Gheorghe Andreica — Masacrarea Studentimii Romane

Gheorghe Andreica 


Gheorghe Andreica 


„MASACRAREA _ 
SIUDENŢIMII ROMANE” 


Cuvânt înainte. 

Oculta comunistă - pe lângă falsificarea trecutului nostru 
istoricşi-a propus să falsifice şi istoria viitoare. În acest scop 
a confecţionat documente false destinate arhivelor, viitorii 
cercetători ai istoriei urmând să le ia drept autentice. 
Actele primare false constau în declaraţii smulse victimelor 
prin torturi inimaginabile. 

Editura „Vremea” s-a şi grăbit să publice un volum masiv, 
„Memorialul ororii”, cu asemenea „documente”, 
contrafăcute de Securitate sub teroare. 

În asemenea condiţii numai mărturiile supravieţuitorilor 
pot constitui izvoare autentice, pe baza cărora să se scrie 
istoria adevărată. 

lată de ce, împreună cu Octavian Voinea, ne-am propus să 
strângem cât mai multe mărturii de la sutele de 
supraviețuitori ai închisorilor comuniste. 

Am început cu perioada de după 15 mai 1946, deoarece 
aceasta a fost cea mai fierbinte şi cea mai importantă. 
Atunci, Oculta comunistă a hotărât nimicirea Legiunii 
„Arhanghelul Mihail”, cea mai numeroasă şi puternică 
formaţiune de luptă a tineretului conştient, capabilă să facă 
opoziţie eficientă bolşevizării ţării. 

Iniţial, acest capitol (dedicat răstignirii tineretului român) 
a purtat titlul de „Eli, Eli, lama sabcctani?” (Dumnezeul 
meu, Dumnezeul meu, de ce M-ai părăsit?). 


Octavian Voinea - ca martor ce a trecut prin miezul de foc 
al acestei grozăvii satanice - mi-a relatat verbal episoadele 
aşa cum i-au venit în minte. 

Doi ani a durat înregistrarea mărturiilor, transcrierea lor 
de pe banda magnetică, aranjarea în ordine cronologică şi 
stilizarea de la limbajul vorbit la cel scris. 

Când totul a fost gata o boală nemiloasă a început să roadă 
în trupul bravului camarad martir Octavian Voinea. 

Cu un ultim efort de voinţă avi Voinea a ascultat citirea de 
către mine a mărturiei relatate de el şi a făcut corectura 
necesară. 

În grabă mare, lucrând zi şi noapte, am mai strâns multe 
mărturii ale victimelor supraviețuitoare, intercalându-le la 
locul potrivit în lucrare. Astfel, la sfârşitul lunii mai 1994, 
lucrarea cu o întindere de aproximativ 1.000 de pagini a 
fost terminată. 

Năpraznică boală nu i-a permis lui Octavian Voinea să mai 
citească manuscrisul completat cu celelalte mărturii, n-a 
putut nici măcar să-l asculte în lecturarea mea. La 20 iulie 
1994, temerarul legionar OCTAVIAN VOINEA, a încetat din 
viaţă la vârsta de 72 de ani. 

* 

Din cauza lipsei mijloacelor financiare am fost nevoit să 
reduc lucrarea, eliminând celelalte mărturii. Am eliminat 
Chiar şi din mărturia lui Voinea acele episoade care nu se 
refereau direct la distrugerea studenţimii române. 

* 

Făcând un sondaj, am constatat că peste 95% din românii 
care se declară creştini convinşi de rit ortodox, greco- 
catolic sau romano-catolic nu cunosc ce înseamnă „Eli, Eli, 
lama sabactani?” Din această cauză am schimbat titlul 
iniţial al cărţii în: „MASACRAREA STUDENŢIMII ROMÂNE” 
29 aprilie 1995 


PITEŞTI (1) 
De la tortură la zbucium. 


Ancheta s-a terminat. Rănile de pe trup s-au vindecat şi cu 
toate acestea eu mai eram încă ţinut la subsolul 
Ministerului de Interne. 

În mod normal, ar fi trebuit să fiu liniştit. Dar iată că abia 
acum am început să-mi pun întrebările cele aducătoare de 
spaimă. În faţa ochilor minţii - din cale ţfară de trează, o 
categorie de evenimente pe care ar fi trebuit să la 
aprofundez înainte de arestare. 

Tot ce a scos de la mine SSl-ul (Serviciul Special de 
Informaţii), prin groaznicele torturi la care am fost supus, 
n-a constituit mare lucru. Pe toate le cunoşteau anchetatorii 
şi încă mult mai bine decât mine. 

Cu mult înainte de arestare am sesizat că ANDREI 
CORNEL DECEBAL, a cărui misiune era de a centraliza 
informaţiile pe ţară şi ale transmite mai departe, avea 
apucături de informator al Securităţii. 

Bănuiala era vagă. Refuzasem să o analizez. Îmi ziceam că 
cel mai grav lucru este să bănuieşti pe cineva de trădare. 
Nu mi-am zis niciodată că a fi cu adevărat trădător e mult 
mai grav decât o simplă presupunere. 

Ancheta a scos la iveală că serviciile de informaţii 
comuniste cunoşteau perfect toate activităţile noastre mult 
mai bine decât le cunoaştem noi cei care activam împotriva 
regimului. 'Toate acestea au fost posibile datorită plasării 
unui informator într-un punct cheie. Informatorul era 
ANDREI CORNEL DECEBAL, iar punctul cheie era 
centralizarea informaţiilor despre activitatea regimului 
comunist. 

Securitatea a reuşit să-l facă agentul ei. Cum?... Bănuiesc. 
Dar, pentru că n-am nici o dovadă certă, nu voi vorbi despre 
aceasta. 

Nopțile îmi erau albe. Tresăream şi mă trezeam din somn. 
Îl aveam în faţă mereu pe acest trădător în diferite posturi, 
Imagini cărora nu le-am dat - la timpul lor - nici un fel de 
importanţă, acum îmi apăreau în faţă cu o limpezime 


inimaginabilă. Toate mă apostrofau, toate îmi reproşau. 
Simţeam că înnebunesc. 

În toiul acestui zbucium am fost mutat In altă cameră cu 
instalaţii salutare interioare, un fel de „garsonieră” de 
puşcărie. Acolo mai era o persoană care s-a recomandat cu 
numele de „Petrescu”. După câteva discuţii cu ortacul de 
celulă m-am dumirit că individul nu era altul decât 
ConstantinTitel Petrescu, preşedintele Partidului Social 
Democrat Independent din România. 

La început n-am vrut să-i spun că sunt legionar. M-a 
descoperit el după vdtebularul pe care-l foloseam. 

Ca de obicei, mai întâi i-am povestit toate păţaniile de la 
arestare până la zi. Titel Petrescu a făcut la fel. Printre 
altele, mi-a povestit un episod care mă interesa direct pe 
mine: 

— Amice, în această cameră a fost introdus un individ pe 
nume Andrei Cornel Decebal. Acest individ avea un regim 
alimentar deosebit de bun, primea mâncare de restaurant 
servită la tava. Scria continuu şi la intervale de o zi sau 
chiar mai des preda hârtiile. 

Sute de pagini a scris cât timp a stat cu mine în cameră. 
Eu am încercat să-i atrag atenţia să nu pomenească nume 
de persoane ca să nu le vage m puşcărie. Elmi-a răspuns să- 
mi văd de treburi că ştie el ceface. Sunt convins că este un 
colaborator al securităţii... 

La auzul acestor lucruri, tot zbuciumul ce mă frământa s-a 
volatilizat. Bănuiala a devenit siguranţă. Da, l-au arestat şi 
pe Andrei Cornel Deccbal ca noi ceilalţi să nu bănuim 
NIMIC... 

Anchete dubioase. 

Începură din nou să mă scoată la anchetă. Interesant era 
că au apărut anchetatori noi, pe care nu-i cunoşteam. 
Anchetatorul - în fiecare zi altul - îmi ţinea câte un discurs 
ce nu avea nici un fel de legătură cu problemele anchetei. 
Vorbea despre construcţia socialismului, despre fotbal, ba 
chiar şi despre femei fără să-mi pună vreo întrebare. La una 


din aceste anchete mi se aruncă următoarea „pastilă”: Ce 
aş face dacă m-ar pune în libertate? 

Am fost luat prin surprindere şi încercam să găsesc 
răspunsul potrivit. N-am mai apucat să răspund că a venit 
gardianul, mi-a pus ochelarii de tablă la ochi şi m-a coborât 
jos în celulă. (Anchetatorul avea sub masă un buton pe care 
apăsa dând semnalul să fiu dus la celulă. Şmecheria o 
cunoşteam de mult). 

I-am spus lui Titel Petrescu ce mi-a zis anchetatorul. 
Acesta mi-a răspuns: 

— Amice, dumneavoastră, studenţii şi tinerii, veţi scăpa 
repede din închisoare. Comuniştii au nevoie de puterile 
voastre şi de talentul vostru. Cu noi bătrânii au ei ce au... 
Eu ştiu prea bine că au fost arestaţi elevi, sudenţi, soțiile 
legionarilor, rudele şi prietenii lor, o mulţime de oameni 
nevinovaţi. Noi suntem prea aproape de Europa pentru a fi 
supuşi unei acţiuni de distrugere de către comunişti. S-ar 
protesta. Comuniştilor ie place crima cu caracter secret. 

În ce mă privea, socoteam că ne ţin anume ca să ne 
prelucreze în vederea înfrânării altora, în cazul eliberării 
noastre. Cât de puerile erau toate aceste judecăţi se va 
vedea nu peste mult timp. 

La o altă anchetă mi se propune (aşa, ca din întâmplare) 
dacă nu cumv a aş vrea să citesc. În sinea mea consideram 
că şi această propunere este tot o pregătire în vederea 
punerii în libertate. 

— Da, vreau. Am răspuns eu mascându-mi gândurile. 

Intrând în celulă cu un maldăr de cărţi comuniste în brafe 
voiam să mă arăt faţă de Titel Petrescu drept un naiv care 
abia atunci începusem asemenea lecturi, deşi eu le citisem 
pe toate, cu mult înainte, când eram încă liber. 

Tâtel Petrescu mă prelucra artandu-mi latura negativă a 
literaturii şi ideologiei comuniste, aşa cum o înţelegea el, 
spre a nu rna lăsa influenţat şi captat. 

Pe firmament apare noţiunea stranie a „reeducării” 


Văzând că anchetatorii trăncănesc verzi şi uscate sau tac 
minute la rând, l-am întrebat pe anchetator ce au de gând 
să facă cu mine? 

Mi-am dat seama că el tocmai această întrebare o aştepta 
şi începu astfel: 

— Regimul comunist este atât de umanitar încât nu 
urmăreşte distrugerea individului ci recuperarea lui. 
Regimul comunist se călăuzeşte după principiul că şi 
deşeurile sociale pot fi recuperate. Cu atât mai mult nişte 
tineri de talia voastră, toţi oameni cu carte. Dar pentru 
aceasta, partidul trebuie să fie sigur că nu veţi mai fi 
reactivaţi. Împotriva celor care nu cedează, ca urmare a 
educaţiei primite în închisoare vor trebui luate măsuri de 
influențare. 

Îmi dădeam seama că va fi foarte greu să ne prefacem, să 
simulăm o schimbare a concepţiilor pentru a le scăpa din 
ghiare. Nu erau aceştia chiar atât de proşti. 

Ceva nebulos vedeam în faţă, ca o ceaţă de rău augur. 
Departe, insă, de mine gândul să pot intui grozăviile ce vor 
urma. 

Tăceam, Mi se tăiase graiul şi-mi dispăruseră ideile. 
Atunci, anchetatorul mi-a pus direct în faţă problema 
REEDUCĂRII maselor de legionari. Înainte de a da 
răspunsul am fost dus în cameră ca să mă mai gândesc. 

I-am spus lui Titel Petrescu cu ce anume mă ispitesc. Titel 
Petrescu a căutat să mă convingă că s-ar putea să ne 
elibereze din închisoare, însă, va trebui să fim foarte atenţi 
spre a nu fi ademeniţi şi înşelaţi de comunişti. 

Secretele reeducării. 

Multe zile la rând am fost scos la anchetă. De fiecare dată 
tot alt anchetator. S-au perindat mai mult de zece. Fiecare 
din ei îmi ţinea câte un logos, un fel de monolog numai cu 
privire la reeducare. 

Ne vor elibera, dar, mai întâi, trebuie să ne reeduce, 
întrucât Mişcarea Legionară şi-a educat membrii în spiritul 


respectării ierarhiei şi a ordinelor şefilor, practicând fiecare 
în parte o autodisciplină de fier. 

Masele de legionari - ziceau anchetatorii - nu gândesc, ci 
urmează orbeşte pe şefii lor. De aceea trebuie reeducaţi şi 
treziţi la realitate. Vor trebui să fie astfel educați ca să 
treacă total de partea regimului şi să se rupă de şefii lor 
legionari pană la denigrarea lor totală. 

Încet-încet mă trezeam la realitate şi-mi dădeam seama că 
nu-i posibil să scăpăm din ghiara lor. Aici nu era vorba de a 
„te face prieten cu dracul până treci puntea”, ci chiar de a 
crede în el... 

La un moment dat îmi zicea că Andrei Cornel Decebal a 
acceptat să participe la reeducare şi că studenţii vor fi 
concentrați la închisoarea Piteşti. 

Am rămas pe gânduri. Deci va trebui să mă alătur unui 
trădător nemernic spre a distruge tot ce am mai sfânt în 
mine, ba şi pe camarazii mei. M-am înfiorat şi m-am 
cufundat în gânduri. 

Anchetatorul mi-a mai spus că alţi camarazi au refuzat 
categoric să discute ceva pe această temă. Mi-a spus-o sub 
formă de reproş. Eu însă tăceam. In aceste cazuri numai 
tăcerea e bună. 

Arunci, anchetatorul începu să mă „gâdile”, flatându-mă 
că-s băiat inteligent şi că aş putea convinge pe mulţi de 
bunele lor intenţii. Simţeam cum o noapte stranie se 
apropia, un coşmar înspăimântător se contura. 

Când anchetatorul vorbea, căuta să nu dea nici o 
importanţă religiei încercând să-mi insinueze că 
Securitatea este convinsă de deşteptăciunea mea, că are 
încredere în inteligenţa mea care prinde din zbor sublimele 
adevăruri ateiste. 

Mă flatau că fiind şi militar de meserie n-aveam cum să fiu 
habotnic. Eu fiind un liber cugetător, pe cale raţională am 
ajuns la negarea obscurantismului religios. Securistul se 
grăbea să-mi dea răgaz pentru a răspunde. Vorbea el în 


locul meu şi insinua că are o încredere deosebită în 
inteligenţa mea. 

Cu tot pericolul de a lua o atitudine - oricare ar fi fost ea - 
i-am pus următoarea întrebare: 

— Cum se va proceda? 

— La timpul potrivit vi se vor da indicaţii. 

Din toate aceste monologuri ţinute de securişti s-a 
conturat că Andrei Cornel Decebal şi-a asumat rolul de a 
conduce activitatea de reeducare a studenţilor la 
închisoarea Piteşti... 

Insinuau că datorită tergiversării mele, Andrei Comei 
Decebal a luat locul întâi şi că ar trebui să grăbesc pasul în 
această cursă. Apoi, cu un aer filosofic şi familiar, a 
adăugat: 

— Ai putea fi de mare folos regimului comunist şi 
deţinuţilor dacă ai colabora cu Andrei Cornel Decebal. 

Mă simţeam ca prăbuşit într-o prăpastie. Aveam impresia 
că am fost prea curios şi am pus prea multe întrebări. 
Răspunsurile anchetatorului parcă rn-ar angaja şi pe mine. 
Mi cuprinde panica. Încercând sa o dreg cumva, le-am pus 
următoarea problemă: 

— Cum poate un om cu carte să accepte o asemenea 
propunere ca bună când el este ţinut prizonier, torturat şi 
într-o izolare totală faţă de familia lui şi faţă de libertatea 
propriu-zisă. 

Începu să mă întreţină cu momeli ieftine: 

— Veţi primi pachete de acasă, corespondenţă, veţi avea 
un tratament omenesc. 

— Asta înseamnă un proces de lungă durată. Apoi cum poţi 
convinge oameni care au multă carte şi educaţie că este 
ceva alb când ei văd bine că este negru? 

— Veţi vedea tot acolo. Avem noi mijloace de convingere. O 
dată ce vă veţi angaja în acest proces - pe care noi îl facem 
cu bune intenţii -nu veţi mai putea da înapoi. Un lucru 
trebuie să finefi minte, acesta fiind cel mai important: 
INIŢIATIVA TREBUIE SĂ PARĂ CĂ A PORNIT DE IA VOI, 


NU DE LA SECURITATE. Apoi a adăugat: Numai astfel, 
numai în acest caz, foştii voştri camarazi vor veni în jurul 
vostru. 

Am ameţit de cap şi am rămas cu gura căscată. Cred că un 
minut sau două nici n-am clipit din ochi... 

Anchetatorul a sesizat spaima ce a pus stăpânire pe mine 
şi luându-şi o înfăţişare plină de afecţiune completă: 

— Se întârzie puţin cu această metodă deoarece, mai întâi, 
trebuie să vă trecem printr-o procedură de condamnare 
juridică, dar care - vezi doamne-nu contează din punct de 
vedere politic, deoarece, niciodată condamnările politice nu 
au fost executate. 

Zicea el, reluâd ideea: Tu şi alţii ca tine va trebui să 
entuziasmați sufletele tinerilor faţă de această metodă ca 
aceştia să-şi dovedească întreaga onestitate şi aderenţă faţă 
de regimul comunist. 

Îmi dădu a înţelege că vom putea să folosim orice metodă 
împotriva celor refractari, deoarece, aceştia nu sunt decât 
nişte duşmani ai dreptului la libertate al celorlalţi. Aceia 
sunt duşmani care se pun de-a curmezişul regimului 
umanitar-comunist de salvare a tineretului român şi de 
redarea lui societăţii. 

Gata. Eram lămurit teoretic. Practic nu puteam intui cum 
se vor petrece lucrurile. Eram decis să nu mai pun nici o 
întrebare, Ştiam prea multe. Acest lucru putea să-i 
determine pe securişti să mă lichideze. 

Eram nerăbdător să-l întâlnesc pe Andrei Cornel Decebal 
ca să-l iau la zor. Şi iarăşi îmi ziceam: Cum aş putea să iau 
la zor pe un trădător? Chiar şi cea mai inocentă discuţie pe 
o asemenea temă nu putea duce decât la o nouă trădare. 
Vai mie, tocmai acum când mă găseam în ghiarele lor. Am 
adoptat tăcerea şi bună a fost! 

La Jilava, marea şi ultima întâlnire. Nedumeriri, întrebări 
şi sfaturi. 

Am fost condamnat, în total, la 65 ani închisoare, urmând 
să o execut pe cea mai mare, care era de 25 de ani muncă 


silnică. Astfel garnisit am ajuns la închisoarea Jilava pe data 
de 5 ianuarie 1949, într-o cameră mare din Reduit. 

Acolo am întâlnit lotul lui Valeriu (Vică) Negulescu 
(comandanat legionar) împreună cu Nelu Rusu, Mircea 
Nicolau, Titi Cristescu, 'Icaciuc şi alţii. 

Dintre vechii legionari l-am întâlnit pe Radu Mironovici, cel 
care a fost prezent la înfiinţarea Legiunii alături de 
Corneliu Zelea Codreanu. 

lată-l şi pe Costache Oprişanşeful Frăţiilor de Cruce pe 
ţară. Oprişan era un pedagog de talie mare. Era cult şi 
inteligent, la care se adăuga o modestie blândă şi plăcută. 
Mult timp va trebui să treacăpânâcând dinrândurile 
tineretului român se va ridica o asemenea valoare. Era 
prezent şi Gheorghe Calciu-Dumitreasa - şef de grup al 
Frăției de Cruce de la Facultatea de medicină din Bucureşti. 

Nuti Pătrăşcanu, plin de neastâmpăr, era prezent şi el... 

În sfârşit, îl văd şi pe Andrei Cornel Decebal. Era 
condamnat la muncă silnică pe viaţă de unul singur, deşi în 
mod normal ar fi trebuit să fie în acelaşi lot cu mine. 
Condamnarea lui era suspectă. 

Andrei Comei Decebal făcea o notă discordantă. Noi toţi 
ceilalţi eram atât de vlăguiţi încât abia ne ţineam pe 
picioare după lunga înfometare şi grelele torturi ia taie 
fusesem supuşi. Ei avea o faţă buhăita de trai bun şi lipsă de 
efort fizic. 

Nu m-am apropiat de dânsul. In schimb i-am relatat lui 
Vică Negulescu, cine este Andrei Comei Decebal. Faţa de 
ceilalţi am păstrat un secret desăvârşit. 

Securitatea, prin agenţii săi, a răspândit zvonul despre 
reeducare, dar în sensul aplicării unui regim mai omenos. 
EI va consta doar dintr-o îndoctrinare rapidă. Cu toţii îşi 
puneau problema dacă tinerii vor putea să accepte să-şi 
otrăvească sufletele cu murdăria materialului ateist- 
marxist. 

Dintre toţi câţi eram în cameră, Nuti Pătrăşcanu se agita 
cel mai mult în jurul lui Vică Negulescu. Îi cerea sfatul că ce 


ar trebui să facă în cazul când studenţii vor fi supuşi unui 
regim de reeducare. 

Vică Negulescu răspundea oricui îi punea această 
întrebare astfel: 

— Sunteţi oameni maturi. Aveţi între voi oameni deosebiți 
de capabili. (Se referea la Costache Oprişan şi la Gheorghe 
Calciu-Dumitreasa)... Aveţi destulă experienţă ca să vă 
descurcaţi pe loc când se va pune această problemă. Ce 
sfaturi v-aş putea da eu, când nimeni nu ştie despre ce ar 
putea fi vorba?! Vică Negulescu nu voia să dea nici măcar o 
sugestie în această privinţă. 

N-am stat mult împreună. Primul lot care a plecat din 
Jilava a fost a lui Vică Negulescu, cu destinaţia Aiud. La 
câteva zile după plecarea Lotului Vică Negulescu, am pleca 
şi noi studenţii, cu destinaţia Piteşti. 

Sfârşitul misiunii unui trădător. 

Ajunşi la Piteşti, ne-arn dat seama că puşcăria era aproape 
goală. Practic, noi constituiam prima clientelă a acestei 
închisori. Au mai sosit cu câteva zile înaintea noastră un lot 
de studenţi legionari, arestaţi prin anii 1941-1942 de 
regimul generalului Antonescu. Dintre aceştia rețin numele 
următorilor: Valeriu Gafencu, Pavel Mârza, Constantin 
Dragodan, Ion lanulide şi încă câţiva. Mai era şi un naţional- 
țărănist, condamnat la muncă silnică pe viaţă, pe nume 
Steanţă, care a făcut parte din Gărzile Iuliu Maniu. La 
câteva zile după sosire s-a făcut o nouă repartizare în 
camere, în funcţie de calificatival pedepsei. Munca silnică şi 
temniţa grea au ocupat coada T-ului la etajul I, iar 
închisoarea corecțională -aripile T-ului. La parter erau 
încarceraţi studenţii necondamnaţi, respectiv, lăgăriştii. 

Pentru început regimul de închisoare mi s-a părut destul 
de blând. Eram scoşi la plimbare de două ori pe zi, o dată 
dimineaţa şi o dată seara. În curte eram lăsaţi liberi să luăm 
legătura unul cu altul. Nu exista nici o interdicţie de a vorbi 
între noi. Am profitat de această ocazie ca să-l iau la rost pe 
Andrei Cornel Decebal cum de şi-a permis să dispună de 


viaţa şi libertatea celorlalţi. Am fost foarte prudent şi îmi 
controlam bine vorbele ce le rosteam. Îmi dădeam seama că 
ceilalţi nu cunosc secretele pe care le cunoşteam eu. În 
urma explicaţiilor date de mine şi ceilalţi camarazi l-au 
asaltat cu întrebările... 

Andrei Cornel Decebal, cu un aer de şef, vorbea degajat ca 
şi cum n-ar fi auzit nimic. Dădea sfaturi cu caracter de 
dispoziţii: 

— Trebuie să fim cât mai uniţi, să ne organizăm acum într- 
un comandament şi să luăm legătura cu grupurile încă 
nearestate. Să colectăm date în privinţa depozitelor de 
muniții şi asupra cetăţenilor ostili regimului Comunist, care 
ar putea fi încadraţi în luptă în afara zidurilor închisorii. 
Lăsa să se înţeleagă că el deja a şi stabilit o asemenea 
legătură cu exteriorul. 

Ne vorbea nouă de parcă am fi fost căzuţi din lună şi nu 
am fi fost cu picioarele pe pământ ca să ne dăm seama că 
tot ce spune nu erau decât gogoriţe şi ademeniri ce-şi 
aveau temeiul în încrederea reciprocă şi educaţia noastră. 
Cu excepţia mea, toţi ceilalţi îl considerau om integru. 

Auzindu-l vorbind astfel, spaima şi groaza îmi pătrundeau 
prin toţi porii pielii. Aceste lucruri erau de-a dreptul 
absurde. Dacă ele ajungeau la urechile Securităţii, doar ca 
simple planuri teoretice, era suficient să fim luaţi din nou la 
anchetă şi zdrobiţi definitiv fizic şi moral. 

N-am rezistat şi intervenind i-am retezat-o astfel: 

— Aceasta este o cursă pe care ne-o întinde Andrei Cornel 
Decebal şi securitatea pentru ca noi să fim descoperiţi cu 
planuri ce numai într-o imaginaţie bolnavă îşi pot avea 
realizarea. Urmare a acestor discuţii putem cădea pradă 
unor noi torturi, trăgând după noi şi pe alţii care n-au nici o 
vină. Chiar acum când noi vorbim degajat în mijlocul curţii, 
de undeva de Ia vreun geam, s-ar putea să fim 
supravegheați. 

Zicând acestea, m-am rupt de grup văzându-mi de 
plimbare de unul singur. 


Tonul meu hotărât, plin de supărarea nevindecabilă pe 
care o aveam împotriva acestui om, i-a făcut şi pe ceilalţi să- 
| suspecteze, Astfel, acţiunea lui Andrei Cornel Decebal de a 
ne distruge a doua oară a eşuat. 

Eu eram sigur că acest individ avea misiunea de a ne 
instiga la fapte necugetate şi prinşi asupra faptului să fim 
din nou zdrobiţi şi numai apoi să înceapă reeducarea. 

Pe data de 25 martie 1949, cu urechea cea bine formată a 
deţinutului, am interceptat zgomote şi şuşoteli bine 
mascate în celula lui Andrei Cornel Decebal. Pleca din 
închisoare. N-a mai fost întâlnit de nimeni prin închisorile 
țarii. 

Târziu de tot, după revoluţia din 1989, am interceptat o 
veste vagă... Că ar trăi la Buenos-Aieres într-un anonimat 
total. 

Este singurul caz cunoscut când un agent al Securităţii a 
fost pus în libertate după îndeplinirea misiunii. De regulă, 
aceştia erau lichidaţi sau folosiţi în continuare prin închisori 
ca informatori. 

Despre închisoarea Piteşti. 

Închisoarea este situată undeva la marginea oraşului. 
Zidul exterior se află la o distanţă destul de mare de 
clădirea închisorii (spre deosebire de celelalte locuri de 
detenţie din ţară). 

Se putea observa că dincolo de zid există un drum şi pe 
marginea drumului erau casele oamenilor, iar mai spre 
dreapta se vedea câmp liber. 

La începutul Perioadei Piteşti regimul părea blând, doar că 
mâncarea era extrem de slabă. La limita supravieţuirii. 

În celule nu existau tinete pentru necesităţi fiziologice, 
decât nişte hârdaie mai mici pentru urinat. Pentru cealaltă 
necesiate fiziologică şi pentru spălat pe faţă eram scoşi de 
două ori pe zi - o dată dimineaţa şi o dată seara - la toaleta 
din capătul coridorului, unde există un WC turcesc şi 
robinete din care curgea apă pentru spălat. Acestor ieşiri 
din celule li se ziceau Ieşire la program. 


Gardienii nu manifestau o vigilenţă deosebită, la program 
deschideau mai întâi toate uşile iar apoi din capătul 
coridorului supravegheau strigând: Celula numărul... leşi la 
program, şi tot aşa, în continuare până ce termina cu întreg 
etajul. 

Când urma să se închidă uşile, gardianul nu se deranja să 
mai ia coridorul de la un capăt la celălalt, ci striga la un 
deţinut care intra în celulă venind de la program: Mă, tu 
acela, trage zăvorul la celula nr... 

Cu această ocazie mai făceam schimburi de informaţii 
între noi dintr-o celulă în alta. A doua zi, la programul de 
dimineaţă sau cel de seara, reveneam fiecare în celula 
noastră doldora de veşti noi de la cei proaspeţi arestaţi sau 
proaspeţi veniţi la închisoarea Piteşti. 

Acest regim a durat câteva luni. După aceea s-a instaurat 
o stricteţe nemaipomenita, o stricteţe drăceasca. 

O fată la orizont. 

La un moment dat, după lăsarea întunericului, la unul din 
geamurile caselor de dincolo de zidul exterior au apărut 
nişte semnale luminoase, pe care studenţii din partea aceea 
a închisorii le-au interpretat drept alfabet ce trebuie 
descifrat. Dar iată că au apărut semnalele şi ziua la ore fixe. 

Era o fată care făcea semne cu nişte fanioane în alfabetul 
pe careâl foloseau oarecând ostaşii şi cercetaşii. Prin acele 
semnalizări ni se comunica: „Rezistaţi, în curând veţi fi 
eliberaţi „. Din unele celule s-a dat răspunsul că „Moralu-i 
ridicat şi flăcăii sunt pe poziţii de luptă”. 

Valeriu Gafencu - tânărul cel mai pur al acestei închisori - 
era de părere că nu trebuie să se răspundă la nici un fel de 
acţiuni de acest fel. Dar noi, ceiproaspăt arestaţi, i-am 
întors-o zicându-i: 

— Întrucât încă n-am pierdut acea calitate de luptători, 
care te face să acţionezi mereu, ne implicăm în toate. La 
urmă, când acele calităţi vor scădea în intensitate, ne vom 
retrage şi noi în post şi rugăciuni. 


Acesta a fost răspunsul nesocotit pe care i l-am dat noi, cei 
mai proaspeţi arestaţi. Dar, orice am fi făcut, ori într-un fel, 
ori în altul, soarta noastră era pecetluită. De acest lucru nu 
ne-am dat însă seama pe vremea aceea. 

Într-o zi dispăru şi acea arătare de la geamul de dincolo de 
ziduri... 

Domnişoara Cartojan. 

Prin crăpăturile uşii se vedea în direcţia unei uşi de la 
etajul II precum şi pe coridorul aceluiaşi etaj. 

Acolo am observat o persoană civilă care făcea paza 
arestaţilor. 'Toţi arestaţii erau în haine civile şi arătau bine la 
faţă. 

Acesta era „depozitul” SSI-ului. Niciunul din cei arestaţi 
nu era legionar şi nici nu era condamnat, ci în curs de 
anchetă. 

În ultima celulă de pe coridor era încarcerată şi o fată. Am 
aflat că numele ei era Cartojan... Unii din studenţi ziceau că 
tatăl său era profesor universitar, autor de tratate şi 
manuale şcolare. 

Pe această fată o folosea comisarul (paznicul civil) ca 
planton pe secţie, ca pe un fel de ajutor al său. Pentru 
aceasta, fata avea deschisă uşa celulei tot timpul zilei. 

Mult ajutor ne-a dat nouă, celor oropsiţi, domnişoara 
Cartojan. 

Trişându-l pe comisar, ne trimetea tot ce putea. Ne da 
pâine, ţurţoi, uneori ziare, ba chiar şi ţigări spre bucuria 
celor înrăiţi în acest viciu. 

Atunci, la început, era destul de simplu de dat aceste 
ajutoare. Curăţenia pe coridoarele unde erau încarceraţi 
studenţii se făcea de către studenţi. Totul era să nu te vadă 
gardianul sau comisarul, Pândind prin crăpătura uşii cu 
ochii după domnişoara Cartojan, mi-a fost dat să văd o 
mulţime de personalităţi politice care erau încarcerate la 
etajul II. 

Am reuşit să-l identific pe Anton Alexandrescu - fost 
disident al P N. [. (Partidul Naţional Ţărănesc condus de 


Iuliu Maniu), Vinograski - subalternul lui Titel Petrescu şi 
pe Lucrețiu Pătrăşcanu, în celula căruia de multe ori l-am 
văzut intrând şi ieşind pe Ţurcanu. 

La ora aceea nu-l cunoşteam pe "Ţurcanu decât din 
descrierile altora şi din ce se comunica prin morse. 

Ghemul de sfoară. 

La un moment dat, gardianul găseşte - nu ştiu pe unde - 
un ghem de sfoară destul de mare. Era un obiect deosebit 
de periculos şi interzis pentru deţinuţi. A pus ghemul de 
sfoară pe măsuţa din capătul coridorului şi apoi a scos, 
celulă după celulă, pe tineri la plimbare. Unul dintre tineri 
i-a furat ghemul. 

Treaba era gravă. Ca să facă percheziţie el de unul singur, 
pe întreg celularul, era peste putinţă. Aceste operaţiuni se 
organizau de conducerea închisorii, nu de orice pârlit de 
gardian. Nici să raporteze superiorilor nu-i dădea mâna, 
deoarece, pentru o astfel de neglijenţă putea să fie dat 
afară din serviciu... 

Aşa că s-a adresat celor care erau şefi cu autoritate asupra 
deţinuţilor. M-a rugat şi pe mine, dar am ridicat neputincios 
din umeri. 

Cu mine în celulă era şi Valeriu Gafencu - persoană 
deosebit de respectată de toţi deţinuţii, ba chiar şi de către 
personalul administrativ. L-a rugat şi pe el să caute ghemul 
şi să i-l înapoieze. 

— Domnul gardian -îi zise cu glasul blând Gafencu - dacă a 
fost luat de un deţinut eu am să-l găsesc, dar pun nişte 
condiţii: să trec prin toate celulele secţiei ca dumneavoastră 
să nu vă daţi seama unde l-am găsit. După ce vi-l restitui să 
nu mă mai întrebaţi nimic. 

— De acord, răspunse gardianul Georgescu Alexandru, 
înveselit şi plin de speranţe. 

După ce Gafencu a parcurs toate celulele secţiei, i-a 
predat ghemul de sfoară gardianului. 

Mare bucurie pe gardian dar şi pe noi, deţinuţii, pentru că 
aveam ultimele informaţii. 


Gardianul Georgescu, bucuros de găsirea ghemului, mi s-a 
adresat în faţa lui Gafencu: 

— Vezi Voinea că Gafencu m-a ajutat, în timp ce tu m-ai 
refuzat. Tu... 

— Ştiu eu - eşti dintre cei „grei”, eşti din cei „explozivi”, 
eşti „periculos ,. 

— Domnule gardian, eu am lăsat explozibilul afară în 
momentul arestării. 

— Mă, tu să nu crezi că eu sunt prost. Mi-a spus mie 
domnu „director „şi alţii la şedinţele noastre cine eşti tu. Ai 
vrut să fii prim-ministru. 

Aceasta era încă o dovadă cum aceşti fii de ţărani naivi 
erau intoxicaţi cu ura împotriva fraţilor lor studenţi, 
falsificându-le conştiinţa în sensul că studenţii naţional- 
creştini sunt duşmanii clasei muncitoare. 

Ce politică ai făcut, mă? 

Din când în când, gardianul umbla prin celule cu liste în 
mană ca să-i întrebe pe deţinuţi care le este apartenenţa 
politică. 

Repertoriul politic al gardienilor era foarte simplu; 
legionari, ţărănişti, liberali. Cu asta basta. 

Într-o celulă erau închişi doi inşi care nici dânşii nu ştiau 
cărei grupări politice aparţin. Pe unul îl chema Fag 
Negrescu, iar pe celălalt Miron Petrovan. Ambii au fost 
condamnaţi pentru că au dat foc Liceului „Mihai Viteazul” 
din Bucureşti pentru a împiedica ţinerea unui congres al 
tineretului comunist (UAER). 

Iată-l pe gardian venind cu o listă în mană ca să-i despartă 
pe deţinuţi pe „căprarii” partinice. Ţărăniştii la ţărănişti, 
liberalii la liberali şi legionarii la legionari. 

Când a ajuns la celula celor doi, gardianul ii întrebă: 

— Mă, voi ce politică aţi făcut? 

— Să vedeţi domnu gardian, noi am dat foc la sala de 
spectacole a Liceului „Mihai Viteazul”... 

— Ce foc, mă?! Lăsaţi-mă pe mine cu focul vostru de la 
inimioară, mie să-mi spuneţi ce politică aţi făcut? 


— Păi... Păi. Noi nu suntem nimic. 

— Cum mă nimic?! Chiar n-aţi făcut nimic! Doar nu vreţi 
să spuneţi că v-au adus aici degeaba, aşa de florile mărului 

— Noi am dat foc... 

— Lăsaţi-mă dracului cu focul vostru. Mie să-mi spuneţi ce 
sunteţi, din ce partid faceţi parte, e clar sau nu e clar? 

— Nu facem parte din nici un partid. Noi suntem apolitici. 

— Cum mă? Apo-pocliptici? Ce naiba o mai fi şi asta? Văd 
că sunteţi grei de cap şi nu mă înţelegeţi. la să vă iau eu 
altfel: 

— Mă, eşti legionar? 

— Nu. 

— Eşti liberal? 

— Nu. 

— Eşti țărănist? 

— Nu. 

— Atunci ce p... mătii eşti? Gata. Las' că vă iau altfel şi aflu 
ce-i cu voi. V-aţi ţăcănit rău de cap... 

— Mă, liberal eşti? 

— Nu. 

— 'Ţărânist eşti? 

— Nu. 

— Atunci eşti legionar! Cu asta le trânti oblonul în nas şi 
trecu mai departe. Zadarnice au fost toate protestele lor. 

Cu toate măsurile ce şi le-au luat de a evita compania 
legionarilor, ei n-au scăpat de „focurile reeducării”, ci au 
fost trecuţi şi dânşii prin aceleaşi furci caudine prin care au 
trecut legionarii. 

Ultima „înviere” la poarta Iadului. 

A sosit şi Pastele anului 1949. Se dăduse stingerea. 
„Săptămâna mare” a fost pentru toţi o perioadă de 
reculegere, de înălţare, de sporire a forţelor spirituale cum 
numai ruga şi postul în comun o mai pot aduce. 

S-a făcut miezul nopţii şi clopotele bisericilor din oraş au 
bătut ceasul marii învieri a Domnului Hristos. De sub 
păturile sure şi uzate curgeau lacrimi fierbinţi pe feţele 


descărnate de foame şi alte suferind, dar totuşi netede de 
tinereţe. 

Pe drumul de dincolode zidul depărtatal curţii închisorii, 
sutede lumini înaintau încet duse de purtătorii lor, umbriţi 
de bezna întunericului... Deodată, dintr-o celulă oarecare 
se auzi acordul înălţător pe patru voci a cântatului 
dumnezeiesc „Hristos a înviat”. 

Ca la comandă, întreaga închisoare a răsunat de cântecul 
învierii. 

Caraliii, alarmaţi de cele ce se întâmplă, alergau pe 
coridoare, băteau la uşi încercând să stăpânească situaţia. 
Înjurau, amenințau, dar n-au îndrăznit să deschidă uşa 
niciunde. 

Studenţii toţi erau în picioare. Cei de la etaj au văzut prin 
noapte cum luminile de dincolo de ziduri s-au oprit în loc. 
Atunci, din celule, studenţii au strigat cu glas tare la cei de 
afară: 

— Hristos a înviat,. De dincolo de ziduri s-a auzit 
răspunsul populaţiei care se întorcea de la biserică cu 
lumânările aprinse: „Adevărat a înviat” şi lumânările toate 
s-au săltat în sus în semn de răspuns la salutul 
dumnezeiesc. 

A durat această stare de efervescenţă maximă câteva 
momente, când, de la parter, un gardian mai inspirat a 
strigat cu glas tare: 

— Hristosa înviat”! 

— Adevărat ca-nviat” a răsunat răspunsul din cele 
aproximativ cinci sute de piepturi încă viteze. 

— Ei, acum sunteţi mulţumiţi? Culcaţi-vă! 

În felul acesta, gardianul Dina (căci i-am recunoscut 
vocea) a reuşit să potolească elanul tinerilor din noaptea 
învierii fără să se întâmple nimic neprevăzut. 

Toată lumea s-a culcat mulţumită. A doua zi programul s-a 
desfăşurat normal ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat 
deosebit. 

Scrisori şi pachete. 


În urma multor proteste făcute de deţinuţi, am fost 
anunţaţi că avem dreptul să primim în fiecare lună pachete 
de la familiile noastre. 

Munca silnică avea dreptul la un pachet cu alimente de 3 
kG. Lunar, plus medicamente şi îmbrăcăminte. 

Temniţa grea beneficia de opt kilograme alimente, plus 
medicamente. 

Închisoarea corecțională beneficia de zece sau 
douăsprezece kilograme de alimente, plus celelalte... 

După câteva zile de la anunţarea familiilor printr-o carte 
poştală au început să sosească pachetele. Îmi sosise şi mie. 

Familiile noastre au recurs şi ele la o stratagemă a lor. Au 
trimis alimente în plus şi multă hârtie albă ca ambalaj. 

Ai mei mi-au trimis două ouă roşii, dar nu de găină ci de 
gâscă. 

Surpriza a fost alta. Tot ce era aliment în pachetul meu a 
fost aruncat într-un coş mare de alături. Eu am fost anunţat 
de gardian că munca silnică nu mai are drept la pachet cu 
alimente. 

— Cine mănâncă aceste alimente? Am întrebat eu revoltat. 

— Hoţii. Răspunse gardianul Ciobanu. 

— Care hoţi? Am întrebat eu cu două înţelesuri. Studenţii 
care aşteptau la rând au zâmbit, dar gardianul, bolovan din 
naştere, n-a prea înţeles nimic din aluzia străvezie. 

Mi-au dat cămăşile şi izmenele. Medicamentele mai 
„preţioase” le-au predat la infirmerie spre a fi verificate şi 
prescrise de doctor. Totuşi, drojdia de bere şi calciul 
gluconic m-i le-au aruncat în gamelă spre a le aduce în 
cameră. 

Cei condamnaţi la temniţă grea şi la închisoare 
corecțională au primit alimente, însă mult diminuate. Au 
invocat faptul că între timp s-au modificat instrucţiunile. 

Toate pachetele au avut şi scrisori de la cei dragi. Ne-a dat 
voie să la citim, iar apoia trebuit să le predăm gardianului. 

Treburile acestea mărunte, aparent fără semnificaţie, erau 
studiate cu ochi vicleni şi minţi satanizate spre a surprinde 


efectele ce le aveau asupra tinerilor, pentru a face pasul 
următor în pregătirea masacrului ce va urma nu peste 
multe zile. 

Drojdia de bere. 

Când ne-au distribuit cărţile poştale ca să scriem acasă 
după alimente şi îmbrăcăminte, studenţii de la medicină ne- 
au sfătuit (prin morse) să cerem de acasă, în contul 
medicamentelor, drojdie de bere. Aceasta este foarte ieftină 
şi uşor de găsit. În plus, are avantajul că conţine multă 
vitamina „C” de care noi aveam atâta nevoie. În felul acesta 
toţi deţinuţii am scris acasă după drojdie de bere. 

Aşa cum am arătat în capitolul anterior, calciul gluconic şi 
drojdia de bere mi le-au aruncat unul peste altul în gamelă, 
având voie să ie duc în celulă. 

În timpul acela, în celulă eram patru inşi: eu, Eronim 
Coraşa E, Constantin Paragină şi losif V. Iosif. 

Am pus gamelele cu „medicamente” pe pervazul ferestrei 
şi plini de emoție am început să vorbim fiecare despre 
familia lui. 

La un moment dat auzim zgomotele hârdaielor care 
aduceau mâncarea de prânz. Dintr-o dată toţi patru am 
întors capul privind spre gamelele aşezate cuminţi pe 
pervazul geamului. Nu ne venea a crede ochilor ceea ce 
vedeam: Conţinutul celor patru gamele s-a umflat şi a 
crescut ca o spumă gata-gata să se reverse peste marginile 
gamelelor, Ce-i de făcut? Timp pentru socoteli nu era. Ne- 
am dat seama că drojdia de bere a pus în fermentație 
rapidă zahărul din calciul gluconic. 

Să-l aruncăm la tinetă? Nu ne înduram. Să-l lăsăm în 
gamele? În ce vom mânca? 

Am decis cu toţii să mâncăm conţinutul spre a nu rămâne 
în pagubă apoi fie ce-o fi! 

Abia am terminat de mâncat spuma cu bucluc că hop şi 
masa. Am înfulecat la repezeală şi poşirca de prânz, dar să 
vezi nenorocire... Numai după două-trei minute, am început 


să ne umflam văzând cu ochii. Parcă cineva sufla aer în noi 
cu o pompă de mare capacitate. Simţeam că plesnim. 

Ne-am întins toţi patru pe paturi dar, în continuare, ne 
umflam vertiginos. Unul din noi s-a ridicat în şezut şi făcu 
gârrr, a dat drumul la o râgâitură cât o târlă întreagă de 
porci, apoi a respirat uşurat. Se vedea că s-a mai desumflat 
puţin. 

După primul a urmat al doilea şi apoi ceilalţi doi. Astfel toţi 
patru râgâiam câte una bună şi ne mai desumflam. 

Am observat că atunci când stăteam întinşi ne umflam 
rapid, iar când ne ridicam în şezut râgâiam prelung. În felul 
acesta timp de vreo trei ore am tot făcut acest soi de 
mătănii originale până ce efectul drojdiei de bere a încetat 
şi furtuna din stomacuri s-a domolit. Cina ne-a găsit pe cei 
patru istoviţi la marginea patului, ca după o zi de coasă sau 
de plug. 

Periuţe de dinţi. 

Tot în acel pachet - care a fost primul şi ultimul - fiecare 
student a primit periuţă şi pastă de dinţi. Unele familii au 
introdus în tubul de pastă câte un bilet cu diferite 
informaţii. 

Soţia unui student a făcut o imprudenţă: De teamă că 
primitorul nu s-ar fi gândit la biletul secret introdus în tub, 
a scris pe inventarul pachetului că are un bilet în tubul de 
pastă. 

Norocul nostru al tuturor a fost că acel student a primit 
pachetul printre ultimii, când toţi ceilalţi au scos biletele 
secrete, le-au citit şi le-au distrus. 

Conducerea peniteciarului s-a alarmat şi ne-a făcut o 
percheziţie generală. Ne-au tăiat toate tuburile cu pastă de 
dinţi. După această operaţiune ne-au confiscat periuţele de 
dinţi motivând că spălatul dinţilor este un obicei şi o 
prejudecată burgheză. Era şi aceasta o măsură de 
intensificare a terorii psihice. 

Simulacru de vorbitor la închisoarea Piteşti. 


Când am scris după pachete ni s-a permis să invităm 
familiile noastre şi la vorbitor. Unul pe lună. Ne mai 
stăruiseră să nu invităm familiile toţi deodată pe data de 1 
iunie 1949, ci pe rând, în intervalul dintre 1-15 iunie. 
Vorbitorul trebuia să se desfăşoare într-un cadru civilizat, 
fără prea mari aglomerări. 

Dar iată că pe data de 1 iunie 1949, dintr-o dată, fără nici 
un fel de explicaţie, vorbitorul s-a suspendat. 

La distanţă mare, dincolo de zidurile închisorii, se vedeau 
aglomerări de oameni. Bărbaţi, femei, copii - membri ai 
familiilor noastre - umblau neliniştiţi încoace şi încolo ca să 
poată lua oarecum legătura cu copiii, fraţii, părinţii sau soţii 
lor închişi. Era peste putinţă. 

A durat această situaţie câteva săptămâni. Se vedeau clar 
femei cu copii mici de mână care scrutau zarea spre 
închisoare dintre lanurile de grâu ce dăduseră în pârgă. 

Din cauza depărtării nu era posibil să distingi figura cuiva. 
Totuşi, femeile făceau cu mâna către închisoare punând 
copii să strige cât pot de tare: Tata, tata... Seara, când 
vacarmul zilei se mai potolea, aceste strigăte se auzeau 
stins de tot, venite parcă de pe altă lume. 

Am văzut şi patrule de soldaţi care-i alungau pe aceşti 
vizitatori îndepărtați de ţintă. 

PITEŞTI (3) 

Înăsprirea regimului de închisoare. 

Din ziua fixată pentru începerea vorbitorului s-a instituit 
un regim de o stricteţe de neimaginat. S-au suspendat 
cărţile poştale şi s-au tăiat pachetele la toată lumea. Zeci de 
colonei şi alte grade superioare deschideau de dimineaţă şi 
până seara vizetele şi ne studiau. Am văzut şi multe 
persoane civile. Printre crăpăturile uşii am văzut-o de 
câteva ori pe Ana Pauker, spionând deţinuţii. Am mai văzut 
şi alte figuri cunoscute din portretele agăţate pe toţi pereţii 
instituţiilor şi care făceau parte din Biroul Politic al 
Comitetului Central al Partidului Muncitoresc (Comunist) 
Român. 


Doamne, oare ce urmează?... Oare ce pun la cale aceştia? 
Se auzeau duduind flăcările iadului prin apropiere şi totuşi 
nu ne puteam imagina cum este iadul în realitate. 

Mie mi-a fost dat de Dumnezeu să mai aştept încă un an şi 
jumătate (spre norocul meu) până voi cunoaşte dezastrul. 
Altora - însă - le-a fost dat să-L. cunoască mai din timp, spre 
nenorocirea lor. 

Dezumanizarea (reeducarea) studenţilor a început pe data 
de 15 mai 1949, la camera 1 corecție, prin atacul lui 
Ţurcanu şi al bandei lui asupra celor 20 de studenţi 
mEdicinişti din cameră. Atacul s-a dat în complicitate cu 
administraţia închisorii. 

Timp de câteva săptămâni, studenţii au fost torturați zi şi 
noapte, fără întrerupere, până când, rând pe rând, au 
căzut. Creierele le-au fost şterse, ei au fost imbecilizaţi şi 
transformați în bestii, în roboţi, care executau ordinele lui 
Ţurcanu cu o conştiinciozitate şi fidelitate de neimaginat. 

În felul acesta, Ţurcanu şi-a creat o echipă de aproximativ 
20-30 de ajutoare cu care a distrus în continuare, în formă 
de avalanşă, pe toţi studenţii până la ultimul. 

Cum până la intrarea mea în „focurile” reeducării mai este 
încă vreme lungă, în cele ce urmează voi relata tot ce 
cunosc despre închisoarea Piteşti, mai puţin dezumanizarea 
(reeducarea). 

La „Casimca” Pitestiului. 

O dată cu tăierea pachetelor, s-a făcut o nouă redistribuire 
a deţinuţilor în celule, după un plan şi un ţel precis, pe care 
noi deţinuţii n-am avut cum să-l ghicim. 

Eu am nimerit în cameră cu Valeriu Gafencu, condamnat la 
25 ani muncă silnică pentru activitate legionară. N-a făcut 
nimic împotriva regimului lui Antonescu. 

Mai erau în aceeaşi cameră Traian Dumitrescu, zis 
„Matcă”. 

Oamenii nu prea erau lămuriţi cu privire la ultimele zile 
ale celui de al doilea război mondial şi nici cu condiţiile în 


care s-a semnat Tratatul de pace cu România, la Paris, în 
anul 1947. 

Eu fiind ofiţer de meserie le povesteam tot ce ştiam, cu lux 
de amănunte. N-a fost suficientă ziua, ci am continuat şi 
noaptea, după stingere, timp de mai multe săptămâni. 

Astfel, în una din aceste seri, cam pe la ora 23, eu vorbeam 
destul de încet, dar suficient de tare ca să fiu auzit de 
ceilalţi. 

Aud deodată vocea directorului care strigă răstit la uşă: 

— Care vorbeşti acolo mă? 

Am tăcut chitic. Au tăcut şi ceilalţi trei din solidaritate cu 
mine. Numai că directorul insista, nu voia să abandoneze 
curiozitatea lui de a şti cine a vorbit. La insistenţele 
directorului, eu făceam semne disperate celorlalţi, mai ales 
lui Gafencu, care era stăpânit de o cinste imaculată de a nu 
minţi, de a fi pe linia adevărului şi numai a adevărului. În 
schimb, eu care ştiam că am de lucru cu Dracul, nu voiam 
să spun adevărul, căci lui Satan numai minciuna i se 
potriveşte. Atunci m-am prefăcut că mă trezesc din somn, 
întrebând: Ce? Ce e? Era o farsă total neconvingătoare. 

— Care ai vorbit aici? 

— N-a vorbit nimeni, i-am răspuns eu directorului. 

— Las' că vă arăt eu vouă! 

A doua zi, toţi patru am fost introduşi la „'Casimcă” 

Era această „casimcă” o celulă întunecoasă şi fără 
geamuri situată la subsol şi era plină de apă împuţită şi de 
materii fecale. Aceste camere total insalubre aveau drept 
aerisire un fel de burlan prin care se auzea cum în curte se 
instruiau hoţii. Instruirea se făcea în spirit marxist. Li se 
băga în cap că ei sunt doar nişte victime ale sistemului 
capitalist. După fiecare cuvântare se porneau la cântat 
cântece revoluţionare comuniste. 

Regimul alimentar era o jumătate de gamelă de apă caldă 
pe zi şi tot a treia zi o bucată de ţurţoi, echivalentul a 250 
gR. De pâine. 


Erau mai multe camere de pedeapsă la subsol. Cât am stat 
noi acolo toate au fost pline cu deţinuţi pedepsiţi. Din una 
se auzeau fredonându-se cântece legionare. Am recunoscut 
vocea studentului la medicină Gheorghe Suroiu. 

Acolo, la „casimcă”, am interceptat semnalele, morse prin 
care se transmitea că în anumite camere se face reeducare, 
procedându-se la torturareacelor care se opun. 

M-au lăsat indiferent toate aceste veşti deoarece nu aveau 
suport logic pentru mintea mea la data aceea... Mi se 
păreau fabulaţii ca orice poveste care se transmite din gură 
în gură. N-am înţeles atunci, dar voi înţelege nu peste mult 
timp când îmi va veni rândul... 

După şapte zile de „casimcă” am fost aduşi iarăşi în celula 
din care am plecat. De atunci înainte am fost hotărâți să fim 
cu ochii în patru, prudenţi, nu atât pentru noi cei trei, cât 
pentru sărmanul Gafencu care era extrem de bolnav şi a 
suportat cu greu cele şapte zile de pedeapsă. 

Setea. 

În una din zile s-au auzit hârdaiele hârşâind într-un mod 
deosebit din care rezulta că mâncarea trebuia să fie mai 
consistentă, nu apă chioară. 

— E ceva gros, am concluzionat bucuroşi toţi patru 
deodată. Da, aşa a fost. Doar că a fost varză, nu arpacaş aşa 
cum am sperat noi. 

De data aceea ne-a servit gardianul cu un polonic 
supraplin de varză, iar apoi ne-a zis: Dacă mai vreţi, vă mai 
dau. Am mâncat în grabă întreg conţinutul gamelei şi ne-am 
dat seama că varza era sărată peste măsură, era adevărată 
ocnă de sare. Cu toate acestea am luat şi un supliment. De 
acum eram satisfăcuţi că ne-am văzut măcar o dată cu 
burţile pline, Programul era ca imediat după masă să 
mergem la toaletă de unde se lua şi apă. Aşteptam să vină 
gardianul pentru a ne scoate la WC, dar de data asta nimic. 
Caraliul chiar plecase de pe secţie. 

O sete cumplită a pus stăpânire pe noi după atâta 
saramură. Simţeam că ardem. Era o senzaţie insuportabilă. 


Am început să batem în uşă. Mai băteau şi la alte uşi. Într- 
un târziu veni şi gardianul. 

— Domnule gardian, daţi-ne drumul să luăm apă. 

— Nu curge apa. 

— Am mâncat saramura aceea şi ne arde setea mai rău 
decât focul. 

— Cine v-a pus s-o mâncaţi? Apoi ne trânti uşa în nas, Ne- 
am dat seama că acţiunea de însetare deţinuţilor era 
dirijată. Ne-am tăvălit pe jos de sete, dar în zadar. Abia 
târziu de tot, spre seară, chipurile, a venit apa şi am fost 
scoşi la program. 

Tot în noaptea aceea ne-am trezit în nişte strigăte stranii. 
Cineva chiuia şi striga cât îl ţinea gura: Caii mei, caii mei!... 
M-a cuprins un tremur de spaimă. Mi s-a oprit respiraţia. 
Am recunoscut vocea. Era vocea comandantului meu 
Nicolae Nedelcu, din Craiova. Târziu de tot am aflat că 
bietul Nedelcu şi-a pierdut minţile în timpul torturilor la 
care a fost supus de către Ţurcanu şi banda lui. 

Cei trei colonei. 

Am ajuns pe data de 16 decembrie 1949. Regimul era 
deosebit de aspru. Instituirea unui secret desăvârşit în 
închisoare presa asupra noastră ca o greutate zimţată ce se 
înfigea adânc în trup, producând o durere ce creştea cu 
fiecare clipă şi la cea mai mică mişcare. 

O atmosferă grea de iad simţeam că ne cuprinde ca o 
nelinişte prevestitoare de mari dezastre. 

Din diferite camere, de ici de colo, tot dispărea unul câte 
unul despre care era peste putinţă să mai auzim ceva. 
Semnalele morse funcționau tot mai anevoie. 

Dintre cei patru care eram în celula, Gafencu era grav 
bolnav. Tuberculos în ultimul grad, a ajuns să nu mai poată 
cobori din pat. 

Am raportat în fiecare zi primului gardian, precum şi 
directorului de câte ori venea în inspecţie, situaţia lui 
Gafencu, care era mai mult un muribund. 


Pe data de 16 decembrie 1949 auzim paşi mulţi şi greoi 
agitându-se în faţa uşii. Se auzeau şoapte şi întrebaţi. Uşa s- 
a deschis şi au intrat trei colonei, toţi trei deosebit de graşi. 
Păreau trei porci în preajma Crăciunului. Parcă erau umflaţi 
cu pompa. Se mişcau greoi şi apăsat, gâfâind şi legănându- 
şi osânza burţii în dreapta şi în stânga în ritmul mersului. 

Ne-au întrebat pe fiecare de condamnare. Când le-am 
spus că sunt condamnat la 25 ani muncă silnică au făcut 
nişte mutre fariseice de falsă mirare şi compătimire. 
Cunoşteam figurile şi grimasele încă din timpul anchetei. 
Îndreptându-şi privirile asupra lui Gafencu, îl întrebă pe 
acesta: 

— De cât timp eşti în închisoare? 

— De opt ani. 

Toţi trei s-au prefăcut că au amuţit de surpriză, iar unul 
din cei trei, cel mai borţos, a zis celorlalţi: 

— Acesta trebuie să fie pus imediat în libertate! 

Felul în care a spus-o ne-a convins oarecum că cei trei 
vorbeau serios. 

Eu am încercat să le raportez acestor grăsuni despre 
regimul inuman la care suntem supuşi... 

— Vorbeşte în numele dumitale nu şi al celorlalţi - mi-o 
tăie una din aceste uriaşe mogâldeţe. 

— Cer revizuirea procesului şi îmbunătăţirea regimului de 
detenţie. 

— Bine, bine. Da, se vor lua „ nişte măsuri „ şi pentru voi 
ceilalţi. 

Cu o insensibilă perversitate ne-au convins că-i preocupă 
situaţia noastră în sensul îmbunătăţirii ei. 

O carte poştală. 

La vreo două zile după enigmatica inspecţie a celor trei 
colonei, gardianul ne aduse în celulă unelte de scris şi câte 
o carte poştală de fiecare. Părea o mare realizare. Aveam 
voie să scriem câteva rânduri prin care ceream familiei 
noastre îmbrăcăminte. 


După zece zile Gafencu a fost singurul chemat la 
administraţie şi a primit pachetul cu îmbrăcăminte de 
acasă. Ceilalţi trei am tot aşteptat şi mai aşteptăm şi 
astăzi... 

Sărmanului Gafencu i-au dat din acel pachet două perechi 
de indispensabili, două cămăşi şi încă ceva, printre care şi 
un prosop pe care mama lui a brodat cu aţă colorată 
mesajul cel mai sfânt ce-l poate trimite un părinte fiului 
iubit „TE PUPĂ MAMA. VALI” 

Când Gafencu a dat cu ochii de mesaj, a strâns prosopul 
ghem, l-a sărutat îmbrăţişându-l la pieptul său uscat de 
suferinţe şi a izbucnit în plâns. Şi noi cei trei am plâns cu 
lacrimi fierbinţi, căci ne-am adus aminte de iubirea cea 
dintâi a mamei noastre. 

Unde-i ceasul banditule, să-l scoţi imediat?! 

Într-o după-amiază, când nesuferita foame ne îmboldea să 
ştim cât e ceasul şi cât mai este până ce vom primi poşirca 
ce purta numele de cină, unul se urcă pe calorifer să vadă 
cam cum stăm cu umbra, să stabilească ora după soare. 

Ca o făcută, tocmai atunci îl aduse dracul pe gardianul 
Georgescu în vizetă. A deschis imediat uşa şi l-a întrebat ce 
caută la geam. 

— Am vrut să văd cât e ceasul, domnule gardian. 

— Scoate ceasul imediat şi dă-l încoace! 

— Păi să vedeţi domnule gardian... 

— Nimic, să dai ceasul imediat. Afară cu tine! 

Bietul student - ştiind ce-l aşteaptă - încerca disperat să-i 
explice tontului că-i vorba de soare şi de umbră, dar netotul 
neînţelegând nimic îl soma pentru ultima oară: 

— Scoate ceasul banditu-le! 

Îl trânti cu faţa în jos pe coridor şi cu parul cu care se 
cărau hârdaiele începu să-i miluiască peste spate, peste dos 
şi pe unde se nimerea, cerându-i la fiecare lovitură să 
scoată ceasul. 

La strigătele de durere şi disperare ale studentului veni şi 
comisarul de la etajul II precum şi directorul care se găsea 


pe undeva prin preajmă, ca să afle ce anume „grozăvii” a 
putut face „banditul”. 

Cei doi s-au dumirit curând de prostia gardianului şi astfel 
studentul a scăpat cu cât a încasat. 

Foamea poate fi minţită, dar nu înşelată. 

Foamea în închisoarea Piteşti a fost atât de crâncenă încât 
mulţi încercau tot felul de subterfugii numai ca s-o înşele. 

Feliuţa de pâine, ca frunza de groasă, varia între 50 şi 200 
de grame. N-a ajurrs niciodată să aibă 250 de grame -cât 
era raţia unui deţinut. 

Dimineaţa se primea doar o ceaşcă de surogat de cafea, 
un fel de zeamă neagră fără zahăr, sau tot atâta terci. 
Deţinuţii prefereau terciul care era mai consistent. 

La amiază se primea pâinea şi o zeamă de arpacaş sau 
fasole fără boabe. Uneori mai primeam zeamă de varză sau 
zeamă de cartofi. Seara se primea aceeaşi zeamă lipsită de 
consistenţă, dar fără pâine. 

lată cum încercam să minţim foamea crezând că 
amânşelat-o: Se grupau câte cinci până la zece inşi care 
dădeau terciul unuia singur să-l mănânce ca să se sature 
măcar o dată. Astfel unul câte unul era odată la cinci-zece 
zile sătul. 

Un alt sistem era strecurarea printr-o cârpă a ceaiului de 
arpacaş sau fasole iar produsul mai vârtos era amestecat cu 
fărâmituri din coaja de pâine pe care o primeam. Din acest 
aluat se făceau chifteluţe mici de mărimea unei monede. 
Acestea se uscau şi înainte de a se mucegai se luau pe faţa 
limbii, aşa cum se ia cuminecătura la romano-catolici. Aceşti 
bănişori din aluat erau plimbaţi cu limba printre toate 
maăselele ca fiecare din ele să aibă parte de acea bucurie. 
Făcând haz de necaz, studenţii au botezat aceşti bănuţi din 
aluat „pârjoale moldoveneşti”. 

Alţii strângeau fărâmituri de pâine într-un ciorap pe care îl 
agăţau la capătul patului pentru „Vremuri grele”. 
Inventivitatea culinară atingea culmi nebănuite. 


Pentru operativitatea servirii terciului dimineaţa, 
gardianul vâra hârdăul în ultima celulă ca să-l împărţim noi. 

După împărţirea echitabilă într-o anumită ordine a 
terciului, mai rămânea pe doage şi pe fundul hârdăului 
ceva, puţin, dar care, pentru un înfometat conta mult. De 
aceea s-a instituit o ordine ca să-i vină fiecăruia rândul la 
curăţat hârdăul. 

De multe ori, gardianul, ca să se distreze de nenorocirea 
în care eram, ne vâra câte un hârdău din care se golise 
terciul dar care fusese deja curăţat. Apoi el privea prin 
vizetă şi se amuza de necazul nostru. 

În una din aceste ocazii, de pe priciul de sus, unul răzbit 
de foame, pierzându-şi controlul şi bunul simţ, a sărit de sus 
cu capul în jos drept în hârdău, fără să-i pese că-şi rupe 
gâtul sau să aibă ruşine că e altul la rând. Situaţia pentru 
noi ceilalţi a devenit penibilă, pentru că pierdeam respectul 
pe care gardianul trebuia să ni-l poarte în intimitatea sa. 
Atunci, în sinea mea cea simplă şi neexperimentată, mi-am 
zis că trebuie să-i dau acestuia o lecţie de bun simţ. 

A doua zi dimineaţa, luându-l la rost pentru atitudinea 
nedemnă din ziua precedentă, i-am oferit terciul meu (ca 
să-l ruşinez în faţa celorlalţi)... Dar omul a primit frumos 
terciul, l-a sorbit cât ai zice „peşte” şi apoi mi-a restituit 
gamela goală şi linsă, fără să-mi zică măcar un cât de mic 
„mMerci”... 

Astfel, în loc să-l învăţ eu minte pe el, m-a învăţat el minte 
pe mine în văzul tuturor. 

Baia de la Piteşti. 

Rufele murdare le spălam noi. Primeam fiecare câte o 
frunză de săpun, le muiam cu puţină apă, le săpuneam şi le 
lăsam aşa în gamela în care mâneam. Ajunşi la baie, le 
aruncam într-un jgheab în care se găsea apă şi până ce noi 
făceam duşul acestea se rauiau, iar când ieşeam de la duş le 
limpezeam. 

Toate aceste operaţiuni durau atât de puţin încât dacă ne- 
ar fi privit un străin necunoscător cu siguranţă ar fi zis că 


am dat în mintea copiilor şi ne jucăm de-a baia şi spălatul 
rufelor. 

Într-una din acele zile de la sfârşitul anului 1949, în timp 
ce o serie de studenţi coborau de la etajul II în fugă spre 
baie, la un moment dat auzim un țipăt, apoitoată acea 
ceată de oameni, în acelaşi galop, s-a întors înapoi. Baia 
pentru deţinuţi s-a întrerupt. Nu s-au mai auzit tropote de 
deţinuţi fugăriţi, nici de la etaj spre baie nici dinspre baie 
spre etaj. A început -în schimb - o serie de ciocănituri pe 
casa scării din capătul I-ului. Aceste ciocănituri au durat 
până spre seară, când baia pentru deţinuţi a fost reluată. 

Când a venit rândul celulei noastre să meargă la baie, am 
constatat că golul ce exista pe casa scărilor de sus şi până la 
parter a fost îngrădit cu o plasă de sârmă. Ne-am dat seama 
că cineva s-a sinucis, aruncându-se cu capul în jos prin 
acest spaţiu destul de strâmt, dar prin care încăpea, totuşi, 
un om. 

Târziu de tot, după ce toate s-au terminat, am aflat că 
victima acestui act de sinucidere a fost ŞERBAN 
GHEORGHIU, student la medicină veterinară. Noi, 
camarazii lui, îi ziceam „Sergentul”. 

Ce s-o fi întâmplat la camera 4 spital?! 

Era Ajunul Crăciunului sau în ziua de Crăciun a anului 
1949 (precis nu-mi pot aminti), când priveam cu multă 
prudenţă pe geam spre camera 4 spital, care era situată în 
vinclu, pe aripa T-ului închisorii. Brusc am văzut obiectele 
de cazarmament zburând pe sus. Un praf enorm se vedea 
ridicându-se într-un vacarm de nedescris. Se auzeau şi 
gemete de oameni loviți, Constatam că aceştia s-au 
încăierat. Apoi am văzut şepcile gardienilor şi se vedea cum 
loveau cu bâte şi cu răngi în deţinuţi. Ceea ce părea straniu 
era că vedeam lovind şi unii deţinuţi alături de gardieni. 

Mi s-au părut atunci toate aceste un fel de joc de marionte 
la teatrul de păpuşi. 

Ce naiba s-a întâmplat?! Au înnebunit aceştia aşa, pe 
nepusă masă?... Sau este efectul îndelungatei detenţii când 


oamenii simt nevoia unei refulări a nervilor? Nici chiar aşa! 

Priveam spre Gafencu care era în al optulea an de 
închisoare şi în loc să-şi piardă răbdarea câştigase una de 
sfânt. De nicăieri nici o informaţie. Totuşi, într-un târziu, din 
celula vecină, Dragoş Hoinic ne-a atras atenţia - prin morse 
- că ceva straniu se petrece la camera 4 spital. Până la 
urmă această întâmplare stranie a fost dată uitării. Am 
considerat-o o halucinație. Mult mai târziu voi afla că 
aceasta a fost una din marile agresiuni pusă la cale de 
administraţie şi Turcanu împotriva studenţilor. 'Tot înziua 
aceea ne-am despărţit şi de Valeriu Gafencu care a plecat 
spre Târgu Ocna, unde, nu peste mult timp, a murit. 

Speranţa la dus, disperare la întors. 

Putea să fie prin luna februarie sau martie 1950, când, 
într-o noapte, se auzi un mare vuiet pe coridoarele 
închisorii. Uşile se deschideau şi se auzeau tropote de 
oameni care ieşeau grăbiţi din celule. Era un lucru 
neobişnuitân timpul nopţii. Se auzeau cum gardienii dau 
dispoziţii răstite, dar în şoaptă, deţinuţilor. 

Oricât de mare ar fi fost stricteţea în închisoare, ocazia era 
unică de a putea lua legătura cu vecinii prin morse. Prin 
calorifer s-a auzit semnalul că pe holul parterului este o 
comisie care selecţionează deţinuţi pentru Canalul Dunăre- 
Marea Neagră. 

Am tresărit de bucurie şi speranţă. Asta-i salvarea!... Vom 
avea contact cu aerul liber, o mâncare mai bună, vom vedea 
soarele... Cu toţii vedeam numai acest aspect. Am uitat că 
stăpânirea a rostit public, prin gura Anei Pauker, că munca 
la Canalul Dunăre-Marea Neagră va fi un mijloc de 
exterminarea fizică a duşmanilor comunismului. Nu ne mai 
aminteam declaraţiile publice ale diferitelor personalităţi 
comuniste că „acest canal va fi cimitirul burgheziei 
româneşti”. 

În noaptea aceea semnalele morse au funcţionat din plin, 
cape vremuri „bune”. Atunci ni s-a confirmat clar că pe 
secţia „corecţie” se aplicau torturi deţinuţilor. Cu stupoare 


am luat cunoştinţă de acest fapt, dar nu puteam înţelege 
nimic. Imaginaţia nu-mi funcţiona decât până la un punct, 
apoi se oprea dezorientată. Creierul intra într-o fază de 
inhibiţie, după care urma o uitare totală. 

Penitenciarul s-a golit - pur şi simplu. Am rămas numai noi 
cei de la munca silnică. 

N-a durat nici o săptămâna această situaţie căci 
închisoarea din nou s-a umplut cu deţinuţi şi - culmea - 
chiar cu aceiaşi deţinuţi care plecaseră cu câteva zile mai 
înainte. Nu înţelegeam nimic... Am auzit o voce care se voia 
a fi mai reţinută: 

— Bandiţilor, credeaţi că scăpaţi şi mergeţi la Canal să 
construiți România legionară?! Partidul nu admite aşa 
ceva... Lată de ce aţi fost aduşi înapoi. Mai întâi vă veţi 
reeduca şi veţi scoate putregaiul din voi. 

Aducerea înapoi a studenţilor ne-a cutremurat pe toţi cei 
de pe secţia muncă silnică. Simţeam că aici e vorba de o 
grozăvie bine pusă la punct, dar eram departe, foarte 
departe de a înţelege ce anume se petrece cu adevărat. 

Studenţii din nou au fost trecuţi prin „moara” reeducării. 
Abia apoi, după vreo patru luni de torturi barbare, după ce 
s-a constatat că sufletele lor sunt complet distruse, s-au 
format din nou loturi care au fost trimise la Canalul Dunăre- 
Marea Neagră. Organizatorii masacrului erau siguri că o 
revigorare a conştiinţelor nu mai era posibilă. 

PITEŞTI (4) 

Pregătirea psihologica pentru marea dezumanizare. 

Una din metodele de teroare era cea a necesităţi lor 
fiziologice. Nu intrai bine în WC că gardianul începea să 
strige cât îl ţinea gura să ieşi. 

Eu, dintr-un simţământ de pudoare, la care se adăuga şi 
un mod personal de funcţionare a organismului, nu puteam 
să-mi fac necesităţile în cameră în hârdău spre a mirosi 
toată ziua acea duhoare insuportabilă de fecale şi urină în 
descompunere. De aceea am propus celorlalţi camarazi ca 
atunci când vom fi la WC să mă aştepte şi pe mine până ce 


termin, chiar dacă gardianul strigă forțând nota. Ceilalţi 
camarazi m-au înţeles şi au promis că vor încerca să facă 
cum am propus eu. 

Când am fost scoşi la program a doua zi, de-abia am reuşit 
să vărsăm conţinutul cu murdărie al hârdăului că gardianul 
a şi început să strige la noi ca un descreierat să intram în 
camera, Nu ieşiţi! Le-am zis eu celorlalţi. Ei m-au ascultat. 
Mai statură câteva secunde apoi camarazii mei, de frica 
gardianului, au intrat în cameră. 

Eu m-am îndârjit şi am rămas în cabină. Fie ce-o fi! Cum 
caraliul striga din ce în ce mai agresiv la mine, m-am 
enervat prinzând curaj şi am făcut un act de eroism grotesc 
ieşind din WC cu pantalonii în vine zicându-i gardianului 
mârlăneşte: 

— Domnule gardian, eu încă n-am terminat de căcat. Să 
ştiţi că ţăranul scoate jugul boului când îi vine să se balege, 
iar pe cal îl opreşte şi îl fluieră atunci când îi vine să se pişe. 
Om fiind, vă rog să mă lăsaţi să-mi fac necesităţile. 

Gardianul uimit de îndrăzneala răspunsului, de curajul cu 
care l-am înfruntat, mi-a întors-o: 

— Doar n-ai fi vrând să-ţi fluier?! 

Am intrat din nou în WC terminând cu ce aveam de 
terminat, apoi am intrat în cameră fără ca gardianul să-mi 
zică măcar un singur cuvânt. 

După câteva minute, gardianul a deschis uşa celulei 
intrând puţin înăuntru şi ne-a zis cu glas extrem de scăzut, 
care nu putea ti auzit de la celulele vecine: 

— Eu vă ştiu pe voi. Mie nu de voi îmi este frică. 'leamă îmi 
este de nebunul acela de sus şi de jos care mă toarnă la 
şedinţe, dar cel mai mare necaz este că mă toarnă şi ai 
voştri. 

De acum înainte, când vă dau drumul la WC staţi cât vreţi, 
să nu vă pese de strigătele mele, căci eu strig nu ca să ieşiţi 
voi, ci ca să audă ceilalţi gardieni. 

Gardianul care ne-a vorbit astfel se numea Dina. 


Ne-am tot întrebat... Oare care din deţinuţi ar putea fi 
chiar atât de inconştient ca să-l toarne pe un gardian la 
conducere împotriva propriilor interese? Era ceva de 
neconceput. Nu peste mult timp vom descoperi şi acest 
miracol de care ne despărţea doar câţiva paşi. 

La Piteşti şi binele-i spre rău. 

Curând am fost mutat într-o cameră mare de la demisol. 
Eram aici vreo 30 de inşi. 

Într-o seară a lunii septembrie 1950, brusc, atmosfera din 
afara zidurilor închisorii se schimbase. Pe aripile unui vânt 
mai răcoros venea câte o frunză gălbuie vestindu-ne că a 
venit toamna. Pentru mine era a treia toamnă de închisoare. 

O tăcere amăruie ne cuprinsese pe toţi. Era nostalgia 
toamnei. Uitasem de foamea care ne chinuia cumplit. Eram 
atât de cufundaţi în tăcere încât nici n-am sesizat târşirea 
hârdaielor pe coridor cu mâncarea de seară. Iată cum 
dintr-o dată uşa s-a deschis şi în celulă s-a introdus hârdăul 
plin (mai plin ca altă dată) cu o mâncare grasă de arpacaş, 
înţesată cu bucăţi de burtă din cale afară de ispititoare. 

Oare ce i-a apucat pe asupritori să îmbunătăţească 
mâncarea aşa pe nepusă masă?! 

Înfometaţi pană lahămesie, am înfulecat cu toţii conţinutul 
unei gamele cu vârf şi mâncarea ni s-a părut teribil de 
gustoasă. Sătui şi veseli până-n ultima fibră a trupului, 
uitasem de soarta care ne pândea. 

Ca toate bucuriile, nici bucuria saturării burţii noastre 
flamande n-a durat mult. Stomacurile slăbite de lungă 
înfometare s-au revoltat din cauza efortului la care au fost 
supuse. 

Crampele şi convulsiile dureroase din burtă ne-au împins 
pe toţi, rând pe rând să eliminam sub presiune şi în grabă 
nespusă toate bunătăţile de care ne-am bucurat atât de 
mult doar cu un ceas mai înainte. 

Tineta s-a umplut ochi în timp ce stomacurile noastre erau 
în plină „revoluţie” (mai îi ziceam şi bolşevică, din cauza 
mirosului infect). 


Vai nouă! Închiderea abia s-a făcut şi până dimineaţă mai 
era cale lungă. 

Cel mai disperat era Gicu Alexandru, student la Facultatea 
de medicină din Bucureşti în ultimul an. Se încorda tare şi 
se plimba cu grijă şi strângea din fese cu toată tăria. Toate 
eforturile erau în zadar. Presiunea creştea gata să 
explodeze. 

Deodată îl văd cum, inspirat, apucă gamela din care 
mânca, o pune jos lângă tinetă şi târrr într-însa. Aproape o 
umpluse, dar se liniştise. Apoi cu prosopul împăturit a 
acoperit-o ca să nu se degaje putoarea. 

Exemplul lui Gicu l-am urmat toţi ceilalţi şi s-a dovedit a fi 
singura soluţie salvatoare. Astfel până dimineaţa s-au 
umplut peste douăzeci de gamele cu materii fecale care 
aşteptau deschiderea „tăcute” şi „smerite” lângă tinetă. 
Doar trei-patru inşi au scăpat de această ruşine. 

Veni şi mult aşteptata dimineaţă cu surprizele ei. 

De regulă, mai întâi eram scoşi la program şi numai apoi 
se aducea terciul. Uneori însă ni se aducea terciul întâi şi 
numai apoi eram scoşi la program. 

Ca o făcută, de data asta auzim cum vine terciul. În ce 
luăm mâncarea?... Am început să batem în uşă. Veni 
gardianul şi ne întrebă răstit: 

— Ce vreţi mă, ce vreţi? 

— Daţi-ne drumul la WC că nu avem în ce lua terciul. 

— Cum, nu aveţi gamele? 

— Sunt pline cu materii fecale. 

Omul nu pricepea ce-i aceea „materii fecale”, aşa că ne-a 
trântit oblonul în nas şi a plecat mai departe, înjurându-ne 
neoaş-româneşte. 

Nu ne-am lăsat, ci am bătut cu disperare în uşă să vină. 

Gardianul şi-a dat seama că trebuie să fie ceva grav. S-a 
întors, a deschis uşa şi ne-a întrebat: 

— Ce vreţi mă, ce s-a întâmplat aici? 

— Uitaţi-vă, gamelele sunt pline, n-avem în ce lua terciul. 

— Ce aveţi în ele? 


— Ne-a durut burta şi am făcut în ele că n-aveam unde. 

— V-aţi căcat în gamele? 

— Da. 

— Ptiuuu... Făcu el îngreţoşat şi palid de scârba ce-l 
cuprinse. 

— Şi acum din ce mâncaţi? 

— Le ducem noi la WC, le golim, le spălăm şi mâncăm din 
ele. 

— Urgent la WC cu ele! 

Aşa s-a terminat şi cu acea mică nenorocire... 

Treburi stranii la ultimul etaj. 

Etajul II de deasupra noastră a fost golit de deţinuţii 
favorizați ai regimului. 

Fără să observăm cum au fost ocupate celulele de la etajul 
doi, am sesizat că acestea au fost umplute cu oameni tineri, 
de vârsta noastră, care aveau un regim mai liber prin 
celule. N-am priceput nimic. Mult mai târziu am aflat că 
acolo au fost camerele de tortură ale lui Ţurcanu şi bandei 
sale. 

Pândind printr-o crăpătură fină a uşii înspre direcţia 
etajului doi, am observat când l-au dus pe Balanişcuşeful 
Frăţiilor de Cruce pe întreg Ardealul-şi l-au încarcerat 
acolo. Nu peste multă vreme a fost scos mort. S-a lansat 
zvonul că a murit cu diagnosticul septicemie în urma 
infecţiei la o măsea. 

La început am crezut, dar după ce eu însumi am trecut 
prin camerele de tortură mi-am dat seama că a fost vorba 
de o crimă, lucru ce s-a confirmat ulterior. 

Au fost scoşi studenţii din camera unde eram eu şi mutaţi 
la etajul doi. Peste o lună sau două au fost aduşi înapoi. Dar 
nu mai erau aceiaşi oameni care au plecat. A fost peste 
putinţă a explica transformarea prin care au trecut. Până ce 
eu însumi nu am gustat acea ciorbă clocotită, n-am înţeles 
NIMIC. 

Gardianul Georgescu pune întrebări stranii. 


Noi, deţinuţii, îl consideram pe gardianul Georgescu ca cel 
mai tolomac dintre toţi caraliii. Nu era chiar aşa. lată că 
într-o zi, după ce am intrat în cameră de la program ne-a 
ZIS: 

— Voi credeţi despre mine că sunt rău. Veţi vedea când 
veţi ajunge pe mâna alor voştri, cât de bun sunt eu. Cu voi 
se întâmplă lucruri „drăceşti” în această închisoare... 

Cu toţii am rămas cu ochii holbaţi la gardian fără să 
pricepem ceva. În altă zi, deschise uşa şi, adresându-mi-se 
direct, îmi zise: 

— Unde-i cartea de rugăciuni Voinea? 

— Care carte de rugăciuni? Am răspuns eu prefăcându- 
mă, de mirat. 

— Aia din care citeaţi împreună în celulă când erai cu 
Paragină Constantin, cu Comşa Eronim şi losif V. losif... Ştii 
destul de bine. Apoi a închis uşa păstrând asupra întrebării 
un aer plin de mister. 

Formidabil! Gândii în mine. Cum au ajuns să cunoască un 
secret atât de bine ştiut numai de noi patru, oameni toţi cu 
suflet bărbat? Pe fiecare din cei trei îi consideram oameni 
mai tari decât mine. 

Nu demult, pe rând, unul câte unul am fost despărțiți, 
astfel că n-aveam pe cine întreba să ştiu de unde vine 
slăbiciunea. 

Lată şi povestea cărţii de rugăciuni: în cadrul uneia din 
multele organizări şi reorganizări, s-a nimerit să stau în 
celulă cu cei amintiţi mai sus. Unul din ei a găsit în salteua 
de paie-când a uniformiza-o cărticică de rugăciuni, 
Paraclisul Maicii Domnului. De atunci, în fiecare zi unul 
citea cu multă prudenţă, iar ceilalţi repetam în genunchi cu 
gândul la Dumnezeu. 

Pe măsură ce şurubul se strângea şi zilnic auzeam cum pe 
coridor sunt scoşi studenţi şi snopiţi în bătăi - pentru te miri 
ce vini închipuite sau reale - am hotărât să ascundem acea 
cărticică în aerisirea de la WC după un rost de cărămidă şi 
să o scoatem din nou după ce lucrurile se vor mai 


îmbunătăţi, Cărticica n-ar fi fost mare necaz, dar noi am 
mai ţinut şi şedinţe legionare cu rugăciuni, citate din 
evanghelii, cântece legionare, minuta prieteniei... Toate 
acestea ne-au folosit enorm la întărirea sufletelor noastre 
atât de zdruncinate. 

Dacă gardianul ştie despre cărticica de rugăciuni 
înseamnă că are informaţii şi asupra celorlalte activităţi. 

Oare ce clipă de prăbuşire, ce zeu sau duh al slăbiciunii 
umane l-a cuprins pe unul din cei trei? Nu puteam înţelege. 

„Reeducarea „ se conturează şi totuşi sunt departe de a 
înţelege. 

Acum voi vorbi despre cum s-au petrecut lucrurile, dar şi 
despre dedesubturi - pe care le-am înţeles mult mai târziu. 

Pe la sârşitul verii anului 1950, apare directorul închisorii 
Alexandru Dumitrescu însoţit de mai mulţi gardieni. În 
mană avea o listă prin care deţinuţii erau mutaţi dintr-un 
loc în altul, după un plan pe care noi nu puteam să-l 
înţelegem. 

Din fiecare cameră am fost scoşi câte doi-trei, ne-au 
adunat laolaltă într-un grup de aproximtiv 30 de inşi şi 
introduşi în câte o cameră mare de la demisol. 

Interesant era că cei consideraţi căpetenii sau mai 
importanţi şi având condamnări mai mari nu erau 
împreună, ci pierduţi ca din „întâmplare” printre ceilalţi. 

Astfel, într-un grup eram eu, în altul Costache Oprişan, 
mai încolo Dragoş Hoinic, apoi Aurel Popa şi aşa mai 
departe... 

Departe de mine gândul că printre cei treizeci de inşi mai 
erau şi din cei care au trecut prin camera de tortură - 4 
spital. Deci, dezumanizarea prin supliciu neîntrerupt. N- 
aveam cum să ştiu că în fiecare cameră au fost introduşi şi 
din aceştia, câte şase până la zece inşi, pentru a fi puşi la 
încercare şi verificaţi. 

Nici studenţii cu creierele spălate nu se cunoşteau între ei, 
căci au fost torturați şi dezumanizaţi în etape diferite şi în 
camere diferite. (La acea dată nu aveam imaginea 


procedurii şi a tacticilor oculte de a penetra grupe de 
deţinuţi legionari - anticomunişti cu victime dezumanizate 
prin torturi şi apoi instruite în a afla gândurile şi 
preocupările celorlalţi). Ei aveau misiunea de a ne trage de 
limbă pe noi ceilalţi, nepricepuţi în cele ce le urzise 
Diavolul. Trebuia să ne cunoască slăbiciunile şi să ştie 
precis câtă doză de anticomunism avem în noi. Dintre 
aceştia, periodic erau scoşi câte unul pentru a da raportul 
lui Ţurcanu ce anume a constatat. În felul acesta Ţurcanu 
urmărea pe fiecare în parte menţinându-le groaza intrată în 
oase în timpul torturilor. În acelaşi timp, urmărea ca nu 
cumva unul din ei să deconspire întreg completul. 

Aceşti bieţi oameni distruşi sufleteşte nu se cunoşteau 
între dânşii, ci fiecare din ei suspecta pe toţi ceilalţi că ar fi 
informatori. Ei credeau că imediat ce ar fi scos doar o vorbă 
greşită vor fi turnaţi lui Ţurcanu. De aceea păstrau tăcerea 
şi discreţia. 

Noi, cei cu condamnări la muncă silnică am fost lăsaţi mai 
la urmă. Eram consideraţi mai fanatici, mai periculoşi. 

În una din zile intră în cameră Virgil Bordeianu, unul din 
ticăloasele ajutoare ale lui Ţurcanu încă de la Suceava. 
Acesta era bine cunoscut de toţi studenţii care au trecut 
prin închisoarea Suceava. Toţi ştiau că e un mare ticălos şi 
tocmai de aceea el nu putea face pe informatorul. 

Nimeni din marea masă a deţinuţilor n-a putut să-şi dea 
seama că misiunea lui era să-i supravegheze pe informatori, 
pe care el îi cunoştea pe fiecare în parte. 

Într-una din zile, între mese, s-a adresat nouă, tuturor 
celorlalţi, rugându-ne să-i dăm ascultare: 

— O parte din dumneavoastră mă cunoaşte, altă parte nu. 
Eu sunt unul care am aderat la acţiunea de reeducare 
iniţiată de Ţurcanu la Suceava. 

Suntem un grup de deţinuţi care din propria noastră 
iniţiativă am cerut la închisoarea Suceava să ni se dea 
posibilitatea să ne informăm şi să cunoaştem realitatea 
marxistă. Noi nu cunoaştem această realitate datorită 


Mişcării Legionare. Aceasta ne-a ademenit şi ne-a corupt. 
Mişcarea Legionară, care este în strânsă legătură cu 
francmasoneria internaţională, ne-a pus în postura dea ne 
împotrivi aspirațiilor clasei muncitoare. 

Firesc şi foarte normal a fost ca regimul umanitar 
comunist să ne aresteze. Noi am fost instrumentele 
imperialismului american şi al burgheziei internaţionale. 

Dându-ne seama de această greşeală ne-am gândit să ne 
salvăm acum când partidul comunist şi poporul muncitor ne 
întinde o mână binevoitoare. 

De aceea eu vreau să stau de vorbă cu dumneavoastră ca 
să ştiţi care sunt condiţiile ce vor duce la această eliberare. 

Un lucru trebuie ştiut de la început. Nu-i suficient doar să 
aderăm la această reeducare, ci va trebui să ducem o 
muncă uriaşă pentru ca să-i eliberăm pe toţi de concepţiile 
legionaro-fascisto-mistico-burgheze. Numai în momentul în 
care vom realiza această purificare a tuturor, abia atunci 
regimul umanitar comunist ne va pune în libertate pe toţi. 
Deci, cu cât efortul nostru va fi mai mare cu atât ne vom 
elibera mai repede. 

Cum nimeni nu se înghesuia să-şi dea părerea, începu să 
pună întrebări unuia, altuia. Majoritatea celor din cameră 
cunoşteau pe mişel. Ştiind bine ce-i poate pielea şi cât îl 
duce capul, s-au retras în fundul camerei tăcuţi. Lor li s-au 
adăugat cei mai mulţi. 

Mult mai târziu ni-am dat seama că acesta a fost doar un 
truc. O parte din informatori s-au prefăcut că acceptă. O 
altă parte s-au prefăcut a refuza. Era peste putinţă a ghici 
cam până unde se întinde paravanul şi unde începe 
năvodul. 

Am considerat că deţinuţii din acea cameră au nevoie deo 
explicaţie. Nu m-am grăbit să o dau. Am mai aşteptat două- 
trei zile ca să aprofundez bine lucrurile şi să dau un 
răspuns acceptabil. La aluziile lui Bordeianu Virgil că „unii 
din noi ar fi şefi şi că ar trebui să ia iniţialiva să răspundă „, 
mi-am luat inima în dinţi zicând: 


— Domnilor, noi suntem anticomunişti prin luptă şi prin 
educaţie. Aşa ne-au educat părinţii noştri, biserica şi şcoala; 
urmarea a fost că am ajuns în puşcărie. Situaţia noastră 
este aceea de vinovaţi faţă de regimul comunist. 

Să fim înţeleşi, vinovaţi ne consideră comuniştii care nu 
acceptă ca cineva să-i contrazică. În faţa lui Dumnezeu 
avem inimile curate pentru că am luptat pentru binele ţării 
şi al neamului. Cu toate acestea nu putem nega că am fost 
înfrânți de un duşman mult mai puternic decât noi. 
Înfrângerea o recunoaşteam chiar dacă nu neconvine. 
Domnul Bordeianu susţine că regimul nu vrea să ne 
distrugă pentru că am fi de folos, ca energii umane, în noul 
sistem social. Îi răspund: Din decenţă, noi nu putem accepta 
decât coada acestei coloane în care noi să mergem cu capul 
plecat în urma lor, ca nişte lampagii. Sub nici un motiv nu 
ne vom putea fuduli pe locurile din faţă. 

Aceasta va fi dovada înfrângerii noastre. În rândurile lor 
nu avem ce căuta, ci, numai ca nişte prinşi de război, să 
păşim în neorânduială pe urmele lor. 

Deoarece am fost anticomunist, acum nu mai pot fi decât 
prizonier în tabăra comunistă. 

Deci, recunoaşterea statutului de învinşi şi în calitatea 
aceasta vom păşi în coada coloanei. Ce se va întâmpla pe 
parcurs, e o problemă de schimb reciproc... Din partea 
comuniştilor bunăvoința stăpânului, din partea noastră 
recunoştinţa cu capul plecat în calitate de robi. 

Majoritatea, dacă nu chiar toţi deţinuţii din cameră au fost 
mulţumiţi cu afirmaţiile mele, dar Bordeianu mi-a răspuns 
în replică: 

— Nu, asta nu se poate. Noi avem nişte potente pe care le- 
am inhibat şi pe care le ţinem ascunse aşteptând condiţii 
mai bune de reorganizare. Uite ce trebuie să facem: Ne 
vom face demascarea. Îi vom denunța pe toţi cei rămaşi 
nearestaţi şi au arme, pe toţi cei care îi cunoaştem ca 
duşmani ai regimului. Îi vom demasca pe toţi cei care 
clevetesc împotriva regimului, pe ceicare ascultă posturi de 


radio străine. Toţi aceştia trebuie să fie arestaţi cu uşurinţă. 
Trebuie să ne dăm contribuţia pentru ca să nu fie nevoie ca 
poporul să cheltuiască bani pentru întreţinerea unei poliţii 
numeroase. 

Numai după ce terenul va fi curăţat afară şi numai după ce 
noi ne vom fi făcut autodemascarea... Abia atuncivom avea 
un început de credibilitate. Va urma să fim puşi la unele 
verificări pentru a se constata loialitatea... 

Văzând că nu i se dă nici un fel de răspuns a încheiat 
astfel: 

— Cine crede că-i mai bine cum am zis eu, să vină lângă 
mine. Cine crede altcum să stea deoparte. 

S-au strâns lângă el vreo trei-patru oportunişti. 

Mult mai târziu ne-am dat seama că toţi informatorii 
infiltraţi printre noi s-au dat de partea celor ce refuzau 
„autodemascarea „pentru a nu fi deconspiraţi. 

La un moment dat, Virgil Bordeianu a luat o altă atitudine 
zicând că el vrea să stea de vorbă cu fiecare în parte. 
Probabil unii se sfiesc să accepte autodemascarea în 
colectiv. 

A luat pe fiecare în parte - chipurile - ca să-l lămurească. 
Vorbă să fie de lămuriri! Cu această ocazie se consulta cu 
informatorii infiltraţi printre noi. 

După vreo două săptămâni a plecat şi am rămas cu ceilalţi 
care continuau să ne tragă de limbă fără să se deconspire. 
Nici noi ceilalţi n-am putut să ne dăm seama că ei sunt 
informatori. 

S-a hotărât să creem o atmosferă amuzantă. Fiecare din 
noi să povestim ceva ce ne-a plăcut cel mai mult. Cel mai 
apreciat povestitor şi creator de momente plăcute a fost 
Cornel Pop. În felul acesta el şi-aândeplinit misiunea de 
informator la nivelul cel mai înalt. 

Sărmanul - fusese desfigurat atât fizic cât şi sufleteşte în 
torturile dezumanizante ale lui Ţurcanu. La acea dată noi n- 
am bănuit nimic din toate acestea. Habar n-am avut de 
grozăviile îndurate de Cornel Pop până ce creierul i-a fosi 


şters şi tot ce era nerv sau celulă vie într-însul a fost întors 
invers... 

La baie am văzut noi nişte cicatrice adânci din care rezulta 
ca i-au fost smulşi muşchii de pe spate, iar fesele lui era un 
fel de cicatrice hidoasă. 

Toţi am crezut că a suferit vreun accident în copilărie, s-o 
fi opărit sau a căzut pe plita încinsă. Nimeni n-a bănuit că 
aceste plăgi de pe trupul său sunt rezultatul torturilor la 
care a fost supus în închisoarea Piteşti de către Ţurcanu 
până când a fost transformat din om în neom, din înger în 
demon. 

N-a fost uşor să-l supună. Dar metoda folosită a fost una 
sigură. Era reţeta drăcească experimentată în Uniunea 
Sovietică de către Macarenco. E vorba de uciderea 
sufletului. Secretul ei constă în durata torturilor 
neîntrerupte şi atenţia ca victima să nu moară în timpul 
torturilor. 

Aşa a trecut timpul pană la începutul lunii octombrie 1950, 
când mi-a venit şi mie rândul să trec pin moara cu valţuri a 
satanei şi abia atunci am înţeles ceea ce niciodată n-aş fi 
înţeles în alt mod. 

PITEŞTI (5) 

Către cititori. 

Voi întrerupe aici firul propriilor mărturii pentru a trata 
câteva judecăţi privind următoarele subiecte: l. Ce este 
„autoreeducarea”, „reeducarea” (dezumanizarea). 

2. Despre Oculta comunistă şi tactici le ei 

3. Tehnica spălării creierului. 

4. Planul halucinant-satanic al dezumanizării întregului 
popor român. 

5. Cum a început acţiunea de „autoreeducare „la 
închisoarea Suceava. Ce se ştie despre Alexandru 
Bogdanovici, zis „Şura” şi despre Eugen Ţurcanu. 

Am considerat locul cel mai potrivit de inserare al acestor 
capitole în contextul mărturiei. După aceste consideraţii, voi 
dezvălui marea catastrofa a „Piteştiului”. 


Cred că este absolut necesar să adaug aceste capitole pe 
firul povestirii întrucât, după revoluţia din decembrie 1989, 
o serie de publicaţii s-au apucat să facă „istorie „cu 
documentele falsificate ale Securităţii. 

Pentru toată lumea un lucru trebuie să fie clar: 

ATÂTA TIMP CÂT MARTORII OCULARI TRĂIESC, ATÂTA 
TIMP CÂT VICTIMELE DEZASTRULUI SUNT IN VIAŢĂ, 
NUMAI MĂRTURIILEA ACESTORA CONSTITUIE 
DOCUMENIE PENTRU ISTORIE. 'lot ce este în afară de 
aceasta nu-i decât a o ISTORIE CONTRAFĂCUTĂ, 
propagandă tipic bolşevică. 

Paginile următoare reprezintă în principal propria-mi 
mărturie, dar mai reprezintă şi mărturiile a zeci de victime 
ale „Fenomenului Piteşti”, pe care le-am adunat după 
decembrie 1989 „Autoreeducarea „, „Reeducarea „- 
Dezumanizarea. 

Educaţia este un ansamblu de măsuri care determină un 
anumit proces psihologic prin care părinţii sau alte 
persoane interesate de viitorul unui tânăr, îi insuflă acestuia 
principii de comportament în viaţă. Prin educaţie se 
urmăreşte a se realiza un cetăţean cât mai corect şi 
folositor societăţii. 

Instrucţia face parte tot din educaţie. Prin ea se predau 
tânărului cunoştinţe necesare pentru rezolvarea 
problemelor practice ale vieţii. 

Şi animalele se instruiesc. Instruirea animalelor se 
numeşte dresură. 

Ursul dansează în ritmul tobei. Pentru a-l învăţa acest 
dans, ursarii au pus puiul de urs pe o plită de metal sub 
care a făcut puţin foc. În timp ce plita se încingea ei băteau 
toba, iar ursuleţul frigându-se la tălpi sărea de pe o labă pe 
alta. După un anumit timp şedinţa se termina şi animalul 
primea o recompensă (0 bucată de carne, pâine, fagure de 
miere etc). 

După mai multe astfel de „şedinţe „nu mai era nevoie să 
fie pus pe plită pentru a „juca”, era suficient să audă toba, 


că el juca. 

Savantul rus Pavlov a făcut acelaşi experiment cu un căţel 
căxuia la fiecare masă îi suna un clopoțel. Animalul saliva 
deoarece sosea mâncarea. De la un timp, era suficient să 
audă doar clopoţelul sunând că animalul începea să 
saliveze. 

Şi puiul de urs precum şi cățelul lui Pavlov au făcut o 
asociere simplă (ursul între temperatură şi ritmul tobei, iar 
cățelul între sunetul clopoţelului şi ora mesei). Acest 
fenomen, această legătură a fost numit de către savantul 
rus Pavlov reflex condiţionat. 

Bolşevicii au extins experienţele savantului rus şi la 
oameni. Numai că la om situaţia e mult mai complicată. 
Omul are capacitatea de a păcăli pe dresor. Ori bolşevicii 
urmăreau ca transformările psihice să fie autentice... 
Realizarea unei astfel de performanţe implica folosirea altor 
metode, mult mai complicate şi mai dure. 

lată metodele folosite: 

1. Aducerea tânărului în stare de îndobitocire printr-un 
regim sever de înfometare, până la limita de jos a 
rezistenţei, Astfel unica preocupare a tânărului înfometat 
era în exclusivitate mâncarea. 

2. Disciplinarea tânărului - prin aplicarea de pedepse 
corporale de câtre gardieni pentru diferite motive 
inventate. 

3. Introducerea de informatori în celulă. Rolul 
informatorilor era de a distruge încrederea unuia în 
celălalt, de a lansa zvonuri, de a vehicula teorii care aveau 
menirea să pună la îndoială concepţiile anterioare ale 
tinerilor. 

4. Manipularea diferiților oameni de alte concepţii şi care 
cunoşteau diferite secrete politice a căror dezvăluire era de 
natură să zdruncine moralul tânărului. 

Securitatea era expertă în manipularea - atât a 
informaţiilor cât şi a oamenilor de bună credinţă. Pe aceştia 
îi muta în anumite camere cu tineri „absolut din întâmplare 


„„ ca astfel, prin discuţii libere, sincere şi spontane, tânărul 
-încă neformat - să ajungă în stare de disperare. Să renunţe 
la propriile principii slab fixate în sufletul său şi să-şi pună 
speranţa în laşitate, care-i aducătoare de mari beneficii. 

Instinctul de conservare, „supraviețuirea cu orice preţ”, îşi 
spunea cuvântul. 

5. Urmărirea atentă a tuturor slăbiciunilor la tineri şi 
catalogarea lor în dosarul personal. 

6. Depistarea elementelor slabe din fire sau nepregătite, 
cu o educaţie incompletă. 

După ce toţi aceşti factori erau temenic studiaţi şi 
catalogaţi, urma atacul frontal: ÎNŞELĂCIUNEA. 

Anchetatorul, cu un zâmbet radios şi cu o bunăvoință 
extremă, se angaja cu victima în discuţii libere, îndeosebi 
asupra viitorului victimei după ce va ieşi din închisoare. 

Era cu atenţia încordată să vadă dacă şocul suferinţei i-a 
distrus sau nu credinţa în Dumnezeu, îndobitocindu-l. 

De regulă, oamenii slabi, selecționați cu grijă după 
criteriile de mai sus, erau făcuţi harcea-parcea. Aceştia 
erau dispuşi să facă orice numai ca să se vadă scăpaţi de 
închisoare. 

Plin de milă prefăcută îi făcea victimei mici atenţii, ţigară, 
puţină mâncare, o vorbă blândă... 

Cu aceste metode ieftine, alternând de la „rece la cald', 
Securitatea n-a putut ademeni (înşela) decât un număr 
extrem de redus de tineri. Marea majoritate a tineretului 
român era educată în spirit de sacrificiu. În nici o ţară din 
lume după război n-a existat o elită atât de bravă şi de 
conştientă ca în România. Oculta comunistă - pentru a-şi 
atinge scopurile - a procedat la operaţiunea „spălării 
creierului”. Această operaţiune a fost denumită de Ocultă 
autoreeducare, reeducare, iar de către deţinuţi 
DEZUMANIZARE. 

Tehnica spătării creierului. 

Înainte de a intraân subiectul propriu zis al „tehnicii 
spălării creierului „ - unica invenţie de care a fost capabil 


comunismul - trebuiesc ştiute câteva lucruri. 

1) Din naştere, fiecare om are o anumită doză de tărie 
spirituală este suficientă numai lui. 

2) Pe parcursul vieţii, de regulă până la vârsta de 30 de 
ani, se mai adaugă şi alte forţe datorită: 

— Educaţiei 

— Culturii acumulate 

— Experienţei 

— Mediului în care trăieşte şi care acţionează întins şi 
nevăzut. 

— - 3) Concepţia ateistă sau teistă. Ateul cade cu mult mai 
uşor, deoarece ţinta „spălării creierului „este, în primul 
rând, credinţa în Dumnezeu. Onoarea, cinstea, legăturile 
afective dintre oameni ce creează prietenia şi altele de 
această natură, nu fac toate la un loc cât credinţa în 
Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeu le înglobează pe toate 
acestea la un nivel eroic. 

Dacă concepţia credinţei în Dumnezeu are la bază o 
cunoaştere rudimentară şi primitivă asupra lucrurilorse 
bazează mai mult pe superstiții - la cea mai mică 
zdruncinătură întreg edificiul se prăbuşeşte şi locul 
teismului este luat de ateism. 

4) În perioada vârstei de 20-30 de ani se produce explozia 
maturizării organismului uman. Consecința: Dezvoltarea 
rapidă şi maximă a instinctului de conservare a speciei, 
respectiv, a instinctului sexual, pornire plină de râvnă şi dor 
pentru sexul opus. 

Răbufnirea acestui instinct este vulcanică, este cea mai 
puternică dintre toate. Dacă tânărul n-are suficiente frâne 
în concepţii bine motivate, erupția sexualităţiiânlătură toate 
structurile conceptiilorintime ale subiectului. Instinctul 
sexual rămâne stăpân absolut, sălbatic şi feroce pe fiinţa 
omenească. 

În cuprinsul celor patru factori enumeraţi mai sus se 
includ şi cele mai abstracte valori umane cum sunt: 
Capacitatea de orientare, capacitateade intuire a lucrurilor, 


spiritul de sacrificiu în opoziţie cu laşitatea. Valorile 
spirituale intră în concurenţă cu pornirile instinctuale. 

După cum în doza acestui amestec primează un factor sau 
altul, rezistenţa omului în faţa torturii neîntrerupte a fost 
asemănată cu PAHARUL fiecăruia: 

— Unul are în dotare un „pahar „ mic, doar cât un degetar, 
care se termină dintr-o înghiţitură. Când această 
„înghiţitură” s-a terminat, omul cedează ridicând mâinile în 
sus în faţa duşmanului. 

— Paharul rezistenţei altuia este mare cât un butoi. Dar se 
termină şi acesta. După ce s-a terminat şi acest subiect îşi 
pleacă fruntea. 

— Paharul unora (mai puţini la număr) este cât un ocean. 
Oricât de mare ar fi fost „oceanul” rezistenţei acestora, el 
este măsurabil în hectolitri, litri, molecule sau atomi. Odată 
şi odată se termină şi acesta, sfârşind în umilinţă. 

Perseverenţa duşmanului este diabolică şi fără limită. 

Nici un deţinut trecut prin această „râşniţă” mefistofelică 
n-are îndrăzneala sau nătângia de a se lauda că ela 
rezistat. Din contră. Victimele afirmă că rezistenţa lor se 
datorează harului dumnezeesc care le-a ferit de cădere. 

Numai Dumnezeu a sucit mintea torţionarilor acestui 
masacru unic în istorie, ca să se oprească înainte de a se 
produce căderea. Dacă tortura continua ar fi căzut şi ei. 

La Piteşti n-au existat decât patru şanse: 

— Moartea 

— Pierderea minţilor 

— Căderea 

— Salvarea divină. 

Rezistenţa a fost exclusă ca iiind imposibila. În prima fază 
se distruge încrederea unuia în celălalt. Bunul tău prieten 
(care a fost dezumanizat într-un mare secret), după ce-ţi 
arată toată afecțiunea, se repede asupra ta ca să te 
distrugă lovindu-te fără milă. 

Spaima, nedumerirea, surpriza sunt atât de mari, şocul 
este atât de puternic încât pe unii i-a dărâmat din această 


primă fază. 

Chiar dacă victima nu s-a prăbuşit la prima lovitură - 
edificiul interior al victimei este detunat, fisurat, şi se va 
prăbuşi la cutremurele următoare. 

Tortura neîntreruptă şi consecinţele ei. După primul şoc se 
instalează la victimă neputinţa de a reacţiona într-un 
anumit fel. Toate sunt fără speranţă. Victima este convinsă 
că treaba este astfel organizată. Nu există nici o ieşire... 
Tortura continuă zi şi noapte fără întrerupere. E tortură de 
dragul torturii. 

De reţinut că în acest laborator luciferic numai Ţurcanu 
avea o condiţie fizică excelentă. Apoi ajutoarele lui erau 
ceva mai bine hrănite decât deţinuţii de rând. În rest, tinerii 
păreau schelete ambulante, cadavre vii, adevărate mumii. 

De la această faza limitrofă morţii începe tortura 
neîntreruptă. 

Tot în cadrul torturii, victimele erau supuse la eforturi 
uriaşe menite să le epuizeze complet fizic. lată cum: 
Victimele, încărcate cu greutăţi în spate (pături sau haine 
mai groase), erau obligate să facă genoflexiuni cu mâinile 
ridicate în sus, regulamentar. 

Unele dintre victime s-au prăbuşit la 30-40 de 
genoflexiuni, dar au fost altele care au rezistat până la 
2.500 de genoflexiuni. De necrezut! 

Nu există în lume atlet, chiar cu cea mai bună condiţie 
fizică, să poată realiza o astfel de performanţă. Lată însă că 
o realizează un schelet topit de foame şi de suferinţe! 
Organismul uman, în condiţiile de disperare scăpat de sub 
controlul raţiunii, a reuşit, la Piteşti, să realizeze 
inimagimabilul, imposibilul. 

Neurologii, psihiatrii şi chiar teologii au datoria să 
studieze fenomenul şi să-l explice! 

Tortura nu se opreşte aici, ci continuă... 

Epuizarea fizică aduce după sine şi o epuizare psihică. 
Victima n-are nici o secundă de răgaz pentru refacere. Se 
zdruncină raţiunea, se întuneca voinţa. Dispar din mintea 


omului toate stările emoţionale. Dispare afecțiunea... Omul 
începe să nu mai raţioneze. 

Tânărul are impresia că întreg sistemul său nervos este o 
rană proaspătă şi sângerândă. Se institue o stare 
patologică. Atunci apare fenomenul debordării tuturor 
secretelor pe care le-a ţinut bine ascunse în conştiinţa sa. 
De la această fază, chiar şi cel mai mic secret pe care îl are 
tânărul îl simte precum simţi un ghimpe ce-ţi intră în ochi. 
Nu-l poţi suporta şi faci tot ce este posibil ca să-l elimini. 

În această fază întreaga rațiune intră într-o porţiune de 
umbră. Toate reflexele însuşite pe parcursul vieţii se 
anulează. În creierul omului se instituie o noapte totală. Nu 
mai este ce a fost. A devenit un nimic. Omul a devenit un 
robot absolut fără nici o personalitate, fără imaginaţie, fără 
iniţiativă. Ultimul sprijin pe care-l pierde omul este credinţa 
în Dumnezeu. Acesta este momentul încheierii „spălării 
creierului”. 

De acum încolo victimele nu mai sunt stăpâne pe reflexele 
lor. Se găsesc într-un stadiu al animalului dresat. Dacă i se 
porunceşte să se culce, se culcă cu o viteză uimitoare. Dacă 
i se porunceşte să strige, strigă din toate puterile. Dacă i se 
cere să pună mâna pe ciomag şi să lovească în camaradul 
de alături, o face automat. Ca un robot. Victima - respectiv 
„reeducatul” - privind la propia lui mână se miră cum 
funcţionează. Are impresia că nu-i a lui. 

„ A FOST VIDAT”. Aşa a fost denumită această stare de 
către deţinuţii care au suportat fenomenul. 

Aşa cum s-a arătat mai înainte, nu toate victimele ajung la 
identitate de situaţii. Fiecare victimă are specificul ei. 
Rațiunea, afectul şi voinţa cedează în funcţie de individ în 
mod gradual. 

Victimele erau în perioada vârstei tinere. Instinctul de 
conservare a speciei răbufnea prin toţiţi porii şi trăgea 
după el toate instinctele primars. 

Logica ateist-comunistă prindea rădăcini. Ea se impunea 
nu numai ca o modalitate de a scăpa de tortură cica o 


convingere intimă. Deveneai exact pe dos decât ceea ce ai 
fost. Cu toate acestea, noua postură era ca şi un „plasture”. 

Victimele erau îngrozite de teama de a nu greşi 
descântecul şi repetau noua lecţie la nesfârşit. 

Tinerii - lipsiţi de conştiinţa acumulată într-o viaţă - 
„descopereau” universul materialist în care lozinca cea mai 
obsesivă era ca toată lumea, pământul întreg să fie 
reeducat. Cu cât reeducarea întregii lumi se va face mai 
repede cu atât va fi mai bine. 

Aceasta a fost motivaţia grabei unor victime de a-şi tortura 
camarazii neluminaţi... Pentru a-i face şi pe aceştia să 
ajungă cât mai iute la concluziile la care au ajuns ei. 

Se dezvolta egoismul în individ încât nu mai suporta să 
rămână un fost camarad de al său pe vreo treaptă a virtuţii. 

Faptele celor care au căzut atât de jos erau făcute din 
toată convingerea. S-a ajuns pană acolo încât să 
mulţumească lui Ţurcanu şi regimului comunist că i-au adus 
în starea de revelaţie a adevărului materialist. 

Şi acest lucru este de necrezut! 

La unele victime, noile principii comuniste au prins 
asemenea rădăcini încât considerau reeducarea ca ultimul 
şi cel mai înalt scop pe care îl pot avea în viaţă. 

S-a creat senzaţia falsă că, ieşind de sub pat, universul 
este atât de vast ca arunci când scrutezi depărtările dintr- 
un vârf de munte. Libertatea de a te plimba prin cameră de 
la un capăt la celălalt părea o călătorie cosmică. 

Pierderea credinţei în Dumnezeu era ultima fază a 
reeducării. 

Acolo, la Piteşti, Dumnezeu şi-a retras harul Său gradual. 
Tânărul a fost lăsat să reziste numai cu propriile puteri, 
după zestrea sufletească pe care o acumulase până atunci. 
Aceasta a fost insuficientă. După ce şi edificiul credinţei în 
Dumnezeu era dărâmat, individul devenea satanizat. 

— Ce, Dumnezeu?! Uite că totul este materie! Groaznică a 
mai putut fi rătăcirea în care m-a târât educaţia burghezo- 


iegionară! Oare, cum de m-am putut înşela chiar atât de 
amarnic? 

Cât de sublim e regimul comunist care ne-a trimis pe acest 
profetpe domnu [Ţurcanu - ca să lumineze şi să ne scoată 
din întuneric l Dacă el nu m-arfi torturat n-aş fi putut scoate 
putregaiul din mine şi aş fi rămas pentru totdeauna în 
mocirlă şi întuneric. 

Victima - cu creierul spălat - crede de datoria sa, în mod 
sincer, să ducă mai departe, prin teroare, această lumină, în 
paralel scot capul toate antonimele virtuţilor şi omul ajunge 
să fie exact opusul a ceea ce a fost. Această dresură se 
imprimaşi sistemelor voliţionale, afective, concepţiilor. 

Tânărul satanizat devine o maşină ca un motor cu explozie 
care funcţionează de la sine, după ce l-ai pornit, până la 
epuizarea combustibilului sau ivirea vreunei defecţiuni. 

Vârsta. Tineretul nu s-a lăsat doborât cu uşurinţă, cu toate 
metodele drăceşti care i s-au aplicat. Aşa se explică 
numărul mare al morţilor (prin tortură), sinuciderile, 
mutilările fizice, dar mai ales cele psihice. 

La o presiune mult mai redusă au fost supuşi mai târziu 
bătrânii din închisoarea Aiud. 

S-a dovedit că pe măsura înaintării în etate, virtuțile devin 
invers proporţionale cu vârsta. Bineînţeles că va trebui să 
excludem excepţiile. 

Omul în etate mai cedează din intransigenţă, preferând 
compromisul, că-i mai pe măsura puterilor lui. Există o 
laşitate a vârstei pe care mulţi au botezat-o impropiu 
înţelepciune sau prudenţă. 

Graficul rezistenţei umane. Trupul este primul care 
cedează. Nu mai poate să suporte tortura, pe când spiritul 
încă mai rezistă. Rezistă pe ruinele trupului până când se 
prăbuşeşte dintr-odată. Aşa se explică trecerea dintr-o 
extremă în alta. 

Vechile structuri psihice se menţin, dar cu un conţinut 
mişelesc. 


Cinstea şi punctualitatea. Exemplu: înainte de spălarea 
creierului un tânăr promite că la ora 12 fix va fi în cutare 
loc şi va avea asupra lui obiectul promis la locul dinainte 
convenit, După spălarea creierului. Exemplu: Reeducatul 
promite că la ora 12 fix îţi va trage o bătaie soră cu 
moartea. Exact la ora 12 iţi aplică bătaia promisa, fiind 
cinstit şi punctual. 

În acest sens practica comunistă are vechime... Aşa au 
procedat cu vechile instituţii democratice: Şcoala, Justiţia, 
Poliţia, Armata, ba chiar şi Biserica. Nu le-au desfiinţat, ci 
le-au satanizat. 

Martiriul (enumerare) 

1. Morţii prin tortură şi sinucigaşii. Aceştia au fost 
consideraţi ca ocrotiţii lui Dumnezeu, care i-a ajutat luându- 
le viaţa. Din sursele deţinuţilor, numărul celor omorâţi în 
torturi la închisoarea Piteşti este de 125 şi 2 -3 care au 
reuşit să se sinucidă. 

2. 2. Masa de oameni robotizaţi, care executau în mod 
automat ordinele lui Ţurcanu. În această categorie a intrat 
marea masă a deţinuţilor. 

3. 3. Voluntarii, în jur de 20 persoane. La aceştia s-au 
adăugat indivizi special selecționați după dosarul personal, 
anume pentru a fi compromişi. Au urmat câţiva care din fire 
erau slabi sau nu aveau o educaţie solidă şi constituiau un 
mediu prielnic dezvoltării satanismului. 

4. 4. Cei care şi-au păstrat un grăunte de conştiinţă şi 
încercau prin delaţiune să supravieţuiască pentru a-şi da în 
vileag în viitor întreaga mârşăvie. 

5. 5. Cei care au acceptat de formă toate compromisurile 
şi astfel şi-au putut păstra un grăunte de conştiinţă. 

Lupta de clasă a fost prezentă şi în închisoarea Piteşti. 
Ordinea în care se dozau torturile era următoarea: 

— Conducătorii diferitelor grupări etichetate ca fiind 
legionare. 

— Cei etichtetaţi ca legionari 

— Restul deţinuţilor (care numeric erau foarte puţini) 


— Fii de oameni mai înstăriți. 

— Tinerii care făceau studii de teologie sau cei care erau 
fii de teologi. 

Spaima, la închisoarea Piteşti a fost atotstăpânitoare. Doi 
ani a durat masacrul luciferic al „Piteştiului”, doi ani a durat 
coşmarul, Această spaimă s-a instalat nu numai la nivelul 
sistemului centrat, ci în fiecare celulă a trupului până la cea 
mai neînsemnată. Aveai impresia că nu capul conduce, ci un 
centru nervos situat undeva în măduva spinării. Simţeai un 
fel de dedublare., O conştiinţă - parcă depărtată - privea 
neputincioasă la un robot fără milă şi simţire cum loveşte şi 
distruge. 

Situaţia de după anihilarea conştiinţei părea ca o stare 
normală (deşi a fost acceptată fără voie). Victima se simţea 
vindecată de ceea ce a fost mai înainte în sensul 
luptătorului activ... Îşi trăieşte vechea mentalitate protejată 
de minciuna afişată că este un om nou. 

Totul era numai o părere... Când apărea Ţurcanu, dând 
ordinul de atac asupra altor „bandiţi”, toate facultăţile 
mentale se inhibau manifestându-se doar robotul care 
executa mecanic toate dispoziţiile primite. 

lată, aşadar, calea prin care victima a devenit în timp: 
dedublată, multiduplicitară: 

Una gândea în suflet, alta vorbea aparent. 

Una simţea în suflet şi alta făcea aparent. 

Dar când apărea stimulul, spaima le inhiba pe toate 
rămânând doar robotul. 

Imprimarea tăcerii şi păstrarea secretului. A fist strict 
interzis să se vorbească despre ce s-a petrecut în 
închisoarea Piteşti. Nici chiar persoanele care au suportat 
supliciul nu aveau voie să vorbească intre ele despre cele 
întâmplate. Până şi cei care au fost torturați în aceeaşi 
cameră unul în faţa celuilalt... Şi aceştia au fost obligaţi să 
tacă. 

Încet - încet, prin nerepetarea nici măcar în gând a 
vechilor principii şi a grozăviilor îndurate se producea 


uitarea forţată. 

S-a dovedit însă, că „vidarea” totală n-a fost posibilă. Firile 
tari, imediat ce au scăpat din acel mediu, au deconspirat 
toată mârşăvia. Încet - încet au urmat şi alţii după cum 
reuşeau să-şi refacă puterile pierdute. 

Chiar şi astăzi, după revoluţia din decembrie 1989, încă 
mai sunt victime ale Piteştiului care nu îndrăznesc nici 
măcar să se înscrie în evidenţele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi 
Politici. Mai sunt şi acum victime care refuză să vorbească 
despre grozăviile suportate. 

PITEŞTI (6) 

Oculta comunistă. 

Conducerea comunistă avea două feţe. Una văzuta şi alta 
nevăzută. Faţa nevăzută a acestei conduceri care se ocupă 
de manipularea maselor populare şi a oamenilor în mod 
individual constitue OCULTA COMUNISTĂ. 

Această ocultă a transformat întreaga activitate de stat 
într-o mare sforărie ultrasecretă, având ca scop principal 
înşelarea opiniei publice prin propagandă, pe de o parte, şi 
teroare, pe de altă parte. Minciuna a fost decretată (în 
ascuns) politică de stat. 

Această ocultă s-a instalat în tainiţele moscovite prin 
mijlocirea ocultei internaţionale cu sediul în U. S. A., şi 
astfel a dărâmat din umbră imperiul şi biserica rusă. 

Tot ce a fost otravă pe pământ s-a concentrat la Kremlin 
într-un amestec bine dirijat şi cu scopuri precise. 

De la Moscova se răspândeau şarlataniile comuniste 
popoarelor din Asia, Africa, America latină, Europa 
occidentală etc. 

Acolo şi-au făcut instructajul marii maeştrii ai Cambodgiei. 
Ceasul istoriei le-a fost prielnic, terenul pregătit şi 
şmecheria folosită a fost din cele mai ieftine. 

Persoanele care s-au cocoţat în vârful piramidei nu erau 
bune la nimic. În schimb erau mişei de prim rang. 

Să nu-şi închipuie cineva că prostul e chiar atât de lipsit de 
judecată încât nu s-ar pricepe să tragă sforile. Din contră, 


PROSTUL, neavând alte probleme de cultură, este mult mai 
maestru, mult mai dibaci în sforării de tot felul. 

Toţi marii escroci ai lumii, marii gangsteri n-au fost oameni 
culţi. Ce, Stalin a fost nu ştiu ce deşteptăciune?... Un 
seminarist neobrăzat destul de prostăvan şi semidoct. În 
schimb a fost maestru în ascensiunea spre putere şi apoi 
pentru menţinerea ei. 

Ceauşescu - un gângav paranoic încât te apucau durerile 
de cap când îl vedeai pe semianalfabet cum îşi sloveneşte 
discursurile. Cacialmaua ce le-a tras-o celor care l-au pus în 
fruntea statului a fost magistrală... 

Celor de la noi, ca de la noi, unde mai pui însă 
compromiterea politicienilor cu renume din statele mari ale 
lumii. 

Oculta moscovită a încredinţat dezumanizarea tineretului 
român unei anumite minorităţi. lată-i pe principalii actori ai 
acestei piese sinistre: 

— Ana Pauker, evreică îmbâcsită de ură împotriva a tot ce 
este românesc şi creştin. Membru de frunte în Comitetul 
Central al Partidului Comunist şi ministru de Externe. Ea a 
fost canalul prin care se scurgeau cele mai murdare metode 
de distrugere dispuse de Kremlin. 

— Iosif Kişinevschi, alt evreu, membru în Biroul Executiv al 
CC. AL P C.R. Care a urmărit îndeaproape realizarea unei 
cât mai mari ferocităţi în tratamentul aplicat adversarilor 
politici. 

— Teohari Georgescu, evreu şi acesta. Ministru de Interne 
şi membru marcant al Biroului Executiv al CC. AIP C.R. 

— Generalul Nikolski Alexandru, şeful securităţii statului, 
de naţionalitate evreu, având numele adevărat de 
Grurnberg. 

— Colonelul Dulgheru (avansat la grad de general), de 
naţionalitate evreu, avea funcţia de şef al anchetelor pentru 
legionari. Numele său adevărat era Dulberger. 

— Zeller, evreu şi acesta. A fost directorul general al 
penitenciarelor. S-a ocupat intens de dezumanizarea 


studenţilor la închisoarea Piteşti. 

— Pintitie zis „Pantiuşa „. Avea grad de general şi funcţia 
de adjunct al ministrului de Interne. Nu se ştie precis dacă 
era rus sau evreu. 

— Sepeanu Tudor. Nu i s-a identificat originea etnică. A 
avut sarcini precise în dezumanizarea studenţilor la Piteşti. 

Cei mai sus enumeraţi au fost văzuţi de studenţi, având 
tangenţă directă cu deţinuţii. Complotul, însă, e mult mai 
mare. Şi Gheorghe Gheorghiu-Dej a făcut parte din 
complot. Numai aşa se explică găinăria înscenării 
procesului lui Lucrețiu Pătrăşcanu şi executarea precipitată 
a acestuia. 

Nimeni nu şi-a dat seama care a fost cauza grabei pe care 
a avut-o Biroul Politic al CC. Al P C. R. Pentru dispariţia 
acestui personagiu. 

Una din cauzele împuşcării lui Lucrețiu Pătrăşcanu rezidă 
şi în cunoştinţele lui despre dezumanizarea ce se executa în 
închisoarea Piteşti, unde era şi el încarcerat. 

De aţâţe ori a fost văzut Turcanu intrând în celula unde 
era încarcerat Lucrețiu Pătrăşcanu... Se pune întrebarea: 
Ce putea să vorbească Ţurcanu cu Lucrețiu Pătrăşcanu”??! 

Operaţiunea dezumanizării tineretului legionar şi 
nelegionar a fost atât de secretă încât nu permitea niciunui 
supravieţuitor care ar fi putut vorbi despre aceasta, nici 
măcar să înţeleagă pentru sine unde duc firele acestei 
grozăvii. De aceeaa trebuit să dispară cât mai curând cu 
putinţa. Şi a dispărut. Bineînţeles, din cu totul alte motive... 

Tacticile Ocultei comuniste. 

În cadrul „marii strategii satanice”, Oculta comunistă a 
planificat în închisoarea Piteşti două tactici: 

— Prima-tactică a fost anihilarea vigurozităţii şi vitalităţii 
spirituale, a degenerării biologice a maselor de tineri. 

Urmare a „spălării creierului”, tineretul a fost bestializat. 
Din îngeri au fost transformați în demoni. Apoi aceşti 
oameni satanizaţi urmau să fie răspândiţi prin celelalte 
închisori politice. De data aceasta, prin aceleaşi metode, 


dar folosindu-se de victime, să continue aceşti monştri, 
creaţi artificial, procesul de dezumanizare a deţinuţilor. 

Adevăraţii călăi stăteau în umbră şi manevrau victimele 
după principiul „Nu-i ucideţi voi, lăsaţi-i pe ai lor să-i ucidă”. 

A doua tactică, bine pusă la punct, a fost 
„'conspirativitatea deconspiratorului. Oculta ştia prea bine 
că până la urmă opinia publică naţională şi cea 
internaţională va afla întreaga mişelie. Nu se putea prevede 
care va fi efectul... Aducerea la cunoştinţa opiniei publice a 
mârşăviei trebuia să fie tot opera Ocultei. „ Descoperirea” 
urma să fie făcută într-un anumit mod şi la o dată precisă, 
dinainte stabilită, după ce toate scopurile Ocultei se vor fi 
realizat. 

Abia atunci, aceste satane înveşmântate în piei de mieluşei 
trebuiau să „descopere” absolut „întâmplător” că o bandă 
de legionari conduşi de Horia Sima şi CI. A.-ul american s- 
au infiltrat în organismul „sănătos” al comunismului, 
procedând la crime de neimaginat împotriva deţinuţilor. 

Cu mare tam-tam urma să se facă deconspirarea după 
„descoperire”, care până la urmă să ducă la Marea 
revelaţie privind scopul avut în vedere de legionari şi 
anume: COMPROMITEREA REGIMULUI COMUNISI- 
UMANITAR. 

Regimul comunist cel plin de dreptate va pedepsi pe 
vinovaţi în modul cel mai crunt cu putinţă, în aplauzele 
omenirii întregi, printr-un proces public cum încă n-a mai 
existat sub soare. 

Cu aceasta vor înmormânta definitiv Mişcarea Legionară, 
în plus, vor pune la dispoziţia cercetătorilor istoriei toată 
arhiva cu acte falsificate de către aceşti călăi ca să se scrie 
„adevărata” istorie, aşa cum au ticluit-o ei. 

Mizau pe dispariţia în timp de maximum 70 de ani, din 
punct de vedere biologic, atât a victimelor cât şi a călăilor... 
Generaţiile viitoare vor fi nevoite să facă istorie după 
înscrisurile falsificate. 

Socoteala de acasă nu s-a potrivit însă cu cea din târg. 


Încă pe la sfârşitul anului 1950, grozăvia a început să 
„transpire”... Sau prin ostaşii de pază ai închisorii, sau prin 
gardieni, care tot mai scăpau câte o vorbă, sau chiar prin 
propriile lor slugi care nu-i agreau. E posibil ca unii membri 
ai Ocultei să fi deconspirat pentru a se masca în „salvatori”. 

În felul acesta operaţiunea dezumanizării întregului popor 
român a „avortat” în timpul „gestaţiei”. Rapid a fost 
adoptată cea de a doua tactică, a conspirativităţii 
deconspirării. Trebuiau prezentate faptele exact pe dos de 
cum s-au petrecut. 

Toate aceste măsuri şi această prezentare a fost prin ea 
însăşi o adevărată conspirație. 

În concluzie: OPERAŢIUNEA OCULIA DE FALSIFICARE A 
ADEVĂRULUI PRIN INVERSAREA ROLURILOR, 
PREZENTÂND PEADEVĂRAŢII CĂLĂI COMUNIŞTI CA 
„SALVATORI”, IAR PE VICTIMELE LOR DREPT AUTORI Al 
MASACRULUI. „DESCOPERIRE” CE SE FACE LA ODATĂ 
PRECISĂ ŞI ÎNTR-UN MOD DINAINTE STABILIT POARTĂ 
DENUMIREA DE „CONSPIRATIVITATEA DECONSPIRĂRII”. 

Extinderea dezumanizării la alte penitenciare şi colonii de 
muncă. Planul halucinant - satanic al dezumanizării 
întregului popor român. 

REEDUCAREA - alias DEZUMANIZAREA - a fost plănuită 
de către Ocultă ca o acţiune în lanţ, ca un fenomen fără 
sfârşit... Fenomenul trebuia, mai întâi, să se extindă, ca un 
cancer, peste ţoţă lumea din închisori, apoi, în continuare, 
pe întreg cuprinsul ţării. 

În paralel, populaţia ţării a fost supusă unui proces de 
diavolizare prin crearea unei uriaşe reţele de informatori 
care să rupă primul lanţ de fortificaţii natural ce apară 
fiinţa unui neam - încrederea reciprocă. 

Trei oameni nu puteau discuta între ei o problemă ce 
interesa regimul politic al ţării, căci doi dintre cei trei îl 
bănuiau pe cel de al treilea că este informator al Securităţii. 

De cele mai multe ori niciunul din cei trei nu erau 
informatori, dar se crease psihoza şi asta conta. La urma 


urmei acesta era chiar scopul Ocultei: Distrugerea 
încrederii reciproce. 

Rezultatul acestei situaţii a fost adoptarea în masă de 
către populaţie a unei atitudini duplicitare. 

În orice discuţie publică, aproape fiecare om începea cu o 
apreciere pozitivă şi cu tămâierea „înţelepciunii” partidului 
comunist, care „nu greşeşte niciodată”, şi, numai după ce se 
puneau la adăpost de orice suspiciune, abia apoi, oamenii 
mai vorbeau şi despre treburile lor. 

În cele din urmă s-au găsit şi subiecte asupra cărora, în 
mod tacit, au fost de acord că nu-i periculos să discuţi: 
Fotbalul, femeile şi aventurile erotice. 

Cu flecărelile despre fotbal şi desfrâu au fost îndobitocite 
două generaţii. 

Obiectivul numărul unu al Ocultei a fost distrugerea 
Legiunii Arhanghelul Miliail. Oare de ce? 

lată de ce: Tineretul legionar era crescut în spiritul de 
jertfa pentru apărarea credinţei în Dumnezeu şi a dragostei 
faţă de neam. Aceste virtuţi le-a imprimat Mişcarea 
Legionara elitei muncitoreşti, elitei ţăranilor, elitei 
intelectualilor. 

În Legiune aprecierile nu erau făcute nici după avere, nici 
după mulţimea cunoştinţelor ci numai după virtute. Virtutea 
era avuţia pe care şi-o putea însuşi atât săracul cât şi 
bogatul, atât sa vântul cât şi cel fără carte. 

Aşa au fost rupte barierele dintre stările sociale, aşa a fost 
umplută prăpastia dintre generaţia bătrână şi cea tânără. 
În mod frecvent copiii erau legionari iar părinţii lor 
antilegionari feroce. Cu timpul, cei mai mulţi din părinţi s- 
au pocăit şi au urmat pe copii. 

Mare parte din oameni, în căutare de adevăr, l-au găsit 
apropiindu-se de Legiune. Legiunea pe lângă practicarea 
virtuţilor mai era şi o unitate disciplinată. Era o forţă 
spirituală care atrăgea şi unea, adică exact ce căutau 
oamenii de bună credinţă. 


Mulţi oameni, fără să fi avut nici cea mai mică tangenţă cu 
Legiunea, gândeau la fel ca legionarii. 

În prima fază a regimului comunist, toate aceste „celule” 
încărcate magnetic au fost adunate în închisori una peste 
alta. Ele s-au unit în jurul celui mai puternic magnet: 
Legiunea. Aşa se explică cum mulţi nelegionari, în 
închisoare au devenit legionari. Acest tineret constituia 
Coloana vertebrală a Mişcării Legionare. 

Cum am arătat mai înainte, Legiunea dispune de magnetul 
spiritualităţii româneşti. Acest magnet a atras spre el 
încadrând în Legiune şi pe alţii, sau făcându-i simpatizanți 
ori prieteni de luptă. În felul acesta tineretul legionar n-a 
constituit numai coloana vertebrală a Legiunii ci el s-a 
confundat CU COLOANA VERTEBRALĂ A ÎNTREGII 
NAŢIUNI ROMÂNE. 

Deci, PRIN PRĂBUŞIREA COLOANEI VERTEBRALE A 
MIŞCĂRII LEGIONARE OCULTA COMUNISTĂ ÎNȚELEGEA 
(ÎNŢELEGEREA ERA PERFECTĂ) PRĂBUŞIREA 
ÎNTREGULUI POPOR ROMÂN ŞI PĂTRUNDEREA SATANEI 
ÎN CETATEA INTIMĂ A NEAMULUI ROMANESC pe care îl 
va nimici în continuare prin: 

— Descreştinare 

— Desnaţionatizare 

— Dezumanizare (bestializare) 

Cum a început acţiunea de „reeducare” la închisoarea 
Suceava. 

Pregătirea terenului şi a atmosferei. Tinerii au fost daţi pe 
mâinile vechilor comisari rămaşi de pe vremea regelui 
Carol al II-lea şi a regimului Antonescu. Aceştia trebuiau să- 
şi dovedească loialitatea faţa de regimul comunist... Avea 
fiecare câte o „bubă-n cap” pentru care puteau fi arestaţi. 
Ca să-şi menţină posturile, au recurs la bestialităţi de 
nedesens împotriva arestaţilor. Parte din arestaţi au fost 
omorâţi în bătăi în timpul anchetei. 

Acestor ticăloşi li s-au alăturat şi noile cadre. Erau ofiţeri, 
proaspăt absolvenţi ai şcolilor de securitate NKVD de la 


Moscova. Cu toţii erau satanizaţi până în măduva oaselor. 

Deţinuţii au fost puşi la un regim strict de înfometare. 
Forţele lor fizice urmate de cele psihice au fost diminuate la 
minimum. 

Încă din faza de anchetă, Securitatea a sondat terenul să 
vadă unde e „aţa mai slabă”. Care-s firile ce pot fi corupte. 
Care-s proşti, care n-au o pregătire solidă, care-s creduli şi 
pot fi înşeleţi cu uşurinţă. 

Primul a fost un elev pe nume Stoian Ion. Al doilea a fost 
Mărtinuş Alexandru... 

Au manipulat diferiţi indivizi introducându-i prin camerele 
elevilor. Unul din acei indivizi pretindea că e mare demnitar 
liberal. Se erija în cunoscător al dedesubturile tratatelor 
secrete dintre marile puteri. Zicea acel „demnitar” că 
România a fost vândută ruşilor pentru 50 sau chiar 100 de 
ani. Nu mai există nici o speranţă decât capul jos, vira la 
stânga şi guriţa mică.,. 

Un avocat, Buceg Albert, şi un individ pe nume Nicu 
Bogza, ambii recomandându-se legionari contemporani 
Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu, le-au spus tinerilor 
elevi: 

— Dacă astăzi mai suntem în viaţă se datorează faptului că 
în lagărul de la Vaslui am dat declaraţii de desolidarizare de 
Garda de Fier. Cei care au refuzat să se desolidarizeze au 
fost cu toţii împuşcaţi. 

În timp ce pe legionari îi mitraliau la marginea oraşului, în 
centrul oraşului cânta fanfara militară spre a acoperi 
răpăitul mitralierelor. 

Oamenii ucişi n-aveau nici o vină. Nu s-a făcut nici o 
Judecată... Singurul motiv al împuşcării lor a fost refuzul de 
a se desolidariza de Garda de Fier. 

La o parte din elevii din închisoare le-a rămas în minte că 
puterea ar aştepta de la dânşii desolidarizarea de Legiune. 
Aşa a fost pregătită atmosfera cu mult înainte ca loturile să 
fie judecate. 


Şocul arestării, torturile, regimul de înfometare ştiinţific 
dirijat, zvonurile, veştile şi poveştile manevrate cu un 
diabolism de neimaginat, pe unii i-a tulburat, i-a şocat din 
punct de vedere nervos. Laşitatea începea să-şi scoată 
capul. Trădarea dădea târcoale. 

Atacul frontal. Prima victimă a înşelăciunii - studentul 
Alexandru Bogdanovici, zis Şura. 

Studentul Alexandru Bogdanovici (Şura) era fiul unui 
comunist din ilegalitate. Originar era din Soroca 
(Basarabia). După 23 august 1944 s-a refugiat cu familia în 
Moldova dintre Prut şi Carpaţi. În anul 1948 era student la 
Facultatea de drept din Iaşi şi şef al grupului studenţesc 
legionar din această facultate. Tatăl său a fost înscăunat ca 
prefect de Fălciu sau laşi. 

Aveau şi o soră care era căsătorită cu un individ membru 
al Partidului Comunist şi proaspăt absolvent al şcolii de 
ofiţeri de securitate de la Moscova, unde se specializase în 
metodele de anchetă tip stalinist. 

Bogdanovici a fost arestat în prima serie. Ancheta lui s-a 
terminat şi era în aşteptarea procesului într-o celulă de la 
etajul trei. 

Pe la sfârşitul lunii iunie 1948 este scos din cameră şi dus 
la birouri unde îl aştepta tatăl său - prefectul comunist. 

Acesta, cu un aer solemn şi o figură extrem de gravă îi 
comunică fiului său că a venit cu delegaţie din partea 
Comitetului Central al Partidului Comunist Român şi cu 
aprobarea directă a Anei Pauker pentru a-l îndemna să ia 
iniţiativa unei acţiuni de convertire a tineretului român la 
comunism. Să renunţe la Mişcarea Legionară. Aceasta este 
ultima şansă ce i se oferea lui şi celorlalţi tineri care se 
găseau în închisoare. Discuţia cu tatăl său a durat toată 
ziua. 

În continuare, timp de mai multe zile consecutiv a fost 
chemat la administraţie de dimineaţă şi până seara. 

De data asta a fost vizitat nu de tatăl, ci de cumnatul său 
proaspăt instruit la Moscova şi cu care, anterior, s-a înţeles 


foarte bine. 

După ultima întâlnire, Bogdanovici s-a întors în cameră 
abătut şi descumpănit. 

S-a oprit în mijlocul camerei şi le-a zis celorlalţi arestaţi: 

— Începând cu clipa de faţă s-a produs o schimbare 
radicală în viaţa şi în fiinţa mea şi se va produce şi în 
puşcărie. 

Mişcarea Legionară este arma cea mai ascuţită cu care 
burghezia a lovit în clasa muncitoare, zice tovarăşul Stalin. 
Această armă trebuie să înceteze a mai exista. Trebuie să 
fie distrusă. Rolul desființării ei revine aceleia care a 
înfiinţat-o: studenţimea română. Tineretul României se 
poate reabilita numai prin desfiinţarea totală a acestei 
mişcări. Cei ce se vor opune precum şi cei învechiţi în rele 
vor trebui să moară în închisori. 

Tineretul trebuie să se salveze! A declarat în continuare 
Bogdanovici. Pentru aceasta eu am acceptat să devin 
groparul Mişcării Legionare. Ne vom reeduca! Vrem să 
ieşim cu un ceas mai degrabă din închisoare. 

Să ştiţi că de azi înainte voi denunța fără milă pe toţi cei 
care vorbesc împotriva clasei muncitoare, a Partidului 
Comunist al Uniunii Sovietice şi pe cei ce cârtesc şi nu 
respectă dispoziţiile administraţiei, AM DEVENIT 
TURNĂTOR! 

Pe parcurs, Bogdanovici a vorbit, în secret, cu unii 
legionari mai vechi, declarându-le că el duce o acţiune de 
„salvare” a capitalului uman legionar. De aceea face apel la 
ei să nu-l saboteze, ci să adere şi ei la această activitate. 

Bogdanovici era un tip inteligent, mult mai inteligent decât 
Ţurcanu. Piaza rea i-a stat în stânga atunci când a acceptat 
propunerile familiei şi a făcut pact cu Diavolul. 

Mult mai târziu, în închisoarea Piteşti a fost zdrobit de 
Ţurcanu. Şi-a recunoscu în public greşeala făcută. A 
regretat-o. Groaznica moarte care i-a dat-o Ţurcanu a 
acceptat-o cu seninătate ca drept pedeapsă de la 


Dumnezeu. De aceea Bogdanovici rămâne un martir al 
Mişcării Legionare, cu toată rătăcirea lui de moment. 

Reeducarea făcută de Bogdanovici consta în 
pseudoşedinţe de tip comunist. Se citeau cărţi marxiste şi 
apoi cântau cântece comuniste. Zilnic era scos la ofiţerul 
politic pentru a raporta cum merge reeducarea şi care e 
starea de spirit a deţinuţilor. 

Odată cu începerea acestei acţiuni, au înfiinţat şi o 
„Organizaţie” pe care au botezat-o „ORGANIZAŢIA 
DEŢINUŢILOR CU CONVINGERI COMUNISTE” (ODCC). 
Ceilalţi studenţi pe loc au parodiat această denumire 
zicându-i „ODECACA”. 

Acţiunea lui Bogdanovici printre studenţi a durat 
aproximativ cinci luni. Până prin luna decembrie 1948. 
După aceea a trecut pe secţia elevilor ca să-i reeduce şi pe 
aceştia. 

Recolta de studenţi reeducaţi a fost din cale afară de mică. 
Aproximativ 13 inşi. Era un procent normal de „căzături”. 

După plecarea lui Bogdanovici pe secţia elevilor, acţiunea 
reeducării studenţilor a fost preluată de Ţurcanu. 

Bogdanovici intrând prin celulele elevilor a început 
acţiunea reeducăm acestora. Şi aici, o parte din elevi l-a 
respins categoric. Altă parte a rămas în incertitudine. Unii 
mai naivi şi mai creduli şi-au pus toate speranţele în 
reeducare. Aceştia din urmă au crezut până la fanatism că 
însuşindu-şi noile învățături vor ti puşi în mod sigur în 
libertate. Aceşti vreo 35 elevi şi-au însuşit marxismul la 
nivel de imbecilizare. 

Despre hidoşenia comportării lor stau martori cei vreo 
500-600 de tineri trecuţi prin închisoarea Târşorul Nou în 
anii 1949-1950. lată acum şi recolta de studenţi reeducaţi 
la închisoarea Suceava: 

— AlexandruBogdanovici 

— Eugen Ţurcanu 

— Alexandru Mărtinuş 

— Alexandru Popa ([anu) 


— Mihai Livinschi 

— Ion Sobolevschi 

— Gheorghe Caziuc 

— Virgil Bordeianu 

— Aurel Gherasie 

— Popescu şi încă vreo trei sau patru - a căror nume n-au 
putut fi stabilite. 

PITEŞTI (7) 

Ce ştim despre Eugen Ţurcanu. 

Eugen "Ţurcanu a fost un personagiu obscur, necunoscut în 
lumea tineretului legionar. Nimeni nu s-a interesat de 
persoana lui ca să-i cunoască biografia. Interesul a crescut 
abia după ce s-a descoperit rolul pe care el îl juca în folosul 
Ocultei comuniste cu scopul distrugerii tineretului legionar. 
Atunci a fost prea târziu ca cineva să mai afle ceva. Lată - 
totuşi - ce se cunoaşte: 

Eugen Ţurcanu era originar din împrejurimile Radăuţiului. 
L-a cunoscut bine un vecin de al său pe nume de Teodor 
Mitric, care era legionar (şef de „garnizoană” legionara). 
Acesta a încercat în anul 1940 - când Ţurcanu avea 14-15 
ani - să-i facă o educaţie creştină legionară şi copilul de 
atunci (Eugen Ţurcanu) părea să aibă calităţi bune. 

După 21 ianuarie 1941, odată cu căderea regimului 
naţional-legionar, acest Teodor Mitric s-a refugiat în 
Germania şi s-a întors abia la sfârşitul anului 1945, după 
încheierea „armistiţiului ostilităţilor” dintre Nicolae 
Petraşcu şi PCR. 

Teodor Mitric a încercat din nou să stea de vorbă cu 
Eugen "Ţurcanu -care între timp crescuse şi era flăcău - dar 
a fost imposibil să vorbească ceva cu dânsul. Era total 
câştigat de partea Partidului Comunist. Întreg viitorul şi 
speranţa realizării lui era numai în Partidul Comunist. 

La lăsat în pace deoarece era în pericol ca tânărul să 
informeze autorităţile comuniste despre preocupările sale. 

Tot Teodor Mitric povesteşte cum, spre surprinderea lui, l- 
a întâlnii pe Ţurcanu la închisoarea Suceava în toamna 


anului 1948. A încercat să stea de vorbă cu el, dar a rămas 
nedumerit de ce i-a fost dat să audă din gura lui [urcanu.,. 

Teodor Mitric le-a atras atenţia camarazilor săi asupra lui 
Ţurcanu, cu următoarele cuvinte:"”...Nu ştiu cine l-a 
schimbat atât de profund. Asupra lui au acţionat influenţe 
satanice puternice care l-au făcut neom. Este comunist 
până în măduva oaselor. Vreau să vă feriţi să nu cădeţi în 
mâinile lui că vă zdrobeşte. A devenit o fiară.... N. 

Al doilea lucru sigur care se ştie despre Eugen Ţurcanu 
este că el a avut un unchi profesor şi director la Şcoala de 
meserii din Cernăuţi. Dascălul era rău atins de „filoxera 
„comunismului. Această rudă a lui [urcanu i-a infiltrat ideile 
comuniste în perioada 1940-1945. 'Tot acest profesor l-a 
ajutat să intre în tineretul comunist şi mai târziu în Partidul 
Comunist. 

În anii 1945-1946, EugenŢurcanu este membru al Uniunii 
Tineretului Comunist şi pe baza girului unchiului său a fost 
trimis într-o brigadă internaţionala organizată pe teritoriul 
Bulgariei. Era un şantier de construcţii feroviare şi şcoală 
de formare a cadrelor comuniste. Li se zicea „ Udarnici”. 
După aceea a devenit membru al Partidului Comunist. A 
ocupat importanta funcţie de „şef de regională” comunistă. 

Mai circula printre studenţi şi varianta că Eugen Ţurcanu 
ar fi urmat o şcoală de şase luni pentru studiul diplomaţiei. 
Alţii au susţinut că numai urma să frecventeze aceste 
cursuri, în realitate nu le frecventase. 

Lucrul cert este că apoximativ cu şase luni înaintea 
marilor arestări Ţurcanu a dispărut de pe scenă. N-a ştiut 
nici familia nici absolut nimeni unde este. Apoi prin luna 
august-septembrie 1948, deci la trei luni după marile 
arestări, a apărut în închisoarea Suceava. Dar nu ca orice 
fel de deţinut, ci cu un regim cu totul aparte. Avea o cameră 
separată împreună cu un ţăran pe nume de Badale. Acest 
ţăran era o persoană foarte tăcută şi harnică. Făcea oficiul 
de planton pe secţie, având asupra sa întreaga corvoadă. 


Ţurcanu era un fel de ştab al tuturor plantoanelor. El avea 
cheile de la celule asupra sa, nu gardianul. [urcanu muta 
oamenii dintr-o cameră în alta după un plan al său, neştiut 
de nimeni. Tot el supraveghea prin vizetă pe deţinuţi şi 
trăgea cu urechea pe la uşi ca să ştie ce se petrece în 
camere. Puterea lui la închisoarea Suceava era mai mare 
decât a directorului. 

În cei patruzeci de ani de dominație comunistă nu se 
cunoaşte incă un caz în care un deţinut să fi avut o 
asemenea putere sau regimul să aibă o asemenea încredere 
întrânsul. Ţurcanu supraveghea din umbră activitatea lui 
Bogdanovici. Bogdanovici era un fel de gazetă de perete. 

Pe coridor, Ţurcanu făcea mereu exerciţii de gimnastică 
pentru a-şi fortifica musculatura. 

Toate aceste lucruri s-au reluat în mintea deţinuţilor abia 
după ce nenorocirile au trecut. Abia atunci fiecare figură a 
lui Ţurcanu a primit semnificaţia şi scopul real avut în 
vedere... 

Printre deţinuţi mai circulă şi următoarea variantă: 

— Că prin anul 1946-1947 Bogdanovici sau un altul 
oarecare i-ar fi propus lui Ţurcanu să intre în Legiune, dar 
acesta a răspuns că mai trebuie să se gândească. După 
două-trei astfel de întâlniri, ar fi dat răspunsul prompt: Ca 
nu va intra şi nici nu-i va denunța organelor de ordine cu 
condiţia ca numele lui să nu fie pomenit de aceştia... 

Nu-i exclus să fi fost chiar aşa. Cunoscând însă 
antecedentele, uşor ne putem da seama că Siguranţa 
comunistă a fost informată de către Ţurcanu despre 
aceasta. Este posibil ca atunci să se fi dat startul jocului 
satanic. 

La terminarea „reeducării” toţi cei care ar fi putut 
cunoaşte ceva în legătură cu Ţurcanu au fost suprimaţi. 

Nimeni nu ştie cum a ajuns Ţurcanu în închisoare. Se ştie 
doar că a fost condamnat la 7 ani închisoare corecțională 
pentru omisiune de denunţ. 


După revoluţie, revista „Iotuşi Iubirea” a publicat un serial 
care nu-i altceva decât varianta Securităţii ticluită pentru 
istorie. Conform acestei variante Ţurcanu ar fi avut 
următoarele activităţi: 

— S-a încadrat în „Frăția de Cruce” a Liceului „Dragoş 
Vodă” din Câmpulung - Moldovenesc în anul 1940. 

— La „rebeliune” i s-ar fi încredinţat o armă şi muniţie. 

— S-a reactivat din nou ca frate de cruce în anul 1942. 

— Până în martie 1944 ar fi fost şef de unitate de frăţiori, 
apoi şef de mănunchi de prieteni. 

— - în iarnaa 1944-1945, împreună cu Aurel Cramariuc şi 
cu Maximilian Sobolevschi ar fi înfiinţat „Organizaţia 
Naţional liberal - creştină”. 

— - ulterior s-a înscris în UIC. 

— - în anul 1946 ar ti luat din nou legătura cu 
organizaţiile legionare, apoi s-a înscris în Partidul Comunist. 
După „evanghelia securistă”, cam ăsta ar fi fost Ţurcanu. 

Fac următoarea remarcă: 

Pentru o astfel de activitate „fructuoasă” de două ori cu 
„şef” în coadă care, „colac peste pupăză”, a înşelat 
încrederea Partidului Comunist, reuşind să se infiltreze în 
funcţii importante de stat, nu era de conceput la acea oră o 
pedeapsă mai mică de 20-25 ani muncă silnică. 

Privind în ansamblu acţiunea lui Ţurcanu şi judecând 
numai după scurtele informaţii sigure pe care le avem, 
putem trage următoarele concluzii: 

1. 1. Ţurcanu era pătruns de doctrina urii comuniste încă 
de la vârsta de 15-16 ani. Aceasta fiind vârsta când binele şi 
răul se pot imprima cel mai eficace în mintea omului. 

2. 2. Regimul i-a deschis larg cele mai mari şanse de 
realizare profesională şi de propulsare spre măririle 
comuniste. A excelat în zel întrecându-i pe toţi colaboratorii 
săi. Altfel n-avea cum să ajungă şef de regională. 

3. 3. Oculta i-a depistat apucăturile fanatice şi obsesia 
acestuia de ascensiune rapidă. Era stăpânit de un orgoliu 
diabolic. 


4. 4. Acţiunea lui a fost sarcină de partid cu care trebuia 
să intre victorios în istorie şi să-şi culeagă roadele. Avea 
senzaţia că este nemuritor (ca, de altfel, toţi tiranii). 

5. 5. Ela fost pregătit şi satanizat în mod special. Perioada 
în care Oculta a procedat la satanizarea lui nu poate fi 
decât cele 6 luni înainte de 15 mai 1948, la care s-ar 
adăuga încă vreo trei luni până la apariţia în închisoare. 
Deci în total vreo 8-9 luni. Unde şi prin ce metode a fost 
instruit, asta n-o ştie nimeni din cei care au suportat 
supliciul „reeducării”. 

6. Un lucru este cert. Cunoştea perfect cum trebuie să 
procedeze. N-a făcut nici o greşeală în metodele diabolice 
pe care le-a aplicat. Aceasta înseamnă că a fost pregătit 
intens de oameni cu experienţă în aplicarea acestor 
metode. Mai trebuie să ştim că în acel timp Stalin trăia şi 
stalinismul era în floare. În Rusia Sovietică, probabil, 
existau mulţi „ţurcani” care l-au pregătit pe acesta. 

Cert este că era omul de încredere al Partidului Comunist 
şi a realizat cea mai secretă acţiune pe care partidul a 
încredinţat-o cuiva vreodată. A fost răsplătit pentru aceasta 
cu un glonte în ceafă. Comuniştii aşa şi-au plătit datoriile 
întotdeauna. 

Acum voi înfăţişa o mărturie recentă, care aparţine lui 
VICTOR LEAHU, legionar, domiciliat în Detroit, statul 
Michigan, U. S. A. 

Victor Leahu a fost deţinut politic în România la 
penitenciarul Suceava din decembrie 1948 până în 
septembrie 1949. Apoi prin alte închisori comuniste din 
România. 

Mărturia am înregistrat-o cu ocazia deplasării mele la 
festivalul ROMFEST 1993, în U.S.A: 

— Ţurcanu Eugen avea un unchi tot cu numele de 
Ţurcanu, care prin anii 1942-1944 era profesor de liceu la 
Cernăuţi. 

Eu (Victor Leahu) l-am avut profesor de fizică la Liceul 
Ortodox „Mitropolitul Silvestru”. Profesorul Ţurcanu mai 


era şi director la Şcoala de meserii din Cernăuţi. 

Într-o zi m-a chemat să merg la el la şcoala de meserii. 
După o scurtă discuţie introductivă, mi-a propus samă 
înscriu în partidul clasei muncitoare, respectiv, în partidul 
comunist. 

Eu am refuzat, motivând că am prea mult de lucru şi că 
îmi câştig existenţa meditând pe alţi elevi. 

Profesorul Ţurcanu atâta a insistat până când i-am promis 
că după terminarea anului şcolar am să mai trec pe la 
dânsul. 

Eu eram frate de cruce ş icunoşteam bine ce înseamnă 
comunismul. Ştiam că înseamnă alierea cu duşmanii naţiei 
române, trădarea ţării, a neamului şi a credinţei în 
Hristos... 

L-am întrebat pe profesorul Ţurcanu dacă mai are şi alţi 
tineri elevi în atenţie pentru a se înscrie în partidul 
comunist. Profesorul mi-a răspuns că prin iunie-iulie 1940, 
când Bucovina a fost ocupată de ruşi, el s-a stabilit la 
Rădăuţi unde s-a ocupat de influențarea, educarea şi 
instruirea tânărului său nepot Ţurcanu Eugen care avea 
atunci vârsta de 14-15 ani...” 

lată deci, unde este punctul de plecare al Satanei! 

Gogomăniile ticluite de Securitate despre „fructuoasa 
activitate legionară” a lui Ţurcanu după 23 august 1944 şi 
până în anul 1946 nu sunt decât scorneli pe care aceşti 
diavoli le-au regizat şi pararegizat de zeci de ori. În tot 
atâtea variante, ca cel puţin una să se potrivească. 

NKVD-ul a pus la cale zdrobirea tineretului legionar cu 
mult înainte de terminarea războiului. Metoda folosită a fost 
cea a DEMASCĂRILOR, metodă înscrisă pe primul loc în 
palmaresul serviciilor secrete comuniste. În final, toate 
persoanele care ştiau unde duc firele mişeliei trebuiau să 
dispară. Aşa a dispărut Bogdanovici, omorât de către 
Ţurcanu la închisoarea Piteşti. În continuare Ţurcanu a fost 
condamnat la moarte şi executat. 


Zvonurile că Ţurcanu n-ar fi fost executat aparţin tot 
Securităţii. Cert este că acest Eugen Ţurcanu, această 
„ruşine a speciei umane”, a dispărut definitiv de pe 
firmament după procesul „[URCANIADEI” din noiembrie 
1954. 

Alte mistere... 

La închisoarea Piteşti au mai apărut doi tineri evrei, 
torţionari de mâna întâi, care au avut un rol dubios. Aceştia 
au fost FUX şi ŞIAIER (sau SIAINER) 

Se ştiu puţine lucruri despre aceştia. Totuşi, câte se ştiu 
sunt suficiente pentru a-i plasa în rândurile organizatorilor 
masacrului. 

Unul dintre ei era chiar nepotul lui Dulgheru (Dulberger). 
Ambii au fost mascaţi cu condamnări mici pentru tentativă 
de „trecere a frontierei”. 

Nu se ştie precis care din aceştia a dezvăluit altor deţinuţi 
în închisoarea Oradea că la închisoarea Piteşti se va 
proceda la reeducarea studenţilor. 

Această dezvăluire s-a făcut înaintea tatonărilor tăcute de 
Securitate la sfârşitul anchetelor din anul 1948 - cu mine şi 
cu alţi studenţi. 

Rolul acestor tineri evrei era de a-l supraveghea pe 
Ţurcanu. De a supraveghea aplicarea tuturor procedurilor 
satanice la care au fost supuşi studenţii. 

S-a constatat - în final - că scopul principal al 
„Ţurcaniadei” nu a fost descoperirea activităţilor 
nedeclarate în timpul anchetei la Securitate, ci distrugerea 
personalităţilor. Transformarea tinerilor în monştri de 
factură comunistă. 

Moneda a fost bătută pe scopul descoperirii lucrurilor 
ascunse de deţinuţi la Securitate pentru a fi mascat celălalt 
scop, acela real, avut în vedere: Dezumanizarea, 
deserestinarea, desnaţionalizarea tineretului naţional- 
creştin. 

Am aflat că după procesul „[urcaniadei” şi după ce 
întreaga mişelie a „transpirat”, descoperindu-se autorii şi 


scopul avut în vedere, Dulgheru (Dulberger), a fost luat la 
zor de către conducătoxii comunităţii evreieşti din 
Bucureşti. Nu pentru fapta săvârşită, ci pentru că n-a fost 
destul de abil şi a implicat în această monstruozitate pe 
evrei. Dulgheru a plâns în faţa lor. 

E greu de dovedit acest lucru,. Dar de o sută de ori este 
mai greu să mă convingă cineva pe mine că nu a fost aşa... 

Şi acum voi relua din nou firul mărturisirilor. 

Cum am intrat în focurile „reeducării” 

Eram în camera 2 subsol. Aici au fost introduşi oameni pe 
care eu îi cunoşteam bărbaţi tari din fire. Şi păreau că tot 
tari au rămas. Nici prin minte nu mi-a trecut că ei au fost 
forfecaţi şi făcuţi harcea-parcea „în moara reeducării”!. N- 
am putut intui că la ei toate sunt false., Atât de bine îşi 
jucau rolul. Chiar dacă cineva mi-ar fi adus cele mai 
evidente dovezi că ei sunt informatori ai lui Ţurcanu, tot nu 
l-aş fi crezut. 

Au fost aduşi şi proaspeţii condamnaţi. Aceştia erau peste 
măsură de revoltați împotriva studenţilor arestaţi în prima 
şarjă. Aceştia din urmă au fost aduşi la procese să depună 
ca martori. Parcă înnebuniseră. Minţeau fără ruşine. 
Acuzau de lucruri la care nimeni nu s-a gândit vreodată. 

Nimeni nu înţelegea nimic. De aceea oamenii au renunţat 
să mai discute asupra acestor stări de lucruri. 

Cei mai familiarizați în arta gastronomiei compuneau 
teoretic nişte meniuri de ne „lăsa gura apă”. Inventam 
mereu vorbe de duh pe seama foamei crâncene. 

Constantin Paragină avea o vorbă ce o rostea de fiecare 
dată după ce-şi mânca infima porţie de pâine: „Oh, şi acum 
te-ai dus şi tu dulce minune”. 

Din această cameră erau scoşi câte unul, câte doi, care 
apoi dispăreau ca-n pământ fără să mai auzim de dânşii, 
Astfel, într-o zi din luna octombrie 1950, uşa celulei s-a 
deschis încet, fără graba obişnuită şi gardianul adresându- 
mi-se îmi zise cu glas domol: 

— Voinea, fă-ţi bagajele. 


Mi-am strâns eu în grabă cele câteva bulendre pe care le 
aveam. De acum eram îngrijorat deoarece credeam că voi fi 
dus la Ministerul de Interne sau Serviciul Special de 
Informaţii pentru o nouă anchetă. Dar eram şi bucuros că 
mai schimb puţin peisajul monoton, mereu acelaşi al 
camerei. Am dat mâna cu camarazii mei încurajându-i. 

Gardianul o luase înainte la pas domol iar eu îl urmam de 
aproape până am ajuns la camera 4 spital. Îmi deschise uşa 
şi fără a rosti o vorbă mă pofti înăuntru. 

Din prima ochire lucrurile mi s-au părut stranii. 

La un capăt de cameră erau două persoane care stăteau 
ps pat în şezut, cu picioarele întinse şi mâinile de asemenea 
întinse spre vârful picioarelor. 

Păreau împietriţi locului. Pe faţă aveau urme de vânătăi, 
umflături şi pe alocuri pielea plesnită. Se vedea că au fost 
torturați amarnic. Nu-mi puteam da seama despre ce ar 
putea fi vorba. 

La capătul opus al camerei erau vreo 10-12 studenţi 
deţinuţi. Îmi amintesc numele următorilor: Vasile Puşcaşu, 
Mihai Livinschi, Zaharia Mărtinuş, Vârgil Bordeianu, Isidor 
Stănescu şi încă alţi câţiva, printre care şi Ţurcanu. Pe 
Ţurcanu începeam să-l cunosc din descrieri, dar, mai ales, 
pentru că l-am văzut de atâtea ori intrând şi ieşind din 
camera lui Lucrețiu Pătrăşcanu. 

Ţurcanu cu ciracii lui erau aprofundaţi asupra unei lecturi 
comuniste şi părea că nici nu m-au observat când am intrat 
în cameră. 

Imediat, Ţurcanu a ieşit afară, dar nu peste mult timp s-a 
reîntors. Eu tocmai îmi căutam un loc pe prici unde să-mi 
pun sarsanaua cu sărăcia. 

Atunci Ţurcanu, cu glas autoritar, se sborşi la mine, cela 
nimic ştiutorul: 

— Ei, Voinea, spune-mi, te-ai hotărât să nu mai desfăşori 
activitate legionară în închisoare?... Până când crezi că o 
să-ţi meargă să ne duci pe noi cu de-alde astea?! 


Cum deschise el gura cu ifos, luându-mă astfel în primire, 
am văzut cum toţi cei cu care a stat ella masă s-au strâns în 
spatele lui. 

Eu, care nu-i cunoşteam năravul, i-am răspuns tot plin de 
îndrăzneală: 

— Cine eşti dumneata - deţinut ca şi minesă-mi pui 
asemenea întrebări? 

Cu iuţeala fulgerului îmi pocni un pumn nemaipomenit în 
falca din dreapta, încât pe loc mă văduvi de patrusprezece 
dinţi amestecați cu măsele. Parte din dinţi mi-au sărit din 
gură împrăştiindu-se pe jos ca mărgelele, parte mi-au 
rămas în gură şi-i simţeam ca nişte boabe de fasole uscată. 

Am căzut ca un lemn putred. Sângele începu să-mi curgă 
şuroi din gură. 

— Ia uite la el cum murdăreşte camera! Peel! 

Cei din spatele lui au sărit cu toţii pe mine ca nişte fiare 
flămânde, atunci scăpate din cuşcă. Ţurcanu privea la ei cu 
un rânjet satanic. 

Cu fiecare lovitură de bâtă pe care o primeam, mintea mi 
se lumina tot mai mult înțelegând o groază de lucruri şi 
situaţii care mai înainte nu le-am înţeles. 

Ştii pentru ce eşti aici? 

Nu puteam să mănânc. Două-trei zile am înghiţit numai 
salivă cu sânge sărat. 

— De ce nu mănânci? Îmi puse întrebarea Ţurcanu. 

— Pentru că nu pot. 

— Las' că ai să poţi. 

Mi-a căscat gura forţat şi astfel mi-a turnat pe gură terciul 
fierbinte. N-am avut încotro, mai târziu tot a trebuit să pot. 
Tot mai bine era să-l beau eu însumi decât să mă opărească 
Ţurcanu. 

Două săptămâni la rând am fost torturat fără să mi se 
pună vreo întrebare. Cu fiecare zi de tortură ce trecea, 
simţeam cum forţele îmi scad iar eu în întregul meu mă 
transformam în robot. Totuşi încă mai aveam destule 
resurse de tărie în suflet. 


În una din zile Ţurcanu mi-a pus întrebarea: 

— Ştii pentru ce ai fost adus aici! 

N-am dat nici un răspuns. 

— Ca să-ţi faci demascarea. 

— Ce-i aia? 

— Ia uite al dracului de bandit... Poate să vorbească dacăi 
vorba de menţinut pe poziţie. 

Sări la mine ca o fiară prinzându-mă de piept cu o singură 
mână. M-a ridicat în sus, apoi m-a trântit cât colo altoindu- 
mi şi un pumn zdravăn ca să zbor cât mai departe. 

Când m-a ridicat, am avut ocazia să-l privesc de aproape 
fără să fiu acuzat că-l studiez. Am văzutân el omul - fiară, 
imbecilizat de doctrina comunistă. 

Tortura. 

Revenind la prima zi a contactului cu torţionarii din 
închisoarea Piteşti, am constatat că după primul set de 
bătaie am leşinat. M-am trezit într-un lac de apă rece ceo 
aruncau torţionarii asupra mea spre a-mi reveni din leşin. 
Apoi am fost ridicat în picioare şi sprijinit de doi inşi. Pe 
rând m-au boxat până ce toţi au obosit. 

Lovituri periculoase dădea Titus Leonida - ticălos din 
naştere. Mişelul, de la început, s-a dat de partea lui 
Ţurcanu încercând chiar să-l depăşească în cruzime. 

Un altul ce lovea cu îndemânare a fost un tânăr student 
din Bucureşti. Sărmanul,. Atât de mult a fost torturat până 
ce mintea i-a fost întoarsă cu 180 de grade. Acum era doar 
un robot la dispoziţia lui Ţurcanu. 

Mă simţeam ca o zdreanţă ce flutură la bătaia vântului. În 
această stare mi-au găsit loc pe prici unde am fost obligat 
să stau în poziţie de tortură, alături de ceilalţi doi. 

Credeam că asta a fost tot. Nu. Acesta a fost numai 
începutul. După ce s-a terminat cu cina şi s-a făcut 
închiderea, îl aud pe Ţurcanu zicând: 

— Acum începe judecarea lui Voinea. 

A început Ţurcanu să-mi pună la întrebări, toate având un 
caracter provocator şi cu răspuns obligatoriu. Eu îngăimam 


doar nişte bolboroseli nedesluşite mascând tăcerea prin 
durere şi imposibilitatea de a răspunde. Ţurcanu începu să 
înjure. Ia vino încoace, te fac eu să vorbeşti. 

În timp ce eu stăteam pe prici, mai trăgeam cu ochii şi la 
uşă. Se vedea clar cum de afară erau urmărite toate 
momentele prin geamul vopsit dar având zgărieturi în 
vopsea... Când eu coboram de pe prici pentru tortură, 
umbrele au început să se agite la uşă umblând în dreapta şi 
în stânga. 

— Dezbrăcarea la pielea goală! Porunci Ţurcanu. 

N-au aşteptat ca s-o fac singur, ci s-au repezit toţi roboții 
la mine smulgându-mi hainele. Dezbrăcarea la pielea goală 
urmărea nu numai eficienţa torturii, ci şi umilirea totală. 

M-au întins cu faţa în jos şi mâinile răsfirate în forma de 
cruce. Doi câte doi îmi prinseră mâinile de o parte şi de 
alta. Pe spate şi pe şale s-au mai urcat vreo doi ca să nu pot 
face nici o mişcare. Picioarele mi le legară la gambă 
îndoindu-mi genunchii spre a fi cu tălpile în sus. Astfel a 
început bătaia la tălpi cu cozi de mătură. Băteau „nicovala” 
iar durerile treceau dincolo de limitele imaginabilului. 

Când Ţurcanu a socotit că acest soi de tortură este 
suficient, m-au luat la rând, centimetru cu centimetru, pe 
pulpe până ce au ajuns la fese. În timpul torturii era 
imposibil să fac vreun raţionament. Sufletul sta gata - parcă 
- să iasă din mine. La un moment dat [Ţurcanu porunci: 
Ajunge, că-l scoatem din funcţiune. 

M-au pus apoi să fac „pasul pe loc” cu faţa la perete, sub 
tălpi având o cârpă udă. Un planton mă supraveghea cu o 
coadă de mătură în mână. De câte ori încetineam pasul, de 
atâtea ori mă lovea peste cap cu coada de mătură încât la 
terminarea programului capul mi-a fost plin de cucuie. 

Tortura propriu-zisă a durat aproximativ trei ore. Seara, 
cam pe la ora zece, Ţurcanu mi-a dat o pătură ruptă şi plină 
de praf poruncindu-mi să mă culc cu faţa în sus şi cu 
mâiniie afară pe piept. Mi-a atras atenţia ca mâine 


dimineaţă la deschidere să nu fac nici un gest că tot cu 
dânşii rămân. 

O inspecţie la prima oră. 

Într-o dimineaţă se anunţă o '„mare” inspecţie. 

Ţurcanu pe loc a început pregătirile. Mai întâi a mascat pe 
cei zdrobiţi. Am observat că doar eu singur eram considerat 
astfel. 

A demontat în fundul camerei 4 spital o porţiune de prici 
pe care l-a înlocuit cu câteva paturi de fier pe care le-a pus 
grămadă alandala. Dincolo de această grămadă a aranjat 
un pat pentru mine. Nu trebuia să fiu văzut de „inspectori”. 
După ce totul a fost gata pregătit mă vâri şi pe mine după 
paturi ca într-o cuşcă de lei fioroşi şi privind crunt la mine 
m-a ameninţat: 

— O simplă mişcare de faci, o vorbă sau un geamăt de vei 
scoate, după ce trece inspecția te sfâşii în bucăţi! 

Veni inspecția mult aşteptată şi l-am auzit pe Ţurcanu 
raportând. 

— Domnule colonel, camera 4 spital având un număr de... 
Deținuți care au acceptat de bună voie reeducarea, se 
prezintă în faţa dumneavoastră... 

Inspectorul era un colonel, pe care mult mai târziu l-am 
indentificat sub numele de Marin Constantinescu, fost 
„ilegalist”. 

Comandantul închisorii, Alexandru Dumitrescu, începu să-i 
dea colonelului - chipurile - explicaţii: „În această cameră 
au fost aduşi cei aleşi care au acceptat de bună voie să se 
restructureze. Aceştia şi-au dat seama de greşelile pe care 
le-au făcut împotriva poporului, iar acum partidul şi 
guvernul le-au pus la dispoziţie condiţii civilizate şi 
umanitare de care beneficiază din plin.” 

În timp ce nemernicii vorbeau astfel între dânşii în faţa 
deţinuţilor oropsiţi, mă gândeam în mine: Oare de câte ori 
au repetat actul acesta până l-au învăţat atât de maestru. 
Nici fariseii din vremea lui Hristos nu-şi trucau mai bine 
discuţiile când potriveau minciuna. 


Distracţiile lui Ţurcanu. 

Distracţiile lui Ţurcanu la Piteşti erau pe măsura 
circumstanțelor. Victima era aşezată cu faţa în jos - de 
preferinţă lângă colţul unui pat suprapus. Peste cel culcat 
se întindea a doua victima, apoi altul şi tot altul, iar la urmă 
de tot se urcau, sărind de la înălţimea patului de la etaj, 
„reeducaţii”. 

Cel care era în contact direct cu cimentul n-avea nici un fel 
de amortizare. Când se observa că-i aproape mort, întregul 
morman de oameni se surpa. Cel de dedesubt rămânea, pur 
şi simplu lat, fără simţire. Uneori nici celui de al doilea sau 
chiar celui de al treilea nu le era prea bine. 

Scularea din poziţia aceasta se făcea prin lovituri de bâtă. 
Era peste putinţă să te poţi ridica dintr-o dată. Mai întâi a 
trebuit să-mi îndoi cu mare greutate un picior, apoi să-l 
aduc pe celălalt. Astfel, sub grele lovituri date de Ţurcanu, 
ne ridicam în picioare. 

O altă „distracţie” era băgarea noastră, a „bandiţilor”, sub 
prici de câte ori „reeducaţii” citeau din lecturile comuniste. 
Ziceau ei că „bandiţi* „nu au voie să guste din „fagurele de 
miere” al învăţăturii marxiste. Când venea la rând acest 
program Ţurcanu sau înlocuitorul său striga: 

— Sub prici bandiţilor! 

Fără nici o întârziere trebuia să fii sub prici, că altfel te 
alegeai cu multe lovituri de bâtă pe unde se nimerea. 

Dintre toate victimele acelei perioade, eu am fost cel mai 
neîndemânatic şi molâu la intrarea şi ieşirea de sub prici şi 
de fiecare dată am primit multe lovituri, aproape egale cu o 
bătaie. 

Noaptea la Piteşti. 

Noaptea avea chinurile ei specifice. Dormitul cu faţa în sus 
şi cu mâinile pe pătură era supravegheat de un planton, 
care urmărea orice răsucire şi orice mişcare din poziţia 
impusă, Cea mai mică răsucire se sancţiona pe loc de către 
planton ai lovituri crâncene de bâtă. 


Eu n-am putut să dorm decât foarte puţin. Noaptea în 
întregul ei era un coşmar greu de imaginat. Gândurile cele 
negre şi disperarea îmi dădeau mereu târcoale. Mă 
preocupa problema sinuciderii, ca mijlocul cel mai bun de a 
scăpa de torturi. Cum? Toate mijloacele de sinucidere erau 
barate. Nu vedeam nici un sfârşit al acestor chinuri. Îngerul 
păzitor m-a părăsit cedând locul demonilor care-mi dădeau 
târcoale ispitindu-mă. 

Oare există Dumnezeu?... Cum este posibil ca El să 
permită ca fraţi de acelaşi sânge să-şi schingiuiască 
fratele?! Am ajuns la concluzia că numai nişte capete 
talmudice au creat toată Biblia şi pe Dumnezeu pentru 
înşelarea popoarelor. Culmea ironiei... În loc să crească ura 
împotriva celor care au inventat acest sistem de schilodire 
fizică şi spirituală, creştea ura împotriva propriilor tale 
principii care nu-ţi mai folosesc la nimic. Începeai să-ţi 
însuşeşti felul de a gândi al călăilor. Aşa se producea, în 
natura intimă a tinerilor, întoarcerea cu 180 de grade şi 
deveneai exact opusul a ceea ce ai fost mai înainte. 

Era o greşeală de logică. Fiind făcută sub presiune, ea 
înceta odată cu tortura. Asta la cei mai mulţi. Însă, la o 
parte mai mică, eroarea s-a menţinut o vreme mai 
îndelungată. M-a ţinut această stare vreo trei săptămâni 
până când Ţurcanu a inventat pentru mine o umilinţă care 
să fie culmea umilirii... Numai că, în loc să aibă efectul 
scontat de el, a avut un efect benefic pentru mine. 

Culmea umilirii. 

Ţurcanu îmi cunoştea prea bine dosarul meu. Era sigur că 
nu am ce să mai „demasc”. Cu toate astea insista. Insista în 
alt mod decât la ceilalţi. Simţeam că pretenţiile lui sunt 
atenuate. 

Eu i-am răspuns că nu am ce „demasca”. Atunci, privindu- 
mă ţintă, mi-a strigat: 

— De la arestare ai tot vorbit de tăria creştină şi ai 
propagat ideologia legionară. Măcar de ce n-ai tăcut?! Lasă 
că-ţi umplu eu gura şi te vindec de a mai vorbi... 


Au adus banca pe care stăteau reeducaţii la masă şi m-au 
întins pe ea ca pentru crucificare. Câte doi în fiecare parte 
mi-au prins mâinile între picioare. Apoi mi-au prins câte 
unul de fiecare parte şi palmele şi câţiva mi-au încălecat 
picioarele. O daltă de fier de 3-4 centimetri lăţime mi-au 
introdus-o în gură între dinţi şi au răsucit-o. Astfel am 
rămas cu gura deschisă fără posibilitatea de a o închide. 

— Marinescule - strigă Ţurcanu unuia dintre studenţii 
torturați - dacă nu faci ce îţi spun eu, până aici ţi-a fost. Să-i 
bagi p... a în gură ca să se vindece pentru todeauna de a 
mai vorbi împotriva clasei muncitoare şi a poporului 
muncitor. 

Bietul Marinescu, ca un automat, a executat ordinul. 

Striga Ţurcanu batjocorind şi comentând: 

— Să vadă toată lumea cum legionarii şi-au înghiţit p... a 
unii la alţii! Ticălosul nu şi-a dat seama de efect. În mine s-a 
trezit dorul de răzbunare şi ura împotriva acestui monstru. 
Firul credinţei în Dumnezeu s-a refăcut. Chiar dacă, în 
continuare, m-am manifestat ca un automat fără rațiune 
proprie, în pauzele dintre acţiunile de groază, imploram 
ajutorul lui Dumnezeu. 

Fapta lui Ţurcanu m-a trezit din mlaştina necredinţei în 
Dumnezeu, în care singur mă înfundasem. Am descoperit 
marea uneltire a Diavolului care te face să-ţi impui tu 
singur concepţiile ateist-marxiste, făcând astfel voia 
vrăjmaşului împotriva căruia ai luptat. 

În clipele de răgaz îmi ziceam: Doar n-am venit în 
închisoare ca să mă fac comunist şi nici să-mi însuşesc 
învăţăturile lor prostovano-diavoleşti. 

Un biet călugăr. 

A fost adus în cameră un tânăr student necondamnat, pe 
nume Ungureanu, care era şi călugăr. Şi astăzi trupul mi se 
înfioară când îmi amintesc de schingiuirile la care a fost 
supus acel tânăr. 

Singura pretenţie a lui Ţurcanu era ca acesta să 
blasfemieze cele sfinte şi să înjure. Cu greu a fost muiată 


dârzenia acestui om. Târziu de tot a cedat, făcându-i pe voie 
lui Ţurcanu. Râdea Ţurcanu zicându-i pe un ton 
împăciuitor: -Vezi măi Ungureanu că ai vorbit de rău pe 
Dumnezeu şi ai înjurat şi nici nu te-a trăsnit, nici nu te-a 
pedepsit în alt mod. Ungureanu tăcea fără să mişte măcar 
un muşchi spre a nu da de bănuit ce are el în suflet. 

O demascare mai deosebită. 

Într-o zi ce părea a fi mai de acalmie, îl văd pe Ţurcanu 
aducând în cameră un deţinut cu bagajele în mână. Era 
Octavian Tlomuţă. 

După mişcările automate ale lui lomuţă mi-am dat seama 
că acesta a trecut prin „focurile reeducării” şi ştie bine 
lecţia. 

A fost poftit la masa călăilor. Ţurcanu, cu un rânjet în colţul 
gurii, îi zise: 

— Ce-i Iomuţă, te uiţi cu jind la şefii tăi? 

Tomuţă tăcu într-un anumit fel, că şi tăcerea era la fel de 
periculoasă ca şi vorba negândită ca lumea. 

Urma închiderea. Pentru "Ţurcanu închiderea era doar o 
formalitate... Că el era acela care o programa. După 
închidere, uşa la această cameră nu se încuia. Era lăsată 
deschisă la dispoziţia lui Ţurcanu să iasă şi să intre când îi 
pofteşte inima. 

După ce trecea trupa de gardieni care supraveghea 
închiderea, Ţurcanu ieşea pe coridor prefăcându-se că 
cercetează să nu fie prin apropiere vreun caraliu care să-i 
tulbure activitatea. Chipurile - „reeducarea” s-a înfăptuit 
„nesupravegheat” 

După ce făcu toate aceste dichisuri care ţineau de tipic, a 
zis celor din cameră: 

— In seara aceasta vom avea un program special. Îl voi 
demasca pe banditul ăsta de Voinea. 

Începuse să mă ia cu friguri şi cu transpiraţii imaginându- 
mi ce trebuia să urmeze. 

Îi zice lui Tomuţă: 

— la spune, l-ai cunoscut pe Voinea Octavian? 


— L-am cunoscut. 

— Să ne spui tot ce ştii despre el pentru că noi vrem să 
scoatem „om” dintrânsul. Începu Octavian Tomuţă astfel: 

— Eram studenţi. Voinea mi-a zis că lupta noastră 
împotriva comunismului este fără cruţare... Hristos când a 
intrat în templul din Ierusalim, dacă ar fi avut un pistol în 
mână ar fi tras fără milă împotriva negustorilor care 
profanau lăcaşul sfânt. Lupta împotriva comunismului este 
o luptă cu Diavolul. 

Era mult adevăr în ce spunea Tomuţă, dar era şi 
exagerare. Dacă nu exagerai şi nu puneai patos în tot ce 
spuneai te considera „bandit” şi trebuia să treci din nou 
prin toate torturile „reeducării”. 

După „demascare” am fost dezbrăcat la pielea goală şi 
astfel luat la bătaie ca în prima zi. Din nou la perete să fac 
pasul pe loc şi iarăşi cu bagajul în spate am făcut sute de 
genoflexiuni. Culmea! Plantonul a numărat 1.500 de 
genoflexiuni. Apoi m-am prăbuşit în nesimţire. 

În timpul acestor suplicii istovitoare, Ţurcanu îmi punea 
rânjind întrebări: 

— Ei şefule, cum e cu Moarte numai moarte legionară? De 
ce nu mori?... Zi-i şejule - te mai gândeşti la Nicadori?... Ce- 
ţi închipui că nu cunoaştem noi aventurile lui Horia Sima? 
Calomnierea lui Horia Sima era mai lungă decât a celorlalţi 
legionari... 

A nu răspunde la o asemenea întrebare era deosebit de 
periculos. O considera atitudine de frondă, de sfidare a 
„reeducării” şi riscai să-ţi măreşti supliciul. Dacă 
răspundeai precum ar fi meritat riscai sa fii omorât în 
bătăi... Astfel am adoptat numai răspunsuri conciliante; 

— Aceste lucruri erau numai teoretic... Practic nu erau 
chiar aşa. Atunci eram cu teoria, acum suntem cu practica. 

— Ştim noi... Le spuneai teoretic pentru proşti, pentru voi 
şefii era altfel. Aşa e putregaiul burghez pe care acum îl 
scoatem din voi. 


Cu două săptămâni în urmă am cumpărat din librărie o 
carte intitulată Istoria Mişcării Legionare scrisă de un 
legionar. Autor - preotul Ştefan Palaghiţă. 

Interesant! 'Toate calomniile împotriva lui Horia Sima sunt 
înşirate în această carte în ordinea în care Ţurcanu mi le 
înşirase mie în timpul torturilor în anul 1950. Cartea a fost 
tipărită la Buenos Aieres - Argentina în anul 1951. Îmi pun 
întrebarea. De unde a ştiut Ţurcanu conţinutul acestei cărţi 
cu un an înainte de a fi publicată? 

Constantin Paragină - camaradul cel hâtru. 

În zilele acelea pline de groază, uşa se deschide şi este 
introdus m cameră camaradul meu de celulă şi consătean, 
un hâtru de mare anvergură, cu farmec în grai la vorbire şi 
replici plăcute de om mucalit... Ţurcanu nu era în cameră. 

Ilată-l intrând zâmbăreţ în cameră cu bagajul în mână. 

Am privit la el să nu greşesc. Da. Era chiar el Costache 
Paragină, student la Universitatea din Bucureşti la 
geografie şi istorie. Originar din Panciu, fiu al unei familii de 
martiri şi eroi ai luptei legionare-anticomuniste. 

M-au trecut fiorii când l-am văzut şi am început să 
transpir. Mi-am dat seama imediat că dânsul n-a mai trecut 
prin încercările noastre de aici. 

Paragină îşi aruncă bagajele pe prici în mod dezinvolt, apoi 
începu să se plimbe prin cameră „ca Vodă prin lobodă”. Ba 
a mai intrat şi în vorbă plin de largheţe cu torţionarii. M-a 
observat cu coada ochiului pe mine zdrobitul, dar n-a luat 
nici o atitudine. Era prea isteţ ca să nu-şi dea seama că aici 
era ceva putred, ceva în mare neregulă. 

La un moment dat a intrat şi Ţurcanu în cameră: 

— Aaaa, bine ai venit Paragină, ce mai zici şi cum te simţi 
în noua ta locuinţă! 

— -?| 

— Ai văzut ziarul de perete? 

— L-am văzut. 

— Uite că avem şi cărţi. Le-ai văzut? 

— Le-am văzut. 


— Iată şi oamenii care s-au deşteptat din somnul în care ii 
dusese obscurantismul habotnic (şi arătă cu ambele mâini 
spre torţionari). Uite-i şi pe bandiții care se opun reeducării 
şi arătă spre noi cei trei. l-ai văzut? 

— l-am văzut. 

— Ce părere ai? 

— Păi, domnu Ţurcanu, „fiecare rănit cum îşi aşterne aşa 
doarme”. 

Răspunsul era de nota zece. 

— Dar tu ce părere ai, vrei să mergi cu noi, cu reeducarea, 
sau cu bandiții? 

— Cu reeducarea, domnu [urcanu. 

— E bine ce zici, numai vezi că aici trebuie să citeşti cărţi. 

— Citesc domnu [urcanu, de ce să nu citesc?! 

— Mai trebuie să scrii câte un articol la ziarul de perete. 

— Scriu domnu '[urcanu, de ce să nu scriu?! 

Flerul lui Paragină prinsese atmosfera şi situaţia fără 
ieşire, dar nu-şi dădea seama de dimensiunile grozăviei. 

— Bine măi Paragină... Până în prezent văd că eşti pe 
drumul cel bun, dar vezi că trebuie să renunţi la tot 
„banditismul” din tine. Trebuie să renunţi la crezul legionar 
pe care l-ai avut. 

— Renunţ, sigur că renunţ, domnu Ţurcanu. 

— Deci eşti hotărât să mergi cu noi. 

— Da, domnu [urcanu. 

— Bun. Dacă aşa stau lucrurile, să-mi spui tu mie de când 
ai venit la Piteşti ai mai dus activitate legionară? 

— Nu domnu |urcanu. 

— N-ai participat la nici o şedinţă legionară? 

Paragină a sesizat tot ce e posibil pentru un om cu cea mai 
ascuţită inteligenţă, dar dincolo de poarta Iadului n-a 
interceptat nimic. 

Atunci Ţurcanu, fulgerător, îi arse un pumn drept în faţa, 
Dar şi Paragină, isteţ cum era, a intuit lovitura şi s-a dat 
tumba pe spate subţiind mult din efectul de şoc. 

— la te uită mă al naibii, ăsta e artist! 


Ţurcanu se mai repezi o dată să-i mai dea un pumn, dar 
Paragină din nou se dădu tumba pe spate. 

Paragină se prefăcu a fi şocat de atitudinea agresivă a lui 
Ţurcanu, deoarece aderase la „reeducare” fără murmur şi 
cu toate acestea era lovit. 

— De ce minţi mă, tu crezi că aici e şcoală de oportunişti? 
Ai dus sau nu ai dus activitate legionară? 

— N-am dus domnu |urcanu. 

Apoi întorcându-l cu faţa spre mine, îmi puse mie 
întrebarea: 

— Voinea, aţi ţinut vreo şedinţă legionară? 

— Sigur că am ţinut, cu Comşa şi cu losif. 

Oricât de isteţ a fost - Paragină nu mai până aici ştia lecţia. 
Mai încolo o ştiam eu şi ceilalţi. 

— Ei ce zici Paragină? Uite şeful tău, banditul cel mare, îl 
vezi cum recunoaşte? Îţi dai seama că noi avem metode să 
scoatem tot banditismul, tot putregaiul din voi şi să vă 
facem oameni ca lumea, folositori poporului? Dacă voi nu 
acceptaţi de bunăvoie, avem noi metode să-l scoatem. 

Paragină cu capul în piept (dar cu ochii la pumnii lui 
Ţurcanu, umilit, şocat şi surprins a răspuns: 

— Da domnu [urcanu, am ţinut. 

— Atunci de ce cauţi să minţi? 

— Domnu [ucanu, eu n-am minţit. După arestare am 
primit un şoc când m-am văzut lipsit de libertate şi am 
disperat. În această situaţie de groază şi regrete m-am 
nimerit cu Voinea în celulă. El mi-a vorbit de Biserică, de 
Neam şi de Legiune... Au fosta tunci pentru mine toate 
acestea ca o baie caldă care m-a revigorat în crezul 
legionar. 

— Aaaa, vasă zică tu nu eşti vinovat, tot banditul ăsta mare 
e cu buba. El te-a îmbăiat cu apă călduţă. Eşti solidar cu ei! 

— Nu sunt. 

— Ai văzut ce şmecheri sunt? Vă îndemnau pe voi cei 
mititei la rele, iar ei cum au dat de rău v-au trădat, lăsându- 
vă pe voi să trageţi greul. Aşa este? 


— Da, domnu [urcanu. 

— Pentru că nu putem să te credem pe cuvânt, doar într- 
un minut ai spus câteva minciuni şi ca să fim noi siguri că 
nu mai poţi reveni la banditism vei primi o „lecţie” de leac. 
Ai să vezi cu proprii tăi ochi şi te vei convinge pe propria ta 
piele cum purificarea noastră dă rezultate. 

— - la puneţi-vă cu ciomegele pe el! 

Deodată au sărit cu toţii asupra bietului Paragină, ca nişte 
automate. L-au trântit la pământ năucindu-l în lovituri de 
bâtă până când Ţurcanu a dat ordin să înceteze. 

— Acum treci acolo în rând cu bandiții. Nu cumva să te văd 
că le faci vreun semn sau dacă ei te provoacă să nu ne spui 
imediat, c-ai mierlit-o! 

— Da, domnu |urcanu. 

— Fii atent. Tu nu eşti aşa mare bandit ca Voinea. Depinde 
de tine. Ori te duci în mormânt cu el, ori de faci băiat de 
treabă şi ieşi în libertate. Ne-am înţeles? 

— Ne-am înţeles, domnu Ţurcanu. 

Cât a mai stat pe acolo, bietul Paragină a mai luat vreo trei 
bătăi, aşa ca să-l ţină treaz şi să nu se plictisească. Apoi a 
primit şi el o coajă de săpun ca să-şi facă însemnări în 
vederea „demascării”. 

Încercări de sinucideri. Ministerul de Interne urmăreşte 
efectele reeducării asupra studenţilor. 

La un moment dat - nu-mi amintesc împrejurările - se 
descoperă că Scutaru (un bun prieten) a înghiţit un ciob de 
sticlă cu scopul evident de a se sinucide. Scutaru a fost dat 
în paza unui planton care avea sarcina să-l urmărească 
atent când îşi va face necesităţile în gamela din care mânca. 
El a fost obligat să caute prin materiile fecale pipăind cu 
degetele întregul conţinut. Să găsească ciobul de sticlă 
când se va elimina din corp şi să-l prezinte la şeful 
comitetului de „reeducare”. Nu mai îmi amintesc care a fost 
rezultatul. 

Am văzut deţinuţi descoperiţi că au înghiţit ace în 
speranţa că acestea vor ajunge prin căile sanquine la inimă 


şi astfel vor muri. Dar n-a fost aşa. 

Cam după şaseşapte zile acul era eliminat din organism 
prin rect şi era de dimensiuni foarte mici. La ambele capete 
avea mici ghemotoace pietrificate. Mai târziu studenţii 
medicinişti ne-au explicat cum se produce fenomenul: 
Pereţii ondulaţi ai stomacului prind obiectul de metal 
ascuţit încercând să-l dizolve cu sucurile gastrice pe care le 
are la îndemână. Când nu reuşeşte, îi depozitează la capăt 
săruri făcându-i o gămălie inofensivă. Apoi îl întoarce cu 
celălalt capăt făcându-i şi acolo una. Numai aşa îi dă drumul 
mai departe spre intestine pentru a fi eliminat din corp. 

Ministerul de Interne urmărea îndeaproape experienţa ce 
o făcea pe pielea studenţilor. 

Au fost oameni care la 7-8 luni erau duşi la anchetă la 
Ministerul de Interne anume pentru a se constata efectul 
terorii de la închisoarea Piteşti asupra lor. Ministerul de 
Interne urmărea în amănunt cât durează rezistenţa şi dacă 
mai există un mugur de rezistenţă pe această mlădiţă. 

Anchetatorii le-au zis unora: 

— Noi vom ara ţara în lung şi în lat ca niciodată mugurii 
legionarismului să nu mai îmbobocească pe suprafaţa ei. 

Vom schimba mentalitatea mulțimilor, vom modifica 
direcţia de gândire a intelectualilor, vom modifica şi istoria 
în care voi credeţi atât de mult că e neiertătoare şi că 
aceasta vă va scoate cândva la suprafaţă. 

O tentativă de sinucidere ieşită din comun. 

Am fost mutat din camera 4 spital din nou în camera 2 
subsol. Şi aici s-a instituit „reeducarea”. Seful comitetului 
de reeducare era Titus Leonida. 

Eram în total 21 de „bandiţi” faţă de numai 4-5 câţi eram 
la camera 4 spital. Avantajul era enorm căci ne venea 
rândul să luăm bătaie abia la 4-5 zile. 

Totuşi, unul dintre noi, pe nume Dan Dumitrescu, student 
In ultimul an la Facultatea de medicină din laşi, era bătut 
crâncen în fiecare zi. 


Atâtea torturi a îndurat acest om încât a fost adus într-o 
stare de disperare acută. Eu, privindu-l cu groază, 
constatam că nu mai era decât o umbră. Un schelet ce se 
confundă cu semnul „pericol de moarte” din preajma 
depozitelor de materiale explozive sau locurile cu pericol de 
electrocutare. Rezista în mod inexplicabil. Mă tot întrebam 
oare când va cădea organismul acesta atât de epuizat? 

Sărmanul Dan Dumitrescu nu mai avea ce spune, nu mai 
avea ce inventa... 

În una din dimineţile acelor zile blestemate, după 
terminarea programului de dimineaţă, îl văd pe Titus 
Leonida cum se ridică de la masa unde dospise ceva în 
mintea lui cea neagră, umflându-se în pene ca un păun şi cu 
coada rotată începu: 

— Ei, acum să începem iarăşi programul. 

— Care te înscrii la bătaie? Era şi cinic cretinul. 

— Care te simţi vinovat? Care ai minţit la autodemascare? 
Nu se înscrie nimeni?! Atunci tot rândul lui Dan Dumitrescu 
este. Dumitrescule, treci la interes î. 

Dar, surpriză pe toată lumea. Dan Dumitrescu în loc să 
sară ca împins de un arc nev ăzut, luă o poziţie crâncenă de 
bărbat plin de tărie şi fără păs. Ochii îi luceau în adâncul 
orbitelor osoase scânteind ca doi luceferi în nopţile 
geroase... 

— Ba ai să torturezi pe p... a mătii, bandit şi ticălos fără de 
margini. M-ai scăpat nărodule din mână. Mai sunt încă 
treizeci de minute şi puteţi să mă pupaţi în cur toţi deodată 
sau chiar pe rând dacă asta vă va fi voia. Tâmpiţilor, am 
băut toată cutia cu creolina, otravă ce-i sigur că într-o 
jumătate de oră îşi va face efectul. Atât mai durează până 
soseşte salvarea prin moarte. 

Şi mai întăreşte încă o dată entuziast, cu o bucurie 
nespusă: 

— Încă o Jumătate de oră şi-s mort... Mişeilor, veţi da 
socoteală pentru toate acestea nu peste mult! 


La auzul acestor vorbe am simţit cum un duh altăriei 
coboară spre mine şi inima în piept o simţeam mai bărbată. 

Dintr-o dată Titus Leonida a amuţit, i-a pierit, pur şi 
simplu, graiul. Ceilalţi „reeducaţi” tremurau palizi de 
spaimă. Oare ce va fi de cojocul lor când Ţurcanu va afla 
despre o asemenea neglijenţă? Era în stare să-i 
măcelărească pe toţi... Astfel Titus Leonida începu 
ancheta... 

Tineta din cameră - care servea pentru urinat - nu avea 
capac. Ca să stopeze degajarea mirosului infect de urină în 
descompunere, Ţurcanu a adus o cutie de conserve goală 
pe care din când în când o umplea cu creolină. Cu câteva 
picături de creolină aruncate în tinetă se făcea o peliculă 
deasupra urinei care oprea degajarea mirosului. 

Din cercetările pe care le făcu imediat Titus Leonida s-a 
constatat că cutia cu creolină de lângă tinetă era cu 
adevărat goală. Dimineaţă fusese plină. 

Întrebându-se unul pe altul câtă creolină a fost în cutie, au 
descoperit că creolină s-a consumat cu o zi înainte, iar cutia 
de conserve era - în realitate -plină cu urină. Doar pe 
deasupra plutea o peliculă subţire de creolină care nu 
putea fi mortală. 

Dan Dumitrescu în realizarea planului său de sinucidere n- 
a observat acest amănunt şi s-a înşelat bând urină în loc de 
creolină. 

Cu toate acestea teama că Dan Dumitrescu ar putea muri 
nu dispăruse. Au aşteptat o oră şi Dan Dumitrescu nu mai 
murea. 

Atunci ticălosul de Titus Leonida îşi veni în fire şi îi zise lui 
Dan Dumitrescu: 

— Ai băut pe p... mătii creolină. Ai băut urină. Au mai 
aşteptat un timp şi văzând că Dan Dumitrescu nu dă semne 
de intoxicare, l-au tras jos de pe prici, l-au dat cu forţa să 
bea câteva gamele cu urină şi apoi au început tortura... 

Nu se găsesc cuvinte pentru a descrie martiriul la care a 
fost supus acest om. 


Groaza şi spaima ne-a cuprins pe toţi, scoțând din minţile 
noastre până şi gândul la o eventuală sinucidere. 

Un caracter de excepţie. 

A fost adus un tânăr pe nume Alexandru Rădulescu (sau 
Roman), student la Politehnică, pare-mi-se la Timişoara, un 
flăcău de o nevinovăție totală. Avea atitudine şi figură 
feciorelnică. Nu i se putea imputa nici un fel de activitate 
sau atitudine dârză. 

Ticălosul de Titus Leonida a căutat să-l convingă să-şi facă 
autodemascarea, dar studentul invoca pe Dumnezeu în 
apărarea sa. 

Acel nemernic de Titus Leonida l-a supus fără milă 
torturilor. Le-a suportat cu o blândeţe îngerească, încât noi 
ceilalţi asupriţi ne-am fi învoit să suportăm o parte din 
bătăile ce le primise acest suflet blând - dacă s-ar fi 
îngăduit aceasta. 

L-am văzut plângând. A fost unicul plâns care ne-a 
înduioşat sufletele noastre împietrite şi greu chinuite. 

După lungi torturi şi după ce rezistenţa lui începu să 
cedeze, a fost pus să bată şi el pe altul ca astfel să facă 
dovada în faţa mişelului de Titus Leonida că el s-a 
„reeducat”. 

N-a putut... L-am văzut pe acest om cu ciomagul în mână 
încercând să lovească talpa unui camarad de al său. Când a 
ajuns cu ciomagul la talpă, l-a scăpat din mână. 

L-au torturat cât l-au mai torturat, apoi l-au trecut în stare 
de izolare ca să asiste la torturarea celorlalţi deţinuţi. 

L-am reîntâlnit la Gherla, la atelierul de mecanică. Era 
atâta conştiinciozitate în acest om, încât piesele ieşite din 
mâna lui nu admiteau nici o toleranţă. Erau toate adevărate 
prototipuri. 

N-a putut niciodată să realizeze peste 50% din normă. 
Aceasta, din cauza preciziei şi fineţii lucrului său. 

Luni de zile a fost ţinut cu jumătate de porţie de mâncare. 
Cu toate acestea nu şi-a schimbat atitudinea. N-a făcut 


lucru de mântuială numai ca să-şi realizeze norma. În 
piesele făcute de dansul se reflecta sufletul său pur. 

Noi ceilalţi eram pregătiţi să-l ajutăm cu mâncare, dar 
ticăloşii au împânzit în jurul lui numai informatori ca să nu 
poată primi nici un ajutor. 

Prima misiune mişelească. 

Aproape de cinci luni eram în camera de tortură 2 subsol. 
Într-o zi a venit Ţurcanu cu o listă în mână pe care i-a dat-o 
lui Titus Leonida. Au mai şuşotit ceva între ei, apoi [Ţurcanu 
a ieşit din cameră. 

Psihoza spaimei domnea asupra noastră. Cu toţi aveam 
impresia că Ţurcanu şi Titus Leonida cunosc tot ce aveam 
noi în cel mai tainic ascunziş al sufletului. Ca nimic nu le era 
străin lor. 

Vedeam lista şi ştiam că vom fi chemaţi unul câte unul. 
Tremuram de spaimă că nu ştiam cui îi vine rândul şi mai 
ales ce urmează. 

Titus Leonida începu să ne cheme pe câte unul şi să 
vorbească în şoaptă tainic. Când vorbea, chiar şi în şoaptă, 
îşi compunea o figură crâncenă ca ceilalţi să fie terorizaţi. 

Mi-a venit rândul şi mie. Rațiunea îmi era obturată de cele 
ce puteau să urmeze. Nu puteam să gândesc nimic întrucât 
eram cuprins de o groază nemărginită. 

— Uite Voinea, ai să pleci în altă cameră. Acolo sunt 
„bandiţi” care nu ştiu ce se petrece aici, în camera aceasta. 
Nu divulgi nimic din ce ai văzut. le vei comporta ca un 
legionar veritabil, cu vechime şi prestanţă. Ca un adevărat 
„bandit”. Trebuie ca prin atitudinea şi comportamentul tău 
să creezi o atmosferă de mediu legionar. 

Vă veţi ruga împreuna, veţi mânca împreună. Să nu te 
apuci să-i tragi de limbă ca să-şi dea seama că tu 
îndeplineşti o misiune. Eşti răspunzător de orice gest al tău 
din care aceştia ar putea să-şi dea seama ce se petrece aici. 
Ştii ce te aşteaptă. Nu vom avea pentru tine nici un dram 
de milă sau îndurare. 


Dădăceala lui Titus Leonida a durat cam o oră. Acela a fost 
momentul de cea mai grea tensiune pe care l-am trăit 
vreodată. 

De acum începea un alt moment greu şi mai ales lung. 
Lung cât o veşnicie. Îmi dădeam seama că eu va trebui să 
fiu acela care voi aduce un aport la torturarea altor oameni 
nevinovaţi. 

Oare cum să fac să evit a afla ceva de la necunoscuţii cu 
care mă voi întâlni? Oare ce să fac pentru a evita crearea 
unei atmosfere de trai intim legionar? 

În mine mai rămăsese o celulă în care conştiinţa funcţiona 
nealterată. Aceasta urla îngrozitor, răscolindu-mi toată 
fiinţa. Salvarea cea mai sigură ar fi fost moartea. Dar cum? 
Era peste putinţa să-ţi iei viaţa. 

I-am văzut pe aceşti ticăloşi studiind nu numai instinctul 
de conservare dezlănţuit, ci şi cum studiau pe cei 
dezumanizaţi, puşi în postura de călăi spre a tortura pe 
alţii... 

Torturarea camaradului tău trebuia făcută cu sete, cu 
sadism, cu convingerea oarbă că faci bine. Trebuia să 
dovedeşti convingere şi ataşament cauzei distrugerii 
„banditismului”. Când distrugeai legionarismul din victimă, 
trebuia să fii agresiv, să râzi fals, să vorbeşti cu toată 
convingerea şi mai trebuia să dai impresia că ai rămas un 
legionar autentic. 

Ca un demon ieşit din mijlocul Iadului, atât de bine 
cunoştea Ţurcanu psihologia fiecăruia şi dramul de tărie ce 
a mai rămas în noi. 

Până acum am fost victimă.,. De acum înainte mi se 
contura în faţă neagra şansă de a fi părtaş la distrugerea 
sufletelor altora. Din oameni devotați şi cinstiţi, prin 
acţiuneamea trebuia să devină trădători, răufăcători, spioni 
împotriva lor înşişi. 

Doamne, cât aş fi dat să rămân pe loc şi să fiu torturat în 
continuare... Ziceam acestea în gând în momente de 
luciditate, dar pus la încercare n-aş fi rezistat. 


După vreo oră a apărut în uşă Ţurcanu şi l-a întrebat pe 
Titus Leonida: -Gata? 

— Gata. Răspunse Titus Leonida. 

Ţin minte că alături de mine era un student la medicină în 
anul patru sau cinci. Acesta a fost mare sportmen şi se 
numea Alexandru Ghica. 

Acest Ghica a fost torturat de către Ţurcanu cu mai multă 
insistenţă decât noi ceilalţi. Nu atât pentru apartenenţa la 
un grup sau altul, ci pentru că reprezenta „marea 
nobilime”. Pentru că se trăgea dintr-o familie de prinți cu 
blazon. 

Ziceau Ţurcanu şi Titus Leonida (în timpul torturilor) că 
acesta nu va uita niciodată moliciunea pernelor de puf, Va 
ţine minte strălucirea mobilei fine şi laptele pe care l-a supt 
de la mama lui... 

Cum ne îndreptam noi pe coridor îngrijoraţi, Ţurcanu ne 
opri şi ne zise: 

— Nu cumva să vă trădaţi arătându-vă cât sunteţi de 
flămânzi, sau cât aţi fost de bătuţi. Cei cu care veţi sta în 
cameră sunt încă „bandiţi”. Ei vor să facă pe grozavii, 
sfidând situaţia în care se găsesc. Voi v-aţi mai trezit la 
realitate. Astfel am fost introduşi într-o cameră mare de la 
parter, care era goală. Deci, nu noi intram peste alţii, ci alţii 
intrau peste noi. 

Până la sosirea victimelor aveam un timp scurt ca să ne 
găsim locurile pe paturi. De mine s-a ataşat studentul 
Ghica, cel amarnic torturat de către Ţurcanu pentru starea 
lui socială. 

Mi-a făcut destăinuirea că şi-a pierdut orice control asupra 
sa şi ar vrea să nu greşească. Recunoştea că este dominat 
de instinctul foamei, de aceea va ocupa loc lângă mine ca să 
mă imite. Mai zicea acest tânăr: 

— Mi-e frică... Unii ar putea să exagereze lucrurile 
privitoare la persoana mea. Aceia ar putea fi mai iuți în 
informarea lui [urcanu şi a lui Litus Leonida. Ţurcanu şi 
Leonida sunt dispuţi să creadă cele mai mari gogomănii 


care s-ar spune împotriva mea. 'Torturile la care voi fi supus 
mă vor răvăşi şi mai mult decât până acum. N-am nici un 
control asupra mea. Mă simt ca prăbuşit într-o prăpastie 
fără fund în care viteza creşte neîncetat... 

După vreo două trei ore a fost introdus, peste noi în 
cameră, un lot de studenţi din Cluj. Vreo douăzeci de 
persoane. Dintre acestea vreo douăsprezece aveau 
tangenţă cu Mişcarea Legionară, ceilalţi erau de diferite 
provenienţe şi nuanţe politice sau chiar apolitici. 

Eram speriat, dar trebuia să mă prefac a fi din cale afară 
de volubil. Carnea zdrobită şi coastele trânte de atâta 
bătaie mă dureau îngrozitor. La orice mişcare sau 
întoarcere mai bruscă dureri otrăvite mă fulgerau prin 
piept şi prin oase. Pericolul era mare deoarece noi, cei 
făcuţi tocătură, efectuam o supraveghere crâncenă unii 
asupra altora. 

Din lotul clujean îmi amintesc de numele câtorva băieţi cu 
care sincer m-am împrietenit: 

Era unul pe nume Blaga - nepot al lui Lucian Blaga - ofiţer 
de jandarmi şi student la drept. Pe un altul îl chema Crainic 
şi se declara membru al Partidului Naţional Ţărănesc. Un 
altul avea numele de Chebeleu şi era legionar. 

Afinităţi comune aveam cu Blaga. Ne lega cariera militară. 
Mă rugam lui Dumnezeu să nu mi se destăinuie cu nimic. 
Cu toate acestea, Dumnezeu nu mi-a ascultat ruga şi acest 
camarad excepţional de bun mi-a făcut unele destăinuiri... 

Mă feream ca de foc să nu-i dau nici un fel de bănuială de 
ce-l aşteaptă. Dacă la „autodemascarea” ce urma să şi-o 
facă ar fi spus că din comportamentul meu a bănuit că 
îninchisoarea Piteşti se petrec lucruri ciudate, asta ar fi 
însemnat moarte pentru mine. Nu moartea pe care o 
doream, ci moartea de care mă feream... 

Am stat în situaţia asta 2-3 săptămâni, când, într-o zi, a 
intrat pe uşă Ţurcanu cu şase călăi după el, toţi oameni de 
încredere. 


Noi, cei care ştiam ce urmează, am simţit ceva ca o undă 
de curent electric care ne-a cutremurat până în adâncul 
fiinţei noastre. Ceilalţi, noii veniţi, erau indiferenți. N-am 
scos o vorbă, dar numai noi ştiam ce zguduire era în 
sufletele noastre. (Aceste lucruri s-au petrecut în luna 
februarie sau martie 1951). 

Ţurcanu a strigat cu glas tare: 

— Atenţie! 

Imediat oamenii care au venit cu el s-au răspândit printre 
noi, cei cu misiunea mişelească, şoptindu-ne la ureche: 

— Tu te postezi lângă ăla, tu lângă celălalt şi aşa mai 
departe. A durat aceasta câteva secunde, după care 
Ţurcanu şi-a început obişnuitul discurs: 

— Aţi venit de atâtea zile aici şi nu ştiţi ce se petrece în 
această închisoare. Vă spun eu ca să ştiţi şi să vă intre în 
cap. În această închisoare se duce o acţiune de reeducare, 
de revizuire a conştiinţei voastre de bandiți. 

Regimul umanitar comunist, care acum construieşte o 
viaţă fericită pentru întreg poporul muncitor, v-a adus aici 
ca să vă întindă o mână de ajutor. Vă dă posibilitatea să 
deveniți din nou oameni. Să aruncaţi din voi putregaiul 
legionaro-fascisto-burghezo-moşieresc. Veţi trece prin 
această acţiune de purificare... Va trebui să o acceptaţi şi să 
vă reeducaţi. O voce din rundul camerei a replicat: 

— Noi nu acceptăm „reeducarea”. 

— Ce?... Voi credeţi că... Ţurcanu îşi duse mână la şapcă 
(acesta fiind semnul că începe bătaia). 

Atunci ajutoarele lui Ţurcanu şi el însuşi au scos bâtele pe 
care le ţineau ascunse sub haine şi au început să lovească. 
Cei douăzeci, veniţi mai de curând în închisoarea Piteşti - 
necunoscători în ale mişeliilor care se petreceau, au rămas 
năuciţi. Erau buimaci, cum am fost şi noi înşine când ne-a 
agresat pentru prima oară Ţurcanu şi banda sa. 

Loveau nu numai cei şase în frunte cu Ţurcanu, ci şi ceilalţi 
douăzeci care ne-am împrietenit între timp cu noii veniţi. 
Ţurcanu a strigat cu glas tare: 


— La pământ, la pământ! 

Începură să strige cât îi finea gura şi ceilalţi - la pământ, la 
pământ! 

În momentul în care Ţurcanu a dat semnalul de atac, am 
simţit cum toate facultăţile mentale mi s-au inhibat. Nu mai 
puteam să raţionez. Un întuneric beznă s-a aşternut brusc 
asupra întregii judecăţi. Aveam senzaţia că sunt un câine 
dresat asmuţit asupra unei victime. 

Cum din fire eram mai încet în mişcări, n-am avut timp să 
lovesc pe cineva, dar am început să strig ca un bezmetic - la 
pământ, la pământ...! 

Numai primul strigăt l-am identificat ca fiind al meu. Pe 
urmă, parcă, mă auzeam pe mine, dar nu eram eu... Parcă 
eram dedublat. Aveam impresia că duhul meu stătea 
deoparte şi ascultă cum strigă trupul meu... Parcă eram 
asistent la o scenă grotescă şi plină de groază, scena al 
cărei actor era chiar trupul meu în came şi oase. 

Primii care s-au aruncat pe burtă au fost tocmai cei 
douăzeci care trecuseră prin „moara reeducării”. 

Eu nu m-am aruncat cu burta la pământ, dar strigam din 
toate puterile alături de ceilalţi... 

Aveam senzaţia că mă văd pe mine însumi de la o distanţă 
oarecare, apoi încet-încet cele două fiinţe s-au apropiat una 
de alta contopindu-se. Începeam să preiau controlul asupra 
mea însumi. Am început să aud şi să-mi dau seama că nu 
striga un altul ci eu... Da, eram eu robotul. 

Abia atunci mi-am dat seama că sunt un automat care 
acţionez la orice apăsare de buton a lui Ţurcanu. Reflexul 
condiţionat era bine format. 

Din poziţia cu burta la pământ - Ţurcanu se apucă să facă 
o nouă ordine în cameră şi să ne orânduiască pe căprarii. A 
numit el „comitetul de reeducare”. Printre cei numiţi era şi 
Cornel Pop (bărbat plin de virtute, oarecând). 

Cei douăzeci, veniţi mai pe urma au rămas în cameră 
pentru a se autodemasca şi a fi dezumanizaţi, iar pe noi 
ceilalţi care am fost aduşi - pentru verificare şi încercare - 


ne-a scos afară, ducându-ne din nou în camera 2 subsol de 
unde am venit. 

Ţurcanu a făcut şi aici un nou aranjament. Pe cei care i-am 
lăsat în postură de autodemascare i-au trecut la colţul 
izolaţilor. Asta însemna că mai aveau nevoie să fie zdrobiţi. 
Spre disperarea mea, şi eu am fost trimis tot în colţul acela. 
Aceasta însemna că multe zile negre mă mai aşteptau. 
Eram pur şi simplu îngrozit. 

Prima „favoare” 

Imediat ce am fost trimis la „colţul bandiţilor” Ţurcanu a 
ieşit din cameră, lăsându-ne în „pintenii” lui Titus Leonida. 

Îl văd pe Titus Leonida cum se „înfoaie în pene” ca un 
curcan şi ia cuvântul strigând în gura mare: 

— Pe voi bandiţilor v-am trimis în acea cameră cu o 
anumită misiune. Acum urmează să vă faceţi 
autodemascarea despre tot ce aţi făcut acolo. Veţi spune 
cum aţi călcat consemnul trădând acţiunea noastră de 
reeeducare. 

Cu toţii eram îngroziţi de ce va urma. 

Îmi dădeam seama că fiecare din noi va încerca să spună 
ce a observat la celălalt. Eram sigur că şi noii veniţi - cu 
care am stat de vorbă - vor fi şi ei la rândul lor supuşi 
torturilor şi astfel vor spune ce au observat la mine şi la 
alţii. 

Noii veniţi puteau să exagereze - în tentativalor de a se 
sustrage torturilor. Nu ştiam ce anume vor exagera... 
Trăiam într-o confuzie şi groază de neimaginat. 

După un timp, Titus Leonida s-a prefăcut că a uitat ce 
anume a întrebat. Mai trecură vreo două minute şi apoi îmi 
ceru mie ca să-i demasc pe noii veniţi cu care am stat de 
vorbă. 

Prompt, i-am oferit lui Titus Leonida tot ce am vorbit cu 
Blaga. N-am ascuns nimic, dar nici n-am exagerat. 

N-am simţit mustrări de cuget pentru turnătoria pe care 
am făcut-o. Eram sigur că Blaga pus la tortură se va 
autodemasca şi le va spune pe toate. 


Aşa s-a şi întâmplat... Numai că marea diversiune a fost 
făcută, deoarece eu am fost primul care l-am demascat. 

După o săptămână de la această demascare eu am fost 
scos din starea de izolare. De acum aveam dreptul să stau 
la rând când se aducea masa, să asist la demascările 
celorlalţi, am fost numit planton la tinetă şi fel de fel de 
asemenea „favoruri” şi „bunătăţi”. 

Crainic, Blaga sau Chebeleu - nu-mi amintesc precis care 
din ei - a fost adus la camera 2 subsol când eu aveam 
aceste „favoruri”. Şi acest fapt era o diversiune. Era o 
acţiune de a crea suspiciune unuia împotriva celuilalt. Eram 
considerat o persoană care avea o oarecare autoritate 
morală. De aceea trebuia neapărat să fiu compromis. Era 
un joc diavolesc care numai la închisoarea Piteşti s-a jucat 
în toată hidoşenia şi periculozitatea lui. 

Mulţi deţinuţi, veniţi mai la urmă, n-au sesizat ierarhizările 
făcute de Ţurcanu şi nici diversiunile instituite de acesta 
anume pentru a fărâma încrederea oamenilor unul în 
celălalt. 

Cu cât erai considerat de Ţurcanu mai mare în grad sau cu 
autoritate legionară, cu atât erai mai mult supus demolării 
în faţa celorlalţi. 

* 

Cititorii trebuie să cunoască psihologia „Piteştiului” şi 
aprecierile făcute de deţinuţi care sunt diferite de 
aprecierile făcute de cei ce lecturează prezenta carte. 

A fi planton însemna a avea şi un ciomag în mână, cu care 
se corecta şi cea mai mica greşeală a victimei prin aplicarea 
de lovituri nemiloase. 

Această calitate era un fel de „mizilic” pe lângă calitatea 
de a face parte din echipa propriu-zisă de torţionari. 
Octavian Voinea n-a făcut parte din nici o echipă de bătăuşi. 

Cu o sinceritate demnă de laudă, camaradul Octavian 
Voinea recunoaşte că a fost atât de distrus încât era gata să 
facă orice crimă pe care i-ar fi dictat-o Ţurcanu. Spre 
norocul lui, acest lucru nu s-a întâmplat. 


După ce torturile au încetat, Octavian Voinea n-a tăcut din 
gură, aşa cum spera Oculta, ci alături de alţi bărbaţi bravi 
au smuls masca ipocrită de pe faţa Satanei travestit în 
„înger” arătând cine conduce lumea... (Gheorghe Andreica) 

Mi se cere să-l demasc pe Ghica. 

Într-o zi, Titus Leonida mi-a cerut să-l acuz pe Ghica. 
Eram, pur şi simplu, înnebunit. 

Când se cerea aşa ceva, nu era posibil să refuzi. Prin 
asemenea ticăloşii se urmăreau două scopuri: 

— - întâi, incitai spiritul de răzbunare al celuilalt, care 
urma să fie torturat din cauza unor minciuni inventate de 
tine. 

— - în al doilea rând îţi crea ţie un complex de inferioritate 
şi vinovăţie ca niciodată să nu poţi privi în ochii celui pe 
care l-ai acuzat prin minciuni inventate. Simţul răzbunării 
creştea, mai ales când cel torturat nu sesiza că şi acest 
lucru face parte din regie. Victima nu sesiza că şi aceasta 
este o metodă a distrugerii sufletelor şi a dezbinării între 
oameni. 

Cererea lui Titus Leonida mi-a creat momente de grele 
frământări sufleteşti, mai ales că de mai multe ori mi-a pus 
întrebarea: 

— Ei, Voinea, te-ai pregătit pentru demascarea lui Ghica? 

Nu-mi mai amintesc ce anume s-a întâmplat pe parcurs... 
Cert este că am rămas doar în stadiul pregătirii 
răspunsului, fără să mă oblige ca să-l demasc. Cu toate 
acestea, bietul Ghica nu a fost scutit de torturi. Posibil că 
cei din camera de la parter trecând prin demascări şi 
torturi au declarat ceva împotriva lui sau a făcut vreo 
greşeală ce putea fi interpretată. 

Nouă, celorlalţi, ne-a făcut impresia că Ghica i-a prevenit 
pe cei de sus de pericolele care-i pândesc. Aceştia, intraţi în 
„râşniţa” reeducării şi demascărilor l-au divulgat. 

Spaima evolua în noi amplificându-se. Autodemascarea 
devenise o autoînşelare. Aveai impresia că ai scăpat cu mai 
puţină tortură decât dacă te descoperea „comitetul de 


reeducare”. În zadar, tot erai torturat. Era o tortură 
preventivă, urmată de una de uzură pentru a scoate 
„banditul” din tine. 

Adâncurile şi tehnica demascărilor. 

După ce zile, săptămâni, sau luni întregi suportai tortura 
neîntrerupt şi sufletul din tine îl simţeai ţăndări făcut, urma 
„autodemascarea”. 

Primeai o frunză de săpun pe care Iţi notai ideile 
principale. Apoi treceai în camere mari unde existau mese, 
scaune şi unelte de scris. 

Victima trebuia să declare, în primul rând, cine ascultă 
posturi de radio străine, să-i spună pe toţi aceia care ar 
putea fi duşmani ai regimului, chiar dacă aceia n-au făcut 
nimic. Unde se găsesc arme... Orice bănuială asupra 
persoanelor nearestate. 

La două-trei zile venea câte un ofiţer de securitate care 
transforma aceste declaraţii simple în declaraţii cu putere 
juridică, date în faţa unui anchetator. Urmările acestor 
declaraţii au fostmii de procese în care atâţia oameni 
nevinovaţi au fost condamnaţi... 

„Autodemascarea” scrisă pe hârtie de mâna proprie a 
victimei suna în felul următor: 

— Subsemnatul... Deţinut, în urma unui proces de gândire 
pe care mi l-am făcut singur, am ajuns la concluzia că am 
fost necinstit în declaraţiile mele date la anchetă în faţa 
Securităţii şi ţin din proprie inţiativă să aduc la cunoştinţă 
următoarele: |, 

Aici scriai toate bazaconiile posibile şi imposibile numai ca 
să scapi de torturile la care erai supus. Aşa cum am arătat 
mai sus, aceste declaraţii erau transformate de ofiţerii de 
securitate în declaraţii cu putere juridică. 

A doua „demascare” se referea la tot ce ai constatat de la 
data arestării încoace cu privire la gardieni sau la alţi 
oameni din administraţia închisorilor, care au arătat 
bunăvoință. În felul acesta se verifica loialitatea cadrelor 


proprii. Deci, nouă ne revenea sarcina de a ne selecţiona 
cei mai crânceni călăi. 

În faza a treia a „demascării” trebuia să atingi mai multe 
obiective, toate fiind precis determinate...: a) îţi făceai un 
fel de autobiografie, care trebuia să înceapă de la cea mai 
îndepărtată spiţă, de la cel mai vechi străbun de care 
victima avea cunoştinţă. Să coboare pe firul filiaţiunii până 
la părinţi. Apoi de la naştere până în ziua „autodemascării”. 

Neapărat trebuia să le găseşti strămoşilor toate aspectele 
negative. Dacă nu ştiai, sau nu le-au avut, trebuia să le 
inventezi. 

Atâta noroi trebuia să arunci asupra strămoşilor direcţi 
până când îi murdăreai complet. În felul acesta demonstrai 
marasmul moral în care ai ajuns datorită educaţiei din 
generaţie în generaţie. Numai aşa explicai cum ai putut 
ajunge la concepţia şi mentalitatea legionaro-burghezo- 
moşierească de acum... 

B) Urma ponegrirea istoriei: Toţi voievozii neamului 
nostru, pentru care noi am păstrat un adevărat cult, 
trebuiau prezentaţi ca ticăloşi cu interese meschine. Erau 
descrişi ca slugi ai popilor destrăbălaţi şi ai bisericii 
retrograde şi asupritoare a maselor populare. 

Pe Ştefan cel Mare nu-l interesa soarta poporului, ci numai 
propria lui bunăstare. 

Mihai Viteazul a fost un mare moşier şi un adevărat zbir al 
maselor populare. 

Avram lancu a fost o slugă preaplecată a imperialilor de la 
Viena. A păcălit masele populare să lupte împotriva 
propriilor interese în speranţa că habsburgii îl vor face 
mare mahăr. La urmă s-a pomenit cu un picior în dos. 

Aşa au fost terfelite în noroi toate momentele înălţătoare 
ale istoriei noastre. S-a avut mare grijă să se scoată în 
evidenţă marele „ajutor” dat de popoarele slave pentru a 
ieşi de sub jugul asupririi burghezo-moşiereşti. 

C) Se trecea apoi la profanarea religiei. Pe lisus Hristos 1- 
au prezentat ca pe un desfrânat, mult mai desfrânat ca 


Rasputin. Fecioara Măria era prezentată ca o femeie de 
moravuri uşoare, exact aşa cum o prezentau iudeii şi 
comuniştii. 

Toţi sfinţii bisericii - la rând - trebuiau murdăriţi şi terfeliţi 
în noroi. Biserica, în întregul ei, trebuia prezentată ca o 
afacere comercială, iar preoțimea ca un instrument al 
puterii conducătoare spre a fi învăţători şi corupători ai 
maselor populare. 

Nu era suficient să expui doar o dată şi cu asta să fii 
scăpat de năpastă. Erai obligat să participi la discuţii, să 
aduci argumente convingătoare care să poată sta în 
picioare... 

Dacă „comitetul de reeducare” în frunte cu marele tartor 
Ţurcanu aprecia că ai făcut-o numai de formă, riscai să treci 
din nou prin toate fazele de tortură ale „reeducării”. 

Ziceau cei din, comitetul de reeducare”: Aici nu e voie să 
spui minciuni ci numai lucruri adevărate. 

Pentru multe lucruri pe care le-ai inventat numai ca să ai 
ce zice, trebuia să te juri pe tot ce ai mai sfânt că ce ai spus 
este adevărat. 

D) Cea mai importantă demascare viza distrugerea 
simțului partinic. Obiectul acestei demascări era ponegrirea 
Legiunii „Arhanghelul Mihail”, a Căpitanului Corneliu Zelea 
Codreanu, a lui lon Moţa, a lui Vasile Marin şi a tuturor 
martirilor legionari căzuţi în lupte, dar mai ales a lui Horia 
Sima. 

Chiar dacă victima nu era legionar, tot pe conducătorii 
legionari trebuia să-i ponegrească. Pe Iuliu Maniu l-am 
auzit doar o singură dată ponegrit şi numai în legătură cu 
pactul electoral încheiat cu Corneliu Zelea Codreanu. 

Ţurcanu a organizat un program divers. În timp ce unul îşi 
făcea demascarea familială, alţii o făceau pe cea istorică sau 
partinică. 

La un moment dat, omul se afla în faţa unui pustiu 
sufletesc din care a dispărut orice urmă de viaţă. Simţeam 
deasupra noastră plutind doar fum şi cenuşă şi simbolul 


morţii cu coasa ei tăioasă, întregul comportament al 
victimelor era îndeaproape studiat şi urmărit de Ţurcanu. 

Instrucţiunile lui Ţurcanu. 

Când Ţurcanu considera că ai reuşit să te autoprosteşti, să 
te autoconvingi de propriile absurdităţi pe care le-ai 
debordat, treceai la partea a doua a „reeducării”. Aceasta 
era faza de informator de mare performanţă. 

În acest stadiu dădeai examenul de „maturitate” care 
consta în dezinvoltura cu care reuşeai să te comporţi cu 
foştii camarazi ce habar n-aveau de „reeducare”. Ei păstrau 
vechile sentimente de încredere oarbă în tine. 

Zicea Ţurcanu: 

— Cu foştii voştri camarazi veţi vorbi legionăreşte. Îi veţi 
trage de limbă spre a scoatecăt mai multede la ei. După 
aceea vomvedea ce vomfacecu ei... Vom vedea ce vom face 
şi cu voi în cazul că vă veţi da de gol. 

Această acţiune făcea parte din sistem, că nici informatorii 
nu se cunoşteau între ei. 

Informatorii erau luaţi din diferite camere unde 
„reeducarea” se desfăşura în paralel sub supravegherea lui 
Ţurcanu şi în cel mai desăvârşit secret. 

Aduşi aşa câte unul din diferite camere şi introduşi în una 
mare, unde erau oameni care nu-şi dădeau seama de ce 
anume se petrece în închisoare, ajungeau să se tragă de 
limbă reciproc între ei. 

Treaba era bine gândită din punct de vedere diavolesc. Se 
întâmpla uneori - în tehnica demascării - să se aplice aşa 
zisa metodă „umanitară”, în sensul că te punea să-ţi scrii a 
doua oară expunerile şi numai apoi să fii luat la întrebări. 
Dacă expunerile nu corespundeau una cu alta erai trecut 
din nou prin toate fazele de tortură ale „reeducării”. 

„Autodemascarea” nu avea limite. Trebuia să-ţi demaşti 
gândurile ce-ţi veneau spontan şi fără voie în minte. Chiar şi 
visele trebuiau demascate. 

Promovările plăsmuite de Ţurcanu. 


Dacă până acum ai fost victimă, trecând prin faza de 
informator urma ca în continuare să devii călău. 

Aceasta însemna că ai fost „promovat”. În felul acesta îţi 
dovedeai ataşamentul deplin la clasa muncitoare şi te 
rupeai din grupul foştilor tăi „bandiţi”. 

Problema călăilor nu era chiar atât de simplă. Trebuia mai 
întâi să dai dovadă că eşti apt de a deveni călău. Mulţi s-au 
dovedit a fi inapţi. Nu erau corespunzători de a avea 
„onoarea” de a fi călăi în slujba clasei muncitoare. De aceea 
nici nu li s-a cerut aceasta, decât numai ca o formă de 
manifestare, ca un fel de examen pe care lau absolvit şi au 
fost declaraţi reeducaţi. După „promovare”, aceştia au 
rămas în continuare la stadiul de victimă şi informator. 

În final, ofiţerii politici erau aceia care cumpăneau 
lucrurile dacă eşti sau nu mai eşti „bandit”. 

Ziceau aceştia că nu mai eşti „bandit” pentru că eşti călău 
şi în felul acesta nu vei putea lupta împotriva celor care te- 
au torturat, deoarece tu însuţi ai torturat cu aceeaşi 
„convingere” pe altul. 

Ultimul act al acestei întunecate obscenităţi era ca tu 
însuţi să declari cu emfază că eşti legionar şi că toată 
mişelia nu a fost altceva decât executarea unui „Ordin” din 
partea comandantului Legiunii HoriaSima şi a CI. A.-ului 
american, în calitate de trădător de ţară. 

Strigătul de disperare. 

Individul era împins în mod ştiinţific şi urmărit până în 
pragul morţii, apoi din această stare era readus la viaţă. 
Şocul psihic produs de aceste experimente depăşea cu mult 
limitele posibilităţilor de a rezista fizic... 

Amintirea celor suportate după o zi, după zece, după o 
sută, îi crea victimei o spaimă atât de groaznică încât trezea 
în el o falsă voinţă de a accepta să facă orice numai să nu 
mai fie supus din nou la un astfel de experiment. 

În asemenea ipostază, victima îngrozită trebuia să 
dovedească convingător că se predă. Astfel l-am auzit pe 
unul strigând: „Aduceţi-o pe mama, f... în c... de curvă, săo 


jupoi eu cu mâna mea. Aduceţi-l pe imbecilul de tata, pe 
curva de soru-mea pe care o regulam de la 14 ani. Toţi erau 
nişte făţarnici. Mulţumesc reeducării că mi-a dat 
posibilitatea să mă trezesc şi să văd realitatea. 

Am fost crescut în promiscuitatea familiei burgheze şi am 
fost imbecilizat de educaţia naţional-creştin-legionară. 
Vreau să lupt şi să ajut şi pe alţi bandiți să se trezească la 
realitate...” 

Încetarea torturilor la închisoarea Piteşti. 

Eram tot la camera 2 subsol, aproximativ la jumătatea 
lunii mai 1951, când Titus Leonida ne anunţă că unul din 
obiectivele „reeducării” a fost atins. 

În sfârşit, suntem pe cale de a deveni „oameni”. Suntem 
pe cale de a renunţa la bigotismul religios. Ne-am 
îndepărtat de obscurantismul educaţiei burghezo- 
legionare. Am abandonat eroii naţionali. Am abdicat de la 
lupta anticomunistă, foc ce era întreţinut de Mişcarea 
Legionară. 

De acum înainte va trebui să continuăm lupta pentru a 
distruge şi pe ceilalţi „bandiţi” din alte închisori. După ce 
vom termina şi această „lucrare”, urmează să fim puşi în 
libertate... 

După eliberare, va trebui să continuăm activitatea în 
favoarea Securităţii, devenind cu toţii informatori zeloşi, 
demascând pe alţii. 

Sub masca destinderii, Titus Leonida căuta să creeze o 
atmosferă dezinvolta. Credea că şi noi judecăm diavoleşte 
ca el, sau că, „trezindu-ne” subit, am descoperit „lumina” 
care vine de la Răsărit. 

Şi destinderea era tot mişelească. S-a creat un curent... 
Prin care oamenii - cu o dezinvoltură mascată - spuneau tot 
felul de ticăloşii. Unul a spus că tatăl său fiind preot a 
regulat o femeie chiar în altar... Se urmărea aşa zisa 
demascare a fariseismului legionaro-burghez şi rămăşiţelor 
cele mai neînsemnate ale „putregaiului” rămas prin cine 
ştie ce circumvoluţiune a creierului. 


Ne-au dat comprese cu apă rece pentru cei care aveau 
vânătăi ca să-şi revină mai repede. Am mai primit şi câte un 
supliment de mâncare ca să ne revenim din starea de 
umbre în care ne aflam. 

Revenirea în vechile celule. 

La un moment dat, a venit primul gardian cu o listă în 
mană şi ne-a mutat pe toţi în celulele în care am fost 
încarceraţi la sosirea noastră la Piteşti. 

Celulele erau aceleaşi, noi eram cu totul alţii... 

Nu mai eram oamenii de ieri care nu înțelegeau aluziile 
gardianului Georgescu. Acum ştiam şi înţelegeam cu mult 
mai multe decât ştia şi înţelegea acest om fără carte. 

În cameră la mine s-a nimerit un student la teologie pe 
nume Adrian Cărăuşu, originar din comuna Tescani, judeţul 
Bacău. Cu acest camarad am discutat foarte multe. De toate 
am discutat, mai puţin patimile ce le-am suferit în 
închisoarea Piteşti. 

Un altul cu care am stat în aceeaşi cameră a fost studentul 
la medicină Ion Struţeanu. Atât Cărăuşu cât şi Struţeanu şi- 
au revenit din marea dresură imediat ce torturile au 
încetat. Nu ne-a fost dat nouă să gustăm din plăcerea 
destinderii, căci mai aveam pe unul din cale afară de sărac 
cu duhul. Nu-mi amintesc cum îl chema, dar ştiu că era moţ 
de origine. Se considera „captivat” de „reeducar”!. Acesta 
n-avea altă treabă decât să înjure Mişcarea Legionară şi să 
găsească toate invectivele posibile, respectând cu stricteţe 
vocabularul însuşit de la Ţurcanu... 


Frigul şi extenuarea extremă au deschis drum liber 
reumatismului în trupul meu. lată-mă anchilozat de mijloc. 
Parcă eram rupt în două. Când mă mişcăm dintr-un loc în 
altul o făceam îndoit într-un unghi de 90 de grade. 

N-am primit nici un medicament. Camaradul meu de 
cameră, studentul în teologie, m-a ajutat să mă tratez 
punându-mi pe mijloc gamela cu ciorbă fierbinte şi astfel m- 
am vindecat de această anchiloză blestemată. 

Din nou ne-au scos pe toţi în curte amestecați unul peste 
altul, aşa ca în primele zile când am venit în această 
închisoare diabolică. Nu mai eram aceiaşi., ci cu totul alţii. 
Va trece mult timp până vom reveni la ceea ce am fost 
înainte, dar mulţi dintre noi nu-şi vor mai reveni niciodată... 

Sărmanul Dan Dumitrescu. 

În una din celulele mici de pe coada T-ului, în care am stat 
în prima perioadă după venirea la Piteşti, a fost mutat Dan 
Dumitrescu, fost student la Facultatea de medicină din laşi. 
Stătea singur în celulă şi făcea oficiul de planton pe tot 
etajul. 

Ca să ajungi planton în închisoarea Piteşti însemna să fi 
făcut atâtea mişelii încât ţi-ai tăiat orice cale de întoarcere 
din mijlocul acestui cazan cu smoală. 

Sărmanul Dan Dumitrescu! Îl cunoşteam prea bine. Când 
Universitatea din laşi a fost evacuată la Alba-lulia, în 1944- 
1945, era un flăcău dârz, un luptător activ. 

În Ţara Moților el căuta locuri pentru aterizarea 
avioanelor. El a fost cel care a găsit cele mai bune 
ascunzişuri şi văgăuni pentru depozitele de armament, 
atunci când pregăteam lupta împotriva hoardelor bolşevice. 

În timpul torturilor, el a fost cel care a băut urină în loc de 
creolină, încercând să se sinucidă. A avut atunci curajul să-l 
amenințe pe Titus Leonida şi pe ceilalţi torţionari şi să-i 
sfideze. Un asemenea curaj n-a avut nimeni în închisoarea 
Piteşti. 

Tortura împotriva acestui om a fost atât de diavolească, a 
fost atât de mult schingiuit până ce a strigat: „Ad-o pe 


mama ca s-o omor pentru că m-a făcut...” 

Tot el a fost acela care a recunoscut, până la urmă, vini şi 
fapte care nu le-a săvârşit. A „recunoscut” că în anul 1945 a 
făcut o diversiune la Teatrul Evreiesc din Iaşi în timpul unei 
piese de teatru intitulată Mama. Atunci, cineva de la un 
balcon de sus a tras câteva focuri de revolver strigând: Foc, 
Foc! Şi s-a produs în sală o mare învălmăşeală. Era o faptă 
care n-a făcut-o, dar el şi-a însuşit-o numai ca să scape de 
tortură. 

Am observat că în timpul regimului de dezumanizare la 
care a fost supus, când virtuțile piereau toate una câte una, 
în el s-a trezit pofta de viaţă. De a trăi fiziologic. 

Acesta este semnalul prăbuşirii totale. Atunci Dumnezeu te 
părăseşte, iar Diavolul pune stăpânire totală pe trup şi pe 
suflet. 

În lupta împotriva Satanei nu există cale de mijloc. Un 
singur pas dacă ai dat înapoi, prăbuşirea este sigură... 

Iată-l acum planton folosit la împărţirea mâncării. Dar 
Dumitrescu era din cale afară de vlăguit fizic. 

După ce termina de împărţit mâncarea, toate hârdaiele 
goale le introducea la el în celulă şi răzuindu-le mai scotea o 
porţie două de mâncare. 

Aşa răsplătea regimul comunist marile prăbuşiri ale 
sufletului. Îl hrănea astfel înjosindu-l şi baţjocorindu-L. 

Dan Dumitrescu a căzut dincolo de punctul din care un om 
cu propriile puteri, sau ajutat de prieteni, s-ar mai putea 
ridica. Numai harul special al lui Dumnezeu mai putea să-l 
salveze. 

Într-o zi s-a servit fasole boabe, un fel de iahnie mai 
lunguiaţă. Pe hârdaiele în care a fost mâncare a mai rămas 
destulă fasole. Dan Dumitrescu înnebunit de foame a răzuit 
toată această fasole şi a mâncat-o. Când a ieşitân curte, la 
plimbare, l-am văzut pe Dan Dumitrescu cu o burtă enormă. 
Cam ca a unei femei gravide în luna a opta sau a noua. De- 
abia mergea gâfâind. Cu atât mai mare părea burta, cu cât 


carnea de pe dânsul scăzuse, rămânâd numai o umbră. Mi 
se părea chiar mai scund decât a fost la arestare. 

Dan Dumitrescu a fost doar un simplu membru al grupului 
studenţesc legionar din laşi. De ce oare a fost adus într-un 
asemenea hal de degradare fizică şi morală?! Singura 
explicaţie putea fi că era nepotul comandantului legionar 
Burnaru din Iaşi. Sunt sigur că mişeii au încercat să 
„dovedească”, chipurile, natura ereditară a „crimei” la 
legionari şi necesitatea exterminării lor. 

Tortura s-a terminat, mişelia continuă. 

Ţurcanu, împreună cu cealaltă canalie - Titus Leonida - 
începură să ne facă un crâncen instructaj privind plecarea 
noastră din închisoarea Piteşti la alte închisori: 

— De acum veţi merge în alte medii unde veţi 
întrepătrunde pe ceilalţi „bandiţi” cărora nu le trece prin 
minte că le-a venit ceasul cel din urmă. De aceea voi îi veţi 
„stoarce”, veţi scoate de la ei cât mai multe informaţii care 
vor fi predate ofiţerilor politici... Toate informaţiile voastre 
vor fi centralizate şi triate. În baza lor se vor întreprindenoi 
acţiuni de scoaterea „banditismului”... În mediul acela va 
trebui să vă comportaţi ca „bandiţii” legionari. E necesar ca 
„bandiţii” cu care veţi veni în contact să aibă încredere în 
voi. Se impune ca şi voi să faceţi pe „bandiţii” cu ei. 

Să nu vă închipuiţi că avem încredere în voi. Nu pentru 
aceasta vă dăm misiunea de a face pe „bandiţii”, ci pentru 
că ştiţi ce vă aşteaptă. Ce aţi păţit până acum e un mizilic 
faţă de ce veţi păţi în caz de trădare a secretului 
„reeducării”. Să ştie toată lumea că noi nu vom tolera 
deconspirarea secretului acestei operaţiuni. 

Cât de perfect cunoştea acest ticălos, această ruşine a 
speciei umane, fenomenul destrămării noastre sufleteşti...! 

— Să nu vă prefaceţi a fi flămânzi - precum sunteţi - ci, să 
fiţi generoşi cu „bandiţii” ca să-i câştigaţi ca prieteni. Să-i 
dai bucata ta de pâine ca s-o mănânce ei, ca „banditul” să 
zică în sinea lui că tu aplici principiile legionare. Aceşti 
studenţi dezumanizaţi, veniţi de la Piteşti, au executat 


întocmai ordinele lui Ţurcanu. l-au antrenat pe alţii în 
rugăciune, în trăire legionară, în şedinţe legionare care i-au 
acaparat pe tineri, înnobilându-i. Le-au dat bucata lor de 
pâine care era minimum de existenţă şi care a impresionat 
enorm... Dar în cele din urmă, la o comandă a lui Ţurcanu, 
aceştia au fost primii care i-au lovit pe acei tineri nevinovaţi, 
cu suflet cinstit şi alb ca neaua în seara de Crăciun... 
Aceasta a fost cea mai mare zguduire sufletească pe care 
comunismul a reuşit să o facă în România. 

Tinerii - de data aceasta - erau puşi să propovăduiască 
doctrina legionară subversiv şi să îndure rigorile 
regulamentului închisorii. Lumina învățăturilor legionare se 
transforma în puncte de întuneric după o metodă 
mefistofelică, care nu trecuse vreodată prin mintea 
nimănui... 

Fenomenul Piteşti. 

lată cum prin tortură este posibil să ţi se schimbe total 
optica. Celulele nervoase îşi inversează circuitul electronic. 

Omul, în loc să-l urască pe duşmanul care l-a adus în 
starea aceasta de distrugere fizică şi morală, ajunge să 
lupte împotriva propriei persoane, împotriva propriei lui 
existenţe. Se pune total în slujba adversarului... 

Iată lucrul cel mai greu de crezut.! Este de neînțeles. 
Numai prin harul lui Dumnezeu poate fi înţeles acest 
fenomen. 

Deci, după pedeapsă, victima arborează drapelul 
duşmanului peamărindu-i victoria... 

Culmea satanismului! Să faci spionaj în favoarea propriului 
tău duşman, căruia îi ascuţi securea cu care urmează să-ţi 
taie capul. 

ACESTA ESTE FENOMENUL PITEŞTI! 

GHERLA (1) 

Dintr-un Iad în altul. 

Ne-am trezit într-o bună zi (din luna august 1951) că 
suntem anunţaţi să ne facem bagajele. Am fost scoşi în 
curte unde a venit o căruţă cu cai pentru bagaje. Noi am 


fost încolonaţi şi duşi pe jos până la o haltă - nu departe de 
zidul închisorii. 

Pentru prima oară puteam să ne privim unul pe altul fără 
să av em în faţă călăii. 

Nu mai îndrăzneam să ne privim în ochi, fie din umilinţă, 
fie din frică. Fiecare din noi îl considera pe celălalt un spion, 
un informator care ar putea să-i descopere gândurile. 

Când trenul s-a urnit din loc încet, am văzut pomi cu 
frunza verde şi prune date în pârgă, căci era pe la 
jumătatea lui august 1951. Deodată toţi muşchii trupului 
meu au început să tremure de emoție la vederea fructelor 
pe care nu le-am mai văzut de patru ani. Era un fenomen pe 
care îl simţeam pentru prima dată. 

Niciunul din noi n-am ştiut unde plecăm. Am aflat doar 
când trenul s-a oprit în staţia Gherla. 

La închisoarea Gherla am fost luat în primire de către 
comandantul închisorii Gherla, pe nume Gheorghiu - un 
fost CE. R.-ist din Tecuci. 

Plin de prostească trufie, ne-a încolonat în curtea închisorii 
şi ne-a ţinut următorul discurs: 

— Pentru noi, voi nu sunteţi decât nişte bandiți şi încă 
dintre cei mai periculoşi. Dacă nu veţi ţine cont de 
dispoziţiile noastre veţi fi împuşcaţi cu toţii. Aţi fost aduşi la 
Gherla ca să executaţi o pedeapsă care este umană şi prea 
binevoitoare, deoarece voi trebuia să fiţi omorâţi la data 
arestării... 

Alături de directorul Gheorghiu stătea şi un gardian cu 
nume de Niki Marcu - evreu - bestie fără pereche care a 
contribuit alături de alţi nemernici la torturarea deţinuţilor. 

Am fost introduşi în 6-7 camere mari de la etajul 3, înjur 
de 30-40 de inşi într-o cameră. Au venit prin camere 
Ţurcanu cu adjunctul său Alexandru Popa, zis „[anu”, care 
ne-a ţinut fiecare câte un scurt logos despre „misiunea” 
noastră în această închisoare: 

— Vă veţi face în continuare autodemascarea. Materialele 
date de voi în autodemascări au fost coroborate cu 


materialele date de alţi bandiți şi s-a constatat că tot bandiți 
aţi rămas. Aţi ascuns lucruri pe care nu le-aţi autodemascat. 
Aţi demascat pe alţii, dar pe voi nu v-aţi autodemascat. 

S-au adus tone de hârtie şi oamenii au fost duşi - plini de 
spaimă - în celule anume amenajate cu unelte de scris... Şi 
scriau în disperare... Orice, numai să scrie împotriva lor 
înşişi ca să scape de groaznicele chinuri. 

Aşa arăta perioada de aclimatizare la noile condiţii din 
închisoarea Gherla. 

Ce s-a întâmplat la închisoarea Gherla înaintea venirii 
noastre. 

Încă din primăvara anului 1950, după ce a fost realizată 
prima promoţie de roboţi, un lot din aceştia au fost aduşi la 
închisoarea Gherla. În frunte l-au avut pe Alexandru Popa, 
zis Ţanu, adjunct al lui Ţurcanu. Sub supravegherea 
ofițerului politic, aceştia au format „comandamentul” de 
torturare şi dezumanizare a deţinuţilor. 

Li s-a amenajat o cameră de tortură. S-au creat şi printre 
ţărani şi muncitori informatori, pe care i-au răspândit 
printre ceilalţi. Închisoarea avea multe ateliere, încât aveau 
nevoie măcar de câte un „turnător” în fiecare atelier. S-a 
format astfel o reţea de informatori ca o pânză de păianjen. 
Era o reţea secretă. Orice deconspirare a informatorilor 
sau a metodelor pe care le foloseau însemna moarte,. 

Dorinţa de muncă în închisoarea Gherla era 
autodistrugere. 

Conducerea ocultă a statului roman ar fi reeditat cu dragă 
inimă un „Katin” sovietic, dar nu le venea la îndemână... De 
aceea au adoptat metoda distrugerii duşmanilor prin efort 
fizic şi subalimentaţie. Metoda era sigură, căci a fost 
temeinic verificată în gulagul rusesc unde a dat rezultate 
drăceşti excepţionale. 

Oculta comunistă era perfect conştientă că atrocitățile 
folosite în lagărul comunist nu au justificarea celor 
înfăptuite de nazişti. 


Regimul nazist al lui Hitler şi-a justificat opresiunile prin 
necesităţile de apărare în perioada stării de război. 
Comuniştii, efectuând masacrele în timp de pace, nu puteau 
avea nici o justificare în faţa opiniei publice mondiale. 
Gogoriţa cu „războiul rece” a valorat cât un balon de săpun, 
deoarece serviciile secrete ale celor două sisteme lucrau 
mână în mână sub îndrumarea Ocultei internaţionale. 

La închisoarea Gherla i-am văzut pe cei trecuţi prin Piteşti 
tăcând mari eforturi să-şi îndeplinească norma şi astfel să 
primească o mâncare ceva mai bună decât cea oferită celor 
din celule, Dacă nu-ţi îndeplineai norma, primeai tot 
mâncare ca la celulă. Dacă administraţia considera că la 
mijloc e rea voinţă, noaptea o petreceai la carceră sau la 
celula neagră. 

În felul acesta se forma un cerc vicios de distrugere a 
individului. 

A doua zi, flămând şi obosit nu-ţi puteai face norma nici cât 
în ziua precedentă. 

În două-trei săptămâni mulţi au fost distruşi fiziceşte şi 
scoşi din rândul celor ce munceau în fabrică. Aceştia au fost 
trimişi la celule sau, dacă erau pe moarte, au fost duşi la 
infirmerie. 

Dac-ar fi fost numai asta... Cei trecuţi prin „moara” 
reeducării la Piteşti, după programul de muncă epuizantă, 
erau obligaţi să pună pe hârtie tot ce au auzit vorbindu-se 
în fabrică de la ceilalţi deţinuţi. 

Aprecierea o făceau călăii de la Piteşti cu creiere şterse şi 
minţi rătăcite. 

Dacă nici norma nu ţi-o făceai, nici informaţii nu aduceai 
imediat erai considerat „bandit”, care te menţii pe o poziţie 
ostilă regimului comunist. 

Aceşti oameni deveniți umbre, ca să scape de servitutea 
mişelească de a spiona pe camarazii lor, munceau până la 
epuizare totală... 

Doamne Dumnezeule - mi-am zis în mine -... Mergem în 
fabrică unde mai sunt încă oameni curaţi sufleteşte... Noi 


cei trecuţi prin camerele de tortură de la Piteşt, noi cei 
dezumanizaţi şi satanizaţi spre a murdări ce este curat, 
spre a face întuneric acolo unde este lumină. 

S-ar putea să întâlnesc un deţinut ca şi mine cu care să fac 
întrecere în a ne descoase unul pe celălalt, ca apoi să ne 
turnăm reciproc. În felul acesta amândoi dovedim că ne-am 
însuşit principiile noii morale comuniste. 

Eram sigur că mă voi întâlni cu turnători pe care eu va 
trebui să-i provoc prefăcându-mă că-l socot „bandit”. La 
rândul lui, celălalt delator mă va provoca pe mine. 
Informaţiile culese le vom prezenta tartorilor „reeducării” 
şi în ferul acesta ei vor verifica sinceritatea noastră. 

Acesta era cazul fericit... Dar cugetul mă mustra 
îngrozitor la gândul că voi face confuzii. Voi întâlni un om 
cinstit şi curat, pe care, crezându-l turnător ca şi mine, îl 
voi da pe mâna călăilor. 

Spaima şi mustrarea anticipată că voi da greş era un 
fenomen îngrozitor. 

Zbuciumul acestor gânduri mă mistuia până la epuizare. 
Unde mai pui şi cele 12 ore de muncă istovitoare...! 

„Cazul „ Tache Rodas. 

Într-o zi, uşa se deschise brusc şi în cameră năvăleşte 
Ţurcanu înjurând de dumnezei, hristoşi, mamă... 

— Bandiţilor, vă omor! Vă distrug! Nu mai vedeţi lumina 
zile! Când intra "Ţurcanu In aceste camere de studenţi, noi 
ne ridicam cu toţii în picioare, Ţurcanu era un fel de „Măria 
Sa”. 

Cu faţa la perete! F-va...! 

Automat această turmă dresată şi speriată s-a întors cu 
faţa la perete în faţa bestiei securiste. 

— Să nu îndrăznească nimeni să tragă cu coada ochiului, 
sau să răsucească scăfârlia în dreapta sau stânga. Aşa să 
încremeniţi! 

În toate momentele acelea simţeai greaţa că te poţi 
pomeni cu cine ştie ce urs sau altă fiară fioroasă în spate 
care te va sfâşia. 


Am auzit cum s-a deschis uşa, s-au mai auzit şi nişte 
foşneturi, pe urmă |urcanu a zis mai multor oameni: leşiţi 
afară. Am auzit închizându-se uşa, după care Ţurcanu tună 
la noi: 

— Întoarceţi-vă cu faţa la mine! 

Când ne-arn întors, am văzut jos un ghemotoc. Un muşuroi 
acoperit cu preşuri murdare de sub care se prelingeau 
câteva şuviţe de sânge. Nu se distingea nici un fel de formă 
a trupului omenesc... 

— Ascultaţi şi luaţi aminte - zise Ţurcanu. Apoi lovind cu 
piciorul în acel ghemotoc a poruncit: 

— Vorbeşte măi! 

Am auzit o voce stinsă, dar clară, de sub velinţele murdare 
zicând: 

— Mă numesc Rodas Tache. Mă găsesc în situaţia aceasta 
pentru că am spus bandiţilor din fabrică să se ferească de 
cei de la Piteşti, pentru că toţi sunt turnători. 

Modul în care au fost pronunţate cuvintele ne-a creat la 
toţi o stare de groază de nedescris. Cele spuse păreau a fi 
ultimele lui cuvinte din viaţă. 

Apoi Ţurcanu ne-a ţinut un discurs despre cum s-au 
întâmplat lucrurile: 

— Acest bandit de Rodas Tache, venind cu noi de la Piteşti, 
a fost introdusân fabrică. Fiind elev la data arestării, 
cunoştea mulţi muncitori din Ploieşti. 

S-a întâlnit cu ei şi s-au îmbrăţişat... Unuia dintre ei i-a zis: 
„Mă, feriţi-vă de studenţi că toţi sunt nişte turnători”. 

Muncitorul s-a uitat la el, a luat act de ce i-a zis şii-a 
mulţumit pentru informaţie. În sinea lui şi-a zis că bietul 
copil a înnebunit. Cum să creadă despre studenţi că ar fi 
turnători când el îi cunoaşte ca elementele cele mai pline de 
virtute. 

Acest muncitor întâlnind pe un student cunoscut care 
venise tot de la Piteşti, i-a pus întrebarea: „- Domnule, ce s- 
a întâmplat cu studenţii la Piteşti? Studentul i-a răspuns: ,„- 


Nu s-a întâmplat nimic. Sunt anticomunişti, sunt legionari, 
se menţin pe poziţie... Dar de ce mă întrebi?” 

Muncitorul dădu din cap zâmbind şi îi zise studentului. „- 
Uite, am şi eu aici o cunoştinţă. Un biet copil care numai 
după doi-trei ani de puşcărie şi-a pierdut minţile. Mi-a zis să 
ne ferim de studenţi că toţi sunt turnători. Îl cunoşti cumva 
pe Rodas Tache? 

— Nu-l cunosc dar cred că-icam zăpăcit. S-o fi ţăcânit de 
cap din cauza puşcăriei.” 

Seara la ieşirea din fabrică, acest student a dat o 
informaţie „specială” pentru [urcanu şi ofiţerul politic,. 

— Eu. 

— Zise Ţurcanu - l-am întrebat pe student: 

— Tu ce i-ai spus?” 

— l-am spus - îmi răspunse studentul - să nu mai 
vorbească şi cu alţii despreaceasta ca să nu strice 
atmosfera frumoasă de rezistenţă anticomunistă.” 

Imediat muncitorul respectiv a fost scos din fabrică şi dus 
în camera de tortură numărul 99 de la etajul III, pentru a fi 
izolat şi transformat din om în neom. 

Aşa ne-a vorbit Ţurcanu cu o impertinenţă diabolică. Noi l- 
am crezut căci acesta era adevărul dureros. Îi cunoşteam 
rafinamentul de fiară. 

S-ar putea spune că studentul a greşit din punct de vedere 
moral, însă se poate pune problema şi altfel: 

Ce s-ar fi întâmplat dacă acest muncitor ar fi fost şi el 
trecut prin „moara reeducării...”? 

S-a ajuns la punctul „care pe care”. 

Dacă erai un ticălos, o spuneai din ticăloşie. Dacă erai 
cinstit, îl divulgai din eroare şi din instinctul de conservare. 
Totul era să fii mare artist. Să taci, să te închizi în tine. Dacă 
vorbeai, nu ştiai cu cine vorbeşti. Aveai toate şansele să-fi 
încarci conştiinţa fără motiv. Na a veai cum să verifici dacă 
cel cu care stăteai de vorbă e un informator sau un om 
cinstit. 

Verificarea drăcească a loialității faţă de „reeducare” 


Nu sunt cuvinte în vocabularul lumii întregi pentru a 
descrie groaza ce mi-a lăsat-o calvarul bietului Tache 
Rodas. Îmi imaginam cum şi-a ispăşit greşeala de a fi naiv 
acel muncitor cinstit... 

A doua zi, veni Ţurcanu însoţit de un gardian ce avea în 
mână o listă bine gândită şi dinainte calculată pentru a ne 
răspândi prin toate camerele. 

Aceasta constituia o verificare ce o realiza Ţurcanu şi 
ofiţerul politic. Trebuiau să ştie exact cum cei trecuţi prin 
„Tâşniţa reeducări” ştiu să păstreze secretul asupra celor 
ce se petrec în închisoare. 

În camerele în care am fost introduşi erau de-a valma 
oameni curaţi care n-aveau nici cele mai mici cunoştinţe 
despre nenorocirile Piteştiului. Erau studenţi cu creierele 
spălate care nu se cunoşteau între ei, fiind formaţi astfel în 
diferite camere de tortură. Peste toţi aceştia veneam noi, 
luaţi tot separat, câte unul din fiecare cameră de studenţi, 
care nu ne cunoşteam intre noi. 

lată-ne zvârliţi ca într-o mare hazna cu miros infect dintr- 
un oraş de provincie. Acolo sunt multe specii de viermi care 
vara se lăfăiesc în mediul lor de viaţa. Nu numai că se 
lăfâiesc cu plăcere, ci duc şi o luptă acerbă intre ei -care pe 
care - ca să supravieţuiască. Aşa eram noi... 

Ni s-a dat dispoziţie că fiecare din noi trebuie să-l 
provoace pe celălalt. Să scoată de la el tot ce ştie cu privire 
la reeducare şi să divulge imediat lui Ţurcanu ce a auzit. 

Dacă nu provocai, te provoca altul pe tine. Dacă nu 
divulgai, te divulga altul pe tine zicând: 

— l-am pus întrebarea, dar n-a răspuns nimic. 

— Aaaa, ai tăcut? Înseamnă că banditismul cloceşte în tine, 
încă n-a fost scos în întregime. Astfel erai trecut din nou 
prin torturi barbare spre a fi scos „banditul” din tine. 

Toate ieşirile din acest Iad erau zăvorâte, iar noi eram în 
interiorul lui. 

Dubla calitate de medic şi informator. 


La închisoarea Gherla studenţii de la medicină din ultimul 
sau penultimul an erau folosiţi la vizitele medicale. Aveau 
libertatea ca toată ziua să se informeze pe secţii care sunt 
bolnavii. 

Toţi au fost dezumanizaţi prin torturi în închisoarea Piteşti 
şi aveau mintea întoarsă cu 180 de grade. 

Omul simplu e foarte sensibil la fapta medicului de a se 
interesa în mod sincer de viaţa sa. 

Dacă medicul îl ascultă, îi vorbeşte frumos, îl ciocăneşte pe 
piept şi pe spate, el este pe jumătate vindecat. 

Când se făceau aceste vizite medicale, eu stăteam nu prea 
departe de medic şi pacient, ca să observ tot ce se petrece 
şi să aud tot ce se vorbeşte. 

Vedeam cu groază cum aceşti studenţi erau manipulaţi de 
către "Ţurcanu şi ofiţerul politic, iar la rândul lor, studenţii 
cu mintea întoarsă şi creierul spălat, exploatau naivitatea 
unor oameni simpli şi cinstiţi. 

Cei cu boli de plămâni sau boli cardiace, care aveau nevoie 
de un consult mai de lungă durată, se retrăgeau într-un colţ 
al camerei. Începea discuţia între doctor şi pacient, atât 
asupra bolii cât şi a altor chestiuni mai intime. 

Vedeam cum doctorul îi zice pacientului: 

— Suflă, respiră adânc... Apoi se apropria de urechea 
pacientului întrebându-1: 

— Când ai fost arestat? I-au arestat pe toţi cei din grupul 
dumitale...? 

Omul, sincer flatat că doctorul discută cu el şi alte 
probleme decât cele de sănătate îşi dădea drumul, 
enumerându-i secretele cele numai de dânsul ştiute. 

După ce astfel li descoseau pe aceşti pacienţi curaţi la 
suflet, dar naivi, doctorul plecasă facă rapoartele 
informative pentru "Ţurcanu şi ofiţerul politic... 

Eu, care cunoşteam „fenomenul Piteşti” fiind şi victima lui, 
urmăream pe aceşti doctori, analizându-le toate mişcările şi 
toate figurile care le făceau. Socoteam în mine: Ce s-ar 
întâmpla dacă pacientul, p ecare-l consultă doctorul, a 


suportat la rândul său „fenomenul Piteşti „? Atunci 
intervenea o concurenţă între cei doi informatori... 

După ce se terminau aceste vizite medicale, ţăranii şi 
muncitorii comentau în urma lor vorbindu-i numai de bine: 

— Să-i dea Dumnezeu sănătate că are un suflet atât de 
bun... Este imposibil ca Mişcarea Legionară să nu biruie cu 
astfel de oameni pe care îi are... 

Asistam la toată această tragedie fără să pot face nici cel 
mai mic gest. Chiar şi cea mai nesemnificativă clipire din 
ochi nu o puteam face fără a fi total distrus. 

Până la urmă, Dumnezeu mi-a ajutat să scap din acea 
cameră îmbolnăvindu-mă de plămâni. 

Doctorii au ajuns la concluzia că trebuie să fiu scos din 
fabrică deoarece nu mai corespund nici celei mai uşoare 
munci. Totuşi, la indicaţiile lui Ţurcanu şi ale ofițerului 
politic, trebuia să mă ţină în viaţă ca element de diversiune 
pentru ceilalţi deţinuţi. Astfel am fost internat la infirmerie 
pentru puţină vreme. 

Un tânăr muncitor. 

La închisoarea din Gherla am întâlnit un tânăr muncitor 
legionar din Panciu. Era dogar de meserie. Numele lui era 
Grigore Tudose. Era un tânăr brav dar foarte sărac. Ela 
luptat sub conducerea lui Ion Paragină în munţii Vrancei şi 
a fost prins odată cu ceilalţi. 

Acest tânăr era de o puritate sufletească de-a dreptul 
îngerească. După cum m-a primit în această nedorită 
întâlnire mi-am dat seama că a rămas la fel de pur ca şi 
înainte de arestare. Mi-am mai dat seama - în acelaşi timp - 
că încă n-a trecut prin „moara reeducării”, deci n-a fost 
dezumanizat. 

Când m-a văzut, a venit direct la mine plângând şi a 
început să mă strângă în braţe şi să-mi povestească prin 
câte a trecut. 

Îi cunoşteam nevinovăția... Mă îngrozea, însă, gândul: Ce 
se va alege din el când va ajunge în camera de tortură? Nu 


va scăpa de acolo decât cu conştiinţa întoarsă cu 180 de 
grade. 

Nu îndrăzneam să-i destăinui nimic din grozăviile ce-l 
pândesc, căci aceasta ar fi însemnat sinuciderea pentru 
mine. Eram sigur că va ajunge în „hora” dezumanizării şi 
atunci mă va divulga... 

M-am mai întâlnit de câteva ori cu el, după care a 
dispărut. Am fost informat mai târziu că a fost introdus într- 
o celulă mică cu doi „reeducaţi” şi supus torturilor. 

L-au ţinut acolo vreo două luni, după care mi-a apărut în 
cale venind direct spre mine. Mi-am dat seama că a fost 
trimis în mod special ca să mă ispitească. Avea pe faţă un 
zâmbet dezinvolt, pe care noi cei trecuţi prin „râşniţa” 
Piteştiului îl cunoşteam. 

lată cum începu să mă ia pe direct şi la fix: 

— Trebuie să fim dârji, Mişcarea Legionară trebuie să se 
sudeze aici în închisoareca ieşind afară să fim şi mai 
puternici... 

Cunoşteam perfect limbajul lui Ţurcanu pe care acesta l-a 
impus studenţilor la plecarea din închisoarea Piteşti. Era un 
limbaj amăgitor cu care se identificau viitoarele victime. 

Îndurerat - cum n-am mai fost niciodată - i-am zis: 

— Grigore, te rog spune-le celor care te-au trimis la mine 
să nu vândă castraveți la grădinar. 

Grigore - băiat isteţ - a înţeles cum stau lucrurile. Şi-a dat 
seama că şi eu am trecut prin „malaxorul” dezumanizării şi 
mi-a replicat astfel: 

— Adică... Dumneavoastră sunteţi grădinarul. 

— Nu mă... TU eşti castravetele care mi te-a dat mie. 

Aşa am răspuns pentru a mă salva. Cu toate acestea mi-am 
pregătit pielea pentru bătaie şi toate explicaţiile care ar fi 
trebuit să le dau. Am scăpat, înseamnă că acel „comitet de 
reeducare” n-a considerat răspunsul meu dat lui Grigore 
Tudose drept o deconspirare a secretului reeducării. 

Am aflat mai târziu că Grigore Tudose, după ce a fost 
supus unei acţiuni speciale de satanizare - sufletul fiindu-i 


distrus şi mintea întoarsăa devenit un bun colaborator al lui 
Ţurcanu. 

A fost introdus în camera de tortură numărul 99 de la 
etajul III al închisorii Gherla, incredinţându-i-se funcţia de 
planton spre a veghea asupra „bandiţilor”. 

În felul acesta, flăcăul cel brav de altădată, îlsupraveghea 
pe Mihai Timaru. 

Bietul Mihai 'Timaru, frânt de atâta tortură neîntreruptă şi 
de atâta nesomn, aţipea în timp ce-şi nota pe o foiţă de 
săpun demascarea. Grigore Tudose striga la el zicându-i: 

— Dormi Timarule, dormi... Ce-ţi pasă, te-ai văzut ginere 
de burghez - la Costică Brandabur. De acum ai cu cine 
exploata clasa muncitoare. La asta îţi stă gândul în loc să fii 
activ în a arunca putregaiul din tine... 

Mihai Timaru era ofiţer, fiu de ţăran sărac. Erau 14 fraţi. 
EI s-a căsătorit cu o frumoasă podgoreancă, fiica unui om 
înstărit pe nume Brandabur. La acest fapt se referea 
Grigore Tudose - cel cu mintea întoarsă. 

Mi s-a acordat un credit dubios. 

Pe când eram în circuitul închisorii - de la fabrică la 
dormitor - am identificat o mulţime de ţărani şi muncitori 
din judeţul Vrancea care mă cunoşteau după nume. Mă 
cunoşteau pentru că tatăl meu a fost candidat pe listele de 
deputaţi din partea partidului „lotul pentru Ţară”. 

Mulţi ţărani mă cunoşteau încă de copil mic, deşi eu nu-i 
cunoşteam pe dânşii. Astfel m-am pomenit creditat mai mult 
în numele tatălui meu. 

Cu atenţia încordată am descoperit ca în toată această 
popularitate era ceva necurat. Ea depăşea limita realului. 

Ţurcanu şi administraţia au creat în jurul meu o 
efervescenţă prin mijlocirea informatorilor. Ştiindu-mă 
robotizat, împingeau pe oameni să aibă încredere în mine şi 
să mi se destăinuiască... Aşa erau exploatate sufletele cele 
curate de duhurile cele negre şi murdare. Eram într-o 
situaţie înspăimântătoare, îmi foloseam inteligenţa la maxim 
pentru a mă sustrage ordinelor lui Ţurcanu. Dar, faptul că 


eram corelat în stratagema lor josnică, puteau să mă 
folosească în scopuri diabolice. 

Acelaşi lucru i se întâmpla şi sărmanului Costache Oprişan. 
Deşi era grav bolnav de plămâni, în loc să-l interneze la 
infirmerie, îl ţineau la muncă în fabrică drept momeală. 

De multe ori au venit la mine ţărani şi muncitori ca să-mi 
ofere bucata lor de pâine... Ca să evit destăinuirile lor 
făceam pe bolnavul. Simulam mereu o „criză” gravă ce mă 
încerca pe dinăuntru. 

Doi ţărani şi un muncitor. 

De câte ori venea câte un lot de deţinuţi, Goiciu - noul 
comandant al închisoriiavea obiceiul să-i întâmpine şi să le 
pună întrebări: Cine eşti? Ce meserie ai? Ce condamnare 
ai? 

Într-o zi sosi un lot de ţărani şi muncitori. Printre aceştia 
se afla şi fostul ministru al Agriculturii, pe nume Pană. Pană 
era îmbrăcat cu o scurtă ce avea în jurul gâtului o blană 
scumpă. Cum dădu Goiciu cu ochii de dânsul îi puse 
întrebarea: 

— Ce meserie ai tu? 

— Agricultor. Răspunse fostul ministru. , 

Lângă Aurel Pană s-a nimerit să stea un adevărat ţăran 
amărât, cu iţari uzaţi, cu opinci, zdrenţăros, îngârbovit şi 
ridat la faţă. 

Directorul îi privi pe cei doi comparându-i şi apoi îi zise lui 
Pană: 

— Ăsta e ţăran mă, nu tu. TU eşti ţăran ca ăsta? 

Fostul ministru i-a întors-o cu glas domol, ca să nu-l irite: 

— Eu sunt ţăran în felul meu, el este ţăran în felul lui. 

Venea la rând un muncitor, căruia i-a pus întrebarea: 

— Ce meserie ai? 

— Sunt turnător. 

Toţi gardienii în frunte cu Goiciu au rămas înmărmuriţi de 
răspuns, deoarece în vocabularul lor (de dinaintea 
potopului) noţiunea de „turnător” avea un singur înţeles, 
acela de informator. 


Prostia de caraliu a lui Goiciu începu să ia foc, fiind gata să 
fărâme pe bietul om. Atunci un deţinut mai volubil aluat 
cuvântul zicând: 

— Turnător în fontă, domnule comandant. 

— Aşa spune mă! Dumne... Pastele etc... Etc... 

Fielderman. 

La un moment dat, a fost adus în cameră cu mine un 
industriaş, proprietarul unei mari mori din Bacău, pe nume 
Fielderman, de naţionalitate evreu. 

Spunea că era arestat din cauză că fratele lui, Wilhelm 
Fielderman, fostul preşedintelal Federaţiei comunităţilor 
evreieşti din România, care fusese martor în procesul lui 
Antonescu din partea acuzării. După proces a plecat din 
ţară cu o misiune oficială şi dus a fost... Acum bietul 
Fielderman, industriaşul, trăgea ponoasele. 

Acest Fielderman a beneficiat de un regim alimentar 
special, mult îmbunătăţit faţade noi ceilalţi. Într-o zi numele 
îi este citit pe o listă cu deţinuţi care plecau pentru o vizită 
medicală la Spitalul penitenciar Văcăreşti. 

Spuneau deţinuţii care au stat în aceeaşi cameră cu 
Fielderman la spitalul Văcăreşti că analizele sângelui i-au 
ieşit pozitive. Fielderman a protestat cerând să fie repetate. 
N-a sesizat că la mijloc este un aranjament al familei sale 
care încerca în felul acesta să-i rejudece procesul şi să-l 
scape din închisoare. Pe el l-au speriat cele vreo trei - patru 
„cruci” în sânge. Deci, un sifilis în stadiu avansat... 

Un bolnav mai hâtru dintre cei cu care era în cameră a 
exclamat oftând: 

— Ce să facem domnilor, l-au „încreştinat” şi pe acesta. 

A fost adus înapoi la Gherla, unde se zice că a murit 
neajungând să i se mai rejudece procesul pe motiv de 
boală... 

Iancu Avram. 

Un alt evreu pe care l-am cunoscut şi cu care m-am 
împrietenit a fost. 

lancu Avram. 


Era în cameră cu noi unul pe nume Stoianovici. O hahaleră 
incolora, fost plutonier de jandarmi, care nu ştia de brânza 
lui nici ce vrea, nici ce meserie are. Era neîntrecut în vorbe 
de ocară şi necuviinţe de tot felul. 

Când lancu Avram a fost introdus în cameră, ca orice 
deţinut nou venit privea în dreapta şi în stânga speriat după 
un loc unde să se culce. 

Arunci Stoianovici se ridică în picioare şi pe un ton răstit 
strigă la evreu: 

— La Palestina cu tine jidane, ce cauţi aici?! 

N-am putut să suport această neomenie din partea 
„tamburului” faţă de o persoană cu care trăgeam aceeaşi 
osândă şi i-am replicat zicându-i: 

— Domnule Stoianovici, lancu Avram va dormi cu mine în 
pat, alături de. 

Mărculescu şi de Olteanu. 

— Ia uite domnule, chiar dumneata care eşti legionar, pe 
cine te-ai găsit să găzduieşti, pe un jidan! 

La rândul meu i-am întors-o dându-i câteva parabole din 
Evanghelii. 

Din colţul opus al camerei îl luă un altul în „şpraiţuri”, apoi 
altul şi tot aşa, pană s-a ridicat toată camera împotriva 
nemernicului şi astfel i-am închis gura. 

Iancu Avram s-a încadrat în rândurile noastre cu statut de 
deţinut „bandit”. I-am ascultat păsurile şi am aflat că în 
timpul războiului a făcut parte din categoria celor 
transferați de către Antonescu în Transnistria. 

Cum în închisoare oamenii ajung să discute intimităţi pe 
care în alte condiţii nu le-ar discuta, am aflat de la Iancu 
Avram susţinerile multor evrei din tagma celor de rând. 
Părerea multora dintre aceştia era că ei sunt victimele 
propriilor lor conducători. Că aceştia pentru a-şi păstra 
poziţiile au dus masele de evrei de rând la distrugere, 
susţinând că se vor regenera mai pe urmă. 

Cu ţoţă disperarea în care cădea câteodată, era sigur că 
va scăpa. Că va fi socotit un evreu sionist rătăcit care a 


încercat să deturneze un avion, dar a fost prins. Eu însă îi 
ziceam împotrivă: 

— lancule, lancule, te vor pedepsi ai tâi. Nu pentru că ai 
vrut să fugi, ci pentru că ai fost atât de nărod că te-au prins. 

Într-o zi Iancu Avram a fost invitat la grefă. Acest lucru 1-a 
speriat, nefiind obişnuit cu asemenea invitaţii. L-am 
încurajat zicându-i că atâta timp cât nu-şi încarcă conştiinţa 
cu păcate, în mod sigur Dumnezeu îl va ajuta să scape. La 
întoarcerea de la grefă era mai liniştit. Avea impresia că-i 
vorba de rejudecarea procesului... 

— Iancule, fii sigur că scapi. Vei mergem Israel unde vei 
culege vagoane de portocale pe care le vei trimite în 
România, de unde prietenul tău Octavian Voinea îţi va 
trimite, la rândul său, vagoane şi vapoare întregi de 
cherestea şi astfel amândoi vom ajunge milionari. 

Iancu se entuziasma făcând socoteli precise şi corecte, dar 
la urmă zicea: 

— "Tavi, Iavi, toate acestea sunt prea frumoase ca să se 
împlinească. 

— Fără nici o grijă lancule. Mântuitorul ne învaţă să 
sperăm şi să iubim şi tot ce dorim vom avea. 

Într-o zi Iancu Avram a fost chemat la grefa şi nu s-a mai 
întors. Am aflat că i s-a rejudecat procesul şi că a fost pus în 
libertate. 

GHERLA (2) 

Evreul Nathan. 

Încă un evreu cu care m-am întâlnit în camera de 
semiizolaţi era unul pe nume Nathan. 

Era acest Nathan supravieţuitor al lagărului de la 
Auschwitz şi era condamnat pentru că fusese turnător al 
conaţionalilor săi în faţa organelor de administraţie naziste. 
Spera totuşi să scape, căci avea un fiu, ofiţer în armata 
americană, care se interesa de el. 

Acesta făcea pe ţăcănitul la cap. O făcea cu mare efect, 
mai ales că administraţia nu-l pedepsea pentru aceasta. 


Lucra la atelierul de vopsitorie. Într-o zi a prins un 
porumbel pe care 1-a vopsit în toate culorile. Pentru noi a 
fost o distracţie nemaipomenită şi un moment de relaxare 
când am văzut cum ceilalţi porumbei au sărit pe cel vopsit 
gata să-l omoare... 

Altădată, când a venit închiderea, Nathan s-a trântit la 
pământ strigând cât îl ţinea gura: 

— Sunt mort, sunt mort! 

Situaţia ne convenea la toţi pentru a vedea cum 
reacţionează administraţia. Dacă unul din ceilalţi ar fi făcut 
una ca asta ar fi fost călcat în picioare. 

Sosi şi echipa de gardieni pentru închidere. 

— Nathan, scoală-te de acolo, îl apostrofă primul gardian. 

— Sunt mort, sunt mort! Striga Nathan. 

— Scoală Nathan că avem noi metode să te înviem. Te bag 
la neagra şi îţi trec ţie toate pandaliile. 

Nathan - simțind că ameninţarea gardianului nu-i o glumă 
- a sărit în picioare luând poziţia de drepţi: 

— Ce, pe mine mă băgaţi la neagra? Voi n-aţi aflat că 
această puşcărie îmi aparţine în întregime mie? M-a 
împroprietărit Petru Groza cu ea. După ce eu voi prelua 
puterea în România vă bag pe toţi la neagra şi veţi vedea 
cum din roşii veţi deveni negri. 

Erau momente de amuzament care ne mai răcoreau puţin. 
Nathan ii ataca exact pe inima noastră, numai că lui nu-i 
făceau nimic pentru toate aceste aiureli. 

La infirmeria închisorii Gherla. 

În oraşul Gherla exista un abator sau o fabrică de mezeluri 
ale cărei produse, uneori, erau respinse de a fi consumate 
pe piaţă de populaţie. Aceste produse se aduceau la 
închisoare, unde se dădeau deţinuţilor ca mâncare 
îmbunătăţită celor care lucrau în fabrică. 

Astfel, a fost adus un fel de cârnaţ umplut cu o pastă 
asemănătoare pateului de ficat, căruia îi ziceau „leberber”. 

Consumând din acest aliment m-am îmbolnăvit de icter 
negru. Am fost internat la infirmeria închisorii, care era o 


cameră mare cât un hangar. Mai era o cameră mai mică, 
amenajată tot ca infirmerie. Acolo erau internaţi numai cei 
ce făceau „servicii” Securităţii: Reeducaţii şi cei de care 
Securitatea avea nevoie în vederea anchetelor. În acea 
cameră asistenţa medicală era mai substanţială. 

Medic al închisorii era unul pe nume Viorel Bărbosu, ajutat 
de deţinuţi studenţi la medicină în ultimii ani de studii, cu 
toţii trecuţi prin,„râşniţa reeducării” de la Piteşti. 

Tot corpul, mai ales faţa, precum şi venele de sub limbă au 
devenit de o culoare galben-negru-verzuie. Arătam ca o 
vietate venită de pe altă planetă. Urina era de culoare 
neagră. 

Am văzut oameni bolnavi şi vlăguiţi de foame şi de muncă 
care doar au gustat din regimul comun şi gata a fostcu ei. 
S-au umflat şi au murit. 

Cum stăteam întins pe pat, trecând pe lângă mine doctorul 
Bărbosu, însoţit de asistenții deţinuţi, la zise acestora: 

— Lui Voinea nu mai avem ce să-i facem. E păcat să 
stricăm medicamentele pe el. 

Cu mine era internat şi un student la medicină, care 
tocmai termina anul cinci de studii la data arestării. Numele 
lui era Vasile Marculescu. După ce a trecut vizita medicală, 
acesta a venit la mine şi mi-a zis: 

— Singura ta salvare este să consumi cât mai multe lichide 
în stare caldă. Să vedem cum am putea face acest lucru... 

În toată această sală mare era o singură sobiţă de tablă, 
un fel de godin mic pe a cărui plită încăpeau înghesuite 
şase gamele cu apă. Noroc că era iarnă şi primeam o porţie 
infimă de lemne care nu reuşeau să ridice temperatura din 
interiorul camerei nici măcar cu un grad. Totuşi era ceva, 
mai mult decât nimic. 

Apa se încălzea la temperatura de cel mult 60-70 de 
grade. Dimineaţa, terciul îl schimbam pe cafea neagră 
făcută din orz prăjit. Din lăturile ce le primeam drept 
mâncare lipsea sarea. Lipsa sării din mâncare era un simbol 
de medicamentaţie. 


După şase săptămâni cu câte şase gamele de apă caldă pe 
zi boala a stagnat. Pe urmă a început să dea înapoi. Urina 
începea să se limpezească, iar pigmentaţia pielii revenea cu 
greu la normal. 

Şase luni au trebuit să treacă până m-am simţit oarecum 
restabilit cu sănătatea şi am mulţumit lui Dumnezeu că mi-a 
ţinut viaţa. 

Moş Olaru. 

Am întâlnit la infirmeria închisorii un muncitor bătrân pe 
nume Vasile Olaru. A fost de meserie cizmar şi paracliser la 
biserică. S-a încadrat în Mişcarea Legionară de prin anul 
1931. Ţinând cont că era cel mai bătrân din toată 
infirmeria, deţinuţii îi ziceau „Moş” Olaru. 

Omul acesta avea o practică îndelungată în medicina 
populară. Cunoştea prepararea unor anumite medicamente 
din ierburi de leac, cu care trata deosebit de eficient 
tuberculoza ganglionară, hemoroizii şi încă câteva boli. 

Cum, din cauza vârstei, nu era sigur că va ajunge să scape 
din închisoare, m-a rugat să-i recomand pe unul din 
studenţii legionari căruia să-i încredinţeze secretele ştiute 
de dânsul cu privire la plantele de leac. I-am recomandat pe 
studentul Mihai Dănilă. 

Presimţirea lui „Moş'* Olaru s-a împlinit. A murit în 
închisoare. Dănilă Mihai - ajuns medic - a fost un om de 
onoare, compensând pe soţia lui „Moş” Olaru pentru 
secretele ce i le destăinuise. 

În continuare, văduva lui „Moş” Olaru a trecut destul de 
des pe la doctorul Mihai Dănilă şi niciodată n-a plecat de la 
dânsul cu mâna goală. Acest lucru s-a întâmplat până în 
anul 1988, când a murit şi doctorul. 

Directorul închisorii Gherla, Goiciu. 

Într-una dinzilele anului 1952 eram în curtea închisorii. 
Goiciu, directorul închisorii, era şi el în curte. Cum am auzit 
multe despre ferocitatea acestui canibal, priveam cu atenţie 
la el şi îl studiam. 


Părea o fantomă. Era un fel de Scaraoţchi - diavol în carne 
şi oase. Uriaş de statură, având o burtă fenomenală pe care 
o legăna în mers în dreapta şi în stânga. Avea braţe lungi de 
gorilă şi părea că adulmecă mereu câte ceva ca să sfâşie. 
Era nemulţumit că nu i se iveşte prilejul. Se vedea cum îl 
caută... 

Această fiară pedepsea cu o plăcere nemaipomenită pe 
deţinuţi pentru motive inventate de el. Avea plăcerea să 
pedepsească cât mai mulţi oameni. 

După planul său neomenesc s-au construit la Gherla 
carcere mai mici decât mărimea unui coşciug. Cel vârât 
într-o asemenea carceră nu încăpea decât dacă gardienii se 
propteau bine când închideau uşa. 

L-am văzut pe unul, pe nume Marcel Popa care, după cea 
stat câteva zile la o asemenea carceră fără mâncare şi fără 
apă, când i-au deschis uşa să iasă s-a prăvălit ca un sac. 
Avea picioarele umflate cât corpul peste piept. Pe unii i-au 
scos morţi sau au murit după aceea din cauza acestor 
pedepse. 

Era de o bestialitate nemaipomenită. 

Năpasta a făcut să fiu observat de dânsul cum îl studiam 
şi să se îndrepte spre mine. M-a chemat la el. N-a pus mâna 
pe mine, dar a început să clănţăne din dinţi aşa cum fac 
berzele când vin în cuib la pui: 

— Ai nnroc... Că te-aş distruge, banditule! 

Deţinuţii care priveau scena s-au speriat. Mă credeau 
pierdut. Privindu-mă cu ochi de fiară îmi zise: 

— Piei din faţa mea că îmi pierd orice control! 

Spre surprinderea mea şi a celor care priveau la scena 
aceasta, am scăpat fără să pună laba pe mine. 

Gestul lui Goiciu l-am interpretat ca pe un ordin ce-l 
aveau, pentru moment, să nu lovească. 

Aceştia erau cu adevărat fiare, tot de fiare selecţionate. La 
ei, îndemnul spre lovire şi batjocorire exista în fire, fără nici 
o îmboldire din afară. Faptul că a evitat să mă lovească era 


dovada disciplinei mişeleşti pe care o respecta. Nu se 
dezlănţuie decât dirijat prin ordine de la superiori. 

Intrigă diavolească. 

Alături de comandantul închisorii, Goiciu, se mai afla încă 
o bestie, călăul care-şi făcuse ucenicia la Canalul Dunăre- 
Marea Neagră. Era locotenentul Mihalcea. 

Era şeful biroului tehnic. Asta doar de formă. În realitate 
nu avea cunoştinţe tehnice sau capacitatea de a conduce un 
birou tehnic. Aşa ca peste tot în ţară, el era dublat de 
tehnicieni deţinuţi, oameni capabili şi de meserie. 

Menirea acestui ticălos era de a tortura deţinuţii cu mâna 
lui, a-i introduce în carceră pe cei care nu-şi făceau norma, 
nedându-le raţia de mâncare drept sancţiune. 

Adevăratul conducător al biroului tehnic era Octavian 
Tomuţă, student în ultimul an la Politehnica din Bucureşti. 

Tomuţă împreună cu alţi studenţi, toţi trecuţi prin 
murdăria Piteştiului, formau biroul tehnic al fabricii din 
închisoare. 

Tomuţă era obligat să dea lista cu cei care nu şi-au făcut 
norma. În baza acestor liste, oamenilor li se tăia raţia de 
mâncare sau erau torturați şi vârâţi la carceră. 

Studenţii de la biroul tehnic au fost atât de profund 
dezumanizaţi Încât la ei nu se observa nici măcar un dram 
de tărie. 

Erau uimitori de docili şi răspundeau cu promptitudine 
cererilor administraţiei. Acestor „reeducaţi administraţia 
le-a asigurat un regim alimentar mai bun, camere separate 
şi lenjerie curată. 

Prin aceste mijloace conducătorilor comunişti le-a fost 
uşor să ţese intriga - atât de mult jinduită - între roboții 
formaţi în închisoarea Piteşti şi masa de deţinuţi (ţărani şi 
muncitori) din închisoarea Gherla. 

În jurul acestor roboţi s-a creat o atmosferă de ură din 
partea celorlalţi deţinuţi. La închisoarea Gherla, la un 
moment dat, muncitorii şi ţăranii au ajuns să confunde 


noţiunea de student cu cea de trădător. Ecuația diavolească 
cu atâtea necunoscute fusese rezolvată! 

Un al doilea sistem de intrigă era şantajul exercitat de 
ofiţerii politici asupra bolnavilor. Aceştia le ziceau direct şi 
fără mască bolnavilor: 

— Vrei asistenţă medicală? O primeşti. Dai mai întâi o 
declaraţie de tot ce n-ai declarat la Securitate împotriva 
duşmanilor poporului nearestaţi şi ne mai dai informaţii 
asupra celorlalţi deţinuţi, ce fac, ce vorbesc, ce gânduri au? 

Mulţi ţărani şi muncitori şi-au pierdut viaţa refuzând 
aceste mişelii, dar au fost şi din aceia care au căzut. 

Începutul sfârşitului „ reeducării „din Gherla. 

Într-o zi, în timp ce plini de spaimă îl aşteptam pe Ţurcanu 
să apară din minut în minut în cameră, ne pomenim cu 
frizerul să ne ferchezuiască. După plecarea frizerului, veni 
un altul cu o pompă ca să ne prăfuiască şi să ne facă 
dezinsecţia. N-a terminat bine de prăfuit că auzim un mare 
zumzet de lume care se adună în curte. Supravegherea a 
scăzut brusc în intensitate. 

De sus, printre gratii, urmăream această desfăşurare 
deosebit de interesantă şi nemaipomenită în închisoarea 
Gherla. Eram numai ochi şi urechi. 

După ce deţinuţii s-au aranjat cu toţii grămadă într-un loc, 
apăru directorul Goiciu. Au urmat alţi ofiţeri şi gardieni, iar 
la urmă de tot Ţurcanu şi câţiva „toreadori” executanţi ai 
atrocităților din închisoare. S-a făcut o linişte de mormânt... 

Primul a luat cuvântul directorul Goiciu. 

Ne aşteptam să tune şi fulgere. Să latre ca o căţea când 
are puii mici, să urle ca o fiară flămândă. Nimic din toate 
acestea. Din contră, a luat cuvântul liniştit, parcă ar fi fost 
altul în pielea lui de drac, nu el însuşi. 

Mai întâi a făcut o analiză a muncii din fabrică, pretinzând 
deţinuţilor să muncească cu mai mult randament, că li se 
vor îmbunătăţi condiţiile de viaţă... 

A fost scurt şi concis. 


Ne miram că până acum n-a spus nimic deosebit care să 
merite o analiză mai profundă şi o interpretare. A luat 
cuvântul şi Ţurcanu care s-a referit la reeducare şi a scos în 
evidenţă că legionarii sunt puturoşi şi sabotează producţia. 

Nici acesta n-a vorbit mult. 

Dar iată că din nou a luat cuvântul directorul Goiciu, 
zicând: 

— Unii dintre voi au căzut victime şi au fost torturați. Să 
ştiţi că acest lucru se datorează „domnişorilor” voştri care 
ne-au dus în eroare. Măsurile luate împotriva voastră se 
datorează minciunilor scornite de dânşii... Prin „'domnişori” 
directorul înţelegea pe studenţii dezumanizaţi, aduşi din 
închisoarea Piteşti. 

Deci, asta era noutatea! 

În discursul său plin de cinism a aruncat ideea că este 
interzis a se mai acţiona cu torturi împotriva deţinuţilor. Că 
administraţia n-a făcut nici un fel de asuprire... Dacă, totuşi, 
s-a făcut vreo „greşeală” se datorează erorii în care au fost 
duşi de către „domnişori”. 

Am rămas stupefiat la auzul acestor vorbe. Să-i iasă din 
gura acestui călău un asemenea „porumbel”, nu era deloc 
un lucru întâmplător. Acesta era un lucru dirijat de sus, 
tocmai de cei care au pus la cale această crimă fără 
precedent. Se vedea cum lucrurile iau o întorsătură cu 180 
de grade. 

Pentru mine se contura clar o nouă ticăloşie a Securităţii şi 
Partidului Comunist de a arunca toate ororile săvârşite de 
dânşii în spatele victimelor. 

Se seamănă confuzie pe căi oculte. 

Administraţia, prin gardieni şi prin informatori, a 
popularizat minciuna că [urcanu şi cei mai feroce călăi vor 
fi eliberaţi de Ministerul de Interne pentru a fi împopoţonaţi 
cu grade superioare de ofiţeri de securitate, plus alte 
recompense deosebite... 

Numai că „gogoriţa” răsplatei nu se potrivea cu lucrurile 
constatate de deţinuţi. Ţurcanu a fost pus în lanţuri şi 


transportat înspre o destinaţie necunoscută. Nu la mult 
timp au fost puşi în lanţuri şi ajutoarele sale şi transportate 
tot înspre necunoscut. 

S-au mai interceptat nişte veşti de la noii veniţi în 
închisoarea Gherla că alţi deţinuţi, tot din banda lui 
Ţurcanu, au fost condamnaţi pentru schingiuirile efectuate 
împotriva deţinuţilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră. 

Se întrebau deţinuţii, plini de mirare, cum este posibil ca 
pentru aceleaşi fapte unii să fie condamnaţi iar alţii să fie 
recompensaţi, mai ales că toţi făceau parte din aceeaşi 
clică. 

Legarea în lanţuri a lui Ţurcanu nu prea se potriveşte cu 
apropierea împărăției Domnului pentru acesta. Semăna mai 
mult a tragere de ciuf pentru cele ce le-au făcut. Dar toţi 
deţinuţii dădeau şi următorul răspuns: Poate aşa e piesa... 

Morţii din închisoarea Gherla. 

Urmare a muncii istovitoare şi a regimului de înfometare 
sistematică, deţinuţii mureau pe capete. 

Ba o bătrâneţe timpurie, ba o boală ce rodea la capătul de 
fir al vieţii... Zilnic dintr-o celulă sau din alta se tot scotea 
câte un cadavru care lua calea spre cimitirul fără cruci şi 
fără semne. 

Morţii se îngropau pe malul Someşului. De la etaj, prin 
crăpăturile jaluzelelor vedeam cum deţinuţii de drept 
comun săpau groapa. Morţii aruncaţi în pielea goală în 
această groapă de pe o targa. Când cadavrele cădeau în 
groapa plină cu apă din infiltraţii, cioclii săreau în lături ca 
să nu-i stropească. Apoi aruncau pământ sau balast sub 
greutatea căruia trupurile erau ţintuite pe veci în acel loc. 

Torturile din închisoarea Gherla sistându-se, s-a redus 
simţitor şi posibilitatea de umilire a deţinuţilor. 

Cei ce trebuiau să fie neapărat umiliţi erau elementele în 
care deţinuţii aveau încredere. Dintre aceştia făcea parte şi 
doctoral Mărculescu. Alături de el, administraţia m-a 
considerat şi pe mine ca element în care deţinuţii au 
încredere. 


Aşa s-a pus problema umilirii noastre în faţa masei de 
deţinuţi. Deci, schirubându-şi tactica, ne-au găsit tocmai pe 
noi să facem oficiul de ciocli. 

De acum eu şi cu doctorul Mărculescu eram plimbaţi prin 
camere sub supravegherea gardianului ca să culegem 
morţii. 

Mortul era pus pe o targa şi transportat într-o cameră de 
la parterul zărcii. Acolo îl dezbrăcăm în pielea goală şi îl 
întindeam pe cimentul gol tot sub supravegherea atentă a 
gardianului (ca nu cumva să transmitem vreun mesaj celor 
din lumea cealaltă). 

Efectul acestei umilinţe a fost exact invers decât cel 
scontat de administraţie. Umblând după morţi, duceam 
informaţiile dintr-o cameră în alta, câştigând mult prestigiu 
şi încredere din partea deţinuţilor. 

N-am ocupat prea mult această funcţie căci deschizându- 
se atelierul de sortat nasturi, ne-au repartizat pe amândoi 
la acest atelier. 

La atelierul de sortat nasturi. 

La închisoarea Gherla existau milioane de nasturi 
nesortaţi, astfel că s-a hotărât deschiderea unui asemenea 
atelier. 

Administraţia ştia prea bine, din experienţa trecută, că sub 
conducerea reeducaţilor sortarea nasturilor n-a dat 
rezultate. De aceea s-au gândit la nişte oameni care să fi 
trecut prin filiera Piteştiului sau prin torturile de la Gherla, 
dar care n-au fost la rândul lor torţionari sau mari 
informatori, spre a se bucura de încrederea deţinuţilor. 

Primul la care au apelat a fost doctorul Mărculescu. Acesta 
a refuzat categoric. Omul era precaut. Putea să apară în 
faţa camarazilor săi drept un călău care serveşte 
administraţia, Doar el trebuia să fie acela care să-i dea pe 
listă pe toţi cei care nu-şi îndeplineau norma pentru a fi 
radiaţi de la raţia de „mâncare de producţie”. 

Mi-am dat seama că voi urma eu la rând. Exact aşa a fost. 


La propunera locotenentului Mihalcea de a prelua 
conducerea atelierului, eu am răspuns: Accept, dar numai 
cu condiţia să mi se lase mie libertatea de a acorda 
„mâncarea de producţie” la toată lumea în baza realizării 
producţiei pe întreg atelierul. 

— Bine domnule... Asta înseamnă încurajarea „bandiţilor” 
şi constituie „ajutor legionar” încuviinţat pe faţă. 

În zadar m-au ameninţat propunându-mi alte soluţii, eu n- 
am acceptat niciuna. 

Văzând că nu o scot la capăt cu mine, au fost de acord cu 
propunerea mea. 

Preotul Papken Keropian. 

S-a dus vestea printre deţinuţi că preotul Papken Keropian 
a fost torturat de către Ţurcanu într-un mod deosebit. 
Preotul era armean din Constanţa şi era condamnat la 
şapte ani închisoare pentru tentativă de trecere 
frauduloasă a frontierei. 

În timp ce eu îndeplineam, în mod vremelnic, funcţia de 
şef al sortatorilor de nasturi, l-am adus pe acest preot să 
lucreze în atelier. 

Ne-am împrietenit rapid şi l-am întrebat, fără multe 
ocolişuri, dacă a trecut prin camera de tortură 99. 

A rămas foarte surprins de îndrăzneala întrebării. Cum 
pericolul cel mare a trecut, a avut curajul să-mi confirme că 
a fost torturat. 

Interesant era că în acel moment se comporta ca un 
cvasireeducat. Vorbea de comportamentul nostru greşit- 
anticomunistpe care l-am avut afară înainte de arestare... 
De binefacerile comunismului... Răspunsurile lui m-au iritat, 
astfel, că l-am luat direct: 

— Ascultă părinte. Te-ai făcut preot şi ai avut avantaje, dar 
urcând în ierarhie trebuie să fii capabil de jertfă. Ce 
exemplu dai dumneata ţăranilor şi muncitorilor cu care 
lucrezi aici? Dumneata vorbeşti împotriva bisericii şi a 
religiei - puterea cea mare care ne-a ţinut în picioare. 


Admonestarea mea a fost peste măsură de îndrăzneață. 
Îmi dădeam seama că este mai matur decât mine. Trecuse 
de patruzeci de ani, pe când eu, atunci, mă apropiam de 
treizeci. 

I-am zis din nou, ca să-l încurajez: 

— Părinte, eu am trecut prin loviturile de moarte ale 
Piteştiuhti şi ştiu că omul cedează. Am simţit-o şi am 
experimentat-o pe pielea mea. Dar întinşi la pământ rămân 
numai morţii. Cei vii se ridică chiar dacă au căzut de mai 
multe ori. 

Atunci preotul suspinând a izbucnit în plâns. Un plâns 
molipsitor care a stors multe lacrimi şi din ochii mei fără să 
vreau. 

— Domnule Voinea, am coşmaruri. Nu pot dormi noaptea. 
Am păcătuit împotriva lui Dumnezeu comparându-mă cu 
lisus Hristos. Un glas de diavol îmi sună mereu în ureche că 
eu am suferit mai mult decât Hristos. 

— De ce părinte? 

— lisus a suferit vreo 24 de ore sau poate ceva mai mult, 
pe când eu am fost torturat trei luni zi şi noapte cu călăii 
lângă mine şi am făcut păcate gravedatorită incapacității 
mele de a rezista. 

— Ce ai făcut părinte chiar atât de grav? 

— Las la o parte bătăile la tălpi şi pe tot corpul dezbrăcat 
la pielea goală şi umilit alături de ceilalţi 60 de oameni din 
cameră. Până aici n-a fost nimic. 

— Eram şi eu umilit ca şi ceilalţi. Dar iată că mie Ţurcanu 
mi-a imaginat o tortură specială: sub lovituri amarnice de 
ciomag, am fost pus să alerg în pielea goală în jurul camerei 
prin faţa celorlalţi chinuiţi şi să strig în gura mare: Prăvălia 
mea a fost biserica, oficină de comerţ. Înşelam oamenii şi 
credincioşii. Eram un mincinos şi un farsor... 

N-a fost suficient atâta. Ţurcanu a selecționat vreo 20-30 
de oameni dintre cei torturați ca să-şi facă nevoile în 15 
gamele alăturate, înşirate în mijlocul camerei. 

Striga Ţurcanu la cei striviţi: 


— Bandiţilor, pregătiţi-vă să vă căcaţi! 

Sub emoţii şi lovituri nemaipomenite, cei selecționați şi-au 
făcut necesităţile în gamelele din care mâncau. Apoi a 
început torturarea mea să mănânc toate acele materii 
fecale. 

Striga Ţurcanu batjocoritor: 

— O viaţă întreagă ai mâncat căcat în amvon, acum să-l 
mănânci în faţa noastră ca să te vedem! 

Doamne Dumnezule, chinul acela de atunci părea fără 
sfârşit. Oare ce ar fi fost dacă toate aceste chinuri s-ar fi 
condensat pe parcursul a numai 24 de ore?! lată de ce 
trăiesc acum supliciul păcatului împotriva lui Dumnezeu. 
Un glas de diavol îmi şopteşte în urechi că eu aş fi suferit 
mai mult decât Hristos. 

Mi s-a mulţumit nici cu asta [urcanu, ci a inventat una şi 
mai grozavă: Apus un hârdău cu materii fecale în mijlocul 
camerei. L-a acoperit cu o pătură iar pe mine m-a obligat să 
stau în faţa hârdăului şi să fac sfânta slujbă a împărtăşaniei 
cu trupul şi sângele lui Hristos. 

— Şi ai cântat! 

— Am cântat. 

Torţionarii cunoşteau cântecele bisericeşti. Îmi ziceau în 
batjocură: 

— la-o părinte pe glasul al patrulea sau al cincilea. Eu 
cântam popegşte iar ceilalţi torturați constituiau corul - 
culmea blasfemiei - pe patru voci. 

În acest timp Ţurcanu şi ajutoarele lui se distrau pe 
socotela noastră. 

După ce am terminat slujba de sfințire a murdăriei din 
hârdău, m-a pus de am luat o gamelă de materii fecale, mi-a 
dat o lingură cu care să le dau la fiecare zicând: Se 
împărtăşeşte robul lui Dumnezeu cu trupul şi sângele lui 
Hristos şi se va curăţi, apoi pe fiecare trebuia să-l şterg la 
gură. 

Am rămas mut la cele relatate de preot, totuşi am conţinut 
zicând: 


— Părinte, eu numai după ce am trecut prin Piteşti mi-am 
dat seama cât de slabi suntem noi oamenii şi că puterile 
noastre sunt limitate. Dar nu ne putem compara cu 
Hristos... 

Destindere la închisoarea Gherla. 

După cuvântarea lui Goiciu în care a arătat că ororile din 
închisoare se datorează „domnişorilor”, după legarea în 
lanţuri a lui "Ţurcanu cu banda lui şi trimiterea lor într-o 
direcţie necunoscută, la Gherla a început o atmosferă de 
destindere generală. 

Ţăranii şi muncitorii, deşi nu înțelegeau prea bine cum 
funcţionează mişeliile oculte, ştiau una şi bună din propria 
lor experienţă: în anumite condiţii, omul poate fi 
transformat în fiară. 

De acum au început să aibă curaj să vorbească între ei. Ba 
îi lua pe „reeducaţi” în tărbacă, ba se prefăceau ca nu 
înţeleg ce le spun aceştia. Cu toate acestea oamenii încă nu 
aveau curajul să vorbească în public tot ce simțeau în suflet. 

Lucrau la sortat de nasturi cu voie bună. Câte unul a 
început să fluiere o doină, apoi un cântec de joc. Unii s-au 
hazardat chiar la imnul „Deşteaptă-te române”. Pe ici pe 
colo se mai auzea intonându-se câte o arie scurtă din 
cântecele legionare, atât de venerate de mine. 

N-a durat mult situaţia aceasta că gardianul mi-a propus 
să trec la cameră şi să-mi fac bagajul. Şi astfel am fost 
introdus într-o celulă goală de la zarca Gherlei. Peste câteva 
zile l-au introdus peste mine pe Mihai Timaru. 

Imediat după plecarea mea din atelier s-a prezentat 
locţiitorul politic Avădanei, care le-a ţinut deţinuţilor un 
logos: 

— Ce mă, v-aţi organizat legionăreşte? Să ştie oricine că 
dacă mai continuaţi astfel o luaţi pe urmele lui Voinea. 
Tuturor le-a făcut impresia că eu am fost aspru pedepsit... 
Opera aceasta era a codoşilor. 

RÂMNICU SĂRAT (1) 

Plecarea din Gherla şi şoapte unse în miere drăcească. 


Prin iunie - iulie 1953 (nu mai pot preciza exact), am fost 
scos din celula de la etaj şi coborât la parterul zărcii. După 
câteva minute l-a introdus peste mine pe Costache Oprişan 
- şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. Eram bucuros de 
întâlnire, dar şi mâhnit de boala lui gravă (tubercloză) care 
îl rodea, întrevăzându-i-se sfârşitul nu prea departe. 

Ne-am aşternut pe poveşti cât mai pe scurt şi cât mai 
multe ca să le putem termina pe toate. 

Oprişan a intuit imediat situaţia în care ne găseam zicând: 

— Noi suntem victimele şi vor să ne folosească drept 
martori împotriva călăilor instruiți lot de dânşii. Acum însă, 
se prefac a nu şti nimic. 

Doamne Dumnezeule, putea-vom noi mărturisi vreodată 
grozăviile prin care am trecut? Cum vom prezenta noi 
limbajul josnic care s-a folosit? Cum ne vom putea face 
înţeleşi? 

Aşa vorbeam noi în şoaptă în plină noapte. Dar iată că pe 
la ceasul al doilea după miezul nopţii, uşa se deschise şi 
intră ofiţerul politic care îmi porunci să-mi fac bagajele. 

— În mod sigur pleci pentru anchetă - conchise Oprişan. 

Amândoi eram convinşi că vom fi folosiţi ca martori ai 
acuzării împotriva călăilor de care s-a folosit Oculta până 
acum. 

În câteva minute picioarele mi-au fost prinse în cătuşe cu 
lanţuri iar mâinile legate la spate. Pe cap mi-au puso 
pătură şi doi caralii mă conduceau de subsuori ca pe o 
mireasă. 

Ajuns undeva într-un hol simţii cum de mine se apropie un 
om masiv, o adevărată namilă. S-a apropiat de urechea mea 
şi, în liniştea nopţii, mi-a şoptit cu un ton foarte scăzut, ca 
un murmur de urs: 

— Voinea, să spui tot, absolut tot aşa cum s-a întâmplat. Să 
nu ascunzi nimic. 

Îmi vorbea ticălosul cu o blândeţe de mamă sau de bunic 
iubitor. Avea impresia că nu l-am indentificat. Era glasul lui 
Goiciu, directorul şi amarnicul tiran al acestei închisori. 


Spre o destinaţie necunoscută. 

Am fost introdus într-o dubă-auto, Eram cu cătuşele la 
picioare, cu mâinile legate la spate şi cu ochelari de tablă la 
ochi. Mi-am dat seama că pe cele două bănci amenajate de- 
a lungul dubei mai erau persoane în situaţia mea. Eram 
intercalaţi cu milițieni. Tot un miliţian şi un deţinut. 

Dimineaţa, după plecare, n-a fost chiar atât de rău, căci 
mai era răcoare. După ce timpul s-a încălzit peste zi, am 
leşinat de mai multe ori din cauza căldurii şi a lipsei de aer. 
De mai multe ori m-am pomenit îmbăiat cu apă rece ca să 
mă trezesc din leşin. 

Pe drum, maşina s-a oprit de vreo trei ori ca gardienii să 
se ospăteze precum şi pentru alte necesităţi. Noi deţinuţii, 
însă, nu am fost coborâţi. N-am primit nici apă nici mâncare 
pe tot parcursul drumului. Numai eu am beneficiat de 
puţină umezeală prin apa ce mi s-a turnat pe cap ca să-mi 
revin din leşin. 

Eram straşnic supravegheați ca să nu scoatem o vorbă 
măcar. Nu ne era permis nici să tuşim, ca nu cumva să ne 
recunoaştem după timbrul vocii. 

Am simţit, la un moment dat, o răcoare de munte. De aer 
curat, ozonizat. Am ieşit de pe drumul asfaltat intrând pe 
un bolovăniş. În sinea mea gândeam că trecem Carpaţii cu 
destinaţia Uniunea Sovietică... 

Totuşi, pe la ora două-trei după miezul nopţii am ajuns la 
destinaţie, Am fost introduşi într-o celulă unde m-au 
dezbrăcat în pielea goală, făcându-mi o percheziţie extrem 
de amănunţită. Tot ce am putut descoperi până la ora aceea 
era că mă găseam într-o închisoare din România. 

Am descoperit. Eram la Râmnicu-Sârat. 

După percheziţie am fost introdus într-o celulă de 
aproximativ 2,5 metri lungime şi 1,30 metri lăţime. Geamul 
era extrem de sus şi cu cercevele pe dinafară. În timpul 
nopții se auzea undeva în depărtare fluieratul unui tren 
care trecea. 


Mi-am adunat toate cunoştinţele ce le aveam ca să-mi 
amintesc dacă vreodată am trecut cu trenul pe lângă o 
închisoare. Am trecut... Pe lângă închisoarea din Râmmcu 
Sărat. 

M-am transpus în situaţia de a călători cu trenul şi în felul 
acesta am stabilit distanţa aproximativă de la puşcărie la 
calea ferată, precum şi poziţia închisorii faţă de linia pe 
care circulă trenul. 

Consemnele în închisoarea Râmnicu Sărat. 

La închisoarea Râmnicu Sărat tăcerea era totală. Nu se 
vorbea nici măcar în şoaptă. 

De la început am fost ameninţat că dacă voi călca 
dispoziţiile în cel mai nevinovat mod, voi fi reprimat fără 
cruţare cu mult mai groaznic decât până atunci. 

Mi-am dat seama că nu-i de glumit cu aceşti duşmani ai 
omenirii, că trebuie să evit orice provocare ale acestor 
fiare. Poate-poate, în cele din urmă, voi supravieţui. 

Prima lecţie pe care am învăţat-o au fost consemnele: Un 
hârşâit la uşă însemna că trebuie să mă ridic şi să mă întorc 
cu faţa la perete. Cineva intra în cameră. 

Am urmărit să văd cum respectă ei consemnul... Mă 
priveau prin vizetă şi numai atunci când eram întors 
complet cu faţa la perete, abia atunci deschideau uşa. 

Pentru necesităţi fiziologice era un alt semnal, pentru apă 
altul şi aşa mai departe... 

Supravegherea era drăcească. Un caraliu nu făcea altceva 
decât să supravegheze două celule. Intervalul de la o 
deschidere a vizetei la alta dura cât timp „străjerul” făcea 
cei câţiva paşi de la o celulă la alta. Paznicii dovedeau un zel 
plin de conştiinciozitate. Am remarcat că aceştia erau 
îmbrăcaţi în uniforma trupelor de securitate. 

Am fost obligat să stau tot timpul în şezut pe pat, cu 
mâiruie pe genunchi şi cu ochii ţintă la becul de deasupra 
uşii. 

Această supraveghere neîntreruptă mi-a creat o spaimă 
deosebită. Ştiam de la alţii că în izolare totală oamenii nu 


rezistă prea mult şi înnebunesc. 

În cameră aveam tinetă doar pentru urină. Nici aceasta nu 
puteam să o folosesc fără aprobare. De multe ori s-a 
întâmplat ca să mă ţină toată ziua în aşteptare. 

La WC mă ducea tot cu ochii legaţi. În culmea lipsei de 
pudoare, paznicul se aşeza şi el pe vine şi mă studia cum 
evacuez. De atâtea ori m-a înjurat în şoaptă: Cum, doar 
pentru atâta m-ai făcut să-mi pierd timpul cu tine?! 

Nu aveam nici un fel de hârtie igienică şi nici apă nu 
aveam voie să folosesc. Am folosit mici petece din căptuşala 
hainei până am rămas aproape dezbrăcat. 

Culcarea se dădea la ora 11 seara, deşteptarea la ora 5 
dimineaţa. 

După culcare - în mod obligatoriu - trebuia să dorm cu 
faţa în sus şi cu mâinile pe pătură. 

În celulă era o sobă de cărămidă de 40/50/120 centimetri. 
Iarna, în acea sobă, gardianul aprindea câteva surcele care 
ardeau în două-trei minute fără să facă nici un fel de 
căldură. 

Era peste putinţă să iei legătura cu celula vecină prin 
semnale morse. Apoi n-aveai de unde şti dacă nu cumva în 
celula vecină nu sunt oameni care s-au prăbuşit şi care, de 
acum, fac jocul Securităţii. 

Miza acestui regim de chin era prăbuşirea spirituală a 
oamenilor. Era transformarea deţinuţilor în zdrenţe la 
dispoziţia Securităţii... Întunecată treabă! 

La treipatru săptămâni eram dus la baie legat la ochi şi în 
pielea goală, indiferent dacă era iarnă sau vară. Pe coridor 
se simţea, mai ales iama, un curent de aer rece care aveai 
impresia că te taie felii. 

Eram introdus într-o cabină cu duş. Robinetul era 
manevrat din afară de către un gardian care în paralel, mă 
supraveghea prin vizetă. Avea grijă ca să-ţi dea un jet de 
apă fierbinte - insuportabilă. Te săpuneai în mare viteză şi 
te mai opărea odată în chip de limpezire. Apoi erai readus 
în cameră tot în pielea golă şi legat la ochi. Baia n-avea 


scopul de a te cureţi de murdărie, ci de a te îmbolnăvi de 
plămâni. 

La un moment dat paza s-a înăsprit în timp ce ardea focul 
în sobă. Am fost obligat să stau la cea mai mare distanţă 
faţă de sobă câteva minute cât dura arderea surcelelor. Am 
presupus că cineva, în disperare, a încercat să se sinucidă 
vârându-şi capul în sobă... 

Nu mai puteam să suport acest regim de teroare. Trebuia 
să fac ceva, un act cât de mic de curaj cu care să schimb 
monotonia. 

Exact când eram supravegheat, eu am început să prind 
muşte... Am simţit cum în mod discret, paznicul a chemat şi 
pe alţii ca să constate. Vorbeau ceva nedesluşit în şoaptă. 

A doua zi, cu ochii legaţi, am fost dus la un aşa zis , 
anchetator „care mi-a pus diferite întrebări. Se vedea că 
nu e anchetator, ci medic psihiatru care voia să depisteze 
dacă a început sau nu agonia pierderii minţilor. 

Eram bolnav, tremuram de frig, nu primeam nici un fel de 
asistenţă medicală. Îndârijit de toate acestea, n-am mai vrut 
să respect consemnul ci am început să mă plimb prin 
cameră cu mâinile la spate. 

Pe loc m-au avertizat prin semnal că cineva intră în 
cameră. M-am întors cu faţa la perete. Au intrat mai mulţi şi 
au început să mă amenințe. Eu m-am întors cu faţa la dânşii 
şi m-am prefăcut că vreau să apuc un pat de picior spre a-i 
lovi. Eram conştient de pericolul la care mă expun şi mă 
aşteptam să sară pe mine ca să mă imobilizeze. N-au făcut- 
O, ci au ieşit grăbiţi cu toţii pe uşă afară. 

A doua zi am fost dus, cu ochii legaţi, la anchetă, 
Anchetatorul m-a ameninţat că voi fi drastic pedepsit 
pentru că fac pe „nebunul”. 

Au rămas la stadiul de ameninţare. Nu m-au pedepsit. În 
schimb izbucnirea mea mi-a întărit puţin forţele psihice ce 
mi le credeam epuizate. 

O anchetă dubioasă cu ochii legaţi. 


După câteva săptămâni de la sosirea la Râmnicu Sărat am 
fost dus la anchetă, dar tot cu ochii legaţi. 

Un glas de om ticălos începu să mă interogheze: 

— Ai fost la închisoarea Piteşti? 

— Da, am fost. 

— Poţi să-mi relatezi ce s-a întâmplat acolo? 

— Da pot. Şi am început să-i relatez tot ce s-a întâmplat. 
Adică, ce ştiam eu... 

— Vezi că dacă nu spui tot, aşa cum a fost, avem noi 
mijloace ce te vor determina ca să spui tot ce ştii. 

— Este singurul lucru de care nu mă îndoiesc, l-am întors- 
o eu cu curaj. 

— Chiar dacă te-ai îndoi, noi am cercetat cazul şi ceilalţi au 
mărturisit tot. Absolut tot. 

— Asta mă bucură. Înseamnă că eu sunt o victimă a 
Piteştiului. 

— In afară de victimă mai este ceva... 

— Probabil că s-a reuşit de minune compromiterea 
studenţimii în faţa opiniei publice şi scoaterea ei de pe linia 
frontului de luptă. 

— Varianta asta vă aparţine. Mai e, însă, şi o altă variantă 
despre care vom vorbi data viitoare. 

Cu asta ancheta s-a terminat pentru ziua aceea. 

Prin minte îmi fulgerau înscenările făcute în Rusia de 
Stalin împotriva duşmanilor săi. Modul In care aceştia s-au 
autoacuzat întrecându-se între ei. Cum şi-au recunoscut 
vini imaginare şi absurde de activitate împotriva statului 
sovietic. După ce victimele au „recunoscut” lucruri 
imposibile, au fost puse la zid şi împuşcate până la una. 
Simţeam cum această fiară mă amăgea să calc într-o 
asemenea prăpastie. 

În stânga aveam grozăviile Piteştiului, în dreapta abisul 
închisorii Râmnicu Sărat care făcea să se învârtă lumea cu 
mine. 

Oricât m-am căznit să descopăr unde vor să ajungă, n-am 
reuşit să decopăr ticăloşia ce o puneau la cale. Am presupus 


tot ce se putea presupune, în afară de mişelia ce lor li se 
învârtea prib minte... 

Îmbolnăvirea, vizita medicală şi tratamentul. 

În iarna cea grea 1953/1954 am ajuns la o slăbire totală. 
Nu mă mai puteam ţine pe picioare. Scuipam sânge. 
Situaţia era dramatică, moartea începând să-mi dea 
târcoale. 

Îmi dădeam seama că mai au nevoie de mine, motiv pentru 
care nu mă vor lăsa înainte ca să-şi fi atins scopul. 
Socotelile mele s-au dovedit corecte. 

Într-o zi sunt semnalizat să mă întorc cu faţa la perete. 

Doi gardieni care au intrat în celulă vorbeau în şoaptă 
între ei: 

— Nici câinele nu-i de scos afară... Mi-am dat seama că e 
iarnă grea. Era atât de frig afară încât vrăbiuţele prin 
ciripituri disperate insistau să le deschid geamul. 

Am fost legat la ochi şi pus să stau în şezut pe pat. Unul 
din caralii începu să mă bandajeze cu fese de tifon pe cap. 

Atâta m-au bandajat până ce capul a devenit ca o minge şi 
mi-a lăsat doar un orificiu în dreptul nasului şi gurii ca să 
pot respira. Gura n-o puteam deschide deoarece fălcile îmi 
erau blocate de bandajul de sub barbă. 

După ce m-au îmbrăcat şi legat fedeleş am fost scos afară 
din închisoare. Simţeam că mă taie frigul... 

Trei-patru inşi m-au luat pe braţe şi m-au întins pe un pat 
de fân sau paie. Apoi peste mine au pus o altă grămadă de 
paie şi doi inşi s-au urcat pe paie în dreptul picioarelor şi a 
şalelor. 

— Dăi drumul, strigă unul. 

După zgomot, mi-am dat seama că sunt pe o sanie trasă de 
cai care mă transporta spre o destinaţie necunoscută, 
printre oameni liberi. 

Mi-am zis în mine: Posibil să fiu omorât iar pe urmă pârlit 
cu paie ca să nu mă mai recunoască nimeni. În timp ce eu 
gândeam la această posibilitate, am interceptat strigăte de 
copii care se dădeau cu săniuţa. 


Sania a fost trasă într-un loc mai ferit şi apoi m-au scos din 
paie. M-au introdus într-o cameră bine încălzită. Se simţea 
miros de medicamente şi de pâine proaspătă atunci scoasă 
din cuptor. Eram convins că am ajuns la un crematoriu 
unde urma, ca după ucidere, trupul să-mi fie ars. 

Am greşit. Nu eram într-un crematoriu, ci în faţa unui 
aparat reontgen pentru control pulmonar. 

Şeful escortei îi zise doctorului să nu scoată nici un cuvânt; 
„Vorbim după aceea'. 

Din nou s-a repetat operaţiunea inversă de împachetare în 
mijlocul paielor şi am fost dus înapoi la închisoare. 

La infirmeria de la închisoarea Râmnicu Sărat. 

Nu m-au dus direct în celulă, ci în altă cameră. După miros 
şi după zgomote, mi-am dat seama ca e o infirmerie. 

Mi-au suflecat mâneca de la cămaşă şi cu o bucată de vată 
muiată în alcool mi-au frecat pielea în locul unde cândva era 
un muşchi zdravăn. Am auzit zgomotul cum ar sparge o 
fiolă. Apoi trecu un timp cât durează extragerea în seringă 
a conţinutului din fiolă. Dintr-odată începu să înjure de 
mamă, de paşte, de Dumnezeu că a „îngheţat” serul. Am 
auzit cum au trântit fiolele pe jos făcându-le cioburi, iar eu 
am fost dus la celulă. 

Această batjocură s-a repetat timp de trei săptămâni, zi de 
zi, exact la aceeaşi oră şi în acelaşi mod. 

Mi-am dat seama că tot ce fac nu-i decât o şcoală a 
şantajului prin care se mizează pe anumite efecte psihice. 
Toate acestea le făceau în paralel cu ancheta. 

Dacă aş fi ridicat problema asistenţei medicale, el mi-ar fi 
răspuns că depinde de mine. De modul în care mă comport 
la anchetă. Aş putea primi orice, cu condiţia să-i ajut 
anchetă. 

Sindromul Piteşti lăsase urmele unei frici care se aprindea 
chiar şi în clipele cele mai pline de curaj. Sufletul mi-l 
simţeam încordat la o tensiune limită. Am ajuns la capătul 
puterilor. 

Doi anchetatori şi argumente din doctrina legionară. 


Încă mai rezistam... La fiecare anchetă, anchetatorul, 
dezinvolt, relua aceeaşi poveste corectată cu 
contraargumentele aduse de mine la ancheta precedentă. 
Se vedea că problemele pe care le punea anchetatorul erau 
moşite în colectiv de mai mulţi securişti. 

La un moment dat au apărut doi anchetatori. La început 
doi anchetatori în aceeaşi zi. După un timp oarecare într-o 
zi era unul, în ziua următoare celălalt. 

Primul anchetator îmi spunea o poveste ticluită despre 
nenorocirile de la Piteşti, aşa cum ar fi vrut Securitatea să 
declar eu. A doua zi, celălalt anchetator îmi punea întrebări 
asupra lucrurilor pe care mi le relatase primul anchetator. 

Deci unul îmi preda lecţia, iar celălalt mă examina să vadă 
cum mi-am însuşit-o. 

Metoda era drăcească. Numai cu ajutorul lui Lucifer, 
numai sub imboldul geniului răului puteau să procedeze 
astfel... 

Mă gândeam la cei care au fost complet deslânaţi în 
Piteşti. Aceia îşi însuşeau „tezele” securiştilorân mod 
mecanic, fără să poată face vreo opoziţie şi le relatau 
întocmai. 

Mie mi-a fost mai simplu. Eu mi-am revenit din coşmarul 
terorii imediat ce acesta a încetat. Mi-am revenit datorită 
faptului că dezumanizarea mea a durat mai puţin, numai 
jumătate de timp faţă de alţii. De aceea încă mai rezistam. 

În aceste anchete se încerca să-mi imprime, în reflex, spre 
a susţine că la Piteşti legionarii s-au torturat reciproc din 
ordinul lui Horia Sima şi CIA-ului american cu scopul de a 
compromite Partidul Comunist Român... 

O dată i-am răspuns anchetatorului cu îndrăzneala: 

— Cine credeţi dumneavoastră că va crede o asemenea 
inepţie? 

Mi-a replicat pe loc, pe un ton batjocoritor: 

— Aşa e ideologia voastră legionară, ca şeful să îndure 
toate chinurile şi să fie un exemplu în a îndura tortura. Oare 


nu spune învăţătura voastră: Urmeazăii şeful şi la bine sila 
rău”? 

Se potrivea ca nuca în perete! 

N-am acceptat să susţin varianta cu care mă amăgeau. 
Atunci anchetatorul enervat m-a dus în altă cameră unde m- 
au dezbrăcat la pielea goală şi mi-au tras o bătaie la tălpi, 
mi-au strâns degetele în cleşte. 

Ce a făcut Securitatea la Piteşti prin Ţurcanu, făceau 
anchetatorii acum cu propriile lor mâini ca să nu am ce mai 
comenta. 

După ce m-au dezlegat, anchetatorul începu să-mi zică: 

— Ce-ţi închipui că statul comunist a avut nevoie să 
recurgă la metodele de lucru de la Piteşti? Când noi aveam 
puterea în mână puteam uşor să vă exterminăm pe toţi într- 
o singură noapte şi astfel să scăpăm de voi. Nu vă daţi 
seama că un stat umanitar ca cel comunist nu-i capabil să 
facă faptele ce s-au petrecut la Piteşti?! De asemenea 
lucruri numai voi legionarii sunteţi în stare. Orice veţi face 
tot noi vom fi crezuţi. Fii sigur că tot ca noi vei spune, dar 
mai târziu. 

Stratagema era de lungă durată. Folosind tortura şi 
regimul plin de cruzime din celulă mă puteau zdrobi 
comilpet. 

Cu toată nenorocirea în care mă aflam, am avut curajul să 
le zic una care credeam că-mi va fi de folos: 

— Orice veţi face n-am să renunţ la poziţia mea de victimă. 

Atunci m-au lăsat şi am fost transportat la celulă. Se vedea 
că aveau nevoie de timp ca să mai pună ceva la cale. 

Magia neagră?! 

Aveam momente de coşmar în stare de veghe. Închisoarea 
avea un grup electrogen propriu, pentru ca atunci când ar 
fi vorba de o pană de curent în reţeaua electrică a oraşului 
închisoarea să nu fie lipsită de lumină. 

Într-o noapte pe la ora 11 -12 se stinse lumina. Imediat 
grupul electrogen a intrat în funcţiune şi s-a aprins din nou. 
Apoi din nou s-a stins, dar numai în celula mea. 


Am început să tremur şi să simt o mare tulburare în tot 
sufletul meu. Mă rugam cu înfocare lui Dumnezeu ca să mă 
ia în paza lui. 

Deodată, în colţul unde era situată soba, începe să se 
contureze imaginea Diavolului. Monstru cu chip de om, 
întruchiparea spaimei şi groazei celei mai mari. 

Îmi ziceam în mine: Poate am aţipit şi acum mă încearcă 
coşmarul. Am început să mă ciupesc ca să rămână urme 
spre a mă dumiri mai târziu despre ce a fost vorba. 
Simţeam cum la vizetă supravegherea gardianului îşi urma 
cursul intermitent. Fantoma se apropia de mine încet de tot. 
În disperare am invocat pe Hristos şi Fecioara Măria ca să 
mă mântuie. Repetam în gând rugăciunea Tatăl nostru şi 
transpiram abundent. 

Fantoma s-a oprit. Apoi s-a retras mult mai încet decât i-a 
fost înaintarea, până a dispărut. A doua zi mi-am examinat 
mâna unde m-am ciupit şi erau urme de vânătăi. 

Acest fenomen l-am interpretat ca folosirea magiei negre 
în anchetă. 

RÂMNICU SĂRAT (2) 

Confruntarea. 

Bănuiam eu că motive majore îi fee pe aceşti nemernici să 
grăbească recunoaşterea din partea mea a existenţei unui 
„comandament legionar” la închisoarea Piteşti, dar nu 
bănuiam nemernicia în întregul ei. 

Am fost scos la anchetă în toiul nopţii, cu ochii acoperiţi şi 
mâinile legate la spate în cătuşe. 

Cu auz de sălbăticiune am sesizat că numai la câţiva metri 
în faţa mea mai era un deţinut nelegat la ochi, dar cu 
căluşul în gură. 

Anchetatorul îmi punea mie întrebări cu privire la 
existenţa unui „comandament legionar” în închisoarea 
Piteşti, conform „instrucţiunilor” primite de la Horia Sima şi 
CIA-ul american. 

La întrebare eu răspundeam cu tâlc că „cine are urechi de 
auzit să audă”: 


— Domnu anchetator mi-a spus că din comandament fac 
parte... Pe loc anchetatorul mă corecta cu: „Anchetatorul 
mi-a reamintit”... 

Aşa s-au pus vreo 5-6 întrebări până s-a epuizat subiectul. 
Apoi anchetatorul strigă la celălalt anchetat: 

— Auzi ce spune Voinea? Voi de ce nu recunoaşteţi? 

Am auzit un geamăt surd de gură închisă ce nu poate să 
vorbească, iar pe anchetator zicând altui anchetator: 

— Împiedică-l...! 

Lupta dintre cel ce am fost şi cel ce sunt. 

Lecţia pe care mi-au repetat-o de sute de ori s-a înşurubat 
în minte ruginind acolo. Era o lecţie pe care conştiinţa cât 
un un grăunte - ce îmi rămăsese - o respingea. O respingea 
în zadar, deoarece, în faţă aveam structura nervilor întorşi 
care erau gata să răspundă aşa cum m-au învăţat 
anchetatorii. 

Pe de o parte mă vedeam pe mine acela de demult, care 
zăceam epuizat pe patul morţii. Lângă mine (acela de 
demult) mai stătea unul, care eram tot eu... Un robot 
speriat şi rece, gata să execute orice ordin. 

O luptă aprigă se dădea între cel ce am fost şi cel ce sunt. 
Adică omul creat de Securitate prin amarnice torturi. 

Eu, muribundul, duram o agonie lungă... Tot eu, cel cu 
structurile întoarse, mă zbăteam voind samă ascult pe mine 
însumi., Pe cel ce am fost odinioară. 

Nu putem. Mă simţeam încremenit locului, ca țintuit. 
Stânga era dreapta. Faţa era spatele. Cerul era sub 
picioare. Negrul pământ îl simţeam pe moalele capului... 
Eram complet răvăşit. 

Era o stare de neimaginat. Era o ipoteză imposibil de 
explicat. Nu găseam cuvinte... Nu existau expresii care să o 
cuprindă. 

Îmi mai rămânea o singură şansă, aceea de a nu-mi 
descoperi slăbiciunile în faţa anchetatorilor, ca ei să mă 
exploateze până la capăt şi eficient. 

Cu cărţile pe faţă. 


Am fost dus din nou la anchetă, Surpriză mare... Oamenii 
erau total schimbaţi. Oare ce au păţit? 

Începu anchetatorul un monolog lung de tot. Repeta a nu 
ştiu câta oară aceleaşi lucruri, cu mici accepţiuni, care nu 
schimbau fondul problemei,. Îmi dădeau mie satisfacţie. Mă 
recunoşteau pe mine drept victimă a Piteştiului... 

Din „comandamentul” imaginat de Securitate făceam 
parte eu (Octavian Voinea), Costache Oprişan, Aurel Popa, 
Dragoş Hoinic. 

În noua variantă (ticluită de Securitate), din mine făceau 
victimă în sensul că eu nu aş fi fost de acord cu torturarea 
deţinuţilor. Din această cauză eu însumi am fost torturat de 
către cei din „comandament” ca element rebel. 

Cu un aer triumfător anchetatorul se ambala în 
argumentări de tot felul... 

Eu tăceam şi ascultam buimac cum le bâzâie mintea 
acestor farsori neştiitori de lucruri bune. 

Dintr-odată anchetatorul s-a oprit din cuvântarea sa 
degajată, schimbându-şi atitudinea. S-a încruntat la mine, 
devenind crâncen: 

— Trebuie să-fi intre în cap - Voinea - că viu din mâinile 
noastre nu vei scăpa, mai ales tu pe care te considerăm şef. 
Vom face din voi cea ce vrem noi, nu ceea ce doriţi voi. 

Nu veţi fi eroi aşa cum vă sunt principiile. Veţi fi nişte 
ticăloşi mascaţi, departe de orice virtute. Nu veţi muri 
decât atunci când vrem noi. Întâi vă vom transforma în 
monştri... Apoi vă vom obliga - prin metodele noastre - să 
declaraţi numai ce vrem noi. Aceste declaraţii smulse cu 
cleştele roşit în foc le vom păstra ca mărturii, ca acte 
pentru arhivă, după care se va scrie istoria. 

Vom păstra dosarele până ce voi veţi pieri. Vom muri şi noi. 
Istoria se va scrie pentru generaţiile viitoare după aceste 
documente. 

Astfel cercetătorii vor scrie cum vrem noi. Nu cum este 
realitatea. Noi creem istoria aşa cum ne place. Aşa cum ne 
convine. 


Proştii deazi - care sunteţi voio veţi scriecu mâinile voastre 
aşa cum vrem noi. Tâmpii de mâine o vor confirma aşa cum 
noi am imaginat-o în dosarele ticluite de noi. 

Avem experienţa Piteştiuluipe care noi l-am imaginat cu 
mult înainte de arestarea voastră şi a ieşit exact cum noi am 
dorit. Ca la comandă şi fără retuşuri. 

Am avut noi grijă să ne asigurăm cu mult înainte de 
conspirativitatea descoperirii acestei acţiuni. 

Acum punem la punct regizarea ultimului act al acestei 
piese. Ce-ţi închipui că va ieşi altfel de cum dorim noi? 

Întreaga „operaţie Piteşti” se va termina cu acest proces 
pe care acum îl „punem în scenă”. Cu asta vom demonstra 
că toate atrocitățile petrecute la Piteşti au fost concepute 
de Mişcarea Legionară care este în slujba CIA-ului 
american contra unor mari sume de bani. 

Vom face legătura şi analogia cu toate crimele săvârşite de 
voi începând cu asasinarea lui Manciu şi culminând cu 
Piteştiul... Vom demonstra că voi sunteţi cei care aţi extins 
metodele Piteştiului la Canalul Dunăre-Marea Neagră, la 
Gherla, la Ocnele Mari şi Târgu Ocna... 

Cu asta vom înmormânta Mişcarea Legionară şi nu se va 
mai auzi de ea. Dacă totuşi se va auzi se va cunoaşte numai 
varianta ticluita de noi. 

Ţie Voinea trebuie să-ţi intre în cap că eşti legionar la a 
doua generaţie şi ai credibilitate în faţa opiniei publice, ba 
chiar şi în faţa istoriei. De aceea vei mărturisi numai ce noi 
vrem, indiferent dacă îţi convine sau nu. 

Vei susţine că este minciună? Numai noi suntem cei în 
măsură a aprecia ce-i adevărat şi ce nu-i adevărat. 

Clasa muncitoare are puterea în mână. Aşa că noi facem 
istoria aşa cum ne convine. Şi clasele exploatatoare au 
făcut-o până acum aşa cum le-a convenit lor. 

Îţi repet: Eşti în mâinile noastre. Nu vei scăpa până nu-ţi 
însuşeşti punctul nostru de vedere. În caz că vei refuza, vei 
fi atâta torturat şi readus din nou la viaţă, până când tot ca 


noi vei zice. Vei fi atunci ca curva „şi bătută şi f... şi cu banii 
luaţi.” 

Terminându-şi fraza, şi-a ridicat fruntea în sus privindu-mă 
sfidător. Gardianul tocmai intrase în camera de anchetă. Mi- 
a pus ochelarii pe ochi şi m-a dus în celulă. 

M-a cutremurat cinismul cu care îmi vorbise. Cu adevărat 
fiecare din aceşti anchetatori era câte un Lucifer aparte. 

Acceptarea. 

Nu s-a terminat aici ancheta, ci a continuat zeci de zile In 
acelaşi mod. Unul îmi preda aceeaşi lecţie, iar celalalt mă 
examina. 

La un moment dat s-au schimbat anchetatorii. Au apărut 
oameni mai evoluaţi intelectual. Păreau calmi, culţi, plini de 
răbdare. Abia acum lecţiile învăţate urmau să fie 
consemnate de către aceştia în procesele verbale de 
interogatoriu spre a constitui act la dosar. 

El mă întreba, iar eu răspundeam având grijă ca de fiecare 
dată să pun în faţă formula „'Aşa cum domnu anchetator a 
zis”. Aceasta îl irita puţin fără să-l scoată din sărite. 

După ce într-o atmosferă calmă a scris întregul proces 
verbal de anchetă de la cap la coadă, mi-a pus întrebarea: 

Acum spune-mi ce nu este adevărat în această declaraţie? 

— Nu-i nimic adevărat domnule anchetator, toate sunt 
scorneli şi minciuni. 

— În cazul acesta te duci şi te mai gândeşti. 

N-am fost dus la celulă, ci într-o altă cameră de anchetă 
unde m-au dezbrăcat la pielea goală şi m-au torturat prin 
bătaie cruntă la tălpi şi la spate lovindu-mă pe locurile 
rănite şi sângerânde. 

Astfel am ajuns la sfârşitul puterilor şi nu mai voiam să mă 
opun. 

A doua zi le-am făcut pe voie. Da, toate sunt adevărate. Şi 
am semnat. 

Lanţul înscenării procesului Piteşti se conturează. 

Înscenarea judiciară pe care o puneau la cale anchetatorii 
putea fi crezută şi înfăptuită numai de oameni care nu ştiu 


de brânza lor pe ce lume trăiesc. Ascultându-l pe 
anchetator aveam impresia că şi-a pierdut minţile şi acum o 
ia razna. 

lată ce încerca acesta „să-mi amintească”: 

În primăvara anului 1947, cu un an înaintea marilor 
arestări, Horia Sima s-a întâlnit cu reprezentanţii CIA-ului 
american şi au pus la punct modalitatea în care Partidul 
Comunist Român poate fi compromis In faţa opiniei publice. 

Conform fabulaţiei imaginată de Securitate, legionarii 
urmau să aplice cele mai bestiale torturi împotriva acelor 
elemente din rândurile lor care ar fi dispuşi să renunţe la 
credinţa creştină şi să se ataşeze ideilor comuniste. Prin 
aceasta regimul comunist va fi compromis ca inuman, iar 
legionarii îşi vor selecţiona cadrele devotate. 

Această idee diavolească ar fi fost transmisă de către 
Horia Sima comandametului legionar pe ţară şi diferitelor 
comandamente legionare teritoriale... 

Îl priveam pe prostăvan cu mirare şi nu-mi venea a crede 
urechilor. Oare cine le-a dat sugestia? Cine i-a învăţat 
această lecţie? Erau pur şi -simplu de speriat... Judecata 
era rafinată şi drăcească. Era rezultatul unor minţi 
pervertite la extrem. 

Aceşti securişti aveau un nivel cultural foarte scăzut. Ca 
intelect, parcă erau selecționați din cei mai reduşi oameni 
vorbitori de pe pământ. 

Vorbeau cu atâta seriozitate despre aceste lucruri, încât 
nu schiţau nici cel mai mic zâmbet în colţul gurii. Pe chipul 
lor nărod nu puteai distinge nici o urmă de jenă pe care 
orice om cu bun simţ ar fi trebuit să o încerce. Nimic. 
Păreau adânc convinşi de ceea ce ziceau. 

Aceşti troglodiţi continuau patetic astfel: 

— Ordinul a fost transmis lui Nicolae Petraşcu şi lui Valeriu 
Negulescu (care conduceau Mişcarea Legionară din ţară), 
iar aceştia au transmis mai departe ordinul 
comandamentului legionar din închisoarea Piteşti. 


Mă gândeam în mine: Oare cum vor întoarce-o când va 
veni vorba de [ufcanu, care era agentul lor comunist, 
instruit şi introdus printre deţinuţi?! N-am dus judecata 
până la capăt că anchetatorul a abordat tocmai această 
chestiune. 

lată cum au ticluit-o şi pe asta: 

— Noi, legionarii conducători, cu condamnări mari, nu 
puteam acţiona direct. N-aveam credibilitate la 
administraţia închisorii. A trebuit să recurgem la 
selecţionarea unor deţinuţi de încredere cu condamnări 
mici. Numai aceştia puteau fi credibili şi puteau „păcăli” 
administraţia închisorii. 

În felul acesta „comandamentul” a selecționat ca „mare 
executor” pe „legionarul” Eugen Ţurcanu. 

Ziceam în mine: Doamne, cum nu se crapă pământul pe 
care călcaţi, cum nu se prăbuşeşte cerul spre care priviţi?! 

În disperare, opuneam o rezistenţă îndârjită tuturor 
acuzațiilor şi le dovedeam că toate acestea nu sunt decât 
elucubraţii de oameni cu mintea bolnavă. 

Anchetatorul se prefăcea că n-a reţinut nimic din ceea ce 
argumentam eu, dar la următoarea anchetă îşi corecta 
unghiul de atac în funcţie de argumentările mele. 

Le-am dat şi un exemplu: Ţurcanu a venit la închisoarea 
Piteşti în anul 1949, cum am putut să-i dau eu ordine în 
1948. A reţinut obiecţiunea, deşi s-a prefăcut că nici n-a 
auzit-o. 

Altă dată i-am zis: Cum e posibil ca Bogdanovici să fie 
omorât de Ţurcanu la Piteşti? De ce nu l-a omorât la 
Suceava? 

Anchetatorul a tăcut chitic la această obiecţiune, 
prefăcându-se că-i obosit şi plictisit şi m-a trimis la celulă. 

Hopul „Bogdanovici , 

Dus în celulă m-a obsedat tot timpul acest scenariu 
drăcesc. Mă simţeam vinovat că-lajutasem pe anchetator 
să-şi ajusteze susţinerile cu argumentele mele. Dacă aş fi 
tăcut, era şi mai rău... 


Nu mai ştiam ce ar fi bine să fac. Ce ar trebui să le 
răspund ca să-i întorc... Numai că pe Satana nimeni nu-l 
poate întoarce! 

Am ajuns la concluzia că-i bine să mă las dus de valul 
acestei ticăloşii şi să încerc a rezista până la limita 
posibilului. 

După câteva zile am fost dus din nou la anchetă. 
Anchetatorul a început chiar cu cazul Bogdanovici: 

— Să ştii că am cercetat şi cazul Bogdanovici şi am 
descoperit toată filiera. De acum nu mai avem nici-un 
dubiu. Bogdanovici a fost un băiat sincer. Voia cu tot 
dinadinsul să se lepede de trecut şi să se reeduce. Din 
această cauză „comandamentul legionar” de la Suceava l-a 
condamnat la moarte. Sentința a fost transmisă la 
închisoarea Piteşti şi aici a fost aplicată prin executorul 
comandamentului - Eugen Ţurcanu. 

Am rămas din nou blocat. Din nou gândurile s-au oprit pe 
loc. În loc de creier parcă aveam un bolovan. 

În starea aceasta vecină cu nebunia am fost transportat 
din nou în celulă. 

Şeful cel mare. 

Era absolută nevoie să existe un şef. Securitatea a socotit 
că cel mai potrivit şef ar fi Vaca Negulescu din următoarele 
motive: 

— Întâi, Vică Negulescu era comandant legionar şi avea 
multă influenţă în rândurile legionarilor. 

— A fost refugiat în Germania, petrecându-şi anii 
războiului în lagărul de la Buchenwald, alături de Horia 
Sima şi de ceilalţi legionari. 

— În sfârşit, întâmplarea a făcut ca după arestare şi 
condamnare să stea în aceeaşi cameră cu noi, studenţii. Din 
această nimereală s-a înscenat ultimile dispoziţii date de 
Negulescu către „comandamentul legionar” care, chipurile, 
trebuie să se instaleze la închisoarea Piteşti. 

Mai era nevoie şi de un distribuitor al ordinelor. 


Vică Negulescu a plecat din Jilava la închisoarea Aiud 
pentru executarea pedepsei. 

Securitatea a socotit necesar că trebuia să existe o 
permanenţă la închisoarea Jilava care să transmită ordinele 
spre diferite închisori... 

Au ticluit-o şi pe asta. lată cum: 

Un deţinut, pe nume Traian Popescu, fost student la 
Facultatea de construcţii din Bucureşti, a fost dus de la 
închisoarea Piteşti laânchisoarea Jilava pentru motive de 
anchetă. A fost ţinut acolo peste un an de zile, cuprinzând 
aproximativ toată perioada cât a durat dezumanizarea 
studenţilor laânchisoarea Piteşti. 

Interpretând această situaţie, minţile diabolice ale 
anchetatorilor au făcut din Traian Popescu „Distribuitor de 
ordine”. 

Trebuia şi un curier. 

O acţiune cu „comandamente” şi alte aiureli imaginate de 
Securitate trebuia să aibă şi un agent de legătură, adică un 
„curier”. 

L-au găsit In persoana lui Iosif V. Iosif, care a avut 
ghinionul ca de la Ministerul de Interne să fie dus la Piteşti. 
De la Piteşti să fie din nou dus la Ministerul de Interne din 
motive de anchetă. Acest dute-vino s-a repetat de mai multe 
ori. 

Imaginaţia bolnavă a securiştilor a mai potrivit o minciună. 
Anume că ordinele erau transmise scris şi cifrat pe petece 
de pânză cusute pe rundul izmenelor lui Iosif V. Iosif. 

Cu tot ridicolul acestor scenarii, farsorii securişti când 
vorbeau despre aceste lucruri îşi compuneau figuri grave, 
pline de solemnitate şi importanţă. 

Erau atât de incredibile aceste scorneli încât aveam 
impresia că trăiesc un coşmar într-un somn adânc din care 
nu pot să mă trezesc. 

Excluderea din înscenare a nelegionarilor. 

Printre studenţii supuşi acţiunii de dezumanizare, alături 
de legionari, au existat şi grupuri mici de studenţi naţional- 


ţărănişti, regalişti, frontierişti fără culoare politică şi alţi 
oameni total nevinovaţi. 

Aceştia neavând un crez politic sau de altă natură au 
trecut mai curând de partea lui Ţurcanu. Unii benevol, alţii 
sub tortură. 

Lată-i pe cei care după faptele ce le-au săvârşit ar fi 
trebuit să apară In proces, alături de ceilalţi inculpaţi: 

— Titus Leonida - despre care am vorbit In capitolele 
anterioare... Acesta n-a fost legionar. 

— Cori Gherman - socialist, condamnat pentru tentativă 
de trecere frauduloasă a frontierei. A fost un torţionar 
odios, schingiuitor de prima mână la Canalul Dunăre-Marea 
Neagră. 

— Fux şi Staner - doi evrei sionişti, condamnaţi pentru 
tentativă de trecere ilegală a frontierei. Au fost schingiuitori 
de primă mână. După opinia multor studenţi, rolul lor în 
închisoarea Piteşti a fost cu „cântec”. Aceştia doi 
supravegheau activitatea lui Ţurcanu. 

— Ion Bogdănescu, student la Facultatea de Medicină din 
Cluj. Iorţionar fioros la Piteşti, brigadier la Canalul Dunăre- 
Marea Neagră unde l-a asasinat pe dr. Simionescu. 
Colaborator periculos al Securităţii atât In timpul detenţiei 
cit şi după ieşirea din închisoare. A fost arestat ca făcând 
parte dând-o organizaţie naţional-ţărănistă. 

— Nicolae Zaharia, student la medicină. A făcut parte 
dintr-o organizaţie naţional-creştină. 

— Rek şi Matei au fost membri ai Partidului Comunist 
Român dar au căzut în dizgrație. Aceştia s-au evidenţiat în 
masacrele din închisoarea Gherla. 

Şi lista-i mai lungă. Şi aceştia trebuiau să stea pe banca 
acuzaților. 

N-au fost introduşi în proces deoarece regimul diavolesc 
din România voia să demonstreze că singurii duşmani ai 
noii orânduiri ar fi fost numai legionarii. Celelalte culori 
politice n-ar fi participat la lupta anticomunistă. 


Şi asta nu era decât o diversiune. Încercau să dezbine 
tineretul anticomunist şi prin aceasta metodă. 

Regizarea amestecului serviciilor secrete americane. 

La închisoarea Piteşti a fost încarcerat şi un tânăr din 
Oradea, pe nume Grigore Romanescu. Era proaspăt 
absolvent al liceului şi, din fire, era foarte fricos. N-avea nici 
o rezistenţă la presiuni morale şi mai ales la torturi. 

„Paharul” rezistenţei acestuia a fost cel mai mic din câte se 
pot imagina. 

Acest Romanescu avea o condamnare doar de trei ani. Ar 
fi putut trece uşor prin „râşniţa', Piteştiului, ieşind la 
capătul celălalt. Dar meteahna fricii bolnăvicioase cu care l- 
a înzestrat Dumnezeu la naştere i-a adus pierirea. 

La Piteşti, luat în „focuri”, s-a speriat atât de tare încât din 
primul moment a trecut de partea lui Ţurcanu, devenind un 
torţionar convins şi feroce. 

După ce a fost pus în libertate din penitenciarul Gherla, în 
urma sfaturilor inoculate la punerea în libertate, a devenit 
un redutabil informator al Securităţii în stare de libertate. 

Este unicul caz când un deţinut trecut prin „moara” 
Piteştiului şi-a menţinut reflexele fără nici o atenuare. 

Uşor i-a fost Securităţii să facă din acest om un dublu 
justiţiabil potrivit scopurilor ei. Pe de o parte acuzat, pentru 
a rămâne cu gura închisă. Pe de altă parte martor al 
acuzării, care să fie dispus a depune orice mărturie şi cu 
orice risc. 

Securitatea l-a arestat din nou. L-a pus să declare că a 
primit de la Gheorghe Calciu-Dumitreasa două geamantane 
cu informaţii scrise, care au fost duse de dansul direct la 
Ambasada americană din Bucureşti şi predate acolo. 

Bineînţeles că Partidul Comunist şi Securitatea l-au 
răsplătit pe acest papă-lapte cu o condamnare la moarte şi 
un glonte în ceafă. Voiau să fie siguri că frica de care era 
cuprins Romanescu nu o va mai folosi niciodată împotriva 
socialismului biruitor. 


În ceea ce îl priveşte pe Gheorghe Calciu-Dumitreasa, ştiu 
că acesta a intrat în ghiara lui Ţurcanu în acelaşi timp cu 
mine. Dar în altă cameră. Acolo a fost făcut tocătură în bătăi 
şi alte chinuri la care a fost supus până i-au întors mintea şi 
i-au format reflexele condiţionate dorite de Securitate. 

Au făcut din Dumitreasa un robot de calitate superioară, 
întrucât era inteligent şi peste măsură de isteţ din naştere. 

Ultimii studenţi au plecat din Piteşti şi au ajuns la 
închisoarea Gherla. O parte din noi am fost trimişi să 
lucrăm la ateliere. O altă parte, la fel de numeroasă, a fost 
răspândită prin celule. O parte mai mică - fiind consideraţi 
mai destoinici - a fost luată ca ajutoare pe posturi de călăi 
pe lângă Ţurcanu. 

Printre acele ajutoare ale lui Ţurcanu a fost selecționat şi 
Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Selecţionarea lui s-a făcut 
numai după ce a fost pus la probe de încercare, 
transformându-l în călău feroce în camera 99 din 
închisoarea Gherla. În felul acesta Gheorghe Calciu- 
Dumitreasa a devenit un călău deosebit de temut printre 
torţionarii din închisoarea Gherla. 

Ofiţerul politic Avădanei avea nevoie de un ajutor de 
nădejde care să-i răspundă prompt la orice întrebare. Avea 
nevoie de un om cu bună ţinere de minte. Cel mai bun 
„reeducat” din acest punct de vedere era Calciu- 
Dumitreasa. În felul acesta Calciu-Dumitreasa a ajuns omul 
de încredere al ofițerului politic. 

Ofiţerul politic i-a dat lui Calciu-Dumitreasa misiunea de a 
centraliza toate „demascările” şi informaţiile şi să i le 
prezinte gata centralizate. Pentru această misiune i-a pus la 
dispoziţie un birou situat în una din celulele închisorii. 

Când un deţinut era pus în libertate, acesta trebuia să dea 
o declaraţie că nu va divulga nimic din ceea ce a văzut şi 
auzit prin închisori şi că, odată ajuns în libertate, va 
colabora cu Securitatea. 'Ioate aceste declaraţii se dădeau 
scris lui Calciu-Dumitreasa şi acesta le prezenta la ofițerului 
politic. 


lată chichiţa, iată şiretlicul pe care Securitatea l-a 
exploatat din plin făcând din el uriaşa gogoaşă cu cele două 
geamantane cu documente scrise transmise Ambasadei 
americane din Bucureşti prin deţinutul Romanescu. 

Când a început ancheta lui Calciu, acesta pe loc şi-a dat 
seama de toată înscenarea. Dintr-o singură scuturătură de 
cap a scăpat înlăturând de la el dresura. A devenit din nou 
omul care fusese înainte de arestare. 

Securitatea rostind prostiile cu o plină dezinvoltură voia să 
dea impresia că misiunea deţinuţilor în închisoare era să-i 
păzească pe gardieni, nu gardienii pe deţinuţi. Se 
prefăceau că gardienii ar fi fost victimele deţinuţilor, nu 
deţinuţii victimele gardienilor. 

PROCESUL (1) 

Transportul, îmbrăcămintea, starea de spirit. 

Am fost transportat pe data de 5 noiembrie 1954 de la 
închisoarea Râmnicu Sărat la închisoarea Malmaison din 
Bucureşti. 

A doua sau a treia zi mă pomenesc că intră în celulă 
gardienii, mă leagă la ochi, îmi leagă mâinile la spate şi mă 
aşează pe un scaun. În poziţia aceasta m-au bărbierit şi 
ferchezuit. Apoi mi-au dat un costum de haine vărgate nou 
nouţ. În continuare - tot legat la ochi şi la mâini - am fost 
introdus într-o dubă şi trasportat la un Tribunal militar din 
Bucureşti, care era instanţa pentru trupele de securitate. 

Aşa m-am trezit, spre surprinderea mea, direct în boxă 
alături de încă 21 de inşi, cu mine 22. Cum naiba?! 

— Ziceam eu în sinea mea. Am fost instruit să fiu martor, 
iar acum mă pomenesc acuzat. Această surpriză nu m-a 
demoralizat, ci mi-a ridicat moralul, întărindu-mă. 

Cei din boxă eram extrem de strajnic păziţi. Am fost 
orânduiţi tot un deţinut şi un gardian. Greu se putea 
comunica. 

Prinzând un moment de neatenţie al gardienilor, i-am zis 
discret de tot lui Juberian: 

— Să văd acum pe unde scoateţi cămaşa? 


Juberian mi-a răspuns la fel de silențios: 

— E o formalitate. 

Eu i-am zis din nou: 

— Adu-ţi aminte de procesele lui Buharin, Zinoviev, 
Kamenev, Tuhacevschi... 

N-a mai schiţat nici un răspuns, căci nu era posibil. 

Ocupam primul loc din stânga. Deci, stăteam pe banca 
şefilor. 

Te pomeneşti că aceştia îmi acordă onoarea de a mă face 
şef de lot?! 

Nu era deloc o întâmplare acest aranjament, căci după ce 
a făcut din nou apelul, eu eram primul pe listă. Deci, nu era 
glumă. 

Dacă Ţurcanu era al patrulea în ordine, el „ruşinea speciei 
umane” şi care cu siguranţă va primi un glonte în căpăţâna, 
atunci eu care sunt fruntea, cu certitudine voi fi jupuit de 
viu sau, în cel mai bun caz, tras în ţeapă. 

Aranjamentul mişelesc făcut de Securitate mi-a revigorat 
forţele ce le credeam pierdute. 

Îmbrăcămintea avea un rol important în acest proces. Ea 
producea o sugestie asupra celorlalţi coinculpaţi şi chiar 
asupra publicului (securist) cu care sala de şedinţe era 
pună până la refuz. 

Am fost îmbrăcat în haine noi anume ca să se observe de la 
o poştă că eu sunt şeful lotului. In plus, eram şi cel mai înalt 
de statură din întreg lotul. 

Dintre toţi cei strânşi în boxă de laţul Diavolului, unul nu 
avea nici o tangenţă cu cei din banca acuzaților. Acela era 
avocatul NICOLAE COBÂLAŞ. 

Cobâlas n-a stat nici măcar o zi la închisoarea Piteşti. De la 
închisoarea. 

Suceava a fost dus direct la Aiud. De la Aiud a fost adus - 
ţintă - în boxă fără nici o anchetă prealabilă. El a fost 
introdus în această înscenare şi sacrificat numai pentru ca 
Securitatea să „dovedească” că ar fi existat - chipurile - un 
„comandament legionar” în închisoarea Suceava. 


În boxă mai erau: Eugen Ţurcanu, Constantin Juberian, 
Nuti Pătrăşcanu, Cornel Pop, Mihai Livinschi, Stoian Ion, 
Alexandru Popa, zis „[anu”, Grigore Romanescu, lon 
Puşcaşu şi alţii până la numărul de 22. 

Pe faţa inculpaţilor nu se vedea nici o prevedere rea sau 
bună. În curând se va vedea, căci în sală a intrat completul 
de judecată. 

Preşedintele completului de judecată era generalul 
Petrescu. O scorpie veche, păstrată din vechiul regim. Ela 
fost sub regimul lui Antonescu directorul penitenciarelor şi 
judecător militar care a condamnat sute de legionari. Acum 
s-a pus total în slujba Ocultei comuniste. 

Preşedintele, plin de emfază, cu ochii injectaţi de furie, 
anunţă şedinţa deschisă. 

De la început a făcut cunoscut pentru toată lumea că 
dosarele vor fi judecate după un decret (decretul 199/1950) 
care prevedea pedepsirea actelor de acest gen cu o 
pedeapsă de la 5 ani până la pedeapsa cu moartea. Mai ales 
moartea. 

Crunt şi fără ruşine, mai aduce la cunoştinţa inculpaţilor 
că pedepsele vor depinde de modul cum acuzaţii se vor 
comporta în timpul procesului. Le sugera inculpaţilor că 
dacă vor susţine regizarea făcută de Securitate, vor avea 
circumstanţe atenuate. 

La auzul acestei mârşăvii, cu care urma să fie pedepsită o 
altă ticăloşie, pe majoritatea i-a apucat tremuriciul. Le 
săreau genunchii cum încă nu mi-a fost dat să văd vreodată. 
Aveam impresia că le ajungeau până în dreptul feţei. 

Era normal. Cei mai mulţi fuseseră robotizaţi în torturi. Ei 
aveau conştiinţa schimbată. Erau convinşi că pentru ce au 
făcut nu puteau fi decât recompensaţi. Dar acum vălul 
minciuni a fost smuls cu asprime... Groaza şi spaima au pus 
stăpânire pe dânşii. 

Sala era arhiplină de oameni, toţi în civil. 

Uşor mi-am dat seama că această mulţime formată din 
bărbaţi şi femei erau până la ultimul securişti ce fac şcoală 


pe viu. 

Nu era timp de lamentări. Trebuia să mă orientez cu 
rapiditate. Mulţi din cei în legătură cu care am fost 
anchetat lipseau din boxă. Nu vedeam cum va putea fi 
aplicată regia de mine ştiută. Şi iarăşi ziceam în mine: 
Probabil că sunt şi alte loturi, iar eu am fost instruit în 
avans. Poate că pe parcurs ceva s-a schimbat. 

Curajul îmi sporea. Înainte de a începe procedura judecății 
m-am ridicat în picioare şi am cerut să mi se dea cuvântul. 
Preşedintele a refuzat, gardienii m-au admonestat. Nici eu 
nu m-am lăsat şi am insistat. Preşedintele a zis: 

— Spune, ce vrei? 

— Cer să fiu scos din această uniune de tenebre, iar în 
locul meu să fie adus completul de judecată şi procurorul. 
Eu să fiu adus ca martor al acuzării. 

— Bine, bine. Stai jos! 

— M-am simţit răcorit. Orice dârzenie, fie cât de mică, 
conta în cazul acela. 

Actul de acuzare. 

Actul de acuzare glăsuia cam astfel: 

— Aceste elemente sunt duşmani ai poporului. Încarceraţi 
ca legionari - criminali înnăscuţi - au fost verificaţi, 
selecționați şi bine formaţi pe parcurs la şcoala crimei. 
Microbi şi gonococi ai imperialismului american. 

În srtăinătate, Horia Simaconducătorulacestor bande -a 
luat legătura cu CIA-ul american, făcând un plan de 
compromiterea Partidului Comunist Român şi a politicii sale 
„umanitare”. Planul a fost transmis în ţară unui aşa zis 
„comandament legionar”... S-a dispus ca în închisori să se 
ducă o acţiune de sancţionareân forma cea maibarbară a 
celor carevor încerca să îmbrăţişeze ideologia comunistă... 

Odată puşi în libertate, legionarii ar fi avut ordin să 
răspândească zvonul că Partidul Comunist şi Securitatea au 
făcut aceste crime spre a fi compromise aceste instituţii în 
faţa opiniei publice naţionale şi internaţionale. 


În continuare actul de acuzare încerca să demonstreze că 
„tactica” de pedepsire a trădătorilor în Mişcarea Legionară 
este un principiu suprem... Cu cât eşti mai vechi membru al 
Mişcării Legionare cu atât eşti mai hotărât să pedepseşti pe 
cei care ar fi îndrăznit să manifeste liber altă opinie. 

A citat câteva versuri din cântece legionare: „Răsplata 
luptei laurii vor fi” „lar trădătorul moarte.” 


(Cântecul a fost compus tocmai de un trădător: M. 
Stelescu) apoi a continuat cu citarea unui alt cântec 
legionar: „Pentru trădători, misei şi trădare” „Azi vrem 
gloanţe şi vrem ştreang, răzbunare” „A sosit viforniţa cea 
mare” 

Răzbunare” 

După ce a făcut afirmaţia că legionarii sunt criminali 
înnăscuţi, m-a dat exemplu pe mine: 

— 'Toate aceste lucruri se confirmă în cazul lui Voinea 
Octavian. Tatăl său a fost legionar încă din 1924 şi a murit 
împuşcat la 22 septembrie 1939. Fiul său, Voinea Octavian, 
este legionar la a doua generaţie. Acesta are germenele 
crimei în sânge încă din faşă. Nici o acţiune de îndreptare a 
lui nu este posibilă. 

Apoi a mai trăncănit ceva la adresa lui Costache Oprişan, 
Iosif V. Iosif şi Dragoş Hoinic (care nici nu erau în boxă). 

A încheiat lungul act de acuzare cu un fel de caracterizare 
a lui Ţurcanu: Prin [urtanu - element deosebit de activ şi 
fanatic - au fost recrutaţi alţi schingiuitori cu multă 
iniţiativă în ce priveşte terorismul legionar -prea bine 
cunoscut - şi astfel adevărații autori, care acum se găsesc în 
boxă, n-au putut fi deconspiraţi decât cu mare greutate. 
Urmare dezvoltării echipei de terorişti într-o disciplină 
perfectă, Ţurcanu şi-a dat examenul de maturitate 
legionară. 

Audierea martorilor. 

În ce priveşte audierea martorilor, aceasta a fost o situaţie 
tragi-cornică... Erau două categorii de martori: 


— - în prima categorie intrau martorii special instruiți, 
care nu aveau libertatea să spună ceea ce ştiau, ci numai 
varianta pe care anchetatorii au voit-o şi le-au imprimat-o 
prin schingiuiri şi sute de repetiţii. 

— - în cea de a doua intrau acei martori care relatau doar 
faptele de groază. Adică torturile la care au fost supuşi. 

Chiar şi celor care aveau misiunea (respectiv permisiunea) 
de a relata numai faptele, preşedintele Tribunalului 
(generalul Petrescu) încerca să le pună întrebări mişeleşte 
ticluite din care ar fi trebuit să rezulte existenţa 
„comandamentului legionar”. 

Cu toate insistenţele preşedintelui, absolut nici un martor 
din această categorie n-a confirmat existenţa unui 
„comandament legionar”. 

Din cauza emoţiei, unii martori, în faţa instanţei de 
judecată, au amestecat varianta imprimată în creier de 
Securitate cu adevărul pe care martorul îl cunoaşte mult 
mai bine (ca orice adevăr), făcând astfel confuzii tragi- 
comice. A fost cazul preotului PAPKEN KEROPIAN. La locul 
potrivit voi reda integral depoziţia acestui martor. 

Fiecare inculpat avea cel puţin doi martori împotriva sa. 
Mai exista o seric de martori care priveau procesul în 
ansamblul lui. 

Au depus mărturie o serie de ţărani şi muncitori, oameni 
cu suflet deosebit de curat pe care i-au îngrozit 
bestialităţile comise împotriva lor în închisoarea Gherla. 

Oricât a încercat Securitatea să-i dreseze şi să le imprime 
în minte noţiunea de „comandament legionar”, n-a reuşit. 
Oricât a încercat preşedintele Tribunalului să-i întoarcă pe 
dos cu întrebări meschine, aceştia au ţinut-o pe a lor, cea 
dreaptă şi bine ştiută. Ţăranii şi muncitorii nu puteau fi duşi 
uşor de nas cu fel de fel de şarlatanii cărora, uneori, 
intelectualii uşor le cad pradă. 

Ţăranii şi muncitorii ţineau bine minte că gardianul i-a 
scos din celulă şi i-a condus în camera de tortură. Ei n-au 
uitat cum au raportat cu disperare gardienilor şi 


directorului că sunt torturați... Rezultatul plângerilor lor n- 
a fost decât o şi mai bestială tortură şi înăsprire a terorii de 
fiecare clipă. 

lată ce au declarat câţiva din ţărani: 

— Am fost dezbrăcaţi în pielea goală sub ploaia de lovituri 
ale schingiuitorilor. Cu toţii am fost obligaţi să ne aşezam în 
cerc pe patru labe, unul în spatele celuilalt. Cu degetul 
trebuia să scoatem materii fecale din rectul celui din faţă şi 
să le mâncăm... 

Fiecare ţăran sau victimă oarecare a fost botezat cu un 
nume de sfânt: Tu eşti Sfântul Sisoe, tu eşti Sfântul Ion, Tu 
eşti Sfântul Mihai... Cu aceste nume erau strigaţi când erau 
chemaţi la tortură, urmărindu-se imitarea martiriului 
sfântului respectiv... 

Un martor deosebit de ceilalţi a fost preotul, de origine 
armean din Constanţa, PAPKEN KEROPIAN (despre care 
am amintit într-un capitol anterior). 

Acest preot era un om cult. Un adevărat cărturar. 
Absolvise trei facultăţi, cunoştea şapte limbi străine, printre 
care latina, greaca veche, ebraica şi slavona. Avea două 
doctorate... 

Preşedintele Tribunalului a ticluit întrebările mişeleşte, ca 
preotul să-i confirme existenţa „comandamentului 
legionar”. N-a reuşit, deşi a întrebuințat toate vicleniile 
posibile. Atunci a luat-o de la capăt punându-i întrebările 
astfel: 

— Ai fost la închisoarea Gherla? 

— Da, am fost. 

— Şi ce ai văzut acolo? 

— Am fost torturat de „comandantul legionar” căpitan 
Gheorghiu şi de „comandantul legionar” Miki Marcu. 

Căpitanul Gheorghiu nu era altcineva decât Comandantul 
închisorii Gherla - din acea perioadă - şi comunist bine 
verificat de Ocultă. Miki Marcu era un gardian cu grad mic, 
de origine etnică evreu. Gradul era de caraliu, dar puterile 
de comandant de armată. 


La această relatare a martorului, în care se vedea 
presiunea Securităţii de a imprima limbajul securist 
deţinuţilor martori, aceştia au încurcat borcanele... 

S-au văzut zâmbetele pe faţa membrilor completului de 
judecată, iar în sală s-a produs rumoare. 

În continuare, preotul a relatat întreg martiriul la care a 
fost supus în închisoarea Gherla. 

În ce mă priveşte pe mine, l-am avut drept martor 
acuzator pe vechiul şi bunul meu prieten şi camarad de la 
Politehnică, Octavian Tomuţă. 

Tomuţă a fost complet răvăşit în torturile de la închisoarea 
Piteşti. lată cum a fost audiat: 

— Ai fost la închisoarea Piteşti? 

— Da, am fost. 

— Ce ştii despre Voinea Octavian? 

— Voinea Ocavian a fost şeful „comandamentului legionar” 
din închisoarea Piteşti. A recrutat pe Ţurcanu şi pe alţi călăi 
ca să ne tortureze. 


(Reproducea exact varianta Securităţii, care i-a fost 
repetată de sute de ori în cei doi-trei ani de anchetă). 

Eu am cerut imediat să-i pun o întrebare martorului, deşi 
se vedea că nu se admite a se pune nici un fel de întrebări 
de teama să nu se strice „poezia”. Preşedintele, probabil, 
crezând că acesta nu se va fâstâci, a încuviinţat. Am pus 
următoarea întrebare martorului: 

— Să spună martorul ce mi-a făcut mie Ţurcanu şi ce 
anume mi-a zis în camera 4 spital, unde eram supus 
torturilor? 

Preşedintele i-a dat cuvântul, iar bietul Tomuţă începu: 

— Voinea a fost torturat, Voinea a fost chinuit îngrozitor... 
Apoi o lua de la capăt: Voinea a fost torturat, Voinea a fost 
chinuit îngrozitor... 

Pur şi simplu se dereglase, repetând mereu acelaşi lucru. 
Atunci preşedintele a zis: 

— Luaţi-l şi scoteţi-l afară. 


În felul acesta, Octavian Tomuţă a fost scos din sală fără să 
fi semnat măcar declaraţia de martor. 

După ce 1-a scos pe Iomuţă din sala, preşedintele s-a 
umflat în pene luându-şi alură de generalism şi a zis: 

— Singur că da. Asta-i metodă legionară, ca şeful să se dea 
exemplu anume ca să vadă şi ceilalţi că trebuiesc suportate 
toate torturile numai ca umanul regim comunist să fie 
compromis. În acelaşi timp Voinea dădea pildă de felul cum 
se respectă legea tăcerii legionare. 

Cu asta chiar că „mi-a rupt gura”. 

Rechizitoriul procurorului. 

Procurorul era un evreu maghiar, cu grad de maior. La 
început a repetat actul de acuzare care a fost îmbogăţit cu 
declaraţiile date de acuzaţi, atât în faza de anchetă cât şi la 
interogatoriul instanţei (care s-a făcut separat pentru 
fiecare deţinut în parte). 

Abia cu această ocazie (şi în exclusivitate) am luat 
cunoştinţă de ceea ce-au declarat la interogatoriu ceilalţi 
coinculpaţi şi ce anume este scris în declaraţiile de la dosar. 

lată ce am reuşit să prind din „zbor”: 

Punctul de vedere al călăilor deţinuţi: 

În timpul anchetei, Ţurcanu a fost singurul dintre toţi 
deţinuţii acuzaţi care nu a acceptat să declare că ceea cea 
făcut el ar fi fost o activitate legionară. 

El a susţinut tot timpul că acţiunea lui a fost făcută din 
ordinul Partidului Comunist Român şi al Securităţii pentru a 
distruge pe „bandiții legionari” şi a da oameni reeducaţi 
societăţii. A susţinut în faţa completului de judecată că ela 
îndeplinit o „misiune istorică”, cu care a fost însărcinat - 
mult mai înainte de a fi arestat - de către Partidul 
Comunist. 

De reţinut că toate acestea le-a susţinut în timpul 
anchetei. La interogatoriul din cadrul procesului şi-a 
menţinut acelaşi punct de vedere (care - de altfel - era şi 
realitatea). 


Ceilalţi călăi şi-au însuşit puncul de vedere al Securităţii. 
Aceştia au fost ademeniţi de anchetatori cu gogoriţa că vor 
fi recompensaţi după merit şi puşi în libertate. Pentru a 
obţine aceste „favoruri” ei trebuiau să declare că masacrul 
l-au săvârşit din ordinul „comandamentului legionar”. Toate 
acestea nu sunt decât nişte „formalităţi” în vederea 
înmormântării definitive a Mişcării Legionare. 

Din propria mea anchetă mi-am dat seama cum au decurs 
celelalte anchete. 

Tot din rechizitoriul procurorului am aflat că Ţurcanu s-a 
întâlnit cu tartorii creaţi de dânsul în închisoarea Ploieşti. 

Această „întâlnire” a fost pusă la cale de Securitate şi a 
făcut parte din „regia” procesului. Ţurcanu i-a întrebat pe 
ceilalţi: 

— Ce aţi făcut în această anchetă? 

— Am susţinut că am primit ordin din partea 
„comandamentului legionar”. 

— Sunteţi nişte tâmpiţi. V-aţi dat pe mâna Securităţii. 

Procurorul a acceptat această fază punând mare preţ pe 
discuţiile deţinuţilor, dându-le următoarea interpretare: 

— Aţi văzut tovarăşe prşedinte?! Ţurcanu i-a acuzat pe 
ceilalţi inculpaţi „că au călcat consemnul” şi au deconspirat 
activitatea „comandamentului legionar”. 

Atât de diabolică a fost fantezia, regizorilor acestui proces, 
încât i-au întins acea momeală lui Ţurcanu şi acesta a 
muşcat din ea fără să bănuiască ce au pus la cale stăpânii 
lui. 

Deja aveam o imagine clară a întregii înscenări, chiar dacă 
n-am participat la interogatoriul lui Ţurcanu şi a celorlalţi 
călăi. 

În final procurorul a tras următoarele concluzii: 

— Aceştia nu sunt oameni. Pentru prima oară se întâmplă 
aşa ceva în omenire şi în istoria penitenciarelor. Nu există 
altă cale decât condamnarea la moarte a tuturor. 

Se vedea din toate acestea că regizorii procesului, inclusiv 
instanţa de judecată, aveau conştiinţa gravităţii faptelor 


săvârşite de regimul comunist, fapte pe care acum încercau 
să le arunce în spatele victimelor. 

Procurorul s-a ambalat atât de mult în argumentaţii şi se 
prefăcea atât de pătruns de minciunile pe care le deborda, 
încât se înroşise la faţă. 

L-am văzut clipind ca şi cum ar lăcrima. A scos batista din 
buzunar, o batistă mare, aproape cât un prosop, cu carea 
mimat ştergerea lacrimilor şi şi-a mai suflat şi nasul care a 
răsunat zgomotos în liniştea sălii ca o trompetă spartă. 

— 'Tovarăşe preşedinte, despre o reeducare la aceşti 
criminali nu poate fi vorba. Li s-a acordat o şansă pecare ei 
au folosit-o de pe poziţii legionaro-criminale. 

Apoi s-a adresat în exclusivitate instanţei cu următoarele 
cuvinte: 

— Clasa muncitoare a oferit mari salarii unor persoane. Au 
fost plătiţi şi compensaţi cu favoruri pentru a reeduca acest 
tineret rătăcit. Dar aceşti salariaţi, în care partidul şi 
guvernul au avut atâta încredere, au dat dovadă de lipsă de 
vigilenţă. Aceasta, din cauza unor mentalități învechite, 
burgheze. 

Procurorul a propus ca toţi acei angajaţi ai regimului să fie 
aduşi în faţa instanţei de judecată şi pedepsiţi pentru că „nu 
au supravegheat” pe deţinuţi „acceptând” asemenea crime 
şi orori. 

Se vedea cum se conturau alte înscenări pentru proprii lor 
oameni docili şi veşnic morcoviţi. Bănuiam că în sală se 
găseau şi unii vizaţi de amenințările procurorului. Era o 
satisfacţie. Un fel de „să moară şi capra vecinului”... 

Aşa a luat sfârşit cea mai importantă parte a procesului a 
celei mai oribile înscenări cunoscută de istorie. Această 
nemernicie a întrecut cu mult înscenările făcute de 
„'tătucu” Stalin împotriva duşmanilor săi. 

Apărarea. 

Eu am refuzat orice apărare din oficiu pe motiv că n-am 
avut acces la dosar. Cu acest refuz s-a trecut la al doilea 
acuzat. 


Inspiratul refuz mi-a dat satisfacţie, deoarece, avocaţii s- 
au grăbit să afirme în cor că „în faţa unor asemenea orori, 
nu au ce apăra”. Atâta le-ar fi trebuit să încerce...! 

Ultimul cuvânt. 

În calitatea de şef declarat al lotului, am fost primul care 
am vorbit: Mi-am menţinut susţinerile de la începutul 
procesului. L-am acuzat pe Ţurcanu, caracterizându-l ca pe 
un tip lombrozian. Ceea ce a făcut el este în afara oricărei 
imaginaţii. Am cerut preşedintelui să-şi explice dacă mai 
cunoaşte un caz în istorie în care un şefcum am fost eu 
declarat de Oculta comunistă - a dat ordin ca (el şeful) să 
fie flagelat? 

Am avut tăria să-i zic că sunt o victimă a crimelor făcute de 
Securitate, iar prin acest proces am devenit un „ţap 
ispăşitor”. 

Am cerut achitarea. 

A urmat Cobâlaş, bărbatul care nici n-a fost la Piteşti şi 
care nici măcar n-a auzit ce s-a întâmplat acolo. S-a 
pomenit dintr-odată târât într-o înscenare murdară, în care 
toată lumea trebuia să fie condamnată la moarte. Cobâlaş a 
fost introdus în proces numai pentru ca Securitatea să 
dovedească existenţa unui „comandament legionar” la 
închisoarea Suceava, al cărui şef - chipurilear fi fost dânsul. 

Cobâlaş a zis la ultimul cuvânt: 

— Am fost martor spectator în acest proces la un lucru ce 
s-a întâmplat în afara razei ochilor şi urechilor mele. Pot să 
zic că mulţumesc Securităţii că mi-a dat posibilitatea să iau 
cunoştinţă despre ce ar fi trebuit şi ar fi dorit Securitatea să 
declar că aş fi avut de gând să fac. 

Cu asta a tăcut luând loc pe bancă. 

Aşa, total nevinovat, a fost şi el condamnat la moarte şi 
executat la data de 17 decembrie 1954, alături de alte 
victime în fruntea cărora s-a găsit unicul vinovat, Eugen 
Ţurcanu, agent al Securităţii. 

I s-a dat cuvântul lui Dan Dumitrescu. Sufletul acestuia a 
fost complet distrus în Piteşti... 


Pe banca acuzațiilor nu se mai găsea bărbatul dârz de altă 
dată, ci un robot a cărui conştiinţă a fost întoarsă şi care nu 
cunoştea decât formulele cu care a fost intoxicat piin torturi 
la închisoarea Piteşti şi apoi prin sute de repetiţii în cei 
doitrei ani de anchetă. lată ce a zis: 

— Am fost crescut în preajma unchiului meu Butnaru, 
comandant legionar, învățând tot tipicul Mişcării Legionare. 
Am învăţat să fiu criminal, numai că n-am avut mediul 
prielnic de desfăşurare. În Piteşti am făcut şi eu ce am 
putut... 

Au luat cuvântul şi ceilalţi inculpaţi. Unii dintre ei au zis: 

— In mod sincer am crezut că înmormântez Mişcarea 
Legionară şi abia acum îmi dau seama că - în realitate -am 
executat un ordin al „comandamentului legionar” şi că am 
fost manipulat. (Socoteau aceştia că prin această ticăloşie 
vor scăpa mai uşor). 

Şocant a fost ultimul cuvânt a lui Cornel Pop. Acesta era 
fiu de preot şi a fost unul din bravii şi inimoşii conducători 
ai studenţimii legionare din Cluj. 

Eminent student la medicină, având şi o atitudine creştină 
model, în „reeducarea” de la Piteşti a cedat foarte greu. 

Ţurcanu 1-a torturat în mod special, vrând să-l 
compromită şi să-l ducă la moarte. Abia după luni de zile 
de tortură neîntreruptă creierul i-a fost şters şi voinţa 
distrusă. Cu toate astea, în timpul celor doi-trei ani de 
anchetă n-a vrut să recunoască varianta inventată de 
Securitate. 

Este greu de ghicit ce s-a întâmplat în sufletul lui. 
Probabil, a luat în considerare ameninţarea preşedintelui 
Tribunalul de la începutul şedinţei de judecată, că la ultimul 
cuvânt a zis: 

— Am fost instruiți în cadrul Mişcării Legionare ca să 
distrugem. La Piteşti şi Gherla n-am făcut altceva decât să 
punem în practică ceea ce am învăţat în cadrul educaţiei 
legionare. 


În prima zi când am luat loc în boxă, acesta era frumos şi 
gras la faţă. Numai în trei zile a scăzut atât de mult încât a 
devenit o umbră, o epavă. 

Cea mai interesantă a fost poziţia lui Ţurcanu de la ultimul 
cuvânt. În tot timpul anchetei, precum şi la interogatoriu a 
susţinut că acţiunea de dezumanizare a studenţilor a fost 
înfăptuită de dânsul din ordinul Securităţii şi Partidului 
Comunist. lată că la ultimul cuvânt a sărit în extrema 
cealaltă. Probabil a încercat ultima variantă de salvare - 
imposibilul - zicând: 

— Mă surprinde cum Voinea minte în faţa dumneavoastră, 
când el a fost cel care m-a selecționat, m-a instruit şi mi-a 
arătat unde să lovesc ca să nu omor, doar durerea să fie mai 
mare... 

Oricât mi-am stors mintea, nu mi-am putut da seama dacă 
ultimul cuvânt a lui Cornel Pop şi al lui Ţurcanu au fost 
variante de dânşii alese sau de Securitate impuse. 

Şedinţa de judecată s-a declarat încheiată pe data de 10 
noiembrie 1954, urmând pronunţarea şi executarea. 

PROCESUL (2) 

Judecarea lotului 2. Vai mie că am calitatea de martor. 

Furtuna primului proces a trecut... 

Toată dădăceala făcută de Securitate cu mine în timpul 
anchetelor nu a folosit la nimic. Eu am fost „seful” lotului de 
torţionari şi am avut puterea să nu recunosc faptele de care 
am fost acuzat. 

Zadarnic, căci declaraţiile de la dosar care erau semnate 
de mine ziceau altfel... 

Acum mă găseam la arestul din Malmaison unde a început 
o nouă serie de repetiţii. De sute de ori acelaşi lucru: 
Existenţa unui „comandament legionar”, legături cu Horia 
Sima, dispoziţii primite de la CIA.- Ul american etc. Se 
aplică aceeaşi metodă: un anchetator îmi preda lecţia, iar 
un altul mă seminariza. Am ajuns într-o asemenea fază de 
automatizare încât puteam să mă gândea cu totul la altceva 
în timp ce gura repeta lecţia învățată ca o moară stricată. 


Această comedie a durat doi ani, apoi lucrurile s-au mai 
liniştit, rămânând în stadiu de aşteptare. Mi-am mai revenit 
din răvăşirea sufletească. Aveam impresia că sunt eu cel 
dinainte de arestare. Eram sigur că voi fi martor al acuzării 
împotriva camarazilor mei unde va trebui să recunosc 
existenţa unui „comandament legionar” (deşi acesta n-a 
existat niciodată, invenţia fiind sută la sută a Securităţii). 

Doamne, oare ce mă fac? 

Să recunosc papagaliceşte ceea ce aceştia mi-au repetat 
de sute de ori?... Să neg, pur şi simplu?... Să spun în gura 
mare tot ce s-a întâmplat la Piteşti, Gherla şi Râmnicu 
Sărat...? 

Cui să spun toate acestea?... Judecătorului?... Judecătorul 
nu-i decât un securist travestit în uniformă de magistrat! 

Un lup m-a învăţat ce să vorbesc, iar acum va trebui să 
repet papagaliceşte tot ce am învăţat în faţa întregii haite... 

Într-o zi mă pomenesc ferchezuit în mare viteză, legat la 
ochi şi la mâini şi dus direct într-o sală de judecată. 

În boxă am recunoscut pe camarazii mei, victime ale 
atrocităților de la Piteşti. Alături erau şi călăi voluntari, 
precum şi din cei care n-au trecut prin Piteşti. Cu toţii erau 
adunaţi pentru a fi judecaţi ca „ţapi ispăşitori” pentru 
masacrele de la Piteşti şi Gherla. 

Acest al doilea lot era format din: 

— Valeriu Negulescu - comandanat legionar, care n-a fost 
la închisoarea Piteşti şi nici nu ştia pentru ce este adus la 
proces. 

— Constantin (Costache) Oprişanşeful Frăţiilor de Cruce 
pe ţară. 

— Dragoş Hoinic - legionar de elită, care făcea legătura 
între legionarii din ţară şi cei din diasporă. Trecut prin 
Piteşti. 

— Aurel Popa (zis „Popicu”) - legionar de elită... Trecut 
prin Piteşti. 

— IosifV. Iosif - legionar de elită, trecut prin râşnita 
Piteştiului... 


— Virgil Bordeianu - ticălos de mare anvergură. Torţionar 
voluntar, adjunct al lui Ţurcanu. Încă de la închisoarea 
Suceava a făcut parte din banda acestuia. 

— Gheorghe Caziuc - ticălos şi acesta, călău şi colaborator 
voluntar al lui Ţurcanu. 

— Gheorghe Calciu-Dumitreasa - şef de grup Frăția de 
Cruce de la. 

Facultatea de medicină din Bucureşti. Element deosebit de 
capabil. După lungi şi groaznice torturi la care a fost supus 
de către Ţurcanu şi banda sa i-a fost „spălat creierul” şi 
conştiinţa întoarsă. A fost transformat în călău. Din călău a 
fost selecționat colaborator al ofițerului politic Avădanei la 
Gherla. 

Numai cât au deschis gura anchetatorii în marea 
înscenare pe care au pus-o la cale, că Dumitreasa a intuit 
mişelia şi a avut o revenire bruscă din noaptea în care 
fusese cufundat. Acum stătea şi el pe banca acuzaților 
aşteptându-şi verdictul ca „ţap ispăşitor”. 

Deci, iată-mă martor mincinos împotriva celor mai bravi şi 
mai scumpi camarazi pe care-i aveam. 

În ultimul moment voiam să întorc totul pe dos, cu orice 
risc, fie ce o fi. 

Numai că gura şi mintea sucită n-au vrut să asculte de 
sâmburele cel mic dar viu al unei fărâmături de conştiinţă 
ce-mi mai rămăsese. Era impasibil să poruncesc nervurilor 
să facă altceva decât ceea ce au repetat de sute de ori la 
anchetă. Am repetat papagaliceşte, recunoscând existenţa 
„'comandamentului legionar” în închisoarea Piteşti, precum 
şi alte bazaconii pe care azi nu le mai rețin. 

Abia atunci am tras linie şi am concluzionat cât de 
drăcească poate fi metoda. Cât era de bine experimentată 
de Securitate. Cunoşteau perfect limita până la care un om 
poate să reziste. 

Calciu-Dumitreasa a cerut să spun ce condamnare am. El 
ştia că fiind condamnat la moarte nu pot avea calitatea de 
martor. 


Eu, neştiind că am fost condamnat la moarte, i-am răspuns 
că sunt condamnat la 25 ani muncă silnică. Numai pe 
aceasta o ştiam. 

Am semnat fără să citesc. 

Toate acestea s-au întâmplat în luna martie 1956 sau 
1957... 

Martor de meserie. 

A trecut şi acest proces. Sentința tot nu mi s-a comunicat. 
Îmi dădeam seama că voi mai fi martor şi în alte procese. 
lată-mă ajuns martor de meserie. 

Înainte de a fi dus ca martor la vreun proces, se prezenta 
un individ în celulă care mă măsura din ochi. Trebuia să mă 
întorc în toate poziţiile şi apoi acesta dispărea. Nu peste 
multă vreme venea gardianul cu un costum de haine 
impecabil, croit, parcă, exact pe măsura mea. Era din stofă 
scumpă. 

Pe tavă mi se aducea şi o cămaşă de un alb imaculat, 
cravată asortată costumului, butoni pentru costum şi ac de 
cravată strălucitor. 

Eram bărbierit cu cele mai fine instrumente, pudrat şi dat 
pe la gât cu puţină apă de colonie. Mă simţeam ca scos din 
cutie. 

„Manechinul” îmbrăcat în costumul respectiv era un 
cadavru ambulant, un schelet galben mortificat, 
supravieţuitor al genocidului de la Piteşti/Gherla şi Râmnicu 
Sărat. 

Sărmana mea imaginaţie!... De care ori m-au costumat 
astfel, de atâtea ori mi se crea o stare de euforie, de 
speranţă că s-ar putea să-mi dea drumul. Atât de diminuată 
îmi era raţiunea! 

Trăiam momente de descumpănire. Uitam de modul în 
care eram considerat de către aceste fiare. Visam asemeni 
copiilor la Feţi Frumoşi şi la Ilene Cosânzene... 

Din nou bolnav. 

Înaintea primelor procese, unde am apărut ca martor, 
situaţia mea fizică s-a deteriorat rapid. 


Am fost dus în curtea arestului de la Uranus unde se găsea 
o căsuţă numai cu parter, căreia i se zicea „infirmerie”. 

N-am primit nici un fel de medicament. Am fost, însă, 
supravegheat mai puţin intens şi am avut o ambianţă a 
mediului mai plăcută. 

Mi-am revenit rapid. Probabil, mişeii au mai experimentat 
acest soi de „vindecare” pe pielea altora. 

La această „infirmerie” am luat legătura, prin perete, cu 
Gheorghe Matei, student legionar la Facultatea de 
silvicultură din Bucureşti. Făcea parte din lotul aprigilor 
anticomunişti care au luptat în munţii Făgăraşului, 
versantul sudic. Abia cu aceasta ocazie am aflat unele 
„noutăţi” care s-au consumat demult. Pentru mine erau, 
totuşi, noutăţi. 

Martor în procesul colegului meu Gheorghe Matei. 

Gheorghe Matei îmi fusese coleg de facultate. 

Mai întâi, preşedintele Tribunalului m-a întrebat cum mă 
cheamă. 

Eu i-am răspuns cu glas tare numele, precum şi datele mai 
importante privind anul naşterii, locul etc... Apoi, în 
continuare, am adăugat cu glas tare şi clar ca să fiu înţeles 
de publicul din sală: 

— Sunt supravieţuitor al atrocităților din închisoarea 
Piteşti. 

Sala arhiplină, surprinsă de răspunsul meu, a început să 
framete şi să şuşotească. 

La rândul său, preşedintele a rămas surprins de răspunsul 
meu şi, oarecum, s-a pierdut cu firea. Cu o voce civilizată şi 
rugătoare mi-a cerut să las la o parte aceste întâmplări. Mi- 
a cerut să-i confirm dacă Gheorghe Matei a făcut parte din 
reţeaua de informaţii legionară. 

Am răspuns că nu a făcut parte, deoarece participarea lui 
(la reţea) ar fi fost periculoasă şi inoportună. 

Întrucât preşedintele nu-şi dădea seama cam unde vreau 
să ajung cu afirmaţia mea, s-a fâstâcit şi a preferat să 
termine cu mărturia mea. 


Martor împotriva profesorului Nicolae Pospai. 

O altă mărturie am depus-o tocmai la Tribunalul Galaţi. 
Profesorul Nicolae Pospai a fost pomenit în anchetele din 
anul 1948. Faptul acesta m-a făcut să-l consider informator 
al Securităţii. N-a existat nici măcar un singur om căruia să 

i se fi pomenit numele în anchetă şi să nu fi fost arestat. 

La întrebările puse de preşedintele Tribunalului am 
răspuns că Pospai este un informator al Securităţii. Dacă 
instanţa vrea să afle ceva, să întrebe Securitatea. 

Nu i-a deranjat răspunsul. N-am tras nici o consecinţă din 
cauza răspunsului dat. 

Martor împotriva lui Mihai Pârlea. 

Ultima mărturie a fost împotriva lui Mihai Pârlea. Acesta 
fusese condamnat în timpul lui Antonescu şi apoi pus în 
libertate în urma armistiţiului dintre Nicolae Petraşcu şi 
Partidul Comunist. 

Pârlea n-a fost arestat, deşi a activat în cadrul grupului 
legionar din Politehnică. Numele lui a fost pomenit în 
anchetă. 

Nu-mi mai amintesc precis ce anume am zis despre el în 
calitate de martor. Ştiu doar atât că am dat cu „bâta în tău”, 
insinuând că a fost informatorul Securităţii. 

Concluziile trase de mine privind tacticile comuniste. 

Demonicele metode de diversiune ale Securităţii aveau în 
conţinutul lor şi metoda tactică de a amesteca oamenii de 
onoare cu cei prăbuşiţi. Cei căzuţi erau gata de a face orice 
pentru a-şi salva viaţa şi libertatea. În felul acesta se 
semăna deruta şi neîncrederea oamenilor unul în altul... 

O femeie. 

Era prin luna mai 1957. 

Uşa s-a deschis şi paznicul îmi zise să-mi fac bagajele. 

Legat la ochi, ca de obicei, am fost condus de paznic într-o 
încăpere care avea două mese-birou. După ce mi s-au luat 
ochelarii de la ochi, mă pomenesc faţă în faţă cu o femeie. 

Femeia era îmbrăcată şi avea trupul zvelt. 


Eu stăteam în picioare în faţa unui birou, dânsa stătea în 
picioare la celălalt, prefăcându-se că-şi face ceva de lucru. 
M-a invitat să iau loc pe scaun... 

Mă tot întrebam: Oare ce vor? Ce experienţe mai fac? 
Unde vor săajungă? Îmi puneam tot felul de întrebări şi mă 
puneam în gardă din toate direcţiile. 

Au trecut nouă ani de când n-am mai văzut o femeie. 
Constatam un fenomen ciudat în tot trupul meu ieşit 
complet de sub controlul raţiunii. Toţi muşchii de pe mine 
tremurau. 

O singură dată mi s-a întâmplat una ca asta, la plecarea cu 
duba din închisoarea Piteşti, când prin găurile tablei de la 
fereastră am zărit prune pârguite pe marginea drumului. 

Am ajuns la concluzia că organismul uman are un sistem 
care intră în funcţiune doar în anumite situaţii şi la anumite 
provocări. Îmi părea rău că n-am studiat medicina, ca să-mi 
pot explica fenomenul. 

După un timp femeia a plecat. Apoi am fost scos şi eu din 
acel birou şi dus în celula mea „cea de toate zilele”. 

Comunicarea sentinţei de condamnare la moarte. 

De la Malmaison, prin luna iulie 1957, am fost dus la 
arestul Securităţii din strada Uranus. 

Celula în care am fost introdus nu avea nici o comunicare 
prin geam cu exteriorul. Lumina în încăpere venea de la un 
bec, printr-un oberlicht de deasupra uşii. Întregul mobilier 
al camerei se compunea dintr-un pat de fier cu saltea şi o 
pătură sură. 

În zilele următoare am constatat că era imposibil să iau 
legătura cu cineva dintr-o celulă vecină, deoarece camerele 
de alături precum şi cea din fund erau nelocuite. 

După trei-patru zile sunt iarăşi legat la ochi şi dus într-un 
birou spaţios. Când mi-au eliberat vederea, m-am pomenit 
în faţa unor granguri, toţi în uniforme de magistrați militari 
cu grade de maiori şi colonei. Pe una din margini erau şi doi 
colonei de securitate, iar în partea opusă, un căpitan de 


securitate. Mai târziu l-am identificat pe acel căpitan ca 
fiind şeful arestului. 

Prima întrebare: 

— Cum vă cheamă? (mă lua cu „dumneavoastră”) 

Am ezitat să răspund, dar mi-a rostit ofiţerul numele. 

— Dumneavoastră aţi fost judecat în anul 1954? 

— Da. 

— Acum vi se comunică sentinţa şi veţi semna de luare la 
cunoştinţă. 

Unul din colonei s-a ridicat în picioare şi mi-a citit sentinţa. 
Eram condamnat la moarte. 

În timp ce magistratul încă mai citea, simt cum pe la spate 
cineva se apropie şi umblă pe la picioarele mele. M-am 
dumirit. Îmi închideau cătuşele ce comunicau între ele cu 
un lanţ de aproximativ 40-50 cm. Încă mai citea la sentinţă 
când unul îmi ia şi mâinile şi mi le pune în cătuşe. 

După ce termină lectura ofiţerul îmi zise: 

— Ai posibilitatea să faci recurs. 

— Nu eu am determinat acest proces. Deci, nu voi declara 
recurs. Voi protesta împotriva acestei mascarade prin care 
s-a dezlănţuit toată samavolnicia de înscenare a procesului. 

— Bine-bine, acestea sunt motivele dumitale. 

Fără alte explicaţii am fost dus la celulă în simfonia 
lanțurilor care zornăiau. 

Nu mai era patul în celulă. În loc de pat era doar o saltea 
trântită pe ciment în rundul camerei, drept în faţa vizetei. 

Obligatoriu trebuia să dorm cu capul spre fundul camerei, 
ca astfel să fiu văzut în permanenţă de gardian. 

În situaţia de condamnat la moarte. 

Situaţia de condamnat la moarte îţi stimulează memoria şi 
gândirea. Mintea pare o torţă aprinsă în liniştea unei nopţi 
plină de calm şi întuneric. 

În mare viteză îmi treceau prin minte cele mai gingaşe 
imagini din viaţă, la care de mult nu mă mai gândisem: 
copilăria, dragostea mamei şi căldura din sânul familiei. 
Acest film se derula mereu cu aspecte şi tablouri ce le 


credeam demult uitate. Niciodată nu le-aş fi văzut în 
oglinda minţii mele dacă n-aş fi ajuns în situaţia aceasta. 

Nu m-a încercat mila de mine însumi. Gustam cu nostalgie 
clipele îndepărtatului trecut. 

Din această visare dulce-amăruie mă trezea şi cel mai mic 
zgomot. Sensibilitatea deţinutului din mine era extrem de 
receptivă. Mă îndemna să-mi încordez atenţia... 

Mi-am dat seama că pe culoarul acela mai erau deţinuţi 
cărora li se comunica tot atunci sentinţa de condamnare la 
moarte... Când treceau prin faţa celulei mele erau fără 
lanţuri, dar când se întorceau, purtau lanţuri zornăitoare 
pe care le auzeam târându-le. 

Recursul. 

La vreo 40 de zile după comunicarea sentinţei de 
condamnare la moarte, din nou am fost dus în aceeaşi 
încăpere în faţa unor alţi indivizi îmbrăcaţi în haine de 
magistrați, toţi cu grade de la maior în sus. 

— Dumneata ai făcut recurs? 

— Nu am făcut recurs, pentru că n-am nici o vină. Am 
ripostat eu. 

— În cazul acesta a făcut avocatul. Iată că noi am venit cu 
rezultatul: Recursul a fost respins, sentinţa de condamnare 
la moarte a rămas definitivă. 

În momentul acela, am simţit cum toată teroarea ce mi-a 
încuibat-o în suflet şi în trup Oculta prin torturile de la 
Piteşti s-a năruit. A dispărut ca praful bătut de furtună. Din 
nou m-am simţit stăpân pe puterile mele... Aşa că le-am zis- 
o înţepat şi fără să tremur: 

— Să vă fie de bine! 

— Mai ai o singură cale de salvare. Să faci cerere de 
grațiere. Le-am luat vorba din gură spunându-le că n-am să 
fac cerere de grațiere. 

Îmi dădeam seama că totul e pierdut. Aceştia urmăreau, 
de acum, a mă umili până-n ultima clipă. Chiar şi hotarul 
vieţii să-l trec cu obidă şi capul plecat. N-aveam de ce să 


cer clemenţă sau mai ştii ce înţelegere când eu n-am făcut 
nici o faptă vrednică de pedeapsa cu moartea. 

Vedeam cum scopul lor era să se acopere de formalităţi şi 
proceduri juridice... Toate acestea, pentru a duce în eroare 
pe viitorii cercetători ai istoriei măsluite de ei. 

Cererea de grațiere. 

După alte câteva zile, am fost dus într-o sală de mese. 
Acolo mă aştepta un teanc de hârtii albe şi ustensile de scris 
- toc şi cerneală. Un ofiţer îmi zise: 

— Poftim, faci cerere de grațiere. Apoi ofiţerul a plecat, în 
uşă a rămas un gardian ce stătea pe un scaun cu faţa la 
mine. 

Am luat tocul în mână şi am stat aşa înţepenit multă 
vreme. Nimeni nu mă zorea de la spate. Aveam senzaţia 
unei înfrângeri totale. 

În tot timpul anchetei am fost călăuzit de speranţa că 
având postura de victimă voi supravieţui. Apoi, în faţa 
camarazilor mei, care mă cunosc atât de bine, voi da în 
vileag toată josnicia Ocultei. 

Şi iarăşi îmi puneam întrebarea invers: Dar dacă nu voi 
rămâne în viaţă şi nici camarazii - care vor scăpa zdrobirii - 
nu vor ajunge să depună mărturie pentru istorie?... Oarece 
va rămâne? Doar măsluirile lor! 

Ce istoric va reuşi să ghicească adevărul în grămada de 
minciuni ticluite de Securitate? 

A trecut aproape o oră de cugetări pană mam apucat de 
scris. 

Am formulat un fel de memoriu către Prezidiul Marii 
Adunări Naţionale, prin care aduceam la cunoştinţă acestui 
for politic toată mârşăvia folosită de Securitate împotriva 
mea. 

Am scris mult. Cam vreo două ore. Când m-a văzut că pun 
tocul jos, mi-a luat hârtiile şi m-a dus la celulă. 

Această cerere mai putea amâna ceasul morţii cu câteva 
săptămâni. Îmi ziceam în mine: Orice clipă trăită în plus e 
un câştig mic şi o speranţă mare. 


Controalele de la miezul nopţii. 

Noaptea, după ce adormeam, simţeam zgomote discrete 
pe coridor. Se auzea cum o trupă întreagă de oameni 
pândea discret pe la uşi. Deschideau uşor vizeta şi se 
hlizeau unul câte unul înăuntru. 

La început mi-am zis că acesta-i un control oarecare, 
obişnuit. Dar nu. Acela era tipicul din flecare noapte. Atunci 
m-am pus şi eu la pândă să văd dacă sunt aceleaşi figuri sau 
altele. Erau aceleaşi. Unul din aceşti „inspectori” purta 
pălărie cu boruri late. Am recunoscut în acela pe Alexandra 
Drăghici (ulterior ministru de Interne). 

Ziceam în mine: Oare ce mai am de pierdut? Piteştiul cu 
fiorii lui de gheaţă a trecut. A trecut Gherla şi Râmnicu 
Sărat. La moarte am fost condamnat. Azi sau mâine tot îmi 
vor zbura creierii cu un glonte în ceafă... Noi am fost 
oameni deosebiți de muritorii de rând. Acum să pier chiar 
atât de jalnic... Să nu am nici un preţ? 

Pe celular erau şase caralii care făceau de pază tot doi 
câte doi. Nu păreau a fi pătrunşi de ura comunistă. Nu 
aveau porniri mişeleşti izvorâte din conştiinţa lor. Aceştia îşi 
făceau serviciul în schimbul unei lefi şi în speranţa unei 
pensii de bătrâneţe. Ei nu ştiau că executarea unui ordin 
criminal înseamnă solidarizare cu cei care au poruncit. 

Gardienii erau oameni simpli ce ar putea fi buni martori, 
când marele întuneric va trece. Gardienii vor putea 
mărturisi că cei condamnaţi la moarte n-au tremurat aşa 
cum o fac laşii şi cei de duzină. 

Mi-am adus aminte că există metoda de a te dezbrăca de 
pantaloni chiar legat cu lanţuri la picioare. Condiţia este ca 
obada de la picior să fie destul de largă iar pantalonul 
subţire. Condiţia aceasta eu o îndeplineam cu prisosinţă. 
Carnea îmi era scăzută, ba chiar şi osul, parcă, se mai 
subţiase de înfometare îndelungată. 

Cum era prin luna iulie-august 1957, în celulă era destul 
de cald ca să pot sta fără grijă în pielea goală. 


După stingere, am aşteptat puţin iar apoi mi-am scos 
nădragii din doc subţire şi chiloţii. Mi-am dezbrăcat şi 
bustul, rămânând gol puşcă întins şi răscrăcănat atât cât 
permitea lanţul: 

— Acum puteţi să mă admiraţi în pielea goală domnule 
ministru Alexandru Drăghici. Altă onoare nu vă pot face. 

Nu peste mult timp a venit şi inspecția. A deschis încet 
vizeta, apoi a închis-o rapid la loc. 

— Cine-i ăsta? 

Paznicul i-a răspuns. Şi ceilalţi rând pe rând m-au privit. 
Eu mai mişcăm din când să nu creadă că-s mort. 

Fiecare m-a onorat cu câte o înjurătură rostită şoptit. 

A doua zi nimeni n-a scos o vorbă despre ce am făcut eu 
peste noapte. Parcă totul ar fi fost normal şi bine încadrat în 
program. 

N-a mers! Trebuie să încerc altceva. Oare ce aş putea 
face? Prin minte nu-mi treceanimic ieşit din comun. Totuşi 
mă bucuram că fantezia de a face ceva împotriva lor o luase 
din loc de unde părea împotmolită... 

Bărbieritul. 

Ne bărbieream în fiecare zi sau cel mult la două zile. Da! 
Aici e posibil să fac o boroboaţă care să rămână de pomină. 
Trei inşi veneau la bărbierit, aducând cu ei şi un scaun. 

Eram aşezaţi pe un scaun cu mâinile legate la spate. Unul 
mă ţinea de cap cuprinzându -mă după frunte. Altul îmi 
studia toate gesturile. Al treilea mă bărbierea. Bărbierul 
era frizer de meserie şi avea scule excelente. 

Uşor am ghicit că toate măsurile se luau pentru a evita o 
sinucidere, dând cu gâtul în brici. 

Bărbieritul atât de des era una din ipocriziile comuniste ca 
inferiorii să fie în permanenţă pe placul superiorilor. În 
plus, să se poată spune că deţinuţii condamnaţi la moarte 
sunt ţinuţi în condiţii de igienă civilizate. 

I-am lăsat să se instaleze pentru bărbierit. Când am fost 
invitat să iau loc pe scaun pentru a fi dichisit, am refuzat: 

— Nu vreau să mă bărbieresc! 


— Da ce, merge după tine? 

— Nu vreau şi pace. Dacă încercaţi să mă forţaţi, urlu cât 
mă ţine gura de tare... 

Cei trei nu aveau căderea să ia nici o iniţiativă proprie 
decât să raporteze mai departe. Aşa că m-au lăsat în pace 
luând drumul înapoi pe condor ca să raporteze 
comandantului de arest. 

Veni comandantul de arest gâfâind, căci era gras ca un 
gâscan îndopat, ca un porc în preajma Crăciunului şi mă luă 
la rost: 

— "Tu, de ce de nu vrei să te bărbiereşti? 

— Domnule, eu sunt condamnat la moarte. În viaţa mea nu 
am purtat barbă. Vreau să port acum înainte de a muri, ca 
să văd cum îmi stă. 

Mă privi îndelung şi tot mai puţin autoritar îmi zise: 

— Vrei să te pun jos şi să-ţi trag o bătaie soră cu moartea? 

— Ştiţi ce... Deslegaţi-mi lanţul de la picioare, iar gardienii 
să stea deoparte. Vom vedea noi atunci care din noi va sta 
întins pe jos. Pe mine mă vedeţi cum arăt. Du mneavoastră 
v-aţi privit în oglindă? Vreţi să faceţi pe eroul cu o stafie 
legată în lanţuri? 

A rămas pe gânduri. 

Se vedea în el fricosul. O scursură din cine ştie ce bordel 
din mahalalele Bucureştiului. Ajuns la troaca cea mare cu 
lături consistente, hăplise ca porcul... Acum gata să 
pleznească de atâta îmbuibare şi osânză greţoasă. A plecat 
luând după el şi pe gardieni. 

După un timp s-a întors. Se vedea că este hotărât să mă 
bărbierească cu forţa. Probabil, a primit instrucţiuni de la 
superiorii săi. 

La rândul meu m-am prefăcut a mă zbate, că mă opun din 
toate puterile, că vreau să dau cu gâtul în brici. 

Nu eram eu chiar atât de prost să mă sinucid. Până eşti 
viu, tot mai e o speranţă şi o ieşire. Dar dacă eşti mort, 
isprăvite sunt toate. 


Eu speram să trăiesc. Nu credeam de loc în moartea cea 
iminentă. Credinţa în Dumnezeu îmi întărea certitudinea că 
voi supravieţui. 

Ultimele trei dorinţe. 

Mă gândeam cum aş putea să le joc o festă, aşa ca de adio. 
În rest tot nu mai putem face nimic. Eram în mâna lor. 

Îmi trecu prin minte gluma care circula prin puşcărie cu 
„cele trei dorinţe” ale ţiganului ce fusese condamnat la 
moarte. 

Dacă ofiţerii sau caraliii cunosc gluma, sunt deconspirat şi 
nu pot să-i păcălesc, însă nici ce pierde nu aveam. Dar dacă 
nu 0 cunosc, efectul va fi maxim. 

Am început să fac gălăgie şi să protestez împotriva 
mâncării - care nu era de regim - deşi eu trebuie să 
primesc mâncare fără sare. Apoi am insistat să vină 
comandanatul ca să-i raportez ceva. 

A venit comandantul. 

— Domnule comandant. Întrucât procedura prevede 
pentru condamnaţii la moarte consemnarea într -un proces 
verbal a ultimei dorinţe, cer să vină procurorul şi să-mi 
consemneze dorinţele. 

Comandantul se prefăcea că mă ascultă, dar vedeam cum 
abia aştepta ca să termin. 

A zis un „bine” cu jumătate de gură şi apoi dus a fost. 

Începând din ziua următoare am primit mâncare fără sare. 
Cât priveşte procurorul, nici vorbă să vină. 

Nu m-am dat bătut. Am aşteptat vreo patru zile şi apoi 
iarăşi am protestat. Atâta i-am iritat pe paznicii de pe 
coridor până când într-o zi a venit procurorul. Şi nu unul ci 
patru inşi. 

Mi-au introdus în celulă o măsuţă mică şi un scaun curbat 
pe care a luat loc „pracurorul!'. Ceilalţi trei au rămas în 
picioare. 

— Ai cerut să vină procurorul. lată că a venit. Spune ce 
vrei. 


După tonul cu care vorbeau, după figurile pe care le 
făceau se vedea că totul nu-i decât a panaramă. Nici nu-şi 
imaginau că şi eu le-am pregătit una pe măsuraă. 

Mai întâi mi-am compus o figură şi un glas leşinat de om 
pe jumătate mort şi numai apoi am început cu prima 
dorinţă: 

— Întrucât până la mama acasă nu e prea departe, as vrea 
să o văd. Dacă acest lucru nu este posibil, atunci să-i las o 
scrisoare care să-i fie trimisă după ce voi fi executat. 

Ei consemnau toate într-un proces verbal... 

— A doua dorinţă este să mi se aducă o fanfară care să-mi 
cânte „Să vină pompierii inima să-mi stingă” Cei patru cu 
greu şi-au abținut zâmbetele. Chiar şi mie năzbâtia aceasta 
mi-a venit în minte în ultimul moment. 

— A treia dorinţă este întocmai ca cea a ţiganului care a 
zis: „Să-l pupe-n cur tot completul de judecată”. Judecătorii 
auzind neruşinarea ţiganului s-au repezit cu toţii la el. Dar 
ţiganul retrăgându-se speriat într-un colţ le zise: „Pe rând, 
pe rând, nu toţi odată”. 

Abia arunci le căzuse la tonţi fisa că eu fac băşcălie de 
dânşii. 

L-am văzut pe cel de la masă ridicându-se brusc încât a 
răsturnat masa în faţă şi scaunul în spate şi au ieşit cu toţii 
buluc pe uşă înjurându-mă. 

După satisfacția din primul moment, a început să mă 
cuprindă spaima. Frica de urmări se infiltra prin „fisurile 
Piteştiului”... Dar nu s-a întâmplat nimic. 

Comutarea pedepsei. 

Exact când am împlinit 108 zile de stat în lanţuri, am fost 
dus din nou în faţa magistraţilor. 

— Dumneata ai făcut cerere de grațiere? 

— Nu. Eu am făcut cerere de revizuire a procesului. 

— Dacă n-ai făcut dumneata atunci a făcut familia. Noi am 
venit să-ţi comunicăm rezultatul şi să semnezi pentru luare 
la cunoştinţă. 


Îmi citeşte că cererea de grațiere mi-a fost aprobată, 
pedeapsa cu moartea fiindu-mi comutată în muncă silnică 
pe viaţă. 

Am semnat. Încă în timp ce semnam, gardianul mi-a 
deschis cătuşele de la picioare, eliberându-le. Astfel am fost 
coborât din nou la celulă. 

Şi în celulă mă aştepta o surpriză: nu mai era salteaua pe 
jos în fundul celulei, ci mi-au adus un pat cazon de fier cu 
saltea de paie, cerceaf, părură şi o pernă. Gardianul îmi 
comunică: ai libertatea să stai întins pe pat. Chiar dacă nu 
mi-ar fi comunicat acest lucru, tot m-aş fi întins, că altceva 
nu mai aveam puterea să fac. 

lată şi un gardian cu suflet mare. 

Printre gardienii care ne păzeau era şi un sergent major 
pe a cărui faţă am citit multă compasiune pentru mine. 

Într-o zi deschise vizeta (fiind singur, perechea lui nu era 
de faţă) şi -mi puse întrebarea: 

Domnule, ce au ăştia cu dumneata de te chinuie în halul 
acesta? 

Surprins de întrebare, i-am ticluit pe loc un răspuns 
îndrăzneţ: 

— Pentru că sunt nepotul lui Ştefan cel Mare şi al lui Mihai 
Viteazul... 

De data asta a rămas gardianul surprins, ca lovit în cap. A 
închis vizeta imediat. Probabil i-a venit ortacul. 

După aproximativ o oră, a deschis din nou vizeta 
întrebându-mă plin de mirare: 

— Domnule, cum eşti dumneata nepotul lui Ştefan cel 
Mare? Ce vârstă ai? 

Mi-am dat seama de simplitatea lui spirituală şi de postura 
de victimă a regimului pe care îl servea şi imediat i-am dat 
răspunsul cel bun: 

— Dumneata eşti frate cu mine şi amândoi suntem nepoți 
ai lui Ştefan cel Mare şi ai lui Mihai Viteazul. 

Şi-adat atunci omul cu palma peste frunte în semn că a 
înţeles. Apoi a suspinat adine, dând din cap cu tristeţe şi iar 


a închis vizeta. 

După vreo zece ani de la acea întâmplare, eram liber şi mă 
îndreptam cu tramvaiul spre serviciu. 

Deodată cineva îmi pune blând mâna pe umăr. 

— Domnu Voinea, mai trăieşti? 

Am privit cu atenţie la omul care mai mult mă mângăia şi 
în ai cărui ochi străluceau două lacrimi mari, ce începură să 
se rostogolească pe obraji. Era gardianul, sergentul major 
din arestul de la Uranus. 

— Da, eu sunt. Şi nu m-am putut abţine să nu lăcrimez. Îmi 
era teamă să nu-i creez complicaţii, deorece eram în 
premanenţă urmărit. 

— l-am zis în şoaptă la ureche ca numai el să audă: 
Dumnezeu să te binecuvânteze. La prima staţie am coborât 
şi mi-am continuat drumul cu tramvaiul următor. 

ÎN CASIMCA JILAVEI (1) 

Sfârşitul a cinci ani de izolare totală. 

Într-o zi am fost scos din văgăuna mea de cârtiţă afară, în 
curte. Pe ochi mi-au pus ochelari de tablă. 

Era răcoare. Simţeam plăcerea frigului de iarnă ce mă 
ducea cu gândul la copilărie. Mi-am strâmbat în toate 
felurile pielea frunţii şi muşchii feţei până când am reuşit să 
schimb poziţia ochelarilor care îmi luau vederea. Am prins 
pentru câteva secunde o rază de senin. Am văzut şi eu cum 
arată albul zăpezii după atâta amar de vreme Întunecată... 
Apoi am fost urcat într-o dubă-auto, compartimentată în 
celule mici, nenorocite, toate pline cu osândiţi tăcuţi. 

După un timp destul de scurt de mers cu maşina, arn ajuns 
la poarta de intrare în închisoarea Jilava. 

N-am fost preluaţi de administraţia închisorii, ci de indivizi 
îmbrăcaţi în haine de securitate. 

Un fior rece s-a strecurat prin şira spinării ca un şarpe şi 
un gând straniu mi-a fulgerat prin minte: oare nu cumva e 
vorba de o execuţie? Comutarea sentinţei de condamnare la 
moarte a fost doar o farsă a Securităţii, o minciună? La 
aceşti nemernici orice este posibil! 


N-a fost vorba de nici o execuţie, ci de introducerea într-o 
hrubă subpământeană denumită „casimca” Jilavei sau 
„corabia morţii” - aşa cum a botezat-o Gheorghe Calciu- 
Dumitreasa. 

Lângă „reduit” exista prin 1948 o hrubă în interiorul 
zidului de fortificaţie, în care funcţiona o etuvă cu aburi 
pentru deparazitarea hainelor. În această hrubă au fost 
amenajate un număr de şase celule mici complet izolate de 
exterior. În faţa hrubei s-a construit un gard de scândură 
care o masca şi o mini-curte destinată deţinuţilor din hrubă. 

Celulele erau amenajate una lângă alta, iar în faţa lor era 
un coridor îngust pe care circula paznicul. În fundul hrubei 
se afla un WC turcesc. 

Prima cameră de lângă uşa de la intrare în „Casimcă” era 
a caraliului, apoi urmau celulele în care stăteau deţinuţii. 

Celulele aveau lungimea de aproximativ 2,30 metri în care 
erau amenajate patru paturi suprapuse, două câte două 
faţă în faţă. Pe mijloc, între paturi, era un culoar de 
aproximativ 40 cm. La capătul unui rând de paruri se găsea 
un bidon de tablă cu robinet pentru apă. La capătul celuilalt 
rând de paturi exista o ploscă pentru urină. Acesta era tot 
mobilierul noii locuinţe. 

Bolta celulei era destul de joasă. Cel care ocupa patul de 
sus se vâra pe aşternut, în momentul culcării, ca într-o nişă. 
Eu am fost ultimul care am copletat numărul de patru 
persoane în celulă. 

Locuitorii Casimcăi („corabia morţii”) 

Atunci când deţinutul era vârât în acest „mormânt”, 
colonelul de securitate cunoscut de deţinuţi sub numele de 
Vasilescu îi comunica: De aici nu se iese decât fără viaţă. 

În celuia numărul unu, dacă numărătoarea o facem din 
fundul hrubei, erau încarceraţi: 

— Nicolae Petraşcu - locţiitorul comandantului Legiunii, 
respectiv, secretarul lui Horia Sima. Bărbat trecut de 50 de 
ani, era grav bolnav. Stătea anchilozat pe pat din cauza 
reumatismului. 


— Aurel Popa (zis Popicu) - secretarul lui Nicolae Petraşcu 
în perioada 1945-1948. Era condamnat la 25 ani muncă 
silnică în lotul II al procesului „Ţurcanu”. A fost adus în 
„Corabia morţii” pentru a fi asasinat în mod lent. 

— Nuti Păâtrăşcanu - student la medicină. Victimă a 
„reeducării” de la Piteşti. Din victimă a fost trasfomiat în 
călău. În calitate de călău a fost condamnat la moarte ca 
„ţap ispăşitor” în procesul I al „Ţurcaniadei”. Nu şi-a 
revenit din coşmarul diavolesc în care l-a vârât Securitatea. 
În sufletul său a fost stinsă orice scânteie a educaţiei 
legionare... 

— Al patrulea locatar eram eu, Octavian Voinea, care 
tocmai am intrat în celulă şi am luat loc pe patul de sus, 
deasupra lui Nicolae Petraşcu. 

În celula numărul 2 

— Vică Negulescu - comandant legionar, bărbat capabil, al 
doilea ca importanţă în ierarhia legionară din ţară în 
perioada 1945-1948. 

— Dan Dumitrescu - student la Facultatea de medicină din 
laşi, flăcău care înainte de a intra în închisoare era de un 
curaj şi tărie spirituală pentru care nu se găsesc cuvinte de 
laudă. La închisoarea Piteşti atât de mult a fost torturat 
până când şi ultima celulă a trupului său, în care se găsea 
tărie, a fost răvăşită. 

Din înger a fost transformat în demon. Din sfânt în 
torţionar. Un singur reflex condiţionat funcţiona perfect. 
Acela de informator al Securităţii. Dan Dumitrescu era 
asemeni omului cel mai bun din lume după ce-şi pierde 
minţile... Unica soluţie este să-l bagi în cămaşă de forţă. 

— Paul Grimalschi - legionar de elită. Condamnat la 
moarte de regimul Antonescu (in contumacie). Refugiat în 
Germania şi revenit în ţară după anul 1945. 

— Aristotel Popescu („Aligo”) - student în ultimul an la 
mediciună. Întreg interiorul său a fost sfărâmat în acţiunea 
de dezumanizare din Piteşti. Acum nu mai era decât o 


epavă ce acţiona prompt la orice apăsare pe buton a 
Securităţii. 

— Celula nr.3 era goală. 

Aceasta era un fel de precauţie pentru ca să nu se poată 
lua legătura între deţinuţi. 

În celula nr. 4 

— DragoşHoinic - trecut şi el prin iadul Piteştiului, fără ca 
să fie complet distrus. După încetarea torturilor şi-a revenit 
la ceea ce a fost mai înainte. 

— Virgil Bordeianu - ticălos de mare anvergură. A făcut 
parte din echipa de călăi voluntari a lui Ţurcanu. Om fără 
Dumnezeu. Schingiuitor de mâna întâi. 

— Alexandru Popa, zis „[anu” - mişel şi acesta. S-a luat la 
întrecere cu Ţurcanu în distrugerea deţinuţilor. Era vestit 
prin loviturile sale fulgerătoare care le aplica victimelor în 
ficat. A fost condamnat şi el la moarte în procesul al 
„Ţurcaniadei”, dar n-a fost executat. A fost folosit ca martor 
în procesul Il Piteşti şi în procesele diferitelor cadre 
comuniste care au condus operaţiunea „reeducării”. 

Gheorghe Caziuc - de asemenea ticălos şi adjunct voluntar 
al lui Ţurcanu. Dintre cei patru numai bietul Dragoş Hoinic 
era om. Ceilalţi trei erau neoameni în adevăratul înţeles al 
cuvântului. Din naştere, nu datorită închisorii Piteşti. 

În celula nr.5 

— Constantin (Costache) Oprişan - bărbat trecut de 30 de 
ani. Şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. Om de un caracter şi o 
cultură impresionantă. La Piteşti, Ţurcanu i-a pregătit cele 
mai groaznice torturi, distrugându-l fizic şi umilindu-l mai 
jos decât pământul. Spatele lui, de la ceafă până la călcâie, 
era numai cicatrice lângă cicatrice. Carnea toată i-a fost 
ruptă în fâşii. A reuşit Ţurcanu să-l „disciplineze” în sensul 
de a-i executa ordinele, dar n-a reuşit să-i întoarcă 
conştiinţa spre a-l face comunist convins, aşa cum i-a făcut 
pe alţii. Era prea puternic acest Costache Oprişan. În celulă 


era singurul care avea dreptul să stea întins pe pat. Era 
bolnav de tuberclozăân ultima fază. 

— Gheorghe Calciu-Dumitreasa - student la Facultatea de 
medicină din Bucureşti. Căzut în marea dezumanizare. 
Revenit spectaculos din coşmar. Acum era mai puternic 
decât a fost la intrarea lui în puşcărie. Nu se cunoştea un 
altul să fi fost mai iute în mişcări şi mai ager la minte decât 
Gheorghe Calciu-Dumitreasa. 

— Iosif V. Ilosifflăcău brav, care şi-a revenit din groaznica 
genună sufletească imediat ce torturile au încetat. 

— Marcel Petrisora fost singura persoană care n-avea 
tangenţă cu Mişcarea Legionară. A fost arestat după 
revoluţia ungară din 1956. Şi acesta a fost un bărbat brav şi 
a avut o comportare demnă în timpul detenţiei. 

Regimul de „casimcă” 

În această celulă, indiferent dacă era vară sau iarna, apa 
picura din tavan. Era o atmosferă umedă. Când ne mai 
scotea „la aer”, în curtea strâmtă înconjurată cu gard de 
scândură, ieşeau aburi din noi. 

Nu existau calorifere sau sobe de încălzit. Temperatura 
era constantă: RECE. 

Făceau cu schimbul trei gardieni. Cu toţii erau aleşi din 
oameni cu dispoziţii spre crimă şi lipsă de milă. Aveau 
apucături de fiare. 

În aceste celule n-avea voie să intre nici directorul 
închisorii. În cazuri extreme, avea dreptul să intre un 
singur ofiţer de serviciu: Locotenentul Ştefan. 

Acel locotenent Ştefan numai numele îl avea de om, în rest 
era un monstru. Avea un cap masiv şi neregulat (asimetric). 
Numai când îl vedeai, te apuca fiica. 

Atât gardienii cât şi acest locotenet Ştefan, când vorbeau 
cu noi, din zece cuvinte, nouă erau înjurături. 

Dimineaţa primeam un fel de ceai din surogat de cafea sau 
câteva linguri de terci. 

La prânz o ciorbă limpede. Pâinea era o feliuţă subţire de 
aproximativ 50-80 grame pe zi. Era calculată pentru o 


moarte lentă. Seara primeam o ciorbă limpede, fără pâine. 

Când trebuia să spălăm rufele, le muiam în gamela din 
care mâncam, cu puţină apă. Primeam o frunză de săpun cu 
care le frecam puţin de tot. Le clăteam cu apa de băut din 
bidon, făcând mare economie. Apoi le întindeam de 
marginea patului ca să se zvânte. După cel mult două ore le 
îmbrăcam şi se uscau la temperatura corpului. 

WC-ul din capătul coridorului se dezinfecta puternic cu 
clorură de var. Acest produs chimic era pus în asemenea 
cantităţi încât să nu poată fi absorbit prin gaura canalului. 
La WC nu rezistam mai mult de un minut-două din cauza 
mirosului înţepător. Pe caralii nu-i afecta mirosul deoarece 
stăteau la capătul coridorului, de unde urmăreau 
programul. 

Teroarea necesităţilor fiziologice nu era deloc uşoară... 
Programul fixat de caralii nu se putea sincroniza cu 
programul de evacuare al organismului. „Norocul” nostru 
că nu aveam ce evacua. Regula era o evacuare la 20 de zile, 
din cauza inaniţiei. 

Sărmanul Nicolae Petraşcu nu se putea ridica din pat nici 
pentru necesităţile fiziologice. 

Altă posibilitate nu avea decât să folosească gamela din 
care mânca. După folosire, gamela era spălată cu o mică 
frunză de săpun rămasă de la spălatul rufelor şi o clătea cu 
puţină apă. 

Nicolae Petraşcu avea o formă de reumatism evoluată, 
încât stătea chircit în pat. Numai dacă simţea intenţia cuiva 
de a se apropia de mijlocul lui ţipa de durere. 

Gardienii ştiau aceasta şi se delecatu privind prin vizetă 
desfăşurarea acestor mizerii omeneşti. 

Fiecare şi-a rupt câte o bucăţică de cârpă din haine pe 
care o folosea în loc de hârtie igienică. După folosire o 
spălam cu puţină apă din bidon şi o agăţăm de fierătăniile 
parului ca să se usuce. Nu-mi amintesc să se fi uscat 
vreodată. 


Ordinul terorii a fost dat de undeva de sus, de la Comitetul 
Central al Partidului Comunist. Dar aici jos ar fi putut să fie 
diminuat. 

Nimeni din această ierarhie a terorii n-a încercat să 
diminueze teroarea dictată de sus, ci fiecare încerca să fie 
mai „grozav” decât celălalt. 

Pe parcurs, apărea din când în când colonelul Vasilescu. 
Atunci se deschidea uşa larg. El intra şi întreba: 

— Cum îi? 

O dată m-a găsit sprijinindu-l pe Nicolae Petraşcu, când îşi 
făcea necesităţile fiziologice. Atunci mi-a zis rânjind cu 
sarcasm: 

— Aşa e. „Ajută-ţi şeful şi la bine şi ia rău ,... 

I-am întors-o şi eu, căci era greu de suportat împusătura 
mişelească: 

— Şi pe dumneavoastră v-aş ajuta dacă aţi fi în situaţia lui. 

— Speri aşa ceva? 

— Nu vă doresc. 

Am observat că gardienii erau instruiți şi intrigaţi 
împotriva noastră cu minciuni din varianta Securităţii 
asupra nenorocirilor din Piteşti. Nu m-am dat bătut. De câte 
ori ne înjoseau, de atâtea ori le ziceam: 

— Aşa ne-au făcut şi ia Piteşti, apoi ne-a găsit tot pe noi 
vinovaţi de vinovăţiile Secu rităţii... 

Îmbolnăvirea. 

Am început să ne îmbolnăvim de diaree. 

Ne trebuia măcar un sfat medical. Nuti Pătrăşcanu nu era 
suficient de pregătit în ştiinţele medicale. Bun ar fi fost 
Calciu-Dumitreasa. 

Am încercat să luam legătura cu Dumitreasa ridicându-ne 
pe pat, în dreptul oberlichtului, ca să fim văzuţi când 
aceştia trecea la programul de dimineaţă. 

Riscul era enorm. Consemnul era să stăm tot timpul pe 
pat, cu mâinile pe genunchi şi cu ochii ţintă la oberlicht. 
Surprinderea în altă poziţie decât aceea poruncită ne putea 


aduce mari necazuri. Ba chiar să ne atragă moartea din 
aceasta. 

De caraliu nu ne era chiar atât de frică, deoarece 
distingeam călcatul său de călcatul deţinuţilor. Necazul 
venea din interiorul celulei vecine. 

Dan Dumitrescu nu-şi revenise din dresura Piteştiului. Ne- 
a turnat gardianului că privim prin oberlicht. 

Luaţi la zor de gardian, am negat... Dar gardianul şi-a 
mânt vigilenţa. Vreo două zile ne-am mai potolit şi apoi 
iarăşi am luat-o de la început. 

La protestele noastre în faţa gardianul a luat seama 
Calciu-Dumitreasa. Astfel, când trecu prin dreptul celulei 
noastre ne-a şoptit că a lăsat o frunză de săpun la WC. Ne- 
am dat seama că acolo trebuie să fie un mesaj. 

Pe frunza de săpun de la WC erau scrise instrucţiunile:, O 
jumătate de sulfamidă trebuie dizolvată în puţină zeamă de 
cafea decantată. Bolnavul se aşeza cu dosul în sus pe 
speteaza patului şi i se introducea în rect vârful unei cozi de 
periuţă de dinţi. Pe lângă periuţă se lasă să se scurgă 
această emulsie. Apoi trebuie să te pleci pe o parte sau pe 
alta urmând traseul colonului.” 

Unul dintre noi avea trei tablete de sulfamidă fărâmate şi 
bine dosite în cutele hainelor. Asta ne-a fost salvarea pentru 
moment. 

Am sesizat că în celula vecină Vică Negulescu s-a 
îmbolnăvit de diaree. Nu puteam să-i comunicăm soluţia 
vindecării din cauza lui Dan Dumitrescu, care în virtutea 
reflexelor de la Piteşti turna totul la gardian. 

Am auzit protestul lui Vică Negulescu la gardian. În cele 
din urmă, acesta a fost dus în camera gardianului, unde îl 
aştepta un ofiţer de securitate. La protestul lui Vică 
Negulescu, ofiţerul a scos pistolul şi l-a pus pe masă 
zicându-i:, Poftim, împuşcă-te!”. 

Aşa l-am auzit vorbind în şoaptă pe Vică Negulescu cu Paul 
Grimalschi. 

Medicamentul P A. S. 


Regimul de Casimcă ne-a epuizat toate rezervele 
organismului şi ne-am îmbolnăvit de plămâni. Era o 
adevărată epidemie. 

Venind colonelul în inspecţie, a apreciat, în funcţie de 
planul lor diabolic, că nu e cazul să murim acum. După 
câteva zile ne-a adus nişte flacoane cu câte 50 de pilule în 
fiecare flacon, pe care ni le-a dat fără nici un fel de 
instrucţiune de modul cum se administrează. Medicamentul 
se numea PA. S. 

După „prostovăniile” lui Nuti Pătrăşcanu, în prima zi se lua 
o pilulă, în a doua zi se luau două pilule şi tot aşa, cu una în 
plus, până ajungeai la consumarea a 21 de pilule. Apoi 
puteai s-o iei de la capăt... 

A treia zi era să mor intoxicat. Aşa că am luat 
medicamentul cum m-am simţit eu bine... Nu ştiu cum l-au 
luat ceilalţi. Cert este că niciunul din celula noastră n-a 
murit de plămâni. Deci, ne-a folosit. 

O scrisoare către procuror. 

Nu mai puteam să suport strânsoarea şi monotonia. Am 
început să cer hârtie ca să să-i scriu procurorului. Asta este 
un drept al oricărui deţinut. 

Oricât m-au înjurat caralii şi locotenentul Ştefan, eu nu m- 
am lăsat ci am protestat de câte ori s-a deschis uşa. 

Într-o zi, au introdus pe coridor o măsuţă mică, un scaun şi 
unelte de seris. Au instalat masa tocmai în faţa celulei unde 
era încarcerat Gheorghe Calciu-Dumitreasa, fiind invitat să 
scriu. 

Ce am scris eu era un adevărat act de acuzare a Partidului 
Comunist şi Securităţii. 

Gardianul privea peste umăr iar eu am citit în şoaptă ce 
am scris -chipurile - ca să ştie şi el. În realitate, ca să audă 
cei din camera în dreptul căreia eram. Scrisoarea n-a avut 
nici un efect. Satisfacţia, însă, a fost mare. 

O cameră de tortură necunoscută. 

Atitudinea mea faţă de aceşti gardieni - adevărate fiare - 
era de a le imprima antilecţia celor învăţate de la superiorii 


lor despre noi. 

Ziceam eu: E bine ca la o vreme, chiar şi târzie, să fie 
cineva care să spună şi altfel de cum zice Oculta. Decât 
deloc, erau buni şi aceşti gardieni pe jumătate fiare. Numai 
că gardienii au raportat superiorilor lor tot ce le ziceam cu. 
Astfel m-am pomenit scos din cameră cu o pătură în cap şi 
dus pe o scară în jos. S-a deschis o uşă şi, după ecou, am 
simţit că sunt într-o cameră mare. 

După ce mi-au luat pătura de pe cap şi ochelarii de pe 
ochi, vederea mi-a fost izbită de o lumină difuză, slabă, 
produsă de patru becuri mici. Era un tablou de 
semiintuneric înspăimântător. La prima vedere ducea spre 
un aspect de Iad. 

Prin aceea lumină difuză amvăzut pe pereţi figuraţi nişte 
diavoli de culoare albastră-închis. Păreau a sta neclintiţi. De 
la un anumit timp au început să se mişte. O groază 
nemaipomenită mi-a zguduit sufletul,. 

Pe măsură ce vederea se acomoda cu lumina camerei am 
desluşit că nu-i vorba de demoni, ci de gardieni în carne şi 
oase care stăteau înşiraţi pe lângă pereţi. 

Camera era dreptunghiulară. În mijlocul ei era un pat de 
fier gol, fără saltea. Lângă pat stăteau mai mulţi gardieni, 
iar în faţa tuturor odiosul locotenent Ştefan cu încă un 
ofiţer. Celălalt ofiţer era colonelul Vasilescu, care îmi puse 
întrebarea; 

— Este adevărt că ai vorbit cu gardianii despre crimele de 
la Piteşti şi că ai zis că acestea au fost făcute de Securitate 
şi Partidul Comunist, nu de voi legionarii? 

— Da, este adevărat. 

— De ce ai făcut lucrul acesta? 

— Pentru că aici aţi introdus aceleaşi metode de tortură ca 
la Piteşti. Acest fapt dovedeşte că metodele de acolo au fost 
introduse de aceeaşi minte care le-a introdus şi aici. 

— Bine. Dezbrăcaţi-l! 

M-au dezbrăcat la pielea goală, răstignindu-mă cu faţa în 
jos pe plasa patului. Printre ochiurile rare ale plasei patului 


m-au încălecat pe mâini şi pe spate mai mulţi gardieni. 

Un gardian avea în mână un fel de tulumbă, ca un ciorap 
foarte strâmt umplut cu nisip. Era lungă - aproximativ de 
60-70 centimetri. Cu această tulumbă a început să mă 
lovească. Mai întâi peste fese, apoi peste pulpe. M-au întors 
şi pe faţă. 

Am numărat până la nouăzeci de lovituri, după care 
mintea mi-a căzut într-o cumplită amorţire. M-am trezit 
când aruncau peste mine apă rece cu găleata ca să-mi 
revin. M-au ridicat ei în picioare. 

— Mai vorbeşti despre crimele de la Piteşti că au fost 
făcute de Securitate? 

M-am prefăcut că nu pot vorbi, exprimând doar un urlet ca 
o fiară rănită. 

Am avut succes, căci mi-a mai pus o dată întrebarea şi apoi 
a dat ordin să fiu dus în celulă. 

Camarazii din celulă s-au speriat de modul în care arătam. 
Toată carnea era neagră... 

Deşi greu răvăşit de durerile care au urmat, aveam totuşi 
o satisfacţie. Tortura s-a făcut în faţa mai multor gardieni 
care ar putea fi martori la un nou „Nurnberg”, presupus de 
mine. 

ÎN CASIMCA JILAVEI (2) 

Percheziţia. 

Chiar şi în „Corabia morţii”, unde totul era nou şi 
diavoleşte conceput, unde se intra în pielea goală, chiar şi 
acolo se făceau percheziţii... 

La una din aceste percheziţii, locotenentul Ştefan m-a 
înjurat şi înjosit cu un adevărat pomelnic de sfinţi adevăraţi 
sau atunci inventaţi de el. Am încercat să-i explic în 
momentul în care ne scotea din celulă în mica curte din 
fată, împrejmuită cu gard de scândură, inutilitatea acestei 
investigaţii. 

— Treci mai departe! Pune bagajele jos! Banditule, 
vorbeşti tare ca ceilalţi să-ţi recunoască vocea?! 

— Dumneavoastră m-aţi provocat. 


— Las că-ţi arat eu ţie... Şi se repezi la mine. 

Figura lui slută şi trupul lui uriaş mi-au creat un asemenea 
reflex de spaimă încât dintr-o săritură am ajuns cu mâinile 
în vârful gardului de scândură şi am început să strig din 
toate puterile: Ajutor, ajutor! Ne omoară ca la Piteşti. 

Fapta era deosebit de gravă. La trei metri distanţă erau 
celulele reduitului tixite de deţinuţi. Locotenentul Ştefan 
era pus în postură de trădător faţă de superiorii săi. 
Strigătele mele deconspirau întreaga mârşăvie. 

Ca să o dreagă, locotenentul Ştefan deveni brusc blând ca 
un mieluşel. Pe un ton paşnic m-a rugat: 

— Vino jos că nu-ţi fac nimic. Hai, crede-mă că nu-ţi fac 
NIMIC. 

Ne-a făcut o percheziţie sumară şi ne-a introdus în celulă 
fără să scoată o vorbă. 

După ce uşa a fost încuiată, a deschis vizeta şi mi-a zis 
numai mie: 

— Las' că-ţi arăt eu ţie! 

Răzbunarea. 

După două zile, locotenentul Ştefan deschise uşa şi-mi făcu 
semn să mă apropii de dânsul. Mi-a pus o pătură în cap şi 
astfel am ieşit din văgăuna „casimcii”. 

Mă aşteptam să fiu dus jos în camera de tortura, pe care o 
cunoşteam. Nu. Am urcat nişte trepte înguste până am 
ajuns la un coridor strâmt. M-a oprit în faţa unei uşi pe care 
a deschis-o cu un scârţâit sinistru, ca semnul judecății de 
apoi. 

Am ajuns într-o hrubă îngustă care se termina cu un 
întuneric beznă, în mână ofiţerul avea o lanternă pe care 
mi-o fixăân ochi şi începu să mă lovească cu pumnul său 
greu. 

Din prima lovitură m-a şi trântit la pământ. 

— Scoală banditule! 

Nu m-am ridicat. M-am chircit. În palme mi-am cuprins 
capul Şi ghemuit mi-am apărat cu coatele organele vitale, 


ca să scap cu bine din această încercare. Strigam în gând la 
Dumnezeu să mă aibe în pază şi de data aceasta. 

— Sus banditule! 

Nu m-am ridicat, ci şi mai tare m-am încordat în apărare. 
Văzând că nu vreau să mă scol a pus lanterna jos şi cu laba 
lui cea lungă m-a înşfăcat, iar cu cealaltă mi-a tras un pumn 
aruncându-mă cât colo. Apoi cu cizmele lui grele începu să 
mă calce în picioare, lovindu-mă, ba cu şpiţul ba cu 
călcâiele, imitând strivirea unui cap de reptilă greţoasă, 
până ce a obosit. 

Modul în care eram bătut mi-a adus aminte de Ţurcanu 
care proceda în acelaşi fel. Parcă ar fi fost antrenați la 
aceeaşi şcoală şi de aceiaşi dascăli cu coarne de ţap şi 
copite de cal. 

— Scoală-te! 

Nu l-am ascultat. Atunci a închis uşor uşa şi i-am auzit 
paşii cum se depărtau. 

M-am târât cum am putut, cu mare prudenţă, sprijinindu- 
mă prin întuneric de cei doi pereţi, până ce am simţit o 
slăbiciune în tot organismul. M-am lăsat încet jos pe ciment 
şi mi-am pierdut cunoştinţa. 

După ce mi-am revenit, a trebuit să treacă un timp ca să- 
mi dau seama unde sunt şi cum am ajuns acolo. 

Iarăşi a venit. A deschis uşa, a fixat lumina lanternei spre 
mine şi a zis: 

— N-ai murit, mă? 

Am tăcut. Era periculos să provoc această fiară. 

— Aici iţi putrezesc oasele. 

Nu s-a îndurat să plece fără să mă lovească. Apoi m-a luat 
de guler, m-a târât până la uşa văgăunii şi cu pătura în cap 
m-a dus din nou în celulă, Camarazii s-au mirat de cum îmi 
arăta trupul, plin de vânătăi rotunde cu pielea pleznită pe 
alocuri şi răni sângerânde. Semănăm cu un leopard. 

Un meniu cu „cântec” 

Pe data de 16 iulie 1960, în timp ce vlăguiţi de foame 
aşteptam mizerabilul surogat de cafea, am auzit un zgomot 


neobişnuit. 

Ne-am dat seama că nu-i hârşâitul ciubărului cu terci sau 
surogat de cafea pe cimentul culoarului îngust. Am dedus 
că-i un cărucior care înaintează încet, oprindu-se în dreptul 
fiecărei celule. Încep presupunerile, emiteam fel de fel de 
ipoteze., În timp ce noi încă ne mai contraziceam, oblonul s- 
a deschis şi am rămas înmărmuriţi de ce vedeam în faţa 
ochilor: 

Era cu adevărat un cărucior cu etaj, asemeni celor de la 
marile restaurante sau spitale. Felii de pâine albă, cuburi cu 
unt, dulceaţă şi ceai cu lămâie într-un ulcior nou smălţuit. 

— Daţi gamelele încoace. 

Ne-a dat untul, ne-a dat dulceaţa, apoi ne-a turnat ceaiul 
în gamele. Ne-a zis cu o voce blândă în continuare: 

— Mâncaţi fără grabă şi dacă vă mai trebuieşte să mai 
cereţi. 

Cum s-a închis oblonul, eu am zis celorlalţi: 

— Staţi, nu mâncaţi. Cred că-i ultima lor decizie de a ne 
extermina în cel mai civilizat mod cu putinţă. Întâi ne 
ademenesc cu o mâncare selectă, apoi ne omoară. 

Ceilalţi mi-au zis: Dacă e vorba de exterminare, fie încea tă 
fie grabnică, prin terci se poate face acest lucru mult mai 
bine şi mai eficace. 

Nuti Pătrăşcanu a emis o ipoteză care ne-a îmbătat de cap 
pe toţi: Că francmasoneria a fost înfrântă de comunişti şi de 
acum toate se vor transforma în bine... 

Eu n-am vrut să mănânc. Gardianul a mai venit o dată şi 
ceilalţi au mai primit o porţie pe care au savurat-o cu 
plăcere. 

Eu am aşteptat cât am aşteptat şi văzând că nu moare 
nimeni mi-am mâncat raţia cea din cale afară de gustoasă. 

Când a fost la prânz, acelaşi cărucior s-a auzit cum lunecă 
pe coridor... 

De pe un raft boieresc ni s-au dat străchini noi smălţuite. 
Dintr-o oală curată, nou-nouţă, cu un polonic inox ni s-a 
servit o ciorbă cu miros plăcut, „de nas rupător”, care avea 


steluțe pe deasupra. Pluteau ca nuferii pe apele din păduri 
neumblate. 

Acesta a fost felul întâi. După ciorbă a urmat o tocăniţă de 
cartofi cu carne, o prăjitură şi o chiflă pe deasupra. 
Gardianul ne-a întrebat dacă mai vrem supliment. Oricât de 
înfometați eram niciunul din noi n-a cerut supliment Cina a 
fost la fel de boierească. 

Aşa a durat această „minune* până la data de 9 
septembrie 1960, când din nou am auzit hârşâitul 
nesuferitului hârdău cu terci bălos ce ungea fundul 
gamelei. La amiază şi seara am primit din nou lături 
împuţite, refuzate de porci. 

Mult mai târziu am auzit că în acea perioadă preşedintele 
Statelor Unite urma să se întâlnească cu Hruşciov şi să 
discute punerea în libertate a deţinuţilor politici din 
România. 

Se vede că nu s-au întâlnit... 

Securitatea manipulează conştiinţele celor dezumanizaţi. 

În mod demonic, Securitatea răspândea teoriile ei satanice 
prin intermediul celor dezumanizaţi ireversibil. Astfel, lui 
Dan Dumitrescu i-a sugestionat că pentru cei care n-au 
învăţat nimic din Piteşti se va organiza o nouă 
„Țurcaniadă”... 

De la Nuti Pătrăşcanu am aflat această teorie în toate 
detaliile ei: 

Că Ţurcanu ar fi fost -chipurilesacrificat din cauza 
depăşirii limitelor în care a fost încadrat de Securitate ca 
să-şi desfăşoare activitatea. Dacă el n-ar fi depăşit aceste 
limite toate ar fi fost bune. 

Eu am tras concluzia că Dan Dumitrescu mizează a fi un 
viitor Ţurcanu, încadrat în limitele stabilite de Securitate. 

Pericolul era extraordinar de mare, Dacă agentul comunist 
Ţurcanu a fost un „legionar” creat de. 

Securitate, un lup îmbrăcat în haine de oaie şi introdus în 
staul ca să sfâşie turma, de data aceasta Iadul ar putea 


organiza o nouă dezumanizare printr-un legionar veritabil, 
printr-un nepot al comandantului legionar Butnaru. 

Acum - pe drept - vor putea zice mişeii: „Uite cum 
legionarii nu s-au săturat de Piteşti şi de consecinţele care 
le-au tras, ci au continuat fără să le pese de nimic”. 

Un asemenea raţionament i-ar fi îndreptăţit - din punctul 
de vedere al Securităţii - să ne lichideze pe toţi. 

Falsurile pentru istorie cu greu le-ar mai putea descurca o 
minte omenească. 

Acest pericol era cu atât mai mare cu cât au fost 
transformați în roboţi reuşiţi mulţi tineri. Securitatea avea 
de unde alege. 

Dan Dumitrescu - robotul. 

În sufletul lui Dan Dumitrescu s-a dezvoltat cu repeziciune 
o întunecată cocepţie materialistă. Era acum ateu. Nu 
admitea nimic în afara comunismului. 

Împotriva a tot ce a avut sfanţ acum manifesta o ură 
profundă, plină de fanatism. 

Pereţii despărțitori dintre celule erau foarte subţiri. Se 
auzeau până şi şoaptele. Întreg zbuciumul lui Dan 
Dumitrescu era presărat cu explozii de pizmă împotrivă a 
tot ce-a avut el mai sfânt până atunci. 

Tăriile sufletului său erau o ruină. Îşi dorea viaţa pe care 
n-o avea. Pe acest teren mlăştinos urlau instinctele în el. 
Trupul său se zbătea ca peştele pe uscat. 

Din când în când se auzea zicându-i lui Vică Negulescu şi 
lui Grimalschi: 

— Bandiţilor, iar vă rugaţi, iar faceţi şedinţă legionară! 

Era un permanent tulburător al liniştii sufletelor. 

Câte o dată era scos la anchetă. La început mai des, apoi 
din ce în ce mai rar. Când îl apucau furiile, începea să înjure 
pe limbajul lui Ţurcanu în termenii cei mai abjecţi cu 
putinţă. 

Gardienii şi alte umbre se observau prin găurile de jos ale 
uşii cum veneau tiptil, să asculte savurând - ca pe un deliciu 


- dezastrul sufletelor care se prăbuşeau In interiorul 
acestui mormânt. 

Securitatea studia pe viu efectele aducerii oamenilor în 
stare de disperare. 

Cer iertare cititorului, căci voi reproduce exact 
vocabularul folosit de acest om prăbuşit In care sufletul a 
fost ucis: 

— Mă cac în memoria lui Codreanu, a lui Moţa şi Marin. Vă 
bag în p... mamei voastre de bandiți cu tot neamul vostru 
legionăresc. Acelaşi lucru pentru banditul de Hristos şt 
pentru mama lui cea curvă... 

Apoi arunca asupra lui Horia Sima toate invectivele 
posibile: „Criminal'... „Asasin,... „Complotist”... Că el este 
vinovat de toate măcelurile săvârşite de regele Carol al II- 
lea etc... 

lată cum robotul creat de Ţurcanu încerca să-şi 
depăşească maestrul. 

Vică Negulescu şi Paul Grimalschi răbdau în tăcere toate 
aceste insulte şi amarnice jigniri... Celălalt colocatar - 
Aristotel Popescu, zis „Aligo” - păstra o poziţie de 
neutralitate în acest conflict. Şi el era un robot, dar 
neagresiv. 

La un moment dat, Grimalschi n-a mai putut să-l suporte şi 
î-a răspuns cu aceeaşi monedă. 

— Mă cac şi eu în memoria lui Karl Marx, a lui Lenin, a lui 
Stalin şi a tuturor asasinilor tăi comunişti. 

Poţi sa mergi să-i pupi în cur acolo unde se află stârvurile 
lor transformate în căcat. În altceva nu s-au putut 
transforma. Să le mănânci căcatul la toţi comuniştii, cu tot 
neamul tău de tâmpit, de bou încălţat şi de idiot! 

Bietul Grimalschi!... Nimeni nu-l auzise vreodată 
pronunţând asemenea vorbe murdare. Dar acum nu mai 
putea să suporte. Nervii lui au ajuns la limita extremă a 
iritării... 

Moartea lui Costache Oprişan. 


Costache Oprişan a trecut hotarul acestei vieţi prin luna 
iulie 1958. Noi, cei din celula situată la cea mai mare 
distanţă de Costache Oprişan, am sesizat nişte zgomote 
neobişnuite în Casimcă. Prin inimă am simţit un junghi că ar 
fl putut muri Costache Oprişan, pe care îl ştiam extrem de 
bolnav de tuberculoză. N-am aflat chiar atunci vestea cea 
otrăvită, ci puţin mai târziu, în împrejurări de care nu-mi 
mai amintesc. Un lucru am zis atunci şi-l zic şi acum: 

Va trebui să treacă multă vreme până când din rândurile 
tineretului român se va mai ridica o asemenea valoare 
morală şi intelectuală! Dumnezeu aşa a vrut ca pământul 
mănos al ţării să primească o nouă sămânță de elită. 

Moartea lui Vică Negulescu. 

Au trecut zile şi săptămâni până ce am constatat 
îmbolnăvirea lui Vică Negulescu. 

Se auzeau insistenţele în şoaptă ale lui Grimalschi cerând 
asistenţă medicală pentru cel bolnav. 

Zadarnic. Gardianul tăcea ca pământul. Nici nu deschidea 
măcar gura. 

Vică Negulescu a fost lăsat să moară de diaree prin 
deshidratare. Faptul l-am constatat prin bătăile grăbite în 
uşă ale lui Grimalschi. 

Numai cu simţul auzului am urmărit cum trupul cel brava 
lui Vică Negulescu a fost dezbrăcat, împachetat într-o 
pătură şi scos afară din celulă. 

Pentru noi toţi, moartea lui Vică Negulescu era un preaviz. 
Un avertisment că nu e de glumit şi că asta-i soarta noastră. 
Nimic nu ne mai putea scăpa din această stare decât mila 
lui Dumnezeu. La el am cerut ajutor şi îndurare, pe care am 

primit-o, în cele din urmă. 

Moartea lui Aristotel Popescu (Aligo) 

După alte zile, am sesizat că s-a îmbolnăvit tot de diaree 
deshidratantă şi Aristotel Popescu, zis „Aligo”. 

L-am auzit cum insista să i se dea asistenţă medicală. N-a 
primit niciuna. 


Într-o zi am auzit cum cineva se prăbuşeşte la pământ. A 
urmat o perioadă de linişte în celulă. Apoi bătăi insistente în 
uşa, urmate de vânzoleala cea specific dezbrăcării şi 
împachetării unui mort într-o pătură pentru a fi scos afară. 

După ce l-au scos, în celula vecină se instalase o linişte de 
mormânt. Au rămas doar cei doi inamici: 

Pe de o parte, Grimalschi Pavel - legionarul îndârjit - voia 
ca aşa să rămână până la capăt. De partea cealaltă, era un 
robot comunizat. O creaţie artificială a acţiunii de 
dezumanizare dusă de Partidul Comunist în închisoarea 
Piteşti. 

Moartea lui Dan Dumitrescu. 

Cei doi rămaşi în viaţă în celula vecină erau straşnic 
supravegheați. Multe umbre se profilau abia perceptibil 
prin faţa găurilor de jos ale uşii. 

Mişeii făceau studii psihologice. Urmăreau victimele zi de 
zi, minut de minut. 

Era posibilă o încăierare între Pavel Grimalschi şi Dan 
Dumitrescu. Se vedea că Grimalschi şi-a păstrat 
înţelepciunea, preferând tăcerea totală... 

La un moment dat am sesizat că Dan Dumitrescu era 
bolnav. L-am auzit gemând şi cerând ajutor. 

Eu ştiind că a trecut total de partea Securităţii, atât cu 
faptele cât şi cu convingerile, am presupus că va fi ajutat. 
Că va primi acea minimă asistenţă medicală cu care putea fi 
salvat. Ziceam între noi: Va fi un model de ademenire a 
noastră către o speranţă naivă de viitor. 

Nu i s-a dat nimic. Ci era studiat în permanenţă de multe 
persoane care trăgeau cu urechea la uşă sau priveau prin 
vizetă, Cu toţii savurau pătimirea celui care se stingea în 
chinul disperării. 

Pentru Securitate a studia şi a se bucura de ultima 
zvâcnire a unui nenorocit constituia un fel de „lăptişor de 
matcă”, cu care se menținea treaz şi se regenera 
satanismul dintr-înşii. 


S-a auzit cum Dan Dumitrescu a fost întins pe pat şi că de 
acum nu se mai poate scula. Cu tineta la program mergea 
numai Grimalschi. 

Deodată, cu ultimele puteri, Dan Dumitrescu începu să 
strige: 

— Ajutaţi-mă, nu mă lăsaţi să mor. Nu mai sunt „bandit”. 

Sărmanul, îmi trezea un simţământ de milă cunoscându-i 
bărbăţia dinaintea prăbuşirii... 

Era o victimă de plâns care credea că prin lovirea şi 
denigrarea camarazilor săi de suferinţă va câştiga mila 
călăilor. 

Toată această tânguială se auzea clar la noi în celulă. 
Constatam o voce din ce în ce mai stinsă. 

Deodată deveni agresiv. Îndruga cuvinte exact contrare 
celor spuse mai înainte: 

— M-aţi înşelat ticăloşilor! M-aţi făcut să zic despre 
crimele de la Piteşti că sunt o activitate legionară, iar acum 
mă omorâţi! 

De dincolo de uşă nici un răspuns, decât umbre care se 
agitau... 

Serviciile făcute de către deţinuţii prăbuşiţi călăilor 
comunişti n-au adus nici un beneficiu pentru victime. Acesta 
a fost unul dintre cele mai întunecate experimente pe care 
l-a făcut regimul comunist. 

Au obţinut tot ce le-a dorit inima fără să dea nimic în 
schimb. La urmă şi-au strivit victimele cu călcâiul cizmei. De 
o asemenea performanţă numai Lucifer este capabil. 

Într-o după amiază am auzit o trântitură în celula vecină. 

— O fi căzut din pat? S-o fi lovit? 

— Ne întrebam între noi. 

S-a auzit cum cineva se târăşte pe ciment până la uşă. Am 
auzit şi am simţit cum bate cu pumnul la nivelul inferior al 
uşii, apoi a strigat: 

— Ajutaţi-mă, salvaţi-mă că mor! Era glasul stins al lui Dan 
Dumitrescu. Au urmat câteva momente de linişte. Iarăşi, din 


când în când, câte un cuvânt stins de rugăminte pentru 
ajutor... 

După câteva minute am auzit o lovitură ceva mai tare, dată 
cu pumnul în uşă şi un strigăt stins: 

— M-aţi înşelat călăilor! Mor! 

Astfel murea cel de al treilea deţinut în celula vecină. Apoi 
s-a instalat o linişte definitivă. 

După un timp Grimalschi a bătut în uşă şi am auzit întreg 
ceremonialul împachetării şi scoaterii pe coridor a mortului. 

Aşa a fost sfârşitul sărmanului Dan Dumitrescu. 

Ce se ştie despre sfârşitul lui Pavet Grimalschi. 

Pavel Grimalschi nu a fost transferat cu noi la Aiud. 

Mult mai târziu am aflat (nu-mi amintesc împrejurările) că 
Pavel Grimalschi a fost zidit de viu undeva în pereţii de 
cărămidă dură a năpraznicului „Fort 13” Jilava. 

lată că la români legenda meşterului Manole a devenit 
realitate. Mişeii şi-au satisfăcut plăcerea feroce de fiară 
apocaliptică. 

În jertfa lui Grimalschi şi a atâtor mii de legionari stă 
salvarea noastră şi tăria biruinţei în lupta anticomunistă. 
Această luptă a cerut o astfel de jertfă. Legiunea a dat-o, 
sacrificând pe unul din cei mai bravi cavaleri ai săi. 

Cu două mii de ani în urmă mişeii îl batjocoreau pe Hristos 
pe cruce. Nu şi-au dat seama nărozii că tocmai în aceasta 
va sta tăria biruinţei. Aşa e şi cu jertfa dârzului legionar 
Grimalschi. 

Liliana. 

Nuti Pătrăşcanu a rămas încă din închisoarea Piteşti cu 
mintea definitiv întoarsă. 

N-a fost suficient pentru Securitate că i-a spălat creierul 
prin torturi, nici că pe locul mat i-au plantat otrăvurile 
comuniste, dar acum îi mai flutura prin faţă şi alte 
baliverne, îl îmbăta cu parfumul unei iubiri trecute. Nuti 
Pătrăşcanu avea o mare slăbiciune pentru iubita lui, pe 
nume Liliana, care a rămas afară. 


De câte ori venea de la anchetă îl vedeam impulsionat de 
îmbărbătările anchetatorilor care-i ticluiau poveşti despre 
Liliana lui care-l iubeşte şi care-l aşteaptă. Îi dădeau „ştiri” 
că-i sănătoasă şi îşi petrece timpul numai cu gândul la el- 
prăpăditul... 

Pierduse simţul măsurii şi al dreptei judecăţi. Nu ţinea 
cont că de atunci au trecut zece ani. Timp ce a lovit în 
temelia iubirii, năruind-o. 

N-avea oglindă ca să-şi vadă stârvul hidos ce se plimba pe 
picioare de împrumut luate de la vreun schelet din morgă. 
Era voios când i se vorbea de Liliana şi relua subiectul de 
zeci de ori. 

Noi ceilalţi l-am lăsat în pace. N-am vrut să-i stricăm 
plăcerea de a se învârti în acest scrânciob neghiob. 

Securitatea unelteşte împotriva noastră prin Nuti 
Pătrăşcanu. 

Nuti Pătrăşcanu s-a prăbuşit încă din închisoarea Piteşti. A 
fost printre primii intraţi în focurile „reeducării”. A rezistat 
puţin. A trecut prin fazele de victimă, călău şi ţap ispăşitor. 
Era atât de dresat încât din sufletul său era radiată orice 
tărie, orice urmă de credinţă în Dumnezeu. Nimeni din cei 
care l-au cunoscut nu întrevedea posibilitatea revenirii lui la 
normal, într-un timp scurt. 

Când securistul îi zâmbea în anchetă, Nuti se înveselea. 
Parcă-şi vedea iubita cochetându-i sau făcând uz de toate 
farmecele ca să-l provoace. 

Când securistul se încrunta, Nuti pleca fruntea şi-l întreba 
ce ar trebui să facă spre a-l vedea iarăşi zâmbind. 

Mai jos decât această stare eu nu cred că poate cineva să 
coboare. Nuti Pătrăşcanu la acest nivel se găsea. 

Aducerea lui Nuti Pătrăşcanu în această cameră, unde se 
găsea tocmai conducătorul Mişcării Legionare din România 
nu era întâmplătoare. El avea o misiune: De a ne tulbura 
convingerile şi a ne determina să facem o declaraţie de 
desolidarizare de Horia Sima şi cei care-l urmează pe 
acesta. 


Securitatea avea experienţă diavolească. Ştia că poate să 
ademenească sufletele ruinate doar mărind sau micşorând 
doza de teroare. 

Uneltitorii din umbră credeau că fiind aduşi la limita 
disperării, datorită regimului bestial care ni-l aplicau, vom 
ceda... De data asta s-au înşelat. 

Nuti Pătrăşcanu era dus destul de des la anchetă, iar când 
se întorcea seara târziu mirosea a cafea şi a ţigări fine. 

Securitatea l-a pus pe Nuti Pătrăşcanu să dezvolte în faţa 
noastră o teorie care depăşea limitele înscenării procesului 
Piteşti. lată care era teoria: 

Francmasonena s-a scindat în două. O parte s-a dat pe 
brazdă, mergând cu comuniştii „cinstiţi”, altă aripă 
(capitalistă) s-a infiltrat în Securitate şi a iniţiat acţiunile de 
distrugere a elementelor dârze. Adică a legionarilor. 

În consecinţă, după noua teorie, toate pătimirile noastre 
se datorează francmasonilor infiltraţi în Securitate. Ei au 
avut drept scop să ne distrugă pe noi, legionarii, şi să 
compromită Partidul Comunist. 

Ca atare, regimul comunist („mititelul” de el) nu are nici o 
vină. El nu are nimic împotriva legionarilor. Din contră... 
Partidul Comunist recunoaşte şi apreciază pe Corneliu 
Codreanu. Recunoaşte ca francmasonii s-au folosit de 
mascarada comunistă şi ne-au lovit şi pe noi legionarii, dar 
şi pe partid... 

Acum însă, după ce Partidul a fost curăţat de elementele 
francmasonice ca Lucrețiu Pătrăşcanu (unchiul lui Nuti), 
Ana Pauker, Vasile Luca, 'Teohari Georgescu etc... Vrea să 
termine cu puşcăriile şi să ne pună în libertate. 

Eu am crezut că fabulaţia procesului „Piteşti” este culmea 
prostiei. E culmea imaginaţiei bolnave a securişnlor. lată că 
acum dădeau dovadă că au reuşit să se depăşească pe ei 
înşişi. 

Nuti Pătrăşcanu încerca disperat să ne convingă că 
trebuie să facem o desolidarizare scrisă de Horia Sima şi 


adepţii lui. Apoi trânti un ultim argument în limbaj tipic 
securist: 

— Nici acum nu acceptaţi, când niseântinde o mână atât 
de binevoitoare... 

Eu i-am răspuns: 

— Ba da Nuti. Numai că mai întâi întreabă-mă pe mine 
care te privesc, să-ţi spun din ce mormânt ai înviat. Păcat că 
n-ai o oglindă ca să te vezi în ce hal te-a adus mâna 
„binevoitoare” ce stă întinsă spre noi cu ghiarele netăiate... 

De ai avea coarne să împungi, noi toţi ăştilalţi am umbla cu 
maţele scoase... 

Disperat de atitudinea noastră, Nuti Pătrăşcanu ne-a dat 
în vileag secretul prezenţei lui în această celulă a 
„casimcăi”: 

— Eu suni aici ca să va aduc acest mesaj. 

În cele din urmă Nuti Pătrăşcanu m-a însărcinat pe mine 
să-i pun condiţiile pe care le cerem noi. Erau atât de 
inacceptabile pentru regim încât Nuti Pătrăşcanu intrase în 
panică. 'Toate planurile lui se duceau pe copcă. 

După ce s-a întors de la anchetă ne-a zis plin de 
convingere: 

— Este o pretenţie prea mare faţă de nişte oameni care ne 
„întind o mână de ajutor”. Trebuie să înţelegem că suntem 
în ghiarele lor. Oricând pot să ne strivească cum striveşti o 
ploşniţă... 

Se vedea dădăceala anchetatorului. Eu îi zâmbeam lui 
Nuti. El insista să semnăm fără condiţii. Am constatat că un 
timp nu l-au mai chemat la anchetă. Aşa s-a terminat 
această ispită. 

Moartea lui Nuti Pătrăşcanu. 

După câteva luni de la ultima anchetă, Nuti s-a îmbolnăvit 
de diaree deshidratantă. A cerut ajutor în disperare de la 
gardian. N-a primit nimic. Nici măcar un răspuns. 

Misiunea lui s-a termitat, aşa că l-au abandonat. Trebuia 
să moară. Moartea lui asigura secretul acţiunii de 
„Misionar” al Securităţii pe lângă Nicolae Petraşcu. 


Într-o seară, Nuti a încetat să mai respire. Ochii în cap i se 
sleiau devenind maţi. Era semnul că sufletul l-a părăsit. I- 
am închis ochii şi i-am pus mâinile pe piept creştineşte. 

Deşi a fost total satanizat, noi cei trei rămaşi în viaţă am 
rostit rugăciuni pentru dansul. A rămas peste noapte cu noi 
în celulă. 

Pe rând am făcut câte unul priveghi - aşa curn e datina la 
români şi aproape la toate popoarele. 

A doua zi a fost scos într-o pătură pe coridor. Mai încolo nu 
ştiu ce s-a întâmplat cu trupul neînsufleţit. 

AIUD (1) 

Spre Aiud. 

Într-un secret desăvârşit am fost scoşi de la „Casimca” şi 
vârâţi într-o dubă care ne-a transportat la închisoarea Aiud. 
Am fost încarcerat în aceeaşi celulă cu Marcel Petrişor, 
Zamfiroiu şi Aurel Popa. N-am ghicit niciodată de ce ne-au 
aranjat astfel. 

Pentru mine Aiudul era un orizont nou, uriaş faţă de 
izolarea în care am trăit atâţia ani de zile. 

Într-una din zile, când eram la plimbare, am auzit pe 
cineva strigând din dosul unor jaluzele: 

— Tavi, Iavi, eu sunt Mihai. Era vocea lui Mihai Timaru, cel 
crunt torturat la închisoarea Gherla. 

La a doua tură prin ţarc, mai zise: 

— Jean este aici. 

La auzul acestei veşti întreg trupul mi s-a înfiorat. Jean era 
fratele meu mai mare. Speram că a reuşit să treacă graniţa 
şi să fie bine aranjat undeva în Occident. Dar, vai mie, era şi 
el aici, în închisoarea Aiudului. 

Fratele meu a fost arestat de Securitate cu ocazia 
alegerilor de tip comunist din februarie 1948, dar a evadat 
de la Securitatea din Focşani şi s-a refugiat în Ardeal. De 
atunci n-am mai aflat nimic de dânsul. 

Fratele meu Jean. 

Avocat de meserie, era şi el legionar ca şi mine. 


Imediat după sosirea mea în Aiud a aflat şi s-a bucurat. A 
aflat şi celula în care eram încarcerat. Fiind mai vechi în 
închisoare, era întrebuințat în echipa de corvoadă. Deci, cu 
mult mai multă libertate de mişcare decât cei ce zăceau în 
celule. 

În una din zile, a bătut la usa mea zicând: 

— 'Tavule, eu sunt, Jean. 

I-am răspuns discret şi astfel am luat legătura cu dânsul. 
În altă zi mi-a comunicat că-mi lasă o bucată de pâine pe 
pervazul geamului de la WC. Am găsit-o... A lua legătura cu 
dânsul era foarte riscant. Mă bucuram că-l aud, că-i simt 

vibrația vocii. Ultima oară l-am văzut la sfârşitul anului 
1947. 

În una din zile am auzit un țipăt disperat pe coridor. M-am 
înfiorat. Era vocea fratelui meu. Zadarnic am încercat să 
aflu... Abia în preajma punerii în libertate am aflat ce s-a 
întâmplat: 

Fratele meu fiind la curăţenie pe coridor, mi-a pregătit un 
mic pacheţel cu mâncare. A vrut să treacă rapid balustrada 
pândind cu ochii după gardian. 

Cu gândul la ce avea de făcut, uitase că la etajul II nu era 
plasă de sârmă între etaje şi a depăşit balustrada. Când şi-a 
dat seama de greşeală s-a agăţat cu mâna de parapetul 
metalic al balconului. Astfel şi-a schimbat direcţia cazând 
călare pe balustrada etajului următor. Din izbitură şi-a rupt 
uretra. 

A fost dus în stare de inconştienţă la spitalul închisorii. A 
fost operat şi îngrijit de doctorii Popovici şi Sârbulescu, şi ei 
deţinuţi, care lucrau sub supravegherea unui medic civil, 
angajat al închisorii. 

Fratele meu a fost salvat prin mila lui Dumnezeu şi grija 
celor doi doctori, care erau camarazi de ai noştri. Din 
asemenea accidente doar unul la zece mii mai scapă viu sau 
fără infirmitate. 

După un timp, a fost scos din spital, fiind considerat în 
convalescenţă. Pansamentul i se schimba In celulă. 


Şantajul colonelului Crăciun. 

Directorul închisorii ştia că fratele meu este avocat. Era 
informat că este fiu de legionar martirizat în anul 1939... 
De aceea a ţinut neapărat să-l murdărească în lăturile 
„reeducării”, fără a ţine cont că încă era destul de bolnav. 

L-a şantajat ca să participe la „reeducare” în unul din 
cluburi. 

Nu s-a mulţumit directorul închisorii numai cu 
participarea pasivă la „şedinţele” clubului. Mai târziu, i-a 
pretins să ia cuvântul şi să-l ponegrească pe Corneliu Zelea 
Codreanu. Să „argumenteze” că Zelea Codreanu a fost un 
criminal. 

Omul legii din el n-a dat răspuns pe placul mişelului care 
se ascundea în pielea directorului. 

Fratele meu i-a răspuns: 

— Prefectul de poliţie Manciu a fost împuşcat de către 
Corneliu Codreanu în legitimă apărare. Aşa a stabilit justiţia 
din vremea aceea, achitându-l pe Codreanu. 

Daca regimul comunist consideră sentinţa nedreaptă, 
poate să rejudece procesul post-mortem. Doar controlează 
întreaga activitate de stat. 

Când o asemenea sentinţă se va pronunţa, atunci eu, 
avocatul Jean Voinea, voi respecta sentinţa şi voi susţine ce 
scrie acolo. Până atunci Corneliu Codreanu este nevinovat. 

Deţinuţii au aplaudat cuvântarea fratelui meu, iar 
comandantul închisorii l-a pedepsit vârându-l la Zarcă, unde 
regimul era de exterminare şi nu se acorda nici un fel de 
asistenţă medicală... 

Deosebirea „reeducării” de la Aiud faţă de Piteşti şi 
Gherla. 

Oculta comunistă a vrut să acrediteze ideea printre 
deţinuţi că iniţiativa „reeducării” de la Aiud ar aparţine - 
chipurile - colonelului Crăciun. Asta s-o creadă dânşii! Noi 
ştim că nimic nu se întâmplă, în această direcţie, fără ştirea 
-mai bine zis iniţiativa - Partidului Comunist. Noi ştim că 
toate sforile erau trase de acolo. 


Acţiunea era botezată „analiză” şi „autoanaliză”... Era 
corespondentul lui „demascare” şi „autodemascare” din 
închisoarea Piteşti. Era un fel de „aceeaşi Mărie cu altă 
pălărie”. Totuşi, această „Mărie” era mult mai evoluată 
decât troglodita ciumă a Piteştiului. lată caracteristicile 
principale: 

— Acţiunea era (oarecum) publică. Nu era ţesut în jurul ei 
un secret desăvârşit ca la Piteşti. 

— Nu existau camere de tortură în care deţinuţii să fie 
obligaţi a se „analiza”şi „autoanaliza”. 

— Iniţiativa şi supravegherea întregii sforării ducea la 
conducerea închisorii. 

— Aici se dădeau cărţi de citit. Se dădeau şi unele ziare. 
Circula şi un ziar la care publicul din ţară nu avea acces. 
Era „Glasul Patriei”, editat de Partidul Comunist, prin care 
diaspora era amăgită cu vorbe unse în miere să se 
reîntoarcă în ţară. 

Strategia Ocutei privind distrugerea deţinuţilor în 
închisoarea Aiud. 


Securitatea şi Partidul Comunist au folosit pentru 
închisoarea Aiud o serie de tactici într-un secret tot atât de 
desăvârşit ca şi la Piteşti. 

În prima etapă s-a aplicat teroarea progresivă ce aparent 
nu avea nici o motivaţie. Părea o plăcere de fiară, un fel de 
sadism. Ea a durat între anii 1948 şi aproximativ 1952, 
când s-a instituit o teroare cruntă, patronată de 
comandantul Coller (de origine evreu), Prin anul 1955 s-a 
produs o mică destindere... Apoi brusc-după revoluţia din 
Ungaria - regimul de închisoare s-a înăsprit până prin 
1964. Teroarea la care au fost supuşi deţinuţii în perioada 
1961 -1964 (până la Decretul de grațiere), a avut ca motiv 
refuzul deţinuţilor intransigenţi de a se „reeduca”. 

După ce experienţa dezumanizării din închisoarea Piteşti a 
dat rezultate excelente din punctul de vedere al Ocultei, 
terenul era pregătit în vederea unui asalt general. 
Sâmburele fierbinte al Mişcării Legionare se afla 
concentrat în mâinile lor, în închisoarea Aiud. 

Cu toată experienţa acumulată, n-au trecut la asaltul 
general ci au considerat că-i mult mai util un asediu de 
lungă durată. Timp în care forţele să fie măcinate şi 
distruse fără ca cineva să-i poată acuza de violenţă excesivă 
împotriva deţinuţilor. 

Oculta ştia prea bine că instinctul de conservare - în mod 
surprinzător-este mult mai puternic la bătrâni decât la cei 
tineri. „Laşitatea” este direct proporţională cu vârsta. 
Existau şi excepţii... 

Oculta comunistă de acum „culegea roadele” Piteştiului, 
Gherlei, Canalului. Exploata cu dibăcie efectul psihologic 
produs asupra deţinuţilor din Aiud de masacrele de la 
Piteşti, Gherla, Brigăzile 13-14 Canal, Ocnele Mari, Tg. 
Ocna. 

Serviciile secrete erau direct interesate ca printr-o totală 
discreţie, să fie cât mai mult răspândită vestea acelor 
grozăvii. Era o metodă conspirativă de implementare a 
terorii în sufletele deţinuţilor. În ascuns încurajau 


răspândirea acestor veşti stranii, pe faţa însă se prefăceau 
a le combate. 

Serviciile secrete ale regimului comunist, prin politruci, 
prin informatori şi gardieni vehiculau ideea că toate relele 
şi toate necazurile se datorează dârzeniei conducătorilor 
Mişcării Legionare, care nu vor să cedeze. 

Dacă n-ar fi ei - comandanții legionari, poeţii, filosofii şi alţi 
teoreticieni, cu siguranţă că „umanitarul” regim comunist 
ar da o amnistie generală, terminând astfel cu problema 
deţinuţilor politici. 

Regimul terorii nu era uniform pe toată închisoarea. În 
unele camere sau secţii regimul era de exterminare. În 
altele era mai uşor şi fără şocuri. Cel ce n-a suferit supliciul 
n-avea de unde să ştie că altul a fost supus la torturi 
extraordinare. 

Majoritatea studenţilor trecuţi prin „râşniţa” Piteştului, în 
contact cu deţinuţii din Aiud, şi-au revenit. Dar a existat şi o 
altă parte (mică numeric) care a rămas pe mai departe în 
marea mişelie care le-a fost impusă ca urmare a spălării 
creierului. Pe aceştia din urmă administraţia i-a folosit ca 
informatori, diversionişti şi în ultima perioadă ca şefi de 
club, spre a conduce operaţiunea „reeducării” din Aiud. 

Doisprezece ani de înfometare, de zdrobire prin torturi, 
izolări, regim de Zarcă etc... I-a trebuit regimului până ce 
acest beton armat a început să se camelionizeze şi să 
cedeze. 

Pregătirile preliminare în vederea „reeducării 

Aşa cum am arătat mai sus, teroarea de lungă durată a 
fost una din metodele folosite în vederea „reeducării” finale. 
Oculta şi-a dat seama că simpla teroare lenta nu da 
rezultatele scontate. 

În închisoarea de la Aiud au fost încarceraţi mulţi 
intelectuali de talie mare. Povestitori de mare talent. 
Oameni culţi cu un rafinament subtil. 

În loc ca închisoarea să diminueze numărul intelectualilor, 
prin îndobitocirea lor ca urmare a regimul aplicat, aceştia 


au sporit numeric. 

Mulţi elevi, care la arestare erau minori, acum începeau să 
încărunţească în închisoare. Aceştia nu şi-au petrecut 
timpul plângându-şi soarta, ci şi-au însuşit cultura „pe 
furate” de la intelectuali mai învârstă. Şi-au însuşit cultura 
universală şi tăria creştină. 

Tineretul nu era cunoscut în lumea intelectuală internă 
sau internaţională, dar constituia o realitate pe care 
regimul comunist a constatat-o şi trebuia neapărat să o 
rezolve. Şi a rezolvat-o în felul lui: 

Toţi cei cărora le-a expirat pedeapsa dată prin sentinţă au 
fost trimişi în lagărul de la Periprava. Securitatea avea să-i 
condamne în continuare cu pedepse „administrative” de 
până la 60 de luni. 

Era, totuşi, insuficientă această măsură. Atunci au făcut 
loturi de bărbaţi dărji, dar necunoscuţi de opinia publică, pe 
care i-au trimis la alte închisori, îndeosebi în lagărul Salcia, 
din Insula Mare a Brăilei. 

Cu toate acestea, au mai rămas tării care incomodau. 

Prin anul 1958 sau 1959 s-a mai format încă un lot de 50 
de legionari, tot unul şi unul, cunoscuţi în închisoare pentru 
tăria lor spirituală şi dârzenia cu care înfruntau mişeliile 
administraţiei. Aceştia au plecat din Aiud cu duba, dar n-au 
ajuns niciunde. Se presupune că au fost executaţi în secret 
şi aruncaţi în gropi comune, iar pământul nivelat deasupra 
lor. 

După ce tăriile anonime au fost astfel înlăturate se putea 
trece la lovitura de gratie, care consta în terfelirea cu noroi 
şi tot ce este murdărie a personalităţilor de frunte 
legionare. 

Stadiul „reeducării” la sosirea mea la Aiud. 

La sosirea mea în Aiud, „reeducarea” era declanşată. O 
parte, mică numeric, a refuzat categoric să participe la 
„reeducare”. Pe aceştia i-a introdus la Zarcă, unde li s-a 
aplicat un regim de exterminare lenta prin înfometare, frig, 


pedepse date arbitrar, lipsa oricărei asistenţe medicale, 
stricteţe excesivă... 

Prima personalitate legionară asupra căreia s-a încercat 
compromiterea a fost savantul atomist George Mânu. A 
refuzat categoric orice colaborare cu regimul. Drept 
consecinţă a fost izolat şi lăsat să moară fără nici o asistenţă 
medicală. Ultimele lui cuvinte au fost: „Să fiţi demni...”. 

A doua pesonalitate legionară de mare calibru a fost 
prinţul Alexandru Ghica. Bărbat decis să moară, dar nu să 
cedeze. Dumnezeu i-a dat putere să reziste până la capăt. A 
scăpat viu din groznica încleştare, murind de moarte 
naturală prin 1984-1985. 

Oculta a folosit toate metodele posibile pentru a înfrânge 
tăria acestor oameni şi a-i putea murdări într-un fel 
oarecare înaintea punerii lor în libertate. 

I-a scos din închisoare în automobile luxoase şi i-a plimbat 
prin ţară ca să vadă „marile realizări” ale socialismului. I-a 
plimbat pe diferite platforme industriale, pe arterele 
oraşelor unde s-au făcut construcţii noi, pe Litoral ca să 
vadă staţiunile nou construite. 

La întoarcere i-a pus sa vorbească, în faţa maselor de 
deţinuţi anume aleşi, despre ce au văzut. A spus fiecare ce a 
văzut. Dar când i-a venit rândul prinţului Ghica, acesta a 
răspuns că a văzut „o salcie ce plânge”. Acest răspuns al 
prinţului a stricat tot „spectacolul”. Colonelul Crăciun, scos 
din fire, a strigat: 

— Formidabil! Noi cheltuim zeci de mii de lei ca să le 
arătăm realizările regimului, iar Ghica a văzut o salcie ce 
plânge...! 

Radu Demetrescu-Gyr. 

Dacă am asemăna România cu o mireasă în faţa altarului 
alături de mirele său, atunci ochiul stâng al acestei mirese 
ar fi Mihail Eminescu - Luceafărul literaturii române. Ochiul 
drept, însă, ar fi Radu Demetrescu-Gyr, martirul neamului 
românesc. 


Dacă obrazul stâng al miresei ar fi Mihail Eminescu, atunci 
obrazul ei drept ar fi Radu Demetrescu-Gyr, eroul poporului 
român. 

Literatura română fără Radu Gyr arată ca o mireasă slută, 
ca o nevastă chioară. 

Ne-a fost dat de soartă nouă români lor să ajungem pană 
la porţile Iadului... Dumnezeu nu ne-a uitat cu totul, ci ne-a 
trimis un însoțitor, un înger păzitor - e călăuza care a ştiut 
maestru să cânte din harfă pe drumul disperării... 

Radu Gyr n-a fost un strateg care să conducă Legiunea 
prin mlaştina acestor vremuri de întuneric. El a fost focul ce 
a topit oţelurile cele mult încercate. A fost o lumină nu 
numai pentru legionari, ci pentru întreg neamul românesc. 

În al douăzecilea an de cruntă prigonire, nemernicii s-au 
gândit să dea tonul „reeducării'* chiar cu dânsul. Să-l facă 
chiar pe el - stâlpul spiritualităţii legionare şi al întregului 
neam românesc - să-şi plece fruntea în faţa trufaşilor mişei. 

Eu, Voinea Octavian n-am avut şansa să-l văd pe Radu Gyr 
în închisoarea Aiud, dar, aş face o mare impietate dacă n-aş 
spune ce am auzit despre dânsul. A fost o personalitate atât 
de adorată de toţi deţinuţii!... Numele lui şi poeziile lui 
alternau cu rugăciunile către Dumnezeu pe buzele 
oropsiţilor. 

Radu Gyr a gustat din plin regimul barbar al Zărcii. Când 
ajungea pe punctul de a muri, era dus la infirmerie pentru a 
fi salvat. Apoi din nou supus regimului Zărcii. Ultimul şantaj 
pe care l-a folosit Securitatea a fost ameninţarea că îi va 
aresta soţia şi fiica, în cazul în care nu acceptă renunţarea 
la crezul legionar... 

Într-o zi, la unul din cluburiile unde se făcea „reeducarea”, 
comandantul închisorii, colonelul Crăciun, a pus pe un 
deţinut să citească „analiza” şi „autoanaliza” făcută - nu se 
ştie de cine - dar purtând semnătura autentică a poetului. 

Era făcută această autoterfelire a trecutului său legionar 
cum „scrie la carte” cu „punct ochit, punct lovit”. Metodic, 
aşa cum cereau autorităţile. 


De la o poştă se simţea vocabularul stereotip al Securităţii, 
cu punctele ce trebuiau atinse: 

— Demitizarea lui Corneliu Zelea Codreanu. 

— Demitizarea martirilor lon Moţa şi Vasile Marin. 

— Recunoaşterea ca greşală a tot ce a fost virtute în ei. 

— Hulirea lui Horia Sima şi a diasporei legionare care îl 
urma pe Comandant şi prezentarea lor ca nişte criminali şi 
trădători de ţară. 

— Ridicarea în slăvi a Partidului Comunist şi a realizărilor 
sale. 

— Agajamentul de a urma linia Partidului Comunist. 

Cam acestea erau punctele urmărite de Securitate prin 
administraţia închisorii. 

De la o poştă se simţea stilul politrucilor sau activiştilor de 
partid, care formulau această „autoanaliză”. 

Pentru audierea acestei lecturi au fost aleşi legionari „pe 
sprânceană” de pe toate secţiile. 

Administraţia se grăbea să „bată fierul cât e cald”, întru- 
cât le era teamă că poetul ar fi putut muri din cauza bolii de 
care suferea sau din cauza epuizării extreme a 
organismului. De aceea, pentru restul deţinuţilor a 
organizat o „autoanaliză” vorbită la microfon. Au instalat 
difuzoare în toate secţiile - inclusiv la Zarcă - pentru ca să 
audă cum liderii legionarilor capitulează. 

Cu glasul stins şi-a cerut iertare de la tineret care, 
„injectat' de poezia lui, a suportat greul închisorilor. A 
încheiat zicând că a „pus un lacăt mare la uşa undea închis 
întreg trecutul său legionar”. 

Pe data de 4 ianuarie 1963 puterea a emis un decret de 
amnistiere şi grațiere a unor delicte silvice. 

După o lungă şi încurcată expunere de motive şi apoi fel 
de fel de „excepţii” şi excluderi - la urmă de tot, au mai 
adăugat şi o „poantă” decretului: „De prevederile 
prezentului decret beneficiază şi deţinuţii politici, care în 
timpul detenţiei au dat dovada că s-au reeeducat”. 


Acesta a fost actul juridic (prost mascat) în baza căruia au 
fost puşi în libertate o parte destul de importantă a 
deţinuţilor politici. Au fost eliberaţi din închisoare - în baza 
acestui decret - mii de deţinuţi politici, nu numai de la 
închisoarea Aiud, ci din toate închisorile şi lagărele din ţară, 
unde nici nu a fost pomenit cuvântul „reeducare”. 

La începutul lunii ianuarie 1963, Radu Demetrescu-Gyr a 
beneficiat de prevederile acestui decret. A fost scos din 
închisoare în mare taină şi transportat la un spital al 
Ministerului de Interne, situat în Bucureşti lângă „Foişorul 
de foc”. 

Fiind slăbit în ultimul grad şi bolnav între viaţă şi moarte, 
poetul a fost supus unui tratament medical deosebit pentru 
a-l revigora. 

Familia lui Radu Gyr nu ştia nimic de soarta poetului - deşi 
din punct de vedere juridic era liber. 

Soacra poetului locuia la nici o sută de metri de spital. N-a 
bănuit că ginerele său este internat acolo. 

Pe la sfârşitul lunii mai 1963 (probabil la insistenţele 
poetului) Radu Gyr a dat un telefon acasă, prin care a 
anunţat familia că e bine sănătos; se afla în loc bun şi în 
curând va merge acasă. 

Atât... Nu i s-a permis să dea nici un detaliu asupra 
adresei unde se afla. Abia prin luna iulie 1963, Securitatea 
l-a transportat la domiciliul său cu o limuzină. 

Astfel au luat sfârşit douăzeci de ani de calvar ai acestui 
om deosebit. La doisprezece ani după punerea în libertate, 
în noaptea de luni spre marţi, 29 aprilie 1975, marele poet 
a făcut o comoţie cerebrală şi până seara s-a stins din viaţă. 

Ziarul „România Liberă” a refuzat să primească anunţul 
morţii marelui poet. Mişelia secretului a funcţionat şi de 
data asta din plin. 

Cu toată opreliştea făcută, la căpătâiul celui dispărut s-a 
găsit şi un om de litere. Acela a fost Romulus Vulpescu. 

Legionarii din Bucureşti au aflat de moartea poetului, dar 
n-au riscat să participe din plin la înmormântarea lui. 


În linişte absolută au privegheat şi au plâns în taină pe cel 
care a fost sufletul „Legiunii Arhanghelul Mihail”. 

A fost înmormântat pe data de 2 mai 1975, tocmai în 
Vinerea Mare, când creştinii comemorează răstignirea lui 
Hristos. 

Mişeliile vor fi plătite! 

Comparând suferinţele şi umilinţele la care a fost supus 
acest mare bărbat al neamului românesc, gândul ne duce 
cu câteva secole în urmă. La marea umilinţă la care a fost 
supus Ştefan cel Mare - domnul Moldovei - de către 
polonezi, când silit a fost - pentru salvarea ţăru - să 
îngenuncheze la Colomeea în faţa mândrului lor rege 
Cazimiral IV-lea Jagello, recunoscându-i suzeranitatea. Cu 
toate acestea oastea l-a urmat cu şi mai mare devotament 
până când în Codrii Cosminului le-a plătit trufaşilor pani 
umilinţele de altă dată. 

Cu atât mai mult Radu Gyr le va plăti mişeilor pentru toate 
umilinţele la care a fost supus. 

Dacă un voievod poate să-şi plătească asemenea poliţe 
exclusiv în timpul vieţii sale, un poet are posibilităţi mult 
mai multe ca să-şi plătească datoriile şi după moarte. 

Opera poetică a lui Radu Demetrescu-Gyr este atât de 
măreaţă încât, după publicarea ei în întregime... Toată liota 
ateo-comunistă se va piti în cele mai tainice ascunzişuri pe 
care le va găsi la lada cu gunoi a istoriei, unde nimeni n-o 
să-i mai caute. 

Radu Demetrescu-Gyr este nu numai poetul românilor ci şi 
al omenirii întregi, spre cinstea generaţiilor ce vin. 

Am aflat că Securitatea m-a avansat în grad. 

Securitatea - cu o dibăcie diavolească - a răspândit zvonul 
că eu am fost „Şeful comandamentului legionar” din 
închisoarea Piteşti. Că eu „aş fi dispus” torturarea 
deţinuţilor pentru ca prin aceasta să „compromit” regimul 
comunist din România. Vaşnica Securitate „m-ar fi 
descoperit”. Aş fi fost judecat, condamnat la moarte şi 
„executat”... 


Când am apărut pe firmamentul închisorii Aiud, pentru 
mulţi am apărut un adevărat strigoi. 

Din prudentele mele luări de poziţie împotriva 
administraţiei, care hăituia întruna pe deţinuţi să 
ponegrească Legiunea, aceştia au făcut un mare caz. 

Voiau să dea impresia deţinuţilor că eu eram plin de 
energie şi că n-am nimic de gândit la altceva, decât cum să 
mă pun „de-abâţul în calea „reeducării” iniţiată de Ocultă. 

Încercau să dea impresia deţinuţilor că eu mi-am luat 
libertatea totală în închisoare „să fac ce voiesc”, fără să-mi 
pese de regulamentul închisorii şi de conducere. 

Ticăloşii voiau să insinueze demonstrativ că a fost posibilă 
o organizare a deţinuţilor fără ca administraţia să ştie. 

Zadarnic m-au „avansat” în grad creându-mi o aureolă de 
comandant legionar... Asupra deţinuţilor nu s-a remarcat 
nici cea mai mica vibraţie. 

Le-ar fi venit foarte uşor să mă introducă la Zarca şi să 
rămân acolo până la punerea în libertate. Aşa au făcut cu 
alţii. Dar nu... Cu mine aveau alte planuri. Doar când nu 
eram pe placul administraţiei mă pomeneam sau la 
„neagra” sau la Zarcă. N-am stat niciodată mai mult de 15 
zile la Zarcă. Am fost scos şi introdus din nou în circuitul 
„reeducării”, ba într-un club, ba în altul. 

Administraţia a sperat că, alternând un regim mai blând 
cu altul de pedeapsă, până la urmă voi ceda. Urmărea să 
fac eu confirmarea în faţa deţinuţilor că la Piteşti crimele nu 
au fost organizate şi înfăptuite de Securitate, ci de 
subsemnatul. 

Dumnezeu a fost deasupra mea apărându-mă şi dându-mi 
tăria ca să rezist tuturor acestor lovituri până la capăt. 

Colonelul Crăciun încearcă să mă păcălească. 

Într-o zi am fost scos din celulă şi dus la colonelul Crăciun 
pentru a avea o discuţie cu el, numai între patru ochi. 

Comandantul îmi explică despre ce este vorba: 

— E vorba de o acţiune de reeducare iniţiată de 
administraţie. Vei fi dus şi tu la club ca să iei parte Ia 


dezbateri. 

Colonelul Crăciun, în calitate de comandant, îmi atrage 
atenţia ca nu cumva prin minciunile mele să le dau peste 
cap toată opera lor. Îmi explica directorul că unii dintre 
deţinuţi s-ar fi deşteptat ca urmare a tratamentului 
umanitar şi că nu vor să mai rămână în închisoare. 

Eu i-am răspuns: 

— Refuz categoric să am o astfel de participare. Ajunge 
cât am indurat până acum de la aşa zişii „binefăcători” şi 
„salvatori” ai umanităţii. Pentru mine administraţia 
închisorii şi Securitatea nu prezintă nici un fel de credit. 
Securitatea a fost în stare să mă facă „ţap ispăşitor „pe 
mine, cel mai barbar torturat în închisoarea Piteşti, iar la 
urmă să-mi pună în sarcină că eu sunt „autorul” propriului 
meu martiriu. Pentru aceasta am fost condamnat la moarte. 

Expert în tot felul de viclenii, colonelul Crăciun a insistat, 
lăsând ochii în jos ca o fată mare. Îmi zise cu jumătate gură, 
prefăcându-se a fi sfios, ca astfel să mă convingă, că el ştie 
adevărul, dar nu-l poate spune: 

— Îmi este ruşine şi mie de ceea ce susţin, dar n-am 
încotro... Nu-ţi cer să iei neapărat cuvântul, ci numai să 
asişti la dezbateri şi să taci din gură. Ce vrei mai mult decât 
atât? Îţi explic şi de ce ţin neapărat să fii prezent la 
dezbaterile de la club: sunt mulţi legionari care nu vor să 
gândească cu propria lor minte, ci iau de bună atitudinea 
foştilor lor şefi. Văzându-te pe tine acolo, vor merge şi alţii 
la club pentru a se informa şi a se reeduca. Dacă nu pentru 
tine, atunci pentru alţii trebuie să fii prezent la club... 

Căuta să mă convingă şi să-şi atingă scopul. 

De acum curiozitatea mi se mări peste măsură de mult. 
Doream să ştiu ce mişelii noi şi „nevinovate” au inventat 
aceşti maeştri ai întunericului. I-am răspuns comandantului 
închisorii astfel: 

— Domnule comandant, merg. Sunt hotărât să merg. Dar 
dacă un singur cuvânt se pomeneşte despre Piteşti sau se 


încearcă a se face legătura cu mine, voi reacţiona imediat 
dând pe faţă tot adevărul. 

— Bine, zise colonelul Crăciun mocnind ceva ascuns în 
răspunsul lui. Apoi am fost condus de către gardian în 
cameră. 

Îmi dădeam seama că vor să ne pună în libertate, dar 
numai după ce ne vor tăvăli prin toate murdăriile posibile. 
Vor încerca să ne determine să ne însuşim toate crimele pe 
care Securitatea le-a făcut împotriva noastră. 

Regimul comunist urmărea ca să ne murdărească în aşa 
hal ca până la moarte să nu putem scăpa de necurăţenie şi 
de duhoare. Chiar dacă ar fi să consumăm apa din toate 
izvoarele, noi tot murdari să rămânem. 

La un interval destul de scurt, a venit gardianul cu o listă 
în mână şi astfel din mai multe camere am fost selecționați 
cam 150 de inşi şi introduşi într-o cameră mare. 

Lângă intrare era o masă lungă la care a luat loc colonelul 
Crăciun, locotenent-colonelullacob şi plutonierul Lungu. 

Începu colonelul Crăciun astfel: 

— Domnilor, regimul nu vă vrea răul (după ce ne 
exterminase!). Pentru aceasta am înfiinţat un club al 
„tineretului” ca să staţi de vorbă între dumneavoastră, 
deschis şi cinstit. 

Unii încă mai cred în Mişcarea Legionară, dar sunt alţii 
dintre dumneavoastră care s-au „deşteptat”. 

Aveţi voie să discutaţi deschis orice, numai să nu vă lăudaţi 
voi şi să ne criticaţi pe noi... 

După încă câteva cuvinte mieroase s-a ridicat împreună cu 
suita lui lăsându-ne în grija unui „comitet de reeducare” 
format din deţinuţi în frunte cu unul pe nume PARPALAC, 
secondat de încă vreo patru inşi printre care se găsea şi 
tânărul legionar Jean Bolfosu. 

Trebuie să menţionez că toţi cei din „comitetul de 
reeducare” erau foşti studenţi sau proaspeţi absolvenţi de 
facultate, trecuţi prin „râşniţa” Piteştiului. 


Parpalac a fost complet dezumanizat în torturile de la 
Piteşti. Noile reflexe erau atât de bine fixate încât folosea 
exact limbajul şi ideile lui Ţurcanu, care i-au fost imprimate 
prin tortură. 

Din uşă, directorul ne-a urat „spor la muncă”, apoi a ieşit. 
Eu am studiat vizeta uşii şi am observat că din spatele ei ne 
supravegheau, fiind gata să intervină în caz de nevoie. 

Primul a luat cuvântul Parpalac. Am rămas îngrozit de ce a 
putut să iasă din gura acestui dobitoc încălţat. Douătrei idei 
şi pomenea cuvântul „sânge”; încă două-trei cuvinte şi 
folosea „sperma legionară”; iarăşi câteva cuvinte şi 
„criminalii”. 

Din gura acestui om am auzit cele mai neruşinate 
blasfemii la adresa Mişcării Legionare şi a Bisericii. 

Câteva zile la rând, acest Parpalac a scuipat numai astfel 
de cuvântări pline de „bălării”. După ce şi-a epuizat toate 
calomniile care le avea în guşă, au fost antrenați şi alţii din 
sală să ia cuvântul şi să-şi spună părerea cu privire la critica 
Mişcării Legionare. 

Încet, unul câte unul se ridicau vorbitorii în sală. Spre 
disperarea lui Parpalac, niciunul n-a recunoscut că a greşit. 
S-a conturat susţinerea că suntem victimele agresiunii 
comuniste... Suntem prizonieri în cadrul luptei împotriva 
satanei. 

Unul din oratori a susţinut: înţelegem să ne considerăm 
înfrânți, dar nu recunoaştem că am greşit. Toţi cei din sală 
s-au aliat acestei concluzii. 

Contra-reptica lui Parpalac. 

Nici Parpalac nu s-a lăsat mai prejos. Cu ticăloşia bine 
imprimată în fire la Piteşti şi cu spatele bine asigurat din 
partea administraţiei, începu să tacă incriminarea crimelor 
săvârşite de legionari. 

Noi cei din sală, ba chiar şi cei din prezidiu, de lângă 
Parpalac, nu eram de acord cu el. 

Tăceam cu ochii ţintă în pământ şi din când în când oftam 
din greu. 


Văzând Parpalac că toată lumea tace, a început să se 
ambaleze tot mai mult, terminându-şi discursul cam în felul 
următor: 

— Mişcarea Legionară s-a născut şi s-a dezvoltat numai 
prin crimă şi s-a transmis prin spermă în sângele urmaşilor. 

— Cornelia Zelea Codreanu l-a asasinat pe Manciu. 

— Nicadorii l-au asasinat pe Duca. 

— Decemyvirii l-au asasinat pe Stelescu. 

— Nouă legionari s-au răzbunat pe Armand Călinescu 
asasinându-l, etc... 

— Şcoala crimelor legionare a evoluat. Au fost pregătite 
elemente de sacrificiu împotriva clasei muncitoare. 
Împotriva libertăţilor proletariatului burghezia a creat 
instrumentul principal: Mişcarea Legionară. 

Numai legionarii sunt aceia care luptă cu perseverenţă 
împotriva regimului comunist. Horia Sima a reuşit să 
polarizeze toate elementele duşmănoase faţă de marea 
„salvatoare” şi „eliberatoare” a popoarelor lumii - Uniunea 
Sovietică. 

Crimele săvârşite de legionari se leagă între ele. Au o 
adevărată ascensiune... Ele au fost încununate cu cele 
înfăptuite la închisoare Piteşti în anii 1949-1951. Atunci au 
fost asasinați o mulţime de tineri în torturi inimaginabile - 
numai pentru simplul fapt că, dându-şi seama că au apucat- 
o pe un drum greşit, ar fi vrut să se autoreeduce. 

Acest lucru vi-l poate confirma domnul Voinea Octavian. 

AIUD (2) 

Explozia. 

Cu asta Parpalac a aprins fitilul explozibilului. N-am mai 
putut să suport. N-am avut puterea să mă abţin, ci am sărit 
în sus ca muşcat de şarpe. Am înaintat şi am bătut cu 
pumnul în masă zicând: 

— Declar în faţa celor 150 de deţinuţi - toţi tineri 
LEGIONARI care s-au maturizat în închisoare suportând 
martirajul IMPUS DE COMUNIŞTI: 


CRIMELE DE LA PITEŞTI LE-AU FĂCUT PARTIDUL 
COMUNISTROMÂN ŞI SECURITATEA. Moral şi material 
noi suntem victime şi „ţapi ispăşitori.” Eu nu am fost şi nu 
mă voi face niciodată propovăduitorul crimelor comuniste! 

Atunci am văzut cum se ridică - chiar din prezidiu - Jean 
Bolfosu zicând: 

— Aşa este! Domnu Voinea are dreptate! 

Rând pe rând s-au ridicat cei din prezidiu confirmând cele 
spuse de mine. Parpalac a rămas singur să-şi rumege 
prostia şi ticăloşia. 

În sală s-a pornit un murmur care creştea în intensitate, 
unii începeau să vocifereze. Şedinţa se transforma în 
vacarm... 

Am aflat mai pe urmi că înainte de a se organiza această 
şedinţă oamenii au fost intoxicaşi cu vestea că:,...Va veni 
Voinea Octavian care vă va confirma că acele crime din 
închisoarea Piteşti au fost făcute de conducerea legionară, 
nu de comunişti”. 

Mişeii... Au mizat pe frica remanentă ce s-a menţinut la cei 
trecuţi prin Piteşti. Socoteau că, luat prin surprindere, nu 
voi avea curajul să spun adevărul, ci mă voi lăsa târât de 
curentul laşităţii pe care aceştia îl infiltrau în sufletele 
noastre zdrobite de atâta suferinţă. 

S-au înşelat. Treburile au ieşit pe dos. 

Intervine administraţia ca să potolească gâlceava. 

Când vacarmul în sală era mai mare, uşa s-a deschis şi au 
intrat câţiva gardieni. În fruntea lor era plutonierul Lungu, 
care avea şi funcţia de politruc. 

— Ce s-a întâmplat? Nu vă înţelegeţi? Trebuie să aveţi 
răbdare, că aşa-i la început. Se ivesc contradicții. 

La blânda intervenţie a plutonierului, oamenii s-au potolit 
făcând linişte. Gardienii s-au retras lăsându-ne să ne vedem 
de discuţii în continuare. 

Dintre toţi vorbitorii care au luat cuvântul, unul a ţinut o 
adevărată pledoarie împotriva a tot ce a zis Parpalac. I-a 
zis-o pe faţă, fără să-i pese de urmări. 


Acest bărbat plin de curaj se numea Ion Cârja, cetăţean 
american de origine română. 

Iată cuvântarea lui, atât cât îmi amintesc: 

Mai întâi a arătat lipsa oricăror dovezi a comuniştilor 
atunci când îl calomniază pe Corneliu Zelea Codreanu. 

Dacă el, Codreanu, este un aşa mare „criminal” - cum îl 
învinuiesc comuniştii - de ce nu au deschis un proces de 
condamnare a acestuia, post - mortem? 

Cum ştiu să-şi decoreze toţi tâmpiţii, să-şi reabiliteze toate 
bestiile numai după cum le cer interesele de moment ale 
diferiților potentaţi, puteau foarte simplu să deschidă un 
proces cu dovezi (că doar le au în mana lor) şi lucrurile ar fi 
devenit clare. 

N-au făcut-o. Ştiu ei bine de ce n-au făcut-o. Cu calomnia 
se jonglează mult mai uşor. 

Lupta Mişcării Legionare a fost o luptă de apărare. Toate 
forţele oculte s-au dezlănţuit împotriva tineretului legionar. 

Acţiunea duşmanilor a fost de o duritate ce nici în evul 
mediu nu a maia vut loc. 

Împotriva miilor de gloanţe trase împotriva legionarilor au 
răspuns şi legionarii cu câteva focuri în legitimă apărare, ca 
o necesitate dureroasă şi regretabilă. 

Legionarii n-au ţintit în executanţii de rând, ci în marii 
vinovaţi... 

Legea impusă de regimurile pe care le „plâng” comuniştii 
a fost legea junglei. Sute şi sute de legionari au fost 
împuşcaţi mişeleşte fără să aibă vreo vină, fard să fie pornit 
vreun proces împotriva lor. 

Cum aţi fi vrut să se apere tinerii în acest caz? 

Când lege nu există, fiecare se apără cum poate. Aşa au 
făcut şi tinerii legionari lovind în vinovatul principat. 

Apoi Ion Cârja a luat toate cazurile la rând, neomiţând 
nimic. A arătat câţi legionari au fost ucişi, schingiuiţi, 
arestaţi până ce - în disperare - a fost lovii şi călăul 
principal. 

În final s-a oprit asupra cazului Iorga-Madgearu. 


Nicolae Iorga - arăta Ion Cârja -a fost autorul moral 
numărul unu al masacrelor împotriva tineretului legionar. 
Nu din patriotism, ci din motive josnice. 

La temelia urii lui Iorga împotriva lui Codreanu şi a 
Legiunii n-au fost „raţiuni de stat”, nici alte motive politice. 
Ura lui lorga a fost declanşată de orgoliul nemăsurat al 
savantului când s-a văzut minimalizat şi abandonat de 
tineret. Tinerii au preferat să-l urmeze pe Codreanu, nu pe 
Iorga. Pizma l-a dus pe marele savant într-o stare de 
demenţă intelectuală. 

Ura cea setoasă nu şi-a astâmpărat-o până nu l-a văzut pe 
Codreanu în mormânt şi sute de tineri ucişi pe toate 
drumurile. 

EI, Iorga, a stat în spatele asasinilor, făcând oficiul de 
ariergardă cu enorma lui personalitate ştiinţifică 
recunoscută pe plan mondial... 

Normal ar fi fost ca Iorga să fie internat în Fortul Jilava, 
alături de cei 54 de asasini. N-a fost arestat şi nici n-a fost 
pus pe lista asasinilor ce urmau a fi cercetaţi. Din contră, 
legionarii i-au oferit protecţie sub pază legionară la Vălenii 
de Munte. 

Măsura protecţiei lui Iorga nu a fost luată pentru 
„nevinovăţia” lui, ci din raţiuni politice. 

Străinii şi mai ales Oculta internaţională puteau să 
declanşeze o adevărată campanie de denigrare a Legiunii... 

I-a oferit protecţie pentru că existau sute de fraţi, de copii 
sau părinţi ai celor ucişi care din proprie iniţiativă puteau 
să se răzbune. 

Problema se punecine i-a şoptit la ureche orgoliosului 
savant să se mute din această localitate şi să se stabilească 
la vila sa din Sinaia? 

Se mai pune încă o întrebare: 

— Cine avea interes ca Iorga să moară de mână legionară? 

Primul a fost Antonescu, alături de care se găseau toate 
resturile camarilei lui Carol al II-lea, în frunte cu Rioşeanu. 


Scopul lor era compromiterea Legiunii şi îndepărtarea ei de 
masele populare. 

Urmau serviciile secrete ruseşti, NKVD-ul lui Statin. Şi 
aceştia aveau aceleaşi scopuri. Tot compromiterea Mişcării. 

La fel şi serviciile secrete engleze, care acționau prin 
Veturia Goga pe lângă Antonescu. 

O altă forţă care putea să aibă interes a fost Gestapo- 
ulgerman. Se ştie că Iorga a fost un mare antinazist. 

Singurii care aveau interesul ca Iorga să fie protejat au 
fost legionarii. 

Troian Boieru - asasinul lui Iorga - când a văzut că 
acţiunea lui este dezavuată de toţi legionarii, de ce nu s-a 
predat justiţiei ca să-şi ia plata pentru faptă? 

Pentru lumea de rând aceasta nu constituie un 
argument... Pentru lumea legionară, însă, argumentul este 
de cea mai mare importanţă. 

Atitudinea de indisciplină a lui Traian Boieru - din punctul 
de vedere al legionarilorâl aruncă pe acesta în rândurile 
agenţilor infiltraţi în Legiune. Dacă este aşa, sau nu este 
aşa viitorul îl va dovedi. 

După lon Cârja n-a mai luat nimeni cuvântul. Am fost duşi 
toţi la camerele noastre. După câteva minute a venit 
plutonierul Lungu şi a citit numele meu şi al lui Cârja. Ne-a 
dus pe amândoi la celula neagră cu pedeapsa de 15 zile 
„arest sever”. Fiecăruia ne-au rezervat câte o cameră 
individuală ca să medităm în linişte. 

După ce plutonierul Lungu a închis uşa, a deschis oblonul 
şi mi-a zis: 

— Asta-i pentru cuvântarea de la clubul tineretului. 

Ultima „înmormântare” 

După 15 zile de arest sever am fost scos de la celula de 
pedeapsă şi introdus din nou în circuitul „reeducării”, la un 
alt club. 

La acest club de secţie, şef era un călugăr renegat, pe 
nume Cristofor Dancu. 


Era atât de tâmp acest călugăr încât îi mai închina „ode” şi 
poezii „omagiale” lui Stalin, deşi acesta fusese de mult 
aruncat la lada cu gunoi de către Nichita Hruşciov. 

Şi la acest club vorbitori erau doar vreo trei-patru, restul 
tăceam. 

Venea mereu colonelul Crăciun cu suita după el ca să ne 
îndemne să luăm cuvântul şi să ne autoponegrim. 

Ne zicea comandantul închisorii: 

— Ce, voi sunteţi mai presus decât conducătorii voştri. 
Aceştia şi-au făcut „analiza „ şi „autoanaliza „! Acum aveţi 
dezlegare. Puteţi să v-o faceţi şi voi. 

Cu toate îndemnurile colonelului, noi am tăcut. 

Numai Cristofor Dancu vorbea despre „Ultima 
înmormântare” a Mişcării Legionare. 

Unul mai hâtru din sală i-a răspuns: 

— Mişcarea Legionară a mai fost înmormântata de vreo 
şase-şapte ori până acuma şi iarăşi a înviat. Dacă mai învie 
o dată şi după această înmormântare „ai rupt cuiul 
Cristofore”! 

Un nou şiretlic. 

Văzând că verbal noi nu ne facem autoanaliza, ne-au adus 
caiete de câte 50 de file şi creioane pentru a ne face 
„analiza” şi „autoanaliza” în scris. 

Nu era glumă, deşi mulţi nu luau în considerare aceste 
hârtii scrise. 

Eu le-am atras atenţia la toţi să se gândească bine ce 
scriu. Securitatea urmăreşte asasinarea noastră morală. 
Acest lucru îl fac prin propriile noastre scrieri. Cu aceste 
scrieri ne vor şantaja sau vor înşela pe alţi deţinuţi. 

— Nu domnule - a răspuns unul din mulţime - minciunile 
tot nu rezistă în faţa istoriei. Noi astăzi suntem obligaţi să le 
folosim terorizaţi de cei mai acerbi duşmani ai noştri. 

Eu i-am răspuns adresându-mă tuturor: 

— Aşa pare... Dar pentru că noi le spunem, dovedim prin 
aceasta cât de slabi suntem. 


Mă gândesc cum toate aceste scrieri vor fi folosite de 
comuniştii perverşi şi ticăloşi pentru a dovedi că legionarii 
n-au fost decât nişte „sceleraţi” formaţi din „pleava” 
societăţii şi că n-au fost decât nişte „farisei”. 

Injuriile împotriva Gărzii de Fier pe care aceştia le pun în 
gura fiilor ei pot contribui la o adevărată înmormântare a 
Mişcării Legionare... 

Din câţi eram în camera aceea de pe secţie, numai eu am 
fost trecut prin râşnita Pitestiului. Numai eu puteam să îmi 
dau seama cu adevărat ce înseamnă să fii adus prin tortură 
neîntreruptă până în pragul morţii şi de acolo readus la 
viaţă pentru ca să o iei de la capăt... 

Mai aveam în mine câteva rezerve de rezistenţă fizică şi 
psihică. Îmi dădeam seama că acestea sunt mici în raport cu 
posibilităţile Securităţii de a le distruge. 

Se vedea bine că Oculta comunistă este decisă să renunţe 
la vechile metode folosite în închisoarea Piteşti şi Gherla. 
Totuşi, pentru un număr mic de persoane o mai puteau face 
şi după vechea reţetă. Puteau să se asigure că lucrurile nu 
vor fi descoperite de opinia publică mondială. 

Iată cum în mod „paşnic”, dar cu sula în coaste, ne 
amăgeau în toate formele ca să ne autoflagelăm, pentru ca 
în final să ne dăm cu propriile noastre afirmaţii mincinoase 
în cap. 

Fabulaţia scrisă. 

Mă rugam continuu lui Dumnezeu rostind neîncetat 
rugăciunea '„Iatăl nostru” şi-mi făceam cruce cu limba în 
gură. 

Am înlăturat de la mine ideea de a-l provoca pe duşman. 
Aceasta ar fi însemnat o adevărată sinucidere. 

Având caietul în mână îmi dădeam seama că va trebui să 
scriu. Îmi frământam mintea cum să procedez pentru a nu 
le face jocul scriind ce vroiau securiştii, ca apoi aceste 
înscrisuri să fie folosite împotriva noastră, a tuturor... 
Arunci m-am apucat să scriu. 


Subiectul „analizei” şi „autoanalizei” a fost cum legionarii 
au „încercat” compromiterea Partidului Comunist Român 
provocându-l. 

Dacă tot e vorba de fabulaţie şi de o minciună, atunci 
minciună să fie! În această „cărpoşenie” i-am introdus şi pe 
naţional-ţărănişti, şi pe liberali, şi pe social democrați, 
absolut tot ce cunoşteam eu că ar fi fost organizaţie cu 
caracter politic în ţară. 

Cu toţii am pornit o „campanie” de compromitere a 
„viteazului” şi „nevinovatului” Partid Comunist Român. 

Această '„cacealma” am argumentat-o cu dovezi ridicole şi 
de-a dreptul copilăreşti, în aşa fel ca oricine citind-o să zică 
despre autor că nu a fost cu mintea întreagă... 

CONCLUZII asupra sistemului confecţionării de către 
Securitate a unei întregi literaturi de memorialistică 
politică. 

Noi legionarii am fost forţaţi să scriem aceste „analize” şi 
„autoanalize” care au fost incluse de Oculta comunistă în 
literatura memorialisticii politice (ultrasecretă). 

Aceleaşi metode le-au aplicat şi faţă de alte personalităţi 
nelegionare. 

Aşa se explică apariţia acelei avalanşe de memorii scrise 
de diferite personalităţi politice ale României. 

Oamenii au fost aduşi sistematic şi ştiinţific la limita 
inferioară a puterilor... Personalităţi prăbuşite fizic şi moral 
au fost puse să-şi scrie memoriile. Unii le-au scris chiar în 
închisoare, alţii în domicilii obligatorii, alţii în libertate, 
strict supravegheați de organele de securitate. 

Cu o lingură de arpacaş, cu câteva boabe de fasole în plus 
la ciorbă, Securitatea a obţinut tot ce a dorit. 

Unii înnebuniţi de foame şi de apăsarea spaţiilor înguste, 
alţii ca să scape de mizeria domiciliilor obligatorii sau să-şi 
salveze familiile de urgia comunistă au scris aşa cum le-a 
comandat Securitatea. 

Întreaga această literatură are o caracteristică comuna, 
un singur numitor: Ponegrirea Legiunii Arhanghelului 


Mihail. 

Aceste manuscrise au fost puse apoi la dispoziţia scribilor 
de curte ca sursă „originală” din care să se inspire... 

Câţiva dintre aceştia au avut talentul necesar ca prin 
imagini artistice să întunece cel mai strălucitor astru ce-a 
poposit deasupra pământului românesc. Restul au fost 
scribălăi şi lătrători de duzină. Dar şi cei buni şi cei râi au 
făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să elimine din contextul 
istoric Legiunea. Acolo unde nu a fost posibil - să o 
ponegrească. 

Oculta comunistă n-a plătit nimic în schimbul acestor 
mârşăvii inspirate şi dirijate de dânsa. A obţinut tot ce a 
dorit doar strângând sau destrângand şurubul... SATANICĂ 
TREABĂ! 

Seminarul... 

Am dat caietul. După câteva săptămâni am fost chemat 
după o listă şi dus de gardian într-un birou mare. Erau 
acolo mulţi deţinuţi politici, iar la masă colonelul Crăciun 
conducea discuţiile. 

S-a ridicat comandantul închisorii de la masă zicând: 

— Domnilor, v-am adunat aici ca să ascultați ce a scris 
domnul Voinea Octavian şi să vă daţi cu părerea. Apoi mi-a 
înmânat caietul ca să citesc în faţa tuturor ce am scris. 

N-am apucat să citesc decât vreo trei pagini, după care 
colonelul Crăciun m-a oprit şi i-a întrebat pe ceilalţi ce 
părere au despre ce am scris eu. 

S-a ridicat în picioare Traian Popescu („Maca”) şi a zis: 

Nu-i adevărat nimic. Minte. 

Am rămas surprins de curajul cu care camaradul meu m-a 
înfruntat contiazicându-mă exact pe placul meu. 

— Bine - zise colonelul - acum veţi merge la cameră unde 
veţi dezbate aceaste probleme împreună. Caietul l-a oprit 
comandantul, iar eu am rămas să mă tot bucur că nu l-am 
semnat. 

O nouă organizare în vederea „reeducării” 


La un moment dat au venit delegaţi din partea 
administraţiei cu liste în mână de pe care au fost citiţi 
nominal un număr destul de mare de deţinuţi. 

Cu micile sarsanale în mână am trecut prin mai multe 
porţi până am ajuns în curtea fabricii. Din curte ne-au 
introdus într-un dormitor spaţios cu paturi suprapuse, în 
care încăpeau cam 150 de oameni. 

Eram pentru prima dată când mă găseam într-o 
comunitate atât de numeroasă. Unii dormeau câte unul în 
pat, alţii câte trei în două paruri. Eu mi-am găsit loc lângă 
Ion Cârja şi Ion Caraion. Ne-amânţeles de minune... 

Deşi Ion Caraion nu era legionar, participa şi el alături de 
legionari la rugăciuni şi meditații. 

Din primul moment m-am grăbit să le mărturisesc celor 
doi întreaga tragedie a Piteştiului, cu toate amănuntele. Nu 
eram sigur că voi scăpa viu din închisoare, de aceea voiam 
să ştie şi alţii ce s-a întâmplat... 

Era lângă patul nostru un deţinut care, cu un talent 
deosebit, imita teatral pe comandantul închisorii astfel: 

— Veţi fi la aer. Vă veţi bucura de mai multă încredere în 
faţa partidului... Fiecare din voi va fi dăruit cu un căţel cu 
coada vâlvoi, iar pe coadă cu câte o duzină de covrigei calzi 
şi rumeniţi. 

Continuaţi vă rog! Că numai aşa se vor înmulţi căţeii şi 
odată cu ei şi covrigeii! 

Şef de club era unul pe nume Virgil Lungeanstudent la 
Facultatea de medicină din laşi. Acest Lungeanu - la 
închisoarea din Piteşti a fost schingiuit într-un mod care 
depăşeşte cu mult calificativul de „îngrozitor”. 

Acum administraţia culegea roadele torturilor şi 
dezumanizărilor de la închisoarea Piteşti, incrediţându-i 
slujba de şef de club. 

Camera fiind foarte mare, servea şi drep club pentru 
„reeducare”. Ziua munceam, iar la terminarea lucrului 
trebuia să participăm la discuţii despre superioritatea 


doctrinei marxiste faţă de orice altă învăţătură şi mai ales 
faţă de ideologia legionară. 

Nu toţi au respectat acest consemn. Mulţi stăteam tolăniţi 
pe pat. Alţii, nevoind a-şi face de lucru cu administraţia şi 
uneltele ei, se strângeau în jurul mesei şi dormeau 
„iepureşte”. O altă categorie se „prefăceau că plouă”. 

Plutonierul Lungu face pe legionarul?! 

A durat acest soi de „reeducare” câteva zile. Într-o după 
amiază intră plutonierul Lungu în cameră şi începu o 
discuţie amicală cu deţinuţii asupra Căpitanului Comeliu 
Zelea Codreanu. 

Susţinea plutonierul că Zelea Codreanu a fost un adevărat 
patriot, care a vrut binele neamului său, şi că Legiunea 
înfiinţată de dânsul a fost o adevărată formaţiune care a 
luptat pentru dreptate. Tăceam cu toţii uimiţi. Nu puteam 
pricepe ce l-a apucat şi mat ales unde vrea să ajungă. 
Încercam să ghicesc unde este mişelia? Ne-a spus-o chiar 
el, a doua zi... 

— Horia Sima... Asta-i tartorul tuturor relelor. El 
acţionează împotriva poporului român şi statului comunist. 
Horia Sima este împotriva testamentului lăsat de Căpitan... 
Horia Sima colaborează cu francmasoneria împotriva 
intereselor legionare. 

Gata, eram lămurit. Cunoşteam bine lecţia de la 
„'Casimca” Jilavei... Ce n-au reuşit să facă atunci, încercau 
să realizeze acum. 

— Domnilor, zise plutonierul Lungu, în curând va veni în 
faţa dumneavoastră o mare personalitate legionară, care vă 
va lămuri despre toate aceste lucruri. 

Înfruntarea lui Dumitru Grota. 

Seara s-a deschis uşa şi a fost introdus în cameră Dumitru 
Groza - şeful Corpului muncitoresc legionar în anul 1940, 
având gradul de comandant legionar. 

Era un om trecut de 45 de ani. Deci, în plină maturitate. 

Cum începu să vorbească, pe loc am recunoscut teza 
Securităţii fluturată nouă la „Casimca” Jilavei prin Nuti 


Pătrăşcanu. 

Zicea Dumitru Groza: 

— Lupta Căpitanului Corneliu Codreanu a fost îndreptăţită 
şi sfântă. Horia Sima este vinovat de toate suferinţele 
legionarilor etc. 

Cunoscând bine cum stau lucrurile şi cunoscând şi zâzania 
pe care Securitatea încerca mereu să o bage între 
legionari, pe diferite căi directe sau oculte, nu m-am putut 
abţine şi am cerut să iau cuvântul în replică. lon Caraion şi 
Ion Cârja, care erau alături de mine, îmi ziceau: 

— Tavi, dă-l dracului şi lasă-l în pace. Nu-ţi face de lucru... 
Poate că asta este părerea lui sinceră, deoarece împotriva 
lui Horia Sima mai sunt şi alţi legionari. 

Eu am răspuns: 

— Nu se poate. Chiar dacă este împotriva lui Horia Sima n- 
are voie să mintă... Nu! Să o spună altundeva şi în alt 
context. Acum îl slujeşte pe Satan şi nu pot să suport. 

M-am ridicat In picioare şi m-am apropiat de masă. Mulţi 
deţinuţi s-au strâns în jurul nostru, văzându-mă furios. Îşi 
dădeau seama că va fi o replică interesantă. 

— Fără nici o mustrare de conştiinţă, i-o spun domnului 
Groza că-i un tembel. El trăieşte sub presiunea condamnării 
Ia moarte. Dânsul nu este altceva decât un obiect de şantaj 
al comunistiilor... 

I-am zis eu multe lui Dumitru Groza, căci eram dezlănţuit 
şi nu mă puteam abţine. Eram şi bine documentat, căci am 
stat atâta timp în aceeaşi cameră cu Nicolae Petraşcu la 
„Casimca” Jilavei. 

Cu toată atitudinea mea gălăgioasă, am observat în 
privinţa lui Dumitru Groza un calcul bine făcut. El încerca 
să-l cruţe pe Corneliu Codreanu de denigrare, apăra într-un 
fel Legiunea, trăgând însă pe Horia Sima ca pe hoţii de cai. 

În final am zis: 

— DomnulDumitru Groza este ca baba din poveste la 
arderea lui Jan Huş pe rug. A mers şi ea cu o mână de 
surcele să le pună pe rug zicând: „lartă-mi Doamne 


păcatele, vin şi eu cu ce pot. Cu câteva vreascuri ca să 
contribui la moartea unui eretic”... 

Aşa e şi Dumitru Groza. Aruncă o vorbă în vânt ca să i se 
ierte păcatele de către comunişti. 

Cu asta am încheiat. După mine nimeni nu s-a mai 
înghesuit să ia cuvântul. Ne-am culcat cu toţii. 

„ Cartea neagră , 

La Aiud a fost scrisă o carte „neagră” despre activitatea 
Legiunii. 

Oculta comunistă nu s-a mulţumit cu atâtea suflete 
prăbuşite. Nu i-a fost suficient cât a umilit pe conducătorii 
Legiunii... Voia şi o „adevărată istorie” scrisă a tuturor 
acestor blasfemii. 

Pentru această ponegrire a format o adevărată echipă 
compusă din mai multe persoane prăbuşite, în fruntea 
cărora s-a situat legionarul - oarecând de elită-IacheSavin. 

În „cartea neagră”, istoria Legiunii a fost falsificată. A fost 
ridiculizată. Toate acţiunile lui Codreanu şi celorlalţi 
legionari au fost răstălmăcite şi împroşcate cu noroi, 
Căpitanul Corneliu Zelea Codreanu a fost prezentat ca un 
om de nimic. Un beţiv, un afemeiat. lon Moţa, Vasile Marin 
şi ceilalţi martiri legionari au fost zugrăviți în acelaşi mod. 

Cartea are aproximativ 700-800 pagini. Este scrisă 
frumos, caligrafic, cu peniţa. Este scrisă pe coli de hârtie 
superioară de format mare. Seamănă cu evangheliile legate 
în piele şi argint de către călugării cuvioşi ai evului mediu. 

După ce lucrarea a fost terminată a preluat-o comandantul 
Crăciun, care a citit-o cuvânt cu cuvânt, de la început pană 
la capăt. N-a fost mulţumit cu ce s-a scris. Legiunea a fost 
prea puţin ponegrită... 

Securitatea încă nu se şlefuise. Dorea o blasfemie totală, 
cu vorbe grele şi cat mai murdare... 

Ce era de făcut? 

Să o rescrie?... Se constata o mare grabă din partea 
autorităţilor. Era semnul că sfârşitul calvarului se apropia 
vertiginos. 


Cartea nu avea un început şi nu avea o încheiere, ca orice 
carte scrisă aproximativ bine. 

Colonelul Crăciun, agitat şi extrem de nervos pentru că nu 
i-a ieşit pasenţa aşa cum ar fi dorit-o el, l-a însărcinat pe 
Stere Mihalexe (un legionar de frunte, prăbuşit) ca să se 
ocupe de terminarea cărţii. 

Stere Mihalexe i-a propus colonelului Crăciun ca unul sau 
mai mulţi legionari să facă acestei cărţi o recenzie. l-a 
recomandat pentru aceasta pe jurnalistul Simion Ghinea şi 
pe profesorul Petre Ţuţea. Directorul n-a fost de acord. 
Propunerea lui era ca unul din cei doi să-i facă introducerea 
iar celălalt încheierea... 

A rămas pe a directorului. 

Cum Simion Ghinea era bolnav şi extrem de slăbit la 
spitalul închisorii, au dus cartea în camera în care era 
internat acesta şi acolo au lecturat-o trei inşi: Simion 
Ghinea, Petre Ţuţea şi prelatul Valerian (Bartolomeu) 
Anania. 

Trei zile le-au trebuit până ce au citit-o de la cap la coadă. 
Colonelul Crăciun venea des şi agitat întrebând de fiecare 
dată dacă s-a terminat. 

Introducerea a fost făcută de Simion Ghinea, iar 
încheierea de către Petre Ţuţea. Ambii au avut grijă să nu 
ponegrească Legiunea şi nici pe membrii ei -aşa cum cerea 
comandantul închisorii. În grabă mare cartea a fost legată 
frumos, ca în vremurile de demult (sub îngrijirea lui 
Valerian Anania) şi trimisă cu un curier special la Ministerul 
de Interne. 

După legarea ei - când totul a fost terminat, gata de a fi 
trimisă - multe personalităţi legionare au fost obligate să o 
semneze. 

Oculta comunistă voia să aibe confirmarea că cele scrise în 
carte sunt „'adevărate”. 

O parte a refuzat să semneze şi au tras pentru aceasta 
cruntele consecinţe. O altă parte a semnat cu menţiunea că 


fac acest lucru din solidaritate cu camarazii lor, fără să o fi 
citit. 

Fiecare ar fi dorit să scape de această „tortură”... Era 
greu de scăpat şi cu pielea întreagă şi cu faţa curată. 

Presiunile cele mai mari s-au făcut asupra personalităţilor 
consacrate şi cunoscute de toată lumea. Regimul comunist 
voia ca, în primul rând, acestea să fie terfelite în noroi. 
Terfelirea trebuia neapărat să se facă cu propria lor mână. 

Valerian (Bartolomeu) Anania. 

Valerian Anania n-a fost omul care să cedeze din primul 
moment. El s-a opus reeducării, preferând regimul de 
Zarcă. Însă după câteva luni de înfometare crâncenă şi 
regim sever a cedat. N-a mai putut rezista. 

Pentru aceasta nimeni nu-i va imputa niciodată nimic. Au 
mai fost şi alţii din aceia care n-au rezistat. 

Numai că Valerian Anania s-apus total în slujba Diavolului. 
A contribuit prin cultura şi talentul său la prăbuşirea altor 
suflete. 

El a fost cel care a făcut reeducarea preoţilor, obligându-i 
pe aceştia să blasfemieze religia creştină. Să-l blasfemieze 
pe Hristos şi pe Sfânta Fecioară Măria! Şi-a făcut din 
reeducare o trambulină pentru alte acţiuni şi mai nefaste, 
pe care le-a înfăptuit după punerea în libertate. 

Valerian Anania este autorul mai multor lozinci care au 
fost afişate în „cluburi” şi „expoziţia de pictură”. Una din 
acestea suna astfel: „MIŞCAREA LEGIONARĂ S-A NĂSCUT 
ÎN PUŞCĂRIE ŞI-N PUŞCĂRIE A MURIT”. 

Îmi pun eu întrebarea: Ce ar fi făcut acest prelat dacă ar fi 
trecut prin „râşniţa „ Piteştiului?... E greu de răspuns 
pentru un necunoscător. Pentru mine, însă, e clar... 

Expoziţia de pictură antilegionară din cadrul „reeducării” 
de la Aiud „Reeducarea” de la Aiud a culminat în murdăria 
ei cu o expoziţie de pictură şi desene pline de obscenităţi la 
adresa Căpitanului şi a martirilor Legiunii. 

Două din aceste picturi sau desene au murdărit cel mai 
greu suportabil memoria marilor martiri: 


Într-unui era înfăţişat Căpitanul Corneliu Zelea Codreanu 
violând pe servitoarea generalului Gheorghe Cantacuzino- 
Grănicerul. 

În al doilea era înfăţişat moş Codreanu îngenucheat în faţa 
Iridentei -soţia martirului lon Moţa - ea gravidă fiind, cu 
burta la gură. 

Moş Codreanu îi zicea Iridentei: 

— Vei naşte un fiu de la Duhul Sfânt...” 

În rest erau înfăţişaţi numai legionari în stare de ebrietate 
sau în diferite ipostaze obscene. 

Toate aceste desene murdare se potriveau foarte bine 
membrilor Ocultei comuniste. lată că i-a fost dat Legiunii să 
suporte această greţoasă imagine pe obrazul ei. 

Greu a fost suportată această blasfemie. 

Unul dintre legionari, pe nume Simion Ghinea, i-a zis 
colonelului Crăciun: 

— Domnule comandant, aţi aruncat în spatele lui 
Codreanu toate crimele posibile şi imposibile, dar că a fost 
imoral -asta nu i-a imputat-o nimeni şi nici dumneavoastră 
nu i-o puteţi imputa. 

La vreo trei zile după această conversaţie, tabloul 
înfăţişând scena obscenă dintre servitoare şi Căpitan a fost 
scos din „'expoziţie”. 

A făcut şi comandantul închisorii cum fac tiranii când 
graţiază pe condamnaţii la moarte la un minut după ce 
sentinţa a fost executată. 

Agatangelos. 

Prin închisoare circulau capitole întregi din Vechiul şi Noul 
testament care se învățau oral, trasmiţându-se din gură în 
gură. Acestea constituiau o hrană spirituală pentru oamenii 
aduşi în stare de disperare. 

Printre aceste scrieri mai circula şi un text intitulat 
Profeţia călugărului AGATANGELOS pe 700 de ani asupra 
politiceştilor treburi din EUROPA 1272-1972. 

Se spunea că această carte (în manuscris) a fost 
descoperită într-o bibliotecă din Paris, în anul 1906, de 


către un primar din Ploieşti, care a tradus-o şi publicat -o în 
limba română. 

Agatangelos a fost un călugăr care a trăit în jurul anului 
1272 în insula Rodhos. Călugărul a profetizat în această 
lucrare întreaga evoluţie politică a Europei, cu numele 
popoarelor cunoscute pentru acea vreme. 

Vorbeşte despre geţi, sciți, despre un popor de la gurile 
Dunării... 

Deţinuţii, fiind în marea lor majoritate oameni cu multă 
carte, cuprinzând toate disciplinele posibile, au interpretat 
şi fixat în timp şi spaţiu tot ce a scris acest călugăr. Au 
identificat în profeție pe marii eroi ai lumii moderne, până 
la zi. 

Cu imaginaţia în flăcări, deţinuţii au indentificat căderea a 
două mari imperii la sfârşitul primului război mondial. Prin 
afirmaţia ridicăriii lui „Anticrist” înțelegeau bolşevizarea 
Europei... Toate chinurilor îndurate la Piteşti, Gherla, Canal 
şi în alte locuri de supliciu, deţinuţii le-au găsit 
corespondent în această profeție. 

Profeţia vorbea că într-o ţară de la gurile Dunării se va 
ridica Arhanghelul Mihail. Eroii care îl vor urma vor fi 
zdrobiţi, aruncaţi în închisori şi nimiciţi cu toţii, până când 
puterea lor va fi distrusă de tot. 

Abia la sflrşit, când aceştia vor fi complet distruşi, la 
rugăciunile Fecioarei Măria şi ale Primului Mucenic, 
Dumnezeu îşi va întoarce faţa spre ei şi rămăşiţele lor vor fi 
salvate. 

Anticrist va cădea şi va începe o nouă istorie a omenirii. 

Deţinuţii se confundau pe ei înşişi cu echipa de sacrificiu a 
istoriei. S-au identificat cu ultima putere ce are contact 
direct cu Satana, ţinându-i piept şi împotrivindu-i-se cu 
îndârjire. 

Convingerea oamenilor că despre ei este vorba în profeție 
constituia o adevărată forţă ce dădea putere de rezistenţă 
deţinuţilor acestei închisori, ţinându-le moralul ridicat. 


Agatangelos numea pe oamenii ce vor umple închisorile lui 
Anticrist cu numele de „oamenii Arhanghelului”... 

Colonelul Crăciun era perfect informat, prin „codoşii” săi 
plantați în toate camerele, asupra acestei stări de spirit. A 
încercat să o combată luâdu-i în derâdere pe deţinuţi, cu 
ocazia inspecțiilor la cluburi, zicându-le: 

— Ce proşti mai sunteţi! Noi, comuniştii am trimis un om 
în cosmos şi nu l-a întâlnit nici pe Dumnezeu, nici pe Hristos 
şi pe nici un sfânt căruia voi vă închinaţi. Pătraşcule (era un 
student la teologie), staţi şi vă rugaţi în celulă ca să vină 
Agatangelos să vă salveze? Fiţi siguri că numai noi 
comuniştii vă vom da drumul din închisoare atunci când veţi 
fi reeducaţi. 

Şi deţinuţii murmurau în şoaptă între ei: „Ne veţi da 
drumul când Dumnezeu vă va suci minţile cele strâmbe”. 

Administraţia se grăbeşte cu „reeducarea” 

Reaşezarea deţinuţilor în diferite cluburi şi camere se 
opera zilnic. 

Se simţea o grabă a administraţiei în a ne face să ne 
autoponegrim. 

Celulele de pedeapsă erau pline de cei care dădeau 
răspunsuri necorespunzătoare. 

Era un du-te-vino de la Celular spre Zarcă sau celulele de 
pedeapsă. 

Deşi oamenii erau mai mult stafii, din cauza regimului de 
înfometare şi întuneric din celule, tot nu voiau să cedeze. 

Pe cea mai mare parte a comandanților au reuşit să-i 
determine să se dezică de crezul legionar. „Ilrupa”, insă, nu 
le urma exemplul. 

Fiecare din legionarii de rând ştia prea bine că pe umerii 
comandanților apasă responsabilitatea pentru soarta 
întregii gloate. De aceea i-au înţeles. Pentru ei înşişi, insă, 
nu au admis aceeaşi atitudine. 

Lupta, de acum înainte, se dădea individual. Care cum 
putea şase descurce. 


Unul făcea pe prostul, altul pe bolnavul, un altul pe 
tăcutul. Majoritatea fraţilor de cruce n-a vrut să recunoască 
apartenenţa lor la Mişcarea Legionara. Prin acest truc au 
fost şi din cei care au scăpat doar cu o înjurătură. 

Cu toate presiunile făcute şi cu tot regimul Zărcii, al 
celulelor negre şi al carcerelor, sute de legionari de toate 
gradele au reuşit să treacă pragul puşcăriei spre libertate 
fără să-şi fi plecat capul în faţa Satanei. 

Legionarii din închisoarea Aiud puteau fi distruşi în 
totalitate numai dacă Oculta ar fi dezlănţuit un nou 
„Piteşti”. Dumnezeu s-a îndurat de noi şi nu s-a întâmplat o 
asemenea nenorocire. 

Urmările înfruntării lui Dumitru Groza. 

Au trecut câteva zile de la înfruntarea lui Dumitru Groza 
şi, deodată, tălăngile închisorii au început să sune alarma. 
Era în seara zilei de 27 aprilie 1964, imediat după stingere. 

În mod normal, în cazuri de alarmă deţinuţii erau obligaţi 
să se trântească cu faţa la podea. De data asta s-a întâmplat 
altfel: gardieni cu felinare în mână deschideau uşile 
poruncindu-ne să ieşim în curte. 

Două păreri opuse fulgerau prin minţile maselor de 
deţinuţi: Ori e vorba de un asasinat în masă, ori ne dau 
drumul la toţi acasă. 

În curtea închisorii ne aşteptau colonelul Crăciun, 
locotenent-colonelul Iacob, plutonierul Lungu şi alţi caralii. 

Comandantul închisorii a luat cuvântul: Ne-a vorbit despre 
fabrică, despre cum trebuie să muncim, despre consemnele 
care trebuiesc respectate cu sfinţenie. Ne-a amintit că 
familiile noastre ne aşteaptă cu sufletul la gură ca să fim 
puşi în libertate. 

Trebuie să fim convinşi că societatea din afara zidurilor 
închisorii este cu totul alta decât aceea pe care am lăsat-o 
noi la arestare. Să ne iasă toţi gărgăunii din cap că am 
putea ieşi din închisoare altfel de cum vrea conducerea 
Partidului Comunist Român. 


Ne-a atenţionat că a instalat mitraliere pe zidurile 
închisorii Aiud. Dacă noi sperăm că vor veni americanii să 
ne salveze, e bine să ştim că aceştia nu vor găsi decât nişte 
cadavre. 

După ce a terminat discursul a început numărătoarea. 

Toate erau bune, numai că niciunul din noi nu sesiza rostul 
acestei operaţiuni. Discursul n-avea nici o încheiere, nici o 
poantă, nici o morală... 

S-a terminat şi cu numărătoarea şi tot nu înţelegeam 
nimic. Atunci comandantul a scos o hârtie din buzunar, de 
pe care citi: 

— Voinea Octavian. 

— Prezent. 

— Treci la o parte. 

— Cârja Ion... Treci la o parte. 

A mai citit câteva nume, dar eram atât de surprins şi 
cuprins de emoție încât nu m-a mai interesat numele 
celorlalţi care au fost strigaţi de pe listă. 

Ne-au încadrat câţiva gardieni şi ne-au condus la dormitor. 
Frontul deţinuţilor a rămas mai departe în aceeaşi poziţie. 

Din mers am aruncat încă o dată ochii în spate. Mi se 
păreau gardienii cu felinarele în mână asemeni diavolilor 
din faţa cazanelor cu smoala din fundul Iadului. 

Mai pe urmă am aflat că panica a cuprins întreaga masă 
de deţinuţi. De altfel, acesta a fost şi scopul întregii acţiuni. 

În cameră ni s-a poruncit să ne dezbrăcăm în pielea goală. 
Am fost duşi cu toţii pe un gang, mi s-a deschis o celulă cu 
prag şi am fost introdus acolo. Alături l-au introdus pe Ion 
Cârja şi în continuare pe ceilalţi. 

După ce uşa a fost încuiată pe dinafară, a venit plutonierul 
Lungu care mi-a comunicat pedeapsa de zece zile arest 
sever pentru călcarea consemnului. 

— Ce am făcut domnu plutonier? 

— Ţi-a spus tovarăşul colonel că dumneata distrugi în trei 
minute ceea ce noi ne străduim să construim în luni şi ani 


de zile în favoarea oamenilor. Asta-l pentru replica ce i-ai 
dat-o lui Dumitru Groza. 

Pe pardoseaua de ciment a celulei ei a un strat de apă cam 
de an centimetru. Apa nu era rece. Mi s-a părut călduţă, 
mai ales după ce m-am obişnuit cu temperatura ei. 

După câtva timp, gardianul mi-a introdus în celulă un pat 
de fier fără saltea şi o pătură neagră rupta, zicându-mi: 
Culcă-te! 

Regimul era timp de două zile câte 250 de grame de apă 
caldă şi tot a treia zi o bucată de ţurţoi fără nici un fel de 
ciorbă. 

Tinetă pentru necesităţi fiziologice nu exista în celulă. 
Dacă aveai nevoie să urinezi, urinai pe perete. Când apa se 
evapora îţi turna alta. Eram dus o dată pe zi la WC. Doar ca 
să mă aflu în treabă, căci nu aveam ce evacua. 

Patul se introducea în celulă la ora 11 seara şi era scos la 
ora 5 dimineaţa. 

Pedeapsa urma să o termin pe 8 mai. Din spirit umanitar 
m-au scos abia pe data de 10 mai. 

Norocul meu că n-a fost iarnă, altfel aş fi sfeclit-o cu 
siguranţă. 

Din această pedeapsă m-am ales cu o laringofaringită de 
care sufăr şi astăzi, după aproape 30 de ani. 

AIUD (3) 

Toată lumea liber prin curte. 

Într-o zi s-au deschis toate uşile celulelor şi camerelor 
mari, toţi deţinuţii fiind lăsaţi liber prin curte de-a valma, 
sub pretextul dărâmării unor magazii şi a modificării unor 
imobile din incinta închisorii. 

După aproape 17 ani de izolare, teroare şi groază ne 
vedeam cu toţii prin curte, putând să comunicăm între noi 
fără frică. 

Totuşi, cei din Zarea rămâneau pe loc sub regimul sever 
instituit pe această secţie. Aceştia constituiau - în cel mai 
bun caz - doar zece la sută din numărul total al deţinuţilor. 


Colonelul Crăciun se plimba printre deţinuţi îndemnându-i 
să profite de soare şi de aer liber. Zicea el: Regimul 
comunist îşi va dovedi umanismul de care este animat prin 
fapte concrete. Regimul comunist v-a vrut numai binele, 
curăţindu-vă de putregaiul legionaro-fascisto-burghez. 
Dacă aveţi de spus ceva, o puteţi face acum... Sunteţi liberi 
să spuneţi orice. Doar în acest scop am construit această 
tribună în curte. Cu adevărat, în curte s-a amenajat un fel 
de estradă. 

Într-o bună zi, cine credeţi că urcă la această tribună? 
Tocmai PETRE ŢUŢEA în persoana. 

Atenţia tuturor deţinuţilor s-a îndreptat asupra 
vorbitorului. Acesta nu era un „nimeni” sau un „ştiu cine”, 
ci era unul din tăriile pe care se baza moralul miilor de 
deţinuţi din închisoarea Aiudului. 

Colonelul Crăciun a luat cuvântul înaintea lui Petre[uţea, 
făcând introducerea în subiect: 

— Acum vă va vorbi domnul profesor Petre Ţuţea despre 
ce este socialismul şi care sunt urmările lui benefice pentru 
omenire. 

A fost pentru prima şi ultima oară când am auzit o 
adevărată lecţie asupra marxismului. Obiectivă, fără lozinci 
şi laude răsuflate şi fără vreo hulă împotriva acestei 
doctrine. 

A fost o lecţie ţinută de un pedagog talentat care a ştiut să 
se joace cu focul fără să se ardă. A ştiut să calce în mlaştina 
fără să se afunde în ea. În încheiere a zis: 

— Acestea simt teoriile care au fost impuse în ţară, la care 
noi trebuie să reflectam şi să tragem concluzii. 

După ce Petre [uţea a terminat cu lecţia, a luat din nou 
cuvântul comandantul închisorii: 

— Ne uimim cum un legionar poate să cunoască atât de 
bine marxism-leninismul. Dar să nu vă închipuiţi că noi 
credem prin aceasta că Petre Ţuţea a venit de partea 
noastră. Nit! Petre Ţuţea tot un „bandit” rămâne... Stim noi 
destul de bine că în celulă cu legionarii lui el tot lecţii 


legionare face. Tot principii legionare învaţă pe toată 
lumea... 

Azi a vorbit aici despre marxism... Aceasta nu înseamnă că 
ne-a păcălit pe noi, sau că noi suntem atât de proşti ca să-i 
acordăm o legitimaţie falsă lui Petre Ţuţea. 

Cu asta Petre Ţuţea a coborât de la tribună, iar colonelul 
Crăciun a continuat astfel: 

— Cât de „oameni” suntem şi cât respectăm noi comuniştii 
toate principiile „umanitare” universal recunoscute, vă vom 
dovedi în curând. 

Dacă noi am fi vrut, puteam să vă omoram pe toţi că doar 
aveam forţe suficiente. Apusul ne-a recunoscut. Cum 
regimul comunist se conduce numai după principii 
„umanitare”, noi le aplicăm pe acestea. 

Auzindu-l astfel trăncănind pe comandantul închisorii îmi 
veni fulger prin minte ideea salvării fratelui meu. Acum ar fi 
momentul - mi-am zis. Apoi am strigat cât am putut de tare: 

— Domnule comandant, domnule comandant, vreau să 
vorbesc şi eu. 

— Bravo Voinea. Poftim sus la tribună şi ia cuvântul, că 
doar pentru voi e făcută nu pentru mine. Poate de data asta 
ai s-o zici şi tu pe cea bună. 

— Domnule colonel, cum eposibil să ne vorbiţi nouă de 
umanism când eu nu pot să-mi văd fratele care este tot aici 
în închisoare? Nu l-am văzut de 17 ani. A trecut prin grele 
încercări şi acum zace izolat în Zarca. 

Atunci colonelul Crăciun - farsor de meserie, cu regiile 
gata pregătite pentru orice eventualitate - se prefăcu a fi 
surprins de afirmaţia mea. 

Făcu o figură de om trăsnit din senin, ca unul ce primeşte 
o veste neaşteptată şi cumplită: 

— Cum? Este posibil să se petreacă asemenea sacrilegiu în 
această închisoare? (Cât pe ce să zică „ acest colţ de rai”) 

— Lungule, unde-i Voinea Ionel? (Al dracului, îi cunoştea şi 
numele cu care îl strigam în familie). 

— E la Zarcă, tovarăşe comandant. 


— Imediat îl scoţi şi îl aduci aici în faţa mea şi a tuturor 
deţinuţilor, ca să-l vadă! Cum e posibil ca doi fraţi să stea în 
aceeaşi închisoare ani de zile şi să nu se vadă unul cu altul?! 

— Am înţeles tovarăşe colonel, răspunse plutonierul 
Lungu, plecând la pas domol. 

— Pas alegător Lungule. Într-un minut să fii aici cu Voinea 
Ionel! 

— N-au trecut mai mult de trei minute şi iată cum din 
colţul clădirii masa de deţinuţi s-a despărţit în două. S-a 
făcut o cărare largă în faţa plutonierului Lungu urmat de 
fratele meu, care păşea agale, cu obrajii subţi şi trupul 
secătuit de atâta suferinţă. L-am recunoscut. El, la fel, m-a 
recunoscut pe mine. 

La amândoi ne-a amuţit graiul. Lacrimile ne curgeau şuvoi, 
fără voia noastră. 

Astfel ne-am îmbrăţişat în mijlocul curţii închisorii după 17 
ani de când nu ne-am mai văzut. În jurul nostru s-a făcut o 
tăcere adâncă. S-au auzit numai suspine şi s-au văzut 
numai ochi înlăcrimaţi. 

Conspirativitatea punerii în libertate a ultimului eşalon de 
legionari. 

Era prin luna mai 1964. 

Trecând prin curtea închisorii, am găsit o bucăţică de ziar 
de mărimea unei foiţe de ţigare. Am ridicat-o cu atenţie de 
jos ca să nu fiu observat de vreun caraliu şi am citit un 
articolaş extrem de scurt, cu o veste care ne interesa pe 
noi, deţinuţii. Se vedea că a fost înadins decupată dintr-un 
ziar oarecare, sau chiar tipărită în mod expres pentru a fi 
aruncată „tot întâmplător” în calea deţinuţilor. Un interviu 
luat lui lon Gheorghe Maurer. 

Cu ocazia vizitei premierului român la Stokholm, acesta a 
fost întrebat cum are de gând România să rezolve problema 
deţinuţilor politici? La care Maurer a răspuns: 

— În zilele următoare ne vom deplasa la Paris unde vom 
discuta cu Maurice Couve de Mourville... 


Concluzia: Dacă afară se făceau asemenea declaraţii 
publice, înseamnă că se petrece ceva în favoarea noastră. 
Totuşi n-am putut să-mi explic de ce eram ţinuţi, în 
continuare, într-un secret diabolic? 

Ştiam că o parte din căpeteniile legionare, oameni cu o 
influenţă capitală asupra maselor de deţinuţi legionari, au 
fost puşi în libertate (Radu Gyr, Biriş, Vojen, Dumitrescu- 
Borşa, fostul simpatizant al Legiunii, Nichifor Crainic, 
etc...). Totuşi, promisiunile de eliberare a celorlalţi (a 
maselor de legionari) erau evazive. La impersonal. Nimic 
concret. 

Cu câteva săptămâni înaite de a se forma loturile masive în 
vederea punerii în libertate, într-o bună zi, mă pomenesc că 
sunt chemat la cabinetul comandantului. 

Biroul era plin de persoane necunoscute, toate îmbrăcate 
civil. Această mulţime de oameni subţiri se numea „Comisie 
guvernamentală şi de partid”. 

A luat cuvântul directorul Crăciun, care îmi comunică 
hotărârea guvernului de a ne pune în libertate. Am fost 
chemat la birou ca, şi prin mine, să le fie comunicată 
celorlalţi deţinuţi din curte această hotărâre. Mirat, am 
răspuns: 

— De ce îmi spuneţi asta tocmai mie şi nu altuia mai 
important ca mine? De ce nu comunicaţi dumneavoastră 
această hotărâre care vă aparţine? 

— Dacă dumneata eşti convins de aceasta şi le-o comunici 
şi lor, te cred mai uşor pe dumneata decât pe noi. 

— Aici e necazul - am răspuns - că personal nu cred că 
aceasta este intenţia dumneavoastră. 

În primul rând că în 17 ani n-am primit nici măcar o carte 
poştală ca să scriu familiei. Dacă mă puneţi în libertate nu- 
mi spuneţi nimic... Unde să merg şi ce să fac? 

Eu refuz să fac această comunicare. Presupun că nu mai 
aveţi pe cine mai „hingheri” afară, de aceea căutaţi un 
cobai sau vreun „ţap ispăşitor” pentru te miri ce lucruri ce 
nici nu-mi trec prin minte. 


— Pe ce te bazezi când faci aceste afirmaţii? 

— La Piteşti nu m-aţi făcut pe mine autor moral pentru 
masacrele iniţiale şl patronate de dumneavoastră? 

— Eşti liber 1. 

Asta a fost toată discuţia. 

Nu erau ei chiar atât de proşti să creadă că eu nu voi 
spune la nimeni ce am discutat cu dânşii. Erau siguri că 
vestea cea bună o voi împărtăşi-o şi celorlalţi deţinuţi. 
Probabil, chiar ăsta le-a fost şi scopul. 

Ultima şmecherie. 

Într-o zi veniră în cameră plutonierul Lungu şi maiorul 
Iacob cu o listă în mână. Citi de pe listă numele a vreo 30 de 
persoane printre care eram şi eu. Toţi eram dintre cei 
„clonţoşi” şi refractari solicitărilor administraţiei. 

Maiorul locob ne privi cu ochii severi şi ne zise celor care 
am fost citiţi pe listă: 

— Din cauza atitudinii voastre, nu veţi fi puşi în libertate. 
Vă veţi face bagajele şi când sunteţi gata ne anunţaţi. 

Mi-a venit să râd de şmecheriile copilăreşti pe care le 
întrebuința. Unii dintre camarazii mai naivi mi-au reproşat 
zicând: 

— Vezi ce ai făcut? Cu ăştia nu-i bine să fii sincer. Mai bine 
zici ca ei şi faci ca tine... 

Eu le-am răspuns celor atât de copilăroşi: 

— Nu se încurcă aceştia cu câţiva puşcăriaşi. Fiţi siguri că 
ne dau drumul şi nouă cu ultimul eşalon. 

De data aceasta am intrat şi eu în 'febra, eliberării. Am 
început să pun la punct diferite detalii privind familia mea. 
Cum Marcel Petrişor nu era pe lista celor ce „rămân” l-am 
rugat ca peste două-trei zile după ce ajunge în Bucureşti să 
mă aştepte în Gara de Nord, la trenurile care sosesc din 
direcţia Aiudului. 

Eliberarea. 

În ziua de 30 iulie 1964 am fost scoşi cu toţii în curte. 
Formele de eliberare erau gata făcute. Un deţinut însă 
lipsea. El a rămas - chipurile - „uitat” într-o cameră, undeva 


pe Celular. Acela era Virgil Mateiaş, bărbatul dârz care a 
rezistat şase luni la torturi neîntrerupte la închisoarea 
Ocnele Mari. La închisoarea Aiud i-a înfruntat pe toţi mişeii, 
fără a ceda nici măcar un vârf de ac din crezul său legionar. 

Şi în ultima clipă administraţia mai spera să-i murdărească 
cât de puţin... N-a reuşit. În sfârşit, l-au adus şi pe acesta. 

Ofițerii ne-au însoţit la gară şi au avut grijă să ne scoată ei 
biletele de tren şi să ni le înmâneze fiecăruia în parte. 

În Bucureşti. 

Pe peronul Gării de Nord lume multă. Foarte mulţi indivizi 
posedau aparate de filmat şi de fotografiat. Mi-am dat 
seama că aceştia sunt agenţi ai Securităţii care 
imortalizează pe pelicule primele întâlniri pentru eventuale 
anchete. 

Nu-mi păsa de nimic. De la înălţimea staturii mele îl 
căutam cu ochii pe Marcel Petrişor. Deodată îl zăresc în 
mulţime. Mă observase mai înainte şi îmi făcea semne cu 
mâna. 

Marcel Petrişor era cineva... Avea un avans de om liber cu 
două zile înaintea mea. El îşi găsise o gazdă în Bucureşti la 
o cunoştinţă. Mă aştepta având în mână o cămaşă curată şi 
călcată, obiect de care aveam cea mai mare nevoie în primă 
urgenţă. 

Mi-am găsit şi „garderoba” cea mai potrivită pentru un om 
liber: în WC-ul hotelului „Astoria „ din faţa Gării de Nord. 

Cum am simţit pe corp cămaşa curată, parcă am devenit 
alt om. Nu sesizam că în rest sunt îmbrăcat ca o paparudă: 
pantalonii erau dintr-o pijama, iar cu picioarele târşeam o 
pereche de papuci ce nici talpă nu mai aveau. 

Cu toată jalnica mea înfăţişare, cămaşa curată îmi dădea 
prestanţa care mă îndreptăţea să-mi ţin nasul în vânt. 

Marcel Petrişor îmi aduse şi o veste: Pe peronul Gării de 
Nord eu am mai fost aşteptat, un timp, de o tânără pereche, 
soţ şi soţie, pe nume de Ligia şi Fănică Ţurţoi, care de 
curând se întorseseră din concediu. Avea şi numărul lor de 
telefon şi promisiunea că, dacă nu găsesc altă gazdă, sunt 


bine primit la dânşii. În felul acesta a început să-mi cânte şi 
mie cucul din partea dreaptă. 

Primul „ospăţ” 

Gazda săracă a lui Marcel Petrişor ne-a pregătit o salată 
cu roşii, ardei, ceapă şi a dres-o cu untdelemn şi puţin oţet, 
ca să fie mai gustoasă. 

Ştiam că roşiile nu au parfum. Pentru mine, însă, aveau. Le 
simţeam nu numai cu mirosul, dar şi cu toate celulele 
trupului meu. Chiar şi cu părul de pe trup, chiar şi cu 
unghiile de la mâini şi de la picioare. Parfumul ardeiului m-a 
izbit răscolindu-mi toate simţurile. Ceapa m-a făcut să 
lăcrimez. Nu pot să-mi dau seama dacă am lăcrimat din 
cauza cepei sau din cauza emoţiei... 

Şi am mâncat savurând fiecare felie în parte. Dacă ar fi să 
povestesc cuiva despre acest prim ospăț, aş putea să zic 
doar atât: Am mâncat, am mâncat, şi iarăşi am mâncat. 

Gândeam în sinea mea cea înfometată: Doamne, ce baie ar 
fi să faci o minune. Strachina cu salată să nu aibă fund. Să 
tot mănânc până la capătul zilelor mele... După moarte să- 
mi fie pusă în mormânt şi să mănânc încă vreo doi ani şi 
după moarte, şi numai apoi să mă odihnesc şi mi sătul ca 
lumea. 

Ruga nu mi-a fost ascultată de Dumnezeu şi spre 
disperarea mea salata s-a terminat. Deşi burta îmi era plină 
până la refuz, foamea continua să persiste. 

Cu miez de pâine am şters până la lustru fundul 
castronului. Norocul gazdelor a fost cu pâinea proaspătă. 
Dacă ar fi fost mai veche şi mai aspră, aş fi mâncat şi 
smalţul de pe fundul vasului. 

Familia Fănică şi Ligia [urţoi. 

Revigorat şi vitaminizat de salata pe care o mâncasem, am 
pomit-o cu Marcel Petrişor prin oraş ca să căutăm vechile 
cunoştinţe. Nu le-am găsit pe acasă, căci era duminică şi 
lumea se distra. Ne-am trezit aproape seara că n-am 
rezolvat nimic. 


Atunci am recurs la numărul de telefon al inginerului 
Ţurţoi. Pe acesta îl cunoşteam încă din copilărie. 

Fratele meu fiind pus în libertate cu vreo trei zile înaintea 
mea a trecut pe la familia Ţurţoi, rugându-i să mă ajute 
pentru început până îmi voi găsi un rost în Capitală. 

La celălalt capăt al firului mi-a răspuns inginerul Ţurţoi 
care, cu toată bunăvoința, m-a invitat la el acasă. 

Altă lume, altă viaţă! 

Dumnezeu să binecuvânteze această familie. M-a aşteptat 
cu cada din baie plină de apă caldă. 

După îmbăiere, cu trupul curat şi mirosind a proaspăt, m- 
au invitat să mă dezbrac de jegurile cu care am venit din 
puşcărie. Mi-a dat un costum de haine de al său, aproape 
nou. 

Nu prea mă prindeau bine hainele inginerului, deoarece el 
era mult mai scund decât mine. Cu toate acestea mi s-au 
părut chiar prea bune. 

M-am bucurat de acest cadou mai mult decât se bucură 
copii când primesc în dar de ziua lor cine ştie ce jucărie de 
la părinţi sau bunici. 

Mi-a dat şi o pereche de pantofi negri pe care îi dădeam cu 
cremă de trei ori pe zi şi îi lustruiam din oră în oră. Îmi 
luam „pârleala” după atâta amar de vreme cât am fost 
înveşmântat în zdrenţe de puşcărie. 

Pantofii fiind de mult neîncălţaţi aveau un fel de „scârţ”, ce 
îmi dădea prestanţă când călcam apăsat pe asfaltul încins 
de căldura verii. 

Mă opream în faţa fiecărei vitrine şi mă admiram cât de 
„grozav” mai pot să arăt. Mă podideau lacrimile de atâta 
plăcere. Mă cuprindea un fel de respect nelămurit de 
propria-mi persoană... Parcă creşteam în faţa mea însumi 
cu flecare „scârţ” al pantofului şi cu fiecare oglindire prin 
vitrinele oraşului. 

Eram convins că vitrinele oraşului sunt aranjate una lângă 
alta ca eu să mă admir în ele. 


Prin concepţia şi educaţia creştină pe care o aveam, ştiam 
că trebuie să ajuţi pe cel căzut în nevoie. De data aceasta 
eu mă găseam în postura celui nenorocit şi aşteptam milă şi 
ajutor. 

Abia acum se desăvârşea în sufletul meu măreţia 
învăţăturii lui Hristos: „. Căci am fost flămând şi mi-aţi dat 
de mâncat; mi-a fost sete şi mi-aţi dat de băut; am fost 
străin şi m-a ti primit; am fost gol şi m-aţi îmbrăcat; am fost 
bolnav şi a (i venit la mine...” (Matei, cap.25, ver.35-40) 

Simţeamân mine cum este posibil ca o neînsemnată faptă 
materială să se spiritualizeze întru atât încât să devină o 
furtună dumnezeiască. 

Ajutorul social şi legătura cu lumea. 

Inginerul Ţurţoi şi soţia sa se dovedeau oameni cu o ţinută 
moral-creştină deosebită. 

Pe lângă faptul că m-au primit în gazdă fără ca măcar soţia 
lui să fi auzit de numele meu până atunci, mi-au oferit şi 
mâncare, ba şi îmbrăcăminte. Mi-a mai dat Fănică Ţurţoi o 
curea cu cataramă lucioasă de care m-am bucurat ca un 
copil. Aveam grijă să o aranjez în aşa fel încât să se vadă şi 
să mă fudulesc cu ea. Parcă instinctele copilăriei răzbăteu 
prin negura vremurilor aducând cu ele o rază din acele 
bucurii de neuitat ce numai copilăria le încearcă. 

Nu era zi lăsată de Dumnezeu ca să nu găsesc prin 
buzunare bani mărunți de cheltuială. Dacă mi-ar fi oferit 
direct, aş fi refuzat - din respect şi omenie. 

Gazdele mele au intuit situaţia oferindu-mi, pe această 
cale mai silenţioasă şi mai sigură, bani de buzunar. În 
timpul zilei luam toate chioşcurile de răcoritoare la rând 
gustând din toate sucurile ce se vindeau prin Bucureşti şi 
tot îmi mai rămâneau bani şi pentru ziua următoare. 

Nu mi-am permis să stau prea mult în situaţia aceasta ci 
m-am hotărât să pun în aplicare vechile planuri care mi le- 
am făcut la ieşirea din închisoare. 

Am mers direct la Ministerul Prevederilor Sociale. 


Primul obstacol a fost portarul pe lângă care am trecut 
grăbit, zicându-i dm mers că sunt chemat. Celelalte 
obstacole au fost pe la secretare. Nu m-am lăsat şi, 
insistând cu voce autoritară, până la urmă am fost introdus 
în cabinetul ministrului adjunct. 

— Domnule ministru, sunt proaspăt ieşit din închisoare, 
după 1 7 ani de detenţie. N-am casă, n-am masă, n-am 
îmbrăcăminte, nici mâncare. În plus, sunt atât de slăbit fizic 
încât nici nu pot să mă apuc de vreo muncă, indiferent care 
ar fi ea. Solicit de la instituţia dumneavoastră un ajutor 
social pe timp limitat, până intru în normal. 

Ministru a rămas înmărmurit de solicitarea mea. Se vedea 
că nu era obişnuit să audă asemenea lucruri. Eu socoteam 
că le auzea pentru prima oară. Ministrul mi-a zis: 

— Vă rog să aşteptaţi puţin în biroul secretarei şi am să vă 
dau răspunsul. 

Cam peste vreo 40 de minute a deschis uşa şi m-a invitat 
într-un alt birou. 

— Tovarăşe Voinea, aveţi 600 de lei pe lună ajutor social. 
Masa o veţi servi la cantina sectorului 6, care este cea mai 
bună cantină din tot oraşul. În ce priveşte locuinţa şi 
îmbrăcămintea, vă interesaţi dumneavoastră. Noi atât vă 
putem oferi. 

Ministrul a avut dreptate. Cantina sectorului 6 era cea mai 
bună cantină din Capitală. 

Organizatorii, din comoditate sau, poate, la cererea 
abonaților, dădeau masa de prânz cât şi cea de seară, o 
singură dată. Trei feluri de mâncare la prânz şi două seara. 

Prea puţini erau aceia care serveau masa la cantină. 
Majoritatea veneau cu sufertaşele, cărându-şi mâncarea la 
domiciliu. Eu, cu psihoza foamei în celulele trupului, mă 
aşterneam pe mâncate. 

Mai întâi cele trei feluri de mâncare de la prânz, apoi cele 
două cuvenite pentru seara. Bucătăresele, de fiecare dată, 
îmi dădeau câte un supliment ca să fiu mulţumit. 


Când plecam din cantină eram ca un gânsac îndopat. 
Călcam rar, legănându-mi burta când pe un picior când pe 
celălalt, „uşurel-u surel ca să nu mă vărs”... 

Seara, când ajungeam acasă, familia '[urţoi mă invita şi ea 
la masă. N-am refuzat niciodată. După trei-patru ore de 
legănături pe trotuarele Bueureştiului mă mai desumflam, 
făcând loc în stomac pentru încă o porţie de mâncare. 

Am observat că, oricât de plin eram la burtă, dacă dădeam 
cu ochii de mâncare îmi venea să mănânc. Era o foame 
psihică. Fiziologic eram sătul, dar psihic eram flămând. 

Starea aceasta a durat vreo cinci ani de zile, până când 
încet-încet am scăpat de psihoza foamei. 

Am luat într-o zi cartea de telefoane şi am început să caut 
adresele a zeci şi sute de cunoştinţe pe care le aveam în 
Capitală. 

Mulţi din cei cunoscuţi m-au invitat pe la ei primindu-mă 
bine şi cu generozitate. Alţii manifestau prudenţă. Mulţi au 
rămas surptinşi de apariţia mea, căci mă credeau mort. O 
mare parte din cunoştinţe se vedea că sunt tracasate şi 
hăituite de potera regimului. 

Printre cei mai generoşi oameni a fost un fost camarad de 
arme şi fost frate de cruce care a scăpat cruntei prigoane, 
pe nume Dumitru Săndulescu. 

A ajuns decan al Facultăţii de chimie şi apoi rector al 
Institutului de petrol şi gaze. Era convins că regimul 
comunist va dura vreme mai lungă. De aceea era prudent şi 
sceptic. 

Dumnezeu să-l binecuvânteze pe acest camarad de arme 
şi de Legiune, că mare a fost ajutorul pe care l-am primit de 
la dânsul! 

Întâlnirea cu fostul general Dulgheru (Dulberger) 

Cam după patru-cinci luni de la punerea în libertate m-am 
refăcut fizic. Am primit o repartiție la ICAB (întreprinderea 
de Canal şi Apă Bucureşti). Cum toate actele justificative 
mi-au fost pierdute, n-am putut să ocup decât un post de 
desenator tehnic. Bun a fost şi acesta! 


Simţeam cum sunt supravegheat şi ţinut din scurt de 
Securitate. Cu toate acestea am găsit şi oameni binevoitori 
care simțeau ca mine. 

La un moment dat am aflat că fostul general Dulgheru a 
fost eliberat din închisoare şi este director la o secţie a 
întreprinderii la care lucram eu. La secţia canal, 
supranumită în derâdere secţia „Căcănarilor”. 

Am aflat şi amănunte: 

— Că ar fi fost condamnat la vreo 20 de ani închisoare 
pentru crimele săvârşite sub protecţia sa la Piteşti şi 
Gherla. 

— Că a fost grațiat după vreo patru-cinci ani. 

— Că la punerea în libertate ar fi primit un costum de 
haine nou şi cinci mii lei bani de buzunar. Cinci mii lei era o 
leafa bunicică pe patru luni... 

Voiam să ştiu dacă vestea este doar un zvon sau este 
adevărată. Astfel, într-o zi am mers direct la secţia unde 
acesta era director. Sunt anunţat de secretară şi primit 
imediat. Am intrat cu inima strânsă, căci stătea camuflat. I- 
am zis: 

— Mă numesc Octavian Voinea. Probabil că numele acesta 
vă spune ceva. 

M-a privit cântărindu-mă şi măsurându-mă, ba chiar 
disecându-mă din ochi. Am sesizat că m-a recunoscut: 

— Nu te cunosc. 

— Chiar nu vă spune nimic numele meu? 

L. -Nu. 

Am renunţat la întrebări şi am intrat direct în subiect, care 
nu era decât un alibi pentru această vizită. 

— Sunt desenator tehnic şi caut un post mai bun la 
dumneavoastră... 

La un moment dat am observat că nu-l interesează 
cererea mea şi că gându-i zboară în altă parte. 

Mai stărui puţin şi apoi se smulse din indiferența discuţiei 
şi-mi pune o întrebare. 

Ce mai ştii despre Petraşcu? 


Nu mai ştiu nimic. Am răspuns eu sub inspiraţia 
momentului. 

Ce ştii despre Valeriu Negulescu? 

A murit de multă vreme la Jilava. 

A spune despre cineva că nu mai există nu constituie 
niciodată un pericol. Pe aceştia numai cei vii îi sperie. În 
cazul Mişcării Legionare nici cei morţi nu-s de neglijat. 

— Am auzit că şi dumneavoastră aţi fost condamnat în 
seria acestor procese. 

Da, este adevărat. 

După acest răspuns a schimbat subiectul trecând la 
problemele solicitărilor mele. N-avea posturi... Nici nu-mi 
trebuia! 

Aceasta a fost prima şi ultima vizită făcută acestei fiare cu 
colții rupţi... 

Concluzii asupra „reeducării” de la Piteşti, Gherla şi Aiud. 

Cititorul neavizat, neobişnut cu dimensiunile 
extraordinare ale mişeliilor comuniste trebuie să cunoască 
un lucru simplu de la care se porneşte: 

Nimeni nu a intrat în puşcărie ca să devină comunist, 
informator al Securităţii sau torţionar al propriilor tovarăşi 
de drum. 

Dacă printre cei arestaţi s-au găsit şi oameni slabi din fire, 
oportunişti care „şi-au dat seama că au greşit” apucând pe 
cărarea cea strâmtă - chiar în prima zi după arestare - 
lucru acesta nu este deloc de mirare. Aceasta este natura 
lucrurilor. La zece, la douăzeci de oameni trebuie să existe 
şi un trădător. Un om slab, un om de nimic. 

Gândiţi-vă că şi Hristos a avut între cei doisprezece 
apostoli un trădător, un om de nimic. 

Chiar şi aceşti oameni de nimic care s-au pus în slujba 
duşmanilor, în speranţa că vor scăpa şi vor profita. 

— Chiar şi aceştia nu au intrat de bună voie în puşcărie 
(Spre a-şi schimba în acest mediu ideile). 

S-a constatat că toţi acei care au trecut în mod voluntar de 
partea lui [urcanu au fost rău atinşi de „filoxera” ideilor 


comuniste încă înainte de arestare. Comuniştii au arestat cu 
grămada. Au arestat pe duşmanii lor, dar printre aceştia 
chiar şi adepţi ai comuniştilor. lată cum printre cei 
etichetaţi de anchetatori legionari se găseau comunişti 
sadea... 

De aici se porneşte. Din acest punct de vedere trebuiesc 
luate în considerare toate fenomenele care s-au produs. 

Unicul vinovat este Oculta comunistă - cea moscovită şi 
autohtonă, manipulate de la mare înălţime de Oculta 
internaţională. 

Ca persoane individuale în care Oculta comunistă a avut 
încredere au fost mişeii din rândurile minorităţii evreieşti, 
urmaţi îndeaproape de mişeii români, special instruiți în 
şcolile NKVD-ului de la Moskova şi ulterior în ţară. 

Dintre deţinuţi, singurul vinovat este studentul EUGEN 
ȚURCANU, care a avut doar masca de deţinut. În realitate 
el a fost un agent special instruit. Avea o dispoziţie 
spirituală din naştere spre ambiţii de mărire nemăsurate. 
Fapt sesizat de Ocultă şi exploatat la maximum. Vinovăţia 
lui "Ţurcanu e la nivelul vinovăţiei Ocultei comuniste şi a 
celei internaţionale, Vinovăţia voluntarilor ce l-au urmat pe 
Ţurcanu este ca a oricărei iude obişnuite... Cum s-ar zice - 
laşi şi trădători de duzină. 

Întreaga operaţiune de depistare, instruire şi verificare a 
loialităţi lui Ţurcanu s-a făcut într-un secret desăvârşit. 

După ce a fost imbecilizat şi testat, a fost introdus pe furiş 
în închisoare între deţinuţi. 

În continuare s-a „specializat” în materie de distrugere a 
sufletului uman, adăugând experienţă după experienţă. Din 
ce a fost satanizat s-a satanizat şi mai mult. 

Acţiunea lui "Ţurcanu n-a fost altceva decât o sarcină de 
partid pe care trebuia să o ducă la bun sfârşit în calitate de 
comunist activ. 

Şi-a jucat rolul excelent. De nota zece. A reuşit să facă pe 
„deţinutul”, pe „vinovatul”... 


A ajuns să îngrozească mii de oameni bravi, care l-au 
considerat de o „inteligenţă” rară. 

N-a fost deloc atât de inteligent precum l-au considerat 
victimele. Când ai atâta putere la dispoziţie împotriva 
semenilor tăi e foarte simplu să fii „inteligent”. 

Finalul misiunii sale a dovedit că a fost unul din cei mai 
mari proşti care s-au născut pe lume. 

EI, care cunoştea tehnica proceselor trucate încă înainte 
de a fi introdus în închisoare, n-a intuit - nemernicul - că va 
fi victima propriilor sale crime., „Fenomenul Piteşti” o dată 
declasat se reproduce de la sine. Aşa se explică răspândirea 
lui în China comunistă şi - presupunem - că şi în alte țari 
asiatice. 

„Fenomenul Piteşti” constituie chintesenţa comunismului. 
Omenirea n-a sesizat acest lucru/! 

Operaţiunea spălării creierului la Piteşti s-a aplicat - în 
exclusivitate -tineretului roman. Abia la Gherla s-a aplicat şi 
unui tânăr de origine maghiară şi unui preot armean 
(Papken Keropian). 

Victimele, supraviețuitori ai marelui masacru, în 
unanimitate, sunt de acord că grozăviile petrecute nu pot fi 
judecate şi corect apreciate decât de înseşi victimele. 

Cei care n-au suportat măcelul nu sunt capabili să sesizeze 
grozăvia, nu pot avea viziunea de a pătrunde în adâncimea 
fenomenului. 

Se pune întrebarea: Dar dacă Dumnezeu nu voieşte ca 
judecata să aibă loc? Atunci ce rămâne de făcut? 

După câte se constata, Dumnezeu n-a permis acest lucrul. 
Dacă l-ar fi permis, judecata ar fi avut loc până acuma... 

Aproximativ zece la sută din victimele Piteştiuiui mai sunt 
în viaţa. Cu toţii au depăşit vârsta de 70 ani şi se pregătesc 
de lungul drum al veşniciei. 

Oculta comunistă transformând - prin tortură 
neîntrerupta - pe eroi în mişei, a mizat pe „complicitatea |, 
la crimă a înseşi victimelor. Uneltirea este Satanică... 

Remediul. 


— Cu cărţile pe faţă! Toate neleguirile făptuite de victime, 
întorşi fiind de acea învăluire diavolească, APARŢIN SUTĂ 
LA SUTĂ OCULTEI COMUNISTE. 

Reeducarea de la Aiud a fost mai mult formală. Comuniştii 
urmăreau doar murdărirea exterioară a legionarilor. Nu-i 
mai interesa ce cred în suflet. 

Acest lucru era consecinţa acaparării totale a puterii în 
stat cu toate pârghiile sale. Şleahta comunistă a devenit 
oligarhie în adevăratul înţeles al cuvântului. 

Ca fructele timpurii, s-a copt şi s-a răscopt în grabă. De 
acum dădea în putred... 

EPILOG. 

Pumnalul luciferic a fost înfipt la închisoarea Piteşti la cea 
mai mare adâncime în fiinţa umană. Dincolo de acel punct e 
neființă. 

Desfăşurarea forţelor diavoleşti a fost maximă. Lui Satan i 
s-a permis să se atingă nu numai de trupurile oamenilor, ci 
şi de sufletele lor. 

Piteştii, Gherla, Aiudul au depăşit graniţele ţării şi aparţin 
omenirii întregi. 

Ele sunt o rană deschisă pe trupul întregii umanităţi ce nu 
se va cicatriza complet niciodată. 

Peste două mii de ani, dacă cineva va atinge doar cu vârful 
degetului această rană, omenirea întreagă se va înfiora de 
durere. 

Ne-a fost dat nouă romanilor să curgă sudorile cele reci pe 
trupurile noastre şi lacrimi de sânge să ne umbrească 
obrajii. 

Nouă românilor ne-a trimis Dumnezeu pe „profetul” care a 
zis: „A înviat Hristos. Aşa va învia şi dreptatea neamului 
românesc. Dar pentru aceasta se cere ca fii de ai lui să bată 
drumul pe care a mers lisus; să li se pună pe cap coroană 
de spini, să urce Golgota în genunchi, cu crucea în spate, şi 
să se lase răstigniţi! 

Legionari, fiţi voi copiii aceştia.” 

CORNELIU ZELEA CODREANU 


15 aprilie 1928 

La poalele Golgotei s-a strâns oastea Legionară. Acolo 
Dumnezeu i-a pregătit fiecăruia o cunună de spini şi o cruce 
cu care să urce în spate pe drumul greu şi lunecos ce duce 
spre gloria cea dumnezeiască. 

O parte dintre legionari s-a înfiorat de greul preţ al 
biruinţei şi cu capetele plecate s-au întors în lume, unde 
treburile sunt uşoare. 

Ceilalţi, şi-au luat fiecare crucea şi cununa sa şi au pornit 
spre înălţime. Dar nu tuturor le-a fost dat ca să ajungă până 
pe culme şi să fie răstigniţi. 

Pe drumul greu şi lunecos, tot câte unul şi-au pierdut 
puterile căzând sub greul suferinţei şi a abandonat. A lăsat 
crucea şi cununa de spini pe povârnişul coastei lunecoase. 
O parte, însă, au ajuns în vârf şi acolo au fost răstigniţi spre 
gloria neamului nostru şi al omenirii întregi. 

Mii de legionari au reuşit, prin harul lui Dumnezeu, să 
ajungă până-n vârful muntelui şi acolo să fie răstigniţi. 

Vă dăm de ştire vouă mişeilor, că era deajuns doar unul 
singur să ajungă şi să fie răstignit ca lumea voastră să fie 
aruncată în beznă. 

Locul vostru - în secolele care vin - e dincolo de uşă şi 
dincolo de prag, în vânt şi ploaie. Nu veţi sta voi la masa de 
cinste şii nici în fruntea bucatelor. Veţi mancă o ciorbă rece 
şi amară, din strachină de lut cu o lingură de lemn de plop. 

La masa de cinste vor sta eroii... Şi erou este acela ce are 
tăria să-şi recunoască slăbiciunile şi astfel să fie modest în 
faţa oamenilor şi umil în faţa lui Dumnezeu. 

Prigoana la care au fost supuşi legionarii de către Oculta 
comunistă a demonstrat că forţele omeneşti sunt limitate şi 
că ele pot fi limitate în timp. 

Pentru ca omul să fie de neînvins are nevoie de harul lui 
Dumnezeu. 

Harul lui Dumnezeu nu se revarsă decât asupra celui cu 
inima smerită. 


În faţa lui Dumnezeu nu se poate sta decât în genunchi şi 
cu capul plecat. 

Acestei posturi a omului i se zice umilinţă. 

Acestei umilinţe i se zice frică de Dumnezeu. 

Umilinţa în faţa lui Dumnezeu este unica sursă a tăriei 
spirituale ce nu poate fi înfrântă. 

Frica de Dumnezeu este unicul izvor al curajului ce-l 
caracterizează pe un erou. 

Tot ce este în afară de aceasta este bravadă, e zgomot de 
tobă şi sunet de trompetă spartă. 

Celui ce-i este frică de Dumnezeu nu-i mai este frică de 
oameni. 

* 

Consemnări făcute în urma discuţiilor purtate ani de-a 
rândul cu Octavian Voinea. 

Gheorghe Andreica, Constanţa, la 20 ianuarie 1995 


SFÂRŞIT