri, 
parcă se pitiseră de tot, de dădeai cu creştetul de grindă. Era o familie cu mij¬ 
loace modeste de existenţă, ca multe de aici, dar căldura cu care te simţeai 
înconjurat compensa parcă totul. 

Un om mic de stal, îmbrăcat în recăl şi cioareci, cu opinci de cauciuc în 
picioare, mi-a deschis poarta urîndu-mi "bun venit la noi, domnişorule". 
Era tatăl flăcăului, care îmi întinse o mină, în timp ce cu cealaltă mă bătu pe 
umăr. în uşa grajdului a apărut băiatul, Tăvi, un tînăr cu vreo 5 ani mai în 
vîrstă decît mine. Era echipat sumar pentru a trebălui prin gospodărie. Par¬ 
că acum îl văd, mic de stat, cu faţa mereu surîzătoare şi ochii sfătoşi. Fără 
prea multă vorbă, s-a apropiat de mine şi m-a strins cu putere de gît: "Eu te 
cunosc de mult, frate", chicoti el,în timp ce privi complice înspre grajd. Vă- 
zîndu-mi ezitarea, mă luă de braţ: "Ionică e aici". Mogoş stătea rezemat de 
iesle zîmbitor, parcă mă aştepta. 

"Ştiam că ai să vii", îmi zise el stringîndu-mă de braţ. 

"Ce să fac, dacă mi-a fost dor?", am răspuns, stringîdu-i la rîndu-mi cu 
putere mina. Tăvi, care unnări cu discreţie toată scena, dădu să plece. "A, 
nu, îl opri Mogoş. Noi trei nu avem secrete". între timp gazda dădu fuga în 
şură şi aduse un braţ de paie, pe care ne-am aşezat cîteşi trei. Ce minunat 
era acolo pe maldărul de paie, ascultînd rumegatul animalelor. Şi avea Tăvi 
un umor al său, ţărănesc, în a zice znoave şi a povesti fel de fel de întîmplări 
hazlii. 

De dimineaţă cei doi au fost la cîmp împreună cu familia, iar acum au de¬ 
reticat prin gospodărie. De obicei serile şi le petreceau discutînd probleme 
arzătoare la ordinea zilei, căci de cit va timp Tăvi fusese cooptat de Mogoş 
în organizaţia sa. După ce ne-am descărcat fiecare sufletul, gazda ne invită 
la masă. 

Ceva mai tîrziu am pornit cu Mogoş prin fundul grădinii spre casa lor, 
care se alia la o aruncătură de piatră. "Âici e grădina noastră", îmi arătă el, 
după cîteva minute de mers, un teren cu pajiştea arsă, împrejmuit de un pă- 
lan pe jumătate putred, pe jumătate ars. Pomii erau şi ei pîrjoliţi de flăcări, 
pe alocuri rămînînd doar cîte o tulpină neagră înfiptă ca un par în pămînt. 
"Aici a fost şura noastră, atît de mare îneît încăpeau în ea şi tractorul şi bato¬ 
za", întinse el mîna spre curte. Pe jumătate arsă, pe jumătate în picioare, 
această şură părea o fiinţă uriaşă, răpusă de o furtună cumplită. 

"Demult în casa noastră nu mai locuieşte nimeni, ai mei au plecat cu toţii 

41 



in Banat, la Reşiţa, unde lata lucrează într-o fabrică, continuă el. Cînd 
m-am întors din închisoare, aici era pustiu. Mai tîrziu nişte răufăcători au 
dat loc acareturilor, sa şteargă probabil orice urmă a Mogoşilor de pe aceste 
meleaguri". 

în amurgul acela fierbinte, cînd am poposii din închisoare aici, am rămas 
mult timp singur în mijlocul acestei paragini, cu sufletul sflşiat între revoltă 
şi nostalgie. Deodată însă am tresărit. Nu-i indicat să rămîn mult aici, mi- 
am zis, pentru a nu păţi ca fiul de împărat din basmul "Tinereţe fără bă- 
trineţe . Şi ani plecat, după cum vezi. Şi de atunci tot colind lumea încoace 
şi încolo, căutînd întruna pe cei care, ca si mine, vor să ajungă în tara aceea 
minunată a visului lor ." 

Un timp am ascultat amîndoi tălăngile vilelor care, sus pe deal, se întor¬ 
ceau de la păşune. "Acesta e numai începutul povestei, reluă Mogos după 
puţin. Restul rămîne să îl facă cu alţii..." " ' 

Cînd ne-am întors la casa lui Tăvi se înserase de-a-binelea. Undeva, la 
marginea curţii, un loc ardea înteţii sub un cazan enorm plin cu cartofi. 
După ce am stabilit o nouă întîlnire, tot acolo în Iaz, Ia "Crucea cu izvor", 
i : am lăsat acolo lîngă foc, cu chipurile purificate, în răcoarea acelei seri, de 
limbile jucăuşe de văpaie 


42 


IV. ŢĂRANUL ROMÂN ÎNTRE 
SPERANŢĂ SI REVOLTĂ 

9 * 

Ce s-a întîmplat la 23 august 1944 şi ce consecinţe a avut acest eveni¬ 
ment pentru neamul nostru, toată lumea ştie azi foarte bine. Nu voi repeta 
aici lucruri pe care alţii le-au făcut cu competenţă şi talent. Din viziunea glo¬ 
bală a acestei mărturii nu poate lipsi însă, oricît de sumar aş face-o, o tre¬ 
cere în revistă a stării materiale şi spirituale a ţăranului român, cu precădere 
cel din regiunea Făgăraşului, la data venirii ruşilor în ţară. Cum a reacţionat 
acesta la noua ideologie, traumele suferite, ca o consecinţă a comunizării 
tării, precum şi mutaţiile ce s-au produs în conştiinţa şi ţarina lui pe parcurs, 
pînă la apariţia grupului de partizani în regiunea noastră, sînt tot atîlea as¬ 
pecte ale faptului care consider că merită un interes major. 

A avut loc la 23 august 1944 o insurecţie armată în ţara noastră sau n-a 
avut? Istoricii, nu cei mituiţi, au lămurit de mult lucrurile, aşa că nouă nu ne 
rămîne decîl să ne "documentăm". Pentru ţăranul român din acele vremuri 
lucrurile nu par a fi insă de domeniul istoriei, ci mai curînd o chestiune de 
bun simţ. El ştia una şi bună, la 23 august 1944 ne-au intrat ruşii în ţară şi 
basta. în rest, pe lîngă tragedia la scară naţională care a urmat, ce mai 
contează cum şi de ce s-a întîmplat? 

Poporul român ştie acum foarte bine că ruşii i-au învins pe nemţi cu ajuto¬ 
rul americanilor, ştie că regele Mihai a semnat actul de la 23 august pentru 
că nu avea altă soluţie, dar toate acestea rămîn doar documente care azi nu-i 
mai folosesc la nimic. El suportă nişte consecinţe, indiferent cum s-au pro¬ 
dus şi atîl. 

Dar în această aversiune faţă de comunism a neamului nostru nu trebuie 
să vedem doar un mod spontan de manifestare, declanşat de fatala intim - 
plare a intrării ruşilor în ţară. Ea exista de mult, poate de la început, şi por¬ 
nea dintr-o cauză mult mai adîncă decît simpla recunoaştere şi surprindere 
a fenomenului, cauză în fond neconciliabilă pe nici un pfan cu noua ideolo¬ 
gie. 

Ori de unde vom pomi, în final vom descoperi cele două realităţi de nez¬ 
druncinat, care stau la temelia neamului nostru: Credinţa străbună şi satul 
românesc. Un neam care s-a născut creştin ca neamul nostru va păstra în 
zestrea sa ereditară o bogăţie sufletească şi experienţă istorică, indisolubil 
legate de această credinţă. Această îmbinare de obiceiuri strămoşeşti, de 
alte şi alte trăiri acumulate de-a lungul secolelor cu învăţătura creştină, Re- 
breanu o numeşte legea românească. 

Acest tezaur tradiţional reprezintă, la modul esenţial, spiritualitatea nea¬ 
mului nostru. Un popor de agricultori şi păstori care a înfruntat atîtea năvăli¬ 
ri barbare şi vicisitudini ale istoriei va fi de la fire răbdător şi statornic, legat 
de pămîntul ţării sale. Răbdarea şi nădejdea în Dumnezeu sînt cele două atri- 


43 



bute esenţiale ale ţăranului român. Despre această fire a lui vorbesc toate 
doinele şi cîntecele noastre bălrîneşti. 

El se luptă, dar numai cînd e silit să se apere. Firescul e dimensiunea 
vieţii sale. In contact permanent cu fenomenele cosmice, ţăranul capătă de 
la natura o umanitate specifică. De aceea creştinismul nostru e rezultatul 
unei asimilări organice, printr-o "revelaţie" naturală* in primul rînd (Bla- 
ga). Universul său specii ic de existenţă e satul românesc. Iată ce spune L. 
Blaga în discursul său de recepţie la Academie despre acest sat: "Satul era 
astfel.situat în centrul existenţei şi se prelungea prin geografia sa de-a drep- 
tu J în mitologie şi în metafizică". Şi mai departe: "A trăi la sat însemnează a 
trăi în zariştea cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie". Si 
ceva mai jos: "Satul e atemporal. Conştiinţa surdă, mocnind sub spuza griji¬ 
lor şi a încercărilor de lot soiul, conştiinţa de a fi o lume pentru sine a dat sa¬ 
tului românesc, în cursul multelor secole foarte mişcate, acea tărie fără pe¬ 
reche de a boicota istoria, dacă nu altfel cel puţin cu imperturbabila sa indi- 
lerenţă. Boicotul instinctiv se ridica împotriva istoriei ce se făcea din partea 
străinilor în prejma noastră." 

Acesta este deci salul românesc descris de filozoful român, un centru al 
lumii şi al destinului românesc, existînd nemijlocit într-o dimensiune cos¬ 
mică, refuzînd prin conştiinţa propriei sale identităţi orice tentativă de pene¬ 
traţie străină sau de suprimare. 

Iată de ce elementul nostru autohton nu trebuie înţeles, ca aiurea, o clasă. 
El e mai înainte de orice sorginte vie de spiritualitate românească. Numai 
datorită acestei simbioze a pământului ţării cu credinţa strămoşească, am în- 
lruntat secolele statorniciţi aici. în aceste glasuri, al pămîntului şi al ceru¬ 
lui, unite, şi chiar în gemetele de durere care răzbăteau prin vremuri, ţăra¬ 
nul român şi-a aflat aceeaşi reaşezare firească în tihna şi bucuria vieţii. 

Niciodată acesta n-a simţit mai mult această bucurie a vieţii şi tihnă ca 
atunci cînd "domnea" liniştit peste pămîntul şi acareturile sale’. Desigur, 
acesta l-a costat multe sacrificii şi suferinţi, dar pînă la urmă, în bună măsu¬ 
ră, visul său s-a împlinit. Totul în munca şi speranţele sale avea o continui¬ 
tate. Siguranţa era caracteristica esenţiala a vieţii sale. Nimeni nu venea 
să-i numere puii de găină din curte, sau îmbucăturile pe care la băga în cu¬ 
ră. O stare firească a lucrurilor se perpetua de la o generaţie la alta. 

Desigur, zugrăvind, oricît de sumar, această icoană a ţăranului şi satului 
românesc, nu mi-am propus să idealizez pur şi simplu o existenţă care, se 
ştie, a fost în bună parte plină de privaţiuni şi suferinţe. Ceea ce vreau să 
reţin aici e altceva; şi anume faptul că în ciuda acestei suferinţe sau poale 
tocmai de aceea, satul unde trăia majoritatea populaţiei tării a fost păstrăto¬ 
rul tradiţiei şi specificului nostru naţional. Aşa s-a născut folclorul nostru 
obirşia tuturor creaţiilor artistice şi spirituale ale neamului. Cu toate aces¬ 
tea, in satele româneşti, viaţa de zi cu zi a locuitorilor, nu trebuie înţeleasă 
ca un tot unitar, în sensul unui şablon gata prefabricat dinainte. Stilul de 
existenţă şi creaţie diferă de la regiune la regiune, în funcţie de diferiţi facto¬ 


44 


ri specifici fiecărei regiuni. Unele provincii româneşti au avut mai multe de 
suferit în urma ocupaţiilor străine, altele mai puţin. 

Ardealul, de exemplu, va cunoaşte o luptă mai îndelungată de indepen¬ 
denţă decît celelalte regiuni. Aici confruntarea nemijlocită a ţăranului va fi 
cu străinul, în vechiul regat, cu boierul şi vechile rinduieli care îi perpetuau 
o stare de mizerie. Toate aceste stări de lucruri făceau să se reflecte în 
creaţiile sale spirituale un mod specific fiecărei regiuni. 

Oricum, venirea comuniştilor la putere a găsit poporul român cu cel 
puţin două din visurile sale majore implixuie.unirea într-o singură tară şi 
ţăranii stăpîni pe pămînt. 

Întorcîndu-mi privirea spre locul meu de baştină, Ţara Făgăraşului, tre¬ 
buie să-i subliniez de la început cîteva trăsături specifice. Aflată între Car- 
paţi şi Olt, această regiune şi-a creat foarte timpuriu un statut oarecum inde¬ 
pendent de existenţă. Locuitorii ei multă vreme nu s-au considerat facînd 
parte din Ardealul nostru, cum ne considerăm noi azi. De aceea fagărâşanul 
cînd trece Oltul zice că merge în "Ardeal". Se zice că această "Ţară a Făg㬠
raşului" a fost liberă la început, ca pe la începutul veacului al 14-lea să 
aparţină domnilor munteni. 

Pe parcurs însă suveranitatea regilor unguri se înteţeşte aici. Dar oricare 
ar fi statutul de "drept" şi politic al acestei regiuni, "de fapt", românii de aici 
întotdeauna s-au considerat oameni liberi. Aceasta întrucît într-o zonă pur 
românească Făgăraşul s-a condus mereu după "legile yechi ale ţinutului". 
Aici s-a format o boierime românească organizată în "boiemate", fiecare in- 
cluzînd mai multe comune, cu drept ereditar de conducere. Dacă în restul 
ţării conducerea administrativă revenea cnejilor, aici acest rol îl jucau "boie¬ 
rii". Această boierime românească constituită aici şi-a avut trăsăturile sale 
specifice de la început, pe care în decursul timpului şi le-a păstrat neschim¬ 
bate. Ea nu s-a prefăcut in "nobilime" si nici nu a trecut la alte "legi" - catoli¬ 
că, reformată, ca în alte părţi ale Ardealului şi Banatului. 

Numele de Boeru e foarte răspîndit în sinul familiilor fagărăşene. Aceas¬ 
tă organizare administrativă păstrată prin tradiţie în sinul unei populaţii ro- 
mîneşti - singura excepţie o constituie comuna Şercaia, unde s-au stabilit şi 
saşi - va avea urmări favorabile în existenţa socială a oamenilor de aici. Cla¬ 
sa numeroasă a boierilor şi oamenilor liberi, în totalitate români, va avea re¬ 
laţii mai puţin aspre ca cea a iobagilor, mult mai reduşi ca în alte părţi. în 
plus, încă de pe vremea Măriei Tereza se crează aici acele "comune grăni¬ 
cereşti" care au dat românilor de aici multe privilegii şi statutul mult rîvnit 
de oameni liberi. 

în Ţara Făgăraşului, pînă la anul 1761, cînd au fost arse de Bucov, exis¬ 
tau înjur de 30 de mănăstiri, multe dintre comune avînd mănăstirile lor pro¬ 
prii. Singura care a supravieţuit pîrjoalelor a fost mănăstirea de la Sîmbăta, 
a lui Brîncoveanu. Şi cînd te gîndeşti că această crimă de distrugere a avut 
tot un substrat religios, trecerea la "unire" a ortodocşilor, impusă de ocu¬ 
paţie! Primele şcoli din regiunea Făgăraşului au apărut în veacul al 17-lea. 


45 



re parcurs învălămintul s-a lărgit ajungind la linele veacului trecut reeiu- 
nea cu cei mai putini analfabeţi din Ardeal. 

Dacă satele au o organizare compactă, cu uliţe bine eonturate, strinse cu 
case trainice şi gospodarii chivernisite, în schimb pămintul e destul de’să- 
rac_Lucru cea obligat pe locuitori la mari eforturi şi multă erija 

i,,ri h" ^ C t 8 j ta ocll ! re ,u § ara a "T arii Făgăraşului", se’pot stabili nişte trăs㬠
turi destul de precise asupra ţăranilor de aici. Prima dintre ele si poate cea 
mai importanta, care apare ca o consecinţă firească a tradiţiei de indepen¬ 
denţa a regiunii - este dorinţa lor de libertate. Deprinşi cu truda si în concu- 

2 a n !™' r i! P ' a C , U VeC / inii '° r ’ Sa ^ ii de P esle 0l1 ’ lagârăşenii sini oameni 
cumpătaţi şi muncitori. Işi iubesc trecutul şi tradiţia pentru care au plătit 
atitatnbut, ca şi pentru mmdria lor de a fi liberi şi slăpîni pe propriul lor pă- 

- ^V7 ai deun f M,mba a ramas curat românească, aşa cum s-a format ea 
m acest leagan al ei: pina mai dăunezi portul fusese cel păstrat de la str㬠
moşi, iar oamenii nu şi-ar li părăsii pentru nimic în lume satul si obiceiurile 
bi totuşi, pentru cine trece azi prin satele acestea româneşti’ele ii sini de 

-[f C r? SCUl - Mulle gospodarii au căzut în paragină iar sătenii sint in majo- 
ritate batnni şi posomoriţi. • 

Ce s-a intimplat?, s-ar întreba în mod firesc cel în totală necunostintă de 
cauza. ’ 1 

ai; , C ‘ nd, , la au 8 usl l944 > sirenele au prins să anunţe pacea aceea pe care 
atu o aşteptam, ne-au surprins neamul şi ţara cu atîtea răni nevindecate! 
Acea bucurie pe care eram îndreptăţiţi să o încercăm, cum mai era ea posibi- 

sera',15, de romani rămasera P e în ’insul Rusiei, iar tara era 
secătuită. Şi chiar pentru cei care au încercat-o, această bucurie a fost de 
scurta durata. 

scl^r a | Pe / are am aUZil '° a,Und înlre săleni ’ '"fierăria tatii, mi-a 
schimbat total ideea pe care începusem să mi-o fac despre pacea aceea 

Oricum, s-a exprunat tata în concluzie, dacă vin rusii peste noi ne-am 
ars. , 

în casa am a 11 al-o pe mama lamentîndu-se cu capul în pernă. "A murit pe 
Iront Ion, nepotu şi Mihai a lui Rohan şi Milu al nănaşului! Ce vorbiţi de 
pace, se vaita ea, cînd au distrus floarea tineretului?" 

Dincolo de lacrimile mamii şi de obida tatii, ce mai puteam şti atunci 0 Si- 
selucura Se eXtrem dC bizară ’ lumea trebuia să se bucure şi totuşi nu 

P , r " T1u i l convoi de ruşi a poposii in satul nostru într-o după amiază. Mai în- 
tn dopotele Bisericilor au prins a bate în dungă, ca apoi uliţa să se umple de 
galagm şi ţipete: Luaţi coasele, furci, topoare şi ieşiţi. Fetele Să se acundă". 

In scurt tunp toţi barbarii satului au alcătuit o ceată mare in mijlocul satului 
hecare cu o unealta in mină drept annă. De coada lor se ţinea odroaie de co- 
pil şi remeile mai curajoase. 

Semnalul "răzmeriţii" fusese dat şi acum urma "bătălia". Cele două cete 


46 


rivale s-au întilnit în capul satului din jos. Oamenii înaintau cu furcile în¬ 
tinse înainte, ca nişte suliţi, sobri şi palizi, în timp ce ruşii cu "balalaicele" 
de gît le veneau în întîmpinare rîzînd, încadraţi între maşinile şi tancurile 
lor. 

La noi în sat ajuaseseră pînă acum fel de fel de veşti, despre "blăstă- 
mătiile" săvîrşite de armata lui Stalin prin satele vecine. Cît îi priveşte pe s㬠
tenii mei, lin minte că îngrijorarea lor se îndrepta într-o singură direcţie. 

"Ăştia o să ne interzică să mai mergem la Biserică", îl auzeam pe cîte 
unul. "Ba o să ne dărîme şi Biserica, sau or s-o facă grajd. Ăştia sînt păgîni, 
fraţilor", îl auzeai pe altul. 

Ărestările, naţionalizarea, colectivizarea şi celelalte rele care s-au perin¬ 
dat de atunci pe parcurs, nu intrau acum în preocuparea sătenilor. Aşa mi-a 
rămas de atunci în mintea mea de copil ideea că cel mai mare rău pe care 
l-au adus bolşevicii în ţara noastră era învăţătura care te învrăjbeşte împotri¬ 
va lui Dumnezeu. 

Era uimitor, nu-i aşa? Acest gest al ţăranilor, spontan şi hazardat de a ieşi 
cu furcile în faţa tancurilor şi mitralierelor, să apere, înainte de orice, cre¬ 
dinţa lor strămoşească! 

Ceata sătenilor se opri la cîţiva metri de bariera de tancuri si pistoale mi¬ 
tralieră. Cel mai curajos urlă cît putu de tare: "în sat nu intraţi aecît peste tru¬ 
purile noastre!" Un ofiţer rus rotofei şi bine dispus - ce vrei, era sigur pe si¬ 
tuaţie - sări dintr-o trăsurică trasă de un cal şi se apropie de ţărani, mor- 
măînd ceva în ruseşte. Un ţăran mai în vîrstă, mic de statură, dar inimos, po¬ 
reclit în sat "Titulescu" pentru iscusinţa sa în politică, nenea Miron al Nicu- 
lui, se apropie de ofiţer, întrebînd ceva la rîndul său, într-o rusească stricată. 
Rusu îl bătu pe umăr înveselit, că are cu cine se înţelege. După un schimb 
de cuvinte, nenea Miron se întoarse spre săteni: "M-a întrebat ce a strigat 
Gheorghe la ei! l-am spus că oamenii se tem să nu li se facă ceva rău. 
Ofiţerul m-a asigurat pe cuvîntul lui că nu se va întîmpla nimic şi roagă pe 
primar să-i cartiruiască trupa în sat." Şi pentru a dovedi sătenilor că vin cu 
gînduri bune, ofiţerul invită în trăsurică lui pe nenea Miron, alături de doi 
soldaţi ruşi care cîntau din balalaică. în această formaţie şi sunetul instru¬ 
mentelor au străbătut satul dintr-o parte în alta. Oamenii îi priveau uimiţi 
din faţa porţilor iar felele care au mai rămas în sat, chiorîndu-se printre 
ţiglele din podurile caselor. 

Pentru mai multă siguranţă, sora mea, care avea atunci 17 ani, fu trimisă 
de urgenţă în satul vecin la mătuşa. Deşi au fost cazaţi cîte 3-4 soldaţi într-o 
casă, satul s-a dovedit neîncăpător pentru mulţimea ruşilor, astfel o parte 
din ei au rămas în corturi, pe izlazul din marginea satului. 

La noi, în casa dinainte, a fost cantonat un ofiţer. îl vedeam adesea cum 
discută cu tata prin curte, mai mult din mîini şi cum priveşte parcă mirat la 
vitele din grajd şi la păsările din curte. Se vedea că ceva ce ei nu au, îi face 
plăcere. Cît a stat la noi, mama nu i-a tăiat decît două găini, lucru pentru 
care rusul nu mai contenea cu "spasiva." în alte curţi însă lucrurile nu au de- 


47 





curschiaratîl de civilizat ca la noi. Soldaţii au prinsei găinile care le-au plă- 
cut şi le-au tăiat. Unii dintre ei, beţi, au tras cu pistoalele mitralieră după 
pui. Cei prinşi iasă au fost pedepsiţi. 

Chiar a doua zi copiii satului au început să dea raite pe la corturile sol¬ 
daţilor. Cei care le-au adus ziare pentru ţigări, au avut noroc să primească 
cile un stilou sau cile o busolă. Cîţiva dintre copii au căsil chiar gloanţe 
după plecarea ruşilor. 

Oricum, primul contact cu noi n-a fost prea derutant, după cum ne aslen- 
lam. r ’ * 

Al doilea convoi de ruşi a sosit in sat la cîteva zile după primul. Ghinio¬ 
nul nostru era ca ne aflam prea aproape de şoseaua naţională. Deşi n-au mai 
lost intim plan cu lurci şi topoare, panica persista încă. Cele maimulle fete 
din sat nu s-au mai ascuns, lucru imprudent, după cum aveau să dovedească 
intunplarile ulterioare. S-a auzit în sat de mai multe violuri, dar realitatea 
nu se cunoştea. Cu insistenţă se vorbea de o fată prinsă pe cimp si violată de 
vreo opt soldaţi. ’ 

La auzul acestor veşti letele au dispărut iar cu desăvirsire din sat. Vio¬ 
lenţa cu care soldaţii tratau pe localnici atunci cînd îşi procurau de inincare 
şi ceasuri, a sporit din nou panica şi ura laţă de "eliberatori". 

La noi in casă a lost carliruit un segent, băiat tinăr şi frumuşel care rupea 
cite ceva româneşte: avea liceul la seral şi bacalaureat. Cit a rămas in casă 
la noi, n-a mincat deloc de la cazan, zicea că are oroare de mîncarea de la co- 
mun. Seara îl auzeam cum discuta cu tata, incercind să-i explice că noi o du- 
. cem împărăteşte" şi cit de rău e în colhoz. "Voi net colhoz niciodată", zi- 
• cea el. îndemnul acesta sincer, noi aveam să ni-l amintim peste ani cind 
ţarann erau schingiuiţi să intre în colectiv. 

In semn de prietenie a făcut schimb de ceasuri cu tata. in ultima seară 
cind a ramas la noi, văzînd că sora mea a dispărut, a devenit nervos si neli¬ 
niştit. 'K uda hazaica?", repeta el întruna. I-a explicat tatii că e supărat că 
l-am bănuit de intenţii urile. Că el o iubeşte sincer pe sora mea si atunci 
cmd se va întoarce de la Berlin o va duce in Rusia. Aceste regrete sincere 
a e sergentului rus î-au impresionat pe ai mei, "vezi, sînt si ei oameni" ex¬ 
clama mama adine mişcată. 

După plecarea şi acestui convoi de ruşi oamenii sperau ca lucrurile să se 
liniştească. 

Dar totul a rămas doar o speranţă. Armatele rusesti se succedeau una 
după alta, fie pe traseul satelor de sub munte - Sinea, Ohaba, Sercăita, Bu¬ 
cium, Mărgineni, Sebeş - fie pe şoseaua naţională paralelă cu Oltul 

In ultimul caz, satul nostru era întotdeauna vizat. Nu ştiu in ce măsură se 
încerca ţinerea în friu a acestor armate, dar lucru cert, in ultimul timp rusii 
îşi faceau de cap. r ’ 

O dată dintr-un convoi de ruşi s-a tras asupra unui grup de copii care se 
apropiau de şoseaua naţională. De atunci oamenii nu se mai apropiau de 


48 


sosele cînd treceau ruşii, să-i tai. De la uri timp, nu ştiu din ce motiv - ruşii 
nu mai erau cantonaţi în sate. 

Acum întreaga atenţie a sătenilor se strămutase în altă parte. In grupuri 
de cite doi-trei rusii cutreerau cîmpurile şi satele după cai şi după mîncare. 
Hazaicele erau si ele căutate, dar prioritate aveau acum caii. 

Strigătul de alarmă "Vin ruşii!" avea să dăinuie încă mult timp de acum 
înainte^ Mai apoi a fost înlocuit cu altul şi altul, pînă cînd în cele din urmă 
"Vine duba" a devenit un ţipăt qvasi prezent în viaţa noastră. 

De unde venea atita puhoi de ruşi şi ce făcea cu alîţia cai, nu ştiu. Zilnic, 
cel puţin un ţăran era jefuit de vitele sale. în spatele satului, în păduricea de 
arini de pe cîealul Magazinului s-a aranjat degrabă o ascunzătoare de cai. 
Cînd te aflai pe cimp cu vitele şi vedeai colbul de praf stîmit pe drum, sau 
auzeai tipătul de alarmă, o porneai în galop spre ascunzătoare. 

într-o zi un flăcău din sat, Geni, a ocolit de cîteva ori satul în galop cu 
rusii după el si pocnet de pistoale. 

Nu era horă sau nuntă la care ruşii să nu-şi facă apariţia ca din senin. Pe 
dată, lumea intra în panică. Nu se ştia niciodată unde se opresc gloanţele ru¬ 
sului. într-o seară de duminică se serba nunta unui soldat brav, Gheorghe 
Roşea, zis al Saftei, care se salvase din încercuirea de la Crimeea, călare pe 
o scindură, plutind pe mare. Cind şi-au făcut apariţia nelipsiţii ruşi, lumea 
se grăbi să plece. Acesta parcă a fost preludiul nenorocirii. Un rus beat, in 
timp ce juca căzăceasca, a început să tragă din pistol. Aşa se lace ca un 
glonţ s-a oprit drept în mire. 

Ce o fi păţit rusul, cine ştie? 

Flăcăul a murit insă la cîteva zile, în spital. "Cum e şi soarta asta, ziceau 
oamenii. Să înfrunţi moartea ca bietul Gheorghe şi să te prăpădeşti tocmai 
cînd crezi că lotul s-a sfîtşit!" 

Dar, colac peste pupăză, curînd la toate acestea s-a mai adăugat o spai¬ 
mă. Ştucasurile nemţeşti au început sâ mitralieze satele şi cîmpurile. Nu de¬ 
venisem noi acum duşmanii lor? Atunci de ce să ne cruţe? "Au trecut şi 
nemţii,* au trecut şi ruşii peste capul nostru, acum e vremea să se mai gate , 
ziceau oamenii cu obidă, după ce annatele lui Stalin şi avioanele cu zvasti¬ 
ca s-au rărit tot mai mult. E drept, aceştia trecuseră, dar cine stătea să cu¬ 
gete atunci că în spatele lor vin ceilalţi, comuniştii, care deja începuseră să 
se instaleze la Bucureşti şi care nici gînd nu mai aveau să treacă. 

Un lucru era cert, la acea dată ţăranul nostru era sleit. De aceea visul lui 
cel mai sfinl si mai urgent era tihna. Iluzie ce s-a dovedit însă de scurtă dura¬ 
tă, doar alît cit a durat răgazul răfuielilor dintre noii stăpîni şi guvernul An- 
tonescu. 

Groza a apărut în fruntea noului guvern, precedat de o propagandă în fa¬ 
voarea "democraţiei" fără precedent în ţara noastră. Aşa se face Că lumea 
nu mai ştia ce să creadă. La ora aceea ţăranii încă nu aflaseră că izbitura de 
uşă a lui Wisinsky în nasul regelui Mihai a rezolvat toată problema trinri- 
biţatei democraţii. 



Deruta a sporit considerabil şi atunci cînd comuniştii au apărut aliaţi cu 
celelalte partide istorice în aşa zisul ''bloc al partidelor democratice". Bloc? 
Păi da, căci pe parcurs au avut ei grijă, comuniştii, să se "de-blocheze". 

Stali aşa, nu vă pripiţi, i-a avertizat «Titulescu» satului, nenea Miron, pe 
săteni, asta e specialitatea lor, se fac fraţi cu toţi de-a valma, pînă trec pun¬ 
tea. Şi puntea comuniştilor e pînă cînd pun mina pe putere". Vorbe, din nefe¬ 
ricire adevărate prea de timpuriu, atunci cînd Iuliu Maniu, Brălianu si alţii 
şefii de partide au fost arestaţi. 

O să se gate şi asta, ziceau unii. După ce termină cu conducătorii nu mai 
au ce lace". 

"Da de unde, 1-am auzit pe tata într-o zi în fierărie. Gată domnii si încep 
cu noi. Şi eu şi dumneata o să fim băgaţi la răcoare, de comunişti." 

Şi parcă a lost cobe*. La puţin timp după aceea a fost arestat si finul la în¬ 
chisoare circa opt luni. 

Acum el, poporul, începuse sa devină "duşmanul poporului". Abia insta¬ 
laţi la Bucureşti, cu ajutorul Iratesc al ruşilor, comuniştii păreau foarte gr㬠
biţi sa-şi pună în aplicare reformele, lot după exemplul fratelui mai mare 
din răsărit. Dacă acolo căzuseră pe "altarul sfintei lor revoluţii" cîteva zeci 
de milioane de oameni, de ce n-ar cădea şi aici cîteva sute de mii? 

Povara armistiţiului, a cotelor, a muncii voluntare şi a tot felul de şicane, 
pe care ţăranul român o ducea pe umerii săi, nu l-a infrint incă. 

Cită vreme şi-a avut pămîntul şi speranţa intr-o zi mai bună, el putuse în- 
Irunta toate relele şi vitregiile soartei. 

Dar socotelile noilor conducători erau altele. Plătise orice ţăranul ro¬ 
man, dar cota de sînge către " revoluţie " încă nu şi-o plătise. 

In graba mare au fost puse pe tapet procesele membrilor diferitelor par¬ 
tide politice. Scriitorii şi oamenii de cultură ai ţării au început să fie traca¬ 
saţi şi traşi la răspundere de noua poliţie a proletarilor. Acum loviturile mer¬ 
geau în crescendo, în lanţ, de la vîrluri în jos. Arestările şi procesele poli¬ 
tice erau la ordinea zilei, deveniseră un fapt cotidian. 

In acest context de suferinţă şi derută generală a venit să pună capac Ia 
toate loametea din Moldova. 

în ciuda demagogiei comuniste şi a propagandei lor răsunătoare, pe care 
o laceau democraţiei" şi păcii, românii au început să se întrebe lot mai in¬ 
sistent: Cînd vom scăpa de ruşi°" Astfel, deşi doriseră cu ardoare tihna au 
început iar să se gîndească la război. 

Aici îşi are obîrşia marea speranţă a salvării prin americani. Si totuşi în- 
cotro putea alerga omul de rînd pentru a-şi alina sufletul de traumele sale co¬ 
tidiene. Acolo unde a alergat neamul nostru de totdeauna, la altar 

Aşa se face că în acea vreme de grea cumpănă Bisericile satelor ro¬ 
maneşti erau arhipline. In regiunea noastră un astfel de punct luminos 'era 
manastirea Simbăta, ctitorie a Domnului Martir Constantin Brincoveanu.- 
Aici părintele Boca Arsenie era punctul de atracţie al întregii regiuni. Şi nu 


50 


numai al regiunii Făgăraşului. Cînd, în sfirşit, cucernicul părinte a lost are¬ 
stat, credincioşii au intrat în derută. 

Era momentul cînd comuniştii îşi începură răfuiala cu marii capi spiritua¬ 
li ai neamului. Episcopii, preoţii, călugării care aveau priză în popor tre¬ 
buiau să dispară. De la procesul lui Antonescu tot ce a urmat esenţial se 
poate rezuma în două cuvinte: procese, arestări. 

Procesele ţărăniştilor, procesele liberalilor, procesele legionarilor, proce¬ 
sele socialiştilor, procesele preoţilor, procesele chiaburilor, procesele chiar 
ale unor comunişti etc. ele. şi lista rămine deschisă pînă azi. 

Naţionalizarea din 1948 n-a fost, într-un fel, decît un avertisment că în fi¬ 
nal comuniştii se vor atinge şi de proprietatea privată, vizat fiind şi ultimul 
ţăran. Trebuie însă remarcat că, o dală cu această "naţionalizare', locuitorii 
oraşelor, muncitorii diferitelor întreprinderi au căzut dintr-o lovitură şi ire¬ 
mediabil în mîinile comuniştilor. Acum aveau cu toţii un singur patron - sta¬ 
tul comunist care putea să-i manevreze după bunul lui plac. 

Si, lotuşi, prada cea mai rîvnită de comunişti se afla în altă parte. Rămăse¬ 
seră încă neîngenuncheaţi definitiv ţăranii şi marii intelectuali. De marii 
conducători ai partidelor noastre politice se debarasaseră simplu, justifi- 
cînd cu cinism că "aceşti politicieni" au dus ţara de rîpă. Monarhia - insti¬ 
tuţia simbol a neamului românesc - fusese desfiinţată cu aceeaşi motivaţie 
cinică: "era anacronică cu aspiraţiile poporului". 

Care aspiraţii şi de cine puse la cale? 

Biserica română, prin capii ei, îşi începuse aservirea. Astfel, cei doi pilo¬ 
ni, cele două idei conducătoare ale poporului român, monarhia şi Biserica - 
cum ar zice N. Iorga - au fost crunt lovite. 

Dar cele două metereze pe care se retrăsese acum neamul nostru, ţărăni¬ 
mea şi intelectualitatea, apăreau comuniştilor ca un handicap foarte serios. 

Desigur, foarte mulţi intelectuali şi ţărani fuseseră arestaţi şi pînă acum, 
dar aici am în vedere un fapt mult mai profund şi anume, cele două condiţii 
care întruchipau spiritualitatea românească. Deci era vorba acum de o luptă 
pe care comuniştii o dădeau la esenţa lucrurilor şi de aceea mai de temut şi 
mai de durată. Pentru intelectuali, se ştie, soluţiile au fost radicale, violenţa 
se distribuia fără limită şi, după caz, revizuirea concepţiei de viaţă sau dis¬ 
pariţia definitivă. a 

în schimb, cu ţăranii lucrurile erau mult mai complicate decît se părea. In 
primul rînd, aceştia erau prea numeroşi pentru ai băga pe toţi la închisoare. 
In al doilea rînd,’oamenii aceştia simpli îşi sprijineau viaţa pe doi piloni ex¬ 
traordinari: Pămîntul şi credinţa. Acestea două, undeva, în sufletul ţăranu¬ 
lui laceau o simbioză care cu greu putea fi despărţită. 

Tocmai acest fapt îl ştiau foarte bine comuniştii, că tăratml deposedat de 
pămînt devine un cerşetor, un pribeag în propria sa tară. Or, ei 'tocmai de 
acest desrădăcinat aveau nevoie. Motivînd cinic, în virtutea învăţăturii lor, 
că vor să facă să dispară deosebirile dintre oameni, ei au pornit hotărîţi la de- 


51 





molarea celui mai puternic pilon al spiritualităţii româneşti. Pentru că, în 
ciuda oricărei propagande, ei ştiau precis că prin acel sat românesc riu dis¬ 
trug doar nişte biete proprietăţi private, ci o formidabilă citadelă a sufletu¬ 
lui romanesc. 

Trebuie data odată la o parte, toată zestrea noastră tradiţională în care 
am investit atîta afectivitate şi suferinţă. 

Aşa a început marele proces "revoluţionar" de colectivizare a agricultu¬ 
ri 1 - Derula care l-a cuprins pe ţăranul român era fără precedent, lată-l sin¬ 
gur in mijlocul istoriei şi al tării, poate ca niciodată pînâ acum. 

Cine sa-1 înveţe ce sa Iacă? Marii lui dascăli au dispărut, iar preoţilor li 
s-a pus căluşul în gură. Intelectualii compromişi şi trădători de tară veneau 
acum sa-1 înveţe cum să se vîndă pe el şi să renunţe la propriul pămînt. 

esigur, el mai credea încă într-o minune, dar aceasta devenise o spe¬ 
ranţă disperată. * 

Acum a învăţat să fugă, să se ascundă prin văiuge si să aştepte flămînd si 
lără adăpost o salvare care mereu se amina. 

Satele trăiau o perpetuă alarmă, dubele alergînd necontenit încoace şi în¬ 
colo. 1 ihnei şi statorniciei de alta data le-au luat locul acum spaima si ame¬ 
ninţarea. ' 

Acesta este momentul cînd în întreaga tară şi-au făcut apariţia diferi¬ 
tele grupări de rezistentă anticomunistă. 

De aceea şi trebuie subliniat acest lucru - Gavrilă, Arsenescu, Mogoş, 
Ponmbu, Arnăuţoiu, Lupşa, Lică din Maramureş, Puiu din Babadagdc' 
etc. au venit în întîmpinarea unei chemări, să potolească o sete profundă a 
oamenilor. 

Ei vor suplini acum acea^ absentă teribilă a marilor dascăli ai neamului 
răpuşi de comunişti, a cuvîntului de alinare, venit altă dată de pe amvoa- 
nele Bisericilor. 

in ciuda consecinţelor pe care le-au avut acţiunile lor, ei au venit în pri¬ 
mul rtnd să salveze prin generoasa lor dăruire demnitatea batjocorită a 
acestui neant. Si de ce nu? Sensul moral al Firii însăşi. 

Aşa se explica de ce toţi cei care au venit in contact cu ei au fost din pri¬ 
ma clipa alături de năzuinţele lor, iar mai tîrziu au umplut închisorile comu¬ 
niste in loc să devină nişte trădători netrebnici, oameni "liberi" cu statutul 
de sclavi. 


52 


V. DOUĂ BĂTĂLII 


And ihus they make cowards of us aii 
(Şi astfel ne preface pe toii în laşi.) 

/ - Shakespeare - 

Deşi aici, la sate, veştile privitoare la soarta ţăranilor erau contradictorii, 
cert era faptul că guvernul comunist îşi intensifica pe zi ce trecea presiunile 
privind colectivizarea. Pe de-o parte se făcea o propagandă deşănţată prin 
tot ce era posibil, presă, radio, adunări obşteşti etc. Pe de alta se majorau co¬ 
tele la recolte, se făceau achiziţii, se ameninţa. Abia însă cu atacul des- 
lănţuit direct asupra vîrfurilor satelor, "chiaburii", oamenii au înţeles că ho- 
lărîrea definitivă a comuniştilor va fi îndeplinită. 

Pe loc, spre ruşinea lor, cei mai mulţi scriitori s-au pus să fabrice romane 
la comandă care aveau ca temă "lupta de clasă la sate". în toate cazurile ast¬ 
fel de scriitori prezentau "chiaburul" ca pe o fiinţă deplorabilă, blagoslovit 
cu toate răutăţile de pe păminl, pus pe furtişag şi exploatînd pe alţii. Exact 
cum prevedeau interesele luptei de clasă. 

Dar ce se urmărea, în fond, prin această propagandă? Două lucruri. Întîi, 
învrăjbirea ţăranilor unii împotriva altora, cei săraci*şi mijlocaşi coalizaţi 
împotriva chiaburilor, şi, doi, teroarea şi samavolniciile săvîrşile împotriva 
ţăranilor înstăriţi să capete o motivaţie in ochii poporului. Ţărănimea astfel 
dezbinată va fi răpusă treptat. 

Sub acest aspect, în Toderiţa, satul de naştere a lui Mogoş, lucrurile n-au 
mai putut fi complicate prea mult. Mijloacele de existenţă fiind în general 
modeste, chiaburii au fost cu greu inventaţi. în situaţia aceasta se allau nu¬ 
meroase sate din regiunea noastră. Asiei incit, graţie "tacticii" comuniste, 
aceste localităţi au fost trecute pe planul doi in ceea ce priveşte vigilenţa. 
Ceea ce nu însemna însă că au fost neglijate. 

în schimb, existau alte comune, vitregite complet de soartă, care au fost 
declarate fără menajamente "cuiburi de chiaburi". 

Printre acestea, pentru a nu numi decît două, vecjne satului nostru, se nu¬ 
mărau comuna Mîndra şi comuna Ileni. 

în acesta din urmă, acum începuse o bătălie de proporţii. Dar starea 
aceasta de lucruri, pentru cine avea ochi de văzul, nu se datora numai exis¬ 
tenţei chiaburilor pe care comuniştii ii vroiau cit mai numeroşi - ci unei în- 
limplări, pe care o voi relata in cele ce urmează. 

Cu circa doi ani în urmă, asta se întîmpla in vara anului 1947, au venit şi 
aici, cum le era obiceiul, activiştii de la oraş, însărcinaţi cu "lămurirea" ţăra¬ 
nilor. Odată anunţul adunării generale făcut de "dobaş", cu mic cu mare gos¬ 
podarii s-au slrins în sala mare a căminului cultural. Aici exista, pe lingă 
spaţiu berechet, şi o scenă, unde tovarăşii activişti puteau să urce şi fără să 


53 



fie văzuţi de întreaga suflare a satului. Tocmai atunci se întorcea de la arat 
cu vilele sale flăcăul Pîrău Toma, poreclit în sal Porîmbu. 

De cum îl văzu în curte, maică-sa îl şi luă în primire: "Bine că ai venit To- 
mo, că uite, e adunare la primărie şi tală-to nu vrea să meargă. Fă-te şi le di 
tu". "M-oi duce mintenaşi, măicuţă, nutna să dejug bivoliţele". 

După ce se spălă în fugă pe mîini şi pe faţă, la crep, flăcăul se îndreptă 
spre ieşire. "Bine, mă băiete, il strigă maică-sa din urmă, dar tu le duci ăşa 
între lume, desculţ si cu nădragii răsfrînţi? Hai şi le-i incălla". "Acum aşa 
am pornit, aşa mă duc", zise flăcăul trinlind poarta. 

Odată ajuns in sală, îşi află un loc şi el destul de aproape de scenă. De 
bine ce un "tovarăş" de la centru îşi începu discursul. Vorbi şi vorbi, cite in 
lună şi stele, despre ajutoarele dale ţăranilor, dar mai ales despre "sarcinile" 
şi îndatoririle ce le reveneau acestora in actuala etapă de dezvoltare a socie¬ 
tăţii. Asta era, ţăranii primeau ajutoare in vorbe şi ameninţări, iar ei tre¬ 
buiau să se achite de sarcini in natură. Deci, cil mai multe ouă, lapte, ce¬ 
reale şi atunci totul era bine. "Bine" pină la un punct, căci pe parcurs se 
iveau şi alte "îndatoriri". Tocmai misiunea aceasta o aveau aceşti "tovarăşi" 
care mişunau cu sulele, zi de zi, prin sale, să-i ţină la curent pe oameni cu 
noile lor îndatoriri şi să-i lămurească să şi le aducă la îndeplinire, căci alt¬ 
fel.... 

Şi unde nu rezolvau ei, rezolva pină la urmă duba. Era şi asta o stratage¬ 
mă politică pe lingă altele, ţăranii ajunşi la lehamite, cine ştie, vor veni sin¬ 
guri să-şi predea păminlul, să scape de îndatoriri. 

După "tovarăşul" care vorbi aşa, la modul general şi "principial", luă cu- 
vinlul alt "tovarăş" care expuse "sarcinile" întregii comune "la concret". 

Pe parcurs însă ce acesta îşi derula cifrele de sarcini, era mereu întrerupt 
de murmurul de dezaprobare din sală. 

Cite un sătean mai curajos rostea: "Asta nu se poate!" Aşa se face că 
atunci cind* acesta işi isprăvi discursul şi sorbi o înghiţitură de apă, lumea 
era in fierbere. Totul prevestea furtuna. Cineva din mulţime era absolut ne¬ 
cesar să pună lucrurile la punct, să le zică franc tovarăşilor ceea ce toată lu¬ 
mea mocnea. 

Deodată, din locul unde pină acum stătea cuminte, Porîmbu se ridică ho- 
tărît in picioare. Trecu printre oamenii care ii făceau loc şi se opri drept pe 
scenă în faţa mesei înfocate a activiştilor. Un murmur trecu prin mulţime: 
Porîmbu. 

Tot satul îl iubea pe acest flăcău chipeş şi curajos, ii iubeau glasul său me¬ 
lodios, care ii incinta în serile lungi de iarnă şi in fiecare duminică sau zi de 
sărbătoare din strana Bisericii. îi iubeau caracterul său dîrz şi mărinimia. 
Toma trecea unul dintre oamenii "învăţaţi" ai satului, deşi nu avea decit 7 
clase primare. Că era mare meşter la întocmirea versurilor ştia tot satul, că 
o moştenise pe maică-sa. Nu pricepeai insă de unde ştie atîtea lucruri, cind 
nu învăţase la şcoli. Nu, Toma n-a avut noroc să se nască intr-o familie de 
oameni înstăriţi, să fie dat la şcoală, după propria sa vrere. 


54 


De mic el a iubit cărţile. E drept, a citit în devălmăşie, Iară să aibă un 
ghid, dar cu timpul şi-a făcut el singur "ordine în cap". 

Dar în amintirea sătenilor săi, Porîmbu mai stăruia cu încă o întimplare, 
care pe atunci ii înmărmuri. Cu un an în urmă, lot pe această scenă, el apăru 
îmbrăcat simplu, ţărăneşte, însoţit de prietenul său Metea Victor, pe atunci 
elev la liceul "Radu Negru". Primul acompaniat la acordeon de celălalt cîn- 
tă "Bălcescu murind" de V. Alecsandri şi "La noi sînt codrii verzi de brad" 
de O. Goga. A fost aplaudat minute în şir-, luat pe braţe, sărutat. Totul a mers 
la inima oamenilor, ceea ce nu s-a întimplat cu autorităţile comuniste. 

Poetul Goga pe vremea aceea era interzis. Puterea de risc şi de curaj a lui 
Porîmbu fusese dovedită şi în acelaş timp răsplătită. Un an trecuse de 
atunci şi acum lînărul curajos îşi asumă răspunderea să le redea'sătenilor, 
măcar pentru o seară, demnitatea pierdută. 

La vederea lui Toma, care ţintuia pe "tovarăşii" activişti, întreaga sală 
amuţi. 

întotdeauna eu l-am asemuit pe tînărui Porîmbu un un erou de legendă. 
Oare am exagerat prea mult? înalt, bine făcut, cu braţe vînjoase, hotărît în 
mişcări şi cuget, ori de cîte ori le aflai în preajma lui, le simţeai în siguranţă. 
Avea părul negru ca pana corbului, bogat şi ondulat, lăsat în chică pe ceafa. 
Sprîncene negre, bogate, arcuiau peste doi ochi căprui, mari şi scînteietori. 
Purta mustaţă, care se încadra armonios în desenul chipului său oacheş şi 
frumos rotunjit. 

Cîteva clipe, lînărul desculţ, cu minecile răsfrînte şi braţele încrucişate 
pe piept, privi spre masa musafirilor, insistent şi mustrător, apoi se întoarse 
spre sală. Nu avea nici un discurs ticluit dinainte, dar vorbele simple îi cur¬ 
geau din inimă şi loveau direct la ţintă. 

"Oameni buni, zise el, ştiu că vreţi să spuneţi ceva, ca răspuns la discursu¬ 
rile dumnealor, arătă el spre masa activiştilor. Nu ştiu de ce n-o faceţi, din 
teamă sau din lipsă de cuvinte? Dar vă întreb, de ce să ne fie teamă să ne ex¬ 
primăm gîndul liber, cind ni se spune întruna că democraţie mai mare ca 
acuma n-a existat şi nu va exista? 

Mie nu mi-e frică, pentru că n-am venit să fur nimic şi nici să ameninţ pe 
nimeni. Eu vreau să le satisfac în primul rînd dorinţa dumnealor, care ne-au 
spus că au venit aici tocmai de aceea, să discute cu noi, să ne asculte plinge- 
rile, să ne cunoască părerile. Păi, dacă-i aşa atunci n-au de ce se teme nici 
dumnealor de noi, nici noi de dumnealor. Nu înţeleg însă un lucru. De ce 
cind vii cu astfel de ginduri «democratice» ameninţi şi impui? Atunci «tova¬ 
răşi»: ori aţi venit să discutaţi cu noi civilizat, că de, şi noi sîntem oameni, 
ori aţi venit să ne ameninţaţi şi jigniţi? în acest caz de ce vă mai mascaţi? 
Ne obligaţi să semnăm contracte, să ne luăm angajamente,noate în ultimă 
instanţă venite din propriul nostru sînge. Dar vă întreb. Dumneavoastră ce 
daţi? Vorbe şi ameninţări. Ziceţi că aveţi nişte «sarcini», pentru care sînteţi 
plătiţi gras, dar omul mai trebuie să mai aibă şi raţiune. Să vadă ce se poate 


55 



şi ce nu, dacă e drepi sau dacă nu! Prin comportamentul Dv., ne faceţi să 
înţelegem că trăim ca pe vremea iobăgiei". 

Nu-\i permit!", sari un agitator deja masă. Imediat să pleci de aici că de 
nu..." 

Ba, n-am să plec", zise Porîmbu holărit, desfâcîndu-şi braţele de pe 
piept. Dumneata ai vorbit destul. Acum vorbesc eu". 

"Bravo Toma! urlă sala în ropot de aplauze. Să vorbească Toma!" 

Intre timp unul dintre "musafiri" se retrase "discret" de Ia masă, dar după 
citeva clipe se întoarse la loc, vinăt la fată. Uşile erau blocate. 

"Dv., continuă hotărit Porîmbu, ne-aţi făcut aici fel de fel de teorii mar¬ 
xiste sau nu ştiu de care, nu cunosc prea bine, dar vreau să vă spun că asta 
pe noi nu ne interesează. De ce vreţi să ne ameţiţi cu cuvinte încîlcile, cind 
lotul e clar ca ziua bună? Dv. n-citi venit să ne daţi nimic, numai să luaţi. 
Nu noi avem nevoie de m Dv, ci Dv avefi nevoie de noi. 

Credeţi cumva că o să vă aplaudăm după ce ne-aţi ameninţat şi impus? 
Noi sîntem jivine dresate. Aici cel puţin aşa ceva nu se va întîjnpla. Vor¬ 
beaţi de Lenin că a zis şi a făcut. Dar vă întreb, Lenin v-a trimis aici să ne 
luaţi laptele din gura copiilor, piinea Irămintată cu singele nostru şi cenuşa 
din vatră? Dacă lot vroiaţi ceva, puteaţi pune problema mai franc. Uite, măi 
oameni, să fi zis, ţara trece prin mari greutăţi, e nevoie ca voi să daţi ce 
puteţi. Dar nu aşa, după ce ne-aţi împuiat capul cu lupta de clasă, cu ferici¬ 
rea căzută peste capul nostru, să ajungeţi la ceea ce vă doare, la dat şi la luat. 

Dar vă întreb, Dv. nu faceţi parte din poporul ăsta, nu mai simţiţi deloc ro¬ 
mâneşte? Nu vreau să lungesc prea mult vorba. Ceea ce vreau să înţelegeţi 
e faptul că noi nu vom da nimic de bună voie şi vă rugăm să nu mai veniţfpe 
capul nostru cu teorie şi ameninţări. Dacă aţi sta puţin să chibzuiţi, felul 
cum aţi fost primiţi aici ar putea să vă dea de gîndit şi poate vă veţi apuca de 
altă treabă, decît de a bate satele cu mapa subţioară. 

Cind primeşti bani pentru o munca, apdi aia sa fie şi cinstita şi folosi¬ 
toare. Puteţi spune şi la alţii ceea ce v-am spus, pentru că eu nu mă ruşinez 
de ceea ce fac şi spun". Ropote de aplauze şi ţipete acoperiră glasul Iu! Po- 
rimbu. De pe scenă a fost scos pe braţe afară, aşa că aveau de ce să fie geloşi 
tovarăşii activişti. 

Deodată, un ţăran se apropie de el şi ii zise cu răsuflarea întretăiată: "Fu¬ 
gi Tomo, că au anunţat securitatea să vina!". Astfel el află că chiar în timpul 
cind vorbea, tovarăşii au mai încercat sa ajungă la telefon, dar că tinerii 
din comună au blocat intrările in sală. 

Toma insă stătea in cumpănă: "Dar ce rău am făcut să f ug?" "Nu mai 
sta! , îl îndemnau ţăranii. Val-virtej el intră in curte şi în timp ce se echipă 
de drum o rugă pe maica-sa să-i pregătească merindea. Citeva minute mai 
Urziu, cu traista in spate şi toporişca subţioară, tinărul dispăru in noapte. 

Povestea celor aproape doi ani petrecuţi in pribegie pe Ia stinile de 
munte, prin peşteri, prin piraie şi păduri, mi-ar răpi prea mult timp si spaţiu. 
Destul să mai amintesc că el era mereu prezent intre sătenii lui, cu doinele 


56 


şi cîntecele pe care le făcea şi le trimetea de acolo de sus şi pe care flăcăii şi 
fetele le cîntau pe uliţă şi la şezătoare. 

Sînlem în toamna anului 1949 şi aici, în comuna Ileni, teroarea ajunse la 
culme. Mulţi săteni înstăriţi fugiseră de acasă şi stăteau ascunşi pe unde pu¬ 
teau. Duba securităţii era omniprezentă. Adesea cel ridicat nu se mai întor¬ 
cea acasă cu săptămînile. Timorarea trebuia răspîndită în masă fără menaja¬ 
mente. Cel bătut şi maltratat, revenind între ai săi, acum era chiar indicat să 
constituie un exemplu pentru ceilalţi. Cu toate acestea rezistenţa era încă 

dirză. ...... 

Oamenii nu păreau deloc dispuşi să-şi dea pămmtul de pomana la colec- 

tiv. . 

in cealaltă comună, Mîndra, cu statut recunoscut de localitate "reacţiona¬ 
ră", lucrurile stăteau cam la fel in ceea ce priveşte amploarea teroarei de¬ 
clanşată de securitate, deşi pretextele erau in bună parte diferite. Existau şi 
aici acei "chiaburi", pe care la o adică securitatea putea să-i inventeze 
oriunde, dar mai exista un pretext solid, de care securitatea se ancorase. 
Aici se născuse avocatul Sima, tata lui Horia Sima. In scurt timp toii cei 
care au avut ghinionul să poarte acest nume, şi aici sint foarte multe familii 
Sima, au fost ridicaţi. 

Paralel cu aceasta, s-a trecut la operaţia de "curăţire", prin care toţi simpa¬ 
tizanţii legionari au fost arestaţi şi chiar un ofiţer de grad înalt, generalul 
Opriş, fapt ce ii sporea vulnerabilitatea in ochii regimului. 

Mult timp a persistat prin regiune un zvon cit se poate de bizar in legătu¬ 
ră cu această localitate. Se zicea că un flăcău care făcea curte unei fete, 
intr-o seară, allîndu-se in camera ei şi hirjoindu-se ca tinerii, a spart o icoa¬ 
nă de sticlă, obiect după cum se ştie de mare valoare. Deşi sticla clolorata a 
căzut in ţăndări pe jos, rama n-a rămas goală - chipul regelui Mihai înlocui 
pe dată imaginea din icoană, inlimplare cu tilc pentru foarte mulţi oameni, 
iar pentru alţii cit se poate de nefericită. Aceştia din urmă nu conteneau să 
creadă că noul val de teroare deslănţuit asupra comunei lor avea ca punct de 
plecare această peripeţie. 

Ca şi in cazul comunei Ileni, şi aici rezistenţa ţărani'or a lost dirză, nime¬ 
ni nu catadicsea să se înscrie in colectiv. 

Dar oricare ar fi fost amploarea teroarei deslănţuite, aceasta variind de la 
localitate la localitate, in funcţie de scopul urmărit, peste tot ţipătul disperai 
"vine duba" se statornicise de mult in modul de existenţă al oamenilor. Cele 
două metode, cea a timorării prin tortură şi, paralel cu aceasta, cea a lămuri¬ 
rii pe toate căile posibile, rămăseseră de fapt singurul dialog real dintre săte¬ 
ni şi regim. 

Pină acum in regiunea noastră nu luase fiinţă nici un colectiv. Socotind 
probabil că această soluţie radicală ia prin surprindere pe oameni, comu¬ 
niştii şi-au redus subit din pretenţii. Astfel a fost lansată, cu cită candoare, 
formula "întovărăşirilor'’. Conform acesteia, sătenii se asociau în grupuri, 
după învoială, ieşind împreună să-şi lucreze pămintul. Aceasta pentru a se 

57 



convinge ţăranul, "din fire individualist", că unde-s doi puterea creşte. în 
acest sens au purces caravanele cinematografice prin sate, rulînd pe toii 
pereţii căminelor culturale povestea lui Creangă "Moş Ion Roată" ca şi 
"eroicele" lapte ale colhoznicilor sovietici. 

Scopul, deci, al acestor "întovărăşiri" era cit se poale de "răsuflat". Ţăra¬ 
nii, care se dovediseră refractari, trebuiau luaţi cu binişorul, pentru a se acli¬ 
matiza cu ideea muncii Ia grămadă. 

Trăind în miezul acestor evenimente, deşi încă linăr şi neavizat direct, 
eram totuşi profund afectat de tot ce se întimpla. Credeam cu tărie că totuşi 
ceva se poate face şi nu ştiu de ce vedeam totul ca pe un episod trecător în 
viaţa ţăranului. De unde oare voi fi posedat acel "optimism" care pentru o 
minte "lucidă" şi acum, din perspectiva timpului, ar apărea ca o idee stupid 
de naivă? 

Nu ştiu ce să răspund, dar e posibil ca eu să fi legat acest fapt de o idee 
mai generală şi anume convingerea că raw/,oricil s-ar prelungi, nu e etern. 

In această privinţă nu cred că m-am schimbat prea mult. Şi azi, ca şi 
atunci, nutresc ideea că numai Binele e etern, ca sens al omului şi al unui 
neam. Privite lucrurile din această perspectivă, optimismul acela ini se pare 
pe deplin justificat. El îmi apare acum ca emanînd dintr-o perspectivă mai 
cuprinzătoare, pe care ţi-o dă numai gîndul curat şi dăruirea dezinteresată 

Desigur, sătenii mei nu stăteau să despice firul de păr în patru. Tracas㬠
rile şi frecuşurile de zi cu zi nu le dădeau răgazul să cugete asupra propriei 
lor soarte. Tot ce făceau ei acum avea la bază o pornire spontană, firească. 
Poate ei nici nu gîndeau că apărînd pămîntul şi tradiţia strămoşească apărau 
sensul şi rostul neamului nostru pe lume. Pină la urmă, desigur, vor ajunge 
unde vor comuniştii, dar un lucru trebuie să se ştie, ţăranul n-a consimţit de 
bună voie să-şi dea pămîntul la Colhoz şi nici sâ-şi vîndă libertatea pe le - 
gou. 

Intr-o zi am asistat la o discuţie, în atelierul de fierărie al tatii, intre cîţiva 
săteni, toţi oameni de încredere. "Ce facem, Nică, i se adresă badea Gheor- 
ghe al lui Rohan tatii, ne înscriem, ori nu ne înscriem?" 

"Ce să facem, să ne înscriem?, ii luă vorba din gură badea Molă de la 
Curte. Eu nu mă înscriu să mă taie. Las că vin ei, americanii." 

"Ce americani, bă Molă?, sări badea Liţă al Dascălului. Păi şi cu roaba 
dacă plecau, tot ajungeau pînă acum. Pină Vin ei, ăştia ne mîncă fripţi. Aia 
e, noi zile bune nu mai apucăm." 

"Are dreptate Liţă, zise lata, cu ăştia nu te joci. O să ne ia pină la urmă 
tot, dar noi ferit-a sfîntul să ne înscriem. Măcar atita satisfacţie să avem, că 
nu ne-am învoit la blăstămăţiile lor." 

"Şi dacă vine cu duba şi te ia?", stărui badea Gheorghe. 

_ "Dacă vine cu duba?, îi întoarse tata vorba puţin încurcat. Păi, cu duba, o 
să vie, că altă treabă n-au. Pină la urmă toţi o să fim plimbaţi cu duba. 
Atunci insă cînd va fi la ananghie fiecare va face cum ii va milui Dumne¬ 
zeu. Eu insă ştiu una şi bună, cinstit e să nu ne dăm pămîntul la bolşevici". 

58 


Peste tot oamenii se îndemnau în taină la rezistentă, dar speranţa aceea 
vie, curată, intr-un viitor senin, se stinsese tot mai mult în sufletul ţăranului. 
Acum sătenii mei mai puteau constitui, pentru mine, doar un barometru 
care indica presiunea vremurilor, dar busola aceea de care eu aveam ne¬ 
voie, nu mai erau. 

într-o după-amiază senină de duminecă din toamna aceea m-am întîlnit 
cu Mogoş, în Iaz, acolo unde obişnuiam mereu să ne înlîlnim. Nu se zărea 
nici ţipenie de om pe cîtnp, dar noi, pentru a putea discuta în voie, ne-am re¬ 
tras intr-un pilc de răchite. Ardeam de nerăbdare să-i aflu părerea în legătu¬ 
ră cu problema atît de dramatică a colectivizării. 

"Ce să-ţi spun eu, mă privi Mogoş parcă nedumerit, ca răspuns la întreb㬠
rile puse de mine. Pînă la urmă ţăranii vor pierde pămîntul. Comuniştii vor 
face orice pentru a colectiviza agricultura. E o idee fixa a lor, că proprieta¬ 
tea privată e izvorul nefericirii generale. Ore lucru ştiut, principiul ideolo¬ 
gic, e mai presus de orice la ei. Pe de altă parte, ţăranii nu vor şi nu pot să 
subscrie la propria lor aservire. Căci prin colectivizare eu nu înţeleg numai 
faptul de a i se lua de pomană pămîntul ci şi impunerea unui nou stil de 
viaţă, contrar firii lor. 

Ţăranul român e de la fire statornic, neagresiv şi independent. Colectivi¬ 
zarea, pentru începui, apare ca un act de samavolnicie, dar pe parcurs ea va 
instala asupra ţăranului un regim de tiranie, de vrajbă, de aservire. într-un 
cuvînt, absolut tot ce e contrar firii sale. 

Spune-mi, îţi poţi închipui un ţăran român care să-l nege pe Dumnezeu, 
care duminica, în loc să se îmbrace frumos şi să meargă la Biserică, să iasă 
la muncă voluntară sau manifestaţii, care în loc să-şi orînduiască munca 
cum pofteşte să aştepte vătaful, chiar dacă se numeşte brigadier, să-i orîn¬ 
duiască programul şi să-l ghiontească? 

E o luptă pe viaţă şi pe moarte acum între ţărani şi comunişti, căci dacă 
de data aceasta vor scăpa pămîntul din mînă, toată rinduiala se duce de rîpă. 
O, şi americanii ăia, nu mai vin o dată. Comuniştii au de partea lor forţa, tim¬ 
pul şi ura. Ţăranii doar răbdarea. Dar cît, mă întreb?" * 

"Bine, am intervenit eu, dar nu se poate face nimic? Nimeni nu-i ppate 
ajuta? Noi şi alţii?" 

"Noi? Şi alţii? Mogoş mă privi cu tristeţe. Numai Dumnezeu mai poate 
constitui pentru ei un ajutor real. Da, da, foarte real, dar în acest caz lucru¬ 
rile trebuie puse pe alt plan. Eşti prea entuziast şi faci o greşeală supraesli- 
mind puterile oamenilor. Realitatea e una, comuniştii rămîn neclintiţi pină 
ii au in spate pe ruşi. Totul s-ar nărui odată cu zgîlţîirea ruşilor şi acesta o 
pot face numai americanii." 

"Sint dezamăgit, frate, de ceea ce mi-ai spus, am exclamat «u foarte mih- 
nit. Chiar nu se va mai putea face nimic? Atunci noi de ce ne mai organi¬ 
zăm, nu să luptăm? 

"Ba da. Văd insă că fiecare dintre noi înţelege în mod deosebit această 
luptă. Să admit că trebuie să facem ceva acum, cum zici tu. Ce putem noi 


59 



tace? in cel mai bun ca/ să organizam o revoltă ţărănească. Asta ar însemna 
citeva batalioane de securişti care ar trage in carne vie. Evident, dacă in 
prealabil nu vor reuşi prin agenţii lor să dea totul peste cap. 

Rezistenţa se poate face in mai multe feluri. Eu insă mi-am propus altce¬ 
va să fac. 

Aici, în joc sini două bătălii, a comuniştilor si a noastră. Ei luptă să-i cu¬ 
cerească pe ţărani prin mijloace caracteristice lor, teroare, minciună. Noi 
luptăm pentru altceva, prin cu totul alte mijloace si pe cu lotul alt plan. Eu 
vreau mai înainte de orice sufletul ţăranului. El, acest obidit, să trăiască cu 
speranţa că in asiei de vremuri cumplite undeva există nişte oameni care 
sînt uniţi în gind cu ei şi care sint gala să se jertlească pentru cauza lor. in 
rest, la momentul oportun armata noastră se va face foarte mare. De ce cre¬ 
zi ca am ales eu satul pentru a-mi desfăşura activitatea? Aici e sufletul ţăra¬ 
nului şi organizaţia subversivă, aşa cum o înţeleşi eu, numai aici poate lua 
fiinţă". 

Mogoş tăcu. După ce privi minute in şir spre munte, ca şi cum ar măsura 
distanţa pînă acolo, se întoarse iar la mine. 

"Eu, hâtâlia mea am şi început-o. Dar în toamna acea; ;a am de gind sâ 
dau o bătălie mare, cît ţin poalele munţilor dintr-o parte în alta. Bătălia pe 
care trebuie s-o începi tu, va avea o rază mult mai restrînsă. Deocamdată, sa¬ 
tul vostru şi liceul "Radu Negru". Cu fiecare lînăr pe care îl vei cîştiga pen¬ 
tru cauza noastră, vei da o lovitură imparabilă comuniştilor. Poţi începe să 
tatonezi terenul chiar de acum." 


60 


VI. CEA MAI FRUMOASĂ TOAMNĂ 


Vremea era înaintată şi acum la ordinea zilei în activitatea ţăranilor era 
strinsul.cartofilor, al porumbului şi desmiriştitul. 

De cînd s-a întors din închisoare, Mogoş n-a părăsit satul său natal decît 
în răstimpuri fugare, cînd era absolut nevoie. Mai tot timpul şi-l perecea aju- 
tînd ba pe un sătean, ba pe altul, la strinsul recoltei sau la aranjat prin curte. 
Pentru toată munca sa el n-a primit niciodată nici o răsplată de la nimeni, in 
afara bucăţii de pîine şi blidului de ciorbă pe care omul le dă cu dragă inimă 
oricui. 

Aici în sat trăia o bătrînică văduvă şi tot mai neputincioasă, care avea 
ceva pămînl şi două vaci de lapte. 

De mult Mogoş îşi făcuse un obicei de a trece zilnic pe la casa ei să-i hr㬠
nească vilele şi să-i aranjeze prin gospodărie. Aşa se face că de la un timp 
bătrînică nu mai concepea viata Iară el. Gîndul straniu care se născuse în 
mintea ei, într-o bună zi n-a mai putut răbda şi a ieşit ia lumină. 

"Maică, îi zise ea, vino mai încoace să-ţi spun ceva, care să-ţi mai îmbu¬ 
neze inima aia a dumitale, că bănuiesc că tare a mai fost îndurerată de atîtea 
rele. 

Uite, eu nu am un copchil, dar am o nepoată. Am vorbit cu ea, dacă dum¬ 
neata îi vrea să o iai de nevastă, îti las tot ce am," 

' Minute în şir Mogoş nu fu capabil de nici un cuvînt. Mărinimia bătrînei 
îl copleşi. Era de invidiat atîta curăţenie sufletească, dar mai era de invidiat 
şi maniera aceasta simplă şi firească de a se retrage din actualitate, de a trăi 
prin vremi trecute şi în felul acesta de a-ţi bate joc de acest prezent atît de : 
grat. 

Lumea forfotea împrejur, fantoma colectivizării urmărindu-i pe oai, 
pînă şi în vis, iar acestei fiinţe copleşită de gîndul ei naiv nici că-i păs<. 

"Îţî mulţumesc, lele Mărie, că te-ai gîndit la mine, zise Mogoş, dar t 
cum să-ţi spun, nu mă văd încă nici cap de familie, nici gospodar. Dar asta 
nu înseamnă că n-o să mai trec mai departe pe aici." 

"Tot îţi mai stă capul la domnie maică? Ce mai faci cu şcoala după cîte ai 
pătimit? Să ştii de la mine, pămintul e sfint! Asta te leagă şi îţi dă un rost. 
Cînd eşti tînăr visezi fel de fel, cînd te coci la minte, tot aici te întorci." 

Deşi refuzul lui Mogoş nu i-a căzut bine, asta n-a împiedicat-o ca pe par¬ 
curs să-l întrebe dacă nu s-a răzgîndit. 

Erau seri pe care le petreceau împreună, cînd tînărul, la rugămintea gaz¬ 
dei, cînta "Bătrinete haine grele" şi "Cine m-aude cîntînd" şi cîte alte doine 
care ii mergeau drept la inimă. 

fol aici în sal exista o familie de oameni bătrîni şi saiacrcare pu aveau 
nici un copil. 

Mogoş trecea şi pe aici din cînd în cînd să-i ajute la treabă. Pe nesimţite 
şi aceşti oameni s-au legat cu tot sufletul de el. La început i-au propus săVă- 


61 



mînă la enn curte, să nu mai umble dintr-o parte în alta fără rost şi adăpost. 
Văzînd că nu pot să-l înduplece cu atîl, pînă la urmă au holărît să-i dea pe 
nume ce au. 

Bade Ioane, îi zicea Mogoş bărbatului, la un pahar de vorbă, dumneata 
eşti om trecut prin multe, ai făcut primul război mondial, ai fost prin Italia, 
ai tras atîtea, dar tot te-ai întors acasă, la gospodăria dumitale. Cred că eşti 
în măsură să Iaci o comparaţie, cînd era mai rău, atunci sau acum?" 

"Mă băiete, am pătimit foarte multe, zise gazda, am fost lipsit, am fost de¬ 
parte de ţară, dar atunci simţeam că sini slobod. Acum sînt aici acasă, nu 
ma obliga nimeni să dorm în tranşee, dar simt ceva ca o strînsoare de cleşte, 
care mă stringe tot mai tare. Parcă n-aş avea aer şi loc să umblu." 

"Ai zis bine, bade Ioane, e aşa un fel de strînsoare ca de cleşte. Libertatea 
ni se ia picătură cu picătură. Ba o să ni se ia şi acareturile şi pămîntul. Ceea 
ce vroiam eu sa zic e ca măcar sufletul să nu ni-1 dăm comuniştilor, restul se 
mai repară, dar pierderea asta nicodată." 

Ba nici pămîntul să nu li-1 dăm,.făcu gazda mînios. Asta nicodată. Nu 
l-au luat ei turcii şi tătarii, care au trecut peste noi, aşa că nici bolşevicii nu-1 
vor putea lua. Ăştia sunt un val, un blestem îngăduit, aşa cum scrie la Car¬ 
tea Sfîntă". 

"Aşa e, bade Ioane, zise Mogoş, dar adu-ţi aminte că fanarioţii au fost în¬ 
găduiţi să stea pe capul nostru peste o sută de ani!" 

Au stat, dar pămîntul tot nu ni l-au luat, căci pămîntul sîntem noi". 

Discuţia aceasta, ca şi altele pe care le-a purtat Mogoş cu sătenii, erau cit 
se poate de concludente asupra impactului pe care pămîntul îl avea asupra 
ţăranului. 

Dar îngrijorător pentru el era şi celălalt aspect al problemei şi anume fap¬ 
tul că toţi se legau de el şi îl vroiau numai al lor. Era omul făcut’să se lese de 
Un singur loc şi să se statornicească acolo? Nu, el era lacul să alergeĂdt e 
văzduhul de mare, să caute mereu, să-şi unneze chemarea propriului des¬ 
tin.El era şi trebuia să rămînă al nimănui şi al tuturor. Pentru ţelul pe care si 
l-a propus, trebuia să uzeze de inteligenţă pînă în pînzele albe. 

Badea Balaban Vasile, ţăran legat şi el de aceste locuri din moşi str㬠
moşi, era un om mic de stat, domol în mişcări, dar tare sfătos Ia vorbă. Era o 
plăcere să discuţi cu el în contradictoriu, dar mai ales să-ţi povestească epi¬ 
soade din viaţa lui. în nenumărate seri, Mogoş rămînea în casa acestuia sub 
lampa atîmata de tavanul scund, punînd "ţara la cale". 

"Mă Ionică, îi zise odată gazda, tu eşti om cu cap, că doară ai făcut două 
şcoli, una în Făgăraş şi alta la «pensionul» Maria Tereza din Braşov - alu¬ 
zie la închisoarea din acest oraş. No, dară fă-mă şi pe mine să înţeleg ce deo¬ 
sebire e între un bolşevic şi un comunist. Eu nu Cred, cum crede vecinul 
Gheorghe, că tot aia e. Dacă era tot aia le zicea îjntr-un singur fel si nu în 
două." 

"E cam încurcată treaba, bade Vasile, răspunse Mogoş. Bolşevicii e un 
nume rusesc pe care şi l-au luat o parte din comuniştii din Rusia. Ei acolo 


62 


s-au bătut între ei şi s-au împăţţit în două cete. Bolşevic vine de la "balşoi", 
adică ceata cea mare Ăştia, cei mai mulţi, i-au învins*pe ceilalţi, cei puţini, 
•adică menşevicii". "Ia stai, mă băiete, mă, ce tot îndrugi tu acolo, mai mari, 
inai mici, bolşevici, menşevici, şparlici, mama măsii de treabă. După cîte 
înţeleg eu, ăştia toţi sînt din Rusia. Păi, atunci ce-au căutat la noi? Comu¬ 
niştii nu-s tot din Rusia? Păi vezi. Va să zică ăştia după ce s-au bătut şi s-au 
tăiat acolo la ei, ăi mai mulţi au venit şi aici, că dacă nu, după vorba ta, ve¬ 
neau menşevicii, sau cum le zice." 

"Aşa e,’bade Vasile", răspunse Mogoş. 

"Deci au venit la noi, continuă gazda, să ne dea nouă bătaie de cap, să mă 
cert eu cu vecinul Gheorghe, ce-i ăla bolşevici sau comunişti. Parcă noi nu 
aveam treburile noastre şi nu ne certam destul pe alte ălea. Uite, anul trecut 
am vîndut o vacă la unul din Bucium şi de atunci tot vine la mine, că nu-i dă 
lapte. Păi ce să-i fac eu? Poate nu-i place mutra lui, de aia înţarcă vita. 

Că doară ne-am certat şi noi destul şi pentru alte fleacuri, unii erau go- 
ghişti, alţii liberali, alţii manişti, alţii simişti. Măcar ăştia erau ai noştri şi nu 
Te punea nimeni să zici ce deosebire e între unii şi alţii. No Ionică, bolşevi¬ 
cii sau comuniştii?" 

"Zi-le cum vrei, nene Vasile, principalul e că nici unii, nici alţii nu-s de 
aici". 

"Va să zică aşa stau lucrurile, scrişni de data asta gazda, după ce că nu-s 
de-ai noştri, au venit aici, au luat plaivasul în mînă şi pistolul la cingătoare, 
iară noi din moşi strămoşi aici, am rămas tot la coada vacii. Şi mie şi lui 
Gheorghe ne dă pricină de ceartă, că ce e aia comunist, că ce e ailaltă 
bolşevici". 

Discuţii de acest fel, unele mai serioase, altele pe un ton mai glumeţ, a 
purtat Mogoş cu sătenii lui toată vara aceea şi o bună bucată din toamnă. 
Acum reuşise să-i cunoască bine, făcindu-şi şi o imagine globală despre sta¬ 
rea de spirit a oamenilor. El se străduia întotdeauna să-i facă să înţeleagă 
gravitatea situaţiei în care se aflau şi, în acelaşi timp, să le insufle o licărire 
de speranţă în toiul ameninţărilor şi derutei generale. 

Gîndul său cel mare însă, intenţia sa de a crea un grup de rezistenţă anti¬ 
comunistă o ţinea încă ferecată acolo în tainiţa inimii. 

Pînă acum reuşise să strîngă în jurul său vreo şapte tirferi, toţi din saţul 
Toderiţa şi oameni de mare încredere. Acestora le făcu cunoscut planul său 
referitor la crearea grupului de luptă, fără însă a le furniza alte amănunte pri¬ 
vitoare la modul de funcţionare şi extindere. Despre eventuala sa retragere 
în munţi împreună cu alţi partizani, unde vor crea o citadelă a speranţei şi li- 
bertăţii’cugetului românesc, nu suflase o vorbă. Aşa dicta strategia luptei în 
subversivitate, lotul desvăluit treptat şi la momentul oportun. 

Nimeni n-avea de unde să ştie cum vor evolua lucrurile şi deci nici măsu¬ 
rile ce se impuneau. După cum apariţia acestor grupuri de rezistenţă n-a 
fost o chestiune premeditată, ci un act spontan, ca o reacţie la condiţiile isto¬ 
rice apărute, tot aşa evoluţia acestui fenomen nu-1 putea nici ordona, nici 

63 



m^Mni^T 16 ?'' în aCeS ’ eomext ’ lre . buie re P elat ca apariţia acestor for- 
aţuim de lupta, ctt si întreaga activitate de partizana! existentă cam în 

aceeaşi perioada 1949-1950 in mai toate regiunile ţării, n-a fost o conse¬ 
cinţa a vreunei decizii unice, cu un plan bine stabilit şi obiective bine preci¬ 
zate. Suit cel puţin ridicoli cei care vor să-şi asume un asemenea rol de a 
conduce ş, ordona i un proces care a izvorî! şi s-a produs în virtutea unei 
adina simţiri romaneşti şi numai m numele acesteia. Dureros, dar am intil- 
mt şi in închisoare oameni care pretindeau că in acţiunile lor, acolo la Bu¬ 
cureşti sau in alte centre de coordonare şi-ar avea originea mişcările de par¬ 
tizani şi de rezistenţă anticomunistă din ţară. 

Aceşti demagogi şi vînători de platforme politice trebuie să ştie că popo¬ 
rul acesta nu va tolera mcodată ca un interes meschin să păteze memoria ati- 
tor sacrificii complet dezinteresate. Să nu confunde nimeni lupta pe viată si 
pe moarte a neamului nostru pentru supravieţuire, cu o campanie electora¬ 
la. Jertla, dăruirea curata, ori de unde ar veni, aparţine întregii comunităţi 
romaneşti şi nu unui anume partid politic. 1 

De acum Mogo; putea să-şi ia zborul. Nu va părăsi satul definitiv deo- 
M hidra*' C ' ^ 181008 terenu1, mai întii satele vecine, Bucium, Vad, 

bine" R^de^nnhrîn 110 Priele ° b V n - 81 tatăh ! i sau P e care n cunoştea foarte 
hme. Badea Dobrin nu avea multa carte, dar avea judecată si deşi outin 

sceptic, avea lorţa lăuntrică să privească lucrurile drept in faţă. Mogos n-a 
venit aici cu g.ndul de a-i desvălui intenţiile sale, ci doar de a alfa dîcă 
poate conta pe ajutorul ţăranului, la momentul oportun. După ce il făcu pe 
!" ® r ! oc ( . ut ° r " 1 sau sa 'nteleagă că situaţia sa este destul de nesigură in cali- 
taţe de■ «ost deţinut politic, n dădu de înţeles că nu-i exclus ca pe parcurs ur¬ 
mărit lnnd de securitate, să fie nevoii să fugă. 

"De ce să fugi?", făcu mirat badea Dobrin. 

Aşa, daca lucrurile se înrăutăţesc şi comuniştii vor vroi să intimideze po¬ 
pulaţia, noi, loşti puşcăriaşi, vom fi primii viiaţi." P 

"Chiar dacă nu Iaci absolut nimic?, insistă gazda. Pentru tine lucrul cel 
mai indicat e sa nu Iaci absolut nici o mişcare. Cind n-au de ce se le«a, n-au 
ce-ţi ace.Tu crezi că dacă te arestează iar iţi mai dă numai un an? Eu cred 
ca ce mai înţelept lucru e calea de mijloc. Nu sini nici de partea ciurucuri- 
r satelor, care zic cum ii învaţă la şedinţă, că regimul ăsta nu se mai schim¬ 
ba niciodată şi atunci hai sa ne înroşim să ne meargă bine, dar nici de partea 
celor mai mulţi dintre noi care cred că mintenasi vin americanii Nu stnn cit 
rnai dureaza pmă se schimbă şi atunci lucrul cel mai cuminte e să'siai li 
niştit şi sa aştepţi. Nu ştii?, pe fiară nu-i bine să o întăriţi". 

Aşa ar trebui să lie, bade Dobrin, cum zici, numai că dumneata tot nu-i 
rîde°i n'ho'hnt: Comuni ^j' *' s sa sta ' liniştit, vorbă de care comuniştii ar 
dovedeas^ nrin" ^ volu l' a lor nu-1 loc pentru linişte. Orice om trebuie să Ie 
dovedească prin ceva ca s-a «schimbat», că s-a făcut «nou», adică e de 
acord cu ei, pentru că de aceea e revoluţie,să se schimbe totul". 


64 


Dar badea Dobrin nu putea fi convins cu uşurinţă odată ce avea o idee în 
ca p. Convingerea lui era că numai răbdarea rezolvă totul. Şi cu asta a rămas 
pînâ la sfîrşit. 

Oricum, Mogos n-a plecat chiar cu mina goală de la el. Discuţia şi promi¬ 
siunea de ajutor, în caz de nevoie, erau lucruri esenţiale pentru musafir. Dar 
badea Dobrin l-a recomandat şi altor doi săteni cu care viitorul partizan a 
avut relaţii strinse. 

în comuna Vad, deşi venise cu puţine speranţe, a reuşit totuşi să înjghe¬ 
beze cîteva prietenii care mai tîrziu s-au dovedit a-i fi de folos. 

Pe nenea Zară Ilie, din comuna Mîndra, îl cunoştea de cînd era copil, în- 
trucît acesta venea, cu diferite afaceri, pe la tatăl său. Ţăranul, om cu tra¬ 
gere de mină, fusese declarat de comunişti "chiabur", fapt de pe urma c㬠
ruia în ultimul timp a avut de pătimit. Dar păcatul lui cel mare era altul. Fu¬ 
sese mai de mult un simpatizant legionar, convingeri pe care, după cum 
vom vedea, nici acum nu le părăsise. Orice idei ar fi avut vîrîte în cap, un lu¬ 
cru se ştia foarte bine despre el: era un om de mare discreţie. Aşa că în aceas¬ 
tă privinţă Mogos n-avea de ce se teme. A venit la nenea Ilie înlr-o seară şi a 
rămas să discute împreună pînă după miezul nopţii. Musafirul a vorbit ore 
în şir, aproape Iară întrerupere, trecînd în revistă situaţia actuală a ţării, pu- 
nîndu-şi întrebări, căutînd soluţii. 

Pentru cine n-a trăit efectiv ani, zeci de ani, într-un regim comunist, e 
foarte greu să priceapă acest fenomen. Aici oamenii care mai au încă min¬ 
tea lucidă, atunci cînd se întîlnesc repetă ca pe un leit motiv întrebarea: Ce-i 
de făcut? Problema salvării rămîne cea mai arzătoare şi cea mai actuală 
dintre toate. Odată cu trecerea timpului, evident, mijloacele acestei salvări 
s-au redus progresiv, dar asta nu însemnează că preocuparea nu a rămas. 
Atunci, în 1949, oamenii încă se mai puteau întreba cu o pîlpîire de spe¬ 
ranţă: Ce putem face ? 

în această privinţă, nenea Ilie avea ideile lui, asemenea mai tuturor celor 
care au optat pentru un partid sau altul. 

El nutrea şi acum convingerea că numai mişcarea legionară mai poate sal¬ 
va ţara de la dezastru. 

"Mai toate partidele politice vin cu această pretenţie, că numai ele pot sal¬ 
va tara, zise Mogos. E cel puţin dovada unei lipse de simţ politic să afirmi 
aşa ceva, dacă tot vorbim de politică. Noi nu discutăm aici platforma electo¬ 
rală a cutărui sau cutărui partid, ce vrea în fond mişcarea legionară. Cel mai 
arzător lucru la ordinea zilei e altceva, e acea ameninţare care ne paşte deo¬ 
potrivă pe toţi, căderea în sclavia comunistă. 

Ideea de neam şi tară nu poate fi confiscată de nici-un partid politic 
sau ideologic. Nimeni nu poate zice: eu sînt tara, eu reprezint tara. O repre¬ 
zinţi doar atunci cînd te confunzi cu interesele şi aspiraţiile *ei. Nu ţara şi 
neamul trebuie să se modeleze după ideile şi capriciile tale, ci tu trebuie să 
acţionezi în sensul intereselor ţării, care sînt statornice şi apar, cu sau fără 
vrerea noastră. 


65 




De la tata ştiu un lucru sfint: cind zici partid zici parte, deci nu întrec 
Evident rn vremuri de linişte confruntarea dintre partide e necesară pentru 
a ieşi adevărul şi dreptatea la suprafaţă. Acesta e un principiu foarte vechi 
de conducere, dar acum ceea ce se cere e să acţionăm în sensul vointdi una¬ 
nime a întregului neam. Asta se cere acunr.unire ." 

Unire, unire dar cu cine? zise nenea Ilie, puţin iritai. Azi numai lagiona- 
rn mai sinţ_capabili de luptă. N-ai văzut in 1948 cile zeci de mii au intrat in 
închisoare? Asta pentru că au şcoala sacrificiului şi a dăruirii. E drept, au in¬ 
trat şi ceilalţi din partidele politice, dar ăştia au intrat pentru platforma poli¬ 
tica pe care.au avut-o înainte şi nu că ar fi lacul ceva acum! Legionarii au f㬠
cut-o. Mai toate organizaţiile anticomuniste au fost legionare. Tine minte ti¬ 
nere, daca legionarii nu mişcă ceva, nimeni nu mişcă nimic in ţara asta în 
al doilea nnd, după ce cad comuniştii, că vor cădea odată, cum te văd si 
cum ma vezi, nimeni nu va putea scoate ţara din ruină, in afară de unii singu- 
n. Asta pentru că ei, legionarii, au spirit de dăruire şi o conducere unitară.." 

Cum, nene Ilie, ii luă Mogoş vorba din gură şi atunci să existe o 
concepţie unica.... 

"Nir va exista numai un singur partid, sări gazda, pentru că legionarii 
nu-s comunişti, dar vreau să spun că numai legionarii vor fi capabili să re¬ 
dea acestui neam sensul şi tradiţia sa istorică''. 

"Dar şi alte partide politice pretind acelaşi lucru" zise Mogos. 

Nu m-ai înţeles, reluă gazda. Sa o iau altfel. Vezi, există o aspiraţie co- 
muna spre. prosperitate, există elemente care se opun acestui sens Dar si 
aceştia sint (raţii noştri. Neamul este o familie. Celelalte partide nu-si pun 
problema acestor Iii rătăcitori ai neamului. Mişcarea legionară şi-o pune. 
ba y rea sa-i orienteze în sensul aspiraţiilor neamului." 

"Şi totuşi nu văd de loc justificată ideea dumneata, ca un partid să fie mai 
îndreptăţit decit altul sa conducă un popor, zise Mogoş. 

' Ciţi martiri şi eroi are mişcarea legionară n-au toate celălalte partide la 
un loc, chiar dacă ar mai împrumuta de la vecini. Asta nu-i o justificare?" 

Nu prea, nene Ilie. Martirii, dacă intr-adevăr sint, ies din sfera polUic.it- 
lui ■" Ş 1 apoi. au avut şi legionarii asasinatele lor politice." 

Au avut, zise gazda cu năduf, dar regimurile trecute nu spun citi legiona¬ 
ri au asasinat ele şi de ce?" ' ' ° 

Nu ştiu ce să zic, nene Ilie, dar discuţia aceasta mi se pare de prisos" 
Mogoş privi citeva clipe in pămint, apoi reluă: 

"Noi nu putem rezolva aici şi acum nişte vechi conflicte, care au adus atî- 
tea prejudicii neamului. 

Poate tocmai de aceea, că am fost prea dezbinaţi, comuniştii ne-au luat 
prin surprindere. Dar poale cine ştie, in virtutea unui destin pe care noi nu-l 
înţelegem acum, tot comuniştii vor şterge aceste asperităţi ale trecutului. în 
ceea ce ma priveşte, eu cred altceva, tot ceea ce are o valoare in sine isto¬ 
ria va conserva. După dispariţia acestei calamităţi, pe trupul neamului vor 
ramine atitea ram. Noi nu putem şti cine vor fi cei chemaţi să Ie vindece. Un 


66 


lucru însă e sigur, va dăinui, alaiuri de aceste răni, tot ce a fost frumos şi 
înălţător în istoria acestui neam. Aici trebuie să năzuim noi, cu tot sufletul 
nostru". 

"Vorbeşti ca un legionar, interveni gazda. Văd că şi tu crezi în viitorul 
neamului, în destinul lui pe pămînt". 

Mogoş rîse. 

"E ceva de rîs tinere?", zise gazda vădit iritată. 

"Nu, absolut nimic", răspunse musafirul. Mă gîndeam însă la altceva. 
Mai dăunezi, cind am avut o discuţie cu altcineva tot pe aceeaşi temă, la un 
moment dat interlocutorul meu zise: "Vorbeşti ca un ţărănist". E uşor de ghi¬ 
cit cu cine vorbeam. Vezi, nene Ilie, cînd eşti dezinteresai şi pui problema 
Iară părtinire, oricine simte româneşte se regăseşte în spusele tale. Eu am 
acest avantaj, sînt prea tînăr şi n-am avut timp să fac politică". 

"Vezi, tocmai de aceea, zise ţăranul, pentru că n-ai făcut politică, nu poţi 
vorbi de politică". 

"Dar eu nu vreau să vorbesc de politică, nene Ilie. Aceasta e deosebirea 
dintre noi, dumneata faci din soarta unui neam o chestiune politică, eu 
fac o chestiune de iubire şi de credinţă. Nu poţi iubi şi crede în ceva, dacă 
nu-i transfigurezi chipul la modul ideal. Asta e, pentru mine neamul roma¬ 
nesc e un ideal. 

Eu am conştiinţa sensului istoriei, care e absolut, şi de aceea mă. str㬠
duiesc ca ceea ce fac să se integreze în acest sens". 

"Eşti prea idealist, tinere, dădu nenea Ilie, dezamăgit din cap. Cind o să 
ajungi vîrsta mea, o să vezi, o să-ţi schimbi ideile". 

în comuna Mîndra, pe parcurs, Mogoş a mai contactat şi alţi oameni, 
care mai tirziu au devenit gazde de partizani. 

în ceea ce mă priveşte, preocupările şcolare rămăseseră pe planul doi, 
toată atenţia mea concentrindu-se asupra acţiunii de cooptare a noilor mem¬ 
brii în organizaţia noastră, aşa cum discutasem cu Mogoş. 

Mai întîi în satul noslru. Zile de-a rindul am chibzuit cumpănind în mine 
pe fiecare flăcău din sat. în cele din urmă am ales patru dintre ei. Prima 
condiţie pe care trebuia să o îndeplinească cel cooptat era discreţia, să ştie 
să păstreze secretul. Apoi să simtă profund româneşte, ceea ce-1 făcea capa¬ 
bil de sacrificiu. în sflrşit, trebuia să fie un om moral, să urască minciuna, 
nedreptatea, slugărnicia, tot ceea ce era încurajat în.noua societate. 

Flăcăul care se trăgea dintr-o familie bună, cu tradiţii de religiozitate, de 
bună credinţă şi cinste avea in cea mai mare măsură garantate aceste 
condiţii. Această sarcină de formare a omului o preluase de acum, pentru 
cine şte cit timp, in exclusivitate familia. 

intr-o duminică după-masa am pornit într-o plimbare; cu linărul. 
Comşulea Nicolae, pe dealul din spatele satului. Eram de aceeaşi virstă si 
fusesem colegi şi la liceu, în Făgăraş. Era un băiat pirpiriu, slăbuţ, gălbem- 
cios, ceea ce îi clădea un aer de om bolnav. Avea însă multe calităţi, printre 
care modestie şi discreţie. I-am vorbit cum m-am priceput eu despre si- 


67 



luaţia g rea în care se afla tara atunci, despre necazurile abătute peste capul 
părinţilor noştri, lucruri pe care şi el le cunoştea foarte bine. Ceea ce vroi- 

seiri eu sa descopăr era felul cum reacţiona el, receptivitatea si sensibilita¬ 
tea lui. 

„X u crez *’ îmi 5 ise un moment dat, vor veni şi vremuri mai bune?" 

Desigur, am răspuns eu bravînd puţin, dar pentru asta trebuie si noi să fa¬ 
cem ceva". 

^ Eu sînt gata să fac, dar nu ştiu ce să lac'', se entuziasmă el. 

Ba ştii, dar n-ai întîlnit încă oamenii de care ai nevoie. De pildă dacă ar 
lua flintă o organizaţie anticomunistă, ai adera Ia ea?" 

"In tine aş avea încredere", răspunse el prompt. 

"Bine. Atunci din acest moment faci parte dintr-o asiei de organizaţie îm¬ 
preuna cu mine. Primul lucru care ţi se cere acum - am continuat eu’- e să 
păstrez! secretul absolut. Intr-o zi vom merge să-l cunoşti pe cel ce a făcut o 
astfel de organizaţie". 

Apoi ne-am amintit împreună de o serie de cîntece interzise acum ca* 
Trai ase a regele', "Pui de Iei", "Pe-al nostru steag", "Imnul eroilor" "La 
arme". 

Deodată ne-am pomenit murmurînd amîndoi "Desteaptă-le române". 
Cum stăteam aşa retraşi după tufele de măceş şi coame, în duminica aceea 
senina, aveam senzaţia că întregul cer şi pămînt românesc murmură cu noi 
aceeaşi melodie. 

Al doilea tînăr pe care l-am cooptat în organizaţia noastră se numea Pîrău 
loma - a nu se confunda cu Pîrău Toma, zis Porîmbu, din comuna Ileni, des¬ 
pre care am vorbit mai sus. Avea o fire de ţăran colturos la vorbă, sfătos si 
ironic, dar avea o calitate foarte apreciată de noi atunci, simtea-profund ro¬ 
mâneşte. ’ 

Pe tizul meu Pică Ioan l-am familiarizat cu intenţiile mele pe-ndelete în 
dupaamiezile cînd ne întorceam amîndoi acasă, de’la şcoală, din Făgăraş. 
Cu el mi-am petrecut mai toată copilăria, aşa că încredere reciprocă exista. 
Avea el o lacună, în ceea ce priveşte privirea critică asupra gravităţii si¬ 
tuaţiei, in care se afla ţara atunci, dar era un prieten devotat si foarte recep¬ 
tiv, atunci cînd vroia. ’ * 

După citeva tatonări nereuşite cu cel de-al patrulea flăcău, deocamdată 
am lasal lucrurile baltă. 

Din salul nostru eram atunci cinci tineri care făceam parte din organi¬ 
zaţia lui Mogoş şi, pentru început, mi se părea suficient. De aceşti tineri mă 
frari Sem aCUm CU t0t su ^ elu ^ Şi nu S []u de ce ” iubeam ca pe propriii mei 

Prima întilnire pe care am avut-o cu toţii, undeva pe dealul din marginea 
satului, a constituit pentru mine, sub un anumit aspect, un mare triumf 
Reuşisem sa coalizez nişte simţăminte profunde, renăscînd în fiecare din 
noi acel sentiment divin de solidaritate cu o cauză înaltă, pe care nu oricine 
are bucuria de a-1 trăi. 


68 


Mult timp m-a chinuit gîndul ce să spun prietenilor mei, ce subiect de dis¬ 
cuţie să aleg. Preocupări care s-au dovedit de prisos, întrucîl bucuria, clipa 
acelei redescoperiri a fiecăruia şi postura inedită de luptător pentru o cauză 
comună nu mai lăsa loc altor gînduri. 

Cînd toţi cinci ne aflam faţă în faţă, ne priveam uimiţi, ca şi cum atunci 
ne vedeam pentru prima oară. Fiecare îl bătea pe celălalt pe umeri şi excla¬ 
ma.: "Şi tu eşti cu noi? Şi tu eşti cu noi?" 

N-am avut un program anume şi totuşi orele parcă zburau. Ştiu că printre 
altele am căutat să ne reamintim cintecele noastre naţionale interzi.se de co¬ 
munişti. Unul dintre noi a recital "Doina" lui Eminescu şi versuri din Goga. 
Simţeam o bucurie fără margini Ia gîndul că în felul acesta ne răzbunăm pe 
cei care ne inerziceau să simţim româneşte şi să fim noi înşine. Cu toţii ar¬ 
deau de nerăbdare să-l cunoască pe tînărul curajos care a avut o astfel de 
iniţiativă. 

La scurt timp am putut să-l anunţ pe Mogoş de isprava pe care o făcu¬ 
sem. De la el am aflat că în comuna Ileni, Metea Victor cooptase şi el cîţi.va 
tineri în organizaţia noastră. 

Dar totul are o limită... Prea multă bucurie căzuse pe capul meu, lucru ce 
nu-mi stătea bine. într-o dimineaţă senină de duminică, m-am întîlnit cu 
Mogoş undeva pe cîmp, pentru a-mi preda nişte caiete în care el conspec¬ 
tase acele părţi din istoria noastră naţională care relevau lupta poporului 
nostru pentru independenţă şi emancipare de jug sţrăin. Urma ca eu să le co¬ 
piez şi să le predau spre lectură prietenilor mei. Vremea fiind frumoasă, am 
ramas sa lucrez pînă înspre seară undeva pe deal, sub un copac. Cînd m-am 
întors acasă, mama fierbea. Mă aştepta împreună cu sora mea în colţul 
şurii, gata de atac. 

Cum de au ajuns la* concluzia că eu port ceva subversiv în sîn, nu ştiu. 
Destul că odată încăpui pe mîna lor, încercau din răsputeri, dacă era cazul, 
chiar prin sflsierea hainelor, să ajungă la corpul delict. Singura soluţie pe 
care o aveam la îndemînă era de a o şterge pe uliţă şi a dispărea în curtea un¬ 
chiului Miron. 

Lucru ce l-am şi făcut, nu însă fără riscul de a fi demascat de mama, inţru- 
cit uliţa era plină de lume, şi atunci cînd era cătrănită aceasta nu-şi mai lua 
seama la gură. 

Unchiul Miron, de cum mă văzu, mă urmări pînă în mijlocul grădinii sub 
par: "Iar ai păţit-o nepoate?, îmi zise el, puţin îngrijorat de cele intîmplate. 
Cu mumă-ia nu le joci, ţi-am spus eu". Şi pentru că eu tăceam, se apropie 
niai mult de mine: "Ţi-am spus eu, tu de Mogoş nu te poţi despărţi. Ultimul 
timp m-am gindit mult la tine şi la voi toţi şi ai să le miri’la ce concluzii am 
ajuns eu. Eu cu mintea pe care o am acum, dar să fiu tînăr, lot-la fel aş face. 
Voi sînteţi nişte oameni pe care lumea de azi nu ştie să-i preţuiascâ, Sini si¬ 
gur că mai tîrziu despre voi se vor scrie cărţi. Nu-i aşa nepoate, mă zgilţii el 
rimbind, de umăr. Ce foloseşti dacă trăieşti o sută de ani bou? Nu asta 
contează, ci să ai mereu fruntea sus. 


69 





"Tot una e dacă-ai murit, 

Flăcău or moş îngîrbovit, 

Dar nu-i tot una leu să mori 
Ori cîine-nlănţuit." 

Recită unchiul cu o voce gravă, din Coşbuc. 

"Eu unchiule, nu aştept nici o preţuire de la nimeni, nici răsplată. Nu pen¬ 
tru asta fac ceea ce fac, ci pentru că nu pot face altfel”. 

Unchiul mă mîngîie uşor pe frunte. 

"Eşti un băiat bun, nepoate. O să treacă şi asta, o să vină altele. Să ne ru¬ 
găm lui Dumnezeu să putem îndura totul." 

M-am intors acasă foarte tîrziu şi numai după ce tata a venit şi a stat de 
vorbă cu unchiul Miron. Acasă am găsit-o pe mama aproape complet potoli¬ 
tă. Desigur, avusese o discuţie cu tata şi după cile am aliat şi o criză de 
leşin. Oricum, atmosfera din casa noastră era încordată, fapt ce îmi umplea 
sufletul de amărăciune. Eu eram cauza acestor nefericiri. 

Dar a doua zi, fără să mă aştept, primesc un nou afront. Reîntors la liceu, 
îl întîlnesc înt-o recreaţie pe Motoc Gheorghe, cel la care fusesem cu un me¬ 
saj din partea lui Mogoş. 

"Ce mai faci?", îmi aruncă el banala întrebare, probabil pentru a schimba 
o vorbă cu mine. 

"Şi una, şi alta", am răspuns eu, spre a fi pe acelaşi ton. 

"Şi altceva?" insistă el. 

"Altceva? Poate vrei să-ţi spun ce face Mogoş?" 

"Nu mă interesează", mi-o reteză el. "Mogoş e un nebun ." 

Nu i-am răspuns, pentru că pur şi simplu nu ştiam ce să-i răspund. Dar 
rana pe care au făcut-o în mine aceste patru cuvinte, n-avea să o ştie nimeni 
niciodată. Nici măcar Mogoş, el, în numele căruia primeam acest pumnal 
în inimă. 

•k k k 

Noaptea aceea de tabără petrecută acolo în Iaz, în gînd şi cuget rom⬠
nesc, a fost unică în viaţa noastră. Deşi toamna era tîrzie, vremea încă nu se 
stricase şi luna mai ştia din cînd în cînd să răsară, albă şi misterioasă, pe un 
cer plin de speranţe. Venisem atunci de la întîlnire, noi cei cinci din satul 
nostru, iar Mogoş adusese din satul lui şapte flăcăi ca brazii. Eram în total 
doisprăzece, cu el treisprăzece. Ne-am întins cu toţii pe pajiştea moale, la 
poalele dealului, într-o roată mare. 

Parcă-i văd pe toţi acum. Lingă Mogoş stătea trintit pe o parte tînărul 
Vlad Cornel. Avea atunci 20 de ani, chipeş, cu o faţă ovală frumoasă, mâi 
tot timpul acoperită de zîmbet. Era sensibil din fire şi foarte dotat. Avea ta¬ 
lent la pictură, la lucru manual, dar mai ales la muzică. Cînta frumos şi ştia 
să conducă un cor pe patru voci. Fapt pentru care i se încredinţase conduce¬ 
rea corului de la căminul cultural din sat. 


70 


Alături de acesta se afla scundul Vlad Octavian, prietenul lui, de care am 
vorbit mai sus. Gabor Ioan era tînăr înalt, slăbuţ, oacheş cu vorba domoală 
şi cumpănită, ca cei mai mulţi dintre ardeleni. 

* Mija Cornel, prietenul său, era un tînăr voinic, lat în spate, cu faţa bălană 
si mereu zîmbitoare. Era cuviincios şi retras, dar prieten de încredere şi sin¬ 
cer. Urma în ordine Balaban Octavian, cel mic de stat, dar sfătos şi vioi, şi 
apoi Balaban Ioan, cel orfan de tată, care, în ciuda faptului că a avut o copi¬ 
lărie plină de privaţiuni şi mizerii, avea o fire veselă şi optimistă. 

însingurat şi melancolic, tînărul Tom a Ioan, stătea retras într-o margine, 
sforţîndu-se parcă să nu supere pe nimeni. în ciuda oricăror aparente, însă, 
nu ştiu cîţi oameni ca el am întîlnit în viaţa mea, cu atîta putere de dăruire şi 
sacrificiu. 

în sfîrşil, urmau în ordine cei cinci din satul Rîuşor, ale căror prezentări 
au fost făcute mai sus. 

Noaptea aceea aş putea zice că a aparţinut în exclusivitate lui Mogoş. 
Ne-a expus motivele care l-au detenninat să întemeieze acest grup de rezis¬ 
tenţă, precum şi scopurile pe care le urmărea. Ne-a vorbit despre ceea ce se 
numeşte "lupta în subversivitate" şi ne-a dat sfaturi practice, de cum trebuie 
să lucrăm. 

Redeşteptarea sentimentelor naţionale şi unitatea erau, după el, cei doi 
piloni pe care urma să clădim restul. Mai întîi trebuia să luptăm pentru rec㬠
pătarea încrederii reciproce şi să aprindem iar făclia speranţei în suflete. 
Să nu ne lăsăm copleşiţi de minciună şi teroare.&î învingem frica şi laşita¬ 
tea din noi etc. 

Apoi treisprăzece glasuri, ca unul singur, au murmurat "Pe-al nostru 
steag" şi "Cu noi este Dumnezeu". 

Noaptea era tîrzie şi luna încă nu apusese. în spatele dealului, pe prund, 
ardea un foc mocnii, pe care se frigeau cîteva bucăţi zdravene de came. 
Cînd am plecat spre casă, chipul purpuriu al lunii stătea gata să se prăvale 
după munţi. 

Străbătusem o bună parte de drum, dar nimeni nu rostise o vorbă. Rouă 
ne răcorea picioarele goale, iar foşnetul ierbii părea o muzică în surdipă, 
care nu ştiu de ce parcă prelungea în gînd o melodie murmurată de curînd, 
acolo, lingă "Crucea cu izvor". Astfel, orice cuvînt deveni de prisos. 

Muncile agricole erau aproape pe sfîrşite. Gospodarii se retrăseseră aca¬ 
să, în ogrăzile lor, unde îşi vedeau de alte treburi. De cîtva timp nici Mogoş 
n-a mar ieşit la cîmp, dar cu toate acestea, treabă avusese berechet. 

Sosise vremea, în sfîrşit, să-şi pună în aplicaţie un plan mai vechi. 

în curtea părintească rămăsese tractorul de la maşina de treerat a lui tai- 
că-so. în această maşinărie îşi pusese el acum toată speranţa. Pentru a-1 lace 
util la tăiatul lemnelor, a lucrat din greu săptămîni de-a rîndul; ajutat de cei 
doi prieteni ai săi, Vlad Comei şi Vlad Octavian. Acum era gata, chiar în cli¬ 
pa cînd începuse sezonul propice pentru tăiatul lemnelor. Acesta era scopul 
mărturisit, dar gîndul lui Mogoş era în altă parte. Cu acest iriotor va cutree- 

71 




ra fără hodină, de acum şi pînă în miezul iernii, toate satele de la poalele 
munţilor Făgăraş. Zilele şi le va petrece muncind prin şoproane, iar serile 
va discuta îndelung cu oamenii, cunoscîndu-i şi făcîndu-şi nenumărate prie¬ 
tenii. 

Astfel, echipat cu o maşină şi un ideal, tinărul entuziast a pornit la drum. 
Cîtva timp a rămas în salul său natal, unde avea cîteva "obligaţii morale". 
Apoi şi-a luat zborul aiurea. Era ca şi cum zările se lărgiseră dintr-odală, şi 
un dor neostoit il chema intr-acolo. Programul său de lucru era foarte încăr¬ 
cat, incluzînd circa 15 sale, pe care trebuia să le înveţe pe de rost, cu uliţele 
şi gospodăriile lor, la care nu peste mult timp avea să revină în calitate de 
partizan. Pornise cu gîndul să cucerească inima şi conştiinţa, ceea ce alţii 
cu greu au izbutit. 

începutul l-a făcut cu satul Bucium, urmînd apoi Şercăiţa, Ohaba, Sinea. 
De aici ă făcut cale întoarsă prin Mărgineni, Sebeş, Hîrseni, laşi, Breaza, Li¬ 
sa, Recea, Pojorta. Cale de cîteva luni, care a linul pînă tirziu după Crăciun. 
Un pelerinaj straniu, a cărui intenţie reală, era bine mascată. Nu, nu vroia să 
incite ţăranii din această regiune la revoltă. Aceasta, după opinia sa, ar fi 
fost un lucru nesăbuit, care ar fi provocat o represiune sîngeroasă. El avea 
un alt scop, pe care, pentru a-1 finaliza, îi -trebuiau răbdare şi tact. Mai 
înainte de orice vroia să cunoască foarte bine starea de spirit a ţăranilor. 
Vroia să ştie potenţialul lor de speranţă şi, legat de aceasta, puterea lor de d㬠
ruire. C/7/ mai mulţi prieteni şi aliaţi, era deviza lui. Fiecare conştiinţă 
ciştigată de partea cauzei sale era o breşă săpată în citadela ideologiei comu¬ 
niste. Discuţiile purtate în acest lung itinerar - care au fost numeroase - pri¬ 
veau în general problemele arzătoare la ordinea zilei şi in particular soarta 
lor, a ţăranilor români, în perspectiva colectivizării. 

Astfel, Mogoş a putut remarca cu satisfacţie că majoritatea ţăranilor erau 
dispuşi să întreprindă ceva. Mai toţi sperau încă intr-o venire a americani¬ 
lor, speranţă care îi ţinea neclintiţi în hotărirea lor de a-şi apăra pămîntul şi 
avutul. Au fost cazuri cind partenerul său de discuţie devenea de nestăpînit 
în elanul revoltei sale. 

Badea Culai, ţăran dintr-un sat din margine de pădure, cu o gospodărie 
modestă, a fost unul dintre aceştia. Cind era vorba de pămîntul şi avulurile 
sale se făcea foc şi pară. Orice concepea pe lume, dar el să fie deposedai de 
ce are, era un lucru peste putinţă de înţeles. 

"Trebuie să privim lucrurile în faţă, bade Culai, ii zise Mogoş. Deşi pers¬ 
pectiva colectivizării mi se pare incă destul de îndepărtată, chiar dacă pînă 
la urmă ar veni şi asta, nu trebuie să ne pierdem cu firea. Noi nu putem opri 
tăvălugul să nu treacă." 

"Ba l-am putea, replică ţăranul, dar nu-i holărire. Unde-s acum toţi cuco¬ 
naşi de la oraş, care pînă mai ieri ne împuiau capul că ei fac şi dreg pentru 
ţăran? Au tulit-o, ai, şi ne-au lăsat cu năpasta pe cap? Aşa a fost mereu, ţăra¬ 
nul a răbdat şi la urmă, hop şi domnul de la oraş să culeagă roadele". 

"Acum domni-s la puşcărie, nene Culai, nu-i mai aştepta." 


72 


"Mai sînt şi pe afară destui, reveni ţăranul. N-am auzit eu că au lacul pact 
si guvern cu comuniştii?" 

' "Asta e politică, zise Mogoş. Deocamdată noi avem nevoie de răbdare şi 
încredere în Dumnezeu". 

"Răbdare?, sări ţăranul, Dar pînă cind? Mai bine revoluţie decît să ne ia 
comuniştii avutul, după cum se aude". 

"Dacă-i revoluţie, nene Culai, comuniştii au să tragă în came vie." 

"în came vie?, scrişni ţăranul. Să tragă! Dacă îmi pierd ce am, eu de ce să 
mai trăiesc?" 


* * * 

Ultima intîlnire pe care am avut-o cu Mogoş în anul 1949 a fost în prej¬ 
ma Crăciunului, în casa lui Vlad Oclavian. O după amiază întreagă mi-a re¬ 
latat, cu amănuntul, strania sa călătorie de la poalele Făgăraşilor. 

Era o seară de basm, ca acele de mult apuse seri ale ţăranului român, cînd 
in vreme de iarnă stătea liniştii in casa caldă şi privea din pervazul ferestrei 
cum viscoleşte afară. 

"Mi-ai povestit multe lucruri pînă acum, i-am zis eu, din care în bună m㬠
sură am dedus starea de spirit a ţăranului, preocupările lor, deopotrivă cu ne¬ 
cazurile lor. M-ai făcut să înţeleg - si cît de simplu şi de frumos - că un om 
este o lume care îşi are destinul şi sensul său. Că oricît de simplu ar fi acest 
om, are opinia lui, concepţia lui de viaţă şi politică, modul său de a se ruga, 
a crede şi a iubi. Abia acum, cînd experienţa au facut-o comuniştii, am 
înţeles cită suferinţă poate provoca această samavolnicie şi imixtiune în 
viaţa oamenilor. 

Pe lingă toate acestea eu insă mai vreau să cunosc ceva; şi anume punctul 
tău de vedere. Tu acum, confruntînd opinii, idei cu propriile tale convinge¬ 
ri, eşti desigur in măsură să tragi nişte concluzii care ar putea să-ţi serveas¬ 
că drept punct de plecare pentru viitoarele tale acţiuni. Vreau să ştiu în ce 
măsură ai putea sau crezi tu că vei putea să schimbi concepţiile oamenilor, 
in sensul ved'erilor tale?" 

"Dar eu nici nu mi-am propus asta, răspunde Mogoş. Dacă vrei să-ţi atra¬ 
gi oprobiul oamenilor, n-ai decît să le dictezi ce să creadă şi să facă. în regiu¬ 
nea noastră sînt oameni cu fel de fel de idei politice. Ca peste tot, am întîlnit 
ţărănişti, legionari, liberali, pînă şi cuzişti. N-am întîlnit însă nici un socia¬ 
list sau ce să mai vorbesc - comunist. Excepţie lacind, desigur, oportu¬ 
niştii, care nu acţionează niciodată din convingeri, ci din interes. Un feno¬ 
men general care caracterizează ţăranul de aici e naţionalismul. Am consta¬ 
tat că nu le plac străinii, ei considerindu-se români neaoşi. închipuie-ţi, 
dacă un pretext de ceartă dintre ei, atit de vechi, cum e acela de apartenenţă 
la biserica unită, nici acum nu s-a stins! Şi acum mai sînt oameni aici care 
cred că «uniţii» s-au dat la legea ungurească". 

"Bine, am zis eu, acestea sînt lucruri minore, care nu cred să afecteze fon- 


73 





dul problemei. Sînt sigur că toţi se vor uni cînd va fi nevoie. Un singur impe¬ 
diment văd, totuşi, aici, divergenţele politice". 

"Nu-i cazul să complicăm lucrurile, zise Mogoş. E adevărat, opiniile poli¬ 
tice sînt destul de diversificate. Şi poate aşa trebuie să fie. Dar ei au, în ace¬ 
laşi timp, un lucru mult mai profund care îi uneşte. Toţi simt româneşte şi 
ţin la pamînt şi lege. Asta nu-i puţin lucru! Ţăranul român are simţul inde¬ 
pendenţei prea dezvoltat pentru a consimţi în sinea lui să i se impună. De-a 
lungul timpului credinţa şi modul său de viaţă aşa l-au învăţat. El iubeşte, 
dar liber; el crede, dar liber. Numai firile desrădacinale, care nu au nici un 
suport interior, acceptă jaloanele şi obloanele la ochi. Românul e indepen¬ 
dent şi viu la cuget. Aşa se explică de ce s-a strins în el atîta revoltă. Pe 
mine nu mă interesează concepţiile lor politice, ceea ce mă interesează pe 
mine la ţăranii noştri, ei au. Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că orice lup¬ 
tă impune nişte reguli «etice», care trebuie respectate cu sfinţenie. Altfel to¬ 
tul se duce de rîpă. într-o situaţie normală e un gest nobil să arăţi înţelegere, 
compasiune, mărinimie faţă de aproapele. 

în situaţia de excepţie însă, care e lupta, o simplă trăsătură de caracter ne¬ 
gativă poate degenera într-o racilă. Trădătorul, de pildă, ca om poate avea 
diferite scuze - a acţionat din teamă, indus în eroare etc. Dar ca promotor al 
răului nu poate fi scuzat. Etica luptei asta e, el să plătească. Aşa a fost me¬ 
reu, asa va rămîne. Asta pentru că vorbeam de simţul de independenţă al ro¬ 
mânului din aceste locuri". 

"Dar ce însemnează lupta?" 

"în nici un caz a ţinti să pui mina pe putere. Lupta nu-i posibilă - aşa cum 
o înţelegeam - decît în numele unui deziderat, care întotdeauna are un chip 
ideal. Puterea dobîndită însemnează dărîmarea a ceea ce ai cucerit. Puterea 
cucerită însemnează trădarea luptei. Firile slugarnice, cei dispuşi să ser¬ 
vească orbeşte puterea, comit un act de trădare faţă de propriul lor neam, 
căci ucid idealul în care au crezut luptătorii. 

Sensul unei adevărate lupte este şi trebuie să rămînă moralizator. Ea, 
lupta, dă lecţii de conduită unui întreg popor şi îi insuflă în conştiinţă o spe¬ 
ranţă, poate de mult stinsă. într-o luptă nu contează atît efectul practic, ime¬ 
diat, cît consecinţele sale morale şi umane, care se vor răsfrînge peste 
vreme asupra fiinţei unui neam. Gîndeşte-te cîte revolte, cîte mişcări din is¬ 
toria noastră au avut un efect eficace de moment? Mai nici una, nici Horia, 
nici Tudor, nici Iancu. Şi totuşi, ce ar fi istoria noastră fâră ele şi fără aceşti 
mari îndrăgostiţi de neamul nostru? 

Ţi-am spus-o şi repet, cînd vrei să faci ceva, totul e să fii absolut dezin¬ 
teresat, să ai cugetul curat ca neaua. Restul, ce vor zice alţii, rău intenţio¬ 
naţi, despre tine, ce contează? Vremea şi istoria vor dezlega toate enig¬ 
mele. " 

Un timp Mogoş tăcu, după care reluă: "Ce noime bizare pentru cugetul 
nostru poate avea şi legea aceasta implacabilă a adevărului: numai tre- 
cînd prin moarte ai girul propriei tale confirmări." 


74 


Minute în şir apoi privi pe geam spre munte: "La anul care vine, reluă el, 
prevăd mari trînteli. Iama aceasta totul va zace îngropat în zăpadă". 

între timp, tînărul Tăvi intră şi înteţi focul din nou. Soba dogorea iar lim¬ 
bile jucăuşe ale tăciunilor desenau chipuri ireale pe pereţi. Afară se înse¬ 
rase de-a binelea şi noi nu ne încumetam încă să aprindem feştila. Mogoş se 
apropie de fereastră iar, privind tăcut şi parcă trist cum cădeau fulgii mari. 

"Va fi o iarnă bogată, îngînă el într-un tîrziu, mai mult ca pentru sine. Şi 
ce frumos era altădată." 

"Ştii, ieri am primit o scrisoare de la ai mei, se întoarse spre mine. Toţi 
sînt bine, şi măicuţa, şi tata şi Ştefâniţa. Mă cheamă la ei." 

Acum numai tăciunii se auzeau în vatră pocnind şi de afară răzbăteau gla¬ 
suri zglobii şi îndepărtate de copii. 

Am înţeles: pe prietenul meu îl copleşise dorul. Şi cred, abia aştepta să-şi 
întindă aripile. 


75 



VII. OAMENI DIN SATUL NOSTRU 


Pentru mine cel de atunci, cel de azi şi cel care voi mai Ti, au rămas şi vor 
rămîne întipărite in minte vremurile de altădată, din copilăria şi adoles¬ 
cenţa mea, cu tot alaiul lor de frumuseţi şi necazuri deopotrivă. Nu zic că nu 
au existat alte timpuri mai frumoase şi mai pline de lumină decît acestea, 
dar mie partea aceasta de lume şi de viata mi s-a dat sd-mi masor cu ea 
înălţimea bucuriei şi a speranţei. 

Ea, această lume, poate de basm, poate de vis, a cărei amintire o retrăiesc 
întotdeauna cu emoţie, a existat intr-adevăr cindva intr-un timp, care nu 
ştiu de ce mi se pare azi mult mai îndepărtat de mine prin ani, decît propria- 
mi viaţă. 

E la mijloc o iluzie, e neputinţa înţelegerii faptului real? S-au schimbai 
prea multe în obiceiurile şi cugetele oamenilor intr-un răgaz de timp, rela¬ 
tiv scurt, fără a avea şi o continuitate în ceea ce fiinţa"lor*are mai profund. 

M-am întors acum la viaţa şi mentalitatea oamenilor de atunci, pentru că 
numai cunoscînd-o mai bine şi intelegînd acea viaţă puteam pricepe cum a 
lost cu putinţa păstrarea unei taine de către sate întregi, în ciuda unor riscuri 
atit de mari. Astăzi, nici nu ne putem închipui apariţia lui Gavrilă sau a lui 
Mogoş, în mijlocul acestor sate, pustiite în cele mai adinei cotloane de revo¬ 
luţia comunistă, fără riscul fatal de a fi divulgaţi în cel mai scurt timp. 

^ intr-un capăt şi altul al acestui răstimp de 36 de ani stau două lumi, parcă 
Iară nici o asemănare între ele. 

Iată de ce azi, cind trec prin satul natal, sentimentul înstrăinării e mai 
acut ca orieînd. Intru în curtea părintească şi privesc înjur. Zidurile s-au po¬ 
somorit, iar acareturile, căpălînd tot altă destinaţie, nu mai au puterea evoca¬ 
toare de altă dată. Colo in dreapta, la marginea grădinii de legume şi Hori, 
era fierăria tatii, construită din seînduri groase şi afumate. în spatele său era 
via, pe care o curăţăm în fiecare primăvară, să crească boltită frumos, ca un 
umbrar peste masa de dedesubt, unde tata stătea adesea cu prietenii lui. Cu 
timpul vechea fierărie a fost înlocuită cu alta nouă, din cărămidă, dar via a 
rămas lot acolo, martoră alitor ani de poveşti trecute. 

Aici, sub această vie, tata cu prietenii lui de o via(â punea "ţara la cale", 
sorbind din cînd în cind cile o duşcă de vin, şi cînlîndu-şi doinele lor bă- 
trineşli, pe care mie mi-a fost dat să le aud doar o singură dată în viaţă. 

In curtea noastră, cit era ziua de lungă, era o umblălură fără pereche. Tot 
satul îl căuta pe tata şi fiecare sătean dădea ochii cu el măcar la citeva zile 
odată. In fiecare zi "crepul" nostru era plin cu "fiară" de plug ascuţite de la¬ 
ta, iar caii aşteptau la rind, cile cinci şase deodată.Pină seara tîrziu, cind ni 
se închideau ochii de somn, pe poarta noasră era un dute-vino, unele femei 
luau apă din crepul nostru, unde tata îşi călea fiarele, ca leac pentru rînză, 
iar unii săteni veneau să le taie tata unghiile de la picioare, cu cleştele de pot¬ 


76 


covit. Şi tata Ie stătea la dispoziţie orieînd, pentru că era bun la inimă şi pri¬ 
ceput la toate. 

In zilele ploioase, cînd oamenii nu ieşeau la cîmp, fierăria tatii se umplea 
ochi de lume şi cei care nu încăpeau se aciuiau prin şopronul de vis-â-vis. 
Acum se spuneau cele mai multe poveşti şi znoavefcăci fiecare vroia să-şi 
deşerte sacul cu noutăţi. Unii le culeseseră de la moară, alţii de la tîrg din 
oraş, din cărăuşie, iar alţii Ie trăiseră şi acum li se oj'erise prilejul să-şi înflo¬ 
rească propriile păţanii. 

Badea Mitru povestea, de pildă, cum s-a întîlnit el în pădure cu haiducul 
Bălan. 

"N-apuc bine să cobor spre pârău - zise bătrînul - numai ce aud o voce pu¬ 
ternică, mai ceva ca de urs: «Ştiai că te împuşc!» Şi-am stat. Un om voinic 
cu flinta în mină se apropie de mine. După ce m-a controlat peste tot-, m-a în¬ 
trebat ce caut acolo. Cînd a văzut el că-s om sărac şi n-am venit ca iscoadă, 
minienaşi mi-a dat o pungă cu bani.. Eu sînt Bălan haiducul, mi-a zis el, şi 
umblu să fac dreptate." 

"Şi ce ai făcut cu atit amar de bani?", întrebă cineva. 

, "D-apăi ce, am fost prost să-i iau? Banii nemunciţi nu aduc nimic bun." 

Dintre toţi oamenii din sat cel mai mare haz la povestit îl avea badea Mi- 
ron al lui Irimie. Cit era vara de lungă nu catadicsea să lepede de pe dînsul 
. căciula, recălu şi cioarecii. Cînd îl întreba cîte unul de ce nu dă jos straiele, 
îi răspundea în doi peri: "Ce vrei mă, capul tău năduşeşte dacă port eu căciu¬ 
la?" sau"Ce, vrei să-mi ia ăştia hainele la recensămînt?" 

Cînd era flăcău a cîştigat o pereche de cai, aşa, dintr-o joacă. A pariat cu 
un sătean, pe perechea lui de cai, că el se urcă intr-un arin, cit vezi cu ochii 
înalt, să doboare un cuib de cioară din vîrf. Şi s-a căţărat ca un strigoi, lă- 
sînd pe om cu gura căscată. 

Din primul război mondial povestea lucruri şi mai triste şi mai hazlii, dar 
fiecare, dacă îl căutai, cu un sîmbure. 

"Măi fraţilor, zicea badea Miron, după ce m-au luat «talienii» prizonier, 
am fost dus departe, pină la capătul lumii. 

Şi cînd îl întrebai unde e capătul lumii, răspundea tot îndoi peri: "Acolo 
unde îţi poţi rezima puşca cu patul pe pămint şi cu ţeava de cer, iar tu cînd te 
aşezi, stai cu picioarele în nimic." 

După venirea comuniştilor la putere, badea Miron a rămas de pomină cu 
replicile pe care le dădea pe la adunările de la primărie. Odată li s-a vorbit 
oamenilor despre obligaţia pe care o aveau de a presta " muncă voluntară", 
cu căruţele, la clădirea cinematografului din oraş, care pe atunci se numea 
"Filimon Sîrbu"... 

"Da cine-i burjuiul ăsta, întrebă foarte candid omul nostru, de-i trebuie 
palate în vremurile astea?" 

Altă dată, tot la o adunare, li s-a vorbit oamenilor despre lupta "eroică" a 
comuniştilor din ilegalitate. Şi pentru că veni vorba de isprăvile lui Vasile 
Roaită, badea Miron replică: 


77 



"Da cine păcate l-o pus, să puie mina acolo, dacă o ştiut că nu-i slobod?" 

Badea Mitru de ,1a Vale avea pe atunci, în 1Ş49, aproape 80 de ani. Cîn- 
tase toată viaţa în strana Bisericii "unite" din saţ şi avea o întorsătură la pri- 
ceaznă, pe care numai el o zicea în fiecare duminică, de oamenii şi mai ales 
femeile plîngeau înhohote. Ştia să cînte din frunză cel mai bine din sat şi de 
cîte ori era necăjii şi se certa cu gineri-so, pleca cîmind din frunză pe uliţă 
sau prin grădină. 

De badea Mitru ne legam nădejdea o bună parte din copiii satului, în tot 
postul Crăciunului, cînd ne petreceam serile la el, să ne invete cele mai ve¬ 
chi şi mai frumoase colinde pe care le ştia. Dar acestui om de suflet i-a fost 
dat să trăiască una dintre cele mai mari lovituri primite chiar acum la bă- 
trineţe. 

în 1948, cînd s-a făcut aşa zisa "unire" a Bisericii greco-catolice cu cea 
ortodoxă, o echipă de preoţi de acest rit aleşi pe sprinceană, au fost trimişi 
la Bucureşti să ceară "alipirea"la Biserica "mumă". Minune, printre aceştia, 
în fotografia din ziar badea Mitru găsi şi pe preotul nostru unit din sal, Brim- 
boi Aurel. Zile de-a rîndul a umblat bietul om cu "Scînteia" în mină, să 
arate sătenilor pe "trădătorul" lui Hristos. Din clipa aceea n-a mai călcat în 
biserica din sat. Cît au mai funcţionat Bisericile Unite din Făgăraş şi din co¬ 
muna Ileni a mers acolo, apoi n-a mai mers nicăieri. 

Nenea Tămaşu Elvirei, cel care susţine că are la zi buletinul meteorolo¬ 
gic, luat după durerile de cap ale nevestei, venea foarte des pe la noi, de cele 
mai multe ori din plăcere. Lua regulat parte la glumele din fierăria tatii, spu- 
nîndu-şi şi el glumele cu olteni. 

îşi petrecuse o bună parte din viaţă în Bucureşti, dar s-a întors tot în sat, 
după ce a ajuns la concîuzia că tot eşti mai om dacă ai o bucată de pămînt. 
De cînd a aliat că o să i se ia pămintul, a devenit tot mai posomorit. 

într-o zi l-am auzit în fierărie, spunîndu-i tatii: "Nu li-1 dau, Nică. Cînd o 
să vină, o să le spun aşa: bă, eu pe cîte va hectare de pămînt am dat tot Bu- 
cureştiul. Voi n-aveţi ce-mi da". 

Pe lelea Ileana luiBarb, pe lelea Maria lui Ştefan sau pe lelea Ruţa Moca¬ 
nului, cine din sat nu le cunoştea pentru zelul cu care, în zilele de duminică 
şi sărbători, îndernnau oamenii să meargă la Biserică? 

în noaptea de înviere, de Crăciun sau de Bobotează, alergau cit era uliţa 
de mare şi unde nu vedeau lampa aprinsă băteau la geam. Parcă o aud pe le¬ 
lea Ileana: "Sculaţi, mă paginilor, că a tras de intrare." 

Adesea duminica venea la noi în casă, să vadă dacă nu cumva mîncăm 
ceva înainte de a merge la slujbă. Pină cînd a închis ochii, n-a suferit pe cei 
mai tineri, care veneau la slujbă îmbrăcaţi "nemţeşte" şi nu de Biserică. 

Cel puţin două treimi din bărbaţii satului luaseră parte la război, fie la pri¬ 
mul, fie la al doilea. Uneori, în Fierăria tatii, aceşti foşti combatanţi îşi po¬ 
vesteau amintirile. Atunci frunţile se încruntau şi cugetele se întorceau spre 
lucruri mai grave. Nu mai rîdea nimeni, căci pe nesimţite discuţia aluneca 
spre vremurile nesigure de azi. Astfel de discuţii însă aveau loc numai între 


78 


oameni de încredere. Acum sătenii se cunoşteau între ei, sita timpului îi cer- 
nuse şi îi împărţise în două: grîu curat şi goaze, cum ziceau ei. E drept 
"goaze" erau puţine, dar şi aşa uneori le stricau complet cheful. Cînd intra 
în fierărie cîte o astfel de goază, îi vedeam cum îşi fac semn, încruntînd din 
sprincene. 

Despre puşcării şi procese discutau foarte puţin, căci pînă la venirea co¬ 
muniştilor la putere numai doi legionari fuseseră închişi din sat. Dar încă 
puţină răbdare şi peste 30 de familii, dintr-un sat mititel ca al nostru, de nu¬ 
mai 170 de numere, vor boci pe urma celor ridicaţi şi închişi. Dar atunci ni¬ 
meni nu va mai fi în fierăria tatii să discute evenimentul.’ 

Dintre toţi oamenii din sat, nu ţin minte ca tata să se fi duşmănit cu vreu¬ 
nul. Firea lui deschisă, afectivă, îi dădea o notă de sinceră spontaneitate, 
care cucerea pe dată. Chiar atunci cînd se înfuria - căci tata se înfuria destul 
de repede - nimeni nu se supăra pe el, pentru că, o dată trecută furia, tata re¬ 
devenea omul sincer şi comunicativ de totdeauna. Existau însă în sat cîţiva 
oameni pe care niciodată nu voi putea să-i disociez de imaginea tatii. ’ 

De aceşti prieteni, de aceşti fraţi gemeni, cu care tata a traversat viaţa de 
mină, de acum nimic nu-1 va putea despărţi. 

Aici la sat, unde te naşti şi mori, chiar dacă vremelnic îl părăseşti, priete-. 
niile se nasc prin firea lucrurilor, statornicite odată pentru totdeauna, şi nu 
fiind rezultatul unor interese sau întimplări. 

De copil te pomeneşti cu cineva, pe care îl înveţi pe de rost, cum te înveţi 
şi pe tine, şi nu te mai desparţi de el cum nu te mai desparţi de tine însuţi. 

Parcă îl văd şi azi pe badea Gheorghe al lui Rohan, ţăran domol în mişc㬠
ri şi cumpătat la vorbă, cum intră în casa noastră tacticos: "Am vint o ţîră în 
poveşti". Expresia aceasta folosită foarte des la noi, nu vroia să însemne nu¬ 
mai simple discuţii pentru trecerea timpului. A veni în poveşti însemna mai 
ales a veni să te destăinui, a povesti un lucru intim, ceea ce nu se întimpla 
decît între prieteni adevăraţi. Nu te poţi duce "in poveşti" la un străin sau 
chiar la un cunoscut, dacă relaţiile dintre tine şi el nu sînt întemeiate pe o 
anumită doză de afectivitate., 

Badea Gheorghe era vecinul, dar şi prietenul tatii cel mai bun. Poate şi 
pentru asta, poate şi pentru faptul că întotdeauna s-a purtat frumos cu noi, 
copiii, dîndu-ne nuci şi alune, chipul lui îmi stăruie pînă azi viu în minte. 

Dacă ar trebui să aleg lipul reprezentativ al ţăranului din satul meu, fără 
discuţie că acesta ar fi badea Gheorghe al lui Rohan. Se născuse aici în sat, 
şi moşii şi strămoşii lui tot aici, în cimitirul satului, îşi dorm somnul de ve¬ 
ci. Nu avea pămînt prea mult şi nici acareturi prea arătoase, dar era 
mulţumit cu cît avea şi lotul în gospodăria sa era pus în rinduială. Dumini¬ 
cile şi sărbătorile nu lipsea, ferit-a sfmtul, de la slujbă, iar posturile de peste 
an le ţinea cu străşnicie. Lelea Linţă, nevasta sa, odată cu începerea postu¬ 
lui îşi opărea toate crătiţele, să nu rămînă urmă de unsoare pe ele. 

. In tinereţe ţinuse pentru muncă doi lipiţani frumoşi, dar acum prefera va¬ 
cile pentru că erau mai domoale, după firea lui, şi dădeau şi lapte. 


79 



A avut şi un băiat, căruia i-a pus dinadins numele regelui nostru Mihai şi 
care era născut chiar înlr-un an cu acesta. Aceasta era singura pricină de 
mîndrie a lui badea Gheorghe.^ Asta o spunea să ştie toată lumea, că aşa a 
vrut Dumnezeu să se întîmple. încolo, nimeni nu l-a auzit lăudîndu-se vreo¬ 
dată. 

A venit însă al doilea război mondial şi băiatul i-a plecat pe front ca cei 
mai mulţi dintre flăcăii români. Şi aşa a fost să fie: Mihai nu s-a mai întors 
niciodată acasă. Cit o fi plîns badea Gheorghe în tainiţa inimii lui, numai el 
ştie. 

După primirea groaznicei ştiri, prima oară cînd a venit la noi era beat tur¬ 
tă şi plîng'ea. Era poate prima dată cînd lăcea aşa ceva: "Nică, îi zise el talii, 
m-am îmbătat că vreau să mor. Fără Mihai eu de ce să mai trăiesc?" Avea în 
buzunarul hainei fotografia băiatului şi a regelui Mihai, alături. "Uitati-vă, 
ne arătă el, seamănă leit unul cu altul. Băiatul meu a fost ca un rege".’Aşa 
era, băiatul lui semăna la înfăţişare cu regele Mihai. 

în 1947, cînd comuniştii l-au alungat pe rege, l-am văzut pe badea Gheor¬ 
ghe beat pentru a doua oară. "Nică, i-a zis el tatii, pe mine numai mormîntul 
mă mai alină". Gest banal, dar care demonstrează cit de mult erau legaţi 
ţăranii noştri de instituţia noastră tradiţională, monarhia. 

în ultimul timp venea tot mai des la noi. Ziua, cînd era cald, îi vedeam pe 
cîteşişapte - tata şi prietenii lui - adunaţi acolo sub vie şi discutînd în jurul 
mesii. 

Serile lungi de iarnă şi le petreceau lot pe Ia noi, şi atunci de cîleva ori 
i-am auzit discutînd de arestările făcute de comunişti, de naţionalizare şi de 
atîtea rele care se ţineau lanţ. 

Deşi încă în putere, după moartea fiului său, s-a stins ca o luminare. 
Intr-o după amiază din iama aceea, lelea Linţa a dat fuga la noi şi i-a şoptit 
tatii ceva la ureche. Au ieşit apoi val-vîrtej amîndoi şi lata nu s-a mai întors 
pînă după miezul nopţii. Badea Gheorghe trăgea să moară şi îl vroia pe tata 
la căpătîi. 

"Nimeni nu mai vine, Nică, şoptea el, nici Mihai, nici americanii". A mu¬ 
rit cu mina încleştată pe a tatii. 

Alături de badea Gheorghe al lui Rohan locuia un alt prieten bun al tatii, 
badea Liţă al Dascălului Acesta trecea printre fruntaşii satului. Moştenise 
pămint mult şi o curte mare cu multe acareturi. Porecla de familie, "al Das¬ 
călului", venea de la stră-slrăbunicul, care a fost primul învăţător - sau das¬ 
căl - din salul nostru. 

Lucruri, însă, cu care badea Liţă nu se lăuda niciodată. Era un om puţin¬ 
tel la trup, dar grozav de harnic şi de întreprinzător. Mult timp a ţinut măce¬ 
lăria in sat, pentru că pe vremea aceea, "a burgheziei", oricine putea să des¬ 
chidă o prăvălie, dacă poftea, iar viţeii nu se năşteau cu contractul gata 
agăţat pe gît. Prin tradiţie, familia lui badea Liţă era foarte bisericească, şi 
una dintre satisfacţiile lui era că fiul său, Costică, ajunsese cantor la Biseri¬ 
că. 


80 


A avut doi băieţi şi două l'ete. Primul băiat ieşise proaspăt învăţător cînd 
a plecat pe Iront. Acasa i-a ramas pianul şi o bibliotecă mare, la care taică- 
so ţinea ca la ochii din cap. Cînd a primit vestea că băiatul Ionică i-a murit 
pe Iront, era ca un nebun. De atunci ura lui !aţă de ruşi a tot crescut. Acum 
se resemnase, eh de cîl, de tragica întîmplare, dar dorea cu ardoare un sin¬ 
gur lucru: să vină americanii şi, pentru că vroia să ştie cînd si cum se va în- 
tîmpla minunea, umbla cu sufletul la gură după ştiri. Astfel toate veştile pe 
care zilnic le difuza vecinilor şi prietenilor erau în bună parte deformate de 
optica Iui dilatată, care precipita şi amplifica totul. 

Nici cu al doilea baiat n-a avut noroc. Prin 1953, acesta a fost arestat si 
condamnat pentru legături cu partizanii din munţi. Ieşit din închisoare după 
zece ani, n-a supravieţuit decît scurt timp încercărilor. 

înainte de moarte, badea Liţă i-a repetat tatei confesiunea lui de o viată: 
"Nică, îmi pare rău ca n-am apucat ziua răzbunării." 

Nenea Gheorghe al Ţerchii era de o vîrstă cu tata, vecin şi prieten bun cu 
acesta. Era un om lainic şi atunci cînd se îmbrăca cu cioareci, cisme şi şer- 
par semana cu un haiduc. Se trăgea dintr-o familie cu nouă copii, lucru ce 
nu l-a împiedicat să ajungă printre cei mai înstăriţi oameni din sat. Avea cea 
mai mare stupină şi cei mai frumoşi porumbei. îi plăcea să fie primul la 
toate. El avea cei mai frumoşi cai din sal, găini de rasă. Un timp a fost pri¬ 
mar in sal, slujbă căreia i s-a dăruit cu tot sufletul. Toată viata a fost un naţio¬ 
nalist incurabil. 

în stupina lui, pe lingă atîtea cărţi despre stupi şi animale, găseai o seamă 
de cărţi, curată raritate pentru un ţăran. Versurile lui Vasile Militam, Octa¬ 
vă 11 Goga, Coşbuc şi, ceea ce uimea, proza politică a lui Eminescu. Era 
printre cei doi, trei săteni care, pe vremea aceea, posedau aparate de radio 
cu căşti. Lucru ce-1 făcea pe tata, în timpul războiului, să meargă mai în fie¬ 
care seară să asculte veşti despre cum merge frontul în Rusia. 

După venirea comuniştilor la putere a fost tot mai persecutat, ca în cele 
dm urmă, prin 1951, să fie arestat. După nu ştiu cîţi ani s-a întors acasă, s-a 
inaj mtilnit o dată cu tata, care şi el tocmai se intoarsese pentru a doua oară 
din închisoare. 

Întîi s-a prăpădii tata, apoi el. 

Naşul Samoilă era pe vremea aceea un om mult mai în virstă, lucru ce nu 
l-a împiedicat să fie foarte bun prieten cu tata. 

Era înalt, falnic, cu mustăţi mari, aproape albe şi o pipă cu o coadă pînă 
,a bnu - Se lra g ea dintr-o familie foarte înstărită, fapt ce în bună parte i-a 
uşurat creşterea celor nouă copii, dintre care pe cinci i-a învătat carte. Pen¬ 
tru ca era cantor la Biserică şi iubea mult tradiţia creştină, pe ultimul dintre 
copii, Victor l-a făcut preot. Penultimul dintre aceştia, Iosif Dimboi, ingi- 
ci\ a plecat dm ţară prin 1947 şi se află azi undeva prin America. 

Pe front i-au murit trei copii, dintre care doi învăţaţi. Unul dintre punc¬ 
tele lui tari era faptul că il cunoscuse bine pe Iuliu Maniu, cu care fusese şi 
coleg de gimnaziu. Iată un lucru cu care nu scăpa niciodată ocazia să se fă- 


81 




lească. De aceea, toată viaţa lui a fost şi a rămas un ţărănist convins. Deşi 
prin condiţie ţăran;, avea totuşi ceva de aristocrat în ţinută. Nu-i plăcea să 
flecărească, să bîrfească pe alţii sau să se amestece în afaceri care i-ar fi le¬ 
zat demnitatea. 

îi plăcea sa cînte şi ştia cele mai multe doine şi cîntece bălrîneşti din sal. 
Ultimul timp, mai ales după panica stîmită de regim în rîndurile populaţiei, 
devenise foarte prudent în discuţii pe teme politice. 

Ceea ce avea nănaşul mai de preţ, însă, erau relicvele lui de tinereţe. 
Luase parte la adunarea de la Blaj şi la multe revendicări ale românilor din 
Ardeal. Părerea lui era că politică nu pot face decît oameni cumpătaţi, cu ex¬ 
perienţă şi înţelepciune. De aceea nu-1 pute suferi pe /y tînărul exaltat Horia 
Sima." 

Moartea l-a surprins tîrziu, după ce a spravieţuit pierderii atîtor copii si 
arilor lovituri primite din partea noului regim. S-a dus cu ghimpele cel mare 
în inimă, după cum spunea tata, cu care toţi bălrînii s-au dus: regretele că nu 
a apucat ziua cea mare a schimbărilor. 

Un alt prieten bun cu tata, badea "Molă de la Curte", locuia tocmai în ce¬ 
lălalt capăt a! salului, înspre Olt. Era şi acum un om voinic, dar se zice că în 
tinereţe se putea bate cu trei deodată, fără să obosească. 

A recrutat în primul război mondial şi poate de atunci ştia cel mai frumos 
cîntec, pe care îl cîntau recruţii cînd plecau. 

în fiecare an flăcăii luaţi în armata veneau la el să-i înveţe cîntecul pe 
care îl cîntau prin sat, de adio. îi plăcea să meargă prin tîrgurile de vite, să 
vadă "cum mai merg tîrgurile" şi dacă oamenii mai ţin cai lipiţani şi vaci de 
rasă. Acum, de cînd a îmbătrînit şi a căpătat năduf, iese tot mai rar din sat. 
La noi venea aproape în fiecare dimineaţă de duminică, să se radă cu briciul 
tatii şi să se tundă reciproc. La slujbă, zicea el, "nu-i slobod să mergi decît 
bărberit". Cind lua parte la discuţiile de sub via noastră, îl vedeam mereu 
agitat şi cu regularitate concluziile le trăgea el. Pe tema partizanilor din 
munte, despre care prin sat circulau fel de fel de păreri şi zvonuri, badea 
Molă se exprimase clar şi precis: "Ori vrem, ori nu vrem, ăsta e mersul lu¬ 
crurilor. Cînd rînduielile stăpînirii nu-s pe placul poporului, poporul se hai- 
duceşte. Ăştia îs haiducii de altădată. Şi apoi ce, credeţi că dacă eu eram 
mai tînăr, stăteam cu mîinile în sin?" 

Ultima vreme, după ce tata a fost arestai, badea Molă era tot mai bolnav. 
Se zice că atunci ar fi exclamat către liştecine: "Măcar de n-as muri pînă 
vine şi Nică din puşcărie". Dar n-a fost să fie. 

Cel mai în vîrstă dintre prietenii tatii era badea "Zachiu din jos". Măsurat 
la vorbă, cum îi sade bine unui bătrîn, el discuta cu aceeaşi bunăvoinţă şi se¬ 
riozitate, indiferent de vîrstă sau preocupările interlocutorului său. 

Odată, copil fiind, trăgeam cu urechea la discuţia lor, adunaţi acolo sub 
vie. Cînd unul din ei se răsti la mine, să-mi văd detreabă, badea Zachiu in¬ 
tre veni prompt: "Lasă băiatul în pace, că doară nu punem la cale niscai fu- 
rişaguri". Acest fapt l-a crescut considerabil în ochii mei. Şi aşa a rămas. Se 


82 


născuse greco-catolic, dar acum era ortodox convins. Deşi avea sufletul 
plin de revoltă împotriva nedreptăţilor, citea mult din Biblie şi diferite cărţi 
religioase. în mica sa bibliotecă existau nişte cărţi vechi în care erau inter¬ 
pretate apocalipsa lui Ioan şi diferite scrieri despre sfîrşitul lumii. De aici 
luase el temutul termen de "fiară apocaliptică", pentru noua ideologie. Ve¬ 
nea la noi cu "cartea sfîrşitului" şi, deschizînd-o tacticos la semnul Iui, citea 
cu afectare celor de faţă. Apoi el explica ce vrea să zică pasajul cu pricina, 
ca în concluzie să exclame: "V-am spus eu, ăştia îs o fiară apocaliptică,.care 
trebuie să piară. Aşa scrie aici". Convingerea lui era simplă şi precisă: toate 
tiraniile sînt "plăgi" îngăduite de Dumnezeu, care atunci cînd li se îm¬ 
plineşte sorocul divin, se duc. 

Cu aceste gînduri, care i-au alinat viaţa, s-a stins într-o zi şi badea Za¬ 
chiu, ca toţi bătrînii acelor vremuri, cărora le-a fost hăzărit să ducă cu ei în 
mormînt o lume atît de reală şi de firească altădată. 

Descriind aici în fugă chipurile celor şapte săteni cu care tata şi-a împle¬ 
tit viaţa, aceasta nu înseamnă că am epuizat tot "sufletul satului". 

Cîte nu aş avea sa spun, de pildă, despre badea Miron al Nicului, qel care 
a ieşit cu pîine şi sare înaintea regelui, cînd acesta a intrat în satul nostru c㬠
lare pe un cal alb? Cîte nu aş avea de spus despre generalul Ghenadie, cel 
care s-a întors de pe frontul din Rusia cu tolba plină de amintiri senzaţio¬ 
nale şi acum nu mai contenea să« le povestească sătenilor săi?.Şi despre 
alîţia şi atîţia oameni simpli şi anonimi, care, fiecare în parte, închide in 
sine o lume. 

Un sat este un univers saturat de sine însuşi, prin viaţa reală, vie, necon¬ 
trafăcută, a celor care îl alcătuiesc. în spaţiul său se întoarce mereu şi rezis¬ 
tă doar ceea ce e firesc, ceea ce prinde o relaţie spontană, nefa'lsificată, cu 
elementele cosmice în mijlocul cărora este aşezat. 

Am căutat să surprind aipi doar un moment al satului nostru, cel mai sem¬ 
nificativ, dintre cîte ne pot interesa în acest context şi anume răstimpul în 
care se pregătea apariţia grupul de partizani din munţi. Nu viaţa satului în 
toate compartimentele sale m-a interesat aici, ci în primul rînd reacţia unei 
lumi statornicite aşa de veacuri la noua ideologie care îi ameninţa firea şi 
rosturile. 

Am vrut să se vadă că oricît de derutaţi şi ameninţaţi erau oamenii atunci, 
ei nu-,şi pierduseră speranţa şi mai ştiau încă să facă apel la marile instituţii 
spirituale ale neamului, în frunte cu Biserica. Era o lume în care se mai pu¬ 
tea crede, spera şi, mai ales, o lume în care racila "turnătoriei" şi a lipsei de 
încredere încă nu pătrunsese decît la periferie. 

Era o lume despre care noi , cei care azi sîntem martorii acestei insti¬ 
tuţii de jefuire şi pervertire a sufletului românesc , nu ne putem aduce 
aminte decît cu pioşenie şi revoltă . 


83 



Partea a Il-a 

VIII. DRUMUL FĂRĂ ÎNTOARCERE 
AL PRIBEGIEI 

' arn ? ac . e . ea ’ '949-1950, a trecui Iară să avem nici un fel de activitate 
vorba lui Mogoş: lama aceasta lotul va zăcea, îngropat sub zăpadă." ' 

n -7„ e p " u ) na anun \ as ! 1,1 m ?d expres, ştiam precis că el se află la Reşiţa, la 
părinţi. Oricum, o data cu plecarea sa golul care se făcuse in sufletul meu 
era de neinlocuit. Aşteptam mereu o veste, un răvaş din partea lui, care me- 
reu se amina. ’ 

De cite ori ne intîlneam noi, tinerii din organizaţia lui, pe uliţă, la colin¬ 
dai sau Ia Biserica, subiectul nostru predilect de discuţie era Mogos. Fără 
el, parca nimic nu mai avea sens, nici chiar bucuria cu care in mod firesc in- 
tnnpimim Crăciunul şi celelalte sărbători de iarnă. Totul pină intr-o zi 
alirşitul acela de lebruarie mi se păru deosebit de blind. Soarele se stră- 
duise sa topească zapada de pe cîmpuri şi acum zimbea dulce pe uliţele satu- 
lui inca înnoroiate. De cîiva timp pajiştile dimprejurul satului se’impodo- 

sărbătoâre 81 m “ ‘ CU hnnduŞI şi topora ^ Era ca Ş' cum se pregătea o mare 

într-o dupa-amiază mă pomenesc cu unchiul Miron la noi. îmi făcu un 
semn conspirativ şi complice. Am pornit in urma sa şi, după ce am traversat 

h mr M« am °n nt ammdo1 '. n . c , urte ’ în Uî ? a grajdului. în faţa mea stătea zim- 
bitor Mogoş. Desigur, unchiul meu vroia să-mi facă o surpriză dar, cred 
nici nu-i banuia proporţiile. Musafirul era îmbrăcat intr-un costum bei şic şi 
avea o mina foame proaspătă. J f 

Bine aţ venit 1 rate!", am inginat eu plin de emoţie. 

fi. parcă la fel de emoţionat, mă salută cu convenţionalul: "Bine v-am că- 

ur>rhă" P f ^ 86 ' nf j™ ă CUm stau lucrurile pe «»ci.’"Ai dispărut aşa, Iară o 
vorba , i-am zis eu dojenitor. 

"Călătoria aceasta o aveam in program, zise el. Aici, la Făgăraş,.isprăvi- 
sem ceea ce îmi propusesem pentru anul trecut. Acolo, in Banat, aveam cite- 

Iapuncl - La R eşiţa, pe lingă ai mei e şi Nicu Mazilu, lu¬ 
crează la o labnca. Am avut multe lucruri de discutat cu el. Cred că va pono- 
si aici, cu primele pasări călătoare." 

Si acum ce facem?", l-am întrebat eu, nerăbdător să-i aflu intenţiile. 

. # Ce la( : em : • v l,u precis ce vom face, dar nu ştiu cum vom face. Eum-am 
întors, ma privi el cu ochii sclipitori, să-mi continui acţiunea. Dar retine, 
acum am un alt statut social. Mi-a venit ordin de incorporare, dar nu m-am 
prezentat. Sint pentru ei un "dezertor", dar sint un om liber. 

Si eu care credeam că eşti gala să ieşi la plimbare, echipat asa", am ar㬠
tat eu spre costumul său. 

84 


| "Să-l vezi peste vreo săptămînă, rîse Mpgoş, după cîteva nopţi dormite 
prin şanţuri." 

"Pină atunci mai e. Acum însă arăţi ca un domnişor de oraş. Ce-ar fi să 
Iaci o plimbare pină acasă la noi?", am insistat eu. 

"Unde?", se apără el foarte surprins. 

.. "Pină la noi acasă. Am să le iau de mină şi am să le zic: "Asta e Mogoş, 
balaurul cu şapte capete." 

"Fii serios!", se codi el. 

"Sini foarte serios. Ei nu, n-am să le spun nimic. Te prezint ca pe un fost 
coleg al vărului meu. Atît". în noaptea aceasta vei râmine la noi. Să vedem 
cum reacţionează ai mei." 

Zis şi făcut. Mi-am luat prietenul de braţ şi am traversat cu el drumul 
mare. Ne-am oprit în bucătărie, unde mama şi sora Maria teşeau la război. 
Cind a dat ochii cu ele, Mogoş avea obrajii ca purpura. Lucrurile au decurs 
aşa după cum îmi propusem. L-am prezentat drept colegul vărului meu şi, 
intr-un fel, nu minţeam. 

Mai la urmă a venit şi tata în casă şi l-a cunoscut, musafirul înlreţinîndu- 
se cu acesta pină seara lirziu. Toţi s-au purtat cu el foarte atenţi, aşa cum nu¬ 
mai ţăranii noştri ştiu să se poarte cu oaspeţii. 

Noaptea am petrecut-o împreună cu Mogoş, în "casa dinainte", loc rezer¬ 
vat la tară doar oaspeţilor şi bocirii morţilor. 

Se înţelege, toată noaptea am discutat, al treilea cîntat al cocoşilor prin- 
zindu-ne încă treji. Noul plan de acţiune, al lui Mogoş/prevedea, în prima 
etapă, căutarea de gazde, deocamdată pentru el şi Mazilu. La început erau 
vizate două sate, Toderiţa, satul lui natal, şi satul meu, Rîuşor. El va merge 
acolo să innoade un fir întrerupt, iar eu voi tatona terenul aici, la noi. Pe par¬ 
curs, cînd cercul se va lărgi, vor fi implicate şi alte sate. Problema armelor 
şi a echipamentului va rămîne o preocupare personală, pentru el. 

Mogoş n-a înlîrziat la noi decît pînă a doua seară. El era foc de grăbit, iar 
ai mei, foarte contrariaţi, cum de pleacă aşa de repede şi în toiul nopţii. Pen¬ 
tru tata, care a ieşit cu mine să conducă oaspetele, totul a devenit suspect 
din clipa în care acesta, în loc să se îndrepte spre poarta de la uliţă, a apucat 
spre grădină. 

"Tată, i-am zis eu cînd ne-am oprit cîteşitrei în mijlocul şurii, el e Mo¬ 
goş!" El mă privi cu zimbetul său obişnuit şi parcă de loc surprins: "De ce 
nu spuneţi aşa, mă băieţi?" 

In clipa următoare il strinse pe prietenul meu cu putere la piept: "Am 
Ştiut eu că nu poţi fi decît un băiat de ispravă" Apoi am stabilit toţi trei ca 
această taină să râmînâ numai a noastră. Mogoş îl informă pe tata că de 
acum e "fugit" şi că securitatea e pe urmele sale, fapt ce părea că nu l-a sur¬ 
prins prea mult. 

. "Acum tot aia e, zise tata. Mai devreme sau mai tirziu tot aici ajungeai". 
Intre timp dădu fuga pînă în fierărie şi se întoarse cu o toporişcă făcută de 


85 





el: "Ţi-am adus o arma, îi zise lui Mogoş. E prima ta armă de partizan si să 
nu uiţi că ţi-am d,at-o eu." * 

Cînd am ieşit din grădina noastră, se înserase de-a-binelea. Mi-am 
condus prietenul pînă la muchea dealului. Cerul era senin şi de la coada 
muntelui luna se ridicase de o şchioapă. 

"Priveşte! arăta Mogoş cu mina spre munte, acolo chiar deasupra piscu¬ 
lui din faţa e o stea. Uite, chiar în faţă e un pilc de stele in formă de rozetâ 
In dreapta sînt trei stele în formă de triunghi. Steaua mea e cea mai.străluci- 
toare dintre acestea. Mi-am ales-o dintr-o joacă, pe cînd eram copil, dar 
acum o recunosc dintre toate, căci la aceeaşi oră trece peste acest pisc. Ori¬ 
cum, îmi place să cred că e steaua neamului, aşa cum zice Goga: 

"Printre stelele de pază 
Să avem şi noi o stea." 

L-am urmărit apoi cum se pierde încet in ceaţa lăptoasă a lunii, estompa¬ 
tă peste cîmpuri. Cileva clipe imaginea lui cu toporişca subţioară stărui 
proiectata pe discul galben al lunii. O imagine aproape ireală, pierdută par¬ 
ca in lumea fabuloasă a elementelor cosmice. Pentru cîteva clipe am rămas 
într-0 totală derută: cine era această fiinţă, intr-un iei unică, ce pornise să în¬ 
frunte lumea "marelui" Magog cu o simplă toporişca? 

Toţi cei care am îndrăznit sa inlruntăm acest colos ateist sîntem pentru 
cei mai mulţi nişte «nebuni», mi-a zis mai tîrziu la închisoare un om cu su- 
llet mare. Dar spune-mi, ce ar fi lumea aceasta, ameninţată de desfigurare 
Iară această nebunie?" 


* * rt 

Depozitarea recoltei de cereale la aşa zisa "arie", era una dintre sicaniile 
lăcute de regim ţăranilor, cu scopul, pe termen lung, de a li se face lehamite 
de propiriul lor pămint. Nimeni nu mai avea voie să introducă in ograda sa 
nici măcar un snop de griu, aşa cum laceau ţăranii mai de mult, cind se întor¬ 
ceau de la seceriş, cu maldărul de spice in virl ul coasei, pentru păsările din 
curte. Aria satului nostru se alia undeva la margine, pe o pajişte numită Co¬ 
luri. Aici stivele de cereale, orînduite pe gospodării, aşteptau cu săptămi- 
mle, uneori cu lunile, să le vină rindul la treerat, şi astfel adesea oamenii işi 
vedeau rodul muncii lor irosit. Ceea ce scăpa de putreziciune şi vreme rea 
era in sfîrşit drămuit de slăpinire, care întotdeauna işi lua partea leului. 

Poale aşa s-a născut ideea "răzbunării" pe această’stare de lucruri, care 
şi-a aliat o expresie prin acţiunea de incendiere a ariei. Se luaseră măsuri se¬ 
vere de pază, dar cu toate acestea citeva focuri au fost inevitabile. S-a lansat 
atunci zvonul că aceste incendii au fost provocate de "elemente duşm㬠
noase » care - să auzi şi să nu crezi - urau deopotrivă noile rinduieli, ca si 
pe bieţii ţărani "cinstiţi"! Cele două "forţe" antagoniste deveneau dintr-’o 
dată aliate în faţa duşmanului comun! 


86 


N-am ce zice, se pricepeau la strategie. Unul dintre zvonurile care circu¬ 
lau atunci pretindea că nenea Gheorghe Arsu, care se alia ascuns de teama 
securităţii, încă din primăvara anului 1947, ar fi autorul acestor "acte de sa¬ 
botaj". De altfel, pe seama acestuia, sau mai bine zis în numele lui, s-au co¬ 
mis o serie de acte necugetate, de către unii, poate din ură personală, poale 
puşi la cale. 

în primăvara anului 1948 se petrece un fapt cu lotul semnificativ, din 
acest punct de vedere. Era, dacă îmi aduc bine aminte, în a doua noapte de 
Paşti a aceluiaşi an, cînd a izbucnii în flăcări şura vecinului nostru, badea 
Gheorghe al lui Mihăilă. în cel mai scurt timp, mai tot satul a fost la faţa lo¬ 
cului, cu unelte şi găleţi de apă. Urgent s-a pus în funcţiune pompa de incen¬ 
diu a satului, pînă la sosirea pompierilor din oraş, care au adus o pompă 
mult mai puternică, lazul era la o aruncătură de piatră, aşa că apă aveam be¬ 
rechet. 

Dar - căci aici a existat un mare "dar" - de la un timp maşina a începui să 
lunţioneze în gol. Cineva a tăiat cu toporişca furtunele. în grabă mare au 
Idsl înlocuite, dar povestea se repetă. Focul care a mistuit aproape în între¬ 
gime şura vecinului, a ţinut pînă spre ziuă. Din şura noastră n-a ars decît un 
capăt, destul insă pentru a ne pune serios pe gînduri. 

întrebarea care a stăruit apoi prin sal în legătură cu această întîmplare 
suna ca un afront autorităţilor: cine şi de ce a dat foc? Răspunsul a venit 
prompt, chiar din partea unui bănuit complice, care la un pahar de vin ar fi 
exclamat: 

"A scăpat el Dîcă - acesta era porecla în sat a lui nenea Gheorghe Arsu - 
de data asta nefripl, dar cu altă ocazie nu mai scapă." 

Vecinul nostru, badea Gheorghe al lui Mihăilă, fiind rudă cu Dîcă, era 
desigur printre cei suspecţi că îl ţine pe acesta ascuns în şură. Se zice că Se¬ 
curitatea avea dovezi precise că fugarul se ascunde pe undeva prin sat. Ast¬ 
fel, cei puşi să-l urmărească l-ar fi văzut intrind în grădina vecinului nostru. 
Iată deci cum totul se leagă şi capătă o explicaţie. Despre Dîcă haiducul am 
auzit şi eu încă cu mult înainte de această dată fel de fel de poveşti minu¬ 
nate, care toate mi-au slîmit curiozitatea şi mi-au sporit admiraţia. 

Se zicea că locuieşte intr-un fel de cazemată undeva departe de sat, de 
unde apare doar cînd are vreo răfuială cu miliţienii sau securiştii. Barba i-a 
crescut pînă la genunchi şi putere ar avea cît zece. Se zice că într-o seară, 
înarmai cu un pistol, a băgat în spaimă patru miliţieni deodată. Ceea ce i-a 
făcut pe aceştia ca de atunci să nu mai dea ochii cu el. Că informatorii secu¬ 
rităţii se tem de el ca de un strigoi, şi însăşi securitatea n-are ce să-i facă. 
Acum, de cînd se vorbeşte lot mai insistent că Dîcă a luat legătura cu parti¬ 
zanii din munte, faima i-a crescut lot mai mult, iar numele lui inspira şi mai 
mare groază. 

Toate aceste zvonuri şi multe altele reflectau, desigur, în bună măsură sta¬ 
rea de spirit a oamenilor, dorinţa lor arzătoare de a opune opresorului o 
fiinţă înzestrată eu puteri miraculoase. 


87 



Era pe la mijlocul lui aprilie 1947, cinci nenea Gheorghe Arsu a apărut in 
sat, după o îndelungată absentă, aflindu-se închis de comunişti. Nu ştiu pre¬ 
cis care a l ost pretextul acestei arestări, dar de la tata şi alţi săteni âm aliat 
ca acesta lusese un mare naţionalist. Parcă il vad şi acum, era inmorminta- 
rea tatalui sau şi lusese învoit sa ia şi el parte la eveniment. 

. nca , aI c ^ e c ^ 0 '. poliţişti înarmaţi, stătea solemn cu minile împreunate, la 
capatnul mortului. încruntat, cu laţa palidă şi aspră, cu privirea pironită pe 
sicriu, parea mai degrabă un personaj fabulos, decit un sătean de-al nostru 
Ochii tuturor se întorceau spre el, cu un fel de admiraţie si sfială. Totul a du¬ 
rat doar citeva ore, timp suficient pentru a stirni iar'curiozitatea si imagi- 
naţia oamenilor. " 

Apoi Dică Haiducul dispăru iar in lumea de dincolo de timp si închi¬ 
puire, încadrat de cele două'uni forme. Abia s-a stins ecoul acestui eveni¬ 
ment, cmd s-a aflat in sat ca Dică s-a întors definitiv din închisoare Un 
timp tot satul a lacul pelerinaj să-l vadă cum arată aşa, liber, in carne si 
oase. Popularitatea sa, pesemne, autorităţilor nu le-a căzut de loc bine. Reâ- 
restarea sa era, desigur, prevăzută in planul elaborat pe termen mai lung al 
securităţii, dar deocamdată trebuiau salvate aparenţele. 

Ieşirea din închisoare era musai să însemne un act de clementă din partea 
regimului, după cum iminenta era rearestarea, o dovadă că victima conti¬ 
nua sa nu-şi "vadă de treabă." 

Cind la scurt timp după "eliberarea" sa, securitatea a venit să-l ridice din 
nou, Dica nu s-a mai lăsat prins. Şi odată fugit, aşa a rămas. Cam atîta ştiam 
eu in legătură cu el, pînă cind, dintr-o dată, întimplarea ne-a pus fată în fată. 

La scurt timp după plecarea lui Mogoş, eu am începui tatonările printre 
sa eni, in scopul recrutării viitoarelor gazde. Lucru foarte riscant, întrucîl 
un singur pas greşit ar li dat peste cap totul. Cu puţin noroc, insă, am reuşit 
ca in intervalul a nici două săptămini să cişlig trei oameni de partea noastră 
Cel mai preţios dintre ei era nenea Pică Vaier din Sus, care avea deja leg㬠
tura cu Dică şi ştia pe unde se ascunde. "Ce ar fi, m-am gindil atunci, în 
acest context de împrejurări, ca Mogoş să se întilnească cu haiducul nos- 
fU vi ^ • ac ! Jl : ? sâptămînă n-a trecut de la convorbirea mea cu ne- 

nea Vaier şnată-i pe cei doi sţind de vorbă împreună, undeva intr-o sură din 
sat. Prilej cu care m-am convins că zvonurile care circulau pe seama lui ne¬ 
nea Gheorghe Arsu nu erau intrutotul neîntemeiate. Acesta avea intr-ade- 
var o barba mare, nu chiar pină la genunchi, dar pină la briu tot era. Se vor¬ 
bea ca intre timp se "sălbăticise", ca un haiduc trăit numai in codru. Si aici 
lucrurile erau adevărate doar pe jumătate. Figura lui, intr-adevăr, devenea 
cumplita cind se înfuria, dar ştia să fie duios si plin de afecţiune. 

^totdeauna cind il năpădeau amintirile sau ii ajungea jalea din urmă, cin- 
ta. Şi ce Irumos cinta nenea Gheorghe şi cile doine si cintece bătrînesii nu 
ştia el! ' 

Discuţia pe care cei doi au avut-o în seara aceea a fost aşa, mai mult ca de 


88 


cunoaştere şi apropiere, dar ea a pus în evidenţă două moduri destul de deo¬ 
sebite de a privi condiţia in care se aflau şi lupta lor in general. 

Dică nu făcuse decit şapte clase primare, dar avea o minte ageră şi d㬠
ruire in lot ce făcea. Făcuse multe in viaţă, a umblat mult, dar nu s-a lipit de 
nimic, căci, după spusa lui - el nu era făcut "să stea locului". A rămas la pă- 
mint pentru ca, in concepţia Iui, pămintu! pentru român e ţara. 

Se vorbea de el ca e un mare naţionalist, dar această noţiune pentru el 
avea un înţeles foarte curios. Ideea de "rasă", dacă putem vorbi de aşa ceva 
aici, avea mai curind limite şi criterii morale decit etnice si fizice. Pentru el, 
"din rasa lui" erau toţi oamenii de caracter şi holărîţi. Era’"rasist" cind avea 
de-a Iace cu lichelele şi oamenii Iară cuvînl. Pe de altă parte, avea vîrîtă în 
cap ideea că numai oamenii legaţi de un pămint şi de o ţară au o stabilitate 
interioară şi tărie de caracter. Temperamentul său, vulcanic, fioros, l-a arun¬ 
cat întotdeauna pe baricade, lără să stea prea mult să cugete urmările acţiu¬ 
nii. De aceea, pentru sătenii săi, el devenise "un caz" inaccesibil, ceva de 
neînţeles. 

"De ce ţi-ai lăsat barba asta mare, nene Gheorghe?", ii zise Mogoş pri¬ 
vind cumva cu încintare la pămătuful enorm şi negru, care îi cădea celuilalt 
pină la piept. 

Asta e 1 ala mea, barba, zise Dică. Am lăsat-o din ziua în care am fugit şi 
m-am jurat să n-o tai pină cind vor veni americanii. Ehei, ea e mărturia aces- 
tor zile amare. In timp ce oportuniştii şi lichelele se lăfăiesc, mie îmi creşte 
barba şi păduchii. Uite bă, am să le zic, eu am trăit singur ca un urs, am ve¬ 
gheat nopţile ca huhurezii, flămind şi cu spaima în oase, dar nu mi-am vin- 
dut sufletul ca voi. Dica, ăsta sălbatic şi jerpelit, a salvat onoarea satului 
Voi aştia, cu maţele pline, ne-aţi vindut şi cenuşa din vatră." 

"După cile înţeleg eu, nene Gheorghe, dumneata ai o răfuială mai veche 
cu sătenii dumitale." 

scrişni Dică. Ehe, mă băiete, eşti încă tinăr şi idealist. Nici nu ştii 
cit singe rău mi-au făcut mie cei mai mulţi dintre ei. Să nu te apuci să-mi 
spui ca ţăranul român aşa şi pe dincolo. Aşa scrie la carte şi de departe totul 
e Irumos. Dar ia să te văd cind trăieşti intre ei, dacă mai eşti de aceeaşi p㬠
rere. Azi toţi s-au făcut egoişti, acaparatori, vor să aibă pămint mult, cai fru¬ 
moşi si (ala ca ei sini cineva in sat. Şi politica o fac din interes, nu idealist ca 
mine. Uite, să-ţi dau un exemplu. Cîtiva dintre ei, ca al de Vasile al lui Iosif, 
j ipu şi alţii, în timpul legionarilor lăceau pe marii naţionalişti si umblau în 
camaşă verde. Bun, am zis, ăsta e crezul vostru, vă’inţeleg, că şi eu sînt 
naţionalist. Ca să vezi, cind au venit comuniştii, toţi ăştia «mari legionari», 
iripturişti, au trecut repede pîrleazul să nu scape ocazia. Si uite aşa, lor Ie-a 
mers bine, iar Dică a tras-o întruna, că el, el e învăţat cu năcazul. Cind in pri¬ 
măvara lui 1947, am fost dus la moartea lui tăicuţu, cu cătuşe la mîini, nu¬ 
mai pentru că nu eram oportunist ca ei, mă priveau cu dispreţ, ca eu să 
mţeleg ce deştepţi is ei. Nu-ti mai spun cite am tras, după ce am fugit, cum 


89 




umblau pe urmele mele să mă dea pe mina securităţii. Am stat prin pivniţe, 
prin păduri, prin gropi săpate de mine, de multe ori mîncînd o dată la două 
zile. Peste un an am stat într-o ascunzătoare aliată lingă o magazie, după ce 
am tras al doilea zid, Ia distantă de celălalt, nici de un metru. Am trăit mai 
mult în întuneric, murdar şi plin de gingănii, în frig şi nemîncat, în timp ce 
prin sat începuse să se vorbească despre mine că am puteri de vraci, că 
m-am sălbăticit şi m-am făcut rău ca o fiară. Nevasta m-a părăsit Ia puţin 
timp după fuga mea, iar cei doi băieţi ai mei, deşi aveau cap, n-au putut să 
meargă mai departe la şcoală. Şi toate astea pentru ce? Pentru că n-am vrut 
să-mi vînd sufletul şi conştiinţa, ca ei. Vezi cit te costă un simplu nu spus ti¬ 
căloşilor? Ehei, oftă Dîcă, o viaţă întreagă am fost un hoinar şi aşa am r㬠
mas. Dar de acum nimeni nu mă mai scapă, numai venirea americanilor. 
Cartea asta pe care o joc, e ultima şi, cred, cea mai mare - ori lot, ori nimic. 
Iţi spun însă un lucru, n-am să iert pe nimeni. Cu atit mai puţin pe nevasta 
mea, care m-a părăsit în cele mai grele momente ale vieţii. Asta e, frate Mo- 
goş. îi iert pe oameni, pentru că vor să aibă avere şi fală, dar pentru că sînt 
laşi şi şmecheri nu-i iert. Cei mai puluroşi şi mai prăpădiţi din sat priveau 
cu nasul ridicat cind mă ducea securitatea legal, că de, eu'eram ursul satu¬ 
lui, iar dumnealor oameni «aşezaţi» şi cu scaun la cap." 

"Păi, nenea Gheorghe, îl întrerupse Mogoş, lucrurile îs foarte compli¬ 
cate, zici că nu poţi să ierţi? Păi, ce să ierţi? Doar ştii şi dumneata, năravul 
din fire n-are lecuire. Fiecare om e făcut să fie stringălor, să vorbească de al¬ 
tul şi aşa mai departe. Nu poţi pretinde ca toţi să vadă lucrurile ca dumnea¬ 
ta, care eşti o excepţie. Sînt de partea dumitale cînd e vorba de oportunişti,, 
dar nu poţi nici să te ridici împotriva tuturor oamenilor, in bloc. Ştiu, eşti re¬ 
voltat pentru că ai fost prigonit, dar nici dumneata nu poţi pretinde răsplată 
pentru asta. Cînd suferim pentru dreptate, nimeni nu ne poate plăti. Dum¬ 
neata ai un ideal de viaţă pentru care ţi-ai riscat totul, dar la urma urmei şi 
acest ideal îl ai tot în numele oamenilor. Nu ne putem rupe de comunitate şi 
singulariza, pentru că atunci nu şi-ar mai avea rost exemplul personal." 

"Eu nu fac nimic, să dau cuiva exemplu, sări nenea Gheorghe, puţin cătr㬠
nit. Eu fac ceea ce fac pentru ca nu pot face altfel. Mi-ar fi silă de mine, ca 
acum, cînd se lac în ţara asta atîtea blestemăţii, eu să stau cu mîinile în sin, 
ca un gospodar cumsecade. 

Unor astfel de oameni, nu merită să le dai nici măcar bună ziua." 

"Atunci dumneata, de ce pretinzi că alţii să le ajute, zise Mogoş, vezi 
cum te contrazici?" 

"Nu mă contrazic de loc, răspuse hotărît nenea Gheorghe. Eu nu pretind 
să-mi dea nimeni nimic. Pe mine mă irită oamenii nesimţitori care, deşi sînt 
laşi şi slugarnici, îşi dau aere că uite, ce deştepţi sînt ei. Halal deşteptă- 
ciune. Aici e buba, frate Mogoş. Simţul lucrurilor de valoare, toţi oamenii 
sînt obligaţi să-l aibă. Omul cinstit la suflet e musai să se solidarizeze cu cel 
ce face astfel de lucruri. Cînd nu o face, înseamnă că nu vrea, că nu are 
cinste sufletească, indiferent ce motiv găseşte. Cred că ai înţeles, nu pentru 

90 


că-s Dîcă le pretind ataşament; ci pentru că eu oricum am făcut ceva mai 
mult decît ei: Conştiinţa asta o am." 

"Şi totuşi, lucrurile nu-s lămurite, stărui Mogoş. Dumneata eşti un lupt㬠
tor, adică un om care vrea să schimbe nişte rînduieli, pentru că nu le accep¬ 
tă. Păi de ce? De unde ştii dumneata că aşa e bine? Că acest cuget pe care îl 
nutreşti e drept, ţi-o confirmă tocmai neaprobarea rînduielilor de către cei¬ 
lalţi. Dar ei, ceilalţi, nu au puterea să facă ce faci dumneata. Iată ce-i luptăto¬ 
rul, omul care se sacrifică pentru alţii." 

"Ba nu, zise nenea Gheorghe. Cei mai mulţi dintre oameni nu vor sa se 
schimbe rinduiala, ci numai sa le meargă bine lor. Pentru ăştia degeaba te 
sacrifici dumneata, ei n-o să înţeleagă nimic. Eu şi altul ne revoltăm pentru 
că înţelegem mai mult din rostul lucrurilor. Ţine minte, cei mai mulţi se de¬ 
clară mulţumiţi, nu să înţeleagă, ci să mănînce bine ." 

"Atunci să te inreb alceva, nene Gheorghe, zise Mogoş. Cum vezi dum¬ 
neata lupta pe care o duci acum? Ai vreun plan de acţiune? Cum vezi aceste 
stări de lucruri în care le afli? Ce sens dai acţiunii dumitale?" 

"Nici un plan şi nici un sens, făcu nenea Gheorghe a lehamite. Sensul 
existenţei mele întotdeauna a fost dat de intîmplare şi neprevăzut. Cînd in¬ 
tervine ceva, eu pe loc iau o hotărîre, după cum cred că-i bine şi asta e tot. 
De pildă, au venit să mă aresteze, asta e neprevăzutul. Eu trebuia să reacţio¬ 
nez cumva. Şi am reacţionat, fugind. Dacă nu se întîmpla să vină, nici eu nu 
luam hotărîrea să fug. Acum, ce să zic, cred că dacă voi fi atacat mă voi ap㬠
ra. Cum voi face asta nici eu nu ştiu. Ce va ieşi de acolo se va zice că e o 
acţiune de-a lui Dîcă. Bietul Dica." 

"Poale ai dreptate, zise puţin gînditor Mogoş. Sînt convins că întîlnirea 
noastră a fost un neprevăzut. Ceea ce mă interesează însă pe mine e reacţia 
dumitale la acest neprevăzut. Uite, noi sîntem doi oameni care am reacţio¬ 
nat cam în acelaşi fel la întimpiarea că au venit comuniştii aici. Deci ceea 
ce-i esenţial ne uneşte." 

"Vrei să mă întrebi, rîse nenea Gheorghe, cu subînţeles, dacă sînt de 
acord să mergem împreună? Desigur că sînt de acord, dacă aşa a fost să fie, 
să ne intîlnim. Ce-o fi vom vedea." 

După cîteva clipe de tăcere, nenea Gheorghe continuă: "Ceea ce mă inco¬ 
modează cel mai mult din treaba asta e faptul că nu pot cînta. Toată viaţa am 
cîntat, oriunde, la petreceri, la horă, în Biserică, pînă şi în puşcărie. Numai 
aici nu. Te dai de gol mintenaşi. Odată am ieşit noaptea pe deal şi am cîntat 
de unul singur. A doua zi a fost plin satul că Dîcă s-a întors şi a ieşit noaptea 
ca un lunatic să cînte pe cimp. E şi asta o pedeapsă de la Dumnezeu." 

La despărţire, cei doi au stabilit să se întîlnească iar, după un timp şi la un 
loc ştiut numai de ei. 


* * * 

De acum înainte pentru Mogoş lumina zilei devenise un lucru absolut in- 


91 



terzis. Singură lumina lunii şi clipirea stelelor îi mai erau îngăduite. Viata 
partizanului răstoarnă toate regulile care au încăput în programul comod al 
omului obişnuit. Partizanul e fiinţa care veghează necontenit, mereu gata 
de lupta şi aparare. Timpul său de acţiune şi veghe e noaptea. Ziua stă as¬ 
cuns prin pîraie, rîpi sau şoproane. Aici el se odihneşte veghind si tresărind 
de spaime. H 

Ea, noaptea, e sensul şi raţiunea sa de a fi. Bîjbîind, el învaţă să vadă lu¬ 
crurile nevăzute de ceilalţi. Obscurul şi taina înlocuiesc albul zilei, lume a 
aparentelor adesea înşelătoare. Partizanul trebuie să presimtă si să des- 
kişeasca lucrurile aşa cum sînt din ceea ce ele au mai vag şi mai indefinit 
El e fiinţa veşnic nomadă, veşnic în căutarea siguranţei şi a adăpostului. 
Acest pribeag urmărit şi hăituit de semenii săi, devine prietenul nedespărţit 
al fiarelor sălbatice si al pădurilor. Plecat pe drumul singurătăţii, cu trece¬ 
rea timpului, el căpătă o singure certitudine , aceea ca de aici nu /nai exis- 
ia întoarcere. Pribegia, de acum singura alternativă a vieţii sale, oricit de as¬ 
pra, e o îndură lărăcricnire în numele marelui său vis, care e privilegiul nu- 
mai al lui. Iată singura sa alinare. 

Lihnit de foame, dezbrăcat, adesea bolnav, părăsit de toţi, el zace uneori 
zile in-şir prin cine ştie ce şanţ sau rîpa neaşteptînd pe nimeni să-i întindă o 
bucală de pîine sau o haină caldă. Ochiul care îl vede poate fi al iscoadei si 
punea aruncată poate fi otrăvită. 

A cugetat cineva la toate acestea, ce credinţă trebuie să încapă în pieptul 
unui pribeag pentru a învinge toate acestea? Cu ce preţ se plăteşte îndrăz¬ 
neala de a ţine aprins în inimă un vis de libertate? Cînd reuşeşti să surprinzi 
toată profunzimea faptului, gîndul ţi se înfioară şi surîsul îti încremeneşte 
pe buze; sa dai toată bucuria şi comoditatea unei vieţi tihnite pe himera 
unui vis, numit de cei mai mulţi "nebunie!" 

. r ? a . P ia di s P oz iţi a acestei iluzii lotul. O, nu avuţie şi acareturi, asta ar fi 
infinit prea puţin - ci propria ta viată şi fiinţă. Şi Mogoş a făcut-o . 

Ar f i putut foarte bine, odată ieşit din închisoare, să caute tihna şi comodi¬ 
tatea unui cămin, ca orice "om cumsecade". Aceasta e ceea ce te înfioară si 
te umple de admiraţie la acest tînăr extraordinar: marea forţă cu care a de¬ 
monstrat semenilor săi că, în afara de materia inertă şi instinct, în om mai 
exista şi spirit. Şi doar avea foarte vie conştiinţa repercursiunilor pe care le 
implică acea îndrăzneală de a avea cugetul neatîmal. Aşa se înlîmplă, toţi 
fanaticii libertăţii , toii chinuiţii de dorul propriei lor identităţi, trăiesc 
foarte acut sensul propriului lor destin: Moartea ca unică alternativă a deci¬ 
ziei lor. Dar pot ei face altfel, cînd numai gîndul că vor muri liberi ii mai 
poate alina? 

Marea mea consolare , mi-a spus Mogoş odată , e că m-am revoltat 
atunci cînd am crezut că-i necesar Si chiar dacă voi muri din asta voi 
muri liber Ce mai contează restul?" 

în noua sa formulă de existenţă el intrase oarecum iniţiat. învăţase încă 
din închisoare să rabde de foame, de frig, să fie suspectat, hăituit! Şi apoi 


92 


şcoala spartană pe care cei trei colegi o practicaseră încă din liceu, acolo la 
gazda de pe strada Cîmpului, din Făgăraş, i-a fost de un real folos. Acum îi 
rămăsese să finalizeze şi să perfecţioneze totul, după însăşi spusa lui. 

De acum, erau tot mai rare dătile cînd ne mai puteam privi la. faţă, în pli¬ 
nă lumină a zilei. Era şi asta ceva care, personal, îmi sporea suferinţa. De la 
o gazdă la alta se deplasa numai noaptea şi adesea nu întirzia mai mult de cî- 
teva ore înlr-un loc. în felul acesta eventualii urmăritori aveau mereu deju¬ 
cat planul. 

înlr-o dimineaţă, cînd nu mă aşteptam, dau peste Mogoş în şură.. îşi f㬠
cuse un culcuş adine în fin, unde atras un somn bun, cu toporişca la căpătîi. 
"Cînd ai timp, îmi zice el, vino să-ţi povestesc prima mea ispravă de hai¬ 
duc." 

Bănuiam la ce se referă, întrucît despre această "ispravă" a sa eu auzisem 
de citeva zile. 

Odată cu primăvara propaganda pentru "întovărăşiri" s-a intensificat. Ici 
colo au început să treacă la fapte. Prima comună "întovărăşită" din regiu¬ 
nea noastră, a fost Şona. Unii îi ziceau colhoz, adică C.A.P., dar era inexact. 

Colectivizarea în regiunea noastră s-a mai amînat cîţiva ani, datorită opo¬ 
ziţiei ţăranilor. 

Dar iată că după Şona, i-a venit rîndul să se "întovărăşească" satului lui 
Mogoş, Toderiţa. Inaugurarea acestui eveniment aici a avut loc într-o dumi¬ 
nică frumoasă din primăvara acelui an, 1950, şi s-a făcut cu fast şi tamtamu- 
ri. încă de dimineaţă un taraf de lăutari, instalaţi pe un teren anume amena¬ 
jat la marginea satului, a început să cînte imnuri "revoluţionare", ameste¬ 
cate cu muzică populară şi de petrecere. 

Era ordin să se întindă petrecere mare, să se joace şi să se chiuie de bucu¬ 
rie. Dar în afară de copiii, din fire curioşi, de cîţiva "gură cască" şi de figu¬ 
raţii aduşi anume de la oraş, nu vedeai picior de ţăran pe acolo. O muţenie 
desăvîrşită a cuprins satul. Porţile erau ferecate şi gurile închise. Se vedea, 
tovarăşii însărcinaţi cu această treabă erau foarte furioşi, dar n-au avut ce 
face, deocamdată, şi-au înghiţit sudalma. 

Dar a trecui şi asta şi acum la treabă. Prima brazdă care a fost trasă pe dea¬ 
lurile aride, din spateîe satului, în numele "întovărăşirii" a căzut în sarcina 
tractorului care a aparţnut familiei Mogoş. Aşa cel puţin a fost informat par¬ 
tizanul. Putea el trece peste un asemenea’afront? Aşa se face că într-o seară 
acesta a ieşit în înlîmpinarea tractoristului care se grăbea să se întoarcă în 
sat. 

M-am îndreptat spre el cu toporişca în mină şi l-am somat să se dea jos 
de pe tractor", mi-a povestit Mogoş. "Dumneavoastră sînteţi?... a bombănit 
tractoristul. "Da, eu sînt", i-am zis. Atunci a sărit speriat de pe tractor şi a 
rupt-o Ia fugă înspre sat. Pîna cînd a dat el alarma, eu am avut timp să-i fac 
vînt tractorului pe o ripă". 

Şi acum ce faci, mai dai prin Toderiţa?", i-am zis, puţin luat prin surprin¬ 
dere." 


93 



Cîtva timp nu. Pînă vor uita întîmplarea. Securiştii ştiu desigur de apa¬ 
riţia mea aici, dar deocamdată nu cred că bănuiesc pe unde mă ascund." 

Tacticos, Mogoş scoase din traista un ştergar pe care îl întinse pe lin 
Apoi, spre uimirea mea, scoase "Mizerabilii" de Victor Hugo şi încă o carte 
de Chateaubriand pe care le aşeză alături. în sfirşit, îşi scoase si merindea, o 
bucală de pită de casă muceda şi una de slănină, foarte rîncedă. "Azi eşti in¬ 
vitatul meu Ia masa, îmi zise el, în timp ce se căznea să laie cu toporişca pîi- 
nea. 

"Ce le uiţi aşa? mă îndemnă el, văzîndu-mi ezitarea, acestea preţuiesc 
mai mult decîl cea mai scumpă mîncare, pentru că oamenii care mi le-au 
dat, n-aveau altceva mai bun. Un lucru ştiu însă, că mi le-au dat din toată ini¬ 
ma. După cum vezi, aş comite un mare păcat dacă le-aş arunca". Astfel pre¬ 
gătitsufleteşte m-am apucat cu holarîre sa înfulec din meridele Iui. 

Zilele care au urmat, Mogoş a rămas la noi, timp pe care acesta l-a irosit 
in bună parte în discuţiile purtate cu tata, care de acum devenise adeptul său 
convins. 

Timpul era frumos şi ai mei ieşeau în păr Ia cîmp, în afară de lata care 
avea de lucru în fierărie, şi de mine care îl ajutam. După ce curtea se limpe¬ 
zea şi incuiam poarta, ieşea şi Mogoş la lumina zilei. Zilele acelea petre¬ 
cute împreună, cîteşitrei, în discuţii sub vie sau în casă, la răcoare, au fost 
poate printre cele mai liniştite şi mai frumoase din viaţa noastră. 

îmi plăcea sa-1 văd pe Mogoş înflăcărat, pledîndu-şi cauza în fata tatii, 
cu argumente care pe mine, la vremea aceea, mă uimeau prin puterea lor de 
convingere şi logică. 

într-o zi am avut drept musafiri pe trei vecini, badea Gheorghe al lui Ro- 
han, badea Liţă al Dascălului şi badea Ştefan, vecinul de vis ă vis. Aceştia 
toţi erau oameni de mare încredere, aşa că nu aveam de ce ne teme. Ore în 
şir au rămas la taifas , cum zicea badea Lită - acolo sub vie din spatele fie¬ 
răriei. 

"Mă băieţi, zise badea Gheorghe, e frumos ce faceţi voi, da’ e grozav de 
periculos. Dacă vă află ăştia, vă împuşcă. Astea sînt vremuri de apocalipsă. 
Poale ar fi mai bine să mai aşteptaţi o leacă, poate dă Dumnezeu de vin ame¬ 
ricanii." 

"Să aştepţi şi iar să aştepţi, da pînă cînd? zise badea Liţă. Nimeni nu-li 
bagă în traistă dacă nu-ţi bagi singur. Noi, ăştia bătrîni, ne-am trăit traiul la- 
să-i pe ăi de pot să facă ceva." 

Şi uite aşa, mai cu o glumă, mai cu o duşcă de vin, îşi spunea fiecare păre¬ 
rea cum se pricepea, dar întotdeauna cu inima deschisă.Numai vecinul Şte¬ 
fan tăcea şi asculta. Aşa era el, îi plăcea să nu supere pe alţii. .Patosul si 
francheţea lui Mogoş erau însă întotdeauna irezistibile. Aşa se face că cei 
de faţă au trecut acum de partea sa cu tot sufletul. 

Au fost .acele clipe de mare bucurie, cînd sufletele noastre s-au unit cu o 
parte din "sufletul satului". O bucurie care, ca orice bucurie mare, nu ti-e 
dat să trăieşti decît o singură dată in viaţă. 


94 


A doua zi, după ce ai noştri au plecat Ia cîmp şi curtea se liniştise, dau 
peste tata şi peste Mogoş în fierărie, ocupaţi pînă’peste cap cu treabă. 

Pe o coală de hîrtie, acesta din urmă schiţă, după un plan pe care de mult 
îl purta în cap - cum ne-a mărturisit - un model de tiparniţă de manifeste 
Trei tamburi acţionaţi manual, aşezaţi pe un trepied, formau mecanismul 
acestei unelte rudimentare, dar destul de ingenioase. Primul tambur, nu 
conta grosimea, venea acoperit cu buret, sau alt material poros care absor- 
beti tuşul. Al doilea tambur, care işi cupla faţa cu primul, avea o grosime dic- 
tată de conţinutul manifestului, care trebuia, după părerea tatii, să fie impri¬ 
mat pe o placă de plumb. 

Problema cea mai dificilă o constituia scobirea plăcii de samot, sau de alt 
material, pe care se turna plumbul topit. 

Al treilea tambur avea rolul să preseze foaia de hîrtie, introdusă între el si 
tamburul cu textul manifestului. Totul ni s-a părut cît se poate de simplu, 
pina in clipa cînd ne-am apucat de treabă. Cum era firesc, conţinutul mani¬ 
festului l-a redactat Mogoş. Scurt şi concis, el îndemna la rezistentă la păs¬ 
trarea vechii noastre credinţe, la unire. Totodată, el informa poporul de exis¬ 
tenţa partizanilor, care îi cheamă pe toţi să siringă rîndurile în jurul lor. 
Acest manifest, tipărit în exemplare multiple, suficiente, urma să fie răspîn- 
dit, contribuind în felul acesta la ridicarea moralului oamenilor. 

Saparea materialului, în care urma să fie turnat plumbul, a revenit lui Mo¬ 
goş care cu, mici întreruperi, a lucrat peste o săptămînă la el. Purta şamotul 
cu el in traista şi unde il apuca ziua începea treaba. Aşezarea tamburilor pe 
platforma, cu sistemul lor complicat de arcuri, i-a revenit tatii. Tuşul s-a do¬ 
vedit impracticabil, căci se usca foarte repede. Deşi cerneala nu rezista la 
umezeala, s-a dovedit mult mai utilă scopurilor noastre. Oricum, am ajuns 
şi clipa cin'd un număr de cîteva zeci de manifeste, erau gata ieşite din tipar¬ 
niţa noastră. x F 

între timp Mogoş şi-a reluat întîlnirile cu grupul de tineri, acolo la Cru- 
cea cu Izvor. După multe tatonări, eu am reuşit să mai cooptez încă doi ele¬ 
vi de la liceul "Radu Negru" în organizaţia noastră. 

Primul dintre ei se numea Sasu loan, din comuna Hurez, de o vîrstă cu 
mine şi coleg de clasă. Celălalt, Comea Sabin, era din satul Grid, şi el coleg 
de clasa cu mine. Deşi băiat retras şi liniştit atunci, mai tîrziu am aflat că s-a 
Iacul informatorul securităţii. 

Din motive dictate de cerinţele luptei in subversivitate, Mogos avea 
acum întruniri separate cu tinerii grupei, pe grupe mai mici, după localităţi 
Noi, elevii liceului, veneam de obicei împreună. 

Ţin minte că la o astfel de întîlnire, pe lingă noi, cei trei elevi din satul 
nostru, şi ceilalţi doi cooptaţi de mine recent, au mai luat parte şi cei trei ele¬ 
vi din comuna Hem, recrutaţi de Metea Victor. 

Primul dintre aceştia, Blebea Toma, cu un an mai în virstă decît mine era 
pe vremea aceea un adolescent atrăgător cu părul blond si ochii albaştri, 
tira bun prieten şi om de totală încredere. 


95 



Prietenul său, Ghizdavu Simion, cu un an mai mic decit el, era un băiat 
gălbenicios, cu vocea mereu sugrumată de emoţie, dar şi el la fel de discret 
şi de devotat. 

Coman Ioan, slăbiciunea lui Metea Victor, pentru mai multe motive, prin¬ 
tre care şi acela că ştia să cînte frumos la acordeon, era pe vremea aceea un 
tînar volubil şi sentimental. Ceea ce nu-1 împiedica însă, cînd era cazul, să 
fie foarte discret şi serios. 

Noaptea aceea petrecută de noi acolo, în Iaz, a fost plină de peripeţii. Mai 
lot timpul cit am rămas la "Crucea cu izvor" s-au tras rachete, de o echipă 
care mereu se deplasa peste cîmp. 

Am făcut fel de fel de presupuneri, ca, în cele din urmă, să ajungem la 
concluzia că numai noi puteam fi cei vizaţi de urmăritori. Securitatea, des¬ 
igur, avea informaţii că ne întîlnim pe cîmp, dar nu ştia precis locul. A tre¬ 
buit să ne despărţim mult mai repede decît era programat şi drumul pînă aca¬ 
să l-am făcut în salturi, uneori fiind siliţi să ne lîrîm pe brînci sute de metri. 
Rachetele luminoase ne-au însoţit pe tot parcursul drumului, pînă la intra¬ 
rea în sat. 

Chiar dacă întîmplarea din noaptea aceea nu s-a soldat cu urmări mai 
grave, un lucru era cert: securitatea devenise din ce în ce mai afectată de pre¬ 
zenţa lui Mogoş şi a celorlalţi partizani în regiune. 

intr-o discuţie pe care am avul-o cu Mogoş, acesta îşi exprimă şi el îngri¬ 
jorarea în legătură cu creşterea vigilenţei aparatului represiv, atît de subit. 
Simţise şi el că adesea e pîndit din umbră de urmăritori care, după părerea 
lui - deocamdată erau doar informatorii securităţii: "Ei nu ştiu precis cîţi 
sîntem şi ce facem, continuă el. Atît timp cît nu vom declanşa acţiuni hotărî- 
toare şi de amploare, cred că nu se vor năpusti asupra noastră. Atunci însă 
cînd vom fi mai mulţi, vreau să zic cînd vom lua legătura cu ceilalţi partiza¬ 
ni, va trebui să ne retragem cu toţii înspre munte". 

Aşa era însă, pînă atunci va mai trece puţin timp. Deocamdată Mogoş 
aştepta din moment în moment sosirea lui Mazilu, aici, la Făgăraş. Primul 
popas îl va face la unchiul Miron - pe care îl cunoştea foarte bine - după 
care era de preferat să mai rămînă la noi pentru cîteva zile. 

N-a trecut nici o săptămînă de cînd in-am despărţit de Mogoş că, într-o 
bună zi, unchiul Miron se înfăţişează la noi, făcindu-mi semn să-l urmez. 

Da, acum aveam ocazia să mă conving că Mogoş nu minţise deloc atunci 
cînd mi-a descris pe prietenul său ca pe o fiinţă plină de nobleţe si sensibili¬ 
tate. 

De cum am deschis uşa casei, de pe scaun s-a ridicai un tînăr înalt, cu tru¬ 
pul subţire, degajînd din întreaga fiinţă un aer de aristocrat. Mazilu avea 
multe calităţi, dar ce te acapara de la început era francheţea şi căldura sa. 
Chica sa bogată, de culoarea aramei, frumos ondulată, încadra un chip pa¬ 
lid, fin desenat de două sprîncene arcuite, ascunse sub ochelarii săi cu rama 
groasă, şi de nasul său grecesc. Era poate prea multă feminitate în această fi¬ 
gură, dar în ansamblu prezenţa sa era tonifiantă şi extrem de agreabilă. 

96 


După ce s-a recomandat, prea cuviincios poate, m-a informai pe loc că el 
deja e urmărit, pentru că nu s-a prezentat la încorporare. Venise de la Reşiţa 
doar cu hainele de pe el şi cu cîteva rufe de schimb, pe care reusise să le 
adune in grabă. In cîteva cuvinte, eu l-am informat despre situaţia în care se 
află Mogoş şi despre ce avea de făcut pînă la întîlnirea cu acesta. 

Urma să rămînă la noi cîteva zile, iar dacă, din diferite motive, acest lu¬ 
cru nu era posibil, eu trebuia să-l duc la o gazdă din sat. 

Aşa se face că Mazilu a dormit în pat cu mine, tot în casa dinainte, la noi 
trei zile la nnd, în aşteptarea prietenului. Timp berechet de discuţii fapt 
care ne-a apropiat mult unul de celălalt. Descopeream acum un om care se 
asemăna cu mine în multe privinţe. Fireşte, el era mult mai citit decît mine 
dar fondul nostru sufletesc era foarte înrudit. 

Se născuse în comuna Leu, localitate mare, situată la circa patru kilome¬ 
tri depărtare de Craiova. Mai avea un frate şi o soră mai mică. Tatăl său fu¬ 
sese plutonier major de jandarmi şi o bună parte din viata lui si-o petrecuse 
prin diferite comune din Ardeal şi Banat ca şef de post. Aşa seexplică de ce 
a poposit Nicu pe meleagurile noastre, încă de cînd era copil. Chiar din pri- 
mn ani de liceu, pe care i-a făcut la Făgăraş, s-a împrietenit cu colegul său 
de clasa Mogoş, prietenie care i-a unit pînă la moarte. Povestea copilăriei 
lui, plină de nostalgie, el şi-a depănat-o pentru mine, tot acolo, în "casa di¬ 
nainte', cînd zorile ne prindeau Ură să lipim o geană de geană. Cu zîmbetul 
său minunat în soare şi cu inima pururea deschisă, Mazilu vorbea cu 
aceeaşi conştiinciozitate, fie despre copilăria sa, fie despre poezie si poeţi 
f ie despre vremea din închisoare. Era un om bun cu adevărat. Pe cît era de 
lrumos, pe atît era de bun. 

"Nu nde, obişnuia el adesea să zică, ai în faţa ta un partizan". Si în clipa 
următoare, întindea fulgerător mîna spre tine,’imitînd pocnetul pistolului- 
pac, pac! 

Nu înţeleg, i-am zis eu la un pahar de vorbă, ce legătură poate exista în¬ 
tre un poet şi un haiduc?" "Foarte simplu, zicea Mazilu, si unul si altul sînt 
nişte visalon. Numai că aunci cînd e vorba de luat la ţintă, poetul-haiduc te 
ocheşte in loc de gloanţe cu poezii. Cred că ţi-a explicat Mogos, spuse rede¬ 
venind dintr-odata senos, cum am luat noi hotărîrea de a crea un mm de re¬ 
zistenţă anticomunistă?!" fc 1 

"Ştiu toată povestea, am precizat eu, şi ce aţi discutat în închisoare şi mai 
irziu la Reşiţa. Oricum, legătura voastră e demnă de invidiat. N-am mai in- 
tilnit nicodată o asemenea prietenie. Spune-mi, ce vă leagă pe voi atîta?" 

Totul e Ioane simplu şi în acelaşi timp foarte complicat, zîmbi Mazilu 
simplu, pentru ca a decurs firesc, nimic forţat, nimic impus. Complicat, 
pentru ca daca m-ai pune să analizez mecanismul acesta intim, care face po- 
Slb| la prietenia, n-aş fi in stare. Vezi, prietenia noastră a crescut,odată cu 
noi. Mai tirziu am constatat că sîntem două firi deosebite. Dar ce-are a face 
asta cmd te unesc aceleaşi năzuinţe? Şcoala noastră spartană din Făgăraş, 
ecturile, visurile de viitor, mai tirziu închisoarea, toate acestea ne-au unit! 


97 





Ceva mai încolo am descoperit că era chiar bine că ne deosebeam. Lui Ioni¬ 
că îi plăcea să-i recit poezii făcute de mine şi să-i vorbesc de poezie, mie 
îmi plăcea gîndirea lui înclinată spre abstract, precum şi felul lui hotărît şi 
franc de a se purta. Ei da, a venit apoi clipa cînd ne-am decis să ne facem 
partizani, atunci mi-am dat seama că ceva deosebit se întîmplă cu noi, că 
ceea ce ne uneşte nu mai poate fi distrus niciodată. Nici în viată, nici în 
moarte nu vom mai putea li despărţiţi. Dacă va fi să cădem, cu arma în mi¬ 
nă, vom cădea am îndoi. Dacă, totuşi, vom supravieţui, atunci planurile 
noastre de viitor sini hotărîte pentru întreaga viaţă. 

Ştii, printre altele ne-am propus să călătorim mult. Prima călătorie va fi 
la locurile sfinte, pe urmele Mînţuilorului. A doua va fi la Cetatea Eternă, 
muma noastră Roma, a treia Spania, pe urmele lui Don Quijote, a patra în In¬ 
dia, la teribilii brahmani de la poalele Himalaiei, a cincea în Japonia, să ve¬ 
dem cum arată un popor fanatic. Şi tot aşa/' 

De cîtva timp, faţa Iui Mazilu se transfigurase. Visa. Ce frumos e să vise¬ 
zi şi mai ales să crezi, cu tăria lui, în vis! 

„ .P ar l. a Paris, în America, în Grecia nu vreţi să mergeţi?", am căutat eu 
sa-i furnizez alte elemente pentru imaginaţie/ 

O* ţ? a ^ ar ma i ^ a unria - Poate în Grecia mai la început". 

"Pînă una alta, am reluat eu, voi doi sînteţi partizani în munţii Făg㬠
raşului. Şi nici în munţi măcar. Ascultă, Nicule, pentru că tot veni vorba de 
Locurile Sfinte, aş vrea să ştiu cum te împaci tu cu cele două concepte de 
creştin şi de haiduc?" 

îmi pui o întrebare dificilă, mă învălui el cu un zîmbet larg. Logic vor¬ 
bind, în ceea ce mă priveşte, am ajuns să le împac. Dacă îmi aduc bine 
aminte, cred că în «Haiducii» Iui Panait Istrati am citit această replică formi¬ 
dabilă: împotriva omului crud şi rău, trebuie să te ridici. Răutatea nu-i de 
la Dumnezeu. Asia e, Dumnezeu nu poate creea răul. Şi atunci, dacă răul 
nu-i creaţia lui, ei trebuie distrus. Acum, şi poate întotdeauna, acest rău se 
manifesta prin înrobire şi silnicie. 

cred că ' în f°rma sa ideală, LIBERTATEA ARE CHIPUL LUI 
DUMNEZEU. 

intru apărarea acestei libertăţi trebuie să ne ridicăm noi. Pe de altă parte, 
apare aici teribila dilemă a lui Hamlet. Cum poţi distruge răul cu rău? Cum 
pot stîrpi crima , eu însumi ucigînd pe criminal? Totul pare că se duce 
intr-o înfundătură fără ieşire. Şi, totuşi, urmînd o anume logică, poţi ieşi. 
Eu, prin lupta mea, nu urmăresc nici un profit personal. Deci lupta înţeleasă 
nu ca acaparare^ ci ca dăruire. Totul trebuie făcut, nu în numele tău, ci a al- 
tora. Orice luptă de acest gen, prima problemă pe care o ridică, e aceea a 
purităţii intenţiei. Dar, mă întreb, Iară gind curat e posibilă lupta? De altfel, 
pe alt plan, istoria nici nu conservă decît fapta dezinteresată. Deci, ca să re¬ 
zum, eu nu mă revolt împotriva semenului meu, oricare ar fi el, ci împotri¬ 
va răului care strică fiinţa". După cîteva clipe de tăcere, Mazilu reluă: "Ve¬ 
zi tu, în toate argumentele acestea ale noastre, undeva în străfundul nostru, 


98 


problema rămîne nerezolvată. Ceva rămine mereu vulnerabil în faţa cugetu¬ 
lui divin. Astfel privite lucrurile, îmi vine să cred că totuşi nu pistolul e 
cea mai indicată armă în mina omului care vrea să lupte. 

Pînă la urmă poate tot Sfinţii au dreptate. Dar deocamdată asta e..." Mazi¬ 
lu deveni deodată foarte trist, postură în care l-am văzut destul de rar. 

"Vorbeşte-mi ceva de poezie, am zis eu, cu intenţia de a destinde puţin at¬ 
mosfera. Poate ni se potriveşte mai bine". "Da, poezia a fost salvarea mea, 
de totdeauna, zîmbi Mazilu. Cînd sufletul mi-e plin de bucurie, cînd sînt 
trist, cînd iubesc, oricînd, alerg la poezie. Poezia e starea de graţie care ne 
face sa îndurăm viaţa. Eu, poate ţi-a spus Ionică, fac versuri. Nu ştiu cum le 
fac, dar ştiu că nu pot trăi fără ele. Izvorul acesta a ţîşnit în mine odată cu pri¬ 
ma iubire. Ca la orice adolescent. încă de atunci, am ajuns să confund iubi¬ 
rea cu poezia. Şi acum iubirea mea a fost una singură, încă din liceu, poezia 
mea s-a confundai cu un singur nume: Elena Horodnic. Pe această fată cu 
ochii verzi, inteligentă, am cunoscut-o întîmplător, aşa cum de obicei se pe¬ 
trec lururile, la o serbare de sfîrşit de an, unde m-am dus eu cu Ionică. 
Aveam hainele ponosite, motiv ce m-a facutsă stau mai mult retras. Tot aco- 
1° se afla şi Tita Stroe, fata doctorului Stanciu Stroe, care pe vremea aceea 
mă placea mult. Cînd m-am apropiat de aceasta să-i ţin companie, am dat 
cu ochii prima dată de domnişoara Elena, care o ţinea de braţ. Din clipa 
aceea am simţit că m-am îndrăgostit. Şi în ciuda domnişoarei Stroe, chiar în 
seara aceea m-am apucat să-i fac curte. Pe atunci nu ştiam că domnişoara 
Horodnic stătuse în chirie la familia Stroe. Şi chiar dacă aş fi ştiut, cu atît 
mai bine. 

Elena nu era singură la părinţi. Mai avea o soră. Familia ei, de poziţie mo¬ 
destă, se refugiase din Bucovina. 

Ca orice familie de refugiaţi, a dus-o foarte greu la început. Chiriaşi cu 
domiciliul flotant, au stat uneori în condiţii mizerabile. în ciuda acestora, 
fata avea o nobleţe sufletească înăscută. I-am compus zeci de poezii şi cîn- 
tece. Dar poate prea m-am luat să vorbrsc de lucruri pur personale. Ceea ce 
am vrut să-ţi spun e faptul că ea e o fiinţă deosebită pentru care capitalul 
meu sufletesc nu s-a irosit în zadar. Mai a.lâltăieri cînd am sosit la Făgăraş, 
am trecut pe la ea. Spre marea mea bucurie. Elena m-a asigurat de tot devo¬ 
tamentul său, şi la bine şi la greu. Asta e mult pentru mine." 

In sfîrşit, in a treia seară, Mogoş şi-a făcut apariţia. Cînd l-a văzut Mazi¬ 
lu, cu costumul său nou-nouţ de la Reşiţa-făcut harcea-parcea şi toporişca 
înfiptă la curea, a rîs una bună. Era ud leoarcă'şi înglodat pînă la genunchi, 
căci afară ploua. După ce s-a pomenit cu haine uscate şi am stat cu toţii Ja ci¬ 
nă, cîteşitrei ne-am retras în şură, locul cel mai propice pentru discuţiile 
noastre. 

Aşa se face că noaptea aceea am petrecut-o îngropaţi în fiA pînă,la gît. Do¬ 
rinţa lui Mazilu era să urce cît mai repede pe potecile munţilor. îi era dor de 
capre negre şi de apa rece de izvor. Putea el să se dezmintă? Visa întruna şi, 
mai grav, credea în posibilitatea oricărui vis. 


99 




"Deocamdată nici vorbă de munte, Nicule, îi zice Mogoş dojenitor. E pi¬ 
toresc la munte, dar noi acolo n-o să mergem în excursie. După mîncare şi 
îmbrăcăminte tot aici jos o să coborim. N-avem încă arme şi nici relaţii so¬ 
lide de unde să ne aprovizionăm. Cînd ai muniţii suficiente, mai vînezi cîte 
o capră neagră sau cîte un urs." 

"Bine, dar activitatea de partizan se duce în munte, replică Maziu. Ce lup¬ 
tă e aia în şură sau în şopron? Noi trebuie să fim liberi ca şoimii pe piscuri." 

"Noi sîntem liberi, Nicule, oricum, oriunde. Cît despre luptă şi rezis¬ 
tenţă, ea e pentru mine în primul rînd o noţiune simbolică. Principalul e că 
noi existăm şi odată cu noi ideea de rezistenţă. Aceasta e un lucru foarte im¬ 
portant pe care lumea trebuie să-l ştie. Desigur, pe parcurs vom urca şi la 
munte. Dar şi în acest caz, modul acesta de existenţă, prin sate, nu-1 vom 
abandona. Noi vom putea supravieţui numai cu ajutorul dat de oameni." 

'Oricum, zise Mazilii, eu aleg muntele. Vreau un motiv de inspiraţie mai 
serios. Gîndeşte-te că trebuie să compun un marş al partizanilor şi că el tre¬ 
buie să fie la înălţime." 

Făcuse, lireşte, o glumă care în astfel de ocazii numai lui i se potrivea. 

Dar în noaptea următoare cei doi şi-au luat zborul. Era mai ales dorinţa 
lui Mazilu. Vroia să alerge pe coclauri, să se ascundă prin pîraie, să guste cu 
nesaţ din viaţa asta de hoinar, pe care poate el o confunda cu o sublimă poe¬ 
zie. La plecare, Mazilu scoase din sacoşă trei cărţi pe care mi le întinse: 
"Păstrează-le la tine, că eu aici o să bag niscai pistoale". Era "Moş Goriot" 
de H. de Balzac, "Poezii" de M. Eminescu şi "Cascada tinereţii" de părin¬ 
tele Ion Suciu. 

I-am însoţit pînă la dunga dealului. întunericul era dens, căci cerul era 
acoperit şi dinspre munte răzbăteau spre noi, din cînd în cînd, tipete de ful¬ 
gere. 

"E frumos, pe onoarea mea!", exclamă Mazilu. 

"Şi acum unde mergeţi?, i-am întrebat eu, mai mult pentru a zice ceva. 

"Unde vrem noi, căci sîntem oameni liberi", răspunse Mazilu. "Se pare 
că-ţi prieşte pribegia, rîse Mogoş. Hai dară la drum!" 

I-am urmării pînă au dispărut ca nişte umbre în imensitatea nopţii. Şi nu 
ştiu, gîndeau ei atunci că drumul acesta era fără întoarcere? 


100 


IX. CHIPURI DE PARTIZANI 


Trecuse o bucată bună de timp de cînd cei doi n-au mai dat nici un semn 
de viată. Nu ştiam precis ce fac, dar eram convins că Mogoş nu stă cu mii- 
nile în sin, trindăvind prin vreo şură. 

De altfel, problema aceasta a găzduirii nu era deloc simplă, precum e în¬ 
clinat poate cineva să creadă. Te duci la om, omul iţi dă mîncare, te ascunde 
. şi gata. Fireşte, cînd omul dădea peste tine in şura lui, îţi aducea o bucată de 
piine şi un blid de ciorbă, pe care, la o adică, le-ar fi dat oricui. Dar întreba¬ 
rea care te frămîntă in clipa aceea e cît ar fi dispus să te ţină? Problema min- 
cării nu se punea atunci, dar orice gazdă, atîta timp cit ştia partizanii in şura 
lui, trăia numai cu frica in oase. 

Acesta era unul din motivele pentru care gazdele trebuiau schimbate foar¬ 
te des. Pe de altă parte, indiscreţia unei gazde putea da peste cap totul. Deci, 
aceste gazde trebuiau să fie de o totală încredere. Formula ideală ar fi fost, 
vorba lui Mazilu, retragerea în munţi, dar in aceste condiţii, alimentarea 
n-ar mai fi fost asigurată. Acesta era un motiv foarte serios de a nu rupe le¬ 
gătura cu satele, după cum am mai spus. Dar mai era unul tot atit de serios, 
şi anume faptul că prezenţa partizanilor acolo, printre săteni, îi făcea intr- 
un fel să nu-şi piardă speranţa salvării. în această privinţă Mogoş a rămas 
credincios opticii sale dintru început. Legăturile trebuiau extinse cu pru¬ 
denţă, dar extinse. Acesta era unul din rolurile majore ale partizanilor, uni¬ 
rea, coalizarea oamenilor in jurul acestei idei de rezistenţă, care le dădea un 
sens bine definit. 

Alte grupuri de partizani, In altă parte, vor face acelaşi lucru. Ba el nu ex¬ 
cludea la un moment dat posibilitatea unirii a mai multor grupuri de partiza¬ 
ni, ceea ce le-ar fi făcut mai eficace. Deşi de cîtva timp Mogoş şi Mazilu se 
invîneau in satul nostru, eu nu ştiam nimic. Mai tîrziu am aflat’c’ă apucaseră 
citeva legături preţioase. 

Prima dintre ele şi cea mai importantă a fost a plutonierului major Cos- 
ma Partenie. Acesta era originar din satul Şona şi se stabilise în satul-nos¬ 
tru, după căsătoria cu unica fiică a lui Juncu lacob, Valeria. Acum îşi avea 
gospodăria in capătul satului, înspre munte, lingă Pică Vaier, o altă gazdă a 
partizanilor. Plutonierul Cosma, pe atunci in virstă de treizeci de ani, era un 
om de statură potrivită, nu prea robust fizic, avea părul blond, ţepos, ochii 
căprui şi Iaţa smeadă şi ageră. Felul său de a fi, deschis şi sincer, făcea să fie 
iubit de toţi sătenii. El a fost omul care nu a precupeţit nimic pentru a-i ajuta 
pe partizani. Le va face rost de arme, echipament şi le va pune casa la dispo¬ 
ziţie. Tot în sat la noi luaseră legătura cu inflăcăratul şi meiju agitatul Pop 
Zachiu, pe atunci in virstă de treizeci de ani, cel care le va facilita'multe le¬ 
gături şi le va face multe servicii. 

Badea Comşulea Aron, prieten şi vecin al acestuia, va deschide şi el uşa 
larg partizanilor. Fire mai reţinută şi calculată, acesta va tempera mereu ela- 


101 



nul tumultos al lui nenea Zachiu. Cei doi s-au înţeles iasă în tot ce privea 
serviciile aduse partizanilor. 

Cunoştinţa lor comună, şi foarte preţioasă pentru partizani, era locotenen¬ 
tul de cavalerie Monea Traian. Odată aflat în legătură cu partizanii, acesta 
le va furniza efecte cazone şi alte materiale de care aceştia aveau absolută 
nevoie. Om de mare nobleţe şi sensibilitate sufletească, ofiţerul Monea, pe 
atunci în vîrstă doar de douăzeci şi şapte de ani, avea să mă uimească mai 
lîrziu, în închisoare, prin dîrzenia şi stoicismul cu care a îndurat supliciul, 
pînă în clipa cînd a fost împuşcat. 

Pentru toate acestea îi închin şi aici un gind pios. 

Dar nenea Zachiu era prieten bun şi cu alt cadru al armatei, şi anume cu 
subofiţerul Cîrlig. Refugiat basarabean, acesta se stabileşte în satul Hăl- 
meag, ’intrînd mai apoi în cadrul armatei. în închisoare <im aliat că el i-a vîn- 
dut lui nenea Zachiu un pistol pentru partizani. Se pare că aceasta a fost pri¬ 
ma armă de foc a lui Mogoş şi Mazilu. 

Dar odată pornit pe acest făgaş, firul legăturilor nu mai putea fi oprit aici. 
Monea Traian cunoştea doi tineri studenţi din judeţul Olt, comuna Aluniş, 
care, urmăriţi de securitate încă din primăvara anului 1948, s-au refugiat în 
oraşul Victoria, de lingă Făgăraş. Aici lucrau ca funcţionari, cu buletine şi 
acte false. Graţie acestei legături’, ei au luat cunoştinţă de existenţa partiza¬ 
nilor din regiune, ale căror rînduri le vor spori nu peste mult timp. 

Dar, vorba cronicarului, n-aduce anul ce aduce ceasul. Întîmplarea ade¬ 
sea potriveşte mai bine lucrurile decît vrerea noastră. într-o seară, nu ştiu cu 
ce treburi, dau o fugă pînă la mătuşa Maria, din comuna Ileni. Din vorbă în 
vorbă, ajungem cu discuţia la lucruri de mare taină, căci mătuşa prezenta 
multă încredere pentru mine. Şi de ce să fie vorba dacă nu de subiectul la or¬ 
dinea zilei, de partizani. 

"Ei uite, îmi zise mătuşa, eu cunosc lucruri pe care nimeni din sat nu le 
cunoaşte. O prietenă bună de a mea toată iama a ţinut la ea pe Socol Silviu, 
băiatul popii din Beri voi, ăl de-a fugit." 

"Păi, de ce taci chitic mătuşă?, sar eu. îl caut de atîta vreme. Pe băiatul 
ăsta îl cunosc de la liceu şi tare aş vrea să văd cum arată acum." 

"Bine, zice mătuşa^ dar cum să facem?" 

"Foarte simplu. Dumneata o rogi pe prietenă, cînd soseşte Socol la ea, să 
te anunţe. Odată anunţată, îi transmiţi acestuia că Mogoş vrea să-l vadă. în 
cazul că şi el doreşte acest lucru, dumneata îl rogi pe Met ea Victor să vină 
pînă la mine cu mesajul." 

Zis si făcut. Asta se întîmpla ca pe la începutul lui aprilie 1950. 

Peste cîteva zile doar, mă pomenesc cu amicul Metea la noi acasă. Abia 
după ce s-a înnpotat am plecat împreună spre Ileni, cale de trei kilometri. 
Pe Socol l-am aflat ascuns intr-un pilc de tufe de la marginea satului. Mi-1 
aminteam perfect din curtea liceului, cînd îl vedeam adesea jucînd volei, îm¬ 
preună cu alţii de seama sa. Era cu patru ani mai în vîrstă decît mine. Mic şi 
îndesat, cu mişcări dom oale de ardelean şi vorba de asemenea. Semăna cu 


102 


ţăranul din satele noastre, care vorbea puţin dar cu rost. Avea părul şaten şi 
o faţă rotundă, acoperită întotdeauna de un surîs de bunătate. Eu niciodată 
nu 1-ain văzut arţăgos sau trist. Cel puţin nu se manifesta aşa. 

După ce am dat semnalul şi ni s-a răspuns, ne-am apropiat de tufa cu pri¬ 
cina. Acum vedeam şi eu, pentru prima dată, un partizan "după vorbă, după 
port , cum se zice. Socol venea chiar din munte şi era echipat cu pufoaică 
kaky, bocanci cu măsele pentru căţărat pe stînci şi o căciulă cu urechi, cu 
clape ridicate. Dar ceea ce-i confirma definitiv calitatea de partizan era pis¬ 
tolul mitralieră care îi atîmase pe umărul drept. Avea faţa puţin obosită, dar 
ceea ce-i demasca viaţa sa de privaţiune şi greutăţile era barba nerasă de cî¬ 
teva săptămîni. 

Răstimpul acesta, în care noi ne-am întîlnit, coincidea cu o perioadă de 
mari prefaceri în viaţa lor de partizani. 

Deşi din 1948, iar alţii din 1947, de cînd au fugit, aceşti tineri aveau leg㬠
turi sporadice unii cu alţii. De fonnarea unui grup de rezistentă încă nu pu¬ 
tea fi vorba. 

Fiecare a stat pe unde a putut, de obicei, iama pe la gazdele lor din satele 
de la poalele minţilor, iar vara prin păduri sau cîmpuri.Acum venise mo¬ 
mentul să părăsească viaţa de pribegi singuratici si să se adune cu totii în ju¬ 
rul inginerului Gavrila Ion. 

Trecuseră deci doi ani de cînd Socol fugise - aceasta s-a întîmplat în anul 
1948, la sflrşitul anului şcolar - perioadă în care a fost cutreerat de multe 
spaime şi amărăciune, dar cu toate acestea eu l-am aflat plin de speranţă si 
cu multă tărie sufletească. ’ ’ 

N-am rămas acolo decît circa o jumătate de ceas, timp în care am stabilit 
detaliile intîlnirii cu Mogos. Întîlnire care a avut loc la scurt timp după 
aceea. Socol l-a dus, mai departe, pe Mogoş la Gavrilă şi la alţii. Si de 
atunci, intîlniţi au rămas cu toţii. 

Cu toate acestea, Mogoş şi Mazilu n-au plecat la munte. Şi, de fapt, visul 
acestuia din urmă, de a rămîne mereu acolo, niciodată nu s-a împlinit. 

Dar, după cum vom vedea mai încolo, ei vor visa mereu, pînă în ziua în 
care vor cadea răpuşi. Căci ei au fost, poate mai înainte de orice, nişte vis㬠
tori incurabili. 

* * * 

Silit foarte multe peripeţii din viaţa lor de partizani pe care spaţiul res- 
tnns al acestor amintiri, date fiind condiţiile în care au fost scrise, nu-mi per¬ 
mite să le relatez aici. Totuşi, peste unele nu pot trece, avînd în vedere reper¬ 
cusiunile pe care acestea le-au declanşat ulterior. Aşa e, de pildă, intîmpla- 
rea pe care o voi relata în continuare şi despre care am auzit jtiai tîrziu în în¬ 
chisoare vorbindu-se. 

Era o noapte frumoasă din prierul acelui an, cu o lună ca ziua. Cei doi 
prieteni veneau dinspre munte şi, obosiţi cum erau, se grăbeau să ajungă la 


103 



o gazdă, să se odihnească. De cîlva limp, au apucai'pe o stradă lăturalnică 
din comuna Ileni. Dar ghinionul cînd te paşte n-ai ce-i face. Şeful de post al 
miliţiei din localitate tocmai atunci trecea pe aceeaşi stradă. O confruntare 
cu acesta nu-şi avea nici un rost acum şi de fugit nu mai puteau fugi, pentru 
că dădeau de bănuit. Lucrul cel mai cuminte era deci să se aşeze pe o bancă 
de vorbă, ca doi drumeţi obosiţi, şi să aştepte să treacă musafirul nedorit. 
Prin satele noastre aproape la fiecare poartă e o bancă, aşa că după cîţiva 
paşi s-au oprit. 

Mazilu însă, trăgînd cu ochiul foarte discret la miliţian, a observat cum 
acesta se pregătea de atac şi, eventual, să tragă. în clipa următoare partiza¬ 
nul a scos unicul pistol de buzunar pe care cei doi îl aveau asupra lor şi a so¬ 
mat: 

Stai că trag!" 

Plutonierul; simţind ridicarea braţelor, a încărcat fulgerător pistolul mi¬ 
tralieră. Ţi nărui avuse timp să tragă două focuri care s-au oprit în plămînul 
celuilalt. în acel moment, un pîrîit lung de pistol mitralieră a umplut uliţa sa¬ 
tului. Gloanţele însă nu şi-au ajuns linia. 

Incidentul’, din fericire’, a luat sfîrşit aici, cei trei scăpînd pînă la urmă cu 
viaţă, chiar dacă şeful de post a zăcut la spital cîleva săptămîni. Nu însă şi 
urmările lui, căci, după opinia multora, aceasta a fost una din întîmplările 
care au precipitat lucrurile şi au pus securitatea în alertă. 

Dar faptul a avut consecinţe şi pe alt plan, după cum cei doi au recunos¬ 
cut. în primul rînd, i-a trezii din "visare", facîndu-i să înţeleagă că "lupta" 
nu însemnă numai dăruire dezinteresată, ci şi tact şi sînge rece. Cînd te joci 
cu moartea, nu ţi-e permis să greşeşti, chiar şi cu inocenţă. 

O întîmplare inerentă oricărui luptător i-a derutat intr-atît încît abia după 
cîteva zile au reuşit să se regăsească, după ce atunci au rupt-o fiecare la fu¬ 
gă, care încotro. 

De la această dată a fost musai să devină mult mai prudenţi şi mai bănui¬ 
tori. Astfel au descoperit că, adesea, de cum se aptopiau de un sat, pe ur¬ 
mele lor se şi abătea un pîndar sau doi. Concluzia, securitatea nu dormea şi 
poate nu dormea de foarte mult timp. După cum au demonstral-o evenimen¬ 
tele, era încă departe de a aprinde cu adevărat un fir al urzelii ţesute de dru¬ 
murile partizanilor. 

Există în viaţa oamenilor, ca şi a naturii, o creştere tainică spre o împli¬ 
nire, purtată în visuri adinei sub omături şi gheţuri, care încremenesc totul 
intr-o inerţie ucigătoare. Dar asta numai la suprafaţă, căci creşterea din 
adine nu poate fi stăvilită. 

Aşa s-a intîmplat în primăvara aceea, deosebit de frumoasă şi de pro¬ 
miţătoare. Fiecare frunză, fiecare doare venită pe lume din neantul uitării, 
era parcă o promisiune de rod pentru visul şi elanul nostru tineresc. Cum să 
nu doreşti cu ardoare distrugerea uritului şi răului din sufletele oamenior şi 
din jur, cînd totul era atît de frumos în natură şi în vis? Acum orice văiugă 


104 


invemta, orice tufa de pe răzor parcă te îmbie să te ascunzi de ochiul rău si 
iscoditor. Nopţi de-a r.ndul acum, cei doi dormeau pe cîmpuri, prin piraie 
prin c nnguri, cu luna căpătîi, vorba lui Mazilu, era şi asta una din putinele 
frumuseţi pe care ţi le oferea viaţa de partizan. 

Dar şi aici, ca oriunde pentru un adevărat om, cele mai mari si rîvnite sa- 
usfactn ramin tot cele morale. In această privinţă cei doi aveau opinii deose- 

Pe cind Mogoş nu concepea altă satisfacţie mai mare decit cucerirea unei 
mim, omeneşti. Maz,lu susţinea că o satisfacţie "morală" mai mare deci 
no^f- Pr0CUră ’ de pildă ’ contem plarea unui peisaj natural nu 

EKŞiSşr pnmivara aceea « dovedii des,ui * *** vmn, 

Veniseră Pastile. Tot de la mătuşa Maria - Dumnezeu s-o ierte, că groza¬ 
va a mai fost - am aflat că Porîmbu se află acasă. Ce se intimplase* 
î"! pa con,run tarea tinarului cu propagandiştii, in sala căminului cultural 
al comunei şi fuga sa in munte, acesta a pribegit aproape doi ani departe de 
casa şi de locurile dragi. In ultimul timp însă, cind lucrurile păreaucă s-au 
mai potolit, acesta îşi făcu lot mai insistent simţită prezenta prin preajma sa¬ 
tului. Cind a înţeles, după multe tatonări, că pericolul s-a dim,rum simţitor 

“ , z ' m . sat ' Asfel > P e nesimţite; totul a intrat în normal şi flă-’ 

caul şi-a reluat locul sau in strana Bisericii din sat * 

Mai tirziu, deşi cu întîtziere de circa doi ani, a fost chemat totuşi să-şi sa- 
s aca serviciul militar. Acum se afla la o unitate militară din Braşov! im- 
preuna cu un flăcău din satul nostru. ’ ’ 

m,j S p Sp , e f at de he P ati 'Ă i se acordă un concediu medical, tocmai în preai- 

ÎStS |fnloS, Pe C2re Poraribu \ împreună cu prietenul său din comuna 
noastra, il foloseşte pentru a da o fugă pe acasă. 

« n ;::tr ca dadu . Sem r CU bob jb Să o caut pe mătuşa tocmai în acest ră- 
f,i mp , n ors acasa ’ 11 informez de urgenţă pe Mogoş şi pe Mazilu care se 
aflau de cîteva zile la noi, despre cele întîmplate haiducului nostni. Pe Ioc 
ce. do, şi-au exprimat dorinţa de a-1 vedea. Gînd la gînd cu bucurie căci si 
eu ardeam de dorinţa de a sta de vorbă cu un om care de mult devenise pen- 

părutTîî se n n P o e a?e°d aJ f PrC,exlul V ' Zltei mele acasă la Porimhu a' 

părut cit se poate de plauzibil pentru părinţii săi, întrucît eram rude destul 

îcfvS' ITiiel mCa P , nma M’ E ii sabeta ’ fata malu Ş'i Maria, era căsători- 
ia cu VasiIe, fratele maşter al lui Toma. 

Erau trei fraţi: Ion, Vasile şi Toma. Primii doi, Ion si Vasile proveneau 

Toma Pîrau/ 1 * nUmeaU ’ ^ famiiie ’ BIebea > Spre d ^ebire de mezinul, 

OdBta a nat faţa in faţă cu acesta din urmă, i-am explicat pe'dată rostul vi- 
îtei mele, la care el a consimţit imediat să mă însoţească pînă acasă. 

I am r t> d -K°y a , Z1 de , Pa f? emn ca lacrima Şi drumul dintre cele două sate 
am străbătut ascultmd fel de fel de întîmplări din viaţa de haiduc a rudei 


105 



mele. Devenisem subit orgolios, nu numai că eram rudă cu un astfel de om; 
ci mai ales pentru că mă consideram un privilegiat al soartei, să aud chiar 
din gura lui fapte de o asemenea vrednicie. 

Acasă la noi, retraşi toţi patru în camera din spate, în jurul mesei încărca¬ 
tă cu cozonac şi vin, am discutat pînă seara tîrziu. 

Parcă îl aud pe Porîmbu: 

"N-am să-mi iert niciodată vina de a-mi fi trădat idealul. Mă întreb ca tre¬ 
zit dintr-un coşmar cum am putut eu îmbrăca haina militară, să accept de 
bună voie să mă pun în slujba dictaturii roşii? Eu, fraţii mei, vorba lui Tu- 
dor Vladimirescu, am îmbrăcat odată cămaşa morţii, şi nu trebuia s-o la- 
păd. Dar acum, continuă el cu vocea sugrumată de emoţie, simt cum cenuşa 
şi zgura se dau la o parte şi apare jarul. Ah, nu vreau nimic altceva decît ja¬ 
rul acesta să mă ardă pînă în temelii". 

Cuvintele acestea, reproduse aici pe hîrtie, lipsite de căldura vocii acelei 
fiinţe alît de vii şi de autentice, pol părea cuiva un simplu gest teatral. Pe Po¬ 
rîmbu, insă, pentru a-1 cunoaşte, trebuie să trăieşti lingă eî, să simţi cum pu¬ 
tere din puterea lui îţi inudă fiinţa, cum tu însuţi creşti cit un munte. După 
cum vom vedea mai încolo, acest tînăr extraordinar a demonstrat prin pro¬ 
pria sa viată şi moarte că vorbele, oricît de mari ar fi, nu pot cuprinde nicio¬ 
dată faptele, cînd intr-adevăr sini măreţe. 

A rămas deci stabilit că el, Porîmbu, nu se va mai întoarce în armată. 
"Vreau, a zis el, imediat ce voi pleca. în pribegie, să urc la munte. Acolo 
unde-s nalţi stejarii, recită ej din Neniţescu, vreu să-mi cuprindă pieptul ve¬ 
chiul elan". Cuvinte de poet mare şi nevindecat visător, ca şi ale lui Mazilu. 

Plecarea lui Toma de acasă a fost dramatică, desigur, nu pentru că îşi anti¬ 
cipa propriul destin, o plecare Iară întoarcere, ci pentru faptul că acest om 
tot ce făcea purta pecetea propriei sale patimi şi propriul dramatism interior. 

Era voluptos, dar plin de omenie. 

Venise, în sfîrşit, noaptea despărţirii. Prietenul său Melea Victor s-a ofe¬ 
rit să-l însoţească pînă la "gară". Avea bagaj mult, pentru că pe lingă pro¬ 
pria sa merinde căra încă două pachete pentru alţi doi flăcăi din satele ve¬ 
cine. Acolo la gară, după învoială, trebuia să-l intUnească pe consăteanul 
meu. 

"Nu ştiu ce-i cu mine Tomo, ii zise mama sa la plecare, dar parcă am o 
presimţire rea. Vin şi eu cu tine Ia gară." 

"Fii fără grijă, măicuţă, o. linişti flăcăul. Merge Victor cu mine." 

"Să-mi scrii cum ajungi", îi zise din poartă maică-sa iar, ştergîndu-şi 
ochii cu şorţul. 

Cei doi au mers in aceeaşi direcţie pînă la moara din marginea satului, 
apoi au apucat-o la dreapta înspre deal. Acolo, printre holdele scăldate în lu¬ 
nă, îi aşteptau ciţiva partizani, printre care Mogoş, Mazilu şi Socol. în noap¬ 
tea aceea, plină de chemări tainice şi de cîntece haiduceşti, sufletul lui Po¬ 
rîmbu de rupse în două: o parte a rămas acolo acasă, cu măicuţa şi tatăl său, 


106 


unde el nu s-a mai întors niciodată, şi o parte a adus-o cu el sus, sus pe 
munte, unde îl îndemna un dor deosebit. 

Abia după ce consăteanul meu le-a scris părinţilor lui Porîmbu că, uite, 
băiatul lor nu s-a mai prezentat în armată, au început aceştia să se dumireas¬ 
că de ce e vorba. 

După înlîmplarea cu şelul de post, din comuna Ileni, noua ispravă a lui 
Porîmbu venea încă o dală să confirme zvonurile despre existenţa grupului 
de partizani din regiune. Acum, peste tot, prin satele dimprejur, "partizanii" 
erau un subiect Ia ordinea zilei. 

_ La un moment dat mai toţi flăcăii satelor erau cuprinşi de beţia plecării la 
pădure, de unde visau ca într-o bună zi să se întoarcă acasă, încărcaţi de 
lapte măreţe. 

Doar un semn ar fi fost de-ajuns şi fiecare din aceştia i-ar fi urmat fără 
crîcnire pe partizani. 

Această nouă speranţă răbufnită dintr-odată în sufletele oamenilor a dat 
rîu liber imaginaţiei nestăvilite. Aproape toată suflarea românească de aici 
era convinsă că americanii trebuie să pice din moment în moment. 

Relaţiile dintre apus şi răsărit erau, desigur, destul de încordate în acel 
moment, dar semne palpabile pentru declanşarea unui conflict nu existau în¬ 
că. 

"Ce crezi dumneata, zicea cite unul, că ăştia se adună acolo în munte, 
aşa, de florile mărului? Ăştia ştiu ceva precis frate". "Ştiu ceva precis făcea 
altul, ascultă la mine, ăştia au legături directe cu americanii, ai să vezi dum¬ 
neata." 

Cu toate ca în materie de partizani ştiam mult mai multe lucruri decît 
alţii, în scurt timp această "fobie" a plecării "la pădure" mă cuprinse şi pe 
mine. 

"Ce-ar fi să plec şi eu cu voi?", le-am zis într-o zi prietenilor mei. Mogoş 
mă privi mirat, de parcă cine ştie ce lucru necuviincios rostisem. 

"Vrei să vii cu noi? Pînă la urmă precis că o să vii, dar deocamdată nu-i 
cazul. Tu şi alţii ca tine sînteţi mai de folos în situaţia în care vă aflaţi. Fără 
voi, noi ce-am face?" 

Aşa era, Mogoş avea dreptate. Dacă sutele de tineri, mulţi setoşi de o sim¬ 
plă aventură, ar fi plecat în munte, ce s-ar fi ales de ideea de partizanat şi de 
întreaga concepţie de rezistenţă, in condiţiile acelea extraordinar de vitrege? 

Cine ar fi hrănit atitea guri flămînde şi cum? O acţiune în masă ar fi fost 
indicată doar atunci cînd o debarcare din afară ar fi fost iminentă. Auziseră 
ei, oamenii, ceva, de Yalta, cum că acolo s-a încheiat pacea, dar ce fel de 
pace s-a încheiat si cum, nimeni nu ştia. în mod sigur, dacă dedesubturile 
acelei înţelegeri dintre Roosevelt, Churchill şi Stalin ar fi fost cunoscute, 
oamenii n-ar mai fi manifestat atîta optimism. 

In acele momente de exaltare aproape generală, oricît părea de bizar, tre¬ 
buie remarcat faptul că partizanii s-au arătat oamenii'cei mai reţinuţi şi cu 


107 




stăpînire de sine. A fost norocul lor să-l aibă ca şei'pe inginerul Gavrilă Ion, 
căruia i se daloreşte totul. El a fo 4 st omul care a creat în rîndurile lor acea 
stare de spirit sănătoasă, izvorită dintr-un optimism prudent, bazat pe fapte 
reale şi pe un pronostic al viitorului cit se poate de lucid. 

Printr-o disciplină de fier, acesta a ţinut totul in frîu. Nici un act de brava¬ 
dă, de exaltare nu era admis. Ceea ce-1 preocupa pe acest om, cu calităţi mar¬ 
cante de conducător, era supravieţuirea grupului în condiţiile istoriceşte 
date. Unii, sînt sigur, vor zice: "Păi n-a plecat în munte să lupte?" Desigur, 
dar depinde ce înţelege fiecare prin luptă. El, Gavrilă, avea o viziune mai 
largă asupra aceste noţiuni. 

Mulţi dintre cei aflaţi acum în grupul partizanilor au fost oameni urm㬠
riţi de securitate din diferite motive, deci siliţi să aleagă această alternativă. 
Ea, securitatea, i-a împins pe acest drum. Numai în condiţii extreme de exis¬ 
tenţă cei mai mulţi aleg această alternativă, a riscului total. Gavrilă a înţeles 
mult mai bine decît mulţi alţii că lupta înseamnă nu pur şi simplu a te bate 
cu focuri de pistoale şi grenade, ci mai ales dăruire, tenacitate, dar şi răb¬ 
dare şi perseverenţă. 

îl vom vedea pe parcursul a opt ani, cît a rezistat în munte, cum mereu 
căuta soluţii noi de ieşire, cum reuşea să se strecoare prin păiănjenişul ţesut 
de securitate, întotdeauna măsurat în acţiune, niciodată disperînd, chiar 
atunci cînd situaţia era de-a dreptul dramatică. 

După ani de aşteptare, de privaţiuni şi de jertfe supraomeneşti, vor veni 
zile de-ă dreptul apocaliptice, cînd speranţa într-un ajutor din afară se va 
stinge treptat, iar în interior sistemul comunist se va consolida tot mai mult, 
graţie ruşilor, făcînd astfel inutilă orice acţiune de răsturnare a situaţiei. A 
suferit el, Gavrilă, această îngenunchiere morală a renunţării, în sinea lui, la 
luptă, de mult mutată pe alt plan? Aceasta este una din intenţiile mărturisite 
aici, de a-1 urmări pe acest om formidabil, pînă în clipa dispariţiei sale, din¬ 
colo de posibilitatea oricărei investigaţii. Sînt sigur însă că va veni o zi în 
care istoria va face dreptate tuturor acestor mari nedreptăţi de azi . 

între timp, cei doi studenţi olteni fugiţi în oraşul Victoria, Staneiu Nico- 
lae şi Duminică Ion, simţindu-şi situaţia tot mai periclitată, vin să sporeas¬ 
că rîndurile partizanilor. Scurt timp după aceasta, am avut şi eu ocazia să-i 
cunosc şi jncă destul de bine. 

Stanciu, un om puţinei la trup şi firav - cred că nu depăşea l,65m - era 
oacheş locos, cu ochii negri şi părul de asemenea. Era volubil, plăcut în dis¬ 
cuţie şi, pe deasupra, foarte cult. Absolvise Academia Comercială şi acum, 
la data plecării de acasă, era student la drept. Se trăgea dintr-o familie de 
condiţie materială foarte modestă. Era orfan de tată şi mama sa a luptat din 
răsputeri să crească cei şase copii pe care îi avea, dintre ei Nicolae fiind cel 
mai mare. 

Fără să-i încerc alt portret acestei mame, cred că aceste cuvinte, pe care 
le-a rostit la aflarea veştii împuşcării fiului său, o caracterizează pe deplin: 


108 


"Mă doare pînă dincolo de suportabil moartea lui Nicu al meu, dar mă alină 
gîndul că un asemenea fiu nu-i dat oricărei mame. Sînt mîndră de tine, băia¬ 
tul meu!" 

Celălalt student oltean, Duminică, era şi el om agreabil, plăcut, dar nu 
avea nici pe departe ţinuta intelectuală al Iui Stanciu. Era de statură potrivi¬ 
tă, destul de bine legat, cu un aer de eleganţă în ţinută şi în mişcări. Părul ca¬ 
staniu, lins şi lung, încercuia în oval o faţă mereu palidă şi acoperită de un 
zîmbel trist. Ochii săi aproape albaştri, mobili, priveau veşnic încărcaţi de 
susceptibilitate înjur. Duminică era tipul omului emotiv prin excelenţă. 

Cei doi au recrutat la rîndul lor alţi tineri în grupul de rezistenţă, din loca¬ 
lităţile învecinate Oraşului Victoria. Pe cinci dintre aceştia i-am cunoscut 
foarte bine în închisoare şi, mai tîrziu, afară. Toţi erau din comuna Olteţ. 

Cel mai în vîrstă dintre ei, Grea voi Nicolae, avea pe atunci douăzeci şi pa¬ 
tru de ani - era un munte de om, atingînd o înălţime în jur de l,90m, era 
şaten, cu ochii căprui, încercuiţi mereu de un zîmket satisfăcut, dar adesea, 
cînd era cazul, privind cu minie şi revoltă. Lae - cum îi ziceam noi - fusese 
student de teologie, asta în ciuda faptului că era o fire bătăioasă, neînduple¬ 
cată la insultă şi josnicie. Şi lingă toate acestea sălăşuia o inimă plină de bu¬ 
nătate. 

La o anchetă, la securitatea din Sibiu, insultat de anchetator, a sărit la 
acesta să-l lovească. Mai tîrziu, în anii pe care i-a petrecut la închisoarea 
din Aiud, era într-un permanent conflict cu paznicii. La orice şicane din par¬ 
tea acestora răspundea prompt, insultîndu-i la rîndu-i si ameninţîndu-i. 
Fapt ce l-a costat sute de zile de carceră şi izolare. Cînd îl băteau, veneau 
cîte cinci miliţieni să-l ţină. Acest uriaş, care impresiona pe adversari prin 
figura sa falnică, a fost un om brav cu adevărat. Nu suporta în jurul său nici 
un act de mişelie sau laşitate. 

Cînd în primăvara anului 1970, eram anchetat în legătură cu scrierile 
mele, şi socrul său, un sas din Făgăraş, i-a declarat că merge la "poliţie"să 
mă divulge, Lae s-a năpustit asupra lui :"Dacă faci gestul ăsta, eu divorţez 
de fiică-ta. Nu vreau să trăiesc cu trădători în casă." 

Pe un alt tînar al acestui grup din Olteţ, Leluţiu Ion, nepotul părintelui .Le- 
luţiu, fost şi el deţinut politic, l-am cunoscut în beciurile securităţii din Si¬ 
biu, unde fusese adus pentru o anchetă suplimentară, în primăvara anului 
1951. E un fel de a zice "l-am cunoscut" pentru că noi, de fapt, niciodată nu 
ne-am întîlnit şi nu am stat faţă în faţă. 

Eram izolat la cele mai cumplite celule ale securităţii, " mormintele ", 
cum li se zicea, pline de igrasie, cu pămîntul ud pe jos, cu spărturi prin care 
intrau şobolanii, fără pătură şi fără strop de lumină. Pînă aici nu mai pătrun¬ 
dea decît zbîmîitul paralizant al telefonului care chema la anchetă. Liniştea 
absolută de jur împrejur, aşteptarea înfricoşată, întunericul de neam, singu¬ 
rele fiinţe posibile - doar cîte un şobolan din cînd în cînd. Prima şoapta a 
unei fiinţe omeneşti, care a răzbătut pînă la sufletul meu după o tăcere de 
peste o lună, poate o mie de ani, a fost aceea a lui Leluţiu. 


109 



Desigur, mai tîrziu am putut privi şi atinge această fiinţă "ireală"care ve¬ 
nea de dincolo de lume, dar şoapta aceea, venită atunci din neant, "Sînt veci¬ 
nul tău Leluţiu", mi-a salvat fiinţa de la dezastru. 

Cine ore inima de "înţeles", să înţeleagă. Lelutiu avea pe vremea aceea 
nousprăzece ani şi tocmai absolvea liceul. 

De statură potrivită, cu faţa de un calm impenetrabil, domol, mereu plin 
de smerenie şi bun simţ, el părea mai curind un monah cucernic decît un re¬ 
voltat. A rămas necăsătorit pînă azi, viaţa sa fiind parcă o rugăciune neîntre¬ 
ruptă. Catolic convins, el îl adoră pe Papa Ioan Paul al Il-lea şi învăţătură Bi¬ 
sericii Catolice cu toată fiinţa. De cîte ori îl întîlnesc îmi vine să zic: 'dată o 
fiinţă fericită pe pămînt, deşi a suferit şi suferă atît". Uneori îl invidiez pen¬ 
tru calinul şi liniştea sa sufletească, eu care toată viaţa le-am căutat pe aces¬ 
tea şi niciodată nu le-am aliat. Şi cu cit sufletul îmi este mai bîntuit de neli¬ 
nişte, cu atît mai mult caut înfrigurat limanul acestor suflete fericite. 

Tînărul Cîrje Octavian mai avea în antecedente, pînă la data aceea, o în¬ 
chisoare de cîţiva ani. Absolvise liceul industrial şi era foarte priceput în 
meserie. Plăcui la înfăţişare, pe atît era de plăcut la vorbă, domoală, ca a ma¬ 
jorităţii regionalilor săi’ La vremea aceea avea douăzeci şi doi de ani. Mai 
tîrziu’ după ieşirea din închisoare, a absolvit politehnica, dar din motive de 
sănătate a profesat foarte puţin. Poate încercările prin care a trecut, poate 
structura sa sufletească, l-au aruncat pînă la urmă intr-un scepticism incura¬ 
bil în materie de credinţă. 

Cu toate acestea el rămîne un prieten devotat, discret şi loial. 

Tînărul Surdu Vasile, cam de aceaşi vîrstă cu Cîrje, e un om plin de 
afecţiune şi sensibilitate. Are o putere de dăruire puţin obişnuită şi, cînd e 
vorba de principii de viaţă, e tenace şi perseverent. Deşi dezamăgirile s-au 
ţinut lanţ, de la puşcărie la soţia care l-a lăsat cu un copil mic, el-a îndurat to¬ 
tul cu o demnitate stoică. Modest în ţinută şi vorbă, el a citit mult, sporindu- 
şi mereu cunoştinţele, în ciuda faptului că n-a absolvit decît liceul. 

Tînărul Mon’ea Ion, de circa douăzeci de ani în 1950, a trecut şi el prin în¬ 
cercări grele, cu demnitate. A respins întotdeauna compromisul, preferind 
în locul lui onestitatea şi francheţea. 

Dacă ne întoarcem acum la cei doi studenţi "olteni" e de remarcat la ei, 
de la bun începui, nu numai o mare capacitate de acţiune dar şi o concepţie 
de luptă şi viaţă dintre cele mai dure şi intransigente. O discuţie la care am 
asistat într-o zi, în şura unei gazde, dintre Stanciu şi tînărul Sofronea Re- 
mus, coborit între timp din munte, m-a dus foarte repede la această conclu¬ 
zie. 

Ultimul alesese calea pribegiei încă din primăvara anului 1948, cînd, 
după terminarea anului şcolar, securitatea a venit acasă să-l ridice. Era din 
Drăguş, comună mare, cu tradiţie pur românească atît în port şi folclor, cit 
şi în obiceiuri. De mic copil manifestînd înclinaţii deosebite spre învăţătu¬ 
ră, părinţii săi, ţărani înstăriţi, l-au dat la şcoală în Făgăraş. Băiatul, Remus, 


110 


lllii=!i=5E-sSS 

* “• «imbrtci 

r rnchi n d »— 

âppisiiii 

sa interioară ^ P ^ mUman ’ Salbatic ’ ceva incompatibil cu ţinuta 

ernssms 

X, , te aK "?*«. Aplică faptul inevS £ a SI 

11iSillB 

«mX; X ,“ ni “ 


ni 



lui. Nu cunosc normă morală mai mare pentru om decît aceea care ne învaţă 
că nu cel care loveşlee şi cel mai tare, ci cel care ştie să primească şi să su¬ 
porte." 

''După cîte văd, interveni Stanciu, tu eşti adeptul religiei oamenilor «sla¬ 
bi», ca să îl reproduc pe Nietzsche. Bănuiesc, vrei să mă întrebi cum se îm¬ 
pacă crucea cu pistolul. Se împacă pentru că ambele sini cuprinse în dimen¬ 
siunea experimentului uman. închipuie-li ce s-ar întîmpla cu neamul acesta 
al nostru dacă nu ar şti să se revolte şi să lovească în agresor. Ce am ajunge? 
Un popor de sclavi îngenunchiali, incapabil de nici o elevaţie spirituală. 
Nietzsche a avut dreptate. Sensul unui neam e aristocraţia spirituală, şcoala 
elitelor. Bunăstarea şi progresul material sini accesorii. Numai fermitatea, 
tăria de caracter, onestitatea sînt ţeluri esenţiale şi definitive ale omului. Iu¬ 
bind, desigur, tolerează, dar scopul majorai omenirii nu-i acesta. Bunătatea 
e un viciu atunci cînd tiranul se foloseşte de ea pentru a le oprima. Trebuie 
intransigenţă faţă de josnicie şi laşitate, altlel, Cu timpul, aceste buruieni 
înăbuşă spiritul umnan. Cel puţin în condiţiile luptei nu-se poate pune pro¬ 
blema blîndetei şi a milosteniei." 

"Aici stă mărul discordiei dintre noi, zise Sofonea. Tu nu poţi pricepe ro¬ 
lul în viaţa omului al unor noţiuni, indestructibile în esenţa lor şi indepen¬ 
dente de capriciile vrerii noastre sau ale vremurilor. Numai’ acestea indică 
drumul care duce în eternitate. Eu nu pot concepe istoria noastră ca o finali¬ 
tate. Ar fi o înfundătură în care,, ca să ajungi, nu mai contează ce drum alegi. 
La ce ar folosi morala, asceza, virtutea, dacă idealul propus de ele nu le-ar 
transcende? Da, sensul unui neam şi al tuturor neamurilor la un loc, e iubi¬ 
rea. 

Aceasta, cu atît mai mult cu cit ştim precis că întreaga umanitate are 
aceeaşi origine, Dumnezeu. Toată educaţia, toate regulile morale nu vor alt¬ 
ceva să ne înveţe decît să iubim. Ea, această IUBIRE rupe zăgazurile şi dez- 
mărgineşte firile, umplînd totul de lumină divină. Numai Iubirea e eternă, 
aşa cum spune Apostolul." 

"Da, le zici ca la carte, frate, rîse Stanciu. Parcă ai fi un predicator. Măcar 
leapădă pistolul ăla de pe umăr, să ai o ţinută mai acătării. Tu nu vezi că te 
contrazici? Vorbeşti de lucruri sfinte şi uzezi de arma satanei. Nu înţeleg de 
ce te-ai făcu partizan, frate? Anteriul te prindea mult mai bine decit pistolul 
mitralieră." 

"Acesta e blestemul meu, Nicule, zise.cu tristeţe celălalt. Eu am discutat 
la modul ideal lucrurile, dar se vede că noi, oamenii, avem de plătit un 
blestem. De ce m-am făcut partizan? Nu ştiu, zău că nu ştiu, frate. Parcă tu 
ştii. Mă văd obligat să fac un lucru pe care eu nu l-am dorit. Am optat pen¬ 
tru o idee şi, iată, n-am acceptat comunismul, înainte de orice, pentru că a 
vrut să distrugă cea mai nobilă şi mai divină dintre soluţiile propuse pentru 









salvarea şi fericirea omului: Iubirea. Şi mă întreb 
sa urăsc, să ucid în numele aceste iubiri? E stupi 
"Aş vrea să le văd atunci cînd vei fi Ia ananghie 
sau nu tragi?" v 

Nu ştiu, răspunse Sofonea copleşit de tristete 
dar atunci nu va mai vorbi omul Iubirii din mine ' 
finetului. Ce păcat. 


acum de ce sînt obligat 
d, nu-i aşa?" 

► cînd vei fi atacat, tragi 

Poate că am să trag, 
ci canibalul, omul ins- 


112 




X. "CODRU-I FRATE CU ROMÂNUL" 


Pe vremea aceea, la 21 mai, Sărbătoarea Sfinţilor împăraţi -locuitorii sa¬ 
telor din jur se adunau în Pădurea Vadului, la Poiana Narciselor. Era o petre¬ 
cere cîmpenească, legală de sezon - înflorirea narciselor, care se desfăşura 
într-un cadru natural de un pitoresc fără seamăn! De cînd m-am făcut mai 
mare, nu ţin minte ca eu să fi lipsit vreodată de la această sărbătoare. Ple¬ 
cam cu alţi colegi, cu bicicletele, dis de dimineaţă şi ne întorceam seara, 
cînd întră’ciurda în sat, cu spiţele roţilor împletite cu "coprine", iar în 
coşuleţe zeci de buchete de Hori albe, pe care le împărţeam sătenilor şi fete¬ 
lor, mai ales. 

Acum, de maialul lui 1950, am plecat iar la Poiana Narciselor, dar din cu 
lotul alte motive. Alături de bicicletă, am luat-o pe o cale de hotar, peste 
deal, şi am ieşit drept în capătul salului Toderiţa, unde l-am întîlnit pe tînă- 
rul To’ma Ion, cu care urma să facem un drum mai lung. Aveam o misiune în 
satul Grid, cale de circa cinci km din Pădurea Vadului înspre Braşov. 

Ziua era splendidă, ceea ce ne-a sporii elanul şi plăcerea de a alerga peste 
cimpuri. în satul menţionai mai sus ne-am întîlnit cu tînărul Chichemea 
Ion, la care am rămas pînă seara. în Pădurea Vadului ne-am întors cînd zăga¬ 
zul se spărsese şi grupuri, grupuri de oameni curgeau pe diferite căi spre sa¬ 
tele dimprejur. Doar din loc în loc, cîte un pilc de cheflii întîrziati lălăiau în 
jurul cîte unui foc. Noi am apucat pe o cale lăturalnică, înspre cealaltă mar¬ 
gine a pădurii, unde, într-un loc ferit de trecători, l-am intîlnit pe Mogoş şi 
pe Mazilu, care veniseră împreună cu studentul Comea Marcel. Nu ţin 
minte ca pe acesta din urmă să-l mai fi înîlnit vreodată de atunci, dar impre¬ 
sia făcută cu această ocazie, l-a păstrat viu în memoria mea. Se trăgea din 
comuna Sinea şi la data plecării în pribegie era student la farmacie. Crescut 
într-o familie de intelectuali, venise aici, în lumea pură, dar aspră şi sălbati¬ 
că a pădurilor, cu o bogată zestre de maniere si nobleţe sufletească, pe care 
le-a purtat cu încăpăţînare prin toate hîrtoapele şi pîraiele. Acum, că se l㬠
sase noaptea, ne-am scos şi noi merindea, căreia i-am dat cîteşi cinci roată, 
lingă tulpina unui stejar bătrîn. După ce le-am povestit cum şi ce am lacul, 
pe unde am umblat, Mogoş zise cu glasul puţin sugrumat de emoţie: "Nicu 
vrea să ne părăsească, zice că pleacă în munte pentru cîtva timp, să compu¬ 
nă «marşul». El crede că numai privind tara de pe piscuri are inspiraţie". în 
vremea aceasta, Mazilu se apropie de urechea mea conspirativ. "Să vezi ce 
urît are să-i fie fără mine!" Apoi cu glas tare: "Codru-i frate cu românul, aşa 
a fost fraţilor şi aşa va rămîne mereu, pînă la sfirşit." 

După un timp se întoarse iar conspirativ către mine: "Nu ştiu de ce, dar 
nu merge deloc cum vreau eu. Am găsit eu ceva metafore frumoase dar nu 
se lipesc de loc una de alta. Ce zici de asta: "Codrii cu feciorelnice poieni?' 7 

"E frumoasă, am precizat eu, dar la un marş cred că nu atît metaforele 


114 


contează, cît dinamismul şi patosul pe care el îl insuflă în ansamblu. Cuvin¬ 
tele trebuie să fie aspre, tăioase, iar muzica de asemenea vivace, antrenan¬ 
tă." 

"Oricum, eu la munte tot plec", conchise Mazliu. 

Se vede însă treaba că pe prietenul meu îl păştea mereu ghinionul. în pe¬ 
rioada imediat următoare n-a mai plecat la munte, pentru că alte eveni¬ 
mente, mai puţin "politice" sau poetice, l-au ţintuit locului, aşa după cum 
aveam să aflu mai lîrziu în închisoare. 

La circa un kilometru jumătate de Făgăraş, cum vii spre Braşov, pe dreap¬ 
ta şoselei, exista atunci un depozit militar de muniţii. Plutonierul Cosma 
Partenie le dăduse partizanilor schema în detaliu, precum şi indicaţii pre¬ 
cise de cum sa procedeze la spargerea lui. în noaptea aceea întunecoasă, 
cînd au dat asaltul, în echipă se aflau mai mulţi partizani, printre care Mo¬ 
goş, Mazilu, Socol, Slanciu, Arsu. Cu ei veniseră şi cei doi consăteni ai 
mei, Pop Zachiu şi Comşulea Aron, care pînă spre ziuă au cărat cu căruţele 
lor zeci de lăzi cu sticle incendiare şi fumigene. Fireşte, Cosma Partenie se 
afla acolo, pentru a conduce operaţia. 

Totul a mers ca pe roate şi, înspre ziuă, sute de sticle incendiare se aflau 
depozitate in şura lui badea Comşulea Aron. 

Ba, între timp, au făcut şi o experienţă pe cîmp, asupra puterii de aprin¬ 
dere a materialului. Impresionat de privelişte, unul dintre ţărani a exclamat: 
"Mă Zachiu, cu astea aprindem şi pămîntul dacă vrem noi." 

Logic şi "drept" ar fi fost ca o parte din acest material să fie depozitat în 
şura lui Zachiu. 

Acesta însă ascunsese la el în curte nişte bombe, de mare calibru, pe care 
partizanii le procuraseră de la armurierul Munteanu Ion, din Făgăraş. Aşa 
că sticlele nu mai încăpeau de bombe. Pe proprietarul acestor explosive, un 
om minunat, nu-1 cunoscusem înainte de arestare. 

Prima noapte din beciul securităţii am petrecut-o însă împreună. Era de 
statură mijlocie, foarte bine legat, şi ceea ce-i dădea un aer de prestanţă 
aparte era chelia lui lustruită, prelungită pînă în vîrful capului. Avea vorba 
ironică, tăioasă, dar în spatele acestui "baraj" acest om ascundea un suflet 
caritabil şi un caracter integru. 

Acum eram edificat, partizanii se aflau în febra căutării de arme şi mu¬ 
niţii. In prima fază acestea erau depozitate pe unde era posibil - ca în cazul 
sticleloHncendiare - urmînd ca, pe parcurs, ele să fie cărate în adăposturi, 
în munte. De peste tot, de pe la prieteni, ei achiziţionau orice armă, şi pe vre¬ 
mea aceea se găseau încă multe, căci din trecerea celor două valuri de beli¬ 
geranţi - nemţii şi ruşii - pe aici, oamenii măcar cu atît s-au pricopsit. 
Acum s-au dovedit de un real folos relaţiile pe care Mogoş .şi le-a creat în 
lunga sa peregrinare prin satele de sub munte, cu faimoasa sa maşină de 
tăiat lemne. ’ 

Fiecare cunoscut şi om de încredere deveni o gazdă stabilă a partizanilor. 


115 


Deşi vroiam sa par degajat, eram mereu indispus, cu girului in alta parte. 
Cu fiecare data cind auzeam că securitatea a mai ridicat un ţăran, amărăciu¬ 
nea m mine sporea. Din 1944 încoace, asistasem aici in colţul meu de lume 
la tot lelul de abuzuri şi nelegiuiri, pe care cu trecerea timpului mintea mea 
începuse sa le priceapă tot mai bine. Acum rămăsese în urmă vremea cind 
sufeream doar pentru ceea ce mi se intimpla mie. De acel egoism infantil 
ma desprindeam uşor, copleşindu-ma tot mai mult o revoltă mocnită. Sufe¬ 
rinţele mereu sporite ale ţăranilor in mijlocul cărora trăiam m-au făcut să 
înţeleg de timpuriu ce însemnează sentimentul profund al solidarităţii 
umane. 

In ceea ce priveşte problema mea personală, totul rămăsese parcă suspen¬ 
dat, lara mci-o ieşire. Mă torturau întrebările, presupunerile, căutam avid o 
soluţie. Un gind pios faţa de proprii părinţi mă îndemna mereu să alung din 
mine amintiri atîţ de viu legate de numele lui Mogoş. Visul care începuse să 
dea un sens vieţii mele trebuia deci ucis. Dar, ori de cile ori mă torturam cu 
astfel de ginduri, iii cele din urmă mă pomeneam intrebîndu-mă: si ce voi 
lace? O, această perspectivă, ca miine să fiu doar un biet "element" încadrat 
docil in societatea clădită pe violenta dresură comunistă, era ucigătoare. 

Intr-o seara, pe cind ma întorceam din comuna vecină Ileni, de îa mătuşa 
Mana, mă întilnesc Ia mijlocul cimpului cu Metea Victor, elev .si el la liceul 
Radu Negru , mai mare ca mine. intr-o mină ţinea o traistă încărcată de 
mende, iar in cealaltă un ciomag. Pentru că mă considera om de mare încre- 
dere, m-a informat pe data unde merge. Tatăl său, trecut pe lista neagră a 
chiaburilor, se afla undeva pe cimp, ascuns intr-o vilcea. Fugise de citva 
timp, cind securitatea a venit sa-l ridice. Zilnic, băiatul său cel mare, Victor, 
11 căra mincarea cu traista. în situaţia aceasta erau mulţi dintre consătenii 
sai, care aveau ceva mai mult pămînt. 

La invitaţia prietenului meu, am pomii si eu spre locul cu pricina. Eram 
curios să văd cum arată aceşti oameni dirji, care inagurau acum primul mod 
de împotrivire, prima forma de replică a românului la teroarea declanşată 
de regimul comunist: fuga. 

Undeva la circa 3 km depanare de sat, intre două coline rrpoase cei fugiţi 
îşi înjghebară nişte colibe ascunse in căpiţele de otavă şi grămezile de paie. 
M-am apropiat înfiorat de gura colibei, unde nenea Victor "al Rindasului" 
tatal prietenului meu, stătea trimit pe o mină de paie. Faptul că acesta m-a 
recunoscut pe data şi nu s-a ferit de mine, mi-a sporii parcă încrederea in 
mine însumi. Pentru el eram "unul de-ai lor". 

Uitaţi, mă băieţi, arătă el spre traista de alături, cu ce m-am ales din toa¬ 
ta averea mea. Asta-i pricopseala de pe urma ruşilor". După ce işi întinse cu 
si ă ştergarul pe paie şi îşi răsturna merindea, continuă: "Acum încă e bine, 
e vară, e cald. Ce-om face cind o să vină ploile de toamnă si iama?" La ple- 
care ne stnnse de git pe amindoi. "Să nu mă uiţi, mă băiete, i se adresă el 
apoi Itu-so. De m-or prinde să ai grijă de casă, de mumă-ta, de Ionică Să nu 
uiţi, Victore, niciodată asta." 


28 


Pînă în drumul mare, nici unul din noi n-a scos o vorbă. Abia cind i-am în¬ 
tins mina, prietenul meu explodă: "Mama lor de bolşevici, numai jale şi su¬ 
ferinţă au adus!" Cîteva clipe cercetă cu privirea munţii din zare. Apoi re¬ 
luă: "Cred că în curînd o să plec la partizani. Tu cind vii?" "Eu?!" Era o în¬ 
trebare pe care niciodată nu mi-o pusesem. De aceea m-am pomenii luat 
prin surprindere. "Nu m-am gîndit încă la asta", i-am răspuns parcă ruşinat 
de absenţa unor asiei de preocupări. 

De unul singur pe drum, am reflectat tot timpul la bizara întrebare. Acum 
ai mei mi se păreau nişte "răsfăţaţi" ai soartei. Mi se părea curată nepăsare 
să stai deoparte cuminte şi liniştit cînd acestor oameni le era viaţa ame¬ 
ninţată, deşi nu făcuseră nimic. Prea repede uitaseră ai mei cînd tata a fost ri¬ 
dicat de acasă si închis în Făgăraş. Nu trecuseră de atunci decît 4 ani şi lo¬ 
tuşi!... 

Acum mă hotărîsem. Voi merge la Mogoş şi îi voi povesti tot ce mi s-a în- 
tîmplat. Era poale un refugiu, dar şi un itinerar obligatoriu în vederea vii¬ 
toare mele decizii. 

într-o după-amiază, am sărit pe bicicletă şi am pornit spre Toderiţa. Mă 
îngrijora doar gîndul că nu-1 voi găsi pe prietenul meu. De cele mai multe 
ori se afla pe cimp, ajulînd la unul sau la altul dintre săteni, la muncă. 

Întîmplarea a făcut însă să-l găsesc "acasă". A nu se înţelege "acasă" la 
casa părintească, ci la unul dintre prietenii săi. Era la un vecin, unde treb㬠
luia de zor prin curte. Revederea, am citit pe faţa lui, l-a bucurat nespus. Cî¬ 
teva clipe mai tîrziu, am ieşit amîndoi în grădină şi rezemaţi de gard, sub un 
măr bătrîn, eu i-am povestit dintr-o răsuflare tot’ce mi se'întîmplase. 

Mult timp Mogoş privi în pămînt complice, fără să scoată o vorbă. "îmi 
pare foarte rău, zise el în sfîrşit. Dar să ştii, nu numai ţie ţi s-a întîmplat aşa 
ceva. într-un fel poveştile noastre se aseamănă. îmi pare foarte rău că aceas¬ 
tă cauză a nenorocirilor tale sînt eu. Deşi asta numai aparent, pentru că exis¬ 
tă o cauză mai profundă a conflictelor noastre cu ai noştri. Ascultă acum po¬ 
vestea mea şi cred că vei înţelege care e această cauză reală şi imposibil 
intr-un fel de evitat. 

Spre deosebire de line, eu m-am născut într-o familie mai înstărită. 
Aveam pămînt mai mult, dar aveam pe deasupra şi o moară de apă şi o 
maşină de treierat. Tata a fost un om foarte întreprinzător. Nu-i de mirare că 
într-un sat ca al nostru, sărac, noi eram printre cei mai bogaţi. Asta a mers o 
bucată de vreme. Pe parcurs, din mai multe motive, familia noastră a intrat 
în declin. Noi am fost trei copii la părinţi, o soră mai mare, eu şi mezinul fa¬ 
miliei, Ştefaniţă. Odată cu moartea sorei noastre, la o vîrstă prematură, a în¬ 
ceput propriu-zis drama familiei mele. Părinţii mei, mai ales mama, au 
ţinut la ea foarte mult. Cel puţin mama mea, mult timp a fost ca o nebună. 
Şi-a căutat alinarea peste tot, la ghicitoare, la femeile care fac vrăji, la Bise¬ 
rica. Tata era şi el copleşit tot mai des de gînduri negre pînă cînd, pe ne¬ 
simţite, s-a detaşat de tot. Desigur, lovitura de graţie ne-au dat-o comu¬ 
niştii. Ne-au fost luate moara, tractorul şi mai tîrziu pămîntul şi casa. Eram 


29 




Ceea ce nu ştiam eu pînă acum erau legăturile pe care Mogoş şi ceilalţi parti¬ 
zani şi Ie creaseră în satele din apropierea şoselelor care leagă făgăraşul de 
Braşov. 

Începînd din Şercaia, Grid, Pîrău, Veneţia de Sus, Veneţia de Jos, Comă- 
na şi apoi, întorcîndu-ne pe cealaltă parte, de la Pioana Mărului, Sinea 
Nouă, Sinea Veche, Ohaba etc., ei îşi creaseră un bun vad. 

în Comăna prinseseră o relaţie de mare încredere în persoana lui nenea 
Comşa, om avut, care nici acum, cînd la modă devenise să te lauzi cu cali¬ 
cia nu înceta să se "fălească' 7 cu starea sa de gospodar cu prindere de mină. 
Veneţiile au dat partizanilor pe doctorul Halmaghi, care îi "doftoricea" cînd 
era cazul, dar mai ales pe ofiţerul Monea Traian, om de mare ţinită morală, 
după cum am mai .spus. 

Oameni devotaţi au avut partizanii şi în rîndul preoţilor, cum a fost preo¬ 
tul Dîmboi Victor - băiatul nănaşului Samoilă - care, la data aceea, avea pa¬ 
rohie în comuna Sinea. Numeroşi învăţători au devenit prieteni si gazde ale 
partizanior. Aşa a lost, în salul Grid, învăţătorul Ciurilă Ion, iar în comuna 
Pârău învăţătorii Bomlă Ion şi Pridon Ion. Aici, în ultima comună, a fost 
creat un grup de rezistenţă anticomunist foarte puternic. învăţătorul Pridon 
a întemeiat în rîndurile sătenilor săi o organizaţie numită "Vulturii", care 
avea legături cu partizanii. Dintre membrii acestei organizaţii, pe cîţiva 
i-am cunoscut foarte bine, mai lirziu, în închisoare. 

Noară Nicolae, ţăran din această comună, era om cu o mare capacitate de 
dăruire. Puţin impulsiv din fire, ştia să fie reţinut şi tenace atunci cînd era ca¬ 
zul. Prin toate încercările din închisoare a trecut cu demnitate. 

Cerbul Ion, ţăran şi el, era bolovănos la vorbă, dar parolist şi om de 
condiţie. A ieşit din închisoare necompromis. 

Croitorul Sansebeş Ion, lînărul Buta sau Noară Gheorghe sini oameni de 
care întotdeauna îmi voi aduce aminte cu plăcere şi stimă. Cît îl priveşte pe 
învăţătorul Pridon, niciodată nu voi avea cuvinte să-i pot descrie toată no¬ 
bleţea sa sufletească şi spiritul de dăruire. Mi-1 amintesc în camera aceea 
blestemată de la Cetăţuia Braşovului, cînd, roşi de foame, de frig şi de boli, 
el se căznea din răsputeri să ne ţină moralul ridicat, să uităm iaduî în care in¬ 
trasem, prin minunatele sale pilde morale şi povestiri. Pentru harul său de a 
şti să povestească atît de frumos noi l-am poreclit "Creangă" al Făg㬠
raşului. Era pe vremea aceea trecut de cincizeci de ani, potrivit de statură şi 
destul de bine legat. Era mereu plin de neaslîmpăr şi vervă. Negiijîndu-şi 
propria sa persoană, se preocupa doar de sănătatea şi moralul altora. înc㬠
runţit complet, avea încă părul bogat şi frumos ondulat. 

Ceea ce era de-a dreptul fascinant la acest chip cu trăsături care vădeau 
dîrzenia şi bunătatea în acelaşi timp, erau ochii. Căprui, sclipitori, le tin- 
tuiau parcă pînă în fundul sufletului. 

Antecedentele sale de opozant anticomunist se prelungesc pînă la vre¬ 
mea intrării ruşilor în ţară. Ţin minte că în vara anului 1947, o echipă artisti¬ 
că din comuna Pârău, condusă de învăţătorul Pridon, a dat o reprezentaţie 

116 


în satul nostru. A fost un eveniment nemaipomenit. S-a jucat o piesă cu ca¬ 
racter naţionalist vădit anticomunist. S-a cîntat "Trăiască regele", "Pui de 
lei", "Hora Unirii", cîntece pe versuri de Goga. Exaltarea în sală era la 
culme, toată lumea cînta după corul de pe scenă. 

Ce au făcut comuniştii cu acest om cu suflet mare, se ştie. După condam¬ 
narea sa la moarte, n-a fost împuşcat ca ceilalţi partizani. Dar la Jilava, îm¬ 
preună cu alţi doi nefericiţi, ţăranul din comuna Ileni, Comea Dumitru şi 
ţăranul Moraru Traian, din comuna Pădureni, Banat, au zăcut cu totii în ce¬ 
lulele morţii, sub pămînt, pînă cînd fiecare şi-a scuipat ultima rămăşiţă din 
plămîni. 

Despre legăturile partizanilor din oraşul Făgăraş, ca şi în cealaltă parte a 
regiunii, spre Oraşul Victoria, nu ştiam mare lucru atunci, deşi ele au fost 
extinse şi aici. în Făgăraş, un om de mare încredere al partizanilor era docto¬ 
rul Slanciu Stroe. "Domn" pînă în ultimul detaliu al ţinutei sale , ca şi prin 
nobleţea sa sufletească, acesta se trăgea - dacă îmi amintesc bine - din 
* aşi narii Sibiului, ca !iu de ţăran. Foarte capabil în profesie - a fost mulţi 
ani directorul spitalului din Făgăraş - dublat de o înaltă tinută intelectuală, 
el ştia să se facă îpdrăgil şi de cel din urmă ţăran. Adesea timpul liber şi-l pe¬ 
trecea la cîmp, mînuind coasa sau sapa, în rînd cu oamenii Care îi lucrau pă- 
mîntul "în parte". 

Cu şareta sa trasă de un cal "cuminte" şi "ascultător", care la vremea 
aceea constituia fascinaţia oraşului, prin faptul că ştia să se întoarcă singur 
acasă, ţinînd dreapta - doctorul alerga încoace şi încolo după treabă. 

Azi, pe locul unde altădată se înălţa casa falnică şi ospitaliera a doctoru¬ 
lui Stroe, ca şi curtea plină de flori, se întinde terenul viran din fata digului. 
Cîţi oare dintre cei care vin azi pe aici să culeagă iarbă la iepuri îşi aduc 
aminte sau ştiu despre acea fiinţă caritabilă care a însufleţit aceste locuri? 

"Mi-au luat tot ce am putut, a exclamat el cînd s-a întors din închisoare, 
dar sufletul tot nu li l-am dat". Şi nici n-a catadicsit să treacă să-şi vadă casa 
pîngărită. 

Tot aici, în oraş, alte legături partizanii au putut înjgheba gratie lui Gelu 
Novac, fiul apreciatului profesor de matematică. Despre legătura colonelu¬ 
lui Socol - unchiul lui Silviu Socol - cu partizanii, n-am aflat decît tîrziu, 
deşi se zice că aceasta există de multă vreme. în satele de dincolo de Olt, nu¬ 
mărul gazdelor a fost mult mai redus, dar suficient pentru eventualitatea 
cînd partizanii se deplasau şi aici. 

Aşa, bună oară., era nenea Cristea Vasile sau nenea Cocoradă din satul 
Cal bor. 

în partea cealaltă, spre Mănăstirea Sîmbăta, numele zecior şi poate sute¬ 
lor de gazde din satele regiunii, care mai tirziu au umplut închisorile, atunci 
îmi erau necunoscute. Astăzi o investigaţie în acest scop n-ăr avea nici un 
sorţ de izbindă. Cei mai mulţi din persecutaţi s-au unit cu pămîntul. Marto¬ 
rii acelor evenimente, cîţi au mai rămas, au devenit bănuitori şi timoraţi. 
Pentru mulţi, întreprinderea mea ar trece, sînt sigur, drept nebunie. Un han- 


117 




dicap deci, de netrecut. Ceea ce nu însemnează că eu nu voi purcede aiurea, 
spre zări mai primitoare. 

Era pe la mijlocul lui iunie cînd, în sllrşit, după atîtea amînări, dorinţa 
mare a lui Mazilu se împlini. Vestea că acesta se află de cîtva timp în munte 
mi-au adus-o cei doi partizani, Porîmbu şi Gelu Novac, coborîţi proaspăt de 
sus. Veneau, desigur, cu o misiune precisă dar, cum primului îi era dor de 
mine, au hotărît să se oprească, din vîrful muntelui, drept în sura noaştră. 

Tatăl lui Gelu Novac îmi fusese cîtiva ani profesor la liceu, de aceea îl cu¬ 
noşteam foarte bine. Slab, cu spinarea de pe atunci puţin încovoiată, t cu 
ochelarii săi cu multe dioptrii, trecea singuratic şi gînditor pe coridoarele li¬ 
ceului, pierdut parcă iremediabil în lumea abstractă a cifrelor. Trecea drept 
cel mai bun profesor de matematică şi nu numai al liceului nostru. Se zice 
că în repetate rînduri i s-au făcut oferte de catedre universitare, lucru pe 
care l-a refuzat regulat, din dragostea profesorului pentru liceul nostru, pe 
care l-a slujit cu dăruire. în grădina casei avea un chioşc turn, plin pînă la re¬ 
fuz cu reviste şi cărţi de specialitate, unde acesta se retrăgea zinic, ca într-o 
tară a sa, poulată cu iluzii şi cifre. Corectitudinea sa proverbială devenea 
adesea o armă crudă care a lovit în proprioul său fiu, lăsindu-1 corigent 
atunci cînd acesta şi-a ajutat colegul de bancă la teză. Şi doar lumea ştia că 
Gelu era unul dintre fruntaşii liceului la învăţătură. 

Profesorul Novac n-a făcut niciodată politică pe bunul motiv că o consi¬ 
dera un lucru neserios faţă de lumea precisă şi sobră a formulelor. Practica 
comunistă îl dezgusta prin ''demagogia frivolă" şi " manifestaţiile de carna¬ 
val", idee ce l-a ftcut să-i întoarcă de la începui spatele. Un refuz care l-a co¬ 
stat scump. Aceasta - şi faptul că era tatăl unui partizan - nu i-au putut fi ier¬ 
tate. A fost arestat şi condamnat. O dată cu el a fost arestată şi fiica sa, Ge¬ 
mă, care în preludiu a fost respinsă de la învăţămîntul superior şi dată afară 
din serviciu. în mare cumpănă, s-a căsătorii în prealabil cu un om de pe alte 
meleaguri. Fiind gravidă la data arestării, Gemă a născut copilul în închi¬ 
soare. întoarsă acasă, n-a supravieţuit mult timp, stingîndu-se la puţină 
vreme după maică-sa. Acum, după ani grei de închisoare, profesorul era 
deja un bătrinel, singur pe lume, încovoiat ca un semn de întrebare, cu faţa 
înăcrită de scîrbă, privind mustrător lumea, de dilpă lentilele sale groase. îi 
vedeam tîrîndu-şi viaţa pe străzile oraşului, ţinîndu-şi într-o mină bastonul, 
iar în cealaltă "ţecherea" sa proverbială, în care întotdeauna puteai afla "ga¬ 
zeta matematică" şi, din cînd în cînd, cîte o bucată de pîine. Aceasta a r㬠
mas pînă la sfîrşit dilema vieţii sale: pe ce să dea cei cîtiva lei, pe reviste de 
specialitate sau pe.pîine? Astea pînă înt-o zi. Apoi bătrînul cocoşat, în uni¬ 
formă de vinător de munte, cu pantaloni bufanţi şi jambiere, dintr-o dală 
n-a mai fost văzut nicăieri. Azi în casa sa mare de. pe strada Şcolii locuieşte 
fostul ginere, recăsătorit cu o femeie tînără. . 

Avînd în vedere antecedentele, e de presupus că tînărul Gelu Novac a 
apucat pe un drum nedorit de tatăl său. Nedorit, dar odată faptul împlinit, 
nedezis de acesta. Urmărit de securitate încă din primăvara anului 1948, 


118 


odată cu terminarea i.ceului îşi ia lumea în cap şi pribegeşte numai el ştie pe 
unde puia m primăvara-anului 1950, cînd intră în grupul lui Gavrilă 
Acum, după atîtea povestiri despre cutezanţa şi dirzenia sa, îl aveam in 
faţa, in postura celui mai autentic partizan. Peste echipamentul specific par¬ 
tizanilor bocanci cu masele, pufoaice, Gelu purta veşnic pe umeri faimoa- 

Mn?r P p en - na , ,mpe ; meab,la ’ care dadea un spor de prestanţă chipului său 
lainic. Era înalt şi drept, ţinîndu-şi fruntea lată mereu ridicată şi ţintind cu 
ochii sai expresivi şi aceri drept înainte * ’ 

* ra ,r r° S ' a înfăt ’ işare ' vorbind in sensul clasic al cuvîntului - dar 
agreabilă* P alra S alor > ,acin d prezenta sa reconfortantă şi extrem de 

Aşa se face ca tata l-a îndrăgit chiar din prima zi cînd l-a cunoscut Cit 

ţ 1 ' P a [ ai ^ aS | a n0l > mai loate serile Şi Ie-a petrecut discutînd cu tata Ca fiu 
de intelectual, acesta era bine instruit, pe deasupra moştenind de la taică- 
sau acea tenacitate de caracter care i-a atras bătrinului profesor porecla de 
Canrul . Dar sufletul lui Gelu îşi descoperea adesea şi reversufmedaliei 
mărinimia şi bunatatea risipite cu dărnicie. ' ’ 

Nu era adeptul acelei legi a Iubirii, înţeleasă in sensul lui Sofonea care te 
îndemna sa-ţi iubeşti duşmanul, ci al unei justiţii iminente. Astfel îi apărea 
o contradicţie in termeni iubirea unui trădător sau chiar a unui ipocrit Tot 

fecemsă'triuiSeTnsiV T U uman . trebuie P^epsit, pentru că numai astfel 
sa lI ?umle justiţia divina, gelu nu era omul jumătăţilor de măsură El 

ciJ^S CredUnei nC '° S ,n în t elesul banal al cuvîntului, ci un "cru- 

J"! r :° ^ eara *' am surprins discutînd cu tata. Era, printre altele vorba de 

CK tr- C ^ gazda ÎŞi exprima părerea că e "o a facere 'murdară" 
fe r '- ’ n( I ' ca Ge,u ’ a ? a cu , m ° jnţeleg eu e altceva, bade Nică. Nu mă re- 
r aici la politica practicata de politicieni, aceştia văd în politică o meserie 
cel mai adesea rentabila. Aproape în toate cazurile, ei nu au drept suport dă- 

Sfe Ş H IUblrea de nCam ' Denlagogie > fraudă socială Ş' cam atît. Un partid 
polnic, după mine, nu-i «o parte» ridicată împotriva altei părţi, ci unpro- 
g am de prefaceri şi prosperitate naţională. La un partid politic’ bizar poate 
ma interesează ,n prunul rînd ce caracter au oamenii care îl ac^tuSc.’ 
nă „ ° or S aniza ţie mişuna de caractere slabe şi demagogi, atunci nu e bu- 

Oricum, intervine tata, în această privinţă cred că ai si tu o preferinţă " 
c Nu ’ adCr 3 l !, n p; ! r,ld anume - zice celălalt, dar îmi’plac unii oameni 

maTcTa L? PartG din d ' fer ^ e Partide - De pildă ’ îmi Pl a ce Goga. Si nu nu 
55 C H . n a I“ l Un mare P™ , Eu cred că a scris ce a scris nu numai din talent, 
fr. t convingerea sa politică. In ciuda acuzatiilot care i se aduc Goga a 
fos, un mare îndrăgosti, de neamul acesta. El chiar cînd a gesfeaav’ulcuge 

! n " r ? m C H Ut ° tUl al ‘ C molive îmi P lace Şi luliu Maniu. Acesta h a avut 
f darulrea de a celuilalt, dar a avut consecventă si tact EI 
a fost intr-adevar un om politic autentic. România Mare, de mai lîrzm nu se 


119 



poate închipui fără el. Apoi, pentru că tot vorbim de preferinţe în materie de 
oameni, îmi place şi Moţa." 

"Te referi la Moţa legionarul? stărui tata." 

"Desigur, zice Gelu. Intr-o revistă veche de-a tatei am găsit un articol în¬ 
flăcărat pe care poetul Tudor Arghezi l-a scris la moartea celor doi legiona¬ 
ri Moţa şi Marin, în Spania. M~a impresionat. Mai tirziu m-am documentat 
cum şi ce-i cu Moţa." 

"Sa-ţi spun eu, că sînt mai bătrin, zice tata. Mişcarea legionară din care a 
făcut parte a dat ş*i oameni ca el, dar a dat şi pe asasinii lui Armând Calines- 
cu, ai lui Iorga, ai lui Duca." 

"Un moment nene Nică, sări Gelu. Pe mine, ţi-am mai spus, nu mă intere¬ 
sează partidul, ci omul. N-am nici o consideraţie şi detest pe aceşti oameni, 
dar în faţa jertfei adevărate, dezinteresate nu pot să nu mă plec. Cînd fapta 
ta depăşeşte barierele unui egoism personal sau chiar ale unei mentalităţi 
de grup, ea devine un bun al comunităţii întregi. Am li ingraţi dacă pe un ast- 
lel de om l-am întreba din ce partid vine. Nu dînd din cap în dreapta şi în 
stingă dovedeşti că eşti mare, ci punîndu-te în slujba unor deziderate care 
sînt ale neamului tău.’Cine poale să moară pentru Hristos, atit de senin ca 
Moţa?" 

"Bine, interveni tata, asta e una, dar tot în legătură cu acest subiect tre¬ 
buie pusă o problemă de actualitate. Tu spui că deteşli asasinatul, crima. 
Perfect.'Dar şi în calitatea voastră de partizani, trebuie să recunoşti, veţi fi 
puşi la un moment dat în situaţia de a ucide." 

Te întrerup, nene Nică, sări ’iar Gelu, între ceea ce facem noi şi ceea ce 
fac criminalii, asasinii, nu există nici o legătură. Noi ne-am ridicat în nu¬ 
mele unui popor înrobit. Asasinul nu se pune în slujba unui popor, al pro¬ 
priului său popor. El face ceea ce lace în virtutea unor răfuieli personale 
sau, cel mult, în numele partidului său." 

"Oricum, conchise tata, eu rămîn la părerea mea, că politica nu e bună." 

"Ba da, zise hotărît celălalt. Politică trebuie să facem, pentru că fără poli¬ 
tică azi nu se mai poate. Şi dumneata, care te lepezi cu atîta sila, faci politi¬ 
că. Cu o precizare, să eliminăm pe cit posibil demagogia din ea şi să introdu¬ 
cem etica. Politica ar trebui să devină o activitate moralizatoare a societăţii " 

"Şi care ar fi soluţia ta, Gelule, ce ai face tu practic pentru a îmbunătăţi 
climatul politic al ţării. Ai alege, de pildă, un partid considerat de tine pur, 
care să conducă societatea românească?" 

"Nici vorbă, zice tînărul, asta se face astăzi. Multitudinea părerilor e un 
gaj al libertăţii şi al descoperirii posibilului adevăr. Eu aş inaugura acel sis¬ 
tem care să ţintească spre aristocraţia spirituală, prin democraţie. Din orice 
partid aş elimina, pînă la unul, elementele compromiţătoare. Aş instaura un* 
fel de control etic asupra întregii structuri de conducere, sau care aspiră la 
conducerea acestei ţări." I 

"într-un fel ai ajuns la ceea ce gîndeam şi eu, interveni tata. Eu, de pildă, 
aş lua de la fiecare partid politic, de la fiecare om politic, ceea ce au zis şi au 




120 


făcut mai bun şi le-aş pune pe toate la un loc. Cred că ar ieşi ceva bun şi cu¬ 
rat românesc. Ce zici?" . . 

"Ce să zic?, ar fi ceva şi asta, numai că nu ştiu cum ram ine-atunci cu tole¬ 
ranta? Ce-i curat românesc va place si altora 0 ", zise cu bunăvoinţă tinărul. 

"Le va place nu pentru că n-au încotro, ci pentru că noi am avut oameni 
deştepţi şi, pe deasupra, de omenie. Aceştia, cind au făcut ceva, au făcut-o 
să mulţumească pe toată lumea." 

Cînd m-am uitat la el, tata avea faţa acoperită de un zirnbet de 
mulţumire, ca şi cum ar fi vrut să zică: "Ştiu eu cum vine şi treaba asta cu to¬ 
leranta. Nu mă prinzi tu pe mine, băiete." 

Pentru francheţea şi cugetul său deschis, tata îl iubea sincer pe Gelu. La 
un ecou poate, nestins în inima sa, după mulţi ani de la această întîmplare, 
el îmi zise conspirativ: "Vreau să te rog ceva, cind vei fi şi tu la casa ta şt vei 
avea copii, pe unul dintre băieţi, dacă va fi, să il cheme Gelu." Şi aşa a fost. 
Dar lui nu i-a fost dat să apuce şi ziua aceea. 

Cit îl priveşte pe Porîmbu, acum, după peste trei luni de la plecarea sa in 
munte, l-am găsit mult mai rezervat şi, poate, mai circumspect. ^ 

"Ei, spune frate, i-am zis eu fără altă introducere, cum te simţi de cind bei 
apă rece de izvor şi mănînci came de capră neagră?" . 

"De băut beau cit poftesc, dar came de capră mănînc mai puţină. De cind 
am urcat la munte, n-am împuşcat d,ecît o capră neagră". După ce tăcu cite- 

va clipe, reluă: . 

"Poate e mai bine aşa. Animalele astea sînt minunate şa le vezi acolo sus 
pe piscuri. De multe ori cînd tragi după ele ţi se pare că faci un sacrificiu. 
"Dar, de fapt, ce mîncaţi voi acolo sus?", am insistat eu. 

"Să-ti spun meniul nostru .pe o zi, mă privi puţin ironic partizanul. Dimi¬ 
neaţa, cafea cu lapte, biscuiţi cu mere, pîine cu unt şi şuncă de Praga. La 
prînz, supă de pasăre sau de perişoare, cotlet de porc sau cerb pane, prăjitu¬ 
ră cu nucă, fructe." _ /# 

"Lasă gluma, frate, zi cum vă descurcaţi cu mincarea. 

"Vrei să ştii adevărul? Mîncăm cînd avem şi ce putem. Came de vinaţ 
mîncăm foarte puţină, căci parcă au dispărut cocoşii de munte şi caprele şi 
iepurii. De pîine, acum vara mai facem rost. O cărăm de jos. Noi o mmcam 
si veche de cîteva săptămini. Mai completăm cu cîte o mămăligă, cind 
avem provizii de lăină. Mincarea noastră cea de toate zilele e pîinea cu sla¬ 
nă Nu se strică, e uşor de transportat, nu trebuie gătită. Din cînd în cind, 
mîncăm pe săturate brînză. Asta cînd trecem pe lastîni. Nu dăm lovitura, ni¬ 
ciodată n-am făcut asta. Noi întotdeauna ridicam brinza de la ciobani cu 
«forme legale». O apropiere de stînă trebuie făcută cu mare precauţie, întru- 
cît acestea devin o capcană a securităţii. Odată ajunşi la ciobani, ne prezen¬ 
tăm ceea ce sintem, luptători pentru libertatea poporului român, făcindu- 
le cunoscut, totodată, de ce am venit, in schimbul burdufurilor de brînză ri¬ 
dicate, le tăiem întotdeauna un bon, pe care scrie cam aşa: S-au ridicat aU- 
lea kilograme de brînză azi... in contul luptătorilor pentru eliberarea ţării . 


121 



Şi semnează .Gavrilă sau unul din noi. Forţa armelor n-o folosim dec» 
atunci cind ciobanii se opun". "Şi se opun des?" 11 

. P rea * Nu ştiu de ce reacţionează aşa, din frică sau pentru că sînt si ei 
de partea noastra. Oricum, o stînă călcată o dată de noi devine un loc sus 

^ aCUi r, flmd a,e , slatului ’ ciobanii dau raportul, de ce s-a intim 
plat cu brinza. Alţn sînt chiar oamenii securităţii Atunci securitatea se 

rihd 6 H 3 ena ' Sa nU '’’' m . ch, P ul însa ca dau buluc în munte. Aici jos par te 
ribdi, dar sus nu prea se încumetă să urce. Şi acum de cind cu Arsenescu si 
oamenn lui dmpre Muscel, sîntem asiguraţi. Colonelul ii căsăpeşte " ’ 

ştiu .oLfdeTpreTdSo S’ ? "’ , " m **** în,rempînd eu ’ ‘ urios să 

Vara e mai uşor. Cind e cald, oriunde te poţi întinde. Ne construim si cor- 

trecă for b ° rdee ’ dar In a ? a fel sa nu atragă atentia eventualului 

trecător Cel mat sigur adapost al partizanului e cel de o noapte Cind rî 

STbSr' m ' md m ' reU C, ”" a * P'Veasc». oSpăi"?, ™„ 

as lei de bordei, nu ne mai întoarcem acolo. Gavrilă ne-a impus reguli des 

conddi . n p C - e ^ Vla ‘ ă ' Şi îmi daU Seama că «'‘fel nu s-ar putea supm vie, uiîn 
- r m care trăim noi. Umblam foarte mult să cunoaştem muntele pia- 

In.ă p P ’ P0ZI ’" Stra,eglCe ' Pentru Gavriia orice amănunt are imfor- 
tanţa. Eu am ajuns sa cunosc aproape ca în palmă munţii, de aici de la Pielii- 
cea - virful din dreapta satului Mărgineni - pină hăt departe, la Negoiul si 
Moldoveanu. In partea cealaltă de munţi, spre Muscel nu ne băeăm Asa 
am auzi, ca s-a stabili, cu Arsenescu. Acolo activează el aici noi Ehe § . 

ponei'inimi"" SmgUraIlfel - Umb ' am de ca P ul meu ’ P e unde ml 

''Şi acum de ce nu mai poţi să umbli?" 

An!"''*' Pemm Că ° 8re ? eală ’ de a la ^ răsfrînge asupra întregului grup 
J*' t Um sin '-angajat intr-o lupta care implică in mod inevitabil nişte 
obligaţii şi reguli precise. Chiar dacă tu personal vezi altfel lucrurile tre¬ 
buie sa cedezi, sate adaptezi grupului. Uite, eu sin, omul actiunii vrelu să 
fac ceva, sa ştiu ca lup,. Gavrilă e de altă părere. El e pentru’ o confmntare 
cu securitatea numai atunci cind nu există altă soluţie." 

scultă Toma, voi aţi depus vreun jurăm im de credinţă fată de cineva 9 
u auzisem ca prunii partizani, încă în vara anului 1948, s-au adunat pe Ne- 
goiul şi au jurat sa lupte alături pină la moarte. Ce ştii de asta 9 " P 
n„ riJîţTT despre jurămintul de pe Negoiul. E însă absolut obligato- 
fnm d a -° 8 ru Pa re de rezistentă ca aceasta, să depui un iurămînt 
un’ni, P In Pr " t tai K Carnarazbcă nu -' vei ,răda n ' c >oda,ă. într-o confmntare 
pmuSnul glonţ?"' 6 ^ mîini,e du S ma " ului ' Şt» ce se zice des-’ 

Cam cîţi sînteti la ora actuală în acest grup din munte?" 

ct 3 ™ n ° ta ’ grup . numără înjur de douăzeci de membri. Noi însă cei care 
s m in munte, sîntem vreo paisprăzece inşi. Asta acum, după ce a fugit si 
Metea Victor, sus. De obicei, umblăm în grupuri mici, doi, tre* cel mTpl 


122 


tru p e ,j e a itâ parte, păstrăm permanent legătura cu cei de jos, în frunte cu 
Mogos, care stau la gazde şi care, în situaţii extreme, vor veni la noi în 
munte Dar în ţesătura asta de drumuri a noastră e foarte greu să ne mtilnun. 
De aceea stabilim date precise şi locuri unde să ne intîlnim cu hecare grup 
de ios. îti închipui, de aici pină la poalele muntelui sint peste cincisprezece 
kilometri. Noi intr-o noapte trebuie să-i străbatem. Las la o parte escalada¬ 
rea muntelui pe stînci, încă cîţiva kilometrii." 

"Nu înţeleg de ce umblaţi atîta, cind foarte bine aţi putea ramine in 
munte cu’săptămînile?" 

"Se vede că numai din cărţi cunoşti viaţa de partizan, zice Ponmbu. Par¬ 
că noi am Ti acolo nişte turişti. Gindeşte-te, frate, că in orice moment putem 
fi încercuiţi. Dacă sîntem doi, unul se odihneşte, celălalt sta la pază. Proble¬ 
ma noastră capitală e insă aprovizionarea. Sînt atîţia tineri care ar vrea sa 
fugă în munte. Tocmai din acest motiv, noi nu-i putem primi, orice venit la 
noi e o gură în plus de hrănit. Dacă s-ar întrezări o rezolvare a situaţiei intr- 
un viilor apropiat, atunci treacă meargă. Dar aşa?" 

"Aici jos se vorbeşte, l-am întrerupt eu, că partizanii au atacat un grup de 
turişti şi'după ce i-au lăsat în pielea goală, pe cîţiva, care aveau carnete de 
partid,’i-au pus să le mănînce. Ce ştii de asta?" 

"Poveşti Pe seama noastră fiecare poate trăncăni ce vrea. Realitatea e ca, 
deşi sîntem siliţi să trăim în condiţii de excepţie, de la anumite reguli mo¬ 
rale nu ne abatem. Pe de-o parte, această condiţie morală face parte din m- 
săsi conceptul de existenţă al grupului nostru, pe de alta', ea e rezultatul unei 
voinţe personale independente. Cind trăieşti cu fantoma morţii in faţă, clipa 
de clipă, nu poţi trişa cu viaţa. Sînt unii dintre noicare periodic se mărturi¬ 
sesc la preot. Abstinenţa noastră e aproape totală. Inchipuie-ţi ce s-ar mtim- 
pla dacă un partizan ar necinsti femeia unui om care îşi riscă viaţa pentru a-1 

adăposti? .. „ . . 

Vezi, viata noastră impune nişte reguli foarte stricte, pe care omul in 
viata normală nu le cunoaşte. Relaţiile noastre cu oamenii se întemeiază 
acum pe cu totul alte principii. Noi căutăm în primul rînd omul de încredere 
si de suflet. în această privinţă Gavrilă e categoric. Cu grupul de turişti s-au 
î’ntilnit Socol, Novac Ion şi Şovăială, dacă nu mă înşel. Desigur, oamenii 
s-au alarmat puţin la început, neştiind ce să creadă despre partizani - ve¬ 
neau poate de la şedinţele de luptă de clasă şi cu duşmanii poporului - dar 
s-au liniştit repede cind au văzut cu cine au de a face. Ba turiştii s-au oferit 

benevol să le dea: mîncare, haine şi chiar bani." 

"Pe aici, pe jos, se vorbeşte că in rîndurile partizanilor sînt mulţi ofiţeri. 
Eu cunosc o bună parte dintre voi şi nu ştiu de nici un ofiţer." 

Porîmbu clătiltă din cap zîmbind: „ _ 

"Oamenii au imaginaţie bogată. Probabil ei cred că noi am jacuţ joncţiu- 
nea cu Arsenescu, acolo da, am auzit şi eu că sînt cîţiva ofiţeri. Chiar ajuto¬ 
rul lui Arsenescu e ofiţer. îl cheamă Amăuţoiu şi se zice că mai mtn a tăcut 
parte dintr-un grup de rezistenţă din Moldova. E adevărat, noi avem legatu- 


123 




jcu aţwa oarnam din cadrele armatei, dar fugiţi în munte nu sini. Păi, stai 
s< -î luam la nnd: Gavrila Ion e inginer, Chiujdea Ion e profesor de naturale 

sindcnf h" 1 c ' Tluncitor > Socol Silviu e absolvent de liceu, Hasu Laurian e 
student Hasu Andrei e tehnician. Novac Gelu e absolvent de’liceu, Hasu 
Gheorghe e taran, Sofronea Remus are liceu, Metea Victor e absolvent de li- 
ceu. şt eu care, ştn, sint ţăran. Ăştia sinte'm in munte. Povestea Iui Mogos 
lazilu, Stanciu, Duminica, care stau mai mult pe jos, o cunoşti foarte bine 
Am auzit ca mai sint fugiţi: Iliom Ion, Rateş Virgil şi Comea Marcel, dar cu 
ei p U !. ntl,nlt ,nca - Primul are liceul, iar ultimii doi sint studenţi " 

Ponmbu tăcu pentru cîteva clipe: "Cam asta e, frate", zise el iar ridicîn- 
du-se de pe scaun şi plimbindu-se prin-casă încolo şi încoace. 

* * * 

De la plecarea lui Mazilu in munte a trebuit să aştept cîteva săptămîni 
unepinacind in slirşiţ, Mogoş mi-aadus vestea cea mare. Prietenul său is- 
Partizanilor. Urma ca pe parcurs să-i mai cizeleze pe ici colo 

fiecare da C tă S c a T drepUii enluz,asmal - Mid cîmâ de mai multe ori, de 

t l ltl i f Pal ° S ’ aŞa CU,T1116 a0am acoI ° în ? ur;i cocoţaţi pe mal¬ 
dărul de paie. Am chemai apoi pe tata să-l aswculte si el. Dar Mogoş vroia o 

confirmare mai competentă şi de aceea s-a notării să cheme spiritul iui Emi- 
nescu. După dorinţa lui, i-ain adus un scăunel de lemn cu trei picioare, fără 

. C “ ? U1 de ,ler - A urmat o şedinţă de spiritism, care la început nu reuşea 
de loc, intrucit eu nu mă puteam concentra. ’ 

mine 6 "'™ Dumnezeu ’ nici de alîla nu e S u în stare?", aproape ţipă Mogoş la 

/ii Tn fir" 1 " i' am repetal după el ’ f onnuIele folosite în astfel de oca- 
n cior ; ’ SPinlU ' mV0Cal ne ', a semnaIizat prezenţa prin ridicarea pe un 
cele dm nrm U M ir aSUpra ^ahtăţii textului amina mereu să se pronunţe. 
In cele din urma, Mogoş şi-a adus anunţe că locul unde se află hîrtia fusese 

s^neluU săi -u C d°f ată am - repetat totul ’ ,ară nici o greşeală şi minune, 
scăunelul a saltal de trei ori in sus, semn că textul marşului e bun. 
lata-l: 

Din piscuri înalte, bătute de ploi şi furtună, 

Din codrii cu feciorelnice poeni, 

Pornit-aţi năvalnic la lupta cea dreaptă-mpreună, 

Cu Ţara,.partizani făgărăşeni. 

Adine în morminte străbunii se zbat şi ne chemă. 

N-au linişte morţii acestui popor. # 

Chemarea dreptăţii răsună din tulnic de-armă, 

Şi-o poartă şi munţii în freamătul lor. 


124 


Refren: 


Uniţi cu toţi ce vor să moară-n libertate, 

Noi astăzi vom pomi, 
în duşman vom lovi. 

Vom frînge-n zbor 
Robia lor, 

Cînd neamu-ntreg se va trezi 
Din somnul cel de moarte. 

Voi partizani făgărăşeni veniţi. 

Loviţi, 

în cei. ce v-au lovit şi pingăresc 
Pămîntul nostru românesc. 

Muscalii adus-au obida şi jaful în ţară, 

Ne luară avutul şi graiul curat. 

Noi furăm şi slobozi şi drepţi 

. şi îa noi şi afară, 

Ei lege şi datini ne-au sugrumat. 

Părinţii şi fraţii ne zac azi în lanţuri amare, 

Copii şi neveste rămas-au pustii. 

Ne-au fost pîngărite străbunele noastre altare. 

Noi nu ştim cei duşi au murit 

sau sint vii. 

Refren: Uniţi cu toţi ce vor să moară-n libertate, 

Noi astăzi vom pomi, 
în duşman vom lovi, 

Vom frînge-n zbor 
Robia lor, 

Cînd neamu-ntreg se va trezi 
Din somnul cel de moarte. 

Voi partizani făgărăşeni veniţi, 

Loviţi, 

în cei ce v-au lovit şi pingăresc 
Pămîntul nostru românesc. 

* * * 

"O mare dificultate a acestui text, mă lămuri Mogoş, a constituit-o faptul 
că el a trebuit adaptat după muzică, pe care Mazilu a compus-o mai înainte." 

Cu toate că aceste versuri au reuşit să prindă destul de expresiv şi lapidar 
acest moment dramatic din istoria noastră, personal înclin să cred că muzi¬ 
ca lui e mult superioară. Cîntată corect, e de-a dreptul maiestuoasă. Acest 


125 



fapt, poate, i-a determinai pe partizani ca nopţi în şir să rnărşăluiască peste 
cîmpuri, încolonaţi, în ritmul marşului lor. 

Ba, entuziasmaţi cum erau, au aruncat în vînt cileva încărcătoare de pis¬ 
tol mitralieră. Scăpaseră din frîu elanul lor tineresc. Dacă viaţa lor era plină 
de privaţiuni, de ce să nu le îngăduim cîteva clipe măcar, de dezmăţ al ima¬ 
ginaţiei, de aducere aminte că sint tineri şi au dreptul la bucurie şi iluzii cu¬ 
rate? ’ 

Nesiguranţa vieţii şi grijile de zi cu zi i-au trezit însă foarte repede la reali¬ 
tate. Pentru ei, singura condiţie de supravieţuire era acel echilibru interior 
între dăruire şi gîndul lucid aplecat asupra faptului concret. 

Mogoş, care cunoştea foarte bine sufletul lui Mazilu, ca şi ghirlandele de 
versuri pe care acesta le împletise - se zice că ar fi compus peste o sută de 
poezii de dragoste - a fost şi a rămas, constant, cel mai mare admirator al 
acestuia. în ciuda faptului că experienţă critică - cel puţin în materie de poe¬ 
zie - nu avea deloc, el îi prevedea un "mare viilor". 

Aşa se intîmplă întotdeauna, pentru cei pe care îi iubim sînlem dispuşi la 
concesii nelimitate. Şi Mogoş n-a pulul face nici el excepţie. 

* * * 


"După cile văd, e lotuşi o experienţă cu folos, am remarcat eu. 
străbătut dintr-o parte intr-aha munţii cei mat înalţi din ţara. 

' "Desigur, am umblat foarte mult. Am văzut locuri nespus de 
crud de pitoreşti. M-a impresionat foerte mult sălbaticul 1 ac Urlea 
care coboară pe sub vîrlul Moşului. E splendid lacul Bilea 
„tare iezer din tară - cu cascada şi împrejurimile sale. De pe virtul 
sTpărut că văJ pînă hăt departe, la Dunăre. E o iluzie desigur, dai 
un pisc foarte înalt. N-am apucat insa sa ajung pina la Negoiul. 
din drum, din motive lesne de înţeles, le-am evitat Jitii pare rau < 
zu t nici un urs. Veveriţe am văzut potop şi o singura capra neagra, 
zie, ce să-ti spun, e şi asta o experienţa care trebuie lacula. Dar, 
mă’ priveşte, ea a constituit un adevarat şoc. 


Experienţa vieţii trăită "la înălţime", cum îi plăcea lui Mazilu să se ex¬ 
prime despre retragerea sa în munte, n-a fost, se pare, de loc pe măsura visu¬ 
lui său. La prima întîlnire, după revenirea sa la poale, mi-a relevat un om 
mult mai potolit în elan şi imaginaţie. 

"E frumos, dar e al naibii de obositor să trăieşti acolo sus, mi-a mărturisit 
el. Nici nu-ţi închipui ce corvoadă e aici să te caţeri toată ziua, de pe o stîn- 
că pe alta, să umbli pe drum nebătătorit, alunecos, în timp ce de o parte şi de 
alta pîndesc prăpăstii adinei. Eu şi Gelu Novac, în această privinţă, eram la 
pămînt. El parcă îndura şi mai silnic înălţimea decît mine. 

De cîte ori poposea pe undeya, îşi tlintea cu furie raniţa, blestemînd întru¬ 
na: "Să te scufunzi munte, cu toate povîmişurile tale! în locul tău să se întin¬ 
dă o cimpie mare şi frumoasă, nimeni niciodată să n-aibă parte de acest iad, 
de a urca şi cobori întruna." 

Dar nu-i numai atît. Zgomotul acela etern al căderilor de apă, freamătul 
teribil al pădurilor cuprinse de furtună te umple de spaimă. Eu, cel puţin, 
am trăit într-o permanentă tensiune. E prea multă viaţă, prea mult elan natu¬ 
ral acolo sus. Vreau să zic, te simţi prea singur în faţa unui cosmos des- 
lănţuit. Aici, printre oameni, pe străzile unui oraş, totul ţi se pare «firesc», 
totul ţi se pare banal de îmblînzii. Acolo, din toate părţile te asaltează miste¬ 
rul, neprevăzutul. 

Tu te descoperi altceva decît natura. Poate de aici sentimentul de intrus, 
de înstrăinat. O, totul e prea tare sus, vreau să zic prea frumos şi prea gran¬ 
dios. Dar poate aşa trebuie să fie sublimul, să ne îhspăimînte." 


Măcar ai 

pitoreşti, 

, cu Valea 
- cel mai 
Capra mi 
* oricum e 
Cabanele 
i n-am vă- 
în conclu- 
în ceea ce 


126 


127 




XI. VARA PARTIZANILOR 


De citva timp zilele frumoase se instalaseră cu toate forţele ne nămîm 
Era cald s. holdele crescuseră mari, pină din sus de brîu. Nopţile cu ceru se' 

h^.ră a H de Un ,a ™ ec " es P us - Răcoarea plăcută a nopţii, pinza de mister ,î 
haslra din zarea de sud, care închipuia munţii ocro.hori, totul te in eaTnnă 
la drumeţie peste cimpurile româneşti, la aleanul cel slin. al Libenătii 
are cit va mai li pină atunci?, se întrebau desigur partizanii numind ne 
drumuri tăinuite Ţara, intr-o doină, şi chemările adinei ale satului lor rirL 

“f “ 1.x dosnic, ionic aceslca Ic indurau co dcmniialiTceae îi.mc inc c‘ 
dibile in acesl »id al islonei in numele marelui şi neasemuilului dor iii Liber- 

Ciji nu puteau l'ace ca ei, dar n-au lacul. Cili încă nu-i credeau canaMIi d. 

iEEssJsj. • ira ™ «•««** 

. P e ac f ea poate chemarea tainică a acestor chipuri de baladă transfimiro 
ta in multe sullete pină la înălţimea simbolului, devenise irezistibilă Peste" 
°ate '.««.figura lui Gavrilâ creştea cu sporul ei de autori afeDinre mîtea 
lucruri minunate, unele de-a dreptul legendare puse pe seama sa s atunci 

altele reale “scot f " '? ^ Toate acSste f^pte une.^cWpuhe’ 

ca ac» om c l a S re°simMi <l '." !a Ş ' dorin[ '“ ™ ani ™ " »»™nilor 
măsum a^Ştul dezidemî ^ “ “ sc "“ em ' speram - a P« 

j • J 1 .’. GavnIa > a fost omui care ani de zile, oricît au fost Încercările si desnă 
dejdile de mari, a condus grupul de partizani, evitînd cu abilitate toate 
hăţişurile şi capcanele scoase în cale de securitate 

Trecuse atita timp de cînd eu aflasem multe lucruri desnre acest om, de la 


128 


cei care l-au cunoscut şi avut alături, dar momentul întîlnirii cu el se amina 
mereu. Totul însă pină într-o zi. 

într-o dimineaţă dău o raită prin şură, după cum îmi era obiceiul, să văd 
dacă nu s-a aciuit vreun partizan la noi. De după maldărul de fin, deodată, 
patru flăcăi chipeşi, în frunte cu Socol, care mă cunoştea, se îndreaptă spre 
mine. Cei trei necunoscuţi mi s-au părut peste media de vîrstă a celorlalţi 
partizani. Le-am dus la repezeală de mîncare, căci îmi închipuiam că sînt 
morţi de foame. Ei însă m-au rugat să le aduc o cană cu apă, un săpun şi un 
ştergar. După ce s-au spălat în spatele şurii, tumîndu-şi pe rînd în pumni, şi 
după ce şi-au făcut rugăciunile de dimineaţă, cîteşipatru s-au aşezat în jurul 
ştergarului întins de mine pe fin. Nu ştiu de ce aveam o bănuială, lucru ce 
m-a făcut să-i cercetez pe fiecare în parte cu atenţie. De îndată ce am prins 
momentul l-am întrebat pe Socol dacă nu cumva "domnul cu sprîncenele în- 
ghilnate" e Gavrilă. 

"Ba da, ai ghicii", mă privi acesta complice. Atunci am dat să ies din 
şură, mai mult pentru a cîşliga timp să-mi formulez prima întrebare. M-am 
întors şi, nu fără emoţie, m-am adresat idolului meu: "Nu vă supăraţi, dum¬ 
neavoastră sînteţi domnul Gavrilă?" ‘ 

"Da!" Se întoarse el zîmbind la mine. 

"Am dorit mult să vă cunosc şi acum...", am zis eu iar cu emoţie în glas. 

Gavrilă se apropie de mine şi îmi puse o mină pe umăr. 

"Ce copil mai eşti!" Uite-te la mine, a continuat el zîmbind, sînt la fel ca 
oricare. Ce avem însă în suflet, asta numai Dumnezeu,ştie." 

Aşa am făcut cunoştinţă cu omul al cărui nume pentru unii inspira spe¬ 
ranţă, iar pentru alţii ură şi teamă. încercam sentimente contradictorii. Nu 
suferisem o decepţie. Dimpotrivă. Dar era altceva. Nu ştiu de ce., mi-1 închi¬ 
puisem grozav de voinic, cu voce tunătoare şi o privire din care vărsa flăc㬠
ri "calităţii", desigur, pe care le credeam absolut necesare unui erou de le¬ 
gendă. Şi iată... Gavrilă era un om potrivit de statură - sub l,70m - cu un 
trup nu grozav de voinic. Părul său castaniu închis se supunea cu greu obli¬ 
gaţiei de a închipui o frezură îngrijită. Sprîncenele bogate i se bolteau peste 
doi ochi verzi, încărcaţi de francheţe şi căldură. Mai tîrziu am descoperit că 
aceştia pot fi la fel de bine aprinşi şi sclipitori. Nasul puţin acvilin dădea 
acestei feţe mai mult palide o mină voluntară, bărbătească. La acel ceva 
deosebit pe care acest om îl avea în mod indiscutabil, reuşeai să ajungi doar 
după ce depăşeai aparenţele şi, în acelaşi timp, modestia sa înnăscută. 

Cu timpul nu mi-a fost greu să decopăr că pătrunderea spre întreaga sa 
bogăţie interioară era baricadată de această modestie. 

Se născuse în comuna Netotu, zisă Gura Văii - localitate aşezată la poa¬ 
lele munţilor Făgăraş, tipic românească. Fiu de ţăran cu mijloace de exis¬ 
tenţă modeste, copilăria şi-a petrecut-o aici, fiind pus încă de mic la munca 
cîmpului. După ce a isprăvit şcoala primară în sat, a fost dat la liceul "Radu 
Negru" din Făgăraş. La terminarea acestuia, a urmat agronomia la Cluj, 
oraş în care a rămas cîtva timp şi după ce a ieşit inginer agronom. A-mai 


129 



avut două surori, care au rămas acasă în sat. Cei trei copii, rămaşi orfani de 
tată, au fost crescuţi cu mare trudă de mama lor. La data cînd l-am cunoscut 
eu, Gavrilă a*v.ea în jur de 28 de ani şi se zicea că era fugit încă din anul 
1948. Pe unde a pribegit în acest răstimp, numai el poate şti. E de presupus 
că ascunzătorile sale cele mai sigure şi de durată au fost tot cele din locurile 
natale. 

Abia dopă amiază, după ce m-am întors din oraş, am putut să stau iar de 
vorbă cu partizanii. I-am găsit tot în şură şi m-am grăbit să-i dau lui Gavrilă 
ziarele pe care m-a rugat să i le cumpăr. Acesta le răsfoi destul de atent, dar 
fără prea mare interes, şi le puse deoparte. Era foarte cald afară şi musafirii 
mei se retraseră la aer în uşa şurii din spatele grădinii. Pe Gavrilă l-am găsit 
echipat cu bocancii săi de vînător de munte, pantaloni bufanţi şi un pulovăr 
gri, cu guler pe gît. Nu s-au lăsat convinşi să vină în casă decît după lăsarea 
întunericului. Eu şi tata am rămas pînă noaptea tîrziu de vorbă cu partizanii, 
în camera mai ferită, din spate. Gavrilă mi s-a părut destul de cumpătat la 
vorbă, discutînd mai mult politică şi chestiuni de principiu. Ceilalţi doi, 
nou veniţi - Chiujdea Ion şi Şuvoială Gheorghe, căci despre ei e vorba - p㬠
reau, în schimb, bine dispuşi şi volubili. 

în special ultimul dintre ei avea un spor nemaipomenit la vorbă. Cîteva 
ore ne-am întreţinut numai cu poveşti şi peripeţii din viata lor de partizani. 

Chiujdea era un bărbat bine (acut, ceva mai înalt decît Gavrilă, blond, cu 
o mustaţă răsucită a la Piştea, de culoarea spicului de grîu. Era din satul Be- 
rivoi, ca mulţi dintre partizani, şi de cîţiva ani ieşise profesor de naturale. 
Mai avea o soră, acasă în sat, cu care, mai tîrziu am aflat, făcuse un tîrg ca în¬ 
tre fraţi. El îi ceda, printr-o hîrtie scrisă, partea de avere cuvenită de la p㬠
rinţi, iar aceasta, în schimb, se obliga să-l ajute cît vor ţine vremurile aces¬ 
tea de răstrişte. Dar n-a fost să fie... 

Şi celălalt partizan partener de discuţie din seara aceea, Şuvăială, se năs¬ 
cuse tot în comuna Berivoi. în 1948, cînd a fugit de acasă, era muncitor. 
Ceva mai scund decît Chiujdea, avea părul negru ca pana corbului şi ochii 
aprinşi, vioi. Mereu fără astîmpăr, se mişca dintr-o parte în alta ca argintul 
viu. De trei ori a scăpat, ca prin urechile acului, de mina securităţii. Prima 
dată a fost în ziua în care au venit să-l aresteze. Era acasă în sal şi tocmai se 
întorseseră vitele de la cîmp cînd jeep-ul securităţii a oprit la poartă. Tînă- 
rul a înţeles pe dată de ce-i vorba şi dădu să iasă afară. Tocmai în clipa 
aceea doi civili intrau în curte. Nu mai putea fugi şi atunci a schimbat su¬ 
bit tactica. "Pe cine căutaţi dumneavoastră?", le zise el. După ce i s-a răs¬ 
puns că îl căutau pe domnul Şuvăială Gheorghe, continuă: "Poftiţi în casă, 
aţi nimerit bine". Intre timp i-a invitat şi la masă, dar, principiali cum erau 
din fire, au refuzat. Acum cărţile au fost date pe faţă, spunindu-i că trebuie 
să se deplaseze cu ei, să dea o declaraţie. Aşa, o formalitate, şi basta. Cu cea 
mai mare plăcere o să meargă, numai că pînă una alta trebuie să iasă afară, 
pentru necesităţi. Au hotărît să-l însoţească amîndoi pînă la WC, pentru că 
aşa e indicat, cînd eşti în acţiune, cîte doi. 

130 


"Uitati, aici, la coltul şurii e privata, daca vreţi veniţi şi dumneavoastră, 
dacă nu'stati aici", le indică el poarta grădinii. A, nu, erau hoţariţi sa-1 în¬ 
soţească pînă la gaură, cu orice risc. Tinărul a deschis poarta şi a intrat pri¬ 
mul. Cînd securi st ul a vrut să intre, acesta l-a izbit cu uşa de l-a ţnnti peste 
cel din spate. Apoi a rupt-o la fugă de-a lungul grădinii. O fuga lunga pina 
la oădurea din apropiere.* Şi aşa, fugit a rămas. . . , . 

A doua oară, se alia ascuns intr-o şură. Un pluton de secunşu cu baione- 
tele la armă au prins a înţepa, centimetru cu centime ru, finul sub care tina- 
rul se vîrîse După ce furcile caudine au trecut peste el şi a ramas teafar şi n - 
vătămat, a sărit afară şi a zbughit-o prin grădină. "V-am păcălit , le ţipa el 
cît putu, odată aflat în siguranţă, la marginea pădurii. 

"A treia oară m-au avut în mină, dar pina s-au dezmeticit ei,, le-am şters-o 
de sub nas", continuă ei înveselit. Au tras ei după mine, dar de Şuvaiala 

gloanţele şovăiesc să se lipească." „. „H ră i 

Apoi, după cîteva clipe, redevenit subit serios, adauga. Acum cred ea -1 
cazul să mă astîmpăr. Ştiţi vorba cu uciorul, care nu merge de multe ori la 

aP Era trecut de miezul nopţii şi oaspeţii noştri căscau de zor. Umblaseră 
mult noaptea trecută si acum oboseala care n ajunse din urma, plus căldură 
camerei, îi copleşi. Deşi un pat, cu străjoc şi o velinţa curata, era îmbietor 
acceptau foarte rar să se culce în .casă. Le placea insa mult sa fie mvl **, 
înăuntru şi să rămînă cîtva timp în mijlocul unui confort dupa care, se vede 
limpede, tinjeau. îi vedeam cum sorbeau din ochi fiecare amănunt şi lucru 
care le amintea de o viată la adăpost de frig, foame, pericol. 

Oaspeţii noştri au rămas la noi pînă a doua noapte. De ce a avut toc aceas¬ 
tă vizită inopinată a lui Gavrilă - nu ştiu. înclin sa cred ca el avea alte trebu¬ 
ri mai importante aiurea şi la noi a făcut doar un popas. Oricum, am oteer- 
vat că de atunci omul acesta m-a îndrăgit. Am pomenit aici acest amanu 
nentru că îmi face plăcere să-mi amintesc. _ . 

P La plecare, Gavrilă mi-a spus: "Vă sîntem recunoscători pentru tot ce 
faceţi pentru noi. Noi niciodată nu o să putem să ne revanşam, pentru ca ns- 
cui acesta enorm nu se poate plăti cu nimic. . „■ . „ , „ 

Mogoş şi Mazilu au poposit la noi cîteva zile mai tîrziu, după plecarea ce¬ 
lor pafrm De la începui i-am găsit foarte abătuţi şi de aceea m,-am propus 
să nu-, sicii cu întrebările mele. Pînă una-alta, Mazilu m-a rugat^d^dom- 
nisoarei Elena Horodnic o misivă dm partea sa. Era o treaba foarte dificila 
întrucît între ei se crease o stare tensionala, pe care eu nu o cunoşteam prea 
bine la data aceea. Deşi între timp corespondaseră şi bănuiesc ca chiar s-au 
Snit totul alunecase fulgerător spre o ruptură Cauza acestrudegioda- 
mînt era fireşte, situaţia alannantă' m care se afla tinarul . In ultima sa sen 
soare fata chiar îl rug’ase "fierbinte", "în numele iubim" lor, sa abandoneze 
totul ’ căci în caz contrar ea e obligată să întrerupă orice legătură. 
"Gîndeşte-te Nicule, îi scria ea, părinţii mei numai pe mine şi pe sora mea 


131 





ne au şi pe deasupra ca refugiaţi au suferit atîla. Pentru ei trebuie să fac 
orice." 

în această stare de spirit am găsit-o eu pe domnişoara Elena H. cînd am 
vizitat-o în casa sa, aşezată în pitorescul loc din lunca Oltului, dinspre satul 
Beclean. 

E deci de imaginat ce replică am primit cînd am înştiinţat-o de ce o caut. 
întors acasă, Mazilu, văzîndu-mi tulburarea, a înţeles îndată despre ce e vor¬ 
ba. "Nu-i nimic, zice el, are şi ea dreptate. Cine ştie ce se alege de noi pînă 
la urmă. Dacă n-âm putut evita o despărţire, asta însemnează că aşa trebuia 
să se întîmple." 

Dar cauza indispoziţiei lor avea cu totul altă origine decît acest incident 
sentimental, cum înclinasem eu să cred la începui. 

lată ce se întîmplase cu puţin timp înainte. într-una din zile, cei doi stu¬ 
denţi olteni, Stanciu şi Duminică, care acum deveniseră partizani - au fost 
găzduiţi de nenea Zară Ilie, din comuna Mîndra. Seara, la un pahar de vor¬ 
bă, cum se întîmplă adesea - gazda a discutat cu cei doi fel de fel de lucruri, 
Iară să-şi pună problema unei cenzurări mai stricte a sentimentelor şi gîndu- 
rilor. Dacă peste tot era silit să umble cu lacăt la gură măcar aici să-şi des¬ 
carce omul inima. Convingerile politice ale lui nenea Ilie erau destul de 
bine cunoscute de ceilalţi partizani, dar nu şi-de cei doi musafiri de acum. 
Conflictul apare deci, pînă la urmă, ca inevitabil. Mai tîrziu, în închisoare, 
gazda îmi explica situaţia astfel. "I-am primit în casă, le-am dat de mîncare, 
le-am dat.pat şi regăţeanul, în loc să fie recunoscător, tot el cu gura mare. 
N-am zis nimic, ba m-am declarat de acord cu ei cînd au făcut constatarea 
că nici un ungur sau evreu sau orice străin vrei dumneata, n-au plecat în 
munţi să lupte pentru ţara asta. Aici le-am dat dreptate. Dar pretenţia lor că 
nu Horia trebuia să ia comanda mişcării, ci Radu Mironovici, m-a scos din 
sările. Adică nu un ardelean, ci un regăţean de-al lor. Am pus mina, frate, 
pe mătură şi m-am dat la ei: «Dacă mai scoateţi o vorbă, le-am spus, vă ples¬ 
nesc în cap»". 

"Bine, dar cum s-a aplanat conflictul, nene Ilie?", l-am întrebat eu, mai 
mult să-i cunosc în continuare punctul de vedere, înlrucît eu aflasem totul 
cu mult înainte. 

"Ei, a venit Gavrilă şi i-a ţinut sub stare de arest. Şi pînă la urmă... ştii, el 
e om împăciuitor." 

intr-adevăr, şeful partizanilor a venit în comuna Mîndra şi a stal de vorbă 
cu cei doi şi, după bănuiala mea, faptul s-a întîmplat cam in răstimpul cînd 
acesta a trecut pe la noi. Lucrurile îuaseră o întorsătură destul de gravă. O 
stare conflictuală de acest gen putea oricînd degenera înlr-o fisură mai adîn- 
că. Gavrilă trebuia să folosească întreaga abilitate de care dispunea pentru a 
aplana conflictul. Oricine ar fi avut dreptate, tactic trebuia dată o satisfacţie 
ambelor părţi: sau, în cazul celeilalte soluţii, era necesară o chemare la or¬ 
dine. "E regretabil că s-a ajuns aici, le-ar fi zis el. Mă mir că scăpaţi din ve¬ 
dere un lucru esenţial: noi sîntem cu toţii angajaţi într-o luptă care cere din 


132 




partea noastră sacrificii nelimitate. Acum nu ne putem permite luxul de a 
avea răfuieli personale unii cu alţii. E greşit să credeţi că noi aici facem poli¬ 
tică. Pe mine acum nu mă interesează ce convingeri politice aveţi fiecare. 
Oamenii cu care avem legături au lăcut parte din multe partide politice şi au 
tot felul de convingeri personale. Treaba fiecăruia. Noi nu i-am întrebat pe 
ei si, de asemenea, ei nu ne-au întrebat pe noi. Dar ne-am trezit dintr-o dată 
uniţi cu toţii în faţa aceluiaşi pericol, prin dragostea de ţară şi setea de liber¬ 
tate’. Trebuie să ştim să ne învingem propriul orgoliu, pentru cauza comună." 

"Ai dreptate/zise nenea Ilie"potolit, dar convinge-i pe dumnealor să se 
astîmpere şi să nu trăncănească pe la oameni fel de lei de lucruri. Uite, veci¬ 
nul Socaciu care, ştie toată lumea, n-a făcut politică, la fel s-a plîns de dum¬ 
nealor că vorbesc fleacuri." 

"Dumneata nu ştii ce am vorbit noi acolo, zise Duminică, dar lă urma ur¬ 
mei oamenii trebuie lămuriţi." „ 

"îl vezi, dom nu’ Gavrilă, zise nenea Ilie. Tot dumnealui are gura mare. 

Asa se zice că s-a ajuns la soluţia arestării celor doi, întreit nu se arătau 
dispusi să cedeze. Pînă la urmă Stanciu redeveni din ce în ce mai rezonabil, 
asigurîndu-1 în final pe şeful partizanilor de totalul devotament faţă de cau¬ 
za comună. Oricum, de atunci, o bănuială a continuat să planeze asupra ce¬ 
lor doi, pînă la sfirşit, din partea lui Gavrilă. 

Gennenele trădării a încolţit oare în inimile lor? In bună parte aceasta en¬ 
igmă va fi dezlegată de evenimentele care au urmat. Din acel moment cei 
doi n-au mai urcat la munte - o precauţie tactică - rolul ,cel mai ingrat reve- 
nindu-1 lui Mogoş, care îi avea sub ordine, în calitate de şef al zonei de la 
poale. Acesta îşi imputa acum "imprudenţa" pe care o săvîrşise primind stu¬ 
denţii olteni în rîndul partizanilor. 

Dar timpul a trecut şi iii.bună parte acest incident neplăcut a început să 
•fie uitat. Partizanii îşi urmau drumurile şi destinele lor, ţesute printre cele¬ 
lalte drumuri ale oamenilor. Drumuri care din ce trecea timpul, tot mai mult 
se împleteau cu ale lor. Gazdele se înmulţeau mereu, întinzîndu-se pină în 
cele mai îndepărtate cătune ale regiunii. Ba mai mult, vor veni zile cînd şi 
cei mai retraşi gospodari ai satelor, cei care au ţinut cu tot dinadinsul să nu 
se bage, să nu se amestece, vor fi implicaţi în acest joc, şi asta numai datori¬ 
tă faptului că făceau parte din această zonă de ţară. 

Asa cel puţin apăreau lucrurile la prima vedere. In fond, implicarea 
aceasta, din care într-un fel n-a scăpat nimeni, nu era ceva limitat, ci un fapt 
mult mai profund şi mai general. Era teribilul "joc" al istoriei care ne impli¬ 
case Ţara întreagă. Comunismul deveni un râu planetar. Politicul devenea 
acum o chestiune pur morală. De aici nu mai există ieşire decît: nu implicat 
sau neimplicat, asta erai cu sau fără voie, ci vinovat sau nevinovat. Au fost, 
desigur, mai tîrziu strigăte de blesteme şi acuzare, dar cine a rămas lucid 
pină la sfirşit a înţeles că nimeni nu poate acuza pe nimeni. Cine ar putea 
acuza, privind lucrurile drept în faţă, pe acel tînăr partizan care, punîndu-şi 


133 




nicMm aigw a rnmios? a,,ll,IU *’ 3 slr ’ cal ll * lna unor oamen ' necutremurali de 
Cine ar putea acuza? 

Dar toate stările acestea conllictuale vor veni mai tîrziu, in primul rind ci 
consecinţa a faptului că batalioane de sec uri şti vor mărsălui călcind in ni' 
c.oare satele ş. împrăştiind spaima şi disperarea. * P '‘ 

Caracteristic pentru vara aceea a anului 1950 a fost un fapt care cel n.uin 
mie, mi-a trezit mai tîrziu multe semne de întrebare. De ce oare atita linişte 
i,eî ’ c '" d P arUzami m .'S unau neostoiţi in toate părţile? Domnia sa securi¬ 
tatea nu dadea semne de nerăbdare. De ce oare? Cei mai iriulti credeau co 

gI!re r Linb!!e d . e SiS aP " 1a PC ? llual ’ ie ,f a S te P ta momentul unei lovituri si'- 
l . Liniştea aceasta aparenta nu trebuia însă să ducă pe nimeni în ermre 

cra in,ens - p,in «-* * ‘“SSrS 

cerate d ' d . Mam , di “ ă d = informatori, 

ceea ce mergea insa destul de greu, in ciuda teribilei ameninţări ce nhm 

asupra oamenilor. Dar securitatea avea timp să aştepte. O luptăinegalăc'uin 
n-a ma, fost. De o parte, regimul comunist cu foita ii timpul de Sa sî de 
cealalta parte, cei urmăriţi, care nu mai aveau nici tiinpsă^stepte si nici's’an 
sa nu ma. era de partea lor. Şi chiar dacă, prin absurd, taras-arlirăS urnit 

tealfcHnth dec-fd V ° rba de ? f ,ruin l* ? Nu - «ntrucit cilosul rusesc nu pu- 
tea li clintit dec de o singura lorţă, americanii. Cartea începe să se Iacă 

fa a alternative: on tot, ori nimic". Numai o stare conflictuală pe plan mon- 
dial mai era salvarea. Se va declanşa vreodată? 

In ciuda viitorului acesta sumbru, care se întrezărea lot mai clar la ori- 

1950 1 , C ' U ^ n at | 11 ° r rt S P aim f $ îngrijorări, afirmaţia că vara aceea a anului 
950 a aparţinut partizanilor nu-i de Ioc gratuită. Niciodată acestii n-m 

” S r ' n: |' î an > ' 1lai llberi Ş' mai doriţi de ceilalţi ca atunci. Niciodată Tara Fă- 
garaşului nu le-a aparţinu, in ,o, ce avea mai f rumos, in suflel şiTr ca 

Satele erau ale lor, ca şi munţii. Ori de cile ori urcai la munte sufletul ti 

Ni T d,,s tjî« * ■* «r«««“ 

5*5 J?* rt, f a | în - , S , ’ de *l° s ’ ch,ar and 11 priveam, munţii ne apăreau ca o 
ţara libera, locul salvării şi al împlinirii unui mare vis. P 

Cei care mult timp au colindat numai piscurile înalte coborau acum mi 

Suiri. Pnmre ° ameni ’ Să 88 imbărbăleze Reciproc şi să-şi STreci^ d£ 

îmi amintesc de atitea seri cind noi, cei tineri, ca si gazdele partizanilor 

sT.Tlrm P menr a v^ e dimprejurul sa,ulu ' cu aceştia, să dfsculăm sau’ 
j 5 . dCen ? ,T ] en 9Ş. Vie mi-a ramas in minte pină azi noaptea acee^ m 

întrep n01 ,’? levn hceu,ui ’ ca Ş* tinerii din sale, ne-am întîlnit cu aproape 

aîe dizului" d N P Pa ,H Zam ’ UndeVa în Cîmp> intre panlele do,noale Ş> verzi 
aie lazului . Ne adunasem aici peste 25 de tineri, in acea "tabără He 

noapte , iar din nndunle partizanilor nu lipseau Gavrilă, Mogoş, Maziiu, 


134 


I 

Chiujdea, Şuvăială, Socol, Gelu Novac, Sofonea, Ion Novac şi Porimbu. 
Pistoalele mitralieră au fost puse la rind pe pajişte, împreună cu raniţele, iar 
alături am întins o masă mare. Ne-am întreţinut cu fel de fel de poveşti şi 
glume, dar cea mai mare parte din timp am cîntat. Lui Gavrilă ii plăceau 
foarte mult doinele. De altfel toţi, in frunte cu Mogoş, eram de părere că nu 
există cîntec popular mai frumos decît doina ardelenească. Maziiu, cu vo¬ 
cea sa inegalabilă, dădea tonul la cîntece, secundat de Porimbu şi Vlad Cor¬ 
nel, alte două voci de aur. Unele doine, ca "Ardelean cu glugă-sură" erau 
mai vesele, ceea ce lacea pe cile unii să chiuie. Romanţe ca "La (întina-cu 
găleată" sau "Frumoasa mea cu ochii verzi" umpleau sufletele de melanco¬ 
lie şi amintiri parfumate. Dar deodată totul a amuţii: Maziiu începuse să 
cinte dureros şi trist "Mi-a venit un dor de mumă". Cit va timp nu s-a mai au¬ 
zit decît vocea aceea divină şi murmurul pîriiaşului de alături. De o parte şi 
de alta, pe muchea dealului, veghea cite un partizan înarmat care din cind in 
cind ne semnaliza că totul e bine. 

Eram prea liberi şi prea frumos visam atunci şi, zău, ar fi fost păcat ca 
vreo piază rea să ne conturbe visul. Eram uniţi, şi această unire, oricit de 
puţini eram in comparaţie cu ei, ne dădea acel simţămînt de putere şi fru¬ 
museţe. Vor veni in curind zile crunte, cind unii dintre noi vor pleca in 
moarte, iar alţii vor lua drumul - adesea Iară întoarcere - al închisorilor. 

Dar oricit de îngrozitor a fost totul, cind aducerea aminte ne copleşea su¬ 
fletul, nu putem să nu exclamăm fiecare pentru sine: Ce frumos a fost! dşu 
ne-a fost posibil să aflăm, după ani şi ani de uitare, că altă frumuseţe mai 
mare decît aceea de a visa curat împreună cu alţii, la libertate, nu ne e în¬ 
găduită pe pămînt. 

* * * 

Demult, unchiul Miron devenise complicele tainic al nostru. Deşi cu¬ 
noştea foarte bine pe cei mai mulţi dintre partizani, aceştia se fereau totuşi 
să îl viziteze prea des. Motivul era simplu, nu vroiau să-l expună, ştiindu-i 
băiatul la închisoare. Pentru mine, el a rămas mereu omul in faţa căruia îmi 
deschideam sufletul, intr-o zi, cind l-am găsit de unul singur, trebăluind 
prin grajd, i-am cerut sfatul, privitor la dorinţa mea de a pleca in munţi. 

Răspunsul lui m-a uimit. "Părerea mea e sa nu pleci, deşi, dacă aşft de 
vîrsta ta, poate la fel aş gîndi. Dacă nu vin americanii, în cîtiva ani totul 
va Ji descoperit. Cei din munte, prinşi de vii, vor ft împuşcaţi. Voi însă, 
nuilţi veţi scăpa cu viaţă. Atunci, peste ani, să-ţi aduci aminte de cuvintele 
mele. Istoria asta a luptei voastre trebuie să o scrie cineva.". 

La scurt timp după aceea am auzit altă replică izvorită din înţelepciunea 
unchiului Miron. Eram citeşi patru, Porimbu, Socol, unchiu şi eu, in grajdul 
acestuia, feriţi de restul familiei. Primul dintre noi era tocmai în curs cu lec¬ 
tura romanului "Rebeca", iar al doilea cu cea a cărţii "Haiducu" de Bucura 
Dumbravă. Cum e firesc, cind citeşti simţi nevoia să-ţi împărtăşeşti impre¬ 
siile unui interlocutor. Aşa s-a întimplat şi acum, cei doi antrenîndu-se 

135 



intr-o discuţie aprinsă. La un moment dat - de unde pină unde? - Socol îi 
pune următoarea întrebare partenerului său de discuţie: "Ce faci cînd - par- 
“„ " nd “ te Pomeneşti la un moment dat înconjurat de securitate sfnu 
mai ai nici o şansa de salvare, te impuşti sau nu te împusti?" "Nu te îmnusti 
zice hotam Ponmbu. Sinuciderea e păcat de moarte. Procedînd astfel ti-ai 
pierdut şi viata aceasta şi pe cea de dincolo." ’' 

./• te ’mpuşn, replică Socol. Sinuciderea e păcat de moarte asa cum 

câre ne aSm^o? o ' 6 0nC !, al1 ,T10tiv in afara aceste i situaţii extreme în 
f ' ° aC c 6U ,1U dlspar 1,1 cl 'P a aceea ’ devin un potenţial uci- 

nînt compMci?" ' chmgă ’ pînă la urmă voi a J un § e să 'mi de- 

Hin U nîa h,Ul " pnvl C J tVa Ump în tacere > cind pe unul cînd pe altul clipind 
din ochi, parca a nedumerire. "Mă băieţi, zise el, ce zile v-a fost dat să Si' 

turi 8 oriSn CUm lna,nIe - La Vlrsta voastră noi altceva făceam, fete, aven- 
Iun, orice numai la moarte nu ne gmdeam. In legătură cu ce ati discutat mai 

inainteeu sin. de altă părere, deci. amîndoi. Voi acum ziceti ci veîi Se asa 
şi aşa, dar atunci, in momentele acelea, nimeni nu ştie cum va face E o 
stare pe care o trăieşti o singură dată şi altfel faci cînd ajungi la disperare de- 
cil atunci cind ai timp să chibzuiesti lucrurile " 

în !il a |! el dC d ' SCUt ’ ii ’ era evident ’ nu se P urtau ou Plăcere, nu ştiu de ce 
in ultimul timp erau tot mai greu de evitat. 

La aceşti oameni pe care Ia un moment dat cugetul meu ii ridicase unde¬ 
va sus, deasupra celorlalţi, descopeream acum cu încetul nevoi si trăsături 
pur umane, la fel cu a e tuturor. Adesea îi surprindeam trişti, cu 3 
de nostalgie şi grndul rătăcitor prin locuri dragi. ’ P 

Era intr-o dimineaţă senină de duminică. Sunet de clopot învăluia satul 

v s d Re U mus w" dU1 Cune ’.8 at,t P entru Biserică. Din uşa camerei de vis â 
‘, Remus Soionea ma privea cu ochii încărcaţi de tristete "Cine ştie cînd 
vo,„ merge ş, no, I, biserica, aşa ca line", imi ie el "O îme get! cî, mai 

«**>*»?* spre Pomi Tăcerea «K j£Tn 
urma mea printre partizani, am simţit-o, era insuportabil de crea 
M-am întors de la Biserică însoţit de o colegă de liceu care pentru ci,ev-, 
minute, a intra, m curtea noastră. "De ce n-ai mai zăbovit cu fam de vorbă- 

v Jm ISe Ge U Novac ’ Clnd am urcat sus Ia prietenii mei. Nu mai ştiu de cită 
vreme n-am mai privit o fată, într-o zi frumoasă ca asta!" ’ 

După masa de prinz, am rămas pînă tîrziu de vorbă cu ei Nu ziua acee'î 
“ de sarbatoare, n-a avut deloc menirea să deschidă sufletele, zăvorbe 

nft IU n eC1 de acate ' Abia inspre seară atmosfer a se mai destinse La înce- 
put Mazilu, care zacea mea cu inima grea în coltul mesei, începu să mur¬ 
mure un cintec compus de el. ’ p 


136 


"Noaptea plînsul tău mă doare 
Ca sărutul lunii reci, 

Cînd tîrziu se-ntorc cocoare 
Pe albastre poteci 

Noaptea ochii tăi mă cheamă 
Lacrimile să le string, 

Cu a dorului năframă 
Singur eu să mai plîng. 

Căci din florile iubirii 
Am cules prea mult parfum 
Şi-am ajuns ca amintirii 
Să-i cerşesc doar un drum. 

Şi-am să rătăcesc pe dînsul, 

Ca şi vîntul printre văi. 

Să nu mai cunoască plînsul 
Ochii tăi, ochii tăi/' 

Pentru mine era clar, îl făcuse după despărţirea dramatică de Elena. Ceva 
mai tîrziu a prins a recita, mai mult pentru sine, "în taină" de N. Crainic: 

"Eu \i-am păstrat curată 
O dragoste ca-n prăvilii..." 

Gavrilă însă se pare că avea alte preferinţe. Mai întîi, cu glas şoptit, apoi 
tot mai tare, a prins a cînta: 

"Stepa mult veghea 
Cu un trist aelan, 

Rănit de gloanţe zăcea 
Un tînăr partizan..." 

Apoi toţi. au început să murmure, după ef, acelaşi cintec. 

"E rusesc, dar n-am ce-i face, zise Gavrilă, după ce isprăvi de cîntat. Iată 
cei doi duşmani ai partizanului, gloanţele si aleanul." 

l-am părăsit tîrziu, cînd se pregăteau de ducă şi şeful lor le fixa itinerarul 
ce aveau să urmeze fiecare în noaptea aceea. Nu-mi plăcea să-i vad în si¬ 
tuaţia de a se feri de mine. Căci, oricum, ei trăiau intr-o altă lume decît a 

mea. ^ t . 

într-una din zilele care au unnat am fost nevoit să dau o lugă pina la Soca- 
ciu Traian, una din gazdele partizanilor din comuna Mindra. II cunoscusem 
destul de puţin pînă acum pe acest om cu un destin atît de dramatic şi contro¬ 
versat. Am intrat într-o curte largă, aerisită, cu acareturi multe şi frumos 
orînduite. Traian, copilul, doar de cîţiva anişori, a fost lipsit dintr-o dată de 
tatăl său. Şi aceasta nu pentru că părintele său ar fi plecat, fără voia sa, în lu- 

137 



mea drepţilor. Cuprins subit de un acces de pioşenie, el a hotărîi să lase to¬ 
tul balta aici şi sa se retraga la muntele Athos. Si de atunci niciodată nimeni 
n-a mai ştiut nimic de el. 

Dar se pare că cine e făcut să-I pască nenorocul, îl paste fără putintă de iz- 
bava. Ciţiva am mai tirzm, n muri şi mama. Astfel, Trăi’enică rămase singur 
pe lume. L-au crescut rudele şi bunicii şi cînd s-a lacul mare, s-a văzul 
dintr-o datastapin peste atitea acareturi şi o avere rotunjită, rămasă de la pă- 

S™- Har Jj' c .f I , im . re P nnzalor > el şi-a sporit mereu averea, trecînd acum 
printre gospodarii de Irunte ai comunei. Marea dilemă a vieţii lui a început 
sase cont ureze pe-nde iete. Cui va lăsa întreaga avere, dacă nu are niciun co- 
p . Cauta fel de fel de ieşiri, dar nici una nu era compatibilă cu concepţia 
sa bizara de viata. Egoismul său fără nici o fisură s-a hrănit mult timp din 
justificarea ca a muncit cinstit şi din greu. Moraliceşte însă acest argument 
nu-l mulţumea. Convins fiind că politica e cel mai primejdios lucru cu pu- 
linta, s-a ferii ca de loc de ea. ' 1 

întrebarea e cum a ajuas, totuşi, omul acesta de o prudentă excesivă să 
cada mir-o asemenea capcană a destinului? Răspunsul e unul total în favoa- 

:"fI^ men ! U,U1 m0 a al: d i n,m[ă - Traian - deşi atît de pragmatic în expe¬ 
rienţa măruntă a cotidianului - in probleme esenţiale ale propriei sale vieţi 
nu avea curajul sa trişeze. Undeva, pentru el rămînea prioritară doar 
mulţumirea sufleteasca. C.nd s-a decis în sfirşit să ajute pe aceşti tineri "ne¬ 
norociţi a simţit dintr-o dată o profundă satisfacţie sufletească. Ceva ii 
spunea ca savirşeşte "un lucru mare." 

Dacă unii dintre cei care îi ajutau pe partizani o făceau punînd în joc 
poate, un gind pragmatic - atunci cînd se vor schimba lucrurile ele - 
traian cel puţin in această ipoteză de acum, nu era dintre aceştia. 

actuală ~ ~ ' alrasese doar P anea mizeră, care se referea la’situaţia lor 

Iată latura dramatică a vieţii sale. Condus de un sentiment nobil- mila - 
omul acesta, care evitase cu atîta convingere orine contingenţă cu politica 
s-a văzut dintr-o data aruncai Iară ieşire in mrejele acesteia. ’ 

in. C Y? cond, . t - nI . e aclua Je, nu puteai să practici virtutea Iară a fi implicat 
mir- un fel sau altul, in politică. p ’ 

m,!"!' m ,u' area f ,acu ‘ sa dau aici P este doi partizani, coboriţi proaspăt din 
munte. Novac Ion şi Sofonea Remus. Şi pentru că eu îmi isprăvisem destul 
de repede treaba cu gazda, fui invitat la un pahar de vorbă în casă cu 

2 :^..^ Cum mi-am da. seama pe dată, o discuţie 

aprinsa. Astfel ca fără sa mai aştepte şi-au reluat argumentele 

M-am grndit adesea cu stringere de inimă, zise Sofonea, ce se va intim- 

& “egMiî, ZS- are ne ; au **■ dacă » 8 « * »*• 

"SVYY P f UC . a ’ zise Novac , în mod categoric ceva se va face în curînd." 

Şi daca totul se va intimpla prea tîrziu?" Sofonea ne privi cu tristeţe. 


138 


"Tu nu-ţi dai seama, Ioane, continuă acesta, ce responsabilitate ne-am 
asumat, antrenîndu-i în acest joc?" 

"Au făcut-o de bună voie", replică interlocutorul său. 

"într-un fel au fost siliţi, pentru că dacă nu eram noi..." 

"Ori cu noi, ori fără noi’, îi luă Novac vorba din gură, convingerea mea e 
că nimeni nu se poate sustrage istoriei propriei sale tari. Asta e istoria noas¬ 
tră contemporană. Mujicul rus se zbate de peste 30 de ani în ghearele aces¬ 
tei istorii. Ii crezi cumva vinovaţi de uciderea a milioane de fiinţe omeneşti 
pe cei care s-au ridicat împoriva împilării şi crimei? Nu, vinovaţi sînt cei¬ 
lalţi, în frunte cu Stalin, cei care au ordonat şi condus acest proces de masca¬ 
radă. Să admitem, prin absurd, că acolo n-ar fi existat opoziţie. Crezi cum¬ 
va că ar fi lipsit lanţul de crime şi orori? Tiranii găsesc pretexte pentru cri¬ 
mele lor în orice. însemnează că nu-i cunoşti. Comuniştii aşa fac ceea ce ei 
numesc istorie. Maşinăria asta monstruoasă nu alege. Sîntem implicaţi în 
acest joc chiar dintr-un început, fiecare. Sîntem vinovaţi că trăim aici şi în 
acest moment al istoriei." 

"Nu m-ai înţeles, zise Sofonea, pentru mine problema apare transpusă pe 
cu totul alt plan. Pe mine mă interesează responsabilitatea care îmi revine 
mie, în acest context. în ce măsură mi se poate atribui o vină faţă de tot ce se 
întîmplă." 

"Veşnicul tău duh al blîndeţii; rîse Novac. Spune, nene Traian, nu-i aşa 
că Remus, de cîte ori a trecut pe aici, ţi-a ţinut o predică? îl cunosc eu, el um¬ 
blă să lămurească oamenii peste tot despre existenţa lui Dumnezeu. Misio¬ 
nar sadea, nu partizan. Preocuparea lui e una şi bună: argumentele în favoa¬ 
rea existentei lui Dumnezeu. E şi asta un fel de luptă, dar..." 

"Dar n-ai înţeles mai nimic din ce am afirmat adineaori, zise Sofonea. La 
urma urmei, pentru ce luptăm noi? Nu pentru triumful cauzei lui Dumne¬ 
zeu? Ce-i omul fără acest argument al credinţei? Un nimic sau poate un dia¬ 
vol. Eu nu vreau să fiu un nimic, pentru că Dumnezeu m-a investit cu aceas¬ 
tă conştiinţă. De aceea nu mi-e indiferent cum trăiesc şi ce atitudine iau în 
faţa acestei probleme capitale a existenţei. Dacă ar fi fost să hotăresc eu, alt¬ 
fel mi-aş fi orinduit viaţa. Mi-aş fi trăil-o retras şi simplu, preocupat de ma¬ 
rile probleme ale sufletului. Căci Sfinţenia e mai presus de revoltă. Dar nu 
mi s-a dat posibilitatea să aleg." 

"Tocmai asta vroiam să spun şi eu, interveni în discuţie Traian. Mie nu 
mi-a plăcut să mă amestec în nimic. Nimic nu-i mai de preţ decît viaţa li¬ 
niştită la casa ta." 

"Viaţa liniştită la casa ta?", privi spre el ironic Novac. Care casa ta? Care 
liniştita? Toate or să se ducă pe apa Sîmbetei, cu comuniştii. Nu înţelegi că 
nu se poate fără să treci pe aici? Dumneata spui că nu vrei să ai nici un ames¬ 
tec cu noi şi politica, dar ne întinzi o bucată de pîine, pur şi simplu dintr-o 
pornire caritabilă. Aşa simţi dumneata. Dar o întrebare: de ce ne-ai ales toc¬ 
mai pe noi să faci asta? Te-au oprit comuniştii să nu dai de pomană? Nu, dar 


139 




ei îţi indică cui să dai. Aici e loată problema noastră: N-am acceptat sa ni 
se dicteze în chestiuni de conştiinţa. 

"Asta pentru că problema conştiinţei este o problemă de cu totul altă na- 
tură decît cea istorică - zise Sofonea. Tot ce tine de sujlet, de-trăire inter¬ 
ioară, nu poate fi silit să se modifice, după canoanele vreunei ideologii. 
De aceea, libertatea spiritului e cu totul altceva decît ceea ce se înţelege 
prin libertate în genere ." 

"Nu ştiu ce înţelegi tu prin libertate, zise Novac,dar ştiu un lucru mult 
mai simplu, că ea nu există pentru nimeni dacă nu şi-o creşte. Eu cred că 
există o mare legătură între libertatea interioară şi libertatea in genere, cum 
zici tu." 

"Şi acum eu ce lac?", zise Traian privind nedumerii parcă în jur. 

"Nimic, răspunde Novac. Aştepţi desfăşurarea evenimentelor. Dacă ges¬ 
tul dumneatale a avut drept substrat o pornire pur caritabilă şi nimic altce¬ 
va, atunci ai sufletul împăcat. Preţul însă cu care ni se plăteşte, acesta e cu 
lotul altceva. Nu mai depinde de noi." 


Astfel de discuţii, pe care aceşti tineri le purtau între ei sau cu alţii si la care 
‘eu am asistat adesea cu uimire, dovedeau în primul rind profundul drama¬ 
tism care ii stăpînea pe fiecare. 

Vremea acelei exaltări tinereşti, care te cuprinde o singură dată la înce¬ 
put şi care ţine, de la caz la caz, pină în clipa apariţiei marilor încercări, mi 
se părea demult lăsată în urmă. Exaltarea nu rezistă mai mult decît chipul 
iluziei frumoase, care ştie să sfideze orice pericol. 

Aşa văzusem eu totul la începui, o uniformitate în sens şi gîndire imbata¬ 
bilă. 

Astfel mi-a fost cu putinţă să creez in mine statui de zei, pe care, intr-un 
fel, niciodată nu le-am mai dat jos de pe piedestalele lor. Căci în curînd, in 
ciuda descoperirii unor naturi profund umane, chipul lor a crescut cu tim¬ 
pul pe altă dimensiune, poate mai puţin pitorească, dar tocmai de aceea mai 
reală şi mai demnă de un spor de încredere şi admiraţie. A pluti intr-o zare 
intangibilă cu marile mizerii ale unei vieţi trăite eminamente prin risc nu mi 
se mai pare acum un lucru demn de admirat. Cel care merită recunoştinţa 
noastră nu e omul care evită riscul şi încercările, ci cel care si le asumă si le 
înfruntă. 

Aceşti tineri, în ciuda vieţii pe care o duceau, au rămas nişte fiinţe cutreie¬ 
rate de cele mai profunde simţăminte omeneşti. în ciuda unei existenţe de 
fiare hăituite, ei au ştiut să-şi păstreze cugetul treaz şi nobleţea sentimentu¬ 
lui. Poate înţelege cineva cît curaj implică această luptă, de a pluti între dis¬ 
perare şi cruda realitate, cînd toate şansele pe care odată le-ai crezut posi¬ 
bile se scufundă una cîte una? 


140 


XII. MAI APROAPE DE CER CU UN MUNTE 


Treceau uneori zile, ba chiar săptămîni, fără ca un grup de partizani sau 
altul să pună piciorul pe vreo potecă de munte. Cutreierau şesul în lung şi-n 
lat pe drumuri tăinuite, se ascundeau prin pîraie, domneau prin şuri, gropi 
sau ascunzători cu intrări secrete, dar gîndul lor rămînea mereu la munţii cu 
pădurile si piscurile lor ocrotitoare. Şesul cu lanurile sale bogate, satele îm¬ 
presurate de clăbucul verde al grădinilor, cu glasuri răguşite de zăvozi, oa¬ 
menii cu chipurile însorite de lumina milosteniei, toate acestea constituiau 
o chemare firească spre viaţa tihnită şi fără primejdii de altădată. Copilăria 
le-a rămas înecată în dulcile poveşti ale satului. De aceea, poate, coborau 
ai îi de des de pe piscuri. Aleanul, cînd te apucă, e fără leac. Dar acum pe 
aici de mult au pierit şi tihna şi liniştea. Tot ce îţi e mai drag şi mai prof und 
ataşat trebuie să vezi şi să atingi, mereu alungat din urmă de teamă şi nesigu¬ 
ranţă. Acum, nu mai e timp să adori nimic, trebuie să te grăbeşti mereu, pen¬ 
tru că o primejdie necunoscută bîntuie lumea. Nici haiducia nu se mai poate 
face ca odinioară, totul e răsturnat cu fundul în sus. Unde sînt poterele de 
odinioară, care arar se abăteau pe potecile munţilor de teama haiducilor? 
Unde sînt vremurile cînd doi, trei jandarmi constituiau singura ameninţare 
pentru ceata haiducilor? 

Acum, sute şi sute de securişti străbat satele, terorizînd oamenii paşnici. 
Spre a li se da învăţătură de minte, să nu primească picior de partizan în 
ogradă. Şi ca şi cum asta n-ar fi destul, ei îi silesc pe oameni să-şi vîndă su- 
letul şi cinstea şi să se facă uneltele lor. 

Dacă haiducul se ridica să facă dreptate celui sărman, acum partizanul se 
ridica să facă dreptate unei întregi ţări. Şi dacă altădată partizanul se retr㬠
gea în munţi să lovească duşmanul cu care lupta ţara, în coaste, acum parti¬ 
zanul se ridica în primul rînd ca pildă pentru cei care, din frică şi necugetare 
dreaptă, au uitat cum se luptă şi se moare. 

Astăzi nu mai e război, e pace, o pace pe care cel mai de temut duşman al 
ţării a transformat-o într-un război perfid: "Să adoarmă oamenii, să adoar¬ 
mă în cîntec de pace şi de slavă". Şi astfel noi îi vom cuceri "cu somnul lor 

cu tot". # . 

Partizanul ştie aceasta şi prezenţa sa aici tocmai aceasta vrea să dea in vi¬ 
leag - o minciună. "Nu, nu e pace’ zice el, atîta vreme cît ni se fură munca, 
ni se învrăjbesc copiii împotriva lui Dumnezeu şi ni se dărîmă altarele . 
Grea sarcină şi-a asumat partizanul zilelor acestora. El zice oamenilor, 
"cine are urechi de auzit şi ochii de văzut, dar mai ales inimă de simţit şi 
minte de înţeles, să simtă şi să înţeleagă". Astfel gestul şi vrerea sa vor ră- 
mine vie pilduire pentru totdeauna. Nu mulţimile care tac şi ascultă dau str㬠
lucire unei istorii, ci ceilalţi, cei foarte puţini care n-au uitat că adevărata 
moarte e robia cugetului. 

Dar oricît de dragi le-ar fi rămas aceste sate de la şes, cu murmur de amin- 

141 



liri cristaline, cu rîurile care le brăzdează, partizanii vor apuca neînlîrziat ne 

Kâ mirr’ 1 -° r C î Cr0t " 0ri Care Ie vor asi 8 ura dăinuirea. Munţii au fost de 

n d nlămL f ® I* ace A sU " P°P or românesc. Fiinţa noastră naţională aici 

frumi r1n!Lr H Sa Vat ' — P , nn padurile adînci > s-a născut Doina, cel mai 
frumos cinlec de pe pammtul nostru. 

Intn au legănat-o frunzele în zori, încărcate de rouă, apoi a trimbitat-o 

^SŞSŞSŞtT* * *" w * incel “ " preli,,s in tww 

^ f ajuns ; în sfirşit, la poalele munţilor, murmurul ei adine a umplut 
de tristeţe şesul si văile, cu o poveste aţii de zbuciumată si adevărată De 

chhr kmnddndn?" 0 r" la de Î! um , fac primuI pas pe P oleca muntelui. Si 
/)/îf»/îl U r C C T d ros'P-o cu buzele, au rostit-o cu inima. Pribegie Iară 

fh.h?«L dC n n n ’ ,e eS ' D °" ia 6 modul de a 11 al Partizanului, e modul de 
ferÎă*s1 n.nfi Dm c, P.P art, . zan . 1 am îmîlnit, fiecare îşi avea doina lui pre- 
Jerata. Şi cu cil luam aminte la cintecul unuia sau altuia, cu alit descope- 
ream propriul lor sullet ţesut acolo. ^ 

lată-i deci, după ce au pribegit o bucată de vreme prin lume, cum se în¬ 
torc acum cu sunetul înmiresmat de proaspete amintiri pe potecile 
Să Si >r c ,f^ arSatU Z0rll0r 1 ': a surprins la P° ale ' Pătrunşi deja în umbra tai- 

codrilor umnHnH 3 /?' 1 SUS ’ ,a î ra , lul zavo P lor se slin ge încet freamătul lin al 
codrilor, umplind tot mai mult lumea. 

n J C r ntă •?!?’ frate . p °rîmbule, să uit de dor", zise Gelu Novac, trintind cu 
năduf raniţa de pairnnt. Cei trei partizani se întinseră pe frunzare uscate ală- 
turea pe poteca Bănuiesc că pină in amiază vom ajunge sus, aşa cum am 
nnnyinH U 8 *'• ’ ! Tla ™ ura râsucindu-se pe oparte Silviu Socol,’ parcă răs- 

" , “ amns că n - au prea mu " ,imp 

"Auzi, măicuţă, codru’ 

Cum îmi mustră doru’: 

Tu îmi zici să stau acasă, 
însă codru nu mă lasă. 

Tu îmi zici să stau cu tine, 

Codru’ plînge după mine,..." 

Acum murmurau Încet, suind pe potecă, ba o doină, ba alta. 

iii PC PlSCU B>l V, ', na ' aveau cale de cîleva ceasuri bune. Dar mai in¬ 

el reilll. a" P °- PaS ' n VaU A Doanwei unde - ,a locul stabilit, se vor intilni 
mâini- ; A !- 1, in mun ! e ’ deocmdat ă ei erau stăpînij. Pentru a Ie fi tihna 
mai desăvirsitii şi somnul mai adine ei urcau insă pină sus pe creste. Urmări- 

do ănon? ? - U veniseră pînă aici - AcoI °’ pe Piscul Btlei, vor rămîne 

CurtM Hp  dUf>a n re °. part ^ VOr cobori P e P anta d e sud a muntelui, înspre 
Curtea de Argeş. De mult au lasat in urmă strigăte zglobii de copii voci me- 
1odioase de fete ş, muget de vite slobozite la păşune. Un tnnp au dus c^S- 
tratul tot mai vag al zăvozilor, pină cînd zgomotul de ape prăvălite pe stînci 

142 


le-a umplut cu desăvîrşire auzul. Primul popas, l-au făcut la stîna din cale. 
Astfel îşi complectaseră proviziile de pîine şi de slănină, aduse din vale, cu 
citeva burdufuri de brînză. Şi din ce urcau tot mai sus, se stingea tot mai me¬ 
lancolic ţipătul cascadei şi tălăngile de oi. Poteca şerpuia acum printre pil¬ 
curi de "bujori de munte", roşii şi puri ca visul lor aprins, din care fiecare a 
rupt o ramură, cu gesturi de aleasă tandreţe. în poiana din Valea Doamnei, 
unde s-au întîlnit cu ceilalţi, veniţi şi ei din alte părţi ale şesului, au făcut un 
popas mai lung, pentru prînz şi pentru hodină. Şi din ce au urcat mai sus, s-a 
stins şi ultimul zvon care le mai amintea de o lume devenită acum ireală şi 
ascunsă după o pîclă nesfîrşită de ceaţă. 

înserarea aceea rece şi pură i-a prins undeva sus, întinşi printre jnepeni, 
deasupra celui mai mare’iezer al Făgăraşului. Un timp au stăruit în tărie cîte- 
va pete albe de nori, prelinse apoi lot mai lin în nemărginire. Acum zarea 
era limpede peste tot, sprijinită cu cristalul ei, ici, colo, pe stîncile semeţe 
ale piscurilor. Un vînt subţire unduia printre jnepeni, nestricînd însă cu mur¬ 
murul său liniştea aceea nefirească de sus. Era clipa cînd întreaga fire se pre¬ 
gătea pentru venirea stelelor pe lume. Şi iată, după atîtea cazne adînci, zeni¬ 
tul născu prima stea, pe care o puse să pîlpîie chiar peste frunţile partizani¬ 
lor. Abia o jumătate de ceas s-a scurs de atunci şi cîteva mii de stele lăcri¬ 
mau peste lume, să o facă mai vie şi mai frumoasă pentru cei atît de însingu* 
raţi. 

Trecuse mult timp de cînd nici unul din ei nu rostise o vorbă. Clipa de 
faţă, poale, li se părea înălţătoare şi prea pură pentru a fi ofensată măcar cu 
o şoaptă. Dar în tăcerea aceea ei asistau la o luptă şi nici măcar nu luaseră 
seama. Aleanul nu poate fi stăvilit la nesfîrşit, oricît de adînc ar fi zăgazul 
gîndului pios. La început unul, apoi altul şi altul, se pomeniră murmurînd în 
surdină, ca pe o rugăciune, un cîntec străvechi. 

"Nu am cuvinte, nici că pot spune 
Cît de frumoasă e patria mea. 

Dar şi-a mea mîndră ce o am în lume 
E tot atîta de frumuşea. 

O, rugăciune la ceruri zboară, 

O, rugăciune către Dumnezeu. 

Mă rog atuncea pentru a mea ţară 
Şi pentru tine, scump îngerul meu." 

"Euj fraţilor, rosti în cele din urmă Porimbu, am lăsat în sat o dragoste 
mare. îmi vine să cred că iubire ca a mea n-a mai fost. Cînd eram acasă în 
fiecare seară apucam poteca spre moara de sub deal. Fata morarului însprîn- 
cenată, cu doi bujori în obraji şi busuioc în plete, mă aştepta în uşa morii, su- 
rîzind cu luna între dinţi. Era mlădioasă şi înaltă şi ridea ca un clinchet de 
clopoţei de argint. 

îmi’ plăcea să o sărut acolo lingă moară, unde roata se învirtea lovită de 

143 




apa înspumată. Ctnd o stnngeam de mijloc, o simţeam cum se frinse si 
miauna dulce. Dar pricit î-a plăcut de mine cind eram băietan acasă - noi ne 
iubeam poate de copii - dragostea ei a crescut năvalnic din clipa cind eu am 
deveni haiduc. Prima oară aşa am descoperit eu că la femeie nu i plac™ 
omul slab de înger, ci ce care are inimă mare şi cutezătoare. Atunci mi-am 
pus m gmd ca eu pe unde oi pribegi, să fac lucruri de care Lina mea să ™ 
mindreasca. Jianule îmi zicea ea, trăgindu-mă cu putere de chică atunci 
[n bJ t e P n n m ’ din C ' nd m dnd ’ la ,oc ,a ceas ^inuit, să o văd si să o S 
nă rinn' D - Upa 06 m ‘- m mtors acasa ’ '' am P romis să o iau în prima săptămf- 
J g l ^ U Catan,a - Acum ’ de cind am P le cat iar la codru, n-am mai 
. h " de ea - Dar eu $ lIU ca ma aşteaptă întruna. Şi nu ştiu zău dacă pînă 
la “ nu m !-°! nsca viaţa s-o sărut pe Lina o dată." ’ P 

tre cei u’- răbUfn ' "" ° fta1, după iungi C ' ipe de Iacere - Fiec ă™ia din- 

!if ? - - poale ,n cu 8 e b acum, un chip curat de fată, care nu 

de mult făcu sa-i rasara in suflet neasemuitul soare al iubirii. Cind eşti tînăr 
nimic nu-ţi poate închide fereastra inimii dinspre speranţă si vis ’ 

Mult timp statura întorşi cu fata în sus, privind în tăcere cruda si nepreţui¬ 
ta risipa a razelor stelare pe drumul robilor. "Fraţilor, rosti iar Porimbu ca 
venit de pe alt tarim, de-o fi sa pier din asta, aş vrea să mor aici printre si în- 
ci, di cii aproape de cer cu un munte. 

E ca o moarte înaltă şi pură, unde mîini scîmave nu ajung să te pîngăreas- 

Vor venf n i nU - VreaU f ™ Vadă alunci ' Nimeni să nu mă adune de%liS 
r ciugulească pasările cerului şi astfel mă voi face cintec si 

zbor Numai oasele mele ramase pestinci vor intra în legenda lunii si a stele- 

minfsid!n e rir VOr P rive g hea . vorpriveghea... Toate singurătăţile de pe pă- 
| n V d , VOr '' CU , mine alcl f 1 P° ale «‘unei îmi va trece si de urii" 
„în ,5 T el UŞOr V ? mt de apr0ape ” facu să tresara - Apoi un pocnet surd în 
Hn m i? mCa U ' UI 4 Şl mCa unuL Erau dru| neţi. Capra neagră pornise la 
drum. Dinspre coada muntelui, roşia lună se urcă de o suliţă. înveliţi în sări- 
ci Şl sumane, unul cite unul, tinerii partizani se răsuceau în aşternut de jne- 
pem. Apoi nimic nu se mai auzi şi lumea se lacu o mare tăcere- 


"Dorm partizanii, 

întinşi printre jnepeni şi stele, 

Cu fruntea întoarsă spre ele. 

Dorm partizanii 

înveliţi pe alean cu sufletul străbunilor. 
La căpătîi bolovanii. 

Nu mai aud zăvozii din vale, 

Nu mai aud nici plânset de jale. 

Dorm partizanii 

Să li se facă inima piatră, 


144 


Să uite de mamă, 

De ochii şăgalnici, 

De vatră. 

în visul lor crească mai mare 
Un chip de iubită. 

Cu ochii de iezere pure, 

Cu fruntea de stîncă, 

Cu trupul ca para: 

Nu-i altă iubire mai mare ca Ţara. 
Dorm partizanii, 

Căci nu-i ştiu duşmanii. 

Ci mîine zorile 

Cînd îi vor strînge de pe jos 

Cu stelele, 

Vor vedea cît de mari au crescut: 
Din visări amare, 

Din somnul fără vclniţă şi scut. 



XIII SEMNE PREVESTITOARE 
DE FURTUNĂ 


Tot aici , în mantii Făgăraşului în vara aceluiaşi an 1950. 
luase fiinţă un alt grup de partizani, condus de colonelul Arse- 
ti eseu. Ajutorul său era un alt ofiţer, mare patriot si înflăcărat luptai oi, pe 
nume Arnăutoiu , care, se zice, venise din munţii Moldovei, unde luptase în 
alt erup de rezistentă. Aşa se Tace că, cel puţin o vară, cei mai înalţi munţi ai 
tării au trăit independenţi si păziţi de oameni liberi si cutezători. Cele doua 
regiuni aşezate de-o parte si de aîta ale acestor munţi au cunoscut, ca puţine 
locuri din ţară, slişierea dramatică a propriului lor destin. O parte unită pen¬ 
tru totdeauna cu cel al partizanilor, iar cealaltă parte pornita 1 ara putinţa de 
izbăvire pe drumul înrobirii. La un moment dat totul devenise aici mocnit, 
ascuns, fiecare cuvînt părînd un geamăt de revoltă sugrumata, liecare gînd 
încărcai de revoltă si ură. Chiar şfaici acei care evitau orice contact cu parti¬ 
zanii, în tainiţa inimii se simţeau solidari cu năzuinţele lor. Din frică sau din 
ignorarea adevărului poţi ocoli pe cel asupra căruia tiranul arunca votul sau 
de blam, dar asta nu te împiedică, dacă mai ai totuşi un dram de cinste în 
tine, să admiri ceea ce-i frumos şi măreţ. Şi cei mai mulţi dintre ţăranii 
noştri, această cinste o fnai aveau încă. 

6 dată cu apariţia lui Arsenescu în munţii Făgăraşului, cel puţin pentru 
grupul partizanilor lagărăşeni, datele problemei se schimbaseră brusc. 

Era deci inevitabil ca o întîlnire Arsenescu-Gavrilă sa aibă loc. Pentru 
mulţi dintre cei pe care i-am contactat, această întîlnire n-ar fi avut loc, Mo- 
cos însă, unul dintre cei mai în măsură să cunoască adevărul, era de alta p㬠
rere. 

El m-a informat, încă atunci, că această întîlnire a avut loc, dar ca demer¬ 
surile în vederea fuzionării celor două grupuri de partizani n-au dus la nici 
un rezultat. Handicapul cel mai serios în privinţa aceasta îl constituia optica 
diferită pe care cei doi conducători o aveau asupra ideii de rezistenţa. Arse¬ 
nescu a rămas ferm pe poziţie pîna la slirşil: ca lupta, chiar in condiţiile ac¬ 
tuale ale partizanilor, însemnează 'front deschis". Eca şi cum le-ai alia în li¬ 
nia întîi, ataci să timorezi şi să dezarmezi. Totul trebuie făcut l^tra menaja¬ 
mente şi exemplar. 

Poate această optică suferea de o lipsă de perspectivă asupra situaţiei in 
ansamblu. Ce faci dacă acel conflict atit de dorit dintre americani si ruşi se 
amină pe un termen nedefinit? 

în scurt timp, batalioane de securişti vor bara intrările munţilor si cei de 
sus vor muri de inaniţie şi lipsă de muniţii. 

E drept, pe vremea aceea securitatea avea mult de furcă cu atîtea mişcări 
de partizani care impînziseră ţara. Cu toate acestea, nu era de presupus ca 
aceasta va amina prea mult asaltul asupra munţilor Făgăraş, dat liind că re¬ 
zistenţa aici se consolida mereu. 

146 


Optica lui Gavrilă includea şi aceste posibilităţi. Activitatea de partiza- 
nat după acesta, nu însemna bătălii în serie, ci "lupta în perspectiva , lupta 
de rezistentă pe o durată de timp nedefinită, care se întindea pma la momen¬ 
tul oportun. In felul acesta scuteşti, în primul rînd, de suferinţe populaţia 
care a dat ajutor si care, deci, se află implicată în biruinţa sau înfnngerea ta. 

"Odată, cînd i-am spus lui Gavrilă ca intr-un viitor apropiat vom asista la 
debarcarea americanilor la lrontierele ţării, îmi zise Mogoş, acesta a rîs pur 
si simplu de mine: «Mă Ionică, păstrează-ţi luciditatea că ai nevoie de ea».! 

întrebarea e care din cele două optici, a lui Arsenescu sau a lui Gavnla, 
s-a dovedit mai oportună? Deschizi frontul, dai bătălia decisiva, ca şi cum 
in aceasta ar consta soarta întregii ţări, sau alegi alternativa rezistenţei in 
timp în felul acesta păslrînd vie speranţa într-o biruinţă ce va sa vina 
Desieur, si intr-un caz si într-altul, cartea se joacă pe ideea conflictului 
dintre cele două tabere. în primul caz, cel puţin aparent, socotelile s-au do¬ 
vedit creşite de la început. Grupul Arsenescu n-a rezistat decît circa trei lu¬ 
ni, apoi h fost decimat. . 

Grupul Gavrilă a supravieţuit în munţi peste opt am, dar cu toate acestea 
a avut, în cea mai mare parte, soarta grupului Arsenescu. A fost si el deci¬ 
mat. Cine a avut dreptate? 

Redus lotul la o relaţie strictă cu evenimentele de moment, amindoi au 
"ereşit". Ce mai contează dacă nenorocirea iminentă te paşte acum sau, 

printr-o stratagemă, o mai amîni un timp? _ 

Important însă pentru aceste acţiuni e altceva: cum vor aparea ele din 
perspectiva timpului? Cum le va considera şi înregistra istoria? Din acest 
punct de vedere Arsenescu şi Gavrilă sînt la egalitate, nici unul n-a greşit . 

Au initiat o luptă care, intr-un fel, a existat de totdeauna în sensul su¬ 
pravieţuirii acestui neam, ei dîndu-i doar imboldul limitat al puterilor lor - 
si care in mod neeresit, pe cu lotul alie planuri, nu se va sfirşi niciodată, 
pînă la victoria finală.’ Meritul lor e de a fi ştiut să aleagă, din fragmentul de 
istorie, locul de întîlnire cu aspiraţiile unui întreg popor. 

încă de la început Arsenescu şi Arnăutoiu nu s-au dezminţit. Auzeam me¬ 
reu nedumeriţi cum respingeau hotărîţi asalturile repetate ale securităţii, a- 
cîndu-si din munţi o mare tabără. Auzeam că îi căsăpeau Iară milă, pe unde 
îi prindeau, pe securistii infiltraţi în munte sub formă de turişti sau ciobani. 
Asta pînă înt-o zi, cînd ne-a fost dat să vedem cu ochii noştn una din ispra- 

vile lor. „ . , . . ., 

Era in luna august, si cînd tot oraşul se afla in febra pregătirilor pentru 

sărbătorirea lui 23 Aueust, a sosit vestea că din munte au coborit cinci m㬠
gari pe spatele cărora erau legate cinci cadavre de oameni. Al şaselea ma- 
ear aducea un om viu, dar pe jumătate nebun. 

~ Ce se intim plase? Un grup de securişti au uitat muntele- traveştiţi in tu¬ 
rişti Si pentru ca această stratagemă să pară cit mai plauzibilă, au luat cu ei 
şi’o "turistă". Nu cunosc decît numele a doi dintre ei. Şeful grupului se nu- 


147 



mea Baiş si era plutonier şi Comandantul de securitate în comuna Arpaş. 
Celalalt, tot cu grad de plutonier, se numea Birsan. De cum au urcat în 
munte, turiştii' noştri au tras la o stînă, probabil cea vizata de ei că ar fi cer¬ 
cetată de Arsenescu. Ciobanul contactat de ei, instruit cutii să-l atragă pe Ar- 
nautoiu in capcana, de cum a dat cu ochii de acesta l-a informat ce se înlim- 
pla la st i na lui. Evident, partizanul a înconjurai st in a şi i-a prins. Pedeapsa 
exemplara pe care le-a aplicat-o se voia, desigur, un avertisment pentru 
eventualii candidaţi la astfel de acte de eroism. Plutonierul Birsan, care l-a 
implorat pe Arsenescu în genunchi să-i cruţe viata că are şase copii(?), a be¬ 
neficiat de clementa acesuia, lăsindu-l viu.'A fost însă legal de un copac si 
pus să asiste la pedepsirea celorlalţi. Aceasta, pentru a avea ce povesti cînd 
se va reîntoarce jos. Primul supliciu al victimelor a constat în mincarea car¬ 
netelor de membri de partid sau de ce erau. Apoi s-a trecui la împuşcarea 
lor. AsifeL măgarii au adus jos nişte trupuri complet mutilate. Acestecada- 
vre au fost expuse, cu fastul cuvenit unor eroi, prin diferite case din oraş, pil¬ 
dă vie pentru populaţie de ce e în stare "duşmanul poporului". 

Eu am vizitat doar două case de acest fel, unde erau expuşi plutonierul 
Baiş - care se tragea din salul nostru - şi unica femeie din grup. Primul 
avea faţa desfigurata, iar femeia mi s-a părut fără ochi. "Ţi-a făcut rău prive¬ 
liştea tinere?", îmi zice un domn cărunt la ieşire. 

"Da, domnule, nu-mi place să văd aşa ceva." 

"Ehei, continuă acesta, ce ştii dumneata ce-i lupta?!" 

"Poate că ştiu", am răspuns eu puţin iritat. 

In orice caz, nu ştii mai bine decît un militar de carieră", zise iar interlo¬ 
cutorul meu, îndepărtîndu-se. 

Nu pot spune că întimplarea aceasta a avut darul să mă descurajeze, dar, 
oricum, de tulburat m-a tulburat. 

Printr-o înclinaţie firească, afectivă, ca şi prin convingere eram de partea 
celor mulţi şi persecutaţi, dar acum constatam că în postură de soldat, de 
combatant care mînuieşte puşca şi ghiuleaua n-aş fi făcut două parale. Să 
lupţi - înţelegeam, dar să ucizi? Ce vrajbă, ce orbire atît de mare e aceea 
care incinta fraţii de sînge sa urasca şi sa se sfisie intre ei? Ce ravagii poate 
face o doctrină care înţelege pe dos rostul omului in lume şi ideea de relaţie 
umană! 

Abid aşteptam sa ajung acasa, sa stau de vorbă.cu tata în această privinţă, 
iriiimplator Mogoş se afla la noi, prilej nimerit pentru a-mi descărca sufle¬ 
tul 

"Nu eşti singurul care vede lucrurile aşa, imi zise el. Chiar printre cei din 
munte sini unii care, deşi poarta pistolul mitralieră pe umăr, nu pot accepta 
ca acest instrument e lacul pentru a ucide oameni." 

"Dar tu ai l i făcut ce a făcut Arnăuloiu?", l-am întrebat eu, să-i aflu păre¬ 
rea fermă in această chestiune. 

Nu, zise hotarit Mogoş. De schinjuit n-aş fi schinjuit. Dar cînd te afli in 


148 


luptă, eşti obligat să te aperi. Lupta are, după mine, cum ţi-am mai spus, eti¬ 
ca ei..Cu milostenie si sensibilitate în acest domeniu nu rezolvi absolut ni¬ 
mic. Şi mai ales cinci ai in faţă un duşman atît de înrăit. Să admitem o si¬ 
tuaţie" absurdă. Partizanii lui Arsenescu si «turiştii» aflaţi faţă in faţă ar li 
aruncat armele cu toţii şi s-ar fi îmbrăţişat. Şi apoi?! Crezi cultiva a că secu - 
ristii se făceau partizani? Şi chiar dacă rămîneau în munte, ce încredere pre¬ 
zentau ei? Să-i fi lăsat să plece? Păi asta era şi misiunea lor, să repereze tere¬ 
nul si să se întoarcă, să dea raportul." 

"Oricum, eu râmîn la părerea mea: din punct de vedere moral şi creştin ni¬ 
ciodată uciderea nu se justifica, in nici o circumstanţa." 

Mogoş mă privi încruntai. "Eşti exasperat. Păi ce, noi sîntem moralişti 
sau luptători? E, cum zici tu, un rău a ucide, dar este numai atunci cînd o 
faci din cruzime, fără o justificare morală, in linii mari, problema asta a rău¬ 
lui oamenii au încercai să o rezolve în doua moduri. Cei credincioşi, care 
fac abstracţie de existenta socială sau mai precis o transpun pe alt plan, cred 
că înving răul prin virtute. Ceilalţi, luptătorii, dimpotrivă, cred în incarna¬ 
rea răului si in puternica sa manifestare sociala. Deci, după aceştia lupta îm¬ 
potriva răului trebuie să se manifeste şi prin mijloace concrete, eficiente. 
Eu lupt, deci mă apăr, dar pe toate planurile pe care sini atacat. Păcat există 
acolo unde există îndoială şi simţămîntul că ceea ce faci nu izvorăşte 
dintr-o intenţie curată." 

Cîteva minute mai lîrziu, am intrat amindoi în fierăria talii. Acolo se 
aflau, in afară de lata, încă doi săteni. Badea Molă de la Curte şi badea Ghe- 
orghe al lui Rolian. Aceştia erau oameni de încredere, cu care Mogoş mai 

stătuse de vorbă. . 

"După mine, zise badea Molă de la curte, nu-i bine ce aţi făcut. Asta o 

să-i întărite şi mai mult pe comunişti." 

"Ba e foarte bine, interveni badea. Gheorghe al lui Rohan. Ce ai fi vrut, 
să-i felicite pe spionii ăia comunişti? Ei luptă, frate!" 

"Bagă, Petre, sabia în teacă, cine scoate sabia, de sabie va muri", cită ba¬ 
dea Molă din Biblie. . 

"Nu ai noştri i-au omorîl, zise Mogoş, asta e isprava lui Arsenescu. 

"Oricum, zise şi tata, semnele nu-s a buna. O să lăbarască pe noi securi- 
taetea si o să scotocească satele colţişor cu colţişor." 

"Chiar dacă o fi urgia lui Dumnezeu, o merităm. Prea iute am uitat de cei 
morţi in Rusia pentru credinţă. Ce, patru sule de mii de români e puţin lu¬ 
cru 0 " 

Fireşte, gindul său era la fiul său Mihai, mort pe frontul de răsărit. Dar 
astfel de opinii pro si contra in legătură cu cele petrecute în munte puteau fi 

auzite acum peste tot. ! 

La înmonnintarea victimelor s-au ţinut discursuri răsunătoare, cu angaja¬ 
mente solemne pentru pedepsirea duşmanilor poporului care s-au instituit 
in bande teroriste. 


149 



in ciuda acestor întimplări, care au avut darul să umple de îngrijorare su¬ 
netele oamenilor, totuşi toamna acelui an 1950 veni cu o mare promisiune. 
Declanşarea de către americani a războiului din Coreea insuflă subit noi 
speranţe. 

"Odată trebuia să se înlîmple", auzeai pe cile unul exclamind. Urmează 
să înceapă şi la noi şi, basta, s-a zis cu ei." De valul acesta de fobie optimis¬ 
tă n-au scăpat, in bună măsură, nici partizanii. Oricum, conduita lor trebuia 
să rămină axată pe aceleaşi coordonate: stăpîm'rea de sine şi aşteptarea. 

în ciuda însă a existentei şi răsunetul său, freamătul acela insuflelitor a 
durat mai puţin decit era de închipuit. 

Erau ei, americanii, acolo în Coreea, dar aici, mai aproape de noi, era se¬ 
curitatea, care părea că nu se sinchiseşte de Ioc de evenimentele internaţio¬ 
nale. Ea avea alte planuri pe care se căznea să le ducă la bun silrşit. 

Chiar dacă în ordinea urgentei primul pe listă care urma să fie lichidat a 
fost grupul Arsenescu, nici cel al lui Gavrilă n-a fost uitat. Paralel cu marile 
operaţii de prindere a partizanilor musceleni, securitatea işi începuse preg㬠
tirile masive în vederea apropiatului atac al versantului nordic al Făgă- 
raşilor. in ce constau aceste pregătiri? în primul rind, în infiltrarea in rîndu- 
rile populaţiei de spioni şi în recrutarea de informatori, in acest sens nu s-a 
lacul economie de energie. Oamenii luaţi la securitate erau luaţi cu bi- 
nişorul, ameninţaţi sau maltrataţi, după caz. Unii, cei mai puţini, cădeau, 
alţii, cei mai mulţi, rezistau. 

Brusc, Mogoş deveni ingrijorat şi neliniştit. Unde era omul, e drept, plin 
de înflăcărare, dar dispus să accepte replica, să tolereze şi să discute ami¬ 
cal? O dală mi-a mărturisit că se simte foarte insistent urmărit de cum se 
apropie de un sal sau altul. Au fost şi cazuri cind unele gazde l-au rugat să 
nu mai dea pe acolo, întrucit se tem de repere ursi uni. Era un complex de îm¬ 
prejurări care, se vedea clar, începuse să fie în defavoarea lor. 

fn toamna aceea a anului 1950, Arsenescu şi partizanii săi căzură la dato¬ 
rie. Au mai rezistat încă cîiv.a timp o parte dintre ei, conduşi de cei trei fraţi 
Arnăutoiu şi o altă mică fracţiune condusă de studentul Marinescu. Apoi au 
fost lichidaţi şi ei. Mai tirziu, în închisoare, am aliat de zeci de ţărani musce¬ 
leni, căzuţi în legătură cu Arsenescu. Un lînăr, Chirică, mi-a povestit că ta¬ 
tăl său şi un frate au murit luptind in munte, iar el a fost prins. Familii între¬ 
gi şi-au lăsat rosturile şi au plecat în munte. 

Debarasată acum de o mare povară, securitatea putea să se întoarcă cu 
toate forţele dincoace, înspre nord. Personal, ceea ce mă îngrijora acum era 
faptul că neliniştea lui Mogoş se permanentizase parcă. 

O dată i-am surprins pe cei trei, Mogoş, Mazilu şi Socol, discutînd foarte 
aprins in legătură cu un proiect al primului, de atacare a fabricii de explo- 
siv, pentru a-şi procura dinamită. De ce se gîndeau la o astfel de acţiune toc¬ 
mai acum, intr-un context complect defavorabil al evenimentelor, nu ştiu. 
Pregăteau cumva o lovitură de mare amploare, definitivă, în care să anga¬ 


150 


jeze o bună parte din populaţia regiunii? Oricum, mie întreaga afacere mi 
s=a părut hazardată şi inoportună, Am crezul că era cazul să intervin: 
"Consider că ar fi un risc inutil, am zis. Nu ştiu cîţi sorţi de izbindâ aveţi!" 

Mogoş s-a repezit la mine, ca niciodată. "Tu să nu le amesteci. E o treabă 
care nu te interesează." 

Mai tirziu am aliat că acest plan al său a căzut. 

Puţin mai tirziu, după acest incident, l-am aliat pe Mogoş mult mai poto¬ 
lit si parcă resemnat, ca si cum ar fi depăşii o decepţie plină de învăţăminte. 
Cu acea ocazie mi-a mărturisii că el e absolut convins că războiul va începe 
in curind. îl revolta faptul că ceilalţi partizani, în frunte cu Gavrilă, nu se 
arătau dispuşi să-i împărtăşească optimismul. Am înţeles, opinia sa, diferi¬ 
tă in multe privinţe faţă de ceilalţi, îl singularizase, creindu-i asiei o ten¬ 
siune interioară care, în ciuda voinţei sale, răbufnea pe ici, colo. Tînărul 
acesta, cu calităţi excepţionale, pe lingă faptul că era un suflet problematic, 
era extrem de volitiv, fapt ce îl făcea adesea incomod pentru cei din preaj¬ 
mă. Poate de aceea Mazilu, cu sufletul său maleabil şi bun, a putut să-l în¬ 
drăgească şi să-i rămină devotat pînă la silrşit. 

Doar peste citva timp, la o altă înlilnire cu Mogoş, acesta îmi apăru într-o 
cu totul altă ipostază faţă de precedentele. "Am auzit că grupul Arsenescu a 
fost lichidat, îmi zise el cu tristeţe. La fel se vorbeşte despre cel din munţii 
Sibiului, din Vrancea. Acolo, în Vrancea, se zice că americanii ar fi lansat şi 
manifeste, chemind populaţia la luptă, că ei vor veni curind. Astfel se zice 
că zeci*de. oameni au luat drumul codrului. Dacă e aşa, atunci mă întreb ce 
credit mai pot avea ei în ţările acestea cotopite de ruşi? Timpul e înaintat şi 
nu văd nimic cit de cit plauzibil in sensul unei rezolvări." 

Niciodată nu-1 văzusem pe Mogoş atît de pesimist. Eu mă învăţasem cu 
un om dîrz, neclintit în voinţa şi ţelul său. Poate niciodată nu m-a durut ni¬ 
mic mai mult la acest om, nici replicile sale adesea tăioase, nici hotăririle 
sale adesea hazardate - decît această clipă de indeciziune. Ştiam, dacă el îşi 
va pierde puterea de luptă, negreşit ne-o vom pierde şi noi. Sînt oameni 
care trăiesc prin ei înşişi, disputând prin puterea lor de credinţă şi d㬠
ruire de o lume. în preajma lor, devin şi alţii tari. De aceea, dacă aceştia se 
intimplă să cadă, nu se vor prăbuşi numai ei, ci o lume. Lumea clădită în ju¬ 
rul lor. 

Dar nici această stare sufletească a lînărului partizan n-avea să dăinuie. 

Trecuseră circa două săplămini de la ultima înlilnire cu ce doi şi într-o 
seară mă pomenesc din nou cu ei. Dacă nu mă înşel aceasta a fost ultima 
noastră întîlnire, înaintea arestării mele. Ocazie in care i-am regăsit in 
bună parte pe cei care îi ştiam de totdeauna: nişte oameni dîrji, dăruiţi lup¬ 
tei lor, purtînd în suflet acea poezie a riscului pe care la putini mi-a fost 
dat să o descopăr ; dintre semenii mei. * t 

Totuşi fiinţa lor îmi părea mai împuţinată prin absenţa acelei exaltări de 
începui şi credulităţii lor înăscute. Totul îmi părea înlocuit acum cu o gravi- 


151 



tate a gindului, cu un uşor scepticism, care parcă le sporea considerabil vîrs- 
ta. 

Nu ştiu, le-am zis eu, dar am senzaţia că sini urmărit de securitate. 

Mai multe lucruri petrecute acolo, la liceu, mi-au dat de bănuit. Nu 
credeţi că acum e momentul să plec cu voi?" 

"Nu, zise Mogoş, Iama bate la uşă şi peste tot simt atmosfera foarte încăr- v 
cala. Vor veni poate zile cînd mulţi oameni timoraţi de securitate vor refuza 
sa ne mai ajute. In aceste condiţii, şansele supravieţuirii în munte sînt foarte 
reduse. Să zicem că te arestează. Condamnat mai ai o sansă, într-o bună zi 
te poţi întoarce acasă. Cine ştie." 

După o tăcere apăsătoare, Mogoş reluă: "în cazul, însă, în care eşti abso¬ 
lut decis sa apuci pe drumul total al jertlei, atunci eşti bine venit in rîndurile 
noastre. Am crezut un timp într-o intervenţie oportună din afară. Ar fi fost 
cazul cel mai fericit, în care biruinţa ne era asigurată. Această perspectivă 
acum se îndepărtează lot mai mult, ca într-o ceaţa deasă. Ceea ce nu înseam¬ 
nă însă ca lupta noastră nu-şi va da roadele sale. Ştii, Nicule, ce zicea priete¬ 
nul nostru, avocatul din închisoare, mărturia istoriei e lucrul cel mai impor¬ 
tant. Fără a avea intenţia să-l parafrazez pe acesta, am să vă fac o mărturi¬ 
sire. Credinţa mea e că noi vom pieri la lei ca toţi cei care azi luptă în munţi. 
Moartea noastră însă va rămîne o mărturie că neamul acesta s-a opus tira¬ 
niei comuniste. Că noi am iubit mai mult ca orice libertatea." 

Era o profeţie aceasta, erau cuvintele unui om care făcuse o experienţă 
amară şi acum juca ultima carte posibilă? Timpul şi numai el va fi în stare 
să ne dezvăluie intr-o bună zi adevărul. Deşi ne-am despărţit ca si altădată, 
cu aceeaşi încredere reciproca, aceste'reflectii amare ale prietenului meu au 
avut darul de a-mi tulbura sufletul. 

Dar oare între noi mai era posibilă o despărţire? Şi dacă era, ea se va pro¬ 
duce de această manieră? Acel "Nu" al lui Mogoş îmi părea că venise să de¬ 
limiteze precis destinele noastre: Ei - morţi şi eu pe drumul calvarului. 

Şi dacă, în fond, ni se rezervase un deznodămint alît de sumbru, de ce 
Mogoş a rostit "nu", iar eu nu puteam să mă decid? De ce nu am acceptat 
fara rezerve să-l împărtăşim împreuna ? De ce a trebuit să o luam fiecare 
într-o parte cuzîmbetuipe buze şi să nu ne mai întîlnim niciodată? E desti¬ 
nul acesta? Oricum, rana care se cascase in mine simţeam că era fără tăm㬠
duire. 

lată deci că vine o clipă cînd destinul pe care tu ti l-ai acceptat va tre¬ 
bui să-l înfrunţi absolut singur. Nu, nu sintem un tot cu ceilalţi, oricit de 
mult am dori aceasta .Cel puţin supliciul şi moartea sînt numai ale noastre . 

In zilele care au urinat acelei intîlniri m-am simţit la fel de trist si de însin¬ 
gurat ca atunci, in vara anului 1949, cînd îl cunoscusem pe Mogoş şi atîlea 
bariere se ridicau in calea visului meu. Ba, de astă dată, singurătatea uni p㬠
rea infinit mai mare, tocmai prin faptul că acel Soare care a răsărit atit de 
strălucitor in viaţa mea se îndepărta uşor, cu un surîs blînd, dureros. 

"Tirez le rideau, la farce est jouee." 


152 


Fericit omul care nu a moştenit această predispoziţie spre problemati¬ 
zare şi, poate, promiscuizare a vieţii. Eu n-am avut această fericire. 

O înlîmplare petrecută scurt timp după aceea avu totuşi darul să-mi îndul¬ 
cească cît de cit inima. Sofonea Remus şi Ilioiu Ioan au sosit la noi într-o 
seară cu lună plină, dar foarte răcoroasă, din toamna aceea tîrzie. De Ilioiu 
auzisem de mai multe ori, dar de întîlnit nu-1 întîlnisem pînă atunci. Se tr㬠
gea din comuns Sîmbăta de - Sus, localitate aflată în apropierea mănăstirii cu 
acelaşi nume - dintr-o familie de ţărani destul de înstăriţi. în linii mari, des¬ 
tinul său a urmat aceaşi linie, ca a celorlalţi tineri din munte. în primăvara 
anului 1948, după terminarea anului şcolar, securitatea vine acasă în sat 
să-I aresteze. Tînărul, prîntr-o abilitate a tatălui său, reuşeşte să scape, şi de 
atunci pînă in toamna anului 1950 stă ascuns pe unde numai el ştie. Acum, 
odată cu precipitarea lucrurilor şi în regiune şi intensificarea presiunilor se¬ 
curităţii, Ilioiu nu mai poate sta ascuns în sat şi fuge "la pădure", sporind rîn¬ 
durile partizanilor. E de presupus că o legătură cu aceştia a păstrat lot tim¬ 
pul. 

Era un lînăr bine făcut, peste 1,70 irt, şaten, cu o faţă rotundă, mereu ru¬ 
menă şi curată, asemănîndu-se în multe privinţe cu prietenul său. Dar aceas¬ 
tă asemănare mergea în profunzime, privind temperamentul şi chiar 
concepţia de viaţă. Prezenţa lor atît de liniştitoare era pentru mine, în acele 
clipe, o adevărată binefacere. Ce departe era firea acestora de freamătul ace¬ 
la neliniştit care cutremura sufletul tumultos al lui Mogoş. 

Discuţia purtată cu cei doi a fost cum se poale mai reconfortantă. Sofo- 
nea purta în raniţă două cărţi: Biblia şi Ştiinţele oculte, scrise de un ameri¬ 
can, al cărui nume îmi scapă. 

De ce Biblia alături de "Ştiinţele oculte"? Pentru că şi acestea, susţinea 
Sofonea, pînă la urmă pledează în favoarea adevărurilor exprimate în Evan¬ 
ghelie." 

A, nu, el nu vedea nici pe departe lucrurile atît de în cenuşiu ca de pildă, 
Mogoş, în ultimul timp. Cugetul său îmi părea senin şi împăcat. Oricît te-ai 
căzni, voia lui Dumnezeu n-o poţi nici | itrunde, nici schimba, era părerea 
lui Sofonea. Lucrul cel mai principal e s te împaci cu acest adevăr. Cînd ai 
ajuns să pui de acord propria ta vrere cu vrerea Creatorului, atunci ai atins 
suprema împlinire. Tot ce vine apoi, accepţi cu sufletul senin. 

£ bine să gîndeşti, căci cugetul curat , dezinteresat, te duce la adevărul 
ultim, dar e mult mai bine să iubeşti, oricît de mult, căci numai astfel te 
confunzi cu Creatorul. Acest adevăr absolut nimic nu-1 poate învinge: iubi¬ 
rea ca fuziune cu Dumnezeu ". Iată de unde izvorăşte marea mea speranţă, 
spunea Sofonea, cînd stau faţă în faţă cu perspectiva atît de sumbră a pro¬ 
priei noastre vieţi." * 

A doua seară, la plecare, i-am condus pînă pe muchea dealului. Des¬ 
părţirea de ei, ca şi antecedentele, îmi umpleau sufletul de o nouă tristeţe, lu¬ 
cru care în mod sigur n-a scăpat neobservat de cei doi. 

"încearcă sa nu mat fii trist, îmi zice Sofonea. Impune-ţi aceasta pentru 

153 



că, ştii, în ultimă instanţă tristeţea e un păcat. E o consecinţă a unei revolte 
mocnite împotriva a ceea ce Dumnezeu a orînduit aşa să fie." 

Apoi au dispărut uşor, în ceţa alburie a lunii, pe sub-umbra arinilor. Adio, 
prieteni dragi, voi, al căror cuget purta o curăţenie pe care nu îmi va mai fi 
dat s-o întîlnesc prea des. Adio, netămăduiţi visători, cum n-au fost mulţi ca 
voi. 


154 


XIV. PROCESIUNILE CALVARULUI 


"Vă,vom sîtrpi sămînţa de pe pămînt" 

(Un ofiţer de securitate) 

După cum era de aşteptat, replica securităţii a fost promptă şi ne¬ 
cruţătoare. De unde a pornit totul şi cum de s-a ajuns aici?, se întrebau cei 
mai mulţi, parcă atunci desmeticiţi ca dinlr-un vis. Sutele şi miile de soldaţi 
M.A.I., care într-o singură noapte au împînzit regiunea, au produs dintr-o 
dată o derută fără egal în cugetul şi rostul oamenilor. 

Marele asalt s-a produs în noaptea de 14 spre 15 noiembrie 1950. Zeci de 
camioane încărcate cu ostaşi, jeep-uri nenumărate au pornit dintr-o dată Ia 
drum spre satele din regiune, pe care ei, desigur, le aveau de mult sub obser¬ 
vaţie. E foarte greu de precizat cum de multe din aceste descinderi simul¬ 
tane s-au produs exact Ia gazdele unde în noaptea aceea se aflau partzani. în 
legătură cu aceasta au circulat două variante. 

In prima dintre ele se presupunea că securitatea îşi instalase în noaptea 
aceea, în jurul satelor, al fiecărui sat, ptndari care aveau misiunea de a urm㬠
ri orice mişcare a partizanilor şi de a identifica locul precis unde aceştia po¬ 
posesc. Odată stabilite punctele de atac, printr-o apăsare pe butpn s-a pornit 
ia acţiune. 

A doua dintre variante indică pe studentul "oltean" Duminică Ion, asupra 
căruia plana o bănuială încă din vară, de la incidentul petrecut în comuna 
Mîndra, că era principalul furnizor de date al securităţii, despre situaţia ce¬ 
lorlalţi partizani. 

în acest sens, de un real folos ar fi fost depistarea precisă a orelor din 
noapte cind securitatea a descins la fiecare gazdă în parte.Dacă Duminică 
ar fi fost furnizorul de informaţii, atunci logic era ca prima gazdă atacată de 
securitate să fi fost cea unde se afla acesta. Or tocmai acest decalaj de timp 
dintre diferitele descinderi, nu-1 ştim. în satul nostru, Rîuşor, camioanele se¬ 
curităţii au poposit după miezul nopţii şi au avut ca obiectiv două gazde 
aflate la cele două extremităţi ale localităţii. Cam in acelaşi interval de timp 
a avut loc atacul in comuna Mîndra şi Părău, aici la cîte o singură gazdă. 

Studentul Stanciu - prietenul lui Duminică * care se afla la locuinţa lo¬ 
godnicii sale din Făgăraş, a fost reperat şi împuşcat de securitate în aceeaşi 
noapte. Dacă, în mod firesc, putem presupune că partizani se mai aflau şi la 
alte gazde decît cele atacate de securitate în acest răstimp, atunci se impune 
o întrebare. De ce nu au fost reperate şi alte gazde? Le-au scăpat pîndarii 
din obiectiv sau Duminică nu le cunoştea? Oricum, trebuie să^ecunoaştem 
că acţiunile securităţii au fost (ară greş. Cel puţin în această primă fază. Şi 
încă un lucru e cert: ofensiva a fost pregătită cu grijă şi n-a fost declanşată 
decît după ce au posedat informaţiile necesare, care le-au garantat reuşita 
acţiunii. Ei ştiau un lucru: că odată capătul lanţului bine prins, vor ajunge 

155 



negreşit la celălalt capăt. Unii au mers pe altă filieră, depistând ca prima 
acţiune a securităţii prinderea studentului Slanciu, în Făgăraş, care sub pre¬ 
siune ar fi demascat gazda lui Duminică din satul nostru. De la aceasta apoi 
totul mergînd pe sfoară. 

in ce mă priveşte, nu vreau să mă hazardez la nici un fel de afirmaţii gra¬ 
tuite. E un lucru extrem de grav să pătezi memoria cuiva, mai ales că pine1 
la urmă şi Duminică a fost condamnat la moarte şi executat. Eu relatez 
aici doar presupunerile unora sau altora, precum şi variantele posibile, fără 
a mă grăbi să dau ca absolut sigur ceea ce de fapt e atît de incert. Relalînd 
lapte cunoscute şi păreri, concluziile nu vreau să le trag eu. 

Aproape în mod unanim, cei implicaţi în proces au susţinui că studentul 
Duminică purta asupra sa un carnet în care îşi nota absolut toate gazdele pe 
unde umbla, ca şi numele celor cunoscuţi de el ca avînd legături cu partiza¬ 
nii. Chiar in prima zi a arestării mele, primul partizan cu care m-a confrun¬ 
tai securitatea a fost Duminică. Eu mă allam încă racordat la circuitul elec¬ 
tric de tortură, cînd el a venit cu ordin de la "Şefii mei" să spun absolut tot 
ce ştiu. Ceea ce pot spune e că pe toii tinerii pe care el i-a cunoscut ca avînd 
legături cu partizanii, ca şi gazdele, totul a divulgai securităţii fără excepţie. 
Un lucru însă, pentru cei mai mulţi, a rămas neclar pînă la sllrşit. A fost el, 
Duminică, omul securităţii de la început sau a cedat la torturi, după prinde¬ 
rea sa? 

în noaptea acea de groază, întregul nostru sat s-a trezit în duduituri de mo¬ 
toare şi răpăit de pistoale mitralieră. Cînd eu şi lata ne-am luat inima în 
dinţi şi am ieşit in uliţă, am putut vedea cum în capătul salului, înspre 
munte, dungi luminoase despicau fugerător şi ritmic întunericul. 

La Pică Vaier în ogradă, chiar în noaptea aceea poposiseră patru partiza¬ 
ni, la care s-a mai adăugat nenea Arsu Gheorghe - Dîcă - om mai in vîrstă 
care nu se prea încumeta să urce potecile munţilor. Cînd camioanele încăr¬ 
cate de securişti înarmaţi au frînat brusc în faţa porţii, în casă se aflau Gelu 
Novac, Şuvăilă Gheorghe, Novac Ion şi Socol Silviu, plus gazdele, împreu¬ 
nă cu cei doi copii ai lor, un băiat de 12 ani şi o fată de 15 ani. Nenea Arsu 
Gheorghe rămăsese de pază in curte, cum era obiceiul. Acesta, odată dume¬ 
rit de ce-i vorba, a alergat să dea alarma: "Fraţilor, sîntem înconjuraţi", a 
apucat el să strige, trîntind uşa casei de perete. Apoi a rupt-o la fugă in stra¬ 
dă, încercînd porţile vecinilor, care însă nici una nu s-a deschis. In vremea 
asta somaţiile si gloanţele curgeau girlă pe lingă el. l-au ciuruit sortul pe di¬ 
nainte, recălu, ka chiar barba lui lungă, dar de pielea lui n-a vrut nici unul să 
se lipească. Cei dinlăuntru, pentru a pune la adăpost copiii şi pe gazde - au 
holărit să nu deschidă focul decit după ce vor evacua locuinţa. Şansa lor a 
fost momentul de derută al securi şt ilor care, înfierbinlaţi cum erau, s-au 
pus cu toţii pe urmele lui nenea Arsu Gheorghe, răstimp în care cei din casă 
au ieşit în curte şi au plecat care încotro. 

Şuvăială Gheorghe, deprins cu păcăleala securiştilor, şi Novac Ion au 
reuşit să depăşească nevătămaţi cercul securiştilor, apucînd apoi calea sigu- 


156 


ră spre munte. în schimb, Gelu Novac n-a putut ieşi din strinsoare, astfel vă- 
zindu-se silit să se refugieze în şura vecină, unde s-a aşezat în fin, în poziţie 
de tragere. Astlel a vegheat o noapte şi o zi, pînă cînd cordonul securiştilor 
s-a deslăcut şţ a putut să părăsească satul. Şi dus a fost. 

Cel pe care însă l-a părăsit definitiv norocul în noaptea aceea a fost Socol 
Silviu. Ieşit în grădină, a dat faţă în faţă cu ofiţerul Vlad, care a încercat să- 
Şi descarce pistolul mitralieră în pieptul partizanului. Minune însă, nici pis- 
tolul securistului, nici al lui Socol, n-au luat foc. Ce le mai rămînea altceva 
de lacul decit să se lupte luptă dreaptă? în sfirşit, Socol reuşeşte să-l do¬ 
boare pe adversar peste pălan, in grădina vecinului, apoi a tinut-o într-o 
lugă pina in comuna Toderiţa unde, intrînd în pivniţa ţăranului’Dusa Dumi¬ 
tru,a adormit buştean pe o grămadă de cartofi. Gravă greşeală, chiar dacă 
era extenuat după drumul de la munte şi coşmarul prin care atrecut. De vor¬ 
ba lui Emiri eseu Codru-i Irate cu românul", acesta n-a mai fost în stare să- 
I 1 adl,că aimme. Deşi s-a trezit nu peste mult timp, înconjurat de uniforme, 
Socol n-a ezitat o clipă să se arunce de gitul aceluiaşi ofiţer, care l-a urmărit 
pas cu pas pinâ aici. Lupta a fost crincenă, dar fără nici un sort de izbindă 
pentru partizan. Cînd acesta aproape işi răpuse adversarul şi se’afla deasu¬ 
pra lui, un pat de armă în cap I-a imobilizat pe dată. Zecile de securisli, 
aliaţi la faţa locului, l-au înfăşurat apoi pe dată cu o funie, fir lingă fir de Ia 
glezne la git. Astlel mumificat, in alai de maşini şi uniforme, partizanul a 
lost transportat la securitatea din Făgăraş. Gazda sa, ţăranul Duşa Dumitru, 
al ost şi el arestai pe loc, legindu-i-se mîinile la spate cu o sfoară, deşi în¬ 
văţătorul saţului, Grama, a venit la faţa locului, şi-a oferit propria cravată 
cu care să fie legal "banditul". Intre timp, nenea Arsu Gheorghe fu şi el 
prins. După ce securiştii i-au smuls cit au poftit din barbă, l-au înfăşurat şi 
pe acesta in lunii. Cu acelaşi alai, a pornit şi el spre securitate. 

Studentul Duminică Ion a fost prins la gazda sa, Comşulea Aron, la celă- 
alt capăt al satului nostru. Se zice că dormea dus, cind s-a trezit cu pistolul 
la tnnplă. Gazda, împreună cu copilul şi soţia, au fost scoşi, dezbrăcaţi afa¬ 
ră şi ţinuţi aşa o noapte întreagă, sub dud. Cei doi, partizanul şi gazda, au 1 
luat apoi drumul securităţii. In Făgăraş, studentul Stanciu Nicolae, cind-s-a 
văzut înconjurat de securitate la casa unde se afla, a sărit pe fereastră şi a 
rupt-o la lugă pe stradă. împuşcat în umăr, n-a putut fi prins decît numai 
după ce, pierzînd sînge, a căzut leşinat pe caldarîm. în comuna Mindra, cei 
doi partizani, Mogoş şi Mazilu, au reuşit să scape nevătămaţi din încercui¬ 
rea securităţii şi să părăsească locuinţa gazdei unde se aflau. Unii pretin¬ 
deau că aceştia au luptat cu securiştii şi au reuşit să le tină piept o noapte în¬ 
treagă, impuşcind chiar cîţiva dintre ei. Cifrele celor morţi sînt incerte, aşa 
că nu ne mai oprim asupra lor. ’ - 

In comuna Părău dormeau in noaptea aceea, la învăţătorul Pridon in ca¬ 
să, doi partizani: Comea Marcel şi Radeş Virgil. Odată pătrunşi in cameră, 
securiştii au tras în plin. Astfel a fost împuşcat mortal studentul Comea, 
care se alia la marginea patului. Celălalt, care a avut şansa să doarmă la pe- 


157 



rete, a fost apoi legat fedeleş şi pornit spre securitate. Cit îl priveşte pe în¬ 
văţătorul Pridon, care pe lingă faptul că a înfiinţat în sat cu ţăranii o organi¬ 
zaţie anticomunistă şi a avut şi curajul să nu accepte să servească drept para¬ 
van securiştilor care îi cercetau casa, se ştie ce soartă a avut: fiind condam¬ 
nat la moarte, şi-a trăit moartea încă cîţiva ani prin catacombele Jilavei. 
Cam aceasta a fost toată recolta de partizani pe care securitatea a realizat-o 
în noaptea aceea. Ştiau că totul trebuie făcut rapid şi fără menajamente. 

Şi totuşi, în noaptea aceea dubele şi jeep-urile securităţii nu mai prididiră 
cu transportul. 

De la noi din sat au fost ridicaţi de urgenţă: întreaga familie a lui Juncu Ia- 
cob, ginerele său Cosma Partenie şi cele două femei, rămînînd încuiaţi în 
casă trei copii mici. Apoi familia lui Metea Toma, soţia şi două fete, de 16 
ani şi, respectiv de 15 ani, care erau vecini cu familia Juncu. Odată cu ares¬ 
tarea lui nenea Gheorghe Arsu, a fost arestată şi gazda partizanilor, Pică Va¬ 
ier. Fostul subofiţer combatant Dragoş Gheorghe a fost arestat numai pen¬ 
tru că era rudă cu familia Cosma Partenie. 

în aceeaşi noapte, din comuna Mîndra a fost arestat nenea Zară Ilie cu 
băiatul cel mare, Nicolae. 

Din comuna Părău au fost ridicaţi dintr-o lovitură vreo 12 oameni. Zorile 
acelea reci şi mohorîte au prins satele noastre bîntuite de spaimă şi neli¬ 
nişte. Camioanele şi dubele erau într-un dute-vino pe uliţele pline de băl¬ 
toace, iar împrejurul satelor alergau grupuri de soldaţi înarmaţi cu pistoale 
mitralieră şi crini lupi. Oamenii nu mai catadicseau să iasă din casă decît 
atunci cînd era absolut lipsă, iar cîinii înlănţuiţi în colţurile şurilor urlau în 
cor a pustiu. Atmosfera era apocaliptică şi nu ştiu dacă există cuvinte atît de 
cuprinzătoare pentru a o reda. Oricine era pasibil de arestare, oricine, în 
orice clipă, putea să dispară fără urme. 

Toţi, absolut toţi oamenii, erau nişte potenţiali "vinovaţi" sau, mai cu- 
rînd, erau nişte inocenţi condamnaţi să trăiască într-o societate vinovată din 
germene. 

Nimic nu mai exista pe lume decît aceste maşini bine echipate şi aceşti 
soldaţi înarmaţi pînă în dinţi, care mărşăluiau prin ploaie, ca nişte soli ai 
neantului şi ai morţii. Barbaria şi tehnica produsă de cea mai stranie civili¬ 
zaţie îşi dăduseră mina să distrugă, în marşul lor nestăvilit, nişte biete fiinţe 
omeneşti care nu aveau altă armă întru apărare decit propriul lor vis de liber¬ 
tate. 

Era halucinant, cel puţin pentru mine, care altfel îmi închipuisem totul. 
Ce dezamăgire mai profundă poate trăi un biet visător la dreptate si echitate 
socială, care într-o bună zi este confruntat cu o realitate din care îi va fi im¬ 
posibil să mai sustragă măcar un singur strop de bucurie şi speranţă? Şi to¬ 
tuşi, voi reuşi pînă la urmă să descopăr că şi această crudă realitate îşi are 
"frumuseţea" şi "poezia" ei? 

Abia înspre amiază cîţiva săteni au reunit să se strecoare pînă la fierăria 


158 


tatii. Am privit feţele lor. Toţi purtau pe chipuri o solemnitate gravă, parcă 
fiecare temîndu-se de a rosti o vorbă. 

"Ne-a fost dat să trăim şi zile ca astea", zise în cele din urmă unul. 

"E ceva ce n-a mai fost, completă altul. Să trăieşti cu frica în sîn, că te ia 
fără să ştii de ce." 

"Ei, fără să ştii!, făcu a mirare cel mai bătrîn dintre ei: ştim noi ceva, că 
doar n-am îmbătrinit degeaba." 

"Nu spune şi la carte, zise lata, din doi care macină la moară, unul va fi 
luat, altul va fî lăsat? Cine se află pe-acasă în zilele acelea să nu se dea jos. 
Eu nu mă dau, fraţilor." 

înspre seară mă pomenesc cu unchiul Miron la noi. Am înţeles, venise să 
stea de vorbă cu mine. 

"Cred că nu mai ai unde fugi, îmi zise el, cînd prinse momentul. Toată re¬ 
giunea e împînzită de securitate. Vei fi arestat foarte curînd. Atunci să nu 
uiţi un singur lucru, să rezişti cit poţi. Cît e posibil, să nu divulgi pe nimeni. 
Ai’ datoria asta, căci voi şi aşa sînteţi nişte sacrificaţi. Măcar scăpaţi ce se 
poate. Cînd vei trece prin situaţii grele, să te rogi şi sa nu uiţi o clipă că şi 
noi ne vom gîndi şi ruga pentru tine. De acum nu-ti mai rămîne decît Dum¬ 
nezeu. Şi cine ştie, dacă el vrea, pînă la urmă vei trece peste toate şi vei bi¬ 
rui." . 

în zilele care au urmat, arestările s-au ţinut lanţ. Cei odată încăpuţi in be¬ 
ciurile securităţii erau torturaţi să-şi divulge complicii. Toate dubele securi¬ 
tăţii s-au dovedit neîncăpătoare pentru atîta "material" care trebuia transpor¬ 
tat. 

Era o perioadă neegalată de nici una precedentă, cînd beciul securităţii 
din Făgăraş se umplea să crape. De fapt, acesta de mult devenise doar un fel 
de hală de macerat came vie. Supliciul avea o singură ţintă. Extragerea de 
mărturii. Ultimul strop de mărturie trebuia extras, în rest nu mai conta 
preţul. # . 

Al doilea val de arestări, care a avut loc la scurt timp după primul, a fost 
impresionant. Din salul nostru au urmat la rînd: Pîrău Toma, ţăran tînăr. 
Roşea Matei, ţăran. Pop Zachiu, ţăran, Marcu Vichente, ţăran. ^ 

Din comuna Ilieni, au fost arestaţi Milea Vaier, ţăran, Comea Maria, în¬ 
văţătoare. Tot acum au fost arestaţi armurierul Munteanu Ion din Făgăraş şi 
fratele său, Munteanu Iosif. 

Din comuna Mîndra a fost ridicat, printre alţii, ţăranul Socaciu Traian. 

Din satul lui Mogoş, Toderiţa, în prima etapă au fost arestaţi tinărul Mija 
Comei, Balaban Vasile, ţăran, tatăl său care avea peste 75 de ani, Balaban 
Ion, tînăr ţăran, Vlad Vaier, flăcău de 18 ani. Dusa Dumitru, ţăran. 

La cile va zile apoi au fost arestaţi Mînea Gavrilă, ţăran din comuna Cop㬠
cel, şi Manta Ion, ţăran din localitatea Hîrseni. * t 

Din satul lui Gavrilă, Netotu, au fost ridicaţi mai mulţi ţărani, printre 
care unchiul partizanului, împreună cu mama şi sora acestuia. 

Din satul Hălmeag a fost arestat plutonierul major Cîrlig. 


159 



Elevul Bărcuţean Ion, care piuă alunei slăluse ascuns, s-a predai singur 
securităţii. Ofiţerul de cavalerie Manea Traian, ca şi doctorul Halmaghi, 
ambii din comuna Veneţia, au fost arestaţi la citeva zile, apoi. 

Din comuna Pârău, după primul val de arestaţi - printre care Noară Nico- 
lae, ţăran, Cerbu Ion, ţăran, Buta, ţăran, Sansebeş, croitor, Boanfâ Ion, în¬ 
văţător - a urmat alt grup la fel de numeros. 

Din oraşul Victoria este arestat linărul contabil Guraliuc Vasile - refugiat 
din Bucovina - iar din Bucureşti, contabilii Udroiu Constantin şi Gheran, 
toti trei în legătură cu cei doi studenţi din Olt, Stanciu şi Duminică. 

Eu am lost arestat in după-amiaza zilei de 16 noiembrie 1950, joi. Sce¬ 
nele mi se perindă prin minte la fel de vii ca şi atunci. Venisem din Făgăraş, 
unde tăceam naveta in fiecare zi, la şcoală..Eram in clasa a X-a de liceu, in 
ziua aceea nu m-am prezentat la cursuri, inlrucit cineva m-a informat că doi 
'civili" m-au căutat la şcoală. Deşi am înţeles de ce-i vorba, eram total inde¬ 
cis in legătură cu hotarirea pe care urma să o iau. N-aveam decit două alter¬ 
native: sa lug sau sa ma las prins. Prima era aproape exclusă inlrucit orice 
ieşire spre munte era barată de trupele securităţii. 

Toate vechile gazde deveniseră, fără excepţie, vulnerabile, cele mai 
multe liind deja arestate. Aşa imi rămăsese o singură alternativă, la care tre- 
buia să cuget in mod serios - arestarea. Mă şi închipuiam torturat in beciu¬ 
rile securităţii şi in cele din urmă zdrobit. Măcar de ar isprăvi mai iute, cuge¬ 
tam. Eram prea singur atunci şi prea derutat pentru a mai fi capabil de un 
gind mai senin. 

De ce lotuşi sint atit de slab?, mi-am zis privindu-mi in faţă propria dezo¬ 
lare. Oricit ai spera şi ai visa de frumos, pentru orice om vine o clipă - si 
asta coincide întotdeauna cu sentimentul că viaţa iţi e periclitată - cind uiţi 
de tot, răminindu-ţi doar grija pentru salvgardarea propriei persoane. Da, 
avea dreptate unchiul Miron, din tot ce avusesem, acum nu-mi rămăsese de¬ 
cit Dumnezeu. Voi fi in stare să mă ancorez cu toate forţele de acest liman? 

Descoperirea pe care o faceam acum, că Libertatea, oricit li-ar fi de limi¬ 
tată, iţi poate 11 şi mai limitată, era tulburătoare. Dar in acest caz, cade fără 
putinţă de evitat o întrebare: Ce-i poli da omului în schimbul libertăţii fu¬ 
rate? ' J 

O, atunci nu mi se descoperise încă in toată amploarea sa marele adevăr 
despre existenţa noastră omenească: numai puterea Dragostei e de nebiruit 
şi nu există forţă să-i stea in cale. Libertatea poate fi limitată sau pur si sim- 
piu suprimată, dar ea, Dragostea, e fără oprelişti. 

O, atunci.încă nu Ş l * am că există o mare putere, o nebănuită frumuseţe in 
a le lăsa chinuit şi umilit in tăcere şi uitare. 

Acasă la noi, două-trei vecine veniseră cu furca, iar în fierăria tatei se 
strinseră citi va săteni. Abia am avut timp să măninc ceva, la repezeală, cind 
un jeep şi un camion încărcai de securişti au stopat in faţa casei noastre. 
Poarta a fost trintită cu furie de perete şi deodată au năpădit in curte vreo 


160 


zece militari MAI, in frunte cu doi ofiţeri. Din spatele grădinii se îndrepta 
spre mine un pluton de securişti cu armele întinse. 

"N-ai unde fugi, banditule!", ţipă un ofiţer. Apoi militatrii strinseră cer¬ 
cul împrejurul meu, in timp ce un ofiţer mă prinse de braţ: "Am pus mina pe 
tine, bestie!" 

Din uşa fierăriei, feţe palide şi înspăimintate priveau scena pe furiş. Deo¬ 
dată, uşa casei se deschise. Sora mea, Maria, reuşi să lungească peste prag 
soldatul însărcinat cu paza casei şi ţîşni in curte: "Aţi venit o ceată de tilhari 
să arestaţi un copil de 17 ani!", scoase ea un ţipăt disperat, după care se pr㬠
buşi la păminl. Icoana mamei, scăldată in lacrimi, din pervazul ferestrei am 
luat-o de atunci cu mine, prin cele mai întunecoase cotloane, prin cele mai 
dezolate clipe ale vieţii. Era clipa totalei singurătăţi şi a inevitabilei des¬ 
părţiri. Lăsam in urmă satul unde îngropasem cele mai inocente poveşti, l㬠
sam in urmă poate singurele fiinţe care m-au iubit cu adevărat. Intram astfel 
neinsoţit absolut de nimeni in lumea uitării, a urii, a întunericului. 

De atunci va mai trece mult timp încă pînă cind voi recuceri acea lume a 
iubirii şi a luminii pe care credeam că am pierdut-o. 

Dar de data asta totul se va petrece pe alt plan, al visului, al căilor tăinuite 
si adinei ale sulletului. Abia din clipa aceea aveam să înţeleg că, iubind, 
nu te poţi despărţi niciodată de nimeni. 

Cei doi ofiţeri mă împinseră cu brutalitate în camera din faţă, loc ferit 
pentru intenţiile lor blestemate. Unul mă izbi cu pumnul in burtă, altul in co¬ 
aste. "Unde-s bandiţii Mogoş şi Mazilu?" 

Unul dintre ei rupse dintr-o carte chipul lui Goga şi mi-l flutură pe la nas: 
"Cine-i legionarul ăsta?" 

"E poetul Goga", am răspuns eu. O nouă lovitură în plex mă trinti la po¬ 
dea. 

in clipa aceea, lata trinti uşa de perete şi se repezi alb ca varul: "Dacă mai 
daţi în băiat, mor cu voi de gît!", gifli el. 

" Vezi-ţi de treabă, omule, rinji unul, numai pe vremea burgheziei voastre 
se batea. La noi nu se bate." 

"Mergem!", hotăriră cei doi, privindu-se semnificativ. 

"Merg şi eu cu el", hotărî tata. 

"O să mergi, dar nu cu el, rinji iar ofiţerul. Echipat cu recăl şi căciulă, mă 
îndreptam spre poarta uliţei, în timp ce tata, încadrat in baionete şi cărat in 
şură, care se închipuia cazemata de partizani, imi strigă: 

"Să fii tare, băiatule!" 

N-am mai oprit la primăria satului, pentru o nouă şedinţă de bătaie, după 
cum mi se propuse. Erau grăbiţi şi considerau probabil mai eficace curentul 
electric de la securitate. 

Beciul securităţii era plin la refuz. în carcere speciale zăceau partizanii 
cu lanţuri la miini şi la picioare. încolo, prin cotloane, cîte un om plin de 
singe gemea. Pe măsură ce victimele erau stoarse de mărturii şi de vlagă, 


161 



erau cărate cu dubele în catacombele de vis â vis ale cetăţii lui Mihai Vitea¬ 
zul, amenajată acum puşcărie. 

Zilnic prin acest abator de la subsolul securităţii se perindau zeci şi zeci 
de oameni, cei mai mulţi bănuiţi de a fi avut legături cu partizanii. 

După o interminabilă şedinţă de curent electric, am fost cărat intr-un bi¬ 
rou unde rhi\s-a arătat un manifest tras la xerox şi o hartă a munţilor Făg㬠
raş, însemnată ici-colo cu puncte roşii. Eu trebuia să spun cine a întocmit 
manifestul şi ce semnificaţie au punctele pe hartă. 

Nu ştiam. 

Atunci, pentru o clipă, m-am dus cu gîndul la manifestele lui Mogoş şi ti¬ 
parniţa lui, pe care tata i-o încropise cu alîta trudă. Era o invenţie "de mult 
depăşită" şi de aceea, desigur, şi abandonată. 

După trei zile şi trei nopţi de tortură neîntreruptă, timp în care eu n-am 
fost mişcat din beciul securităţii, primul grup de circa 50 de inşi am fost le¬ 
gaţi în lanţuri şi cătuşe, urcaţi în dubă şi transportaţi la securitatea din 
Braşov. 

în timp ce eram împinşi pe gura dubei, un ofiţer masiv, lovind cu un răz- 
log în dreapta şi în stingă, urla: "Vă vom stîrpi sămînta de pe pămînt! La 
Olt cu ei, tovarăşe, se adresă el altui ofiţer. Gloanţele sînt prea scumpe pen¬ 
tru asemenea canalii." 

în acele clipe, dacă îţi mai era posibil un dram de luciditate, nu puteai să 
nu te întrebi: de unde au putut răsări asemenea 1 apt uri monstruoase pe acest 
pămînt românesc? Cum a fost posibil ca un popor cu frică de Dumnezeu şi 
omenie înrădăcinată atît de adine în sinul său, să dea naştere unor astfel de 
fiinţe dezumanizate? 

în lunile care au urmat, pînă la proces, ameninţările n-au mai contenit. A 
fost spre norocul nostru să nu întîrziem în beciurile securităţii din Braşov 
mai mult de cinci săptămîni, căci supliciul devenise de nesuportat. Principa¬ 
lul motiv al evacuării noastre l-a constituit lipsa de spaţiu. 

Atunci, la ordinea zilei erau pe tapet trei grupuri de ostatici: al fagărăşen- 
ilor, cel mai masiv, al maghiarilor colectivişti de la Trei Scaune şi grupul 
Lupşa din Vrancea. 

Odată ajunşi la Cetăţuia Braşov, toate datele existenţei noastre s-au 
schimbat brusc. 

împărţiţi cîte 30-40 într-o cameră, ne-am trezit dintr-o dată faţă în faţă, 
noi toţi cei care, alături de partizani, îndrăznisem să visăm Inimos la liber¬ 
tate. Care era lucrul cel mai indicat pe care îl puteam face aici? 

O bună bucată de vreme ne-am povestit unii altora încercările prin care 
trecusem, apoi părerile pe care le aveam acum, din această perspectivă, asu¬ 
pra a ceea ce făcusem. Apoi...? Apoi a apărut foamea , nu numai ca act biolo¬ 
gic, ci foamea ca obsesie, ca fantomă, ca supîiciu psihic. Apoi? Apoi am în¬ 
ceput să ne descoperim aşa cum arătam atunci, goi ,despuiaţi de avut, des¬ 
puiaţi tot mai mult de vis, de iubire; de tot ce altădată constituia cadrul 
vieţii nostre fireşti. 


162 


începuseră frecuşurile vieţii în promiscuitate. Eram noi chiar atît de uitu¬ 
ci incit riscam la un moment dat să fim copleşiţi de nevoile şi mizeriile arun¬ 
cate pe capul nostru? 

Domnul învăţător Pridon era de părere că nu. El a fost omul căruia, în 
acele clipe de abandon şi uitare, toţi cîţi ne aflam în camera aceea îi dato¬ 
ram o adevărată reînviere spirituală. 

"Domnilor, ne zise el într-o seară, e regretabil că am uitat atît de repede 
de ce sîntem aici şi unde ne aflăm acum cu toţii. Noi, domnilor, sîntem aici 
pentru că am îndrăznit să visăm la libertatea pierdută. E frumos să devii par¬ 
tizanul unui astfel de gînd nobil, dar aici am descoperit că mai există ceva 
tot atît de frumos şi anume dorinţa de a fi şi a rămîne pînă la sfîrşit om. Aco¬ 
lo, afară, asta ni s-a cerul şi am dovedit că putem. Aici asta ni se cere şi tre¬ 
buie să dovedim că putem." 

Erau clipe grele acelea, şi sfîşietoare, cînd, în locul gîndurilor frumoase 
şi alinătoare, veneau să ne copleşească întîmplări şi amintiri triste. 

într-o ^i, Cosma Partenie mă luă de-o parte şi îmi spuse confidenţial: "Se- 
curiştii au fost foarte drăguţi cu mine, lansînd zvonul că nevastă-mea a trăit 
cu Mazilu". 

"Şi dumneata crezi aşa ceva cu putinţă?", am zis eu puţin revoltat. 

"Nu cred. Dacă se întîmpla aşa ceva, eu trebuia să aflu, doar am trăit între 
ei. Asta am vrut să-ţi spun, continuă acest om cu suflet admirabil, că chiar 
aşa să fi fost, în ceea ce mă priveşte, datele problemei rămîn neschimbate. 
Viaţa particulară e una şi lupta e altceva. Pentru mine, partizanii au fost şi r㬠
mîn nişte oameni extraordinari şi care, prin faptul că au îndrăznit să faca ce¬ 
va, merită tot devotamentul şi consideraţia noastră. M-au snopit în bătaie, 
m-au pus de nenumărate ori la curent electric, să scriu în declaraţie că am f㬠
cut parte dintr-o bandă teroristă legionară. "Domnilor, le-am spus, nimeni 
nu poate să aducă nici o dovadă că am fost măcar simpatizant legionar; sau 
al altui partid politic. Eu sînt militar de carieră. Tata de mic m-a îndrumat 
pe acest drum. Dumneavoastră îi ziceţi «bandă teroristă cu caracter fas¬ 
cist», dar eu ştiu un lucru: partizanii n-au terorizat pe nimeni şi nici propa¬ 
gandă fascistă nu au făcut. Toţi sînt tineri şi unii aproape copii, nu puteau 
face politică. Au fost împinşi pe drumul acesta de împrejurări, de contextul 
istoric. în nici un caz nu s-au strîns în munte să facă politică." 

"Atunci, continuă Cosma, mi-au aruncat gogoaşa cu nevastă-mea şi Ma¬ 
zilu." 

"Tot mai ţii la ei, cînd uite ce ţi-au făcut?", ziceau securiştii :"Ţin cu ade¬ 
vărul, le-am zis. Apoi m-au luat la bătaie, evident pentru răspunsul meu 
franc, ei pretextind însă că tot încornorat am rămas. Altă dată m-au bătut 
pentru că foloseam cuvîntul «partizan» în loc de terorişti sau «fugarii»". 
Ştiam, în această privinţă Cosma Partenie nu facea excepţie, foţi an) fost c㬠
săpiţi în bătaie pentru că refuzam să-i batjocorim pe cei din munte, la porun¬ 
ca securiştilor. Ei, se vede treaba, termenul de «partizan» îl credeau confis¬ 
cat pentru totdeauna doar de luptătorii comunişti. 


163 



"Trebuie sâ vă decideţi, domnule locotenent, odată, îi zise nenea Arsu Ghe- 
orghe anchetatorului său, «fugari» ori «terorişti». Fugarul eu ştiu că e un 
om care de frică stă numai ascuns. Teroristul da, ăsta pune mina pe armă şi 
te păleşte în cap/' 

Primul lot din Făgăraş a sosit la Cetâţuia Braşov în ajunul Crăciunului 
din 1950. După circa o săptămînă, a sosit alt lot, apoi altul şi altul. Odată cu 
sporirea efectivului, in camera noastră vin, printre alţii, doi bănăţeni, lata 
cum am aliat direct de la sursă de siirşilul tragic al celor doi partizani lagă- 
ră.şeni Mogoş şi Mazilii. După ce, după cum am spus, aceştia au reuşii să 
scape din încercuirea securităţii în comuna Mindra, cîteva zile au trăit re¬ 
traşi pe cîmp, ascunşi prin pîraie. 

Gazdele pe care le-au contactai in următoarele zile le-au procurat două 
costume naţionale cu care aceştia s-au echipai. T ravestiţi astlei, in mare tai¬ 
nă au luat trenul spre Timişoara. Primul popas l-au lacul la unchiul lui Mazi- 
lu, fost căpitan, acum deblocat din cadrele armatei. Se zice că acesta le-ar fi 
dat, printre altele, şi sfatul de a trece graniţa. Dar cei doi erau hotarîţi: 
"N-am venit aici pentru qsia, au replicat ei. Noi am venit sa continuam lup¬ 
ta". Acesta era un gînd mai vechi de al lor, de altlel mărturisit de la început. 
După Făgăraş, vor întemeia un nou grup de rezistentă in Banat. 

Ajunşi in comuna Pădureni din această regiune - unde aveau multe cu¬ 
noştinţe - au tras mai intii la Simu Ion, ţăran localnic. Localitatea îi era loar- 
te bine cunoscută lui Mazilu, pentru că aici îşi petrecuse o parte din copil㬠
rie, pe vremea cînd tatăl său era şef de post aici. 

De la prima lor gazdă s-au muiat, apoi, pentru cîteva zile la alt ţăran, Mo- 
raru Traian, Uca Traian, cum ii ziceam noi. Gest 1 alai, pentru că in casa 
acestuia le-a fost dat să piară. Băiatul notarului din această comună copil㬠
rise împreună cu Mazilu, fiind cam de aceeaşi vîrstă. Şi cum eraTiresc, s-au 
împrietenit. Prietenie in care acesta din urmă mai credea şi acum. Odată 
contactat de cei doi partizani şi pus la curent cu intenţiile lor, tînărul local¬ 
nic a şi purces să-şi săvirşească nelegiuirea. Deşi tradarea acestuia s-a pro¬ 
dus chiar in amiaza aceleiaşi zile, asaltul asupra casei lui Uca Traian a avut 
loc abia in toiul nopţii. 

Grupa de miliţieni care a primii ordinul de prindere a partizanilor avea in 
frunte pe şeful de post al comunei. Mai intii, aceştia l-au dus pe ţaran la un 
loc dosnic, unde l-au ameninţat şi bruscat să spună unde se ascund partiza¬ 
nii. 

Acesta insă refuza cu incăpăţinare. Cind l-au tirit apoi pînă în tinda, lolo- 
sită drept paravan, ţipetele sale se vede că au atras atenţia lui Mogoş, pri¬ 
mul dintre cei doi care s-a trezit. în momentul in care miliţienii au pătruns 
in odaie şi au înconjurat patul, partizanul a tras in şelul de post aliat in laţa 
sa, care s-a prăbuşit mort la pămint. Rafale de pistoale mitraliera au răspuns 
apoi îndelung, ciuruind trupurile celor doi dintr-o parte in alta. Au urmat 
apoi cei cu baionetele la armă, transformindu-le piepturile intr-un morman 
de came însîngerată. 


164 


A doua zi, dis de dimineaţă, un car cu boi a transportat cele două cada¬ 
vre, acoperite cu "slrujeni de păpuşoi" - după spusa lui Uca Traian, spre ci¬ 
mitirul satului. O groapă părăsită din margine, lăra cruce şi lara Hon, ad㬠
posteşte cele două resturi de liinţe, unite de acum pe veci. 

Aşa a luat sllrsit povestea celor doi tineri care au trecut atil e I ll *gerator şi 
de enigmatici printre noi. "Dormiţi în-pace, prieteni dragi, dormiţi lara gri¬ 
jă, de acum cine oare vă va mai putea despărţi? Dar ciţi oare vor şli şi vor 
înţelege marea voastră dramă, mereu necurmatul vostru blestem . Aţi visat 
frumos la libertate şi dreptate şi aţi avut parte de ură şi baljocora. Aţi avut 
cugetul alb ca neaua, dar împotriva acestuia aţi lost siliţi sa luaţi arma şi sa 
loviţi. Dar povestea cealaltă, a eternităţii voastre, noi n-o mai ştim. Dumne¬ 
zeu v-o ţese din taina şi milostenia sa adîncă. , n 

Tot din lotul proaspeţilor sosiţi de la securitate lacea parte şi badea Cor- 
nea Dumitru, om trecut de 70 de ani, in şura căruia s-a produs tragica 

moarte a nepotului său Porimbu. ... 

Dlipă asaltul securităţii din noiembrie 1950, partizanul a ramas mai mult 
timp blocat in ascunzătoarea sa din curtea unchiului său. Aştepta poate pri¬ 
lejul să apuce iar poteca muntelui, dar acesta se tot amina. 

Era intr-o zi din preajma Crăciunului, cind o vecina, care, se crede, de 
imili bănuia ceva, l-a zărit pe tinăr in şura de alături. Mirşavul gmd a în¬ 
colţii atunci in mintea sa ori securitatea ii încredinţase de mult aceasta mi¬ 
siune ingrată? Cine poate să spună? , . .„ . 

Chiar in ziua în care femeia a comis trădarea, odaia cu lăsatul seni au 
lost transportate la locul cu pricina plutoane de securişti care au înconjurat 
si pus sub bătaie de mitralieră curtea şi grădina gazdei. Porimbu era o prada 
mult prea rivnită şi, ştiau ei, de loc uşor de cucerit. Intii l-au somat sa se pre¬ 
dea la care partizanul a răspuns prin replicile sale necrufatoare despre vm- 
duti si trădători de tară. A urmat apoi vechea lor stratagema, cu gazda in 
chip de paravan, împinşi înainte. Cind ţăranul a urcat scara ptnă » nivelul 
finului din şopron, partizanul in pozifie de tragere t-a făcut semn sa se dea 
la o parte. Â urmat apoi un răpăit de pistol mitralieră şt primul secunst s-a 
prăbuşit la pămint. Apoi altul şi altul. . . , . 

Acum s-au retras cu lojii in poziţie de tragere, ciuruind ţiglele acope¬ 
rişului. in sllrsit, a avut loc, poate, cea mai grea încercare pentru partizan. 
Bălrina sa mamă a lost adusă la fa\a locului şi pusă să-şi roage fiul, in ge- 

11U Preţ ii Uc es i ii i Ti rg era inimaginabil, in cazul predării tinărului, lut şt ma¬ 
mei sale le va fi crutată viata. In caz contrar, soarta celor doi era pecetluita. 
Cine spune că istoria nu se repetă? Desigur, finind cont de contextul de îm¬ 
prejurări si loc, comuniştii îşi repetă stratagemele cu precizie de ceasornic. 
N-a auzit generalul Moscordo la telefon - in timpul războiului civil din Spa¬ 
nia - împuşcătura care i-a ucis fiul, pentru că el n-a vrut să se predea? 

Desigur, Porimbu cunoştea toarte bine acest joc şi era absolut conştient 
că îi mai rămăsese o singură carte dejucat. "Nu mă predau, măicufă, a tunat 


165 



glasul său în puterea nopţii. Dacă trebuie să mor, sînt gata să mă jertfesc 
pentru neamul şi legea noastră românească. A.ceşli vînduţi şi trădători vor 
plăti într-o zi toate nelegiuirile lor/' 

"Numai pe tine te am, Tomo", se lamenta în disperarea ei biata bătrînă. 

Dar nu mai era nimic de făcut, nimic nu mai putea frînge voinţa de fier a 
eroului. Acum, securişlii mizau pe un singur lucru: isprăvirea muniţiilor 
partizanului. Fapt care, desigur, se va produce, dar preţul morţii sale va fi 
foarte scump. Fiecare glonţ, drămuit cu grija, atingea o ţintă’ precisă. în 
sfirşit, înspre ziuă, vocea lui Porîmbu răsună încă o dată şi pentru ultima oa¬ 
ră. 

"Nu vă fac plăcerea, iudelor, să mă predau în mîinile voastre. Fraţi rom⬠
ni, să nu uitaţi, Porîmbu a murit pentru Dumnezeu şi neamul său." 

Apoi o detunătură puternică a spart din nou, cu ecoul ei, tăcerea de 
plumb care se lăsase. L-au găsit rostogolit pe maldărul de lin, cu creierul îm¬ 
proşcat din ţeastă. Se împuşcase prin gură, cu ultimul glonţ păstrat anume. 
Ca o ironie a soartei omul care era, din principiu, împotriva sinuciderii, în 
clipa fatală s-a dezis. 

Unchiul. Miron avusese dreptate: "Nu ştii cum vei proceda atunci." Şi tot 
ca o ironie a soartei, cel care şi-a dorit o moarte falnică, pe pisc de munte, 
vegheat de abisuri şi stele, zăcea acum intr-o şură părăsită, pe un maldăr de 
lin. De ce s-a întîmplat aşa şi fapta sa cit de dreaptă a fost, numai Dumne¬ 
zeu poate şti. Noi toti însă l-am iubit pe el şi pe ceilalţi, aşa cum au fost ei, 
pentru că alţii, cu o dragoste mai mare de libertate şi dreptate decît ei, n-am 
cunoscut. 

Spre sfîrşitul lunii februarie 1951, sînt din nou dus la un supliment de an¬ 
chetă, cu care ocazie mi se dau spre identificare fotografii de-ale partizani¬ 
lor. Ce rost a avut aceasta nu m-am dumirit nici atunci, nici mai tîrziu. Reîn¬ 
tors la Cetăţuie, am căzut în aceeaşi cameră cu unchiul lui Mazilu, dar, ceea 
ce era mai important, şi cu tata, care fusese arestat la circa o lună după mine. 

Eram fericiţi că dormeam amindoi în acelaşi pat şi ne puteam privi şi 
atinge. Tînărul Udroiu Costel, care avea un suflet plin de sensibilitate, se 
instală într-o seară între noi şi, fără introducere, începu să cînte: 

"La noi nevestele plîngînd 
Sporesc pe fus fuiorul, 

Şi-mbrăţişindu-şi jalea plîng 
Şi tata şi feciorul." 

Totul a fost fără comentarii. Căpitanul Mazilu era un om înalt, dar subţire 
şi delicat. După atîtea drame, acum întreaga sa fiinţă nu mai adăpa decît un 
singur vis: să emigreze în Australia. "Iubirea de patrie poate fi reală, zicea 
el, dar devine un «aliment» foarte nociv cînd degenerează într-un slogan, fo¬ 
losit in scopuri propagandistice. într-un fel, patria omului e întreg pămîn- 
tul. Nu există mai mare crimă decît aceea de a fi confiscat , tu om, de o ideo¬ 
logie sau alta, sub pretextul ingrat că te-ai născut în cutare sau cutare neam. 

166 


Naţionalismul e anna de care se folosesc şarlatanii şi demagogii, profitînd 
de o inclinaţie sentimentală, născută, a omului. în ce mă priveşte, vreau să 
profit de faptul că Dumnezeu m-a creat liber, fără să am sentimentul băgat 
în şabloane." 

Era poate pentru prima oară cînd auzeam astfel de păreri. Şi, poate de 
aceea, această discuţie mi-a dat mult timp de gindit. 

Prin luna mai a aceluiaşi an 1951, am fost din nou ridicat de la Cetăţuie şi 
dus împreună cu Socol Silviu, Stanciu Nicolae, Duminică Ion, Pîrău Toma 
şi Chichemea Ion la securitatea din Sibiu, pentru un nou supliment de an¬ 
chetă. Un nou val masiv de arestări avusese loc de curind şi, întrucît capita¬ 
la regiunii de care aparţineam acum era Sibiul, cei arestaţi au fost duşi la se¬ 
curitatea din acest oraş. 

Beciul cu un culoar parcă fără sfirşit şi numeroasele sale celule era arhi¬ 
plin. Acum venise rîndul elevilor de la liceul "Radu Negru", a tinerilor nea¬ 
restaţi încă şi a numeroaselor gazde. 

lată numele cîtorva dintre cei proaspeţi arestaţi: Roşea Ion, elev din satul 
Rîuşor, Roşea Constantin, ţăran din Rîuşor, Pică Gheorghe Ioan, elev.din sa¬ 
tul Rîuşor, Comşulea Nicolae, ţăran din Rîuşor, Marcu Ioan, elev din 
Rîuşor. Din oraşul Făgăraş au fost ridicaţi următorii: Metea Romulus, Me- 
lea Remus, Ciocea Florea, Boceanu Dumitru, Barbu Ion, toţi elevi; Stroie 
Stancu, doctor. 

Din comuna Ilieni, Metea Ion, tînăr ţăran, Coman Ion, elev, Ghizdavu Si- 
mion, elev, Blebea Toma, elev, Barbu Toma, ţăran, Barbu Ionel, ţăran, Cor- 
nea Dorel, elev etc. 

Din comuna Hurez: Sabu Ion, elev, Neanţu Emil, elev. Benţea Aurel, 
elev. 

Din satul Toderiţa: Vlad Octavian, tînăr ţăran, Vlad Cornel, tînăr 
ţăran,Gabor Ion, tînăr ţăran, Balaban Octavian, tînăr ţăran, Toma Ion, tînăr 
ţăran. 

Din comuna Copăcel: Roşea Gheorghe, ţăran. 

Din salul Iaşi: Mareş Ion, ţăran, Lup, ţăran, Ivan Ion, inginer. Şi alţii. 

Din comuna Calbor: Cristea Vasile, ţăran, Cocoardă, ţăran. 

Din comuna Berivoi a fost arestat ţăranul Novac Petre, tatăl partizanului 
cu acelaşi nume, ţăranul Coman Ion şi alţii. 

Din satul Breaza au fost arestaţi ţăranul Oancea Nicolae şi fiul său, 
ofiţerul Oancea Ion. 

Pe parcurs au fost mereu arestaţi alţii şi alţii, ţărani care avuseseră legătu¬ 
ri cu partizanii. Aşa a fost cazul ţăranului Drugă din satul Pojorta sau al ţăra¬ 
nului Roşea Constantin din satul Rîuşor. 

Din comuna Olteţ au fost arestaţi cei cinci tineri care avuseseră legături 
cu studentul Stanciu Nicolae: Surdu Vasile, Greavu Nicolae, Cîrje Octa¬ 
vian, Monea Ion şi Leluţiu Ion. Şi lista rămîne deschisă, mereu sporită, în 
primul rînd cu rudele celor fugiţi şi cu tot alte şi alte gazde, din zecile de 
sate de la poalele Făgăraşului. 


167 



Aici, la Sibiu, ca de altfel la orice supliment de ancheta, am luat-o de la 
capăt cu toate, bălai, suplicii, interogatorii. 

in sflrşit, după aproape trei săptămimi, am fost restituiţi Braşovului, 
unde urma să ne facă ultimele pregătiri in vederea viitorului proces. N-am 
mai nimerii în cameră cu tata, dar în noua formaţie am avut norocul să stau 
cu un om extraordinar: locotenentul Monea Trai «ui. Foarte tînăr pentru gra¬ 
dul ce îl poseda, mic de stat, vioi,.cu o faţă expresivă, plăcută, omul acesta 
avea ceva ce le cucerea de cum il cunoşteaî. Extrem de atent faţă de toţi din 
celulă, pentru mine nutrea o adevărată dragoste de frate mai mare. Eram 
acolo in jur de 25 de inşi, dintre care numai cinci români, iar restul maghiari 
din Trei Scaune, arestaţi in legătură cu colectivizarea. 

Cum se iîVimplâ de cele mai multe ori in astfel de cazuri, la început cele 
două "tabere" etnice, făceam opinii separate. Ba, pe parcurs s-a ajuns şi la 
unele conflicte. Asta cu excepţia lui Monea. Acestui om de inimă i se da- 
toreşte acea împăcare ce incet, încet s-a instăpinit in relaţiile dintre noi. El a 
avut de partea sa tactul, răbdarea si, mai ales, iubirea faţă de semenii săi, 
nealterată de nici o idee preconcepută. Ce loc de refugiu poţi găsi intr-un re¬ 
gim perpetuu de supliciu? Să te consolezi şi să te întăreşti reciproc, era păre¬ 
rea lui Monea. 

O discuţie pe care am auzit-o intr-una din zile, intre acesta şi singurul om 
cu carte dintre maghiari, un învăţător, mi-a dat mult de gîndit. 

"Am greşit, ce să facem?, se căinea învăţătorul". "Nu ştiu la ce te referi, 
baci Karol?", zise Monea. 

."Ei, la ce am făcut. Atunci eu nu vedeam o greşeală in a-ţi apăra avutul. 
Acum sint alte legi. Un stat are dreptul asupra ta, că de aceea trăieşi în el. 
Nu vezi, nimeni nu se poate băga. Noi, cetăţenii, sintetn ai lui." 

"Nu sint de acord cu dumneata, baci Karol. E drept, aşa se intimplă cum 
spui dumneata, dar asta «nu însemnează că-i şi bine aşa. Vezi dumneata, noi 
doi aparţinem la două naţii diferite. De această idee etnică s-a făcut abuz 
de-a lungul timpului. Evident, intre noi există multe deosebiri, de limbă, de 
obiceiuri, de afinităţi, de multe. Pe componenţii unui neam ii unesc multe 
lucruri, printre care cele mai importante sint aspiraţiile spirituale. Pe de alta 
pane insă, toate aceste deosebiri, cind au fost exagerate, au dus la ceea ce 
ştim, şovinism, violenţe rasiale*, voinţă de dominare şi aşa mai depane. 

Nu zic că un neam nu constituie o cantitate spirituală bine conturată, dar 
această realitate nu îndreptăţeşte ideea de ura reciprocă şi voinţă de domi¬ 
nare. Mai degrabă această conştiinţă e ceea ce ar trebui să potenţeze impli¬ 
carea menirii sale in lume, care e cultura sa proprie şi modul său specii ic de 
a interpreta existenţa şi întreaga creaţie a lui Dumnezeu. 

Acesta e un fel de a privi lucrurile. Paralel însă cu aceasta, există o pers¬ 
pectivă mult mai amplă, şi mai profundă, care dă omului o deschidere tota¬ 
lă spre lume. 

în ciuda atîtor deosebiri, există nişte asemănări esenţiale intre toţi oame¬ 
nii de pe pămint. Primul care a afirmat hotărît că noi toţi oamenii sintem 


168 


fraţi a fost Iisus Hristos, cînd ne-a indicat originea noastră a tuturor, care 
este Dumnezeu. Ce consecinţe are acest fapt? Cele mai la indemînă argu¬ 
mente, care confirmă această afirmaţie, vin din propriile noastre experienţe 
şi constatări. Toţi sîntem identici prin conformaţia şi cerinţele noastre biolo¬ 
gice ca şi prin cele spirituale. Toţi avem nevoie de mincare, de căldură, de 
lumină etc. Dar şi de linişte, frumuseţe adevăr, iubire. 

Ideca de tolerantă , care apare ca o consecinţă a celor afirmate mai sus e 
cea mai importantă dintre toate celelalte. îngăduinţa reciprocă face posibilă 
existenţa oamenior pe pămint. Eu te accept pe dumneata aşa cum eşti şi 
dumneata mă accepţi pe mine. Deci diferenţa de stil - ca să mă exprim ast¬ 
fel - nu trebuie să ducă la violenţă, ci, dimpotrivă, la înţelegerea că legătura 
de sentimente şi de idei e o consecinţă a dărniciei Creatorului. 

Ce s-a ales azi din toate acestea? Ceea ce vedem. Ideologiile dedublate 
de forţa brutală au confiscat oamenii, fin(e create libere şi capabile prin 
ele însele de elevaţie spirituală. 

Cînd dumneata, baci Karol, zici «Noi sîntem ai statului» nesocoteşti com¬ 
pletamente fiinţa omenească, reducînd-o de la înalta sa menire la o simplă 
piesă, un singur instrument în mina celui mai tare. Auzim mereu făcîndu-se 
tapaj de imixtiunea unor organizaţii internaţionale în «treburile altor state» 
care, chipurile, sint suverane şi libere. 

Dar, oare, oamenii din aceste state sînt liberi? 

Fratele meu, de pildă, din Jamaica, în calitate de fiinţă umană ca şi mine, 
are dreptul să ştie ce mi se intimplă mie aici, în plin secol douăzeci, pentru 
că am gîndit altfel decît cel cu sceptrul şi cnutul în mină? Are! în acest caz, 
mai mult decît tiranul care se intitulează "stat". Şi nu numai atît. Are obli¬ 
gaţia să mă protejeze, să mă revendice din mîinile unor oameni care cu sila 
m-au declarat şi făcut proprietatea lor proprie. Nu, statul nu-i atotputernic 
şi rolul său nu-i de a mă zălogi pe o viaţă. Funcţiile trebuie să fie precis deli¬ 
mitate. 

Fiinţa umană, in deschiderea sa către lume şi transcendent, are în lot ce 
face o funcţie de ecumenicitate, asupra căreia statul nu are nici un drept. El, 
statul, are a funcţie pur administrativă, coordonează relaţiile dintre un grup 
de oameni numit popor. Cind un ins care a consimţit să convieţuiască in 
această comunitate calcă prin fapta sa regulile relaţiilor sociale - care, ac¬ 
centuez, sînt întocmite în cadrul firescului uman -atunci cei aleşi să ve¬ 
gheze la buna desfăşurare a acestor relaţii intervin, semnalind instituţia me¬ 
nită să stabilească adevărul, adică justiţia. Ceea ce vedem poi azi e o mons¬ 
truozitate. Statul - adică o ceată de oameni care au acaparat forţa brută de 
partea lor şi a confiscat totul, legislaţie, cultură, orice instituţie, închizind 
astfel orice posibilitate de afirmare şi salvare a omului, in sensul ecumenis- 
mului său înnăscut. 

Da, pină cind omenirea nu va accepta şi nu va pune in practică această 
idee, că soarta unui singur om, indiferent unde trăieşte el, interesează nu 
numai statul respectiv, ci, in egală măsură, întreaga comunitate umană, 


169 



pînă atunci ea nu poate spune că a ieşit din conceptul barbar despre exis¬ 
tenta. Concept pe pare Iisus Hristos l-a pus la sţîlpul infamiei, încă de acum 
2000 de ani." 

Procesele masivului lot al Făgăraşului au avut loc în luna iulie a anului 
1951. Clădirii tribunalului militar din Braşov i s-au adus întăriri suplimen¬ 
tare. Astfel, au fost dublate uşile cu grilaje de metal, iar la ferestre au apărut 
gratii masive de fier. 

Întîi au avut loc "reconstituirile de procese", acele mascarade de repetiţie 
a depoziţiilor fiecăruia care trebuiau să coincidă cu declaraţiile extrase- 
prin ce metode, ştim -la anchete. Cel care la aceste reconstituiri se abătea 
de la această regulă era din nou dus şi băgat în fabrică la securitate. Şi în fe¬ 
lul acesta lotul mergea ca pe roate. 

Am fost împărţiţi în loturi de cîle douăzeci-douăzeci şi cinci de inculpaţi, 
criteriile acestei împărţiri fiind stabilite de anchetatori. Socol Silviu, Stan- 
ciu Nicolae, Duminică Ion, Radeş Virgil şi Arsu Gheorghe, împreună cu 
toţi partizanii aliaţi în munte sau morţi, au constituit un lot. Acest proces a 
durat zile în şir, numai interogatoriul lui Socol necesiiînd două zile. 

Următorul proces a fost al lotului din care făceam parte şi eu şi care nu¬ 
măra douăzeci şi doi de oameni. Din acest lot a făcut parte, printre alţii: Pri- 
don Ion, Moraru Traian, Comea Dumitru, Cosma Partenie, Monea Traian, 
Munteanu Ion, Pop Zachiu, Comşulea Aron, Guraliuc Vasile. 

Celelalte loturi au fost constituite din gazdele partizanilor sau simplii tăi- 
nuilori şi au fost judecaţi în ordine, după al nostru. 

Faptul că nenea Gheorghe Ciobanul, muscelean, considerat "colabora¬ 
tor" şi complice al lui Arsenescu, a primit 20 de ani muncă silnică, a insu¬ 
flat în mulţi dintre fagărăşeni un dram de optimism. Un optimism care pînă 
la urmă s-a dovedit nejustifical. Deşi s-a făcut dovadă că partizanii lag㬠
răşeni n-au comis nici o crimă premeditată şi mai ales că nu ei au fost auto¬ 
rii uciderii "turiştilor" care urcaseră în munte în August 1950, acest fapt n-a 
putut modifica optica securităţii privitoare la "agresivitatea" acestui grup. 
La proces n-au avut acces nici rudele, nici alte persoane civile, în afara secu- 
rişlilor în civil şi alţi "civili" cu munci de răspundere politică. 

Cît priveşte procedura de citire a sentinţei, datele problemelor s-au 
schimbat complet, aceasta făcîndu-se nu in cadrul tribunalului, ci, în mod 
excepţional, sus, la Cetăţuie, in curtea tuni. 

Cîteva plutoane de miliţieni inannaţi au însoţit pe grefier şi ofiţerii de se¬ 
curitate delegaţi cu acestă misiune, Dat fiind că erau atiţea condamnări la 
moarte, în mod sigur securitatea se gindea la o revoltă in masă. Mai întîi, mi¬ 
liţienii inannaţi s-au postat în poziţie de tragere de-a lungul pereţilor dins¬ 
pre ieşire. Apoi am fost scoşi pe grupuri, după cum am fost judecaţi, in 
curte, unde, intr-o atmosferă sinistră, ni s-a citit fiecăruia sentinţa. Din pri¬ 
mul lot, al partizanilor, au fost condamnaţi la moarte in contumacie, prin îm¬ 
puşcare: Gavrilă Ion, Chiujdea Ion, Şuvăială Ion, Novac Ion, Novac Gelu, 
Haşu Andrei, Haşu Laurean, Haşu Gheorghe, Sofonea Remus, Ilioiu Ion, 


170 


Pîrău Toma (Porimbu), Metea Victor, Mogoş Ion, Mazilu Nicolae, Pop Jean. 

Dintre cei prezenţi, au fost condamnaţi la moarte prin împuşcare: Socol 
Silviu, Stanciu Nicolae, Duminică Ion. 

Radeş Virgil şi Arsu Gheorghe au fost condamnaţi la cîte 15 ani muncă 
silnică. 

Din lotul din care făceam eu parte au fost condamnaţi la moarte prin îm¬ 
puşcare şi confiscarea averii: Pridon Ion, Moraru Traian, Comea Dumitru, 
Cosma Partene, Monea Traian. 

Deci, s-a aplicat pedeapsa capitală gazdelor unde partizanii au avut cioc¬ 
niri cu securitatea şi celor din cadrele armatei. Restul pedepselor a variat în¬ 
tre 15 şi 4 ani. Eu am primit 8 ani închisoare, 3 ani interdicţie corecţională 
şi confiscarea averii. Asta luîndu-se în considerare circumstanţele ate¬ 
nuante, că eram minor. 

Aşadar, ială-ne împărţiţi în două tabere, cei care în curînd vor primi 
gloanţele în piept, şi cei care vom apuca drumul, adesea fără întoarcere, al 
supliciului. Ei, potentaţii zilei, au întotdeauna criteriile lor de valorificare a 
fiinţelor umane. 

Cei condamnaţi la moarte erau înşiraţi în ordine, de-a lungul peretelui 
din fund al curţii. A 

Faţă în faţă cu ei stăteam noi, cei mai "norocoşi" dintre muritori. In cur¬ 
tea circulară, înconjurată de ziduri groase de cîţiva metri, poate cel mai si¬ 
nistru loc de pe pămînt, se lăsă de acum tăcerea nesfîrşită. Nimeni nu mai 
rostea o şoaptă, nimeni nu mai îndrăznea să ridice ochii din pămînt. De sus, 
mai răzbătea pînă aici o zdreanţă de cer, sfîşiată de turlele negre şi ascuţite 
ale zidurilor. Dar ochii noştri nu mai vroiau s-o privească. Ce vină plana de 
acum asupra noastră, de devenisem atît de însinguraţi? 

Să le zicem adio unor fiinţe de care nu vroiam să ne despărţim? Dar ce 
drept aveam să profanăm visul care ne-a unit? 

Procesele celor de la Sibiu au avut loc tot în vara aceluiaşi an 1951 şi ele 
au variat între m.s. şi 3 ani. Doctorul Stroe Stanciu, de pidă, a primit 7 ani, 
iar un elev s \5 ani. Cîţiva dintre elevi au fost eliberaţi la cîteva luni după 
arestare. Cei mai mulţi dintre ţăranii şi elevii de aici insă au ajuns la reedu¬ 
care, la închisoarea Gherla. 

Nu voi zăbovi aici asupra calvarului pe care l-a avut de îndurat fiecare 
dintre noi. Unii n-au rezistat torturilor şi au sucombat pe parcurs. Alţii s-au 
prăbuşit in spirit, lăsind la fiecare postată de drum cîte un ciob de vis, o ilu¬ 
zie sau un gind frumos. Fiecare duce cu sine atît cît poate. 

Ceea ce rămîne numai al nostru, al acestor năpăstuiţi ai soartei din^ 
acest colt de tară, e acea scînteie de îndrăzneală , acea clipă de credinţă 
în numele acestui neam. 

îndrăzneala aceea de a visa la libertate, atunci cînd mulţi începuseră să-i 
uite pînă şi numele, de acum nu ne-o va mai putea lua nimeni, niciodată. 


171 



XV. ÎN DRUM SPRE LEGENDĂ 


"Să trăim slobozilor i 

Să ne peară pin-şi urma noastră" 

B. P. Haşdeu. 

Noiembrie 1950 a fost zodia marelui blestem, atunci cînd iadul cu toate 
forţele sale satanice s-a revărsat peste tristele şi îndoliatele sate de la poa¬ 
lele munţilor Făgăraş. Şi.de atunci şi pînă azi, trei decenii şi jumătate şi mai 
bine, urmele acestei urgii nu s-au mai şters. Pe rînd vor pieri şi ultimii din¬ 
tre cei care le-au apucat şi ştiut, dar pe răbojul vremii ele vor fi însemnate 
pentru totdeauna. 

Hodină, noi cei din acest loc şi frinturâ de cuget şi dor românesc, pînă azi 
n-am mai avut. Dintre cei plecaţi atunci pe drumul calvarului, mulţi nu s-au 
mai întors. Cei care s-au întors totuşi, acum unul cile unul s-au unit cu pă- 
mîntul. Din sutele de năpăstuiţi, azi ii numeri pe degete pe cei care au supra¬ 
vieţuit. 

dei condamnaţi la moarte au fost executaţi la scurt timp, la închisoarea 
de la Braşov. Excepţie au iacul trei gazde, învăţătorul Pridon Ion, ţăranul 
Moraru Traian, care au fost transferaţi la Jilava împreună cu Comea Dumi¬ 
tru, pentru o aşa zisă revizuire a procesului. Aşa au ajuns să-şi scuipe toţi 
trei plăminii, prin mormintele blestematei închisori. 

Destul de frecvente au fost cazurile cînd cei condamnaţi o dată au fost 
rearestaţi, improvizîndu-li-s^ noi procese, unde au primit pedepse mult mai 
aspre. Aşa a fost, de pildă, cazul tatălui meu, care a avut prima condamnare 
de 2 ani, iar a doua de 10 ani. 

Trec în fugă aici, aşa cum îmi vin in minte, numele unor fiinţe dragi care 
au suferit pentru credinţa lor şi care azi nu mai sint printre noi: Juncu Iacob, 
ţăran, Pică Vaier, ţăran, Pică Ioan, ţăran. Roşea Constantin, ţăran, Roşea Mi- 
ron, ţăran, Pop Gheorghe, ţăran, Comşulea Aron, ţăran, Arsu Gheorghe, 
ţăran, Barbu Toma, ţăran, Metea Victor, ţăran, Munteanu Ion, armurier, 
Zară Ilie, ţăran, Socaciu Traian, ţăran, Balaban Vasile, ţăran, Toma Ion, 
ţăran, Roşea Gheorghe, ţăran, Benţea Aurel, elev, Cirlig Ion, plutonier ma¬ 
jor, Bărcuţean Moise, student, Greavu Nicolae, fost student. Novac Ion, pro¬ 
fesor, Grancea Ion, ţăran, 

Dar atunci, in noiembrie 1950, povestea acelor vremi neverosimile pen¬ 
tru cei de azi, prin măreţia şi dramatismul lor, n-a fost nicidecum retezată 
cu desăvirşire. 

Ea a fqst, după cum am mai spus, doar frinată, ca şi destinele noastre, ale 
celor care am impletit-o cu atîta trudă şi suferinţă. 

Cea mai mare parte dintre partizanii aflaţi in munte n-au fost prinşi de se¬ 
curitate. Numele lor este demn de a fi reamintit aici: Gavrilă Ion, inginer, 


172 


Chiujdea Ion, profesor, vŞuvăială Gheorghe, maistru, Novac Ion, elev, No¬ 
vac Gelu, elev, Haşu Andrei, tehnician, Haşu Gheorghe, ţăran, Haşu Lrau- 
rean, student, Sofoneâ Remus, elev, Metea Victor, absolvent de liceu, Pop 
Jean, pădurar, Ilioiu Ion, elev. 

împrăştiaţi pentru o vreme, aceştia au revenit să se pregătească si să se re¬ 
grupeze, retraşi iar in singurătatea munţilor. Dacă pînă acum deplasarea şi 
aprovizionarea fuseseră anevoioase, acum acestea deveniseră aproape im¬ 
posibile. Securitatea a masat trupe cu duiumul pe tot traseul de la poalele 
munţilor Făgăraş, deja Poiana Mărului pînă în Olt, spre Sibiu. Totul forma 
un zid de nepătruns. în cealaltă pane, spre Muscel, prin dispariţia grupului 
Arsenescu, tot flancul de sud al munţilor râminea descoperit. 

Teroarea deslănţuită în regiune a umplut sufletul oamenilor de panică şi 
nesiguranţă. Vechile gazde ale partizanilor fuseseră în cea mai mare parte 
descoperite şi arestate. în aceste condiţii, supravieţuirea acestor oameni in¬ 
credibili, încă şase ani, a apărut pentru foarte mulţi ca un adevărat miracol. 

Se zvonise atunci prin regiune că partizanii luaseră legătura cu america¬ 
nii, care ii aprovizionau cu arme şi alimente. Lucru iasă neconfirmat de eve¬ 
nimentele ce au urmat. în anul 1952, am întîlnit la mina de plumb Baia 
Sprie pe ţăranul Novac Petre, tatăl partizanului Novac Ion, care, urmărit de 
securitate, a fugit în munte. Mai tirziu a fost prins şi condamnat la muncă sil¬ 
nică pe viaţă. De la acesta am aflat cile ceva despre lupta pe viaţă şi pe 
moarte a partizanilor, care supravieţuiseră.S-a datorat în cea mai bună parte 
experienţei şi abilităţii lui Gavrilă. Singura lui greşeală,,ziceau ei, dar care 
intr-un fel era a tuturor, nu a fost de ordin tactic, ci ţinea de disperata spe¬ 
ranţă in venirea americanilor. Conducătorul partizanilor credea cu insis¬ 
tenţă că drama din toamna anului 1950 se datora unei trădări. Şi aici, în pri¬ 
mul rînd, era vizat studentul oltean Duminică Ion. 

Dintre cei ucişi sau căzuţi în luptă cu securitatea, cel mai mult îl durea de 
Mazilu. Cînd unul dintre partizani a replicat: "Toţi sint ai noştri", Gavrilă ar 
li răspuns: "E adevărat, dar Mazilu a fost pe deasupra şi poet". Sufletul aces¬ 
tui om atît de încercai îşi dezvăluia marea sa sensibilitate încă o dată. 

"îmi pare râu de copilul acela cu suflet mare", s-ar fi exprimat el despre 
mine. 

Odată cu trecerea timpului şi scufundarea in neantul uitării şi al vremii, fi¬ 
rele care ii legau de marele lor vis de început se rupeau unul cîte unul. Nu 
va mai fi o bătălie totală, pe viaţă şi pe moarte, între neam şi cotropitori. 

Nestingheriţi acum, ei cotropeau mai departe, puţin cîte puţin, trupul 
ţării şi sufletul oamenilor. Era un jaf ordonat, executat cu perseverentă şi 
brutalitate, pe-ndelele şi tot mai profund. în ce să mai speri, cînd nimic nu 
te mai îndreptăţeşte la aceasta? 

Doar Dumnezeu mai rămîne, a cărui sete, acum, nu mai izvora, ca de obi¬ 
cei, din dorinţa de adevăr şi cunoaştere, ci dintr-o disperată necesitate vita¬ 
lă, cum se intîmplă in mai toate cazurile, in marile strimtorări. 


173 



Desigur, ar fi fost foarte uşor pentru ei să aibă o confruntare de proporţii 
cu securitatea, în care e de presupus că fiecare dintre ei şi-ar fi vîndut loarte 
scump pielea. 

Şi totuşi ce-i reţinea să o facă, acum cînd era o evidentă statornicirea aces- 
tor stări de lucruri în ţară. 

Şi totuşi... La început visul libertăţii fusese forţa dinamică a propriei lor 
fiinţe. De ce n-ar fi şi acum? Da, vor visa la libertate şi eu acest vis vor tra¬ 
versa vremile şi restriştea. Cît? Cil va voi Dumnezeu. De acum fiecare din¬ 
tre ei se considera un sacrificat. De acum viaţa şi-au măsurat-o nu după c㬠
derea frunzelor şi înmugurirea copacilor, nu după plecarea sau venirea păs㬠
rilor călătoare, aşa cum I acu seră mai înainte. 

Criteriul lor de existenţă se strămutase pe alt plan decît acela al celorlalţi 
oameni. Etapele vieţii lor erau delimitate de la un conflict cu securitatea la 
altul, de la căderea unui frate drag în luptă la altă cădere.. 

Astfel, în decurs de patru ani, au avut mai multe confruntări armate cu se¬ 
curitatea. într-una din acestea a căzut Haşu Andrei, student din satul Pojor- 
ta. încercuiţi de trupele M.A.l. în comuna Vpivodeni - se bănuieşte ca tot 
printr-p trădare - ultimul glonţ l-a păstrat pentru el. 

De ia un timp, au luat obiceiul să umble despărţiţi în grupe de 2-3 inşi. In 
felul acesta îşi uşurau mult aprovizionarea. Se întilneau cu toţii doar de 2-3 
oripean. 

în vara anului 1954, un grup de partizani în număr de cinci: Gavrilă Ion, 
Pop Jean, Novac Ion, Sofonea Remus şi Ilioiu Ion, traversa munţii dinspre 
Argeş Ia Făgăraş. în dreapta comunei Avrig s-au întîlnil cu trupele de securi¬ 
tate, care au dechis focul. în această confruntare a căzut retezai de mitralie¬ 
ră Ilioiu Ion. Chiar lingă el se afla Sofonea Remus, care a reuşit să scape ne¬ 
vătămat. Primul, într-un lac de sînge şi în totală inconştienţă, a fost transpor¬ 
tat la spitalul din Sibiu. Era o pradă prea scumpă şi trebuia recuperată cu 
orice preţ. După circa o săptămină, a fost transportat la Bucureşti. Şi aşa a 
fost să fie, Ilioiu Ion a scăpat cu viaţă. Povestea caznelor la care a fost supus 
pentru a i se sustrage mărturii, e cu totul inimaginabilă. Una dintre meto¬ 
dele cele mai repetat folosite de securitate au fost drogurile. A lost drogat 
pină şi-a pierdut vederea aproape complet, _ • 

După fiecare atac cu droguri, a urmat o "şedinţă" de hipnotism. Aceste 
practici se crede că securitatea le foloseşte şi azi cu Iostul partizan, pentru 
a-1 ţine permanent la totala lor discreţie. Azi trăieşte retras şi singur şi 
aproape orb, în comuna sa natală, Simbăta de Sus. E, după cile ştiu, singu¬ 
rul supravieţuitor, dintre cei 12 partizani, care au supravieţuit in munte 
după noiembrie 1950. 

La scurt timp după căderea lui Ilioiu Ion, in vara 1957 a căzut şi Gelu No¬ 
vac într-un conflict armat cu securitatea, împreună cu Şuvăială Gheorghe. 
El se afla în alt grup şi e foarte greu de spus cum a ajuns pină in pădurile din 
prejma Devei cu prietenul său. Aici se zice că ar fi fost m legătură cu alţi par¬ 
tizani din partea locului. A murit împreună cu Şuvăială Gheorghe. 


174 


La cîtva timp după căderea celor doi, i-a venit rindul şi lui Sofonea Re¬ 
mus. Acesta, împreună cu Haşu Laurean din Breaza, coborau muntele îns¬ 
pre comuna Viştea de *Jos. Pe parcurs, au lost reperaţi de securitate, care a 
deschis focul. Retraşi într-un pârău, Sofonea, rănit de moarte, se ruga de ca¬ 
maradul său: "Te rog, frate, curmă-mi zilele, să nu cad viu în miinile lor. 
îmi asum eu această vină in faţa lui Dumnezeu." 

"Nu pot frate, se sfişia celălalt. Mai bine mor cu tine aici." 

Codrii dimprejur încremeniseră privindu-i. întregul pămînt românesc îşi 
oprise suflarea. 

De ce n-a fost nimeni atunci să sune din tulnic, să audă tot neamul de la o 
margine la alta a tării ce fărădelege se sâvîrşise cu unul dintre cei mai curaţi 

fii ai săi? . .w 

Căzut în genunchi, Laurean şi-a făcut semnul crucii: Ajua-ma Doamne! 

Cu rănitul in circă, el traversă cîmpurile pină la omul cel mai de încre¬ 
dere din comuna Viştea de Sus, profesorul Borzea. 

Acesta a alergat de îndată la doctorul Brescan Gheorghe, cerîndu-i ajuto¬ 
rul. Toiul a fost însă de prisos. Rănitul pierduse prea mult sînge. Acum sta 
înlemnit, întins pe o laiţă, vegheat de un singur prieten drag, in cea mai 
mare taină, el, omul care visase atit la pace şi Iubire. 

Prieten drag, oare ciţi se vor mai naşte în lumea aceasta ca tine? 

Şi pentru a-şi alia pacea şi tihna pe care la rîvnise, profesorul Borzea l-a 
îngropat in taină sub stiva de lemne din curtea proprie. 

Cei doi care s-au grăbit să dea ajutorul unui om muribund au fost imediat 
arestaţi. Doctorul Brescan Gheorghe, care la proces a declarat că nu şi-a f㬠
cut decît datoria de om şi medic, a primit 4 ani de închisoare, iar profesorul 
Borzea a fost condamnat la moarte A ntre timp, pedeapsa aceasta a fost co¬ 
mutată la muncă silnică pe viaţă şi azi se află în comuna Viştea de wSus, sin¬ 
gur si bătrîn, dar cu conştiinţa împăcată. 

Tmerii temerari se frîngeau unul cîte unul şi din cîţi porniseră cu circa 6 
ani în urmă au mai rămas doar opt. 

Desigur, pe răbojul securităţii ei reprezentau doar nişte cifre care tre¬ 
buiau să scradă la cifra zero. Asta pentru triumful revoluţiei. 

Venea primăvara, venea toamna şi iama şi poate in fiecare anotimp gru¬ 
purile răzleţe se întilneau să-şi facă bilanţul doar al pierderilor. 

Citi au mai rămas? 

în curind insă aveau să primească cea mai cumplită lovitură dintre toate. 
Si asta tot printr-o trâdcire. ' w 

Un profesor, pe nume Grovu, din comuna Vişlea, de mult m legătură cu 
partizanii, fu descoperit de securitate. N-a fost arestat, dar securitatea nu dă 
nimic, niciodată, gratuit. Tîrgul făcut a fost următorul: ea, securitatea, îl va 
lăsa liber, dacă el va colabora la "prinderea partizanilor". Dintre cele trei so¬ 
luţii - arestarea, fuga in munţi, colaborarea - acesta a ales-o pe ultima, cea 
mai confortabilă din punct de vedere biologic. 

Dar care era planul întrucît acesta trebuia să fie foarte abil pentru a părea 

175 



plauzibil? După ce Grovu le-a descris starea de spirit a partizanilor, cum cei 
mai mulţi dintre ei ar fi dorit o salvare, chiar prin soluţia extremă a trecerii 
frontierei, desigur că toţi ofiţerii MAI au intuit punctul slab. El, Grovu - în 
care, din păcate, cei din munte aveau încă încredere mare - le va sugera, 
printre altele, planul său. 

in calitate de profesor si om cu relaţii i-a convins că luase legătura cu un 
spion care se obliga să-i treacă graniţa în Bulgaria şi de acolo în Turcia, in 
acest scop, acesta le-a întocmit buletine şi paşapoarte false. Şi pentru a avea 
greutatea cuvintului său, le-a arărat mărci poştale si alte "nimicuri" primite, 
chipurile, de la "amicul" american. Plecarea pînă la Bucureşti urma să se 
facă cu o maşină pusă Ia dispoziţie de "spion". 

Din .întregul grup de partizani care îl contactaseră pe Grovu, singur Ga- 
vrilă a intuit şiretenia. Acesta şi-a făcut datoria şi le-a dezvăluit şi celorlalţi 
gîndul său. Febra "salvării" nu mai avea leac. 

Totuşi, în ziua stabilită, au venit la întilnirea cu Grovu şi maşina sa, Me- 
tea Victor, Novac Ion, Haşu Gheorghe, Chiujdea Ion, Haşu Laurean. Singu¬ 
rul care nu s-a prezentat la această întîlnire a fost Gavrilă. Mai apoi, la secu¬ 
ritatea din Sibiu, celor şase se zice că le-au aplicat torturi inimaginabile. 
Unii spun că de aici au fost duşi la Bucureşti, la interne, pentru tortură. Alţii 
cred că toate, tortura, procesul, împuşcarea s-au consumai la Sibiu. Dintre 
cei scăpaţi cu viaţă atunci, afară de Gavrilă, a mai fost Pop Jean, care la dala 
aceea era plecat în altă parte. Mai tîrziu şi acesta, împresurat de securitate 
pe undeva pe la poalele munţilor, a căzut în luptă. Fop Jean era din satul Li¬ 
sa. 

Aşadar după opt ani de cumplite încercări, munţii Făgăraşului mai ocro¬ 
teau un singur om cu adevărat liber, Gavrilă. Un singur om în faţă cu o fata¬ 
litate a istoriei. Căci în acest răstimp n-a fost zdrobit numai grupul lui Gavri¬ 
lă din munţii Făgăraşului, ci toate grupurile de rezistenţă din ţară. 

Ce căi va apuca de acum acest om incredibil, "interzis" conştiinţei umani¬ 
tăţii? 

Două sini variantele care au circulat atunci pe seama destinului său 
controversai. 

Prima susţine că ar fi murit în munţi, sus pe pilcuri, "vegheat de stele şi 
abisuri", aşa cum îşi dorise celălalt partizan, Porimbu. Aşadar, o satisfacţie 
într-un fel absolută. 

A doua variantă, mult mai prozaică, dar de loc exclusă, il vede pe "Cava¬ 
lerul Carpaţilor", aşa cum l-a numit cineva, coborind din lumea pestriţă şi 
sfişială de griji mărunte a unui orăşel transilvan. Aici ar fi trăit printre cei¬ 
lalţi cetăţeni ai statului comunist, travestii, cu acte false pină in 1975(?), 
cind ar Fi apărui decretul care abolea pedeapsa cu moartea, pentru cei care 
se predau de bună voie. Şi aşa Gavrilă a ajuns să stea lată în faţă cu securita¬ 
tea statului. 

Oricît de prozaică, această variantă nu mi se pare întru totul lipsită de pi¬ 
toresc şi mai ales de partea sa de eroism, pe care viaţa lui Gavrilă a avut-o în¬ 


176 


totdeauna. Mai tîrziu, această variantă a suferit o modificare care susţine că 
fostul partizan ar fi fost adăpostit de o femeie văduvă cu nu ştiu citi copii, r㬠
maşi de la primul soţ, un fost condamnat politic şi mort la Gherla.* * 

Perioada în care aceasta i-ar fi oferit adăpost s-ar întinde pe răstimpul a 
mulţi ani, între 1956 şi 1975. Despre această femeie formidabilă se mai 
zice că ar fi văduva unui doctor, ea însăşi bacalaureată, şi că ea, impresiona¬ 
tă de destinul acestui incredibil om, a riscat lotul pentru a-1 salva. 

Actualmente ar fi soţia fostului partizan. Se mai zice că această familie, 
cu un destin atîl de dramatic şi misterios, ar locui azi pe undeva printr-o co¬ 
mună din apropierea Sibiului. Faimosul partizan şi inginer s-ar fi resemnat 
cu un post de grăjdar. 

Pe care să o alegi din poveştile despre Gavrilă, după dispariţia sa de aici? 
Pe cea mai poetică? Pe cea mai prozaică? Oricare ai alege-o, simţi că de aici 
înainte începe altceva, un drum plin de taine, o istorie infinita în închipuire 
şi posibilităţi 

De aici începe legenda. 

Căci oricare ar fi rostul vieţii lui Gavrilă, azi, orice ar face, oriunde ar fi, 
urma lăsată prin hăţişul acesta de istorie contemporană nu i-o va mai putea 
şterge nimeni. Şi nu numai a lui, ci a tuturor celor care, ca el, au dăruit totul 
pentru un simplu vis, cel mai îndreptăţit şi cel mai frumos: Libertatea. 

*■ * * 

După cum am afirmai de la bun început, nu mi-arrr propus să fac istorie 
aici. Cu atît mai puţin, literatură. Azi, cind din cel care am fost - Fiziceşte 
vorbind - am mai rămas doar o epavă şi cind poliţia comunistă, disperată în 
zelul ei, mă urmăreşte peste tot ca pe un criminal, nu-mi pot imagina şi îng㬠
dui asemenea lux. Zău că nu merită! 

Intenţia mea ţinteşte un lucru infinit mai de preţ. Eu vreau să fac drep¬ 
tate unor flinte scumpe sufletului nostru şi care azi nu mai au posibilitatea 
să vorbească. 

Restabilirea adevărului e cea mai urgentă şi cea mai mare datorie a fie¬ 
căruia dintre noi. 

E o datorie morală, e o datorie civică aceasta? Nu ştiu. 

Simt insă că în ciuda primejdiei care îmi ameninţă viaţa, dacă nu as face- 
o, aş rămine cu o datorie pe care o eternitate pu mi-ar ajunge să o plătesc. 
Oamenii, aici şi acum - in afara proştilor, ignoranţilor şi lichelelor - nu vor 
distracţii de două parale, surogate şi improvizaţii gratuite de "literatură". 
De aşa ceva li s-a făcut lehamite. Ei vor exemplu viu. 

Cea mai mare vină e aceea de a nu spune adevărul cînd îl ştii! 

' Eu, aici, nu am nici pe departe pretenţia de a Fi cuprins fenomenul în toa¬ 
tă amploarea sa. Mii de pagini dacă s-ar Fi scris şi tot nu erau de ajuns. 

Ce limbă e aceea care ar putea reda toată drama pe care o trăieşte doar o 
singură fiinţă omenească? Dar drama a sute şi mii de Fiinţe, mai ales cind 


177 




ele au avut un asemenea destin? Dar noi nici nu ne închipuim ce pericol ne 
paşte pe toţi, dacă vom tăcea. Vom rămîne fără Istorie, adică fără mărturia 
noastră despre noi înşine. Nu pentru că nu o avem, dar ea e Iacută şi de cel 
mai umil dintre noi care, şfidînd adversarul, a îndrăznit să protesteze, indile- 
rent cum. Altfel nu se face istorie, dacă tot vorbim de istorie. 

Ei bine, protestul, acum şi aici, oricit de infim, oricît de hazardat şi inutil 
ar părea, valorează mai mult decît o mie de tone de literatură, scrisă la caldu- 
rică şi la adăpost de primejdie. El, acum, e mai mult decît pîinea pentru care 
unii azi ne degradăm fiinţa. El, protestul, ne reaminteşte că există şi rever¬ 
sul medaliei, adică în loc de minciună, adevăr, în loc de căluş, Sfinta Liber¬ 
tate. 

Cît timp a durat scrierea acestui manuscris, circa trei luni, am trăit mereu 
cu spaima în suflet. 

Ştiam că sînt pîndit de pretutindeni, dar mai ştiam că atunci cînd Dum¬ 
nezeu vrea ca ceva să se săvîrşească, nimeni nu poate face nimic. 

Paralel cu aceasta am trăit şi o mare bucurie. E bucuria imposibil de 
spus, pe care o simţi atunci cînd ti-ai învins propria teamă. Treceam, clipă 
de clipă, pe lingă oameni indiferenţi şi grăbiţi, pe lingă pîndari în uniforme 
albastre, dar mai ales pe lingă viclenii securişti şi informatorii lor. Treceam 
plutind cu o lume în mine, inaccesibilă lor. 

Am scris mereu îngenuncheat în mine însumi, făcindu-mi din orice amin¬ 
tire şi gînd o perpetuă rugăciune. 

Am avut mereu vii în minte cuvintele tatălui meu, pe care le-a rostit la 
scurt timp după întoarcerea mea din închisoare, în fierăria de acum pustie: 

"N-am făcut nimic. Acum, din tot, a rămas un hohot de jale. De un sin - 
gur lucru însă sînt convins: gînduL băieţilor ălora a fost curat. Trebuie să 
aibă şi asta o răsplată, undeva ." 

îţi mulţumesc, tată! Mulţumesc, mai intîi, lui Dumnezeu, pentru că mi-a 
ajutat să ajung pînă aici. Apoi îţi mulţumesc ţie, cel care, oricit de grea ţi-a 
fost încercarea, niciodată nu m-ai acuzai. 

Mulţumesc unchiului Miron care, în clipele grele, a fost mereu lingă 
mine. 

Mulţumesc mamei mele care, deşi mă voia la adăpost de pericol, m-a în¬ 
soţit oriunde, în calvarul meu. 

Mulţumesc prietenilor tăi, tată, oamenilor din salul nostru, de la care am 
învăţat că simplitatea şi cugetul curat sînt mai de preţ decît orice. 

Azi nu vă mai am pe nici unul, dar vă întind mina peste acest vad al de¬ 
zolărilor, şi să fim una, o eternitate. 

Aici, în acest miez de noapte în care priveghez, singur lingă sufletele 
voastre, mă întreb: ce înseamnă a fi învins? 

"Pentru ce ne bucurăm de înfrîngerea celui rău?", se întreabă Panait Istra- 
ti. Şi tot el răspunde: "Pentru că ne-am născut buni." 

Dacă e aşa, atunci "a fi învins" înseamnă a nu crede în biruinţa Binelui. 
Şi, tată, pe acest Bine l-ai numit gînd curat. 


178 


NOTÂ: 

La multe din dialogurile redate aici am asistat sau am luat parte personal. 
Altele mi-au fost reproduse de unul sau altul din interlocutori. Vreau să pre¬ 
cizez că, chiar acolo unde expresiile nu s-au retinut cu exactitate, am căutat 
ca formularea dialogului să exprime cît mai fidel posibil concepţia de viaţă 
şi modul de a gîndi al participanţilor la el. 

Septembrie - noiembrie 1986. 


179 




CUPRINS: 


Cuvint înainte de Mihai vSin .5 

Partea I. 

intilnirea intre două lumi . 8 

Visul s-a născut în lanţuri . 25 

Focul care nu se mai stinge ... .. 35 

Ţăranul român între speranţă şi revoltă .. 43 

Două bătălii . 53 

Cea mai frumoasă toamnă . 61 

Oameni din satul nostru .'. ... 76 

Partea a Il-a 

Drumul fără întoarcere al pribegiei .... . 84 

Chipuri de partizani . 101 

"Codru-i frate cu românul" . 114 

Vara partizanilor .•. 128 

Mai aproape de cer cu un munte .*. 141 

Semne prevestitoare de furtună .•. 146 

Procesiunile calvarului . 155 

Î11 drum spre legendă . 172 


181 




















Apărut: 1993 
Lector: Al. Cistelecan 
Corector : Virgil Podoabă 

Tiparul executat de S.C. Alba Prinţ S.R.L. 
Sebeş - Petresti 

9 9