Demostene Andronescu — Reeducarea De La Aiud

DEMOSIENE 
ANDRONESCU 


DEMOSIENE 
ANDRONESCU 


REEDUCAREA DE LA AlLUD 


Despre atrocitățile de nedescris săvârşite împotriva 
poporului român de regimul comunist, cu forţa instaurat la 
noi după cel de al doilea război mondial, s-a vorbit şi s-a 
scris mult în ultimul timp. În vasta literatură memorialistică 
privind universul concentraţionar românesc, apărută după 
decembrie "89, au fost denunţate torturile din timpul 
anchetelor din beciurile Securităţii, condiţiile de detenţie 
mai mult decât inumane din închisorile de execuţie, regimul 
de exterminare din lagărele de muncă forţată (canal, mine, 
colonii de muncă, etc.), precum şi monstruozităţile de 
neimaginat minţii omeneşti de aşa-numitul „experiment 
Piteşti”. Cu toată această abundență de destăinuiri, multe 
din aspectele drăceştii acţiuni de dezumanizare şi de siluire 
a conştiinţelor, acţiune iniţiată şi dirijată de la centru, nu au 
fost încă dezvăluite. Nu s-a scris şi nu s-a pomenit încă 
nimic, sau aproape nimic, despre ceea ce a fost reeducarea 
de la Aiud. Începută în primăvara anului 1962 şi continuată 
pe parcursul a aproape trei ani, această acţiune, adevărată 
crimă împotriva demnităţii umane, a fost concepută şi pusă 
în aplicare cu scopul de a ucide din punct de vedere moral 
pe cei mai înverşunaţi duşmani ai comunismului pentru ca, 
în eventualitatea în care, din motive conjucturale, regimul 
ar fi fost nevoit să-i pună în libertate (ceea ce s-a şi 
întâmplat de altfel), aceştia să nu mai constituie un pericol 
pentru ei. Atât prin amploare (prin ea au trecut câteva mii 
de deţinuţi), cât şi prin rezultatele pe care le-au avut 
(spectaculoase din punctul de vedere al regimului, 
dezastruoase din punct de vedere uman), această acţiune a 
fost aproape tot atât de cumplită ca şi reeducarea de la 


Piteşti. Am fost întrebat odată, după decembrie '89, de un 
gazetar pare-mi-se, care a fost cea mai grea perioadă din 
viaţa mea de deţinut politic. Până atunci nu mă gândisem să 
fac o ierarhizare a suferințelor îndurate de oameni în 
închisori, căci, dincolo de un anumit prag, dincolo de 
limitele omenescului, suferinţa nu mai poate fi evocată prin 
grade de comparaţie. Totul a fost neomeneşte de cumplit. A 
fost cumplită Jilava. A fost cumplită Gherla lui Goiciu. A fost 
cumplit Aiudul pe vremea lui Dorobanţu şi Coler. Toate 
ororile trăite în aceste închisori în perioadele respective s- 
au estompat în amintire şi apar ca o imensă pată neagră. Şi 
totuşi, în acest infern uniform şi continuu sunt unele 
intervale care se cască în memorie ca adevărate „găuri 
negre „ ale ororii. O asemenea „gaură neagră „a fost şi 
Aiudul ultimilor ani de ani de detenţie. Atunci, în timpul 
reeducării, aici s-a intrat cu cizma în sufletele oamenilor. 
Atunci au fost ucise vise şi au fost împinse la sinucidere sute 
şi mii de conştiinţe. Cineva remarca, pe drept cuvânt, că, 
din acest punct de vedere, Aiudul acelor ani „este frate 
geamăn cu Piteştiul”. 

În reeducarea de la Aiud, pentru a fi înfrântă rezistenţa 
oamenilor, au fost întrebuințate cu mai mult rafinament şi 
cu mai multă subtilitate poate, toate metodele 
experimentate cu un deceniu în urmă la Piteşti. Deşi 
agresările fizice nu au lipsit (rezistenţilor la reeducare li s-a 
aplicat un regim extrem de dur: înfometare, frig, izolări, 
lanţuri, etc), la bătaie nu s-a recurs. Şi nu s-a recurs la 
bătaie nu pentru că ucigaşii de suflete ar fi devenit, între 
timp, mai umani, ci din cu totul alte motive. La Piteşti toţi 
subiecţii asupra cărora s-a acţionat erau tineri şi toţi 
proaspăt arestaţi. Deci, toţi erau, din punct de vedere fizic, 
viguroşi şi rezistenți şi, pentru a putea fi îngenunchiaţi mai 
uşor, era nevoie ca mai întâi să fie ruinaţi fizic. De aceea, la 
Piteşti reeducarea a început prin aplicarea torturii fizice 
neîntrerupte şi, în câteva luni, chiar şi cele mai robuste 
exemplare au fost transformate în epave. La Aiud situaţia 


era, din acest punct de vedere, cu totul alta. Niciunul dintre 
cei ce urmau să treacă prin reeducare nu mai era tânăr şi, 
în plus, majoritatea dintre ei (afară de cei arestaţi în 1958- 
1959) aveau în urma lor ani grei de temniţă. Aşa că din 
punct de vedere fizic toţi erau la limita de jos a rezistenţei. 
Apoi în Aiud nu s-a recurs la bătaie şi pentru că cei care au 
iniţiat reeducarea voiau să dea acestei acţiuni un aspect 
legal şi uman. Voiau, vezi Doamne, să recupereze materialul 
uman din închisori, pentru ca purificat şi recondiționat să-l 
redea societăţii. De altfel, de acest lucru se făcea mare caz. 
Colonelul Crăciun, cel care a condus această acţiune, ori de 
câte ori inaugura un nou club (colectivele pregătite pentru 
reeducare erau, pretenţios, numite cluburi) ţinea să 
sublinieze cu o ironie nedisimulată acest lucru. „V-am 
adunat aici, laolaltă, să discutaţi între voi şi să vă spălaţi 
rufele în familie”, spunea el de fiecare dată. Puteţi să 
folosiţi, unul împotriva altuia sau altora, în demascările pe 
care le veţi face, toate cuvintele existente în vocabularul 
limbii română. Nu aveţi însă voie să criticaţi regimul şi, mai 
ales, nu aveţi voie să vă bateţi sau să vă omorâţi între voi. 
Noi nu vrem să reedităm aici ceea ce s-a petrecut la Piteşti, 
ci vrem, doar, să scoatem putregaiul din voi, pentru ca, 
purificaţi, să vă redăm societăţi” 

Responsabilii cu reeducarea erau, deci, conştienţi că nu cu 
bâta vor reuşi să înfrângă rezistenţa morală a deţinuţilor şi 
să scoată, cum pretindeau, „putregaiul” din ei. După atâţia 
ani de detenţie şi de tratament inuman, oamenii închisorilor 
deveniseră imuni la suferinţele fizice. Cu cât asuprirea era 
mai mare, cu atât rezistenţa morală a celor asupriţi creştea. 
Şi acest lucru îl ştiau şi asupritorii. În legătură cu aceasta 
îmi amintesc de o discuţie pe care am avut-o cu un ofiţer 
politic, cu câteva luni înainte de începerea reeducării. 
Pentru a sonda starea de spirit a deţinuţilor, administraţia 
închisorii şi în deosebi ofiţerii politici, ne scoteau periodic la 
anchetă şi, câteodată, cu unii dintre noi se străduiau să 
întreţină discuţii oarecum amicale. Nu-mi mai amintesc 


exact cum a debutat şi cum a evoluat discuţia dar, la un 
moment dat, ofiţerul respectiv, un căpitan pare-mi-se, a 
exclamat oarecum iritat: „Cum mama dracului mai puteţi, 
mă, să rezistaţi atât?! Din ce fel de aluat sunteţi făcuţi de 
nimic nu vă atinge? Ne siliţi să excogităm, pentru a vă veni 
de hac, fel de fel de pedepse şi voi vă comportaţi de parcă 
nu mai aveţi instinct de conservare. Nimic nu vă mai 
impresionează”. „Nu ne mai impresionează nimic - am 
îndrăznit să-i răspund - pentru că nu mai avem nimic de 
pierdut. Ne-aţi luat tot şi luându-ne tot aţi făcut din noi 
oameni cu adevărat liberi. Şi ne comportăm ca atare”. Nua 
mai spus nimic. M-a privit lung şi m-a expediat înapoi în 
celulă. Nu ştiu dacă ofiţerul politic respectiv a înţeles ce am 
vrut să-i spun, însă, cu siguranţă, superiorii lui ştiau acest 
lucru, pentru că Ministerul de Interne avea angajaţi, pe 
lângă torţionarii şi brutele care ne supravegheau şi 
colective de oameni şcoliţi care observau şi studiau 
comportamentul deţinuţilor. Şi de observaţiile şi de 
concluziile acestora au ţinut, desigur, cont cei ce au 
conceput şi organizat reeducarea. Aceştia au înţeles că, 
pentru a ne face din nou vulnerabili, vor fi nevoiţi să ne 
restituie câte ceva din ceea ce ne luaseră. Şi au început 
prin a ne reda speranţa. 

Reeducarea a început la Aiud, după cum am mai amintit 
deja, în primăvara anului 1962. Ea a fost însă concepută şi 
minuţios pregătită cu mult timp înainte. După unele indicii, 
se pare că această acţiune a fost hotărâtă în birourile 
Comitetului Central şi ale Ministerului de Interne în acelaşi 
timp în care au fost hotărâte şi masivele arestări din anii 
1958-1959. După retragerea trupelor sovietice din România, 
comuniştii români au luat o serie de măsuri menite să 
intimideze populaţia şi să preîntâmpine eventualele 
încercări de revoltă, pe de o parte, iar pe de altă parte, să 
dovedească Moscovei că regimul comunist din România 
este consolidat şi că poate face faţă singur „reacţiunii 
interne”. Printre măsurile luate atunci se numără şi 


arestările operate în perioada imediat următoare. Tot 
atunci însă, ei au hotărât şi regimul care urma să fie aplicat 
tuturor celor din închisori pentru ca aceştia, atunci când se 
vor elibera (la termen sau datorită conjuncturii, înainte de 
termen) să iasă din închisoare nu cu aură de eroi, ci 
stigmatizaţi şi compromişi, încât să nu mai constituie un 
pericol pentru regimul comunist. 

În acest scop deţinuţii asupra cărora urma să se acţioneze, 
au fost concentrați după apartenenţă politică şi origine 
socială, în trei mari închisori: Aiud, Gherla şi Botoşani. Nu 
ştiu cum a decurs acţiunea de reeducare în celelalte 
închisori, dar deţinuţilor de la Aiud li s-a acordat, din acest 
punct de vedere, o atenţie specială, deoarece aici erau 
întemnițați cei mai înverşunaţi adversari ai comunismului, 
în marea lor majoritate intelectuali. 

La Aiud, pregătirea acestei acţiuni a început încă din vara 
anului 1958 prin schimbarea conducerii închisorii. Atunci, 
celebrul Coler a fost înlocuit cu, nu mai puţin celebrul (tot) 
colonel Gheorghe Crăciun. Această schimbare nu a fost 
făcută întâmplător, ci a fost extrem de bine gândită, 
deoarece colonelul Crăciun era persoana cea mai indicată 
pentru ducerea la bun sfârşit a acţiunii ce se pregătea. Din 
acest punct de vedere, personajul este extrem de interesant 
şi merită o succintă prezentare. 

Colonelul Crăciun Gheorghe a fost în tinereţe muncitor 
cazangiu la atelierele CFR din Cluj. Încă de pe vremea când 
era elev al şcolii de ucenici din cadrul acestor ateliere, ela 
luat parte activă la acţiunile antirevizioniste care au avut 
loc la Cluj în această perioadă şi cu această ocazie s-a 
apropiat şi a cunoscut îndeaproape pe unii dintre membrii 
mişcării studenţeşti naţionaliste din oraşul de pe malurile 
Someşului, al cărui călău va deveni mai târziu. Înzestrat cu 
oarecare inteligenţă şi un deosebit talent oratoric, el s-a 
făcut remarcat printr-un discurs ţinut cu ocazia unor 
manifestații care au avut loc împotriva Dictatului de la 
Viena. După cedarea Ardealului de Nord s-a refugiat la 


Bucureşti şi a lucrat ca muncitor cazangiu la atelierele 
Griviţa. Nu se ştie precis, dar s-ar putea ca în timpul 
războiului să se fi apropiat de firava mişcare comunistă, aşa 
cum altădată se apropiase de mişcarea naționalistă. În orice 
caz, chiar dacă nu a avut contacte cu comuniştii înainte de 
23 august 1944, după această dată i s-au revelat şi lui, ca 
orişicărui semidoct (colonelul Crăciun era un perfect 
semidoct) „marile adevăruri comuniste”. S-a înscris imediat 
în partidul comunist, pe care l-a slujit cu devotament de 
neofit până la prăbuşirea acestuia în decembrie "89. În 
1945 a intrat în poliţie şi, datorită isteţimii şi abnegaţiei lui, 
a ajuns în curând şef al Siguranţei din Sibiu, iar după 
înfiinţarea Securităţii, şef al Securităţii regiunii Braşov. În 
această calitate a organizat şi condus expedițiile împotriva 
grupurilor de partizani din munţii Făgăraş şi i-a trecut prin 
mână majoritatea membrilor mişcării de rezistenţă 
anticomunistă în Ardeal. Pe unii din aceştia îi va reîntâlni la 
Aiud şi le va fi din nou năpastă. Arogant şi sieşi suficient, ca 
orice semidoct ajuns stăpân pe destinele oamenilor, dar şi 
lipsit de sensibilitate, ca un comandant de lagăr de 
exterminare nazist, insensibil la suferinţele şi frământările 
sufleteşti ale oamenilor, colonelul Gheorghe Crăciun şi-a 
îndeplinit cu prisosinţă misiunea ce i-a fost „încredinţată de 
partid”, aceea de a împinge la sinucidere conştiinţele 
întemniţate la Aiud. 

II. AC [IUNI PREG-TITOARE. 

PERIOADA MARII ÎNCREMENIRI. 

Încheiam prima parte a acestei relatări cu o succintă 
caracterizare a colonelului Crăciun, cel care a organizat şi 
condus inumana acţiune de convertire a conştiinţelor 
întemniţate în penitenciarul din Aiud, acţiune nevinovat 
denumită reeducare. Deşi era, aşa cum l-am caracterizat, 
dur, neînduplecat şi insensibil la suferinţele pe care cu 
bună-ştiinţă le provoca celor peste ale căror destine 
ajunsese stăpân, nu aş putea spune totuşi despre elcăa 
fost o bestie, o brută sadică asemenea altor comandanţi de 


închisoare, Goiciu sau Maromet, de exemplu. Nu. El nu-si 
permitea răutăţi gratuite ca cei mai sus pomeniţi şi 
săvârşea răul, nu orbit de furie şi de „sfântă mânie 
proletară” ca aceştia, ci calculat, cu discernământ, pătruns 
fiind de importanţa şi necesitatea misiunii pe care o avea de 
îndeplinit. Mai mult chiar, acest om dur şi nemilos îşi 
permitea câteodată să aibă şi conştiinţă, să fie uman chiar. 
Îmi amintesc că într-o noapte de decembrie (19592), pe un 
ger năpraznic, când izolările Aiudului erau pline până la 
refuz (se ştie ce însemna izolarea în timp de iarnă: cameră 
neîncălzită, cu ciment pe jos, complet goală, în care cel 
pedepsit era băgat sumar îmbrăcat şi cu hrana redusă la o 
treime, pentru trei, cinci sau şapte zile), colonelul Crăciun a 
venit, în puterea nopţii, însoţit de ofiţerul de serviciu şi de 
gardianul de pază şi, dând dispoziţie să se deschidă uşile 
izolărilor, ne-a trimis la celule zicând: „Aţi avut noroc că a 
visat nevastămea urât şi m-a trezit, rugându-mă să vin să vă 
scot de aici ca să nu vă am pe conştiinţă. Şi, de, poţi rezista 
smiorcăielilor unei femei?”. 

Şi asemenea „gesturi de omenie” obişnuia să facă frecvent 
colonelul Crăciun. De exemplu, una dintre pedepsele care 
se administrau celor consideraţi refractari sau a căror 
cerbicie trebuia înfrântă, era refuzul de a li se acorda, în 
cazul că aveau nevoie, asistenţă medicală. Şi, colonelul 
Crăciun a uzat des de această pedeapsă împotriva celor ce 
refuzau reeducarea. Când i se raporta că vreunul dintre cei 
pedepsiţi în acest mod este în stare gravă, el făcea ca din 
întâmplare o inspecţie în celula respectivă şi, „alarmat” de 
starea celui în cauză, dădea dispoziţie ca acesta să fie 
internat în spitalul penitenciarului şi să i se dea îngrijirile 
necesare. Desigur, pentru mulţi această suspendare a 
pedepsei era salutară, dar au fost şi cazuri pentru care 
această suspendare s-a dovedit a fi inutilă. Aşa s-a 
întâmplat, de exemplu, cu una dintre cele mai luminoase 
figuri ale Aiudului, profesorul George Manu care a murit, în 
1961, de t.b.c. în spitalul penitenciarului, după ce mult timp 


i se refuzase asistenţa medicală pentru că n-a vrut să 
accepte misiunea de intermediar între deţinuţi şi 
administraţie în vederea reeducării. Dar, asupra acestui caz 
vom reveni. 

Investit cu puteri depline şi bucurându-se de totala 
încredere a mai marilor săi, colonelul Crăciun îşi permitea 
să fie, din când în când, „uman”. Pentru că nu risca nimic. 
De fapt, nu făcea altceva decât să anuleze nişte pedepse pe 
care tot el le dăduse. Şi de fiecare dată făcea acest lucru cu 
ostentaţie, vrând să demonstreze cât de mărinimos este el 
şi cât de uman este regimul pe care îl slujeşte. 

După primele acţiuni întreprinse de noul comandant al 
Aiudului, noi, cei întemnițați în acest penitenciar, ne-am dat 
imediat seama că el venise acolo cu o misiune precisă. 
Simţeam că ni se pregăteşte ceva, dar ce anume nu puteam 
desluşi. Ne făceam fel de fel de gânduri. Unii „analişti”, cu 
mai multă experienţă în ale puşcăriei, nu excludeau din 
calculele lor nici posibilitatea începerii unei acţiuni de 
reeducare, căci, după consumarea „experimentului Piteşti”, 
reeducarea devenise un fel de obsesie a închisorilor. Şi, nu 
s-au înşelat prea mult căci reeducarea avea să înceapă de- 
abia după patru ani. Deocamdată se făceau numai pregătiri 
în acest scop. 

Primul lucru pe care l-a făcut colonelul Crăciun după 
instalarea sa în noua funcţie a fost reorganizarea 
deţinuţilor pe celule. Dacă până atunci repartizarea pe 
celule se făcea oarecum la întâmplare, după cum se 
nimerea, de data ceasta formaţiile de patru, cinci sau şase 
oameni care urmau să convieţuiască în aceeaşi celulă, au 
fost cu grijă alcătuite după criterii pe care noi nu le-am 
prea putut înţelege. S-a ţinut cont în această alcătuire şi de 
alfabet, s-a ţinut cont şi de vârstă, s-a ţinut cont şi de 
afinități sufleteşti şi de adversităţi. În orice caz, această 
nouă repartizare a deţinuţilor în celule nu s-a făcut la 
întâmplare ca altădată. Târziu s-a mai observat un amănunt 
şi anume că, în fiecare celulă fusese introdus, pe cât a fost 


posibil şi câte un „piteştean” (deţinut care trecuse prin 
Piteşti), nu neapărat ca turnător ori colaborator, în acel 
moment, al administraţiei (marea majoritate a celor care 
trecuseră prin Piteşti, odată încetată agresiunea împotriva 
lor şi dispersaţi în marea masă a celorlalţi deţinuţi, îşi 
reveniseră din acest punct de vedere), ci pentru că se miza 
pe faptul că, atunci când va fi declanşată reeducarea, 
aceştia vor fi primii care o vor accepta, influențând astfel şi 
pe ceilalţi. Ceea ce s-a şi întâmplat de altfel. Printre primii 
care au acceptat reeducarea s-au numărat, într-adevăr şi 
foarte mulţi dintre ei, iar atunci când s-au format colectivele 
de reeducare (aşa-numitele cluburi), unele dintre acestea 
au fost conduse de ei. Şi nici nu e de mirare că s-a întâmplat 
aşa. Aceşti oameni, cărora, la Piteşti, li se spălase creierul şi 
fuseseră complet depersonalizaţi, deşi de la nenorocirea lor 
trecuseră mai bine de zece ani, rămăseseră totuşi cu nişte 
reflexe. În primul rând mulţi dintre ei erau de o supuşenie 
exagerată. Dacă li s-ar fi ordonat de către un gardian să 
stea într-un picior, ei ar fi stat o zi întreagă, 
nesupravegheaţi de nimeni, într-un picior. Apoi, toţi 
manifestau o teamă animalică aproape, în faţa autorităţii. În 
aceste condiţii, majoritatea dintre ei au fost foarte uşor de 
convins să accepte reeducarea şi să colaboreze, în acest 
scop, cu reeducatorii. 

Odată cu această nouă repartizaare a deţinuţilor în celule, 
pentru „locatarii” Aiudului începe o lungă perioadă critică, 
sugestiv denumită de cineva „perioada marii încremeniri”. 
De ce încremenire? Pentru că timp de aproape doi ani şi 
jumătate, în Aiud, nu s-a mai mişcat nimic. Timp de aproape 
doi ani şi jumătate oamenii au fost nevoiţi să trăiască în 
aceeaşi formaţie şi acest lucru a avut urmări nefaste asupra 
stării lor de spirit, ştiut fiind că menţinerea, timp 
îndelungat, între patru pereţi, a doi sau mai mulţi oameni 
face convieţuirea de-a dreptul imposibilă. De altfel, acest 
lucru se şi urmărea: degradarea relaţiilor dintre oameni şi 
slăbirea rezistenţei lor nervoase şi prin aceasta şi a 


rezistenţei morale. S-au consumat atunci, în spatele uşilor 
ferecate, adevărate drame. Oameni echilibraţi care înainte 
fuseseră prieteni sau numai se respectaseră reciproc, au 
ajuns să nu se mai poată suferi, să se urască cu înverşunare 
chiar. Fiecare agresa pe ceilalţi cu ticurile sale, cu 
tabieturile sale, cu automatismele sale şi era agresat, la 
rândul său, de ticurile, tabieturile şi automatismele 
celorlalţi. Îţi trebuia o mare capacitate de înţelegere şi o şi 
mai mare capacitate de autocontrol pentru a-ţi putea struni 
sentimentele care o luau razna. Cu toate acestea, de cele 
mai multe ori, oamenii, spre cinstea lor, au reuşit să-si 
înfrângă resentimentele şi, înfrângându-si-le, au reuşit să 
supravieţuiască. De cele mai multe ori erau înăbuşite în 
stare latentă, iar dacă totuşi izbucneau erau repede 
aplanate prin medierea celor din interior. Căci din fericire, 
în fiecare celulă aproape, se nimerea să fie un ins mai 
înţelept de suferinţă, care îndeplinea rolul de „pacificator”. 
Şi care, prin poziţia şi statura lui morală, reuşea să să se 
impună şi să impună. Trebuie să subliniez faptul că în foarte 
multe celule, acest rol era îndeplinit de către „piteşteni”. 
Oamenii aceştia, datorită experienţelor cumplite prin care 
trecuseră, aveau o altă viziune asupra vieţii în general şi, 
mai ales, aveau o deosebită înţelegere asupra psihologiei 
omului ajuns în situaţii limită. 

Apoi mai era ceva. Oricât de mari au fost neajunsurile 
convieţuirii în aceste spaţii închise numite celule, 
întemniţaţii din Aiud, mai ales, în situaţia dată, aveau de 
făcut faţă împreună unei agresiuni mult mai mari şi mai 
periculoase: agresiunea duşmanului de dincolo de uşă. Şi 
pentru a putea să realizeze acest lucru era imperios 
necesar ca fiecare să-si înfrângă resentimentele şi să 
acţioneze solidar. 

Odată cu noile repartizări în celule, direcţia închisorii a 
instituit un regim extrem de sever. Vigilenţa celor ce ne 
supravegheau a sporit considerabil. Aproape din zece în 
zece minute, „pleoapa” vizetei prin care eram spionaţi se 


ridica şi cea mai mică abatere sau presupusă abatere de la 
un regulament aberant era cu severitate pedepsită. De la 
cinci dimineaţa, când se dădea deşteptarea şi până la zece 
seara, când suna stingerea, deţinutul nu avea voie să facă 
nimic. Nu avea voie să se întindă în pat, nu avea voie să 
vorbească decât în şoaptă, nu avea voie să se uite pe geam, 
nu avea voie să aibă nici o activitate, manuală sau 
intelectuală, care ar fi făcut ca timpul să-i treacă mai uşor. 
Deţinutul trebuia să perceapă dureros curgerea timpului. 
Fiecare clipă trebuia să-i fie muşcătură. Şi dacă nu-i era sau 
i se părea cerberului de dincolo de uşă că nu-i este, atunci 
muşca el, prescriindu-i trei, cinci sau şapte zile de izolare 
sau neagra. Se pedepsea mult şi se pedepsea pentru orice. 
Am văzut oameni pedepsiţi pentru că au fost surprinşi 
rugându-se, ori zâmbind sieşi ori unei amintiri. Am văzut 
oameni pedepsiţi pentru că au fredonat o melodie ori 
pentru că au recitat nişte versuri. Şi toate acestea 
urmăreau slăbirea rezistenţei fizice şi sufleteşti a 
deţinutului pentru ca atunci când i se va propune o 
alternativă să o accepte. Dar până să i se propună această 
alternativă avea să mai treacă încă aproape doi ani. 

III. ACŢIUNI PREGĂTITOARE. 

PERIOADA DE PRITOCIRE. 

Pentru a supravieţui, deţinuţii Aiudului au fost nevoiţi să se 
adapteze noilor condiţii de detenţie. Şi, în oarecare măsură, 
pe termen scurt, au reuşit. Pânda celor de afară a fost 
contracarată de pânda celor dinăuntru, lipsa de activitate 
impusă de aberantele regulamente ale închisorii a fost 
suplinită de o activitate „subversivă” care era cu atât mai 
reconfortantă cu cât era mai primejdioasă, iar 
zgomotoasele trăiri exterioare au fost înlocuite de discrete 
dar intense trăiri interioare. Constrânşi de un regim 
inuman, oamenii Aiudului au fost nevoiţi să caute resurse de 
supravieţuire în ei înşişi şi le-au găsit în rugăciune, în 
meditaţie şi în învăţătură. S-a învăţat mult şi s-a învăţat 
temeinic atunci la Aiud. S-au învăţat limbi străine, s-a 


învăţat matematică, s-au învăţat poezii, mai ales poezii 
(Blaga, Arghezi, Bacovia, Cotruş, etc, nemaivorbind că Gyr 
şi Crainic circulau în opere aproape complete), s-a învăţat 
agricultură, stupărit, avicultură, fizică, chimie, etc., iar cei 
ce au avut şansa să stea în aceeaşi celulă sau în celule 
alăturate cu profesorul George Manu au audiat chiar şi 
cursuri de fizică nucleară. Nevoia de comunicare, de 
transmitere a informaţiilor de la o celulă la alta a făcut ca, 
în această perioadă, comunicarea prin alfabetul Morse să 
atingă apogeul. Acum a fost născocită „scrierea” cu acest 
alfabet, pe un fir de aţă, printr-un sistem de noduri. 
Născocirea aceasta aparţine aceluiaşi profesor George 
Manu şi ea a constituit o adevărată revoluţie în sistemul de 
comunicare din închisori. 

Şi cu toate acestea, la sfârşitul primei perioade 
pregătitoare, majoritatea deţinuţilor Aiudului ajunseseră la 
capătul puterilor. Toţi erau epuizați psihic şi toţi simțeau o 
nevoie, ca de aer, de schimbare. Versul regretatului poet 
Ştefan Vlădoianu:"Ah, fie orice-ar fi, numai să fie!”, era pe 
buzele tuturor. În acest univers încremenit părea că şi 
timpul se oprise în loc („Eternu-a pus pecete devenirii/Şi s-a 
oprit din curgere durata”, sună alte versuri plămădite tot în 
această perioadă) şi că în lume nu se mai întâmpla nimic. 
Sufletele tuturor celor surprinşi de acest mare îngheţ au 
fost vidate de esenţă şi viaţa lor a fost lipsită de sens. După 
părerea mea, tratamentul aplicat celor din Aiud în această 
perioadă a jucat rolul pe care, în reeducarea de la Piteşti l-a 
jucat bătaia. La Piteşti, oamenilor li s-au ucis sufletele, într- 
un timp record, prin aplicarea torturii fizice neîntrerupte, 
iar celor de la Aiud li s-a făcut acelaşi lucru, cu încetinitorul, 
prin scoaterea lor din timp. Nu au rezistat acestui 
tratament decât cei care au avut o viaţă interioară extrem 
de bogată şi cei care s-au abandonat complet rugăciunii şi 
lui Dumnezeu. Dar aceştia au fost puţini. Majoritatea s-au 
prăbuşit însă sufleteşte, fiind dispuşi să accepte orice 


schimbare. Fie ea şi în rău. Şi această stare de spirit a 
servit de minune celor ce pregăteau reeducarea. 

ÎNCREMENIRE. 

A-ncremenit şi timp şi necuprins şi sufletul ni s-a sleit ca 
săul, nimicul ca pecinginea s-a-ntins oprind pe loc şi binele 
şi răul. 

Eternu-a pus pecete devenirii şi s-a oprit din curgere 
durata, ascuns pe undeva-n afara firii destinul ciung nu-si 
mai învârte roata. 

Nimic nu se întâmplă şi nimic. 

Din câte sunt sub cer nu mai tresaltă, Sărmana lume cu 
durerea-n spic de Dumnezeu a fost lăsată baltă. 

Pe fondul sur al timpului-mpietrit suntem antice 
basoreliefuri, Tocite statuete de granit pe-alocuri cu reflexe 
de sidefuri. 

Aiud, 1959. 

A doua perioadă pregătitoare a debutat pe neaşteptate 
către sfârşitul anului 1960 şi se caracterizează, spre 
deosebire de prima, printr-o continuă mişcare. Dacă până 
atunci oamenii fuseseră obligaţi să stea în aceeaşi formaţie 
ani de-a rândul, începând de la această dată, sub diferite 
pretexte (vizită medicală, triere pentru trimiterea la muncă, 
etc.) componenţa celulelor era schimbată periodic. 
Rațiunea acestor frecvente mişcări, adevărată acţiune de 
pritocire a oamenilor, nu am desluşit-o decât târziu, după 
declanşarea reeducării. Pentru o cât mai bună reuşită a 
acestei acţiuni era necesar ca, cei asupra cărora urma să se 
acţioneze, să se cunoască cât mai bine între ei. Fiecare 
deţinut trebuia să cunoască pe cât mai mulţi dintre 
camarazii lui de suferinţă şi să fie, la rândul său, atunci 
când va fi cazul, cunoscut de către cât mai mulţi dintre 
aceştia, pentru ca să aibă pe cine demasca şi de către cine 
să fie demascat. 

Între timp, colonelul Crăciun, împreună cu statul său 
major format din ofiţerii politici veniţi la Aiud odată cu el 
(colonelul Iacob, maiorul Nodeţ, căpitanul Chirilă şi mulţi 


alţii mai mărunți) îşi continuau munca de documentare pe 
care o începuseră încă din perioada precedentă. Această 
muncă consta în strângerea de date care să le permită 
caracterizarea exactă a fiecărui deţinut în parte, insistându- 
se, în special, asupra celor consideraţi personalităţi 
proeminente (morale, culturale sau politice). În acest scop, 
fiecare deţinut era scos la anchetă o dată, de două sau de 
mai multe ori (depindea de cât de important era) şi 
interogat ori provocat la o discuţie „amicală” de câtre unul 
din numeroşii ofiţeri politici care mişunau prin închisoare. 
Informaţiile obţinute direct de la cel în cauză ori de la alţi 
deţinuţi erau completate cu date extrase din dosarul 
fiecăruia, iar în cazurile mai deosebite se recurgea chiar la 
serviciile anchetatorilor de la securităţile de origine. Astfel 
că atunci când acţiunea de reeducare va demara, cei 
interesaţi vor cunoaşte profilul psihologic şi deja, cu 
aproximaţie, starea de spirit al fiecărui deţinut în parte, 
ceea ce le va permite să acţioneze în consecinţă. 

Paralel cu aceste preparative, colonelul Crăciun şi statul 
său major de politruci mai acționau şi în alte direcţii, mai 
greu de sesizat, la acea oră, de noi, deţinuţii. Şi totuşi unele 
lucruri nu puteau rămâne multă vreme neobservate. Aşa, 
de pildă, la un moment dat s-a băgat de seamă că dintre noi 
încep să dispară personalităţile, adică acele persoane care, 
prin poziţia lor morală, politică sau culturală, aveau 
oarecare influenţă asupra celorlalţi deţinuţi. La început s-a 
crezut că aceştia au fost izolaţi la Zarcă sau în alte secţii ale 
închisorii ori duşi pe undeva la anchete. Până la urmă s-a 
vădit că ei fuseseră izolaţi pentru a fi prelucraţi şi convinşi 
să accepte reeducarea şi, acceptând-o, să-i determine şi pe 
alţii să o facă. Şi spre deziluzia noastră, a marii mase de 
deţinuţi, foarte mulţi dintre ei au sfârşit prin a fi convinşi 
(prin ce metode oare?), devenind astfel, în mâna colonelului 
Crăciun „marea armă secretă” cu care va reuşi să-i 
determine pe mulţi dintre noi să capituleze. Au fost însă 
destui şi dintre cei care au rezistat ispitei de a se elibera 


înainte de termen, precum şi tuturor presiunilor care s-au 
făcut asupra lor şi au rămas credincioşi idealurilor pentru 
care intraseră în închisoare şi demnităţii de om. Printre 
aceştia se numără şi figura de legendă a profesorului 
George Manu, de care am amintit mai sus. Acesta a fost 
scos în repetate rânduri din Zarcă, unde a executat cea mai 
mare parte din detenţie şi dus în faţa colonelului Crăciun 
care a încercat prin diferite metode (promisiuni, 
ameninţări, şantaj, etc.) să-l determine să accepte 
reeducarea şi să devină un fel de intermediar între deţinuţi 
şi administraţie. Spre cinstea lui, profesorul George Manu a 
refuzat cu demnitate orice târguială cu cei pe care îi 
considera ceea ce erau, de fapt, călăi ai neamului. Şi 
profesorul George Manu a plătit cu viaţa această sfântă 
„încăpăţânare”, căci, grav bolnav fiind de t.b.c., i s-a 
refuzat, drept represalii, printre altele şi asistenţa 
medicală. A murit în infirmeria închisorii, unde fusese 
internat când era prea târziu. 

Tot în această perioadă s-a mai petrecut un fapt demn de 
luat în seamă. Pe culoarele închisorii au apărut figuri noi de 
gardieni sau caralii cum le spuneam noi care nu i-au 
înlocuit, ci numai i-au dublat pe cei vechi. Toţi aceştia erau 
tineri, erau stilaţi şi, mai ales, nu erau abrutizaţi ca ceilalţi. 
În relaţiile cu noi deţinuţii erau foarte politicoşi, ni se 
adresau, spre uluirea noastră, cu domnule şi cu 
dumneavoastră şi manifestau o oarecare stângăcie 
caracteristică începutului de carieră. Nu se amestecau în 
treburile celorlalţi gardieni, ci se mulţumeau să ne 
supravegheze şi să încerce să ne cunoască. Aveau voie să 
deschidă celulele şi să discute cu noi anumite lucruri. 
Uneori chiar scurte interogatorii. După felul cum acționau 
era limpede că misiunea lor era aceea de a ajuta pe ofiţerii 
politici în munca lor de documentare. 

Şi, în această atmosferă, pe la sfârşitul anului 1961, s-a 
răspândit deodată vestea că a început reeducarea. 
Comunicatele care se difuzau prin morse anunțau diferite 


surse că pe cutare secţie, la celulele cutare şi cutare, au 
fost înfiinţate „cluburi” în care oamenii citesc, joacă şah ori 
discută. Vestea a fost primită de deţinuţi în mod diferit. Cei 
mai mulţi, care nu ştiau nimic sau ştiau foarte puţin despre 
ceea ce se întâmplase la Piteşti, au primit-o cu nepăsare, iar 
unii dintre ei cu oarecare interes chiar. Cei care erau 
edificaţi asupra fenomenului, sau cei care trecuseră prin 
acest iad, au primit-o cu îngrijorare, unii cu teamă chiar. 
Întâmplător, în momentul răspândirii acestei veşti, stam în 
celulă cu un băiat, S. M., care fusese student la filosofie în 
laşi şi care trecuse prin Piteşti. Acesta, când a auzit de 
reeducare s-a îngălbenit şi timp de trei zile nu a scos un 
cuvânt. După ce s-a mai liniştit, într-una din zile, prinzând 
un moment prielnic, m-a tras într-un colţ şi mi-a spus: 
„Dacă începe reeducarea şi se reeditează ceea ce s-a 
întâmplat la Piteşti, eu mă sinucid”. Am crezut în primul 
moment că a luat-o razna. Dar nu, n-o luase. Omul era 
perfect lucid. Apoi, în zilele următoare, mi-a reluat cu lux de 
amănunte ceea ce se întâmplase, de fapt, la Piteşti. M-am 
cutremurat de cele ce am auzit şi abia atunci am înţeles 
spaimele prietenului meu. 

Peste câteva zile ştirea a fost confirmată oficial. Într- 
adevăr, începuse reeducarea. 

Unul dintre amicii mei care a trecut, ca şi mine, prin 
Aiudul acelor ani, mi-a reproşat că prezint prea sintetic 
fenomenul reeducării din această temniţă şi că, 
sintetizându-l, îl simplific şi îi diminuez bestialitatea. Altul 
m-a acuzat chiar că-l prezint denaturat, deoarece nu insist 
asupra atentatului premeditat şi permanent la viaţa celor 
care s-au îndârjit să nu accepte batjocorirea numită 
reeducare. Să fiu bine înţeles, eu nu mi-am propus să insist 
aici asupra agresiunii fizice îndreptate împotriva celor 
refractari reeducării, agresiune care a existat şi care a 
făcut şi victime, ci să explic mecanismele psihologice ale 
prăbuşirii celor care, după ani de zile de rezistenţă îndârjită 
faţă de mecanismele represiunii, au sfârşit prin a capitula, 


renunțând public la idealurile şi visele lor, precum şi să 
prezinte metodele întrebuințate de reeducatori în nefasta 
lor întreprindere de demolare a conştiinţelor. Şi m-am decis 
să întreprind acest demers nu pentru a-i scuza pe cei 
înfrânți, pentru că aceştia nu au nevoie să fie scuzaţi. 
Nimeni, nici chiar camarazii lor care au rezistat pe 
baricadele onoarei, nu au căderea să-i judece. Nici chiar pe 
cei puţini dintre ei care nu numai că au căzut, dar s-au şi 
ticăloşit. Nu, nimeni nu are acest drept, pentru că 
majoritatea celor care au trecut prin Aiud şi, în general, a 
celor care au trecut prin închisori nu au avut vocaţie de eroi 
sau de martiri, ci au fost doar oameni pur şi simplu, care se 
angajaseră, însă, într-o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru o 
cauză sfântă lor. Şi este extrem de greu să rămâi om, atunci 
când eşti pus în situaţii limită, dacă nu ai vocaţie de erou 
sau de martir. Deci, nu pentru a justifica omeneştile lor 
neîmpliniri întreprind eu acest demers, ci pentru a-i apăra 
împotriva celor ce încearcă să le ucidă şi fărâma de suflet 
ce le-a rămas. Căci există astăzi, în România 
postdecembristă, tendinţa ticăloasă de a se efectua un 
transfer de vinovăţie. În acest scop, cei care angajaţi dintru 
început în lupta împotriva împotriva comunismului, cu forţa 
impus poporului român şi înfrânți fiind, n-au avut tăria să 
moară pe baricade, ci au capitulat ucigându-si visele, sunt, 
pentru această nevrednicie a lor, încriminaţi mai vârtos 
decât sunt încriminaţi cei care au trecut de cealaltă parte a 
baricadei, contribuind astfel la edificarea şi consolidarea 
monstruosului sistem şi agonisindu-si prin fel de fel de 
compromisuri, ticăloşii sau chiar prin trădare o nemeritată 
şi acuzatoare bunăstare. Cocoţaţi pe schelăria puterii de 
azi, artizanii ororii de ieri, cei care ar fi trebuit, după 
prăbuşirea comunismului să fie condamnaţi, cel puţin la 
tăcere, acuză cu neruşinare, arătând cu degetul spre cei ce 
nu au altă vină decât pe aceea dea nu fi avut şansa să 
moară la timp pentru a intra în legendă sau în uitare. 

IV. DEMOLAREA IDOLILOR. 


Într-o bună dimineaţă, la puţin timp după răspândirea 
zvonului că reeducarea a început, uşa celulei noastre s-a 
deschis şi unul din plutonierii aceia şcolii şi politicoşi, 
despre care am pomenit deja că i-au dublat pe caralii de 
pază de pe coridoare, ne-a întrebat, oarecum stingher, care 
din noi vrea să meargă la club. Ne-am uitat nedumeriţi unul 
la altul şi toţi întrebător la plutonier. Unul dintre noi a 
îndrăznit: „Cum adică la club?”. „Ce, nu ştiţi?” a întrebat 
prefăcându-se mirat, plutonierul. „În închisoare au fost 
amenajate încăperi în care să vă puteţi întâlni cu alţi 
deţinuţi, din alte celule, să discutaţi între dumneavoastră, 
să jucaţi sau să citiţii”. Tentaţia era mare. Majoritatea 
dintre noi eram oameni de carte, unii fuseserăm, chiar, 
cititori împătimiţi şi, iată că acum, după ce ani de zile nu 
mai văzuserăm slovă tipărită, ni se oferea posibilitatea de a 
citi. M-am pomenit murmurând: „Şi nu ne duce pe noi în 
ispită”, căci ştiam că aşa începe căderea. Faci la început un 
compromis, aparent nevinovat şi apoi nu te mai poţi opri. 
După ce a aşteptat un timp, plutonierul ne-a recomandat să 
ne gândim bine, căci se va întoarce peste 10 minute. Şi 
pleacă spre altă celulă, lăsând la a noastră uşa 
întredeschisă. După plecarea lui, unul dintre noi, Horia 
Gherman, s-a hotărât brusc: „Eu mă duc să văd despre ce 
este vorba. Nu am ce pierde. Dacă nu-mi va conveni, voi 
cere să fiu adus înapoi”. După cum îl cunoşteam eu (era 
orgolios, suporta greu detenţia şi nu prea îşi făcea scrupule 
când era vorba de interesele lui) eram sigur că nu se va mai 
întoarce din drum. Şi nu m-am înşelat. Eu nu l-am mai 
întâlnit, însă am auzit despre el că a ajuns printre capii 
reeducării. Lui i s-a mai alăturat încă unul dintre noi şi când 
a revenit plutonierul au plecat împreună cu alţii, de prin 
alte celule, la aşa-numitul club. Seara, înainte de închidere, 
au fost aduşi înapoi. Ne-au relatat cu lux de amănunte cum 
a fost. Au fost duşi împreună cu alţi douăzeci, treizeci de 
deţinuţi, toţi de pe celular, într-o încăpere special 
amenajată cu mese şi bănci, situată într-o clădire alăturată 


şi lăsaţi să discute în voie, fără să fie supravegheați. De citit 
nu s-a prea citit în acea primă zi, deşi pe mese erau câteva 
broşuri de propagandă şi de literatură comunistă. A doua zi 
povestea s-a repetat. Cei doi au fost din nou luaţi şi readuşi 
seara. Şi tot aşa câteva zile. Până când, într-o seară, nu s-au 
mai întors. A venit un gardian, le-a luat bagajele şi de atunci 
nu i-am mai văzut. Am aflat ulterior că au fost duşi pe o altă 
secţie, unde Li s-a creat un regim special şi au, făcut, cu 
ofiţerii politici, un fel de instructaj în legătură cu 
reeducarea. 

Această primă tentativă de a atrage oamenii pe calea 
reeducării s-a soldat, pentru reeducatori, cu rezultate 
modeste. De fapt, nici ei nu se aşteptau la ceva spectaculos. 
Era doar începutul şi era normal ca oamenii să fie reticenţi. 
Aveau nevoie doar să atragă de partea lor câţiva oameni pe 
care să-i pregătească pentru a-i întrebuința în acţiunile 
viitoare. Şi acest lucru le reuşise. 

Imediat după consumarea acestei prime faze, 
„rezistenţilor”, adică celor care refuzaserăm să ieşim la 
„Club”, ni s-a înăsprit regimul. Cei mai mulţi dintre noi au 
fost izolaţi, fie în Zarcă, fie pe anumite secţii special 
amenajate pe celular. Din când în când, ofiţerii politici sau 
doar subalternii lor mai treceau prin celulele noastre, 
întrebându-ne dacă nu cumva careva dintre noi s-a 
răzgândit şi vrea să iasă la Club. Şi de fiecare dată mai 
capitula câte unul. Dar nu prin aceste metode au reuşit cei 
care au condus reeducarea să frângă rezistenţa morală a 
celor care preferau să rămână în continuare în închisoare 
decât să iasă din ea pe brânci. Ei dispuneau, în momentul 
declanşării nefastei lor acţiuni, de o „armă secretă” despre 
care niciunul dintre noi nu ştiam nimic. Reuşiseră în 
prealabil să ne demoleze, fără ca noi să o ştim, idolii. 

Procedeul nu era nou. Fusese întrebuințat cu succes şi la 
Piteşti. Acolo, înainte de a începe reeducarea, au fost 
strânşi toţi cei care erau consideraţi vârfuri ale studenţimii, 
cei care aveau o oarecare autoritate (morală, intelectuală 


sau, pur şi simplu, ierarhică) asupra acestora şi 
transformați, în doar câteva luni de tortură continuă, în 
adevărate epave omeneşti, care executau mecanic tot ce li 
se poruncea. Li s-a pus apoi ciomagul în mână şi au fost duşi 
în mijlocul celor al căror idoli fuseseră, pentru a-i reeduca. 
La Aiud s-a procedat la fel, numai că metodele 
întrebuințate au fost altele: şantaj, ameninţare, promisiuni 
şi, mai ales, crearea problemelor de conştiinţă. Am amintit, 
deja, încă din capitolul trecut, că au început să dispară 
dintre noi personalităţile, adică acele persoane care prin 
poziţia lor politică, intelectuală sau morală aveau influenţă 
asupra celorlalţi deţinuţi. Astfel, personalităţi aproape 
intrate în legendă ca preotul Dumitrescu-Borşa, Victor 
Biriş, prinţul Alexandru Ghica, Niculae Petraşcu, Victor 
Vojen, poetul Radu Gyr şi mulţi, mulţi alţii, au fost luaţi, 
purtaţi prin ţară (prin oraşe, pe şantiere de construcţii, prin 
pieţe, etc.) pentru a lua cunoştinţă de „realizările” şi de 
„bunăstarea” şi „fericirea” poporului. Unii dintre ei au fost 
duşi chiar în Bucureşti, la Centru, unde persoane influente, 
cu funcţii importante în aparatul de Partid şi de Stat, au stat 
de vorbă cu ei. Unora dintre ei li s-a vorbit deschis: 
„Trebuie să vă recunoaşteţi înfrânți. Aţi vrut să faceţi ceva, 
dar aţi apucat-o pe un drum greşit, drumul crimei şi al 
trădării (Cine vorbea de crimă şi de trădare!) Ceea ce aţi 
năzuit să faceţi voi, sau aţi pretins că năzuiţi, suntem pe 
cale de a realiza noi. O ţară, cum vă plăcea vouă să spuneţi, 
„ca soarele sfânt de pe cer”. Acum vrem să ne redobândim 
independenţa faţă de Moscova (era în perioada denunţării 
planului Valev) şi pentru aceasta avem nevoie de linişte, de 
consens (a se observa rădăcinile istorice ale consensului). 
Occidentul, de care vrem să ne apropiem, ne pretinde să vă 
punem în libertate. Şi o vom face, dar numai după ce, mai 
întâi, vă vom neutraliza”. Cam aşa trebuie să fi sunat 
discursul pe care vreunul dintre mai marii Partidului şi 
Statului l-a ţinut în faţa celor care trebuiau convinşi să se 
sinucidă sufleteşte. Şi un astfel de discurs pe uniii-a 


convins, pe alţii însă nu. Aceştia din urmă, printre care 
trebuie să amintim şi impunătoarea figură a prinţului 
Alexandru Ghica, au fost aduşi înapoi la Aiud şi daţi în 
„grija” lui Crăciun. Dar nu de aceştia ne vom ocupa acum, ci 
de ceilalţi, de cei care au căzut; şi nu pentru a-i încrimina, 
ci pentru a explica mecnismele sufleteşti ale căderii lor şi, 
mai ales, pentru a scoate în evidenţă impactul pe care 
căderea lor l-a avut asupra celorlalţi deţinuţi. Şi pentru că 
cunosc mai bine cazul poetului Radu Gyr, voi relata acest 
caz. 

Era în vara anului 1962. Reeducarea îşi urma cursul 
firesc, fără prea mari reuşite. Într-una din zile, uşa celulei 
în care eram izolat s-a deschis şi, de data aceasta, mi s-a 
ordonat să merg la Club. Nu am avut prea mult timp să mă 
mir, căci plutonierul care mi-a deschis uşa părea foarte 
agitat şi grăbit. Am ieşit afară pe pasarelă (eram la etajul 
trei) şi am observat că pe tot Celularul, la toate etajele, se 
deschideau uşi şi oamenii erau zoriţi să iasă afară. Am fost 
duşi mai mult alergând într-o încăpere situată într-o clădire 
din imediata apropiere a Celularului, încăpere în care erau 
îngrămădiţi câteva sute de deţinuţi. Fuseseră aduşi acolo 
oameni de pe toate secţiile, din Zarcă, din Celular şi chiar şi 
din fabrică. Marea majoritate făceau parte, însă, din aşa- 
numita categorie a „rezistenţilor”. La un moment dat un 
gardian care era în uşă a anunţat: „Linişte, vine tovarăşul 
comandant!”. Într-adevăr, după câteva secunde în uşă şi-a, 
făcut apartiţia, plin de el ca de obicei, însoţit de statul său 
major, colonelul Crăciun. În mână avea câteva foi de hârtie 
împăturite în aşa fel încât parcă voia să atragă atenţia 
asupra lor. După ce ne-a ordonat să ne aşezăm în bănci, a 
privit câteva secunde peste capetele noastre şi apoi a 
început să recite, spre uluirea noastră, o poezie din Gyr. O 
recita corect, fără să se poticnească, cu intonaţii potolite şi 
fără emfază. Se vedea cât de colo că o învățase special 
pentru această reprezentaţie. După ce a terminat, s-a uitat 
iarăşi peste sală şi a întrebat: „Ei, vă place? Frumoasă 


poezie, nu-i aşa? „. Şi pentru a întări acest lucru a reluat, de 
data aceasta mai componcţios, ultima strofă: „Nu eşti 
înfrânt atunci când sângeri, Nici dacă ochii-n lacrimi ţi-s. 

Cele mai crâncene înfrângeri sunt renunţările la vis”. 

— Ei, zise el uitându-se triumfător pe deasupra noastră, 
aflaţi că bădia Gyr a renunţat la vis”. N-a avut timp să 
savureze efectul loviturii, pe care cu atâta dibăcie o 
pregătise, că dintr-un colţ al sălii ţâşni ca un bumerang 
replica: 

— Deci, a fost înfrânt. Ce-i cu asta? În luptă se mai şi 
moare!”. 

Colonelul Crăciun a fost surprins de replică, a dat să 
răspundă, dar dându-si seama că s-ar putea să iasă cu 
prestigiul ştirbit dintr-o dispută cu temerarul interlocutor, 
pe care-l identificase, a renunţat. Uitându-se apoi din nou 
peste sală, pentru a găsi pe cineva căruia să-i dea 
scrisoarea s-o citească, s-a oprit asupra fostului Secretar 
General al Centrului Studenţesc din Bucureşti, Tănase 
Rădulescu. Acesta fusese câţiva ani prizonier în Rusia şi 
când s-a întors în ţară, în 1955, a fost condamnat la 25 de 
ani de muncă silnică, pentru activitatea politică din trecut. 
Era un om integru, mare admirator al lui Gyr, pe care, de 
altfel, îl şi cunoştea personal; şi era socotit unul dintre cei 
mai înverşunaţi „rezistenţi” la reeducare. Fixându-l, 
colonelul Crăciun îi spune: „Ce zici, lase? (avea o mare 
plăcere să se adreseze deţinuţilor pe numele lor mic). 
Citeşti tu scrisoarea?”. Omul consimţi şi, vădit emoţionat, 
apucă, cu degete tremurânde, foile de hârtie pe care le 
parcursese, dintr-o privire, nerăbdător să ajungă la 
semnătură. După ce o examină cu atenţie, conchise ca 
pentru sine: „Da, e semnătura lui Radu Gyr”. „Citeşte!” îl 
îndeamnă colonelul. Şi, Tănase Rădulescu începu cu glas 
tremurat lectura. Cum ne-am putut da seama mai târziu, 
după ce vom fi audiat şi alte asemenea „autodemascări”, 
această scrisoare-declaraţie a lui Gyr era tipică. 
Reeducatorii impuseseră anumite puncte care trebuiau 


tratate. Mai întâi trebuia prezentate câteva date de stare 
civilă, apoi împrejurările intrării în viaţa politică (în cazul lui 
Gyr, în Mişcarea Legionară), după care trebuia să 
ponegreşti, în cuvinte cât mai tari, trecutul şi toate 
credinţele tale anterioare şi să te desolidarizezi categoric 
de ele. Legionarii trebuia să condamne memoria lui 
Corneliu Zelea Codreanu, ţărăniştii să înfiereze trădarea lui 
Maniu şi Mihalache, liberalii să defăimeze pe cei mai mari 
exploatatori ai ţării, familia Brătienilor, etc. Apoi, în cuvinte 
meşteşugite, trebuia să înalţi osanale partidului comunist şi 
să elogiezi realizările regimului împotriva căruia, ca un 
criminal ce ai fost, te-ai ridicat. În sfârşit, această sinistră 
farsă care se chema „autodemascare”, trebuia să se încheie 
cu un angajament prin care te legai faţă de popor şi de 
clasa muncitoare că nu vei precupeţi nimic. Etc. În 
scrisoarea lui Gyr, toate aceste puncte erau tratate metodic, 
vrând parcă să constituie un model pentru cei ce vor urma 
la rând. În tot timpul lecturii, în sală a fost o tăcere 
mormântală. Eu însă auzeam cum pârâie grinzile de 
rezistenţă ale unei cetăţi pe care o crezusem inexpugnabilă. 

Într-adevăr, după citirea scrisorii lui Gyr, rândurile 
„rezistenţilor” au început să se rărească. Şi se vor rări în 
continuare, în zilele şi în lunile următoare, pe măsură ce 
vom asista în continuare la demolarea altor idoli. 

În noaptea care a urmat, în singurătatea celulei, mi-au 
venit în minte cuvintele unui prieten. Ale lui sau culese de el 
din vreo carte:”Să nu-ţi faci idoli din oameni în viaţă”. 

V. DEMOLAREA IDOLILOR (2). 

Tase Rădulescu termină de citit cu voce tremurândă şi cu 
lacrimi în ochi. Tăcerea care domnise în timpul lecturii s-a 
prelungit, accentuându-se parcă. Oamenii, prăbuşiţi în ei 
înşişi, erau năuciţi de cele auzite. Colonelul Crăciun, după 
ce, de la înălţimea estradei pe care era cocoţat, a privit 
triumfător, câteva clipe, peste sala rămasă fără replică, a 
rupt tăcerea, adresându-ni-se: „Ei, ce ziceţi? Mă adresez, 
mai ales, celor încăpăţânaţi dintre dumneavoastră, care 


refuzaţi besmetic şansa ce vi se oferă. Luaţi exemplu de la 
marele vostru poet, Radu Gyr, care întotdeauna v-a fost un 
exemplu şi îndemn. O să mă întrebaţi, poate, de ce nu vi l- 
am adus pe el personal aici, să vă spună direct ceea ce v-a 
transmis prin scrisoare. Nu l-am adus pentru că acum este 
bolnav şi este în spitalul penitenciarului, unde medicii noştri 
îi acordă o îngrijire deosebită pentru a-l salva. Cred că nu 
se va prăpădi şi că într-o zi voi putea să vi-l aduc aici, să vă 
vorbească despre noua şi sănătoasa lui orientare”. Gyr, însă 
nu a fost niciodată adus în faţa noastră. A fost probabil 
concesia care i s-a făcut atunci când a acceptat să scrie 
infamanta scrisoare, căci, sensibil cum era, nu ar fi suportat 
să dea ochii cu cei al căror idol fusese şi pe care acum îi 
dezamăgise. 

După acest scurt discurs al colonelului Crăciun, scrisoarea 
a fost dată, la indicaţia lui, să circule din mână în mână, 
pentru ca fiecare să se convingă de autenticitatea ei. 
Oamenii o luau, o cercetau, întorcând-o şi pe o parte şi pe 
alta, dar nu le venea, parcă, să creadă. Când scrisoarea 
ajunse la cel care îl înfruntase pe colonelul Crăciun după 
recitarea poeziei, acesta o trecu mai departe, fără să se uite 
la ea măcar. De data asta Crăciun nu a mai răbdat şi, deşi îl 
ştia pe respectivul colţos, l-a apostrofat: „Ce, bă, tu nu vrei 
să te convingi de autenticitatea scrisorii?”. Răspunsul veni 
prompt: „Nu, nu mă interesează! S-ar putea ca scrisoarea 
să fie autentică, dar nu înţeleg de ce ţineţi neapărat să mă 
convingeţi pe mine de acest lucru. Aceasta nu este 
problema mea, ci este problema lui Gyr, pentru că, domnule 
colonel, aici fiecare moare singur. Astăzi a căzut Gyr, mâine 
vor cădea alţii şi, s-ar putea ca într-o bună zi să cedez şi eu. 
Tentat de promisiuni sau nemaiputând suporta tratamentul 
pe care mi-l veţi aplica, s-ar putea să scriu şi eu o astfel de 
scrisoare. De se va întâmpla aşa, să ştiţi că nu voi fi sincer. 
Nu eu cel normal voi face acest lucru, ci îl va face ticălosul 
sau nevolnicul din mine. Revenind la Gyr, nu ştiu ce metode 
aţi întrebuințat ca să-l convingeţi să iscălească o astfel de 


scrisoare, dar sunt sigur că nu pentru un blid de linte şi-a 
ucis el visul. Noi ştim că Gyr a fost şi este şi acum, după 
cum singur aţi recunoscut, foarte bolnav. Şi mai ştim că 
dumneavoastră, cu umanismul care vă caracterizează, aţi 
refuzat până acum, pentru a-l forţa să cedeze, să-i acordaţi 
asistenţă medicală. Dar nu numai teama de moarte l-a 
determinat să se înconvoaie. Aţi mai avut dumneavoastră la 
îndemână şi alt argument pentru a-l determina să cedeze.”. 

Colonelul Crăciun era vădit furios, pentru că neprevăzuta 
intervenţie putea diminua efectul pe care el sconta să-l aibă 
asupra deţinuţilor această punere în scenă. Nu i-a replicat 
însă nimic temerarului vorbitor, dar s-a aplecat şi i-a şoptit 
ceva la ureche ofițerului politic din imediata lui apropiere. 
Şi chiar în aceeaşi zi, după terminarea circului la care am 
fost obligaţi să asistăm, cel care îndrăznise să încurce 
socotelile lui Crăciun a fost luat din Celular şi izolat în 
Zarcă. 

Într-adevăr, respectivul deţinut, al cărui nume nu-l mai 
rețin şi pe care nu l-am mai întâlnit niciodată, avea 
dreptate. Poetul închisorilor, Radu Demetrescu-Gyr, nu a 
renunţat la vis doar de frica morţii, doar pentru a obţine 
asistenţă medicală, ci reeducatorii au recurs, pentru a-i 
înfrânge rezistenţa, la o metodă mai eficientă. Speculându-i 
sensibilitatea, i-a creat o gravă problemă de conştiinţă. 
„Eşti răspunzător de nenorocirea a sute şi mii de oameni”, i 
s-a spus. „Iu ai scris versurile la Sfântă tinereţe legionară şi 
la alte cântece şi marşuri legionare, care au fanatizat 
generaţii întregi de tineri, determinându-i să se 
înregimenteze în mişcarea voastră criminală. În închisoare, 
cu versurile tale, le-ai întreţinut fanatismul şi ura împotriva 
regimului şi a clasei muncitoare, făcându-i să se creadă 
aleşi pentru „sfânta jertfă” care să asigure biruinţa 
legionară. Acum, când este evident că nu voi, ci noi am avut 
dreptate şi că viitorul este de partea noastră, ai obligaţia 
morală să-i ajuţi să se dezmeticească pentru a se salva. Noi 
vrem să vă punem pe toţi în libertate, însă nu oricum. Nu 


putem trimite în mijlocul societăţii indivizi care să ne creeze 
iarăşi probleme. Vrem, mai întâi, să vă reeducăm, să vă 
facem să înţelegeţi şi să recunoaşteţi că aţi fost bandiți şi 
duşmani ai poporului şi numai după aceea să vă punem în 
libertate. Vrem să ieşiţi de aici, dar nu cu capul sus, cicu el 
plecat, nu cu aură de eroi, ci învinşi şi compromişi, pentru a 
nu mai putea complota împotriva regimului”. 

Cineva care a stat într-o celulă vecină cu celula lui Gyr, în 
perioada când asupra acestuia se făceau presiuni pentru a 
semna scrisoarea cu pricina, ne relata că, zile şi nopţi de-a 
rândul, poetul s-a frământat şi zbuciumat sufleteşte, trăind, 
din motivele arătate, o cumplită criză de conştiinţă. El era 
perfect conştient de influenţa pe care o avea asupra unora 
dintre deţinuţi, precum şi de faptul că mulţi dintre aceştia îi 
vor urma exemplul. Dacă era adevărat că de aceasta 
depindea eliberarea multora dintre ei, avea el oare dreptul 
să nu le ofere această şansă? În cele din urmă, omenescul 
din el a învins, determinându-l să capituleze şi să semneze 
scrisoarea, care a avut, aşa cum am amintit deja, un efect 
dezastruos asupra multora dintre deţinuţi. Dar cine l-ar 
putea judeca? Nimeni. Mai ales nimeni dintre cei care nu au 
trecut prin ce a trecut el şi nu au trăit experienţele pe care 
le-a trăit el. 

Cu Gyr, acţiunea de demolare a idolilor de-abia începea. 
Ea va continua în tot cursul anului 1962 cu demolarea unor 
personalităţi mai puţin importante şi va culmina cu 
spectacolul de neuitat din noaptea rămasă de pomină de la 
începutul lui ianuarie 1963. Atunci, într-o seară, după ora 
20, pe când aşteptam stingerea (care se dădea la ora 22), 
pe coridoare a început o mişcare neobişnuită pentru ora 
aceea. Se deschideau şi se închideau uşi şi se auzea dându- 
se ordine scurte şi şoptite. Nedumerirea noastră era cu atât 
mai mare, cu cât se ştia că după ora închiderii (ora 17) pe 
Celular nu se mai făceau mişcări decât în cazuri cu totul 
excepţionale, iar când se făceau, se făceau cu cea mai mare 
discreţie. Când, în sfârşit, s-a deschis şi uşa celulei mele, 


gardianul mi-a ordonat scurt: „Repede echiparea şi la 
Club!”. Am rămas o clipă nedumerit şi oarecum neliniştit. 
Ce se putuse întâmpla de eram scoşi la Club (noi, care nu 
frecventam Clubul!) la o oră târzie? Nu am avut timp să 
găsesc o explicaţie, căci, zorit de gardian, am coborât 
scările împreună cu ceilalţi deţinuţi şi, încolonaţi, am ieşit 
din Celular. Afară viscolea şi era un ger cumplit. Am trăit 
atunci o senzaţie ciudată. De ani de zile nu mai păşisem 
prin zăpadă şi faţa nu-mi mai fusese şfichiuită de vânt. 
Această senzaţie a fost însă de scurtă durată, căci zoriţi de 
la spate, am ajuns repede la intrarea în Club. Aici am avut o 
nouă surpriză. Mai bine de jumătate din sală era deja 
ocupată de oameni îmbrăcaţi civil, care şedeau liniştiţi în 
bănci. Toţi erau proaspăt bărbieriţi şi toţi erau stăpâniţi de 
o nefirească seriozitate. Am înţeles imediat că era vorba de 
un lot de deţinuţi pregătiţi de eliberare. Gardienii ne 
îndemnau să ne ocupăm locurile, dar mulţi dintre noi au 
rămas în picioare, sala fiind arhiplină. Curând şi-a făcut 
apariţia şi colonelul Crăciun, însoţit ca de obicei de statul lui 
major. De data asta afişa o mină mai gravă ca de obicei, 
fiind parcă pătruns de importanţa misiunii pe care o avea 
de îndeplinit, ca „reprezentant al guvernului”, după cum el 
însuşi a declarat la începutul alocuţiunii pe care ne-a ţinut-o 
(şi care de data aceasta a fost şi scurtă şi sobră. Înainte de 
a intra în fondul problemei, a mai ţinut să ne amintească 
despre prezenţa în sală a unor persoane oficiale 
importante, din afara închisorii: primul procuror al regiunii 
Cluj, primul secretar de partid al aceleiaşi regiuni, 
secretarul de partid al raionului Aiud şi alţi câţiva trepăduşi 
mai mărunţei. 

După cum am amintit deja, discursul pe care l-a ţinut 
Crăciun în acea seară a fost scurt şi concis. Printre altele, el 
ne-a spus că am fost aduşi acolo ca să fim martori la 
eliberarea celui de al doilea lot de deţinuţi politici (primul 
se eliberase, după spusele lui, cu o seară înainte), pentru 
ca, în felul acesta, să ne convingem că nu am fost minţiţi 


atunci când ni s-a spus că, dacă vom accepta să ne 
reeducăm şi vom dovedi acest lucru prin comportamentul 
nostru, ne vom elibera. 

„În al doilea rând -a continuat elv-am adus aici ca să auziţi 
cu urechile dumneavoastră care sunt gândurile şi noile 
convingeri pe care le-au dobândit în urma contactului pe 
care l-au luat, în ultimul timp, cu realităţile din ţară, precum 
şi în urma unui lucid şi responsabil proces de conştiinţă. 
Faceţi ca ei şi vă veţi elibera şi dumneavoastră. Eu nu vă 
promit nimic, dar dacă vă veţi schimba concepţiile şi 
atitudinea faţă de regim şi de clasa muncitoare, fiţi siguri că 
nu veţi regreta”. 

După ce Crăciun şi-a terminat discursul, a dat cuvântul 
celor care fuseseră aleşi special pentru a face acest lucru. 
Aceştia, în număr de şase, erau aşezaţi la o masă plasată în 
imediata apropiere a estradei pe care erau cocoţate 
oficialităţile. Dintre ei, eu nu cunoşteam decât pe Gheorghe 
Parpalac, despre care auzisem că a fost unul dintre cei mai 
agresivi şi înverşunaţi şefi de reeducare. După cum aveam 
să aflu pe măsură ce Crăciun le dea cuvântul, ceilalţi erau 
Victor Biriş, fost Secretar al Ministerului de Interne, Victor 
Vojen, fost ministru al României la Roma, preotul 
Dumitrtescu-Borşa, cel care a făcut parte din echipa 
legionarilor care au luptat în Spania, părintele Dumitru 
Stăniloaie şi încă unul, al cărui nume nu mi-l amintesc. 

După cum se poate observa, toţi cei aleşi de Crăciun să-si 
facă în faţa noastră „autodemascarea” (numită eufemistic 
„autoprezentare”) erau personalităţi de frunte ale Mişcării 
Legionare, iar unii dintre ei, prin verticalitatea şi 
integritatea lor morală, precum şi prin viaţa spirituală pe 
care o duseseră până atunci, fuseseră adevărate exemple 
de urmat pentru ceilalţi deţinuţi. Din acest punct de vedere 
(al integrităţii morale şi al trăirii spirituale), figura cea mai 
proeminentă, devenită aproape legendă, era fără îndoială 
cea a lui Victor Biriş. lată de ce căderea lui a zguduit, ca un 
seism de maximă magnitudine, conştiinţele celor ce l-au 


ascultat atunci, în această noapte numită de unul dintre noi 
„noaptea ucigătorilor de vise”. 

Autodemascările celor care au luat atunci cuvântul au 
urmat toate acelaşi tipic, pe care-l cunoşteam din 
scrisoarea lui Gyr citită cu câteva luni în urmă. Mai întăi, 
veştejirea fără menajamente, în cuvinte dure şi cât mai 
pline de venin, a trecutului şi lepădarea, ca de necuratul, de 
acest trecut. Apoi osanalele de rigoare ridicate regimului şi 
statului comunist şi, în sfârşit, angajamentul solemn rostit 
ca un jurământ. 

Deşi rostite după un anumit tipic şi obligate toate să se 
încadreze în baremul impus de reeducatori, aceste luări de 
cuvânt au fost totuşi, pentru un observator atent, foarte 
diferite unele de altele. Oricât s-ar fi străduit să pară 
degajaţi şi convingători, unii dintre vorbitori nu şi-au putut 
ascunde, totuşi, zbuciumul sufletesc şi imensa tragedie pe 
care o trăiau. Biriş, de exemplu, şi-a citit discursul fără să 
ridice ochii din hârtiile pe care le avea în mână, cu o 
intonaţie monotonă, care, aparent, nu spunea nimic altceva 
decât spuneau cuvintele. Dacă făceai însă abstracţie de 
înţelesul cuvintelor şi pătrundeai dincolo de ele, aveai 
impresia că asculţi un psalm de câinţă, o rugăciune a unui 
păcătos care se roagă pentru iertare. De altfel, Biriş nu a 
putut supravieţui mult acestei cumplite prăbuşiri. leşit 
afară, „în libertate”, nemaiputând suporta mustrările de 
conştiinţă, s-a sinucis. Unii spun că ar fi fost asasinat de 
securitate. Oricum, moartea lui este strâns legată de ceea 
ce s-a întâmplat în acea noapte la Aiud. 

Alţii, însă, au fost atât de vehemenţi, atât de înverşunaţi în 
a ponegri trecutul -pe al lor şi pe al altoraâncât ascultându- 
i, nu puteai să nu te înfiori. Unii erau atât de încrâncenaţi şi 
puneau atâta ură în rechizitoriul pe care şi-l făceau lor 
înşişi şi altora - morţi sau vii - altădată dragi sufletului lor, 
încât, ca om, nu puteai să nu simţi o mare jenă pentru 
condiţia umană. Există, fără îndoială, o voluptate a 
prăbuşirilor. 


VI. DEMOLAREA IDOLILOR (3). 

Pentru că unii dintre cei care parcurg prezentul demers 
nu-l înţeleg sau îl înţeleg în felul lor, mă simt obligat să 
repet precizările pe care le-am făcut, încă de la început, în 
legătură cu rostul acestuia. Spuneam atunci că mi-am 
asumat această ingrată sarcină nu pentru a încrimina sau 
scuza căderile, ci pentru a scoate în evidenţă metodele 
inumane întrebuințate de călăi -pentru a înfrânge 
rezistenţa victimelor şi pentru a aduce conştiinţele în 
situaţia de a se sinucideprecum şi pentru a explica 
mecanismele psihologice ale căderilor. Faptul că în 
reeducarea de la Aiud ca şi în cea de la Piteşti, oameni 
aduşi în situaţia limită s-au comportat omeneşte, adică s-au 
îndoit, s-au lepădat, au renegat şi s-au renegat, acest lucru 
nu-i dezonorează pe ei, ci pe cei ce i-au adus, prin torturi 
fizice şi sufleteşti, în această situaţie. 

„L-ai desfiinţat pe Gyr” mi-a spus în treacăt, cu o urmă de 
reproş în glas, un cunoscut pentru care am o deosebită 
consideraţie, iar un altul mai dur, m-a acuzat chiar că, 
scriind despre aceste lucruri, fac jocul puterii 
neocomuniste. Aceste reproşuri m-au îndurerat pentru că, 
trebuie să mărturisesc, mă număr printre cei care-l 
venerează pe Gyr. Acesta este prea mare (mă refer, nu la 
poet care este deja unanim recunoscut, ci la statura lui 
morală) ca să poată fi desfiinţat. 

Atât el cât şi ceilalţi pe care i-am pomenit aici au în urma 
lor un atât de mare capital de suferinţă şi de jertfe încât nu 
au nevoie să li se ascundă omeneştile lor înfrângeri. Pentru 
că, atât căderea lor cât şi căderea tuturor celor care au 
acceptat reeducarea sunt tot atât de omeneşti ca şi 
lepădarea lui Petru. De aceea explicarea circumstanțelor 
care au dus la căderea lor, departe de a le ştirbi aura 
eroică, scoate în evidenţă măreţia eroismului lor. 
Demonstrează că, oameni fiind, au fost capabili să trăiască, 
atât amar de vreme, eroic. Căci „nu este greu să mori ca un 
erou, este greu să trăieşti ca un erou”. 


Şi apoi, încă ceva. De ne vom abţine şi nu vom depune 
mărturie despre ceea ce s-a întâmplat atunci, există riscul 
ca cei de mâine să scrie istoria doar după documentele 
(scrisoarea lui Gyr, declaraţiile celorlalţi, etc.) pe care călăii 
neamului românesc le-au fabricat şi le conservă pentru 
posteritate. 

În acest sens este edificatoare discuţia care a avut loc 
între un anchetator şi un anchetat în timpul instrumentării 
parodiei de proces intentat presupuşilor iniţiatori ai ororilor 
de la Piteşti. După ce a semnat, în urma a zile şi nopţi de 
tortură, declaraţia care i se cerea, cel anchetat a spus 
anchetatorului: „Nu vă daţi seama că la prima ocazie voi 
retracta tot ce m-aţi silit să recunosc în această declaraţie şi 
că această retractare, chiar dacă nu-mi va mai servi mie, va 
servi, mai târziu, la stabilirea adevărului”. La aceasta 
anchetatorul i-a răspuns cu cinism: „le asigur că nu vei 
avea această ocazie şi că după 50 sau 60 de ani, când nu vei 
mai fi nici tu şi nu voi mai fi nici eu, istoria se va scri după 
asta”. Şi apucând cu două degete foile cu declaraţia 
proaspăt semnată le flutură pe sub nasul nefericitei sale 
victime. 

Prin producţia sa literară, Gyr şi-a asigurat un loc de 
frunte în istoria literaturii, iar prin suferinţele şi jertfele 
sale şi-a asigurat şi un loc în veşnicie. Este de datoria 
noastră, a celor care am supravieţuit urgiei, ca spunând 
adevărul despre ceea ce s-a întâmplat atât cu el cât şi cu 
ceilalţi, să le asigurăm, lor şi cauzei pe care ei au slujit-o, 
locul ce li se cuvine în istorie. Avem, deci, datoria să 
depunem mărturie, ca nu cumva viitorimea să scrie numai 
după documentele infamante pe care ticăloşii le-au pregătit 
în acest scop. 

Nu întâmplător, ultimul căruia colonelul Crăciun i-a dat 
cuvântul, în acea noapte de pomină, a fost părintele 
Stăniloaie. Buni cunoscători ai psihologiei deţinuţilor, cei 
care au gândit şi pus în aplicare reeducarea erau conştienţi 
că dacă oamenii pot fi determinaţi, prin diferite metode, să 


renunţe la convingerile lor politice, la orgolii personale şi, în 
general, la toate deşertăciunile acestei lumi, nu în aceeaşi 
măsură pot fi determinaţi să renunţe la Dumnezeu. De 
aceea li s-a făcut o concesie. Sau li s-a dat iluzia că li se face 
o concesie, permiţându-li-se să şi-L. păstreze pe Dumnezeu 
şi acest lucru le-a fost anunţat prin cuvântul eminentului 
teolog care a fost părintele Dumitru Stăniloaie. Problema 
pe care acesta a pus-o în discuţie a fost posibilitatea 
coexistenţei creştinismului cu socialismul. Deşi discursul 
său, diluat şi aproape confuz (părintele Stăniloaie nu era 
deloc un bun orator şi pe deasupra mai era şi timorat), nu a 
prea satisfăcut pe colonelul Crăciun, mai ales datorită 
stângăciilor de la sfârşitul expunerii când a trebuit să-si i-a 
angajamente, a avut, totuşi, un impact deosebit asupra 
deţinuţilor. Le-a creat sentimentul că păstrându-si-L. pe 
Dumnezeu îşi vor putea salva sufletele şi acest sentiment i-a 
ajutat să treacă mai uşor peste vicisitudinile momentului 
respectiv. 

În aceeaşi noapte, toţi cei pregătiţi pentru eliberare au 
fost puşi în libertate, în afară de cinci dintre cei ce îşi 
făcuseră autodemascările (la serviciile părintelui Stăniloaie 
se renunţase) care au fost reţinuţi, la dispoziţia Ministerului 
de Interne, pentru a da o nouă reprezentaţie, de data 
aceasta în faţa altor spectatori... Au fost cazaţi într-un hotel 
din Aiud iar ziua erau luaţi cu maşinile şi duşi să viziteze 
împrejurimile. După câte se pare, au vizitat Hunedoara, 
Clujul, câteva Gospodării de Stat şi câteva şantiere de 
construcţii „entuziasmându-se” de nemaipomenitele 
realizări ale regimului. 

Exact după o săptămână de la prima reprezentaţie, tot 
noaptea şi tot în sala mare a Clubului au fost aduşi, din 
Celular şi din Zarcă, alţi deţinuţi care au ascultat, cu 
aceeaşi stupefacţie ca şi cei din prima serie, 
autodemascările celor cinci care acum erau, deja, „oameni 
liberi”. 


La această a doua reprezentaţie au fost aduse din Zarcă 
sau din alte cotloane ale Aiudului şi câteva personalităţi de 
marcă din ierarhia superioară a Mişcării Legionare. Astfel, 
la declaraţiile făcute de cei cinci în acea noapte au 
participat: profesorul Nicolae Petraşcu, Secretar General al 
Mişcării Legionare, avocatul Nistor Chioreanu, 
Comandantul legionar al Ardealului, avocatul Radu 
Mironovici, Comandant al Bunei-Vestiri şi prinţul Alexandru 
Ghica, fostul Director General al Siguranţei Statului. Dintre 
aceştia doar prinţul Ghica mai fusese purtat prin diferite 
Cluburi, fiind unul dintre clienţii preferaţi ai ironiilor lui 
Crăciun. După câte se pare, ceilalţi erau scoşi la vedere 
pentru prima dată. 

Pe lângă declaraţiile-rechizitoriu pe care le făcuseră şi cu 
ocazia primei reprezentații, cei cinci au prezentat cu lux de 
amănunte şi realizările regimului de care ei luaseră act cu 
ocazia vizitelor făcute în cele şase zile cât au stat la 
dispoziţia Ministerului de Interne. Şi probabil că ei nu au 
fost prea convingători în pledoaria lor, căci colonelul 
Crăciun s-a arătat foarte nemulţumit de pasivitatea sălii, 
care nu a reacţionat aşa cum s-ar fi aşteptat el. Este 
adevărat, unii ascultau cu oarecare interes, dar niciunul nu 
a avut motive să se entuziasmeze. 

Spre deosebire de ceea ce se întâmplase cu o săptămână 
în urmă, când cuvântaseră doar cei care erau programaţi 
să o facă, de data aceasta au mai luat cuvântul şi alţii, în 
special şefi de reeducare, care s-au întrecut în a se 
entuziasma de ceea ce aflaseră că se realizase afară. Unul 
dintre aceştia, pentru a se evidenția în faţa lui Crăciun, l-a 
somat pe Nicolae Petraşcu să-si exprime şi el punctul de 
vedere în legătură cu cele auzite. Nicolae Petraşcu, care 
multă vreme fusese imobilizat de un rebel reumatism 
poliarticular, a încercat cu greu să se ridice pentru a 
răspunde celui care îl provocase, dar colonelul Crăciun l-a 
oprit zicându-i: „Lasă Petraşcule, acum stai şi ascultă! Vei 
vorbi şi tu, dar vei vorbi când vom vrea noi şi cum vom vrea 


noi”. Cu această ocazie, pe colonelul Crăciun sau l-a luat 
gura pe dinainte, sau ela vrut, pur şi simplu, să fie cinic, 
recunoscând că, de fapt, cei ce acceptă să-si facă 
autodemascarea, nu spun ceea ce ar vrea ei să spună, ci 
spun ceea ce li se cere. 

Am pomenit mai înainte care au fost metodele pe care 
educatorii le-au întrebuințat pentru a determina pe aceşti 
oameni să capituleze: şantajul, amenințările, promisiunile, 
foamea, frica, frigul şi multe alte posibilităţi de 
constrângere pe care cei ce se credeau stăpâni absoluţi pe 
destinul celor lipsiţi de libertate, le aveau la îndemână. Mai 
greu de înţeles sunt mecanismele psihologice ale acestor 
căderi. Ce resorturi s-au dereglat în sufletele acestor 
oameni care până atunci trăiseră eroic şi fuseseră 
monumente de demnitate şi de abnegaţie pentru cauza pe 
care o slujeau, de au acceptat să abdice de la principiile lor 
de viaţă? Explicații există. Eu mă voi mărgini să evoc aici 
una singură pe care o consider a fi cea mai importantă. 
Trebuie observat că toţi aceşti oameni asupra cărora „s-a 
lucrat” intens pentru a fi îngenunchiaţi, nu mai erau tineri. 
Toţi erau spre 60 sau chiar trecuţi de 60 de ani. Şi, numai 
când eşti tânăr eşti nemuritor. Numai când eşti tânăr eşti 
capabil de nebunii sublime şi de gesturi nesăbuite. Pe 
măsură ce înaintezi în vârstă însă, devii mai grijuliu faţă de 
propria-ţi persoană, mai egoist chiar, iar instinctul de 
conservare ţi se exacerbează. Cu alte cuvinte, pe măsură ce 
îmbătrâneşti te cuminţeşti. Şi s-a dovedit că şi idolii noştri 
de atunci nu s-au putut sustrage acestei fatalităţi. 

VII. INTENSIFICAREA AC [IUNII DE REEDUCARE. 

Impactul pe care aceste căderi „mediatizate” ale celor ce 
fuseseră exemplu şi îndemn l-a avut asupra celorlalţi 
deţinuţi a fost covârşitor. După fiecare astfel de spectacol 
cu măiestrie regizat şi pus în scenă de colonelul Crăciun, 
rândurile celor „refractari” reeducării se răreau. Şi aceasta 
cu atât mai mult cu cât acum rezistenţa oamneilor era 
erodată şi de un alt factor şi anume, de mirajul libertăţii. 


Căci, concomitent cu acţiunea de compromitere a 
personalităţilor, întemniţaţilor li s-a oferit o alternativă şi 
aceasta i-a făcut extrem de vulnerabili. Înainte de 
declanşarea acţiunii de reeducare, ei erau puternici pentru 
că nu mai aveau nimic de pierdut. Li se luase tot. Libertate, 
linişte sufletească, speranţă. Fuseseră detronaţi până şi din 
demnitatea de oameni. În aceste condiţii, între ei şi 
asupritorii lor era o continuă stare de beligeranţă. Unii 
loveau şi împilau, iar ceilalţi se îndârjeau să reziste, primind 
cu demnitate loviturile şi neabdicând de la crezurile lor. Cu 
cât asuprirea era mai mare şi asupritorii mai neoameni, cu 
atât rezistenţa morală a celor asupriţi creştea şi odată cu ea 
creştea şi convingerea că dreptatea este de partea lor. 
După atâţia ani de suferinţă şi de deziluzii, celor mai lucizi 
dintre ei le era clar că „americanii nu vor mai veni” şi că, 
pentru o lungă perioadă istorică ţara şi, deci şi ei fuseseră 
abandonaţi întunericului. 

În aceste condiţii, cei mai mulţi dintre ei se împăcaseră cu 
gândul că s-ar putea să sfârşească în temniţă sau, în cel mai 
fericit caz, să-si irosească viaţa aici până la expirarea 
pedepsei. Aşa stând lucrurile, singura lor grijă era, deci, să 
suporte cu demnitate tot ceea ce le era hărăzit şi să încerce 
să rămână credincioşi propriei lor conştiinţe. „Mai presus 
de orice rămâi credincios ţie însuţi” era versul din 
Shakespeare pe care îl găseai scrijelit pe pereţii fiecărei 
celule şi pe care aproape fiecare deţinut îl murmura ca pe 
un memento ori de câte ori îndoiala şi duhul deznădejdii i se 
cuibăreau în suflet. Această atitudine care era a celor mai 
mulţi, a contaminat şi pe ceilalţi, pe cei puţini şi astfel se 
explică comportamentul unitar al deţinuţilor din Aiud, 
comportament care scotea din sărite aparatul politic şi 
conducerea închisorii. Odată cu declanşarea reeducării 
însă, această unitate comportamentală s-a spart. Oferindu- 
li-se o alternativă, acestor oameni năpăstuiţi li se oferea, de 
fapt, posibilitatea de a alege între două moduri de a se 
sinucide: moral sau biologic. Şi fiecare a ales după cum i-a 


fost felul. Trebuie însă să specificăm că această posibilitate 
de alegere am avut-o numai noi, marea masă a deţinuţilor, 
pentru că cei puţini (personalităţile) trebuia numai să se 
sinucidă. Şi pentru aceasta li s-au creat toate condiţiile. 
Dacă au fost unii care nu au făcut-o, meritul nu este numai 
al lor, ci şi al lui Dumnezeu care, încă dintru început, le-a 
picurat în suflete ceva deosebit. 

Probabil că „circul” din ianuarie 1963 (şedinţa de 
autodemascare a celor şase fruntaşi legionari: Biriş, Vojen, 
preotul Dumitrescu-Borşa, etc.) nu a dat rezultatele 
scontate, deoarece atât Crăciun cât şi ceilalţi politruci au 
dat, în perioada imediat următoare, uşoare semne de 
nemulţumire şi chiar de nervozitate. De aceea, chiar în 
cursul aceleiaşi luni, au luat o serie de măsuri menite să 
accelereze şi să mărească „randamentul” acţiunii de 
reeducare. Noi nu aveam de unde şti atunci şi nici cum 
bănui că această acţiune trebuia încheiată până la o 
anumită dată (cu alte cuvinte, „lucrarea avea un termen fix 
de predare” şi că rezultatele trebuia să fie de sută la sută. 

În primul rând ei au purces la o nouă regrupare pe celule 
a celor refractari. Pe cei mai înverşunaţi dintre aceştia i-au 
dus la Zarcă sau pe o secţie special amenajată în Celular 
unde li s-a aplicat un regim extrem de sever. Pe alţii (un lot 
de vreo două sute de inşi) selectaţi dintre cei mai tineri, 
consideraţi apți de muncă, ne-au dus, contrar uzanţei, fără 
nici o formalitate prealabilă, în fabrică. De ce în fabrică? 
Pentru că, în acea perioadă, fabrica era considerată a fi o 
veritabilă groapă cu lei. Toţi cei de aici erau sau reeducaţi 
deja, sau în curs de reeducare şi toţi aşteptau cu nerăbdare 
eliberarea care întârzia, credeau ei, din cauza noastră. 
Fiecare dintre noi aveam printre ei prieteni sau cunoscuţi 
care s-au simţit obligaţi „să ne deschidă ochii” şi să ne 
convingă să acceptăm reeducarea. Şi aceasta nu era tot. 
Aici reeducatorii dispuneau şi de alte posibilităţi de 
stimulare a oamenilor. Celor ascultători li se permitea să 
scrie acasă şi să primească lunar câte un un pachet de 5 


kg., iar cel ce se evidenția în mod deosebit primea chiar şi 
vorbitor. Şi nu era deloc uşor să rezişti acestor tentaţii în 
situaţia în care ani de zile nu mai ştiai nimic de cei dragi. Şi 
totuşi au fost destui care au rezistat. 

Între timp, în incinta închisorii propriu zise, munca 
educativă, cum era numită oficial această adevărată crimă 
săvârşită împotriva conştiinţelor, continua cu aceeaşi râvnă 
şi în fabrică. Cluburile de aici şi-au intensificat activitatea 
lor şefii acestora au primit indicaţii să fie mai fermi şi mai 
fără menajamente cu cei ce-ar fi încercat să trişeze sau să 
se eschiveze de la lucrările clubului respectiv. În fiecare 
dimineaţă ei raportau ofițerului politic sau, uneori, chiar lui 
Crăciun personal despre rezultatele obţinute în ziua 
precedentă şi primeau instrucţiuni în legătură cu ceea ce 
trebuia să întreprindă în ziua respectivă. 

Nici cei izolaţi în Zarcă şi pe Celular nu au fost ignoraţi. În 
afară de regimul deosebit de sever care li se administra 
pentru a fi aduşi la sentimente mai bune, periodic în 
celulule lor erau introduşi prieteni sau cunoscuţi de-ai lor 
reeducaţi deja, cu misiunea de a-i convinge să renunţe la 
atitudinea lor sinucigaşă şi să accepte, fie chiar şi numai 
formal, reeducarea. Încercările acestea repetate de a 
înfrânge cerbicia celor izolaţi în Zarcă au culminat cu 
şedinţa din luna martie 1964. Atunci, aproape toţi locatarii 
acestei sinistre hrube, cu excepţia celor imobilizaţi la pat, 
au fost scoşi la Club şi întâmpinați de colonelul Crăciun care 
i-a anunţat că au fost aduşi aici pentru a se întâlni cu trei 
deţinuţi de pe alte secţii, care au cerut cu insistenţă să li se 
permită acest lucru. După o scurtă cuvântare în care le-a 
recomandat să-i asculte cu atenţie pe cei trei care le vor 
spune lucruri interesante, colonelul Crăciun a părăsit sala şi 
locul lui a fost luat de avocatul Stere Mihalexe, asistentul 
universitar Octavian Paleologu şi Petre Tocu. Toţi trei erau 
cei mai zeloşi şi mai convingători şefi de colective de 
reeducare. Primul care a luat cuvântul a fost Stere 
Mihalexe care a vorbit despre necesitatea schimbării 


mentalităţii deţinuţilor şi despre reorientarea lor politică. 
Apoi Petre Tocu a vorbit ceva despre tineret şi despre 
educaţie, cu referiri speciale la educaţia tineretului legionar 
şi, în sfârşit, Octavian Paleologu a ţinut o doctă conferinţă 
despre misticism. Oamenii i-au ascultat impasibili şi nu s-au 
prea înghesuit să pună întrebări, aşa că şedinţa aceasta s-a 
soldat, spre deziluzia lui Crăciun, cu un eşec lamentabil. 

Cel mai important eveniment însă, care a avut loc în 
această perioadă, a fost, fără îndoială, şedinţa în care şi-a 
făcut demascarea şi a vestejit activitatea Mişcării 
Legionare, Nicolae Petraşcu. Dat fiind importanţa 
personajului (Nicolae Petraşcu era Secretarul General al 
Mişcării Legionare), colonelul Crăciun s-a ocupat personal 
de pregătirea acestuia pentru spovedanie. Şi nu l-a lăsat să 
vorbească decât atunci când a fost sigur că va vorbi aşa 
cum i-a indicat el să vorbească. Cât se va fi străduit şi ce 
metode va fi întrebuințat Crăciun ca să-l convingă pe 
Petraşcu să facă acest lucru nu o vom afla poate niciodată. 
Cert este că şi el, ca şi toţi ceilalţi de dinaintea lui, şi-a 
recitat cuminte lecţia în faţa a sute, poate chiar o mie de 
deţinuţi. Şi aceasta pentru că închisoarea a fost pregătită 
special pentru acest eveniment. Deoarece sala Clubului 
mare nu avea decât câteva sute de locuri, administraţia 
închisorii a recurs la un sistem la care nu mai recursese 
niciodată până atunci. A făcut rost de o staţie de radioficare 
şi a instalat difuzoare atât în Zarcă, cât şi pe Celular, aşa 
încât aproape toţi deţinuţii au ascultat litania profesorului 
Petraşcu. Evenimentul a avut loc pe la începutul toamnei 
anului 1963, prin octombrie pare-mi-se. Expunerea a fost 
prefațată de şeful Clubului mare, avocatul Stere Mihalexe 
care, adresându-se colonelului Crăciun, a scos în evidenţă 
succesele obţinute de el în cadrul colectivului de reeducare 
pe care-l conducea. Apoi, după osanalele de rigoare ridicate 
partidului şi regimului, l-a anunţat la cuvânt pe profesorul 
Nicolae Petraşcu. 


Acesta şi-a început expunerea greoi, cu vocea strangulată 
de nefuncţionarea normală a coardelor vocale (profesorul 
Petraşcu stătuse foarte mult timp singur), cu unele repetiţii 
şi chiar cu unele poticniri. Treptat însă a început să 
vorbească mai fluent şi după câteva minute să se exprime 
oarecum normal. Expunerea sa era concepută după acelaşi 
tipic ca şi a celorlalţi, dovadă că avea aceeaşi sursă de 
inspiraţie, numai că a fost mult mai amplă şi mai stufoasă. 
Profesorul Petraşcu a vorbit aproape zece ore, în două zile 
la rând, abordând diferite aspecte „criminale” ale activităţii 
Mişcării Legionare şi insistând, mai cu seamă, asupra 
perioadei de după război când această Mişcare a complotat 
direct împotriva regimului popular proaspăt instaurat la 
noi. A vestejit şi el ca şi toţi ceilalţi memoria lui Corneliu 
Zelea Codreanu şi a denunţat şi înfierat uneltirile lui Horia 
Sima a cărui colaborator apropiat a fost. 

Înainte de a sfârşi această lungă litanie pe care a citit-o 
şezând pe un scaun, din cauza anchilozei reumatice de care 
suferea, nu a omis, pentru că nu avea voie să omită, să 
laude partidul şi regimul şi să-si ia angajamentele de 
rigoare. 

VIII. DIVERSIFICAREA MIJLOACELOR DE 
„CONVINGERE”. 

Pe măsură ce timpul trecea era tot mai evident faptul că 
nu îndreptarea „păcătoşilor” şi redarea lor celei mai 
„drepte” şi „umane” societăţi îi interesau pe „duhovnicii” 
Aiudului, ci cu totul altceva. De altfel, unii dintre ei, în 
discuţii particulare (nu în public) cu unii dintre noi, 
recunoşteau cu cinism acest lucru. Îmi amintesc că 
discutând odată cu unul din adjuncţii lui Crăciun (colonelul 
Iacob sau Nodeţ?) care mă chemase să mă „prelucreze”, i- 
am spus, încercând să-mi justific refuzul de a accepta 
reeducarea, că nu pot face acest lucru deoarece, dat fiind 
situaţia în care mă aflu, aş putea fi suspectat de oportunism 
şi de nesinceritate. Şi, pentru a îndepărta discuţia de la 
cazul meu, l-am întrebat: „Dumneavoastră chiar credeţi că 


toţi cei care au acceptat să-si facă autoprezentarea şi s-au 
dezis de trecutul şi de crezul lor sunt sinceri? Nu cumva, 
tentaţi de preţul pe care ni-l oferiţi (libertatea), s-au făcut 
frate cu dracul până vor trece puntea?”. „Nu ne interesează 
sinceritatea voastră - mi-a replicat el - ci ne interesează 
compromiterea voastră, sinuciderea voastră morală”. Şi 
arătând spre un dosar voluminos de pe biroul lui, continuă: 

Uite, aici am „certificatele de deces” ale tuturor celor care 
şi-au făcut autoprezentarea. Şi te asigur că, mai curând sau 
mai târziu, îl voi avea şi pe al tău. „Certificate de deces?” 
am întrebat eu, mimând nedumerire. „Certificate de deces 
moral” - mi-a explicat el şi apoi a continuat: „Să vă intre 
bine în cap că, în situaţia în care sunteţi, nu aveţi altă 
alternativă decât fie să vă sinucideţi moral, fie, ajutaţi de 
noi, să muriţi de-adevăratelea”. „Şi dacă totuşi, unii dintre 
noi se vor încăpăţâna şi vor refuza să moară?” l-am întrebat 
eu maliţios, pentru că observasem că începe să se enerveze. 
„Nu avea grijă - vă vom crea noi toate condiţiile pentru 
asta!” şi chemând gardianul, m-a expediat în celulă 
oarecum iritat, fie de insolenţa mea, fie de slăbiciunea de 
care dăduse el însuşi dovadă, lăsându-se antrenat într-o 
astfel de discuţie. 

Şi, într-adevăr, s-au ţinut de cuvânt, creându-ne condiţii să 
murim, fie într-un fel, fie în altul. După „spovedania” lui 
Petraşcu, care se pare că nu a dat rezultatele scontate, în 
toamna anului 1963 şi în iarna care a urmat, tratamentul 
aplicat „recalcitranţilor” (şi în mod deosebit celor „găzduiţi” 
în Zarcă) s-a înăsprit considerabil. Regimul alimentar s-a 
înrăutățit din zi în zi, sfârşind prin a cobori cu mult sub 
limita supravieţuirii, iar pe măsură ce frigul se înteţea, 
pedepsele deveneau tot mai frecvente. Se încetăţenise la 
Aiud, din iniţiativa conducerii, bineînţeles, o anumită 
practică. Vara nu se prea dădeau pedepse cu izolarea, 
pentru că, fiind cald, cel pedepsit nu ar fi suferit destul. 
Rapoartele întocmite de gardieni în timpul verii, prin care 
se cereau pedepsirea anumitor deţinuţi pentru reale sau 


pretinse încălcări ale unor regulamente absurd de 
inumane, erau păstrate la biroul politic al închisorii şi 
toamna târziu, când începea frigul, erau scoase de la 
naftalină şi date spre execuţie. Şi în acea iarnă (1963-1964) 
astfel de rapoarte au fost parcă mai multe ca oricând. 
Pentru a intimida şi demoraliza oamenii, au fost scoase din 
arhivă rapoarte întocmite de gardieni în anul precedent 
(1962), care, din diferite motive, nu fuseseră aprobate. În 
felul acesta, fiecare locatar al Zărcii avea de executat un 
număr considerabil de zile de izolare, unii depăşind chiar 
suta. În acel an, deţinuţilor din Zarcă nu li s-a schimbat 
echipamentul de vară (pantaloni scurţi şi zeghe de doc) 
decât târziu, pe la jumătatea lunii decembrie. De asemenea, 
lemne pentru foc nu li s-a dat decât la sfârşitul acelei luni, 
atunci când a căzut prima zăpada. Desigur, niciunul dintre 
cei pedepsiţi nu a apucat să facă toate zilele de izolare pe 
care le avea de executat şi aceasta nu datorită clemenţei 
conducerii închisorii, ci pur şi simplu pentru că nu erau 
celule suficiente de ispăşire. S-a avut totuşi grijă ca niciunul 
dintre cei pedepsiţi, chiar bolnav fiind, să nu scape fără a 
ispăşi cel puţin o parte din pedeapsă. Este edificator din 
acest punct de vedere, cazul învățătorului invalid Ion 
Arghiropol, care, deşi grav bolnav, la puţin timp după ce 
ispăşise o pedeapsă de cinci zile, a fost luat din celulă 
pentru a executa, de data aceasta, o pedeapsă de zece zile. 
În asemenea cazuri gardianul era neîndurător, justificând 
că el nu face altceva decât să execute un ordin. Astfel că 
învățătorul Arghiropol a fost dus mai mult târâş la izolare, 
de unde, însă, după două zile a fost adus pe targă înapoi în 
Zarcă şi izolat chiar acolo, din ordinul celui care îl absolvise 
de pedeapsă (colonelulCrăciun, probabil). A zăcut țintuit la 
pat câteva săptămâni, până s-a desprimăvărat, şi, în toată 
această perioadă, nu a primit nici un fel de asistenţă 
medicală, aceasta fiindu-i condiţionată de acceptarea 
reeducării. Şi cazul lui Arghiropol nu a fost un caz singular. 
Tuturor celor care erau în situaţia lui li se refuza asistenţa 


medicală şi doar când intra câte unul în comă era dus, în 
sfârşit, la spital, unde i se dădea o îngrijire de cele mai 
multe ori superficială. 

Dar cea mai criminală măsură luată de colonelul Crăciun 
în această perioadă, de comun acord cu medicii civili ai 
închisorii, se pare, a fost aceea de a împrăştia prin celule cu 
oameni sănătoşi (necontaminaţi de t.b.c.) pe cei bolnavi de 
tuberculoză! Şi aceasta numai pentru a-i determina pe cei 
sănătoşi să cedeze. Şi au fost unii care, îngroziţi de 
perspectiva îmbolnăvirii, au cedat. 

Cam după o lună de zile de la „spovedania” lui Nicolae 
Petraşcu (sfârşitul lui noiembrie), staţia de radioficare a fost 
pusă din nou în funcţiune. De data aceasta colonelul 
Crăciun, după o scurtă introducere, ni l-a prezentat pe 
vorbitorul zilei, doctorul Alexandru Popovici. Mai întâi a 
creionat sumar personalitatea acestuia, prezentându-ni-l ca 
pe un om de o vastă cultură şi ca pe un renumit chirurg, 
doctorul Popovici fiind un autentic savant, dublat de un 
cărturar în adevăratul sens al cuvântului. Apoi a subliniat 
faptul că, vezi Doamne, acesta l-a rugat insistent să-i 
permită ca, după ce îşi va prezenta declaraţia de 
desolidarizare de trecut şi de Mişcarea Legionară, să 
citească în faţa deţinuţilor un studiu pe care l-a întocmit din 
proprie iniţiativă şi pe care l-a intitulat Fişele antropo- 
psiho-analitice ale lui Corneliu Codreanu şi Horia Sima. „Şi 
bineînţeles că eu nu mă opun - a continuat el - după cum 
nu mă voi opune nici unuia dintre voi care ar cere să 
vorbească pe teme asemănătoare, de la acest microfon”. Şi 
a încheiat dând cuvântul doctorului Popovici. 

Acesta, după ce a adresat câteva cuvinte convenţionale 
colonelului Crăciun şi i-a mulţumit pentru faptul că i-a 
permis să-si prezinte ideile în faţa deţinuţilor, a început să- 
si citească autodemascarea care nu s-a deosebit cu nimic de 
şablonul obişnuit al autodemascărilor. Aceeaşi denigrare a 
trecutului, aceleaşi osanale ridicate regimului comunist şi 
aceleaşi angajamente de fidelitate faţă de acest regim. A 


urmat apoi expunerea studiului anunţat. În întocmirea 
acestui pretins studiu, doctorul Alexandru Popovici s-a 
folosit atât de observaţiile sale asupra celor doi „subiecţi” 
(pe care i-a cunoscut personal şi în preajma cărora a 
gravitat un timp) cât şi pe un bogat material documentar, 
pus la dispoziţie de aparatul politic al închisorii Aiud, dar şi 
de unele securităţi regionale sau chiar de Ministerul de 
Interne. S-a mai folosit, de asemenea, de mărturiile unor 
cunoscuţi care, ca şi el, au trăit un timp în preajma celor doi 
lideri naţionalişti. 

În prima parte a expunerii sale, doctorul Popovici a 
prezentat zestrea ereditară a celor doi, precum şi 
influenţele pe care, atât educaţia şi formaţia lor culturală, 
cât şi mediul social în care au trăit şi s-au dezvoltat, l-au 
avut asupra conturării personalităţii lor. Apoi s-au străduit 
să descopere fiecăruia dintre ei câte o obsesie mistică, care 
să le justifice activitatea. Corneliu Codreanu se considera - 
pretindea în studiul său doctorul Popovicipurtătorul unei 
misiuni mesianice de salvare a Neamului, iar Horia Sima, 
depozitarul virtuţilor eroice ale înaintaşilor. 

Şi pentru a face pe placul celor care i-au comandat studiul, 
căci era evident pentru oricine că studiul respectiv fusese 
comandat, doctorul Popovici a mai descoperit fiecăruia din 
ei şi alte trăsături patologice, care ar explica -pretindea 
elcomportamentul deviant al acestora. Cu această oazie au 
fost scoase la ivelă o serie de fapte infamante comise de cei 
doi, necunoscute nici chiar de seniorii Mişcării Legionare. 
Dar cea mai mare crimă săvârşită de aceştia a fost, 
conchidea doctorul Popovici, împiedecarea pătrunderii în 
ţara noastră a ideilor socialismului ştiinţific şi a învățăturilor 
marxist-leniniste! 

Colonelul Crăciun l-a felicitat pe doctorul Popovici pentru 
documentata sa expunere şi a anunţat că în curând vor mai 
face asemenea comunicări şi alţi deţinuţi, pomenind, cu 
această ocazie şi numele lui Eugen Teodorescu şi Alexandru 
Constant. Dar după aceea lucrurile s-au precipitat şi la 


staţia de radioficare nu a mai vorbit nimeni. Începând cu 
primele luni ale lui 1964, acţiunea de reeducare a intrat 
într-o altă fază. 

Căderile nu au fost toate la fel. Unii au căzut rostogolindu- 
se, alţii au alunecat lin pe pantă în jos acceptând calculat, 
pentru a supravieţui, compromisul, iar alţii (cei mai mulţi) 
au căzut firesc, omeneşte, lepădându-se de trecut şi de 
crezul lor aşa precum Petru s-a lepădat, în moment de 
cumpănă, de învățătorul lui. Unii (puţini la număr), căzând 
s-au şi ticăloşit, dar cei mai mulţi au rămas, totuşi oameni şi, 
cu Petru, s-au câit pentru omeneasca lor slăbiciune şi, prin 
viaţa pe care au dus-o mai apoi, şi-au răscumpărat căderea. 

Îmi spunea atunci, în acel timp de cumplită urgie, cu o 
infinită tristeţe în glas, un prieten care fusese un luptător 
de nădejde, dar care până la urmă cedase: „N-aş vrea să fiu 
înţeles greşit. Atât mi-a fost menirea. Sunt, nu înfrânt, ci 
terminat. Nu mai pot lupta pentru o cauză pe care, deşi nu 
o cred pierdută, simt că nu o mai pot sluji. Sunt sigur că sub 
specie aeternitas dreptatea e de partea noastră, dar nu pot 
să nu constat că, în acest ceas al istoriei, nu lumina ci 
bezna-i mai mare. Pentru moment se pare că răula 
triumfat. Cel puţin pentru timpul nostru. S-ar putea ca cei 
care ne vor urma să fie mai vrednici şi mai norocoşi decât 
noi. În ultimul timp îmi vin tot mai des în minte, ca o 
mustrare, versurile lui Gyr din Balada codrului fără haiduc: 
„Fie codrule s-ai parte/de-un haiduc cum n-am fost eu”. Fie 
ca ţărâna să aibă parte de luptători mai destoinici decât noi 
să risipească bezna şi să facă să triumfe lumina. Şi probabil 
că aşa va fi căci temelia acestei viitoare resurecţii am pus-o 
noi. Cu toate înfrângerile şi neputinţele noastre, noi vom fi 
rădăcinile viitorului arbore de lumină”. 

Cu toate că suna ca o justificare, această „dizertaţie” a 
prietenului meu a făcut să mă clatin, dar a avut şi darul să 
mă facă să înţeleg un lucru pe care ar trebui să-l înţeleagă 
şi cei care, din diferite raţiuni, sunt tentaţi să ne judece 
pentru neîmplinirile noastre. Am înţeles şi ar trebui să 


înţeleagă şi „vitejii” care au stat pe de lături şi care acum 
aruncă cu piatra, că noi, cei care am trăit acele cumplite 
monstruozităţi, nu am fost supraoameni. Am fost oameni ca 
toţi ceilalţi, noi am fost „robii unei credinţe”, pe care am 
slujit-o fiecare până la capătul puterilor noastre. Şi dacă 
ajunşi în situaţie limită mulţi dintre noi, forţaţi fiind, s-au 
dezis de trecut şi au „scuipat” pe ceea ce altădată au 
adorat, acest lucru nu-i dezonorează pe ei ci pe călăii lor, 
tot aşa după cum nu-i dezonorează pe unii dintre cei trecuţi 
prin Piteşti faptul că sub tortură continuă au fost forţaţi să- 
si mănânce propria scârnă. Şi unora şi altora li se anulase 
în prealabil voinţa. Iată de ce, cei care am trecut pe acolo, 
avem datoria de a depune mărturie. 

IX. FABRICA SAU GROAPA CU LEI. 

Am amintit cu altă ocazie că printre măsurile luate de 
colonelul Crăciun, la începutul anului 1963, pentru a 
intensifica şi mări randmentul „muncii” de reeducare a fost 
şi scoaterea în fabrică a unui lot de 200 de deţinuţi. Dacă 
până atunci scoaterea la muncă era considerată o favoare 
făcută celor ce acceptaseră reeducarea, de data aceasta nu 
s-a mai ţinut cont de acest criteriu, majoritatea 
componenților lotului respectiv constituind-o cei care, într- 
un fel sau altul, eram „refractari” acestei „nobile” acţiuni. 
Trebuie să menţionez faptul că printre noi nu era nici o 
personalitate mai proeminentă care prin poziţia sa ar fi 
putut să pericliteze „sănătatea” celor de aici. Toţi eram 
simpli „pioni” pe această tablă de şah şi se considera că, 
mai curând sau mai târziu, cu oarecare insistenţă, vom 
putea fi îngenunchiaţi. La început nu prea am înţeles rostul 
acestei mişcări, însă curând unii dintre noi ne-am dumirit, 
căci fabrica s-a dovedit a fi, aşa cum am mai spus-o deja, o 
adevărată groapă cu lei. Toţi cei pe care i-am găsit aici erau 
sau reeducaţi deja, sau în curs de reeducare şi toţi aşteptau 
cu sufletul la gură eliberarea. Tuturor însă li se inculcase 
ideea că eliberarea lor întârzia din cauza noastră, a acelor 
care „făceam pe grozavii”. Din aceste motive, pentru mine 


cel puţin, perioada care a urmat a fost cea mai frământată 
perioadă din destul de mulţii mei ani de detenţie. Poate 
doar numai în timpul anchetei să mai fi fost atât de 
zbuciumat sufleteşte. Pentru mine scoaterea din celulă a 
fost ca o scoatere din tranşee şi expunerea în câmp deschis 
sub tirul nemilos al inamicului. În celulă, când eram izolat 
singur mai ales, eram, parcă, mai puţin vulnerabil. Nefiind o 
persoană importantă, uneori chiar neglijat. În afară de 
regimul sever (foame, frig, mizerie) care mi se aplica mie ca 
tuturor celorlalţi care erau în situaţia mea, regim cu care 
însă mă obişnuisem, nu mi se dădea prea mare importanţă. 
Rareori (la două sau uneori chiar la trei săptămâni odată) 
eram scos, fie la club unde trebuia să asist câteva ore la 
circul de acolo, fie la „prelucrarea” câte unui ofiţer politic 
care se străduia, uneori cu duhul blândeţii, alteori cu 
ameninţări, să mă lămurească. Odată întors în celulă însă, 
aveam destul timp să mă reculeg şi să mă pregătesc pentru 
o nouă confruntare. În fabrică însă, din acest punct de 
vedere, situaţia era total diferită. Aici nu aveam nici un 
moment de respiro. Eram în permanentă alertă. Fiecare 
dintre noi, cei nou veniţi, aveam printre cei de aici prieteni 
sau cunoscuţi care încercau, unii bine intenţionaţi, alţii 
dintr-un soi de invidie, să ne convingă să acceptăm 
reeducarea, căci altă cale de urmat nu există. Era ca 
picătura chinezească. La locul de muncă, colegii de echipă 
te „prelucrau”; seara, la şedinţele de lucru ale cluburilor de 
reeducare, colegii de club te bombardau cu întrebări, una 
mai incomodă decât alta şi te somau să iei cuvântul pentru 
a-ţi fixa poziţia faţă de regim şi faţă de acţiunea de 
reeducare, iar în puţinul timp liber pe care îl aveai erai în 
permanenţă însoţit de cineva care-ţi ţinea o prelegere pe 
aceeaşi temă. 

Umbra mea din timpul liber era poetul Ion Caraion pe 
care îl cunoscusem cu ani în urmă la Jilava şi cu care mă 
împrietenisem în oarecare măsură. lon Caraion era o 
persoană foarte controversată. Suporta extraordinar de 


greu închisoarea şi ar fi fost în stare să facă orice 
compromis pentru a se elibera. De altfel, a şi făcut destule. 
Era bolnăvicios, suferea de stomac pare-mi-se, dar în mare 
măsură era şi ipohondru. Ceea ce m-a frapat la el era 
posibilitatea lui sufletească de a fi, cu aceeaşi persoană, 
sfătos şi cald chiar, în relaţiile particulare şi caustic şi rău în 
şedinţele publice. Cu mine s-a purtat în general corect şi 
am avut totdeauna impresia că, nu ştiu din ce motive, a 
încercat să mă cruţe, evitând să mă demaşte în şedinţele de 
reeducare, deşi îmi cunoştea părerile despre tot ce se 
întâmpla acolo, din discuţiile pe care le aveam cu el în 
particular, deşi el avea în clubul respectiv un fel de rol de 
acuzator public. 

Dar aceasta nu era tot. În fabrică, administraţia închisorii 
dispunea şi de alte mijloace prin care putea să te facă să te 
simţi aici, dacă nu erai „ascultător”, ca într-o veritabilă 
groapă cu lei. Dar despre aceste mijloace cu altă ocazie. 

TEAMA ŞI ISPIIA. 

Afirmam într-unul din episoadele precedente că în fabrică 
erai mult mai vulnerabil decât în condiţiile, nu severe ci 
bestial de severe, ale regimului celular. Şi explicam şi de ce. 
În celulă, pe lângă faptul că aveai răgazul necesar pentru a 
te reculege şi pentru a-ţi reîncărca bateriile, relaţiile de 
adversitate dintre tine ca victimă şi călăii tăi de dincolo de 
uşă întreţineau o anume tensiune spirituală care îţi 
alimenta, de fapt, îndârjirea căci, ştiut este, oprimarea 
potenţează puterea de rezistenţă. În noile condiţii însă, 
această adversitate era estompată de faptul că asupritorii 
nu mai acționau direct asupra ta, ci acționau prin 
intermediari. Şi intermediarul era, cel mai adesea, 
tovarăşul tău de suferinţă, cel al cărui umăr îl simţiseşi 
altădată, în momentele de restrişte, alături de umărul tău. 
Conştiinţa colectivă şi destinul comun care fuseseră de-a 
lungul anilor secretul unităţii şi tăriei noastre acționau şi 
acum, dar acționau în sens invers. Pentru a rezista în noile 
condiţii trebuia să te singularizezi şi să-ţi creezi un destin şi 


o conştiinţă individuale, lucru greu de realizat dacă nu erai 
extrem de bine structurat şi echilibrat sufleteşte. Aici, pe 
lângă faptul că erai supus unei permanente agresiuni 
morale şi nu aveai nici un moment de răgaz pentru a te 
reculege şi pentru a-ţi reîmprospăta forţele, puterea de 
rezistenţă îţi era erodată şi de spectacolul dezolant din jur 
la care erai nevoit să asişti neputincios zi de zi. Era ca pe un 
câmp de bătălie pe care rândurile luptătorilor se răreau 
necontenit. În jurul tău cădeau năruite conştiinţe şi se 
surpau fulgerate idealuri. Slujitorii altarelor cădeau lovind 
în altare, intelectuali de elită capitulau ponegrind şi 
vestejind valorile pe care altădată le slujiseră şi care îi 
consacraseră, oamenii de rând cădeau ucigându-si visele şi 
întinându-si idealurile. Era ca în apocalips. Am văzut 
oameni în toată firea care îşi făceau autodemascarea 
plângând şi zbuciumul lor sufletesc intra în rezonanţă cu 
zbuciumul tău, amplificându-l. Destinul colectiv despre care 
am amintit opera implacabil şi, în aceste condiţii, era foarte 
greu să te singularizezi şi să-ţi creezi autonomia spirituală 
necesară continuării rezistenţei. Căderea lor era într-o 
anumită măsură şi căderea ta şi acum nu deziluzia era 
sentimentul pe care îl încercai, ca atunci, la începuturile 
reeducării când asistai la astfel de spectacole, ci spaima. O 
spaimă metafizică care te paraliza şi îţi crea sentimentul 
inutilităţii luptei. Şi dacă erai tentat, conştient sau 
inconştient, să te salvezi biologic (şi câţi dintre noi nu eram 
tentaţi oare, cel puţin instinctual, să facem acest lucru?) era 
evident că nu o puteai face decât sinucigându-te moral. 
Colonelul Crăciun ne avertizase de fapt asupra acestui 
lucru atunci când, în timpul uneia dintre acele de pomină 
şedinţe cu care a debutat reeducarea, ne spusese, cu 
aroganţa-i obişnuită, aproape textual: „Nu vă faceţi iluzii 
căci nu veţi avea altă cale de urmat decât una din cele două 
pe care vi le oferim noi. Ori acceptaţi să vă reeducaţi ca să 
puteţi redobândi libertatea în condiţiile impuse de noi, ori 
vă sinucideţi. Din două una. Noi vă vom ajuta. Şi într-un caz 


şi în celălalt. Altă alternativă nu veţi avea. Comunitatea 
internaţională ne-a acceptat pe noi (era în plină eră a 
coexistenţei paşnice) şi acum tratăm cu ei de la egal la egal. 
Pe voi v-au abandonat. Nu mai aveţi ce aştepta de la ei. De 
altfel niciodată nu v-au luat în serios. V-au întrebuințat doar 
ca pe nişte unelte pentru a întreţine aici, la noi, o relaţie 
tulbure, ostilă construirii socialismului de care se temeau şi 
de care se tem încă. Aţi pretins că vreţi să faceţi „o ţară ca 
soarele sfânt de pe cer” şi aţi crezut că o puteţi face prin 
trădare. Am făcut-o noi prin muncă. Vă veţi convinge că 
aceasta este realitatea. Vă vom arăta-o în filme, vă vom 
aduce aici muncitori care să vă vorbească despre ea, vă vor 
confirma acest lucru şefii voştri care s-au plimbat prin ea şi 
au văzut-o”. 

Acum, după doi ani de la acest discurs-avertisment al 
colonelului Crăciun, era cât se poate de clar că acesta nu 
glumise. Ne demonstrase că la cele două soluţii propuse de 
el nu exista alternativă. De asemenea, se străduise, aşa 
după cum ne promisese, să ne creeze, împreună cu 
aparatul său represiv, toate condiţiile, fie pentru a ne 
determina să ne sinucidem moral, fie pentru a ne extermina 
fizic. Şi ne mai demonstrase ceva. Ne demonstrase că este 
hotărât să-si ducă la bun sfârşit sinistra sarcină ce-i fusese 
încredinţată. 

Şi totuşi mai speram. Speram să se împlinească vreo 
minune, să se întâmple ceva care să pună capăt calvarului 
nostru. Mulţi dintre noi, care nu prea eram luaţi în seamă, 
fiind consideraţi neînsemnaţi (aceasta o credeam noi) 
încercam să trecem neobservaţi, participând la şedinţele de 
demascare doar cu prezenţa fizică. Sub diferite pretexte, 
uneori puerile, încercam să amânăm luarea unei decizii, dar 
acest lucru nu făcea decât să ne prelungească agonia. În 
noile condiţii, din fabrică, două erau sentimentele pe care le 
încercam cu o mult mai mare acuitate decât în condiţiile de 
regim celular: teama şi ispita. Teama de a nu fi dus înapoi în 


infernul din care de-abia ieşiseşi şi ispita că, făcând anumite 
concesii - te-ai putea elibera. 

După închiderea lagărelor de muncă forţată (canal, mine 
de plumb, etc.) din motive pe care la data respectivă nu le 
puteam înţelege, deţinuţii au fost întemnițați, după criterii 
politice, în închisori de execuţie. Legionarii au fost aduşi la 
Aiud şi deoarece erau consideraţi cei mai înverşunaţi 
duşmani ai regimului (ceea ce şi erau de fapt) li s-a aplicat, 
ca de obicei, un regim sălbatic de sever, mai întâi sub 
domnia lui Coler şi apoi sub cea a lui Crăciun. Din acel 
moment nimeni nu a mai fost scos la muncă, sub pretextul 
că nu merită. Când câte unul dintre noi cerea acest lucru 
(ţăranii şi muncitorii mai ales, care suportau extrem de 
greu regimul celular) i se răspundea: „Voi nu aveţi dreptul 
la muncă. Nu meritaţi această onoare. Voi aici veţi 
putrezi!”. De aceea, pentru cea mai mare parte dintre noi 
scoaterea la muncă era echivalent cu un fel de 
semieliberare. După ani îndelungaţi de claustrare, simplul 
fapt că te puteai mişca într-un spaţiu mai larg, că puteai 
privi fără restricţii un fir de iarbă, o gâză ori o floare şi că 
puteai să contempli noaptea, prin fereastra fără obloane, 
cerul înstelat, toate aceste nimicuri esenţiale îţi dădeau o 
stranie senzaţie de libertate, dar în acelaşi timp şi o teamă 
aproape nefirească că le-ai putea pierde de nu te vei 
mlădia. Şi călâii noştri speculau cu perfidie această teamă. 
Din când în când luau pe câte unul din noi considerat mai 
recalcitrant şi-l întorceau în Zarcă sau pe Celular. Pe unii 
dintre aceştia îi aduceau după un timp, „cuminţiţi”, înapoi, 
printre noi, pentru a ne servi drept exemplu. Şi metoda era 
productivă. 

Mai apoi era ispita eliberării. Periodic, din rândurile celor 
consideraţi reeducaţi, indiferent de pedeapsă, se formau 
loturi care erau puse în libertate. De fiecare dată, în astfel 
de ocazii, eram adunaţi să asistăm la eveniment şi să 
ascultăm discursul colonelului Crăciun, discurs pe care îl 
cunoşteam pe dinafară. De fiecare dată nu omitea să ne 


reamintească că eliberarea noastră depinde numai şi numai 
de noi, de acceptarea fără rezerve, sinceră, a reeducării. Şi 
oricât ai fi fost de înverşunat în hotărârea ta, nu puteai să 
asişti indiferent la un astfel de spectacol. Nu era deloc uşor 
să rezişti în condiţiile în care totul părea pierdut. Cu ocazia 
acestor eliberări, colonelul Crăciun nu scăpa prilejul să 
încerce, cu perfidia-i cunoscută, să creeze oamenilor fel de 
fel de probleme de conştiinţă. Îmi amintesc că odată şi-a 
încheiat discursul în felul următor: „Cu acest lot trebuia să 
se elibereze şi X (şi a numit numele unui reeducat), dar ne- 
am gândit că nu-l putem pune în libertate decât împreună 
cu bunul său prieten Y (şi a numit pe unul considerat 
recalcitrant). Şi Y refuză să meargă acasă”. Apoi 
adresându-se direct lui X: „Popescule încearcă să-ţi 
convingi prietenul să accepte condiţiile noastre şi vă promit 
la amândoi, în faţa tuturor celor de aici, că cu primul lot vă 
veţi elibera împreună”. În felul acesta, pe lângă faptul că îi 
creea lui Y noi probleme sufleteşti, îi oferea şi o justificare 
în faţa propriei conştiinţe pentru eventuala sa capitulare. 
Căci aşa începeau căderile, prin construirea unui alibi 
moral. 

Presiunile fizice şi psihologice exercitate asupra noastră 
au urmat o linie ascendentă până în primăvara anului 1964. 
Începând cu această dată exigenţele reeducării au slăbit şi 
au continuat să slăbească pe măsură ce timpul trecea. S-a 
ajuns astfel ca, în ultimele luni de dinaintea eliberării 
noastre (iunie şi iulie), şedinţele de reeducare să fie o 
simplă formalitate. Rând pe rând s-a renunţat la a se mai 
pretinde celor care acceptau să ia cuvântul, să mai facă 
aprecieri dure la adresa trecutului lor sau să întineze 
memoria celor pe care cândva i-au venerat. Pentru aceia 
dintre noi care reuşiseră să-si păstreze cât de cât o fărâmă 
de luciditate era clar că „duhovnicii” noştri intraseră în 
criză de timp. Era clar că termenul de predare a „nobilei” 
lor lucrări se apropia şi colonelul Crăciun voia, ca orice 
comunist, să poată raporta că misiunea ce-i fusese 


încredinţată a fost îndeplinită într-un procent cât mai 
apropiat de sută la sută. S-a ajuns până acolo încât şefii 
colectivelor de reeducare, cu asentimentul tacit al 
conducerii probabil, se rugau de cei care refuzau să-si facă 
autoprezentarea să ia şi ei cuvântul, aşa de formă, pentru a 
putea consemna în procesele lor verbale acest lucru. În 
aceste condiţii, mulţi dintre cei ce refuzaserăm să 
participăm, altfel decât cu prezenţa, la şedinţele respective, 
am acceptat, în sfârşit, să luăm cuvântul şi să ne facem 
succint un fel de autobiografie. Spre surprinderea noastră, 
reeducatorii s-au declarat mulţumiţi. 

Şi totuşi, securitatea nu a renunţat în ultimul moment de a 
ne compromite. După scoaterea noastră din fabrică, în cele 
câteva zile în care eram pregătiţi pentru eliberare, au venit 
în Aiud o serie de ofiţeri de la securităţile din ţară pentru a 
încerca să-si racoleze, dintre noi, informatori. Îmi amintesc 
că într-una din zile am fost chemat şi eu în faţă, la birourile 
administraţiei. Când am intrat în biroul colonelului Crăciun, 
acesta era însoţit de un ofiţer de securitate în persoana 
căruia nu mi-a fost greu să recunosc pe celebrul căpitan 
Enoiu, fostul meu anchetator, care acum era colonel. 
Acesta, cum m-a văzut intrând, m-a întâmpinat cu 
întrebarea: „Ce faci Andronescule? Am auzit că nu ţi-ai 
băgat minţile în cap. Eu totuşi am venit să te iau acasă. Eu 
te-am arestat, vreau ca tot eu să te pun în libertate. Uite, 
aici am biletul tău de eliberare. Nu-l vei primi însă până nu 
vei semna asta”. Şi îmi întinse o hârtie, un fel de formular 
tip care trebuia completat şi semnat. L-am parcurs dintr-o 
privire. Era o declaraţie-angajament pe care, după ce am 
citit-o, i-am împins-o, cu un gest moale, îndărăt, spunându-i: 
„Domnule căpitan (colonel, m-a corectat Crăciun, care până 
atunci asistase tăcut la discuţie): domnule colonel - am 
reluat eu - doresc şi eu, tot atât de mult ca oricare de aici, 
să mă eliberez, însă nu cu orice preţ”. „lot bandit ai rămas 
„„ Mi-a replicat cu un început de mânie în glas Enoiu şi cu 
un gest tot atât de moale ca şi al meu rupse biletul de 


eliberare pe care mi-l arătase cu câteva momente înainte. 
Chemând apoi pe gardianul care mă adusese îi ordonă să 
mă ducă înapoi în celulă zicând: „-sta va rămâne în 
continuare aici”. Peste câteva zile, cu ultimul lot care s-a 
eliberat din Aiud, m-am eliberat, totuşi şi eu. 

GRUPUL „RECALCITRAN [ILOR”. 

Şi totuşi! Cu toată râvna depusă de colonelul Crăciun şi de 
staff-ul lui de demolatori de conştiinţe, cu toate metodele 
drăceşti imaginate de aceştia pentru a înfrânge rezistenţa 
unor oameni aduşi în situaţii limită, Aiudul acelor vremuri 
de urgie nu a cunoscut doar prăbuşiri, ci şi înălţări, 
adevărate piscuri de rezistenţă şi de demnitate. Este 
suficient să evocăm comportamentul exemplar al celor două 
figuri considerate simbol al tăriei de caracter şi al 
demnităţii umane, profesorul George Manu care a preferat 
să moară decât să facă fie şi cel mai neînsemnat compromis 
şi prinţul Alexandru Ghica, cel care a rezistat cu stoicism 
aristocratic la toate încercările, uneori furibunde, ale 
colonelului Crăciun, de a-l îngenunchia, pentru a demonstra 
că, în această încleştare cu forţele răului, demnitatea 
condiţiei umane a fost salvată. Dar ei nu au fost singurii. Au 
fost însă cele mai proeminente figuri ale rezistenţei la 
această criminală acţiune, rezistenţă reprezentată de un 
impresionant număr de oameni de toate categoriile. În 
toată perioada reeducării, Zarca şi nu numai Zarca, ci şi 
unele secţii special amenajate pe Celular, au fost pline de 
aşa-numiţii recalcitranţi asupra cărora s-au făcut bestial de 
inumane presiuni fizice şi morale pentru a-i determina să 
cedeze. În afară de aceştia care erau izolaţi şi straşnic de 
supravegheați, alţii, aleşi la întâmplare sau după criterii pe 
care nu le-am înţeles niciodată, erau împrăştiaţi, pentru a fi 
„contaminaţi”, printre cei deja reeducaţi din fabrică sau din 
aşa-zisele Cluburi care funcționau în incinta închisorii 
propriuzise. 

Ca şi în cazul căderilor, nici rezistenţele nu au fost la fel. 
Unii au rezistat eroic, cu ostentaţie, sfidând şi înfruntând pe 


asupritori, căutând parcă anume să întreţină între ei şi 
aceştia o permanentă relaţie de adversitate care să creeze 
acea tensiune spirituală care să le menţină şi să le 
potenţeze îndârjirea. Alţii au rezistat discret, cu un soi de 
umilinţă creştină, căutând să explice reeducatorilor de ce 
nu au ei posibilitatea sufletească să facă ceea ce Li se cere. 
În sfârşit, o a treia categorie era cea a misticilor. Aceştia, 
conştienţi fiind că lupta în care erau şi ei implicaţi 
transcende lumescul, dându-se în spirit, au rezistat cu 
seninătate, fără să cârtească, asumându-si suferinţa ca pe o 
datorie a vieţii lor. Cei din primele două categorii au 
rezistat sperând încă la o salvare în veac, pe când cei din 
ultima categorie rezistau pentru a se salva în eternitate. 
Profesorul George Manu şi prinţul Alexandru Ghica făceau 
parte din această ultimă categorie. 

PROFESORUL GEORGE MANU. 

Descendent al unei vechi familii de intelectuali patrioţi 
(era nepotul generalului George Manu -1838-191lIcel care s-a 
distins în războiul de independenţă şi care a fost în repetate 
rânduri ministru), profesorul George Manu a fost arestat în 
1948, implicat cu alte vârfuri ale intelectualităţii politice 
româneşti în Procesul Marei Trădări Naţionale şi 
condamnat la 25 de ani muncă silnică. În momentul 
arestării era profesor de fizică nucleară la Politehnica din 
Bucureşti, fiind considerat, alături de profesorul Horia 
Hulubei, unul dintre marii atomişti ai ţării. Se spune despre 
el că, după condamnare, ar fi fost vizitat la Aiud de un 
consilier sovietic care i-ar fi propus ca în schimbul 
eliberării, să accepte să lucreze în laboratoarele din 
Uniunea Sovietică alături de un cunoscut atomist rus cu 
care el fusese coleg de studii în Germania. Dar profesorul 
George Manu a refuzat demn această ofertă, nevoind să 
lucreze pentru cei pe care îi considera, pe bună dreptate, 
duşmani ai neamului românesc. 

Profesorul George Manu nu era numai un reputat om de 
ştiinţă, recunoscut ca atare şi de adversari, ci avea şi 


temeinice studii umaniste. Filosofia, teologia, dreptul, 
filologia şi mai cu seamă literatura erau domenii în care se 
mişca cu aceeaşi uşurinţă ca şi în domeniul său de 
specialitate care era, după cum am amintit deja, fizica 
nucleară. Era o adevărată enciclopedie şi dacă este 
adevărat (şi, de bună seamă, este) că închisorile comuniste 
au fost adevărate Universităţi, atunci „Universitatea Aiud” a 
avut ca „rector” între anii 1954 şi 1961, anul morţii sale, pe 
profesorul George Manu. 

Revenit în Aiud în anul 1954 de la mina de plumb Baia 
Sprie cu un lot de 60 de deţinuţi, toţi în lanţuri, mutaţi în 
această închisoare disciplinar în urma unei greve care a 
avut loc la această mină, profesorul George Manu se 
număra printre cei peste 50 de deţinuţi din acest lot bolnavi 
de tuberculoză. La început i s-a diagnosticat un t.b.c. 
ganglionar dar, supus împreună cu toţi ceilalţi unui regim 
disciplinar extrem de sever, fără hrană adecvată, fără 
asistenţă medicală şi fără îngrijirea elementară reclamată 
de această boală, starea sănătăţii lui s-a înrăutățit continuu, 
ajungând până la urmă să-i fie fatală. Cu toate acestea, 
profesorul George Manu a început o susţinută şi incredibilă 
-în condiţiile de totală izolare din închisoriactivitate pe care, 
fără să greşim, o putem numi didactică. Vocaţia de dascăl 
nu l-a părăsit nici chiar în aceste vitrege condiţii pe marele 
om de cultură. 

În această perioadă, Aiudul era populat de foarte mulţi 
tineri care fuseseră arestaţi de pe băncile şcolii sau ale 
universităţilor şi care erau, deci, cu studiile neterminate şi 
instrucţie incompletă. Majoritatea acestora, avizi de 
cunoaştere, apelau, pentru a-si completa bagajul de 
cunoştinţe, la „bătrâni” care în marea lor majoritate fiind 
intelectuali le puneau la dispoziţie cunoştinţele lor. Printre 
cei mai activi în acest sens s-a dovedit a fi, fără îndoială, 
profesorul George Manu. În toată această perioadă, ela 
transmis, prin viu grai celor care au avut norocul să 
împartă celula cu el, ori cu el, ori prin morse (profesorul 


George Manu era un morsist desăvârşit) celor din celelalte 
celule, zeci şi sute de conferinţe, prelegeri ori lecţii din 
toate domeniile ştiinţelor umaniste: istorie, drept, 
geografie, filosofie, literatură, limbi străine (franceza şi 
engleza mai ales) etc., care erau memorate ori scrise pe 
pereţi, pe bucăţi de săpun, pe cioburi de sticlă, etc. Şi apoi, 
transmise din celulă în celulă şi din om în om. Mulţi dintre 
cei care au ieşit din închisoare cu temeinice cunoştinţe de 
limbă şi literatură engleză de exemplu, lui îi datorează 
acest lucru. Eu nu l-am cunoscut personal, însă multe dintre 
lecţiile elaborate de el au ajuns şi în celula în care mă aflam, 
astfel că multe dintre cunoştinţele pe care le-am dobândit 
în închisoare lui i le datorez. 

Profesorului George Manu i se datorează şi inventarea 
scrierii, cu ajutorul alfabetului morse, pe firul de aţă. Odată, 
un grup de studenţi care se aflau la un alt etaj decât cel pe 
care se afla el, i-au cerut (prin morse, bineînţeles) să le 
transmită câteva dintre principiile de bază ale Constituţiei 
americane. Profesorul a refăcut din memorie, cu 
aproximaţie, toate cele şapte articole ale Constituţiei 
respective şi aştepta un moment prielnic ca să le poată 
transmite la destinaţie. Tocmai în acel moment s-a deschis 
uşa şi gardianul a dat celor din celulă ac şi aţă pentru 
repararea echipamentului. Văzând aţa, profesorului Manu i- 
a revenit ideea ca să transpună pe ea, în alfabet morse (un 
nod dublu, linia, un nod simplu, punctul) textul pe care îl 
avea de transmis. Cu migală şi cu multă răbdare, făcând mii 
de noduri, a reuşit să „scrie” pe câţiva zeci de metri de aţă 
textul celor şapte articole ale Constituţiei americane. A 
făcut apoi un ghem pe care l-a transmis destinatarilor 
împreună cu instrucţiunile de decodare. Această nouă 
metodă de scriere a constituit o adevărată revoluţie de 
comunicare din închisoare. Şi a dat multe dureri de cap 
celor care vegheau ca deţinuţii să nu comunice între ei. 

După 1958, când la conducerea închisorii Aiud a venit 
colonelul Crăciun şi au început pregătirile pentru 


declanşarea reeducării, profesorului George Manu, despre 
care administraţia închisorii ştia că are o mare influenţă 
asupra celorlalţi deţinuţi, i s-a cerut -ca şi celorlalte 
personalităţi din Aiudsă accepte reeducarea şi să facă în 
faţa deţinuţilor o declaraţie de desolidarizare de trecut şi 
de toate crezurile şi idealurile sale. Cu toate presiunile care 
s-au făcut asupra lui, el a refuzat demn şi fără ostentaţie 
orice compromis. Pentru atitudinea fermă şi fără echivoc, 
profesorul George Manu a plătit cu viaţa. Datorită 
regimului inuman la care a fost supus în urma refuzului său 
categoric de a face declaraţiile care i se cereau, boala i s-a 
agravat. Ultimul diagnostic pus de medicul oficial al 
închisorii, doctoriţa Bălea, în prezenţa colonelului Crăciun, 
a fost meningită t.b.c. Tratamentul însă i s-a refuzat şi de 
data aceasta, fiindu-i condiţionat de semnarea declaraţiei 
care i se cerea. S-a stins din viaţă împăcat cu sine şi cu toţi 
cei din jur, în 1961, în infirmeria Aiudului, unde a fost 
internat doar cu câteva ore înainte de a muri. 

POETUL. 

Azi n-am cioplit nici un vers. 

Metafore lichide tânjesc după rotunjimea cuvântului, Dar 
eu nu mă mai vreau anforă ci, Răzvrătit împotriva stării de 
graţie, Behăi lumeşte. 

Azi n-am prins în laţ nici o pasăre cântătoare. 

Simfonii latente se pârguiesc în guşe de privighetori 
adormite, Dar eu nu mă mai vreau strună şi în lume e un 
cântec mai puţin. 

Azi n-am surpat nici o stea. 

Toţi oamenii lumii sunt vii, Toate lucrurile sunt la locul lor, 
Iar eu printre ele le dau sens întrebuinţându-le. 

Azi n-am prins în laţ nici o pasăre cântătoare şi nu am 
dezrădăcinat nici o stea. 

Va fi o noapte lungă noaptea ce vine, Va fi o noapte lungă 
şi somnul îmi va fi bântuit de năluci. 

Zeii nu-mi vor ierta îndrăzneala de a nu fi fost trist. 

Demostene Andronescu. 


GRUPUL „RECALCITRAN [ILOR” (2) 

Prinţul Alexandru Ghica. 

Dacă ar fi să se înalțe un monument demnităţii umane, 
acesta ar trebui să-l reprezinte, fără îndoială, pe prinţul 
Alexandru Ghuca aşa cum l-am cunoscut eu în Aiudul acelor 
vremi. Înalt, uscăţiv, cu faţa iluminată de o intensă trăire 
interioară, prinţul Alexandru Ghica părea un ascet căruia 
spiritul îi năpădise țesuturile. Demn fără ostentaţie, modest 
fără făţarnicie şi ferm fără nici cea mai mică urmă de 
rigiditate, el se comporta în toate împrejurările ca un 
adevărat prinţ. Desigur, în închisoarile prin care am trecut, 
am întâlnit şi alţi deţinuţi care, asumându-si conştient 
suferinţa ca pe o datorie a vieţii lor, au reuşit să depăşească 
lumescul şi să trăiască la graniţa dintre omenesc şi 
sfinţenie. Niciunul însă (eu, cel puţin, nu am mai întâlnit pe 
niciunul) nu a reuşit să realizeze acest lucru, atât de firesc, 
atât de armonios, cum a reuşit să o facă el. 

Majoritatea celor care reuşeau această performanţă, se 
refugiau în această zonă inaccesibilă mizeriilor condiţiei 
umane, dintr-un soi de egoism nevinovat, singularizându-se 
şi căutând să-si creeze un anume „confort „sufletesc 
necesar supravieţuirii. Prinţul Alexandru Ghica o făcea însă 
pentru că aşa îi era felul. Şi în alte condiţii, el ar fi trăit tot 
aşa. Mereu avea câte ceva de dat fără să pretindă nimic în 
schimb. Nu accepta niciodată să i se facă favoruri numai 
pentru faptul că era prinţul Ghica. Participa întotdeauna 
alături de ceilalţi la corvezile impuse de viaţa de celulă 
(măturat, căratul şi spălatul tinetelor, etc) şi totdeauna o 
făcea în mod exemplar. Prin celulele prin care a trecut a 
lăsat o dâră. Se străduia -si de cele mai multe ori reuşeaca 
acolo unde poposea el, să întroneze acea minimă armonie 
comunitartă necesară supravieţuirii şi convieţuirii. „Era - 
spune în cartea sa intitulată „Din împărăţia morţii” Gabriel 
Bălănescu care a stat mai mult timp cu el şi l-a cunoscut 
bine - un desăvârşit camarad de suferinţă. Convieţuirea cu 
el era o adevărată desfătare sufletească”. Şi, într-adevăr, 


aşa era. Pe cât de exigent cu propria-i persoană, pe atât de 
înţelegător era cu ceilalţi. Ştia, ca nimeni altul, să menajeze 
susceptibilităţile celor din jur. Nu se lăsa niciodată antrenat 
în discuţii sterile şi niciodată nu a contrazis pe nimeni. Nu 
pentru că nu ar fi avut opinie, ci pentru a nu răni micile 
orgolii ale celor de lângă el. În raporturile cu administraţia 
penitenciarului era ferm dar niciodată nu avea atitudini 
demonstrative, bătăioase. Se supunea demn 
regulamentelor şi ordinelor pe care le primea dar, în cel 
mai elegant limbaj, refuza să o facă atunci când respectarea 
acestora ar fi adus o cât de mică atingere capitalului său 
moral şi spiritual. Printre cei care au primit de la el lecţii de 
supuşenie demnă mă număr şi eu. Eram proaspăt venit în 
Aiud şi -dintr-un soi de teribilism juvenileram pus pe harţă. 
leşisem din anchetă şi din procesul care a urmat cu amorul 
propriu şifonat şi consideram de datoria mea ca, printr-o 
atitudine dârză, să-mi refac prestigiul. Printre altele, 
regulamentul obliga pe deţinuţi să salute personalul 
închisorii (de la comandant la ultimul gardian) cu formula 
„Să trăiţi” şi prin ridicarea bonetei de pe cap. Cu prima 
ocazie, când am fost scoşi la plimbare, eu am refuzat 
ostentativ să fac acest lucru, considerând gestul umilitor. 
Gardianul care ne însoțea a observat atitudinea mea de 
frondă şi m-a apostrofat brutal: „Bă, tu ăla, al treilea din 
rând, tu nu ştii să saluţi?”. La care eu am răspuns ţâfnos: 
„Fără bă, că doar n-am păzit porcii împreună!”. Gardianul a 
mormăit o înjurătură şi şi-a văzut mai departe de treabă. La 
întoarcerea în celulă, însă, mi-a notat numele în catastiful 
lui şi după o jumătate de oră am fost scos la ofiţerul politic 
care, fără prea multă vorbă, mi-a prescris şapte zile de 
izolare. După executarea celor şapte zile m-am întors în 
celulă îngheţat bocnă (era în decembrie), flămând şi frânt 
de oboseală căci la izolare nu puteai dormi decât în picioare 
sau cel mult rezemat de perete. Mi-au trebuit câteva zile 
până să-mi revin cât de cât. După ce mi-am revenit puţin 
prinţul Ghica m-a luat deoparte şi m-a mustrat părinteşte: 


„De ce te expui pentru lucruri neesenţiale? Nu uita că eşti 
aici sub ascultare şi faptul că trebuie să-i saluţi nu te 
dezonorează pe tine mai ales că, până la urmă, tot îl vei 
saluta. 'Te vor mai izola o dată, de două ori, de nouă ori, 
până, te vor îmblânzi. Şi atunci îi vei saluta de frică şi va fi 
mai dezonorant. Păstreză-ţi energia şi cruţă-ţi sănătatea 
căci puşcăria e lungă şi se vor ivi destule ocazii când va 
trebui să iei atitudini pentru care, într-adevăr, va merita să 
faci izolare”. Nu-mi mai amintesc dacă atunci m-a convins, 
dar pe parcurs mi-am dat seama că avea dreptate. 

Pe lângă toate aceste calităţi, prinţul Ghica era şi de o 
surprinzătoare luciditate. Surprinzătoare pentru că, în 
condiţiile vieţii de închisoare, rupţi de realitate şi lipsiţi de 
orice fel de informaţie, oamenii îşi pierdeau, în general, 
această capacitate. Chiar şi cei mai instruiți şi mai realişti 
dintre ei deveneau, în aceste condiţii, de o subiectivitate şi 
de o credulitate aproape copilăreşti. Un gest mai omenos al 
câte unui gardian, o atitudine mai şovăielnică a altuia, un 
zvon oarecare, o informaţie perimată şi lipsită de 
importanţă, toate erau interpretate ca semne ale unei 
iminente schimbări. Au fost cazuri când s-au dat şi termene 
precise: „S-au retras trupele sovietice din ţară! În câteva 
săptămâni ne vom elibera! La Geneva s-au întâlnit „cei 
mari”. Fără îndoială că acolo s-a pus şi problema deţinuţilor 
politici. Sigur ne vom elibera”. Şi această adevărată 
infirmitate a deţinuţilor a fost abil întreţinută şi exploatată 
de colonelul Crăciun, în perioada reeducării, mai ales. 
Exemplu elocvent în această privinţă, îl constituie crearea, 
la sugestia şi cu ajutorul colonelului Crăciun şi a aparatului 
său politic bineînţeles, a aşa-numitului „nou comandament 
legionar de acţiune în închisoare”. Despre ce era vorba? În 
vara anului 1962, după declanşarea acţiunii de reeducare, 
când în închisoare se făceau permanente mişcări şi 
componenţa celulelor se schimba de la o zi la alta, într-o zi, 
ca din întâmplare, s-au pomenit adunaţi în aceeaşi celulă 
câteva vârfuri ale Mişcării Legionare. Aceeaşi care în 


perioada de pregătire a reeducării fuseseră plimbaţi prin 
ţară pentru a li se arăta realizările regimului comunist. 
Printre aceştia erau: Nistor Chioreanu, avocat, fost 
comandant al organizaţiilor legionare din Transilvania, 
Victor Biriş, fost Secretar General la Ministerul de Interne, 
Ilie Niculescu, fost comandant al aşa-numitului Corp al 
Răzleţilor, Victor Vojen, fost ministru al României la Roma şi 
încă alţi câţiva. Printre ei se afla şi prinţul Alexandru Ghica. 
Toţi aceştia se cunoşteau, activaseră şi luptaseră împreună 
şi nu se mai văzuseră de ani de zile. După ce s-a consumat 
bucuria revederii, oamenii au început să schimbe între ei 
informaţii, păreri, năzuinţe şi, cum era şi normal, au, ajuns 
să discute despre situaţia politică internă şi internaţională. 
Unii dintre ei deţineau câteva informaţii din anchetele la 
care fuseseră supuşi cu puţin timp în urmă la Bucureşti. 
Ştiau, de exemplu, câte ceva despre ceea ce atunci se 
numea „spiritul Genevei”, ştiau despre conflictul care 
devenea tot mai acut, dintre China şi Uniunea Sovietică şi 
ştiau chiar şi despre animozităţile care începuseră între 
Bucureşti şi Moscova. Toate acestea i-au condus la 
concluzia că regimul comunist din România, constrâns de 
evoluţia situaţiei politice internaţionale, va fi nevoit să facă 
unele concesii. Unii erau de părere chiar că evoluţia politică 
din ţară va parcurge un drum invers celui parcurs în 
perioada 1945-1948 şi că, în aceste condiţii, comuniştii vor fi 
siliţi să accepte colaborarea cu fosta clasă politică 
românească atâta cât mai rămăsese ea. Odată ajunşi la 
această concluzie ei şi-au pus firesc întrebarea: În 
eventualitatea că se va ajunge la aşa ceva, ca atitudine vom 
adopta? Vom accepta această colaborare? Şi dacă o vom 
accepta în ce condiţii o vom face? La toate aceste discuţii au 
luat parte toţi cei din celulă cu excepţia prinţului Ghica 
care, în toată această perioadă, a stat deoparte tăcut şi 
inaccesibil. Când a fost întrebat care este părerea lui, ela 
răspuns: „Nu vă îmbătaţi cu iluzii. Nu vă daţi seama ce 
cursă ni se întinde? Mai bine rugaţi-vă, căci ne aşteaptă 


vremuri grele”. Evenimentele ulterioare au demonstrat cu 
prisosinţă că prinţul a avut dreptate. După câteva zile, toţi 
cei care luaseră parte la aceste discuţii au fost izolaţi şi a 
urmat o anchetă extrem de dură. Securităţii, care era 
maestră în astfel de înscenări, nu ia fost greu să transforme 
această nevinovată discuţie într-o „periculoasă conspirație”. 
Singurul care nu a putut fi implicat în această josnică 
înscenare a fost, datorită lucidităţii sale, prinţul Alexandru 
Ghica. Şi aceasta spre deziluzia furioasă a colonelului 
Crăciun care l-ar fi vrut implicat pentru a avea -si împotriva 
luiun element de şantaj în plus. În toată perioada 
reeducării, prinţul Ghica a avut o atitudine fermă şi 
neechivocă. Dintru început, el şi-a precizat, demn şi 
echilibrat, atât verbal cât şi în scris atunci când i s-a cerut, 
poziţia, de pe care nu a putut fi clintit, oricât de mari şi de 
inumane au fost presiunile care s-au exercitat asupra lui. 
Printre altele, colonelul Crăciun avea o plăcere aproape 
diabolică să umilească şi să rănească oamenii, mai ales pe 
cei importanţi (personalităţile), în ceea ce aveau ei mai 
sfânt. Şi, unul dintre clienţii lui preferaţi în această privinţă 
era, fireşte, prinţul Ghica. De fiecare dată când regiza câte 
un „spectacol” cu public (şi o făcea, după cum am mai 
amintit cu altă ocazie, destul de des), prinţul era adus de 
prin cotloanele închisorii în care era izolat pentru a fi ţinta 
batjocurilor lui. „Uitaţi-vă la el - a spus într-o astfel de 
ocazie colonelul Crăciun, adresându-se celorlalţi deţinuţi - 
cică l-ar blestema strămoşii (făcea alizie la iluştrii săi 
înaintaşi) dacă ar îndrăzni să întineze memoria lui Corneliu 
(acesta era Codreanu). Coboară cu picioarele pe pământ 
prinţe, coboară cu picioarele pe pământ că de nu, aici vei 
putrezi”. 

O dată, intrând solemn şi plin de importanţă, cum o făcea 
de obicei, în sala în care eram adunaţi, colonelul Crăciun i s- 
a adresat fără vreo altă introducere prinţului: „Ei, prinţe, 
cum e la izolare? Îţi mai arde de dans? Şi apoi adresându-se 
sălii: „Uitaţi-vă la el! Pare om serios. L-am prins dansând în 


celulă. El spune că a făcut mişcări să se încălzească, dar nu 
e adevărat. Se zbenguia. Dăduse incul în el. E, pe semne, 
prea bine hrănit. L-am băgat la izolare, bineînţeles”. La 
care prinţul Ghica, ridicându-se în picioare, a replicat calm: 
„Domnule colonel, dumneavoastră ştiţi prea bine că nu am 
dansat. Nici unui om cu mintea întregăşi eu am pretenţia că 
am, încă, mintea întreagănu-i arde în asemenea condiţii, de 
dans. Dar.” Şi nu a mai continuat căci ar fi însemnat să 
spună nişte adevăruri care l-ar fi mâniat pe Crăciun. 

Altă dată, prinţul Ghica a fost luat, urcat într-o maşină şi 
dus prin împrejurimile Aiudului să vadă şi să se minuneze 
de măreţele realizări ale regimului. A vizitat ferme de stat, 
şantiere de construcţii, blocuri de locuinţe, etc. Şi în drum a 
trecut şi pe lângă Mureş, pe malurile căruia cresc splendide 
sălcii plângătoare. La întoarcere prinţul a fost dus în faţa 
oamenilor adunaţi în sala în care se ţineau şedinţele de 
reeducare şi l-a îndemnat să le spună unde a fost şi ce i-a 
plăcut mai mult din cele câte a văzut. „Sălciile plângătoare, 
domnule colonel, sălciile plângătoare” a răspuns prinţul 
Ghica cu o uşoară urmă de ironie în glas. „Auziţi, domnilor, 
ce i-a plăcut prinţului. Sălciile plângătoare! Altceva n-a 
văzut. N-a avut ochi decât pentru sălciile plângătoare”, a 
ţipat aproape colonelul şi a ieşit mânios din sală urmat de 
suita sa. 

Bineînţeles, îndrăzneala de a nu fi avut ochi decât pentru 
sălciile plângătoare l-a costat pe prinţul Ghica alte zile de 
izolare, alte mizerii de neimaginat, dar cu toate acestea, el 
a rămas credincios sieşi până la sfârşit. 

GRUPUL „RECALCITRAN [ILOR” (3). 

Prinţul Alexandru Ghica. 

Pentru că personalitatea prinţului Alexandru Ghica este 
atât de complexă încât nu poate fi definită doar prin câteva 
calităţi (demnitate, modestie, luciditate) pe care i le-am scos 
deja în evidenţă, voi mai zăbovi un timp în preajmă.-i. Pentru 
a încerca, cu puţinătatea posibilităţilor mele de evocare, să 
o aproximez în toată complexitatea ei. 


Am amintit deja că prinţul Ghica se numără printre acei 
întemnițați (şi aceştia nu erau puţini, lunga perioadă de 
detenţie şi condiţiile extrem de dure la care au fost supuşi 
făcându-i pe mulţi să înţeleagă acest lucru) care erau 
conştienţi de faptul că lupta în care erau angajaţi 
transcende lumescul, petrecându-se în spirit. Era conştient, 
de asemenea, că triumful răului în lume este numai 
vremelnic, chiar dacă această vremelnicie se va întinde 
peste o perioadă istorică. Conştiinţa că sub specie 
aeternitatis forţele binelui vor triumfa îi dădea -atât lui cât 
şi celorlalţităria necesară să reziste împotriva asalturilor 
răului. Credea -ca nimeni altul dintre laiciîn forţa 
mântuitoare a rugăciunii şi, fără să fie un bigot, îşi petrecea 
o mare parte din timp, chiar şi atunci când nu era singur în 
celulă, în meditaţie şi în rugăciune. Avea o mare înţelegere 
pentru oameni în general şi pentru cei ajunşi în situaţii 
limită în special, pentru îndoielile şi frământările lor 
sufleteşti. Nu a judecat niciodată pe niciunul dintre cei care 
au acceptat reeducarea, nici chiar pe aceia care, prin 
poziţia lor, ar fi avut datoria morală să reziste, considerând 
că fiecare are dreptul să încerce să se salveze, atunci când 
nu mai are resursele sufleteşti necesare continuării luptei, 
aşa după cum crede el de cuviinţă şi după cum îi dictează 
propria conştiinţă. 

Desigur, om fiind, prinţul Ghica va fi avut şi el îndoielile, 
slăbiciunile şi dorurile lui. Va fi avut şi el, ca noi toţi ceilalţi, 
momentele lui de deznădejde. Niciodată însă nu s-a lăsat 
copleşit de ele. Niciodată nu a dat adversarului satisfacția 
de a-l vedea clintindu-se din hotărârile lui. O singură dată a 
fost totuşi surprins, de către unii din camarazii săi de 
suferinţă cu lacrimi în ochi. Aceasta s-a întâmplat atunci 
când colonelul Crăciun i-a citit, în faţa deţinuţilor adunaţi în 
acest scop la „club”, o scrisoare de acasă, de la soţia lui. 
Căci securitatea care, de bună seamă, supraveghea 
îndeaproape acţiunea de reeducare, recurgea -în unele 
cazurila acest mârşav procedeu. Punea pe cei din familie 


(părinţi, soţie, copii) să scrie celui în cauză o scrisoare prin 
care acesta era implorat să fie docil şi să să se supună 
regulamentelor închisorii, pentru a se putea bucura, ca şi 
alţii, de clemenţa regimului. O asemenea scrisoare a primit 
şi prinţul Ghica. Colonelul Crăciun a ţinut să i-o citească 
personal pentru a-i mări, credea el, efectul asupra lui, cât şi 
asupra celorlalţi deţinuţi. „Prinţe, zise el, după ce urcă cele 
câteva trepte ale estradei pe care se cocoţa de obicei 
pentru a domina sala, uite, ai veşti de acasă. Vino aici, să ţi 
le citesc”. Şi după ce prinţul ajunse lângă estradă, Crăciun 
începu să-i citească scrisoarea în care cu uşurinţă se putea 
recunoaşte stilul securităţii. Căci conţinutul tuturor acestor 
scrisori era sugerat sau chiar dictat de către securitate. 
Soţia îi comunica că, atât ea cât şi copiii, sunt sănătoşi, că 
locuiesc în Galaţi unde are un serviciu la care câştigă 
suficient pentru a se întreţine şi pentru a-l ajuta pe băiat 
care este student în ultimul an la medicină, că fetele sunt 
stabilite în Bucureşti şi că amândouă au servicii bune, etc. 
Nu omitea să adauge că condiţiile de afară s-au schimbat 
mult în bine, că în ţară s-a construit enorm şi că regimul se 
ocupă îndeaproape de familiile celor închişi; sfârşea prin a-l 
implora să se comporte bine în închisoare, să fie supus şi 
ascultător şi să-si recunoască greşelile pentru ca, în felul 
acesta, să poată beneficia şi el de decretele de grațiere care 
s-au dat şi pe baza cărora mulţi s-au eliberat deja. Prinţul a 
ascultat lectura scrisorii fără să scoată un cuvânt. Nici o 
tresărire pe faţa-i uscată şi osoasă, nici un semn care să 
trădeze vreo emoție. Părea o stană de piatră. La sfârşit, 
când colonelul Crăciun, după ce i-a ţinut şi discursul de 
rigoare, l-a poftit la loc, a zis doar un mulţumesc sec şi s-a 
îndreptat spre fundul sălii, de unde venise. În drum, 
deţinuţii printre care a trecut au observat că ochii îi erau 
scăldaţi în lacrimi. 

În toamna anului 1962, când acţiunea de reeducare era în 
toi, l-am reîntâlnit pe prinţul Ghica cu prilejul unuia dintre 
„spectacolele” despre care am amintit că le regiza colonelul 


Crăciun cu anumite ocazii (eliberarea unor loturi de 
deţinuţi consideraţi reeducaţi, prezentarea autodemascării 
unor personalităţi, etc.) pentru a sensibiliza şi stimula masa 
de deţinuţi în general şi pe cei recalcitranţi în special. Nu 
ne mai văzusem, sau mai exact nu ne mai vorbisem, de mai 
bine de doi ani de când el fusese luat din celula în care 
stătusem împreună şi dus, după cum am aflat mai târziu, la 
Ministerul de Interne şi în vizită prin ţară, pentru a fi 
determinat să accepte reeducarea. Cum, de data aceasta, 
bâlciul la care eram obligaţi să asistăm s-a prelungit până 
noaptea târziu, pe la ora 10 seara ni s-a dat o pauză pe 
durata căreia ni s-a permis să ne plimbăm într-o curte 
interioară puternic luminată, pentru a putea fi 
supravegheați. De îndată ce am ieşit afară, l-am căutat cu 
privirea şi am alergat la el. Ne-am îmbrăţişat şi, după ce ne- 
am întrebat unul pe altul de sănătate, m-a cuprins 
părinteşte pe după umeri şi ne-am plimbat o bună bucată 
de vreme în tăcere. Simţeam că îl frământă ceva, că vrea 
să-mi spună ceva, dar nu ştia cum să înceapă. Într-un târziu 
a început cu o voce blândă care aducea totuşi a mustrare: 
„Am auzit că nu eşti cuminte, că faci prostii”. La început am 
crezut că este vorba de o neînțelegere sau că cineva, vrând 
să mă compromită, i-a şoptit cine ştie ce despre mine. Căci 
şi atunci şi acolo, funcţiona maşina de zvonuri denigratoare, 
abil mânuită de aparatul politic al închisorii, pentru a 
semăna neîncrederea între oameni. Nedumerit, l-am privit 
întrebător. „Da, mi-a răspuns, am auzit că refuzi să accepţi 
reeducarea. De ce? Nu-ţi dai seama că aceasta este singura 
cale de a ieşi de aici? „. L-am întrebat, cu o urmă de revoltă 
în glas: „Cum, domnule Ghica, dumneavoastră, tocmai 
dumneavoastră care refuzaţi cu atâta îndârjire această 
monstruozitate care se cheamă reeducare, mă îndemnați 
pe mine să o accept?”. Oprindu-se în loc şi punându-mi 
mâna pe umăr mi-a spus: „Măi băiete, voi sunteţi tineri, voi 
trebuie să ieşiţi de aici şi să vă refaceţi viaţa. Aveţi acest 
drept care este, în acelaşi timp şi o datorie. V-aţi dăruit 


destul. Acum aveţi obligaţia să şi trăiţi şi să vă realizaţi în 
măsura în care vă mai puteţi realiza. Lăsaţi-ne pe noi, 
bătrânii, pe aceia dintre noi care ne simţim în stare, să 
achităm nota de plată, căci noi avem obligaţii mai mari 
decât voi. Suntem datori faţă de trecutul nostru, suntem 
datori să apărăm memoria martirilor noştri”. -”Să iau acest 
îndemn ca pe o dezlegare? L-am întrebat. -“”Nu, mi-a 
răspuns, eu nu am dreptul nici să leg, nici să dezleg. Eu îţi 
dau doar un sfat. Tu vei face însă ceea ce îţi va dicta 
conştiinţa. Dacă te vei hotări să rezişti, să o faci însă cu 
umilinţă creştină, netrufindu-te. Şi încă ceva: încearcă să-i 
înţelegi pe cei care au ales sau vor alege de acum încolo 
celălalt drum. Nu-i judeca prea aspru. Suntem cu toţii 
oameni şi cu toţii avem limite. Fiecare pe ale noastre”. 

Între timp, pauza se terminase şi gardienii ne îndemnau să 
intrăm şi să ne ocupăm locurile în sală. Ne-am depărţit 
îmbrăţişându-ne, plecând fiecare să ne împlinim destinul. A 
fost pentru ultima dată când am avut prilejul să stăm de 
vorbă. De văzut n-am mai văzut cu ocazia altor asemenea 
„spectacole”, dar de vorbit nu ne-am mai putut vorbi. Am 
schimbat numai priviri. Semnificative. 

GRUPUL „RECALCITRAN [ILOR”. 

Am zăbovit mai mult în preajma profesorului George Manu 
şi a prinţului Alexandru Ghica pentru că, aşa cum am 
amintit deja, ei au fost cele mai proeminente figuri ale 
rezistenţei la această criminală acţiune numită eufemistic 
reeducare, primul plătind cu viaţa „îndărătnicia” sa de a 
rămâne până la capăt OM, celălalt asumându-si, demn şi 
fără ostentaţie, ca pe o datorie a vieţii sale, un destin tragic, 
conştient fiind că, în lupta cu forţele răului „esenţial este 
spiritul de jertfă”. Ei nu au fost însă singurii care au ales 
acest drum refuzând să se lase ademeniţi de „cântecul de 
sirenă” al vieţii. Cotloanele Aiudului erau pline de cei care 
au rezistat tentaţiei de a privi îndărăt, pentru a nu fi 
transformați în stane de piatră. Majoritatea acestora făceau 
parte din categoria „rezistenţei eroice”, a acelor care, 


imuni la orice fel de tratament administrat pentru a fi 
îngenunchiaţi, îşi înfruntau vehement asupritorii, 
denunţând acţiunea lor criminală şi atrăgându-le atenţia că 
vor răspunde cândva de toate ticăloşiile lor. Unii dintre 
aceştia refuzau ei înşişi, cu ostentaţie, să participe la 
activităţile aşa-numitelor „Cluburi” sau la orice fel de 
acţiune care era în legătură cu reeducarea; iar alţi erau 
ţinuţi departe de aceste activităţi chiar de către colonelul 
Crăciun însuşi care se temea că prezenţa lor printre ceilalţi 
deţinuţi ar fi putut influenţa negativ „munca” de reeducare. 
Căci acesta (este vorba de colonelul Crăciun, care cunoştea 
bine pe fiecare deţinut în parte în lunga perioadă de 
pregătire a acţiunii de reeducare avusese timp să studieze, 
cu ajutorul aparatului politic al închisorii, întărit cu cadre 
special pregătite în acest scop, tăria de caracter şi 
comportamentul fiecăruia) era conştient că o confruntare 
publică cu unii dintre aceşti „recalcitranţi”, pe lângă faptul 
că i-ar ştirbi lui autoritatea, ar fi putut transforma acţiunea 
de reeducare în contrariul ei. Din aceste motive, el nu a 
riscat să aducă în amintitele „Cluburi” sau la „spectacolele” 
pe care periodic la regiza pe unul ca Traian Anderca, de 
exemplu, care cu instinctul de conservare atrofiat parcă, nu 
se sfia să le arunce în faţă, lui şi tuturor celorlalţi temniceri, 
tot ce gândea despre ei şi despre regimul criminal pe care îl 
slujeau. Cu o logică impecabilă şi cu un calm desăvârşit, 
fără să-i pese de consecinţe, acesta le demonstra, ori de 
câte ori avea ocazia, cât de ticăloşi sunt şi cum vor da ei, 
cândva, socoteală, în faţa instanţelor omeneşti şi în faţa lui 
Dumnezeu, de toate nelegiuirile pe care le săvârşesc. Şi ca 
Traian Anderca erau mulţi. Unul dintre aceştia a fost 
inginerul Gheorghe Brahonschi, de exemplu, care, în toată 
lunga-i perioadă de detenţie, nu a acceptat să facă nici cel 
mai neînsemnat compromis, trăind şi acţionând conform 
unor comandamente morale pe care nu le-a încălcat 
niciodată. Din aceste motive era în permanent conflict cu 
administraţia închisorii care, bineînţeles, nu i-a rămas 


niciodată datoare. Un altul a fost veşnic revoltatul Nae 
Cojocaru, avocat din Constanţa, cel pe care, cu ani în urmă, 
un alt zbir al închisorilor, maiorul Goiciu, îl zidise de viu - 
pentru a-l „cuminţi” -într-o nişă din capătul unui culoar al 
închisorii din Gherla, unde a fost ţinut mai bine de jumătate 
de an. În sfârşit, nu pot încheia această succintă enumerare 
fără să evoc aici figura devenită legendă la Aiud, a 
studentului Valeriu Turturean pe care colonelul Crăciun l-a 
izolat, pentru atitudinea sa demnă şi dârză, pe un ger 
năpraznic, într-o celulă special amenajată în acest scop, cu 
intenţia vădită de a-l extermina. Şi dacă totuşi a 
supravieţuit, aceasta s-a datorat numai unui adevărat 
miracol. 

Asupra acestora şi a tuturor celor asemeni lor, pe lângă 
tratamentul inuman de sever ce li se aplica (înfometare, 
izolare, neacordare de asistenţă medicală, etc.) se acţiona 
pentru a fi siliţi să capituleze, prin alte metode. Una dintre 
aceste metode consta în trimiterea în celulele în care 
„recalcitranţii” erau izolaţi, a câte unui emisar care avea 
misiunea de a-l convinge să renunţe, cel puţin de formă, la 
atitudinea lor ostilă faţă de reeducare şi faţă de regimul 
care o patrona. De obicei, emisarul respectiv era, fie un 
prieten apropiat al celui în cauză, fie cineva care avusese 
cândva un ascendent moral sau de altă natură asupra 
acestuia. De altfel, metoda nu era nouă. Ea fusese 
experimentată cu rezultate „excelente” şi la Piteşti. Numai 
că acolo celui căruia i se cerea să-si „convingă” prietenul i 
se punea ciomagul în mână şi era obligat să tortureze şi 
fizic. La Aiud tortura era numai sufletească. Sunt 
numeroase cazurile în care „reeducatorii” au încercat să 
şubrezească rezistenţa morală a oamenilor prin această 
metodă. Şi câteodată acest mijloc de lămurire a dat 
rezultate, însă de cele mai multe ori el a eşuat. 

În acest sens este cunoscut cazul avocatului Puiu Atanasiu. 
Acesta fusese prizonier în Rusia unde se impusese prin 
înalta sa ţinută morală şi prin comportamentul său demn, 


atât în relaţiile cu ceilalţi camarazi de suferinţă, cât şi în 
cele cu administraţia lagărului. A făcut parte din grupul de 
ofiţeri care au avut curajul să o înfrunte pe Ana Pauker 
când aceasta a venit în lagăr să recruteze voluntari pentru 
diviziile „Lludor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”. 
La întoarcerea în ţară a fost arestat şi în închisoare a 
continuat să aibă aceeaşi atitudine demnă şi lipsită de 
echivoc ca şi în prizonierat, neadmiţând să facă nici cel mai 
neînsemnat compromis. Când s-a pus problema reeducării a 
denunţat-o ca fiind un atentat la adresa demnităţii umane, 
fapt pentru care i s-a aplicat acelaşi tratament ca tuturor 
celor care au adoptat aceeaşi atitudine. Pentru a-l aduce pe 
„calea cea bună”, colonelul Crăciun i-a trimis în celula în 
care era izolat pe Puiu Chivulescu, un fost camarad de al 
său care, în prizonierat fusese, ca şi el, un monument de 
demnitate şi de tărie de caracter. Avusese însă neşansa să 
treacă prin Piteşti unde a fost făcut zob, atât din punct de 
vedere fizic, cât şi suleteşte. Pentru a înţelege drama 
acestui om este suficient să reamintesc remarca pe care a 
făcut-o în legătură cu prăbuşirea lui un alt camarad al său 
de prizonierat: „Am înţeles ce a însemnat Piteştiul - spunea 
el - când am aflat că Puiu Chivulescu a fost înfrânt. Dacă el, 
care în lagăr s-a comportat aşa cum numai noi ştim că s-a 
comportat, nu a putut să reziste, înseamnă că nimeni nu ar 
fi putut rezista”. Întâlnirea dintre cei doi foşti tovarăşi de 
luptă şi de suferinţă din lagărul de prizonieri a fost 
dramatică şi înduioşătoare în acelaşi timp. Până la urmă, 
toate strădaniile lui Puiu Chivulescu de a-si convinge 
prietenul de inutilitatea luptei pe care acesta se încăpăţâna 
să o continue s-au dovedit zadarnice, căci Puiu Atanasiu a 
rămas ferm şi neclintit pe poziţie până la sfârşit. 

La fel s-a întâmplat şi cu poetul Ştefan Vlădoianu. Acesta 
fusese arestat încă din 1942 şi aproape toţi cei 22 de ani 
petrecuţi fără întrerupere în închisoare, a fost „găzduit” în 
Aiud. În ultima perioadă, din cauza tratamentului bestial la 
care a fost supus şi a refuzului de a i se acorda asistenţă 


medicală, îşi pierduse complet vederea. Cu toate acestea, 
atunci când a început acţiunea de reeducare, ela refuzat 
categoric să o accepte, împărtăşind astfel soarta tuturor 
celorlalţi recalcitranţi. Pentru a fi convins să-si schimbe 
această atitudine intransigentă, în celula în care era izolat 
de unul singur a fost introdus, la un moment dat, un 
oarecare Gheorghiu, originar din acelaşi oraş cu el 
(Constanţa) cu misiunea de a-l prelucra şi de a-l aduce la 
sentimente mai bune. Acesta s-a străduit să-l convingă că 
dacă ar accepta reeducarea, ar putea beneficia, printre 
altele, de un tratament medical adecvat care i-ar putea 
reda vederea. Ispita era mare, însă demnitatea poetului orb 
s-a dovedit a fi şi mai mare. După numai câteva zile, 
emisarul colonelului Crăciun s-a reîntors de unde venise 
fără să-si fi îndeplinit misiunea. Ştefan Vlădoianu a rămas 
credincios sieşi şi crezului său pentru care şi-a sacrificat 
tinereţea. Securitatea sau destinul nu l-au iertat însă, căci 
la puţin timp după eliberare a murit suspect, călcat de o 
maşină. 

UCIGAŞII DE IDEI. 

În interviul care i s-a luat pentru „Memorialul durerii”, 
colonelul Crăciun lasă să se înţeleagă că iniţiativa 
reeducării de la Aiud i-ar aparţine. Afirmaţie inexactă şi 
gratuită căci în închisorile comuniste nu era posibil aşa 
ceva. Nici un director de penitenciar, oricât de destoinic şi 
plin de iniţiative ar fi fost şi oricâtă încredere i s-ar fi 
acordat de către superiori (partid, Ministerul de Interne, 
Securitate, etc.), nu putea iniţia şi pune în aplicare, cu de la 
sine putere, o acţiune de asemenea anvergură. În condiţiile 
în care, în perioada respectivă, în închisori şi îndeosebi în 
Aiud care era, în mod special sub lupa Ministerului de 
Interne şi a Securităţii, nici chiar o simplă mutare a unui 
deţinut dintr-o celulă în alta nu se putea face fără ştirea şi 
aprobarea celor de la centru, este de neconceput ca un 
comandant de închisoare, fie el chiar colonelul Crăciun, să 


poată întreprinde şi duce până la capăt, pe cont propriu, o 
asemenea acţiune. 


[inând cont de afirmaţiile făcute de colonelul Crăciun în 
respectivul interviu, s-ar putea presupune că ideea 
reeducării i-a aparţinut lui dar că, înainte de a o pune în 
aplicare, a cerut şi a obţinut aprobarea superiorilor săi. Nici 
această ipoteză nu este însă plauzibilă pentru că, aşa după 
cum am demonstrat într-unul din episoadele anterioare, 
această inumană acţiune a fost hotărâtă şi pusă la punct în 
birourile Comitetului Central al Ministerului de Interne cu 
mult înainte de declanşarea ei, într-un moment când 
colonelul Crăciun nu era încă comandantul Aiudului, el fiind 
numit în această funcţie tocmai în vederea îndeplinirii 
acestei misiuni. Aşa stând lucrurile se pune întrebarea: De 
ce colonelul Crăciun îşi asumă această responsabilitate? O 
face poate din reflex sau poate, pur şi simplu, pentru a-si da 
importanţă. Căci este clar că iniţiativa reeducării nu-i 
aparţine. Lui îi aparţine doar râvna cu care a dus la 
îndeplinire, precum şi unele dintre metodele pe care pe 
care le-a întrebuințat pentru înfrângerea rezistenţei fizice 
şi morale a celor care refuzau să o accepte. 

Nu vom mai repeta în cele ce urmează argumentele pe 
care le-am adus în episoadelor pe care le-am adus în 
episoadele de început ale acestui demers, pentru a 
demonstra că această acţiune a fost concepută şi minuţios 
pregătită la cel mai înalt nivel. Vom aminti doar faptul că, 
cel puţin aparent, ea a avut un caracter general, în sensul 
că a fost aplicată şi deţinuţilor din alte închisori. Or, o 
asemenea decizie nu putea fi luată decât de organele de la 
centru. Este adevărat că în celelalte penitenciare, acţiunea 
de reeducare a avut un caracter mai mult formal, ea 
limitându-se doar la o muncă de informare a celor în cauză 
despre nemaipomenitele realizări ale regimului comunist şi 
despre noile realităţi şi aspirații ale societăţii româneşti. În 
acest scop li se citea presa, li se proiectau filme şi li se 


ţineau conferinţe pe teme cu grijă alese. Atâta tot. Nu li se 
pretindea nimic în schimb. Nici măcar să se entuziasmeze. 
La Aiud, însă, a fost cu totul altceva. Aici erau întemnițați, 
cu foarte puţine excepţii, doar membrii ai Mişcării 
Legionare care, de-a lungul timpului, se dovediseră a fi cei 
mai înverşunaţi şi mai consecvenţi adversari ai 
comunismului. Din aceste motive aici s-a lucrat altfel. Sub 
pretextul informării şi pregătirii oamenilor pentru a putea fi 
„recuperaţi şi redaţi purificaţi societăţii” cum îi plăcea să 
spună adesea colonelul Crăciun, s-a urmărit cu 
perseverenţă, nu numai compromiterea şi pervertirea 
conştiinţelor, ci şi uciderea ideilor forţă care formaseră 
acele conştiinţe şi care, nestârpite, ar fi putut forma şi 
altele. Din acest punct de vedere, reeducarea de la Aiud 
este continuarea, cu alte mijloace şi în alt context, a 
„operei” de nimicire a spiritualităţii legionare, începută şi 
experimentată cu un deceniu în urmă la Piteşti. 

Că Mişcarea Legionară a fost şi continuă încă să fie, atâta 
cât a mai rămas din ea după aproape 60 de ani de 
persecuții şi de cumplite prigoane, cea mai consecventă şi 
cea mai bine organizată şi structurată grupare de luptă 
împotriva comunismului, este un fapt recunoscut până şi de 
cei mai înverşunaţi duşmani şi denigratori ai ei. Apărută 
imediat după instalarea comunismului în Rusia, ca o reacţie 
de apărare a societăţii româneşti împotriva acestui flagel 
care ameninţa să se întindă şi peste România de-abia 
reîntregită, această mişcare s-a consolidat şi s-a structurat, 
nu doar ca simplă ideologie, ci ca o mişcare spirituală 
românească şi creştină, în condiţiile luptei, atât împotriva 
acestui pericol care se profila tot mai ameninţător dinspre 
Răsărit, cât şi împotriva inerţiilor şi a adversităţilor din ţară. 
Este interesant de remarcat că acest pericol a fost sesizat, 
sau mai bine zis a fost intuit, de către tineri aşa cum s-a mai 
întâmplat şi în alte momente de răscruce ale zbuciumatei 
noastre istorii. Generaţia matură, cea a cărei ideal fusese 
realizarea României Mari, generaţia „Nicolae Iorga” cum o 


numeşte, pare-mi-se, Nae Ionescu, se consumase 
cheltuindu-si energiile şi entuziasmele în lupta pe care au 
dus-o pentru realizarea măreţului ei ideal şi acum strălucea 
numai, fără să mai dogorească. Clasa politică care făurise 
România Mare s-a transformat pe nesimţite, după euforia 
victoriei (fatalitate istorică?) într-o clasă de politicianişti 
care-si risipeau energiile ce le mai rămăseseră într-o luptă, 
adesea meschină, de interese, nemaifiind nici capabili şi nici 
dispuşi să se ocupe de problemele vitale ale tânărului stat 
pe care ei îl făuriseră. Această sarcină a trecut, cum era şi 
firesc, pe umerii tinerei generaţii, a „generaţiei de la '22” 
cum a fost ea numită. Având şansa să aibă în fruntea ei un 
lider harismatic, această generaţie s-a constituit într-o 
mişcare structurată pe valorile naţionale şi pe 
spiritualitatea creştină, al cărui program de luptă şi de 
acţiune avea şi o puternică componentă anticomunistă. 

Pentru a scoate în evidenţă cât de conştientă şi de 
preocupată era Mişcarea Legionară de pericolul comunist şi 
ce importanţă acorda ea luptei împotriva acestui flagel este 
suficient să reproducem un fragment din scrisoarea- 
avertisment pe care liderul acestei Mişcări, Corneliu Zelea 
Codreanu, a adresat-o regelui Carol al II-lea în primăvara 
anului 1936, când erau în toi tratativele pentru încheierea 
tratatuluide prietenie cu Rusia Sovietică: „. Apropierea de 
Rusia Sovietică este un gest de trădare pe care poporul 
român l-ar face faţă de Dumnezeu şi faţă de ordinea morală 
a lumii. De vor intra trupele ruseşti la noi şi vor ieşi 
învingătoare în numele diavolului, ele nu vor pleca înainte 
de a ne sataniza, adică bolşeviza”. Din nenorocire pentru 
noi şi pentru celelalte ţări din această parte a Europei, 
această profeţie-avertisment s-a împlinit. Trupele sovietice 
au venit „victorioase în numele diavolului”, ordinea morală 
a lumii pe care au invadat-o a fost demolată, iar valorile 
care au stat la baza acesteia au fost călcate în picioare. Şi 
nu au plecat până când nu ne-au satanizat. 


Comunismul instalat în România de aceste trupe 
invadatoare a întâmpinat însă o dârză rezistenţă din partea 
conştientă şi responsabilă a poporului român. Printre cei 
mai înverşunaţi, mai disciplinaţi şi mai hotărâți luptători 
împotriva lui s-au numărat, bineînţeles şi membrii Mişcării 
Legionare. Ei au respectat legământul pe care îl făcuseră 
înaintaşii lor cu mai bine de un sfert de veac în urmă, în 
primăvara anului 1919, în pădurea Dobrina de lângă Huşi: 
„Dacă armata bolşevică va trece Nistrul şi apoi Prutul 
ajungând să încalce şi locurile noastre, noi să nu ne 
supunem, ci să ne retragem cu toţii în pădure înarmaţi. Aici 
să organizăm un centru de acţiune şi de rezistenţă 
românească şi prin lovituri date cu măiestrie să zdruncinăm 
inamicul, să menţinem o stare de spirit de neaplecare şi să 
întreţinem o scânteie de nădejde în mijlocul masei 
româneşti din sate şi oraşe”. Aşa suna legământul făcut în 
1919. Dar ruşii nu au venit atunci, ci cu un sfert de secol 
mai târziu. Şi nu numai ca cotropitori, ci şi pentru a ne 
sataniza. Cei care se simțeau solidari cu autorii 
legământului de atunci s-au retras în munţi pentru a se 
opune cu arma în mână forţelor răului, nu pentru a învinge, 
căci erau conştienţi că lupta era inegală, ci „pentru a 
menţine o stare de spirit de neaplecare” şi „pentru a 
întreţine o scânteie de nădejde”. Şi, pentru cutezanţa şi 
dârzenia lor, regimul comunist odată consolidat şi stăpân 
peste ţară, nu i-a iertat, ci le-a pregătit un tratament 
aparte. Aşa se explică Piteştiul, aşa se explică şi Aiudul. Atât 
în Piteşti, cât şi în Aiud s-a urmărit, pe lângă uciderea 
conştiinţelor şi uciderea ideilor care au format respectivele 
conştiinţe. „Noi vom fi groparii Mişcării Legionare” 
declarau cu emfază călăii de la Piteşti. Acelaşi lucru l-au 
declarat un deceniu mai târziu şi călăii de la Aiud. 

Dar ideile nu pot fi ucise. 

UCIGAŞII DE IDEI (2) 

Încercam, în episodul anterior, să-mi explic şi să explic 
motivele pentru care membrilor Mişcării Legionare Li s-a 


aplicat, în temniţele comuniste, un regim cu totul aparte. 
Acest fapt este o realitate pe care nimeni nu o poate 
contesta. Nu este vorba numai de reeducările de la Piteşti şi 
Aiud, acţiuni în care - este ştiut - au fost implicaţi, aproape 
în exclusivitate, numai ei, ci de întreaga perioadă de 
detenţie. Începând din anul 1948, an în care au fost 
declanşate primele arestări masive şi până în anul 1964, 
anul „marei slobozenii”, legionarii au fost, atunci când era 
posibil, izolaţi de ceilalţi deţinuţi, fie că este vorba de 
închisorile de execuţie, fie că este vorba de coloniile de 
muncă. Aiudul şi Gherla, de exemplu, au fost pe rând, în 
anumite perioade, închisori populate exclusiv sau aproape 
exclusiv cu legionari, iar la Târgşor, în apropiere de Ploieşti, 
au fost întemnițați pentru o lungă perioadă de timp numai 
elevi, foşti membri ai Frăţiilor de Cruce. De asemenea, la 
Canal sau în alte colonii de muncă existau brigăzi, aşa-zis 
disciplinare, formate numai din legionari, cărora li se aplica 
un tratament special, deosebit de dur. Nu vreau să insinuez 
prin aceasta că ceilalţi deţinuţi s-ar fi bucurat de un 
tratament mai blând, mai uman. Nu. Întreg gulagul 
românesc a fost un adevărat infern dantesc. Dar după cum 
în infernul lui Dante există mai multe trepte ale caznelor, 
tot aşa şi în infernul gulagului comunist era organizat în 
mai multe trepte ale ororii. Bătăi, izolări, înfometare 
sistematică, munci istovitoare în timpul zilei şi carceră 
pentru neîndeplinirea normei, noaptea, neacordarea de 
asistenţă medicală, etc., etc., toate acestea erau pedepse 
obişnuite, aplicate tuturor deţinuţilor, indiferent de 
coloratura lor politică, pentru a-i distruge fizic şi moral. 
Legionarii le aveau, bineînţeles, pe toate acestea, dar şi 
ceva pe deasupra. Supravegherea lor era mult mai severă, 
iar prevederile absurde ale regulamentelor, care erau 
aceleaşi pentru toate penitenciarele, lor li se aplicau cu 
râvnă sporită. Aparatul politic şi temnicerii din închisorile în 
care ei îşi executau pedeapsa erau cu grijă selectaţi dintre 
cele mai dure şi mai fără de suflet elemente ale securităţii şi 


special instruiți pentru a fi cât mai neîndurători cu aceşti 
„înrăiţi duşmani ai poporului”. De asemenea, în lagărele de 
muncă, brigăzile formate din legionari aveau în fruntea lor 
brigadieri recrutaţi din rândurile deţinuţilor de drept 
comnu, adesea criminali notorii, cărora li se dădea mână 
liberă, drept de viaţă şi de moarte asupra celor pe care îi 
aveau în subordine şi pe care îi stimulau cu bâta şi cu 
gârbaciul. Şi dacă se întâmpla (şi se întâmpla adesea) să 
mai şi moară câte unul, fie istovit de efort, fie sub ploaia de 
lovituri ale satrapului, acesta nu avea de dat socoteală 
nimănui, căci nimeni nu-l trăgea la răspundere. Dimpotrivă, 
era chiar felicitat şi uneori chiar recompensat pentru 
isprava sa. 

Nu aş vrea să se interpreteze că fac, cu această ocazie o 
pledoarie pro domo. Vreau numai să scot în evidenţă faptul 
că, în temniţele din România, acestei categorii de deţinuţi 
politici i s-a aplicat un tratament discriminatoriu şi, 
explicând motivele acestei discriminări, să demonstrez că 
atât monstruosul experiment de la Piteşti, cât şi nu mai 
puţin monstruoasa acţiune de reeducare de la Aiud nu au 
fost întâmplătoare, ci că ambele au făcut parte dintr-un 
plan, bine pus la punct, elaborat în birourile Ministerului de 
Interne şi ale Comitetului Central, la îndemnul şi sub 
directa îndrumare a consilierilor sovietici, imediat după 
instaurarea comunismului în ţara noastră. Acest plan 
urmărea un scop precis: acela de a anihila pe cei mai 
înverşunaţi adversari ai comunismului din ţara noastră, fie 
suprimându-i fizic, fie pervertindu-le conştiinţele şi 
schilodindu-le sufletele, precum şi de a ucide ideile-forţă 
care au făcut posibilă apariţia, în ţara noastră, a acelei stări 
de spirit care a fost Mişcarea Legionară. 

Am demonstrat, cu altă ocazie, că Mişcarea Legionară a 
apărut şi s-a dezvoltat ca o necesitate istorică, în condiţiile 
create în această parte a Europei de rezultatele primului 
război mondial. Ea nu a fost doar o simplă ideologie, ci o 
mişcare spirituală de regenerare a sufletului românesc, 


structurată pe valorile naţionale şi pe spiritualitatea 
creştină. Şi pentru că, printre pericolele care pândeau 
societatea românească în perioada respectivă, se profila tot 
mai ameninţător, dinspre Răsărit şi pericolul comunist, 
programul de luptă şi de acţiune al acestei mişcări a avut 
încă de la începuturile ei şi o puternică componentă 
anticomunistă. Această atitudine fermă şi nedisimulată nu a 
trecut neobservată, ci a fost sesizată şi de noii stăpâni de la 
Kremlin, care, după ce şi-au consolidat în interior nefastul 
lor regim, au început să se pregătească pentru a declanşa 
„revoluţia mondială”. Căci Rusia, bolşevică acum, nu a 
renunţat la tendinţele ei hegemonice, ci continua, în numele 
„internaţionalismului proleter” de data aceasta, să 
promoveze aceeaşi obsedantă politică expansionistă de 
totdeauna. În acest scop, Moscova, prin agenţii săi, a 
studiat cu atenţie situaţia politică şi socială din ţările vecine, 
în care urmărea să-si exporte revoluţia, încercând, astfel, să 
depisteze atât factorii favorizanţi (formaţiuni şi 
personalităţi politice dispuse să colaboreze sau să facă 
compromisuri, nemulțumiri pe care să le speculeze, etc.), 
cât şi pe cei ostili planurilor lor. În felul acesta, ei şi-au dat 
repede seama că, în România, cea mai înverşunată şi 
eficientă rezistenţă împotriva comunismului o va opune 
Mişcarea Legionară, ai cărei membri erau educați şi 
pregătiţi, printre altele şi în acest scop. 

De aceea, comuniştii ruşi au acordat o atenţie deosebită 
acestei adevărate revoluţii spirituale româneşti, mai ales 
începând cu a doua jumătate a deceniului patru, când 
această mişcare a devenit şi o forţă politică de care trebuia 
să se ţină seamă. Există indicii că -în acestă perioadăN. K.V. 
D.-ul a încercat (şi probabil a şi reuşit) să-si infiltreze, în 
rândurile ei, agenţi special instruiți în acest scop, pentru a-i 
studia modul de oirganizare şi pentru a încerca de a o 
compromite şi submina din interior. Dovezi în acest sens nu 
avem însă la îndemână (există doar unele mărturii care într- 
un demers istoric serios sunt lipsite de relevanţă), dar dacă, 


într-adevăr, aşa stau lucrurile, ele există cu siguranţă în 
arhivele serviciilor secrete respective. 

Dacă în privinţa agenţilor infiltraţi nu deţinem, 
deocamdată, informaţii concludente, avem în schimb dovezi 
sigure că serviciile secrete sovietice (atât N. K. V. D.-ul, cât 
şi serviciile de informaţii ale armatei) nu au încetat să se 
intereseze de Mişcarea Legionară nici chiar în timpul 
războiului. Şi aceasta nu numai în cea de-a doua parte a 
războului, când era evident că ruşii vor ajunge pe 
meleagurile noastre, ci şi în prima parte, când această 
posibilitate nu se întrevedea încă. Printre ofiţerii români 
căzuţi prizonieri la ruşi erau şi foarte mulţi foşti membri ai 
Mişcării Legionare (ofiţeri de rezervă mai ales: învăţători, 
profesori, avocaţi, doctori, etc.); aceştia relatează în 
scrierile lor memorialistice, unii, sau în simple aduceri 
aminte, alţii, că, periodic, veneau în lagărele în care erau 
internaţi, comisii formate din ofiţeri N. K. V. D., desigur 
şcoliţi şi, unii dintre ei, chiar foarte manieraţi, care îi 
anchetau în legătură cu trecutul lor legionar. Îi interesa 
absolut tot: când şi în ce împrejurări au intrat în Mişcare, 
dacă au trecut sau nu prin Frăţiile de Cruce, cum se 
desfăşura o şedinţă de cuib şi ce probleme se dezbăteau 
într-o astfel de şedinţă, ce calităţi trebuia să întrunească un 
şef de cuib, ce personalităţi legionare au cunoscut şi care 
dintre acestea i-au impresionat în mod deosebit, dacă l-au 
cunoscut pe Corneliu Zelea Codreanu şi prin ce calităţi se 
impunea acesta, ce părere au despre viitorul Mişcării 
Legionare, etc. Insistau, în mod deosebit, asupra Frăţiilor 
de Cruce şi a sistemului de educaţie din cadul acestora. Era 
evident că aceste discuţii aveau mai mult un caracter de 
documentare decât de anchetă. 

Acelaşi lucru îl relatează şi Eugen Cristescu, fostul şef al 
Serviciului de Informaţii, una din cele şase persoane 
arestate şi duse împreună cu mareşalul Antonescu la 
Moscova, după 23 august. Acesta povesteşte (vezi, printre 
altele, Gabriel Bălănescu, Din împărăţia morţii) că un mare 


număr din şedinţele de anchetă la care a fost supus la 
Moscova, a fost consacrat Mişcării Legionare şi că atunci 
când era anchetat despre altceva (partide, personalităţi 
politice, diplomaţi, etc.), la anchetă asistau doar două, trei 
sau cel mult patru persoane. Când era vorba de Mişcarea 
Legionară însă, ancheta avea loc într-o sală spațioasă, în 
faţa unei asistenţe de 100-120 de persoane, care notau 
conştiincios tot ce spunea el, unii punând şi întrebări 
lămuritoare. La aceste şedinţe participa întotdeauna şi un 
general, Vinogradov, care conducea ancheta. Îi interesa, în 
mod deosebit, ca şi pe ceilalţi (e vorba de anchetatorii 
ofiţerilor din lagăr), modul de organizare al Mişcării, 
sistemul de educaţie, modelele de luptă, etc. 

Am relatat toate acestea pentru a demonstra că 
tratamentul discriminatoriu care li s-a aplicat legionarilor în 
închisori şi, mai ales, reeducările de la Piteşti şi Aiud, nu au 
fost deloc întâmplătoare, ci au făcut parte dintr-un plan 
bine pus la punct, sugerat şi conceput de Moscova, plan 
care urmărea distrugerea spiritualităţii legionare şi 
uciderea ideilor care au făcut posibilă apariţia acestui 
fenomen spiritual. 

„CARTEA ALBA” 

Motto: „Eu sunt rob şi robul nu are voinţă”. 


(Răspunsul dat de avocatul Traian Trifan atunci când a fost 
somat să-si fixeze poziţia şi să-si ia angajamente în faţa 
deţinuţilor). 

Nu ştiu cum a fost iniţial botezată. Oficialităţile Aiudului i- 
au spus, se pare, atunci când au iniţiat-o, „Cartea albă”. 
Noi, deţinuţii, când am aflat de existenţa ei şi am început să 
bănuim ce conţine, i-am spus „Cartea neagră”. Spun, „când 
am început să bănuim”, pentru că cei mai mulţi dintre noi, 
cei care am trecut prin reeducare, nu ştim nici până astăzi, 
exact, ce conţine acest document. Şi acum, bâănuim numai. 

Dar, ce este de fapt, această „operă” pe care hai să o 
numim şi noi, aşa cum a fost botezată de oficialitate atunci 


când aceasta a iniţiat-o, „Cartea albă”?; aceasta cu atât mai 
mult cu cât, probabil, tot sub acest nume figurează şi în 
arhivele pe care S. R. 1. le-a preluat de la fosta securitate. 
Deci, ce este ea de fapt? 

În cea de a doua parte a reeducării, pe la sfârşitul anului 
1963, atunci când această acţiune a început să dea roade şi 
administraţia era în posesia unei bogate recolte de 
declaraţii, demascări şi autodemascări, colonelul Crăciun a 
dispus crearea unui colectiv format din deţinuţi, reeducaţi 
bineînţeles, care să stilizeze, să schematizeze şi să dea 
coerenţă acestui material informativ pe care îl avea la 
dispoziţie şi pe care îl obținuse, aşa după cum am amintit 
deja, prin silnicie, şantaj, ameninţări şi prin alte asemenea 
metode. Acest colectiv şi-a început imediat activitatea şi a 
lucrat intens până la sfârşitul reeducării, atunci când toţi 
deţinuţii au fost puşi în libertate. Munca lui s-a materializat 
în apariţia acestei „opere” voluminoase (trei tomuri 
numărând câteva mii de pagini, se spune) frumos 
prezentate şi legate cu grijă între coperţi solide „pentru a fi 
transmise posterităţii”, cum ironic, zice-se, s-ar fi exprimat 
colonelul Crăciun. Deoarece printre cei care au lucrat în 
acest colectiv au fost selectaţi şi deţinuţi care aveau scris 
frumos şi citeţ, este de presupus că multe dintre 
materialele incluse în aceste volume au fost cu grijă 
transcrise, pentru a fi uşor descifrate şi citite de către cei 
ce urmau să le consulte. Bineînţeles că aceste copii vor fi 
însoţite, pentru a li se atesta autenticitatea, de originalul 
după care au fost transcrise. Dar ce anume materiale au 
fost incluse în această „operă”? 

În primul rând, probabil, declaraţiile scrise şi mai 
elaborate, pe care personalităţile legionare din închisoare 
au fost obligate să le facă, mai întâi verbal, în faţa celorlalţi 
deţinuţi, cu ocazia acelor „spectacole” de pomină pe care 
colonelul Crăciun le organiza periodic. Am arătat, cu altă 
ocazie, ce trebuia să cuprindă o astfel de declaraţie. 
Renegarea propriului trecut şi, neapărat, referiri cât mai 


denigratoare la adresa Mişcării Legionare în general şi a 
liderilor acesteia, în special. În nici un caz nu trebuia să 
lipsească, dintr-o astfel de declaraţie, prezentarea, în culori 
cât mai sumbre, a întemeietorului acestei mişcări, Corneliu 
Zelea Codreanu. 

În al doilea rând, este de presupus că în această „operă” 
sunt incluse cel puţin o parte (cele considerate mai 
importante, desigur) din procesele verbale întocmite cu 
ocazia şedinţelor de reeducare ţinute în aşa-zisele cluburi. 
Amintesc, în treacăt, că fiecare deţinut, care până la urmă, 
era „convins” (prin ce mijloace?) să-si facă autodemascarea, 
eufemistic numită autoprezentare, era obligat să-si 
recunoască, în faţa celorlalţi deţinuţi şi a comitetului de 
reeducare, toate „uneltirile” şi „crimele” pe care le 
comisese împotriva poporului şi clasei muncitoare. Tot ceea 
ce spunea era consemnat atât de el cât şi de membrii 
comitetului în faţa cărora făcuse expunerea. La încheierea 
şedinţei, foile procesului verbal erau cu grijă strânse, 
numerotate şi, a doua zi (aceste şedinţe aveau loc, de 
obicei, după-amiaza sau seara), la prima oră, erau predate 
ofițerului politic care răspundea de clubul respectiv. Uneori, 
când cel în cauză era o persoană mai importantă sau 
declarase unele lucruri inedite, acesta era chemat de 
ofiţerul politic pentru a face unele precizări şi completări în 
legătură cu cele declarate. 

De asemenea, printre aceste materiale s-ar putea să 
figureze şi o serie de note informativ date de „turnători” de 
profesie în legătură cu comportamentul şi cu viaţa de zi cu 
zi, în condiţiile regimului celular, a unor persoane sau 
personalităţi, care trebuia neapărat compromise. 

În afară de aceste materiale care sunt în directă legătură 
cu reeducarea, în „opera” respectivă mai sunt, probabil, 
incluse şi alt fel de materiale care, cel puţin aparent, nu au 
legătură cu reeducarea propriu-zisă, în sensul că ele nu au 
avut nici un impact asupra celor supuşi acestei acţiuni. 
Despre ce este vorba? 


În Aiud, ca şi în celelalte închisori de altfel, erau 
întemniţate şi o serie de personalităţi de prestigiu ale vieţii 
intelectuale şi culturale româneşti, adevărate somităţi în 
domeniul lor de specialitate. Acestora, în perioada 
reeducării, li s-a impus de către administraţie, din ordin de 
la centru bineînţeles, să elaboreze anumite lucrări, fiecare 
în specialitatea sa. În acest scop li s-au creat condiţii 
speciale, în sensul că au fost izolaţi în celule separate unde 
li s-a pus la dispoziţie unelte de scris şi hârtie, iar unora 
dintre ei, probabil şi ceva material de. Dar cum nu de 
rigoare ştiinţifică aveau nevoie cei ce au comandat aceste 
lucrări, ci de cu totul altceva, acesta din urmă (materialul 
documentar) putea să lipsească, respectivii urmând să-si 
elaboreze lucrările pe baza bagajului de cunoştinţe cu care 
intraseră în închisoare. Două obiective au urmărit cei ce au 
dispus elaborarea acestor lucrări. În primul rând să obţină 
o serie de informaţii şi unele puncte de vedere originale în 
domenii care interesau şi regimul comunist şi, în al doilea 
rând, să compromită şi să ştirbească prestigiul intelectual al 
autorilor lor, căci aceste lucrări trebuia scrise în spiritul 
învăţăturii marxist-leniniste şi să fie neapărat critice. Au 
fost elaborate, cu această ocazie, două categorii de lucrări. 
Unele aveau un caracter general şi prezentau diferite 
aspecte ale vieţii politice şi culturale din trecut, iar altele se 
refereau strict la istoria şi activitatea Mişcării Legionare. 

Din prima categorie fac parte următoarele lucrări: 

Profesorul Grigore Popa a elaborat, împreună cu 
profesorul Octavian Paleologu, o lucrare despre filosofia 
românească, cu referire specială la caracterul ei idealist, 
retrograd şi antiştiinţific. 

Cornel sau Ion (nu-mi amintesc bine numele mic) Blaga, 
diplomat de carieră, a întocmit o lucrare asupra diplomaţiei 
româneşti din perioada celui de al doilea război mondial, 
lucrare cu care, după propria-i mărturisire, nu se prea 
mândrea. 


Lui Petre [uţea i s-a comandat o lucrare cu caracter 
economic, în care să scoată în evidenţă şi să argumenteze 
superioritatea sistemului socialist asupra celui capitalist. 

Profesorul Alexandru Popescu zis Teologul a elaborat un 
studiu despre misticismul românesc şi despre influenţa 
acestuia asupra ideologiei Mişcării Legionare. 

Din cea de a doua categorie de lucrări, cele care se referă 
strict la istoria şi activitatea Mişcării Legionare, amintesc 
pe următoarele: 

Eugen Teodorescu a scris despre caracterul conspirativ al 
Mişcării Legionare. 

Victor Vojen, care i-a cunoscut îndeaproape atât pe 
Corneliu Zelea Codreanu, cât şi pe Horia Sima, a fost pus să 
scrie (şi a scris sute de pagini) împotriva acestora. A 
povestit, printre altele, cu lux de amănunte, cum a regizat, 
la ordinul lui Codreanu, bineînţeles, marea manifestaţie 
care a avut loc cu ocazia înmormântării lui lonel Moţa şi 
Vasile Marin. 

Preotul Dumitrescu-Borşa a scris şi el sute de pagini 
împotriva propriului trecut şi împotriva celor alături de care 
a luptat. A renegat, printre altele, toate „minciunile” pe 
care le-a scris la întoarcerea din Spania (a făcut parte din 
echipa care a luptat în Spania), la îndemnul lui Codreanu, 
despre revoluţia comunistă din această ţară şi despre 
eroismul celor care au luptat împotriva ei. 

Desigur, vor mai fi fost şi alţii, constrânşi fiind, au elaborat 
astfel de lucrări, dar cum în jurul unor astfel de activităţi se 
păstra un strict secret, noi nu avem cunoştinţă de ele. 
Despre existenţa celor pe care le-am amintit aici nu am 
aflat decât târziu, după „eliberare”, fie direct de la autorii 
lor (cazul Blaga, [uţea, etc.) fie de la alţi foşti deţinuţi care 
aveau cunoştinţă de existenţa lor. Le-am enumerat aici 
pentru că, aşa după cum am mai spus, este foarte probabil 
ca unele din ele, în totalitate sau numai extrase, să fie 
incluse în această „colecţie de documente contrafăcute”. 
Căci asta este celebra „Carte albă” a Aiudului: o colecţie de 


„mărturii” obţinute prin silnicie şi teroare, care să 
servească la falsificarea istoriei. 

„DAMNAŢII”. 

Pe lângă cele două categorii de deţinuţi ai Aiudului din 
perioada reeducării, pe care le-am prezentat în episoadele 
anterioare - cea a refractarilor, care refuzau reeducarea, 
cu vehemenţă şi demnitate unii, cu un fel de umilinţă 
creştină alţii şi cea a celor care, până la urmă, au capitulat, 
acceptând să-si facă, decent sau mai puţin decent, fiecare 
după cum îi era felul, „autodemascarea” - a mai existat şi o 
a treia, numită, chiar de către unul în cauză (este vorba de 
poetul Ion Caraion), a celor „damnaţi”. „Noi suntem 
blestemaţi - a spus odată, într-un moment de sinceritate, cu 
o imensă tristeţe în glas, regretatul poet - căci, după ce am 
fost aduşi în situaţia degradantă de a ne sinucide moral, 
suntem obligaţi, de mizerabila noastră condiţie umană, de 
a-i „ajuta” şi pe alţii să se sinucudă. Şi o facem, unii din noi, 
cu convingere chiar, pentru că nu avem tăria să ne 
împotrivim răului. Suntem nişte „damnaţi”. Poetul se 
referea, bineînţeles, la acea categorie de deţinuţi pe care 
colonelul Crăciun, după ce îi adusese în situaţie limită, 
reuşise, speculându-le slăbiciunile, deznădejdile şi dorurile, 
să-i determine să colaboreze cu el şi cu aparatul său 
represiv în „munca de lămurire” a celorlalţi deţinuţi. Din 
rândurile acestora au fost recrutaţi şefii de cluburi, precum 
şi „locotenenţii” lor, un fel de „acuzatori publici”, care în 
timpul şedinţelor de reeducare, aveau, printre altele, 
misiunea de a hărţui, cu fel de fel de întrebări incomode, pe 
cei ce acceptau „spovedania”. Tot din rândurile acestora 
făceau parte şi „propagandiştii” care încercau să convingă, 
în convorbiri particulare, de la om la om, pe cei 
„încăpăţânaţi”, de inutilitatea rezistenţei lor şi de 
necesitatea acceptării, fie şi numai formal, a acţiunii de 
reeducare. 

Unii dintre „damnaţi”, naivi şi creduli, erau sincer convinşi 
de „adevărurile” care li se relevaseră şi îşi îndeplineau 


misiunea cu conştiinţa împăcată şi cu râvnă de neofiţi. Dar 
aceştia erau puţini la număr. Cei mai mulţi dintre ei aveau, 
însă, conştiinţa (de) căderii şi a neantului în care se 
rostogoleau; şi fiecare îşi trăia drama şi zbuciumul sufletesc 
după cum îi era felul. Unii afişau un cinism de circumstanţă, 
căutând să pară cât mai degajaţi şi mai nepăsători, alţii se 
abandonau cu un soi de voluptate (există o voluptate a 
căderilor) răului, iar alţii, cei mai scrupuloşi dintre ei, 
născoceau alibiuri, niciodată însă destul de convingătoare, 
pentru a-si linişti propria conştiinţă. Erau şi unii care 
manifestau un fel de solidaritate tacită şi discretă cu cei 
care se „încăpăţânau” să reziste, bucurându-se parcă, 
înlăuntrul lor, ori de câte ori vreunul dintre aceştia îl 
înfruntau pe colonelul Crăciun sau pe oricare altul dintre 
aghiotanţii acestuia şi trăind un soi de deziluzie cu fiecare 
nouă cădere. Este edificatoare, în acest sens, mărturia unui 
veteran al închisorilor, vrânceanul Costache Busuioc, care, 
pentru atitudinea lui intransigentă, a fost „cazat” împreună 
cu alţii asemenea lui, în Zarcă, unde li s-a aplicat un regim 
special de exterminare. Periodic, locatarii acestui infern 
erau scoşi, din ordinul mai marilor Aiudului şi duşi, 
individual ori în grup, să ia parte la şedinţele de reeducare, 
în speranţa că măcar unii dintre ei vor ceda. Într-o 
asemenea ocazie, Costache Busuioc, somat de către şeful 
de club să-si precizeze poziţia, a răspuns: „Mai întâi vă 
întreb eu pe voi, în ce calitate pretindeţi să fac aceste 
declaraţii, pentru că şi voi sunteţi deţinuţi la fel ca şi mine? 
Totuşi, un răspuns vă pot da. Am executat 16 ani de 
puşcărie cu conştiinţa împăcată că faptele pentru care am 
fost condamnat nu mă dezonorează. Nu am nimic a-mi 
reproşa şi rămân cu această convingere”. Bineînţeles, a fost 
trimis înapoi în Zarcă, dar după două săptămâni a fost scos 
din nou şi dus, de data aceasta, în „Clubul Mare”, la 
lucrările căruia asista şi colonelul Iacob. Acesta l-a somat şi 
pe el, ca şi pe toţi ceilalţi aduşi din Zarcă, să ia cuvântul şi 
să-si precizeze poziţia. „Domnule colonel. 


— A răspuns timorat, dar cu hotărâre în glas Costache 
Busuioc -dumneavoastră mă obligaţi să-mi reneg trecutul şi 
convingerile şi să aduc laude „realizărilor” regimului 
împotriva căruia am luptat, realizări pe care eu nu le 
cunosc. În lunga mea perioadă de detenţie, eu nu am 
cunoscut decât partea represivă a regimului pe care îl 
slujiţi. Uitaţi-vă în ce hal m-aţi adus! Şi acum, după ce mi-aţi 
schilodit trupul, vreţi să-mi ucideţi şi sufletul? Dacă din 
punct de vedere fizic puteţi face cu mine ce vreţi, să mă 
ucideţi chiar, de sufletul meu nu vă veţi putea atinge! Stă în 
puterea mea să mi-l apăr şi mi-l voi apăra. Vă rog să mă 
duceţi înapoi în Zarcă!”. „Bine, Busuioc. 

— A răspuns iritat colonelulte vom duce înapoi în Zarcă; 
dar mai întâi vei poposi prin alt loc, unde vei avea 
posibilitatea să meditezi. Poate te răzgândeşti. La 
terminarea şedinţei, în învălmăşeala de la ieşire, mai mulţi 
deţinuţi l-au felicitat pe temerar pentru atitudinea sa lipsită 
de echivoc. „Printre aceştia -mărturiseşte C. Busuiocam 
remarcat şi pe unul care făcea parte din comitetul clubului 
în care fusesem „invitat” cu două săptămâni în urmă. Acesta 
mi-a strâns, pe furiş, cu afecţiune, mâna şi m-a încurajat din 
priviri. Am rămas surprins. Nu ştiam ce să mai cred. Târziu, 
în singurătatea celulei în care am fost izolat, gândindu-mă 
la această întâmplare, am ajuns la concluzia că omul fusese 
sincer şi că, în sinea lui, se bucura când întâlnea oameni 
care erau aşa cum el nu mai avea tăria să fie. Şi am înţeles 
atunci că oamenii aceştia, pe care noi îi judecam, cam aspru 
câteodată, erau de fapt, victime ca şi noi ceilalţi, numai că 
ei, ajunşi la capătul puterii lor de rezistenţă, au capitulat. Şi 
înțelegând aceasta, m-am rugat pentru ei ,. 

O experienţă asemănătoare am trăit-o eu însumi în 
primăvara anului 1963. Eram în fabrică de câteva luni şi 
fusesem aduşi aici împreună cu un lot numeros de 
„refractari”, considerându-se că în condiţiile de aici vom fi 
mai vulnerabili. Într-una din zile, într-un moment de răgaz, 
mă plimbam prin curtea din faţa dormitoarelor, aşteptând 


să sune adunarea pentru şedinţa zilnică de demascări. La 
un moment dat, într-un colţ mai retras, l-am observat, stând 
singur pe o bancă, cu ochii pironiţi în gol şi cu gândurile 
aiurea, pe şeful clubului la care eram şi eu obligat să iau 
parte. Ştiindu-l un om dur şi lipsit de sentimentalisme (era 
considerat cel mai eficient reeducator din fabrică, m-a izbit 
mina sa suferindă şi m-am oprit să-l observ mai cu atenţie, 
pentru a-i înţelege zbuciumul. Simţindu-se privit, a ridicat 
deodată ochii spre mine şi, furios că l-am surprins într-un 
moment de slăbiciune, m-a apostrofat brutal: „Ce e, 
banditule?” (reflexul Piteştiului, căci trecuse pe acolo!). „De 
ce mă spionezi?” Şi pentru că observase, probabil, unda de 
compasiune din privirea mea, a adăugat: „Nu am nevoie de 
mila ta!”; astfel, ridicându-se precipitat de pe bancă, a 
plecat grăbit, pierzându-se printre ceilalţi deţinuţi. 
Incidentul m-a pus pe gânduri, deoarece mă aşteptam la 
represalii. Nu s-a întâmplat însă aşa. Dimpotrivă. Din acel 
moment m-a evitat, fără ostentaţie însă, iar la şedinţele de 
reeducare pe care le conducea el, m-a ignorat cu 
desăvârşire. Mai mult chiar, când într-o seară (şedinţele de 
reeducare aveau loc mai mult seara) unul dintre ajutoarele 
lui m-a somat să iau cuvântul şi să-mi fac 
„autoprezentarea”, el l-a oprit, aruncându-mi o privire 
complice: „Lasă-l în pace, că nu este încă pregătit! Până la 
urmă va vorbi şi el”. Şi, timp de câteva săptămâni, cât am 
mai frecventat clubul condus de el (din când în când 
cluburile se reorganizau), nimeni nu m-a întrebat nimic, 
spre uimirea celorlalţi deţinuţi, care, la un moment dat, au 
început chiar să mă suspecteze. Cât timp am mai stat 
împreună în fabrică, ne întâlneam din când în când, ne 
salutam, dar numai atât. Niciodată nu am stat de vorbă de 
la om la om. Când s-a eliberat însă, căci s-a eliberat cu 
câteva luni înaintea noastră, a celorlalţi, a venit şi la mine 
să-si ia rămas bun. Mi-a strâns prieteneşte mâna, 
spunându-mi cu emoție în glas: „Îţi mulţumesc pentru 
înţelegerea cu care m-ai privit atunci. Cred că, în timpuri 


normale, am fi putut fi prieteni. Chiar foarte buni prieteni. 
Nu vreau să-ţi dau sfaturi, dar vezi, ai grijă de tine! Nu 
întinde prea mult coarda, căci ăştia nu ştiu de glumă”. Şi 
ne-am despărţit ca doi vechi prieteni. Cazul este destul de 
elocvent pentru ceea ce vreau să demonstrez şi nu mai 
suferă nici un fel de comentariu. 

„DAMNAŢII”. 

Cu o destul de mare întârziere, după mai bine de trei ani 
de la apariţie, mi-a căzut în mână, cu totul întâmplător, 
volumul de poezii al unui „damnat”. Este vorba de versurile 
lui Puiu Nicolae Giosanu, apărute postum în 1991 (autorul a 
trecut la cele veşnice în 1985), într-un volum inspirat 
intitulat Luminosul decembrie, sub îngrijirea şi prin 
strădaniile doamnei doctor Galina Răduleanu. Mărturisesc 
că am fost extrem de surprins. Nu atât pentru faptul că 
descopeream în „damnatul” de la Aiud un adevărat poet, de 
o reală sensibilitate, cât mesajul versurilor lui. Poezia lui 
Puiu Giosanu nu este o poezie de circumstanţă, ci una 
mărturisitoare, un fel de spovedanie sau, altcum spus, un 
alt fel de „autodemascare” decât cea pe care şi-a făcut-o 
acolo, în timpul reeducării. Ea izvorăşte din necesitatea 
sufletească a autorului de a se descoperi aşa cum a fost sau 
cum ar fi putut să fie în condiţii normale de existenţă, nu cel 
care a fost silit să fie de situaţia limită în care a fost adus. 

Încă de la început am fost frapat de motto-ul cu care 
începe acest volum. „Nu există decât o singură nenorocire, 
aceea da a nu fi dintre sfinţi” (Leon Bloy), ceea ce m-a 
determinat să mă aplec mai cu atenţie asupra conţinutului. 
Lectura acestor poezii mi-a confirmat, dacă mai era nevoie, 
că atunci, acolo, în acea lume în agonie, nu l-am judecat 
greşit. Nici pe el, nici pe ceilalţi asemenea lui şi nici pe noi 
toţi laolaltă. Neputând fi sfinţi, am fost cu toţii, până la 
capăt, oameni. Fiecare cu neputinţele şi cu limitele lui, 
fiecare cu tragedia, cu îndoielile şi cu înfrângerile lui. 

Pe Puiu Giosanu l-am cunoscut personal în fabrica 
Aiudului, în 1963, unde, mai bine de un an de zile, ne-am 


trăit împreună tragediile, fiecare pe a lui şi toţi, laolaltă, pe 
a timpului nostru. El făcea parte din grupul celor pe care, 
aşa cum am amintit cu altă ocazie, poetul Ion Caraion i-a 
numit „damnaţi”, a celor care, după ce au fost „ajutaţi” să-si 
asasineze conştiinţele acceptaseră (cu ce preţ oare?) ca, la 
rândul lor, să „ajute” şi ei pe alţii să facă acelaşi lucru. Unii 
dintre aceştia (am spus-o deja), naivi şi creduli, s-au 
convertit sincer şi, făcând din înfrângere şi capitulare 
virtute, îşi îndeplineau noua lor misiune cu conştiinţa 
împăcată. Aceştia au fost însă puţini: căci cei mai mulţi, 
păstrându-si totuşi luciditate, erau conştienţi de cădere şi 
de mizeria morală spre care erau împinşi şi încercau să-si 
asigure „supravieţuirea”, fie confecţionându-si fel de fel de 
alibiuri morale, niciodată însă destul de convingătoare, unii 
afişând un soi de nepăsare sfidătoare şi cinică, la fel de 
neconvingătoare, alţii. Din această ultimă categorie, a 
cinicilor, făcea parte şi Puiu Giosanu. Mai mult chiar, 
parafrazând caracterizarea pe care |uţea o face lui Cioran, 
aş putea spune că el era „cinicul de serviciu” al unei lumi 
care trăia agonia, după cum prietenul său, poetul lon 
Caraion (erau foarte buni prieteni, completându-se şi 
susţinându-se reciproc), era defetistul de serviciu al 
aceleiaşi lumi. Cinismul său ostentativ îl făcea nesuferit 
celor mai mulţi dintre deţinuţi, motiv pentru care, adesea, 
era evitat. Pentru un observator lucid însă, era clar că acest 
cinism nu îl definea, ci era doar modalitatea lui de a se 
apăra. Dacă ştiai să priveşti dincolo de această mască 
cinică, artificial confecţionată, nu puteai să nu observi că, în 
realitate, acest om era bântuit de angoase şi de spaime, iar 
dacă îl surprindeai în momentele sale de singurătate, de 
întâlnire cu sine, atunci când nu se ştia observat, îţi dădeai 
şi mai bine seama de acest lucru. 

Într-adevăr, Puiu Giosanu era un înfricoşat. Nu fricos ci 
înfricoşat. 'Trecuse prin Piteşti, unde trăise orori 
inimaginabile minţii omeneşti şi ştia mai bine decât noi toţi 
că, dincolo de un anumit prag nimeni nu poate rezista. 


„Daţi-l pe Cârja - spunea el odată (Ion Cârja era unul dintre 
cei mai „încăpăţânaţi” adversari ai acţiunii de reeducare, 
cam rigid şi neînţelegător cu neputinţele oamenilor poate, 
dar vertical şi demn până la trufie) - pe mâna unui [urcanu 
şi vă garantez că, în mai puţin de o lună, acest ţâfnos şi 
trufaş „atlet al demnităţii umane” va ajunge şef de club de 
reeducare şi îşi va face meseria cu aceeaşi râvnă cu care şi- 
o fac toţi ceilalţi!”. 

Raporturile lui Puiu Giosanu cu ceilalţi deţinuţi erau, în 
general, reci. În afară de câţiva prieteni care îl acceptau, în 
virtutea unor mai vechi relaţii (unii), sau pentru că erau în 
aceeaşi situaţie cu el (alţii), majoritatea celorlalţi deţinuţi îl 
evitau (sau pur şi simplu îl ignorau). Erau totuşi şi câţiva cu 
care era în relaţii tensionate sau chiar de beligeranţă. Unul 
dintre aceştia era Ion Cârja despre care am amintit mai sus. 
Datorită poziţiei sale intransigente faţă de reeducare, 
acesta era permanent în atenţia colonelului Crăciun care, 
prin fel de fel de metode, încerca să-i frângă verticalitatea. 
În cele din urmă a fost adus în fabrică şi dat pe mâna celor 
de aici, pentru a-l convinge aceştia să accepte, cel puţin de 
formă, reeducarea. Printre cei care s-au ocupat de ela fost 
şi Puiu Giosanu care, printre altele a scris împotriva lui, 
pentru „Gazeta de perete” (în fabrică exista şi aşa ceva), un 
articol extrem de veninos, intitulat Homo Americanus (Ion 
Cârja era cetăţean american). Articolul era atât de abject 
încât a stârnit indignarea majorităţii deţinuţilor, chiar şi pe 
a unora dintre cei ce acceptaseră reeducarea. Deşi nu ne 
simpatizam, relaţiile mele cu Puiu Giosanu erau totuşi 
civilizate datorită faptului că amândoi eram prieteni cu Ion 
Caraion. Aşa că, la prima ocazie, l-am întrebat cum a putut 
scrie un astfel de articol. Mi-a răspuns prompt, cu cinismul 
care îl caracteriza: „Trebuie să fac şi eu ceva ca să le 
dovedesc că sunt reeducat şi dau în Cârja pentru că în el 
dau toţi. O lovitură în plus nu mai contează, deoarece el 
figurează deja pe lista neagră a colonelului Crăciun şi ceea 
ce trebuie să i se întâmple i se va întâmpla oricum, cu sau 


fără ajutorul meu. Ce-ai vrea? Să dau în tine? Ştiu că 
gândeşti ca şi Cârja, dar, spre deosebire de el, tu nu ieşi în 
faţă şi nu te trufeşti. Tu încerci să te strecori cât mai 
neobservat şi ar fi o ticăloşie să te scot eu în evidenţă. Eu 
nu împuşc decât oameni care sunt deja morţi”. Răspunsul 
lui m-a, pus pe gânduri şi din acel moment am început să-l 
privesc cu alţi ochi. 

În cartea sa intitulată Întoarcerea din infern şi apărută în 
exil, în 1972, Ion Cârja era nedrept cu Puiu Giosanu, după 
cum era nedrept cu mulţi alţii, care au avut o situaţie 
asemănătoare. Dacă acolo, în timpul cumplitei încleştări, 
înverşunarea lui împotriva fratelui „ticăloşit” era oarecum 
justificată, târziu, după ce odată cu trecerea anilor, rănile s- 
au zvântat şi apele sufletului s-au limpezit, această 
înverşunare nu-si mai avea nici o justificare. Dar Ion Cârja 
nu ştie să ierte. Nu ştie sau nu poate să ierte. El acuză şi 
depune mărturie. Cartea îi este un lung rechizitoriu şi o 
lungă înşiruire de mărturii. Puiu Giosanu însă depune 
mărturie, rugându-se unui Dumnezeu pe care atunci, în 
momentele de agonie, nu l-a mărturisit cu ostentaţie, ci l-a 
exilat pe undeva, prin cotloanele sufletului său hăituit de 
neputinţe, să-l ierte şi să-i dea şi lui puterea să ierte. 
Neputând fi sfânt, el s-a străduit să se păstreze până la 
capăt om, iar versurile sale demonstrează că a reuşit să 
facă acest lucru. 

VAMEŞUL ŞI FARISEUL. 

Am afirmat în episodul anterior că Ion Cârja este nedrept 
atunci când judecă atât de aspru pe camarazii lui de 
suferinţă care, ajunşi la limita puterii lor de rezistenţă, au 
capitulat. În cartea sa despre care am amintit deja 
(Întoarcerea din infern, vol. II), consacrată aproape în 
întregime reeducării de la Aiud, el depune mărturie şi 
acuză în acelaşi timp. Depune mărturie despre ororile pe 
care le-a trăit el şi ceilalţi deţinuţi ai Aiudului acelei 
perioade şi acuză de-a valma, atât pe călăi cât şi pe victime, 
adică pe acei dintre deţinuţi care, oameni fiind, s-au 


comportat omeneşte, făcând compromisurile necesare 
pentru a supravieţui. Citindu-l şi cunoscând şi cumplitele 
realităţi de acolo îţi dai cu uşurinţă seama că Ion Cârja, cu 
toată statura lui intelectuală şi morală, nu a înţeles nici 
fenomenul reeducării în sine şi nici pe „nefericiţii” care 
trecând prin această reeducare şi neavând vocaţie de 
martiri s-au comportat omeneşte, adică s-au îndoit, s-au 
lepădat renegându-si trecutul şi idealurile, au renunţat la 
vise. Dacă atunci şi acolo, în timpul cumplitei încleştări, 
când nu aveai răgaz să-ţi sondezi propriu-ţi suflet, necum 
pe al celor de lângă tine, îndârjirea sau chiar ura lui 
împotriva unui Puiu Giosanu şi a altora asemenea lui, în 
special, precum şi împotriva tuturor celor nevolnici, în 
general, erau justificate, după trecerea anilor, în momentul 
când îşi scrie cartea şi când este de presupus că 
resentimentele împotriva acestora se estompaseră, s-ar fi 
cuvenit să aibă o altă înţelegere asupra fenomenului în sine 
şi a încercărilor prin care a trecut, precum şi asupra 
oamenilor care, în împrejurările date, s-au comportat aşa 
cum s-au comportat. 

Ion Cârja se dovedeşte, însă, a fi şi acum, în momentul 
scrierii cărţii, la fel de necruţător, ca şi atunci, cu 
slăbiciunile şi neputinţele celor ce nu au fost în stare să 
reziste aşa cum a rezistat el. Căci el, aşa cum am amintit 
deja, a avut faţă de acţiunea de reeducare o atitudine 
extrem de tranşantă, refuzând cu fermitate, dar şi cu 
oarecare ostentaţie, aroganță chiar, să o accepte, motiv 
pentru care a fost în permanenţă în atenţia colonelului 
Crăciun şi a ciracilor acestuia care au făcut tot ceea ce le-a 
stat în putinţă (şi în putinţă le-au stat multe) să-i frângă 
cerbicia. El le-a suportat însă pe toate cu stoicism. Cu 
stoicism dar şi cu un soi de trufie, căci lon Cârja avea, ca 
orice om, pe lângă calităţile pe care nimeni nu i le putea 
contesta şi o serie de defecte. Era, printre altele, extrem de 
orgolios, iar atunci când era vorba să judece pe alţii era 
rigid şi neîndurător ca un inchizitor. Nu scăpa nici o ocazie 


să-si etaleze cunoştinţele sale (avea o deosebită pregătire 
intelectuală), atât în disputele cu reeducatorii (interni sau 
externi), cât şi în discuţiile cu ceilalţi deţinuţi. Avea o 
deosebită plăcere de a-si copleşi interlocutorul cu fel de fel 
de teorii şi cu trimiteri la autori celebri pentru a-l pune 
astfel în inferioritate. Dacă acest procedeu îşi avea o 
justificare în disputele sale cu adversarii pentru că s-ar 
putea presupune că astfel ar fi putut câştiga un ascendent 
asupra lor (deşi colonelului Crăciun şi statului lui major 
puţin le păsa de erudiţia victimelor lor), în discuţiile cu 
ceilalţi deţinuţi, această etalare de cunoştinţe era cel puţin 
prețioasă. Puiu Giosanu nu a greşit prea mult atunci când, 
în articolul amintit publicat în „Gazeta de perete” a 
„Clubului” din fabrică, îl caracterizează ca fiind „infatuat şi 
arogant”, „distant şi mizantrop”. 

În orice caz, faptul că Ion Cârja avea un eu hipertrofiat se 
poate constata şi din lectura cărţii lui despre care am 
amintit, carte în care se scoate în evidenţă, cu ostentaţie 
aproape, pe sine. Uneori o face numai aluziv, alteori o 
spune, însă, direct. lată, de exemplu, ce spune, referindu-se 
la o intervenţie a sa la una din şedinţele „Clubului”. „Ceea 
ce spuneam eu era exact ce gândeau cel puţin 90 la sută 
din cei de faţă. Dar deoarece, niciunul dintre ei nu avea 
privilegiul meu, niciunul dintre ei nu îndrăznea să spună 
ceea ce gândea. Eu. Eram singurul titrat universitar cu 
distincţia de doctor, dobândită încă sub imperiul vechii legi 
universitare valabilă până în 1949. Pe lângă aceasta, aveam 
calificarea superioară chiar în probleme de politică” (Op. 
Cât. Pp. 215-216). Şi această afirmaţie o face cu seninătate 
cu toate că acolo, în sală, erau cu siguranţă, destui deţinuţi 
care, cu sau fără diplomă, erau, cel puţin, tot atât de erudiţi 
şi de dotați din punct de vedere intelectual, ca şi el. Numai 
că aceştia erau mai modeşti. 

Astfel stând lucrurile, este explicabil de ce Ion Cârja îşi 
judecă camarazii de suferinţă care nu au putut fi la 
înălţimea lui, cu atâta asprime, neavând, pentru majoritatea 


dintre ei, nici un fel de înţelegere. Spun pentru majoritatea, 
deoarece unora dintre cei care au capitulat, este adevărat, 
puţini la număr, le acordă totuşi circumstanţe atenuante. 
Pentru Ion Caraion, de exemplu, are o surprinzătoare 
înţelegere, justificându-i acţiunile reprobabile, deşi aceste 
acţiuni nu se deosebesc prea mult de cele ale lui Puiu 
Giosanu pe care îl stigmatizează cu atâta înverşunare. Or, 
dacă, în situaţia respectivă, când oamenii au acţionat şi s-au 
comportat aşa cum au acţionat şi s-au comportat, sub 
imperiul aceloraşi presiuni şi silnicii fizice şi morale, acorzi 
înţelegere unuia, atunci trebuie să acorzi aceeaşi înţelegere 
tuturor. Chiar şi acelui „odios” Hordilă care, atunci când s-a 
eliberat înainte de termen (ianuarie 1963) pentru 
participare activă şi deosebit de „fructuoasă” la acţiunea de 
reeducare, i-a şoptit discret prietenului său de la care îşi 
lua rămas bun: „Să loveşti tare, necruţător, căci numai aşa 
vei ieşi de aici”. Şi pentru că veni vorba de Hordilă trebuie 
să amintesc că nici chiar el, care era socotit unul dintre cei 
mai ticăloşiţi, mai fără de scrupule susţinători ai acţiunii de 
reeducare, nu era total lipsit de omenie. El tuna şi fulgera 
mai mult împotriva trecutului şi a morţilor decât împotriva 
celor care refuzau să se reeduce. Filipicile sale erau 
îndreptate de obicei împotriva regimurilor „burghezo- 
moşiereşti”, în general şi împotriva Mişcării Legionare şi a 
căpeteniilor ei, în special. Împotriva oamenilor de faţă 
prezenţi nu lua atitudine decât în cazuri extreme, când era 
neapărată nevoie să-si dovedească sinceritatea faţă de 
reeducare sau când i se cerea, în mod expres, să facă acest 
lucru. Da altfel, aceasta era o practică aproape generală a 
celor care erau activi în acţiunea de reeducare. Majoritatea 
dintre ei vituperau mai mult împotriva trecutului şi a 
morţilor şi numai când era neapărată nevoie îi luau în 
primire şi pe cei refractari reeducării. Un alt exemplu în 
acest sens îl constituie şeful politic al fabricii din partea 
deţinuţilor, Romulus Drăgoiescu. Fost contabil la uzinele 
Reşiţa, acesta fusese implicat în procesul marii trădări 


naţionale, proces intentat unor mari personalităţi politice 
româneşti dintre care amintesc pe Ion Pop, Bujoiu, profesor 
Mărgineanu, Auschnitt (judecat în lipsă), George Manu, etc. 
Şi condamnat împreună cu aceştia. La declanşarea 
reeducării, simțind că este rost să se elibereze înainte de 
termen, fără să-si facă prea multe scrupule, a acceptat să se 
„purifice” prin „spovedanie” de toate păcatele trecutului, 
devenind, în felul acesta, unul dintre oamenii de bază ai 
colonelului Crăciun, printre deţinuţi. Era un ins pipernicit, 
surpat parcă în sine, veşnic încruntat şi veşnic cu privirea în 
pământ. Trecea printre oameni ca printre morminte, absent 
ca un somnambul şi ducând parcă în spate o imensă povară. 
Doar din când în când tresărea şi se uita cu suspiciune în 
jur, aşteptând parcă să i se facă reproşuri. Era cât se poate 
de clar că era un suflet zbuciumat. Şi totuşi omul acesta nu 
era un iremediabil ticălos aşa cum îl prezintă Ion Cârja în 
cartea sa. A trecut, adesea, multora multe cu vederea, 
făcându-se că nu observă anumite lucruri, atunci când era 
sigur că nici el nu este observat. Un exemplu: La câteva zile 
de la venirea lotului nostru în fabrică am fost duşi la „Club” 
unde urma să vină colonelul Crăciun cu toată suita sa 
pentru a ne vorbi şi a ne face recomandări în legătură cu 
felul cum va trebui să ne comportăm în noua noastră 
situaţie. Cum în sala în care urma să aibă loc întâlnirea nu 
erau bănci suficiente am fost trimişi unii dintre noi să 
aducem câteva de la sala de mese. Şi pentru că noi nu 
cunoşteam rostul pe acolo, am fost însoţiţi de un cetăţean 
din fabrică care nu era altul decât Drăgoiescu. Eu nu-l 
cunoşteam şi nu ştiam ce rol important joacă el în acţiunea 
de reeducare de aici. Crezând că este un biet om obidit şi 
hărțuit ca şi mine m-am apropiat complice cu el şi l-am 
întrebat: „Ce vor să facă ticăloşii aceştia cu noi de ne-au 
adus aici? Vor să ne îndobitocească? Vor să ne ucidă 
sufletele? El nu a răspuns, ca şi cum nu ar fi auzit nimic din 
ce am întrebat şi şi-a văzut de treabă luând o bancă în 
spinare şi plecând spre sala în care se ţinea adunarea. 


Peste câteva minute, văzându-l în compania colonelului 
Crăciun mi-am dat seama de gafa pe care o făcusem şi m- 
am temut că vor urma represaliile. Nu s-a întâmplat însă 
aşa. Am stat mai bine de un an în fabrică avându-l pe el şef 
de producţie şi şef de reeducare şi niciodată nu a făcut cea 
mai mică aluzie la incidentul de atunci. Mi-a reproşat alte 
cele, m-a criticat adesea în şedinţe, acuzându-mă că sunt în 
încăpățânat şi că fac pe grozavul sfidând pe ceilalţi deţinuţi 
care au înţeles să se rupă de trecut şi să devină oameni 
cinstiţi, însă niciodată nu a făcut nici cea mai mică aluzie la 
ceea ce ştiam doar noi doi. lată de ce eu consider că atât 
Drăgoiescu şi Hordilă cât şi toţi ceilalţi care sunt în situaţia 
lor, în fond cu toţii nişte biete victime, au dreptul să se 
bucure de înţelegerea şi de compasiunea noastră, după 
cum, sunt sigur că şi Dumnezeu le va da dreptul la 
mântuire. Şi pentru că am pomenit de mântuire mi-a venit 
în minte o întrebare pe care Puiu Giosanu i-a pus-o 
prietenului său Ion Caraion în timp ce se plimbau prin 
ţarcul din faţa dormitorului nostru: „Ce zici loane, noi cei 
care ne bălăcim în mocirla de aici vom mai avea oare acces 
la mântuire?”. Ce a răspuns Ion Caraion nu am mai auzit, 
dar atunci eram convins că întrebarea fusese pusă aşa, în 
bătaie de joc. Acum după ce i-am citit versurile, sunt 
convins că atunci când a pus această întrebare vorbea cât 
se poate de serios. 

Şi încă ceva în legătură cu Puiu Giosanu şi cu Ion Cârja. 
Evocându-i, nu ştiu de ce îmi vine în minte „Vamegşul şi 
fariseul”. 

ZARCA ŞI CELULARUL. 

Am evocat în ultimele episoade, mai pe larg, aspecte ale 
acţiunii de reeducare din fabrica Aiudului, acestea fiindu-mi 
mai bine cunoscute deoarece, o lungă perioadă de timp 
(mai bine de un an şi jumătate, am fost, în calitate de 
victimă, martor ocular la tot ceea ce s-a petrecut acolo. 

Am amintit, cu altă ocazie, că în ianuarie 1963, colonelul 
Crăciun, din raţiuni pe care nu le-am înţeles decât mult mai 


târziu, a scos de pe celular, la muncă în fabrică, un lot de 
aproximativ două sute de deţinuţi, mai exact întregul „Club 
al tineretului”, botezat aşa, oarecum în derâdere, de însuşi 
colonelul Crăciun, nu pentru că toţi câţi făceam parte din el 
am fi fost la prima tinereţe (cred că niciunul dintre noi nu 
avea mai puţin de 30 de ani), ci pentru că era format din cei 
mai puţin vârstnici „pensionari” ai Aiudului. Evenimentul a 
produs senzaţie (printre noi, bineînţeles) pentru că, până 
atunci, scoaterea la muncă era considerată o favoare, un fel 
de recompensă acordată pentru bună purtare. Or, cea mai 
mare parte a componenților clubului cu pricina nu aveam 
pentru ce să fim „recompensaţi”, deoarece eram dintre cei 
care ne manifestaserăm şi continuam să ne manifestăm, 
într-un fel sau altul, ostilitatea faţă de reeducare. 

„Clubul tineretului” fusese format în decembrie 1962, 
probabil tocmai cu scopul transferării lui în fabrică. Şi 
aceasta nu atât din nevoia de mână de lucru (deşi este 
posibil să se fi avut în vedere şi acest lucru), cât pentru 
intensificarea şi creşterea randamentului „muncii” de 
reeducare. Într-un fel, scoaterea în fabrică a fost, pentru 
mulţi dintre componenţii amintitului „Club”, un soi de 
avans, o plată anticipată pentru stimularea capitulărilor 
viitoare. Într-adevăr, această stratagemă s-a dovedit 
productivă, deoarece mulţi dintre cei transplantaţi cu acest 
lot în fabrică nu au putut rezista presiunilor psihice de aici 
şi au capitulat mai repede decât ar fi făcut-o în condiţiile 
regimului celular, oricât de sever ar fi fost acesta. Şi 
aceasta pentru că mai marii reeducării dispuneau aici de 
multiple mijloace (pe care, de altfel, le-am trecut în revistă 
cu altă ocazie) de a-i aduce pe „tinerii” nonconformişti la 
ascultare şi la sentimente mai bune faţă de „nobila” lor 
misiune. 

Concomitent cu această susţinută activitate din fabrică, 
acţiunea de reeducare continua cu aceeaşi sârguinţă şi în 
celelalte secţii ale închisorii şi mai cu seamă pe Celular, 
unde erau întemnițați peste o mie de deţinuţi. Aici însă 


condiţiile erau diferite de cele din fabrică şi de aceea şi 
metodele întrebuințate de reeducatori erau diferite. 
Neavând la îndemână alte mijloace de convingere, aceştia 
uzau de cele clasice: izolarea, foamea, frigul, neacordarea 
asistenţei medicale celor bolnavi, etc. În toată perioada 
anului 1963, această criminală acţiune a cunoscut o curbă 
ascendentă. Întreg aparatul politic al închisorii, în frunte cu 
comandantul, a dus o agitată şi frenetică activitate, de 
parcă îi mâna cineva de la spate. Pentru cei care reuşiseră 
să-si păstreze, cât de cât, o fărâmă de luciditate (aceştia 
erau însă foarte puţini) era clar că se apropia o scadenţă şi 
colonelul Crăciun voia, ca orice bun comunist, să poată 
raporta că misiunea ce-i fusese încredinţată a fost 
îndeplinită într-un procent cât mai apropiat de sută la sută. 

În general, deţinuţii rămaşi în incinta închisorii propriu- 
zise, care erau mai numeroşi decât cei din fabrică, erau 
împărţiţi în două categorii: cei care refuzau reeducarea şi 
cei care o acceptau (sau erau consideraţi ca susceptibili de 
a o accepta). Primii erau cazaţi în Zarcă, unde li se aplica 
un tratament special, iar ceilalţi în Celular sau în celelalte 
secţii ale închisorii. La rândul lor, cei din Zarcă erau, de 
asemenea, împărţiţi în două categorii: recalcitranţii 
„paşnici”, cei care refuzau cu un fel de smerenie 
reeducarea (vezi prinţul Ghica) şi recalcitranţii pe care 
cineva (un ofiţer politic, se pare) i-a numit „agresivi”. 
Aceştia nu numai că refuzau categoric reeducarea, dar o şi 
denunţau cu vehemenţă ori de câte ori aveau ocazia. Mai 
mult decât atât, ei nu se sfiau să arunce în faţă, atât 
colonelului Crăciun, cât şi celorlalţi temniceri, tot ce 
gândeau despre ei şi despre regimul criminal pe care îl 
slujeau, demonstrându-le cât de ticăloşi sunt şi cum vor da 
ei cândva socoteală pentru toate nelegiuirile pe care le 
săvârşesc. Dacă asupra celor din prima categorie se mai 
exercitau presiuni (altele decât mizeriile zilnice şi regimul 
deosebit de sever care li se aplica) în speranţa că vor putea 
fi determinaţi să cedeze, ceilalţi (din cea de a doua 


categorie) erau din acest punct de vedere, ignoraţi, în 
sensul că erau ţinuţi departe de orice fel de activitate care 
era în legătură cu reeducarea, de teamă ca nu cumva 
prezenţa lor printre ceilalţi deţinuţi să nu transforme 
această acţiune în contrariul ei. Asta nu înseamnă că erau 
ignoraţi şi din celelalte puncte de vedere. Pentru atitudinea 
lor („sinucigaşă”, o considerau unii), acestor temerari li s-a 
aplicat un necruţător regim de exterminare. 

În Celular şi pe celelalte secţii ale închisorii, acţiunea de 
reeducare se desfăşura mai greoi, deoarece aici deţinuţii 
erau împrăştiaţi, în formaţii mici, în celule, iar din această 
cauză supravegherea lor se făcea mai anevoie. La început, 
atâta timp cât participarea la acţiunea de reeducare era 
benevolă, lucrurile erau, din punctul de vedere al 
administraţiei închisorii, mai simple. Cei în cauză, care nu 
erau prea numeroşi, erau scoşi din celule şi duşi în săli 
special amenajate, unde erau iniţiaţi în tainele reeducării. 
Din rândurile acestora vor fi recrutaţi viitorii „şefi de 
cluburi”. Începând însă cu ultimele luni ale anului 1962, 
când acţiunea de reeducare s-a generalizat, devenind 
obligatorie pentru toţi, lucrurile s-au complicat. Era extrem 
de dificil să prelucrezi şi să supraveghezi o masă de peste 
două mii de oameni, dintre care foarte mulţi nu erau dispuşi 
să colaboreze. Probabil că şi din aceste motive „Clubul 
tineretului” a fost transferat în fabrică unde, după cum am 
văzut, erau alte condiţii şi alte posibilităţi de a-i determina 
pe oameni să capituleze. 

În aceste condiţii, colonelul Crăciun şi aparatul său politic 
au imaginat diferite formule de rezolvare ale acestei dificile 
probleme. La început au încercat să formeze grupe de lucru 
la nivelul a două-trei celule, care se reuneau şi ţineau 
şedinţe de lucru împreună. Au renunţat însă repede la 
această formulă deoarece nu era deloc productivă. 
Oamenii, fiind puţini la număr şi lipsiţi de o supraveghere 
calificată, aveau tendinţa de a se cocoloşi unii pe alţii, 
mimând doar reeducarea. Au încercat apoi să formeze 


grupe de câte 30-40 de oameni, care îşi ţineau şedinţele de 
demascare în nişte celule mai mari de pe Secţia a Il-a, 
amenajate ad-hoc într-un fel de săli de clasă. Curând însă s- 
a renunţat şi la acastă formulă, deoarece nici aceste 
formaţii de lucru nu dădeau rezultate satisfăcătoare. În cele 
din urmă s-au hotărât să formeze câteva cluburi mari, care 
să cuprindă 5-600 de deţinuţi, cluburi care îşi ţineau 
şedinţele de lucru, pe rând, în sala mare de spectacole din 
incinta închisorii. Lucrările acestor cluburi erau conduse şi 
supravegheate de un colectiv de cinci, şase sau chiar mai 
mulţi „reeducatori” autoritari şi versaţi, capabili de a se 
impune unui număr atât de mare de oameni şi a neutraliza 
eventualele încercări de ieşire din rând. Aceste aşa-zise 
cluburi au funcţionat şi au stâlcit conştiinţe până la sfârşit, 
adică până în iulie 1964, când a avut loc marea slobozenie. 

ZARCA ŞI CELULARUL. 

Când, în urmă cu aproape doi ani, îndemnat şi de unii 
prieteni, m-am hotărât să abordez reeducarea de la Aiud şi 
să o prezint aşa cum am cunoscut-o şi receptat-o eu, am 
făcut-o cu speranţa că această mărturie a mea va contribui 
într-o oarecare măsură la restabilirea adevărului în 
legătură cu ceea ce au fost, de fapt, atât această reeducare 
de la Aiud, cât şi toate celelalte asemenea acţiuni criminale 
iniţiate şi controlate de autorităţi în închisorile comuniste. 
Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, încă de pe atunci, existau 
indicii că „oamenii de bine” din Serviciul Român de 
Informaţii, precum şi din alte structuri ale Noii Puteri din 
România intenționau să dea publicităţii unele acte şi 
documente cu ajutorul cărora să denigreze şi să 
compromită pe unii dintre foştii deţinuţi politici precum şi 
idealurile pentru care aceştia au luptat şi s-au sacrificat. Se 
spune chiar (eu nu am văzut-o) că celebra „Carte Albă a 
Aiudului”, despre care am vorbit deja, ar fi fost expusă, 
pentru a fi consultată de către cei interesaţi, la Muzeul 
Literaturii Române de unde, însă, a fost retrasă, nu se ştie 
din ce motive, după numai 24 de ore. 


Că aceste indicii nu au fost doar simple zvonuri o 
demonstrează apariţia, în prima jumătate a acestui an 
(1995), a unui volum intitulat „Memorialul ororii”, volum 
care conţine o parte a documentelor procesului intentat de 
către autorii morali ai reeducării din închisorile Piteşti şi 
Gherla, autorilor executanţi dintre care majoritatea au fost 
mai întâi victime şi numai după aceea călăi. Spun că 
volumul conţine doar o parte din documentele respectivului 
proces deoarece din el lipsesc interogatoriile din instanţă şi 
ultimul cuvânt al acuzațiilor precum şi depoziţiile 
martorilor, atât ai apărării cât şi ai acuzării. Editorii 
motivează neconvingător că lipsa unora dintre documente 
(depoziţiile martorilor la proces şi ultimul cuvânt al 
acuzațiilor) „se datorează fie absenței lor din dosar, fie 
condiţiilor se stress (sic!) în care a avut loc selectarea 
materialelor de arhivă”, iar a altora (interogatoriile luate în 
instanţă inculpaţilor) se datorează că acestea „au fost 
consemnate de către grefier cu o scriere ilizibilă. 
Descifrarea lor comportând riscul de impreciziune”. Or, 
publicarea acestor documente ar fi absolut necesară 
deoarece este de presupus că, cel puţin unii dintre 
inculpaţi, să fi retractat, în instanţă, cu ocazia 
interogatoriilor sau a ultimului cuvânt, declaraţiile smulse 
prin tortură în timpul anchetei şi să fi denunţat astfel 
înscenarea juridică care avea loc. Pentru că înscenare 
juridică a fost şi acest lucru ar fi trebuit specificat, nu aş 
vrea să fac editorilor acestui volum proces de intenţie, dar 
nu pot să nu remarc faptul că publicarea unor astfel de 
documente, sub pretextul obiectivităţii, nu contribuie, nici 
într-un caz, „la dezvăluirea imaginii reale a unor fapte 
istorice” aşa cum pretind editorii, ci - dimpotrivă - 
perpetuează confuzia (până acum abil întreţinută) care 
domneşte în jurul lor, aducând -în acelaşi timpgrave 
prejudicii morale eroilor acestei cumplite tragedii, 
transformându-i pentru a doua oară în victime. 


Publicarea acestor documente ar fi trebuit însoţită, în mod 
obligatoriu, de câteva precizări. În primul rând ar fi trebuit 
să i se dea lămuriri cititorului în legătură cu ce a fost, de 
fapt, reeducarea din închisorile Piteşti şi Gherla şi să i se 
explice ce anume a urmărit securitatea prin instrumentarea 
şi judecarea acestui proces. Apoi, ar fi trebuit scoase în 
evidenţă metodele bestiale prin care au fost smulse 
declaraţiile acuzațiilor. De asemenea, ar fi trebuit făcute 
precizări în legătură cu regulamentele draconice care 
reglementau viaţa de zi cu zi a deţinuţilor în închisorile 
comuniste. Căci după înfiinţarea Securităţii (1949) şi, mai 
ales, după venirea consilierilor sovietici (au existat consilieri 
sovietici chiar şi pentru puşcării), nici măcar o simplă 
mutare a unui deţinut, dintr-o celulă în alta, nu mai era 
posibilă fără ştirea şi aprobarea celor de la Centru. Or, în 
aceste condiţii, a pretinde că în acea perioadă deţinuţii din 
închisorile Piteşti şi Gherla puteau circula, de capul lor, din 
celulă în celulă, puteau să amenajeze, cu de la ei putere, 
camere de tortură ori de anchetă şi puteau, chiar, să-si 
procure (de unde?) instrumente de tortură (vână de bou, 
ciomege, răngi, etc.) şi de scris (hârtie, tocuri, cerneală, 
etc.) înseamnă, pur şi simplu, a minţi cu neruşinare pentru 
a-ţi acoperi ticăloşiile. În sfârşit, dar nu în ultimul rând, ar fi 
trebuit ca editorii volumului să fi făcut apel la cât mai mulţi 
dintre supraviețuitorii cumplitului apocalips (eu însumi 
cunosc cel puţin zece dintre fostele victime care ar fi 
acceptat fără nici o reţinere să depună mărturie) să vină şi 
să dea lămuriri cât mai precise şi la obiect în legătură cu 
ceea ce a fost, de fapt, Piteştiul şi Gherla. Întrebările care 
au fost puse în scrisoarea trimisă de Popa Alexandru, 
scrisoare rămasă fără răspuns, ar fi trebuit să fie puse şi 
celorlalţi trei sau patru martori care au acceptat să depună 
mărturie căci, în felul acesta, s-ar fi putut evita digresiunile 
făcute de aceştia pe zeci de pagini, digresiuni fără nici o 
legătură cu problema propriu-zisă. 


Trebuie totuşi să consemnez faptul că, în lapidarul 
„Cuvânt înainte” editorii îşi avertizează oarecum cititorul 
„că aceste documente sunt emanaţia autorităţilor 
comuniste şi, ca atare, reprezintă strict punctul de vedere 
al acestora”. Acest avertisment este însă prea firav pentru a 
putea pune în gardă pe cititorul neavizat să fie atent şi să 
„Ccântărească adevărul care transpare printre rânduri”, 
cum spun mai departe editorii, mai ales că el 
(avertismentul) vine imediat după un paragraf care sună 
aşa: „Culegerea de faţă se doreşte a fi doar un izvor de 
informaţie nudă, un instrument de lucru”. Dacă după o 
asemenea „culegere” (de documente) se va scrie istoria! 

Am făcut această lungă digresiune pentru că reeducarea 
de la Aiud este continuarea, în alt context politic şi cu alte 
mijloace, a celei de la Piteşti, ambele urmărind acelaşi scop, 
nimicirea adversarilor politici prin siluirea conştiinţelor 
acestora şi prin uciderea ideii care a modelat conştiinţele 
respective. Aşa stând lucrurile, nu ar fi exclus ca, în curând, 
să apară pe piaţă, sub pretextul obiectivităţii tot 
necomentate şi documentele reeducării de la Aiud (luări de 
poziţie, declaraţii sau chiar unele dintre „studiile” despre 
care am amintit), documente ce au fost obţinute aşa cum au 
fost obţinute, au fost înmănucheate în cunoscuta de acum 
„Cartea Albă „a Aiudului pentru a servi (după cum s-a 
exprimat colonelul Crăciun) posterităţii la scrierea istoriei. 

Am încercat să surprind, în ultimul episod, felul în care se 
desfăşura „munca” de reeducare pe Celular şi în Zarcă. 
Trebuie, însă, să menţionez încă o dată că, în perioada de 
vârf a reeducării (întregul an 1963 şi primele luni ale lui 
1964), eu am fost în fabrică şi nu cunosc ceea ce s-a 
petrecut în Celular şi în Zarcă decât din relatările 
ulterioare ale prietenilor şi cunoştinţelor care trecuseră pe 
acolo. Căci, cu toată agitația şi mişcărilor impuse de 
acţiunea de reeducare şi în această perioadă, în Aiud, 
„secretomania” era în floare. Deţinuţii de pe Celular şi, mai 
cu seamă, cei din Zarcă erau ţinuţi în continuare sub cheie 


aşa încât, în afară de timpul pe care îl petreceau împreună 
la şedinţele comune de reeducare, ei nu aveau posibilitatea 
să se întâlnească şi să comunice între ei, iar circulaţia 
ştirilor între cele trei secţii ale închisorii (Zarcă, Celular şi 
Fabrică) era aproape imposibilă. Aşa stând lucrurile, ceea 
ce s-a întâmplat pe Celular şi în Zarcă, în timpul reeducării, 
nu am aflat decât după eliberare. 

Am amintit cu altă ocazie că acţiunea de reeducarea a 
urmat o curbă ascendentă până în primăvara anului 1964. 
Începând de la această dată exigenţele reeducatorilor au 
slăbit şi au continuat să slăbească devenind, în ultimele zile 
de dinaintea eliberării, o simplă formalitate. Acest lucru s-a 
resimţit chiar şi în Zarcă, în sensul că şi cei izolaţi aici au 
început să fie scoşi, fie la câte un film care era proiectat pe 
ecrane improvizate în fabrică sau pe Celular, fie la câte o 
„şedinţă” a vreunui club în care urma să „confecţioneze” 
vreo personalitate marcantă din rândul deţinuţilor. 

lată care sunt impresiile unuia dintre „locatarii” 
permanenţi ai Zărcii, în legătură cu o astfel de şedinţă. Este 
vorba de Valeriu Turtureanu, despre care am mai vorbit şi 
cu altă ocazie, cel căruia colonelul Crăciun i-a aplicat un 
necruţător regim de exterminare: „Eu am fost scos la două 
asemenea acţiuni deoarece doar de două ori am fost găsit 
„acasă” (adică în celula în care era cazat în Zarcă. N.n.) căci 
cea mai mare parte din timp eram la izolare. Eram pentru 
prima dată când, după multă vreme, veneam în contact cu 
alţi oameni. Am fost profund impresionat de felul cum 
arătau. Mai ales cei din Zarcă, care erau nefiresc de slabi. 
Unii dintre ei erau atât de spiritualizaţi încât păreau 
adevărate spectre. Aveam impresia că sala în care ne aflam 
era populată cu spirite. Doar colonelul Crăciun şi 
aghiotanţii lui aveau consistenţă materială. 

Îmi amintesc că la una dintre aceste două şedinţe la care 
am participat, au luat cuvântul trei deţinuţi pe care nu-i 
cunoşteam, dar despre care auzisem: Valeriu Anania (este 


vorba de viitorul arhiepiscop al Clujului. N.n.), profesorul 
Mazilu şi Petre [uţea. 

Valeriu Anania a vorbit îndelung despre „demagogia” 
legionarilor care -spunea elpromiteau să asigure poporului 
obidit doar o bucată de pâine mai albă şi un cerşaf pe pat, 
spre deosebire de comunişti care au schimbat complet 
condiţiile de viaţă ale muncitorilor şi ţăranilor, eliberându-i 
de exploatare şi redându-le demnitatea de oameni. 

Profesorul Mazilu a vorbit despre suferinţă şi despre 
funcţia purificatoare, izbăvitoare a acesteia (aluzie, 
probabil, la legionari) care sufereau - vezi Doamne - pentru 
ispăşirea multelor păcate. N.n.). Mi-a rămas întipărită în 
minte fraza cu care profesorul Mazilu şi-a încheiat 
expunerea: „Valoarea fiecăruia dintre noi este direct 
proporţională cu cantitatea de suferinţă pe care fiecare am 
îndurat-o”. 

În sfârşit, Petre [uţea a cuvântat despre ratare. 
Leitmotivul întregii lui expuneri care a durat, fără să 
plictisească pe nimeni ca de obicei, cât a celorlalţi doi la un 
loc, a fost ratarea, în general şi ratarea lui, în special. 
Întreaga lui viaţă, spunea el, s-a desfăşurat sub acest 
blestem al neîmplinirii căci nimic din ceea ce a întreprins nu 
a ieşit bine. 

Nu ştiu ce o fi înţeles colonelul Crăciun şi ai lui din ce a 
spus |uţea, mai ales că acesta, probabil de câte ori lua 
cuvântul la reeducare, a bătut frumos câmpii. 

Cu această ocazie Valeriu Turtureanu a mai asistat la o 
scenă care a impresionat profund, atât pe el cât şi pe toţi 
ceilalţi deţinuţi care erau de faţă. La un moment dat, într-o 
pauză dintre două luări de cuvânt, colonelul Crăciun a 
chemat la el pe unul dintre deţinuţi şi punându-i în faţă o 
fotografie l-a întrebat într-un fel care aducea a anchetă: „Îl 
cunoşti?”. Omul, examinând câteva secunde fotografia, 
răspunse: „NU, nu-l cunosc”. Crăciun insistă: „Uită-te bine 
la el. Nu se poate să nu-l cunoşti”. „Nu-l cunosc, domnule 
colonel”, răspunse hotărât şi oarecum iritat cetăţeanul, 


după ce mai examină o dată fotografia. Dar colonelul 
Crăciun nu se lasă şi, preţ de câteva minute, îşi hărţuie 
victima exact ca la anchetă, punându-l să examineze încă o 
dată fotografia. În cele din urmă, fixându-l atent pentru a-i 
putea observa reacţia, îi spuse: „E fecioru-tu, măi, e fecioru- 
tu!”. Bietului om i s-au muiat picioarele. Când a fost arestat 
în urmă cu 16 ani lăsase acasă un băieţel de patru, cinci ani 
care acum era bărbat în toate firea. Nu-i venea să-si creadă 
ochilor. Automat întinse mâna după fotografie şi colonelul 
Crăciun, după un moment de ezitare, i-o dădu spunându-i: 
„Na, păstreaz-o! Şi acum du-te la loc!” Cu fotografia în 
mâna-i tremurândă, în tranşă aproape, sărmanul tată îşi 
făcu loc printre bănci, arătând în dreapta şi stânga şi 
celorlalţi fotografia. 

P. S. După redactarea acestui material mi-a căzut în mână 
săptămânalul „Timpul” şi am constatat cu uimire că această 
revistă publică deja sub titlul „Legionarii despre Legiune”, 
fragmente de documente privind reeducarea de la Aiud. 
Vom reveni. 

REEDUCAREA CONTINUA. 

Nu se putea ca succesorii celor ce au imaginat şi patronat 
închisorile de la Piteşti, de la Gherla şi de la Aiud să nu 
exploateze „succesele” obţinute atunci de reeducatori prin 
silnicie şi teroare. Faptul că astăzi se face uz, pentru a 
încrimina Mişcarea Legionară, de „mărturii” făcute de 
oameni asupra cărora s-au exercitat presiuni fizice şi 
psihice de neînchipuit minţii omeneşti, demonstrează că, 
prin acţiunea de aşa-zisă reeducare din închisorile 
comuniste s-a urmărit, după cum am mai amintit deja, pe 
lângă compromiterea şi pervertirea conştiinţelor celor 
întemnițați şi un alt alt obiectiv, cu bătaie mai lungă: 
uciderea ideilor-forţă care modelează conştiinţele 
respective şi care, nestârpite, ar fi putut (şi ar putea încă) 
modela altele asemenea., din acest punct de vedere, 
acţiunea de reeducare începută atunci în închisori continuă, 
de fapt, iar detractorii de astăzi ai acestei adevărate 


revoluţii spirituale care a fost Mişcarea Legionară au la 
îndemână, pentru a le folosi împotriva ei, pe lângă întreg 
arsenalul de calomnii şi minciuni moştenite de la înaintaşii 
lor, noi „argumente incriminatorii”, furnizate de aberantele 
„mărturii” smulse unor oameni aduşi în situaţii-limită. Astfel 
se explică însuşirea acestor „argumente” şi întrebuinţarea 
lor fără nici un discernământ de către unii publicişti care nu 
cunosc Mişcarea Legionară decât din manualele de istorie 
comuniste şi din filmele lui Sergiu Nicolaescu! Nu-l cunosc 
pe Constantin Aioanei, cel care publică în săptămânalul 
„Timpul”, sub titlul „Legionarii despre Legiune”, fragmente 
din aşa-zisele „documente ale reeducării de la Aiud; şi nici 
nu ştiu după ce manuale a învăţat el istoria perioadei 
interbelice. Dar a lua drept adevărate aberaţiile spuse sau 
scrise de nişte oameni aduşi în situaţia de a delira pur şi 
simplu, denotă, cel puţin, naivitate, dacă nu chiar o 
condamnabilă rea-credinţă. 

Pentru că nu am la îndemână decât numere disparate ale 
publicaţiei amintite şi pentru că, din scurtele şi complet 
lipsitele de obiectivitate comentarii, pe care editorul le face 
la începutul fiecărui episod, nu reiese care este proveniența 
acestor texte, nu-mi pot da bine seama despre ce este 
vorba. Stilul expunerii însă, care este cel al 
autodemascărilor făcute în timpul şedinţelor de reeducare, 
precum şi faptul că mareialul respectiv este sistematizat şi 
prezentat pe capitole, mă face să cred că este vorba de 
textele cuprinse în celebra de acum „Carte Albă” (care 
conţine, după cum am amintit deja, toate „destăinuirile” şi 
relatările celor mai proeminente personalităţi ale Aiudului 
acelei perioade). Probabil că la începutul serialul respectiv, 
care a debutat cu aproape jumătate de an în urmă şi care 
numără deja 24 de episoade (eu nu-l am la îndemână decât 
cu episodul al XVII-lea), editorul să fi indicat, atât sursa, cât 
şi persoanele care semnează acest document. În orice caz, 
fie că sunt cuprinse în „Cartea Albă”, fie că nu, aceste 
documente au fost elaborate în timpul reeducării de la Aiud. 


De altfel, în scurtul comentariu pe care îl face la începutul 
episodului al XVII-lea („limpul”, anul VI, nr.27/238, 10-17 
iulie 1995), editorul, încercând să convingă cititorii că 
deţinuţilor nu li s-a sugerat niciuna dintre destăinuirile pe 
care le-au făcut, pomeneşte, la un moment dat şi de o operă 
(„istoria lor insolită”) redactată de ei. Reproduc în extenso 
acest scurt comentariu, care este important, mai ales, 
pentru „argumentele” pe care autorul le aduce în dorinţa 
de a demonstra că toate enormităţile spuse de deţinuţi în 
timpul autodemascărilor corespund adevărului istoric. 

„Revenim asupra unui aspect al lucrurilor pe care l-am 
semnalat şi la începutul serialului nostru, ofiţerii din 
conducerea Penitenciarului Aiud, însărcinaţi să-i reeduce pe 
foştii subalterni ai lui Corneliu Codreanu şi Horia Sima, nu 
aveau de unde să cunoască tot acest lux de detalii din 
trecutul fostei Mişcări Legionare. Datele etalate în istoria 
lor insolită nu puteau proveni decât din memoria deţinuţilor 
care au redactat-o. Exceptând anumite ecouri din 
istoriografia în circulaţie în anii "50 şi "60, pe care cititorii 
le vor depista şi singuri, opera deţinuţilor de la Aiud nu stă 
sub semnul unor indicaţii excesive din exterior. Substanţa ei 
prezintă interes chiar şi pentru psihanalişti, purtând în mod 
cert amprenta unui sentiment de frustare” (subl. N.). 

Din această relatare putem trage concluzia că respectivul 
colectiv, însărcinat de colonelul Crăciun să adune la un loc 
şi să sistematizeze toate „destăinuirile” făcute de 
personalităţile legionare mai proeminente din Aiud (cu 
ocazia luării cuvântului la şedinţele cluburilor de 
reeducare), a redactat, după aceste destăinuiri, un fel de 
istorie pe dos a Mişcării Legionare, istorie care face 
obiectul „Cărţii Albe”, despre care tot vorbim. 


În ceea ce priveşte afirmaţia că „ofiţerii din conducerea 
Penitenciarului de la Aiud, însărcinaţi să-i reeduce pe foştii 
subalterni ai lui Corneliu Codreanu şi Horia Sima, nu aveau 
de unde să cunoască tot acest lux de detalii din trecutul 
fostei Mişcări Legionare”, lucrurile nu stau chiar aşa. Am 
specificat încă de la începutul acestui serial că odată cu 
colonelul Crăciun, însărcinat cu conducerea acţiunii de 
reeducare, a venit la Aiud şi întreg Statul lui Major, format 
din ofiţeri politici special instruiți şi puşi la punct cu toate 
informaţiile necesare îndeplinirii cu succes a „nobilei” lor 
misiuni. Este adevărat că celor care acceptau să-si facă 
autodemascarea nu li se indica în mod expres ce să spună 
cu această ocazie, însă nu aveau voie să spună decât lucruri 
negative. Despre el personal, despre trecutul lui, despre 
Mişcarea Legionară şi, mai ales, despre Corneliu Codreanu 
şi Horia Sima. Şi oamenii, la fel ca la Piteşti, când erau puşi 
să-si facă aşa-numita „demascare internă”, inventau sau 
răstălmăceau. Astfel, acţiunea din Maramureş este 
prezentată de preotul lor Ion Dumitrescu-Borşa şi de C. 
Savin, în luările lor de cuvânt, ca fiind o diversiune pusă la 
cale de regele Carol, pentru a demonstra poporului care 
începuse să murmure împotriva legăturii sale cu Elena 
Lupescu că el nu este filosemit şi că legătura sa amoroasă 
cu o evreică nu este decât o simplă toană! 

De asemenea, taberele de muncă legionare erau 
prezentate ca fiind subtile acţiuni demagogice, pentru 
câştigarea de partizani şi de voturi, iar Mişcarea Legionară 
nu era, în prezentările unora, nici mai mult nici mai puţin 
decât o creaţie a burgheziei româneşti, un fel de forţă de 
şoc, care să-i apere interesele şi să lupte împotriva celor ce 
ar îndrăzni să-i conteste supremaţia! 

Dar cele mai aberante născociri ale acestor minţi delirante 
sunt cele care se referă la persoana lui Corneliu Zelea 
Codreanu. Acesta este prezentat ca fiind extrem de vanitos, 
submediocru din punct de vedere intelectual, ranchiunos şi 
lipsit de scrupule, etc., încât te întrebi: cum de un om cu 


asemenea handicapuri a fost în stare să polarizeze în jurul 
său elitele intelectuale şi morale ale generaţiei sale (şi nu 
numai)?! În orice caz, citind aceste texte, am avut neplăcuta 
senzaţie că asist, ca şi atunci, fără voia mea, la o şedinţă de 
demascare din Aiudul acelor vremuri de cumplită aducere- 
aminte. 

REEDUCAREA CONTINUA. 

Pe măsură ce Constantin Aioanei adaugă noi episoade 
serialului pe care îl publică în săptămânalul „limpul” (a 
ajuns deja la episodul XXIX), este tot mai evident faptul că 
materialele care fac obiectul acestui serial şi pe care atât 
autorul cât şi patronii respectivului săptămânal le consideră 
a fi documente revelatoare pentru istoria perioadei 
interbelice în general -si a Mişcării Legionare în specialsunt 
extrase din aşa-numita Carte Albă a Aiudului (a nu se 
confunda cu recent pusa în circulaţie Cartea Albă a 
Securităţii, despre care am pomenit deja în repetate 
rânduri. 

În episodul XVII al serialului („Puncte Cardinale”), nr. 
2/50, februarie 1995, p.4), am explicat pe larg ce este şi ce 
cuprinde această Carte Albă pe care S.R. I. a moştenit-o de 
la fosta Secutitate şi a pus-o cu solicitudine la dispoziţia 
redacţiei săptămânalului „Limpul”, publicaţie despre care 
este de prisos să mai amintim în slujba cui este. Pentru a 
reîmprospăta totuşi memoria cititorilor, voi relua pe scurt 
aceste explicaţii. 

În a doua jumătate a anului 1963, atunci când acţiunea de 
reeducare începuse să dea roade şi aparatul politic al 
închisorii era în posesia unei bogate recolte de declaraţii, 
demascări şi autodemascări, colonelul Crăciun a dispus 
crearea unui colectiv format din deţinuţi (şcoliţi şi 
reeducaţi, bineînţeles), care să stilizeze, să sistematizeze şi 
să dea coerenţă aberanţelor „mărturii” smulse unor oameni 
aduşi, prin teroare, şantaj şi tot felul de silnicii, în situaţia 
de a nu mai fi ei înşişi. Acest colectiv (al cărui responsabil a 
fost Valeriu Anania) şi-a început imediat activitatea şi a 


lucrat cu sârg până la sfârşitul acţiunii de reeducare, când 
toţi deţinuţii au fost puşi în libertate. Munca lui (a 
comitetului) s-a materializat într-o „operă” voluminoasă 
(trei volume, pare-se), frumos prezentată şi legată între 
coperţi solide, „pentru a fi transmise posterităţii”, cum îi 
plăcea colonelului Crăciun să spună. Este deci evident 
faptul că aceste aşa-zise documente au fost confecţionate 
anume pentru a servi la falsificarea şi la uciderea unor 
legende. Căci nu atât de oamenii pe care regimul comunist 
pretindea că vrea să-i reeduce -pentru a-i „recupera” şi 
„reda societăţii” - se temea acest regim, cât de idealurile şi 
visele lor. Şubreziţi fizic şi timoraţi psihic de lunga perioadă 
de detenţie şi de regimul la care au fost supuşi, aceşti 
oameni nu mai prezentau nici un pericol, mai ales în 
condiţiile existenţei unui puternic aparat de represiune ca 
acela al Securităţii. Idealul şi visele care i-au animat pe ei 
continuau însă să fie periculoase, pentru că puteau 
contamina alte generaţii de tineri şi de aceea trebuiau 
neutralizate prin denigrare şi prin prezentarea lor în culori 
cât mai negre. Şi la opera de denigrare pe care o 
pregăteau, urma să contribuie şi această insolită istorie a 
Mişcării Legionare, încropită în grabă de amintitul colectiv, 
prin punerea cap la cap, în ordine oarecum cronologică, a 
celor mai şocante şi aberante „mărturii” ale unor oameni 
aduşi în situaţia de a spune orice li se cerea. Însuşi editorul 
acestor elucubraţii remarcă faptul că „multe dintre 
întâmplările din această istorie ar fi incredibile, dacă nu ar 
fi povestite chiar de oamenii care le-au trăit „. Pentru el 
aceste enormităţi sunt adevărate numai prin faptul că sunt 
povestite de oameni care, chipurile, le-ar fi trăit. Nu ţine 
cont însă în ce situaţie se aflau aceşti oameni şi ce presiuni 
s-au făcut asupra lor pentru a li se smulge aceste declaraţii. 
Pentru a ilustra proporţiile acestor aberante născociri ale 
„condamnaților de la Aiud, invitaţi (vezi Doamne! N.n.) de 
conducerea penitenciarului să reconstituie istoria Mişcării 
Legionare” (această afirmaţie aparţine editorului), voi 


reproduce câteva pasaje din respectiva „operă”. Menţionez 
că textele pe care le voi reproduce s-ar putea să aparţină 
fie preotului Dumitrescu-Borşa, fie lui C. Savin sau ale lui 
Victor Vojen care, pe lângă luările lor de cuvânt din 
diferitele cluburi de reeducare, şi-au relatat „isprăvile” (pe 
ale lor şi pe ale camarazilor lor) şi în scris. Era un lucru 
cunoscut printre deţinuţii din Aiud că, atât ei cât şi alte 
personalităţi câştigate pentru reeducare, au scris sute de 
pagini în care au relatat, inventând sau răstălmăcind, 
acţiuni şi întâmplări din trecutul Mişcării Legionare. lată ce 
enormităţi relatază unul dintre ei, referindu-se la 
campaniile electorale la care a participat: „Adunarea de la 
Reşiţa, cu tot zgomotul care s-a făcut în jurul ei, nu a avut 
nici un efect politic. A avut însă efecte de altă natură; de pe 
urma relaţiilor prea apropiate cu vitejii echiperi, fetele au 
contactat (sic!) diferite boli venerice, care s-au răspândit în 
rândurile tineretului cu o viteză şi cu o eficacitate mult mai 
mare decât frazeologia legionară despre necesitatea 
salvării neamului. De această amintire nu a scăpat nici chiar 
soţia lui Jovin, şeful organizaţiei legionare din Reşiţa, în 
casa cărua fusese găzduit un tânăr comandant, care i-a 
răsplătit în felul acesta ospitalitatea. pe drum, ca să fie în 
spiritul coechiperilor săi, în popasurile pe care le-a făcut pe 
la diferiţi preoţi, moşieri şi bogătaşi, Codreanu însuşi mai 
greşea paturile şi nimerea lângă o femeie tânără care avea 
grijă să-si îmbete bărbatul, în timpul ospăţului, ca să-i ţină 
de urât”. Fără comentarii. Nici cei mai fantezişti şi mai 
neînduplecaţi duşmani ai Mişcării Legionare nu ar fi putut 
scorni aberaţii mai mari! 

În aceeaşi relatare, legionarii sunt prezenţi ca fiind, fără 
excepţie, bătăuşi, scandalagii şi beţivi notorii: „În drum spre 
Alba lulia, s-au oprit la Brad unde au organizat o petrecere 
de pomină; după ce au consumat mai multe găleți de vin, au 
bătut clienţii din restaurant cu scaunele, au aruncat cu 
sifoanele şi cu sticlele de vin golite, au spart mobilierul şi au 
devastat localul. Cetăţenii oraşului s-au strâns ca la 


panoramă. La urmă câţiva dintre ei au prins nişte 
unguroaice tinere, pe care au încercat să le siluiască şi, 
pentru că acestea au rezistat, le-au bătut cumplit, 
pretextând că le pedepsesc, fiindcă nu ştiu bine 
româneşte”. Mai ceva ca în filmele lui Sergiu Nicolaescu! Şi 
enormităţile de felul acesta abundă, dar ne oprim aici. 
Aminteam, cu altă ocazie, că în unul din scurtele sale 
comentarii care însoțesc episoadele acestui serial, editorul 
apreciază că „ofiţerii din conducerea Penitenciarului de la 
Aiud, însărcinaţi cu reeducarea. Nu aveau de unde să 
cunoască tot acest lux de amănunte din trecutul fostei 
Mişcări Legionare”, astfel că „. Opera deţinuţilor de la Aiud 
nu stă sub semnul unor indicaţii excesive din exterior, ci 
provine din memoria celor care au redactat-o”. Or, lucrurile 
stau tocmai pe dos. Oricine parcurge aceste texte îşi poate 
da cu uşurinţă seama că ele sunt redactate în cel mai 
autentic spirit comunist. Astfel, printre altele, în toate 
aceste relatări este repetată până la saturație teza 
susţinută de istoriografia comunistă, conform căreia 
Mişcarea Legionară n-ar fi, nici mai mult nici mai puţin, 
decât o creaţie a burgheziei româneşti, un fel de forţă de 
Şoc, care să-i apere acesteia interesele. „Cum s-ar fi putut 
întâmpla toate acestea -subliniază autorul unui astfel de 
text, referindu-se la ascensiunea Mişcării Legionare, dacă 
n-ar fi convenit orânduirii burgheze, care a întărit deliberat 
Garda de Fier, ca o formaţie de şoc, în apărarea intereselor 
ei permanente, ca o diversiune împotriva celor ce luptau cu 
adevărat împotriva exploatării? „. lar pentru a explica de ce 
aceeaşi burghezie care i-a cocoloşit pe legionari, i-a şi 
asasinat în 1939, se recurge tot la un argument comunist. 
„Unii dintre ei şi-au pierdut viaţa în urma asasinării lui 
Armand Călinescu. Faptul nu trebuie să surprindă pe 
nimeni, pentru că acesta a fost unul din efectele 
contradicţiilor care au măcinat burghezia românească în 
epoca aceea: conlucrarea în lupta comună împotriva 
poporului şi în acelaşi timp, antagonism feroce între 


diferitele categorii de interese în cadrul burgheziei înseşi. 
Şi această contradicţie a caracterizat întotdeauna şi 
caracterizează şi astăzi societatea capitalistă, de la noi şi de 
pretutindeni”. Explicaţie reprodusă parcă, din documentele 
de partid. 

De asemenea, tot în spiritul istoriografiei comuniste sunt 
prezentaţi şi intelectualii români din perioada respectivă şi, 
în special, cei ce au făcut parte din gruparea „Criterion”: 
„La sfârşitul anului 1932, un grup de tineri intelectuali au 
înfiinţat la Bucureşti o grupare politică, literară şi 
economică, pe care au denumit-o „Criterion”. Cei mai mulţi 
făcuseră studii superioare în străinătate, erau înfumuraţi şi 
se fardau. Se întruneau gălăgioşi, în diferite cenacluri şi, 
pentru a se face remarcaţi de intelectualitatea 
bucureşteană şi de cercurile politice, organizau conferinţe 
la Fundaţia Carol I. Voiau să parvină repede. După cum s-a 
dovedit mai târziu, printr-un scandal de presă, unii dintre ei 
erau homosexuali. Nu s-au afiliat la început nici unei 
organizaţii politice şi au încercat să se orienteze în 
perspectivele de viitor ale fiecăruia. Când a început 
ascensiunea vertiginoasă a hitlerismului, s-au plasat pe 
orbita lui şi au încercat să facă legătură cu sucursala pe 
care o avea în România. Drept consecinţă, într-o seară din 
luna decembrie 1932, doi tineri avocaţi şi publicişti, Mihail 
Polihroniade şi lon Victor Vojen, din cercul „Criterion”, s-au 
prezentat la sediul Gărzii de Fier din strada Aurel Vlaicu şi 
care au cerut să vorbească cu Corneliu Codreanu; voiau să-i 
cântărească posibilităţile şi să se tocmească asupra unei 
eventuale adeziuni la organizaţia sa. Amândoi erau 
proprietarii şi redactorii unei publicaţii obscene, care 
apărea de două ori pe lună şi pe care o denumiseră „Axa”. 
Este interesant de remarcat că tinerii publicişti nu au avut 
nevoie de nici o pregătire prealabilă ca să devină 
„doctrinari” ai Gărzii de Fier. Formaţia şi mentalitatea lor 
burgheză le-au permis să se identifice imediat cu sistemul şi 


aspiraţiile organizaţiei legionare şi să devină în scurt timp 
teoreticienii ei”. 

Am abuzat dând aceste lungi citate, pentru a scoate mai 
pregnant în evidenţă cât de absurde sunt aceste aşa-zise 
mărturii, precum şi cât de naivi sau de rea-credinţă pot fi 
cei dispuşi să ia drept adevăruri astfel de elucubraţii. 

EXPLOATAREA PROPAGANDISTICA A REZULIATELOR 
REEDUCĂRII. 

„Nu este greu să mori ca un erou, greu este să trăieşti ca 
un erou”. Şi cei care au trecut prin Piteşti, Gherla, Aiud, 
etc. Şi, în general, toţi deţinuţii politici din România 
comunistă au fost supuşi acestei cumplite probe, fiind 
condamnaţi să trăiască eroic. Cu toate că majoritatea 
acestora, animați de înaltele lor idealuri, ar fi mers, atunci, 
la începutul lor de baladă, cu fruntea sus şi cântând în faţa 
plutonului de execuţie (aşa cum, de altfel, au făcut-o mulţi 
dintre cei cărora li s-a oferit această „şansă”), supuşi probei 
eroismului de durată, unii dintre ei nu au trecut-o însă, ci 
au cunoscut căderi şi înfrângeri, uneori de-a dreptul 
„spectaculoase”. Şi este omeneşte să se fi întâmplat aşa, 
deoarece nu toţi cei care au trecut prin drăceştile încercări 
au avut vocaţia martiriului. 

Apoi să nu uităm că experimentul de la Aiud, de care ne 
ocupăm aici, s-a aplicat unor oameni care nu mai erau nici 
tineri şi nici în deplinătatea forţelor lor fizice. Majoritatea 
celor asupra cărora s-au făcut presiuni să declare 
delirantele elucubraţii pe care la reproduce săptămânalul 
„Timpul” erau trecuţi de 50 de ani şi aveau în urma lor 
zece, cincisprezece sau chiar douăzeci de ani de închisoare. 
În plus, mulţi dintre ei ajunseseră la concluzia inutilităţii 
luptei pentru o cauză pe care o considerau pierdută sau, în 
cel mai fericit caz, nerealizabilă în timpul lor istoric. Aceştia 
formau categoria deloc neglijabilă a celor care, „renunțând 
la vis”, suferiseră cea mai cumplită înfrângere („Cele mai 
crâncene înfrângeri/Sunt renunţările la vis”, sunau 
versurile profetice ale lui Radu Gyr), înfrângere care a 


constituit premiza în capitulările ulterioare. Acestora, 
atunci când li s-a oferit o alternativă, nemaifiind ancoraţi în 
nici un ideal, au acceptat, cu mai mică sau mai mare 
uşurinţă, cu sau fără remuşcări, să facă compromisurile 
necesare pentru a se salva biologic, compromisuri care nu 
sunt mai condamnabile decât cele pe care le-au făcut 
oamenii liberi, pentru supravieţuire. Şi odată porniţi pe 
această pantă, unii au alunecat până jos de tot, 
supralicitând şi şarjând, căci, aşa cum remarcam şi cu altă 
ocazie, există şi o voluptate a prăbuşirilor. Ce mai conta, 
pentru cei care debitaseră elucubraţiile amintite în episodul 
trecut, o denigrare în plus? Sau ce îl mai împiedeca pe 
Constantin Savin, de exemplu, ca, după ce împroşcase cu 
noroi tot ce altădată venerase, să descopere încă un defect 
şi încă unul, fie pe seama lui Codreanu, fie pe seama altor 
personalităţi legionare? Şi atât el cât şi ceilalţi apostaţi din 
Aiudul acelor vremuri denigrau pe oricine, ori de câte ori li 
se cerea s-o facă, inventând (pe seama lui Codreanu mai 
ales), cele mai scandaloase şi mai neverosimile ticăloşii. lată 
ce spune el (C. Savin) despre şeful Mişcării Legionare, cu 
ocazia relatării unei întâlniri pe care a avut-o cu acesta şi cu 
căpitanul Emil Şiancu, la restaurantul „Tinerimea Română” 
din Bucureşti, pentru a pune la punct, susţine el, 
amănuntele unui asasinat (este vorba de cazul Mauriciu 
Tischler). După ce i-a fost prezentat lui Şiancu şi s-a 
recomandat acestuia să aibă încredere în el, „cu toate că 
era Vinerea Paştelui, au fost comandate fripturi şi băuturi, 
din care Codreanu -uitând ce le prescria altoras-a înfruptat 
cu nădejde” Sau, în alt context, iată ce portret i se face 
aceluiaşi Codreanu: „Cei care nu l-au cunoscut pe Corneliu 
Z. Codreanu decât din fotografiile, din ziarele, broşurile şi 
cărţile legionare, care îl tămâiau interesat, sau cei care l-au 
văzut numai din când în când, la sediul legionar sau în 
diverse alte împrejurări, au rămas multă vreme cu o falsă 
impresie despre care acest braconier politic, care era un 
criminal cu multiple posibilităţi de inovaţie în această 


materie şi un exploatator cinic al sensibilităţii şi 
sentimentelor româneşti. Nu este o intenţie de a-i atribui 
mai multe defecte decât a avut în realitate; dar faptele 
precise, adunate la un loc astăzi, dau posibilitatea să fie 
identificat cu precizie. Marea majoritate a tinerilor care s- 
au ataşat, fără rezerve, de C. Z. Codreanu, au făcut-o 
irațional, impresionați afectiv de poza şi de teatrul pe care-l 
juca, după o prealabilă pregătire. Dintre tinerii mai exaltaţi, 
ca şi dintre acei lacomi de glorie ieftină şi de poziţii înalte, 
Codreanu şi-a recrutat instrumentele pe care le-a folosit, 
când a găsit momentul oportun”. Desigur, aceste denigrări 
ale lui Codreanu sunt minore pe lângă altele, care sunt de-a 
dreptul candaloase (afemeiat, violator de servitoare, etc.) 
Le-am relatat, totuşi, pentru a demonstra că despre 
Codreanu nu se putea vorbi, în timpul reducării, decât 
denigrându-l. Şi toate acestea sunt considerate şi 
prezentate, atât de editorul acestor texte, cât şi de către cei 
ce au dispus punerea lor în circulaţie ca adevăruri de 
netăgăduit, nepunându-le nici un moment la îndoială, numai 
pentru faptul că ele provin din „memoria deţinuţilor de la 
Aiud invitaţi de conducerea penitenciarului să reconstituie 
istoria Mişcării Legionară, memorie care se dovedeşte a fi 
inepuizabilă”. Dacă domnul Constantin Aioanei s-ar fi 
documentat cât de cât în legătură cu personalitatea şi cu 
profilul moral al lui Codreanu, nu din scrierile apologetice, 
ci din aprecierile unor adversari, nu ar mai prezenta aceste 
aberaţii drept adevăruri de necontestat. Dacă ar fi 
consultat, de exemplu, lucrarea domnului Zigu Ornea, 
intitulată -Anii treizeci. Extrema dreaptă româneascărecent 
apărută în Editura Fundaţiei Culturale Române, ar privi cu 
un ochi mai critic textele pe care le publică. Căci iată cum 
prezintă domnul Zigu Ornea, care numai de simpatie 
pentru Mişcarea Legionară şi pentru întemeietorul acesteia 
nu poate fi suspectat, personalitatea lui Codreanu, după ce 
citează o serie de elogii aduse de către unii intelectuali de 
vază ai epocii: „loate aceste elogii (şi celelalte, multe, 


necitate) despre Codreanu, ce întreţineau în jurul lui o 
atmosferă de cult, uimesc şi fascinează. Mai ales că unele 
(anume alese) sunt datorate unor oameni de cultură notorii, 
unii strălucite inteligenţe. Dincolo de fanatismul unui credo 
(Cioran, de pildă, priveşte azi cu ruşine spre opiniile 
tinereţii.), e dincolo de îndoială charisma lui Corneliu Zelea 
Codreanu. Dârzenia, intransigenţa, tăria convingerilor, 
integritatea morală, traiul modest, aproape în sărăcie 
(sublinierile ne aparţin), fanatismul credinţei ortodoxe erau, 
indiscutabil, calităţi care se distingeau într-o lume sceptică 
şi aranjoare, cu moravuri laxe şi mereu coruptibile. Aceste 
trăsături morale impresionau, convingeau, trezind 
admiraţie şi respect. Charisma lui Corneliu Codreanu era o 
realitate incontestabilă. E adevărat că, pe fondul ei real, 
cuvintele prea înaripate ţeseau o exaltare ocultică, retorică 
goală şi imnică, care ducea asemuirea de la marii voievozi, 
pur şi simplu, până la lisus Hristos. Exageraţia adulatoare, 
în fond, dăuna personalităţii lui Codreanu, sau, după 
moartea sa, amintirii sale.” (Op. Cât. P386). 

Dar nu numai Corneliu Zelea Codreanu şi vârfurile 
Mişcării Legionare erau prezentaţi de reeducaţii de la Aiud 
în aceste sumbre culori, ci de aceeaşi atenţie se bucurau şi 
o serie de alte personalităţi politice şi intelectuale ale 
epocii, care, într-un fel sau altul, veniseră în contact sau 
simpatizaseră cu Mişcarea Legionară. Printre aceştia se 
numărau: Mihail Manoilescu, Nichifor Crainic, generalul 
Cantacuzino-Grănicerul şi mulţi alţii. lată cum sunt 
prezentaţi, de către cei după declaraţiile cărora s-a întocmit 
insolita istorie a Mişcării Legionare de la Aiud, Nae Ionescu 
şi Nichifor Crainic: „Nae Ionescu a început prin a sustrage 
o mare sumă de bani de la Editura Culturală Naţională, 
proprietatea băncii Marmorosch-Blanc, al cărei director 
era. Mai târziu, şi-a însuşit proprietatea ziarului „Cuvântul”, 
tot printr-o manevră murdară. Nae lonescu era foarte 
mândru că se trăgea dintr-o familie de negustori din Brăila 
şi uneori mărturisea, unor prieteni ai săi, că este de origine 


ţigan. Datorită poziţiei influente pe care o avea pe lângă 
Carol II, şi-a organizat o echipă de afacerişti, condusă de 
Puiu Dumitrescu care era secretarul particular al regelui şi 
de soţia acestuia. Nae Ionescu ducea o viaţă de nabab 
depravat, cheltuitor şi cinic. Trăia într-un adulter perpetuu 
şi-si alegea amantele din rândurile femeilor celebre şi 
familiilor princiare, pentru a compensa, pe această cale, 
umilinţele tinereţii sale modeste”. 

„Încrucişare nereuşită de bulgari şi ţigani, evidentă nu în 
construcţia sa fizică sau în structura sa sufletească, ci în 
caracterul său, lon Dobre, profesor la Facultatea de 
Teologie din Bucureşti, a servit cu talentul său pe oricine a 
ştiut să-l plătească bine. I-a fost ruşine parcă lui însuşi de 
cele ce scria uneori, de aceea s-a ascuns sub numele unui 
pseodonim (sic!): Nichifor Crainic. Sub această semnătură 
s-au difuzat în ţara românească, prin diferite publicaţii 
periodice, confuziile mistico-teologice, ideile retrograde şi 
obscurantismul, pe parcursul a trei decenii. Şi-a închiriat 
condeiul, succesiv, lui lorga, Averescu, Maniu, Codreanu, 
Cuza, Carol II, Sima şi Antonescu. La fel ca Nae Ionescu, a 
speculat de la catedra sa universitară ortodoxismul şi 
naționalismul. Cu această ţinută morală, nu ar fi fost posibil 
să nu se amestece şi în jocul forţelor internaţionale, care se 
încrucişau în ţara noastră. În ziarul „Cuvântul”, pe vremea 
când era director Titus Enacovici, în revista „Gândirea” şi 
apoi în ziarul său „Calendarul”, Nichifor Crainic a fost 
teoreticianul fascismului în România şi omul care a 
popularizat cel mai mult figura sinistrului condotier italian”. 

Cu toate că, în repetate rânduri, editorul acestor texte a 
subliniat că deţinuţilor de la Aiud, supuşi acţiunii de 
reeducare, nu li s-a impus şi nici măcar nu li s-a sugerat ce 
anume să spună în „spovedaniile” lor, în ultimele episoade 
el devine mai prudent din acest punct de vedere, acceptând 
totuşi că aceţti „mărturisitori” au fost uneori influenţaţi, 
câteodată exagerând în ceea ce spun. În episodul XXXI, de 
exemplu („Limpul, nr.41, 16-23 oct.1995), face următoarea 


constatare: „Şi în acest episod influenţa istoriei lui Mihail 
Roller se resimte masiv în naraţiunea legionarilor de la 
Aiud. Fireşte, politica interbelică românească nu s-a derulat 
chiar aşa cum o descriau ei. Iotuşi, trebuie să constatăm că 
apetitul lor spre şarjă nu era gratuit: îşi avea rădăcinile 
într-o tinereţe trădată”. Iată deci că editorul admite că 
relatările smulse deţinuţilor de la Aiud, în timpul acţiunii de 
reeducare, sunt influențate de tezele istoriografiei oficiale 
şi admite, mai ales, faptul că aceşti „mărturisitori” şarjează. 
Or, deţinuţii de la Aiud, în relatările cărora „se resimte 
influenţa istoriei lui Mihail Roller”, nu aveau de unde şti ce 
conţine această istorie, pentru simplul motiv că, atunci când 
Roller şi-a scris „opera”, ei erau de mult în închisoare. Este 
evident, deci, că această „operă” li s-a pus la dispoziţie de 
către aparatul politic al închisorii, pentru a se inspira din 
ea. 

De asemenea, în episodul XXXII („Timpul, nr.42, 24-31 
oct.1995) el face următoarea afirmaţie şi mai fără echivoc 
chiar: „Bineînţeles, nu putem fi de acord cu opiniile 
legionarilor de la Aiud despre Nichifor Crainic. Nici cu cele 
despre Nae Ionescu. Este vorba despre personalităţi asupra 
cărora cercetările istoriografice sunt în curs şi un verdict ar 
fi prematur”. Nu interesează motivul pentru care domnul 
Aioanei pune la îndoială ceea ce se spune, în relatările celor 
de la Aiud, despre aceste două mari personalităţi. 
Interesant este faptul că se îndoieşte; şi această îndoială 
pune sub semnul întrebării şi celelalte aberaţii debitate de 
nişte oameni aduşi în situaţia de a delira pur şi simplu. 

REEDUCAREA DE LA AIUD CONTINUAREA CELEI DE LA 
PITEŞTI. 

Am afirmat, cu altă ocazie, că reeducarea de la Aiud Este 
continuarea celei care avusese loc, cu mai bine de zece ani 
înainte, la Piteşti, în sensul că aici s-a încercat să se 
desăvârşească ceea ce se începuse, atunci, acolo: 
compromiterea totală şi iremediabilă a unor oameni şi a 
idealurilor lor. Bineînţeles, datorită faptului că cele două 


experimente au avut loc în contexte istorice diferite, 
precum şi faptului că oamenii asupra cărora s-a acţionat 
erau diferiţi, între ele, pe lângă asemănările de rigoare, au 
fost şi o serie de deosebiri. La Piteşti, de exemplu, unde 
subiecţii asupra cărora se acţiona erau cu toţii tineri, 
proaspăt arestaţi şi deci robuşti din punct de vedere fizic şi 
având, pe deasupra şi un moral excelent datorită faptului că 
toţi erau puternic ancoraţi într-un ideal în care credeau cu 
tărie, au fost întrebuințate împotriva lor, pentru a li se 
înfrânge cerbicia, metode de o ferocitate ieşită din comun. 
Aplicându-li-se teroarea continuă, în decurs de numai 
câteva luni, aproape toţi au fost vidaţi de personalitate şi 
transformați în adevăraţi roboţi care executau fără să 
cârtească tot ce li se ordona. Un nefericit care a avut 
neşansa să treacă prin acel iad, îmi spunea că seara, atunci 
când li se ordona să se pregătească pentru şedinţa de 
tortură, toţi, cu o docilitate de animale dresate, îşi scoteau 
un ciorap din picior şi şi-l îndesau singuri în gură pentru a- 
si înăbuşi ţipetele. Mai mult decât atât, unii dintre ei erau în 
aşa hal de dezumanizaţi încât nu mai era nevoie să fie luaţi 
cu forţa de călăi pentru a fi băgaţi cu capul în tineta cu 
murdărie, ci era suficient să li se ordone, „treci la tinetă”, 
pentru ca ei, ca nişte adevărate automate, să meargă şi să- 
si bage singuri capul în urină şi excremente. Aceasta a fost 
la Piteşti. La Aiud însă nu a fost nevoie să se acţioneze atât 
de dur deoarece oamenii de aici nu mai aveau nici 
rezistenţă fizică, nici pe cea morală a celor de la Piteşti. 
Majoritatea dintre ei erau oameni în vârstă, uzaţi fizic şi 
moral de lunga perioadă de detenţie pe care o aveau în 
urma lor, motiv pentru care erau mult mai vulnerabili decât 
cei de la Piteşti. Astfel că aici au fost suficiente măsurile 
doar aparent mai blânde ca: izolările, frigul, înfometarea, 
neacordarea de asistenţă medicală celor bolnavi, 
promisiunile că vor fi eliberaţi, şantajul, etc., pentru ca 
oamenii să capituleze. Şi mulţi au capitulat. Unii au făcut-o 
decent, cu un soi de jenă, renunțând anevoie la trecutul şi 


la visele lor. „Ce vrei dragul meu, nu mai pot. lartă-mă. Atât 
mi-a fost menirea”, a răspuns unul dintre ei unui 
intransigent care i-a reproşat căderea. Alţii au făcut-o 
blazaţi şi indiferenți de parcă nu era vorba de ei şi de lupta 
lor de o viaţă, iar alţii au făcut-o cu un fel de înverşunare 
(voluptatea prăbuşirilor despre care am aminti) cu ură 
chiar împotriva lor şi mai cu seamă, împotriva celor care nu 
făceau ca ei. 

De asemenea, între cele două experimente mai există o 
deosebire. La Piteşti, pe lângă scopul principal al reeducării 
care era schilodirea fizică şi sufletească a victimelor, 
precum şi uciderea idealurilor lor, se mai urmărea şi 
obţinerea de informaţii în legătură cu ceea ce subiecţii 
supuşi reeducării tăinuiseră în timpul anchetelor de la 
Securitate. În acest scop, în prima fază a reeducării de la 
Piteşti denumită „demascarea externă”, victimele erau 
supuse unor severe anchete în legătură cu ceea ce nu 
spuseseră Securităţii. Informaţiile astfel obţinute erau 
centralizate şi triate de [urcanu care le preda periodic 
Ministerului de Interne. Metoda s-a dovedit foarte 
productivă deoarece mai mult de jumătate din arestările 
efectuate de Securitate în perioada 1950-1955 şi chiar mai 
târziu au fost făcute pe baza informaţiilor smulse celor 
anchetați în timpul demascărilor externe. În felul acesta 
Securitatea a intrat în posesia unor preţioase informaţii în 
legătură cu nucleele de rezistenţă rămase în libertate şi a 
avut posibilitatea să-si planifice arestările în funcţie de 
periculozitatea şi de importanţa pe care o prezentau 
grupurile respective. Unele dintre aceste persoane vizate 
de Securitate au fost lăsate în libertate pentru a fi urmărite 
în vederea descoperirii unor noi legături, până în 1958-1959 
când, în sfârşit au fost arestate. În reeducarea de la Aiud, 
această fază a „demascărilor externe” nu a existat deoarece 
la data respectivă (1962), mişcărilor de rezistenţă din ţară 
fuseseră anihilate şi Securitatea, bine organizată avea 
acum alte posibilităţi de informare şi de supraveghere a 


cetăţenilor. Şi apoi, în 1962 la Aiud se urmărea cu totul 
altceva decât la Piteşti în 1949-1950. Aici se urmărea 
uciderea unor conştiinţe şi compromiterea iremediabilă a 
unor oameni care datorită unor probleme de conjunctură 
urma să fie puşi în libertate. Din aceste motive, la Aiud s-a 
pus accent deosebit pe cea de a doua fază a reeducării care 
la Piteşti se numea „demascarea internă” şi în care subiecţii 
erau constrânşi să-si descopere sau să inventeze pe seama 
lor şi pe seama celor dragi lor cele mai mari şi mai cumplite 
vicii şi păcate. Majoritatea celor de la Piteşti, de exemplu, 
chiar şi cei care nu aveau surori, îşi violaseră surorile, 
mamele tuturor erau curve şi incestuoase, culcându-se cu 
proprii lor feciori, iar taţii trebuia neapărat să fie excroci, 
depravaţi şi beţivi. Nu conta faptul că toate acestea erau 
aberaţii şi că nimic nu era adevărat. Important era ca ele să 
fie spuse odată, de două ori, de nouă ori, în faţa celorlalţi, 
până când şi cel care le inventase începea să creadă că sunt 
adevărate. De bună seamă că politrucii de la Aiud care 
conduceau reeducarea cunoşteau bine ceea ce se 
întâmplase la Piteşti şi felul în care reacţionază oamenii 
aduşi în situaţii limită pentru că, ei au aplicat aici metodele 
verificate la Piteşti. După cum am arătat cu altă ocazie, la 
Aiud s-a acţionat mai întâi asupra personalităţilor, a liderilor 
spiritului care constituiau, pentru marea masă a celorlalţi 
deţinuţi, exemple de urmat. Speculându-le slăbiciunile, 
neputinţele şi spaimele au reuşit să-i determine, pe unii 
dintre ei, să facă declaraţii aberante pe care, astăzi, 
săptămânalul „Timpul!” le publică ca fiind adevăruri de 
necontestat. La fel ca şi cei de la Piteşti, ei au inventat pe 
seama lor şi pe seama Mişcării Legionare şi a 
personalităţilor marcante ale acesteia tot felul de vicii şi de 
păcate care de care mai cumplite şi mai neverosimile. 
Conform acestor născociri, toţi legionarii aveau neapărat 
instincte criminale şi porniri huliganice, toţi erau beţivani şi 
scandalagii şi făceau prăpăd pe unde treceau. În aceste 
declaraţii, toate acţiunile şi activităţile lor erau răstălmăcite 


şi prezentate pe dos decât au fost în realitate. Toate taberile 
de muncă legionare au fost, după relatările acestor 
apostaţi, cuiburi de desfrâu şi orgii şi locuri ideale unde îşi 
perfectau educaţia viitorii asasini. lată ce se spune despre 
tabăra de la Carmen Sylva, de exemplu: „Locul unde s-a 
organizat această tabără a fost dăruit de familia marelui 
bogătaş Movilă. Printre cei care au vizitat tabăra, un număr 
destul de mare l-au reprezentat doamnele şi domnişoarele 
din înalta societate, care, atrase de curiozitate au dorit să 
cunoască pe tinerii „trăsniţi” în căutarea de distracţii tari. 
Aşa s-a stabilit o serie de aventuri galante, în special cu 
mulţi dintre şefii legionari, care nu s-au lăsat prea mult 
rugaţi să cedeze. Dacă şi pe această cale se perfecta o cât 
mai strânsă colaborare legionaro-burgheză nu-i mai puţin 
adevărat că, în tabără, şi-ndeosebi aici, la Carmen Sylva, s-a 
perfectat educaţia viitorilor asasini”. În episoadele 
anterioare am reprodus, pe larg, mai multe asemenea 
declaraţii absurde, aşa încât consider că orice alte 
comentarii sunt de prisos. 

EPILOG. 

Am încercat de-a lungul a douăzeci şi şase de episoade, să 
surprind şi să evoc, în toată complexitatea lui, ceea ce am 
putea numi, parafrazând sintagma domnului Virgil Ierunca, 
„Fenomenul Aiud”. Prezentând cazuri concrete uneori sau 
generalizând atunci când generalizarea se impunea, am 
încercat, nu să scuz şi nici să acuz pe cei care împinşi în 
situaţii limită, au fost îngenunchiaţi, ci doar să scot în 
evidenţă dimensiunea inumană a ororilor la care au fost 
supuşi în acest scop şi să explic, pe cât mi-a stat în putinţă, 
mecanismul psihologic al prăbuşirilor lor. De asemenea, 
evocându-i pe cei ce şi-au păstrat verticalitatea, nu am 
urmărit să le înlesnesc acestora intrarea în legendă, ci doar 
să demonstrez că, prin atitudinea lor, ei au reuşit să salveze 
demnitatea condiţiei umane. Căci, la Aiud ca şi la Piteşti, au 
existat şi învinşi şi învingători, iar eroismul unora nu este cu 
nimic mai prejos decât al celorlalţi. Poate doar mai tragic. 


Pentru că niciunul dintre cei care au căzut, nu a căzut fără 
luptă, iar amploarea silniciilor, intensitatea agresiunilor 
exercitate asupra lor, atestă amploarea rezistenţei pe care 
victimele au opus-o călăilor, măsura eroismului care trebuia 
înfrânt. 

Cei înfrânți au trăit cu intensitate adevărata dimensiune a 
tragediei lor mai ales după eliberare, când, confruntându- 
se cu realităţile de afară, au fost împinşi să se confrunte cu 
propria lor conştiinţă. „Mai poţi sta de vorbă cu mine? „,a 
replicat, jenat şi cu durere în glas, unul dintre cei care 
cunoscuseră căderea, unui prieten de al său care reuşise să 
reziste până la capăt, atunci când acesta, întâlnindu-l pe 
stradă, s-a oprit să-l întrebe de sănătate. „După cât te 
cunosc şi tu ai fi făcut la fel, dacă situaţia ar fi inversă”, i-a 
răspuns acesta, fără nici o urmă de reproş în glas. „Căci -a 
continuat elcum ar putea cineva care a trecut prin ce am 
trecut noi, să judece pe fratele său căzut în luptă, când ştie 
cât suflet l-a costat pe el „încăpăţânarea” de a rămâne în 
picioare!”. Şi cazuri din acestea au fost numeroase. Mie 
însumi mi s-a întâmplat să fiu ocolit de prieteni buni, care se 
jenau să-i mai privească în ochi pe foştii lor camarazi de 
suferinţă. 

Am amintit, în alt context, într-unul din episoadele 
precedente, că, începând din primăvara anului 1964, mai 
exact de prin luna mai a acelui an, devenise evident, chiar 
pentru cei mai pesimişti dintre noi, că acţiunea de aşa-zisă 
reeducare se apropia de sfârşit. O schimbare în mizerabila 
noastră existenţă părea iminentă. O demonstra 
nervozitatea de care dădeau semne diriguitorii inumanei 
acţiuni, precum şi precipitarea evenimentelor. Până şi 
colonelul Crăciun, deşi furios că, după mai bine de doi ani 
de strădanii, se mai găseau „bandiţi” care să-l înfrunte, 
devenise parcă mai concesiv. Preocupat ca niciuna dintre 
victimele lui „să nu rămână nemototolită”, cum îi plăcea 
unui prieten să spună, a renunţat la calitate (calitatea 
reeducării, bineînţeles) şi, punând accentul pe cantitate, 


începu să se preocupe cu precădere de cei mărunți, dar 
destul de numeroşi, care nu acceptaseră reeducarea. 
„Schimbare de tactică”, spuneau unii; „au intrat în criză de 
timp” erau de părere alţii. În orice caz, erau semne 
evidente că ceva se va întâmpla, căci, începând din acea 
primăvară, refractarii (care, în marea lor majoritate, 
fuseseră îngrămădiţi în Zarcă) erau scoşi de acolo, de cele 
mai multe ori fără voia lor şi obligaţi să participe, fie şi 
numai ca spectatori, la şedinţele de reeducare, la 
conferințele ţinute uneori chiar de propagandişti aduşi 
special de afară (pentru a demonstra în cifre, scheme şi 
grafice „miracolul edificării socialismului în România” sau la 
filmele ce se proiectau o dată pe săptămână, seara, în 
curtea fabricii. Odată, li s-a proiectat chiar, probabil pentru 
a-i duce în ispită, un film iugoslav cu baruri şi strip-tease, 
fapt ce i-a prilejuit unuia dintre ei următoarea remarcă: „le 
pomeneşti că mâine ne vor aduce chelneriţe şi ne vor servi 
cafea cu lapte!”. „Fii sigur că e posibil, cu condiţia să te 
autopângăreşti „, i-a replicat Aurel State, omul a cărui viaţă 
a fost un aspru „drum al crucii”, cum a fost şi drumul 
neamului românesc” în ultima jumătate de secol. Şi pentru 
că a venit vorba de Aurel State nu pot să închei acest recurs 
la memorie fără să evoc, fie şi numai succint, figura acestei 
adevărate legende a rezistenţei anticomuniste româneşti. 
Însufleţit de ideea eliberării Basarabiei, Aurel State a 
plecat pe front, la 20 de ani, ca voluntar. A fost, de mai 
multe ori rănit, decorat cu ordine şi medalii, printre care şi 
cu ordinul „Mihai Viteazu”. Căzut prizonier la Sevastopol, a 
fost judecat de sovietici (pentru că luase parte la luptele cu 
partizanii) şi condamnat la moarte, pedeapsă comutată apoi 
în 25 de ani de detenţie. Repatriat după 12 ani de 
prizonierat, a fost arestat, în februarie 1958, pentru vina de 
a fi organizat înmormântarea prietenului său, George 
Fonea, „poetul prizonierilor din Uniunea Sovietică”. Pentru 
a-si salva prietenii arestaţi împreună cu el, se hotărăşte să 
se sinucidă şi se aruncă de pe acoperişul închisorii Uranus. 


Dar nu moare. După cum spunea el, „se împiedecase de o 
aripă de înger”. Se alege însă cu fracturi la baza craniului, 
coloana vertebrală, bazin, picioare şi mâna stângă (m-am 
folosit de prefața cărţii sale, Drumul crucii, prefaţă semnată 
de Remus Radina). 

Cu toată situaţia critică în care se afla, a fost condamnat la 
18 ani muncă silnică şi întemnițat, pentru o lungă perioadă 
de timp, în infirmeria închisorii Jilava. La Aiud, Aurel State a 
fost adus special pentru reeducare şi băgat, pentru 
atitudinea sa intransigentă, direct în Zarcă. A refuzat, cu 
ostentaţie dar şi cu demnitate, să participe la orice formă 
de manifestare care era în legătură cu această nefastă 
acţiune. Pe colonelul Crăciun l-a înfruntat cu curaj, 
spunându-i, fără să se teamă de consecinţe: „Dacă grija 
dumneavoastră este să vă dobândiţi epoletul de general, a 
mea e să rămân om”. Şi Aurel State a rămas om până la 
capăt. În ceea ce priveşte pe colonelul Crăciun, nu ştiu 
dacă, până la urmă, şi-a dobândit sau nu mult râvnitul 
epolet, dar de străduit ştiu că s-a străduit. Având mână 
liberă de la superiorii săi să acţioneze oricum, a făcut tot ce 
i-a stat în putinţă să surpe caractere şi să stingă conştiinţe. 
Alternând teroarea cu fel de fel de momeli şi ispite, 
pedepsele cu recompense şi promisiuni, s-a străduit să 
atragă, în acţiunea de reeducare, pe cât mai mulţi dintre 
„recalcitranţi”, pentru a putea raporta, ca ori ce bun 
comunist, că şi-a îndeplinit misiunea într-un procent cât mai 
apropiat de sută la sută. Şi de câte ori reuşea, simţea o 
plăcere diabolică, pe care nu se sfia să şi-o manifeste. Unui 
deţinut care, nu ştiu în ce context, i-a mărturisit că cei din 
Zarcă tânjesc după un petic de verdeață, i-a replicat: „Le-aş 
aduce garoafe cu camionul, dacă ar accepta reeducarea. 
Dar troglodiţii âia preferă să stea fără cearşafuri şi cărţi ,. 

Un alt indiciu că acţiunea de reeducare se apropia de 
sfârşit îl constituia faptul că exigenţele acesteia, care până 
atunci urmaseră o curbă ascendentă, au slăbit şi au 
continuat să slăbească pe măsură ce timpul trecea. S-a 


ajuns, astfel, ca şedinţele „de lucru” din aşa-zisele cluburi 
să fie doar o formalitate, renunţându-se la scema „clasică” 
de autodemascare, în sensul că cei care acceptau să ia 
cuvântul nu mai erau hărţuiţi cu întrebări incomode şi nici 
obligaţi să facă aprecieri denigratoare cu privire la trecutul 
lor sau al altora. Mai mult chiar, în ultima lună de 
funcţionare a acestor cluburi, şefii acestora (având 
dezlegare de la colonelul Crăciun bineînţeles) au ajuns să 
se roage de cei care refuzau să-si facă autoprezentarea, să 
ia şi ei cuvântul şi să încropească un fel de autobiografie, 
pentru a putea consemna, în procesele lor verbale, acest 
lucru! Acum era clar că nu recuperarea noastră -pentru a fi 
redaţi „purificaţi” societăţiise urmărea prin această acţiune 
impropriu numită „reeducare”, ci ruinarea fizică sau 
compromiterea unor luptători care se dovediseră a fi cei 
mai redutabili adversari ai comunismului. Aceasta în 
perspectivă imediată, căci, în perspectivă mai îndepărtată, 
scopul era mai ambițios: uciderea viitorului Mişcării 
Legionare prin uciderea ideilor-forţă care au făcut posibilă 
apariţia acestui fenomen spiritual. Căci Mişcarea Legionară 
a apărut şi şi-a justificat existenţa nu doar ca mişcare 
politică, ci şi ca destin. Anticomunismul, antisemitismul şi 
celelalte anti. Ale ei au fost doar conjucturale. Esenţa ei a 
fost alta: asumarea destinului neamului românesc. Dovadă, 
cutremurătoarele jertfe şi imensul capital de suferinţă cu 
care a „arvunit” împlinirea acestui destin. 

Privită din acest punct de vedere, reeducarea de la Aiud, 
care se înscrie pe linia agresiunilor îndreptate împotriva 
Mişcării Legionare încă de la apariţia ei, trecând prin 
genocidul din 1938-1939 şi culminând cu Piteştiul, rămâne 
un eşec. O dovedeşte înverşunarea cu care au fost reluate, 
în ultimul timp, atacurile împotriva tradiţiei legionare. 


SFÂRŞIT