Puncte Cardinale anul XIX, nr. 8 (224), august 2009

& —% k 4 Vote 
Lou e marit Șt Pa eee 
sf N le Mă aIT) SEPI 
SN La > tie UNPR 3 0 i Re a 


Vrea Ta Nae Da PE 


credinţă 
iubire 
speranţă 





CASD:NALE 


„Acum este o împreună-prăznuire a celor cereşti 
şi a celor pământeşti. Acum îngerii, pogorând din cer, 
se amestecă cu noi, oamenii. [...] Acum Însuşi 
Dumnezeu vine de o cheamă pe Maica Lui şi, primind 
în sânurile Sale preasfântul ei suflet, îl urcă la ceruri 
în alai de îngeri care plinesc lauda lui. Acum Fi ecioara, 
chiar dacă se mută cu trupul de aici, nu se depărtează 
de la noi, ci veghind dintru cele de sus, cată la noi în 
veac [...] Deci cuvine-se ca praznicul Adormirii ei să 
fie prăznuit nu doar o singură zi, ci luând început odată 
cu luna, să o străbată întreagă şi să se încheie odată cu 
ea” (din Edictul imperial bizantin din 1297, dat de 
Andronic II Paleologul, de proclamare a lunii august 
drept Luna Maicii Domnului). 





90 79,0, 
Nr. 8/224 


AUGUST 
2009 





16 PAG.—3 lei 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 





Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANŢA, ELVEŢIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


CHIȘINĂU: DEMOCRATIA ÎNTRE TRĂDARE ȘI BLOCAJ POLITIC 


La Chişinău, situaţia politică rămîne încurcată. Partidul Comuniştilor 
cîştigă alegerile — în sensul că este partidul cu cel mai mare număr de voturi 
obținute; opoziţia are cele mai multe mandate de parlamentari şi poate face 
guvernul, dar nu poate alege şi preşedintele republicii. 

Potrivit Unimedia, la data cînd scriu aceste rînduri, după numărarea a 
98,2% dintre buletinele de vot, Partidul Comuniştilor are 45,1% din sufragii, 
Partidul Liberal Democrat — 16,4%, Partidul Liberal — 14,4%, Partidul Democrat 
— 12,6% şi Alianța Moldova Noastră — 7,4%. Lucru bun: PPCD, al trădătorului 
lurie Roşca, a ratat iar Parlamentul. 

La ora aceasta, comuniştii dețin 48 de mandate de deputaţi, iar celelalte 
partide — 53, Rezultatele nu mai pot suferi modificări spectaculoase pînă la 
terminarea numărătorii. 

Din păcate, 13 dintre mandatele opoziţiei sînt la Partidul Democrat al lui 


Marian Lupu, fost fruntaş al Partidului Comuniştilor — din care a plecat recent —, 


şi fost preşedinte al Parlamentului. Marian Lupu şi Vladimir Voronin par acum 
adversari, însă ştim bine că în politică alianțele se fac şi se desfac cu mare 
ușurință. Dacă PD şi Marian Lupu se aliază cu PC al lui Voronin, comuniştii pot 
conduce încă patru ani republica ilegitimă de peste Prut, avind Şi guvernul, şi 
preşedintele. Împreună, cele două formaţiuni 
au exact 61 de mandate, adică atitea cîte le 
sînt necesare ca să pună mina pe toate 
funcţiile importante în stat. 

Pe de altă parte, chiar dacă Marian 
Lupu nu trădează opoziţia, aceasta mai are 
nevoie de opt voturi în Parlament pentru a 
putea alege un președinte al ei. E puţin probabil 
că va obţine voturile de la comuniști, care 
acum pot să blocheze alegerea preşedintelui, 
la fel cum a făcut cu puţin timp în urmă 
opoziţia, declanşind alegeri anticipate. Deci, 
ar fi un blocaj politic. Manan Lupu are un 
pretext foarte bun să spună că se aliază cu 
comuniştii în interesul naţional, pentru ca statul 
artificial de la est de România să poată fi 


- 
[3 


ouvernat „în vreme de criză”. , - 
Arca | Mie se 








S-a ajuns aici pentru că Partidul Comuniştilor a comis din nou fraude 
majore, încercînd să se menţină la putere cu orice preț. 


XX X 


Pornind de la această situaţie de la Chişinău, preşedintele Traian Băsescu 
a făcut în după-amiaza zilei de 30 iunie o declaraţie foarte gravă la Radio România: 
„probabil preşedintele Voronin şi-a adus aminte că la un moment dat i-am 
dat o mână de ajutor să formeze majoritatea de după alegerile trecute. Probabil 
că mesajul trimis acum s-ar vrea un mesaj prin care să arate că ar vrea să 
coopereze. De data aceasta preşedintele Voronin nu poate spera la sprijinul 
meu pentru a face majoritatea de care are nevoie ca să desemneze preşedintele”. 
Declaraţia a fost o replică la un mesaj oarecum împăciuitorist transmis prin 
presă de Vladimir Voronin. 

Preşedintele României ne dezvăluie aşadar că a ajutat Partidul Comuniştilor 
din Republica Moldova să se menţină la guvernare acum patru ani! Cum a făcut- 
0, nu ne desluşeşte. Nu ne spune nici cum l-ar putea ajuta acum pe Voronin. 
Există secrete ale zeilor. Putem presupune că Traian Băsescu a mijlocit alianța 
PC cu PPCD al lui lurie Roşca. Dar de ce? Al cui a fost interesul ca Republica 
Moldova să fie abandonată din nou în slera de 
influenţă rusească, îndepărtată de România şi de 
Uniunea Europeană? 

Cred că preşedintele Băsescu are de dat 
explicaţii serioase de această dată. 

La ora cînd aceste rinduri vor apărea, 
probabil că vor exista şi unele date noi în privința 
mişcărilor politice de la Chişinău şi a poziţiei 
Bucureştiului faţă de ele. Problemele de principiu 
rămîn însă aceleaşi şi ele sînt de natură să ne 
pună serios pe gînduri, nu numai pentru viitorul 
politic al fraţilor de peste Prut, dar şi pentru 
viitorul politic al României de dincoace de Prut, 
unde demagogia şi iresponsabilitatea capătă tot 
mai mult proporţiile unei trădări naționale 


(Inudiu LARZII 














PAG. 2 Nr. 8/224 August 2009 


PUNCTE CARDINALE 








i Pe blogul d-lui V. Roncea, o doamnă temperamentală, dar complet dezinformată în 
privința subiectului pe care-l abordează, înşiră cîteva enormități înveninate, sub titlul delirant 
“Hidra cripto-comunistă contra Vetrei Monahale de la Ripa Robilor” (pe autoare n-o deranjează 
“să combată” pe un blog pe care sînt adulați lulian Vlad, Dinu Săraru, Adrian Păunescu, 
Corneliu Vadim Tudor, Mihai Pelin, Artur Silvestri, Radu Beligan, Paul Everac, Mihai Ungheanu 
etc., dar în schimb e convinsă că există o “hidră cripto-comunistă” avîndu-l printre capete 
pe: Claudiu Târziu!). Textul este atit de plin de neadevăruri flagrante şi raționamente abrupte 
încît nici nu merită efortul unui comentariu punctual. 
| Interesant este însă altceva. La sfîrşitul articolului d-nei Vasiliu-Scraba, titularul blogului 
inserează. o notă în care citim: “Personal resping categoric ideea unui «Centru Cultural» 
inspirat din modele străine de Ortodoxie, dar susțin Proiectul Centrului de Martirologie al d-lui 
dr. Pavel Chirilă, alături de Mănăstirea Sfinţilor Închisorilor a Părintelui Justin Pârvu, dar 
numai cu aprobarea planului de către Părinte şi deținuții politici şi cu binecuvintarea Episcopului 
locului, IPS Andrei Andreicuţ, şi, mai ales, a Mitropolitului Bartolomeu Anania, fost deținut 
politic şi înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române”. 


A ăi cz 
Înduioșător, nu-i aşa? Să observăm mai întii cît de grijuliu a devenit dintr-o dată promotorul 
campaniei antipatriarhale şi antisinodale cu binecuvintările arhiereşti, Nu-i rău deloc. Sigur, 
spre a se învrednici de importanta dumnealui susţinere, Proiectul trebuie să mai îndeplinească 
şi alte condiţii sine quibus non: să fie aprobat de Părintele Justin şi de personajul colectiv numit 
“deţinuţii politici” (aceştia trebuind să fie toți ca unul, că altfel nu pupă ei susținerea “fraţilor 
nepătaţi”). larăși s-ar putea zice că nu-i tocmai rău. Necazul ar putea veni, totuşi, de la 
frecventele neconcordanţe ale vieţii şi firii omeneşti. Căci ce ne-am face dacă, să zicem, 
Părintele Iustin şi Deţinutul aprobă, dar ierarhii, dintr-un motiv sau altul, nu dau binecuvîntarea?! 
Sau dacă ierarhii binecuvintează, dar Părintelele Iustin şi Deţinutul, dintr-un motiv sau altul, 
nu aprobă?! Să nădăjduim însă că Dumnezeu va fi mai bun cu noi decit sîntem noi cu EI şi, 
de hatirul morţilor noştri, nu ne va pune/lăsa într-o asemenea... dilemă (horribile dictu), 

Personal (adică însuşi, în persoană, cu toată decisiva sa personalitate), d-l V. Roncea 
se declară dispus să susțină și “Mănăstirea Sfinţilor Închisorilor a Părintelui Justin Pârvu”, şi 
“Proiectul Centrului de Martirologie al d-lui dr. Pavel Chirilă”. O, cîtă generozitate şi cît simț 
al proprietăţii (aşa, ca să se ştie că nu-s ale tuturor şi ale nimănui)! Un singur lucru se 
“respinge categoric”, un singur lucru nu poale fi personal admis de d-l V. Roncea: “ideea unui 
«Centru Cultural» inspirat din modele străine de Ortodoxie”. Nici aici n-ar fi nimic de zis (se 
ştie cât rău ne-au făcut modelele străine şi heterodoxe de-a lungul vremii), numai că... de unde 
pînă unde un “Centru Cultural” la Aiud?! Nimeni n-a propus vreodată aşa ceva, și încă în 
răspărul Ortodoxiei! Aici d-l Roncea se încurcă în ițele propriilor diversiuni alarmiste. Nu ştiu 
cum e, n-am făcut această experienţă, dar probabil că, atunci cînd minţi cu atîta patimă şi 
nerușinare, ajungi treptat să crezi în propriile minciuni... 

Sperietoarea unui “Centru Cultural” este ficțiunea manipulatorie cu care gaşca de 
agitatori publici a fraţilor Roncea și a “mișcăriştilor” în sutană au căutat să intoxice opinia 
publică ortodoxă, sugerînd că s-ar urmări, de către forțe oculte (musai heterodoxe și cripto- 
comuniste), deturnarea Proiectului Aiud în direcția cea mai odioasă ortodoxului habotnic: 
cultura. 

Ei bine, fie cultura cît de bună sau cît de rea, ea n-are nimic de-a face, în mod autonom, 
cu Proiectul Aiud, în nici una dintre variantele propuse, Toate au ca principal.şi indiscutabil 
obiectiv Mănăstirea, ca axă și cadru tradițional pentru pomenirea liturgică, pentră cinstirea 
mistică şi morală a martirilor Crucii de la Aiud şi din toate temniţele ateismului roşu. Singura 
discuţie era ca pe lingă Mănăstire — sau, mai exact spus, în cadrul ei — să funcţioneze și un 
Centru de cercetări martirologice, sub exclusiva suprăveghere şi coordonare a Stăreţiei locului, 
așa cum pe lîngă/în cadrul multor mănăstiri pot funcţiona și funcționează efectiv, prin tradiţie, 
un muzeu, sau o tiparniţă, sau o școală bisericească, sau un atelier de pictură ori de broderie, 
sau vreun așezămînt social, Unele ca acestea nu intră în excluziune cu menirea liturgică, nici 
cu puritatea ortodoxă a unei lavre, ci se subordonează celorlalte nevoinţe specifice, în numele 
şi în slujba lui Hristos, Centralitatea Mănăstirii în cadrul memorialului de la Aiud exclude 


ă - 
i 


OIECTUL AIUD: SEMNE DE ÎMPĂCARE ? 





 Dezveliți tot adevărul 
- şi le spuneti tutaror, 
"Cum muriră frații 
noştri pentru Neam 
şi Tara lor! 


orice analogie cu Sighetul: la Aiud avem 
memorialul cu Dumnezeu, la Sighet memorialul 
fără Dumnezeu. 

Discuţiile iscate în jurul Proiectului Aiud, 
în urmă tendențţios radicalizate, n-au avut inițial gi ieri 
ca obiect real decit o anume concepție arhitectonică, deci ceva de ordin exterior ȘI negociabil. 
Rezervele faţă de un plan sau altul n-au fost în această privință neindreptâțite, dar aceasta 
este o cu totul altă discuție. Totul se putea rezolva creştineşte, civilizat ŞI responsabil, prin 
dialog consultativ şi în pace comunitară. Dar în locul duhului creştin unii au înțeles să cultive 
duhul învrăjbirii, al suspiciunii apriorice, al insinuării indigne sau chiar al asasinatului moral, 
uzînd de cea mai josnică recuzită polemică şi diversionistă (care incă la noi, din păcate, face 
deliciul vulgului, ca şi mojiciile vadimiste sau stupiditățile OTV-iste), cu vorbe grele, mistificări, 
decontextualizări, ceea ce a generat un nou, păgubos şi total inutil “război româno-român , 
cu atît mai grav şi mai jenant cu cît a angajat însăși imaginea publică a Ortodoxiei. 

Manipularea panicardă a fost atît de abil și de abject concertată (ca şi în cazul abuzurilor 
biometrice) încît a luat și minţile unor oameni serioşi şi cinstiți sufletește, ceea ce explică şi 
O recentă “scrisoare deschisă a elitei morale a României” (pusă la cale şi mediatizată tot de 
fraţii Roncea şi de ciracii lor), în care respectabili supraviețuitori ai temniţelor comuniste” 
(dar şi vreo 15 organizaţii “anticomuirtiste” mai mult sau mai puţin fantomatice) îşi exprimă 
faţă de Înaltul Bartolomeu Anania îngrijorarea cu privire la dejucarea Proiectului Aiud şi la 
oretinsa lor marginalizare contextuală. Iar “jalba” se încheie astfel: “Noi credem însă că nici 
o binecuvîntare nu va fi valabilă pînă nu se va lămuri cumplitul adevăr legat de holocaustul 
roşu. Pînă atunci, singurii care au drept să spună ceva în această problemă sînt tocmai cei 
care au suferit. Vreţi să faceţi ceva înălțător pefitru martiri? «Dezveliţi tot adevărul şi le 
spuneţi tuturor/ Cum muriră frații noștri pentru Neam şi Țara lor!»”. 

Fondul chestiunii — necesitatea pomenirii întru adevăr — este incontestabil, dar cîteva 
observaţii se impun, spre împreună-lămurire. Mai întii o observaţie asupra unui detaliu care 
s-ar putea să țină şi de graba redactării: “cei care au suferit” (şi în faţa cărora, într-adevăr, s- 
ar cuveni să umblăm în genunchi) nu sînt “singurii care au drept să spună ceva în această 
problemă”, ci numai cei dinlii. Dreptul lor suveran nu este exclusivitatea, ci prioritatea 
morală. Ei trebuie — înaintea oricăror altora — consultați şi ascultați cu toată reverența. Altminteri, 
dreptul de a spune ceva, de a se implica atitudinal, îl au toți cei ce simt creştineşte și 
româneşte, şi care vor continua să o spună şi după ce venerabilii supraviețuitori ai temniţelor 
nu vor mai fi printre noi. Cu cît mai mulți se vor implica, cu cît mai multora le va păsa, cu atit 
memoria va fi mai vie şi mai durabilă. 

Nu ştiu dacă şi ce va fi răspuns Înaltul Bartolomeu la această scrisoare deschisă, dar 
ştiu şi mărturisesc că “a face ceva înălțător pentru martiri” a fost o preocupare a sa constantă 
şi evidentă, concretizată inclusiv în sfinţirea ca biserică a Mausoleului de la Aiud (act care a 
reprezentat stricta sa iniţiativă: „lată, am venit să sfințesc acest prestol realizat prin grija 
deosebită a Asociaţiei Foştilor Deținuți Politici din Sibiu. [...] Şi am făcut sfințirea după 
ritualul întreg, socotind că este bine ca această masă să nu fie doar un simbol, un jertfelnic pe 
care să se oficieze doar parastase, ci, cel puțin din cînd în cînd, să se săvîrşească pe ea și 
Sfînta Liturghie. Pentru aceasta este nevoie de o sfințire specială. În piciorul Sfintei Mese am 
aşezat Sfinte Moaşte ale unui martir — în acest loc al martirajului — şi documentul care s-a citit 
în fața frățiilor voastre, şi care rămîne aici, sub pecete, atît cît va dura acest jertfelnic şi cît va 
dura acest monument. [...] În numele lui Dumnezeu şi în numele morților noştri, vă mulțumesc 
tuturor celor ce aţi jertfit şi ați ridicat acest monument memorial, celor ce aţi zidit acest 
jertfelnic pe care astăzi s-a săvîrşit, pentru întiia oară, Sfînta Liturghie a Sfîntului loan Gură 
de Aur” — 14 septembrie 2000). 

Dacă însă marea urgenţă — prisosind chiar asupra oricărei binecuvîntări — este aceea 
dea lămuri “cumplitul adevăr legat de holocaustul roşu”, datorie sacră atit de frumos exprimată 
în versurile citate (“Dezveliţi tot adevărul şi le spuneți tuturor/ Cum muriră frații noştri pentru 
Neam ŞI Țara lor”), atunci nimic nu apare mai potrivit şi mai îndreptățit decît un centru de 
martirologie chiar în cadrul năzuitului complex memorial. Că lumea ortodoxă românească 
are resursele : inclusiv şi mai ales monahale — cu care să răspundă acestui obiectiv major e 
dovedit cu prisosință de realizările de pînă acum ale unor mănăstiri precum Petru-Vodă, 
Diaconești, Oașa sau Rarău, pe care sînt sigur că nimeni nu le ignoră. Deci, oameni buni, 
dincolo de falsele litigii, iată-ne “gînd la gînd cu bucurie”! 

Cum pînă şi d-l V, Roncea s-a decis “să dea verde” Centrului de Martirologie din 

ansamblul memorial de la Rîpa Robilor, şi cum panica faţă de un presupus “Centru Cultural”, 
mai mult sau mai puţin heterodox, am văzut că nu prea are obiect, fiind doar o insinuare 
diversionistă într-un război inutii şi nedemn, oare ce ne mai dezbină şi ne mai îngrijorează? 
Este din ce în ce mai evident că vrem acelaşi lucru cu toții (foşti deţinuţi, mănăstiri, ierarhi, 
jurnaliști creştin-ortodocşi, mireni rivnitori) şi că e loc pentru contribuţia smerită a fiecăruia, 
într-o împreună-lucrare care depăşeşte orice interese personale sau de grup și care chiar s- 
ar putea constitui într-un model de vrednicie şi unitate ortodoxă românească, spre bucuria 
viilor şi pacea morților deopotrivă. 
i O dată ajunși aici, oricine, de acum înainte, va mai încerca să confişte Proiectul Aiud 
în numele vreunei persoane sau vreunui grup de interese (mănăstiresc sau nemănăstiresc), 
sau Va perora aiurea (ca d-na Vasiliu-Scraba, altminteri respectabilă în domeniul dumneaei 
de competenţă”), îşi va trăda impuritatea (ca să nu spun necinstea sufletească) şi se va face 
vinovat faţă de memoria şi de moaștele martirilor. 


Dumnezeu să ne păzească de micimile noastre secesioniste, la rugăciunile sfinților 
noștri ştiuți şi neştiuți. 
Răzvan CODRESCU 


"Unii trecuţi însă pe lista de semnâturi fără ştirea lor, cum este, bunăoară, cazul d-lui Demostene 
Andronescu... A 


"Vorba aceea: „Dacă tăcea, filosoafă răminea”. 























ONSTANTINESOU,- 


1. Cum apreciați situația politică postelectorală 
din Republica Moldova și mai ales grava declarație a 
preşedintelui Traian Băsescu (care pe de o parte A rai 
comunismul dincoace de Prut, iar pe de altă parte a sprijinit 
comunismul dincolo de Prut!): „... probabil preşedintele 
Voronin şi-a adus aminte că Ja un moment dat i-am dat o 
mână de ajutor să formeze majoritatea de după alegerile trecute. 

[...] De data aceasta preşedintele Voronin nu poate spera la 
sprijinul meu pentru a face majoritatea de care are nevoie 
ca să desemneze președintele”? 

Pentru un răspuns corect şi credibil privind 
raporturile dintre România și „Republica Moldova” după 
alegerile pariamentare de acolo, din aprilie 2009, sunt 
necesare câteva precizări prealabile. 

În martie 2006, un grup de intelectuali ai societăţii 
civile rornâneşti au semnat, în nume propriu, un apel adresat 
preşedi_ueiui Traian Băsescu, solicitând condamnarea 
regimului comunist, care a guvernat țara timp de o jumătate 
de veac, ca „regim nelegitim și criminal”. Celor patru sute 
de intelectuali semnatari ai apelului li s-au alăturat o serie de 
organizații cu caracter anticomunist, precum şi un număr de 
președinți de sindicate reprezentând peste un milion de 
membri. Preşedintele Băsescu a dat curs solicitării şi, pentru 
a avea un fundament al actului de condamnare, a instituit o 
comisie, prezidată de politologul Vladimir Tismăneanu, care 
să-i prezinte un raport amplu al actelor de teroare şi al crimelor 
săvârșite de-a lungul anilor în care Partidul Comunist din 
România s-a aflat la guvernare. 

În baza concluziilor „Raportului final al Comisiei 
Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din 
România”, în ziua de 18 decembrie 2006, într-o şedinţă 
solemnă a Parlamentului României, preşedintele Băsescu a 
rostit Proclamaţia de condamnare a regimului comunist. Dacă 
rostirea menţionatei Proclamaţii a constituit, fără îndoială, un 
act istoric, tot un act cu semnificaţie istorică l-a constituit şi 
reacția auditoriului, „aleşii națiunii”, atât pentru starea actuală, 
cât și pentru viitorul țării. 

Un prim fapt semnificativ I-a constituit totala 
absenţă (cu excepţia a trei personalități de cultură: Andrei 
Pleşu, Gabriel Liiceanu și Horia-Roman Patapievici) atât a 
semnatarilor în nume propriu ai apelului, cât şi a milionului 
de anonimi care i s-au asociat, În schimb, toate lojele sălii în 
care avea loc acest eveniment erau pline de adepți înverşunaţi 
ai comunismului rezidual existent încă în România. Este de 
presupus că acest dezechilibru în participarea la această 
şedinţă solemnă nu a fost întâmplător; pe de o parte apatia și 
indiferența celor care au cerut actul de condamnare, lar pe 
de altă parte impresionanta organizare a adversarilor acestei 
condamnări, de care în mod cert nu au fost străini conducătorii 
de la acea dată al Camerei Deputaţilor și ai Senatului. 
Preşedintele Senatului, comunistul „reciclat” Nicolae 
''căroiu, a isa! mână liberă dezlănțuirii agresivei şi groteștii 

"ani festaţii antiprezidenţiale, iar preşedintele Camerei 
Deputaţilor, liberalul Bogdan Oltean, nepotul evreicei 
omuniste Ghizela Vass (membră a CC al PCR), a părăsit 
“ala ostentativ, refuzând astlel ca prezenţa sa să fie interpretată 
-a aprobare a demersului prezidenţial. Cât privește atitudinea 





PUNCTE CARDINALE 
| RĂSPUNSURI PE LUNĂ 


August 2009 Nr. 8/224 PAG. 3 


Începând din munărul pe mai, d-] Gabriel Constantinescu, directorul Punctelor cardinale, răspunde lunar la trei 
întrebări adresate de colaboratorii sau cititorii revistei, pe teme politice şi sociale de actualitate. Cei dornici să formuleze 
întrebări sunt invitaţi să le trimită la Redacţie, prin poştă sau e-mail, până la jumătatea fiecărei luni. Întrebările (anonime 
sau semnate, conform dorinţei celor care le formulează) trebuie să fie clare, concise şi de interes cât mai general. Din 
fiecare lot lunar de întrebări, vor fi alese trei, primind răspuns în numărul din luna imediat următoare. (Redacţia) 


copleşitor majoritară a parlamentarilor, indivizi cu rădăcini 
adânc înfipte în structurile regimului comunist, aceasta s-a 
concretizat în tăcere complice la spectacolul suburban şi 
dezonorat pus la cale de „tribunul” C. V. Tudor. Or, 
consecințele politice ale refuzului de acceptare a ideii că 
trecutul comunist ar putea fi condamnat nu au întârziat să se 
manifeste. Preşedintele Băsescu va deveni inamicul public 
numărul unu al întregii clase politice şi, prin votul coaliţiei 
celor 322-de „aleşi ai naţiunii”, va fi suspendat din funcţia de 
preşedinte al României. Tentativa de a-l elimina definitiv din 
viața politică a eşuat însă. Cu prilejul referendumului care ar fi 
trebuit să ratifice demiterea Șefului Statului, corpul electoral a 
făcut dovada că încă mai există o Românie adevărată şi 
capabilă să ia atitudine împotriva comunismului rezidual. 

În aceste condiţii, este absurd să i se reproşeze 
preşedinteui Băsescu că, în fața evenimentelor din aprilie anul 
acesta, din Basarabia, nu s-a pus în fruntea batalioanelor oştirii 
române, proaspăt întoarse din Irak, adresându-le celebra 
comandă a generalului Antonescu din iunie 1941; „Ostaşi, vă 
ordon, treceţi Prutul!”. Bunul simţ şi respectul față de adevăr 
ne obligă să recunoaştem că, în prezent, tentativele societății 
româneşti de a ieși din „consecințele comunismului” nu au 
fost nici pe departe atât de viguroase încât să putem pretinde 
că această ieşire s-a realizat. Avem o clasă politică de cea 
mai pură extracție comunistă (excepţiile sunt nesemnificative). 
Instituţiile fundamentale ale Statului — Parlamentul, Justiţia (în 
frunte cu Înalta Curte de Casaţie şi cu Consiliul Superior al 


Magistraturii), Şcoala (la toate nivelurile) şi Aparatul 
administrativ (în cvasitotalitatea lui) — sunt continuatoarele 
direote ale instituțiilor similare din anii comunismului, atât în 
ceed ce priveşte personalul, cât şi ca mentalitate. În privința 
„societăţii civile”, cea care „a instigat” la condamnarea 
comunismului, ea este altminteri din ce în ce mai apatică şi 
mai indiferentă. Dar cea mai dezolantă realitate din actuala 
Românie este comportamentul generaţiei tinere, total lipsite 
de capacitatea de dăruire, de generozitate, de spirit comunitar. 

În faţa acestei stări actuale, a unei naţiunii căreia i 
se pretinde o intervenție consistentă şi energică în ajutorul 
românilor din Basarabia, cel mai potrivit răspuns este dictonul 
latin Medice, cura te ipsum („Doctore, tămăduieşte-te pe tine 
însuți!”). Este greu de conceput că o lume bolnavă, aşa cum 
este România zilelor noastre, să poată intreprinde acțiuni 
hotărâtoare în sprijinul altui bolnav, aflat într-o stare de sănătate 
morală, socială, politică şi economică asemănătoare. Dacă 
facem abstracție de faptul că România de dincoace de Prut 
face parte din structurile euro-atlantice (NATO şi UE), 
asemănările cu Basarabia sunt atât de profunde încât pot merge 
până la a se confunda, cu precizarea că sunt şi aspecte în care 
realitățile basarabene înregiStrează plusuri față de cele 
româneşti, În timp ce comuniștii din Basarabia nu şi-au repudiat 
trecutul și nu s-au travestit, declarându-se oficial ca aparținând 
partidului comuniştilor, comuniştii din România s-au ascuns 
sub diferite denumiri (FSN, FDSN, PDSR, PSD, PDNR, 
PDAR, PSM, PRM, PC etc.). Dar domeniul în care basarabenii 
ne sunt net superiori mi se pare că este starea de spirit a 
generaţiei tinere. În timp ce tineretul din România este aşa 
cum l-am caracterizat mai sus, tinerii basarabeni dau dovadă 
de conştiinţa faptului că fac parte din națiunea română şi că 
sunt capabili să se opună deschis puterii comuniste din 
Basarabia, 

Și pentru ca să nu rămânem datori celor care-l acuză 
malițios pe preşedintele Băsescu că ar îi inditerent faţă de 
Basarabia românească, le reamintim faptul că, riscând critici 
severe atât din partea Federaţiei Ruse, cât și a democraţiilor 
occidentale, a hotărât acordarea cetățeniei române tuturor celor 
care, el şi urmaşii lor, au deţinut acestă cetățenie în anii în 
care Basarabia a făcut parte din Regatul României Mari. De 
asemenea, le reamintim faptul că unificarea Germaniei nu s- 
a înfăptuit printr-o acţiune de dărămare a „Zidului Berlinului” 
de câtre tancurile regimului de la Bonn. „Zidul Berlinului” a 
fost dărâmat de loviturile de târnăcop ale partidelor germane 





din teritoriile aflate sub dominație sovieto-comunistă. ȘI 
incă: să nu se uite că înfăptuirea României Mari, în 1918, 
nu s-a făcut prin acțiuni de cucerire militară, ci prin voința 
fermă şi conjugată a românilor din Basarabia, Bucovina şi 
Ardeal. 

În perspectiva idealului de unitate naţională, 
dătătoare de speranță sunt conştiinţa națională şi aspirațiile 
tinerilor basarabeni. Să nu uităm un fapt cu semnificaţie 
profundă: la alegerile din aprilie 2009, partidului comuniștilor 
i-a lipsit un singur vot spre a-și putea impune preşedintele şi 
guvernarea, dar nu au găsit pe nici unul din tabăra deputaților 
din partidele de colaboratură românească în stare să se 
vândă. Este greu de imaginat că parlamentarii dâmboviţeni, 
pentru care traseismul este mod de existenţă, ar fi fost 
capabil de a fate față unui asemenea test de conduită 
morală, 


2. Cum vedeţi dvs. propunerea înființării la Aiud, 
pe lângă viitoarea mânăstire, şi a unui centru de studii 
martirologice? Pomenirea religioasă şi pomenirea istorică 
se exclud sau se completează? 

Şi aici sunt necesare câteva precizări prealabile. 
La sfârşitul Primului Război Mondial, după înfăptuirea 
României Mari, „Cultul Eroilor” a fost o preocupare 
fundamentală, atât a instituțiilor religioase, cât şi a celor 
laice. S-a constituit Societatea „Cultul Eroilor”, care, 
folosind atât arhivele Ministerului de Război, cât şi 


rezultatele cercetărilor la fața locului, a identificat pentru 
fiecare aşezare din țară numele celor care, îmbrăcaţi în 
haina ostăşească, şi-au vărsat sângele pentru împlinirea 
idealului Intregirii. Pentru cinstirea lor veşnică, în fiecare 


“localitate au fost înălțate momente comemorative, pe ale 


căror frontispicii au fost încrustate numele şi rangurile celor 
care n-au pregetat să-şi jertfească viața pentru țară şi neam. 
De asemenea, au fost înființate asociații ale invalizilor şi 
marilor mutilați de război, realizându-se totodată şi o 
evidență completă a văduvelor şi orfanilor de război. 

După decembrie 1989, era normal şi necesar ca. 
dacă evenimentele de atunci ar fi fost o autentică revoluţie 
anticomunistă, să fie adoptate măsuri similare celor de după 
Primul Război Mondial, pentru cinstirea celor care şi-au 
sacrificat viețile şi ale celor care au suferit teroarea 
regimului comunist în anchete, temnițe şi lagăre de muncă 
forțată. Dar, spre deosebire de Cehoslovacia, Ungaria şi 
Polonia, unde au avut loc revoluții anticomuniste autentice 
şi încununate de succes, în România, pe fondul unei revolte 
populare anticomuniste, s-a produs o lovitură de stat în care 
facțiunea din PCR condusă de Nicolae Ceauşescu a fost 
înlocuită cu altă grupare din acelaşi partid condusă de Ion 
Iliescu. Nimic nu caracterizează mai bine această situație 
ca directiva imperativă dată de tovarăşul Ion Iliescu tuturor 
rebelilor organizaţiilor PCR din teritoriu: „Păstraţi 
structurile!”. Şi pentru ca această directivă să fie urmată, 
într-o lume în care era evident că orologiul comunismului 
încetase să mai bată, așa cum caracterizează situația din 
România politologul englez Tom Gallagher în remarcabilul - 
său studiu Furtul unei națiuni. România de la comunism 
încoace, tovarășii s-au lepădat de ideologie, dar au păstrat 
puterea întreagă! O tristă şi dureroasă realitate care dăinuie 
de douăzeci de ani, de-a lungul cărora comuniştii travestiți 
in democrați conduc aproape discreționar țara. 

În ciuda faptului că în România postdecembristă 
că locul Partidului Comunist a fost luat de „partidul 
comuniştilor”, noua conducere a fost nevoită să facă două 
concesii, acceptând două libertăți democratice esenţiale: 
pluralismul politic şi libertatea de expresie, ambele, în multe 
privințe, iluzorii. De ochii Occidentului, din trunchiul 
Partidului Comunist au fost desprinse câteva aşchii sub 
denumire de partide nou înființate, cărora [i s-au adăugat 


(continuare În pag. 4) 





.. — — 


— —— 











PAG. 4 Nr. 8/224 August 2009 


(urmare din pag. 3) 


vestigiile democrației autentice antebelice: Partidul Naţional 
Țărănesc şi Partidul Naţional Liberal. Totodată, ca un fapt cu 
semnificație majoră, s-a înființat Asociaţia Foştilor Deținuți 
Politici din România. Din păcate, însă, cei care au preluat 
conducerea acestei asociații nu au înțeles faptul că pentru 
foştii deținuți politici libertatea dobândită a venit prea devreme 
pentru a putea intra în legendă şi prea târziu spre a mai avea 
putinţa de a se realiza. În loc ca gruparea celor care trăiseră 
mai intens decât oricare segment al populației ororile regimului 
comunist să devină o instanță morală, deasupra meschinăriilor 
vieţii şi frământărilor politice, ei nu au ezitat, mânaţi de orgolii 
şi ambiţii personale, să se arunce în mocirla disputelor politice. 
O primă consecință nefastă a acestei realităţi, a înțelegerii 
greşite a menirii supravieţuitorilor infernului temnițelor 
comuniste, a fost scindarea a ceea ce ar fi trebuit să fie o 
unitate desăvârşită, expresie a luptei naţiunii împotriva 
ateismului comunist. Prin acest act nesăbuit, o parte a 
Asociaţiei s-a alăturat nou reînființatelor partide istorice, 
nădăjduind ca, la bătrâneţe, să se „realizeze” ca factori activi 
pe scena politică. Este trist că această categorie de foşti 
deținuți politici nu a înțeles capcana întinsă de comuniştii 
aflați la guvernare. Acceptând să intre, ca o minoritate 
nesemnificativă, în Parlamentul dominat de foştii comunişti 
travestiţi, le-a conferit acestora onorabilitate. După ce au 
îndeplinit acest rol de aparenţi factori politici activi, nu au 
realizat altceva, în fond, decât să-şi trădeze trecutul, iar de-a 
lungul anilor s-au stins biologic în izolare. 

Cea mai mare parte a foştilor deținuți politici şi-a 
înțeles însă rostul într-o lume pentru viitorul căreia aveau 
menirea de mărturisitori. Această sarcină asumată s-a 
materializat în apariţia unei lungi serii de scrieri memorialistice 
despre ororile anilor în care iadul comunist a pârjolit lumea 
românească, contribuind în acest mod la dezvăluirea chipului 
hidos al acelui infern. 

Dar, pentru cunoaşterea în întregime a adevărului, 
ar fi fost absolut necesar sprijinul autorităţilor, care dețineau 
controlul arhivelor din cuprinsul cărora se puteau afla date 
concrete despre toate crimele şi fărădelegile săvârşite în anii 
comunismului. În pofida faptului că arhivele Securității au 
fost ținute sub obroc până destul de recent, meritorii inițiative 
personale „au fost întreprinse. Prin primele nouă volume 
apărute până în prezent ale amplei lucrări coordonate de 
fostul deținut politic Cicerone Ioniţoiu şi intitulată Victimele 
(erorii comuniste: arestați, torturați, întemnițați, ucişi, ca Şi 
prin Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste al 
Doinei Jela, adevărat inventar al torționarilor, s-a ridicat un 
colț al cortinei în spatele căreia se ascund dimensiunile 
nebănuite ale monstruozităţilor unui trecut deloc îndepărtat. 
Cu aceleaşi nobile intenţii şi în acelaşi spirit al datoriei 
mărturisitoare, Vasile Manea, pe urmele lui Paul Caravia, 
publică în anul 2001 lucrarea intitulată Preoți ortodocşi în 
lemnițele comuniste, în cuprinsul căreia sunt descrise sumar 
biografiile celor peste 1400 de arhierei şi preoți ortodocşi 
care au trecut prin închisori, dintre care cel puţin 120 au fost 
uciși. În acest context, nu putem trece cu vederea faptul că 
autoritatea supremă a Bisericii Ortodoxe Române nu a 
întreprins la vreme cele de cuviinţă întru cinstirea memoriei 
fiilor ei slujitori care au suferit şi au murit în numele lui Hristos 
în temniţele comuniste, lăsând această sarcină puţinelor 
posibilități de evocare ale unor persoane particulare. 

Starea faptelor în acest domeniu s-ar fi putut schimba 
radical o dată cu înlăturarea peceţilor de pe arhivele- 
Securității, în urma unei măsuri iniţiate de preşedintele Traian 
Băsescu, cel căruia nu i se va ierta acest act de profundă 
semnificaţie naţională, similar celui al condamnării oficiale 
a regimului comunist ca „regim nelegitim și criminal”. 

Din păcale, însă, așteptările noastre au fost 
neîmplinite, Principala instituţie care ar fi trebuit să profite de 
desecretizarea arhivelor Securităţii, Institutul de Investigare 
a Crimelor Comunismului în România, deși dispunea de toate 
condiţiile pentru a duce la îndeplinire sarcina asumată prin 
insăși titulatura sa, s-a limitat la investigarea cadrului exterior 
al procesului de lichidare a rezistenței anticomuniste 
(penitenciare și torționari), evitând abordarea aspectului 
martirologic, componentă esenţială a fenomenului. Atât prin 
ctitorii acestui institut, cât și prin apartenența politică a 
conducătorilor lui, se poate constata cu ușurință dependenţa 
de actualul Partid Naţional Liberal, care în afară de denumire 
nu mai are nimic comun cu tradiţia liberalismului românesc 
brătienist. Liberalii zilelor noastre sunt urmașii liberalismului 
tătărăscian, care a colaborat substanţial cu Partidul Comunist 


PUNCTE CARDINALE 


în perioada de consolidare a regimului totalitar subordonat 
intereselor Moscovei. Singura componentă meritorie din 
structurile acestui institut este echipa de cercetători tineri care, 
de fapt, efectuează munca de cercetare directă și de analiză a 
temelor încredințate. 

Cât priveşte pomenirea istorică a martirilor prigoanei 
comuniste, ea a fost realizată parțial de către gruparea de foşti 
deținuți politici care a inițiat şi înfăptuit ridicarea Mausoleuluiu 
de la Aiud. Numele lor şi temniţele în care au fost uciși este 
încrustat pe plăcile de marmură din interiorul Monumentului 
Calvarului din Aiud, care la 14 septembrie 1999 — de sărbă- 
toarea Înălţării Sfintei Cruci — a fost sfinţit ca biserică, pentru 
ca în interiorul lui să se poată oficia atât slujbele de pomenire 
ale celor martirizaţi, ştiuți ori neştiuţi, cât şi Sf. Liturghie. Prin 
înființarea, la inițiativa părintelui lustin Pârvu, stareţul Mănăstirii 
Petru Vodă, alături de Monumentul-Mausoleu, a unui schit de 
maici al cărui duhovnic oficiază zilnic slujbele de pomenire şi 
care, pe măsură ce, prin extinderea cimitirului, sunt scoase la 
iveală rămăşiţele pământeşti ale altor victime ale terorii 
comuniste, se îngrijește ca osemintele să fie depuse în osuarul 
Mausoleului. 

Pentru ca să se poată desăvârși ceea ce în prezent 
se realizează la o scară redusă, crearea unui Centru de studii 
martirologice este binevenită. Ideal ar fi ca scontatul Centru 
de cercetări martirologice să poată fi pus sub oblăduirea 
mănăstirii nu numai printr-o dependență spirituală, ci şi prin 
edificarea lui ca o anexă a complexului mănăstiresc. Având 
însă în vedere dificultăţile logistice ale cercetării istorice, este 
problematică posibilitatea înfăptuirii unui asemenea complex. 
Pentru a evalua dificultăţile unei asemenea sarcini, să amintim 
două fapte semnificative: Partidul Naţional Țărănesc Creştin 
şi Democrat s-a aflat la guvernare timp de patru ani. În acest 
răstimp nu a întreprins nimic pentru a descoperi rămăşiţele 
pământeşti ale întemeietorului său, luliu Maniu. Aceeaşi 
indiferență trebuie imputată şi Partidului Naţional Liberal, care, 
de asemenea, a guvernat țara timp de patru ani şi nu a făcut 
cele de cuviință pentru odihna veşnică a rămăşițelor pământeşti 
ale ultimului preşedinte liberal, Constantin Brătianu. 

Având în vedere dificultățile cercetărilor (în arhivele 
Securității, cât şi în cele ale complexului de penitenciare, sau 
investigaţiile arheologice pentru descoperirea gropilor comune 
în care au fost azvârlite rămăşiţele pământeşti ale celor ucişi 
bestial), factorii de decizie urmează să cumpănească 
posibilităţile de realizare a acestui proiect generos în cadrul 
Complexului Mânăstiresc ori în altă parte, într-o locaţie care 
să ușureze îndeplinirea menirii sale. Aşadar, problema rămâne 
deschisă. 


3, Revista Puncte cardinale se apropie cu paşi mari 
de al 20-lea an de apariţie neîntreruptă. Care este secretul 
acestei longevități unice în presa românească de dreapta? 

Pentru ca răspunsul să fie complet, trebuie să 
amintesc că revista Puncte cardinale are un precursor. La 
repatrierea din captivitatea sovietică, 0 perioadă în care foştilor 
prizonieri li s-a oferit posibilitatea de a cunoaște adevăratul 
chip al comunismului bolşevic, un grup din rândul acestor foşti 
prizonieri în Uniunea Sovietică a socotit că are datoria de a 
înfăptui cu cuvântul ceea ce nu a putut realiza cu armele în 
lupta contra criminalei ideologii marxist-leninist-staliniste, care 
amenința să pună stăpânire pe întreaga lume. Cu mijloace 
artizanale, am încropit o tiparniţă clandestină, tipărind 
manifeste prin care îndemnam populaţia să se opună activ 
procesului de comunizare aflat în plină desfăşurare. Era anul 
1948. După doi ani de intensă activitate de răspândire de 
manifeste, îndeosebi în mediile universitare, inevitabilul, ca şi 
pentru alte grupări similare de rezistenţă anticomunistă, s-a 
produs, Vigilenţa Securităţii s-a dovedit mai abilă decât prudența 
celor urmăriţi și în anul 1950 întregul grup a fost arestat. Au 
urmat anchetele în subsolurile Ministerului de Interne şi 
simulacrul de proces care a durat mai puţin de două ore, la 
Tribunalul Militar Bucureşti. Sentința a fost dată de celebrul - 
de tristă amintire — general de Justiţie militară Alexandru 
Petrescu, provenit din vechiul aparat de Justiţie militară şi 
deținător al unti tiţlu de doctor în Drept dobândit la Paris în 
perioada interbelică. Unul dintre nenumăratele acte de trădare 
morală şi politică, dintre cele care nu fac cinste intelectualităţii 
româneşti interbelice, Pedeapsa hotărâtă de instanţă ce mi-a 
fost aplicată a fost de 10 ani de temniţă, completată, după 
uzanţele acelei perioade nefaste, cu o condamnare de încă 7 
ani pentru delictul de „uneltire contra ordinii sociale” și alți 4 
ani de închisoare corecțională pentru „deţinere ilegalăsde arme 
și muniţiuni”, Mulțumită aplicării prevederilor preluate de la 





„justiția burgheză”, cele trei pedepse au fost cumulate, 
urmând să execut pedeapsa cea mai aspră, 10 ani de temniţă, 
iar după executarea integrală a acesteia, pentru ca nu cumva 
să recidivez, am mai fost „dăruit” cu încă doi ani de domiciliu 
forțat în Bărăgan. A urmat apoi transferul în marea închisoare 
care era România comunistă, perioada anilor 1962-1989 
petrecând-o sub atenta supraveghere a aparatului de 
represiune comunist. 

După evenimentele din decembrie 1989, recunosc 
că am avut naivitatea să cred într-o reală abolire a regimului 
comunist. Trezirea la realitate s-a produs în cursul anului 
1990, când o parte a suflării româneşti a devenit conștientă 
că singura prefacere reală a fost trecerea de la comunismul 
făţiş la cripto-comunism. Profitând de libertatea limitată de 
expresie îngăduită de noii guvernanți şi dându-mi seama că 
urgenţa era lupta — folosind ca armă principală cuvântul — 
pentru dezvăluirea esenței comuniste a aparent noului regim 
„democratic”, am luat hotărârea, cu un număr de apropiați 
colaboratori, de a pune bazele unei publicaţii în care să poată 
fi rostit fără înconjur adevărul despre ceea ce se petrece de 
fapt în România postdecembristă. Așa s-a născut, la | ianuarie 
1991, revista Puncte cardinale, având ca deviză valorile 
creştine fundamentale —- CREDINȚĂ, IUBIRE, SPERANȚĂ 
- şi ca marcă distinctivă faţă de alte publicaţii nou apărute 
precizarea că suntem un „periodic independent de orientare 
național-creştină”, 

Echipa redacțională, alcătuită inițial din combatanți 
anticomunişti vâsstnici, a fost întărită la scurt timp după 
apariția revistei printr-o infuzie de sânge tânăr. Poetul şi eseistul 
Răzvan Codrescu şi-a asumat sarcina complexă de redactor- 
şef, secondat de specialista în informatică Ligia-Mihaela 
Banea, care a preluat migăloasa îndeleticire de secretar de 
redacție, precum şi tehnoredactarea computerizată a revistei. 

Timp de aproape 19 ani, ne-am străduit să rostim 
ADEVĂRUL şi numai ADEVĂRUL despre realitatea din 
România condusă de partidul comuniştilor travestiți, care a 
luat locul fostului PCR, păstrând însă nealterate mai toate 
structurile vechiului regim. Ne-am străduit să fim o tribună 
de la care să se exprime îndemnul spre o renaştere naţional- 
creştină și autentic morală, ca singurul mijloc posibil pentru 
a pune capăt moştenirii regimului cripto-comunist. 

Eforturile în vederea atingerii acestui obiectiv nu 
s-au desfășurat fără piedici şi obstacole care păreau uneori 
insurmontabile. În primul rând, au trebuit depășite dificultăţile 
financiare inerente faptului că, pe de o parte, nu am acceptat 
nici cea mai neînsemnată concesie în privinţa vreunui 
„patronat”, iar, pe de altă parte, am refuzat să compromitem 
puritatea ideilor transmise cititorilor prin acceptarea 
publicității, procedeu uzitat pe scară largă în mass media de 
azi şi aducător de avantaje financiare. 

Aşadar, timp de aproape două decenii am fost 
nevoiți să reducem drastic cheltuielile aferente redactării, 
tipăririi şi difuzării revistei. Sediul Redacţiei a fost stabilit 
într-o încăpere din propria locuință, scutindu-ne de plata 
apăsătoare a unei chirii. Ne-am dispensat de aparatul 
funcționăresc (secretar, dactilografe, personal administrativ), 
operaţiile fiind făcute de voluntari recrutaţi din rândurile 
fostelor deținute şi foştilor deţinuţi politici. Atât echipa de 
redactori, cât şi nenumăraţii colaboratori nu au pretins 
niciodată în mod expres vreo remunerație. Am renunţat la 
scurt timp de la apariţia revistei ca publicaţia să fie difuzată 
prin oficiile specializate, care de multe ori s-au dovedit a fi 
ostile publicaţiilor care nu se încadrau în limita şi termenii 
standardelor pe care patronii lor le impuneau. În locul acestui 
procedeu de difuzare „oficială”, am ales calea contactului 
direct, prin poştă, cu cititorii și cu difuzorii voluntari, 
majoritatea fiind reprezentată de filialele din țară ale AFDPR. 

Dar adevăratul resort care ne-a susținut în 
momentele de cumpănă, când se părea că va trebui să ne 
încetăm apariţia, a fost credinţa că ceea ce facem este util şi 
necesar pentru a sprijini lupta dusă de România adevărată 
împotriva României comuniste. Totodată trebuie să 
recunoaștem că nu puțini din rândurile abonaților şi cititorilor 
din țară şi străinătate au înțeles dificultățile prin care am 
trecut şi, cu o generozitate pentru care le suntem 
recunoscători, au contribuit efectiv ca să ne menţinem pe 
linia de plutire, Toate aceste considerații sunt valabile pentru 
trecut, ca şi pentru prezent. În ceea ce priveşte viitorul, nu ne 
îngăduim să facem pronosticuri. Dar cum speranța este una 
dintre virtuțile creştine pe care ne sprijinim de 20 de ani 
eforturile, privim cu încredere la posibilitatea de a ne împlini 
şi în continuare rostul, 

















PUNCTE CARDINALE 


DEMOSTENE ANDRONESCU 
SAU VOCAȚIA MĂRTURISIRII 


Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii De n-ar muri în locul lor nebunii... 





















93 
Is. 


Ceea ce se numeşte îndeobşte “literatura închisorilor 
comuniste”[1] reprezintă unul dintre aspectele cele mai 
semnificative ale literaturii noastre contemporane şi o 
experiență unică în întreaga istorie a creației literare 
româneşti. De aceea nu-i deloc lesne să scrii despre o astfel 
de literatură, care trebuie judecată adesea cu măsuri diferite 
față de producția literară curentă. Ne aflăm, mai exact spus, 
în fața unui alt raport cu esteticul, a unui alt tip de relație între 
creator şi operă. Spiritul critic trebuie să devină mai maleabil 
şi mai nuanțat, spre a nu risca posibilele confuzii de planuri 
sau chiar impietăţile. Aici se amestecă, în proporții nemăsu- 
rabile, elemente etice, estetice, psihologice, religioase, 
filosofice, politice; judecata trebuie să fie complexă şi să 
vizeze sinfeza adeseori inefabilă a acestor elemente: orice 
abordare unilaterală sau prea tehnică este neavenită. Nu ai 
dreptul să te apropii doar belfereşte de un asemenea capital 
de mucenicie creatoare. Poate că acesta este şi unul dintre 
motivele pentru care profesionişti criticii şi istoriei literare 
(cazul cel mai recent este cel al lui Nicolae Manolescu) 
continuă să se poarte de parcă această literatură nici n-ar 
exista... 

La privirea cea mai generală, literatura de gulag, 
altminteri extrem de diversă şi numai aparent monotonă, se 
împarte în poezie şi proză. Această diviziune este una mai 
degrabă formală, dar are şi implicaţii mai adînci, care ţin de 
fondul şi dinamica interioară a discursului. Poezia reprezintă 
creația “originară” a închisorilor, elaborată mental în chiar 
toiul prigoanei[2], pe cînd proza s-a scris ulterior, retrospectiv, 
cel mai adesea cu o fatală “detaşare”, dar şi cu un plus de 
“elaborare” (nu întotdeauna benefică “autenticităţii”). De 
aceea se poate spune că poezia păstrează într-un chip mai 
viu intensitatea trăirilor care au generat-o. Ea reprezintă, aş 
zice, răspunsul imedial la încercările şi suferințele de atunci 
(întruchipare contemporană a ceea ce Mircea Eliade numea 
“teroarea istoriei”); are astăzi o mare forță mărturisitoare şi 
a avut ieri o uriașă funcție “purificatoare” şi “salvatoare”. 
Nu este o exagerare să se spună că poezia aceasta a fost la 
vremea ei hrană şi cuminecătură, dar şi “răzbunare” imediată 
a spiritului împotriva celor ce au căutat să-l pervertească sau 
să-l sugrume, 

Demostene Andronescu rămîne una dintre vocile lirice 
cele mai pure și mai reprezentative ale închisorilor politice 
din România. Din nefericire, aceste voci lirice, destul de 


' Sintagmă ce nu poate fi ocolită, deşi are două cusururi 
majore: poate crea imaginea falsă a unei “literaturizări” 
neavenite (în sensul de-naturării realităţii brute în “ficțiune 
artistică”) şi poate sugera concluzia greşită că ar fi vorba 
exclusiv de texte scrise sau concepute în închisoare, ba 
chiar alimentate strict de factologia penitenciară. In 
realitate, literatura aceasta, ce se vrea înainte de toate 
mărturie şi document, uneori reprimîndu-şi cu obstinație 
orice ispită “calofilă”, include atit creaţii mentale provenite 
direct din locurile de supliciu, cît și creaţii scrise 
postconcentraţionare, acoperind mai tot complexul 
problematicii general-umane (experienţa-limită a 
recluziunii constituind adesea doar un factor catalizator 
al meditaţiei lirice, filosofice sau religioase, iar nu materia 
ei efectivă), 7 fă 

2 Puţine producţii poetice s-au scris în închisori (cu 
mijloace improvizate: scrijelite cu acul pe săpun, cusute 
pe cămaşă etc.), de regulă, textul poetic se năștea în 
mintea autorului, apoi era memorat și răspîndit oral de 
ceilalţi deţinuţi, suferind şi inevitabile “ajustări”, cel mai 
adesea involuntare, Statutul mnemotehnic a favorizat 
creaţia poetică. Unele dintre aceste poezii au fost ulterior 
reconstituite sau reelaborate de chiar autorii lor, în vreme 
ce altele ni s-au păstrat doar în variante aproximative şi 
uneori parțiale. Mai puţine sînt versurile scrise “după”, 
dar nutrite din amintirea anilor de prigoană, 


numeroase, sînt încă insuficient cunoscute publicului mai larg, 
şi mai ales generaţiei tinere. În afara celor doi mari corifei, 
deplin consacrați încă din perioada interbelică, Radu Gyr (1905- 
1975) şi Nichifor Crainic (1889-1972), prea puţine nume de 
poeţi ai închisorilor se mai bucură de oarecare notorietate[3]. 
În cazul unora dintre aceştia, nedreptatea este cu atît mai mare 
cu cit la ei forța ideilor şi trăirilor lirice se asociază în chip 
fericit cu un incontestabil talent al expresiei, capabil să răspundă 
chiar celor mai pretențioase exigențe estetice [4]. Acesta este, 
cred, şi cazul lui Demostene Andronescu, astăzi octogenar, 
autorul volumului — demult epuizat — Peisaj lăuntric (Editura 
Puncte Cardinale, Sibiu, 1995, cu frumoasele ilustrații ale 
maestrului Ştefan Orth) și care mi se pare a fi — n-aş vrea să 
supăr pe nimeni — ultimul mare poet în viață al temniţelor 
comuniste. 







Scurt portret biografic 


Ya 
VIE 
i 





4 4 


Născut la 3 decembrie 1927, în comuna Cîmpuri, judeţul 
Vrancea, deci într-o zonă ce constituie un fel de ţinut de 
cumpănă între Moldova şi Muntenia, Demostene Andronescu 
are parcă şi ceva din blîndeţea molcomă a moldoveanului, dar 
şi ceva din încăpăținarea iscoditoare a munteanului: e un 
amestec oarecum paradoxal de contemplativism liric (prin care 
se explică poetul) şi de activism neastîmpărat (din care se 
nutrește /uptătorul). Cuminte şi necuminte totdeodată, pare să 
nu se simtă în firea lui decit pe răzoarele inefabile dintre 
realitate şi visare. dintre real şi ideal. Prin poezia lui trece 
adeseori — cu o tristețe mai senină, de dor românesc — umbra 
lui Don Quijote. Omul însuşi are, la rîndu-i, ceva donquijotesc, 
un amestec îndărătnic şi indefinit de “visătorie” şi “nebunie”, 
în sensul nobil (şi adesea uitat) al acestor cuvinte. 
Donquijotismul apare, de altfel, în viziunea sa, ca însemn 
paradigmatic al unei întregi generaţii; aceea a tînărului 
naționalism creştin românesc din vremea ultimului război 
mondial. De aici, şi mai ales din marea pepinieră umană a 
“Frăţiilor de Cruce”, s-au ivit, în vălmăşagul timpurilor 
postbelice, majoritatea covîrşitoare a eroilor şi martirilor 
rezistenței anticomuniste — singurul nostru certificat de onoare 
istorică într-o jumătate de veac de dezastru național. Despre 
această elită crucificată a tineretului român de atunci este vorba, 
de fapt, în generoasa dedicație a singurului său volum de pînă 
acum: “Generației mele de Don Quijoţi striviţi de prea marele 
lor vis”[5]. E 

Tînărul Demostene Andronescu -—o vreme copil de trupă, 
apoi “frățior de cruce” — îşi face studiile medii şi superioare la 
Bucureşti; în 1952 absolvea Facultatea de Istorie, dar nu i se va 





” Trebuie precizat că există şi multe creații anonime sau cu 
paternitate incertă. 

* Neputînd cita decit în parte, m-am abținut să dau aici şi 
alte nume, ca nu cumva cineva necitat să se simtă 
nedreptăţit. Un indice alfabetic (şi acela incomplet), 
cuprinzînd 158 de nume, poate fi găsit în vol. 2 al amplei 
antologii Poeți după gratii, editat sub egida A.F.D.P.R. şi 
coordonat de regretatul Constantin-Aurel Dragodan (la 
rîndu-i poet). În același volum al antologiei respective, 
apărut în 1993, se regăsesc şi patru poezii de Demostene 
Andronescu (pp. 145-151), însoțite de o hotiță biografică 
(p. 152). Mai vechea antologie alcătuită în exil de regretatul 
Zaharia (Zahu) Pană, Poezii din închisori (Ed. “Cuvântul 
Românesc”, Hamilton [Canada], 1982, cu un cuvînt 
introductiv de Vintilă Horia), a evitat să dea anumite nume 
de autori aflaţi în viaţă, spre a nu le crea dificultăţi în țară, 
lor sau familiilor lor. 

* Semnalez, în treacăt, că aleporicul Cavaler al Tristei Figuri 
a constituit o obsesie a poeților din închisori (începînd cu 
Radu Gyr şi continuînd cu Ştefan Vlădoianu, Constantin 
Oprişan — recent reeditat de Editura Christiana: Cărțile 
Spiritului şi alte poezii =, Sergiu Mandinescu, spre a nu- 
i pomeni decit pe cîţiva dintre cei ce s-au mutat de la noi), 
Nicăieri însă “donquijotismul” n-a lăsat parcă o urmă mai 
adincă decit în creaţia lirică a lui Demostene Andronescu. 











August 2009 Nr. 8/224 PAG. 5 


d 


DEMOSTENE ANDRONESCU 


n 
e RA 
4 TA pt st 


Ye 


Pi i Lu | 


- > Se 


_— 
Eă 


A a 
. = 
= ” 


ADE 


74 

N 

Se 
x 


LA AIUD 


ă = T . - = 2) S 
e IRII 
E PEISAGPLĂUNTRIC 


Memorii şi versuri din închisoare 


j Da 
AR si 


= 


permite să-şi susțină licența decit în 1969, iar o slujbă potrivită 
cu pregătirea sa nu va obține decit în 1972, după ce ani de-a 
rîndul fusese nevoit să presteze muncă necalificată[6]. 

Între 1952 şi 1964, cu o întrerupere de doar cîteva luni, 
este deținut politic, trecînd pe la Jilava, Gherla şi Aiud (de 
unde s-a eliberat cu ultimul lot de deținuți politici şi despre 
care a scris remarcabilele pagini memorialistice adunate în 
volumul de față|7]). După anii de închisoare, se căsătoreşte 
(soția, “Zaza”, l-a lăsat văduv în 1996) şi devine tatăl unei 
fete, Mălina Ştefana, astăzi reputată jurnalistă şi traducătoare. 
Securitatea continuă însă să-l hărțuiască mulți ani după 
eliberare, iar versurile sale zac prin “sertare”, în aşteptarea 
unor vremuri mai bune. 

L-am cunoscut în 1982, într-un sat ardelenesc pierdut 
printre dealuri împădurite, unde fusesem invitați peste vară 
de un prieten comun (profesorul şi scriitorul Marcel Petrişor, 
şi el fost deținut politic). Albise încă de pe atunci, dar era 
fiziceşte zvelt, iar sufleteşte de o admirabilă prospețime. 
Statura dreaptă şi înfăţişarea mai degrabă uscată îl făceau să 
pară mai înalt decit era. Avea o figură senină, de o stranie 
candoare, şi un verb cald, învăluitor. Într-o seară, în jurul unui 
foc la care frigeam cucuruz, a venit vorba despre închisori şi 
despre figurile ilustre de acolo. Avea o memorie uimitoare: 
(cum numai la foştii deținuți politici am întîlnit) şi ne-a recitat 
ceasuri întregi, la rugămințile noastre mereu reînnoite, versuri 
din închisori, ba chiar poeme întregi. Atunci am auzit pentru 
prima oară multe dintre creațiile de temniţă ale lui Nichifor 
Crainic şi mai ales ale lui Radu Gyr. Numai într-un tîrziu, la 
insistențele gazdei, s-a înduplecat să ne recite, cu oarecare 
sfială, şi din versurile proprii. Atunci am înregistrat, printre 
altele, cea mai frumoasă cugetare lirică asupra “nebuniei” 
eroice şi mărturisitoare, în misticul sens paulinic [8]: Nebun, 
da, sînt nebun! Dar, lume, dacă/ n-ar fi nebuni ai fi de tot 


(continuare în pag. 6) 





* Cf., pentru acest detaliu biografic şi nu numai, D. 
Andronescu, “Mi se spunea «Depanatorul»”, în Puncte 
cardinale, an XVII, nr. 3/2007 (cîteva însemnări ironic- 
amare pe marginea dosarelor sale de la C.N.S.A S., cu 
reproducerea unei “Declaraţii” date la 15 decembrie 1962, 
în penitenciarul de la Aiud). 

” Publicate iniţial în Puncte cardinale, începînd din 
numărul 8-9/1993. O parte din ele au fost scoase într-un 
volum-pirat, iar apoi puse şi pe internet, fără ştirea 
autorului, În volumul de faţă ele sînt substanţial revizuite 
şi adăugite, 

* Este încheierea unei poezii poate cam prea lunai, 
“Nebunul” (pentru referința paulinică, cf. / Corinteni |, 
18-29). l-am împrumutat titlul înt-un sonet dedicat mai 
tirziu autorului şi care se regăseşte şi-n volumul de faţă 
(“În loc de prolog” la Peisaj lăuntric). 


- 














PAG. 6 Nr. 8/224 August 2009 


PUNCTE CARDINALE 





DEMOSTENE 
ANDRONESCU 
SAU VOCAȚIA MĂRTURISIRII 


(urmare din pag. 5) 


săracă. [...]/ Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii/ de n-ar 
muri în locul lor nebunii. 

Impresia cea mai puternică asupra tuturor celor de 
faţă îmi amintesc că a făcut-o, de altfel, tocmai poezia înrudită 
tematic “Unde-s nebunii?”, pe care o consider şi azi una 
dintre bucăţile sale cele mai reprezentative şi... mai actuale: 
Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?/ E, Doamne, lumea plină 
de cuminți,[...]// Scîncesc cuminţii-n chingile durerii/ Şi, 
singerind din răni adinci blindeţe,/ Lîngă neveste mor de 
bătrineţe,/ Neculezînd să tragă spada vrerii. [...]// O, Doamne, 
Doamne, unde-s Don Quijoţii?/ E lumea plină de-alde Sancho 
Panza... 

Aveam să-l revăd abia pe 22 decembrie 1989, cînd, 
purtat de un nou elan donquijotesc, se suise pe clădirea 
fostului Comitet Central, cu tinerii “revoluționari” (mai tirziu 
aveam să aflu că pătrunsese şi înăuntru, fiind martor la 
confuzia şi panica din acele ceasuri a foştilor potentaţi 
comunişti şi capi ai Securităţii). 

Şi iată că în curînd se fac două decenii de cînd ne 
străduim alături (donquijoteşte?) în redacția Punctelor 
cardinale, după ce eşuasem (tot împreună) cu publicația 
Veghea (a ulterior spulberatei Uniuni Democrat-Creştine — 
singurul partid politic din care — şi el, şi eu — am făcut parte 
vreodată, preţ de cîteva luni). În anii aceştia din urmă au ieşit 
la lumină multe dintre scrierile sale (poeme, amintiri, articole, 
recenzii), dar ele — cu excepţia poeziilor — s-au cam risipit 
prin diferite periodice de dreapta fără largă audiență. În cele 
din urmă l-am convins să le adune şi să le definitiveze, iar 
acestui prim volum, care include memorialistica şi lirica, 
nădăjduiesc să-i urmeze cit mai repede. aici la Christiana, 
un volum de articole şi recenzii din perioada postcomunistă 

(majoritatea apărute iniţial ot în Punete cardinale 


» 






O radiografie incomodă 
a “reeducării”! 


Am găsit potrivit editorial ca în prima parte a volumului 
să fie aşezate memoriile, faptele ce au stat, direct sau indirect, 
la baza tensiunilor ideatice sau stărilor sufleteşti pe care s-au 
altoit poeziile. Radiografia reeducării de la Aiud întreprinsă 
aici nu este însă o simplă înşiruire de fapte cutremurătoare şi 
grăitoare prin ele însele, pe care autorul le-a trăit pe pielea 
lui, la care s-a întîmplat să fie martor sau asupra cărora s-a 
informat din relatările altora. Memoriile sale nu sînt nicăieri 
descriere nudă, ci angajează o întreagă hermeneutică a 
faptelor și a secvenţelor dialogale, cu fine observaţii şi analize 
psihologice, morale, istorice și politice. Personajele — victime 
sau călăi — au la rîndul lor o viață narativă aparte, sînt 
complexe şi adeseori paradoxale, își păstrează o marjă de 
taină insondabilă, întrețesută, derutant și provocator, atit în 
ascendența, cît şi în descendența tragică a umanului. 
Portretele cele mai favorabile le sînt făcute, indiscutabil, 
profesorului George Manu și prințului Alexandru Ghica (a se 
vedea mai ales capitolul “Grupul «recalcitranţilon»“). Nimeni 
nu este însă angelizat sau diabolizat fără rest (un capitol se 
intitulează chiar “Să nu-ţi faci idoli din oameni în viață”), 
poate cu excepția sistemului, atotputernic peste indivizi, 
funcționînd ca o mașinărie infernală, ca un perpeluum mobile 
al ororii, şi întrecînd ameţitor puterea curentă de imaginaţie. 

De regulă, poetul nu-l încurcă pe prozator, care-și 
desfășoară analiza narativă cu un fel de rigoare despătimită, 
mereu atent la detaliul semnificativ, grijuliu să-şi aleagă 
cuvintele și să-și cîntărească expresiile, după o măsură etică 
a adevărului împinsă pînă la urzeala gramaticală. Puţini 
autori de memorii din închisoare au ajuns la o asemenea 
limpezime a frazei și la o asemenea coerenţă interpretativă 
a ansamblului, în care fiecare parte este intim necesară 
întregului. Totul se preface într-o mare /ecție de istorie (vie 
nu numai prin trăirea nemijlocită, dar și prin intensa re-trăire 
reflexivă), într-o valorificare paideică a suferinţei, de un 
creştinism sacrificial, dar niciodată ostentativ, caracteristic 
de altfel “sfințeniei” concentraționare — adevărat exercițiu 
sui generis al raiului în adincimile iadului. 


pati a Pit Pi] 


Se va găsi, probabil, şi cine să-i reproşeze memoria- 
listului, deliberat incomod, pe de o parte o aparentă concesivi- 
tate față de “cozile de topor” ale “puterii populare” (gardieni, 
torționari, politruci etc.), ca bunăoară colonelul Gheorghe 
Crăciun|9], iar pe de altă parte o aparentă impietate critică 
față de personaje ilustre ale luptei anticomupiste, ca greu 
incercaţii Radu Gyr, Nichifor Crainic sau Nicolae Petraşcu. 
Camaradul Grigore Caraza a făcut-o deja, pornind de la cazul 
Anania (unul dintre cele mai complexe şi mai nuanțate din 
întreaga istorie a rezistenţei anticomuniste). E, în realitate, 
numai efortul sincer şi dezinteresat de onestitate şi obiectivare, 
autoimpus din capul locului (a se vedea introducerea) şi 
explicabil, poate, dincolo de alte scrupule convergente, şi prin 
aceea că autorul este istoric de formație [10]. Bun cunoscător 
al literaturii penitenciare de pînă la el, citează amplu şi uneori 
polemizează urban cu autorii anteriori (ca, de pildă, insidiosul 
Petre Pandrea sau intransigentul lon Cârja), desfăşurind o 
argumentaţie proprie riguroasă, conexată la experienţa vie, 
care ştie să nu se lase derutată de livresc. 

Analiza “istorică” şi analiza “lirică” sînt cele două 
oglinzi paralele în care se reflectă demersul mărturisitor şi 
care, la o privire mai atentă, se completează fără să se trădeze 
şi fără să se substituie. În fond şi la urma urmelor, viața însăși, 
mult mai comodă de comentat decit de trăit, este amestec 
indefinit de subiectiv şi obiectiv, de certitudine şi aproximație, 
de sondabil şi insondabil. Dacă este în aceste memorii şi vreo 
judecată îndoielnică, în spatele ei nu se află o intenţionalitate 
impură, ci doar fatalele limite ale umanului, cu care ne confrun- 
tăm, într-un fel sau altul, cu toţii, chiar dacă nu sîntem grabnici 
s-o recunoaştem. Cinstea sufletească a lui Demostene Andro- 
nescu mi se pare mai presus de orice discuţie, iar dacă nu mi 
s-ar fi părut astfel, atunci nu m-aş fi angajat ca editor, pentru 
că ştiu bine că acestea nu sînt lucruri cu care să te joci 
nepedepsit. 

Mărturisesc totuşi, în treacăt, că-l prefer în ipostaza de 
poet, pe care o resimt mai subtil şi mai esențial cuminecătoare. 


S |! 





” Ce apare zugrăvit asemănător și în recent publicatul 
corpus memorialistic al Mitropolitului Bartolomeu (Valeriu 
Anania, Memorii, Editura Polirom, laşi, 2008). Mult mai 
radical apare prezentat, la Demostene Andronescu, 
securistul Enoiu (“Portretul fiarei la tinereţe”), 
'2 Memoriile au și cîteva anexe documentare de mare preţ, 
extrase din dosarele C.N.S.A.S. şi grupate la sfîrşitul 
textului, care trimit spre aceeaşi exigenţă deziderativă. La o 
adică, memorialistul dovedeşte că ştie să fie — și poate [i — 
necruţător și cu sine însuşi, chiar în mai mare măsură decit 
oetul. 
"! Reeditarea de față include și cîteva piese inedite, precum, 
şi îndreptarea tacită a micilor erori strecurate în ediţia 
anterioară. În toate textele — fie în proză, fie în versuri = am 
păstrat ortografia autorului (sau a surselor citate). 


Repere într-un 
Peisaj lăuntric. 





„Volumul Peisaj lăuntric, ieşit acum 14 ani[11), mai mult 
prin grija prietenilor, a constituit un debut editorial tirziu, dar, 
aş zice, cu atit mai “rotund”. Este testamentul liric al unei 
vieți mucenicite, dar şi filă din testamentul unei generații fără 
noroc. O poezie care se mişcă între suferință (“Moarte 
provizorie”) şi iertare (“Încheiere”), între omeneasca 
“Îndoială” (a se vedea poezia cu acest titlu, dedicată lui V. 
Voiculescu) şi credința în numele căreia merită să mori 
(“Testament”: Credința mea, sporită strop cu strop,/ O-nscriu 
ca pe-un inel de foc pe zare,/ lar taina ca pe-o umbră mi-o 
îngrop/ La temelia lumii viitoare). Proza aduce multe lămuriri 
asupra genezei interioare a poeziilor, care acoperă mai toată 
gama experiențelor-limită ale umanului. 

Refuzînd principial refugiul oricărui “turn de fildeş”, 
eul liric se confruntă în permanenţă cu “vremurile”, cu 
“teroarea istoriei”, păscut de “Neimplinire” (a se vedea poezia 
cu acest titlu, construită pe motivul statuii neterminate de 
creatorul ei: De-un meşter mare început cindva,/ Am fos! 
lăsat la jumătate baltă;/ O, de-aş avea în miini ciocan şi daltă,/ 
Din piatră singur m-aş descătuşa!), citind în jurul său semnele 
apocaliptice, cu un incontestabil dar de poet cosmic şi vizionar 
(“ Apocalips”: Și-a slobozi! cel necurat zăvozii —/ Arhangheli 
negri, cu sclipiri de smoală;/ Pe scena lumii, unduindu-şi 
şolzii,/ Dansează Sdlomeea-n pielea goală // [...] Scinceşte 
de durere-ntreaga fire/ Şi pling pe la răscruci de ceruri îngeri,/ 
Se-ndoaie grinzile nemărginirii/ Sub greutatea cosmicei 
înfrîngeri.// În creştetul veciei Dumnezeu/ Cu capu-n miini 
stă, abătut şi trist,/ În jur se sting luminile mereu/ Şi- 
ngenuncheat alături, plinge Christ), dar fără a renunța la 
ascensiunea celestă, la “vînătoarea” mistică a divinului 
(“Îndoială”: De-atita vreme urc tirîş, pe coate,/ Şi-am smuls 
în cățărare-atiţi luceferi/ Că de mai ține mult urcuşul poate/ 
Dour cei prea-nalţi să mai rămînă teferi..// [...] Tiriş, pe 
briînci, cu Sufletul la gură,/ Urc muntele cu-nchipuite creste;/ 
Din tot ce-am fost mai sint o picătură.../ Mai este, Doamne, 
pină-n pisc, mai este?!). 

Momentele de nelinişte “argheziană” (cîteva poezii 
poartă titlul “Psalm”, iar una e intitulată chiar “Psalm păgîn”), 
derutanta ceartă cu Dumnezeu, la deznădejde (ca-n “În loc 
de rugăciune”), nu trebuie să ne înşele: ele reprezintă doar 
clipele de pasageră slăbiciune ale unui spirit viu, 
neconvențional, “lupta cu îngerul” a unui suflet ce găseşte 
mereu tăria de a-şi transcende pină la urmă ispitirile. Acest 
Peisaj lăuntric este viu şi emoțţionant tocmai prin omeneasca 
lui complexitate, străin de convenția pietății burgheze, dar şi 
de otrăvurile demonismului intelectual. 

Poezia aceasta, plină de temerități imagistice şi lexicale, 
păstrează fără pedanterie prozodia tradițională. Pe ici, pe 


„colo se simt unele ecouri din Gyr, Arghezi, Blaga sau 


Voiculescu; ele nu pot compromite însă nici frumuseţea şi 
nici autenticitatea acestei lirici nu mai puțin personale, iar cel 
mai adesea nu este vorba decit de fireşti confluenţe de teme 
şi motive sau, pur şi simplu, de echivalenţe temperamentale. 

Cel mai aproape, ca experiență, sensibilitate şi atitudine, 
se află neîndoielnic de Radu Gyr, poetul la care a ucenicit 
simpatetic şi informal, printre gratii şi lanţuri, şi din care a 
scos şi morto-ul tîrziului său volum: Mereu șchiopătind prin 
dezastre,/ Mereu cu osînda pe frunte,/ Credeam că tot spini 
sint şi-n astre,/ Şi-n ceruri tot temnițe crunte .. 

Dar ca motto al volumului ar fi putut figura la fel de 
bine acel “Epitaf pe mormîntul lui Don Quijote”, în fond un 
sintetic autoportret liric, în tonul poate cel mai personal pe 
care Demostene Andronescu l-a nimerit vreodată: Aici se 
odihneşte un biet nebun ce-n stele/ A vrut să care lumea şi-a 
risipit cu lancea/ Cetățile de nouri şi umbrele din ele,/ Sfruntînd 
înțelepciunea cuminţilor din Mancha. 

Şi pentru că e vorba de Don Quijote, cred că acel epitet 
(inal sub care Cervantes şi-a pus personajul — e/ bueno, “cel 
bun” — i se potriveşte întocmai şi poetului nostru, dincolo de 
sterilitatea prețioasă a oricărui “discurs critic”, Cu acest nume 
de taină îl va striga poate şi Dumnezeu la Judecata din urmă. 


Răzvan CODRESCU 

(prefață la Demostene Andronescu, 
Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. 
Memorii şi versuri din închisoare, 
Editura Christiana, Bucureşti, 2009) 

















In regimul nostru, munca cultural-educativă este 
o problemă de stat. În nenumărate rânduri, conduce- 
rea partidului şi statului a atras atenţia asupra acestei 
munci. 

sp Pentru reeducarea deținuților, în cadrul 
Ministerului Afacerilor Interne, sunt instrucțiuni şi 
ordine precise. Direcţia Generală a Penitenciarelor ŞI 
coloniilor de Muncă, prin serviciul cultural-educativ, 
conduce, îndrumează şi controlează munca în cadrul 
penitenciarelor şi coloniilor de muncă. 

Din învățătura partidului şi îndrumările date de 
conducătorii noştri, rezultă că munca cultural- 
educativă în penitenciare este o necesitate. Dacă în 
perioada de trecere de la capitalism la socialism, funcţia 
represivă a statului are un rol deosebit în reprimarea 
împotrivirii elementelor duşmănoase nu trebuieşte 
neglijată nici activitatea cultural-educativă, care 
contribuie la schimbarea elementelor duşmănoase în 
ce priveşte atitudinea față de muncă, faţă de bunurile 
poporului şi față de patria noastră socialistă. 

Practica a confirmat cu prisosinţă valoarea 
muncii cultural-educative desfăşurată cu deținuții din 
penitenciare. Rezultatele obținute şi exemplele care 
urmează să le înfățişăm vor ilustra în mod concret 
cum elementele descompuse, criminali înăscuți Şi 
formați de societatea burgheză, pot fi transformați în 
oameni cu atitudine bună față de muncă şi faţă de 
societete. 

În 1956, Ministerul Afacerilor Interne a elaborat 
instrucțiunile Nr.106, care prevăd, printre altele, că 
în penitenciare şi colonii de muncă această activitate 
urmăreşte ca, la punerea în libertate, deținuții să devină 
elemente utile convieţuirii sociale. 

Munca cultural-educativă în penitenciare şi 
colonii de muncă trebuie să contribuie la educarea 
deținuților, pentru ca în timpul detenţiei să-şi schimbe 
atitudinea față de muncă, să capete deprinderea şi 
pregătirea necesară pentru a munci în colectiv, într-o 
anumită ramură a muncii productive, să se deprindă 
cu ordinea şi disciplina, să-şi însuşească anumite 
cunoştinţe elementare, politico-culturale, care 
pregătesc condiţiile pentru formarea unei conştiinţe 
noi. 

Necesitatea muncii cultural educative cu deţinuţii 
din penitenciare şi colonii de muncă, îşi are izvorul în 
principiile socialiste, în concepția nouă dspre rolul 
detenției. 

Reeducarea deţinuţilor din penitenciare şi colonii 
de muncă se integrează deci în rândul măsurilor 
revoluţionare ale Partidului Muncitoresc Român şi 
guvernul Republicii Populare Române şi priveşte 
domeniul dreptului penal. Conţinutul acestuia constă 
în realizarea măsurilor de pedepsire împotriva 
elementelor descompuse şi duşmănoase, legat de 
realizarea unei influenţe educative asupra lor, prin 
muncă productivă şi mijloace culturale. 3 

Metodele ce se utilizează în desfășurarea muncii 
cultural-educative în rândul deţinuţilor din penitenciare 
şi colonii de muncă, sunt următoarele: 

- alfabetizarea deţinuţilor; sed 

- organizarea calificării deţinuţilor în diferite 
meserii; 

- organizarea întrecerilor în muncă; i 

- organizarea de biblioteci pentru deţinuţi; 

rularea de filme şi diafilme; spa 

- organizarea de activitate sportivă (volei, tenis 
de masă, şah, etc); 

- editarea de gazete de perete şi afişe; 

- organizarea de echipe artistice. si 

Instrucţiunile precizează că pentru deținuții C.R. 
[contrarevoluţionari] care muncesc se folosesc 
aceleaşi metode, mai puţin munca artistică în echipe, 

iar pentru cei care nu muncesc, munca cultural- 
educativă se face numai cu aprobarea Ministerului 


Afacerilor Interne. 2 09 
La capitolul VII din Instrucţiuni, articolul 36 


prevede: i 

“În scopul unei cât mai bune desfășurări a muncii 
cultural-educative, în rândul deţinuţilor, în fiecare 
penitenciar sau colonie de muncă, în care se duce 
muncă cultural-educativă, se constitue un grup alcătuit 
din 7-15 deţinuţi, în funcţie de efectivele de deţinuţi 
ale formaţiunii sau unităţii respective. 


PUNCTE CARDINALE 


RAPORTUL 
COLONELULUI 
CRĂCIUN 
CĂTRE 
MINISTERUL DE 
INTERNE 
LA ÎNCHEIEREA 
REEDUCĂRII (1) 


August 2009 Nr. 8/224 PAG. 7 


Responsabilul cultural-educativ foloseşte grupul 
cultural pentru a cuprinde diferitele activităţi de 
reeducare şi a mobiliza toţi deţinuţii cu care se poate 
duce muncă cultural-educativă. 

Propunerile pentru munca grupului cultural, se 
fac de organul cultural-educativ din formaţiune, după 
consultări prealabile cu organele de producție, de pază 
şi regim şi cu alte organe interesate în desfăşurarea 
muncii cultural-educative. După ce aceste organe işi 
dau avizul asupra deţinuţilor propuşi pentru grupul 
cultural, organul cultural educativ supune aceste 
propuneri comandatului formaţiunii, spre aprobare. 
Comandatul formaţiunii verifică pe fiecare deținut 
propus, a face parte din grupul cultural, hotărând 
asupra compoziţiei acestui grup” 

După cum am arătat mai sus, în Instrucţiunile 
Nr, 106, la punctul 3 se prevede începerea muncii 
cultural-educative cu deţinuţii C.R. care nu muncesc, 
numai la ordinul M.A.I. 

Ordinul pentru Penitenciarul Aiud, a fost dat la 
începutul 1959, cu ocazia înființării Grupului Operativ. 

Munca cultural-educativă s-a desfăşurat atât cu 


1 deţinuţii de la munci, cât şi cu cei care erau încarceraţi 


in camerele de detenţie. 

Începutul a fost ca toate începuturile, cu greutăți 
şi multe necunoscute. O parte din sarcinile mai 
principale, care le-a pus conducerea Ministerului 
nostru, în faţa lucrătorilor Grupului Operativ, le 


îi enumerăm mai jos: 


- organizarea muncii informative; 
- cunoaşterea comandamentului legionar, care 


“! dirijează activitatea în detenţie şi afară; 


- cunoaşterea activităţii legionarilor; 

- descoperirea eventualilor canale de legătură; 

- destrămarea organizaţiei legionare; 

- antrenarea legionarilor la munci productive; 

- schimbarea mentalităţii legionarilor, prin muncă 
şi culturalizare. 

Pentru rezolvarea sarcinilor de mai sus, trebuia 


organizată munca informativă, trebuiau apropiaţi 


3 lucrătorii din aparatul militar şi funcţionăresc din cadrul 


În cadrul documentării sale pentru 
volumele Valeriu Gafencu, Sfântul închisorilor 
(apărut la Editura Reîntregirea din Alba Iulia, 
în 2007) şi Viaţa Părintelui Calciu după 
mărturiile sale şi ale aliora (apărut la Editura 
Christiana din Bucureşti, tot în 2007), monahul 
Moise Iorgovan, de la Mânăstirea Oaşa, a 
descoperit şi fotocopiat acest document, repro- 
dus integral de d-l Demostene Andronescu în 
anexele recentului său volum Reeducarea de 
la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din 
închisoare (Ed. Christiana, Buc., 2009). 
Documentul — elaborat pro domo sua, acum 
exact 45 de ani, de unul dintre cei mai perfizi 
torționari: colonelul Gh. Crăciun, directorul 
penitenciarului de la Aiud — este un adevărat 
monument de abjecție mistificatoare, dovedind 
ce voiau de fapt comuniștii, care erau metodele 
lor și de ce speţă erau oamenii care îi slujeau, 
Raportul consemnează, cu exagerări şi jumătăți 
de adevăruri, situația în care au fost aduse 
victimele după mai mulţi ani de șantaj şi teroare 
psihologică. Aici îl vom publica în trei numere 
consecutive. Menţionăm că a fost păstrată, în 
mare, ortografia originalului. (Redacţia) 





Penitenciarului, trebuiau cunoscuţi şi demascaţi 
funcționarii care făceau servicii legionarilor, trebuia 


A cunoscută atmosfera şi activitatea din rândul 


legionarilor şi apoi, pe baza cunoaşterii realităţii, 
incepută munca, trebuia desfăşurată activitatea 
informativă cultural-educativă şi productivă. Metodele 
folosite trebuiau să corespundă specificului deținuților 
C.R. (legionari) care aveau unitate, ierarhie, disciplină, 
fanatism, misticism, mituri pentru şefi, îndelungată 
activitate teroristă-criminală şi multă experiență 
câştigată în detenţie. Între ei aveau oameni care au 
făcut spionaj, care au fost în funcțiuni polițieneşti, 
deci pricepuţi în materie informativă, unii dintre ei 
capabili, cu discernământ şi putere combinativă. 

De la început ni s-a atras atenţia — şi noi am 
ințeles — că legionarii nu vor sta pasivi în fața măsurilor 
întreprinse de noi. Ei vor lua contra-măsuri, vor analiza 
şi vor acționa ca unitate, cu şefii în frunte şi după 
ordinele lor. 

Intr-adevăr, aşa a fost: au analizat, au făcut 
planuri şi au luat contra-măsuri. Dar pe lângă greutăţile 
provocate de ei, aveam de a face şi cu greutăţile create 
de-ai noştri, cu sergenții şi cu lucrătorii civili, care îi 
compătimeau, le dădeau informaţii, uneori nu executau 
ordinele şi regulamentele, făcând pe de o parte 
favoruri, iar pe de altă parte, creau inegalităţi şi abuzuri. 
Unii şefi din cadrul Ministerului de Interne aveau o 
poziţie oscilatorie şi confuză: fostul ministru adjunct 
Pintilie Gheorghe şi fostul general Nicolschi, la cerere, 
nu numai că nu ne-au încurajat şi nu ne-au ajutat, dar 
prin comportarea şi atitudinea lor, au semănat 
neîncredere în forţele noastre, stânjenindu-ne în 
munca pe care trebuia să o desfăşurăm. Cerând unele 
sfaturi generalului Nicolschi, arătându-i în acelaşi timp 
că nu înțeleg să-l angajeze sfaturile pe care mi le dă, a 
refuzat, spunând că este o problemă aparte, în care 
nu se amestecă, iar fostul ministru adjunct Pintilie 
Gheorghe ne-a făcut observaţii în legătură cu probleme 
gospodăreşti, arătând că trebuie mobilate birourile, 


(continuare în pag. $) 





PAG. 8 Nr. 8/224 August 2009 





(urmare din pag. 7) 


cum trebuie întreținută curăţenia, evitând să dea 
îndrumări concrete în munca profesională. 

Având şi exemplele negative de la Piteşti şi din 
alte penitenciare, din timpul când răspundeau Pintilie 
şi Nicolschi, ştiam bine că activitatea din trecut s-a 
soldat cu trimiterea în faţa justiției, alături de legionari 
criminali şi a unor cadre de securitate şi penitenciare, 
care au participat la activitatea aşa-zisă educativă din 
acel timp. Deşi nu pe deplin, totuşi rezerva noastră, 
mai degrabă timiditatea de la început, era determinată 
şi de evenimentele petrecute în penitenciare, precum 
şi de poziţia celor doi şefi amintiți mai sus. 

Greutățile puteau fi totuşi înfrânte mai iute dacă 
ceream sprijin mai direct şi mai curajos. Munca a 
putut fi urnită din loc prin sprijinul pe care l-am primit 
de la conducerea Ministerului, chiar şi atunci când 
nu am ştiut să-l cerem. 

La penitenciarul Aiud a fost în mai multe rânduri 
tovarăşul Vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi 
Ministru al Afacerilor Interne, General Colonel 
Alexandru Drăghici, care pe lângă îndrumările 
prețioase date, a intrat cu noi în celulele deţinuţilor, 
indicându-ne elemente concrete de care să ne ocupăm 
ca: Dumitru Groza, Marinescu Cristea şi alţii. 

Am avut sprijinul tovarăşului Ministru Adjunct, 
General Locotenent Negrea Vasile, Secretar General 
Dumitru lon, care la fața locului ne-a sprijinit şi 
îndrumat. Toate planurile noastre făcute cu sprijinul 
Direcţiei a III-a au fost aprobate şi controlate de 
conducerea Ministerului. Astfel, am început munca 
cultural-educativă la penitenciarul Aiud. 

Pentru a putea avea o imagine mai clară asupra 
elementelor care trebuiau reeducate în acest 
penitenciar, apreciem că este util să înfățişăm în mod 
succint organizația legionară şi şefii ei. 

În urmă cu aproximativ 40 de ani, burghezia 
din țara noastră a promovat o seamă de elemente 
naționalist-şovine, care s-au impus prin acte 
zgomotoase de huligalism, demonstraţii, bătăi şi crime, 
în cadrul universităţilor din ţară. 

Astfel, la Universitatea din laşi, unii din profesori 
ca Şumuleanu, Cuza şi alţii, sub pretextul că 
neajunsurile provin din cauza pierderii credinței în 
dumnezeu, că în ţara noastră elemente de alte 
naţionalităţi stăpânesc comerțul şi industria ş.a.m.d., 
se făcea o propagandă ieftină şi deşănțată arătând că 
pentru schimbarea lucrurilor în bine, trebuie întronată 
o nouă ordine în stat, bazată pe creştinism, 
naționalism şi moralitate creştină. 

În scopul înfăptuirii “lumii noi” după concepția 
lor, de la Universitatea laşi s-au creat legături la 
Universitățile Cluj, Bucureşti, pentru ca mai târziu 
să-şi extindă propaganda în alte orașe şi chiar sate. 
Au fost lansate elemente sub diferite denumiri ca 
“Generaţia de la 1922”, “Liga apărării naționale” şi 
altele. 

Unul din tinerii care s-a distins în mod deosebit 
în activitatea huliganică, atât în stradă cât şi în 
universitate, prin bătăi și scandaluri, a fost Corneliu 
Zelea Codreanu, care la început a înregistrat 
următoarele acte personale: a bătut mai mulți studenţi 
de alte naționalități a crăpat cu securea poarta 
Universităţii Iași, pe motiv că cursurile trebuie să 
înceapă cu slujba religioasă: cu sprijinul poliţiei şi a 
elementelor trădătoare, a spart greva muncitorilor de 
la Atelierele C.F.R. Nicolina Iași. A organizat un grup 
de studenţi şi-au hotărât să ceară audiență guvernului 
liberal de atunci, cu care ocazie să împuște mai mulți 
miniştri, a ucis personal pe fostul prefect de poliţie 
din laşi — Manciu, a rănit pe cei din paza personală a 
acestuia, reuşind prin aceste acte, cu sprijinul şi 
interesul burgheziei, să fie declarat eroul studenţimii, 
iar mai târziu “erou naţional”, Crimele lui nu au fost 
pedepsite de legi, el a fost încurajat, sărbătorit şi 
glorificat. EI a reuşit pînă la urmă să monopolizeze 
creştinismul, naționalismul şi moralitatea, bineînţeles 


PUNCTE CARDINALE 
RAPORTUL COLONELULUI CRĂCIUN 


pentru cei care credeau în el. Cine nu spunea ca 
legionarii, era declarat: antinaţional, anticreştin şi 
duşman al neamului. La congresele studenţeşti, cum 
a fost cel de la Tg. Mureş din anul 1935, se luau hotărâri 
cine pe cine să ucidă. Crima era considerată o virtute 
şi cine din legionari o făcea, primea decoraţii, grade 
legionare şi promisiuni că va fi un om mare în viitorul 
guvern legionar. Criminalilor li se închinau cântece, 
rugăciuni. Cu numele lor erau botezați munţii, cuiburile 
ş.a.m.d. 

Codreanu afirma că el va învia neamul românesc. 
Este greu de înțeles astăzi cum a fost posibil ca un 
asemenea element declasat, criminal de drumul mare, 
să fie ascultat şi urmat. Şi totuşi aceasta a fost realitatea. 

Vom demonstra, în cele ce urmează, în cea 
constat mitul lui Codreanu, cine a susținut şi în ce 
scop mitul acestuia, cine a fost el şi ce activitate a 
desfăşurat. Aceasta cu scopul de a putea înțelege mai 
uşor cu cine aveam de a face la începutul activităţii 
cultural-educative din Penitenciarul Aiud, adică în 
anul 1959. 

Atât Codreanu personal cât şi unii intelectuali din 
jurul lui, dar mai ales tatăl acestuia, au speculat starea 
de înapoiere a oamenilor din țara noastră, lipsa lor de 
cultură, folosind toate mijloacele, începând cu 
demagogia, rugăciunile, bătăile şi ajungând până la 
suprimarea prin ucidere a celor care nu credeau în ei. 
În 1927, Corneliu Zelea Codreanu fiind în penitenciarul 
Văcăreşti, cu un grup de studenți, a afirmat, iar cei 
din jur au crezut şi propagat mai departe că 
“Arhanghelul Mihail” i s-a arătat lui şi i-a spus să 
organizeze legiunea cu acelaşi nume, luându-l patron. 

EI s-a intitulat “căpitan” şi a înființat “Legiunea 
Arhanghelului Mihail”, pe baza unei circulare, în care, 
printre altele, spunea că el nu oferă nimic celor care- 
| vor urma şi că în legiune să intre cei care cred 
nelimitat. 

Mai târziu, când l-a ucis pe Manciu, a spus 
legionarilor că nu a făcut o crimă, ci mâna lui a fost 
inarmată de arhanghelul Mihail, care l-a însărcinat să- 
| pedepsească pe Manciu. Episcopul Nicodim 
Munteanu a confirmat cele spuse de el, susținând că 
D-zeu este de acord cu asemenea fapte. El a instruit 
pe cei care l-au urmat, să facă rugăciuni, posturi negre, 
marşuri de noapte, bătăi şi crime, arătând că aşa 
formează “omul nou”, care-şi face educaţia în cuib, 


paz 
e 20 
5 


4” 




























“A, 


Ti 


AARON 
in | Dida TI . 
| [Apart si p (ţi 


Ip “nd , a | ri 
| apă ON (5 
de Vl 0 Ea Ab IA 
i LAN A ic 
. 
Y 





face universitatea în închisoare, trece prin “pădurea 
cu fiare sălbatice”, prin “mlaştina deznădejdii” şi urcă 
“muntele Golgota”. 

A spus nenumărate fraze împrumutate, unele 
destul de încurcate, referitor la neam, biserică, 
nâţiune. A prezentat rețete pentru săraci şi bogați, 
pentru intelectuali, țărani, muncitori, tineri şi bătrâni, 
în politica internă şi în politica externă. Tot ce spunea 
el nu era supus niciunei cenzuri, nici unui control; 
oamenii legiunii erau învăţaţi să creadă fără limită în 
şe fi şi mai cu seamă în Codreanu, care pentru ei 
reprezenta totul. 

În toată activitatea lui criminală, a fost susținut 


de la palatul regal, din altarele bisericilor, de după 


tarabele negustorilor. Tatăl lui ştia cele 4 evanghelii 
pe de rost, pe care le folosea din plin în scopul 
susținerii activităţii criminale a lu: C. Z. Codreanu. 

Cuza, Şumuleanu, prietenii lui Carol al II-lea 
ca: Virgil Ionescu, Budişteanu, Manoilescu, luliu 
Maniu, mitropoliţii, episcopii — toţi susțineau 
minciunile şi preamăreau crimele legionarilor. 

Corneliu Zelea Codreanu a desfăşurat activitatea 
până în 1938, când a fost ucis împreună cu alţi 
legionari. Cât a trăit el, au fost ucişi din ordinul lui 
Duca, Stelescu şi alții. 

Criminalii erau primiţi în “Garda de Fier”, fără 
stagiu, obținând grade legionare imediat. Astfel Totu, 
Beza. Şiancu şi alții au fost primiţi în organizația 
legionară după comiterea crimelor şi făcuţi direct 
comandanți legionari. Asasinii lui Stelescu şi Duca, 
fiind legionari, după comiterea crimelor au fost 
avansați comandanţi legionari, unii fiind avansați 
comandanți ai “Bunei Vestiri”. 

După moartea lui Codreanu, în cadrul 
organizaţiei legionare, s-au creat mai multe disidenţe: 
simiştii, de-ai lui Mironovici, Costea, Groza şi alţii. 
Toate aceste grupuri trebuiau avute în vedere în 
munca noastră, tratate fiecare aparte şi în bloc, dar 
la urmă zdrobite în munca cultural-educativă. 

După cum am arătat mai sus, în această 
organizaţie teroristă erau elemente cu pregătire 
intelectuală, care prin viclenie şi speculații meschine, 
întrețineau miturile în fața masei de legionari. 

Problemele care noi ni le-am pus la începutul 
muncii cultural-educative, au putut fi rezolvate prin 
ruperea unor şefi legionari, din toate grupările: simişti, 
mironovişti şi alții, precum şi antrenarea masei de 
legionari simpli, împotriva şefilor demagogi şi 
criminali. 

Astfel, în cadrul unităţii productive am antrenat 
circa 400 de legionari selecționați dintre cei cu 
atitudine mai bună, mulţi muncitori din cei care nu 
erau cu activitate deosebită legionară. Pe de altă parte, 
am izolat vârfurile legionare ca: Dumitrescu lon- 
Borşa, Dumitru Groza, Biriş Victor, Victor lon-Vojen, 
Radu Budişteanu, Demetrescu Radu-Gyr, Crainic 
Nichifor, mai târziu Nicolae Petraşcu, Nistor 
Chioreanu, Ilie Nicolescu, Țocu Petre, Parpalac 
Gheorghe şi alţii. Am avut în vedere pe unii 
comandanţi legionari, pe unii şefi de tineret, preoți 
etc. 

Cu toţi aceştia am desfăşurat, timp îndelungat: 
săptămâni, luni, cu unii chiar ani, muncă individuală, 
aplicându-le un regim diferențiat, le-am pus la 
dispoziţie material documentar, am purtat discuţii cu 
ei, le-am acordat atenție mai mare şi i-am apropiat 
de noi pe măsură ce i-am desprins de lumea lor. 

Înainte de începerea muncii cultural-educative, 
legionarii din Penitenciarul Aiud întreţineau prin toate 
mijloacele mitul şefilor lor: lăudau faptele lui 
Codreanu, Moţa, Sima şi alții. Din fiecare şef legionar 
scoteau un erou, un supra-om. Moralul legionarilor 
era întreținut prin lansarea zvonurilor, care pe de o 
parte arătau că regimul nostru slăbeşte din zi în zi, 
iar pe de altă parte, că Horia Sima şi legionarii fugiţi 
peste graniță, au mari posibilităţi de a veni la 
“momentul potrivit” să preia conducerea statului. 

Legionarii simişti, care erau cei mai mulţi şi 
activi în Penitenciarul Aiud, terorizau pe cei care 


W 








—.——— 





PUNCTE CARDINALE 


August 2009 Nr. 8/224 PAG. 9 





îndrăzneau să laude realizările regimului, pe cei care 
spuneau oricât de neînsemnate lucruri negative despre 
legionari în general şi despre Horia Sima în special. 
Activitatea lor teroristă era aşa de simțită în cadrul 
Penitenciarului Aiud, încât legionarii care ar fi dorit 
să se despridă de trecut, nu îndrăsneau, având teamă 
de legionarii simişti şi nu de lucrătorii noştri, care 
munceau în penitenciarul Aiud. 

Inainte de începerea muncii cultural-educative, 
una din lipsurile esenţiale pe care le-au avut lucrătorii 
noştri, a fost aceea, că la numărul de mai multe mii 
de legionari, foloseau un număr de 30 de agenţi, cadre 
şi deținuți D.C. [drept comun], printre care şi patru 
agenți, zişi pentru legionari, care de fapt nu erau 
legionari. Neavând o agentură corespunzătoare 
cantitativ şi calitativ, situaţia în general era cunoscută 
în mod fals. 

Acei legionari care îndrăzneau să se apropie de 
organele noastre, erau izolați şi bătuţi de legionarii 
fanatici, între ei taxați cu epitetul de “turnător”, iar 
administrației prezentați ca potrivnici regulamentelor 
şi ordinelor. 

Legionarii-aveau agentură mai bună ca lucrătorii 
noştri, ei au avut grijă să interpună între ei şi lucrătorii 
Biroului “K”, agenții lor, care duceau muncă organizată 
de dezinformare. Cităm cazul când agentul a mers la 
Nistor Chioreanu, întrebându-l ce să spună despre el 
lucrătorului nostru. Chioreanu i-a spus ce să declare, 
agentul a dat nota şi lucrătorul a fost foarte fericit că 
agentul are pătrundere pe lângă Nistor Chioreanu. 
Cazuri de acest fel au fost numeroase. 

Unii lucrători de penitenciar şi din Biroul “K”, 
în mod nevoit, din necunoaşterea situaţiei şi 
nepriceperii, colaborau cu legionarii, aplicând sancțiuni 
severe celor care doreau să se apropie de organele 
noastre şi care erau bătuţi de legionari. 

Înainte de data începerii muncii cultural- 
educative, pe parcursul anilor, legionarii au desfăşurat 
activități zgomotoase ca: refuzul hranei organizat în 
masă, mai multe revolte individuale şi colective, 
evadări, insulte şi lovituri a cadrelor noastre şi a unor 
deţinuţi. 

Ei şi-au desfăşurat activitatea în mod organizat, 
cu ritualul obişnuit ca: rugăciuni, apelul morţilor, 
aniversările zilelor de naştere ale lui Codreanu, Horia 
Sima şi altele. Au avut elemente de legătură din 
rândurile sergenților, a angajaţilor civili. Aveau oamenii 
lor la bucătărie, spital, ateliere ş.a.m.d. Ei au avut 
legături cu alte penitenciare din țară, realizate prin 
transferuri şi prin elemente de legătură din rândul 
funcţionarilor. S-ar putea spune în general, că 
legionarii stăpâneau multe sectoare din penitenciar şi 
chiar şi din alte penitenciare, îşi întrețineau moralul, 
ierarhia şi făceau planuri de viitor între care, 
bineînţeles, un loc important îl ocupau crimele pe 
care voiau să le facă împotriva conducătorilor de 
partid, de stat şi împotriva lucrătorilor Ministerului 
de Interne. 

Pentru ilustrarea celor afirmate mai sus, 
înfățişăm câteva acțiuni concrete ale legionarilor din 
penitenciarul Aiud şi din alte penitenciare, 

La Aiud, pe lângă plafonarea producţiei în 
perioada cât au lucrat în fabrică, şi-au făcut 
comandament de garnizoană sub conducerea 
legionarilor Ilie Nicolescu, Ghica Alexandru, Petrovici, 
Călin Aurel; au organizat ajutorul legionar pentru şefi 
ca: Nicolae Petraşcu, Nistor Chioreanu, Radu 
Mironovici şi alţii; au plasat organelor noastre agenți 
dirijaţi de ei, în persoana lui Luca Damaschin, Paleacu 
Nicolae, Coniac Constantin etc; au organizat o evadare 
a trei legionari, cu care ocazie unul a fost omorât pe 

motiv că s-a opus evadării; au incendiat fabrica; au 
făcut planuri pentru guvernarea “de viitor” împreună 
cu țărăniştii, liberalii şi alţii; din rândul cadrelor a 
câştigat pe plutonier Filimon Teodor, pe tehniciana 
farmacistă Fodor Maria, pe serg. maj. Olaru Romulus, 
pe serg. maj. Alexe Emanuil, pe plutonier Hoca Iosif 
Şi alții. 


Legionarii din Aiud, când au fost transferați la 
Mina Cavnic, au organizat refuz de hrană, revolte 
culminând cu uciderea sentinelii şi evadarea unui grup 
de deținuți. 

De asemenea, la Mina Baia Sprie, au desfăşurat 
activitate de sabotare, au angajat în slujba lor mai multe 
cadre dintre civili care i-au ajutat şi informat; aşa au 
fost Pal Lobonţi şi alții. 

Vrem să subliniem la acest capitol şi fanatismul 
legionar, gradul lor de dușmănie, viclenia folosită în 
activitatea ce-au desfăşurat-o şi coruperea cadrelor. 

În legătură cu lucrătorii de penitenciar, am făcut 
afirmaţia mai sus, că la începutul activităţii cultural- 
educative, trebuiau câștigați şi mobilizați în scopul de 
a ajuta munca noastră. Este necesar să amintim că o 
însemnată parte din activitatea noastră era anulată de 
lucrătorii militari din pază şi lucrătorii civili, care aveau 
de multe ori atitudine ca şi legionarii, față de elementele 
apropiate administraţiei, foloseau şi vocabularul 
acestora, dând epitete ca “turnători”, “oameni fără 
caracter” acelor legionari bănuiţi de ei că dau informaţii 
lucrătorilor noştri. 

Şefii legionari foloseau diferite metode pentru 
coruperea cadrelor ca: linguşire, promisiuni, folosirea 
rudelor, femei, bani, şantaj, ş.a.m.d. 

Activitatea legionarilor desfăşurată în penitenciarul 
Aiud, înainte de reeducare, se ducea în sute de camere, 
prin şedinţe de cuiburi organizate, ritualuri, rugăciuni, 
unele făcute în mod special şi adresate lui Codreanu, 
Moţa şi alții. O activitate deosebită a desfăşurat printre 
legionarii din detenţie, poeţii Nichifor Crainic, Radu 
Gyr şi alţii, care au scris sute de poezii închinate şefilor 
legionari, suferințelor legionare şi preamăririi faptelor 
acestora. 

Amintim că datorită celor doi poeţi şi altor şefi 
legionari, gradul de morbiditate a unor legionari a ajuns 
până la demenţă. Astfel, un legionar pe nume Oprea, a 
pus întrebarea unui alt legionar: ce crede el — cine a 
fost Corneliu Zelea Codreanu. Celălalt i-a răspuns tot 
printr-o întrebare: dar tu ce crezi? — la care Oprea a 
răspuns că este Decebal întruchipat în persoana lui 
Corneliu Zelea Codreanu. Acestuia i s-au dat lămuriri, 
anume că ceea ce a spus este prea puțin: “Codreanu 
este cât o mie de Decebali”. Oprea mai târziu a făcut 
declaraţii că C. Z. Codreanu este fiul lui Dumnezeu 
trimis pe pământ, ca să mântuiască neamul românesc. 

Un alt legionar — Popescu zis Dumnezeu — şi-a 
creat un grup de “12 apostoli”, 

Unii legionari intelectuali, chiar doctori, ca Uţă 
Dumitru, susțineau că tuberculoza se vindecă prin 
rugăciuni. 

Între legionari se tălmăceau visele, aveau vedenii. 

În munca cultural-educativă, vorbind despre 
trecut, legionarul Păvăluță loan avocat, fost ajutor 
comandant, în fața mai multor legionari, a afirmat că 
în 1934, fiind închis cu lon Zelea Codreanu şi lon 
Moţa, primul i-a cerut acestuia să-i “ghicească în 
cărți”. Păvăluţă ruşinându-se, i-a spus că nu ştie, la 
care lon Zelea Codreanu a insistat. În această situaţie, 
Păvăluţă a folosit un ultim argument, numele lui Moţa, 
care susținea că se va supăra. La aceasta , lon Zelea 
Codreanu a răspuns că Moţa va fi şi el mulțumit dacă- 
i va “ghici”, ceea ce s-a şi petrecut. 

Deţinutul Jeravlev Vasile din penitenciarul Aiud, 
de profesie muncitor, a spus în cadrul clubului că un 
alt legionar, anume Manoliu Mircea, îi punea în cameră 
să facă rugăciuni: dimineața, la prânz şi seara, iar în 
ultima perioadă şi la miezul nopţii, fixându-le un punct 
pe perete unde să se uite timp îndelungat, pentru a 
face legătura cu trimişii lui D-zeu. La început, Jeravlev 
spunea că nu vedea nimic pe perete, dar mai târziu, 
după ce primul şi al doilea din cameră au “văzut” pe 
Fecioara Maria cu pruncul în braţe, el şi-a dat seama 
că datorită statului de multe ore în genunchi, cu gândul 
la rugăciuni și ochii la punctul fix, începe să aibă 
vedenii şi că este în pragul nebuniei. Legionarul Jeravlev 
Vasile a demonstrat la club aceste practici, care duc la 
dezumanizarea omului. 


Preoţii fiind în număr mare între legionari, timp 
indelungat au stimulat pornirile bolnăvicioase, 
mistico-religioase ale legionarilor, dându-le consultaţii 
prin alfabetul morse vorbind la perete, tavan calorifer, 
geam ş.a.m.d. În penitenciar se făceau împărtăşanii 
cu pâine “sfințită”, ascunsă la băi, W.C., coridoare şi 
alte părți. 

Munca cultural-educativă trebuia să rezolve 
problemele încălcite din capetele legionarilor ajunşi 
în stare de demenţă colectivă. 

Când prezentăm aceste cazuri, atragem atenția 
că ele nu erau izolate, ci făceau parte din complectul 
legionar. Mai scoatem în evidență că despre familia 
Codreanu se vorbea cu piozitate şi foarte mult respect, 
considerându-i, mai ales pe C. Z. Codreanu şi 1. Z. 
Codreanu, Moţa şi alţii, în rândul sfinților, iar despre 
Horia Sima ca despre un mare om, care cu multă 
uşurinţă rezolvă problemele politice pe arena mondială. 

Prin munca cultural-educativă am urmărit să 
zdruncinăm încrederea legionarilor de rând în şefii 
lor, să arătăm rolul nefast pe care l-au jucat preoții şi 
teologii în activitatea trădătoare şi criminală a “Gărzii 
de Fier”, să desființăm zeii şi miturile lor. 

Pe lângă munca culturală ce-am desfăşurat-o 
cu elemente izolate şi masa de legionari, am făcut 
apel şi la unii din cei mai sănătoşi la minte, vizând 
direct şi în mod repetat preoții şi medicii, cărora le- 
am cerut să ajute să introducem lumină în capetele 
bolnave şi întunecate ale legionarilor. Concret: am 
cerut preoţilor să se arate goi — cum sunt ei — 
mincinoşi şi şarlatani;, să arate participarea lor la 
întunecarea minţilor legionare şi participarea directă 
la crimele legionare; doctorii să le demonstreze că 
mințile legionare sunt aparte de minţile oamenilor 
normali, să le demonstreze ştiinţific nebunia lor. 

Apelurile noastre au găsit ecou şi am obţinut 
rezultate pozitive. Subliniez că în discuţiile cu legionrii. 
vocabularul nostru a fost dur şi nu am îndulcit 
cuvintele. l-am învăţat pe preoți să vorbească la 
persoana întâia când spun despre crfme şi escrocherii. 
De altfel, cu timpul s-au obişnuit majoritatea 
legionarilor să spună adevăruri, oricât de greu le venea 
la început. (Va urma) 


ŞEFUL GRUPULUI OPERATIV AIUD 
Colonel de Securitate 
Crăciun Gheorghe 


fury, ie = fit m) 

Dă E a Dytz să 3 Ă N 
a Di tr o Da» PE ae ta 
e . Le i 


Ze 
je KI 


300 


ie cu AL 
L te = d LA 

















PAG. 10 Nr. 8/224 August 2009 





) 
at i i Mata 
tb 1% i (i NA h 
A tii l ră e AN ia 
Liu a | 


Pet Ri) 
A CNAA 





Gabriel Stănescu: Stimate domnule Claudiu Târziu, sînteţi fondatorul şi 
editorul unei reviste de cultură şi spiritualitate ortodoxă, binecunoscule în 
România. Cum s-a născul ideea înființării acestei reviste şi în ce măsură sînteți 
convins că are un impact important într-o societate postcomunistă în care se 
păstrează în conştiinţa mireanului nostru o serie întreagă de prejudecăţi şi 
sechele atee? 

Claudiu Târziu: Dragă domnule Gabriel Stănescu, dacă nu eram convins 
că revista Rost va putea avea o influenţă în lumea românească, nu aş fi creat-o. 
Această publicaţie nu este o jucărie personală, nu este rodul vreunui orgoliu şi 
nici vreo afacere. Revista Rost este parte dintr-un mai vast proiect pentru resurecția 
morală şi spirituală a românilor de pretutindeni al Asociaţiei “Rost” — pe care, de 
asemenea, o conduc. De altfel, revista este una în duh ortodox, dar nu se ocupă 
doar de viaţa Bisericii, ci are încă doi piloni: cultural şi politic. De altfel, se şi 
subintitulează explicit: revistă de cultură creştină şi politică. Sîntem convinşi că 
politicul, pentru a fi în slujba binelui public — aşa cum se cuvine — trebuie să fie 
nutrit de credință, iar cultura fără Dumnezeu e doar aflare în treabă, pe cînd 
cultura creştină poate zidi. 

Organizaţia şi revista s-au născut din iniţiativa unui grup de tineri intelectuali 
din Biserică, între care eu mi-am asumat rolul de ferment, de animator şi de liant. 
Au venit în gruparea aceasta oameni cu pregătiri, vîrste, realizări profesionale, 
temperamente şi aspirații dintre cele mai diferite. Sînt preoți, teologi, profesori, 
filosofi, istorici, lingvişti, jurnalişti, sociologi, avocaţi, politologi, economişti etc. 
Toţi sîntem legaţi între noi şi motivaţi în demersul nostru de credința în Dumnezeu 
şi de dragostea față de neamul românesc. 

Am avut privilegiul ca încă de la începutul acestei întreprinderi, în 2002, 
să fim giraţi, la modul onorant şi îndatoritor deopotrivă, de un grup de vechi 
luptători anticomuniști — care şi-au probat credinţa prin jertfă în temniţele comuniste 
timp de zeci de ani —, în frunte cu regretatul părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa, 
cel care ne-a fost şi preşedinte de onoare. Din Senatul Asociaţiei “Rost”, condus 
de scriitorul şi fostul deținut politic Marcel Petrişor, a făcut parte şi o legendă a 
luptătorilor anticomuniști din munți, regretatul Ion Gavrilă Ogoranu, şi mai fac 
parte încă o serie de modele vii pentru noua generație, cum sînt poetul, istoricul 
şi fostul deținut politic Demostene Andronescu sau fostul deţinut politic Petru C. 
Baciu. 

În privinţa sechelelor şi prejudecăţilor care ne trag pe noi românii în jos, 
menirea noastră este tocmai aceea de a ajuta lumea românească să-şi re-găsescă 
rostul pierdut în comunism, redescoperindu-se pe sine, în primul rînd prin recursul 
critic la o tradiţie legitimantă, deopotrivă naţională şi europeană. lar cei şase ani 
scurși deja de cînd am fondat organizația şi revista omonimă sînt de natură să ne 
dea speranţe că efortul nostru nu este zadarnic. Am reuşit în aceşti ani să facem 
unul dintre lucrurile cele mai importante pe care ni le-am propus: să coagulăm un 
grup de elită, care să analizeze pertinent problemele lumii româneşti şi să propună 
soluţii viabile pentru rezolvarea lor, din perspectivă conservatoare. 

G. S.: Cum vedeţi o schimbare la față a României pornind de la morala 
creştină? 

CL. T.: Mai întîi observ cu bucurie că România nu a fost descreştinată, 
aşa cum s-a întîmplat cu alte state, cu alte popoare. La noi nu a prins ideologia în 
detrimentul credinţei. Nici înainte de comunism, nici în timpul acestei năpaste de 
45 de ani, nici după. Şi nu neapărat pentru că românul nu ia nimic în serios, aşa 
cum s-a spus, ci, după mine, pentru că românul e conservator din fire: el s-a 
născut creştin şi nu-l convingi să renunţe la icoană, la biserică şi la preotul lui. 

Desigur, nu ne amăgim cu ideea ca România este Grădina Maicii Domnului. 
Nu este, că dacă ar fi, n-am fi înregistrat milioane de avorturi în ultimii 20 de ani, 
n-am vedea bătindu-se creştinii la coadă la Agheazma Mare, n-am vedea nici 
derapajele — unele de-a dreptul smintitoare = ale unui Sinod alcătuit în mare parte 
din “prinți” ai Bisericii şi care își permite să treacă nonşalant peste trădări ale 
credinţei precum aceea comisă de ÎPS Nicolae al Banatului, care s-a împărtăşit 
cu greco-catolici. 


PUNCTE CARDINALE 









Interviul de mai jos, realizat de d-l Gabriel Stănescu, a apărut 
în ultimul număr al revistei româno-americane Origini, din păcate 
cu grave scăpări de corectură. Avem îngăduința celui intervievat 

"dea-lretipări aici, într-o formă ameliorată. D-l Claudiu Târziu, 
prin constanţa şi consistenţa strădaniilor sale din ultimul deceniu, 
mai ales în cadrul Asociaţiei “Rost” şi al revistei omonime, a 
devenit — în pofida tinereții, sau poate tocmai în virtutea ei—una 
dintre vocile cele mai îndrituite ale noii drepte creştine româneşti. 


"O voce care merită să fie cît mai larg mediatizată. (Redactia) 


M-aţi întrebat de morala creştină. Aceasta se poate confunda cu morala 
laică. Şi una, şi cealaltă îţi spun să nu furi, să nu ucizi, să nu înşeli etc. Dincolo de 
morală, pentru o adevărată schimbare la față, România are nevoie de trăire creştin- 
ortodoxă. 

Sigur, spre deosebire de alte popoare, românii încă umplu bisericile în 
fiecare duminică, construiesc biserică după biserică, mănăstire după mănăstire, 
de 20 de ani încoace — într-un efort demn de toată lauda, dar care ar trebui 
canalizat, în opinia mea, de către preoți şi spre alte zidiri, sociale, culturale, nu 
numai spre clădiri —, încă acordă un respect deosebit preoților, țin posturile mari, 
cinstesc sărbătorile creştine ş.a.m. d. Mai avem însă mult pînă să ne trăim credința 
deplin. 

Una peste alta, cred că demersul “Rost” nu este asemănător predicatorului 
din pustiu, nu vine într-un deşert spiritual, ci porneşte de la premise foarte 
promițătoare. lar ca “Rost” sînt multe alte organizaţii şi publicaţii ale laicatului. 
Mai ales în ultimii ani am observat o emulaţie de excepţie pe direcția asta. S-au 
făcut remarcați apologeţi cu un mare impact la public, ca maestrul Dan Puric, 
sau ca mai tinerii Mircea Platon şi Danion Vasile. Au apărut noi reviste ortodoxe, 
în care se manifestă o credință bărbătească, sănătoasă, în care spiritul critic îşi 
îndeplineşte funcţia lui naturală de îndreptare. 

Pe de altă parte, încă lipseşte, din nefericire, dialogul şi împreuna-lucrare 
între intelectualii din Biserică şi ierarhie. Or, acesta este un mare neajuns. lerarhia 
bisericească (în cea mai mare parte a sa, nu integral, căci sînt şi excepții) nu 
înțelege să se folosească de expertiza pe care o pot asigura intelectualii laici. 
Ierarhii au în general tendinţa de a controla totul, iar intelectualii le par incontrolabili. 
Rari sînt arhiereii care, precum vlădica Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului, 
Albei, Crişanei şi Maramureşului, pot şi vor să întrețină dialogul şi colaborarea — 
pe proiecte punctuale — cu intelectualii ortodocşi. 

Lamura neamului, din care fac parte şi unii, şi ceilalţi, are responsabilitatea 
îndreptării poporului pe calea cea bună. Şi este important ca aceasta lamură să fie 
unită în acţiuni. 

G. S.: Care credeți că sînt valorile pe care trebuie să le apărăm de influenţele 
negative ale societății de consum? 

CI. T.: După căderea comunismului în Est, ne-am aruncat, fără plasă de 
siguranță, în braţele capitalismului sălbatec. Lipsurile îndurate în vremea dictaturii 
sînt răzbunate şi de români printr-o furie a consumului. Dar aceasta nu este decît 
un efect al unui fenomen cu implicaţii dintre cele mai grave: globalizarea. 
Globalizarea aduce, prin politici dintre cele mai dăunătoare — ca multiculturalismul, 
feminismul, discriminarea pozitivă a tuturor minorităţilor —, nivelarea socială, etnică 
şi culturală — pe care n-a izbutit-o comunismul... Despre efectele nocive ale 
globalizării, un Ovidiu Hurduzeu, de pildă, a scris extraordinar de limpede şi de 
bine argumentat, inclusiv în paginile revistei Ros. 

Pentru a te salva din calea tăvălugului, calea e una singură: întoarcerza la — 
sau, după caz, ancorarea în — valorile perene: credința în Dumnezeu, tradiţia, 
familia... 

Prin globalizare, cu tot şirul său de politici şi inginerii sociale, tocmai în 
aceste valori se loveşte cel mai puternic. Credinţa este scoasă din sfera publică, 
precum o boală ruşinoasă, tradiţia este contestată, familia este dizolvată — prin 
încurajarea unei vieţi “libere” de orice contract, de orice convenţie, în fapt o viață 
de desfrînare, prin promovarea agresivă a homosexualității, prin “planificarea 
familială” etc., etc. 

G. $.: Care ar fi diferenţele dintre ortodoxie şi neoprotestantism? 

CI. T.: Sînt diferenţe esenţiale de raportare la Dumnezeu, la Sf. Scriptură, 
la icoană, la rolul Bisericii, la viaţă. Ar fi oţios să intrăm acum în detalii. Esenţial 
mi se pare că nu poţi amesteca lucrurile şi nu poţi spune că există mai multe 
adevăruri, Există un singur Adevăr treimic, o singură Biserică — pe care noi, 
ortodocşii, o mărturisim în simbolul de credinţă ca pe Una, Sfintă, Sobornicească 
şi Apostolească —, există un singur sens al vieții, mintuirea, şi un singur mod de a 
te mîntui, credința cea adevărată, ortodoxia. Asta o cred eu ca ortodox şi o 
mărturisesc, fără a încerca să impun nimănui credința mea. De aceea, mi se pare 
cu totul ofensator şi periculos să declari că toate “tradiţiile” sînt adevărate şi bune 
şi să încerci o unificare a denominaţiunilor creştine sub aceeași pălărie, aşa cum 
intenționează mişcarea ecumenistă, Cine încearcă aşa ceva îmi primejduieşte 
miîntuirea şi, deci, nu poate [i prietenul meu. 


(i 


















G. S.: Se poate interpreta tendința actuală de ecumenizare la nivel planetar 
ca o expresie camuflată a tendinței generale de globalizare? 

CI. T.: Ecumenismul e forma de globalizare spirituală. Însă, în opinia mea, 
ecumenismul a murit înainte de a se naşte. Ce se face acum este doar menţinerea 
unui mort sub aparate. Instrumentele de resuscitare nu mai folosesc demult, iar 
aparatele, care totuşi împiedică declararea morţii, sînt exclusiv politice. Cu alte 
cuvinte, aşa cum ne-au avertizat mulți mari duhovnici ai ortodoxiei, ecumenismul 
nu numai că este o erezie, dar este şi exclusiv politică, fără urmă de credință. 
Folosesc aici termenul de ecumenism nu în sensul de dialog şi de colaborare, 


altminteri fireşti, ci în acela de sicretism religios, de abandon al propriei credințe, 
de amestec al “tradiţiilor”. 


G. S$.: Credeţi că ordodoxia ar putea fi o piedică în efortul actual 
de integrare reală în Uniunea Eur 


opeană sau, dimpotrivă, că ortodoxia 
este expresia specifică a spiritualităţii româneşti, un dat fără de care nu putem 
vorbi de un specific naţional, de o identitate culturală? 

(2). T.: Cred cu tărie în asta: că poporul român s-a născut creştin. Pînă la 
1054 creştinismul a fost una, adică dreaptă credință, orto-doxie. Catolicii s-au 
desprins de Biserică din ambiţie umană, iar toate inovațiile pe care le-au adus 
dreptei credinţe, pentru a-şi justifica acţiunea schismatică, nu mai sînt în duh cu 
moştenirea hristică transmisă prin Sf. Apostoli. În aceste condiţii, se pune din 
nou întrebarea la care un Nae Ionescu a dat un răspuns radical: sînt români 
românii de alte confesiuni? 

Eu cred că ei îşi păstrează calitatea etnică de români, chiar dacă parte din 
spiritualitatea şi din zestrea lor culturală este diferită. Este ca şi cum un om şi-a 
pierdut un braţ sau un picior: supravieţuieşte, dar nu mai este întreg, Asta pe de o 
parte. Pe de alta, noi, ca stat, nu ne integrăm în Uniunea Europeană pe temeiuri 
confesionale, iar credința noastră n-ar trebui să încurce pe nimeni într-un proces 
strict politic şi administrativ. De altfel, cum bine vedem, Biserica Ortodoxă Română 
nu s-a pronunțat în chestiuni de integrare. Biserica va lua poziție numai atunci 
cînd, prin acțiunile sale, Uniunea Europeană va aduce atingere credinței noastre. 
De pildă, dacă Parlamentul European hotărăşte că, de mîine, România şi celelalte 
state membre trebuie să dezincrimineze prostituţia, să permită căsătorii între 
homosexuali şi adoptarea de copii de către cupluri de homosexuali, sau să nu mai 
accepte construirea bisericilor mai înalte de cinci metri, sau să scoată toate crucile 
din spaţiul public, inclusiv de la răspiîntiile drumurilor şi de pe biserici, atunci 
Biserica — şi mă refer aici nu numai la partea de administraţie bisericească sau la 
ierarhie, ci la întregul popor binecredincios — este chemată să se opună, să-şi 
probeze credința prin mărturisire şi, la nevoie, prin faptă, printr-o opoziţie limpede. 

Dar, în aceste condiţii, ne vom pune întrebarea: în ce vrem să ne integrăm? 
Bun, am fost siliți să renunțăm la o parte din suveranitatea şi independenţa noastră 
de stat şi să intrăm în UE, că altfel ne păştea falimentul şi poate — Doamne 
fereşte! — dezintegrarea. Însă, cînd ai de ales între Hristos şi orice de pe lumea 
asta, tu, creştin ortodox, nu mai stai pe gânduri. 

Eu m-aş bucura ca occidentalii să-şi dea seama că în Est, în ciuda lungii 
dominații comuniste, care a vrut să ni-L scoată pe Hristos din inimi, există o mare 
sensibilitate religioasă şi că e bine să nu ne fie lezată această sensibilitate. 

G. S$.: Cunoaşteţi articolul lui Eliade intitulat "De ce sînt intelectualii 
laşi? ”. Cum aţi răspunde azi la această întrebare? 

CI. T.: Am avut privilegiul de a cunoaşte, de la o vîrstă foarte tînără, cîţiva 
foşti deţinuţi politici care mi-au îndreptat paşii pe calea cea dreaptă. De la ei ştiu 
că şi în interbelic, şi mai tîrziu, în timpul comunismului, majoritatea celor care 
trădau, care deveneau colaboraţionişti, care făceau compromisuri majore şi în 
puşcărie, şi în libertatea falsă din afara temniţei, erau intelectuali. Aceşti prieteni ai 
mei mai în vîrstă, ei înşişi intelectuali, cred că intelectualii erau laşi şi cedau mai 
repede pentru că își închipuiau că este mai importantă mintea lor, contribuţia lor 
ştiinţifică şi creaţia lor, decît sîngele lor, decit jertfa la care erau chemați pentru 
Hristos și pentru neam. 

di Astăzi, mijloacele de constrîngere şi de împingere către trădare — trădarea 
credinţei, a patriei, a neamului, a prietenilor, a familiei, a tot ce iubeşti — s-au 
schimbat. Nu mai eşti întemnițat, nu mai eşti schingiuit, nu mai eşti infometat... 
Păstrind proporţiile şi schimbând ceea ce-i de schimbat, este diferența dintre 
“reeducarea” de la Piteşti şi “reeducarea” de la Aiud, În BA ima, trădarea se obținea 
prin schingiuiri trupeşti şi prin inocularea unei frici animalice, care de multe ori 
ducea la nebunie, iar în a doua, trădarea era rodul unor presiuni psihologice şi a 
unor pedepse oarecum suportabile (izolare, de exemplu). Dar în ambele procesul 
de “reeducare” era unul umilitor şi urmărea acelaşi lucru: dezumanizarea celor 

| ces, 
(ci Et ie ta cal are de ales între a fi politically correct — ceea ce 
presupune uşi deschise, posibilități de avansare în carieră, bani, ai i sau 
politically incorrect — ceea ce echivalează cu marginalizarea d da i: evii 
nefrecventabil, eşti privit cu suspiciune, dar şi cu invidie pentru A icia ta; uneori 
eşti concediat sub pretexte străvezii sau chiar pe IHOUIVul Că eu” extremist Teig: 
În funcţie de tăria ta de caracter, de obl igaţiile familiale și de alţi factori de presiune, 
alegi. Nu înseamnă neapărat că ești laş, ci doar slab. Cunosc mulți intelectuali 
care au aceleaşi convingeri ca mine, dar n-ar indrăzni să şi le exprime Pub 
pentru a nu-și periclita poziţia socială. Ca să dau totuşi o notă de optimism, cre 
că Dumnezeu ţine cu cei curajoși. | 

G. $,: Sinteţi un intelectual tînăr, activ, aş spune chiar LU i dit 
harismatic, model pentru generaţia dvs. Ce vă nemulțumeşte şi ce vă bucură în 
această lume care îşi caută “rostul” vieuirii pe Pămint? 


PUNCTE CARDINALE 





August 2009 Nr. 8/224 PAG. 11 


CL. T.: Mă măguliţi. Şi sînt destul de tînăr încă pentru a mi se stimula 
mândria — ceea ce e un păcat... Dincolo de glumă, mă nemulțumeşte blazarea pe 
care o văd la cei-mai mulți din generația mea și, încă şi mai mult, mă indignează 
lipsa de entuziasm, de energie şi de dăruire pentru binele public pe care o întrezăresc 
la generaţiile mai tinere. Cred că mereu lumea a fost schimbată de către tineri, că 
e de datoria lor să dea de pămînt cu falşii idoli — cum sînt azi cei legaţi de 
globalizare —, că ei au forța şi nebunia să jertfească, pentru ca pe jertfa lor — şi nu 
neapărat de sînge — să se întemeieze o lume mai bună. Pînă la sfirşitul veacurilor, 
despre care nu ştim cînd va fi, ar trebui ca fiecare nouă generaţie să-şi propună 
să facă lumea mai bună. Or, acum văd nişte tineri, vorba cuiva, gata îmbătriniţi, 
acriți, sceptici, când nu cinici, puşi pe căpătuială, conformişti, degrabă trădători... 
E foarte trist! 19; 

Faptul care mă bucură, mă face optimist şi întrucitva îmi dă motivaţia 
pentru ceea ce fac ţine, aparent paradoxal, tot de tineret. Nu toţi tinerii sint morţi 
vii, există încă destui care nu numai că fac performanţă profesională, dar simt şi 
nevoia să construiască şi pentru alții. Sînt destui tineri care îşi asumă, întăriți de 
credința în Dumnezeu, rolul pe care odată l-au avut lupătorii anticomuniști din 
munți, şi anume de a întreţine speranța. Luptătorii aceia din munţi — tineri şi ei pe 
vremea aceea — nu erau suficient de mulţi şi bine înarmaţi încît să cîştige războiul 
cu un regim criminal, dar reuşeau să ţină flacăra speranţei aprinsă. Atit cît au 
fost ei de veghe în munți, românii ceilalți, mulți şi laşi, sau doar neputincioşi, au 
nădăjduit că regimul va pica. lar demnitatea noastră de neam ne-a fost salvată de 
aceiași luptători, care au arătat că poporul român nu bagă capul în jug fără nici 
un fel de împotrivire. 

G. S.: Ce personalităţi ale lumii creştine aţi cunoscut după decembrie '89 
și ce transformări sufleteşti s-au produs în sufletul dvs. după astfel de întilniri? 

CI. T.: Din păcate pentru mine, m-am mutat în capitală destul de tirziu, 
abia acum opt ani. Aşa că, prin forța împrejurărilor, am fost văduvit de întîlniri 
cu o serie de oameni de la care mi-ar fi plăcut să mă pot împărtăşi spiritual, 
cultural. Regret enorm, de pildă, că nu i-am cunoscut pe Petre Ţuţea sau Horia 
Bernea. Însă, cu toate acestea, ocupaţia mea de jurnalist şi faptul că am intrat de 
foarte tînăr în legătură cu foştii deținuți politici mi-au oferit ocazii să cunosc un 
număr de personalități proeminente ale lumii național-creştine. Am avut bucuria 
de a primi girul, sprijinul, sfatul şi dojana părintelui Gheorghe Calciu, m-am 
apropiat întrucîtva de părintele lustin Pârvu, starețul de la Petru Vodă, de părintele 
Arsenie Papacioc, de ÎPS Bartolomeu Anania, de intelectuali ca Răzvan Codrescu, 
Dan Puric, Dan C. Mihăilescu, Dan Ciachir, Cassian Maria Spiridon, Pavel Chirilă, 
Costion Nicolescu, Marcel Petrişor, Demostene Andronescu, Gabriel 
Constantinescu, şi mă opresc aici, fiindcă oricum sînt mult mai mulți şi tot voi 
omite pe cineva. l-am cunoscut, fără însă a fi în relaţii apropiate, pe PS Justinian 
Chira, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului, pe PS loan al Covasnei şi Harghitei, 
pe părintele Constantin Galeriu, pe părintele Constantin Voicescu, pe părintele 
Teofil Pârâian, pe părintele Grigorie Băbuş, pe Sorin Dumitrescu, Mihai Şora, 
H.-R. Patapievici, Teodor Baconsky — şi aici lista ar fi prea lungă. 

Fiecare m-a îmbogăţit cu ceva. Pe unii i-am cunoscut întîi din cărțile lor 
şi apoi am vrut să-i întîlnesc față către față. Cu alții s-a întimplat invers. Cred că 
de la toți am înțeles un lucru esenţial: cît de important este să păstrezi calea 
împărătească. 

Nu pot spune că vreunul mi-a provocat o schimbare sufletească majoră, 
nici măcar dintre cei care îmi sînt prieteni, cum e bunăoară d-l Răzvan Codrescu. 
Dar cu toții m-au ajutat la o mai corectă înțelegere a lumii, să-mi ascut simțul 
pentru nuanțe, să mărturisesc într-un fel ferm, limpede, dar fără stridenţe şi 
neostentativ. 

G. $.: Ce primejdii ne vor aştepta în viitor? Sau altfel spus: ne putem 
aştepta la ceva bun în viitor sau doar la manifestarea Răului în lume? 

CI. T.: Viitorul îl ştie doar Dumnezeu. Noi putem face supoziţii pe baza a 
ceea ce se întîmplă deja. Dar nădejdea nu trebuie să ne părăsească niciodată. 
Cred că va fi atita bine şi atita rău în lume cît au fost şi pină acum, poate cu o 
altă intensitate. Trebuie să ne pregătim însă continuu, că indiferent ce se întîmplă 
pe lumea asta, ținta noastră, a creştinilor, este cîştigarea împărăției cerurilor. 

G. $.: Cum vom putea lupta împotriva Răului generalizat, a tentativelor 
Ocultei de a denatura şi distruge acea zestre de religiozitate care pentru Mircea 
Eliade era un indiciu al supravieţuirii speciei om? 

CI. T.: Ştiu că vă voi spune un truism, dar poate pentru că e aşa, nue 
foarte mult luat în seamă: /upta cu răul din noi înşine este cea mai importantă. 
Dacă am duce o bătălie pe viață şi pe moarte cu păcatele noastre, cu gîndurile 
noastre rele, cu ispitele, poate că şi lumea ar fi mai bună. De vreme ce toți ne 
lăsăm pradă micilor noştri demoni interiori, nu ne putem plinge că Răul e generalizat 
în lume. Pînă să ne facă Oculta sclavii păcatului, şi deci victime ale diavolului, ne 
aruncăm noi singuri în brațele vrăjmaşului, prin lipsa noastră de trăire creştină, 
prin refuzul de a-L cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu. Mulţi sîntem creştini 
doar cu numele, mergem la Sf. Liturghie, ne spovedim, poate că ne şi împărtăşim, 
dacă avem cite un duhovnic mai blînd, însă nu trăim cu adevărat numai pentru 
Hristos, 

Evident că din toate căderile interioare multe îşi au cauza şi în exterior. 
Faptul că, o dată ieşit pe stradă, vezi imagini smintitoare, că te enervezi în trafic 
şi aproape că eşti împins să înjuri, să gîndeşti râu, să-ţi faci dreptate de unul 
singur etc., nu este doar vina ta. Dar dacă ai fi mai puternic duhovniceşte, toate 
astea ar trece fără să te atingă. 


(continuare în pag. 12) 












PAG. 12 Nr. 8/224 August 2009 






DE VORBĂ CU 
CLAUDIU TÂRZIU 


(urmare din pag. 11) 


Apoi, vin şi marile manevre, împingerea către păcate mai mari, cum este 
pofta de averi nemăsurate, stăpînirea altor semeni şi altele. Că diavolul nu stă 
degeaba. Dar ştim bine că Îl avem pe Hristos oricînd şi oriunde cu noi, dacă ne 
rugăm — aşa cum ne învață duhovnicii. Să plecăm genunchii la rugăciune, să 
incepem orice lucrare cît de mică închinîndu-ne ŞI cerînd ajutor Domnului, să 
ținem posturile şi să respectăm toate celelalte spuse de Biserică şi ni se va da 
nouă răspuns bun la toate provocările veacului. 

G. S$.: Care sînt maeştrii dvs spirituali, cei văzuţi şi cei nevăzuţi? Ce v-a 
determinat să îi cunoaşteţi şi să-i iubiţi? 

CI. T.: lau referirea dvs. la “maeştrii spirituali” în sensul cel mai larg şi 
spun: modele am avut şi am, dar mentor n-am avut. A fost o lipsă pe care am 
resimţit-o acut. Cînd eram adolescent, şi chiar mai tîrziu, m-ar fi ajutat enorm să 
am un mentor. Astăzi, deja am ajuns la o vîrstă şi la o experienţă de viaţă cînd nu 
mai am aceeaşi nevoie. Dar, cum spuneam, modsle am avut, iar pe unele le-am 
numit. Părintele Calciu cred că a fost cel mai puternic pentru mine, pentru că ne 
asemănam şi temperamental şi a dovedit că te poți ridica şi din fundul iadului — 
unde s-a prăbuşit în timpul “reeducării” de la Piteşti — la un nivel de credință la 
care mă rog lui Dumnezeu să ajung şi eu. 

Pe urmă, am mai învățat de la prieteni mai în vîrstă destule lucruri. Mi-a 
plăcut să am prieteni mai mari, pentru că întotdeauna m-am simțit mai matur 
decit cei de vîrsta mea şi pentru că am vrut să am de la cine învăța. 

Însă, ca orice creştin, am şi eu un duhovnic. El este îndrumătorul meu 
spiritual. 

G. S.: Cum va arăta lumea de miine în condiţiile în care, cum spunea 
Malraux, “omul va fi religios sau nu va fi deloc"? 


Pe mai multe site-uri şi bloguri se 
vehiculează o... să-i spunem inexactitate, pe care 
cred că trebuie să o îndrept. Sînt unele enormități 
pe care nu mă obosesc să le neg, pentru că sint 
evidente. Neadevărul asupra căruia mă opresc 
acum, deşi minor în corul denigrator, ar putea afecta 
însă persoane pe care le respect şi le iubesc. 

Mai mulți internauţi ortodocşi afirmă, fără 
să fi făcut o minimă venficare, că eu susțin „proiectul 
Puric” privind construirea unei mănăstiri, pe lingă 
care să existe şi un centru de martirologie la Aiud 
Nu-l susțin, cum nu-l susțin nici pe cel atribuit 
părintelui lustin Pârvu de la Petru Vodă. Pentru a ; 
pleda pentru un proiect, trebuie să am căderea şi 
să-l cunosc — dacă se poate chiar în detaliu. Nu să 
am văzut decit „pozele” de ansamblu a două 
proiecte. Înţeleg că, pînă la urmă, ÎPS Andrei a 
optat, pare-se definitiv, pentru un al treilea proiect 
- care mi-a rămas necunoscut şi el. 

Nici părintele Iustin, nici prietenul Dan 
Puric, nici ÎPS Andrei Andreicuţ, episcopul locului, 
care are dreptul asupra deciziei finale, nu mi-au 
cerut părerea. Şi nu nicinuaveaude ce. Nuam 


nai - 


va. 3 





p Pi 
a A 

a 4 
LU pi, 


pui 
„* 


ge 





. A 
ta AIR 


Dope PE Ma 


Ei pri (Ș 


să mă pronunț asupra a cum trebuie făcut pi Rar Pi 
Memorialul de la Aiud. f die 

Ca mădular al Bisericii şi ca român, am crezut da datoria mea să mă 
pronunț asupra necesităţii existenţei unui Memorial la Aiud — care înseamnă, 
sub toate aspectele, un loc de cinstire. Părintele Iustin a avut excelenta idee 
ca, lingă monumentul de la Aiud ridicat în memoria celor ucişi în închisoarea 
oraşului de către comunişti, să fie clădită o mănăstire. D-l Dr. Pavel Chirilă a 
propus — inspirat şi domnia-sa, cred eu — să fie înființat, pe lingă mănăstire, un 
centru de cercetări martirologice — adică o instituție care să documenteze cum 
au fost martirizați mii de români pentru Hristos, în timpul prigoanei comuniste. 
lar ÎPS Andrei a binecuvintat inițiativa. 

O astfel de lucrare îmi pare esenţială pentru cunoaşterea istoriei noastre 
recente şi deopotrivă pentru întărirea noastră în credință. În fond, cinstirea 
martirilor noştri înseamnă deopotrivă rugăciune şi restabilire a adevărului, 

Aşadar, m-am declarat principial un adept al ideii de mănăstire cu 
centru martirologic. Dar cum să arate aceasta vor stabili alții mai îndreptățiţi 
decit mine. Cunoscind cit de important poate deveni pentru români un astfel de 


PUNCTE CARDINALE 








! aa EXACT ITATE 





= A Ea 


DESPRE 


i XE a A LA ii 
îmi ? Pr . Leg 30%. 3 d 4 n ) , w.vd i i = | 
nici competența profesională, nici autoritatea morală Azi a 2 Aa ai ară Să 













Dan Puric, 
' Tiberiu Lovin, - „ 
Claudiu Târziu / + 


- 





















CI. T.: Dacă i-ai luat omului verticala, se sufocă pe orizontală. De asta au 
picat regimurile comuniste. Omul este construit cu un dor al transcendenței, al 
misterului, al paradisului pierdut. Poate să nu-şi dea seama că el este neîmplinit, 
în ciuda tuturor realizărilor pămînteşti, din pricina faptului că nu L-a cunoscut pe 
Dumnezeu. Dar asta e realitatea. Omul religios e prea puţin, pentru că mulţi sînt 
şi azi religioşi fără să trăiască propriu-zis credința, fiind pietişti, superstiţioşi, 
conformişti, orice, dar nu trăitori creştini. Omul restaurat, adică omul 
reindumnezeit, este ceea ce așteptăm de la viitor. Şi ştim că se va întîmpla asta: 
unii vor fi, alții nu. Dar cu toții se vor înfricoşa la Parusie. 

Interviu consemnat de 
Gabriel STANESCU 























€:; 


3 SA; ai ai SE te ai Memorial (pentru că mănăstirea şi prezența sfintelor 
ai Take ae moaşte, care fac minuni, ar credibiliza enorm 
ă E. Bă E ai Ă ZI centrul de martirologie, iar adevărurile rostite de 

acolo ar fi devastatoare), antihriştii şi antiromânii 
au uneltit întîi dezbinarea dintre luptătorii pentru 
aceeaşi cauză şi apoi blocarea proiectului cu orice 
preț. Una dintre metodele pentru aminarea oricărei 
decizii a fost inventarea unei false probleme: 
ce se face la Aiud, mănăstire sau centru cultural? 
Au muşcat momeala inclusiv unii călugări. 
Învrăjbirea s-a produs, iar vara dă să se încheie 
înainte să se fi săpat barem un metru de fundaţie 
pentru Memorialul de la Rîpa Robilor. 

Cei care se panichează şi panichează 
lumea că lupta se duce mai ales contra mănăstirii, 
înşeală şi se înşală. Deja, la Aiud există un schit 
(tot prin strădania precumpănitoare a Părintelui 
lustin), iar ca biserică e folosit chiar monumentul 
închinat celor căzuţi în închisori (tirnosit ca atare 
de însuşi. P.S. Bartolomeu). De acolo, osemintele 
mucenicilor, cinsţite ca sfinte moaşte, sint trimise 

za la mănăstiri din toată țara, de la Muntele Athos şi 

 delaLocurile Sfinte. Eviavia populară e în creştere, 

pelerinii curg continuu spre Aiud, iar mii de 

„. credincioşi se rogaă sfinţilor din închisori, cu 
pd ai speranţa în ajutorul lor. 

Da ri fim lucizi, asta nu mai pot să oprească duşmanii; dar fondarea 

centrului de martirologie, care să dezvăluie şi cine au fost călăii şi care le-au 
fost uneltele şi metodele, poate fi încă împiedicată. 

Mai încoace a mai apărut o temere: ce ne facem dacă acel centru de 
martirologie va fi preluat de forțe ostile şi îndreptat împotriva Bisericii ŞI a 
românilor? Cine să-l preia, oameni buni, dacă el se va afla sub controlul direct 
al mănăstirii?! Şi chiar aşa, să îngăduie Dumnezeu ca diavolul să-şi bată joc 
de sfinții Săi, tocmai pe un loc de martiraj şi într-o mănăstire dreptmăritoare?! 

Ne luptăm cu fantome şi nu mai construim nimic. Asta vrea şi vrăjmaşul! 
Nădejdea mea este că Părintele Arhimandrit lustin Pârvu şi ps Arhiepiscop 
Andrei Andreicuţ, cei care poartă în primul rind responsabilitatea marii lucrări 
de la Aiud, vor readuce pacea între ortodocşi şi vor grăbi începerea efectivă a 
construcției. 

Doamne-ajută! 







—.———- 












PE 3 masi) 






= A 





zi a UL: 


i de Pa pă 






=. AA 

































Claudiu TÂRZIU 

























MĂSURA VREMII: 
INDEMN 
LA NORMALITATE 


MIRCEA PLATON 
GHEORGHE FEDOROVICI 


Ia 





Mircea Platon, Gheorghe Fedorovici, Măsura 
vremii: îndemn la normalitate, Ed. Predania, 
Bucureşti, 2009, 326 pagini. 

Cu doi autori de rectitudinea morală ŞI intelec- 
tuală a d-lor Mircea Platon şi Gheorghe Fedorovici, 
cartea este un adevărat manual de înţelegere creştină 
a vieţii în cetate, chemând la o normalitate a cărei 
măsură nu este omenească, ci dumnezeiască. Cei doi 
vechi colaboratori ai revistei Rost provoacă încă o 
dată lumea românească la o cruciadă nesângeroasă 
„in căutarea rostului pierdut”, a acelei rânduieli a 
existenţei statornicite de sus, mereu vii şi actuale, 
dar pe care modernitatea şi postmodernitatea au 
încercat şi încearcă s-o substituie prin falsele norme 
ideologice ale unei umanităţi fără Dumnezeu. 


PUNCTE CARDINALE 


PaoTaianav 
ViaoimiR VoRoBiav 


: Su pă FR f SD EI Pa că a y 
DU HOVNICUL 


ȘI UCENICUL 












Pr. Vladimir Vorobiev, Duhovnicul şi ucenicul. 
Veşnicia, bolile sufleteşti şi problemele creştinilor 
de astăzi, traducere de Gheorghiţă Ciocioi, Ed. 
Sophia, Bucureşti, 2009, 128 pagini. 

Un îndrumar duhovnicesc de mare folos şi 
pentru credincioşi, şi pentru preoţi, întemeiat pe 
îndredințarea că “duhovnicul trebuie să se roage, să 
aibă compătimire, să fie cu dragoste, să ierte, să 
rabde. [...] Rolul duhovnicului, al preotului, este unul 
cheie, iar răspunderea lui este imensă. [...] El trebuie 
să audă şi să simtă inima tulburată a copilului ori a 
tânărului şi să afle modul cel mai adecvat de a da un 
răspuns, de a întinde o mână, de a ajuta. lar aceasta 
niciodată nu trebuie să fie un act formal. Vai preotului 
care nu înţelege acest lucru!”. 








August 2009 Nr. 8/224 PAG. 13 







Monahia 
Maria 


| iC Sfântului 
ultimul Stareţ 


de la Optina 


ÎNSOŢITĂ Dr 
ÎNVĂŢĂTURILE SALE 
ŞI ALI SFÂNTULUI 
VARSANUFIE, 
PĂRINTELE SĂU 
DUIIOYNICESC 

















Monahia Maria (Dobromislova), Viața Sfântului 
Nicon, ultimul Stareţ de la Optina, traducere de 
Pr. Teoctist Caia, Ed. Predania, București, 2009, 
306 pagini. 

Apărută în cadrul colecției “Părinţi duhovni- 
ceşti”, biografia Sfântului Nicon Mărturisitorul 
(martirizat de bolşevici în 1931 şi trecut în rândul 
sfinților şase decenii mai târziu) este alcătuită de fiica 
sa duhovnicească, Monahia Maria, martoră directă 
a multor episoade relatate. Interesul volumului creşte 
substanţial prin faptul că acesta include şi fragmente 
din jurnalul, corespondenţa, predicile şi cuvântările 
marelui înduhovnicit, precum şi din învăţăturile de 
înălțime filocalică ale părintelui spişitual al acestuia, 
Sfântul Stareț Varsanufie de la Optina. 















ARHIMANDRIT GAVRIIL STOICA ŞI VOCAȚIA CĂLUGĂRIEI 


Părintele Arhimandrit Gavriil Stoica (1935-2008) a fost ani de-a rândul, lună de 
lună, sfătuitor duhovnicesc în paginile revistei Lumea credinței. Era o datorie a editurii 
omonime ca textele sale, încă atât de vii şi de actuale, să fie adunate între copertele unei 
cărți de largă răspândire. În această vară, trustul de presă condus de d-l Răzvan Bucuroiu 
şi-a îndeplinit datoria respectivă, scoțând volumul intitulat De o mie de ori dacă mă năşteam, 
tot călugăr eram (sunt chiar cuvintele autorului dintr-un amplu interviu, dat nu cu mult 
înaintea trecerii sale la cele veşnice). 

D-l Răzvan Bucuroiu, în prefață, îl numeşte pe Părintele Arhimandrit Gavriil Stoica 
„pescarul de pridvor”, oferindu-ne următoarea lămurire: „Era, într-adevăr, propovăduitorul 
ideal pentru acei care găsiseră calea, dar nu se puteau hotări să o urmeze până la capăt. Era 
pescarul neîntrecut în a-i pescui pentru Hristos pe cei nehotărâţi, pe cei cu îndoieli, dar cu 
inimă curată. Ca orice pescar serios, avea un arsenal de unelte şi momeli potrivite pentru 
o anume captură”. lar în prezentarea din Lumea credinței editorul adaugă: „Şi a primit de 
sus binecuvântarea pescuitului până în ultimul ceas de dinaintea trecerii în veşnicie. 
Mormântul părintelui (prin bunăvoința Patriarhului Daniel) este chiar la umbra bisericii 
Sfintei Mânăstiri Zamfira, pichetând aleea pe care mergea de la chilie la biserică. Aşa este 
aşezat locul său de odihnă: pe o eternă cărare, care leagă neodihna față de cele bisericeşti 
şi grija faţă de mântuirea celor lumeşti. Şi crucea care îi stă la căpătâi asta este şi va fi în 
continuare: o veşnică nadă, pentru trecătorii acestei lumi... Aşa cum sperăm ca veşnică 
nadă să fie învățăturile sale duhovnicești cuprinse în volumul proaspăt apărut şi care se 
întregește cu o amplă prezentare a vieţii Părintelui Gavriil alcătuită chiar de fratele său de 
sânge, ieromonahul lustinian, ostenitor de mai mulți ani la Sf. Munte Athos”. 

Cartea poate fi procurată — inclusiv pe cale poştală — prin Societatea de Difuzare 
“Supergraph” (str. lon Minulescu 36, sector 3, Buc., cod 031216; tel.: 021/3206119, fax: 
021/3191084), iar bucureştenii şi-o pot procura mai ales de la Librăria Sophia (str. Bibescu 
Vodă 19, vizavi de Facultatea de Teologie). 

Semnalăm că tot în această vară Editura “Lumea Credinței” a suplimentat tirajul 
volumului Seminţe duhovniceşti. Un caiet al Părintelui Arsenie Boca, prezentat într-unul 
dintre numerele noastre anterioare și care s-a bucurat de o deosebită căutare (în 2009 se 
împlinesc 20 de ani de la mutarea la cer a Părintelui Arsenie). 





















PAG. 14 Nr. 8/224 August 2009 


PR. CONSTANTIN 
) lao e: 


Descendent al unei ilustre 
familii de preoţi ortodocşi din 
Suceava (cu alți 5 fraţi slujitori ai 
altarului), o vreme preot misionar 
la Spitalul “Christiana” din Bucu- 
reşti, apoi paroh al bisericii româ- 
neşti “Sfinţii Arhangheli Mihail şi 
Gavriil” din Berlin (aflate în construcţie), 
doctor în Teologie şi lector universitar la 
Facultatea de Teologie din Bucureşti, tată a 
trei copii (un băiat şi două fete), părintele 
Constantin Mihoc abia împlinise 49 de ani şi 
se pregătea să-şi serbeze pe 17 august, 
acasă la Suceava, “Nunta de Argint”. 
Căsătoria a fost una dintre valorile cele mai 
sfinte ale vieții lui şi era autorul unei cărţi de 
referință în teologia ortodoxă: Taina 
căsătoriei şi familia creştină în învățăturile 
marilor Părinţi ai Bisericii din secolul IV 
(Editura Teofania, Sibiu, 2002). 

Marţi 4 august a. c., spre ora zece 
seara, acoperişul unei vechi clădiri de pe 
şantierul bisericii a cedat şi un zid ce trebuia 
demolat s-a prăbuşit peste părintele paroh 
şi peste unul dintre muncitorii români, pe 
nume Nicolae. 

Precedată, pare-se, de un vis premo- 
nitor, moartea părintelui pe un şantier de 
lucru, acolo unde trebuia să ridice o biserică, 
a fost relatată cu înfiorare şi în presa germa- 
nă (Deutsche Welle, Berliner Zeitung etc.), 
care, consemnând „sfârşitul tragic” al preotu- 
lui român, nota, între altele, că „blestemul 
Meşterului Manole se ţine scai de români 
oriunde ar hălâdui prin lume”... 

Familia şi-a exprimat dorința ca preotul 
Constantin Mihoc să fie înmormântat în chiar 
în curtea sfântului lăcaş unde slujeşte fratele 
său Dimitrie: Capela „Buna Vestire” din 
Suceava. Dumnezeu să-l odihnească şi să 
aducă mângâiere familiei îndurerate. 
VAM 



























































În vara aceasta a trecut la 
Domnul unul dintre marii înduhovniciţi 
ai Athosului, avva losif Vatopedinul, 
ucenic şi monograf al legendarului avva 
losif Isihastul sau Spileotul (mutat la cele 
veşnice în 1959). 

Se poate spune că întreaga 
petrecere în viața aceasta a cuviosului 
losif Vatopedinul a stat sub semnul 
Sfinţilor Doctori fără de Arginţi Cosma 
şi Damian: de praznicul lor a văzut lumina 
zilei, la | iulie 1921; de praznicul lor s-a stabilit, după 
moartea părintelui său duhovnicesc, la schitul athonit 
ce le poartă numele; de praznicul lor a trecut zimbitor 
la cer, miercuri | iulie 2009. 

Pentru protectorii săi cereşti, pentru celălalt 
losif sau pentru Domnul Însuşi îi va fi fost zimbetul 
de pe urmă, cu care a fost prohodit şi pus în mormint, 
Acel zîmbet al veşniciei pe care cine l-a văzut, aievea 
sau numai fotografiat, nu-l va mai putea uita niciodată 
- şi care trimite cugetul înfiorat spre marea taină a 
sfințeniei, care biruie moartea întru bucurie. 

Bucură-te, cuvioase Iosif de la Vatopedu, cel 
ce ai trecut zimbitor peste moarte. 


Veşnică fie-ţi pomenirea şi mijlocitoare pentru 


tot neamul creştinesc bucuria dinaintea Sfintei Treimi. 
(R. C.) 


Pa 


= SERGIU 


Născut la Cubolta, în Basarabia, pe 14 
noiembrie 1920, licenţiat în Filosofie, Filologie şi 
Teologie al Universităţii Bucureşti, Sergiu Grossu, 
angajat de tânăr în „Oastea Domnului” (interzisă 
de regimul comunist), deținut politic (1959-1962) 
şi apoi exilat în Franţa (din 1969), a fost, alături de 
soţia sa Nicole-Valery Grossu (1919-1996, nepoată 
după mamă a lui luliu Maniu, la rândul ei fostă 
deținută politic), unul dintre cei mai neobosiţi luptători 
pentru libertatea religioasă din secolul XX, autor a 
numeroase lucrări — în franceză şi/sau în română — 
dedicate istoriei recente a României (cea mai 
cunoscută rămâne Le calvaire de Roumanie 
chretienne, Editions France-Empire, 1987), dar şi 
un poet plin de har. Începând din octombrie 1971, 
a editat la Paris revista creştină Caracombes, al cărei 
scop a fost apărarea cauzei persecutaţilor din țările 
comuniste. 

După 1989 şi-a recăpătat cetățenia română 
pierdută în urma refugiului şi a creat Fundaţia 
Foştilor Deținuți Politici „Nicoleta- Valeria Grossu”, 
prin care a căutat să sprijine moral şi material victi- 
mele comunismului. A înfiinţat, de asemenea, editura 
de spiritualitate creştină „Duh şi Adevăr” şi Centrul 
de Cultură Creştină „Nicoleta-Valeria Grossu”, 

Titlul paulinic al uneia dintre cărțile sale, M 
am luptat lupta cea bună, rezumă sensul unei vieţi 


uneori amendabile au fost cu prisasință 
răscumpărate de nenumărate virtuți 

S-a stins la 25 iulie 2009. 

Odihnească-l Dumnezeu cu drepţii Să! 


IOSIF VATOPEDINUL 















ARISTIDE LEFA 


Pe 9 iulie 2009 ne-a părăsit camaradul Aristide (Tedi) 
Lefa, născut în 1923 într-o familie modestă din oraşul Huşi, 
unde a terminat liceul (în timpul căruia a intrat în „Frăţiile 
de Cruce”), înscriindu-se apoi la Facultatea de Medicină 
din laşi şi continuându-și studiile la Bucureşti. 

Pe 15 mai 1948 este arestat de comunişti și 
condamnat la 8 ani muncă silnică, trecând şi prin iadul de 
la Piteşti. Mai târziu, la Tg. Ocna, i-a cunoscut şi i-a urmat 
spiritual pe Valeriu Gafencu, „sfântul închisorilor”, şi pe 
loan lanolide. După ce i s-a terminat condamnarea, a fost 
trimis în domiciliu obligatoriu, apoi în diferite lagăre (ultima 
oară, la stuf, la Periprava). Au fost perioade când a fost 
numit ca doctor în aceste colonii şi a ajutat pe mulţi deținuți. 
Pe unii i-a întors de la moarte prin operaţii făcute cu 
istrumentar improvizat. 

După eliberare nu i s-a permis să-şi termine studiile 
medicale, absolvind, în cele din urmă, Facultatea de 
Biologie la seral. 

După 1989, s-a numărat printre întemeietorii Fundaţiei 
„Profesor George Manu”, iar mai târziu ai revistei 
Permanenţe, al cărei redactor a fost ani îndelungati. O 
parte din articolele pe care le-a scris în Permanenje au fost 
adunate în broşura Peniru cunoaşterea adevărului, apărută 
in 1993. În 1998, la Editura Eminescu din Bucuresti. i-a 
apărut remarcabilul volum autobiografic Fericiri cei « 
plâng 


Viaţa lui a fostpână la capăt un exemplu de cinsti 


modestie, ajutor pentru Semen în sulerință, dovedindu-se | 


în toate un adevărat crestin al Bisericii Ortodoxe 


Dumnezeu să-l primească în Împărăția Sa. (7 P) 




























P— „—.—..— pr 1 Pg 7 97 Pr —— Jo. N. 7 .—————— ——. — _ -_—”_7" 








PUNCTE CARDINALE 








(urmare din numărul trecut) ra 


- 
Y 
li 


Provocările recente ale tehnologiei informaţionale 


Acţiunea de introducere a documentelor biometrice este o nouă provocare a tehnologiei 
recenle. Biometria presupune conectarea la un sistem central de supraveghere, care merge 
mult prea departe[1]. Se ştie mai mult ca sigur că introducerea cipurilor în actele de identitate 
este o etapă înaintea implantării lor în corpul nostru. 

A permite ca chipul nostru să fie „clonat electronic” Și înregimentat în cipuri, apoi 
manipulat după bunul plac al cuiva, înseamnă a „amaneta” ceea ce nu ne aparţine şi a 
diminua identitatea noastră iconică, unică prin voia lui Dumnezeu, la un număr într-o bucată 
de plastic sau într-un server. 

| Biserica trebuie să ia atitudine morală împotriva oricărei tendinţe de a diminua identitatea 
taborică a persoanei umane, adică a arhetipului divin, ȘI să sancționeze moral “ştiinţa” 
imorală, tehnologia totalitară şi mondialismul politic, care-] transformă pe om într-un număr 
sau instrument, şi să atenționeze profetic atunci când-ştiința sau tehnologia nu mai slujesc 
omului, ci unui grup de interese — fie acesta „ştiinţific”, economic, financiar, politic, militar 
etc. — care urmărește să organizeze creația ca pe o totalitate închisă, în care omul este micul 
ei dumnezeu[2]. 


Unii spun că oricum putem fi urmăriți, cu sau fără cipuri. Că oricum putem fi urmăriți 


este adevărat, dar se caută perfecționarea acestor mijloace de urmărire cu orice preţ şi chiar | 


obținerea asentimentului nostru în această privinţă. 

Nu este suficient argumentul celor ce spun: Oricum avem cipuri în carduri, telefoane 
mobile e!c., de ce ne-ar deranja unul în plus în actele de identitate? Afirmația nu ţine cont de 
faptul că actele de identitate sunt lucruri indispensabile, le folosim toată viața şi suntem foarte 
atenți să nu le pierdem, pe când telefonul mobil şi cardurile nu sunt indispensabile, poți 
renunța la ele, dacă vrei să nu fii controlat şi urmărit. Pe această grijă deosebită se bazează 
şi cei ce doresc controlul total asupra omului... 

De aici nu mai e decât un până la dictatura biometrică, dictatură care va condiționa 
existența omului de supunerea oarbă față de o persoană, de un sistem sau de o ideologie 


totalitară. așa cum este profețit în Apocalipsa 13-14. | 
Precizez că acțiunea în sine de punere în practică a catagrafiei biometrice, sau numărul 


666, precum şi documentele biometrice nu trebuie demonizate, întrucât nu au în sine o 
valoare ontologică, dar ele au o funcţie preventivă din punct de vedere teologic, deoarece prin 
proorociile biblice sunt deconspirate de Duhul Sfânt ca fiind acțiuni ale lui Antihrist. 

Dacă ar avea o valoare ontologică reală, atunci ar însemna că atribuim răului o existență 
ontologică. Or, răul este doar un accident în creaţie. Lucrarea de amăgire a lui Antihrist nu se 
poate reduce nici pe departe doar la un număr, sau la această stocare electronică, sau la 
tehnologia informaţională în genere, şi nu înseamnă că, dacă le-am evita sau refuza pe 
acestea, am scăpa definitiv de el şi ne-am mântui pur şi simplu. Monitorizarea biometrică 
trebuie privită doar ca una dintre acţiunile infinite ale celui rău, dacă prin ea se urmăreşte, 
până la capăt, umilirea omului şi controlul total asupra lui. 


Propuneri şi perspective 


Lăsând la o parte orice panică şi tulburare, care nu fac cinste creştinilor, putem afirma 
cu toată convingerea noastră că introducerea cipurilor este, fără îndoială, un scandal, o jignire 
şi o umilinţă adusă persoanei umane. Sub nici o formă neacceptarea cipurilor biometrice nu 
trebuie privită ca o reacţie pe fondul unui fanatism religios, ci, mai întâi de toate, ca o reacție 
firească de apărare împotriva unei înregimentări electronice forțate într-un sistem de 
supraveghere suspect. - “p ră d 

Toate argumentele teologice, etice, juridice, politice, sociale, ştiințific-academice în 
domeniul IT, naţionale şi internaționale, prezentate în diferite studii de numeroși autori[3], ne 
îndreptățesc — eclesial, dar şi civic — să ne exprimăm poziția noastră clară şi să sancționăm 
moral fără echivoc acţiunea scandaloasă şi discreționară de utilizare acipurilor în documentele 
personale, precum şi a implaturilor medicale RFID în viaţa românilor, introduse fărăo deci aiaia 
publică, și să intervenim pe lângă autorităţile publice europene şi româ-neşii pentru: pă 

a) respectarea Cartei Drepturilor F undamentale ale Omului şi a Constituţiei Rom -niei, 
întrucât impunerea documentelor biometrice este o încălcare flagrantă a libertăţilor 
fundamentale ale fiinţei umane, a dreptului i opinie în LE esa care privesc viața noastră 

i inilor din România şi din întreaga lume, 
pe Tipa date ra a ordonanţelor şi hotărârilor de guvern (O.G.U. 94/2008[4], H.G. 
1566/2008[5], 0.G. 207 din 04/! 2/200816]) privind impunerea obligativității actelor de identitate 


ihai Valică, „CIPURILE RFID — QUO VADIS?”, în 
i, 2009, pp. 76-85. 
'rică. Cipul controlului total, Botoşani, ; € “ 
III pie dt România — un posibil loc de începul al pecetluirii apocaliptice? 
(pe internet sau în vol. Dr. Pavel Chirilă, Vindecarea, Ed. Christiana, Bucureşti, 2009, 


pp. 235-249), 
' Vezi Diclatura biometric 


bibliografia aferentă. | 
* Publicat în Monitorul Oficial, Partea |, nr, 485, din 30/06/2008, 


* Publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 842, din | 5/12/2008, 
* Publicat în Monitorul Oficial, Partea |, nr. 831, din 10/12/2008, 


' Vezi Dr. Cristian Cobeli, Dr. M 


ă Cipul controlului fotal, ed. cit., pp. 76-85, cu toată 


August 2009 Nr. 8/224 PAG. 15 





cu cip biometric şi a H.G. 55/2009 [7] privind introducerea implanturilor medicale, precum şi 
a codurilor juridice recente care, printre altele, dezincriminează incestul, prostituția etc.; 

c) obligativitatea statului român de a nuanța legile de mai sus pe motive de conştiinţă 
religioasă şi de a elibera documente de identitate fără cip pentru cei ce doresc acest lucru, 


însă nu doar pentru o perioadă provizorie de 6-12 luni. ci pe aceeaşi perioadă pe care suni 
valabile cele care conțin datele personale biometrice pe cip, eliberarea documentelor 


biometrice urmând să se facă doar la cererea expresă a solicitanților. 


Concluzii 


Atunci când tehnologia nu ţine cont de comple-xitatea persoanei umane şi de destinul 
hristic al omului şi susţine preeminenţa tehnologiei în fața individului, se produce ruptura între 
om şi tehnologie, care îi devine potrivnică şi chiar distrugătoare. În acest caz, tehnologia se 
transformă într-un instrument malefic. 

La fel, ştiinţa biometrică, întrucât reduce persoana umană la o simplă tehnologie şi 
suport electronic de emițătoare şi implanturi, având ca punct de referință doar interese 
economice şi controlul total al omului, devine un instrument de tortură socială, psihologică şi 
morală. 

Tehnologia biometrică actuală îl reduce pe om de la imago Dei la un simplu număr sau 
cip electronic, întrucât, din punctul de vedere al evidenţei biometrice, cel care nu va figura 
într-o bază de date nu va exista din punct de vedere fizic, deci social, şi astfel va fi lipsit de 
toate drepturile. În acest caz, Biserica şi în general Teologia e perfect legitim să apere „firea 
omului” şi condiţia lui psiho-socială în toată normalitatea ei personală, nu pe bucățele, ci 
unitar şi holistic. 

Ontologia omului este iconică şi are o identitate taborică, deci „față către fată” în 
demnitate, cinste şi slavă dumnezeiască, iar nu o identitate numerică impersonală, în sensul 
apocaliptic, ca "număr al omului”[8]. 

Neintervenția Bisericii şi a societăţii civile, pentru a se evita această sumbră perspectivă, 
va da impresia că muțenia a devenit starea de fapt a Bisericii Ortodoxe Române de azi, şi ar 
putea fi acuzată de slugărnicie, pasivitate, resemnare sau chiar trădare... 

A îndrăzni pentru a birui lumea [9] nedreptăţii şi a păcatului este semnul de recunoaştere 
a unei Biserici lucrătoare în iubire şi a unei succesiuni apostolice depline nu numai în har, ci 
Şi în acțiune. 

Creştinul este chemat să arate firescul credinței lui, într-o lume pentru care creştinismul 
a devenit atât de nefiresc, sau chiar o piedică pentru cei ce vor să stăpânească lumea şi pe om 
în mod totalitar. A renunța la această chemare înseamnă a renunța la chipul şi asemănarea 
noastră cu Dumnezeu, deci la imago Dei din noi, şi aceasta ar marca sfârșitul libertăţii 
noastre şi începutul sclaviei antihristice. 

Sperăm să nu fim noi generaţia care trăieşte ultima filă din istoria libertăţii umane... 


Pr. dr. Mihai VALICĂ 
Universităt „Albert Ludwig”, Freiburg, Deutschland, 
şi Universitatea „Alexandru loan Cuza”, laşi 





' Publicat în Monitorul Oficial, Partea |, nr. 112, din 25/02/2009, 
* Apocalipsa 13, 18 
” loan 16, 33. 











PAG. 16 Nr. 8/224 August 2009 





pe SR | 
ÎN SFÂRŞIT, 
UN LOC DE ODIHNĂ: 

PALMA DE MALLORCA 


(urmare din numărul trecut) 


Cu tuate împotrivirile făcute contra lui, n-a durat 
mult şi cartea apăruse pe piaţă. Presa exilaţilor români nu 
reacționase la apariția cărții, nu scrisese absolut nimic despre 
ea, cu toate'că avea un conținut plin de adevăruri. Fusese 
trecută totalmente sub tăcere, era boicotată şi pentru exil 
nici nu exista. Cu alte cuvinte, Șeicaru, deşi aflat în lumea 
liberă, n-avea dreptul să-şi facă remarcată prezența. Cu 
asta, conspirația împotriva lui se confirma. Cu mult timp 
înainte, tocmai atunci când apăruseră articolele lui la Palma 
de Mallorca, se făcuse o acţiune concertată împotriva lui de 
către Constantin Vişoianu & Co. Era ofensiva calomniilor, 
făcută de foştii politicieni din România. Acţiunea dusă 
împotriva lui trebuia să fie cât mai radicală, făcându-l ca şi 
inexistent. Prezenţa lui Șeicaru în Apus nu le convenea 
politicienilor, el scria adevărul şi articolele lui le stăteau în 
cale. Ei erau siguri că cele două țări de limbă engleză aveau 
nevoie nu numai de marile personalități româneşti din 
Occident, ci şi de serviciile lor. Reușiseră să pună mâna pe 





PUNCTE CARDINALE 


AȘA CUMA FOST 


Un erou al întregirii 
naționale şi cel mai 
mare jurnalist 
român 

al secolului XX (18) 








putere şi contribuţia lor la ceea ce pregăteau Anglia şi America 
li se părea de o valoare imensă. Cum se vede, foştii diplomaţi 
şi oameni politici din România reușiseră să se învârtească. 
Importanța lor era apreciată în Apus, pe când un pârlit de 
gazetar trebuia ignorat şi chiar împiedicat să se manifeste. 
Adevărul trebuia negat, Şeicaru nu exista, era o personalitate 
negativă, nu mai avea valoare şi credit “oficial”. 

Aproape imediat după cel de-al doilea război mondial, 
Doila. Rien que des cendres apăruse în Franța, era bazată pe 
informații primite din țară şi, ca să se dea cărții un iz mai 
interesant, Şeicaru inventase două persoane imaginare: 
colonelul Roură şi colonelul sovietic Narîşkin. Cel care citea 
cartea făcea cunoştinţă cu adevărul despre Uniunea Sovietică 
Şi i se arăta situația reală din țara ocupată de armata roşie. 
Exilaţii români erau dornici să se pună la curent cu ce se 
întâmpla în țară şi ar fi cumpărat-o fără să se gândească prea 
mult. Ar fi răsfoit-o din scoarță în scoarță şi ar fi ştiut ce se 
întâmpla în ţara “eliberată” de armata roşie. Șeicaru le arăta 
cum se comporta soldatului roşu în țara “eliberată” de el, ca şi 
felul cum el îşi bătea joc de nenorocirea românului. “Marea 
rezistență a românilor din Apus” nu era mulțumită cu ce se 
afla în carte, pentru ei cartea nici nu exista; sau, dacă exista, 
nu trebuia citită. Ei n-aveau interes pentru nenorocirea poporului 
român și făceau totul ca refugiatul român să nu afle adevărul 
(care-i angaja şi pe “aliații” occidentali). La Vation Roumaine 
din 15 August 1949, o gazetă care apărea la.Paris în limba 
franceză, îşi dăduse seama de influența pe care ar fi avut-o 
cartea în rândurile refugiaților români. Ziarul era scris în limba 
franceză, vorbită numai de un cerc restrâns, iar restul 
refugiaților români nu o stăpâneau îndestul. Tot la Paris, La 
Nation Roumaine sărbătorea lovitura de stat [23 august 1944) 
în fiecare an cu mare pompă, fusese chiar declarată sărbătoare 
națională, iar fostul rege mare erou. 

“Rezistența” din Apus luptase din răsputeri împotriva 
apariţiei, dar cartea fusese totuşi tipărită. La Nation Roumaine 
publicase un atac dur, dar semnat anonim. Articolul arăta că 
Șeicaru era un gazetar vulgar, om fără valoare, în care nu se 
putea avea încredere. Născocirile impotriva lui aveau efectul 
dorit, deoarece Șeicaru era prea puțin cunoscut în Europa 


SUB SEMNUL NOSTALGIEI CAVALEREŞTI 


Occidentală. Cei care semnau articolele publicate în La 
Nation Roumaine avuseseră timp să se linguşească pe lângă 
cei care aveau ceva de spus — şi o făcuseră conştiincios. 
Atacurile împotriva marelui gazetar nu erau fără logică. Cel 
care lua în mână ziarul n-avea idee că Şeicaru exista şi era 
convins că autorul articolului trebuia crezut. Era imediat 
după război și cel care arunca pe hârtie articolul învățase la 
şcoala partidelor din țară cum să scrie, băgându-l pe marele 
gazetar român şi mai mult la fund, La Nation Roumaine, în 
articolele publicate, cerea ca Șeicaru să fie considerat un 
autor fără importanţă și de neluat în serios. Cu asta, gazeta 
românească publicată în limba franceză căuta să arăte că 
Șeicaru n-avea VOie să scrie și nici să publice adevărul. În 
ceea ce priveşte cartea, se spunea şi mai mult: Cartea este 
prost scrisă, mai mult o fabulaţie, şi nimeni nu trebuie să o 
citească. Cam în felul acesta prezenta La Nation Roumaine 
din 15 august 1949 cele scrise de Pamfil Șeicaru. Semnatarii 
celor publicate aveau neruşinarea să-l critice pe Șeicaru, 
adică tocmai pe cel care în țară îl ținuse pe cititorul Curentului 
cu sufletul la gură, căci abia aştepta să vadă urmarea în 
numărul consecutiv. 

Mie, personal, cartea îmi fusese trimisă din Franţa 
şi am citit-o cu multă nerăbdare. N-am găsit absolut nimic 
care n-ar fi fost adevărat. În orice caz, nu cred că întâmplările 
pomenite în carte erau aşa cum le prezenta La Nation 
Roumaine. Mă deruta numai faptul că Șeicaru cunoştea 
perfect comportarea soldatului sovietic, dintr-o ţară aflată 
tocmai sub ocupaţia lui. Eram sigur că cei din țară cunoşteau 
adevărul, cum era cunoscut şi de cel care semna anonim 
articolul publicat în La Nation Roumaine. Se vedea clar că 
adevărul nu trebuia să ajungă acolo unde era aşteptat. În 
orice caz, refugiatul român n-avea voie să-l ştie, era obligat 
să rămână într-o neştiință totală. 

Din acele timpuri demult trecute, îmi aduc aminte 
de un lucrător al căilor ferate din Uioara, comunist înfocat. 
Era bucuros că țara fusese eliberată de armata roşie, dar 
auzise că sovieticii erau în drum spre Ungaria şi treceau 
prin Uioara. Când a fost sigur că armata sovietică era în 
mişcare, s-a pus imediat pe lucru. Făcuse repede într-o 
cameră din casa lui un zid despărțitor, unde îşi ascunsese 
nevasta şi cele trei fete. Ştia că soldatul roşu era înfometat 
după muieri şi nu trebuia să le găsească, să-și facă datoria 
de eliberatori. Treptat, lucrătorul căilor ferate aflase mult 
mai multe şi nu mai putea să sufere comunismul adus în 
furgoanele armatei roşii. Îi rămăsese în cap amintirea acelor 
timpuri neplăcute, ca şi comportarea soldatului sovietic în 
țară. Amintiri încrustate pentru veşnicie în creierul său. Pe 
vremea aceea, eu personal, ca prizonier de război şi 
condamnat politic, fusesem transferat de la închisoarea din 
Aiud la Uioara, pentru muncă forțată la fabrica Solvay. Acolo 
cunoscusem pe lucrătorul ceferist şi pe cele patru femei din 
familia sa. Mai târziu, îmi reuşise să fug din Aiud, unde 
fusesem readus la începutul lui iulie 1947 tocmai de la Uioara. 

(Va urma) 


Rene Al. DE FLERS 
(Mânchen) 


REVISTA SPORTURILOR DE CONTACT - e 1 meat 700 





Mulţi dintre cititorii Punctelor cardina- 
le vor fi poate surprinşi să afle că una dintre 
colaboratoarele noaștre mai noi, d-na 
Simona Niculescu (strămutată de cîțiva 
ani din Franţa în România), evocatoare, 
într-un frumos serial, a rectitudinii şi 
eroismului unui Jose Antonio Primo de 
Rivera, este mai nou redactor-şef al unei 
publicaţii de... arte marțiale: Unifight 
reloaded. Revista sporturilor de contact (al 
cărei prim număr a apărut chiar în pragul 
acestei luni, cu o frumoasă şi foarte 
modernă prezentare grafică), 

Pentru o primă lămurire, citez chiar 
din editorialul pe care-l semnează: „A fost 
odată ca niciodată un sistem sportiv care 
s-a dovedit a fi atit de complet încit a fost 


www,.punctecardinale,ro 
e-mail: ligia.banea( yahoo.com 


PUNCTE CARDINALE S. A. L. 
cont: B. R. D, Sibiu RO49BRDE3305V 0214603300 
ISSN: 1223-3145 


ales pentru a pregăti cei mai buni şi 
eficienți luptători. A fost practicat de timpu- 
riu, încă din Grecia antică, sub numele de 
pentatlon. «Reloaded» Unifight în cursul 
secolului trecut, pentatlonut şi-a însuşit 
tehnicile, precum şi obstacolele moderne, 
devenind o întrecere sub formă de concurs 
intre soldații din cele mai prestigioase 
structuri militare. Unifight reînvie cu o nouă 
prezentare, dar în acelaşi spirit ca şi în 
trecut. Latura spirituală este bineinţeles 
nelipsită, atit cea orientală, cit şi cea occi- 
dentală. Veţi găsi în continuare, în paginile 
revistei, informaţii despre celelalte sporturi 
cu caracter de luptă, calendare competițio- 
nale, reportaje tema-tice, precum şi meto- 
dologii de o înaltă tehnicitate...” 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor şel), 


intr-un articol cu titlu neliniştitor 
pentru tihna burgheză — „Unifight — mode- 
lul militar pentru societatea civilă” (pp. 20- 
21) — autoarea ne încredințează că 
„oamenii care studiază şi se antrenează 
în stil Unifight sînt capabili să facă față 
oricărei situații”. Trebuie să recunoaştem 
că nu e puțin lucru. 
indărătul acestei întreprinderi pare 
să stea o anume nostalgie a cavalerismu- 
lui de altădată (Mais ou sont les hommes 
dantan?), dar şi o delicioasă provocare la 
bărbăție venită dinspre latura amazonică 
a “eternului feminin”. Probabil că, de data 
aceasta, cine nu va rezista ispitei va avea 
numai de ciştigat. 
(R. C.) 


Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), 
Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRISOR (redactor) 
Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 





un mod de viaţă 


Modelul 


militar 
senat | 


civulă | 


Tehnoredactare computerizată 
PUNCTE CAADINALE 


Tipar: NOBLESSE S.RL '