Puncte Cardinale anul XIX, nr. 9 (225), septembrie 2009

Proiectul Aiud ). 





credinţă 
iubire 
speranţa 








PUINC 
CAR DIIlA LE 





“Suntem bucuroşi că acest proiect pleacă din inițiativa unui mare duhovnic al neamului românesc, 
pătimitor al Aiudului, Părintele Iustin Pârvu, şi sub înalta binecuvântare a unui Inalt Ierarh al Bisericii 
Româneşti, ÎPS Andrei Andreicuţ, precum şi cu susținerea publică a unui reprezentant al societății civile, 
actorul şi regizorul Dan Puric” (din „Comunicatul către ţară” al F.R.E.D.P.L.A. din 21 august 2009 privitor la 


ll ANUL XIX 


E mm Nr. 9/225 





SEPTEMBRIE 
2009 





16 PAG.—3lei 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 





De la 21 august... 


lată că „semnele de împăcare” la care mă referisem 
interogativ în numărul trecut (august 2009, p. 2) s-au 
concretizat, vineri 21 august, într-un Comunicat ce poartă 
antetul Federaţiei Române a Foştilor Deținuți Politici şi 
Luptători Anticomunişti (F.R.F.D.P.L.A.) şi un număr de zece 
semnături, printre care cele ale părintelui arhimandrit lustin 
Pârvu, actorului şi regizorului Dan Puric, doctorului Pavel 
Chirilă, inginerului dr. Constantin Iulian (preşedintele Federaţiei) 
şi inginerului Gheorghe Jijie (secretarul Federaţiei). 

Citez de pe blogul d-lui Claudiu Târziu (http://c- 
tarziu.blogspot.com/): “În urma întîlnirilor din ultima vreme 
dintre foştii deținuți politic, părintele Iustin Pârvu, stareţul 
Mănăstirii Petru Vodă (Neamţ), dr. Pavel Chirilă, Dan Puric şi 


ing. Corneliu Marcu, FRFDPLA a emis un comunicat în care 
precizează că semnatarii sînt de acord ca Memorialul de la 


Aiud să conțină, pe lingă mănăstire, şi un centru de 
martirologie. În felul acesta, se pune punct polemicilor cu 
privire la ce trebuie să se construiască la Aiud, întreținute pe 
anumite bloguri pretins ortodoxe. De asemenea, toate intrigile, 
care au urmărit să-i pună unul împotriva altuia pe aceşti bărbaţi 
vrednici ai Bisericii, sînt spulberate”. 

Comunicatul precizează: “Suntem bucuroşi că acest 
proiect pleacă din inițiativa unui mare duhovnic al neamului 
românesc, pătimitor al Aiudului, Părintele Iustin Pârvu, şi 
sub înalta binecuvântare a unui Înalt Ierarh al Bisericii 
Româneşti, ÎPS Andrei Andreicuţ, precum şi cu susţinerea 
publică a unui reprezentant al societăţii civile, actorul şi 
regizorul Dan Puric”. 

Din facsimilul documentului olograf, se vede că 
precizarea din final, privitoare la posibilele răstălmăciri 


diversioniste din presă sau de pe internet, este adăugată şi 


semnată de însuşi părintele Iustin. 

Lucrurile par să fi intrat, cel puţiri la nivelul de sus, pe 
bunul făgaș al Ortodoxiei cuminecătoare şi împreună- 
lucrătoare. Să nu ne amăgim însă că sabotorii de serviciu ai 
oricărei bune înţelegeri se vor consola prea lesne cu noua 
situaţie. Sau, altfel spus, să nu ne grăbim să spunem “hop” 
înainte de-a fi trecut puntea de-a binelea. Se vor mai trage, 
probabil, destule sfori. De altfel, pe blogurile învrăjbitorilor 
de profesie s-a declanșat deja un adevărat delirium tremens, 
cu aceleași insinuări și ameninţări ieftine, de tip securistic sau 
inchizitorial, dar cu un plus — psihanalizabil — de incoerență 
logico-gramaticală. Leit-motivul este: “Cînd pisica nu-i acasă, 
joacă puricii pe masă”. “Puricii” ştim cine sînt. Nu se înțelege 
cine e “pisica”... (R. C.) 


Reproducem alăturat documentul (atît în formă 
dactilografiată, cît şi în formă olografă), așteptînd 
reacțiile cititorilor și punîndu-ne bune nădejdi în 
triumful final al adevărului (care prea mult “a umblat 
cu capul spart”, cum se spune), 





re 0970384 
COMUNICAT CĂTRE ŢARĂ 


WAY LA în detineri manu mem pom mmbazeme Pewbmeme dn în ad 
care camasi În memmtraea um msi pia mei cre ded aoeeiri 
Parana raririne rembej jetta mA are cei 

[ra se (emana pe ra more m ce dm i 
- 

Wovere Poem (O AP DLP LA) ptr oma mentă, romei ru mrd 
mm cremă pi cum arie e fi mn modei pe m— bn re mt 

Bor Smcmei A mee pole pieri d smpatoa i me fm i 
tam Meme pag ni Aaa Plen Ma Pi pp ma iu 
Minea între a ui Înah formei să Bimraă Pomimeii LPR Ariel Sdkseui 
Poesis și de ratzerea petit e a mmm pi male cd, marul ș 
maeră Da Pisa 

Turul sectii Premeasi imzersre va fara să SA ri ai mmm a Ar 
neefiemd erogia în Pnaie mea În sale 

Ore pohira case me modrea ce priree în mremte bntirtri lame auzi m» 

Pi ri retete 


VEDERAȚIA BOMÂXĂ 4 POȚTILOR DEŢINUŢI POLITIE ȘI LUPTĂ Toa) 
ANTIODMLNIȚI 


CE UNICAT 
aâree T ARĂ 


T VFhIL - A deelaz Li Bulei k- 


ded raal:2oen PA A AX de. A VA cana IRA î+ 


Comăna baga masă AA Vrea cecul dedie Ă 
Cosmemuohâha să piu ea nainte Lo A at 
PR Aaaa Camasa 

Tea le we. daseah Naee n) edil .3ea sate tolea 


cânte a i su ș AAA SE Cafe 


Gulhoea pici (FRA) se 
ma Nol) causecile d eu osatida salvă (a 
și tau Nada pese «4 E iu modă Ape îl Di 

iat 


Mltajie suma Mata dulhatuie al 
Abe a Duh 
Cru L 
Ton - Panait , 19 S Piu E SI 


Na tusa E per e) MTA A ua Nil 
Zided 4 Sadu al cita , SA td Ş he In 
DP 4 

Ta Ni e. Mau Înameasă bf e a la 
SE Mă Jai sia ca i Ma a aj 
ctegu N am de fala 


A mpgtiimie mah. cemarineiu Mala (i Fa 


2. ceceria mg Gieotăne AA | 
« Non *ureecu vi 


Mepatu 
mu rule "UE 


Hu Palat 
5 Oul hanehr N usarni PAR fai de iz 
(. Monneau aeaLă i Pose ke, A i, 
j  Wemabal Piu PrteEcu CR 
+ 
GQ O Ompmuthu =sauaig Hâicu ma: 
20 Ba 
N Tree u ii ve sa tab 
1g. witmal Tri a âmbl p, 
Li 
p. . 
€ / J alt apr u 
4 d A 
PE ta mai f .. 
ja mai vei ui 4 , a4 
- ș 
| Ha 
fa 
(| ( >)) f 
Na 


„.. la 14 septembrie 


Acest pas important spre armonia în duh creştin a 
principalilor factori implicaţi în Proiectul Aiud — liderii foştilor 
deținuți politici (ing. dr. Constantin Iulian şi ing. Gheorghe Jijie), 
părintele Iustin Pârvu (iniţiatorul schitului şi mănăstirii), dr. Pavel 
Chirilă (iniţiatorul centrului de martirologie), maestrul Dan Puric 
(principalul sprijinitor al proiectului din sînul laicatului mai tînăr) 
— credem că s-ar fi cuvenit consolidat cu apropiatul prilej al reunirii 
anuale de la Aiud, de Ziua Sfintei Cruci (14 septembrie). 

Ar fi fost de o însemnătate decisivă ca anul acesta, la 
cinstirea martirilor de la Rîpa Robilor, să se afle de faţă, să oficieze 
şi să se adreseze direct asistenţei cei doi ierarhi ai locului: Î.P.S. 
Bartolomeu Valeriu Anania (Mitropolitul de la Cluj, fost deţinut 
politic la Aiud şi cel care a sfinţit din proprie iniţiativă, în 14 
septembrie 2000, mausoleul ca biserică*) şi Î.P.S. Andrei 
Andreicuţ (Arhiepiscopul de la Alba Iulia, care a dat binecuvîntarea 
viitorului complex memorial şi a pus deja, chiar în vara acestui 
an, piatra de temelie a mănăstirii). 

Sigur că la Aiud ar fi fost ideal să poată fi prezenți toți 
semnata-rii “Comunicatului către țară”, în frunte cu marele 
duhovnic şi mărturisitor lustin Pârvu, dar nimic nu poate suplini 
prezența arhierească, în măsură să garanteze oficial şi paternal 
buna întemeiere şi rînduială a năzuitului complex memorial, a 
cărui perspectivă este aceea de a deveni cel mai de seamă loc de 
pelerinaj național. 

Şi s-ar mai fi cuvenit ca, pe lîngă oficialităţile bisericeşti, să 
se simtă, pentru prima oară, şi implicarea oficialităților laice 
centrale, în speță a ministrului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului 
Naţional, d-l Theodor Paleologu, fiul regretatului: Alexandru 
Paleologu (la rîndul său fost deţinut politic, trecut şi pe la Aiud), 
cit şi a consilierului prezidențial pe probleme religioase, d-l Bogdan 
Tătaru-Cazaban (dacă tot şi-a asumat instituția prezidenţială 
condamnarea publică a comunismului). 

Un asemenea context participativ ar fi fost deopotrivă plăcut 
lui Dumnezeu şi oamenilor, viilor şi morților (căci pînă la urmă 
de cuviincioasa cinstire a acestora din urmă este vorba, iar nu de 
interese sau satisfacţii “lumeşti”). Aiudul trebuie scos, o dată 
pentru totdeauna, din marginalitatea rîcilor de “gaşcă”. Numai 
atunci va fi perceput de lumea largă ca un simbol naţional. 

Să nădăjduim că Dumnezeu ne va lumina şi ne va uni într- 
un duh, punînd neclătinată “piatră de temelie” complexului 
memorial chiar în sufletele noastre. (P. C.) 





” “lată, am venit să sfinţesc acest prestol realizat prin grija deosebită 
a Asociaţiei Foştilor Deținuți Politici din Sibiu. [...] Şi am făcut sfinţirea după 
ritualul întreg, socotind că este bine ca această masă să nu fie doar un simbol, 
un jertfelnic pe care să se oficieze doar parastase, ci, cel puţin din cînd în 
cînd, să se săvirşească pe ea şi Sfînta Liturghie. Pentru aceasta este nevoie de 
o sfințire specială. În piciorul Sfintei Mese am aşezat Sfinte Moaşte ale unui 
martir — în acest loc al martirajului — şi documentul care s-a citit în faţa 
Irățiilor voastre, şi care rămîne aici, sub pecete, atit cît va dura acest jertfelnic 
ŞI cit va dura acest monument. [,..] În numele lui Dumnezeu şi în numele 
morţilor noştri, vă mulţumesc tuturor celor ce aţi jertfit şi aţi ridicat acest 
monument memorial, celor ce aţi zidit acest jertfelnic pe care astăzi s-a 
săvirşit, pentru întiia oară, Sfinta Liturghie a Sfintului loan Gură de Aur” 



















PAG. 2 Nr. 9/225 Septembrie 2009 


BLESTEMUL 


Aiudule, Aiudule, 
Temniţă cruntă, 
Fă-te, zăludule, 
Piatră măruntă! 
(Radu Gyr) 


a Le suntem recunoscători tuturor celor ce, sfidând minciuna, calomnia ŞI 
intriga, s-au solidarizat împotriva diversiunii create pentru acapararea jertfei noastre 
şi abandonarea proiectului comun de a se ridica Memorialul Aiud (pe lângă 
mausoleu, mănăstire şi centru de martirologie) chiar pe locul schingiuirilor şi 
martirajului anticomunist. 

Având în vedere că filele calendarului nostru se împuţinează, ca ultimă dorință 
testamentară a celor mulţi (dar dintre care puţini am mai rămas), dorim să lăsăm 
posterității o Mănăstire şi un Centru Martirologic, ca bastion de veghe şi de mărturie 
| a luptelor şi suferințelor acestui popor creştin pentru credinţă şi libertate. Cei care 
avem cu precădere şi dreptul, dar şi datoria de a vorbi suntem noi, foştii deținuți 
politici, împreună cu duhovnicul neamului întruchipat în persoanna Parintelui Iustin 
Pârvu, un atlet de 91 de ani şi cu 16 ani de detenţie sub comunişti, fără muşchi, 
dar înarmat cu forța harului, şi care mărturiseşte cu iubire adevărul: «Viaţa martirilor 
anticomunişti se face cunoscută prin toată conduita lor. Ei au dovedit că din 
frageda lor tinerețe s-au jertfit pentru adevărul acesta ortodox, fiind un îndemn 
pentru noi, cei de astăzi, să urmăm nevoințelor şi martirajului lor, aducând lumina 
şi sfintenia lor, şi să ne închinam lor ca unor sfinţi care se roagă pentru noi». 

Tânără voce consacrată a conştiinţei neamului, fiu duhovnicesc al 
părintelui Iustin, regizorul şi actorul Dan Puric, din iubire pentru cruce şi adevăr, 
şi-a declarat încă din capul locului susținerea publică a acestui proiect. Punându- 
Şi în joc cariera şi situaţia socială, spunând adevărul prin viu grai, prin scris şi prin 
arta sa, care l-a făcut celebru, a adunat bănuţț cu bănuţ (şi nu mă îndoiesc că va 
continua să o facă cu acelaşi devotament) pentru realizarea acestui proiect comun 
al celor ce se întâlnesc în duhul dragostei de Biserică, neam şi libertate. Pentru 
iniţiativa lui şi pentru curajul de a spune lucrurilor pe nume, a fost jignit şi lezat 
într-un mod strigător la cer. Noi, cei care am fost educați să întindem şi celălalt 
obraz, tocmai pentru aceasta îl respectăm şi suntem solidari întru totul cu Dan 
Puric. Am pornit solidari şi solidari trebuie să rămânem, împotriva tuturor 
anomaliilor, a războiului româno-român, a urii patologice care ne guvernează, ca 
urmare a celor 45 de ani de satanizare bolşevică. 

Unii strâng semnături pentru Ziua Bărbatului sau pentru monumentul păsării 
victimă a gripei aviare, alții ne impun un monument al Holocaustului de milioane 
de euro, dar nouă, pătimitorilor, ocultele vor să ne astupe gura. Martirii noştri 
trebuie sa dispară din conştiinţa istorică a naţiunii ! «Cei mai multi au plecat — 
lumini din Lumina care le-a sfinţit răstignirile. Rostul jertfei lor a fost eliberarea 
noastră în adevăr. De aceea se cuvine să scoatem lumina pătimirii lor de sub 
obroc şi să o punem sfeşnic, să lumineze neamul românesc» (din albumul Icoana 
Noilor Martiri ai Pământului Românesc, scos de- Sf. Mănăstire Diaconeşti). 

Acest proiect de zidire a unei Sfinte Mănăstiri şi a unui Centru de 
Martirologie în cadrul ei, spre slujirea adevărului, proiect atât de scump nouă, 
celor trecuţi prin iad, a stârnit reacţia duşmănoasă a tuturor celor care, slujindu-l 
pe mamona, vor să convingă naivii ca L-ar sluji pe Dumnezeu. Nu trebuie să 
surprindă faptul că el nu-i pe placul unei părți a ierarhiei BOR (care, în numele 
«corectitudinii politice», iar nu al lui Hristos, păstrează tăcerea asupra martirajului 
din” închisori, uitând că sfinţii nu au culoare politică), nici pe placul celor de la 
putere şi, desigur, nici pe placul resturilor omnipotentei şi mereu prezentei Securități. 
Analfabeţii culturii, maneliștii naționalismului şi ai politichiei de scandal, care învârt 
dragostea de Biserică şi Țara precum porcul dovleacul, ridică la rangul de virtute 
cele mai abjecte metode, de cea mai evidentă origine securistă. O pleavă pestriță 
care, prin minciună şi șantaj, au dezlănţuit Apocalipsa împotriva unui vinovat fără 
vină, a unui lov al zilelor noastre, dar şi împotriva principiilor noastre sfinte, 
pentru care ne-am jertfit viaţa, familiile şi viitorul în gulagurile comuniste. Blestemul 
Aiudului ne urmăreşte parcă! Nonagenari, octogenari, septuagenari, strângeți 
rândurile! | 

Sub paravanul unui așa-numit Centru al Rezistenței Anticomuniste, aceşti 
adversari care vorbesc în numele nostru vor să treacă la argumente mai 
contondente. Ca pe timpuri, «apărarea patriotică» adusă în camioane/autobuze va 
fi dezlănţuită împotriva noastră. Nu le ajunge tributul pe care l-am plătit. Bătrâni, 
bolnavi, ologi, schilozi, purtând pe trupurile voastre tarele «beneficiilor» comuniste, 
mobilizaţi-vă cu «mintea cea de pe urmă»! Veniţi la Râpa Robilor pentzu a ne apăra 
ca în trecut libertatea! i 

Pe 14 septembrie se pare că ne aşteaptă la Aiud fraţii Roncea, cu gaşca lor 
de mardeiaşi. Ei, care nu au făcut o zi de puşcărie şi n-au înfăptuit nimic nobil, 
sunt cei care vorbesc acum fără ruşine în numele nostru și care vor cu orice preț 
ca acest proiect să ajungă fie pe apa sâmbetei, fie în mâinile celor care-l pot 
deturna de la adevărata lui semnificaţie. N-avem voie să lăsăm să se întâmple aşa 


ceva! 





Fost deţinut politic 
J. V. IAMANDI 


PUNCTE CARDINALE 





1 
sri PU N 
A în i Va /, 
* 


[> Să a NY T 
= A Şi, „AP 
4 € Ş E Cosi + 
ii i cat (A | 
a! pă fi Sp 
* fă +! . 
Ş f E A i€ 
Pi] Pt > A 97 sd 
“ îi d he . . 





MĂNĂSTIREA DIACONESTI: 
CUM SE CINSTESC MARTIRII 


În timp ce noi ne înfruntăm steril în presă şi pe bloguri oferind lumii 
largi imaginea stînjenitoare a unei Ortodoxii româneşti dezbinate în sine, primitive 
şi clevetitoare, incapabile şi să-şi unească într-un duh viii, Şi să-şi cinstească în 
mod cuviincios morţii, prefăcînd zestrea de sfinţenie a neamului într-o răfuială 
între “găşti” şi într-o miză a trufiilor ulcerate, iată că obştea Sfintei Mănăstiri 
Diaconeşti (Jud. Bacău) continuă să lucreze cu har, temeinicie şi discreţie la 
adevărata cinstire şi înviere publică a memoriei martirilor de la Aiud şi din toate 
temnițele comuniste din România. 

După ce în anii anteriori, în afară de alte realizări mai mărunte, a îngrijit 
exemplar două volume de memorii ale lui loan Ianolide şi unul al părintelui Gheorghe 
Calciu, iar în toamna trecută a scos splendidul album-documentar fotografic 
Fericiţi cei prigoniţi. Martiri ai temnițelor româneşti, obştea de la Diaconeşti ne 
oferă în vara aceasta, în excepționale condiții grafice, albumul iconografic Icoana 
Noilor Martiri ai Pămîntului Românesc (alcătuit din detalii mărite ale icoanei şi 
din extrase corelative din memorialistica şi poezia închisorilor). Marea icoană 
care dă titlul albumului a fost realizată, în decurs de mai mulţi ani, în atelierul de 
pictură al mănăstirii, iar vrednicul de pomenire părinte Gheorghe Calciu (1925- 
2006), care a avut cu Diaconeştiul o relaţie sufletească şi duhovnicească aparte, 
mai ales în ultimul său an de viață pămîntească, n-a închis ochii fără bucuria de 
a contempla îndelung viitoarea icoană în stadiu de schiță, vorbind cu emoție pe 
marginea ei, atît cu maicile, cit şi cu părintele duhovnic Amfilohie. 

Îmbinare unică de har, meşteşug şi evlavie dreptmăritoare, Icoana Noilor 
Martiri concepută şi pictată la Diaconeşti este, fără nici o îndoială. cea mai 
importantă şi mai desăvirşită realizare artistic-religioasă din plastica românească 
a ultimelor decenii. | 

Ea rămine, pe de altă parte, o pildă impresionantă de cinstire ortodoxă a 
trecutului nostru recent, iar în fața acestui, adevărat monument iconic al rivnei 
mărturisitoare eu unul simt nevoia să mă smeresc admirat 
iertare pentru puţina mea vrednicie şi pentru neîn 
unde singure faptele s-ar cuveni să fie măsură. 

„Lucrarea Diaconeştilor, în ansamblul ei, nu-i doar un ales dar duhovnicesc 
sau artistic, dar şi o mare lecție pentru noi toți, un apel tăcut la o învrednicire cu 
care am rămas datori și în lipsa căreia nimic nu se leagă şi nu rodeşte. 

Mă rog lui Dumnezeu şi Sfintei Sale Maici, ca şi Sfinţilor noştri mai 
vechi sau mai noi, să ne unească pe toţi în duhul veghetor şi lucrător al 
Diaconeştilor. Din ceasul acesta, întorc spatele vrajbei şi las “căpuşele Ortodoxiei” 
— care şi cîte or fi ele de fapt — judecății lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Neamului, 


mijlocitori în strălumina de Sus ca pămîntul să ne mai rabde şi Cerul să ne mai 
rămînă deschis. . 


Lăudat să fie Dumnezeu, în toate şi pentru toate! 


iv şi să-mi cer public 
țeleapta risipă în cuvinte acolo 


Răzvan CODRESCU 


= 


> 0 > ete edem ini sil E ZRĂ) Mita a RBA i 

















Interviu cu d-l prof. 
univ. dr. Pavel Chirilă 
despre 
“PROIECTUL AIUD” 
ŞI cercetarea 
martirologică 


În jurul „Proiectului Aiud” s-a iscat, mai 
ales în ultimele luni, o mare dezbatere, pe alocuri 
foarte contondentă, în lumea ortodoxă. Discuţie care 
s-a lăsat cu supărări între personalități a căror 
impreună-lucrare este altminteri foarte importantă 
pentru reuşita proiectului. D-l dr. Pavel Chirilă, 
preşedintele Asociaţiei „Christiana”, ctitor de 
biserici şi mănăstiri, fondatorul primului spital 
creştin de la noi de după revoluţie şi al unui hospice 
lingă Bucureşti (com. Voluntari), om implicat 
puternic în viaţa Bisericii şi a Cetăţii, este unul 
dintre susținătorii la vârf ai „Proiectului Aiud” 
Cunoaşte bine toate etapele de până acum ale 
acestuia, dar a evitat să se amestece în polemică. 
Astăzi consideră că este obligatoriu să-şi spună 
punctul de vedere, pentru a risipi confuzia şi a 
încerca o împăcare înire fraţi. (Cl. T.) 


Domnule profesor, dvs. ați avut ideea ca 
în viitoarea mănăstire de. la Aiud să se 
întemeieze şi un centru de studii martirologice. 
Le-aţi propus-o Părintelui lustin Pârvu, de a 
cărui personalitate duhovnicească v-aţi declarat 
impresionat, şi Părintelui Augustin, duhovnicul 
schitului de la Râpa Robilor. Ce v-a împins să 
faceţi această propunere? 

Am avut o parte din membrii familiei deținuți 
politici şi, în plus, predau la Facultatea de Teologie 
un curs de Medicină pastorală. Temele, acestui curs, 
asupra cărora m-am aplecat ani de zile, m-au convins 
să acord o atenţie şi o preocupare maximă 
martirologiei: schingiuirile sfinţilor, curajul în faţa 
morţii, probarea şi depăşirea limitelor anatomice şi 
psihologice ale ființei umane, suferinţa şi excluziunea 
socială — asumate pentru Hristos, capacitatea de a 
dizolva toate valorile prezentului în numele unei vieți 
viitoare cu Hristos, ş.a. 

Cum vă susțineţi ideea? 

Biserica este zidită pe sângele martirilor — fără 
a căror prezenţă fizică (în Sf, Antimis) nici nu putem 
face Sf. Liturghie. 

În al doilea rând, secolul XX a dat, cred, mai 
mulți martiri decât primele trei secole. Este absolut 
obligatoriu să-i descoperim şi să-i cunoaştem, să nu 
lăsăm pământul şi oamenii trecători — fie ei ai Bisericii 
sau nu — să-i îngroape şi să-i uite. 

În al treilea rând, de martirii noştri, ai 
creştinilor, trebuie să ne ocupăm noi, creştinii, căci 
numai noi le cunoaştem definiţia, şi, prin Sf. 
Euharistie, avem acelaşi sânge și părtăşie cu ei, 

Ce își propune, în opinia dvs., acest centru 
de studii martirologice? Ce urmează a fi el, în 
fond? 

În opinia mea, martirologia, ca ştiinţă, se ocupă 
cu studierea persoanelor umane martiri, adică a 
acelor morți pentru Hristos care răspund criteriilor 
de definire a martirilor în Biserica creştină, În credința 
noastră, mântuirea este personală, în Biserică (în 
comuniune). De aceea centrul epistemologic şi 
eclezial al martirologiei este persoana umană şi nu 
grupările sociale, politice, armate, ideologice, partinice 
etc. 

Vreţi să fiți mai explicit? 

Vreau să spun că, după părerea mea, nu există 
liberali-martiri, țărănişti-martiri, democraţi-martiri... 
Există martiri pe numele lor, Moartea este o taină 


mare. În momentul când omul trece prin ea, multe 
L] 





PUNCTE CARDINALE 


din valorile acestei lumi pălesc, rămân în urmă şi devin 
neesențiale pentru mântuire. Foştii deţinuţi politici care 
au rămas drepți până la sfârşit şi au fost în pragul 
morții înțeleg aceasta. 

Centrul de studii martirologice, aşa cum îl am 
eu în minte, este o lucrare sfântă de Teologie socială, 
este un act eclesial măre[ al Bisericii luptătoare, care 
aduce slavă Bisericii triumfătoare. Nu aduce şi nu 
trebuie să aducă nici răzbunare, dar nici indiferența 
față de toți morţii de la Aiud şi de toate jertfele umane 
care au fost acolo. Creştin fiind, nu mă interesează 
decât numele mic, de botez, al martirului, pentru a-l 
putea pomeni la rugăciune. Nu mă interesează numele 
torționarului sau delatorului, ci cel mult fapta lui, pentru 
a nu se repeta în generaţiile următoare. 

Centrul de martirologie a speriat destulă 
lume înainte să se ştie în ce va consta... Ă 

Vor fi câteva camere pentru cercetătorii 
interesaţi, un muzeu, o bibliotecă pentru câteva mii 
de volume şi documente în domeniu, un laborator de 
imagistică şi audio pentru înregistrarea documentară 
a mărturiilor, săpăturilor, documentelor inedite, 
gropilor comune etc., un osuar. 

De ce a trezit acest proiect atâta scandal în 
lumea monahilor și mirenilor ortodocşi? 

Întrebaţi-i pe scandalgii — monahi sau mireni! 
Aceştia sunt scandalagiii văzuți. Există, sunt convins, 
şi nişte scandalagii nevăzuţi, probabil fiii, rudele sau 
legăturile de sânge ale foştilor torționari, comandanți 
de închisori, instrumentele represiunii etc., care 
lucrează prin scandalagii văzuţi. Lor, însă, nu iebule 
să le fie frică, ci să aibă încredere în creştini. Creştinii 
se roagă mult pentru vrăjmașii lor. Există multe dovezi 
în Pateric care arată-cum vrăjmaşii lui Hristos i-au 
trimis pe creştini în Rai, şi uneori creştinii au ajuns 
aici chiar „la braţ” sau „de gât” cu vrăjmaşii lor. Petre 
Ţuţea spunea că religia creştină este singura care 
poruncește iubirea vrăjmaşilor. De aceea este ultima 
mare religie a lumii, căci o religie superioară iubirii 
vrăjmaşului nu poate exista. 

Există persoane, unele chiar printre foştii 
deținuți politici, care zic că e mai bine să nu se 
facă un centru de martirologie la Aiud, căci va fi 
deturnat de către vrăjmaşii Bisericii. Dvs. ce 
părere aveţi despre aceste temeri? 

Îndoiala, frica și incertitudinea nu aparțin 
Bisericii lui Hristos. Cei care se clatină în cele văzute 
ale Bisericii se clatină şi în cele dinlăuntru ale lor. 
Sufletul lor e clătinat şi îndoielnic. Dacă ar fi gândit 





Septembrie 2009 Nr. 9/225 PAG. 3 


V Pa 
$, 
VE 
+ 
$ 


AD al Bise iseri 


i 
a 
Sa) 
sd 
=] 


y > 
a 
x, 
e 


aşa primii creştini ai Bisericii, n-am mai fi avut azi 
temelii bimilenare. Cei care se îndoiesc de acest 
proiect sunt unii dintre cei care nu vor să se facă. 
Trebuie să ne ferim de ei. 

Vă pun o întrebare delicată. Ce părere 
aveți despre poziția Părintelui lustin şi atitudi- 
nea unor monahi de la Petru Vodă față de acest 
proiect? 

Nu e delicată deloc. Pentru suferinţa de la 
Aiud şi pentru autoritatea duhovnicească a Părintelui 
lustin trebuie să-i sărutăm mâna şi să-i apărăm 
reputația de care se bucură în popor. Eu, personal, 
nu înțeleg însă câteva lucruri care „pleacă din Petru 
Vodă”. Să le luăm pe rând. 

În urmă cu câțiva ani, când am lansat ideea 
unui centru de studii martirologice, i-am împărtăşit- 
o Părintelui lustin. A fost întrutotul de acord, chiar 
s-a bucurat că cercetarea martirilor ar fi sub 
autoritatea onestă a creştinilor, călugărilor, ierarhilor. 
Ulterior (vezi ziarul Ziua, nr. 4534, de joi 14 mai 
2009) părintele şi-a schimbat opțiunea, afirmându- 
şi răspicat părerea că centrul de studii martirologice 
este... „un centru cultural” şi că trebuie îndepărtat 
din mănăstire. În urmă cu câteva luni, un părinte de 
la Petru Vodă a întocmit o temă de arhitectură şi a 
exclus din ea complet centrul de studii martirologice. 
l-am telefonat să-i cer explicaţii. Mi-a răspuns că a 
proiectat „un arhondaric mai mare, ca să aibă loc 
acolo şi cercetătorii”... 

Cum interpretați aceste oscilaţii contradic- 
torii? 

Nu pot să le interpretez. Poate că Părintele 
lustin, prin această opoziţie, fiind un duhovnic 
renumit, vede sau simte ceva ce nu sunt-eu în stare 
să percep acum. Dar există câteva argumente logice, 
singurele la care eu am acces, care mă determină să 
militez în continuare pentru centrul de studii 
martirologice, Ştiu că intenţia mea şi a celor care 
promovează studiul martirilor la Aiud este sinceră şi 
nu urmăreşte decât cinstirea martirilor şi întărirea 
Bisericii. Din acest punct de vedere, nu greşim față 
de nimeni şi credem că şi noi facem voia lui 
Dumnezeu. Argumentul că în mănăstire trebuie să 
[ie doar [iturghie, şi nu implicarea mirenilor, nu stă 
in picioare, din mai multe motive. Cercetarea 
martirilor poate fi făcută exclusiv cu monahi, dacă 
sunt buni specialişti şi dacă nu au sentimente 


(continuare în pag. 4) 





Ps a i 


, 


a. 4; 
A a ai 











PAG. 4 Nr. 9/225 Septembrie 2009 


PUNCTE CARDINALE 





Interviu cu d-l prof. univ. dr. Pavel Chirilă 


(urmare din pag. 3) 


persistente de respingere, neîncredere şi angoasă 
când întâlnesc mireni. Am văzut însă că şi mirenii 
sunt primiţi bine în mănăstiri, mai cu seamă când 
donează ceva. Deci excepţii pot fi. În plus, există, 
sunt convins, mireni buni profesionişti şi foarte buni 
creştini, la fel de buni ca unii călugări. 

Intâlnim în mănăstirile ortodoxe ascultări 
diverse: țesut covoare, pulovere, făcut şindrilă, 
prelucrare de lemn, crescut nutrii, vaci, oi multe, 
prăşit porumb etc. Cu ce or fi mai duhovniceşti aceste 
ascultări decât studiul martirilor, nu înțeleg. 

Am întâlnit în textele iscălite de Părintele Iustin 
câteva expresii care sugerează faptul că Sfinţia Sa 
nu este singurul autor a ceea ce iscăleşte. Statura 
duhovnicească de Pateric a Părintelui Iustin mă face 
să cred că între limbajul duhovnicesc al Prea 
Cuvioşiei Sale şi expresiile „torpilă japoneză”, „vârful 
sabiei” sau „centru cultural” nu există nici o legătură. 
Toate acestea mă fac să cred că Părintele lustin încă 
doreşte ca la Aiud să ființeze un centru de studii 
martirologice*. * 

Dacă totuşi la Aiud nu se va naşte cercetarea 
martirilor, avem posibilitatea, libertatea, râvna şi 
bucuria să o facem oriunde în altă parte. Iar eu voi 
rămâne acelaşi admirator şi voi avea aceeaşi evlavie 
pentru cel ce este Părintele Iustin de la Petru Vodă. 
Poate, pentru binele şi liniştea părintelui, treptat, vor 
obosi şi „ucenicii de serviciu” — plini de râvnă, dar 
lipsiţi de pricepere — care îl înconjoară de atâta 
vreme, sperând că vor învăța ceva de la Sfinţia Sa. 

Excluderea centrului de studii martirologice 
din spaţiul eclesial riscă deturnarea şi capturarea lui 
de către atei şi necreştini (care, oricum, cinste lor, 
se luptă din greu, cu trudă şi cu mândrie, să-şi 
reactiveze memoria). De aceea, cred cu tărie că 
cercetarea martirilor este bine să se facă sub 
autoritatea unei mănăstriri. Sf. Vasile cel Mare a adus 
bolnavii în mănăstire încă în secolul IV. Nu cred că 
e cazul oa noi să scoatem martirii din mănăstire în 
sec. XX. 

Dys. aţi dat o idee, dar nu sunteți nici fost 
deținut politic, nici arhitect, nici monah la Aiud, 
nici factor de decizie în Biserică. Cine credeți că 
are autoritatea să intervină în proiectul de la 
Aiud? 

Pentru că mi-aţi pus această întrebare, am să 
vă răspund mai în detaliu, pentru că din cauza unor 
confuzii asupra dreptului şi obligaţiei de a interveni 
s-au născut multe certuri, care n-au făcut decât să 
întârzie proiectul. 

Î.P.S. Andrei este autoritatea eclezială supremă, 
care decide în Sf. Arhiepiscopie a Alba Iuliei. lerarhul 
locului hotărăște. În mod fericit, Î.P.S. Andrei este 
un om care iubește martirii şi sunt convins că, dacă 
Dumnezeu l-a aşezat ierarh peste altarul suferinței 
carcerale din România, are curajul și înțelepciunea 
să guverneze aceşt mare și preţios proiect al Bisericii 
şi neamului E i Sper ca Î.P.S. Andrei să fie o 
stâncă de care se vor lovi — şi se lovesc — toți 
detractorii, fie ei monahi sau mireni. 

Foştii deţinuţi politici au desigur autoritatea 
morală să susțină un asemenea proiect şi să-l apere 
în faţa celor care nu-l doresc sau se sperie de el. Ei 
pot face relatări şi sugestii valoroase privind adevărul 
istoric, viaţa cotidiană în închisori, metodele de 
schingiuire fizică şi presiune psihică, bolile, hrana, 
îmbrăcămintea, condiţiile ambientale ale închisorii, 
relația socială, rugăciunea, trăirea, asceza asumată 
sau nu, lezarea anatomică şi spirituală a fiinţei umane 
etc. Dacă există foşti deţinuţi politici care se pricep 
— în mod expres şi atestat — la arhitectura 
mănăstirească sau funcţia arhitecturală a unui centru 
de cercetare, atunci au dreptul să-şi spună opinia, și 
este realmente bine să se țină cont de părerea lor. 

Ce rol a jucat și ce responsabilitate are 
maestrul Dan Puric în acest proiect? 

De la lansarea ideii, până în prezent, maestrul 
Dan Puric este omul care a făcut cel mai mult pentru 


acest proiect. Domnia sa a, ajutat la obținerea unei 
extensii de teren la Aiud, fără care nu s-ar putea face o 
mănăstire mare, şi a virat o primă sumă*de bani pentru 
începutul lucrărilor. Cei care îl critică n-au făcut nimic 
pentru Aiud, nu au donat nimic, doar critică, Jignirile 
care i s-au adus — pe internet şi în presă —, calomniile, 
bănuielile, toate sunt pentru el un mic botez al focului, 
la care a răspuns cu demnitate până acum: adică a 
păstrat liniştea solemnă a omului superior, care nu 
răspunde, înjosindu-se, atâta timp cât proiectul merge 
înainte. 

D-l Dan Puric mi-a mărturisit de mai multe ori 
că nu are nici o cădere să se exprime asupra arhitecturii 
aşezământului şi nici nu vrea să se implice. Această 
decizie aparţine Arhiepiscopiei de Alba Iulia. Dar ca 
român şi creştin sensibil la istoria creştină a acestui 
neam — care este o realitate obiectivă ce nu poate fi 
înlăturată — şi la jertfele lui, va continua să sprijine 
moral şi material acest aşezământ. 

Dar noi, creştinii de rând, ca mine şi ca dvs., 
ce putem face pentru Aiud? 

Să milităm pentru ideea construirii Memorialului 
Aiud, să ne bucurăm că se face şi să ne expunem 
opiniile cu smerenie, făcându-le cunoscute ierarhului 
locului, nu dând buzna cu aparatul de filmat „acasă” la 
episcop şi pe blogguri. lar limbajul trebuie să fie 
decent, corect, să exprime un cuget bun şi buna 
intenție. Dacă nu putem face nimic pentru Aiud, să 
încercăm să facem altceva plăcut lui Dumnezeu, căci 
Dumnezeu la judecată ne întreabă şi de timpul pierdut 
pe pământ, şi de binele pe care puteam să-l facem şi 
nu l-am făcut. 

Prima variantă a proiectului a fost criticată 
pentru dimensiunea ei arhitecturală. Înţeleg că 
acum există o altă variantă, agreată şi de Î.P.S. 
Andrei... 

Prima variantă a fost criticată pe nedrept, în 
sensul că nu i s-a dat arhitectului nici o temă de 
arhitectură; s-au repezit însă s-o critice săptămâni în 
şir. Ştiu că în prezent există o altă variantă: mănăstire 
şi centru de martirologie. Referințele asupra d-lui 
arhitect Radu Mihăilescu, autorul acestui proiect, sunt 
dintre cele mai bune. Dacă Î.P.S. Andrei a agreat 
această nouă variantă, înseamnă că se lucrează la 
documentaţia de avizare. Nu ştiu amănunte, nu mai 
sunt la curent, pentru că de trei săptămâni duhovnicul 
de la Aiud este mai greu de contactat. 

Ce v-a impresionat neplăcut în disputa 
creată pe marginea proiectului Aiud? 

Calomniile, insultele, minciunile, manipularea, 
confuziile, limbajul trivial (departe de orice mentalitate 
creştin-ortodoxă) făcute fără oprelişti pe anumite 
blogguri care se declară ortodoxe, cum este Apologeti- 
cum sau blogul lui Victor Roncea. 

Există manipulare în toate aceste dispute? 

Desigur. Să vă exemplific. Nimeni dintre 
iniţiatorii proiectului Aiud nu a pronunţat sintagma 
“centru cultural”, pentru că realmente descoperirea şi 
identificarea martirilor nu este un act de cultură, ci o 
lucrare spirituală în cel mai înalt înțeles al cuvântului. 
La un moment dat detractorii proiectului au introdus 
sintagma “centru cultural”, susținând cu tărie (de la ei 
înşişi) că la Aiud se doreşte aşa ceva. Au pus acest 
zvon în gura Părintelui. lustin şi au început să lupte 
din toate puterile împotriva “centrului cultural”, adică, 
de fapt, împotriva Proiectului Aiud. Astfel, oamenii 
neavizaţi au înţeles că Părintele Iustin ar respinge 
crearea unul centru de studii martirologice, pentru “a 
salva Aiudul”, 

Ultimul manipulator este un domn din Con- 
stanţa, care îi pune, abrupt, Părintelui Arsenie întreba- 
rea: "Mănăstire sau centru cultural?”, Toate întrebările 
ulterioare sugerează răspunsurile programate: 
“mănăstire” şi “nimic altceva”, Asistăm la aceeași 
intenţie susţinută cu tenacitate și manevrată abil din 
culisele manipulării: excluderea cercetării martirologice, 
Ceea ce este dureros e faptul că martirii noşiri sunt 
condamnaţi la uitare chiar de către pretinşi ortodocşi. 


Mi-ar plăcea să cred că sunt doar cu starea de veghe 
amorţită şi nu sunt instrumente conştiente ale 
duşmanilor Ortodoxiei. 

Uneori, manipularea abilă alternează cu 
minciuna (îi amintim domnului din Constanţa să fie 
atent la cuvinte, căci în Sfânta Scriptură scrie că 
diavolul este tatăl minciunii). În interviul cu Părintele 
Arsenie, intervievatorul spune textual: ”...le e frică 
să fie mănăstire... Nu mai vor să facă în principal o 
mănăstire...”. Eu vă spun că niciodată, nimeni nu a 
vrut să excludă mănăstirea. Părintele Iustin, 1.P.S. 
Andrei şi Părintele Augustin ştiu asta. lar mai jos, 
spre sfârşitul interviului, toarnă altă minciună 
alarmistă: "Credem că se încearcă să se preia de către 
alţii, care nu sunt foarte cinstiţi, ideea aceasta a 
Aiudului” [sublinierea ne aparţine]. 

Cum ar fi posibilă o rezolvare fericită a 
Aiudului? 

Cei dornici să se implice în Proiectul Aiud să 
înțeleagă că cercetarea şi descoperirea martirilor este 
un act eminamente spiritual şi eclesial, că nu trebuie 
exclus din mănastire un astfel de centru de 
martirologie (ar fi chiar păcat) şi să pună umărul 
fiecare la edificarea acestui memorial românesc. 

Vă implicați în continuare în Proiectul 
Aiud? 

În etapa actuală, nu e rolul şi nici priceperea 
mea: arhitectură, construcţii, şantiere etc. Este 
misiunea exclusivă a Î.P.S. Andrei şi a specialiştilor. 
Voi milita însă pentru proiectul Aiud şi voi încerca să 
ajut cum pot. Am propus Î.P.S. Andrei, şi a fost de 
acord, să constituie un grup de lucru consultativ, 
format din teologi, istorici, sociologi, monahi, foşti 
deținuți politici, cercetători, antropologi — creştini 
autentici, oameni din Biserică —, care să-i prezinte 
analize pertinente şi direcţii de cercetare ale 
fenomenului carceral şi martirologic. În felul acesta, 
în luarea deciziilor, Î.P.S. Sa s-ar sprijini pe opinii 
avizate. 

Dacă totuşi în acest proiect intervin 
securişti, masoni, ezoterişti, atei, necreştini etc., 
ce e de făcut? Știu că la Petru Vodă și dvs. şi 
Dan Puric ați fost bănuiţi că faceţi parte dintre 
aceştia. 

Întâi, vă răspund printr-o întrebare. Dacă în 
acest proiect intervin foşti deținuți politici turnători, 
care nu s-au pocăit pentru faptele lor, călugări care 
scot cercetarea martirilor din Biserică, falşi episcopi 
şi arhimandriţi care bântuie prin mănăstiri, oameni 
fricoşi care zic „mai bine să nu-l facem decât să fie 
distrus”, oameni care confundă cultura cu spirituali- 
tatea, monahi care cred că cercetarea istorică şi 
arheologică se poate face în arhondaric, bloggeri care 
țin „predici bune la toată trebuinţa” — ce e de făcut? 

Cred totuşi că 'există şi un răspuns teologic la 
această întrebare. Am învăţat de la duhovnicul meu 
că una din cele mai mari taine şi puteri ale Bisericii 
Creştine este faptul că Dumnezeu întoarce răul în 
bine în virtutea actului proniator şi grijii lui Dumnezeu 
pentru mântuirea neamului omenesc. Dacă întemeie- 
torii mănăstirii şi centrului de studii martirologice de 
la Aiud sunt bine intenţionaţi, iubesc Biserica şi cred 
cu tăria cu care mută munţii sau Râpa Robilor din 
loc, atunci toţi cuceritorii noştri ori se vor converti, 
ori vor fi îndepărtați prin mâna tare a lui Dumnezeu, 
Care celor mândri le stă împotrivă. 

Aici îşi găsesc sens cuvintele atât de des 
repetate în Pateric: „... Să punem început bun”. Pentru 
acest început bun şi buna intenţie a noastră, a celor 
care inițiem lucrarea, Dumnezeu o va ocroti în veci. 
Altfel, să nu fie! 

Interviu realizat de 
Claudiu TÂRZIU 


* Interviul a fost luat la începutul lunii august. Pe 
2] august ac, părintele Iustin Pârvu, dr. Pavel 
Chirilă, maestrul Dan Puric şi liderii foştilor deținuți 
politici au semnat un comunicat comun în care se 
arată că la Aiud se va face şi centru de martirologie, 
ve lângă mănăstire. Documentul este reprodus şi în 
fruntea acestui număr. 




















Aşa cum așătam mai sus, activitatea am început- 
o cu elemente de vârf, pe care le-am lucrat individual 
ŞI cu un număr de aproximativ 400 legionari, dintre 
care cei cu atitudine mai bună faţă de stat, Atât în 
munca individuală, cât şi cu grupurile mari de legionari, 
apa demascat legionarii, şefii organizației legionare, 
infățişându-i ca trădători de țară, oameni neisprăviţi, 
aventurieri şi criminali, 

Paralel cu demascarea lor, am înfățişat realizările 
regimului nostru, care sunt atât de măreţe şi de 
copleşitoare, încât n-a fost chip să le reziste marea 
masă de legionari şi un însemnat număr de şefi. Le- 
am arătat legionarilor că România burghezo- 
moşierească producea 270.000 tone de oțel, iar regimul 
clasei muncitoare produce în jur de 3.000.000 tone, 
dar Combinatul de la Galaţi, va produce singur 
4.000.000 tone; le-am arătat că oțel înseamnă putere, 
că din oțel se fac zeci de mii de tractoare în fabricile 
româneşti, că tractoarele arând brazdă adâncă, în urma 
lor seminţele selecţionate se îngraşă cu produsele 
industriei noastre chimice: pământul fiind lucrat 
ştiinţific de către specialişti instruiți în şcolile noastre, 
nu mai dă 500 kg. boabe la hectar, ci dă 2.000-5.000 
şi mai multe kg. boabe la hectar; că producţia solului 
nostru asigură hrana poporului şi pentru furnalişti şi 
tractorişti, pentru oamenii de la oraşe şi cei de la sate. 
Le-am vorbit despre construcţiile patriei noastre, 
despre cultură, despre sănătatea poporului. 

Le-am prezentat conferinţe, filme, le-am adus şi 
conferenţiari din afară, oameni de cultură, de artă, 
activişti. Pe unii din şefii legionari mai apropiaţi, i-am 
purtat prin țară, arătândy-le oraşe ca: Cluj, Hunedoara, 
Braşovul, Ploeşti, Bucureşti şi altele. Toate acestea au 
influențat în schimbarea mentalităţii legionare, au 
contribuit la vindecarea unei maladii cronice, 
redeşteptând în ei simțul de viaţă, de activitate concretă 
şi făcându-i să regrete activitatea criminală desfăşurată 
de ei în trecut. 

Un efect deosebit a exercitat asupra legionarilor, 
declaraţiile unor şefi cu atitudine schimbată astfel: 
Demetrescu Radu-Gyr, poetul legionar, autorul imnului 
“Sfântă tinereţe legionară”, în a cărui text se cuprind 
versurile: ““Moartea, numai moartea legionară, este cea 
mai frumoasă nuntă dintre nunți”; el care, prin versurile 
închinate lui Codreanu şi legiunii, a băgat sute de 
oameni în temnițe, a prezentat o declaraţie, care printre 
altele spunea: 

“Mă desolidarizez de cei care au agăţat în 
cârligele abatorului din Bucureşti, în loc de animale, 
carnea oamenilor pe care i-au ucis ei. 

Condamn pe asasinii lui Duca, lorga şi vestejesc 
toate crimele şi pe toți criminalii în frunte cu Horia 
Sima, cârtița galeriilor subterane imperialiste. 

Horia Sima şi cei fugiţi, sunt folosiți împotriva 
poporului român, care i-a alungat împreună cu stăpânii 

'lor hapsâni şi paraziți. adi 

În anul 1945, Horia Sima şi-a trimis în paraşută 
hitleristă pe Nicolae Petrașcu, pentru a continua şirul 
crimelor întrerupte de şef, pentru a împrospăta 
mormintele, pentru a împiedeca poporul să scape de 
asupritorii şi exploatatorii lui. In delirul lui a crezut că 
şi aceasta se poate... ASA 

Dragostea mea faţă de patrie şi popor, admiraţia 
mea faţă de marile realizări din România de astăzi, în 
domeniul artei şi culturii, a ştiinţei şi tehnicii, în industrie 
şi agricultură, mă obligă să declar că voi închina toată 
munca mea patriei, Republica Populară Română”, 

Această declaraţie a dat lovituri zdrobitoare şefilor 
legionari și multor legionari fanatici, 

Au urmat articolele lui Nichifor Crainic. El care 
era autorul baladei “Cântec de bejenie”, a poeziilor 
“Isus în celulă” (sic!), “Unde sunt cei care nu mai 
sunt” — poezii al căror conţinut a menținut pe parcursul 
detenţiei fanatismul legionar, el care a scris primele 
discursuri ale lui Corneliu Zelea Codreanu, el care avea 
nume de mare scriitor, despre care spuneau legionarii 
că l-a sfinţit pe C. Z. Codreanu cu condeiul lui de 
scriitor. 

Au urmat declaraţiile publice ale lui Dumitrescu 
lon-Borşa, fost secretar general al organizaţiei 
legionare, singurul care mai trăieşte din grupul celor 
plecaţi în Spania; a lui Dumitru Groza, fost şeful 


PUNCTE CARDINALE 


RAPORTUL 
COLONELULUI 
CRĂCIUN 
CĂTRE 
MINISTERUL DE 
INTERNE 
LA ÎNCHEIEREA 
REEDUCĂRII (1) 





În cadrul documentării sale pentru 
volumele Va/eriu Gafencu, Sfântul închisorilor 
(apărut la Editura Reîntregirea din Alba Iulia, 
în 2007) şi Viața Părintelui Calciu după 
mărturiile sale şi ale altora (apărut la Editura 
Christiana din Bucureşti, tot în 2007), monahul 
Moise Iorgovan, de la Mânăstirea Oaşa, a 
descoperit şi fotocopiat acest document, repro- 
dus integral de d-l Demostene Andronescu în 
anexele recentului său volum Reeducarea de 
la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din 
închisoare (Ed. Christiana, Buc., 2009). 
Documentul — elaborat pro domo sua, acum 
exact 45 de ani, de unul dintre cei mai perfizi 
torționari: colonelul Gh. Crăciun, directorul 
penitenciarului de la Aiud — este un adevărat 
monument de abjecție mistificatoare, dovedind 
ce voiau de fapt comuniștii, care erau metodele 
lor şi de ce speţă erau oamenii care îi slujeau. 
Raportul consemnează, cu exagerări și jumătăți 
de adevăruri, situaţia în care au fost aduse 
victimele după mai mulţi ani de şantaj şi teroare 
psihologică. Aici îl vom publica în trei numere 
consecutive. Menţionăm că a fost păstrată, în 
mare, ortografia originalului. (Redacția) 





Septembrie 2009 Nr. 9/225 PAG. 5 


Corpului muncitoresc legionar; a lui Victor loan Vojen, 
fost ministru la Roma în timpul guvernării legionare, 
omul care a regizat în scop de propagandă, 
înmormântarea lui Moţa-Marin, după aducerea 
cadravrelor acestora din Spania; a lui Ţocu Petre, fost 
comandant legionar, fost şeful comerţului legionar, 
cel care a făcut legătura permanentă între Corneliu 
Zelea Codreanu, Malaxa, Auschnit, Gigurtu şi ale altora. 

Declaraţia care a avut efectul catastrofal a fost 
a lui Victor Biriş, fost secretar general la Ministerul de 
Interne, legionar fanatic, prieten intim al lui Horia Sima. 

Declaraţia legionarului Biriş Victor a ținut mai 
multe zile la rând, făcându-şi autodemascarea proprie, 
demascându-l pe Corneliu Zelea Codreanu în toată 
intimitatea şi amănuntele, de asemenea, despre Horia 
Sima despre care ştia multe lucruri concrete, 
terminând cu faptul că el este autorul crimelor de la 
Jilava şi îndemnând pe unii şefi, ca Nicolae Petraşcu 
şi alţii, să fie sinceri şi să recunoască şi ei adevărul. 
Loviturile primite prin declaraţia lui Biriş Victor au fost 
aşa de mari pentru unii şefi legionari, încât au urmat 
crize de inimă, de ficat, a produs o prăbuşire generală 
în rândul celor care vedeau în el ““materia cenuşie” şi 
“stâlpul de neclintit” al “Gărzii de Fier”. Avea 22 de 
ani de detenţie şi era cunoscut ca om de linie legionară. 

Menţionăm la acest capitol că în combinaţiile pe 
care noi le-am făcut cu el şi cu alţii, timp îndelungat, 
am reuşit să cunoaştem toată ierarhia legionară, toată 
conduceea legionară de la comandant, până la şefii de 
judeţe, şefii de grupuri muncitoreşti F.D.C. ş.a.m.d.. 

Am reuşit să cunoaştem printr-o combinaţie 
intre Biriş şi Petraşcu, alta între Biriş, Nistor 
Chioreanu, Ilie Nicolescu şi Alexandru Ghica, alta între 
Biriş şi Dumitrescu lon-Borşa, activitatea acestora din 
trecut, activitatea din prezent şi planurile de viitor 

Prin legionari de talia lui Biriş şi prin agentura de 
calitate, ne-am uşurat mult munca noastră. 

Crescând pe parcurs numărul şi calitatea 
agenturii, am cunoscut situaţia reală din rândurile 
legionarilor. Sutele de agenţi creaţi, unii de calitate 
superioară, combinaţiile, mijloacele tehnice folosite, 
ne-au permis să stăpânim în întregime situaţia, să 
cunoaştem realitatea şi să acționăm conform planurilor 
noastre. 

Activitatea cultural-educativă am desfăşurat-o 

permanent pe baza cunoaşterii elementelor, prin 
munca informativă. Am împletit activitatea informativ- 
operativă cu cea cultural-educativă. 
F In muncă am folosit cluburi şi camere de lucru. 
In afară de clubul mare, în care s-a desfăşurat 
activitatea pentru. legionarii din fabrică, am creat şi 
alte cluburi mari pe secția a V-a, în cadrul spitalului 
(secția TBC), mai târziu la grădină, unde am scos 
legionari la muncă exterioară, precum şi în patru 
camere de pe secţia a V-a. În unele cluburi am introdus 
legionari pe categorii: intelectuali, muncitori, țărani, 
tineret, şi chiar pentru preoți am făcut un club aparte. 
La aceste cluburi am organizat conducere din rândul 
legionarilor apropiaţi nouă, unii fiind chiar agenţi cu 
posibilități intelectuale şi unii dintre ei cu activitate 
legionară în trecut, care întruneau creditul şi simpatia 
legionarilor, dar în acelaşi timp erau apropiaţi şi 
controlaţi de noi. 

În planurile noastre, întocmite cu sprijinul 
Direcţiei a III-a aprobate şi controlate de conducerea 
Ministerului, am prevăzut, printre altele şi descoperirea 
unor activități nedeclarate de legionari la anchete, 
reuşind în această privinţă să stabilim pe lângă 
vinovăția lui Victor Biriş, care era complet 
necunoscută, referitoare la uciderea celor 60 de la 
Jilava, să stabilim în mod concret şi ucigaşii lui Ina 
Birjoveanu de la Braşov, cămăşi, pistoale, material 
legionar, elemente nedeclarate în anchetă etc. 

Am lămurit componența şi activitatea tuturor 
comandamentelor legionare, începând din anul 1941, 
din detenţie şi afară, până la zi, rolul unor legionari 
fruntaşi în organizarea înțelegerilor cu alte grupări 
politice, evaziunea peste graniţă, agenţi interpuşi 
organelor noastre, ajutor legionar şi altele. 

Infățişăm ca metodă folosită de noi în munca 
cultural-educativă şi scop informativ, aceea că 


(continuare în pag. 6) 








PAG. 6 Nr. 9/225 Septembrie 2009 





legionarii fiind puşi să vorbească despre trecutul şi 
activitatea lor legionară în cadrul clubului, în fața 
celorlalți legionari, când încercau să-şi ascundă 
anumite fapte din trecutul lor, interveneau cei care le 
cunoşteau activitatea contribuind la demascarea lor. 
Astfel: 

NICHITA PAVEL muncitor, condamnat la 25 
ani din 1941, l-a demascat pe Ilie Nicolescu când 
acesta, la club, a încercat să ascundă unele fapte din 
1941, spunând: 

“Domnul Ilie Nicolescu face acum pe 
nevinovatul şi afirmă cu cinism că nu are nici un 
amestec în repartizarea ajutorului legionar în perioada 
1941-1942 la Aiud. A uitat că la acea vreme era şefal 
legionarilor din Aiud şi în timp ce masa de deţinuţi 
crăpau de foame, el şi cu alți crai legionari trăiau 
boiereşte, că la masă nu le lipseau nici fructele. A 
"uitat că în timp ce legionarii de rând erau îndemnați 
să țină posturi şi să facă rugăciuni pentru sfinţii 
legionari, el şi cu şleahta lui de tâlhari mâncau salam, 
brânzeturi, prăjituri, venite de la familiile nenorociţilor 
care crăpau de foame. Acum face pe sfântul pocăit 
Şi nu vrea să-şi recunoască păcatele”. 

PARCANSCHI  LEONIDA, muncitor 
constructor, fost şeful unui grup de legionari din 
“gărzile încazarmate”, demascându-l tot pe Ilie 
Nicolescu, a declarat: 

“În 1941 am fost trimis, împreună cu alții, să- 
| eliberăm pe Ghica Alexandru de la siguranţă. 
Primisem ordin să-l împuşc pe Teodorescu Ion, care 
era suspectat, sau nu pe placul unor şefi. Nu l-am 
“împușcat pentru că-l ştiam un legionar devotat. 

L-am întrebat pe Ilie Nicolescu de ce trebuie 
să-l împuşc, pentru că el cunoştea acest lucru. Nu 
mi-a răspuns. Teodorescu a murit totuşi în 
închisoare, asasinat de legionari şi Ilie Nicolescu este 
unul din cei ce au condus executarea lui”. 

NISTOR NICOLAE, fost şef de grup F.D.C., 
condamnat 18 ani în lotul lui Puiu Atanasiu, 
demascându-l pe deținutul Voichin Constantin, fost 
şef F.D.C., element recalcitrant i-a spus acestuia la 
club: 

“Domnule Voichin, eşti necinstit, în primul rând 
pentru că te menții pe aceeaşi poziție criminală a 
organizaţiei legionare, iar în al doilea rând, pentru că 
ascunzi adevărul şi faptele criminale ale tale. Ai 
afirmat aici că după 23 August 1944 n-ai mai 
desfăşurat activitate legionară. Ai uitat să arăţi că între 
anii 1947-1949 ai reorganizat F.D.C.-iştii din fostul 
județ Târnava Mică, c-ai condus activitatea acestora, 
c-ai făcut noi recrutări de membri, ai organizat 
ajutorul şi adăpostirea unor trădători şi spioni ca: Secu 
Şerban şi c-ai cules informaţii în scop de spionaj 
pentru aceştia, De asemenea, că şi în închisoare ai 
continuat să duci pe mai departe activitate legionară”. 

Deţinutul DUDUȚĂ PETRE l-a demascat pe 
Georgescu Alexandru, inginer, condamnat în lot cu 
Jijie Ion, spunându-i: 

“Domnule Georgescu, simt ca o datorie să arat, 
cât eşti dumneata de necinstit atât faţă de noi deţinuţii, 
cât și față de administraţie. În declaraţia pe care ai 
făcut-o la club, ai încercat mai mult să ne convingi 
că dumneta ai renunțat de mult la legionarism și că 
nu mai faci politică. Ei bine, eu arăt, pentru ca lumea 
să te cunoască, că cu 3-4 ani în urmă, în timp ce 
eram împreună în aceeaşi cameră, ne vorbeai despre 
«căpitan» ca trimis al lui Dumnezeu, despre Horia 
Sima ca despre cel mai mare om politic din lume, 
despre felul cum trebuie să acționăm atunci când 
legiunea va veni la putere; ne-ai vorbit despre 
superioritatea americanilor şi despre rolul acestora 
în «eliberarea României». 

Trebuie să-ți mai amintesc, pentru ca lumea să 
știe, că dumneata şi în prezent ai aceleaşi preocupări 
legionare. Nu uita că atunci câgyl te-am întrebat de 
ce nu renunți la legionarism, mi-ai răspuns că: ce-i 
vei spune comandantului atunci când acesta va veni 





PUNCTE CARDINALE 
RAPORTUL COLONELULUI CRĂCIUN 


(urmare din pag. 5) 


să preia comanda în ţară. M-ai instruit ca atunci când 
conducerea administraţiei va sta de vorbă cu mine, să 
le spun despre dumneata c-ai o activitate bună la locul 
de muncă, la club şi că de fapt eşti «un băiat bun». 

Georgescu Alexandru a mai fost demascat şi de 
Marinescu Cristea, care-l cunoştea din activitatea 
legionară dusă la Mina Baia Sprie, 

Demascaţi de cei care le cunoşteau poziția au 
mai fost: Călin Aurel, demascat de Bulhac Andronic, 
pentru activitatea pe care a desfăşurat-o în fabrică şi 
pe care la club a ascuns-o; Teodorescu Eugen, pentru 
activitatea pe care a desfăşurat-o în Germania, în țară 
şi în timpul detenţiei — demascare ce a fost făcută de 
Hoinic Dragoş şi Savin Constantin. Demascări 
asemănătoare au mai făcut sute de legionari. 

Folosirea acestei metode, a rezolvat în munca 
cultural-educativă, partea informativă, de anchetă şi 
de restructurare a legionarilor. Aceasta nu înseamnă 
că noi am neglijat munca informativă. Aşa cum am 
arătat mai sus, în toată perioada cât s-a desfăşurat 
munca cultural- educativă, am folosit agentura şi toate 
metodele muncii noastre, pentru a cunoaşte activitatea 
în întregime a legionarilor. Folosind termenii: munca 
informativă, anchetă şi restructurare, arătăm că 
informaţiile veneau în public, de la legionarii care 
cunoşteau activitatea celui care-şi prezenta declaraţia, 
ancheta tot ei o făceau prin întrebările puse, iar noi 
făceam verificarea prin mijloace informative. 

Legionarul fiind pus în situaţia de a-şi face 
declarația publică, oferă mai multă garanţie că spune 
adevărul şi auzit fiind de zeci, de sute de oameni, nu 
este nici uşor să retracteze ceea ce a recunoscut. Avem 
o anumită garanţie că ce s-a făcut este temeinic. Am 
avut cazuri când unii legionari ca: Nae Cojocaru, Gula 
Caranica, Bălănescu Gabriel, Călin Aurel, au făcut 
declaraţii formale, declatând activitatea cunoscută de 
organele noastre şi plănuind cum să se strecoare cu 
“supleţe” — cum spun ei — prin munca cultural- 
educativă. 

La început au fost mulți legionari care au încercat 
să inducă în eroare lucrătorii noştri. Numărul lor a 
scăzut pe parcurs în urma demascărilor şi 
restructurărilor. În afară de legionarii ca cei amintiți 
mai sus, am avut şi din aceia care au făcut declaraţii 
că ei se desolidarizează de organizaţia legionară, o 
condamnă dar rămân pe poziţie creştină. Au fost şi 
mai sunt legionari care spun că educaţia făcută în 
“Garda de Fier” de C. Z. Codreanu şi Horia Sima, îi 
satisface şi că ei rămân legionari. Numărul celor din 
ultima categorie, în Penitenciarul Aiud, se ridică la 
câteva zeci. Deşi numărul lor este mic, totuşi apreciem» 
că prezintă pericol deosebit, întrucât sunt elemente 
fanatice, care nu fac nici un efort în scop de 
restructurare şi nu renunță la activitatea lor criminală. 

Dintre cei care au poziție legionară pe faţă, 
amintim pe Eugen Teodorescu, fost şef de județ 
legionar, trimis cu misiune de spionaj de Horia Sima în 
țară, care afirmă: “Nu voi renunța niciodată la 
organizaţia legionară, întrucât ar însemna să renunţ la 
creştinism. Eu rămân legionar şi creştin pentru că aşa 
am fost educat şi orice efort depus de Dvs. în vederea 
schimbării poziţiei mele, nu va avea ecou în sufletul 
meu”, 

IGHIŞAN NICOLAE, de profesie medic, fost în 
Germania, a declarat: 

“Corneliu Codreanu şi Horia Sima nu sunt 
criminali aşa cum se afirmă la club. Eu îi iubesc şi-i 
recunosc ca şefi, iar ideile lor vor fi întotdeauna în 
centrul preocupărilor mele. Niciodată nu voi putea 


renunța la ceea ce îmi este drag pe lume şi anume la 


concepția legionară”. 

GHERASE AUREL, avocat, fost şef de grup 
F.D.C. a spus: 

“Cei care fac muncă culturală în cluburi, sunt 
trădătorii legiunii şi la timpul potrivit, vor fi pedepsiţi 
ca atare. Eu nu pot să renunţ la ideia de neam şi legiune 
în care am fost educat — educaţie pe care o găsesc în 
conformitate cu aspiraţiile mele politice, Sunt ş> voi 
rămâne legionar”, 


Dumitrescu Petre-Tache, muncitor C.F.R. atât 
în faţa organelor noastre, cât şi în faţa masei de 
legionari, a declarat că se menţine pe poziţie legionară, 
fiind convins că este singura cale careva duce la 
“biruinţa neamului românesc”. Afirmaţii asemănătoare 
au tnai făcut: Constantinescu Jan, zis Fotograful, 
absolvent a patru clase elementare, element folosit în 
unele acţiuni de C. Z. Codreanu; Ştefănescu 
Alexandru, dulgher, fost şeful poliţiei Corabia; Frunză 
Constantin și alții. Numărul acestora este de 50 în 
Penitenciarul Aiud. 

Legionarii din Penitenciarul Aiud, precum ŞI 
ţărănişti, liberalii, social-democraţii, frontieriştii şi alții 
pe care i-am primit de la Penitenciarele Botoşani, 
Gherla şi Deltă s-au încadrat formal în munca cultural- 
educativă, acceptând să primească cărţi, ziare, odihnă, 
ridicând pretenţia la o alimentaţie mai bună, plimbare, 
tratament medical, fără a simți obligaţia să ia atitudine 
față de activitatea lor criminală din trecut. 

Unde s-a făcut astfel de muncă cultural- 
educativă, s-a greşit grav şi nu se recomandă. Noi 
știm că deţinuţii vor viață uşoară în detenţie, ştim de 
asemenea că în general ei vor să citească pentru a-şi 
petrece timpul mai uşor, dar scopul muncii cultural- 
educative nu este acesta. 

La Aiud au fost cazuri când deţinuţii au fost 
puşi să joace piese ca: “Avarul” de Mollier [sic!], “O 
scrisoare pierdută” de |. L. Caragiale şi altele. 
Lucrătorul nostfu cultural-educativ, absolvent a 7 
clase elementare, făcea pe regizorul şi se exprima că 
deţinuţii au păreri foarte bune despre el, şi-l cred un 
om foarte cult. La Gherla deţinuţii cântau la 
instrumente muzicale, făcând cuplete în clubul: 
cadrelor, lecţii de istorie despre luptele lui Mihai 
Viteazul, atât pentru deţinuţii C.R. români, nemți, 
unguri şi alte naționalități. | 

De asemenea, în unul din cluburi, la 
Penitenciarul-Gherla, unde erau mulţi preoți maghiari 
şi români, un inginer le ținea lecţii despre cuptorul 
Siemens-Martin. Greşeli asemănătoare au fost şi la 
Botoşani, Deltă şi în alte părți, unde țărăniştii, liberalii 
şi legionarii citeau pe Sadoveanu, Caragiale, făceau 
revista presei şi interpretau evenimentele politice după 
bunul lor plac. 

Organele M.A.I. şi ale procuraturii nu au izolat 
pe legionari şi alții de societate pentru că nu au citit 
pe Sadoveanu, nu au jucat piesele lui Mollier [sic!] 
sau Caragiale, nici pentru că nu ştiau să cânte 
“Ciocârlia”; izolarea lor de societate s-a făcut pentru 
activitatea criminală dusă împotriva puterii populare 
şi dacă aşa este, se vede clar unde trebuie pus 
accentul în munca cultural-educativă. 

La Penitenciarul Aiud, la cluburile intelectualilor, 
şefii legionari au fost puşi să-şi înfățişeze activitatea 
lor din trecut: demagogie, spionaj, jafuri, bătăi, crime, 
etc. 

La cluburile muncitorilor şi țăranilor, am pus pe 
legionari să judece şi să analizeze ce-au căutat şi ce- 
au găsit ei în “Garda de Fier”. l-am pus față în față 
cu şefii şi faptele lor. 

La cluburile tineretului, am pus tinerii să arate 
cum au fost rupți de şcoală, familie şi societate, cum 
au fost îmbâcsiţi de misticism, împinşi la supunere 
oarbă faţă de şefi, să spună singuri cum s-a operat 


"pe creierul lor de eopii, de către şefii legionari. 


Pe preoţi i-am pus în clubul lor să arate 
participarea clerului la activitatea legionară, să 
analizeze de pe poziţia lor teologică, criminalitatea 
şefilor legionari, în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu. 
l-am pus să vorbească despre cei cinci teologi care 
l-au ucis pe Stelescu, despre sutele de preoţi care au 
insoţit cadavrele lui Moţa şi Marin, despre biserici şi 
mânăstiri transformate în locuri de întâlnire pentru 
legionari şi depozite de armament. 

Pe medici i-am pus să studieze pe legionari din 
punct de vedere protesional-medical. Pe pictori, să 
picteze momente din activitatea criminală a 
legionarilor. Procedând astfel, am ajuns la declaraţii 
ca aceea a lui Hanu Traian, fost şeful poliţiei legionare 
din Alba lulia, care a arătat cum a dobândit “Crucea 
Albă” de la Corneliu Zelea Codreanu, în timp ce era 
student la Cluj. ZF 

















Savin Cosstanțin, fost şeful poliţiei legionare la 
Galaţi, şi apoi inspector de poliţie, comandant legionar, 
a arătat cum a fost decorat de 4 ori cu “Crucea Albă” 
de C. Z. Codreanu. 

Teodorescu Constantin, Banea Dumitru, Bulhac 
Andronic şi alții au vorbit de asemenea, despre modul 
şi faptele pentru care au fost decoraţi de C. Z. 
Codreanu. 

Hanu Traian a arătat în declaraţia sa, că după 
concepția lui C. Z. Codreanu, bătaia aplicată 
adversarilor “Gărzii de Fier” era de trei feluri: 
prietenească, pentru spital şi pentru morgă. A arătat 
cum, cu alți studenţi legionari, reprezentanţi ai 
Facultăților de litere, filozofie, medicină, drept şi altele, 
au aplicat unui student bătaia de spital, pentru care 
faptă, comandantul legionar lon Banca a făcut raport 
lui C. Z. Codreanu, cerând decorarea lor, C. Z. 
Codreanu a însărcinat pe Nicolae Totu, care avea o 
crimă, la activul său, să adune garnizoana legionară 
din Cluj şi să-i decoreze pe bătăuşi, fapt ce s-a 
întâmplat. 

Declaraţii demascatoare la adresa organizaţiei 
legionare au făcut cei mai mulţi legionari de la Aiud. 
Dăm citate din câteva declaraţii. 

COSTEA IOSIF, fost comandant legionar, fostul 





PUNCTE CARDINALE 


“Adăpat la şcoala crimei, crescut şi educat după 
modelul asasinilor C. Z. Codreanu şi Horia Sima, după 
23 August 1944 mi-am continuat în banda criminalului 
Gavrilă lon, cu ai cărui membri am atacat armata, am 
jefuit şi prădat G.A.S.-uri şi G.A.C.-uri, am atacat Şi 
jefuit cetățeni paşnici, turişti şi excursionişti”. 

SOTIRESCU ŞTEFAN fost student, fost şetul 
F.D.C., conducătorul tineretului legionar din 
închisoarea Alba lulia a spus: 

“Mi-am consacrat cea mai mare parte a vieții, 
organizaţiei legionare. Am ajuns în situația tragică de a 
nu fi realizat nimic. Toate acestea se datoresc unei 
ideologii dezastruoase, care m-a dezumanizat. Eram elev 
de liceu când am primit în mână primul pistol şi totodată 
ordinul ca grupul E.D.C. pe care-l conduceam, trebuia 
să pedepsească un cetăţean. Eram educați să acţionăm 
întocmai ca Decemvriştii şi Nicadorii, aşa zişii eroi 
legionari, pe care din ordinul şefilor, îi cântam şi 
preamăream. Prin educaţia noastră devenisem criminali 
la vârsta cea mai fragedă, pentru satisfacerea poftelor 
unor capete fierbinţi ca acelea ale lui Corneliu Zelea 
Codreanu şi Horia Sima”. 

VASILIU CONSTANTIN, F.D.C.-ist, a arătat 
printre altele: 

“Prima mea ispravă legionară a fost participarea 


şef al organizaţiei legionare în perioada 1941-1944, a la furtul de la Palatul C.F.R., când împreună cu alții am 


arătat printre altele: 

“La fel ca fascismul italian şi nazismul german, 
organizaţia legionară — copia fidelă a acestora — a avut 
ca primă deviză lupta împotriva comunismului, 
împotriva țăranilor şi muncitorilor exploataţi, lupta 
impotriva evreilor şi a celorlalte naționalități, pe care 
aidoma nazismului le considera inferioare. Organizaţia 
legionară este vinovată că a pus în circulaţie şi a 
menținut mitul infailibilităţii lui C. Z. Codreanu. A pus 
în circulaţie şi a susținut politica şi-doctrina principiului 
rasist. 

C. Z. Codreanu şi urmaşul său Horia Sima, sunt 
cele mai expresive figuri de criminali, pe care le-a 
cunoscut poporul român vreodată. Zadarnic mai 
încearcă unii să le menţină mitul — acesta a fost 
spulberat, iar ei ne sunt acum cunoscuţi tuturor ca 
fiind cele mai odioase figuri pământeşti”. 

VICTOR IOAN-VOJEN, fost ministru la Roma 
în timpul guvernării legionare, vorbind despre şefii 
organizaţiei legionare, a declarat: 

“Seria crimelor a fost inaugurată de C. Z. 
Codreanu şi continuată de Horia Sima, care 
moşteneşte această caracteristică. Horia Sima, păşind 
în politică ca unealtă a poliției secrete a lui Moruzov, 
încă din anul 1932, continua aceeaşi carieră în 
serviciile secrete hitleriste, 

După 23 August 1944, omul acesta fatal, pe care 
Hitler şi Ribbentrop îl disprețuise şi-l insultase, se pune 
din nou în slujba serviciilor de spionaj germane, 
creând guvernul trădător de la Viena şi îndemnând la 
sabotaj şi acţiuni criminale şi în spatele armatei 
eliberatoare”. 

COCA DUMITRU, de profesie tâmplar, 
condamnat a doua oară la 20 ani M. S., a declarat: 

“Cele mai mari atrocități imaginate vreodată, au 
fost comise de legionari. Exemplu era dat de şef. Am 
lucrat sub ordinele comandantului legionar Erhan 
Sebastian. Ne punea să înhămăm oameni la căruță şi 
să-i purtăm prin oraş; a legat pe rabinul din Câmpulung 
de barbă şi l-a târât prin oraş; i-am jefuit de bunuri, 
le-am siluit femeile şi aceasta desigur în numele 
neamului, sub patronajul şefilor noştri”, 

ȘERBAN GHEORGHE, țăran, fost şef de cuib 
legionar, a declarat printre altele următoarele: 

“Sălbatică a fost răzbunarea legionară pentru cei 
care n-au fost de acord cu legionarii. Eram şef la 
Hârşova, când moş Zagreb a venit în propagandă în 
anul 1936. Unul dintre muncitori, adresând lui Moş 
Zagreb cuvinte potrivnice propagandei legionare, 
acesta mi-a ordonat ca în «ziua biruinţei» să-l lichidez, 
Într-adevăr, în anul 1940, respectivul a fost bătut 
schinjuit în văzul lumii din oraș, după care a murit, 
Mă simt vinovat de cele întâmplate şi de multe alte 
crime şi asasinate, răzbunări sălbatice, care reprezintă 
inventarul cu care se poate lăuda legiunea «Arhanghe- 
lul Mihail”. 

ARSU GHEORGHE ţăran, a declarat la club 
următoarele: 





atacat casieria, furând de acolo suna de 16.000.000 
lei. Această echipă de hoți — culmea ironiei — a fost 
denumită de conducerea legionară «cei patru 
evanghelişti». Ni s-a cerut să răpim şi personalități 
politice în stil gangsteresc american. Imi vine să mă 
dau cu capul de pereți pentru neghiobiile şi crimele 
gândite şi înfăptuite atunci. 

Cel care m-a felicitat la proces, a fost Dl. Ilie 
Nicolescu, spunând că după biruinţa legionară vor urma 
3 zile şi 3 nopţi de răzbunare legionară. Culmea, acest 
fariseu face acum pe sfântul, se simte nevinovat”. 

DANCU CRISTOFOR, fost călugăr şi redactor 
la ziarul “Buna Vestire”, fost şefal tipografiei “Cernica”, 
a declarat: _* 

“Am amestecat biserica cu «Garda de Fien» într- 
atât încât nu am mai putut distinge unde începe una şi 
unde se sfârşeşte alta. 3 

Clerul legionar, cu crucea într-o mână şi cu pistolul 
într-o alta, purtând pe sub sutane manifeste şi circulări 
legionare, a contribuit din plin la mascaradele şi crimele 
organizate de legionari. 

Otrava legionarilor a fost împrăştiată şi de la 
catedrele facultăţilor de teologie din Bucureşti, Sibiu, 
care aveau ca profesori o serie de legionari. Roadele 





Septembrie 2009 Nr. 9/225 PAG. 7 





impletirii fanatismului legionar cu misticismul religios 
s-au materializat într-un cortegiu de jafuri, crime şi 
atrocități, la care s-au dedat, înainte de alţii, Codreanu 
și Sima, sub puternica incitare a preoțimii. Pomelnicul 
de mitropoliți, episcopi, preoți, studenți, elevi de 
seminarii, în frunte cu un patriarh ca Nicodim 
Munteanu, au încurajat şi sprijinit o adunătură de 
derbedei şi negura miturilor legionare create cu ajutorul 
lor”. . 
GAMALĂU FILARET călugăr, fost stareț al 
mânăstrii Rarău, într-un material intitulat “Arsenalul 
de la Rarău”, pe care l-a prezentat în faţa legionarilor, 
a arătat: a 

“Îmbâcsit de misticism şi naționalism, stăpânit 
de ură faţă de ideile democratice, din dragoste pentru 
hitlerişti, am adăpostit în mânăstire ofiţeri hitlerişti, i- 
am îmbrăcat în straie călugăreşti, le-am procurat acte 
false şi i-am ajutat să treacă frontiera. Am adăpostit 
în mânăstire elemente legionare, care fugiseră de 
răspundere pentru faptele lor criminale; cu aceştia am 
participat la toate acţiunile criminale ale lor. Am 
procurat şi păstrat în mânăstire pistoale şi muniții, pe 
care le-am dat apoi fugarilor din munţi”. 

ANANIA VALERIU, preot-călugăr, fost 
bibliotecarul Mitropoliei Bucureşti, fost şef de grup 
F.D.C., a spus: 

“C. Z. Codreanu şi-a început cariera politică 
printr-o crimă, el a generat, a încurajat un adevărat 
curent criminal legionar. Horia Sima a desăvârşit acest 
curent, pe care-l conduce şi astăzi prin activitatea lui 
trădătoare de peste graniță. 

Încercările legionarilor de a justifica crimele prin 
texte biblice se întemeiază pe deformări şi interpretări 
false ale citatelor. Încercarea lui C. Z. Codreanu de a 
imprima crimelor caracter de jertfă nu are nici un 
temei. 

Cei care am slujit biserica am acţionat din plin, 
unii la început, alţii şi acum, pentru menținerea mitului 
legionar, am participat — unii direct la crime şi Jafuri — 
alături de legionari, cei mai mari criminali din istoria 
poporului român”. 

In activitatea de cluburi, accentul deosebit a fost 
pus pe declaraţiile legionarilor cu activitate îndelungată. 
Cluburile au fost alcătuite în general din trei categorii 
de elemente: apropiați nouă, oscilanți şi recalcitranţi. 

Paralel cu activitatea de cluburi, am organizat 
combinaţii de camere, întâlniri sub diferite pretexe, 
sub controlul nostru, am folosit pe diferiți legionari, 
din diferite stări sociale, pentru acoperirea agenturii 
şi a celorlalte mijloace ale muncii noastre, am purtat 
discuții cu unii şefi legionari despre probleme banale, 
la care aparent le dădeam importanță deosebită; 
procedând astfel, am reuşit în cea mai mare măsură 
să abatem atenția lor de la problemele ce ne interesau 
şi care urmau să fie rezolvate. 

Astfel am procedat cu Nistor Chioreanu, Ilie 
Nicolescu, Bălănescu Gabriel, Cojocaru Nicolae, Călin 
Aurel şi alții. 

Un mijloc de educare a constituit şi analizele 
lunare şi trimestriale ale muncii productive şi cultural- 
educative, ținute cu cei ce nu munceau. Prin discuţii 
şi şedinţe, am obişnuit pe legionari să aibă poziţie 
autocritică față de lipsurile proprii şi critică faţă de 
lipsurile altora. E 

In toate ocaziile: discuţii individuale cât şi 
colective, am exploatat materialele referitoare la 
succesele poporului nostru, începând de la construcţii, 
producția industrială, agricolă, continuând cu 
succesele echipelor culturale, sportive, etc. 

In toată perioada desfăşurării muncii cultural- 
educative, pe lângă activitatea de cluburi, am pregătit, 
pe etape, elemente din rândul foştilor conducători 
legionari, în scopul prezentării declaraţiilor şi 
demascării “Gărzii de Fier”, 

Astfel a fost pregătit Mircea Nicolau, absolvent 
al Facultăţii de Drept şi Filozofie, fost inspector general 
de poliție, Nistor Chioreanu, avocat, fost şeful 
legionarilor pe țară, Ilie Nicolescu, absolvent al 
Academiei Comerciale, fost şeful grupului “Răzleţi”. 


(Va urma) 


o 
SEFUL GRUPULUI OPERATIV AIUD 
Colonel de Securitate 

Crăciun Gheorphe 


— ———— 
.— 





PAG. 8.Nr. 9/225 Septembrie 2009 


mm o 


î 


. 


ba $ AX z 
CU = 
A 





eh 


Înainte de a formula răspunsurile la cele trei 
întrebări lunare, trebuie să menţionez faptul că, în vederea 
conturării unor răspunsuri câ! mai convingătoare, am ales 
calea unei conlucrări cu un vechi şi statornic colaborator al 
pePiodicului nostru, profesorul de istorie Nicolae Pop. O 
împreună-lucrare justificată prin faplul că, deşi temele 
propuse se referă la realitățile prezentului din România, 
rădăcinile acestor realități trebuie adeseori căutate în trecutul 
mai apropiat sau mai îndepărtat al devenirii lumii româneşti 
în context european şi mondial. 


1. Cazul Elena Udrea este la ordinea zilei... Cum 
apreciați prestația doamnelor în politică, în general, şi în 
politica românească, în particular? 

Prezența şi activitatea femeilor în viața politică e un 
fenomen relativ nou, a cărui evoluţie e necesar a fi schițată 
pe scurt pentru o înțelegere a “cazului Elena Udrea”. În 
viziunea creştină a vieții, Creatorul a destinat dintru început 
femeii un rol bine definit, cel de soție şi mamă, în cadrul 
celulei fundamentale în care se va consuma viitorul omenirii, 
familia. 

leşirea .din rolul firesc al femeii a fost un proces 
îndelungat, fenomen produs prin ceea ce este cunoscut ca un 
veritabil război al “emancipării femeii”, adică al obținerii 
statutului de egalitate cu bărbatul în toate ipostazele existenței 
sociale. Accentul principal s-a pus pe dobândirea dreptului 
femeii de a ieşi din cadrul restrâns al “căminului” şi a se 
manifesta şi participa la frământările şi luptele desfăşurate în 
Agora. A fost un război îndelungat, purtat uneori chiar cu 
violență, dar care, în cele din urmă, a fost câştigat de către 
“sexul frumos”, 

_ Lăsând lao parte Antichitatea și Evul Mediu, în Epoca 
Modernă primele “victorii” în lupta pentru “emanciparea 
femeii” au fost legate de Revoluţia franceză şi continuate 
apoi în secolul al XIX-lea, concretizându-se în obținerea 
dreptului de a participa efectiv la activităţile sociale şi 
culturale. O victorie care va fi apoi urmată şi încununată de 
obținerea drepturilor politice (dreptul la vot în 1907, în 
Norvegia, prima țară europeană care acordă acest drept, 
prima în lume fiind Noua Zeelandă, în 1889). Rând pe rând, 
statele europene și Statele Unite ale Americii vor renunța la 
discriminarea politică între femei şi bărbați. În România, 
dreptul la vot acordat femeilor e obţinut o dată cu instaurarea 
comunismului, astfel că după 1989 prezenţa femeilor în sfera 
activităţilor politice e o continuare directă a “tradiţiilor” 
regimului comunist, Elena Ceaușescu constituind, de fapt, 
modelul femeii “emancipate” pe deplin, 

Cu mici și nesemnificative excepții, calitatea de 
politician a femeilor angajate în sfera politicii româneşti nu a 
depășit cu nimic nivelul submediocru al colegilor bărbați. 
Privind de aproape “buchetul” de reprezentante ale “sexului 
frumos” angajate efectiv în politica dâmboviţeană, 
comparativ cu figuri gen Daniela Buruiană, Irina Loghin, 
Daciana Sârbu, Corina Creţu, Lavinia Sandu etc., etc., Elena 
Udrea reprezintă un caz aparte, O distincţie pe care o 
subliniază politologul englez Tom Gallagher, a cârui 


PUNCTE CARDINALE 
|] RĂSPUNSURI PE LUNĂ 





Începând din numărul pe mai, d-l Gabriel Constantinescu, directorul Punctelor cardinale. răspunde lunar la trei 
întrebări adresate de colaboratorii sau cititerii revistei, pe teme politice şi sociale de actualitate. Cei dornici să formuleze 
întrebări sunt imvitaţi Să le trimită la Redacţie, prin poştă sau e-mail, până la jumătatea fiecărei luni. Întrebările (anonime 
sau semnate, conform dorinţei celor care le formulează) trebuie să fie clare, concise şi de interes câ! mai general. Din 
fiecare lot lunar de întrebări, vor fi alese trei, primind răspuns în numărul din luna imediat următoare. (Redacţia) 


imparțialitate şi cunoaștere a realităților politice româneşti nu 
pot fi puse la îndoială, în articolul intitulat “Canibalism de 
vară”, apărut recent în cotidianul România Liberă (24 august 
2009), Profesorul britanic de la Universitatea Bradford face 
următoarele aprecieri demne de a fi luate în seamă: “Doamna 
Udrea este unul dintre puţinele personaje care au descins pe 
scena politică românească în ultimii ani. Considerată îndeobşte 
o «nucă tare» [...], luptă ca o leoaică încolțită pentru a-și 
păstra jobul şi ministerul. Posedă multă încredere în sine [...], 
drept pentru care nu aduce o clonă ieșită din laboratoarele de 
partid. [...] Departe de mine intenţia de a o portretiza pe Elena 
Udrea drept o loana d'Arc a PDL [...], dar ținta anchetatorilor 
parlamentari nu este ea, ci Traian Băsescu, a cărui 
impredictibilitate continuă să dea fiori destulora”. 

În timp ce Elena Udrea şi prezumtivele ei “abateri” 
sunt “analizate și întoarse pe toate fețele de “specialiştii, 
analiştii şi politologii” aflaţi în solda “Antenelor” lui Dan 
Voiculescu şi a “Realităţii” lui Sorin Ovidiu Vântu, să aflăm şi 
cine este “inchizitorul-şef” aflat în fruntea comisiei 
parlamentare de anchetă în “cazul Elena Udrea”. La o privire 
cât de cât atentă a unui observator de bună-credinţă, se 
conturează cu claritate faptul că sentința a fost dată înainte ca 
ancheta să fi ajuns la concluzii incriminatoare. Semnificativ 
pentru înțelegerea stării lucrurilor în acest caz e profilul politic 


şi moral al celui căruia i s-a încredinţat misiunea de “inchizitor- 
şef” în acest proces, deputatul naţional liberal — şi al doilea 


personaj aflat la conducearea PNL, după Crin Antonescu — 
Ludovic Orban. Fost ministru al Transporturilor, fost adminis- 
trator la ROMINSERV (firmă membră a ho/ding-ului 
ROMPETROL, al cărui acționar principal e Dinu Patriciu, ce 
l-a şi instalat drept şef al ofensivei anti-Băsescu), Ludovic 
Orban a făcut eforturi disperate pentru a se remarca, prin 
trivialitate deşănțată, în ochii adevăratului şef al PNL, Dinu 
Patriciu, față de care şi-a dovedit fidelitatea în perioada 
izbucnirii scandalului ROMPETROL. Tatăl lui Ludovic Orban 
a fost securist în perioada cea mai neagră și mai plină de 
blestemăţii a Securității, “măcelarul din Braşov”, renumit pentru 
sadism şi maniac al bătăilor crunte. A fost dat afară în perioada 
anilor 60, când aparatul încerca să-şi schimbe fața. A fost 
arestat pentru furt. A făcut puşcărie la Codlea, ceea ce nu l-a 
oprit pe fiu-său Ludovic să-şi dorească să servească Partidul, 
astfel că după absolvirea Facultăţii de Tehnologie a 
Construcțiilor de Maşini din Braşov, în 1998 şi-a propus să 
intre la “Ştefan Gheorghiu”. După revoluţie se metamorfo- 
zează în liberal şi se înscrie la continuatoarea şcolii de activişti 
de partid “Ştefan Gheorghiu”, Şcoala Naţională de Studii 
Politice şi Academice (SNSPA), instituție fondată de ofițerii 
Securității şi activiştii Partidului Comunist. . 

Și acum faptele. Acest detestabil personaj, împreună cu 
alți patru deputaţi aparținând PSD şi PNL din cadrul comisiei 
parlamentare de anchetă pun la cale complotul prin care Elena 
Udrea urma să fie decapitată politic şi totodată preşedintele 
Traian Băsescu să fie compromis. Conversaţia în care se 
“aranjau” detaliile acestui act samavolnic a fost interceptată 


şi pusă la dispoziţia presei, care o face publică. Consecința. 


firească a acestei deconspirări ar fi trebuit să fie dizolvarea 
comisiei de anchetă şi condamnarea morală a acestei acţiuni 
degradante, care venea să confirme încă o dată josnicia clasei 
politice românești în cea mai mare parte a ei. Urmările acestei 
dezvăluiri sunt încă o dovadă a nivelului de (i)moralitate din 
politica dâmboviţeană. În cvasitotalitatea lor, analizele cazului 
st concentrează nwasupra conţinutului interceptării, ci asupra 
celor ce s-ar fi făcut vinovaţi de instrumentarea ei. Se pare că 
punctul de vedere al aceluiaşi Tom Gallagher în privinţa acestui 
caz oglindește cel mai bine şi mai aproape de realitate 
atmosfera în care se sufocă societatea românească, lată ce 
spune politologul englez: “Atât înregistrarea clandestină ajunei 
comisii parlamentare de anchetă, cât şi abjectele discuţii dintre 
membrii ei ne înfăţişează un Parlament tributar txclusiv 
intrigilor”, & | 


Cât priveşte partea finală a întrebării, despre prestația 
“doamnelor” în politică, în general, şi în politica românească, 
în particular, trebuie să precizăm faptul că ea conţine o 
gravă eroare. Femeilor implicate în viața politică românească 
nu li se (prea) poate atribui calificativul de doamne. Calitatea 
de doamnă presupune o anumită distincţie sufletească, un 
ridicat nivel de moralitate şi apartenenţa la o aristocrație a 
spiritului, însuşiri care nu se pot atribui femeilor actualmente 
active în legislativul sau executivul țării. Conduita marii 
majorităţi a acestora este mult mai aproape de mahalagism, 
neînscriindu-se în cadrele unui comportament sobru şi 
neondrând pretenţiile de reprezentante ale electoratului 
român. 


2. Se pare că, printr-un recent Comunicat al 
FRFDPLA, semnat şi de părintele lustin Pârvu, și de 
maestrul Dan Puric, s-a căzut la pace pe tema complexului 
memorial de la Aiud, care va cuprinde și mânăstire, şi 
centru de martirologie. Care credeţi că vor fi factorii decisivi 
în realizarea acestui proiect comun? 

În capitolul intitulat “Culisele temniţelor Suceavă, 
Piteşti, Gherla şi Aiud” din lucrarea Securitatea, Poliţia 
politică, Dosare, Informaţii întocmită de general (r) Neagu 
Cosma, într-o succesiune de încercări de justificare a ororilor 


petrecute în anii regimului comunist în sistemul penitenciar 
din România, autorului îi scapă formularea unei licăriri de 


adevăr: “Ceea ce s-a petrecut acolo este cu adevărat odios, 
numai nişte minţi bolnave puteau imagina şi practica torturile 
la care au fost supuşi mulţi deținuți”! Precizăm că autorul 
menționatei lucrări, prin funcţia deţinută în aparatul de 
represiune al regimului comunist — Securitatea —, a avut 
prilejul să cunoască, până la ultimul detaliu, fărădelegile şi 
crimele comise de Partidul Comunist în acțiunea de 
aneantizare fizică şi morală a tuturor celor care s-au opus 
tentativei de distrugere a neamului românesc. 

După evenimenttle din decembrie 1989 s-ar fi impus 
dezvăluirea întregului adevăr despre aceste orori de către 
puterea politică nou instaurată. Cum însă în România, spre 
deosebire de Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, nu s-a 
întâmplat o revoluţie anticomunistă, ci doar o lovitură de stat 
şi o «rotire de cadre» prin care s-au păstrat vechile structure, 
drapate însă oportunist în culorile unei «democrații originale». 
În locul aducerii la lumină a cumplitelor fapte ale trecutului 
apropiat şi a aşezării lor în memoria firească, regimul 
criptocomunist s-a opus sistematic dezvăluirii grozăviilor 
pretrecute în anii în care ideologia marxist-leninistă se 
străduia din răsputeri (şi uneori chiar reuşea) să încețoşeze 
şi întunece minţile unor întregi generaţii. Neîmplinindu-şi 
cuvenita menire şi neîntreprinzând cu responsabilitate, curaj 
şi dăruire o activitate laborioasă de restituire a adevărului 
despre trecutul recent, numeroşi istorici de profesie au 
adoptat o atitudine condamnabilă de neimplicare. În lipsa 
unei acțiuni sistematice pentru cunoaşterea adevăratului chip 
al regimului comunist, misiunea a fost preluată de către 
mărturisitorii trecuţi prin temnițe şi lagăre. Toate scrierile 
mărturisitoare afută la dezvăluirea şi cunoaşterea ororilor, 
dar dintre acestea se detaşează cele care fie abordează 
realitatea sistemului concentraționar în ansamblul său, cum 
este lucrarea lui on Ioanid Închisoarea noastră cea de toate 
zilele, fie dezvăluie în detaliu multe dintre cele mai cumplite 
aspecte ale fărădelegilor şi crimelor petrecute în temniţele 
comuniste. Din a doua catregorie menţionăm Masacrarea 
studențimii române , mărturia lui Octavian Voinea (cel căruia 
destinul l-a hărăzit să trăiască «experimentul Piteşti», căruia 
i-a supraviețuit, şi să cunoască toată monstruozitatea 
campaniei de lichidare a tineretului studios). Din aceeaşi 
categorie fac parte memoriile lui Marcel Petrişor, Frontul 


(i 








re îuagă se tăierii apa i OPERA n RĂNI ce Pere „a A > FA 





— 





13. Convorbiri din detenţie. Autorului i-a fost dat să treacă 
prin unul dintre cele mai cumplite episoade din temniță: 
zidirea de vii a 16 deținuți sortiți exterminării, dar de unde, ca 
printr-o minune, au supravieţuit 6 dintre cei ce trebuiau ucişi 
în «Casimcay» de la Jilava. 

Lipsa unor acțiuni sistematice şi organizate pentru 
cunoaşterea abuzurilor regimului comunist în ansamblul lui 
a împiedicat instalarea în rândurile opiniei publice româneşti 
a unei mentalități şi a unei stări de spirit ferme de împotrivire 
în masă şi de condamnare a regimului şi sistemului. Dintre 
toate urmările acestei carențe, cea mai gravă e aceea că în 
şcoli tineretul nu a fost luminat asupra adevăratei fețe a 
comunismului, ceea ce ar fi putut duce la formarea unor 
generaţii capabile să se opună categoric tentativelor şi 
acțiunilor de anihilare a conştiinţei naționale şi de distrugere 
a temeiurilor învăţăturii creştine ca bază a vieţii Thorale. 
Incercările de a împlini această misiune de cunoaştere a 
trecutului comunist în România, precum serialul TV 
«Memorialul durerii» sau înființarea Institutului de Investigare 
a Crimelor Comunismului în România, au rămas doar 
tentative palide în context. 

Or, inițiativa şi demersurile pentru înființarea unui 
Centru de Martirologie la Aiud au meritul de a-şi asuma 
menirea, deşi tardivă, de a împlini o misiune imperios 
necesară. Pe de o parte, dezvăluirea atotcuprinzătoare a 
adevărului şi aducerea lui la cunoştinţa întregii opinii publice, 
iar de de altă parte implicarea Bisericii în tragedia celor care 
s-au jertfit pentru Neam şi Credință, cu pomenirea lor conform 
rânduielilor liturghice, va avea urmări benefice pentru 
purificarea conştiinţei românilor de toate necurățeniile la 
care a fost supusă în anii comunismului ateu, ca şi ai 
influențelor negative venite din Occidentul secularizat şi 
consumist, care se îndepărtează din ce în ce mai puternic de 
temeliile lui creştine. 

Strânsa colaborare între Biserică şi Laicat, înfăptuită 
sub egida a două personalități de excepție, Părintele Iustin 
Pârvu, Starețul Mănăstirii Petru Vodă, și maestrul Dan Puric, 
poate fi o garanţie că proiectul Complexului Memorial are 
sorţi de izbândă. În acest context, faptul că a fost ales Aiudul 
ca loc al unui asemenea aşezământ are valoare de simbol, 
Aiudul fiind epicentrul cumplitului proces de exterminare a 
elitelor româneşti. Garanţia succesului unui astfel de demers 
depinde însă de mai mulți factori, și nu în ultimul rând de 
munca acerbă a unui nucleu de tineri cercetători dedicați cu 
adevărat împlinirii misiunii încredințate. Aceste persoane 
există deja, inclusiv în mediul monahal; ceea ce este necesar 
a fi împlinit e adunarea la un loc a competenţelor şi eforturilor 
lor, 

Implicarea unor cercetători tineri, care şi-au dovedit 
calitatea de slujitori dezinteresaţi ai dezvăluirii adevărului, 
ne duce la convingerea că realizarea proiectului e deplin 
realizabilă. Toate marile înfăptuiri ale lumii creştine au 
presupus aşezarea la temelii a dăruirii jertfelnice şi lucrătoare 
a multor generaţii successive, pătrunse de convingerea că 
truda lor nu este doar utilă, ci şi o garanţie că existența 
neamurilor ca realități metaistorice va continua. O dăruire 
care a înfruntat opresiunea criminală a internaţionalismului 
comunist, continuat în prezent de nu mai puţin dizolvanta 
concepție a unui globalism menit să transforme întreaga 
umanitate într-o masă amorfă, alcătuită din indivizi 
depersonalizaţi, pentru care doar bunurile materiale, banul 
și progresul tehnic ar trebui să rămână zeitățile la care să se 
închine. 


3, Masoneria obsedează tot mai mult o anumită parte 
a opiniei publice româneşti. Cât vi se pare psihoză 
conspiraționistă şi cât adevăr efectiv în această stare de 
lucruri? 

În legătură cu începuturile acestei organizaţii secrete, 
Francmasoneria, s-au întocmit numeroase studii, dintre care 
unele merg chiar până la a-l considera pe regele Solomon 
părintele ei, Cei mai mulţi autori leagă însă istoria nașterii 
Francmasoneriei de perioada apogeului construcției 
catedralelor creştine în Europa apuseană. Cercetătorii fac 
distincția între Francmasoneria «operativă», cea a breslelor 
de arhitecți și constructori din Eviul Mediu, și Francmasoneria 
«speculativă», Aceasta din urmă își are originea în tentaţia 
de la începuturiile Evului Modern, manifestată de personali- 
tăți de cultură care pe de o parte simțeau nevoia de a se 


PUNCTE CARDINALE 


separa de masa vulgului, iar pe de altă parte considerau că lor 
li se cuvine să hotărască destinele şi evoluţia omenirii. 
Pretinzând că «soluţiile» lor privind organizarea lumii şi 
conducerea acesteia sunt superioare viziunii Bisericii Creştine, 
au stârnit bănuielile şi opoziția Papalității. Între începutul 
secolului al XVIII-lea şi începutul celui de al XX-lea, 
Francmasoneţia a fost condamnată de către Biserica Catolică 
în 12 luări de poziţie. Ulterior a fost condamnată și de multe 
dintre Bisericile Ortodoxe. 

Cât priveşte pătrunderea acestei organizaţii secrete în 
lumea românească, o dată plauzibilă este aceea a momentului 
revenirii în Țara Românească a fostului secretar al lui Constantin 
Brâncoveanu, italianul Antonio Maria del Chiaro, de această 
dată în slujba lui Constantin Mavrocordat. Afirmarea efectivă 
în lumea românească a Francmasoneriei se produce în veacul 
al XIX-lea, o dată cu revenirea în ţară a tinerilor care și-au 
desăvârșit pregătirea intelectuală în Franța, țara în care ideile 
şi acţiunile masonice au marcat «succese» deosebite începând 
cu 1789. 

Întreaga pleiadă a generaţiei «pașoptiste» — fraţii Golescu, 
Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, lon Ghica, Vasile 
Alecsandri, Costache Negruzzi, Costache Negri, Alecu Russo, 
Ion Brătianu, C. A. Rosetti, lon Heliade-Rădulescu, Christian 
Tell, lon Câmpineanu, Gheorghe Magheru etc. — au fost masoni 
a căror inițiere s-a făcut în străinătate. Se pare că resortul intim 
al acestor personalități ilustre ale culturii şi istoriei româneşti a 
fost convingerea că pot folosi posibilitățile structurilor masonice 
europene în vederea sprijinirii luptei românilor în direcţia 
afirmării naţionale, a împlinirii idealurilor de unitate şi 
independență. Altfel spus, pentru elitele româneşti ale celei de 
a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, apartenenţa la 
Francmasonerie a constituit un mijloc de împlinire a idealurilor 
naționale şi nu un scop în sine. Această atitudine faţă de 
Francmasonerie a elitelor româneşti va fi dominantă până la 
sfârşitul Primului Război Mondial şi înfăptuirea Marii Unin. 
După realizarea acestui ultim mare ideal național, relația dintre 
elitele româneşti şi Francmasonerie se va modifica radical. 
De data aceasta structurile masonice (europene şi mondiale) 
se vor folosi de personalitățile din România Mare pentru 
atingerea scopurilor lor nemărturisite. Dacă înainte de Primul 
Război Mondial, sprijinirea emancipării şi afirmării națiunilor 
a constituit un argument pentru desființarea imperiilor 
multinaționale existente la acea vreme, după dezmembrarea 
acestora, noile state naţionale nu s-au mai bucurat de sprijin 
masonic. Şi cum țelul final al Francmasoneriei este dominanția 
mondială, desființarea statelor naționale şi resorbirea lor în 
uniuni globalizante de obediență masonică a devenit noul 
obiectiv, în direcția împlinirii căruia eforturile masonice s-au 
desfăşurat cu toată energia. În acest nou context, elitele naţio- 
nale, politice şi culturale, au devenit principalele instrumente 
utilizate în vederea atingerii scopului final urmărit de către 
Francmasonerie: dominaţia mondială. Carol | — Rege al 
României, Nicolae de Hohenzollern — Principe, Constantin 
Argetoianu, Nicolae Titulescu, Mihail Sadoveanu, Mihai Ralea, 
George Valentin Bibescu — Principe, loan (Jean) Pangal, Horia 
Hulubei sunt doar câteva dintre personalităţile care ilustrează 
aservirea elitelor de către țelurile mondialiste ale Franc- 
masoneriei. 

După Al Doilea Război Mondial, în rândurile 
francmasonilor români se disting trei categorii. Prima este 
ilustrată prin M. Sadoveanu, M. Ralea şi H. Hulubei, care s-au 
alăturat deplin regimului comunist nou instaurat. A doua grupare, 
din rândul căreia cităm doar pe Jean Pagal şi Marcel Schapira, 
este alcătuită dintr-un mare număr de francmasoni români aflaţi 
la Paris între anii 1947-1966, cuprinși într-o lungă listă în lucrarea 
lui Radu Comănescu şi Emilian M. Dobrescu intitulată /storia 
Franc-Masoneriei Universale (1926 — 1960), dar şi în Istoria 
Franc-Masoneriei Române (1734-1991). Gruparea de la Paris 
s-a remarcat prin eforturi susținute de a împiedica unificarea 
exilului românesc în lupta împotriva subjugării României 
intereselor sovietice. Această grupare a urmărit îndepărtarea 
de la o acțiune concertată cu caracter anticomunist nu numai a 
elementelor de extremă dreaptă, ci şi a celor grupate în jurul 
guvernului Nicolae Rădescu. Urmările acestei nesăbuite 
atitudini a fost menţinerea dezbinării în rândurile exilului 
românesc și ineficiența luptei anticomuniste, Prin permanenti- 
zarea disputelor în rândurile exilului românesc, s-a instalat şi o 
totală neîncredere a puterilor occidentale, în perioada războiului 
rece, într-b contribuție eficientă a acestui exil în confruntarea 





Septembrie 2009 Nr. 9/225 PAG. 9 


cu regimurile comuniste, Și, în sfârşit, o a treia categorie, 
mai puțin numeroasă, e cea alcătuită din cei rămași în țară, 
dar care au refuzat colaborarea cu regimul comunist şi au 
înfruntat aceeaşi soartă cu contestatarii acestuia, urmarea 
fiind catalogarea lor ca uneltitori împotriva noii ordini sociale 
şi întemnițarea multora dintre ei (cazul Alexandru Paleologu). 

O dovadă că Francmasoneria a reprezentat o forță 
reală, capabilă să intervină în desfăşurarea evenimentelor 
de mare semnificaţie, de la sfârşitul secolului XVIII pină 
spre sfârşitul secolului XX, o constituie faptul că personalitățile 
care îşi leagă numele de naşterea Statelor Unite ale Americii, 
de Revoluţia franceză, de constituirea statelor naţionale 
europene — Germania, Italia, România — au fost masoni. Incă 
de la începuturile moderne ale istoriei masonice, nume ilustre 
ca Frederic II cel Mare — Regele Prusiei, losif II — Impăratul 
Austriei, Napoleon III — Împăratul Franţei, Garibaldi etc., 
precum şi oamenii de cultură de talia lui Mozart, Goethe, 
Lessing etc. erau şi ei masoni. Dovada cea mai convingătoare 
că de-a lungul timpului capacitatea F rancmasoneriei nu s-a 
modificat (diminuat) este aceea că cele două mari 
personalități care-şi leagă numele de deznodământul celei 
de a doua mari conflagrații mondiale, Churchill şi Roosevelt, 
aparțineau structurilor masonice. Să mai menţionăm faptul 
că una dintre cele mai importante loji masonice care 
funcţionează în SUA este Loja B'nai B rith (“F iii Frăției”), 
exclusiv iudaică, întemeiată în 1843 la New York, care-şi 
ascunde adevăratele țeluri sub afirmaţii de uz public conform 
cărora ar fi fost întemeiată pentru promovarea acțiunilor 
umanitare în lumea evreimii. (Numără azi circa 350.000 de 
membri, dintre care 300.000 trăiesc în SUA.) 

În realitate, în spatele propagandei mondiale care 
utilizează sloganuri “democratice”, lumea este dominată şi 
condusă de grupuri restrânse de “aleşi”, care acționează în 
ramuri /structuri diferite ale Francmasoneriei și din care fac 
parte cvasitotalitatea personalităților cu rol de decizie în 
privința soartei umanității. Așa sunt, de pildă: Comitelul celor 
300 (care reprezintă întregul sistem bancar mondial şi 
cuprinde exponenții cei mai importanți ai naţiunilor apusene); 
Council of Foreign Relation (GFR -— “guvernul nevăzut al 
SUA” sau “Ministerul pentru Afageri Externe al lui 
Rockefeller”); Grupul Bilderberg (organizaţie secretă 
compusă din circa 120 de membri, reprezentând vârfurile 
politice şi economico-financiare ale Europei Apusene, 
Statelor Unite şi Canadei), Comisia Trilaterală (organizaţie 
secretă fondată în 1973 de către David Rockefeller şi 
Zbigniew Brzezinski, ca alternativă la ONU şi cu rol de 
“guvern mondial”). 

Cum însă datorită unor indiscreții şi a unor investigații 
îndrăznețe, o parte din țelurile şi identitatea celor care servesc 
aceste organizații au devenit cunoscute marelui public, pentru 
a deturna atenția, curiozitatea, cunoaşterea şi înțelegerea de 
la adevărata componență şi mai ales de la adevăratul rost al 
Francmasoneriei şi ramurilor ei, cel puţin în România, dar 
probabil şi în celelelte țări europene, s-au întreprins acțiuni 
menite să oculteze realitatea în continuare. În acest scop, 
pentru a susţine pretenţia că Francmasoneria nu are nimic de 
ascuns şi că singurele ei scopuri sunt faptele umanitare, au 
fost puse la dispoziţia celor mulți şi naivi spectacole de gust 
îndoielnic prin care simulacre de temple masonice şi-au 
deschis porţile pentru vizionarea de expoziţii cu însemne şi 
alte materiale de recuzită, prin care se pretinde că se 
desfășoară activitatea organizaţiilor masonice. În realitate, 
însă, procesul de racolare a elitelor politice şi culturale se 
desfăşoară cu aceeaşi intensitate ca în trecut, iar numele şi 
rolul celor convinşi să servească adevăratele țeluri ale 
masonerici rămân în continuare tainice şi bine păzite. Credem 
că, ori de câte ori constatăm manifestări anticreştine şi 
antinaționale de susținere a globalismului mondialist dizolvant, 
în care sunt angrenate personalități ale politicii Şi culturii 
româneşti, nu greşim dacă le suspectăm nu doar de simpatie 
pentru scopurile destructive masonice, ci chiar de apartenență 
şi lucrare efectivă pentru atingerea acestor ținte, Că se mai şi 
exagerează uneori, aceasta este o altă discuţie. 


z rea 17 NET pa _... PD SR pet ee e 
* =]! Li A Şi > pu MA FI 2079 rade LE ] 


| Facem încă o dată apel către abonaţii 
| care nu şi-au achitat abonamentele pe anul în 
„curs: fie să le achite urgent, fie să ne confirme, 
"telefonic sau în scris, că nu mai sunt interesaţi 


„să primească revista. (Redacția) 








PAG. 10 Nr. 9/225 Septembrie 2009 








PUNCTE CAADINALE 





1909 e CENTENAR. CONSTANTIN NOICA e 2009 


La centenerul lui Noica 


Noica s-a născut în comuna Grosu, județul 
Teleorman, la 25 iulie 1909*. Învață la Liceul „Dimitrie 
Cantemir” şi apoi la „Spiru Haret”, după care este student 
la Facultatea de Litere şi Filosofie şi devine un apropiat al 
filosofului Nae Ionescu, simpatizant al legionarilor, alături 
de Mircea Vulcănescu, Constantin Floru şi Virgil Bogdan. 
Și-a continuat studiile în Franța şi Germania. A lucrat ca 
bibliotecar la catedra lui P. P. Negulescu, ca redactor-şef 
la publicaţia legionară Buna Vestire şi ca referent la 
Institutul Român din Germania. Se întoarce în țară după 
1941 şi rămâne, cu toate că avea posibilitatea de a pleca 
din România, să îndure urgia comunistă. Din 1949 are 
domiciliu forțat la Câmpulung, iar din 1958 este arestat şi 
condamnat la 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în 
1964. 

Până în 1944 Noica a reuşit să publice opt cărți, 
primele şase de istoria filosofiei, un jurnal cu planuri pentru 
viitor şi o lucrare, Pagini despre sufletul românesc, în care 
este conturată viziunea unei filosofii cu specific naţional, 
A făcut destul de puțin, s-ar putea spune, pentru a fi apreciat 
ca filosof. Dar aceștia nu au fost decât primii zece ani de 
manifestare a vocației de cărturar, Noica dovedindu-se, în 
schimb, un mare publicist (aproape 300 de articole până în 
1934 şi peste 800 până la sfârşitul vieţii, care l-au făcut 
cunoscut). Astfel încât, chiar după cinci ani de tăcere (1944- 
1949), arestarea lui a fost un eveniment cu ecouri naționale 
şi internaţionale deosebite, care i-au creat o anumită faimă 
şi, cel puțin în ultimii ani de închisoare, un tratament care 
i-a permis să rămână în viață. 

Cert este că, după eliberare (1964), fără a 
întreprinde ceva deosebit, era considerat cel mai important 
intelectual, atât față de cei vechi, care mai scăpaseră de 
urgia comunistă, dar care, fie de teamă (ca Vasile Băncilă), 
fie din cauza vârstei (ca Ion Petrovici) sau a lipsei de 
popularitate (Anton Dumitriu), trăiau mai mult ascunşi, cât 
şi față de cei noi, care, cu excepția unor scriitori, nu erau 
apreciați, în ciuda funcțiilor deținute şi a posibilităților 
(publicistice şi profesorale) de a-şi face popularitate. 

Credincios programului său din Jurnalul filosofic 
(1944), de a se adresa tinerilor, cu riscul, dovedit ulterior 
real (din dosarele Securității), de a reedita motivele pentru 
care a fost arestat, după angajarea la Centrul de Logică al 
Academiei, în legătură cu activitatea de traducător din 
comentariile greceşti ale logicii lui Aristotel, dar şi 
independent de aceasta, Constantin Noica s-a ocupat cu 
organizarea unor „grupuri” (cum erau numite în dosare) 
de tineri pe care încerca să-i instruiască, să le trezească 
interesul pentru anumite teme, probleme, domenii de 
cercetare şi chiar profesii, printr-o metodă proprie, de tip 
socratic, de interogaţie stimulativă, de exemplificare şi 
chiar de exersare. Astăzi există lucrări speciale de 
metodologia cercetării ştiinţifice, de perfecționare a muncii 
intelectuale, de informare şi documentare, dar care lipseau 


În vara aceasta s-au împlinit o sută de ani de 


la naşterea filosofului Constantin Noica (1909-1987). 
Intr-o țară mai puțin aservită intelectual şi mediatic 
ideologiilor dominante (după a căror.grilă stingistă 
Noica trece drept „reacționar” şi „protocronist”), 
întregul an 2009 s-ar fi cuvenit decretat oficial ANUL 
NOICA, fiind vorba de cel mai important cărturar 
şi ginditor din România celei de-a doua jumătăți 
a secolului XX. In devertebrata lume românească 
de azi, pe fondul singurei crize care ne preocupă 
efectiv (cea economico-financiară), evenimentul 
— în pofida cîtorva manifestări izolate, fără ecou 
semnificativ (în cadrul Bookfest 2009, în cadrul unei 
secțiuni a Academiei, în cadrul Muzeului Literaturii 
Române, în cadrul Cercului Noica sau al cîtorva 
reviste culturale de tiraj modest) — a trecut însă 
aproape neobservat, cel puțin la nivelul publicului 
mai larg. Nici măcar discipolii consacrați ai filoso- 
fului nu s-au sinchisit prea tare, păriînd mai degrabă 
a se conforma „prudent” (inclusiv pe linie edito- 
rială) embargo-ului impus de establishment. Nici 
cu acest prilej deosebit nu s-a produs necesara 
revizuire şi resuscitare a imaginii lui Noica, mai 
ales în conştiinţa tinerei generații. | 
Îi mulțumim d-lui acad. Alexandru Surdu 
pentru textul destinat revistei Puncte cardinale (nu 
fără regretul că, dintr-o neferictă nesincronizare, 
n-a putut apărea încă din numărul trecut). 
APA i (Redacția) 


$ 





„caiete” ale poetului, şi a văzut că acestea reprezintă, prin 
alcătuirea lor, ca şi prin conţinut, ceva cu totul deosebit 
pentru literatura universală, ceea ce l-a determinat să 
înceapă o adevărată luptă pentru publicarea lor integrală, 
facsimilată, Şi această „luptă” era primejdioasă pentru 
vremurile acelea, din pricina scandalurilor iscate de 
publicarea scrierilor lui Eminescu, considerate antisemite, 
cu toate că, în „caietele” acelea, nu era vorba despre aşa 
ceva. În genere, chiar din timpul vieții poetului nostru 
național şi până în zilele noastre, au existat admiratori şi 
detractori ai lui Eminescu, indiferent de coloratura lorpolitică 
şi de naționalitatea lor. Datorită poziţiei sale şi a scrierilor 
sale despre opera lui Eminescu, Noica a reuşit să impună, 
după criteriul pro sau conira lui Eminescu, distincția dintre 
patrioții români şi trădătorii de țară. Visul lui Costantin Noica 
s-a realizat abia în zilele noastre: au fost facsimilate, într-o 
ediție monumentală, Caietele lui Mihai Eminescu. 

Mai important decât toate acestea este faptul că 
Noica, în ciuda atâtor activităţi, nu şi-a abandonat niciodată 
preocupările filosofice. Or, după petrecerea sa din această 
lume, ceea ce a rămas este opera. S-a petrecut, însă, exact 
contrariul așteptărilor lui Noica şi ale oricărui creator. După 
un secol de la nașterea sa, cu excepția câtorva care l-au 
cunoscut, majoritatea l-au evocat ca persoană colocvială, 

nteresați de amintiri şi mai mult de atitudinile politice din 

tinereţe, condamnabile după aceştia, dovedindu-se, cum 
au şi declarat-o (că n-au învăţat nimic de la Noica), cu totul 
nepăsători şi chiar ostili concepțiilor sale filosofice (învechite 
cu mult de pe când le-a scris). Te poți întreba: ce căutau 
oamenii aceştia în preajma lui Noica, dacă nu-i interesa 
ceea ce publică el? 

Or, Noica publica lucrări care l-au făcut celebru, 
independent de „grupurile” pe care se străduia să le 
orienteze către ceva pozitiv. Putea să n-o facă, şi opera lui 
rămânea aceeași. Îi aparțin, în filosofia românească, pe 
linia tradițiilor noastre, rezultate în domeniile: istoria şi teoria 
categoriilor; rostirea filosofică românească; sistemul 
filosofic al Devenirii întru fiinţă şi logica hermeneutică. 
Ultimele trei sunt contribuţii majore, originale. 

Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin 
Rădulescu-Motru” al Academiei Române publică, în 
contrast cu volumele de amintiri despre ce făcea Noica în 
timpul liber, în seria Studii de istorie a filosofiei româneşti, 
un volum omagial de cercetări asupra operei filosofice a 
lui Constantin Noica. 

Academia Română, la sesiunea comemorativă la 
care au participat, ca invitați de onoare, membri ai Asociaţiei 
Foştilor Deținuți Politici din România și ai Fundaţiei „George 
Manu”, acordându-i cinstirea cuvenită, ca membru 
postmortem al Academiei Române, a constatat cu regret 
faptul că, din cauza dreptului de autor, care aparține unuia 
dintre „grupurile” amintite, Academiei Române i-a fost 
interzisă publicarea operei filosofice a lui Constantin Noica. 
Copyright-ul capitalist se dovedeşte mai tare decât cenzura 
comunistă! 

Opera lui Constantin Noica se găseşte, însă, în 
marile biblioteci, iar numele său va rămâne scris cu 








pe atunci şi, în plus, nu Sunt atractive fără exercitarea lor. Este cu totul altceva, de exemplu, 
să te apuci să înveți limba greacă veche sau germana de unul singur sau cu un profesor 
oarecare, față de situaţia în care îţi trezeşte cineva interesul pentru o anumită lucrare, pentru 
traducerea şi pentru interpretarea ei. lar acea persoană este dispusă, în propriul tău interes, să 
te ajute în mod operativ, 

Având cunoştinţe temeinice în toate domeniile științei şi ale culturii, dar mai ales în 
filosofie şi literatură, Noica era capabil să întrețină relații „de grup”, în realitate un fel de 
seminarii, cu tineri din orice domeniu, şi chiar a făcut-o, creându-şi o mare popularitate. Ştia, 
în mod'diferenţiat, să întreţină astfel de relaţii şi cu persoane mature și chiar vârstnice, pe 
care le antrena la tot felul de activități de creație, de cercetare, de tpaducere şi interpretare. 
Datorită strădaniei sale s-a desăvârșit traducerea operei lui Platon, traducerea fragmentelor 
din presocratici, din opera lui Aristotel, din comentatorii greci ai logicii aristotelice, din Kant 
şi din Hegel, din Cantemir, din Teofil Coridaleu, la multe dintre acestea Noica lucrând 
efectiv, * 

În cadrul activităţii sale de valorificare a culturii universale și a celei românești șe 
înscrie şi interesul lui Constantin Noica pentru Mihai Eminescu, pe care îl considera „omul 
deplin al culturii româneşti”. La început a fost captivat de traducerea lui Eminescu din 
Critica rațiunii pure a lui Kant. A fost uimit de sârguința şi tenacitatea poetului care, la 
douăzeci de ani, se încumetase să traducă cea mai grea carte a filosofiei germane. Și a 
făcut-o într-un mod exemplar. Cu această ocazie a cercetat și manuscrisele, așa-numitele 


majuscule în istoria filosofiei româneşti, în care el a reuşit, încă din tinereţe, să calce cu 
dreptul, cum îi plăcea să spună. 
Acad. Alexandru SURDU 


” „Viaţa din a cărei substanță au apărut proiectul şi cauza lui Noica începe pe 12 iunie 
1909, lar în catastifele aflate în arhiva primăriei locale, la rubrica destinată nou-născutului 
Constantin Noica, în dreptul locului de naștere, este trecut satul Vităneşti din comuna Grosu, 
judeţul V laşca (astăzi judeţul Teleorman). Cu toate acestea, atunci cînd ne referim la data de 
naştere a lui Noica, ziua pe care o pomenim cel mai des e cea de 25 iulie 1909. Explicaţia e 
simplă: în anul 1929, statul român avea să adopte calendarul gregorian (Biserica Ortodoxă va 
adopta același calendar trei ani mai tirziu) şi, grație decalajului de 13 zile față de calendarul 
iulian, toatexdatele anterioare anului 1929 aveau să primească un surplus de 13 unități. Cum 
cele două calendare au fost folosite multă vreme în paralel, din nevoia de a evita confuziile 
cronologice, tradiția culturală a consacrat în cazul lui Noica folosirea ambelor date de naștere 
— 12 iulie şi 25 iulie —, pentru ca în ultimele decenii cea de-a doua variantă să se impună 
treptat” (Sorin Lavric, Voica şi Mişcarea legionară, Ed. Humanitas, Buc., 2007, pp. 12-13). E 
obscur de unde va fi scos d-l Mircea Martin, autorul articolului despre Noica din Dicţionarul 
general al literaturii române apărut sub egida Academiei Române (L/O, Ed. Univers 
Enciclopedic, Buc,, 2005, p. 642), data de... 24 iulie! [Nota RC] 








Luna septembrie fiind aceea a începutului de an şcolar, includem (pe care unii dintre noi avusesem naivitatea de a o considera un bun şi un || 
în acest număr mai multe materiale privitoare la problemele drept definitiv câştigat după lungile decenii de ateism comunist). Implicarea 


învățământului românesc după 20 de ani de “reformare” democratică. directă a Patriarhiei Române în dialogul cu Preşedinţia şi cu Legislativul 


| 
| 
| 
LL PE e — = aa E i ii, ra d ei: & i as & = Ei 





* 


ORA DE RELIGIE ÎN SCOLILE ROMÂNEȘTI 


Mă gândeam, în aceste vremuri, la felul în care istoria se repetă, fiindcă, iată, asistăm la pervertirea unora dintre noi 
cu maladia secularismului, care evidenţiază ora de Religie ca fiind un instrument al stress-ului şi al discriminării, şi care, în 
consecință, invocă înlăturarea acesteia din preajma copiilor noştri, ca nu cumva fie contaminaţi de duhul îndoctrinării, al 
bigotismului ori al pietismului... ai 

Nu ştiu de ce, dar de câțiva ani încoace'suntem ameninţaţi şi asaltați, în momentul în care se pune în discuţie 
schimbarea ori modificarea unei legi (dezvoltarea şi perfecționarea ei), cu tot felul de probleme și atitudini ideologice, 
promovate de tot de felul de pseudointelectuali — membri ai nu se mai ştie cărei „societăţi civile” —, care sunt deranjaţi ba de 
(ne)deschiderea dosarelor şi deconspirarea celor ce au colaborat cu Securitatea comunistă, ba de existenţa icoanelor în 
şcolile româneşti, ba de problema manualelor de Religie, ba — şi mai ales — de discriminrea homosexualilor... Chiar şi 
problema existenţei și a statutului orei de Religie a mai fost furibund dezbătută şi în ultimii ani... Ce să facem, acestea sunt, 
după unii, adevăratele şi singurele probleme ale României post-comuniste — care, iată, de douăzeci de ani se zbate și se 
străduieşte să-şi caute locul, sensul şi importanța în noua configuraţie geopolitică şi geostrategică a erei globaliste, în cadrul 
instituțiilor sau structurilor europene şi euro-atlantice!... Potrivit unora, Biserica ar sta, cu mai toate ale ei, în calea acestor 
demersuri. Problema este că cei care se simt ameninţaţi de influenţele orei de Religie (altfel, întotdeauna binefăcătoare) sunt 
foarte puţini şi foarte slabi în argumentele lor. lată, în schimb, care sunt argumentele noastre: 

- Prezenţa orei de Religie în învățământul de stat este conformă Constituţiei României, care prevede în art. 32. alin. 
(7): „Statul asigură libertatea învățământului religios, potrivit cerințelor specifice fiecărui cult. În școlile de stat, învățământul 
religios este organizat şi garantat prin lege”. 

- Disciplina Religie se predă în şcolile de stat potrivit Legii Învățământului nr. 84/1995, art. 9, alin. (1): „Planurile- 
cadru ale învățământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului 
comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea. La solicitarea 


încheie fără această disciplină. În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat 
condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină”. : 

- Prezenţa Religiei în sistemul de învățământ românesc nu este o inovaţie a perioadei post-decembriste. Legea 
Instrucțiunii Publice din 1864, care a stat la baza învățământului românesc peste trei decenii și care a fost una dintre primele 
legi din Europa care instituiau obligativitatea și gratuitatea învățământului (după Suedia, Norvegia, Prusia şi Italia, dar 
înaintea Marii Britanii, Elveţiei, Bulgariei, Serbiei, Franţei), așeza Religia la-loc de cinste între obiectele de studiu, atât în 
cadrul învățământului primar, unde se preda “catehismul” (art. 32), cât şi în cadrul învățământului secundar, gimnazial şi 

„ liceal, unde se preda “religiunea” (art. 116) în sens mai larg. 

- În majoritatea statelor Uniunii Europene, cu excepția Franţei, Religia este disciplină şcolară, sub diferite denumiri 
(a se vedeă scrisoarea deschisă a Patriarhului către Preşedinte). Astfel, statele Uniunii Europene promovează un sistem de 
invățământ care valorifică potenţialul educativ al Religiei. 

- În ziua de 29.02.2008, la Palatul Patriarhiei din Bucureşti, conducătorii şi reprezentanții cultelor religioase recunoscute 
în România şi-au exprimat poziția comună cu privire la menţinerea disciplinei Religie în planurile-cadru ale învățământului 
liceal, ca parte a trunchiului comun. as 

- Disciplina Religie propune — nu impune — valori spirituale şi înorale ce stau la baza culturii europene şi naționale, 
valori la care elevii trebuie să aibă acces în mod liber şi care au un rol formativ deosebit, demonstrat cu prisosinţă şi de studiile 
sociologice în domeniu. 

Prin urmare, am senzația tot mai pregnantă că spiritul autentic, cu toate ale sale, îi deranjează pe unii deoarece 
constituie o realitate existenţială puternică şi cât se poate de compactă, conținând nişte precepte morale foarte clare şi corect 
definite. Acest lucru le-ar îngrădi unora, chipurile, „libertatea de conştiinţă”. Cred că, în primul rând, unii ca aceştia sunt 
victimele secularizării, sau nostalgicii vremurilor prigonitoare împotriva Bisericii, ori sclavii propriei lor conştiinţe, lipsite de 
o articulare spirituală autentică. 

Suntem întru totul de acord cu respectarea drepturilor unei minorității — fie şi aceea a ateilor şi liber-cugetătorilor, 
dar aceştia să nu uite totuși faptul că, în spiritul reciprocităţii, trebuie aplicată şi vice-versa. În caz contrar, vom vorbi, într- 
adevăr, de discriminare! : 

Nu asistăm, oare, sau nu suntem chemaţi să participăm din nou la o lămurire a doctrinei promovată de ideologii 
secularizaţi și secularizanți în raport cu învăţătura dreptcredincioşilor creştini? Care mai este diferența între ateismul de ieri 
şi „laicismul” de azi? Măcar acela îşi spunea pe nume! 

Aşadar, ni se cere să renunțăm oficial la Chipul lui Hristos din sufletele noastre şi din viața noastră cotidiană, şi mai 
cu seamă să respingem Chipul Hristic din minţile şi inimile copiilor noştri!... Păi, astfel de încercări s-au mai făcut în istoria 
(chiar recentă) a poporului nostru, așa încât ar trebui să dispunem de o oarecare imunitate!,.. 

Și mai ştim un lucru: atunci când vrei să faci pe victima unui context sau pe eroul unei cauze, se impune existența 
și enunțarea unor dovezi, a unor probe logice sau materiale. Eu nu am văzut şi nu am cunoscut la noi, în ultimii 20 ani, nici o 
victimă a vreunei ore de Religie (obiect de studiu şcolar reintrodus după 1990, cu multă trudă și sacrificiu); în schimb, am 
văzut și am cunoscut copii, tineri și oameni maturi care au primit multe daruri şi binefaceri de la Hristos Domnul prin 
intermediul rugăciunilor învăţate în cadrul acestor ore (şi aşa foarte puţine). Cu toți aceştia ce facem, acum? Îi trecem așa, 
cu vederea, fără să-i întrebăm şi pe ei ceva?... De fapt, noii politruci ai secularismului au întrebat ei pe cineva, ceva?!... 

Dar noi, pentru toate acestea, trebuie să-l mulțumim lui Dumnezeu, în primul pentru că ne âduce la realitate şi ne 
invită la trezvie, scoțându-ne din ispita și păcatul triumtalismului și al autosuficienţei, iar în al doilea rând pentru că ne dă 
atâtea prilejuri de cultivare şi chiar de înmulţire a conştiinţei apologetice, în vederea (re)activării laturii mărturisitoare şi 
misionare, toate cu scopul dobândirii mântuirii noastre, 

Aşadar, să dea Dumnezeu — Cel în Treime slăvit și lăudat — să putem să le primim pe toate cu bucurie, cu folos 
duhovnicesc și cu smerenie, şi să îndrăznim înainte cu Mântuitorul lisus Hristos, căci „EI a biruit lumea” păcatelor, inclusiv 
pe cea a necredincioșilor moderni și contemporani, pentru care suntem datori să ne rugăm, chiar la orele de Religie sau la 
slujbele pe care ei le resping, şi să zicem cu toții: „lartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!”, 

Drd. Stelian GOMBOȘ 

Consilier la Secretariatul de Stat pentru Culte 
din cadrul Ministerului Culturii, 

Cultelor şi Patrimoniului Naţional 


Domniei Sale, 


Dincolo de formalism, indolență şi corupție, o problemă care continuă să arată adevărata gravitate a demersurilor pe care “aleşii” poporului le fac | 
nu dea pace legislatorilor noştri se vede a fi rămas aceea a Religiei în școli pentru descreştinarea oficială a României postcomuniste. (Redacția) 


RELIGIA ÎN ȘCOLI: 
PATRIARHUL | 
„CĂTRE PREȘEDINTE 


În contextul dezbaterilor referitoare la 
proiectele legilor educaţiei, Prea Fericitul 
Părinte Patriarh Daniel a adresat Preşedintelui 
României următoarea scrisoare privind statutul 
disciplinei Religie în învățământul preuniversi- 
tar: pie ă | îi 


- 


Domnului Traian Băsescu, 
Preşedintele României 


Stimate Domnule Preşedinte, 


Am luat act de propunerile formulate de 
către Comisia Prezidenţială pentru Analiza şi 
Elaborarea Politicilor din Domeniile Educaţiei şi 


Cercetării din România, în proiectul de Lege a 


Învățământului Preuniversitar, ait. 37, alin (1), din 
30 aprilie 2009 şi ne exprimăm îngrijorarea cu privire 
la excluderea disciplinei religie din planurile-cadru 


ale învățământului liceal şi la statutul incert al acesteia 


în învățământul primar şi gimnazial. 
pa Pentru păstrarea disciplinei religie în 
planurile-cadru ale învățământului primar, gimnazial 
şi liceal, ca parte a trunchiului comun, aducem 
următoarele argumente: 

1. Prezenţa orei de religie“în învățământul 


„de stat este conformă Constituției României, care 
“prevede în art. 32. alin. (7): „Statul asigură libertatea 
învățământului religios, potrivit cerințelor specifice 
"fiecărui cult. In şcolile de stat, învățământul religios 


este organizat şi garantat prin lege”. De asemenea, 


este conformă Legii nr. 489/2006 privind libertatea 


religioasă şi regimul general al cultelor, care prevede 


în art. 32 alin. (1): „În învățământul de stat şi 


„particular, predarea religiei este asigurată prin lege 


“cultelor recunoscute”. | d 


2, Disciplina religie se predă în şcolile de 
“stat potrivit Legii Învățământului nr. 84/1995, 


republicată, art. 9, alin. (1): „Planurile-cadru ale 


învățământului primar, gimnazial, liceal şi profesional 


“includ religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului 


comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui 


„legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiu- 
„nea. (2) La solicitarea scrisă a părinților sau a tutorelui 
“legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele 


"de religie. În acest caz, situația şcolară se încheie 


fără această disciplină. În mod similar se procedează 
ŞI pentru elevul căruia, din motive obiective, nui s- 


au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor | 
“această disciplină”. 


3. Pentru a se asigura, în mod egal, accesul 


elevilor la educaţia religioasă, potrivit cultului din 


care fac parte, Legea nr. 489/2006 privind libertatea 


„religioasă şi regimul general al cultelor prevede în. 


art. 32 alin. (4): „La cerere, în situaţia în care 


conducerea şcolii nu poate asigura profesori de 


religie aparținând cultului din care fac parte elevii, 


aceştia pot face dovada studierii religiei proprii cu 


atestat din partea cultului căruia îi aparțin”, 


„4. Prezenţa religiei în sistemul de învățământ. 


"românesc nu este o inovaţie a perioadei post- 


"decembriste. Legea instrucţiunii publice din 1864, 


„care a stat la baza învățământului românesc peste 
“trei decenii şi care a fost una dintre primele legi din 
„Europa care instituiau obligativitatea şi gratuitatea 


(continuare în pag. 12) 





PAG. 12 Nr. 9/225 Septembrie 2009 


Printre alte nelegiuiri, comuniştii, pentru a asigura 
instalarea sinistrului lor regim, au fost preocupați intens şi de 
distrugerea sistematică a elitelor fiecărei categorii sociale 
sau profesionale. Evident, intelectualii, socotiți duşmani de 
prim rang, au avut de suportat samavolnicii şi persecuții 
inimaginabile. Cei autentici, deja formați, au fost decimaţi la 
Canal ori în cumplite închisori, iar cei scăpaţi au fost, tot 
programatic, marginalizați, urmăriți, timorați, anihilaţi. Golul 
format a fost, desigur, umplut cu “înlocuitori”, Pentru ca 
sinistrul demers să reușească, prima instituție vizată a fost 
Şcoala. Dintr-un templu al înaltei culturi Şi spiritualități, dintr- 
un sanctuar al valorilor autentice şi al rezistenței intelectuale, 
Școala a fost obligată să devină un laborator al formării 

“omului nou”, Rigoarea, exigența, reala învăţătură de carte 
au fost diluate treptat şi înlocuite cu experimente penibile, în 
care bunul plac al activiştilor de partid j Juca un rol determinant. 
Atâta vreme cât în şcoli au mai putut funcționa şi profesorii 
formaţi în perioada interbelică, instrucția şi educația s-au 
apropiat — fie şi fulgurant — de cotele atinse în acel superb 
interval de timp. Însă după ieşirea lor din sistem, 
pseudovalorile, abdicările de la norme ŞI principii, 
experimentele vinovate şi neinspirate, obtuzitatea înalților 
funcționari cu responsabilități în domeniul didactic, 
rudimentele copiate neghiob din învățământul altor țări au 
dat lovituri grele şcolii româneşti, compromițând-o, poate, 
iremediabil. 

După 1989, absenţa oricărui acord asupra 
finalităților procesului instructiv-educativ, refuzul de a defini 
un corpus de obiective didactice pe care ar trebui să le atingem 
ori un set de valori tutelare, toate acestea au menținut instituția 
şcolară într-un inform inerţial nefast, cu “virtuți” de frânare, 
de falsificare sau chiar de blocare a tuturor activităților 
specifice. Pentru ca Şcoala să-şi piardă aura şi exigenţele 
cunoscute odinioară, pentru ca ea să poată fi penetrată ori 
condusă de profesionişti îndoielnici şi să poată fi absolvită de 
semidocți sau analfabeți, filtrele temute de care dispunea, 
recte examenele, i-au fost, treptat, compromise. Examenul 
de capacitate a fost mutilat şi apoi desființat, concursul de 
admitere în licee a avut aceeaşi soartă, iar bacalaureatul, 
dintr-un examen național-reper, de imens prestigiu, a ajuns o 
inscenare, o chestiune de sinistre aranjamente, difamante 
atât pentru candidaţi, cât şi, în special, pentru profesorii 
examinatori. 

Examenul este încă defectuos structurat. Numirea 
preşedinţilor, vicepreşedinţilor, alcătuirea comisiilor de 
evaluare se realizează după criterii discutabile, arbitrare, şi 
au urmări grave asupra selectării candidaţilor aflaţi în 
examen, dar şi pentru elevii care vor dori să-l susțină în anii 
viitori. Inexistența unei diferenţe clare între un absolvent de 
liceu fără şi cu bacalaureat întreține statu quo-ul vinovat, 
menţine confuzia şi îi demotivează pe potenţialii aspiranţi la 
diplomă. 

Fără speranţa că voi fi ascultat, propun câteva 
măsuri reparatorii care, luate cu hotărâre şi fără tăieturi, ar 
redresa această instituţie bătută de toate vânturile. În primul 
rând, reţelele care de zeci de ani falsifică tabla de valori a 
oricărui examen ori concurs trebuie demantelate fără ezitare, 
iar vinovaţii — uşor de depistat și prin reevaluarea atentă şi 
corectă a tezelor din sesiunile trecute — pedepsiţi exemplar. 
De ce nu s-a făcut niciodată acest lucru elementar? De ce 
profesorii serioşi sunt ocoliţi atunci când sunt aranjate 
comisiile, iar tripoteurii Se bucură de-o constantă și ruşinoasă 


ME ge a e o EI ri Aia i ni 
Pai 


Fu! > S-a 
Ai Fel 4 
is de 


edi PE Pesi Eitial sa 


LA 


iai) 






În aie dit „RELIGIA ÎN ŞCOLI: PAT 


trecere? Aşa cum am mai spus-o și cu alte ocazii, preşedinţii 
comisiilor trebuie să fie cel puțin conferenţiari şi, pentru licee 
sau colegii de tradiție, profesori universitari reputați, proveniţi 
din universităţi de stat și dispuşi a-şi face datoria cu strictețe și 
corectitudine maxime. Un preşedinte care nu asistă în nici un 
fel probele orale şi care trece prin sălile de examen doar pentru 
a-ŞI etala ținuta.vestimentară, un preşedinte care nu cunoaşte 
perfect regulamentul bacalaureatului, care părăseşte — sub 
pretexte ridicole — centrul de examen și care nu aşteaptă decât 
“atenţii” şi încasarea salariului de încadrare nu poate justifica 
înalta calitate cu care a fost învestit. Mai sunt strict necesare 
impunerea unei asistențe riguroase a tuturor probelor scrise şi 
orale şi precizarea — fără echivoc — a rolului vicepreşedinţilor. 
Apoi, “instructajele” făcute la Inspectoratele Şcolare pentru a 
se sugera “clemenţă” şi “atenţie” în notare nu fac decât să 





ȘI REA-INTĂ 


bagatelizeze examenul, să inducă nepăsare şi să conducă la 
promovarea lui cu note astronomice, invers proporţionale cu 
nivelul real al candidaţilor! Cum este posibil ca elevi care nu 
au depășit în liceu nota 6 (şase) să treacă “bacul” cu o medie 
peste 9 (nouă)? Sintezele, culegerile de texte şi compendiile 
preferate din comoditate de elevi în vederea “pregătirii” 
examenului ar trebui interzise cu desăvârşire, pentru că 
anulează legătura: cu operele originale sau cu acele lucrări 
ştiinţifice autentice, de care cei ce pretind o diplomă au mare 
nevoie. Baremele de notare trebuie în aşa fel concepute încât 
nota de promovare să fie obținută cu dificultate, iar nu nota 
maximă. Ceea ce contează este promovarea sau ratarea 
examenului. Nota de trecere a fiecărei discipline ar trebui să 
fie minimum 5 (cinci), fără rotunjire, notă acordată de ambii 
examinatori. Aceeaşi notă 5 (cinci) trebuie să asigure şi 
promovarea generală, întrucât orice examen alcătuit din mai 
multe probe se ia cu nota de trecere a fiecăreia. Nota 6 (şase) 
-— ca medie minimă de reuşită — ar putea fi menţinută numai 
dacă ea devine obligatorie pentru promovarea fiecărei discipline 
din bacalaureat. Este stupid să fii declarat ADMIS la toate 
probele şi RESPINS în final! Aceste grave insuficiențe deja 
semnalate, alături de altele, nu fac decât să împiedice o corectă 


ierarhizare a candidaţilor, să promoveze impostura, să deprime . 


elementele bine pregătite (notate, de multe ori, mult mai slab 
decât veleitarii) şi să compromită instituția examenului, dar şi 
Școala. 


Sa el = aa 


pu PR i d da 


PUNCTE CARDINALE 









C Scoala nemâneaacă 


Observațiile de mai sus sugerează şi alte intervenții 
care s-ar impune pentru înlăturarea unor atât de preocupante 
neajunsuri. În această ordine de idei, ne permitem a 
recomanda un bacalaureat axat pe ceea ce este tipic fiecărui 
profil — real sau umanist — din liceele şi colegiile teoretice. 
Este vorba despre un examen serios care,, dacă nu va fi 
compromis, va depăși sub orice raport examenele similare 
de aiurea şi va scoate elevii din discoteci, baruri sau lupanare, 
readucându-i la masa de lucru şi în şcoli. Mai trebuie spus că 
pentru celelalte tipuri de licee (industriale, agricole etc.) 
examenul de absolvire ar fi bine să nu se mai numească 
bacalaureat şi să respecte specificul acelor şcoli. Revenind 
la liceele teoretice, pentru profilul UMANIST ne-am gândit 
la următoarele obiecte de examen: limba şi literatura română, 
latină, prima limbă străină — scris şi oral —, a doua limbă 
străină, istorie, filosofie, geografie, literatură universală sau 
psihologie (la alegere) — oral. La REAL: limba şi literatura 
română, matematică, fizică — scris şi oral —, prima limbă 
străină, chimie, biologie, economie, logică sau informatică 
(la alegere) — oral. Probele scrise, eliminatorii, trebuie să 
preceadă oralul. Tezele se pot susține în trei zile succesiv, iar 
examinarea orală se poate organiza în patru sau opt zile (una 
sau două probe pe zi). Sugerăm renunțarea totală la publicarea 
variantelor rezolvate şi menținerea în programa de bac a 
ÎNTREGII materii studiate în liceu, la toate obiectele de 
examen. Candidaţii nu trebuie “să înveţe subiecte”, ci să 
învețe pur și simplu, iar dacă vor învăţa, vor rezolva orice 
subiect, vor înțelege altfel lumea și se vor plasa altfel în ea. 
Comisiile, desemnate cu maximă responsabilitate, ar trebui 
să aibă acces și la derularea probelor scrise, să asiste la teze, 
cel puțin prin sondaj, alături de asistenții delegaţi, iar dacă — 
din motive pecuniare — componenții acestor comisii nu pot fi 
recrutați din liceele teoretice ale altor judeţe (deşi aşa ar fi 
normal), devine obligatorie corectarea lucrărilor scrise la 
nivelul unor centre de evaluare indicate de Ministerul de resort 


şi aflate, evident, în judeţe diferite de cel/cele în care s-a 
derulat examenul. 


Ceea ce am avansat aici nu trebuie să sperie pe 
nimeni. Cu o privire atentă și lipsită de prejudecăţi, se va 
vedea că totul este perfect fezabil. Eventualele reţineri şi 
amânări vin din ipocrizie, din uitarea învățării şi din ignorarea 
adevăratului rost al Școlii. Elevii, părinţii, profesorii ar fi bine 
să înțeleagă că şcoală nu se face printre altele şi că învățătura 
este superbă, dar extrem de dificilă. Să lăsăm îngrijorările 
machiavellice legate de spraîncărcare, surmenaj etc. şi să 
fim mai sobri. Revenirea în biblioteci şi ieşirea de sub tirania 
drogului alienant numit Internet se impun mai mult ca oricând. 
Şcoala nu este alternativă la discotecă sau bulevard. Dacă 
răul care o domină nu va fi curmat cu maximă responsabilitate 
şi promptitudine, ea îşi va trăda menirea şi nu va reatinge în 
veci acele înalte cote valorice pentru care a fost reputată în 
Europa interbelică. 

ŞI trebuie să mai reamintim că nici culpa celor 
care îi vor fi refuzat ajutorul de care are nevoie, în pofida 
cecității lumii de azi, nu se va prescrie niciodată. 





Prof. Adrian POPESCU 
„ Colegiul Naţional ANASTASESCU, 
Roşiorii de Vede, Teleorman 


P. S$. Textul de mai sus a fost refuzat de revista Tribuna 
învățământului. 


RIARHUL CĂTRE PREȘEDINTE. 


it Nu vrem liceu fără Dumnezeu!” s-au primit în anul 2008 peste 140, 000 


învățământului (după Suedia, Norvegia, iuti şi Italia, dar înaintea Marii Britanii, 
Elveţiei, Bulgariei, Serbiei, Franţei), aşeza religia la loc de cinste între obiectele 
de studiu, atât în cadrul învățământului primar unde se preda catehismul (art. 
32), cât şi în cadrul învățământului secundar, gimnazial şt liceal, unde se preda 
„religiunea” (art, 116). | 
5, În majoritatea statelor Uniunii Europene, cu excepția Franjei, religia 
este dișciplină şcolară, sub diferite denumiri: Educaţie religioasă (Austria, 
Danemarca, Germania, Grecia şi Irlanda), Educaţie moral-religioasă (Anglia), 
Morală şi educaţie religioasă (Portugalia), Educaţie religioasă şi morală 
(Luxemburg), Creştinism, Religie și Etică (Norvegia), Religie sau etică (Belgia), 


de mesaje de susţinere. 
-7. În ziua de 29.02.2008, la Palatul Patriarhiei din Bucureşti, conducătorii 
„şi reprezentanţii cultelor religioase recunoscute în România şi-au exprimat poziţia 
comună cu privire la menţinerea disciplinei religie în planurile-cadru ale 
invățământului liceal, ca parte a trunchiului comun. | 
8. Disciplina religie propune, nu impune, valori spirituale şi morale ce 
stau la baza culturii europene şi naţionale, valori la care elevii trebuie să aibă 
acces în mod liber şi care au un rol formativ deosebit, demonstrat şi de studiile 
sociologice în domeniu. 
Cu prețuire şi binecuvântare, 


Mişcări ideologice religioase (Olanda), Religie (Finlanda, Italia și Spania), Ş k 
6. Pentru menţinerea disciplinei religie în planurile-cadru ale | , + DANIEL, 
învățământului liceal, ca parte a trunchiului comun, în cadrul campaniei Patriarhiei ' PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE 








E foarte interesant de observat atitudinea 
emoțională diametral opusă cu care e întâmpinat 
acelaşi termen — ecumenism — de către medii culturale 
diferite. Pronunţat într-o societate laică de tip 
universitar, ştiinţific sau umanist, ori de tip jurnalistic, 
cuvântul e primit cu mai multă încredere decât cel de 
“religie” sau “creştinism” (care produc reticență, fiind 
adesea asociate cu “fundamentalismul”). Lucrurile se 
schimbă parțial în mediile catolice şi protestagle şi 
radical în cele ortodoxe, atât academice, dar mai ales 
în cel monahal, unde termenul e identificat, fără drept 
de apel, cu “erezia cea mai rea a vremurilor din urmă”. 

Toată această polisemie, transformată în 
ambiguitate, e cât se poate de păguboasă, întrucât 
compromite orice şansă de real dialog. Ea naşte 
confuzii, creează polemici şi certuri acolo unde:nu ar 
trebui să existe, doar pentru că tabere diferite 
subînțeleg lucruri diferite prin acelaşi concept. Aşa 
că, de câte ori cineva pronunță cuvântul 
“ecumenism”, ar trebui să îl întrebăm mai întâi ce 
anume subînțelege prin acesta. 

Diac. Andrei Kuraev, în cartea sa Provocările 
ecumenismului (Moscova, 1998), tradusă la noi de 
Boris Buzilă (Ed. Sophia, Bucureşti, 2006), îşi 
propune să facă lumină în hătişul de înțelesuri, 
subînțelesuri şi interpretăşi ale termenului, atât din 
perspectiva zilei de azi, cât şi din cea a istoriei. A. K. 
distinge o serie de direcţii şi tipuri de manifestare a 
relațiilor interconfesionale, pe care le analizează 
pornind de la cele benigne, până la cele periculoase 
pentru identitatea Bisericii Ortodoxe. 

1) Primul sens al ecumenismului, sesizat 
de A. K., considerat dezirabil şi pozitiv, porneşte de 
la sensul etimologic originar al cuvântului (acela de 
“universalitate”), înțelegând prin aceasta “cooperarea 
confesiunilor creştine în propovăduirea Evanghe- 
liei şi în lupta cu păgânismul”. Dar a existat oare 
în istorie — ne întrebăm noi — un astfel de ecumenism? 
Pornind de la Marea Schismă, relaţiile dintre 
confesiuni, la nivel instituţional, au fost mai degrabă 
conflictuale, determinate de lupta pentru identitate şi, 
eventual, pentru asimilarea celui mai slab. Sunt rare 
cazurile în istoria Evului Mediu când statele ortodoxe 
s-au aliat cu cele catolice pentru stăvilirea unui duşman 
comun; dimpotrivă, slăbiciunea militară a unui stat 
era speculată de cel mai puternic, politicul rămânând 
dominant. Şi, totuşi, rădăcina ideatică a ecumenismului 
rămâne aceasta. Astăzi, în epoca unor dialoguri 
interconfesionale lărgite, ea a reuşit, graţie unor 
intelectuali teologi vizionari de confesiuni diferite, să- 
şi manifeste sensul originar şi chiar să rodească. Totul 
depinde de intenţiile celor angajaţi în proiecte. 
Cooperarea editorială, artistică şi universitară dintre 
ortodocşi, catolici şi protestanți în publicarea unor 
lucrări de combatere a neopăgânismului şi în realizarea 
unor proiecte cultural-artistice creştine (spectacole, 
festivaluri de film cu jurii specializate, expoziţii, 
culegeri de texte) sunt întreprinderi concrete în care 
acest sens constructiv al ecumenismului şi-a găsit 
aplicarea. 

2) Un al doilea sens posibil al ecumenis- 
mului — după A. K. — are în vedere mai buna 
cunoaștere reciprocă a creștinilor de diferite con- 
fesiuni, depăşirea unor stereotipuri în reprezen- 
tarea imaginii celuilalt. O consecinţă a întâlnirilor 
ecumenice e deprinderea toleranţei față de cel cu 
alte convingeri religioase. Acesta e modul cel mai 
direct de asanare a surselor de conflict interconfesio- 
nal, bazate pe necunoaşterea celuilalt şi speculate de 
diverse grupuri de interese. De-a lungul istoriei, sfatul 
Mântuitorului referitor la tratarea aproapelui, indiferent 
de credința acestuia (“Cine este aproapele meu?”), 
întărit de repetatele pilde Evanghelice ale vindecării 
păgânilor, a fost adesea uitat şi înlocuit cu porniri 
belicoase, susținute de interese statale şi/sau ale 


PUNCTE CARDINALE 
FEŢELE ECUMENISMULUI 


Bisericilor heterodoxe în ascensiune, Pentru a întreţine 
premisele războaielor religioase, autorităţile bisericeşti 
aveau nevoie de crearea unei imagini defavorabile a 
“adversarului”, imagine care dăinuie şi astăzi, atât în 
unele manuale de catehism, cât şi în conștiința publică. 
Întâlnirile interconfesionale directe sunt un prilej de 
manifestare a calităţilor reale ale Ortodoxiei, ale omului 
ortodox, putând oferi răspunsuri la multe aspecte ale 
crizei spirituale a Occidentului. Efectul lor secundar, o 
îmbunătăţire a imaginii Ortodoxiei în lume, nu 
poate fi decât de dorit. Mai buna cunoaștere 
interconfesională în secolul 20 s-a dezvoltat pe două 
directii simetrice: 

2.1) Cunoaşterea Ortodoxiei de către Occi- 
dent (facilitată, în primul rând, de marele val al emigratiei 
ruse de după Revoluţia bolşevică). Apariţia şi înflorirea 
unor centre de cultură şi viață liturgică ortodoxă 
(eparhii, mânăstiri, institute de studii, edituri, centre de 
presă) în Franța, Anglia, Germania, dar şi pe continentul 
american (California, Alaska, Los Angeles), nu ar fi 
fost imaginabilă fără aportul acestor valuri de emigrație. 

Interesul crescut al occidentalilor față de 
fenomenul creştin-răsăritean (arta icoanei, muzica 
psaltică, dar şi spiritualitatea Sfinţilor Părinţi) şi faptul 
că însuşi termenul Ortodoxie nu mai e scris de catolici 
cu ghilimele, ca acum un veac, sunt tributare acestei 
masive aculturaţii. Fără deschiderea interconfesională 
a unor teologi şi filosofi religioşi ca S. Bulgakov, G. 
Florovsky, Al. Schmemann sau J. Meyendorff acest 
fenomen nu ar fi avut loc. Toţii aceştia erau convinşi 
că doar Biserica Ortodoxă este păstrătoare a harului în 
toată plenitudinea lui şi concepeau ecumenismul ca pe 
o mişcare universală de întoarcere la Ortodoxie, în 
sensul rugăciunilor liturgice (“Pentru pacea a toată 
lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu 
Biserici şi pentru unirea tuturor, Domnului să ne rugăm” 
şi “Unitatea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh 
cerând, pe noi înşine şi unii pe alții şi toată viața 
noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”). 

2.2.) Preluarea de către ortodocşi a experien- 
ţelor pozitive ale heterodocşilor (din ştiinţă, tehnolo- 
gie, organizare socio-economică, arte, dar şi apologeti- 
că, experiență misionară etc.). Atâta vreme cât aseme- 
nea împrumuturi corespund scopurilor şi duhului 
Ortodoxiei, iar nu alinierii acesteia la standarde 
heterodoxe, asemenea acțiuni — susține şi A. K. — sunt 
salutare, ele corespunzând aceluiaşi îndemn paulin. 
Desigur, pentru astfel de împrumuturi este nevoie de 
discernământ. Există de veacuri tratate ascetice de mare 
circulaţie în Ortodoxie, preluate din lumea catolică, fără 
ca utilizarea lor să fi deturnat duhul Ortodoxiei: Urmarea 
lui Hristos după Thoma de Kempis (călugăr belgian 
din Ordinul Augustinilor, ț 1472) sau Războiul nevăzut 
al Sf. Nicodim Aghioritul, transpunere a unui tratat 
catolic de ascetică. Având în vedere criza literaturii 
teologice din Rusia secolelor 17-18, importanţi scriitori 
bisericeşti, precum Sf. Dimitrie al Rostovului ($ 1709) 
sau Sf. Tihon din Zadonsk ($ 1783), foloseau adesea 
în predicile lor materiale din surse catolice. De altfel, 
Sf. Teofan Zăvorâtul (7 1894) recunoaşte în scrisorile 
sale că “se află mulți ostenitori smeriţi într-ale scrisului 
nu numai printre catolici, ci şi printre protestanți. 


Aceştia expun foarte bine adevărurile general-creştine. . 


Ne putem folosi de ei, dar, totuşi, nu cu ochii legaţi”. 

3) Un efect al dialogurilor ecumenice — 
observă A. K. — e maturizarea gândirii teologice, 
deprinderea de a discerne dintre esenţial şi 
secundar, supraistoric şi istoric, pentru construirea 
unei identități confesionale bine definite şi ancorate 
dogmatic. Cu cât un grup social trăieşte mai izolat, cu 
atât crește tendinţa de a vedea în manifestările alogene 
o amenințare la propria identitate. * Viața parohială este 
percepută, în toate amănuntele ei, ca unică modalitate 
de expresie a credinţei şi experienţei duhowniceşti. Până 
şi un alt mod de intonare a aceleiaşi rugăciuni este 


Septembrie 2009 Nr. 9/225 PAG. 13 





Comunicarea de mai jos, intitulată 
“E cumenismul între sobornicitate confesională şi 
lobotomie religioasă”, axată pe cartea Provocările 
ecumenismului a teologului rus A. Kuraev, a fost 
susținută de d-na Elena Dulgheru la Simpozionul 
Naţional “Ortodoxia românească şi mişcarea 
ecumenică. 45 de ani de la intrarea B.O.R. în 
Conciliul Mondial al Bisericilor” (Univ. “Ovidius”, 
Constanţa, iulie 2006) şi publicată în revista clu- 
jcană Tabor (mai 2009) şi în revista bucureşteană 
Lumea credinţei (august 2009). Reproducem aici 
ample fragmente, cu îngăduința autoarei, ca 
provocare la o dezbatere pe care suntem gata să 
o găzduim în paginile Punctelor,cardinale. (R. C.) 


suspectat uneori de erezie”. Un secol de dialoguri 
ecumenice a dus la educarea gândirii şi psihologiei 
bisericeşti, la creşterea capacităţii de a discerne 
esenţialul din propria credință şi din aceea a altora. 
“Astăzi, dialogurile teologice suni centrate pe 
chestiuni cu adevărat esenţiale” şi actanţii lor au 
conştientizat „necesitatea unităţii dogmatic- 
catehetice, modurile locale de manifestare a evlaviei 
putând diferi”. i al 

4) Al patrulea scop al mişcărilor ecumenice 
este cooperarea interconfesională pentru rezolva- 
rea unor probleme general-umane (sărăcia, 
subdezvoltarea, analfabetismul, bolile, inegalitatea 
socială, exploatarea minorilor, imoralitatea etc.). 
Activitatea socială a Bisericii reclamă cooperare şi 
profesionalism, care, în genere, nu sunt influențate 
de apartenenţa confesională. Autorul citează inspiratele 
cuvinte ale Sf. loan Gură de Aur: “Noi numai cu 
diavolul nu avem nimic în comun, cu toți oamenii, în 
schimb, avem foarte multe în comun”. 

Toate sensurile, modurile şi conotaţiile 
manifestărilor ecumenice menţionate până aici sunt 
utile, benigne şi constructive. Cele de mai Jos prezintă 
fața mai tulbure, întunecată a fenomenului. 

5) În primul rând, prozelitismul catolic (şi 
neoprotestant) e adesea un scop nedeclarat, mai bine 
sau mai prost disimulat, al mişcărilor ecumenice. El a 
fost demascat de mulți sfinţi şi scriitori bisericeşti, 
între care şi Sf. loan de Kronstadt (sec. 19), apărător 
înflăcărat al Ortodoxiei: “Ura împotriva Ortodoxiei, 
fanatismul şi prigonirea ortodocşilor sunt crime ce 
răzbat ca un fir roşu toate secolele de existență ale 
catolicismului”. Pe de altă parte, după buna tradiţie a 
dragostei evanghelice, tot Sf. loan de Kronstadt se 
ruga în fața altarului pentru “marile comunități care 
se numesc creştine, care s-au rătăcit în credință: 
catolicii, luteranii, anglicanii etc. Mă rog şi pentru 
venirea la credința adevărată a tuturor popoarelor, 
precum şi a raskolnicilor noştri”. Dar iată că, după 
secole de războaie deschise, tendința de asimilare a 
Ortodoxiei de către Catolicism a îmbrăcat şi hainele 
“paşnice” ale dialogului. Ce credit pot avea aceste 
demersuri? În ce măsură asimilarea propusă a fost 
atinsă prin noile mijloace? Într-una nesemnificativă, 
cât timp s-a făcut uz numai de dialog. Deosebirile 
nete dintre Ortodoxie şi Catolicism, nu doar sub 
aspectul dogmatic, ci mai ales sub cel al trăirii religioase 
(sesizabile atât în atmosfera liturgică, dar mai ales în 
practica rugăciunii), au dus la rejectarea organică a 
credinței Apusului de către pravoslavnici, la toate 
nivelurile. Singura infiltrație reuşită a prozelitismului 
catolic a fost încurcătura dogmatico-jurisdicţională 
creată de Uniatism. 

6) O direcţie doctrinară a ecumenismului, 
discutabilă pentru ortodocşi (dar sensibilă, în mod 
oarecum simetric, şi pentru catolici), susține că 
universul Creștinismului nu s-ar limita la propria 
confesiune şi că harul este accesibil într-o anumi- 
tă măsură şi heterodocşilor. Dacă noi vedem 
Biserica Ortodoxă ca receptacol al plenitudinii harului, 
putem să negăm prezența acestuia la alte Biserici 
creştine? Cu alte cuvinte: “Primeşte Hristos o adoraţie 
strâmbă?” “Dacă plenitudinea experienţei duhovni- 
ceşti o dobândim în Ortodoxie, înseamnă aceasta că 


= 


(continuare în pag. 14) 





PAG. 14 Nr. 9/225 Septembrie 2009 


FEŢELE ECUMENISMULUI 


(urmare din pag. 13) 


ceilalți sunt în afara lui Hristos?” — se întreabă A. K., răspunzând: 
“Realitatea mistică nu este realitatea noastră. Nu noi suntem stăpânii ei 
Noi Suntem doar cei chemaţi, invitaţii... Poate să-i spună oaspetele gazdei 
cum Să servească masa?”. “Nu ne asemănăm noi cu lucrătorii din ceasul 
întâi", mânioşi că Tatăl îi primeşte şi pe cei din ceasul al doisprezecelea, 
“ori cu fratele mai mare al fiului risipitor? ”. E adevărat că “în afara Bisericii 
nu există mântuire”, dar până unde se întind hotarele Bisericii? Putem să le 
stabilim cu exactitate, pe baza argumentelor dogmatice sau canonice? Până 
unde se întind limitele harului, a cărui plenitudine se află în Biserica 
Ortodoxă? Există ramificații ale lui, ce hrănesc şi celelalte Biserici? Sf. 
Teofan Zăvorâtul vorbea în Scrisorile sale despre “harul chemător”, lucrare 
dumnezeiască de întoarcere la Dumnezeu, adresată oricărui suflet, inclusiv 
din afara Bisericii. Întrebarea se concretizează şi cu privire la mântuirea 
catolicilor. Răspunsul lui A. K. urmează înțelepciunea Sfinţilor Părinţi: “/n 
calitate de romano-catolici, puţin probabil; în calitate de simpli creştini, 
este posibil”, li poate mântui nu ceea ce e specific Catolicismului, ci ceea 
ce acesta a păstrat din moştenirea Bisericii Unice. Cu alte cuvinte, se pot 
mântui “nu datorită, ci în pofida faptului că sunt romano-catolici”. 

7) Speculând, însă, îngăduința ortodocşilor față de heterodocşi şi 
faptul că Biserica Răsăritului nu respinge ideea prezenţei harului, într-o 
oarecare măsură, la Catolici, iar într-o şi mai mică măsură şi la Protestanți, 
apare următoarea direcție, mai radicală, a mişcării ecumenice. Ea susține 
teza şanselor de mântuire egale ale diverselor confesiuni creştine, 
oricare ar fi acestea, adică egalitatea în har a diferitelor Biserici. Cu 
alte cuvinte, mântuirea este la fel de posibilă în oricare dintre Biserici, iar 
diferențele dogmatice şi rituale nu influenţează calitatea vieții duhovniceşti! 
Desigur că această poziţie este întru totul nefondată şi atacabilă, chiar şi 
din punct de vedere istoric şi cultural, cu atât mai mult din perspectivă 
teologică, sub toate aspectele ei (dogmatic, mistic etc.). Argumentele 
împotriva acestui ecumenism radical sunt multe şi uşor de găsit în textele 
scriitorilor bisericeşti. Pe scurt, toleranța din partea Ortodoxă nu înseamnă 
acceptarea ereziei, ci doar abţinerea de la acuze. 

8) Ultima şi cea mai radicală formă de ecumenism, care depăşeşte 
abuziv granițele termenului, este “ecumenismul” interreligios sau 
sincretismul total al religiilor. De neconceput cu secole în urmă (decât 
în fanteziile utopiştilor), apărut pe fondul ateismului generalizat, acesta se 
instaurează o dată cu mişcarea New Age, care speculează ignoranţa de 
masă și necesitatea omului de a crede “în ceva”. “Multiculturalism”, 
“pluralism (sau liberalism) religios”, “era post-creştină”, “religiozitate 
cosmică”, “sincretism”, “relativism absolut” — iată o serie de termeni în 
spatele cărora se ascunde un vid ontologic. Fiind cel mai îngrijorător fenomen 
religios contemporan, A. K. îi dedică un capitol întreg. Dacă mişcarea 
ecumenică s-a născut din necesitatea creştinilor de diferite confesiuni de a 
înfrunta păgânismul, acest “ecumenism” înseamnă pierderea noțiunii înseşi 
de Dumnezeu (nu se mai vorbeşte de “Cineva”, ci de ““ceva”). Dacă mişcarea 
ecumenică însemna dialog şi confruntare de idei, sincretismul religios se 
bazează pe pasivitatea spirituală a omului contemporan, ascunsă sub lozinca 
“liberei cugetări”. Încercând să niveleze deosebirile dintre religii, sincretismul 
contemporan atentează la însăşi fiinţa religiei şi tinde să desființeze 
dimensiunea spirituală a omului. Kuraev îl numeşte tranşant: “lobotomie 
ecumenică”. Refuzând, ca pretins periculoasă, orice confruntare dogmatică, 
acesta interzice dreptul de a gândi în sfera religiei. Teologia devine o disciplină 
interzisă! Dar interdicția de a discuta probleme religioase nu este nouă — 
observă autorul. A existat încă din vremea lui Constantin cel Mare, care, 
pentru a păstra pacea în Imperiu, a interzis disputele teologice dintre Arie şi 
Sf. Atanasie cel Mare privind natura dumnezeiască a lui Hristos. Şi în al 
doilea mileniu creştin au existat împărați ce au condamnat dialogul dintre 
catolici şi ortodocşi. Însă toţi aceştia erau, într-un fel, de înțeles: pe atunci 
religia era centrul vieţii spirituale a omului, iar tulburările doctrinare le 
adiăceau după sine pe cele sociale, degenerând în război religios. Se anurea 
pentru o literă sau un verset, ceea ce nu se mai întâmplă azi, când societatea 
a devenit complet areligioasă. Aşadar, dacă interdicțiile teologale ale Bizanțului 
aveau justificări pacifiste, cele de astăzi sunt greu de explicat, întrucât nu 
au nici o motivaţie “umanitară”, scopul lor real fiind acela de nivelare a 
conştiințelor. 

„De ce nu suntem ecumenişti?” — se întreabă A. K. şi conchide: 
“Noi simțim că Ortodoxia nu este făcută de mână omenească. Cât timp 


acest sentiment este viu, oamenii nu se simt stăpâni în Casa lui Dumnezeu 


şi nu pol reconstrui Biserica după voinţa ziarelor sau a modelor zilei. Din 
momentul când omul se va simţi stăpân absolut în Casa credinţei, acea 
Casă va încela să mai fie Casa'lui Dumnezeu şi va deveni o simplă instituţie 
socială. Care va pieri, aşa cum piere tot ce e omenesc, ori excesiv omenesc”. 

Victoria ecumenismului — susține A, K. — echivalează cu reformarea 
Casei lui Dumnezeu după nevoile pământeşti și transformarea ei într-o 
cooperativă omenească, Ceea ce înseamnă pierderea bucuriei pascale, adică 
a prezenţei lui Dumnezeu pe pământ și a învierii omului întru cele cereşti. 


Elena DULGHERU 


PUNCTE CARDINALE 














lerom. Savatie Baştovoi 


„CEKIŞTII LUI VORONIN 
CONTINUĂ VINĂTOAREA 
DE „DUSMANI Al POPORULUI” 


În ziua de vineri 21 august a. c. am fost căutat de doi ofițeri de Securitate 
la sediul Episcopiei de Edineţ. Aceştia s-au legitimat ca atare, cerînd secretarului 
eparhial informaţii despre umila mea persoană. Fără îndoială, colaboratorii Securităţii 
moldoveneşti ştiau că eu nu sînt acolo, de aceea fapta lor rămîne învăluită de mister, 
de altfel ca orice acţiune a Securităţii. Ce ar fi fost mai simplu pentru securiști decit 
să ceară o informaţie serviciilor vamale şi să afle că eu ieşisem cu o zi mai devreme 
din Republică, plecînd de la Noul Neamţ, prin Chişinău, în România? Totuşi 
Securitatea a considerat necesar să mă caute într-un loc unde eu nu am mai fost de 
trei ani, din ziua înmormîntării episcopului de Edineţ şi Briceni, Dorimedont. 

Nu pot admite că Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova 
este atît de slab (dincolo de marile defecte ale actualei guvernări ce stă să se dărime) 
încît să nu mă poată găsi, atunci cînd şi-o doreşte cu tot dinadinsul. De aceea aş 
putea considera gestul celor de la SIS drept o tentativă de intimidare. Nu sînt nici 
James Bond, nici Fantomas, nici Zorro, şi pot fi somat printr-o citație de la 
Procuratură, dacă am făcut ceva contrar legii. Sau trebuie să ne jucăm de-a cekiştii 
Şi „duşmanii poporului”? 

Faptul că Procuratura nu mi-a găsit nici o vină, şi nici vreo bănuială, mă 
poate face să cred că motivul pentru care SIS-ul a demarat această căutare a mea e 
legat de opiniile pe care le-am exprimat în articolele şi cărțile pe care le semnez. 
Pentru a nu-i supune la cheltuieli nejustificate, sustrase din bugetul Republicii în 
această vreme de criză, îi rog pe domnii ofiţeri să-mi comunice (poate chiar pe 
blogul personal — garantez confidenţialitatea) unde și cînd doresc să ne vedem, 
după ce mă întorc. Ne-am putea întîlni, de pildă, la terasa „O viaţă are omul” din. 
centrul Edineţului. ga 


sn (sr 


. 
i 
a La 
Poe 
? . 3 
- 4 
să i 43 
Tu O 
= Î. 
* 
ue d > . 
fas 
: . 
„$* pe 
a Ad-d 
m "7. o. . 
A i i A 
ă FR a 
i pipa 
Le €. 
4 
€ j 


ă Y 
„hi 
% A? E 
i » SE 
A “ p 
ai a 
în 3 pei 
i» 
a A 
Fi 


_ 
mamar 








PUNCTE CARDINALE 








Septembne 2009 Nr. 9/225 PAG. 15 





DIVINA COMEDIE A LUI DANTE 


ÎN NOUA VERSIUNE ROMÂNEASCĂ A LUI RĂZVAN CODRESCU 





PURGATORIUL CÎNTUL XIX 






1 La ceasul cînd căldura zilei n-are 
putere-al lunii frig să-l mai aline, 
fiind Pămintu-ori chiar Saturn mai tare, 
4 şi cînd Fortuna Maior și-o văd bine 
geomanţii-n răsărit, spre zori ivită, 
pe calea-n care umbra mult nu ţine, 
7 în vis mi se-arătă o bilbiită 
cu cracii strimbi şi brincile ciuntite, 
şaşie şi la față gălbejită. 
10 Spre ea cătam, şi-aşa cum dezmorțite 
din frigul nopții-s oasele la soare, 
la fel privirea-mi limbii ei sucite 
13 da leac şi de la creştet la picioare 
se îndreptă, iar în obraji îi puse, 
cum vrea iubirea, rumenă culoare. 
16 Și de cum limba dezlegată-i fuse, 
aşa-ncepu să cînte-ncit cu greu 
să pol scăpa din mreaja ei m-aduse. 
19 „Sint”, cînta ea, „sirena dulce eu, 
ce scol din minţi năierii-n larg de mare, 
așa-i de plin de farmec glasul meu! 
22 Eu pe Ulise, cu a mea cintare, 
din calea-i dragă l-am întors; şi nu-i, 


de-l prind, vreun om să îmi reziste-n stare!” 


25 Nici nu sfirşise bine cind văzui 
o doamnă sfîntă-n preajma mea, grăbită 
s-0 țină-n frîu pe cea de care spui. 
28 „Virgile, o, Virgile”,-a zis răstită, 
„aceasta cine-i?"; iară el venea 
Cu Ochii țintă către cea cinstită. 
31 De poale pe cealaltă-o prinse ea 
şi pîntecu-i sub ochi mi-l dezgoli, 
/rezindu-mă din vis de cit duhnea. 
34 Privii în jur, iar domnul bun grăi: 
„Trei dăți te-am fost strigat! Zoreşte dară, 
s-aflăm pe unde-i vad de noi pe-aci!”. 
37 Urnitu-m-am. Lumina zilei clară 
scălda de-acum întregul munte sfint 
şi raze noi din spate ne minară, 
40 Pe urma lui, cu fruntea în pămint, 
păream un arc de pod pe jumătate, 
cum umblă cei ce plini de gînduri sînt, 
43 cînd auzii: „, Veniţi, pe-aici se poale 
să treceţi” spus pe-un lon aşa blajin 
cum nu-i pe lume muritor a scoale. 
46 Ca lebăda ce-ntinde ăripi lin 
ne duse-n sus cel ce ne da-ndrumare, 
pe unde stinca se căsca puţin. 


49 Şi adiind cu-a aripii mişcare, 
Qui lugent zise fericiți c-or fi, 
căci au în ceruri mîngiiere mare. 
52 „Ce ai de ochii în pămînt ţi-i ţii? ”, 
prinse a-mi.zice domnul meu îndată 
ce am trecut de cel ce ne-nsoți. 
55 lar eu. „„Codeala-n mers e datorată 
unei vedenii noi ce mă intrigă 
și nu se dă din minte-ndepărtată ”. 
58 „Văzut-ai”, zise, „acea veche strigă 
ce singură acum mai sus boceşte, 


dar şi cum poți să scapi cînd se-mbirligă. 


6l Ajungă-ţi dar şi mai cu spor păşeşte, 
şi cată-n Sus, pe unde, ca pe-o nadă, 
eternul rege cruguri mari roteşte! ”. 
64 Cum şoimu-ntii stă ghearele să-şi vadă, 
apoi, Strigat, se-ntoarce şi în sus 
se-avintă, plin de pofta după pradă, 
67 la fel făcui, şi pe urcat m-am pus 
, prin scocul strîmt al stincii, pînă unde 
poți da ocol, spre-a cincea brină dus. 
70 Într-însa, dinainte de-a pătrunde, 
văzui mulțime, şi jelea aceea, 
şi da-n țărînă frunţile-a-şi ascunde. 
73 Adhaesit pavimento anima mea, 
îi auzeam cum se căinau din greu, 


de-abia puteai să prinzi din grai ideea. 


76 ,„,0, voi ce-aici, aleşi de Dumnezeu, 
în chin dreptate şi nădejdi v-alină, 
pe unde-s scări, să trecem el şi eu?”. 
79 „De voi veniți cruțaţi de-a zace-n tină 
şi căutaţi mai lesnea-n sus cărare, 


spre-afară dreapta voastră să se țină”. 


82 Aşa rugă Poetul şi atare 

ni S-a răspuns, iar după vorbă eu 
„ării şi ce nu sta la arătare; 

85 şi ochi în ochi privind pe domnul meu, 
el mă-nvoi, cu-n semn de bucurie, 
la ce privirea îmi tinjea-din greu. 

88 Deci slobozit să-mi fac pe voie mie, 
spre cel care-şi vădise prin cuvinte 
făptura m-aplecai cu rîvnă vie, 

91 zicînd: „O, duh al cărui plins fierbinte 
spre Dumnezeu e cuvenită cale, 
ia şi la mine, peste griji, aminte. 

94 Zi-mi cine-ai fost şi de ce cetei tale 
i-e dat să stea cu dosu-n sus, de ii, 
de unde vin, să cînt de-a voastră jale. 





Ş În zori de zi, după ce Dante se confruntă în 
vis cu năluca sirenei care-i vrăjeşte pe matrozi (în 
context, simbol al avariţiei şi necumpătării), cei doi 
poeţi, nu fără ajutor de sus (doamna sfîntă, îngerul), 
acced în cercul al cincilea, unde sufletele, imobilizate 
cu faţa la pămînt, ispăşesc păcarăl zgirceniei. Aici 
Dante stă de vorbă cu papa Adrian V (Ottobuono dei 
Fieschi, din familia genoveză a conților di Lavagna, 
care a stat în scaunul pontifical doar un mese e poco 
pi, „0 lună şi ceva”, murind la 18 august 1276). 


Si IS Cîntul e împănat, mai mult decît altele, cu citate în 


latină: Fortuna Maior („Norocul cel Mare”) e o figură 
zodiacală; Qui lugent („cei ce pling”) trimite la a 
doua fericire evanghelică (Marei 5, 4); Adhaesit 
pavimento anima mea („Sufletul meu a rămas lipit 
de pămînt”) e versetul 25 din Psalmul 118; ego fui 
succesor Petri (în original: scias quod ego fui succesor 
Petri) înseamnă: „să ştii că eu am fost urmaș al lui 
Petru” (adică papă); Veque nubent („Nu se vor 
însura”) trimite la Matei 22, 30 (neque nubent neque 
nubentur). 


97 Şi-acela: „De ce stăm aşa aci 
afla-vei, însă mai întii e bine 
că ego fui succesor Petri-a şti. 
100 Devale-ntre Siestri se aține 
şi Chiaveri un rîu frumos, pe care 
blazon şi-l luară cei de-un neam cu mine. 
103 Mai mult de-o lună mântia cea mare 
văzui ce grea e cui n-o lasă-n tină, 
de pare fulg orice-altă-nsărcinare 
106 7irziu venii, vai mie, la lumină! 
Și cum fusei păstor ia Roma pus, 
„dflai că viața-i de minciună plină. 
109 Văzui că-n pace nici acolo nu-s, 
şi-n viața-aceea loc mai nalt cum nu-i, 
de cea de-aici mă prinse-un dor nespus. 
112 Cum pină-atunci mişelnic duh avui 
şi rupt de Domnul, şi de tot zgircit, 
aicea, iată, dat pedepsei fui. 

115 Zgircenia-aici se vede ce-a rodit 
din cum căitul duh se curăţeşte, 
și chin în munte nu e mai cumplit. 

118 Jar ochii noştri, nărăviți lumeşte, 
cum nu cătară-n sus, dreptatea-aci 
cu fața la pămînt ne pironeşte. 

121 Şi cum zgircenia-n lume ne lipsi 
de marea rivnă-a facerii de bine, 
dreptatea-aici de miini ne ţintui 

124 şi de picioare, şi ca-n chingi ne ţine; 
cît dreptului stăpîn i-o fi socoata, 
atit zăcea-vom răstigniți pe cline”. 

127 Stam în genunchi, de alte vorbe gata; 
ci el, ghicind doar din auz că eu 
îmi aplecasum în vorbire spata, 

130 „De ce”, grăi, „te pleci aşa din greu? ”. 
Răspuns-am: „Nalta voastră demnitate 
s-arăt mă face tot respectul meu”. 

133 „ Genunchii-ndreaptă-ţi şi te scoală, frate!" 
îmi zise. „Nu greşi. noi împreună 
slujim puterii mai presus de toate. * 

136 De-ai priceput cîndva ce vrea să spună 
prin Neque nubent sfîntul cărții grai, 
tu bine ştii că vorba mea e bună. 

139 Ci-acum te du: mai mult nu vreau să stai, 
că-mi tulburi plinsul ce ziseşi anume 
că-i calea cuvenită către rai. 

142 Am o nepoată, Alagia pe nume, 
din fire bună, dacă neamul meu. 
prin pilda lui, n-o va sminti; pe lume 

144 pe-aceasta numai o mai am şi eu. 

















ÎN SFÂRŞIT, 
UN LOC DE ODIHNĂ: 
PALMA DE MALLORCA 


(urmare din numărul trecul) 


Aflându-se pentru carte la Paris, Şeicaru îi întâlnise pe 
Alexandru Cristescu şi Nicolae Ştefănescu-Govora, doi foşti 
ofițeri români. Cristescu era mare mutilat de război. Luase 
parte la campania din Răsărit şi pe câmpiile imense ale 
Nogailor îşi pierduse braţul drept. Când i-a întâlnit, Pamfil 
Şeicaru i-a prelucrat în aşa fel ca ei să fie atraşi de partea lui. 
Cei doi fuseseră de acord şi scoseseră în septembrie 1949 
revista Chemarea, la care, mai târziu, va colabora şi Șeicaru. 
Îşi semna un singur articolul, iar celelalte, scrise tot de el, le 
semnau Cristescu şi Ştefănescu-Govora. Chemarea devenise 
pentru exilul român o gazetă foarte căutată, ba ajungea chiar 
şi în țară, unde era multiplicată şi împărțită clandestin. Într-o 
oarecare măsură, Cristescu şi Ştefănescu-Govora 
îndepliniseră marele lui vis; Curentul în exil. Dar până când? 
Pentru marii rezistenţialişti din Occident era o lovitură 
dureroasă și nu ştiau cum s-o combată. Aşa-zişii lui prieteni 
căutau motive cu lumânarea şi nu-i interesa că Șeicaru locuia 
la Palma de Mallorca, la distanță destul de mare de Paris. Ei 
îl acuzau că “fițuica” era inspirația lui, cu alte cuvinte un fel 
de copie a Curentului. Totul se întâmpla prin 1949 şi trecuseră 
abia 5 ani de când armata roşie ocupase România. 

E adevărat că în Chemarea apăreau articole incitante 
şi semnate de cei doi. Dar în momentul când se citea că 
poporul român a fost trădat, iar capitularea a fost o crimă, se 
ştia numaidecât cine era autorul, ca și fraza următoare, care 
nu lăsa nici un fel de dubiu: Poporul român a fost mistificat că 
există un acord de armistițiu, atunci când se opera o capitulare 
fără condiţii... Erau adevăruri pe care personalităţile politice 
din exil nu voiau să le ştie, așa cum nu voiau să ştie nici de 
nenorocirea țării, Ei nu erau interesaţi, dar adevărul publicat 
în Chemarea nu putea fi negat. Revista a durat până în vara 
anului 1952 și, la dorința mai multor foşti politicieni români, a 
fost interzisă. Suprimarea revistei a fost cerută în numele 
fostului rege, dar-cel care se afla în fruntea lor și cerea 
înlăturarea gazetei se numea Vişoianu, Ministerul de Interne 
francez a acceptat plângerea. 


La închiderea numărului ne-a parvenit trista veste că dr. Serban Milcoveanu s-a 
Necrologul va apărea în numărul viitor. Dumnezeu să-l odihneacă! (P C.) 


www,.punctecardinale.ro 
e-mail: ligia.banea(2yahoo.com 


PUNCTE CARDINALE S. A. L. 
cont: B. R. D. Sibiu RO48BRDE330$Y02146903300 
ISSN: 1223-3145 





AȘA CUMA FOST 


Un erou al întregirii 
naționale şi cel mai 
mare jurnalist 
român 

al secolului XX (19) 








Românii din exil, aflând de suprimarea revistei, se 
arătaseră consternaţi, așa că nu-mi rămâne decât să pun pe 
hârtie ce se gândea pe atunci de către românul din străinătate. 
Reproduc acum ce spunea Seceleanu (alt ziarist român aflat 
în Apus) despre interzicerea revistei: Gazeta servea de tribună 
unuia dintre gazetarii cei mai extraordinari pe care i-a cunoscul 
presa noastră. Pasional, fanatic, uneori nedrept, alteori 
cenzurabil, care a fost şi este cu temperamentul lui vijelios, cu 
memoria lui monstruoasă, cu cultura lui istorică şi politică fără 
pereche, o voce a cărei înăbușire o deplângem profund. În 
locul Chemării, la Madrid apăruse revista Analele politice, 
scrisă complet de Șeicaru. În discuţiile noastre obişnuite de 
seara, Bădia îmi spunea că încerca să-i protejeze de întrebări 
neplăcute pe cei doi de la Paris. 

Tot la Palma de Mallorca, la 9 martie 1950, Şeicaru 
luase legătură cu principele român Nicolae de Hohenzollern- 
Sigmaringen. Era sigur că cineva din familia regală putea 
salva monarhia. Mărturisise principelui că refugiul român avea 
nevoie de un reprezentant, dar nu fostul rege Mihai |. lată ce îi 
scria Şeicaru la timpul acela: Nu este un semn, Alteță Regală, 
că există încă, în rândurile acestei emigrații necăjite, 
dezorientate, învrăjbite, trivializate, încă mulți care păstrează 
chemarea Patriei? Toţi repetă aceeaşi întrebare: în jurul cărui 
om să ne grupăm? Fără ezitare am numit numele Alteţei 
Voastre. Încerca să-l convingă că era nevoie de un birou de 
propagandă, care n-ar fi costat atât de mult, dacă cheltuielile 
se reduceau numai la tipărirea cărților şi broşurilor de 
propagandă, plus costul expedierii. Mulţi refubiaţi ar fi lucrat 
gratis la biroul de propagandă abia înființat, iar el însuşi se 
oferea să lucreze fără salariu. Este necesară o voinţă normativă 
de ideal, este necesar să se înlocuiască farsa rezistenţialistă 
Drintr-o acțiune efectivă, capabilă să determine pe plan naţional 
procesul de formaţie al unui principiu spiritual creator. România 
a fost în război cu Rusia Sovietică; nu guvernul mareşalului 
Antonescu, sau o minoritate fascisto-nazistă, ci națiunea 
întreagă a tresăril sub impulsul reflexelor ei vitale, națiunea 
întreagă a execulal reacţiunea instinctului ei istoric, apărându- 
se impotriva acelei permanente ameninţări ce stă proiectată 
asupra existenţii ei ca naţiune... Cu ce e vinovat poporul 
român? Care e marea lui crimă pe care trebuie s-o 
ispăşească?... Alteța Voastră Regală e chemată să apere 
patrimoniul spiritual al Regelui Ferdinand... 

O încercare disperată, fără să gândească prea mult la 
apucăturile fostului principe Nicolae. Lupta dusă de el pentru 
influențarea principelui Nicolae a rămas, de altfel, fără urmări. 
Uitase de apartenența principelui Nicolae de Hohenzollern- 
Sigmaringen la loja francmasonică La Grande Republique, 
care nu accepta entuziasmul... patriotic. Mă nedumerea numai 
faptul că apelase tocmai la prințul Nicolae, care, între 1931- 
1944, locuise în Veneţia, într-un imens palat propriu, vis-r-vis 
Palatul Dogilor, pe cealaltă parte a canalului. Pe atunci, tot în 
Veneţia, se găseau mai mulţi tineri studenți români şi prinţul 
Nicolae ar fi putut să facă un gest generos faţă de ei, dar nu |- 
a făcut. 

Șeicaru nu voia să admită că lupta cu morile de vânt. 
Căuta mereu să trezească în inima refugiatului român o 
dragoste pentru țara de ude fugise. Atașamentul lui faţă de 
poporul român nu-l lăsa să înţeleagă dușmâniile mârşave sau 
indiferența și spera că marile personalități româneşti aflate în 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor şef), 


Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), 
Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRISOR (redactor) 
Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU — Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 











străinătate erau în stare să înțeleagă poporul lăsat în urmă, 
care nu trebuia uitat. Îşi imagina că momentul sosise ca ei să 
judece clar situaţia poporului român, căzut în mâna armatei 
sovietice, A pela la patriotismul lor, la dragostea pentru națiunea 
din care se trăgeau, dar ducea din nou o luptă o luptă zadamică. 
Îngrijorările lui pentru poporul lăsat în urmă nu erau acceptate, 
cu toate că el nu gândea la satisfacţii morale, sau ca persoana 
lui să ajungă “sus”. Românul refugiat nu voia să înțeleagă 
realitatea şi nici să-şi pună la dispoziţie posibilitățile materiale. 
Anul 1848 aparţinea istoriei; pe atunci se luptase pentru 
recunoaşterea naţiunii, dar istoria nu cunoaște întoarceri. 

Patriotismul nu mai avea valoarea din 1848. În jurul lui se 
făcuse conspirația tăcerii, pe care el însă nu o înțelegea, iar 
acțiunea celor care voiau să-l treacă în uitare îl durea foarte 
mult 

Cu mult înainte, la 14 octombrie 1948, trimisese un 
memoriu generalului Nicolae Rădescu, care se afla în 
America, la New York, în care îi arăta îngrijorările sale. După 
intrarea trupelor sovietice în România, generalul Rădescu 
fusese ultimul preşedinte democrat al Consiliului de Miniştri. 
Însă Șeicaru, n-avea idee de condiţiile de la New York şi în ce 
situaţie se afla generalul. Era convins că acesta se găsea într- 
o situaţie înfloritoare, că avea bani şi că putea să-l ajute. 
Prezenţa generalului în țara tuturor posibilităţilor îl făcea să 
creadă că şi el, era unul din şleahta rezistențialiştilor Cu asta, 
Şeicaru dovedise că nu ştia nimic despre existența generalului 
la New York. La memoriul lui, Şeicaru primise răspuns, dar 
nu înțelesese cele scrise. Începuse să-l critice şi să creadă 
bazaconiile care i se şopteau la urechi de către “binevoitori”. 

Din nefericire, generalul era, pe terenul politic, novice 
şi naiv. Nu ştia cum să înfrunte jocurile camarilei. Dacă 
Malaxa nu l-ar fi susținut, ar fi avut aceeași situație ca şi 
Şeicaru. Apoi, Șeicaru mai era convins că guvernul de la 
Washington îşi dăduse seama de adevăratul caracter al 
conducerii sovietice, dar ca întotdeauna, pornise la o luptă 
fără răsunet. Nu era în stare să înțeleagă că America nu voia 
război. Cu articolele lui scrise fără întrerupere, încerca să 
avertizeze omenirea de pericolul sovietic, dar totul cădea pe 
un teren neroditor. Nimeni nu lua în serios realitatea scrisă de 
el pe hârtie. 

A mai încercat şi în alte părţi, cum ar fi cazul lui lon 
Raţiu, nepotul lui V.V. Tilea, fost diplomat român la Londra. 
Făcea apel la trecut, menționându-l pe unul dintre î înaintașii-|-— 
lui, loan Raţiu, cel care înainte de Războiul Întregirii naționale 
elaborase Memorandumul adresat curții imperiale din Viena. 
Știindu-l orgolios, îl tămâia în toată regula şi căuta să- -l câştige 
pentru ideile sale. Legătura cu Ion Raţiu fusese făcută prin 
epigramistul lon Murgu de la Londra, care în 1963 discutase 
cu Raţiu editarea romanului Vulpea roșcată, opera lui Şeicaru. 
Raţiu avea bani, Şeicaru nu. Spera veşnic într-un miracol, se 
atârna de un fir de pai ca să nu se înece. În scrisoare îi zugrăvise 
situația financiară în care se afla şi în caz că era de acord, 
Șeicaru îl lăsa să semneze toate articolele puse de el pe hârtie, 
sperând că în felul acesta Raţiu îşi va face reclamă de mare om 
politic. Printre altele, îi propunea: Să căutăm împreună mijloacele 
proprii pentru înființarea unui centru de propagandă, începând 
curealizarea unei baze: tipografia. Era exact ziua de | ianuarie 
1964 când pusese pe hârtie cele adresate lui Raţiu. Căutând să 
se facă cât mai bine înțeles, specifica: În caz că am avea o 
tipografie, am putea publica fără nici o sforțare materială un 
ziar Săptămânal şi ar servi de raliere a tuturor forțelor valabile 
din exil, ca să putem opune regimului de la Bucureşti 
superioritatea unei gândiri politice naționale... 

Pentru lon Raţiu ar fi fost uşor să se încarce cu 
propunerea lui Șeicaru, dar n-a făcut-o. Nu era interesat într- 
o afacere idealistă. Se afla în Anglia şi, sub aspect politic, 
propunerea lui Șeicaru nu-i aducea profitul pe care îl visa. 
Șeicaru nu mai era directorul cotidianului Curentul din 
Bucureşti, unde toți îi ştiau de frică, ci se afla în exil, singur şi 
scăpătat. Îl cunoșteam personal destul de bine şi n-am uitat 
încercările lui de a mă ademeni să fac parte din mişcarea 
organizată de el. Aici la Munchen, ne-am văzut destul de des. 
Scrisoarea pe care mi-a scris-o din Londra o posed încă. 

(Va urma) 


Renc Al. DE FLERS 
(Minchen) 






stins, în vârstă de 98 de ani. 


Li 


Tehnoredactare computerizată 


PUNCTE CARDINALE 


Tipar: NOABLESSE S.R.L