Permanente anul XXVII, nr. 5, mai 2024

Țara este întâi a lui Dumnezeu și numai apoi a noastră 


ANUL XXVII. NR. 5 « | | 16 PAGINI 


MAI 2024 CULTURAL - POLITIC - SOCIAL 10 LEI 


coca 


| FRAȚIA DE CRUCE 
î e A e 

: 100 de ani de la înfiinţare 
| CEZARINA CONDURACHE 


eee 


erele 


Frăția de Cruce, structura de tineret a Legiunii 
Arhanghelul Mihail a împlinit 100 de ani de la înfi- 
ințare, în data de 4 mai 2024. A cuprinde într-un 
articol istoria centenară a acestui imens corp legio- 
nar este evident imposibil, cu atât mai mult cu cât 
evoluția FDC a fost una spectaculoasă şi dinamică. 
Aşadar, pentru a marca această aniversare, voi 
încerca să creionez câteva repere pe care le consi- 
der absolut necesare generaţiei actuale. Voi folosi 
această ocazie şi pentru a şterge câteva clişee false 
care se suprapun voit sau eronat asupra FDC. 


setea 


Despre Frăţiile de Cruce s-a scris câte ceva, mai 
ales după 1990, în cărțile de memorii ale supravie- 
țuitorilor temniţelor, în volumele generale sau spe- 
cifice care tratează perioada interbelică, în mai 
noile cărți închinate sfinţilor din închisori. Cu toate 
astea, informațiile (atunci când nu reflectă corecti- 
tudinea politică a zilei în aşa zisele cărţi de istorie) 
sunt de multe ori personale, amintiri şi atitudini ale 
unor frați de cruce din perioada târzie a FDC. Acest 
fapt, suprapus lipsei de informație şi mentalități 
cititorului, crează uneori o imagine uşor (sau alteori 
masiv) eronată asupra fenomenului FDC. Astfel că 
mulți cititori ai literaturii de detenţie au rămas cu 
impresia că frații de cruce erau doar nişte copii care 
îşi iubeau neamul, elevi foarte buni la carte, buni 
creştini, unii chiar cu înălțime spirituală şi cam atât. 


e oetaa alele 
Aoo0o90 


trează cu prisosință accentul pus pe formarea cultu-  ţeşti prin trimiterea la cursuri a studenților şi zgu- ! 
rii, gândirii şi acțiunii politice a acestor copii. duirea istoriei prin pedepsirea de către ei, liderii stu- ! 
Legătura cu Mişcarea Legionară le pare unora vagă, Aşa cum poate unii dintre cititorii noştri ştiu, există  denților, a trădătorilor neamului românesc, eşuase | 
altora marginală şi nerelevantă, alții încearcă cu tot n manual pentru organizarea şi funcționarea FDC, înainte de a încerca punerea lui în practică. Căzuse- 

seta gg ej : ţ iii sageti Pui 
dinadinsul să îi spele pe fraţii de cruce de orice pumit „Îndreptarul Frăţiilor de Cruce”, redactat în Tă, prin trădare, tocmai ei care se legaseră să se 
urmă de legionarism pentru a-i arăta exclusiv în 1936-1937 de Gheorghe Istrate (şeful pe ţară al sacrifice, pedepsind trădarea. In aceste condiţii 
latura lor târzie, de mărturisitori şi pătimitori ai tem- FDC), la solicitarea Căpitanului. Istrate a făcut o  „Văcăreştenii” croiesc un nou plan: continuarea 
nițelor, punându-i în contrast voit cu „legionarii muncă fantastică. teoretizând şi exemplificând rea- luptei în cazul în care vor fi eliberaţi. Dar lupta nu 

i: i SRI ; ă y Ă . 
capabili de acte violente” — teza preferată a istorici-  jitatea vie a Frătiilor. care a multumit pe deplin — Se putea duce fără un număr de soldaţi care să crea- 
. : : -. $ E) $ E A ISIDOR A NA i 

lor şi a tuturor detractorilor Legiunii. De asemenea, — ;ntenţia Căpitanului. Există totodată indicaţii clare dă, să asculte, să înțeleagă şi să îndeplinească ordi- ! 
există mitul (în care credeau din păcate şi unii frați i i 
de cruce recrutați după 1944), că fraţii de cruce nu 
aveau nicio legătură cu politica. 


eee oaia 
00000000 t00a000R0a0 RO 00R00RI 00000000 800a0000 30000000 80000000 00080000 300R0000 0000800 RIE000 0000000800000 0008000000000 R0G0 RO R0000 0000000800 RR000 RUGA R00 00 RO RR0GI RUDA RIE0 ROG UGIR RIGA RI 


despre FDC, scrise de mâna Căpitanului în „Cărti- nele. 

cica şefului de cuib”. Deci lucrurile sunt clare, sau Căpitanul a înțeles atunci că trebuie să îşi constru- 
se pot clarifica pentru cei ce caută adevărul. De  iască o oaste, că singura soluție pentru continuarea ; 
Ei bine, adevărul este cu totul altul. Frăția de Cruce aceea, pentru aceştia, vom începe de numărul viitor şi izbânda acestei lupte era pregătirea viitorilor stu- 
este cel mai vechi şi mai complex organism al Miş- un serial în care vom publica fragmente din  denţi, astfel încât să fie capabili de a rezista tentaţii- ! 
cării Legionare, parte integrantă a vieţii, gândirii,  „Îndreptarul Frăţiilor de Cruce”. lor şi căderilor. Dar cum? Prin organizarea tinerilor ! 
doctrinei şi organizării legionare. Mai mult. Cu încă din timpul gimnaziului şi al liceului. În „Pen- ! 
acest gând tinerii elevi intrau în FDC, pentru acest tru Legionari”, Căpitanul avea să noteze ulterior. 
ideal depuneau jurământul de frate de cruce, în aceste prime gânduri şi motivații de organizare: . 
acest duh creşteau, luptând să îşi ridice continuu Planurile de organizare a tineretului şcolar au fost 
nivelul moral, spiritual, cultural, patriotic, eroic: făcute de „Văcăreşteni”, adică tinerii reţinuţi în 
pentru a deveni legionari. Educaţia (de toate tipuri- urma „complotului studențesc de la 1923”, în tim- 
le) nu a fost scopul FDC, ci mijlocul de realizare al  pul detenţiei lor la închisoarea care le-a dat numele, 
scopului: apariţia legionarului. Este adevărat că unii Văcăreşti. Este vorba despre Corneliu Zelea 
fraţi de cruce din generațiile târzii au rămas doar cu Codreanu, Ionel Moţa, Radu Mironovici, Corneliu 
educaţia, situația politică a țării făcând imposibilă Georgescu, Ilie Gârneaţă şi Tudosie Popescu. Cro- 
atingerea scopului lor final. nologic, aceasta înseamnă perioada octombrie 
1923-martie 1924. La momentul arestării cu toţi se 
aflau deja de 3 ani în centrul luptei studenţeşti. În 
acei primi ani de lupte intense au înţeles care erau 
primejdiile şi provocările cu care se confrunta stu- 
dențimea: numerus clausus — pericolul evreiesc, 
influența masivă a comunismului, încercarea de 
anihilare a sentimentului românesc, moral, religios, 
eroic şi naţional, politicianismul etc. 


Intemeierea Frăţiilor de Cruce 


erele 


Şi am hotărât ca în caz de vom fi achitaţi, să ne + 
mutăm la laşi cu toţii. Acolo să ne facem centrul * 
nostru de acțiune. De acolo să începem, după pla- + 
nurile care erau gata, organizarea întregului tineret + 
al țării cu elevii şi elevele cursului superior de liceu : 
şi chiar cu cei din cursul inferior, cu şcolile norma- ! 
le, cu şcolile de meserii, cu seminarele, cu şcolile + 
comerciale şi cu flăcăii de la ţară. În sfârşit, urma +, 
reorganizarea centrelor studenţeşti. Toţi aceştia tre- ! 
buiau să crească în spiritul credinței care ne însu- ! 
flețea pe noi, pentru ca până la majorat, să apară ! 
pe câmpul politic, unde se va decide soarta luptei ! 
noastre, serii după serii, ca nişte valuri de asalt 
care vin din urmă şi nu se mai sfârșesc. 


Cât priveşte politica, fraţii de cruce erau educați să 
nu facă politica partidelor politice de la acel 
moment, să se ferească de politicianismul ce sugru- 
ma ființa naţională. Ei trebuiau să dea României vii- 
toare un alt model de om, care să se ridice împotri- 
va politicianismului şi a politicii făcute până atunci 
de partidele clasice. Dar acest om nu creştea în 
afara sferei politice, temele de discuţii stabilite de 
Căpitan pentru şedinţele de cuib ale FDC demons- Planul lor iniţial, încheierea luptei şi grevei studen- 


continuare în pag. 2 


setei 


e 
neo GE ISSIG SRI ASIEI 


5% 


atac 


£ 


2 PERMANENTE 


FRĂŢIA DE CRUCE 
100 DE ANI DE LA ÎNFIINȚARE 


Gheorghe Istrate 


Politicianismul infectează viaţa noastră naţională. 
Organizarea acestui tineret, în afară de necesitatea 
autoeducării, mai este necesară şi spre a-l feri şi 
izola de politicianism şi de infecția lui. Coborârea 
infecţiei spre tineretul român înseamnă nimicirea 
noastră şi victoria deplină a lui Israel. 


Mai mult! Această organizare a tineretului va rezol- 
va însăşi problema politicianismului care, nemai- 
primind elemente tinere, va fi condamnat la moarte 
prin inaniţie, prin lipsă de alimentare. Lozinca 
întregii generaţii trebuie să fie: nici un tânăr nu va 
mai intra pe poarta vreunui partid politic. Acela ce 
se va duce, este un trădător al generaţiei sale şi al 
neamului. Pentru că el, prin prezenţa lui, prin 
numele lui, prin banul lui, prin munca lui contribu- 
ie la înălțarea puterii politicianiste. Trădător este 
acel tânăr, după cum trădător este acela care plea- 
că de pe frontul fraţilor săi şi trece pe poziția inami- 
cului. Deşi poate nu va trage cu propria sa armă, 
dar chiar dacă va aduce numai apă pentru a răcori 
pe cei ce trag, el este părtaş la uciderea acelora 
care cad din rândurile camarazilor săi şi deci tră- 
dător al cauzei. 


Teoria care ne îndeamnă să intrăm toți în partide, 
pentru a le face mai bune, dacă zicem că sunt rele, 
e falsă şi perfidă. După cum, de la începutul lumii, 
curge, zi şi noapte, necontenit, prin mii de râuri, 
prin fluvii numai apă dulce în Marea Neagră şi nu 
reuşeşte să-i îndulcească apa, ci din contră se face 
sărată şi cea dulce, tot aşa şi noi în cloaca partide- 
lor politice, nu numai că nu le vom îndrepta, dar ne 
vom strica şi pe noi. 


Iaşi, prima Frăţie de Cruce 
Finalul lunii martie 1924 aduce achitarea celor ares- 


Tabăra de muncă de la Ungheni, 1924 


taţi în procesul complotului studențesc. Moţa rămâ- 
ne însă în arest, deşi achitat alături de camarazii lui, 
este arestat şi urmează a fi judecat pentru împuşca- 
rea lui Vernichescu (în preziua procesului, Moţa a 
tras în Vernichescu pentru a pedepsi trădarea). 
Codreanu şi ceilalți, odată puşi în libertate, încep 
aplicarea planului de organizare a tineretului. 


Astfel ia ființă prima Frăţie de Cruce, în data de 4 
mai 1924, la Iaşi, sub conducerea Căpitanului. Din 
ca făceau parte în jur de 60 de elevi şi studenți. La 
6 mai 1924 Căpitanul decide înființarea primei 
tabere de muncă voluntară, ceva nemaivăzut şi 
nemaiauzit în țara noastră, o inițiativa genială care 
va cuprinde toată ţara în următorii ani. La 8 mai 
1924 FDC laşi începe munca în tabăra de la 
Ungheni, în care elevii şi studenţii încep să frămân- 
te cărămizi pentru ridicarea viitorului lor sediu, în 
paralel aceiaşi tineri vor lucra la a doua tabără de 
muncă, grădina de zarzavat din laşi. 


În vara anului 1924 FDC Iaşi înființează frății în 
Vaslui, Neamţ, Bacău, Botoşani, Bârlad. La finele 
lui 1924 se înfiinţează FDC „Unirea” la Focşani, 
prima frăție care are un nume, de aici încolo toate 
frățiile vor purta câte un nume. Numărul frăţiilor şi 
al oraşelor cucerite de Căpitan va continua să creas- 
că de la an la an. 


În 27 septembre 1924 are loc judecarea procesului 
Vernichescu şi Moţa este achitat cu unanimitate de 
voturi. Imediat după eliberare, Codreanu îi predă 
conducerea Frăţiilor de Cruce. Moţa va rămâne în 
această poziţie timp de 10 ani. In 1934 locul său a 
fost luat de Gheorghe Istrate. 


Câteva informaţii pentru înţelegerea Frăţiilor de 
Cruce 


- până a deveni frate de cruce aspirantul trebuia să 
treacă prin faza de iniţiere şi stagiul în mănunchiul 
de prieteni 

- stagiul minim în mănunchiul de prieteni era de 3 
luni 

- legământul fraţilor de cruce se lua într-un cadru 
solemn 

- frăția cuprindea tinerii cu vârste între 14 şi 20 ani 
- pentru tinerii între 10 şi 14 ani exista structura Fră- 
țiorilor de Cruce 

- frățiile se înființau exclusiv în mediul urban 

- fiecare FDC avea un nume 

- membrii FDC erau numai băieți (în primii ani, 
până la apariţia Cetăţuilor, erau şi fete) 

- membrii frăției erau organizaţi în cuiburi 

- cuiburile țineau şedinţe săptămânale 

- şedinţele cuiburilor FDC se făceau după structura 
şi ceremonialul şedinţei de cuib legionare 

- fiecare frate de cruce contribuia lunar cu 1/40 din 
banii săi 

- fiecare frăție avea ca minim patrimoniu material: 
actele (cartea frăției, dosarele etc), casieria, biblio- 
teca, drapelul 

- numărul maxim de membrii într-o frăţie era 30 

- fiecare frăție avea un şef cu mandat de 1 an 


ANUL XXVII, NR. 5, MAI 2024 


- frățiile din acelaşi judeţ formau un Grup FDC 
- şeful pe ţară al FDC era numit direct de Căpitan 

- scopul final al FDC era pregătirea tineretului pen- 
tru primirea duhului legionar. 


Câteva caracteristici şi o periodizare a FDC 


Aşa cum ştim, FDC a fost înființată în 1924. A reu- 
şit să funcționeze ca structură activă a Mişcării 
Legionare până în 1948. Chiar şi după acest an, 
unele frății au reuşit să supraviețuiască, pe cont pro- 
priu, în mod aproape miraculos. Este cazul FDC 
„Petre Geacu” din Mehedinţi ai cărei membri au 
fost arestaţi în 1958! 


Scurtă prezentare a principalelor etape din istoria 
FDC: 


1. FDC 1924-1927 


Sunt anii de început ai FDC, perioada dinaintea înfi- 
ințării Legiunii Arhanghelul Mihail. În aceşti ani se 
formează prima generaţie de legionari care se vor 
încadra în Legiune din prima zi. Cu aceşti frați de 
cruce se înființează primele tabere de muncă, se 
câştigă primele mari bătălii care au adus simpatia şi 
susținerea opiniei publice (propaganda excelentă 
făcută în timpul procesului Manciu), se începe con- 
trucția Căminului Legionar Râpa Galbenă din laşi. 


2. FDC 1927-1934 


Frăţiile devin o structură subordonată Legiunii. 
Sunt momente de declin, urmate de avânturi impre- 
sionante. Fraţi de cruce din prima generaţie vor fi pe 
lista primelor grade legionare acordate (Neculai 
Totu, Traian Cotigă, Mihai Stelescu). FDC se impli- 
că activ în campaniile electorale pentru alegerile la 
care participă Legiunea (sub diverse nume „Grupa- 
rea Corneliu Zelea Codreanu”, „Garda de Fier”). 
Primul marş legionar prin ţară făcut sub conducerea 
Căpitanului, Marşul din Bucovina 1929, este făcut 
cu membrii FDC Iaşi, Galaţi şi Focşani. Fraţi de 
cruce din toată ţara vin să lucreze la Bucureşti, la 
Casa Verde. In această perioadă FDC dă prima jert- 
fă, primul martir al Mişcării Legionare: Virgil Teo- 
dorescu, asasinat mişeleşte de autorități la 22 
noiembrie 1933, făcea parte din FDC „Dunărea” 
Galaţi. Şi tot această perioadă îl dovedeşte pe Mihai 
Stelescu — frate de cruce, ajuns ulterior comandant 
legionar — ca trădător al Căpitanului şi al Mişcării. 


3. FDC 1934 — 1938 


Este perioada de instuţionalizare a FDC sub supra- 
vegherea directă a Căpitanului. În 1934 acesta îl 
numeşte pe Gheorghe Istrate în fruntea FDC. Sub 
conducerea lui această structură devine un corp 
extrem de puternic, mare şi disciplinat al Mişcării. 
Incadrările în FDC se fac după toată rigoarea şi 
complexitatea manualului său de funcționare. In 
1935 apare prima formă a lucrării teoretice despre 
FDC, „Indreptarul Frăţiilor de Cruce”, forma defi- 
nitivă şi completă va fi redactată în 1937. Primele 
FDC aniversează 10 ani de la înfiinţare. Au loc pri- 
mele şcoli de cadre pentru şefii FDC. Primul lagăr 
comun al tuturor FDC din ţară: tabăra Carmen 
Sylva 1936. Mihai Stelescu este pedepsit de echipa 
condusă de foştii săi camarazi din FDC „Dunărea” 
Galaţi. lonel Moţa, primul şef naţional al FDC, cade 
apărând Crucea pe tărâm spaniol. Incepe Prigoana 
cea Mare, nici fraţii de cruce nu vor fi cruțați. 


4. FDC 1938-1940 


Odată cu începerea prigoanei, FDC întră în clan- 
destinitate, dar continuă să activeze după posibili- 
tăți. Numeroşi membri FDC sunt arestaţi pentru 
diverse acțiuni: elevul Petre Geacu de la Severin, 
pentru răspândire de manifeste legionare; elevii 
Alexandru Rahmistriuc, Leonid Lututovici, Agenor 
Danciu, Mihai Stănescu, pentru încercarea de 
pedepsire a preşedintelui tribunalului militar Cer- 
năuți etc. In asasinatele din 21/22 septembrie 1939, 
FDC îşi dă cu prisosinţă Jertfa: şeful FDC Gheorghe 
Istrate, Neculai Totu, Iordache Nicoară, Traian 
Cotigă, Florea Găman şi alţi zeci de foşti şi prezenți 


continuare în pag. 3 


ANUL XXVII, NR. 5, MAI 2024 PERMANEN ŢE 3 


FRĂȚIA DE CRUCE 100 DE ANI DE LA ÎNFIINŢARE 


frați de cruce cad secerați de gloanţele nebuniei regale. Alte sute de fraţi de 
cruce îndură detenţia în lagăre sau închisori. După arestarea şi asasinarea 
lui Gheorghiță Istrate, conducerea naţională FDC este preluată succesiv de 
mai mulți legionari numiţi de Comandamentul Legionar de Prigoană, ulti- 
mul şef fiind Dumitru Tărăoiu. 


5. FDC 1940-1941 


În timpul revoluţiei legionare de la 3 septembrie 1940 participă şi nume- 

roase elemente FDC. În timpul guvernării legionare FDC devine unica 

formă de organizare a tineretului din România. Șefia FDC este predată de 

Horia Sima lui Ilie Smultea. Preia întreg patrimoniul fostei organizaţii car- 

liste „Straja Ţării”. În toate liceele din ţară se crează câte o unitate FDC. 

Aproape toţi elevii de liceu fac parte din FDC. Un exemplu: la liceul Câm- 

pulung Moldovesc, în clasa lui Erast Călinescu, doar doi elevi nu erau frați 

de cruce: el (având un 4 la matematică, nu a fost acceptat până la corecta- 

rea notei) şi un coleg care era evreu. FDC participă la toate acţiunile Sta- 

tului Naţional Legionar: defilări, manifestații, comemorări, deshumări, 

activitate socială, recuperearea memoriei camarazilor FDC căzuţi etc. 

Acele troițe vii formate din legionari, mărşăluind la reînhumarea Căpita- 

nului, pe care le vedem în fotografiile din 1940, erau alcătuite exclusiv din a Se. 
membri FDC. Apare revista „Frăția de Cruce”. Deşi guvernarea a durat P ic 
numai 4 luni, deşi mulţi acuză o deschidere „prea largă” a porților Legiu- » > ua 
nii şi ale FDC pentru oameni care ar fi fost neverificați şi neconformi, isto- 
ria va arăta că în această perioadă s-au recrutat elemente fantastice care au 
asigurat în viitor continuarea existenţei Legiunii în țară. 


F.D.C. Unirea Focşani, 1924 


6. FDC 1941-1944 

Lovitura dată de generalul Antonescu aduce o nouă prigoană. Mişcarea intră iar în clandestinitate. Sute de frați 
de cruce sunt arestaţi imediat pentru participare la „rebeliune”. Condamnările sunt uriaşe şi îi conduc în temni- 
țele Aiud, Alba Iulia, Caransebeş, Jilava, Piteşti, Sibiu etc. Chiar şi aşa, FDC continuă să activeze cu elemente- 


le rămase în libertate. Frații de cruce sunt pândiţi, 
arestaţi, întemnițați pe toată durata regimului Anto- 
nescu. Conducerea națională a FDC rămâne vacan- 
tă după plecarea lui Smultea în exil, va fi asigurată 
din toamna lui 1941 de Aurel Cârdu (fratele marti- 
rului Valeriu Cârdu). În temnițe, elementele recruta- 
te în timpul guvernării dau exemplul maxim de con- 
duită legionară, aceşti frați de cruce vor deveni ulte- 
rior sfinţi ai închisorilor, martiri, pătimitori, mărturi- 
sitori (Gafencu, Ianolide, Maxim, Uţă, Răducă, 
Oniga etc). Viaţa FDC continuă şi în interiorul tem- 
niţei. Unii fraţi de cruce care reuşesc să fugă în exil 
(Smultea, Oprişan etc), vor fi internați în lagărele 
germane. 


7. FDC 1944-1948 


După instaurarea comunismului, frații de cruce ares- 

taţi de Antonescu rămân întemnițați, fiind preluaţi 

ca atare de noul regim. Afară, FDC continuă să 

funcţioneze în condiţii foarte grele. Evident că 
recrutările, pregătirea, organizarea şi activitatea fraţilor de cruce nu se mai putea face conform 
„Manualului”. Aceştia asigură serviciul de curierat pentru comandamentul legionar, ajută familiile 
camarazilor din închisori, participă la lupta anticomunistă din munţi. In exil, legionarii eliberaţi din 
lagăr când Germania se afla în pragul prăbuşirii, formează Guvernul şi Armata Naţională de la Viena. 
Fraţii de cruce fac antrenament pentru front sau pentru a fi paraşutaţi în țară. Conducerea FDC din 
țară a fost asigurată până în 1945 de Alexandru Popşor, din 1946 este preluată de Constantin Opri- 
şan, reîntors din exil, care reorganizează întreaga structură. Arestările din 14/15 mai 1948 aduc în 
temnițe un număr uriaş de fraţi de cruce, în frunte cu Oprişan. Aceştia vor întări rândurile sfinților, 
martirilor şi pătimitorilor. Intre 1948 şi 1950 penitenciarul Târgşor a funcţionat exclusiv ca închisoa- 
re pentru deținuții minori, majoritar membri ai Frăţiilor de Cruce. 


8. FDC după FDC 


În 1948 existența FDC ca organism activ al Mişcării Legionare încetează. Dar nu dispare. În urma 
FDC rămâne o activitate fantastică şi o lupta eroică, mii de martiri şi pagini scrise cu sânge şi sfințe- 
nie în istoria neamului. În exil această structură a Mişcării nu a funcționat, întrucât era lipsită de mate- 
rie primă, tineret de vârsta potrivită. În ţară, după 1990, iarăşi nu a funcţionat din cauza interdicțiilor 
legale şi din cauza ezitărilor (deloc neîntemeiate) ale conducerii legionare de a implica într-o luptă 
plină de riscuri şi interdicții această categorie de vârstă. 

Cei mai mulți dintre noi i-am cunoscut pe fraţii de cruce în amurgul vieţii lor şi dăm slavă Domnu- 
lui pentru asta. Ei, cei mai tineri de atunci, nu mai sunt azi fizic printre noi, decât cu foarte rare excep- 
ţii. Ne rămâne exemplul lor, ne hrănim cu poveştile şi amintirile lor, ne împărtăşim din cărțile şi foto- 
grafiile lor, le cinstim memoria şi martiriul. Şi le străjuim veşnicia în fiecare an în faţa Monumentu- 
lui Fraţilor de Cruce de la Târgşor, în cadrul comemorării anuale din luna august... dar şi la Aiud, şi 
la Târgu Ocna, şi la Galda, şi în atâtea alte locuri în care FDC a dat jertfă, martiriu şi sfinţenie. La 
Râmnicu Sărat, anual, ne strângem în jurul Crucii ridicate pentru Gheorghe Istrate şi caramazii asa- 
sinați împreună cu el. 


Înălțând gândul către miile de fraţi de cruce din Legiunea Cerească, strigăm: PREZENT! 


Mulţumind lui Dumnezeu pentru nesfârşitele binefaceri arătate neamului românesc prin Frăția de 
Cruce, îţi urăm: Frăţie de Cruce, la mulţi şi binecuvântaţi ani în istoria neamului tău! 


CEZARINA CONDURACHE 


Statutul fundamental a Frăţiilor de Cruce 


A fost scris de Corneliu Zelea Codreanu, la Văcă- 
reşti, pe două foi de hârtie. Este certificatul de naş- 
tere al FDC. Peste ani a fost publicat în „Indreptarul 
Frăţiilor de Cruce”, îl reproducem şi noi: 


F.D.C. 

O organizaţie a tinerimii române din întreaga ţară, 
având ca scop suprem de a crea buni ostaşi Româ- 
niei de mâine; o cere vremea de astăzi, o cer mai 
ales „luptele ce vor să vie”, la care tinerimea va fi 
chemată, trebuind să aibă o minte ageră, un suflet 
mare şi un pumn oţelit. O cere necesitatea apărării 
sufletului copiilor românismului, împotriva atacuri- 
lor sistematice ale duşmanilor. 


„Frăția de Cruce” însemnează frăția până la moarte 
în jurul crucii, a celor care simt în sufletele lor scân- 
teia sfântă a iubirii pentru țărâna românească. 

„Frăția de Cruce” este un corp de elită al tinerimei... 


Organizarea Frăției de Cruce se execută în două 
perioade, fiecare de trei luni (durata poate varia). 


Activitatea perioadei | 
A. Pregătirea morală 


a. alegerea membrilor în primele zile; 

b. citirea individuală a cărţilor: „Haiducul”, „Pan- 
durul”, „Cei trei muschetari”; 

c. şedinţe comune, cel puţin săptămânale, la locuin- 
ţa unuia dintre membri sau afară din oraş; 


d. aceste şedinţe vor fi şedinţe de prietenie şi de 
înfrățire, cu excluderea „răcelii” societăţilor artifi- 
ciale şi fără de suflet românesc în ele; 


e. următoarele cântece vor trebui învăţate şi cântate 
în fiecare şedinţă: „Noi vrem pământ”, „La noi”, 
„Să sune iarăşi goarna”, „Imnul studenţesc creştin”, 
„Ca un glob de aur”, „O, vis al vieţii studenţeşti”, 
„De ce m-aţi dus de lângă voi”, „Pe o stâncă 
neagră”; 

f. în aceste şedinţe să nu lipsească din jocuri, discu- 
ţii, cântece, elementul moral; 


Pe calea pervertirii sufletelor nu vom putea mântui 
ţara care cere ajutorul nostru. 


continuare în pag. 4 


i PERMANENTE 


FRĂŢIA DE CRUCE 
100 DE ANI DE LA ÎNFIINȚARE 


B. Pregătirea materială 


Un costum național, una flanea de lână, una pere- 
che bocanci, una raniţă cu două curele. 


C. Activitatea extra-grup 


Combaterea în liceu, printre ceilalți camarazi, a 
scrierilor pornografice, imorale. 


Activitatea perioadei II 
A. Activitatea comună 


O excursie comună în munţi. Cu această ocazie se 
va face şcoala curajului, sacrificiului, dibăciei, 
credinţei în Dumnezeu, iubirei de ţară şi a tuturor 
virtuţilor ostăşeşti. 

Intorşi din această excursie, Frăţiile se vor trans- 
forma, luând un caracter ostăşesc. 

B. Activitatea grupului 


Marşuri săptămânale în afară din oraş, sporturi, 
învăţarea mânuirii armelor: sabie, floretă, box; 
şezători, coruri, citire. 


Deviza: In fiecare sărbătoare în câte un sat. 


Principii directoare pentru activitatea ambelor 
perioade 


A. o viață sufletească virtuoasă 
B. o viaţă fizică higenică 
C. o viaţă intelectuală sănătoasă 


Urmează câteva directive de higenă, apoi, ca 
încheiere: 


I. Fii mândru pentru că eşti român. 


II. Fii bun camarad, pentru că aşa îi stă bine unui 
„frate de cruce”. 


III. Fii sincer, cu sufletul deschis, pentru că aşa 
cere Dumnezeu. 


IV. Fii ostaş hotărât şi curajos în toate împrejură- 
rile, pentru că aşa îţi cere România ta. 


Frăția de Cruce în „Cărticica şefului de cuib”: 


PUNCTUL 12. Ce se mai poate discuta în cuibu- 


Petru Codrea: 
„Educaţia din Frăția de Cruce mi-a luminat toată viața” 


Unul dintre ultimii membri, aflat încă în viaţă, ai 
„Frăţiilor de Cruce”, şcoala de formare a carac- 
terelor din cadrul Mişcării Legionare destinată 
elevilor de liceu, este domnul Petru Codrea din 
Sighetu Marmaţiei, cunoscut ca membru al 
grupului Vişovan, ca deţinut politic şi membru de 
onoare al Fundaţiei noastre „Profesor George 
Manu”, la ale cărei activități a participat constant 
în ultimele decenii. 


Domnul Petru Codrea a depus legământul de 
„frate de cruce” la 25 martie 1948 la Sighetu Mar- 
mației în cadrul şedinţei solemne de pe dealul 
Bagna conduse de Aurel Vişovan, alături de 
camarazii elevi Gheorghe Bulacu, Iuliu Vlad şi 
Iosif Andreica (cu toţii trecuţi deja la cele 
veşnice). A fost arestat la 19 august 1948 şi a tre- 
cut apoi prin temnițele şi lagărele comuniste 
Sighet, Cluj, Jilava, Târgşor, Canalul Dunăre- 
Marea Neagră; urmărit şi şicanat după punerea în 
libertate, eliminat din facultate de două ori, mereu 
suspectat că nu se încadrează în noua ordine 
comunistă. 


Actualmente în vârstă de 93 ani, domnul Petru 
Codrea îşi aminteşte mereu cu bucurie perioada 
pregătirii din „Frăția de Cruce”, principiile şi spir- 
itul acesteia, fascinația modelelor de martiri 


ri. 

Cuiburile studenţeşti şi Frăţiile de Cruce. 

1. Deosebirea între politica partidelor şi politica 
Legiunii. 

2. Deosebirea de organizare între sistemul parti- 
delor politice şi sistemul Legiunii. 

3. Afinitatea între fascism şi Mişcarea Legionară. 
4. Puncte comune între hitlerism şi Mişcarea 
Legionară. 

5. Formează jidanii un pericol fără leac? 

6. Foloasele spiritului de disciplină. 


7. De ce Mişcarea Legionară poate salva ţara şi de 
ce celelalte mişcări politice nu o pot salva? 


8. De ce cuzismul nu poate învinge? 

9. Țăranul în statul legionar. 

10. Muncitorul în statul legionar. 

11. Cine este Benito Mussolini? 

12. Cine este Adolf Hitler? 

13. Cine a fost Lenin? 

14. Educaţia fizică, factor principal în educaţia 
legionară. 

15. Fascismul înainte şi după 1922. 

16. Ce este Balilla? Organizarea ei. 

17. Cântecul legionar. 

18. Franţa naționalistă şi Franța socialistă. 


19. Cum se pot combate tendinţele Ungariei asu- 
pra Transilvaniei? 


20. Cum se poate anihila încercarea de influență 
a Rusiei asupra Basarabiei? 


21. Cum se pot întări frontierele dinspre Bulga- 
ria? 

22. Cum se poate salva Maramureşul? 

23. Poate exista o artă legionară? 

24. Statul legionar şi Românii de peste hotare. 


PUNCTUL 16 BIS. Marşul legionar. 


Duminica şi în zilele de sărbătoare cuiburile de 
toate categoriile: Frăţii, Cetăţui etc. trebuie să se 
obişnuiască a pleca în marş. Noi nu ne cunoaştem 
țara. Unii nu-şi cunosc nici satul vecin. 


In zilele de sărbătoare, pe ploaie sau pe vreme 
bună, iarna sau vara, să ieşim afară în mijlocul 
naturii. Pământul românesc să devină un furnicar 


legionari din prigoanele precedente care le erau 
prezentate, elanul tineresc, sinceritatea şi solidar- 
itatea pe care legionarii maramureşeni le-au trăit 
în libertate şi în detenţie şi până la anii senectuţii. 


În mod cu totul special domnul Petru Codrea 
accentuează importanța valorilor morale creştine 
şi naționale româneşti sădite în familie şi şcoală 
dar aprofundate în mod deosebit în educația din 
„Frăția de Cruce”. Puse în practică în relația cu 
camarazii, dar şi în comportamentul general din 
liceu şi din societate, aceste principii au creat car- 
actere solide care au rezistat tuturor prigoanelor 
dar şi tentaţiilor. Practic, educația din „Frăția de 
Cruce ” mi-a luminat toata viaţa!, afirmă domnul 
Codrea. 


Aprofundarea credinţei şi a valorilor creştine este 
un aspect esenţial al profilului spiritual al tânăru- 
lui frate de cruce. Rugăciunea, individuală şi în 
comun, postul şi ajunul, meditaţia, lecturile spiri- 
tuale şi mai ales participarea şi trăirea Sfintei 
Liturghii fac din tinerii legionari nişte creştini 
maturi, adevăraţi ostaşi ai lui Christos (unii dintre 
ei vor ajunge, în noaptea detenției, adevărate 
iradieri de sfinţenie). Domnul Codrea mai face o 
apreciere sugestivă. „Dacă Securitatea ar fi avut 
atunci specialiştii în psihologie pe care i-a avut 


ANUL XX VII, NR. 5, MAI 2024 


în care să se întâlnească pe toate drumurile mii de 
cuiburi, alergând în toate direcţiile. 


In timpul slujbei să se oprească la Biserica din 
cale. Să se oprească la camarazii din satele veci- 
ne. 


Marşul este sănătos. Marşul repauzează şi reface 
nervul şi sufletul omenesc. Dar mai presus de 
toate, marşul este simbolul acțiunii, al explorării, 
al cuceririi legionare. 


Marşul se face în ordine: pasul bărbătesc. 


PUNCTUL 22. Câte feluri de cuiburi sunt în 
Legiune. 

1) Cuiburi numite „Frăţii de Cruce”. Aici intră 
numai tineri de la 14 la 20 de ani din diferite 
şcoli. F.D.C. sunt numai la oraşe. 


Rolul acestor cuiburi este de a face educaţia tine- 
rimii române şi anume: 

a) Educaţia Creştină: ei trebuie să recunoască, să 
iubească pe Dumnezeu şi să se poarte după învă- 
țăturile Creştine. 

Este foarte multă literatură imorală care ucide 
sufletul copilului. EI trebuie să fie ferit de a sorbi 
această otravă. 

b) Educaţia Naţională: tânărul român trebuie să-şi 
iubească Patria, Pământul şi Regele. Fără patrie 
este ca un pui fără cuib. 

El trebuie ferit de literatura comunistă care se 
ridică în contra lui Dumnezeu, în contra Familiei, 
în contra proprietăţii, în contra Armatei. 

c) Educaţia Socială: în sufletul tineretului nostru 
trebuiesc cultivate şi întreţinute sentimentele 
creştine de dreptate şi echitate socială şi setea de 
muncă creatoare. 

d) Educaţia Fizică: copilul trebuie să fie voinic şi 
sănătos la trup, pentru că el va fi ostaşul de mâine 
care va apăra acest pământ. (Legiunea Sportivă). 
e) Educaţia Sanitară: el trebuie păzit de nenumă- 
ratele boli, în special de cele venerice care secă- 
tuiesc toată vlaga tineretului. Cu un cuvânt, tre- 
buie să ne îngrijim de Românul zilei de mâine, 
care va purta pe umerii săi marea răspundere a 
existenței Patriei. 


CORNELIU ZELEA CODREANU, 
„Cărticica Șefului de Cuib” 


2. 
dd = 


mai târziu, ar fi putut să ne descopere mult mai 
repede. Era destul să ne observe cum ne com- 
portăm în biserică în timpul Sfintei Liturghii - 
după disciplina, seriozitatea şi evlavia cu care 
trăiam Liturghia îşi puteau da imediat seama 
care sunt fraţii de cruce... ” 


Cred că această frumoasă caracterizare e şi cel 
mai bun argument pentru fixarea perenă în istorie 
a acestei minunate primăveri a sufletului româ- 
nesc! 


Preot prof. MARIUS VIŞOVAN 


ANUL XX VII, NR. 5, MAI 2024 


PERMANENTE 5 


Falimentul paradigmei “woke” - postscriptum 


BOGDAN MUNTEANU 


După scrierea textului apărut în numărul trecut al 
revistei noastre în care am expus ipoteza că această 
paradigmă „woke”, mai bine zis a unui „comunism 
2.0”, îşi are zilele numărate (desigur, prăbuşirea nu 
are loc de pe o zi pe alta, ci la scara anilor sau 
deceniilor) au apărut şi alte elemente care au 
legătură cu acest subiect. 


Să ne oprim mai întâi asupra concursului de 
muzică „Eurovision” desfăşurat anul acesta la 
Malm în Suedia. Care de mult nu mai e un 
concurs de muzică, ci o scenă unde mesajul acestei 
paradigme „„woke” se transmite unui public de sute 
de milioane de oameni. Nu calitatea artistică e ceea 
ce contează acum, ci „mesajul ideologic”, fapt 
dovedit cu prisosință şi în acest an când, după 
transsexuali, homosexuali, femei cu barbă, a 
câştigat un personaj cu identitate „nonbinară”, în 
perfectă consonanță cu agenda ideologiei LGBTQ 
care domină de ani buni acest festival care ar trebui 
de fapt să fie dedicat muzicii. 


Dar care este legătura cu posibilul faliment, de 
vreme ce, după cum se vede, ideologia „woke” 
pare a se afla încă pe cai mari? Pentru asta ar trebui 
să ne uităm la nişte detalii, inclusiv la atitudinile 
din jurul scenei, nu doar la prestațiile artistice. În 
primul rând, piesa care a câştigat anul acesta şi-a 
datorat primul loc în exclusivitate punctelor 
primite din partea juriilor naţionale, un avans care 
nu a mai putut fi recuperat de voturile publicului 
(punctajele respective având ponderi egale). Iar 
juriile au fost cu siguranţă selectate — cum altfel — 
pe criterii ideologice, nu încape îndoială. Publicul 
a preferat însă alte melodii, fără tentă politică sau 
ideologică, ci pur şi simplu care au avut o anumită 
calitate artistică, în orice caz peste cea a 
concurenței: e vorba de melodiile Croaţiei şi 
Israelului, pe care le putem aprecia ca fiind muzică 
„ok”, la locul ei, fără alte conotaţii. Trebuie spus 
însă că interpreta din Israel a fost supusă 
permanent unor hărţuiri din partea activiştilor 
„woke”, inclusiv din partea participanţilor la 
concurs adepți ai acestei ideologiil, deşi e vorba de 
o tânără talentată şi foarte posibil apolitică, despre 
care nu ştim că ar susține politica guvernului 
israelian şi intervenția militară în Gaza, care este 
considerată a fi un veritabil genocid. 


E drept, opoziţia israeliană îşi manifestă declarativ 
preocuparea pentru acest aspect, solicitând măsuri 
menite să dezamorseze asemenea acuzații, după 
cum relatează „Libertatea”: 


„Benny Gantz, principalul adversar politic al lui 
Benjamin Netanyahu, i-a dat trei săptămâni 
premierului israelian pentru a adopta un „plan de 


WOKE 
ANTISEMITISM 


How a Progressive Ideology 
Harms Jews 


DAVID L. BERNSTEIN 


FOREWORD BY NATAN SHARANSKY 


acțiune” pentru perioada postbelică în Fâşia 
Gaza, altfel va demisiona din cabinetul de război. 
Potrivit lui Gantz, unul dintre „obiectivele ” 
planului trebuie să fie „instituirea unei 
administrații americano-europeano-arabo- 
palestiniene care va gestiona afacerile civile” în 
Fâşia Gaza şi „va pune bazele unei alternative 
viitoare care să nu fie nici Hamas, nici (Mahmoud 
— nr) Abbas”, preşedintele Autorităţii 
Palestiniene, alungat din Fâşia Gaza în 2007 de 
Hamas. (...) Condiţiile puse de Benny Gantz sunt 
afirmaţii repetate al căror sens este clar: sfârşitul 
războiului şi înfrângerea Israelului ”, a reacționat 
Netanyahu, citat într-un comunicat. Premierul 
israelian l-a acuzat totodată pe prinicipalul său 
adversar politic că este în căutarea unei „scuze 
pentru a răsturna guvernul ” şi doreşte „înființarea 


wo», 


unui stat palestinian ”. 


Aşadar genocid sau nu? Dacă interpretăm corect 
aceste mesaje politice, reiese că politica dură a lui 
Netanyahu nu prevede nicio perspectivă post 
intervenţiei militare în Gaza, care în acest moment 
pare a fi o imensă acţiune de purificare etnică, 
însoţită de elemente genocidare. lar dacă după 
încheierea ostilităţilor în Gaza nu vom avea parte 
de o reconstrucţie politică şi materială, atunci vom 
putea vorbi de un veritabil genocid. Aici 
reprezentanţii paradigmei „woke”, în virtutea 
„corectitudinii politice” care le conferă — consideră 
el- o anumită imunitate morală, au în principiu 
dreptate. Fireşte, depinde şi care va fi linia care în 
final se va impune în Israel: cea dură, sau una mai 
moderată. Aceasta rămâne de văzut. 


Faptul că „antisemitismul” leftist începe să 
deranjeze tot mai mult devine evident şi din decizia 
recentă a Curţii Penale Internaţionale de la Haga, 
care a fost deja etichetată drept „antisemită” de 
către membri ai guvernului israelian. Aceasta 
pentru că ea a îndrăznit să emintă un mandat de 
arestare pe numele premierului israelian 
Netanyahu şi al ministrului apărării Gallant, alături 
de liderul Hamas, sub acuzaţia de crime de război. 
În cazul liderilor israelieni acestea ar fi „cauzarea 
exterminării, cauzarea înfometării ca metodă de 
război, inclusiv refuzul furnizării de ajutoare 
umanitare şi vizarea deliberată a civililor în 
conflict”. 


În faţa unei asemenea situaţii aproape 
neverosimile, opoziţia israeliană, inclusiv Benny 
Gantz despre care a fost vorba mai sus, s-a 
solidarizat pe deplin cu guvernul, înfierând fără 
rezerve decizia Curţii, care în mod simbolic îi pune 
pe acelaşi nivel pe liderii israelieni cu cei ai 
Hamas. 


Pe de altă parte, sunt deja destule voci din tabăra 
„conservatoare” europeană sau americană care au 
acuzat această paradigmă „woke” în mod fățiş de 
antisemitism şi de susținere a terorismului Hamas. 
Au făcut-o atât înainte, dar cu atât mai mult după 
„Cireaşa de pe tort” care o 

constituie decizia Curţii de la 

Haga. O etichetă care, după 

cum ştim cu toţii, are implicații 

serioase, constituind practic un 

certificat de  descalificare 

morală. 


În acest punct am dorit să 
ajung, într-o completare sub 
formă de postscriptum la textul 
precedent. Căci odată ce o 
anumită ideologie sau 
paradigmă ajunge să fie 
etichetată drept descalificată 
moral, mai ales dacă e vorba 
Chiar de „antisemitism”, nu 
mai are mult până la prăbuşirea 


ei. Stânga „„woke” se află (încă) pe cai mari, dar 
soclul ei se clatină puternic. 


Astfel încât, găsesc potrivit să reproduc la final 
încheierea textului din numărul trecut (cu o mică 
schimbare de nuanță la final) care va apărea acum 
poate într-o lumină mai clară. 


În vâltoarea Revoluţiei Franceze, drept „zeiţă” a 
rațiunii autonome, ostilă oricărei dimensiuni 
transcendente, a fost aleasă - nu întâmplător — o 
prostituată, instalată pe altarul catedralei Notre 
Dame, căreia i-a fost adusă adorare blasfemică şi 
idolatră. E practic acelaşi simbol al femeii 
desfrânate din capitolul 17 al Cărţii Apocalipsei: 
„Iar pe fruntea ei scris nume tainic: Babilonul cel 
mare, mama desfrânatelor şi a urâciunilor 
pământului. Şi am văzut o femeie, beată de sângele 
Sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui lisus.” 
(Apoc. 17,5-6). Ei bine, soarta acestei paradigme 
raționaliste, adică a desfrânatei, e descrisă câteva 
versete mai departe: „Și mi-a zis: Apele pe care le- 
ai văzut şi deasupra cărora şade desfrânata, sunt 
popoare şi gloate şi neamuri şi limbi. Şi cele zece 
coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor uri pe 
desfrânată şi o vor face pustie şi goală şi carnea ei 
o vor mânca şi pe ea o vor arde în foc. Căci 
Dumnezeu a pus în inimile lor să facă voia Lui şi 
să se întâlnească într-un gând şi să dea fiarei 
împărăţia lor, până se vor împlini cuvintele lui 
Dumnezeu.” (Apoc. 17, 15-17) Cele zece coarne 
fiind aici zece împărați care, ni se spune în 
Apocalipsă, vor stăpâni o perioadă scurtă, alături 
de fiară. Ei vor porni război împotriva Mielului, 
Care însă îi va birui. Semnificațiile putând fi, 
bineînţeles, şi spirituale sau alegorice, dar cu un 
mesaj limpede. 


Ceea ce trebuie să înțelegem de aici este faptul că 
prăbuşirea, inevitabilă la un moment dat, a 
paradigmei atee, „woke”, nu trebuie să fie neapărat 
un motiv de bucurie pentru creştini, căci în 
perioada următoare vor domina, fie şi provizoriu, 
tot orientări de natură antihristică. Încât nu am 
certitudinea cum se vor poziţiona aici diferitele 
curente conservatoare, dar fără Hristos, sau 
creştine, dar rupte de filonul Tradiţiei, care, 
conştient sau nu, par să forțeze împlinirea 
cuvintelor Apocalipsei, ajungând astfel de partea 
greşită a baricadei... 


Note: 


1 https://www.libertatea.ro/stiri/echipa-israel-euro- 
vision-acuza-alti-concurenti-de-ura-4891680 


2 https://Awww.hbertatea.ro/stiri/tensiunile-cresc- 
in-cabinetul-de-razboi-al-israelului-netanyahu- 
somat-sa-prezinte-in-trei-saptamani-un-plan-post- 
belic-pentru-fasia-gaza-reactia-premierului-israe- 
lian-4894607 


3 https://rww.hotnews.ro/stiri-international- 
27148499-reactii-dupa-emiterea-mandatului- 
arestare-lui-netanyahu-membru-guvernului-israe- 
lian-compara-curtea-haga-propaganda-nazista.htm 


G PERMANENTE 


Părintele profesor Vasile Gordon 
la împlinirea a 70 de ani 


Orator şi organizator meticulos, parolist, perse- 
verent, sobru, calm, stăpân pe situaţie. Aşa l-am 
cunoscut pe părintele profesor Vasile Gordon în 
1997, când eram student în Bucureşti, în anul al 
treilea de licență. Veneam la Biserica „Sfântul 
Ilie”-Gorgani pentru a asculta o predică reuşită, 
pentru corul de tineri şi pentru buna rânduială, 
care era vizibilă peste tot. In plus, părintele 
Vasile Gordon mi-a fost îndrumător al tezei de 
licenţă şi doream să-i văd şi calităţile de slujitor, 
în afara celor didactice. După ce am fost hiro- 
tonit preot în 2002, pentru o parohie din Ger- 
mania, în timpul vacanțelor sau al deplasărilor 
în România, slujeam aici cu mare bucurie. Cu 
trecerea timpului, am apreciat atmosfera de 
rugăciune, de autenticitate, de ospitalitate, de 
colegialitate şi de seriozitate ce caracterizează 
acest loc de închinare, atmosferă cultivată firesc 
de cel care era paroh atunci, nimeni altul decât 
profesorul meu de la facultate. Iată de ce această 
biserică a căpătat un loc special în inima mea, 
înainte de a fi numit şi eu preot pentru acest 
lăcaş, în februarie 2008. 


Slujitor extrem de prompt la solicitările credin- 
cioşilor venite pe email, la telefon sau după convor- 
biri individuale, de o punctualitate proverbială, 
principial, exigent cu sine şi înțelegător cu 
neputinţele celorlalţi, părintele Gordon (aşa cum 
mulți îl cunosc şi i se adresează, şi pentru a-l deose- 
bi de Vasile cel mic, autorul acestor rânduri) a mar- 
cat ultimii treizeci de ani din viaţa acestei parohii. 
Dacă aş fi rugat să definesc în câteva cuvinte modul 
de a fi, de a trăi şi de a sluji al acestui om, aş spune 
doar atât: Fă Rai din ce ai! Inamic al ostentației şi 
opulenţei, părintele Vasile este omul echilibrului, al 
măsurii şi al simplităţii. Incepând cu hainele pe care 
le poartă (curate, elegante, dar nu scumpe), contin- 
uând cu maşina pe care o conduce, cu felul de a 
sluji, de a vorbi şi de a scrie, şi terminând cu ati- 
tudinea sa faţă de bunuri materiale şi ispite culinare, 
el se bucură de lucrurile simple şi naturale, fără a se 
compara sau culpabiliza că nu are mai mult. E un 
tată, soţ şi bunic fericit, în sensul originar al cuvân- 
tului felix, -cis (rodnic, fecund, fertil), ascunzând 
grijile inerente sub o perdea de veselie cumpătată, 
cu dorința de a trăi fiecare zi ca dar al lui Dum- 
nezeu. 


În raporturile cu cei trei colegi de altar nu a cultivat 


Constantin Noica şi 


Continuăm seria articolelor scrise de Constan- 
tin Noica în coloanele „Bunei Vestiri” după 
biruinţa legionară din septembrie 1940, odată 
cu reapariția publicaţiei. Pe lângă minunatul 
talent literar al filosofului, îi veţi descoperi 
latura mărturisitoare, credinţa în biruinţa şi 
dreptatea Legiunii. 


Apelul Axei 


Vom face într-o zi apelul: toți câți am sfârşit prin a 
sluji Legiunea, datorită lui Mihail Polihroniade. 
Suntem mulţi. Şi nu semănăm unul cu altul. Dar 
credem în Legiune — iar începutul credinței noastre 
îl datorăm lui Mihail Polihroniade. 


Fiecare convertit la credința legionară îşi are un 
frate mai mare întru credinţă. Ştiu: prezența Căpita- 
nului nu putea să ne lase nepăsători;, apariţia lui 
Moţa nu putea să ne lase întunericului. Totul era 
mistuire şi totul era lumină în jurul lor. Dar trebuia, 
pentru fiecare dintre noi, să vină cineva din lumea 
noastră şi să ne ridice până la lumea lor. 


Cum a putut Mihail Polihroniade să-şi converteas- 
că atât de mulţi prieteni, chiar pe cei deosebiți de el? 


niciodată vasalitatea sau superioritatea de paroh, ci 
Jovialitatea şi conştiinciozitatea, prin asumarea unei 
pastoraţii sincere şi oneste, dominată de bunul- simţ 
şi nu de bunul plac. Mi-a destăinuit odată că, în 
raportul cu fiii săi duhovniceşti, ceea ce cere de la 
ei (canoane, pravilă, schimbarea unor obiceiuri 
rele) se străduieşte să aplice mai întâi el. Părintele 
Vasile Gordon îşi asumă acest rol cu atât de multă 
naturaleţe şi deschidere, fără să îşi autoimpună o 
falsă rigurozitate. Este doar e/ însuşi. 


Îndrăznesc să reafirm că părintele Vasile Gordon a 
fost simultan profesor şi ucenic în mai multe şcoli. 
Mai întâi la Facultatea de Teologie Ortodoxă din 
Bucureşti, unde se bucură de o reputație deosebită 
printre studenți şi cadre didactice, atât prin vol- 
umele valoroase de Omiletică şi Catehetică pe care 
le-a scris, cât şi prin maniera în care a exercitat, cu 
ani în urmă, funcția de şef al Catedrei de Teologie 
Practică. În multe situaţii delicate, el a fost deschis 
şi receptiv la opiniile propriilor săi studenți şi cole- 
gi, promovând 0 atmosferă de colegialitate şi 
respect reciproc. Imi place să cred că cei mai mulți 
dintre noi, indiferent unde ne va aşeza viitorul, vom 
continua să împărtăşim o admiraţie decentă şi legit- 
imă pentru părintele şi pentru modul în care a ştiut 
să plămădească respectul pentru o disciplină atât de 
importantă în viaţa Bisericii. 


În al doilea rând, este deodată dascăl şi elev în fru- 
moasa şi numeroasa familie pe care o are, întrucât 
dăruieşte timp din experiența sa de viață şi este 
mereu dispus să înveţe lucruri noi, chiar de la pro- 


convingere că familia este o şcoală a altruismului. 
Pentru că a-ţi iubi aproapele (soţia, copiii, nepoţii) 
înseamnă, dincolo de multe alte semnificaţii, a uita 
de tine. lar părintele este un exemplu de implicare 
şi generozitate în acest sens. Ştie că, alături de soţia 
dumnealui, doamna doctor Irina Gordon, a făcut tot 
ce a fost posibil pentru a da tot ce este mai bun. 


În sfârşit, consider că cel căruia dedic aceste mod- 
este rânduri este maestru şi discipol în şcoala vieţii 
pentru că a fost, în diferite contexte, personaj cen- 
tral sau secundar al multor întâmplări fericite şi 
încercări grele pe care le-a trăit până acum. Fără a fi 
deloc simplist sau naiv, părintele are un fel optimist 
şi tonic de a vedea tâlcurile şi urmările unor eveni- 
mente personale şi comunitare, deseori în răspăr cu 


Statul Legionar 


În primul rând, pentru că avea mulţi prieteni. Îi câş- 
tiga pentru sine, prin inteligenţa sa şi prin gustul său 
de viaţă. Şi îi convertea pentru Legiune prin hotărâ- 
rea sa lucidă de a-şi supune propria sa inteligenţă şi 
propriul său gust de viață. 

Căci era un act de supunere ca o inteligență, atât de 
reliefată şi sigură, cum n-am întâlnit alta în lumea 
noastră, să consimtă misticei şi întunericului, de 
dincolo de lumină, al Legiunii. Oricine altul, cu o 
asemenea înzestrare, ar fi avut orgoliul luminilor 
sale. Mihail Polihroniade a simțit adevărul de din- 
colo de înțelesuri. A crezut în Căpitan, chiar când 
propriile sale lumini îl ispiteau să spună: Căpitanul 
n-are dreptate. 

Un om care părea numai inteligență, a crezut. E 
grozav de mult. 


Dar era şi viața. Avea înțelesul curat al vieţii: bucu- 
ria. Toţi prietenii au învăţat, au reînvăţat de la el să 
se joace. Discuţia e un Joc. O carte nu e decât un joc 
bine condus. Politicul — şi Mihail Polihroniade e 
singurul de aci care a gândit politicul pur — e jocul 
însuşi: jocul absolut. 

Şi dintr-o dată, peste viaţa aceasta unde inteligența 
nu aducea solemnitate, ci doar disciplinarea jocului 
— trece umbra Legiunii. Jocul câştigă în gravitate. 


ANUL XX VII, NR. 5, MAI 2024 


noi, cei „tineri”, care suntem înclinați să ne cram- 
ponăm de unele vorbe şi fapte conjuncturale, 
riscând să devenim pesimişti şi neîncrezători faţă de 
cei de lângă noi. De altfel, un aforism ne spune că 
Viaţa e cea mai grea şcoală, pentru că niciodată nu 
ştii în ce clasă eşti, ce examen urmează şi nu poţi 
copia după nimeni, dat fiind că ai alte subiecte. 
Părintele Vasile Gordon are darul de a privi întâm- 
plările vieţii ca pe nişte prilejuri de autoeducaţie, de 
revelare a unor realități şi adevăruri care pot ajuta în 
primul rând propria persoană în raport cu ceilalți, 
fără ambiția de a schimba lumea. 


Inevitabil, multe dintre ideile pe care le împărtăşesc 
prin aceste rânduri reiau gânduri şi sentimente pe 
care le-am mai aşternut pe hârtie despre părintele 
profesor Vasile Gordon la momente aniversare 
anterioare. Chiar şi acest din urmă fapt reconfirmă 
esența unei prezenţe discrete a părintelui, dar per- 
manent atentă la construcția unui echilibru, în viaţa 
noastră, a mea ca om, slujitor şi dascăl. In aceeaşi 
măsură, este, cred, mărturia cea mai elocventă a firii 
neschimbate a părintelui în cei 70 de ani de viaţă pe 
care îi sărbătoreşte în aceste zile. Părintele Vasile 
Gordon a ştiut să rămână el însuşi, să fie, înainte de 
toate, un om bun, calitate sine qua non a unui cler- 
ic peste care, astăzi, se trece prea repede cu vederea. 


Pr. conf. univ. dr. VASILE CREŢU 


Sursa:  https://ziarullumina.ro/opinii/repere-si- 
idei/parintele-profesor-vasile-gordon-la-implinirea- 
a-70-de-ani-189245.html 


Bucuria devine risc, dăruire. Unde este inteligența? 
Peste tot unde este nevoie. Nicăieri unde paralizea- 
ză. Inteligența şi viaţa slujesc. 

Dacă o asemenea inteligenţă şi asemenea viaţă slu- 
Jesc, nici tu n-ai să le economiseşti pe ale tale. Poţi 
înţelege deosebit: poți sluji altfel. Dar dacă el a 
făcut act de supunere, nici tu n-ai să rezişti. 

Aşa au început câteva sute de tineri în cari inteli- 
genţa era trufaşă şi gustul vieţii rezista. lar unul din- 
tre ei, un frate mai mic, îi cere acum iertare că a 
început ultimul. 


Buna Vestire, anul IV, nr. 19 (serie nouă), 
29 sept. 1940 


ANUL XX VII, NR. 5, MAI 2024 


PERMANENTE 7 


Victorii românești, victorii legionare (7) 


Evoluţia de aproape un secol a Mişcării 
Legionare s-a împletit până la identificare cu 
existenţa neamului românesc, cu mersul lui în 
istorie, fiind expresia cea mai profundă a 
frământărilor sale, a luptei lui pentru 
supravieţuire demnă, a transformării lui lăun- 
trice, a dorului său de Absolut. Un secol de 
suferinţe şi jertfe imense, unele sublime, care 
merită dezgropate şi cunoscute, care dovedesc 
vitejia şi tăria românească şi care sporesc 
comuniunea Neamului cu Dumnezeu. 


Dar drumul legionar al neamului românesc este 
un drum al Biruinţei, al Biruinţei obținute prin 
focul luptei cu tine însuţi (în educaţia legionară 
„intră un om şi iese un erou”) pentru ca apoi 
eroul să înfrunte duşmanii țării, din interior şi 
din exterior. 


Începând cu victoriile individuale ale Căpitanu- 
lui (unele de mare forţă simbolică) în luptele 
complet inegale din perioada pre-legionară 
(1919-1927), românii înrolați sub steagul 
Arhanghelului au învins în numeroase confrun- 
tări prin forţa Spiritului legionar, prin capaci- 
tatea lui de a mobiliza şi orienta energiile 
naţionale. Unele victorii au avut doar o 
amploare locală dar au iradiat prin eroismul lor 
luminos, altele mai târziu au avut anvergură 
naţională şi ecou internaţional. In perioada 
1937 -1945 Mişcarea Legionară a fost o forță 
de primă mărime pe care nimeni nu o putea 
ignora, iar în rezistența împotriva comunismu- 
lui (în ţară şi exil) a fost de departe oştirea cea 
mai numeroasă, mai organizată şi mai con- 
secventă. 


Preot Prof. MARIUS VIŞȘOVAN 


4: 


"i 

i 
SP e 
(6 


La 


Primele succese legionare în alegeri 


Comandantul Horia Sima trece în revistă sintetic 
primele încercări legionare de a se prezenta în 
alegeri, de a intra în jocul electoral pentru a putea 
aduce poporului suflul nou al unei mişcări curate 
şi o nouă viziune asupra politicii româneşti. Încer- 
cări foarte dificile în fața sistemului de partide 
care dispuneau de forțe infinit superioare în 
oameni, bani, reţele de influenţă şi care (indifer- 
ent care din ele era la putere) uzau de toate 
mijloacele pentru împiedicarea sau falsificarea 


votului. Citim în continuare din „Istoria Mişcării 
Legionare”. 


Tentativă nereuşită la alegerile generale din 
1931 


Participarea Mişcării la alegeri marchează linia de 
legimitate adoptată de Corneliu Codreanu încă 
din momentul întemeierii Legiunii. El nu s-a 
prezentat la alegerile generale din 1927 — 1928, 
pentru că nu voia să se facă ridicol, riscând 
obţinerea doar a câtorva mii de voturi în întreaga 
Țară. Şi-a pregătit mai întâi cadrele, pe viitorii 
şefi de organizații, pe urmă s-a îndreptat spre 
masele populare; în fine, numai după ce poporul a 
făcut cunoştinţă, într-o anumită măsură, cu 
Legiunea şi cu obiectivele sale, putu risca să 
înfrunte verdictul electoral al naţiunii. 


Ocazia prezentării la alegeri apăru în vara lui 
1931. Naţional - țărăniştii demisionară şi Regele 
încredință guvernul echipei lorga - Argetoianu, 
sprijinită de către liberali. Noile alegeri au fost 
fixate pentru 1 iunie. În vederea depunerii listelor 
de candidaturi, Corneliu Codreanu se afla în faţa 
unei dificultăți. „Legiunea Arhanghelul Mihail” şi 
„Garda de Fier”, ca organisme politice, erau deja 
dizolvate. El nu se putea prezenta la alegeri în 
numele acestor organizaţii, pentru că risca să-şi 
vadă anulate listele, deşi Justiţia ridicase Mişcării 
orice acuzaţie. 


Pentru evitarea acestei primejdii, el înscrise orga- 
nizaţia la Comisia Electorală Centrală sub numele 
de „Gruparea Corneliu Zelea Codreanu” şi reuşi 
să-şi pună candidaturi în 17 judeţe din 71. În 
aceste judeţe, Mişcarea îşi putuse forma un 
embrion de organizaţie. Alegerile se derulară 
după sistemul tradițional: teroare şi furt de urne. 
Candidată numai în câteva judeţe, Garda de Fier 
nu putu obține decât 34.000 de sufragii, ceea ce 
însemna mai puţin de 2 
la sută, cotă prevăzută de 
legea electorală pentru 
ca o grupare politică să 
poată intra în Parlament. 
Asta nu era, propriu-zis 
vorbind, o înfrângere. 
Rezultatul alegerilor 
(mai puţin pierderile 
suferite din pricina 
terorii guvernamentale) 
reflecta gradul de dez- 
voltare a Mişcării în 
vara lui 1931. 


Victorie legionară la 
Neamţ 


Curând survine prilejul 
pentru ca Legiunea să 
poată să se revanşeze. 
Un loc vacant de deputat 
fu anunțat în judeţul 
Neamţ şi alegerea 
parțială fixată pentru 31 
august 1931. La alegerile 
generale din iunie, Miş- 
carea nu obținuse în 
acest judeţ decât 1.200 
de voturi. Corneliu 
Codreanu se hotărî să-şi prezinte propria candi- 
datură, înfruntând vechile partide ce dispuneau de 
organizaţii puternice. Pentru a echilibra, într-o 


partide, Căpitanul aplică, în această campanie, 
tactica de luptă legionară. El concentră, în judeţul 
Neamţ, toate efectivele disponibile: câteva sute 
de legionari. Fiecare venea cum putea, pe cont 
propriu. Pentru a avea un culcuş şi hrană, echipele 
legionare lucrau la ţărani. Politicienii luau în 
derâdere eforturile „don quijoteşti” ale legionar- 


ilor. Ei erau siguri: Corneliu Codreanu se va clasa 
după celelalte partide. 


Rezultatul depăşi calculele cele mai optimiste: 
Garda de Fier obţine 11.000 de sufragii, liberalii 
7.000, naţional - ţărăniştii, uniți cu averescanii 
6.000, alţii şi mai puţin. Noua victorie legionară 
de la Neamţ semănă panică printre adversari şi 
provoacă un indescriptibil entuziasm în toate cer- 
curile româneşti care salutau o soartă mai bună 
pentru neamul lor. 


Victorie legionară la Tutova 


Drept urmare, partidele politice declarară că vic- 
toria de la Neamţ a Gărzii de Fier fusese o aven- 
tură locală şi nu avea nici o semnificație politică. 
Câteva luni mai târziu, tot sub guvernul Iorga - 
Argetoianu, survine o nouă vacantare parlamen- 
tară, în județul Tutova (zona din jurul oraşului 
Bârlad, judeţ de sine stătător în România interbe- 
lică, n.n). Alegerea parțială a fost fixată la 17 
aprilie 1932. Corneliu Codreanu studie situația; 
se hotărî să participe şi la această alegere; şi puse 
candidatura tatălui său, profesorul lon Zelea 
Codreanu. Voia să verifice dacă victoria Gărzii de 
Fier de la Neamţ fusese o aventură, aşa cum afir- 
mau partidele, sau rezultatul unei popularități 
reale. 


Partidele aveau certitudinea că „aventura” nu se 
va mai repeta; dar pentru a fi mai sigure de 
pronosticul lor, cerură concursul guvernului. 
Constantin Argetoianu, ministru de Interne, trim- 
ite puternice forţe de jandarmerie la Tutova, cu 
ordinul de a „scoate pe legionarii din judeţ pe 
tărgi”. 


Jandarmii executară ordinul întocmai, cu o vio- 
lenţă fără de exemplu până atunci. Acolo unde ei 
au întâlnit echipe legionare, le-au bătut până la 
sânge, părăsindu-le leşinate. Legionarii se apărau, 
etalându-şi virtuțile vitejiei. Era o iarnă dură şi 
drumurile acoperite de zăpadă. Legionarii traver- 
sau satele, care aproape că dispăruseră sub 
zăpadă, înfruntând foamea, frigul şi loviturile de 
croşetă ale jandarmilor. Sângele curgea şiroi; zeci 
de legionari au fost „scoşi pe targă”, cu capul 
spart sau membre rupte, aşa cum ordonase Arge- 
toianu. Dar „aventura” se repetă: profesorul lon 
Zelea Codreanu obținuse 5.600 sufragii, contra 
5.200, liberalii şi 4.000, național - ţărănişti. 


Intrarea legionarilor în Parlament 


În iunie 1932, guvernul Iorga căzu. Naţional - 
țărăniştii revin la putere, Vaida - Voevod fiind de 
data asta preşedintele Consiliului. Parlamentul fu 
dizolvat, şi noile alegeri se fixează pentru 17 iunie 
1932. Abia ieşiseră legionarii din epuizanta 
bătălie din Tutova, că o nouă încercare îi aştepta. 
De astă dată, Mişcarea Legionară reuşeşte să-şi 
depună candidaturi în 36 de judeţe. Campania 
electorală nu se deosebea de cele precedente. În 
judeţele în care Mişcarea nu punea în pericol pop- 
ularitatea vechilor partide, propaganda legionară 
putu să se desfăşoare liber; dimpotrivă, acolo 
unde organizațiile naţionaliste erau deja puter- 
nice, jandarmii şi bande de oameni îşi făcuseră 
apariția. Unul dintre cele mai penibile incidente s- 
a derulat la Focşani. Un personaj venerabil din 
acest judeţ, bătrânul Hristache Solomon, candidat 
pe listele Gărzii de Fier, a fost atacat de o bandă 
de oameni înarmaţi aparţinând Partidului Naţion- 
al - Țărănesc şi bătut până la sânge. În alegerile 
acestea, Legiunea îşi dublă voturile, în raport cu 
precedentele, ajungând la cifra de 70.000. 
obţinând 2 la sută prevăzut de legea electorală, 
gruparea „Corneliu Zelea Codreanu” avea dreptul 
la cinci locuri în Parlament. Printre noii deputați, 
se găseau Corneliu Codreanu, profesorul Ion Z. 
Codreanu, şi un tânăr de 25 de ani Mihai Steles- 
cu, ce se distinsese în timpul tuturor luptelor duse 
până atunci. 


(Horia Sima, Istoria Mişcării Legionare) 


g PERMANENTE 


21 de rubini: personajul ignorat 


BOGDAN MUNTEANU 


S-au făcut destule filme despre mizeria morală, 
păcatele şi tarele sufletului colectiv românesc din 
epoca postcomunistă. Majoritatea făcute de regizori 
cu instinct pentru direcţia de unde bate vântul 
ideologic al epocii, care s-au pliat pe aceste 
aşteptări pentru a culege laurii aprecierilor 
internaţionale. Moda ultimelor decenii a fost aceea 
de a exhiba urâtul, de a scormoni în gunoi. Cu cât 
mai adânc şi mai oribil, cu atât mai mare succesul 
la criticii de film aflați pe linia corectitudinii 
politice. 


La prima vedere şi filmul momentului, „21 de 
rubini”, se încadrează în acest şablon. Este un 
adevăr, însă unul parţial. Controversele din jurul 
acestui film şi perspectivele contradictorii sub care 
a fost receptat denotă că el şi-a atins scopul imediat 
şi imanent, acela de a provoca o largă dezbatere 
socială. Mesajul său nu ţine cont de nici un fel de 
criterii legate de „corectitudinea politică” sau de 


degetul pe ceea ce identifică a fi rana profundă a 
României: corupția la toate nivelurile societăţii. 
Una care se întinde de la nivelul politicienilor locali 
la cel al liderilor de anvergură naţională şi până la 
reprezentanţii „Inaltelor Porţi” europeană sau 
americană, sau în Biserică, de la simpli preoţi de sat 
până la ierarhi. 


Criticile la adresa filmului au curs din toate părțile 
şi din toate poziţiile, semn că a deranjat (trezit?) pe 
multă lume. 


Pentru unii, mesajul principal ar fi un atac 
„progresist” la adresa Bisericii, datorită prezentării 
unor stări de lucruri dealtfel foarte plauzibile, 
precum şpăgi pentru admiterea la seminar, ierarhi 
corupți, foşti colaboratori ai Securităţii sau robi ai 
patimilor joase ale lăcomiei trupeşti. 


Alţii dimpotrivă, identifică focusul acestui film într- 
o naraţiune tezistă care se pliază pe propaganda 
rusă, antioccidentală, prin care se evidenţiază mai 
cu seamă corupția în care nu mai e vorba de bani, ci 
de putere, de ascultarea necondiționată solicitată 
din partea reprezentanţilor Occidentului. Acesta ar 
fi după ei principalul „scandal”. Căci tema legată de 
Biserică ar fi oricum una „binecunoscută”, şi deci 
un „alibi” de ordin secundar pentru a mima 
echidistanţa. 


De mesajul acestui film se pot simţi cu siguranță 
lezaţi şi homosexualii datorită luminii nefavorabile 
în care apare această orientare, atât prin replicile 
evident depreciative, cu caracter „homofob”, ale 


unor personaje, cât şi a scenei cu lesbiene din acel 
local de noapte, sau sărutul cu caracter de viol al 
personajului care simbolizează Uniunea Europeană 
la adresa personajului care simbolizează România. 
O metaforă care, desigur, se încadrează după unii şi 
la ce am spus mai sus, în capitolul propagandei pro- 
ruse. 


Pentru alți comentatori filmul e menit să ridice 
osanale şi să netezească drumul unei cariere politice 
pentru Laura Codruța Kovesi, faimoasa procuroare 
anticorupţie, aflată acum în solda Uniunii 
Europene, căci personajul principal al filmului pare 
a fi practic o oglindă fidelă a acesteia. Cu atât mai 
mult, cu cât ar fi vorba aparent de un personaj cu 
trăsături pozitive. 

Mulţi creştini ortodocşi au resimţit —şi probabil nu 
numai ei- aparenta absenţă a unei soluții izbăvitoare 
din tot acest marasm moral la nivel colectiv, 
încadrând filmul tot în lunga serie a creaţiilor cu 
mesaj negativist care abundă din 1990 încoace. Sau 
au reclamat faptul că, deşi anumite elemente cu 
caracter soteriologic par a fi schiţate timid, cum ar 
fi intrarea într-o biserică fără credincioşi a 
personajului principal, procuroarea cu o carieră 
frântă, care a pierdut totul şi pe plan personal, ele 
sunt totuşi superficiale. 


De la un regizor-preot (sau preot-regizor?) unii ar fi 
aşteptat poate mai multă profunzime mistică, în 
genul altor filme cu un puternic mesaj creştin 
ortodox, cum ar fi de pildă „Man of God” despre 
viaţa Sfântului Nectarie din Eghina. Trebuie însă 
observat că şi acest film aduce în prim plan o serie 
de scăderi umane, intrigi, caractere ignobile, invidii, 
ranchiuni şi sete de putere în rândurile ierarhiei 
ortodoxe, care de fapt au marcat destinul Sfântului 
Nectarie, prigonit pe nedrept chiar de ierarhia 
propriei Biserici. Atunci nu e şi acest film tot un 
„atac la adresa Bisericii”, dacă o echivalăm doar cu 
ierarhia oficială? Desigur, dar se va spune că în 
centrul filmului stă de fapt sfințenia mitropolitului 
fără scaun Nectarie, iubit în timpul vieţii doar de 
credincioşi sau de discipoli, dar disprețuit de colegii 
din ierarhie. 


Dar atunci, unde e prezentă sfințenia în filmul „21 
de rubini”? Ea este prezentă, pentru cine vrea să o 
găsească. E adevărat, doar sub forma unui personaj 
care nu poate fi altfel decât unul secundar. Și nu 
doar în film, ci şi în tot contextul social al României 
postcomuniste: bătrânul părinte Alexie, 
marginalizat şi el de Biserica „oficială”, din cauza 
trecutului său de fost deținut „politic”, consecinţă a 


ANUL XXVII, NR. 5, MAI 2024 


orientării sale legionare din tinereţe. După părerea 
mea, acest personaj secundar, parţial ascuns în 
marele tablou cinematografic care ne este prezentat 
de regizor, parțial ignorat de comentatorii filmului 
(care nu îi atribuie importanța cuvenită) reprezintă 
„cheia” înţelegerii mesajului acestuia. Voi reveni 
ceva mai încolo pe seama celui care e practic 
singurul personaj eminamente pozitiv din tot filmul. 


În ceea ce priveşte prima categorie de reproşuri, 
săgețile aruncate de film sunt mai degrabă 
echidistante, nepărtinitoare, la adresa corupției 
oriunde ar fi ea (nefiind scutite nici UE, dar nici 
Biserica), aparenta părtinire văzută de una sau alta 
din tabere datorându-se mai degrabă 
subiectivismului inerent al fiecăreia. 


Nici legat de celelalte tipuri de opinii negative, 
rezervele nu se justifică. Personajul principal al 
filmului, procuroarea (al cărei frate intrase la 
seminar cu „pile” puse de părinți şi care se sinucide 
atunci când conştientizează acest lucru) nu este nici 
pe departe acel personaj eminamente pozitiv 
precum îl văd unii. Au sesizat acest fapt şi 
comentatori din rândul preoților cu calități de 
„influencer” pe internet sau pe reţelele sociale, 
precum Mihai-Andrei Aldea (la a cărui recenzie nu 
pot decât să subscriu) sau Savatie Baştovoi. 


Astfel, din punct de vedere creştin, procuroarea 
mânată de setea de dreptate o caută după criterii 
lumeşti, legaliste, care țin poate chiar de 
idiosincrazii şi traume personale, ceea ce o face să 
fie înverşunată mai ales împotriva unor ierarhi 
vizați de ancheta ei. Dar e o justiţie fără Dumnezeu. 
Ea trăieşte într-un mod păcătos din punct de vedere 
creştin, e obsedată mai ales de propria carieră, în 
numele căreia „înghite” anumite condiţii sau situații 
delicate care practic constituie un angajament tacit 
(chiar dacă nu explicit) la a intra ea însăşi în marele 
joc al meta-corupţiei, din care este invitată să facă 
parte. 


Pe de altă parte ea nu e nici un personaj eminamente 
negativ şi nu pot subscrie la eticheta de „cel mai 
corupt personaj al filmului” pe care i-o atribuie 
părintele Savatie, care şi-ar fi dorit se pare un 
personaj alb ca zăpada şi curat ca lacrima (acest fapt 
făcând filmul mai bun decât este acum?). Deşi, 
evident, nu asta a fost intenția realizatorului 
filmului, ci de a o prezenta sub forma unui caracter 
complex, cu lumini şi umbre. Chiar dacă ea pe plan 
exterior nu schiţează nicio împotrivire (care i-ar fi 
putut periclita cariera) la adresa demonstrațiilor de 
putere din partea celor care dețineau pâinea şi 
cuțitul şi care prin definiţie ar fi situați „deasupra” 
corupţiei anchetabile, în forul ei interior nu 
consimte, ci merge înainte pe o linie iluzorie. Ce-o 
fi, o fi, speră ea într-un mod naiv, crezând că îşi va 
putea face treaba conform propriei conştiinţe. 


i-au cântat personajele sus-puse a fost în cele din 
urmă cauza prăbuşirii ei. Atât pe plan profesional, 
dar şi pe plan personal. Este umflată de jandarmi, 
dusă în arest, în condiţiile căruia îşi pierde şi copilul 
cu care era însărcinată de iubitul ei de care se 
despărțise pentru infidelitatea acestuia. La final, cu 
destinul frânt, găseşte însă drumul într-o biserică. E 
poate un punct de plecare, un reper, căci nu ni se 
spune dacă avem de-a face cu o convertire de genul 
Sfintei Mania Egipteanca. 


Trebuie spus că filmul nu are o acţiune foarte 
dinamică, dar scopul său principal e acela de a 
prezenta tipologii, caractere şi simboluri, precum şi 
relaţiile dintre acestea care reies din dialoguri. 
Caracterul static e asumat voit, iar dialogurile sunt 
astfel construite încât capătă o doză maximă de 
plauzibilitate. 


Personajele nu sunt întrutotul reale, ci doar se 
inspiră din acestea, tocmai datorită acestui 
deziderat, de a fi aduse în prim plan o serie de 
personaje-arhetip. Nu, procuroarea din film nu e 
sută la sută identică cu Laura Kovesi, deşi au unele 
elemente în comun. Nici fostul primar din sat, ajuns 
ulterior politician la un nivel mai înalt, ieşit din 


continuare în pag. 9 


ANUL XX VII, NR. 5, MAI 2024 


21| DE RUBINI: PERSONAJUL IGNORAT 


puşcărie convertit, cu fes pe cap şi învârtind şiragul 
de mătănii, nu e totuna cu Gigi Becali, deşi acesta 
ar fi putut servi parţial ca sursă de inspiraţie prin 
atitudinea sa post-puşcărie. 


Nici Patriarhul din film nu e totuna cu Patriarhul 
Daniel, în primul rând pentru că Biserica nu se 
amestecă şi nu ia parte la marile decizii cu caracter 
politic. Dar în film, pentru a putea prezenta acele 
relații de care vorbeam, era nevoie de întâlniri şi de 
dialoguri. lar aici portretul făcut e unul nuanțat. 
Rezervele Patriarhului față de numirea procurorului 
general sunt motivate, cum spuneam, de 
idiosincrazia procuroarei față de ierarhia coruptă a 
Bisericii, pe care o consideră responsabilă de 
sinuciderea fratelui ei. Dar asta e deja căutarea unei 
„răzbunări” sau „justiţii” cu caracter personal, ca în 
filmele americane. Desigur, Patriarhul e conştient 
de scăderile unora din subordonații săi, dar e 
preocupat de imaginea în ansamblu a Bisericii, de 
pe o poziţie de echilibru. La fel şi în relațiile cu 
puterile lumeşti, naţionale sau internaţionale. El 
face anumite concesii pe seama Cezarului 
(campania de vaccinare) dar refuză orice ingerinţe 
ale politicului în afacerile strict bisericeşti. Cu alte 
cuvinte, nu e slugarmic şi reuşeşte să păstreze 
autonomia esențială a Bisericii într-un context 
dificil, în ciuda presiunilor venite din toate părțile. 


Există însă în film şi o aluzie explicită, poate 
singura, la un personaj cât se poate de real. E vorba 
de acea scenă antologică cu ospăţul pantagruelic 
oferit de un episcop unor politicieni de vârf. În ea 
vedem o caricatură, o satiră suprarealistă, inițial pe 
un fundal de muzică bisericească, care avea să 
degenereze într-un bairam lăutăresc pe melodia 
„Radu mamii” (personajul spunând că acesta este 
numele său de botez), după care înlocuieşte acest 
nume cu cel monahal de „Sofroniu”. Finalul scenei 
nu-l mai povestesc, căci cititorii fie l-au văzut deja, 
fie îl pot vedea oricând... dar e evident că această 
scenă, introdusă în film într-un mod oarecum 
artificial, este o „dedicație specială” la adresa 
episcopului Sofronie (Radu) Drincec al Oradei, 
adică nimeni altul decât superiorul ierarhic al lui 
Ciprian Mega, autorul filmului. Care, în diverse 
luări de poziţie publice, şi-a acuzat ierarhul de 
corupţie, de numiri de consilieri pe criterii 
preferențiale, care nu ar ţine de valoare şi 
competenţă, ci de orientările lor sexuale. Filmul nu 
sugerează însă aşa ceva. Încât noi nu putem decât 
fie să credem că preotul Mega e la curent cu mai 
multe informaţii de „insider”, care ar constitui un 
motiv suficient pentru a-l imortaliza pe episcop în 
acea secvenţă antologică din film (şi care e 
adevăratul motiv pentru care filmul a fost interzis la 
cinematografele din vestul României), fie îşi 
plăteşte nişte polițe din pură ranchiună şi 
resentimente de ordin personal. Aici să creadă 
fiecare ce vrea... 


Revenim la mesajul principal al filmului şi la faptul 
că unii acuză perspectiva sumbră, lipsită de 
speranță, în care este prezentată societatea 
românească şi implicit Biserica ca parte a ei. 
Lucrurile nu stau însă chiar aşa, pentru că 
simbolurile redresării morale apar în mai multe 
locuri. E drept, nu e un mesaj amplu, catharthic, de 
triumf definitiv al binelui asupra răului şi a morții, 
precum finalul filmului „Man of God”, cu care am 
făcut o paralelă, ci sunt doar nişte germeni izolați, 
dar totuşi vizibili. 


Fostul primar corupt şi trecut prin puşcărie, s-a 
întors totuşi acolo la credință. lar protopopul 
satului, şi el corupt până în măduva oaselor, mai 
păstrează încă în sufletul său o licărire de lumină. 
Care iese în evidenţă cu putere în predica pe care 
acesta o rosteşte pe marginea gropii părintelui 
Alexie, fostul deținut politic. E un mesaj asemenea 
lamentaţiei  vameşului din Evanghelie, de 
recunoaştere sinceră a propriei păcătoşenii, dar şi a 
luminii de unde vine mântuirea. Ea vine, 
bineînţeles, numai de la Hristos, dar drumul către 
EI, tot ce o fi având el bun în lăuntrul său păcătos 
de zdreanță de om, l-a primit de la părintele Alexie, 


PERMANENTE Ş 


care „ştie încotro merge” odată cu trecerea în 
veşnicie. EI însuşi nefiind sigur de soarta sa eternă, 
nădăjduind însă în milostivirea lui Dumnezeu. 


Spuneam mai devreme că părintele Alexie, acest 
personaj care apare într-un soi de penumbră, atât în 
film, cât şi în comentariile la adresa acestuia, e 
singurul eminamante pozitiv, singurul reper moral 
dintre toate aparițiile. 


EI a fost un model atât pentru preotul satului în 
tinereţea sa, care însă mai apoi s-a lepădat de el 
(termenul corect politic fiind cel de „delimitat”, 
datorită trecutului „extremist” al acestuia), 
ajungând ulterior acel protopop corupt (dar mai 
apoi pocăit?), cât şi pentru tânărul care aspira să 
intre la seminarul teologic, nefiind conştient de 
faptul că părinţii îi pregătesc admiterea cu ajutorul 
şpăgilor, cu pretextul că „toți fac aşa”. Atunci când 
află de aceste lucruri, tânărul devine dezamăgit şi 
totodată revoltat la adresa părinţilor săi. Atitudine 
pentru care părintele Alexie îl pune la punct, 
cerându-i să nu-şi mai judece părinţii (dealtfel el 
însuşi refuză să îl judece chiar şi pe acel episcop 
deconspirat a fi colaborat cu Securitatea). Îi spune 
tânărului că şi el are o parte de responsabilitate, căci 
a acceptat acel compromis aparent mărunt, de a 
face un semn de recunoaştere pe lucrarea scrisă. 


Relevant este şi faptul că tânărul se sinucide abia 
după moartea părintelui Alexie, adică după ce l-a 
pierdut pe cel care era singurul său reper moral. lată 
una din „cheile” filmului: cu părintele Alexie în 
viață, adică în prezenţa sa ca reper viu, tragedia ar 
fi fost cu siguranță evitată. Dispariţia reperului 
moral, al simbolului sfinţeniei, are, după cum 
vedem, urmări fatale. 


Deşi rolul părintelui Alexie este unul secundar, cred 
că se poate face observaţia că de fapt soluţia 
redresării gravitează în jurul său. E drept că filmul 
lui Ciprian Mega nu are profunzimi sau subtilități 
duhovniceşti, ci se mişcă la nivelul scăderilor şi al 
păcatelor materiale. Dar conştientizarea e prima 
treaptă către vindecare, chiar şi numai prin 
elemente disparate şi chiar dacă până la metanoia 
colectivă mai avem o cale lungă, poate chiar 
infinită... Dar preotul satului a ştiut să-şi manifeste 
pocăința, după cum, într-un fel sau altul, ar fi făcut- 
o şi tânărul seminarist dacă ar fi continuat să fie 
îndrumat de părintele său duhovnicesc Alexie. 
Orice greşeală îşi are leacul în mărturisire şi 
întotdeauna după cădere există şi o ridicare. Din 
păcate pentru el, tânărul nu a mai realizat acest 
lucru, pentru că şi-a pierdut prematur singurul reper 
pe care îl avea. 


Am evidenţiat mai devreme că, deşi el făcuse 
puşcărie politică iar episcopul său colaborase cu 
Securitatea, părintele Alexie refuză să îl judece şi să 
dea apă la moară pe această temă presei de scandal. 
La una din televiziunile de ştiri s-a organizat chiar 
şi un talk-show (moment jucat dealtfel excelent de 
actorii în cauză, ca şi multe alte scene), aparent 
pentru înfierarea episcopului securist, dar care se 
transformă până la urmă într-un tribunal 
inchizitorial chiar la adresa celui chemat să depună 
mărturie împotriva acestuia. 


Părintele Alexie, cu blândeţea care l-a caracterizat 
în permanenţă, refuză să facă jocul acestor 
scormonitori şi căutători de scandaluri mediatice. 
Ca urmare, invitaţii din platou, aflând cine este, se 
dezlănțuie în tirade pline de ură la adresa trecutului 
său legionar. S-au vituperat toate clişeele 
antilegionare: Că el ar fi intrat în închisoare 
exclusiv pe seama unor convingeri politice, nu 
pentru Hristos, că s-ar fi „convertit” abia în 
puşcărie, precum un tâlhar de duzină, că ar fi folosit 
arme, că ar fi împuşcat oameni, sau chiar dacă nu 
făcut-o, doctrina legionară în sine ar fi o armă 
teribilă etc. 


Scena în sine e foarte convingătoare. Izbucnirile de 
ură şi mânie la adresa sa sunt contrate de părintele 
Alexie printr-o seninătate serafică. El mărturiseşte 
simplu şi smerit că în puşcărie nu a întâlnit tâlhari, 
dar că a cunoscut mulți oameni sfinți. lar la 
solicitarea intempestivă a acelui tribunal ad-hoc, 
care şi-a sucit acuzarea dinspre categoria 


securiştilor înspre cea a victimelor principale ale 
acestora, de a răspunde acuzațiilor aruncate 
împotriva sa, părintele Alexie urmează modelul 
hristic. Nu se mai oboseşte să demonteze punct cu 
punct toate insinuările răutăcioase sau să aducă 
argumente în favoarea sa. Se poartă precum a făcut 
Hristos plimbat între Ana şi Caiafa. Precum a făcut- 
o EI, părintele Alexie le spune noilor săi prigonitori 
din mass-media doar atât: „Împărăția lui Dumnezeu 
nu este din lumea aceasta”. După care tace cu 
demnitate. Nu mai are nimic de adăugat pentru a se 
apăra în faţa unor insinuări perfide şi a clişeelor 
josnice azvârlite asupra sa. O demnitate pe care 
dealtfel o găsim şi la Sfântul Nectarie, şi el 
calomniat până peste poate în timpul vieţii sale. 


Chiar dacă se pare că mai nimeni nu a făcut această 
observaţie, pentru că filmul se fereşte să o transmită 
explicit (dar ce film de valoare ar fi acela care dă 
întregul mesaj gata mestecat, mură în gură?), totuşi 
la modul simbolic e propusă o cale de redresare 
morală. Anume tot prin Biserică, către care se 
îndreaptă în final inclusiv procuroarea cu destinul 
frânt. Dar nu e vorba de Biserica cea coruptă, ci de 
cea adevărată, care şi-a regăsit reperele autentice. 


Nu ştiu dacă autorul filmului a făcut-o în mod 
conştient sau nu, dar metanoia pe care o propune 
are la bază atitudinea corectă, „în duh şi adevăr”, 
față de cei care au atins sfințenia. Nici în cazul 
Sfântului Nectarie din Eghina, şi el prigonit în tot 
timpul vieţii, aceasta nu i-a fost recunoscută decât 
la decenii bune de la moartea sa. Încât şi în cazul 
României, canonizarea sfinţilor închisorilor, 
indiferent cât ar dura până atunci, e singura bază 
posibilă pentru o Biserică cu adevărat 
duhovnicească. Chiar dacă anul viitor, în 2025, se 
are în vedere canonizarea multora din cei care au 
trecut prin închisorile comuniste, mesajul filmului e 
unul explicit: această canonizare, adică recunoştere 
a sfințeniei, nu ar trebui să se oprească în faţa 
prejudecăţilor sau intereselor politice sau 
ideologice. Adică pot exista şi legionari care au 
urcat în cele din urmă, prin viața lor în conformitate 
cu principiile Bisericii, până pe treapta sfințeniei. 
Toţi „sfinţii închisorilor” care sunt vrednici de 
această denumire ar trebui aşadar canonizaţi, fără 
reticențe sau calcule oportuniste. 


Pentru a încheia, am văzut că portretul pe care 
filmul îl face Patriarhului este unul nuanţat, iar 
pentru mine personal, nuanțele negative sunt 
minore (pentru că implauzibile: Patriarhul nu are 
cum să interfereze cu factorii de decizie politici în 
numirile în funcţii importante). Portretul e mai 
degrabă unul echilibrat, cumpănit, care nu ia decizii 
importante sub presiune, indiferent din ce direcţie 
ar veni aceasta. Prin urmare, nici mesajul filmului 
nu e acela de a „pune presiune” pe factorii de 
decizie din Biserică pentru a-i canoniza inclusiv pe 
legionarii vrednici de asta, ci de a transmite sub 
formă artistică un mesaj care să fie priceput de cei 
în stare să priceapă şi să vadă dincolo de fațada 
corupţiei bisericeşti, care dealtfel e prezentată şi în 
filmul despre Sf. Nectarie. Să nu cădem pradă unei 
diversiuni, crezând că se vrea doar portretizarea 
unei realități negative, pe care de fapt nimeni de 
bună credinţă nu o poate contesta. Ci să înțelegem 
că şi un simplu preot, oricât de corupt ar fi fost în 
trecutul său, are o şansă de îndreptare şi pocăință. 
Ea nu vine însă pe filiera procuraturii, ci pe cea a 
modelului oferit de sfinții închisorilor. 


Cine vrea să vadă altceva în acest film, e liber să o 
facă. lar dacă autorul lui nu a dorit explicit să 
transmită un asemenea mesaj (ci doar să facă o 
măruntă propagandă putinistă, cum insinuează 
unii), totuşi, i-a ieşit fără să vrea... 


Odată cu lansarea filmului în lume, el devine o 
entitate autonomă, independentă de caracterul, 
preferințele sau posibilele orientări ale 
realizatorului său. Să ne concentrăm aşadar pe 
mesajul transmis, pe ceea ce a ieşit în cele din urmă, 
iar nu pe posibilele intenții iniţiale, despre care nu 
putem decât să speculăm în deşert. 


BOGDAN MUNTEANU 


10 


DECEMVIRII 


PERMANENTE 


28 


ANUL XXVII, NR. 5, MAI 2024 


Presa oficială şi clasa politică la moartea lui Stelescu 


CEZARINA CONDURACHE 


ADEvEnuL 


ATENTAT CONTRA REGELUI ANGLIEI ASASINAREA 


În ti îtmat ca an imnter întoarsă se strecaara pini în Sena: Ciciatei 


evobvarul din mână, atentatorul fuge, dar e prins de malțime 


Pacea Mă ama mă | belea oma e anal Conducătorul aer adei Românismului“ a 


ont să se mropie tn wwe 


pa 


=. inapela dpi termine. 
LE nm rmrmmmmei 

sr pete 

de pardă, cere va done 


Pat masti 


|etmptar, da în sem me 


voroaluee bine reede | os 


| Mastatorui e seste. 


„ 
mas aaa! 


Vestea morţii lui Mihai Stelescu a fost ştirea 
bombă din presa naţională în a doua jumătate a 
lunii iulie 1936. Sentinţele de la Târgu Mureş nu 
mai erau nişte simple amenințări ale tineretului 
unversitar. Desigur Regele, guvernul, politicienii 
erau îngroziţi, dar nu atât pentru soarta lui Steles- 
cu, nu vă imaginaţi că aveau o afecţiune oarecare 
pentru el sau că îi deplângeau soarta în mod sin- 
cer, Listele de la Târgu Mureş cuprindeau multe 
nume, Stelescu era doar unul dintre ele. 


La aproape 40 de ani distanță de evenimentele 
despre care vorbim, Comandantul Mişcării Legio- 
nare, Horia Sima, descria perfect atmosfera acelui 
iulie îndepărtat: Executarea lui Stelescu a bulver- 
sat țara. Guvernul şi grupările din solda lui, ca şi 
Forţele Oculte, au fost cuprinse de panică. Nu 
numai pentru că fusese eliminat unul din instru- 
mentele principale ale planurilor lor tenebroase, 
dar şi programul studenţilor, anunţat la 
Tg.Mureş, intrase în faza de execuţie. Unul din 
acei pe care studenţii îl vizau, căzuse. (Horia 
Sima, Istoria Mişcării Legionare). 


Relatări şi afirmaţii din presa oficială 


Primele informaţii apar în presă în data de 18 iulie 
1936, în special î în rubrica „Ultima oră” aflată pe 
ultima pagină a ziarelor. Primele care reacționea- 
ză sunt ziarele partidelor politice: ţărăniştii prin 
„Patria” şi „Dreptatea”, liberalii prin „Viitorul”, 
conservatorii prin „Epoca”. Li se adaugă publica- 
iile „Lumea”, „Lupta”, „Opinia”, „Argus” (ziarul 
economic al Bucureştiului interbelic condus de 
Samuel Pauker, socrul Anei Pauker), „Neamul 
Românesc” etc. 


Din 19 iulie ştirea cuprinde toată ţara. „Univer- 
sul”, „Curentul”, presa din Sărindar (adică publi- 
caţiile de stânga „Adevărul” şi „Dimineaţa”), dar 
şi gazete regionale ca „Glasul Bucovinei” sau 
„Gazeta Transilvaniei”, povestesc în cuvinte mai 
multe sau mai puține filmul suprimării lui Mihai 
Stelescu. Şi vor continua să o facă multe zile după 
aceea. 


Pe lângă relatarea evenimentelor, anumite ziare 
țin să facă şi alt tip de precizări, subliniind vio- 
lenţa legionarilor ca mod general de acțiune şi ca 
orientare ideologică. Dacă cineva, care nu ar şti 
nimic despre Mişcarea Legionară, ar citi aceste 
texte, şi-ar imagina că legionarii asta au făcut 
întotdeauna, au omorât mereu cu pistolul, cuțitul 
şi ce alte arme ar mai fi avut la îndemână. Acesta 
le-a fost şi scopul. 


i dimimenta fe Mle pi EA mita at 


î. atei 
20 Aaaa mima _._—_ nr 


LUI MIHAIL STELESCU 


fost ubis 
ja spitalul Brâacoven esc 


(eset! 
exe, 
Li 


fo vand vorameinu venea] CUM AMAȚĂ rTaistL | 


ara 


exe vesti mu renavrre 
i decani vi rotita se îm e 
murata În dram 


| caiete .] Lead 


me pm 


ment, pet pacea, n ohm | cva i = 
E] 


mru PITIERI 
ae 
ate | ate ile e Pat nm 
_ mata actlaiai 


Echipele de execuţie alese la congresul din Tg 
Mureş au intrat funcțiune [...] Atentatul de ieri 
demonstrează că Garda de Fier a rămas credin- 
cioasă suprimării adversarului, a rămas credin- 
cioasă revolverului şi cuţitului şi ea nu înţelege 
că lupta politică să se facă prin combatare de 
principii, prin cuvântări şi presă, ci pur şi simplu 
prin asasinate. „Patria”, 18 iulie 1936 

Multă vreme nu s-a mai vorbit nimic de criminali 
şi organizaţia lor „politică“. Organizaţie care 
există totuşi, camuflată sub alte denumiri şi în 
umbra altor fel de măşti. N-am voit niciodată să 
credem în carența autorităţii. Ne-a întristat totuşi 
întotdeauna lipsa de la datorie a acestei autori- 
tăți. Numai o lipsă de conştiinţă a gravităţii 
momentului istoric ce traversa România, putea să 
tolereze propaganda ticăloasă a celor fără Dum- 
nezeu. Teama de propria lor piele precum şi con- 
vingerea infimă că asemenea diversiuni nu strică, 
a determinat ca o atitudine imprecisă faţă de 
„şti fără lege. S-a anunţat cu date matematice 
rezultatul hotărârei conspiratorilor. S-a ştiut şi 
numele celor vizaţi. S-a făcut cunoscut chiar 
numele viitorilor criminali. Cel ucis acum, zilele 
acestea, a cerut din timp ajutorul autorităţii. 
Acest ajutor a lipsit. „Românul”, 20 iulie 1936 


Unele texte vin exact pe calapodul calomniilor lui 
Mihai Stelescu Şi ale „Cruciadei 
Românismului”: Aşa de pildă Dalai-Lama romă- 
nismului nostru, Corneliu Zelea-Codreanu nu se 
poate lăuda cu acest avantaj. Tatăl său este năs- 
cut Zelinschi, iar mama - Lisa Launer. Pe ambele 
ramuri n-a cântat ciocăârlia plaiurilor noastre. Și 
totuşi, ne dă lecţii de românism. Bietul Mihail Ste- 
lescu a plătit cu viața comițând imprudenţa de a 
vorbi cu documente în revista sa «Cruciada 
Românismuluiy despre originea «Firerului» 
valah. Pieptul i-a fost străpuns de gloanţe, pe 
patul de spital, unde se afla bolnav. Patru teologi, 
care glăsuiau mieros la facultate despre iubirea 
creştină a aproapelui şi a păcătosului - au reven- 
dicat onoarea stranie de a mânui browningul şi 
securea. „Dreptatea”, 20 iulie 1936 


Cea mai neutră, rezonabilă şi scurtă ştire pe acest 
subiect este culmea, cea a comuniştilor evrei ai lui 
Samuel Pauker: Un grup de adversari politici au 
asasinat eri, la spitalul Brâncovenesc pe fostul 
deputat Mihail Stelescu. „Argus”, 18 iulie 1936. 


Ataşăm la sfârşitul acestui episod un astfel de arti- 
col întreg pentru a ilustra mai bine, pe de o parte, 
teama partidelor politice în faţa pedepsirii lui Ste- 
lescu, pe de alta, faptul că presa a taxat mereu şi 


cu termeni mizerabili numai violenţa venită din 
partea legionarilor. 


Virgil Teodorescu, Sterie Ciumetti dimpreună cu 
toți martirizații noştri din prigoana Duca au fost 
asasinați fie cu revolverul, fie stâlciți în bătaie, 
doar pentru că făceau campanie electorală unei 
formaţiuni politice legale şi nu au acceptat să îşi 
trădeze idealul! Nimeni, nimic, nicio indignare, 
nicio cutremurare în faţa violenţei, nicio apostro- 
fare din perspectiva moralei creştine. Întreaga 
tăcere de atunci se revarsă acum spumegând cu 
furie din gurile de multe feluri politice ale presei. 


Pe lângă violență, terorism etc, abia în cazul Ste- 
lescu se pune eticheta de asasinat politic. Politic, 
de ce? Pentru că mortul fusese cândva deputat? 
Stelescu nu mai făcea parte din 1934 din niciun 
partid politic. Politic pentru că făcea politică 
opusă Legiunii? Nici vorbă, aceeaşi presă 
„serioasă şi scrupuloasă” îl numea pe Stelescu, 
până să fie omorât, un extremist de dreapta. Şi 
atunci? La Virgil Teodorescu, omorât la propriu 
cu politica în braţe — într-o mână avea afişele 
electorale şi în alta găletuşa cu lipici şi pensula — 
la el nu a văzut nimeni un asasinat politic!? Nici 
la Ciumetii, omorât pentru că nu a dezvăluit loca- 
ţia şefului său politic, Corneliu Zelea Codreanu!? 
Abia acum e politic, pentru că legionarii sunt cei 
care au lovit. 


Mărturii şi reacţii ale unor oameni politici 

Chiar în ziua pedepsirii, Armand Călinescu îşi 
notează în jurnal primele impresii. Înțelege că 
sentinţele de la Târgu Mureş se pun efectiv în 
aplicare şi reia şi el tema preferată a lui Stelescu: 
originea lui Codreanu. Nu apare nicio părere de 
rău, nicio picătură de compasiune pentru victimă. 
16 iulie 1936. Zece studenţi în frunte cu Carată- 
nase merg la spitalul Brâncovenesc unde era 
internat Mihai Stelescu şi descarcă asupra lui 40 
de gloanţe, apoi îl taie cu un topor. Asasinii se 
predau parchetului. Se pune în aplicare, astfel, 
planul Gărzii de Fier stabilit în congresul de la 
To. Mureş. Stelescu scotea o foaie „Cruciada 
Românismului ” şi denunța pe Codreanu, în spe- 
cial originea lui străină. Codreanu tatăl este 
polonez după părintele său şi ungur după mamă. 
Codreanu fiul are ca mamă o nemţoaică Lanner. 
Şi acest metis polonezo-român dă lecţii de romă- 


nism! Armand Călinescu, „Însemnări politice. 
1919-1939” 


continuare în pag. 11 


ANUL XXVII, NR. 5, MAI 2024 


DECEMVIRII 


Constantin Argetoianu, notează şi el la două zile 
distanță de asasinat, impresiile legate de ştirea 
momentului. Departe de a-l compătimi pe cel 
pedepsit, pune pe hârtie nişte cuvinte extrem de 
interesante. 


18 iulie 1936. Opt legionari ai Gărzii de Fier — 
7 studenţi şi un şofer — au pătruns ieri seară în 
spitalul Brâncovenesc unde se afla în tratament 
Stelescu, şi l-au împuşcat. Acest Stelescu era o 
lichea. Ales deputat în Parlamentul lui Vaida, 
unul din cei 4 gardişti, deşi avea abia 25 ani şi 
era încă student (!), se amesteca în toate chestiu- 
nile şi ocupa tribuna cu o obrăznicie rară. Era 
hipnotizat de fondurile secrete. O dată pe lună 
interpela Guvernul ca să-l întrebe ce am făcut eu 
cu fondurile de la Ministerul de Interne. Guver- 
nul nu-i răspundea, iar eu, când trecea pe lângă 
banca mea, îl trimiteam în portul Marsiliei. Mai 
târziu şi-a trădat camarazii şi pe Zelea-Codrea- 
nu tot din patimă pentru fondurile secrete. Dar 
de data asta nu mai interpela, ci încasa. Exclus 
ca trădător din Garda de Fier, împreună cu alte 
unelte de-ale Siguranţei, ca Sergiu Lecca şi alții, 
fondase o asociaţie polițisto-naţionalistă şi sco- 
tea o porcărie de foaie, Cruciada Românismului. 
A primit o pedeapsă bine-meritată. Băieţii care I- 
au ucis, s-au predat Parchetului. Constantin 
Argetoianu, „Însemnări Zilnice, Volumul 1, 2 
februarie 1935 - 31 decembrie 1936” 


Aşadar, îl vedea pe Stelescu în adevărata sa lumi- 
nă: trădător al Legiunii, atras şi stipendiat din 
fondurile secrete, om al Siguranței, împrăştiind 
minciuni prin ziarul său. Argetoianu nu a fost 
niciodată un susținător al Mişcării Legionare şi 
nici un prieten al Căpitanului. Cu toate astea, 
consideră că Stelescu şi-a meritat soarta şi îi 
numeşte pe executanți într-un stil părintesc: 
„băieţii”, nu criminalii, nu asasinii şi nici măcar 
legionarii. 

Cât priveşte statutul de lichea, nu e prima dată 
când Argetoianu i-l acordă lui Stelescu. Omul 
politic notase cu trei luni înaintea momentului 
pedepsirii nişte gânduri extrem de sincere care îşi 
găseau confirmarea acum. Eliminarea lui Steles- 
cu nu numai că nu l-a surprins pe Argetoianu, dar 
o prevăzuse şi o înţelesese în mare măsură după 
Târgu Mureş. lată ce nota la aproximativ două 
săptămâni după Congres: 

21 aprilie 1936. Am primit şi eu o circulară sem- 
nată de Stelescu (renegatul) prin care această 


PERMANENTE 


lichea denunţă „oamenilor cinstiţi” banda de 
asasini adunată în jurul lui Codreanu. Om de 
ordine, nu aprob violențele săvârşite sau proiec- 
tate, dar mi le explic prin exasperarea la care au 
ajuns toți oamenii tineri şi curaţi faţă de corup- 
ţia celui mai neruşinat regim din câte au guver- 
nat țara noastră. Desigur că nici din tot acest 
scandal nu va ieşi nimic; căteva milioane din 
fondurile secrete vor mai lua drumul cunoscut şi 
dl. Inculeţ va ieşi şi de astă-dată basma cura- 
tă. Constantin Argetoianu, „Însemnări Zilnice, 
Volumul 1, 2 februarie 1935 - 31 decembrie 
1936” 


Panica din Palat şi din camarilă este şi ea foarte 
bine descrisă de Argetoianu. Desigur, la Târgu 
Mureş, pe listă fusese trecut şi numele Elenei 
Lupescu. 


18 iulie 1936. Moruzov a venit să vadă pe Pan- 
gal şi să-i spună - ca să ajungă la urechile mele 
- că în anturajul Regelui domneşte panica, de la 
uciderea lui Stelescu. Polițistul Moruzov, fără să 
fi părăsit Statul-Major, lucrează şi la Palat cu 
Urdăreanu, al cărui om de încredere a ajuns. 
După Moruzov, Regele se gândeşte iar la un 
Guvern de mână tare „cu moşul (mareşalul Ave- 
rescu) sau cu generalul Amza (1!!!) în frunte şi în 
tot cazul cu dl. Argetoianu la Interne. Regele e 
foarte impresionat de actul gardiştilor: n-a cre- 
zut până acum în amenințările acestui tineret pe 
care socotea că-l poate utiliza în serviciul popu- 
larităţii sale. Acum vede că are a face cu adevă- 
rați teroriști şi cum ştie că mai sunt echipe orga- 
nizate în vederea suprimării şi altor persoane, 
printre care una ce-i stă foarte aproape - a 
băgat-o pe mânecă. Constantin Argetoianu, 
„Însemnări Zilnice, Volumul 1, 2 februarie 1935- 
31 decembrie 1936” 


După moartea lui Stelescu monopolizarea naţio- 
nalismului teoretic pare a fi o grijă specială a cla- 


Apologia crimei 


„Dogma asasinatului a fost susținută în faţa 
instanţei de judecată care a confirmat mandate- 
le de arestare pentru asasinii lui Stelescu. Tână- 
rul avocat lonel Moţa a susținut că asasinatul 
lui Stelescu nu est o crimă de drept comun, ci 
una de DREPT DIVIN, deoarece bandiții s-au 
legat prin jurământ în fața lui Dumnezeu că vor 
săvârşi acest asasinat. lar gestul de ordinar 
asasinat, săvârşit de un grup de animale tinere 
şi înarmate cu revolvere şi securi, împotriva 
unui bolnav țintuit la pat, acest gest oribil este 
clasat, de către acelaşi apărător, între gesturile 
de ordin... etic. 


Nu ne vom opri Să discutăm aberaţiile unui pre- 
tins intelectual scrântit care ridică asasinatul 
din noroiul infamiilor umane şi-l plasează între 
faptele de ordin etic, nici încercarea de a-l scoa- 
te pe Dumnezeu complice în asasinatul lui Ste- 
lescu, ci vom sublinia numai îndrăzneala nemai- 
pomenită de a se face apologia crimei, chiar în 
fața unei instanţe de judecată. Tovărăşia unui 
guvern — care încearcă să-şi ascundă reacţiona- 
rismul sub ghioaga naţionalismului dement — cu 
asasinii lui L. G. Duca şi toleranța unui ministru 
de interne faţă de toate manifestaţiile criminale 
a unei grupări politice născute dintr-un asasi- 
nat, ne-au dus în starea lamentabilă de-a ascul- 
ta apologia crimei făcută în faţa unui tribunal. 
E semnul celei mai categorice desagregări 
morale. 


Şi nu e numai atât! 


Alt apărător al asasinilor lui Stelescu, d. avocat 
Y Marin a declarat, tot în faţa tribunalului, că 
asasinatul lui Stelescu a fost hotărât la Târgu 
Mureş. Prin urmare, la Tg. Mureş n-a fost un 
congres studenţesc, ci un tribunal revoluționar, 


INI 


sei politice, folosind-o, atât ca armură contra fri- 
cii cauzate de eliminarea lui Stelescu, cât şi ca 
umbrelă de propagandă menită să îi adune pe 
susţinători. Care mai de care, oamenii politici, 
asemeni lui Călinescu, se simt superiori la capi- 
tolul naționalism, declarând că nu acceptă lecții 
la acest capitol. Ion Mihalache afirmă asta în 
cadrul mai multor întâlniri politice avute în ţară 
în jurul datei de 20 iulie 1936: 


Preşedintele partidului arată apoi atitudinea 
condamnabilă a guvernului în ceea ce priveşte 
amenințarea cu moartea a fruntaşilor naţional- 
fărănişti. „Când guvernul nu este în stare să 
garanteze integritatea fizică a omului şi a ajuns 
pe ultima treaptă a neruşinării şi trăim epoca 
asasinatelor, mă întreb: CE PAZEȘTE PATRIAR- 
HUL SF. SINOD, MINISTRUL ŞCOALELOR 
când sub stăpânirea aceasta asasinatul porneşte 
de la preoți, elevi şi studenţi? Repet, nu primesc 
şi nu voiu primi lecţii de naționalism şi de patrio- 
tism decât dela aceia în mijlocul cărora m-am 
născut. Aici în Muscel poţi vedea naționalismul 
adevărat.” „Patria”, 29 iulie 1936 


Vom urmări în continuare ce reacţii interesante 
au avut doi cunoscuţi oameni politici, vom vedea 
şi care a fost reacția „Cruciadei Românismului”, 
ce s-a petrecut cu revista şi cu liderii ei după 
moartea lui Stelescu. Presa legionară, pe de o 
parte supusă cenzurii, pe de alta lipsită de ziare 
cu apariţie zilnică, va reacționa cu întârziere față 
de presa oficială sau de „Cruciadă”, dar reacțiile 
vor fi dure, hotărâte şi unitare. Dincolo de presa 
legionară vom vedea ulterior atitudinea Căpita- 
nului, a diverselor structuri legionare, reacţia lui 
Moţa la valul de atacuri şi acuzaţii formulate de 
politicieni şi de presă. 


CEZARINA CONDURACHE 


care a hotărât diferite asasinate, şi ele încep 
acum Să se traducă în fapt. Acest lucru nu poate 
fi o surpriză pentru d. ministru de interne, deoa- 
rece s-a denunţat opiniei publice că gruparea 
politică de dreapta — care are ca punct inițial 
asasinatul prefectului de poliție din laşi — a 
hotărât la Tg. Mureş suprimarea „instantanee şi 
catastrofică ” — cum spune o murdărie de dreap- 
ta despre d. I. Mihalache — formulând chiar o 
listă care a circulat în publi [...] 


Oribilul asasinat a scârbit profund opinia publi- 
că şi a deschis ochii naivilor care mai puneau cu 
indulgență această mişcarea tinerească de sub 
comanda unui căpitan, a cărui nume cu sonori- 
tăți străine îl îndreptăţesc să se erijeze român 
neaoş şi a cărui singură vrednicie: glonțul repe- 
zit într-un corp omenesc, îl îndreptăţesc la o 
conducere politică. Chiar puţoinii naivi cari pri- 
veau cu simpatie această organizare haiduceas- 
că s-au cutremurat de groază în faţa asasinatu- 
lui ultim. Asasinatul avu efectul de a zgudui pe 
visătorii naţionalismului integral din beatitudi- 
nea lor tricoloră, arătându-le ca la adăpostul 
dragostei de ţară se face şcoala crimei. lar apo- 
logia crimei făcută de aşa zişii ideologi ai gru- 
părei, fruntaşi intelectuali şi stâlpi a doctrinei, a 
ridicat şi ultimul colț al perdelei naționaliste 
care ascundea în dosul ei pofta de sânge şi de 
mutilare. 


Dar această apologie a crimei, făcută cu 
îndrăsneală şi neruşinare, trebuie să deschidă 
ochii celor cari au datoria de a păzi ordinea 
publică şi să ia de urgenţă măsurile cuvenite ca 
să nu ajungem la totala răsturnare a valorilor şi 
a moralei”. 


Vladimir Nicoară 
Patria, 1936, 07-23 


|/2 


PERMANENTE 


Horia Sima şi Maramureşul 


Preot prof. MARIUS VIŞOVAN 


În luna mai fiind aniversarea trecerii la cele veşni- 
ce a Comandantului Horia Sima (ţ 25 mai 1993), 
chiar dacă anul acesta nu avem o cifră rotundă am 
dorit să închinăm câteva gânduri memoriei 
Comandantului şi reverberaţiilor misiunii sale în 
sufletul neamului românesc. 


Titlul poate părea uşor provocator..., nu există nicio 
dovadă a prezenţei fizice a lui Horia Sima în Mara- 
mureş (deşi ne-am fi bucurat enorm să fie !), lucru 
perfect explicabil atât prin condiţiile de prigoană 
antilegionară din majoritatea anilor interbelici, 
concentrarea activităţii sale pe zona Banatului şi 
Bucureşti, dezvoltarea târzie a Mişcării în Mara- 
mureş şi probabil şi alte motive secundare. Fiind 
răpit din trupul țării împreună cu tot nordul Ardea- 
lului prin Diktatul de la Viena în august 1940, 
Maramureşul nu a făcut deloc parte din Statul 
Naţional - Legionar şi nu a avut parte de eferves- 
cenţa legionară atât de benefică din cele 4 luni de 
guvermare şi nu a făcut nici obiectul măsurilor 
guvernamentale în care era implicat vice-primmi- 
nistrul Horia Sima. De vizite în Maramureşul ocu- 
pat de unguri nici nu putea fi vorba... Apoi în 1941, 
Horia Sima a părăsit definitiv ţara după lovitura de 
stat mişelească a noului prigonitor, Antonescu. 
Maramureşul şi întreg spațiul românesc aveau să 
rămână doar în inima şi mintea cuprinzătoare a lui 
Horia Sima, mereu preocupat de înalta sa respon- 
sabilitate în slujba Neamului... 


Şi totuşi legătura spirituală este foarte intensă, 
Horia Sima a fost făcut prezent în Maramureş de 
sufletul şi credința legionară a atâtor tineri mara- 
mureşeni - studenți şi elevi, ţărani şi muncitori şi a 
altor sute de suflete dârze pe care aceştia le-au 
antrenat în lupta anticomunistă dând în munți şi 
închisori jertfe sublime şi mărturii impresionante. 
Tinerii legionari din „grupul Vişovan” cu activita- 
te între 1946 şi 1948 ştiau că luptă sub ordinele 
Comandantului Horia Sima, care din exil coordo- 
nează rezistența din ţară (vezi „Acţiunea de pe 
malul Tisei” descrisă într-un articol din Permanen- 
țe de acum câţiva ani). Chiar fără să-l fi văzut vreo- 
dată personal, fidelitatea față de Comandant ca 
expresie concretă a unităţii legionare, făcea parte - 
pentru tinerii maramureşeni - din setul de valori 
nenegociabile pe care le-au mărturisit şi apărat (nu 
cunosc niciun caz de legionar maramureşean care 
să fi fost implicat în vreo formă de lepădare sau 
dizidență față de Comandant). 


Valul de entuziasm al acelor tineri nu s-a stins nici 
după arestare, Aurel Vişovan compune în temniţe- 
le de la Sighet şi Cluj poemul legionar „Rapsodia 
Maramureşului” în care afirmă fără echivoc: „Noi 
am răspuns chemării lui Horia cel viteaz!”, arătând 
clar că energiile naţionale izvorâte în acei ani din 
conştiinţa curată a neamului în faţa urgiei bolşevi- 
ce au ca reper pe urmaşul legitim al Căpitanului, pe 
deja mult încercatul şi neînfrântul luptător Horia 
Sima, al cărui model fascina şi mobiliza şi care - 
fiind în libertate în Occident - inspira speranță. 


În închisorile comuniste, anchetatorii securişti nu 
de puţine ori au cerut legionarilor să se lepede de 
Horia Sima, în forme mai brutale sau mai subtile 
(pentru a distruge astfel unitatea legionară), prin 
amenințări, amăgiri sau dezinformări - manevră 
care a eşuat în imensa majoritate a cazurilor. Şi lui 
Aurel Vişovan i s-a cerut asta, dar fără succes. Ori- 
cât ar fi fost de distrus fizic şi traumatizat psihic 
după torturile de la Piteşti şi Gherla, încrederea şi 
fidelitatea față de Comandant nu au putut fi clinti- 
te. 


Unul dintre martirii din elita luptătoare a Maramu- 
reşului, Vasile Vlad (executat în 1953 în „lotul 
paraşutiştilor”), cu activitate de durată în Mişcarea 
Legionară, a participat la cea mai amplă şi specta- 
culoasă acțiune anticomunistă a Mişcării Legiona- 
re din exil, prin care Horia Sima colaborează direct 


Martirii din Spania, între cruzimea 
asasinatelor şi sublimul jertiei creştine 


Persecuţia anticreştină din Spania din deceniul 4 
al secolului trecut a întrecut în cruzime şi amploa- 
re a atrocităților multe din paginile similare 
cunoscute până atunci. Ea nu este doar opera 
comuniştilor (care cu adevărat au dominat de la 
un punct încolo coaliția de stânga din timpul răz- 
boiului civil 1936-1939, dar multe din crime au 
avut autori sau organizatori socialişti, anarhişti 
sau separatişti), ci acoperă tot deceniul, începând 
din 1931 când republica nou înființată a urmărit 
programatic să lovească în instituţia Bisericii şi în 
cultura creştină, la măsurile restrictive şi discrimi- 
natorii hotărâte prin legi de inspiraţie masonică 
adăugându-se incendierile de biserici şi mănăstiri, 
biblioteci şi sedii ale unor partide şi asociaţii creş- 
tine (fapte nesancţionate de justiţie în imensa 
majoritate a cazurilor). Preşedintele mason Manu- 
el Azana avea să declare triumfalist: „Spania nu 
mai este catolică!” 


Val masiv de canonizări 


Numărul de victime ale terorii anticreştine fiind 
foarte mare (se estimează la 10.000 numărul de 
persoane asasinate pe motive de ură contra cre- 
dinței dintre care aproximativ 4.000 de preoți, 
3.000 de călugariţe şi 3.000 de creştini angajaţi), 
episcopiile şi ordinele călugăreşti catolice din 
Spania au înaintat la Roma un număr mare de 
dosare de canonizare şi continuă să o facă într-un 
ritm constant. Până la ora actuală au fost beatifi- 
cați 2130 de martiri (prima fază a canonizării în 
procedura catolică, declararea ca „fericiți”) iar 
alte 3.000 de dosare fiind în derulare, practic în 
fiecare an adăugându-se cel puţin câteva zeci de 
noi beatificări. Procedura catolică de beatificare, 
în cazul martirilor, poate dura un timp variabil la 
nivel local (până se adună la episcopie toate docu- 
mentele necesare despre viaţa, virtuțile şi marti- 
riul persoanei şi se formulează anumite concluzii 


ANUL XXVII, NR. 5, MAI 2024 


cu armata americană şi cea franceză pentru sparge- 
rea Cortinei de Fier. Fraţii lui au fost deasemenea 
implicați în lupta legionară şi şi-au adus tributul lor 
de credinţă şi jertfă. 

Legătura probabil cea mai directă a unui legionar 
maramureşean cu Comandantul Horia Sima a avut- 
o camaradul Vasile Bizău, membru al „grupului 
Korneuburg”, (componentă a Armatei Naţionale a 
Guvernului de la Viena condus de Horia Sima în 
1944-1945), apoi implicat în activitatea legionară 
postbelică din exil pentru care Comandantul îi con- 
feră gradul de instructor legionar-ajutor (Horia 
Sima a şi fost găzduit în casa lui Vasile Bizău din 
Franța, în timpul unor călătorii efectuate acolo). 
Ulterior Vasile Bizău a fost unul dintre donatorii 
pentru construcţia monumentului Moţa - Marin de 
la Majadahonda, Spania (inaugurat în 1970), reali- 
zare de excepție, înfăptuită la inițiativa şi sub coor- 
donarea lui Horia Sima. 

Ploaia de calomnii (unele pervers de viclene altele 
efectiv stupide) continuată şi după 1989 contra lui 
Horia Sima, în presa şi publicaţiile din România, 
aparent libere (dar majoritatea controlate sau diri- 
jate tot de fosta Securitate), calomnii din păcate 
unele susţinute şi de câţiva foşti legionari, din frus- 
trări personale sau compromisuri făcute în detenție 
sau în libertate, au găsit un înverşunat adversar în 
camaradul maramureşean Gheorghe Andreica 
(stabilit la Constanţa), care în mai multe lucrări ale 
sale, publicate în regie proprie („Punct şi Contra- 
punct” şi alte câteva) combate neobosit şi cu argu- 
mente bine ţintite falsurile vehiculate la adresa 
Comandantului de-a lungul vremii, reafirmându-şi 
loialitatea şi admiraţia faţă de acesta. La acestea se 
adaugă şi textele subsemnatului din revista noastră, 
din anii 2009-2014, grupate ulterior în două broşuri 
intitulate „Citindu-l pe Horia Sima” în care am 
încercat să prezint în mod autentic aspecte din acti- 
vitatea şi gândirea Comandantului, legându-l sim- 
bolic de Maramureş şi prin această modestă contri- 
buţie. 

Nu aş vrea să închei aceste evocări fără a semnala 
prezența la noi la Sighet în anii 1998-2000 (încă 
era în viaţă tatăl meu) a două personalități marcan- 
te: domnul Nicolae Roşca din Constanţa (secretar 
general al Senatului Legionar, secretar personal şi 
prieten apropiat al lui Horia Sima timp de peste 40 
ani, preşedintele Fundaţiei noastre „George Manu” 
în ultimii ani de viață) şi domnul Jose Luis Jerez 
Riesco din Spania (avocatul Comandantului în anii 
exilului, profesor universitar, eminent jurist şi isto- 
ric, mare prieten al Mişcării Legionare şi al româ- 
nilor), prezență care ne-a bucurat şi onorat în mod 
deosebit. Aceşti camarazi de înaltă distincție mora- 
lă şi intelectuală au adus cu ei în Maramureş ceva 
din comoara sufletească a lui Horia Sima... 


JORGE LOPEZ TEULON 


. 


INSPIRADOS 


continuare în pag. 13 


ANUL XX VII, NR. 5, MAI 2024 


PERMANENTE 


Universul concentraționar românesc (IV) 


Întoarcerea armelor de la 23 august 1944, înainte 
de toate, marchează trecerea României în zona de 
dominație a sovieticilor din cea a germanilor. 
Etapele care vor urma în perioada de tranziție 
(1944-1948) vor fi apoi o consecinţă firească a 
înțelegerii dintre capitalişti şi comunişti, care 
câştigaseră războiul. Toate popoarele de dincoa- 
ce de cortina de fier (indiferent de atitudinea din 
timpul războiului): 


- polonezii, cehoslovacii — s-au împotrivit de la 
început expansiunii Germaniei; 


- bulgarii — care au păstrat o atitudine de relativă 
neutralitate; 


- românii — care s-au bătut şi au făcut enorme 
sacrificii de sânge, atât alături de Axă, cât şi de 
Aliați; 

- ungurii — care au luptat până la sfârşitul războ- 
iului alături de nemți — 


au avut aceeaşi soartă: comunizarea, cu întreg 
cortegiul de consecinţe. A existat o deosebire de 
ritm şi intensitate. României i s-a aplicat regimul 
cel mai dur pe întreaga perioadă. 


Universul concentraţionar va continua impertur- 
babil. In ciuda proclamaţiei dată către ţară de 
regele Mihai, în seara de 23 august, prin care se 
promitea începutul unei ere de libertate, de dom- 
nia legii şi desfiinţarea lagărelor de internare, 
situaţia anterioară nu numai că va continua, ci 
presiunea concentraționară în 1944-1945 se va 
intensifica. Coaliția politică dintre țărănişti-libe- 
rali, social-democraţi şi comunişti aplica fără 
jenă măsurile ilegale de restrângere a libertății. 
Numeroşi cetăţeni români vor fi predaţi NKVD. 
Jandarmeria, poliţia şi armata vor aresta întreaga 
populație germană aptă de muncă şi o vor preda 
Uniunii Sovietice. Vor colabora cu unităţi specia- 
le ruse pentru capturarea paraşutiştilor veniţi din 
Germania şi la distrugerea centrelor de rezistență 
şi luptă din spatele frontului. O amnistie selecti- 
vă va elibera din închisori comuniştii condam- 
nați. Cei din lagăre fuseseră sloboziţi înainte de 
23 august. Condamnaţii pentru delicte în favoa- 


MARTIRII DIN SPANIA, 
ÎNTRE CRUZIMEA ASASINATELOR 
ŞI SUBLIMUL JERTFEI CREŞTINE 


provizorii) apoi procedura standard de la Roma, 
cu momente şi termene clar fixate şi relativ scur- 
te, totul finalizându-se cu votul final al Congre- 
gației pentru Cauzele Sfinților şi semnătura Sf. 
Părinte Papa. 


Canonizarea unor creştini implicaţi politic? 


Un nou câmp de investigaţie (privit cu multă reti- 
cență până de curând) este posibilitatea canoniză- 
rii unor persoane care au făcut parte din partide 
politice. Dacă în cazul episcopilor, preoților şi 
călugărițelor în general problema aceasta nu se 
pune, dintre cei 3.000 de laici martiri mulţi au 
fost membri ai unor partide. Este implicarea într- 
un partid politic (care ar semnifica teoretic inte- 
rese de grup şi nu o viziune largă, de iubire uni- 
versală dezinteresată) incompatibilă cu mărturia 
creştină autentică? Cum se împacă această apar- 
tenență politică cu eroismul mărturiei pentru 
Cristos dusă până la sublimul martiriului, o reali- 
tate în cazul unui număr mare de creştini spa- 
nioli? După părerea expertului Jorge Lopez Teu- 
lon, autor al unei recente lucrări de referință pe 


rea Gărzii de Fier rămân în continuare înapoia 
gratiilor. In toamna anului 1944, în capitala fie- 
cărui judeţ se improvizează câte un lagăr în care 
sunt închişi legionari cunoscuţi şi suspecţii anti- 
sovietici. Lumea concentraţionară atinge din nou 
cifre record. Serviciile speciale ale armatei sovie- 
tice operează nestingherite arestări, conduc 
anchete, organizează tribunale militare. 


Guvernul de coaliție nu schiţează niciun gest de 
împotrivire hotărâtă, aparatul de stat înfricoşat şi 
oportunist colaborează zelos cu armata roşie şi 
comisia aliată de aplicare a armistiţiului, unde 
comuniştii monopolizează factorul decizional. 


Lagărul de Târgu-Jiu continuă să funcționeze. 
Apar noi unități: Caracal, Slobozia etc. 


Până acum, răstălmăcindu-se lupta pentru drepta- 
te socială, precum şi prezenţa a numeroşi munci- 
tori în rândurile Legiunii, la instigaţia lui Anto- 
nescu, apăruseră numeroase insinuări de compli- 
citate cu comunismul. 


De astă dată, când prăbuşirea Germaniei este 
iminentă, legionarii devin fascişti primejdioşi, 
pentru a justifica abuzurile la care sunt supuşi. 


În aresturile jandarmeriei şi în spaţiile de deten- 
ție improvizate domneşte bunul plac al militari- 
lor abrutizați de educaţia cazonă. Niciun respect 
pentru femei, preoți: sunt umiliți, intelectualii 
sunt ofensați şi supuşi la corvezi degradante, lip- 
sesc instalațiile sanitare, condițiile de cazare sunt 
primitive. Oamenii trăiesc sub amenințarea inter- 
venţiei armatei roşii, care va năvăli peste ei şi îi 
va masacra, în aer pluteşte spectrul deportării în 
Siberia. 


Lagărul de la Caracal este înfiinţat la sfârşitul 
anului 1944. Este destinat militanților cu atitudi- 
ne de dreapta, celor cu manifestări pro-germane 
şi unor colaboratori zeloşi de rang secundar ai 
dictaturii militare. 


Dintre cei 1600 de internaţi, după calculele apro- 
ximative ale lui Onisifor Ghibu, 1200 sunt legio- 
nari. Printre numele cunoscute, amintim pe P. 
Panaitescu, Constantin Gane, Meitani, Cioroga- 


subiectul nostru (foto), problema este abordată cu 
mai multă deschidere în ultima vreme şi am putea 
avea în curând şi asemenea canonizări, fiind un 
mare pas înainte. Desigur, este vorba de membri 
ai unor partide de inspirație creştină a căror doc- 
trină nu era incompatibilă cu învățătura Bisericii 
(cum se întâmplă din păcate cu mai toate partide- 
le de azi, n.n.) şi mulţi din cei implicați s-au înre- 
gimentat politic tocmai pentru a-şi apăra în mod 
organizat bisericile şi preoții. În climatul incen- 
diar al Spaniei din vara lui 1936, nu mai era loc 
pentru neutralitate... Ezitările autorității biseri- 
ceşti (nu doar în Spania) de a canoniza persoane 
implicate politic se datorează temerii ca nu 
cumva canonizarea persoanei să fie interpretată 
ca şi canonizarea partidului sau a doctrinei politi- 
ce respective. Se pare însă că, în mod prudent, se 
pot depăşi aceste probleme iar cei care merită 
gloria altarelor să primească recunoaşterea ofi- 
cială. 


Nu doar crime, ci atrocități diabolice 


Masacrele comise de guvernul de stânga (şi mili- 
iile din subordine) din Spania între 1936-1939 
împotriva oricărei forme de opoziţie reală, poten- 
țială sau doar imaginară, spirala cruzimilor prac- 
ticate cu delectare perversă nu pot fi catalogate 
doar ca simple crime în care uciderea unei per- 
soane este modul de eliminare fizică a unui 


13 


ru, Noveanu, Napoleon Creţu etc. Tot aici a fost 
adusă soţia lui C. Z. Codreanu, Iridenta Moţa, 
Tiţa Pavelescu. 


Regimul fluctuant fără durități excesive a fost 
dominat de starea de confuzie şi instabilitate 
politică din ţară. 


În ciuda schimbărilor spectaculoase de pe scena 
politică românească, a divergenţelor şi ciocniri- 
lor de opinii, a primenirii operanților de la pupi- 
tru de comandă al puterii, universul concentrațio- 
nar îşi continuă netulburat ritmul, în punctele 
fierbinți rămânând în continuare legionarii. 


Grupările istorice, în colaborare cu comuniştii, 
aplicau metodele împotriva cărora susțin că au 
luptat: s-au schimbat numai măştile. În rest, 
nimic nou! 


(va urma) 
NICU CĂLINESCU 
Gazeta de Vest, februarie 1992 


adversar, ci sunt mult mai mult decât atât, poate 
expresia „atrocități diabolice” s-ar putea apropia 
de realitate. O ţintă preferată au fost în mod evi- 
dent preoţii şi călugărițele, oamenii Bisericii în 
general care nu trebuiau doar ucişi ci şi batjoco- 
riţi, înainte şi după moarte, pentru a murdări, a 
profana tot ce este sfânt, consacrat lui Dumnezeu. 
Sunt cunoscute nenumărate cazuri de tortură, de 
ciopârţire a corpurilor victimelor, înainte sau 
după moarte (foarte frecvent cazuri de preoți la 
care li s-au tăiat organele genitale pentru a fi 
expuse pe altarele bisericilor profanate şi incen- 
diate), imaginaţia torționarilor necunoscând limi- 
te, ajungând până la tăierea în bucăţi de vie a vic- 
timei (călugăriţa carmelită Apolonia de Lizarraga 
a fost dezbrăcată, supusă la mai multe chinuri şi 
apoi tăiată cu fierestrăul de vie în bucăţi, opera- 
iunea continuând şi după deces, corpul ei fiind 
dat apoi mâncare la porci). Zecile de mii de tor- 
ționari şi criminali comunişti (sau aliați ai acesto- 
ra) au fost, după expresia lui Teulon, inspirați de 
Satana (de aici titlul cărţii). O parte dintre ei au 
fost prinşi şi judecaţi după război de regimul 
Franco, dar şefii cei mari au părăsit la timp Spa- 
nia şi au trăit din banii şi bunurile furate, înfin- 
țând tot felul de „comitete antifasciste” şi pozând 
în „luptători pentru democraţie”. 


Preot prof. MARIUS VIŞOVAN 


14 


Insula Osândiţilor 


ION DUNCA 


Am nimerit înainte de campania agricolă propriu 
zisă,dar am intrat direct în muncă. Iniţial la repa- 
rarea digurilor deteriorate de viitura din acel an. 
Băştinaşii spuneau că Dunărea avea o inexplica- 
bilă periodicitate de şapte ani între o revărsare 
majoră şi alta. Marea de cafea cu lapte pe care 
navigaserăm la venire, a fost tocmai unul din acei 
ani de revărsare regulată a Dunării. Cum digurile 
nu fuseseră protejate (în conformitate cu balcani- 
cul „las-că merge şi aşa”), valurile ridicate de 
vânt, au erodat digurile la baza lor şi chiar mai 
sus, până unde au ajuns treptat, concomitent cu 
creşterea „cotelor”, ceea ce impunea reparaţii 
urgente. Aşa că am ajuns la binecunoscuta roabă. 
Ştiam că după o săptămână-două, febra muscula- 
ră se va ameliora, palmele se vor bătuci şi pielea 
lor se va îngroşa precum talpa bocancului şi viața 
va deveni suportabilă. 


De fapt era bine — în parametrii puşcăriaşului cu 
experiență - eram afară, în aer liber, cu un cer 
splendid de primăvară deasupra capului. Cum 
ştiam că nu poţi să ai totul, ne mulțumeam cu ce 
aveam. Eram fascinat de mulțimea păsărilor, 
Insula era de fapt o micro-deltă, cu toate ale ei. 
Printre terenurile ce formau incinte îndiguite unde 
se practica o agricultură intensivă, cu un sistem de 
irigaţii bine pus la punct pentru vremea aceea, 
erau porțiuni lăsate intacte, gârle şi gârliţe ca şi o 
sumedenie de bălți unde hălăduiau în voie păsări- 
le, de la stârci la elegantele egrete, pelicani şi 
chiar majestuosul codalb, vulturul pe cale de dis- 
pariţie şi protejat cu străşnicie de legi severe. 
Pâlcuri de pădure de baltă în care predominau săl- 
ciile şi plopii, înviorau peisajul, care altfel ar fi 
fost sterp pentru noi, maramureşenii, obişnuiţi să 
ne rezemăm privirile pe dealuri şi munţi împădu- 
rii, îndeosebi cu molid şi brad. Era totuşi ceva 
nou şi deloc urât. Frumosul poate fi găsit, dacă te 
străduieşti şi-l cauţi. Oricum, era infinit mai fru- 
mos decât pe Canalul arid, prăfos, dezolant. 
Măcar era verdeață din belşug, umezeala locului 
favoriza o adevărată efervescenţă a naturii care 
exploda în acea primă primăvară începută în Insu- 
lă. 

Nu prea aveam noi timp să contemplăm. Zbiere- 
tele caraliilor care ne îmboldeau la muncă, pe cât 
de inutile pe atât de enervante, nu ne prea lăsau 
timp pentru astfel de ocupaţii neproductive, dar 
tot mai furam câte ceva. 


Oricum, cu toată greutatea muncii, cu toată ustu- 
rimea din palme, tot eram bucuroşi că am scăpat 
din regimul prelungit de celulă, determinat de 
procesele nostre. 


Trebuie neapărat să subliniez un fapt cel puțin 
bizar. Erau acolo oameni din toată ţara şi dintre 
toţi, care aveau o istorie recentă asemănătoare cu 
a noastră, nu am întâlnit nici măcar un singur caz 
în care sentinţa să fi fost casată, procesul rejude- 
cat şi condamnările diminuate. Nici vorbitoarele 
aprobate de doi preşedinţi de complete de judeca- 
tă, diferiți. Cazul nostru era, după toate probabili- 
tățile, unic. Cineva ne-a păzit, ne-a ocrotit şi ne-a 
condus — nu după gustul nostru -, pe o cale grea, 
dar salvatoare. 


Nu pot să nu mă refer aici la faptul că, nu tot ce ni 
se pare a fi bun, este neapărat bun. Dovada ar 
putea fi şi în următoarele. 


Dacă sentințele noastre din prima instanţă ar fi 
rămas definitive, am fi ajuns după toate probabi- 
lităţile înainte cu doi ani în Insula Mare, sau poate 
la Periprava, în Deltă, unde-şi găsise cu nişte ani 
în urmă sfârşitul, bunicul meu, Dunca Dumitru 
Joldea din Ieud. Poate nu am mai fi fost în viață. 
Poate! Deoarece, cam în aceeaşi perioadă în care 
ne plângeam de regimul de exterminare de la Satu 


PERMANENTE 


Mare, în Salcia se murea pe capete, fie din cauza 
holerei, fie deoarece digurile fuseseră rupte şi au 
fost puşi deţinuţii să zăgăzuiască năvala apei, cu 
saltele umplute cu paie. Fie alte cauze. Max 
Bănuş descrie în memoriile sale ororile petrecute 
atunci, acolo. Unde ne aflam noi acum şi am aflat 
câte ceva de la cei cu vechime în Salcia, mon- 
struozitatea celor petrecute acolo. Atunci, când ne 
revoltam -— justificat - de tratamentul crud la care 
eram supuşi. lar acum, cunoscând monstruoasa 
realitate, ne-am dat seama că de fapt am fost scu- 
tii de o mizerie incalculabil mai mare, decât cea 
suportată de noi în celularul penitenciarului din 
Satu Mare. 


Pe scurt, la Salcia s-a murit. Nu se ştie câți şi pro- 
babil nu se va şti niciodată. Am aflat mai târziu că 
la Stoeneşti ar fi fost îngropați zeci de oameni 
sub un saivan, care continua să funcţioneze ca 
atare şi acum. Cine au fost? Câţi au fost? Întrebări 
fără răspuns... 


Pe acolo a trecut moartea şi a recoltat ceea ce-i 
fusese destinat. Cum? Nu vreau să încarce relatări- 
le de față cu amănunte macabre. Ele sunt descrise 
de alţii, mai bine şi mai real decât aş putea să o fac 
eu. 


Din momentul în care am devenit, pentru o bună 
bucată de vreme pensionari ai Salciei, ne-am 
identificat cât am putut de repede cu atmosfera ei. 
Ca lagăr de deținuți politici. 

Nu ne aliniaserăm bine pe platou în noile forma- 
ţii pe brigăzi, că a venit spre cunoaştere coman- 
dantul „coloniei”, pe care, curios, l-am identificat 
imediat. Era cel care pe Canal era slt. Nica şi-l 
ştiam de la Poarta Albă. Avea pe atunci reputaţia 
de om cumsecade, simpatizat de deţinuţii care 
erau în general extrem de zgârciți cu asemenea 
aprecieri. Când era vorba de ofiţeri din „cadrele 
MAI”. Acum era căpitan şi comandant. 


Ne-am zis că e în regulă. A şi fost, căci imediat l- 
a identificat pe Nistor Man, care-i dăduse de furcă 
odinioară, pe Canal şi l-a admonestat imediat. 


- Ce faci Nistore, nu te-ai astâmpărat? Ce ţi-am 
spus eu cândva? lar mă cauţi? 


La care Nistor, consecvent cu el însuşi a răspuns, 
calm dar ferm. 


- Domnule comandant, eu nu mi-am schimbat 
nicio clipă modul de gândire. Nu am cerut să fiu 
eliberat, iar dv. ştiţi asta. Aşa că e firesc să mă 
găsesc aici. 

- OfFF! A fost răspunsul căpitanului. Sper să nu-mi 
faci probleme. 


De aici încolo, conversaţia a cam luat-o razna, dar 
în cele din urmă nu s-a ajuns acolo unde se temea 
comandantul, la un conflict major. 


Fostul slt. Nica cel considerat omenos, evoluase, 
nu se ştie cum, de la o poziție subalternă la una 
majoră, ditamai comandant de lagăr, fie el şi în 
Insula Mare, dar de fapt pe plan local „central”, 
funcție mare şi importantă şi, posibil că şi menta- 
litatea lui se mai schimbase sau nu. Deocamdată 
părea că nu. 


Dacă nu l-aş fi văzut cu ochii mei, cum l-a dobo- 
răt cu o singură lovitură pe unul solid, fără alt 
motiv înafara intimidării, acum aş depune mărtu- 
rie cu mâna pe inimă, pentru cumsecădenia lui 
Nica, pentru a-l declara public ca fiind OM. Dar 
l-am văzut! Atunci! Dovedindu-se neom. O spun 
cu durere, acum şi oricând. 


Însă, dincolo de episodul precizat, trebuie să spun 
că Nica, cel care adăugase multe kg. la greutatea 
sa comparativ cu cel de la Canal, a avut totuşi un 
rest de bun simţ ca atâta vreme cât a fost coman- 
dant la Salcia, să nu ne otrăvească zilele mai mult 
decât era strict necesar şi pentru a ieşi el însuşi 
bine faţă de superiorii lui. leşea bine, datorită 
nouă. 

Simplu: nici ţăranii, nici ceilalți, care aveau cu 
toţii rădăcinile în țărănime, nu aveau inima să dis- 
trugă nici un firicel de grâu, porumb, orz sau orice 
altceva din rodul pământului. Se muncea cu o 


ANUL XX VII, NR. 5, MAI 2024 


conştiinciozitate exemplară şi cu o râvnă de negă- 
sit pe atunci în ţară, la oamenii zişi liberi. Poate 
părea absurd. Nu era. Oricât de ciudat ar părea, 
noi iubeam tot ce era viu şi intrețineam viaţa cât 
puteam. Şi cum puteam!?! 


Nu te lăsa inima să faci lucru de mântuială, să-ţi 
baţi joc de munca pe care o prestai, chit că bene- 
ficiile pentru robi, erau egale cu zero. Cel mult o 
carte poştală cu câteva rânduri şablon, ticluite de 
stăpâni, ca fiind unicul mod de a-i înştiinţa pe cei 
de acasă că trăieşti undeva. Să primeşti un colet 
de 5 kg. alimente şi 400 de ţigări, valută forte prin 
zonă. 


Trebuie să spun că hrana la Salcia, dacă nu era 
cine ştie ce variată sau excesiv de consistentă, era 
gustoasă. Datorită unui bucătar — care nici măcar 
nu era de meserie -, om mai în vârstă, cu talent 
real şi abnegaţie, la care se adăuga ajutorul nostru 
neprecupeţit. Care ajutor consta din colectarea de 
pe câmp a tot felul de „buruieni”, cunoscute de 
cei versaţi în materie — în principal ştevie -, o 
plantă inexistentă după ceea ce ştiu prin părțile 
noastre, dar berechet prin Insulă şi care avea pro- 
prietatea de a da gust mâncării. Care mâncare nu 
era în gemeral nici prea bună, nici prea rea din 
punct de vedere caloric. Ni se dădea şi carne. 


Aici trebuie făcută o precizare: carnea era de cal! 
Gicu Bulacu pretindea mai târziu că a mâncat pe 
Insulă o iapă cu mânz cu tot. Subsemnatul, deşi 
am stat mai mult ca Gicu în Insulă, am ratat mân- 
zul. 


Îi căşunase nu ştiu cărui înţelept cocoţat pe unde- 
va pe sus, că mecanizarea face inutilă şi păguboa- 
să existenţa cailor şi în consecinţă a decis exter- 
minarea sărmanelor cabaline. Monstruozitatea 
aceasta a făcut ca bietele patrupede să fie con- 
damnate fără proces şi fără drept de apel şi ajun- 
se într-un hal de nedescris, să fie măcelărite într- 
o manieră barbară şi transformate în hrană pentru 
deţinuţi. Bucătarul nostru făcea adevărate minuni 
pentru a face comestibilă carnea aceasta. Noi, ce 
să facem? O înghițeam. Nefiind mofturos de felul 
meu,o suportam destul de bine. Asta până la un 
anumit moment, când, nu ştiu de ce, subit, nu am 
mai putut să o înghit. Nu am nici o explicaţie, nu 
au fost simptome sau semne de avertizare, nicio 
formă de tranziţie. Totul a fost brusc şi definitiv. 
Ca atare nu am mai mâncat-o şi astfel am ratat 
mânzul de care vorbea Gicu. 


Pentru a rezuma toată istoria cu cărțile poştale şi 
cu pachetele de acasă, precizez că în toată 
„perioada Salcia” am dat un preţ mare de efort, 
sudoare, febră musculară şi oboseală indescripti- 
bilă, ca şi de toate mizeriile imaginabile, pentru a 
păstra legătura atât de fragilă cu cei de acasă. 
Consideram că nici un efort nu-i prea mare, pen- 
tru a-i linişti pe ai noştri, să ştie că existăm, nu 
contează unde, dar existăm. lar stăpânii ştiau 
aceasta şi ne exploatau fără scrupule. Zece rân- 
duri de text tipizat pe o carte postală, era salariul 
nostru pentru o lună de muncă silnică. 


(va urma) 


ANUL XX VII, NR. 5, MAI 2024 


PERMANENTE 


Cu Gheorghe Andreica în celulă, la Sighet (10) 


Cu o voință neobosită de a scoate la lumină 
teroarea şi crimele comunismului din România, 
în toată amploarea şi grozăvia lor, camaradul 
maramureşean, stabilit la Constanţa, Gheorghe 
Andreica (1931-2010) şi-a consacrat ultimele 
două decenii din viață adunării şi publicării de 
mărturii directe, necenzurate şi necosmetizate, 
de la supraviețuitorii infernului temniţelor şi 
lagărelor celui mai barbar regim din istoria țării 
noastre. Probabil cea mai cunoscută dintre 
lucrările sale, cartea „Cu ghiozdanul la închi- 
soare” relatează pe larg atmosfera din primul an 
de detenţie (1948-1949), la Sighet (cea mai 
mare parte) dar şi la Cluj (perioada procesului) 
şi apoi Jilava (trierea spre locurile de executare 
a pedepselor), constituind un document de 
valoare, unic în bună măsură (ceilalți memoria- 
lişti maramureşeni referindu-se doar tangenţial 
la această primă perioadă). Oferim cititorilor 
aceste fragmente prin care, alături de Gheorghe 
Andreica ne „furişăm” şi noi în închisoarea din 
Sighet, în acele prime luni de detenție... 


(Preot prof. MARIUS VIŞOVAN) 


Administraţia a început să ne dea broşurele ateis- 
te şi o carte intitulată „In umbra celulei” de dr. 
Petru Groza - primul ministru al ţării. Broşurelele 
ne plictiseau de moarte, aşa că nu le-am citit. În 
schimb cartea lui Groza ne tenta, datorită titlului 
său adecvat situației noastre. Am citit eu până am 
ajuns la un capitol unde Petru Groza - încă bine 
ghiftuit de acasă - a refuzat în arestul de la Mal- 
maison plăcintele calde şi sfârâinde. Tocmai 
atunci, la plăcintăria din preajma închisorii se sco- 
teau produsele aburinde din cuptor. Un val de 
miros ademenitor şi de nas rupător pătrundea 
printre zăbrele... 


- Vasăzică, tu Petru Groza refuzai cu aroganță - 
dobitocule - bunătăţile de plăcinte oferite de regi- 
mul burghez, iar acum, când eşti la putere, ne 
omori cu foamea?]... Şi trosc cu cartea de perete. 


- Ai înebunit? Ce ţi-a venit? s-a mirat Ilban. 
- Poftim, citeşte şi tu, să văd ce atitudine iei. 
Când Ilban a dat şi el cu ochii de textul cu prici- 


Dreptul la Memorie: 


na, aruncă volumul puțin mai sus şi-i arse un 
picior de a sărit până-n tavan. Apoi ne-am dispus 
unul lângă uşă şi altul lângă geam, şi astfel am 
jucat fotbal cu opera primului ministru. Cartea era 
bine legată, aşa că nu s-a desfăcut. Am bătut la uşă 
şi i-am dat-o gardianului ca s-o dea mai departe, 
susținând că noi am citit-o. l-am avertizat şi pe 
ceilalți, astfel că n-a citit nimeni altceva decât 
capitolul cu plăcintele, după care - ori au trântit-o 
de perete, ori au jucat un meci de fotbal cu ea. 
Când a fost restituită, era ferfeniță făcută, dar nu 
şi dezmembrată. Primul gardian Târnăveanu a 
rămas încântat de „succesul” pe care l-a avut car- 
tea, deducând că uzura ei se datorează interesului 
nostru de a citi şi a răsciti. 
* 


Nu-mi amintesc cum - pentru un timp - am rămas 
singur în celulă. In celula vecină, din partea 
dreaptă - tot singur - era Petiu Codrea (Petru sau 
Petrică dar între colegi îi spuneam Petiu, fiu de 
învăţător din Sighet, dar copilăria a petrecut-o în 
pitoreasca vale Şugău, unde tatăl său a înființat 
prima şcoală) cu care toată ziua discutam prin cră- 
pătura de lângă ţeava de calorifer. La un moment 
dat, căutând prin buzunarele hainei, găsesc în 
buzunarul pentru ceas un „căţel” de usturoi destul 
de mare. Cum a ajuns acolo nu-mi dădeam seama 
nici atunci. Mare minune! L-am curăţat de coajă 
şi apoi l-am mâncat, savurându-l şi imaginându- 
mi că mănânc un cârnat abia scos din afumătoare 
şi prăjit de scumpa mea mamă. 


Mi-a înviorat tot corpul. Mă simţeam un altul... 
îmi trecu prin minte că ar fi cazul să-l păcălesc pe 
Petiu Codrea din celula vecină. L-am chemat la 
calorifer şi i-am zis: 
- Petiule, pune nasul lângă ţeava de calorifer şi 
spune-mi ce 
simți? 
- ... Văleul Ai mâncat cârnat. De unde-] ai, 
spune-mi şi mie poate reuşesc să obțin şi eu... 
Mult timp a încercat bietul Petiu să ghicească cum 
am reuşit eu să procur cârnatul... 

* 


Intr-o bună zi - a venit gardianul cu un deţinut fri- 
zer, ca să ne tundă la zero şi să ne bărbierească 
dacă e cazul. N-a fost... Frizer era nea Gică, un 


Abonaţi-vă la revista „PERMANENTE” 


deţinut de drept comun, condamnat la 25 de ani 
muncă silnică pentru crimă cu tâlhărie. Purta 
favoriţi şi avea o căutătură de om periculos, cu tot 
aerul paşnic pe care şi-l dădea. La vederea acestui 
om şi a sculelor lui ascuțite m-a apucat o frică 
instinctivă şi copilărească. Am mascat-o cât am 
putut ca să nu mă dau de gol că sunt fricos... Inte- 
resant a fost că, aducându-ne frizerul, gardianul 
ne-a lăsat toate uşile deschise, după care a plecat 
la „hoţii” lui din secția de drept comun. 

Am scos la început puţin capul pe uşă şi am văzut 
că nu-i nimeni pe secție, am ţâşnit pe coridor, 
intrând în celula vecină. I-am scos limba colegu- 
lui de acolo şi apoi, strecurându-mă pe lângă pere- 
te, am intrat în cealaltă celulă. Şi tot aşa, până ce 
am intrat prin toate celulele, scoțând limba şi 
făcând fel de fel de grimase din cale afară de copi- 
lăreşti. Toate acestea au avut darul de a ne înveseli 
peste măsură. 


leşit în larg, mi se părea închisoarea cât o planetă 
uriaşă ce trebuie acum cercetată şi cartografiată. 
Parcă toată lumea era a mea. Nici nu mai simţeam 
nevoia de a fi liber. Era destul de largă puşcăria şi 
avea atâtea taine şi ascunzişuri cum nici pământul 
întreg nu avea pe vremea lui Columb. 


Revenit în secţie, bătrânul gardian Tivadar de- 
abia îndrăznea să mă vadă. Zburam pe coridor 
mai ceva ca un mânz scăpat din padoc, spre dis- 
perarea lui, care avea o frică nemărginită de prim- 
gardianul Târnăveanu. 


(Gheorghe Andreica, „Cu ghiozdanul la închi- 
soare”) 


Dragi prieteni, Revista noastră, „Permanenţe ”, a intrat în 2024 în al 27- 
lea an de existență. Înfiinţată în 1998 de supraviețuitorii temniţelor 
carliste, antonesciene şi comuniste, cu apariție lunară neîntreruptă, „Per- 
manenţe” a rămas singura revistă naţional-creştină care mai apare în 
România, în format fizic, în mod constant. Avem dreptul la memorie, la 
adevăr, la istorie, la demnitate. Avem obligația să ducem mai departe 
moştenirea primită de la seniorii pătimitori în temniţele carliste, antone- 
sciene, comuniste. 


Revista „ Permanențe ” face parte din această moştenire. Costurile tot mai 
mari generate de tipărirea şi distribuirea unei reviste de acest fel au 
cauzat dispariția multor publicaţii de gen apărute după 1990. Și noi ne 
confruntăm cu aceeaşi problemă, dar suntem hotărâți să continuăm. Pen- 
tru a face asta, avem nevoie şi de ajutorul vostru. 

Vă rog - pe toţi cei care puteți şi doriţi - să ne sprijiniți, abonându-vă, 
reiînnoind abonamentul pe care îl aveți deja la revista „Permanențe ” sau 
făcând donaţii. Preţul abonamentului este de 150 lei/ an pentru abonaţii 
din România, respectiv 60 euro/ 70 dolari/ an pentru abonaţii din străină- 
tate. 


Revista apare lunar şi se expediază prin poştă pe adresa abonaților. 


Contravaloarea abonamentului sau donațiile se pot achita prin man- 
dat poştal pe adresa: 


Militaru Carmen Daniela, Str. Austrului nr. 12, Bl. 3, Sc. C, Ap. 32, 


024073, Bucureşti 

sau prin virament bancar pe coordonatele următoare: 
Fundaţia „Profesor George Manu”, 
Banca Transilvania, 

swift code: BIRLRO22XXX 

USD - IBAN: 
RO17B8TRL04102205797941XX 
EUR - IBAN: 
RO80B8TRL04104205797941XX 
LEI - IBAN: 
RO34B8TRL04101205797941XX 


Vă invit să mergem înainte, împreună! 


Cezarina Condurache, 
Preşedinte Fundaţia „Profesor George Manu” 


16 PERMANENTE 


ANUL XX VII, NR. 5, MAI 2024 


Atitudini din exil - Pe linia neamului 


Massă şi elită 


Speculaţiile ce se fac în gândirea modernă asupra conceptelor de ““massă” şi 
“elită” suferă de un viciu fundamental: temele sunt tratate în abstract, ca şi 
cum s-ar referi la realităţi de sine stătătoare. Desprinse de corpul social care le 
dă viaţă şi generalizate, este firesc ca aceste noţiuni să apară într-o falsă 
lumină. În această perspectivă izolaţionistă, massa şi elita n-au altă putință 
decât de a se afirma una în detrimentul celeilalte, pentru că entitatea ce putea 
să le asigure pacea şi conlucrarea, națiunea, a fost scoasă din circulație. Feno- 
menele sunt cercetate la suprafaţă, fără a mai fi raportate la realitatea comună 
căreia îi aparțin. Se operează cu succedaneele noţiunii, în loc să se caute dez- 
legarea problemei pornind din creştetul ei. 


Un elementar apel la experienţă ne convinge că nu există decât “masse naţio- 
nale” pe suprafaţa pământului. Întinderi uniforme de oameni, fără caractere 
etnice distincte, nu întâlnim nicăieri. Peste acest fapt nu se poate trece. (Evi- 
dent, nu ne referim la “fenomenele de massă”, care sunt apariții de moment, 
ci la un fapt mult mai constant, caracteristic vieţii moderne, la marea mulțime 
a unui popor, care se dezmorţeşte şi îşi reclamă cu hotărâre dreptul în stat şi 
în societate). Şi atunci raportul dintre cei doi termeni trebuie dezbătut pe 
platforma naţiunii. Cum rostul unei elite este de a conduce massa, ea nu-şi va 
putea îndeplini chemarea decât punându-se în slujba organismului de bază, 
adică devenind o elită naţională. Chiar şi în biserică, instituţie clădită pe ideea 
universalității, nu se poate face abstracţie de acest principiu. 


Massa şi elita sunt energii, sunt moduri de tensiune specifice naţiunii. Şi una 
şi alta îşi trag puterea de la o realitate superioară amândurora: neamul. De aici 
şi posibilitatea acordului dintre ele. Sufletul unui neam este prezent şi este 
acelaşi în massă ca şi în elită. În massă răzbate mai greoi, în vreme ce în elită 
îşi ia avânt şi îndrăzneală. 


O elită este formată din indivizii care au ajuns să stăpânească aria spirituală a 
unei națiuni. Elita gândeşte şi acţionează pe neam, ca entitate inalterabilă în 
timp. Sau, cum se exprima Corneliu Codreanu, cunoaşte legile de viaţă ale 
neamului şi îl conduce în spiritul acestor legi. 


Pătura conducătoare a unei țări nu coincide totdeauna cu elita. Sub haina ei se 
poate ascunde şi o altă elită. Nici oamenii cu carte, intelectualii, funcţionări- 
mea statului, liberii profesionişti, nu aparţin cu necesitate elitei. Poţi să 
îngrămădeşti cunoştinţe peste cunoştinţe, diplome peste diplome, şi să rămâi 
străin de tainele unui neam. Nu putem construi egalitatea intelectual - om de 
elită. Cel mult e valabilă presupoziţia că intelectualii, dispunând de mijloace 
de informație mai numeroase asupra vieții unui neam, din sânul lor se vor 
recruta mai multe elemente de elită. Cartea nu e decât un instrument de 
pătrundere în lumea neamului, dar cât de adânc s-a înaintat spre inima lui, e o 
chestiune de trăire şi documentare interioară. Un intelectual ce şi-a însuşit 
vasta panoramă a neamului e socotit om de cultură. Un intelectual lipsit de 
viziunea intrinsecă a neamului rămâne cel mult un specialist onorabil. 


Nimic nu împiedică, în principiu, ca un individ să se ridice din rândurile mas- 
sei de-a dreptul în cadrul elitei. Şi unui muncitor şi ţăran îi este dat să cuce- 
rească tainele unui neam, să treacă de la trăirea anonimă a legilor lui de viaţă 
la trăirea lor distinctivă şi creatoare. Elita este o proiecţie a spiritului şi în spi- 
rit mutaţiile cele mai îndrăzneţe sunt posibile. Ea nu este o castă, ci o catego- 
rie deschisă massei şi în continuă primenire de jos în sus. 


Omul de elită trebuie să fie şi un om al massei (nu un om de massă), adică să 
exprime neliniştile ei, tendinţele ei difuze, ceea ce massa simte, dar nu-i stă în 
putință să întruchipeze aievea. Massa, graţie acestui raport de exprimare, se va 
recunoaşte în elită şi o va urma. Intre massă şi elită se stabileşte o continuita- 
te naturală de substanță spirituală. 


Conceptul de « massă » trebuie restaurat, purificându-l de aprecieri nedrepte 
şi jignitoare. Abstracţie făcând de massele degenerate din suburbiile marilor 
oraşe, imensa majoritate a unui popor, mulțimile lui cuminţi şi aşezate, merită 
o stimă infinită. Ele garantează continuitatea unui popor. Viaţa elitelor este 
expusă intermitenţelor, rupturilor, chiar disparițiilor mai îndelungate. Aceste 
pierderi se pot înlocui, adică posibilitatea de apariție a unei noi elite rămâne 
intactă atâta vreme cât adâncurile vitale ale unui neam n-au fost atacate. 


În domeniul culturii, lucrurile nu stau altfel. Massele populare poartă cu sine, 
în decursul veacurilor, permanenţele unei culturi. Cultura majoră a unui popor 
nu face decât să stilizeze motivele culturii populare. Ca să existe Eminescu, 
Caragiale, Coşbuc, Pârvan, trebuie să preexiste doina, horele, tăieturile în 
lemn, cusăturile pe cămăşi - un întreg complex de tradiţii culturale, produs al 
păturilor largi ale poporului. Marii realizatori clădesc pe aceste fundamente. 
Tot ce nu se ridică pe ele, nu e cultură. De la ceramica neolitică din Valea 
Dunării şi până la Rebreanu şi Blaga este aceeaşi cultură care se afirmă, expre- 
sie a aceluiaşi suflet care palpită sub învelişurile ei. Dacă sufletul colectiv 


- Redacţia își păstrează distanţa față de conţinutul articolelor; 
responsabilitatea revine exclusiv autorilor. 


românesc s-ar stinge, n-ar mai 
fi de unde să se reînnoiască 
nici elitele noastre culturale. 


Elita e un fragment detaşat din 
massa unei naţiuni, cu scopul 
de a-i exprima mai limpede 
caracteristicile. Ea se dife- 
renţiază de massă în mijloacele 
de expresie, în intensitatea cu 
care trăieşte drama națiunii. 


Tezele ce vor să opună massa 
elitei sunt greşite. Nici revolta 
masselor şi nici revolta elitelor, 
ci comuniunea lor în duhul 
naţiunii. Massa se revoltă con- 
tra falsei elite. În falşii con- 
ducători massa nu se recunoaş- 
te şi se simte asuprită de stăpâ- 
nirea lor. Dar niciodată nu se 
va revolta contra elitei adevă- 
rate. 


Massa şi elita au un inamic 


comun. Este falsa elită, care se luptă să împiedice joncțiunea între cele două 
forţe reale ale unui popor. Numai odată cu înlăturarea falsei elite, se instau- 


rează pacea internă şi rodnicia în viaţa unei naţiuni. 


HORIA SIMA, Vestitorii, Decembrie 1952 


PERMANENȚE 


ISSN 1453 — 9551 
Editor: Fundaţia Culturală „PROFESOR GEORGE MANU” 
Str. Austrului nr. 12, Bl. 3, Sc. C, Ap. 32, 
024073, Bucureşti 
e-mail: fgmanu Q gmail.com 
Internet: http://www.fgmanu.ro 
tel. 021-252-20-41; 0746 548 305 


REDACTOR SEF: 
BOGDAN MUNTEANU 
REDACTORI: 


PR. MARIUS VIŞOVAN 


CIPRIAN VOICILĂ 


PR. VASILE GORDON 
CEZARINA CONDURACHE 


CORESPONDENȚŢI STRĂINĂTATE; 


CĂLIN GABOR 


NICOLAE OPRESCU 


DANIELA MILITARU - TEHNOREDACTOR 
ADMINISTRAȚIE — DIFUZARE: 
MILITARU CARMEN DANIELA 
Str. Austrului nr. 12, Bl. 3, Sc. C, Ap. 32, 024073,București 


RELAȚII CU PUBLICU: LUNI, MARTI, MIERCURI, JOI, VINERI: 14-18 


FUNDAȚIA “PROFESOR GEORGE MANU” 
1904-2023 


PREŞEDINŢI: 


f NICOLAE GOGA, 1994-1995 
f MIRCEA NICOLAU, 1995-2011 
f NICOLAE ROŞCA, 2011-2013 
f GHEORGHE GHEORGHIU, 


2013-2015 


CONSILIER ONORIFIC: 
f VASILE AFILIE 


ACTUALA CONDUCERE: 


PREŞEDINTE ONORIFIC: 
ELISABETA IONESCU 


PREŞEDINTE: 
CEZARINA CONDURACHE