Puncte Cardinale anul VIII, nr. 11 (95), noiembrie 1998

Za - X iii a AL z 
— “ha e 


N _. 






credinta 
iubire 
speranta 








“Atunci vom pi imi moartea: Sângele nostru, al fiti OTU; vă Curge. Acest morent va Și cel nai mare discursul NOStru ZI esa 
| Pi A E Aa din urmă N iise)oate tat aiceastăjerifăa noastră să nufi ie înţeleasă deromâni,săitu lecutiemuresufletul 


ase conştiintele şi Să nu mu fie in punci de [ pornire, un punct de înviere (i Tuiaii rorhâneşti.5 a tare a PIE asi: 
Tie Ci că ag SASI at eee, St Pa ai Ra ea > Corneliu Z. Codreanu 


- PUNCTE BE 
CADINALE 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


irculație în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, FRANȚA, ELVEŢIA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE 








= NE 



























Noiembrie 
1998 





16 pag. - 3000 lei 





„AUSTRALI/ 
SN APDREDER BEP AR 


ASASINARE Lili ERP li Î- DRE ANII 








«În ziua de Paşti a anului 1938, în prezenţa a şaizeci de preoţi veniţi sâ-i spună 
«Hristos a înviat!», marele arhiereu al Bisericii Ortodoxe Române din acea vreme 
a rostit sentinţa: ma/ bine sâ moarâ unul pentru poporLexpedit, unum hominem 
Mori pro populo], decât să se prâpâdeascâ poporul din cauza unuia. Cine era, de 
data aceasta, cel pe care marele preot îl socotea vrednic de moarte «pentru 
popor» ? Era vreun duşman al aşezărilor creştine ale poporului român? Era vreun 
predicator de învaţâtură potrivnică adevărului adus lumii de Hristos? Nu. Era un 
om tânăr, plin de râvna şi puterea de a face dinţara românească oţară «temâtoare 
de Dumnezeu», iar din neamul românesc - un neam încrezâtor în învierea 
fagâduită de Hristos tuturor neamurilor care se vor învrednici de ea. Numele lui 
- Corneliu Codreanu. Acesta era «/num hominem» pe care «arhiereul anului 
aceluia» îl osândea la moarte [...] Un an de zile înainte de rostirea sentinţei de 
câtre arhiereu, cârturarul Nicolae lorga arâtase şi c//pu/în care trebuia sâvârşit 





































Săneapropiem în rânduri puține de această margine 
inaltă şi neajunsă a ființei româneşti (până azi aşa de 
neştiută): Căpitanul. 

Cercetătorii drumurilor adevărului recunosc cu 
mirare că, veacuri întregi, învățații folosesc fără să-şi 
dea seama noţiuni ori mijloace fundamentale ale 
ştiinţei lor, până în ziua când o minte stăpânitoare 
desprinde acel element din împletirea lui cu o mie de 
altele, pentru a-l lumina de toate prestigiile pătrunderii 
clare. Știința trăieşte un moment de biruinţă, urmat de 
O lungă epocă de fecunditate. 

Teologal, ivirea Căpitanului printre noi înseamnă, 
fără îndoială, cunoașterea mijlocită a fiinţei îngereşti, 
fulgerata manifestare a Arhanghelului. Nu se cuvine 
scrisului mirean, întârziat în păcat, plin de preget în a 
sui până la izvoarele Increatului, să adâncească 
asemenea taină. Preoţii Legiunii o vor face. 

Secular, însă, darul de preot al vieţii Căpitanului 
inseamnă 0 dezvăluire în plină zi a firii noastre 
românești. Prin EI ne ridicăm la o mai limpede şi 
adâncă știință despre noi. 

Din limburile în care dorm sufletele şi mugurii, 
ființa noastră e dusă și răsădită sub cerul marilor 
creșteri. Desluşim în chipul şi în moartea Căpitanului, 
alăturate, mărite și transfigurate, datele Appia ale unui 
concrelum românesc, Aceste date 
le găsim de faţă în fiecare din Ș 
faptele istoriei noastre de dinainte i 
de fanarioți. Minciuna masonicăa 
anului "48 a încercat zadarnic să PEERIREbaetă Ra 
ne-o acopere, E de-ajuns o cufundare ce O zi sau două 
intr-una din vechile noastre provincii, o îngenuchiere 
pe lespezile mănăstirilor și bărăţiilor din Curtea de 
Argeş ori Câmpulung (străbunul Langenau) ale căror 


» 

să 
(E 
pi p 


j 


MSP 








. “4 5 , 
* a d ÎI , 
TI pa îi 
. Aa -, 
. ă Li 


[) 
A 


(li 


Corneliu Zelea sa canu 
(13 septembrie 1899 — 


supranumit «Căpitanub, 
întemeietorul Legiunii Arhanghelul Mihail, 







omorul. În februarie 1937, într-una din secţiunile S Senatului, Ia fiind de 

miniştri şi de senatori, cârturarul recomandase metoda aflată de el de la un 
vânător canadian, colonelul Boyle, salvatorul coloniei românești din Odesa 
revoluției bolşevice. Sfatul nevinovatului om de carte era aşa: Să finteșt! intre 
ochi pe cel care conduce! Şi totul ia sfârşit... 

Mişelia cu orgoliul s-au întâmpinat. Ura cu demenţa s-au sârutat. Au uneltit 
sfat şi au hotărât. L-au închis. L-au osândit hoţeşte. Apoi l-au omorât. Noaptea, 
tâlhăreşte. Relatarea oficială vorbea de... încercarea ucenicilor de a-l fura [...] 
Marele preot a dat a doua zi dispoziții să se facă rugăciuni polihronice pentru 
regele asasin. Cârturarul a tipărit, drept adevăr, într-unul din volumele lui, 
relatarea ucigaşilor (povestea cu «fuga de sub escortâ»). Pentru istorie. Căci o 
mână mânjeşte pe alta şi amândouă - faţa...» 

(GH. RACOVEANU, PE C/NE AU OMORÂT...) 


















muntenilor noştri din Şuici, Câmpulung, Lara Bârsei, 
Sibii, iar, prin ei, a întregului neam, trece astăzi în 
planul conştiinţei. Incepe actualizarea unui fond eroic, 
uitat. 

Lunga vecinătate cu seminţiile albe ale Nordului 
X se schimbă astăzi în logodna a două neamuri. 
Perspectivele nălucesc, împărăteşti, până departe, la 
aurul Sfintei Sofii. 

Aproape tot ce s-a clădit de la 1848 încoace, şi mai 
ales în acest Bucureşti urâțit de construcții şubrede, în 
gustul marxist al ultimei vremi, trezea mânie 
Căpitanului. Oraşului obraznic şi mincinos îi opunea 
civilizația străveche a cetăților domneşti şi mai ales 
acele permanenţe ale tuturor veacurilor şi cutremurelor: 
lerusalimele cereşti ale Ortodoxiei. 

Cetatea românească viitoare râvnită de Căpitan 
cunoaşte un singur monument: Mormântul legionar. 
«Pentru veac» ajung catapetesmele modeste şi 
cucemice ale meşterilor noştri de totdeauna: pietrarul, 
zidarul, zugravul. Cetate fără ideologi şi fără zarafi, în 
care e loc numai pentru luptător, pentru preot, pentru 
cercetătorul aprig şi pentru cântărețul eroic. 

Un ev «gingaş şi uriaş» se străvede dincolo de 
mesajul Căpitanului, acest justiţiar neîndurat al 
formelor perverse ale vieții, dar aplecat cu duioşie 
, peste tiparele ei mărunte ori 


N 
i 


3 nevinovate; câini credincioşi, 
AU Lil lăcuste firave. Acestev se rezumă 
în două vorbe: fabăra şi biserica. 


tin simple şi hrănitoare, 
tinând de amr Duhului în umbra mănăstirilor; 
tabere de muncă pe marginile apelor, în vântul şi 
vigoarea camaraderiei tinereşti. Aşa mi se desluşeşte 
statura şi înțelesul marii apariții, în acest sfârşit de 


30 noiembrie 1938), 


temelii merg până în golul de umbră al descălecării,  IRREERȚERTE a detenţie, în noaptea Sfântului FOTIN Noiembrie. lată-l, prins în zeghea lui de piatră; pe 


pentru a primi o știre obscură despre adevărata noastră 
lăptură. Vestirea ei strălucită o găsim în Căpitan: 
puterea de vis voievodal, pe un prim fond de faptă 
militară germanică. Nădejde a marilor creaţii, această 
bopăţie de natură, care e a Căpitanului, dar şi a 







alături de alți 13 camarazi, 
din ordinul Regelui Carol II, 
cu «binecuvântarea» Patriarhului Miron 
și sub directa supraveghere 


a ministrului de Interne, Armand Călinescu 


fondul munților noștri dacici, darşiteutonici, dezlegător 
de întrebări ale Istoriei, altfel tulburător decât în 
celălalt Noiembrie, când ochiul ni se întorcea plâns de 
sânge, când glasul ni se gâtuia de lanţuri nevăzute... 
LON BARBU (DAN BARBILIAN) - 1940 


a CR e m SE O a 2 NN ae OI O e POD e | O SE 


h 





DN III ore ZI EC za 7 CN pa Dar cz iza IRI Ce SII PEPE AI 

= Sa SS == TE - - ru e Mpa ze Se Tipe == sola > ma eee iai = 
=> a Neu = > Tzi Pe acei aa 

=: O _: - E ) ş Și ) [i & ta An : 

x = ES 7 dp E o Ă ME | AI D= biz arta = „LR 

proza E Run Di: P z - A - D ARiNteu az ot 





RADU GYR 


lar cea mai pură creştere din toate, 
Imn morţilor 


EI, începutul, cel ce ne e tol, 
Preasfântul Căpitan, cuprinde, poate, 
Morminte dragi, lumină vie, În strat adânc şi osemântul gol. 
sporite-ntruna an de an, 

noi v-auzim curgând sub glie 
ca un şuvoi subpământean. 
Ați luminat cu jertfe sfinte 
pământul până-n temelii, 

că țara arde de morminte 
cum arde cerul de făclii. 


Deci slavă, Căpitane-Fiihrer, ție! ' 
Legiunea trage verdele-i covor, 

Să treci în mers de altă-Alexandrie, 

La Darius şi Împăratul Por. 


DUMITRU BACU 

Lumina 
Ascunse-n lut ca o comoară, (29/30 noiembrie 1938) 
morminte vechi, morminte noi, 
de vi se pierde urma-n țară, 
V-o regăsim mereu în noi. 


De vi s-au smuls şi flori, şi cruce, 


Lui Corneliu Zelea Codreanu, la un pătrar 
de veac de la jertfă, şi celor ce odihnesc laolaltă cu el, 
acum nu se ştie unde, ucişi o dată la Tâncăbeşti și a doua 





şi dacă locul nu vi-l ştim, 
fot gândul nostru-n el v-aduce 
îngenuchieri de heruvim. 


Morți sfinţi în temniţi şi prigoane, 
morți Sfinţi în lupte şi furtuni, 

noi ne-am făcut din voi icoane 

şi vă purtăm pe frunţi — cununi. 
Nu plângem lacrimă de sânge, 

ci ne mâmdrim cu-atâți eroi. 

Nu, neamul nostru nu vă plânge, 
ci se cuminecă prin voi. 


ARON COTRUȘŞ 


Corabia verde 


Corabia se frământă şi se răsuceşte 

în luptă cu valurile ce-o izbesc tâlhăreşte 
şi apele cresc ca din hău, năsdrăvane, 
Căpitane! Căpitane! Căpitane! 


Învinsă o clipă, sub valuri se pierde 
parcă de-a pururi corabia verde, 
năprasnic muşcată de uragane, 
Căpitane! Căpitane! Căpitane! 


Prin potopul ce zălud o răstoarnă, 
se-aud prin văzduh, ca o goarnă, 
peste-ale mării nesfârşite noiane, 
poruncile tale de proroc, Căpitane! 


Şi iat-o, deodată se-nalță semeaţă, 
iarăşi Crăiasă peste timp, peste ceaţă, 
peste-ale apelor titanice toane — 
corabia ta verde, Căpitane! 


Zănatec aleargă prăpădul pe ape, 

fot mai aproape, tot mai aproape, 
dar duhul întrece-ale mării prigoane, 
Căpitane! Căpitane! Căpitane! 


Gata cu toți să murim în picioare, 

pe marea aceasta ce crâncen ne doare, 
spargem talazuri, înfrângem bulboane, 
cu gândul la tine, o, Căpitane! 


Lupta e cântecul şi biblia noastră; 

holde vor creşte de samulastră 

din cremenea oarbă, din pietroase 
mormane 

şi din sângele nostru, o, Căpitane! 


Moartea însăşi de-ar sălta pe punte, 
sărire-ar fulgeriş cine s-o-nfrunte, 
printre mii şi mii de uragane, 
Căpitane! Căpitane! Căpitane! 


ION BARBU 


1940 


Ce nimb e frunţii tale deopotrivă, 
Germanie, suind cu spada ta? 
Amiaza cărei lebe ori Ninive 
Atâta gând şi faptă arăta? 


Destituit de Mirt, de Zeu, de Liră 
Apare cântăreţul ostenilt, 
Peanurile cărui ocoliră 

A zice a ta ardere-n zenit. 


Dar dreptul Vlah, oprit în şa pe coama 
cununii tale-adânci de cetăţui, 

Ca Ramung, prințul, strânge-n el icoana 
Acestei mari, a doua țări a lui. 


Voi zice deci, ca Novalis, Turingii, 
Coline stinse-n cel mai dulce-amurg, 
În hipogeu ascunsul somn al mingii 
De raze, şi ierbosul Luneburg. 


Voi lăuda Hanovra vibrătoare 
De-acele amfori seci, suprafireşti: 
Fecioarele cu mâini vindecătoare 
Ori străvezii, ca nişte scumpe ceşti. 


Pe tonul cel mai surd al lirei, însă, 
O, Goettingen, te sun misterios, 
Chilie luminând de miere strânsă, 
Smerit, lui Riemann, zeul tău bărbos. 


Dar semnul tău în Duh, ce clar, pe hartă, 


Zugravul, defăimatul, azi a scris, 
Athenă, încolăcind pe-o aspră Spartă, 
Liberator, ca iedera pe tyrs! 


Cu ce auguste îndestul arpegii 
Vom umple spațiul de la ocean 

La pietrele zgăriate, în Norvegii: 
Legi tari şi table geniului german? 


Noi nu uităm că duhului ce-nvinge 
În veacul vlah uscat ai fost şi istm, 
Că «iarba de omăl» a noastră-ntinge 
În despletitul tău idealism; 


oară în Valea Piersicilor, lângă fortul Jilava 


Semnul vrerii tale, 

chezăşia vremii de mâine 

le-ai zămislit într-o noapte de Sântandrei, 
când pentru prima oară 

ştreangul a deschis floare! 

Floare albastră — 


floarea cerului, 
floarea iertării. 


Glia te-a primit înapoi 
în Sânu-i rece, 


să-i dai căldura şi dragostea 


tinereții făr' de bătrâneţe. 


De atunci, 


floarea piersicului e mai mirositoare 


şi fructul mai plin. 


De atunci, 
celulele Jilavei sunt mai calde 
şi pumnul paznicului mai stângaci. 


De atunci, 


peste Valea Piersicilor în durere 


odihneşte Lumina. 


lar în fiecare noapte de Sântandrei 
O floare albastră 

sculură treisprezece petale 

peste răni ce nu se vindecă încă. 


RĂZVAN CODRESCU 


Rugă valahă 


Acestui neam pribeag prin visuri moarte 
trimite-i, Doamne, verde cătănie 

şi spadă de Arhanghel ca să-l poarte 
din veacul strâmb în dreapta veşnicie! 


De n-a durat cu brâncile castele, 
dar a ştiut să strângă, cu temei, 
vecia-ntr-o coşarcă de nuiele 

şi raiul într-o gură de bordei. 


lar de i-au ars şi câmpuri, şi cătune, 
el s-a hrănit cu rădăcini de grai 

Şi s-a-mvelit în țol de rugăciune... 

Că viii lui duhnesc a putregai?! 

Aibi milă, Doamne, că miresme bune 
Ți-s morții lui, de două mii de ai! 

















PUNCTE CARDINALE 





Deşi a trecut mai bine de jumătate de veac de când Mişcarea Legionară nu mai este 
decât legendă, ea continuă să se bucure de o deosebită atenție; nuatâtdin partea istoricilor 
(care ar avea căderea să se aplece asupra acestui atât de controversat şi de hulit fenomen 
românesc şi, sine ira e! studio, să-l prezinte cu toate ale lui, bune sau mai puţin bune), 
ci, cu precădere, din partea detractorilor săi ideologici (recrutaţi, ca de obicei, din tabăra 
antinațională şi anticreştină a internaționaliştilor de tot felul). 

Unii dintre aceşti detractori nu fac altceva decât să reia clişeele mistificatoare ale 
propagandei antilegionare mai vechi (comunişti, antonescieni, carlişti), să le amplifice 
Şi să le repună în circulație, pentru uzul demolatorilor postdecembrişti ai valorilor 
spirituale româneşti; alții, mai subtili şi mai sofisticaţi, *scomind în retorica ascunsă a 
textelor, în cutele discursului politic şi în meandrele mentalității”, fac trimiteri, pentru 
a explica apariția şi succesul legionarismului, la imaginarul colectiv românesc (mitul 
"regenerării”" prin distrugere şi moarte, legenda Meşterului Manole, simbolistica jertfei 
mioritice etc.). După d-l Sorin | 
Alexandrescu, de exemplu, succesul 
Mişcării Legionare “s-a datorat SD 
sincronizării ei cu o anumită mitologie i 
politică mai generală, singura care îi putea 
acorda prestigiu, aceea a «perpetuei 
regenerăriy”... 

In cele ce urmează, vom face câteva 
consideraţii pe marginea amplului eseu 
al doamnei Marta Petreu, apărut în revista 
clujeană Apostrof(an IX, nr.4 (95), 1998, 
pp. 11-21),subtitlul “Doctrina legionară 
şi intelighenția interbelică”. 

Cineva care nu ar şti că rubrica 
“Dosar”, sub care apare eseul amintit, 
este o rubrică permanentă a Apostrof - 
ului clujean, ar fi tentat să creadă că d-na M. P. înfierând intelighenția interbelică 
românească, întocmeşte celor încriminați dosare penale. Şi, de fapt, asta şi face! 
Neputând să le conteste opera, încearcă să-i asasineze moral; căci, pentru dumneaei (ca, 
de altfel, pentru majoritatea intelighenţiei româneşti postdecembriste de extracție 
marxistă), a fi ori a fi fost legionar (sau numai simpatizant al acestei diabolizate mişcări) 
constituie o crimă incalificabilă, care umbreşte, sau chiar anulează total, orice merit. 

De altfel, profesoara de filosofie din Cluj nu este la prima tentativă de asasinat moral. 
Se pare că domnia sa şi-a făcut din aceasta o adevărată profesiune. Este suficient să 
amintim, în acest sens, încercarea sa de a-l desființa pe “măruntul” (calificativul aparține 
d-lui Virgil Nemoianu, pare-mi-se) Nae Ionescu, acuzându-l de plagiat (România 
Literară, nr.49-50, 1994)*, mai târziu aplicând acelaşi procedeu lui Blâga şi Cioran (în 
paginile aceleiaşi publicaţii). 

De data aceasta, d-na M. P. s-a hotărât “a demasca” în bloc pe toți intelectualii 
interbelici de dreapta care ““pe măsura aderării lor la ideologia legionară... propagă, 

argumentează şi dezvoltă, prin articolele lor, părți ale doctrinei legionare”, de parcă a nu 
fi indiferent şi a participa la frământările epocii tale, aşa cum au făcut aceia, ar constitui 
o infamie. Minţi iscoditoare şi spirite neliniştite, preocupate de problemele cetății şi de 
destinul neamului lor, cum au fost Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Vasile 
Marin, etc. nu puteau să rămână indiferenți şi să nu “reacționeze la provocările 
veacului”, neparticipând la cea mai mare aventură spirituală a poporului român, aventură 
cu care au fost contemporani. Căci, îi place sau nu îi place doamnei doctor în filozofie, 
astaa fost Mişcarea Legionară:o mare “aventură” (în sensul bun al cuvântului) spirituală, 
angajând energiile unei întregi generații. 

Pentru că, din perspectiva stângii intelectuale, opțiunea prolegionară a “acestei 
generaţii dezagreabil mistice” (sintagma îi aparține lui Camil Petrescu) trebuie să fie 
neapărat infamă, autoarea consacră mai mult de jumătate din lungul său expozeu 
diabolizării Mişcării Legionare, prezentându-i tendenţios doctrina şi întemeietorul. De 
fapt, dumneaei nu face decât să reia clişeele antilegionare ale duşmanilor acestei mişcări, 
încercând să le ““argumenteze” cu citate (decontextualizate) din literatura legionară, pe 
care o parcurge nu pentru a înţelege fenomenul legionar, ci pentru a găsi “chichiţe” care 
să-i susțină aserțiunile. lată, spre exemplu, cum răstălmăceşte ultimul cuvânt pronunțat 
de Codreanu la procesul de la Tumu-Severin (care a avut loc între 20-26 mai 1925):*noi 
am luptat şi tot ce am făcut, am făcut numai din credință şi dragoste pentru Țară. Ne luăm 
angajamentul de a lupta până la capăt” -spune Codreanu; la care autoarea adaugă: “adică 
de a asasina în continuare”; iar în altă parte (căci repetă această răstălmăcire, de care pare 
foarte mândră): “adică de a ucide până la capăt”! De asemenea, prin nu ştiu ce alambicată 
interpretare, deduce ““reacționarismul extrem al legionarismului, faptul că (acesta) a fost 
o ideologie a crimei şi intoleranţei, a supunerii necondiționate la voința Căpitanului...” 
din ceeace scrie Codreanu în ordinul dezi nr. 1,din24 iunie 1927, ziua înființării Legiunii 
Arhanghelul Mihail: ““Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară 
cel ce are îndoieli”. De unde o fi dedus dumneaei, din acest citat, “reacționarismul extrem 
al legionarismului... ideologie a crimei şi intoleranței, a supunerii necondiționate...”, 

mărturisesc sincer că nu înțeleg, 

O altă observație, Se ştie (şi nimeni nu poate nega acest lucru) că principala 
componentă a Mişcării Legionare a fost anticomunismul. De altfel, de la aceasta s-a 
pornit. Dacă d-na M. P. ar fi citit atent şi netendenţios Pentru legionari (din care citează 
totuși abundent), ar fi găsit chiar de la primele pagini temeiul începuturilor Mişcării 
Legionare, în capitolul “În pădurea Dobrina”, unde Codreanu spune fără nici un fel de 
echivoc: “Convocasem pe aceşti tineri camarazi, pentru a discuta cu ei o problemă 
gravă... Ce facem dacă vin bolşevicii peste noi? Părerea mea, asupra căreia au căzut şi 
ceilalți de acord, era aceasta; dacă armata bolşevică va trece Nistrul şi apoi Prutul, 
ajungând să încalce și locurile noastre, noi să nu ne supunem, ci să ne retragem cu toții 
în pădure, înarmaţi...” Apoi toate acţiunile lui din perioada 1919-1920 sunt îndreptate 


Ş: 
E 

/ Y 

- i 


La 


x a: 4, 

o mA As 

„Xe e A WI, 
A 4] ÎI 4 

p A 

E o LE Cr 


(/ 4 
UV pa 
d (Cal 
CĂ ia pb dă 


* A se vedea, printre alte replici, V.A.M. [Răzvan Codrescu], "Istoria unei calomnii: o 
conspirație (feministă?) împotriva lui Nae lonescu”, în Puncte Cardinale, anul V, nr. 2/50, 
februarie 1995, p. 16 (text publicat ulterior și în România Literară). 


4 





Noiembrie '98 NR. 11/95 PAG. 3 


împotriva acestui pericol. Dar d-na M.P.eludeazăacest lucru. Discursul său se deosebeşte 
astfel de clişeele antilegionare comuniste, în care legionarii erau acuzați mai ales de a fi 
fost mâncători de comunişti, vârf de lance al burgheziei împotriva clasei muncitoare. 
Astăzi, însă, pentru că a fi sau a fi fost anticomunist este o virtute, d-na M. P. nu mai 
recunoaşte Mişcării Legionare acest merit. Legionarii au toate păcatele de pe lume. Sunt 
antisemiţi, xenofobi, naționalişti, extremişti, antidemocrați, obscurantişti, etc., numai 
anticomunişti nu! Într-un singur loc pomeneşte, într-o formulare foarte ambiguă, că “el 
[Codreanu] mărturiseşte, de asemenea, că în perioada 1919-1920 era animat de idei 
anticomuniste...” Observaţi că era doar “animat de idei anticomuniste” şi numai “în 
perioada 1919-1920”! Nureiese de aici căel şi ai lui ar fi întreprins ceva împotriva acestui 
flagel, nici dacă, după 1920, a mai fost măcar animat de asemenea idei. Dacă vajnica 
inchizitoare s-ar fi aplecat mai cu grijă asupra fenomenului legionar şi l-ar fi studiat fără 
idei preconcepute, ar fi observat, de bună seamă, permanența componentei anticomuniste 
în doctrina legionară. De asemenea, i-ar fi 
căzut în mână, probabil, şi Circulara din 30 
mai 1936, în legătură cu politica extemă a 
/ SI IPA a României, în care Şeful Legiunii face unele 
PEM O OCO£€£€O O consideraţii care, din nenorocire pentru 

În rigoare Spa DE crea uri poporul român, s-au dovedit a fi profetice. 
Căci iată ce spune Codreanu în acea 
circulară: “De vorintratrupele ruseşti pe la 
noi şi vor ieşi învingătoare, în numele 
diavolului, cine poate să creadă, unde este 
mintea care să susțină, că ele vor pleca de 
la noi înainte de a ne sataniza, adică 
bolşeviza? Consecințele? Inutil a le 
discuta”. Le-am trăit cu toții şi le mai 
resimțim şi astăzi... 

Pe de altă parte, d-na M. P., prezentând 
doctrina Mişcării Legionare, nu ține seama de dimensiunea spirituală a acesteia, de 
faptul că această mişcare nu a fost un partid politic, ci o mişcare spirituală, o şcoală, un 
sistem pedagogic de educare şi formarea ''omului eroic”. Incăde la începuturile Legiunii, 
Codreanu face următoarea precizare: ““Poporul român, în aceste zile ale lui, nu are nevoie 
de un mare om politic, aşa cum greşit se crede, ci de un mare educator”. Este adevărat, 
în evoluţia ei, Mişcarea Legionară a trebuit să se manifeste şi politic, iar atunci au apărut 
““Garda de Fier” şi partidul “Totul pentru Țară”, constituind conjunctural expresia 
politică a Mişcării. Acest lucru, pe care mulți astăzi nu pot (sau refuză) să-l înțeleagă, |- 
au înțeles, la vremea respectivă, tineri intelectuali ca Eliade, Cioran, Noica etc.. care au 
salutat cu entuziasm această adevărată “revoluție spirituală”. Iată, de pildă, ce scria 
Mircea Eliade în vol. Il al Memoriilor sale (redactat mult mai târziu, când, nemaiavând 
motive să fie entuziasmat, putea judeca lucrurile la rece): “Nu ştiu cum va fi judecat de 
istorie Comeliu Codreanu. Fapt este că patru luni după fenomenalul succes electoral al 
mişcării legionare, şeful ei se afla condamnat la 10 ani de temniţă grea, iar după încă cinci 
luni era executat. Evenimente care mi-au reconfirmat că generația noastră nu are destin 
politic. Probabil că Corneliu Codreanu nu m-ar fi contrazis. Căci pentru el, mişcarea 
legionară nu constituia un fenomen politic, ci era de esență etică şi religioasă. Repetase 
de atâtea ori că nu-l interesează cucerirea puterii, ci crearea unui «om now». Ştia demult 
că regele îi pregăteşte pieirea şi, dacă ar fi vrut, s-ar fi putut salva, refugiindu-se în Italia 
sau Germania. Dar Codreanu credea în necesitatea jertfei...”. lar în altă parte, în acelaşi 
volum, notează că “mişcarea legionară avea structură şi vocație de sectă mistică, iar nu 
de mişcare politică”. 

După ce îi prezintă, în culorile pe care le-am arătat, pe principalii doctrinari ai 
Mişcării Legionare (Comeliu Codreanu şi Vasile Marin), d-na M. P. se ocupă de 
contribuția doctrinară a altor intelectuali din epocă: “Am urmărit - spune dumneaei - 
doctrina legionară aşa cum a fost ea creată de întemeietorul mişcării, C.Z. Codreanu, şi 
aşa cum a fost ea argumentată de V. Marin... Adausuri şi retuşuri doctrinare se fac, din 
mers, Şi în continuare, pe măsură ce la mişcarea legionară aderă un număr tot mai mare 
de tineri intelectuali şi pe măsură ce intelectuali cunoscuți, ca Nichifor Crainic, Nae 
Ionescu, Mihail Manolescuş.a., comentează cu simpatie, de dinafara mişcării, ...programul, 
idealurile şi metodele ei”. Apoi adaugă, în cea mai pură limbă de lemn: “La nivelul actual 
al cercetărilor, putem susține că Nichifor Crainic şi mai ales Nae Ionescu - prin 
publicistica lor antidemocratică, naționalistă, prin cursurile lor de factură mistică, 
antiraționalistă, precum şi prin exemplu personal - au pregătit şi au influențat o parte a 
intelectualității tinere în direcția ideologiei legionare creştin-ortodoxe. În mod sigur, 
influența lui Nae Ionescu a fost mai putemică decât a lui Crainic”. Mai ceva decât în 
Istoria filozofiei româneşti a politrucului comunist Gh. Al. Cazan! 

Dintre tinerii intelectuali legionari, sau simpatizanți ai Mişcării, a căror activitate 
publicistică a contribuit substanțial la creşterea influenței şi prestigiului legionarismului, 
autoarea îi remarcă pe Eliade, Noica şi Cioran, cu menţiunea că acesta din urmă “a fost 
un simpatizantal legionarilor cât se poate de eretic față de doctrina oficială”. Şi conchide: 
“ Articolele tinerilor inte-lectuali prolegionari... sunt mai confuze decât laconicele texte 
ale lui Codreanu şi decât foarte precisele texte ale lui V. Marin; ele au un ton bombastic, 
emfatic şi un aer mistic pâclos, irespirabil. Este vorba despre o mistică a omului nou, a 
mântuirii neamului, a morţii, a trecutului ancestral mitizat etc. Rezultanta este un fel de 
nebuloasă nocivă; nocivă în sine şi nocivă practic, căci... ideile şi idealurile îşi probează 
adevărata lor calitate în zona practică. Or, în această zonă, ideile şi idealurile legionare 
îşi trădează caracterul antiuman şi intoleranța față de tot ce nu li supune necondiționat; 
în zona vieţii reale, aceste idei alimentează violența şi represiunea, crima organizată”. 

Cu oasemenea caracterizare, compromiterea respectivilor intelectuali este asigurată. 
Simplu şi pe o cale îndelung bătătorită! In felul acesta, democraţia de azi, ca şi 
comunismul de ieri, poate face /abula rasa din toată istoria şi spiritualitatea românească, 
ce ar urma să înceapă abia de la indispoziţiile civice şi intelectuale ale unei Marta Petreu 
sau ale unui Sorin Alexandrescu, muiate, precum posmagii, într-o ““supă de cultură” a la 
Bermard Pivot... 


» 


Demostene ANDRONESCU 











PAG. 4 NR. 11/95 Noiembrie '98 


Din toate părțile se revarsă tineri spre buncăr. 
Este subsolul unei biserici în construcție. Fete 
îmbrăcate simplu, decent, tinere perechi purtând în 
haine de sărbătoare, cu detalii de port naţional. 
Tineri aşa cum rar poți vedea astăzi în zonele pietonale 
ale Germaniei. Fără blugi şi şepci de baseball, şi 
totuşi la vârsta la care stafia societății de consum, 
încurajată în Germania de către mass-media, se 
resimte mai ales prin lipsa de bun gust vestimentar, 

Dar constatăm ceva şi mai uimitor. Toate aceste 
persoane, copii, adolescenți şi tineri în jurul vârstei 
de douăzeci de ani, se îndreaptă spre o biserică. Mai 
precis, spre Biserica Studenţilor din Timişoara, căci 
acolo m-am găsit în acea Duminică din Noiembrie 
1997. Timişoara, aceasta este denumirea oraşului 
din România, cunoscut în Vest mai mult sub numele 
său unguresc, Jemesvar, denumirea germană fiind 
Temeschburg. Este oraşul cel mai vestic din România 
şi totodată cel mai marcat de influența central- 
europeană. Aici a început în 1989 răscoala împotriva 
tiraniei lui Ceauşescu; şi tot aici, partidele 
neocomuniste nu au, până astăzi, nici o şansă. 


MISTICĂ ŞI INTERIORIZARE 


Aşa cum m-au asigurat însoțitorii mei, la 
Timişoara, în ultimii ani, au fost construite mai 
multe biserici, dar ele s-au dovedit a nu fi de ajuns 
pentru a-i cuprinde pe toți oamenii care doreau să 
participe la liturghie. Clădirea uneia dintre biserici a 
rămas abandonată, construcția fiind întreruptă după 
terminarea subsolului, deoarece lucrarea nu este 
subvenționată nici de stat, nici de forurile ecleziastice, 
fondurile provenind din colectă publică. Este vorba 
de Biserica Studenţilor din Timişoara. 

Studenţii pătrund în subsol (o adevărată 
catacombă), dar la slujba religioasă vin şi oameni în 
vârstă; cei mai mulți participanţi sunt însă elevi şi 
studenți. După cum se pare, chiar şi în România 
democrată, tineretul este alungat în catacombe... 

A asista la un serviciu religios ortodox ar trebui 
să fie un punct care să nu lipsească dintr-un program 
de vizitare a României. Este oare interiorizarea 
ortodoxă, fiorul mistic provocat de cântările liturghice 
Şi venerarea icoanelor o expresie a sufletului 
românesc, sau invers, ele au generat această trăsătură 
a sufletului românilor? Gazdele mele m-au asigurat 
că ceea ce a salvat națiunea română de a fi dizolvată 
în masa popoarelor slave înconjurătoare a fost tocmai 
Biserica Ortodoxă, inseparabilă de specificul 
naţional. 

Între timp, subsolul boltit, amenajat de nevoie ca 
spaţiu pentru oficierea serviciului divin, s-a umplut. 
Mulţi nu au încăput înăuntru şi ascultă afară, lângă 
uşă, liturghia. Şi aceasta durează mult mai mult 
decât o singură oră! În biserică se stă tot timpul în 
picioare... În biserică este cald, înghesuială şi un 
miros de tămâie. Lipsa de oxigen mă îmboldeşte să 
ies. În fond, sunt doar un oaspete, nu aparţin acestei 
confesiuni, mi-am făcut o idee despre desfăşurarea 
slujbei, aşa că pot pleca. Ce mai poate aduce nou 
următoarea jumătate de oră, față de ceea ce s-a 

petrecut în cea dinaintea ei? Şi totuşi, de fiecare dată 
când iau hotărârea să ies afară, fie corul femeilor, 
blând şi liniştitor, fie prosternarea întregii asistenţe, 
sau altceva asemănător, mă răpeşte şi mă înalță pe 
“unda mistică” a acestei liturghii, deşi nu cunosc 
semnificaţiile dogmatice ale ritualului şi nu înțeleg 
nici limba în care se oficiază. 


CUVINTE ALE LUI GOETHE 
ÎN BANAT 


La liturghie au slujit trei preoți, Preotul paroh al 
Bisericii Studenţilor, cu inconfundabila barbă 
ortodoxă şi cu o privire parcă prea gravă, un călugăr 
tânăr, al cărui semn distinctiv este un minunat surâs 








“BRATUL 
POLITIC 
AL 
ODOXIEI” 


px D= în i Sa! aa i i Ve 
= _ a ot a ALR NI > ZA x 
= 3 AS? și PY | 

. B 













ORT 


N + na a asi 

pi . 

= <a TR a e 

va dp Pav ă 
îmi 9 Ei 

AD 





_. 


4 E: = Pe 5 = 
“Cai ul Ne. 3 dini ari 
niodicului Frimeștriăl german E 
Opposition = Magazin fiir Deiitsellană + 
32 fe N(e Dubicăt sal seniurătra [NE pe 
2 + MohanniWalăner îi 
i Wartical îi rula EEE 
the Arm dex Ortodoxie! 
uri pe cititori,:diiitru: 
Emei tratate; autori 





e 





i e 


(fireşte, cu aceeaşi barbă impozantă) şi, în sfârşit, un 
preot în vârstă, fără barbă, cu o fizionomie nordică, 
care, aşa cum mi s-a spus, predică adeseori aici. 

Şi ce predici! Niciodată nu am avut sentimentul 
că pot înţelege atât de bine ce spune cineva într-o 
limbă necunoscută, aşa cum am simţit în timpul acelei 
predici. A vorbit despre cei 17 ani pe care i-a petrecut 
în temnițele comuniste şi cum, după eliberare, a 
privit, din nou, catedrala din Timişoara. Cum până la 
urmă Biserica şi credința s-au dovedit mai puternice 
decât tirania bolşevismului (o expresie care sună la fel 
în toate limbile), Şi a mai spus cine sunt cei care se fac 
vinovați de faptul că România a căzut jerfă 
comunismului, precum şi ce intenții au aceleaşi forţe 
malefice astăzi față de România. 

Părintele Brânzaş vorbeşte cu mâinile, cu ochii şi 
cu inima, De aceea îl înțeleg. După liturghie mi-a 
recitat poezii de Goethe, pe care le-a învăţat în 
închisoare de la camarazii de origine germană. Poezii 





din care, cu rațiunea, nu înţelege nici un cuvânt, dar 
le înțelege cu inima. Numai aşa se explică de ce 
astăzi, după treizeci de ani, le recită fără greşeală! 
[Părintele Brânzaş ne-a părăsit în această toamnă; a 
se vedea necrologul de la p. 11 -n.n.]. 

După terminarea liturghiei soseşte clipa 
împărtăşirii. Mi se explică învăţătura ortodoxă despre 
prefacerea pâinii şi vinului, învățătura despre 
transsubstanţiere, precum şi semnificaţia 
iconostasului, particularități care atrag atenția 
vizitatorului occidental, comparativ cu missa catolică 
(fără a mai vorbi de serviciul divin luteran)... 

Dar toate acestea pălesc față de ceea ce a urmat 
după terminarea liturghiei, când a fost oficiată o 
pomenire a morţilor. Un recviem, am spune, noi cei 
din apus, şi totuşi ceva diferit. Cei pomeniţi au murit 
cu 59 de ani în urmă şi în timp ce o parte a slujitorilor 
Bisericii îi consideră martiri, reprezentanții statului 
le aplică tratamentul specific guvernărilortotalitare, 
care elimină din viaţa publică şi chiar din istorie 
numele personalităților care contestă regimul oficial. 
Aici, în această biserică, preotul studenților a oficiat 
pentru prima dată la Timişoara un parastas pentru 
Corneliu Codreanu şi pentru cei 13 camarazi ai săi 
care au fost asasinați cu 59 de ani în urmă, deci cu 
mult înainte de instaurarea regimului comunist. 

La unsprezece ani după ce charismaticul 
“Căpitan” Corneliu Codreanu a întemeiat “Legiunea 
Arhanghelului Mihail” şi apoi brațul ei politic, 
“Partidul Totul pentru Țară”, câştigând sprijinul 
unui sfert din electorat, conducătorii Mişcării 
Legionare erau arestaţi şi ucişi “ca nişte câini turbaţi” 
(așa cum sugerase istoricul lorga, îndârjitul duşman 
al Legiunii). 

Lupta lui Codreanu se îndrepta nu numai 
împotriva comunismului, a corupției din partidele 
liberale şi a perspectivei unor eventuale cedări 
teritoriale către Rusia sovietică şi Ungaria, dar şi în 
sprijinul Bisericii Ortodoxe, care, din acest motiv. 
ar fi îndreptățită să-l considere un martir al ei. Unul 
din cuvintele de ordine ale actualilor legionari care 
au reorganizat Mişcarea aici în Banat, sună astfel: 
“Noi nu avem nostalgia anilor '20. Noi vrem să ne 
întoarcem în Evul Mediu”! Privind însă lucrurile 
realist, avem datoria să ne întrebăm ce loc poate 
ocupa o astfel de mişcare orientată împotriva 
întregului “modernism” din Europa de astăzi? O 
întrebare la care poate răspunde numai cel care a 
căutat izvoarele acestui crez, precum şi ale 
speranțelor în împlinirea lui. 

Pentru slujba de pomenire a morților sunt 
pregătite mai multe mese. pe care sunt aşezate 
ofrandele. Aranjarea lor ne-a oferit câteva momente 
libere, pe care le-am folosit pentru conversaţie. Un 
domn în vârstă, scund, s-a arătaț bucuros să 
converseze cu mine în limba germană, pe care o 
vorbeşte ireproşabil. Este Eugen Raţiu, fratele lui 
Horia Sima, cel ce i-a urmat lui Codreanu, după 
asasinarea acestuia, la conducerea Gărzii de Fier şi 
care, în 1940, împreună cu Mareşalul lon Antonescu, 
a pus bazele efemerului Stat național-legionar. 

Eugen Raţiu a participat la ridicarea pe culmi, 
dar şi la numeroasele căderi ale Mişcării Legionare. 
Din toate aceste situaţii s-a străduit să caute partea 
cea bună, în sensul că a învățat limbile țărilor unde 
a fost în închisori sau în exil. După valul de arestări 
din 1941, mulți legionari au ajuns în lagărele de 
concentrarte din Germania... A urmat apoi 
captivitatea sovietică. În cei zece ani în Siberia, D- 
| Raţiu a învăţat ruseşte şi a citit operele clasicilor 
ruşi în original (“Asta m-a ținut în viață. În Germania 
clasicii germani, în Siberia clasicii ruşi”), În cele din 
urmă a petrecut încă 10 ani în închisoarea de la Aiud. 

Fireşte, cu mine D-l| Raţiu a vorbit 
mai mult despre experiența sa din 
Germania. Un timp a fost împreună cu > 
Gunsche, ultimul aghiotant al Fuhrer- 








— "(0 Mae e 


„Pompa ut! 





CU e E ie az n uiimai n ._ i » 


a A SE sai 


| 
| 
| 





ului. Acesta i-a pus întrebarea: “Voi, legionarii 
români, sunteți totuşi nişte oameni şi nişte luptători 
atât de minunați. Cum de puteți crede în jidanul ăla 
răstignit?”. Răspunsul lui Raţiu: “Fiecare țăran, 
fiecare muncitor, fiecare intelectual din România 
crede în Hrisos, iar noi legionarii credem mai abitir 
decât toți”. 

Mişcările naţionaliste anticomuniste din anii '30 
aveau dificultăți serioase în ceea ce priveşte 
înțelegerea Mişcării Legionare, ca şi dificultatea pe 
care o au istoricii de astăzi în aceeaşi privință. 
Aceasta deoarece, în ultimă instanță, Mişcarea se 
înțelegea şi se înțelege pe sine ca nefiind altceva 
decât “Braţul politic al Bisericii” din România. Dar 
nu numai disponibilitatea pentru jertfă a 
legionarismului se hrăneşte din această concepţie, ci 
şi nădejdea sa. Când, cu multă precauţie, l-am întrebat 
pe d-l Raţiu dacă acum 20, 30, 40 de ani - când 
comunismul părea de nezdruncinat - îşi imagina că 
aici, în România, se va ajunge să se poată organiza 
comemorări ale lui Codreanu şi să se găsească tineri 
care să se entuziasmeze pentru Mişcarea Legionară, 
el mi-a răspuns cu fermitate: “Fireşte, nu m-am 
îndoit niciodată. Biruinţa finală a Legiunii nu va 
putea fi împiedicată de nimeni şi de nimic”. 

Şi într-adevăr, pare aproape o intervenţie 
miraculoasă a Arhanghelului Mihail, atât de venerat 
de legionari, că tocmai acum, când s-a ivit primejdia 
ca vechea gardă să se retragă şi, din motive biologice, 
chiar să dispară, în România s-a restabilit un climat 
de libertate relativă, suficient însă pentru a preda 
ştafeta unei noi generaţii. Pentru că în continuitatea 
istorică a Legiunii lipsesc două generații. Un legionar 
de astăzi este fie trecut de 75 de ani, fie sub 35. 

Desigur, am discutat şi cu studenții; cei mai 
mulți studiază la Teologie şi Filosofie. Te poţi 
întreţine cu ei despre Heidegger şi Nietzsche. Nivelul 
lor de gândire nu este limitat şi nu sunt nişte înapoiaţi 
cu credinţe naiv-copilăreşti. Mulţi dintre ei au găsit 


abia târziu calea spre Biserică - unii au fost înainte 
chiar simpatizanți ai mişcării “Punk”. [Mişcare de 
tineret apărută în Occident, în anul 1977, cu rădăcini 
în muzica rock, dar cu extravaganțe în ceea ce 
priveşte vestimentația. vopsitul părului, podoabe 
metalice implantate în urechi, nas şi obraz - n.n.]. 
Apropierea lor de Biserică a fost rezultatul unui act 





Codreanu pe şantierul de lucru al sediului legionar 
din strada Gutenberg (1936) 





PUNCTE CARDINALE 


5 "(ornellu Z(odreanu 
: Caranicalon 
>, Belimace Doru de 
(onstantinescu N-lao 
(aratânase lon 


Bozântan losif 
(urcă Ştefan 


Pele lon 


State Gr. loa 
Atanasiu lon 
Bogdan Gavrilă 

Vlad hadu 

- Georgenuştefan k:- 
> Trandafirlon ” 


Crucea de la Jilava cu numele celor asasinați 
în noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938 





de credinţă şi totodată o formă de răzvrătire față de 
trecut, de comunism, dar şi față de prezent, de societatea 
de consum capitalistă. O decizie în deplină concordanţă 
cu istoria “României veşnice”, în contrast cu “România 
efemeră”, aşa cum s-a exprimat unul dintre participanţii 
la discuţie. Printre cei care au venit la slujba de 
pomenire s-au găsit şi unii, puțini, din categoria 
“capetelor rase”, care nu au încă o opţiune spirituală 
clară. Participarea lor este motivată de personalitatea 
puternică a lui Codreanu şi nu de semnificaţia 
religioasă a slujbei de pomenire. 

Între timp, mesele, pe care sunt puse ofrandele 
pentru parastas, au fost aranjate. Participanţii la slujba 
de pomenire, cu lumânări în mână, se adună în jurul 
acestora. În comparaţie cu aparent interminabila 
liturghie, slujba de pomenire este destul de scurtă. 
Punctul culminant îl constituie rugăciunea pentru cei 
morţi, cu pomenirea celor 14 nume. Când se rosteşte 
de către preoți numele lui Cornelui Codreanu, pentru 
o clipă mi se taie răsuflarea. Îmi amintesc - nu ca un 
gând clar, ci ca un simțământ - de o altă vizită pe care 
am făcut-o pe vremea când comunismul părea instalat 
pe vecie. Oamenii se temeau chiar şi de simpla 
posibilitate de a fi zăriți lângă uşa unei biserici. “Şi 
totuşi ați învins”, mi-am zis atunci. Desigur, este încă 
prea devreme pentru o victorie deplină. Dar nu mai 
departe decât cu un an în urmă, înainte de victoria în 
alegeri a democraților asupra neocomuniştilor, astfel 
de adunări erau supravegheate discret, dar totuşi 
vizibil, de oamenii Securităţii. lar acum această 
libertate. Duhovnicul noului preşedinte a fost un 
legionar [autorul se referă la regretatul părinte 
Constantin Voicescu - n.n.]. Nimeni nu poate spune 
că nu sunt posibile evoluţii pozitive. 


“PREZENŢA REALĂ A CELOR 
MORŢI” 


Deodată câţiva bărbaţi ridică masa cu otrande şi 
ceilalți participanţi se apropie să o atingă. Cei care nu 
mai găsesc loc în jurul mesei ating umărul celor de 
lângă ea, Se formează astfel un lanţ uman care ajunge 
până la cer, căci masa este preluată de îngeri care 
oferă olrandele celor decedați, O masă comună cu cei 
morţi, ei hrănindu-se cu semnificația imaterială a 
ofrandelor ce le-au fost aduse. Atât de mult mediatizata 


A 


mistică legionară a morții îşi păseste expresia în 


Noiembrie 98 NR. 11/95 PAG. 5 





această masă comună cu cei răposaţi. 

Într-o discuţie cu Julius Evola, Corneliu Codreanu 
i-a descris astfel semnificația ecumenică-a vieții în 
comun. “Ecumenismul are la bază concepția unei 
societăți unitare, un organism viu, o existență nu 
numai a poporului nostru în viaţă, ci şi a morților lui, 
în comuniune cu Dumnezeu. Dezvoltarea acestei 
concepţii sub forma unei trăiri efective constituie 
centrul Mişcării noastre. Politică, partid, cultură, 
ş.a.m.d. sunt pentru noi doar urmări şi consecinţe. 
Vom reînsufleţi această realitate centrală şi pe această 
cale vom reînnoi omul român, pentru a fi capabil să 
acționeze în vederea edificării Națiunii şi Statului. 
Pentru noi este ceva deosebit de important faptul 
prezenţei morţilor; pentru națiunea ecumenică, nu 
este o abstracţie, ci o realitate”. 

Ar trebui să recitim de două ori aceste afirmaţii. 
Politică şi partid sunt doar realități “deduse”. Deduse 
din realitatea centrală a ecumenismului, conviețuirea 
dintre morţi şi vii. Conştiinţa tradiţiei, venerarea 
strămoşilor, continuitatea istorică nu sunt doar 
postulate teoretice, ci, la această masă comună cu 
morţii, devin realități concrete, palpabile. 

După acest punct culminant, constând din oferirea 
de ofrande cerului, parastasul se apropie repede de 
sfârşit. Participanţii gustă ceva din ofrande, uneori 
beau şi un pahar cu vin. Cea mai mare parte este însă 
dăruită săracilor care aşteaptă afară. O dovadă că 
poziția socială a Mişcării Legionare are rădăcini 
adânci în credinţa ortodoxă. 

O parte din ofrande este păstrată, deoarece un 
grup mai restrâns de participanţi merge la cimitirul 
unde, în urmă cu câtva timp, a fost înmormântat un 
camarad care a avut un rol important în procesul de 
reînviere a Mişcării Legionare pe aceste meleaguri. 
Se rosteşte o scurtă rugăciune şi apoi se intonează 
mişcătorul cântec închinat legionarilor căzuţi: 


“Plânge printre ramuri luna...” 
XX 


Se pare că autorul articolului reprodus mai sus a 


fost atât de puternic impresionat de imnul închinat 


legionarilor căzuţi, încât l-a transpus, în întregime, în 
versuri, în limba germană. Un semn de aleasă prețuire 
a jertfelor legionare din partea unui străin, într-un 
ceas în care mulți, prea mulți români nu ştiu despre 
Mişcarea Legionară decât că “legionarii l-au omorât 
pe lorga”... 









ee as af 


Cadavrul C dpitanului după deshumare : 
(noiembrie 1940) 




















Mi 


PAG. 6 NR. 11/95 Noiembrie '98 


PUNCTE CARDINALE 


1898 —- CENTENAR JULIUS EVOLA - 1998 





AUTOAPĂRAREA 
LUI JULIUS EVOLA 
(1951) 


- urmare din numărul trecut - 


Cât despre fascismul istoric, dacă am susținut 
câteva aspecte ale sale susceptibile de a se motiva în 
ordinea de idei la care m-am referit, am combătut, pe 
de altă parte, acele idei marcate, mai mult sau mai 
puțin, de climatul politic materialist al vremurilor din 
urmă, fapt pentru care critici privitoare la ceea ce azi se 
consideră în mod vulgar drept fascism sunt frecvente 
în aceleaşi scrieri ale mele supuse incriminării. Mă voi 
limita doar la câteva puncte esențiale: 

1. Mădelimitez de totalitarism, opunându-i idealul 
unui Stat organic bine diferențiat „Şi considerând 
«ierarhismul fascisb» ca pe o deviere. În Orientări (pp. 
14-15), se poate citi că totalitarismul a reprezentat o 
direcţie discutabilă şi abolirea exigenţei unei unități 
politice virile şi organice: «Ierarhia nu este ierarhism 
— acesta din urmă reprezentând un rău care caută astăzi 
să se insinueze din nou, în ton minor — iar concepția 
organică nu are nimic de-a face cu scleroza statolatrică 
şi cu vreo centralizare nivelatoare». Încă mai pe larg şi 
mai energic am luat poziție contra totalitarismului într- 
un articol, pe care-l prezint Curţii, intitulat «Stat 
organic şi totalitarism», publicat în Lorta Politica, 
organul oficial al M.S.I. Aceeaşi teză, transpusă în 
planul culturii, am apărat-o în textul incriminat din 
Imperium (Nr. 2), unde, criticând ideile scriitorului 
Steding ”, recunosc împreună cu el că răul de care 
suferă cultura modernă este particularismul ei, datorat 
paraliziei unei idei centrale directoare, dar mă opun 
soluției totalitare, în care nurezidă un principiu spiritual, 
proeminent şi transcendent, ci doar brutala voință 
politică de a supune şi unifica în mod tiranic cultura, 
cazul-limită oferindu-ni-l sovietismul. 

2. O concepţie tipic fascistă a fost așa-zisul «Stat 
etic» al lui Gentile. Eu am pentru ea cuvinte foarte dure 
(Orientări, p. 24). 

3. Sunt destui cărora le place să califice fascismul 
drept «o smintită tiranie». În vremea unei astfel de 
«tiranii», n-am ajuns niciodată să fiu pus într-o situație 
precum cea de față. Oricum ar sta lucrurile, cuvântul de 
ordine, pe care-l împrumut din Tacit, rămâne acesta: 
«Suprema nobleţe a conducătorilor nu este aceea de a 
fi stăpâni de sclavi, ci aceea de a iubi libertatea chiar şi 
în cei ce li se supun» (p. 15). 

4. În ce priveşte problema suveranității, eu refuz 
orice soluţie demagogic-dictatorială... Adevărata 
autoritate — o spun la p. 17 — nu poate fi aceea a unui 
«tribun sau lider popular, deținător al unei simple 
puteri individuale şi informe, lipsit de orice investitură 
superioară, dar sprijinindu-se în schimb pe prestigiul 
precar exercitat asupra iraționalelor forțe ale massei». 
În așa-zisul «bonapartism» eu nu văd decât «una dintre 
ipostazele tenebroase ale spenglerienei decadenţe a 
Occidentului» şi amintesc spusele lui Carlyle despre 
«lumea slugilor care se vrea guvernată de un pseudo- 
erou» (p. 17). 

5, Am atacat în repetate rânduri teoria «socializării» 
care, precum se știe, a fost una dintre lozincile 
fascismului de tip Sal, la care nu am aderat ca doctrină 
(punctele de la Verona), ci aprobând atitudinea celor 
ce au luptat în Nord pentru un principiu de onoare şi 
fidelitate, În socializare eu văd un marxism travestit, o 


” Christoph Steding, autorul cărții Das Reich und die 
Krankheit der europăischen Kultur, Hamburg, 1938 [n, 
Red ]. 


| lui Julius Evola (1898-1974), cunoscut filosof al 
“culturii ŞI cercetător al doctrinelor tradiționale 








„UN OM ÎN MIJLOCUL RUINELOR... 


Anul: acesta ca centenarul naşterii. 


(comparat adeseori cu Ren& Gunon mai ales 
“pentru a sa Rivolta contro il. mondo moderno. 
(1934), pandant al celebrei La crise du monde 
"moderne (1931) = sau cu principalii discipoli ai 
acestuia), dar şi teoretician fidel al dreptei 
europene (depăşind limitele ideologice ale 
fascismului. mussolinian Şi apropiindu-se, în 
multe privințe, de doctrina spiritualistă a 
legionarismului românesci închegatăi în scrierile 
lui Corneliu Codreanu), 

- Reamintim că Evolaa cunoscut îndeaproape 
«tragedia legionară» şi pe Codreanu însuşi, pe 
care-l evocă admirativ î în multe dintre scrierile 
sale. Întâlnirea cu «Căpitanul», de la Bucureşti, 
din martie 1938, a constituit pentru savantul 
italian o adevărată. revelație (a se vedea, în 
româneşte, recentul volum Vazionalism şi asceză. 
Reflecţii asupra. fenomenului legionar, Ed. 
FRONDE, Alba lulia-Paris, 1998, precedat de 
un excelent studiu introductiv pact OJA Şi 
România —al d-lui Claudio Mutti). . 

„“Evola a fost urmărit, ca şi alți iluștri 
iitelce dial de dreapta, de inchizitorii ideologiei 
aistângii postbelice, iar în 1951 i s-a intentat un 
proces penibil, sub dubla acuzație căar fiuneltit 
„pentru . refacerea partidului fascist şi că ar fi 
exaltatî în mod public idei proprii fascismului. 
Avocatul său. a fost Francesco Carnelutti, jurist 
de prestigiu internațional; deosebit de riguroasă. 
şides semnificativă Si nano încă autoapărarea sa 
(a se vedea J ulius Evola, Autodi ifesa, Quaderni 
“di testi. evoliani - — No. 2, Fondazione «Julius 
Evola», Rom a), oferită acum pentru, prima oară 
în traducere românească (primele două. părți: 
au fost publicate. în numerele noastre din 
septembrie şi octombrie), Deşi s-a cerut oficial o” 
pedeapsă cu opt luni de închisoare, tribunalul a 
sfârşit iul a-l absolvi shui (20 noiembrie 
1951), SA 3 

 Autopărarea lui Evola aminteşte de alte 
autoapărări de acelaşi gen din primii ani de 
după război, cum au fost şi la! noi, de pildă, cele 
alelui Radu Gyr sau Mircea Vulcănescu (cărora 
însă condiţiile social-politice le-au fost fatale), 
răspunzând. unor capete de acuzare destul de 
asemănătoare, ceea ce vădeşte, o dată. în plus, 
unitatea. ideologică a stângismului vindicativ, 
"dincolo de regimuri și meridiane... (RC) 





































































tendință demagogică. Despre aceasta, a se vedea 
Orientări, pp. 12-14, şi mai mult de o treime din 
articolul incriminat «Două intransigenţe» (Imperium, 
Nr. 4). Într-adevăr, acțiunea efectivă pe care voiam 
s-o exercit asupratinerilor din gruparea de la Imperium 
şi asupra altor curente tinereşti era în sensul unei 
opoziții la tendinţele materialiste şi de stânga existente 
în M.S. 

6. Apărarea ideii corporative nu ar trebui să 
constituie un delict, având în vedere că aceasta poate 
fi întâlnită chiar în partide astăzi legale, ca de exemplu 
P.N.M. şi M.S.L., pe lângă unele curente ale 
catolicismului politic. În orice caz, eu supun criticii 
anumite aspecte, considerând că numitul corporatism 
fascista reprezentato simplă suprastructură birocratică, 
ce menținea dualismul claselor; i-am opus o 
reconstrucție a economiei organică şi potrivnică 
«clasismului», în chiar interiorul întreprinderii (pp. 
113-114). 

În încheiere, o scurtă precizare despre. tezele 
cuprinse în articolele din Imperium -— Nr. 1 şi La Sfida. 
În cel dintâi se aminteşte pur şi simplu care era, în 
romanitatea originară, înțelesul cuvântului imperium: 
cum el era sinonim cu auctoritas şi îşi avea puterea 
derivată de sus, din forțele divine. Afirm apoi că criza 
lumii politice moderne reflectă tocmai criza unor 
astfel de principii sau puteri, ca şi a valorilor eroice 
legate de acestea. 

Articolul din La Sfida, semnat cu pseudonimul 
«Arthos», reluat în Orientări (pp. 9-10), se întemeiază 
pe principiul lui Metternich: «Cu subversiunea nu se 
cade la învoială». Pornesc de la o scriere al lui Engels, 
care afirmă că revoluţia liberală nu face decât să o 
pregătească pe cea comunistă şi să lucreze pentru ea. 
Afirm, de asemenea, că aşa cum comuniştii îşi 
întemeiază pe această concepţie radicalismul lor 
subversiv, tot de la ea trebuie pomit şi acolo unde se 
tinde să se activeze în sens opus, adică în cel 
contrarevoluționar, al unei adevărate reconstrucții, 
fără nici un fel de concesii făcute subversiunii. Nici 
într-un text, nici în celălalt nu se întâlnesc referințe la 
fascism sau la reprezentanții acestuia. Asta-i tot. 

Demonstrând, prin urmare, că, în scrierile 
incriminate-— ba chiar limitându-se la acestea, fără nici 
o referință, aşa cum ar fi i impus onestitatea ştiinţifică, 
la cărțile mele —eu sunt contra totalitarismului, contra 
dictaturii demagogice, contra «Statului etic», contra 
oricărei forme de autoritate desacralizată, contra «unei 
simple puteri individuale şi informe», contra 
despotismului (cuvintele lui Tacit), contra socializării, 
inclusiv contra unui anume corporativism, întreb: ce 
mai rămâne şi unde se mai poate întrezări vreo clipă 
delictul de «apologie»? 

În fapt, ideile centrale apărate de mine, cum am 
spus deja, pot apărea în fascism, dar nu sunt «proprii» 
fascismului, cum vrea articolul 7. Ceea ce rămâne, 
intră esențial în domeniul eticii şi al concepției despre 
viață, iar, sub aspect politic, se rezolvă într-o atitudine 
de intransigență tradițională, sau, dacă vreți, 
«reacționară», într-o consecutivă luare de poziţie 
împotriva subversiunii, individualismului, colec- 
tivismului, demagogiei, în orice formă s-ar înfățişa ea, 
împotriva lumii politicaştrilor şi a celor lipsiți de 
caracter, 

Astfel, ceea ce Curtea, pornind de la cazul meu, se 
vede chemată să decidă, este dacă climatul Italiei 
actuale este de aşa natură încât cineva, declarând că 
vrea să se menţină în afara oricărei activități de partid 

sau organizatorice şi defi inindu-şi poziţiile doar ca 
scriitor, trebuie să se aştepte să fie târât în fața unui 
tribunal, sub acuzaţia de «delict ideologic»... 


(Aici se încheie autoapărarea lui Julius Evola ) 


PUNCTE CARDINALE 


Noiembrie '98 NR. 11/95 PAG. 7 





“NOL NU AM FOST VICTIME, CI LUPTĂTORI” 


"Suntem singura țară din sud-estul E uropei care 
am avul 0 rezistență armată anticomunistă, ce a 
durat 10 ani.” 

Sunt cuvintele Preşedintelui României. rostite în 
plenul Congresului American. Cine a auzit sau a citit 
această afirmaţie e îndreptăţit să creadă că această 
pagină de istorie se bucură de aprecierea societății 
româneşti. 

„Nu voi face aici o istorie a rezistenţei 
anticomuniste. Spun doar atât: că Fundaţia “Luptătorii 
din Rezistenţa Armată Anticomunistă” a inventariat 
circa 100 de.grupuri înarmate şi vreo 20 de grupuri de 
paraşutați cu sprijinul puterilor apusene. Şi inventarul 
nu e complet. Când spun “grup”, înseamnă un număr 
de luptători morţi în luptă, alții ucişi la Securitate, 
alții condamnaţi la moarte şi executaţi, o mulțime 
condamnați la închisoare, familii alungate din vatra 
părintească, copii marginalizați. 

Să luăm pe rând sectoarele vieţii româneşti, care 
ar fi trebuit să se ocupe de această problemă: 

1) Asociaţia Foştilor Deținuți Politici. 

Vă rog, citiți Statutul din 1990, cu adăugirile 
ulterioare. În nici un paragraf nu se aminteşte în 
vreun fel de rezistența armată. Dar oare mai era 
nevoie, de vreme ce asociația cuprinde pe cei ce au 
făcut închisoare, canal? Da, pentru că nu toți cei 
implicaţi în rezistență au făcut închisoare. În cazul 
grupului nostru făgărăşan, sunt zeci, dacă nu sute de 
oameni care au rămas nearestați, necunoscuţi. de 
securişti. lată o fată, pe atunci de 18 ani, Anica Iftim, 
care ne-a sprijinit ani de-a rândul. Dacă s-ar fi aflat, 
ar fi costat-o viaţa, cum s-a întâmplat în alte cazuri. 
Ea ştia la ce risc se expune şi totuşi şi l-a asumat. N- 
a cerut şi nu va cere vreo recompensă, nici materială, 
nici morală. Dar mă gândesc eu: nu era cazul ca 
măcar numele să-i fie amintit într-un rând, într-o 
pagină a istoriei patriei? Acelaşi lucru se poate spune 
despre soțiile, părinţii, fraţii şi copiii celor ce au 
luptat şi au murit. 

lată cazul a două văduve de luptători din grupul 
nostru. Au divorţat încă pe timpul când soţii lor se 
aflau la munte, la îndemnul lor, dar nu s-au recăsătorit. 
După statutele AFDPR-ului şi Decretul 118, ele nu 
pot avea calitatea de văduve de deţinut politic. 
Problema rămâne şi în cazul soțiilor care s-au 
recăsătorit, după moartea soților lor. Le-au crescut 
copiii luptătorilor. Nu-i nevoie de o recunoştinţă cât 

de târzie pentru devotamentul şi implicarea lor de 
atunci? 

Nici în Ordonanţa din 10 iulie 1997 nu există. 
Sunt considerate persecutate din motive politice 
următoarele categorii de persoane: 

- cei ce au făcut detenţie; 

- cei deportați în străinătate şi prizonierat; 
- cei internaţi abuziv în spitale psihiatrice; 
- cei cu domiciliu obligatoriu. 

Despre luptătorii din rezistență, nici măcar nu se 
aminteşte! 

Cât se poate greşi o astfel de lege se poate vedea 
din următorul caz: lon Ilioi, elev de liceu, după şase 
ani şi jumătate de luptă în munți, cade rănit grav în 
mâinile Securităţii. Scapă de execuţie printr-o minune 
şi face şase ani şi jumătate detenție. Anii de detenţie 
sunt luaţi în considerare, dar cei din munți sunt pe 
nicăieri! 

Personal, deşi am la activ condamnări de zeci de 
ani închisoare şi două condamnări la moarte, mă aflu, 
după statute, ilegal în AFDPR, obținând calitatea în 
urma unei uimitoare acțiuni de constatare în justiție. 

De altfel, cred, AFDPR-ul a început cu stângul 
când a acceptat postura de victimă a regimului 
comunist. Noi nu am fost victime, ci luptători. Dacă 
reprezentăm ceva, e pentru ce am făcut împotriva 
regimului comunist, şi nu pentru că am suferit, 

Cu sprijinul puterii, s-a creat imaginea “bunului 
deținut politic”, Mai întâi el nu trebuia să fi făcut 
nimic. Ba, dacă era şi de stânga, era o notă bună în 
plus. Cu toate acestea, a fost arestat, chinuit și 


IA CE PESE A 
î A i) PSI 





condamnat la mulți ani de închisoare. Fie că el moare 
acolo, fie că iese, el îi iartă pe toți câţi i-au făcut rău, se 
retrage şi stă cuminte în băncuța lui... 

Pentru toate cele de mai sus, noi, puținii 
Supraviețuitori ai Rezistenței Armate, am înființat 
Fundaţia Luptătorilor din Rezistenţa Armată 
Anticomunistă, cu scopul de a face cunoscută țării 
această pagină din Istoria României. 

2) Cum ne privesc istoricii. 

Personal, nu cunosc vreun studiu istoric care să se 
ocupe de aceste evenimente. Revistele istorice nu scriu 
aşa ceva, parcă nici n-ar fi existat! 

În Istoria Românilor, manual pentru clasa a XII-a 
de Mihai Manea şi Bogdan Teodorescu, problema este 
condensată în trei rânduri: “Au fost lichidate cu 
brutalitate încercările de rezistență armată din zona 
munților Bucegi, Făgăraş. S-a manifestat, deşi firav, o 
rezistență militară la instaurarea regimului comunist. 
Au acționat astfel grupuri înarmate, ca de exemplu în 
Banat - Tănase, lonescu, Blănaru, Spiru, în Oltenia - 
Dumitriu, în Argeş - Traian, Marinescu, în Făgăraş - 
Gen. Arsenescu şi frații Arnăuţoi.” Atât. Deci nume 
fictive, necunoscute: Tănase, lonescu, Dimitriu... din 
Spiru Blănaru face doi: Spiru şi Blănaru. iar colonelul 
Arsenescu devine General Arsenescu! Nu s-a ostenit 
nici măcar să le treacă numele de botez. Scăpare din 
vedere? Nici vorbă. E vorba de batjocură curată! 

Să ne mângâiem că nici altă rezistență nu a fost 
tratată mai cu respect? lată: “Între 1947-1952, au fost 
înscenate numeroase procese politice, ca acela al 
Partidului Naţional țărănesc, luliu Maniu şi lon 
Mihalache, care s-au soldat cu pedepse grele la 
închisoare sau lagăre de muncă, unde au pierit mulţi 
adversari ai comuniştilor.” Din astfel de manual învață 
încă elevii din clasaa XII-a! Să ne mirăm că participanții 
la Olimpiada de istorie din 1998 erau preocupaţi de 
probleme ca: deosebirile dintre marxismul clasic al lui 
Marx şi cel al lui Lenin, Kautzchi, Trotzki sau Stalin, 
că o tânără cercetătoare îşi ia ca obiect de studiu 


” Di - 


lon Gavrilă-Ogoranu la sfințirea Crucii comemorativ 
de la Mânăstirea Sâmbăta (1996) 





Marea Adunare Naţională din 1948”, ajungând la 
concluzia că ea a fost foarte justă? 
3) Cum suntem priviți de mass-media. 

Pentru Televiziunea Română, în afara 
“Memorialului Durerii”, şi el marginalizat şi sabotat, 
noi nu existăm. O singură televiziune particulară, 
Tele7 ABC, ne-a chemat odată într-o emisiune, pentru 
a răspunde unor ofiţeri de Securitate, care au defăimat 
rezistența. Serialul s-a desființat, iar moderatorul a 
fost îndepărtat! 

Pentru ziarele mari, lupta noastră nu este o 
preocupare. În decembrie trecut, Fundaţia noastră a 
avut adunarea pe țară la Muzeul Ţăranului Român. 
Am invitat toate posturile de televiziune, de stat şi 
particulare. Nu a venit nici unul! Am invitat toate 
ziarele centrale. Un singur ziar a pierdut o informare 
printre ştiri din pieţele Bucureştiului! Altul l-a sfădit 
pe Preşedintele țării ce a fost prezent la adunarea 
noastră şi alt ziarist se întreba retoric: “Oare pentru 
democraţie au luptat cei din munţi?”, ca şi cum atunci 
când erau ucişi oameni şi expuşi la marginea drumului, 
când un întreg popor era batjocorit şi terorizat, când 
nu mai erai sigur pe viaţa ta, când nu ştiam dacă vom 
mai avea țară, noi, între două lupte, ne preocupam de 
cum vom face privatizare după victorie, după metoda 
MEBO sau prin vânzare pentru un dolar! Şi totuşi 
pentru democraţie am luptat. Nici prin cel mai ascuns 
gând nu ne-a trecut că, atunci când comunismul va 
pieri, nu ne vom întoarce la situația țării când a fost 
alungat Regele, la Constituţia de atunci. 

Dar poate au apărut cărți, care să vorbească 
despre rezistență. Au apărut câteva volume de 
memorii, tipărite în tiraje mici, din lipsa banilor. Şi 
aici un amănunt trist. Deşi Fundaţia noastră a apelat 
la sponsori, până în prezent cifra înscrisă în acest cont 
este tot 0 lei. Cărțile noastre nu au ajuns în librării ai 
căror proprietari sunt foştii beneficiari ai regimului 
comunist. 

O altă piedică mare e încă zăvorârea pentru noi a 
arhivelor Securității, unde se află cele mai multe 
izvoare istorice. Nu avem încă o lege de scoatere la 
lumină a dosarelor de Securitate, pentru că cei în 
drept să o facă nu vor să o avem. Noi, foştii luptători, 
cerem scoaterea la lumină a tuturor arhivelor 
Securităţii, iar nu numai a “dosărelelor personale”, 
ale celor care nu au fost membri de partid! Trebuie 
ştiut cine dădea ordinele de arestare a miilor de 
oameni, de ucidere în masă, ca bunăoară a celor luaţi 
din închisori în trenurile morţii. Vrem să aflăm din 
arhiva Securității care au fost expedițiile făcute în 
munți pentru distrugerea noastră, unitățile armate 
securiste, Pentru a aprecia amploarea rezistenţei 
anticomuniste, trebuie cunoscute forțele care au activat 
pentru distrugerea ei. 

4) Cum suntem priviţi de Armată, 

Noi, luptătorii, ne-am considerat totdeauna că 
suntem adevărata armată română şi nu cea silită să 
cânte pe străzi: “O, Moscovă, patria mea!”. Aşa ne şi 
iscăleam: Armata Naţională Română. Era de aşteptat 
ca, imediat după Revoluţie, cei ce au luptat în 
rezistenţă, între care mulți ofițeri, să fie reintegrați în 
Corpul Armatei Române, fiecare după meritele lui, să 
li se recunoască gradul, decoraţiile şi statutul avut. 
Lucrul nu s-a făcut. lată un caz. Cele două văduve 
amintite, ai căror soți au fost condamnaţi la moarte şi 
executați, au cerut să fie socotite văduve de veterani 
de război, deoarece soții lor luptaseră pe front şi 
fuseseră răniți şi decorați. Li s-a răspuns că lucrul nu 
este posibil, deoarece soții lorau fost scoşi din evidența 
militară, în baza condamnărilor avute! 

5) Din punct de vedere juridic, noi, luptătorii, ne 
aflăm în aceeaşi situație ca în regimul comunist. 
Condamnările date de instanțele juridice de atunci 
sunt toate trecute în cazierul nostru. lată cazierul 
meu. Pe lângă condamnările la închisoare, în 
condamnare la moarte este trecut calificativul: 


“alcătuire de bandă teroristă”! 
(continuare în pag. 10) 











PAG. 8 NR. 11/95 Noiembrie '98 















PER dai APORT 
11. ALTE RANDUIELI 
. (i s n ă i p ! : zi 
a y 
Ta ERE 20 tie Daca Ta 3 pl DE za cea [e DIE oi 





Partea din Cartea Ieşirii cuprinsă între 20, 22- 
21, 33 este aşa -numitul Cod al! Alianţei, cel mai 
vechi cod ebraic, prezentând unele asemănări cu 
Codul lui Hamurabi şi cu cel hitit. 

Este oprită din nou confecționarea de idoli 
(20, 23); sunt date indicații despre jertfelnic (20, 
24-25), oficiantului fiindu-i interzisă suirea pe 
treptele jertfelnicului, pentru a nu-şi descoperi 
goliciunea (20, 26). “Sacrificatorul purta, 
probabil, un simplu şorț, după moda egipteană, 
de aceea pericolul posturii indecente”!. 

Dumnezeu cere ca robul evreu să fie eliberat 
în al şaptelea an (21, 2), aceasta semnificând, 
pentru noi, timpul venirii Mântuitorului şi 
eliberarea din robia păcatului. Robul va pleca cu 
toată familia sa, fără a-și putea lua copiii ce i-ar 
fi avut cu o femeie dată de stăpân (21, 3-4); dar 
robul putea alege şi să rămână în casa stăpânului 
său (21, 5-6), caz în care, înaintea judecătorilor,i 
se găurea urechea cu o sulă: “Cel ce s-a supus 
acestei lumi nu se vinde numai stăpânului, ci 
chiar slăbiciunii sale. (...) Nu se vinde numai 
soției, ci devine rob al propriei sale alegeri cel ce- 
şi ia asupră-şi grija casei şi nu pe cea veşnică. 
Acestuia, așadar, stăpânul său îi găureşte urechea 
în pragul uşii, ca să-i amintească de cuvântul său, 
prin care a ales robia”?. Sunt limitate abuzurile 
asupra fiicelor vândute de părinţi ca roabe (21, 7- 
11); e hotărâtă pedeapsa pentru ucidere (21, 12) 
şi locurile de scăpare pentru cei ce au ucis 
involuntar (21, 13): “Într-o societate în care 
legalitatea statală nu înlocuise încă răzbunarea 
individuală, ucigașul involuntar trebuia ocrotit 
împotriva rudelor și prietenilor victimei. Ca şi la 
alte popoare antice, locul azilului era un 
sanctuar”?, Se prevăd pedepsele pentru furt, 
necinstirea părinţilor, rănirea aproapelui, rănirea 
sau uciderea robilor (21, 14-21). 

“De se vor bate doi oameni şi vor lovi o femeie 
însărcinată şi aceasta va lepăda copilul său fără 
altă vătămare, să se supună cel vinovat la 
despăgubirea ce o va cere bărbatul acelei femei şi 
el va trebui să plătească potrivit cu hotărârea 

judecătorilor” (leş. 21, 22). Dacă vom provoca 
avortarea cuiva, adică îlvom împiedica să ajungă 
la chipul lui Hristos prin cunoaşterea dreptei 
credințe, vom plăti prețul hotărât de Tatăl său! 

“Iar de vafi şi altă vătămare, atunci să plătească 
suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru 
dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, 
arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie 

pentru vânătaie” (Ieş. 21,23-25). “Legea talionului 
(Jus talionis) se regăseşte şi în Codul lui Hamurabi 
și legile asiriene. Ea are mai mult un caracter 
social decât individual; impunându-se o pedeapsă 
similară pagubei provocate, se urmăreşte 
limitarea exceselor vendetei. De fapt, aplicarea 
acestei legi pare să-și fi pierdut foarte devreme 
brutalitatea primitivă, în interiorul poporului 
israelit fiind accentuată iertarea, accentuată mai 
târziu de Hristos”. Origen afirmă chiar că 
asemenea locuri nu sunt numite Lege, ci decizii 
sau legiuiri, căci Legea Domnului este fără prihană 





|. EX,p.221. 

2, Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, VII, 14, 
3. EX, p. 222. 

4. Ibid, 





PUNCTE CARDINALE 


Zsa 
7 


(Ps. 18, 8). Dacă până aici am văzut mai mult 
încercări de a scuza legea talionului, Sfântul loan 
Gură de Aur pune accentul în mod potrivit: “o 
astfel de poruncă este cea mai mare dovadă a 
iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Dumnezeu n-a 
pus această lege ca să ne scoatem ochii, ci ca să ne 
ferim de a face aşa ceva altora, de frică să nu păţim 
şi noi la fel”. 

“Dacă un bou va împunge de moarte bărbat sau 
femeie, boul să fie ucis cu pietre şi carnea lui să nu 
se mănânce, iar stăpânul boului să fie nevinovat. lar 
dacă boul a fost împungător cu o zi sau cu două sau 
cu trei înainte, şi stăpânul lui, fiind vestit despre 
aceasta, nu l-a închis şi boul a ucis bărbat sau 
femeie, boul să fie ucis cu pietre şi stăpânul lui să fie 
dat morţii. Dacă însă i se va pune stăpânului preț de 
răscumpărare, pentru Sufletul său, ce va fi pus 
asupra lui aceea va şi plăti. Tot după această lege să 
se urmeze, de va împunge boul băiat sau fată. Iar de 
va împunge boul rob sau roabă, să se plătească 
stăpânului acestora treizeci de sicli de argint, iar 
boul să fie ucis cu pietre” (eş. 21, 28-32). “Pentru 
că legea e umbră, închipuieşte prin fiu şi fiică 
neamul liber al sfinţilor, iar prin rob şi roabă, pe 
cel încă rob şi supus păcatului. Și nu este acelaşi 
lucru a săvârși un rău împotriva sfinților sau a 
păcătoşilor. De aceca nu se pedepsesc amândouă 
acestea la fel”. Prin faptul că Legea permitea celui 
vinovat să plătească preț de răscumpărare, e 
preînchipuită Taina Spovedanici. 

“De va săpa cineva o fântână sau va descoperi 
0 fântână şi nu o va acoperi şi va cădea în ea un bou 
sau un asin, Stăpânul fântânii trebuie să plătească 
argint stăpânului lor, iar boul sau asinul să fie al 
lui” (eş. 21, 33-34). După Clement Alexandrinul;, 
vom plăti în fața stăpânului pentru cel ce s-ar 
pierde în groapa deschisă de noi. Putem săpa gropi 
fie prin erezii, fie dezvăluind lucruri tainice acelora 
ce sunt încă la măsura dobitocească. 

Urmează pedepse pentru furt sau pentru 
pagubele pricinuite cuiva, în diverse moduri (22, 
1-15). Sunt date sfaturi de finețe, precum: să nu te 
încrezi în orice zvon; să nu te alături majorității 
atunci când astfel săvârşești o nedreptate; să nu 
nedreptăţeşti pe sărac (23, 1-3). 


5, Cf. Omilii la Cartea Ieşirii, X, 4, 

6. Omilii la Matei, XVI, 6. 

7. Sf, Chiril al Alexandriei, /nchinare... (p. 260). 
8, Cf, Stromate, V, 54, 4. 





“De vei întâlni boul duşmanului tău sau asinul 
lui rătăcit, să-l întorci şi să i-l duci! De vei vedea 
asinul vrăjmaşului tău căzut sub povară, să nu-l 
treci cu vederea, ci să-l ridici împreună cu el” (leş. 
23, 4-5). “Iudeilor, legea le poruncea să nu treacă 
nici pe lângă vita unui duşman căzută jos, iar tu 
vezi adeseori pe fratele tău rănit de diavol și 
căzut jos, nu la pământ, ci în prăpastia păcatului, 
şi nu cauţi să-l scoţi cu sfatul, nici nu-l îndemni și 
nici nu te străduieşti să maiiei şi pe alții în ajutor, 
dacă e cu putință, ca să poți slobozi mădularul 
tău din gâtlejul fiarei””. “Domnul ne-a învățat, 
demult de tot, să nu ne bucurăm de nenorocirile 
duşmanilor noştri pentru ca, deprinşi cu aceste 
fapte, să ne înveţe să ne rugăm pentru dușmani 
(Le. 6, 28)”. “Dacă trebuie să ridici vita de 
povară a duşmanilor tăi, apoi cu atât mai mult 
trebuie să ridici sufletele prictenilor tăi, mai ales 
când căderea este mai grozavă. Că ei, neputând 
purta povara mâniei, nu cad într-o groapă, ci în 
focul gheenei. Tu, însă, vezi pe fratele tău căzut 
jos, iar pe diavol, alături de el, aţâţând focul, şi 
treci mai departe fără inimă, fără milă! E 
primejdios lucru să faci asta şi cu un animal”!!. 

Din nou se vorbeşte despre datoriile față de 
săraci şi străini (23, 6-9), ca şi despre anul sabatic 
(23, 10-11). 

“În şase zile să-ți faci treburile tale, iar în ziua 
a şaptea să te odihneşti, ca să se odihnească şi boul 
fău, şi asinul tău, şi ca să răsufle fiul roabei tale şi 

străinul care e cu tine” (leş. 23, 12). “Legea a 
rânduit Sâmbăta ca să se odihnească boul tău de 
jug şi Sluga ta. Amândoi aceștia arată prin 
ghicituri trupul. Căci trupul este vita de jug a 
minții lucrătoare, fiind nevoit să poarte de silă 
povara virtuților prin fapte. Tot el este şi sluga 
minții contemplative, întrucât slujeşte în chip 
rațional poruncilor minţii care a ajuns la 
cunoştinţă, ca unul ce s-a pătruns și el de rațiune 
prin contemplațiile minţii. Sâmbăta este sfârşitul 
amândorura, hărăzind fiecăruia odihna cuvenită 
de bunurile cărora le slujesc prin făptuire şi 
contemplație”?. 

Sunt fixate apoi marile sărbători israelite: 
Sărbătoarea Azimilor, Paştele şi Sărbătoarea 
Secerişului. 

“Să nu fierbi iedul în laptele mamei lui” (Ieş. 
23, 19b). “Legea vrea să-l învețe pe om bunătatea 
începând de jos, de la animalele necuvân- 
tătoare”!*. Prevederea urmărea să pună stavilă 
cruzimii, “cu alte cuvinte, să nu ajungă hrana 
unui animal viu condimentul unui animal ucis şi 
nici cauza vieții să ajungă ajutor pentru 
consumarea cărnii”. Ulterior, rabinii au extins 
prevederea de mai sus, interzicând orice amestec 
de carne cu produse lactate. Până azi, evreii 
credincioşi folosesc vase speciale pentru cele două 
tipuri de alimente, evitând astfel orice confuzie 
accidentală. 

In încheierea capitolului 23 (20-33), 
Dumnezeu făgăduieşte binefaceri în cazul în care 
Israel li va urma Lui, dar anunță şi pedepsele ce 
Vor veni in caz contrar. 


(Va urma) 
Eugenia GHIMICI 
loan USCA 


e c-ai Ei 
9, Sf. loan Gură de Aur, Omilii la Facere, XLIII, 4. 
10. Clement Alexandrinul, Stromate, 11, 90. 1. 

11, St. loan Gură de Aur, Omilii la Matei, XV, 10. 
i Sf. Maxim Mărturisitorul, Caietele gnostice, 164 (F 


13, Clement Alexandrinul, Stromate, Il, 92, |. 
14, Ibid,, 1,94, 2. A 








E e o 


| 
| 
| 
| 
| 
| 





ântuitorul a venit în lume la 

plinirea vremii, atunci când 

lumea amenința să fie 

transformată în întregime în 
stăpânire a celui rău, extinderea acestui 
imperiu făcându-se prin aşa-numita pax 
romana, prin care orice teritoriu cucerit 
devenea clientelar Romei, obligat să-i 
plătească acesteia mari impozite şi să o 
sprijine militar în caz de război. Se înțelege 
de lasine cănoul popor "pacificat" astfel era 
pus într-o stare de inferioritate, uneori chiar 
de robie, faţă de noii cuceritori "pacifişti”. 
Oricum, pax romana a rămas celebră în 
istoria lumii şi unele popoare, cum ar fi 
celții, au preferat-o stării continue de război 
cu romanii. Poporul se declara împăcat cu 
soarta, sau mai bine zis în păcat, adică într- 
o stare de libertate relativă, răscumpărată 
prin plata birurilor, pentru că starea de robie 
sau de supunere docilă față de asupritor e 
proprie demoralizării, acceptării înfrângerii, 
acomodării cu păcatul. 


PUNCTE CARDINALE 


păcat, spre a-l duce la adevărata pace, cea 
întru Duhul Sfânt. 
A k 

Privită în această perspectivă, recenta 
întâlnire a reprezentanțilorreligiilor lumii, ce 
a avut loc la Bucureşti la începutul lunii 
septembrie, prin modul cum a abordat 
problematica pe care a vrut s-o mediatizeze, 
nu poate fi calificată, din punct de vedere 
creştin, decât ca un mare compromis făcut de 
creştini faţă de speranța deşartă a unei păci 
imposibile. Spun imposibile, pentru că pacea 
în stare de păcat, de libertate greşit înțeleasă, 


Impotriva acestei stări, ce amenința să St tohei 


cuprindă întreaga lume, a venit Hristos, 
aducând o altă pace şi o altă impăcare. 
“Pacea Mea las vouă, pacea Mea dau vouă, 
nu precum dau oamenii vă dau Eu. Să nu se 
tulbure inimile voastre” (In. 14. 27). 
Contextul în care Mântuitorul spune aceste 
cuvinte e celal făgăduinţei trimiterii Duhului 
Sfânt, a Mângâietorului dumnezeiesc al 
lumii. Pacea lui Hristos este, aşadar, o stare 
de grație, de sfințenie, de învăluirea fiecărui 
om şi a întregii lumi în barul Duhului Sfânt, 
implicând, înainte de toate, eliberarea de 
păcat. E adevărata stare în care omul e cu 
adevărat împăcat cu sine, cu Dumnezeu şi 
cu întreaga Fire. 

Dar, paradoxal (şi totuşi în deplină 
logică), Mântuitorul spune în altă parte: "Să 
nu socotiți că am venit să aduc pacea pe 
pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie” 
(Matei 10, 34). lar într-un loc paralel spune 
şi mai clar: “Vi se pare că am venit să aduc 
pace pe pământ? Văspun cănu, ci dezbinare” 
(Luca 12, 51); iar puţin mai sus: “* Foc am 
venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie 
acum aprins!” (Lc. 12, 49). Contextul în 
care Mântuitorul spune aceste cuvinte e cel 
al îndemnării oamenilor spre totala slujire a 
lui Dumnezeu, "focul" de care vorbeşte El 
fiind dragostea trează şi profundă a omului 
față de Dumnezeu, care implică numaidecât 
deosebirea, încă din această lume, a celor 
credincioşi de cei necredincioşi. “Căci de 
acum cinci dintr-o casă vor fi dezbinați...” 
(Le 12,52); sau “Duşmanii omului [ai 
mântuirii omului] vor fi casnicii lui” (M 
10, 36). Par dure aceste afirmaţii ale 
Evangheliei, mai ales veacului nostru ce nu 
caută mântuirea într-o altă lume, ci doar pe 
acest pământ; dar lumea, prin venirea lui 
Hristos în ea, e pusă în fața exigențelor 
desăvârşii,ceo forțează lao opțiune tranșantă 
între Hristos şi sine însăşi, Mântuitorul 
Hristos, chiar dacă pare greu de înțeles, 
dezbină lumea în ea însăşi /ocmai pentru a 
ounicu El. Dezbină lumea, desface legăturile 
păcătoase din ea, spre a-i deosebi, alege şi 
uni cu Sine pe cei credincioşi, În realitate nu 
dezbină, ci cheamă lumea la adevărata 
unitate, pe care doar EI, ca şi Creator al ei, 
o poate realiza pentru veşnicie. Hristos, prin 
prezența Sa, obligă la despărțirea celui ce se 
vrea credincios de cei necredincioşi, fără să 
excludă prin aceastarelațiile sociale normale 
cu cei păcătoşi. Obligă la lupta interioară de 
trăire a credinței, ce e ca un adevărat foc 
spiritual în mijlocul păcătoşilor. Hristos, 
venind în lume, îl smulge pe om din starea 
lui de împăcat cu păcatul, din starea de în 





nu e cu adevărat o stare de pace, ci o stare de 
fierbere în focul păcatului; iar pacea în stare 
de har, făgăduită de Hristos, nu a fost nici 
măcar discutată cu vorbitorii de la întâlnire! 
Modul de abordare al problemei a fost de 
departe cel al unui ecumenism mult prea larg, 
al unei perspective ecologiste iar nu creştine 
asupra creaţiei şi omului, evitându-se 
adevărata perspectivă creştină asupra păcii 
lumii în Duhul Sfânt. 

Adevărata stare de pace, şi implicit 
rezolvareatuturorconflictelorarmate ale lumii 
e atinsă de la sine în momentul în care e stârpit 
din viaţa fiecărui om păcatul, ca închidere în 
egoismul meschin şi ca violare a libertăţii şi 
demnității aproapelui (indiferent dacă 
"aproapele" e o altă persoană, sau alt popor, 
sau altă grupare religioasă). Liderii religioşi 
şi mai ales cei politici sunt vinovaţi de 
perpetuarea tot mai amplă a acestei stări de 
păcat şi corupție a întregii lumi, prin eludarea 
aproape totală a noțiunii de păcat din viața 
socială a popoarelor şi prin liberalismul şi 
amoralismul politic circumscris doar unor 
interese materiale egoiste şi trecătoare, pentru 
a menționa doar două linii generale din 
orizontul păcătos al lumii noastre. Doar frica 
de păcat, propovăduită de toți părinţii 
duhovniceşti, poate înălța omul pe temelia 
păcii în Hristos, iar principiul impersonal şi 
dizolvant al definirii libertăţii ca "necesitate 
înțeleasă”, vehiculat de etica secularizată, nu 
poate decât să coboare întreaga omenire în 
haosul celor mai josnice pofte, căci patima, 
prin tirania şi aviditatea ei, se face cel mai 
ușor înțeleasă ca "necesitate" în sufletul omului 
înrobit consumismului modern. 

Dimpotrivă, Hristos făgăduieşte 
libertatea Sa în Duhul Sfânt, prin asumarea 
Crucii, a jertfei personale și chiar comunitare. 
E starea de pătimire pentru pacea lui Hristos, 
pe care popoarele ortodoxe au trăit-o din plin 
de-a lungul zbuciumatei lor istorii. Pacea lui 
Hristos poate fi aşadar trăită doar prin Cruce. 
Însă Crucea lui Hristos nu e cunoscută nici 
evreilor, nici hindușilor, nici budiștilor, nici 
religiei Zen japoneze şi nici Islamului. Ba am 
putea spune că, de la Conciliul II Vatican 
încoace, odată cu renunțarea oficială la viaţa 
ascetică (desființarea posturilor de peste an) 
în sânul Bisericii Catolice, Crucea ca asumare 
a jertfei nu prea mai e cunoscută nici 
catolicilor. Și atunci pentru ce pace s-au 


adunat conducătorii politici şi religioşi ai 
lumii? 

Din păcate, nici titlul întrunirii nu se 
bucură de mai mult adevăr. Dintre cele 10 
numiri din Vechiul Testament ale lui 
Dumnezeu, nici una nu derivă de la pace. 
Dumnezeu e E/ — Cel putemic; Elohim — 
derivat din rădăcinile 'alah — a speria, a 
înfricoşa şi 'ul—a fi puternic; Elyon-— Cel mai 
înalt; Șadai — Cel puternic, Adonai — Domn, 
Stăpân; Baal — Domn, proprietar; Melech — 
rege; Ya/rveh — Cel ce este; Ya/nveh Sebaor— 
Domnul oştirilor, Dumnezeul cerurilor. Deci 





iată că Dumnezeul Vechiului Testament (Şi 
deci implicit al evreilor şi al Islamului) nu are 
ca nume al Său pacea, iar istoria acestor 
popoare numaiunaa păcii nua fost! Budismul 
are ca dumnezeu un om zeificat, pe prințul 
Siddhartha Gautama, iar numele de Buddha, 
pe care şi l-a luat întemeietorul religiei, 
înseamnă “luminat; pacea nirvanei pe care o 
râvneşte budismul, în lipsa oricărei relații 
personale, e echivalentă neantizării omului, 
distrugerii ființei ipostaziate personal. La fel, 
fără a mai pomeni de toți fachirii şi magii ce 
au umplut sălile oficiale din capitală, zeitățile 
hinduismului sunt prin excelență zeități ale 
războiului, iar cu demonii religiei Zen 
japoneze, care probabil au inspirat celebra 
carte Arta războiului, în nici un caz nu vom 
găsi pace, atât timp cât vom crede cu adevărat 
în Hristos, Cele spuse nu trebuie înțelese ca o 
denigrare a acestor religii, ci ca asumare 
neambiguizată a punctului de vedere creştin. 
Toţi întemeietorii de religii, într-adevăr, au 
lăudat pacea şi poate numai Hristos a spus 
atât de tranşant că nu a venit să aducă pacea 
pe pământ, însă numai Hristos a răbdat Cruce 
şi moarte pentru omenire, dând pildă de cum 
se realizează pacea în lume. El e Dumnezeul 
Noului Testament, numit de Sfântul Apostol 
Pavel “Dumnezeul păcii” (1 Cor. 14, 33; 1 
Tes. 5,23;11 Tes. 3, 16), însă al păcii în Duhul 
Sfânt, realizate prin jertfa Sa. 

Hristos, spune acelaşi Apostol, “e pacea 
noastră ... desființând vrăjmăşia în trupul 
Său, legea [mozaică a] poruncilor şi 
învăţăturile ei, ca, întru Sine, pe cei doi [pe 
evreu şi pe cel dintre neamuri) să-i zidească 
într-un singur om nou şi să întemeieze 
pacea...” (Efeseni 2, 14, 15). Pacea îşi are 
așadar ființa sa în însuşi trupul răstignit a lui 
Hristos, iar nu doar în conferințe, discursuri 
şi întruniri ecumenice. "Şi printr-Însul toate 
cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie 
cele din ceruri, făcând pace prin EI, prin 
sângele Crucii Sale... de acum v-a împăcat 
prin moartea Fiului Său în trupul cărnii Lui” 
(Coloseni 4, 20), Doar Hristos, prin crucea 
Lui, împacă în Sine popoarele de pe pământ 
şi puterile îngereşti din ceruri. Însă Hristos e 
“Arhiereu în veac, după rânduiala lui 
Melchisedec ... rege al Salemului, preot al 
Dumnezeului cel Preaînalt ... [al cărui nume] 
se tâlcuieşte mai întâi [subl. n.] rege al 
dreptăţii, apoi [subl. n.] şi rege al Salemului, 


Noiembrie '98 NR. 11/95 PAG. 9 





adică rege al păcii...” (Evr. 7, 1-2). Deci 
Hristos e mai întâi slujitor al dreptății şi abia 
apoi al păcii, tocmai pentru că pacea Sa e o 
pace întemeiată pe dreptate, pe îndreptarea 
Sa adusă omului; o pace, deci, cu rădăcini 
ontologice şi foarte realistă. “Fiind îndreptați 
prin credință, avem pace cu Dumnezeu, prin 
Domnul nostru lisus Hristos” (Rom. 5,1). 
Doar în acest fel e Mântuitorul lisus Hristos 
“Dumnezeul păcii”, experiat ca Mângâietor, 
catrăire a darurilor Duhului Sfânt, iar formula 
titlului conferinței (“Pacea este numele lui 
Dumnezeu”), fără ao înţelege ca o încercare 
de zeificare a păcii, căci ar fi o dovadă de rea- 
credință din partea noastră, vădeşte de 
departe o înțelegere exterioară, neduhov- 
nicească a problemei şi, prin tăcerea 
reprezentanților creştini asupra adevăratei 
păci aduse de Hristos, constituie un grav 
compromis cu ideologiile demagogice ale 
contemporaneității. | 

Fără a cunoaşte cu adevărat şi în 
profunzime credința creştină, conducătorii 
noştri aureuşit să strecoare şi în ortodoxie un 
sincretism religios centrat în jurul ideii 
abstracte de pace, în care Hristos ori nu e 
pomenit, ori e pus, ca un zeu oarecare, într- 
un panteon al tuturor religiilor, adică al 
religiei modeme a ideilor religioase ale 
omenirii, nualcredinței vii într-un Dumnezeu 
mântuitor şi personal. De ce nu au afirmat 
reprezentanții creştini, măcar din dragoste 
de adevăr, dacă nu din spirit misionar, 
cuvintele Evangheliei după Luca în care 
pruncul lisus e înfățişat drept Cel ce trebuie 
să “lumineze pe cei care şed în umbra morţii 
şi să îndrepte picioarele noastre pe calea 
păcii” (Le. 1,79)? S-au ruşinat sau cred ei că 
pot să realizeze pacea lumii fără Hristos, 
Care e pacea însăşi? Dacăe aşa, înseamnă că 
ori nu cunosc adevărata pace şi învățătură 
despre pace a lui Hristos, ori, mai mult sau 
mai puțin intenționat, se angajează în slujba 
unei păci şi uniri a lumii fără Hristos. Nota 
fundamentală a întrunirii, de obediență şi 
lipsă de personalitate a creştinismului actual 
în contextul crizei tot mai acute, de 
ecumenism politic şi confesional neîntemeiat 
în Hristos, conduce mai ales spre această din 
urmă variantă, neexcluzând-o însă nici pe 
prima, cu osebire pentru conducătorii politici. 
Deşi lăudabilă şi cu neputinţă de refuzat, 
inițiativa şi întrunirea însăși suferă de un 
viciu de fond, prin neabordarea corectă a 
esenței problemei păcii, rămânând doar o 
formă goală de conţinut. Că este aşa, stau 
mărturie toate conflictele şi crizele multiple 
în care lumea se afundă pe zi ce trece. 

Oricum, în cele din urmă e vorba de 
neputința de a face distincție între pacea 
nemântuitoare a înrobirii î păcat şi pacea 
omului înpăcart cu Dumnezeu şi cu întreg 
cosmosul prin lisus Hristos, asupra căreia 
Sfântul Apostol Pavel avertizează: “Căutaţi 
pacea şi sfințenia fără de care nimeni nu va 
vedea pe Domnul ... veghind ca nimeni să 
nu rămână lipsit de harul lui Dumnezeu” 
(Evr. 12, 14); sau, în cea de a doua variantă, 
deo intenție, iresponsabilă sau tendențioasă, 
de a prezenta contrafăcut şi reducționist 
adevăratul nume al lui Dumnezeu, slujind 
astfel unei păci de tip pax romana, în spiritul 
modemismului ateu şi amoral, ce intimidează 
Şi farmecă popoarele creştine şi necreştine, 
în frunte cu conducătorii lor religioşi şi 
politici. Dar împotriva unei asemeneasituații, 
Sfântul Apostol Pavel a avertizat: “Când vor 
zice pace şi linişte, atunci va veni fără de 
veste peste ei pieirea” (J Tes. 5,3)... 


CRISTIAN AIRINEI 


OI 












PAG. 10 NR. 11/95 Noiembrie '98 
(urmare din pag. 7) 


Doamnelor şi domnilor, de nouă ani societatea 
românească doreşte să cunoască un terorist în carne şi 
oase. lată, îl aveți în fața dumneavoastră, atestat cu 
acte oficiale! 

Fundaţia noastră a cerut Ministerului Justiţiei să 
inițieze o lege, prin care să anulezer sentințele date în 
baza legilor regimului comunist. Ni s-a răspuns că nu 
este posibil şi că fiecare să-şi facă reabilitarea pe cont 
propriu. Dar a fost o revoluție, şi o revoluție se 
justifică prin sine însăşi. Ar fi nu numai o umilire, dar 
şi o imposibilitate să poți dovedi că am fost condamnaţi 
pe nedrept după legile de atunci. Noi am făptuit actele, 
de care am fost acuzaţi. Ne-am constituit în grup 
înarmat, am instigat, ne-am împotrivit forței comuniste 
cu arma, n-am fost condamnaţi degeaba! Dacă se vrea 
să fim absolviți de condamnările avute, e nevoie de o 
lege prin care să se recunoască că acțiunile noastre au 
fost benefice pentru națiunea română, pentru 
demnitatea ei. 

Încă un lucru. Toate condamnările noastre au fost 
urmate de confiscarea averii. Cei mai mulți dintre noi 
n-am avut aşa ceva, dar au fost sute de oameni în munți 
cărora li s-au confiscat gospodăriile. Într-un sat din 
Apuseni 140 de oameni au fost în situaţia aceasta. 
Bărbaţii au fost ucişi sau închişi, iar femeile şi copiii 
strămutați în Bărgan. Casele au fost confiscate şi date 
celor ce asu ajutat Securitatea. După legile votate 
acum de curând, confiscarea a rămas legală şi 
definitivă! Am “în față o sentință dată de Curtea de 
Apel din Alba lulia, prin care o casă făcută de soț şi 
soție, soțul condamnat la moarte, a rămas confiscată şi 
partea care i s-ar fi cuvenit soției, cu toate că eanua 
fost condamnată la confiscarea averii. 

E posibil ca în casa învățătorului Arnăuţoi să 
rămână în continuare, legal, Postul de Poliţie? 

Câteva cuvinte despre organele de anchetă. Am 
dori şi noi să fie anchetați foştii torționari şi ucigaşi ai 
fraților noştri şi ai familiilor noastre. Nu pentru 
răzbunare, nici pentru dreptate. Voim doar să aflăm 
unde i-au aruncat pe frații noştri ucişi. Unde zac 
oasele celor din trenurile morţii? Ce-au tăcut cu ei? 
Ce-a făcut cu copilul, smuls de la pieptul Alexandrinei 
Teglaru, ofițerul ce i l-aluat? Unde l-a dus? Acestea nu- 
s persoane necunoscute. Le dăm noi numele şi adresa 
exactă. Este vorbanumai de buna-credință a persoanelor 
abilitate de a întreprinde o anchetă în acest sens. 

6) Cum suntem văzuţi de Biserica noastră naţională? 

Am lăsat la urmă acest subiect. Nu mai amintesc 
de cum sunau afuriseniile la adresa noastră atunci. E 
vorba de cum ne priveşte astăzi Biserica, ca instituţie. 
Nu ştiu să fi luat o atitudine limpede de condamnare 
a comunismului. Cât despre o pareciere favorabilă a 
celor ce s-au opus comunismului, nici vorbă! Măcar 
față de sutele de preoţi care au fost alături de noi în 
munţi şi au fost ucişi acolo sau condamnaţi la moarte 
Şi executaţi, sau au umplut închisorile şi coloniile de 
muncă. Şi doar noi am avut conştiinţa că am apărat 
acolo nu numai fiinţa şi demnitatea neamului, dar şi 
Credinţa în lisus Hristos. Au fost dintre noi tineri care, 
prin vieţuirea lor, s-au ridicat la nivelul Sfinţilor. 

Am ridicat la Mănăstirea Brâncoveanu de la 
Sâmbăta, Făgăraş, o cruce - monument pentru cei 
căzuţi în acei munţi. N-a trecut o lună şi Crucea a fost 
profanată, tăindu-se cu dalta numele părintelui Arsenie 
Boca de către stareța Mănăstirii Prislop şi confesorul 
acelei mănăstiri, sub motiv că numele părintelui nu 
poate sta alături de al unor bandiți! Într-o postfață a 
unei cărţi, o maică Julieta, autoarea morală a profanării 
sus-amintitei cruci, susține negru pe alb: “Comunismul 
a fost de la Dumnezeu”! Nu vi se sperie gândul? 

7) Noi şi Parlamentul. 

Fundaţia noastră a inițiat în primăvara acestui an 
şi a prezentat Parlamentului un proiect de lege cu 
privire la statutul din rezistența armată anticomunistă. 
Cerem în principiu: 

- să se recunoască lupta noastră ca luptă legală 
pentru ființa și demnitatea poporului român; 
- să fie reintegraţi luptătorii în corpul armatei 
romane; 

- să [im recunoscuţi în nume propriu ca 
persecutați politic, alături de cei care au făcut 






PUNCTE CARDINALE 


E: Aebai STATUTUL 

REZISTENȚEI ARMATE 
„ ANTICOMUNISTE 

huirre DIN RON AN 


esto Sa it 3 g 


Cuvântare ținută iţi cRomfest "98 


(de de Domnul joau Giiri a oara 


1-2 3 pă pei "a 





205 pa 


închisoare din motive politice; 
- organele de stat să găsească osemintele celor 
ucişi dintre noi. 

lată cum suntem trataţi azi de către lumea 
românească! Poate ar trebui o explicaţie, de ce se 
întâmplă acest lucru. Una ar fi că între luptătorii din 
rezistență au fost şi legionari, iar legionarii sunt o 
poveste despre care nutrebuie să se vorbească în istoria 
României, decât cel mult să fie prezentaţi ca o 
sperietoare. Şi cum cei ce au privit rezistenţa au constatat 
că în ea au fost mulți legionari, şi-au zis că este mai bine 
să nu se mai vorbească deloc de rezistență... 

Dar nu cumva ar fi posibil să despărțim rezistenţa 
în cea “rea” legionară şi cea “bună” a celorlalți, aşa 
cum s-a şi încercat de altfel? Ei bine, acest lucru nu e 
posibil. Grupurile de rezistență, indiferent de cine au 
fost inițiate, au avut în componența lor şi ofiţeri, şi 
legionari, şi ţărănişti, şi inşi care nu avut vreo activitate 
politică. Rezistenţa nu a fost numai a unei categorii 
politice, ea a avut un caracter național. Drapelul sub 
care s-a acționat a fost tricolorul, iar idealurile pentru 
care s-a luptat au fost ale neamului românesc în 
întregime. 

lată o analogie. În 1940, în Mişcarea Legionară 
erau înscrişi | milion de tineri între 16 şi 30 de ani. 
Dintre aceştia, cel puițn 400-500 de mii au luptat în cei 
cinci ani de război pe front. Poate cineva să spunăcă nu 
au fost eroi, fiindcă erau legionari?! Acelaşi lucru este 
şi cu luptătorii din rezistența anticomunistă. lată un 
caz. Într-o groapă comună, la Sibiu, au fost găsite 
osemintele a 7 luptători, între care şi maiorul Dabija. 
Trei dintre ei au fost legionari, unul național țărănist, 
iar doi nu ştim dacă au avut vreo orientare politică. 
Aceştia au luptat împreună. Au căzut răniți împreună, 
au fost anchetați, condamnaţi la moarte şi executați 
împreună. Au stat 40 de ani în aceeaşi groapă, 
amestecându-li-se oasele, de nu eşti sigur că în cei 7 
saci de plastic sunt numai oasele celui scris pe etichetă... 

Ce mână sacrilegă ar putea să tragă linie acum între 
legionari şi nelegionari, între buni şi răi? Luptătorii din 
rezistență nu pot fi luaţi decât impreună. Şi, la urma 
urmei, munții erau și atunci tot acolo unde sunt şi 
astăzi, în mod egal pentru toți tinerii României. Dacă 
numai unii dintre tineri au îndrăznit să se urce în ei şi 
să lupte, istoria va trebui să se mulțumească cu aceştia, 
buni sau răi, aşa cum au fost. Nu existența luptătorilor 
legionari face să fie marginalizată rezistenţa. Adevărul 
este că sunt forțe interne şi externe care, din diferite 
motive, nu iubesc nici un fel de rezistență împotriva 
comunismului, forțe care fac şi desfac multe în țara 
noastră. 

Se vor schimba lucrurile în viitor? Sunt sigur că da. 
Istoria românilor se trezeşte târziu, dar se trezeşte. Mi- 
e teamă numai să nu apară şi cu numele nostru ceva 
întreprinderi de băuturi spirtoase, cum există pe la Alba 
lulia una cu numele de Avram lancu! Trebuie spus, 
dacă mai e nevoie, că cerem schimbarea atitudinii față 
de noi a societății româneşti. Nu pentru noi, luptătorii, 
vrem acest lucru, Cei morţi, acolo unde sunt, nu pot fi 
atinşi nici de laudele nici de hula duşmanilor. Pe foarte 
puţinii ce mai trăim, după ce am trecut prin ce am 
trecut, nu ne mai încântă deşertăciunile acestei lumi. 

De recunoaşterea luptei noastre au nevoie tinerii, 
pentru a se simți mândri că au avut astfel de înaintaşi. 
De recunoaşterea luptei noastre are nevoie Istoria 
României, ca să nu mai vorbească unii şi alţii despre... 
“neantul valah”. 

16 septembrie 1998 
lon Gavrilă-Ogoranu 





Jilava, 9 iunie 1938. Corneliu Zelea Codreanu 
visează. “În fața unei case, la o masă rotundă cu faţă 
de masă albă, eram eu, tatăl meu şi încă cineva; pe 
masă era o singură ceaşcă, plină cu cafea neagră. In 
dreapta mea era o vale mare, la câțiva metri de noi, 
iar în faţă, deasupra noastră, drepl în sus, se ridica 
un deal mare, lutos şi pietros... 

La un moment dat au început să se surpe de sus 
bucăţi mari şi să cadă la vale. A căzut şi unpom verde 
care era acolo. " 

Cadrul oniric ne transpune parcă dintr-o dată în 
peisajul sacru, esenţializat, din icoana Sfintei Treimi 
a lui Andrei Rubliov. E vorba de trei persoane - tată, 

fiu şi încă cineva - aşezate în jurul unei mesepregătite, 
dar pe care se odihneşte un singur vas, având în 
apropiere verticala unei povârniş şi un pom verde. 
Peste acest decor se vor suprapune alte imagini, de 
data aceasta dinamice, conştiinţa nocturnă a celui 
întemnițat reluând într-un context puțin “mişcat” 
cuvintele din Luca 23, 29-31: “Că iată vin zile-n care 
vor zice: Fericite sunt cele sterpe şi pântecele care 
n-au născut şi sânii care n-au alăptat! Atunci vor 
începe să spună munților: Cădeţi peste noi! Şi 
dealurilor: Acoperiţi-ne! Că dacă fac acestea cu 
lemnul pere, cu cel jiscal « ce va fi?” 


SI i , ! A te A 
a CA Ă 
SAI pn At 


Aa sz fi 
AELS Lya îs ie, 


007 zu te potul TUS Bene SĂ 


"pay PA a = Ai ALA 


i pat 
47034 aaa 
ve Ceiziair) SUI RSIels, 


DAIA a e DAL IE A i 


3 i eva A 



























p T - 





E Sa 


EANEZA ta 









Apoi visul cs se întrepătrunde cu alte 

crâmpeie din Evanghelie, atunci când tatăl îi spune 
“Bea-ţi cafeaua!”. Conţinutul ceştii e singurul 
element care nu coincide, atenționându-ne asupra 
unei versiuni suspecte a scenei din icoană. Lichidului 
euharistic i s-a substituit amăreala umilințelor 
îndurate şi a chinurilor ce-l aşteaptă - paharul pe 
care trebuie să-l soarbă până la fund. La îndemnul 
tatălui, se va apropia de masă, “dar chiar atunci a 
căzut în mijlocul mesei, peste cafea, o bucată de 
pământ ce ardea. M-am retras şi a început să cadă 
pământ amestecat cu cenuşă şi cu tăciuni... Femeile 
din casă au ieşit să-şi strângă lucrurile, văzându-se 
în focul acesta.” 

Este o viziune transfigurată, halucinantă, a 
dealului Golgotei. Femeile sunt cele ce suferă acest 
început de cataclism cosmic, pornit parcă de la o 
ezitare a fiului de a-şi “bea cafeaua”. Aflat pe 
punctul de a-şi călca pe inimă, era deja prea târziu: 
apocalipsul îi surprinde pe toți. Bulgări mari de foc 
serupdindealul Golgotei şi orice speranţă e pierdută, 
pentru că mântuiloarea jertfă n-a avut loc. Nu mai 
este posibilă decât o atitudine de pseudosalvare - 
fuga. După ce-şi dezgroapă mama de sub pământ, 
leşinată pe un geamantan, se retrage: “Am scos-o şi 
am ridicat-o pe umeri, iar cu Stânga am apucat 
geamantanul şi l-am luat. Şi coboram. S-a repezit 
tatăl meu să-mi ajute, strigând: «Săraca, săraca!». 
M-am trezit. ” 

Ne aflăm într-o lume deznădăj uită, în care şansele 
de mântuire s-au năruit odată cu stihiile. “Fiul”, în 
loc să urce “muntele suferinţei ”, dă 
coboară, condamnat de-acuma să care cu el, ca un 
blestem, geamantanul-mormânt. Aplecată deasupra 
lui, femeia îşi aşteapta de fapt moartea, mai de dorit 
decât vieţuirea în timpurile grozave profeţite de 
lisus. 

Incolţit de îndoieli, sufletul îşi suspină în vis 
lemerea - obsesiv încercată de detenţie - de a nu se 
dovedi suficient de tare pentru marea încercare 
ce-i stă în faţă. Grija ca nu cumva să-l surprindă 
nepregătit momentul crucial, pe care-l presimte 
aproape. Atât de aproape, încât peste numai câteva 
zile îşi va încheia redactarea testamentului... 

Peste jertfa lui Corneliu Codreanu a troienit 
vremea a peste jumătate de veac. Insă amintirea ei nu 
a putut fi nici arsă cu acid sulfuric, nici obturată cu 
plăci de ciment. Pentru că poartă pecetea mistică a 
unei flăcări lăuntrice, a unei lumini care va străluci 
mereu, blând ca o candelă, în mohorâtele sfârşituri 
de noiembrie. 













































Florea TIBERIAN 






APEI 


In anul 1944, la năvala hoardelor ruseşti, care au reocupat Basarabia, armata 
sovieticăa făcut zeci de mii de prizonieri militari. În oraşul Bălți au fost concentrați 
vreo 50.000 de militari din armatele ce au ținut piept hoardelor dezlănţuite. Dintre 


aceşti prizonieri, 80% erau români, iar ceilalți germani, italieni, unguri, cehi şi 
polonezi. 






In nord-estul oraşului, unde curge râul Răut şi se formează mlaștini, respectiv 
bălți, acolo a găsit de cuviință NKVD-ul să amplaseze lagărul, înconjurat de 
garduri înalte de sârmă ghimpată. 

Chinurile acestor prizonieri erau de neinchipuit. Foamea era flagelul numărul 
unu, însoțit de lipsa de igienă, bolile, frigul şi umezeala smârcurilor, care 
produceau decese fără număr. 

Din acel lagăr au evadat unii curajoşi, care erau mitraliați. Totuşi, din 
întâmplare, au fost şi fugari scăpați, pe carenu i-a mai găsit nimeni, decât atunci 
când s-a făcut cunoscuți singuri, după destrămarea Uniunii Sovietice. 

Informaţii despre crimele petrecute în acest lagăr s-au publicat în “Curierul de 
Nord” din oraşul Bălți, săptămânalul Basarabiei de Nord. Ziarul mai apare şi acum, 
dar ştrangulat şi amenințat de către cei ce urăsc tot ce este românesc. 

Din declarațiile şi relatările celor câțiva evadați, s-au descoperit faptele KGB- 
ului, săvârşite la Bălți. Toţi cei aproape 50.000 de prizonieri au fost împuşcaţi în 
ceafă de KGB şi aruncați în şanţurile smârcoase, pe care singuri şi le săpau la ordin. 

Odată date în vileag cele întâmplate, în 1991-1992 s-au făcut sondaje, 
săpându-se în mlaştini. Rezultatele au fost cutremurătoare! Nici hârlețele şi 

lopețile nu mai puteau fi utile din cauza mulţimii scheletelor, hârcilor şi a 
osemintelor răspândite în aceste mocirle! 

Inimile îndurerate ale bunilor români, ale evlavioşilor creştini şi ale celor de 
la săptămânalul “Curierul de Nord” au făcut o mare piramidă de oase şi cranii, care 
au fost strânse pe un loc mai uscat, peste care s-au aşternut mari cantități de pământ 
bătătorit şi s-a ridicat un deluşor, o movilă în trepte, tot din țărână, iar pe partea ei 
de sus s-a aşezat o troiță. Troiţa din lemn sculptat a fost darul credincioşilor creştini 
din raionul Râşcani, apropiat de oraşul-reşedință, Bălți. 

Pe data de 7 mai 1992, s-a sfinţit acea troiță, de către P.S. Petru de Bălți, cu 
sobor de preoţi şi monahi, la care sfințire au participat mii de credincioşi români 
şi autoritățile orăşeneşti. Atunci, cu ocazia cuvântului solemn (întocmit de 
ierodiaconul Nicodim Şchiopu), s-a lansat chemarea ca pe aceste locuri să se 
construiască “Mănăstirea sau Biserica Oaselor”, pentru ca, zi şi noapte, preacuvioşi 
monahi şi cucernici preoți să pomenească sufletele celor 50.000 de martiri 
nevinovați, ucişi mişeleşte, cu gloanţe in ceată, de către KGB. P.S. Petru de Bălți 
a investit ca preot paroh al viitoarei “Biserici a oaselor” pe tânărul preot Valeriu 
Cernei, fost cancelar al Eparhiei locale, 

Evenimentele au avut un curs tragic şi după cele relatate mai sus. Eparhul 
locului, P.S. Petru, a fost agresat cu bâte, chiar la sediul Palatului Episcopal, de alți 
aşa-zişi călugări şi preoți, adepți ai arhiepiscopului Vladimir Cântăreanu, cu toții 
slujitori şi adepți ai Patriarhiei Ortodoxe din Moscova. Atacurile pornite s-au 
extins în cele două mănăstiri ale Eparhiei de Bălți şi se mențin cu aceeaşi 
agresivitate contra a tot ce este românesc, manifestându-se şi acum, la mai mulți 
ani de la dezlănțuire. 

În anul 1993, Părintele Paroh Valeriu Cernei şi ierodiaconul Nicodim Şchiopu 
au cerut audienţă şi au fost primiți de Preafericitul Patriarh Teoctist al României, 
căruia i s-au relatat faptele şi i s-a cerut ajutor, ca să se întocmească un proiect de 
biserică de către Serviciul de Arhitectură al Patriarhiei. Dar din 1993, proiectul stă 
pe perete ca un tablou, deoarece nu avem nici o cărămidă, nici materiale, nici sume 
de bani, ca să purcedem la treabă. 

Această construcție a unei Biserici a Neamului în oraşul Bălți se cuvine să fie 
ajutată şi sprijinită de întregul popor românesc din țară şi diasporă, atât financiar, 
cât şi cu materiale de construcțuii suficiente, precum şi cu arhitecți şi ingineri 
constructori. Noi doi - paroh şi monah - nu putem demara singuri în nici un chip 
această măreaţă Biserică. | 

Propunem ca odată cu construcția bisericii să se înalțe şi un Mausoleu (la 
nivelul celui de la Mărăşeşti) pentru a adăposti un osuar al sacrificaţilor nevinovați, 
martiri români şi de alte neamuri. Popoarele, ce-şi au şi ele mucenici în aceste 
mlaștini, ar trebui să se implice în investiţiile necesare pentru realizarea acestui 
frumos complex, format dintr-o Biserică, un Mausoleu şi un Cimitr-simbol, 
cuprinzând cruci de marmură şi alei cu cele mai alese flori şi plantații ornamentale, 

fiind organizat cu secțiuni de morminte pe neamuri. Pe aleea centrală urmează să 
se ridice o cruce monumentală (Troiță), cu o inscripţie la înălțimea jertfei celor 
sacrificați. ta 

Să ne ajute bunul Dumnezeu să putem construi - cu ajutorul Dvs. - “Biserica 
Oaselor”, “Mausoleul Plângerii” şi “Cimitirul Cruciaţilor”, mărturie a luptei 
împotriva bolşevicilor asasini şi atei. 





Preot Paroh Valeriu Cernei 
Ierodiacon Nicodim Şchiopu 


















iati, “Cont BANCO 
A DI) DĂ. € 
„ ContBANCOREX Nr 















BANCOREX, Calea Vietoriei22-24 70012, Bucure 
2 cea cae pie 3 pp da ati ART deci toi PE PAI, Pa 















PUNCTE CAADINALE 





Noiembrie '98 NR. 11/95 PAG. 1] 





































































(Fuuine-ae ...(Vuuine-ae ..„unuine-te 
PĂRINTELE LIVIU BRÂNZAȘ Ț 


| mul Fi i » Ş 
| N de 
II 1 || 
] ; 


IL [) 


Pe 16 decembrie 1930, în localitatea Sâniob, din județul Bihor, a 
început destinul celui care a fost Liviu Brânzaş. 

Alcătuit în modul cel mai armonios şi fericit, dintr-un suflet vioi şi 
nobil, într-un trup puternic şi viguros, părintele blând şi neobositul 
luptător Liviu Brânzaş a trecut nevătămat prin toate primejdiile “pădurii 
cu fiare sălbatice” ale acestei lumi, iar când povara condamnării celor 
25 de ani de muncă silnică l-a împins spre pierzania băltită în cumplita 
“mlaştină a deznădejdii”, nebănuite şi incredibile forțe morale şi 
spirituale au apărut miraculos şi spontan, ajutându-l să-şi continue 
urcuşul pe “muntele suferintei”, salveardându-i imaculat demnitatea 
şi personalitatea! Căci doar şi el, asemenea multora, tot “de la icoană 
şi altar” a pornit - la strigătul tulburător al conştiinţei - şi s-a înrolat, 
voluntar, asumându-și toate riscurile, în “cruciada tinereţii noastre”, 
pentru apărarea credinței, a suveanităţii naţionale şi a demnității 
umane, puse în legitimă apărare, spre a nu fi sufocate de cei fără 
Dumnezeu. 

Smuls brutal de pe băncile şcolii, Liviu Brânzaş a ispăşit, în locul 
celor vinovați, o inumană detenţie de 12 ani şi opt luni (1951-1 964), 
fiind anchetat, bătut şi schingiuit în mod bestial la Securitatea din 
Oradea, continuându-și calvarul în Penitenciarele din Oradea şi 
Jilava, în mina de la Cavnic şi, în cele din urmă, spre evidentă 
exterminare, îndurând cu tenacitatea proprie virtuoşilor, regimul 
distrugător al temutului şi tăcutului Penitenciar Aiud. Aici virtuțile 
sale spirituale au ars în focul jertfei şi dreptății şi s-au călit în cuptorul 
incandescent al iubirii de Hristos, picurând “ca o lacrimă de sânge”, 
mângâietoare peste sufletele şi trupurile suferinde şi istovite ale 
camarazilor de luptă şi ideal. În fortăreaţa lui sufletească a ştiut să fie 
gazdă bună, când lisus ne cerceta noaptea prin celule, iar când târziu, 
spre mânecat, “luna vărsa fum de cățui”, Liviu Brânzaş, pipăindu-şi 
mâinile, “a găsit urma cuielor Lui”. Cu aceste stigmate, cel ce a fost 
Liviu Brânzaş a ales, după ieşirea din genune, calea valorilor 
nemuritoare, răspunzând chemării la desăvârşire a aceluiaşi Hristos, 
devenind preotul modelator al sufletelor celor tineri şi îndrumător al 
celor mai în vârstă. Punctelor Cardinale le-a fost, ani de-a rândul, un 
prețios colaborator, cuvântul său având o unică forță mărturisitoare, 
atât rostit cât şi scris, vădind străluminarea harului, pe care Dumnezeu 
i-l dăruise cu prisosinţă. 

Dăltuindu-şi caracterul în Şcoala Frăţiilor de Cruce, peste care s- 
a revărsat ulterior harul preoţiei, Liviu Brânzaş rămâne în amintirea 
celor care l-au cunoscut ca fiind dârz fără a fi dur, suplu fără a fi 
oportunist, îndrăzneţ fără a fi temerar, perseverent fără a fi sectar, 
tenace fără a fi obstinat, bun fără a fi servil, demn fără a fi îngâmfat, 
căci a manifestat cu severă consecvență: dreptate fără asprime, bunătate 
fără slăbiciune, blândeţe fără frică, umilinţă fără înjosire, modestie 
fără fățărnicie, mâhnire fără mânie şi sinceră afabilitate față de cei mai 
slabi. 

Înzestrat cu acest tezaur moral, Liviu Brânzaş ne aşteaptă, alături 
de alții asemenea lui, încins cu sabia dreptății şi încununat cu nimbul 
iubirii lui Hristos, în “corpul de gardă” al fericitelor puteri cereşti. 

















PAG. 12 NR. 11/95 Noiembrie '98 


1TAUMUDUL 


“Eu nu Sunt cetățean american de religie mozaică. Eu sunt eve 





PUNCTE CARDINALE 


Sunt american de 63 de ani, dar sunt evreu de 4000 de ani.” 


Rabinul Stephen S. Weise 





19. Talmudul și filozofia (3) 


Cu toate eforturile talmudismului habotnic de a 
împiedica infiltrarea preocupărilor filozofice în viața 
spirituală a comunităților iudaice, invazia gândirii 
aristotelice şi încrederea în puterea raţiunii nu au putut 
fi eliminate din cercurile culte evreieşti, din secolul 
XII. În capitolul intitulat "Filozofia evreiască” din 
tratatul Filozofia în Evul Mediu, Etienne Gilson citează 
alături de luda Halevi numele lui Ibn Pakuda. Ibn 
Zadik, Ibn Daud şi, bineînţeles, numele marelui gânditor 
Mose Ben Maimun - Maimonide, aşa cum este 
consemnat de comentatorii europeni. 

Bachia Ben Josef Ibn Pakuda s-a născut în jurul 
anului 1050. EI este autorul unui sistem de teologie 
morală, ale cărui prescripții se abat de la schemele 
rigide talmudice, sistem expus în lucrarea Călăuza 
îndatoririlor, scrisă în limba arabă. Ibn Pakuda militează 
pentruo interiorizare a iudaismului. Îndatoririle interne 
izvorâte din conştiinţă sunt, pentru Ibn Pakuda, mai 
importante decât ritualul impus de codex-ul religios. 
După modelul Sfinţilor Părinţi creştini din primele 
secole, el consideră că iudaismul este alcătuit din două 
părți distincte. Pe de o parte aspectul pur religios şi 
moral normativ, iar pe de altă parte ceremonialul ritual, 
primul având o valoare mult mai mare decât celălalt. 
Pentru Ibn Pakuda, a şti în orice moment şi în orice 
situație dacă ţi-ai îndeplinit îndatoririle, este o obligație 
de conştiinţă, astfel ca “gândul tău, simţirea ta şi fapta 
(a, să fie una cu Dumnezeu ". 

Concepţia sa despre necesitatea interiorizării 
religiei ca principiu de bază pentru iudaism, l-a condus 
pe Ibn Pakuda, ca o consecință obligatorie, la practica 
severă a ispăşirii, treapta cea mai înaltă de înțelepciune 
la care omul se poate ridica. Bineînţeles însă că este cu 
neputinţă catoţi oamenii din lume să trăiască tot timpul 
cu gândul la ispășirea tuturor actelor care nu sunt 
conforme cu un anumit cod de norme morale. Un 
asemenea comportament ar deregla mersul normal al 
omenirii, fapt pe care Dumnezeu nu-l doreşte. Dar este 
nevoie să existe o categorie de persoane profund 
interiorizate, capabile 'să renunțe la viața lumească 
servind astfel de model pentru restul semenilor lor cu 
privire la modul în care pot fi înfrânate şi dominate 
pasiunile, Privită cu atenție, această concepție aminteşte 
de monahismul creştin şi de sufismul musulman, 
formule practice de interiorizare pe care Ibn Pakuda ar 
dori să le adapteze şi să le introducă în practica vieţii 
spirituale iudaice. Proiectul a eşuat însă, deoarece 
“ideea de a petrece viața în singurătate şi de a duce o 
exislență contemplativă nu-şi găseşte teren fertil pe 
care să rodească în iudaism”, conchide H. Graetz în 
portretul pe care i-l face lui Ibn Pakuda în a sa Geschichte 
der Juden. Cu toate acestea, cartea filozofului şi 





moralistului evreu s-a bucurat de popularitate în sânul 
comunității iudaice din Spania. 

O altă personalitate aparținând galeriei oamenilor 
de cultură evrei din secolul XII a fost rabinul Cordoba 
Josef Ibn Zakid (1080-1148). Activitatea sa, depăşind 
cadrul restrictiv al prescripţiilor talmudice, a creat 
premizele unei coexistenţe lipsite de fricțiuni între 
teologie şi filozofie, credința şi rațiunea fiind instrumente 
de cunoaştere complementare. (O reactualizare a celebrei 
formulări datorate Fericitului Augustin, “infellige ut 
credas, crede ut intelligas ", înțelege ca să crezi, crede ca 
să înţelegi). Pe linia respectului față de rațiune, în paralel 
cu actul de credință, în lucrarea sa Microcosm, Ibn Zadik 
foloseşte ca argument pentru a dovedi existenţa lui 
Dumnezeu, contingenţa lumii. 

Din păcate, cursul evenimentelor istorice din Spania 
musulmană a pus capăt vieţii culturale iudaice, atât pe 
tărâm religios, cât şi pe tărâm filozofic. În anul 1147, în 
Spania musulmană locul tolerantei dinastii a 
Almoravizilor este luat de dinastia riguros islamică a 
Almohazilor. Deşi pentru populația musulmană noua 
dinastie a fost o adevărată binefacere, viața economică 
şi culturală cunoscând un remarcabil reviriment, față de 
evrei, almohazii au fost, sub aspect religios, de o 
intoleranță împinsă la extrem. Evreii au fost puşi în fața 
alternativei de aalege între convertirea la Islam, emigrare 
sau moarte. Salvarea evreilor va veni, paradoxal, din 
Castilia creştină. Regele Alfonso Raimundez (1126- 
1157) le oferă evreilor refugiați din Andaluzia azil şi 
protecţie, Toledo devenind! noul centru cultural al 
iudaismului de pe pământul Spaniei. 

Cu toată împotrivirea lui Halevi, ca reprezentant al 
talmudismului intransigent, încrederea în puterea rațiunii 
nu a fost slăbită, iar invazia gândirii aristotelice şi-a 
urmat cursul Abraham Ibn Daud (1110-1180)din Toledo 
a fost la fel de bun iudeu ca şi Halevi, ceea ce nu l-a 
împiedicat să abordeze problemele iudaismului şi din 
perspectivă filozofică. Ca evreu, ela apărat Talmudul în 
fața atacurilor caraiților şi a întocmit, pătruns de orgoliu 
(familiile Ibn Daud şi Abrabanel se lăudau a descinde 
din casa Regelui David), Istoria suveranilor iudei din 
perioada celui de al doilea Templu. Cu toate acestea, ca 
mulți învățați creştini, musulmani şi iudei din secolele 
XII şi XIII, Ibn Dauds-a străduit să demonstreze adevărul 
credinţei cu ajutorul filozofiei. În lucrarea sa scrisă în 
limba arabă, Kifab al-aqidah al-rafiah (Cartea credinţei 
sublime), el îi dă lui Halevi aceeaşi replică pe care o va 
da mai târziu Thomas de Aquino adversarilor filozofiei. 
Ibn Daud consideră că pentru apărarea unei religii în faţa 
necredincioşilor este necesara utilizare a argumentaţiei 
raționale. Cu puţin înainte de Ayerroes (1126-1198), cu 
o generație înaintea lui Maimonide (1135-1204) şi cuun 
secol înaintea lui Thomas de Aquino, el s-a străduit să 
pună de acord credința strămoşilor săi cu filozofia 
aristotelică. Ibn Daud demonstrează existenţa lui 
Dumnezeu, sprijinindu-se mai întâi pe postularea unui 
“prim motor imobil” şi apoi pe distincţia dintre posibil 
şi necesar, 

Fără îndoială că gânditorul grec ar fi fost amuzat de 
elogiile ce i s-au adus, dar mai ales că filozofii iudei se 
refereau la opera sa, deşi nu cunoşteau din ansamblul ei 
decât fragmentele menţionate de al-Farabi şi Avicenna. 
Dar nu numai atât: ceea ce se considera în perioada de 
înflorire a filozofiei arabe şi evreieşti ca fiind opere 
scrise de Aristotel erau de fapt lucrări neoplatonice. Și 
cu toate acestea, aşa cum va recunoaşte Halevi, 
aristotelismul a triumfat atât asupra Talmudului, cât şi 





asupra Coranului. Filozofia iudaică (proces specific 
pentru întreaga filozofie medievală) a început prin a fi 
influențată de neoplatonism şi fervoare religioasă, 
pentru ca apoi să atingă punctul culminant în 
aristotelism şi scepticism. 

Preocupările filozofice ale lui Ibn Daud nu se 
limitează însă la căutarea de argumente raţionale pentru 
a demonstra existența lui Dumnezeu. În ultimă instanță, 
scopul reflecției filozofice este realizarea practică a 
comandamentelor morale.. “Nici un alt precursor al 
lui Abraham Ibn Daud - spune H. Graetz - nu a 
formulat această idee atât de apăsat şi cu atâta 
claritate”. Pentru filozoful evreu, moralitatea 
presupune practicarea constantă a virtuţilor, o viață de 
familie sănătoasă, precum şi extinderea practicării 
virtuților în activitatea instituțiilor statului, în sensul 
punerii de acord a politicii cu sistemul de norme 
morale. 

Procedând metodic, Ibn Daud ierarhizează 
îndatoririle religioase şi morale ale iudaismului în 
cinci clase. Prima clasă cuprinde îndatoririle de a avea 
imprimate în cuget cunoştinţe adevărate despre 
Dumnezeu, o credință puternică şi dragoste față Fiinţa 
supremă. O a doua clasă de îndatoriri se referă la 
spiritul de dreptate - summun al tuturor virtuţilor -, 
atitudinea conciliatorie. lepădarea de invidie. iubirea 
duşmanilor, toate aceste calități avându-şi rădăcina în 
umilință. Atitudinea pe care trebuie să o aibă capul 
familiei față de soție, copii şi servitori, constituie o a 
treia clasă de îndatoriri, care trebuie să aibă la bază 
respectul principiilor de drept şi dragostea. O a patra 
grupă prescrie normele pe care trebuie să le respecte 
cetățeanul în raporturile sale cu statul şi în relaţiile cu 
concetățenii săi. In cadrul acestei grupe de îndatoriri, 
Ibn Daud insistă asupra dragostei față de aproapele tău, 
asupra spiritului de dreptate care trebuie să guverneze 
relațiile dintre oameni şi asupra grijii față de cei 
neputincioşi şi suferinzi. În sfârşit, cea de a cincea 
clasă de îndatoriri reglementează ritualul (aducerea 
jertfelor, prescripţiile cu privire la mâncăruri etc.). 

Cele cinci clase de îndatoriri prezentate mai sus 
sunt inegale ca valoare şi importanță. În timp ce 
învățăturile privind credința reprezintă îndatorirea cea 
mai importantă, obligaţiile referitoare la ritual ocupă 
treapta cea mai de jos în ierarhia îndatoririlor 
credincioşilor, o ierarhizare subliniată adeseori de 
profeți. Pornind de la o cu totul altă premiză decât 
Halevi, nu este surprinzător că Ibn Daud ajunge la un 
cu totul alt sistem de valori decât contemporanul său 
coreligionar, În timp ce Halevi consideră cărespectarea 
strictă a prescripţiilor rituale constituie condiția 
îndeplinirii mesianismului iudaic, pentru Ibn Daud 
ritualul are o importanță şi semnificaţie minore. 
Evoluţia ulterioară a lumii iudaice îi va da dreptate lui 
Halevi, Pe tărâm filozofic, însă, ideile lui Ibn Daud îşi 
vor dovedi consistenţa şi viabilitatea. În următoarea 
generaţie, Maimonide, pornind de la premizele 
aristotelice ale lui Ibn Daud, a realizat o concepție 
complexă, în care a formulat, fără rezerve, soluții la 
toate problemele conflictului dintre rațiune şi credință. 
lar peste cinci veacuri, un alt gânditor evreu, Baruch 
Spinoza (1632-1677), pornind de la aceeaşi încredere 
în rațiune şi desconsiderare a ritualului, îşi va înscrie 
numele în galeria marilor filozofi raționalişti ai Evului 
Modern. 


(Va urma) 
Gabriel CONSTANTINESCU 





PUNCTE CARDINALE 





Noiembrie '98 NR. 11/95 PAG. 13 





- urmare din numărul trecut - 


Să examinăm acum rolul pe care l-a jucat 
masoneria în evenimentele revoluționare. Acest rol a 
fost dat în vileag încă de atunci, de către mai mulți 
scriitori catolici ai vremii, deopotrivă în Franța şi în 
Italia, în Germania şi în Anglia. 

Aici doresc să amintesc numai două lucrări 
ale abatelui Lefranc, Dezvăluiri pentru curioşi (1791) 
şi Conjuraţia împotrivareli igiei catolice şi a suveranilor 
(1792); şi mai ales Memorii în slujba istoriei 
iacobinismului (1797-1798) ale abatelui Augustin 
Barruel. 

În cele două cărți ale abatelui Lefranc era 
denunțată pentru prima oară conspirația masonică. 
Lefranc i-a acuzat fățiş pe filozofi şi masoni de uneltiri 
împotriva tronului şi altarului. Abatele îşi plăti cu viața 
această îndrăzneală. A fost asasinat în timpul masacrelor 
din septembrie 1792, la carmelitani. 

Mai amplă şi mai organică este lucrarea lui 
Barruel, care denunţă la rîndul său o triplă conspirație 
împotriva tronului şi altarului: deopotrivă a sofiştilor 
impietății (filozofii), a sofiştilor rebeliunii (masonii) şi 
a sofiştilor anarhiei (iluminiştii din Bavaria). 

Aceste lucrări au influențat şi inspirato întreagă 
istoriografie catolică contrarevoluționară, între 1800 şi 
începutul secolului XX. 

Dar să ne întoarcem la rolul jucat de masonerie 
în evenimentele revoluționare. 

În faza inițială a Revoluţiei, aportul masonilor 
este de-a dreptul hotărîtor. Acest aport se manifestă în 
primul rînd în lansarea a ceea ce s-ar putea defini ca 
«mitul revoluţiei masonice victorioase». Este important 
să zăbovim asupra acestui punct, care nu este 
întotdeauna aprofundat pe măsură, dar care totuşi este 
indispensabil pentru a înțelege trecerea de la teoria la 
practica revoluționară. 

Revoluția masonică victorioasă la care facem 
referire este revoluţia coloniştilor americani împotriva 
Angliei. Au fost chiar doi masoni, Franklin şi Lafayette, 
cei care îi familiarizară pe francezi cu ideea de revoluție, 
propunînd ca model revoluţia americană. Franklin lansă 
în Franța mitul revoluţiei masonice victorioase; 
Lafayette o introduse în mediile “societății” franceze şi 
o traduse în practică revoluționară. Încă o dată trebuie 
să evocăm paginile pline de miez ale lui B. Fay. 

La sfîrşitul secolului XIII, în mediile iluministe 
franceze, America întruchipa pămîntul făgăduinței. 
Coloniștii americani apăreau caun popor tînăr şi virtuos, 
apropiat de starea de natură. lar cînd coloniile americane 
se răzvrătiră față de Anglia în numele aceloraşi principii 
liberale pe care ea însăşi le predica, saloanele la modă 
din Franța fură literalmente inundate de o mulțime de 
pamflete, cărți și gazete care elogiau revoluția victoriosă 
a coloniştilor. 

Apare tot mai clar că revoluția americană, de 
unde era doar un pretext, un exemplu de urmat, deveni 
sinonimul luptei cu ““despotismul”. “Societatea” 
franceză trecuse de la anglofilie la americanofilie, însă 
în numele aceloraşi idealuri. 

Ei bine, chiar un mason, şi anume Franklin, a 
lansat în Franţa acest mit revoluționar; şi chiar lojile 
masonice l-au preluat şi l-au relansat ulterior. 

Toate acestea se explică lesne dacă se ia în 
seamă însemnătatea pe care a avut-o masoneria în 
revoluția americană. Cînd Anglia dori să-şi impună 
propria suveranitate economică asupra coloniilor, 
nimeni altcineva decît lojile masonice revendicară 
autonomia față de patria-mamă. Nimeni alții decit 
masonii lojii “Sfintul Andrei”, care se întruneau în 
Taverna “Balaurul Verde” din Boston, azvirliră în 
mare, în 1773, faimosul transport de ceai, episod unanim 


în 7 octom rie 1989 la 
ea i re pri ni e Cemtu a din 
Brescia pentru con ra “celebra r 
“franceze, aaa e “3 a e 
pina Am şi ici 4 c Aa ret ez d 
Lua i sumar, sân d în fac Cf omule colocvid 
Agride Uau pp rotatie 


re STI iCŢii 2 
Peco tau 


zi 205 pie i 
4 “și PP 


ii Are, 
AZ p că ca (i 
E: z ci 3 VĂRSA ata E i 3 e, E * să 3 Sa E $ £ 





considerat ca scînteie a rebeliunii. Numeroşi delegați ai 
“Congreselor continentale” care elaborară strategia de 
acțiune comună erau masoni. 50 din cei 56 de semnatari 
ai Declarației de Independenţă erau masoni. Mason era 
George Washington, care avu un rol hotărîtor în evoluția 
războiului şi care, după cum se ştie, deveni primul 
preşedinte al noii republici. 

Dacă Washington fu elementul hotăritor pe 
plan militar, Franklin fu elementul hotărîtor pe plan 
diplomatic. Franklin fusese inițiat în masonerie în 1730, 
iar în scurt timp parcursese o foarte strălucită carieră 
masonică. 

În timpul războiului, confederaţia îl trimise în 
Franța să ceară ajutoare. Franklin debarcă la Nantes în 
1776 şi deveni imediat bărbatul cel mai la modă din 
Paris. El constitui polul de atracţie al tuturor viitorilor 
revoluționari. Mai cu seamă în cadrul lojii celor “Nouă 
Surori”, Franklin lansă mitul revoluției masonice 
victorioase. Nu exista banchet, nici chiar în lojile de 
provincie, în care să nu se elogieze revoluţia americană. 

Pierre Gaxotte scrie că «Statele Unite îi dăduseră 
doctrinei revoluționare ceea ceea ce-i lipsea: exemplul». 

lar Daniel Mornet: «Se ştie care au fost 
consecinţele politice ale acestei comuniuni spirituale 
dintre opinia publică şi aspiraţiile americanilor. Cînd în 
1789 izbucneşte revoluția, cei care acționează cel mai 
tranşant fac cu toții parte dintre cei formaţi la lecţia 
experienței americane.) 


5 


i 30 BM 
tul Sin A 


N 
Pe su 


— cc ——. — . 





Aceiaşi revoluționari francezi au recunoscut 
şi exaltat contribuţia lui Franklin la Revoluţie. 

Dacă acțiunea lui Franklin se desfăşură mai 
ales la nivel diplomatic, un alt important mason, 
marchizul Lafayette, contribui la propagarea acestui 
mit al revoluției victorioase pe plan politic şi la 
traducerea lui în practica revoluționară. 

Lafayette era liderul recunoscut al aşa- 
numitului “partid american” care - după cum vom 
vedea în curînd - deținu un rol important în prima fază 
a Revoluţiei. În 1782 fusese inițiat în loja ““Saint-Jean 
d'Ecosse du Contrat Social”, chiar dacă intrarea sa în 
masonerie se petrcuse cu cîțiva ani în urmă, în America. 
Şi tot în America, unde se luptă alături de insurgenți, 
Lafayette îşi contură pe deplin țelurile revoluționare. 
Întors în Franța, se implică trup şi suflet în propagarea 
şi traducerea în faptă a mitului revoluţiei victorioase. 

Totlui Lafayette îi aparținu şi ideea convocării 
Stărilor Generale, cu scopul de a pregăti calea 
Revoluției. Şi tot Lafayette prezentă Adunării un proiect 
de Declaraţie a Drepturilor Omului. 

Marchizul era cazut pe atunci la un hotel din 
rue de Bourbon. În salonul principal îşi aşezase un 
panou dublu: pe de o parte se afla Declaraţia Statelor 
Unite, pe de alta - un spaţiu gol. Interlocutorilor săi 
obişnuia să le răspundă: «E pentru declarația drepturilor 
franceze (...) Tocmai mă gîndesc la ea, tocmai o 
pregătesc». 

După cucerirea Bastiliei, Lafayette este cel 
care organizează şi comandă noua Gardă Naţională 
burgheză. Succesul politic al lui Lafayette avea să 
cunoască ulterior momente mai puțin exaltante, dar 
aceasta nu scade cu nimic rolul pe care acest mason |- 
a Jucat în faza inițială a Revoluţiei. lar masoneria 
internațională l-a slăvit ca pe unul dintre membri săi 
cei mai însemnați. 

Aşadar, doi masoni, Franklin şi Lafayette, 
sint principalii artizani ai trecerii de la teoria la 
practica revoluționară. 


+ 


Ajunşi la acest capitol, se cuvine să examinăm 
tocmai evenimentele revoluționare care au dus la 
cucerirea Bastiliei. Să ținem minte o dată importantă: 
5 mai 1789, inaugurarea Stărilor Generale. 

Această inaugurare, după cum se ştie, fusese 
precedată de un şir de frămîntări ale notabilităților, din 
care au derivat ulterior revendicările Stării a Treia. 
Duşmanul ce trebuia înfrînt era pentru toți regele. 
După cum s-a scris deja, «reacţiunea feudală» netezea 
drumul revoluției burgheze. 

În această fază intră în acțiune aşa-numitul 
“partid american”, partid al celor auto-intitulați 
“patrioți”, care se inspirau din rebeliunea coloniştilor 
americani. Partidul american se lansează fără tăgadă în 
insurecție. Rolul său este determinant în această primă 
fază a Revoluţiei. 

Totaceşti “patrioți” sînt şi cei care organizează 
şi finanţează frămîntările anti-monarhice, difuzează 
broşuri, orchestrează campania electorală pentru Stările 
Generale şi redactarea de cahiers des doleances. 

Masoneria constituie practic statul major a 
acestei întregi rebeliuni. 











„n Această a conf tă a its 
j lea sata „uri pa 















M un amplu că 
: Oricat iri b Sală ea op St fa ță 
într A ti nescu, este în curs pipi îi 










: scu, esti 
că ca d-lui ui Flor n Dumitrescu 
la Bucegi rue 


asia! 
bt e Arzi 

















PAG. 14 NR. 11/95 Noiembrie '98 


PUNCTE CARDINALE 





După cum arată dr. Şerban ; 
Milcoveanu', fost preşedinte al Uniunii 
Naţionalea Studenților Creştini, întoamna | 
anului 1938 problema care se punea 
legionarilor intemaţi era, pe de o parte, de 
aavearăbdare în suferință, iar pe de alta, de 
a sili într-un fel Palatul să nu depăşească 

“etapa întâi” "aprigoanei (lagăre, închisori) 
de frica unui atentat. In această idee, 
Nicadorii şi Decemvvirii se decid săevadeze 
de la Aiud, pentru ca notorietatea numelor 
lor să paralizeze orice gest necugetat al 
puterii. Hotărârea lor se situa, cum vom 
vedea, în prelungirea unei inițiative 
legionare mai vechi, având şi avantajul de 
a nu risca decât cel mult întoarcerea în 
închisoare a autorilor ei. Se poate deci 
înțelege nemulțumirea lui N. 
Constantinescu în fața interdicţiei de a 
evada, prescrisă de comandamentul de 
prigoană (cf. op. cit. p. 120) 

La vremea respectivă, acesta se mai 
ghida încă după indicaţiile primite de la 
şeful Legiunii. O schimbare destul de 
abruptă în strategia Mişcării Legionare se 
produsese după alegerile din 20 decembrie 
1937. Imediat după aflarea rezultatelor, 
Comeliu Codreanu respinge propunerea 
lui Iuliu Maniu de a-l forța pe Rege să-i 
cheme la guvernare prin ocuparea Pieței 
Palatului”. Dimpotrivă, două zile mai târziu 
îşi anunță camarazii, felicitându-i, că “au 
biruit” şi “lupta s-a terminat”. 

Cunoaştem, totdinvolumul lui Şerban 
Milcoveanu, reacția lui Horia Sima la 
circulara din 22 decembrie 1937. Oarecum 
surprins de tonul demobilizator, de ““lăsare 
la vatră”, în replică arată că legionarii se 
aflau în plină revoluţie națională, că 
revoluțiile înving prin ofensivă, căslăbirea 
intensității ei duce la pierderea inițiativei, 
iar cine nu învinge este învins. Deci, o 
poziție similară cu a lui Maniu. 

Realist judecând lucrurile, critica avea 
să fie îndreptățită de evenimentele 
ulterioare. In plus, noua poziţie afişată în 
public de Codreanu printr-o serie de 
declaraţii imprudente” (din acelaşi unghi; 
de strategie politică), anula declarațiile lui 
Moţa din aprilie 1936 de la Tg. Mureş, 
anume căexistăechipe pregătite sărăzbune 
eventuala asasinare a Căpitanului. In fine, 
un asemenea comportamentapărea nefiresc 
din partea unei mişcări care militase pentru 
curățirea moravurilor publice, pentru 
eliminarea nenumăratelor abuzuri 
politicianiste. Cu atât mai surprinzătoare 
eraretragerea din noua campanie electorală, 
la 8 februarie 1938, în pofida popularității 
tot mai largi, apoi decizia de dizolvare a 
partidului Totul pentru Țară, cucât lovitura 
de stat a lui Carol al II-lea şi adoptarea noii 
constituţii, la 20 februarie, întrona cel mai 
sfidător abuz. Mulţi n-au putut înțelege că 
stupefianta afirmaţie “rațiunea de existență 
a acestui partid a încetat” era rodul sforțării 
dureroase şi îndelung chibzuite de “a ieşi 
din ciclul infernal al confruntărilor”, așa 
cum sesizează autorul postfeței la culegerea 
Din luptele tineretului român. Rămâne 
întrebarea, gravă, pentru ce Codreanu 
consimise implicit la masacrarea generației + | 
lui, care se cristalizase înfruntând 
adversități?* Nici o abordare istorică nu 
poate da un răspuns mulțumitor. 

Dacă la decizia Căpitanului de a 
suspenda lupta împotriva regimului (şi de 
a câştiga timp) a contribuit și dinamica 
geopoliticii germane din acel moment, e 
greu de spus. Însă evenimentele ulterioare 
au demonstrat că era greșit să se creadă că, | 
odată cu înaintarea lui Hitler spre sud-estul 
Europei, regimul lui Carol al II-lea ar fi 
căzut. Către sfârşitului verii lui 1940, 
diplomaţia germană arăta că şefii naziști 
nici n-aveau să conlucreze la înlăturarea 
Regelui; acesta cedase într-o serie de 
revendicări economice şi de politică 
extemă. Că îi trăda pe la spate, e altceva. 
Dar în primul rând Hitler n-avea nevoie de 
grupările autentic naţionaliste decât în 


VEI a PESE NEO ENA 
pa A, “10 381 a IQ 400 E Sati pa 

x Asa a A sc pi Saul SE AU i 
bat cad ctre ză [i Ă ete iza NI 


nb 


tre 
A 
Yi 


bă 
» 





măsura în care îi serveau ca grupuri de 
presiune. Dovadăcă a şi ajutat la reprimarea 
lor; Mişcarea Legionară în ianuarie 1941, 
Gărzile Naţionale Slovace mai înainte. 
Tendinţa hegemonică a naţional- 
socialismului asupra celorlalte mişcări 
naționale se manifestase încă din 1934, la 
Congresul de la Montreux, când Moţa a 
criticat-o, mergând până la încercările de 
subplantare a lor, pe măsură ce țările 
respective intrau în sfera de influență 
germană. 

Neacceptând îndepărtarea pe linia 
militantă, mai apropiată de firea lui, odată 
ajuns în fruntea comandamentului, Horia 
Sima alege lupta împotriva regimului. Faţă 
de această opțiune putem avea obiecţii de 
natură moral-creştină (mijloacele teroriste), 
precum şi faptul că punea şi mai acut în 
pericol vieţile celor întemnițați. Insă 
represaliile împotriva lor nu se datorează 
acțiunilor simiste. Ele au şovăit un timp din 
cauza nesiguranței privind atitudinea ReicHi- 
ului, dar tactica pe care începuse s-o aplice 
Armand Călinescu fusese plănuită global 
încă din primele luni ale lui 1938. 

Dacă Simaaluatînsensconcret “biruința 
legionară”, aceasta nu este neapărat din rea- 
credință, ci arată cât de repede se pierd 
sensurile iniţiale, din aceeaşi confuzie de 
planuri derivând şi tendința ramurii “militare” 
(active) a unei organizaţii, de a se substitui 
centrului “sacerdotal” (contemplativ). 

Or, obiectivul Căpitanului nu mai era 
cucerirea puterii temporale (această etapă o 
considera revolută din momentul succesului 
electoral), ci a consolidării celei spirituale, 
prin identificarea deplină a elitei cu sensul 
creştin al jertfei. Reprezentanți i ei trebuiau 
să fie gata în orice moment să ipibraca 

“cămaşa morții”. 

Se pot scrie multe pagini despre 
descoperirile spontane, de o înaltă calitate 
spirituală, ale misticii legionare, dar parcă 
nici una nu merge mai adânc la rădăcinile 
preromâne ale ființei noastre etnice, decât 
acest simbol, folosit de altfel mai înainte de 


MscâRa DU 
IS INICUMPÂNA 





Tudor Vfliiestă ocina îmbrăcat cu ea, 
legionarul e ca şi Achile scăldat în Styx; a 
murit deja pentru el şi pentru lume şi nici o 
constrângere pământească nu-l mai poate 
afecta. E “mort în viață”. 

În ce-l priveşte pe Căpitan, ca unul ce- 
şi presimțţise demult sfârşitul“, odată închis 
la Jilava, după lunga serie de umilințe 
îndurate, el nu are doar revelaţia propriului 
destin, ci înțelege, înfiorat, că patriei sale nu- 
iedetrebuințătalentul, ci martirajul fiilorei. 
“Doamne, ...ia-mi viaţa. Căci ţie, o, Țară!, 
nu-ți trebuie puterile noastre; tu vrei moartea 
noastră.” 

Mulţi legionari de frunte împărtăşeau 
aceeaşi viziune. În lagărul de la Miercurea 
Ciuc, avocatul Victor Puiu Gâmiceanu vede 
posibilă învierea neamului printr-o “saturație 
de tortură şi jertfă de sânge”. Mircea Eliade 
va reda prin mijloace artistice aceeaşi 
provocare a destinului. Vunfă în Cer, micul 
roman la care scrie cu înfrigurare (la propriu 
şi la figurat), în acelaşi lagăr, sintetizează 
opțiunile fundamentale în fața cărora s-a 
aflat dintotdeauna neamul românesc: 
biruința în istorie (“rodirea”), şi cea în 
eternitate, în Cer. Chiarautorul atenționează, 
în Memorii, că pe acest fundal se joacă de 
fapt adevărata dramă încifrată în carte şi, 
prin urmare, aici trebuie căutate răspunsurile 
esențiale.* In fond, cei doi prieteni, care-şi 
istorisesc marea lor iubire, se întâlnesc la o 
partidă de vânătoare, deci pe “terenul” zeiţei 
Diana, cea transmutată în Cosânzeana 
basmelor noastre. Numeroşi intelectuali. 
între care P.P.Panaitescu, Nicolae Roşu, 
Emest Bernea şi, fireşte, Mircea Eliade, au 
observat legătura dintre moarte, trăită ca o 
contopire extatică cu întregul Cosmos (ca a 
păstorului din Miorița), şi simbolismul 
nupțial din figura Ilenei Cosânzeana. 

Implicaţiile ce rezultă din datele 
prelucrate în roman sunt tragice, dacă le 
privim cu ochi profani. Căsătoria mistică a 
sinelui românesc, din momentul în care a 
devenit conştient, cu ursita lui, cu eternul 
feminin întruchipat de Ileana, nu se poate 


REPRESALII “CAMARADEREȘTI” 
ÎM LOLA LALA Ţ, 2 CARDINALI: 


ar cu 


i nel 


d 


măi [i 
[pia Ie 


a, 


P.S ic it Na tate car pi 
pe vech le căi, sunt rug aţi, i 

Ş »Săcontractezeabe Dn; amente indii d 
Ami Anunt e în numărul nosti tru viitor, si iu la 


Mid d pe în po [4 MA A 
căîn, continuare 


Ia ame datei > 3 


pi 
estor ia 


ri Sr aţi ale; A 


"e ff tă d 
AR 7 | 
4 


updatat dsuri ilor repre al 





înfăptui decât în Cer. Deşi, ca ursită, e dată 
dintru început, adică aparține orizontului 
etnogenezei, în istorie nu ne este permisă 
decât o coabitare sporadică şi efemeră cu 
ea. Altfel spus, rareori am putut transpune 
stilul nostru specific la nivelul formelor 
statale şi politice. Dimpotrivă, am fost 
amenințați mereu cu extincția, acesta fiind 
şi sensul “*morţii colective” şi periodice a 
elitelor româneşti, fenomen care a 
străfulgerat pe Codreanu şi îl obseda pe 
Eliade. Nunta, prin care acest neam îşi 
afirmă pe deplin personalitatea, nu devine 
posibilă decât traversând experiența 
pustiitoare şi deznădăjduită a renunțării la 
o aşezare statornică, a morţii față de lume. 

Cu atât mai important apare rolul 
aceloravizați de mărturisirea Ilenei, ce vine 
parcă din timpuri ancestrale: “decânderam 
mică visam la feţi-frumoşi” (subl. n.). E 
vorba de acei eroi providenţiali, răsăriți din 
popor în momente de cumpănă, pentru a 
răscumpăra sufletul etnic, eternul feminin 
veşnic ocultat. 

Descoperind sensul profund al 
biruinţei, dincolo de victoriile vremelnice, 
Comeliu Zelea Codreanu s-a arătat vrednic 
de a fi socotit, în cartea neamului, ca un 
astfel de erou legendar. 

Florea TIBERIAN 


1) În volumul Ial cărții Corneliu Zelea Codreanu, 
altceva decăt Horia Sima. 

2) Conform declaraţiei fruntaşului țărănist 
Zaharia Boilă, reprodusă în culegerea Din /uptele 
tineretului român. 1919-1939, Ed. Fundaţiei 
Buna Vestire [Buc.], 1993, pp. 244-245. Ce 
odioasătrebuie să fi ajuns domnia lui Carol chiar 
şi pentru democratul Maniu, ca să-l silească la 
mijloace neconvenţionale ca acestea! 
3) Binecunoscutele rânduri din scrisoarea către 
lorga (26 martie 1938), *...să ne bateți la tălpi, să 
ne trimiteţi în insula Şerpilor, să ne ucideți cu 
pietre, să ne spânzurați cu picioarele în sus şi să 
ni le bateți în cuie...”, reluau conținutul Circularei 
148 din 21 februarie: “Nu mai răspundem în nici 
un fel. Suportăm. Şi chiar atunci când întreaga 
națiune e tratată ca o turmă... inconștientă.” 
4) Și Codreanu ştia cât de importantă este o elită 
aflată cu adevărat în slujba neamului. Rândurile 
din Pentru legionari în care se tratează acest 
subiect sunt definitive, parcă ieşite de sub pana 
gazetarului Eminescu. 

5) In volumul /nsemnări politice, Ed. Humanitas, 
Buc., 1990, Armand Călinescu consemnează pe 
2 februarie 1938 o discuţie cu Regele: “Crede că 
cu Garda nu vom mântui cât timp vor fi 
conducători” (p. 373). Şi, la patru zile de la 
lovitura de stat, notează: “Problema mare rămâne 
Garda de Fier. Eu rămân la. convingerea că 
arestarea şi internarea a 100-150 de conducători 
ar da rezultat” (p. 378). 

6) Deja după întrevederea solicitată în secret de 
Monarh, în care acesta i-a cerut că-l proclame 
Căpitan al Mişcării (februarie 1937), înţelege că 
e “condamnat la moarte”, deoarece, mai mult 
decât Maniu, care e duşmanul lui, el îi e rival (cf 
Zaharia Boilă, i în op. cit., pp. 237-238). 

lată cum surprinde jurnalistul american 

R.G. Waldeck, această interesantă relaţie: 
“Gelozia sălbatică a lui Carol a izvorât din faptul 
că C.Z. Codreanu era şi făcea tot ce Carol îşi 
dorea să fie şi să facă. Încă din 1920, când a auzit 
prima dată de Mussolini, Carol şi-a dorit să 
creeze o mişcare fascistă în România. Şi Codreanu 
a creat această mişcare fascistă. Carol şi-a dorit 
să fie iubit de poporul său, mai ales de tineret. Şi 
Codreanu a fost un Făt-Frumos care a cucerit 
inimile poporlui său, mai ales ale celor tineri. 
Carol a dorit să fie un tribun, în imaginația 
Românilor, în loc să fie rege, Şi Codreanu a fost 
un tribun care era în imaginația Românilor atât 
un martir cât şi un profet...” (citat în Procesul lui 
Corneliu Zelea Codreanu, volum editat de 
| isorcii Kurt Treptow şi Gheorghe Buzatu, lași, 
1994), 

7) Expresie reprodusă de Eliade în Memorii 1], 
Ed. Humanitas, Buc., 1991, p. 30. 

8) “...deși Nuntă în Cer a avut un mare succes de 
critică şi de public, nu cred că mulți cititori au 
văzut altceva decât un a pe de dragoste» 
(ceea ce, fără îndoială, este), În măsura în care 
Ileana întrupa un «etem feminin» românesc, 
acesta era ursit să rămână... irecognoscibil sub 
fervoarea blândă şi cumpătata serenitate care 
caracterizează toate modurile româneşti de a fi 
în lume” (op. cit, p. 35). 








PUNCTE CARDINALE 


Noiembrie '98 NR. 11/95 PAG. 15 





În urmă cu aproape patru veacuri, 
filozofulenglez Francis Bacon(1561-1 626) 
expunea, în prima parte a operei sale Novum 
Orgamum, o concepție diferită de canoanele 
gândirii medievale cu privire la cauzele 
care împiedicămintea omeneascăsăajungă 
la cunoaşterea adevărului. Este vorba de 
cunoscuta teorie a idolilor, a cărei esență 
filozoful o formulează în următorii termeni: 

“Idolii şi noțiunile false care au pus 
stăpânire pe intelectul omenesc şi s-au 
înrădăcinat adânc într-însul, nu numai că 
au năpădit spiritele oamenilor aşa încât 
adevărul abiapoate săpătrundă, dar chiar 
dacă îi este dat şi îngăduit să pătrundă, vor 
reveni şi vor tulbura înnoirea ştiinţelor, 
afară numai dacă oamenii nu iau măsuri 
împotriva lor şi nu se apără, cât este cu 
putință.” Şi mai departe: “Există patru 
feluri de idoli, care stăpânesc mintea 
omenească. Acestora (în interesul 
expunerii) le-am dat nume deosebite, 
numind primul fel idolii tribului; al doilea, 
idolii peşterii; al treilea, idolii forului: al 
patrulea, idolii teatrului. ” 

Cele patru feluri de idoli, aşa cum 
rezultă din conținutul Noului Organon, 
sunt prejudecățile, structurile mentale 
defectuoase, modul de a gândi bazat pe 
premize false sau mentalitățile vicioase, 
individuale sau colective, care afectează 
spiritul omenesc, împiedicându-l săajungă 
la o evaluare corectă a realității. Mai grave 
însă decât judecăţile afectate de “idol?” 
sunt urmările unor astfel de judecăți: 
atitudini, comportamente, dar mai ales 
acțiuni, cu consecinţe adeseori nefaste atât 
pentru individ, cât şi pentru colectivitate. 

Ceeace diferențiază cele patru categorii 
de idoli sunt sursele de proveniență. /dolii 
fribului sunt prejudecățile” proprii 
colectivității (grup etnic, comunitate 
religioasă etc.) în mijlocul căreia individul 
trăieşte. /dolii peşterii sunt părerile 
predilecte, în cochilia cărora persoana 
respectivă s-a închistat, privind realitatea 
numai prin prizma acestor păreri. Idolii 

forului provin din înclinația omului naiv de 
a crede, a repeta şi a-şi însuşi ca păreri 
proprii vorbele care se vântură în for, fără 
să gândească critic asupra sensului lor. Şi, 
în sfârşit, idolii teatrului, cauza cea mai 
primejdioasă care afectează dreapta 
judecată. Aşa cum actorii ies pe scenă şi 
prezintă acţiuni fictive, producând 
spectatorilor iluzia realității, tot astfel 
persoane sau grupuri de persoane organizate 
apar pe scena vieţii publice cu intenţia de a 
inculca în conştiinţa oamenilor idei şi opinii 
care distorsionează adevărul, pentru ca 
realitatea să fie percepută nu aşa cum este, 
ci aşa cum convine “actorilor”. 
Pi 
Dintre cele patru categorii de idoli, 
“idolii teatrului sunt cei mai supărători ”, 
ne spune Bacon. “Ei nu sunt înnăscuți, nici 
nu se furişează în intelect pe ascuns, ci sunt 
intipăriți şi primiţi dinfabulația teoriilor şi 
din regulile pervertite ale demonstraţiei ”. 
Cât priveşte domeniul în care idolii teatrului 
acționează cu maximum de nocivitate, 
acesta este domeniul politic, cu implicaţii 
asupra structurii sociale, activităţii 
economice şi vieţii culturale, O dovadă în 
sprijinul acestei afirmaţii o constituie 
prejudecata, atât de adânc înrădăcinată în 
conştiinţa contemporaneității, despre 
existența unui conflict şi a unor poziţii 
doctrinare ireconciliabile între democraţiile 
occidentale şi comunism. Un idol uşor de 
răsturnat de pe soclu de cei care nu sunt 


“ NIDOE HE” 
ZILELOR NOASTRE 






















dispuşi săaccepte “fabulația teoriilor” 
unorcercuri intere- 
sate să acrediteze 

această idee. ș 

Până la sfârşi- 
tul celui deal doilea 
război mondial, 
soldat cu înfrân- 
gereațărilorcuregimuri naţio- 
naliste (în frunte cu Italia, 
Germaniaşi Japonia), spri- 
jinul acordat comunis- 
muluia fosto constantă 
a politicii democra- 
țiilor occidentale. 
Aparent, concor- 
dia democrato- ş 
comunistă a luat 
sfârşit după obți- 
nerea victoriei împotri- 
va “fascismului”. În realitate, însă, 
ruptura nu s-a produs între doctrine, 
ci între state: între Statele Unite cu 
aliații săi grupați în Organizația 
Tratatului Atlanticului de Nord, pe 
de o parte, şi Uniunea Sovietică cu 
sateliții ei grupați în Organizaţia Tratatului 
de la Varşovia, pe de altă parte. Dar să 
vedem cum s-a ajuns la această situație după 
efuziunile de prietenie dintimpul Conferinţei 
dela Yalta, urmate de entuziasmul Întâlnirii 
de pe Elba. 

Uniunea Sovietică a fost o creaţie 
artificială, un Golem socio-politic, a cărei 
naştere şi evoluţie o putem înțelege mai bine 
făcând apel la mitologia creatorilor ei. 
Legenda iudaică spune că înaltul rabin din 
Praga Low Juda Ben Bezalel (1525-1609), 
vestit cabalist, cunoscut şi ca taumaturg, ar 
fi plăsmuit din lut o ființă uriaşă, înzestrată 
cu o forță impunătoare, pe care a însuflețit- 
o cu ajutorul magiei literelor, cunoscută de 
învățații evrei. Monstrul a primit numele de 
Golem (înebr. "masă informă”), fiind folosit 
de creatorul său la muncile grele, dar şi la 
salvarea evreilor în vremurile de persecuții. 
După un timp, însă, creatura s-a răzvrătit 
împotriva creatorului, dorind să iasă de sub 
ascultare, fapt care l-a determinat pe rabin 
să-i ia puterile pe aceeaşi cale magică. 
Analogia cu Uniunea Sovietică este atât de 
transparentă, încât nu mai e nevoie să fie 
subliniată. Când Golemul sovietic a devenit 
conştient de forța sa, a vrut să stăpânească 
lumea. Dar nu pentru creatorii săi, ci pentru 

sine. Şi aşa a început războiul rece, având 
acelaşi sfârşit ca şi creatura rabinului Liw 
de la Praga. 

Marea majoritate a comuniştilor au 
înțeles lecţia administrată Golemului sovietic 
şi s-au disociat de erezia comunismului 
național, Pentru amarcarevenirea ladogmele 
nealterate ale comunismului originar, dar şi 
pentru a li se uita trecutul împovărat de 
crime şi orori, multe partide comuniste şi-au 
schimbat derumirea, devenind partide 
socialiste, social-democrate, ecologiste sau 
comunist-reformatoare. Cum însă esenţială 
nu este denumirea, ci încărcătura de idei 
care se ascunde în spatele acesteia, pentru 
revigorarea şi răspândirea dogmelor co- 
munismului autentic s-a îngăduit (şi chiar s- 


a recomandat) 
adepților ideologiei 
marxiste să pătrun- 
dă în partidele de 
orientare democrat 
-creştină şi liberală, 
pentru a le deter- 
mina să adopte pro- 
gramul ocultei care 
pregăteşte viitorul 
omenirii cu aceeaşi 
pricepere şi îndemânare 
cu care rabinul Lăw din 
Pragaaplăsmuit Golemul. 
În fond, este vorba de 
aceleaşi obiective enunțate, 
fără menajamente, în Mani- 
festul Partidului Comu- 
Să ist. Ceea ce diferă sunt 
î NN metodele,adaptate-cum 
îi | arspune un marxist- la 
! “noilecondiţii istorice”. 

„ Astăzi, dacă 
este să-i credem pe autorii 
Cărții negre a comu- 
nismului, după ce au lăsat 
în urma lor 100 de milioane de victime, 
comuniştii, indiferent dacă se înfăţişează 
opiniei publice ca atare sau într-unul din 
travestiurile cu care suntem deja obişnuiţi, 
se bucură de onorabilitate. (Afirmația lui 
Lionel Jospin, prim-ministrul socialist al 
Franței, că “între idealul comunismului şi 
devierile stalinismului trebuie făcută o 
demarcaţie precisă”, îmbogăţeşte cu încă 
un exemplar galeria idolilor din zilele 
noastre). În temeiul acestei prejudecăţi, 
comuniştii de ieri sunt astăzi preşedinţi de 
state, prim-miniştri, înalți demnitari politici 
sau consilieri de taină care influențează din 
umbră deciziile mai marilor zilei. 

+ 

În perioada interbelică, primejdia 
alunecări spre stânga, cu sumbra perspectivă 
a bolşevizării Europei, a avut drept urmare 
firească apariția mişcărilornaționaliste. Deşi 
ieşite dintr-un război devastator, națiunile 
europene au dovedit că posedă nebănuite 
resurse de vigoare morală şi politică pentru 
a respinge propaganda şi, pe alocuri, 
agresiunea comunistă. În fața acestei 
rezistenţe, forțele oculte care au pus la cale 
neizbutita bolşevizare a Europei au 
incriminat haţionalismele europene, 
acuzându-le ca fiind organizații anti- 
democratice, extremiste, teroriste, criminale 
şi aplicându-le eticheta infamantă de 
organizaţii fasciste. (Referire la prima 
reacțiune europeană organizată ca partid 
politic cu caracter anticomunist, mişcarea 
antimarxistă întemeiată în Italia, în anul 
1919, de Benito Mussolini, cu denumirea de 
“Fasci di combaltimento”). Şi astfel s-a 
născut un nou idol, “fascismul”. 

Un idol care, mai presus de capetele de 
acuzație pe care i le pune în sarcină oculta 
care l-a inventat, păcătuieşte prin propagarea 
concepției despre existența neamurilor ca 
entități ontologice, A tuturor neamurilor, nu 
numai a unuia singur, a “poporului ales”... 
Dar în ciuda calomniilor profesate la adresa 
mişcărilor naţionaliste de intelighenţia de 





stânga din Occident, complice devotată a 
aparatului “agi/prop” de la Moscova, au 
existat întotdeauna mărturisitori ai 
adevărului. Adevăr rostit fără complicații 
dialectice, aşa cum au făcut în anul 1935 
trei gânditori români - Sorin Pavel, Petre 
Ţuţea şi Nicolae Tatu - în paginile 
documentului intitulat Manifestul 
Revoluţiei Naţionale, document reeditat 
recent de d-l Marin Diaconu la Editura 
Crater, din conținutul căruia reproducem 
următorul pasaj semnificativ: 

“Revolta împotriva crimelor istorice 
ale liberalismului, democrației egalitare, 
democraţiei sociale şi bolşevismului, cu 
rezultatele lor dezastruoase pentru viitorul 
specieiompepămânl..., a împins şi împinge 
tot tineretul planetei către o nouă formulă 
de organizare a omenirii: naționalismul. 
Nu e vorba de naționalismul iridentă de 
dinainte de război, ci de naționalismul 
pozitiv al vremii noastre. Unul era o 
mişcare împotriva unei stăpâniri neligitime 
- străine - asupra unui popor, celălalt e 
rezultatul unui drum interior parcurs de 
individ de la sine la naţiune. Dezihziile 
au deschis ochii şi au luminat drumul. 
Naționalismul nostru e o cunoaştere şi o 
decizie, erevenirea la concepția creaturală 
a omului ”. 

Reacțiunea cercurilorantinaționaliste, 
care militau pentru dizolvarea naţiunilor 
în masa informă a unei umanități 
nediferențiate, s-a materializat în forma 
unui nou idol, “antifascismul”. Purtat la 
început cu mijloace propagandistice, 
conflictul naționalism-antifascism a 
degenerat în forme violente. Mai întâi 
războiul civil din Spania şi apoi cel de al 
doilea camagiu mondial, soldatcu milioane 
de morți. Forța brută nu poate însă ucide şi 
ideile. lar dacă, în confruntarea dintre 
adevărşi minciună, adevărul este de partea 
învinşilor, succesele repurtate de 
învingători pe câmpurile de luptă sunt 
iluzorii. În fapt, cel de al doilea război 
mondial nu numai că nu s-a încheiat odată 
cu încetarea ostilităților la 9 Mai 1945, dar 
el continuă şi astăzi pe tărâmul ideilor care 
au stat la baza dezlănțuirii lui. A fi 
naționalist este o crimă imprescriptibilă. 
Cazul generalului Augusto Ugarte Pinochet 
este elocvent în acest sens. În timp ce 
bătrânul general chilian, în pofida 
imunității diplomatice care-l proteja, este 
arestat la Londra (unde venise să-şi 
îngrijească sănătatea), sub învinuirea de a 
fipuscapătregimului comunist din țara sa, 
generalul Ariel Sharon, autorul masacrului 
din lagărele de refugiați palestinieni de la 
Sabra şi Chatila, astăzi ministru de Externe 
al Statului Israel, este primit cu onorurile 
cuvenite funcției pe care o deţine la toate 
cancelariile din “lumea liberă”. Spune 
astăzi în România că eşti legionar (sau 
numai simpatizant al Mişcării Legionare) 
şi vei fi privit ca un ciumat! Spune însă că 
ai fostcomunistşi ai toate şansele săajungi 
Preşedintele României! 

Idolii creaţi de oculta care urmăreşte 
să se înstăpânească asupra neamurilor şi- 
auatinsscopul, împiedicându-i pe oameni 
să se apropie de adevăr. Or, în înțelegerea 
creştină, necunoaşterea adevărului 
înseamnă pierderea libertății. “Și vei 
cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va 
/ace liberi”, ne învaţă Cel fără de idoli. 


Gabriel CONSTANTINESCU 





PAG. 10 NR. 11/95 Noiembrie '98 


PUNCTE CARDINALE 


Ce s-ar fi făcut românii, în ultimii zece ani, fără televiziune? Bătrâneşte 
vorbind, ți se sparie gândul! 

Mai întâi, spre sfârşitul anilor '80, rația de două ore de program politico- 
ideologic a întins bine nervii naţiunii şi a făcut-o să-şi îndrepte antenele spre 
bulgari; în felul acesta, am devenit şi noi mai căpoşi, exact când «agenturile» 
puneau de-o revoluţie. De la întreruperea unei emisii televizate au înțeles 
românii, în decembrie '89, că se întâmplă ceva. În câteva zile, televiziunea a 





redutabilă în mâna puterii «emanate» («Aţi minţit poporul cu televizorul!»), 
micul ecran ne-a amenajat apoi, timp de şapte ani, o «linişte» tot mai mocirloasă, 
până ce neocomunismul a apucat să-şi suie toţi sacii în căruță. 

Din 1996, când Emil Constantinescu şi C. D. au reuşit să câştige alegerile în 
beneficiul lui Petre Roman, nu-i de mirare, cu asemenea precedente, că noua 
putere şi-a făcut şi ea din Televiziunea naţională una dintre mizele fundamentale, 
deşi poporul preferă de la o vreme să preacurvească mai degrabă cu Pro TV-ul 










devenit deopotrivă creierul, inima şi maţul gros al «Revoluţiei române». Armă 


RADIOGRAFIA-UNEI MASCARADE 


După un lung interimat (despre care este greu de spus 
în ce măsură s-a datorat jocurilor de interese sau indolenţei 
româneşti), TVR a izbutit să intre într-o «legalitate» 
duhnind a latrină dâmboviţeană. Chiar dacă Televiziunea 
națională, din pricina uzurii şi a concurenţei, nu pare să 
mai fie berbecele temut de maian, ea rămâne, în schimb, o 
oglindă foarte grăitoare a stării de lucruri din lumea 
românească. 

Timp de câteva săptămâni bune, TVR şi-a căutat 
capul fără să şi-l găsească, pentru că, aflată impudic la 
cheremul puterii, n-a putut depăşi decent nici divergenţele 
interne, nici presiunile externe la care a fost supusă. 
Desigur, în subsidiar a fost vorba de divergenţele tot mai 
penibile dintre P.D. şi P.N.Ţ.C.D., tabăra lui Petre Roman 
părând a-şi fi asigurat în această dispută sprijinul oarecum 
paradoxal al Cotrocenilor. Dar cum asupra clasei noastre 
politice am încetat demult să ne mai facem iluzii, infinit 
mai întristător ni se pare ceea ce s-a petrecut chiar înlăuntrul 
instituției, unde cuplul Alina Mungiu-Pippidi — Anca 
Toader, aflat în fruntea Departamentului Emisiunilor 
Informative, n-a precupețit nici o mojicie pentru a sabota 
(în culise, dar şi în două ediții consecutive ale emisiunii «7 
zile în România») candidatura unei colege (Lucia Hossu- 
Longin), profesionistă cu ştate vechi în cadrul instituţiei şi 
realizatoarea celebrului documentar «Memorialul durerii». 
Cum d-ra Anca Toader n-a depăşit niciodată rolul unui 
locotenent cenuşiu, cazul ce merită discutat mai 
îndeaproape este cel d-nei Alina Mungiu-Pippidi, de dragul 
căreia P.D.-ul şi Cotrocenii susținuseră cu cerbicie 
candidatura unui N. C. Munteanu (amator în materie de 
televiziune, dar care făgăduise s-o menţină în funcţie pe A. 
M.-P..). În cele din urmă, controversatul N. C. Munteanu 
retrăgându-se, iar d-na Lucia Hossu-Longin fiind luxată 
sistematic, direcția generală a revenit unui out-sider, d-l 
Cristian Hadji-Culea.., 

După ce au reuşit să încurce toate ițele şi să aşeze o 
nouă pată de neşters pe obrazul instituţiei, cele două 

«amazoane», nesuferind «mustrările» şi simţindu-şi 
şubrezită poziția, au demisionat ostentativ, spre sfârşitul 
lunii octombrie... 


TRANDAFIR-DE LA- MOLDOVA 


Cine este, aşadar, privită altfel decât cu ochii 
telespectatorului, teribila A. M.-P., în jurul căreia a pivotat 
toată această mascaradă? 

Alina Mungiu (n. 1964, Iaşi), căs. Pippidi (1994), a 
studiat răzbit Medicina şi mai în pripă Politologia, Şi- 
a făcut ucenicia medicală la Socola şi ucenicia ideologică 
la G.D.S,, s-a ilustrat precoce ca publicistă (Opinia 
studențească, 22, Expres etc.) şi scriitoare (Emanciparea 
Prințului Hamlet, Evangheliştii, Ultima cruciadă), 
ajungând să treacă, în anumite medii, drept «cea mai 
deşteaptă femeie din România». Chiar dacă ne sfiim să ne 
facem părtași la un asemenea entuzism superlativ, nu ne 
trece prin minte să-i contestăm aprigei «analiste» anumite 
calități intelectuale şi o anume Zvelteţe a condeiului (de 
departe superioară discursului oral, din care telespectatorul 
neavizat ar putea trage concluzii pripite), 

Cum e posibil ca o persoană cu atâtea însuşiri, afişând 
tottimpul un aer justiţiar şi sfătos, să-și saboteze inadmisibil, 
în manieră stalinistă, o colegă de un indiscutabil 
profesionalism? Ne e teamă că aici e vorba de o gravă 
defecțiune morală. Ne întrebăm însă dacă nu cumva e mai 
mult decât atât. Realizatoarea «Memorialului durerii» a 
întruchipat, în toată activitatea sa din perioada 1990-1998, 
două categorii de valori pe care A. M.-P. le-a diabolizat 
sistematic în scrisul său: valorile naționale şi valorile 
creştine, Tensiunea a lăsat impresia de a fi, prin urmare, și 


Editura 
PUNCTE CARDINALE 


Pe MESE A Se E e Pre 
B.R.D. Sucursala SIBIU 
Cont nr. 251100996517509 


Ligia BANEA 
secretar de redacție 






N 0 E CPR n e _ 
„ A(UDNA CELOR 200 DE ZILE... 
| (în viziunea lui C. V. Tudor) 

una dintre două mentalități divergente, iar aici A. M.-P. ne 
apare în dimensiunea dizolvantă a personalităţii sale, ce 
sfidează direct nu doar un adversar conjunctural, ci însuşi 
sentimentul naţional şi religios al poporului român. 


GHIMPII TRANDAFIRULUI 


(Re)citind piesa de teatru Evaneheliştii, datând din 
1992, ni se revelează adevărata faţă a «celei mai deştepte 
femei din România». Sub paravanul parşiv al «autonomiei 
esteticului» , autoarea îşi permite nu doar 6 abordare liberă 
a istoriei sau tradiţiei sfinte, după moda curentă a 
«demitizărilon», ci o răstălmăcire batjocoritoare de proporții 
delirante, mergând de la insinuarea perfidă la abjecţia cea 
mai vulgară. 


gi A 

Ş Săi: 

i v$ > el 
A! fr te ă 





, ul | ; 
-. mă | 
74. “| SI 
ii TA 
i ] 
| 
î. ied lb 





* 





NP, ap pi. atat Da caa mate i bn. a 
| SALMANRUSEDIE 
o Cenrieatură de Ismael) 


Colegiul redacțional: Gabriel CONSTANTINESCU, redactor-șef; 
Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESCU, 


Constantin IORGULESCU, Marcel PETRISOR 





2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr. 109 
telefon 0609/422536 


(unde umblă vorba că «te uiţi şi câştigi»...). 





Evangheliştii sunt de fapt ucenicii leneşi şi găunoşi ai 
unui sofist falit din Antiohia, ce la propunerea lui Pavel, 
un criminal psihopat (care-i şi lichidează în cele din urmă, 
pentru ca mistificarea să nu poată ieşi la iveală), acceptă 
să redacteze, pe bani buni, patru versiuni ale vieții unui 
profet evreu obscur, identificat cu personajul paranoid al 
«Povestitorului» («Era un om obişnuit. Inalt cât mine, urât 
ca mine, sărac ca mine»), de care Pavel se foloseşte spre 
a cuceri mulțimile în mod fraudulos, regizând o religie 
iluzorie («Nu crezi una ca asta, nu-i aşa?», îi zice sofistul 
lui Pavel; «Principalul este să creadă ceilalți...», răspunde 
cinic acesta). Toate personajele masculine gravitează în 
jurul unicului personaj feminin, o prostituată prezentată 
drept «preoteasa zeiței Artemis» şi asimilată, în subtext, 
cu Maria Magdalena (cu care Povestitorul-Isus întreține o 
perversă relaţie erotică: «Ai simţit natura divină din 
mădularul lui dumnezeiesc?, întreabă sofistul; iar femeia 
răspunde: «Dimpotrivă... Atingerea lui e aproape 
imaterială. E un amant cu totul incapabil, dar un om 
fascinant...»). Episoadele evanghelice sunt maimuțărite 
pe rând, de la naşterea până la judecata lui lisus, Maica 
Domnului fiind batjocorită cu predilecție: «Din câte am 
auzit, a fost o târfă!», exclamă Pavel. Pe cruce a fost 
răstignit Barabas, în vreme ce Isus a şters-o «englezeşte», 
avertizat de luda («A, iată-te! Trebuie să dispari repede 
(...) la aceşti treizeci de arginți şi pleacă fără să mai previi 
pe nimeni!»; «Am să mă întorc...», bâiguieşte derutat 
falsul fiu al lui Dumnezeu; «Nu, să nu te mai întorci!», îi 
spune categoric luda). Până la urmă Pavel îl înjunghie pe 
la spate pe Isus însuși (după ce-i otrăvise pe ceilalți, vârând 
în desagă «Cărţile Sfinte»). «Cum, l-ai ucis şi pe Dumnezeul 
tău?!», întreabă Cherintos; (N-am avut ce face. Se speriase 
de toate crimele acestea şi voia să dea totul în vileag», îl 
lămureşte Pavel; «Ce Dumnezeu slab de înger! Oricum, 
mai mult te încurca decât te ajuta», meditează sofistul; iar 
Pavel: «E drept.Eu voi veghea la interesele lui mai bine 
decât ar fi făcut-o el însuşi»... Pentru efect, la final, pseudo- 
Isus este pus să învie parodic, cu pumnalul în spate; el se 
apropie de cadavrul prostituatei şi, îmbrățişând-o, îi zice 
duios: «Nu te teme! Astă-seară vei fi cu mine în Rai!». 


MORALA -FABULEI 


Cum s-: putut ca autoarea unor asemenea insanități 
profanatoare să fie pusă în fruntea D.E.I. imediat după 
triumful în alegeri al unui partid creștin-democrat? Cunoştea 
preşedintele Constantinescu, care a făcut atâta caz în campania 
electorală de credința sa în Dumnezeu şi de «călugărul Vasile», 
aceste blasfemii ale proaspăt demisionatei sale protejate? 

Românii sunt acuzaţi întruna de «fundamentalism». 
Noi credem că ei pot fi acuzați mai degrabă de o 
iresponsabilă toleranță. Piesa semnată de A. M.-P,, cu 
nimic mai prejos de Versetele satanice ale lui Salman 
Rushdie (cel hăituit atâţia ani de «răzbunarea» islamică), 
a fost privită de creştinii din România doar ca o curiozitate 
jenantă, asupra căreia mai degrabă s-a tăcut. Lipsa unei 
reacţii radicale pare, într-o anume privință, un semn bun; 
însă a ignora sau a uita pur şi simplu că d-na Alina 
Mungiu-Pippidi, indiferent de fotoliul din care se produce, 
este, între altele, autoarea Evangheliştilor, reprezintă, 
credem, cel puţin o imprudenţă morală... 


«CĂLUGĂRUL VASILE» 





Tehnoredactare computerizată 


"PUNCTE CARDINALE" 
II PI CI TR aa 


Pal SRL 


Printing Company