Grigore Caraza — Aiudul Insangerat

Grigore Caraza 


Grigore Caraza 


Aiud însângerat 


Dedic această carte celor care, în întunecata perioadă 
comunistă, au căzut în temnițe, lagăre de muncă şi în 
subteran sau în munţi, luptând cu arma în mână şi cu 
gândul la Dumnezeu şi Patrie. Celor care şi-au păstrat 
neîntinată onoarea şi au rămas oameni în orice situaţie. 
Celor care au luminat neamul românesc, străjerul de milenii 
la hotarul dintre civilizaţie şi barbarie. 


Prefaţă. 

Cu mult înainte de a-l cunoaşte pe Grigore Caraza, 
auzisem despre el ca despre o persoană deosebită: un om 
de o rezistenţă surprinzătoare la toate suferinţele şi 
ispitirile vieţii de închisoare, un fel de legendă vie, mai ales 
după ce s-a aflat că refuzase să iasă din închisoare la 
termen. 

Aş putea spune, fără să exagerez, că Grigore devenise mai 
mult decât o persoană, devenise un adevărat concept al 
dârzeniei în faţa sistemului de represiune comunistă 
exercitată în închisori. Fireşte, această dârzenie nu se 
exprima numai împotriva violenţei fizice şi verbale, ci şi 
împotriva ispitirilor, aşa cum am spus mai sus, fiindcă 
închisoarea noastră nu a fost lipsită de astfel de ispitiri. 

Cu viclenie, Securitatea uza de tot felul de mijloace de 
persuasiune, de promisiuni, de sensibilitatea noastră şi de 
sentimentalismul nostru pe care, cel mai adesea, 
detenţiunea îl exacerba până dincolo de măsura normală. 
Se promitea libertatea, întâlniri cu familia, se specula 
sentimentul patern vorbindu-ne de gingăşia copiilor noştri 
sau de faptul că familia este întristată pentru că noi 
refuzăm reeducarea pentru a merge mai curând la ei, un 


şir întreg şi bine organizat în sistem pentru a lucra asupra 
sufletelor noastre şi a submina refuzul nostru la compromis. 

În istoria spirituală a sufletului nostru, sub presiuni 
variate, unii au cedat. Oameni care au susţinut moralul 
altora în timpul violenţelor au căzut sub povara 
promisiunilor care au lovit în punctele lor slabe. Aceste 
ispite au devenit eficiente din momentul în care guvernul lui 
Dej, sub presiunea organismelor internaţionale la care 
dorea să adere şi să fie primit, a iniţiat compromiterea 
tuturor şi, mai cu osebire, a personalităţilor din închisori. 

Lovitura cea mai grea a fost dată atunci când Securitatea, 
obţinând declaraţiile de desolidarizare ale unora, chiar i-a 
pus în libertate. Se părea deci că, de data aceasta, 
promisiunea era îndeplinită, ceea ce era o înşelăciune, 
fiindcă, prin compromis sau refuz, în mod egal, toată lumea 
trebuia să iasă din închisoare, în cele din urmă. Dar 
Securitatea dispunea de libertatea de a amâna eliberarea 
celor îndărătnici până la termenul final promis Europei de 
rezolvare a detenţiunii politice. 

Unii, chiar dintre cei tari au căzut; mulţi dintre cei mai 
slabi au rezistat. Numai Dumnezeu cunoaşte limitele 
rezistenţei sufletului uman. Rezistenţa materialelor la 
diferite forţe de tracţiune, presiune sau răsucire este 
binecunoscută şi precizată; sufletul omenesc scapă oricărui 
calcul şi oricăror predicții. 

Grigore Caraza a rezistat fără compromis violenţei, 
perfidiei, promisiunilor, tentaţiei sentimentalismului. Nimic 
nu l-a mişcat, nimic nu l-a îndoit, nimic nu l-a frânt. Cartea 
lui pare uneori o simplă înşiruire de evenimente expuse 
într-un stil direct, fără a căuta efecte literare, fără subtilităţi 
simbolice, de parcă şi-ar povesti lui însuşi o istorie de 
necrezut şi totuşi reală. El nu are o legendă. El are numai 
istorie factuală, crudă, străbătută de momente de 
înverşunare împotriva nedreptăţii şi de sentimente gingaşe. 

Dar, în cea mai mare măsură, Grigore a fost un fel de 
paznic al neplierii, o sabie a demnităţii adevărului, care a 


lovit necruţător în neadevăr, în bestialitate şi în laşitate. 
Uneori cu prea multă necruţare. 

Viaţa nu a fost prea milostivă cu el nici după ieşirea din 
închisoare, nici după emigrarea în Statele Unite. Dar 
niciodată nu a uitat că datoria lui era să nu înceteze lupta 
împotriva celor care au inventat iadul bestialităţii de la 
Piteşti, iadul ispitelor de la Aiud sau Gherla, iadul 
suspiciunilor de după decretul general de grațiere, iadul 
mizeriei de după evenimentul din 1989 şi toate iadurile 
care ne mănâncă sufletele, în toate modurile, până ajungem 
la buza gropii. Căci un iad, odată instalat, se va transforma 
cameleonic, până ce Arhanghelul dreptăţii nu-i va distruge 
forţele şi temelia cu sabia sa de foc. 

Printre atâtea cărţi memorialistice privind viaţa 
încătuşată, cartea lui Grigore Caraza îşi are un loc special. 
Ea nu are temelia mistică a cărţii lui Dumitru Bordeianu, 
nici factologia cărţii lui Dumitru Bacu, care sunt totdeauna 
cărţi de referinţă privind acest subiect, ci valoarea unei 
mărturii care rămâne neclintită peste ani. Este ca un turn 
de piatră pentru un far: oricât de slabă i-ar fi lumina, el 
luminează, indiferent de cât de groasă este ceața; oricât de 
furioase valurile şi vijeliile, el nu se clinteşte; oricât l-ar 
acoperi muşchii sau gheţurile, el vorbeşte. 

Preot Gheorghe CALCIU. 

Cuvântul autorului. 

Între întâia dimineaţă a lumii şi ultima clipă a vieţii, spaţiul 
şi timpul sunt două dimensiuni bine definite pentru fiecare 
dintre noi, dăruite sub pecetluire divină întru vremelnica-ne 
existenţă pământeană. Despre ce ni s-a data trăi, putem 
reflecta periodic, poate mai atent atunci când viaţa ne este 
segmentată de anumite evenimente, însă nu putem ţine sub 
control viitorul, după cum nici înşiruirea unor fatalităţi, 
chiar şi în pofida gândirii permanent pozitive şi a unei 
voințe de neclintit. Ceea ce m-a definit ca trăitor al acestei 
lumi a fost o luptă continuă pentru a afla care este scopul 


vieţii noastre pe pământ, de ce ne-am născut, pentru ce 
trăim? 

Astăzi, la 75 ani, cred cu fermitate că am aflat răspunsul. 
M-am născut ca să-l cunosc pe Dumnezeu, să cunosc binele 
şi adevărul. M-am născut să trăiesc pentru Dumnezeu şi în 
aceste valori să urmez calea vieţii, să lupt pentru o cauză 
sfântă, pentru idealul măreț pe care mi l-am făcut. Şi, în 
sfârşit, m-am născut ca să mor pentru Dumnezeu cel care 
este Calea, Adevărul şi Viaţa. 

Reflectând la cele trăite, ideea publicării acestei cărţi a 
apărut cu multă vreme în urmă, în timpul primei perioade 
de detenţie la Aiud, când oameni de mare valoare pe care i- 
am cunoscut m-au îndemnat să scriu. Din păcate, viaţa mi-a 
fost mereu potrivnică iar scrierea acestui volum a fost 
amânată, până când memoria bunului şi inconfundabilului 
meu prieten Marcel Cazacu m-a convins, la insistența sa 
adăugându-se rugămintea soţiei mele, precum şi a unor 
oameni foarte apropiaţi. 

Aiud însângerat este o consecinţă a faptului că, pe tot 
parcursul vieţii, nici o clipă nu m-am gândit să-mi cumpăr 
libertatea vânzându-mi conştiinţa, vânzându-L. pe 
Dumnezeu sau vânzându-mi neamul. "Conştiinţa este glasul 
Lui Dumnezeu în om", după cum spunea Immanuel Kant, şi 
cred că reprezintă valoarea cea mai însemnată care i-a fost 
hărăzită omului pentru a-l deosebi de celelalte fiinţe. 
Tocmai de aceea, se spune că trebuie să mergi pe drumul 
dumnezeirii, unde nu există loc de renunţări. 

Am optat pentru acest titlu pentru că Aiud este cea mai 
însângerată temniţă a neamului românesc, este mormântul 
atâtor luptători anticomunişti, este o metaforă a morţii. 
Acolo a făcut osândă de neimaginat întreaga cremă a 
intelectualităţii din veacul trecut, au fost ucişi, schingiuiţi şi 
maltrataţi după metode diabolice reprezentanţi de marcă ai 
culturii româneşti, generali, lideri ai partidelor politice şi 
oameni socotiți deosebit de periculoşi pentru comunism - 
această umbră roşie a diavolului care a înghiţit sute de mii 


de vieţi fără o altă vină decât cea de a-şi fi iubit ţara şi 
neamul. 

Volumul este structurat pe 14 capitole deşi, iniţial, 
prefigurasem încă unul. Departe de mine gândul de a face o 
comparaţie cu cele 14 popasuri ale Lui lisus Hristos pe 
Drumul Crucii, însă nu cred să fie o simplă coincidenţă, ci 
mai degrabă atâtea etape însumează viaţa mea, fiecare 
ducând cu sine povara suferințelor îndurate. 

Am primit o condamnare politică de 47 ani, singura vină 
fiind aceea că am făcut legământ de iubire cu patria mea 
creştină şi străbună. La prima arestare, în 1949, primul 
gând a fost că va trebui să fac închisoare pentru un ideal al 
meu, Basarabia şi nordul Bucovinei, pentru că sunt ale 
noastre, pentru că am cântat "Deşteptă-te române!" şi 
"Hora Unirii", pentru că am gândit şi simţit româneşte. 

După acel trist şi îndoliat 23 august 1944, când au năvălit 
ruşii în ţară, am fost martor şi am trăit ororile pe care le 
făceau aceşti sălbatici. Nu degeaba Churchill, când a 
început războiul rece, în Fulton-SUA, a spus că Stalin a 
făcut două mari greşeli: că le-a arătat europenilor pe ruşi şi 
că le-a arătat ruşilor Europa. 

Trăiam din plin eroismul românilor despre care învăţasem 
în şcoală, citisem şi ce înseamnă comunism în "Destinul 
omenirii" de P P Negulescu iar acum îl vedeam, lucru care 
nu a făcut altceva decât să mă revolte şi să mă transforme 
în duşmanul acestor barbari care ne călcaseră ţara pentru 
a 12 oară în istorie. 

Ceea ce au făcut aceşti năvălitori este de neimaginat! 
Făcând abstracţie de faptul că luau ceasurile de la oameni 
şi purtau câte două-trei la o mână şi două la cealaltă, sau că 
şi-ar fi pus până şi pendula la gât, ruşii descălţau omul şi-i 
luau încălţămintea, tăbărau prin bucătării şi mâncau ciorba 
din oală cu pumnul, fumau mahorcă învelită în ziar chiar şi 
în biserici. Şi, mai mult decât atât, ne pângăreau mamele, 
surorile şi fiicele sub ameninţarea armei şi, după ce le 
batjocoreau, le ucideau pur şi simplu, căzându-le astfel 


victime până şi fetiţe în vârstă de 8 ani. Nelegiuirile lor 
depăşeau orice imaginaţie, iar gândul de pedepsire încolţea 
în fiecare om al locului, impunându-se grabnice măsuri 
împotriva acestor vandali. Pădurile şi munţii, care îi 
adăpostiseră secole la rând pe bieţii noştri români din calea 
barbarilor, şi de această dată trebuia să ne salveze, luându- 
ne la sânul lor ca pe nişte biete victime, popor străin în 
propria lui ţară. 

În primele zile când trupele sovietice au ajuns la Poiana 
Teiului, un rus a descălecat strigându-mi "Davai! Davai, 
ţâpira!" şi din semne am înţeles că-i trebuie hârtie pentru o 
ţigară. Cât am putut de repede, i-am adus din casă o bucată 
de ziar dar el îşi învelise deja mahorca. Văzuse ceva, făcut 
de un neamţ în şanţ, care era acoperit cu ziar. Rupsese 
hârtie de acolo şi fuma cum nu se poate de mulţumit. 

Aveam doar 15 ani şi jumătate şi nu numai că m-am 
scârbit, dar m-a încercat sentimentul că aceste lighioane ne 
vor pângări până şi mocirlele. Cei veniţi să înfăptuiască "o 
nouă eră" erau chiar aceşti sălbatici care "Din Urali spre 
Soare-Apune, Cum veneau încinşi cu piei, Parcă fumega din 
ei Duhnet de sălbătăciune" (Radu Gyr). 

Asemenea mie au gândit mii de români şi au luat drumul 
munţilor unde au luptat ani la rând, mulţi dintre ei murind 
acolo şi tot mulţi fiind prinşi, apoi executaţi. Singurul care a 
scăpat a fost ing. Gavrilă Ogoranu, cel care a fluturat un 
steag în Munţii Făgăraşului până în 1956. Acest Gavrilă 
Ogoranu era un adevărat simbol al jertfei şi rezistenţei 
neamului românesc, inclusiv al oamenilor de bună-credinţă 
întemnițați la acea vreme. Suntem singurul popor dintre 
cele stăpânite de comunism care, după ce-al doilea război 
mondial, a luptat efectiv cu arma în mână împotriva 
acestuia. 

Am tot nădăjduit să se schimbe ceva în România, să revină 
vechea conducere, să scăpăm de năvălitorii din Răsărit, 
lucru pe care, sincer să fiu, l-am aşteptat tot timpul dar, în 


ceea ce mă priveşte, nu am capitulat nici o clipă de la ideea 
mea. 

După ce am executat prima detenţie, m-au trimis în D. O. şi 
nu în libertate, apoi "Lotul celor 11" din Răchitoasa a fost 
trimis în judecată sub acuzaţii imaginare, pentru că nu-şi 
permiteau ca o parte dintre luptători să-şi recapete 
libertatea de teamă să nu cheme oamenii la răzmeriţă. 

Au urmat apoi reeducările din 1960-1964, la Aiud 
rezistând sub 1% din numărul total de întemnițați - 
apreciat la acea dată de circa 7.000; ulterior am aflat că au 
fost în jur de 11.000 de deţinuţi politici în cei 4 ani de 
reeducare. 

În iulie 1964, cu 10-12 zile înainte de eliberare, din Zarca 
am ieşit 94-96 de oameni, dar au mai căzut şi dintre aceştia 
când au venit procurorii militari de la Bucureşti pentru a 
mai rupe dintre noi, aşa încât, până la urmă, au rămas doar 
56 de condamnaţi politici care nu acceptat pactul cu 
diavolul roşu. 

A fost o cădere fantastică, asemenea îngerilor în frunte cu 
Lucifer, iar victimele au suferit atât de mult, încât, la un 
moment dat, nu au mai rezistat - orice metal are un punct 
de topire şi, din nou, spusele lui Seneca revin decisiv: "Cine 
ştie să moară nu va fi niciodată rob!". Aşa încât, ca să poţi 
trece prin acest crunt iad, trebuia să ştii să mori, de aceea 
nici n-au rezistat decât numai cei care au fost pregătiţi 
pentru acest lucru. O frântură de timp dacă te-ar fi copleşit 
ceva din frumuseţea vieţii, erai pierdut! Viaţa şi libertatea 
trebuiau privite cu indiferenţă, iar tu, luptătorul, trebuia să 
fii pregătit să mori în orice clipă. Acestea ar fi fost condiţiile 
pentru a putea pluti, dar oare câţi au gândit în felul acesta 
şi câţi au mers, până la sfârşit, pe acest drum? 

Destinul m-a urmărit ca o fatalitate şi nu ştiu dacă este 
numai voinţă sau şi o perseverenţă dusă până la extremă, 
dar, dacă de 100 de ori pe zi am fost lovit şi aruncat la 
pământ, tot de atâtea ori m-am ridicat şi am mers mai 


departe, chiar dacă a trebuit să îmi continui drumul în 
genunchi sau târându-mă. 

La 20 de ani, când am fost aruncat în temniţă, nici nu 
bănuiam că voi executa o condamnare mult mai mare decât 
vârsta pe care o aveam atunci. Am scris în această carte că 
Aiud a fost mormântul tinereţii mele, dar nu regret. Dacă 
eram în libertate, poate aş fi murit un simplu păcătos, fără 
un ideal în viaţă, cum spune Coşbuc: "Din zei de-am fi 
coborâtori, C-o moarte toţi suntem datori. 

Totuna e dac-ai murit Flăcău sau moş îngârbovit, Dar nu-i 
totuna leu să mori Sau câine-nlănţuit!" 

Este foarte interesant cum trăieşti în viaţă, dar în aceeaşi 
măsură cum mori şi socot că trebuie să mor aşa cum am 
trăit: mergând pe drumul aceluiaşi ideal trasat de morala 
creştină. 

La Aiud, am lăsat totul dar nu-mi pare rău, pentru că am 
stat cu vârfurile neamului românesc de la care am învăţat 
atâtea lucruri, or, într-o situaţie normală, nu aş fi reuşit să 
le învăţ în vieţi la rând. Şi, dacă cineva a zis că acolo mi-am 
format crezul politic, îi pot spune că mi l-am completat dar 
am venit de afară cu acest crez. Însă se impune o întrebare 
în numele celor puţini care au rezistat: cei care şi-au format 
afară crezul politic şi au fost robii acestuia ani sau zeci de 
ani, dar care şi l-au vândut, sunt mai mari decât cei care şi 
l-au format în temniţă politică şi care au rămas robii acestui 
crez până la moarte? 

Nu-i invidiez pe acei oameni care au primit totul de la 
viaţă sau au stat în libertate, pentru că majoritatea dintre ei 
s-au vândut. Chiar dacă m-aş mai naşte o dată, tot nu aş 
vrea să fiu în postura lor. Nu-mi pare rău de amarul pe care 
l-am trăit într-o viaţă întreagă şi mă văd bătrân, la 75 ani, 
când, sub aspect lumesc, nu am realizat un cămin, copii şi 
alte bucurii ale vieţii dar mă mulţumesc în sărăcia mea, 
după cum spune Eminescu prin gura lui Mircea: "Eu - îmi 
apăr sărăcia şi nevoile şi neamul" şi socot că nu mi-am făcut 
decât datoria pentru patrie. 


Şi nu a fost deloc uşor, iar cei care au rezistat până la 
capăt ştiu asta, însă am simţit puterea lui Dumnezeu în 
orice moment când îl invocam! Dumnezeu a fost cu mine în 
toate închisorile vieţii! Niciodată nu am fost singur nici în 
Piatra Neamţ, nici în Galata-laşi, după cum nici la Văcăreşti, 
Jilava-Bucureşti, Aiud, Târgu Ocna, Constanţa sau Bacău. 
Am fost cu Dumnezeu în fiecare din aceste locuri şi de aici 
puterea de a rezista. Tocmai de aceea, mă încearcă un 
sentiment de milă faţă de cei care au cedat, fiind poate 
torturați sau, chiar şi în libertate, şantajaţi. Însă faţă de cei 
care au făcut-o din pură laşitate, mânaţi de dorinţa de a 
provoca un rău, la milă mai adaug şi o anumită silă şi 
dispreţ. Chiar dacă şi ei se numesc oameni, stau sub acest 
blazon doar în faţa celor care nu le cunosc zbaterile de 
căzuţi în noroi şi hrăniţi din răul pe care l-au făcut altora. 
Mă doare şi încerc să îi înţeleg, să le găsesc o justificare, 
dar din păcate sunt greşeli care parcă nu pot fi iertate. 
Poate toate au urmat un aşa curs pentru că Dumnezeu a 
dăruit neamului românesc o mulţime de calităţi în 
defavoarea verticalităţii, pe care românul nu prea o are, dar 
în momente grele, de impas, a apărut cineva care a salvat 
situaţia. Să nu uităm că în secolul al XIX-lea, neamul 
românesc a avut atâţia oameni de frunte, încât se spune că 
am parcurs în 50 de ani ceea ce ţări înaintate au parcurs în 
300 ani. 

Pentru mine, cei 47 ani de condamnare politică, în afară 
de faptul că au fost 23 ani de privare de libertate, 
echivalează cu toată tinereţea mea lăsată în temniţă pentru 
un ideal în slujba neamului românesc, dar nu mă încearcă 
păreri de rău având în vedere măreaţa ţintă către care m- 
am orientat. Au fost deţinuţi politici cu pedeapsă chiar 
peste 23 ani făcuţi la zi - arestaţi în ianuarie 1941 şi 
eliberaţi în iulie 1964, după 23 ani şi 7-8 luni, oameni 
deosebiți, adevăraţi luptători legendari în faţa cărora mă 
descopăr şi mă închin. Şi toate, pentru că nu au renunţat la 
vis. 


A lupta însă este o datorie iar viaţa este o continuă luptă. A 
renunţa la toate acestea ar fi însemnat să-mi vând 
conştiinţa sau să mă prăbuşesc din sfera umanităţii. Şi n-am 
făcut-o căci, după cum scrie Radu Gyr, "Nu eşti înfrânt 
atunci când sângeri Şi nici când ochii-n lacrimi ţi-s, 
Adevăratele înfrângeri Sunt renunţările la vis". 

Grigore CARAZA. 

Piatra Neamţ, iulie 2004 

MOTTO: "Îi trebuie neamului acestuia o generaţie care să 
se jertfească, o generaţie de viteji şi de patrioţi până la 
nebunie. În toate timpurile au fost căutaţi oamenii de 
treabă, dar niciodată n-am avut mai mare nevoie ca acum 
de luptători hotărâți, de oameni vrednici şi de caracter pe 
care să nu-i abată nimic din drumul lor, să nu-i 
ademenească nici strălucirile deşarte ale puterii, nici pofta 
de un trai mai îndestulat, nici slava cea ieftină şi trecătoare, 
pe care o vântură de colo-colo huietul mulţimii." 

Alexandru VLAHUȚĂ. 

CAPITOLUL 1 

"Fă să aud dimineaţa mila Ta Că în Tine mi-am pus 
nădejdea. 

Fă-mi cunoscută, Doamne, calea pe care voi merge, Că la 
Tine mi-am ridicat sufletul". (Psalmul 142) 

Seceta. 

După seceta din 1946, dealurile erau arse de soare, 
pământul uscat şi crăpat, iar porumbul - poate printre 
puţinele posibilităţi de existenţă a oamenilor de pe locurile 
noastre - era compromis. Pe lângă faptul că Dumnezeu ne-a 
pedepsit cu arşiţa ogoarelor, a urmat foametea din 1947 
care a bântuit întreaga Moldovă, parcă mai nemilos ca în 
alte părţi. Şi, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, în mare parte 
aceasta a fost adâncită şi de comuniştii din ţară, direct 
manevraţi de la Moscova. În acea perioadă, sovieticii ne 
luau tot, începând de la făina din sac şi grâul de pe câmp, 
până la tot ce era aliment - legume, fructe, vite, oi, inclusiv 
lemnul din pădure, cărbunele şi petrolul - pentru care 


făcuseră conductă directă Galaţi-Prut-Reni, în Basarabia. 
Au lărgit ecartamentul de linie ferată, aşa încât să 
corespundă cu cel din Rusia iar trenurile din răsărit să vină 
direct în România. Nimic nu mai era al nostru! Nouă ne 
rămâneau doar lacrimile care ne secau ochii şi dreptul de a 
muri de foame. 

Oameni aflaţi în serviciul CFR-ului, la punctul de trecere 
Ungheni-laşi, au fost condamnaţi politic pentru că au 
îndrăznit să comunice zilnic numărul de trenuri încărcate 
cu grâu şi cu alte bunuri, luate din România şi trecute în 
Uniunea Sovietică. De acolo, sovieticii "mărinimoşi" ne 
trimiteau câteva vagoane de grâu, pe care aveau grijă să 
scrie "Grâu din URSS pentru Republica Populară Română". 

S-a întâmplat însă un fapt care a dat în vileag aşa-zisa 
bună intenţie a acestor mari duşmani şi prădători ai 
neamului nostru din toate timpurile. La Iaşi, unul dintre 
muncitorii care încărcau un tren cu grâu pentru Rusia, fiind 
nevoit să coboare pentru că acesta se pusese în mişcare, şi- 
a uitat sumanul pe nişte saci, într-un vagon. Când un tren 
care venea din Rusia - cu grâu, pentru români - a oprit în 
Iaşi pentru a fi descărcat, deschizând unul dintre vagoane, 
acelaşi om şi-a găsit sumanul în locul unde îl uitase. Uimit şi 
revoltat, le-a strigat celorlalţi: "Uite, băi, sumanul meu! 
Aista-i grâul nostru dus în Rusia şi adus înapoi ca dar din 
partea lor!" 

Scump l-a costat pe bietul om această remarcă, plătind cu 
ani grei de temniţă ca deţinut politic. 

* 

Umbra morţii se lăsa pe tot întinsul Văii Bistriţei şi 
împrejurimi şi, parcă încetul cu încetul, se întindea peste 
întreaga Moldovă. Pentru că foametea cea mai mare a fost 
în părţile noastre, bieţii oameni îşi luau cele mai scumpe 
lucruri din casă, unii chiar din vitele pe care le mai aveau, şi 
treceau în Ardeal şi Banat ca să aducă făină de porumb sau 
de grâu. Trenuri întregi, pline de moldoveni care purtau pe 


faţă semnul disperării şi al morţii ce se apropia, au fost 
numite de ardeleni "trenurile foamei". 

Îmi aduc aminte de drama unui preot, din părţile 
Fălticenilor, care a plecat cu cele două fetiţe spre Ardeal, 
pentru a le salva de la moarte. Zadarnic însă! În apropierea 
Romanului, sub ochii lui, i-a murit una din fetiţe iar în gara 
din Bacău şi cealaltă. Aşadar, "în ţara turmelor şi a pâinii", 
cum spunea marele Nichifor Crainic, românii mureau de 
foame. 

La insistența credincioşilor, preoţii de pe Valea Bistriţei au 
intervenit la Mitropolia din laşi, pentru ca icoana făcătoare 
de minuni a Sfintei Ana, de la Mânăstirea Bistriţa, să fie 
purtată din sat în sat, poate, poate avea să se îndure 
Dumnezeu de bietul creştin. Puterea acestei icoane era 
recunoscută pentru minunile săvârşite şi a fost dăruită 
doamnei Ana, soţia lui Alexandru cel Bun, în 1401, de către 
Ana-lrina, soţia împăratului bizantin Emanuil Paleologul. 

Casa noastră era în capătul satului Poiana Teiului, în 
apropiere de Piatra Teiului, pe şoseaua Piatra Neamţ-Vatra 
Dornei. Nu plouase de multă vreme pe locurile mele, când, 
pe la jumătatea lui august, au început să sune clopotele. 
Erau cele ale bisericilor "Sf. Neculai" - din sat şi "Buna 
Vestire" - aflată peste apa Bistriţei, pe un loc numit Coastă, 
care era un pinten între satele Poiana Teiului, Poiana 
Largului, Largu şi Poiana Zăvoiului. Toţi oamenii acestor 
aşezări au ieşit la capătul satului dinspre Bistricioara şi 
Ceahlău, unde aşteptau să le vină salvarea. Când, în faţa 
noastră, a apărut convoiul mult aşteptat, mulţimea adunată 
a căzut în genunchi iar clopotele din Poiana Teiului şi cele 
din Coastă sunau atât de frumos, de parcă ar fi fost trase nu 
de oameni, ci de întregi legiuni de îngeri. Numai de Paşti, 
când clopotele sunau continuu, mai auzeam aceste sunete 
rupte din ceruri. Un sobor de preoţi, având în frunte un 
ierarh venit de la Iaşi, însoțea icoana Sfintei Ana, pe care o 
purtau doi bărbaţi puternici, partea stângă fiind susţinută 
de Constantin Vădana, fost primar în timpul războiului. 


Părea acest om sfârşit de oboseală sub povara imensei 
greutăţi pe care o ducea. Ne-am alăturat şi noi convoiului 
care se îndrepta spre Biserica "Sf. Neculai" iar acolo o mare 
de oameni ocupase toată curtea, livada din jur, uliţa şi 
şoseaua, în genunchi, rugându-se. 

Soarele ardea atât de puternic, încât arşiţa pe care o 
simţeam în ceafă mă împingea parcă înspre leşin. Nu mai 
auzeam decât glasul preoţilor, binecuvântarea arhiereului 
şi plânsetele oamenilor. Am stat mult timp cu faţa la pământ 
şi fruntea îngropată în iarba uscată. Rugându-mă, la un 
moment dat mi s-a părut că o adiere de vânt îmi răcoreşte 
trupul şi sufletul. Din când în când, deschizând ochii, aveam 
impresia că lumina se stinge lin şi zgomote surde se adună 
deasupra noastră. 

Când am ridicat privirile, cerul - senin până atunci - era 
întunecat de-a binelea şi începu să-şi dezlege baierele, 
slobozind peste noi o bură de picuri, apoi, din ce în ce mai 
tare, o ploaie puternică, astfel că în scurt timp toţi eram uzi 
până la piele. 

Citisem în cărţi de rugăciuni despre minuni, dar niciodată 
nu am fost martor la un semn ceresc de această mărime. 
Lumea plângea. Am ridicat din nou ochii înspre ceruri, 
încercând continuu să deschid gura şi să-i mulţumesc lui 
Dumnezeu. Dangătele clopotelor răsunau tot mai frumos şi 
parcă încă o dată lisus învia la noi, acolo, pe Valea Bistriţei. 

Furtuna. 

Era vară, pe vremea când porumbul avea cam un stat de 
om înălţime. Cred că aveam vreo 7 ani pe atunci şi eram 
acasă cu mama toţi cei 6 copii. Doar tata lipsea, fiind dus la 
serviciu. Deodată, lumina care venea de afară începu să 
pălească uşor şi, încetul cu încetul, parcă stătea să cadă 
noaptea deşi era în miezul zilei. Fulgerele, apoi tunetele 
care se îngrămădeau deasupra satului mă făceau să tremur. 
Vântul puternic turbase şi împroşca geamurile cu pietricele, 
crenguţe rupte din pomi, bucăţi de draniţă smulse de pe 
bătrâna casă a vecinului. 


Mama a venit de afară foarte speriată şi, intrând în 
camera mare unde o aşteptam, ne-a spus cu spaimă în 
priviri: 

— Îndreptaţi-vă înspre icoană, copii, şi haideţi să ne rugăm 
lui Dumnezeu să nu ne doboare păpuşoii, altfel n-o să mai 
avem ce mânca! 

După ce a aprins o lumânare într-un mic sfeşnic, păstrată 
special de la Sfintele Paşti, plângând, a început să bată 
mătănii. Alexandrina, Marioara, Gelu, Silvia, Olguţa şi eu 
făceam mătănii şi plângeam înfricoşaţi odată cu mama. 

— Doamne, nu ne pedepsi! 

O fi trecut vreo oră, poate mai mult, şi furtuna îşi mai slăbi 
din putere, după care încetă iar afară începu să se 
lumineze. 

După ce ne-a spus să ne odihnim, mama a ieşit în prag, 
apoi, cu un glas în care se desluşea uimire şi bucurie, ne-a 
strigat: 

— Copii, haideţi afară! 

Cu mâna întinsă, ne-a arătat grădinile vecinilor cu 
păpugşoii rupţi şi culcaţi la pământ, până în hat cu noi. 
Grădina noastră, întreagă! Ca şi cum furtuna s-ar fi oprit în 
gard. Porumbii, spălaţi şi întineriţi, erau mai frumoşi şi mai 
plini de viaţă şi nici un pom din livadă nu a avut de suferit. 

— Vedeţi, ne-a spus mama, acestea sunt rugăciunile şi 
mătăniile voastre şi lumânarea de la Înviere. 

Şi-a îndreptat privirile către cer şi a început să plângă. 
Mai întâi potolit, apoi din ce în ce mai tare, până ce cămaşa 
de pe dânsa sălta, de parcă ar fi fost suflată de vântul 
răzleţit din furtună. 

Moaştele Sfintei Parascheva. 

Tot în perioada foametei din 1946-1947, satul nostru a 
avut cinstea deosebită să primească în sânul Bisericii "Sf. 
Neculai" moaştele Sfintei Parascheva, aduse de la laşi şi 
însoţite de mai mulţi preoţi şi un episcop. 

Sătul de atâtea nedreptăţi, lipsuri şi neîmpliniri abătute 
asupra familiei noastre, i-am spus mamei că nu voi merge 


să mă închin Sfintelor Moaşte, care urmau să rămână în 
biserica noastră două zile şi două nopţi, chiar dacă până 
atunci nu le mai văzusem niciodată. Ştiu că tare s-a mai 
supărat mama şi n-a mai zis nici un cuvânt însă am văzut 
cum, pe obraji, au început să îi alunece lacrimile. 

În timpul acelei zile, ca să îmbunătăţim puţinele merinde 
pe care le mai aveam, surorile mele au mers pe deal, prin 
pădure şi au cules ceva bureţi. Când aceştia încă mai 
fierbeau, înnebunit de foame, am luat câţiva şi i-am mâncat 
cu sare. 

S-a înnoptat, am intrat în pat şi am început să halucinez. 
De la picioare, urcând spre genunchi, apoi sus, până la 
coapse, îmi simţeam corpul cum se răceşte şi aveam 
senzaţia că sunt paralizat. Ai mei nu ştiau ce să facă în jur. 
Mi-au dat laptele care se mai afla în casă, apoi au mers la 
vecini şi-au mai cerut, dându-şi seama că mă otrăvisem cu 
bureţii pe care i-am mâncat. Gelu, venit de la Bucureşti 
pentru câteva zile, îmi făcea continuu respiraţie, masându- 
mi corpul şi picioarele care se răceau din ce în ce mai tare. 
Mă vedeam pe jumătate peşte, eram ca sloiul şi amorţeala 
înainta către inimă. 

A fost o noapte de groază când, până la porţile inimii, n-am 
mai fost stăpân pe corpul meu. Speriat, tata a mers de două 
ori după doctoriţa Ana Irimescu, dar abia în zori a venit 
însoţită de sora de caritate, când deja îmi revenisem. 

Sfârşit de oboseală, după ce m-am ridicat din pat şi m-am 
spălat cu apă rece pe frunte, mama m-a întrebat, parcă 
stânjenită şi cu spaimă în glas: 

— Nici acum nu vrei să te închini la Moaştele Sfintei 
Parascheva? 

— Ba da, mamă, mă duc direct acolo. 

Ajuns în biserică, mi-am îndreptat privirile spre Moaştele 
Sfintei Parascheva - erau exact ca în timpul nopţii trecute. 
Când mă chinuiam între viaţă şi moarte, am văzut în 
biserică racla Sfintei care parcă mă privea, luând şi ea 
parte la suferinţele mele. 


Am căzut în genunchi în faţa Sfintei iar preoţii şi ierarhul 
s-au dat la o parte, făcându-mi loc. Şi astăzi, retrăiesc 
momentele de atunci când am simţit aievea cum o mână se 
aşază deasupra creştetului meu, binecuvântându-mă cu 
blândeţe. 

Perioada morţii. 

În acea perioadă socotită a morţii, tata pleca dimineaţa pe 
la diferite cunoştinţe care mai aveau încă o rezervă de făină 
de porumb sau la un prieten, Haralambie Bonteanu, care 
era morar dar a cărui moară se odihnea de multă vreme, 
nemaiavând ce măcina. Uneori, venea înspre seară cu 
puţină făină pentru a face o mămăligă, dar de cele mai 
multe ori se întorcea cu mâna goală. Şi, tot mai mult, 
psihoza foamei se adâncea, măcinându-ne parcă intestinele 
şi stomacul. 

Într-o zi, chiar în cursul dimineţii s-a întors cu circa un 
kilogram de făină de porumb şi i-a spus mamei să facă 
repede o mămăligă mare. Aşteptam toţi ca la o mană 
cerească, privind lihniţi cum mama învârtea în ceaun. Când 
a fost gata, a răsturnat-o pe un fund mare şi a tăiat-o cu aţă 
în 7 bucăţi, pentru câţi mai eram în casă. A pus-o în farfurii, 
adăugând acolo puţina brânză şi urda pe care le mai 
avusesem în casă. Aşezaţi în jurul mesei, aşteptam ca unul 
dintre noi să spună rugăciunea şi să ne apucăm să hăpăim 
tot ce aveam în faţă, până la ultima firimitură. 

În timpul acesta, de afară, am auzit o voce care cerea 
ajutor ca şi cum ar fi fost înainte de a-şi da ultima suflare. 
Fiind cu scaunul chiar în faţa uşii, am ieşit în întâmpinarea 
străinului, care deja urcase treptele şi se afla în ceardac. 
Era înalt şi subţire ca un leaţ din gard, cu faţa străveziu- 
albastră, ochii stinşi şi duşi în fundul capului şi cu un glas 
care parcă nu mai ieşea din adâncul pieptului. Arătarea a 
desfăcut un şervet şi de acolo a scos ceva nedefinit. 

— lată, abia mi-a suflat, vin pe jos de mai multe zile. Nu 
mai am ce mânca şi mi-am făcut o mămăligă din tărâţe cu 
făină din coajă de stejar. 


Speriat ca de o stafie, m-am întors în cameră şi am luat 
farfuria care mi se cuvenea, apoi am ieşit în cerdac şi am 
pus-o pe masă, poftindu-l să mănânce. Uimit, mi-a prins 
mâinile şi, plângând, a început să mi le sărute deşi mă 
opuneam, mulţumindu-mi pentru dar şi mulţumind cerului 
că a dat peste mine. 

Când am revenit în cameră şi m-am aşezat pe locul meu, 
mama m-a întrebat ce am făcut. l-am spus. 

— Ei, bine, şi-acum ce-ai să mănânci? 

— Nimic! I-am răspuns cu multă siguranţă. 

A luat de la ceilalţi câte o lingură de mămăligă şi brânză, 
făcându-mi şi mie o porţie într-o altă farfurie. 

— Mănâncă şi tu, Grigore! Hai să mâncăm cu toţii. 

Mă privea şi mama, mă privea şi tata. Nu mi-a reproşat 
nimeni nimic. După ce am terminat de mâncat, mama mi-a 
spus că gestul pe care l-am făcut întrece orice măsură, că 
este mai mult decât uman şi se înscrie undeva printre 
marile jertfe pe care le poate face un tânăr care, înaintea 
morţii prin înfometare, îşi dă până şi ultima bucăţică de 
pâine. 

31 august 1949 

Împreună cu tata, am pornit la coasă şi am urcat dealul 
Vârstatu, situat la apus de Poiana Teiului. Era o zi frumoasă 
de sfârşit de vară iar cerul albastru, ca o tihnă nemărginită, 
lăsa doar soarele să-şi semeţească strălucirea peste 
întreaga vale a Bistriţei. Ajunşi pe moşia noastră, am pornit 
unul după altul să culcăm iarba. Altădată, plăteam oameni, 
dar acum trebuia să cosim doar noi doi. 

Tata înainta încet, eu în schimb mult mai repede, aşa încât 
îl ajungeam din urmă, îl întreceam, îi luam brazda lui 
schimbând-o cu a mea, şi aşa am cosit până pe la ora 9.00. 
Obosiţi şi flămânzi, ne-am aşezat la umbră sub un măr 
pădureţ, unde mâncam de obicei şi băteam coasa. În acea 
zi, Olga, sora mea, întârzia cu mâncarea şi, ca niciodată, 
tata începu să depene amintiri frumoase din viaţa lui, 
povestindu-le cu multă duioşie. 


Din locul unde stăteam, o privire ageră putea pătrunde 
până în vale. Spre stradă, era ridicată casa cea nouă, prin 
faţa căreia curgeau şopotit apele Bistriţei, iar mai sub 
coastă casa veche, locul unde gătea mama de obicei. 

— Tată, îi zic, văd în faţa casei noastre, de o parte şi de alta 
a şoselei, mai multe maşini. 

— Cum, vezi atât de departe? Se miră tata. 

— Ehei, tată! Văd şi mai departe. Dacă fac un efort, văd 
peste Culmea Stânişoarei, hăt, departe, până la Vânătorii 
Neamţului, i-am zis râzând, după care ne-am ridicat şi am 
pornit din nou la coasă. 

Pentru că nici pe la ora 11.00 Olga nu ajunsese, am 
început o nouă postată, o brazdă lungă, pe lângă gardul 
vecin. Când urcam a doua oară, întorcând iarba cosită pe 
terenul nostru, am auzit o voce de femeie sfârşită de 
oboseală, voce în care se ghicea disperarea şi groaza. 

— Grigore! Grigore! Grigore! 

Vecina noastră Maria Bonteanu-Tănase îmi făcea semne 
disperate. 

— Fugiţi! Fugiţi cât puteţi de repede! Mai multe maşini ale 
Securităţii au oprit acasă la dumneavoastră, iar milițienii 
răscolesc peste tot! Te caută pe mata, Grigoriţă. Olguţa 
plânge iar ţaţa Ioana ţipă prin casă. Fugi cât poţi de 
repede! 

Vecina mea lăsase un copil în leagăn şi doi mai măricei în 
casă, singuri, şi fugise pe sub râpă, pe malul Bistriţei, 
ajunsese în satul vecin Roşeni şi urcase şi dealul; în total, 
alergase vreo 3-4 km. 

— Tată, plec! 

— Unde? M-a întrebat cu vocea sugrumată. 

— Mă duc în lume! Mă duc să mă pierd de pe aceste 
locuri! Făceţi-mă uitat! 

Ne-am îmbrăţişat şi, pe când tata încă plângea, am urcat 
dealul, apoi am coborât în pârâul Roşeni, am urcat 
Curătura, după care am trecut pe Măluşteţul împădurit şi, 
din vârf, supravegheam atât intrarea din spate, cât şi casa 


veche. Am rămas ore întregi sub un târş şi nu am observat 
absolut nici o mişcare. Parcă şi vântul adormise. Soarele 
scăpăta când am decis să mă întorc acasă, orice s-ar 
întâmpla. Ştiam că, dacă nu-l găseşte pe cel căutat, 
Securitatea arestează părinţii, fraţii, surorile acestuia şi nu 
era drept să sufere ei pentru mine. 

La casa veche, mama avea o plită cu un cuptor foarte bun 
şi acolo făcea mâncarea, însă în ziua aceea focul murise în 
sobă iar mămăliga se uscase în ceaun. Pe cărarea din 
porumb, m-am îndreptat spre casa nouă, am intrat prin 
spate în primul hol, am ascultat, apoi brusc am deschis uşa 
de la holul principal. Un securist înalt a îndreptat spre mine 
un pistol şi, ochindu-mi fruntea, a strigat parcă mai mult 
speriat: 

— Aruncă baltagul! 

Ca şi cum nu aş fi auzit, am pătruns înăuntru dar fără să 
las din mână toporaşul bine ascuţit şi prevăzut cu o coadă 
lungă. Acelaşi securist s-a dat înapoi până ce a atins uşa cu 
spatele, strigându-mi pentru a doua oară: 

— Aruncă baltagul sau trag! 

Apucând toporaşul de coadă, l-am aruncat cu viteză aşa 
încât, învârtindu-se, a ajuns la picioarele lui. 

— Ce vrei? L-am întrebat. 

— Ridică braţele şi treci cu faţa la perete! 

Le-am ridicat, dar nu m-am întors ca să nu mă umilesc în 
faţa lui. Fără să mă atingă, securistul s-a învârtit în jurul 
meu şi mi-a spus să intru în salon, unde erau deja mama, 
Olga şi mătuşa mea Aneta Măgură, căreia nu i s-a mai 
îngăduit să plece. Mai era şi învățătorul Benedict Hotnog, 
coleg la Şcoala Călugăreni, care venise să-i predau scriptele 
şi direcţia şcolii, şi m-am gândit că Securitatea l-a adus 
special. Câteva minute mai târziu, a apărut şi tata, foarte 
speriat. Ca să le alung frica, pentru că tata, mama şi Olga 
erau înspăimântați, am căutat să fiu tot timpul deschis, cu 
voie bună şi plin de curaj, ceea ce am şi reuşit. 


Peste circa o jumătate de oră, au venit doi ofiţeri de 
securitate, într-una din maşini recunoscându-l pe slt. Vasile 
Asofiei, şeful Securităţii de la Borca. Radia când a intrat în 
casă: 

— Acum, mi-a zis el, Silvia o să-mi rămână mie. 

Zâmbind, i-am răspuns ironic: 

— Nu aveţi nici o şansă, domnule, pentru că Silvia nu se 
uită la dumneavoastră. Aspiră mult mai sus! 

S-a făcut galben la faţă, semn că era furios şi umilit în 
acelaşi timp în faţa ofițerului care îl însoțea. Asofiei îmi era 
rival. lubeam amândoi aceeaşi fată, însă el avea foarte 
puţine şanse pentru că era respins sistematic. În 
conjunctura creată, bucuria lui era că rămânea singur în 
faţa acestei fete. 

Pe când Olga, cea mai mică din familie, şi poate şi cea mai 
nedreptăţită, a avut o atitudine dârză în faţa invadatorilor, 
tata - altfel un om foarte sever şi chiar un mic tiran - se 
pierduse definitiv. Mama se încurca în răspunsuri, dar era şi 
dânsa categorică şi sigură de nevinovăția mea, cerându-le 
securiştilor să mă lase în pace. 

Când am ieşit, cei doi câini lup pe care îi aveam au sărit 
gărduţul care străjuia florile, tăbărând pe străini. Securiştii 
s-au dat înapoi, cerându-le părinţilor să-i îndepărteze, dar, 
în timp ce tata îi alunga, eu îi chemam înapoi, spunându-le 
că lupii mei se pricep la oameni. Deşi prizonierul lor, eram 
sarcastic şi convins că prietenii mei credincioşi nu mă lasă 
în mâinile acelor căpcăuni. 

Până la post am fost însoţit de cei doi ofiţeri, securistul 
care mă arestase şi şeful de post, sosit şi acesta între timp. 
Pe drum, l-am întâlnit pe Nicolae Andronic, agent sanitar, ai 
cărui copii, Cezar şi Toma, îmi erau prieteni, primul fiindu- 
mi şi coleg la Şcoala Normală. 

— La revedere, domnule Andronic. Cine ştie când ne vom 
mai revedea. 

Spusele mele de atunci erau ca o predicţie, pentru că nu 
aveam să-l mai văd niciodată. În centrul satului, am salutat- 


o pe Maria D. Maftei, o altă colegă de la Şcoala Normală, 
care stătea în poartă şi mă privea cu frică, încercând, totuşi, 
să zâmbească. 

Sunt momente cruciale în viaţă când, de undeva din 
adâncul fiinţei tale, simţi că faci anumite lucruri pentru 
ultima dată, chiar dacă ai vrea să negi sau să crezi că, 
poate, te înşeli. Aşa a fost şi în ziua aceea. Peste ani, aveam 
să-i înţeleg adevărul căci, fără să bănuiesc, plecam definitiv 
de pe acele meleaguri. La întoarcere, n-am mai găsit nici 
casa, nici grădinile, nici pomi, nici flori, nici câini, nici tei. În 
acea zi, 31 august 1949, Poiana Teiului dispărea pentru 
mine ca o Fata Morgana. 

La Miliție, era arestat şi Constantin Cerbu iar mama sa i-a 
adus o pâine caldă, de la brutăria de peste drum. A rupt-o şi 
mi-a întins o bucată, pe care am înfulecat-o în mare grabă 
pentru că nu mâncasem de 24 de ore, iar acasă securiştii îi 
interziseseră mamei să-mi dea ceva de mâncare. 

Cu vocea schimbată, Asofiei a ţipat să scot tot ce am în 
buzunare şi cureaua de la pantaloni. Costumul nu era făcut 
la comandă, iar pantalonii îmi erau largi, astfel că trebuia 
să-i ţin tot timpul cu mâna. 

Înnoptase când am fost urcați în maşină ca să fim duşi la 
Securitatea din Piatra Neamţ. Când am văzut Jeep-ul, mi- 
am zis plin de amar: 

— Iată, americanii, în loc să vină să ne scape de cancerul 
răsăritean, i-au înzestrat pe ăştia cu maşini ca să ne poată 
aresta pe noi, biete victime ale neamului românesc! 

Înainte de arestare, împreună cu Pamfil Sălăgeanu, am 
recurs la crearea unei organizaţii anticomuniste în zonă, 
numită "Frăția de Arme", însă, când mi-am dat seama că 
acesta devine suspect, am continuat să lucrez pe cont 
propriu. El a fost arestat pe 28 august 1949, iar eu trei zile 
mai târziu. Securitatea din Piatra Neamţ era deja informată 
despre ceea ce se întâmplase în organizaţie, datele fiind 
furnizate, fără îndoială, de Pamfil Sălăgeanu. Mai târziu, am 
avut dovezi că nu a fost singurul, contribuind în mod 


substanţial şi învățătorul Constantin Hruşcă, de la Şcoala 
Pipirig, precum şi alţii, în mai mică măsură. 

Nicolae Bistriceanu, tot din Pipirig, arestat şi el, mi-a 
destăinuit că Hruşcă, de loc din Oltenia, venea deseori în 
vizită motivând că-i este dragă fata lui, Silvia. Profitând de 
acest lucru, a mers la Securitate unde a denunţat faptul că 
Bistriceanu face parte dintr-o organizaţie subversivă, dând 
şi unele amănunte pe care le ştia chiar de la el. Într-un 
moment de naivitate, i se destăinuise lui Hruşcă. O altă 
dovadă a fost şi faptul că, în acelaşi timp cu Bistriceanu, a 
fost arestat şi Hruşcă, dar i s-a dat drumul imediat. 

Despre înrolarea mea voluntară într-o grupare 
anticomunistă, atât părinţii, cât şi surorile mele nu ştiau 
nimic precis, dar bănuiau anumite lucruri, având în vedere 
persoanele care mă căutau deseori acasă. De fapt, această 
organizaţie era o continuare a unui început din copilărie, 
mai precis din octombrie 1940, când aveam doar 11 ani şi 
jumătate. Lia vremea aceea, destinele României erau 
conduse de generalul Ion Antonescu, şeful statului, şi de 
Mişcarea Legionară. Pe atunci, primar al comunei Poiana 
Teiului era Anton Almăşanu care, totodată, era şi şeful 
grupărilor mişcării din localitate. Anton Almăşanu i-a cerut 
fratelui meu, Gheorghe Caraza, să facă un cuib de tineri 
legionari, astfel înscriindu-ne cinci inşi: Gheorghe Caraza - 
şef de cuib, Aurel Cojocaru, Anton Galbează, Ion Nuţu şi 
subsemnatul. Deşi cuibul nostru a activat circa patru luni, 
până pe 23 ianuarie 1941, mi-au rămas adânc întipărite în 
minte cântecele deosebit de frumoase, trăirea mai presus 
de orice a iubirii faţă de Dumnezeu, de neamul românesc şi 
ţară. 

Securitatea din Piatra Neamţ. 

Securitatea din Piatra Neamţ avea sediul în Bulevardul 
Republicii, (actualul imobil cu nr.7). Am fost închis într-una 
din celulele de la subsol - o încăpere goală, cu pământ 
umed. Într-un colţ, am găsit o cărămidă pe care am pus-o 
sub cap, adormind în scurt timp pe pământul jilav. Pe 


coridor, erau securiştii în termen Casapu, Nedelcu şi 
Ciurea. 

Pe 1 septembrie 1949, am intrat în anchetă. De origine 
bucovinean, fost învăţător, venit din Rusia unde căzuse 
prizonier după ce s-a înrolat voluntar în Divizia "Tudor 
Vladimirescu", Modest Ruscioru era o fiară. 

După ce m-a privit aspru şi m-a întrebat ce vârstă am, 
Ruscioru a început să mă înjure: 

— Dumnezeii mă-tii! La vârsta de 20 de ani, faci 
organizaţie împotriva regimului?! Zi, mă, f. crucea mă-tii, 
câţi ai în organizaţie? Spune-i pe toţi, că te ia mama 
dracului amu! 'Iu-vă-n muma-n c., aveaţi arme, da? Şi ce 
voiaţi să faceţi, mă? Unde voiaţi să ajungeţi, fire-aţi voi al 
dracu' de derbedei?! 

Şi, ca să fie mai "convingător", mi-a tras câteva dosuri de 
palmă, apoi m-a pocnit peste cap cu bastonul de cauciuc. 
Văzând că nu recunosc nimic, m-a lovit din nou şi-apoi m-a 
trântit la pământ. Mi-a rupt sinusul şi buza superioară în 
stânga, semn pe care îl port şi astăzi, iar un canin l-am 
scuipat în palmă, după care fiara dezlănţuită m-a lovit cu 
cizma în piept şi în cap, până am leşinat. Nu ştiu cât am 
zăcut la pământ, dar m-am trezit când s-a aruncat cu apă 
peste mine. Era acolo şi comandantul Securităţii, Munteanu 
- un evreu cu numele împrumutat, iar un doctor îmi făcea 
respiraţie. 

— Încă nu a murit, Dumnezeii mă-sii! Au fost cuvintele lui 
Modest Ruscioru. 

Fără să-i răspundă, doctorul i s-a adresat în şoaptă lui 
Munteanu: 

— Să nu mai fie lovit! 

După ce m-au aşezat pe un scaun, mi-au adus puţină apă. 
Gura îmi era uscată din cauza loviturii, iar capul îmi ardea 
cumplit. Sprijinit de plt. Cucu, secretarul Securităţii, de loc 
din comuna Crăcăoani, am fost dus în celulă, la subsol. 
Atunci, la Securitatea din Piatra Neamţ lucrau şi fraţii 
Corbu - ofiţeri în funcţii operative. 


În acele zile, a venit în control şeful Securităţii pe 
Moldova, col. Aurel Ceia, de loc din comuna Vărădia, judeţul 
Caraş-Severin. După ce m-a văzut, a dat dispoziţie 
anchetatorului Modest Ruscioru să insiste şi să 
întrebuinţeze orice mijloc pentru a scoate de la mine cât 
mai multe informaţii. Drept urmare, în mai multe seri uşa 
celulei rămânea deschisă, în cadrul ei fiind postat un câine 
lup care mârâia ori de câte ori încercam să aţipesc. Dacă nu 
deschideam ochii, se îndrepta înspre mine să mă rupă cu 
dinţii. 

Aurel Cojocaru era unul dintre cei mai curaţi sufleteşte şi 
mai buni prieteni. Poate şi din acest motiv, Modest Ruscioru 
a dat dispoziţie să fim legaţi cu aceeaşi pereche de cătuşe, 
câteva zile şi nopţi la rând. Astfel, o brățară a cătuşei era la 
încheietura mâinii stângi a lui Aurel iar cealaltă la piciorul 
meu drept. A doua zi, eu aveam brăţara la mâna stângă, iar 
Aurel la piciorul drept. Când unul dintre noi avea nevoie la 
WC, şi asta se întâmpla foarte des din cauza frigului, cel 
încătuşat la picior trebuia să meargă în genunchi, iar 
celălalt încovoiat, suferind în acelaşi timp şi durerile fizice, 
dar şi umilinţe de neînchipuit. 

Postul călugărilor. 

Câteva zile la rând, în timpul nopţii, la Securitatea din 
Piatra Neamţ au sosit maşini încărcate cu alţi arestaţi de pe 
Valea Bistriţei, din Buhalniţa, Crucea, Borca, Farcaşa, 
Poiana Teiului, Galu, ca şi de la Pipirig şi Târgu Neamţ. 
Astfel, primul care a intrat în celulă a fost călugărul Filaret 
Gămălău, din comuna Crucea, fost stareţ al Mânăstirii 
Rarău. Acest preot, cu o mare trăire duhovnicească, fusese 
vândut chiar de cumnatul său, IL. Roşu, din Poiana Teiului, 
precum şi de D. Irimescu. În acelaşi timp, au mai fost 
arestaţi şi Felix Gutman, fraţii lon şi Aurel Cojocaru, preotul 
Vasile Gheorghiasa, Vasile Roşu, Nicolae Bistriceanu - fost 
primar în Pipirig, Maria Vasiliu - învăţătoare din Pipirig, 
Anton Almăşanu - fost primar în comuna Poiana Teiului, 
preotul Mihai Mitocaru împreună cu cei doi copii (unul elev 


la Seminarul "Sf. Gheorghe" din Roman iar celălalt la 
Şcoala Primară din Crucea), ing. Denc - şef Ocol silvic 
Borca, călugării Varahil Moraru şi losaf Marcoci, apoi Virgil 
Petroşanu, Ruşcanu, Mantescu, lon Ropotică, lon Buium - 
fost viceprimar la Poiana Teiului, Nicolae Grigoriu, 
Constantin Cerbu, Anton Galbează, Iosif Crăciun, Chesarie 
Ursu de la Mânăstirea Durău, Constantin Iosub-losifescu, 
Costică Hogea, Ion Crăciun din Hangu ş.a. 

După a doua arestare a vieţuitorilor de la Mânăstirea 
Durău, când a fost luat călugărul Chesarie Ursu, se spune 
că stareţul a dat dispoziţie să se postească trei zile şi trei 
nopţi, ba mai mult, au fost postite şi animalele mânăstirii, 
fără apă şi fără hrană. Urmare a acestui fapt, cei care au 
vândut secretele bieţilor călugări au fost amarnic pedepsiţi 
de pronia cerească. Astfel, lui D. Irimescu - căruia îi fusese 
încredinţată o cantitate considerabilă de aur pentru 
restaurarea icoanelor din mai multe mânăstiri din Neamţ şi 
împrejurimi - i s-a intentat un proces de drept comun, 
executând 15 sau 16 ani de închisoare. La o verificare 
făcută de autorităţi, s-a constatat lipsa unei anumite 
cantităţi de metal preţios, Irimescu neştiind, probabil, că în 
viaţă totul se plăteşte. La această fraudă, a mai fost 
implicată o persoană, pictor, despre care însă nu ştiu prin 
ce împrejurări a reuşit să scape basma curată. 

De ce, Doamne? 

În curtea închisorii din Piatra Neamţ, în partea dreaptă 
erau situate birourile, iar în partea stângă se deschidea un 
lung coridor cu celule. În prima, vieţuiau 4 sau 5 femei, 
deţinute de drept comun, care lucrau la bucătărie, iar în 
următoarea stăteam eu, Pamfil Sălăgeanu şi Mihai, băiatul 
cel mai mic al preotului Mitocaru. Copilul preotului, în 
vârstă de vreo 10 ani, a fost luat de pe stradă odată cu 
arestarea tatălui şi a fratelui său, fiind îmbrăcat doar cu 
cămaşă, pantaloni scurţi şi sandale în picioare. 

Pe 8 noiembrie, de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, 
gardianul a deschis uşa de la celula preotului pentru a-l 


scoate în curte ca să-şi ia apă. Între timp, fiind chemat la 
telefon, preotul Mihai Mitocaru a rămas singur şi a deschis 
vizeta celulei noastre ca să-şi vadă copilul. Cu ochii plini de 
lacrimi, l-a chemat să-l sărute. Se vedeau pentru prima dată 
de când fuseseră arestaţi. Copilul a început să plângă în 
hohote strigându-şi tatăl, în timp ce cu mâinile încerca din 
răsputeri să se agaţe de el prin vizetă. Îl priveam din spate 
pe micuțul care, disperat, căuta să simtă căldura tatălui, să- 
| sărute, însă totul era zadarnic. Nu se puteau atinge. 
Niciunul, nici altul nu reuşea să facă acest lucru din cauza 
sistemului metalic protector cu care era prevăzută vizeta. 
În cele din urmă, copleşit de neputinţă, tatăl i-a spus 
băiatului să-i atingă vârful limbii cu limba lui. 

— Mulţi ani, tăticule! 

— Mulţi ani, fiul meu! 

Asistam, fără să pot face nimic, la această întâlnire 
dureroasă cu lacrimi, cu gemete şi cu atâta suferinţă în 
glas. M-am întors şi, ridicând braţele înspre cerul pe care 
nu îl vedeam, dar îl bănuiam, L-am strigat pe Dumnezeu: 

— De ce, Doamne?! Pentru ce îngădui, Doamne, asemenea 
lucruri? De ce? De ce, Doamne? 

Două felii de pâine. 

Într-una din zile, o deţinută s-a distanțat puţin de celelalte 
pentru a ajunge prima în faţa celulelor. A deschis vizeta şi, 
căutându-mă din priviri, m-a întrebat cine sunt, de unde vin 
şi pentru ce am fost arestat. Mi-a spus apoi să fiu atent în 
fiecare seară când se va întoarce în celulă, căci mă va 
căuta. 

Am aşteptat să se întâmple acest lucru stând mult timp cu 
urechea aplecată şi aveam impresia că timpul s-a oprit. 
Târziu, am auzit nişte paşi grăbiţi care s-au oprit în faţa 
celulei mele. S-a deschis vizeta şi, din sân, tânăra a scos 
două felii de pâine pe care mi le-a întins, după care a 
dispărut. Aşa s-a întâmplat în mai multe seri şi, desigur, 
pâinea o împărţeam, după caz, cu unul sau cu doi care mai 
erau în celulă. Trecuseră mai multe zile de când fata mă 


alinta cu câte două felii de pâine ascunse în sân, încălzite de 
propriul trup. Într-o seară, m-a întrebat: 

— Câţi ani ai? 

Mirată, a dus mâna la gură şi mi-a zis: 

— Şi eu am tot 20! După ce se face închiderea, aşează 
cana cu gura la perete, la înălţimea urechii dumitale, la un 
metru depărtare de uşă. 

Aşa am făcut. De dincolo de perete, s-a auzit un cântec 
dumnezeiesc de frumos, uimind prin curăţenia şi 
sensibilitatea vocii: "Dacă-n douăzeci de toamne, /Zi senină 
n-am avut/O, spune-mi atunci Tu, Doamne, /Pentru ce m-am 
mai născut?" 

Străina. 

Aripa dreaptă a fostei închisori din Piatra Neamţ era 
prevăzută cu birouri. Prin luna noiembrie, când afară se 
făcuse frig şi celulele erau îngheţate ca nişte sloiuri, 
securiştii au decis să ne mute la penitenciar. Pentru 
formalităţile de încarcerare, fiecare dintre noi trebuia să 
meargă, escortat de un gardian, la serviciul Grefă. Când mi- 
a venit rândul, gardianul a rămas în uşă, păzind în felul 
acesta şi coridorul şi biroul. M-am trezit în faţa unei tinere 
care, ridicând ochii de pe registrul pe care îl avea pe birou, 
m-a privit foarte mirată, schimbându-se la faţă: 

— Grigore! Ce cauţi aici? 

Am încercat să-mi amintesc unde am mai întâlnit-o, să o 
localizez printre cunoştinţele mele de până atunci. Fuma. 
Realizând dorinţa mea, a aprins o ţigară şi mi-a întins-o. Nu 
m-a întrebat nimic, a notat exact şi foarte clar numele meu, 
dar celelalte date mi le-a cerut. M-a privit din nou insistent, 
cerându-mi şi alte informaţii, de care nu avea nevoie, doar 
pentru a prelungi momentul. În acelaşi timp, privea cu 
oarecare teamă la gardianul din uşă. Uşor, mi-a împins 
pachetul de ţigări, apoi a scos din sertarul biroului o pară 
şi, ridicând-o, i-a spus gardianului: 

— Îi dau o pară. 


Zile la rând, săptămâni, poate şi prin somn, m-am chinuit 
să-mi aduc aminte unde am mai văzut-o pe acea tânără. 
Când m-am întors pe meleagurile natale, în oraşul copilăriei 
şi adolescenţei mele, deseori privirile mele au încercat să o 
descopere pe necunoscuta de la Grefă. S-au scurs de atunci 
55 de ani şi mă întreb şi astăzi unde este acea străină 
binevoitoare? 

Lidia N. 

De jos, din pivniţă, priveam printr-un geam situat la nivelul 
solului afară, în curte. Dintr-o celulă a garajului, am văzut 
ieşind pentru a merge la anchetă o tânără drăguță, în jur 
de 22 de ani, care părea a fi însărcinată. Impresionat de 
starea şi tristeţea fetei, m-am interesat cine este. Lidia N. 
era din Oradea sau Arad, fusese arestată în mai 1948 şi 
chinuită cumplit de Securitate, care voia să scoată de la 
dânsa anumite lucruri. Îi cerea continuu să spună "unde se 
află", "în ce punct al casei le-a ascuns", fiind vorba, 
probabil, de nişte documente. 

După un timp, le-a spus că le are acasă, într-un loc de 
unde numai dânsa le-ar fi putut scoate la iveală. Îmbrăcaţi 
civil, doi securişti au însoţit-o spre domiciliul ei, ducând-o de 
braţ, ca şi cum i-ar fi fost foarte apropiaţi. l-a condus pe o 
stradă îngustă, până în apropierea unei curţi împrejmuite 
cu un gard de uluci şi cu poarta deschisă, unde se vedea o 
femeie care spăla rufe. Lidia a simulat că are nevoie să-şi 
sufle nasul, aşa încât cei doi au slobozit-o de braţe, 
înaintând doi paşi. În clipa următoare, ca o nălucă, s-a 
smuls de lângă ei, a intrat pe poartă, a închis-o cu cheia pe 
dinăuntru, a străbătut curtea în viteză şi a cerut ajutorul 
femeii, spunându-i că este urmărită de nişte bărbaţi. 
Femeia i-a dat un scaun de pe care a escaladat gardul înalt 
şi, ieşind pe altă stradă, a rupt-o la fugă pierzându-şi urma. 

Cu teama de a nu fi prinsă, Lidia a mers mai mult noaptea 
tăind Ardealul până la Tulgheş, apoi trecătoarea Prisecani, 
Bradu, Bistricioara, Ceahlău, ca să poposească în cele din 
urmă la Mânăstirea Durău. La fel de precaută, a intrat pe 


sub boltă în curte, oprindu-se la prima clădire din dreapta, 
care era locuită de doi călugări. Vreme de mai bine de un 
an, fata a fost găzduită într-o cameră a acestei case, iar cei 
doi îi duceau mâncare. Unul dintre ei se ocupa şi cu pictura, 
fiind vizitat frecvent de un coleg de la Bele Arte, care locuia 
în Poiana Teiului. Ambii sunt cunoscuţi dar, dintr-o cumplită 
ruşine faţă de fărădelegile lor, nu le voi da numele. Ulterior, 
Lidia N. a fost arestată odată cu călugării în cauză - care au 
stat, pe rând, în celulă cu mine. 

Într-una din zile, la anchetă, am fost martor la 
destăinuirile făcute de călugărul al cărui nume conspirativ 
ca informator al Securităţii a fost Luca Ion. Cele auzite 
atunci prin uşa întredeschisă m-au îngrozit şi, totodată, m- 
au dezgustat tocmai prin mârşăvia faptei comise. 

— Bă, al cui este copilul din burta Lidiei? 

— Apăi, nu ştiu, domnule ofiţer, că amândoi am umblat la 
ea. Doar doctorul, după ce va naşte, o să poată stabili! 

Prin octombrie, Lidia a fost dusă la spital pentru a naşte, 
iar din clipa aceea nimeni nu a mai ştiut ceva despre dânsa. 
Au trecut ani grei de temniţă şi surghiun. Întors la Piatra 

Neamţ, am aflat de la cineva care lucra periodic în casa 
acelui călugăr că, de mai multă vreme, acesta ţinea pe 
perete tabloul unui tânăr. Însistând mai mult cu privirile 
asupra acelei imagini, menajera călugărului - care, de 
altfel, locuia permanent în casa acestuia - s-a simţit obligată 
să-i explice: 

— Este copilul părintelui din prima dragoste. De fapt, are 
cam aceeaşi vârstă cu tine. R-propos, tu când eţti născută? 

— În februarie 1949. 

— Ei, bine, şi el este născut tot în 1949, dar toamna. 

* 

La insistența mea, Lenuţa mi-a mărturisit şi cele ce au 
urmat: 

— Pe acel om din tablou l-am cunoscut personal, văzându-l 
în câteva rânduri după aceea. Urmase Teologia. Nu se 
înţelegea cu părintele şi avea deseori discuţii contradictorii 


cu el. Ultima dată când am fost acolo, a intrat în casă şi 
părea foarte demoralizat. Era îmbrăcat rău, nebărbierit, 
nespălat şi se vedea cât este de neajutorat. S-a certat cu 
călugărul, a părăsit casa şi, din câte ştiu, nu s-a mai întors 
niciodată. 

CAPITOLUL Il 

"În decursul istoriei multiseculare a omenirii, faptele de 
eroism au fost săvârşite în numele unor idei drepte, măreţe, 
nobile". (Albert Camus) 

Galata - laşi. 

După mai bine de patru luni de anchetă sub teroare, pe 9 
ianuarie 1950, toţi cei arestaţi am fost transferați la 
Închisoarea Galata, din Iaşi. 

Pe un ger cumplit, în jur de -15 grade Celsius, am fost duşi 
cu un camion acoperit doar cu o prelată. Era atât de frig, 
încât nu ne mai simţeam corpul şi aveam senzaţia că 
suntem purtaţi de o nălucă într-o regiune polară. Am ajuns 
pe la ora 2.00, noaptea, aproape îngheţaţi şi mai mult morţi 
decât vii. 

În gangul închisorii, parcă înadins au căutat să ne ţină cât 
mai mult, până când ne-au întocmit formele de încarcerare, 
după care ne-au dus în nişte încăperi de piatră - foste 
celule de pedeapsă pentru călugări. Iniţial, clădirea a fost 
mânăstire, dar comuniştii au transformat-o în temniţă, după 
cum au încercat să dărâme tot pe unde au trecut, atât pe 
Iisus, cât şi zidirile Lui. Pe un coridor cu geamuri sparte, se 
aflau 3 sau 4 celule cu dimensiuni care nu depăşeau 2,5 m 
lungime şi 1,5 m lăţime. Şase inşi am fost duşi într-o celulă 
cu plafonul curbat, care avea la intrare cam 2 m înălţime, 
iar în partea opusă doar 0,75 m. Pe jos, erau doar câteva 
paie, iar în colţul din dreapta se afla o conductă scurtă care, 
probabil, provenea de la o chiuvetă, dispărută de multă 
vreme. Ajunşi acolo, toţi ne-am îndreptat către ţeava din 
colţ, pentru necesităţi, dar care, înfundată fiind, nu a primit 
lichidul, aşa încât urina s-a revărsat pe sub paie. 


Frânţi de oboseală şi flămânzi, ne-am întins jos, încercând 
să ne odihnim într-o supraetajare piramidală a trupurilor. 
Astfel, la primul nivel erau trei inşi, în aşa-zisul al doilea - 
doi, iar în vârf, la cel de-al treilea nivel - unul. Cei dedesubt 
gemeau sub povara celor aşezaţi peste dânşii, dar aşa am 
făcut cu rândul până dimineaţa când am observat că 
înăuntru ninsese. Uşa celulei era decupată rotund cu un 
diametru de 28-30 cm, barat cu o cruce metalică pentru a 
nu se putea introduce mâncare sau obiecte. Peste noapte 
ninsese, iar fulgii de zăpadă care au pătruns prin geamurile 
sparte ale coridorului au ajuns şi în celula noastră, pe 
ferestruia de la uşă. 

Aşa am zăcut acolo timp de trei săptămâni. Mă întreb şi 
astăzi dacă a fost realitate sau dacă, în acest interval bolnav 
fiind - cu febră de 38-39 grade, nu cumva am avut 
halucinaţii. 

Ion Pillat şi Petru Groza, în proces. 

La sfârşitul lunii, pe 30 ianuarie, am fost dus într-un salon 
cu mai mulţi deţinuţi, unde l-am cunoscut pe avocatul Filon 
Lauric, mare spadasin şi mare luptător al generaţiei din 
1922. Şef de cameră era Anton S. Anton, căruia noi îi 
spuneam ASA, tot acolo fiind şi studentul Petre Ungureanu, 
zis şi Patriciu, de loc din Mădei, judeţul Neamţ. 

Nu ştiu cum arătam dar, înspăimântați de apariţia mea, 
aceşti oameni l-au chemat pe directorul închisorii, Bărbieru, 
de profesie bărbier, din laşi, de altfel, un om cumsecade. 
Împreună cu acesta, a venit şi un medic evreu, al cărui 
nume nu mi-l mai amintesc, ambii fiind însoţiţi de Zgâmbău, 
prim-gardian la Galata. După ce m-au văzut, au dat ordin să 
primesc un regim de refacere şi medicamente. Mi se oferise 
deja un loc în faţa sobei, în pat cu avocatul Arapu, fost 
prefect de Botoşani. 

Avocatul Arapu făcea parte dintr-un lot celebru, împreună 
cu poetul Ion Pillat şi avocatul Silion - care o vreme a fost 
judecător şi la Broşteni-Neamţ. De numele acestor trei 
persoane se leagă un fapt ieşit din comun, în care victimă 


de moment a fost însuşi Petru Groza, în ciuda trecerii de 
care se bucura în faţa comuniştilor. 

După iunie 1947, Pillat, Arapu şi Silion au mers la 
Bucureşti ca să-şi recapete moşiile luate cu japca de către 
comunişti şi s-au cazat la Hotelul Continental. Într-o zi, când 
stăteau la o masă în holul hotelului, şi-a făcut apariţia şi 
Petru Groza. Pillat a sărit de la masă şi l-a pălmuit pe Groza, 
strigând: 

— Iată banditul care ne-a luat moşiile! 

Cei trei au fost luaţi de Siguranţă şi duşi la anchetă. Acolo, 
comisarul anchetator, în mod contrar, în loc să le 
întocmească acte de trimitere în judecată, le-a redactat 
actele de punere în libertate, sugerându-le totodată şi cum 
să se apere la proces. Astfel, în instanţă, Ion Pillat a susţinut 
că ar fi spus "lată banditul care mi-a luat servieta cu bani!", 
nefiind vorba, nici pe departe, despre Petru Groza. 

Paşte zăvorât. 

În Săptămâna Patimilor din aprilie 1950, adieri 
primăvăratice au prins a pătrunde şi în celula noastră, iar 
lumina caldă şi blândă care răzbătea din înalturi era ca un 
semn al pogorârii Duhului peste noi, cei zăbreliţi în Galata 
Iaşului. 

În seara Învierii, se auzeau clopotele dinspre Cetăţuie, 
vestindu-ne şi nouă marea sărbătoare a Luminii. Cu fiecare 
dangăt, o înfiorare tainică îmi cuprindea trupul iar în suflet 
mi se strecura lin şi prelung o bucurie caldă, care îmi 
amintea de pâlpâiri de lumânare şi lacrimi fierbinţi adunate 
într-o palmă de copil. 

Era un preot catolic în celulă cu noi, care studiase la 
Roma. La rugămintea noastră, chiar după asfinţitul soarelui 
am început să asistăm la slujbă şi să dăm răspuns la strană 
preotului care a făcut întâi Drumul Crucii, cu cele 14 
popasuri ale lui lisus, pe Golgotă. Sunau toate clopotele în 
oraş la miezul nopţii când, cu o voce care se înălța la ceruri, 
ne-a chemat blând şi rugător: 

— Veniţi de luaţi Lumină! 


Am trecut toţi prin faţa preotului care ne-a mângâiat 
fruntea şi creştetul, dar Lumină nu avea de unde să ne dea, 
căci nici măcar o lumânare nu putea fi aprinsă în toată 
blestemata de închisoare. Cu ochii scăldaţi în lacrimi, ne-am 
cerut iertare unul altuia şi ne-am îmbrăţişat, fiecare 
pomenind în gând numele celor dragi, al părinţilor, fraţilor 
şi copiilor. 

Era atâta înduhovnicire acolo, încât până şi gardienii au 
asistat la slujbă într-o linişte desăvârşită, stând cu coatele 
pe geam. A fost o Înviere tristă, dar cu o trăire cum nu am 
întâlnit de multe ori în viaţă. Poate doar atunci, în copilărie, 
când am mers cu mama la biserică. Eram mic şi, văzând 
icoana lui lisus cu coroană de spini pe cap, o tot întrebam: 

— Cine este omul acela, mamă? De ce are spini pe cap? 

Mama îmi răspundea în şoaptă şi mă mângâia pe creştet 
iar eu nu mai conteneam cu întrebările, înecându-mă în 
lacrimi: 

— Cine L-a răstignit, mamă? De ce L-au bătut în cuie? De 
ce, mamă? De ce? 

— Ssst! Ssst! Încerca mama să mă liniştească. 

Înţelegând tăcerea din şoaptele ei, pumnii mi s-au 
încleştat până ce unghiile mi-au intrat în carne, durere pe 
care o mai simt şi astăzi în mâinile-mi slăbite, prin care s-a 
cernut sfâşietor atâta timp. 

Condamnarea. 

Prin Sentința nr. 166/1950 din 18 februarie, pronunţată în 
Dosarul nr. 45/1950 a Tribunalului Militar laşi, am fost 
condamnat la 8 (opt) ani închisoare corecțională şi 6 (şase) 
ani interdicţie corecțională pentru crima de uneltire contra 
ordinii sociale şi la 3 (trei) ani închisoare corecțională 
pentru delictul de deţinere de material interzis. 

Capetele de acuzare stipulau sec: "În fapt: Inculpatul 
Caraza Grigore a fost pregătit pentru intrarea în 
organizaţia subversivă de către Pamfil Sălăgeanu în 
primăvara anului 1949, fiind încadrat în organizaţie în luna 


mai 1949, când a depus şi jurământul în faţa lui Sălăgeanu, 
primind de la acesta din urmă carnetul de membru nr.1314. 

Împreună cu Sălăgeanu Pamfil, a fost organizatorul 
<Frăţiilor de Arme> din districtul Ceahlău, fiind în acelaşi 
timp unul din cei mai activi membri ai organizaţiei. 

În calitate de membru, a cotizat sume de bani pentru 
organizaţie. A fost numit de Sălăgeanu Comisar prim, 
pentru activitatea sa deosebit de rodnică pentru 
organizaţie. A luat parte la şedinţele organizaţiei cu care 
ocazie a dat directive pentru buna sa funcţionare. 

În ziua de 15 mai 1949, a primit de la Pamfil Sălăgeanu 30 
de manifeste subversive în scopul difuzării lor în public şi 
printre membrii organizaţiei. 

A recrutat mai mulţi membri pentru organizaţie, 
organizând personal o parte din nuclee, purtând numele de 
<verigi>, ca aceea din Călugăreni, cea din comuna Galu în 
care a numit comisar pe Felix Gutman, cea din comuna 
Pipirig, judeţul Neamţ, precum şi cele din comuna Borca şi 
comuna Hangu. 

A multiplicat şi răspândit manifeste, foi circulare şi foi de 
jurământ pe care le-a îndrumat verigilor în subordine. 

Parte din materialul primit de la Pamfil Sălăgeanu şi 
multiplicat de acuzatul Caraza a fost ascuns la el, în grădina 
părinţilor săi din Călugăreni, unde a fost găsit cu ocazia 
percheziţiei domiciliare executate de organele de 
Securitate şi constituite corp delict. 

În luna august, 1949, împreună cu Constantin Iosifescu şi 
loan Buium a iniţiat o colectă de bani printre membrii 
organizaţiei pentru confecţionarea unei icoane 
reprezentându-l pe Arhanghelul Mihail. 

S-a făcut dovada celor de mai sus cu propriile 
recunoaşteri ale acuzatului menținute parţial în faţa 
instanţei, coroborate cu mărturiile coacuzaţilor Sălăgeanu 
Pamfil, Felix Gutman, Roşu Vasile şi Cojocaru Aurel. 

Cu drept de recurs. 

Dată şi citită în şedinţă publică astăzi 18.02.1950. 


SS Indescifrabil". 

Nicolae Bistriceanu. 

Primul condamnat din lot, care a primit şi pedeapsa cea 
mai grea - 12 ani, a fost Nicolae Bistriceanu. La stabilirea 
anilor de detenţie, Tribunalul Militar Iaşi a avut în vedere 
trecutul său şi activitatea ca român naţionalist, ca fost 
primar în localitatea respectivă, la care se mai adăuga şi 
faptul că a fost considerat recidivist ca deţinut politic. 

Acest om de mare valoare şi de bună-credinţă a fost 
denunţat Securităţii de Constantin Hruşcă, venetic în 
părţile locului, venit din Oltenia ca învăţător la Pipirig. În 
afară de faptul că era agent al Securităţii, miza pe căsătoria 
cu singurul copil al lui Nicolae Bistriceanu, Silvia, o 
frumoasă fată, în jur de 18-19 ani. Şansele lui ar fi fost 
minime dacă tatăl fetei nu ar fi fost aruncat în temniţă de 
această scursură a societăţii, care a făcut atâta rău familiei 
respective, precum şi unui număr de câteva zeci de 
persoane. 

În timpul condamnării, Nicolae Bistriceanu a fost 
transferat pentru câteva luni de la Aiud la Iaşi. După ce i-a 
înştiinţat pe ai săi cu o carte poştală primită de la 
administraţia închisorii, a beneficiat de un vorbitor cu soţia 
lui şi de un pachet cu alimente şi îmbrăcăminte, aflând 
totodată năucitoarea veste că Silvia s-a căsătorit cu acel 
Constantin Hruşcă. Îngrozit de cele auzite, a avut un 
cumplit acces de furie, strigându-i nevestei să facă în aşa fel 
încât să o despartă pe Silvia de Hruşcă, altfel, când va ieşi 
din închisoare, nu ştie dacă se va putea împăca vreodată cu 
acest gând sau îşi va pierde cumpătul. 

Toate aceste lucruri mi le-a relatat el, la Aiud, dintr-o 
celulă care era situată oarecum vis-r-vis de celula mea, 
unde aripa lungă a Celularului se întâlnea în unghi drept cu 
cea scurtă. Cred că era prin 1955, iar după aceea nu l-am 
mai văzut. Ştiu că doi ani mai târziu, pe când încă mai eram 
la Răchitoasa, Nicolae Bistriceanu murea într-o celulă a 
cumplitei temnițe din Aiud. Numele lui se află incrustat pe 


una din plăcile de marmură care străjuiesc de o parte şi de 
alta scările ce coboară în Mausoleul de la Râpa Robilor, din 
Aiud. 

Alături de această creatură Constantin Hruşcă, mai sunt 
atâţia alţii care au contribuit la aruncarea a mii de oameni 
în închisoare, uitând probabil că orice nelegiuire îşi are 
pedeapsa cuvenită în planul ceresc, proporţional cu răul 
pricinuit. 

Aurel Cojocaru. 

Chiar în ziua de "Sf. Gheorghe", pe 23 aprilie 1950, 
Zgâmbău, primul gardian al închisorii, urmat de încă vreo 
câţiva subalterni, a deschis uşa saloanelor unde erau 
deţinuţii politici. Avea în mână un tabel şi ne-a spus ca toţi 
cei care îşi aud numele să-şi facă bagajul şi să iasă în curte. 
Printre primii strigaţi, mi-am auzit şi eu numele, iar câteva 
minute mai târziu eram în curte, pentru percheziţie 
corporală şi verificarea bagajelor. 

Profitând de neatenţia gardienilor, am intrat în corpul de 
clădire unde se afla un aşa-zis cabinet medical şi un salon 
cu câteva paturi pentru bolnavii foarte grav. Între ei, zăcea 
şi bunul meu prieten Aurel Cojocaru, cu TBC pulmonar, 
trăindu-şi în chinuri cumplite ultimele zile. Ne-am 
îmbrăţişat după foarte multă vreme şi un noian nestăvilit de 
amintiri ne-a copleşit, înăbuşindu-ne parcă înadins 
cuvintele. 

— Plec, Aurel! Nu ştiu unde. Poate la Aiud, la Gherla, poate 
la Canal. Ne despărţim şi nu ştiu când ne vom mai revedea. 

Aurel făcea eforturi supraomeneşti să vorbească şi să pară 
vesel. Adunându-şi ultimele puteri, cu vocea stinsă şi 
tremurândă mi-a zis: 

— Grigore, eu sunt tare bolnav şi mă tem că n-o să ne mai 
întâlnim niciodată pe lumea asta. 

Când ne-am despărţit, am privit lung unul la altul, având 
presimţirea că este pentru ultima oară, apoi ne-am 
îmbrăţişat plângând. 

— La revedere, Aurel! I-am zis, zâmbind trist. 


— La revedere, Grigore! Ne vom întâlni pe lumea cealaltă. 

Încă mai plângea când am plecat şi cu mâna dreaptă 
străpungea văzduhul ca şi cum s-ar fi agăţat de ceva văzut 
numai de el. 

O lună mai târziu, prietenul meu Aurel Cojocaru trecea 
dincolo de viaţă, îndreptându-se spre infinit, acolo unde, la 
despărţirea noastră, degetele sale mângâiau azurul ca pe o 
icoană a izbăvirii din această lume nedreaptă. 

CAPITOLUL III 

"Copacul prostiei nu va rodi altceva decât răutate". (Naser 
Khosrou) 

Infernul lui Dante. 

Duba-vagon în care am fost urcați ca să fim duşi la 
Bucureşti era "oarbă" din cauza jaluzelelor care obloneau 
fereastra şi care, în afară de lumină, îţi luau până şi aerul. 
În Gara de Nord, ne aştepta un cordon de gardieni care ne- 
au primit cu bâte, cu picioare în spate şi cu sudalme. Cele 
câteva autocamioane, unde stăteam întinşi pe burtă, păziţi 
de patru gardieni postați la colţuri şi cu armele îndreptate 
către noi, au fost însoţite chiar de directorul Închisorii 
Jilava, Maromet, analfabet şi rău ca un câine turbat. Aşa am 
intrat în Închisoarea Văcăreşti, fostă mânăstire, care ne 
amintea de familia Văcăreştilor. 

La ora zece, când s-a dat stingerea, a bătut şi clopotul 
mânăstirii. Aceleaşi sunete - care odinioară se înălţau la 
ceruri chemând lumea la Sfânta Liturghie - vesteau 
sfârşitul unei zile de muncă pentru sclavii năpăstuiţi şi 
condamnaţi pe nedrept. Clopotele de altădată răsunau 
pentru o lume mai bună, mai dreaptă, cu frică de 
Dumnezeu, pe când cele de atunci se răsfrângeau peste o 
lume stăpânită de umbra neagră a diavolului roşu. 

— Doamne, lisuse Hristoase, Tu vezi toate câte ni se 
întâmplă? 

Chiar dacă acel sfârşit de aprilie era încă destul de rece, 
am dormit o noapte afară, în curte, întinşi pe nişte rogojini 
şi supravegheați, bineînţeles, de paznicii temniceri. Ne-am 


strâns grămadă toţi oropsiţii, unii în alţii, pentru a ne 
încălzi. Cerul ne-a acoperit iar stelele, atât de îndepărtate şi 
reci, de data aceasta parcă ne încălzeau cu lumina lor, 
încărcându-ne cu energie şi cu speranţă. 

A doua zi, am fost transferați la Închisoarea Jilava, fostul 
Fort 13 - una dintre cele 14 cetăţi de apărare de pe centura 
Bucureştiului - transformat în temniţă în 1907, când 11.000 
de ţărani au fost arestaţi, condamnaţi şi închişi în urma 
Răscoalei de la Flămânzi-Botoşani. 

Jilava este închisoare subterană, la o adâncime 
apreciabilă, iar deasupra ei creştea iarbă şi păşteau vitele. 
Ca paznici gardieni, fuseseră concentrați acolo cei mai cruzi 
oameni din celelalte închisori din ţară. 

Regimul era înfiorător. Într-un salon de 30-35 de locuri, 
erau înghesuiți 150, 180 şi chiar 200 de condamnaţi. 
Oamenii stăteau în şezut, ocupând fiecare centimetru 
pătrat, dormind chiar şi pe sub paturi. Pereţii erau groşi de 
2 metri, ferestrele aveau obloanele bătute în cuie, iar 
paturile de fier erau suprapuse pe patru rânduri. Din cauza 
căldurii care se făcea acolo, deţinuţii stăteau în pielea 
goală, uzi de transpiraţie, leşinau foarte des iar cei bolnavi 
de inimă treceau ca fulgeraţi pe lumea cealaltă. Neavând 
loc unde să dorm, m-am culcat pe pervaz, cu capul înspre 
geam. 

În cameră, era un butoi metalic, de circa 200 litri, fără 
capac, unde bieţii de noi, urcați pe un postament, ne 
făceam nevoile, rând pe rând, înfruntând jena faţă de 
ceilalţi. Nu ni se dădea hârtie igienică sau ziare de teamă să 
nu le folosim la scrierea unor mesaje. Mirosurile 
pestilenţiale deveneau insuportabile, mai ales vara, iar 
tineta era evacuată la 2-3 zile, în acest fel adăugându-se 
încă o atrocitate la celelalte deja existente. Deţinuţilor le 
scădea imunitatea, apăreau afecțiunile respiratorii după 
care deveneau şi mai vulnerabili la TBC. 

Ca să ne mai oxigenăm cât de cât, preţ de un minut ne 
aşezam pe burtă în dreptul uşii şi inspiram aerul, şi acela 


viciat, venit de pe coridorul unde temnicerii, şi ei murdari, 
stăteau necontenit la pândă. Infernul lui Dante a rămas 
mult în urmă faţă de iadul care se înstăpânise peste Jilava la 
acea vreme. 

Maromet. 

Pentru a putea stăpâni, conduce şi teroriza poporul, 
comuniştii s-au servit de elemente de cea mai joasă speţă, 
de drojdia şi scursura acestui neam. Un exemplu elocvent 
este Maromet, care a ajuns în timpul comunismului 
comandantul celei mai sălbatice închisori, Jilava, cunoscut 
ulterior printre cei mai sângeroşi torţionari comunişti. 
Înainte, fusese om de serviciu la primăria Sectorului Negru 
Bucureşti - pe atunci, capitala fiind împărţită pe sectoare, 
în culori - galben era centrul, iar pentru celelalte sectoare 
fiind verde, roşu, albastru şi negru. 

Într-o zi, când Maromet trecea să îşi vadă robii, sub priviri 
îi căzu o maximă scrisă pe peretele unei celule: "Cine ştie să 
moară nu va fi niciodată rob" (Seneca - filosof roman, sec. | 
d. H.). Înfuriat peste măsură, Maromet le-a strigat celor din 
camera respectivă: 

— Care p. mă-tii eşti Seneca, mă?! leşi afară! 

Linişte. 

— N-auzi, mă?! leşi, mă, afară! 

Aceeaşi linişte mormântală. Spumegând de mânie, 
Maromet se adresă unuia dintre însoțitorii săi: 

— To. to. Iovarăşe mi. Mi. Miliţian, mergi la Grefă şi adu-mi 
tabelul camerei! Îl învăţ eu minte pe Seneca! 

Miliţianul îi aduse tabelul şi Maromet îl citi cu insistenţă de 
câteva ori, dar Seneca - nicăieri! Pentru că între timp se 
instalase o atmosferă de groază care nu prevestea nimic 
bun, un student îi spuse: 

— Domnule comandant, Seneca a plecat de dimineaţă la 
tribunal pentru că astăzi avea termen şi probabil că se va 
întoarce după-masă. 

După ce îl înjură şi pe student, luminat, Maromet i se 
adresă din nou miliţianului: 


— Mergi în poartă şi, când o veni Seneca de la Tribunal, să 
mi-l aduci mie! l-arăt eu lui Seneca, Dumnezeii mă-sii! 

După mai bine de jumătate de secol care a trecut de 
atunci, mă întreb dacă miliţianul l-o mai fi aşteptând şi 
acum pe Seneca, în poarta închisorii. 

Scump, dar face! 

În timpul inspecțiilor sale, Maromet întâlni într-o celulă un 
fost funcţionar al primăriei unde el fusese om de serviciu. 
Pentru că îl cunoştea foarte bine, se opri în faţa lui, 
adresându-i-se de sus: 

— Ce cauţi aici, Popescule? 

— Domnule comandant, am fost condamnat, imputându- 
mi-se un fapt de care nu mă fac vinovat. 

Uitându-se mai atent, Maromet observă că victima avea la 
picioare lanţuri grele de pedeapsă. 

— Popescule, dar de ce porţi lanţuri? Îl întrebă cu emfază, 
ca şi cum n-ar fi ştiut nimic de acest lucru. 

— Păi, să vedeţi, domnule comandant. Cu o săptămână în 
urmă, am fost chemat la proces după ce am zăcut aici, în 
Jilava, mai bine de un an. În sala de judecată, spre marea 
mea surprindere, am văzut-o pe soţia mea cu un copil în 
braţe. A arătat către mine apoi i-a şoptit ceva, iar acesta a 
întins mânuţa înspre mine strigând: "Iata! Tata! Tata!" A 
fost un moment când totul s-a răvăşit în mine şi n-am mai 
ştiut ce fac. Am deschis portiţa boxei, am trântit-o peste 
gardianul care stătea în faţă şi din câţiva paşi am fost lângă 
soţia mea. Mi-am îmbrăţişat copilul, după care m-am întors 
liniştit în boxă. Totul s-a petrecut în câteva secunde. 
Judecătorul a bătut în masă şi i-a strigat gardianului să mă 
pună în lanţuri când ajung la Jilava. 

A tăcut Popescu privind peste umărul comandantului 
undeva, departe. Cu un licăr de bucurie în ochi, parcă 
refăcea scena de atunci, îmbrăţişându-şi încă o dată copilul 
şi nevasta. 

— Scump ai plătit, Popescule! Zise Maromet. Scump! 


— Scump, domnule comandant! Scump, dar face! În 
România comunistă, faptul de a-ţi săruta copilul pe care nu 
l-ai văzut niciodată constituie o infracţiune foarte gravă şi 
se pedepseşte cu lanţuri grele. 

Valea Piersicilor. 

După chipul şi asemănarea diavolului, Maromet scotea din 
celule diferiţi oameni de vază ai neamului românesc şi, cu 
un sadism ieşit din comun, ordona gardienilor să-i bată 
până ce îi năpădea sângele. Alegea militari cu grad 
superior, cu precădere generali ai Armatei Române care, pe 
frontul de răsărit, săvârşiseră adevărate minuni de vitejie. 
Unul dintre ei a fost generalul Iacobici, mort la Jilava în 
urma bătăilor comandate de Maromet. 

Acest Iacobici, care la vremea aceea era Şeful Marelui 
Stat Major, a fost chemat de pe front de către regele Mihai 
după căderea Odessei - la 16 octombrie 1941, când a luat 
decizia să-l înainteze pe Antonescu în grad. Imediat ce a 
sosit Ion Antonescu, regele l-a înaintat la cel mai înalt grad 
militar - Mareşal, distincţie care se oferă numai în urma 
unei mari bătălii câştigate pe front. Se ştie că Antonescu a 
fost al treilea mareşal al României, după Averescu şi 
Prezan. 

Pe 6 septembrie 1940, regele Carol al II-lea a fost obligat 
să abdice, anunțând la radio că o face în favoarea fiului său 
Mihai. Atunci, în Piaţa Palatului s-a adunat foarte multă 
lume care striga: "Jos regele!", ca apoi aceiaşi oameni să 
strige "Trăiască regele!" - referindu-se de data aceasta la 
Mihai. 

Două sau trei zile mai târziu, Mihai, Voievodul de Alba Iulia 
- denumire pe care i-o dăduse tatăl său după ce-i luase 
tronul pe 8 iunie 1930 - a depus jurământul de rege la 
Patriarhia Română. Cel care l-a uns ca rege a fost chiar 
patriarhul Nicodim Munteanu, de loc din Pipirig-Neamţ. La 
ceremonie, a fost un număr restrâns de martori, printre 
care se afla şi tânărul teolog Dumitru Bejan, din Hârlău, 
asistentul universitar al lui Dimitrie Gusti. 


Jilava, această groaznică închisoare şi cu o reputaţie atât 
de tristă, are un câmp numit Valea Piersicilor, căruia i se 
mai spune şi Valea Plângerii pentru că în acest areal s-au 
făcut multe execuţii, sute de oameni trecând pe cealaltă 
lume, de cele mai multe ori nevinovaţi. Astfel, pe data de 1 
iunie 1946, în Valea Piersicilor au fost executaţi unii dintre 
cei mai mari oameni care au condus destinele ţării: Mareşal 
Ion Antonescu, prof. Univ. Mihai Antonescu - ministru de 
Externe, generalul Picky Vasiliu - fost comandant al 
Jandarmeriei Române, precum şi prof. Univ. Gheorghe 
Alexianu - fost guvernator al Transnistriei. 

În tot decursul istoriei, în orice conflict dintre două state, 
nu se cunoaşte nici un caz când cel care a pierdut să fie 
condamnat la moarte de către învingător. Excepţie s-a făcut 
doar în cel de-al doilea război mondial, cazul procesului de 
la Nurnberg, când învingătorul, hain şi fără cap, şi-a ucis 
învinsul - dovadă crasă de subiectivism şi laşitate, pentru 
că, în orice situaţie, doi adversari care se confruntă trebuie 
să rămână cavaleri şi oameni de onoare. 

Pe 21/22 iunie 1941, într-o sâmbăta spre duminică, 
generalul Ion Antonescu, conducătorul statului român, a 
declarat război fostei URSS, pentru a readuce la sânul 
patriei două provincii româneşti, Basarabia şi nordul 
Bucovinei, ambele cotropite de ruşi. Declaraţia de război a 
fost transmisă dintr-un vagon militar aflat în gara din Piatra 
Neamţ. După mulţi ani, într-o lume care părea mai bună 
decât cea din trecut, în apropierea aceleiaşi gări, s-a ridicat 
bustul celui care a fost mareşalul Ion Antonescu. O statuie 
similară a fost ridicată şi pe locul unde a fost executat, în 
Valea Plângerii-Jilava, de către Asociaţia "Pro-Basarabia şi 
Bucovina". Odată cu statuia din Piatra Neamţ, a dispărut şi 
cea din Valea Plângerii. Cine umblă la istoria noastră şi în ce 
scop? 

Ce caută acei trădători în scumpa şi frământata istorie a 
neamului românesc şi cum ar putea sta alături de marii 


voievozi şi domnitori din toate timpurile? Abia acum, se 
"lucrează" la îndepărtarea lor din istoria României. 

Oare nu pe drept cuvânt mareşalul Antonescu a fost 
numit, de o seamă de oameni politici şi istorici 
contemporani, cel mai mare patriot al secolului trecut? 

CAPITOLUL IV 

"Sunt oameni predestinaţi să concentreze în sufletul lor 
aspiraţiile publice, oameni-drapel care se ivesc pe toate 
câmpurile de luptă (.) Sunt Tyrteii Elladei, (.) eroi cum îi 
numeşte Carlyle. Fiinţa lor este un rezumativ al societăţii, o 
concretizare a epocii". (Octavian Goga) 

România - lagăr naţional. 

Prevalându-se de faptul că au ajuns la putere, comuniştii 
au inventat cele mai diabolice metode de aşa-zisă corecție, 
dar care nu aveau nimic în comun cu ceea ce se cheamă 
echivalent între gravitatea infracţiunii şi pedeapsa aplicată. 
Orice ar fi putut face atingere la orânduire era distrus fără 
discernământ, astfel ca nici o bridă să nu se mai răzleţească 
vreodată de imperiul supunerii pe care l-au instituit. Aşa au 
fost ucişi sute de mii de oameni în cumplitele temnițe 
comuniste, iar intelectualitatea, cea care prin valoarea-i 
incontestabilă ar fi ameninţat poziţia noului sistem, era 
decimată metodic. 

Cum "depozitele" existente nu aveau capacitate suficientă 
pentru victimele condamnate, comuniştii au procedat la 
extinderea rapidă a numărului de închisori, astfel că, în 
scurt timp, România a devenit prima ţară din lume care 
deţinea cele mai multe obiective de exterminare pentru 
deţinuţii politici. A fost schimbată destinaţia iniţială a unor 
amplasamente, cu predilecție vechi locaşuri de cult - 
mânăstiri, biserici, precum şi o serie de imobile a căror 
arhitectură solidă constituia o garanţie pentru săvârşirea 
scopului criminal: genocidul unui popor. Chiar şi aşa, spaţiul 
nu era îndeajuns. Şi au găsit o altă soluţie: exterminarea în 
masă a opozanților! 

Convoiul. 


De la închisorile şi securităţile din Bucureşti, în special 
Jilava - închisoare de triere, deţinuţii care trebuiau să 
ajungă în alte penitenciare din ţară erau transportaţi în 
Gara de Nord. Acolo, undeva în capătul dinspre Basarabi, 
feriţi de ochii publicului, erau urcați în trenul care urma să-i 
ducă la destinaţia stabilită. 

Pe 25 aprilie 1950, seara, şi noi am fost încărcaţi în duba- 
tren cu direcţia Aiud, unde am ajuns dimineaţa, pe la ora 
10.30-11.00. 

În gara Aiud, ne aştepta un număr mare de milițieni. Cum, 
la acea vreme, închisoarea nu avea în dotare maşini pentru 
transportul deţinuţilor, de la gară am mers pe jos. 
Înconjurat de numeroşi gardieni cu armele în mână, 
convoiul nostru arăta trist şi dezolant. În faţă, erau doi 
soldaţi în termen, desculți, descoperiţi şi atât de slăbiţi, 
încât abia îşi duceau bocceaua cu cele câteva lucruri pe 
care le aveau. În afară de aceasta, aveau la picioare lanţuri 
grele de pedeapsă care sunau sinistru şi răscoleau praful 
pe drum. Cei doi, Macarie Boieroiu şi Ştefan Krepela, erau 
dintr-un lot dobrogean, având condamnare de muncă 
silnică pe viaţă şi, respectiv, 25 ani închisoare. În urma lor, 
veneau ceilalţi deţinuţi în ochii cărora se citea groaza ca şi 
cum, la capătul drumului, i-ar fi aşteptat plutonul de 
execuţie. Lumea se ferea de noi, intrând în prăvălii sau 
dând colţul străzii. Doar pe la geamuri, vedeam că se mişcă 
perdele apărând câte un cap de bătrân sau tânăr din dosul 
lor. Îmi amintesc versurile lui Radu Gyr: "Rupţi şi slabi şi 
ciuruiţi de ploaie, Vineţi în amurgul citadin, Zornăind sub 
bura de venin, Poticniţi în lanţuri şi noroaie, Strâmbi de 
lanţ, de burniţă, de foame, Ducem boarfa noastră-ntr-o 
boccea În oraşu-n care nu ne vrea, Beat de aburi calzi şi de 
reclame". 

Zarca Mariei lereza. 

Dacă deasupra Infernului lui Dante stătea scris: "Lasciate 
ogni speranza voi ch'entrate!" ("Lăsaţi orice speranţă voi 


cei intraţi!"), deasupra intrării în această temniţă scria 
Închisoarea Principală Aiud. 

Socotită cea mai severă din sud-estul Europei, semăna 
foarte bine cu cea descrisă de Dante în volumul "Infernul". 
Astfel, pavilionul Celular era o clădire în formă de T, cu 
patru nivele, fiecare având 78 de celule şi două saloane 
mari. În interiorul închisorii, mai era o închisoare numită 
Zarcă - o clădire cu parter şi etaj, totalizând 70 de celule - 
ridicată din ordinul împărătesei Maria Tereza, pentru 
osânda bieţilor români ardeleni. De acest lucru s-a ocupat 
Samuel Brukenthal, guvernatorul Ardealului şi, totodată, 
unul dintre amanţii săi, aceeaşi persoană care a înfiinţat 
muzeul din Sibiu şi care îi poartă numele. 

Începând din anul 1929, Zarca a fost declarată insalubră, 
dar nu s-a ţinut cont de acest fapt. Când am ajuns acolo, în 
1950, pereţii Zărcii erau umezi până la înălţimea de 1-1,5 m 
şi pe alocuri mucegăiţi. Începând din vara lui 1953, în Zarcă 
şi cele două secţii s-au montat peste geamuri obloane de 
culoare albastră, iar în Celular jaluzele din lemn, de aceeaşi 
culoare, aşa încât să nu putem vedea în curte. Doar printre 
crăpături, mai zăream un mic petic de cer înspre care ne 
îndreptam deseori privirile şi ne simţeam un pic mai liberi. 
Timp de peste 200 de ani, bieţii români au umplut aceste 
celule de aspră pedeapsă. Acolo au făcut osândă cei mai 
mari oameni ai neamului românesc, profesori universitari, 
savanţi, foşti miniştri, oameni de cultură, politicieni şi tot 
acolo au murit 34 de generali vestiți, eroi din ultimul război 
mondial. Nici nu bănuiam atunci că în Aiud voi executa 18 
ani de temniţă grea, din care 8 ani numai în această Zarcă. 

Am fost repartizat în celula 199, etaj II, pe aripa orientată 
înspre nord, având la oarecare depărtare Cheile Turzii. 
Într-un spaţiu cu o lungime de 4 m şi o lăţime de 2 m, în 
colţul din stânga se afla tineta de murdărie, iar în colţul din 
dreapta vasul cu apă. Spre marea noastră bucurie, pe 
duşumeaua din scândură de brad ne-am întins, de la geam 


spre uşă, 8 inşi. Drept saltea şi velinţă, aveam o pătură 
foarte veche, roasă şi ruptă. 

Aşa am stat acolo timp de aproape doi ani. Masa care ni se 
dădea atingea între 600 şi 700 calorii zilnic, apa era 
raţionalizată - cam 32 linguri/om, din care beam, spălam 
vasele şi ne spălam mâinile şi faţa. După puţin timp, abia ne 
mai puteam ridica, ţinându-ne anevoios de pereţi. Coapsele 
ne erau roase şi pline de puroi, iar muşchii se atrofiaseră, 
rămânând doar pielea care ne mai acoperea oasele. 

Din datele furnizate de doctorul civil Ranca, medic al 
închisorii Aiud (ulterior, acesta va muri în condiţii suspecte, 
acuzat de comunişti că ar fi protejat anumiţi deţinuţi), din 
septembrie 1949 şi până la sfârşitul lui august 1950, au 
murit de foame 625 de inşi care au fost duşi la Râpa 
Robilor. 

Klain Pincu. 

Din lotul Dobrogea, mi-l amintesc pe Gheorghe Gulea, 
macedonean, condamnat la muncă silnică pe viaţă - "MSV', 
care ocupase primul loc de lângă fereastră. Veneau la rând 
Klain Pincu, evreu, medicul portului, Emil Braun - 
funcţionar în port şi translator de limbă engleză, Camara 
Ahile, grec, funcţionar în port, şi eu - care stăteam lângă 
uşă. Mai erau Victor Sălăgeanu şi Pamfil Sălăgeanu, şi încă 
o persoană pe care nu mi-o mai amintesc. 

În săptămânile care au urmat, Gheorghe Gulea şi Klain 
Pincu au avut nenumărate discuţii, de cele mai multe ori în 
contradictoriu. Ascultându-i, am spus că, parţial, amândoi 
aveau dreptate, dar am remarcat că dr. Klain Pincu era 
mult mai bine pregătit, ceea ce îl situa deasupra 
interlocutorului său. 

Într-o zi, Klain Pincu s-a aşezat lângă mine, spunându-mi 
în şoaptă: 

— Te văd un băiat liniştit şi cu cap. Îmi pare rău că anii pe 
care îi ai de executat, din păcate, îi vei face pe toţi. 

— Ce vă determină să credeţi acest lucru? L-am întrebat 
curios, dar şi puţin revoltat. 


— În primul rând, eşti român şi românii nu se ajută între 
ei, ci se duşmănesc, iar în al doilea rând, coloritul dumitale 
politic devine periculos numai la auzul acestor cuvinte. Eu 
sunt jidan, aşa cum spun românii despre noi, evreii, şi sunt 
căsătorit cu o româncă, din Brăila, deşi mă tem că va da 
divorţ de mine în timp ce sunt închis. Dar noi ne ajutăm unii 
pe alţii şi ai mei nu mă vor lăsa să fac toţi cei 25 ani de 
temniţă grea, la care am fost condamnat sub acuzaţia că, 
fiind medic în port, am lucrat cu străinii şi am primit de la 
aceştia cadouri şi bani. Eu nu am voie să fac mai mult de 5 
ani, însă tu, copile, vei face toată închisoarea. Îmi pare rău 
că ţi-am spus asta. 

După ce am vorbit cu acest om, m-a cuprins un fel de frică 
şi ceva lăuntric îmi spunea că aşa va fi. Peste puţin timp, m- 
am despărţit de Klain Pincu, el plecând cu un lot la mina 
Baia Sprie. Din când în când, mai primeam câte o veste 
despre el şi ştiu că o vreme a fost sanitar la infirmeria 
minei. Am aflat apoi că exact după cinci ani, aşa cum 
estimase, a fost eliberat din închisoare. 

Am reflectat îndelung după primirea acestei veşti. Câtă 
dreptate a avut Klain Pincu în ceea ce priveşte naţia lui şi 
câtă dreptate a avut judecând naţia mea, poporul din care 
mă trag şi care s-a născut pe aceste meleaguri, unde 
Sfântul Andrei ne-a adus scânteia divinității şi învăţăturile 
lui Hristos! În ţara mea, am deci libertatea să stau o viaţă în 
temniţă pentru că mi-am iubit patria şi pe lisus. Şi, la urma 
urmei, de ce să nu stau, că doare ţara mea! 

Tablele morţii. 

Pentru deţinuţii politici din Aiud, anul 1950 a însemnat 
poate cea mai grea perioadă de-a lungul existenţei acestei 
temnițe. Exceptând camerele mari, cele 312 celule erau 
populate până la refuz de către cei peste 2400 deţinuţi, 
câte 8 în fiecare celulă, întinşi direct pe duşumea, aşa fel să 
nu mai rămână nici o palmă de loc neocupată. 

Din când în când, politicii din două-trei celule erau scoşi la 
plimbare în curte, păstrând o anumită distanţă între ei 


pentru a nu lua legătura unii cu alţii. De o parte şi de alta a 
intrării în Celular, erau două table asemănătoare celor de la 
şcoală, unde se scria zilnic efectivul de pe etaje. Când 
gardienii au observat că noi urmăream totalul, tablele au 
dispărut. 

În acea perioadă, Aiudul se afla în plin regim de 
exterminare. La ora 19.00, când se schimbau gardienii, 
paznicul Pavel, şeful secţiei parter, îşi striga colegii, luând 
de la aceştia o anumită situaţie. 

Etajul III: 

— Maier, câţi ai astăzi? 

— Doi! 

Cu o voce mai înceată, ca pentru el, Pavel spunea: 

— Puțin Maier! 

Etajul II: 

— Man, câţi? 

— Unu! 

— Prea puţin! 

Etajul I: 

— Vasile Marcu, tu câţi ai? 

— Trei! 

Aici, nu mai erau comentarii. La rândul său, Marcu întreba 
de fiecare dată: 

— Da' tu, băi Pavele, câţi ai? 

Şi Pavel făcea adunarea cu voce tare, incluzându-i şi pe ai 
lui: 

— Doi şi cu unul - trei şi cu trei - şase, şi cu unul - şapte! 
Şapte, bă! 

Ascultam toţi acest raport şi eu, nou-venit, nu ştiam despre 
ce este vorba însă cineva, care avea ceva vechime în Aiud, 
ne-a dezlegat taina: 

— Fraţilor, asta înseamnă că astăzi au murit 7 inşi din 
Celular! 

Aşezându-se în genunchi, a făcut cruce, a zis "Dumnezeu 
să-i ierte!" şi "Tatăl nostru", după care s-a rugat pentru cei 
dispăruţi în ziua aceea. 


Cele auzite după raportul gardienilor din acea seară mi-au 
fost confirmate mai târziu. Din celula unde stăteam, pe 
partea sudică a aripii lungi a Celularului, se putea vedea în 
stradă, până dincolo de zid, dar mai ales pe podul care 
traversa pârâul Aiudel. Din umbra care domnea în celulele 
noastre, deseori puteam vedea cum erau transportate 
sicriele cu deţinuţii decedați, pe nişte cărucioare. De fiecare 
dată, din dreapta sau din stânga noastră se auzea un pumn 
puternic în zid, ceea ce era semn că se întâmplă ceva 
deosebit iar noi trebuia să privim din colţul geamului. Aşa 
am văzut întâi un căruţ cu două sicrie, un al doilea tot cu 
două şi ultimul cu trei sicrie. Era exact numărul care, cu 
puţin timp în urmă, fusese comunicat lui Pavel de către 
gardienii etajelor din Celular: şapte morţi. 

Deseori, când gardienii erau deja la parter pentru a ieşi 
din schimb, lipsea paznicul de la etajul I, Vasile Marcu. Dacă 
Pavel insista să coboare, acesta, doar în cămaşă şi 
transpirat, sprijinindu-se de balustrada punţii, striga: 

— Stai, măi, Pavele, că încă nu m-am săturat de bătut! 

Ceahlăul, în vis. 

Pe la sfârşitul lunii august 1950, când se încheia un an în 
regim de exterminare prin înfometare, frig şi boală, mă 
ridicam foarte greu de pe duşumea. Forţele îmi erau sleite, 
picioarele nu mai aveau stabilitate, mi se întuneca în faţa 
ochilor şi ameţeam. 

De cele mai multe ori, încercările eşuau, dar o luam de la 
capăt, bazându-mă pe voinţa de a nu fi îngenuncheat de 
înfometarea la care eram supus. Încet, ca un copil căruia 
mama îi spunea "Hai, copăcel, copăcel!", rezemat sau 
agăţându-mă de perete, încercam să ajung pe verticală. Nu 
rareori am căzut şi mi-am stâlcit nasul, obrajii sau m-am 
lovit la cap. Dacă ziua se vorbea foarte des de mâncare, 
noaptea visam că sunt în faţa unei mese uriaşe cu cele mai 
bune mâncăruri şi băuturi. Cârnaţii, de exemplu, îi mâncam 
pe lungime de metri iar omleta o făceam într-un cazan 
dintre cele mai mari. Dacă venea plantonul cu şeful de 


secţie să ne aducă hârdăul cu mâncare, visam că îl ridic, îl 
pun la gură şi înghit tot, deşi acesta avea un volum mare şi 
o greutate de circa 50 kg. 

Într-o noapte, m-am visat pe frumoasa vale a Bistriţei 
privind măreţia Ceahlăului şi am văzut că acesta, până la 
vârf, era de mămăligă. M-am repezit la el şi, în genunchi, 
apoi pe burtă, am început să-l mănânc de la poale, 
înaintând spre culmile înalte! Toată noaptea am mâncat din 
Ceahlău fără să mă satur, iar dimineaţa, în imediata 
apropiere a gurii, pe podea, era o baltă de salivă. 

"Poate de veacuri, poate de mulţi ani, Nu am prânzit, nu 
am mai stat şi noi la cină. 

Poate de veacuri, poate de mulţi ani, Am suge fier, am 
roade bolovani Şi-am hăpăi moluz sau rogojină." (Radu Gyr) 

Prima oară la Neagra. 

Detenţia politică în Aiud însemna nu doar supliciile 
diabolice pe care eram nevoiţi să le suportăm, ci şi 
interzicerea dreptului de a privi dincolo de zăbrelele 
geamului. 

Într-una din zile, după deschiderea de la ora 7.00, m-am 
înălţat pe vârfuri, încercând să mă uit în curtea închisorii 
dar, imediat, din uşa celulei, gardianul Filipescu mi-a făcut 
semn să-l urmez. Era poreclit Falcă Prăjită pentru că avea o 
parte a feţei arsă din timpul când luptase pe frontul de 
răsărit. M-a dus la Neagra şi mi-a ordonat să mă dezbrac la 
pielea goală. Am stat 12 ore în această celulă neagră, la 
propriu şi la figurat: nu avea geamuri, ci doar nişte ţevi 
care dădeau deasupra închisorii şi prin care se făcea un 
curent greu de suportat, cu atât mai puţin de mine care 
eram subalimentat de multă vreme şi slăbit, iar în acele zile 
plouase mult şi era foarte rece. 

Intrarea în Celular se făcea prin capul I-ului şi era 
orientată în partea de est. La întâlnirea celor două aripi ale 
T-ului, vest şi sud, precum şi în nord şi vest, fiecare nivel 
avea două celule Neagra sau Celula Neagră, numite aşa 
pentru că erau lipsite de geamuri şi de orice orientare în 


afară, spre lumina zilei. Erau prevăzute cu o singură gură 
de aerisire către planşeul Celularului, însă ţeava avea mai 
multe coturi care împiedicau pătrunderea luminii din afară. 
Uşa fiind înălţată cu vreo 3-4 cm, se făcea tiraj cu intrarea 
principală a Celularului, curentul fiind devastator pentru 
deţinutul aflat în una din aceste celule. Cu vină sau fără 
vină, acolo stăteau deţinuţii pedepsiţi care, indiferent de 
anotimp, erau dezbrăcaţi sau, în cel mai fericit caz, stăteau 
în cămaşă şi indispensabili. Timpul de şedere în această 
celulă era de cel puţin o zi şi o noapte, dar s-au înregistrat 
cazuri când au stat şi zile la rând, majoritatea ieşind de 
acolo foarte bolnavi. 

Eu însumi, după 12 ore de pedeapsă la Neagra, dezbrăcat, 
am făcut congestie pulmonară, apoi TBC. În această celulă 
am stat singur, fiind una din rigorile de distrugere a celor 
pedepsiţi. Era băgat un singur om, lipsindu-l astfel de 
posibilitate de a se aşeza spate în spate cu vreun alt 
pedepsit sau de a-şi face masaj unul altuia pentru a nu 
îngheţa. 

Totul era calculat diabolic. În încăperea respectivă, nu 
exista pat, bancă, vas de apă sau tinetă pentru necesităţi. 
Absolut nimic! Dacă îţi era sete, nu deschideau uşa decât 
după lungi ore de aşteptare. Cu autoritatea celor cu 
drepturi depline asupra ta, ca individ care nu însemna 
nimic în ochii lor, când trebuia să ieşi pentru necesităţi îţi 
strigau veninos: 

— C.- Te pe tine! 

Abia după multă vreme, te scoteau în şuturi şi înjurături la 
WC, acordându-ţi doar câteva secunde, astfel că nici măcar 
timpul necesar nu îl aveai. 

În demenţa lor de scursuri ale societăţii, excelau în 
intenţia de a şterge orice graniţă între uman şi animal la 
condamnaţii politici. Astfel, erau zile când gardianul refuza 
să vină iar bietul om făcea pe el, după care trebuia să 
execute ceea ce i se ordona superior şi implacabil: 

— Curăţă cu mâna! 


Bolnav de TBC. 

După 12 ore de stat la Neagra, am fost scos şi dus în 
celulă, unde doctorul Maximilian Corbu, specialist în boli 
pulmonare, fost medic la sanatoriile 'Toria şi Moroeni- 
Dâmboviţa, şi el condamnat politic la acea vreme, mi-a pus 
diagnosticul de congestie pulmonară (în prezent, dr. Corbu 
este cetăţean elveţian, locuieşte în Fribourg, oraş 
considerat "Florenţa Elveţiei"). Mi-a făcut o frecţie ca să-mi 
revin, apoi a spus gardianului că sunt grav bolnav şi că 
trebuie să fiu scos din celulă. Zadarnic însă, au trecut multe 
zile până ce am fost văzut de doctorul închisorii, care s-a 
speriat de starea în care eram: 

— Tu, copile, ce cauţi aici, la politici? 

Era ora prânzului şi temperatura mea se ridicase la 39 
grade Celsius. Imediat am fost izolat pe aripa stângă a 
etajului, socotită o rezervă a infirmeriei unde erau câteva 
celule pentru cei grav bolnavi, dar, din cauza temperaturii 
ridicate, aproape 40,5 grade, am căzut de două ori în comă. 
Prima oară s-a întâmplat pe 9 septembrie, pe la 9.00, 
dimineaţa, după ce fabrica de creozot din apropierea gării 
sunase îndelung. Corpul parcă îmi luase foc, creierul 
fierbea în cap iar mâinile şi picioarele nu le mai puteam 
mişca. Halucinam. Despre cele ce au urmat în acest timp, 
cam şase ore, mi-au povestit colegii de celulă. Dumnezeu 
parcă încă nu voia să mă ia la El. 

Intrând întâmplător cu gardianul în celulă şi impresionat 
de starea în care mă găsise, doctorul Ranca a şoptit: "Este 
păcat ca acest copil să moară în puşcărie!" Mi-a adus 
antibiotice şi nu a plecat de lângă mine până ce nu s-a 
asigurat că încă nu-mi venise rândul. 

Patru zile mai târziu, pe 13 septembrie, intram din nou în 
comă dar şi de această dată, ca prin minune, am fost salvat. 

De-a lungul vieţii, am observat că, înainte dea mă 
scufunda, dintr-un colţ de Univers o mână mă readuce la 
suprafaţă pentru a mai respira o dată aerul rece, curat şi 
binefăcător. M-am trezit cu braţele îndreptate către cer, 


exclamând din adâncul sufletului: "Doamne, încă o dată îţi 
mulţumesc!" 

Ata Constantinescu. 

Aripa stângă a Celularului fusese pregătită special pentru 
izolarea bolnavilor care nu mai încăpeau în puţinele paturi 
de spital. Cei ajunşi în infirmerie erau doar nişte schelete, 
carnea şi muşchii care le acopereau oasele dispărând în cea 
mai mare parte. O categorie era formată din bolnavii de 
tuberculoză şi o alta din cei care aveau caşexie - edemul 
foamei. Din celula 199, susţinut de un deţinut pe nume 
Hainăroşie, din Jariştea-Vrancea, care era planton pe sală, 
am mers în camera mare 156 A de la etajul II, aripa stângă, 
unde erau Năstăsoiu, din Muscel, şi Dominic Mihailovici, 
care, fiind într-o avansată stare de descompunere fizică, 
avea să moară în scurt timp. 

După câteva zile, a fost adus şi Ata Constantinescu, fost 
ministru al Agriculturii, feciorul lui Constantinescu, şi 
acesta tot ministru, zis şi "Porcul" - poreclă dată de regele 
Carol | care, nevorbind bine limba română, în loc să-i spună 
grasul, i-a zis porcul. 

Ata Constantinescu avea o fisură la şira spinării din timpul 
detenţiei de la Canal. Unul dintre foştii torţionari ai 
Piteştiului, transferat între timp la Canal, l-a obligat să se 
urce pe o schelă de unde l-a împins, prăbuşirea fiind 
groaznică pentru volumul său. Înainte de accident, Ata 
Constantinescu avea o pondere corporală care depăşea 100 
de kg, dar slăbise atât de mult în închisoare, încât trebuia 
sprijinit pentru a se ridica şi a face câţiva paşi. 

Mă adresam numai cu "domnule ministru" dar m-a rugat, 
împreunându-şi mâinile, să-i spun simplu, "domnule Ata", 
căci, de câte ori auzeau asta, comuniştii îl snopeau în bătaie 
şi nu ar fi vrut să moară în temniţă. 

După circa două săptămâni, Ata Constantinescu a fost scos 
din cameră şi n-am mai auzit nimic de dânsul. Abia după 
foarte mulţi ani, aveam să-l regăsesc pe un tabel întocmit în 
memoria foştilor camarazi de temniţă decedați în Aiud. 


Mai târziu, în celulă a venit marele economist Mircea 
Cancicov, de loc din Bacău, fost ministru al Finanţelor în 
mai multe guvernări. Pe la începutul lunii octombrie 1950, 
când am fost mutat în altă celulă, Mircea Cancicov murea. 
Astfel, cel mai bun economist al nostru din toate timpurile s- 
a stins în Aiud, pentru că Partidul Comunist Român nu avea 
nevoie de creiere, ci doar de partea dorsală a oamenilor de 
NIMIC. 

Alexandru Georgescu. 

Din camera mare 157 A, am fost mutat în celula 157, unde 
erau doi deţinuţi care executau o pedeapsă din ianuarie 
1941. Am privit îndelung şi speriat la aceşti oameni aflaţi în 
al zecelea an de temniţă. Primul era Constantin Crişu, 
maistru croitor, din Bucureşti, un om cu multă credinţă şi 
rob nedezminţit al unui crez, căci aşa cum spunea cineva, 
crezurile politice sunt cele mai mari. Al doilea, întins pe pat, 
stătea inginerul Alexandru Georgescu, ploieştean, bolnav 
de TBC, în stare de descompunere. 

De fiecare dată când tuşea - şi lucrul acesta îl făcea într-o 
scuipătoare, o sticlă specială - elimina din piept bucăţi mici 
de plămân. Am fost zguduit. Prima dată când am văzut, am 
simţit cum mâinile şi corpul îmi tremurau sacadat şi orice aş 
fi făcut nu-mi puteam stăpâni zvâcniturile. Aveam patul 
deasupra lui Constantin Crişu, în partea dreaptă. Ca 
bolnavi, ni s-a permis să stăm întinşi fără să fim pedepsiţi. 
De acolo, de sus, îl priveam pe Georgescu, care murea în 
fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare clipă. 

În ultimele zile, somnul îi era întrerupt de descompunerea 
galopantă a plămânilor şi un horcăit atât de puternic, încât 
se auzea şi pe coridor. Ştiu că, în dimineaţa de "Sfântul 
Dimitrie", suferinţele lui Alexandru Georgescu ajunseseră 
până acolo, încât nimic nu mai lăsa să se întrezărească vreo 
speranţă de viaţă pe chipul său, încă viu. Din paliditatea 
avută până atunci, faţa i s-a schimbat deodată în roz, în 
roşu şi apoi în vişiniu. Ochii insistau asupra mea şi am 
înţeles că vrea să-mi spună ceva. A întins braţele şi mi-a 


cuprins mâna dreapta. Mi-o strângea din ce în ce mai tare, 
apoi mi-a făcut semn să mă apropii şi mi-a şoptit: 

— Grigore, mor! Am în fabrică un bun prieten, Alecu 
Cojocaru, ploieştean ca şi mine. Roagă-l să-i spună soţiei 
mele cum m-am prăpădit. Acum mor, nu am nimic cu nimeni 
şi nu urăsc pe nimeni! 

Apoi, din ce în ce mai pierdut, mă rugă: 

— Spune “Tatăl nostru". 

Rar, apăsat şi cu o voce din ce în ce mai ridicată, am 
început să spun: "Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, 
sfinţească numele Tău, facă-se voia Ia." 

Ochii lui Alexandru Georgescu mă pironeau, din ei pornind 
în fascicol o lumină de o forţă nemaiîntâlnită de mine până 
atunci. În timp ce rosteam rugăciunea domnească, forţa 
slăbea treptat. Când am spus "şi ne iartă nouă greşelile 
noastre", capul i-a căzut într-o parte iar braţul încă îmi era 
strâns ca într-o menghină. Murise. I-am trecut mâna stângă 
peste faţă pentru a-i lipi pleoapele şi am dat să-mi scot 
mâna dreaptă. M-am eliberat cu greu şi eram răvăşit. Nu 
ştiam unde mă aflu. Am vrut să ies pe uşă, dar era încuiată. 
M-am dus înspre geam, însă era zăbrelit. 

Era prima oară când prin mâinile mele se strecura viaţa 
cuiva fără ca să îmi fie îngăduit să o opresc. În acelaşi timp, 
m-a zguduit incomensurabilul triumf al morţii, care, de fapt, 
avea o singură dimensiune: clipa. Nu ştiam ce să fac. M-am 
urcat pe pat, m-am întors cu faţa la perete şi am plâns în 
neştire. 

Busuiocul. 

Era toamnă târzie, încărcată de amintiri multe şi, fiind 
tare bolnav, mă rugam lui Dumnezeu să intre în celulă un 
preot - deţinut, desigur - ca să mă spovedesc. Nu ştiu de 
ce, dar mă încerca sentimentul că mi se apropie sfârşitul. 

În celulă stăteam trei inşi şi trebuia să vină un al patrulea. 
Unul dintre cei doi, CFR-ist, fusese şef de gară la Cristeşti - 
pe linia ferată care iese la Blaj, dar şi la Aiud. La fiecare 
şuierat de tren, ne spunea de unde vine şi încotro merge, 


ne spunea chiar şi numărul acestuia, iar noaptea nu 
adormea până ce nu auzea ultimul tren, care pleca de la 
Cluj spre Bucureşti. Era atâta tristeţe pe faţa acestui om 
când auzea sunet sau trosnet de linie ferată, încât, privindu- 
|, îţi dădeau lacrimile. 

Într-una din zile, în celulă a intrat un om de statură 
potrivită, în jur de 50 de ani, cu nişte ochi plăcuţi şi o figură 
blajină, ca de moldovean. După ce gardianul a izbit uşa şi a 
tras zăvorul, noul venit ni se adresă: 

— Mă numesc. Şi sunt preot. 

Mare mi-a fost bucuria şi mi-am zis că Dumnezeu mi-a 
ascultat rugăciunea consimţind să-l trimită pe acel preot în 
celula noastră. l-am spus că mă simţeam foarte slăbit, că nu 
mai aveam siguranţa că voi prinde Crăciunul lui 1955 şi că 
aş fi vrut să mă spovedesc. Preotul i-a rugat pe ceilalţi doi 
camarazi să se retragă în colţul patului de lângă uşă şi chiar 
să stea în picioare, de vorbă, blocând în felul acesta privirile 
iscoditoare ale gardianului care ne pândea de la uşă. Mi-am 
spus păcatele căutând să nu uit nimic, iar părintele şi-a 
împreunat mâinile în formă de cruce peste creştetul meu, 
zicându-mi: 

— Te iert şi te dezleg! 

După săvârşirea acestei taine, cu un vârf de cui pe care îl 
avea a desfăcut cuta zeghei într-un anumit loc, de unde a 
scos - învelită într-o bucată de pânză curată - o firimitură 
de pâine ce fusese îmbibată în vin. Era Sfânta Împărtăşanie, 
deci Trupul şi Sângele Mântuitorului! Mi-a introdus-o în 
gură şi, înălţând ochii spre ceruri, a murmurat: 

— Se împărtăşeşte robul Lui Dumnezeu. 

Am simţit atunci un miros de busuioc atât de puternic, 
încât mi s-a umplut tot coşul pieptului şi aveam impresia că 
plămânii sunt neîncăpători. Mireasma îmi intra prin toţi 
porii corpului, pe faţă, pe tâmple, prin ochi, apoi ieşea din 
trup şi parcă o alta intra pentru a-i lua locul, ca într-un 
circuit. 


După ce această Sfântă Taină a fost săvârşită, ne-am 
aşezat liniştiţi pe marginea patului şi, tare curios, l-am 
întrebat: 

— Spune-mi, te rog, părinte, de unde ai avut busuioc? Şi 
unde l-ai păstrat, că eu nu am văzut când l-ai scos? 

Preotul s-a uitat lung la mine şi m-a pus să repet 
întrebarea. 

— Ei bine, frate Grigore, nu am busuioc! Nu am avut 
busuioc! 

— A întărit, privindu-mă în ochi. Eu nu simt mirosul, dar 
dacă dumneata îl simţi, să ştii că trăieşti nişte momente 
deosebite şi că Însuşi lisus Hristos a fost prezent aici şi ţi-a 
pus mâna pe frunte! Stai liniştit că mai ai încă mult de trăit, 
nu aşa cum mi-ai spus dumneata că n-ai să ajungi de 
sărbătoarea Naşterii Domnului. M-a îmbrăţişat părintele, 
iar mirosul de busuioc a persistat în celulă încă multă 
vreme. 

Era inimaginabil şi nu-mi dădeam seama ce s-a produs în 
fiinţa mea, de unde atâta linişte şi atât de multă bucurie. În 
tihna pe care o căpătasem, parcă m-aş fi aflat pe Valea 
Trandafirilor din Kazanlăc-Bulgaria, în Poiana Narciselor 
din Făgăraş sau mă vedeam departe, foarte departe, în 
Pacific, pe Insulele Hawai, unde cresc cele mai frumoase 
flori ale pământului, orhideele. 

Colonelul Ceia - deţinut în Aiud. 

Mare mi-a fost mirarea când, într-una din zilele lui aprilie 
1951, a intrat în celulă deţinutul Aurel Ceia. Fusese şeful 
Securităţii pe Moldova şi mă anchetase la Piatra Neamţ, iar 
acum avea un rol bine determinat în Aiud. Pentru a şti să se 
păzească, le-am spus colegilor de celulă cine este noul 
venit, apoi am bătut în uşă şi am cerut gardianului să fiu 
mutat în altă cameră, refuzând să stau în acelaşi spaţiu cu 
această creatură. 

După ce i-am comunicat gardianului cererea mea, şi Ceia 
l-a chemat şoptindu-i ceva. Acesta l-a scos din celulă şi s-a 
întors după puţin timp. 


Să fi trecut poate două-trei ceasuri de la acest incident 
când un gardian m-a dus în secţia de vis-r-vis de Celular, 
într-o cameră unde îşi avea biroul ofiţerul politic Văleanu. 
După ce mi-a adresat mai multe întrebări, mi-a spus că sunt 
un duşman al clasei muncitoare, care trebuie pedepsit 
exemplar. Astfel, după ce am ajuns în Celular, gardianul m-a 
dus la Neagra doar în cămaşă şi în indispensabili, unde am 
rămas până seara târziu, drept pedeapsă pentru că l-am 
deconspirat pe Aurel Ceia. 

După confruntarea mea cu ofiţerul politic Văleanu, Aurel 
Ceia a dispărut din Aiud, aspect care mi-a întărit 
convingerea că, în realitate, nu era deţinut politic, ci 
îmbrăcase haina vărgată pentru a-i spiona pe anumiţi 
deţinuţi politici. Fiind adus tocmai în celula în care mă 
aflam, cred că s-a scontat pe faptul că eu nu-mi amintesc 
figura lui, iar el ar mai putea scoate de la mine unele lucruri 
pe care Securitatea nu reuşise să le afle. Şi pentru a întregi 
acest lucru, aduc drept argument faptul că de atunci Ceia 
nu a mai apărut niciodată nici în Aiud şi nici în alte închisori 
din ţară. 

Generalul Gabriel Negrei. 

După mai bine de jumătate de an, prin martie 1951, boala 
mea de piept - TBC pulmonar - s-a cicatrizat şi am fost scos 
din infirmerie. La începutul lui mai, un ofiţer şi doi gardieni 
au trecut prin celule întrebând de profesia fiecăruia, pentru 
a munci în fabrică. Atât pentru mine, cât şi pentru alţii era 
unica şansă de a ieşi din celulă la mai multă lumină, la o 
mâncare mai acceptabilă, care să ne ţină cât de cât pe linia 
de plutire, precum şi la o asistenţă medicală mai bună. De 
obicei, când aceştia aveau nevoie de mână de lucru pentru 
secţia metalurgie, spuneam că sunt tâmplar, iar dacă aveau 
nevoie de tâmplar, spuneam că-s fierar, aşa că nu prea o 
nimeream. Atunci însă am spus că sunt tâmplar şi se pare 
că am avut puţin noroc. Ofiţerul a notat numele meu şi, 
după o oră, m-a scos din celulă. L-a chemat pe şeful 
strungarilor în lemn, Aurel Herghelegiu, din Neamţ, fost 


căpitan de jandarmi, iar de la fierărie un deţinut politic, 
inginer de profesie, însoţit de maistrul civil Savonea. 
Ferindu-se de ofiţeri şi gardieni, Herghelegiu m-a întrebat 
câţi ani am, pentru ce sunt condamnat şi de unde sunt. 
Când i-am spus că am doar 22 de ani şi sunt din Neamţ, m-a 
strâns uşor de mână şi mi-a spus că voi merge la el. În 
câteva luni, am deprins foarte bine această meserie şi am 
lucrat la un strung special piese de şah, rege şi regină, 
pentru export. 

Să fi fost sfârşit de iunie, început de iulie când, ieşind din 
fabrică după schimbul I, am observat mai mulţi deţinuţi, 
supravegheați de un gardian, care curăţau curtea 
principală dintre Celular şi secţiile 1 şi II. În spatele meu, 
am auzit pe cineva care a zis: 

— Ăsta-i domnul Caraza. 

Unul dintre deţinuţi s-a apropiat de mine, scoțând de sub 
haină o legătură mică, în nişte cârpe albe. Pentru a se 
convinge, m-a întrebat dacă sunt într-adevăr Caraza, după 
care mi-a strecurat rapid bocceluţa. 

— Ţine! Mi-a zis. Este de la generalul Gabriel Negrei, care 
a murit cu o săptămână în urmă, în celula 253. Înainte de a 
se prăpădi, mi-a dat aceasta, cu rugămintea să ţi-o înmânez. 

Am vrut să-i mai cer câteva amănunte, dar nu mai aveam 
glas iar lacrimile îmi podidiseră deja ochii şi sufletul. 

Desfăcând bocceluţa, am descoperit cămaşa generalului 
pe care, din când în când, cât am stat cu el în celulă, o 
scotea, o întindea pe prici, o mângâia şoptindu-i ceva, ca 
unei fiinţe însufleţite. Era din mătase de culoare kaki, 
frumoasă şi bine croită, într-adevăr, o cămaşă de general şi 
de nobil, căci aşa îl cunoscusem în celulă şi aşa se purta cu 
toată lumea. Mi-am îngropat faţa în cămaşa generalului 
care purta cu ea atâtea amintiri. România pierduse încă un 
mare om, un erou care făcuse istorie. Moartea care bântuia 
până şi umbrele din tranşeele frontului nu l-a vrut pe 
general. Era prea valoros! Dar l-au vrut în schimb 


comuniştii cu toată laşitatea şi indiferența faţă de un 
asemenea mare om de stat. 

Poate pentru că eram cel mai tânăr din celulă şi chiar din 
Aiud, aveam doar 22 de ani, generalul Gabriel Negrei ţinea 
foarte mult la mine, iar eu, în afară de faptul că îl respectam 
foarte mult, aveam şi multă dragoste faţă de el. Într-o zi, m- 
a chemat lângă dânsul, pe priciul unde era întins, 
spunându-mi mai mult în şoaptă: 

— Eu nu am şanse să mai ies vreodată de aici, la cei 83 de 
ani pe care deja i-am împlinit. Dumneata, în schimb, vei ieşi 
sigur în libertate, chiar dacă vei face întreaga condamnare. 
Am o rugăminte. În primul război mondial, am luptat sub 
comanda generalului Eremia Grigorescu. Osemintele lui se 
află în Mausoleul de la Mărăşeşti, acolo, în Moldova, de 
unde eşti dumneata. Te rog mult, poposind vreodată în 
Mărăşeşti, caută mormântul ilustrului meu comandant şi 
aprinde o lumânare, dar spune-i că este din partea mea. Îmi 
promiţi? 

— Da, domnule general. Voi face cu siguranţă acest lucru. 

Câteva luni mai târziu, când el trecuse desigur şi apa 
Stixului, atunci când mi s-a înmânat cămaşa lui, mi-am 
amintit de promisiunea făcută - cea de a îngenunchea în 
faţa mormântului lui Eremia Grigorescu din Mausoleul de la 
Mărăşeşti. 

Nichifor Crainic. 

În urma unei delaţiuni făcute de un fost student, Mircea, 
venit din grupa lui Ţurcanu, de la Piteşti, după un an am 
fost mutat la tâmplărie uşoară, într-o secţie condusă de 
Gheorghe Cojocaru, de loc din Dobreni-Neamţ. Acolo, am 
avut şansa să lucrez cu Ilie Rădulescu, fost director al 
ziarului "Porunca vremii", cu Darie Teodorescu, fost prefect 
al judeţului Neamţ (mort ulterior în Aiud) şi cu Florin Isar, 
fost ofiţer în Batalionul 13 Vânători de Munte Târgu Neamţ, 
al cărui comandament fusese vremelnic instalat în casa 
noastră, la Poiana Teiului. Din discuţiile avute, acesta şi-a 
amintit exact de timpul cât a stat la noi şi chiar de toţi 


membrii familiei noastre. Lângă mine lucra col. Mihai 
Eminescu, fiul lui Matei - fratele cel mai mic al Luceafărului 
poeziei româneşti şi ultimul descendent al familiei 
Eminescu. Acesta era căsătorit cu Profira, fiica lui Mihail 
Sadoveanu. Întrebat de mine cum se face că, în timp ce el 
este deţinut politic în temniţa din Aiud, socrul dumnealui se 
află printre mărimile comuniste care conduc destinele 
acestei ţări bătute de Dumnezeu, mi-a răspuns că acest om 
este foarte egoist, că niciodată nu va interveni pentru 
nimeni şi că înşişi copiii lui nu au urmat o facultate, 
oprindu-se la nivelul unui liceu sau al unei şcoli de menaj, 
cum este cazul soţiei sale. 

La aceeaşi masă de lucru, se afla marele Nichifor Crainic, 
membru al Academiei Române, decanul Facultăţii de 
Teologie din Bucureşti, cel care a înfiinţat prima şi ultima 
catedră de mistică din România şi a doua din lume, după 
Viena, fost ministru al Propagandei, însă dincolo de toate 
aceste merite poeziile lui Nichifor Crainic atingeau 
Divinitatea. Mai târziu, l-am cunoscut şi pe filosoful loan 
Petrovici, şi acesta membru al Academiei Române, fost 
ministru al Cultelor, autor de manuale, cel care a ridicat în 
Parcul Cişmigiu grupul statuar al poeţilor noştri. Petrovici, 
în afară de autor de manuale de psihologie, este 
reprezentantul curentului idealist numit fideism - prin care 
religia se îmbină cu filosofia. 

Faptul că lucram împreună cu aceşti oameni remarcabili îl 
consideram un privilegiu sau, mai degrabă, un dar 
providenţial. Nichifor Crainic şi Radu Gyr îmi spuneau că 
sunt volumele lor de poezii şi că, fiind mai tânăr, trebuie să 
le scot în afara închisorii, lucru ce mi-l sugera deseori şi 
filosoful Petrovici. De la Crainic şi Gyr, am învăţat sute de 
poezii, aşa încât, în ianuarie 1957, când m-am eliberat din 
Aiud, aveam în memorie peste 10.000 de versuri. 

Nichifor Crainic era o comoară, un imens depozit de cea 
mai pură materie cenuşie. De la dânsul mi-au rămas 
întipărite în memorie atâtea lucruri care au avut menirea 


să-mi anihileze o bună parte din suferinţele ce m-au însoţit 
toată viaţa. Într-una din zile, la masa de lucru, ne-a povestit 
o întâmplare trăită de el, un exemplu tipic de ceea ce 
însemna "raiul comunist" nu numai pentru ţara noastră, ci 
pentru întreaga omenire. 

Era în Zarcă, supus unui regim de exterminare lentă, dar 
sigură. Orice mişcare sau gest care ar fi putut fi interpretat 
altfel decât normal de către gardianul analfabet şi imbecil, 
pe Nichifor Crainic l-ar fi costat viaţa. Într-una din zile, la 
programul de seară, Nichifor Crainic şi un camarad de 
celulă, al cărui nume nu mi-l mai amintesc, s-au făcut 
"vinovaţi" în faţa gardianului de serviciu - pare-mi-se 
Barabaş. După ora închiderii de la 19.00, cei doi au fost 
scoşi din celulă, duşi la WC în pielea goală şi, după ce au 
fost luate geamurile şi depozitate pe coridor, uşa a fost 
încuiată. Era o iarnă cumplită, zăpada scârţia sub picioare 
şi parcă şi pietrele crăpau de atâta ger. Cei doi condamnaţi 
- de această dată de gardianul care avea drept de viaţă şi 
moarte asupra lor - au fost lăsaţi acolo. 

Ca să nu îngheţe, de seara şi până dimineaţa, aceşti 
oameni s-au îmbrăţişat, au stat când faţă în faţă, când unul 
cu spatele în braţele celuilalt, şi-au făcut masaj unul altuia 
şi s-au lovit cu palmele reciproc, atingând toate părţile 
corpului. 

WC-ul era ultima încăpere orientată spre sud, de unde se 
desfăcea o aripă formând un unghi de 90 de grade, iar vis- 
T-vis se afla o brutărie, unde nu se cocea pâine, ci doar 
turtoaie - un amestec de făină necernută cu apă şi puţină 
sare. Acolo lucrau doi sau trei deţinuţi de drept comun, 
şeful lor fiind vestitul Berilă, condamnat pentru o triplă 
crimă. De un sadism rar întâlnit, acest Berilă a dovedit că, 
totuşi, undeva în străfundul sufletului îi licărea şi o scânteie 
de generozitate. Înţelegând ce se petrece în WC, a băgat în 
buzunar patru turtoaie fierbinţi şi cu grijă - pentru că 
neatenţia l-ar fi costat viaţa - le-a aruncat pe geam acea 
mană cerească. Pentru ei, turtoaiele au fost salvarea. 


Nichifor Crainic a făcut dublă pneumonie, dar a scăpat 
fiind mai rezistent decât colegul lui, care s-a stins în doar 
câteva zile. 

În vara anului 1956, am stat cu Nichifor Crainic în acelaşi 
salon din Secţia a Il-a a închisorii, unde mai era şi Kurt 
Mott, profesorul macedonean Gheorghe Zima (mort în Aiud 
după câţiva ani) şi unul din fraţii Cioculescu. Poziţia noastră 
era în apropierea uşii, pe partea dreaptă la intrare, la 
primul nivel, iar Crainic stătea la nivelul II al priciului, pe 
diagonală, în partea stângă. Era acest om atât de mare, 
încât tot timpul mă întrebam cum de încape într-un loc atât 
de strâmt, neaerisit, cu o tinetă de murdărie într-un colţ şi, 
mai ales, cărui fapt mi se datorează onoarea de a sta în 
aceeaşi încăpere cu el, cu marele Nichifor Crainic. 

La ora 8.00, în capătul opus se auziră uşi deschizându-se 
şi un glas de gardian care striga: 

— Lasă vorba! Ia pe câte unul şi ieşi în curte, la plimbare! 

Afurisitul de gardian era unul dintre cei trei fraţi Maier, de 
loc din comuna Păjida, pe malul stâng al Mureşului, toţi 
temniceri dintre cei mai cruzi, mai blestemaţi şi mai 
diabolici oameni. Vasile era socotit cel mai feroce, urmat de 
Gheorghe şi celălalt frate, al cărui nume de botez nu mi-l 
mai amintesc. Mai aveau două surori, despre care se 
spunea că sunt şi ele temnicere, la Mislea, pe Valea 
Prahovei, o închisoare pentru femei condamnate politic. 
Deci, o familie de călăi şi nu ştiu dacă fraţii Samson, cei 
care au făcut execuțiile în Piaţa Concordiei, în Revoluţia 
franceză de la 1789, i-au depăşit în cruzime pe aceşti fraţi 
Maier. 

La un moment dat, cineva dintre noii se adresă lui 
Nichifor Crainic: 

— Domnule profesor, vorbiţi-ne ceva! Trebuie să spun că 
acest mare om era un orator desăvârşit în orice domeniu. 
Putea vorbi ceasuri la rând, fără oprire, fără nici o pauză de 
"ă" sau de "1", oricând, la orice oră, trezit din somn sau 
înainte de a adormi, flămând, bolnav sau în oricare altă 


condiţie de întemnițat. În acea perioadă neagră din viaţa 
mea, am audiat multe personalităţi din crema 
intelectualităţii române, dar nimeni nu l-a egalat pe acest 
munte de om, Nichifor Crainic. 

Şi a început maestrul să vorbească. În poziţia în care ne 
aflam în momentul când acesta a deschis gura, aşa am 
rămas, nimeni nu s-a mai mişcat. Cuvintele lui ieşeau ca 
dintr-o sursă de basm, dintr-un izvor de lumină, coborau 
parcă pe căi lactee, astrale, pe raze de luceferi. Toţi din 
încăpere îl ascultam fascinaţi. Mă întreb şi astăzi, cum a pus 
Dumnezeu atâta har în acest om şi de ce o aşa ilustră 
personalitate a trebuit să fie aruncată într-una dintre 
hrubele, temniţele murdare ale comunismului? 

Trecuseră ore în şir şi noi, furaţi de melodia divină a lui 
Crainic, nu am realizat nici când a încetat deschiderea 
uşilor pentru plimbare, nici când bucătarii au adus 
hârdaiele cu mâncare pe coridor şi nici când a început 
distribuirea acelor lături mizerabile. 

Deodată, zăvoarele au sunat surd iar uşa a fost izbită de 
perete. În prag - un Maier, care s-a îndreptat cu 
repeziciune înspre maestrul nostru, apostrofându-l: 

— Crainic! Dă-mi cartea! 

— Ce carte, domnule şef? 

— Crainic, dă-mi cartea, spun! Nu stau eu de două ore în 
dosul uşii şi te ascult?! 

— N-am nici o carte, domnule şef! 

Atunci au intervenit câţiva dintre oropsiţii celulei, 
încercând să-i explice gardianului îngrămădit la minte: 

— Domnule şef, dar este Nichifor Crainic! N-a citit. A 
vorbit! 

A stat gardianul uitându-se lung, meditând - dacă i se 
poate atribui această calitate unei fiinţe ca el, apoi, 
întorcându-se pentru a părăsi celula, i-a zis: 

— Băăăi, Crainic, băi! Băga-te-aş în p. mă-ctii, da' deştept 
mai eşti! 


Garderoba noastră se compunea din trei cămăşi, trei 
perechi de indispensabili, inclusiv chiloţii, şi trei perechi de 
ciorapi. În plus, aveam de acolo o bonetă, aceeaşi pe timp 
de vară şi iarnă. Când hainele erau ferfeniţe, ni se permitea 
să primim altele de acasă sau ni se dădeau de la magazia 
închisorii, de obicei foarte rupte şi rele. Într-un timp, au 
introdus echipamentul de vară - o bluză şi pantaloni scurţi 
din foaie de cort. În picioare, purtam încălţările pe care le 
aveam de acasă şi, când se stricau, ne dădeau bocanci, 
foarte uscați şi tari, de cele mai multe ori din acelaşi picior. 
Din această cauză, picioarele erau o rană deschisă, aveam 
tot felul de eczeme şi ciuperci. De 54 de ani, port o 
asemenea ciupercă la piciorul stâng, netratabilă. 

Pentru că aveam doar două cămăşi mai bunişoare, a treia 
fiind numai petice, unul dintre colegii de cameră mi-a dat 
una nouă. Mai târziu, fiind într-o altă celulă, a intrat un om 
care executa o penitenţă din 1941. Avea o singură cămaşă 
şi, când o spăla, rămânea dezbrăcat. I-am dat o cămaşă de a 
mea, rămânând tot cu ce avusesem înainte. Doar două 
săptămâni de la această întâmplare, a mai venit cineva în 
celulă. În libertate, fusese o persoană sus-pusă şi scăpase la 
percheziţie cu o cămaşă în plus, adică avea patru. Văzând 
ce rupturi aveam, mi-a dăruit o cămaşă de mătase, nou- 
nouţă. lată, mi-am zis, cine dă lui îşi dă şi dăruind, vei 
dobândi, căci cu fiecare lucru bun oferit din toată inima îţi 
faci o comoară în cer. 

Dorobanţu. 

Într-unul din saloanele secţiei a II-a, se aflau mai mulţi 
intelectuali care aveau statut de bolnavi cronici, îndeosebi 
bătrâni, dar şi tineri cu puterile sleite, ajunşi la limita 
neputinței. În toamna anului 1952, căpitanul Dorobanţu, 
comandantul închisorii, urmat de ofiţerul de serviciu şi mai 
mulţi gardieni, a trecut prin celule pentru a-i scoate la 
muncă pe deţinuţii care păreau mai puţin bolnavi. 

Intrând în salonul respectiv, a ordonat ca bolnavii să se 
aşeze pe două rânduri, faţă în faţă, aşa încât să-i poată 


analiza cu atenţie. 

— Ce boală ai? Îl întrebă pe primul. 

— Sunt bolnav de inimă. 

— Şi eu sunt bolnav de inimă! Zise Dorobanţu, făcându-i 
semn gardianului să îl ia în primire. 

— Cum te cheamă şi ce boală ai? 

— Sunt bolnav de ficat. 

— Şi eu sunt bolnav de ficat! leşi în p. mă-ctii în fabrică! 

Aşa trecea de la un deţinut la altul şi, după ce afla 
diagnosticul fiecăruia, Dorobanţu replica invariabil: "Şi eu 
sunt bolnav! leşi în p. mă-ti în fabrică!" 

Către sfârşitul celor două şiruri de bolnavi, era Cristofor 
Dancu, un tip cu fizicul neplăcut, dar de o inteligenţă 
sclipitoare. Fusese ziarist de mare talie la "Universul" lui 
Stelian Popescu şi la "Curentul" lui Pamfil Şeicaru, apoi 
călugăr, licenţiat în Teologie şi în Drept. 

Cu toate că Dorobanţu îl ştia foarte bine, îl întrebă cu 
acelaşi nezdruncinat dispreţ: 

— Tu ce boală ai? 

— Eu sunt nebun, domnule comandant! 

— Şi eu sunt nebun, Dancule! 

Ironia biciuitoare a deţinutului parcă îl înecă pe 
Dorobanţu, cel năpădit până atunci de toate bolile 
pământului. Se dezmetici în râsetele din salon: 

— Îââăă! F.-ţi Dumnezeii mă-tii, Dancule! leşi în p. mă-tii 
afară! Schiţă un gest pentru a-l lovi cu piciorul în spate, dar 
Dancu se feri cu abilitate. 

Înfuriat peste măsură pentru că şi gardienii au cutezat să 
râdă, Dorobanţu se întoarse brusc, renunțând la a mai 
merge prin celelalte saloane. 

Roata Robilor. 

În primăvară, stăteam în celulă cu Dumitru Coman din 
Galaţi, Stamate Craiu, din părţile Moldovei, şi Ştefan 
Ciocâltău, fost funcţionar superior, pare-mi-se consul al 
României la Istanbul. Lucra la Roata Robilor. Întrebându-l 
ce anume face acolo, mi-a spus să trec pe la el şi să văd 


această roată, care era amplasată în curtea fabricii, în 
spatele WC. 

Câteva zile mai târziu, cu un holter în mână pentru 
finisarea pieselor la strung, am trecut, ca din întâmplare, pe 
la Roata Robilor. Acolo, am găsit doi oameni care împingeau 
la o bară de fier dreaptă, până când aceasta devenea 
circulară. Dispozitivul era simplu: un ax metalic, fixat în 
pământ, la înălţimea de 1,5 m întâlnea două bare de oţel 
apropiate care formau un T. Între aceste bare de oţel se 
introducea bara de fier care, prin împingere bilaterală, era 
îndoită la rece, până ajungea la forma cerută, urmând să fie 
şină de roată. Fabrica închisorii primise o comandă de mai 
multe căruţe pentru transportul muniției, tehnica noastră 
fiind mult înapoiată, chiar primitivă, faţă de Apus. 

Partenerul de lucru al colegului meu de cameră era 
Dreşer, evreu, trăitor al unor evenimente tulburătoare. 

— Spune-i, domnule Dreşer, îl îndemnă Ciocâltău, spune-i 
domnului Caraza ce ai visat astă-noapte şi întâmplarea vieţii 
dumitale. Să ştiţi că domnul este un om foarte cumsecade şi 
complet vindecat de trecutul nenorocit pe care l-a avut. 

Dreşer a oftat adânc, a zâmbit amar, după care începu să- 
mi povestească. Întâmplarea ce urmează mi-a relatat-o în 
mai multe zile. 

— M-am născut şi am trăit în Sighetul Marmaţiei. Când a 
venit al doilea război mondial peste noi, în 1940, la sfârşitul 
verii, în urma Dictatului de la Viena românii ne-au predat 
ungurilor. Nu aş putea spune că ungurii s-au purtat urât cu 
noi, dar prin 1943, când Hitler a dat ordin să se strângă 
evreii din Ardealul ocupat şi să fie trimişi în lagărele din 
Polonia, a început dezastrul al cărui victimă am fost şi eu. 

Eram singur, singurel. Nu aveam tată, iar mama murise. 
Am avut pentru dânsa o dragoste bolnăvicioasă, la fel şi ea 
pentru mine. Când n-a mai fost printre cei vii, ori de câte ori 
mi se întâmpla ceva rău, îmi apărea în vis. Într-una din seri, 
după ce mă culcasem, mama a intrat în cameră, m-a prins 


de umăr şi m-a zgâlţâit puternic, apoi, cu voce speriată şi 
groază în priviri, mi-a şuierat în urechi: 

— Fugi! Fugi repede! leşi acum şi fugi! 

Am sărit din pat şi-am dat să aprind lumina, dar mă 
învârteam prin casă şi nu ştiam pe ce să pun mâna, ce să 
iau cu mine ca să dispar mai repede. Când tocmai reuşisem 
să adun câteva haine într-un geamantan, am auzit bătăi 
puternice în uşă. 

— Cine-i? Am întrebat cu vocea sugrumată. 

— Poliţia! 

Am fost dus, împreună cu alţii, într-o clădire mare, apoi, 
îmbarcaţi într-un tren, am părăsit Sighetul, am trecut în 
Polonia şi ne-am oprit în lagărul de tristă amintire, lagărul 
morţii, Auschwitz (Oswiecim-Polonia). 

Chinurile pe care le-am îndurat au fost multe şi foarte 
grele, de două ori băgat într-o cameră de gazare, apoi scos 
de acolo şi pus planton de sală, la spălat closetele. Ca să-mi 
întârzie gazarea sau chiar să fiu iertat de a mai ajunge în 
camera morţii, condiţia a fost să-mi vând fraţii. Şi am făcut- 
o mult timp, înnebunit de frică, groază şi de moartea pe 
care mereu o vedeam în faţa ochilor. 

Războiul s-a întors în defavoarea nemților. De undeva ni se 
strecurase o veste, ceva cu invazia de la 6 iunie 1944, şi, în 
scurt timp, bubuiturile de tun, brandurile şi ropotul de 
mitraliere s-au apropiat tot mai mult de noi. Nemţii erau din 
ce în ce mai nervoşi. Într-o bună zi, m-au luat de braţ şi m- 
au repezit într-o cameră unde trebuia să fiu dezbrăcat, apoi 
m-au băgat în antecamera morţii. Eram atât de mulţi, încât 
şedeam presaţi mai rău decât sardelele, fără aer, ameţeam 
şi vedeam cum cade câte unul, murind înainte de a intra la 
gazare. 

Mă aflam cam pe la mijloc şi, îngrămădit în mulţime, am 
adormit. Deodată, în acea cameră sinistră, a apărut mama. 
Veselă, s-a îndreptat înspre mine şi mi-a zis: 

— Stai liniştit, nu va muri niciunul. Nu te frământa, nu 
dispera! 


Uitându-mă la dânsa şi voind să o mai întreb ceva, am 
văzut deodată că dispare, apoi, trezit din somn, le-am 
strigat celor din jur: 

— Staţi liniştiţi că vom scăpa. Acum mi-a spus mama! 

Socotindu-mă nebun, cei din jur se uitau neîncrezători la 
mine. Puțin timp după aceea, pe la 4-5, am auzit mişcări 
suspecte pe coridoare şi voci într-o limbă străină. S-au 
deschis uşile şi ni s-a spus să ieşim pentru că eram liberi. 
Erau americanii care ocupaseră localitatea şi lagărul. 
Nemţii dispăruseră. Am înţeles atunci de ce timp de câteva 
ore nu am mai auzit nici o mişcare pe coridoare. Trecând în 
camera de alături, am pus ceva pe mine, apoi m-am 
strecurat printre evreii mei şi printre soldaţii străini, 
dispărând în oraş. Ştiam că, dacă mă prind, prima dată o să 
mă judece ai mei. 

În câteva luni, am străbătut pe jos Polonia, Cehoslovacia, 
Ungaria şi apoi am intrat în ţară, dar nu îndrăzneam să 
merg în oraşul meu. Am mâncat pe unde am putut, am 
dormit pe unde am apucat dar, fiind din ce în ce mai 
strâmtorat, într-o bună zi am descins în gara din Sighet. M- 
au arestat după puţin timp şi am ajuns în închisoare ca să 
plătesc greşeala de a-mi vinde concetăţenii în acel 
nenorocit Auschwitz. Până să ajung la Aiud, am executat ani 
mulţi prin alte închisori din ţară. Nu am făcut şi nu mai fac 
rău nimănui, şi mai ştiu că îmi merit pedeapsa din partea lui 
Dumnezeu. 

Ştefan Ciocâltău interveni şi-l rugă pe Dreşer să-mi spună 
şi ce visase în noaptea aceea. 

Deşi privea în gol, Dreşer parcă se mai lumină la faţă şi îmi 
zise: 

— Astă noapte, mi-a apărut mama din nou în vis şi mi-a 
spus că pe 1 august, cu siguranţă, mă voi elibera şi voi 
scăpa de toate necazurile. Mai am până atunci circa trei 
luni, după care voi fi liber. 

Mi spus-o cu atâta siguranţă, încât am tresărit. Ochii lui, 
şi-aşa mari, se măriseră şi mai mult, iar în voce avea un 


tremur de bucurie amestecată cu emoție: 

— Auzi?! Auzi, dumneata? Mai sunt doar trei luni! 

Am plecat de acolo convins de cele auzite şi am început să 
număr zilele, având certitudinea că la acea dată vom fi cu 
toţii liberi. Eram în acelaşi schimb cu Dreşer, ne întâlneam 
deseori şi, mai mult, ne înţelegeam din priviri. La început, 
ridica trei degete de la o mână, după circa o lună, două, 
apoi unul şi, după aceea, cu mâna dreaptă ridicată, îmi 
arăta o oarecare distanţă între degetul mare şi arătător, 
asta însemnând că suntem sub o lună. În ultimul timp însă 
acuza dureri în piept, punea deseori palma deasupra inimii 
pe care o apăsa cu putere şi spunea că are amețeli. 
Mergând la doctor, acesta i-a atras atenţia că nu mai este 
apt de lucru şi să stea în repaus. 

— Nu se poate, i-a răspuns Dreşer. Mai am doar puţin 
până la eliberare şi nu vreau să fiu în spital. 

În drum spre Celular, când ieşisem din schimb, l-am 
întâlnit pe Dreşer. 

— Ei, domnule Dreşer, ştii mata că astăzi suntem în 1 
august? 

Dreşer, cu aceeaşi fermitate care mă uimea, îmi răspunse: 

— Mai sunt aproape încă 10 ore din 1 august! 

Nu sunt şi n-am fost vreodată naiv, n-am crezut în anumite 
lucruri, dar certitudinea cu care mi-a vorbit acest om m-a 
descumpănit puţin. Începeam să cred că, în aceste mai 
puţin de 10 ore, se mai poate întâmpla ceva. Am intrat în 
celula mea, nr. 78, ultima de la parter, pe dreapta. Dreşer 
mi-a spus la revedere şi a urcat la etajul I, în prima celulă 
de pe aripa dreaptă vest, care era situată oarecum în faţa 
celulei mele. Deşi la niveluri diferite, îl puteam vedea foarte 
bine prin plasa de sârmă care despărţea parterul şi etajul 1. 

După programul de seară - care consta în operaţia de 
umplere a vasului de apă pentru noapte şi golirea tinetei de 
murdărie, acestea făcându-se în acelaşi timp la parter şi 
etajul I, l-am mai văzut o dată pe Dreşer care ducea tineta 
cu murdărie. De acolo, de sus, mi-a spus cu subînţeles: 


— Duc să vărs ultima murdărie a celulei, a Celularului şi a 
comuniştilor! 

L-am privit îndelung când s-a întors, până s-a închis uşa 
după el, şi parcă inima începu să-mi bată cu mai multă 
grabă decât până atunci. 

Văd şi acum componenţa celulei lui Dreşer: Ion Vorovenciu 
- economist, din Rucăr Muscel, losif-Pepi Stănescu - jurist, 
din Bucureşti, şi Ghiţă Gherghiescu, licenţiat, tot din 
Bucureşti. 'Toţi erau legionari dar se împăcau foarte bine, se 
respectau şi Dreşer ţinea foarte mult la ei. 

În aceeaşi seară, la închiderea de la ora 19.00, şeful de 
cameră, Pepi Stănescu anunţă cu voce tare: 

— Domnule şef, avem un om bolnav de inimă care trebuie 
văzut de doctor şi vă rog să aveţi în vedere acest lucru. 

— Care eşti, bă? 

— Eu, îi răspunse bolnavul, şi numele meu este Dreşer. 

Uşa s-a izbit, zăvorul a fost pus şi predarea-primirea a 
continuat. După alte vreo două ore, din celula lui Dreşer se 
auziră iarăşi bătăi puternice în uşă. 

— Ce baţi, bă?! Întrebă gardianul şef de secţie. 

— Aduceţi doctorul, domnule şef! Omul ăsta moare! 

— Şi ce, bă?! Lasă-l să moară! 

Pe la ora 22.00, încă mă plimbam pe întuneric prin celulă, 
dar mă toropea oboseala acumulată în timpul zilei. M-am 
lungit în pat şi am aţipit. Deodată, s-au auzit bătăi puternice 
în uşă la etajul Î, cu pumnul şi apoi cu capacul tinetei. Am 
sărit şi mi-am apropiat urechea de uşă. Pe puntea de la 
nivelul de deasupra se auzeau paşi în fugă, apoi vocea 
răstită a gardianului întrebând: 

— Ce p. mă-ctii baţi în uşă, bă?! 

— A murit! Veni răspunsul. 

— Cine, bă? Cine-a murit? 

— Dreşer! De-acum nu mai are nevoie de medicamente, 
nu mai are nevoie să-l scoateţi la doctor! Şi nu uitaţi că 
toată seara am bătut în uşă şi v-am cerut să fie văzut de 
doctor! 


După ce paşii mei au măsurat mult timp celula dintr-un 
capăt în altul, m-am urcat pe pat şi m-am gândit la cele 
întâmplate. Era 1 august 1952, ora 23.00 - doar cu un ceas 
înainte de expirarea termenului prevestit, când mama lui 
Dreşer a venit să-l ia, scăpându-l de temniţă, de necazuri, 
de gardieni, de zornăit de lanţuri, de celulele negre şi de 
toate caznele la care fusese supus ani la rând. 

Evadarea din Aiud. 

În istoria închisorilor din întreaga lume, evadarea a 
constituit visul cel mai greu de realizat. În condiţiile unei 
încarcerări de maximă siguranţă pentru cei mai periculoşi 
"criminali" ai neamului, fireşte, regimul comunist din 
România, după metode staliniste, a dus până înspre 
perfecţiune sistemul de pază al închisorilor. De la Aiud, 
Gherla, Piteşti, Jilava, Suceava sau Galata, teoretic, nu se 
putea evada fără victime. Cu toate acestea, o minte 
sclipitoare a pregătit cu minuţiozitate un plan de evadare - 
acţiune unică în toată existenţa tumultuoasă a Aiudului. 

În ziua de 21 decembrie 1952, conducerea, ofiţerii politici 
şi gardienii au sărbătorit ziua de naştere a marelui călău 1. 
V. Stalin. Lucram în fabrică, în schimbul de noapte. Imediat 
după ora 23.00, clopotul din poartă începu să sune fără 
oprire. În acelaşi timp, în fiecare secţie a fabricii a intrat 
câte un gardian cerându-ne să ieşim afară şi să ne 
încolonăm în faţa porţii. Auzind alarma, comandantul 
Dorobanţu - care locuia într-o clădire special amenajată 
pentru el, doar cu mantaua peste pijama, a intrat în Celular 
şi găsindu-l pe gardianul Barabaş, un ungur barbar şi 
feroce, l-a lovit atât de puternic, încât s-a clătinat iar 
cascheta i s-a rostogolit prin curte. 

Foarte mulţi gardieni, ofiţeri şi chiar Dorobanţu, toţi peste 
măsură de nervoşi, au început să ne numere, iar ofiţerii din 
Zarcă, din secţiile 1 şi 2, din Celular şi chiar din spital au 
sosit cu efectivul pe care îl aveau, făcând totalul zilei la 
deţinuţi. Din şoaptele lor, am înţeles că lipseau 5. Şi tot 


numărând şi socotind, unul dintre ofiţeri, mai bun la 
aritmetică, i-a explicat comandantului: 

— Unul mort, unul grav bolnav la spital şi unul prins, 
rămas sub zid. Deci, doi dispăruţi! 

Am înlemnit. Ştiam ce ne aşteaptă. Ne-am întors în 
fabrică, dar nimeni n-a mai putut lucra până dimineaţă. 
Efectivul de gardieni era pe atunci de circa 200 de inşi şi 
toţi au fost concentrați în temniţă fără să mai meargă acasă, 
soțiile aducându-le mâncarea la poartă. Se schimbase 
roata! Pentru un timp, şi ei făceau odată cu noi puţină 
osândă. 

Dimineaţa, când am ieşit din schimb, din poarta fabricii şi 
până la uşa Celularului, pe o lungime de câteva sute de 
metri, străjuiau aproape cot la cot două cordoane de 
gardieni. Stăteau faţă în faţă şi aveau bâte, bucăţi de metal, 
scurtături de lemn şi ciomege. Le ridicau odată cu 
înjurăturile, apoi le coborau lovindu-ne sălbatic, unde 
nimereau. Am reuşit doar câţiva să ne menţinem pe 
picioare până la uşa Celularului, dar mulţi s-au prăbuşit, 
unii au leşinat iar alţii au fost duşi direct la spital. Nu ştiu 
dacă furcile caudine au fost mai aspre sau mai greu de 
suportat decât supliciile de o cruzime de neînchipuit la care 
am fost supuşi timp de zece zile. 

Trei deţinuţi puseseră la cale o evadare cu totul ieşită din 
comun: Spulbatu - ziarist, Şirianu - de loc chiar din Șiria 
Aradului şi Greceanu - pilot aviator, unul din aşii Aviației 
Române, cel care la Stalingrad a salvat românii încercuiți 
până ce ruşii au tăbărât asupra avionului; a fost ultimul 
care a părăsit Stalingradul. 

Terminând schimbul II, la ora 22.00, deţinuţii treceau din 
fabrică în curtea Zărcii, unde primeau un simplu terci de 
porumb, după care mergeau în Celular pentru a se odihni. 
Ascunzându-se printre lemne, Spulbatu, Şirianu şi 
Greceanu au lăsat schimbul să treacă înaintea lor şi să intre 
în Celular. Gardienii - bine băuţi fiindcă era ziua "Tătucului" 
Stalin - n-au reuşit să numere corect întemniţaţii, 


scăpându-le astfel trei inşi. Greceanu, Spulbatu şi Şirianu 
au bătut la uşa uscătoriei mecanice, unde se pregăteau 
scândurile de brad prin uscare forţată. În spate, mai era o 
încăpere unde se afla tabloul electric de comandă pentru 
întreaga închisoare, fabrică şi lumina de pe zidurile din jur. 

Uscătoria era de obicei închisă, înăuntru fiind un 
basarabean, pe nume Ivaşciuc. Acesta a întredeschis uşa, 
timp în care cei trei au intrat şi l-au demobilizat. Când 
tocmai făceau această operaţie, în uşă a mai bătut cineva. 
Era şeful schimbului de noapte, cpt. Marcel Tăutu, fostul şef 
al Bricului Mircea. În acea perioadă, asculta mai mult de 
administraţie, căreia îi şi furniza o serie de informaţii. Uşa i- 
a fost deschisă dar, pentru că s-a opus celor trei, Şirianu l-a 
pocnit cu ranga în cap. Se înţelege că i-a despicat capul, 
creierul lui Tăutu împrăştiindu-se pe pereţi, cât şi pe elice, 
care a încetat să mai funcţioneze. Basarabeanul a fost şi el 
lovit pentru că a început să strige, dar n-a murit pe loc, ci 
mai târziu, când intra pe poarta infirmeriei. 

După ce au întrerupt lumina în toată închisoarea, inclusiv 
cea de pe ziduri, au ieşit afară, luând cu ei o scară potrivită 
din timp, şi au trecut prin faţa secţiiior I şi Il care erau vis-r- 
vis de Celular. Îndreptându-se spre foiţorul santinelei care 
se afla între secţii, Celular şi stradă, unul dintre ei a rămas 
puţin în urmă, făcând-o pe gardianul: 

— Lasă-i, tovarăşe, să urce să repare lumina, că ei au venit 
cu mine! 

Derutat, securistul din stâlp i-a lăsat pe Spulbatu şi 
Şirianu care, în momentul următor, au şi fost în faţa lui. 
Ajunşi la el, l-au izbit de bara de metal şi, sărind din stâlp, 
au luat-o la fugă. Revenindu-şi, securistul a tras alarma, 
apoi a îndreptat arma către Greceanu, care tocmai urca 
scara, şi a tras. Glonţul i-a trecut paralel cu tâmpla, fără să-l 
atingă însă, dar a căzut şi a rămas sub scară. 

O patrulă a securităţii, care îşi făcea rondul de noapte în 
jurul temniţei, tocmai se apropia vrând să-i prindă, dar cei 
doi au fugit în puncte diferite şi au scăpat. 


După cum am mai spus, timp de 10 zile, până pe 31 
decembrie 1952, chinurile deţinuţilor din Aiud au fost 
similare celor din iad. Când în toată lumea se aştepta 
revelionul, un gardian, Alexa, ne-a suflat în trecere: 

— Copii, n-o să vă mai bată! Şi noaptea trecută şi în seara 
aceasta, Europa Liberă a vorbit despre ce se întâmplă în 
Aiud. 

Toţi am mâncat terciul într-o tăcere mormântală, 
pregătindu-ne să ieşim din sala de mese, să străbatem în 
goană curtea Zărcii pe sub furcile caudine ale gardienilor, 
ca apoi să intrăm în fabrică. Deodată însă un ofiţer a intrat 
în sală, zicându-ne: 

— Din această clipă, nimeni nu mai are voie să vă bată, să 
vă schingiuiască sau să vă înjure. Terminaţi masa, aprindeţi 
o ţigară cei care fumaţi şi, în linişte, ieşiţi câte unul, fără a 
vă mai fi teamă de nimeni şi de nimic. 

Afară, pregătiţi de masacru, milițienii aşteptau cu zecile, 
dar acelaşi ofiţer le-a spus: 

— Aruncaţi imediat bâtele şi nimeni nu mai are voie să se 
lege de ei, decât în cazuri extreme. Rămâneţi numai cei de 
serviciu, iar ceilalţi mergeţi şi vă culcaţi! Executarea! 

Am ieşit în curte şi, privind cerul, cu ochii în lacrimi am 
mulţumit Celui de Sus. Revelionul acelui an ne mai dădea o 
speranţă de supravieţuire în temniţa Aiudului. 

Trupele securităţii din Aiud, Cluj, Alba Iulia, Războieni şi 
Teiuş fuseseră concentrate în jurul închisorii şi împrejurimi 
pentru a-i prinde pe cei doi fugari. După mai puţin de 24 de 
ore, unul a fost găsit dormind sub o salcie pe malul 
Mureşului, aproape mort de frig şi foame. Celălalt a reuşit 
să ajungă până la Sighişoara, unde avea o prietenă. Aceasta 
l-a primit, dar a doua seară, motivând că merge la film, a 
anunţat securitatea locală care l-a prins şi l-a adus din nou 
la Aiud. 

Chinurile la care au fost supuşi cei trei, în mod special 
Spulbatu şi Şirianu care reuşiseră să evadeze, au fost de 
neimaginat. Puşi pe o scândură lată şi acoperiţi cu o pătură 


udă, erau bătuţi până ce tot corpul căpăta culoarea vânătă 
iar din pielea crăpată ţâşnea sânge, aspect confirmat de 
martori oculari şi chiar de către unii gardieni. 

Pe 15 martie 1953, la Judecătoria din Aiud, aflată în 
incinta temniţei, a avut loc procesul celor trei. Deţinutul 
Suciu, un ţăran ardelean, care a fost dus martor în acel 
proces, ne-a descris ulterior ce s-a întâmplat acolo. 

În sală, erau doar securişti şi soțiile acestora, strategie 
întrebuințată pentru a se spune că procesul a fost public. 
Şirianu, Spulbatu şi Greceanu s-au apărat ca nişte mari 
avocaţi şi au cerut să fie executaţi, nemaivoind să trăiască 
într-o ţară şi sub un regim de acest fel. Tensiunea era atât 
de ridicată, încât unele femei mai sensibile plângeau în 
hohote. 

Sentința a fost următoarea: Şirianu - condamnat la moarte 
pentru crimă şi evadare, Spulbatu - muncă silnică pe viaţă, 
Greceanu - 25 ani muncă silnică, iar Suciu - 15 ani. 

O lună mai târziu, Şirianu era dus în lanţuri pe malul 
Mureşului, apoi executat prin împuşcare de către gardianul 
B., de faţă fiind şi ofiţerul P 

Înlocuirea lui Dorobanţu. 

După celebra evadare a celor trei din Aiud, cpt. Dorobanţu 
a continuat, pe cont propriu şi fără aprobarea celor mari, o 
mai lungă perioadă de represiuni în cadrul închisorii din 
Aiud, având o atitudine de fiară mai înainte chiar de a fi 
numit comandant. Înaintea alegerilor din 1946, alături de 
Nicolae Ceauşescu, a ucis în bătăi un om de la o secţie de 
votare din regiunea Argeşului. De câte ori intra în fabrică, 
Celular sau trecea prin curte, striga gardienilor care ne 
supravegheau: 

— Tovarăşe, pune mâna pe par şi pocneşte-l până ce cade 
la pământ! 

Instituise mai multe locuri de tortură în temniţă, iar în 
perioada ianuarie-februarie şi chiar martie 1953, deseori, 
în corpul de gardă de la intrarea în fabrică, erau duşi 


anumiţi deţinuţi. După ce se stingea lumina, erau bătuţi cu 
bestialitate, fără nici un motiv. 

Prin luna ianuarie a acelui an, lucram într-o hală a fabricii, 
fostă "Stoica", şi ne păzeau doi gardieni, unul bătrân, Oană, 
şi unul tânăr, înalt şi deşirat, Săbăduş. Eram în schimb de 
noapte şi, la un moment dat, s-a deschis uşa halei iar un 
gardian de serviciu a întins o notă paznicului Oană. Acesta a 
citit-o şi a întors privirile spre locul unde lucram, apoi s-a 
apropiat de mine şi mi-a zis: 

— Hai! 

Bănuiam unde merg şi le-am şoptit în treacăt colegilor: 

— Rugaţi-vă pentru mine! 

De acolo şi până în poartă, am murmurat în continuu 
"Tatăl nostru". În corpul de gardă, se aflau un ofiţer şi doi 
gardieni care, după ce au stins lumina, m-au luat la bătaie 
cu ciomegele. Îmi apăram capul cu mâinile, expunându-mi 
în acelaşi timp, fără să vreau, spatele şi restul corpului. Au 
curs peste mine ciomegele până ce m-am prăbuşit la 
pământ. 

— Lasă-l în p. mă-sii! A spus ofiţerul. 

M-au scos afară târâş şi m-au dat lui Oană, care mă tot 
îndemna să mă întorc la lucru, dar eu nu reuşeam nici 
măcar să mă mai ţin pe picioare. Dinspre atelierul de 
tâmplărie, din dosul unei stive de lemne, mă urmărea bunul 
meu prieten învățătorul Mihai Puşcaşu. 

Mai târziu, prin luna martie, când conducerea închisorilor 
de la Bucureşti a aflat de ceea ce se întâmplă în Aiud, au 
venit mai mulţi procurori în anchetă. Mihai Puşcaşu, şi el o 
victimă a bătăilor cumplite, a fost anchetat în legătură cu 
acest fapt şi, fiind întrebat dacă mai ştie pe cineva ciomăgit 
în acel fel, m-a indicat pe mine. Astfel, am ajuns şi eu în faţa 
acelor procurori şi am scris tot ceea ce mi s-a întâmplat, iar 
pentru o mai clară dovadă am indicat numele lui Oană şi 
Săbăduş, ziua şi ora exactă când am fost atât de crunt 
ciomăgit. 


Urmare a acestei anchete, Dorobanţu a fost înlocuit de 
colonelul Koler. 

Istrate Micescu. 

Istrate Micescu, jurist de talie europeană, fusese coleg de 
clasă şi prieten cu Nicolae Titulescu. "Nicolae Titulescu - 
spunea Istrate Micescu - a avut marea favoare să studieze 
la Paris, iar în tot timpul studiului, ani la rând, mama lui l-a 
urmat, a stat lângă el şi astfel a ajuns unde cu toţi ştim. Eu 
nu am avut această şansă. Mai mult, ironia sorții a făcut să 
ajung în temniţă şi, bolnav fiind, nu m-aş mira să mor în 
Aiud". 

Istrate Micescu, profesor universitar la Bucureşti, dar şi la 
alte universităţi din ţară, a predat deseori şi la marea 
Sorbona, din Paris. Un avion francez venea după dânsul, îl 
ducea şi apoi îl aducea înapoi. A fost condamnat în 1947, 
fiind trecut pe un tabel al oamenilor mari din ţară, şi nu 
pentru că ar fi comis vreo infracţiune, ci tocmai pentru 
capul său de uriaş intelectual, scopul comuniştilor fiind să 
ucidă creierele şi să promoveze doar tălpile şi călcâiele. 

La începutul lunii august 1953, eram încă internat în aşa- 
zisul spital al temniţei aiudene. Celor bolnavi dintre noi care 
ne mai puteam cât de cât deplasa ni se dădea voie să ieşim 
în curtea spitalului şi chiar să ne mişcăm de ici, colo. Pe o 
bancă din curte, vedeam mereu un deţinut care doar stătea 
la soare, fără să se plimbe. Trecând prin faţa lui, l-am auzit 
pe un coleg de suferinţă dându-i bineţe: 

— Vă salut cu respect, domnule profesor Micescu! 

Curios, l-am întrebat dacă este unul şi acelaşi cu ilustrul 
jurist şi profesor Istrate Micescu. Răspunsul a fost afirmativ 
şi din acea clipă am căutat ca ori de câte ori treceam prin 
faţa acestui domn să-l salut cu respect. 

Într-o zi, zâmbindu-mi, m-a invitat să stau lângă el. M-am 
aşezat şi mă încerca sentimentul că un Aristotel, Platon sau 
Socrate stă de vorbă cu mine. Mi-a rămas întipărită în 
minte următoarea consideraţie a acestui mare om: 


— Tinere Caraza, mi-a spus, eşti unul dintre cei mai de 
bună-credinţă şi mai cinstiţi tineri pe care i-am întâlnit în 
viaţa mea. Şi tocmai pentru acest lucru, vreau să-ţi spun că 
ai suferit şi vei avea foarte mult de suferit în viaţă. Şi să nu 
uiţi că omul cinstit este victima bunei sale credinţe. 

O zi mai târziu, am fost externat din spital şi, după două 
săptămâni, bucătarul, care aducea regimul alimentar 
pentru noi, bolnavii care locuiam într-o cameră a secţiei |, 
ne-a suflat când gardianul a făcut câţiva paşi mai departe 
de noi: 

— Azi-noapte, a murit Istrate Micescu. 

De pe cerul României, şi aşa destul de întunecat, se 
desprinsese încă o stea - cea a lui Istrate Micescu. 

Singur. 

Era 4 aprilie 1954. leşisem la plimbare de 20 de minute şi 
priveam nostalgic firele de iarbă iţite printre petele de 
zăpadă ce se îndărătniceau încă să ţină în loc ceea ce mai 
rămăsese din iarnă. O clipă doar, şi nu mai eram deţinutul 
politic din Aiud, îmbrăcat în haină vărgată, ci copilul de pe 
Valea Bistriţei şi de la poalele Ceahlăului, care se plimba 
odinioară prin livada de lângă casă. Mă întrebam când va 
veni timpul să-mi revăd locurile dragi, să sărut pământul, să 
mă tăvălesc prin iarbă, să aud cântecul cucului şi al 
sturzului care mă trezeau dimineaţa. 

Ca o biciuire pe rană sângerândă, gardianul ne ordonă cu 
voce brutală să reintrăm în celulă. 

În după-amiaza acelei zile, la intrarea în Celular am auzit 
zgomote deosebite, apoi uşi deschizându-se una după alta 
pe punţile etajului nostru. Ofiţerul politic ne-a scos pe toţi în 
afara celulelor şi a strigat numele deţinuţilor de pe un 
tabel, indicându-le şi celula unde trebuiau să meargă. După 
ce toţi au intrat în celulele comunicate, pe coridor am 
rămas doar eu şi ofiţerul, pe care l-am întrebat curios: 

— Dar eu unde merg? 

— Intră înapoi în celulă! 


În celula 222, de la etajul II, am stat singur timp 
îndelungat fără să fiu scos la plimbare şi fără să pot privi 
printre jaluzele decât numai luna pe cer, uneori, când 
trecea prin dreptul ferestrei mele. 

Şi a trecut o primăvară, când de afară îmi venea miros de 
flori, apoi o vară cu aromă de fructe coapte şi de iarbă 
cosită şi o toamnă când, de pe dealul din faţă, se strecura în 
celulă parfum de struguri copţi, din viile lui Ambrozie. Deşi 
întrebasem, nu mi s-a spus de ce sunt ţinut singur, care este 
vina pentru care mi se aplică regim sever de celular, de ce 
mi se ia dreptul la plimbare şi la o frântură de cer. 

Prin faţa celulei mele, treceau deseori tovarăşi cu o mină 
gravă - probabil importanţi pentru regimul comunist 
pentru că toţi se aplecau în faţa lor - şi mă priveau ca pe o 
piesă unicat de muzeu. Degajat, cu mâinile la spate - deşi 
mi se interzicea acest lucru - le-am întrebat pe acele 
persoane simandicoase în urma cărei sentinţe mi se aplica 
acel regim de tortură. Neprimind nici un răspuns, le-am 
cerut respectuos să-mi spună cu cine stau de vorbă pentru 
a şti cum să mă adresez, dar de fiecare dată făceau semn să 
închidă uşa şi plecau. Ca dovadă că maniera mea de a le 
vorbi acestor cetăţeni nu era agreată, ofiţerul de serviciu şi 
gardianul se încruntau la mine şi scrâşneau din dinţi. 

Timpul trecea greu dar, ca să îndepărtez singurătatea la 
care eram supus, zilnic îmi făceam câte un program pe care 
îl urmam cu stricteţe. Astfel, săptămâni la rând, am încercat 
să-mi refac viaţa cu amănunte pe care le înregistrasem pe 
tabula rasa, cu multă fidelitate, chiar mai înainte de a avea 
trei ani. Am reuşit apoi să reconstitui catalogul claselor, 
începând cu întâi primară, până la a şaptea, apoi cu Şcoala 
Normală, inclusiv anul 1948. 

În clasa a V-a la Şcoala Normală (pe atunci, clasele se 
numărau de la I la VIII), îmi amintesc faptul că m-am 
poticnit la litera M - un coleg, care a stat un singur an, al 
cărui nume începea cu această literă iar prenumele era Ion. 
De loc era din judeţul Bacău, de religie romano-catolică, 


având ceva comun şi cu ungurii, căci i se spunea şi ceangău. 
Ştiam perfect cum arată, ce ochi are şi că la mâna stângă 
avea lipsă două degete, pierdute într-un accident, dar nu 
reuşeam deloc să-mi reamintesc numele. Timp de două zile, 
mi-am forţat memoria până la refuz, încât simţeam că mă 
doare capul, dar tot n-am reuşit să-i găsesc numele. 

În celulă erau patru paturi, suprapuse câte două, şi 
dormeam în cel din dreapta sus, pentru că de acolo puteam 
privi luna printre jaluzele, având impresia că sunt mult mai 
aproape de ea. Stăteam întins şi mi-am apropiat pleoapele, 
dar nu ştiu dacă adormisem sau nu când am văzut plutind 
în faţa mea, la o distanţă mică, imaginea unei femei. N-aş 
putea spune că avea ceva deosebit, în afara faptului că 
figura ei exprima deosebită bunătate şi delicateţe. M-a 
privit zâmbind şi m-a întrebat: 

— Nu ştii cum îl cheamă pe colegul tău din grupul literei 
M? Chiar nu ştii?! 

— Nu! l-am răspuns şi prin vis, dar şi în realitate. 

— Mârţ Ioan! Mârţ loan, îmi şopti din nou. 

M-am trezit stând în capul oaselor şi frecându-mă pe la 
ochi. În celulă am simţit un miros străin şi plăcut iar prin zid 
am văzut strecurându-se ceva ca o umbră, parcă un fel de 
lumină. Inima a început să îmi bată cu putere şi mi-am dat 
seama că se petrece ceva deosebit cu mine. 

— Doamne! Mi-am zis. Ai trimis Tu pe cineva sau poate 
vine din altă parte? 

Am apucat un ciob de sticlă pe care îl aveam ascuns la 
marginea patului şi am scris repede pe perete Mârţ Ioan, 
iar după aceea i-am pronunţat numele de zeci de ori, până 
am adormit. 

Dacă, printr-un anume mecanism, s-ar putea îndepărta 
straturile de var care, între timp, au fost aplicate pentru a 
curăța celula, s-ar putea citi şi astăzi, săpat în perete, 
numele Mârţ loan. 

Filimon. 


În toată singurătatea acelei celule, avusesem timp să-mi 
refac întreaga viaţă şi să mă gândesc mai profund la partea 
spirituală şi la Dumnezeu. Atunci când simţeam că sunt mai 
aproape de cer ca niciodată, cineva îmi zâmbea şi căuta să 
aibă o comportare mai umană faţă de mine. Era Filimon, 
plutonier şef de secţie, un bărbat tânăr, frumos şi cu suflet 
bun, un om al cărui loc nu era în închisoare şi, în nici un 
caz, pe post de temnicer. Din când în când, deschidea uşa, 
îmi spunea ceva frumos şi mă lăsa mai mult când mergeam 
după apă sau ca să golesc tineta. Când mi se aducea 
mâncarea, avea grijă să-i spună bucătarului să-mi umple cu 
vârf gamela. Altădată, auzeam un zgomot uşor la uşă, se 
deschidea vizeta încet şi vedeam cum este împinsă o 
gamelă cu mâncare pe măsuţă, apoi, cel care mi-o aducea, 
fără să se arate, închidea uşor uşiţa şi pleca. 

Mai târziu, când mă aflam în secţia de bolnavi cronici şi 
apoi în secţia de bolnavi TBC, acest Filimon a apărut şi 
acolo, bucurându-se că m-a văzut. Avea acelaşi zâmbet şi 
aceeaşi bunătate în priviri. 

În acelaşi an, pe 26 octombrie, de Sf. Dumitru, celula mea 
s-a deschis parcă altfel decât până atunci şi un gardian, nou 
sosit în secţie, mi-a zis: 

— No, c-apăi, hai şi te plimbă! 

Am rămas pe loc, crezând că acest om mă confundă cu alţi 
deţinuţi care nu erau supuşi unui regim de temniţă grea. 

— No! C-apăi, n-auzi?! leşi odată afară! 

Am ieşit repede de teamă să nu se răzgândească, ţinându- 
mă cu mâinile de bara punţii sau de pereţi. Am coborât 
scările dar, în curte, m-au ameţit razele soarelui dinspre 
apus care îmi veneau direct în priviri. N-am mai văzut 
nimic, am simţit săgeți şi o durere aprigă, ca şi cum cineva 
mi-ar fi aruncat praf sau nisip în ochi. Mi-am acoperit faţa 
cu palmele şi m-am rezemat de zid. 

— No! C-apăi ce dracu' ai?! 

I-am spus gardianului că de şapte luni stau în întuneric 
fără să fiu scos afară şi că nu mai văd nimic, iar ochii mă 


dor. M-a aşteptat până mi-am revenit, apoi m-a dus în 
curtea triunghiulară cu pereţi de ciment şi păzită de un 
gardian dintr-un prepeleac, unde am fost lăsat mai mult 
decât aveam dreptul. N-a mai scos nici o vorbă şi am avut 
impresia că în privirea lui era o undă de compătimire. Când 
m-a condus înapoi, în celulă, m-a întrebat din uşă: 

— Şi, cum măi, omule, stai aici de astă-primăvară? Pe 
întuneric? De unul singur? 

— Exact! 

— Măi, să fie! Apăi, să-i f. dracu' pe toţi! De-acum înainte 
vei fi scos la plimbare pentru că a dat ordin ofiţerul de 
serviciu - a mai adăugat gardianul, după care a ieşit. 

Căsăpirea lui Manciu. 

Exterminarea condamnaților politici atinsese cote 
nebănuite şi în fiecare zi mureau oameni pe capete. 
Administraţia închisorii avea pregătite câteva coşciuge tip şi 
aştepta să se adune tot atâtea cadavre cât să le ocupe, după 
care erau duse la Râpa Robilor - un cimitir pentru deţinuţi 
politici, fără morminte, fără cruci pentru a nu fi identificaţi 
vreodată. În momentul când erau scoşi din curtea închisorii, 
la poartă gardianul le făcea o ultimă "operaţie": le 
străpungea inima de câteva ori cu o sulă de mărime 
apreciabilă ca să se asigure că nu este vorba despre moarte 
clinică. Patru deţinuţi de drept comun încadrau căruciorul 
pe care era pus sicriul respectiv, primii îl trăgeau iar ultimii 
îl împingeau. 

La Râpa Robilor, morţii erau dezbrăcaţi de hainele pe care 
le aveau şi aruncaţi toţi într-o groapă, după care se arunca 
pământ peste ei. Acesta era ritualul înmormântării celor 
care se prăpădeau la Aiud şi în celelalte temnițe din ţară: 
fără preot, cruce sau slujbă, fără nimic, aşa erau daţi 
pământului deţinuţii politici, ducând cu ei un crez pentru 
patrie şi o adevărată istorie. 

Inginerul Manciu, deţinut politic la Aiud, lucra la Biroul 
tehnic al fabricii. Înainte de arestare fusese directorul 
Uzinelor Reşiţa, bun profesionist, un om deosebit şi cu un 


fizic uriaş. Era corpolent, avea o înălţime de circa 2 metri, 
iar la picior purta nr. 47 sau 48. Neputând încălţa nimic de 
la magazia închisorii, administraţia a fost nevoită să-i facă 
după mărime o pereche de bocanci. 

Prin toamna anului 1954, ing. Manciu s-a îmbolnăvit şi a 
decedat. La vremea aceea, stăteam într-un salon din Secţia 
I, situată pe colţ şi orientată înspre sud, unde începea o 
aripă lungă cu saloane pentru bolnavii TBC. În faţă, era 
drumul care ducea la Morgă, zidul închisorii cu santinelele 
securiste din foişor, şoseaua şi apoi râul Aiudel, care se 
varsă în Mureş, în faţa localităţii Ciumbrud. 

Manciu a fost dus la Morgă chiar pe sub geamurile în 
spatele cărora mă aflam. Neîncăpând în niciunul din sicriele 
tip din cauza masivităţii trupului, ofiţerul politic al închisorii 
It. Lulu Iordache l-a chemat pe unul dintre marii torţionari 
ai Piteştiului, care la vremea aceea se afla în Aiud, dându-i 
dispoziţie să rezolve cazul. Cu un sadism bolnăvicios, acesta 
a cerut un ferăstrău şi l-a scurtat pe Manciu, în aşa fel ca să 
încapă în sicriu: i-a tăiat picioarele de sub genunchi, 
punându-i-le alături de trup! Aşa a ajuns Manciu, o 
personalitate a neamului românesc, într-o groapă de pe 
Râpa Robilor, acolo unde mii de deţinuţi politici au fost 
aruncaţi şi uitaţi de netrebnicia sistemului comunist. 

De fiecare dată când gândurile mă poartă înspre Râpa 
Robilor şi la atât de multă jertfă de viaţă, ascult durerea 
şoptită din versurile lui Radu Gyr: "Alături de temniţă, pe-o 
rână, pe-o coastă, Cimitirul nostru tace, adastă; 

Aşteaptă sicrie sărace, Cu număr de smoală scris pe 
capace." 

Vasile Bulz, rătăcirea diavolului. 

Abrutizarea absolută, dusă până dincolo de bestialitatea 
sângeroasă, devenise una dintre manierele de expresie ale 
celor care slujeau interesele noii puteri. În indivizi care 
păreau normali pe stradă sau în societate, s-au dezlegat 
brusc toate tenebrele răului, năpustindu-se cu cruzime de 
fiară asupra celui vizat. Nu era vorba doar de obedienţa 


serviciilor faţă de comunişti pentru a intra în grațiile lor sau 
pentru a-şi asigura ascensiunea în structurile superioare. 
Aceasta fusese depăşită de mult! De fapt, în ei funcționau 
insticte de o ferocitate dusă la extrem, dublate de fantezii 
descinse din refulări acumulate ani de-a rândul, iar 
suferinţa pe care o provocau deţinuţilor făcea parte din 
dezlănţuirile iadului şi devenise adevăratul sens al 
existenţei lor. O dovadă în sprijinul celor afirmate este o 
întâmplare cutremurătoare pe care am aflat-o în Aiud. 

Ajunşi ultimii într-o celulă, câţiva deţinuţi, printre care şi 
eu, nu au mai avut loc pe prici, nici la primul şi nici la al 
doilea nivel, nici barem dedesubtul acestora. Mi-am încropit 
un culcuş într-un colţ în spaţiul dintre prici şi perete, unde 
am rămas mai multe zile. Priciul era un pat mare, din 
perete în perete, confecţionat din scânduri şi cu picioare 
montate în formă de X, avea un nivel sau două şi era folosit 
fără saltele sau alte velinţe. Pe el puteau sta mai mulţi 
deţinuţi unul lângă altul dar, de cele mai multe ori, din lipsa 
spaţiului, cei care dormeau pe el trebuiau să se aşeze toţi 
pe o singură parte şi, când îşi schimbau poziţia, să se 
întoarcă toţi odată. Pe spate sau pe burtă nu se putea 
dormi. Distribuirea spaţiului pe acest prici se făcea în mod 
egal, pentru fiecare persoană însemnându-se pe perete 
locul care îi revenea, de obicei 30-35 cm. 

Pe la jumătatea acestui prici, se afla un bun cunoscut de al 
meu, Vasile Turtureanu, din Suceava. Executa o 
condamnare încă din ianuarie 1941 (a stat până în 1964). 
Lângă el, stătea un om care avea o infirmitate mai mult de 
ordin psihic, şi îţi dădeai seama de asta chiar de la prima 
vedere. Vorbea singur, fixa un punct în faţa lui, pe perete 
sau tavan, fuma ţigări scumpe, ceea ce nouă ne era interzis. 
Avea chibrituri la el şi arunca întotdeauna chiştocul, pe 
jumătate nefumat, pe porţiunea dintre prici şi perete. 
Cineva din cameră, de obicei cel care era mai apropiat, 
călca şi strivea chiştocul sub călcâie, parcă ostentativ. 
Urmăream insistent această scenă, întrebându-mă ce se 


întâmplă, cine este acest om. Aşa am aflat că este colonelul 
de securitate Vasile Bulz. 

Din când în când şi fără nici o introducere, Vasile 
Turtureanu se întorcea brusc înspre el întrebându-l: 

— De ce ai omorât-o pe Titi? 

— Nu! N-am omorât-o eu! Răspundea Bulz. Nu eu! Nueu! 
Nuuu! 

M-am cutremurat! Ştiam cine este Titi, căci auzisem 
povestea ei în mai multe rânduri. 

În martie 1948, undeva în Ardeal, fusese adusă spre 
anchetă Titi Gâţea, şefa "Cetăţuiei" pe ţară, adică a 
Organizaţiei Femeilor din Mişcarea Legionară. Şeful 
Siguranţei era pe atunci maiorul Bulz, iar ajutor era un 
ofiţer al cărui nume era Gâţea. Titi era o fată frumoasă, cu 
un caracter deosebit şi vertical, cum puţine se mai găseau 
la acea oră. Bulz a bătut-o bestial, a dezbrăcat-o, i-a rupt 
sânii cu dinţii şi i-a băgat un fier în vagin! Aşa a fost ucisă 
Titi Gâţea, însă lucrul cel mai groaznic nu se opreşte aici, ci 
la ofiţerul ajutor, care era nici mai mult, nici mai puţin decât 
fratele ei! 

Titi nu avea tată şi stătea împreună cu mama ei într-o 
locuinţă modestă. După ce fata dispăru de acasă, mama o 
căută peste tot, întrebându-şi adesea şi fiul dacă nu cumva 
a aflat ceva despre Titi. Întotdeauna acesta dădea din umeri 
în semn că nu ştie nimic de ea. După un timp, la urechile 
mamei a ajuns ştirea că Titi a fost ucisă şi că fiul nu este 
străin de moartea ei. 

Gâţea venea din ce în ce mai rar să-şi vadă mama. Într-una 
din zile, când a mers totuşi acasă, îşi găsi mama aproape 
pierdută, plânsă, slabă şi îngenuncheată în faţa icoanelor 
unde ardeau două lumânări. 

— Sărut mâna, mamă! 

Aceasta s-a ridicat şi, întorcându-se către fiu, i-a zis: 

— Am avut doi copii, pe Titi şi pe tine. Titi a murit la 
Siguranţă, iar tu ştii de asta, şi pentru ea am aprins o 
lumânare. Am avut un băiat, în persoana ta, care pentru 


mine este mort, şi iată a doua lumânare pentru tine! leşi 
afară din casă şi să nu te mai întorci niciodată! 

Zguduit de cele întâmplate cu Titi Gâţea şi avându-l în faţă 
pe nemernicul care a fost capabil de o asemenea crimă 
odioasă, m-am îndreptat înspre Bulz. L-am prins de picioare 
şi trăgându-l înspre mine i-am ţipat în urechi: 

— Criminalule! De ce-ai făcut asta?! 

Palid la faţă, Bulz a ridicat dreapta în sus în semn de 
apărare. Atunci am văzut ceva care m-a îngrozit şi mi-a 
produs o stare de dezgust total. Bulz se născuse cu un 
handicap uluitor: degetul mare de la mână avea mărimea 
unui deget obişnuit doar până la prima falangă, iar 
arătătorul era mai scurt, mijlociul şi mai scurt, inelarul era 
puţin mai mare decât unghia, degetul mic fiind doar de 
mărimea unghiei. Mâna îi era subţire şi schimonosită şi am 
încercat senzaţia înfricoşătoare că diavolul s-a întins spre 
mine ca să mă cuprindă, să mă strângă de gât. L-am lăsat 
scârbit, mi-am şters mâinile de pantaloni ca şi când le-aş fi 
băgat într-o hazna împuţită şi m-am dus la locul meu, fără 
să mă mai uit în urmă. 

După o oră, Bulz bătea în uşă ca să fie scos la ofiţerul 
politic, ceea ce s-a şi întâmplat. Peste o altă oră, un gardian 
din altă secţie l-a adus înapoi pe Bulz, ducându-mă pe mine 
la izolare. 

Pe continentul american fiind, în ziarul "Cuvântul 
românesc" din Hamilton-Canada, am publicat un articol 
intitulat "Vasile Bulz", în care relatam cazul acestuia. 
Semnam pe atunci cu pseudonimul Ig. Roger. Imaginea 
acestui monstru m-a urmărit toată viaţa şi, astăzi, după 
atâţia ani, încă mai cred că era întruchiparea diavolului. 

Călău la Auschwitz, turnător în Aiud. 

În lagărul de la Auschwitz, Lax era unul dintre cei mai 
periculoşi şi mai mizerabili oameni care au trecut pe acolo. 
Fiind în majoritate evrei în acel crunt iad, şi între ei trebuia 
să fie unul de aceeaşi naţionalitate care să-i vândă şi să 
execute asasinatele comandate de nemți. Lax îşi luase 


această răspundere! Alăturându-se duşmanilor şi luptând 
împotriva propriului său neam, timp de câteva luni sau 
poate mai mult de un an a executat asasinate prin 
spânzurare. Cu un sadism ieşit din comun, acest om cu 
figură de diavol, aproape spân, cu faţa de culoare sângerie, 
ne povestea cele trăite de el cu o plăcere diabolică. 

În mijlocul lagărului, i se ridicase un mic eşafod. O 
frânghie se balansa deasupra podului unde se afla un 
scaun, pe care era urcat cel ce urma să fie spânzurat, ca să 
ajungă la şfac. Călău înnăscut, Lax presta totul: fixa şi 
închidea bine laţul de gâtul victimei, apoi împingea cu 
piciorul scaunul pe care stătea, iar cu pumnul îi aplica o 
lovitură puternică în creştetul capului pentru ca trupul, 
deja aflat în cădere, să vină cu şi mai mare viteză în 
ştreang. Într-un rânjet sinistru, cu un sadism satanic, 
povestea toate aceste lucruri arătând, efectiv, cum ochii 
celui spânzurat ieşeau afară cât cepele şi limba îi atârna, 
cum spunea el, de-un cot. Erau imagini sinistre şi noi, care 
îl ascultam, eram încercaţi de o vădită senzaţie de scârbă şi 
groază. Lax era criminalul perfect! 

Se născuse şi trăise în Sighetul Marmaţiei, fiind evreu de 
origine. Când Hitler a cerut ungurilor să trimită evreii în 
lagărele din Polonia, aceştia s-au conformat întocmai şi 
mulţi dintre ei nici nu s-au mai întors vreodată. Chiar dacă, 
spre deosebire de unguri, românii nu au trimis nici un 
evreu în lagăr, tot ei sunt văzuţi mai rău. În felul acesta 
ajunsese Lax în lagărul de la Auschwitz, devenind unealta 
conducerii şi, în acelaşi timp, duşmanul propriei sale naţii. 

În aprilie 1945, când armata americană deschidea porţile 
lagărului Auschwitz, Lax, cu o abilitate deosebită, a reuşit 
să se strecoare printre aceştia şi să dispară. A rătăcit multă 
vreme prin diferite ţări, neîndrăznind să se întoarcă în 
Maramureş. În cele din urmă, crezând că oamenii l-au uitat, 
a revenit în Sighet. Chiar în momentul când a păşit din tren 
pe peron, a fost înhăţat de 3-4 conaţionali de ai lui care 
făceau parte din Siguranţă. Condamnat la muncă silnică pe 


viaţă, a fost trimis în Aiud, ajungând în scurt timp să fie 
cunoscut de toţi deţinuţii drept un satir înspăimântător, o 
hienă veşnic înfometată. 

Ca unul care avea maleficul în sânge, Lax a sesizat că ura 
cea mai mare a comuniştilor era îndreptată împotriva 
legionarilor. Astfel, i-a propus It. Lulu Iordache să ridice în 
curtea temniţei un eşafod, unde el să-i spânzure de la 
primul, până la ultimul, menţionând că la Auschwitz a 
spânzurat câteva mii de evrei şi că deţine o vastă 
experienţă în domeniu. Dacă lui Lulu i s-ar fi îngăduit să 
facă acest lucru, ar fi făcut-o bucuros, alături de confratele 
său Lax. 

* 

Lulu Iordache era unul dintre cei mai cumpliţi ofiţeri 
politici. Când şi-a început cariera la Aiud, trecând prin sala 
strungurilor, s-a întâlnit cu Dumitru Ciobanu, din Oltenia, 
care făcea detenţie din 1941. Acesta fusese şeful unui 
restaurant din Bucureşti, unde Lulu era picolo. Cu gură 
mare, de oltean, Dumitru Ciobanu i-a strigat: 

— Ce faci Lulu? Ia uite, mă, cine te-a făcut locotenent? Şi- 
ncă ofiţer politic! 

Remarca l-a lovit în orgoliul său de cadru activ al 
închisorii, în propria-i viziune un statut mult prea important 
ca să mai cuteze cineva a-i aminti de poziţia socială avută 
anterior. După faimoasa întâlnire a celor doi, Lulu îl ocolea 
constant pe Ciobanu. 

* 

Croit din două firi antagonice, Lax avea în fiinţa lui un 
contrast evident pentru toată lumea. Pe cât de mare satrap, 
crud, mişel şi satanic era acest specimen, pe atât era de laş. 
Nu suporta să i se facă nici măcar o injecție şi era suficient 
ca sanitarul să îi arate seringa ca să o rupă la fugă. Dacă 
era prins, începea să plângă, să urle, să se bată cu pumnii 
în piept şi să se dea cu capul de pereţi sau de pământ. Dacă 
i se aducea vreo acuzaţie, arăta pe oricare altul din jur, 
fireşte, nevinovat, aruncând vina asupra lui fără nici o 


remuşcare. Dacă era flămând şi nu avea ce mânca, fura sau 
îi smulgea bucata de pâine din mâna unui alt deţinut, 
luându-i singura sursă de existenţă, respectiv, raţia pe o zi. 

Secţiile 1 şi II erau încălzite cu lemne şi cărbuni, iar 
coşurile trebuiau curățate cel puţin o dată pe an, cu atât 
mai mult cu cât ciorile se cuibăreau în hogeaguri. 

Lax şi vreo 5-6 deţinuţi se ocupau cu zugrăvitul 
încăperilor, având acces atât în interiorul, cât şi în 
exteriorul închisorii. În toamna anului 1953, Lax şi echipa 
sa trebuiau să curețe coşurile. În acea perioadă, ciorile 
aveau puii mărişori. Sesizând acest lucru, Lax i-a cerut voie 
ofițerului politic Lulu ca toţi puii de cioară pe care îi scoate 
din cuib şi din coş să-i fie daţi lui şi să i se îngăduie ca, la 
bucătărie, să i se gătească o ciulama, într-un vas oarecare. 
Lulu a fost de acord cu acest lucru, cu atât mai mult cu cât 
erau politici cei care mâncau de la bucătărie, deci - după 
cum spuneau ei - duşmani ai poporului în faţa cărora nu 
conta că se spurcă vasele cu mâncare gătită din aceste 
păsări urâte şi murdare. 

Pe acoperişul secţiilor, Lax trecea cu uşurinţă de la un coş 
la altul, introducea mâna şi scotea de acolo un cuib cu 
câţiva pui de cioară care cârâiau îngrozitor. Pentru că era 
grăbit, Lax lua câte un pui, introducea capul în gură 
muşcându-l cu putere; puiul era aruncat în curtea secţiei 
iar capul îl scuipa în curtea dintre secţie şi Celular. 
Priveliştea era pe cât de macabră, pe atât de greţoasă şi 
insuportabila. Răzvrătite de măcelul puilor, stolurile de ciori 
s-au repezit înfuriate asupra lui, trăgându-l de haine şi 
ciocnindu-i mâinile şi faţa. Lax, care era un fricos cum rar 
se poate întâlni, ţipa şi se apăra de ciori ca şi când l-ar fi 
năpădit un roi de viespi ucigaşe. 

Rar mi-a fost dat să văd atâta solidaritate la nişte vietăţi 
care păreau neajutorate, o adevărată lecţie de 
supravieţuire, valabilă şi pentru oameni. Săptămâni în şir, 
când Lax trecea prin curte, din toate părţile se auzeau 


fâlfâituri de aripi şi ţipete, iar ciorile se aruncau asupra lui 
ca în ziua când li se uciseseră puii din cuiburi. 

La aceste întâmplări au fost sute de martori oculari, iar 
mai târziu mii de oameni au aflat întâmplarea unică şi 
urmarea răzvrătirii ciorilor. 

Latura lungă a secţiilor I şi II era orientată înspre vest, 
celelalte două fiind dispuse înspre nord şi sud, la capătul lor 
fiind cele trei biserici - ortodoxă, greco-catolică şi calvină. 

Lulu Iordache a încercat timp îndelungat să găsească pe 
cineva care să taie crucile de pe turlele celor trei biserici, 
dar nimeni nu a îndrăznit să le doboare oricâte ameninţări 
sau pedepse s-au abătut asupra deţinuţilor din partea 
ofițerului politic, pentru neexecutare de ordin. Atunci, i-a 
dat dispoziţie lui Lax să taie crucile. Şi a făcut-o! 

Cu sânge rece, acesta s-a urcat pe o scară înaltă, s-a 
căţărat apoi pe acoperişul bisericilor, ajungând la turn. A 
apucat apoi cu mâna stângă crucea, iar cu dreapta a tăiat-o 
cu un traforaş, aruncând-o la pământ. Parcă lisus Hristos ar 
fi fost iarăşi condamnat, crucificat şi din nou dus în 
mormânt. Întâmplarea a făcut ca de această dată să fiu în 
curtea Zărcii, unde lucram cu încă vreo câţiva deţinuţi. 
Sacrilegiul s-a produs sub ochii mei şi nu aveam nici o 
putere să mă opun. Dacă lisus Hristos, pe cruce, a spus 
"Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!", referindu-se la cei 
care îl batjocoreau după ce îi bătuseră piroane în mâini şi 
picioare, eu, păcătosul de mine, cu privirile aţintite înspre 
cer, făceam cruci mari şi ziceam: 

— Trăsneşte-i, Doamne, pe rând! Întâi pe Lulu şi apoi pe 
Lax! Nu-i mai îngădui, Doamne! 

Era înainte de eliberarea tuturor deţinuţilor politici, în 
anul 1964. Lax se elibera, desigur, cu un decret de grațiere! 
EI, criminalul criminalilor! Cel mai mare şi cel mai feroce 
dintre aceştia! De acolo, din poarta 2, situată între birourile 
Grefei şi spitalul temniţei, s-a întors pentru câteva clipe 
către un grup de deţinuţi politici şi, cu braţul drept ridicat 
în sus, le-a strigat 


— F.-vă muma-n c., de legionari! Eu mă eliberez, iar voi 
rămâneţi dracului aici până ce-o să crăpaţi unul câte unul 
şi-o să ajungeţi toţi la Râpa Robilor! 

S-a întors şi a ieşit pe poartă, plecând în libertate! Tocmai 
el, cel care a dezlănţuit întregul iad în jurul lui! Iar ceilalţi, 
care au slujit patria, adevărul şi pe lisus Hristos rămâneau 
să-şi ispăşească pedeapsa pentru o vină imaginată de 
comunişti, care nu a fost şi nu va fi inclusă în nici o lege, 
niciodată. 

Revoltă în Celular. 

Anii 1955 şi 1956 rămân în istoria Aiudului cu întâmplări a 
căror cruzime a străpuns zidurile închisorii, ajungând să fie 
cunoscută şi oamenilor din afară. lensiunea atinsese un 
grad foarte înalt şi, nemaiîncăpând atâta suferinţă în tiparul 
croit oamenilor de Divinitate, explozia era iminentă. 
Gardienii obişnuiau să dea buzna în celule şi să ia pe câte 
un deţinut la bătaie, fără nici o explicaţie. Loviturile erau 
crunte şi de cele mai multe ori victima rămânea întinsă pe 
duşumea, într-o baltă de sânge. 

Într-una din zile, unul dintre cei ciomăgiţi s-a prins cu 
mâinile puternic de gratii şi a strigat cât l-au ţinut plămânii 
după ajutor: 

— Săriţi că mă omoară! Săriţi că mă omoară! 

Aceasta a fost prima chemare disperată de ajutor. Mă 
aflam undeva pe aripa nordică, la etajul I, iar dintre colegii 
de celulă mi-l mai amintesc doar pe Constantin Paragină, 
din Crucea de Sus-Panciu. Palizi la faţă, ne-am apropiat de 
gratii şi cu toată puterea am început să strigăm: 

— Hooo! Hooo! Hooo, criminalilor! Nu ne omorâţi! 

Fără să gândim prea mult, ne-am uitat în jurul nostru şi 
am apucat fiecare la întâmplare bocanci, galenţi, capacul de 
la tinetă cu care am lovit atât gratiile, cât şi jaluzelele de 
lemn. 

— Hooo, criminalilor! 

Costică Paragină, mai practic şi poate mai revoltat decât 
noi toţi - trecuse bietul de el prin Piteşti - a demontat 


spătarul unui pat de fier, pentru că la ora aceea fiecare 
celulă avea patru paturi, suprapuse câte două, şi a început 
să lovească amarnic gratiile. În doar câteva secunde, tot 
Celularul era un urlet sinistru; de pe toate aripile deţinuţii 
strigau, băteau în jaluzele şi în gratii, încât se făcuse un 
zgomot infernal. 

— Hooo, criminalilor! 

Toţi gardienii de pe Celular au ieşit în curte, în fugă. 
Securiştii din gheretele de pe ziduri au sunat alarma şi într- 
un timp surprinzător de scurt, 7, 8 până la 10 minute 
maximum, soldaţi în termen au pătruns în curtea închisorii, 
îndreptându-şi armele spre noi. Erau de la unitatea militară 
din apropierea temniţei. 

Dincolo de ziduri, grupuri de oameni s-au apropiat ca să 
vadă ce se întâmplă cu noi. Ca nişte lei în cuşcă, stăpâniţi de 
o evidentă stare de nervozitate şi fără să vorbim, ne mişcam 
în cerc sau în linii drepte pe mica porţiune liberă a celulei. 
Liniştea profundă a durat circa o oră, timp în care gardienii 
şi-au reluat locul la posturile de pândă iar securiştii au făcut 
cale întoarsă. Înfricoşaţi gardienii, înfricoşată şi 
administraţia, nimeni nu scotea o vorbă, ca şi cum nimic nu 
s-ar fi întâmplat, şi nici nu ni s-a reproşat ulterior despre 
cele petrecute. După ceva timp, câte un gardian a început 
să-şi dea în petic aţâţându-ne, desigur, nu din iniţiativă 
proprie, dar riposta din partea noastră a fost la fel de 
promptă, ba chiar şi mai puternică. 

Ovidiu Roman. 

În aceeaşi vreme, am fost martor al suferințelor îndurate 
de inginerul Ovidiu Roman, fiu de preot, care avea TBC în 
ultimul grad. Doctorul Ranca i-a adus o carte poştală pentru 
a-i scrie tatălui său să-i facă rost de Penicilină. Nu se ştie 
prin ce relaţii, dar părintele Roman a reuşit să obţină, din 
străinătate, 10 sau 15 flacoane, care au ajuns la feciorul 
său, în Aiud. După ce acestuia i s-a injectat circa două 
treimi din cantitatea primită, Ovidiu i-a spus doctorului să-i 
dea restul de Penicilină prietenului său, ing. Sandovici, 


TBC-ist şi el, internat într-o altă celulă a secţiei. Dr. Ranca a 
refuzat categoric, specificând că, în acest caz, amândoi vor 
muri în mod categoric. Lui Roman i s-a făcut în continuare 
Penicilină, reuşind să fie salvat, în schimb Sandovici a murit 
după 10 sau 12 zile. 

În ziua de 23 ianuarie 1957, Filimon a intrat radios în 
salonul de bolnavi şi, parcă luând parte la bucuria pe care 
trebuia să o încerc în clipele următoare, mi-a spus: 

— Fă-ţi bagajul că pleci în libertate! 

Şi nu m-a "observat" nici când, pe coridor, am mai deschis 
câteva vizete ca să-mi salut pentru ultima oară camarazii 
care rămâneau în urmă. 

CAPITOLUL V 

"Nu trebuie să ne fie frică nici de sărăcie, nici de exil, nici 
de închisoare, nici de moarte; dar trebuie să nu ne temem 
de frică". (Epictet) 

Domiciliul obligatoriu. 

Teroarea instituită de Gheorghe Gheorghiu-Dej a devenit 
şi mai crâncenă după 1948. De inspiraţie sovietică, 
exterminarea luptătorilor anticomunişti s-a extins cu 
repeziciune devenind un soi de virtute proletară, ale cărei 
cifre înregistrate erau raportate săptămânal la Moscova. 
Cum, la acea vreme, Canalul Dunăre-Marea Neagră rezolva 
doar parţial distrugerea în masă a intelectualităţii şi a 
burgheziei, au fost înfiinţate numeroase lagăre de muncă. 
Astfel, Bărăganul românesc a fost populat cu deportaţi, cu 
precădere "chiaburi", "duşmani ai poporului", "bandiți", 
"criminali" etc. Au fost concentrate forţe masive de muncă 
sub cerul absolut liber, surghiuniţilor rezervându-li-se 
drepturile de a suferi şi de a tăcea pentru a supravieţui în 
marele lagăr socialist. 

D.0O. 

— Domiciliul obligatoriu sau domiciliul forţat - era o nouă 
condamnare care nu trecea prin faţa nici unui tribunal şi nu 
urma nici o sentinţă. Venea de undeva dintr-un ascunziş, 
care îţi mai adăuga la suferinţa din temniţă şi un anumit 


număr de luni, având în vedere că D. O. nu se număra în 
ani. Acest domiciliu era dat de ofiţerul politic şi conducerea 
închisorii din care plecai, în funcţie de numărul 
denunţurilor pe care le aveai la dosar, întocmite de cei cu 
care împărţeai necazurile şi suferinţele. 

Pe 23 ianuarie 1957, am părăsit închisoarea pentru a 
merge în domiciliul obligatoriu la Răchitoasa din Bărăgan, 
fiind predat Miliției Aiud. Acolo, am mai aşteptat 24 de ore 
împreună cu un alt coleg de suferinţă, Costea, din 
Tomnatec-Timiş, care mergea, tot în D. O., la Lăteşti. 
Miliţienii s-au purtat frumos cu noi şi ne-au dat liber atât în 
noaptea respectivă, cât şi a doua zi, pentru a vizita Aiudul şi 
a merge unde vrem noi. Atât ofiţeri de la Miliție, cât şi 
locuitori ai Aiudului, care puteau lesne ghici de unde venim, 
ne întrebau plini de curiozitate: 

— Dar ce vă făceau milițienii din închisoare de strigaţi cu 
atâta disperare după ajutor? Chiar voiau să vă omoare?! 

În acea noapte şi în ziua următoare, de câte ori am intrat 
într-un restaurant sau un local ca să mâncăm ceva, am 
primit cu mult mai mult decât doream, inclusiv mici pachete 
din partea unor oameni pe care nu-i cunoşteam şi nici nu ne 
întrebau nimic. Am încercat să le dăm bani, dar niciunul nu 
a acceptat. 

Pentru noi, obişnuiţi de ani întregi cu foarte puţin sau 
deloc, gestul lor avea aureolă serafică şi o valoare morală 
aparte. Se întâmpla pentru prima oară după foarte multă 
vreme când eram priviţi ca oameni, ba mai mult, îi simţeam 
solidari cu lupta şi suferinţele noastre: 

— Ştim de unde veniţi! Ne spuneau cu voce tremurândă. 
Dumneavoastră sunteţi cei care aţi înălţat un steag şi 
pentru noi! 

În dimineaţa zilei de 25 ianuarie 1957, însoţit de un 
miliţian, descindeam în Gara de Nord, unde am avut o 
hemoptizie. Fusesem diagnosticat cu TBC pulmonar activ, 
diseminare în formă de fagure de albine, ceea ce însemna 
că pe suprafaţa plămânilor mei bacilul îşi făcuse multe 


cuiburi. La eliberare, doctorul Gheorghe Şerban îmi dăduse 
câteva flacoane cu Streptomicină, din care trebuia să fac 
zilnic o injecție. Speriat, miliţianul m-a dus la punctul 
farmaceutic al Miliției din gară iar o soră de caritate mi-a 
făcut injecţia, punându-mă astfel pe picioare. 

Pentru că următorul tren spre Feteşti era seara şi 
profitând de faptul că mă simţeam foarte slăbit, am cerut 
gardianului să mergem şi să-l căutăm pe fratele meu. 
Împreună cu miliţianul şi colegul meu, am mers la adresa 
unde locuia în urmă cu 8 ani, dar nu l-am mai găsit acolo, 
apoi am mers la o altă adresă şi, în cele din urmă, l-am 
căutat la Uzinele "Vulcan". leşise de puţin timp din schimbul 
de noapte, dar atunci am întâlnit-o prima dată pe soţia lui, 
pe numele de domnişoară Nuţa Velicu. M-a primit cu o 
căldură deosebită, apoi ne-a condus acasă, unde mi-am 
revăzut fratele. La micul dejun, mi-am amintit că era ziua 
mea onomastică, Sfântul Grigore Teologul. 

Seara, Gelu a rămas pe peronul Gării de Nord cu privirile 
înceţoşate după trenul care mă ducea la Feteşti. 

La postul de miliţie al raionului, i-am întâlnit pe ing. Neagu 
Lungu şi pe avocatul Jan Aristide, care aveau aceeaşi 
destinaţie: Satul Nou-Răchitoasa, raionul Feteşti, regiunea 
Constanţa. De acolo, un miliţian ne-a condus la Miliția 
Giurgeni, comună situată lângă bacul Giurgeni-Vadul Oii, pe 
Dunărea Veche, aval de Piua Pietrii, fostă Cetatea de Floci a 
lui Mihai Viteazul. De acolo, pe digul Dunării, tot în aval, la 
circa 4 km, era situat acest Sat Blestemat, cum l-a numit 
preotul Dumitru Bejan. 

Era duminică, 27 ianuarie 1957, când am ajuns la 
Răchitoasa, unde ochii nu aveau nici un punct de desfătare 
şi nici un loc de odihnă spirituală pe tot întinsul său. Acolo, 
ne-a primit şeful de miliţie Duroiu, tuciuriu din naştere dar 
care nu era un om rău, citindu-ne dintr-o condică de 
prezenţă numele celor care se aflau în D. O. Ne-a mai spus 
că trebuie să stăm o perioadă la unul dintre D. O.-işti, până 
ce vom repara o casă părăsită de a bănăţenilor, care au 


locuit forţat acolo până când stăpânirea s-a reîmpăcat cu 
Tito. 

Totodată, ni s-a adus la cunoştinţă că drepturile noastre se 
mărgineau la a parcurge o distanţă cu raza de 15 km, iar 
dacă depăşim, riscăm o condamnare de la 3 la 5 ani. La 
hotar de raion sau regiune, aria se restrângea pentru că nu 
aveam voie să depăşim aceste linii. În fiecare duminică, în 
cursul dimineţii, eram obligaţi să mergem la Miliție pentru 
a semna de prezenţă în domiciliul respectiv. Am fost 
atenţionaţi că, la orice oră din zi sau din noapte, miliţianul 
va bate în uşă sau în geam ca să vadă dacă suntem 
prezenţi. 

Marcel Cazacu. 

Ne-a găzduit lon Vorovenciu, economist, de loc din Rucăr- 
Muscel, acolo fiind şi amicul meu Alfred Cureliuc, venit din 
Putila-Storojineţ, unul din cele două judeţe luate în mod 
samavolnic de către Stalin. 

După ce m-am trezit dintr-un somn adânc, însoţit de Alfred 
am plecat să-l cunosc pe Marcel Cazacu. Originar din 
Rădăuţi, Marcel avea doar cu un an mai puţin decât mine, 
era un tânăr frumos, inteligent, chiar timid şi de o 
seriozitate cu mult peste vârsta pe care o avea. În seara 
aceea, mi-am dat seama că este un om cu totul deosebit. 
Mai târziu, aveam să aflu că şi el - ca şi mine, de altfel - a 
avut sentimentul că ne-am fi cunoscut într-o altă lume, într- 
o altă viaţă, pe alte tărâmuri. 

Părinţii lui avuseseră o librărie şi o mică fabrică în Rădăuţi 
dar au fost nevoiţi să părăsească localitatea pentru a nu fi 
trecuţi în rândul chiaburilor. Astfel, şi-au schimbat 
domiciliul în Zlatna-Alba, apoi la Timişoara. 

În 1948, în noaptea de 13 spre 14 mai, când Marcel 
mergea să-şi revadă meleagurile natale de care îl apucase 
un dor nemărginit, a fost arestat şi aruncat în temniţă. 
După 8 ani de închisoare cu toate ororile regimului 
comunist, pe 14 mai 1956 a fost pus în libertate. Era de 
nerecunoscut! 


Tatăl lui Marcel venise la Gherla cu vreo trei zile mai 
înainte şi, din când în când, ca din întâmplare, trecea pe 
trotuarul din faţa închisorii ca un simplu drumeţ. În ziua 
eliberării, când bătea din nou această cale, a văzut un tânăr 
slab şi îmbrăcat foarte rău ieşind pe poarta temniţei care 
păşea descumpănit de-a lungul trotuarului şi destul de 
anevoios. Deodată, se poticni şi încercă să se prindă de zid 
ca să evite căderea. N-a reuşit şi a rămas nemişcat jos. 

Cum poarta temniţei se închisese şi pe stradă nu mai era 
nici ţipenie de om, Gheorghe Cazacu a traversat şoseaua şi 
l-a ridicat, încercând să-l menţină în picioare, rezemat de 
zid. 

— Cum te cheamă? L-a întrebat înspăimântat pe tânăr. 

— Marcel, şopti tânărul. Marcel Cazacu. 

Gheorghe Cazacu încremeni: tatăl şi fiul se întâlneau după 
multă vreme într-o îmbrăţişare sfâşietor de dureroasă, 
plângând în hohote. 

Situaţia familiei mele era destul de precară, astfel că n-am 
îndrăznit să cer ceva de acasă. Am scris doar că nu am voie 
să părăsesc zona şi, dacă aş fi făcut-o, riscam să fiu aruncat 
din nou în închisoare, de această dată pentru infracţiune de 
drept comun. 

Muncisem în Aiud, în fabrica închisorii, din mai 1951 până 
prin octombrie 1953, şi toată agoniseala mea în numerar se 
ridica la circa 250-260 de lei. Dacă cineva îşi poate imagina, 
atât îmi mai rămăsese din banii pe care îi realizasem în doi 
ani şi cinci luni de muncă în Aiud! Cu atât am rămas după 
ce, din câştigul mizerabil obţinut, circa 1 leu pe zi, mi-am 
plătit mai întâi temnicerul, adică pe cel care mă lovea, mă 
izola, mă tortura şi chiar avea puterea să dispună de 
propria-mi viaţă! Pare un paradox, dar în România 
comunistă faptul era la ordinea zilei. Deci, aceasta era toată 
averea mea la acea oră, plus zdrenţele de pe mine - ceea ce 
mai rămăsese după aproape 8 ani de osândă. 

Având o situaţie mai bună, Marcel m-a ajutat foarte mult, 
astfel că toată luna februarie mi-a adus în fiecare dimineaţă 


câte o sticlă de lapte, ceea ce a contat enorm în vindecarea 
TBC-ului pulmonar. 

Trecuse aproape o lună de când ajunsesem în D. O. Într- 
una din zile, când spălam rufe, la intrare am auzit vocea lui 
Marin Dumitrescu şi încă una stinsă, obosită, pe care nu o 
ştiam. Când s-a deschis uşa, în prag era tata. 

Plecase bietul de el de la poalele Ceahlăului, ca să-şi 
găsească feciorul în Bărăgan. 

— Grigore! Grigore! N-am crezut că am să te mai văd 
vreodată! 

Din bagajul pe care îl avea, a început să scoată diferite 
bunătăţi şi ceva băutură. 

— Astea, mi-a spus, sunt de la maică-ta, şi îmi arătă nişte 
plăcinte "Poale-n brâu". Să ştii că le-a făcut noaptea şi, când 
mi le-a pus în bagaj, le-a stropit cu lacrimi. Am venit într-un 
suflet din Poiană şi cred că nimeni nu m-ar fi putut opri 
dacă ar fi încercat să o facă. Pe la noi, este aşa cum ai lăsat 
şi te aşteaptă toată lumea din sat. Mă întreabă elevii pe 
care i-ai avut la şcoală şi oamenii din sat de ce nu vii. Uite, 
aici ai o scrisoare de la bunul tău învăţător, lonel Ciucanu. 
Să ştii că de primăvara şi până toamna, păsările cântă în 
grădină, livada este plină de fructe şi florile pe strat parcă 
şi ele mă întreabă unde eşti. 

În cele câteva zile cât a stat la mine, a plâns bietul de el 
mult timp şi, din puţinii bani pe care îi avea, mi-a mai lăsat 
şi mie. 

Înainte de a se întoarce pe Valea Bistriţei, tata îşi roti 
privirile în jur şi murmură ca pentru dânsul: 

— Doamne! Dar urât şi pustiu mai e prin locurile astea! 

* 

În luna mai a anului următor, l-am invitat pentru a sta cu 
mine măcar două săptămâni şi i-am trimis bani de drum. În 
sat, tata lua trei mese pe zi la familia Moraru, doamna fiind 
recunoscută pentru priceperea ei culinară însă, după 
câteva zile, mi-a spus cu o oarecare tristeţe în glas: 


— Se mănâncă foarte bine, se face mâncare deosebit de 
bună, dar tot pâine, pâine. Mămăligă, de ce nu-mi dă? 

Răchitoasa. 

Am stat la Ion Vorovenciu până în primăvară când am 
reparat o casă împreună cu Alfred Cureliuc, unde ne-am şi 
mutat. De la bănăţenii, saşii şi şvabii care s-au întors la 
casele lor, ne rămăsese o mică biserică făcută din paiantă şi 
acoperită cu stuf, o cooperativă (magazin), o primărie şi un 
post de miliţie. Se mai afla acolo şi o mică piaţă, unde câţiva 
macedoneni, saşi şi olteni îşi aduceau duminica, spre 
vânzare, puţinele lor produse. 

Satul nu avea şosele pietruite, ci doar nişte drumuri pe 
care, atunci când ploua, nu le puteai străbate decât numai 
în cizme de cauciuc, noroiul ajungând până aproape de 
genunchi. Uneori, se întâmpla să nu mai poţi smulge cizma 
din clisă, călcai alături şi plecai cu ea în mână. Fântânile 
aveau apa sărată, astfel că până şi apa dulce era adusă cu 
sacaua din Dunăre şi distribuită cu găleata, contra unei 
anumite sume de bani. 

Căldura în Bărăgan trecea peste 35 grade Celsius, de 
multe ori având loc acel fenomen numit "Fata Morgana", 
când ne îndreptam către un ochi de apă dulce, dar la care 
nu mai ajungeam niciodată. Din când în când, mă vizita 
cineva din familie şi parcă aducea cu sine nostalgia locurilor 
natale, frumoasa vale a Bistriţei şi maiestuosul Ceahlău, 
socotit Olimpul neamului românesc. Pe rând, au venit să mă 
vadă fratele meu Gelu şi Alexandrina, sora mai mare. 

De Paşte, în 1958, când plouase şi era foarte rece, mi-a 
bătut în uşă Alexandrina. Pentru că tremura de frig, m-a 
rugat să fac focul. Dintr-o găleată, unde aveam motorină 
arsă, am scos două cărămizi îmbibate, apoi le-am introdus 
în sobă. Rezemându-le în partea de sus, în golul dintre ele 
am băgat câţiva coceni de porumb, nişte surcele şi hârtie de 
ziar, apoi le-am dat foc. Ceasuri întregi, sora mea nu şi-a 
mai luat ochii de la plită şi nu înţelegea cum am făcut să 
ardă şi să dea căldură în casă cele două cărămizi scoase din 


găleată. Şi astăzi, după ani, îşi aminteşte de acea 
întâmplare şi o văd făcând cruce: "Doamne, da' asta n-am 
mai putut s-o cred!" 

În fiecare duminică, mergeam la biserica din sat, unde 
slujeau preoţii Constantin Stoicescu şi Drăguş, iar de la 
strană dădeau răspuns preoţii Dumitru Bejan şi lon Mereu 
- care, de fapt, era greco-catolic. Când slujba ajungea la 
rugăciunea domnească, în biserică se auzea o voce care 
cânta "Tatăl nostru" după Ciprian Porumbescu, sunetele 
înlănţuindu-se blând, în unduiri de pace, lumină şi 
împăcare. 'Iotul era atât de înălţător, încât ochii mei căutau 
în slăvi, vrând parcă să mă conving dacă nu cumva s-a 
deschis cupola pentru ca Sfânta Liturghie să urce lin, 
însoţită de îngeri, la picioarele Lui lisus. Era Marcel 
Cazacu. 

În toată perioada de surghiun la Răchitoasa, acolo unde 
Securitatea şi conducerea temniţei ne trimiseseră fără nici 
un suport juridic încălecându-ne pedeapsă peste pedeapsă, 
ne-am simţit poate cel mai aproape de Dumnezeu şi mai 
încrezători în idealul libertăţii. 

La orezărie. 

În ferma Luciu-Giurgeni, posturile importante şi cel mai 
greu de executat erau ocupate de D. O.-işti, adică cetăţenii 
ieşiţi din temniţă ca foşti deţinuţi politici. În Bărăgan, erau 
aruncaţi oameni titraţi, cei mai buni dintre cei buni, cu o 
putere de muncă deosebită şi o corectitudine pe măsură, 
dar erau împiedicaţi să ocupe posturi potrivit pregătirii 
fiecăruia, astfel că persoane cu două licenţe şi doctorate 
erau paznici de noapte, paznici de câmp sau săpau 
pământul pentru ridicarea digurilor. 

Starea sănătăţii mele se îmbunătăţise şi începând cu 1 
aprilie am ocupat un post de contabil la orezăria GAS Luciu- 
Giurgeni, situată la 4 km pe digul Dunării, înspre Brăila, pe 
fosta proprietate a lui Negru Ponte. Moşia lui Negru Ponte, 
acum GAS, se întindea pe o suprafaţă de 25.000 ha; avea 


25.000 oi, 700 bovine, 70-80 cabaline, câteva sute de stupi, 
precum şi luciu de apă - un heleşteu cu foarte mult peşte. 

Orezăria avea o suprafaţă de 1.250 ha şi era mărginită de 
satele Mihai Viteazul, Călmățui şi Otmăt. Din totalul celor 
1.250 ha, o parte era situată în locul numit Vaca, secţie 
cuprinsă între Dunărea Veche şi râul Ialomiţa. Dincolo de 
Dunăre, mai era o suprafaţă de teren tot de a lui Negru 
Ponte, Sectorul Vărsătură, iar luntraşul care făcea legătura 
cu această moşie era moş Patap, un lipovan bătrân ca 
timpul. 

În birourile orezăriei, am lucrat până în primăvara anului 
1958, când am cerut să trec normator pe teren, fixându-mi 
locul central la Cantonul lui Zamfir. 

Marin Dumitrescu. 

În vara lui 1957, plouase mult şi apele Dunării se 
revărsaseră, umplând multe gropi, destul de adânci. Prin 
iulie, am mers cu Jan Aristide şi cu Marin Dumitrescu să 
facem baie, lăsându-ne hainele pe mal, în faţa unei astfel de 
gropi. Eu cu Jan am înotat în largul fluviului iar Marin, care 
nu ştia să înoate, a rămas să se bălăcească la mal. La un 
moment dat, întorcând capul spre locul unde prietenul 
nostru se îmbăia, nu l-am mai văzut. 

— Jane! Jane! S-a înecat Marin! I-am strigat, după care 
amândoi am înotat voiniceşte înspre mal. 

Am ajuns primul la locul unde Marin dispăruse şi, după 
două scufundări, l-am cules de pe fundul Dunării, de la circa 
4 metri adâncime. Ajutat de Jan, l-am dus la mal, i-am făcut 
respiraţie artificială, reuşind astfel să-l readucem la viaţă. 

După două luni, Marin s-a căsătorit cu Silvia, fostă colegă 
la Facultatea de Geografie, şi am fost invitat la nuntă. 
Împreună cu Jan, în calitate de cavaleri de onoare, am 
condus mireasa la Altar. În drum spre biserică, Marin, care 
era în spatele nostru, încadrat şi el de două domnişoare, i-a 
zis miresei: 

— Silvia, dacă n-ar fi fost Grigore şi Jan, astăzi nu mai 
aveai cu cine te mărita! 


Badea Vasile. 

La Cantonul lui Zamfir, unde aveam sediul, permanent 
erau vreo 5-6 oameni care făceau de serviciu la orezărie. 
Adică, se ocupau de alimentarea şi evacuarea apei din 
parcelele de orez sau repararea digurilor care, roase de 
apă, se surpau. Unul dintre aceşti oameni, badea Vasile cum 
îi spuneam noi, era de loc din comuna Mihai Viteazul. Într-o 
seară, înainte de terminarea lucrului, mi-a cerut învoire 
pentru a doua zi, până la ora prânzului, pentru că avea o 
problemă urgentă de rezolvat. 

În ziua următoare, puţin înainte de prânz, pe drumul care 
venea dinspre Mihai Viteazul spre orezărie, am văzut un om 
şchiopătând pe dig, apropiindu-se în grabă. Era badea 
Vasile. După ce a dat bineţe şi a intrat, a desfăcut pe patun 
prosop în care ţinea ceva cu multă grijă. Erau mai mulţi 
ciorchini de struguri, albi şi negri, deosebit de frumoşi, cu 
picuri de rouă pe bobiţe. 

— Îs pentru dumneata, domnule Grigore! 

Se ridică oftând, privind pierdut în zare. Badea Vasile 
plângea. 

— De ce plângi? L-am întrebat nedumerit. 

— Plâng pentru că strugurii ăştia i-am furat, domnule 
Caraza. 

— Cum aşa, bade Vasile? De ce i-ai furat? 

— l-am furat de pe pământul meu, din propria mea vie, pe 
care mi-au luat-o cu japca ticăloşii de comunişti şi s-au făcut 
stăpâni pe truda mea de o viaţă, hrăpăreţii pământului! 

Neaga. 

Cu toate neajunsurile Bărăganului şi în ciuda statutului 
nostru, niciodată nu am trăit o viaţă mai frumoasă şi 
armonioasă, niciodată nu am realizat o înţelegere mai mare 
între prieteni, cunoştinţe şi camarazi ca în D. O., aspect 
despre care aveam să aflu că îi irita vădit pe securiştii 
anchetatori: "Bandiţilor! V-am trimis în Bărăgan ca să vă 
pedepsim iar voi aţi trăit mai bine ca într-o familie!" 


Întorcându-mă la camaraderia din Răchitoasa, îmi 
amintesc de o tânără frumoasă, Neaga, pe care am convins- 
o să meargă la biserică. Nu fusese niciodată iar acum, UTM- 
istă fiind, i se interzicea acest lucru. 

De mai multe ori, îi vorbisem despre puterea rugăciunii, 
de sfinţi, despre lisus care a stat răstignit pe cruce pentru 
noi şi care a înviat după trei zile şi îmi amintesc de ochii ei 
mari şi limpezi de fecioară cum începeau să lăcrimeze de 
fiecare dată. 

— Merg, mi-a spus, într-o duminică, dar nu ştiu cum să 
procedez. Ia-o tu înainte, iar eu am să fac exact ca tine. 

Până la urmă, am hotărât să meargă ea în faţă iar eu să-i 
şoptesc din urmă ce are de făcut. 

Ne-am închinat în biserică şi totul a ieşit întocmai cum 
plănuisem, apoi ne-am aşezat lângă strana părintelui 
Dumitru Bejan, care, după ce mi-a strâns puternic mâna, 
mi-a şoptit: 

— Grigore, multe păcate îţi vor fi iertate că ai adus un om 
la biserică. Bun venit, domnişoară! I s-a adresat prietenei 
mele, înclinându-se. 

Au urmat duminici la rând când Neaga mă întreba dacă 
mergem la biserică şi o făcea cu toată dragostea, ca şi cum 
ar fi vrut să recupereze timpul pierdut până atunci. Într-o 
seară însă, când o conduceam pe Neaga la o aniversare, la 
intrare în sat ne-am întâlnit cu secretarul UTM. Neaga mi-a 
mărturisit atunci convingerea că va avea de suferit, 
confirmarea venind la puţin timp după aceea: a fost dată 
afară din UTM şi apoi din serviciu. Motivul eram eu. 

Neculai Dinicu. 

Când am ajuns normator pe teren, majoritatea oamenilor 
care lucrau în alte sectoare au venit la mine cerându-mi să-i 
primesc la muncă. Am acceptat, dar m-am trezit cu 
brigadierii din sectoarele vecine care rămăseseră fără 
lucrători. Îmi asumasem riscul de a-i plăti mai bine, 
certându-mă pe această temă cu lon Folea, contabilul-şef; 
originar de pe Târnave, care era şi el, ca şi mine, fost 


deţinut politic în Aiud. În schimb, şeful secţiei, ing. Blaşcioc 
- descendent dintr-o familie boierească din Basarabia - nu 
se opunea niciodată căci, în realitate, ţinea foarte mult la 
mine. 

Într-una din zile, un bărbat a venit cu un copil în vârstă de 
numai 8 ani, rugându-mă să-l las să muncească, deşi ştia că 
nu am voie să-i primesc pe cei sub 15 ani. Am refuzat dar, 
cu ochii în lacrimi, tatăl a continuat să insiste, spunându-mi 
să-i dau pe zi doar atât cât să-şi plătească masa, pentru că 
el nu mai are ce să-i dea de mâncare. 

Cel mai mic salariu era de 16 lei pe zi, din care micul 
dejun şi dejunul costau 6 lei. L-am primit pe Neculai 
susţinând că are 15 ani şi-l ascundeam în păpuriş ori de 
câte ori aveam control în sector. Mai mult decât atât, îl 
normam cu 16 lei pe zi. 

Odată, stând pe hat, la o ţigară şi privindu-i pe cei ce 
lucrau în parcelă, l-am văzut şi pe Neculai în apă, până mai 
sus de brâu, plivind orezul. Se lupta voiniceşte cu un smoc 
de mohor care se încăpăţâna să se slobozească în mâinile 
sale firave. Cu ultimele puteri, l-a smuls, dar a căzut pe 
spate, apa l-a acoperit şi în locul unde stătuse mai ieşeau 
doar bule de aer. Îmbrăcat cum eram, am sărit şi am scos 
copilul din apă, apoi l-am adus pe hat. S-a dezbrăcat de 
cămaşă lui de in, pe care i-am stors-o şi i-am întins-o la 
uscat, rămânând gol-puşcă lângă mine. Îi era tare ruşine şi 
tot căuta cu mâinile să acopere ceva. 

M-a înduioşat Neculai. Inocenţa angelică şi fragilitatea 
copilului supus la cazne fizice mi-au inundat sufletul cu o 
durere înăbugşită, aidoma părintelui care se temea să nu-şi 
prăpădească odorul. 

— Băiatul tatii, nu trebuie să-ţi fie ruşine! 

Şi ca să-i mai alung din stinghereală, l-am întrebat: 

— Ia spune-mi, ce vei face cu banii câştigaţi la orezărie? 

— Îi dau lui tata ca, la iarnă, când n-om avea ce mânca, să 
cumpere făină pentru mămăligă. 


Am avut în faţă toată sinceritatea şi curăţenia lui de copil 
copleşit de foame şi neajunsuri. 

L-am îmbrăţişat din nou, apoi m-am ridicat întorcându-mă 
cu spatele, căci nu voiam să-mi vadă ochii plini de lacrimi. 

Condamnat la viaţă. 

Plecasem într-una din dimineţi pe diguri, din parcelă în 
parcelă, pentru a verifica dacă apa fusese evacuată la timp 
şi dacă oamenii care pliveau, stând până deasupra 
genunchilor în apă, fac bine acest lucru sau doar 
superficial. Aşa am ajuns în faţa cantonului unde era 
brigadier Viorica Stoica, pe acolo trecând canalul magistral 
care alimenta cu apă din Dunăre parcelele de orez. Lângă 
acest canal, se întindea o mică pajişte până în luciul apelor 
de la parcelele pe lângă care treceam. 

Apropiindu-mă, am zărit un copil, de circa 1 an şi 
jumătate, stând pe burtă. În mână, avea un băț cu care 
încerca să prindă de pe luciul apei nişte frunze şi să le 
aducă înspre el. Dacă, la început, nu mi s-a părut ceva ieşit 
din comun, am observat apoi că acest copil avea un fel de 
ham petrecut după umeri şi burtă, de care era legată o 
funie, înnodată la celălalt capăt de un ţăruş, astfel ca 
pruncul să nu cadă în apă. L-am văzut cum scâncea şi se 
chinuia priponit întocmai ca un animal. M-am aplecat şi l- 
am luat în braţe, apoi i-am desfăcut funia cât cu degetele, 
cât cu dinţii, pentru că nu mai aveam răbdare. Întors către 
mine, i-am văzut ochii senini de azur care când zâmbeau, 
când revărsau boabe de mărgăritar. 

— Doamne! Mi-am zis, dacă din cer ai rupt o bucată şi-ai 
dat culoarea ochilor acestui copil, de ce îl laşi singur, lungit 
pe burtă şi legat ca o fiară? 

Priveam cerul a îndurare pentru nevinovăția pruncului, 
încercând să tălmăcesc prigonirea cu funia care îl ţinea la 
marginea orezăriei. 

În acest timp, de noi s-a apropiat o tânără deosebit de 
frumoasă, în jur de 20-22 de ani. Avea ochii albaştri ca un 
crâmpei de cer din luna mai şi mi-am dat seama că este 


mama copilului. Mâinile şi picioarele îi erau ude, iar fusta 
sumecată. Venea din parcelă, de la plivit orez. 

— De ce ai legat copilul, ca pe o jivină? Am întrebat-o 
aproape răstit. 

— Mi-e teamă să nu cadă în apă şi să se înece, mi-a 
răspuns tânăra, cu ochii înotând în lacrimi. Acasă nu pot să- 
l las singur. Nu am nici părinţi şi nici socri, iar bărbatul meu 
este plecat departe. 

A întins braţele ca să-şi ia copilul, dar el îmi înconjura 
gâtul cu mânuţele umede şi nu se mai uita la mamă. 

— Uite ce-ai făcut! Vezi cum ai reuşit să-ţi îndepărtezi 
copilul, chiar şi pentru câteva clipe? 

Era exponentul unei familii, "celulă a societăţii" cum o 
numeau comuniştii, condamnată la agonia supravieţuirii în 
libertate. Mama, cu braţele întinse, copilul care mă 
strângea cu putere şi eu - care ţineam parcă o comoară de 
nepreţuit în braţe - ne-am trezit toţi trei lăcrimând. 

Irina. 

Destinul a vrut să-mi poarte paşii şi la Răchitoasa, acolo 
unde toţi am fost ca o familie, uniţi de aceleaşi suferinţe şi 
năzuinţe, bucurându-ne pentru fiecare fir de viaţă apărut în 
asprimea Bărăganului. Prietenia cu Marcel Cazacu a fost 
unul din darurile frumoase rânduite de Sus, în timpul D. O. 
reprezentând una dintre cele mai luminoase figuri în 
preajma căreia te înălţai spiritual şi sufleteşte. În afară de 
chipul său plăcut, avea un caracter cu totul deosebit şi o 
ţinută morală ireproşabilă. Deşi cel mai tânăr dintre noi - în 
1956, când a ajuns în Bărăgan, avea doar 26 de ani - chiar 
oameni în vârstă şi intelectuali de rasă îl consultau pe 
Marcel în diferite probleme. Era foarte sobru, gândea 
profund şi găsea cele mai bune soluţii în situaţii dificile. 

În toată acea perioadă, Marcel a fost un exemplu pentru 
oricare persoană. Nu cred că exagerez dacă spun că era 
omul care s-a apropiat de perfecţiune, şi nu este doar 
afirmaţia mea ca şi cel mai apropiat prieten al lui, ci a 
tuturor celor care l-au cunoscut. Acolo, la Răchitoasa, 


Marcel era socotit de cei apropiaţi unul dintre cei doi "Prinţi 
ai Bărăganului", având, într-adevăr, ţinuta unui patrician 
roman peste care Dumnezeirea a vrut să pogoare, cu 
dărnicie, atât de multe haruri. 

Din când în când, se organiza câte o petrecere la care 
mergeam şi noi. Ca să danseze şi Marcel, invitam cea mai 
frumoasă fată, pe care, în prealabil, o pregăteam, apoi i-o 
prezentam cu rugămintea de a o dansa şi el. Se înroşea tare 
de tot şi, aproape ameţit, o purta doar la câteva rondouri, 
după care îşi cerea scuze şi se retrăgea. Mai târziu, îmi 
arăta pumnul şi-mi zicea: "Mi-ai făcut-o, Grigore!" 

Pe 14 iunie 1957, m-am întâlnit cu Marcel, gătit ca pentru 
nuntă şi cu un buchet de flori în mână. Am rămas uimit 
când mi-a spus că merge la Irina Mihalache, care împlineşte 
un an. La început, am crezut că glumeşte, dar văzând cât 
de serios este, i-am cerut să mă îngăduie câteva minute. În 
acest timp, am cumpărat de la cooperativă un pumn de 
bomboane şi o ciocolată, după care am mers împreună la 
aniversarea Irinei. Era fiica Miei şi a lui Andrei Mihalache, 
economist, din Fălticeni, care făcuse prizonierat în Rusia, în 
celebrele lagăre Oranki şi Mănăstârca, foste mânăstiri cu 
destinaţia schimbată de comunismul lui Stalin. 

Mirată peste măsură, doamna Mia Mihalache i-a spus 
Irinei: 

— lată, nenea Marcel şi nenea Grigore au venit la tine! 

Irina, o dulceaţă de fată cu ochii mari, ne-a privit atentă, 
dar s-a ascuns imediat în spatele mamei. Când Marcel i-a 
întins florile, a zâmbit, le-a cuprins cu amândouă mânuţele 
şi a rămas foarte încurcată când i-am dat bomboanele şi 
ciocolata. La plecare, am avut grijă să-i spun doamnei Mia 
că fata ei va avea un destin strălucit dacă, de la un an, este 
căutată şi primeşte flori de la bărbaţi, fără să conteze faptul 
că unul avea 27 şi celălalt 28 de ani. 

Marcel se lăuda că este fata lui, ba chiar mi-a atras atenţia 
să nu îndrăznesc vreodată să concurez cu el pentru a intra 
în grațiile iubitei sale. M-am conformat dispoziţiei primite 


însă, când întindeam amândoi braţele spre Irina, aceasta se 
arunca direct la mine, neglijându-l pe primul ei prieten, 
Marcel. 

Seara, după ce veneam de la orezărie, treceam să văd 
două persoane foarte dragi: Irina şi Marcel. 

Într-o zi, doamna Mia mi-a spus că, înainte de a o adormi, 
a întrebat-o pe cine iubeşte mai mult. 

— Pe mama? 

Dar Irina a dat îndărătnic din cap. 

— Pe tata? 

La fel, cu aceeaşi vehemenţă, a dat din cap că nu! După ce 
i-a înşirat numele mai multor persoane apropiate, pe naşul, 
pe Magdalena, în cele din urmă Irina consimţi să 
mărturisească: 

— Pe Gogolea! 

Surprinsă şi parcă puţin supărată, doamna Mia mi-a zis: 

— Am să ţi-o dau dumitale s-o creşti! 

Îmi convenea de minune. 

— Hai, iubito, acasă la Gogolea! I-am zis Irinei care deja se 
afla în braţele mele şi am dat să ies pe poartă. 

Dar, ţi-ai găsit! Doamna Mia m-a şi prins de braţe şi m-a 
întors din drum, cu tot cu odor. 

Îmi făcusem un obicei să deschid încet poarta. Când mă 
vedea, Irina scotea un țipăt de bucurie, alerga spre mine 
cât o ţineau picioarele şi, cam de la un metru, se arunca în 
braţele mele. Apoi mă muşca de faţă aşa de tare, încât urma 
dinţişorilor îmi rămânea impregnată pe obraji multă vreme, 
ca o pecete domnească de supunere şi neuitare. 

De câte ori eu şi Marcel eram invitaţi la masă de către soţii 
Mihalache, Irina îi spunea cu hotărâre mamei sale: 

— Eu nu mănânc cu tine! Mănânc cu Gogolea. 

Se dădea apoi jos de pe genunchii doamnei Mia, înconjura 
masa şi venea la mine. Se urca în braţe, introducea lingura 
în farfuria ei de ciorbă, o ridica până la nivelul gurii mele şi 
îmi spunea: 

— Gogolea, fuflă! 


— Şi de ce, mă rog, să fuflu? Mă prefăceam a nu înţelege. 

— E felbinte şi ma ald la guliţă. 

Şi aşa "fufla" Gogolea în fiecare "lingulă" până ce se 
termina mâncarea din farfurie, iar Irina trecea şerveţelul ei 
pe buzele mele şi mă freca vârtos, de se cutremura şi masa 
de atâta vrednicie. 

— Na, să nu te muldălesti pe la gulă, Gogolea! 

Când doamna Mia intra în biserică, de obicei mai târziu, 
Irina îi spunea de la uşă: 

— Mă duc să-l caut pe Gogolea. 

Locul meu era la strana din dreapta, lângă preotul 
Dumitru Bejan, care, deşi doctor în Teologie şi profesor de 
istorie, făcea oficiul de cantor bisericesc. Părintele era 
naşul Irinei şi, de fiecare dată când apărea, întindea mâna 
s-o cheme, ştiind dinainte ce avea să se întâmple. 

— Nu vin la tine. Îl caut pe Gogolea! 

Ca s-o necăjesc, mă uitam în altă parte şi Irina se întorcea 
în dreapta şi-n stânga, se rotea împrejurul meu ca să-mi 
prindă privirea. Cum niciodată nu reuşea, mă scutura 
straşnic de pantaloni şi când, în cele din urmă, se făcea 
"observată", bătea din pălmuţe iar năvălnicia zglobie a 
glasului ei străpungea toată liniştea şi bună pacea bisericii: 

— Gogolea! Gogolea! Te-am găsit! 

Până şi preoţii scoteau capul din altar ca să o vadă, iar 
oamenii zâmbeau îngăduit şi luminos, ca şi cum ar fi fost 
îngerul lor de duminică. O iubea toată lumea. 

În dragostea mea pentru Irina, am numit-o Floarea 
Bărăganului. În schimb, părintele Bejan a numit-o Fata 
Bărăganului. Care dintre noi o iubea mai mult? 

Într-o duminică, pe când se închina la iconostas, fiind o 
porţiune foarte îngustă şi încadrată de două sfeşnice cu 
lumânări aprinse, părul lung şi dat pe spate al doamnei Mia 
a luat foc. Am sărit fulgerător, am prins flăcările în pumni şi, 
deşi simţeam arsură şi înţepături insuportabile, nu am 
renunţat până ce micul incendiu nu a fost stins. Totul se 
petrecu aşa de repede, că doar puţini credincioşi observară 


acest lucru şi apoi, în liniştea ce se făcu în biserică, se auzi o 
voce speriată de copil: 

— Fuflă, Gogolea! Fuflă! Fuflă, Gogolea! 

Fără nici o exagerare, Răchitoasa era un loc blestemat, 
printre neajunsuri fiind şi mocirla care se forma după 
ploaie, un hlei ce se adâncea până aproape de nivelul 
genunchilor, aşa încât nu puteai străbate drumurile decât 
cu cizme de gumă. Altfel, întunecimea untoasă a 
Bărăganului îţi înghiţea hămesită încălţările, silindu-te să-i 
ghiceşti sub tălpi fierbinţeala neostoită încă de stihiile 
apoase. 

Era duminică şi ne întorceam de la biserică în mici grupuri 
de cunoştinţe şi prieteni. În apropierea casei lui Andrei 
Mihalache, într-o baltă rămasă în urma ploii din ziua 
precedentă, am observat doi copii goi-goluţi bălăcindu-se în 
noroi. Cel mai dolofan era al inginerului Grigore Merceanu, 
pe care îl chema tot Grigore şi era născut în aceeaşi zi cu 
Irina. Însă, pe cât de zvăpăiată era fata, pe atât de blând 
era băiatul, cu o diferenţă între ei ca de la general la 
căprar, generalul fiind, se înţelege, Irina. 

Unul dintre cei doi s-a desprins din băltoacă, îndreptându- 
se în fugă către mine: 

— Gogolea! Gogolea! 

Irina, murdară toată, de la guriţă până la tălpile 
picioarelor, cu puţa goală, cam de la un metru distanţă îmi 
sări în braţe. 

Doar cu o zi înainte îmi cumpărasem şi eu un costum de 
vară, alb, care îmi venea foarte bine şi îmi era chiar drag. 

— Ce mă fac, mi-am zis într-o frântură de secundă. Cum 
să-l iau în braţe pe acest înger tăvălit în noroi? 

Am prins-o pe Irina de braţ în timp ce mă feream într-o 
parte şi, făcând o piruetă, am reuşit să rămânem amândoi 
în picioare. În aceeaşi clipă însă, Irina s-a smuls din mâna 
mea şi, plângând cât o ţinea gura, a fugit acasă. Printre 
hohote disperate şi cu lacrimi şiroind pe obraz, i-a spus 
doamnei Mihalache: 


— Mamă, Gogolea nu mă mai iubeşte! 

N-am reuşit să o împac nici în ziua aceea şi nici în cele 
care au urmat. Când mă vedea, Irina fugea în casă şi de 
acolo, din colţul patului, îmi replica pe cât de mânioasă, pe 
atât de supărată: 

— Lasă că stiu, Gogolea! Tu nu mă mai iubeşti pe mine! 

Ultimele zile în Bărăgan. 

Din primăvara anului 1958, ne-au obligat să mergem de 
două ori pe săptămână, duminică şi joi, la Miliție ca să 
semnăm de prezenţă în D. O. Începând cu luna august, au 
fost îndepărtați din serviciu mai mulţi din conducerea 
fermei, iar în septembrie - toţi foştii deţinuţi politici care 
aveau posturi mai importante. Aşa s-a întâmplat cu Ion 
Almăjan - contabil-şef, Dobre Măcelaru - şef de serviciu 
muncă şi salarii, contabilul principal Dragomirescu şi soţia 
acestuia, Elena, eu şi alţii. 

În acelaşi timp, mai mulţi civili s-au perindat pe ulițele 
satului nostru blestemat, întocmind o schiţă a caselor şi a 
celor 62 persoane care aveau o culoare ostilă celei roşii. Am 
înţeles atunci şi ne-am pregătit sufleteşte pentru o nouă 
încarcerare. 


Duminică, 13 septembrie, la mica noastră biserică, după 
terminarea slujbei, preotul Dumitru Bejan a ieşit în faţa 
Uşilor Împărăteşti, începându-şi predica: 

— În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. 
Fraţi creştini, această duminică poate este ultima când 
suntem prezenţi aici şi vă vorbesc. Poate. 

În clipa următoare însă vocea i se opri în gât şi izbucni în 
lacrimi. 

— Nu! Nu pot! Nu mai pot! A zis, mai mult în şoaptă, după 
care a lăsat capul în pământ şi s-a întors în Altar. 

În biserică se făcu puţină rumoare, apoi o linişte adâncă, 
prevestitoare parcă a unui mare dezastru. Ştiindu-mă cel 
mai apropiat, enoriaşii de lângă mine m-au îndemnat să 
merg în Altar şi să-l rog să-şi continue predica. 

S-a întors părintele şi, pentru că era un mare orator şi tot 
ce spunea pornea din inimă, toată lumea din biserică a 
plâns în duminica aceea. 

Pe 19 septembrie, din pragul casei mele l-am văzut pe 
bădia Andrei venind cu Irina de la fermă. Le-am ieşit înainte 
şi am dat să vorbesc cu Irina, dar mi-a răspuns indiferent şi 
poate mult prea serioasă pentru anii ei: 

— Îs tupalată pe tine! 

— Dar de ce, mă rog? 

Şi aceeaşi întrebare i-a pus-o şi tatăl ei însă Irina n-a 
răspuns. Avea în ochi ceva întunecat, împovărător şi parcă 
ne privea cu de spaimă. În uscăciunea drumului, găsise un 
punct pe care îl scruta cu un soi de mânie, aruncându-şi 
privirile din când în când înspre noi, la fel de speriată. 

— Îs tupalată pe tine! 

Şi-am desluşit atâta tristeţe în vocea ei, încât brusc m-am 
temut să nu o podidească plânsul. Cred că instinctul ei de 
copil îi spunea că avea să ne piardă şi, neînţelegând de ce, 
în ea se dădea o luptă înverşunată să ne păstreze, însă fără 
ca să poată face ceva. De aici durerea mocnită şi 
răzvrătirea cuprinse în şoaptele acelui "Îs tupalată pe tine!" 


Era îmbrăcată în alb şi semăna cu un înger din celebrele 
picturi ale lui Michelangelo Buonarroti. Am privit-o cum se 
depărtează, până ce cotitura drumului mi-a înghiţit-o. M-a 
copleşit o tristeţe pe care abia mult mai târziu am putut să 
mi-o explic. Şi mereu îmi reveneau în urechi spusele ei, se 
depărtau şi veneau din nou, pentru a nu ştiu câta oară: "Îs 
tupalată pe tine! Îs tupalată pe tine!" 

Drumul spre nicăieri. 

Nici nu se sfârşise bine săptămâna şi în cumpăna nopţii de 
19/20 septembrie, securiştii băteau în uşile noastre. 

Părintele Bejan, care fusese de pază pe malul Dunării, ne 
spunea că numărase 35 de camioane cu soldaţi în termen şi 
câteva automobile cu securişti care ne-au înconjurat satul. 
Apoi, s-a întâmplat ceea ce bănuisem: au trecut la arestarea 
noastră, cei care venisem din închisori după executarea 
unui mandat sub cruntul regim comunist. Ne imputau 
infracţiuni care nici nu fuseseră comise şi nici nu erau 
susţinute de vreun cod astfel ca aruncarea noastră încă o 
dată în temniţă să aibă justificare. 

Ofiţerul de securitate a intrat în modesta mea locuinţă, un 
ostaş în termen stătea în uşă, cu arma în mână, iar un altul 
în şosea. Eram numai în pijama, noaptea era rece şi nu-mi 
dădeau voie să mă îmbrac. M-am ridicat şi, îndreptându-mă 
spre uşă, am spus că voi striga să audă vecinii. Soldatul mi- 
a pus patul armei în piept, iar ofiţerul a dus mâna la pistol. 
De afară, se auzea lătratul furios al câinelui, iar pisica 
începu să miorlăie şi să scuipe, arcuindu-şi şira spinării. În 
faţa acestei demonstraţii, a omului şi a animalelor de lângă 
el, ofiţerul şi-a schimbat atitudinea şi până dimineaţa, cât a 
durat percheziţia, a fost foarte politicos cu mine. 

În zori, securistul l-a chemat pe vecinul Szilaghi, 
funcţionar în fermă, ca să-i dea în primire casa mea. 

— Domnule Caraza, spuneţi-mi cum să procedez cu 
hainele şi casa? Daţi-mi adresa familiei dumneavoastră ca 
să le trimit şi. 


— Stropiţi casa cu benzină şi daţi-i foc! Am replicat scârbit 
şi revoltat. 

Şi aşa, cu o traistă în care îmi pusesem doar nişte 
schimburi, părăseam în zori locuinţa şi, câteva ore mai 
târziu, după răsăritul soarelui, Bărăganul. O luam din nou 
pe calea temniţei sau, poate, pe un drum care nu ducea 
nicăieri. 

Afară, mă aşteptau câinele şi pisica, singura mea avere 
mobilă, singurii prieteni ai tristei mele locuinţe. M-am oprit 
pe mica alee dintre flori şi le-am privit pentru ultima oară. 

La început de primăvară, pe acel pământ arid, într-o zonă 
unde până şi apa din fântâni era sărată, adusesem 4 cupe 
de excavator cu pământ gras pe care l-am depus în faţa 
casei. După aceea, de o parte şi de alta a aleei din curte, am 
făcut două straturi mari şi am semănat flori pentru a 
schimba acel colţ de Bărăgan într-un mic rai. Ofiţerul m-a 
observat şi, poate lucind şi în el o scânteie umană, mi-a zis: 

— Aşa-i când e să se aleagă praful de om. 

— Păcat! I-am răspuns. Păcat că peste tot e praf şi 
pulbere! Nori întregi, necuprinse orizonturi de haos şi, din 
păcate, atât de puţini oameni! 

Deşi cei doi care mă escortau îi alungaseră în câteva 
rânduri, câinele şi pisica mă urmau la mică distanţă. 

— Alungă-i! Nu vezi cum se uită oamenii la noi? 

— Iertaţi-mă! l-am spus ofițerului, dar, în primul rând, 
oamenii se uită la dumnevoastră care arestaţi nevinovaţi şi 
îi siluiţi, apoi mă văd pe mine ca pe o victimă ce sunt şi pe 
aceste două animale prietene care mă urmează şi nu vor să 
se despartă de mine. 

În faţa Miliției din Răchitoasa, se adunaseră mai multe 
femei, soțiile sau fetele celor arestaţi, printre care şi Mia 
Mihalache, şi nu voiau să părăsească locul chiar dacă 
securiştii ţipau la ele. 

Când a părăsit casa, bădiţa Andrei şi-a sărutat copiii prin 
somn. Dimineaţa, văzându-se singură după ce s-a trezit, 
Irina a plecat numai în cămăşuica de noapte la fermă, ca să- 


| găsească pe tatăl ei. Deşi avea doar doi ani şi trei luni, 
cunoştea bine drumul, distanţa fiind de circa 600-700 
metri. 

În biroul unde Andrei Mihalache lucra ca economist 
principal, se adunaseră câţiva salariaţi care comentau cele 
întâmplate, având groaza întipărită pe faţă. La un moment 
dat, au auzit un zgomot la uşă, ca şi cum cineva ar fi vrut să 
o deschidă şi nu putea. Era Irina. l-a privit pe toţi, 
căutându-şi tatăl. S-a uitat în spatele biroului, al fişetului cu 
dosare, apoi după uşă şi, negăsindu-l, a început să-l strige şi 
să plângă cu țipăt disperat: 

— Tata! Iata! Unde-i tata? 

O doamnă o luă în braţe ca să o împace dar, până la urmă, 
amândouă au început să plângă în hohote. 

— Tata! Unde-i tata?! 

* 

Cât timp am stat în faţa Miliției până să-i adune pe toţi cei 
arestaţi, prietenii mei dragi, câinele şi pisica, au rămas la 
doar câţiva metri distanţă de maşina în care mă aflam. 

Am fost urcați în 7 autocamioane acoperite doar cu 
prelată, însoţite de maşini ale securităţii atât în faţă, cât şi 
în spate, şi aşa am părăsit satul, uitându-mă continuu în 
urmă. Prietenii mei au alergat peste 2 km pe digul Dunării, 
apoi au rămas privind cum se depărta coloana de maşini în 
care se afla singura lor speranţă. 

— La revedere, prieteni dragi! 

Întâmplarea de mai sus, care se leagă strâns de acel sat 
blestemat, m-a urmărit ani întregi şi îmi revine adesea în 
faţa ochilor, parcă pentru a-mi reaminti o parte din odiseea 
vieţii mele. 

În acea noapte de septembrie, m-am despărţit şi de 
Marcel, apucând, fără voia noastră, pe căi diferite: eu - la 
Securitatea din Constanţa, el - la Noua Culme-Dobrogea, în 
lagăr, unde a rămas aproape trei ani. Nu ştiam pentru ce au 
făcut-o, dar aveam convingerea că nici Securitatea şi nici 


comunismul criminal nu vor putea argumenta cinstit 
arestarea mea sau a celorlalţi. 

M-a străfulgerat gândul că ar fi posibil ca niciodată să nu 
mai fiu în libertate însă cel mai mult mă durea Irina. Luni, 
ani la rând, am dus-o cu mine din celulă în celulă, din 
temniţă în temniţă. Când, în sfârşit, târziu de tot, am ieşit 
din nou în aşa-zisa libertate şi-apoi am plecat în exil, am 
luat-o cu mine şi am dus-o din ţară în ţară, peste mări şi 
oceane, de pe un continent pe altul, ca pe o alinare în 
sufletul mereu prigonit de soartă. 

Lotul celor 11 

Înaintând spre inima Dobrogei, după ce am trecut prin 
Hârşova, camioanele au apucat în diferite direcţii: Noua 
Culme, Salcia, Poarta Albă etc. Un singur camion şi-a 
continuat drumul până la Constanţa, pe malul Mării Negre, 
în punctul numit "ITataia", acolo unde îşi avea sediul 
blestemata Securitate. 

Camionul ducea 11 inşi dintre cei 62 cărora trebuia să li se 
însceneze un nou proces: preot Dumitru Bejan, preot 
Constantin Stoicescu, economist Ion Vorovenciu, ing. 
Chimist Neagu Lungu, avocat Jan Aristide, prof. Marin 
Dumitrescu, tehnician Ion Stan, ofiţer Ion Folea, funcţionar 
Alfred Cureliuc, ing. Ion Tonea şi Grigore Caraza. 

În afară de aceşti 11, au mai fost arestaţi Ion Almăjan, 
care deja se reîntorsese în satul natal din Banat, şi Dumitra 
Lungu, din Bucureşti, soţia ing. Neagu Lungu. 

CAPITOLUL VI 

"Omul e făcut nu ca să târască după el lanţuri, ci să-şi 
deschidă aripile". (Victor Hugo) 

Securitatea de la "Iataia" 

La Securitatea din Constanţa, am stat în anchetă începând 
cu 20 septembrie 1958, până pe 16 iunie 1959, când a avut 
loc procesul nostru la Tribunalul Militar. 

Fiind cel mai omogen lot şi cei mai de temut, pentru 
anchetă a fost adus de la Bucureşti cpt. Rusu, specialist în 
probleme de o anumită culoare. Până şi numele parcă îi 


fusese predestinat acestui individ care era o fatalitate, un 
dezastru, o moarte continuă. După ce ne lega pe o rangă, 
acest satrap turbat ne bătea sistematic până ce corpul se 
învineţea, cerându-ne să recunoaştem lucruri pe care nu le 
făcusem, pentru a ne putea arunca din nou în bezna 
temniţelor comuniste. 

Ofiţerul care mă ancheta era unul Pricop, din Pipirig- 
Neamţ şi, ca toate scursurile care n-au mai fost răbdate de 
Dumnezeu, după câţiva ani avea să primească o 
condamnare de drept comun pentru viol. În viaţă, totul se 
plăteşte! 

Din când în când, noaptea, scotea dintre noi pe câte unul 
din celulă şi, după ce ne punea ochelari de tablă, trebuia să 
coborâm de la etaj, în curte. Gardianul care te ducea de 
braţ îţi spunea: "Fii atent că urci!" şi, când pregăteai pasul 
pentru o treaptă mai sus, încercai o cădere în gol, dar tot el 
te ţinea, probabil pentru a împiedica o moarte de care s-ar 
fi făcut direct vinovat. Şi lucrurile se întâmplau invers, când 
te anunţa că vei cobori, te prăbuşeai cu faţa în trepte. În 
curte, gardianul care te ducea şi un altul îşi încărcau 
armele, vorbind între ei suficient de tare ca să-i auzi: 

— Băi, trage tu! 

— Trage tu primul, că eu trag după aceea, îi răspundea 
celălalt în zăngănit de armă. 

Nu trăgeau, desigur, dar starea de tensiune era atât de 
mare, încât îţi simţeai nervii ca nişte strune de vioară care 
se întind, se tot întind şi plesnesc. Aşa s-a întâmplat şi cu 
învățătorul Constantinescu, din Dobrogea, care a cedat 
nervos după ce a venit de la anchetă. Gardianul l-a împins 
în cameră, închizând uşa după el. Cu o privire străină, de 
fiară încolţită, învățătorul şi-a deschis larg braţele, strigând 
cât îl ţineau puterile: 

— La o parte! 

Automat, ne-am ferit iar el străbătu în viteză cei câţiva 
metri până în peretele din faţa lui, izbindu-şi cu putere 
capul de calorifer. Sângele a prins a şiroi, acoperindu-i faţa 


şi întinzându-se pe jos. Bolborosea cuvinte de neînțeles şi 
din acel moment nu a mai avut nici o logică în gândire. 
Înnebunise! 

Sentința. 

După 9 luni, pe 16 iunie 1959, a avut loc procesul lotului 
Răchitoasa. 

Printre martorii aduşi pentru a mă incrimina a fost şi 
Neaga. Eram sigur însă de ea şi nu aveam nici o emoție 
despre mărturia pe care urma să o depună. Nu m-a acuzat, 
ci, din contra, m-a apărat şi acest fapt mi-a produs teama de 
a nu fi arestată din Tribunal. După depoziţie, trecând pe 
lângă boxa unde stăteam, parcă m-a întrebat din priviri: 
"Grigore, am făcut bine?" 

Prin Sentința nr. 349 din 16.06.1959, pronunţată în 
dosarul nr. 336/1959, Tribunalul Militar Constanţa a 
hotărât: "Cu unanimitate de voturi făcând aplicarea art. 
209, pct. 1 Cod penal, comb. cu art. 58 Cod penal 
condamnă pe Caraza Grigore la 23 (douăzecişitrei) ani 
muncă silnică şi 7 (şapte) ani degradare civică pentru crima 
de uneltire contra ordinei sociale". 

Cei 11 inşi am căpătat pedepse între 20 şi 25 de ani 
muncă silnică, loan Almăjan - introdus şi el în lotul nostru - 
20 ani şi doamna Dumitra Lungu - 15 ani muncă silnică. 

În lanţuri. 

Două zile mai târziu, pe 18 iulie, toţi 11 am fost puşi în 
lanţuri grele de pedeapsă. La închisoare civilă din 
Constanţa, în afara lanțurilor, ne mai chinuia şi o căldură 
insuportabilă. Salonul unde ne duceam osânda găzduia 
circa 30 de condamnaţi. Uşa era dublă: una compactă, de 
lemn, şi cealaltă din gratii metalice, dese şi groase. În 
timpul zilei, când zăpuşeala era mare, stăteam doar în 
cămaşă şi indispensabili şi ni se închidea numai uşa de 
gratii. Cei puşi în lanţuri aveam o metodă specială de a ne 
scoate pantalonii de pe noi, metodă însă care dura foarte 
mult şi era foarte anevoioasă. 


Pentru a mări teroarea, administraţia închisorii luase 
obiceiul ca seara, înainte de închidere, să trimită în faţa uşii 
un gardian. Acesta îşi privea hulpav prada, ne cerceta pe 
rând, după care făcea semn unuia dintre noi să îl urmeze. 
După câteva minute, din corpul de gardă de la intrare se 
auzeau ţipetele înspăimântătoare ale celui scos din celulă. 

Într-una din seri, victimă a fost părintele Constantin 
Stoicescu. Puțin timp după ce a fost luat, am auzit îngroziţi 
ţipetele preotului, apoi liniştea s-a întins peste toată 
puşcăria. Într-un târziu, a fost adus de gardian şi împins în 
încăpere, unde a căzut moale pe duşumea. Mi-am dat 
seama că fusese bătut crunt, tot corpul era o vânătaie peste 
care năclăia sângele. Dincolo, în faţa uşii, gardianul întârzia 
pentru a se desfăta din plin cu efectul torturii pe care i-o 
aplicase preotului. 

Când toţi rămăseseră pironiţi locului, s-a desprins unul 
dintre osândiţi, trăgându-şi după el lanţurile zornăitoare. 
Aplecându-se, l-a ajutat pe cel bătut să se ridice, apoi l-a 
dus cu grijă în patul său şi l-a dezbrăcat de cămaşă, 
punându-i două prosoape ude peste trupul ciomăgit într-un 
hal de neimaginat de acele fiare fără suflet şi fără 
Dumnezeu. 

Prosoapele se înfierbântau repede şi erau din nou duse şi 
muiate în apă rece pentru a înveli corpul tumefiat al celui 
osândit fără vină. 

— Lasă-mă, Gogolea, şi du-te de aici ca să nu te ia şi pe 
tine la bătaie, căci va fi vai de capul tău! 

— Dar ce, părinte, eu nu am voie să fiu bătut? Dacă n-am 
murit în Aiud, n-am voie să mor în temniţa de la Constanţa? 
După ce privi îndelung la această scenă, gardianul plecă, 

dar mă aşteptam ca uşa să se deschidă din nou şi de 
această dată eu să fiu cel chemat la corpul de gardă. A 
trecut însă ziua aceea, apoi a doua şi încă multe, dar 
absolut nimic nu a intervenit. 

Să fi fost o simplă întâmplare? O scânteie de umanitate să 
se fi aprins în sufletul hain al unui paznic fără Dumnezeu 


sau poate Creatorul Însuşi, îndurându-se de mine, mi-a 
aprobat gestul făcut cu un atât de mare risc? 

O dată la două săptămâni, eram duşi în altă clădire, unde 
făceam baie. Înainte de a intra, un ţigan, deţinut de drept 
comun, îşi sprijinea barosul de o menghină în care lovea 
încet pentru a face impresie. Pe rând, ne întindeam cu 
spatele în ţărână şi ridicam ambele picioare pe menghina 
respectivă. Tuciuriul, care îşi dădea o importanţă deosebită, 
ne tăia cu o daltă niturile de la brăţările metalice din jurul 
gleznelor care susțineau lanţul pe care îl târam după noi. 

Când ţiganul ridica şi cobora barosul, închideam ochii şi- 
mi ţineam răsuflarea, căci n-ar fi fost de mirare să-l scape 
pe alături, adică exact în fluierul piciorului. După ce 
operaţia era făcută la ambele mădulare, treceam, pe rând, 
în baie. Bucuria era nespus de mare şi fără lanţuri parcă ne 
simţeam deja liberi. Starea însă nu ţinea mult, căci după 20 
de minute baia se termina şi din nou, aliniaţi în şir, trebuia 
să aşteptăm în faţa omului cu barosul. Deşi îmbăiaţi, eram 
nevoiţi să ne lungim cu spatele în ţărână pentru a ne bate 
alte nituri, care să ne ferece pentru încă două săptămâni. 

De obicei, brăţările care uneau lanţul aveau grad, adică o 
margine neşlefuită, cu striaţii, special lăsate aşa pentru ca 
durerile provocate de răni să fie insuportabile. Mulţi dintre 
noi, cu răni mai adânci, făceam puroi. Dacă înveleam cu o 
cârpă brăţările respective, gardienii ne obligau să scoatem 
apărătorile. Probabil, se gândeau ca nu cumva să rupem 
metalul şi să scăpăm de supliciile lanțurilor! 

— Doamne, mă gândeam, Tu ai suportat bătăi, ţi-a fost 
coasta împunsă, ai avut coroană de spini pe cap, ţi-au fost 
bătute piroane în mâinile şi picioarele Tale, dar, totuşi, 
lanţuri nu ai purtat! 

Din când în când, ne scoteau la plimbare în curte, în şir 
indian. Ca să suportăm mai uşor ieşirea, cu o sfoară sau o 
bucată de cârpă mai lungă legam lanţul de mijloc, ţineam 
capătul în mână şi ridicam uşor zalele. În afară de zgomotul 
infernal şi sinistru pe care îl făceau, lanţurile erau grele şi 


le trăgeam anevoios după noi. Pietrele colţuroase ale curţii, 
ieşite la suprafaţă, ne agăţau nenorocitele de lanţuri şi ne 
poticneam, după care simţeam o durere surdă în ceafă. Prin 
minte îmi trec versurile lui S. Mihalexe, în care tatăl îşi 
plânge feciorul întemnițat şi ferecat în lanţuri: "Mănânc, 
eşti în lingura mea, Fac un pas, şchioapeţi lângă mine-n 
fiare, Aprind o văpaie la iconostas, Curg lacrimile tale din 
lumânare. 

Noaptea, vine lanţul tău, blestematul, Cu lungi tânguiri să 
mă scoale. 

Eu strig: lanţule, lanţule, lasă-mi băiatul! 

Ferecă-mi mie gleznele goale!" 

Am purtat aceste lanţuri blestemate timp de 106 zile, din 
iunie şi până în octombrie când ne-au transferat la Jilava. 

Încă nu se făcuse ziuă când am coborât în Fortul 13 Jilava, 
toţi în lanţuri, zăngănind şi stârnind praful după noi. Când 
ne-au văzut, gardienii ne-au şi întrebat dacă suntem 
condamnaţi la moarte. Le-am răspuns că încă nu iar când 
au auzit că este lotul Răchitoasa ne-am dat seama că deja 
ştiau de noi. Probabil că nu mai întâlniseră un lot compact 
băgat în lanţuri. Ofiţerul de serviciu ne-a dus pe un coridor, 
în stânga, într-o secţie care se chema "Secret", spunându- 
ne că, imediat după deschidere, va da dispoziţie să ni se 
taie lanţurile şi să ni se aducă mâncare şi supliment. Până şi 
unui paznic de temniţă, băgat până la gât în rele, i se făcuse 
milă de noi. 

La Jilava, am stat circa o lună, după care a doua oară 
intram pe porţile Aiudului. De această dată veneam cu o 
condamnare grea şi sorții de a mai fi liber vreodată parcă 
dispăruseră. 

CAPITOLUL. VII 

"Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide 
sufletul" (Matei 10, 28) 

Stingerea. 

Oraşul Aiud face parte din judeţul Alba, fiind pentru o 
perioadă chiar capitală de judeţ. Persoană marcantă în 


acest oraş a fost contele Bela Bethlen care, printre altele, a 
ridicat colegiul ce îi poartă numele. Personal, în aprilie-mai 
1951, în celula 253, de la etajul III, am locuit cu ultimul 
descendent al acestei familii ce purta numele străbunicului 
său, Bela Bethlen, şi nu ştiu dacă străbunicul său a fost un 
om rău, dar urmaşul lui era un tip înfiorător şi mare 
duşman al românilor. 

Situat pe şoseaua principală Cluj-Alba Iulia, oraşul este 
foarte plăcut, având în partea de vest dealul cu Viile lui 
Ambrozie şi un străvechi castel. În partea de est, este calea 
ferată care merge paralel cu râul Mureş, în nord - Cheile 
Turzii, în sud - localitatea Teiuş. Aiud este un oraş liniştit, 
pare să fie populat mai mult de pensionari, cu o climă 
blândă, lipsită de prea mari călduri vara iar iarna de geruri. 
Apa din Aiud este foarte bună, iar vânturile aproape că nu 
se simt. Aceste calităţi ale oraşului au fost o adevărată 
binefacere pentru noi cei care am îndurat osânde de 
neimaginat. 

În temniţă, am cunoscut chiar locuitori ai oraşului - Hulea, 
directorul Liceului "Titu Maiorescu", ofiţerul Pavel Gliga, 
fraţii Spaniolu şi alţii. Pavel Gliga, care m-a urmat şi în D. O. 
din Bărăgan, a stat o scurtă perioadă în Zarcă. Dimineaţa, 
când ieşea la programul zilnic, dacă se înălța pe vârfuri din 
pragul WC-ului, o putea vedea pe soţia lui cum dădea de 
mâncare păsărilor în curte. La întoarcere în celulă, cu ochii 
înlăcrimaţi, ne spunea: 

— Am mai văzut-o o dată pe soţia mea şi de acum pot muri 
liniştit. 

Când temnicerii au aflat de acest lucru, a fost mutat la 
Gherla. 

Gardienii se schimbau de două ori pe zi, dimineaţa la ora 
7.00 şi seara la 19.00, iar la ora 22.00 avea loc stingerea. 
După încetarea clopotului care anunţa acest lucru, de la un 
geam al acestei crunte închisori se auzea o voce groasă, 
care purta în ea o notă de osteneală, dar şi o adâncă 


disperare: "Atenţiuuune! Atenţiuuune! De la Berlin la 
Vladivostok, stiiingereaaa! Stiiingereaaa! Stiiingereaaa!" 

Strigătul producea pe tot întinsul temniţei o stare 
neînchipuit de grea. Vedeam cum, pe unde de eter, vocea 
gravă a acestui om străbătea Rusia, trecea Uralii, apoi 
Siberia, Baikalul, Taigaua, Vladivostokul, chiar Marea 
Japoniei şi Marea Galbenă. Într-un târziu, ecoul se întorcea, 
intra parcă în fiecare celulă din Aiud, spunându-ne că 
stingerea a avut loc pe tot acest întins blestemat şi bătut de 
Dumnezeu. 

Morți în Aiud. 

În Aiud, col. Gheorghe Crăciun era interesat să câştige cât 
mai mult teren favorabil în faţa comuniştilor, fireşte, făcând 
cât mai multe victime în rândul deţinuţilor, în special al 
celor din Zarcă, adică cei care, cu orice risc, au refuzat 
reeducarea. Acolo, în Zarca Aiudului, a murit filosoful 
Mircea Vulcănescu, fost ministru în timpul lui Antonescu, 
pentru a salva un tânăr care avea congestie pulmonară şi 
pe care l-a ţinut în braţe pentru a-i da căldură din căldura 
trupului său. Cu doar câteva clipe înainte de a-şi da duhul, 
acest om deosebit le-a spus celor din celulă să nu îl 
răzbune. 

Un alt caz este cel al savantului George Manu care, la fel, 
a murit în această închisoare. Acolo, au fost ţinuţi cei mai 
mari dintre cei mai mari intelectuali ai ţării, dar şi oameni 
consideraţi periculoşi, după cum şi politicieni de marcă. 

În iarna 1963-1964, după miezul nopţii, la uşa din faţa 
Zărcii a oprit o maşină lungă, de culoare neagră, cu număr 
mic. Din ea a coborât un bărbat care, ulterior, a fost izolat 
pe aripa dreaptă de la etajul I şi, pentru ca să nu ia legătura 
prin perete cu alţi deţinuţi, cele două celule vecine au 
rămas goale. Nici un gardian nu avea voie să-i vorbească 
acelui deţinut, în afară de col. Gheorghe Crăciun, 
comandantul închisorii, acel maestru de forţă al 
"reeducărilor" din Aiud. 


Într-una din dimineţi, când gardianul de serviciu l-a scos la 
WC pe deţinutul izolat, a ţipat la dânsul înjurându-l să 
"mişte" mai repede. Oprindu-se, necunoscutul l-a 
apostrofat: 

— De ce mă-njuri, mă?! Tu ştii cine sunt eu? Eu sunt Vasile 
Luca, bă! Eu te-am îmbrăcat şi ţi-am dat serviciu, ţie şi la 
toţi ceilalţi! 

Gardianul a amuţit. 

Câteva seri mai târziu, necunoscutului izolat şi cu 
străşnicie păzit i s-a făcut rău. Cum gardianul nu avea voie 
să deschidă celula, l-a anunţat pe comandantul închisorii, 
care a sosit imediat, interesându-se de starea acestuia. A 
închis celula şi, după puţin timp, Crăciun s-a întors cu o 
pilulă pe care i-a dat-o bolnavului, împreună cu o cană de 
apă adusă de gardian. Până dimineaţă, Vasile Luca a fost 
mort. 

Acestea mi-au fost relatate de către gardianul în cauză, 
prezenţa lui Vasile Luca în acea perioadă în Aiud fiind 
cunoscută de mulţi deţinuţi politici. 

Reeducarea - metaforă a morţii. 

Cea mai cruntă perioadă din viaţa mea ca deţinut politic 
nu a fost cât am stat în celulele de piatră ale Galatei-laşi şi 
nici în aprilie 1950, când am păşit în Aiud, ci între anii 1962 
şi 1964, în aceeaşi însângerată şi cumplită temniţă Aiud. 
Pentru toţi cei care au refuzat reeducarea, a reprezentat 
cea mai crâncenă antecameră a iadului, acolo unde mii de 
oameni aruncaţi trebuiau să fie ucişi lent, în chinuri care 
depăşeau cu mult metodele Inchiziției. Recent, am citit în 
presă un articol în care se spunea că Auschwitz-ul a fost 
mai uşor decât reeducările din Piteşti, Gherla şi Aiud. 
Fiecare zi petrecută în Zarcă însemna încă o condamnare. 
Sufeream pentru fiecare nou intrat pe uşa temniţei, iar 
când cineva pleca în libertate mă eliberam, parcă, odată cu 
el. 

La ora 5.00, dimineaţa, când suna deşteptarea, ne 
echipam în grabă şi începeam să ne plimbăm unul după 


altul, într-un spaţiu care nu depăşea 2 m pătraţi. De la ora 
5.00 şi până la ora 22.00, nu aveam voie să stăm pe pat, să 
ne rezemăm de perete, să stăm pe tinetă, să ne întindem pe 
duşumea, să ne apropiem de geamul oblonit sau de uşă. 
Totul ne era interzis. Ne era frig, foame şi dor de libertate, 
invocam în gând pe cei dragi şi am fi dorit să-i ştim, măcar 
pentru câteva frânturi de timp, alături de noi. 

De pe coridor, cu cizmele introduse în pâslari, gardianul 
ne vâna fiecare mişcare "greşită" pe care, eventual, o 
făceam. Urechile noastre, care se adaptaseră la linişte, 
percepeau până şi cea mai slabă mişcare, chiar şi atunci 
când căpăcelul de pe "spion" se învârtea pentru ca ochiul 
pândarului să privească înăuntru. Aşa am constatat că eram 
observați la fiecare două-trei minute. Pentru acest lucru, pe 
fiecare din cele două laturi ale Zărcii erau câte doi-trei 
gardieni, plus un ofiţer de serviciu care urmărea activitatea 
paznicilor. Nu aveam voie să vorbim decât în şoaptă. Dacă 
unul dintre noi scăpa un cuvânt mai tare sau, în trecere, se 
atingea doar cu umărul de colţul patului, vizeta se 
deschidea şi gardianul însemna numele celui căzut în 
"greşeală". O oră mai târziu sau cel mult până la sfârşitul 
acelei zile, era dus cu pătura în cap în acea cumplită izolare 
unde trebuia să rămână, în cel mai fericit caz, 5 zile şi 5 
nopti. 

Ne băgase în fiecare celulă un fel de sobă, o tulumbă, în 
formă de trunchi de con. Două-trei bucăţi de lemn şi câţiva 
cărbuni constituiau raţia de combustibil pentru o zi. 
Plantonul, însoţit de un gardian, trecea cu o feştilă înmuiată 
în motorină ca să aprindă cele câteva surcele sau hârtii din 
sobă, dar de multe ori nu reuşeam să păstrăm flacăra şi 
rămâneam în acelaşi frig care ne măcina trupurile. Nu o 
dată s-a întâmplat ca tineta sau vasul cu apă să îngheţe în 
celulă. 

Când aprindeam focul, fiecare dintre noi punea în gamelă 
puţină apă ca să se înfierbânte sau măcar să se încălzească. 
Şi eram atât de fericiţi când reuşeam acest lucru pentru că 


sorbeam apa fierbinte din gamelă şi simţeam cum tot corpul 
ni se încălzeşte, că alungăm moartea din oase. Mai mult, 
parcă am fi sorbit o cantitate apreciabilă de Cotnari fiert cu 
cuişoare, scorţişoară şi zahăr. 

Micul dejun consta fie dintr-o aşa-zisă cafea făcută din orz 
prăjit, fie dintr-un ceai la care nu puteai ghici niciodată ce 
buruiană are la origine, însă aceste licori niciodată nu 
aveau zahăr. Foarte rar, ni se dădea şi un terci, care era 
într-adevăr o mâncare deosebită şi ne închipuiam că ne 
ospătăm din bunătăţile Paştelui sau ale Crăciunului. 

Prânzul se compunea dintr-o fiertură de arpacaş ori varză, 
cartofi sau, în cel mai fericit caz, fasole însă leguma 
propriu-zisă, dacă nu lipsea cu desăvârşire, putea fi 
numărată. Până şi boabele de arpacaş, care sunt atât de 
mici, nu treceau de 25-30 de bucăţi. 

Seara, era tot ceva de genul acesta, dar mult mai slab 
decât la prânz. Singurul lucru mai consistent era pâinea 
făcută în tavă, 250 grame, pe care strângând-o în palmă o 
reduceai la mărimea unui ou de gâscă. Astfel, mâncarea 
dintr-o zi nu depăşea 600 de calorii, adică circa un sfert din 
normalul pe care trebuie să-l primească un om, fie acesta 
chiar şi în stare de trândăveală. Muream în fiecare zi, 
muream în fiecare ceas, în fiecare clipă muream! 

În ianuarie 2004, am citit un interviu dat "Jurnalului 
naţional" de către Gheorghe Crăciun, comandantul 
închisorii Aiud în timpul reeducărilor din 1960-1964. Dacă 
mărturisirile lui ar fi fost adevărate, nu ar putea fi socotit de 
posteritate decât un om foarte corect, cinstit, de o 
moralitate ireproşabilă. În realitate, Gheorghe Crăciun 
rămâne unul dintre marii călăi ai acestui neam chinuit, de la 
care parcă şi Dumnezeu îşi întorsese faţa. 

Nu vreau să readuc în faţa ochilor un prăpăd, un dezastru, 
un iad instalat pe pământ la care fiecare dintre noi a fost 
supus. Scoşi parcă în afara legii, în mod abuziv, noi nu mai 
aveam nici un drept. Un paria! Eram fiecare în parte câte 
un paria blestemat care putea fi pedepsit şi pentru simplul 


motiv că a călcat pe umbra călăului său. Acest lucru a durat 
ani şi nu ştiu ce putere am primit de Sus, nu ştiu cine ne-a 
încărcat ca pe un acumulator cu o forţă nevăzută şi a sădit- 
o atât de adânc în fiecare dintre noi. Ori poate s-a întâmplat 
aşa tocmai pentru a dovedi că voinţele puternice pot sta în 
calea răului? Cei care am rezistat până în ultima clipă în 
faţa prăpădului am fost oare aleşi de Dumnezeu pentru a-i 
redovedi existenţa într-o perioadă când era izgonit şi 
negat? 

Cred că aşa a fost, pentru că în orice peisaj, în orice floare, 
în unduirea limpede a apelor şi în munţii falnici, în cerul 
albastru sau într-un copil frumos l-am văzut dintotdeauna 
pe autorul acestora, pe Dumnezeu Însuşi! 

În strictul sens al cuvântului, reeducare sună acceptabil, 
dar pentru comunişti avea cu totul alte conotaţii. 
Echivalentul în viziunea lor era aducerea omului liber - 
făcut de Dumnezeu şi înzestrat cu numeroase calităţi, 
având chiar şi o scânteie de divinitate - în postură de sclav, 
de om fără voinţă, de om fără Dumnezeu. "Omul nou" dorit 
de aceştia era o simplă piesă de şah pusă la dispoziţia celui 
care joacă, era un animal care putea fi dus de funie direct la 
abator pentru a fi sacrificat. Comuniştii urmăreau ca toţi 
acei care erau cineva în viaţă, care aveau o personalitate 
distinctă, un punct de vedere, un sprijin pe verticală - în 
Dumnezeire - să fie reduşi la zero. În felul acesta, voiau să 
dispară o pătură de intelectuali, oameni de mare valoare să 
fie aduşi la condiţia de îndobitocire aşa încât să poată face 
ce vor cu ei şi, implicit, cu societatea românească. Cei care 
urmăreau acest lucru erau străini de neamul românesc şi 
întruchipau o forţă ocultă al cărei unic ţel era de a stăpâni o 
lume adusă la stadiul de turmă. 

În toamna lui 1962, când reeducarea era în plină 
desfăşurare, din celebra şi sinistra Zarcă au fost scoşi toţi 
osândiţii care îşi făceau veacul acolo şi duşi apoi în diferite 
locuri, în special în fabrică. Din câte ştiu, aceştia primiseră 


aşa-zisa reeducare care, din păcate, era egală cu o plonjare 
de voie într-un noroi adânc, spurcat şi greu mirositor. 

Pentru noi, ultimii rezistenți dintre cei care refuzasem 
reeducarea, ziua de 29 noiembrie 1962 a reprezentat 
ultimul asalt al administraţiei temniţei de a ne smulge de pe 
o poziţie fermă şi luminoasă pentru a ne arunca în mocirla 
comunismului. 

Mă aflam pe aripa sudică a Celularului, la etajul III, când 
un ofiţer, urmat de câţiva gardieni, mi-a cerut să-mi 
precizez poziţia. Liniştit şi foarte hotărât, de parcă o altă 
voce mi-ar fi suflat la ureche, am spus că nu pactizez cu 
acei care vor să-mi mutileze conştiinţa. Imediat, am fost 
scos din celulă şi izolat, iar a doua zi am dat o declaraţie 
prin care arătam că refuz reeducarea. 

Pe aripa stângă a Celularului, începând de la celula 1 şi 
până la a 20-a, am stat izolaţi ultimele zile din noiembrie, 
decembrie şi douăsprezece zile din ianuarie, cu un regim 
straşnic de sever şi, din acel moment, pedepsele au început 
să se ţină lanţ. În luna decembrie, un ger cumplit m-a prins 
într-o celulă ai cărei pereţi erau împroşcaţi cu grund şi sare 
pentru a menţine continuu umiditatea în încăpere. În 
celulele de izolare din secţia I, mâncam o singură dată la 
trei zile iar seara primeam apă rece amestecată cu sare. 
Timp de 17 ore eram nevoit să mă plimb prin celulă până 
ce, extenuat, cădeam pe cimentul rece, îngheţat. Îmi aduc 
aminte că un gardian a spus că afară este un frig groaznic 
şi că termometrul ar fi coborât la -20 grade Celsius. Ştiu că 
atunci administraţia temniţei a făcut singura excepţie cu 
noi, scoţându-ne pe toţi de la izolare şi trimiţându-ne în 
celulele de unde plecasem. 

Acolo, m-a primit zâmbind prinţul Alexandru Ghica, prinţ 
şi la propriu, şi la figurat, un mare domn al pământului. 
Vorbind despre dimensiunile acestui om, l-aş alătura 
marilor cavaleri medievali plecaţi din inima Europei să 
elibereze Ierusalimul, sau Ceahlăului care domină întinsa 
Moldovă până departe, peste hotare. Cei care am luat 


atitudine în faţa reeducării trebuia să stăm continuu sub 
teroare, una din modalităţi fiind şi cea de a spăla 
duşumeaua celulei, chiar şi de două ori pe zi, aruncând apă 
cât mai multă care nu mai apuca să se usuce şi al cărui abur 
îl trăgeam în plămâni. Executam cu rândul această silnicie. 
N-am uitat niciodată că, ori de câte ori îmi venea rândul, 
prinţul Ghica nu mă lăsa, pe considerentul că sunt bolnav. 
Făcea el această operaţie şi pentru mine, intrând pe burtă 
pe sub paturi şi frecând o duşumea care, pe zi ce trecea, 
parcă se subţia tot mai mult. Pe 13 ianuarie 1963, am fost 
scos din celular şi dus în Zarcă. 

Luni de zile mai târziu, prin noiembrie a aceluiaşi an, am 
fost scoşi cu forţa din Zarcă şi duşi în fostă sală de mese, 
unde aveau loc şedinţele reeducaţilor, patronate de casapul 
Gheorghe Crăciun. Când ne-am apropiat, am dat cu ochii de 
mai multe personalităţi, cunoscute în România şi 
străinătate, care trecuseră - de voie, de nevoie - în tabăra 
opusă. Victor Biriş, care se afla printre aceştia, şi-a 
încrucişat privirile cu prinţul Ghica. Buni prieteni, amândoi 
executau un mandat din ianuarie 1941. Ceea ce îi diferenţia 
era faptul că acum se situau pe poziţii opuse. 

— Ce faci, Alecule? Întrebă Victor Biriş. 

— Bine! Îi răspunse prinţul. Dar tu ce faci, ce cauţi acolo? 
Tu, Victore, crezi că, într-adevăr, e bun locul unde stai? 

— Da, sunt convins că este bun. 

— Şi, dacă vei ajunge la convingerea că alegerea ta nu 
este bună, ce vei face? 

— Mă voi sinucide! Veni răspunsul. 

— Ei, bine, Victore, te vei sinucide! 

După "reeducările" de la Piteşti, Gherla, Târgu Ocna şi 
Canal, al căror răsunet depăşise graniţele României şi 
îngrozise tot Apusul prin cele întâmplate, conducerea 
comunistă din România a renunţat la metoda stalinistă al 
cărui părinte, de fapt, era Anton Semionovici Macarenko. 
Astfel, aceştia au schimbat metoda şi au îndulcit titlul: în loc 
de reeducare, au numit-o "activitate cultural-educativă". 


În anul 1959, a fost adus la conducerea închisorii Aiud col. 
Gheorghe Crăciun, fost chestor al Poliţiei, apoi şef al 
Securităţii din Braşov şi şeful diviziei de securişti care au 
luptat în Munţii Făgăraş împotriva rezistenţilor 
anticomunişti - între aceştia fiind ing. Gavrilă Ogoranu şi 
fraţii Arnăuţoiu, Dabija (Munţii Banatului) şi alţii. 

Se cunoaşte bine că singura ţară guvernată de comuniştii 
sovietici care a luptat, efectiv, cu arma în mână împotriva 
acestora a fost România. În afara acestor misiuni îndeplinite 
de Gheorghe Crăciun, a fost şi cea din 1946, în timpul 
celebrelor greve studenţeşti de la Cluj, când l-a însoţit pe 
Lucrețiu Pătrăşcanu, ministrul Justiţiei la acea vreme. Cel 
care a condus grevele studenţeşti a fost studentul teolog 
Valeriu Anania, călugăr. 

Pentru ca Gheorghe Gheorghiu-Dej să fie cel mai mare 
exponent al partidului comunist, a trebuit să-l doboare pe 
Lucrețiu Pătrăşcanu, care, de fapt, era singurul intelectual 
din cele câteva sute de comunişti. 

Acolo, la Cluj, când Valeriu Anania l-a întrebat pe Lucrețiu 
Pătrăşcanu care este scopul comuniştilor în ţară la noi, 
acesta a răspuns: "Înainte de a fi comunist, eu sunt român". 
A fost singura "greşeală" faţă de partidul comunist, pentru 
care Lucrețiu Pătrăşcanu a plătit cu viaţa: un singur glonţ 
în ziua de 14 aprilie 1954, la Jilava. Din acea clipă, drumul 
lui Dej a fost liber pentru a-şi atinge mârşava ţintă pe care o 
urmărea. 

Aşadar, la Aiud, Gheorghe Crăciun ajunsese comandant al 
închisorii în urma promovării în drepturi. În perioada 1960- 
1964, acest satrap a organizat şi condus reeducarea în 
spirit ateu şi comunist a unui număr de 7.000 de deţinuţi 
politici intelectuali - şi spun intelectuali pentru că Aiudul 
concentra o categorie superioară de oameni. Mijloacele 
întrebuințate în reeducarea orientată înspre Infern erau 
altele decât cele de la Piteşti, Gherla, Târgu Ocna, Jilava sau 
pe întinsul Canalului Dunăre-Marea Neagră. Dacă în aceste 
închisori, deţinuţii au fost chinuiţi prin metode diabolice şi 


necunoscute până atunci - în decursul istoriei încheindu-se 
cu schingiuirea omului până la moarte, în Aiud s-a întâmplat 
cu totul altfel. 

La greva studenţească de la Cluj, din 1946, Valeriu Anania 
s-a situat undeva foarte sus, dar cele ce au urmat mai târziu 
i-au tăiat elanul cu care pornise şi, rostogolindu-se, a ajuns 
undeva într-un adânc de hău. Ani la rând a fost secretarul 
particular al patriarhului Iustinian Marina, scăpând astfel 
de prima arestare din 1948, iar câţiva ani mai târziu, când 
Securitatea punea mâna pe el pentru a doua oară, 
preasfinţitul patriarh a mers personal, smulgându-l din 
ghearele acesteia. 

În 1958, a avut loc în România al doilea mare val de 
arestări, când Securitatea, cu executanţi ceva mai răsăriţi, 
l-a luat pe Valeriu Anania, ducându-l într-un oraş de 
provincie pentru a nu mai fi găsit cu una, cu două. Aşa se 
explică faptul că, în 1960, era deţinut politic în Aiud iar 
când au început reeducările, călugărul-teolog se afla în 
fruntea bucatelor. 

Gheorghe Crăciun s-a întâlnit cu fostul şef al studenţilor 
grevişti de la Cluj şi, probabil, cei doi s-au înţeles atât de 
bine, încât i-a dat mână liberă lui Valeriu Anania să conducă 
reeducările din Aiud. 

La camera 78 din Celular, fostul student îşi avea instalată o 
masă, scaun, hârtie la dispoziţie şi tot confortul ce i se 
cuvenea ca şef. Marea calitate a lui Anania era o inteligenţă 
sclipitoare. Avea o minte ascuţită, era foarte cult şi un 
excelent orator. Aş putea să afirm că şi diavolul este foarte 
inteligent pentru că, iniţial, şi el a fost înger! De această 
dată însă Anania şi-a aşternut inteligenţa nu la picioarele 
Lui lisus, ci la ale satanei. 

Din 1960 până în 1962, reeducările din Aiud au avut un 
curs lent. Se citeau cărţi, ziare sau reviste, mâncarea era 
bună şi suficientă. Deţinuţii aveau voie să primească 
pachete de acasă, inclusiv ţigări, în celule şi saloane se 
putea dormi pe saltea, pe cearşaf chiar, şi, în sfârşit, se 


bucurau de o oarecare libertate. Acea scânteie de 
dumnezeire cu care fusese înzestrat omul spre deosebire 
de regnul animal dispărea treptat în fiecare reeducat care 
îşi vindea sufletul. Şi, din păcate, au fost foarte mulţi. 
Iureşul cel mare a pornit în 1962 şi a ţinut până în vara lui 
1964, în această perioadă abătându-se cea mai mare 
tornadă a tuturor timpurilor peste românime, doborând o 
lume care s-a menţinut în picioare ani la rând, 10, 15, poate 
20, poate chiar mai mult. Oameni care au rezistat în faţa 
furtunii asemenea stâncii din vârf de munte, bătută de 
vânturi şi ploi, s-au rostogolit cu vuiet şi trosnet. Nu ştiu ce 
s-a întâmplat, nu-mi dau seama nici astăzi, după mai bine 
de 40 ani care au trecut de atunci. Ce puteri născute, ce 
timpuri ucigaşe, ce iaduri au împins în străfunduri oameni 
de măreţia unui Horea, unui Tudor Vladimirescu, unui 
Avram lancu? Oameni care au înnobilat istoria cu credinţa 
nestrămutată în idealurile ce i-au consacrat, ducând cu ei 
flacăra libertăţii şi onoarea întregului neam atunci când 
poporul nostru era în cumpăna de a rămâne pe harta lumii 
sau a dispărea în negura timpurilor. Acei oameni, de 
măreţia celor mai sus amintiţi, s-au prăbuşit irevocabil şi 
fapta lor cu greu va putea fi explicată vreodată urmaşilor 
sau cititorilor acestor rânduri. Aceste căderi pot fi 
justificate numai de spălarea creierului, de anumite mutații 
produse în subconştient în urma unui îndelung coşmar sau 
a unui calvar continuu, a schingiuirilor fizice şi morale, a 
unor suferinţe care depăşiseră cu mult supliciile chinezeşti 
şi care au atins pragul disperării în toate temniţele politice. 
Specific încă o dată că metoda a fost schimbată, dar cei 
supuşi reeducărilor de acolo aveau în memorie un Piteşti, 
Gherla sau Canal care le instalaseră groaza în toată fiinţa 
lor, Aiudul adăugând ultima formă de reeducare, poate în 
cea mai rafinată şi elaborată manieră. Repet: dacă la Piteşti 
nu s-a putut rezista, la Aiud, aşa-zisa activitate cultural- 
educativă putea fi respinsă doar cu riscul de a muri în 
tranşee, dovadă că au rezistat sub 1% fără să accepte 


reeducarea. Reamintesc adagiul filosofului Seneca: "Cine 
ştie să moară nu va fi niciodată rob!" 

În susţinerea celor spuse de mine, redau un fragment din 
cartea lui Nistor Chioreanu, "Morminte vii", pag. 341-342: 
"Din nenorocire însă, cu aceasta nu s-a terminat calvarul 
mărturisirilor. A doua zi, când am coborât la cei doi 
prieteni, Petraşcu îmi spune: 

— Bine că ai venit! Trebuie să mergem la secţia I, unde un 
deţinut, fost călugăr şi fost legionar, Valeriu Anania, s-a 
apucat să scrie o carte despre păcatele Legiunii. Colonelul 
Iacob ne-a rugat să mergem să-l ajutăm şi să semnăm şi noi 
cartea. N-avem încotro, trebuie să o facem şi pe asta. Într- 
un fel e bine că putem corecta exagerările. 

— Vezi, Nicolae? I-am zis, e destul să faci un pas pe coastă 
la vale, ca după aceea să nu te mai poţi opri! 

Nicolae a dat neputincios din umeri. Ne-am dus. Aşa l-am 
cunoscut pe poetul şi scriitorul Valeriu Anania, de care nu 
auzisem până atunci, un om înalt şi cu o mustață neagră, 
mare, lăsată pe o gură lacomă. Numai a călugăr nu arăta. 
Toată figura lui exprima dragoste de viaţă şi lăcomie de 
bucurii ieftine. 

Trăgea cu pasiune din ţigară. Ne-a citit capitol cu capitol 
şi, împreună cu Petraşcu, ne-am făcut observaţiile şi l-am 
făcut să taie multe pagini, spunându-i că altfel nu semnăm. 

În fiecare zi, se eliberau acum câteva sute de deţinuţi. La 
30 iulie, trebuiau să se elibereze Petraşcu şi Orbulescu. Cu 
o zi înainte, Petraşcu îmi spune că mai este o carte de formă 
mare, scrisă cu tuş pe hârtie specială, pe care trebuie să o 
semnăm şi noi în calitate de coautori. Ea a fost semnată 
înainte de toate gradele legionare aflate în Aiud. Este un 
pamflet. Ne-am dus să o vedem şi tot maestrul Anania ne-a 
arătat-o şi ne-a întins-o s-o semnăm. 

— Eu nu semnez, am zis! Cum s-o semnez, când nici măcar 
nu-i cunosc conţinutul? 

— Este tot ce-am scris şi în cartea mică, domnule 
Chioreanu, a zis Anania, numai capitolele sunt aşezate 


altfel. Aşa mi s-a cerut, aşa am făcut. 

— Daţi-mi măcar timp s-o citesc. 

— Păi nu mai aveţi timp. Cartea pleacă chiar acum la 
Bucureşti. 

— Eu n-o semnez! Am zis. 

Până la urmă, am ajuns la un compromis, eu şi Petraşcu 
am semnat o declaraţie pe aceeaşi coală de hârtie, arătând 
că semnăm cartea din solidaritate cu cei care au semnat-o 
înaintea noastră, dar noi nu-i cunoaştem conţinutul". 

Prin excelenţă, cartea cu pricina este opera "călugărului" 
nostru Valeriu Anania. Acolo dădea în sinteză reeducările 
din perioada 1960-1964, în calitate de şef al acestor 
"activităţi cultural-educative". Cele 64 de persoane care 
formau Comitetul de reeducare îmi sunt cunoscute, 
întâlnindu-le, în majoritate, de-a lungul anilor de temniţă. 
Caut să precizez şi să rămână scris că primul dintre cei 64 
este Valeriu Anania, iar ultimul Cristofor Dancu, tot fost 
călugăr. 

De fapt, din punctul de vedere al autorilor şi al 
colaboratorilor trecuţi prin reeducare - şi care vrând- 
nevrând au semnat, cartea tratează în mod subiectiv şi 
calomnios activitatea Mişcării Legionare "Arhanghelul 
Mihail". De asemenea, este abordată şi "Activitatea cultural- 
educativă" văzută de nişte oameni în care se produsese 
acea schimbare de ordin psihic aşa încât binele devenise 
rău şi totul era văzut şi conceput în culori sumbre. 

Fenomenul numit Piteşti, nemaiîntâlnit până atunci în 
lume, în istoria omenirii, a reuşit să-şi pună amprenta şi la 
această ultimă reeducare din Aiud. Ceea ce s-a produs în 
Aiud însă nu poate fi luat de bază, nu poate fi considerat un 
adevăr având în vedere precaritatea sănătăţii mintale a 
victimelor - excepţie făcând doar cei câţiva care au condus 
reeducarea şi care erau conştienţi de răul pe care îl fac. Ba 
mai mult, au şi întrevăzut finalul acestei triste şi dureroase 
prăbuşiri a unei generaţii de elită care a constituit crema şi, 
în acelaşi timp, scutul neamului românesc; s-au angajat ca 


voluntari, mergând până într-atât, încât au ucis în ei până şi 
instinctul de conservare. 

Mircea Dumitriu, şi el trecut prin închisorile comuniste, a 
mers cândva la Anania şi l-a întrebat pentru ce a făcut 
reeducările din Aiud. Anania a păstrat o lungă tăcere, apoi 
i-a spus că memoriile dânsului vor fi publicate după moarte 
şi atunci se vor lămuri multe lucruri. 

Probabil că, dacă aş fi fost în locul domnului Mircea 
Dumitriu, l-aş fi întrebat de ce nu vrea să lămurească aceste 
lucruri în timpul vieţii şi de ce abia după ce dânsul va 
dispărea ca fiinţă. Îi lipseşte curajul respectiv? Sau este 
adeptul adagiului latinesc "De mortius nil nisi bene" 
(Despre morţi nimic altceva decât de bine). 

Discursul prăbuşirii. 

Eram scoşi din Zarcă şi duşi obligatoriu în fosta sală de 
mese pentru deţinuţi, unde se ţinea aşa-zisa culturalizare, 
care, în fapt, era îndobitocirea unor oameni aflaţi într-o 
ireversibilă şi continuă cădere, înspre afunduri. 

Pentru că sala reeducării devenea neîncăpătoare când 
eram duşi şi cei din Zarcă, se instalau afară mese, bănci şi 
scaune. Valeriu Anania, plin de importanţă, se plimba cu 
mâinile la spate prin faţa noastră iar prin discursul pe care 
ni-l ţinea căuta să atingă cât mai mult coarda sentimentală, 
şi aşa întinsă prea mult. În afară de comandantul închisorii, 
de faţă erau ofiţeri şi, bineînţeles, paznici-temniceri. S-o fi 
crezut, poate, un Cicero? Nu ştiu, dar îmi aduc aminte că, 
după ce închideam ochii ca să nu-l mai văd, mă prindeam cu 
ambele mâini de marginea băncii pe care stăteam, până 
când simţeam că oasele au pătruns prin lemn. Spuneam în 
continuu "Tatăl nostru" şi mă rugam lui Dumnezeu să nu mă 
părăsească. 

— Auziţi, voi, cei din Zarcă! Spunea Anania. Afară, în prag, 
o mamă bătrână, cu mâna streaşină la ochi, scrutează 
zarea. O soţie îşi aşteaptă soţul. Un copil îşi aşteaptă tăticul 
- pe care poate nici nu-l mai cunoaşte şi care nu se mai 


întoarce odată. Auzi? O vorbă bună, un cuvânt, o şoaptă, 
frate drag, ce zici? 

În jurul meu, simţeam pe câte unul cum se prăbuşeşte, de 
obicei persoane care pentru noi reprezentau un mit. Aşa s-a 
întâmplat şi cu un bun prieten, avocat, cu care făcusem D. 
O. în Bărăgan şi reintrasem în temniţă cu acelaşi lot, 
primind şi el aceeaşi condamnare de 23 ani. L-am simţit că-i 
tremură mâinile, genunchii, apoi, aplecându-se spre mine, 
mi-a zis: 

— Grigore, nu mai pot! lartă-mă! 

În zadar l-am prins de umeri, în zadar i-am cuprins 
mâinile, i le-am strâns şi i le-am sărutat, rugându-l să 
rămână. 

— Nu mai pot, Grigore! lartă-mă! Simt că-mi cedează 
nervii. 

Şi s-a dus înspre Anania! Atunci, parcă l-am văzut 
prăbuşindu-se în gol, fără să mai poată să se agaţe de ceva 
care să-l salveze. 

Iarna din 1963-1964 a fost cea mai grea perioadă din 
toată detenţia mea. Atunci, am executat un număr de 65 
zile de izolare, singurul care m-a depăşit în domeniul 
pedepselor fiind prinţul Alexandru Ghica, care a executat 
peste 70 de zile. Nu vreau să fac nici o comparaţie cu 
această personalitate marcantă a neamului românesc şi a 
celor întemnițați pentru o idee în slujba unui ideal atât de 
mare, atât de sfânt, sunt însă obligat să scot în evidenţă 
acest lucru. 

După câte ştiu, prinţul Ghica nu a reuşit să scrie şi să-şi 
publice memoriile. Măcar pe această cale să fie cunoscute 
suferinţele acestui mare om. 

* 

Stăteam câteva zile în celula îngheţată din Zarcă, pentru 
ca apoi să mă bage din nou la izolare, şi iarăşi, şi iarăşi, în 
condiţii inimaginabil de grele. Preţul cel mare plătit pentru 
îndrăzneala de a refuza reeducarea era însăşi existenţa 
noastră în această lume a temniţei comuniste. 


În celula de izolare, începând de la ora 22.00 şi până la 
5.00 ni se lăsa din perete un pat din plăci aglomerate, ni se 
arunca o pătură care nu era întreagă, în afară de faptul că 
era ruptă şi cu găuri, care trebuia să ne fie şi saltea şi 
velinţă. Mă întindeam pe acel pat şi, în câteva clipe, 
adormeam. Înainte de aceasta însă murmuram "Tatăl 
nostru" şi îl rugam pe Dumnezeu să nu rămân paralizat, 
dacă, totuşi, nu voi îngheţa până dimineaţa. 

În izolarea special amenajată pentru cei pedepsiţi din 
Zarcă, timp de 17 ore din cele 24 nu aveam voie să ne 
atingem de pereţi, să ne rezemăm de uşorul uşii, să stăm pe 
marginea tinetei - care nu avea capac şi care scotea un 
miros îngrozitor nemaifiind spălată - şi nici să stăm, 
eventual, lungiţi pe ciment. Masa o primeam o dată la trei 
zile şi consta din 250 grame de pâine şi o zeamă călduţă, 
câteodată rece, fiind greu de precizat din ce era făcută. 
Fiecare clipă de izolare era o trecere prin iad, o defilare 
prin faţa a zeci de legiuni de diavoli, fără să ştim, fără să ne 
dăm seama dacă în partea opusă mai există o poartă prin 
care să ieşim din acel cumplit infern. 

Ochii mi se duseseră adânc în fundul capului, picioarele 
îmi tremurau şi, la un efort mai mare de a tuşi, am observat 
că din gură porneau stropi de sânge. M-am prăbuşit pe 
beton şi ştiu că am rămas foarte mult timp acolo. Mai târziu, 
când mi-am revenit, am simţit că partea pe care stătusem 
era rece şi galbenă, iar picioarele şi mâinile nu le mai 
simţeam. Am reuşit să mă tăvălesc din perete în perete, 
făcând asta nu printr-un efort al propriilor mele puteri, ci 
simțind că o forţă nevăzută, poate a îngerului meu de pază, 
mă rostogoleşte prin celulă. Gardianul care ne păzea 
continuu prin vizetă m-a văzut, desigur, dar m-a lăsat 
înadins, probabil ca să mor. Când a deschis totuşi uşa, m-a 
apucat de gulerul zdrenţuros al zeghei şi m-a ridicat, 
holbându-se la mine: 

— Încă nu te-a luat dracul, bă?! 


După ce mi-a dat drumul, a ieşit şi mi-a încuiat celula. A 
revenit după puţin timp însoţit de ofiţerul de serviciu şi 
colonelul Iacob - care se ocupa cu reeducările şi era mâna 
dreaptă a comandantului Gheorghe Crăciun. 

— Vrei, bă, să ieşi în fabrică? M-a întrebat colonelul. 

— Nu! l-am răspuns cu voce stinsă şi din nou am căzut pe 
pardoseală. 

Uşa s-a închis cu zgomot după ei şi, după câteva minute, s- 
a deschis vizeta. Era doctorul deţinut de pe secţie. M-a 
privit cercetător. Mă cunoştea bine căci era din Neamţ, 
însă, când am dat să mă apropii, a izbit vizeta. Şi dus a fost! 

Într-una din zile, gardienii ne-au spus să ieşim din Zarcă 
pentru a merge în sala unde aveau loc reeducările însă, 
fără să putem comunica unul cu altul, am refuzat. Ţipând, 
gardianul a dat telefon pentru ajutoare, chemându-l în 
acelaşi timp şi pe ofiţerul de serviciu pentru a ne scoate cu 
forţa. Zadarnic însă! Cu puţinele puteri care ne mai 
rămăseseră, ne-am agăţat de patul de fier, de colţul zidului, 
de uşorul uşii sau de zăvorul acesteia. Se luptau zbirii cu 
noi şi erau foarte revoltați că nişte umbre de oameni opun 
încă atâta rezistenţă, fără să conceapă că fiecare dintre noi 
invocam Divinitatea să ne vină în ajutor. Împotriva lui 
Dumnezeu însă nu puteau lupta. Au recurs atunci la o altă 
strategie şi au instalat difuzoare pe coridoarele Zărcii, 
exact pe peretele din faţa celulelor noastre. Când voiau să 
luăm parte la discursul şi, implicit, la căderea unei 
personalităţi, ne deschideau vizetele, strigau să facem 
linişte, după care dădeau drumul difuzoarelor. La început 
de primăvară, tot fără să ne sfătuim, am înfundat vizeta cu 
zdrenţele de pături pe care le aveam şi n-am cedat. Către 
sfârşitul lunii martie, încetul cu încetul, am observat o 
slăbire, un fel de oboseală a temnicerilor şi ofiţerilor care 
ne supravegheau. Câteva zile, am avut ceva mai mult 
combustibil pentru soba de tablă pe care ne-o băgaseră în 
celulă, mâncarea era un pic mai acceptabilă iar izolările din 
ce în ce mai puţine, până ce, în aprilie, au încetat definitiv. 


Am aflat mai târziu că Ion Gheorghe Maurer trecuse 
Atlanticul pentru a încheia câteva tratative cu americanii - 
atât de blestemaţi şi afurisiţi de pătura conducătoare. 

Au urmat binecunoscutele decrete de grațiere din 1964 şi 
zilnic se eliberau câteva zeci de deţinuţi politici, începând 
de la cei cu pedepse mici şi o anumită categorie de 
reeducaţi. Într-o dimineaţă, în jurul datei de 20 iulie, un 
grup de ofiţeri a deschis fiecare celulă a Zărcii, întrebând 
cine vrea să renunţe la poziţia de rezistent. Din cele aflate 
ulterior, ştiu că s-au întors cu mâinile goale. Pe la ora 11.00, 
s-au deschis toate uşile Zărcii şi ni s-a spus să ne facem 
bagajele. Gardienii, liniştiţi şi gudurându-se ca nişte câini - 
care, scoşi din baltă, uzi leoarcă, se scutură şi apoi vin către 
tine să-ţi lingă opincile, încercau să ne vorbească frumos. În 
faţa Zărcii, ne-am aliniat în front. Am încercat să număr de 
mai multe ori şi mi-am dat seama că suntem sub 100 de 
inşi. Aşa, precum plăieşii din cetate, ieşeam unul câte unul 
sprijinindu-ne de umărul celuilalt, în timp ce alţii erau scoşi 
pe brancardă. De toţi, eram circa 1% din cei mulţi care am 
pornit ca voluntari la o cumplită bătălie şi care am stat ani 
de zile, clipă de clipă, şi am putrezit în tranşee. 

În fosta biserică ortodoxă. 

În curtea secţiei I, am fost introduşi cu toţii în fosta capelă 
ortodoxă. Am găsit în acest fost locaş al Domnului paturi de 
fier suprapuse, saltele umplute, cearşafuri şi pături curate 
iar uşa ne-a fost lăsată deschisă de dimineaţă de la 7.00, 
până seara la 19.00, însă calvarul încă nu se terminase. 

În faţa uşii, ni s-au adus două hârdaie cu mâncare, 
consistentă şi bună. Părintele Dumitru Bejan, cu experienţa 
prizonieratului din Rusia, ne-a rugat cu o voce stinsă să îl 
ascultăm. 

— După cum vedeţi, ne aflăm în pragul libertăţii. Suntem 
aici pentru refacere, dar în faţa uşii se află ultima momeală: 
hârdaiele cu mâncare! Mâncaţi puţin şi cu atenţie! În 
situaţia în care suntem, putem face ocluzie intestinală şi 


putem muri înainte de a ajunge în poarta 1. Repet: mâncaţi 
puţin şi cu atenţie, în aşa fel să nu vă săturaţi. 

Părintele Bejan a făcut o rugăciune de mulţumire, apoi am 
spus cu toţii "Tatăl nostru" şi am cântat "Cu noi este 
Dumnezeu". Credeam că sunt singurul care plâng, dar mi- 
am dat seama că toţi colegii mei de luptă şi de suferinţă 
erau cu ochii plini de lacrimi. 

În acele zile, am avut ocazia să schimb câteva cuvinte cu 
Valeriu Anania. Când i-am spus că amândoi ne eliberăm 
aproximativ în acelaşi timp, a tăcut un timp, ca şi când i-ar fi 
fost necesar să aprecieze dacă trebuie sau nu să mă 
învrednicească vorbindu-mi. În cele din urmă, mi-a răspuns 
ceva care nuanţa cu un regret, dar în acelaşi timp şi cu o 
motivaţie. A încercat să-mi explice că, de multe ori, o 
intenţie bună poate să sfârşească rău, sau, atunci când ai o 
responsabilitate faţă de un anumit grup de oameni, trebuie 
să te laşi călcat în picioare şi pentru binele altora. Oricum, 
chiar şi în această postură, nu renunţase la trufia care îl 
stăpânea de o viaţă şi mi-a venit atunci în minte o zicere din 
popor pe care o ştiam încă de când eram copil: "Mândrului, 
şi Dumnezeu îi stă în cale!" 

În porţiunea dintre fabrică şi aripa de vis-r-vis a secţiei |, 
se instalase o tribună care fusese ocupată de comandantul 
Crăciun, ofiţerii şi subofiţerii care conduceau reeducările, 
între ei Sturza şi Gheorghe Lazăr. Pe bănci, ne-am aşezat 
noi, oropsiţii scoşi la lumină din bezna celulelor, care 
refuzasem orice tratative cu administraţia, urmând ceilalţi 
deţinuţi, circa 800-900, care, nemaiîncăpând pe bănci, 
stăteau în picioare, pe margine. 

— Dragi tovarăşi! Şi-a început Crăciun discursul. Vă spun 
tovarăşi pentru că, din această clipă, toţi sunteţi liberi iar 
ţara şi partidul au încredere în voi. 

Un ropot de aplauze şi strigăte am auzit în dreapta, stânga 
şi în spatele meu. M-am uitat cu atenţie la colegii mei de 
suferinţă, dar niciunul dintre ei nu aplauda şi nici nu scotea 
vreun cuvânt. 


— Cei din Zarcă, îşi continuă Crăciun discursul, aţi învins! 

În acel moment, Crăciun, care voia să vorbească în 
continuare, a rămas cu gura deschisă căci oamenii din jurul 
nostru, care mai erau de bună-credinţă, au tăbărât peste 
noi şi, prinzându-ne în braţe, toţi cu ochii în lacrimi, ne 
sărutau, ne îmbrăţişau, ne mângâiau. 

— Aţi învins! Aţi învins! Doamne, aţi învins! 

Mi-am auzit numele şi mi-am dat seama că omul din faţa 
mea care mă strângea puternic de umeri era părintele 
Constantin Stoicescu. 

Când s-au mai potolit spiritele, Crăciun, pricepând că 
făcuse o mare gafă, a adăugat: 

— Cei care veniţi din Zarcă să luaţi aminte, că veţi mai 
trece pe aici! 

În ultimele zile ale lunii iulie, de la Bucureşti au venit vreo 
7-8 ofiţeri superiori pentru a încerca să mai rupă dintre noi, 
eventual câţiva rezistenți din Zarcă. Am fost chemat şi eu 
de către un colonel jurist care a căutat, chiar şi în ultimele 
clipe, să-mi smulgă o declaraţie precum că renunţ la poziţia 
avută până în acel moment dar a renunţat văzând că am 
replicat foarte tranşant: 

— În aceste condiţii, i-am spus, prefer să mă întorc în 
Zarcă! 

Când ni se întocmeau biletele de eliberare, am fost chemat 
de un ofiţer superior care m-a întrebat unde mă stabilesc. 
Răspunsul meu a fost că în Bucureşti. La observaţia 
dânsului că sunt din judeţul Neamţ şi că nu mă pot stabili în 
Bucureşti cu atât mai mult că acest oraş este închis, 
argumentul meu a fost că, dacă ai mei mai trăiesc, nu ştiu 
unde sunt stabiliţi, pentru că fuseseră alungaţi din zona 
lacului de la Bicaz iar eu zăceam în temniţă de exact 15 ani. 
La Bucureşti însă era fratele meu, Gheorghe Caraza, 
despre care ştiam că locuieşte pe strada Sebastian. 
Neavând încotro, ofiţerul a trecut pe biletul meu de 
eliberare adresa pe care o comunicasem. 


Aceeaşi perioadă a sfârşitului de iulie i-a adus şi cuvioşiei 
sale Valeriu Anania libertatea pentru care a jertfit 
verticalitatea şi onoarea atâtor oameni deosebiți, pe care i-a 
sacrificat fără cea mai mică mustrare de conştiinţă, ba mai 
mult decât atât, L-a răstignit încă o dată pe Însuşi 
Mântuitorul Hristos. Personal, am regretat faptul că doar cu 
câteva zile înaintea mea a ieşit pe poartă. Dacă aş fi ieşit 
odată cu dânsul, l-aş fi întrebat care este diferenţa privind 
data eliberării între mine - care veneam de pe căi limpezite, 
senine şi onorabile, şi el - care se întorcea de pe drumuri de 
pierzanie şi afurisenie unde se încercase îngenuncherea 
unui neam. 

Apreciat fiind în mod deosebit pentru modul cum şi-a 
îndeplinit misiunea de reeducare în Aiud, doar câteva luni 
mai târziu, adică în februarie 1965, călugărul Anania era 
trimis în SUA, cu misiunea de a-l dărâma pe episcopul 
Bisericii Ortodoxe Române din SUA şi Canada, respectiv, 
Valerian Trifa. Uitase, probabil, că amândoi erau luptători 
de rang sub acelaşi drapel, în slujba aceleiaşi credinţe în 
Dumnezeu. 

În SUA, Valeriu Anania a dus o bătălie furibundă pentru 
detronarea episcopului Valerian Trifa fără să-şi dea seama 
că îi era inferior episcopului. Toată suflarea românească îl 
susţinea pe episcop şi îl ignora pe Valeriu Anania, pe care îl 
socotea un venetic, trimis cu o misiune ingrată - de a 
produce zâzanie şi dezbinare. În felul acesta, vreau să 
amintesc titlul unui articol apărut sub semnătura lui Valeriu 
Anania, în revista "Credinţa", din 9 septembrie 1973, 
intitulat "Cine-mi eşti tu Bade Ioane?". Articolul menţionat îi 
era adresat dr. loan Cârjă, unul dintre apărătorii 
episcopului, fost deţinut politic la Aiud şi martor ocular la 
reeducările conduse de Anania. 

La început, lon Cârjă a făcut parte din rezistenţii din 
Zarcă, dar după un timp, probabil nemaiputând rezista 
pârjolului la care era supus, a primit să fie scos în fabrică, 
ceea ce atunci era echivalentul acceptării reeducării. Chiar 


şi în ciuda acestui fapt, precizez că au rămas totuşi oameni 
care, deşi în reeducări, au căutat cu străşnicie să se 
menţină cât mai mult pe linia de plutire. 

În replică, Ion Cârjă a publicat în periodicul "Acţiunea 
Românească" articolul intitulat "Răspuns unei scrisori a lui 
Valeriu Anania" (din octombrie-decembrie 1973, pag. 4 şi 
5), care apărea în New York. 

"Dragă frate de altădată Valeriu. 

Ţi-am citit scrisoarea adresată mie, publicată în numărul 
din 9 septembrie 1973 al revistei tale <Credinţa>. Nu este 
deloc rău scrisă. Ai meşteşugit-o cu acelaşi rar talent pe 
care ţi l-am admirat întotdeauna şi pe care nu mă sfiiesc să 
ţi-l recunosc în public. Dacă din punct de vedere al potrivirii 
vorbei (şi al respectării gramaticale - cu unele concesii 
republicane, RSR - în care te-ai dovedit tot atât de copios 
precum <grămăticii> de la Munchen), sclipirile mi-au 
plăcut şi m-au desfătat, am fost profund dezamăgit de 
eşafodajul ideilor în elaborarea trudită de Sisif, pe care te-ai 
angajat disperat ca să le aşezi sub o boltă proprie, dar fără 
aceeaşi iscusinţă a meşterului zidar Manole, pe urmele 
căruia păşeşti voiniceşte dar, din nenorocire, bătând mereu 
pasul din faza pre-onirică. 

< Multe sunt căile Tale Doamne> care duc la pieire, mi-am 
zis în gând, înainte de a păşi să aştern acest răspuns care, 
dintr-o oarecare modestie determinată, am fost obligat să îl 
condensez cât mai mult posibil. (.) Desigur, o recunosc, ai 
suferit mult şi pe nedrept în viaţă, incomparabil mai mult 
decât toţi foştii şi actualii fugari din ţară care te atacă. Îţi 
mărturisesc, cu toată sinceritatea, că nimeni de aici din 
afara frontierelor României, în afară de cei care am pătimit 
în închisorile comuniste, nu te pot judeca şi nu ne pot 
judeca de ceea ce am făcut acolo. Numai noi, exclusiv noi, 
care am fost închişi şi torturați acolo, noi între noi, da, noi 
ne putem judeca şi va veni ziua, odată, când o vom face-o în 
ţară, unde fiecare care a greşit va avea mare şansă să se 
dezvinovăţească. Şi atunci îi vom judeca şi pe aceşti 


nemernici de aici care se erijează, de la ei putere, în 
judecători a unor situaţii din ţară şi a martirilor. Aceştia, ţi-o 
spun cinstit, nu sunt vrednici să ne dezlege nici şireturile 
încălţămintelor noastre! (.) Dar, nu ne este permis, ca în 
numele unor suferinţe să ne luăm libertatea aici (sau în 
ţară) să întreprindem tot ceea ce ne convine, în mod egoist. 
Întrebării tale din scrisoare: <Nu ţi se pare că este destul? 
>, eu îţi răspund fără ezitare: NU! Trebuie să suferim până 
la capăt, dacă am fost cei aleşi pentru suferinţă. Am trecut 
din faza de suferinţă a închisorilor comuniste în faza de 
suferinţă a unui exil mai mult sau mai puţin dărâmat moral 
de veleităţi şi foşti politicieni corupți şi corupători din 
trecut, precum şi de o reţea activă de agenţi comunişti ai 
Bucureştiului. Aceştia nu mai încap de noi. Aceasta pentru 
că unde suntem noi, la ceea ce am suferit noi, ei nu pot să 
ajungă. De aceea trebuie să ne dea la cap. Pentru noi nu 
este loc, numai pentru noi nu este loc. Pentru toate 
secăturile care li se aliniază, politicienilor din trecut şi 
agenţilor comunişti din străinătate, pentru aceia se află un 
loc de onoare şi un scaun bun. Iu, Valeriu, nu aivroit să te 
ridici şi aici, ca în ţară, pe culmile ozonate ale luptătorului, 
unde te-am întâlnit pentru prima oară şi unde eram fraţi de 
ideal. Ai mers şi te-ai scurs cu duşmanii, prin breşe, pe 
poteci ocolite, pentru o onoare trecătoare şi un scaun vag 
de arhimandrit. A fost mai uşor, mai simplu şi mai folositor 
pentru interesele tale imediate. Oare numai cu atât ne 
putem umplea viaţa? (.) Nu eşti cinstit deloc, Valeriu, când 
afirmi că eu nu ţi-aş fi spus că eram în cursul scrierii unei 
cărţi, în care expuneam şi rolul tău din închisoarea Aiud. Ţi- 
am spus în repetate rânduri, încă din vremea când locuiam 
pe First Avenue, în apartamentul meu, pe străzile 
luminoase ale New Yorkului, oriunde aduceam vorba despre 
cartea pe care o scriam. Îţi mărturiseam durerea mea 
despre căderile la care am asistat. Nici tu nu ai încuviinţat 
faptele acelora care au siluit conştiinţe în închisori. 
Dimpotrivă, le-ai reprobat şi mi-ai numit mulţi <educatori>, 


pe care i-ai aflat în cartea mea ultimă. Cât despre 
activitatea ta, tu mi-ai declarat, fără nici o referire specială 
din partea mea, că ai jucat un anumit rol în acel proces de 
reeducare. (.) Mi-ai vorbit cu patos şi încălzire crescândă, 
(ca şi când ai fi voit să te autoconvingi şi tu mai mult asupra 
tezei tale) despre misiunea pe care ţi-ai asumat-o de a 
apăra creştinismul ortodox, plivind legionarismul din 
sistemul de gândire teologică, disociind, cum spui tu, 
valoarea politică de cea religioasă. Prin urmare, eram 
perfect edificat cu poziţia pe care tu pretinzi că ai luat-o în 
procesul murdar al reeducării şi, mie personal, nu mi-ai 
spus nimic nou. Din acest punct de vedere, tu nu ai făcut 
decât să rostogoleşti în public, pe Anania din închisoare, 
sub o descripţie proprie, neinfamant nici pentru 

< democraţii români>, nici pentru partidul comunist din 
ţară. (.) 

Dacă nu ai fi mers prea departe cu mesalianţa ta, aşa după 
cum ţi-am spus la acel timp, eram dispus să îţi arăt ce am 
scris. (Manuscrisul ambelor volume era deja încheiat în 
anul 1966, când raporturile noastre mai erau încă amicale, 
şi când doream să mijlocesc un armistițiu între tine, pe care 
te bănuiam a fi numit episcop şi episcopul Valerian, 
împotriva căruia porniseşi o campanie (ofensivă) de 
acaparare de parohii. (.) Desigur, chiar dacă afecțiunea 
noastră nu ar fi suferit deteriorări, eu totuşi nu aş fi scris 
ceea ce am scris că ai întreprins în închisoare, dar nu aş 
mai fi avut nimic de spus despre continuarea unor servicii 
pe care le faci cu mare râvnă regimului comunist de la 
Bucureşti, prin filiera bisericii. (.) Chiar şi în această ultimă 
<Epistolă către Ilon> ai câteva tangenţe favorabile 
regimului. 

Într-un loc, zici <Nu am ştiut dacă această teză (ateistă, 
n.n.) făcea parte dintr'un plan al Administraţiei sau dacă a 
fost opera unor reeducatori zeloşi (în special foşti piteşteni), 
şi doar însuşită de Administraţie>. Oare chiar atât de naiv 
erai să nu fi bănuit ce planuri aveau cu noi criminalii din 


solda ministerului de interne? Oare aşteptai tu, să ţi se 
spună de către Crăciun, Nodeţ, Ivan, Chirilă, etc., ce 
planuri aveau cu noi criminalii din solda ministerului de 
interne? Oare aşteptai să ţi se spună de către ei, că ne 
dădeau spre citire Biblia pentru credincioşi şi necredincioşi 
- Biblia hazlie, să ne distrăm cu ea? (.) În fine, ar mai fisă 
mai inserez numai câteva rânduri la acuzaţia ta, în baza 
căreia eu mi-aş fi pierdut independenţa, că nu mai sunt 
liber, că cineva mi-ar fi măsluit cartea, în drumul dintre 
mine şi tipografie. 

Eu nu mi-am schimbat comandantul în străinătate. Am stat 
mereu şi stau mereu sub un singur comandant: Neamul 
Românesc. Acesta nu este personificat în străinătate în 
nimeni şi nimic, om politic, faţă bisericească, mit 
transplantat. Nu m-am simţit atras de nimeni dintre aceia 
pe care i-am aflat aici, care au sădit în decurs de trei 
decenii numai desbinări, dihonii, animozităţi şi bisericuțe. 
Am venit cu intenţia să colaborez cu oricine l-aş fi aflat pe o 
poziţie pozitivă, activă, pătruns de responsabilitatea istorică 
a timpurilor pe care le parcurgem. Dar buna mea credinţă 
a fost rău înţeleasă şi de aceea am ridicat Frontul 
Consiliului Naţional Român, care cuprinde oameni greu 
încercaţi din închisori, ţărani destoinici, oameni dintr-o 
bucată, nealteraţi de pizme, oameni liberi, cu picioarele pe 
pământ, câştigători cinstiţi ai pâinii lor de toate zilele. Cu 
aceşti, pe aceeaşi redută, şi cu alţii care ne sprijină 
nemijlocit, ducem aceeaşi luptă ca în securităţi unde am 
fost torturați, la Canal unde am fost ucişi, la închisori unde 
am fost batjocoriţi şi înflămânziţi. Oare nu vezi tu cum eu 
sunt lovit, la fel ca la securitatea Cluj unde am fost bătut cu 
răngile de fier trei săptămâni la rând, de câte trei ori la zi? 
Oare îmi este uşor să fiu azi surd de o ureche, din cauza 
bătăilor peste cap, cu palmele, tampoane, scaune, cisme? (.) 

Ce interes crezi că aş fi avut să intru în tabăra episcopului 
Valerian Trifa? Oare nu acesta a contopit singura minoritate 
naţională românească, insignifiantă, la cele câteva milioane 


de Ruşii, care întotdeauna au căutat să ne asimileze 
biologic, cultural, religios? Ce interes aş fi avut să intru în 
tabăra episcopului tău Victorin, care pactizează şi serveşte 
de strapontină tuturor agenţilor comunişti din Bucureşti? 
Nu ai citit tu <Apelul unui Întelectual Român pentru 
salvarea Bisericii Române Ortodoxe din America> din 25 
mai 1971, semnat de dr. Ion Cârja? Implicaţiile episcopiei 
misionare cu activităţile antinaţionale şi antipatriotice ale 
guvernului de la Bucureşti se învederează, chiar în ultimul 
timp printr-o declaraţie a mitropolitului Iustin Moisescu, 
făcută la Geneva. (.) 

În scrisoarea ta afirmi, de repetate ori, că vrei să separi 
politica de religie. De ce, în fond, o combini mereu şi de ce 
atunci, faci exclusiv politică în <exil>, când ţii în braţe 
fariseismul unui mitropolit ca Moisescu, care apără un 
regim de teroare şi intoleranţă religioasă? De ce te fereşti 
să fii tu, omul de cultură, scriitorul, luptătorul naţional, fidel 
liniei pe care te-am cunoscut? (.) Omului îi este drumul spre 
lumină, spre libertate, spre universul larg ca cerul înstelat 
deasupra. Ţi-ai câştigat libertatea, foloseşte-o din plin! Am 
bâjbâit destul în întuneric, unde am viermuit. Nu mai avem 
timp să fim Scarabei, iubite frate de altădată, Valeriu. 

Ion Cârjă". 

În zilele de 30 şi 31 iulie, am fost duşi în Celular, unde am 
stat toată noaptea cu uşile deschise, fiecare pe unde am 
putut să punem capul pentru a ne odihni puţin, alţii stând 
chiar pe punţile din faţa celulelor. Îl ascultam pe ofiţerul de 
serviciu care striga continuu numele deţinuţilor. Cei care 
plecau erau urcați în maşini şi duşi în una din cele trei gări, 
Aiud, Războieni şi Teiuş, după cum aveau trenuri. În ultima 
zi din iulie, pe la asfinţitul soarelui, un ofiţer mi-a strigat 
numele şi mi-a înmânat biletul de eliberare care purta 
numărul 100. Am mai dormit acolo încă o noapte. 

Pe 1 august, Celularul era pustiu, curtea aproape goală, 
Zarca la fel şi deja câteva convoaie cu deţinuţi de drept 
comun ocupaseră celulele de la parterul Celularului. 


Eram cu bunul meu prieten Marin Dumitrescu, din 
Bucureşti, şi cu Ion Tonea, din Tiha Bârgăului, zis şi Toni, 
amândoi dragi şi valoroşi camarazi de ideal şi suferinţă. Cu 
ei făcusem primul Aiud, D. O. şi acest al doilea Aiud, venind 
cu acelaşi lot din Bărăgan. Odată cu noi, s-a eliberat şi Sima 
Dimcică, macedonean din Dobrogea, care, fiind foarte 
bolnav şi neputând să stea în picioare, a fost transportat pe 
targă de doi gardieni ce primiseră ordin să-l însoţească 
până acasă. 

Ultimii care mai rămăsesem am fost înghesuiți în trei 
autocamioane şi am ieşit pe poarta temniţei care, după noi, 
s-a închis. La Teiuş, Mailat, unul dintre gardienii care ne-au 
însoţit, a avut neobrăzarea să ne rânjească şi să ne întindă 
"prieteneşte" mâna. I-am întors spatele. 

În tren spre Bucureşti, civilii care ne erau parteneri de 
drum, înțelegând de unde venim, au alertat vagonul şi ne- 
au adus pâine, salam, pălincă şi fructe. Mâncam şi-i vedeam 
ca prin ceaţă. Când privirile mele au căzut pe prima pagină 
a unei gazete, mi-am dat seama că nu mai văd să citesc 
decât titlul articolelor. 

Am ajuns duminică dimineaţa, pe la ora 2.00, în Gara de 
Nord şi ne-am văzut înconjurați de mai multe persoane care 
ne-au spus că de o săptămână aşteaptă toate trenurile care 
vin din Ardeal. Au curs peste noi o mulţime de întrebări şi 
numele celor pe care îi aşteptau dar care nu mai soseau. 
Despre doi dintre ei, ştiam că muriseră în Aiud dar le-am 
spus că mai sunt încă de venit. Puteam să distrugem în ei 
speranţa, chiar dacă ştiam că nimeni nu a mai rămas în 
Aiud iar porţile închisorii au fost zăvorâte în urma noastră? 

Acasă la Marin. 

În cartierul Grant, unde locuia Marin Dumitrescu, am 
bătut în lung şi în lat strada respectivă, de mai multe ori. La 
un moment dat, Marin s-a aşezat pe bordura trotuarului şi a 
început să plângă. După 16 ani de la arestare, nu mai ştia 
unde stă. M-am aşezat lângă el, spunându-i să ţină seama 


de schimbările intervenite în această perioadă. S-a luminat 
deodată la faţă: 

— Ştiu! Stiu unde stau! 

S-a oprit în faţa unei porţi, unde doi copaci înalţi 
acopereau curtea şi casa. 

— Vezi, Grigore? Aceşti copaci, sădiţi de mine, erau doar 
până la înălţimea gardului. Uite cât sunt acum! De asta nu 
mai cunoşteam locul! Şi casa asta când o fi apărut, că nu 
era aici? 

A bătut uşor cu degetele în geam şi o voce a întrebat 
speriată: 

— Cine-i? Ce cauţi aici, în toiul nopţii? 

— Mamă! Sunt eu, Marin! Deschide, te rog! 

Atunci, din casă răzbătu un strigăt de disperare şi bucurie, 
strigăt pe care l-am auzit multă vreme după acea noapte şi, 
de câte ori mi-l amintesc, revăd scena care a urmat. 

Înăuntru s-a făcut lumină şi au ieşit buluc pe geam şi pe 
uşă mama, sora lui - Silvia, o altă soră şi doi bărbaţi, şi încă 
vreo câţiva au venit de la casa din curte. În câteva clipe, 
Marin fusese înconjurat de toţi ai lui: care îl strângea în 
braţe, care îl săruta pe faţă, pe ochi, care îi lua mâinile şi i 
le pupa, unul îl mângâia, altul îl privea şi încerca să se 
apropie de el trecând peste ceilalţi. Priveam năucit! Erau ca 
la rugby! Când Marin a fost puţin slobozit, le-a zis cu vocea 
lui groasă: 

— Ho! Ho! Opriţi-vă! Am venit cu un foarte bun prieten. 
Uitaţi, el este Grigore Caraza. Tu, Silvia, îl cunoşti deja. 

Aproape aceeaşi scenă s-a întâmplat şi cu mine. 

În avântul lor, bieţii de ei mă confundau cu mult aşteptatul 
lor Marin. După ce s-au mai potolit, prietenul meu, căutând 
cu privirile în jur, a întrebat grav: 

— Dar, tata? Iata unde-i? 

— A murit acum patru ani! 

— Dar nevastă-mea, Silvia? 

— Te-a lăsat, mamă! Te-a lăsat şi-a plecat! Nu mai ştim 
nimic de ea. 


Marin şi-a îngropat faţa în palme şi a început să plângă 
mocnit. 

— Nu-i nimic! Nu-i nimic! Bine măcar că vă găsesc pe voi! 

Reîntâlnirea cu familia. 

A doua zi, am plecat în căutarea fratelui meu. Mergeam 
greu pe stradă şi simţeam nevoia să mă aşez undeva pe o 
bancă, pentru a mă odihni. Aveam caşexie iar corpul, 
mâinile şi picioarele îmi erau umflate până la refuz. Pe 
străzile pe care le-am străbătut pe jos, nu erau atâtea bănci 
unde să mă odihnesc şi atunci m-am aşezat pur şi simplu pe 
trotuar. În două rânduri s-a întâmplat să se apropie de mine 
câte o doamnă şi să-mi întindă nişte bani. 

— Vă mulţumesc, doamnă, dar nu pot primi, pentru că nu 
sunt cerşetor. Dacă figura mea, faptul că sunt tuns chilug şi 
hainele ponosite de pe mine dau această impresie, nu sunt 
ceea ce par. Mă întorc din Aiud, după 15 ani de cazne. 

De pe strada Moş Ajun nr. 32, penultima adresă a fratelui 
meu, am fost îndreptat să merg la Uzina Mecanică Fină din 
Obor. Acolo, ofiţerul de serviciu a reuşit să-l contacteze 
telefonic pe Gelu care locuia într-o garsonieră din renumitul 
Cotroceni. După circa o oră, mai mulţi salariaţi ai uzinei 
priveau cum se îmbrăţişează doi fraţi după 15 ani de 
despărţire şi plâng unul pe umărul celuilalt. 

Cu trenul accelerat Bucureşti-Bicaz am revenit pe 
meleagurile Moldovei. În gară la Buhuşi, nu mă aştepta nici 
sora mea Silvia, şi nici cumnatul Mihai deşi îi anunţasem că 
voi veni. 

Era o dimineaţă limpede de august şi nici ţipenie de om pe 
stradă. Când am ajuns în faţa cinematografului, am luat-o 
pe strada principală Nicolae Bălcescu, la capătul căreia era 
strada 1 Mai, acolo unde trebuia să ajung. În faţa mea, la 
oarecare distanţă, am văzut două persoane care se grăbeau 
înspre partea opusă şi ceva îmi spunea că îmi sunt foarte 
apropiaţi. 

— Bună dimineaţa, am salutat. Spuneţi-mi, vă rog, unde 
este strada 1 Mai? 


După ce mi-a răspuns, domnul a dat să plece, însă l-am 
reţinut cu o altă întrebare, la care doamna, revoltată, mă 
fulgeră cu privirea şi i se adresă soţului: 

— Hai, Mihai! 

Din nou, bărbatul mi-a răspuns cu aceeaşi politeţe, dar 
pentru a-mi lămuri misterul care pusese stăpânire pe mine, 
l-am mai întrebat ceva. Şi mai revoltată, doamna îmi 
întoarce spatele: 

— Hai, Mihai! Hai că pierdem trenul! 

— Doamnă, îi zic, dacă voiaţi să prindeţi acceleratul de 
Bicaz, vă pot informa că a trecut prin gară la ora 5.30, iar 
acum este mai bine de 6.00. 

Dezorientată, doamna privea când la soţ, când la mine. 

— Doamnă, am continuat, dacă numele dumneavoastră 
este Silvia, dacă sunteţi din Poiana Teiului şi dacă îl 
aşteptaţi pe fratele dumneavoastră care se întoarce din 
Aiud, pe Grigore, îl aveţi în faţă! 

A fost un moment de uluire totală, după care a urmat o 
explozie: cumnatul m-a îmbrăţişat cu o putere de urs, 
hohotind de plâns, apoi a urmat sora mea, care murmura 
mereu printre lacrimi: 

— Vai! Nu te mai cunosc! Nu te mai cunosc! Iu eşti, 
Grigore?! 

Mai târziu, ajunşi acasă, din pat a sărit un copil frumos, în 
vârstă de 10 ani, îmbrăcat doar într-o albă cămaşă de 
noapte. 

— Bine, mamă! Dar tu nu mi-ai spus până acum că aiun 
frate! 

Şi privindu-mă curios, încerca să afle cât mai mult despre 
mine, punându-mi sumedenie de întrebări la care nici nu 
mai aştepta răspuns: 

— De unde vii? Dar de ce nu ai fost până acum la noi? Ai 
fost supărat pe mama? 

Peste cinci zile, când îmi continuam drumul spre Piatra 
Neamţ, pe peron, în urma trenului, alerga un copil strigând 
continuu: 


— Nene Grigore, să mai vii pe la noi! Auzi? Să vii pe la noi, 
că eu te iubesc mult! Să vii, da? 

Era într-o zi de joi, pe 13 august 1964, când trenul, obosit 
parcă, a oprit în gara din Piatra Neamţ, în gara 
adolescenţei şi a tinereţii mele, unde, deseori, mă plimbam 
de-a lungul peronului, conducând sau aşteptând pe cineva 
sau, pur şi simplu, numai de dragul de a vedea trenul. Când 
am coborât, cu mâna dreaptă am atins zidul din apropierea 
uşii, ca şi cum aş fi întins braţul să mângâi un prieten drag, 
de care atât de mult timp fusesem ţinut la mare distanţă. 

În cartierul Dărmăneşti, pe o străduţă dintre fostele şcoli 
normale, am poposit în faţa casei surorii mele Alexandrina. 
Cu mâna uşor tremurândă, am deschis poarta şi am rămas 
în cadrul ei. Sora mea tocmai pregătea nişte zarzavat dar 
văzându-mă, îmi ieşi înainte şi mă întrebă pe cine caut. Fără 
să-i răspund, am întrebat-o unde este Victor, soţul ei, apoi 
Nicu şi, în sfârşit, unde se află Geta. Când mi-a spus că Geta 
este în casă şi lucrează la maşina de cusut, vocea mi s-a 
oprit în gât şi n-am mai putut spune nimic. Această fată se 
născuse la aproape un an după plecarea mea de pe aceste 
meleaguri, iar acum avea 14 ani şi eu nici nu o cunoşteam. 
Abia atunci am realizat adevărata dimensiune a timpului 
care s-a scurs. Nedumerită, Alexandrina m-a întrebat: 

— Dar cine eşti dumneata, de îmi cunoşti atât de bine 
familia? 

Făcând un efort pentru a articula câteva cuvinte, i-am 
răspuns printre lacrimi: 

— Eu? Un străin. 

M-am întors şi am dat să plec aşa cum venisem. 

În clipa aceea, scoțând un strigăt uşor, sora m-a prins de 
umăr şi m-a tras înapoi: 

— Grigore! Tu eşti, Grigore?! 

Când soarele scăpăta încă, am ajuns în autogara din Târgu 
Neamţ dar, ca şi la Buhuşi, nu mă aştepta nimeni. Mergând 
pe strada principală, după ce am trecut de biserică, prin 
dreptul oficiului poştal am observat un bătrân care m-a 


privit lung. M-am oprit şi eu o clipă, dar dându-şi seama că 
nu sunt ceea ce căuta, bătrânul îşi văzu de drum. După ce 
am mai mers puţin, pe partea stângă am văzut o casă care 
semăna cu cea a familiei mele, din Poiana Teiului, însă mult 
mai mică. Scoţând biletul unde fratele meu îmi notase 
numărul, mi-am dat seama că eram în faţa casei noastre. 

De la poartă, un câine mare m-a şi luat în primire. Nu mă 
temeam de câini pentru că îmi erau dragi şi, după ce le 
întindeam mâna şi vorbeam cu ei, aceştia ori se aşezau pe 
două labe şi deveneau cuminţi, ori mişcându-şi coada 
prietenos îmi lingeau mâna. Aşa s-a întâmplat şi cu acest 
câine, şi prieteni am rămas cât am stat în Târgu Neamţ. Nu 
acelaşi lucru însă s-a petrecut cu gânsacul care guverna 
peste un cârd de gâşte. Am dat să mă apăr, dar nu prea am 
reuşit căci m-a prins puternic de pantaloni şi mă bătea cu 
aripile. 

Din casă, a ieşit în grabă una dintre surorile mele şi 
căutam să-mi dau seama cine este. 

— Tu eşti Olga sau Mărioara? 

— Vai, Grigore! Mi-a răspuns cu voce foarte tristă. Sunt 
Olga. 

Când plecasem, avea doar 17 ani iar de atunci trecuseră 
15 ani. Cum s-o mai recunosc? 

În casă, am întâlnit-o pe mama, de fapt am bănuit că-i ea, 
fiind singura femeie în vârstă care se afla în cameră. După 
ce i-am sărutat mâna şi am îmbrăţişat-o, m-a strâns în braţe 
îndelung, mi-a prins mâinile şi mă întreba necontenit: 

— Tu eşti, Grigore, dragul mamei?! 

Nu aştepta răspunsul meu, se depărta la oarecare 
distanţă, se apropia, din nou se întorcea şi mă privea fix: 

— Grigoriţă, mamă, tu eşti? 

Şi iar, şi iar, mă tot întreba şi spunea înăbugşită de uimire şi 
de durerea atâtor ani cât îi fusesem luat: 

— Nu se poate! Chiar eşti tu, Grigoriţă?! 

Începuse să se însereze când, în casă, a intrat bătrânul pe 
care îl întâlnisem şi care mă privise lung, pe stradă. În clipa 


aceea, am realizat că este tata. 

Mă aşteptase de dimineaţă la autogară şi, văzând că n-am 
ajuns cu niciunul din autobuzele de la Piatra Neamţ, a făcut 
schimb cu Olga pentru a veni să mănânce. 

— Va să zică tu erai, Grigoriţă? Am bănuit eu, însă nu eram 
sigur. 

CAPITOLUL. VIII 

"E-o lege a şoimilor: până la capăt". (Cicerone 
Theodorescu) 

Alexa. 

Când spun gardian sau temnicer, mă încearcă în egală 
măsură un sentiment de silnicie şi dispreţ, deşi printre 
aceştia au fost şi oameni mai buni, foarte buni sau chiar 
excepţionali. Puţini, foarte puţini, dar au fost totuşi, iar unul 
dintre ei, de fapt singurul pe care l-am întâlnit în toată viaţa 
de detenţie, a fost Alexa, al cărui nume de botez, din 
păcate, nu i l-am ştiut niciodată. 

După evadarea celor trei deţinuţi din Aiud, celebră prin 
strategia pusă la punct de ei înşişi şi curajul deosebit 
izvorât din disperare, pentru noi, întemniţaţii, perioada 21 - 
31 decembrie 1952 a fost un prăpăd, un dezastru, un 
adevărat iad instalat în incinta închisorii. 

Gardienii şi-au dat arama pe faţă, arătând exact cine sunt. 
Ardeleanu urla ca o hienă înfometată când ridica bâta 
deasupra capului pentru a o cobori cu străşnicie peste 
oasele noastre; se dezlănţuia în el animalul, cu toată 
sălbăticia şi ferocitatea sa. Urmau Barabaş - român de 
origine maghiară, Liţă - ţigan ungur şi Dumitru Năstase din 
Vaslui, comuna Codăieşti. Din această comună, în temniţa 
Aiudului, era dl. Corcoţoiu, împreună cu doi fii ai săi, dintre 
care unul jurist, fost director al închisorii din Piatra Neamţ, 
şi celălalt economist. La această familie, Dumitru Năstase 
fusese argat în curte, iar când a dat cu ochii de foştii lui 
stăpâni i-a bătut cu sete, consecvent, fără nici un motiv. M- 
am gândit mult la această întâmplare şi mi-am zis: să te 
păzească Dumnezeu de domnia celor mici, urgia prostului şi 


răzbunarea mojicului! De asemenea, mai erau Biro, Pavel 
Moldovanu, Marcu Vasile şi cei trei fraţi Maier, Mailat, Sas 
Pamfilie şi alţii. Până să ajungeam în Celular, cădeam de mai 
multe ori în genunchi sau ne prăbuşeam la pământ sub 
bâtele acestor asasini, acestor mizerabili călăi. 

Când am ieşit de la schimbul III, am văzut un coridor de 
gardieni, care începea din poarta fabricii, continua în prima 
curte dintre celulele de izolare şi fabrică, apoi cotea în 
partea stângă, trecea prin faţa Secţiei I şi ajungea până la 
Celular. Din câte ştiu, temniţa avea 275 de gardieni dar în 
acel cordon cred că erau cel puţin 220-230. Îmbrăcaţi în 
albastru, fiecare având în mână bâte, răngi, bucăţi de 
metal, picioare de pat sau tulpini de arbuşti, formau un 
culoar sinistru, numai al morţii. 

Unul câte unul, în şir indian, încercam să trecem pe sub 
ploaia de lovituri. Bâtele se lăsau cu trosnet în cap, pe 
umeri, spate sau în picioarele deţinuţilor care se poticneau, 
cădeau în genunchi sau rămâneau pe pietrişul din curte. 
Când, în sfârşit, intram în Celular, acesta îmi părea un mic 
rai faţă de cele prin care trecusem. Acelaşi lucru se 
întâmpla cu noi şi la plecarea din Celular înspre fabrică, la 
ora 12 noaptea, când mergeam în sala de mese, unde luam 
terciul - adică un polonic de 300 grame de făină puţin fiartă 
în apă. 

Circa 20-25 de inşi dintre noi, socotiți mai periculoşi, 
aveau lanţuri, între care Dumitru Oniga - subinginer şi 
poet, din Stupca lui Ciprian Porumbescu, şi Dumitru Cristea 
- dobrogean, tot subinginer, coleg şi prieten cu primul. 
Dacă Dumitru Oniga a fost şi rămâne un erou al temniţelor, 
al credinţei în Dumnezeu şi al dragostei de patrie, Dumitru 
Cristea a fost un adevărat martir. 

Pentru a-i observa mai bine pe cei legaţi în fiare, gardienii 
se aplecau, apoi îi aşteptau cu bâtele înălțate deasupra 
capului. Într-una din zile, când mă întorceam din fabrică în 
Celular, în faţa mea mergea Dumitru Cristea, pus în lanţuri 
şi abia respirând. În momentul când Ardeleanu a ridicat 


bâta pentru a-l pocni, printr-o mişcare rapidă am sărit în 
faţa lui primind de bunăvoie trăsnetul care a urmat, în felul 
acesta scutindu-mi prietenul de încă o lovitură ce i-ar fi 
putut fi fatală. Din creştetul capului, apoi pe şira spinării şi 
până în călcâie, am simţit ca şi cum m-ar fi pătruns un fier 
roşu pentru a mă despica în două. Am auzit clar cum mi-a 
pocnit ţeasta şi s-a clătinat ceva în cap, după care m-am 
prăbuşit iar sângele mi-a inundat faţa şi umerii, ţâşnind pe 
gură, pe urechi şi pe nas. Ardeleanu a ridicat din nou bâta 
şi m-a pocnit, aşa cum eram - lungit la pământ. 

— Lasă-l, măi! Lasă-l că-l omori! N-auzi? Opreşte-te! 

Cuvintele parcă veneau din altă parte, tot mai stins, până 
ce au dispărut definitiv. La intrare în Celular, m-am simţit 
dus pe braţe de cineva, care a descuiat celula 78, a împins 
uşa cu piciorul şi m-a aşezat pe pat. 

Când am deschis ochii, am rămas mut de uimire: era 
gardianul Alexe. 

Ceea ce făcuse pentru mine implica un risc prea mare, 
care depăşea cu mult statutul pe care îl avea, cel de 
gardian al închisorii. 

În momentul când a părăsit celula, Alexa a murmurat cu 
privirile în lacrimi: 

— Copil al suferinţei! Copil al suferinţei! 

În acea perioadă, schingiuirile şi ororile abătute asupra 
deţinuţilor din Aiud au fost dirijate de comandantul 
Dorobanţu care era prezent la toate silniciile şi alerga de la 
un gardian la altul, strigându-le: 

— Loveşte, Adeleanu! Trage-i, Barabaş! Arde-l, Liţă! 
Într-una din ultimele zile ale lui decembrie 1952, tocmai 
trecut prin furcile caudine ale coridorului de foc, mi-am dat 
seama că gardianul care încheia acel şir funest nu avea nici 

o bâtă şi nici nu lovea vreun deţinut. Era tot Alexa. 

Văzându-l cu mâinile goale, Dorobanţu a venit în faţa lui şi 
i-a strigat spumegând de mânie: 

— Loveşte, Alexa! Loveşte, ce stai?! 

De această dată, răspunsul lui Alexa m-a uimit şi mai mult: 


— Eu nu lovesc! Loveşte dumneata, tovarăşe comandant! 

Intrând în sala de mese, mi-am zis că acestui om i s-ar 
cuveni o statuie înălţată în timpuri mai bune, chiar în acel 
loc. 

În noaptea de 31 decembrie, când am mers pentru a ne 
lua terciul, Alexa stătea exact acolo unde îl înfruntase pe 
Dorobanţu cu doar câteva zile în urmă. Când am trecut pe 
lângă el, s-a apropiat şi mi-a şoptit de abia auzit: 

— Copil al suferinţei! Europa Liberă deja a vorbit de ceea 
ce se întâmplă cu voi aici. Aşa că stai liniştit, totul o să se 
termine în cel mai scurt timp. 

În timp ce mâncam cu bunul meu prieten Ştefan Olaru, din 
Piatra Neamţ, i-am mărturisit în şoaptă cele spuse de Alexa, 
Fănică fiind un om de mare încredere. Era ora 24.00 când 
în depărtare am auzit ceva bubuituri, semn că anul 1953 îşi 
intra în drepturile sale. 

În toamna lui 1953, lucram la un gater din curtea fabricii. 
Sima Tănase, din Soveja-Vrancea, şef de la tâmplărie 
mecanică, în afara faptului că nu-l prea ajuta capul, mai era 
şi rău. În urma unei reclamaţii a acestui individ, am fost dus 
din fabrică direct în Zarcă şi aruncat într-o celulă goală. 
Deşi era o toamnă târzie şi foarte friguroasă, am dormit jos, 
fără pătură şi fără să mi se dea mâncare, iar a doua zi, 
seara, am fost scos în fabrică. După ce am fost pedepsit încă 
o dată în urma denunţului acestui cetăţean, am mers la 
dânsul şi i-am spus: 

— Ascultă, bade Sima! Eu n-am de gând să mor în Aiud, iar 
pe dumneata te voi căuta acasă, acolo unde stai, în Vrancea, 
nume şi faimă pe care le-ai batjocorit, având în vedere că de 
acolo s-au ridicat cei şapte feciori ai bătrânei Vrâncioaia. 
Rezultatul a fost că, în seara aceea, în loc să merg în 
Celular ca să mă odihnesc pentru o altă zi de muncă, am 
fost dus în pumnii şi picioarele unui gardian şi apoi împins 
pe uşa Zărcii. Acolo, însă, unde întrevedeam o altă noapte 
cumplită, de serviciu era. Alexa. 


Zâmbind, m-a dus într-o celulă şi mai târziu mi-a adus o 
gamelă plină de fasole, doar boabe, de la bucătărie. 
Punându-şi degetul la gură în semn că trebuie să tac, s-a 
dezbrăcat de şubă, spunându-mi să mă învelesc în ea şi să 
dorm. A stat toată noaptea cu ochii pe geam să vadă dacă 
nu vine în inspecţie ofiţerul de serviciu. Poate să fi fost 
miezul nopţii când Alexa a deschis uşa în fugă şi mi-a luat 
şuba, aruncându-şi-o pe umeri. 

— Vine un drac! 

După ce acel "drac" a trecut, mi-a adus din nou şuba care 
mi-a fost şi saltea şi velinţă, timp în care el s-a plimbat pe 
coridor, în frig, iar eu am dormit păzit de acest om cu suflet 
atât de mare. 

O altă întâmplare cu Alexa a avut loc tot în Celular, în 
aceeaşi celulă 78. Fusesem pedepsit să stau zi şi noapte 
într-una din carcerele de la parter, situată chiar între celula 
78 şi camera mare. Era atât de strâmtă, încât nu puteam 
nici să mă întind, şi nici să stau măcar pe vine. După ce s-a 
dat stingerea la ora 22.00, uşa carcerei s-a deschis încet şi 
Alexa mi-a făcut semn să merg să mă culc în celula mea. 
Până dimineaţa, a rămas în uşa Celularului pentru a 
veghea, în eventualitatea că ofiţerul de serviciu sau 
comandantul ar vrea să inspecteze secţiile şi posturile unde 
supraveghează gardienii. 

Nu ştiu dacă cineva, întemnițat fiind, a mai încercat atâta 
bucurie pe care am trăit-o eu în acele momente. Parcă 
mâna lui Dumnezeu plana asupra mea, parcă Maica 
Domnului mă acoperea iar îngerul păzitor nu mă pierdea 
din priviri. 

Pe la sfârşitul primăverii anului 1957, când Alexa ieşea din 
schimb pentru a merge în familie, ofiţerul politic l-a luat din 
poartă ordonându-i să se dezbrace. La percheziţie, a găsit 
asupra lui scrisoarea unui deţinut, care trebuia să ajungă la 
Bucureşti. Eterna trădare a lui Efialtes şi a lui luda revenea 
din nou după mii de ani. Alexa a fost dus imediat într-o 


celulă de la etajul I, aripa dreaptă, orientată înspre apus, pe 
acolo trecând zilnic gardieni care îl scuipau şi îl loveau. 

Mă aflam în D. O. când un deţinut care venea din Aiud mi-a 
spus că Alexa a fost condamnat de Tribunalul Militar. În 
1964, în urma decretelor de grațiere, după ce au fost puşi 
în libertate toţi deţinuţii politici, a ieşit din temniţă şi Alexa. 
Bietul de el însă a fost în permanenţă urmărit şi aşa, ca din 
"întâmplare", o maşină l-a accidentat mortal în plină stradă. 

Mă simt obligat şi mi-am propus chiar în programul meu 
de viitor să-l caut pe Alexa, să ajung la cimitirul unde se află 
pentru a îngenunchea măcar o singură dată în faţa 
mormântului său. 

Ani de zile, atât în ţară, cât şi în străinătate, în toate 
bisericile pe care le-am vizitat i-am aprins o lumânare şi m- 
am rugat lui Dumnezeu pentru sufletul lui bun. Frate Alexa, 
dormi în pace şi "cerul să-ţi fie deschis!" 

Biriş. 

În urma decretelor de grațiere din 1964, s-a eliberat şi 
Victor Biriş. Câţiva ani mai târziu, în gara din Mediaş, 
întâlnindu-l întâmplător, un fost camarad de temniţă îi zise: 

— Ei, Victore, ce zici de poziţia ta din Aiud?! 

În gară, tocmai intra un accelerat care venea de la Cluj. 
Prinzându-l de braţ, i-a spus: 

— Un moment, te rog! 

Şi Biriş a plecat în grabă ca şi cum ar fi văzut pe cineva 
care nu trebuia pierdut, îndreptându-se spre trenul care 
sosea. În doar câteva clipe, de pe peron, Biriş făcu un salt, 
ajungând exact sub roţile acestuia. 

— Ce faci, Alecule? Întrebă Victor Biriş. 

— Bine! Îi răspunse prinţul. Dar tu ce faci, ce cauţi acolo? 
Tu, Victore, crezi că, într-adevăr, e bun locul unde stai? 

— Da, sunt convins că este bun. 

— Şi, dacă vei ajunge la convingerea că alegerea ta nu 
este bună, ce vei face? 

— Mă voi sinucide! Veni răspunsul. 

— Ei, bine, Victore, te vei sinucide!" 


Acesta a fost deznodământul dialogului dintre cei doi foşti 
camarazi şi prieteni. 

În vara anului 1965, mă aflam într-un tren accelerat care 
venea de la Bucureşti. leşisem pe coridor şi, cu geamul 
deschis, admiram frumuseţile naturii care se desfăşurau 
prin faţa ochilor mei. Trenul şi-a încetinit viteza, pentru că 
deja intrasem în gara Mărăşeşti. Deodată, în faţa ochilor 
mei, se profilă maiestuos Mausoleul Eroilor din primul 
război mondial. Fulgerător, m-am văzut în urmă cu mulţi 
ani în Aiud, în celula 253, lângă generalul Gabriel Negrei: 
"Îmi promiţi?" 

Am intrat grabnic în compartiment şi mi-am luat geanta 
din plasă, apoi mi-am vizat biletul pentru un alt tren şi am 
plecat către Mausoleu. 

Cu ajutorul unui ghid care se afla acolo, am găsit 
mormântul celebrului erou pe care îl căutam. M-am rugat la 
o oarecare distanţă şi apoi, în genunchi, am parcurs cei 
câţiva metri până am ajuns la placa şi crucea pe care era 
incrustat numele lui. Am aprins nu una, ci câteva lumânări, 
specificând că prima este din partea generalului Negrei, cel 
care, pe frontul de la Mărăşeşti, a fost decorat cu cea mai 
mare distincţie românească pentru ofiţeri - Ordinul "Mihai 
Viteazul". 

M-am desprins greu de acele locuri unde era concentrată 
elita armatei române, eroii legendari ai neamului românesc, 
cei care au salvat România poate în cea mai grea situaţie 
prin care neamul românesc a trecut în decursul istoriei 
sale. De acolo şi până în gară, nu mi-am mai putut stăvili 
lacrimile. Încercând să-l ghicesc pe generalul Gabriel 
Negrei sus de tot, în cer, i-am şoptit: 

— Domnule general, mi-am respectat promisiunea şi socot 
că nu mi-am făcut decât datoria! 

Silvia. 

După mai bine de 15 ani, adică în septembrie 1964, m-am 
reîntors pe locurile natale. Nici satul meu, nici satul Silviei - 


Gura Hangului - nu mai erau la vedere, dispărând sub 
apele lacului de la Bicaz. 

Benedict Hotnog mi-a spus că Silvia se căsătorise şi locuia 
în satul Bistriţa (astăzi Alexandru cel Bun), în apropierea 
mânăstirii cu acelaşi nume. 

Într-o după-amiază tristă de toamnă, cu un cer tulbure ca 
şi sufletul meu, am bătut în poarta Silviei. A venit la gard, 
cu aceiaşi ochi albaştri ca şi cerul, peste care trecuseră nori 
grei şi furtuni, dar care însă nu i-au putut răpi nimic din 
frumuseţea de odinioară. Mirată, m-a întrebat cu cine 
doresc să stau de vorbă. Am privit-o adânc în ochi. Vocea 
îmi scăzuse şi cuvintele îmi erau sugrumate de emoție. Era 
reîntâlnirea la care visasem de atâtea ori în temniţă, cu o 
încărcătură de trăiri şi sentimente care, adunate ani în şir, 
stăteau să năvălească toate parcă într-o singură clipă. 

— Nu vă voi spune doamnă cine sunt şi de unde vin, 
înainte ca dumneavoastră să mă recunoaşteţi, i-am zis. 

Silvia m-a privit lung şi atent în adumbriri vălurite de 
tristeţe, încercând să mă găsească în chipurile cunoscute 
demult. Deodată, se lumină la faţă: 

— Grigoriţă! 

Şi-a acoperit faţa cu mâinile şi izbucni într-un plâns adânc 
şi încărcat. A deschis poarta şi mi-a făcut semn să intru, căci 
vocea parcă îi pierise de tot. 

O priveam mut şi voiam să cred cu toată fiinţa că păşesc 
alături de ea în grădina cu flori, printre cireşii înălbiţi 
primăvăratec, într-o lume care părea cândva că ni se 
deschide pentru totdeauna. 

În casă, niciunul dintre noi nu putea spune nimic însă în 
mintea fiecăruia se derulau imaginile trecutului nostru atât 
de frumos, dar atât de scurt. Deşi aveam să ne spunem 
multe, după îndelungă tăcere am început cu greu să 
vorbim. Parcă se simţea vinovată că am găsit-o căsătorită. 

Cu ochii plecaţi ca şi cum ar fi vrut să-şi ascundă lacrimile, 
îmi vorbi stins, dar cu aceeaşi voce caldă pe care o ştiam şi 


în care ghicisem durerile înmănuncheate ale anilor cât nu 
ne văzusem. 

— Te-am aşteptat, Grigoriţă, şapte ani. N-am ştiut nimic de 
tine, nici măcar dacă mai trăieşti. Îmi pierdusem până şi 
nădejdea că ne vom mai revedea vreodată. 

— De 15 ani te visez, Silvia, şi te-am purtat cu mine din 
temniţă în temniţă şi din celulă în celulă. 

Silvia avea un copil în vârstă de 5-6 ani, care, intrând în 
casă şi văzând-o pe maică-sa plânsă, o tot întreba: 

— De ce plângi, mamă? 

Neprimind nici un răspuns, şi-a întors privirile înspre mine 
ca să se convingă dacă nu cumva eu sunt motivul tristeţii 
care o cuprinsese pe mama lui şi, văzându-mi ochii înroşiţi, 
îmi zise ghiduş: 

— Aha! Te-am prins! Şi tu ai plâns! 

Cu privirile numai în pământ, Silvia nu-i răspundea 
copilului, ci îl tot mângâia pe creştet şoptindu-i să stea 
cuminte pe pat sau să meargă afară, să se joace. 

Trecuseră cam doi ani de la această întâlnire şi, într-o zi, 
pe Bulevardul Republicii înspre gară, am văzut-o pe Silvia, 
cu băiatul şi cu un domn înalt, despre care am bănuit că nu 
poate fi decât soţul ei. Când am ajuns în dreptul lor, am 
salutat înclinând capul dar copilul, care mă cercetase deja 
din priviri, îi strigă domnului: 

— Tăticule! Tăticule! |sta-i omul care a venit atunci la 
mama! 

Silvia s-a întors râzând: 

— Taci, drace, din gură! Grigoriţă, vino te rog să ţi-l 
prezint pe soţul meu! 

M-am supus, iar acest domn cu maniere deosebite mi-a 
spus că ştie despre mine numai lucruri frumoase şi este 
mândru că am fost prietenul soţiei sale. 

Am mers împreună la un restaurant şi am cinstit o cupă cu 
vin de bucuria acestei minunate întâlniri iar la despărţire 
au insistat să le fac o vizită, în familie, ca să stăm de vorbă 
pe îndelete. 


— Ştiu cât aţi iubit-o, mi-a spus soţul Silviei, şi vă asigur că 
şi Silvia v-a iubit foarte mult. Ori de câte ori vorbea despre 
dumneavoastră, privea pierdut undeva departe, iar ochii i 
se umpleau de lacrimi. 

Generalul Nicolae Dăscălescu. 

Din partea de vest a satului Girov, porneşte un deal care 
ţine până în Piatra Neamţ, învecinându-se cu dealul 
Balaurul şi cartierul Vânători, situat în partea de sud-est a 
oraşului, unde se află o unitate militară - Regimentul 15 
Dorobanţi. Acest regiment şi-a căpătat numele de faimă în 
războiul din 1877, când, la Plevna, în faţa redutelor Griviţa | 
şi Griviţa Il, ostaşii nemţeni au cucerit aceste mari 
bastioane şi au înfipt drapelul românesc pe redută. 

Pe acest deal, încă din primăvară când se arăta firul ierbii, 
până târziu, toamna, putea fi văzut un bătrân cu o barbă 
albă ca a lui Moş Crăciun, purtând o turmă de vreo 20-25 
de cârlani adunaţi din tot satul. Păzitorul nostru de oi purta 
o traistă pe umăr, în care avea ceva merinde şi câteva cărţi, 
însă foarte mult timp din zi îl petrecea admirând dealurile şi 
munţii din jur. De nişte aduceri aminte, privirile bătrânului 
când se luminau, când se întristau până la lacrimi. 

Pe acelaşi deal, recruţii din unitatea militară a 
Regimentului 15 Dorobanţi făceau instrucţie şi teme de 
luptă. Mai multe zile la rând, un locotenent încercase o 
temă de luptă care nu-i reuşea deloc pentru că formaţia 
militară cu care se antrena îl dădea de fiecare dată peste 
cap. 

Urmărindu-i acţiunea, bătrânul se apropie de el şi, 
zâmbindu-i cu blândeţe, îi întocmi o temă de luptă atât de 
apărare, cât şi de atac. Necăjit de faptul că până şi un 
cioban ştie mai multă tactică de luptă decât el, se răsti la 
acesta şi-l alungă. 

Bătrânul oier plecă şi în colţul gurii îi apăru un zâmbet 
amar. 

Trecu un an de la această întâmplare şi, într-o zi, un ofiţer 
şi un grup de soldaţi veniseră la instrucţie pe acelaşi deal. 


Atent la mişcările militarilor, acelaşi bătrân dădea 
dezaprobator din cap. În cele din urmă, se apropie de ofiţer 
şi îi zise: 

— Domnule locotenent, anul trecut mi-aţi vorbit urât şi m- 
aţi alungat când v-am spus că tema pe care o aplicaţi nu 
este bună. Şi dovadă a acestui lucru este că pe umărul 
dumneavoastră n-a mai apărut nici o stea. De data aceasta, 
vă rog să mă ascultați. 

Calm, cu multă siguranţă, păzitorul de oi întocmi un plan 
de bătălie, în faţa căruia locotenentul rămase mut de 
uimire. 

— Cine sunteţi dumneavoastră şi ce grad aţi avut în 
armată? 

— Numele meu n-o să vă spună nimic, îi răspunse 
bătrânul, dar ca militar am fost general de armată. 

Fulger parcă trecu peste ochii ofițerului, călcâăiele îi 
scăpărară în poziţia de drepţi şi cu mâna la caschetă salută: 

— Să trăiţi, domnule general! 

Bătrânul zâmbi, se întoarse şi plecă la oile lui, în timp ce 
locotenentul încremeni în poziţie de drepţi şi nu-şi mai 
putea reveni din uimirea ce îl cuprinsese. Cu planul de 
luptă făcut de "oier", tânărul ofiţer a fost înaintat în grad şi 
citat pe armată. Comandantul regimentului avu însă 
curiozitatea să-l întrebe cum reuşise să realizeze un plan 
atât de iscusit, în felul acesta ofiţerul fiind nevoit să spună 
că adevăratul strateg este un cioban, fost general de 
armată. 

În campania din Răsărit, în afară de un bun camarad şi 
conducător de oşti, Nicolae Dăscălescu a fost un om cu 
suflet mare şi, totodată, un bun creştin. Avea grijă 
întotdeauna de ostaşii lui şi se simţea îndatorat faţă de 
oricare cetăţean întâlnit în drum. Astfel, pe frontul din 
Rusia, a salvat câteva mii de civili de la o moarte sigură prin 
înfometare, civili de toate vârstele, dar în special femei, 
copii şi bătrâni. 


Între cele două fronturi, în vale se afla un sat populat de 
circa 2.000 de oameni, izolat de restul lumii şi prădat de 
înşişi ostaşii sovietici. Neavând posibilitate de comunicare şi 
nici de a se alimenta, zilnic mureau cu sutele, căci de 4-5 
săptămâni, de când erau între fronturi, nimeni nu le venise 
în ajutor. Cu multe riscuri, generalul Nicolae Dăscălescu 
trimitea în sat ostaşi români încărcaţi cu alimente. 

Şi frontul a înaintat înspre inima Rusiei, ca apoi să se 
întoarcă la bază şi să pornească înspre apus, de această 
dată nu alături de ostaşii germani, ci împotriva lor. De la 
Cotul Donului şi Marea de Azov, generalul Nicolae 
Dăscălescu şi ostaşii români au ajuns în Munţii Tatra, iar la 
sfârşitul războiului până aproape de Praga. Era cunoscut 
sub numele de "Eroul din Munţii Tatra". După acel trist 9 
mai 1945, generalul şi ostaşii români au făcut cale întoarsă 
pe jos, de la Praga la Bucureşti, trecând prin Budapesta şi 
intrând în ţară pe la Curtici-Oradea. 

În anul 1950, în trecere spre Moscova, Gheorghe 
Gheorghiu-Dej a mers şi la Praga, unde secretarul general 
al Partidului Comunist Cehoslovac l-a întrebat de soarta 
generalului Dăscălescu, cerându-l ca specialist pentru 
instruirea armatei cehoslovace. La Moscova, Stalin l-a 
întrebat pe Dej de acelaşi general care, deşi inamic, salvase 
de la moarte circa 2.000 de nevinovaţi. După ce s-a întors 
din Rusia, Gheorghiu-Dej s-a interesat la subalternii săi cine 
este generalul Dăscălescu, cerând să fie adus în faţa lui. 

Într-o celulă a închisorii Jilava, arhiplină, un gardian 
întrebă care este generalul Dăscălescu. Spălat, bărbierit şi 
îmbrăcat cu hainele pe care le avea la magazie, generalul 
Dăscălescu a fost dus cu o maşină la Gheorghiu-Dej. Au 
urmat mai multe întrebări, după care i s-a spus că este 
liber, fiind condus până în stradă. Spre marea sa uimire, 
când a văzut că nimeni nu-l mai urmăreşte, generalul a 
rămas mult timp pe gânduri, neştiind încotro să apuce. S-a 
hotărât s-o ia înspre satul natal, la singura fiinţă apropiată 


pe care o mai avea în viaţă - o soră văduvă, săracă şi care 
locuia în casa părintească din ţinutul Neamţului. 

Comuna Girov îşi primea într-una din zile un fiu, plecat 
încă de tânăr şi reîntors acum bătrân. Cu pensia de 80 de 
lei pe care conducerea comunistă i-o dădea lunar acestui 
fost general de armată, erou atât pe Frontul din Răsărit, cât 
şi pe Frontul din Apus, Nicolae Dăscălescu avea voie să 
moară de foame, neposedând nici un fel de avere. 

Chiar dacă toţi îl cunoşteau şi îl iubeau pe acest mare om 
de stat, nimeni nu putea să îl ajute, aşa încât, pentru a nu fi 
povară pentru sora şi nici pentru nepoţii săi, păzea cârlanii 
satului, pe dealul din Vânători. 

După alte două luni de la această întâlnire, un colonel 
comandant de regiment şi un ofiţer inferior urcau dealul 
pentru a-l întâlni pe bătrânul păzitor de oi. Au discutat cu 
el, spunându-i dorinţa superiorilor de la Bucureşti. De la 
această întâlnire, au mai trecut câteva luni şi generalul 
nostru a primit o înştiinţare că de la 128 lei, pe careîi 
căpătase la ultima mărire, pensia i-a fost stabilită la 2.500 
lei. De asemenea, i se comunica faptul că, la sărbătorile 
naţionale ale RSR, va putea purta hainele militare şi 
decoraţiile câştigate pe Frontul de Vest, va putea merge la 
Bucureşti, unde va sta în tribună cu cei mari, în Piaţa 
Aviatorilor, primind defilarea care va avea loc de 
sărbătoarea respectivă. lotodată, i s-a interzis de a mai păzi 
oile satului pe deal. 

În luna iulie 1969, l-am vizitat la Spitalul "Dr. Angelescu" 
din Piatra Neamţ, într-o rezervă de la etajul doi. leşiţi pe 
coridor, am stat de vorbă cred că mai bine de trei ore. Mi-a 
istorisit multe lucruri din zbuciumata lui viaţă, 
confirmându-mi şi ceea ce ştiam eu despre dumnealui. 

— Am avut noroc, mi-a mărturisit, că n-am apucat să fiu 
judecat şi am scăpat doar cu câteva luni de închisoare. 

Pensia de 2.500 lei nu a fost niciodată ridicată integral de 
el, ci maxim o treime, în jur de 800 lei, şi numai în cazuri 
excepţionale 900 de lei, pentru a-şi asigura o viaţă de 


spartan, cum spunea dânsul. Pentru restul banilor semna şi- 
i oferea copiilor săraci, văduvelor, orfelinatelor, spitalelor, 
azilelor de bătrâni etc. 

De la ieşirea din Jilava, nu a părăsit niciodată satul natal 
Girov sau oraşul Piatra Neamţ pentru a merge la vreo 
defilare străină lui şi poporului român, nu a mai îmbrăcat 
haina militară şi nu a răspuns niciunui apel al autorităţilor 
comuniste. 

Când ne-am despărţit, mi-a spus cu adâncă tristeţe: 

— Vino să mă mai vezi că nu peste mult timp mă duc 
dincolo. 

Am mai fost, într-adevăr, în două rânduri la el. 

Pe la jumătatea lunii septembrie 1969, în faţa Casei de 
cultură am văzut drapelul românesc îndoliat. În hol, pe 
catafalc, l-am recunoscut pe cel care a fost generalul de 
armată Nicolae Dăscălescu, Eroul de la Stalingrad şi Eroul 
din Munţii Tatra, erou al atâtor bătălii şi erou în viaţa civilă. 
Am îngenuncheat. 

Câteva ore mai târziu, o coloană nesfârşită de oameni 
urma cortegiul funebru. Înmormântarea era făcută de 
primăria oraşului pentru că decedatul fusese sărac şi nu 
mai avea pe nimeni. 

În faţa Liceului "Petru Rareş", cortegiul s-a oprit, însemn al 
despărțirii de instituţia unde fostul elev a primit lumină, 
fiind premiant pe tot parcursul anilor de studiu. Cei care 
priveau şi foarte mulţi elevi s-au alăturat acestei nesfârşite 
coloane pentru a-l conduce pe ultimul drum pe acest om 
iubit de toţi. Am numărat 34 de generali, în majoritate 
străini, printre care şi francezi. L-am însoţit până la cimitir, 
ca un ultim omagiu adus acestei mari personalităţi a 
neamului românesc. 

Plecat fără voia mea de pe meleagurile dragi şi revenit 
după aproape 8 ani, am mai îngenuncheat o dată la 
mormântul lui. Şi, în sfârşit, când am fost nevoit să-mi 
părăsesc ţara, plecând în exil, m-am trezit din nou în faţa 
mormântului acestui om, cu ochii scăldaţi în lacrimi: 


— Nu mai pot îndura atâta nedreptate! lartă-mă că plec! 
Nu mai pot! Mă duc să mor pe alte meleaguri! 

La Liceul "Petru Rareş" 

La o oră de biologie, profesorul care ţinea locul titularului, 
respectiv al doamnei Luminiţa Krausz - aflată în concediu 
de maternitate, a atins problema viselor. A tratat această 
problemă în derâdere şi fără să dea o explicaţie precisă. 
Observând însă că discut în şoaptă cu colegul meu de bancă 
şi sesizând că am o altă părere, mi-a cerut să o expun. Am 
explicat că sunt trei feluri de vise: datorate agenţilor 
externi, datorate refulării sau dorințelor puternice din 
timpul unei zile şi, în sfârşit, vise premonitorii sau filosofice. 
Cerându-mi să le detaliez, am vorbit despre primele două 
categorii, specificând că ultima este de o cu totul altă 
natură. 

Insistând să vorbesc şi despre a treia, am explicat că sursa 
lor vine pe o altă cale şi are în ea ceva divin. Cu o oarecare 
ironie, profesorul m-a întrebat dacă eu cred în existenţa lui 
Dumnezeu. Răspunzându-i că da şi în mod nelimitat, mi-a 
cerut să-i explic acest fapt. Pentru început, i-am relatat o 
întâmplare reală, petrecută pe ţărmul mediteranean al 
Franţei, legată de Fericitul Augustin, care căuta argumente 
de existenţă a lui Dumnezeu pentru a scrie o carte pe 
înţelesul tuturor. 

Într-o dimineaţă, când soarele încă nu răsărise, acesta se 
plimba pe plajă, căutând să pătrundă cât de cât sferele 
cereşti. La un moment dat, în faţa lui vede un copil de o 
frumuseţe angelică, având, după propria-i apreciere, vârsta 
sub doi ani. Dezbrăcat cum era, la doar câţiva metri de apa 
mării copilul făcuse cu mâinile o gaură în nisip. Cu o 
insistenţă cum numai un copil de vârsta lui o poate avea, îşi 
umplea pumnişorii cu apă apoi mergea până la gaura din 
nisip, unde o vărsa. Privea cu nedumerire cum apa dispărea 
în câteva clipe. Şi iarăşi, copilul mergea şi îşi umplea pumnii 
cu apă, se întorcea în grabă, o vărsa în nisip, dar apa se 


făcea nevăzută. Minunat de cele văzute, Fericitul Augustin 
îl întrebă: 

— Dar ce faci acolo, minunea lui Dumnezeu? 

Copilul, în modul cel mai firesc posibil, îi răspunse: 

— Nu vezi ce fac? Vreau să mut marea în gaura asta! 

— Păi, bine, tu nu vezi ce mare este marea? Cum ar putea 
să încapă într-o gaură atât de mică?! 

— Fac exact ceea ce vrei tu să faci! Vreau să mut marea în 
gaura asta mică, pe când tu vrei să-l încapi pe Dumnezeu în 
mintea ta îngustă! 

Realizând că se află în faţa unei minuni, Fericitul Augustin 
s-a lovit cu palma peste frunte, ca şi cum ar fi vrut să se 
trezească dintr-un somn adânc. Ridicându-şi privirile, şi le 
îndreptă din nou înspre copil, însă acesta nu mai era acolo 
şi doar urmele de paşi pe nisip, care se pierdeau până 
departe, mai atestau prezenţa unei făpturi reale pe plajă. 
Întâmplarea este reală şi a fost consemnată atât în presa 
timpului, cât şi în diferite cărţi. 

După ce am relatat acest fapt, în sală s-a făcut linişte, iar 
eu - parcă încurajat şi mânat de cineva din spate, am 
continuat să vorbesc de cele 12 argumente raţionale despre 
existenţa lui Dumnezeu, după Ioma D'Achino, Enzelm de 
Kantembury, Rene Descartes şi Immanuel Kant, pe care le- 
am auzit şi învăţat în Aiud, de la marele teolog Nichifor 
Crainic. 

Deşi foarte mirat de cele spuse de mine, profesorul nu m-a 
contrazis, iar în următoarele două ore încă am mai vorbit 
ceva în legătură cu acest subiect. Mulţi dintre colegii mei şi- 
au luat notițe, apoi, în pauze sau după cursuri, mi-au cerut 
mai multe explicaţii. Mi-am dat seama că ceea ce fac implică 
asumarea unei mari responsabilităţi în faţa conducerii 
comuniste, dar aspectul în sine nu m-a determinat să mă 
opresc, ci din contra, le-am vorbit foarte mult colegilor, 
hotărât şi convingător. 

Unul dintre colegii mei, C. C., infam informator al 
Securităţii, m-a vândut acesteia precum luda Iscarioteanul 


şi nouă luni mai târziu, pe 21 ianuarie 1970, căpitanul de 
securitate lonaşcu Guiţă mă aresta din biroul unde lucram 
la Industria laptelui. 

Comandantul Securităţii, loan Popa, a trimis un grup de 
securişti, între care cpt. Rusu de la Consiliul Securităţii 
Statului Bucureşti, cpt. Nicolau şi cred că era şi maiorul 
Marian Brădeanu. După ce mi s-a percheziţionat casa, am 
semnat declaraţia în dreptul consemnului arestat. Întrebat 
fiind de cpt. Rusu cui vreau să las în custodie lucrurile pe 
care le aveam, mi-am cerut permisiunea să le scot în curte 
şi să le dau foc. L-au obligat atunci pe proprietarul meu, dl. 
Popa, fost colonel în armată, pensionar dar coleg de birou 
cu mine la Contabilitate, să ia în custodie mica mea 
proprietate. 

Am fost anchetat în stare de libertate în perioada 21 
ianuarie - 31 martie 1970. 

În timpul întrevederilor, distanţa dintre mine şi ofiţerul 
anchetator era doar lăţimea biroului la care ne aflam. Fiind 
conştient şi stăpân pe propriile mele puteri, am reuşit în 
mai multe rânduri, captându-le privirea anchetatorilor mei, 
să obţin ceea ce eu doream. Aveam în faţa ochilor 
experienţa unui mare luptător sud-american care a relatat 
într-o carte o mare victorie obţinută asupra unui om de 
temut în toată regiunea respectivă. Iat-o: "Priveşte cu 
îndârjire, ţinteşte cu încăpățânare pe cel ce te priveşte! 
Dacă îşi lasă privirile în pământ, va fi robul tău, dar 
niciodată nu ceda pentru că, în acest caz, vei fi tu victima 
lui". 

Cpt. Rusu era un tip foarte inteligent şi, având în vedere 
că era şi un bărbat frumos, l-am întrebat într-o zi de ce nu 
s-a făcut artist, pentru că i-ar fi stat mai bine decât securist 
anchetator. A zâmbit, nu mi-a răspuns, dar mi-a spuscăa 
constatat că mă ocup cu hipnoza. Pentru a evita această 
stare de lucruri, m-a rugat să mut scaunul din faţa biroului 
în spatele uşii, fiind o distanţă apreciabilă. În tot timpul 


anchetei care a urmat, locul meu a fost în permanenţă 
acolo. 

Între timp, Codul penal fusese modificat şi în loc de art. 
209 - în baza căruia a fost trimisă în judecată majoritatea 
zdrobitoare a condamnaților politici - acum era art. 166 al 
noului Cod penal. 

Pe 11 iunie 1970, Tribunalul Militar laşi a deplasat pentru 
prima dată la Piatra Neamţ un complet de judecată într-un 
proces politic, preşedinte fiind lt. col. de justiţie Petru 
Gavrilaş iar procuror - lt. colonel de justiţie Alexandru 
Ionescu. 

Sala fusese ocupată de securişti în civil, lucru pe care l-am 
făcut cunoscut cu voce tare imediat ce l-am constatat. 
Veniseră tata şi surorile mele Alexandrina şi Olga, precum şi 
o colegă, Laura, care îmi adusese un splendid crin imperial. 
De abia am avut bucuria să pun mâna pe el, că un securist 
mi l-a şi smuls din mână, mormăind ca un urs furios. 

Din păcate, printre martorii acuzatori, am văzut şi câteva 
persoane foarte apropiate ale căror nume prefer să le trec 
sub tăcere. Dintre toţi cei care au depus mărturie, Marcel 
nu a scos nici măcar un cuvânt împotriva mea, spre 
deosebire de ceilalţi care au căutat să mă bage la adânc. La 
vremea aceea, Adina, fata lui, avea mai puţin de trei luni, 
fiind născută pe 25 martie în acel an, şi cu toate acestea a 
vorbit detaşat, cu "cărţile" pe masă, riscând să fie acuzat de 
fraternizare cu cel din boxă. 

Procesul a durat mai mult de trei ore, aducându-mi-se 
acuzaţii fictive, aspect pe care l-am comunicat de altfel atât 
completului de judecată, cât şi celor prezenţi în sală. La un 
moment dat, preşedintele tribunalului m-a întrebat de unde 
îl cunosc pe prinţul Ghica. I-am răspuns calm că am stat cu 
dânsul în celulă, în Aiud, în timpul reeducărilor şi că mă 
înclin în faţa Domniei sale. Când preşedintele completului s- 
a ridicat pentru deliberare, ai mei erau convinşi că voi fi pus 
în libertate. Le-am spus ceea ce credeam, că voi fi 
condamnat între 8 şi 12 ani! 


Pentru câteva clipe, imaginaţia mea a început parcă să 
capete formă, să ia amploare şi nori de ceaţă mi-au învăluit 
gândurile. M-am văzut din nou intrând pe poarta Aiudului, 
deschizându-mi-se toate celulele Zărcii, dar de această dată 
nu mai era nimeni cu mine. Eram singur, doar cu gândurile 
mele care căutau să evadeze dintre acei pereţi umezi ce ani 
de zile au format mormântul tinereţii mele. 

Aştept o sentinţă, destin dezolant, Dispare lumina, e ceaţă, 
Prind aripi, Plutesc între azur şi neant, Între moarte şi 
viaţă. 

După deliberare, completul de judecată mi-a comunicat 
sentinţa: 10 ani închisoare, cu interzicerea drepturilor pe 
timp de 8 ani, pentru infracţiunea de propagandă împotriva 
orânduirii socialiste. 

lată-mă deci pentru a treia oară aruncat în temniţă, tot ca 
deţinut politic, pentru "crima" de a-mi iubi prea mult patria. 
În acel moment, mi-am dat seama că nu mai am ce căuta în 
propria mea ţară şi trebuie să merg cât mai departe de 
locurile dragi. În caz contrar, voi fi în permanenţă hăituit de 
cei fără Dumnezeu, până ce voi dispărea definitiv atât ca 
fiinţă, cât şi ca soldat care niciodată nu a părăsit prima linie 
de luptă, nu a părăsit tranşeul în care a intrat de bună voie 
şi neîmpins de nimeni din urmă. 

* 


Sentința nr. 183, pronunţată în Dosarul 159/1970, din 11 
iunie 1970, Tribunalul Militar laşi, printre altele, consemna: 
"După executarea în întregime a pedepsei, inculpatul având 
domiciliul obligatoriu în localitatea Răchitoasa, judeţul 
Ialomiţa, reia legătura cu o serie de elemente dubioase şi în 
1959, fiind trimis din nou în judecată, Tribunalul Militar 
Constanţa, prin sentinţa nr.349/16.06.1959, îl condamnă la 
23 (douăzecişitrei ani) muncă silnică tot pentru infracţiunea 
de uneltire contra ordinii sociale. 

În anul 1964, fiind grațiat de restul pedepsei, inculpatul, 
stabilindu-se cu domiciliul în oraşul Piatra Neamţ - aşa cum 
a declarat în anul 1962, (f.138), în Penitenciarul Aiud, unde 


îşi executa pedeapsa - că refuză să participe la orice 
activitate de reeducare şi nu renunţă la ideile legionare, îşi 
reia activitatea, trecând din nou la acţiuni care periclitează 
ordinea de stat, astfel că pentru a treia oară compare în 
faţa unui tribunal militar, ca inculpat. (.) 

Tribunalul, în numele legii, hotărăşte: Cu unanimitate de 
voturi, îl condamnă pe Caraza Grigore la 10 (zece) ani 
pentru infracţiunea de <propagandă împotriva orânduirii 
socialiste>". 

CAPITOLUL IX 

"Lumea iubirii are în olimpul său mulţi eroi, martiri şi 
sfinţi, destui ca să umple paradisul şi panteonul tuturor 
naţiunilor" (Paolo Mantegazza) 

În arestul Securităţii. 

Pe 1 mai 1970, dimineaţa, când pietrenii se pregăteau de 
mare sărbătoare, mă aflam în arestul Securităţii din Piatra 
Neamţ şi am declarat greva foamei şi a setei. Am cerut să 
stau de vorbă cu procurorul militar, respectiv col. 
Alexandru Ionescu, din Bacău. După toate datele pe care le 
aveam, bănuiam că sunt ţinut ilegal în arestul Securităţii. 

Pe la ora prânzului, când manifestaţia era în toi şi se 
auzeau din stradă scandându-se lozinci, mi-a deschis celula 
cpt. lonaşcu Guiţă, anchetatorul meu, furios la culme. l-am 
spus că ceea ce am de discutat nu ţine de competenţa lui şi, 
în atare situaţie, vreau să vorbesc cu procurorul militar. S-a 
enervat şi mai tare de felul cum l-am tratat dar, potrivit 
uzanțelor, trebuia să se conformeze şi să-l anunţe pe 
procurorul militar. 

Greva foamei şi a setei este atât de chinuitoare, încât te 
topeşti şi simţi cum bucăţi din tine se zdrobesc şi trebuie 
aruncate afară, în special din gură şi nas care sunt complet 
uscate. După 36 de ore, am anunţat că renunţ la greva 
setei, dar că voi continua greva foamei. 

lonaşcu Guiţă trecea zilnic prin faţa celulei mele, la fel şi 
ofiţerii de serviciu, toţi cerându-mi cu insistenţă, rugându- 
mă chiar, să renunţ la grevă. După 4 sau 5 zile, a venit de la 


Bacău procurorul solicitat iar în încăperea unde fusesem 
chemat s-a aşezat pe scaun şi lonaşcu Guiţă. Când mi-a 
cerut să-mi expun necazul, i-am spus că doresc să vorbesc 
numai cu dânsul şi fără martori. Încruntându-se la mine, 
Guiţă a părăsit biroul. 

Din discuţia avută, reieşea că mandatul de arestare mi-a 
fost prelungit cu încă o lună şi, dacă în acest timp mă vor 
găsi nevinovat, voi fi pus în libertate, nu înainte însă de a fi 
cercetat. Mi-a mai spus că tot ceea ce se făcuse era legal şi 
cu acoperire, cerându-mi şi acesta să renunţ la protest. I- 
am spus că înţeleg să renunţ la grevă în condiţiile în care mi 
s-ar fi dat satisfacţie la cele reclamate de mine, dar în 
situaţia de faţă, nu! 

A doua zi, anchetatorul lonaşcu mi-a cerut să urc la etaj 
împreună cu dânsul şi, ca să fie sigur că nu mă răstorn pe 
trepte, păşea în spatele meu. În birou, am găsit un avocat 
care mi-a prezentat dosarul spre studiere. L-am răsfoit doar 
câteva minute şi, împingându-l încet pe masă, i-am făcut 
cunoscut ofițerului că ceilalţi doi anchetatori ai mei, din 
prima şi a doua condamnare, şi-au "încununat" cariera cum 
nu se poate mai bine: unul a înnebunit şi se plimbă pe 
străzile Bacăului, iar celălalt a intrat în temniţă pentru viol. 

Peste încă o zi, lonaşcu Guiţă, cu dosarul meu în mână, mi- 
a spus să-mi iau bocceaua şi să ies afară, că părăsesc 
arestul respectiv. Refuzând, a venit împreună cu o gorilă, 
despre care aveam să aflu că era şoferul Securităţii, 
forţându-mă să ies. M-am prins de marginile patului de fier 
şi, chiar şi aşa slăbit cum eram, am opus o rezistenţă la care 
nu se aştepta. După mult timp, părăsindu-mă puterile, am 
fost nevoit să cedez, spunându-i civilului că nu are nici un 
drept să mă bruscheze. 

La închisoarea din Bacău, am mai continuat două sau trei 
zile această grevă. Doi ofiţeri superiori, probabil de la 
Bucureşti, au venit să mă vadă. Ei mi-au specificat faptul că, 
în această perioadă, nimeni nu îmi poate da satisfacţie la 


reclamaţia făcută, câtă vreme în dosarul meu sunt atâtea 
elemente potrivnice semnate de mai mulţi martori. 

În celula în care stăteam, tot atunci au venit şi trei inşi din 
Piatra Neamţ: Petru Ardeleanu, Traian Juncu şi Andrei 
Chiriac. Acesta din urmă, un om deosebit, văzând cât de 
slăbit sunt, a insistat cu lacrimi în ochi să încerc să mănânc, 
măcar puţin, înainte de a muri. 

Închisoarea Văcăreşti. 

În noua legislaţie, era prevăzut ca deţinuţii politici să 
beneficieze de o carte poştală la un anumit timp, vorbitor, 
pachet de la familie, o carte de citit pe săptămână, precum 
şi presă. De la lege însă şi până la fapta în sine, era un drum 
tare lung. Foarte rar ajungea la deţinut un ziar şi, încă şi 
mai rar, o carte. Despre pachete, nici vorbă! 

În celula vecină, se afla un bun cunoscut al meu, Stelian 
Rădulescu, fost prizonier în Rusia şi un mare luptător 
pentru cauza românească. Am hotărât amândoi să intrăm în 
greva foamei - pentru a obţine drepturile care, în mod 
legal, ni se cuveneau - şi să nu renunţăm până când 
cererea noastră nu va fi rezolvată favorabil. 

La deschiderea de a doua zi, l-am anunţat pe ofiţerul de 
serviciu că am intrat în grevă, în următoarea celulă 
prietenul meu procedând în acelaşi mod. Cu toată insistența 
ofiţerilor din Văcăreşti, nu am mâncat trei zile, dar după 
aceea Stelian Rădulescu mi-a sugerat să ieşim din grevă. 
Am refuzat, spunându-i că în temniţă am intrat individual, 
fiecare cu problemele sale şi, personal, ştiu ce am de făcut. 

Am continuat greva de unul singur. 

În celulă, aveam un sas din Ardeal, Hans, şi doi dobrogeni, 
dintre care unul fusese hamal în port. Ultimul mi-a cerut să 
ies din grevă pentru ca nu cumva să aibă şi ei de suferit din 
cauza mea, Hans în schimb a sărit în apărarea mea, 
spunându-i hamalului că este ruşinos ceea ce face. În zilele 
următoare, când ofiţerul de serviciu a adus cărţi poştale, 
cărţi şi ziare pentru toţi deţinuţii politici din Văcăreşti, am 
ieşit din grevă. 


Alte câteva zile mai târziu, primul chemat pentru vorbitor 
şi pachet a fost hamalul. Când s-a întors de la vorbitorul pe 
care îl avusese cu soţia sa, a adus cu el şi două traiste pline 
cu bucate. După ce le-a lăsat în mijlocul celulei, a venit la 
patul meu unde stăteam întins, cu ochii în tavan, şi mi-a 
prins mâna cerându-şi iertare. Şi ceilalţi doi colegi au 
beneficiat de pachet şi vorbitor, fiecare dintre ei 
mulţumindu-mi, dar cel mai impresionat de rezultatul 
grevei a fost Hans, care mi-a spus că nu mă va uita 
niciodată. 

A trecut o săptămână şi eu nu primisem nici carte poştală, 
nici pachet şi nici vorbitor, deşi mă adresasem fratelui meu, 
Gheorghe Caraza, care locuia în Drumul Taberei. Am intrat 
din nou în grevă, de această dată strict pentru problema 
mea. Un ofiţer de serviciu a venit în timpul zilei de câteva 
ori la mine cerându-mi să ies din grevă. Evident, l-am 
refuzat. Seara, mi-a adus o carte poştală, zicându-mi: 

— Am cumpărat-o personal, o scrieţi imediat, mi-o daţi 
până la ora şapte şi eu o voi pune în cutia poştală. Dacă în 
două zile nu veţi primi pachet şi vorbitor, că doar Drumul 
Taberei nu-i peste lume, intraţi din nou în grevă. 

Două zile mai târziu, când fratele meu se afla în poartă cu 
un pachet de alimente, cerând în acelaşi timp vorbitor 
conform cărţii poştale primite, părăseam închisoarea 
Văcăreşti într-o dubă, care mă ducea în Gara de Nord, de 
acolo urmând să ajung la mai vechiul meu "domiciliu", în 
Aiud. 

Din nou în Zarcă. 

Eram în poarta spitalului închisorii unde fusesem dus 
pentru un consult şi nu aveam cu cine mă întoarce în Zarcă, 
gardianul fiind chemat în altă parte. Cum prin faţa 
spitalului trecea gardianul B., i-am fost predat pentru a mă 
escorta la secţia de unde plecasem. Pe drum, l-am întrebat 
dacă mă mai cunoaşte. Crunt cum era dar mimând totuşi un 
zâmbet uşor, mi-a spus că nu. l-am spus cine sunt, i-am 
amintit de câte ori m-a lovit în Zarcă, Celular sau în fabrică 


şi, ca încheiere, i-am amintit şi de Şirianu, pe care îl 
executase pe malul Mureşului, în aprilie 1953. După 
primele informaţii pe care i le-am dat, mi-a răspuns că aşa 
era atunci, dar când a auzit de execuţia lui Şirianu, s-a 
oprit. 

Dintr-o dată, faţa i s-a îngălbenit căpătând o mină 
monstruoasă. Încerca să deschidă gura însă nu reuşea iar 
buzele i se zbăteau înainte şi în părţi, ca şi cum ar fi avut un 
atac de muţenie. Gardianul Stan, cel care urma să mă 
primească în uşa închisorii, a fost strigat de B., care parcă 
nici nu mai putea merge: 

— Ia-l măi, Stan, că ţi l-am adus până aici! 

Văzându-l cum arată, Stan se sperie: 

— Dar ce i-ai făcut bă, lui B., de i-au îngheţat picioarele? 

După ce i-am relatat discuţia avută, acesta a replicat peste 
măsură de mirat: 

— Măi, Caraza, dar al dracului mai eşti! 

Prin toamna lui 1970, Ceauşescu ţipa în toată lumea că în 
România nu mai sunt deţinuţi politici. În ciuda acestui fapt, 
circa 240-250 de deţinuţi politici erau încă în Zarca 
Aiudului, cea mai grea închisoare din ţară. 

În curtea Zărcii, în faţa celor două aripi, erau instalate 8 
circulare care funcționau continuu, zi şi noapte. Astfel, ne 
lipsea cu desăvârşire liniştea de care aveam nevoie, cel 
puţin în timpul nopţii, ca să ne putem odihni. Era un zgomot 
infernal, numărul decibelilor de la aceste circulare 
depăşind cu mult rezistenţa urechilor noastre. Mulţi dintre 
noi se îmbolnăviseră, alţii erau nervoşi peste măsură şi nu-şi 
mai găseau locul în celulă. Am discutat această problemă cu 
câţiva dintre deţinuţii politici pe care îi ştiam din celelalte 
detenţii, dar n-am rezolvat nimic. 

Într-una din zile, am cerut să ies la raportul ofițerului de 
serviciu pe care l-am anunţat că voi intra în grevă. Mi-a 
răspuns cu indiferenţă, convins probabil că nu voi face 
acest lucru. Am intrat în greva foamei care, de această 
dată, avea două tăişuri, vârful lancei îndreptându-se, 


fireşte, înspre mine, dar ştiam că nimic nu se obţine fără un 
sacrificiu. După câteva zile, am fost dus în cabinetul 
comandantului închisorii, Volcescu, dar cum nu-l văzusem 
niciodată militar, nici gradul nu i-l ştiam. M-a mirat faptul că 
mi-a cerut să iau loc şi, chiar mai mult decât atât, mi-a 
vorbit în termeni civilizaţi, tratându-mă altfel decât ca 
deţinut politic ce eram. I-am spus păsul, precizând că nu voi 
înceta greva până când nu se va rezolva problema cu 
zgomotul circularelor. 

Comandantul Volcescu mi-a garantat că va lua o hotărâre 
însă mai întâi trebuia să discute cu superiorii lui. 
Cunoscând din plin minciuna comunistă, n-am încetat 
greva, dar, spre surprinderea mea, două zile mai târziu am 
văzut cum nişte mecanici au demontat două dintre cele 
patru circulare aflate în faţa aripei unde stăteam. Am ieşit 
din grevă. Mi s-a spus că mai mult nu se poate. Făcusem 
atunci 7 zile de greva foamei şi abia mă mai ţineam pe 
picioare. 

Au trecut ani de atunci şi mă întreb şi astăzi cum de am 
reuşit acea performanţă? 

Fraţi de suferinţă. 

La suferinţele îndurate de fiecare deţinut politic în parte, 
se adăugau cele ale colegilor de temniţă, în faţa cărora, 
oricât de puternic ai fi fost, nu puteai rămâne indiferent. 

Ţin să redau câteva cazuri ieşite din comun la care am fost 
martor ocular în timpul îndelungatei mele perioade de 
osândă. Din cele relatate, se poate afla de ce au fost în 
stare, de ce sunt şi de ce vor fi cât vor dăinui cei care se 
intitulează comunişti. 

Am vorbit despre acel copil de 11 sau 12 ani, fiul preotului 
Mihai Mitocaru, care fusese întemnițat în toamna anului 
1949 pentru mai multe luni şi a stat în frig, numai în 
cămaşă şi în pantaloni scurţi, îndurând şi o foame cumplită 
pe lângă teroarea la care era supus. 

L-am cunoscut în Aiud pe avocatul Lişcu, bucovinean, 
doctor în Drept la Viena, fără o mână, pe care o lăsase 


undeva pe frontul din răsărit. În 1947 îi murise soţia, 
rămânând cu o fetiţă în vârstă de doar câţiva ani şi tot 
atunci fusese scos din Barou, nemaiavând nici o posibilitate 
de trai. Ca să-şi poată creşte şi îngriji fetiţa, s-a gândit că 
ultima sursă de existenţă ar fi cei câţiva dinţi de aur pe care 
îi avea în gură. Fără nici o ezitare, şi-a scos dinţii şi i-a 
vândut, închipuind o sumă modestă de bani cu care să 
înzilească traiul copilei. 

După puţin timp însă Securitatea îl arestează, fiind nevoit 
să părăsească locuinţa unde un copil plângea disperat, 
rămânând cu mâinile întinse după singurul său sprijin. 

Dumitru Cristea, de loc din Constanţa, om de înaltă ţinută 
morală, executase în Aiud o pedeapsă în perioada 1948- 
1956, unde era cunoscut ca un adevărat erou. Pe 1 aprilie 
1958 este rearestat, acasă rămânându-i soţia şi o fetiţă de 
doar câteva luni. După puţin timp, Securitatea o arestează 
însă şi pe Dorina Cristea, dar aceasta refuză să-şi lase 
copilul din braţe. În disperarea sa, a început să plângă şi să 
ţipe, timp în care vecinii au ieşit alarmaţi în prag sau la 
poartă. Pentru a evita să se dea în spectacol, securiştii 
simulează faptul că sunt de acord să îşi ia fetiţa. Ajunşi la 
maşină, unul dintre ei îi deschise portiera doar pe jumătate 
pretextând că este defectă, iar celălalt îi cere copilul ca să i- 
| dea mamei după ce aceasta va intra în maşină. 

Portiera însă s-a închis cu repeziciune şi a fost blocată, iar 
securistul s-a întors în grabă cu copilul în braţe, l-a lăsat 
ţipând în mijlocul curţii, apoi a dispărut. Vecinii priveau 
consternaţi. 

Astfel, Dorina Cristea a fost condamnată înscenându-i-se 
un simulacru de proces. Abia după 4 sau 5 ani, reîntoarsă în 
casa pustie, îşi căută copilul pe care îl găsi la o familie cu 
suflet care îl îngrijise în tot acest timp. Când mama îi întinse 
braţele, a fost respinsă ca o străină ce îi fusese până atunci: 
fetiţa nu o cunoştea! 

Această doamnă a avut în timpul detenţiei o comportare 
cu totul deosebită. Fusese pedepsită 15 zile şi 15 nopţi să 


stea într-o carceră pe coridorul închisorii din Constanţa în 
timpul acesta având scurgeri de sânge. Nu a fost scoasă din 
carceră şi nici nu i s-a acordat asistenţă medicală. Sângele 
care a curs din abundență a ieşit pe ciment, pe sub uşă, 
întinzându-se pe o distanţă de câţiva metri. 

În toamna lui 1964, în autogara din Piatra Neamţ, m-am 
întâlnit cu bunul meu prieten Dumitru Cristea care lucra la 
mina Leşu Ursului, împreună cu soţia sa. Timpul încă nu le 
vindecase rănile. 

Eram izolat într-o celulă care dădea în curtea închisorii de 
la Bacău, în vara anului 1970. Pe geam, printre ceilalţi 
deţinuţi de drept comun, am văzut târându-se prin curtea 
desfundată, prin noroi, o fiinţă care parcă semăna cu un pui 
de urs. Privind-o cu atenţie, mi-am dat seama că era un om 
cu ambele picioare amputate. Şi el era un deţinut, ca 
oricare altul, deşi viaţa îl condamnase definitiv mai înainte 
de a fi arestat. 

Tot în acea perioadă, în luna aprilie însă, în depozitul 
Securităţii din Piatra Neamţ, care se afla la demisolul 
Miliției judeţene, fusese adusă o femeie cu un copil mic. 
Timp de o zi şi o noapte, poate chiar mai mult, copilul ţipa 
iar mama plângea lângă el. Când ofiţerul de serviciu a sosit 
la uşa mea, în care bătusem cu insistenţă, l-am întrebat: 

— Bine, domnule! Aţi arestat-o pe mamă, dar aţi ajuns să 
arestaţi şi un copil de doar câteva luni? Oare s-a emis 
mandat de arestare şi pentru acest prunc nevinovat? 

Nu mi-a răspuns, dar în după-amiaza acelei zile, mama şi 
copilul au dispărut din arestul miliției şi nu am mai aflat 
nimic despre ei. 

Prin luna iulie a anului 1953, mă întorceam din fabrică în 
Celular. În faţa mea, era un tânăr avocat de care mă 
ataşasem mult şi ori de câte ori îl vedeam mă apropiam de 
el. Îşi luase doctoratul la doar 28 de ani. Intrând în Celular, 
am observat la răscrucea celor trei aripi câte o masă şi câte 
un gardian, fiecare notând ceva pe un tabel. 


După ce ni s-a spus să ne aranjăm în linie la una dintre 
mese, am aşteptat să ne vină rândul ca să ajungem în faţa 
gardianului respectiv pentru a răspunde la întrebările ce 
urmau să ni se pună. Când i-a venit rândul avocatului, după 
ce şi-a spus numele, şi anume Dumitru D., au urmat apoi 
numele părinţilor, locul naşterii, studii, profesie şi încă ceva. 

— Spune, bă, ce studii ai! 

— Facultatea de Drept şi doctoratul în străinătate. 

— Da' ce profesie ai, bă? 

— Sunt avocat. 

— Unde, bă? 

— La Baroul de Ilfov. 

— Bă, da' carte ştii? 

— Nu înţeleg, domnule şef! 

Gardianul repetă întrebarea: 

— Bă, da' carte ştii? 

— Mă mai întrebaţi dacă ştiu carte?! 

— Bine, bă! Băga-te-aş în p. mă-tii! Îi fi tu avocat, da' eu te 
întreb dacă ştii carte, pentru că aşa scrie aici! 

Din spate, abia stăpânindu-mi râsul, am intervenit prompt: 

— Păi bine, domnule şef, dacă este doctor în drept, îl mai 
întrebi dacă ştie carte? 

Şi atunci, "eruditul" gardian parcă atât a aşteptat. A 
trântit tabelul pe masă, s-a năpustit asupra mea care am 
dat să fug şi a început să mă bată cu pumnii şi picioarele, 
până ce gardianul Pavel, care era şeful Celularului şi al 
secţiei parter în acelaşi timp, i-a zis: 

— Lasă-l, măi! 

Şi m-a lăsat, dar luni la rând după aceea, de câte ori mă 
vedea, se repezea după mine să îmi mai dea câteva picioare 
în spate. 

Înainte de a intra în schimbul II în fabrică, treceam pe la 
bucătărie şi ne luam raţia pentru ziua respectivă. Mânca 
fiecare cum apuca, unii nu aveau nici măcar lingură şi 
sorbeau mâncarea direct din gamelă; pâinea ni se dădea 
înainte şi nu mai ajungea ca să o mâncăm odată cu ciorba - 


de obicei fără gust şi fără culoare. Cum stăteam în şir câte 
unul, în faţa mea era un domn care se uita foarte atent la 
un grup de deţinuţi proaspăt veniţi şi care trebăluiau ceva 
prin curte, păziţi de un gardian. La un moment dat, acesta 
strigă la unul: 

— Bă, Gheorghiţă, ce cauţi aici? 

În momentul următor, am văzut cum cei doi s-au 
îmbrăţişat, iar noul venit a început să istorisească pe scurt 
motivul încarcerării lui. 

— Ştii doar că în profesia mea de doctor veterinar am avut 
mereu nevoie de un cal, pe care să-l înham la şaretă şi să 
mă duc pe teren unde era necesară prezenţa mea. În urma 
unui accident, a murit Surul meu şi am fost nevoit să merg 
în obor, la Târgovişte, şi să-mi cumpăr altul. Tot uitându-mă 
în dreapta şi în stânga, m-am oprit în faţa unui cal flamand, 
rămas de la nemți. Dar calul ăsta, bă, era o ruină. Mare cât 
o mânăstire, slab de-i numărai coastele de la o poştă, şchiop 
şi fără un ochi. Privindu-l, m-a apucat şi mila, dar în acelaşi 
timp am izbucnit şi în râs: 

— Ascultă, măi nene, l-am întrebat pe proprietarul calului, 
aşa într-o doară. Cât ceri dumneata pe democraţia asta de 
cal? 

Nici n-a apucat ţăranul să îmi răspundă, că din apropiere a 
şi apărut un civil care mi-a spus că este ofiţer de securitate, 
cerându-mi să-l urmez! 

La Securitate, m-au tot întrebat, umplându-mi capul de 
pumni şi c. de şuturi. 

— Cum, mă? Compari tu înfloritoarea noastră democraţie 
cu pocitania aia de cal? 

— Dă, dom' şef, aşa am crezut atunci. 

După cele relatate, compătimindu-l, prietenul meu îl 
întrebă: 

— Şi cât ţi-a dat, măi? 

— 5 ani am primit! 5 ani, pe muchie! 

Această întâmplare mi-a fost relatată de un camarad de 
temniţă. 


Mergea într-una din dimineţi în mare grabă la serviciu 
când, trecând pe lângă un chioşc de ziare, se opri şi întrebă 
dacă are "România liberă". 

Cetăţeanul a scos uşor nasul pe gemuleţul chioşcului şi, 
arătându-i uşor cu degetul în partea dreaptă, îi zise: 

— Ila-o de sub lanţ! 

— M-am uitat în partea dreaptă şi am văzut, cum de fapt 
era şi în partea stângă, un fel de poliţă unde se aflau expuse 
câteva ziare peste care era petrecut un lanţ ca să nu fie 
zburate de vânt. Am luat ziarul, l-am pus sub braţ, am plătit 
şi-am dat să plec însă cineva m-a ţinut pe loc. Aceeaşi 
persoană îi spune omului de la chioşc să închidă şi să-l 
urmeze. Am ajuns la Securitate, eu în calitate de martor iar 
el în calitate de acuzat pentru simplul motiv că mi-a indicat 
să iau "România liberă" de sub lanţ! 

Bietul om a primit o condamnare de trei ani şi o bătaie 
cruntă. 

Era în 1952, când a avut loc această tristă întâmplare iar 
martorul acestei absurdităţi ajunsese şi el în Aiud, pentru o 
altă problemă, însă. 

Declaraţia. 

Pe 1 septembrie 1976, am cerut ofițerului de serviciu 
hârtie de scris şi toc, anunțând conducerea închisorii şi 
Ministerul de Interne că refuz să ies din temniţă, refuz să 
mai primesc un eventual pachet, scrisoare, vorbitor şi orice 
mici aşa-zise drepturi pe care închisoarea sau sistemul 
comunist mi le-ar da. Acest refuz se datora faptului că 
trecusem pe al 20-lea an de temniţă într-o ţară unde nu 
făcusem decât numai bine şi unde familia mea, din moşi şi 
strămoşi, se jertfise pentru ţară. Când căpitanul politic 
Lazăr a citit declaraţia, a anunţat Bucureştiul. Era caz unic 
atât pentru el, cât şi pentru întreaga ţară în timpul 
comunismului. Pe 14 şi, respectiv, pe 30 octombrie a 
aceluiaşi an, de la Bucureşti au sosit două comisii să mă 
ancheteze în legătură cu refuzul meu. 

Vorbitor. 


În fond, deşi dreptul meu era de a expedia 4 scrisori pe an, 
care de fapt erau cărţi poştale, numai la două li se dădea 
curs şi primeam răspuns, celelalte două fiind reţinute. 
Acelaşi lucru se întâmpla şi cu pachetele, adică patru pe an 
a câte 5 kg fiecare, pe care refuzam să le primesc. Însă, de 
fiecare dată când ofiţerul politic mă întreba de ce nu scriu 
pentru pachete, îi spuneam că eu nu fac închisoare în 
contul familiei mele, care este săracă şi a rămas pe 
drumuri, ci să-mi trimită pachete cei care m-au întemnițat. 
În acea perioadă de 7 ani şi patru luni, au făcut excepţie 
două sau trei pachete în care se aflau medicamente şi cărţi, 
pe care le-am acceptat. 

Pe 3 septembrie, într-o dimineaţă, la locul unde lucram, a 
venit plt. Man şi mi-a comunicat să mă pregătesc că am 
vorbitor. I-am spus că refuz şi nu mă voi duce să văd pe 
nimeni, chiar dacă ar fi şi tata de pe celălalt tărâm. De două 
ori a venit ofiţerul de serviciu în ziua aceea, apoi un alt 
gardian, după care a urmat ofiţerul de la pachete şi 
vorbitor, Popa, toţi cerându-mi să ies imediat şi să primesc 
vorbitorul. 

După-amiază, când soarele cobora spre asfinţit, a venit 
Man, plutonier de serviciu în acea zi la Zarcă, şi, cu un fel 
de revoltă dar mai mult rugător, mi-a zis: 

— Păi, bine, măi omule! Ce fel de inimă ai? Sora dumitale, 
Alexandrina, vine atâta cale din Piatra Neamţ până aici şi 
plânge în poartă de pe la ora 9.00. A spus că nu pleacă 
până nu stă de vorbă cu dumneata. Hmm! Ce zici? Te lasă 
inima măi, omule?! 

Argumentul lui Man m-a pus în cumpănă. Mă gândeam în 
primul rând la adevărul pe care îl spune şi la faptul că acest 
miliţian, în ultima mea detenţie, a avut o comportarea 
foarte frumoasă faţă de noi. 

— Bine! l-am răspuns. Uite, merg, dar numai pentru 
vorbitor, pentru că nu voi primi absolut nimic din cele aduse 
de sora mea. 


Şi pentru că acei care veneau de afară trebuiau să ne vadă 
într-o stare puţin mai omenească, am fost bărbierit, iar Man 
mi-a adus o zeghe curată, aproape nouă, de la magazie. 

Ajuns la clădirea vorbitorului, situată între prima şi a doua 
poartă, am stat un timp afară, până ce a fost evacuată 
încăperea respectivă, pentru a nu lua contact cu nimeni, iar 
ofiţerul Boldur, şeful Zărcii, m-a rugat să fiu înţelegător, să 
vorbesc numai ceea ce este voie de vorbit, să nu atrag 
atenţia şi să nu fac scandal. Era clar că se aşteptau la o 
eventuală opoziţie din partea mea. Am intrat în sala 
vorbitorului, care avea două rânduri de plase metalice pe 
lungime, cu o distanţă de circa un metru între ele. În acest 
spaţiu, totdeauna se plimba cel puţin un miliţian, aşa încât 
să nu se facă nici un schimb de obiecte între vizitator şi 
deţinut. 

Am intrat însoţit de Man, care a rămas tot timpul lângă 
mine. În capătul coridorului-tunel, se afla ofiţerul Boldur iar 
doi gardieni se plimbau în spaţiul din mijloc deşi era destul 
de îngust şi scurt. Şi în partea opusă, unde trebuia să intre 
vizitatorul, se afla un gardian, astfel că eram păzit ca un 
cetăţean foarte periculos. 

Imediat după sosirea mea, din partea opusă intră 
Alexandrina. A stat, m-a privit îndelung şi, ca şi când nu m- 
ar mai recunoaşte, mi-a zis: 

— Dar ce-i cu tine măi, Grigore? De ce eşti aşa de slab? 
Eşti palid, străveziu la faţă, că nu te mai cunosc. 

— Bine ai venit, Alexandrina! l-am răspuns. Trebuie să-ţi 
spun că, începând cu 1 septembrie, am dat declaraţie că 
refuz să ies din temniţă, după aproape 20 de ani de osândă 
în propria-mi ţară. Şi nu pentru că aş fi comis vreo 
ilegalitate, ci pentru că mi-am iubit-o prea mult! Am 
refuzat, de asemenea, vorbitor, pachete şi orice relaţie cu 
lumea de afară, mai puţin cele două cărţi poştale care mi se 
dau şi la care primesc răspuns. Te anunţ că sunt bolnav, mi 
se refuză asistenţa medicală, paznicii se poartă urât cu noi, 
iar dacă mi se va întâmpla ceva în urma vizitei tale, să ştii 


că motivul este cel de astăzi. Domnul ofiţer Boldur, pe care 
îl vezi în faţă, şi cei de lângă dumnealui, plt. Sas Pamifilie şi 
plt. Pavel Moldoveanu, se poartă foarte urât cu noi, aşa cum 
au făcut şi în perioada 1960-1964 în timpul reeducării, iar 
din cauza lor am făcut foarte multă izolare. Am ajuns până 
într-atât, încât am declarat greva foamei, la care nu am 
renunţat până ce nu au sosit de la Bucureşti cei mai mari 
care răspund de temnițe. 

I-am mai mărturisit Alexandrinei tare, ca să audă bine şi 
gardienii, că în curtea Zărcii, respectiv în faţa geamurilor 
unde noi, cei închişi, ne trăim poate ultimele zile, uruie 24 
ore din 24 opt circulare care taie scânduri, la o dimensiune 
destul de mică, pentru lădiţe. 

— Cu un an în urmă, am făcut greva foamei ca să fie 
mutate aceste circulare şi numai două din ele au fost 
mutate. 

Alexandrina mă privea năucită apoi, plângând, i se adresă 
lui Boldur: 

— Ce-aveţi cu el? Nu-i ajunge câtă închisoare a făcut? Nu 
vedeţi cum arată, că abia se mai ţine pe picioare? Dar 
lăsaţi-l odată în pace! 

La vorbitor, s-a produs învălmăşeală. Paznicii gardieni - 
care încercaseră de mai multe ori să mă oprească dar îi 
repezisem cerându-le să-mi respecte dreptul la vorbitor - 
au intervenit din nou, alăturându-li-se de această dată şi 
Boldur. 

— Vedeţi, doamnă? Vedeţi cum se poartă? De parcă dânsul 
ar fi ofiţer şi noi paznici! 

— Dar are dreptate! Le strigă sora mea. Şi tot ce mi-a spus 
sunt convinsă că este adevărat, pentru că îl cunosc foarte 
bine! Grigore nu minte! 

— Alexandrina, te anunţ că nu voi primi nimic! Nici 
alimente, nici medicamente şi nici schimburile pe care mi 
le-ai adus! 

— Dar ce să fac cu ele? M-a întrebat sora mea. 


— Dă-le lor să se îmbrace, să mănânce şi, dacă te vor 
refuza, aruncă-le şi tu în curte! 

— Vorbitorul s-a terminat! Mă anunţă Boldur. 

— La revedere, Alexandrina, şi nu uita: dacă mă vor 
extermina, să ştii că de la acest vorbitor este cauza şi nu 
uita persoanele pe care ţi le-am descris! 

Alexandrina plângea în hohote. M-am oprit în uşă şi am 
văzut-o cum se îndepărtează. Şi, trecând pe lângă ghişeul 
unde apăruse o femeie-gardian care îi răspunsese foarte 
înţepat, m-am smuls de lângă Man, am mers la dânsa şi i- 
am strigat: 

— Te rog să te porţi frumos cu sora mea pentru că este 
liberă şi nu arestată! E clar? 

Nimeni nu a mai scos o vorbă. Man, care m-a condus 
înapoi în Zarcă, vorbea de unul singur, se uita într-o parte şi 
în alta şi îşi făcea cruce. 

— Măi, omule, aşa ceva n-am mai văzut până acum! 

Ajuns în Zarcă, mi-am pregătit într-o boccea câteva 
zdrenţe ca să am cu ce să mă schimb acolo unde, eventual, 
voi fi dus. După aceea, câteva zile la rând, din modesta mea 
porţie de pâine, am pus câte puţin deoparte. Au trecut zile, 
săptămâni, dar nimeni nu s-a mai legat de mine, ba mai 
mult, de la gardian, la ofiţerul de serviciu şi la şeful Zărcii, 
toţi mă ocoleau. 

Târgu Ocna. 

Trecuseră aproape două luni de la acest vorbitor când am 
fost dus în oraş, la un medic radiolog să mă vadă. La 
plecare, profitând de faptul că era întuneric, mi-a şoptit: 

— Totul va fi bine! 

Înainte de Crăciunul aceluiaşi an, am fost dus la Spitalul 
TBC din Târgu Ocna, aflat în curtea temniţei, special 
amenajat pentru deţinuţii bolnavi de plămâni. Fiind 
singurul deţinut politic, am rămas izolat într-un salon timp 
de 101 zile, beneficiind de un tratament cu totul deosebit 
pentru a fi pus pe picioare. 


Târziu, după ce m-am eliberat, am aflat că Alexandrina 
făcuse mai multe plângeri la Ministerul de Interne, arătând 
cele întâmplate şi cele aflate de la mine la vorbitorul pe 
care îl avusesem. 

Refuzul de a ieşi din temniţă. 

Pe 13 iulie 1977, ofiţerul Biro care stăpânea Zarca - 
schimbându-l între timp pe Boldur de la şefie - a apărut 
foarte grăbit şi, de această dată, cu vocea blândă dar gravă, 
m-a anunţat că voi apărea în faţa unei personalităţi. Mi-a 
cerut să mă îmbrac într-un costum vărgat curat şi nu cel de 
pe mine, dând dispoziţie să fie adus de la magazie, după 
care l-a chemat pe frizer care m-a tuns şi m-a bărbierit. Am 
fost condus într-un birou luxos, din corpul administrativ al 
Grefei, ofiţerul Biro rămânând în faţa uşii. 

Generalul Vasile Ionel, din Ministerul de Interne, m-a 
primit foarte amabil şi mi-a făcut semn să stau pe scaunul 
din faţă, apoi a sunat şi a cerut două cafele, precizând 
"pentru dl. Caraza şi pentru mine". lată-mă şi domn în faţa 
acestui om, când de 20 de ani eram socotit şi strigat 
duşman al poporului, bandit, criminal, otreapă, om de 
nimic. Am fost servit cu ţigări americane. Aş fi fumat parcă 
şi cu ochii, însă nu am primit şi, poate cu o uşoară ironie, |- 
am întrebat pe general cum se împacă el cu ţigările 
americane, căci eu ani şi ani am fost snopit în bătaie, 
imputându-mi-se că-i aştept pe americani. Inteligent, 
generalul a privit şi a început să-mi răsfoiască dosarul care 
se afla în faţa lui. Ne-a fost adusă cafeaua de un ofiţer dar, 
cu politeţe, am refuzat-o. Zâmbind, generalul a luat ceaşca 
mea şi a băut, împingându-mi uşor cafeaua lui. Zâmbea. Am 
zâmbit şi eu. Parcă ne înţelegeam de minune. 

— Domnule Caraza, mi se adresă generalul, am venit 
special din Bucureşti ca să văd cum arată un om care, după 
o viaţă de temniţă, refuză să iasă din închisoare şi care este 
motivul refuzului. 

— Vă voi relata două fapte reale, domnule general, în 
urma cărora veţi trage singur o concluzie. 


La Tribunalul Internaţional de la Nurnberg, printre cei 
condamnaţi a fost şi Karl Donitz, amiralul flotei germane 
din cel de-al doilea război mondial şi succesorul lui Hitler la 
conducerea Germaniei. Karl Donitz fusese condamnat la 
zece ani închisoare, executând pedeapsa undeva în 
Germania Federală, în condiţii optime. În afara faptului că 
uşa era deschisă tot timpul zilei, avea la dispoziţie presă, 
bibliotecă, pachete, vorbitor şi chiar vorbitor intim cu soţia 
lui. Atunci, Karl Donitz era liber, făcând apostolat ca 
profesor de liceu. Eu, Grigore Caraza, am 21 ani de 
închisoare pentru că mi-am iubit patria, nu am făcut rău 
nimănui şi caut în continuare să-mi iubesc neamul din care 
fac parte şi pe Dumnezeu căruia mă rog. Vă rog să-mi 
spuneţi, domnule general, care este diferenţa între Karl 
Donitz, acea ilustră personalitate mondială care a condus 
una dintre cele mai mari puteri ale lumii, şi Grigore Caraza, 
tot un ilustru, dar un ilustru anonim? 

Generalul, care mă privise tot timpul cu un deosebit 
interes, nu mi-a răspuns, dar mi-a zis: 

— Vă rog, vorbiţi-mi şi de al doilea argument. 

— În timpul lui Ludovic al XIV-lea, regele Franţei, în Paris 
s-a făcut o razie. Un tânăr ziarist italian, în vârstă de 28 ani, 
a fost închis în urma acelei acţiuni a Poliţiei şi "uitat" în 
închisorile Franţei timp de 35 de ani. Când la tron a venit 
Ludovic al XV-lea, a dispus o numărătoare a populaţiei, iar 
conducerea închisorii şi-a dat seama că acest om zace în 
fundul temniţei de 35 ani. În grabă, a fost scos în curte, 
îmbrăcat curat, cu nişte haine mai acătării, bărbierit, după 
care i s-au deschis porţile. Bătrânul întemnițat, care acum 
avea 63 de ani, a căzut în genunchi şi, cu ochii plini de 
lacrimi şi vocea scăzută, a glăsuit: "Nu am ce căuta afară! 
Aveam cu 35 de ani în urmă o ţară, acum nu o maiam; 
aveam părinţi, acum nu-i mai am; aveam soţie şi doi copii, 
acum nu-i mai am; aveam casă şi masă, acum nu mai am 
nimic. Sunt bătrân şi refuz să ies din temniţă!" 


Şi, pe când rosteam aceste ultime fraze, m-am ridicat de 
pe scaun şi m-am îndreptat către uşă, considerând că 
justificarea ziaristului italian este de fapt şi ultimul 
argument al refuzului meu. În momentul când am dat să 
pun mâna pe clanţă, generalul m-a chemat înapoi, 
spunându-mi că mai avem de discutat. 

— Din păcate, s-au făcut şi greşeli! A recunoscut el. 

— Bine, domnule general, i-am replicat, dacă 
dumneavoastră recunoaşteţi acest lucru, eu, măcar acum, 
pot să am satisfacţie prin câştig de cauză? Cercetaţi de 
unde a pornit răul, scoateţi-l la iveală, faceţi-l cunoscut şi 
pedepsiţi-l! 

Generalul a ocolit răspunsul, dar a adăugat: 

— Domnule Caraza, în următoarele zece zile veţi fi liber, 
însă vreau să vă rog să nu vă opuneţi eliberării pentru a nu 
fi nevoiţi să vă scoatem cu forţa. 

— Dacă în 1964, în urma Decretului general de grațiere, 
în toată închisoarea ne urmăreau 275 de gardieni paznici, 
acum nu sunt mai mult de 150 şi eu, bietul de mine, nu mă 
pot bate nici măcar cu unul dintre ei. Voi ieşi pe poartă, dar 
fără voia mea. Se cunoaşte de aproape un an că am refuzat 
să ies din temniţă şi lucrul acesta se ştie şi afară, pentru că 
în toată această perioadă s-au făcut foarte multe eliberări. 
Protestul meu, domnule general, va rămâne însă! 

— Ajuns în oraşul dumneavoastră, continuă generalul, veţi 
avea asigurat un serviciu şi, în acelaşi timp, o locuinţă. De 
asemenea, voi da dispoziţie Securităţii din Piatra Neamţ să 
aibă în vedere cele comunicate de mine pentru a nu mai fi 
privit ca un element periculos şi vă garantez că nimeni, 
niciodată, nu se va mai lega de dumneavoastră. 

Socotind că întrevederea noastră a luat sfârşit, generalul 
s-a ridicat în picioare, mi-a întins mâna şi a apăsat pe 
butonul de la marginea biroului ca să vină cineva pentru a 
mă escorta în celulă. 

Am fost condus de locotenentul Biro care aşteptase în faţa 
uşii mai bine de două ore. 


— Ce aţi putut vorbi, domnule Caraza, atâta timp cu 
domnul general? Mă întrebă el. 

— Dacă nu se poate discuta civilizat cu un simplu 
locotenent, fără a fi înjurat şi lovit cu piciorul în spate, am 
putut vorbi cu un general care, din fericire, este mai 
luminat. 

Eliberarea. 

Dacă întrevederea mea cu generalul Vasile Ionel a avut loc 
pe 13 iulie, doar 5 zile mai târziu, adică pe 18 iulie, Nicolae 
Ceauşescu a dat acel decret de grațiere pentru deţinuţii 
politici. Din cei 10 ani de osândă, mai rămăsesem în urma 
decretului respectiv cu o restanţă de 2 ani, 5 luni şi o 
săptămână. 

La eliberarea mea forţată, pentru că practic refuzasem 
acest lucru, maiorul politic Lazăr, pentru a mă mai încolţi o 
dată, a adăugat la foaia mea de eliberare un raport adresat 
Securităţii din Piatra Neamţ, prin care mă califica drept un 
tip periculos, care a refuzat consecvent atât reeducarea, 
cât şi eliberarea din temniţă. A specificat şi afirmaţia mea 
potrivit căreia, în fond, ieşit dintr-o temniţă cu ziduri mai 
apropiate, voi intra într-una mai largă, dar tot cu ziduri şi 
cu securişti care stau de pază sus în prepeleac. A căutat să 
sublinieze că am executat în total 106 zile de izolare ca 
pedeapsă, în condiţii grele, rămânând până la urmă însă 
acelaşi înrăit duşman al poporului, fapt pentru care trebuie 
să fiu urmărit şi supravegheat continuu. Recomandările 
date de Lazăr au fost urmate întocmai de către Securitatea 
din Piatra Neamţ, care m-a urmărit tot timpul, pas cu pas. 

O săptămână mai târziu, pe 20 iulie 1977, am fost anunţat 
să mă pregătesc pentru a merge la birourile Grefei. Ajuns 
acolo, un domn pe care nu-l cunoşteam, îmbrăcat în civil şi 
care voia să pară foarte manierat, mi-a întins mâna, 
prezentându-se cpt. Vasile Asaftei, de la Securitatea din 
Piatra Neamţ. Mi-am dat seama că avea misiunea să 
pregătească o cale mai acceptabilă între mine şi 
Securitatea din Piatra Neamţ. 


Pentru a face, probabil, discuţia mai caldă, a început să-mi 
relateze traseul parcurs cu maşina personală şi să-mi 
descrie Cheile Bicazului pe unde trecuse. De asemenea, a 
mai căutat să-mi descrie frumuseţea drumului, 
încântătoarele privelişti şi împrejurimi ale oraşului pe care 
îl îndrăgeam atât de mult şi după care tânjisem atâta vreme 
- Piatra Neamţ. 

Mi-am amintit că de multe ori seara, când lumina era 
stinsă în celulă, printre jaluzelele care mă împiedicau să ies 
cu sufletul în libertate priveam cerul, de multe ori înstelat. 
Acolo sus, parcă gândurile mele se întâlneau cu ale tuturor 
cunoscuţilor din Piatra care, în acel moment, contemplau şi 
ei firmamentul ceresc. Probabil, dl. Asaftei prinsese ceva 
din privirile mele şi de aceea s-a avântat mai mult în 
discuţie. Am înţeles până la urmă că venise să mă vadă nu 
din curiozitate sau dragoste, ci dintr-un ordin de la 
superiorii lui care, la rândul lor, primiseră indicaţii de la 
gen. Vasile Ionel. Şi ca să fie mai convingător de bunele sale 
intenţii, mi-a mai spus că deja am serviciu la Industria 
laptelui, acolo unde lucrasem înainte de arestare, şi că mi 
se repartizase o garsonieră. 

Am zâmbit, gândindu-mă la promisiunea făcută de general 
şi la faptul că, într-adevăr, şi-a onorat termenii. l-am spus şi 
lui Asaftei, rămas oarecum descumpănit de zâmbetul meu. 

Bilet de eliberare nr. 10530/1977 din Penitenciarul Aiud: 
"A fost depus condamnat de la 31.03.1970 până la 
30.03.1980 de către Tribunalul Militar laşi cu mandatul 
205/1970 emis de Tribunalul Militar laşi sentinţa nr. 
183/1970 pentru faptul de propagandă". 

CAPITOLUL X 

"Ceahlăul sub furtună nu scade muşuroi" (Vasile 
Alecsandri) 

Vasile Asaftei - căpitan la Securitatea Piatra Neamţ. 

Dar să vedem cine este acest domn căpitan şi care a fost 
menirea lui pe lângă mine. Din câte am aflat, în calitatea pe 
care o avea - secretar de partid al Securităţii din Piatra 


Neamţ, îşi luase misiunea de a fi "îngerul" meu păzitor, asta 
în ciuda faptului că şi diavolii sunt îngeri izgoniți! 

După ce am revenit în Piatra Neamţ, Asaftei era aproape 
zilnic în apropierea blocului meu, ţinând să mă urmărească 
personal. Locuiam într-un bloc de nefamilişti pe Aleea 
Viforului nr. 27, pe atunci cartierul V. I. Lenin şi, dimineaţa 
când plecam la serviciu, oamenii cu care mă întâlneam îmi 
şopteau din mers: 

— Vedeţi că, la colţul blocului vecin, omul ăla de la 
Securitate, îmbrăcat în "Alain Delon" şi încins cu curea pe la 
mijloc, vă pândeşte! 

Eram deci pus în gardă şi uneori, întorcând fulgerător 
capul, privirile noastre se întâlneau. 

— Hei! Îi strigam. Bună dimineaţa, domnule căpitan! 

Sau, altădată, când Asaftei a intrat în clădirea unde 
lucram, mergând la birouri pentru a lua informaţii despre 
mine, i-am strigat în auzul tuturor: 

— Hei, domnule căpitan Asaftei, când vă întoarceţi, veniţi 
şi pe la mine! 

Ruşinat că l-am observat, la plecare a trecut pe la locul 
meu de muncă încercând să se eschiveze: 

— Să ştiţi, domnule Caraza, că nu de persoana 
dumneavoastră m-am interesat la birouri. 

— Domnule căpitan, i-am zis, dar mai există vreun fost 
deţinut politic în această unitate? 

Deseori, când ne întâlneam "întâmplător", Asaftei mă 
provoca la diverse discuţii şi păşea alături de mine în 
aceeaşi cadență, ca şi cum am fi fost doi buni prieteni. 

Observasem în atitudinea lui că urmărea să fim văzuţi 
împreună, în felul acesta încercând să mă compromită în 
faţa cunoscuţilor şi prietenilor mei. Îmi era clar că voia să 
mă atragă încet-încet, zicându-şi probabil că poate, poate. 
Evident, ar fi fost un câştig al Securităţii să mă bage în 
mocirla informatorilor, cu atât mai mult al lui Asaftei, care 
şi-ar fi revendicat în totalitate meritul de autor emerit. 


Pe la începutul lunii iunie 1979, când mă întorceam acasă, 
pe fosta stradă Făgetului, acum Orhei, din urmă m-a ajuns 
dl. căpitan Asaftei. M-a invitat la un păhărel. 

L-am întrebat direct: 

— Ce părere aveţi, domnule Asaftei, mi-ar sta oare bine să 
mă vadă cunoscuţii cu un securist la masă?! Aţi văzut 
dumneavoastră, de exemplu, mielul benchetuind cu lupul? 
Vreţi oare să mă alunge oamenii cu pietre? 

— Domnule Caraza, vi s-a urât cumva cu libertatea? 

— Da, domnule căpitan! Mi s-a urât cu libertatea! Aveţi 
cumva cătuşele la dumneavoastră? 

Şi în timp ce îi spuneam aceste cuvinte, am împreunat 
mâinile în faţă, cerându-i să mi le pună. 

— Hai! Puneţi-mi-le! Şi nu-i nevoie să-mi faceţi un nou 
proces. La Aiud, mă duc pe jos, bat în poartă şi merg direct 
în Zarcă de unde am venit. Fac ceva în libertatea de care 
mă bucur în România! 

Văzând că nu-i reuşeşte planul, Asaftei a venit cu o altă 
variantă - o bombă, credea dumnealui sau poate un mic 
şantaj: 

— Domnule Caraza, ştiu că pe la sfârşitul lunii ar trebui să 
terminaţi liceul dar nu prea staţi bine cu fizica. 

— Este adevărat că nu prea stau bine cu fizica, dar ştiţi 
când am început eu şcoala? Ştiţi că am 18 ani de şcoală şi 
un liceu pe care l-am reînceput de 3 ori pentru că m-aţi 
aruncat continuu în temniţă ca să nu-l pot termina? Şi mai 
ştiţi că eu, în afară de 2 ani de domiciliu forţat, am mai 
executat 21 de ani de temniţă grea? Se poate pretinde de la 
mine să fiu şef de promoţie? La sfârşitul lui martie 1970, 
când aveam mai puţin de două luni pentru a termina liceul 
şi a-mi susţine examenul de bacalaureat, col. loan Popa mi-a 
propus să devin agentul Securităţii în schimbul libertăţii de 
a-mi termina studiile. Pentru că am refuzat acest lucru, am 
fost aruncat pentru a treia oară după gratii. Revenit pentru 
a treia oară din temniţă şi înscriindu-mă din nou pentru a- 
mi termina liceul, m-am întâlnit pe coridor cu un profesor, 


îmi fusese cândva coleg de clasă, care m-a întrebat "Bine, 
măi Grigore, tu vrei să ieşi la pensie ca elev de liceu?" "Da, 
domnule profesor, i-am răspuns, pentru că voi fi singurul în 
această situaţie. Voi fi un unicat!" Acum încercaţi să repetaţi 
aceeaşi figură? Nu dau nici doi bani! Mă duc în Aiud, mai 
stau 10 ani, mă întorc şi mă duc din nou la liceu! Pentru că 
liceul vreau să-l fac, fie că vrea sau nu Securitatea! Voi avea 
atunci 60 de ani, dar ruşinea nu este a mea, cia 
dumneavoastră! 

Văzând că nu ţine, acest securist a căutat să pătrundă mai 
adânc în familia mea mare şi, din păcate, parţial a reuşit. 
Căpitanul nu ştia însă faptul că eram pus la punct cu 
aproape toate demersurile făcute de el. După ora 22.00 
când se retrăgeau urmăritorii mei, pe la miezul nopţii şi 
alteori pe la 2.00, dimineaţa, cineva îmi bătea în uşă şi îmi 
destăinuia din planurile şi cursele pe care domnul căpitan 
voia să mi le întindă. Trebuie să recunosc însă că asta a fost 
numai din partea unei persoane, Nicu, chiar dacă se 
ajunsese mult mai departe în familie. 

Era în 1980, în Vinerea Mare, când lisus stătea din nou 
răstignit pe Cruce. Veneam din Dărmăneşti, pe strada Obor 
şi aproape de intersecţia cu Petru Rareş mi-aţi apărut în 
faţă. V-aţi uitat lung şi iscoditor la traista mea în care căram 
ceva, şi v-am satisfăcut curiozitatea. 

Vă mai amintiţi, domnule căpitan? 

— Vă întrebaţi ce am în traistă? Am un borcan cu 
murături! Poimâine va fi Învierea Domnului iar eu voi 
mânca de Paşti murături cu pâine sau mămăligă! Şi asta în 
propria mea ţară, ţară în care sângerez de o viaţă, unde 
strămoşi de ai mei, unchi şi verişori au căzut pentru neam şi 
patrie la Plevna, Griviţa I, la Mărăşeşti şi Cireşoaia, la Cotul 
Donului, Stalingrad şi Crimeea şi în Munţii Tatra! Iar eu, 
acelaşi luptător, nu am nici un petic de pământ şi nici un fel 
de avere! Da, domnule căpitan Asaftei, voi mânca de Paşti 
murături cu pâine sau cu mămăligă, pe când dumneata vei 
mânca miel copt, sarmale, pască, ouă roşii, cozonac şi alte 


bunătăţi. Vei bea din cele mai bune vinuri româneşti sau 
poate băuturi străine. În ţara mea însă singurul meu drept 
este să sufăr şi să mor! 

Aţi căutat să mă convingeţi că "voi", comuniştii, "aţi creat" 
pentru fiecare în parte posibilităţi deosebite, condiţii de 
muncă, oraşe şi sate noi, că aţi adus bucurie şi prosperitate 
în RSR. Răspunsul meu a fost că dumneavoastră, 
comuniştii, aţi găsit totul gata făcut iar ceea ce aţi mai 
adăugat a fost averea, cu proprietăţile şi cu bunurile luate 
de la bieţii români dintre care mulţi nici nu mai sunt astăzi. 

Ştiu că atunci aţi căutat să scurtaţi discuţia şi aţi plecat 
motivând că sunteţi foarte grăbit, ceea ce altădată nu se 
mai întâmplase. 

Vă mai amintiţi, domnule căpitan Asaftei? Este adevărat 
ceea ce afirm? 

Însă mă întreb, domnule căpitan, de ce aceste două 
aspecte nu le-aţi raportat superiorilor dumneavoastră? 
Pentru că în dosarul personal, în rapoartele întocmite către 
superiorii dumneavoastră nu am găsit niciunde relatarea 
discuţiilor noastre de mai sus? De ce? V-a fost frică, 
domnule căpitan? 

După cum aveam să aflu mult mai tâziu, Asaftei fusese şi 
mai prolific în misiunile sale. 

Vă mai amintiţi, domnule Asaftei? 

Demersuri pentru expatriere. 

Când, în martie 1970, după aproape 3 luni de anchetă în 
stare de libertate, m-au arestat şi mi-au intentat un al 
treilea proces politic, am realizat că nu voi mai putea 
rămâne în propria mea ţară deoarece comuniştii vor 
continua să-mi însceneze infracţiuni împotriva statului, cu 
scopul de a mă suprima. Mi-am dat seama că voi fi nevoit să 
iau o hotărâre de răscruce din viaţa mea şi atunci am decis 
să părăsesc definitiv ţara. De acolo, din depărtare, 
orişiunde m-aş fi stabilit, ştiam că voi putea continua lupta 
pe care o începusem încă din adolescenţă. Patria pentru 


mine era un crez superior care depăşea chiar şi dragostea 
pentru propria-mi familie. 

Ştiu că încă de copil când auzeam cântând "Hora Unirii" şi 
"Deşteaptă-te române!", de fiecare dată mă podideau 
lacrimile şi nu le mai puteam opri. Starea de atunci s-a 
păstrat continuu în sufletul şi în viaţa mea, căpătând 
proporţii covârşitoare. 

Aşa stând lucrurile, ajuns pentru a treia oară în Aiud, am 
luat legătură cu colegi de temniţă condamnaţi pentru 
tentativă de trecere a graniţei, culegând cât mai multe date 
pentru o eventuală trecere ilegală a frontierei. 

După iulie 1977, când m-am întors în Piatra Neamţ, am 
încercat să mă documentez în legătură cu această 
problemă. În ianuarie 1979, de la mine din casă, unde a 
făcut o ultimă staţionare înainte de a părăsi patria, 
prietenul meu Ion Pruteanu, din comuna Pârjol, judeţul 
Bacău, mi-a furnizat mai multe date în legătură cu 
expatrierea mea, ba mai mult decât atât, mi-a dat un 
buletin Monitorul Oficial, în care era consemnat acordul 
internaţional încheiat la Helsinki de un reprezentant al ţării 
noastre. Acesta prevedea, printre altele, că oricare 
cetăţean care doreşte să îşi schimbe locul, chiar şi ţara, o 
poate face oricând, în orice situaţie, fără a putea fi oprit de 
nimeni. Când acest buletin mi-a căzut în mâini, m-am şi 
văzut plutind peste Atlantic, înspre noul continent. Voiam să 
ajung cât mai departe, punând între mine şi cei rămaşi în 
urmă - care o viaţă întreagă m-au năpăstuit - chiar şi 
întinderea unui ocean. 

Din iulie 1979, am început demersurile în vederea plecării 
din ţară, cerând autorităţilor române să-mi aprobe 
expatrierea în SUA. Am expediat un memoriu lui Nicolae 
Ceauşescu şi unul şefului Serviciului Paşapoarte din Piatra 
Neamţ. Timp de aproape două luni, s-a aşternut o tăcere 
care mă aşteptam să explodeze din clipă în clipă. Abia în 
septembrie am fost invitat la Securitate, unde l-am 
recunoscut pe şeful de atunci, col. Aurel Mihalcea. În 


dreapta dumnealui, era un alt civil care, în discuţiile avute, 
şi-a permis conform obiceiului securiştilor anchetatori să 
mă jignească. M-am adresat atunci col. Mihalcea, 
întrebându-l dacă sunt arestat. Spunându-mi că nu, l-am 
întrebat de ce domnul din dreapta dumnealui, care îi este 
inferior, mă insultă. Rezultatul a fost că acel domn - despre 
care mai târziu am aflat că era maiorul sau lt. col. Marian 
Brădeanu - a amuţit. 

Scopul acelei invitaţii era de a mă determina să renunţ la 
proiectul de a-mi părăsi ţara. Văzând însă că hotărârea mea 
este de nestrămutat, au renunţat să mă mai convingă, 
căutând totodată ca despărţirea noastră să fie în termeni 
destul de amiabili. De la ei, am mers la şeful Serviciului 
Paşapoarte, col. de miliţie Berilă, care s-a purtat deosebit 
de civilizat la toate întrevederile noastre, conduita fiindu-i 
dictată, probabil, de către cineva sus situat. Acolo, mi s-a 
comunicat ziua şi ora când trebuie să mă prezint la Sfatul 
Popular (Primărie), unde urma să compar în faţa unei 
comisii. 

Am fost invitat într-o sală unde, la o masă lungă, stăteau 
circa 10 persoane, între care prim-secretarul de partid pe 
judeţ, dacă nu mă înşel Petru Enache, precum şi şefii 
instituţiilor de seamă ale oraşului, respectiv, Securitate, 
Miliție, Paşapoarte, Sindicat etc. Prim-secretarul judeţului 
avea în faţă un dosar despre care am bănuit că nu poate fi 
decât al meu, acolo fiind şi memoriul prin care ceream 
expatrierea. Am fost oarecum mirat că toţi cei care mi-au 
pus întrebări au făcut-o în modul cel mai civilizat, iar eu am 
răspuns foarte calm şi categoric. 

Le-am spus că nu mai am pentru ce trăi în ţara mea, chiar 
dacă unul dintre străbunicii mei a căzut la Plevna, în faţa 
Griviței 1, patru unchi au căzut în primul război mondial şi 
alţi trei - unchi şi verişori - au căzut în al doilea război 
mondial atât pe frontul din apus, cât şi pe cel din răsărit, 
luptând pentru patrie. De-a lungul închisorilor prin care am 
trecut timp de 21 de ani, mi s-a spus de sute şi poate de mii 


de ori: "Eşti duşmanul poporului", "Eşti un criminal!", "Eşti 
un gunoi, o cârpă, o otreapă şi nu meriţi nici măcar un glonţ 
în ceafă! De fapt, pentru ca să se facă economie, ar trebui 
să vă punem câte doi-trei cap la cap ca să stricăm un singur 
glonţ şi nu două sau trei!" 

În concluzie, le-am mai spus că, fiind considerat de o 
asemenea factură, nu mai am pentru ce rămâne în această 
ţară, chiar dacă este pământul în care m-am născut, pentru 
care am sângerat şi încă mai sângerez. 

— Vă mai aduc la cunoştinţă, le-am spus, că am fost 
condamnat în mai multe rânduri nu pentru că mi-aş fi 
vândut patria, ci din contra, pentru că am iubit-o prea mult! 
Deci, în ţara românească de astăzi, a-ţi iubi patria înseamnă 
a cădea sub incidenţa legii şi este echivalentul unei 
infracţiuni. 

Discuţiile au fost mai lungi dar, în urma celor relatate mai 
sus, mi s-a sugerat să mă mai gândesc. Considerând că aşa- 
zisa audienţă a luat sfârşit, m-am ridicat şi am părăsit sala. 

O lună mai târziu, am apărut din nou în faţa comisiei, care 
avea în componenţă cam aceleaşi persoane. 

— Ce vei face, tovarăşe Caraza, în America? A fost prima 
întrebare. 

— Orice! Şi dacă va fi nevoie voi mătura strada. 

Cu un zâmbet oarecum ironic, persoana respectivă a 
adăugat: 

— Dar acest lucru îl puteţi face şi în România. 

— În America, fac bucuros acest oficiu, în primul rând 
pentru a-mi câştiga existenţa, iar în al doilea rând pentru că 
America nu are nici o obligaţie faţă de mine. Dimpotrivă, mă 
primeşte cu braţele deschise, în timp ce sunt alungat din 
România! Ţara mea are obligaţii faţă de mine fiind - chiar 
dacă vreţi sau nu - fiul ei! Strada o pot mătura acei 
semianalfabeţi sau absolvenţi cu doar câteva clase primare 
care s-au cocoţat în servicii principale. Exemplu, am două 
persoane la unitatea unde lucrez, care sunt şefi de serviciu 


şi nu au decât şcoala primară. Şi eu am ceva mai mult decât 
atăt! 

Atunci a intervenit prim-secretarul: 

— Ca alternativă aveţi, ce veţi face dacă nu vă dăm 
drumul? 

— În faţa Hotelului "Ceahlău", într-o zi când vor fi mai 
mulţi străini, este posibil ca, stropindu-mă cu benzină, să 
îmi dau foc! 

S-a făcut linişte în sală. Ridicându-mă, am păşit uşor spre 
ieşire, deşi eram convins că voi fi reţinut. Nu s-a întâmplat 
aşa dar, după ce am parcurs vreo şapte-opt paşi pe coridor, 
m-am auzit strigat. Era colonelul Berilă care mi-a şoptit 
"complice": 

— Staţi liniştit, tovarăşe Caraza, că vă dăm drumul! 

Concluzia era uşor de tras: comisia deliberase cu 
repeziciune în urma mea, delegându-l pe şeful 
Paşapoartelor să mă anunţe de hotărârea luată. 

La puţin timp după cele întâmplate, am fost invitat să mă 
prezint la Paşapoarte, unde acelaşi colonel Berilă mi-a spus 
ce formalităţi mai sunt necesare înainte de a primi 
paşaportul, recomandându-mi totodată să nu părăsesc 
oraşul. După ce am ieşit din localul Miliției, m-am îndreptat 
în cea mai mare viteză la gară şi am prins rapidul de 
Bucureşti. După cum se vede, urmam cu cea mai mare 
convingere sugestiile date de şeful Paşapoartelor. 

În Bucureşti, am mers seara pentru a recunoaşte terenul 
unde erau amplasate Ambasada şi Consulatul Statelor 
Unite, iar a doua zi după-amiază intram ilegal în curte, apoi 
în clădirea ambasadei, trecând cu indiferenţă printre cele 
două santinele de securişti români. Ajuns înăuntru, am aflat 
că nu la ei trebuie să merg, ci în clădirea alăturată. 

Din păcate, ca să intru în Consulat trebuia să trec de 
poarta străjuită de alţi doi securişti români. Murmuram 
încet o rugăciune către Maica Domnului, pe care am 
repetat-o tot timpul cât am parcurs distanţa. Nu ştiu cum s- 
a întâmplat, dar când rugăciunea se terminase, eram deja 


în curtea Consulatului. Am răsuflat adânc şi i-am mulţumit 
Preasfintei Fecioare pentru ajutorul dat. 

M-am aşezat pe un scaun pentru a răsufla puţin şi am 
văzut că, pe masă, introdus sub sticlă, era scris cu 
majuscule un anunţ: "Dragi români, dacă aveţi ceva 
deosebit să comunicaţi, cereţi să fiţi introduşi la consul 
pentru că toţi salariaţii care deservesc aceste birouri sunt 
români". Am cerut aşadar unui salariat al Consulatului să 
fiu introdus la consul. Mi-a arătat o tânără doamnă care 
trecea pe acolo, spunându-mi că dânsa este viceconsul. Am 
salutat-o respectuos, i-am spus păsul şi în doar câteva 
minute m-a introdus în biroul consulului. M-a invitat să iau 
loc şi să-i spun ce probleme mă frământă iar după ce m-a 
ascultat mi-a mai cerut câteva amănunte şi copiile după 
sentinţele de condamnare politică. Dar, vai, acestea nu erau 
la mine şi trebuia din nou să ies pentru a merge la locuinţa 
fratelui meu, în Drumul Taberei. 

Spunându-i îngrijorarea mea, că s-ar putea să nu mai pot 
intra în Consulat, acesta mi-a dat un formular cu ştampilă şi 
semnat de dânsul pe care era doar numele meu. După ce 
mi-a spus să nu uzez de el decât numai dacă este nevoie, m- 
am întors acasă, am luat documentele respective şi pentru a 
treia oară trebuia să trec pe sub aceste furci caudine. 

Cu mâinile în buzunar, detaşat şi liniştit, am trecut printre 
cei doi securişti din poartă, însă, după ce am străbătut circa 
jumătate din curte, aceştia au strigat după mine să mă 
opresc. Apreciind distanţa dintre ei, poziţia unde mă aflam 
şi uşa Consulatului, am rupt-o la fugă şi am intrat ca o 
vijelie înăuntru. Consulul, care m-a primit zâmbind, mi-a 
spus să fiu liniştit că de acum înainte, orice s-ar întâmpla, 
sunt sub ocrotirea Ambasadei americane. Mi-am dat seama 
că în acea zi făcusem nişte paşi enormi şi deja mă vedeam 
pe pământul noului continent. 

Era prima zi de Crăciun a anului 1979 când Berilă mi-a 
eliberat paşaportul, urându-mi ca acel act să-mi poarte 
noroc orişiunde viaţa îmi va duce paşii. La începutul lui 


ianuarie 1980, am mers din nou la Consulatul american din 
Bucureşti şi am aflat că transportul cu avionul Bucureşti - 
New York trebuie să îl suport personal. Mi s-a cerut un 
număr de telefon pentru a mi se comunica data când 
trebuie să iau bilet de avion pentru SUA şi pentru a mi se 
înmâna plicul diplomatic. Le-am dat numărul de telefon al 
lui Nicu. 

Într-o zi, la puţin timp după ce Nicu plecase de la mine, |- 
am văzut că se reîntoarce împreună cu soţia sa. Mi-a spus 
că trebuie să mă prezint de urgenţă la Consulatul american, 
fiindu-mi aprobată viza despre care aveam să aflu că era 
semnată de însuşi preşedintele SUA, Jimmy Carter. 

Am plecat a doua zi cu primul tren la Bucureşti. Doamna 
viceconsul mi-a cerut să aleg una din zilele 19, 21 şi 23 mai 
pentru a pleca din România. Am optat pentru 21 mai, pe 
care şi-a notat-o pentru a o comunica Ambasadei americane 
din Italia, unde un reprezentant al acesteia trebuia să mă 
aştepte pe Aeroportul "Leonardo da Vinci" din Roma. 
Totodată, doamna viceconsul mi-a spus să-i dau toate 
documentele de valoare - acte, diplome etc - sau cele care 
mi-ar putea fi oprite la vamă pentru a le sigila în plicul 
diplomatic. Când mi-a întins plicul, mi-a spus: 

— Vă recomand să nu-l ţineţi în apartamentul 
dumneavoastră până la plecare, ci să-l daţi unei persoane 
de încredere să-l păstreze dar fără să mai ştie cineva unde 
l-aţi lăsat. 

Biletul de avion pentru New York, cu o escală de 18 zile în 
Roma, purta data de 21 mai, şi în acest caz trebuia să 
părăsesc Piatra Neamţ cel puţin cu două zile înainte. 

Tocmai îmi terminasem ultimele lucruri de pus în cele 
două valize, una cu îmbrăcăminte iar cealaltă cu cărţi, când 
un ofiţer de securitate îmi bătu în uşă. Făcând eforturi 
pentru a fi manierat şi specificând că nu sunt obligat să 
merg, m-a invitat până la Securitate. Pentru a nu irosi 
timpul scurt pe care îl aveam la dispoziţie până la plecarea 
rapidului din după-amiaza acelei zile, s-a oferit să mă ia cu 


maşina şi chiar să mă aducă înapoi. l-am mulţumit şi i-am 
spus că în maşina Securităţii nu pot să urc decât arestat, 
dar voi ajunge acolo cu alte mijloace. 

La Securitate, ofiţerul care m-a primit a avut grijă să-mi 
spun să nu-mi vând ţara acolo unde voi ajunge. Deşi eram 
stresat din cauza faptului că trebuia să plec, poate pentru 
totdeauna, de pe locurile mele, am avut totuşi puterea să 
râd: 

— Mie îmi spuneţi asta? Aţi uitat oare pentru ce am fost 
osândit la aproape tot atâţia ani cât e vârsta mea? 

Căpitanul Vasile Asaftei mă aştepta în curte şi m-a rugat să 
intru într-o cameră pentru a vorbi ceva doar noi amândoi. I- 
am spus domnului Asaftei că ar fi fost mai bine să aibă 
microfonul în buzunar decât instalat în camera în care vom 
merge. 

Fără pic de modestie, Asaftei a încercat să mă convingă: 

— Vedeţi, noi vă dăm drumul să plecaţi în străinătate! 

— Care "noi", domnule căpitan? Dacă ar fi fost după 
dumneavoastră, de mult m-aş fi odihnit în cimitirul din Valea 
Viei! Îmi pare rău, dar nu mai pot rămâne pentru că pierd 
trenul. 

Plouase în ajun, noaptea şi chiar şi în dimineaţa aceea, iar 
pe străzi erau numai bălți. Pe bulevardul Dacia, mergeam 
pe partea carosabilă, păşind de pe o ridicătură pe alta, din 
cauză că trotuarul era aglomerat şi mai erau şi foarte multe 
maşini parcate. Deodată, în spatele meu aud un vuiet de 
motor. Am avut timp doar cât să plonjez într-o baltă căci, ca 
fulgerul, o Dacie a trecut razant pe lângă mine. Era maşina 
care mă urmărea încă de la Securitate, de pe Borzogheanu. 
M-am ridicat ud din baltă şi mi-am zis: asta a fost, deci, 
ultima încercare a Securităţii şi a partidului comunist de a 
mă lichida. 

După aproximativ o oră părăseam locuinţa, îndreptându- 
mă în staţie pentru a lua autobuzul spre gară, dar Dacia cu 
pricina era în spatele meu, la circa 50-60 de paşi, şi a mers 
în spatele autobuzului în care m-am urcat, până la gară. 


Acolo, au coborât două persoane pe peron, una postându-se 
pe partea dinspre Bacău, iar cealaltă spre Bicaz. 

Când trenul s-a pus în mişcare, le-am fluturat întâi o mână, 
apoi şi cealaltă şi, în cele din urmă, am dus mâna dreaptă la 
buze, apoi am ridicat-o în slavă. 

De la sfârşitul lui ianuarie, rămăsesem fără serviciu şi o 
duceam nespus de greu. 

Eram în momente de cumpănă pentru că nu aveam banii 
care îmi erau necesari pentru bilet şi nici din familie nu aş fi 
avut cui să mă adresez pentru înlăturarea acestui neajuns. 
Singura speranţă o aveam la nepotul meu Mihai, despre 
care ştiam că economisise ceva bani, fiind şi singurul care 
mi-ar fi dat într-un asemenea moment. l-am spus despre ce 
este vorba şi a fost de acord, rămânând să-i achit datoria 
din primele salarii obţinute pe pământ străin. Şi astăzi, îi 
mulţumesc pentru acest ajutor financiar, bani pe care, 
bineînţeles, i-am returnat după cum îi garantasem. 

De câte ori mă întorc în timp, mă întreb dacă aş mai fi 
plecat vreodată în America în condiţiile în care nu aş fi avut 
această unică salvare? 

Pe 21 mai 1980, în ziua de Sf. Împărați Constantin şi 
Elena, mă aflam pe Aeroportul Otopeni, gata să-mi iau 
zborul către Apus. Trecusem prin mai multe filtre când am 
fost oprit la o ultimă gheretă de un securist, care mi-a luat 
paşaportul pentru a-i pune o viză. Însă, în loc să facă el 
această operaţie, l-a chemat pe un altul cerând ca bagajul 
meu, care deja era urcat în aeronavă, să fie dat jos. Pe mine 
m-a introdus într-o cameră pentru a mi se face o ultimă 
percheziţie. Ţineam în mână plicul diplomatic, pe care i l- 
am arătat vameşului, dar fără să i-l întind. S-a mulţumit 
doar cu atât şi n-a mai scos nici un cuvânt. 

Prin megafon, se comunica ora decolării şi faptul că la 
bord lipsea un pasager. Mi s-a făcut percheziţie corporală, 
dezbrăcat, mi s-a scotocit şi în cele două valize, insistându- 
se asupra părţii din fund pentru a se convinge dacă acesta 
nu este dublu. Avionul cu care trebuia să plec era departe 


când securistul s-a încredinţat că nu mai are ce găsi la mine 
şi în geamantane. Am trecut cu el într-un birou unde acesta 
a dat dispoziţie să mă îmbarce în următorul avion, a cărei 
decolare era peste două zile. 

După ce am fost întors de pe Aeroportul Otopeni, pe 22 
mai am trecut din nou pe la Consulat. Doamna viceconsul, 
al cărui nume, spre părerea mea de rău, l-am uitat, a făcut 
enorm pentru mine, intervenind de mai multe ori la 
Washington pentru a obţine viza de plecare în America. A 
fost omul care mi-a ţinut destinul pentru câteva clipe în 
mână şi nu a ezitat nici un moment să mă scape de calvarul 
comunist. Singurul obol pe care i l-am adus acestei doamne 
a fost un braţ de trandafiri, iar mulţumirea Domniei sale a 
fost faptul că, îngropându-şi obrajii în frumoasa ofrandă 
oferită şi privindu-mă, i-au dat lacrimile. 

Pe această doamnă, fără nici o ezitare, o consider îngerul 
meu păzitor. De atunci, o port în suflet mereu şi, intrând în 
diferite biserici, mă închin şi aprind o candelă pentru ea. 

Dacă de Sf. Împărați Constantin şi Elena, s-au gândit, 
poate, că nu e ziua potrivită pentru a-mi părăsi patria, două 
zile mai târziu, pe 23 mai, pe la ora 11.00, decolam pentru 
SUA cu escală la Roma. 

În avionul care mă ducea departe de patria mea, pe când 
ceilalţi călători aruncau cu pălăriile în plafon de bucuria 
plecării, eu eram foarte trist realizând că, din clipa aceea, 
am rămas fără ţară, suspendat în aer atât la propriu, cât şi 
la figurat. Şi mi-am pus mereu întrebarea de ce nu 
înţelesesem până atunci că plecarea mea din România ar 
putea fi fără întoarcere. 

Când avionul a ieşit din văzduhul românesc, trecând în cel 
iugoslav pentru a zbura peste Marea Adriatică şi a atinge 
Roma, ni s-a servit masa de prânz. Stewardesa a împărţit 
fiecăruia câte o tavă de culoare crem dar pe cărucior era şi 
una gri-bleu care mi-a fost dată mie. Când s-a întors cu alte 
tăvi pentru a continua distribuirea prânzului, am privit cu 
atenţie dar n-am mai văzut niciuna de aceeaşi culoare cu 


tava mea. În momentul când i-a întins tava următorului 
călător, i-am luat-o, dându-i-o înapoi pe cea care îmi era 
destinată: 

— Vă rog, i-am spus stewardesei, duceţi-i această tavă 
celui care v-a dat-o! 

Ulterior, am observat că nu a mai fost distribuită nimănui 
şi imediat în minte mi-a revenit imaginea unui prieten, din 
păcate membru de partid, care mi-a spus la plecare, în 
mare taină: 

— Grigore, fă în aşa fel ca în avion sau ajuns la Roma, să 
nu primeşti nimic de mâncat sau de băut din cele ce ţi se 
vor oferi. 

* 

Lăsam în urmă o viaţă de temniţă şi locurile dragi, şi, în 
ciuda faptului că eram atât de trist, aveam conştiinţa 
împăcată. Era echivalentul moral pentru toţi anii de ocnă 
având în vedere că Immanuel Kant a spus "Conştiinţa este 
glasul Lui Dumnezeu în om". Mi-am servit patria, am servit 
un ideal căruia i-am fost rob, adică cel care îmi cerea să fiu 
în permanenţă împăcat cu mine, cu societatea şi cu 
Dumnezeu. Plecam într-o ţară care mă primea la sânul ei 
neavând nici o obligaţie faţă de mine, în timp ce conducerea 
patriei mamă mă alunga. Când am hotărât să-mi părăsesc 
ţara, America era ultimul meu refugiu. Pe cerul patriei mele 
nici un petic de azur nu mai era liber pentru mine. 

CAPITOLUL XI 

"Dumnezeu e pretutindeni; păcătosul nu poate scăpa de 
El, dreptul îl va afla oriunde". (Sf. Grigore de Nazianz) 

Biserica din vis. 

De pe Aeroportul "Leonardo da Vinci" din Roma şi până la 
Pensiunea "Dina", citind pe toate firmele şi afişajele 
întâlnite în cale, mi-am reamintit în bună parte limba 
italiană pe care o învăţasem cândva în Aiud. Pensiunea 
"Dina" era situată lângă gara din Roma, care se numea 
Ponto 'Termino. Tot lângă pensiunea "Dina" se afla cea mai 
mare biserică din Roma, şi anume Santa Magiore. 


Am stat la Roma timp de 18 zile. Spre deosebire de 
celelalte persoane cu care am mers sau pe care le-am găsit 
la acea pensiune, mie mi s-a dat o sumă de zece ori mai 
mare decât celorlalţi, ca bani de buzunar. Pentru plecarea 
în străinătate, am avut doi garanţi, unul fiind reprezentat 
de societatea Tolstoi, cu sediul în Roma, care mi-a oferit 
35.000 lire italiene. Astfel, mi-am putut permite ca zile 
întregi să umblu însetat de nou, de libertate şi de frumos, 
din zori şi până în noapte. Dacă dintre cei cunoscuţi m-ar fi 
văzut pe stradă în acele zile, cu siguranţă ar fi spus că 
atunci am scăpat din Aiud. Masa de prânz, ca şi cea de 
seară, nu o mai luam la pensiune, ci mâncam pe unde 
apucam. 

Roma mi s-a părut un loc de vis, un loc de basme. Am 
intrat şi m-am închinat în circa 100 de biserici sau 
mânăstiri, m-am aplecat şi m-am descoperit în faţa 
Columnei lui Traian, am vizitat celebrele catacombe unde 
primii creştini, în frunte cu Apostolul Petru, s-au adăpostit 
pentru a se feri de duşmani şi pentru a-l invoca pe lisus în 
mijlocul lor, apoi am poposit în celebra biserică Quo Vadis. 

Într-una din zile, într-un centru de difuzare a presei din 
Roma, s-a apropiat de mine un preot care, ghicindu-mă că 
nu sunt localnic, s-a oferit să mă ajute. Era preotul romano- 
catolic Petru Cadaru, de loc din judeţul Bacău. După ce m-a 
prezentat la un post de radio unde era foarte cunoscut, 
preotul mi-a dat foarte multe cărţi cu caracter religios, pe 
care le-am dus în SUA şi le-am împărţit gratuit mai multor 
creştini. 

În zilele care au urmat, m-a însoţit în multe locuri 
importante din această fostă capitală a imperiului roman. 
Am vizitat împreună superba catedrală Sf. Petru (St. Pedro), 
Vaticanul, Biserica Sf. Paul, Columna lui Traian, 
catacombele creştinilor şi multe alte obiective despre care 
auzisem dar nu le văzusem. De altfel, mă descurcam binişor 
cu limba italiană, pe care reuşisem să o învăţ în temniţa 
Aiudului, de la avocatul Lăzăroiu, însă compania acestui 


preot a fost de o mare însemnătate pentru mine. Într-o zi, 
fără să spună unde mergem, am urcat un deal, apoi l-am 
coborât ieşind undeva către periferiile Romei. La un 
moment dat, locurile pe unde treceam îmi erau foarte 
cunoscute. 

— Părinte, i-am zis, după această cotitură, în stânga, 
urmează cutare lucru?! 

Preotul, privindu-mă cu o oarecare nelămurire, m-a 
întrebat: 

— Ai mai fost pe aici? 

— Nu, părinte! Nici vorbă! 

Am coborât şi la un moment dat l-am întrebat nedumerit: 

— Ar trebui să apară acum în faţa noastră o biserică? 

Părintele Cadaru nu mi-a răspuns, dar distanţându-se 
puţin mă privi cu suspiciune. Când am ajuns în faţa bisericii, 
am ameţit: 

— Părinte! Eu cunosc această biserică! 

— Quo Vadis! Îmi completă parcă gândul. 

Am simţit un tremur în tot corpul şi m-am sprijinit de 
braţul părintelui. 

Mă întorc în timp şi iată-mă pe ţărmul Mării Negre, la 
sfârşit de octombrie 1958, în sediul Securităţii de la 
Constanţa, împreună cu 'loma Ionescu, care executa un 
mandat de deţinut politic din 1941. Mă plimbam prin celulă, 
adică între calorifer şi uşă, cu col. dr. Nicolescu. În fiecare 
zi îmi povestea despre una din ţările europene pe care le 
vizitase, vară de vară, împreună cu soţia lui. Văzuse 
aproape toată Europa. 

La un moment dat, în afară de oboseala pe care o aveam, 
căci timp de 17 ore din 24 nu aveam voie să stăm pe 
marginea patului sau pe tinetă, m-am simţit atât de slăbit, 
încât nu mă mai puteam ţine pe picioare. L-am rugat pe 
doctor să păşească între "spionul" de la uşă, pe unde ne 
pândea gardianul, şi marginea patului unde m-am aşezat 
pentru doar câteva minute. Cu braţul drept m-am prins de 


piciorul patului suprapus şi rezemându-mi capul, probabil, 
am adormit. 

Eram în Roma. Fugeam dintr-un anumit cartier pentru a 
ajunge în centrul oraşului unde se întâmplau lucruri ieşite 
din comun, unde se murea, unde se sacrificau oameni 
pentru Hristos. Coborând dealul, am ajuns pe un drum 
pavat de unde se auzea şi mai mare vuiet, iar pe trotuarul 
opus am văzut un om înalt, cărunt, îmbrăcat în negru, care 
ţinea subsuoară o carte sfântă. 

— E Sfântul Petru! Mi-am zis. 

Când am ajuns unul în dreptul celuilalt, fiecare pe câte o 
parte a străzii, ne-am oprit şi ne-am cercetat fără să 
vorbim, după care fiecare şi-a continuat drumul. 

Zarva din centrul oraşului se înteţise şi am început să fug. 
Trebuia neapărat să ajung acolo la timp. Deodată însă, în 
spatele meu, am simţit ceva că mă arde. M-am întors şi, 
departe, în urma mea, într-un halou de lumină şi flăcări, L- 
am văzut pe lisus Hristos! 

De pe trotuarul vecin, Petru i se adresă lui lisus: 

— Quo Vadis Domino! 

Nu mai ştiu ce a fost, ce s-a întâmplat, dar în faţa mea se 
înălța o superbă biserică. 

Am sărit din somn şi l-am întrebat pe doctorul Nicolescu 
cât am dormit. 

— Dormit? Când să dormi?! Dar n-au trecut nici trei 
minute! 

I-am povestit cele petrecute cu mine. 

— Domnule Caraza, ăsta nu este un vis, ci o premoniţie şi 
îţi doresc să fii demn de ea! 

— Părinte Cadaru, asta este biserica din vis! 

Şi în timp ce părintele mă strângea în braţe, plângeam cu 
sughiţuri. Am trecut pragul bisericii Quo Vadis, am păşit 
înăuntru şi chiar în faţa intrării, în piatră, era imprimată 
talpa unui picior de al Sfântului Petru. Am căzut întâi în 
genunchi, apoi am întins braţele pe pardoseala din piatră şi 
am sărutat urmele lui Simon Petru. 


Înainte de a-mi continua drumul înspre SUA, am fost 
chemat în faţa ambasadorului american din Roma. Doamna 
ambasador mi-a solicitat mai multe date personale, apoi a 
stat mult de vorbă cu mine cerându-mi să-i povestesc câte 
ceva din calvarul prin care mi-a fost dat să trec în ţară. Cum 
nu ştiam engleza şi nici ea româna, un translator ne-a 
înlesnit dialogul. 

— Mergeţi! Mi-a spus în final, că sunteţi bine primit în ţara 
noastră, iar eu vă voi da cele mai bune referinţe. 

I-am sărutat mâna şi, referitor la acest gest, mi-a spus că 
românii sunt foarte manieraţi şi au obiceiuri foarte 
frumoase. 

A doua zi, urcat la bordul unui Boeing care transporta 253 
de pasageri, tăiam meridiane peste Atlantic. 

Plouase la plecarea mea din România. La Roma, începuse 
o ploaie în aversă imediat ce am ajuns, iar la plecare cernea 
mărunt şi dezolant. Ploua şi era furtună când am pătruns în 
văzduhul american, de aceea turnul de control de pe 
Aeroportul Kennedy nu a îngăduit aterizarea şi am 
continuat zborul spre Canada. 

Am atins ţărmul acesteia în peninsula Noua Scoţie, am 
zburat peste Halifax, Quebec, Montreal, Toronto, apoi am 
intrat în SUA, venind din nord. Deşi avionul nostru era un 
gigant cu patru turboreactoare, era purtat prin văzduh ca o 
frunză de curenţi şi goluri de aer. Când zbura la o mare 
înălţime, când cobora foarte aproape de sol, iar cerul se 
zărea când deasupra, când dedesubtul nostru. La bordul 
avionului, s-a iscat o uşoară panică şi am auzit voci de femei 
şi copii ţipând. De fapt, toată lumea era alarmată. 

În toată această perioadă, eram inexplicabil de liniştit. Un 
om care şi-a pierdut până şi patria, ce-ar mai avea el oare 
de pierdut? 

CAPITOLUL XII 

"Inimile mari şi generoase, sufletele pline de un patriotism 
cald şi înălţător se pot asemăna cu un templu, unde pentru 


eternitate trebuie să ardem candela recunoştinţei" (Vasile 
Conta) 

Laura Garibaldi. 

New York - Flushing, în a doua jumătate a lunii iunie 1980. 

Ajuns în SUA, prima mea dorinţă a fost de a vedea Statuia 
Libertăţii, fiind pentru mine un fel de mit. Citisem, auzisem 
de ea, o văzusem pe vederi, ilustrate şi la tv, dacă nu mă 
înşel. Însoţit de încă un cunoscut, sosit din Italia cu acelaşi 
avion şi conduşi de Vasile Snacoveanu, un om pe jumătate 
orb, care era ghid pentru românii ajunşi pe continentul nou, 
am pornit ca să vedem Statuia Libertăţii. 

Din sudul Manhattanului, din locul numit Bateriile 
Olandeze, am mers cu vaporul Liberte pe Insula Libertăţii. 
Acolo, erau foarte mulţi vizitatori şi m-am alăturat imediat 
unui grup în care se vorbea româneşte. 

— Români? Am întrebat inundat de bucurie. 

— Da! Români, români! 

— De unde? 

— Din Israel! A venit răspunsul. 

— Cum români din Israel?! 

— Da, din Israel, dar noi suntem născuţi în Folticeni! 

Le-am spus că şi eu sunt din Neamţ iar cel întrebat mi-a 
răspuns cu multă însufleţire: 

— Eu cunosc Neamţul. Eu am fost pe Valea Bistriţei, pe la 
Hangu, pe la Ceahlău. Am văzut stânca aia mare, mare. M- 
am urcat pe Ceahlău. Ehei! Dumneata nu ştii ce frumos este 
pe acolo! 

— Auzi, dumneata! Eu nu ştiu ce frumos e pe acolo?! 
Doamne, dar eu de acolo vin! Pe acele meleaguri am văzut 
lumina zilei! 

După ce am făcut cunoştinţă cu celebra Statuie a Libertăţii 
şi am reuşit să urc până la coroană, am privit Atlanticul 
până în depărtări, căutând nostalgic dincolo de curbura 
pământului scumpa mea patrie, apoi am coborât împovărat 
de amintiri. 


Celebrul arhitect Frederic Auguste Bartholdi construise 
această minune a lumii libere în 3 ani, iar în 1688 a 
transportat-o cu vaporul peste ocean, fixând-o în locul unde 
este şi astăzi, fiind un dar adus americanilor din partea 
Franţei. De la bază şi până în vârful făcliei, statuia se înalţă 
la 100 de metri şi străjuieşte întinsul apelor şi al uscatului, 
situându-se la confluenţa a trei state - New York, New 
Jersey şi Connecticut. 

La sfârşitul zilei, când ultimele raze ale asfinţitului 
alunecau pe apă într-un joc de lumini care se răsfrângeau 
în privirile noastre, acostam cu vaporul la țărm. Metroul cu 
nr. 1 şi culoare roşie ne conducea pe meridian, de la sud la 
nord. Am coborât în Times Square apoi metroul 7 m-a dus 
la capătul de linie Mein Street Flushing, locul de unde 
plecasem, dar sufletul parcă îmi rămăsese la Statuia 
Libertăţii şi mă gândeam cum să mai ajung pentru a o 
vedea din nou. 

Lucrul acesta s-a întâmplat, dar de data aceasta singur, 
singurel, mânat de un curaj despre care de multe ori m-am 
întrebat din ce sursă izvorăşte. Nemaigăsind un partener 
de drum, l-am rugat pe Vasile Snacoveanu să-mi spună în ce 
staţii trebuia să schimb metroul pentru că acest lucru se 
întâmpla în două locuri. Fără să ştiu limba engleză - în afară 
de circa 60-70 de cuvinte pe care le reţinusem din diferite 
cărţi - fără să cunosc această imensă metropolă, acest nou 
Babilon, am pornit ca într-o aventură în împlinirea acestei 
dorinţi şi poate pentru a-mi potoli o continuă sete de 
cunoaştere. 

În sfârşit, am ajuns, am contemplat până seara acele 
minunate locuri ale zeiţei Libertăţii iar cu ultimul vapor m- 
am întors la țărm. 

Am luat un metrou care trebuia să mă lase în Times 
Square, dar odată ajuns acolo m-am învârtit ca într-un cerc 
vicios, poate timp de două ore, poate mai mult, căutând 
trenul care să mă ducă la capăt de linie în Mein Street din 
Flushing. 


Dar, de unde! Habar nu aveam ce este ăla "Uptown" şi nici 
ce este acel "Downtown", deci, "în sus" sau 
tălmăcesc cele două cuvinte. 

În Manhattan, deşi uriaş, este foarte uşor să te orientezi 
fiind aşezat pe linia direct nord-sud; toate străzile pe 
meridian sunt cunoscute sub numele de "Avenue", iar cele 
orientate de la est la vest şi care întretaie meridianele au 
denumirea de "Street". Avenue-uri poartă nume personale - 
Park Avenue, Lexington Avenue, Madison Avenue, sau cifre 
- One Avenue, Two Avenue etc. Toate aceste avenue-uri au 
sens unic: avenue-urile cu numere impare curg de la sud la 
nord, iar cele cu numere pare de la nord la sud. Street- 
urile, care sunt orientate pe paralelă, curg de la est la vest 
sau de la vest la est, tot în felul mai sus arătat. 

Fifth Avenue (5 Avenue) este strada care desparte New 
York în două pe meridiană. Astfel, faţă în faţă, se află două 
clădiri pe trotuare opuse şi care poartă acelaşi număr - de 
exemplu 45, dar clădirea din partea estică are nr. 45 E 
(est), iar cealaltă, de pe trotuarul opus, 45 W (vest). Pe 
acest Avenue, locuiesc toţi bogătaşii Manhattanului, această 
metropolă adăpostind peste 4 milioane de locuitori. 

Strada principală care desparte New York în două este 42 
Street sau Forty Second Street, aici fiind cele mai mari 
clădiri, instituţii şi magazine. Pornind din partea estică, 42 
Street începe cu impozanta clădire ONU, care numără 47 
de etaje, acolo existând peste 200 de drapele ale statelor 
membre ale acestui mare for mondial - de la intrarea 
principală, în partea stângă, al 17-lea drapel era al 
României, simbol prin faţa căruia ori de câte ori treceam 
îmi luam pălăria în mână. 

Urmează cea mai mare bibliotecă din New York şi, 
totodată, din SUA, apoi Pannam - prima companie aeriană 
care a avut şi autorizaţie de a survola Atlanticul făcând 
legătura cu Europa, Crysler Building, Grand Central ş.a. 

După toate acestea, dar şi alte clădiri, este celebrul Times 
Square, oraşul de la suprafaţă, acolo unde 24 ore din 24, 


NA 


in jos" cum se 


prin piaţa luminată ca ziua, curge continuu un fluviu de 
oameni şi tot acolo au loc marile sărbători americane. De 
revelion, de exemplu, în această piaţă şi împrejurimi, sute 
de mii, poate chiar 1 milion de oameni aşteaptă cumpăna 
dintre ani într-o adevărată sărbătoare de lumini. În această 
noapte memorabilă, din cer se revarsă adevărate căi lactee 
de lumină şi străluciri multicolore, sunete şi bubuituri, apoi 
confeti care nu sunt doar simbolice, ci aruncate cu zecile de 
vagoane. Referitor la New York, îmi revin în minte vorbele 
pline de duh ale primarului Rudolph Giuliani care afirma: 
"Dacă Washington este capitala Statelor Unite ale Americii, 
New York este capitala lumii, având în vedere că este cea 
mai mare metropolă de pe lerra". 

Trecuse cred că mai mult de două ore de când orbecăiam 
fără să reuşesc să dau de un punct de ieşire. Îngrijorat 
peste măsură şi ajuns la limita răbdării, m-am oprit în 
punctul cel mai înalt al unei scări de odihnă şi, privind într-o 
parte şi în alta, am început să strig: 

— Cine ştie româneşte? Vă rog să vă opriţi! 

După ce am repetat de câteva ori chemarea în limba 
română, am făcut-o şi în limba italiană: 

— Chi parla la lingua italiana, per favore?! 

Nimeni, nimic! 

Lumea trecea pe lângă mine, mă cerceta cu privirea, dar 
fiecare îşi vedea de drum. Am început din nou chemarea: 

— Cine ştie româneşte? Chi parla la lingua italiana, vi 
prego?! 

Undeva, la o oarecare distanţă, tot pe o treaptă de odihnă, 
doi cetăţeni vorbeau şi zâmbeau, privindu-mă cu insistenţă 
însă fără să-mi vină în ajutor. Cu siguranţă, cei doi au 
înţeles chemarea mea pentru că s-au oprit când am vorbit 
româneşte. Văzând însă că nu vor să mă scoată din impas, 
nu i-am solicitat şi din nou am strigat în limba italiană: 

— Chi parla la lingua italiana, per favore?! 

În partea stângă, la coborâre, am observat o tânără de 
circa 27-28 de ani, care s-a oprit, întorcând privirile ca şi 


când pe la urechile ei ar fi trecut un ecou. Când am reînnoit 
chemarea, tânăra s-a apropiat de mine, spunându-mi că 
vorbeşte limba italiană. 

Cu sufletul la gură, i-am istorisit în câteva cuvinte cine 
sunt, de unde vin şi unde vreau să ajung. 

— Sunt complet dezorientat şi nu pot ieşi din această 
situaţie confuză. 

Când persoana respectivă mi-a întins mâna zâmbind, am 
văzut că este atât de frumoasă, încât mi-am dat seama că 
începeam să mă bâlbâi. Observând probabil starea mea, mi- 
a luat mâna şi m-a condus ca pe un copil ca să-mi arate 
calea pentru a mă reîntoarce acasă. 

Am urcat, am coborât mai multe trepte, am parcurs 
distanţe mai mari pentru a face legătura între diferite 
metrouri, am urcat din nou şi am coborât la trenul cu 
numărul 7 care venise, Flushing-Grand Central - Times 
Square, iar cel care urma să plece şi avea săgeata roşie 
avea înscris Times Square - Grand Centralflushing. 

Ajungând pe peron, cu un zâmbet fermecător, frumoasa 
doamnă mi-a spus: 

— Am ajuns. Acesta este trenul care merge în Flushing. Şi 
acum, vorbiţi-mi despre dumneavoastră. 

Era tocmai ceea ce voiam ca să pot rămâne mai mult timp 
şi să contemplu această frumuseţe pe care o aveam în faţă. 
Aş fi vrut parcă să nu mai sosească şi să nu mai plece nici 
un tren spre Main Sireet. 

Se spune că, într-o discuţie, un bărbat nu ştie niciodată ce 
gândeşte femeia, timp în care însă aceasta îi poate citi cu 
măiestrie întreg sufletul, ca într-o oglindă. Cred că mi-am 
dat seama de acest lucru atunci, în acele momente. A 
zâmbit când i-am spus că, în afară de cele circa 60-70 de 
cuvinte din engleză pe care le reţinusem din diferite cărţi 
citite, mai ştiam un lucru foarte important - să număr până 
la zece! 

I-am relatat cât de frumoasă este ţara mea şi cât de legat 
sunt de plaiurile natale. Pentru că, probabil, observase o 


schimbare în voce şi o altă licărire a privirii mele, m-a 
întrebat de ce am părăsit România. Desigur, i-am spus 
cauza, precizându-i că am venit în exil. 

Poate pentru a motiva gestul ce urma să-l facă sau chiar 
având nevoie să deschidă geanta, mi-a dat drumul la mâna 
pe care mi-o ţinuse până atunci într-ale ei. 

După doar câteva clipe, mâinile mele căutau ceva, pipăind 
însă doar aerul dintre noi. În acelaşi timp, mi-am dat seama 
că şi mâinile ei căutau şi parcă ar fi vrut să intre din nou în 
posesia acelui ceva pierdut. Nu ştiu cum, dar parcă purtaţi 
de un fluid, atraşi de o forţă necunoscută, mâinile noastre s- 
au întâlnit din nou într-o atracţie irezistibilă. Când ne-am 
privit, ştiu că Laura era îmbujorată. Mi-am dat seama că era 
de o rară sensibilitate - din ochii ei frumoşi izvorau boabe 
de rouă. 

Gândul m-a purtat la mari depărtări în timp şi spaţiu, şi m- 
am întrebat dacă nu cumva pe Laura am mai întâlnit-o 
cândva, într-o altă viaţă, fiindu-mi o persoană foarte 
apropiată şi foarte dragă? Numai în felul acesta îmi puteam 
explica cele trăite cu atâta intensitate de amândoi, într-un 
timp atât de scurt, într-un timp record. 

Mi-a spus că s-a născut şi a trăit în Manhattan, că mama ei 
este italiancă, având numele Garibaldi, iar tatăl ei, 
american, chiar din Manhattan, şi a lucrat în Diplomaţie 
undeva în America de Sud. Locuiau în Hawaii, unde s-au 
mutat definitiv, şi doar din când în când venea pentru a 
vizita locurile dragi şi a-şi vedea unele cunoştinţe. 

— Dacă spuneţi Garibaldi, vă referiţi la Giuseppe Garibaldi 
- personalitate marcantă, luptător pentru libertate, cel 
care, în afară de faptul că a unit provinciile Italiei şi a adus 
libertatea acesteia prin anii 1864, a luptat ca voluntar 
pentru eliberarea Franţei, de asemenea în America de Sud, 
lângă marele om Simon Bolivar, aducând libertatea 
Boliviei? 

— Da, exact. Mama este descendentă din acea familie. Dar 
dumneavoastră sunteţi profesor de istorie? 


— O, nu! Îmi pare rău, aş fi vrut să fiu dar nu am avut timp 
şi nici libertatea de a studia această specialitate într-o 
formă organizată de învăţământ. În schimb, în afară de 
istoria patriei mele, un domeniu care mă pasionează este 
istoria universală şi, în special, marile personalităţi ale 
omenirii, între aceştia fiind şi Garibaldi. 

La un moment dat, doamna mi-a întins o carte de vizită şi 
mi-a spus că, dacă voi rămâne în SUA, are convingerea că 
voi vizita frumoasele insule Hawaii, care întrec în farmec 
multe locuri de pe Terra. La numărul de telefon din cartea 
de vizită o pot suna oricând sau pot coresponda cu dânsa. 
Atunci mi-a spus că este profesoară, că locuieşte cu părinţii 
şi vizita mea oricând va fi bine venită. Cu multă jenă, a tot 
aranjat ceva în geantă, apoi mi-a întins un plic. 

— Vă rog să primiţi ca un semn de dragoste din partea 
mea pentru că începutul, ca orice început, va fi foarte greu. 

I-am prins mâna şi i-am mulţumit cu vocea puţin 
sugrumată: 

— Vă rog să nu vă supăraţi, dar nu pot primi ofranda 
dumneavoastră. Ar însemna prea mult pentru mine. Cel mai 
mare dar pe care mi-l faceţi este prezenţa dumneavoastră. 
Sunteţi una dintre cele mai frumoase femei mângâiate de 
ochii mei vreodată. 

La auzul spuselor mele, a rămas foarte stingherită, mi-a 
întins mâna şi cu faţa îmbujorată, parcă neştiind cum să 
procedeze, a încercat să o retragă, lucru pe care nu l-a 
reuşit pentru că nu voiam să renunţ la acest dar, aripă de 
înger, conştient fiind că a doua oară în viaţă nu îl voi mai 
avea. 

La acel cap de linie, când sosea un tren, automat celălalt 
pleca şi în felul acesta s-au succedat multe la rând, eu încă 
neştiind ce se petrece cu mine. La un moment dat, 
simţindu-mă foarte stingher, i-am lăsat mâna, dar în clipa 
următoare mi-am dat seama că de această dată ea îmi caută 
mâna pe care mi-a cuprins-o cu drag. Eram inundat de o 
fericire care parcă avea menirea de a mă compensa în 


câteva clipe pentru anii de privaţiuni şi de a comprima în 
ele tinereţea pe care nu am trăit-o. Aş fi vrut parcă să nu se 
mai facă ziuă şi să rămân în acel oraş subteran zile, luni la 
rând. La despărţire, mi-a întins amândouă mâinile pe care i 
le-am sărutat pe rând, iar ea m-a sărutat pe faţă. 

— Să nu uitaţi, mi-a spus, că vă aştept în Hawaii. 

A rămas pe peron fluturând mâinile, în timp ce eu priveam 
pe geam la ceea ce las în urmă. Am încercat sentimentul că 
norocul şi viaţa mea au rămas pe peronul din Times Square, 
punctul de plecare a trenului înspre Mein Street. Numele ei 
de familie nu l-am reţinut şi niciodată n-am reuşit să-l ştiu 
pentru că acea carte de vizită a dispărut de la mine. 
Numele de botez în schimb i-l văzusem pe cartea de vizită, 
Laura, fără să mai rețin altceva fiind mult prea emoţionat şi 
copleşit de o fericire absentă până atunci în viaţa mea. 
Când metroul cotea înspre Grand Central, mi-a trecut prin 
faţa ochilor o scenă din Regele Lear al lui W. Shakeaspeare: 
"Si-am rămas cu mâna-ntinsă ca a Regelui Lear". 

De atunci, de câte ori, în cei 21 de ani, ca şi cetăţean 
american şi locuitor al New Yorkului, treceam prin Times 
Square, coboram să mai văd încă o dată porţiunea de peron 
de care mă lega acea fascinantă amintire. Şi a trecut de 
atunci o viaţă, şi mă văd şi astăzi - deşi la mari depaărtări - 
în acea staţie de metrou cap de linie. Privind în urmă, îmi 
văd parcă aievea mâna întinsă care ar vrea să prindă ceva - 
ceea ce ar fi vrut să reţină, dar soarta, mereu potrivnică, m- 
a nedreptăţit şi de această dată. 

Laura a însemnat pentru mine un meteorit care, într-o 
noapte adâncă, a brăzdat întregul cer, un Luceafăr de 
primă magnitudine, un Sirius care a răsărit pentru câteva 
secunde pe cerul meu îndurerat pentru ca să asfinţească în 
clipa următoare. 

Pe pământ american. 

Ajuns în America, între 1980 şi 1984, am luat parte la 
toate manifestaţiile care au avut loc în New York în faţa 
Consulatului Român şi în faţa Naţiunilor Unite, iar din 1984 


şi până în 1989 am organizat aceste demonstraţii în calitate 
de secretar şi apoi de preşedinte al Consiliului Naţional 
Român, secţia America de Nord, şi de vicepreşedinte 
pentru SUA al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici cu sediul la 
Geneva. Am fost prezent la demonstrațiile organizate pe 
scările Congresului şi în faţa Ambasadei Române de la 
Washington D. C., apoi la Los Angeles, precum şi la o 
demonstraţie ad-hoc din faţa Ambasadei Române de la 
Paris. 

Începând din 18 martie 1986, am devenit cetăţean 
american, depunând jurământul de credinţă în faţa 
preşedintelui Curţii Supreme a SUA. 

Pentru că situaţia românilor se înrăutăţea cu fiecare zi, am 
avut intervenţii la posturile de radio Europa Liberă, Vocea 
Americii şi BBC Londra, cerând respectarea drepturilor 
românilor şi, totodată, încercând să împiedic nebunia 
comuniştilor, în frunte cu Ceauşescu, de a dărâma 
bisericile, de a desfiinţa circa 7.000 sate din România şi de 
a supune întregul neam la privaţiuni fără precedent în 
istoria acestuia. 

Astfel, în Parlamentul american - Cameră şi Senat, am 
depus oficial la secretariatul a 99 deputaţi şi 31 senatori 
documente despre România comunistă, inclusiv "Cartea 
neagră a României" tradusă în franceză, engleză şi română, 
cerând insistent să intervină, în calitate de cea mai mare 
putere a lumii, pentru respectarea drepturilor românilor. 
Ca un strigăt de disperare faţă de cele ce se întâmplau în 
ţară, în faţa Consulatului Român de la New York am dat foc 
steagului URSS în semn de protest faţă de amestecul 
acestui stat în treburile interne ale României. De asemenea, 
în acelaşi an, la începutul sesiunii ONU din luna septembrie 
1986, am fost în clădirea acestui for internaţional, 
prezentând pentru 20 miniştri de Externe din cele mai 
reprezentative ţări ale lumii aceleaşi documente despre 
România şi solicitându-le ca ţara noastră să fie trecută pe 
ordinea de zi a anului respectiv. 


În aceeaşi perioadă, am avut o intervenţie la Radio Europa 
Liberă prin care transmiteam un mesaj-ultimatum: "Dacă 
fratelui meu Gheorghe Caraza, din Bucureşti - care în 
prezent se află în ancheta Securităţii pentru câteva volume 
de versuri, în manuscris, surorilor mele din Piatra Neamţ, 
Buhuşi şi Târgu Neamţ sau altcuiva din familia mea i se va 
întâmpla ceva, Securitatea română folosindu-se de numele 
meu, eu, Grigore V. Caraza, mă voi lega în lanţuri în faţa 
Naţiunilor Unite din New York sau pe scările Congresului 
de la Washington şi voi rămâne aşa până ce în mine, în fiinţa 
mea, chiar şi ultima licărire de viaţă se va stinge! Va fi 
ultimul strigăt de alarmă pentru nedreptatea care ni se face 
de o viaţă atât mie, familiei mele, cât şi întregului neam 
românesc!" 

Emisia respectivă a fost transmisă de BBC Londra, precum 
şi de Vocea Americii. Părintele Calciu, care doar de o 
săptămână plecase în Europa, a transmis de la Munchen un 
mesaj similar în numele meu, pentru salvarea fratelui din 
ghearele Securităţii. În scurt timp, mesajul a fost 
interceptat de cine trebuia, iar Gheorghe Caraza a fost scos 
de sub ancheta Securităţii. 

În aceeaşi scară de bloc din Drumul Taberei unde locuia 
fratele meu, stătea şi un colonel de securitate, care se 
ocupa de caz. A doua zi, întâlnindu-se, l-a înjurat şi 
ameninţat pe Gelu: "În curând te voi lichida pe tine, apoi pe 
fratele tău din America!". În timpul anchetelor de la 
Securitate, fratele meu a fost iradiat şi, nu după multă 
vreme, a murit. 

Ar trebui poate să mai amintesc că, în timpul alegerilor din 
România, începând cu luna mai 1990, apoi 1992, 1996 şi 
2000, am făcut parte din Biroul electoral la centrul de 
votare din sediul Consulatului Român de la New York. 
Acolo, timp de 24-26 de ore şi chiar mai mult, nu am avut 
voie nici măcar să aţipesc. Am fost prezent peste tot, atât la 
sigilarea cât şi la deschiderea urnelor. Rezultatele au fost 
de fiecare dată de 97-98% de partea românilor de 


conştiinţă şi restul de doar 2-3% de partea celor vânduți. 
Televiziunea română a surprins imagini de la Consulat, din 
secţia de votare, pe care le-a transmis la Bucureşti şi de aici 
în toată ţara. 

Cu recomandarea unei personalităţi din Bucureşti, 
doamna Lucia Hossu-Longin, realizator la Televiziunea 
Română, însoţită de dl. Dan Necşulea, directorul 
Departamentului Film-Teatru al Televiziunii Române, 
trecând Atlanticul şi poposind în New York, m-a anunţat de 
vizita dumnealor în scopul de a-mi lua un interviu, care să 
fie difuzat în serialul "Memorialul Durerii". 

Astfel, sâmbătă, 5 iunie 1993, mi-au bătut în uşă, însoţiţi 
fiind de dl. Vasile Cozma, care reprezenta Alianţa Civică din 
New York. Interviul a durat două ore şi în plus au 
fotografiat mai multe documente, sentinţe, cărţi din 
domeniul închisorilor, tablouri etc. La sfârşit de noiembrie 
1994, interviul a fost difuzat în episodul nr. 37 al serialului 
"Memorialul Durerii" iar la cererea mai multor persoane 
din Bucureşti, Piatra Neamţ şi alte localităţi din ţară a fost 
reluat la sfârşitul lunii decembrie a aceluiaşi an. 

În acelaşi episod, a fost inclus şi interviul cu preotul 
Gheorghe Calciu, precum şi cu profesorul universitar Ion 
Halmaghi, de asemenea, amândoi foşti deţinuţi politici. Îmi 
amintesc de faptul că doamna Hossu-Longin şi domnul Dan 
Necşulea au fost surprinşi că am vorbit despre reeducările 
din Aiud, fiind primul fost deţinut politic ce a abordat acest 
subiect, precum şi despre cel care a condus reeducările în 
Aiud, respectiv, teologul Valeriu Anania. 

Zaharia-Zahu Pană. 

Originar din comuna Beala de Sus, Bulgaria, Zaharia-Zahu 
Pană s-a născut la 21 august 1921. Când românii au cedat 
Cadrilaterul în 1940 şi s-a făcut schimb de populaţie, Zahu 
s-a mutat din Cadrilater în Dobrogea, aşa încât, pe lângă 
faptul că era bulgar de origine macedoneană, a devenit şi 
român. 


Prima lui condamnare fusese de doar câţiva ani, dar s-a 
întors în Aiud în 1958. Acest Zahu Pană a fost secondat de 
Stere Mihalexe, tot macedonean - coordonator în alcătuirea 
acelei cărţi din temniţa Aiud "Despre păcatele Legiunii", 
citată de Nistor Chioreanu în volumul "Morminte vii". Celor 
doi indivizi li se aduce în culpă sinuciderea lui Miron 
Chiraleu - macedonean de origine şi Cornel Prâslea, ambii 
făcând parte din grupul de reeducaţi - grup compact de 
macedoneni - conduşi de Zahu Pană şi Stere Mihalexe. 

Despre Pană, care era foarte zelos în timpul reeducării, se 
ştia că merge foarte des la ofiţerul politic şi la col. Crăciun, 
comandantul închisorii, pentru a da informaţii precise 
despre camarazii de temniţă. Astfel, l-a forţat pe Mircea 
Popa, din Deva, să declare că a organizat acţiuni în legătură 
cu Mişcarea Legionară în temniţa Aiud. Apoi, i-a silit pe 
Miron Chiraleu şi pe Cornel Prâslea să facă declaraţii 
mincinoase dar aceştia, neacceptând sub nici un motiv, au 
ajuns la exasperare şi s-au sinucis în fabrica temniţei din 
Aiud, în 1962, în plină reeducare. 

Cel mai puternic argument care îi descalifică pe cei doi 
reeducaţi - Zahu Pană şi Stere Mihalexe - este cel de a fi 
trecuţi în cartea mai sus menţionată, fapt pentru care 
istoria îi va înfiera ca trădători. 

* 

La scurt timp după ce am ajuns în SUA, l-am întâlnit pe 
Zahu-Pană care avea un scop precis. Ştia că, în Aiud, unii 
camarazi de temniţă mă numeau "Trilogia de versuri", 
denumirea fiind justificată de faptul că memorasem mii de 
versuri de ale lui Nichifor Crainic, Radu Gyr, precum şi din 
versurile mai multor poeţi din închisori. Atât Radu Gyr, cât 
şi Nichifor Crainic mă numeau fiecare în parte "volumul" lor 
de poezii. Invitat la el acasă, mi-a propus să scriem 
împreună un volum intitulat "Poezii din închisori". Ştia că 
memorasem foarte multe poezii în Aiud şi că deţineam un 
bagaj suficient pentru a scoate o carte, insistând asupra 
faptului că drepturile care decurg din editare le voi avea pe 


toate, fără nici o rezervă. În felul acesta, mi-a propus să îmi 
refac poeziile, să le scriu, să i le dictez sau să le înregistrez 
pe casetă pentru ca totul să meargă rapid şi să fie gata în 
timp optim. Acest subiect parcă m-a jenat puţin, având în 
vedere că aveam foarte multă încredere în oamenii cu care 
pornisem la luptă în sprijinul unui ideal, iar pe Pană îl 
cunoşteam din Aiud. 

Începând din acel moment, am refăcut toate poeziile 
învăţate în temniţă, dictându-i din memorie sute de poezii 
ale lui Gyr, Crainic şi încă 15 poeţi pe care i-am întâlnit în 
primii 15 ani de Aiud. 


Memorasem în anii de detenţie peste 10.000 de versuri ca 
să le scot în libertate, din care i-am dictat cursiv 
aproximativ 1800, iar circa 50 de poezii le-am refăcut cu 
mare precizie, Zahu ştiind doar o strofă sau două, şi acelea 
căpătate din altă parte, multe dintre ele şchioape şi fără 
rimă. Şi, culmea ironiei, am refăcut chiar două din poeziile 
sale, învăţate tot în Aiud, "La roabe" şi "Vizită", fapt pentru 
care Pană a rămas foarte mirat, dar în acelaşi timp şi jenat. 

După o muncă titanică, volumul a apărut în 596 pagini, 
format mare, circa 300 pagini din acestea reprezentând 
munca mea. Caut să precizez că am pierdut foarte multe 
zile pentru a merge la el acasă ca să-i predau versurile pe 
care le notam într-un caiet ori pentru a-i dicta poeziile, în 
cele din urmă dictându-i chiar şi prin telefon. Dacă lucra 
până după miezul nopţii, deseori mă trezea din somn 
pentru a mă consulta, aceasta întâmplându-se chiar şi la 
ora 2.00, dimineaţa. 

Din cele 61 de poezii ale lui Radu Gyr publicate în acest 
volum, 29 au fost date integral de mine, iar 14-15 poezii din 
cele 32 rămase au fost refăcute, în mare măsură, tot de 
mine. 

Timp îndelungat, fiind la Secţia I bolnavi cronici unde se 
aflau poeţii Nichifor Crainic, Radu Gyr şi academicianul 
loan Petrovici, când eram scoşi la plimbare stăteam 
permanent în preajma lor, iar când aveau de dictat o poezie 
stăteam în faţa lor. După ce mi-o spuneau şi a doua oară, 
treceam în spatele lor şi o redam exact. Pană cunoştea 
aspectul în sine tocmai pentru că, prin aceşti mari oameni, 
eu, un anonim, căpătasem alte proporţii în ochii 
camarazilor de suferinţă. 

Când ultimele poezii fuseseră înregistrate şi începuse 
corectura volumului, Zahu Pană m-a solicitat tot mai puţin şi 
chiar mă evita. Nu l-am întrebat de ce procedează aşa, dar 
aveam câteva bănuieli. În sfârşit, a fost tipărită cartea - şi 
nu în 1.000 de volume cât era dată cifra oficială, ci în 1.500, 
am constatat că numele meu nu figura nici pe copertă - în 


calitate de coautor, şi nici în prefața cărţii nu apărea 
contribuţia exactă pe care mi-o adusesem la editarea 
acestui volum. Singura referire la munca depusă de mine 
pentru apariţia acestui volum de versuri era rezumat în 
următoarea frază: "Au contribuit cu trimiterea de material 
pentru prezentul volum: Ion Halmaghi, Nicolae Dima, 
Nicolae Novac, Nelu Popescu, M. Stoenescu, C. Şerban şi în 
mod deosebit Grigore Caraza, care beneficiind de o bună 
memorie, m-a ajutat la reconstituirea multor poezii de Radu 
Gyr şi Nichifor Crainic". 

lată-mă furat de un om despre care crezusem că, trecut 
prin temniţa Aiudului, mai păstrase în el o fărâmă de 
conştiinţă curată. Din păcate, era acelaşi care furase buna- 
credinţă şi conştiinţa atâtor deţinuţi politici, mulţi dintre ei 
martiri ai neamului românesc, în timpul reeducărilor din 
Aiud. 

Din 1960 până în 1964, Pană a fost prezent cu trup şi 
suflet la reeducările care s-au făcut în această temniţă. 
Peste ani, aveam să-l găsesc la poziţia 40 din cei 64 
componenți ai acelui diabolic comitet de reeducare, care 
începea la nr. 1 cu Valeriu Anania, cunoscutul călugăr, şi 
termina la nr. 64, tot cu un fost călugăr şi mare ziarist, 
Cristofor Dancu. Dacă aş fi ştiut atunci cine este Pană, l-aş fi 
evitat sau, cel mult, i-aş fi răspuns la salut. 

Cu două zile înainte de eliberarea din 1964, namaifiind 
pândiţi de gardieni la orice pas, la îndemnul unui coleg de 
temniţă am intrat în sala unde se ţineau şedinţele de 
reeducare. Peste tot, erau expuse desene şi picturi murdare 
care prin conţinutul lor căutau să denigreze pe acei care au 
condus politica şi destinele neamului românesc - sub 
aspectul naţionalist. De exemplu, oameni de frunte, de o 
moralitate în afara oricărei îndoieli, erau pictaţi având 
relaţii sexuale cu sora sau chiar cu mama lor. 

Mai mult decât atât, erau şi motive religioase denigrate 
satanic, precum şi imaginea unor sfinţi târâţi în mocirla 
celor care şi-au vândut conştiinţa şi au trecut de partea lui 


Iuda. Văzând toate acestea, m-a încercat o scârbă, un 
dispreţ total pentru acea categorie care ne-a târât neamul 
românesc în noroi, am simţit în suflet un gol atât de mare, 
ca şi cum o Sahară mi-ar fi pustiit toată fiinţa. Am ieşit afară 
şi căutam din priviri o toaletă pentru că timp de câteva 
minute am avut senzaţia de vomă. lată ce am ajuns! lată cu 
cine am mers umăr la umăr, ca voluntar în slujba unei idei, 
a unui ideal atât de măreț. 

În timp ce mă depărtam de această încăpere cu lucruri 
atât de obscene, mi-am îndreptat privirile către Ceruri şi, 
invocând puterea divină, am mulţumit Lui Dumnezeu că m- 
a ferit de această lume a păcatului. În acelaşi timp însă mă 
întrebam cu o oarecare teamă: oare, pentru acest mare dar 
pe care mi l-a dat Dumnezeu - de a rezista în faţa acestui 
val, acestor ani de chinuri, nu îmi va rândui cândva să trec 
prin alte suferinţe? 

Teama de atunci avea să se adeverească peste ani. Dacă 
cineva ar considera că străinătatea este o nouă libertate şi 
o nouă viaţă, eu îi voi răspunde prin versurile poetului Radu 
Gyr: "Străină străinătate, Rai cu porţile-ncuiate Vai de cine- 
n poartă-ţi bate Cu răni grele, nelegate." 

Prin toamna anului 1981, mă aflam în casa lui Zaharia. 
Purta o discuţie cu Ovidiu V., amândoi uitând pare-se că 
sunt şi eu acolo. Vorbeau de nişte aşa-zise isprăvi făcute în 
fabrica închisorii din Aiud, în timp ce se reeducau. După ce 
i-am ascultat mai mult timp, l-am întrebat pe Zaharia: 

— Dacă voi, care v-aţi reeducat, sunteţi capabili să vorbiţi 
despre asemenea isprăvi, ce părere aveţi de cei care 
rezistau în Zarcă trăindu-şi cu fiecare zi ultimele clipe din 
viaţă? 

Zaharia mi-a răspuns fără să delibereze: 

— Este un adevăr! Voi, cei din Zarcă, aţi atins sublimul! 

Pe 6 februarie 1983, Pană mi-a înmânat un volum de poezii 
cu dedicație, având grijă să adauge că, odată apărut primul 
volum, trebuie să-l scoatem şi pe următorul. După ce am 
citit "Nota asupra ediţiei" semnată de el şi am văzut ce scrie 


în legătură cu mine, i-am telefonat şi i-am spus că volumul Il 
va fi scris de unul singur, adică de el, dacă, bineînţeles, va 
mai avea ce stoarce din memorie, pentru că pe mine nu mă 
va mai fura şi a doua oară. Cert este că volumul pe care îl 
prevăzuse Pană nu a mai apărut niciodată, din simplul fapt 
că sursa dispăruse şi nu mai găsise alta pe care să o 
exploateze. 

Spiritul de negustor care predomină la macedoneni l-a 
îndemnat pe acest individ să înveţe limba engleză, în loc să 
se ocupe de alte discipline ca istorie universală, literatură, 
teologie sau filosofie, anticipându-i utilitatea în 
eventualitatea eliberării din închisoare. Chiar dacă scria 
versuri, acestea n-ar fi putut constitui pentru el şi 
asigurarea existenţei. Astfel, în timpul detenţiei, pe când 
Zahu Pană se ocupa să înveţe limba engleză, care i-a priit 
de minune în America, eu mă chinuiam să învăţ cât mai 
multe poezii pentru a le scoate afară, cu intenţia de a le 
respecta dorinţa celor care mi le încredinţaseră, de a le 
publica, aducându-mi, fie şi în felul acesta, o modestă 
contribuţie la îmbogățirea culturii româneşti. Şi n-a fost 
deloc uşor. 

Pentru că nu aveam voie să vorbim între noi, gardienii, 
care dădeau buzna în celulă, m-au prins deseori cu poezia 
scrisă pe pingica bocancului, plătind cu zile şi săptămâni de 
izolare şi carceră în Aiud. Atunci, am recurs la o altă 
modalitate, şi mai anevoioasă. Astfel, scriam câte o poezie 
pe cureaua de la pantaloni sau pe o bucată de sticlă peste 
care aşterneam mai întâi un strat uşor de săpun, apoiun 
strat subţire de DDT, după care, cu o aşchie de lemn, vârf 
de sârmă sau ciob de sticlă în loc de creion, scriam versurile 
şi, avându-le în faţă, le memoram şi mai rapid. Acest individ 
însă, fără pic de scrupule, a profitat din plin de buna- 
credinţă şi de munca mea, la acestea adăugându-se anii 
atât pentru memorare, cât şi pentru rememorarea poeziilor 
pe care căutam continuu să le reactualizez pentru a nu le 
uita. 


Privilegiul de memora peste 10.000 de versuri în 
închisoare de la marii poeţi ai neamului, de a înmagazina un 
tezaur care, în mare parte, s-ar fi pierdut, l-am plătit din 
greu, cu sacrificii, cu luni de izolare, carceră, regim de 
Neagra sau bătăi crunte. Ştia oare domnul Pană câte am 
răbdat, câtă suferinţă şi foame am făcut pentru ca el să-mi 
fure singura mea bucurie pe care atât de greu o adunasem 
în ani de osândă? 

O, Doamne, cât de greu şi câtă suferinţă am îndurat în 
acea cruntă perioadă! Mi-apar în faţă secvenţe ca într-un 
film de groază: "Paşii mei se pierd într-un vijelios trecut, 
Carpaţii prin ger şi viscol i-am trecut Şi urme de sânge-am 
lăsat făr' de veste Prin trecători, pe poteci şi pe creste". 
(Radu Gyr) 

Din cele redate de Pană în legătură cu aşa-zisa mea 
contribuţie, se observă cu uşurinţă reaua-credinţă a lui. 
Cum poate fi vorba de contribuţie, când circa jumătate din 
cartea respectivă este, efectiv, munca mea? Dacă, repet, din 
61 poezii de Radu Gyr care apar în carte, 29 sunt integral 
date de mine, iar din cele 32 rămase circa jumătate sunt 
refăcute tot de mine, mai poate fi numită "reconstituirea 
unor poezii de Gyr şi Crainic"? Dacă, în afară de ultimii doi 
mari poeţi, i-am mai pus la dispoziţie versuri de la 15 poeţi, 
pot fi redus doar la primii doi?! 

Cât despre expresia "beneficiind de o bună memorie", este 
ca şi cum aceasta mi-ar fi fost livrată de o altă persoană ca 
să mă folosesc temporar de ea, şi nicidecum că, de fapt, m- 
am născut cu acest dar. Cum stăm cu această insinuare 
despre persoana mea, în cartea mai sus menţionată, 
domnule Pană? Aţi fost sincer şi drept cu dumneavoastră 
când aţi scris aceste lucruri, după cum am dreptul să vă 
întreb dacă aţi fost sincer cu idealul căruia iniţial i-aţi servit, 
cu neamul românesc din care faceţi acum parte şi care v-a 
primit la sânul lui chiar dacă dumneavoastră eraţi născut în 
Bulgaria? În această situaţie, nu vi se pare că aţi târât după 
dumneavoastră şi pe unul, şi pe altul în noroiul murdar al 


reeducărilor din Aiud? Dar prin faptul că aţi făcut presiuni 
continue asupra lui Miron Chiraleu şi Cornel Prâslea care s- 
au sinucis, aţi devenit sau nu autorul moral al disperatei lor 
hotărâri de a-şi curma viaţa? 

Dacă nu i-aţi cerut neamului românesc iertare - căruia în 
genunchi ar fi trebuit să o faceţi, credeţi că veţi putea trece 
neobservat de Judecătorul Suprem? 

În ceea ce priveşte exilul, care a luat notă de comportarea 
dumneavoastră, inclusiv cea din afara închisorii - pentru că 
aţi lucrat în continuare cu duşmanul neamului românesc, 
acesta v-a înfierat prin articole publicate în diferite ziare 
sau reviste. Şi pentru confirmare, am să vă amintesc de dr. 
Ovidiu Vuia, din Germania - poet, scriitor, publicist şi critic 
literar - care v-a luat în nenumărate rânduri în vârful 
condeiului, bunăoară în ziarul "Libertatea" din ianuarie- 
februarie 1987, pag. 24-25, cu "Pluguşor întârziat" şi trei 
epigrame adresate lui Argus - pseudonimul lui Pană din 
"Cuvântul Românesc", care apărea în Hamilton, Canada. 
Dacă Nicolae Cârjă - fratele lui Ion - a făcut acelaşi lucru în 
ziarul pe care îl conducea - "Acţiunea Românească" din 
New York, dacă Nicolae Nită, în ziarul "Libertatea", de 
asemenea, vă ridiculiza şi în loc de numele Zahu scria 
Zacuscă Pană, au mai fost şi alţi condeieri care v-au fixat ca 
pe un gândac, după cum scrie Topârceanu: "Să nu-ţi arunc 
în ochi o ştanţă Cu versuri mici, Să nu te ard de la distanţă 
C-un hexametru ca un bici! 

Şi-apoi, în hazul galeriei, C-un vers subţire ca un ac, Pe 
frontispiciul veşniciei, Să te fixez ca pe-un gândac!" 

M-am adresat atunci cunoscutului nostru comun prof. 
Univ. lon Halmaghi, corespondent al ziarului "Cuvântul 
Românesc", directorului acestei publicaţii - George Bălaşu 
din Hamilton-Canada, apoi lui Eugen Popescu din San 
Diego-California, precum şi altor personalităţi care trăiau în 
exil. 

Şi pentru ca acest lucru să nu fie trecut cu vederea, am 
trimis în acest sens o documentaţie celei mai mari biblioteci 


româneşti din exil, Biblioteca Institutului Român de 
Cercetări din Freiburg-Germania, cu data de 23.07.1986, 
primind confirmarea nr. 14.160. Apoi, încă o documentaţie 
Bibliotecii de la "Vatra Românească" din Jackson, Michigan, 
"The Romanian-American Heritage Center", din 
23.09.1986, Publishing House, 1982 - ARCH IV. 
Documentaţiile trimise au primit număr de înregistrare, au 
fost publicate în gazetele bibliotecilor mai sus amintite şi 
am primit în scris confirmarea cu numărul, poziţia şi corpul 
unde au fost depuse. 

Pană a reacţionat nu ca un om cu cap, ci ca unul care nu-l 
avea în dotare decât pentru a pune căciula pe el. La 
"Cuvântul Românesc", unde colaboram şi semnam sub 
pseudonimul Ig. Roger, el răspundea de articolele primite 
din SUA. Ca primă represiune, nu mi-a mai publicat unele 
articole, dar a inserat în acelaşi ziar două epigrame pline de 
otravă la adresa mea, fără a-mi da însă şi numele. Pentru că 
în rubrica "Efemeride" a publicat o însăilare de cuvinte şi 
invective la adresa mea dar tot fără să îmi dea numele, mă 
întreb dacă a făcut-o pentru a mă menaja sau din pură 
laşitate pentru a se situa în afara oricărei răspunderi. 

În schimb, ani la rând, niciuna dintre acţiunile la care am 
luat parte sau pe care le-am condus, acelaşi Zahu Pană nu 
le-a inserat în "Cuvântul Românesc". Scandalizat de cele 
întâmplate, Eugen Popescu l-a sunat pe Zahu Pană, apoi pe 
George Bălaşu, întrebându-i de ce activităţile Consiliului 
Naţional Român din New York organizate de mine nu sunt 
publicate în "Cuvântul Românesc" pentru a fi cunoscute de 
românii din SUA şi din cele câteva ţări ale lumii unde 
ajunge ziarul respectiv, aşa cum procedează alte publicaţii 
editate în limba română, din New York, Los Angeles, 
Chicago sau chiar îndepărtatul Paris. 

În urma celor întreprinse de Pană prin "Cuvântul 
Românesc", eu, care eram un vechi abonat al publicaţiei 
respective, am protestat pe lângă directorul ziarului şi am 
cerut retragerea abonamentului. Domnul George Bălaşu, 


după ce şi-a cerut scuze pe considerentul că nu a ştiut cui 
sunt adresate invectivele lui Pană, a continuat să îmi trimită 
ziarul până ce am fost nevoit să-l returnez. 

Toţi l-au apostrofat pe Pană pentru crasa incorectitudine, 
dar degeaba! 

Trec peste faptul că, în urma vinderii acestor cărţi, a luat o 
sumă importantă de bani, având în vedere că fiecare volum 
costa nu mai puţin de 20 $. Nu m-a interesat acest capitol şi 
cu multă greutate am primit doar un singur exemplar, cu 
următoarea dedicație: "Lui Grigore Caraza, adânc 
scormonitor al anilor de tinereţe netrăită, de unde a scos la 
lumină frânturi de cântec îngropat, care şi-au aflat locul în 
aceste pagini, alături de făuritorii marii fresce a poeziei 
româneşti. Cu frăţească dragoste, Zahu Pană". 

După protestul meu în legătură cu publicarea cărţii, dl. 
Halmaghi s-a deplasat din Pittsburg-Pennsylvania, în New 
York, la mine acasă, şi împreună l-am întâlnit pe Pană, 
căruia i-a spus textual: "Zahule, rezolvă problema cu 
Grigore, că eşti complet vinovat!" Asemenea afronturi a mai 
primit şi de la alte persoane. 

La pomenirea de un an de la moartea mamei mele, pe 27 
mai 1983, pe când preotul Nicolae Bârsan de la Biserica 
"Sf. Maria" din Sunnyside-Queens anunţa acest eveniment 
rugând lumea să îngenuncheze, Zahu Pană oprea de la 
publicare un articol-remember despre mama, semnat de dr. 
Traian Andreescu, şi el fost deţinut politic. 

* 

La începutul lui noiembrie 1980, în aceeaşi perioadă când 
scriam la volumul "Poezii din închisori", ne-am întrunit mai 
mulţi foşti deţinuţi politici şi am pus baza Asociaţiei Foştilor 
Deţinuţi Politici Români, (AFDPR) organizaţie pe care am 
înscris-o ca persoană juridică la Albany, capitala statului 
New York. Din păcate, preşedinte a fost ales Pană. În SUA, 
pentru ca o organizaţie să fie recunoscută, este necesar ca 
membrii componenți să se întrunească cel puţin o dată pe 
an într-o adunare generală. Pană, care a pus mâna pe 


conducerea organizaţiei, a căutat să o menţină uzând de 
două lucruri. Primul - mândria dusă la maximum îl îndemna 
să rămână în funcţia de preşedinte cât timp va trăi şi cu 
orice risc. Al doilea, de care mi-am dat seama puţin mai 
târziu, era cel de a frâna orice acţiune a celui mai pur exil, a 
foştilor deţinuţi politici. Din 1980 şi până în primăvara lui 
2001, Pană nu a organizat decât o singură dată adunarea 
generală şi doar două-trei întruniri ocazionale la insistența 
mea. Văzând această atitudine a sa şi intrând în posesia mai 
multor date în legătură cu poziţia lui de reeducat, m-am 
depărtat iar, ulterior, m-am separat de el. 

Eram deja în Biroul de conducere al Consiliului Naţional 
Român de pe continentul american, în calitate de casier, 
apoi am avansat secretar şi, în cele din urmă, prin alegeri, 
am ajuns preşedintele acestei asociaţii. Ca preşedinte, am 
organizat manifestații anticomuniste în faţa Consulatului 
Român, de pe 3 Avenue, colţ cu 38-39 Street Manhattan, 
după cum şi din faţa Organizaţiei Naţiunilor Unite, şi în 
această calitate şi în cealaltă din cadrul Organizaţiei 
Foştilor Deţinuţi Politici, fiind de asemenea, în Biroul 
Executiv. În afară de acestea, în sala de festivități a Bisericii 
Ortodoxe "Sf. Maria" din Elmhurst-Queens, lăcaş din al 
cărui consiliu bisericesc făceam parte şi pe care l-am 
reprezentat ani de-a rândul, împreună cu Liviu Butura, la 
congresele bisericeşti de la "Vatra Românească" Detroit, am 
organizat şi condus toate sărbătorile naţionale româneşti: 
24 Ianuarie, 27 Martie, 10 Mai, 28 Noiembrie în acelaşi 
timp cu 1 Decembrie. De Ziua Eroilor în 1986, m-am 
deplasat în Europa împreună cu părintele Calciu şi Liviu 
Butura, precum şi la Alsacia, la celebrul cimitir de la 
Soultzmat, unde avea loc pomenirea anuală a celor peste 
700 de români morţi de foame în primul război mondial, ca 
prizonieri la nemți. Am reprezentat atât AFDPR, cât şi 
Consiliul Naţional, având onoarea deosebită de a sta în 
preajma familiei regale - regele Mihai, regina Ana şi 
prinţesa Margareta. 


Toate aceste activităţi ale mele însă îi stăteau ca un 
ghimpe în coastă lui Pană, în aşa măsură încât evita să ia 
parte chiar la sărbătorile naţionale unde în prezidiu, printre 
alţii, lua parte şi părintele Calciu şi unde concura de fiecare 
dată şi regina romanţei româneşti, Mia Braia. 

La manifestaţiile din faţa Consulatului, prin care ceream 
respectarea drepturilor românilor din ţară, libertatea 
preotului Calciu, încetarea dărâmării bisericilor din 
România sau apă caldă şi pâine pentru români, Pană nu a 
luat parte niciodată pentru că erau conduse de mine, deşi, 
în afară de presa română, de fiecare dată venea şi presa 
străină. A făcut totuşi o singură excepţie şi aceea doar pe 
jumătate. Când, împreună cu Pavel Niculescu, pastor 
baptist, şi loan Târziu, în faţa Consulatului Român din New 
York, am dat foc steagului sovietic în semn de protest faţă 
de amestecul în treburile României, Zahu Pană împreună cu 
un ziarist de la săptămânalul "Lumea Liberă Românească" 
din New York, veniţi din partea presei, au părăsit în mare 
grabă locul manifestaţiei, s-au urcat în maşina care era în 
parcare şi au demarat în viteză. 

Cei care vor citi aceste rânduri vor fi tentaţi, poate, să 
tragă o concluzie pripită pentru că ceea ce am scris este cu 
patimă. Nu, voi răspunde tuturor. Am luptat toată viaţa 
pentru adevăr, mi-am servit toată viaţa patria cu aceeaşi 
seninătate cu care am privit albastrul cerului. Adevărul este 
unul şi trebuie să fie recunoscut. 

Cât timp a fost în străinătate, până la moarte, Pană a fost 
elementul dizolvant al oricărei închegări româneşti, 
asociaţii, organizaţii, poziţii de luptă etc, etc. Aşa a 
contribuit - şi aş spune că fără nici o reţinere - la anihilarea 
Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din statul New York şi de 
pe continentul american. De asemenea, a subminat 
Consiliul Naţional Român de pe continentul nord-american. 
În momentul când a fost înlăturat din Consiliul bisericesc de 
la "Sf. Maria", a căutat să dezbine acel consiliu, să frâneze 
desfăşurarea serbărilor naţionale care aveau loc în sala de 


festivități a bisericii, ajungând până într-atât încât l-a 
determinat pe preotul paroh Nicolae Bârsan să interzică 
ţinerea şedinţelor CNR, precum şi a serbărilor în biserică. 
Ulterior, preotul a recunoscut că acest lucru i se datorează 
lui Pană. 

Împreună cu mai mulţi cunoscuţi, am părăsit biserica 
datorită acestui aspect şi nu ştiu de ce preotul Bârsan şi-a 
anunţat ieşirea la pensie, care nu era deloc motivată. 
Episcopul Nathanael Pop l-a trimis atunci pe preotul Casian 
Fetea, care venea din partea Episcopiei conduse de 
episcopul Victorin şi care primea ordine directe de la 
patriarhul comunist de la Bucureşti. 

În duminica întâi, când preotul Bârsan ni l-a prezentat pe 
Fetea, din biserica plină de oameni şi din curtea înţesată de 
enoriaşii care nu încăpeau înăuntru, s-a ridicat cineva care 
a cerut să nu fie primit Fetea, deoarece este comunist: 

— Biserica este a noastră de la prima cărămidă, până la 
crucea de pe cupolă şi cui îi place să aibă preot comunist să 
se întoarcă în România! 

Acea persoană care a vorbit în biserică, fiind şi singura 
care s-a opus, a fost subsemnatul. Am protestat în 
continuare pe lângă Episcopia de la Vatra Românească, 
cerând ca episcopul să vină la faţa locului. A venit într-o zi 
de lucru, probabil pentru a avea câţi mai puţini oameni în 
biserică, spunându-mi printre altele că el nu face politică şi 
în biserică nu se face acest lucru. 

I-am răspuns că politica este arta de a guverna sau arta de 
a realiza posibilul - după alţii, imposibilul, este obligaţia 
fiecăruia de a ne apăra cetatea, iar faptul că Preasfinţia sa 
venise să discute cu noi nu era decât un act politic. 
Mergând mai departe, i-am spus că Însuşi lisus Hristos a 
făcut cel mai mare act politic. A început cu 12 apostoli, cu 
care a propovăduit credinţa creştină, ca la această oră 
numărul creştinilor să se ridice la peste 2 miliarde. 

Pană a sărit atunci în barca popii Fetea şi a episcopului 
Nathanael, ajungând mai târziu preşedintele Consiliului 


bisericesc, dar după un timp a fost înlocuit, având nereguli 
în finanţele bisericii. Văzând acest lucru, a părăsit şi barca 
lui Fetea şi s-a întors să lupte împotriva lui. Bătălia pe care 
am dus-o pentru recâştigarea bisericii a fost grea, 
intervenind în foarte multe rânduri poliţia. Am ajuns în cele 
din urmă ca, în frigul aspru al iernii, să ocupăm cu trupurile 
noastre primele patru trepte ale bisericii pentru a-l 
împiedica pe Fetea să intre în biserică, plus lumea care îl 
respingea de la uşă. Degeaba, pentru că episcopul 
Nathanael, împreună cu un parlamentar de la Washington, 
s-a deplasat la New York şi cu ajutorul poliţiei ne-a luat 
biserica. Revoltaţi peste măsură, i-am cerut episcopului şi 
celor doi preoţi din conducerea episcopiei care îl însoțeau 
să părăsească sala, ceea a ce au şi făcut. 

Venea Paştele şi în săptămâna întunecată i-am scris 
episcopului că nu avem preot, nu avem biserică, nu am la 
cine mă spovedi şi împărtăşi şi toate păcatele pe care le-am 
făcut în timp de un an vor trece de la mine în patrimoniul 
spiritual al preasfinţiei sale. La această ultimă lovitură 
primită de românii din metropola New York-ului, Pană a 
trecut, în momentul cel mai greu, de partea adversă. 

După ce teologul de care ne-am ocupat anterior, Valeriu 
Anania, a părăsit SUA, el a continuat totuşi să vină pe furiş 
noaptea şi să plece în zori. Întâlnirile aveau loc în casa lui V. 
[., din Elmhurst-Queens, din apropierea bisericii Sf. Maria. 
Persoana cu care se întâlnea era Zaharia Pană. Ce vorbeau, 
ce puneau la cale şi unde voiau să ajungă aceşti doi care 
făceau parte din comitetul de reeducare a Aiudului nu se 
ştie, dar se bănuieşte. 

În ziua de duminică, 11 martie 2001, pe la ora 11.00, Zahu 
Pană murea luând cu dânsul un imens bagaj de date 
ascunse, de urzeli, intrigi, răfuieli şi planuri diabolice pe 
care nu reuşise să le ducă la îndeplinire. 

Când mi s-a comunicat acest lucru, în micul sfeşnic pe care 
îl aveam sub icoana din colţ am aprins o lumânare. Timp de 
trei zile, până la înmormântare, mi-am pus de mai multe ori 


problema dacă trebuie să fiu de faţă sau nu. Poate a fost un 
păcat faptul că am avut îndoieli dar în ultima zi m-am dus la 
căpătâiul lui şi, după ce am îngenuncheat şi am sărutat 
iconiţa care străjuia sicriul, am şoptit: 

— Te iert, te iert pentru tot ce mi-ai făcut mie ca om, dar 
pentru păcatele pe care le-ai făcut împotriva neamului 
românesc şi împotriva credinţei, împotriva idealului pe care 
l-ai slujit dar pe care l-ai trădat, te va ierta doar Dumnezeu! 

M-am ridicat şi am părăsit încăperea mortuară unde era 
depus şi unde nenumărate priviri îmi urmăreau paşii. 

Helene. 

Pentru că nu aveam serviciu, bunul meu prieten Angelo 
Anghel mi-a recomandat să lucrăm împreună într-o 
companie cu profil electronic, din Long Island City - Queens 
New York, unde patronul companiei şi salariaţii erau din 
Extremul Orient. 

După ce am stat de vorbă cu conducerea unităţii 
respective şi am fost acceptat, prietenul meu m-a condus în 
atelierul unde urma să muncesc. Nu eram specializat în 
domeniu dar, într-o sală mai mare, prevăzută cu multe 
rafturi, primeam pe o bandă radiouri, casetofoane, 
televizoare, monitoare pe care le verificam punându-le în 
priză timp de câteva ore sau chiar câteva zile. Dacă acestea 
erau corespunzătoare, le dădeam drumul pe o bandă care 
le ducea într-o altă sală, unde erau ambalate şi expediate la 
diferite magazine spre vânzare. Dacă nu corespundeau, le 
puneam pe banda opusă care le ducea înapoi în secţie. 

În felul acesta, parcă mă aflam undeva în centrul Terrei, 
de unde luam cunoştinţă de tot ceea ce se întâmplă în lume. 
Aşa am aflat de dezastrul care avusese loc la Cernobâl şi, 
ajuns acasă, i-am comunicat imediat fratelui din Bucureşti 
ce se întâmplase, cu atât mai mult cu cât la televizor şi 
radio se anunţa că norii ucigători ajunseseră deasupra 
României. 

În mai 1984, compania la care lucram împlinea 10 ani de 
activitate şi s-a organizat un banchet la care a luat parte 


însuşi patronul, venit din Extremul Orient special pentru 
această sărbătoare. La începutul festivităţii, fiecare salariat, 
împreună cu familia, era invitat să urce pe un podium, 
unde, la microfon, îşi spunea numele, profesia şi funcţia pe 
care o ocupa în compania respectivă. 

Când mi-a venit rândul, lumea din sală m-a privit cu 
nedumerire şi am auzit multe voci întrebând: 

— Singur? 

— Numele meu este Grigore Caraza, sunt român, sunt 
singur - în sensul că nu am familie, dar port cu mine patria 
mea, România, pe care, la acest banchet, o reprezint. 

În sală, s-au stârnit emoţii, s-a aplaudat îndelung, câteva 
blitz-uri s-au îndreptat înspre mine iar patronul care se afla 
în apropiere a murmurat: "Nice man!" - (Minunat om!). 

Pe la sfârşitul verii, Angelo Anghel renunţă la serviciu pe 
motiv că era slab remunerat şi se angajă ca taximetrist. 
Deşi bine plătită şi preferată de foarte mulţi exilați, 
taximetria era foarte periculoasă şi grea. De multe ori, 
oamenii lucrau câte 18-20 ore şi dormeau pe apucate, cu 
capul pe volan, la fel cum s-a întâmplat şi cu Angelo. 

Într-o dimineaţă, când încă nu mă trezisem, telefonul a 
sunat prelung şi parcă mai alarmant ca niciodată. Am sărit 
din pat şi, cu mâna tremurândă, am apucat receptorul. De 
la celălalt capăt al firului, am auzit o voce de femeie ţipând: 

— A murit! A murit! A murit! 

— Cine? Am întrebat năucit de somn. 

— Soţul meu, Angelo Anghel! 

— Cum? Când? În ce situaţie? 

— Aseară, era în sudul Manhattanului şi a avut un atac de 
cord! A murit cu capul pe volan şi cu piciorul pe frână, 
maşina oprindu-se după ce s-a izbit de o alta, din faţă. 

— Dar, doamnă, ieri a fost duminică. Nu l-am rugat să nu 
lucreze duminica? 

Lângă compania mai sus amintită, era parcul Long Island 
City (L. 1. C.), mare şi frumos, o adevărată oază de verdeață. 
Avea mai multe intrări şi în jurul acestuia erau clădiri 


locuite de oameni, ale căror geamuri şi uşi dădeau în parc. 
În acest loc atât de frumos, plin de copaci şi flori, de alei 
minunate şi cu o întreagă lume de porumbei şi veveriţe, 
luam masa de prânz, pachet adus de acasă sau de la 
restaurant. 

Parcul îmi amintea de locurile copilăriei mele. Acolo 
vedeam plaiurile nemţene, Ceahlăul îmi apărea ca un uriaş 
în faţă iar Bistriţa murmura şopotit, mângâindu-mi urechile 
cu unduiri printre stâncile care i se împotriveau în cale. În 
jurul meu, se adunau sumedenie de porumbei, apoi, încet, 
păşind cu atenţie, se apropiau veveriţele, frumoase şi de o 
rară delicateţe. Le-am dat mâncare. La început, împărţeam 
pachetul cu mâncare jumătate - jumătate, dar după aceea 
am început să le cumpăr în fiecare sâmbătă o pungă de 
zece kg de orez chinezesc pe care îl împărţeam pe zile şi, în 
fiecare dimineaţă când plecam la serviciu, luam mai întâi 
mâncarea porumbeilor, apoi pe a mea. 

De câte ori intram în parc, parcă o vedeam pe mama 
ieşind cu poala de grăunţe în curte şi strigând păsările: 
"Puuuiii! Pui! Pui! Pui! Pui!", după care cele în jur de o sută 
de orătănii se adunau împrejurul ei, nerăbdătoare să 
mănânce. Aşa strigam şi eu când intram în parc şi din toate 
părţile auzeam fâlfâit grăbit de aripi îndreptându-se spre 
mine. Întindeam braţele şi primii porumbei care ajungeau 
se aşezau în palme şi pe mâinile mele, pe umeri şi, nu de 
puţine ori, câte unul mi se aşeza pe cap. Era atâta blândeţe 
în aceste vietăţi şi atâta prietenie, încât acele zile au rămas 
printre cele mai frumoase din viaţa mea de hoinar, de om 
alungat, fără casă şi fără ţară. Deseori, eram fotografiat de 
către cei veniţi în parc, de secretara companiei, iar odată 
mi s-a spus că o astfel de imagine apăruse şi într-un ziar 
local. 

Într-o zi, o doamnă care locuia în apropierea parcului m-a 
întrebat dacă am o fabrică unde prelucrez orezul sau dacă 
deţin pe undeva vreo plantație de orez. Surprinsă de 
răspunsul meu, m-a întrebat de unde am atâta orez, căci 


ani la rând mă observase cum aduc mâncare porumbeilor. I- 
am spus că eu cumpăr orezul. "You are crazy?!" (Lu eşti 
nebun?!"). Întrebarea era îndreptăţită din simplul motiv că 
americanul nu poate înţelege un asemenea gest care se 
repetă atâta vreme şi cu atâta regularitate. I-am răspuns că 
nu sunt nebun, că porumbeii au nevoie de mâncare şi îmi 
sunt foarte dragi. A plecat dând din cap ca şi când ar fi vrut 
să spună că, până la urmă, tot un nebun sunt. 

Într-una din zile, păşind pe lângă alee, pe gazon, s-a 
apropiat de mine nu o făptură omenească, ci un înger. Am 
făcut ochii mari şi inima mi s-a umplut de bucurie. Când 
îngerul a fost în faţa mea, mi-a spus plin de siguranţă: 

— Da' tu ştii că toate polumbelele îs a' mele? 

— Nu ştiu, i-am răspuns. Mie îmi sunt tare dragi şi le dau 
să mănânce, dar nu-ţi iau niciuna. 

— Da' pe tine te iubeşte polumbelele că stau la tine! 

I-am întins mâna, am retras-o şi am întins-o din nou, cu 
teama că îngerul din faţa mea o să dispară. Mi-a întins însă 
mânuţa pe care i-am cuprins-o şi i-am sărutat-o, rugând-o 
să stea lângă mine, iar eu am îngenuncheat ca să fiu mai 
aproape de înălţimea ei. 

Era într-adevăr un înger. Îmbrăcată în alb, cu părul negru, 
cu ochii mari şi verzi ca împrimăvărarea pădurii, iar 
deasupra buzei, în partea stângă, aproape de colţul gurii, 
avea o aluniţă. Faţa albă, ca petala de crin, era luminată de 
un zâmbet dumnezeiesc. Privind-o şi încărcat de o emoție 
nebănuită, mi-au dat lacrimile. 

— Cum te cheamă, înger frumos? 

— Helene - am auzit o şoaptă ca adierea de mătase. Da' de 
se plângi? 

— O! Nu plâng, Helene. 

— Ba da! Uite, am văzut! 

Şi întinzând mânuţele, mi-a şters cu palmele ei mici 
lacrimile care, într-adevăr, alunecau pe obraz. Mi-am 
acoperit ochii. 


De la un geam din spatele nostru, s-a auzit o voce. Era o 
femeie tânără şi foarte frumoasă, pe care am bănuit-o a fi 
mama lui Helene. Am vorbit cu ea şi mi-a spus că este 
româncă iar soţul ei american. Locuiau acolo de puţin timp, 
urmând să meargă la Washington, de unde, iniţial, 
plecaseră la Rio de Janeiro, unde soţul ei lucrase o 
perioadă. Mi-a mai spus că Helene s-a apropiat şi s-a lipit 
foarte repede de mine şi că mi-o lasă în pază pentru tot 
timpul cât stau în parc, dar să am mare grijă de ea. 

Zilnic, Helene deschidea uşor uşa care dădea în grădina 
unde mă aflam, păşea pe gazon cu paşi de vis, se urca pe 
bancă fără să o văd, îmi acoperea ochii cu mâinile ei mici şi 
mă întreba: 

— Ghisi, sine e? 

Şi cum nu "ghiseam" niciodată, îmi spunea mânioasă: 

— Da' tu nu ştii sine te iubeşte? 

Amândoi, cu mâinile întinse, aşteptam să vină 
"Dolumbelele" să mănânce boabele de orez din palme, însă 
toţi veneau la mine şi nici un afurisit de porumbel nu 
mergea la ea. Atunci Helene începu să plângă şi, cu mult 
năduf, mi-a reproşat: 

— Tu volbesti cu polumbelele şi ţâţe vin la tine! şi pe mine 
nisi una nu mă iubeşte! 

Încercam sentimentul că tot cerul se va prăbuşi asupra 
mea dacă n-am să reuşesc s-o împac şi s-o opresc din plâns. 

— Dar, dragă Helene, tu nu vezi că nu vin la tine pentru că 
vrei să le prinzi? 

— Şi şi dacă veau. Tu nu vei? 

— Vreau şi eu dar, dacă aş încerca să le prind, toate ar 
zbura, fiindcă le este mai dragă libertatea. 

Şi din nou umpleam mânuţele lui Helene şi-i spuneam să 
stea cuminte, în timp ce în gând mă rugam Maicii Domnului 
şi-i promiteam că aprind o lumânare duminică, la biserică, 
dacă măcar un singur porumbel o să vină să-i ciugulească 
din pălmuţă. 


Când, în sfârşit, unul mai curajos i-a ciugulit din palmă 
orezul, Helene a ţipat, orezul i-a curs printre degete iar 
porumbeii au zburat! Oricum, ceva mai mulţumită, Helene 
mi-a spus că-mi va da şi mie nişte "polumbele", desigur, 
toate fiind ale ei. 

— Câte? Am întrebat-o. 

Avea mai puţin de doi ani şi, la întrebarea mea, m-a privit 
nedumerită. Mi-a arătat întâi două degete, apoi patru, cinci, 
trecând după aceea şi la mâna cealaltă. Văzându-mă însă 
nemulţumit, a căzut până la urmă la o înţelegere şi mi-a 
răspuns foarte clar în limba engleză: 

— O. K.! Fifty-fifty! (Bine! Jumătate-jumătate!). 

Într-una din zile, Helene, mai frumoasă ca niciodată, s-a 
apropiat tiptil de banca unde stăteam, mi-a acoperit ochii 
cu pălmuţele şi, după ce am "ghisit-o", s-a aşezat lângă 
mine. 

— Helene, i-am zis, dă-mi mie aluniţa asta din colţul gurii. 

— Da' de se? Nu şi-o dau! 

— Helene, tu eşti frumoasă ca un înger, iar eu sunt urât ca 
dracul. 

M-a privit îndelung, şi-a încreţit fruntea, s-a gândit şi mi- 
am dat seama că eu trebuie să-i explic cum e diavolul. După 
ce i-am spus, şi mai încruntată s-a dat jos de pe banca unde 
stăteam amândoi, a trecut de câteva ori prin faţa mea, m-a 
privit cu atenţie şi din stânga, şi din dreapta, ca în cele din 
urmă să-mi spună hotărât: 

— Da' tu nu eşti ulât! Tu eşti fumos! 

No, mi-am zis în gând, să mai îndrăznească cineva să-mi 
spună că sunt urât, atât timp cât un înger coborât din slăvi 
m-a asigurat că sunt frumos! 

Umărindu-ne cu privirile de la geam, mama lui Helene a 
înţeles că este vorba despre ceva deosebit şi m-a întrebat 
ce se întâmplă. I-am spus lui Helene să meargă la ea şi să o 
întrebe dacă îi dă voie să-mi dea aluniţa din colţul gurii. La 
început, maică-sa nu prea a ştiut despre ce este vorba dar, 


după ce s-a lămurit, a încuviinţat acest lucru. Bucuroasă, 
Helene a venit la mine şi mi-a întins guriţa. 

— Şi-o dau! la-o! Fă-te şi tu fumos! 

Mama lui Helene râdea de se prăpădea, râdeam şi eu, 
numai Helene se uita foarte mirată la noi: 

— Da' de se lâdeţi voi amândoi? 

Era pe la jumătatea lui iulie 1988, ultima zi de lucru la 
companie şi ultima zi când o mai vedeam pe Helene cu 
"polumbelele" ei în parc. 

La despărţire, ca şi cum ar fi presimţit ceva rău, Helene a 
plecat uitându-se mereu înapoi. Făcea doi paşi apoi întorcea 
capul şi mă privea. 

Ce instinct, cine-i spunea acestui înger că este ultima dată 
când ne mai vedem? 

— Auzi? Îmi zise Helene, şi mai vii şi eli (ieri), că eu te mai 
iubec pe tine. 

Şi s-a dus Helene şi odată cu ea parcă tot orizontul care 
mă luminase până atunci s-a întunecat. Dacă ar fi ştiut ce 
însemna pentru mine. 

Când Helene apărea în parc, totul în jurul meu devenea 
Paradis iar din ceruri se auzeau coruri de îngeri. Când însă 
nu venea iar la sfârşitul pauzei de masă trebuia să mă 
întorc la serviciu, mă gândeam s-o apuc aiurea, să merg pe 
alte străzi şi ajuns în faţa unei temnițe să bat în poartă 
pentru a mi se deschide. 

Dacă ar fi ştiut Helene, dacă ar fi putut înţelege, la mult 
prea frageda ei vârstă, ce însemna ea pentru mine. 

Iarna 1987-1988 a fost cumplită pe partea estică a 
continentului american, mai ales din zona New Yorkului 
înspre nord. Şcolile au fost închise pentru o perioadă şi s-a 
recomandat prin radio şi tv să nu fie scoşi copiii din casă 
pentru că zăpada va fi foarte mare iar troienele greu de 
străbătut. 

În acea perioadă, am fost internat în spitalul Ridgewood - 
Queens New York timp de 18 zile. A nins continuu cu fulgi 
mari şi grei, zile şi nopţi la rând, până ce zăpada, pe unele 


locuri, a urcat până la nivelul geamurilor. Priveam ziua, 
priveam noaptea cum se înalţă troienele şi aşteptam parcă 
pe deasupra lor să văd o sanie trasă de reni şi mânată de 
legendarul Moş Crăciun. Ningea şi nu se mai oprea. 

După ce m-am externat, m-am dus cu o raţie dublă de 
orez, alune şi nuci la porumbeii mei dragi şi la delicatele 
veveriţe. Am intrat în parc şi, ca de obicei, am început să 
strig: 

— Puuuiii! Pui! Pui! Pui! Pui! 

Am aşteptat un timp şi am repetat chemarea, dar nimeni 
nu-mi răspundea. Aveam sentimentul că mă aflu nu în 
parcul bucuriilor mele, ci într-un imens cimitir. Parcul 
respectiv era întrebuințat şi ca trecere comună pentru 
câteva străzi deosebite. Primăria oraşului avusese grijă să 
facă pârtii înalte pentru a uşura traversarea, iar pereţii 
acestora ajungeau la nivelul frunţii sau chiar mai sus. 

Am văzut atunci un lucru deosebit: din diferite puncte din 
zăpadă, toate în apropierea copacilor, veveriţele scoteau 
curioase capul afară, ciuleau urechile şi apoi, păşind pe 
zăpada tasată, s-au îndreptat către mine, care le 
ademeneam cu alune şi nuci. Erau veveriţele mele. Ştiu că 
numărasem vreo 35 înainte de căderea zăpezilor, iar acum 
doar vreo 6-7 s-au apropiat, cu oarecare neîncredere. Am 
scos alune şi nuci pe care mi le luau cu delicateţe din mână, 
făceau câţiva paşi înapoi, le luau în lăbuţe, le învârteau şi 
începeau să le spargă pentru a le mânca. 

Îşi săpaseră un tunel pe dedesubt prin care circulau ca să- 
şi caute hrană. Înainte, când le strigam, veneau la mine, le 
arătam nuca sau aluna, întindeam piciorul şi purtam mâna 
cu fructul respectiv de-a lungul piciorului, de-a lungul 
corpului, până la nivelul ochilor mei. Cu multă atenţie, se 
urcau după fruct şi ochii noştri se priveau fix, de la o 
distanţă de mai puţin de o palmă. Îmi lua nuca sau aluna, 
cobora pe piciorul meu, o mânca la 2-3 metri apoi venea 
după alta. 


În iarna aceea, veveriţele rezistaseră mult mai bine decât 
porumbeii. Aceştia, în timpul lipsei mele, nu au avut hrană 
iar adăposturile din copaci au fost nesigure, căci 40-50 de 
porumbei n-au mai răspuns la chemarea mea. Ba mai mult 
decât atât, când zăpada a început să se topească, am găsit 
îngheţaţi mai mulţi dintre ei. Am persistat în a-i căuta şi 
chema, şi încetul cu încetul au venit, le-am aruncat mâncare 
pe cărările care se făcuseră în parc, dar nu se mai apropiau 
de mine. Când înaintam înspre ei, se depărtau sau zburau. 
Simţeam în privirile lor un protest, o mustrare, de parcă mi- 
ar fi spus că din cauza mea au murit atât de mulţi. Înainte, 
când ajungeam în parc, zburau în jurul meu şi erau atât de 
numeroşi, că nici nu puteam să păşesc printre ei. Acum, 
parcă tot acest vis mi se destrămase şi înduram o năpastă 
de care nu mă făceam vinovat. 

După ce am părăsit acel serviciu şi parcul atâtor amintiri 
frumoase, am rămas acasă câteva zile, pentru o scurtă 
odihnă. Într-una din dimineţi, când am trecut din dormitor 
în bucătărie, am observat la un geam un porumbel care 
parcă se uita înăuntru. Stătea pe treapta de odihnă a unei 
scări de incendiu cu care era prevăzut imobilul respectiv. 
Curios, pentru că îmi părea foarte cunoscut, m-am apropiat 
încet de geam şi, privindu-l, am rămas uluit. Porumbelul din 
faţa ochilor mei avea vârful ciocului retezat şi era unul şi 
acelaşi cu porumbelul din parcul L. 1. C. Pentru că nu se 
putea alimenta, îi făceam mici cocoloaşe de pâine pe care 
mi le ciugulea din palmă, până se sătura. Mai greu îi era 
sâmbăta şi duminica, atunci când lipseam din parc şi îl 
găseam la începutul săptămânii aproape leşinat de foame. 
Cum mă găsise acest porumbel, ce instinct l-o fi adus o 
distanţă de circa 6 km în linie dreaptă - pentru că eu 
niciodată nu am parcurs această distanţă pe jos, ci numai 
cu autobuzul - a rămas şi rămâne pentru mine un mare 
mister. Am deschis geamul cu mâinile tremurânde, i-am 
spus să rămână pe loc şi cred că m-a înţeles. Am alergat şi i- 
am făcut cocoloaşe de pâine pe care i le-am întins în palmă 


dar nu s-a mai apropiat. Încet, încet, se retrăgea. Le-am pus 
atunci pe un carton şi i l-am aşezat la picioare. Le-a mâncat 
pe toate, până la ultimul. l-am pus apă într-o farfuriuţă, dar 
văzând că nu poate să bea, i-am adus într-o ceaşcă. 

Parcă mi se întâmpla un lucru neobişnuit, ireal. Trebuia să 
ies însă din casă pentru câteva ore. I-am lăsat geamul 
deschis, am mai făcut cocoloaşe de pâine pe care i le-am 
întins pe masa din bucătărie, lângă ceaşca plină cu apă. Am 
tras masa sub geamul deschis, i-am spus să mănânce şi am 
plecat. 

Când am revenit, porumbelul nu mai era iar cocoloaşele 
de pe masă dispăruseră şi ele. Doar câţiva fulgi rămăseseră 
pe locul de ospăț ca şi cum, dintr-o deosebită corectitudine 
şi delicateţe, porumbelul îmi plătea festinul. Zile la rând, L- 
am aşteptat să revină, dar nu s-a mai întors niciodată. 

Liviu Butura. 

Când avionul transatlantic se apropia de continentul 
american, Carol Somoro, cu care decolasem de pe 
Aeroportul "Leonardo da Vinci" din Italia, mi-a întins un 
bilet cu o adresă: Liviu Butura, Seneca Avenue, Ridgewood 
New York, 11385. 

— Acesta este bunul meu prieten şi locul unde pot fi găsit. 

Nu după mult timp, l-am cunoscut pe Liviu Butura şi am 
constatat că este un om deosebit. Deşi cu 20 de ani mai 
tânăr decât mine, am comunicat foarte bine cu el de la 
început, potrivindu-ne atât în vorbe, cât şi în gânduri şi 
fapte, ne-am ataşat aproape fulgerător unul de altul şi am 
rămas buni prieteni. 

Liviu Butura este din Ghironda-Timiş, un vajnic român 
care face cât mai mulţi luptători la un loc. Executase o 
osândă modestă, pentru că a mers cu încă vreo câţiva 
prieteni la Bucureşti unde, în faţa Universităţii, a scos o 
pancartă pe care scria "Ori libertate, ori moarte!" 

Începând din anul 1984 până în decembrie 1989, chiar şi 
după această dată, împreună am organizat demonstrațiile 
din New York şi sărbătorile naţionale româneşti, am fost 


delegaţi ai Bisericii "Sf. Neculai" la Vatra Românească din 
Detroit şi am fost prezenţi la Săptămâna Câmpului 
Românesc din Hamilton, Canada. 

Tot împreună eram şi în iunie 1986, când am întâlnit 
familia regală, la Soultzmat. 

Atunci când, în cele din urmă, au descins regele Mihai, 
regina Ana şi prinţesa Margareta, aşteptam într-un punct 
important venirea lor. Ştiu că regele a condus maşina din 
Geneva până în Alsacia, ba a avut şi o pană pe care o 
reparase singur căpătând astfel la mâna dreaptă o mică 
rană, care încă mai supura puţin. 

La capătul unei coloane de oameni care ţineau să-l salute 
pe rege, m-am aşezat şi eu. Pe rând, fiecare îşi spunea 
numele, apoi completa: 

— Majestate, am fost ofiţer în Garda Regală. 

Altul: 

— Majestate, am fost medicul Casei Regale. 

Altul: 

— Majestate, am fost profesor la Mânăstirea Dealu. 

Când, în sfârşit, hop şi eu în faţa regelui, ce să-i zic? 

— Majestate, am spus, sunt Grigore Caraza şi vin din New 
York. 

Regele m-a privit, a zâmbit şi mi-a strâns puternic mâna. 
Mai târziu, stând pe un platou înălţat puţin deasupra 
mulţimii care îl ovaţiona, locul mi-a fost stabilit de cei doi 
organizatori ai sărbătorii, Remus Radina şi Cicerone 
Ioaniţoiu, în apropierea familiei regale. 'Tot în apropiere, se 
afla şi preotul Gheorghe Calciu, sosit pentru prima dată pe 
acele meleaguri. Se făcea pomenirea celor 700 de ostaşi 
români morţi pe acele locuri, de boli şi foame în prizonierat 
la nemți, în timpul primului război mondial. 

Cu Liviu Butura am fost la Washington pe scările 
Congresului, în faţa Ambasadei Româneşti, în Canada, peste 
tot unde era nevoie de prezenţa noastră ca români şi 
luptători pentru o cauză dreaptă. 


Ori de câte ori anunţam că va avea loc o demonstraţie, 
chemam românii la protest. Trebuie să afirm, spre părere 
de rău, că românii sunt dezbinaţi şi n-am reuşit niciodată să 
adunăm mai mult de 80 de persoane. Demonstraţiile 
noastre se făceau cu 30-35 de inşi, rar 60, şi pare-mi-se o 
singură dată am fost 80. Ungurii, polonezii sau cehii, când 
făceau o demonstraţie, veneau din toate părţile, chiar şi de 
la mari distanţe, umpleau străzile, aşa încât poliţia cerea 
ajutoare pentru dublarea sau triplarea pazei iar circulaţia 
era dirijată pe alte artere. Se adunau circa 2.500-3.000 şi 
chiar peste 3.000 de persoane, iar când începeau să 
scandeze lozinci răsuna o bună parte a oraşului. 

În vara anului 2000, a fost o demonstraţie cubaneză 
împotriva lui Fidel Castro, fiind condusă de însăşi fata 
acestuia care se afla în exil. Atunci, s-au adunat circa 4.000 
de cubanezi. La o mică distanţă de ei, făceam şi noi, bieţii 
români, o demonstraţie cu doar 40 de persoane. Pentru că 
demonstraţia noastră s-a terminat mai devreme cu 
jumătate de oră, câţiva dintre noi am trecut în grupul 
cubanezilor. I-am privit şi m-a cuprins o adâncă tristeţe. 
Biata insulă latină - un miracol, înconjurat de puhoiul slav! 

Toate acţiunile româneşti desfăşurate în incinta bisericii au 
fost susţinute financiar integral de mine şi Liviu Butura. 
Imediat după terminarea slujbei religioase, pentru a nu 
pierde oamenii care, flămânzi fiind, s-ar fi îndreptat înspre 
casă, împreună cu Liviu le ofeream celor 80-100 de 
persoane care rămâneau la serbare o gustare, un pahar de 
ţuică şi un pahar de vin. La fel, din banii noştri, duceam în 
portbagajul maşinii gustări, sucuri şi apă minerală în faţa 
Consulatului Român, unde aveau loc manifestaţiile, pentru 
că acestea durau şi ore în şir. 

Şi aşa s-au scurs ani lungi departe de ţară, dar în 
apropierea multor camarazi de închisoare politică din 
România, cu Liviu Butura însă am dus în această perioadă 
greul exilului în slujba neamului nostru care stătea parcă 
pironit în cuie. 


Oratoriul Sf. Iosif din Montreal. 

Plecasem cu bunul meu prieten Liviu Butura spre nord şi, 
după şapte ore de drum, am trecut în Canada, unde trebuia 
să ajungem la superba Catedrală Notre Dame de Montreal 
care rivalizează cu Notre Dame de Paris. Trebuie spus că 
acest obiectiv depăşeşte orice imaginaţie şi orice lucru care 
ar putea fi adăpostit pe Ilerra. 

În catedrala Notre Dame de Montreal încercam 
sentimentul că, printr-o minune, am fost rupţi de pământ 
anume ca să plutim undeva într-o lume paradisiacă. Am 
îngenuncheat peste tot până ce am ajuns în faţa Altarului. 
Acolo am trăit un sentiment cu totul deosebit, ca şi cum m- 
aş fi aflat într-o baie de orbitoare lumină, într-un rai pe care 
nici pana măiastră a celui unui mare povestitor nu l-ar 
putea defini. Eram ameţit de atâta azur şi frumuseţe 
desăvârşită, încât aveam senzaţia că este suficient să întind 
mâna şi să ajung la Porţile Raiului. 

Mai mulţi ani la rând am vizitat Montrealul, această 
superbă insulă îmbrăţişată de fluviul Sfântul Laurenţiu 
(Fleuve St. Laurent) care, continuându-şi cursul înspre 
Atlantic, mai străbate câteva locuri minunate, primul fiind 
Quebec. După toate calculele mele, Quebec este unul dintre 
cele mai frumoase oraşe ale lumii pe care le-am vizitat în 
Europa, America, Africa şi Asia. Continuând cursul apei, 
fluviul mai sus amintit întâlneşte la o distanţă de circa 25 
km de Quebec superba biserică Sf. Ana de Beaupre (St. 

— Anne-de Beaupre). 

Începând de dimineaţă, împreună cu Liviu am avut tot 
felul de ghinioane, ca şi cum cineva ne-ar fi stat continuu în 
cale. Când, în sfârşit, am ajuns la poalele acestui măreț 
locaş de rugăciune, nori grei şi ameninţători se adunau 
deasupra noastră. La Oratoriu se putea ajunge cu maşina, 
dar erau şi trei rânduri de scări. Cele din mijloc erau din 
lemn, iar cele laterale din ciment, iar vizitatorul care voia să 
intre pentru a se închina urca pe una din aceste scări şi 
apoi cobora pe cealaltă. Cele 101 trepte de lemn erau 


destinate celor care doreau să urce în genunchi şi să spună 
la fiecare treaptă "Tatăl nostru". 

Când am ajuns la trepte, a început să plouă. Şi eu şi Liviu 
ne-am privit muţi, fără să mai zicem ceva. În sfârşit, m-am 
adresat prietenului meu: 

— Liviu, nu ştiu dacă ai realizat că drumul de astăzi ne-a 
fost presărat de multe neajunsuri. Parcă cineva a încercat 
să ne împiedice să ajungem în acest loc. În afară de acel 
"cineva" care ne-a fost potrivnic în tot cursul dimineţii, 
acum parcă şi natura ne stă duşman în cale. Ce zici, 
înfruntăm ploaia? Urcăm în genunchi pe treptele din lemn? 

Liviu n-a ezitat nici o clipă: 

— Urcăm, Grigore! 

Am îngenuncheat, ne-am închinat şi am început să urcăm 
sub ploaia care se revărsa peste noi, rostind pe fiecare 
treaptă rugăciunea domnească. 

După 65 de minute am ajuns la Oratoriu care, de această 
dată, avea semnificaţia atingerii celui mai înalt pisc din 
Himalaya. Ne-am trezit amândoi îmbrăţişaţi şi mulţumind 
Lui Dumnezeu. Deşi mă plouase, nu-mi era frig deloc şi am 
constatat că părul capului îmi era uscat, la fel spatele şi 
cămaşa pe dinăuntru, doar partea dinafară a acesteia fiind 
udă. 

Oratoriul St. Josef avea circa 600-700 de candele, dispuse 
în amfiteatru, una lângă alta. Ajunşi acolo, oamenii 
introduceau într-un dispozitiv special tot atâtea monede 
câte candele doreau să aprindă. Cred că am aprins atunci 
20-25 de candele şi ştiu că mă podidiseră lacrimile şi parcă 
nu mă mai puteam opri. Cu Liviu s-a întâmplat la fel. 

În faţa acestui ocean de candele, sunt patru colonade care 
susţin parcă bolta, prevăzute cu nişte intrânduri, ca un fel 
de strane. În fiecare din acestea este expus un număr 
impresionant de cârje, cadre, scaune cu rotile şi alte 
accesorii de susţinere, toate lăsate de acei bolnavi care, 
după ce au urcat în genunchi cele 101 trepte, au fost 
descătuşaţi, eliberaţi de orice boală, complet vindecaţi. Am 


numărat în jur de 480 astfel de obiecte. În ceea ce mă 
priveşte, ani la rând, de câte ori am ajuns la Montreal, 
urcând în genunchi aceste trepte, mi-am pus în gând câte o 
dorinţă care, ulterior, s-a realizat de fiecare dată. 
Mărturisesc acest lucru cu mâna pe inimă şi în faţa Lui 
Hristos Însuşi. 

Nu mă voi opri prea mult la dimensiunile acestui Oratoriu 
care sunt impresionante, vreau doar să mai adaug că, 
pornind din curte spre acest deal Mont Royal, pe ambele 
părţi ale urcuşului este redat calvarul Lui lisus pe drumul 
Golgotei, respectiv cele 14 popasuri, din care 3 căderi sub 
cruce. Toate sunt sculptate în marmură, la mărime 
naturală, de o frumuseţe divină, încât privindu-le îţi plâng şi 
ochii şi sufletul. 

La întoarcere, pe autostrada care leagă Montrealul de 
Quebec, maşina rula în viteză năucitoare, asemenea unui 
condor aflat în picaj. Strada este dreaptă şi-ţi dă impresia 
unei raze de soare care, urmând aceeaşi traiectorie, se 
pierde undeva în infinit. Liviu apăsa pe accelerator şi circa 
15-20 minute cadranul vitezometrului a arătat 140 km/h. 
Amândoi ne simţeam tare bine, era o căldură plăcută şi o 
tihnă binefăcătoare ne împlinea din ce în ce mai mult 
trăirea. 

— Liviu! I-am zis la un moment dat, văzând că acul 
vitezometrului se blocase la 140. Eu nu mai am nimic de 
pierdut în viaţă, pentru că am pierdut totul! 

— Nici eu, Grigore! Îmi răspunse Liviu, dar înțelegând 
despre ce este vorba a redus viteza treptat, până ce a ajuns 
la 100 km/h. Abia atunci n-am mai auzit ţiuitul din urechi 
care persistase tot timpul cât viteza era atât de mare. 

La Quebec, am străbătut pe jos mai multe artere ţinând 
pălăria în mână, încercându-mă sentimentul că un oraş de 
această înălţime poartă în el un grad de sfinţenie. Fluviul 
St. Laurenţiu, cu măreţia şi porturile care îl mărginesc şi cu 
sunetul instrumentelor la care cântau citadinii peste tot - 


străzi, boschete, parcuri - dădeau oraşului o înfăţişare de 
oraş de vis. 

Ne-am continuat drumul pe şoseaua care merge paralel cu 
fluviul, ca la 25 km să întâlnim Mânăstirea St. 

— Anne-de Beaupre, de tulburătoare măreție şi frumuseţe. 
În rotonda din incinta acestei biserici, pe nişte scări în 
spirală, se ajunge într-o încăpere semiobscură, tot rotundă, 
mărginită de un parmaclâc - o măsură de protecţie pentru 
vizitatorii care trebuie să vizioneze, aproximativ o oră, 
imagini cu Naşterea, Viaţa lui lisus, Crucificarea, Învierea şi 
Înălţarea la cer. 

Aplecat peste acest parmaclăc, priveam uluit la imaginile 
în mărime naturală dispuse în cele 360 de grade. Începând 
de la primul grad şi până la ultimul, într-o încăpere uriaşă, 
se putea vedea în mărime naturală Viaţa Lui lisus, începând 
chiar cu apariţia acelei stele pe cer şi cei trei crai care s-au 
călăuzit după ea ca să ajungă la Pruncul Sfânt. Continuă cu 
copilăria Lui lisus - atât cât se cunoaşte, alegerea celor 12 
apostoli şi propovăduirea Cuvântului Lui Dumnezeu. 
Urmează judecarea şi condamnarea la moarte, Crucificarea 
şi se termină cu Învierea şi Înălţarea Domnului. Această 
ilustră operă, unicat în lume, a fost realizată de un grup de 
maeştri germani, aduşi din Europa la începutul sec. al XX- 
lea. În tot acest timp cât am avut în faţă drumul vieţii Lui 
lisus, cât am trecut sub priviri aceste trăiri ale 
Mântuitorului, m-am transferat parcă din timpul de faţă în 
urmă cu 2000 de ani şi parcă de acolo luam parte la 
întreaga viaţă şi, în mod special, la ultimele momente prin 
care a trecut Mântuitorul. 

leşind din această splendidă frescă, am zărit o mică 
mânăstire, la care, ca să ajungi, parcurgi acel drum înspre 
Golgota, presărat cu cele 14 popasuri ale lui lisus, la fel de 
frumos realizate ca şi cele de pe Muntele Mont Royal, de la 
Oratoriul St. Josef. 

Descoperindu-mă, mi-am îndreptat privirile către cer, în 
rugă de recunoştinţă şi iubire: 


— Îţi mulţumesc Doamne că, în urma unei lungi nopţi de 
beznă prin care am trecut, mi-ai făcut parte şi de bucurii, 
m-ai trecut şi prin această lumină orbitoare de care, poate, 
nu sunt vrednic. Îţi mulţumesc! Îţi mulţumesc, Doamne! 

Urmărit în libertate. 

În iunie 1986, timp de două săptămâni cât am fost în 
Europa, în Franţa - Soultzmat, Alsacia şi Paris, Germania, 
Elveţia şi Belgia, în toată această perioadă am fost urmărit 
îndeaproape de un ofiţer de securitate trimis din ţară, al 
cărui nume, probabil conspirativ, era Radu. În cartea 
"Orizonturi roşii" a lui Mihai Pacepa, scrie că Nicolae 
Ceauşescu, atunci când dădea ordin ca o anumită persoană 
să fie suprimată, uza de expresia: "Dăi-l pe Radu!" 
Temându-se probabil de eventualele microfoane care i-ar fi 
fost plasate pe undeva, hotărârea luată de Ceauşescu îi era 
transmisă lui Pacepa numai în grădina de trandafiri, după 
care îi spunea să nu-i comunice rezultatul, urmând să-l afle 
din presă. 

Având în vedere acest lucru, mă întreb dacă numele 
"Radu" era dat întâmplător agentului care mă urmărea sau 
mai purta în el şi alt mister. Şi susţin acest lucru pentru că, 
la acea oră, am avut câteva intervenţii la posturile străine 
de radio, respectiv, Europa Liberă - Munchen, BBC Londra 
şi Vocea Americii Washington, în afară de faptul că făceam 
demonstrațiile din faţa Consulatului Român şi a Naţiunilor 
Unite din New York. 

La această supoziţie, se mai adaugă o întâmplare care are 
legătură cu urmărirea mea. În peninsula Long Island din 
New York, locuia şi un fost coleg de temniţă din ultima 
perioadă de detenţie, Vasile Sas, care mergea deseori la 
pescuit. Într-una din zile, pe neaşteptate, lângă el apăru un 
pescar care vorbea foarte bine româneşte. Intrând în vorbă 
cu acesta, i-a cerut foarte multe amănunte despre un 
anumit cetăţean, pe nume. Grigore Caraza. Întrebat fiind la 
ce-i folosesc detaliile solicitate, i s-a răspuns că are treabă 
cu mine. Străinul s-a prezentat M. Dumitriu, dar sunt sigur 


că numele respectiv nu era cel real. Alarmat, Vasile Sas mi- 
a relatat întâmplarea şi m-a rugat să fiu atent. Cert este că 
niciodată nu am cunoscut vreo persoană cu acest nume. 

Neculai Popa - Los Angeles. 

În mai 1952, mă aflam în Celular, aripa dinspre Grefă, 
prima celulă orientată spre est, împreună cu Romeo 
Cătuneanu, ofiţer, la început cavalerist apoi aviator, Ştefan 
Cârjan, mare fotbalist şi antrenor al echipei Juventus, şi 
Cornel Cereguţiu, din Timiş. În acea perioadă, era un regim 
mai puţin aspru, cu atât mai mult cu cât lucram şi în 
fabrică. Gardienii se prefăceau că uită uşile deschise, aşa că 
noi puteam circula din celulă în celulă. La parter însă 
fuseseră instalate pe pardoseala de ciment un fel de cutii, 
care făceau oficiul de carceră. Înălţimea era 
corespunzătoare, dar lăţimea era atât de mică, încât cel 
pedepsit era obligat să stea numai în picioare ore, zile în şir, 
fără să se poată aşeza sau măcar să-şi flexeze genunchii 
pentru a se odihni. În total, erau vreo 8 sau 10 astfel de 
carcere, câte două la capătul fiecărei aripi, plus două la 
intrare, una fiind poziționată la parter, exact sub celula 
unde stăteam noi - la capătul aripei scurte. 

Într-una din zile, doi gardieni au adus în brânci pe un 
tânăr care părea a fi cel mult de vârsta mea - 23 de ani. 
Deloc înspăimântat, tânărul a intrat liniştit în această cutie 
a morţii - pentru că, din câte ştiu, oamenii mureau la puţină 
vreme după ce ieşeau de acolo. L-am urmărit zile în şir pe 
acel deţinut căruia i se deschidea uşa şi era scos din cutie 
doar când i se dădea mâncare, o dată pe zi sau la 2-3 zile. 
Uşa respectivă era prevăzută cu o vizetă pe unde i se dădea 
din când în când apă, dar nu şi mâncare, neavând spaţiu 
pentru a putea mânui gamela şi lingura. 

Am aflat că pe tânărul din carceră îl cheamă Nicolae Popa, 
este din Galaţi şi venise în ţară cu o misiune. Fiind adus cu 
un avion de la Viena, a fost lăsat în zona Aradului, dar mult 
mai departe de punctul unde era aşteptat. În felul acesta, 
derutat şi necunoscând zona, a fost prins de către 


Securitate şi adus în Aiud. Toţi am fost deosebit de 
impresionați de curajul şi dârzenia tânărului şi, văzând că 
rămâne timp îndelungat la carceră, ne-am gândit cum l-am 
putea ajuta. Din raţia noastră, am adunat pâine, apoi nişte 
medicamente şi vitamine, cum am putut şi noi căpăta de pe 
la doctori, însă trebuia să i le ducă cineva riscându-şi chiar 
şi viaţa. Nimeni nu s-a oferit, ştiind că ar fi aproape o 
nebunie să încerce aşa ceva. 

În centrul fiecărei secţii, parter şi cele trei etaje, 
supraveghea câte un gardian-gorilă care nu ştia cum să te 
prindă cu ceva pentru a-ţi zdrobi oasele şi, în afară de 
aceştia, mai erau acei deţinuţi care făceau oficiul 
duşmanului. Ca să ajungi la carceră, trebuia să te strecori 
prin faţa altor zece celule ale căror uşi erau îngropate în 
zid. Astfel, trebuia să poposeşti în faţa fiecăruia, să te faci 
una cu zidul pentru a nu fi observat şi pentru a-ţi asigura 
următorii paşi. La bifurcaţie, nu aveai unde te adăposti şi 
puteai fi văzut din orice unghi. Urmau scările în faţa cărora 
era camera şefului de secţie, cu uşa mereu deschisă iar el 
permanent cu ochii pe noi. 

Ajuns la parter, operaţia trebuia repetată în sens invers 
pentru a ajunge la carcera străinului pe care nu-l mai 
văzusem niciodată, dar ştiam că este în pericol de moarte. 
Cine, se întrebau mereu colegii de celulă, cine poate să facă 
acest sacrificiu? Şi perechi de ochi au început să mă 
privească insistent. 

— Mă duc! Le-am zis. 

În situaţii extreme, când luam o hotărâre ieşită din comun, 
parcă sufla cineva asupra mea dându-mi curaj şi putere, 
împingându-mă din spate. Nu ştiu ce înger mă apucase de 
braţ şi mă ducea înainte, însă nu cred că era numai unul 
căci aveam impresia că şi din spate mă mai împinge unul. 
Am băgat în sân cele adunate de noi, am îngenuncheat şi m- 
am rugat, apoi am ieşit. 

Am făcut drumul prin faţa celulelor, cu popasurile 
descrise, am coborât scările şi am ajuns cu bine la cutia din 


capătul aripei. l-am suflat celui dinăuntru să fie atent că voi 
împinge uşor carcera pe ciment, apoi, cu multă atenţie, am 
deschis vizeta şi i-am introdus pe rând pâinea, vitaminele şi 
medicamentele. 

— Cine eşti? M-a întrebat. 

— Un străin, i-am răspuns. Nu contează numele meu, dar 
sunt fratele dumitale şi vreau să te ajut ca să treci şi de 
această grea suferinţă la care ai fost supus. 

Am făcut drumul întors şi, după ce am intrat în celulă, 
gardianul ne-a închis uşile, trăgând cu putere zăvorul. M- 
am urcat pe pat dar tremuram atât de tare, încât corpul 
meu avea zvâcniri convulsive. Plângeam. Realizam în acel 
moment cum am ajuns acolo şi am înţeles că puterea avută 
ca să fac acest act cu totul ieşit din comun nu venea de la 
mine, ci mi se dăduse de undeva de sus, iar acum mi se lua 
pentru a fi eliberat şi readus la starea mea de simplu om. 
Nu eu făcusem acest lucru, ci acei doi îngeri care m-au 
condus, de data aceasta eu fiind doar mijlocitorul. Am citit 
acest lucru din comportarea colegilor mei de cameră şi din 
felul în care mă priveau. Erau la fel de speriaţi şi uimiţi în 
acelaşi timp ca şi mine. 

Am repetat încă de două ori această operaţie de salvare la 
un interval de câteva zile şi, în sfârşit, după 17 zile de 
carceră, întâmplarea face să văd ieşind de acolo nu un 
tânăr de 22-23 de ani, ci un om malformat, cu picioarele şi 
mâinile umflate până la refuz. Abia păşea cu picioarele 
depărtate şi mâinile mult în afara corpului iar capul îi 
atârna greu. Însoţit de două plantoane, a fost dus la 
infirmeria închisorii. 

M-am eliberat o dată, am revenit în închisoare, m-am 
eliberat încă o dată şi apoi am plecat în exil dar oricât m-am 
interesat de Neculai Popa nu am mai putut afla nimic. 

Aveam mulţi ani de exil în 1988, când am participat la 
primul Romfest, organizat la Cleveland-Ohio, în luna 
octombrie. Regăsindu-mă cu nişte camarazi de temniţă, l- 


am auzit pe unul dintre ei pronunţând numele Neculai 
Popa. Am tresărit. 

— Cel din Galaţi? 

— Exact! 

În clipa următoare, cei doi cu care vorbisem vedeau doi 
inşi cum se îmbrăţişează, plângând unul pe umărul celuilalt. 

— Neculai, drag Neculai! 

— Tu eşti, Grigore?! 

După câtva timp, într-o gazetă editată în limba română 
care apărea în SUA, am citit un articol plin de venin care 
ridiculiza faptul că Nicolae Popa ar fi stat 15 zile într-o 
carceră şi că ar fi putut rezista în condiţiile care erau acolo. 

Am răspuns imediat printr-un material, rugând să fie pus 
în aceeaşi pagină şi în acelaşi loc, pentru a pune la punct 
impertinenţa şi răutatea unei anumite categorii de oameni. 
Este adevărat, scriam în articolul respectiv, că Neculai Popa 
nu a făcut 15 zile de carceră într-un regim şi condiţii 
groaznice, ci a făcut 17 zile, iar 17 este mai mare decât 15! 
Eu sunt persoana care am fost martor ocular la acest calvar 
al lui şi depun mărturie în faţa oricărei justiţii şi mai mult 
decât atât, când voi ajunge dincolo, în genunchi voi depune 
mărturie în faţa lui Hristos Însuşi. Am semnat materialul şi 
nimeni nu a mai contestat cele scrise de mine. 

Părintele Gheorghe Calciu. 

Am scris în paginile acestei cărţi că am cunoscut oameni 
de excepţie, adevăraţi martiri ai neamului românesc sau de 
o nobleţe angelică, în preajma cărora am simţit cum harul 
lui Dumnezeu pogorât asupra lor se răsfrânge şi în fiinţa 
celor din jur. În timpul prigoanei comuniste, prin prezenţa 
unor astfel de oameni, temniţele din România au concentrat 
mii de valori ale intelectualităţii, după cum am mai spus, 
întreaga cremă a neamului românesc. Unii au fost ucişi prin 
metode machiavelice, alţii au rezistat fără a mai pune alt 
preţ pe propria lor viaţă decât, poate, cel de ofrandă în faţa 
Dumnezeirii. Cert este că şi unii şi alţii au asistat, de multe 


ori neputincioşi, la suferinţele camarazilor, au suferit alături 
de ei dar, din păcate, fără să poată face mare lucru. 

În acele vremuri tulburi, exterminarea în masă devenise 
un fel de a doua natură a închisorilor sau un fel de punct 
terminus pentru fiecare condamnat politic. Odată cu 
transferarea deţinuţilor dintr-o închisoare în alta, circulau 
şi informaţiile şi aşa se face că un fapt ieşit din comun 
ajunsese să fie cunoscut în mai toate mediile de osândă 
politică. În cele 4 celule din Cazimca Jilavei, ridicată special 
în incinta Fortului 13, urmau să fie exterminați 16 deţinuţi 
consideraţi a fi deosebit de periculoşi. Între ei, se afla şi 
Costache Oprişan, o personalitate care a supravieţuit 
Piteştiului, care aştepta să-i vină sfârşitul: îndelung 
înfometat, bolnav de TBC pulmonar şi fără medicamente. 
Văzându-l în cele mai cumplite chinuri, un tânăr din aceeaşi 
celulă - student la Medicină, în anul III, când fusese arestat 
- şi-a luat gamela şi s-a îndreptat înspre un colţ al încăperii, 
fără să fie văzut de gardianul care controla mereu prin 
"spion". Cu un ciob de sticlă, tânărul student Gheorghe 
Calciu şi-a deschis o venă de la mână, lăsând să se scurgă o 
anumită cantitate de sânge. După ce şi-a oprit sângerarea, 
a aşteptat câteva minute pentru a se decanta şi, cu ultimele 
puteri ce le mai avea, le-a dus la gura muribundului. Din 
păcate, în acele clipe, Costache Oprişan trecea într-o lume 
mai bună. 

L-am cunoscut pe preotul Calciu multă vreme de la acea 
întâmplare, când eram în Aiud, într-o perioadă foarte 
tulbure, cu nori grei deasupra bietelor noastre capete şi a 
întregii temnițe. În momentul când a fost solicitat pentru a 
lua parte la “activitatea cultural-artistică", studentul Calciu 
a răspuns cu francheţe că el ştie ce este reeducarea chiar 
de la Piteşti, refuzând orice altă discuţie în acest sens. 

La primul proces al Piteştiului care a avut loc pe 10 
noiembrie 1954, studentul Gheorghe Calciu a apărut ca un 
fulger în boxa acuzaților, susţinând cu fermitate că 
reeducarea a fost făcută de generalul Drăghici, de Nicolschi 


şi de acel Pantiuşa (Pintilie - nume conspirativ), rus 100 %, 
care nu era un simplu diavol sau o legiune, ci reprezenta 
întregul iad cu toate adâncimile şi întunecimile sale. 
Completul de judecată şi securiştii din sală au rămas uimiţi 
de atitudinea tranşantă pe care a avut-o şi, fireşte, care 
comporta o serie de riscuri uşor de bănuit la acea vreme, 
situaţie în care preşedintele a amânat şedinţa pentru a 
doua zi. O noapte întreagă, tânărul a fost bătut pentru 
intervenţia făcută, cerându-i-se ca a doua zi să retracteze 
cele spuse. În ziua următoare însă, din aceeaşi boxă, mai 
puternic şi cu o voce mai sigură de parcă ar fi fost la 
comanda unei unităţi militare, tânărul le-a strigat celor din 
completul de judecată: 

— Cei care au comandat reeducarea şi au dirijat-o din 
umbră sunt cei pe care i-am numit şi ieri: Drăghici, 
Nicolschi şi Pantiuşa. Din această clipă, nu voi mai răspunde 
nimic, până când cei trei criminali nu vor fi lângă mine, în 
boxă! 

Uimirea a fost atât de mare şi efectul atât de puternic, de 
parcă un uragan ar fi zguduit din temelii clădirea care 
stătea gata să se prăbuşească. În situaţia ivită, se înţelege, 
şedinţa a fost reluată şi a treia zi, dar procesul Piteştiului a 
fost dat peste cap, luând cu totul o altă întorsătură. Acestui 
om i se datorează salvarea multor colegi de temniţă, 
aducerea în prim planul vremii a unui adevăr crud, precum 
şi începutul unei istorii care, vrând-nevrând, trebuia spusă 
aşa cum a avut loc. 

Reacţia studentului Gheorghe Calciu a avut efectul unei 
bombe şi a rămas ca un protest de luptă împotriva 
scenariilor ţesute diabolic împotriva luptătorilor 
anticomunişti. 

Eram departe de ţară, plecat în exil, în SUA. Fostul 
student medicinist Calciu, acum profesor la Teologie şi 
preot, luase hotărârea de a apăra Biserica Ortodoxă 
Română cu orice risc, indiferent de consecinţe. După ce 
odiosul regim condus de Ceauşescu a început dărâmarea 


bisericilor şi prima dintre ele, Biserica Enei, a fost pusă la 
pământ, adresându-se tinerilor şi, în special, studenţilor de 
la Teologie, a predicat cele "Şapte cuvinte" binecunoscute. 
De fapt, acestea au constat în şapte predici fulminante 
ţinute în faţa Uşilor Împărăteşti, care reprezentau strigătul 
de alarmă faţă de netrebniciile sistemului comunist. Era 
atât de multă lume, încât, nemaiîncăpând în biserică şi în 
curte, oamenii l-au ascultat din stradă, căţăraţi pe garduri, 
urcați pe maşini şi în copaci. 

Drept urmare a acestei îndrăzneli, preotul Gheorghe 
Calciu a fost arestat, urmând să-şi ispăşească pedeapsa în 
una din temniţele consacrate de acum deţinuţilor politici 
din România. 

Eram în New York şi, prin intermediul presei, al preotului 
din Biserica Română, am chemat românii pentru a lua parte 
la demonstrațiile pe care urma să le facem în faţa 
Consulatului General al României. Am multiplicat fotografii 
de ale preotului Calciu, apoi le-am aplicat pe pancarte. 
Luni, ani, până la eliberarea părintelui Calciu, am continuat 
demonstrațiile, am vorbit la Europa Liberă şi la Vocea 
Americii, am publicat articole în presa exilului, am anunţat 
în biserică şi am strigat în faţa geamurilor de la clădirea 
proprietate a Consulatului Român din New York, până ce 
am răguşit, până ce vocea nu ne mai putea ajuta. 

În cele din urmă, părintele Calciu a fost pus în libertate - şi 
vreau să cred că demonstrațiile pe care le-am făcut şi de 
care s-a aflat în întreaga lume au avut efectul scontat. 

După eliberare, părintele a avut domiciliu forţat la locuinţa 
personală din Bucureşti până când, într-un târziu, i s-a dat 
voie să părăsească ţara, ajungând în felul acesta în SUA. 

Era 9 august 1985. Pe Aeroportul Kennedy din New York, 
numeroşi români din exil îl aşteptau pe părintele Calciu şi 
pentru că era o personalitate urmărită şi urâtă de 
comunişti, poliţia a hotărât să-i asigure protecţie. Astfel, o 
gardă puternică de poliţişti, răsfiraţi din doi în doi metri, 
străjuia în faţa celor care îl aşteptau. Când, în sfârşit, 


părintele Calciu a ieşit de la punctul vamal, din mulţime s-a 
strigat: 

— Vine părintele! 

Poliţiştii care au întors capul au observat puţin cam târziu 
că, printre ei, rupând cordonul, un cetăţean fugea înspre 
preot. Doi dintre ei au alergat să-l prindă pe fugar dar au 
renunţat în clipa următoare, pentru că acesta deja ajunsese 
la părintele Calciu, cei doi rămânând mai mult timp unul în 
braţele celuilalt. 

— Cine eşti? A fost întrebarea noului sosit. 

— Sunt Grigore Caraza. Bine ai venit, părinte! 

Trecuseră mai bine de 33 ani de când ne-am văzut ultima 
dată. 

— Îţi aminteşti părinte, Aiud 1952? Iar acum, iată, suntem 
în 1985, la New York! 

Ca într-un film, cred că părintelui i-au revenit în minte 
amintirile acelor vremi de prigoană, i s-au înrourat genele 
şi privirile vălurite căutau să străbată prin pâcla grea a 
samavolniciilor trecute. 

Pe aeroport, din partea episcopului Nathanael Pop, l-au 
întâmpinat trei preoţi care i-au dat un rând de straie 
bisericeşti, o cruce sfinţită, precum şi patrafirul, care 
semnifica ridicarea tuturor restricţiilor la care fusese supus 
de către conducerea bisericii din România, respectiv 
caterisirea. 

La fel de impresionantă a fost întâlnirea cu părintele 
Roman Braga, şi el fost student la Piteşti, amândoi trecând 
prin iadul temniţelor comuniste. Cei doi, care nu s-au mai 
recunoscut, s-au întâlnit apoi într-o îmbrăţişare lungă, 
surprinsă de presa şi televiziunea prezente acolo, 
momentul fiind mult comentat de media din SUA. 

În anii ce au urmat, părintele Calciu a fost prezent la toate 
acţiunile de protest, peste tot în SUA şi în Europa (Franţa, 
Germania, Italia, Elveţia, Anglia etc) militând pentru 
aceeaşi cauză dreaptă: respectarea drepturilor românilor. 
Îmi amintesc faptul că, în Viena, după ce apăruse seara la 


televiziune, în ziua următoare părintele a fost acostat pe 
stradă de o doamnă, care l-a întrebat în limba germană: 
"Nu cumva Sfinţia ta eşti preotul Calciu, cel care ai apărut 
aseară la televizor?" 

La Munchen, la Radio Europa Liberă, părintele a vorbit de 
mai multe ori iar o dată, la rugămintea mea, a avuto 
intervenţie pentru fratele meu Gheorghe Caraza. Pe 
continentul american, a fost prezent între Atlantic şi Pacific, 
între Mexic şi Canada şi, trecând graniţa, în Hamilton - la 
Câmpul Românesc, la Montreal, Quebec, Ottawa, Toronto, 
Vancouver etc. Peste tot pe unde s-a putut trece, părintele 
Calciu era nelipsit, atitudinea sa plină de fermitate fiind din 
greu simțită în România comunistă, în mod deosebit de 
Securitate şi de acel care, din nenorocire, conducea 
România acelor ani, Nicolae Ceauşescu. 

În decursul istoriei noastre, puţini români au luptat cu 
atâta dârzenie şi cu atât curaj pentru neamul românesc aşa 
cum a făcut-o preotul Calciu, de aceea şi-a făcut şi mulţi 
duşmani, numai că muşcătura lor a rămas fără efect. În 
treacăt, vreau să amintesc de îndărătnicia şi răutatea unui 
oarecare Aurel, care n-a urmărit altceva decât să facă 
valuri favorabile duşmanilor. Cel în măsură să-l apere de 
drept pe preotul Calciu eram eu şi, pentru că răutatea 
oamenilor şi numărul votanţilor au câştigat pe moment, ca 
drept protest mi-am dat demisia din funcţia de 
vicepreşedinte pentru SUA al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi 
Politici cu sediul la Geneva, din care părintele făcea parte, 
renunțând totodată şi la calitatea de membru fondator. 

Părintele Calciu este cel care a înfiinţat Romfest-ul, este 
cel care a luat parte la demonstrațiile ce au avut loc pe 
întinsul SUA, de la New York, la Washington şi Los Angeles, 
apoi în Europa, la Paris. Este cel care a dat un suflu nou 
diferitelor activităţi atât pe teren, cât şi în presă, şi care, la 
revoluţia românească din decembrie 1989, s-a prezentat în 
faţa Ambasadei Române din Washington, cerând 
ambasadorului să predea arhiva şi documentele instituţiei 


respective. Tot preotul Calciu este cel care, la Los Angeles, 
după o demonstraţie organizată de Nicolae Popa, a cerut 
românilor să formeze nişte grupe de voluntari care să 
meargă la Bucureşti pentru a lupta cu Securitatea ce 
trăgea în revoluționari. Printre cei înscrişi să plece 
voluntari în România, în afară de părintele Calciu şi Nicolae 
Popa, am urmat eu, Andrei Calciu şi alţii. 

Hotărâsem să mă repatriez şi, într-o discuţie dinaintea 
plecării, părintele Calciu mi-a spus: 

— Dacă te hotărăşti să rămâi, vino la Washington şi, cât om 
mai fi în viaţă, eu voi sluji ca preot iar tu, ca şi cantor, îmi 
vei da răspuns la strană. Şi-apoi, dragă Grigore, când va fi 
să murim, ne-om îngropa unul pe altul. 

Reîntors acasă, m-am bucurat şi am trăit alături de fiecare 
fir de iarbă românească ieşit în calea mea, am respirat 
nesăţios cu fiecare por al trupului meu aerul care mi-a lipsit 
atât de multă vreme şi am păşit sfios pe ţărâna însângerată 
de atâţia luptători pentru dreptatea neamului. Am crezut că 
dorul meu se va aduna pentru totdeauna numai aici, în 
patria mea, însă aleargă încă zbuciumat în jurul unui om 
atât de prețuit şi atât de drag, părintele Calciu. 

Recent, într-o discuţie telefonică, mi-a spus că şi el s-a 
hotărât să se întoarcă acasă. 

Când va veni, poate şi iarba, şi apa, ţărâna şi azurul vor fi 
înseninate de zâmbetul şăgalnic şi cald al bunului meu 
prieten Ghiţă Calciu. 

Generalul Nicolae Rădescu. 

Nicolae Rădescu, prim-ministru al României în perioada 6 
decembrie 1944 - 6 martie 1945, mare luptător în slujba 
neamului românesc, a rămas în istorie ca omul care se 
opunea de la tribună împotriva comunismului. După 6 
martie 1945, când s-a instalat oficial comunismul în 
România, generalul Nicolae Rădescu a trebuit să dispară 
pentru un timp din văzul celor care ajunseseră la 
conducerea României, reuşind apoi să părăsească ţara şi să 
ajungă în străinătate. În SUA, a făcut parte din Consiliul 


Naţional Român, împreună cu Vişoianu, un alt om de statal 
României. A murit în Queens-New York fiind îngropat în 
cimitirul Cypres Hill, într-o parcelă rezervată românilor din 
exil. În anii 1980, când am ajuns în SUA, crucea din mozaic 
era căzută iar mormântul neîngrijit şi năpădit de iarbă. 

Împreună cu Liviu Butura, nedezminţit român de primă 
clasă şi cu un suflet deosebit, am luat hotărârea să îngrijim 
de mormântul acestui mare om al României. Astfel, pentru 
că nimeni n-o mai făcuse de multă vreme, ani la rând, de 
cum dădea colţul ierbii, făceam strat şi plantam flori, apoi în 
mod regulat mergeam pentru a le uda şi plivi. Am făcut 
fotografii şi am dus la faţa locului mai mulţi români din 
localitate sau veniţi din străinătate, cum bunăoară a fost 
Cicerone loaniţoiu de la Paris, preotul Calciu, preotul Vasile 
Vasilache şi alţii, atât pentru a sluji la mormânt, cât şi 
pentru a lua cunoştinţă de această personalitate a 
românimii, care se odihneşte în ţară străină. 

Cu Liviu Butura am încercat să ridicăm crucea pentru a o 
refixa în pământ, dar nu am reuşit nici măcar să o urnim din 
loc. Am mai rugat atunci încă trei persoane şi de-abia am 
reuşit să aşezăm crucea la locul său. 

În ianuarie 1999, ultimul descendent din familia 
generalului a venit în New York, încercând prin consulat să 
găsească mormântul unchiului său, dar din câte ştiam, nu 
reuşise. Am luat legătura prin telefon cu această persoană 
şi i-am cerut să pregătească în Cimitirul Belu locul unde să 
fie depus generalul, ale cărui oseminte voiam să le aducem 
în ţară sau, dacă armata s-ar fi implicat, la Cimitirul 
Ghencea. În acest sens, am dus tratative cu dr. Eugen 
Şerbănescu, consul general la Consulatul României din 
New York, interesându-mă totodată dacă Taromul ne-ar 
înlesni transportul acestui erou român. 

La vremea aceea, se părea că suntem foarte aproape de 
reuşită, cu atât mai mult cu cât solicitându-l pe preotul 
Calciu, personalitate binecunoscută în SUA, acesta ne-a 
promis ajutor, ceea ce a şi făcut. Un pas numai şi totul ar fi 


fost rezolvat, când a apărut Ştefan Isărescu, din statul 
Rhode Islande, oraşul Providence. Ştefan Isărescu era o 
personalitate atât în România, cât şi în străinătate, boier de 
viţă, căsătorit cu prinţesa Ileana - mai târziu, maica 
Alexandra de la Mânăstirea Ellwood City, Pennsylvania, care 
a şi înfiinţat de altfel acest lăcaş de rugăciune. Ştefan 
Isărescu, un mare luptător pentru neamul românesc, era 
prezent în New York ori de câte ori se simţea nevoia unui 
reprezentat de seamă din exilul apolitic în faţa unei 
personalităţi. Am fost foarte apropiat de acest om, deseori 
fiind solicitat în anumite probleme, după cum şi eu l-am 
solicitat pe dânsul sau am mers în locuinţa lui din New York, 
având şi acolo o proprietate. Nu ştiu cum, dar discutând cu 
consulul general, acesta i-a propus să ia asupra dânsului 
misiunea de a duce osemintele generalului Rădescu în 
patrie, cu atât mai mult cu cât prim-ministru al României 
era Mugur Isărescu, rudă apropiată a domnului Ştefan. 
Operația s-a făcut după cum se cunoaşte în România şi în 
străinătate, dar strădania noastră, a celor trei - Liviu 
Butura, părintele Calciu şi eu - a rămas doar. Strădanie. În 
capul mesei au stat alţii iar cei care s-au îngrijit de 
reîntoarcerea osemintelor în ţară au rămas în urmă, poate 
pentru că nu aveau nici rudă prim-ministru, nici o anumită 
culoare politică şi nici un loc de frunte într-o societate încă 
nedreaptă şi părtinitoare. 

"This is the man!" 

În 1988, locuiam pe Menahan Street, colţ cu Seneca 
Avenue. Era într-o zi de marţi, pe 9 august, când tocmai mă 
întorsesem din oraş cu nişte cumpărături. În jur de ora 
13.00, am auzit zgomote pe coridor, apoi bătăi puternice în 
uşă. 

— Cine-i? Am strigat. 

— Poliţia! Deschideţi repede! 

În timp ce am făcut cei câţiva paşi până la uşă, mă 
gândeam că, dacă ar fi fost Securitatea, eram obişnuit cu 
ea, dar cu poliţia nicicum pentru că niciodată nu am avut de 


a face cu această instituţie de reprimare. Când am deschis 
uşa, un poliţist mi-a spus să ies în grabă, doar cu ceea ce 
am pe mine. Am coborât scările şi am mers spre locul 
indicat, la o distanţă de circa 200 de metri de imobilul unde 
locuiam, spre acel refugiu îndreptându-se şi ceilalţi locatari, 
precum şi cei din casele de vis-r-vis. 

Locuiam la etaj şi, deşi intrarea în clădire era pe Menahan 
Street, dormitorul meu era spre Seneca Avenue, iar la 
parter, perete în perete cu camera mea de dormit, se afla 
un bar de noapte. În timpul nopţii, se auzeau acorduri 
puternice de instrumente muzicale, voci la nivel înalt şi de 
multe ori mici scandaluri, dimineaţa întâmplându-se deseori 
să fiu trezit de chefliii care părăseau gălăgioşi acel local. 

Poliţia fusese informată că în peretele respectiv era 
amplasată o bombă, motiv pentru care evacuase în mare 
grabă locatarii clădirilor din zona respectivă şi cordoane 
întregi de poliţişti supravegheau pe toată lungimea străzii. 
După puţin timp, o maşină dotată special cu detector de 
bombe a sosit la faţa locului iar câţiva specialişti au intrat în 
bar. După circa 25-30 de minute, au ieşit ducând cu ei ceva 
într-o cutie metalică. Poliţiştii care au fost de faţă ne-au 
spus că, într-adevăr, se găsise o bombă, dar au dezamorsat- 
O, iar noi suntem liberi să intrăm fiecare în apartamentul 
său. 

Două zile mai târziu, în săptămânalul "Ridgewood Times", 
articolul "Bomb Squad Checks Bar" comenta evenimentul, 
dând şi o poză de la faţa locului, care îi reprezenta pe cei 
trei poliţişti care s-au ocupat de caz: Martin Steiger, Kenny 
Pollett şi Brian Sinclair. 

În zilele care au urmat, am observat că, pe partea opusă, 
în faţa unui magazin alimentar italian, staţiona un 
automobil de culoare neagră, lung, de o marcă foarte bună, 
înmatriculat NY urmat de un număr cu cinci cifre, lucru 
puţin obişnuit în statul New York. N-am dat importanţă 
acestui fapt până când, într-o seară, ieşind din casă, un 


cetăţean mă privi cu multă atenţie, după care i se adresă 
cuiva de pe trotuarul de vis-r-vis: 

— This is the man! This is the man! (Acesta este omul!). 

Când m-am întors ca să îl iau pe respectivul la întrebări, 
am văzut că cetăţeanul de pe celălalt trotuar şi-a închis 
aparatul foto, după care s-a urcat în maşină demarând în 
viteză. N-am avut timp decât să fac doi-trei paşi până în 
mijlocul părţii carosabile şi să memorez numărul pe care l- 
am şi notat pe o bucată de hârtie. Când să mă îndrept însă 
spre cetăţeanul care mă reperase, acesta nu mai era 
nicăieri. 

M-am tot gândit cine sunt cei care mă urmăreau şi două- 
trei zile mai târziu am reuşit să ajung în clădirea bine 
cunoscută atât new-yorkezilor, cât mai ales străinilor - 
Immigration. 'Toţi lucrătorii din clădirea respectivă se 
ocupau de străinii sosiți în SUA. La etajul 186, era o instituţie 
cu totul specială, însă nici un lift nu oprea la acest nivel - 
lifturile fiind automate în SUA, iar eu tocmai acolo voiam să 
ajung. După ce mi-am anunţat sosirea, cineva a coborât, 
apoi m-a condus la FBI. 

Întâmplător, cel care m-a primit îmi era cunoscut dintr-o 
altă intervenţie a mea pe lângă FBI când, cu ani în urmă, 
primeam nişte scrisori de la o persoană - care nu semna şi 
care circula foarte mult pe meridiane. Conţinutul acelor 
scrisori, citit de orice specialist în domeniu, dădea de bănuit 
că eu aş fi în legătură cu anumite organizaţii ilegale din 
SUA şi din lume. 

Când i-am spus respectivului funcţionar al FBI păţania 
mea şi i-am dat numărul maşinii al cărui şofer mă urmărise 
şi mă fotografiase, mi-a spus zâmbind şi împăciuitor să stau 
liniştit pentru că persoana care mă urmăreşte este un 
agent de-al lor care mă supraveghează ca să nu mi 
întâmple ceva rău. Aşa am aflat că eram în evidenţele lor şi 
erau obligaţi să mă apere. După precedentul cu bomba din 
peretele barului, persoanele respective primiseră misiunea 


de a mă ocroti existând, după toate probabilitățile, şi 
varianta de a se repeta. 

În 1990, mi-a căzut sub priviri săptămânalul "Lumea 
Liberă" cu nr. 69/27 ianuarie, ziar care apărea în New York 
şi era printre cele mai citite gazete editate în limba română. 
La pagina 8, mi-a reţinut atenţia articolul "Exilul şi 
Renaşterea" semnat de Liviu Cangeopol. 

"Mulţi dintre cei din ţară dau dovadă de o neruşinare ce 
frizează incredibilul sau de o naivitate înduioşătoare. Cel 
puţin aşa o dovedesc faptele. Incompetenţa şi minciuna s-au 
instalat iarăşi în fotoliile conducerii. Libertatea este tot atât 
de urgisită cât şi sub Ceauşescu. Puţinii oameni demni care 
se află acolo sunt marginalizaţi. Este necesar ca în 
mecanismul renaşterii să fie cuprinşi şi românii din exil, cei 
care, ani de zile, s-au dedicat ideii de libertate: Monica 
Lovinescu şi Virgil lerunca, Paul Goma şi loan Petru 
Culianu, Dorin Tudoran şi Mihai Ursachi, părintele Calciu şi 
Grigore Caraza, Matei Călinescu şi Vladimir Tismăneanu, 
Ion Negoiţescu şi Eugen Ionescu. Şi lista este lungă, atât de 
lungă încât ea ar putea acoperi tot vidul de care vorbeam 
mai sus. Aceşti oameni nu numai că nu au pactizat cu 
diavolul, dar chiar au şi luptat împotriva lui. Şi pe deasupra, 
ei au cunoscut şi libertatea democraţiei autentice". 

Mia Braia "Consideraţii despre Mia Braia. 

Există o istorie plină de poezie a romanţei româneşti şi 
această istorie se confundă cu Mia Braia. 

A fost un început al romanţei, un apogeu şi un declin. 
Apogeul l-au adus oamenii, artiştii dăruiţi. Mia Braia a fost 
printre ei, în frunte. Inima noastră a plâns şi a visat cu ea. 
Declinul l-a adus comunismul. Romanţa adevărată a migrat, 
a ajuns în exil. Fidela Mia Braia s-a exilat cu ea. Aici, în Vest, 
într-un pământ străin şi adesea ostil, Mia Braia şi romanţa 
ne încălzesc inimile. Şi nu ştiu să spun dacă Mia Braia este 
mai mare cântăreaţă sau mai mare româncă. Pentru 
amândouă însă îi sărut mâinile prin aceste rânduri şi-i pun 


la picioare stima mea şi frumosul pe care, în mare măsură, 
l-am învăţat de la ea şi din cântecele ei. 

Grigore Caraza. 

New York, 

25 martie 1989 

Buna Vestire". 

Inconfundabilă şi plină de şarm cum era, Mia Braia mă 
rugă într-o zi să-i scriu câteva consideraţii despre ea. Am 
făcut-o cu mare drag, dar neştiind că le va publica în 
memoriile sale. Surpriza a fost cu atât mai mare cu cât, 
după ce a fost editat volumul "Amintiri", am primit un 
exemplar cu autograful Domniei sale. 

Pentru cei din exil, de fiecare dată biserica românească 
era duminica primenirii noastre sufleteşti, era fărâma de 
ţărână strămoşească ce ne şoptea că-i aparţinem, chiar şi în 
ţară străină. Acolo, limba română se unduia în imnuri de 
slavă, în har liturgic şi în lumini pogorâtoare de linişte şi 
binecuvântare. 

În Vinerea Patimilor din 1984, Biserica "Sf. Nicolae" din 
Woodsyde-New York era aproape neîncăpătoare pentru 
românii veniţi la denia Prohodului. După ce părintele 
Nicolae Bârsan a început slujba, corul bisericii, organizat 
pe trei voci, a început să cânte Prohodul Domnului. În 
grupul din care făceam parte, am auzit o voce cu totul 
deosebită care parcă venea de undeva de departe, din alte 
sfere. Am stat un timp năucit şi nu ştiam dacă este realitate 
sau vis. Şi din nou, ne-a venit rândul să continuăm Prohodul 
iar vocea de lângă mine era şi mai frumoasă. Am privit în 
stânga, crezând că poate un înger mi s-a aşezat în preajmă 
şi cânta atât de nepământean, dar nu era deloc aşa. 
Doamna de lângă mine nu semăna cu un înger; era o femeie 
în vârstă, poate cu o figură puţin comună, dar cu nişte ochi 
ageri şi foarte pătrunzători. 

— Spuneţi-mi doamnă, de unde veniţi? 

— Am întrebat-o. Aţi coborât pe-acolo, pe sus? Şi privirile 
mele s-au îndreptat spre vârful cupolei. 


Doamna m-a privit cu atenţie ca să se convingă dacă 
vorbesc serios sau glumesc. 

— Vi se pare ceva deosebit? 

— Da, i-am răspuns. Vocea dumneavoastră are ceva din 
Dumnezeire. Dacă îmi este îngăduit să vă întreb, cine 
sunteţi? 

— Mia Braia, mi-a răspuns doamna, cu simplitatea unui 
apostol. 

— Mia Braia? Deci, dumneavoastră sunteţi Doamna 
romanţei româneşti! 

Mia Braia era în al doilea exil, primul fiind în Germania, de 
unde a optat pentru SUA, ca în cele din urmă să se 
repatrieze. 

Ani de zile, la demonstrațiile făcute în faţa Consulatului 
Român din New York, la sărbătorile naţionale româneşti, la 
demonstrațiile din faţa Ambasadei Româneşti din 
Washington DC sau pe scările Capitoliului, Mia Braia a fost 
totdeauna prezentă. De asemenea, nu a lipsit de la Vatra 
Românească din Jackson Michigan, centrul Episcopiei 
Ortodoxe Româneşti din SUA şi Canada, de la Câmpul 
Românesc din Hamilton-Canada şi de fiecare dată prezenţa 
ei s-a resimţit la Romfesturile care au avut loc începând cu 
anul 1988 la Cleveland-Ohio, apoi cu cel de la Washington şi 
aşa mai departe. 

Mi-aduc aminte că, într-o anumită ocazie, fiind invitată în 
mod deosebit la Câmpul Românesc, Mia Braia aflase că eu 
nu am primit invitaţie - probabil, cineva dintre cunoştinţele 
mele "mă uitase". A vorbit cu conducerea acestui Câmp şi a 
spus că refuză să vină dacă Grigore Caraza nu va fi prezent 
la acea sărbătoare deosebită. Bineînţeles că invitaţia mi-a 
venit atât prin telefon, cât şi prin poştă, imediat. Şi scumpa 
de ea, Mia Braia, când şi-a făcut intrarea la Câmp, mi-a zis 
autoritar: "Vino lângă mine, să le rupem gura duşmanilor!" 

Şi, luându-mă de braţ, am intrat ca doi învingători într-o 
cetate de mult râvnită. 


Dacă la început, în faţa Consulatului General din New 
York, până prin 1983 doar luam parte la demonstrațiile de 
protest prin care ceream drepturi pentru românii din ţară, 
începând cu 1984 şi până în 1990, am organizat aceste 
demonstraţii împreună cu Liviu Butura, unde Mia Braia era 
prezentă de fiecare dată, strigând lozinci, împărțind 
manifeste sau dând interviuri presei româneşti. 

În 1990, în luna mai, am înaintat o cerere Consulatului 
General solicitând ca un număr de foşti deţinuţi politici să 
fie prezenţi şi să facă parte din Biroul Electoral, având în 
vedere că secţia de votare din New York în clădirea 
Consulatului. Printre cei prezenţi, a făcut parte, în primul 
rând, Mia Braia şi îmi amintesc de faptul că ne-a întâmpinat 
un domn Micu, numit ministru pe lângă Naţiunile Unite. 

La sărbătorile naţionale organizate în sala culturală a 
bisericii şi unde deseori venea preotul Gheorghe Calciu, 
care făcea parte din prezidiu, o prezentam publicului pe 
Mia Braia şi, în ropot de aplauze, cânta frumos, curat şi 
româneşte cum numai ea ştia s-o facă. 

Tot aşa a cântat la primul Romfest din Cleveland, în faţa a 
doi prelați, ortodox şi greco-catolic, şi în faţa ambasadorului 
american, la Bucureşti, Funderburk a cărui soţie, îmbrăcată 
în costum naţional bucovinean, ne-a vorbit în limba română, 
spunându-ne că şi ea este româncă, vorbeşte şi simte 
româneşte şi se îmbracă în port românesc. 

Peste tot pe unde a trecut, Mia Braia a lăsat în urmă 
frumoase amintiri, a lăsat parfumul plaiurilor româneşti şi, 
în special, al celor olteneşti, căci era olteancă get-beget, 
origine de care era tare mândră. În acea perioadă, a fost 
vizitată de sora ei, loana Radu, şi ea o cântăreaţă de mare 
talie. Tocmai ieşisem de la slujbă şi stăteam de vorbă în faţa 
bisericii, aşa cum fac românii când se întâlnesc. Am alergat 
repede la o florărie şi le-am oferit câte un buchet de 


trandafiri celor două regine ale cântecului românesc. 
* 


Ioana Radu a murit la Bucureşti şi tot ce avea i-a lăsat 
Miei, având în vedere că pensia Miei era destul de modestă, 
a soţului ei, Emanuel Blaga, de asemenea, dar şi pentru 
faptul că aveau un copil de suflet, care, nici pe departe, nu 
a fost la înălţimea lor. Mia s-a hotărât să se repatrieze. Deşi 
la o vârstă destul de înaintată, a mai susţinut un spectacol 
la Brăila şi a vorbit în câteva rânduri la Radio Bucureşti, 
unde a amintit şi de mine. 

Când, în 1994 şi apoi în 1996, am venit să-mi revăd patria, 
i-am făcut o vizită acestei mari doamne. Printre alte lucruri 
de mare valoare sentimentală, avea o pictură superbă care 
o reprezenta pe loana Radu. l-am spus atunci doamnei Mia 
Braia că, dacă ar fi să rămân cu o amintire în afară de 
aceea pe care dânsa mi-ar oferi-o, aş vrea tabloul cu Ioana 
Radu. 

Am continuat să-i scriu din America şi în câteva rânduri i- 
am trimis medicamente, de care şi ea, şi soţul ei duceau 
mare lipsă. Mi-a răspuns de fiecare dată, spunându-mi de 
traiul pe care îl duce şi care nu era deloc strălucit în ţară. 

Cu puţin timp înainte de a muri, Mia Braia îşi încheia 
ultima epistolă ca o adevărată regină ce a fost, cu cele mai 
frumoase cuvinte care mi s-au spus vreodată în toată 
zbuciumata mea viaţă: "Cu ce înger te-a făcut mama ta, că 
eşti atât de bun, Grigore?" 

Recepție la Casa Albă. 

După vizita în Europa Centrală şi de Est, Hillary Clinton, 
prima doamnă a SUA, a pregătit o recepţie la Casa Albă 
pentru 22 august 1996, la care a invitat de pe tot cuprinsul 
Statelor Unite anumite persoane care reprezentau atât ţara 
de unde veniseră, cât şi ţara gazdă. Invitaţii erau liderii 
anumitor asociaţii şi organizaţii care luptaseră, şi încă mai 
luptau, pentru drepturile din ţara lor, drepturi călcate în 
picioare de tăvălugul comunist care cuprinsese o bună 
parte din planetă. 

Invitaţii la Casa Albă au luat parte mai întâi la o conferinţă 
susţinută de prima doamnă, prin care a expus cele văzute şi 


consemnate de dânsa în Europa. A căutat printre altele să 
ne asigure de sentimentele ei şi de faptul că este alături de 
noi în lupta pe care o ducem. După această întâlnire, în 
sălile de primire ale Casei Albe, Hillary Clinton şi-a 
întâmpinat invitaţii cu urarea "Bine aţi venit!", un zâmbet şi 
o strângere caldă de mână. 

Onoarea ce ni s-a făcut de a vizita mai multe săli ale 
acestei mari instituţii, felul cum am fost primiţi şi tot ce ni s- 
a pus la dispoziţie ne-au ridicat parcă pe o treaptă pe care, 
sincer să fiu, nu o visasem niciodată. La această recepţie, a 
luat parte şi soţia mea Rodica, în calitate de purtător de 
cuvânt al Asociaţiei Mondiale "Pro Basarabia şi Bucovina" 
pentru New York, cu sediul la Paris. 

Părintele Gheorghe Calciu era printre personalităţile 
marcante care reprezentau România, ca luptător de linia |. 

Din partea Ambasadei Române la Washington a participat 
ambasadorul Mircea Geoană împreună cu soţia sa, apoi 
directorul Centrului Cultural Românesc - Viorel Chirilă, fost 
deţinut politic, iar din partea presei româneşti - Cornel 
Dumitrescu, în total fiind circa 15-16 români. 

Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit la Casa Albă a 
fost pictura în frescă a preşedinţilor Statelor Unite. Acolo, 
la picioarele lui Roland Regan, am făcut o poză împreună cu 
părintele Calciu şi cu soţia mea, fiindu-mi unul dintre cei 
mai dragi preşedinţi de la Washington. Apoi, un splendid şi 
uriaş candelabru de la primul nivel al clădirii, compus din 
5.000 de piese şi executat la Bratislava în 1914, care, atunci 
când sala era în uşoară umbră, iradia mii de nuanţe feerice. 

Către seară, când recepţia a luat sfârşit şi ni s-au deschis 
uşile principale care dădeau în parcul Casei Albe, am rămas 
mai multe minute pentru a face fotografii, avându-l în 
mijlocul nostru pe ambasadorul Mircea Geoană şi soţia lui. 
Foarte atent şi îndatoritor, dl. Geoană ne-a invitat pe toţi 
românii care eram acolo la Ambasadă iar după aceea în 
clădirea personală, la o gustare şi pentru a închina un 
pahar de şampanie. Dintre toţi cei de faţă, nu au răspuns 


invitaţiei doar trei inşi: părintele Calciu, soţia mea şi eu. 
Atât părintele Calciu, cât şi eu, fără a premedita, nu am 
acceptat invitaţia unui fecior de fost general de securitate. 

Heidelberg, în bezna amintirilor. 

Trecând pe la unul din cunoscuţii cu care fusesem 
condamnat în acelaşi lot, l-am întrebat dacă ştie ceva 
despre soarta lui Marcel şi mi-a spus că locuieşte în oraşul 
Zlatna. Mi-am încercat norocul scriind pe plic următoarea 
adresă: "Pentru Marcel Cazacu, undeva în Zlatna- 
Transilvania". Cu toate că şansele erau destul de mici ca 
plicul să ajungă la Marcel, o mână nevăzută l-a pus sub 
privirile sale, mai târziu înțelegând şi cine făcuse acest 
oficiu: aceeaşi implacabilă şi afurisită Securitate! 

În acea scrisoare, aduceam elogii prietenului nostru Toni, 
din Tiha Bârgăului, situându-l în partea opusă faţă de un alt 
amic de al nostru, Fredi, căruia Marcel, în anumite situaţii, 
îi dădea o mai mare atenţie. Legat de acest aspect, la ultima 
condamnare, din iunie 1970, am fost foarte mult presat să 
spun care este adevărul în legătură cu diferenţa dintre 
Fredi şi Toni - care de fapt viza reeducarea din perioada 
1960-1964. 

După decembrie 1989, când în ţară s-a instalat o aşa-zisă 
linişte, Marcel a trimis printr-un ziarist francez trei scrisori, 
pentru a fi expediate din străinătate lui Cicerone loaniţoiu 
şi Remus Radina în Paris şi, la New York, mie. Pe aceste trei 
persoane le auzise în mai multe rânduri la posturi străine 
de radio şi le socotea cel mai aproape de sufletul lui şi de 
neamul românesc. 

Câţiva ani mai târziu, fata lui Marcel, Adina Cazacu, venea 
în SUA cu o bursă obţinută în urma intervenţiei preotului 
Calciu. Am aşteptat-o pe Aeroportul Kennedy împreună cu 
un alt amic de-al meu şi, fără să o fi mai văzut vreodată, 
privirile mi s-au oprit asupra unei tinere pe care am strigat- 
o cu foarte multă siguranţă. În câteva clipe, cei doi străini s- 
au îmbrăţişat. Era, într-adevăr, Adina Cazacu. 


Din Timişoara, Marcel trimisese părintelui Calciu şi mie 
câte un carnet de fost deţinut politic, prin care eram ridicaţi 
la rang de membri de onoare, precum şi o scrisoare în care 
mă ruga să o consider pe Adina şi fata mea. 

Pentru că la mine în casă mai era un alt tânăr, Lucian 
Popescu, venit tot cu o bursă din Bucureşti, am stat de 
vorbă cu Adina mai mult timp a doua zi, "fata noastră" ştiind 
de prietenia care ne lega de o viaţă. Adina nu-i spunea tată, 
ci Marcel iar relaţia lor era una cu totul specială. 

— Spune-mi, te rog, tot ce ştii despre Marcel din perioada 
când aţi fost în Bărăgan. 

— Iată, Adina, imaginează-ţi un tânăr care o rupe la fugă 
pe Bărăgan pentru că după dânsul alergau vreo 5-6 fete, nu 
ca să-l ia la bătaie, ci ca să stea de vorbă cu ele. După 
aceste fete, fugea alt tânăr, nu ca să le ia pe acestea la 
păruială, ci ca să le spună lucruri frumoase şi ca să se 
încânte de frumuseţea lor. Primul care fugea de rupea 
pământul era Marcel, iar ultimul eram eu! Singură poţi 
trage o concluzie despre structura şi comportamentul lui 
Marcel în faţa frumosului şi, în sfârşit, dacă vrei, despre 
mine în comparaţie cu el. 

Adina a râs cu poftă: 

— Vasăzică, ăsta mi-ai fost Marcel?! De-abia aştept să mă 
întorc în România şi să-i spun felul cum mi l-ai descris. 

— Şi, iată, Adina, pentru ca procedura să fie completă, am 
să-ţi mai relatez încă un caz. La nunta unui coleg din D.O,, 
inginer de profesie, Marcel era cavaler de onoare. Nunta se 
terminase şi pentru că invitaţii din alte localităţi nu prea 
mai aveau locuri de dormit, mireasa i-a cerut lui Marcel să o 
găzduiască pe domnişoara ei de onoare, Mărioara. Neavând 
încotro, a culcat-o în singurul lui pat. Toate bune şi 
frumoase până aici, dar, în timp ce Marioara s-a zvârcolit 
toată noaptea în aşternut de una singură, Marcel s-a 
plimbat toată noaptea pe şosea şi pe uliţă, tot de unul 
singur! 


Înainte de a pleca la Washington, am încercat s-o pun în 
temă pe Adina cu câteva aspecte, aşa încât şederea să-i fie 
şi utilă, dar şi uşoară. Drept dovadă că a înţeles tot ce i-am 
spus, Adina a ţinut să mă asigure de buna ei credinţă: 

— Ştii cât este de încăpățânat Marcel, nu? Ei, bine, eu sunt 
mai încăpăţânată ca el! 

— Nu cred, i-am răspuns Adinei, iartă-mi lipsa de maniere, 
dar Marcel poartă nr. 62 la cap. 

Adina m-a privit mirată şi amândoi am pufnit în râs. 

— Cum, o ştii şi pe asta? 

Pentru că la întoarcerea Adinei în ţară, cursa de Tarom 
întârzia, Marcel m-a sunat îngrijorat: 

— Grigore, unde-i fata noastră? 

— În zbor spre România, cred că pe la jumătatea 
Atlanticului. Nu s-a întâmplat nimic altceva decât că avionul 
are o întârziere de 7-8 ore! 

Venit pentru câteva săptămâni în America, Marcel a stat la 
mine, la Washington mergând numai pentru o scurtă vizită. 
A luat parte la primul Romfest de la Câmpul Românesc din 
Hamilton-Canada, unde a fost prezentat drept tatăl Adinei 
Cazacu, ea fiind deja foarte cunoscută acolo. 

În iunie 1990, m-am întors în ţară şi am trecut de mai 
multe ori pe la kilometrul O din Bucureşti, Piaţa 
Universităţii - la vremea aceea fiind singura zonă liberă de 
comunişti din România. N-am reuşit însă să merg la Marcel 
din cauza primei invazii a minerilor. Abia în 1994, am ajuns 
pentru prima dată la Timişoara, unde am fost aşteptat în 
gară de Marcel, Adina, Liviu Butura - venit şi el în ţară, şi 
de prof. Ion Iliescu - prieten comun încă din D. O. Seara, am 
cunoscut-o pe doamna Teodora Cazacu, soţia lui Marcel, 
despre care acesta spunea că se potrivesc amândoi ca o 
mânuşă pe mână. Cu ocazia venirii mele, a avut loc o 
întâlnire, la care, printre alţii, a luat parte şi prof. lon 
Iliescu şi, în mod deosebit, ing. Gavrilă Ogoranu, eroul din 
Munţii Făgăraş, cel care, cu arma în mână luptase împotriva 
comuniştilor până în anul 1956. La vremea aceea, Radio 


Europa Liberă vorbea despre grupul lui Gavrilă, precizând 
că acolo sus, pe Făgăraş, încă mai flutură liber drapelul 
românesc. 

De Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, în 1999, Marcel mă 
aştepta în gară la Timişoara. Era foarte schimbat şi părea a 
fi bolnav. 

După ce ne-am îmbrăţişat, l-am întrebat cu strângere de 
inimă: 

— Marcel, ce ai? Eşti sănătos? 

Brusc, ochii lui Marcel s-au umezit şi, aproape în şoaptă, 
mi-a zis: 

— O noapte întreagă am stat în genunchi în faţa icoanei şi 
m-am rugat Preacuratei şi lui lisus să nu mi-o ia pe Adina. 

Ştiam că Marcel este foarte credincios şi niciodată, în nici 
o situaţie, nu a lipsit de la slujba religioasă. 

— Ai putut rezista o noapte întreagă? 

— Toată noaptea Grigore, până ce a sunat ceasul ca să vin 
la gară. 

Pe la ora 1.00, în Heidelberg-Germania, Adina dădea 
naştere celui de al doilea băiat, Marcel-Mihail, trecând prin 
nişte chinuri groaznice, încât toţi se întrebau dacă va mai 
ieşi la liman. Abia în zori mi-au spus că este în afara oricărui 
pericol. 

— Îţi mai aminteşti, Marcel, de câte ori am dorit ca, măcar 
în vis, paşii noştri să treacă prin faţa Universităţii din 
Heidelberg? Dacă am fi fost liberi, cu siguranţă ai fi fost 
unul dintre absolvenţi şi ai fi fost poate tot printre primii, 
cum ai fost în propria-ţi ţară. Poate şi eu aş fi ajuns acolo, în 
urmă de tot sau chiar ca un simplu slujbaş al acelei uriaşe 
instituţii. Tu ai satisfacția că Adina şi Flavius, ginerele tău, 
studiază la Heidelberg, dar pentru noi a rămas doar visul 
înspre care nu am avut voie nici măcar să întindem mâna. 
Dragul meu Marcel, nu am avut Heidelberguri pentru că nu 
am avut nici tinereţe. Cât adevăr în versurile lui Radu Gyr: 
"Noi nu am avut Heidelberguri Cu blonde iubiri diafane, Pe 
clare şi verzi aisberguri Noi nu am plutit pe oceane [(.) 


Ce vânt secetos şi fierbinte Ne-a rupt orice aripi semeţe? 

Căzuţi în genunchi, pe morminte, Noi nu am avut 
tinereţe." 

În cele câteva zile cât am stat la Timişoara, împreună cu 
Marcel şi cu prietenul nostru prof. lon Iliescu, l-am vizitat 
pe mitropolitul Nicolae Corneanu. Am revăzut prieteni de 
altădată şi am cunoscut alte persoane, şi în toată această 
perioadă ne-am depănat viaţa care trecuse pe lângă noi. Un 
fluviu de amintiri ne unise pentru totdeauna. 

Săteam la masă şi Marcel mă privea neclintit, ca şi cum aş 
fi fost într-un alt spaţiu, apoi m-a întrebat de ce nu-mi scriu 
memoriile. Am invocat diferite motive, printre care şi lipsa 
de timp. S-a ridicat, a înconjurat masa şi, ajungând lângă 
mine, a căzut în genunchi, cu mâinile împreunate ca pentru 
rugăciune: 

— Grigore, te implor, scrie! 

— Am să scriu, Marcel, dar mai dă-mi un răgaz. Te rog. 

A încuviinţat din cap şi, cu aceeaşi tristeţe în priviri, a 
adăugat: 

— Bine. Am să mai aştept. 

La sfârşit de octombrie 2001, am primit o veste ca un 
trăsnet: Marcel era internat în spital. Imediat m-am decis să 
plec la Timişoara, dar doamna leodora Cazacu mi-a spus să 
mai îngădui puţin pentru a vedea cum reacţionează Marcel 
la această veste. Vorbeam la telefon şi plângea tot timpul, 
iar starea de sănătate i se înrăutăţea. Seară de seară, până 
pe 22 noiembrie, am vorbit cu soţia lui şi cu Adina, 
amândouă rugându-mă să nu vin pentru că Marcel, de 
fiecare dată când auzea de mine, plângea şi se simţea şi mai 
rău. 

Şi a plecat Marcel iar soarta, mereu vrăjmaşă, îmi făcu şi 
de această dată o figură aşa încât să nu-l pot conduce nici 
măcar pe ultimul drum. 

În presa de la Timişoara, încadrat de fotografia lui Marcel, 
a apărut următorul anunţ: "Un ultim omagiu adus unui 
camarad de ideal şi suferinţă, unui om care, pe întregul 


parcurs al vieţii, a păşit alături cu perfecțiunea. După ce o 
viaţă a fost hăituit în propria lui ţară, a murit la Timişoara, 
pe 22 noiembrie, Marcel Gh. Cazacu. Despărțirea noastră 
nu va fi de lungă durată, deci, pe curând, Marcel! 

Grigore Caraza." 

Drapelul românesc la O.N.U. 

De la intrarea principală în marele building al O. N. U., în 
partea stângă, al 17-lea drapel era al României. Când am 
sosit în America, am avut serviciu în Manhattan, nu departe 
de această mare instituţie reprezentativă pentru o bună 
parte a lumii şi de fiecare dată când treceam pe acolo mă 
opream în faţa drapelului propriei mele ţări. Nu ştiu cum, 
dar mă trezeam cu pălăria în mână şi, privind cu insistenţă 
culorile steagului nostru, prin faţa ochilor îmi treceau marii 
domni ai Moldovei, Munteniei şi Transilvaniei. Îl vedeam pe 
Alexandru cel Bun, pe Ştefan, pe Ioan Vodă cel Cumplit, pe 
Dimitrie Cantemir, pe Cuza. Veneau parcă la rând Mircea - 
îl vedeam la Rovine, Vlad "Ţepeş, Mihai Viteazul, apoi loan 
Corvin, Matei, Horea, Avram lancu. Şi rămâneam aşa până 
ce privirile mi se înceţoşau. 

În toamna anului 2000, în Brooklyn, hotar cu Ridgewood- 
Queens, a luat fiinţă un uriaş magazin universal, care se 
întindea pe o suprafaţă de câteva hectare. Deasupra 
acestuia, fluturau 47 de drapele, care simbolizau tot atâtea 
naţii ce frecventau acel magazin, drapelul nostru însă nu 
era. La sugestia soţiei mele, l-am rugat pe proprietarul 
acestui magazin să arboreze şi drapelul României. Foarte 
amabil, acesta mi-a cerut să-i aducem ca mostră un 
minidrapel din pânza care o dorim şi, în timp de o 
săptămână, drapelul nostru va flutura alături de celelalte. I- 
am prezentat un mic tricolor din mătase fină şi, câteva zile 
mai târziu, am mers să vedem rezultatul intervenţiei 
noastre. Sus, pe coama clădirii, în colţul dinspre intrarea 
principală flutura un superb drapel românesc şi parcă era 
cel mai frumos dintre toate. M-am descoperit şi i-am 


mulţumit Lui Dumnezeu pentru această reuşită departe de 
ţară. 

Din cele 50 de state care compun SUA, am străbătut şi 
cunoscut în parte circa 20 dintre ele. Unele, cum a fost 
California, Washington DC, Pennsylvania, Michigan, 
Connecticut sau New Jersey, aş putea spune că le cunosc 
mai bine dar pe celelalte mai puţin. Am privit cu atenţie 
arterele principale sau străzi obişnuite şi nu am văzut nici 
măcar una cu denumirea Bucureşti sau România, în schimb 
am găsit foarte multe denumiri din statele europene. 

În Ridgewood-Queens, pe linia metroului M, la Forest 
Avenue, se află un mic parc, în formă de triunghi, strada din 
partea nordică a acestuia fiind Putnam Avenue. Pe această 
stradă, la circa 100 m, este şi o biserică română, căruia noi 
îi spuneam Biserica de pe Putna, în dorul locurilor de acasă. 

Este şi meritul soţiei mele care, trecând prin faţa acestei 
grădini, m-a prins de braţ şi mi-a zis: 

— Oare de ce nu ar purta numele de Piaţa Română? La 
circa 200 de metri de aici, pe un spaţiu mult mai mic, arid, 
coreenii au obţinut aprobare şi acel loc poartă denumirea 
de Piaţa Coreeană. Consulul general la New York, dr. Eugen 
Şerbănescu, îţi este foarte apropiat. Ce-ar fi să mergi la 
dânsul şi împreună să duceţi tratative cu primarul Queens- 
ului în acest sens? 

— Bună idee! I-am răspuns. O sută de puncte dintr-o sută! 
În acest caz, am fi legat Biserica Ortodoxă "Pogorârea Sf. 
Duh" de pe Putnam cu Piaţa Română, aşa că, în zilele ce au 
urmat, am fotografiat locul din mai multe părţi şi, urcându- 

mă pe linia metroului, l-am fotografiat de la înălţime. Am 
măsurat cele trei dimensiuni, am făcut un plan la scară, am 
aflat suprafaţa, am localizat-o geografic şi am mers 
împreună cu soţia mea în audienţă la consulul general. Ca 
de obicei, am fost primiţi cu multă atenţie şi, lăsând copii 
după toate schiţele întocmite, am solicitat o altă 
întrevedere, după ce acesta va lua legătura cu primarul. 


Între timp, l-am contactat telefonic de mai multe ori pe dr. 
Eugen Șerbănescu, apoi am mers din nou la dânsul pentru 
că observasem o oarecare tărăgănare a lucrurilor. l-am 
spus atunci că peste o generaţie, cel mult două, nimeni nu 
va mai şti că într-o anumită perioadă a ocupat funcţia de 
consul general al României la New York, dar numele său va 
rămâne legat de Piaţa Română din Ridgewood-Queens. 
Cunoscându-se în acelaşi timp şi cine a contribuit la această 
operă, numele de român ar putea rămâne astfel şi în acest 
capăt al lumii. 

A fost cu totul de acord domnul consul şi mi-a promis că va 
face tot ce-i stă în putinţă, deşi ulterior s-a dovedit că în 
putinţă nu i-au stat prea multe lucruri, pentru că squarul 
respectiv nu a luat numele românesc, rămânând în 
continuare în anonimat. Nădăjduind totuşi că voi rezolva cu 
denumirea acestui parc, am dus tratative cu primarul 
Queens-ului, căruia i-am scris în acest sens, dar a fost 
zadarnic. Copiile după intervenţiile făcute câtre Primărie le 
păstrez şi acum în arhiva personală. Cu toate acestea, îi 
sunt recunoscător acestui om pentru că, în câteva rânduri, 
la diferite recepții din sediul Consulatului, dr. Eugen 
Şerbănescu a vorbit elogios de mine, cerând chiar să iau loc 
în faţa sălii sub drapelul românesc, unde am fost fotografiaţi 
şi ulterior publicaţi în presa română. 

CAPITOLUL XIII 

"Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne 
în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el" (], loan 4, 16) 

Mihai Lungeanu. 

Prin toamna anului 1955, la o regrupare a deţinuţilor 
făcută de administraţia închisorii, în celula unde stăteam a 
venit un bărbat tânăr, frumos, ai cărui ochi exprimau 
blândeţe deosebită şi o aleasă bunătate. De statură înaltă, 
tânărul domn s-a apropiat şi, întinzându-mi mâna, mi-a spus 
că este Mihai Lungeanu, din laşi - student la Medicină, în 
anul V, când fusese arestat prima dată, în august 1947. Era 
la a doua condamnare. Imediat, între noi s-a legat o 


prietenie dintre acelea care sunt binecuvântate cu darul de 
a nu se sfârşi niciodată, nici chiar dincolo de mormânt. 

Mihai Lungeanu a trecut prin reeducările de la Piteşti, din 
care a scăpat în mod miraculos, de altfel acesta fiind 
momentul crucial care i-a schimbat viaţa. Mi-a spus că s-a 
rugat zile şi nopţi promițând Mântuitorului că, dacă îl va 
scoate din acel Infern, toată viaţa şi-o va aşterne la 
picioarele Lui, în sensul că se va preoţi sau va merge la o 
mânăstire pentru a se călugări. Ruga i-a fost ascultată şi, pe 
considerentul că era bolnav de TBC pulmonar, a părăsit 
definitiv Piteştiul. 

După eliberare, ajuns acasă, i-a spus tatălui său, care era 
preot la Biserica "Buna Vestire" din laşi, că va abandona 
Medicina şi va intra în mânăstire sau va urma Teologia. 
După ce a meditat câteva clipe, surprins de hotărâre, i-a 
spus că îl înţelege ca preot, dar nu şi ca tată. Hotărârea lui 
Mihai însă a fost definitivă. 

* 

Auzind de Mânăstirea Vladimireşti, în una din zile Mihai 
bătu la poarta acelui lăcaş. A stat de vorbă cu stareţa 
mânăstirii, maica Veronica Gurău, apoi cu aghiotanta ei, 
maica Mihaela Nicoară, şi cu preotul loan Iovan, după care 
a rămas acolo. Cât a stat în mânăstire, a fost socotit un 
doctor fără de arginţi, însă după puţin timp Tribunalul 
Militar Bucureşti îl condamnă a doua oară. 

În anul 1955, la Mânăstirea Vladimireşti au năvălit 
securiştii turbaţi, în fruntea lor fiind capul Bisericii 
Ortodoxe Române de la acea vreme, patriarhul Iustinian 
Marina. Cele 300 de măicuţe ale mânăstirii au fost scoase în 
brânci şi izgonite cu toate lucrurile ce le aveau, rămându-le 
doar dreptul de a pleca încotro vor vedea cu ochii. Că o 
făceau securiştii, nu era de mirare, dar faptul că în fruntea 
lor se afla capul bisericii române şi legifera această crimă 
era un lucru cu totul ieşit din comun. 

Mânăstirea Vladimireşti era cunoscută ca unul dintre 
punctele creştin-ortodoxe de o importanţă deosebită, în 


jurul acesteia creându-se un fel de mit. Or comuniştii, după 
cum se ştie, au căutat să distrugă, să desființeze toate 
aceste mituri, aşa încât totul să devină o apă şi-n pământ. 
De această dată, culpa adusă stăreţiei mânăstirii a fost că 
acolo s-au cuibărit oameni potrivnici comuniştilor. Aceştia 
veneau atât dintre luptătorii din munţi, cât şi din Mişcarea 
Legionară, având ca exemplu pe maica Mihaela Nicoară, 
provenită dintr-o familie de vârfuri legionare. Fratele ei, 
Iordache Nicoară, profesor universitar, aflat în lagărul de la 
Miercurea Ciuc, fusese ucis pe 21 septembrie 1939 din 
ordinul sceleratului rege Carol al II-lea. Peste ani, culmea 
ironiei, şi maica Mihaela Nicoară avea să moară tot în 
temniţa de la Miercurea Ciuc. La Vladimireşti, fusese mâna 
dreaptă a stareţei Veronica Gurău şi, totodată, persoana 
care a avut un rol determinant în continuarea studiilor şi 
formarea intelectuală a acesteia. De fapt, maica Mihaela 
Nicoară a condus tot timpul Mânăstirea Vladimireşti. 

Mihai Lungeanu mi-a povestit aceste amănunte, deşi la 
ultimele dintre ele nu fusese martor ocular. Mai târziu, când 
l-am întâlnit pe părintele Ioan Iovan în Zarcă, am aflat şi 
alte aspecte legate de Mânăstirea Vladimireşti, iar în ultima 
mea detenţie politică din 1970-1977, m-am întâlnit în Zarca 
Aiudului cu un poet şi scriitor bucovinean care a cunoscut-o 
bine pe maica Veronica. Acesta era în posesia jurnalului 
stareţei de la Vladimireşti şi nu ştia cui să-l încredinţeze mai 
înainte de a muri. Ar fi dorit să-l depună într-o bibliotecă 
tocmai pentru conţinutul de date esenţiale care au stat la 
baza unor evenimente din acea vreme de răstrişte pentru 
neamul românesc. Avea însă rezerve pentru că în jurnal 
erau consemnate şi unele lucruri mai lumeşti, care nu se 
cădea a fi date publicităţii. 

Persoana cu pricina purta numele de poet Lianu, iar cel de 
scriitor Dumbrăveanu. În America fiind, am primit prin 
intermediul unei alte persoane scrisori de la el, iar după 
1990, de asemenea, am corespondat cu dânsul. În 
apropierea casei sale, în pădure, îşi înălţase o capelă unde 


locuia şi unde insista să mă duc pentru a ne mai revedea o 
dată înaintea marii despărţiri. Venit în ţară doar în vizită, 
am reuşit să merg la Suceava, cu gând de a-l vedea, însă, la 
ora când descindeam în acest oraş, iubitul meu prieten 
intra pe poarta Mânăstirii Putna, întru săvârşirea ultimului 
drum. 

Cât am stat în celulă cu Mihai Lungeanu, se plimba încet şi 
continuu, căutând să reţină anumite pasaje din nişte file 
împăturite pe care le strângea în pumni. Prin nu ştiu ce 
minune, căpătase un capitol din Noul Testament. Zile, 
săptămâni şi chiar luni la rând, Mihai a reuşit să memoreze 
Noul Testament. Îl priveam năucit şi l-am comparat cu Sorel 
din romanul "Roşu şi negru" de Stendhal. Citisem de multă 
vreme cartea şi, în sinea mea, eram convins că sunt 
exagerări, dar de această dată aveam în faţă un nou Sorel, 
pe Mihai Lungeanu, tânărul care a învăţat în temniţa 
comunistă Teologia prin alfabetul Morse. 

Pe secţia a II-a, la bolnavi cronici, am fost din nou 
împreună cu Mihai. 

Nu ştiu de ce, dar nu cred că a fost o simplă întâmplare 
când, încă o dată de-a lungul osândei pe care am executat- 
o, pe 13 ianuarie 1963 l-am reîntâlnit pe Mihai. Cei izolaţi în 
Celular, care refuzasem categoric reeducarea, am fost 
mutaţi în Zarcă. În curte, gardianul care ne escorta a 
strigat: 

— Ascultă, bă, la mine şi ia pe cinci! 

Atunci am simţit în dreapta mea un cot, care parcă mă 
înghiontea. Când am întors capul, lângă mine era Mihai: 

— Grigore, deşi n-am fost împreună în ultimul timp, eram 
sigur că ne vom găsi în Zarcă, pe aceeaşi poziţie. 

Ajunşi în faţa uşii, pentru că nu puteam intra cinci odată, 
gardianul ne-a spus să intrăm câte doi. De mână cu Mihai, 
am pătruns în Zarcă şi odată cu noi, în dreapta şi în stânga 
noastră, parcă cineva ne-ar fi condus paşii. 

Şi, deşi nu am fost în aceeaşi celulă, soarta a făcut să ne 
mai întâlnim o dată când greul era atât de mare, încât 


îmbrăca haina disperării. 

Stors şi sfârşit de boală şi de multele izolări severe făcute 
- numai în acea perioadă executasem 65 zile ca pedeapsă - 
zăceam pe un pat unde îmi aşteptam, mai conştient ca 
oricând, sfârşitul. Mihai, care mă veghea atât cât putea 
pentru a nu fi observat de gardian, după mai multe 
ocolişuri, m-a întrebat: 

— Grigore, care ar fi ultima ta dorinţă? 

— Mihai, i-am răspuns. Aş vrea să fiu scos afară şi aruncat 
pe iarbă în curte, să mor cu ochii la cer. 

Au trecut de atunci peste 30 de ani şi Dumnezeu a vrut ca 
amândoi să ieşim din temniţă. În libertate, Mihai s-a întors 
la Iaşi, iar eu am plecat departe de ţară, în exil. 

Pe locul numit Râpa Robilor din Aiud, s-a înălţat un 
maiestuos mausoleu, sfinţit de Înălţarea Sfintei Cruci, 
rămânând ca în fiecare an, pe 14 septembrie, să se facă 
pomenire pentru cei de sub glie. În afara unui mare sobor 
de preoţi, la sfințire au fost prezenţi foştii deţinuţi politici 
care mai erau în viaţă, precum şi dintre rudele acestora. 

Pentru a participa la eveniment, am trecut Atlanticul şi mă 
aflam din nou în Aiud, dar nu între zidurile temniţei, ci 
afară, ca să iau parte la slujba de pomenire. De mine s-au 
apropiat un domn şi o doamnă, care nu putea fi decât soţia 
acestuia. 

— Iată, Grigore, ne întâlnim din nou în Aiud, dar de 
această dată liberi, în afara zidurilor. Îţi mai aminteşti? 

— Mihai! 

Ne-am pomenit unul în braţele celuilalt plângând, poate 
de bucurie, poate de amarul pe care amândoi l-am îndurat 
iar din cauza emoţiilor care ne-au copleşit nu mai auzeam 
decât "Frate!", "Frate!". 

Am ajuns la convingerea că o dorinţă, oricât de mare ar fi, 
are un timp anume pentru realizarea ei, iar părintele Mihai 
a confirmat cu prisosinţă acest lucru. Cu o perseverenţă rar 
întâlnită şi, în acelaşi timp, cu foarte multe piedici, Mihai a 
fost uns diacon, rămânând astfel multă vreme în slujba 


bisericii. Abia la vârsta de 74 de ani, visul lui s-a realizat, 
devenind preot din vrerea şi mila Lui Dumnezeu, şi nu unul 
obişnuit, ci de o tulburătoare trăire religioasă, cu mult har 
şi cu o nesfârşită iubire de oameni. 

Binecuvintează, părinte Mihai! 

Părintele Dumitru Bejan. 

Irina, frumoasa mea de doar doi ani din Bărăgan şi fina 
părintelui Dumitru Bejan, mi-a comunicat că părintele ar 
vrea să ne mai vedem o dată înainte de marea despărţire. 
Aşa se face că, în vara anului 1994, venind pentru scurt 
timp în România, m-am hotărât să ajung şi la Hârlău, acolo 
unde părintele Bejan a locuit în ultima parte a vieţii. 

Împreună cu Ciprian, aflat la volanul maşinii, am trecut 
prin Codrii Paşcanilor, localitate intrată în istorie în urma 
bătăliilor dintre români şi ruşii cotropitori în timpul celui de 
al doilea război mondial. Ionel ne-a arătat printre altele 
satul unde s-a născut - Stroieşti - în apropierea Cotnariului. 

Ajunşi la Hârlău, întâlnirea cu părintele Miţita, cum îi 
spuneau prietenii, a fost impresionantă. 

— Bine-ai venit, americanule! 

Lacrimile lui s-au întâlnit cu ale mele şi vorbele ne erau 
înnecate de dorul atâtor ani cât nu ne văzusem. 

Chiar dacă timpul îl mai împovărase, părintele era aşa cum 
îl ştiam, poate puţin mai încărunţit, poate şi mai multă 
blândeţe, dar cu aceeaşi aură de sfânt a cărei strălucire nu 
a pălit nici în temniţele pe unde trecuse şi nici în libertatea 
pe care abia dacă a putut să o ghicească. 

După discuţii îndelungi, parfumate cu Grasă de Cotnari, 
când prietenii mei au ieşit afară pentru o ţigară, părintele, 
prinzându-mă de mâini mi-a zis: 

— lartă-mă Grigore! Eu mai am puţin şi voi merge dincolo. 

— lartă-mă şi pe mine părinte, am şoptit, şi ceva trist mi s- 
a cuibărit în suflet, bănuind că este ultima dată când ne 
vedem. 

La plecare, părintele, micuţ de statură, s-a urcat cu 
ultimele puteri pe leaţul de jos care susţinea scândurile 


gardului şi mi-a zis: 

— Grigore, am să plec înaintea ta, dar acolo, în faţa porţii 
Sfântului Petru, n-am să intru până ce nu vei veni şi tu. 
Auzi, Grigore? Acolo, în faţa porţii, te aştept şi nu intru fără 
tine! 

Şi cu faţa îndreptată înspre azur, părintele parcă ar fi vrut 
să imprime pe firmamentul ceresc cele spuse de dânsul. 
Era cu ochii în lacrimi şi, cum privea cerul, l-am zărit 
pentru câteva clipe odihnindu-se într-un loc plin de 
verdeață, cu adevărat paradisiac, în aşteptarea cuiva, atât 
de drag lui. 

Strângeam subsioară ultima amintire de la părintele, o 
carte pe care mi-a scris cu sufletul şi cu durerea atâtor 
amintiri care ne-au unit odinioară pentru totdeauna: "Lui 
Grigore Caraza - bun şi încercat prieten, acum american, 
mai înainte am fost împreună la Zarca etc, bun luptător 
pentru românime - căruia îi port mare respect pentru 
suferinţă. 

Curat a intrat în puşcărie - luminat a ieşit afară - apoi dus 
a fost în USA să fie fericit. Şi a trăit viaţă fericită aici, în 
ţinutul nostru. 

Cu cele mai bune gânduri, D. Bejan preot. 

10 sept. 1994 

Hârlău". 

M-am îndepărtat de casa părintelui şi vocea lui blândă şi 
caldă încă îmi mângâia urechile cu şoapte de chemare şi de 
juruinţă: 

— Auzi, Grigore? Acolo în faţa porţii, te aştept şi nu intru 
fără tine! 

* 

Timp de un an, câta mai trăit părintele Bejan, am 
corespondat cu dânsul şi îmi amintesc de ultima mea 
scrisoare: 

Părinte Miţita. 

E toamnă în New York. Ridic o frunză de pe trotuar, dintr- 
un parc, şi-n ea văd toamna satului meu, a plaiurilor 


nemţene, văd toamna patriei mele, văd toamna din 
"Pădurea Spânzuraţilor" a lui Rebreanu; îl văd pe Svoboda, 
pe Klapka, pe Apostol Bologa. 

E toamnă tristă pe continentul nord-american." 

În momentul când a primit-o şi i-a fost citită de Cornelia, 
nepoata lui, părintele a plâns cu amar mult timp, apoi s-a 
întors cu faţa către perete. 

Doar câteva zile mai târziu, părintele îşi lua rămas bun de 
la această lume, păşind pe celălalt tărâm. 

De Ziua Crucii, la Aiud. 

Pe la sfârşitul lunii august 1997, împreună cu soţia mea 
aterizam pe Aeroportul Otopeni, veniţi din New York. De la 
Bucureşti, am închiriat o maşină şi am plecat înspre Piatra 
Neamţ, apoi la mânăstirile din judeţ şi cele din Bucovina. În 
ziua de Înălţarea Sfintei Cruci, 14 septembrie, eram deja la 
Aiud pentru a lua parte la pomenirea anuală care se ţinea la 
monumentul ridicat la Râpa Robilor, pe locul unde este 
cimitirul fără cruci al deţinuţilor politici din temniţa 
Aiudului. Cu noi, mai era şi bunul meu prieten Neculai 
Popa. 

Din poarta nr. 1, se formau grupuri de 30-35 de persoane 
care vizitau temniţa, fiind conduse de câţiva gardieni sau 
chiar de un ofiţer. Mai întâi, o hală care a fost lucrată de 
ing. Gheorghe Jijie în timp ce era deţinut politic, apoi 
fabrica, Zarca şi, în cele din urmă, Celularul. 

Ajungând în Zarcă şi urcând la etaj, am cerut gardienilor 
şi ofițerului care ne conduceau să ne deschidă câteva uşi. 
Le-am explicat soţiei mele şi foştilor colegi de închisoare că, 
din cele 70 de celule cât are Zarca, în 8 ani am stat 
aproximativ în 20, amintindu-mi şi de numele câtorva dintre 
cruzii gardieni pe care îi avusesem supraveghetori pe 
coridor, în timpul reeducărilor din 1960-1964. 

Pomenind numele gardianului Pavel Moldovanu, am 
observat că ofiţerul de lângă mine s-a schimbat la faţă. 

— Fiţi amabil, mă numesc Grigore Caraza, i-am spus. Care 
este numele dumneavoastră? 


— Moldovanu, mi-a răspuns oarecum stingher. 

— Nu cumva şi Pavel? 

— Da. 

— Sunteţi feciorul gardianului Pavel Moldovanu de care 
am amintit acum? 

Răspunsul a fost o înclinare afirmativă din cap, în timp ce 
3-4 paznici care erau la faţa locului mă priveau cu multă 
atenţie. 

— În cazul acesta, domnule Moldovan, vă rog să-i 
transmiteţi tatălui dumneavoastră că sunt acelaşi Grigore 
Caraza care, în timpul reeducărilor din perioada 1960- 
1964, a locuit în aceste celule. M-am numărat printre cei 
care au refuzat reeducarea şi am făcut multă izolare din 
cauza dumnealui. Sunt acelaşi Grigore Caraza care, în 
perioada 1970-1977, a stat în această Zarcă tot ca deţinut 
politic, Moldovanu dovedind aceeaşi răutate feroce de 
paznic. Din cauza dumnealui, în luna iunie 1977 am făcut 
greva foamei timp de 10 zile, în celulele de izolare 
construite special încă din perioada reeducărilor 1960- 
1964. Am cerut ofițerului politic Gheorghe Lazăr şi 
ofițerului de secţie Biro să comunice la Bucureşti că nu voi 
renunţa la grevă până când cineva din Ministerul de 
Interne nu va veni la faţa locului. În a 9-a zi de greva 
foamei, s-a deplasat din Bucureşti, îmbrăcat în civil, col. 
Moise, inspector şef al închisorilor pe ţară. Împreună cu 
comandantul închisorii de atunci, col. Volcescu, şi ofiţerul 
politic mr. Lazăr, a venit în celulă la mine, sugerându-mi să 
încetez greva. Au venit şi a doua zi, adică în ziua a zecea. 
Văzând că am intrat în 11-a zi de grevă a foamei şi nu 
renunţ, de abia atunci s-au hotărât să îmi dea satisfacţie. 

Mai aminteşte-i tatălui dumitale de un anume deţinut 
politic Suditu, de loc din Buzău, grav bolnav, care locuia în 
ultima celulă de dincolo de WC. Gardianul Pavel Moldovanu 
era de serviciu când, de la ora 23.00, până dimineaţa, în jur 
de ora 4.00, colegii de celulă ai acestui om au bătut 
continuu în uşă cerând ajutor pentru un muribund. Acest 


Pavel Moldovanu, care trecea pe la "spion" cam din 10 în 10 
minute urmărindu-ne toate mişcările, în acea noapte nu a 
"auzit" timp de 5 ore bătăile din uşă, până când Suditu şi-a 
dat duhul. 

Şi mai spune-i tatălui dumitale că, în Chicago-SUA, s-a 
publicat o carte despre crimele săvârşite în temniţele din 
România în timpul comunismului. Numele de Pavel 
Moldovanu este trecut la locul cuvenit iar eu am prefaţat 
această carte. Dacă tatăl dumitale va fi curios să o vadă, i-o 
pot pune la dispoziţie. 

După ce vizita noastră în temniţă s-a terminat şi ne 
îndreptam spre ieşire, l-am văzut pe ofiţerul Pavel 
Moldovan stând de vorbă cu un ofiţer superior, despre care 
am aflat că ar fi ofiţerul politic şi că-l ceartă pentru că a dat 
curs discuţiei pe care am avut-o cu el în Zarcă. 

La Ierusalim. 

Au trecut 18 ani de exil şi, în iunie 1998, după mai bine de 
12 ore de zbor cât am străbătut Atlanticul şi Marea 
Mediterană, am aterizat la Tel Aviv. 

— lată-ne, i-am spus soţiei mele, şi pe aceste locuri sfinte 
care doar în vis dacă ni s-au arătat vreodată. 

La Ierusalim, într-una din zile, un preot de la Biserica 
Ortodoxă Română de acolo ne-a condus la locul unde lisus 
Hristos a fost judecat de Ana şi Caiafa. Această biserică, în 
afară de hramul pe care îl are, i se mai spune şi "Biserica cu 
Cocoşul", simbol al nopţii când Petru s-a lepădat de lisus. 
Preotul ne-a arătat un cocoş din metal care simbolizează 
miezul nopţii când acesta a cântat pentru a treia oară, 
amintindu-i Sf. Petru vorbele Lui lisus de la Cina cea de 
taină: "Adevărat îţi grăiesc ţie Petre că nu va cânta cocoşul 
a treia oară şi tu de trei ori te vei lepăda de Mine!" 

Am coborât multe trepte şi, la capătul lor, am ajuns într-o 
încăpere unde pe zidul din partea dreaptă am zărit în 
perete o umbră care părea să fie a unui om. 

— Aceasta, ne-a spus preotul, este umbra lui Petru, 
imprimată în zid de aproape 2000 de ani. Sf. Petru s-a rugat 


cu atâta putere, cu atâta dăruire, cu atât de mare regret 
Lui Dumnezeu ca să-l ierte pentru marea greşeală de a se 
lepăda de El, încât umbra i-a rămas mărturie în zid. 

Am privit îndelung urma lăsată pe perete cu aproape 20 
de veacuri în urmă şi, adresându-mă Sfântului a cărei 
prezenţă parcă se mai simţea în încăpere, i-am zis: 

— Îţi înţeleg căinţa, disperata părere de rău pentru 
greşeala făcută, dar sub nici un motiv nu pot pricepe de ce 
te-ai lepădat de lisus? De ce, Sfinte Apostol Petru, de ce? 

Mă depărtasem mult de acele locuri şi m-am trezit 
repetând aceeaşi întrebare: 

— De ce, Sfinte Apostol Petru? De ce? De ce? 

Biserica "Sfântul Mormânt" 

Când părintele Calciu a aflat că voi merge în Israel pentru 
a vedea urmele Lui lisus, pe unde trecuse cu atâta amar de 
timp în urmă, mi-a zis: 

— Vezi, Grigore, acolo în Ierusalim, în Biserica "Sfântul 
Mormânt", care este prima biserică creştină din lume, vei 
găsi într-un loc, în semiobscuritate, icoana Maicii Domnului 
care plânge. 

Mirat, i-am cerut câteva detalii, întrebându-l în acelaşi 
timp dacă a plâns şi atunci când părintele Calciu s-a aflat în 
faţa ei. Mi-a răspuns că abia a treia oară Maicii Domnului 
din icoană i-au dat lacrimile în urma rugăciunilor făcute de 
dânsul. 

De la Biserica Ortodoxă Română, unde închiriasem o 
cameră, am plecat să vedem Biserica "Sfântul Mormânt". 

Am pornit pe o stradă foarte îngustă, străjuită de o parte şi 
de alta de tot felul de negustori, la capătul căreia începe 
Poarta Damascului, care duce direct la biserică. Este 
cunoscută şi sub numele de Via Dolorosa sau Drumul 
Calvarului, pe unde lisus şi-a purtat Crucea în spate, având 
cele trei căderi sub Cruce, la al III-lea, al VII-lea şi al IX-lea 
popas. De acolo, se intră în incinta Bisericii "Sfântul 
Mormânt", unde continuau şi ultimele cinci popasuri ale Lui 


lisus, terminându-se cu Golgota, Răstignirea, Pogorârea de 
pe Cruce, Spălarea şi Ungerea Trupului. 

Când am păşit în biserică, acoperită de un baldachin, am 
văzut piatra unde, după ce lisus şi-a dat Duhul şi a fost 
coborât de pe Cruce, I s-au spălat rănile şi a fost uns cu mir 
de nard. Este Piatra Ungerii şi deasupra ei atârnă mai 
multe candele foarte frumoase din metal nobil, de o mărime 
apreciabilă, şi care ard în permanenţă. Când am ajuns în 
faţa acestei pietre, mireasmă îmbătătoare de mir domnea în 
jur. Am căzut în genunchi, mi-am rezemat coatele de piatră, 
mi-am afundat tâmplele în palme şi, independent de voinţa 
mea, am început să plâng. Ştiu că au trecut minute în şir şi 
nu mă puteam opri din acel plâns care mă zguduia şi care 
parcă nu venea dinlăuntrul meu, dar care era atât de 
binefăcător. 

Când m-am ridicat din acel loc, parcă eram altul. Am 
încercat sentimentul unui om care, trecând printr-o apă 
întinsă şi adâncă, ieşise de acolo uşurat, complet schimbat, 
unul curat şi fără de păcate. 

Înaintând înspre centrul acestor înlănţuiri de lăcaşuri 
sfinte, se află o capelă care reprezintă Mormântul Lui lisus 
săpat în piatră şi care este, propriu-zis, Altarul acestei unice 
biserici. Masa Altarului este aşezată peste Sfântul 
Mormânt, socotit centrul creştinătăţii, de unde au pornit 
învăţăturile Lui lisus spre cele cinci continente ale Terrei. 
Intrând în această biserică, pentru a te prosterna în faţa 
Mormântului Mântuitorului, încerci un sentiment cu totul 
deosebit, o trăire unică ce nu poate fi asemuită cu nici o alta 
întâlnită de-a lungul vieţii. 

M-am văzut parcă în faţa Lui lisus care, după cea stat trei 
zile în mormânt şi a înviat, mă aştepta să dau socoteală 
pentru ce am făcut, bun sau rău, în viaţă. Eram atât de 
sigur că lisus se mai află încă acolo, încât tremuram din 
toată fiinţa mea, dându-mi seama că nu sunt pregătit 
pentru această mare şi ultimă judecată. 


După ce am îngenuncheat şi mi-am lipit fruntea de Masa 
Sfântului Altar, am simţit că mă pierd în infinit şi undeva, pe 
aceeaşi lungime de undă, comunicam cu Însuşi Acel care a 
înviat din Mormânt, pe a cărui piatră îmi rezemam fruntea 
încărcată de dureri, mici bucurii şi mari speranţe întru 
iertarea păcatelor de care Bunul Dumnezeu se va milostivi 
pentru mine. 

O lume nesfârşită, după ce aşteaptă pentru a-i veni rândul, 
intră în acest sfânt loc, îngenunchează şi îşi reazămă capul 
pe lespedea Mormântului. Nu ştiu ce trăiri or fi avut alţii 
care au ajuns în acest loc, dar eu L-am simţit pe lisus 
punându-mi mâna pe creştet! Când am ieşit afară, 
plângeam în faţa întregii puteri a Divinului. 

Căutam locul şi icoana de care îmi vorbise părintele 
Calciu, să-i văd lacrimile şi să sărut pământul din faţa 
Preasfintei. 

Icoana era străjuită cu două rânduri de plase metalice 
pentru că lumea care ajungea în faţa ei căuta să o atingă 
sau să ia o cât de mică fărâmă pentru a o păstra ca 
talisman. 

Am îngenuncheat şi m-am rugat Sfintei Fecioare, 
spunându-i că am străbătut cale lungă pentru a o vedea. Şi 
minunea, dacă îmi permit să spun acest lucru, a avut loc: 
din ochiul stâng al Preasfintei Fecioare izvorau lacrimi! 

Soţia mea era în stânga şi zadarnic încercam să-i spun şi 
să-i arat cum curg lacrimile pentru că mi-am dat seama că 
nu mai pot articula nici un cuvânt. Ea n-a văzut-o lăcrimând 
pe Fecioara Maria, dar când am trecut a doua şi a treia 
oară a putut să vadă acest lucru. Zilele acelea, de patru sau 
de cinci ori am revenit în faţa Preasfintei şi de fiecare dată 
am văzut-o lăcrimând dintr-un singur ochi, dar ultima dată 
lacrimile i-au izvorât din amândoi ochii şi nu mă înşel dacă 
spun că Maica Domnului parcă plângea de-a binelea. De 
acum, mi-am zis, după ce am văzut şi această minune, 
mâine pot să mor. 


Spre Golgota, se urcă pe scări, iar deasupra, în mai multe 
puncte sunt călugării care reprezintă mai multe biserici 
creştine. În mijlocul acestui vârf, se află o gaură săpată în 
piatră, una şi aceeaşi unde, cu aproape 2000 de ani în 
urmă, a fost înălţată şi înfiptă Crucea Lui lisus. Pe rând, 
fiecare vizitator ajuns pe Golgota îngenunchează şi 
introduce braţul cât mai adânc în această gaură sfântă. 

După ce mi-am îndeplinit şi această dorinţă, am trăit 
sentimentul unei sfinte împărtăşanii, o împlinire pe care o 
simţeam adânc înlăuntrul meu. Mâna a primit parcă o 
sfinţenie căci deasupra ei Crucea grea şi Trupul 
Mântuitorului mă eliberaseră parcă de greutăţile şi de 
păcatele care mă trăgeau greu în lutul din care ieşisem şi în 
care trebuie să mă întorc. 

Grădina Ghetsimani mai adăposteşte încă 5 măslini, 
martori tăcuţi ai rugăciunii însinguratului lisus. Păşind în 
acest spaţiu, deşi au trecut atâtea veacuri, am simţit Duhul 
Mântuitorului îndemnându-ne la veghe. Mergeam pe 
vârfuri, pentru a nu-i tulbura ruga către Tatăl. M-am uitat 
după cei trei Apostoli care trebuiau să-l vegheze pe lisus, 
dar nu i-am zărit nicăieri. Măslinii care mai dădeau viaţă 
acestei grădini semănau cu cinci patriarhi uitaţi de 
Dumnezeu pe suprafaţa Terrei. Erau înfăşuraţi în benzi late 
metalice şi ramurile le atârnau cu adâncă smerenie spre 
pământul sfinţit de îngenuncherea Lui lisus. Am mers la 
fiecare în parte, le-am atins cu multă pioşenie coaja, apoi i- 
am sărutat pe rând. Atât eu, cât şi soţia mea am luat 
pământ din această grădină sfântă, pe care l-am dus întâi în 
SUA unde locuiam, iar la repatriere l-am adus cu noi în 
România. 

CAPITOLUL XIV 

"Nimeni nu-mi cunoaşte adâncul, şi eu însumi am fost oare 
până la marginile lui?" (Victor Hugo) 

Din nou în patrie. 

Plecarea în America a însemnat poate nu atât salvarea 
vieţii mele, cât mai degrabă salvarea a ceea ce se mai putea 


din ce primisem în temniţă de la anumite vârfuri ale 
neamului românesc. Promisesem lui Nichifor Crainic şi lui 
Radu Gyr că voi duce poeziile lor mai departe. Apoi voiam 
să mă salvez ca om, ca luptător al neamului, pentru că în 
România, în mod precis, după ce mă mai hărţuiau o vreme, 
m-ar fi aruncat din nou în temniţă, de unde nu aş mai fi 
ieşit. 

Voiam, aşa cum am fost un luptător toată viaţa, să merg 
până la capăt, dar nu considerat om slab sau laş. Poate 
întreaga viaţă am fost o pasăre care a căutat să zboare la 
mari înălţimi şi, aşa cum am mai spus, m-am exilat pentru 
că pe cerul îndurerat al patriei mele nici un petic de azur 
nu mai era liber pentru mine. Şi m-am tot dus, însă 
niciodată n-am reuşit să-mi exilez şi sufletul, ci numai 
trupul. Am tot respectul pentru America, pentru cei care m- 
au primit şi mi-au oferit serviciu când din ţara mea fusesem 
alungat, dar pentru mine singura patrie a rămas România. 

Am trăit în exil peste 21 ani, acolo unde cei mai mulţi 
români năzuiesc să ajungă, dar, când am ieşit la pensie ca şi 
cetăţean american, m-am reîntors în România, locul meu 
fiind mereu aici. După dorul de ţară purtat cu mine atâta 
vreme, m-am repatriat pe 17 iulie 2001. 

Eu, copacul smuls din rădăcini şi purtat aiurea de 
tornadele vieţii, am tânjit tot timpul după seva ţărânei 
patriei mele, până când am ajuns înapoi, fixându-mă în 
acelaşi loc al obârşiei mele şi înverzind în aceeaşi clipă. 

Acasă, am respirat odată cu pădurile seculare, m-au 
mângâiat munţii cu adieri răcoroase şi mi-am încălzit 
sufletul cu susur de Bistriţă şi lumină de prieten român. 

* 

În primăvara anului 2003, după intervenţiile făcute la 
CNSAS Bucureşti, am fost invitat să îmi studiez dosarele. 

Până acum, am studiat 20 volume aflate în arhivă, de 
urmărire, anchetă şi condamnare, care totalizează 4.688 
file şi care, în marea lor majoritate, conţin două pagini. 
Chiar dacă numărul de pagini este covârşitor, la acestea se 


mai adaugă încă două volume de la Tribunalul Militar Iaşi, 
care, până în luna mai 2004, încă nu ajunseseră la CNSAS. 

Aşadar, la Iaşi mai am încă două volume, D. P nr. 808 şi D. 
P nr. 15, pe care nu le-am putut studia deoarece Tribunalul 
Militar refuză să trimită materialul solicitat la CNSAS 
Bucureşti, afişând consecvent o singură imagine - cea de 
stat într-un stat de drept. 

Trebuie să specific începutul activităţii mele de opozant al 
comunismului pentru a clarifica anumite aprecieri 
neconforme cu realitatea - scrise într-o carte de către un 
prieten şi fost camarad de suferinţă, pe care nu l-am întâlnit 
decât în Aiud. În opinia sa, trecutul politic mi l-aş fi format 
foarte târziu, adică în închisoare. Referitor la acest aspect, 
mi se pare de bun simţ să mai aduc un argument: declaraţia 
mea, extrasă din dosarul întocmit de Securitate, pe care am 
dat-o pe 29 noiembrie 1962, în faţa unui maior-ofiţer politic, 
prin care precizam că refuz să primesc reeducarea şi că mă 
menţin pe poziţia avută în toată perioada detenţiei mele: 

DECLARAŢIE. 

Subsemnatul Caraza V. Grigore, născut la 1 februarie 
1929, fiul lui Vasile şi al loanei din comuna Călugăreni, 
raion Ceahlău, regiunea Bacău, căzut în anul 1949, cu o 
organizaţie anticomunistă din care făceau parte şi 
legionari, în prezent condamnat la 23 de ani muncă silnică, 
prin prezenta declar următoarele: 

Rămân pe poziţie legionară pentru următoarele motive: a) 
Mişcarea Legionară este o mişcare creştină care are ca 
scop încreştinarea acestui neam. 

B) Mişcarea Legionară vrea să formeze omul nou. 

C) Mişcarea Legionară are ca scop Învierea. 

Subsemnatul fiind creştin-ortodox, cu credinţă nelimitată 
în Dumnezeu, nu pot să mă asociez decât unei formaţii cu 
caracter religios. În acest sens, la întrebarea care mi s-a 
pus de către domnul maior politic, ce cărţi vreau să citesc, 
răspunsul meu a fost că numai cu caracter religios şi, în 
special, "Noul Testament". 


Aceasta mi-e declaraţia care o semnez. 
Grigore Caraza. 


(Sursă: CNSAS, Dosar nr. 1 2.412, vol. 4, pag. 1) 

Când am dat această declaraţie, reeducările erau în toi. 
Trebuie precizat că întrebarea care se punea de către 
conducerea închisorii Aiud, care racola oameni pentru a-i 
băga în reeducare, era: "Vrei să citeşti cărţi?". Aceasta era 
capcana sau momeala care i se întindea bietului om 
neavizat, după care urma reeducarea, adică spălarea 
creierului, întrebuinţându-se diferite metode. Odată prins 
în capcană, era mult mai greu să ieşi din ea. Precizarea că 
nu vei citi decât numai cărţi cu caracter religios şi, în 
special, "Noul Testament" era pragul unde ei se poticneau 
pentru motivul că aceste cărţi nu erau puse la dispoziţie de 
către conducere, mai mult, aceasta ferindu-se să pronunţe 
expresia "reeducare", care amintea de Piteşti, Gherla, 
Canal, Târgu Ocna etc. Aceasta, pentru faptul că locurile 
mai sus citate şi metodele erau binecunoscute de 
străinătate şi nu voiau să le readucă în actualitate, ceea ce 
i-ar fi acuzat încă o dată în faţa unei întregi omeniri. 

Cu toată modestia însă i-aş întreba pe cei care se îndoiesc 
de poziţia mea de atunci: ei au dat vreo declaraţie similară? 

În timpul reeducărilor din Aiud, au rezistat numai cei care 
au fost hotărâți să moară iar numărul lor a fost de circa 1% 
din 11.000 deţinuţi politici în această temniţă, în perioada 
1960-1964. 

Nu vreau să amintesc niciodată de reeducările din Piteşti 
care au fost groaznice, unice în lume şi în tot decursul 
istoriei. Îmi permit să fac totuşi o comparaţie între Piteşti şi 
Aiud. 

La Piteşti, au fost martiri care nu au avut nici o portiţă de 
a se salva, de a evita acel groaznic iad prin care au trecut, 
la Aiud însă au fost martiri voluntari, pentru că toate porţile 
de a ieşi din acea grea situaţie le erau deschise. 


Cei care au rezistat reeducărilor din Aiud au ocupat 
tranşee părăsite de înaintaşii lor, unde au rămas luni, ani la 
rând. Toţi aceşti voluntari şi luptători ai neamului au ocupat 
în acelaşi timp baricade de unde, în bezna în care națiunea 
română se zbătea, au ţinut în braţe şi au fluturat drapelul 
românesc. 

Atât! 

La prima condamnare, am părăsit Aiudul pe data de 23 
ianuarie 1957, dar D. O. îmi fusese stabilit încă din 14 
noiembrie 1956: "Ministerul Afacerilor Interne. 

Decizia 6599 

Conform hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 337 din 11 
martie 1954; 

Ministerul Afacerilor Interne decide: 

Art.1: Se fixează domiciliul obligatoriu pe termen de 12 
luni, în com. Răchitoasa, raionul Feteşti, regiunea 
Constanţa, numitului CARAZA GRIGORE, născut la 1. II. 
1929, în comuna Călugăreni-Neamţ, fiul lui Vasile şi al 
Ioanei, de profesie învăţător, cu ultimul domiciliu în com. 
Călugăreni, regiunea Bacău. 

Art.2: Serviciul "C" din Ministerul Afacerilor Interne şi 
Direcţia Generală a Miliției - Direcţia Evidenţei Populaţiei, 
sunt autorizate să aducă la îndeplinire dispoziţiile prezentei 
decizii. 

Dată în Bucureşti la 14 noiembrie 1956. 

Locţiitor al Ministrului Afacerilor Interne. 

General maior Tănase Evghenie" 

Din adresa de mai jos, reiese că şeful secţiei raionale 
Feteşti, lt. maj. Ion Nicolau, nu este de acord cu ridicarea 
restricţilor domiciliare şi propune prelungirea D. O. cu încă 
24 luni. 

"M. A. I. DIR. REG. Constanţa STRICI SECRET. 

Secţia Raională Feteşti S. C. nr.1078 nr. 38.528 

25 septembrie 1957 

Către M. A. I. DIR. REG. Constanţa. 

Biroul "C" 


La ord. Dv. C.11/60022 din data de 9 septembrie 1957, 
prin care cereţi avizul în legătură cu ridicarea restricţiilor 
numitului Caraza Grigore, raportăm: 

Cel în cauză a fost arestat la data de 18. [1.1950 şi 
condamnat la 8 ani închisoare corecțională pentru 
reorganizarea elementelor legionare, cât şi pentru 
întocmirea şi răspândirea de manifeste, până la arestare a 
deţinut funcţia de comisar legionar, reorganizând câteva 
grupe şi prin alte localităţi. 

După eliberarea sa din închisoare, în cursul anului 1956,i 
s-a fixat D. O. în comuna Răchitoasa unde este şi în prezent, 
de la stabilirea domiciliului în comuna sus menţionată cel în 
cauză a avut şi are şi în prezent legături numai cu elemente 
legionare ce au deţinut funcţii de răspundere în organizaţia 
legionară, fiind cunoscut şi cu unele manifestări 
duşmănoase, în prezent este încadrat informativ. 

Faţă de trecutul lui, cât şi de cele stabilite în prezent, nu 
suntem de acord cu ridicarea restricţiilor domiciliare celui 
în cauză şi propunem a i se prelungi D. O. cu încă 24 de 
luni, până în anul 1959". 

Şeful secţiei raionale Lucrător operativ Lt. Maj. Nicolau 
Ion Lt. Maj. Bujoreanu Gheorghe. 

După care, fireşte, Alexandru Nicolschi propune iar 
Alexandru Drăghici ordonă: "Ministerul Afacerilor Interne 
STRICT SECRET 

7 august 1958 

REFERAT. 

Cuprinzând date asupra numitului CARAZA GRIGORE. 

CARAZA GRIGORE este născut la 1. Il. 1929, în satul 
Călugăreni, com. Poiana, rai. Ceahlău, reg. Bacău, fiul lui 
VASILE şi IOANA, de profesie învăţător, fost conducător 
legionar, în prezent cu D. O. în com. Răchitoasa, raionul 
Feteşti, reg. Constanţa. 

Din materialele ce le deţinem asupra sa, rezultă că a 
desfăşurat o intensă activitate legionară într-o organizaţie 


F. D. C. De asemenea, a reorganizat "Frăţiile de Cruce" din 
fostul judeţ Neamţ. 

În martie 1949, a deţinut funcţia de comisar al 
organizaţiei F. D. C., având însărcinarea de a organiza 
grupe locale prin diferite comune. 

La 5 septembrie 1949, a fost arestat şi condamnat la 8 ani 
închisoare corecțională. 

La eliberarea din penitenciar, prin decizia M. A. I. nr. 6599 
din 14. X1.1956, i s-a fixat D. O. pe 12 luni. 

Cu decizia M. A. I. nr.7276, din 27. 1.1958, i s-au prelungit 
restricţiile domiciliare cu 24 luni. 

Faţă de cele arătate mai sus, Comisia PROPUNE: 

Să i se fixeze loc de muncă pe 24 luni". 

MEMBRII COMISIEI: 

— Locţiitor procuror general, General Maior, BUCŞAN Gh. 

— Secretar general M.A.I. 

General Maior, NICOLSCHI Alexandru 

— Secretar general M.A.I. 

Colonel, NEGREA V. 

— Secretar comisie Colonel, NEDELCU M. 

"EXTRAS MINISTERUL AFACERILOR INTERNE STRICT 
SECRET ORDINUL MINISTERULUI AFACERILOR 
INTERNE AL REPUBLICII POPULARE ROMÂNE. 

Nr. 10030 din 26. VIII. 958 

Pe baza Decretului Legii nr. 89/1958 şi în conformitate cu 
H. C. M. nr. 282/1958 cu privire la fixarea locului de muncă 
condamnaților contrarevoluţionari care şi-au ispăşit 
pedeapsa şi a altor categorii de elemente duşmănoase 
regimului democrat - popular din Republica Populară 
Română; 

Având în vedere materialele existente supra activităţii 
desfăşurate de elementele menţionate mai jos considerate 
deosebit de periculoase pentru securitatea statului; 

ORDON: se fixează loc de muncă pe termen pe termenele 
specificate în dreptul fiecăruia după cum urmează: 


18. CARAZA GRIGORE născut la 1. [[.1929, în com. Poiana, 
reg. Bacău, fiul lui Vasile şi Ioana, învăţător, fost cu ultimul 
domiciliu în com. Răchitoasa, reg. Constanţa, pe timp de 36 
luni. 

Serviciul "C" şi direcţia generală a penitenciarelor şi 
coloniilor de muncă din Ministerul Afacerilor Interne, sunt 
autorizate să aducă la îndeplinire dispoziţiile prezentului 
ordin". 

MINISTRUL AFACERILOR INTERNE G-ral colonel, 
Alexandru DRAGHICI 


(Sursă: CNSAS, Dosar 1 2412) 

Urmărit de S.1.E. 

În timpul urmăririlor avute atât în ţară, cât şi în 
străinătate, mi s-au dat mai multe nume conspirative - 
Neamţu, Carp, Băcăoanu, Crudu, Caraiman şi Grişa. 

Vreau să precizez că, atât în cele trei perioade de 
detenţie, D. O. din Bărăgan, în cele două intervale de aşa- 
zisă libertate, respectiv, august 1964 - martie 1970 şi iulie 
1977 - mai 1980, cât şi în timpul exilului, mai 1980 - iulie 
2001, am fost în permanenţă urmărit. 

Dosarele aflate în arhiva CNSAS Bucureşti îmi stau 
mărturie iar din ele am obţinut, în mod legal, mai multe 
sute de copii pe care le am în arhiva personală iar textele 
redate în acest volum respectă ortografia celor care le-au 
întocmit. 

"Ministerul de Interne. 

Penitenciarul Aiud - Contrainformaţii. 

Strict secret. 

Exemplar nr - din 06. Nov. 1976 

594/0055, pag. 27, Notă de studiu în dosarul de urmărire 
informativă "NEAMŢU'" 

Dosarul de urmărire informativă a fost deschis asupra 
deţinutului CSS CARAZA GRIGORE, care a fost condamnat 
în anul 1950 pentru că a activat într-o organizaţie 
subversivă cu caracter legionar, iar pe timpul detenţiei - 


până în 1964 - a stat în detenţie numai cu elemente 
legionare care l-au îndoctrinat în aşa măsură, încât a 
refuzat să participe la activităţile cultural-educative 
menţinându-se pe linia activităţii legionare şi după 
graţierea sa, fapt ce i-a adus condamnarea actuală. Deşi 
element relativ tânăr, CARAZA GRIGORE a continuat să se 
menţină şi până în prezent pe aceeaşi poziţie". (cpt. 
Gheorghe Lazăr). 


(CSS - contra securităţii statului) 


(Sursă: CNSAS - DOSAR 1 2.412, vol. 4, pag.1) 

Cu precizarea că acest Gheorghe Lazăr era ofiţer politic, 
adică securistul temniţei Aiud. 

Mai mult decât atât, Securitatea - care m-a urmărit şi în 
străinătate - nu şi-a încetat misiunea nici după 1989, când 
se spunea că în România nu mai este nici comunism şi nici 
securitate. Dovada este raportul de mai jos, în care este 
specificată data deschiderii dosarului, 17.02.1983, precum 
şi cea a închiderii -07.1991. Orice alt comentariu ar fi de 
prisos. 

C.N.S.A.S. 

SERVICIUL ARHIV]| 

U. M.X 609 

Nr. a. 4/0045342 din _.07.1991 STRICT SECRET exemplar 
unic. 

APROB indescifrabil. 

RAPOR Tcu propunere de închidere a acţiunii 
informative individuale "CARAIMAN". 

Acţiunea informativă "CARAIMAN" a fost deschisă la 
17.02.1983 în scopul exploatării operative a materialelor 
privind activitatea legionară desfăşurată în S. U. A. de 
acesta. 

În baza ordinului, PROPUNE M: închiderea acţiunii 
informative individuale "CARAIMAN" nr.45342 şi clasarea 
materialelor conform ordinelor în vigoare. 


ŞEFUL UNIT|ŢII, indescifrabil 


(Sursă: CNSAS - DOSAR S. [. E. 63) 

Volumul lui luda. 

Gicu şi Traian sunt două nume care mi-au fost dragi timp 
îndelungat. Poate nu ar trebui să vorbesc nimic de aceşti 
oameni, dar întotdeauna m-am situat de partea adevărului, 
ştiind că numai în felul acesta pot fi înlăturate greşelile, 
altfel s-ar perpetua continuu, ne-am amăgi unii pe alţii, am 
necinsti valori şi ne-am nimici propria-ne condiţie umană. 

Dacă evenimentele unui neam ar fi trecute cu vederea, 
poporul respectiv nu ar mai avea istorie, deci nici trecut, şi, 
cu atât mai mult, nu ar mai putea năzui la viitor. 

Cu Gicu, m-am eliberat în aceeaşi zi din Aiud, pe 23 
ianuarie 1957, diferenţiindu-ne doar faptul că el mergea în 
satul natal din judeţul Neamţ, iar eu direct în D. O. în 
Bărăgan. 

Au trecut anii şi, fără nici o sentinţă, am executat încă o 
pedeapsă de 12 luni, prelungită ulterior cu încă 24, chiar 
dacă nu fusese inserată în nici o hotărâre a vreunei instanţe 
de judecată din România. Mai precis, era o silnicie pe care 
comuniştii retrograzi şi imbecili o făceau fără ruşine 
căutând totuşi să se ascundă în faţa istoriei care, oricum, ar 
fi căutat adevărul. 

A urmat o nouă înscenare şi o altă condamnare de 23 ani 
muncă silnică, ajungând, în sfârşit, după 15 ani de ocnă 
grea, pe meleagurile natale care, în realitate, fuseseră 
înghiţite de lacul de la Bicaz. 

Stabilit în Piatra Neamţ, m-am întâlnit într-o bună zi cu 
Gicu, între noi înfiripându-se o prietenie sinceră, în felul 
acesta vorbindu-i de multe ori despre necazurile care mă 
urmăreau ca o fatalitate. Şi, ca un făcut, mi-am destăinuit 
deseori gândurile care mă frământau acestui om pe care îl 
consideram prieten şi a cărui sinceritate nici nu mi-ar fi 
trecut prin minte să o pun la îndoială. 


În 1970, am fost aruncat din nou în temniţă de unde am 
revenit după alţi 7 ani şi patru luni de chinuri diabolice. 
Convins că viaţa nu-mi era garantată de nici o şansă în ţară, 
am plecat în exil. 

Gicu, pe care îl socoteam prieten şi frate de suferinţă, mă 
"ajutase" pe lângă Securitatea din Piatra Neamţ ca să ajung 
şi a treia oară în temniţă, realizând astfel 21 de ani de 
osândă grea. Sub numele conspirative de Mircea Vasilescu 
şi Pietraru lon, se ascundea un luda, un om odios: 
"prietenul" meu Gicu. Refuz să-i dau numele, gândindu-mă 
că singurul lui copil l-ar privi cu dispreţ, făcându-i-se silă 
până şi de numele de domnişoară pe care l-a purtat. 

Sub cele două numere conspirative, Gicu a dat nici mai 
mult, nici mai puţin de 87 note informative despre mine, în 
decurs de 16 ani, adică în perioada 1964-1980. Chiar şi 
dacă aceste note informative ar fi fost adevărate - pe care 
le-a dat fără nici o strângere de inimă, lipsit de conştiinţă, 
mă îndoiesc că ar fi constituit un motiv în faţa Securităţii 
pentru a contribui la ultima mea condamnare. 

Ce te-a făcut frate Gicule să recurgi la o asemenea 
infamie? Oare Piteştiul prin care ai trecut te-a deformat ca 
om şi te-a aruncat în regnul patrupedelor? Or, nu ştii, 
Gicule drag, că în viaţă totul se plăteşte? Nu eu! Niciodată 
nu-ţi voi plăti, nu! Dumnezeu însă va avea de grijă să-ţi 
răsplătească această diabolică vânzare cu vârf şi îndesat. 
Eu, doar pentru a-mi putea explica mârşava-ţi faptă, te 
întreb doar atât: cine-mi eşti tu, Gicule drag?! 

Traian. 

Sub numele acestui împărat roman care a contribuit la 
plămădirea istorică a românilor de mai târziu, se ascunde 
încă o persoană care face parte din familia vânzătorilor de 
conştiinţă. Afirmând despre caracter că este superior 
inteligenţei, Eminescu spunea printre altele că neamul 
românesc n-a dus niciodată lipsă de inteligenţă dar a dus 
lipsă de caractere. Despre "fratele" Traian, trebuie să 
precizez că se înscrie tocmai în ultima parte a afirmației lui 


Eminescu. Mă întreb însă de unde atâta lipsă de 
verticalitate? De unde atâta slugărnicie? 

Prietenul nostru comun, Mihai, ne-a făcut cunoştinţă şi s-a 
bucurat că vom rămânea buni amici, căci, în fond, eram 
cam de aceeaşi vârstă, apoi executase şi el câţiva ani ca 
deţinut politic la Târgşorul Nou şi amândoi veneam de pe 
frumoasa vale a Bistriţei. Ce dezamăgire însă! 

Sub numele conspirativ de Nemţeanu şi apoi de Stejaru, 
fratele Traian a dat în perioada 1966-1980, şi chiar după, 
nu mai puţin de 67 de note informative despre mine, dar 
care conţineau între 3 şi 13 pagini ministeriale. Deci, un 
adevărat volum, volumul lui luda. 

Traian are nevastă tot de pe Valea Bistriţei şi mai are doi 
băieţi frumoşi şi inteligenţi cărora, desigur, aceste rânduri 
le vor cădea sub priviri. 

Dacă aceşti doi copii, care la ora actuală au la rândul lor 
copii, vor judeca în mod corect şi fără părtinire, vor spune, 
probabil, pe drept cuvânt: "Cine mi-ai fost şi cine-mi eşti tu, 
măi, tată?!" 

Acest Traian m-a urmat timp de circa 16 ani ca o umbră, 
ca o fatalitate. Dacă mergeam la Ghindăoani să-l văd pe 
părintele Dumitru Bejan - bunul meu prieten şi camarad de 
Aiud, de D. O. şi şef de lot, care păstorea acel ţinut, Traian 
era după mine. Îmi aduc aminte că odată ne-a prins ploaia 
şi a trebuit să rămân la Ghindăoani. Cum părintele avea 
doar un pat liber şi Traian a spus că rămâne cu mine orice 
ar fi, a fost nevoit să ne găsească o casă în vecini, unde să 
rămânem peste noapte. Dacă voiam să merg până la 
Mânăstirea Bistriţa, mă însoțea şi aşa se întâmpla în orice 
situaţie, până când această "dragoste" mi s-a părut cam 
exagerată. 

Aşa stând lucrurile, am mers singur la Ghindăoani şi i-am 
mărturisit îngrijorarea mea părintelui Bejan. Mi-a spus 
atunci că şi el este sigur de faptul că Traian ascunde ceva, 
sfătuindu-mă să mă îndepărtez de el cu orice preţ şi nici în 
Ghindăoani să nu-l mai aduc vreodată. Din păcate, 


observaţia noastră era tardivă: până la acea oră, Traian ne 
încondeiase suficient pentru a cădea sub ancheta 
Securităţii. 

Pe 21 ianuarie 1970, am fost ridicat de la serviciu şi, după 
o anchetă severă care a durat până noaptea târziu, col. 
loan Popa, comandantul Securităţii din Piatra Neamţ, a 
decis să fiu în continuare anchetat zilnic, dar în stare de 
libertate, în aceeaşi perioadă şi părintele Bejan 
"beneficiind" de un regim similar cu al meu. 

De la Consiliul Securităţii Statului Bucureşti Direcţia 13, s- 
a deplasat cpt. Rusu, special pentru a mă ancheta, ajutat de 
cpt. Pisaltu Ion de la Securitatea Piatra Neamţ (Dosar | 
2412, p. 383). Astfel, pe 31 martie 1970, eram înhăţat de la 
serviciu de către cpt. lonaşcu Guiţă, imediat reţinut şi apoi 
anchetat sub stare de arest. Când acest Guiţă mi-a spus la 
sfârşitul anchetei să-mi pun martori apărători, deşi ştiam că 
este o cursă, l-am numit pe Nicolae Popa din Piatra Neamţ, 
camarad de Aiud, care a primit fără nici o reţinere şi cu 
orice risc să mă apere. Cred, şi nu greşesc, că a fost prima 
şi singura persoană care a primit să-mi facă acest serviciu, 
pentru care îi port o permanentă recunoştinţă. 

Ionașcu Guiţă însă mi-a comunicat că acel Traian va fi adus 
ca martor în proces. Am făcut poate o greşeală de tactică 
spunându-i anchetatorului că "efectul Traian" este nul, 
pentru că ştiam de câţiva ani că este un informator murdar. 
Argumentul a căzut ca o bombă asupra lui Guiţă, renunțând 
imediat la oficiile lui Traian şi excluzându-l de pe lista 
potenţialilor martori. Urmare a acestui fapt, nici în ancheta 
care a continuat până la completarea dosarului, numele lui 
Traian nu a mai fost amintit. 

Peste ani, aveam să aflu că acest Guiţă, mutat la Galaţi, a 
ajuns colonel iar apoi a fost avansat la gradul de general de 
către domnul Ion Iliescu înainte de a preda Preşedinţia 
domnului Emil Constantinescu. 

Din volumele dosarului meu de la CNSAS, am luat 
cunoştinţă printre altele de faptul că Traian era "rezident", 


ceea ce se tălmăceşte că era şeful mai multor informatori, 
în felul acesta controlându-l şi pe Gicu. 

Plin de zel şi conştiinţă de trădător, Traian nu s-a oprit însă 
în mai 1980 când m-am exilat, ci a căutat cu orice ocazie 
ivită să mă "ajute" în continuare. 

Astfel, în ziua de 23 decembrie 1986 - la 6 ani şi jumătate 
după ce părăsisem ţara, s-a întâlnit în faţa Teatrului 
Tineretului cu o cunoştinţă comună, D. L., fost coleg de 
clasă la Şcoala Normală. După ce l-a întrebat pe acesta ce 
mai ştie despre mine, a mers imediat la Securitate, 
adăugând încă o notă informativă. 


(Sursă: CNSAS, Dosar SIE 63, pag. 72) 

Cei doi "prieteni", Traian şi Gicu, au însemnat pentru mine 
o condamnare de 10 ani muncă silnică. Informaţiile lor - în 
cea mai mare parte mincinoase - au cântărit greu la 
condamnarea mea. Un aspect este foarte clar: fără 
declaraţiile lor nu puteam fi trimis în judecată pentru că 
intervenţia mea din martie 1969, de la Liceul "Petru Rareş", 
unde am demonstrat existenţa Lui Dumnezeu pe cale 
raţională, nu era un motiv de a ajunge în faţa tribunalului, 
cu atât mai mult cu cât Constituţia României garanta şi 
respecta, totodată, libertatea cultului. 

"Mat. [. 0." 

Securitatea viola orice domiciliu unde avea interesul să o 
facă pentru a descoperi anumite obiecte sau documente 
care să-l incrimineze pe cel vizat. În timpul dominaţiei 
comuniste, în toată ţara erau 56 de încuietori tip. Cum 
Securitatea din fiecare judeţ deţinea, fireşte, prototipul 
acestor chei, se înţelege că putea pătrunde oricând în 
locuinţa şi intimitatea oricărui cetăţean. 

Microfoanele purtau însemnele Mat. 1. O. (material 
tehnico-operativ) şi erau instalate în locuinţe, fără ca 
oamenii să ştie că sunt ascultați şi înregistraţi de "moartea" 
care stătea la pândă. 


În felul acesta, Consiliul Securităţii Statului Bucureşti, 
Direcţia 1 cu nr. 114292, din 28.03.1968, a aprobat 
instalarea microfoanelor în locuinţa mea în urma unei 
adrese făcute de Securitatea din Piatra Neamţ. Aprobarea 
a fost semnată de col. de securitate Gheorghe Crăciun, 
nimeni altul decât fostul comandant al închisorii Aiud. 

Cpt. Asaftei avea o slăbiciune deosebită pentru "1. O.'. 
Astfel, în "Nota de analiză" din 31.05.1979, 595/007, 
consemna: "Faţă de cele raportate, se impune ca în 
continuare să se acţioneze pe linia intensificării urmăririi 
prin reţia şi realizarea sarcinilor menţionate în analiza 
anterioară. (.) Întrucât mijloacele T. O. de la domiciliul său 
nu funcţionează corespunzător, împreună cu ofiţerul 
specialist de la "TI" vom pătrunde pentru verificarea lor. 
Având în vedere faptul că intenţionează să-şi schimbe 
domiciliul, se va ţine legătura cu întreprinderea, pentru a 
cunoaşte din timp schimbul şi să luăm măsurile 
corespunzătoare". 

Din "Nota de analiză" din 4.12.1979, reiese că s-a dato 
dispoziţie în sensul scoaterii acestor microfoane din 
locuinţa mea înainte de a pleca în SUA, misiunea fiind 
executată de cpt. Vasile Asaftei. 


(Sursă: CNSAS, Dosar 1 2412, volumul 5, pag. 8) 

Mai mult, în "Raport", din 13.06.1980, Asaftei aprecia că 
atitudinea mea faţă de orânduirea socialistă ar putea fi 
temperată ". Prin folosirea chitanţei din care va rezulta că a 
primit bani de la M. I. Având în vedere că la data de 
12.05.1980, Caraza Grigore a primit viza de intrare în SUA, 
propun să se treacă la realizarea combinației raportate mai 
sus, prin intermediul tov. It. col. Berilă Vasile, şeful 
Compartimentului Paşapoarte. Propun de asemenea să i se 
acorde suma de 500 lei iar în chitanţă să fie menţionată 
suma numai în cifre, pentru ca ulterior să fie modificată 
eventual în 5.000 lei." 


(Sursă: CNSAS, dosar I 2412, vol. 3, pag. 14) 

În acest caz, se impune o corecție: pe 13.06.1980, eram 
deja în SUA. 

Vă mai amintiţi, domnule căpitan Asaftei? 

După ce m-am întors din exil, dl. Asaftei a căutat să se 
laude câtorva cunoştinţe de ale mele, foşti deţinuţi politici, 
că dumnealui m-a scos din Aiud şi m-a adus în Piatra 
Neamţ. După cum se observă, domnul Asaftei a încercat să 
demonstreze că era mai mare chiar decât generalul Vasile 
Ionel şi, oricum, la egal cu Nicolae Ceauşescu. 

Dacă, între timp, domnul căpitan nu a renunţat cumva la 
punctul lui de vedere atât de original, se impun 
următoarele întrebări: de ce după 21 iulie 1977, dată când 
s-au eliberat toţi deţinuţii politici în urma decretului de 
grațiere din 18 iulie, eu am mai rămas încă 24 de ore de 
unul singur în Zarca? De ce pe 22 iulie, când am fost scos 
din închisoare, la poartă mă aştepta subofiţerul de 
securitate Caia, care m-a însoţit până în Piatra Neamţ, 
predându-mă apoi mult "îndrăgitei" Securităţi pe 23 iulie 
1977? 

În 11 volume din cele 20 şi care totalizează 1961 file, în 
proporţie covârşitoare sunt referirile la anchetele din Piatra 
Neamţ, notele informative primite de la informatorii 
Securităţii şi rapoartele ofiţerilor de securitate către 
superiorii lor. 

Toate rapoartele lui Asaftei, precum şi notele informative 
primite şi sugestiile pe care le-a dat încep cu: "Legionarul 
cutare." 

— Dumneavoastră, domnule Asaftei, aţi adăugat la starea 
civilă a tuturor celor care v-au căzut sub secure adjectivul 
"legionar". De ce nu aţi adăugat şi altele, de exemplu 
"fascistul cutare", "nazistul", "falangistul" sau chiar 
"comunistul" dacă existau oameni şi cu această ultimă 
convingere? Aţi făcut-o că v-au fost atât de dragi legionarii 
sau poate pentru a-i afunda şi mai mult? 


Caut să menţionez că am remarcat în scrisul 
dumneavoastră o "caligrafie", o "ortografie" şi, în special, o 
construcţie a frazei cu totul deosebite care de multe ori mă 
făceau să pufnesc în râs. Greşesc oare? 

Atunci, în perioada iulie 1977 - mai 1980, aveaţi gradul de 
căpitan. În 2001, când m-am repatriat, am aflat că aveţi 
gradul de colonel. Poate pentru "meritele" mai sus inserate? 
Şi nu m-ar mira deloc dacă veţi fi avansat general post 
mortem, exact din aceleaşi considerente! 

Pe 28.10.1969, It. col. Aurel Mihalcea a dispus efectuarea 
unei percheziţii secrete în casa subsemnatului. 

Pe 27.02.1970, colonelul loan Popa, şeful Securităţii din 
Piatra Neamţ, a dispus percheziţionarea locuinţei 
personale, precizând: "Aceasta se va face de cpt. Rusu Ion, 
Direcţia 13 Consiliul Securităţii Statului Bucureşti, ajutat de 
căpitanul Pisaltu Ion, Onu Dumitru, cpt. Brădeanu, cpt. 
Ghineţ, cpt. Guiţă lonaşcu". 


(Sursă: CNSAS, Dosar 1 2412, vol. 2, fila 32) 

Sub sigla “Strict secret", fireşte, exemplar unic, 
informatorul "Negoiţă" din Borca, la 04.04.1985, 
transmitea următoarea "Notă informativă. 

Sursa relatează că în luna februarie 1985 a primit o 
scrisoare de la numitul Caraza Grigore din New York. Ţin să 
menţionez că această scrisoare, faţă de altele, arată că sus- 
numitul o duce mai greu. Scrie mai puţin, nu pune vederi în 
scrisoare ca altădată. Nu-i scrie şi mamei o scrisoare 
separată, ci îi răspunde în aceeaşi scrisoare. Spune chiar 
undeva că este deosebit de ocupat şi de strâmtorat. Se vede 
de altfel şi dorul după locurile natale, după oamenii 
cunoscuţi de pe meleagurile noastre. 

Eu o să caut nişte ilustrate frumoase şi o să-i scriu în aşa 
fel încât să-i trezesc nostalgia după locurile natale. Nu am 
avut timp să-i răspund până în prezent. Sunt ocupat până 
peste cap cu fel de fel de activităţi şi treburi”. 


Nota a fost primită de mr. Ilie D., iar în josul paginii apare 
o adnotare olografă: "Col. Mihalcea - <Este ceiace am 
dorit>". 

Cu "Negoiţă" am copilărit şi am fost buni prieteni până 
când am fost aruncat în temniţă. Chiar dacă Securitatea, la 
un moment dat i-a apreciat activitatea ca fiind "inertă" 
motivată de starea precară a sănătăţii, după refacere a fost 
suficient de prolific. 


(Sursă: CNSAS, Dosar I 2412, "Notă în copie la element 
RD031/1032, pag. 58) 

Nu voi enumera şi alţi informatori care au fost destui în 
cazul meu, dar vreau să mai amintesc doar un singur nume: 
Constantin Caia, pe numele de informator "Colea". Acest 
cetăţean mi-a fost coleg de clasă şi de bancă la Liceul "Petru 
Rareş" din Piatra Neamţ, când eu îmi completam studiile la 
curs seral. 

"Notă informativă. 

Sursa: "Colea", orele 10.20 

Casă Primită de cpt. Pisaltu loan. 

Sursa vă informează că în oraşul Piatra Neamţ a cunoscut 
de cca 1 an pe numitul Caraza Grigore care în prezent este 
elev la cursurile serale liceu 1 cl. XI. (.) În luna februarie 
1969 în clasa unde învaţă, a contrazis pe profesorul de 
biologie asupra teoriei apariţiei vieţii pe pământ şi originea 
acesteia, susţinând existenţa unei puteri supranaturale". 


(Sursă: CNSAS, Dosar 1 - 2412, pag. 117, 118, 119) 

Dintre ofiţerii de securitate care s-au mai ocupat special 
de mine în această perioadă, îl voi aminti pe căpitanul lon 
Pisaltu. Acest Ion Pisaltu, securist, în afara faptului că era 
întrebuințat pentru a ţine locul ofiţerilor care mă anchetau, 
îşi făcuse un obicei de a mă împunge sau a mârâi la mine. 
Era persoana care lua legătura cu cei doi informatori, 
Traian şi Gicu, aspect pe care l-am regăsit în informaţia 
dată de Traian pe 15 noiembrie 1965. Apare frecvent în 


toate volumele Dosarului | 2412, cu misiunea de a lua 
notele informative şi a da directive informatorilor săi. 

Reîntors în patrie, l-am întâlnit în câteva rânduri pe acest 
securist, ultima dată în luna august 2003, însoţit de un 
tânăr, în apropierea locuinţei mele. L-am oprit şi l-am 
întrebat dacă el este cpt. Pisaltu. S-a apropiat de mine şi 
întinzându-mi mâna mi-a zis: 

— Da, eu sunt! 

După ce l-am lăsat câteva clipe cu mâna întinsă, i-am zis: 

— Cu dumneata nu voi da niciodată mâna, domnule 
Pisaltu! 

Şi-a retras braţul ca opărit, iar pe faţa tânărului care îl 
însoțea am observat un zâmbet în care am citit parcă o 
oarecare satisfacţie. Mă întreb, cine o fi fost oare tânărul? 

"În sfârşit am reuşit să găsesc unele lucrări care cred că te 
interesează în acelaşi grad ca şi pe mine şi am făcut o copie 
şi pentru dumneata: lista zbirilor de la Interne în cele patru 
decenii - 2 pagini, lista comitetului reeducării din Aiud - 8 
pagini. De fapt, sunt două volume groase şi mari, având 
dimensiuni de (45/40 cm), iar în interior se găsesc 
capitolele şi numele anexate. Coperta este făcută în filigran 
- ca o Evanghelie - şi pe ea se află scris şi reliefat tot ceea 
ce e prezentat în materialul respectiv. Restul nu mai este 
nevoie să comentez fiindcă pe mulţi i-ai cunoscut acolo". 

Citatul face parte dintr-o scrisoare primită de la Paris, de 
la un ilustru prieten, plecat din ţară cu mult timp înaintea 
mea şi care a avut o funcţie înaltă, fiind un vrednic urmaş al 
lui Iuliu Maniu. În plus, în aceeaşi scrisoare, mai adaugă: 
"Consemnez şi Organigrama Direcţiei Securităţii capitalei 
în perioada 1948-1950 (11 pagini) ". 

De adăugat că această organigramă include 321 de nume 
ale securiştilor care au dezlănţuit teroarea în România, 
începând cu lt. col. Tudor Sepeanu, director, şi terminând 
cu lon Zaharia, funcţ. Op. De remarcat este faptul că doar 
12 din cei 321 sunt cu studii medii sau superioare, 


respectiv, 7 studenţi, 1 medic, 1 avocat, 2 piloţi, 1 ofiţer, iar 
ceilalţi sunt, prin excelenţă, muncitori! 

Din aceeaşi sursă, ca Anexă la nr. 85.044 din 17.01.1992, 
este şi lista miniştrilor de Interne, miniştrilor secretari de 
stat, prim-adjuncţilor sau adjuncţilor ministrului de Interne 
ori secretarilor de stat din perioada martie 1945 - 
decembrie 1989. Astfel, lista începe cu Virgil Stănescu şi 
continuă cu Ieohari Georgescu, Alexandru Drăghici, Emil 
Bobu, Gheorghe Pintilie, Tudor Postelnicu, Alexandru 
Nicolski, Mihai Pacepa, Nicolae Pleşiţă, Vasile Moise, 
terminându-se cu lulian Vlad care şi-a încheiat activitatea 
pe 22 decembrie 1989. 

În total, 44 persoane, autorii celor mai mari atrocități din 
ţară, care au adus iadul în România, au determinat 
înregistrarea celei mai negre perioade din toată istoria 
neamului românesc. Din datele care se cunosc, neoficial 
însă - pentru că domnia dictaturii comuniste nu a dat 
niciodată la iveală adevărul în ceea ce priveşte deportările, 
arestările, întemniţările şi asasinatele făcute - ele pot fi 
evaluate la circa 2.000.000 persoane arestate şi anchetate, 
din care circa 500.000 exterminate în temnițe, colonii de 
muncă, în luptele din munţi duse de Rezistenţa 
anticomunistă şi în alte conjuncturi. 

Acest material l-am expediat în copie mai multor 
personalităţi din exil, SUA, Europa, America de Sud, care se 
îndoiau de reeducările din Aiud şi rezultatul acestora. Chiar 
dacă faptele prezentate de mine se doreau, de către mai 
multe persoane, să rămână ascunse, se poate vedea că un 
adevăr nu poate fi tăinuit prea mult timp. 

În concluzie, istoria, probabil, îl va consemna cu sau fără 
accepțiunea noastră. 

Impactul cu Dosarul | 2412 a fost destul de dur dacă este 
să ţin cont de faptul că oameni pe care i-am considerat 
prieteni şi care mi-au fost foarte apropiaţi au profitat de 
sinceritatea mea şi mi-au vândut destăinuirile. Am înţeles 
presiunea exercitată asupra lor de către Securitate, dar la 


un moment dat ei înşişi şi-au dat seama că pot atinge un 
nivel de trai mai bun decât al multora, din banii murdari pe 
care îi obțineau din notele informative. 

În volumele din arhiva CNSAS, am descoperit multe nume 
pe care le bănuisem, dar şi ale unor persoane care s-au 
dedublat cu pricepere de-a lungul anilor. În ceea ce 
priveşte delaţiunea făcută de învățătorul Constantin 
Hruşcă, aceasta este confirmată de dosarul meu, nr. 
50.171, vol. 2, fila 150, din arhiva CNSAS. 

Este foarte interesantă reacţia unora dintre vânzătorii 
vieţii mele care au aflat că îmi voi scrie memoriile. Pentru 
unii s-a intervenit cu argumente în favoarea discreţiei, 
pentru alţii în favoarea neştirbirii onoarei şi statutului social 
căpătat în decursul anilor. Aşa este cazul unui pietrean 
foarte cunoscut, doctor deţinut în Aiudul anilor 1962-1964. 
Eram sfârşit de foame, aproape îngheţat în celula de 
pedeapsă. Cu eforturi supraomeneşti, am reuşit să mă ridic 
în picioare. Acest "slujitor" al lui Hipocrate, care mă 
cunoştea foarte bine, când am dat să-i vorbesc a izbit 
vizeta. Şi dus a fost! 

Au trecut de atunci 40 de ani şi pe medicul deţinut 
respectiv nu l-am mai întâlnit chiar dacă şi el locuieşte în 
Piatra Neamţ, împreună cu soţia care este de pe Valea 
Bistriţei. Nu-i voi spune numele căci deja două persoane din 
familii deosebite, aflând că-mi scriu memoriile, s-au rugat 
cu mâinile împreunate să nu-i inserez şi să nu-i stigmatizez 
numele. O fac din respect pentru persoanele respective şi 
pentru cei doi fraţi ai soţiei dânsului care mi-au fost buni 
cunoscuţi. 

Părintele protosinghel Iustin Pârvu. 

În lungul şir de ani de osândă, în situaţii şi locuri diferite, 
mai mulţi preoţi care m-au cunoscut mi-au propus ca după 
eliberarea din închisoare să urmez Teologia sau să mă 
călugăresc. Fiecăruia i-am răspuns cam în aceiaşi termeni: 
misiunea este prea mare şi această obligaţie pe care mi-aş 
lua în faţa societăţii şi în faţa lui Dumnezeu m-ar strivi. Îmi 


dau seama că nu pot să-mi iau această răspundere. Dacă aş 
deveni ostaşul lui Dumnezeu, ar trebui să merg numai pe 
căile indicate de lisus Hristos şi păcătosul de mine mă tem 
să nu calc pe alături. Atunci, totul din mine s-ar dărâma şi 
m-aş considera un om învins. 

În vara anului trecut, la Mânăstirea Petru Vodă, după ce 
mi-am spus necazurile mele şi păcatele, părintele 
protosinghel Iustin Pârvu mi-a zis: 

— Grigore, uite ce-ţi propun eu, vino aici la mânăstire şi te 
fac călugăr. Vom fi împreună şi la bine şi la greu şi te voi 
ajuta în orice situaţie să urmezi Cuvântul Domnului. Lumea 
ţi se va deschide şi cerul pe care cu atâta dragoste îl 
priveşti îţi va fi mereu deschis. 

M-am întors cu ani în urmă şi mi-am amintit de 
propunerea acelor preoţi din închisoare, care îmi cereau 
acelaşi lucru. 

— Nu pot, părinte lustin, i-am răspuns, povara pe care mi- 
aş lua pe umeri m-ar dobori. Ca slujbaş al Domnului, nu pot 
înţelege să privesc în lături, ci numai înainte şi numai în zări 
albastre. 

A zâmbit părintele şi mi-a spus să mă mai gândesc şi să 
trec pe la mânăstire cel puţin o dată pe lună. M-am ridicat 
de pe scaun cu părere de rău şi, în urma acestui răspuns pe 
care i l-am dat, mă vedeam în poziţia unui om mărunt, aflat 
în faţa unui uriaş. 

În decursul a numai 11 ani, începând cu 1992 şi până la 
acea oră, iată realizările acestui sfânt în viaţă cu care 
împărţisem cândva celulele Aiudului: mânăstirile "Petru 
Vodă", Urecheni, Rădeni, Blaj, mânăstirea de maici "Petru 
Vodă" şi Capela Aiud, de la Râpa Robilor. Urmează apoi 
şcoala de copii, azilul de bătrâne şi un laborator de plante 
medicinale. 

Am părăsit chilia părintelui care reuşeşte zi de zi, timp de 
18 şi chiar 20 ore din cele 24 ale zilei, să primească enoriaşi 
din toată ţara şi să le ascultă nevoile, durerile şi dezastrele 


vieţii. Fiecăruia în parte, în afară de o vorbă bună, un sfat, îi 
găseşte o soluţie, o cale de ieşire înspre lumină. 

Am căutat să fac o comparaţie între persoana mea şi a lui, 
şi mi-am dat seama că o paralelă aproape nu poate exista 
pentru că deosebirile dintre noi sunt mari, în timp ce 
asemănările sunt puţine. 

Când am părăsit mânăstirea, mi-am întors privirile în urmă 
şi am încercat sentimentul că, ajuns până în poarta raiului, 
am fost nevoit să mă întorc pe pământ. 

Ultima sută de metri. 

Mă hotărâsem să mă reîntorc în ţară. La întrebarea pusă 
de mai mulţi dintre prietenii şi cunoştinţele mele de ce fac 
acest lucru, răspunsul meu a fost că vreau să mor în ţara 
mea. Nu am nimic, nici un fel de avere mobilă sau imobilă, 
dar toată Valea Bistriţei, împrejurimile şi Muntele Ceahlău, 
toată Moldova şi toată ţara constituie moşia mea. 

Adeseori, un dor sfâşietor mă cuprindea de aceste locuri şi 
de multe ori, fără să vreau, îmi aminteam versurile poetului 
Nichifor Crainic: "Şi dragostea de neam M-a făurit să-i cânt 
Moşia-n care n-am Doi paşi pentru mormânt". 

Ajuns însă în patrie, mi-am cumpărat un loc pentru 
mormânt în Cimitirul Valea Viei din Piatra Neamţ şi puţin 
timp după aceea îi scriam bunului şi onorabilului meu 
prieten, scriitor şi ziarist, Titus Pârvulescu: "Acum, iubite 
prieten, nu mă mai pot prevala de versurile lui Crainic pe 
care vi le recitam atunci când bănuiaţi că mă întorc în ţară, 
unde am lăsat, în afară de amintiri, doruri, şi oarecari averi. 
Acum, sunt proprietarul unui loc de veci şi nu mai pot să 
spun că, în propria-mi ţară, nu am <Doi paşi pentru 
mormânt! >, 

Am reîntâlnit mai mulţi camarazi de suferinţă şi-am 
cunoscut pe alţii care au suferit odată cu noi în temniţele 
comuniste. O dată pe săptămână, vineri seara, ne întâlneam 
la un restaurant pentru o mică agapă, nu ca să petrecem, ci 
de dragul de a ne revedea şi de a ne spune durerea, dea ne 
împărtăşi gândurile şi de a ne reaminti de chinurile vieţii pe 


care nu le-am meritat. Toţi luptaserăm pentru o idee, 
contribuind la apărarea neamului nostru care era pe 
punctul de a deveni populaţie din poziţia de popor. 

Am fost la început şapte, în afară de alţi doi invitaţi care 
veneau periodic, dar cu timpul a ieşit câte unul, pe rând, 
lăsând în urmă, în afară de un gol sufletesc, şi un scaun 
liber. Cu sau fără motive întemeiate, justificându-se sau 
chiar fără să mai dea vreo explicaţie, s-au pierdut pe cale. 
Astăzi mai suntem doar doi, Aurel Popa şi eu. 

Mă întorc în trecut cu ochii minţii şi văd cum am străbătut 
în goană toţi distanţe de maraton, apoi am alergat pe 
10.000 de metri şi iată-ne cărunţi sau chiar de tot înălbiţi, 
alţii chiar şchiopătând, străbătând ultima sută de metri. Am 
tot respectul pentru camarazii mei de bună-credinţă şi 
apreciez anii de osândă pe care i-au parcurs în slujba unui 
ideal. Unii au făcut Aiudul, Gherla, Piteştiul, Târgu Ocna, 
Canalul sau Bălţile Brăilei. Alţii au lucrat în subteran la Baia 
Sprie, Cavnic sau Valea Nistrului. Din cei 10 ani de detenţie 
pe care i-a executat, bunul meu prieten Aurel Popa a lucrat 
4 ani la mina Valea Nistrului, unde, pe lângă faptul că era 
condamnat politic, mai era condamnat şi la întunecimile 
adâncului, la aerul încărcat cu particule de plumb, cupru 
sau pirită şi la pericolul ca în fiecare clipă să fie înghiţit de 
măruntaiele pământului. 

Doar eu şi Aurel am mai rămas pe ultima sută de metri, ca 
într-o cursă din care nu avem voie să ieşim învinşi, doar că 
deseori suntem încercaţi ba de plămâni, ba de ficat sau de o 
respiraţie greoaie din cauza unei bronşite cronice. 

Dacă vom putea împreună atinge suta de metri şi încă vom 
mai fi pe picioare, facem stânga împrejur, mergem la start 
şi o luăm de la capăt, căci în spate va fi mereu tot o sută de 
metri. Dacă unul dintre noi va rămâne ultimul, este obligat 
să ocupe un loc la masa amintirilor noastre în fiecare vineri 
şi să închine un pahar pentru cei rămaşi în urmă. Promit că, 
dacă voi supravieţui, voi face acest lucru săptămână de 


săptămână, până la sfârşitul vieţii, fiind totodată şi un 
protest pentru cei care au ieşit din rând. 

Sunt atât de convins de drumul pe care l-am urmat şi 
merg înainte cu orice risc, deşi s-ar putea ca şi după 
publicarea acestui volum să-mi atrag duşmani sau chiar să 
ajung într-un proces pentru că la ora asta conduce nu 
neamul românesc, oameni de bună-credinţă, ci eşalonul doi 
comunist. 

Când mi s-a comunicat că am 9 dosare nu am fost mirat, 
pentru că într-o viaţă de temniţă şi 21 ani de exil se adună, 
dar când s-a ajuns la 20 şi încă 2 de la Iaşi pe care nu le-am 
văzut, mi-am zis totuşi că sunt prea multe. Din păcate, 
neamul românesc a fost condus de străini şi doar în mică 
măsură de români adevăraţi. Dacă mă gândesc la faptul că 
România este o insulă latină într-o mare de slavi, este 
tocmai pentru că Dumnezeu a păstrat această insulă pentru 
anumite merite pe care le-a avut. Pentru mine, neamul 
românesc nu înseamnă Dej, Ceauşescu sau chiar Iliescu de 
astăzi. Pentru mine, neamul românesc înseamnă Mircea, 
Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Mihai 
Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, înseamnă Mihai Eminescu, 
Nicolae Grigorescu, George Enescu, Mircea Eliade, 
înseamnă atâtea figuri celebre care au dat strălucire 
acestui popor aşezându-l alături de popoarele de seamă ale 
Europei. Acesta este adevăratul neam românesc! 

Pentru mine, România înseamnă frumuseţea şi gloria ei, 
înseamnă piatra de hotar a Europei între barbarie şi 
civilizaţie, înseamnă munţii şi codrii nesfârşiţi de brazi, văile 
şi dealurile, bisericile şi mânăstirile, înseamnă mormintele 
străbunilor noştri; înseamnă păsările care cântă pe ram, tot 
ce este bun, nu străinii veniţi peste noi pentru a ne jefui şi 
înrobi. 

Eu, în neamul românesc, văd sublimul şi nu partea urâtă 
care reprezintă bezna ignoranței şi a păcatului. De aceea 
m-am întors, să răsar din nou pe frumoasele mele plaiuri, 


având deasupra capului meu aceeaşi stea care mi-a vegheat 
leagănul şi mi-a hotărât traiectoria întregii mele vieţi. 

Bătălia nu o pot părăsi niciodată şi vreau să mor pe 
această baricadă. Vreau să mor pe-un vârf de munte şi nu 
într-o văgăună - aşa cum îi spuneam lui Mihai Lungeanu 
când eram foarte bolnav, aş vrea să mor putând privi cerul. 

Acelaşi lucru îl vreau şi astăzi: să pot privi cerul până la 
sfârşit, să pot privi munţii, frumuseţea lumii lăsate de 
Dumnezeu; să pot privi această coroană a Moldovei - Piatra 
Neamţ. Sunt îndrăgostit profund de această ţară, îmi vine 
să mângâi iarba sărutându-i fiecare fir care se înalţă şi să 
respir odată cu ea din seva acestui pământ. 

Probabil, mi-a rămas în fiinţă ceva din acele peisaje de 
asfinţit, de răsărit, de vârfuri de Ceahlău, de murmur al 
Bistriţei, de Culmea Stânişoarei, de mânăstirile noastre şi, 
în sfârşit, de frumoasa Piatra Teiului, în apropierea căreia 
am văzut pentru prima dată lumina zilei. 

Când eram mic, priveam soarele cum asfinţea şi plângeam. 
Întodeauna am iubit verdele naturii, al ierbii, al florilor şi 
azurul. Este cel mai înalt şi mai frumos iar dincolo de el este 

muzica, liniştea, apoi Divinitatea în care se reazămă 
întreaga credinţă, speranţă şi încredere. Când nu ai 
încredere, e ca şi cum ar fi capitulat o bună parte din tine, 
din speranţă, din viitor. Căci mai presus de toate este a iubi, 
începând cu Divinitatea şi terminând cu partenerul de viaţă. 
Este atât de nobil să iubeşti! Să iubeşti copiii, viaţa, lumea, 
natura, să iubeşti tot ce este frumos şi înălţător, cum 
spunea Tudor Vianu, pentru că "Frumosul opreşte clipa în 
loc!" 

Mă întorc în timp şi observ într-o viaţă de chin, într-o viaţă 
de întuneric, doar o rază subţire, o rază firavă care m-a 
condus şi am ajuns până în clipa de faţă, încercându-mă 
sentimentul că am trăit sute de ani. Mă văd adesea călărind 
în apropierea lui Ştefan, la Lipnic alungând tătarii, la Podul 
Înalt şi, în sfârşit, mă văd la Războieni, împotriva turcilor, 


încercând să-l opresc pe domnitorul nostru care călărea de 
unul singur înspre duşman, voind să moară. 

Trăiesc mereu cu gândul c-am existat în mai multe vieţi la 
rând. 

Trăiesc cu gândul că am fost mereu în furtună, că am fost 
mereu de strajă, că mereu am păzit graniţele ţării şi că 
veacuri la rând am luat parte la mii de bătălii şi războaie, că 
am fost doborât, dar m-am ridicat şi am plecat mai departe. 

Şi acum, de această dată, iată-mă către sfârşit de drum şi 
mă întreb: oare am mai rămas dator cu ceva acestei triste şi 
zbuciumate vieţi? 

"Ani grei îmi apasă tâmplele ninse Viaţa mă strivi, dar nu 
mă-nvinse!" 


SFÂRŞIT