Puncte Cardinale anul XX, nr. 11-12 (239-240), noi. — dec. 2010

credinţă 
iubire 
speranţa 








NCLE 
CASDINALE 








7.910] 99,9, 


N că 5 VA pi 
(239/240) 


Noiembrie 
Decembrie 
2010 


24 pagini -— 5 lei 





PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 





Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANTA, ELVEȚIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


La despărțirea de Puncte Cardinale 


Nu-mi plac gările, plecările, despărțirile. Şuieratul locomotivelor, luarea de 
rămas-bun, fluturarea mâinilor, otrava cuvântului adio. Patetismele, naufragiile, 
scufundările. Îmi plac numai venirile, întâlnirile, prezenţele. Năzuinţele şi speranţele 
spre mai bine, mai sigur, mai frumos. Steagul fluturând pe catarg, în bătaia 
vânturilor potrivnice, - 

FR | Diet saca Ttreat trăiesc mi-a oferit prea puţine momente dorite şi 
prea multe dintre celelalte. Aproape de fiecare dată, lumina imaginată mi-a fost 
acoperită de realitatea întunecată. Un' astfel de moment, pe care îl doream 
nepieritor, a apărut în urmă cu 20 de ani: un grup restrâns de oameni, inimoşi şi 
patrioţi, al cărui far necontestat a fost regretatul Gabriel Constantinescu, şi-a 
ridicat glasul spre auzul şi vederea tuturor celor ce aşteptam, credeam, speram. 

Revista proaspăt apărută, încă de la primul ei număr, ne-a indicat drumul 
spre miazăzi, niciodată spre miazănoapte; ca o busolă, arătându-ne veşnic răsăritul, 
nicicând asfinţitul. Nimeni nu are nevoie de tenebrele nopții; toată lumea vrea să 
se îndrepte spre zorii dimineţii. Este ceea ce a făcut, în ultimele două decenii, 
această revistă — prima cu adevărat de dreapta, izvorâtă din peisajul nocturn, 
stâng şi strâmb al României post-comuniste. Încercând să ne împrăștie contuziile, 
să ne desluşească întrebările, să ne găsească răspunsurile. A reuşit, n-a reuşit? 
Asta numai Dumnezeu poate şti, precum şi sentimentele pe care fiecare le purtăm 
în inimă și în minte. 

În ce mă privește, nu-mi propun un excurs sau o evaluare asupra întregii 
sale activităţii. Peronul trist pe care mă aflu, în Bucureşti, și bagajele pe care le 
văd strânse în redacţia de la Sibiu mă opresc în a putea fi analitic, sintetic, 
cuprinzător, cântăritor şi obiectiv preţuitor. Nu'pot fi decât subiectiv, în calitate 
de vechi al ei colaborator. 

De 12 ani, mi-am așternut, de 25 de ori, numele, alături de întemeietorii, 
făuritorii și continuatorii unui suflu naţional şi religios, cum nici o altă publicaţie 
nu a respirat în presa românească postdecembristă. Sunt mulțumit şi mândru că 
am fost părtaş la această unică realizare, de netăgăduit în raport cu ansamblul 
ostil şi concurent sub care a rezistat atâţia ani, bătuţi pe muchie. 

Sigur că orice lucru are un început și un sfârşit, Dar gândul că luna 
viitoare nu voi mai merge la Autogara Militari, să ridic Punctele Cardinale, trimise 
spre difuzare, mă umple de o singurătate imposibil de descris, Aceeaşi singurătate 
o vor resimţi, fără îndoială, abonaţii din capitală, cât şi, mai ales, cei din largul 
lumii — din Austria, Germania, Grecia, Franţa, Elveţia, Suedia, Spania, Canada, 
Statele Unite, Australia —, așteptători și încrezători în articole ce, lună de lună, le 
alungau disperarea, le întrețineau nădejdea, le potoleau dorul de pământurile natale, 
nicicând uitate sau înstrăinate, ci mereu reavene şi proaspete, asemeni unor 
răsaduri ce stau să încolțească, să înflorească, să crească. 

Cine va mai apăra tradiţia românismului? Cine va mai apăra dreapta creştină? 
Cine va mai contracara vadimismul băltind într-o formă de putoare pestilenţială, 
așa-zis democrat-capitalistă, în fond, însă, de sorginte neaoş-comunistă? Și cine 
se va mai înhăma la o luptă atât de inegală, între posibilităţile financiare minime 
ale realizatorilor şi puhoiul maxim existent la îndemâna defăimătorilor? Nimeni. 


Unde vor mai fi editorialele scânteietoare, cuceritoare şi uneori incendiare? 
Unde comentariile exhaustive şi, pe de-amănuntul, clarificatoare? Şi unde numele 
ilustre, care ani de zile ne-au adăpat şi întremat masa săracă şi însetată, 
transformând-o în masă bogată şi îndestulată? Nicăieri. 

Între nimeni şi nicăieri, îmi stă imaginea unui trecut aromitor, odihnitor şi 
viitorul pe care nu-l pot întrevedea altfel decât neliniștit şi pustiitor. Dacă ar fi să 
mă gândesc numai la învățăturile Părintelui Calciu, pe care nu le voi mai citi, şi 
mi-e destul pentru a-mi pierde bruma de întărire cu care, altădată, îmi împodobeam 
zilele şi serile. Dar câte alte nume, de renume, nu mi-au dat desfătare şi 
îmbărbătare, pline de optimism, împotriva oricărui împrejur de pesimism! 

A crede nețărmurit... Cu acest crez ne-a obişnuit această revistă, deopotrivă 
sibiană, bucureşteană, românească şi europeană. 

La urma urmei, care este rezumatul unei poveşti pe care, trebuie să 
recunosc, volens nolens, că n-am altă putere dpcât să o sfârşesc? Ce au vrut, în 
esenţă, Punctele Cardinale? Să dezgroape adevărurile îngropate. Să demisti fice 
noianul de minciuni, asupra capetelor noastre aruncate şi, cu atâta osârdie, etalate 
de minicinoşi şi măsluitori veroşi, plătiți pentru a fi antinaţionali şi antireligioşi. 
Mă refer la religia adevărului, împotriva religiei neadevărului. Prin toate articolele 
sale, revista Puncte Cardinale a vrut să cinstească, mai întâi, memoria celor 
căzuţi — pe front, în munți, în lagăre, în,închisori — şi să încerce a le face 
dreptate. Apoi a creat câteva punți: între bătrâni şi tineri; între țară şi Exil; între 
confesiunile creştine tradiționale din România. 

Cuvintele de mai sus — intențiile şi rezultatele — aparţin întemeietorului şi 
nemuritorului Gabriel Constantinescu, cât şi mănunchiului de redactori, dintre 
care n-au cum să lipsească la pomenire neobosiţii şi prolificii săi susţinători 
Răzvan Codrescu şi Demostene Andronescu. Cer iertare lui Marcel Petrişor, 
Claudiu Târziu, Erast Călinescu şi altora ce-ar merita o cât de scurtă numire, 
într-o foarte lungă înşiruire, Adaug înțelegerea şi pacea, pe care toți s-au zbătul 
să o aducă în absurdul și nesfârşitul război româno-român. r 

Toţi suntem ca niște fluturi, înghiţiţi în burta aceleiași broaşte, stăpână pe 
mlaștină. Pentru o clipă, măcar, zborul fluturilor a semănat cu zborul vulturilor. 
Plutind cu aripi învingătoare peste creste, ca în cea mai frumoasă poveste. O 
clipă lungă, fecundă și profundă, lină și senină. Ea ne-a înverzit malurile, ne-a 
tresăltat necontenit inimile, ne-a fertilizat idealurile, ne-a defrişat deprimările, 
căderile, Cu un ton care ne-a fost tot timpul îngrășământ, cernoziom. 

Rămas-bun, revistă! Îmi țin frâiele despărțirii în batistă. Acesta este ultimul 
tău număr, umăr, Sanctuar și altar de românism şi creştinism ortodox. Este 
pentru ultima oară când numărul tău dublu mai formează un cuplu — între realizatori 
și cititori, înfrăţiţi, veşnic şi fierbinte, într-o viitoare aducere-aminte, pe care, în 
prezent, sunt incapabil să o pot prefigura în cuvinte. Îți mulțumesc că ai existat. 
Nu ştiu dacă te-am meritat. Numai Dumnezeu ne poate judeca sufletele, cupetele. 


Gelu NETEA 





. 
E ps 
DU [25 
= [/ . 4. 
| (/// 
| / A 
E a i 
si | i | 
| ref ua | atit ÎN ȘI 
| Ala 
[| 
N 
VILA 
| 
| | 
A ȘI 
= 4 Da 
un 
ș 
Di 
SAIT 
j| [| 
AI [i 
- să „N 
. +» HE 
e eiput : 
AL VA pi 
[Noe Î 
pd virat | 
li APA Li îsi A pal 
ari pe 
E g | pp MA 
| pn a (pipa 
i TATĂ |! Pau P: 
AAA A fi ti pi LA 
i i Ai 
+ A! i ze 
reia 
API Si 


| 
Pai 
La 


Dai 
Fe Pepi 
tz 


4 
dat 


.'- 
uT; 





4 d 
p- 
Wa: 


De 
sa ai 
* 

Pa $ A 


ad 
- 

. 
.-. 


. 
ED ie al pe A aa PA ca ACID) AO IOANA a 7 ST Ai VAN 01 SC MNAC As a LE 

III e e SID e an AC 
Bo A TI 8 pt ia 7 dea lati fate d AP garii pi aa ANI at n da ru pp fi Iata t tata 3 d cal 

Lvangheliştii, Ștelan ORTII 


” îi d s 
- x . 9 / 


-- 
— 


> E 
sa Să 
pă Se a 
x.) 


E] 
“«s 











i ada i 





PUNCTE CARDINALE 





O generație, un 


E iei e - 


Demostene Andronescu: 


Mai întâi a plecat omul. Când i s-a împlinit veleatul, s-a stins senin şi 
împăcat cu sine şi cu Dumnezeu, cu conştiinţa datoriei implinite, dar nu şi fără 
regretul de a nu fi putut face mai mult. 

Acum, cu acest ultim număr, care încheie cel de-al douăzecilea an de 
apariție continuă şi fără compromisuri, se stinge şi revista ctitorită de el. Nu însă 
fără a lăsa urme. Cel puţin aşa ne place să credem. Și avem motive să credem 
acest lucru deoarece ctitorul şi îndrumătorul revistei a avut grijă ca din echipa de 
care s-a înconjurat să facă parte şi câţiva tineri înzestrați şi destoinici, care, 
făcându-şi ucenicia în preajma unui om de excepție, au ajuns poate ca în unele 
privinţe să-şi întreacă maestrul. Şi acesta este un câştig substanţial pentru 
publicistica românească de dreapta. 

Cât despre generaţia căreia i-au aparținut şi omul, şi 
revista, aceasta este gala şi ea de „marea trecere”... 

Pe Gabriel Constantinescu (căci despre el şi despre revista Puncte 
Cardinale este vorba) l-am cunoscut în vara fatidicului an 1990. Se consumaseră 
alegerile din mai, care au fost, pentru țară, la fel de nefaste ca şi cele din noiembrie 
1946: se spulberase cel mai frumos vis al românilor din perioada postdecembristă 
(fenomenul „Piaţa Universităţii”), iar cei care se considerau „emanaţi” ai aşa-zisei 
„revoluţii” din decembrie *89 se înstăpâniseră, prin votul unui electorat imatur şi 
derutat, peste destinele țării şi se străduiau acum să-şi legitimeze impostura. 
Apăruseră deja, ca ciupercile după ploaie, o puzderie de partide şi partiduleţe ai 
căror inițiatori făceau mare zarvă pentru a ieşi în evidenţă, fie că meritau cuvântul, 
fie că nu 

Eram, prin luna iulie a acelui an, la adunarea unui astfel de partid, care 
avea loc în aula Ateneului Român. Este vorba de Uniunea Democrat-Creştină 
(U.D.C.), care se constituise ca partid încă din ianuarie şi care avea să 
împărtășească soarta tuturor partidelor inițiate de „amatori”, dispărând destul de 
curând din peisajul politic al țării. Într-o pauză a „„lucrărilor” acelei adunări, pe 
când mă plimbam dezorientat şi oarecum nemulțumit de improvizațiile la care 
asistam, am fost abordat de un necunoscut care, după ce s-a recomandat, mi-a 
spus că un prieten comun îi vorbise despre mine şi despre preocupările mele şi că 
„ar vrea să-mi propună ceva, Apoi, fără alte preliminarii, mi-a pus abrupt intrebarea: 
Vă place circul la care asistăm ca nişte neghiobi? Domnule, nu de partide politice, 
nu de politicieni are nevoie astăzi țara, ci de cu totul altceva. Eu nu am fost şi nu 
sunt legionar, dar am cunoscut pe unii 'dintre ei în situații-limită şi de la ei am 
învăţat să fiu om. De la ei am aflat că întemeitorul Mişcării Legionare, Corneliu 
Codreanu, ar fi spus când a pus bazele mişcării sale; «Nu de politicieni, ci de 
pedagogi are țara astăzi nevoie». Dacă atunci România avea nevoie de pedagogi, 
de educatori, cu atât mai mult are nevoie de ei astăzi, după lunga noapte comunistă 
prin care a trecut. Hai să-i lăsăm pe alții să facă politică şi noi să ne apucăm de 
altceva! Ce-ai zice să profităm de ocazie şi să valorificăm singurile câştiguri ale 
evenimentelor din decembrie *89, libertatea de asociere şi libertatea de expresie, 
şi să edităm o revistă de dreapta?”. Deşi la început mă abordase cu oarecare 
sfială şi stângăcie, acum se înflăcărase şi scoase din mapa pe care o avea sub 
braţ o coală mare de hârtie, pe care era prefigurată prima pagină a viitoarei reviste. 
În partea de sus era caligrafiat frumos titlul revistei: Puncte Cardinale... 

Ceea ce m-a impresionat încă de la început a fost faptul că Gabriel 
Constantinescu, vorbindu-mi despre viitoarea revistă, nu venea cu improvizații, 
ci avea bine conturate toate detaliile necesare unui astfel de proiect, de la principiile 
directoare ale publicaţiei până la echipa redacțională, de la colaboratori până la 
suportul ei financiar. Făcuse deja rost, de la prietenii şi cunoştinţele sale din țară 
şi din exil care îi împărtăşeau aspiraţiile, de banii necesari editării primelor numere. 
Nu-mi mai aduc aminte întocmai cum sunau pe atunci argumentele cu care 
încercase să mă convingă de necesitatea apariţiei unei astfel de publicaţii, însă le 
recunosc ca fiind aceleași cu cele pe care le-a evocat retrospectiv cu diferite 
ocazii, inclusiv în interviul acordat cu doar câteva luni înainte de a ne părăsi unui 
publicist mai tânăr: „Cu un grup restrâns, alcătuit din foşti deţinuţi politici şi din 
tineri intelectuali, am luat iniţiativa înființării unei publicaţii care să apere tradiţia 
românească autentică, demascând diversiunile neocomuniste, dar şi orice alte 
forme de stângism anticreștin și antinaţiona!” Sau în altă parte: „Ceea ce am avut 
in vedere,,. a fost ideea pură şi simplă de orientare, de recuperare a reperelor, 
atât de necesare unui popor dezorientat de lungile decenii de comunism. Nu ne- 
am propus să fim... altceva decât am fost sau am putut fi în contextul acestor 
vremuri. în care dreapta adevărată, creștină și naţională continuă să fie mai mult 
un deziderat decât o realitate. Afirmându-ne ca «Periodic independent de orientare 


— în mare măsură — 


| 


p 7» — 











Nov. — Dec. 2010 Nr. 11/12 Pag. 3 


% 


O Sp, . 
ON, O VEWVISIG... 


y Po moi 
. x d e zâeri 
> NS N >= 3 
i Pe ap 
= at a PT. 








Cr 






„SA 


a Luta gre 


ln = 





î 
da d E 






Poe ui 
e r... 


național-creştină», noi am încercat să provocăm la o reconstrucție a dreptei pe 
fondul noilor realități, iar nu la o simplă imitație epigonică a dreptei interbelice. 


Trecutul trebuie avut în vedere, dar nu poate fi reiterat ca atare...” Cam aceleaşi 
lucruri mi le spusese şi mie încă de atunci, chiar dacă altfel formulate. 

Mărturisesc că deşi la început îl privisem cu oarecare suspiciune, pledoaria 
lui înflăcărată nu numai că a reuşit să mă convingă de necesitatea unui astfel de 
proiect, ci să şi redeştepe în sufletul meu gustul „aventurii donquijoteşti” adormit 
de ani întregi. Totuşi aveam unele reţineri. Nu puteam să nu fiu realist şi să nu-mi 
pun întrebarea: „Sunt eu oare capabil să fac față unei astfel de provocări”? Căci 
cine şi ce eram eu la acea dată? Eram un om oprit brutal, de „terorea istoriei”, din 
evoluţia intelectuală normală, cu multe lacune şi deficienţe de care eram perfect 
conştient, şi mai presus de toate cu o lehamite paralizantă. În 1964 leşisem din 
inchisoare mutilat, intirm sufleteşte şi cu o serie de complexe care, în vidul spiritual 
din „lumea liberă”, s-au acutizat. Apoi, după eliberare, mai bine de un sfert de 
secol trăisem la întâmplare, într-un soi de paralizie spirituală, fără prea multe 
preocupări intelectuale şi, mai ales, fără năzuinţe spre mai sus. Din aceste motive, 
nu i-am dat un răspuns ferm, ci unul bălmăjit: că nu mă pot tiecide încă, că să mai 
vedem, că să mai aşteptăm... şi alte asemenea motivații puerile. Adevăratele motive 
ale reticenţelor mele nu i le-am mărturisit preopinentului meu decât mult mai târziu. 
după ce ne-am împrietenit. Căci omul acesta mi-a devenit, după ce ne-am cunoscut 
bine, unul dintre cei mai buni prieteni pe care i-am avut vreodată. Nu credeam că 
după 60 de ani se mai pot lega astfel de prietenii. Ne înțelegeam din priviri şi 
comunicam între noi... tăcând. 

Ne-am despărțit atunci fără să luăm nici o hotărâre fermă în privinţa 
participării mele la proiect. El însă a perseverat şi peste vreo două săptămâni m-a 
invitat la el acasă, la Sibiu, şi în cele din urmă a reuşit să mă convingă. Acum, 
privind retrospectiv la tot ce a fost, nu regret deloc că am dat curs unei asemenea 
„nebunii”, deoarece, pe lângă faptul că mi-am făcut un prieten de nădejde, am 
reuşit să ies şi din marasmul în care mă bălăceam de atât amar de vreme. Punctele 
Cardinale au dat vieţii mele plate de până atunci „sensuri verticale”, Nu zic că am 
făcut gaură în cer, dar am satisfacția că am participat şi eu, cu puţinul meu, la 
succesul mai mare sau mai mic al unei reviste de dreapta adevărate într-un peisaj 
social şi cultural bântuit de stânga şi de stângisme. : 

Și acum, la ceas de bilanţ, în loc de înşiruirea unor realizări şi succese 
care ar putea fi considerate subiective, să-mi fie permis să reproduc caracterizarea 
pe care o făcut-o Punctelor Cardinale unul dintre cititorii noştri cei mai fideli, 
regretatul Paul Barbăneagră: „Contruntările social-politice care frământă neamul 
nostru în perioada zisă de «tranziție» au reafirmat o idee fundamentală: adevărata 
dreaptă este mera-politică, situându-se, prin conţinutul şi aspiraţiile ei, nu la dreapta 
«centrului», ci în inima văzduhului, între «Ierusalimul ceresc» şi întruchiparea 
lui lumească, între adevărurile revelate şi tumultul cetăţii. Într-un peisaj social 
contuz şi profanat de «stângi» şi «drepte» deghizate, Puncte Cardinale a repândit 
deschis valorile noastre creştineşti şi naţionale...” 

E mult? E puţin? Cert este că pentru noi a fost la un moment dat rotu/ şi 
că-i rămânem perpetuu recunoscători lui Gabriel Constantinescu, fără de care am 
[i fost infinit mai săraci şi mai singuri. 


Paza Te _| “at? ze 


a) 


7 „da. "7 pe (Yi -- 


Rd ÂPAd N ev doze ricin A 
= 4% 






E sigur „că Gabriel Caii ies nu şi-ar fi lăsat E ella la fi dh, deplina Zid fată de PARERI pe care i-a dobândit. e 
o dată cu revista, şi în primul rând faţă de d-l Demostene Andronescu, sprijinul cel mai de nădejde al revistei de-a lungul celor 20 de ani | 
de apariție neîntreruptă, moldoveanul molcom şi blând care întotdeauna a redat echilibrul în situații-limită, şi față de tânărul profesor din 
„urmă cu 20 de ani, astăzi publicistul şi poetul Răzvan Codrescu, cel care a înţeles atât de bine idealurile şi direcția pe care avea să o urmeze 
şi Să o păstreze revista în tot acest Fşip. În locul şi în numele. celui ce nu o mai poate „bit le aauicelit tuluȚat cuvenitele mulțumiri. 
“Fam. Gabriel Constantinescu 

















..s 


Pag. 4 Nr. 11/12 Nov. — Dec. 2010 


PUNCTE CARDINALE 


O cenerazie,. Un. 0741, 0 VeVisti.-.- 


Ion Paraschivescu: 








In ultimul număr al existenței sale, revista Puncte Cardinale îmi face onoarea 
de a-mi publica aceste rânduri, luându-mi o piatră de pe inimă. Gabriel Constantinescu, 
fostul director al acestei reviste şi bun prieten al meu, a plecat în lumea celor drepți 
în ziua de 6 martie a. c. Acest text ar fi trebuit să apară în numărul imediat următor 
al revistei. Vestea plecării dintre noi a lui Gabriel m-a năucit. O tristețe copleşitoare 
m-a dezechilibrat, dându-mi o stare de inhibiţie totală. Am încercat totuşi să o depăşesc 
scriind un articol în care să-i exprim ceea ce simțeam atunci. Mi s-a părut fad şi 
stupid. După ce am citit anunţul colectivului revistei, mi s-a părut chiar derizoriu — şi 
am renunțat. lată însă că acelaşi colectiv îmi oferă acum prilejul de a-l readuce pe 
Gabriel printre noi, motiv pentru care mă îndatorează. 

L-am cunoscut pe Grabiel în toamna anului 1940, când amândoi am devenit 
elevi ai Şcolii de Ofiţeri de Cavalerie (Ş.O.C.) din Târgovişte. Întâmplarea a făcut ca 
să fim repartizați amândoi în acelaşi pluton (echivalentul unei clase la o şcoală civilă). 
In cei doi ani petrecuţi în Ş.O.C. am avut ocazia să ne cunoaştem şi între noi s-a 
înfiripat o prietenie care în decursul anilor a devenit din ce în ce mai temeinică. 
Gabriel a devenit şeful plutonului mai întâi, iar în final, datorită isteţimii şi seriozității 
lui, a fost propulsat ca şef al promoţiei 1942. 

În multele discuţii cu el în aceşti doi ani, Gabriel se comporta ca un civil în 
straie militare. Era calm, vorba îi era cumpănită, nu avea nimic cazon în comportament. 
Și era un foarte bun camarad. Era o fire veselă, iar când glumea semăna cu mucalitul 
său tată, colonelul-scriitor Paul Constant. 

Când am terminat şcoala de ofițeri, războiul era în toi. L-am făcut amândoi, 
dar în regimente diferite. el a avut cumplita neşansă de a cădea prizonier. Cine are 
curiozitatea să afle cum a fost prizonieratul la'ruşi, îl invit să citească excelenta carte 
a lui Radu Mărculescu, Părimiri şi iluminări... În această nefericită situaţie, Gabriel 
a dat prima sa mare probă de caracter. Tratamentul era mizerabil: insulte grosolane, 
torturi, muncă istovitoare, frig şi foamete, iar pe lângă toate acestea au apărut şi 
delatorii. Prietenul meu a suportat stoic toate aceste chinuri fizice şi morale, a sfidat 
acțiunea Anei Pauker şi a cozilor de topor, refuzând să se înscrie în diviziile ruşinii: 
„Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”. 

Războiul a încetat, dar eu şi cu Gabriel nu ne-am revăzut foarte multă vreme. 


Nu am ştiut când i s-a terminat calvarul rusesc. Nu ne cunoşteam adresele. Când am din partea noastră o disperată rezistenţă. Pentru a o înfrânge, au 


aflat că s-a înapoiat în țară, informaţia a avut un supliment: Gabriel Constantinescu 
este în puşcărie... pentru scriere şi difuzare de manifeste suversive! 

Vestea cea bună am primit-o după foarte mulţi ani. Un cunoscut comun m- 
a informat că Gabriel este student şi că se afla în Bucureşti pentru a susține nişte 
examene, fiind cazat la hotelul X. Am plecat imediat la hotelul indicat şi astfel, după 
mai bine de un sfert de secol, ne-am reîntâlnit. L-am luat la mine acasă, l-am prezentat 
familiei şi m-am oferit să-l găzduesc ori de câte ori va veni în Bucureşti. O noapte 
întreagă ne-am depănat amintirile şi ne-am povestit peripeţiile: eu pe cele puţine ale 
mele şi el pe cele multe ale lui. Din acel moment am păstrat constant legătura şi ori 
de câte ori venea la examene în Bucureşti (era student „bătrân”, la fără frecvenţă) ne 
întâlnem şi hoinăream împreună. Cu ocazia unei deplasări în interes de serviciu la 
Sibiu, i-am făcut şi eu o vizită acasă şi i-am cunoscut, cu această ocazie, soţia (pe 
Mărioara, cum îi spunea el) şi pe cele două fetițe de care era foarte mândru. Tot 
atunci l-am reîntâlnit şi pe simpaticul şi mucalitul său tată, scriitorul Paul Constant, 
pe care îl cunoşteam încă de pe vremea când eram elevi la şcoala militară. Era 
aproape neschimbat. Ca şi atunci, era optinist şi veşnic pus pe şotii, contaminând cu 
optimismul lui şi pe cei din jur. Gabriel spunea adesea în glumă că tatăl său este 
„optimistul de serviciu” al familiei. Spre deosebire de tată, fiul era un neadaptat, 
veşni€ nemulțumit, veşnic abătut, uneori chiar ursuz. ŞI totuşi, acest om interiorizat 
şi frământat sufleteşte ştia să fie şi duios. Mai ales cu familia sa. Odată, fiind în vizită 
la mine, la Bucureşti, a sunat-o la telefon pe soția lui, adresându-i-se: „Sărut mâna, 
maică!”. M-a impresionat profund. Era felul lui de a fi tandru şi de a omagia pe 
mama celor două fete ale sale... 

Nemulţumirile şi tristeţile lui Gabriel s-au amplificat după ce a ieşit la pensie. 
Se simţea că este bântuit de nelinişti şi de gânduri negre. Eu cred că din frământările 
și din trăirile interioare de atunci s-au născut Punctele Cardinale de mai târziu, 

După doar un an de la cele întâmplate în decembrie 1989, în ianuarie 199], 
revista, pritocită lăuntric atât amar de vreme, şi-a început apariția. Inceputurile au 
fost destul de anevoioase, dar dârzenia şi perseverenţa lui Gabriel Constantinescu a 
reuşit să le depășească. Bun cunoscător al oamenilor, el aştiut să-şi aleagă colaboratori 
de nădejde, atât din rândurile foştilor deţinuţi politici, cât şi din rîndul generațiilor mai 
tinere, formând o nucleu redacțional cu care a reuşit să ducă la îndeplinire idealurile 
cu care a pornit la drum, 

Ce a realizat revista Puncte Cardinale din cele câte şi-a propus să realizeze 
o spune foarte succint însuși întemeietorul ei, într-unul din ultimele numere: „Mai 
întâi, am ținut să cinstim memoria celor căzuţi (pe front, în munţi, în lagăre, în 
închisori) şi să încercăm să le facem dreptate, Apoi am creat câteva punți: între 
bătrâni şi tineri, între țară şi Exil, între confesiunile creștine tradiţionale și aşa mai 
departe, Ne-am atras un public fidel şi am arătat că o publicaţie serioasă de dreapta 
este posibilă şi că Tradiţia poate răspunde plauzibil provocărilor actualități...” 

Acum, când Gabriel Constantinescu a intrat în istorie, îi cinstesc memoria 
prin sincere şi duioase lacrămi ale sufletului, care nu-l va uita niciodată, 





Radu Mârculescu 
Pătimiri 
și iluminări 


Radu Mărculestu: 





L-am cunoscut pe Gabriel 
Constantinescu în lagărul de prizonieri 7 
de la Oranki, în toamna anului 1947, într- din captivitatea ie fii 
un convoi de prizonieri luaţi de ruşi în sovietică 000 0 
urma gafei de neiertat a Regelui Mihai PE 35 
de-a fi făcut public acordul de armisiţiu Nea 
cu Uniunea Sovietică înainte să-l fi Și e 
semnat. Până la 9 septembrie, când l-a 
semnat, şi ruşii au ridicat sumedenie de 
ostaşi români, sub pretextul mincinos că 
i-ar duce să-i instruiască. Aceştia i-au 
crezut şi, fără să se împotrivească, s-au 
lăsat încolonaţi şi duşi de ruşi, până ce, 
după luni de marş, s-au trezit în poarta 
lagărului de la Oranki. Unii dintre ei, 
sărmanii, încă mai credeau că nu sunt 
prizonieri ca noi şi că în curând vor începe instrucția... 

Pe Gabriel Constantinescu l-am cunoscut atunci într-un lagăr de 
barăci foarte apropiat şi ținând de Oranki,. anume Mânăstârca, şi mi-am dat 
seama că am de-a face cu un om de calitate. Ne-am înprietenit şi am stat pe 
paturi apropiate, ducând discuţii până la miezul nopții, iar a doua zi lăsându- 
ne înhămaţi la aceeaşi sanie pe care, ajunşi în pădure, eram siliți s-o încărcăm 
cu uriași buşteni şi să-i cărăm în lagăr, unde ajungeam sleiţi. Munca asta 
silnică şi distrugătoare a durat până ce, în urma unor nenumărate proteste şi 
greve, între care şi unele perioade de grevă a foamei, ruşii au fost nevoiţi să 
cedeze.La aceste acțiuni disperate Gabriel şi cu mine am luat parte din plin. 

În lagărele prin care am trecut erau şi mulţi nemți. Cum Gabriel 
cunoştea bine limba germană, am intrat în legătură cu ei, legând chiar prietenii, 
dar, mai ales, împrumutând de la ei cărți valoroase. Ruşii însă nu ne-au lăsat 
în pace. În acţiunea lor perseverentă de-a capta dintre noi elemente care să 
cedeze şi să se lase duse în ţară, pentru a instala comunismul, au întâmpinat 


= 


noi o seamă de prizonieri care urmau să fie duşi în cine ştie ce lagăre 
îndepărtate. Nenorocul a făcut ca printre aceştia să se găsească şi Gabriel. 
Era prima oară când ne despărțeam. Cu puţin înainte de a-l ridica, a venit la 
mine şi mi-a întins un minunat medalion din os de vacă, lucrat de unul dintre 
prizonierii cu mari calități artistice. „Păstrează-mi-l tu până ne vom revedea!”, 
mi-a spus; şi ne-am despărțit. lar eu l-am ascuns în şubă. N-a fost găsit la 
nici o percheziţie. Când, după ani buni de colindat prin lagăre, am ajuns în 
fine acasă, în Bucureşti, şi l-am căutat pe Gabriel ca să i-l înapioez, acesta 
era întemnițat pentru nu ştiu ce acțiuni în care se angajase, iar când s-a 
eliberat şi m-a căutat el pe mine, eram eu întemnițat. Aşa încât abia după ce 
s-a prăbuşit regimul comunist am putut să ne revedem, să ne îmbrăţişăm şi 
să-i redau prețiosul suvenir... 

Ne-am mai întâlnit apoi, tot în Bucureşti, şi am discutat de toate, 
mai ales de proiectul de-a înființa o revistă, care avea să fie Puncte Cardinale 
la care şi eu aveam să trimit din când în când articole. Fie-i țărâna uşoară! 


, 


Erast Călinescu: 


Revista noastră se stinge „cu fruntea sus” şi ne lasă cu satisfacția 
că îşi încetează apariția cu datoria împlinită! De la căderea comunismului în 
România, timp de 20 de ani, Puncte Cardinale a fost ceea ce şi-a propus din 
capul locului: busola cititorilor săi din ţară şi din alte zece țări, de pe cinci 
continente. a 

" Orientarea acestora, dar mai ales a celor care au cunoscut jugul 
comunist a fost necesară, cu deosebire, atunci când în locul fricii de represalii 
aceştia au simţit libertatea, tare le-a indus sentimentul de vid spiritual — vid 
în pericol de a fi umplut cu diferite gunoaie sectare de importat. Atunci şi de 
atunci revista Puncte Cardinale şi-a îndeplinit din plin rolul său de călăuză 
național-creştină. 

„Meritul acestei realizări le revine, în primul rând, fondatorilor revistei, 
dar mai ales regretatului său director Gabriel Constantinescu, împreună cu 
toată [amilia să, cât şi neobositului său redactor-şef Răzvan Codrescu, care 
au asigurat cu intransigenţă şi asiduitate calitatea şi continuitatea orientări 
publicaţiei, 

Toate acestea ne fac pe noi, cititorii şi colaboratorii Punctelor 
Cardinale, să ne despărțim acum de revista noastră dragă nu cu cu 
sentimentul unei capitulări în faţa răului care ne înconjoară, ci cu satisfacția 
unei victorii binemeritate! 


P. $. Oare nu am putea spera la o continuare a operei naţional- 
creştine a Punctelar Cardinale, de către o nouă revistă, patronată de exemplu 
de Asociaţia „Christiana” ?... 





- tr € cai 








»a > z2 FĂ - 








PUNCTE CARDINALE 


Ps E E E E E a 
LISTA COLABORATORILOR REVISTEI PUNCTE CARDINALE 


(numerele 1-240: ianuarie 1991 — decembrie 2010) 


Nov. — Dec. 2010 Nr. 11/12 Pag. 5 


Lista alfabetică de mai jos cuprinde numai numele celor care au să fi decedat între timp, iar noi să nu fi aflat). 
elaborat materiale ori au prestat lucrări special pentru Puncte cardinale, 


Nu au fost incluse în această listă numele celor ale căror contribuții 
sau care ne-au dat personal îngăduința de a le prelua/traduce materiale au fost preluate, fără accept direct, din alte surse (volume, periodice sau 
apărute în alte publicaţii (din țară sau din străinătate). S-au dat cu ifalice site-uri, mai vechi sau mai noi, din țară sau din străinătate), nici numele 
pseudonimele, iar cu boldite au fost puşi în evidență cei ce au avut — celor ce n-au semnat decât “drepturi la replică” sau diferite comunicate 
constant sau doar într-un anumit interval — cea mai mare pondere în (mai mult sau mai puțin oficiale). 
realizarea revistei (indiferent de activitatea prestată). Unii colaboratori De asemenea, nu figurează în lista alfabetică numele celor doar 
au rămas fideli revistei, alţii (după o prezență mai mult sau mai puțin intervievaţi de-a lungul vremii (Doina Cornea, Corneliu Coposu '“*, Sergiu 
îndelungată) s-au îndepărtat de ea: tuturor li se cuvin, însă, mulțumirile Cunescu, Marian Munteanu, Petre Ţuţea “*, Constantin Ticu Dumitrescu 
noastre. “?, Teodor Baconsky, Dumitru Gh. Bordeianu *, Alain de Benoist, Neagu 
Se cade să închinăm un gând pios şi plin de recunoştinţă celor ce Djuvara, George Petre *, Liviu loan Stoiciu, Andrei Şerban, Tatiana 
au părăsit, între timp, lumea aceasta (în dreptul numelor respective Niculescu Bran, Dan Puric, Valentina Gafencu, Codruța Sorina Missbach, 
figurează semnul crucii), dar pe care-i păstrăm vii în inimile noastre (este Nicolae Mărgineanu, Arhim. Petroniu Tănase etc.), cărora le rămânem nu 





posibil ca unii sporadici colaboratori mai vechi, mai ales din străinătate, mai puțin îndatorați. 


A 

Airinei, Cristian 

Aldea, Mihai- Andrei 

Alexe, Mircea (Germania) 

Alupei, Silviu 

Anania, Î. P. S. Bartolomeu [ Valeriu) 
Anderca, Traian T. ? 

Andronescu, Demostene (redactor-şef adj ) 
Andronescu, Mălina (trad) 

Anghel, Alexandru 

Antim, Alexandru 

Arcadie, Vitalie (Republica Moldova) 
Ardeleanu, George 

Aronet, Caesar 

Aştelian, Raluca 

Atanasov, Petăr (Bulgaria) 


Baciu, Călin 

Baciu, Petru C. 

Bacu, Dumitru (Franţa) ? 
Badea, Viorel 

Bălașa, Radu 

Baltag, Victor [loan] Alexandru 
Banea, Dumitru ? 

Banea, Ligia (secretar de redacție) 
Barbu, Nicolae-Mihail (graf ) 
Barbu, Tita (/o0!0) 
Baștovoi, Savatie (Republica Moldova) 
Bănulescu, Martha 
Barbăneagră, Paul (Franța) ? 
Bădiţescu, Carolina (/rad.) 
Bădiţescu, Marius 

Băndoiu, Andreea 

Băncilă, Maria (/rad.) 
Bănescu, Vasile 

Bârsan, Nicolae 

Berghezan, Ilie 

Berzescu, Atanasie 

Bichir, Florian 

Boer, Alexandru 

Bogdan, Gheorghe 
Bogoevici, Radu 

Boilă, Matei 

Boldur-Lăţescu, Gheorghe 
Bordeianu, Rodica 
Boroneanţ, Vasile 
Brahonschi, Gheorghe * 
Bratu, Mihai 

Brădescu, Denis-Steliana 
Brânzaș, Liviu ? 

Brânză, Amfilohie 

Brânzei, Octavian 

Brudiu, M. 

Buculei, Teodor 

Bucuroiu, Răzvan 

Budău, Dorin 

Bukiu, Jean 

Bunta, Silviu 

Buracu. Mihai 


Burz Pânzaru, Andrei 
Buta, Crina (cu/egător) 
Buzi, Theodor (Elveţia) 


G 

Calciu-Dumitreasa, Gheorghe 
(corespondent S.U.A.) ? 

Caraman, Marius (foto) 

Cazacu, Marcel Gh. ? 

Căbaş, Doina Marilena (corector) 

Căbaş, George 

Călinescu, Erast (Canada) 

Călvărăsan, Luca |. ? 

Cândea, Virgil ? 

Cheche, Cristina (rad.) 

Chesaru, Radu 

Chirilă, Pavel 

Chirilă, Teodosie 


B 
-Bacali; Mihaela” meg maee arm pmaae: 


= z mă Cioboteanu, Mihai Pipe AEP > 


Ciocioi, Gheorghiță 

Ciuchină, Teodora (fe/moredactor ) 

Ciulin, Andreea (cu/egător) 

Clonaru, Victor ? 

Codrescu, Răzvan (redactor-şef) 

Codresin, Carmen 

Coja, lon 

Cojocaru, Nicolae ? 

Comănescu, Radu 

Coman, Alexander (Germania) 

Constantinescu, Constantin 

Constantinescu, Gabriel (director) ? 

Constantinescu, Laurenţiu (fehnoredactor) 

Constantinescu-Blaj, Maria 

Corban, Carmen 

Cornea, Daniel [Monahul] 
(Mânăstirea Tarcău) 

Coriciuc, Diana 

Costache, Eugen (foto) 

Costache, Marian (Canada) 

Crasnean, George 

Crasnean, Nane (graf) 

Crăcea [Jianu], Flora ? 

Crăcea, N. ? 

Crăciun, Adrian (fehnoredactor) 

Crăciun, Alexandru Valentin 

Creangă, Mihai 

Crepcia, Nicolae 

Cristescu [-Dinescu], Sofica ? 

Crivăţ [- Vasile], Anca 

Crivăţ- Vasile, Adolf 

Culiceanu, Virgiliu 

Curcă, Paul 

Cuşa, George 

Cuţulab, Ana-Maria 


D 

Damian, Cosma 

Dan, Valentin 

Danciu, Ștefăniță 

De Flers, Rent Al, (Germania) 
Delcescu, Mihai (Germania) ? 


„Dunca, Vasile =. 


Deliu, lulian 

Derdena, Mihai Stere 
Diaconescu, Constantin 
Dimcea, Alexandru 

Dirlău, Andrei 

Dobrescu, Valerian (Germania) 
Donciu, lrina-Elena 

Dragodan, Constantin Aurel ? 
Drăgulinescu, Adrian 
Dulgheru, Elena 

Dumitreasa, lon ? 

Dumitresco, Georges (graf — Elveţia) 
Dumitrescu, Florin (trad ) 
Dumitrescu, Mircea ? 
Dumitrescu, Monica 
Dumitrescu, Sorin 

Dumitriu, Nic. C. 

Dunăreanu, Radu 


în Sp pr 


Duţă, Cristina 


E 

Enache, George 
Enescu, Radu (Spania) 
Eşan, loan 


F 
Fabini, Hermann 


Făgărășanu, Sorin V 

Făget, Mihai ? 

Filip, Lucian (redactor) 

Filoteanu, Anca [Anne-Marie) 
Florea, Corneliu (Canada) 

Florian, Smaranda 

Fratele Aletandru (Sf. Munte Athos) 
Funda, Dumitru (Tache) * 


G 

Galeriu, Constantin [Părintele Galeriu] ? 

Ganea, Marian 

Gavril, Mihail 

Gavrilă [Ogoranu], lon ? 

Gavriluţă, lulian 

Găină, Ovidiu /Stan M. Popescu] 
(Argentina) 

Gândea, D. 

Gheorghiev, Vanghel (Bulgaria) 

Gheorghiţă, Viorel ? 

Gherasim, Gabriel (S.U.A.) 

Gherasim, Teodor (S.U.A) 

Gherman, lon 

Ghermani, Dionisie (Germania) 

Ghibu, Diana 

Ghimici, Eugenia 

Ghinea, Simion ? 

Golea, Traian (S.U.A.) * 

Goleşteanu, Petru (Australia) 

Gorunescu-Penciu, Gheorghe 

Gomboş, Stelian 

Grebenea, N, ? 

Grecu, Ignatie [Monahul] 





Greuceanu, Radu (Canada) 

Grossu, Sergiu (Franța/România) ? 
Groza, Dumitru * 

Guga, Silviu 

Gulan, Aurelian ? 

Gurău, Veronica [Maica Veronica) ? 
Gurgu, lonuţ (/rad.) 

Gurgu, Sladjana (trad ) 


H 

Halmadi, Corneliu (tehnoredactor) 

Halmaeghi, loan (S.U.A /România) $ 

Hâncu, Cristiana 

Henegariu, N. [Nicolae] 

Hossu, Andrei-lustin 

Hrașovan, Rafael 

Hristu, Damian 

Hurduzeu, Ovidiu (S.U.A) 

Il 

lamandi, [Jacques] V. 
(Canada/România) 

lancu, Romeo 

Iftime, Alexandru A) 

Iftime, Oana 

Ilie, Cătălin 

loanid, Alexandru Virgil [Gil] $ 

logu, Petre 

lonaşcu, luvenalie (Italia) 

lonescu, Răzvan 

Iorgulescu, Constantin (redactor) 

Iovan, loan ? 

Ivan, Amelia Orlandina (trad) 


J 

Jecu, Radu 

Jivan, Ştefana 

Joantă, Î, P. S, Serafim (Germania) 


L 

Lang, Wilfried H. (Germania) 
Langa, Tertulian 

Lăpădat, lonuţ 

Leiter, Octavian 

Licăroiu, Gabriel 

Liteanu, Sever 

Lucian, Marcel 

Lungu, Neculai Vasile ? 
Luţai, Justin Leon 


M 

Man, Silviu 

Manolache; Dumitru 
Manolescu, Hrisostom 
Marc, Cristian 

Marcu, Anghel *? 

Mareş, loan 

Marian, Doina 

Marian, A. V, 

Marian, Vasile A. [V.A.M.] 


(continuare în pag. 6) 





Pag. 6 Nr. 11/12 Nov. — Dec. 2010 


PUNCTE CARDINALE 








Maricaru, Marian 
Marineasa, Zaharia * 
Marinescu, Aurel Sergiu ? 
Marinica, Mihai 
Mateescu, Dana 
Matei, Bogdan-loan 
Matei, Cristina 

Matei, Geta 

Mateiaș, Virgil $ 

Maxim, Aurel ? 

Maxim, Virgil ? 
Mălureanu, Alexandru 
Mărculescu, Radu 
Mărgineanu, Monica 
Mekereş, Gabriel 
Mezdrea, Dora 

Mihai, Constantin 
Mihalache, Niculae 
Mihuţ, Ilie 

Militaru, Mihai 
Milutinovici, loana (frad.) 
Mitra, Eftimie [T.] 

Mitra, Tony P. 

Miu, Constantin 

Mizgan, lon Alexandru 
Mocanu, Sebastian ? 
Moga, Daniela 

Moga, Grigore (trad ) 
Mohanu, Constantin 
Moise, Victor ? 

Moisin, Anton 
Moldoveanu, Benedict (Republica 
Moldova) 

Moldoveanu, Gabriela 
Mugur, loan S. 

Munteanu, Bogdan 
Mureşan, Vlad [M. Vlad] 
Mutti, Claudio (corespondent — Italia) 


N 

Naidim, Marin ? 

Nasta, Atanasie 

Nădăban, Fred (Fredolin) ? 
Neamţu, Mihail George 
Necula, lonel 

Nedelea, loan [Jean] 
Neghină, Victor 

Neicu, Ştefan 

Neştian, Valeriu C. 

Netea, Gelu [Gheorghe] 
Nicolae, C. 

Nicolau, Mircea 

Nicolau, Nae ? 

Nicolescu, Costion 
Niculescu, Simona 

Nistor, G. 

Nistor, Dan loan 

Nistor, loan (secretar de redacție) 


Niţă, Alexandru Mihail 

(Sf. Munte Athos/Sâmbăta de Sus) 
Niţă, Nicolae (S.U.A.) 
Niţelea, Victor 


O 

Oancea, Radu 

Oancea, Zosim '? 

Ocneanu-Thicry, loana (trad — Franța) 
Olaru, Vasile 

Olteanu, Gheorghe 

Oniga, Dumitru 

Oprişiu, loan 

Oroveanu, Mihai (foto) 

Orth, Ștefan (graf) 


p 

Paceag, D. [Dumitru] G, * 
Pamvo, Juvenalie 

Pană, Zahu [Zaharia] (S.U.A.) * 
Pantazi, lon (Germania) ? 
Papazu, Monica (Danemarca) 
Papazu, Florin * 

Paragină, lon * 
Paraschivescu, lon 
Passima, Lila 

Patrichi, Viorel 

Pădure, Marina Gabriela 
Pănăzan, Maria-Daniela 
Părăian, Teofil * 

Păun, Nicu ? 

Păvălaşcu, Cezar 
Păvălucă, Cristian 

Pârău, Eugen Vlad 
Pârvan, Ştefan 

Pârvu, lustin 

Pâslaru, Serafim V. ? 
Penciu, Gh. 

Petcu, Adrian Nicolae 
Petrache, Tatiana (rad) - 
Petrescu, Al[exandru] 
Petrescu |Oţel], Aspazia 
Petrişor, Dana (Franța) 
Petrişor, Marcel (redactor) 
Phillip, D. (Canada) 

Pivin, George Leandru * 
Platon, Mircea 

Plop, Gh. 

Pop, Dorin Alexandru 

Pop, Livia 

Pop, Nicolae 

Popa, Nicolae 

Popa, Şerban (Canada) 
Popescu, Adrian 

Popescu, Florin 

Popescu, |. |. 

Popescu, Lucian D. 
Popescu, Traian [“Macă”] ? 


Pentru sprijinul acordat de-a lungul vremii, adeseori cu nobilă discreţie, 





revistei şi editurii noastre (dar şi efemerei foi Lumea satelor — supliment al Punctelor 


Popescu, Valentin (/rad.) 
Popescu-Sandu, Victor 
Popovici, Doru 

Poptămaș, Dumitru 

Posada, Mihai 

Preda, Radu 

Protopopescu, Vlad (Australia) 
Purcărea, Nicolae 


R 

Radu, Ștefan 
Răduleanu, Galina 
Rădulescu, Bogdan G. 
Rădulescu, Octavian A, ? 
Răilean, Bartolomeu 
Răzeşu, Andrei $ 
Râmboiu, Septimiu *? 
Rezachevici, Constantin 
Roşca, Viorel 

Rotaru, Bianca 

Rusu, loan N. ? 

Rusu, Toderiţă 


$ 
Sari [Sarry], Achile ? 
Săndoiu, Gabriel 

Săndulescu, Alexandru (rad, 
Sârbu, Adrian 

Selişte, Marcel Răduţ 
Sergentu, Ootavian 
Sfinţescu, Duiliu (Franţa) ? 
Silion, Bogdan 

Silvestru, Emil 

Smirnoff, [Doru] Codrin Y. 
Spătariu, Mania 

Stan, Constantin |. 

Stan, Marian 

Stan Petruţiu, Nicolae 
Stăncescu, Andrei 

Stănescu, Bucur ? 

Stănescu, Gabnel 

Stănescu, Gheorghe ? 
Străchinaru, Constantin N. 
Strejnicu, Flor ? 

Stroe, lonuţ 

Sturdza, Ilie-Vlad (Spania) ? 
Suru, Şerban 


Ș 

Șontică, Daniela 

Ștefan, Corina 

Ștefan, George 

Ştefan, Horia 

Şuteu, Maria Livia (trad.) 


T 
Tarcea, Mircea 
Tămaş, Adriana ( trad.) 


Tănase, Nicu 
Tănase, Viorel 
Tănăsescu, Raluca 
Târziu, Claudiu 
Teglaru-Voina, Dina 
Teodorov, Adrian 
Teodot [Teofil] Monahul 

(de la Suceava) ? 
Tescanu, Nicolae 
Tiberian, Florea (redactor ) | 
Timaru, Mihai * 
Tomotaş, Laurian 
Trosca, Maria-Rodica 
Turculeţ, Tiberiu 
Tutunea, Junona 


Ț 


Ţene, lonuţ 
Țigu, Viorel Gh. 


U 

Uba, Traian Calin 
Udrişte, Rafael 
Ungureanu, lon (Germania) 
Untea, Cristian 
Urdea, Radu 
Urdea, Zaharie 
Ursan, Maria 
Usca, Ana 

Usca, loan [Sorin] 
Uţică, Nicolae 


V 

Valică, Mihai 

Vasigu, D 

Vasile, Danion 

Vasilescu, Adolf [A. V] 
Vasilescu, Dania i 
Vasilescu, Ovidiu (S.U.A.) 
Vasiliu, MUBUL mea meta ae 
Vasiliu-Scraba, Isabela ; 
Vălimăreanu, Petre (Germania) ? 

Vântu, Cornel 

Velescu, Petru 

Verzea, Ileana 

Victor N 

Vizirescu, Pan M, * 
Vlad, Eugenia (trad.) 
Vlad-Guga, Taţiana 
Vlădăreanu, Silviu-Andrei 
Vlăduţă, Bogdan 
Vosganian, Varujan 
Volcinschi, Raul 
Vrânceanu, Dora 
Vuia, Ovidiu (Germania) ? 


Z 

Zaharia, Octavian * 

Zeană, lon(el) ? 
Zimbreanu, Andrei (Franţa) 


Maghiar (Australia), Andreas Makarov (Germania), Corneliu Marcu, Ana-Maria 
Marin “? (Elveţia), loan Mariş, Tip. Masib (conducerea şi colectivul tipografic), 





cardinale, apărut lunar, din octombrie 1994 până în iunie 1996), se cuvin evocate Constantin Mărăndici (S.U.A.), Mihaela Moisin (Canada), Nicolae Moroica 
cu recunoştinţă multe nume (respectăm aceeaşi ordine alfabetică): (Germania), Laura Munteanu (Suedia), Constantin Nagacevschi '? (Germania), 
Mircea Alexe (Germania), Constantin Apolzan (Germania), Eugenia Auner Christian Nastu *? (Franţa), Nicu Naum '* (Canada), Gheorghe (Gelu) Netea, 
(Germania), George Bălaşu (Canada), Andreea Banea, Toma Banca, Elena şi Colette Niculescu, Tip. Noblesse S.R.L. (conducerea şi colectivul tipografic), 
Vasile Bechiş (S.U.A.), Nidia Belcea (S.U.A.), Eftimiu Benea +, Radu Bogdan, Cătălin Obreja (Canada), Liliana şi Viorel Pană (Canada), Dan Păun (S.U.A), 
Maria Brahonschi ?, Angela Brastaviceanu (Canada), lerom. Amfilohie Brânză Arhim. lustin Pârvu, G. Pişcoci-Dănescu (Franța/România), Vetuţa şi Mihai 
(Mănăstirea Diaconeşti), Aurel Buzi (Germania), Stere Camburu, Paul Caravia - Pop “? (Canada), Ileana şi Nicolae Popa (S.U.A.), Silvia Popa, Cătălin Popescu, 
%, Adriana şi Renzo Cărăuşu (Italia), Ana Chenereş, Radu Ciora, Romulus Ciric Iulian Popescu, Traian Popescu '*? (Spania), Nicolae Pora ? (Canada), Aureliu 
(Canada), Andreea şi Felix Ciulin, Maria Constantinescu, Elena Cristescu,  Răuţă * (Spania), Alexandru Ronnett '? (S.U.A.), Dumitru Sinu (S.U.A.), Mirel 
Victor Dinescu, N. |. Dobra, Oara Drăgan, Pr. Cătălin Dumitrean, Alexandru Stoenescu * (Elveţia), Dionisie Stoinescu (Franţa), Petre Sultana (Canada), 
Fonta (Canada), Doina Gheorghian, Nicolae Ghincea, Elena Ghyka (S.U.A.), Arhim, Petroniu Tănase (Schitul Prodromu — Sf. Munte Athos), Lidia Tăutu, 
loana Ghyka (Canada/România), Maria Ghyka, Mihai Ghyka, Vasile Giurea Elena Titi (S.U.A.), lon Tolan “? (Germania), Monahul Valerian [Vasile-Dragoş 
(Austria), Ileana Grozavu, Rasofora Timoteea [Tudora] Hornea (Mănăstirea Pâslaru] (Schitul Pătrunsa), Maria Ursan, Manuel Valeriu, Constantin Vasiliu 
Christiana), Constantin Horodniceanu (Italia), Ştefania și J.-V. lamandi, Aurel  (S.U.A.), Pr. lon Vlădovici, loan Vonica, Paul Yawer (Elveţia). 
lonescu % (Germania), Dana Konya-Petrişor (Franța), Ana MAFTEI, Mihai | 


Tuturor colaboratorilor noștri le urăm pentru ultima oară, prin intermediul Revistei, 
un CRACIUN plin de bucurie şi un An plin de frumoase împliniri! (P.C.) 














PUNCTE CARDINALE 


Nov. — Dec. 2010 Nr. 11/12 Pag. 7 





tre 


d. = d d i 
sv 0 . - 
y “ h SPA: &.y 
PI Li ae AER , 
A Sah LIPESTI EI în) 
pă Ş i 


î 
-4le r 5 
Ax 


Printre chipurile celor cărora Atotputernicul 
le-a hărăzit viaţă lungă şi binecuvântată, dar şi greu 
împovărată de pilduitoare încercări, cel al părintelui 
loan Vladovici ocupă un loc cu totul aparte ca 
supraviețuitor şi mărturisitor al vremurilor de sălbatică 
prigoană. 

În primăvara aceasta, pe 22 aprilie, venerabilul 

"preot sibian a împlinit 90 de ani, vârstă pe care o 

poartă — cu demnitate şi smerenie de mucenic — ca pe 
un dar divin. 

Cu orice prilej, întâlnirile şi dialogurile cu 

cucernicia sa sunt motiv de bucurie şi încântare. De 


„Jo modestie şi o delieateţe-cu care nu sunt înzestrate” 


decât spiritele alese, părintele nonagenar îşi primeşte 
oaspeţii cu chipul luminat şi zâmbitor, cu căldura 
flăcării interioare izvorâte din inima celui hărăzit slujirii. 
Conversaţia se leagă repede, firesc iar ideile se înlănțuie 
şi curg la fel de natural, fie că-i vorba de cele ale lumii 
acesteia, cu cumplitele ei păcate de azi, de altădată şi 
dintotdeauna, fie ca discuţia se poartă pe tărâmuri de 
profunzimi filosofice sau teologice. 

Când vine vorba de propria-i persoană, cu 
blândeţe, dar cu fermitate, părintele loan Vladovici 
nu vrea să se considere “demn de a fi luat în seamă” 
(după propria-i expresie), cu toate că întreaga sa viaţă 
este mai mult decât o simplă pildă de demnitate, 
fermitate, curaj şi dăruire pentru ceilalți. 

Destinul nu a fost deloc îndulgent cu dânsul. 
Imediat după absolvirea Liceului „Gheorghe Lazăr” 
din Sibiu, a fost prins în vâltoarea evenimentelor care 
au marcat destinul tragic al Țării şi al Neamului 
Românesc: declanşarea prigoanei criminale împotriva 
Mişcării Legionare, sfârtecarea României Mari şi 
angrenarea Ţării în cruciada antibolşevică pentru 
dezrobirea provinciilor cotropite, apoi ocupaţia 
sovietică şi lunga noapte comunistă. : 

Arestat în 1941, cu prilejul represiunilor 
antilegionare, tânărul patriot loan Vladovici a fost 
deportat şi internat în lagărul german de la Buchenwald 
(1941-1944). În România ocupată şi bolşevizată va 
mai petrece 15 ani de temniţă. După repatrierea din 
Germanja (1944) a urmat cursurile Academiei 
Teologice Unite (greco-catolice) din Cluj, unde s-a 
distins prin studii strălucite, remarcat fiind de către 
însuşi episcopul Iuliu Hossu ca o persoană cu calităţi 
excepționale, fapt care i-a adus hirotonirea (1948) în 
mod excepţional încă înaintea obţinerii licenţei, 

În acele vremuri tulburi, de sălbatică prigoană 
antinaţională şi anticreştină, tânărul preot loan 
Vladovici a devenit o țintă sigură şi de neratat încă de 
la debutul carierei sale pastorale. După două luni de la 





căsătoria cu cea care a devenit preoteasa Elena 
Vladovici (născută Frăţilă) părintele loan Vladovici a 
fost arestat (15 mai 1948), judecat şi condamnat de 
către Tribunalul Militar din Deva la 10 ani de muncă 
silnică pentru “crimă de înaltă trădare”. “Trădarea”, în 
viziunea autorităţilor comuniste, a însemnat apartenența 
la Biserica Romei şi curajul nelepădării de Dumnezeu, 
de Neam şi de Ţară... 

Împreună cu cei mai de seamă reprezentanţi ai 
elitei naţionale româneşti, supuse sistematic 
exterminării, a parcurs drumul cumplitelor încercări şi 
injosiri din “gulagul mioritic”, trecând prin închisorile 


caracterizează Corneliu Coposu în lucrarea sa 
autobiografică Confesiuni: *...îmi aduc aminte de 
părintele Bădoiu, care era exemplar din punct de 
vedere al corectitudinii, al ținutei, al demnităţii, de 
părintele Tit Mălai, de părintele VLADOVICI [s. n.], 
aceştia erau preoți în faţa cărora îţi ridicai pălăria şi 
care, fără să afişeze ostentaţie, erau de o demnitate 
care impresiona şi pe comandanții de puşcărie”. 

Cu ocazia pensionării sale, după aprecierea 
elogioasă şi mulțumirile aduse părintelui loan Vladovici 
pentru exemplara sa dăruire şi slujire a credincioşilor 
din parohia Şeica Mare, Consiliul Parohial îi aduce 
supremul omagiu prin urarea făcută noului preot paroh 
Leontin Stroie: “Să fiţi la înălțimea predecesorului de 
la care aţi preluat ştafeta!”. Şi cu acelaşi prilej, o fetiță 
de clasa a V-a, Elena Petruş, cu stângăcia şi candoarea 
copilăriei, îi face, în versuri, urarea: ..Ajută-l, 
Doamne sfinte,/Și scăpa-l Tu de rău'/Acum, la 
bătrâneţe,/Tu-i stă în ajutor/Şi uşurează-i viața/În 
anii viitori! 

Cuvinte de aleasă preţuire la adresa părintelui 
loan Vladovici a exprimat de multe ori şi cu felurite 
ocazii şi regretatul Gabriel Constantinescu, cel căruia 
venerabilul preot nu i-a fost doar coleg de liceu şi 
generaţie, camarad de luptă şi suferință pentru acelaşi 
crez, colaborator la periodicele Puncte Cardinale şi 
Lumea satelor, ci şi confesor. Cu părinteleAoan 
Vladovici, de fiecare dată, dialogul pune în lumină 
personalitatea sa puternică şi complexă, purtătoare a 
unei profunde capacităţi de gândire şi a unei inteligențe 
sclipitoare care, în ciuda vârstei care tinde spre 
întâlnirea cu numărul anilor unui veac, se exprimă 
uimitor de viguros şi cursiv, limpede şi coerent. 
Refuză ideea de a fi socotit cumva erou, nu se vrea 
cu nici un preț în centrul atenţiei şi nu acceptă nici 
un fel de publicitate, nu crede în strălucirea gloriei 
efemere. Nu aşteaptă lauri şi nici vreun fel de 


de la Sighişoara, Ocnele Mari, Năvodari-Constanţa, “recompense pentru jertfa sa dăruită luptei întru 


Galaţi, Noua Culme (de 2 ori), Aiud (de 2 ori), Deva, 
Codlea, Cluj, Jilava (de 2 ori), Capul Midia Periprava. 
Și pentru că a “încălcat” disciplina de temniță slujind 
pe Hristos şi pe semeni, pentru “culpa” de a fi acordat 
camarazilor de suferință asistență duhovnicească, la 
împlinirea termenului primei condamnări a mai fost 
“gratulat” de către slugile iadului cu încă un “supliment” 
de pedeapsă de 5 ani de detenţie. A fost eliberat abia în 
1963, când şi-a revăzut familia şi şi-a cunoscut fiica — 
Aurora — care avea deja 14 ani. 

Au urmat alți 6 ani de umilință şi înjosire în 
temnița mare care era toată România comunistă. A fost 
nevoit să trudească “la munca de jos”, la Fabrica de 
cărămizi „Record” din Sibiu, având “specializarea” de 
muncitor necalificat împingător de roabă, domeniu în 
care se “perfecţionase încă din perioadele petrecute în 
lagărele de pe traseul Canalului Dunăre-Marea Neagră... 
Doar în 1969, o dată cii amăgitoarea deschidere pe 
care o afişa regimul comunist, părintele loan Vladovici 
reuşeşte să-şi reia activitatea de slujitor al Sfântului Altar, 
în rândurile clerului ortodox din Arhiepiscopia Sibiu. 
Au urmat 6 ani de păstorire în parohia Veseud, iar apoi, 
până la ieşirea la pensie (1993), în parohia Şeica Mare 
— comuna sa natală, Stabilit la Sibiu, după pensionare a 
continuat să oficieze la Sfântul Altar la Catedrala 
Mitropolitană. 

Pentru merite deosebite pe ogorul slujirii 
duhovniceşti, în anul 1980, sub păstorirea mitropolitului 
Nicolae Mladin, preotul loan Vladovici a fost ridicat la 
rangul de iconom stavrofor, iar, ca semn al 
recunoștiinței şi preţuirii pentru întreaga sa lucrare 
pastorală și jertfelnica sa dăruire întru Hristos şi pentru 
semeni, ca luptător tenace şi neînfricat împotriva 
vrăjmaşilor și prigonitorilor ateo-comunişti, în 2004 a 
fost distins cu Crucea Patriarhală. 

În temnițe a cunoscut numeroase personalităţi 
și a fost la rândul său cunoscut şi prețuit de mulți. 
Alături de alţi preoţi întemnițați, iată cum îl 


credința pentru Neam şi Ţară. Modestia sa este aceea 
a unui mucenic, nu crede să fi săvârşit vreo faptă 
deosebită, ci doar că şi-a făcut datoria față de 
Dumnezeu şi de semeni. Este întruchiparea 
adevăratului purtător al harului preoţiei. 

Smerenia şi cucernicia, noblețea întru 
jertfelnica duhovnicie izvorăsc din străfundurile 
imaculate ale unui suflet de vrednic şi devotat slujitor 
al Sfântului Altar, de bun păstor aflat neostoit în slujba 
Domnului şi a turmei Sale. 

Bunul Dumnezeu să vă dea putere, multă 
sănătate şi ani luminoşi, părinte IOAN VLADOVICII 


Nicolae POP 











Pag. & Nr. 11/12 Nov. — Dec. 2010 























(urmare din numărul trecut) 


Înainte de a mă apuca să scriu biografia lui 
Pamfil Şeicaru, cum fusesem rugat de doamna Teresia 
B. Tătaru, citisem o cărţulie semnată de Ştefan 
Florescu şi apărută în iulie 1929, cu titlul Domnul 
Pamfil Șeicaru. Apoi am citit şi cele două articole 
apărute în Israel. Articolul “Dosarul Pamfil Şeicaru”, 
apărut în Zolado!, şi articolul “La catafalcul lui Pamfil 
Șeicaru”, semnat de S. Schafferman şi apărut în Viaţa 
Noastră aproape imediat după înmormântare. Cele 


ASA CUMA FOS 











PUNCIE CARDINALE 





Un erou al întregirii 
naționale şi cel mai 
mare jurnalist 
român 

al secolului XX (32) 


cerere. Cele două articole apărute în Israel sunt făcute  neromânii. 
amândouă pe acelaşi calapod, aproape că nu se 


Filderman, fost preşedinte al comunităţii evreieşti din 


posibilitatea să arăte legăturile lor cu Șeicaru şi ce 
făcuse el pentru rezolvarea problemelor evreieşti din 
România. În 1956, la procesul tinerilor români care 
luaseră cu asalt legația Republicii Populare Române 
din Berna, Wilhelm Filderman fusese prezent, spunând 
foarte clar: Datorită intervenției energice a 
Mareşalului, deportarea a mai mult de 20.000 evrei 
din Bucovina a putul fi oprită, el este cel care mi-a 
pus la dispoziție pașapoarte en blanc pentru salvarea 
evreilor din Ungaria, a căror viață era în pericol. 
Acelaşi lucru, dar în alt mod, l-a făcut şi Șeicaru cu 
evreii români din Franţa. Despre doctorul Wilhelm 
Filderman ar fi multe de scris, ca şi despre luptele 
sale pentru coreligionarii lui, dar cred că ar fi mai 
uşor ca eventualii interesaţi să citească Jurnalul lui 
Mihail Sebastian (Iosif Hechter), ca să afle anti- 
românismul Lui. În felul acesta, cititorul îşi poate dea 
F seama de adevăr. Un astfel de Jurnal, românul care 
se încerca o discreditare a lui Pamfil Șeicaru făcută la ţine la ţara sa ar trebui să-l înțeleagă şi altfel decât 


Cu toate că se vorbeşte fără întrerupere de 
deosebesc. Parcă au fost scrise la ordin şi interesul lor așa-zisul anti-semitism al românilor, şi mai ales al 
este să-l bage pe Șeicaru şi mai adânc în mocirlă, cu legionarilor, rasism propriu-zis n-a existat niciodată 
toate că, aşa cum se recunoaşte în ele, Pamfil Şeicaru în România. Mareșalul Antonescu, aşa cum am auzit 
avea în țară mulți prieteni evrei (şi chiar unul în familie). pe timpul când vizita diferite persoane oficiale din 
Relaţiile lui cu evreii din exil au fost numeroase. cel de-al treilea Reich, o spunea personal chiar şi lui 
Scrisorile schimbate între Şeicaru şi Viorela sunt pline Hitler: Evreii din România sunt evreii noştri şi noi 
de ei. singuri trebuie să ne rezolvăm problema cu ei. Tot 

i Articolele publicate în Israel încep cu oridicare aşa, n-am să uit cuvintele lui Mihail Kogălniceanu, 
în slăvi, ca pe urmă să se arăte că cele întâmplate la francmason. După războiul de independenţă al 
laşi nu sunt adevărate, că evreii de acolo n-au în nici Principatelor Române din 1877-78, Congresul de la 
un caz vină pentru cele întâmplate acolo şi nici în Berlin cerea guvernului român să-i accepte pe evrei. 
Basarabia sau în Bucovina de Nord. De atunci a trecut Kogălniceanu nu s-a putut opri şi spusese: Suntem 
multă vreme, dar este un noroc că mai trăiesc mulți de acord ca ei să treacă prin România, dar nu să se 
martori ai celor întâmplate de o parte şi de alta a srabilească în țară. Otto von Bismark-Schânhausen, 
Prutului. Fapt care mă face să mă întreb dacă îşi aduc pe timpul acela deputat în Reichstag-ul german, 
ei oare aminte de una dintre poruncile prezentate lor în reuşise să se impună. Ca urmare, Disraeli, Earl of 
Decalog de Moise: Să nu mărturiseşti strâmb împotriva  Beaconsfield şi ministru all Afacerilor Externe pe 
aproapelui tău!, sau de cea care zice: Să nu ucizi! Nu- timpul reginei Victoria, trimisese flota engleză în 
mi vine să cred şi nu vreau să cred, Majoritatea evreilor Marea Neagră, să ia poziţie de-a lungul Dobrogei şi 
care există pe lume, şi cu atât mai mult în Statele Unite mai ales în faţa portului Constanţa. În caz că românii 
ale Americii, nu sunt semiţi şi ei învârtesc Talmudul nu vor accepta pe evrei, flota engleză avea ordin să 
cum le este lor mai bine. Zissu, fost şef al conducerii distrugă totul. Uriaşul Albion, pisica, se juca perfid 
sioniste clandestine din România, şi dr. Wilhelm cu micul şoarece, Principatele Române... 





















— 









(a 





Al Kuran — Al Sherif — al Karin înseamnă “cartea ce trebuie 
adesea citită”. 

“Koranul nu putea fi conceput decât de către Allah însuşi” (Sura 
| X, 38); iar în versetul următor (Sura X, 39) Mohammad respinge batjocora 
necredincioşilor cum că el ar fi conceput Koranul”. Sura înseamnă în 

arabă “Sublimul ce-l copleşeşte pe om”. 

] În luna iunie 622, fiind urmărit de cetățenii din Mekka, este silit să 

fugă (împreună cu Abu Bakr) la Medina, unde la început s-a aranjat cumva cu puternica 

colectivitate evreiască locală (circa 6000 de evrei, față de doar 3000 de arabi). De cum 

însă evreimea din Medina a început să se opună cererii lui Mohammad de a se supune lui 

Allah, pe care-l propovăduia el, i-a atacat la Nachla şi i-a ucis pe toți. Ultima izgonire a 

evreilor a avut loc în 629, din localitatea Chaibar. Deci ura dintre arabi şi evrei datează încă 

"din timpurile Profetului şi este consemnată în multe versete din diverse sure. lată câteva 
extrase din Koran: 

Sura 2, Al-Baqara (Vaca): 





2,47: Da, voi, copii ai Israelului, amintiţi-vă de binele pe care vi I-a acordat când v- 
am ridicat deasupra celorlalte neamuri. 

2, 48: Temeţi-vă de ziua în care nici un suflet nu va putea să ţină loc pentru altul şi 
nu va plăti răscumpărare și nu va putea fi acordat nici un ajutor, 

2, 60: Pe când Moise se ruga pentru apă pentru poporul său, noi am zis: “Mâncaţi 
și beţi din ceea ce Allah a dat şi nu săvârşiţi rele pe pământ, nu sădiți vrajbă”, 

2. 64: Dar în curând aţi fost necredincioși și, de nu v-ar fi ocrotit Allah şi nu s-ar fi 
milostivit de voi, demult aţi fi fost pierduţi. 

2, 65; Voi ştiţi bine ce s-a întâmplat cu aceia dintre voi care au profanat sabbatul; 
noi le-am spus: “Să fiţi de-o seamă cu maimuţele şi excluși din societatea umană”. 

2, 85: Credeţi numai într-o parte a Cărţii, iar pe cealaltă parte vreţi s-o tânguiţi? Cine 
face astfel, va fi lovit de ruşine în această viaţă și de cea mai aspră pedeapsă în ziua 
judecății: nu-i rămâne ascuns lui Allah, ceea ce voi faceţi. 

2, 88: Evreii zic: “Inimile noastre sunt necircumcise (neatinse)”, dar, din cauza 
necredinţei lor, Allah i-a afurisit. 2, 191; Ucideţi-i oriunde îi prindeţi și izgoniţi-i oriunde îi 
prindeţi, pentru calea lui Allah, 


















scrise în cărțulie n-au nici un pic de valoare; pe atunci România, nu mai trăiesc. Ei ar fi fost cei care aveau 


EVREII ÎN KORAN 





















Grupaj realizat şi tradus de. Alexander COMAN. 
Sura 4, Al-Nisa (Femeile): 


4, 89: Ei vor ca voi să deveniți necredincioşi, ca şi ei, dar ei sunt răufăcători. De 
aceea nu încheiați cu ei nici un fel de alianță prietenească, până ce nu apucă pe calea lui 
Allah. Dar dacă ei se abat, prindeți-i şi ucideţi-i, oriunde-i veţi găsi. 

4, 91: Dacă nu vă lasă în pace şi nu vă oferă pacea, ci, dimpotrivă, îşi ridică braţele 
contra voastră, prindeți-i şi ucideţi-i, oriunde-i veți găsi. Vă dăm deplină putere asupra lor, 
să fie sortiți pieirii. 

4, 160; Evreilor le-am interzis, din pricina păca-telor lor, multe lucruri bune, ce 
odată le erau permise. | 

Sura 5, Al-Maida (Masa): 


5, 33: Răsplata acelora care se ridică împotriva lui Allah şi a trimişilor săi, şi care nu 
tind decât a crea rele pe pământ, va fi că vor fi ucişi sau crucificaţi sau că li se vor tăia 
mâinile şi picioarele pe părţile opuse (mâna stângă şi piciorul drept sau piciorul stâng şi 
mâna dreaptă) şi că vor fi izgoniți din țară. Aceasta le este pedeapsa pe această lume, dar 
şi în Lumea de Apoi osândă aspră îi aşteaptă. 

5, 37; Vor cere să iasă din focul iadului, dar ei nu vor ieşi, căci pedeapsa lor va fi 
veșnică. 

5, 41: Evreii, care nu ascultă decât minciuni, şi le povestesc mai departe, şi ascultă 
de rabini, au de aşteptat în lumea aceasta ruşine, iar în Lumea de Apoi mare osândă. 

5, 64: Evreii zic: “Mâna lui Allah este legată” (Allah nu poate fi milostiv), dar 
mâinile lor vor fi legate (în Ziua de Apoi evreii vor apărea în fața lui Allah cu mâinile legate) 
şi ei vor fi afurisiţi pentru această vorbă. Nu! Braţele lui Allah sunt deschise spre a împărți 
precum doreşte. Revelația, care ți s-a acordat de către Domnul tău, va mai înmulți nelegiuirea 
şi necredința lor; ură şi vrajbă le-am dăruit printre ei până în Ziua de Apoi. Ori de câte ori ei 
vor aprinde focul unui război, Allah îl va stinge. Ei tind să creeze pierzanie pe pământ, dar 
Allah nu-i iubește pe răufăcători. 

Sura 8, An-Anfal (Prada): 


8, 12: Voi arunca spaimă în inimile necredincioşilor; tăiaţi-le capul şi vârfurile 
degetelor. 








| 


——— — .”  -_———.” | 








PUNCTE CARDINALE 


Mă întreb acum nu numai din curiozitate, ci aş dori să ştiu adevărul, care din cauza p- PR . . “xp. 
imprejurărilor nu poate [i clarificat. Pamfil Șeicaru şi Vasile C. Dumitrescu se găsesc pe alte O inscripţie din Sevilla 
tărâmuri, nu mal! sunt în viaţă, nu mai pot răspunde. Sunt curios să cunosc opiniile târzii ale 2 

lui Șeicaru despre situația politică internațională şi să ştiu motivul pentru care Bădia, aproape PT 
Ar) egale seară, îmi spunea că era obligat să fie la curent cu ea. Vasile îi dăduse ordin să o (Plaza 6 [i Espaiia) 
facă şi aş vrea să ştiu care era realitatea. Este adevărată teama lui Șeicaru că nu era la curent 

cu politica internațională şi nu-şi putea pune gândurile pe hârtie? Curentul era Curentul şi tără 
articolele lui ar fi pierdut orice farmec. Pe urmă, către sfârşitul toamnei 1977, care va [fi ost 
motivul lui Vasile C. Dumitrescu să-mi spună: M-am gândit să-i facem o bucurie, să scoatem 


Nov. — Dec. 2010 Nr. 11/12 Pag. 9 
















y: site 


= 4 
aa ke: 
PT) 
PA 4 





LA SOCIGDAD 
65 ASI: 


EL PODRG TRADAZA 
EL RICO LG GXPLOTA 
EL SOLDADO DEFIGNDG A LOS D05 





Cure y j | i ta Ş 
rentul. Șiiu că dumneata ai o mare influență asupre lui... După convorbirea avută, fără Da 

să-mi dau seama ce se ascundea în spatele acestor cuvinte, i-am promis lui Vasile C. Dumitrescu AAA 

că o tac. Stătusem de vorbă cu Bădia ŞI el înţelesese că apariția Curentului în străinătate era 





ceva senzaţional. In urma acestei convorbiri, Curentul tipărit la Miinchen apăruse. Apoi, 






atunci cand mi-am luat râmas-bun, ce motiv avea Bădia să-mi încredințeze mie toată 





corespondenţa lui privată cu lanţi, Viorela şi loana? Este adevărat că îmi spusese motivul, : 
dar n-am vrut să-l cred. Bădia avea teamă că toată corespondenţa va cădea în mâna celui GL CONTRIDUY ENTG PAGA POR LOS TR&> 
care îi purta de grijă, şi probabil avea dreptate. Atunci, când am preluat corespondenţa Nui EL VAGO DESCANSA POR LOS CUATRO 
privată, credeam că era numai un capriciu al Bădiei. Mai târziu am înţeles motivul pentru EL DORRACHO PGPG POR LOS CINCO 
care era atât de nervos şi de temător. Am luat-o, dar nu m-am uitat prin ea, n-am răsfoit-o şi EL DANOQUERO GSIAFA A LO5 SEI5 
n-am citit nimic din scrisori. Nu eram curios. Am făcut-o numai în momentul când fusesem EL ABOGADO ENGANA A LOS SIETE 






rugat să scriu o biografie despre el. Începusem să o răsfoiesc, trebuia să o fac, ca să cunosc 
o parte din viaţa lor. Am citit o bună parte din scrisori, nu toate, şi în felul acesta mi-am dat 
seama de viaţa lor dusă în exil. O bună parte se află în această biografie şi cred că n-am făcut 
rău. După înmormântarea Bădiei, îmi aduc aminte de discuţiile mele cu nea Costache, care 
nu vorbea prea bine de Vasile C. Dumitrescu. Probabil, observase ceva care nu era cuşer... 

Mă gândesc acum la cel care a scris cartea despre Pamfil Șeicaru. Domnul Victor 
Frunză a scris o carte formidabilă, el a avut posibilitatea să călătorească peste tot unde putea 
găsi ceva despre Pamfil Șeicaru, dar l-am făcut atent asupra perioadei din Bavaria. Cele 
scrise despre această perioadă reprezintă mai mult o obligaţie morală şi n-ar fi trebuit să o 
facă. Autorul trebuia să ştie că ce îi povestise Vasile şi Ute nu prea sunt adevărate şi se cădea 
să fie atent. N-a făcut-o. Îmi face impresia că era nevoit să ridice în slăvile cerului pe cel care 
îl apărase de atacurile provenite din exilul român. Mă repet: Vasile C. Dumitrescu, aşa cum a 
fost, a făcut foarte multe pentru Pamfil Șeicaru. În ceea ce priveşte scrisoarea-donaţie, pe 
care n-am văzut-o şi n-am iscălit-o, el ar fi trebuit să ştie că în aceste timpuri moderne 
iscălitura se poate transporta uşor pe un alt document fără să se cunoască cum s-a făcut. 

Sunt trei decenii de când Bădia ne-a părăsit (20 octombrie 1980) şi cititorul trebuie 
să înțeleagă realitatea celor aproape 6 ani de când sosise în Bavaria, în 1974. Sunt nevoit să 
reproduc întrebarea lui Titu Popescu, scriitor şi eseist român, ca şi răspunsul meu, dat într- 
un interviu despre Pamiil Şeicaru. 

Titu Popescu: După stabilirea în Germania, în jurul lui Pamfil Șeicaru s-a format 
un fel de “stat major ” din trei persoane, dintre care dv. sunteţi una. Dar, la un moment dat, 
acest “triumvirat de ajutor " s-a destrămat. Au intervenit inevitabilile neînțelegeri? 

Rene Al. de Flers: Dragă Titu, trebuie să fac o rectificare a întrebării. Nu a existat 
nici un “stat major”, cum Spul tu, NICI un triumvirat de ajutor”. Eu luasem legătură cu 
Pamfil Şeicaru în noiembrie 1974, iar de existenţa lui Vasile C. Dumitrescu am aflat abia în 
momentul când s-a ivit ideea reeditării Curentului. Când ne-am întâlnit, îmi dădusem seama 
că Șeicaru îi vorbise de mine şi de faptul că îi purtam de grijă (îl vizitam de patru ori pe 
săptămână, dar nu inainte de a face cumpărăturile care îi erau necesare). Dar Șeicaru avea 
o reținere, ca să nu spun un defect: nu mi-a Spus niciodată cine venea pe la el, cu cine stătea BEȚIVUL BEA PENTRU TOȚI CINCL 
de vorbă, nu eram la curent cu cine îl vizita. Mai târziu, când Vasile C. Dumitrescu i-a găsit Ş 
o locuință la Dachau, abia atunci mi-a spus că îl vizita şi Dumitrescu. De dr. Vasile Iliescu : 
n-am avut idee decât în ultimul an de viaţă al lui Șeicaru. Aşa că vezi - nu a existat nici un B ANCHERUL ÎI SPECULEAZĂ PE TOŢI Ş ASE. 
fel de "triumvirat de ajutor ”- care să Jacă ceea ce s-ar putea face pentru Șeicaru. Pentru 
vizitele pe care i le făceau cei care formau așa-zisul "triumvirat ”, inexistent, a fost criticat 
şi atacat de cei de la Madrid, ca şi de mulți Alţi exilați români. Se spunea că l-am acaparat 
şi că urmăream un Singur lucru manuscrisele! e | 

Tot în acest interviu, am făcut marea greşeală să preiau teoria lui Vasile C. Dumitrescu 
cu anul 1976, fără să ştiu ce se ascundea în spatele acestei teorii. P 

Biografia lui Pamfil Șeicaru este terminată: a fost aşa cum l-am cunoscut, aşa cum 
a fost. Dacă în țară realitatea în ceea ce îl priveşte pe Șeicaru ar fi cunoscută de toţi, fapt care A gă 3 y 
este nesigur, poporul şi-ar face poate o altă părere despre însemnătatea lui. Șeicaru era o CIOCLUL II INGROAPA PE TOŢI NOUA. 
personalitate controversată, cum o spuncau mulți, Şi | se reproşează retroactiv multe interese 
personale, pe care acest om nu le-a avut; iar politica nu era obiceiul său, cum se spune. N-a 
fost membru al vreunui partid, dar în ziaristică avusese un succes care pe timpurile acelea 
era ceva modern, ceva neobişnuit. Tot pe timpul acela a avut posibilitatea să cunoască toată 


CL. MEDICO MATA A LOS OCHO 
EL. SGPULTURERO ENTIGRRA A LOS NUGVE 
GL POLITICO VIVE DG LOS DIEZ, 


(i 
ar SI ag | 


ci: 








P 
îp 





63 
Fe 
3 


29 A 








„e 













BOGATULÎLEXPLOATEAZĂ. 
SOLDATUL ÎILAPĂRĂ PE AMÎNDOL 


CONTRIBUABILUL PLĂTEȘTE PENTRU TOŢI TREI 


VAGABONDULSE ODIHNEŞTE PENTRU TOŢI PATRU. 


AVOCATULÂI ÎNŞEALĂ PE TOȚI ȘAPTE. 


MEDICULÎI OMOARĂPE TOȚIOPT. 


POLITICIANUL TRĂIEȘTE DE PE URMA CELOR ZECE. 


Sa ' Dacă mi-ar fi ascultat sfatul de a-şi scrie amintirile, românii ar Pi . 
protipendada de la Bucureşti, Dacă mi-ar e dati | 
avea astăzi o carte foarte valoroasă despre trecutul României, un trecut pe care puțini rI ŞI O INTREBARE ANOAST > 
cunosc în autenticitatea şi în dedesubturile lui. Imi promisese, dar n-a făcut-o. Imi spunea că LA CAPAT DE DRUM: 


; : tArgi a scrie : i când vine momentul, dar nu vrea să se pregătească de 
o face mai târziu, o va scrie atunci când vine momen ala AG ARSA A ii ii UNDE SE SFÎRŞEŞTE STÎNGA 
moarte. Voia să trăiască şi să se reîntoarcă în ţară, acolo unde cra acasă, Imi imi spunea; 
ŞI UNDE ÎNCEPE DREAPTA? 


Numai cel care se pregăteşte pentru ultimul drum îşi scrie amintirile... 
Păcat că n-a făcut-o; posteritatea ar [i aflat multe din istoria poporului român“, 


















At a a E [e Sai noa A a Re 
_ 


Rene Al. DE FLERS 












Yi n P ina A * A ee 
LE e fa € NEI 20 aa 
(Munchen chit > dipati ARID ca A 


* Text finalizat de autor la data de 22 martie 2007. Varianta diortosită, apărută în serial în Puncte 
cardinale (ianuarie 2008 — decembrie 2010), în cazul găsirii unui sponsor, va apărea în volum la 
Editura Christiana din Bucureşti, unde ediţia este deja pregătită, prin grija d-lui Răzvan Codrescu, 





Pag. 10 Nr. 11/12 Nov. — Dec. 2010 








PUNCTE CARDINALE 


ARHIM. TEOFIL PĂRĂIA N: 
UN AN DE LA ÎNVEŞNICIRE 


Îmi aduc aminte cu emoție şi venerație de 
Părintele Arhimandrit Teofil Părăian — duhovnicul 


Mănăstirii „Sf. Constantin Brâncoveanu” de la 


Sâmbăta de Sus, jud. Braşov — acum, la împlinirea 





în care ştia să-şi argumenteze opiniile şi să şi le spună 

simplu, învăluindu-le în bunătate, spre a nu răni. 
Părintele Teofil s-a născut la 3 martie 1929, 

într-o familie de plugari din satul Topârcea, din 


ih sai E I9r-A- : .. a Pe oaia n enma e d 20-a > 3 
unui an de la momentul nașterii sale în viaţa cerească apropierea Sibiului, primind la botez numele de loan şi 


(joi 29 octombrie 2009, Spitalul Militar din Cluj- 
Napoca). După o suferință de câteva luni, timp în 
care a fost internat la mai multe spitale din Bucureşti, 
Deva, Braşov şi Cluj-Napoca, Părintele Teofil s-a 
mutat din această viaţă la venerabila vârstă de 80 de 
ani (împliniţi pe 3 martie 2009). Slujba prohodirii şi 
înmormântării sale s-a desfăşurat sâmbătă 31 
octombrie 2009, la mănăstirea sa de metanie, unde 
se nevoia în cele duhovniceşti din anul 1953. 

Nu este uşor să vorbeşti ori să scrii despre 
Părintele Teofil, mai ales pentru unul ca mine, care |-- 
am cunoscut de relativ puţină vreme, adică de numai 
vreo 17 ani... Încerc totuşi să îl evoc, după puterile 
mele... Ă 

Părintele Teofil s-a conturat şi s-a identificat, în 
mintea şi în inima mea, prin câteva trăsături şi calități 
distincie: în primul rând caracterul, onoarea şi 
demnitatea sa; apoi cultura teologic-duhovnicească 
(şi nu numai) cu care a fost înzestrat; luciditatea Şi 
spiritul său critic, însoțit de foarte multă înțelegere şi 
condescendență; spiritul de disciplină (în primul rând 
cu sine însuşi), de rigoare doctrinară, liturgică şi 
canonică, relevat cu fiecare slujire a sa ori cu fiecare 
predică sau cuvântare; comportamentul, felul său de 
a fi şi de a se raporta la semenii săi, la fiecare într-un 
mod deosebit şi unic, mereu accesibil, deschis, 
natural; şi — last but nor least — acutul său simţ al 
umorului, sănătos și autentic. Peste toate acestea, 
Părintele Teofil a mai avut calitatea de a fi un om de o 
sinceritate, discreţie şi modestie ieşite din comun, care 
mi-au inspirat foarte multă încredere, contort 
sufletesc şi dragoste faţă de valorile perene ale 
spiritualităţii şi culturii noastre autentice, Sfinţia sa a 
fost, fără îndoială, unul dintre cei mai luminoșşi şi mai 
învăţaţi călugări ai noştri, duhovnic aspru cu păcatul, 
dar mereu blind cu păcătosul, plin de harul păcii și al 
bucuriei. Chiar dacă avea și unele păreri pe care nu i 
le puteam împărtăși, l-am apreciat mereu pentru felul 


fiind primul dintre cei patru frați. Rămas de timpuriu 
fără vedere, urmează cursurile unei şcoli primare 
pentru nevăzători din Cluj-Napoca, între anii 1935- 
1940. Îşi continuă cursurile la o şcoală de nevăzători 
din Timişoara, până în 1943, urmând apoi, tot la 
Timişoara, cursurile liceale, absolvite în 1948. În 
această perioadă îl cunoaşte pe Părintele Arsenie Boca, 
de la care deprinde rugăciunea minţii: „Doamne lisuse 
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, 
păcătosul”, rugăciune pe care continuă să o exerseze 
încă înainte de intra în monahism. Preocuparea pentru 
viața religioasă şi pentru aprofundarea cunoştinţelor 
teologice îl determină să urmeze cursurile Facultăţii 
de Teologie din Sibiu, între anii 1948-1952, iar la | 
aprilie 1953 ia hotărârea de a intra în obştea monahală 
Sâmbăta de Sus. Este călugărit în ziua praznicului 
Adormirii Maicii Domnului şi primeşte numele de Teofil 
(în gr.: „iubitorul de Dumnezeu”). La şapte ani de la 
călugărire, tot de praznicul Adormirii Maicii Domnului, 
este hirotonit diacon de către Mitropolitul Nicolae 
Colan, iar la 13 mai 1983, după 23 de ani de diaconie, 
este hirotonit preot de către Mitropolitul Antonie 
Plămădeală. Tot atunci primeşte şi hirotesirea întru 
duhovnic. În 1986 este hirotesit protosinghel, iar în 
1988 arhimandrit. 

„Din anul 1992, părintele a început să răspundă 
numeroaselor invitaţii venite din toată țăra şi participă, 
in aproape toate oraşele importante din România, la 
conferințe duhovniceşti, de obicei în perioada Postului 
Mare sau în perioada Postului Crăciunului. 

Preacuviosul Părinte Teofil a fost un om al 
bucuriei, un om care şi-a propus să înmulțească 
bucuria, şi cred că a reușil cu prisosinţă. Darul său 
deosebit de a vorbi, de a aprofunda cuvintele Scripturii 
(şi în special ale Noului Testament), preocuparea pentru 
cărțile fundamentale ale spiritualităţii ortodoxe, cum 
ar fi Patericul şi Filocalia, dar şi pentru textele liturgice 
şi pentru marea poezie mistică, l-au făcut să fie iubit şi 





în acelaşi timp să reprezinte un părinte duhovnicesc 
cu autoritate şi discernământ, pentru toate categoriile 
de fii duhovniceşti, de la cei mai simpli şi până la 
marii intelectuali. 

+ Ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare 
întâlnire cu Părintele Teofil era un prilej de mare 
înălțare sufletească şi de adevărată sărbătoare, asemeni 
intâlnirilor învățăceilor cu marii filosofi din vechime 
(Socrate, Platon, Aristotel, Plotin), fiindu-ne pildă vie 
de înțelepciune, abnegaţie şi dăruire, mă gândesc cu 
amărăciune că avem tendinţa de a-i uita foarte repede 
pe aceşti oameni, sporiţi duhovniceşte şi îmbunătățiți 
din punct de vedere moral, pe aceste personalităţi ale 
culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puțin 
recunoscători pentru toate câte ne-au făcut şi ne-au 
dăruit. 

Alături de mentorii săi duhovniceşti — Arsenie 
Boca, Serafim Popescu, Veniamin Tohăneanu, 
mitropoliţii Nicolae Bălan, Nicolae Colan, Nicolae 
Mladin şi Antonie Plămădeală — Avva Teofil a fost 
darul lui Dumnezeu, om al bucuriei, bătrân frumos, 
duhovnic odihnitor de oameni, echilibrat, realist, cu 
zâmbetul mereu pe chip. Nevăzător, dar străluminat, 
om al rugăciunii, dar şi al studiului, şi-a întemeiat 
intreaga viaţă pe credinţă şi pe cultură. A fost un ziditor 
de suflete şi a renăscut pe mulţi la viața duhovnicească 
intru lisus Hristos şi în Sf. Biserică, prin predicile, 
conferințele sau îndrumările sale directe. A plecat din 
această viaţă cu nădejdea că Domnul nostru lisus 
Hristos îl va primi în Împărăţia Sa alături de Maica 
Domnului şi de toți sfinţii, ca pe unul ce toată viața 
şi-a închinat-o slujirii lui Dumnezeu şi a semenilor. 
Ne-a lăsat aici o moştenire impresionantă, întrupată 
în viața sa exemplară, în cuvintele sale de neuitat, în 
cărțile sale însumând peste 20 de titluri. me 

Asemenea părinţi mari ai Ortodoxiei noastre, 
chiar dacă nu-i numim în mod official sfinți. pentru 
noi au fost — şi rămân — ca nişte sfinţi. Aşa i-am simțit, 
aşa ni-i amintim. Fiindcă i-am văzut împlinind sub 
ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat 
creştinismul practic prin exemplul lor personal: au 
flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au privegheat 
ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să 
ia mângăiere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să 
trăiască în pace ceilalți. 

Eu mă simt foarte împlinit şi onorat pentru faptul 
că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni 
şi (de) a-l cunoaşte îndeaproape pe Părintele Teofil, 
păstrând nădejdea că vom şti cu toții să ne cinstim pe 
mai departe înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor 
fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri avem tendinţa 
de a-i prețui mai mult pe alții, de pe aiurea, căci ni se 
par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai 
senzaţionali... Sunt însă încredinţat că, la rugăciunile 
drepţilor noştri strămutați la ceruri, Dumnezeu nu ne 
va lipsi până la capăt de dreapta măsură a iubirii care 
nu se trece. Cei alungaţi din turnurile babilonice pot 
bate la porţile cetăţii Noului lerusalim — cel bisericesc 
şi cel ceresc —, ce „nu are trebuinţă de soare, nici de 
lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a 
luminat-o, făclia ei fiind Mielu!” (Apocalipsa 21,23). 
lar o personalitate duhovnicească atâr de binecuvântată 
ca Părintele Teofil se cade să rămână una de referință 
în cadrul Bisericii şi spiritualităţii noastre autentice, 
să fie cunoscută, recunoscută şi apreciată pentru 
totdeauna, de către toţi cei ce cred că „Biserica este 
cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”. 

Bunul Dumnezeu să-l odihnească laolaltă cu 
sfinţii pe Părintele Teofil Părăian — cel care a ajuns 
acum alături de marii săi îndrumători, iar pentru 
rugăciunile lui să ne miluiască şi să ne mântuiască şi 
pe noi toţi. Amin. 

Drd. Stelian GOMBOȘ, 
Consilier la Secretariatul de Stat pentru Culte 
din cadrul Guvernului României 








Po IP Sp 


Pa =: — —— a 


APA 
FĂRĂ i 
sa = 






? 
- 


y Miercuri 13 octombrie 2010, la Ateneul Român, 
urmind făgăduinţelor de la conferința din 13 mai 
(“Rolul democraţiei creştine în reconstrucţia dreptei 
româneşti”), despre care am relatat la vremea 
respectivă, s-a săvirşit botezul oficial şi festiv, sub 
formă de dineu, al Fundaţiei Creştin-Democrate 
(FCD), a cărei siglă — inima — vrea să sugereze nevoia 
unităţii sufleteşti şi însufleţitoare a creştinilor în cetate 
(polis). 

Mai mult decît un pariu pe democraţia creştină 
(încă insuficient conturată doctrinar şi funcţional în 
posibila ei ipostază ortodoxă şi dimboviţeană), noua 
inițiativă politică şi civică mi se pare un pariu — curajos 
şi onorabil — pe statura diplomatică, morală şi 
intelectuală a d-lui Teodor Baconsky/Baconschi (n. 
1963), actualul şef al diplomaţiei româneşti, dar şi pe 
imaginea şi disponibilităţile publice ale grupului elitist 
de tineri membri-fondatori (Radu Carp, Mihai Ghyka, 
Petre Guran, Mihail Neamţu, Theodor Paleologu, 
Adrian Papahagi, Radu Preda, Bogdan Tătaru- 
Cazaban etc.), şcoliți mai toţi în marile universități 
europene şi deja referenţiali în domeniile lor de 
competenţă. 

La eveniment au fost prezenţi (evit să spun: au 
participat), pe bază de invitație, circa 300 sute de 
oameni politici (pedelişti, ţărănişti, liberali de diferite 
nuanţe), oameni de afaceri, intelectuali de seamă, 
jurnalişti, ba chiar şi reprezentanţi de rang înalt ai 
cultelor religioase, cu strania excepţie a celui majoritar 
(am avut nunțiu papal, “frate greco-catolic”, muftiu, 
popă armenesc, dar nici un ierarh sau delegat oficial 
al B.O.R., deşi d-l Baconsky este la origine teolog şi 
fost partener de “reflecţie pentru înnoirea Bisericii” 
cu actualul Patriarh). Corpul diplomatic nu s-a 
înghesuit (l-am văzut pe ambasadorul Rusiei, dar nu 
şi pe cel al Statelor Unite — poate stingherit sau iritat 
de primatul creştinismului asupra democrației în 
titulatura noii Fundaţii...). 

S-ar putea să fie doar o percepţie personală de 
mahalagiu reacționar, dar, adunată la un loc, “elita” 





29 PUNCTE CARDINALE 
BOTEZUL FUNDAŢIEI 
CRESTIN-DEMOCRATE 


României arată prost (cum n-ar fi arătat, probabil, după 
20 de ani, dacă România ar fi redevenit monarhie în 
1990): şleampătă, gălăgioasă, nesimţită fără eleganţă. 
S-au pierdut uzanţele mondene şi protocolare ale 
României vechi şi n-au fost adoptate/updatate nici cele 
ale Europei noi. Impresia de tîrlă n-a putut fi îmblinzită 
nici de ambianța locului, nici de măsurile organizatorice, 
nici de buna părere de sine a celor invitaţi. Personaje 
de o eleganţă desăvirşită, ca d-l şi d-na Baconsky, d-l 
Horia-Roman Patapievici şi alți cîţiva, păreau mai 
degrabă nişte călători intergalactici eşuaţi pe o planetă 
a maimuţelor. Nici 10% din cei prezenţi nu s-au sinchisit 
să asculte discursul — altminteri scurt şi măsurat — al 
d-lui Baconsky, rostit, de la un cap la altul, pe fondul 
unui adevărat bruiaj (foială, vorbărie, risete — pline sau 
gidilate), pe care reprezentantul Fundaţiei “Konrad 
Adenauer” încerca din răsputeri să se prefacă a nu-l 
observa... 

Pilda rea pleacă, din păcate, chiar de la virful 
puterii: deşi ora anunțată a fost 19.30, d-na Elena Udrea 
(pur-purie) a sosit pe la ora 20.00, iar preşedintele 
Băsescu (aşteptat protocolar la intrare pînă pe la 20.15) 
n-a mai sosit deloc... Îl preţuiesc oare cu adevărat 
oamenii aceştia pe d-l Baconsky (care, în paranteză 
fie spus, mai degrabă îi complexează, chiar dacă tace 
sau moțăie)? Realizează oare ei cu adevărat posibilitatea 
şi necesitatea unei reîntemeieri doctrinare şi a unei 
efective “reconstrucţii a dreptei”? Sau cum le sună lor 
oare afirmaţia d-lui Baconsky că “România europeană 
merită o clasă politică europeană”? În orice caz, 
împrejurarea a dovedit încă o dată, dacă mai era nevoie, 
că “reconstrucția dreptei” s-ar cădea să înceapă chiar 
cu reconstrucția unei elite capabile să devină reper şi 


“model = mental şi comportamental deopotrivă. 


Altminteri se pune carul înaintea boilor şi se perpetuează, 
în răspărul bunelor intenţii, lunga istorie românească a 
aflărilor în treabă. 

Ţăruşii au fost înfipţi în pămînt, o mînă de oameni 
vrednici există (“nouă meşteri mari,/ calfe şi zidari,/ şi 
Manole zece,/care mi-i întrece”) şi totul rămîne de 


Teodor Baconschi 


PREŞEDINTELE 


FUNDAŢIEI CREŞTIN-DEMOCRATE 


Români! 


a europeană merită o clasă politică europeană. Politica europeană inseamnă libertate responsabilă, 


demnitate, dreptate şi solidaritate. Toate acestea sunt valori autentic creştine, 
Este datoria noastră, oameni politici şi intelectuali, să fondamentăm proiectul democraţiei creştine într-o 
țară majoritar ortodoxă şi să îmbogăţim dimensiunea răsăriteană a popularismului actual, 


Nu vom ieşi din criza morală în care ne-am afundat până când politicienii nu vor proiecta în viaţa publică 


agenda forțelor vii ale naţiunii noastre, 


Există în România nenumărați oameni oneşti şi: competenţi, ale căror conştiinţe şi voturi nu pot fi 
cumpărate, Există în România întreprinzători care nu şi-au făcut averea prin afaceri dubioase. Există în 
România universitari, medici, cercetători cu studii strălucite, Există în România artişti de excepţie, 
scriitori de anvergură, sportivi de elită. Există în România o clasă af mijloc formată din cetățeni care au 
călătorit şi au înţeles că se poate ţrăi şi altfel, Există în România Oameni cinstiți, tineri şi bătrâni, la sat și la 
oraș, bogaţi și săraci, dornici să trăiască în armonie cu semenii lor, 

Ejsunt forța vie a naţiunii, ei sunt adevărata majoritate, Li sunt cei responsabili, care se scoală devreine şi se 
culcă tăeziu, ci sunt cei onorabili, care ne reprezintă cu cinste ŞI care nu se simt reprezentaţi cum se cuvine; 
Ei sunt cei liberi şi puternici, a căror voce nu se aude în Romania, Lor trebuie să i se adreseze o adevărată 


mișcare populară, pe ei trebuie să sprijinim proiectul nostru de societate, 


A sositmomentul ca vocea lor să se audă. 








TEODOR BACONSCHI . 


CREȘTINISM 
ȘI DEMOCRAŢIE 





Cum poate arăta o cultură politică de 
inspiraţie creştin-democrată? Ca diplomat, 
" intelectual public şi om politic, Teodor Baconsky 
răspunde acestei întrebări. El recuperează 
valorile care au construit Europa unită şi care 
"au dat României moderne repere istorice de 
- stabilitate: principiul demnității şi al libertății 
persoanei, binele comun, tradiția creştină, 
- responsabilitatea civică, promovarea merito- 
" craţiei în mediul politic, academic şi corpo- 
_ratist, respectarea patrimoniului cultural 
"național, respectul pentru mediu sau toleranta 
față de pluralitatea credințelor. Creştinism şi | 
- democrație este deopotrivă un manifest către 
clasa de mijloc şi o pledoarie pentru recuperarea 
bunului simt în Spaţiul public. Volumul 
reuneşte texte inedite sau publicate în presa 
: „ultimilor doi uni. Ela apărut la Editura Curtea 
„Veche din Bucureşti, inaugurînd seria 
„Democraţia creştină”, coordonată de d-nii 
3 Mihail Neamţu şi Adrian Papahagi. 


făcut (“după roadele lor îi veţi cunoaşte”), Dar dacă, 
după vechiul nostru blestem, se va ajunge cumva să 
se prăbuşească noaptea ceea ce se va fi construit 
ziua, atunci va trebui văzut ce sau pe cine îngropăm 
în zid (Şi vă asigur că de data aceasta nu-i cîtuşi de 
puțin vorba de... “soțioare”). Căci noi, mai nou, pe 
toate le mai aburim, dar cu jertfa stăm prost (ca să 
nu zic: prost de tot). Or, chiar creştineşte vorbind, 
fără jertfă — cine citeşte, să înțeleagă! — nimic nu se 
împlineşte şi nu durează. 

Eu unul, în loc de alte consideraţii, mărturisesc 
incă o dată — chiar dacă nu contez — că, deşi n-am 
descoperit încă punctul ideal de fuziune între 
creştinism şi democraţie, îl simpatizez şi-l susțin 
necondiționat pe d-l Teodor Baconsky, cu ideea fixă 
minimală că e mai urgent decît oricînd să se facă 
măcar ceea ce se poate din ceea ce ar trebui. 


Răzvan CODRESCU 


P.S. Poate se va găsi cineva, mai cu trecere decit 
mine, care să-l roage pe d-l Adrian Papahagi (responsabil 
— poate numai în parte şi poate numai conjunctural — cu 
organizarea) ca altădată să nu mai ascundă în spaţii 
moarte, de ochii preşedintelui (care iată că uneori nu se 
văd şi aproape că se uită), scrumierele de serviciu de la 
intrare, obligîndu-i pe numeroşii fumători la “țigănia” de 
a arunca chiştoacele pe treptele Ateneului. Pînă şi un rău 
ca fumatul poate fi menţinut, totuşi, într-o marjă de 
civilizaţie. Ca să nu mai vorbim că, raportindu-ne la d-l 
Băsescu ca la Ceauşescu odinioară (care nu “suporta” 
anumite lucruri, sau se presupunea preventiv că nu le-ar 
fi “suportat”), riscăm să-i consolidăm imaginea 
denigratoare — şi îmi place să cred că nemeritată — de zbir 
capricios. Altminteri, dincolo de acest detaliu futuil, țin să 
îmi mărturisesc marea admiraţie pentru cît de bine se 
pricepe d-l Papahagi să fie “mînă dreaptă”, dînd o pildă 
de noblețe jertfelnică pe care s-ar cuveni să n-o ignore 
mulți dintre rafinaţii noştri intelectuali. 








Pag. 12 Nr. 11/12 Nov. — Dec. 2010 








girl 


] 
TI rr 


.. Ai, TE ba 9 
i ie, 


Da 33 
Er ca PPE Pa 


tate 

Li aa iă 
see piete - 3 2 PPP ZI 3 
ivi ada 3 Ara 


ta 


pi AA < 
2 di - 
, Aa) 


get , 
4 Ș 


ne 
Za iu sa 
a IES.EA 
, Aa Pisa 
dp iute Si cea 
se  * 
fi 


i 
e 
n 
sate . 
IILE 
Era A 


(i 
Ț 
AS 
i: 


Sub egida Fundaţiei “Sf. Irina”, avîndu-i ca principali organizatori 


pe Prof. Dr. Pavel Chirilă şi pe maestrul Dan Puric, s-a desfăşurat la 
Bucureşti (Hotel Hilton), în zilele de 11 și 12 octombrie a. c., primul 
simpozion de martirologie din România post-comunistă, intitulat “Moartea 
martirică”, cu participarea unor distinse personalități universitare și 
bisericeşti din ţară (P. S$. Sofian Braşoveanul, Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, 
Conf. Dr. Sebastian Moldovan, Prof. Dr. Sorin Lavric, Prof. Dr. Mircea 
Gelu Buta) şi din străinătate (Pr. Prof. Dr. Georgios Metallinos, Prof. Dr. 
Rubin Dominic, Prof. Dr. Tristram Engelhardt Jr., Dr. Dmitri Avdeev, 
Corinna Delkeskamp-Hayes — toți de credință ortodoxă). Rolul de principal 
mediator al lucrărilor i-a revenit părintelui Vasile Mihoc. Organizatorii şi 
conferențiarii şi-au propus, între altele, încadrarea fenomenului martiric 
contemporan (neomartirii secolului XX, mai ales din rezistența creştină 
anticomunistă) în cadrul de două ori milenar al martirajului creştin. Cu 
acelaşi prilej, s-a lansat volumul Principiile cercetării martirologice (Editura 
Christiana, Bucureşti, 2010), realizat de Prof. Dr. Ilie Bădescu, Lector Dr. 
Andreea Băndoiu și Prof. Dr. Pavel Chirilă şi prezentat de directorul editurii 
(Răzvan Codrescu)”. 

Duminică 10 octombrie 2010 a avut loc primirea festivă a invitaţilor 
din străinătate. 

Luni 11 octombrie, în Sala Diplomatică a Hotelui Hilton, în prezenţa 
unei asistențe de aprox. 200 de persoane (episcopi ai B.O.R, în frunte cu 
Î.P.S. Ciprian Câmpineanul, preoți, reprezentanţi ai mediilor monahale, 
cadre universitare din învățămîntul teologic, foști deţinuţi politici, 
jurnalişti), au fost susținute comunicările (reunite integral în broșura 
intitulată Moartea martirică, distribuită fiecărui participant): „Martiriul — 
mărturie de credință și iubire și cale spre Înviere” (P. S$. Sofian 
Braşoveanul), „Fenomenul neo-martirilor, importanță teologică şi 
națională” (Pr. Prof. Dr. Georgios Metallinos), „Martirajul, de la Maccabei 
la lagăre: reflecții pe tema mărturiei iudaice și creștine” (Prof. Dr. Rubin 
Dominic), „Scandalul martirajului: murind în dreaptă închinare și dreaptă 
” credinţă” (Prof. Dr. Tristram Engelhardt Jr.), „Martirajul creştin: aspecte 
psihologice ale neînfricării” (Dr. Dmitri Avdeev), „Sîngele martirilor, 
sămînța creştinismului” (Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc), „Martirajul: 
provocarea de a se confrunta cu păcatul” (Corinna Delkeskamp-Hayes), 
„Nevoia de martiri” (Prof. Dr. Sorin Lavric — cel mai aplaudat dintre 
conferenţiari), „Originile sacramentale și morale ale martiriului” (Conf. 
Dr. Sebastian Moldovan), „Studiu de caz: martirajul preotului Pop Augustin 
din Mijlocenii Bîrgăului” (Prof. Dr. Mircea Gelu Buta), „Conștiinţa 
martirică” (Dan Puric — care a formulat și concluziile lucrărilor), Între 
orele 16.30-18.30 s-a desfăşurat și o masă rotundă cu tema „Criterii 
teologice și științifice de definire a martirajului”, Lucrările Simpozionului 


* A se vedea recenzia cârții în numărul nostru anterior. . 





Ab i 200 PUNCTE CARDINALE Cre 
„PRIMUL SIMPOZION DE MARTIROLOGIE 





îi 


ri 


A 
= 


= 

Y, 

ol 

na 9 

îu 

e o A 

PR adie 
24 


e îi j 


br (N Ci DB 

de i. U > 08 

XR 4 ă E 

e e PE e, p 
. Lj A - 
ACER A za 07 


cat ata 


pe Soma pa d adi 4. 


aa e, 


au fost vegheate de monumentala Icoană a Noilor Martiri ai Pămîntului 
Românesc, realizată şi păstrată în obştea monahală de la Diaconești (care 
a binevoit s-o readucă în capitală pe toată durata Simpozionului, cu o 
delegație a obștii însoțită de părintele duhovnic Amfilohie). 

Marţi 12 octombrie a fost organizată o vizită comemorativă la 
închisoarea Jilava (Fortul 13 este în curs de a fi amenajat ca muzeu 
memorial), unde a fost martirizată o parte din elita rezistenței creştine 
anticomuniste. Au luat cuvîntul în special foşti deținuți politici, în frunte 
cu profesorul și scriitorul Marcel Petrişor (în brațele căruia a murit, în 
Casimea Jilavei, în 1958, poetul-martir Constantin Oprişan). 


Adolf VASILESCU 


- 


LA Popas comemorativ la închisoarea Jilava cf 
LA. 3 U 








+ 
4 












PUNCTE CARDINALE 


Nov. — Dec. 2010 Nr. 11/12 Pag. 13 


PRIMUL SIMPOZION DE MARTIROLOGIE 


„N „Afis - i -- 
Sia pa i dee 
des E ii 

. Acă N 


Cunosc intelectuali cărora li s-a inoculat atît de bine convingerea că 
a vorbi despre martiri este pierdere de vreme, încît, dacă ar trebui să 
deschidă gura despre ei, s-ar simți stînjeniţi. Mai mult chiar, s-ar simți 
inhibați, ba chiar strîmtorați, şi asta fiindcă știu că există un panoptic 
european a cărui menire este să-i supravegheze pe cei care nu acceptă să 
gîndească la comandă. Și fiindcă ştiu că sînt supravegheați, prin glasul 
acestor intelectuali se manifestă autocenzura de tip temător. | 
Un apologet creştin contemporan nouă, irlandezul C. $. Lewis, spune 
în autobiografia sa, Surprins de bucurie (Surprised by joy. The shape of my 
early life), că “acolo unde lipseşte curajul nici o altă virtute nu poate 
supraviețui”. Mizeria ideologică a epocii în care trăim este că s-a ajuns ca, 
_pentru a vorbi despre martiri, să fie nevoie de curaj. lar cînd e vorba de 
martirii români care au murit în închisorile comuniste, nu-ţi mai trebuie 
doar curaj, ci de-a dreptul un dram de sminteală. Şi dacă e aşa, să vorbim 
atunci cu precădere de martirii români din timpul comunismului. [...] 
Cînd ştii că înaintea ta a fost un Mircea Vulcănescu, un Costache 
Oprişan sau un Vasile Motrescu, pupila cu care îţi priveşti identitatea e 
mult mai tonică şi mult mai îndrăzneață. In fond, atita onoare avem în 
noi cîtă amintire a martirilor şi eroilor întreținem. Se înțelege, e vorba de 
o onoare suprapersonală, dar ea nu Fie CI Bud) € MA Bei de cealaltă 
individuală, ce atîrnă exclusiv de persoan p 
o a Ec) nu se Doate închipui un martir fără Dumnezeu şi fără 
naţia sa. Paradoxul creştinismului este că, rolei 5 mîntuitoare e 
i unctul lui de plecare e etnia sau naţia. |... 
pierre i pe întîmplă „d în România se întîmplă în fiecare țară din 
Europa. Sunt fundaţii și ONG-uri anume plătite pentru a preîntîmpina ca 
valoarea națională adunată în pielea unui martir să fie celebrată oficial. 
În România fenomenul e curent în privința deținuților politici pe care 


cenzorii ideologici îi repudiază pe motiv că au fost fasciști, legionari şi 


nedemocraţi. Despre ei nu avem voie să vorbim decit condamnîndu-i, de 


arcă martirajul are legătură cu ideologia. | 
: Să ne i lot că, în actele de întemeiere a UE, creştinismul nu este 


fondatoare, să ne amintim apoi de campaniile de 
i din Germania, Anglia sau Franţa, pentru a 
e leagă: aceleaşi eminenţe care privesc cu 
n comemorării martirilor naţionali în cadrul 
ală. Şi atunci merită să mă întreb: ce supără 
atât de mult la fenomenul martiric de a ajuns să fie obiectul unei cenzuri? 
Cred că sînt trei motive care fac din figura martirilor o prezență nedorită. 

Pe primul l-am spus deja: apartenenţa politică a unora dintre martiri. 
Foarte bine, numai că în conceptul de martir nu intră nota culorii sale 


recunoscut ca religie 
denigrare a feţelor bisericeşt 
ne da seama că lucrurile $ 
ostilitate creştinismul se opu 
unor ceremonii cu tentă ofici 





Din comunicarea 
d-lui SORIN LAVRIC: 





politice. Este perfect indiferent cărui partid a aparținut martirul de vreme 
ce statutul cu pricina e dat de trei atribute: cauza religioasă, pecetea etnică 
şi îndurarea morții. 

Al doilea motiv ține de nedelicateţea crudă pe care o presupune ideea 
sacrificiului. Să vorbeşti despre spirit de sacrificiu în epoca consumismului 
este un detaliu indecent, aproape o dovadă de proastă creștere. În tot cazul, 
e un semn de lipsă de abilitate strategică să faci apologia martiriului în 
astfel de vremuri. Cum să spui că, în situatii-limită, martirul poate fi un 
model de conduită, reabilitind ideea că isprăvile durabile nu se pot face 
decît prin jertfă? Ar însemna să faci apologia ascezei şi eroismului într-o 
epocă a valorilor hedoniste, atitudine nu doar inabilă, dar mai ales 
nerentabilă. 

Al treilea motiv este că moralul unei comunități crește pe spinarea 
martirilor: altfel calci pe stradă cînd ştii că te tragi din oameni ca Vasile 
Motrescu şi Costache Oprişan. |...] 

În fond, noi ne-am întîlnit azi ca să vorbim pe seama acelor martiri 
despre care sîntem împiedicaţi să vorbim la televizor sau la radio. S-o facem 
aşadar cu seninătate, cu afecțiune, dar fără pic de naivitate. Să nu ne 
închipuim că prea curînd Costache Oprişan sau Vasile Motrescu vor fi 
recunoscuți ca martiri de Biserică sau de instituţiile statului. Dar într-o zi 
se va întîmpla și asta, şi poate că întîlnirea noastră va grăbi cu o secundă 
clipa aceea... 

Prof. Dr. Sorin LAVRIC 


4 














Pag. 14 Nr. 11/12 Nov. — Dec. 2010 








Maica Mihaela Iordache 
este un nume binecunoscut în 
spațiul eclezial românesc. Din 
păcate, numeroase date ale 
biografiei sale au rămas mult 


timp necunoscute [1]. Vom 
încerca aici să-i reconstituim. 
viața în liniile esenţiale, pe baza 
documentelor alcătuite de fosta 


De mină Se 
„» yu 


Securitate. 


Obârșşiile și formaţia 


Maria Iordache, fiica lui Alexandru şi Elena Iordache, s-a născut la data de 15 
noiembrie 1914 în localitatea Nicoreşti din judeţul Galaţi [2]. Primele şapte clase le va urma 
în satul natal, cursurile liceale urmându-le la Liceul de Fete din Dej şi la Liceul „Domnița 
Elena” din Bucureşti [3]. Între 1934-1938 Maria (Marieta — cum era mai bine cunoscută) 
urmează cursurile Academiei Naţionale de Educaţie Fizică (A.N.E.F.), pe care le încheie cu 
succes, obținând diploma de licenţă, dar meseria de profesoară de educaţie fizică o va 
exercita cu totul sporadic, pentru o scurtă perioadă de timp. În paralel ea va audia cursuri la 
Facultatea de Litere şi Filosofie, însă fără a le finaliza cu o diplomă [4]. 

Etapa studenției este decisivă pentru destinul ulterior al Mariei Iordache. Acum ea 





generație care nu se mai mulțumea cu fapte mărunte, ci dorea o „Românie ca soarele sfânt 
de pe cer”, Distanţarea istorică ne permite să vedem azi erorile acestei mişcări care au 
condus la consecinţe tragice, dar, în acel moment, Mişcarea Legionară seducea o mare parte 
a tinerilor prin mesajul ei de demnitate națională şi prin afirmarea constată a ideii de credință 
în Dumnezeu, concepție radical diferită de indiferentismul religios al celorlalte partide. Proveniţi 
în mare parte din copii de țărani, din case în care religia juca un rol decisiv, aceşti tineri nu 
puteau concepe că ar putea să existe o morală care să fie ruptă de credință. Relaţia dintre 
Mişcarea Legionară şi Biserică este departe de a fi lămurită, dar asta nu neapărat din vina 
istoricilor. Chiar în interiorul mişcării au existat opinii diferite cu privire la acest subiect. Unii 
legionari înțelegeau prin Biserică o comunitate creştină ideală, de sfinți, spre care oamenii 
(românii, în cazul de faţă) trebuiau să tindă. Legiunea era numai o manifestare datorată lumii 
decadente, care îşi asuma, asemenea oștilor îngereşti, lupta împotriva răului. E o imagine ce 
se apropie de Judecata de Apoi, când îngerii separă pe cei păcătoşi de sfinţi, instaurându-se 
împărăţia veşnică [5], Din aceste considerente unii legionari şi-au asumat înfăptuirea acelor 


' În galeria de personalități întocmită de Fundaţia „George Manu” sunt prezente şi 
câteva rânduri referitoare la biografia Mariei Iordache (pe Internet: http:// 
www.femanu.nev personalitati). Un portret deosebit de interesant îi face Petre Pandrea 
în Călugărul alb, Ed. Vremea, Bucureşti, 2003, passim aa 

? Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (A.C.N.S.A.S,), 
fond Penal, dosar nr. 160, vol. 3, f. 186. 

Ibidem, f. 191. 

* Ibidem, £. 188. ze atita 

* Codreanu afirmă într-una din scrierile sale: „Legiunea apără altarele Bisericii pe care 
duşmanii vor să ni le dărâme. Linia istorică este una: aceea pe care o trăim noi. Căci noi 
trăim în veac, Linia Bisericii este cu mult deasupra noastră. Către ea tindem, dar nu 
realizăm decât puţin. Pentru că trăim sub condamnare şi sub piatra de moară a păcatelor 
noastre, a lumii și a moşi-strămoșilor noştri. Recunoaştem că suntem păcătoşi: aceasta 
este atitudinea legionară faţă de Biserică...” (Corneliu Zelea Codreanu, Doctrina Mişcării 
Legionare, Ed. Lucman, Bucureşti, 2003, pp. 100-101). Aspiraţia spre o comunitate 
creştină ideală manifestată în veac s-a conjugat cu un anume dezinteres în realizarea 
unui proiect pragmatic de organizare socială, Codreanu afirmând că este nevoie mai 
întâi de formarea de oameni de caracter care vor înfăptui o „revoluţie” a societăţii 
românești, Istoria însă a demonstrat că revoluțiile scapă cel mai adesea de sub control, 
jar diferențele dintre o revoluție socio-politică și una spirituală sunt extrem de mari, În 
acecași perioadă activează în Italia don Luigi Sturzo, care este întemeietorul creştin- 
democraţiei, arătând cum se poate valoriza credinţa creştină în condițiile unei societăți 
tot mai secularizate (Luigi Sturzo, Libertatea: prietenii şi duşmanii săi, trad, de Nicoleta 
Panait, Ed. Paidea, Bucureşti, 2001), Dacă una din doctrine este „revoluj ionară ' cealaltă 
ar putea fi calificată drept „reformistă”, iar diferenţa dintre Codreanu și Sturzo este cea 
dintre un profet mesianic şi un teolog scolastic. Eșecul guvernării legionare din 1940 
va arăta limitele doctrinei și va face pe mulţi adepţi cu credinţă în Dumnezeu să se 
apropie de Biserică, dându-și seama că aici este adevărata mântuire, Securitatea va 
folosi acest lucru pentru a acuza Biserica de infiltrâri legionare (vezi în acest sens 
George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană. Studii şi 
eseuri, Ed. Nemira, Bucureşti, 2005, pp, 381-400, 451-497), 


PUNCTE CARDINALE 


O muceniță a Ortodoxiei româneşti: 


MAICA MIHAELA IORDACHE 





îşi defineşte convingerile politice şi îşi asumă un drum care o va duce în le din urmă la „măsuri menite să 
moarte. Ca mulţi tineri din epocă, ea vede în ( mel Zelea, odre: upinMiaraLezona, a Codreani 
o alternativă la d politice adiționale, considerate insuficien inamice pentru-o 





asasinate, considerate acte de justiție [6], care au devenit principale capete de acuzare la 
adresa Legiunii, Cazul Mişcării Legionare a dovedit, dacă mai era nevoie, dificultatea enormă 
de a armoniza politicul cu spiritualul. 


Din Legiune în mânăstire 


Revenind la cazul Marietei Iordache, apropierea ei de legionarism este motivată şi 
de atmosfera familială, deoarece toţi copiii familiei lordache au fost, într-un fel sau altul, 
implicaţi în Mişcare. lordache Nicoară va deveni comandant legionar [7], iar una din fete va 
fi cununată chiar de Căpitan, venit special la Nicoreşti [8]. Marieta, la rândul ei, devine 
membră a Cetăţuilor de Fete, sub conducerea Nicoletei Nicolescu [9], cea care va fi ucisă 
mai târziu în mod bestial de Siguranță [10]. Împreună cu alte fete, ea va munci ca voluntară 
la unul din restaurantele legionare din Bucureşti şi va activa în cadrul organizaţiei de femei 
[11]. În ancheta din 1955, care în mod firesc a insistat pe trecutul ei legionar, Maria Iordache 
a fost întrebată care era scopul Legiunii. Răspunsul ei a fost crearea unui om nou, iar acest 
ideal putea fi realizat prin interiorizarea conştiinţei, mărturisirea sinceră a greşelilor şi 
frecventarea bisericilor. De asemenea, mărturiseşte că în cadrul şedinţelor de cuib se citea 
Biblia [12). A fost întrebată: „Ce se realiza prin frecventarea Bisericii în vederea formării 
omului nou?”. Răspunsul a fost: „Prin frecventarea bisericii se căpăta conduită creştină şi 
principiile de corectitudine, astfel puse în practică de legionari încât aceştia să se bucure de 
simpatie şi încrederea celor ce-i înconjurau” [13]. Astfel de declaraţii, strânse de la mulţi 
arestaţi, erau un motiv pentru Securitate să vorbească de o infiltrare a Bisericii de către 
legionari şi doctrina lor. De fapt, în mintea unor oameni precum Maria Iordache era invers. 
Doctrina Bisericii urma să pătrundă în viața Legiunii, creând o mişcare socială şi politică care 
să se ghideze după valorile creştine. Din declaraţiile Mariei lordache rezultă că pentru ea 
Legiunea era mai mult un ordin laic, menit să impună un set de valori creştine în societate. 

Succesul Mişcării a stârnit îngrijorarea regelui Carol al II-lea. Eşuând în încercarea 
de a o atrage în proiectele sale de instaurare a dictaturii personale, Carol va lua o serie de 


distrugă Legiunea. Una din ele a fost arestarea şi condamnarea lui Corneliu 

iuni€. | saveala a loc pe Soul AN VE o npagifegtaie la care urma să 

. Reușind să intre pe sta ionși să se apropie de în microfon, 

Maria Iordache a strigat: „Corneliu Zelea Codreanu este nevinovat şi pentru acest adevăr 

sunt gata de moarte” [14]. Arestată şi bătută, ea este internată în lagărul de la Mănăstirea 

Suzana, destinat femeilor legionare. În octombrie 1938 reuşeşte să evadeze şi rătăceşte mai 

mult timp prin păduri, cu o coastă fisurată. Desființarea lagărului imediat după evadarea ei o 
scuteşte de noi neplăceri [15]. 

În următoarele luni, două morți o vor afecta profund: cea a lui Corneliu Zelea 
Codreanu şi cea a fratelui ei, lordache Nicoară, ucis în noaptea de 21-22 septembrie 1939, în 
lagărul de la Miercurea Ciuc. Mult timp va refuza să creadă că cei doi au murit. Revine în 
satul natal, unde stă până în septembrie 1940. În acest timp face o vizită la Mănăstirea 
Vadimireşti şi rămâne impresionată de viața din cadrul obştii de acolo. Venirea la putere a 
unui guvern legionar în septembrie 1940 o determină să vină la Bucureşti, dar numai pentru a 
asista la deshumarea osemintelor lui Codreanu. Se convinge de moartea Căpitanului şi imediat 
pleacă la Vladimireşti, hotărâtă să se călugărească [16]. În fața anchetatorilor de Securitate 
ea a afirmat că s-a retras practic din organizaţia legionară din acel moment, iar în fața mirării 
anchetatorilor de ce a făcut acel gest tocmai atunci, când Legiunea era la putere, ea a 
răspuns: „M-am retras tocmai în timpul guvernării legionare întrucât am văzut că legionarii 
comit unele fapte ce nu mi-au plăcut, fapt ce a făcut să ne depărtăm de această organizaţie, 
văzând în același timp că legionarii convinşi pentru această idee muriseră” [17]. 

Părinții nu au lăsal-o la mănăstire, ci au venit după ea. În aceste condiţii, Maria 
Iordache pleacă din nou la Bucureşti, unde lucrează ocazional şi organizează cu câteva 
prietene o mică fermă pe proprietatea fratelui ei, unde se duce o viață cvasimonahală. Fie la 
biserică, fie acasă, Marieta se roagă pentru sufletele celor ucişi, pentru iertarea păcatelor 
[18]. Plecată un timp din Bucureşti, ea află că ferma a fost confiscată, iar fetele arestate [19]. 
Din acel moment decizia este luată. După un scurt timp petrecut la Mănăstirea Pasărea, pe 22 
septembrie 1942 ea vine la Vladimireşti, pentru a nu mai pleca niciodată. părinţii trebuind să 
accepte decizia fetei lor [20]. 






(ai 


* Erau considerate păcate asumate cu bună ştiinţă (vezi Flor Strejnicu, Creştinismul 
Mişcării Legionare, Ed, Imago, Sibiu, 2000, passim). 

"ACN SAS, fond Penal, dosar nr. 160, vol. 3, f. 187 A 
* Ibidem, f. 192. 

” Ibidem, 190-191. 

9 Cf. http'/Avww,(emanu,ne/personalitati/personalitati |.htm. 

'2 /bidem, £. 192, 

" /bidem 

4 [bidem, t. 187, 

'* [hidem, £. 196, 

'* [bidem, £. 197 198, 

" /bidem, [. 189, 

'* /bidem, î. 194, 199. - 

* Ibidem, |. 197 — 198. 

* Ibidem, |. 200, 


- 











PUNCTE CARDINALE 


După doi arii, intră în rândul rasoforelor (16 iulie 1944), 
iar în 22 septembrie 1946 este călupărită, primind numele de 
Mihaela [21]. Datorită pregătirii superioare, i s-a încredințat 
funcția de secretară. Stareţa Mănăstirii Vladimireşti, maica 
Veronica, mărturisea despre maica Mihaela: „Ca monahie, 
prin rugăciune şi nevoință, a dus o viață duhovnicească 
deosebită, fiind pildă şi exemplu de urmat pentru întregul sobor. 
Deşi îndeplinea funcția de secretară a mănăstirii, maica 
Mihaela, cu smerenia ce se ridica deasupra tuturor celorlalte 
virtuți ale sale, participa neobosit la toate ascultările din obşte. 
Maicile îşi aduc aminte cum într-o zi, mănăstirea fiind cotropită 
de soldaţi ai armatei ruse, aceştia au vrut să tragă cu arma în 
icoana Maicii Domnului din biserică. Fără nici o ezitare, pata 
de sacrificiu în orice clipă, curaj născut din profunda-i credință, 
maica Mihaela s-a aşezat în fața icoanei, preferând să fie 
împuşcată ea decât să vadă chipul Maicii Domnului şi al 
Pruncului lisus batjocorit” [22]. 


Nov. — Dec. 2010 Nr. 11/12 Pag. 15 





actelor de acuzare din perioada comunistă. Ridicolă este 
interpretarea dată adăpostirii unor soldaţi germani după 23 august 
1944: a vrut să-i sustragă de la răspunderea pentru crimele lor 
[31]! Maica Mihaela a sprijinit într-adevăr cu bani şi alimente pe 
unii fugari, a dat buletine de identitate sau a falsificat acte pentru 
a-i face scăpaţi şi a trimis lui Theovid o maşină de scris, pentru 
ca acesta să multiplice broşurile cu vedeniile maicii Veronica 
[32]. Toate acestea erau motive suficiente pentru ca maica 
Mihaela să fie condamnată de justiția comunistă, dar s-a dat un 

plus de patetism pentru ca sentința să fie şi mai mare şi să se 

justifice teoria conspirației legionare de care puterea comunistă 

se va folosi mai târziu pentru a desființa un număr important de 

mănăstiri [33], 


A murit în inchisoare 


Prin sentinţa 1655 din 7 decembrie 1955, Maria lordache 
este condamnată la 25 de ani muncă silnică şi 10 ani degradare 
civică, pentru „crima de uneltire contra ordinii sociale” p.p. de 
art. 209 p III C.P, şi la 5 ani închisoare corecțională şi 5 ani 
interdicție corecțională, pentru fals în acţe publice. Urma să 
execute pedeapsa cea mai mare, conform art. 101 C.P. [34]. 

De la Galaţi este trimisă în închisoarea de femei din 
Miercurea Ciuc. Pe 4 martie1960 este trimisă pentru munci la 
Penitenciarul Arad [35]. Pe 4 septembire 1960 este transferată la 
Jilava pentru cercetări [36], de unde pe 21 februarie 1961 revine 
la Miercurea Ciuc. Aici, pe data de 20 aprilie 1963 îşi găsește obştescul sfârşit, în același loc 
unde, în urmă cu 24 de ani, fusese ucis şi fratele ei, „bădia” Iordache Nicoară. În privința 
cauzri morții, iată esenţialul referatului medical întocmit de medicul închisorii, Alex. 
Lorenzovici, pe data de 23 aprilie 1963: 


Arestată de Securitate 


În anii care au urmat, prestigiul Mănăstirii Vladimireşti 

a crescut necontenit, mulţi considerând-o, datorită predicilor 
curajoase ale preotului loan lovan, un centru al rezistenţei 
anticomuniste. Mulţi fagari au găsit ajutor aici. Din aceste 
motive puterea comunistă era hotărâtă să desființeze 
mânăstirea, încercând să se folosească și de unele neînțelegeri de natură dogmatică între cele 
predicate de părintele lovan şi restul Bisericii. Patriarhul Justinian va încerca să rezolve 
situația creată printr-un compromis, care a eșuat. Securitatea intervine în forță, printr-o amplă 
desfășurare de forțe, în noaptea de 30 martie 1955, arestând mai multe persoane din mănăstire, 
cei vizați în primă instanță fiind părintele loan lovan şi maica Mihaela. Maica stareță Veronica „Deţinuta C.R. lordache Maria, născută la data de 14.11.1914 a decedat la data de 
îşi aminteşte că „prima chilie unde s-au năpustit soldaţii înarmaţi, în număr mare, a fost chilia 20.04.1963 orele 20,00. Cauza morţii: insuficiență cardiocirculatorie, cardioscleroză 
maicii Mihaela (ca secretară, făcând parte din comitet) şi căminul preoţesc, unde se afla decompensată, reumatism anchilozant. [...] 

părintele loan. Maica Mihaela era la chilie ca să se odihnească o oră, îşi scosese numai 
încălțămintea şi aşa îmbrăcată se culcase pe patul nepregătit, de-a curmezișul. Când auzi 
zgomotul, tropote în curte, se trezi iute şi, fiind şi îmbrăcată, fugi într-o clipă, desculță, spre 
'stăreție. Militarii, negăsind-o în chilie, au făcut zarvă mare, țipau ca ieşiţi din minţi, serepezeau  anulând tratamentul reumatismului, medicamentele căruia fiind contraindicate, 

la maicile din chilii. Au găsit-o la stăreție; au vrut s-o lege de mâini, dânsa s-a luptat cu ei, i-a La data de 19.02.1963 am cerut internarea în spitalul Văcăreşti, care a fost aprobată 

mușcat de mâini, dar ei au întors patul puștii şi au lovit-o peste gură. Se zice că ar fi pierdut cu cursa din 23.04.1963 


În ultimul timp a dominat insuficienţa cardiacă, bolnava a devenit cașectizată gravă 
din cauza lipsei de poftă de mâncare, vărsăturilor şi disfuncției pronunţate (am şi pus 
diagnosticul: suspect cancer esofagian). În tratament am ținut seama de caracterul bolii, 


Deţinuta a refuzat examenul ginecologic în repetate rânduri. În ultimul timpeanua 
la ați, fără mandat de arestare, care “mai acuzat simptomele unei boli ginecologice, însă pe baza datelor anterioare era posibil şi |- 
rat în a pe 23 ap (pe motiv de agitaţie publică, art. existenţa tumorii maligne a uterului, care ar explica simptomele abdominale subiective care 
[327 C.P) [24]. Anchetatorii nu aveau nimic concret împotriva lor, sperând să se poată agăța de s-au accentuat treptat (dureri abdominale, diaree, lipsa poftei de mâncare, cașexia gravă). În 
ceva în cursul investigațiilor, Au urmat un șir de interogatorii dure, în care maica Mihaela a luna ianuarie 1963, cu sprijin, a mai putut să vină jos în cabinetul medical, dar din februarie nu 
fost chestionată despre toată viața ei, securiştii insistând în mod deosebit pe trecutul ei legionar a putut să se scoale singură din pat, a necesitat îngrijirea din partea altor persoane. Starea 
și pe eventuala continuare a acestei activități, pentru a putea găsi un motiv să o pună sub generală s-a agravat rapid, deşi am încercat şi am făcut tot ce am putut, şi la data de 20.04.1963, 
acuzaţie oficial şi să intre în legalitate. Maica Mihaela îşi recunoaşte deschis trecutul, afirmă — orele 20, în urma unei crize de sufocație, a decedat. Luni, 22.04.1963, am raportat cazul, 
limpede ce a înțeles ea prin legionarism, ce a sperat de la acesta, dezamăgirea faţă de unele conform ordinelor în vigoare. In condiţiile de față, neexistând medic legist sau medic expert 
aspecte ale acestuia și apropierea de Dumnezeu prin Biserică. Afirmă hotărât că este împotriva - cu delegaţie în Miercurea Ciuc, am raportat şi acest fapt către Procuratura Militară Te. 
ideologiei comuniste [25], că va lupta mereu împotriva ateismului, că a ascuns fugari în Mureş, care ne-a dat aprobarea telefonică pentru înmormântarea cadavrului fără autopsie. 
mănăstire și că nu i-a denunțat [26]din spirit de solidaritate, şi că nu ar face niciodată altfel. În Menţionez că bolnava nu a fost internată la noi în infirmerie, pentru faptul că nu 
acelaşi timp, ea spune că foştii legionari care o mai vizitau uneori făceau acest lucru datorită avem infirmerie, de aceea nu putem să vă înaintăm copia foii de intrare în infirmerie. Miercurea 
prieteniei care-i lega, nu pentru a organiza conspirații, cum doreau să acrediteze anchetatorii. Ciuc, 23.04. 1963” [37]. 
Din procesele verbale reiese că distanţele dintre vizite sunt mari, iar persoanele sunt altele. 
Maica Mihaela a ştiut să despartă lucrurile. Ea spune clar: „Nu s-au ținut şedinţe legionare în 
mănăstire. Dacă aş fi ştiut, i-aș fi dat afară” [27]. Întrebată odată de un legionar (Aurel Tacu) 
ce ar trebui să facă în noul context politic, ea răspunde: „Rostul mişcării legionarilor este de a 
apăra și sprijini Biserica, [...] să propage în rândurile populaţiei virtuțile creştine şi a atrage 
populaţia alături de Biserică, Că legionarii vor trebui să dea ei înşişi exemplul lor personal că 
apără Biserica și că sunt uniți împotriva celor care sunt contra lui Dumnezeu” [28]. 
Ancheta bătea pasul pe loc, până în momentul când sunt arestaţi loan Lupeş, Petre 
Măzăreanu (care uciseseră mai mulți milițieni), Teodorescu Dumitru (Theovid, simpatizant 
legionar, admirator al Vladimireștilor, care a sprijinit acţiunile de aici) şi Păiş Ghiţă (din Tudor 
Vladimirescu, luptător împotriva colectivizării) [29]. Toţi avuseseră de-a face cu V ladimireştiul 
şi cu personalul de aici. Din acest moment, motivul pentru arestare se găseşte şi ancheta se 
concentrează pe legăturile maicii Mihaela, ale lui loan Iovan şi ale maicii Veronica (arestate 
la rândul ei) cu aceste persoane. Se creează un grup ad-hoc, judecat la Galaţi de Tribunalul 
Militar Bucureşti. În cadrul actului de acuzare, maicii Mihaela i se impută că a continuat sub 


i 





Măsurile luate de medic au fost corecte, însă regimul de închisoare era distrugător. 
Faptul rezultă printre rânduri din raportul medicului, dar şi mai clar dintr-un act scris de maica 
Mihaela: „9 iunie 1959 — Miercurea Ciuc — Domnule Comandant, subsemnata deţinută lordache 
Maria, condamnată 25 ani ms., fiind suferindă de metropatie hemoragică şi propunându-mi- 
se un raclaj uterin, nu l-am putut accepta din motive personale. Declar prin prezenta că mi s- 
a propus deci tratamentul condiționat de această operaţie pe care o refuz, fiind încredințată că 
motivul hemoragiilor repetate este determinat de răceală şi de o stare de oboseală şi slăbiciune 
excesivă. Mai înainte de a se încerca deci o refacere fizică, determinată de condiţiile speciale 
ale vieţii din închisoare, nu pot accepta operația propusă, iar la acest regim desigur nu am nici 
o pretenție, fiind deţinută şi nu om liber cu dreptul la viață. Cu respect, deţinuta Iordache 
Maria” [38]. Este o afirmare cât se poate de limpede a statutului pe care îl aveau deținuții 
politici. Prin urmare, intrată sănătoasă în închisoare, maica Mihaela se îmbolnăveşte grav în 
închisoarea de la Miercurea Ciuc, Refăcută parțial la un moment dat, a fost trimisă la muncă 
la Arad şi la Jilava, de unde s-a întors la Miercurea Ciuc reumatică şi cu probleme cardiace. 


Suferințele descrise în raport sunt atroce. Ironie a sorții: este înmormântată chiar în ziua când 
haina călugărească activitatea legionară, încercând să le atragă și pe alte monahii. Ar fi iniţiat trebuia să plece la spitalul Văcăreşti. Din pricină că nu s-a făcut autopsia, nu se poate spune 


o veritabilă școală a crimei, ar fi organizat tabere legionare, ar fi organizat exerciţii de tragere — cu precizie care a fost cauza decesului. Toate mărturiile arată că a vieţuit în închisoare ca o 
cu arma [30). Faptele sunt prezentate în stilul caracteristic, mobilizator-apocaliptic, specific adevărată mărturisitoare, îndurând cu răbdare toate chinurile. 





George ENACHE 
2 Cf. mărturia maicii stareţe Veronica Gurău de la Mănăstirea V ladimireşti, dată în anul 
2004 pentru martirologiul realizat de Fundaţia „Sf. Gerhard”, ”! /bidem. 
= Jbidem. " Ibidem, €. 179, Şi ea. şi loan lovan au avut în celulă un informator (ibidem, vol. 11, £ 
= Ibidem, 326-353). În destăinuirile făcute şi existente în dosar, maica Mihaela recunoaşte că a 
4 A CN.S.A.S,, fond Penal, dosar nr, 160, vol. 3, f. 179. Ancheta Maicii Mihaela în vol, încercat să transmită monahiilor ceva din spiritul legionar, dar prin aceasta înţelege 
3, f. 179-355, cinste şi fermitate. 
% Ibidem, î. 221. " Vezi G. Enache, op. cit, pp. 148-150, 398-400), 
% Ibidem, f. 216. "A.C.NS.A.S,, fond Penal, dosar nr. 160, vol.6, £. 188. 
* Ibidem, f. 214, ” Ibidem, vol. 12, (.96. 
* Ibidem, f. 204. '* Ibidem, £. 31,33, 
Ibidem, vol. 6,f. |-11. „Ibidem, £.9, 
* /bidem, f. 162. "* Ibidem, £. 15, 

i-a “a Ț. P pt , 
Pre $ a: A. iu 

















Pag. 16 Nr. 11/12 Nov. -— Dec. 2010 


PUNCTE CARDINALE 





ROMÂNIA FĂRĂ ACTE DE IDENTITATE ELECTRONICE 


Forul Ortodox Român consideră că 
măsurile de introducere în România a actelor de 
identitate electronice constituie un grav abuz, care 
pune bazele unui sistem de supraveghere permanentă 
a cetățenilor aşa cum nu a mai existat niciodată până 
acum în istorie. Este în lucru şi cardul de sănătate, 
un document electronic ce cuprinde istoricul bolilor 
şi starea sănătăţii tuturor oamenilor din România, iar 
la Ministerul Sănătăţii se pune la punct un program 
de soft care să gestioneze fişele electronice de sănătate 
ale tuturor cetățenilor țării - o iniţiativă care oferă unor 
oameni acces la date strict personale. Lucrurile devin 
şi mai sumbre dacă ne gândim că dezvoltarea 
controversatului proiect e-Româmia poate duce la un 
grad de supraveghere care, după ştiinţa noastră, nu 
are precedent în altă ţară din lume, prin acest proiect 
intenționându-se crearea unei interfețe electronice care 
să cuprindă totalitatea interacțiunilor dintre stat şi 
cetățean, dar şi — ceea ce este încă şi mai important — 
dintre cetățean şi cetățean. 

Chiar responsabiiii statului implicaţi în aceste 
proiecte logistice recunosc faptul că singura garanţie 
ca sistemul electronic de identificare a cetățenilor să 
nu fie folosit în mod abuziv este calitatea celor care îl 
administrează. Dar niciodată, într-un stat de drept 
constituțional, garanţia respectării libertăţilor civice 
nu va sta în calitatea morală a conducătorilor, ci în 
garanţiile instituţionale concrete, prin care exerciţiul 
puterii este limitat în întindere, amploare şi manifestare. 
Inacceptabilă este şi ideea prelevării datelor biometrice 
ale persoanei, procedură practicată, până recent, doar 
în cazul infractorilor. Acest lucru îi transformă pe 
cetăţeni în „suspecți de serviciu”, o viziune tipică 
dictaturilor, în care cetăţenii sunt bănuiţi aprioric de 
atitudini antisociale, fapt fără precedent însă într-o 


societate ce se denumeşte deschisă şi care se ghidează... De asemenea, ne asumă 


după norme juridice ce pun pe primul plan libertatea 
persoanei. 

Întrebarea pe care orice cetățean al României 
şi-o poate pune este; de unde provin banii pentru acest 
proiect al întroducerii actelor electronice, ale cărui 
costuri se ridică la zeci de milioane de euro? Din 
bugetul statului? Considerăm însă că pentru statul 
român ar fi mult mai utile şi mai urgente măsurile de 
remediere a problemelor structurale ce ameninţă 
principalii piloni ai sistemului românesc (sistemul de 
asigurări sociale — pensiile, sistemul educaţional, 
sănătatea). Dacă banii provin din surse private, aşa 
cum afirmă unii oficiali, de ce nu se orientează aceşti 
bani spre ajutorarea familiilor nevoiaşe, a celor care 
mor întrucât nu au bani pentru medicamente sau 
pentru operaţii costisitoare? Care ar fi interesul 
(economic, politic) al unor persoane private pentru 
implementarea acestui sistem în România? 

Uniunea Europeană nu ne obligă să 
introducem cărţile de identitate electronice (CIE). 
Dimpotrivă, vedem că, din cele 30 de țări ale Uniunii 
Europene, practic doar 12 au introdus acest tip de 
documente, iar 9 sunt doar pe cale să le adopte. In 
multe state care au CIE statutul acestora nu este 
obligatoriu, făcându-se paşi mici în adoptarea lor de 
către populaţie (Italia e un“exemplu). Atunci ne 
întrebăm, în chip firesc, ce interese se ascund la noi 
în spatele acestui proiect? Este absurd ca, în condiţiile 
în care trăim o criză profundă, autorităţile române să 
investească sau să atragă fonduri enorme pentru un 
proiect pe care nu îl cere nimeni și ale cărui costuri 
vor fi permanente, având în vedere necesitatea up- 
gradărilor, a securizării continue etc. 

În ceea ce priveşte argumentul tehnic, al aşa- 
zisei securităţi sporite a datelor personale, datele 
problemei sunt, în realitate, cu totul altele. Un sistem 
care nu-i va permite cetățeanului să efectueze anumite 
operațiuni, sau care nu-i va permite să se identifice 
complet în faţa unei instituții oficiale decâr dacă este 
posesor de act de identitate electronic, este unul greșit 
conceput şi fundamentat. Pe lângă constrângerile care 
decurg din aceasta, orice astfel de suport electronic 





UN APEL 
AL FORULUI 


ORTODOX 
ROMÂN 


este supus unor riscuri de clonare şi/sau de deteriorare 
ce au o probabilitate statistică foarte mare (defectare 
prin expunere la presiuni mecanice, prin expunere la 
câmpuri electrice sau magnetice, prin contactul cu 
diferite substanţe chimice uzuale etc.). 

un mare rise. 
expunându-ne datele personale, biometrice, într-o bază - 
de date centralizată la nivel naţional şi operată de anumite 
instituţii oficiale cu probleme interne majore, 
recunoscute public, la nivelul organizării şi al gradului 
de corupţie. Riscul acesta este cu atât mai mare cu cât 
se preconizează o integrare la nivel internaţional — într- 
o primă fază, european — a acestor date. Nu există în 
acest moment, din păcate, nici măcar la nivel de proiect, 
o politică naţională de securitate informatică menită să 
ne asigure nouă, cetățenilor români, protecţia datelor 
personale în momentul în care acestea vor fi expuse 
într-un mediu internaţional care este de asemenea 
dominat, în multe cazuri, de corupţie la nivel 
instituțional, sau este marcat de atitudini rasiste/xenofobe 
în raport cu anumite comunităţi etnice şi chiar 
religioase. Avem, din nefericire, precedente periculoase 
în acest sens: o parte din baza de date de CNP-uri a 
Poliţiei Române este disponibilă pe rețelele informatice 
publice de transfer, la fel şi mai multe hărți militare 
detaliate ale României! Din câte ştim, nimeni nu a 
intervenit în vreun fel până acum pentru a remedia aceste 
scurgeri de informaţii. 

Nu în ultimul rând, este important să 
conştientizăm faptul că actele de identitate electronice 
au mari şanse de a deveni în viitor propriile noastre 
dosare de securitate, pe care le vom purta peste tot ŞI 
la care noi nu vom avea acces decât indirect, prin 
intermediul instituţiilor. 

Având în vedere toate acestea, cerem în mod 
ferm Preşedintelui țării, reprezentanţilor MAI şi tuturor 
instituţiilor abilitate ale statului român următoarele: 


1, Să oprească introducerea în România a 
oricărui tip de document electronic de identitate 
(carte de identitate, permis de conducere) şi a 
cardului electronic de sănătate. 

2, Să se asigure în mod temeinic baza juridică a 
pașapoartelor așa-zis temporare, pentru a nu 
se putea reveni în mod abuziv asupra acestei 
alternative. Să se prelungească termenul de 
valabilitate al acestui tip de pașapoarte la 3 ani 
și să nu existe nici o presiune financiară sau 


morală asupra persoanelor care nu acceptă 
documentele ce conţin datele personale 
incluse în mediul de stocare electronic. 

3. Să se angajeze un dialog real cu reprezentanţii 
societăţii civile pentrua se stabili o linie clară 
de demarcaţie până la care un proiect de tipul 
e-România, ce include şi componenta 
Cărţilor de Identitate Electronice, poate fi 
derulat astfel încât să nu pună în primejdie 
libertăţile civice specifice unui stat de drept 
constituţional, precum şi libertatea de 
conştiinţă a cetățeanului. 


După ce am văzut în secolul trecut cât de 

uşor pot să apară dictatorii, după ce am traversat 50 
de ani de ideologie comunistă şi 20 de ani de tranziţie 
lipsită complet de viziune, credem că este firesc să 
tragem un semnal de alarmă şi să chemăm pe toți 
românii să se opună măsurilor amintite. Acestea, pe 
lângă faptul că nu pot fi prioritare în contextul socio- 
politic actual, nu fac altceva decât să creeze premisele 
unui sistem totalitar de supraveghere şi control al 
persoanei umane. Tehnologia trebuie să fie folosită în 
scopuri creative, iar nu în slujba controlului (sau a 
manipulării) oamenilor. Libertatea este un dar 
dumnezeiesc ce trebuie apărat cu toată vigilența, aşa 
cum s-a întâmplat în perioada comunistă, când mii 
de eroi şi de martiri din închisori sau din munţi şi-au 
dat viaţa, opunându-se dictaturii. Jertfa acelor tineri 
care au strigat în decembrie 1989 „Vom muri şi vom 
fi liberi!” ne responsabilizează şi ne obligă la atitudine. 
Captivitatea electronică nu este cu nimic mai bună 
decât aceea în lanţuri. Statul nu mai trebuie să 
intervină în viața privală a oamenilor, sub nici o 
formă. 

„Organizațiile reunite în Forul Ortodox Român. 
ădresează societăţii civile un apel la unitate pentru a 
face conştientă opinia publică în faţa acestor 
provocări. Chemăm toate ONG-urile şi persoanele 
care împărtăşesc îngrijorarea noastră să semneze 
acest apel pentru libertatea şi demnitatea românească. 
Adeziunile se pot trimite pe adresa de e-mail a FOR- 
ului. 

18 octombrie 2010 


Contact: 

forul.ortodox(Q gmail.com 

Persoană de contact: 

lulian Capsali — tel: +40722593033 


Forul Ortodox Român, structură federativă 
fără personalitate juridică, a fost fondat la 29 noiembrie 
2008, prin consensul reprezentanţilor a 60 de 
organizaţii civice cu caracter cultural şi social, care 
au participat la Conferinţa Asociaţiilor Laicatului 
Ortodox Român. Forul Ortodox Român este 
coordonat de liderii organizaţiilor: Asociaţia „Rost”, 
Asociaţia „Christiana”, Asociaţia Pro Vita — Bucureşti, 
A.R.T.R.I. şi Fundaţia „Sfinţii Martiri Brâncoveni”. 


Asociaţiile care sprijină campania "România 
fără acte de identitate electronice”: 


Alianţa Familiilor din România; Asociaţia Rost; 
Asociaţia Pro Vita — Bucureşti, Asociaţia Pro Vita — Gorj; 
Asociaţia Christiana — Bucureşti; Asociaţia Ziariştilor şi 
Editorilor Creştini; Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi 
Copilului; Asociaţia pentru Cultură şi Educaţie Sf. Daniil 
Sihastrul, Asociaţia Bucovina Profundă; Asociaţia 
Orante — Cultură şi Spiritualitate Creştină; Asociaţia 
Dascălilor Români; Asociaţia Predania; Asociaţia 
leromonah Arsenie Boca — Arad; Editura Arca Învierii: 
Editura Origini; Fundaţia St. Martiri Brâncoveni — 
Constanţa; Fundaţia Si. Martiri Brâncoveni — Suceava: 
Fundaţia Creştin-Ortodoxă Pro Filiis; Fundaţia Culturală 
Vasile Netea; Liga pentru Utilitate Publică; Orthphoto 
România; Revista" Lumea Credinței; 
OrthoGrafjiti, Revista Puncte Cardinale 


Revista 














PUNCTE CARDINALE 


Nov.—Dec. 2010 Nr. 11/12 Pag. 17 





„CARE SUNT RISCURILE UNEI SOCIETĂȚI GUVERNATE ELECTRONIC? 


Pe A rradex Român a participat, vineri, 22 
octon 2010, | ezbaterea publică pe tema actelor de 
identitate electronice organizată de Activ e Watch, APADOR- 
CH, Asociaţia pentru Apărarea Libertăţilor Publice ŞI 
Asociaţia pentru Tehnologie şi Internet. Aceasta a beneficiat 
de moderarea avocatului Alin Popescu, senior editor la 
Avocatnet.ro, şi de prezența reprezentanţilor MAI, comisarii- 
şefi Sorin Bălaşa şi Gheorghe Daniel, de la Direcția pentru 
Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, şi 
comisar Cusa Gina Laura, reprezentant al departamentului 
juridic al Ministerului. Considerăm că, deşi timpul alocat 
dezbaterii a fost scurtat de programul "încărcat” (ciudat motiv, 
având în vedere că astăzi a fost ultima zi de dezbatere publică) 
al reprezentanţilor MAI, discuţia a fost concentrată şi a ridicat 
numeroase probleme de principiu, juridice, tehnice, social- 
politice şi culturale față de proiectele legislative ale 
autorităților prin care se doreşte implementarea actelor de 
identitate electronice (la actuala dezbatere s-a abordat în 
special tema cărților de identitate electronice). 

Participanţii au remarcat drept pozitiv faptul că 
autoritățile statului au fost receptive la unele din observaţiile 
primite din partea ONG-urilor la precedenta dezbatere, ce a 
avut loc pe 20 august, având în vedere, în special, faptul că s- 
a integrat în proiectul legislativ dreptul la alterantivă (dreptul 
de a alege o carte de identitate lipsită de dispozitiv tip smar! 
card contactless şi care nu conţine date biometrice). 

Cu toate acestea, dezbaterea de astăzi a arătat din 
plin faptul că proiectul de a implementa acest tip de cărți de 
identitate (CEI) este, într-un mod de neînțeles, cu totul lipsit 
de fundamente, având în vedere intenţiile vechi ale autorităților 
în materie (ce datează din 2002), Forul Ortodox Român 
consideră că nu este acceptabil ca autoritățile să înceapă 
implementarea acestui sistem, fie el bazat pe alegere 
voluntară, în condițiile în care nu există nici o analiză serioasă 
asupra impactului pe care acesta îl va produce în societate 


şi asupra vieții private, asupra libertăților civice şi libertății “aspru pedepsit în rânduielile bisericeşti, dar cu drept de cetăţenie” 


de conştiinţă. 

Totodată s-a reliefat, în urma discuțiilor, că nu există 
un studiu/estimare cu privire la costurile ridicate de 
implementarea întregului sistem informatic necesar 
funcționării cărților de identitate electronice. De asemenea, 
nu există un studiu cu privire la riscurile de securitate puse de 
acest sistem şi de dispozitivele electronice ce vor fi folosite. 
Într-un mod surprinzător, reprezentanţii MAI au răspuns că 
nu există nici măcar un studiu de impact al politicilor publice 
referitoare la acest proiect, pe motivul că... “nu s-a considârat 
necesar”! 

Forul Ortodox Român a ridicat îndeosebi problema 

impactului socio-cultural şi asupra vieţii private pe care aceste 
noi tehnici de supraveghere şi control al populaţiei le au asupra 
societăţii. Răspunsul reprezentanţilor MAI referitor la 
întrebarea dacă au realizat un studiu sociologic de impact, pe 
lângă faptul că a fost negativ, a denotat și o completă ignorare 
şi minimalizare a problemei. Acest lucru în ciuda faptului că 
există deja o întreagă literatură de specialitate care arată 
efectele nocive pe care societatea informaţională şi, în 
conexiune, guvernarea electronică (ce include şi folosirea 
actelor de identitate electronice, dar nu se reduce la acestea) 
le au atât asupra garantării dreptului la viaţă privată, cât şi 
asupra modului în care cetățeanul se raportează la puterea 
de stat şi la societate. Prin impact social nu se înțelege o 
simplă sondare a opiniei publice, ci se are în vedere o 
schimbare a paradigmei culturale cu privire la noțiunile de 
viață privată, libertate și autoritate publică. 





În calitate de for creștin-ortodox, nu putem accepta | 


o societate în care cultura supravegherii și a transparenţei 
vieţii individului în faţa statului să devină normative, De 
asemenea, nu putem accepta nici avansul acesta necugetat, 
care seamnănă prea mult cu politica faplului împlinit, câtre 
noi şi noi metode de supraveghere, ce, o dată instituite, se pot 
transforma într-un cadru totalitar de control a persoanei umane, 
Nimeni nu poate garanta că eșafodajul sofisticat ce se dorește 
a fi instituit în materie de supraveghere (prelevarea datelor 
biometrice, deocamdată doar la "purtător”, dispozitive smart 
card, baze de date centrale cu interoperabilitate globală 
deocamdată limitată) nu se va extinde, ulterior, pentru a 
îngloba întreaga populaţie civilă și întreaga infrastructură 


electronică — inclusiv privată - în care, în prezent, ne lăsăm 
“urmele” electronice, 

Forul Ortodox Român se adresează şi Sinodului 
Bisericii Ortodoxe Române, pentru ca punctul de vedere creştin 
să indice cu limpezime şi forță sporită limita etică până la care 
se poate întinde un guvern când are de-a face cu datele private 
ale persoanelor şi cu supravegherea cetățenilor. Există deja un 
precedent în care Biserica, prin vocile ierarhilor, s-a făcut auzită 
în acest domeniu. Este vorba despre măsura introducerii 
paşapoartelor biometrice de anul trecut. Însuși Patriarhul 
României a adresat un memoriu către ministrul de atunci al 
Internelor în care afirma, referitor la măsurile de identificare 
biometrică a populaţiei: „aceste prevederi care au fost 
implementate în România în mod amplificat şi excesiv au trezit 
reacții în societate, mai ales că nu a existat o dezbatere publică 
și nici consultarea instituţiilor cu larg impact social, inclusiv a 
Bisericii. Astfel, articolul | alin. 3 al Regulamentului precizează 
că prevederile sale nu se aplică şi cărților de identitate emise 
de statele-membre resortisanților lor sau paşapoartelor şi 
documentelor de călătorie temporare cu o valabilitate de 12 
luni sau mai puțin. Cu toate acestea, în România se eliberează 
deja carnete de conducere ce conțin date biometrice şi există 
indicii despre extinderea acestui sistem şi la cărțile de 
identitate” (subl. n.). Între timp, abordarea amplificată şi 
excesivă a autorităţilor a continuat, precum şi lipsa de consultare 
a Bisericii. Este de remarcat că în răspunsul MAI la acest 
memoriu se răspunde doar problemelor legate de paşapoartele 
biometrice, dar se trec cu vederea toate observaţiile făcute pe 
tema celorlalte acte de identitate electronice. 

Sinodul Mitropolitan al Clujului, Albei, Crişanei şi 
Maramureşului, luând poziţie tot pe tema paşapoartelor 
biometrice, a conchis: “acest sistem de supraveghere e un 
atentat la libertatea şi intimitatea oamenilor, drepturi 
consfințite nu numai de legile civile, ci și de normele religioase. 
E ca şi cum un duhovnic ar divulga secretul spovedaniei, fapt 


în sistemul transparenţei fără perdea. Biometria nu numai că 
nu o sancţionează, dar, dimpotrivă, o legiferează, omul fiind 
tratat nu ca făptură a lui Dumnezeu, înzestrată cu suflet, 
inteligență şi libertate...” (subl. n.). 

Tot din interiorul Bisericii, ÎPS Teofan al Moldovei 
critica, în pastorala de Paşti a aceluiași an, "diferitele tendințe 
actuale de impunere a unor sisteme tot mai sofisticate de 
supraveghere a omului, de îngrădire a libertății şi intimității 
lui”. 

Așadar, Biserica manifestă o grijă deosebită faţă de 
modul în care "stocarea informaţiilor despre persoană prin 
intermediul paşapoartelor biometrice [şi, prin analogie, prin 
intermediul oricărui act de identitate biometric — n. n. aduce 
atingere libertăţii şi demnității persoanei, vieții intime, familiale 
şi private” (din memoriul adresat ministrului de Interne). Din 


conferința as 


tanlerința -/ 
lociatiilng 
laicaty vi 


onodoa | | Naşterea Forului Ortodox Român 
DdOx -: ! | 


păcate, atitudinea neclară adoptată de Biserică pe tema 
pașapoartelor biometrice a fost speculată de autorităţi, ceea 
ce a dus la un regim discriminatoriu cu privire la vananta 
alternativă a pașapoartelor clasice, denumite provizorii şi 
reduse temporal la un interval nepermis de scurt, căruia | se 
adaugă un preț relativ ridicat, efectul fiind restrângerea 
dreptului de liberă circulaţie. De aici se vede cât de important 
este ca Biserica să ia o atitudine fermă cu privire la respectarea 
drepturilor fundamentale ale persoanei. 

În virtutea acestei preocupări pentru păstrarea unei 
culturi a libertăţii şi a demnității umane, a afirmării unor 
drepturi intangibile la intimitate, consfințite de normele 
religioase și, ca atare, anterioare dreptului pozitiv instituit de 
stat, Forul Ortodox Român a făcut apel pentru respingerea 
proiectelor legislative prin care se introduc actele de identitate 
electronice ca parte a conceptului de guvernare electronică. 
Am avut bucuria să constatăm că apelului lansat de FOR şi 
depus astăzi în mod oficial la sediul MAI, i s-au alăturat, într- 
un timp relativ scurt, numeroase asociaţii și ONG-uri creştine, 
precum si persoane fizice din diverse medii sociale. Le 
mulțumim pentru sprijin, cerându-le în continuare concursul 
pentru sprijinirea demersurilor FOR. 

Autorităților le cerem cu fermitate să prelungească 
termenul dedicat dezbaterilor publice legate de proiectele 
legislative de introducere a actelor de identitate electronice 
până când opinia publică va fi lamurită suficient în aceasta 
chestiune vitală pentru viitorul nostru. 

Reiterăm dorința organizațiilor laicatului ortodox 
adresată Sfântului Sinod şi Patriarhiei BOR pentru o implicare 
mai serioasă în această dezbatere. Vocea autorităţii Bisericii 
poate reprezenta cel mai pregnant punctul de vedere creştin- 
ortodox în ceea ce priveşte problema libertăţii şi demnității 
umane în raport cu noile tehnici de supraveghere. 

Ar fi necesară şi implicarea mediului academic. 
pentru a beneficia de rigurozițate în abordarea problemelor 
legate de domeniul noilor tehnici de control, din multiple 
puncte de vedere (impact social, cultural, medical, politic 
etc.). 

Forul Ortodox Român reiterează apelul lansat în 
campania “România fără acte electronice!”, adresat ONG- 
urilor şi persoanelor fizice, de a sprijini demersul şi 
preocuparea acestuia față de implementarea actelor de 
identitate electronice. De asemenea, în cel mai scurt timp, va 
organiza o conferință de presă pe aceasta temă, la care sperăm 
că se vor alătura toate organizațiile semnatare ale acestui 
apel. 


22 octombrie 2010 


Forul Ortodox Român 


HA y | 


e 


ociațiilor laicatulu 


bucuresti « 29 nalembrle 2008 












Pag. 18 Nr. 11/12 Nov. — Dec. 2010 


SPOVEDANIA 


laina comunicării şi 
comuniunii cu Dumnezeu 


Suntem moderni în comportamentul nostru personal? „Gândim liber” 
influenţaţi de tendinţele momentului sau încercăm să ne raportăm la anumite 
norme tradiționale, dar mereu actuale? Pentru a comunica cu Dumnezeu şi 
pentru a-L. simţi aproape trebuie să dorim să vorbim cu El. Prin Taina 
Spovedaniei avem certitudinea că Dumnezeu ne vorbeşte, prin sfaturile 
părintelui duhovnic, povățuindu-ne şi ajutându-ne în momentele-cheie ale 
vieții. Avem o problemă importantă de rezolvat, un moment de cumpănă, o 
clipă de nedumerire? Dumnezeu ne va da răspunsul aşteptat, dacă apelăm cu 
încredere la preotul duhovnic. 

De cele mai multe ori, omul modern îşi ghidează viaţa în funcţie de 
diverse interese, urmărite în decursul timpului, care se scurge tot mai repede. 
Agitaţia este cea care caracterizează Starea de permanentă nemulțumire şi 
continuă căutare a unor lucruri trecătoare. Într-o societate de consum, oamenii 
sunt îndemnați să creadă doar în ceea ce este palpabil, sesizabil şi consumabil. 
Trupul este centrul atenţiei omului modern, sufletul fiind neglijat cu multă 
uşurinţă. Viaţa omului modern este limitată la realizarea şi bunăstarea 
materială. De cele mai multe ori, acest „,„bine” material ascunde un „„rău” 
spiritual. Într-o viaţă în care preocuparea pentru cele duhovniceşti este neglijată, 
păcatul este „la modă”. Libertatea rău înțeleasă duce la mutilarea sufletească, 
la pierderea discernământului duhovnicesc de a alege binele şi de a evita răul, 
la liga timpului pentru examinarea conştiinţei. Persistenţa în greşeli şi în 
păcate îl face pe omul modern să meargă din rău în mai rău, să uite de 
semenii care sunt în lipsuri şi în suferinţe. 

Această anormalitate a stării imorale orbeşte ochii duhovniceşti ai 
oamenilor şi-i dezinformează cu privire la realitate, transcendentul putând 

e POR ERA ai plc oul Va 6 230 itac. “1 6uaa, LARA > 
părea demodat şi inutil. A te ruga lui Dumnezeu, a-ți mie Daf ei 
există, poate părea desuet, atunci când la modă este reîncarnarea, astrologia 
şi tarotul, dar şi experienţele ezoterice. Când răul capătă anumite materializări, 
când acel „bine” material este ameninţat de crize economice (dar mai ales de 
crize spirituale), atunci pot apărea anumite impulsuri, anumite dorințe pentru 
rezolvarea problemelor financiare şi spirituale deopotrivă. Soluţia problemelor? 
O soluție veche, dar prezentă, mereu actuală şi morală: Dumnezeu. Omul 
modern consideră că Dumnezeu este dator să-l ajute, chiar dacă el nu-L ascultă. 
De multe ori, mijloacele de comunicare şi de comuniune cu Dumnezeu sunt 
evitate, deoarece solicită o anumită normalitate statornică. Soluţia problemelor 
este de multe ori desconsiderată, fiind mai „la îndemână ” metodele cu influenţe 
neopăgâne, occidentalizate, care nu solicită atât de mult şi care dau senzația 
unei rezolvări rapide şi sigure. Dar atunci când boala, suferința sau chiar 
moartea apar în viaţa omului modern, acesta conştientizează, fie şi doar pentru 
scurtă vreme, că Dumnezeu este soluția reală şi autentică la crizele existenţiale. 

Omul modern vrea să creadă şi să se comporte religios, dar nu mai 
știe cum, şi de aceea, deşi se consideră credincios, totuşi este indiferent cu 
privire la viața duhovnicească. Dacă are ceva pe conştiinţă, dacă acel lucru îl 
mustră o vreme şi nu-i dă pace, crede că îi este mai uşor să se complacă, 
neacţionând în nici un fel, după principiul: „Timpul le vindecă pe toate”. 
Rar se apelează la consilierea unui psiholog, dar încă şi mai rar se cere ajutorul 
preotului. 

Din păcate, există anumite stereotipuri cu privire la apelarea la preot 
în situații de mustrări de conştiinţă. Omul modern crede că este o umilire să- 
ți mărturiseşti păcatele preotului duhovnic. Însă ruşinea ppate avea două fețe: 
una folositoare şi una pierzătoare. Dacă te ruşinezi când ai săvârşit o fărădelege 
și, prin Taina Pocăinţei, te mărturiseşti duhovnicului cu căință adevărată, 
atunci ruşinea poate fi o pavăză pe calea mântuirii. Dar dacă nu te ruşinezi 
atunci când păcătuieşti şi te ruşinezi să te spovedeşti, ruşinea devine o piedică 
în demersul îndreptării, . 

Un proverb spune: „A greşi e omeneşte, dar a persista în greşeală este 
diavoleşte”, de aceea putem observa că u recunoaşte păcatele şi a le mărturisi 
preotului duhovnic nu este o umilire, ci o demnitate: aceea de a reveni, prin 
smerenie, la calitatea de fiu al lui Dumnezeu. A crede că te umileşti 
recunoscându-ţi limitele şi greşelile şi mărturisindu-le duhovnicului, aceasta 
denotă mândrie, orgoliu şi autosuficienţă. Cei care se consideră umiliţi în 
timpul Tainei Spovedaniei, aceia trebuie să ia aminte la cuvintele 
Mântuitorului: „Cel ce se înalță se va smeri şi cel care se smereşte se va 
înălța” (Luca 18, 14). În acest sens, o rugăciune spune: „„Ajută-mă, Doamne, 
să nu înalț ce Tu dărâmi şi să nu dărâm ce Tu înalţi”. Discernământul trebuie 


PUNCTE CARDINALE 


gi amăgim A noi în ine, şi adevărul nu este întru noi”. Totuşi ei trebuie 
- INCL 






să ghideze viața omului modern şi să-l ajute să înțeleagă importanța adevăratei 
umilințe, căinţe, în Taina Mărturisirii. 

Unii oameni afirmă că n-au nevoie de intermediari în relaţia cu 
Dumnezeu, ei spovedindu-se singuri, în timpul rugăciunii. Aceştia recunosc 
că au anumite păcate, dar, din ruşine, refuză să se spovedească la duhovnic, 
crezând că e acelaşi lucru şi dacă îşi recunosc greşelile în sinea lor, le pare 
rău că le-au săvârşit şi încearcă să nu le mai repete. Deşi încep procesul de 
pocăință, totuşi nu au finalitate, nu ajung să obțină dezlegarea de păcate. 
Dacă s-ar fi putut ca oamenii să fie iertaţi de păcate şi fără a se spovedi la 
duhovnic, atunci Mântuitorul Hristos nu i-ar fi investit pe Sfinţii Apostoli — 
şi implicit pe preoți — cu puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor (loan 
20, 21-23). 

La polul opus se situează cei care susțin că ei nu au păcate, că sunt 
sfinți, că sunt „aleşi”. Dacă încerci să-i convingi că nu e om fără de păcat, 
că şi în cazul în care omul ar trăi o singură zi, nu S-ar putea Să nu greşească 
măcar cu gândul, atunci afirmă că ei sunt excepții. Acestor oameni li se 
potriveşte cuvântul Sfântului Apostol loan: „Dacă zicem că păcat nu uvem, 


ra ți, ş PCA „Dacă mărhuirisim păcatele noastre. EI ESYe Credincios şi 
drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea”, 
pe când „dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos şi cuvântul Lui nu 
este întru noi”(I loan 1, 8-10). 

Culmea ironiei, dacă unii afirmă că n-au păcate, alții afirmă că 
preoţii sunt păcătoşi şi nu pol ierta păcatele, sau că ei sunt prea păcătoşi şi de 
aceea Dumnezeu nu mai poate să-i ierte. Sfinţii Părinţi afirmau că Dumnezeu 
a hotărât iertarea păcătoşilor, prin păcătoşi. Preoţii îşi recunosc neputinţele 
omeneşti, dar prin smerenie şi prin pocăință se află într-o permanentă stare 
de purificare, de îndumnezeire. Împărtăşindu-se la fiecare Sfântă Liturghie 
cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, „spre iertarea păcatelor şi spre viața de 
veci”, preoţii trăiesc o continuă stare de comuniune cu Dumnezeu, prin 
pocăință (hainele negre ale preoților simbolizând tocmai permanenta stare 
de pocăință). 

Cu privire la faptul că unii oameni se consideră prea păcătoşi pentru 
a mai putea fi iertați de Dumnezeu, trebuie amintite cuvintele Mântuitorului, 
conform cărora, „n-a venit să mântuiască pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi” 
(Marcu 2, 17), Dumnezeu nevoind „moartea păcătosului, ci îndreptarea lui” 
(Iezechiel 18, 32). 

Toate aceste scuze pentru a evita sau a întârzia spovedania sunt 


eschivări ale omului modern, care consideră că nimeni nu poate fi exemplar, 
dacă nici el nu este... 





Taina Spovedaniei presupune asumare a responsabilităţii pocăinţei 
și îndreptării, dar şi participare, atât din partea duhovnicului, cât şi a 
credincioşilor, care conlucrează în intimitatea paterno-filială, cu înţelepciune 
şi discernământ, la mântuirea reciprocă. 

Se impune permanentizarea pocăinţei — o pocăință ce trebuie să fie 
ancorată în viața liturgică. Practicarea Spovedaniei trebuie să devină o 
constantă în viaţa noastră, căința fiind o retrospectivă duhovnicească a vieții. 
Mărturisirea e o treaptă în scara desăvârşirii, prin Spovedanie redobândindu- 
se comunicarea şi comuniunea cu Dumnezeu. 

Soluţia la neajunsurile şi problemele materiale sau spirituale cu care 
se confruntă oamenii în societatea contemporană este comunicarea cu 
Dumnezeu prin Taina Spovedaniei (credinciosul împăcându-se astfel cu 
Părintele ceresc, cu semenii şi cu sine însuşi) şi Taina Sfintei Euharistii, prin 
care intrăm în comuniune cu Dumnezeu, „spre iertarea păcatelor şi spre 
viața de veci”. 


Alexandru MĂLUREANU 











PUNCTE CARDINALE 


ărintele Calciu despre MÂNIE 


Acum 4 ani, pe 21 noiembrie, se muta 
la ceruri Părintele Gheorghe Calciu, cu doar 
două zile înainte de a fi împlinit 81 de ani. 
Pomenindu-l, în ultimul număr al unei 
reviste de care a fost tot timpul aproape şi 
în care a semnat de nenumărate ori, 
republicăm frumosul său cuvânt Despre 
mânie şi ne rugăm pentru odihna lui cu 
drepții, făgăduind să-l păstrăm mereu viu 
în minţile şi în inimile noastre. 





Din experiența mea personală, de duhovnic şi de 
observator al societăţii, constat că unul dintre păcatele 
endemice este astăzi mânia. Păcatul acesta poate avea 
aspecte personale, dar şi aspecte de grup. Pentru că una este 
mânia individului şi alta este mânia popoarelor, care poate 
duce la războiae distrugătoare, mai mult sau mai puţin 
îndelungate, dar purtate cu o cruzime pe care tehnica secolelor 
trecute nu o putea bănui. Aceste războaie moderne pot 
schimba geografia şi demografia lumii și, fără îndoială, harta 
ei politică, favorizând instalarea unor regimuri dictatoriale 
mondiale. 

Mânia personală transformă inima omului dintr-o 
locuință a Sfântului Duh într-o casă demonică, pentru că ea 
schimbă structura duhovnicească a sufletului, orientându-l 
spre zonele întunecate ale fiinţei umane. Istoria cunoaște 
evenimente dezastruoase iscate din mânie, ca şi întâmplări 
tragice, care creează regrete şi deznădejdi în cel care s-a 
lăsat cuprins de ele. 

Sfânta Scriptură se preocupă foarte intens de 
problema mâniei, deși, luând în considerare posibilitatea 
relaţiilor din timpurile mai vechi, înțelegem că motivele de 
mâniere erau mai puţin frecvente decât în vremea noastră, 
când fiinţele umane, prin creșterea densităţii populaţiei şi 
prin mijloacele de comunicare, restrâng la minimum spaţiul 
securității personale, Dar fără îndoială că apariția mâniei stă, 
în cea mai mare măsură, în ispitirea pe care diavolul o 
incearcă asupra noastră, știind că mânia întunecă mintea şi 
inarmează limba şi mâna cu violenţe care rănesc grav, uneori 
iremediabil. 

În Vechiul Testament, din cauza multelor păcate 
ale poporului iudeu, Dumnezeu se mânia pe el și stârnea 
năvala neamurilor peste Israel (pe care îl biruiau și, eventual, 
il duceau în robii mai lungi sau mai scurte), pentru ca, după 
pocăință îndelungată și sub biciul de foc al proorocilor, evreii 
să se întoarcă la credința adevărată și să fie repuși de 
Dumnezeu în starea de dinainte de păcat. Nu vom urmări 
aceste „mânii ale lui Dumnezeu“; Vechiul Testament este 
plin de ele. Pe noi ne interesează însă mânia ca păca! 
omenesc, cu urmările ei în planul personal şi social. 


În Facerea, la capitolul 34, este o pricină de mânie a 
fiilor lui lacov: Dina, fiica lui lacov şi a Liei, a fost necinstită de 
fiul fruntaşului din cetatea Salem. Acest fapt a stârnit mânia 
fiilor lui lacov, care au decis să se răzbune, deşi tânărul cu 
pricina o ceruse pe Dina de nevastă, Locul unde se aşezase 
lacov, nu departe de cetatea Salem, era foarte convenabil pentru 
familia lui din toate punctele de vedere. Dar fiii săi s-au aprins 
de mânie şi de dorința de răzbunare. Când tânărul din Salem a 
cerut mâna Dinei, fraţii acesteia i-au spus cu viclenie că ar fi o 
ruşine pentru ei să-şi mărite sora după nişte netăiați împrejur și 
au cerut ca toți cei de parte bărbătească din cetate să se taie 
imprejur, ceea ce mai marele cetăţii a acceptat. După două 
zile, când toți cei de parte bărbătească din cetate erau suferinzi, 
fiii lui lacov au intrat noaptea în cetate, cu servitorii lor, tăind cu 
sabia pe logodnic, pe tatăl acestuia şi pe toți bărbaţii. Apoi au 
jefuit cetatea de toate averile, ducând în robie pe femei şi pe 
copii. Astfel, sub impulsul mâniei, ei au folosit legământul sacru 
al lui Avraam cu Dumnezeu (tăierea împrejur) ca o pe viclenie 
prin care să-și împlinească răzbunarea. Când lacov a aflat, a 
spus fiilor săi: “Mare tulburare mi-aţi adus, făcându-mă urât în 
fața tuturor locuitorilor țării acesteia, înaintea Canaaneilor şi a 
Ferezeilor...” (Facerea 34, 30). Şi a trebuit Iacov să plece din 
locul acela plăcut lui, cu toţi ai săi şi cu toate averile, din cauza 
mâniei necontrolate a fiilor săi, lăsând în urmă o cetate jefuită 
şi însângerată, urmărit de ura şi de mânia locuitorilor acelui 
ținut. Această intervenţie a diavolului în aprinderea mânie! în 
fiii lui lacov — şi, ca urmare, în locuitorii ținutului — era spre 
implinirea drumului către pământul făgăduit. Sensul acestei 
istorii este că tot ce se întâmplă este în cadrul voinței lui 
Dumnezeu, prin care El ne comunică ceva sau ne mână spre 
ceva pe care trebuie să-l îndeplinim, dar aceasta nu înseamnă 
că păcatul mâniei devine mai puțin grav sau rămâne nepedepsit. 

Creștinul însă nu trebuie să se mânie. EI ştie că 
Dumnezeu veghează asupra lui şi că nici un fir din părul său nu 
cade fără știrea Domnului. În relația cu semenii, el trebuie să- 
și tempereze mânia, pentru că Mântuitorul nu S-a mâniat asupra 
celor care Îl batjocoreau și L-au răstignit. Ne vom mânia noi 
asupra semenului nostru ştiind că el este chipul lui Dumnezeu? 
Oare vom rosti noi împotriva lui cuvinte de mânie, dacă ne-a 
făcut ceva, ştiind bine că asemenea i-am făcut şi noi lui sau 
altuia, ba încă şi mai rău? 

Omul de astăzi trăieşte sub o presiune atât de 
apăsătoare încât nervii lui sunt întinşi la maximum şi orice 
pricină ivită, fie ea şi neînsemnată, trezeşte în noi mânia. O 
pricină de mânie o constituie copilul care nu ne ascultă, sau 
soţul ori soția care ne contrazice; până și şoferul care ne taie 
calea cu mașina lui, sau numai ni se pare nouă că ne-a tăiat-o, 
ne dă o pricină de aprindere a mâniei! 

Chiar dacă, printr-o anume stăpânire de sine, mânia 
noastră nu se exprimă în afară, sau nu este auzită de cel ce ne- 
a “provocat-o”, ea tot constituie un păcat, pentru că ne strică 
sufletul şi inima. Este o acţiune împotriva noastră înşine, sub 
ispitirea diavolului mâniei. 

Mântuitorul ne previne cu asprime în privința mâniei 
care naşte conflicte verbale şi împinge la folosirea unor cuvinte 
jignitoare: “Eu însă vă spun vouă că oricine se mânie pe fratele 
său va fi vrednic de osândă; și cine va zice fratelui său: raca, 
vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine-i va zice: nebune, 
vrednic va fi de gheena focului” (Matei 5, 22). lată, deci, că nu 
numai exprimarea în afară este sancționată de lisus, ci chiar şi 
numai mânia gândită. Pentru că nimeni nu gândeşte rău fără a- 
și strica inima în care Dumnezeu ar trebui să locuiască; cine 
gândește cu mânie împotriva fratelui său rupe o lepătură sacră 
dintre el și acela, legătură care se reface greu, fiindcă diavolul 
mâniei, o dată ce ţi-a pătruns în inimă, născoceşte numeroase 
argumente în favoarea ta, spre a te opri de la împăcare. 

În a sa Epistolă cărre efeseni, Sf. Apostol Pavel dă o 
serie de sfaturi locuitorilor cetăţii Efes şi insistă în mod special 
asupra păcatului mâniei, Știind că omul se mânie din multe 
pricini şi că această mânie are tendinţa de a rămâne în inima 
omului și de a se transforma în ură, Apostolul ne sfătuieşte “să 
nu apună soarele peste mânia noastră” (4, 26), În felul acesta, 
mânia, care are tendința de a dura şi de a se transforma într-o 
stare permanentă, se spulberă și nu mai constituie un păcat 
capital, 


Nov.— Dec. 2010 Nr. 11/12 Pag. 19 





Mă interesează păcatul mâniei ca un păcat zilnic, 
pe care îl săvârşim faţă de cei apropiaţi nouă, faţă de casnicii 
noştri, față de prieteni și de colegi, ca şi față de străinul 
anonim de care ne lovim întâmplător pe stradă. Mânia de o 
clipă, exprimată prin cuvinte aprinse faţă de soție sau de soț, 
atinge un punct sensibil al relaţiei dintre cei doi. In taina 
nunții, mirele este simbolul lui lisus, iar mireasa este Biserica. 
Sf. Apostol Pavel, în aceeași epistolă (Apostol care se citeşte 
la slujba cununiei), vorbeşte despre familie ca despre o 
biserică familială, în care mirele îşi iubeşte mireasa cu 
dragostea cu care lisus iubește Biserica, iar mireasa îşi iubeşte 
mirele cu dragostea cu care Biserica iubeşte pe Hristos (c/. 
5, 21-33). Dacă soții ar cugeta, în cursul conviețuirii lor, la 
căsnicia lor ca la relaţia dintre Hristos şi Biserică, peste 
mâniile lor nu ar apune niciodată soarele; nu ar mai fi 
despărțiri/divorțuri şi copiii familiilor nu ar mai fi livrați 
instituțiilor de stat sau particulare, ca nişte obiecte uzate, de 
care cei doi, separați prin păcatul mâniei care nu s-a stins la 
apusul soarelui, nu mai au nevoie, iubirea lor de familie 
devenind un cuvânt caduc, iar ei — unelte sau jucării 
demonului. Un cuvânt spus la mânie râneşte tot atât de grav 
ca şi o lovitură fizică. Dacă cel ce a rănit nu repară paguba 
duhovnicească, încet-încet o prăpastie se sapă între cei doi, 
o răceală mortală omoară sentimentul iubirii şi al respectului 
datorat de soți unul altuia; timpul.adânceşte şi lărgeşte 
prăpastia, astfel că, mai târziu, foarte greu se vor putea arunca 
punți peste ea. 

Am văzut familii care s-au despărțit după ani lungi 
şi destul de buni de convieţuire, spre durerea copiilor lor 
(care, la rândul lor, erau poate deja căsătoriți); am văzut şi 
familii fericite care s-au despărțit la scurtă vreme, tot din 
cauza mâniei de durată, lăsând copiii mici să le crească în 
frustrare şi confuzie, neînțelegând cine este tatăl sau cine 
este mama, iar mai târziu, pe baza exemplului părintesc, 
nemaiconsiderând căsătoria ca pe o legătură eternă, 
asemenea celei dintre Hristos şi Biserică. 

Am văzut frați care în țară s-au iubit şi, ajungând în 
America, sub presiunea înstrăinării, sau a dificultăților de 
adaptare, s-au despărțit, rămânând duşmani de moarte, pentru 
că mânia lor a izbucnit înverşunată în cuvinte tari şi pentru că 
au lăsat să apună soarele peste ea. 

Un proverb arab spune că, atunci când te superi, să 
numeri până la zece, iar dacă te mânii, să numeri până la o 
sută. Nu ştiu cât de eficace este soluția aceasta, pentru că nu 
are în ea nici un element mistic, ci face apel numai la rațiune 
(pentru moderarea exprimării în afară a mâniei), dar eu 
sfătuiesc pe penitenții mei ca, înainte de a-şi exprima mânia 
prin vorbe sau gesturi, să rostească de trei sau de cinci ori: 
“Doamne, lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte- 
mă pe mine, păcătosul/păcătoasa”. Şi chiar dacă, sub 
apăsarea mâniei, rostesc rugăciunea repede şi fără atenţia 
cuvenită, să se concentreze cu smerenie asupra cuvântului 
păcălos/păcătoasă şi atunci mânia lor se va potoli. Mulţi dintre 
ei au reuşit s-o facă, iar viaţa lor de relaţie cu familia, cu 
semenii şi chiar numai cu ei înşişi s-a schimbat foarte mult în 
bine, 

Toate conflictele din lumea aceasta îşi au originea 
in mânia nepotolită. Unul este mânios şi răneşte pe celălalt, 
care adeseori răspunde cu şi mai multă violență. Acest lanţ 
început nu mai poate fi oprit decât prin apelul la rugăciune, 
dar la rugăciunea adevărată, “în adevăr şi în Duh”. Schimbaţi 
termenii ecuației acesteia şi, în loc de indivizi, puneţi grupuri 
sau popoare, iar atunci veţi realiza dimensiunea imensă a 
dezastrului provocat de mânie, 

Puneţi stavilă fermă în fața demonului mâniei! Puneţi- 
vă strajă gândului şi gurii în ceasul mâniei voastre! 
Binecuvântarea Domnului va lucra atunci în inima voastră, 
limba nu va mai fi atât de ascuţită şi rugăciunea lui lisus, 
rostită la răstimpurile necesare, vă va face să înțelegeţi că 
sunteți păcătoşi, oprindu-vă măcar de la exteriorizarea mâniei 
sau de la păstrarea ei în minte şi în inimă. Numele lui lisus 
este dulce la rostit, izaoneşte demonii şi aduce înapoi îngerii 
cei buni, în inimă, în minte, în cuvânt şi în faptă, dăruindu-ne 
blândețea care ne face fericiţi şi vrednici de a moşteni 
pământul (Matei 5, 5). 














Pag. 20 Nr. 11/12 Nov. — Dec. 2010 





Soluţia pentru ieşirea din criză, atât din cea de acum, cât şi din orice 
criză care poate bântui omenirea în decursul istoriei, aşa cum este propusă de 
Biserică, se referă la vestirea Evangheliei, a iubirii faţă de aproapele, la creşterea 
moralității şi a întrajutorării dintre oameni, la sporirea credinţei prin împreună- 
lucrarea în vederea construirii de biserici. 

In acest loc se arată spiritul comunitar 
al societăţii, faptul că nu suntem o 
populaţie de indivizi separați, fiecare cu 
interesele lui personale egoiste, indiferenți 
Ja suferința aproapelui şi la glasul Celui 
de Sus, ci uniţi în jurul lui Hristos, având 
incredere în mântuirea adusă de El. În 
construirea de biserici se arată puterea 
de lucrare în vederea unui scop ce 
depăşeşte interesele materiale imediate. 

Din păcate, toate aceste lucruri 
au fost puse sub semnul îndoielii de 
intenția declarată a Patriarhiei Române 
de a construi Catedrala Mântuirii 
Neamului cu bani luați de la bănci. 
Deocamdată s-a arătat intenţia de a 
împrumuta 200 de milioane de euro 

pentru a incepe lucrănle de construcție, 
bani care ar urma să fie returnaţi din 
contribuțiile benevole ale credincioşilor. 
Lucrul acesta a nemulțumit profund pe 
toată lumea, dar puţini sunt cei care au 
avut curajul să ridice glasul şi să 
manifeste o opinie coerentă. De aceea, 
cu atât mai mult merită salutat şi susținut 
studiul părintelui Mihai Valică intitulat 
«Catedrala Mântuirii Neamului între 
implinire, dileme morale şi deziluzie», 
publicat în ziarul Crai Nou din Suceava, 
dar reluat apoi pe mai multe site-uri şi 
blog-uri ortodoxe. 

Dacă aproape toţi tăcem. mai 
ales cei din mediul preoţesc, care preferă 
„SA mus€ pună rug ouggfijdip sist ei 
merită măcar să apreciem ca pe o 
mărturisire de credinţă studiul părintelui 
Mihai Valică, şi apoi, în afară de 
aprecierea subiectivă, să facem totuşi 
ceva. Pe lângă curaj, care nu e lipsit de 
riscuri în fnomentul de față; părintele are 
şi un discurs elocvent, studiind problema 
din perspectivă morală, economică, dar 
şi teologică, biblică şi patristică. Mă voi 
referi, în cele ce urmeză, la câteva dintre 
ideile din studiul părintelui. 

Bancherii sunt recunoscuţi 
pentru imoralitatea şi rapacitatea lor, 
inclusiv de către oameni din interiorlul sistemului, de economişti care înțeleg 
bine fenomenul economico-financiar. Dată fiind această lipsă de scrupule, nu 
reprezintă oare acest împrumut o cauţionare a sistemului bancar corupt, imoral 
Şi, în ultimă instanţă, anti-hristic? În mod indirect, Patriarhia îşi arată neîncrederea 
în ajutorul pe care credincioşii înşişi, pe banii cărora totuşi se va construi 
Catedrala, îl vor da din multul sau puţinul lor. Pentru că orice biserică se ridică — 
aşa cum arată inclusiv mărturiile biblice referitoare la ridicarea cortului întâlnirii 
de către Moise sau a templului lui Solomon — cu efortul şi cu cheltuiala 
credincioşilor. 

Mai mult decât orice altceva, prin împrumutul bancar se adaugă costuri 
suplimentare imense. lar eu, de pildă, dacă aveam de gând să dau vreun ban, pot 
să mă gândesc că acesta nu va ajunge să ajute la construirea catedralei, ci va fi o 
câtime din dobânzile pe care le datorează Patriarhia. lar în acest caz pofta de a 
contribui la ridicarea Catedralei dispare cu totul. În acest mod gândesc majoritatea 
creştinilor ortodocși de la noi. Dacă iniţial se aştepta demararea lucrărilor, ca să 
poată contribui fiecare cu ceea ce poate, acum interesul contribuirii la proiect s- 
a evaporat aproape complet, 

Pe lângă acestea, părintele Valică mai are şi alte obiecţii, Nu este canonic 
să se pireze cu bunurile Bisericii. Apoi, foarte important, cei care dau banii au 
posibilittaea controlului asupra celor împrumutaţi, ceea ce înseamnă ca bancherii, 
cu toată depravarea lor recunoscută, să poată impune o anume direcţie Bisericii 
Ortodoxe Române. 

Obsevaţiile părintelui Mihai Valică sunt foarte puternice, extrem de dure 
chiar, dar, cu regret trebuie să o recunoaștem cu toţii, adecvate momentului și 
situaţiei actuale: «În cazul în care Patriarhia imită comportamentul oamenilor 
politici, care se împrumută mereu de la bănci fără să găsească soluţii economice 
viabile, nu riscă Patriarhia să fie catalogată împreună asupritoare şi chinuitoare 
cu statul consumist şi să stârnească astfel adversitate faţă de Biserica lui Hristos? 
Consider că această abordare de a se împrumuta la bănci pentru a construi 


CATEDRALA : . 
MÂNTUIRII NEAMULUI 
ÎNTRE AMAGIRI 
SI DEZAMÂGIRI 


rea i a ie 7 e pi se Daf IDE. tc ari 


op tal Pe Ac Rae Ta int SN ti 2, FA A € 





PUNCTE CARDINALE 


Catedrala Mântuirii Neamului este pripită, seculară, deci neortodoxă, lipsită de 
înţelepciune şi tact pastoral şi reprezintă o răsturnare de valori ale moralei creştine, 
fără precedent în Istoria Bisericii. Nu se cunoaşte încă în istorie vreo Biserică 
Ortodoxă construită din împrumuturi bancare». 

Banii obţinuţi printr-un 
imprumut bancar nu sunt curaţi, şi de 
aceea, conform canoanelor, nu pot fi 
folosiţi la construirea unui sfânt lăcaş. 

La studiul părintelui Mihai 
Valică Patriarhia răspunde printr-un 
comunicat scurt, menit parcă dinadins 
să nască nemulțumiri mari. Astfel, 
argumentele și propunerile părintelui 
sunt considerate nerealiste întrucât nu 
oferă... soluţii alternative la împrumutul 
bancar !!! În plus, părintele e văzut ca 
având duh de răzvrătire şi ca oponent 
la construirea Catedralei Mântuirii 
Neamului, toate acestea fiind, pentru 
oricine citeşte studiul, aberante şi 
îngrijorătoare. Dar la tristeţea 
provocată de răspunsul Patriarhiei vine 
dreptul la replică — luminos, deschis, 
în duh ortdox — alcătuit de părintele 
Valică. 

Mai întâi, Patriarhia găseşte cu 
cale să se exprime, în mod curent, ca 
şi de data aceasta, în locul persoanei, 
prin intermediul unui impersonal Birou 
de Presă. Cu ironie, părintele Valică 
răspunde către Stimatul Birou, apoi în 
dreptul la replică enumeră argumentele 
teologice în favoarea construirii 
Catedralei Mântuirii Neamului, care 
însă, în acelaşi timp, sunt împotriva 
modalităților folosite momentan de 
către Patriarhie. Astfel, dacă s-ar ţine 

“cont doar de actualul context de criză, 


„de greutăţile pe care le întâmpină orice 
lucrare umană, ne-am lăsa păgubşi de 
toate. Un «David realist ar fi fugit de 
Goliat, în cazul de față ar fi alergat la 
bancheri şi la cămătari. Nu de mai mult 
realism avem nevoie acum, ci de mai 
multă credință şi de un David nerealist». 
Apoi părintele nu se sfieşte să aducă 
acuzații extrem de grave, dar nu mai 
puțin corecte: «Mântuitorul nostru 
lisus Hristos a scos zarafii din templu 


CR cubiciul, iar administraţia Patriarhală 


d > gaini = e e mă 
ate gi og 0 ăzata Meet i 


îi aduce înapoi?!y. 

Atitudinea părintelui Valică este 
una de mărturisire ortodoxă. Departe de a fi neconformă cu preoția, cum se 
spune în comunicatul Biroului de Presă al Patriarhiei, este neconformă cu mincilna, 
cu dezinformarea, cu frica, cu complacerea în compromisuri pentru locuri 
călduţe. Este un mod exemplar de a lua parte la viaţa Bisericii, de a fi implicat în 
problemele care ne frământă pe toţi. Părintele Mihai Valică se dgvedeşte unul 
dintre puţinii preoţi români ortodocşi care îmbină competența teologică cu curajul 
şi cu credinţa în Dumnezeu. Ser 

De aceea, demersul pe care l-a inițiat merită încurajat şi susținut de toţi 
membrii conştienţi ai Bisericii. Biserica nu se identifică cu episcopii, cu oricare 
parte a clerului, şi cu atât mai puţin cu administratorii bunurilor bisericeşti, ci este 
sinergia tuturor celor botezați, indiferent că sunt mireni sau hirotoniți. Aceste 
lucruri sunt bine dezvoltate în eclesiologia ortodoxă şi nu trebuie insistat acum 
asupra lor. | 

E important însă ca părintele Valică să nu rămână singur. Pentru binele 
nostru, al tuturor celor ce ne pretindem ortodocşi, e necesar să susţinem acest 
demers, să ne exprimăm în duhul tradiţiei, al comuniunii, în ultimă instanță în 
duhul mărturisirii adevărului. Mulţi credincioşi au renunțat la ideea de a mai ajuta 
cu ceva la construirea Catedralei din momentul în care s-a pus problema unui 
împrumut către bănci, lar asta ar face posibil — Doamne fereşte! — să vedem 
Biserica Ortodoxă Română în grave impasuri materiale, condusă discret de... 
bancherii care o finanţează. 

Există şi posibilităţi concrete de participare: de pildă, pe unele bloguri 
ortodoxe a apărut ideea unor liste de susținere a studiului părintelui Valică. Mai 
ales că există o nemulţumire tăcută vizavi de eventualitatea împrumutului făcut la 
bânci, care acum poate să prindă glas, în modul cel mai elegant şi mai ferm cu 
putinţă, 

Să îndrăznim la porunca şi în numele Celui Care a biruit lumea şi a 
alungat zarafii din templul Tatălui ceresc! 


Paul CURCĂ 


.— — OC... 7 —.[ 





PUNCTE CARDINALE 


Nov. — 


Dec. 2010 Nr. 11/12 Pag. 21 





MISTERIILE MEDIEVALE 
ALE POEMELOR. NEPTICE 


frazarea odrestus/ 


oral DatStici 
poeme, 
POE „E pticea 





Întrucît ciclul Poemelor neptice ale d-lui Răzvan Codrescu a fost 
publicat integral, de-a lungul acestui an, şi în paginile Punctelor cardinale, 
găsim de cuviință să includem în acest ultim număr recenta recenzie 
semnată de d-na Elena Dulgheru (şi apărută şi în revista clujeană Tabor). 





oezia lui Răzvan Codrescu este nedrept de puțin cunoscută. Ignorată, 
din motive ideologice (inclusiv de “ideologie literară”), de mediile livreşti 
“seculare”, ea este trecută cu vederea, din păcate, şi de enclava “dizidentă” a 
“cititorilor creştini”, căreia îi este — mai ales începînd cu cel de-al doilea volum, 
Rug aprins. Sonele şi false sonete (Ed. Christiana, Bucureşti, 2008) — explicit 
adresată. Şi asta, pe fundalul unei penurii aproape absolute de lirică religioasă 
contemporană-de calitate in tirajele editonale: = 

Specificul “tradiționalist” declarat al jurnalistului, serulut, şi inditoPUII 
creştin şi politic Răzvan Codrescu se regăseşte şi în opera sa poetică, încă de la 
primul volum (Răsăritenele iubiri. Fals tratat de dezlumire, Ed. Christiana, 2002), 
în cele două aspecte cardinale ale sale: recursul la arhaicitate şi problematica 

“religioasă. Abordate atit în spirit, cît şi în literă (dar evidente mai ales în literă), 
cele două coordonate se definesc, deja, ca o constantă a liricii lui Răzvan Codrescu, 
de a cărei maturitate, vigoare şi personalitate bine definită se poate vorbi încă de 
la volumul de debut. 

Şi probabil că tocmai apartenenţa la “tradiţionalism”, etichetă stigmatizată 
şi dezavuată y compris de grupurile literare oficiale (prin definiţie, “progresiste”) 
este cea care l-a privat deocamdată pe poet de o analiză riguroasă a operei sale, 
care merită toată atenţia. 

Dacă o parte a poeziei creştine “tradiţionaliste”, chiar de dată recentă, 
tipărită în broşurele “de folos pentru suflet”, se defineşte prin forme obosite, 
mesaje didacticist-redundante şi expunerea declamativă a unui vocabular catehetic- 
ortodoxist, lirica lui Răzvan Codrescu se distanțează în mod fericit de aceasta, 
retezindu-i doar “-ismul”, fără a o nega radical. Păstrează, adică, şi exersează 
duhul, miresmele şi reflexele Tradiţiei, cu plăcerea mereu trează a inventării de 
forme şi situaţii noi peste rosturi veşnic-aceleaşi. 

Redutabil plastician al cuvîntului şi un erudit al formelor vechi de expresie 
ale limbii, pe care se pricepe ca nimeni altul a le supune penei sale artistice, 
Răzvan Codrescu şi-a desăvirşit virtuozitatea stihuitoare în traducerile din lirica 
renascentistă (Sfîntul loan al Crucii şi mai ales Dante — probe de foc pentru orice 
poet traducător), apreciate de specialişti ca repere ale fondului clasicist al literaturii 
noastre și, în acelaşi timp, nesperate prilejuri de intimă cunoaştere şi empatizare 
cu “omul medieval”, imposibil de obținut pe cale strict academică. 


N 
| 
3 
| 
d 
“] 
| 
să) 
i 
| 
> 
&.| 
=] 
| 
că 
| 
] 
<| 
E | 
E! 
g| 
1 
| 
| 
| 
| 
| 


 va 


a îi îi lazi etusi * Lb ni i 


tr A 


Razi 


A Editura la din Bucureşti (Cea la FC Ale lall secolului 
XX») a apărut în toamna acestui an, tradusă din limba rusă (Marcel Petrişor, 
„ Alexandra Popescu Vizguina și Dana Petrişor), cartea georgianului Ciabua 
Amiredjibi (devenit de curînd monahul David) Gora Mborgali sau Surisul 
ad Destinul. Ediţia românească este prefațată de scriitorul Marcel Petrişor 
(Vechi şi apropiat prieten al autorului), iar în final include şi o utilă notă bio- 
| [ popoeraii că alcătuită de Lucian D, Popescu, N 
fa i Aristocrat de sînge, dar şi de spirit, necuminţit (mborgali) luptător 
| anticomunist, de cinci ori evadat din lagărele soviețice, dar și scriitor de 
| _mare talent, în două rînduri nomin: izal pentru Premiul Nobel, prinţul gruzin 
| Ciabua Amiredjibi (zl. 192 |) esteo legendă vie în țara lui şi s-ar cădea să fie 


e ri îi 


a a 
e pâna pet 







„NE C UMIN ȚITUL: UN SOLJENITÎN GEORGIAN 


Un reper de conştiinţă — — dacă nu pentru întreaga Europă creştină 
(incă nevindecată de ispitele aventurilor stîngiste), în Orice Caz. 
pentru greu încercata lume răsăriteană. 

Romanul de faţă (a treia carte care i s-a tradus în 
românește, după Data Turashia şi Spovedania taurului), datînd 
din 1994, este croit din uriaşa experiență de Viaţă a autorului şi 
pune în faţa generaţiilor mai noi, spre lămurire şi veghe . 
responsabilă, fresca unei epoci care a promis instaurarea 
paradisului pe pămînt şi nu a reuşit decit să aproximeze. infernul. 
Pină la urmă în spatele creatorului stă mărturisitorul şi Pariul | 
estetic păleşte în fața Bar existențial (A. C), i 


Şi această aventură solitară a traducătorului printre secole, culturi şi 
modusuri ale evlaviei, rămasă îndeobşte neîmpărtăşită cititorilor, a rodit inspirat 
in recentul volum Crucile pustiei. Poeme neptice (Ed. Christiana, 2010). 

Deşi deosebit de stabil, încît e cazul să vorbim mai degrabă de o gravitare 
pe aceeaşi orbită stilistică decît de un periplu stilistic mai mult sau mai puţin 
alambicat, ca la majoritatea poeţilor, traseul liric al lui Răzvan Codrescu e definit 
de o aproape insesizabilă deplasare dinspre modernism spre clasicism, în sensul 
estetic al termenilor. Şi anume, pe fundalul aceluiaşi spectru lingvistic, exersat cu 
aceleaşi reflexe lirice, şi sub auspiciile aceleiaşi perspective etico-religioase, centrul 
de greutate al poeziei se deplasează treptat, de la persoana I şi problematica vag 
biografistă a Eu-lui (din cîteva grupaje ale Răsăritelor iubiri), către problematici 
de mai largă generalitate, dezvoltate, înşelător, în aceeaşi cheie ludică a cuvîntului 
bine strunit, şi pînă la magistralele expuneri dramatizate din teatrul poetic medieval 
al Poemelor neptice. Această excludere treptată a ego-ului auctorial din straturile 
vizibile ale textului — specifică romanului clasic şi mai ales teatrului, însă străină 
poeziei moderne (prin excelenţă, confesive) — este una dintre notele definitorii ale 
poeziei codresciene. 

Providenţial închinate “Răsăritului de jos/ întru bucuria/ şi spre asaltul/ 
Răsăritului de sus ”, Poemele neptice trasează un arc ideatic între filo-bizantinismul 
(sau orientalismul) savant şi decadent al unor lon Barbu şi Mateiu Caragiale şi 
perspectiva mult mai stenică, asumată şi verticalizantă a literaturii religioase a 
Evului Mediu asupra Veacului de Aur al civilizaţiei creştine: Bizanțul. “De-s mort 
sau viu, e totu-n ghicitură,/ dar vor crăpa oglinzile pe rind / şi-o fi în mine-atita 
nemăsură / că-n Slava Ta mă voi topi arzând...” 

Ciclul Poemelor neptice e un lanţ de misterii ascetice creştine, compuse 
cu tot arsenalul artistic al dramaturgiei şi liricii renascentiste, transpuse din pagina 
zgîrcită în detalii de Pateric, în concretețea fabulei şi-n ritmul robust şi precis al 
versului. “Fărarnic el, uitîndu-se-n țărînă,/ fățarnic eu, uitindu-mă-n văzduh — 
iar împrejur pustia-ntinsă pină/ la crucea cărnii cînd se face duh". Rugi, dialoguri, 
dispute dintre călugăr, diavol şi Dumnezeu, momente epice şi dramatice consumate 
în acelaşi triunghi de personaje construiesc, în cheie empatetică, o atmosferă de 
evlavie medievală, atipică poeziei moderne. “Pahomie poate şi Pahomie ştie —/ 
aşa zic toți şi-s plini de pietate, / şi li-i nădejdea, mulțămită ţie,/ ca fieru-ncins, 
cînd faurul îl bate”. Jocuri savante de cuvinte, ca şi patima, asumată cucernic ca 
vinovată, pentru savoarea materialităţii concrete, asezonate cu răsturnări de situații, 
demascări pe ultimă strofă şi finaluri neaşteptate, specifice dramaturgiei 
renascentiste şi baroce — sînt tributare unor Dante, Cervantes, Rabelais ori chiar 
dialogurilor shakespeariene (cine se mai încumetă azi să apeleze la asemenea 
referințe?!), iar nu, ad Litteram, poeziei lirice. “Smeririi tale cuvios mă plec,/ dar 
bine ştiu şi ce, şi cine eşti;/ / iar cite ştiu, pe toate le întrec/ chiar vorbele cu care 
te smereşti”. - Sa PO PPE PILI 0 cu ae 

De aceea, este o naivitate a le cataloga drept “tratate ascetice în versuri” şi 
a le aplica în consecință (aşa 'cum s-a făcut) arsenalul analitic al teologului ori al 
“judecății duhovniceşti”. Să nu uităm, “tratatele de dezlumire” codresciene, ne 
şoptise odinioară autorul, sînt “false” (la fel cum nu toți psalmii arghezieni conduc 
spre evlavie)! Ceea ce nu înseamnă că sînt ““mincinoase” ori “maligne”, ci că 
acceptă un multiplu strat de realități, modele şi referințe (culturale, biografice, 
aparținînd tradiţiei ascetice), între care poetul îşi exersează registrul creativ. Şi 
ceea ce nu înseamnă, de asemeni, că experiența lirică a autorului nu este relaționată 
cu cea duhovnicească, însă nu putem pune semnul echivalenţei între cele două: 
cititorul trebuie să-şi asume, cu luciditate, condiţia de lector ori spectator, iar nu 
pe aceea de... confesor al poetului! 

Nu trebuie să trecem cu vederea filiaţiile directe, la nivelul limbii şi apoi al 
sensibilităţii religioase, cu lirica unor Arghezi şi mai ales Valeriu Anania. “Za avva 
Nil stau diavolii ciopor,/ din fund de ripă pînă-n virf de grui,/ şi ar crăpa în 
patru spița lor/ de-ar fi-n pustie toți asemeni lui// [...] Vor să-l muncească şi-s 
munciţi de el,/ şi fierbe ciuda-n ei cu boloboace,/ dar nu le scade-afurisitul zel/ şi 
nu i-ar da în ruptul cozii pace!" Discreta cheie ludică şi predilecția pentru şlefuirea 
formei pînă la fluențele lingvistic-epicureene ale lui Coşbuc (la care autorul se 
raportează ca traducător), lăsînd astfel oarecum în urmă elevația şi căutarea spirituală 
(așa cum sint statuate de poezia religioasă a secolului XX), îi sînt tributare mai 
ales acestuia din urmă. 

Generoasă în formă şi neaşteptată în mesaj, “anti-modernă”, deci cu atît 
mai necesară, poezia lui Răzvan Codrescu încă îşi aşteaptă cititorii şi exegeţii. 
Locul ei în lirica contemporană românească, chiar dacă nu e încă identificat, nu 


poate fi unul minor. Elena DULGHERU 


Ciabua 


> ED DP: 
| Pa 


€l9).9.9t:lo).ter.tai 
SAU 


SURISUL DESTINULUI 


4 



















— 
pp De 
+ 


pm 


Pak pir > 
“a 
- 4 


Cr 





Pag. 22 Nr. 11/12 Nov. — Dec. 2010 





PUNCTE CARDINALE 


CEALALTĂ FATĂ 
A ERAI LULUE (FINAL) 


it | 
% Erast CALINESCU din toată inima, înțelegerea şi căldura sufletească de care aveam atâta nevoie, în 


vremea grelelor încercări prin care trecusem. 


TĂMĂDUITOAREA O altă preocupare pe care mi-am dezvoltat-o acolo, în anii mei de pensie, 


a fost cunoaşterea şi folosirea plantelor medicinale, de la cărticelele cu sfaturi ale 
VREME A PENSIEI bunicelor din Quebec şi până la tratate ştiinţifice din Elveţia şi din SUA. Mă 
preocupau, mai ales, similitudinile cu fitoterapia românească. Intr-un colț din 
curte îmi plantasem flori de Echinaceea, plantă de prin Amazonia, precum şi 
Făbricuţa de brânză unde lucram şi-a dat şi ea duhul după doi ani, Gălbinele româneşti. Nu e locul să-mi descriu această activitate, dar vreau să 
transformată într-un restaurant popular tipic gubecois, iar personalul a alunecat relatez doar faptul că, la un moment dat, am găsit un tratat despre medicina 
în şomaj — care mie mi-a picat bine, ca preludiu al pensionării definitive. Amerindienilor, unde care am constatat, cu surprindere, multe asemănări cu 
: Şi, cum planurile mele erau deja făcute, m-am mutat din Victoriaville  fitoterapia noastră. Autorul tratatului era profesorul universitar amerindian Bernard 
într-un orăşel curăţel, cu numai 6000 de locuitori, de pe malul fluviului St. Assiniwi, pe care am avut bucuria să-l cunosc personal la o conferință pe care a 
Laurent, situat cam la câte 200 km de oraşele Montreal şi Qucbec. ținut-o şi care mi-a spus că şi în Franţa i s-a făcut remarca asemănării fitoterapiei 
Locuiam singur, într-un fel de casă de vară, având în față minunata amerindiene cu cea franceză. De asemenea, a avut amabilitatea să-mi scrie 
perspectivă a fluviului, şi în plus prietenia unui mare motan alb, cu un ochi următoarea dedicație pe tratatul său: La medecine des Indiens d'Amerique: „A 
albastru şi unul galben, căruia i-am căzut cu tronc din prima zi şi care îmi făcea, monsieur Calinescu, un peu de la meme medecine comme en Roumanie! Amiti6, 
de fiecare dată când intram în curte, o primire călduroasă, trântindu-se pe spate Bernard Assiniwi. 30/3/97”. 
în iarbă, de bucurie. Simţeam, în singurătatea mea, că nu vin într-o casă pustie Şi pentru că veni vorba de amerindieni — acest popor impregnat cu o 
şi că cineva mă primeşte cu drag... spiritualitate strâns legată de darurile naturii, care îşi păstrează simbolurile şi 
Fluviul era viu, zi şi noapte. Calea sa „fără pulbere” era frecventată tradiţiile, chiar şi după capitulare şi creştinare —, admiraţia pe care le-o port m-a 
mereu de uriaşe nave de marfă şi de pasageri, de toate felurile şi de toate neamurile! făcut să mă apropii de ei cu simpatie şi cu preţuire. Dintr-o populaţie care acoperea 
lar în faţa ferestrelor mele poposeau cârduri de rațe şi de gâşte, ca loc de escală, toată America, au rămas astăzi în Canada doar câteva sute, chiar şi aceştia divizați 
în drumul lor: primăvara spre Polul Nord, iăr toamna spre țările calde din America — într-o mulțime de „naţiuni”. Autoritatea canadiană îi recunoaşte ca premicre nation 
de Sud. Câte un ”goelan”, un fel de stârc mare, se posta mereu pe malul apei, şi ca proprietari ai unor mari ținuturi din suprafaţa țării şi le oferă unele avantaje, 
nemișcat ca o statuie timp de ore întregi, săgetând apa cu ciocul doar când îi cum ar fi scutirea de impozite, cu condiţia să locuiască în „rezervaţii”, unde au 
trecea prin față vreun peşte sau vreo broască. Atunci, îşi ridica ciocul cât mai autorităţile lor proprii. Pentru industriile şi hidrocentralele amplasate pe pământurile 
sus, înghițindu-şi tacticos, prada. lor, comunitatea primeşte despăgubiri şi alte avantaje. Cât despre cei aflaţi printre 
lar în dimineţile sezonului de vânătoare, pe marginea apei apăreau colibe „albi”, sunt marginalizați ca şi țiganii noştri, deşi ei nu cerşesc şi nici nu fură. O 
de pândă camuflate cu frunziş, în fața cărora pluteau rațe din lemn, menite să le mică parte, care reuşeşte să înfrunte această situație de minoritate, ajunge să 





p, 


0 


„atragă pe cele adevărate, Aţunei, toată Viaţa (luyăului 2 GE Ei origuaăczap i ați ia e ea Pie al ape Soup eo ora, Ce eta 
şi se ăsa o tăcere neobişnuită, amenințătoare, sfâșiată numai din. timp în timp AȘ Xxemplu formularele de concurs pentru ocuparea de posturi „la guvern”. 


câte o împuşcătură... Undeva, de cele mai multe ori prin josul paginii, este scris cu litere mărunte: 
Vaporaşe de agrement şi bărci cu pânze cutreierau vara fluviul, călărind "Dacă faceţi parte din vreo minoritate vizibilă (ca şi cum noi, albii, am fi invizibili!), 
valurile lăsate de vapoarele cele mari. Orele trecerii vapoarelor mari, multi-etajate, vă rugăm să bifaţi acest pătrățel. Aceasta este o măsură pentru a vă proteja 
de pasageri, erau anunțate în jurnalul local şi constituiau adevărate spectacole — contra discriminării rasiale. Opţiunea este facultativă”. O nadă de tip subtil, 
nocturne mai ales — pentru noi, riveranii. O familie de pensionari se ocupa, toată franțuzesc! Americanii sunt mai direcţi, când scriu clar că posturi la stat pot 
vara, cu salutarea vapoarelor de toate felurile şi naţiile, prin ridicarea pe un stâlp ocupa doar cetățeni ai USA sau Israel... 
a drapelului țării respective, la care vaporul, care cunoştea deja locul şi jocul, le În ce-i priveşte pe imigranții români, aceştia sunt preferaţi în provincia 
răspundea cu trei mugete de sirenă. În preajma Anului Nou, pe calea maritimă francofonă Qusbec, pentru că, fiind de origine latină ca şi localnicii, mai seamănă 
dezghețată a fluviului era o adevărată competiție de vapoare, fiecare străduindu- cu ai lor, ceea ce îi ajută să se integreze ceva mai uşor. 
se să intre primul, la ora zero, în portul Montreal, pentru a câştiga premiul de Anual, "naţiunile” indiene organizau câte un festival, un fel de sărbătoare 
5000 dolari oferit de municipalitate. națională. Şi cum nu departe de mine era o rezervaţie de-a lor, eram nelipsit de la 
lar toate acestea la un loc nu putură să nu-mi trezească vechea mea aceste manifestări pline de culoare (la propriu şi la figurat). Rezervaţia era în 
pasiune de fotograf, de care ”suferisem” de pe la vârsta de 11 ani, când am satul Pierreville (fost ”Saint-Pierre”, dar rebotezat în cadrul acțiunii de „laicizare” 
primit în dar, de la un unchi de-al meu, cel dintâi aparat, un Kodak-Box. a denumirilor oficiale!). Veneau acolo oaspeţi şi formaţii artistice indiene din 
Și aveam ce fotografia! Hrănitorul meu din curte atrăgea cu grăunțele toată America şi produceau obiceiuri şi dansuri tradiționale, iar conferenţiari cu 
sale fel de fel de păsărele, iar pe arțarul cel mare agățam bucăţi de seu, care erau înalte studii ne vorbeau despre istoria şi spiritualitatea lor, amalgamată acum cu 
mereu vizitate de lacome şi colorate ciocănitori. Mierlele canadiene, colorate, şi cea catolică. În biserica rezervației erau plasați, în dreapta şi în stânga altarului, 
pupăzele cele albastre forfoteau prin iarba curţii, după viermişori, iar veverițele câte un totem amerindian, iar Maica Domnului cu Pruncul era reprezentată pe un 
îmi atacau cu neruşinare hrănitoarele păsărelelor. Mă înscrisesem chiar şi într- lemn vertical, tot sub formă de totem. Acestea, îmi spuneau ei, nu sunt totemurile 
un club de ”ornitologie”, cu care colindam coclaurile după păsări de zi şi de lor veritabile sută la sută, căci purtau sculptate doar „țestoasa” (înţelepciunea), 
noapte: alt prilej de a fotografia minunata natură a provinciei Qucbec. Şi cum „ursul” (puterea) etc., nu şi „vulturul”. Un singur totem veritabil, cu vultur în 
clubul meu principal era cel de ”Photo”, încetul cu încetul m-am dotat cu un vârf, l-am aflat în fața biroului lor de poliţie. 
echipament mai performant şi, pentru că fotografia era o ocupaţie foarte ieftină, La aceste manifestații am luat cunoştinţă şi cum a decurs colonizarea 
participam la numeroase expoziţii regionale, provinciale şi chiar federale. lor, realizată prin tactici diferite de la un cuceritor la altul. Astfel, spamolii şi 
Ajunsesem să practic fotografia impresionistă şi pe cea abstracţionistă. Două portughezii au practicat exterminarea indienilor, prin război. Englezii au folosit 
fotografii de-ale mele, selecționate la o expoziţie din Montreul, colindaseră chiar spânzurătoarea, sclavagismul şi mijloace perfide, ca aducerea, drept cadouri pentru 
toată Canada! indieni, de pături de prin spitale de holerici — prima armă bacteriologică din istorie! 
larna, greaua şi frumoasa iarnă canadiană, cu crengile copacilor pline Francezii şi-au trimis misionarii, cărora indienii le spuneau les manteaux noirs şi 
de promoroacă şi cu florile de gheaţă de pe geamuri, apoi minunatele decoraţiuni erau consideraţi ca aducători de moarte, căci aduceau din Europa boli pentru 
care împodobeau de Crăciun casele, toate erau pentru fotograful din mine alte care populaţia autohtonă nu avea anticorpi, mai ales tuberculoza şi sifilisul. O 
prilejuri de desfătare. În zilele cu ger mare şi viscol, când nu puteam ieşi afară, parte dintre aceştia au fost martirizaţi de indieni, iar Biserica i-a trecut, mai apoi, 
scriam materiale pentru revista Cuvântul Românesc, care apărea în provincia în rândul sfinţilor... 


Ontario, la Hamilton, sub direcţia inimosului anticomunist George Bălaşu, şi În ce priveşte creştinarea amerindienilor cotropiţi de armatele franceze, 
căutam, cu aviditate, rarele posturi de radio şi canale TV care speram să se aceasta a fost realizată pe cale mai paşnică, după tipicul fin, subtil, franțuzesc. 
milostivească și să mai trarismită și câte o ştire din România... Dacă indianul accepta să devină creştin, primea în dar o puşcă, cu condiţia să-i 


Când şi când, plecam la Montreal, unde îl vizitam pe dragul şi neuitatul aducă drept ofrandă lui lisus un teanc de piei de castor de înălțimea puştii. După 
meu prieten Nicu Naum, un om de o bunătae şi de o sensibilitate rar întâlnite. ÎI ce păcăleala a prins, modelul puştii s-a lungit şi, o dată cu ea, s-a înălțat şi 
cunoscusem la biserica noastră, curând după ce ajunsesem în Montreal. M-a olranda,.. 
purtat prin oraş, m-a îndrumat în societatea aceea străină pentru mine şi mi-a Acum, însă, biserica lor catolică din rezervaţie era plină, duminicile, tot 
împrumutat mereu cărți româneşti apărute în străinătate, despre care nici nu atât de plină ca şi în alte localităţi rurale, şi mult mai plină decât cele din Montreal, 
auzisem. M-a dus la toate manifestările românești, la mitingurile anticomuniste dintre care multe erau de vânzare, din lipsă de credincioşi, la data când eu am 
şi la Săptămânile Câmpului Românesc de la Hamilton. Nicu Naum mi-a oferit, părăsit oraşul. 








4 
ă 
























ÎN CĂUTAREA TINEREȚII 
FARA BĂTRÎNETE 
Pariul cu Europa 


Sf me ai p. urmă, Sotia, printre atitea alte acute probleme de «imagine», a 
pătat ş răimă a unei țări incapabile să absoarbă şi să valorifice, prin proiecte credibile, 
O.mare pure din fondurile europene care-i stau la dispoziţie. S-ar zice că ne- 
«să a-i taci decît ne este acum să-i ingăduim Europei să intre şi ca în România! 
STA. gma românească € încă timorată în fața paradigmei europene: retrăim într-un 
fl, în plin secol XXI, faza «formelor fără fond» ale occidentalizării din secolul al XIX-lea. 
Dinamica structurilor mentale (şi implicit comportamentale) ţine anevoie pasul cu dinamica 
structurilor de civilizație. Ba tragem adeseori concluzia pripită şi păguboasă că ei au valorile 
lor, iar noi pe ale noastre, şi că între aceste două ordini de valori ar exista o fatală 
incompatibilitate. 

La o analiză mai atentă, ar trebui însă să ne dăm seama că proiectele cu finanțare 
europeană, Şi mai ales parteneriatele transnaţionale, deşi implică o logistică mai complexă, 
cu care nu sintem încă pe deplin dedați, reprezintă tot atitea provocări la vrednicie şi 
responsabilitate, pe de o parte, dar şi la (re)descoperirea de noi înşine, pe de altă parte. Avem 
nu o dată, dincolo de multele lipsuri şi inerții, resurse sau potențialități ignorate, rezidind în 
propriile noastre tradiții, inclusiv (şi poate mai ales) în tradiția ortodoxă (perpetuată oficial în 
rînduielile vieții bisericeşti şi neoficial în rinduielile vieții rurale). Pariul ar fi, într-o primă 
instanță, să renunțăm la proastele năravuri moştenite din comunism, pe care să le înlocuim cu 
bunele năravuri reînviate ale lumii româneşti tradiționale, iar, într-o a doua instanță, să ne 
învrednicim a conexa aceste valori ale tradiţiei la cadrele şi exigenţele actualităţii. Regăsirea 
de sine a românității este cel mai firesc certificat de europenitate. 


a fost mai uşor 


a 2 —— _. 


Vin belgienii! 

Să trecem însă de la discuţia generală la cazul concret. Într-un proiect multi-regional 
— Stagii de practică geriatrică valorizate într-un context transnaţional modern (SPGT) — 
susținut de Fondul Social European (FSE) în cadrul Programului Operaţional Sectorial 
Dezvoltare Resurse Umane (POSDRU), Asociaţia «Christiana» (România) şi Grupul 
«Armonea» (Belgia) au ajuns în relaţie de parteneriat!. 

Ce este «Christiana»? O asociaţie filantropică medical-creştină din România, cu 
filiale autonome în mai toate orașele mari ale țării, întemeiată laolaltă de medici şi preoţi?, în 


duhul ortodax al vechilor «vasiliade»”, ctitorind deopotrivă, din.1990 încoace, spitale, mânăstiri, 


cămine de bătrîni şi şcoli sanitare, promovînd, prin editura omonimă din Bucureşti, o literatură 
de specialitate în care teologia şi ştiinţa merg mînă în mină, fără nici un conflict esenţial, şi 
contribuind la transpunerea în fapte a idealului creştin de conlucrare a laicatului ortodox cu 
clerul şi structurile bisericești. Aşadar, o asociaţie puternic ancorată în tradiția de două ori 
mil&nară a Bisericii și slujind în mod mărturisit idealul reîncreştinării vieții publice românești 
de după cumplita experienţă a ateismului comunist. 

Ce este «Armonea»? Cel mai important grup belgian în sectorul de servicii şi 
îngrijiri pentru persoanele vîrstnice, cu 49 de așezăminte, 4815 rezidenţi şi 2800 de angajaţi 
(de cele mai diverse naţionalităţi)“, promotor al unei asistenţe specializate și ultramoderne, 
fundamentate şi desfășurate pe deprinderile occidentale ale umanismului secularizat, cu 
respect principial faţă de tradiţiile și valorile moral-religioase, dar neutru față de ele în activităţile 
sale curente şi în prezentările sale publice, Aşadar, un grup exemplar organizat, devotat celor 
mai nobile scopuri socio-umanitare, dar fără determinare religioasă și fără angajament 
confesional, corespunzind mentalității laice şi formelor civilizaţionale ale Occidentului 
contemporan. j 
Și iată că, în virtutea parteneriatului şi pentru definitivarea termenilor lui, patru 
reprezentanţi de seamă ai Grupului «Armonea» = d-l Luc Pirson (Senior HR Manager), d-na 
Veerle Bekaert (HR Manager), d-l Didier Spruyt (Quality Coordinator) şi d-l Kurt Keirsmakers 
(Quality Manager) — au descins luna trecută în capitala României şi au luat contact direct cu 
realităţile noastre curente. D-I dr, Nestor Tache (român stabilit în Belgia), inițiatorul şi principalul 
manager al Proiectului, a avut ocazia să-și exercite o dată în plus virtuțile de mediator între 
mentalități și civilizaţii... 


' Proiectul se înscrie în noul context socio-medical european, în care accentul cade pe 
valorificarea resurselor umane în vederea îmbunătăţirii stării de sănătate și a calităţii 
vieţii, inclusiv a prelungirii speranţei de viaţă. Obiectivul fundamental al Proiectului 
este creşterea ocupabilităţii absolvenţilor de şcoli sanitare prin îmbunătățirea 
pregătirii profesionale şi optimizarea atitudinii faţă de muncă. Pe parcursul celor 3 
ani de implementare a Proiectului, grupul-țintă — format din 30 de grupuri de cite 30 de 
elevi asistenţi medicali în an terminal (atent selectaţi) — va efectua 30 de stagii de 
practică geriatrică de cîte 2 săptămîni în casele de bătrîni medicalizate ale partenerului 
belgian «Armonea» (Bruxelles). PR | e. 

: Dr, Pavel Chirilă (care este pînă astăzi preşedintele Asociaţiei), dr. Maria Chirilă, pr, 
Constantin Galeriu, pr. Constantin Voicescu, pr. Constantin Mihoc etc, | 

' Biserica are o lungă tradiţie filantropică, încă din vremurile apostolice. Primele 
orfelinate, azile pentru bătr . | 

îni, leagăne de copii şi spitale («bolniţe», în limba noastră veche) au fost create prin 
Biserică de Sf. Vasile cel Mare (de unde și denumirea de «vasiliade») şi de SI, loan 
Gură de Aur, în secolul IV, angajind de-a lungul timpului și largi segmente ale laicatului. 


+ Se scontează ca în anul 2011 numărul rezidenţilor asistați să crească cu 1250, iar al * 


angajaţilor cu 620 (printre aceștia din urmă nefiind exclus să se numere şi mai mulți 
asistenți calificaţi de origine română, mai ales că pe acasă nu par deocamdată prețuiţi 


intotdeauna aşa cum s-ar cădea), ş 


PUNCTE CARDINALE 





Nov.— Dec. 2010 Nr. 11/12 Pag. 23 


Cînd nimeni nu se sperie... 


Nu ştiu dacă sau în ce măsură cei care au gestionat vizita celor patru oaspeţi 
belgieni (găzduiţi la Centrul cultural-social «Sf. Apostol Andrei» al Patriarhiei Române, unde 
se află şi sediul Proiectului) se vor fi gîndit la considerente precum cele expuse mai sus, dar, 
printre sesiunile de lucru privitoare la parteneriat şi implementarea Proiectului, aceștia au fost 
duși în vizită... la mănăstire (Christiana, Pasărea) şi la Muzeul Satului! Adică în cele două 
puncte referenţiale ale tradiţiei locale: obştea monahală (întruchipînd vechea rinduială 
religioasă) şi obştea sătească (întruchipînd vechea rînduială civilă). Poate că ar fi trebuit să li 
se traducă şi frumoasa legendă a «Tinereții fără bătrînețe» pentru ca impactul tradiţiei să fie 
deplin, inclusiv în tangenţă cu domeniul lor de competențe şi aspirații («valorificarea resurselor 
umane în vederea îmbunătățirii stării de sănătate şi a calității vieţii, inclusiv a prelungirii 
speranţei de viață»)... 

Desigur, mănăstirile vizitate, Christiana: şi Pasărea“, au fost alese anume pentru că 
găzduiesc de ani buni în spaţiul lor sacru cămine de bătrîni admirabil organizate şi deservite 
(într-o țară în care adesea tocmai organizarea şi serviciile lasă de dorit). Asemenea cămine, 
funcționînd în cadru mănăstiresc şi cu personal mănăstiresc, dar cu dotări şi la standarde 
moderne (atit cît permit resursele financiare, mult mai modeste decit cele occidentale)”, 
reprezintă cea mai concretă şi mai convingătoare dovadă că deprinderile tradiției şi exigenţele 
actualității pot face casă bună împreună şi că pină la urmă dragostea de aproapele la care ne 
cheamă Hristos («Care ieri, azi şi miine este Același») constituie numitorul comun ideal al 
tuturor întreprinderilor noastre «asistențiale». Ce poate fi mai minunat decit să se întilnească. 
în general-umana căutare «a tinereții fără bătrineţe şi a vieţii fără de moarte», lamura traditiei 
cu lamura civilizației, trecutul cu prezentul, Răsăritul cu Apusul?! 

Mesagerii celei mai moderne civilizaţii au fost şi au văzut că românii ortodocşi pot 
ti parteneri credibili. lar românii i-au primit cu toată considerația cuvenită unor oameni care 
ştiu şi țin să-şi facă treaba în mod exemplar, chiar dacă poate unii dau socoteală mai puţin lui 
Dumnezeu şi mai mult propriei lor conştiinţe (morale, civice şi profesionale). Dar oare conştiinţa 
nu-i însuşi chipul lui Dumnezeu din noi? 

Oaspeţii belgieni par să fi plecat cu o bună impresie. Nouă ne rămîne s-o onorim în 
continuare şi să încercăm să învăţăm din experiența şi din rigorile lor în ce fel valorile tradiției 
pot ieşi din mănăstiri şi din muzee ca să facă pui și în cetate, spre mai binele ŞI la îndemina 
tuturor. 

Două moduri specifice de abordare şi de slujire s-au iscodit reciproc şi nimeni nu s- 
a speriat de nimeni. Spiritul armoniei creştine ( Armonea-Christiana) le guvernează direct sau 
indirect pe amîndouă, iar pînă la urmă, vorba aceea (atit de dragă lui Constantin Noica), nu se 
ştie cine dă şi cine primeşte... 


Răzvan CODRESCU 





* Întemeiată în 1993, la iniţiativa d-lui dr. Pavel Chirilă (care visase un întreg complex 
medico-eclesistic, ce nu s-a mai putut realiza). La 2 octombrie 2005 a fost sfinţită 
biserica mănăstirii, a cărei stareță este pînă în prezent Maica Stavroloră Benedicta 
Chirobocea 

*Ctitoriţă în 1813 de stareţul Timotei de la Cernica. Stareța actuală este Maica Stavroforă 
Mihaela Costache. 

Ţ Aşezâmîntul de la Christiana — ca să rămîn la acelaşi exemplu — dispune de un 
cabinet medical şi o sală de tratament dotate cu aparatură ultramodernă, precum şi 
de un cabinet stomatologic. Doamnele vistnice primesc atit asistenţă medicală şi 
socială, cit şi asistenţă spirituală. 








Pag. 24 Nr. 11/12 Nov. — Dec. 2010 








lată-vă, domnule Gabriel Constantinescu, în cel de-al 20-lea an al Punctelor 
cardinale! Ce sentiment vă stăpâneşte? 

De bucurie că am ajuns până aici şi de amărăciune că nu mai am tot atâţia ani 
mai puțin, ca să mă mai pot gândi serios nu numai la trecut, dar și la viitor. Eu fac parte 
dintr-o generaţie crescută în cultul datoriei împlinite. Și am căutăt şi eu, pe cât am putut, să- 
mi împlinesc datoria mea, atât înainte, cât şi după decembrie 1989, Am ţinut la Puncte 
cardinale ca un părinte la un copil. Le-am zămislit, dar nu le-aş fi putut crește fără sprijinul 
entuziast şi generos al tuturor celor cu care am împărtăşit credința, idealurile şi munca de 
fiecare lună. Le mulțumesc că m-au ajulat până acum şi îi rog să mă ierte că eu nu prea îi 
mai pot ajuta de acum înainte... 

Cum aţi reuşit să formaţi această echipă, care a rezistat aproape neschimbată 
atâta timp? 

Nu am format-o eu; a dat Dumnezeu să ne întâlnim şi să ținem la un loc. Nu 
numai echipa redacțională propriu-zisă, ci tot lotul, ca să zic aşa, care e mult mai extins. E 
aici, în 20 de ani de apariție neîntreruptă, munca multor oameni, ştiuți şi neştiuți. Din 
familia mea și în sens restrâns, dar şi în sens larg, de înrudire sufletească. Poate că nu am 
realizat tot ce ne-am fi dorit să realizăm, poate că n-am făcut întotdeauna tot ce trebuia sau 
așa cum trebuia, dar am arătat măcar că este cu putință, chiar în această vreme a tuturor 
dezbinănilor, să fie oamenii solidari pe termen lung, să pună preț pe nişte principii şi să 
jertfească pentru ele. Nu-i puţin lucru, cred eu. 

De fapt, care este, spusă cât se poate pe scurt, povestea Punctelor cardinale? 

Păi totul a început pe la jumătatea anului 1990, când mai toată generația 
închisorilor, şi eu o dată cu ea, am început să ne dăm seama, din mersul evenimentelor, că 
speranțele din decembrie '89 fuseseră mai degrabă o amăgire. Relansarea Securităţii sub 
numele de S.R..1., rezultatele alegerilor din luna mai, chemarea minerilor pentru a apăra 
“democrația originală” şi reprimarea sângeroasă a Pieţii Universităţii, toate acestea m-au 
pus în fața alternativei: resemnare sau luptă. Valorificând singurele urmări pozitive ale 
evenimentelor din decembrie '89, adică libertatea de asociere şi libertatea de expresie, am 
optat pentru luptă, iar arma aleasă fost cuvântul, Cu un grup restrâns, alcătuit din foşti 
deţinuţi politici şi din tineri intelectuali sibieni, am luat inițiativa înființării unei publicații 
care să apere tradiţia românească autentică, demascând diversiunile neocomuniste, dar şi 


orice alte forme de stângism anticreştin şi antinațional. Primii “militanți” de bază în redacția 


Punctelor cardinale au fost camaradul de puşcărie Constantin Iorgulescu, din Mediaş, şi 
tânărul inginer Constantin Apolzan, din Sibiu. 

Iniţiativa noastră a găsit repede sprijin la Bucureşti, mediator fiind scriitorul 
Marcel Petrişor, şi el fost deținut politic. Istoricul Demostene Andronescu, alt fost deținut 
politic, şi Răzvan Codrescu, profesor de română din generaţia tânără, care scoseseră mai 
înainte o foaie numită Veghea, ni s-au alăturat în mod fericit. Cu timpul, cercul colaboratorilor 
s-a lărgit, angajând şi vechiul Exil anticomunist. Numărul de pagini a crescut și el: întâi de 
la 8 la 12, apoi de la 12 la 16, iar uneori chiar la 24. Dar a fost în primul rând o creştere 
calitativă, experiența acumulată spunându-şi cuvântul, Nu zic că au fost eliminate toate 
stângăciile, sau toate excesele de ton, dar s-a ajuns la un plus de echilibru matur, pe care 
nu |-au nimerit întotdeauna publicaţiile de dreapta... 

Într-o declaraţie despre Puncte cardinale, scriitorul Dan Stanca spune: “Plecând 
de la titlul cărții lui Crainic Puncte cardi-nale în haos, cred că această revistă tensionează 
spiritul şi, strângând în jurul ei colaboratori de prestigiu, ar putea să fie nu Axa sau 
Buna Vestire, aşa cum se crede îndeobște despre ea, ci Gândirea sau Vremea acestui 
prezent problematic”, Editorul Gabriel Stănescu este însă de altă părere: “Am răsfoit-o 
curios, cu gândul la Nichifor Crainic... Nu, nu era o revistă care să continue linia 
gândirismului interbelic, ci mai degrabă o replică vie, necesară, dar și argumentată la 
acea «teroare a istoriei» de care vorbea Mircea Eliade”, Cine are mai degrabă dreptate? 

Unii mai cred că denumirea revistei ar fi fost preluată din titlul cărții lui Nichifor 
Crainic, Puncte cardinale în haos. Am spus şi cu alte ocazii că e o simplă coincidenţă. 
Ceea ce am avut noi în vedere, dincolo de orice aluzie sau înrudire culturală, a fost ideea 
pură şi simplă de orientare, de recuperare a reperelor, atât de necesară unui popor 
dezorientat cu brutalitate de lungile decenii de comunism. Nu ne-am propus să fim nici 
Axa, nici Gândirea, nici altceva“decât am fost sau am putut fi în contextul acestor vremuri, 
care nu prea mai seamănă cu cele de odinioară şi în care dreapta adevărată, creştină și 
națională, continuă să fie mai mult un deziderat decât o realitate. Autodefinindu-ne ca 
“Periodic independent de orientare naţional-creştină”, noi am încercat să provocăm la o 
reconstruţie a dreptei pe fondul noilor realităţi, iar nu la o simplă imitație epigonică a 
dreptei interbelice, Trecutul trebuie avut în vedere, dar nu poate fi reiterat ca atare, Este 
ceea ce n-au înţeles, din păcate, mulți supraviețuitori de bună credinţă ai Mișcării Legionare 
şi mulţi tineri exaltaţi sau teribilişti, care au preferat unei reconstrucţii anevoioase o agitație 
ieflină şi anacronică. 


www,.punctecardinale,ro 


e-mail: ligia.banca(4 yahoo.com 


PUNCTE CARDINALE S. A. L. 
cont: B. R. D, Sibiu RO4SBRDE330SV 0214690330 


ISSN: 1223-3145 





A) 


PUNCTE CARDINALE 


Cuvântul testamentar al lui 
GABRIEL CONSTANTINESCU 


DIRECTOR FONDATOR: GABRIEL CONSTANTINESCU 


Răzvan Codrescu (redactor şel), 
Demostene Andronescu (redactor şel-adjunct), Andreea Banca 
(secretar de redacţie), Ligia Banca (tehnoredactor), Marcel Petrişor (redactor) 
Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU, Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536, mobil 0730023992 






= 


98 

Am auzit spunându-se că “a 
la început — cu nu v-am descoperit . 
decât în ultimii 16-17 ani aţi fi fost, * 
totuși, o revistă de partid, cu 
angajare democrat-creștină... 

E mult prea mult spus, chiar $ 
dacă nu-i total neadevărat. Să încerc | 
să mă explic. La începutul anului W38 
1990, un grup de foşti deținuți politici 
înființase o formaţiune pdlitică de 1! Ba IT me 


E 
+ 


ă 


111 PESă 


germană, Uniunea Democrat Creştină 
(U.D.C.). Prin ianuarie 1990, venind 
la Bucureşti, întâlnisem la sediul 
acesteia, din Piaţa Amzei, mulți 
camarazi de temniţă şi de prizonierat 
în U.R.S.S., unii intelectuali de o 
valoare deosebită (ca de exemplu 
regretatul Virgil Alexandru loanid), 
majoritatea foşti legionari sau membri 
a! Frățiilor de Cruce. Am încercat să 
sprijinim publicistic U.D.C., ca prim nucleu al unei drepte în reconstrucţie, căreia nu-i 

putea strica în context o firmă europeană. Dacă această formaţiune politică ar fi viat, poate 

că ar fi fost un câştig pentru dreapta din România, nu ştiu... Cert este că Securitatea a avut 

însă grijă să infiltreze U.D.C.-ul, chiar la vârf, cu agenți pregătiți din vreme, unii recrutați 

chiar din emigrație. Unul dintre aceştia, lider al partidului, a şi făcut, cu un prilej oficial, 

următoarea declaraţie: “Primim în partid foşti comunişti, dar nu primim foşti legionari”. Ei 

bine, a doua zi, sediul U.D.C. era gol de valori autentice... În acel moment, deşi personal 

n-am fost membru al Legiunii, am hotărât să ne delimităm principial şi să menţionăm 

explicit “independenţa” Punctelor cardinale; ca să evităm orice confuzii sau suspiciuni. 

N-am fost niciodată “organ de partid” — nici legionar, nici nelegionar. 

"În cepriveşte precizarea: “de orientare national-creştină”, ea s-a impus conştiinţei 

noastre din momentul în care P.N.Ţ. şi-a adăugat, din interese strict conjuncturale, codiţa 

“creştin şi democrat”; “creştin-democraţia” potenţială a fost atunci iremediabil confiscată 

de politicianism. Ţărăniştii au ucis-o demagogic, din faşă, ei rămânând şi astăzi fără o 

adevărată identitate doctrinară, şi cu atât mai puțin creştină... La fel se întâmplă acum, am 

impresia, cu ideea de “conservatorism”, asumată abuziv de P.C., sau cu cea de “partid 

popular”, spre care tinde P.D.-L. în dorinţa de a se delimita formal şi de social-democrație, 

şi de liberalism... In România, tot ce atinge politicianismul se spurcă sau se ieftineşte; şi 

dispare, în orice caz, ca alternativă credibilă şi viabilă pentru o dreaptă adevărată. 

Pentru că a venit vorba de etichete doctrinare sau ideologice, în ce raport vă 
aflați cu legionarismul, de care sunteți curent acuzaţi, ca publicaţie şi ca grupare? 

Avem convergenţe certe, nu la nivelul formelor, ci la cel al principiilor directoare: 
slujim, după puteri, acelaşi ideal național şi creştin. Ca şi vechiul legionarism, credem că 
înnoirea socială pleacă de la om, mai precis de la o reformă moral-spirituală. Nu ne 
asumăm excesele trecutului legionar (care şi-au avut, totuşi, motivaţia lor politică şi 
psihologică), dar ne înclinăm cu respectul cuvenit în faţa sacrificiilor legionare şi nu uităm 
persecuțiile pe care aceşti cruciați ai românismului integral le-au îndurat sub toate regimurile 
(carlist, antonescian, comunist). 

Concret, ce v-aţi propus în mod prioritar cu Punctele cardinale şi cât consideraţi 
că aţi realizat din ce v-aţi propus, până în acest al 20-lea an? 

Mai întâi, am ţinut să cinstim memoria celor căzuţi (pe front, în munţi, în lagăre, 
în închisori) şi să încercăm să le facem dreptate. Apoi am creat câteva punți: între bătrâni 
şi tineri, între țară şi Exil, între confesiunile creştine tradiționale ş.a.m.d. Ne-am atras un 
public fidel şi am arătat că o publicaţie serioasă de dreapta este posibilă şi că Tradiţia poate 
răspunde plauzibil provocărilor actualităţii. [...] î 

Cum vedeți situaţia politică de astăzi a României? 

Dreapta adevărată în România este încă firavă şi marginalizată. În prim-plan se 
înghesuie să se ilustreze o “dreaptă” contrafăcută (“o dreaptă a stângii”, cum îi place lui 
Răzvan Codrescu să spună), gen P.N.L., P.D.-L. sau P.N.G. Eu am fost la recentele alegeri 
prezidenţiale de partea lui Traian Băsescu, dar fără să-l idealizez şi fără să cred vreo clipă 
că PD.-L. ar putea ține loc de dreapta pe scena politică. A fi conjunctural "mai la dreapta” 
nu înseamnă “a fi de dreapta”. Mă tem că mai trebuie încă vreo 20 de ani ca-România să 
iasă din toate consecinţele comunismului... Acesta este însă de-acum pariul altor generaţii... 

A consemnat 
Claudiu TÂRZIU 











Tehnoredactare computerizată 
PUNCTE CARDINALE 


Tipar: NOBLESSE S.R.L 













Dima n 
inspiraţie occidentală, mai ales = Ea Fi | TARI Eee N