Puncte Cardinale anul XX, nr. 1 (230), ian. — feb. 2010

credinţă 
iubire 
speranţa 


“Unii cred că denumirea revistei noastre a fost preluată din titlul cărții lui Nichifor 
Crainic, Puncte cardinale în haos. E însă o simplă coincidență. Ceea ce am avut noi în 
vedere, dincolo de orice aluzie sau înrudire culturală, a fost ideea pură şi simplă de 
orientare, de recuperare a reperelor, atît de necesară unui popor dezorientat cu 
brutalitate de lungile decenii de comunism”. 


PUNC 
CADINA 







Gabriel Constantinescu 





IANUARIE 
9) 59:32409p7.9:419 
PĂI) LU 


24 PAG. —5lei 








PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 





Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEȚIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 








INIERVIU CU DOMNUL GABRIEL CONSTANTINESCU, 
DIRECTORUL FONDATOR AL PUNCZELOR CARDINALE 


lată-vă, domnule Gabriel Constantinescu, în cel de-al 20-lea an al Punctelor cardinale! 
Ce sentiment vă stăpâneşte? 

De bucurie că am ajuns până aici şi de amărăciune că nu mai am tot atâţia ani mai 
puţin, ca să mă mai pot gândi serios nu numai la trecut, dar şi la viitor. Eu fac 
parte dintr-o generaţie crescută în cultul datoriei împlinite. Şi am căutat şi eu, pe 
cât am putut, să-mi împlinesc datoria mea, atât înainte, cât şi după decembrie 
1989. Am ţinut la Puncte cardinale ca un părinte la un copil. Le-am zămislit, dar 
nu le-aş fi putut creşte fără sprijinul entuziast şi generos al tuturor celor cu care 
am împărtăşit credința, idealurile şi munca de fiecare lună. Le mulțumesc că m- 
au ajutat până acum şi îi rog să mă ierte că eu nu prea îi mai pot ajuta de acum 
înainte... 

Cum ați reuşit să formaţi această echipă, care a rezistat aproape neschimbată atâta timp? 
Nu am format-o eu; a dat Dumnezeu să ne întâlnim şi să ținem la un loc. Nu 
numai echipa redacțională propriu-zisă, ci tot lotul, ca să zic aşa, care e mult mai 
extins. E aici, în 20 de ani de apariţie neîntreruptă, munca multor oameni, ştiuți şi 
neştiuţi. Din familia mea şi în sens restrâns, dar şi în sens larg, de înrudire 
sufletească. Poate că nu am realizat tot ce ne-am fi dorit să realizăm, poate că n- 
am făcut întotdeauna tot ce trebuia sau așa cum trebuia, dat am arătat măcar că 
este cu putință, chiar în această vreme a tuturor dezbinărilor, să fie oamenii solidari 
pe termen lung, să pună preț pe nişte principii şi să jertfească pentru ele. Nu-i 
puţin lucru, cred eu. 

De fapt, care este, spusă cât se poate pe scurt, povestea Punctelor cardinale? 

Păi totul a început pe la jumătatea anului 1990, când mai toată genergția închisorilor, 


şi eu o dată cu ea, am început să ne dăm seama, din mersul evenimentelor, că | 


speranţele din decembrie '89 fuseseră mai degrabă o amăgire. Relansarea Securităţii 
sub numele de S.R..]., rezultatele alegerilor din luna mai, chemarea minerilor pentru 
a apăra “democraţia originală” şi reprimarea sângeroasă a Pieţii Universităţii, toate 
acestea m-au pus în faţa alternativei: resemnare sau luptă. Valorificând singurele 
urmări pozitive ale evenimentelor din decembrie '89, adică libertatea de asociere 
şi libertatea de expresie, am optat pentru luptă, iar arma aleasă fost cuvântul. Cu 
un grup restrâns, alcătuit din foşti deţinuţi politici şi din tineri intelectuali sibieni, 
am luat iniţiativa înființării unei publicaţii care să apere tradiția românească autentică, 
demascând diversiunile neocomuniste, dar şi orice alte forme de stângism 
anticreştin şi antinaţional. Primii “militanţi” de bază în redacția Punctelor cardinale 
au fost camaradul de puşcărie Constantin Iorgulescu, din Mediaş, şi tânărul inginer 
Constantin Apolzan, din Sibiu. 

Iniţiativa noastră a găsit repede sprijin la Bucureşti, mediator fiind scriitorul Marcel 
Petrişor, şi el fost deținut politic. Istoricul Demostene Andronescu, alt fost deţinut 
politic, şi Răzvan Codrescu, profesor de română din generaţia tânără, care scoseseră 
mai înainte o foaie numită Veghea, ni s-au alăturat în mod fericit. Cu timpul, 
cercul colaboratorilor s-a lărgit, angajând și vechiul Exil anticomunist. Numărul 
de pagini a crescut şi el: întâi de la 8 la 12, apoi de la 12 la 16, iar uneori chiar la 
24. Dar a fost în primul rând o creştere calitativă, experiența acumulată spunându- 
şi cuvântul. Nu zic că au fost eliminate toate stângăciile, sau toate excesele de 
ton, dar s-a ajuns la un plus de echilibru matur, pe care nu l-au nimerit întotdeauna 

ublicaţiile de dreapta... 

ja declaraţie despre Puncte cardinale, scriitorul Dan Stanca spune: “Plecând de la titlul 
cărții lui Crainic Puncte cardinale în haos, cred că această revistă tensionează spiritul şi, 
strângând în jurul ei colaboratori de prestigiu, ar putea să fie nu Axa sau Buna Vestire, aşa 
cum se crede îndeobşte despre ea, ci Gândirea sau Vremea acestui prezent problematic”, 





Editorul Gabriel Stănescu este însă de altă părere: “Am răsfoit-o curios, cu gândul la 
Nichifor Crainic... Nu, nu era o revistă care să continue linia gândirismului interbelic, ci 
mai degrabă o replică vie, necesară, dar şi argumentată la acea «teroare a istoriei» de care 
vorbea Mircea Eliade”, Cine are mai degrabă dreptate? 

Unii mai cred că denumirea revistei ar fi fost preluată din titlul cărţii lui Nichifor 
Crainic, Puncte cardinale în haos. Am spus şi cu alte ocazii că e o simplă 
coincidenţă, Ceea ce am avut noi în vedere, dincolo de orice aluzie sau înrudire 
culturală, a fost ideea pură şi simplă de orientare, de recuperare a reperelor, atât 
de necesară unui popor dezorientat cu brutalitate de lungile decenii de comunism. 
Nu ne-am propus să fim nici Axa, nici Gândirea, nici altceva decât am fost sau 
am putut fi în contextul acestor vremuri, care nu prea mai seamănă cu cele de 
odinioară şi în care dreapta adevărată, creştină şi naţională, continuă să fie mai 
mult un deziderat decât o realitate, Autodefinindu-ne ca “Periodic independent de 
orientare naţional-creştină”, noi am încercat să provocăm la o reconstruţie a 


(continuare în pag. 2) 
























PAG. 2 Ne, 1-2 Ianuarie — Februarie 2010 PU NCIC CARDINALE 


(urmare din pag. 1) 






VOLUME PUBLICATE DE ACTUALII 
MEMBRI Al REDACŢIEI PUNCTELOR CARDINALE 







































dreptei pe fondul noilor realități, iar nu la o simplă imitație epigonică 
a dreptei interbelice. Trecutul trebuie avut în vedere, dar nu poate fi 
reiterat ca atare. Este ceea ce n-au înţeles, din păcate, mulți 
supraviețuitori de bună credință ai Mişcării Legionare şi mulţi tineri 
exaltați sau teribilişti, care au preferat unei reconstrucții anevoioase 
o agitaţie ieftină şi anacronică. 

Am auzit spunându-se că la început — eu nu v-am descoperit decât în ultimii 
16-17 ani — aţi fi fost, totuși, o revistă de partid, cu angajare democrat- 
creştină... 

E mult prea mult spus, chiar dacă nu-i total neadevărat. Să încerc să 
mă explic. La începutul anului 1990, un grup de foşti deținuți politici 
înființase o formaţiune politică de inspiraţie occidentală, mai ales 
germană, Uniunea Democrat Creştină (U.D.C.). Prin ianuarie 1990, 
venind la Bucureşti, întâlnisem la sediul acesteia, din Piaţa Amzei, 
mulți camarazi de temniţă şi de prizonierat în U.R.S.S., unii intelectuali 
de o valoare pet (ca de exemplu regretatul Virgil Alexandru 
loanid), maj6ritatea foşti legionari sau membri ai Frăţiilor de Cruce. 
Am încercat să sprijinim publicistic U.D.C., ca prim nucleu al unei 
drepte în reconstrucţie, căreia nu-i putea strica în context o firmă 
europeană. Dacă această formaţiune politică ar fi viat, poate că ar fi 
fost un câştig pentru dreapta din România, nu ştiu... Cert este că 
Securitatea a avut însă grijă să infiltreze U.D.C.-ul, chiar la vârf, cu 
agenți pregătiți din vreme, unii recrutați chiar din emigrație. Unul 
dintre aceştia, lider al partidului, a şi făcut, cu un prilej oficial, 
următoarea declaraţie: “Primim în partid foşti comunişti, dar nu 
primim foşti legionari”. Ei bine, a doua zi, sediul U.D.C. era gol de 
valori autentice... În acel moment, deşi personal n-am fost membru 
al Legiunii, am hotărât să ne delimităm principial şi să menţionăm 
explicit “independenţa” Punctelor cardinale, ca să evităm orice 
confuzii sau suspiciuni. N-am fost niciodată “organ de partid” — nici 
legionar, nici nelegionar. 

În ce priveşte precizarea: “de orientare naţional-creştină”, ea s-a 
impus conştiinţei noastre din momentul în care P.N.Ţ. şi-a adăugat, 
din interese strict conjuncturale, codița “creştin şi democrat”; 
“creştin-democraţia” potenţială a fost atunci iremediabil confiscată 
de politicianism. Ţărăniştii au ucis-o demagogic, din faşă, ei rămânând 
și astăzi fără o adevărată identitate doctrinară, şi cu atât mai puţin 
creştină... La fel se întimplă acum, am impresia, cu ideea de 
“conservatorism”, asumată abuziv de P.C., sau cu cea de “partid 
popular”, spre care tinde P.D.-L. în dorinţa de a se delimita formal şi 
de social-democraţie, şi de liberalism... În România, tot ce atinge 
politicianismul se spurcă sau se ieftineşte; şi dispare, în orice caz, 
ca alternativă credibilă şi viabilă. 

Pentru că a venit vorba de etichete doctrinare sau ideologice, în ce raport vă 
aflați cu legionarismul, de care sunteți curent acuzați, ca publicaţie şi ca 
grupare? 

Avem convergențe certe, nu la nivelul formelor, ci la cel al principiilor 
directoare: slujim, după puteri, acelaşi ideal național şi creştin. Ca şi 
vechiul legionarism, credem că înnoirea socială pleacă de la om, mai 
precis de la o reformă moral-spirituală. Nu ne asumăm excesele 
trecutului legionar (care şi-au avut, totuşi, motivaţia lor politică şi 
psihologică), dar ne înclinăm cu respectul cuvenit în fața sacrificiilor 
legionare şi nu uităm persecuțiile pe care aceşti cruciați ai 
românismului integral le-au îndurat sub toate regimurile (carlist, 
antoneşcian, comunist). 

Concret, ce v-aţi propus în mod prioritar cu Punctele cardinale şi cât 
considerați că ați realizat din ce v-aţi propus, până în acest al 20-lea an? 
Mai întâi, am ţinut să cinstim memoria celor căzuţi (pe front, în 
munţi, în lagăre, în închisori) şi să încercăm să le facem dreptate. 
Apoi am creat câteva punți: între bătrâni şi tineri, între țară și Exil, 
între confesiunile creştine tradiţionale ş.a.m.d. Ne-am atras un public 
fidel şi am arătat că o publicaţie serioasă de dreapta este posibilă şi 
că Tradiţia poate răspunde plauzibil provocărilor actualități. 

Sigur, formulat de mine, bilanţul nu poate fi decât unul subiectiv. O 
idee ceva mai obiectivă cred că îşi poate face cineva din părerile 
formulate pe scurt de câţiva cititori reprezentativi, aşa cum pot fi 
citite în paginile următoare [5-7]. 
Cum vedeţi situația politică de astăzi a României? 
Dreapta adevărată în România este încă firavă și marginalizată. În 
prim-plan se înghesuie să se ilustreze o “dreaptă” contratăcută (“o 
dreaptă a stângii”, cum îi place lui Răzvan Codrescu să spună), gen 
P.N,L., P.D.-L. sau P.N.G. Eu am fost la recentele alegeri prezidenţiale 
de partea lui Traian Băsescu, dar fără să-l idealizez și fără să cred 
vreo clipă că P.D.-L. ar putea ţine loc de dreapta pe scena politică, A 
fi conjunctural “mai la dreapta” nu înseamnă “a [i de dreapta” (cum 
tot Răzvan Codrescu aduce aminte chiar într-un articol din acest 
număr). Mă tem că mai trebuie încă vreo 20 de ani ca România să 
iasă din toate consecinţele comunismului... Acesta este însă de- 
acum pariul altor generaţii... 





GABRIEL CONSTANTINESCU — director 
(n. 5 noiembrie 1921, Sibiu) 

“> Filosofia arabă a istoriei. Ibn Haldun, Ed. Anastasia (Col. “Religiile Cărţii”), Bucureşti, 
1996; 

“> Marginalii la Talmud, Ed. Dacia (Col. “Homo religiosus”), O IPA ate a 

“+ Evreii în România (secolele XVI-XX), Ed. FRONDE, Alba lulia-Paris, Oe 
+ Gilceava anticomunistului cu lumea. Cronica unui deceniu de tranziţie ( - A 
Christiana, Bucureşti, 2002; 


“+ Şah la rege, Declinul monarhiei române în secolul XX, Editura Christiana, Bucureşti, 2007. 


RĂZVAN CODRESCU -— redactor-şef 
(n. 7 mai 1959, Bucuresti) 


*% Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actualitate, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997; | 

+ Eşereijii de “reacţionarism”. Între zo6n politikân şi homo religiosus, Ed. Dacia (Col. 
“Politica”), Cluj-Napoca, 1999; 

“ De la Eminescu la Petre Ţuţea. Pentru un model paideic al dreptei româneşti, Ed. Anastasia 
(Col. “Dreapta europeană”), Bucureşti, 2000; 
+ În căutarea Legiunii pierdute, Ed. Vremea (Col. “Fapte, Idei, Documente”), Bucureşti, 
2001; 

“> Taina jertfei. Dosar istoric Moța-Marin, Ed. Puncte Cardinale (Col. “Cruciații secolului 
XX”), Sibiu, 2002; 

“* Răsăritenele iubiri. Fals tratat de dezlumire [versuri], Ed. Christiana, Bucureşti, 2002; 

* Recurs la Ortodoxie, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002; 

** Teologia sexelor şi Taina Nunții. O introducere ortodoxă în antropologia conjugală, Ed. 
Christiana, Bucureşti, 2002; 

% „Fiecare în rîndul cetei sale”. Pentru o teologie a neamului: Nichifor Crainic, Dumitru 
Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Preda, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003; 

* Cartea îndreptărilor. O perspectivă creştină asupra politicului, Ed. Christiana, Bucureşti, 
2004; 

“ Gilceava dracului cu lumea. Mic tratat de demonologie aplicată, Ed. Nemira (Col. 
“Alfa& Omega”), Bucureşti, 2005; 

ec: » Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune românească, note, 





2006; 


* Rug aprins. O sută de sonelre şi Jalse sonete, Ed. Christiana, Bucureşti, 2008; 
“+ Ghid pascal, Ed, Christiana (Col. “Învăţături şi rînduieli ortodoxe”), Bucureşti, 2009; 
“> În jurul lui Eminescu, Ed. Christiana, Bucureşti, 2009. 










































DEMOSTENE ANDRONESCU -— redactor-şef adjunct. 
(n. 3 decembrie 1927, Cîmpuri-Vrancea) 


* Peisaj lăuntric (Poezii), Ed. Puncte Cardinale, Sibiu, 1995: 


* Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare, Ed. Christiana 
(Col. “Cruciații secolului XX”), Bucureşti, 2009. 


MARCEL PETRIŞOR — redactor 
(n. 13 aprilie 1930, Ocişor-Hunedoara) 


* Serile-n sar la Ocişor [povestiri], Bucureşti, 1968; 
* Curente estetice contemporane, Ed. Univers, 
Bucureşti, 1972; 

** Grunewald [album], Ed. Meridiane, Bucureşti, 1972 
(ed. a Il-a: 1985); 

“ La Rochefoucauld, Aventura orgoliului, Ed. 
Albatros (Col. “Contemporanul nostru”), Bucureşti, 

1973; 

* Măreasa [roman], Ed. Albatros, Bucureşti, 1975; 
Călătorie spre Soare-Răsare, Ed. Cartea 
Românească, Bucureşti, 1976; 

* Crişan [roman], Ed. Albatros, Bucureşti, 1977; 
* Vitralii [eseuri], Ed. Eminescu, Bucureşti, 1978; 
* Temeri [roman], Ed. Eminescu, Bucureşti, 1985 
(ed. a Il-a: 2010); 
* Căruţa cu scînduri [roman], Ed. Eminescu, Bucureşti, 1990; 
** Foytul 13. Convorbiri din detenţie, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1991: 
*> Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuții, Ed. Timpul, laşi, 1995; 
“N. V Gogol şi paradoxurile literaturii moderne, Institutul European (Col. “Eseuri de ieri ŞI 
de azi”), laşi, 1996; 
“ La capăl de drum, Institutul European, laşi, 1997; 
** Drumuri întortocheate. Jurnal de călătorie în Asia, Europa şi America de Nord, Ed. Junimea, 
lași, 2001; 

» Cei din Aciua [roman], Ed. Vremea, Bucureşti, 2004; 
N Strigoii Ocişorului, Ed. Vremea, Bucureşti, 2005; 


*% Trecule vieți de domni, de robi şi de tovarăşi, Ed. Vremea, Bucureşti, 2008. 





A consemnat Claudiu TÂRZIU 





comentarii, postfață şi repere. bibliografice de Răzvan Codrescu, Ed. Christiana, Bucurcati, 











LISTA COLABORATORILOR REVISIEI 


PUNCTE CARDINALE 
(numerele 1 - 230: ianuarie 1991 — februarie 2010) 


Lista alfabetică de mai jos cuprinde numai numele celor care au elaborat 
materiale ori au prestat lucrări special pentru Puncte cardinale, sau care ne-au 
dat personal îngăduința de a le prelua/traduce materiale apărute în alte publicaţii 
(din țară sau din străinătate). S-au dat cu italice pseudonimele, iar cu boldite au 
fost puşi în evidenţă cei ce au avut — constant sau doar într-un anumit interval 
— cea mai mare pondere în realizarea revistei (indiferent de activitatea prestată). 
Unii colaboratori au rămas fideli revistei, alții (după o prezență mai mult sau mai 
puțin îndelungată) s-au îndepărtat de ea: tuturor li se cuvin, însă, mulțumirile 
noastre. 

Se cade să închinăm un gînd pios şi plin de recunoştinţă celor ce au 
părăsit, între timp, lumea aceasta (în dreptul numelor respective figurează semnul 
crucii), dar pe care-i păstrăm vii în inimile noastre. 


A Buracu, Mihai 
Airinei, Cristian Burz Pânzaru, Andrei 
Aldea, Mihai-Andrei Buta, Crina (culegăror) 
Alexe, Mircea (Germania) Buzi, Theodor (Elveţia) 
Alupei, Silviu 
Anania, Î. P. S. Bartolomeu [Valeriu] C 
Anderca, Traian T. ț Calciu-Dumitreasa, Gheorghe 
Andronescu, Demostene (corespondent — S.U.A.) î 
(redactor-şef adj ) Caraman, Marius (/0t0) 
Andronescu, Mălina (trad) Cazacu, Marcel Gh. ț 
Anghel, Alexandru Căbaş, Doina Marilena (corector) 
Antim, Alexandru Căbaş, George 
Arcadie, Vitalie (Republica Călinescu, Erast (Canada/România) 
Moldova) Călvărăsan. Luca |. 
Ardeleanu, George Cândea, Virgil ? 
Atanasov, Petăr (Bulgaria) Cheche, Cristina (/rad.) 

Chesaru, Radu f 
B Chirilă, Pavel 
Bacali, Mihaela Chirilă, Teodosie 
Baciu, Călin Cioboteanu, Mihai 
Baciu, Petru C. Ciocioi, Gheorghiță 
Bacu, Dumitru (Franţa) ? Ciuchină, Teodora (rehnoredactor) 
Badea, Viorel Ciulin, Andreea (culegăror) 
Bălaşa, Radu Clonaru, Victor ț | 
Baltag, Victor [loan] Alexandru Codrescu, Răzvan redactor:se]). 
Banea, Dumitru ? Codresin, Carmen 
Banca, Ligia (secretar de redacţie) Coja, lon 
Barbu, Nicolae-Mihail (caricaturist) Cojocaru, Nicolae ț +» 
Baștovoi, Savatie Comănescu, Radu 
Bănulescu, Martha Coman, Alexander (Germania) 
Barbăneagră, Paul (Franţa) ? Constantinescu, Constantin 
Bădiţescu, Carolina (frad.) Constantinescu, Gabriel (director) 
Bădiţescu, Marius Constantinescu, Laurenţiu 
Băndoiu, Andreea (rehnoredactor) 
Băncilă, Maria (/rad.) Constantinescu-Blaj, Maria 
Bănescu, Vasile Corban, Carmen 
Bârsan, Nicolae Cornea, Daniel [Monahul] (Mănăstirea 
Berghezan, Ilie Tarcău) 
Berzescu, Atanasie Coriciuc, Diana 
Bichir, Florian Costache, Eugen (foto) 
Boer, Alexandru Costache, Marian (Canada) 


Bogdan, Gheorghe „n Crăcea [Jianu], Flora 
Bogoevici, Radu A W Crăcea, N, f 
Boilă, Matei Crăciun, Adrian (tehnoredactor) 


Crăciun, Alexandru Valentin 
Creangă, Mihai 


Boldur-Lăţescu, Gheorghea 
Bordeianu, Rodica; 
Boroneanţ, Vasile k Crepcia, Nicolae 

Brahonschi, Gheorghe. i, / Cristescu [-Dinescu], Sofica ț 
Bratu, Mihai + Crivăţ [- Vasile], Anca 

Brădescu, Denis-Steliana Crivăţ- Vasile, Adolf 

Brânzaş, Liviu î Cuşa, George 

Brânză, Amfilohie (Măhăstirea Cuţulab, Ana-Maria 
Diaconeşti) 

Brânzei, Octavian D 

Brudiu, M; Damian, Cosma 

Buculei, Teodor Dan, Valentin 

Bucuroiu, Răzvan Danciu, Ștefăniță 

Budău, Dorin De Flers, Renc Al. (Germania) 
Bukiu, Jean Delcescu, Mihai (Germania) + 
Bunta, Silviu Deliu, lulian 


„Dunăreanu, Radu 
Dunca, Vasile 


Nu au fost incluse în această listă numele celor ale căror contribuții au 
fost preluate, fără accept direct, din alte surse (volume sau periodice, mai vechi 
sau mai noi, din ţară sau din străinătate), nici numele celor ce n-au semnat decit 
“drepturi la replică” sau diferite comunicate (mai mult sau mai puţin oficiale). 

De asemenea, nu figurează în lista alfabetică numele celor doar 
intervievaţi de-a lungul vremii (Doina Cornea, Corneliu Coposu +, Sergiu 
Cunescu, Marian Munteanu, Petre Ţuţea f, Constantin Ticu Dumitrescu fi, 
Teodor Baconsky, Dumitru Gh. Bordeianu , Alain de Benoist, Neagu Djuvara, 
George Petre, Liviu loan Stoiciu, Andrei Şerban, Tatiana Niculescu Bran, Dan 
Puric, Valeria Gafencu, Codruța Sorina Missbach, Nicolae Mărgineanu etc.), 
cărora le rămînem nu mai puțin îndatorați:, > 


SR 


Derdena, Mihai Stere "Grecu, Ignatie [Monahul] 
Diaconescu, Constantin aa (Mănăstirea Cernica) 
Dimcea, Alexandru “Greuceanu, Radu (Canada) 


Dirlău, Andrei pă Grossu, Sergiu (Franța/România) ? 
Dobrescu, Valerian (Germania) Groza, Dumitru ? 
Donciu, Irina-Elena di ai, Guga, Silviu 


Gulan, Aurelian ț 

Gurău, Veronica [Maica Veronica] 
(Mănăstirea Vladimireşti) 
Gurgu, lonuţ (rrad.) 

Gurgu, Sladjana (trad.) 


Dragodan, Constantin Aurel ? 
Drăgulinescu, Adrian 

Dulgheru, Elena 

Dumitreasa, lon ț si 
Dumitresco, Georges (grafician — 
Elveţia) i 
Dumitrescu, Florin (rrad.) H 

Dumitrescu, Mircea Halmadi., Corneliu (tehnoredactor ) 
Dumitrescu, Monica Halmaghi, loan (S.U.A./România) ? 
Dumitrescu, Sorin Hâncu, Cristiana 

Dumitriu, Nice, C. Henegariu, N[icolae] 

Hossu, Andrei-lustin 

Hraşovan, Rafael 

Hristu, Damian 


Duţă, Cristina 
ie Hurduzeu, Ovidiu (S.U.A.) 


Ek./ 
Enache, George l 
“Enescu, Radu (Spania) lamandi, [Jacques] V. (Canada/ 
Eşan, loan România) 
lancu, Romeo 
F [ftime, Alexandru 
Fabini, Hermann Iftime, Oana 
Făgărăşanu, Sorin V Ilie, Cătălin 
Făget, Mihai ț Ioanid, Alexandru Virgil [Gil] ? 
Filip, Lucian (redactor) logu, Petre ? 


Filoteanu, Anca [Anne-Marie] 
Florea, Corneliu (Canada) Ionescu, Răzvan 

Florian, Smaranda Iorgulescu, Constantin (redactor) 
Fratele Alexandru (St. Munte Athos) lovan, loan (Mănăstirea Recea) 7 
Funda, Dumitru [Tache] + Ivan, Amelia Orlandina (rad. ) 


lonaşcu, luvenalie (Italia) 


G J 

Galeriu, Constantin [Părintele Galeriu] +  Jivan, Ştefana 

Ganea, Marian Joantă, Î. P. S. Serafim (Germania) 
Gavril, Mihail 

Gavrilă [Ogoranu], lon + L 

Gavriluţă, lulian Lang, Wilfried H. (Germania) 
Găină, Ovidiu /Stan M. Popescu] Langa, Tertulian 

(Argentina) Lăpădat, Ionuţ 

Gândea, D. Leiter, Octavian 

Gheorghiev, Vanghel (Bulgaria) Licăroiu, Gabriel 

Gheorghiţă, Viorel ? Liteanu, Sever 

Gherasim, Gabriel (S.U.A.) Lucian, Marcel 

Gherasim, Teodor (S.U.A.) Lungu, Neculai Vasile ț 
Gherman, lon Luţai, Justin Leon 

Ghermani, Dionisie (Germania) 

Ghibu, Diana M 

Ghimici, Eugenia Man, Silviu 

Ghinea, Simion + Manolache, Dumitru 

Golea, Traian (S.U.A.) ț Manolescu, Hrisostom (Mănăstirea 
Goleşteanu, Petru (Australia) Petru-Vodă) 
Gorunescu-Penciu, Gheorghe Marc, Cristian 

Gomboş, Stelian Marcu, Ahghel ? 

Grebenea, N. ? Mareş, loan 





Pi 











PAG, 4 Nr. 1-2 lanuarie — Februarie 2010 BIINECŢE CARDINALE 





Marian, Doina 

Marian, A. V. 

Marian, Vasile A. |[V.A.M.] 
Maricaru, Marian 
Marineasa, Zaharia ț 
Marinescu, Aurel Sergiu ț 
Marinica, Mihai O 

Mateescu, Dana Oancea, Radu 
Matei, Bogdan-loan Oancea, Zosim ? 


Matei, Cristina Ocneanu-Thicry, loana (trad. — 
Matei, Geta Franţa) 


Nistor, loan (secretar de redacţie) 
Niţă, Alexandru Mihail (Sf. Munte 
Athos/Sîmbăta de Sus) 

Niţă, Nicolae (S.U.A.) 

Niţelea, Victor 


Mateiaş, Virgil ț Olteanu, Gheorghe 
Maxim, Aurel ii Oniga, Dumitru 
Maxim, Virgil ț Oprişiu, loan 


Mărculescu, Radu 
Mărgineanu, Monica 
Mekereş, Gabriel 
Mezdrea, Dora pP 

Mihai, Conşentin Paceag, D[umitru] G. ț 

Mihalache, Niculae Pamvo, Juvenalie 

Mihuţ, Ilie Pană, Zahu [Zaharia] (S.U.A.) ț 
Militaru, Mihai Pantazi, lon (Germania) ? 
Milutinovici, loana (rad.) Papazu, Monica (Danemarca) 

Mitra, Eftimie [T.] (Schitul Huta) Papazu, Florin ț 

Mitra, Tony P. Paragină, lon + 

Miu, Constantin Paraschivescu, lon 

Mizgan, lon Alexandru Passima, Lila 

Mocanu, Sebastian ț Patrichi, Viorel 

Moga, Daniela Pădure, Marina Gabriela 

Moga, Grigore (rrad.) Pănăzan, Maria-Daniela 

“Mohanu, Constantin Părăian, Teofil (Mănăstirea Simbăta de 
Moise, Victor ț Sus) ț 

Moisin, Anton Păun, Nicu ț 

Moldoveanu, Benedict (Republica Păvălaşcu, Cezar 

Moldova) Păvălucă, Cristian 

Moldoveanu, Gabriela Pârău, Eugen Vlad d 
Mugur, loan $. Pârvan, Ştefan An 
Munteanu, Bogdan Pârvu, lustin (Mănăstirea Petru-Vodă) 
Mureşan, Vlad [M. Vlad] 


Pâslaru, Serafim V. ? ra. 
Mutti, Claudio (corespondent — Penciu, Gh. fu: 


Oroveanu, Mihai (/ot0) 
Orth, Ştefan (grafician) 






Italia) „u Peteu, Adrian Nicolae 
„Petrescu, Alfexandru] 

N i Petrescu [Otel], Aspazia 

Naidim, Marin ? Petrişor, Dana (Franţa) 

Nasta, Atanasie Petrişor, Marcel (redactor) 

Nădăban, Fred[olin] Petruțiu, Nicolae Stan 

Neamţu, Mihail George Phillip, D. (Canada) . 

Necula, Ionel Pivin, George Leandru ț 

Nedelea, loan [Jean] Platon, Mircea 

Neicu, Ştefan PlopuGh. N 7 

Neştian, Valeriu C. Pop, Dorin Alexandru 

Netea, Gelu [Gheorghe] Pop, Livia 

Nicolae, C. Pop, Nicolae 

Nicolau, Mircea Popa, Nicolae 

Nicolau, Nae ț 4. Popa, Şerban (Canada) 

Nicolescu, Costion „Popescu, Adrian 

Niculescu, Simona „Popescu, Florin 

Nistor, G. A. Popescu, Lucian D. 

Nistor, Dan loan SP. Popescu Traian (Spania) ? 


Pentru sprijinul acordat de-a lungul vremii, adeseori cu nobilă 
discreție, revistei și editurii noastre (dar şi elemerei foi Lumea satelor — 
supliment al Punctelor cardinale, apărut lunar, din octombrie 1994 pînă în 
iunie 1996), se cuvin evocate cu recunoștință multe nume (respectăm 
aceeaşi ordine alfabetică): 

Mircea Alexe (Germania), Constantin Apolzan (Germania), Eugenia Auner 
(Germania), George Bălașu (Canada), Andreea Banea, Toma Banea, Elena şi Vasile 
Bechiș (S4U.A.), Nidia Belcea (S.U.A.), Eftimiu Benea ț, Radu Bogdan, Maria Brahonschi 
+, Angela Brăstaviceânu (Canada), Ierom. Amfilohie Brânză (Mănăstirea Diaconești), 
Aurel Buzi (Germania), Stere Camburu, Paul Caravia f, Ana C henereș, Romulus Ciric 
(Canada), Felix Ciulin, Maria Constantinescu, Elena Cristescu, Victor Dinescu, N. |. 
Dobra, Oara Drăgan, Pr. Cătălin Dumitrean, Alexandru Fonta (Canada), Doina Gheorghian, 
Nicolae Ghincea, Elena Ghyka (S.U.A.), loana Ghyka (Canada/România), Maria Ghyka, 
Mihai Ghyka, Vasile Giurea (Austria), Ileana Grozavu, Rasofora Timoteea | Tudora) Hornea 
(Mănăstirea Christiana), Constantin Horodniceanu (Italia), Ştefania și J.-V, lamandi, Aurel 


Popescu, Traian [“Macă”] Ț 
Popescu, Valentin (/rad.) 
Popescu-Sandu, Victor 
Popovici, Doru 

Poptămaș, Dumitru 

Posada, Mihai 

Preda, Radu 

Protopopescu, Vlad (Australia) 
Purcărea, Nicolae 


R 

Radu, Ştefan 
Răduleanu, Galina 
Rădulescu, Bogdan G. 
Rădulescu, Octavian A. ț 
Răilean, Bartolomeu 
Răzeşu, Andrei 
Râmboiu, Septimiu ț 
Rezachevici, Constantin 
Roşca, Viorel 

Rotaru, Bianca 

Rusu, loan N. ț 

Rusu, Toderiţă 


S 

Sari [Sarry], Achile + 
Săndoiu, Gabriel 

Săndulescu, Alexandru (/rad.) 
Sârbu, Adrian 

Selişte, Marcel Răduţ 
Sergentu, Octavian 
Sfinţescu, Duiliu (Franţa) 
Silion, Bogdan 

Silvestru, Emil 

Smirnoff, [Doru] Codrin V. 
Spătariu, Maria 


» Stan, Marian 
Stăncescu, Andrei 


“Stănescu, Bucur * 


a Mia Stănescu, Gabriel 
Z sui Stănescu, Gheorghe î 


Străchinaru, Constantin N. 
Strejnicu, Flor ț 

Stroe, lonuţ 

Sturdza, Ilie-Vlad (Spania) + 
Suru, Şerban 


Şontică, Daniela 

Ştefan, Corina 

Ştefan, George 

Ştefan, Horia 

Şuteu, Maria Livia (/rad.) 


10 

Tarcea, Mircea 
Tămaş, Adriana (trad.) 
Tănase, Nicu 

Tănase, Viorel 


Tănăsescu, Raluca 

Târziu, Claudiu 
Teglaru-Voina, Dina 
Teodorov, Adrian 

Teodot [Teofil] Monahul (de la 
Suceava) ! 

Tescanu, Nicolae 

Tiberian, Florea (redactor ) 
Timaru, Mihai î 

Tomotaş, Laurian 

Trosca, Maria-Rodica 
Turculeţ, Tiberiu 

Tutunea, Junona 


UȚ 


Ţene, Ionuţ 
Țigu, Viorel Gh. 


U 

Uba, Traian Călin 
Udrişte, Rafael 
Ungureanu, lon (Germania) 
Untea, Cristian 
Urdea, Radu 
Urdea, Zaharie 
Ursan, Maria 
Usca, Ana 

Usca, loan [Sorin] 
Uţică, Nicolae 


V 

Valică, Mihai 

Vasigu, D. 

Vasile, Danion 

Vasilescu, Adolf [A. Y] 
Vasilescu, Dania 
Vasilescu, Ovidiu (S.U.A.) 
Vasiliu, Mugur 
Vasiliu-Scraba. Isabela 
Vălimăreanu, Petre (Germania) î 
Vântu, Cornel 

Velescu, Petru 

Verzea, Ileana 

Victor, N 

Vizirescu, Pan M. î 

Vlad, Eugenia (rrad.) 
Vlad-Guga, Taţiana 
Vlădăreanu, Silviu-Andrei 
Vlăduţă, Bogdan 
Volcinschi, Raul 
Vosganian, Varujan 
Vrânceanu, Dora 
Vrânceanu, Radu 

Vuia, Ovidiu (Germania) ţ 


Z 

Zaharia, Octavian + 

Zeană, lon[el] 

Zimbreanu, Andrei (Franţa) 








lonescu + (Germania), Dana Konya-Petrişor (Franța), Mihai Machiar (Australia), Andreas 
Makarov (Germania), Corneliu Marcu, Ana-Maria Marin + (Elveţia), loan Mariş Tip. 
Masib (conducerea şi colectivul tipografic), Constantin Mărăndici (S.U.A.), Mihaela Moisin 
(Canada), Nicolae Moroica (Germania), Laura Munteanu (Suedia), Constantin Nagacevschi 
f (Germania), Christian Nastu + (Franța), Gheorghe [Gelu] Netea, Nicu Naum + (Canada) 

Tip. Noblesse S,R.L. (conducerea şi colectivul tipografic), Cătălin Obreja (Canada) Liliana 
şi Viorel Pană (Canada), Dan Păun (S.U.A..), Arhim. lustin Pârvu (Mânăstirea Petru- Vodă), 
George Pişcoci-Dănescu (Franța/România), Vetuţa și Mihai Pop + (Canada), Ileana şi 
Nicolae Popa (S.U.A.), Silvia Popa, Cătălin Popescu, Iulian Popescu Traian Po escu + 
(Spania), Nicolae Pora ? (Canada), Aureliu Răuță ț (Spania), Alexandru Ronnett Ț S U.A.) 

Dumitru Sinu (S.U.A.), Dionisie Stoenescu (Franţa), Mirel Stoenescu + (Elveţia) petre 
Sultana (Canada), Arhim. Petroniu Tănase (Schitul Prodromu — Sf. Munte Athos), Elena 
Titi (S.U.A.), on Tolan ? (Germania), Monahul Valerian [Vasile-Dragoş Pâslaru] (Mănăstirea 


Pâtrunsa), Maria Ursan. Manuel Valeriu, Constantin Vasiliu (S pe 
loan Vonica, Paul Yawer (Elveţia). (S.U.A..), Pr. lon Vladovici, 


VOLUME APĂRUTE LA EDITURA PUNCTE CARDINALE 


+ Dumitru Banea, Acuzator, martor, apărător în procesul vieţii mele, 1995; 
+ Demostene Andronescu, Peisaj lăuntric (Poezii), 1995; 

+ Claudio Mutti, Mircea Eliade şi Garda de Fier, 1995; 

+ Ovidiu Vasilescu, Templul unui păgin (Aforisme), 1996; 

+ Ovidiu Vasilescu, Pasărea abisului (Poezii), 1996; 

+ Constantin Iorgulescu, Dimensiunea transcendentă a politicului, 1997; 


+ Ana-Maria Marin, Po 
nepoata sa, 1999; 

+ Mia Pădurean, De ce am fugit de acasă, 1999; 

+ Răzvan Codrescu, Tgina jertfei. Dosar PiĂ Mo 
+ Mihail Gavril, Biserica, Sinagoga, L 
Damascului, Disoluţia masonică, 2007. 


Vestea neamului românesc scrisă de o bunică pentru 


| [a-Marin, 2002; 
oja. Ispitirea din Caraântania, Drumul 





m 


Deşi oameni hotăriţi şi optimişti din 
fire, nici unul dintre noi nu ar fi crezut atunci, 
în ianuarie 1991, cînd am pornit la drum cu 
Punctele cardinale, că vom apărea fără 
întreruperi timp de două decenii, cu acelaşi 
nucleu redacțional şi cu citeva mii de cititori 
fideli pe toate meridianele lumii 

Adversarii ideologici — care nu ne-au 
cruțat nici o clipă, ba chiar au izbutit, prin 
repetate mistificări şi insinuări medialice, să 
ne diabolizeze în conştiinţa multor oameni ce 


m. —._.— —— 


n-au ajuns niciodată să ne citească efectiv — sînt extrem de indispuşi de această 
încăpăținată “longevitate”, iar caracterizarea noastră cea mai frecventă, uşor 
de găsit în site-urile ostile de pe internet (unde se vede cum orice nealiniere 
ideologică este atent “monitorizată”, mai ales de cercurile evreieşti, cu un zel 
demn de o cauză mai bună), sună cam aşa; “Din 1991 apare la Sibiu revista 
Puncte cardinale, cea mai longevivă publicație reacționară din România". 

Prin consensul propagandistic al noilor politruci ai “gîndirii unice ”, 

refractari la orice discurs creştin, național şi tradițional în genere, sîntem abrupt 
calificați drept “reacţionari”, “extremiști”, “fundamentalişti”, “antisemiţi ”, 
“fascişti”, “legionari” (sau măcar “legionaroizi"), “ortodoxişti”, 
“antidemocraţi”, “talibani” etc. Interesant şi straniu în acelaşi timp este că şi 
multe dintre cercurile radicale cu care sîntem curent asimilați ne suspectează, 
la rindul lor, că am fi, dimpotrivă, “masoni”, “securiști”, “catolicizanţi ", 
“intelectualişti”, “antilegionari " (şi mai ales “antisimişti "), iar cînd sint dînşii 
mai supăraţi — chiar “țigani”, “evrei” şi... “homosexuali” (aceste din urmă 
calificative fiind atribuite cu precădere subsemnatului, “manipulator de 
profesie şi. “cal troian in “santa celate" a “restenjei naţionale")! 

Noi ne-am obişnuit să nu mai punem demult la inimă asemenea inepții, 
orideunde ar 'veni ele, văzîndu-ne de treburile noastre şi mulțumindu-ne să 
afirmăm cu toată seninătatea că nu ne recunoaştem în nici una dintre etichetele 
de mai sus, cu excepția celei de reacționari Pentru că scrisul nostru este, într- 
adevăr, de 20 ani încoace, reacţie fermă şi constantă la tot ceea ce a fost sau 
continuă să fie practică sau mentalitate de tip comunist, la tot ceea ce înseamnă 
stîngism dizolvant sau demagogie politicianistă, dar şi la orice formă de teribilism 
extremist sau de manifestre subculturală (chiar dacă încearcă să se legitimeze 


prin retorica “românismului absolut"). 


€ CARDINALE 








A magh 
. . | mA, ei 
AI iu — 






Noi am întruchipat după puteri, cu plusurile şi cu minusurile noastre 
omeneşti, dar fără a ne trăda niciodată principiile directoare, reacţionarismul 
de cursă lungă al bunului simţ şi al măsurii tradiţionale româneşti, raportîndu- 
ne ideal la trei instanţe nenegociabile: Dumnezeu, marii noştri morţi şi îndreptarul 
propriei conştiinţe. 

N-am ambiţionat nici o clipă să mîngiiem „populist sensibilităţile 
contemporane, asumindu-ne riscul de a fi astfel incomozi şi antipatici nu doar 
adversarilor “de stinga”, dar şi anumitor camarazi “de dreapta”. N-am 
considerat şi nu considerăm politicul o prioritate, ci avem convingerea că marile 
urgenţe ale lumii româneşti ţin, în pofida oricăror aparențe, de ordinea moral- 
spirituală şi cultural-creatoare, de reaşezarea valorilor eterne în ierarhia lor 
firească şi organic lucrătoare. 

Le mulțumim celor ce ne-au înţeles, ne-au creditat, ne-au răbdat şi ne- 
au rămas mai mult sau mai puţin aproape de-a lungul anilor (opiniile unora 
dintre aceştia — cițiva strămutați între timp la cele veşnice — pot fi citite în 


pagimile care urmează), căci Punctele cardinale, dacă au ajuns la acest jubileu, . 


datorează mai mult fidelității lor decit modestei noastre vrednicii. Rațiunea de a 
fi a unei publicaţii stă în această liberă comunicare şi cuminecare prin cuvînt 
Că sîntem, în această împreună-lucrare, mai puţini decit am fi năzuit? Dacă ne 
credem unii altora, atunci să ne răspundem împăcaţi, cu vorbele bătrinului 
Iancu Văcărescu: La fapta bună/ Puţini s-adună./ Mult pot puţinii/ Buni 
împreună... 

Nu ştim cît viitor ne mai este dat, dar ce reconfortant este să ne putem 
regăsi, mai tineri şi mai virstnici, în acest trecut comun, care poartă măsura 
inimilor noastre! 

Răzvan CODRESCU 








"PUNCTE CARDINALE: ÎN CONŞTIINTA CITITORILOR 





TIN 7 i în 2 oa E 195 a a m. KEN 









SILVIU ALUPEI: “În presa românească post- 
decembristă a apărut, în anul 1991, o revistă cu o 
circulație destul de restrânsă: se numeşte Puncte 
cardinale şi a fost lansată la Sibiu de un grup de 
foşti deţinuţi politici (unii dintre ei membri, în tinerețe, 
ai Frăţiilor de Cruce), cu sprijinul câtorva reprezen- 
tanți ai generaţiei tinere. Revista a reuşit performanța 
admirabilă de a apărea până acum fără nici o 
întrerupere, în ciuda dificultăţilor financiare şi a 
ostilităţii cu care a fost întâmpinată de politicienii şi 
intelectualii de stânga. Credincioasă principiilor ei 
național-creştine, publicaţia a reuşit să umple un gol 
în presa românească de azi, amintind, mutatis 
mutandis, de Cuvântul lui Nae Ionescu, de Calendarul 
lui Nichifor Crainic sau de Rânduiala lui Ernest 
Bernea, dar şi de prestigioasa revistă culturală 
Gândirea, Prin Puncte cardinale, spiritul dreptei 
creştine a cunoscut un început de resurecţie, ce 
merită salutat în acest moment jubiliar...”. 


GEORGE ARDELEANU: “În haosul (asta ca să nu 
spun «Laosul») în care ne mișcăm zilnic, revista 
Puncte cardinale se încăpăținează de douăzeci de 
ani să fixeze... punctele cardinale. Nu e un lucru 
simplu, e un act de curaj și chiar de subversiune, 
Într-o lume a tuturor confuziilor, deliberate sau 
involuntare («stinga», «dreapta», «sus», «jos», 


«bine», «rău» etc.) — în care unii dintre noi, mai sceptici, 
ajungem, sastisiți, să credem că e mai de bun-simţ să 
renunțăm la astfel de «concepte» — prietenii noştri (d- 
nii Gabriel Constantinescu, Demostene Andronescu, 
Marcel Petrişor și Răzvan Codrescu) comit gestul 
riscant de a veni cu nuanţe (nu pînă acolo însă încât 
noțiunile să-şi piardă orice consistență). Numai că la 
noi nuanțele, mai ales în chestiunile litigioase, sînt luate 
drept adeziuni sau chiar opţiuni extreme, ceea ce nu e 
decît tot o formă de perversitate. Însă, aşa cum în 
romanele lui Dumas există şi un vingr ans apres care 
confirmă şi potenţează eroismul muşchetarilor, tot aşa 
cei douăzeci de ani aniversari confirmă nebunia 
exemplară a bunilor noştri amici. În pofida tuturor 
vicisitudinilor şi spre bucuria noastră”. 


TEODOR BACONSKY: “Corespondez cu Răzvan 
Codrescu, tânărul şi talentatul gazetar pe suflul căruia 
se sprijină singura revistă românească fidelă dreptei 
creștine [Puncte cardinale). E atât de îngustă direcţia 
aceasta şi e atât de greu să spui «noi» într-o lume de 
intelectuali năuciţi”. 


PAUL BARBĂNEAGRĂ ($): “Confruntările social- 
politice care frământă neamul nostru în perioada zisă 
«de tranziţie» au reafirmat o idee fundamentală: 
adevărata dreaptă este meta-politică, situându-se, prin 


conţinutul şi aspiraţiile ei, nu la dreapta «centrului», 
ci în inima văzduhului, între «Ierusalimul Ceresc» şi 
intruchiparea lui lumească, între adevărurile revelate 
şi tumultul cetăţii. Într-un peisaj social confuz şi 
profanat de «stângi» şi «drepte» deghizate, Puncte 
cardinale a regândit deschis valorile noastre creştineşti 
şi naționale...” 


PR. AMFILOHIE BRÎNZĂ : “Puncte Cardinale este 
o revistă serioasă şi deosebit de prețioasă pentru 
timpurile actuale. Un merit deosebit îi revine pentru 
faptul că a reuşit să țină până în prezent vie «legea 
românească» în sufletul cititorului, păzindu-l în acest 
fel de virusul globalizării (noii ordini mondiale), care 
are ca efect dezrădăcinarea omului din identitatea sa 
naţională, culturală şi religioasă. Cu alte cuvinte, 
această publicaţie îl ajută pe român să cugete la 
rosturile sale existenţiale şi se străduieşte să-i ridice 
permanent conştiinţa la înălțimea misiunii sale istorice 
şi divine. Îmi place că «nu bate câmpii», ci merge la 
esența lucrurilor. lar pentru că este lipsită de ispita 
color, de formalism şi trivialitate, o găseşti şi prin 
biserici, şi la pangarele mănăstirilor. O publicaţie scrisă 
de oameni botezați pentru oameni botezaţi!”. 


(continuare în pag. 5 şi 6) 















RAZVAN BUCUROIU: “Înainte de a vorbi despre 
Puncte cardinale ca revistă, aş dori să amintesc că 
adevăratele puncte cardinale au fost oamenii acestei 
reviste. Devenind puncte cardinale pentru o întreagă 
umanitate românească şi creştină — cei care au 
conceput, realizat şi ținut în viață cea mai longevivă 
şi constantă (ca număr de apariţii, dar mai ales ca 
linie editorială) publicaţie post-decembristă merită toată 
admiraţia noastră. Admiraţia unuia ca mine, bunăoară, 
pentru tenacitatea dublată de optimism şi prospeţime 
cu câre această echipă (de vârste diferite) a trecut 
prin absolut toate capcanele tranziţiei, ajungând la 
ultima şi cea mai grea: indiferența! Admiraţia unora 
pentru linia curat românească a discursului, purtat 
elegant printr-o limbă neaoşă, plină de parfumul rostirii 
interbelice. Admiraţia altora pentru creştinismul 
ortodox angajat, neprefăcut şi nepanicard, care ațâţă 
la lucrare — fie şi teoretic — multe din latenţele şi chiar 
neputințele Bisericii noastre! Admiraţia lui Dumnezeu 
pentru toate acestea, dar şi iubirea Lui toată pentru 
martirii închisorilor, a căror icoană — personală, 
colectivă sau chiar neştiută — a luminat şi animat 
permanent atât paginile revistei, cât şi trăirile din jurul 
lor! Puncte cardinale s-au aşezat cuminte acum pe 
hârtie, dar ele au fost scrise mai întâi în carne, în 
sânge şi în lacrimă...” 


GHEORGHE BUZATU: “Punte de întâlnire între 
Tradiţie şi Modernitate, între Ţară şi Exil, între 
generaţia veche şi generaţia nouă, Puncte cardinale 
rămâne cea mai durabilă şi mai ziditoare publicație 
periodică de dreapta de după 1990”. 


PR. GHEORGHE CALCIU (+): “În moralitatea 
volatilă a ziarelor şi revistelor din România, Puncte 
cardinale reprezintă, pentru noi toți, un liman al slujirii 
adevărului creştin şi național, un port în care credința 
şi iubirea de neam găsesc un adăpost împotriva furtunii 
ce încearcă să zguduie temeliile creştine şi naţionale 
ale dăinuirii noastre prin vreme... Cu efort, cu sacrificii, 


cu devoțiune, o mână de oameni, mai tineri şi mai. 


seniori, mențin în viață, prin cuvântul lor, convingerile 
cele mai nobile ale acestui neam și crezul creştin şi 
naţional al generaţiilor care au vegheat jertfelnic 
destinul României şi al Bisericii noastre...” 


IULIAN CAPSALI: “Consider că, mai ales în ultimii 
ani, revista Pancte cardinale s-a dovedit a fi una 
dintre puţinele tribune deschise dezbaterilor de idei şi 
polemicilor în zona conservatoare a societăţii 
româneşti. Articole puternice, care nu ar fi fost 
acceptate în presa «oficială», dominată de stângism 
sau, oricum, incertă ca potenţă, şi-au găsit aici locul 
într-un adevărat şi necesar spaţiu al libertăţii. Cu un 
Răzvan Codrescu amfitrion elegant şi devotat al acestei 
cauze, mai degrabă din obligaţie morală şi asumare 
simbolică a destinului decât dintr-o pornire 
donquijotescă, aşa cum ar putea să pară la o privire 
mai puţin atentă, Puncte cardinale şi-a găsit un loc 
privilegiat într-o istorie pe care a parcurs-o şi a 
punctat-o, iată, vreme de 20 de ani”. 


DR. PAVEL CHIRILĂ: “Mărturisind trecutul şi 
demistificând prezentul, Puncte cardinale te ajută să 
fii prudent în relaţiile cu Puterea şi să nu sacrifici 
Cezarului partea lui Dumnezeu”. 


AUREL CIORAN (f): “Am scris recent câteva 
rânduri ca postfață la cartea de memorii a lui Mitu 
Banea scoasă de curajoasa revistă Puncte cardinale. 
Admirabil autor, admirabilă carte! Mi-am adus aminte 
atunci de vechile cuvinte ale episcopului Micu-Klein: 
«La judecata de apoi nu poți învia decât din pământul 
patriei tale»”. 


RADU COMĂNESCU: “Pentru mine, revista Puncte 
cardinale este cea mai puternică dovadă că duhul 
generaţiei de aur a Gândirii n-a pierit. Este aceeaşi 
autenticitate în cultura înaltă, este aceeași trăire a Tradiţiei 
deschise către Universal şi este aceeași boltă a Ortodoxiei 
- albastre şi sofianice, Acum, revista trebuie (cred) să 
facă un pas mai departe: trebuie să învingă!”. (Nu știm 
dacă astăzi d-l Radu Comănescu ar mai subscrie 
propriului său punct de vedere... din secolul trecut.) 


PAG. 6 Nr. 1-2 Ianuarie — Februarie 2010 


MIHAI CREANGĂ: “Cu 20 de ani în urmă, pe când 
paleta publicisticii româneşti, mortifica(n)tă în 
comunism, se îmbogăţea uimitor de rapid, apărea şi 
revista Puncte cardinale. După cum sugera chiar titlul, 
publicaţia dorea să ofere cititorilor câteva repere perene, 
ocultate sau deviate în deceniile sângeroasei utopii venite 
din Răsărit. De atunci şi până astăzi, când s-a ajuns în 
plin coşmar publicistic, Puncte cardinale a rămas 
credincioasă sieşi: ne-a arătat ferm Nordul, ajutându- 
ne să nu ne lăsăm ispitiţi de falsele călăuze. In aceste 
vremuri ale tuturor rătăcirilor, câțiva oameni cu blazon 
cultural şi cu panaş imaculat n-au obosit niciodată să 
ne reamintească începutul începuturilor şi temelia 
temeliilor: suntem români şi punctum. Mulţumim”. 


CRISTIAN CURTE: “Într-o lume care şi cruce îşi face 
cu stânga (dacă îşi mai face...), oripilată de Tradiţie şi 
de orice scară axiologică fermă, cu un Sus şi un jos, 
Punctele cardinale înţeapă îndrăzneţ spaţiul cultural, 
fără dorința de a-l cuceri, ci doar cu speranţa nobilă de 
a-l insemina de sens. Că lumea nu întotdeauna răspunde 
la încercarea de a fi ordonată, aceasta e o lege a fizicii 
şi un dat biblic. Ce poţi să faci decât să continui ca 
Don Quijote, uitând efemerul şi amintindu-ți continuu 
de ținta eternităţii?”. 


ELENA DULGHERU: “Revistă a «gândirii arestate», 
Puncte Cardinale a suferit, de-a lungul celor douăzeci 
de ani de existenţă, toate spasmele re-naşterii şi re- 
aşezării «dreptei» în arena publică românească. 
Libertatea asumată, cu toate riscurile, față de corectitu- 
dinea politică uniformizantă a tabloidelor, cât şi aplecarea 
permanentă asupra Etnosului, Ecclesiei şi Tradiţiei, cu 
scopul de a le reîngloba în spaţiul marii culturi — iată 
două nobile «dizidenţe» şi totodată atuuri ale revistei 
sibiene, care-i scuză episoadele vulcanice, micile con- 
tondenţe pripite şi parti-pris-uri, asigurându-i interesul 
la public şi perenitatea”. 


SORIN DUMITRESCU: “Fără zarva subtilă a 
Punctelor cardinale ale lui Codrescu et comp., 
gazetăria românească a ultimului deceniu ar fi boantă, 
lipsită de tăişul textului ortodox riscat şi de savoarea lui 
sinucigaşă. În contextul presei actuale, publicaţia 
sibiană... reprezintă sarea şi piperul expresiei publice 
româneşti”. 


PAUL GHIŢIU: “Pentru că suntem liberi, putem alege 
să ne depănăm firul existenţei călăuziţi de îngerul de pe 
umărul drept, pe calea cea dreaptă, pentru a construi şi 
a ajunge în dreapta lui Dumnezeu; sau putem alege şi 
în răspăr — să distrugem şi să ne distrugem. De aceea, 
Dumnezeu s-a îngrijit să avem călăuze lumești; şi una 
dintre acestea, cred eu, este Puncte cardinale. Este 
adevărat că cei care au depănat firul Punctelor cardinale 
au şi exagerat, au fost şi subiectivi, au şi greşit, dar 
revista a ţinut drumul drept şi, în sine, nici o călăuză de 
pe lumea asta nu-i perfectă. Ceea ce nu-i scade cu 
nimic meritul ca la final să fi fost Călăuza”. 


PR. VASILE GORDON: “Numele revistei Puncte 
cardinale mă duce mereu cu gândul la «virtuțile 
cardi-nale», despre care vorbeşte Teologia Morală 
Ortodoxă: Înţelepciunea, Dreptatea, Curajul şi 
Cumpătarea, care se regăsesc ilustrate generos în toate 
paginile revistei. Cuvântul-cheie «cardinale» provine din 
latinescul cardo, «țâțână, balama» - mică, dar 
importantă piesă care facilitează deschiderea şi 
închiderea uşilor. Fie ca revista Puncte cardinale să 
deschidă în continuare uşile cât mai multor români spre 
înțelepciune, dreptate, curaj şi cumpătare!”. 


NICOLAE HENEGARU/VREMEA DREPTEI: 
“Puncte cardinale acoperă un gol în publicistica 
românească de după 1989. Pentru a-şi recăpăta locul 
care li se cuvine în Conştiinţa românilor, ideile şi 
idealurile naţionale şi creştine au nevoie de oameni 
precum cei care semnează în paginile sale. Cu constanță 
şi cu demnitate, Puncte cardinale aruncă o lumină 
asupra căilor posibile de ieşire din confuzia ce domneşte 
în viața noastră politică şi socială...” 


JACQUES-VASILE FAMANDI: “De aproape douăzeci 
de ani Vă citim cu admiraţie şi recunoștință în paginile 


PUNCTE CARDINALE 





Punctelor cardinale şi am ajuns demult să Vă socotim 
«conştiinţa noastră mai bună». Suntem mândri de 
Dumneavoastră şi de revista pe care ați ctitorit-o, 
căci prin această realizare misionară, fără egal în presa 
de dreapta din România postcomunistă, se legitimează 
o întreagă generaţie mucenicită, cu viii şi cu Morții 
ei. [...] Cu toții simțim şi mărturisim că pe fațada 
casei din Calea Dumbrăvii 109 (devenită de atâta 
vreme adresa noastră de suflet) s-ar cuveni să stea 
mâine, alături de placheta omagială Paul Constant, şi 
placheta omagială Gabriel Constantinescu, ca mârturie 
despre vrednicia şi continuitatea unei familii româneşti 
care s-a înnobilat prin spirit — şi a înnobilat totdeodată 
cetatea Sibiului şi marea familie creştinească a Dreptei 
naţionale”. 


ION IOANID (+): “Dintre publicaţiile din ţară care 
mi-au căzut în mână, Puncte cardinale este singura 
scrisă de români, în limba română. Prin asta cred că 
am spus tot”. 


Î. p. S. SERAFIM JOANTĂ: “Cred că revista 
Puncte cardinale, de orientare naţional-creştină 
(ortodoxă), este deosebit de utilă, inclusiv pentru 
românii din Diaspora, care sunt supuşi unui puternic 
proces de pierdere a identităţii lor naționale şi ortodoxe. 
Ortodoxia este matricea formatoare a poporului 
român; de aceea, numai o cultură ortodoxă autentică 
poate salva identitatea românească. După cum singură 
Ortodoxia poate salva lumea, căci ea reprezintă însăşi 
«ființa omului». În ce mă priveşte, citesc cu regulari- 
tate Puncte cardinale, chiar dacă nu împărtăşesc 
unele puncte de vedere”. 


SORIN LAVRIC: „Ca orice revistă aflată în răspăr 
cu ideologia dominantă, Puncte cardinale are o faimă 
de leprozerie şi o notorietate de cimitir profanat. În 
realitate, e un fruct oprit care este citit fără a fi citat, 
bucurîndu-se de acea reputație clandestină de care 
au parte ziarele repudiate oficial. Dacă aş fi judecat 
revista după veninul secretat de birfele auzite pe 
seama ei, ar fi trebuit să n-o răsfoiesc niciodată de 
teamă că, atingînd-o, m-aş fi putut molipsi de spiritul 
ei. Dar am atins-o şi nu am păţit nimic. Nu am cum 
să nu-l admir pe Răzvan Codrescu pentru stăruința 
netulburată cu care, alături de seniori, s-a îngrijit de 
destinul revistei vreme de două decenii”. 


CLAUDIO MUTTI: Puncte cardinale, che segno 
regolarmente da diversi anni, rappresenta per me una 
fonte non conformista per altingere notizie sugli eventi 
volitici e culturali della Romania. In un' Europa 
largamente dominata dal «pensiero unico» 
liberaldemocratico e sottoposta a un intenso e 
multiforme processo di americanizzazione che 
minaccia la sopravvivenza stessa della sua civiltă, 
periodici come Puncte cardinale non solo 
costituiscono veri e propri centri di resistenza, ma 
svolgono una funzione vitale, perche mostrano la 
validită della tradizione spirituale cui se riferiscono 
applicandone i criteri all'interpretazione della realtă. 
(“Puncte cardinale, în care semnez regulat de mai 
mulți ani, reprezintă pentru mine o sursă non- 
conformistă de informare asupra evenimentelor 
politice şi culturale din România. Intr-o Europă amplu 
dominată de «gândirea unică» liberal-democrată şi 
supusă unui intens şi multiform proces de 
americanizare ce amenință însăşi supraviețuirea 
civilizației sale, periodice precum Puncte cardinale 
nu constituie doar adevărate centre de rezistență, dar 
îndeplinesc o funcţiune vitală, pentru că pun în 
evidenţă validitatea acelei tradiţii spirituale ale cărei 
criterii le aplică în interpretarea realității”.) 


COSTION NICOLESCU: “Sunt mulţi care 
reproşează Punctelor cardinale ataşamentul deschis 
la «cauza legionară». În ceea ce mă priveşte, nu am 
nici un fel de prejudecăţi în această privință. Mai 
degrabă o anumită simpatie temperată. Observ că 
atunci când dau de anti devin filo, iar când dau de 
ultra devin reticent. Consider însă că Puncte 
cardinale a ales calea justă; nu restaurare patetică, ci 


Cai 











recuperare lucidă. Căci sunt puncte de recuperat şi 
de valorificat, după cum sunt şi unele de părăsit, 
inv alidate de istorie şi, mai ales, de analiza creş-tină a 
tenomenului, Un fenomen cum a fost cel legionar nu 
poate fi ignorat, nici expediat, dar nici îmbrățişat 
necondiționat... Ceea ce mi se pare mai important, 
din punctul meu de vedere, este faptul că aria acoperită 
de Puncte cardinale rămâne şi se recunoaşte a fi 
situată în teritoriul Bisericii, respectând tot ceea ce 
inseamnă Sfântă Tradiţie autentică... Un naționalism 
frumos, responsabil, asumat şi compătimitor răzbate 
din programul periodicului sibian. Cu un ochi spre trecut 
şi cu unul spre viitor, Puncte cardinale reuşeşte să fie 
în prezent — autentic, militant şi pedagogic... Nu se 
impune, bineînţeles, să fii de acord cu toate punctele 
de vedere exprimate în revistă. Ele acoperă un spectru 
larg. Vor fi apărut, câteodată, şi exagerări sau greşeli 
în unele atitudini. Ele nu sunt, însă, niciodată rodul 
relei credințe sau al unei proaste întemeieri. Sunt numai 
explorări eşuate, din care se pot, totuşi, trage destule 
învățăminte utile. Desigur, pentru unii revista poate fi 
incomodă... Cu atât mai bine!”. 


ION GAVRILĂ OGORANU (ț): “Mi-am regăsit 
uneori întocmai gândurile în cele scrise de redactorii 
şi colaboratorii Puncfelor cardinale; am învăţat multe 
de la aceşti frați de luptă şi de idealuri... Printre ei, 
mereu prezent, veghează cel ce a dus greul revistei în 
toți aceşti ani, tot mai albitul Gabriel Constantinescu, 
pe care greutăţile l-au apăsat, dar nu l-au înfrânt 
niciodată. Să dea Dumnezeu ca la Sibiu, încă mult 
timp, să ştim că există oameni care cugetă, lăcrimează 
şi speră într-un viitor mai bun pentru neamul 
românesc”. 


PR. IUSTIN PÂRVU: “... Publicaţia Puncte 
cardinale este pentru orice cititor un cadru de referință 
în căutările cu care se confruntă societatea contem- 
porană creştină, reuşind cu deosebit succes să ofere 
soluția evanghelică acolo unde eroarea, confuzia, 
minciuna, defăimarea şi mizeria morală îşi caută locul. 
Regăsim în paginile ei: «cuvântul care zideşte» la 
temelia spirituală a unui neam creştin ce şi-a înțeles şi 
asumat vocaţia de «Poartă a Creştinătății». Îi dorim, 
aşadar, curajul mărturisirii, «tinerețea fără bătrâneţe 
şi viața fără de moarte» a tuturor eroilor noştri care 
au vegheat, luptători şi rugători deopotrivă, la hotarele 
României Creştine!”. 


GEORGE PIŞCOCI-DĂNESCU/F.R.O.N.D.E.: 
“Fundaţia Culturală «Franța-România» 
(F.R.O.N.D.E.), înființată în 1993, al cărei director 
general sunt, a acordat premiile sale anuale unor 
scriitori anticomuniști precum Ana Selejan (7rădarea 
intelectualilor), lon Gavrilă Ogoranu (Brazii se frâng, 
dar nu se îndoiesc) şi Marcel Petrişor (Secretul 
Fortului 13). Premiile pe 1996 şi 1997 s-au cumulat, 
laureată fiind publicaţia Puncte cardinale (Periodic 
independent de orientare naţional-creştină) din Sibiu, 
condusă de Domnii Gabriel Constantinescu (director), 
Răzvan Codrescu (redactor-şef), Demostene Andro- 
nescu (redactor-şef adjunct), Constantin Iorgulescu 
şi Marcel Petrişor. Prin acordarea acestui premiu, am 
ținut să recunoaştem publicației Puncte cardinale 
virtutea de a-şi asuma tradiţia în spirit, responsa- 
bilitatea morală şi civică, apărarea identităţii naţionale, 
a credinţei în Dumnezeu şi a demnităţii — daruri esenţia- 
le în perspectiva unei adevărate reînvieri româneşti”. 













nădăjduitor LA MULȚI ANI! 





PUNCTE CARDINALE Ianuarie — Februarie 2010 Nr. 1-2 PAG. 7 


DORU POPOVICI: “Transmit acum directorului 
revistei Puncte cardinale şi întregului colectiv 
redacțional felicitările mele sincere. Aţi conceput o 
revistă în care sensul sublim al acelui sine ira et studio, 
precum şi semnificaţia tolerantului dicton Audiatur e! 
altera pars — ambele, adevărate puncte de plecare, 
etice — triumfă”. 


RADU PREDA: “Revista Puncte cardinale este, că 
ne place sau nu, cu adevărat un reper în peisajul 
publicisticii noastre de după 1989. În ceea ce mă 
priveşte, am scris în paginile ei, aşa cum am citit şi 
texte a căror ideologie nu o împărtăşesc. Cu toate 
acestea, cred că am înțeles un lucru: această revistă 
este oglinda căutărilor, decantărilor, nesiguranțelor, 
idealurilor, suferințelor, mâniilor, naivităţilor şi 
principiilor mai multor generații anticomuniste la un 
loc. Pentru faptul de a fi prezentat tocmai istoria şi 
ideile acestor oameni, mulţi, prea mulţi dintre ei plecați 
deja într-o lume mai bună, Puncte cardinale merită 
tot respectul. Mai mult însă decât atât, timp de două 
decenii, publicaţia a încercat să pună în dialog aceste 
generaţii revolute cu noile generaţii. Dacă schimbul 
s-a făcut cu adevărat, şi cu un plus de înțelepciune, 
nu pot să mă pronunţ...” 


DAN PURIC: “O Românie ca o corabie prinsă veşnic 
de furtună, cu un catarg al demnității smuls de valurile 
istoriei, cu o cârmă ruptă de stânci, cu busola pierdută 
şi cu un echipaj îngrozit de neantul din jur. Pietrificați 
de spaimă, oamenii, puţinii care au mai rămas, privesc 
întunericul din jur cu mâinile încleştate pe tot ce mai 
poate fi un punct de sprijin. Pânzele demult au fost 
sfâşiate şi oricum nu mai au pe ce să se înalțe... Vâslele 
rupte plutesc în larg... Aceasta este țara, azi. Aceasta 
este România pe care o trăim. Şi totuşi, din negură, 
apare din când în când o stea. Este Steaua Polară. 
Furtuna doar o acoperă, dar nu poate ajunge până la 
ea, Aceasta este revista Puncte cardinale pe cerul 
întunecat al României de azi”. 


DAN STANCA: “Puncte cardinale este o revistă de 
care avem nevoie, cum avem nevoie de oricare altă 
revistă de atitudine, ideologică şi culturală. Ea a vrut, 
în toți anii care au trecut de la apariţia ei, să identifice 
o dreaptă românească şi europeană, să pună în lumină 
legătura care există între ideologie şi credință. Desigur, 
uneori a exagerat, dar nu poţi fi perfect obiectiv atunci 
când iubeşti... Plecând de la titlul cărţii lui Crainic 
Puncte cardinale în haos, cred că această revistă 
tensionează spiritul şi, strângând în jurul ei colaboratori 
de prestigiu, ar putea să fie nu Axa sau Buna Vestire, 
aşa cum se crede îndeobşte despre ea, ci Gândirea 
sau Vremea acestui prezent problematic”. 


GABRIEL STĂNESCU: “Am luat cunoştinţă de 
revista Puncte cardinale relativ târziu, după ce fusese 
mediatizată în unele publicaţii ce nu țineau de cureaua 
de transmisie a puterii postcomuniste. Coincidenţa a 
făcut ca în vara lui 1997 să lansez primul număr al 
revistei Origini-Romanian Roots la Câmpul 
Românesc din Hamilton, Canada. Cu mai multe 
numere din Puncte cardinale venise din ţară poetul 
Demostene Andronescu, redactor al revistei. Am 
răsfoit-o curios, cu gândul la Nichifor Crainic... Nu, 
nu era o revistă care să continue linia gândirismului 
interbelic, ci mai degrabă o replică vie, necesară, dar 
şi argumentată la acea «teroare a istoriei» de care 


mie mm A mi-i . a -— + 


ditidtiu 


+. 








vorbea Mircea Eliade. Prin strădanii şi colaborări de 
excepţie, Puncte cardinale ține sus făclia demnității 
româneşti, făcând cunoscute generaţiilor ce vin 
adevăratele valori morale ale acestui neam. Azi, la 20 
de ani de existenţă, revista — al cărei ctitor şi arhitect 
spiritual, dar şi meşter într-ale condeiului, în bună 
tradiție românească, este d-l Gabriel Constantinescu 
— vine să întregească ideea că fără sacrificiu nici o 
faptă mare nu e posibilă... 


CLAUDIU TÂRZIU/ROST: “Am citit pentru prima 
dată Puncte cardinale acum vreo 16-17 ani, pe cînd 
eram aproape un copil. Şi a făcut asupra mea o 
impresie puternică. Îmi părea un profesor de modă 
veche, elegant, încheiat pînă la ultimul nasture al 
vestonului, sever, inhibant de cult şi care îmi 
deschidea nebănuite uşi spre lume şi spre mine însumi. 
Am aflat această revistă la A.F.D.P.R., unde mi-a fost 
prezentată drept cartea de vizită a elitei jertfitoare, 
pentru Hristos şi neamul românesc, în închisorile 
comuniste. Încă un motiv, pentru mine, de sfială şi 
evlavie faţă de ea. De atunci ne-am apropiat mult. O 
simt ca pe un bunic cu care, la vreme de seară, îmi 
place să «uneltesc» o mai bună tocmeală a lumii 
româneşti...” 


PETRE ŢUȚEA (): “Îmi pare rău după Veghea: titlul 
imi plăcea grozav! Dar nici Puncte cardinale nu e 
rău: mai exorcizaţi geografia... În democrație, dacă 
nu te orientezi repede, rişti să nu te mai orientezi 
deloc... Trebuie recuperate reperele, că altfel 
libertatea te ajută s-o iei razna, şi-ţi mai dă şi-un şut 
în fund!” (Bucureşti, aprilie 1991). 


RAFAEL UDRIȘTE: “Revista Puncte cardinale: 
holograma patimilor, răstignirii şi învierii Neamului 
Românesc”. 


PR. IOAN SORIN USCA: “Asemenea personajului 
Stalker din filmul omonim al lui Tarkovski, revista 
Puncte cardinale călăuzeşte, de aproape două 
decenii, către tărâmuri pline de har, tărâmuri către 
care nu se mai prea înghesuie nimeni. Dar, ca şi acela, 
a continuat să călăuzească. lar dacă uneori i se va fi 
părut că răul cel mai mare şi mai oranj ar fi, în fapt, 
un rău mai mic, aceasta se datorează slăbiciunilor 
omeneşti...” 


PR. CONSTANTIN VOICESCU (7): “Dumneavoas- 
tră, la Puncte cardinale, ați găsit formula prin care 
dreapta creştină se poate exprima convingător pentru 
lumea de azi. Nu vă lăsaţi intimidaţi de nimeni şi de 
nimic: mergeţi cu Dumnezeu înainte! E o dublă 
datorie: faţă de cei vii şi față de cei morţi...” 


VARUJAN VOSGANIAN: “Într-o perioadă a 
confuziei de valori, a ambiguităților de tot felul, a 
utilizării simbolurilor naţionale şi valorilor creştine ca 
recuzită electorală, colectivul revistei Puncte 
cardinale a cultivat cu grijă aceste flori rare care 
sunt credința, consecvenţa şi limpezimea. Două 
decenii în care românilor li s-a vorbit despre români 
nici aşa cum ne-ar plăcea să fim, nici aşa cum nu 
avem curajul să fim, ci aşa cum suntem, cu 
amestecul nostru unic de ortodoxie şi de latinitate. 
In România tranziţiei, în care pe măsură ce ne lecuim, 
ne vătămăm, am primit de la Puncte cardinale 
licoarea tămăduitoare a autenticului”. 





ie În ziua de 10 februarie, marele luptător pentru Hristos 
n „(trecut 17 ani prin temniţele comuniste) şi marele duhovnical 
neamului românesc la răscruce de veacuri şi de milenii, 
Părintele Arhimandrit IUSTIN PÂRVU de la Sfânta Mânăstire 
Petru-Vodă, împlineşte 91 de ani. Ostenitorii revistei Purcze 
cardinale îi doresc din toată inima multă sănătate şi un 






3. 









PAG. 8 Nr. 1-2 lanuarie — Februarie 2010 


Răzvan 





Butaforii politicianiste la “dreapta stingii 


Am încercat să arăt într-un text publicat mai demult — “Noţiunile politice de 
dreapta şi stinga...” (cf. Răzvan Codrescu, Cartea îndreptărilor O perspectivă 
creştină asupra politicului, Ed. Christiana, Buc., 2004, p. 40 şi urm.) — în ce 
măsură ideea de dreapta a fost demagogic pervertită, la noi şi aiurea, în sinistrul 
bilci ideologic şi politicianist al ultimelor decenii. Dreapta autentică, întemeiată pe 
o lungă tradiţie şi solid consolidată în plan doctrinar, s-a văzut aprioric etichetată 
ca “extremă dreaptă” şi exmatriculată prin consens abuziv de pe scena politicii 
curente. “Dreapta” tolerată azi — şi impropriu denumită astfel — nu reprezintă 
decît o alternativă incoherentă de centru-stînga în contextul stingismului globalizant 
al lumii contemporane: “o dreaptă a stingii”, formal divergentă față de comunism 
şi social-democraţie, dar esenţial convergentă cu bazele materialiste, ateiste şi 
internaţionaliste ale acestora. 

O astfel butaforie politică, menită să voaleze mai ales criza internă a 
liberalismului, nu este şi nu poate fi decit o struțo-cămilă ridicolă şi perversă, 
născută din falimentul moral al stîngii şi din teama acesteia de propriile ei 
radicalisme. De altfel, ea este perfect consonantă cu toate taberele stîngii în 
diabolizarea, dreptei tradiţionale, de care nu o leagă nimic şi în raport cu care îşi 
resimte — chiar dacă nemărturisit — inconsistenţa mistificatoare. Aş zice, vulgarizind 
puţin, că această dreaptă sui generis, singura îngăduită în cetatea postmodernă, 
reprezintă țărîna sub care stînga încearcă să-şi ascundă, asemenea pisicii, propriile 
excremente. 

De speța aceasta este (pe urmele unor Chirac, Berlusconi sau Aznar, marii 
impostori oficiali ai dreptei europene, dar cu coeficientul de stupiditate imundă al 

“politicianismului dimboviţean) şi aşa-zisul “pol de dreapta” despre care se tot 
delirează de la o vreme prin fundăturile liberalo-ţărăniste sau pretins “populare” 
(cazul P.D.L) ale vieţii politice româneşti. De unde dreapta, fraţilor, într-o lume 
fără nici un Dumnezeu, fără naționalism creator, fără simţ al tradiţiei, fără realism 
organic, fără deschidere spirituală, fără moralitate publică, fără ie-rarhii funcționale, 
fără elite mărturisitoare, fără patos personalist, fără spirit de jertfă şi fără 
vizionarism istoric?! Dreapta se alcătuieşte din toate aceste note definitorii, iar în 
lipsa lor — sau chiar numai a unora dintre ele — ea nu poate exista ca atare, aşa 
cum nu poate exista pădurea fără copaci sau cetatea fără ziduri. 

„În realitate, pe scena politică românească de azi, nu se confruntă nicidecum 
dreapta cu stînga, ci două trusturi mafiote ieşite din vechiul F.S.N., între care se 
agită o caricatură de neoliberalism impotent şi clientelar, care nu are nimic de a 
face nu numai cu dieapta, dar nici măcar cu liberalismul nostru istoric. S-a ajuns 
de fapt, după 20 de ani de “democraţie originală”, la un fel de formă mascată a 
soluţiei Brucan: pluralism în cadrul Frontului, adică al P.C.R.-ului recondiționat, 
rebotezat şi conectat prin forța contextului la noul stîngism european. Jucîndu-se 
de-a șoarecele și pisica cu o rămăşiţă de liberalism decorativ, îşi dispută de fapt 
puterea reală comunismul rezidual hard, reprezentat de P.S.D.-ul lui lon Iliescu şi 
Adrian Năstase, şi comunismul rezidual sofi, reprezentat de PDL-ul lui Traian 
Băsescu şi Teodor Stolojan. 

- În felul lui, P.S.D, este cel mai cinstit partid politic din România, în sensul 
că nici nu poate și nici nu vrea să joace altă carte decit cea a stîngii. Singura lui 
grijă şi pretenţie este ca social-democraţia lui asumată să nu mai fie percepută 
public ca paravan al comunismului reorganizat, ci ca stingă democratică de vocație 
europeană. Altminteri, se simte bine ca pol absolut al stingii româneşti actuale, iar 
în raport cu el e firesc că toate celelalte formaţiuni politice existente să fie şau să 
pară mai la dreapta. Dar a fi mai la dreapta nu-i totuna cu a fi de dreapta. 

Tocmai pentru că în România postcomunistă dreapta este astăzi cu 
desăvirşire absentă, ea poate fi cu uşurinţă mimată şi invocată de orice impostură 
interesată a stingii non-pesediste. E simptomatic că la noi nu numai ţărănişti, 
liberalii sau mai nou democrat-liberalii au putut să se declare sau să pară de 
dreapta, dar de dreapta au putut să treacă chiar P.U.N.R.-ul, P.C.-ul sau mai 
recent P.N.G.-ul, ca să nu mai vorbim de P.R.M.-ul lui Vadim, calificat nu o dată 
ca... “extremă dreaptă” (așa cum, din Rusia postsovietică, a putut fi calificat 
“de extremă dreaptă” în presa occidentală unul ca Jirinovski!), Pe vremea cînd 


un Gabriel Liiceanu sau o Doina Cornea ne implorau patetic să-l votăm pe Ion 
Iliescu “ca să nu iasă Vadim”, liderul P.R.M. a fost făcut de-a dreptul “fascist” şi 
“legionar”! 

Tragicomedia prostiei sau ticăloşiei româneşti se Joacă de 20 de ani, pe 
mîna stîngii, între diabolizarea dreptei propriu-zise şi încercarea de constituire 
sau legitimare a unui fals “pol de dreapta”, capabil să se opună polului de stînga 
pesedist. Dar aglomeraţia a devenit atît de mare în acest spațiu fictiv al “dreptei” 
încît o “dreaptă” nu mai are loc de alta (““dreapta” penelistă de “dreapta” pedelistă, 
bunăoară), iar electoratul a ameţit de tot, nemaiştiind care-i dreapta şi care-i stinga 
- şi nebănuind decît în proporţie foarte mică adevărul deconcertant că de fapt 
stînga e peste tot, iar dreapta nicăieri. 

În ultimă analiză, încununarea perversiunii este că falsul “pol de dreapta” 
(încurajat perfid, cînd cu Alianța Populară de acum cîţiva ani, pînă şi de un Silviu 
Brucan — genul de “profet” pe care-l merită un “popor stupid”, ce învaţă greu şi 
uită repede!) n-ar face decît să creeze în ochii lumii impresia unui echilibru 
democratic într-o țară guvernată aproape discreționar de cea mai sinistră clică de 
avortoni ai comunismului din tot sud-estul Europei. 

Dacă un “pol de dreapta” — fie el autentic sau fals — nu s-a închegat pînă 
acum, în 20 ani de fermentație larvară, şi dacă nici în ceasul al unsprezecelea nu 
reuşeşte să se profileze într-un chip cît de cit convingător, e pentru că acestui 
precipitat conjunctural îi lipseşte “nota diferenţiatoare” faţă de politicianismul găunos 
al stîngii netravestite, de care s-au săturat pînă în git chiar şi cei ce continuă să- 
| sprijine inerţial. În jurul figurilor iremediabil compromise care vor să parieze pe 
o dreaptă demagogică nu gravitează decit alte găşti politicianiste cu mentalitate de 
stînga, incapabile structural să ofere o alternativă viabilă unei naţiuni care stă să 
iasă din istorie*. Ba mai mult, în aceste jalnice condiţii, singura tentativă de dreapta 
ce părea să aibă o anume coherență (dar simptomatic urzită nu în jurul vreunui 
român harismatic sau măcar onest, ci în jurul unui armean deştept, pe care mai 
nimeni nu s-a grăbit să-l urmeze), s-a spulberat peste noapte, atît din pricina 
şobolanilor dinlăuntru, cît şi din pricina indiferenţei şi cecităţii ambientale. Cazul 
Varujan Vosganian (care pînă la urmă s-a reîntors în tărîțele din care te mănîncă 
porcii) a dovedit însă că nu o dreaptă efectivă, fie ea şi moderată, e dorită azi de 
clasa noastră politică sau intelectuală, ci doar o stingă ceva mai mobilă, care să ne 
garanteze laşitatea moluscoasă şi condiţia de lingăi ai lumii civilizate. 

Lăsînd deocamdată la o parte orice reper transcendent al istoriei şi rezumîndu- 
ne strict la temeiurile imanente a-le unei politici cît de cît responsabile, numitorul 
comun al nevredniciei tuturor actanţilor scenei noastre politice se vădeşte a fi, 
mai degrabă decît oricare altul, proasta înțelegere şi proasta slujire a organismului 
naţional. Aceasta este, de altfel, marca inconfundabilă a stîngii dintotdeauna, 
indiferent de diversitatea etichetelor întrebuințate. (În paranteză fie spus, niciodată 
un autentic om de dreapta n-ar putea concepe să dea Cultura — principala purtătoare 
de identitate a unei naţiuni — pe mîna unui minoritar, indiferent care ar fi acela. 
Închipuiți-vă — mutatis mutandis — un arab palestinian pus ministru al Culturii în 
statul Israel! Ceea ce au făcut în această iarnă sinistră a mizeriei româneşti Băsescu 
şi Boc, nevoiți să arunce ceva în gura U.D.M.R., denotă şi iresponsabilitatea lor 
națională, şi mentalitatea lor comunistă, conform căreia Cultura nu-i decît o 
cenuşăreasă a vieţii publice.) 

Pentru a înțelege mai bine falsitatea şi derizoriul diferitelor oferte de “creapta” 
cu care umblă să ne îmbie mai toți trepăduşii perioadei postcomuniste, voi încerca 
în numărul viitor o scurtă sinteză a autenticei poziții de dreapta în problema 
naţională, întemeiată nu pe speculaţii personale, ci pe istoria doctrinară a dreptei 
raportată la provocările specifice ale lumii de azi. 





* Aceasta s-ar cuveni să fie nu doar obsesia istoricului Neagu Djuvara şi a cîtorva eseişti nemingiiaţi, 
ci a fiecărui român lucid şi responsabil, pus zilnic în faţa atitor tragice evidențe. Un semn al 
secătuirii “celulei româneşti”, corelativ cu pierderea încrederii în propriile valori, este şi neputința 
de a mai crea forme noi şi viabile ca răspuns la realitățile complexe ale momentului. Paralizia 
spiritului creator se resimte în toate domeniile vieţii publice, de la cultura înaltă şi pînă la negoțul 
de dugheană. În plan politic, românii nu au reuşit, în 20 ani de postcomunism, să creeze nici 
măcar un singur partid de opoziţie capabil să se măsoare eficient şi credibil cu hidra neocomunistă. 
Politica românească s-a cirpit penibil fie din reziduurile vechiului partid comunist, fie din 
reziduurile uzatelor “partide istorice”, peste care s-a adăugat lustrul imitativ al unor “modele” 
occidentale străine de pulsul realităţilor noastre curente, Tot ce s-a încercat în altă direcție a 
sucombat în stadiu de făt, Tentativele (parţial tot mimetice) de constituire, pe segmentul neocupat 
al dreptei, a unui partid “conservator”, “popular” sau “creștin-democrat”, mai ales după anul 
2000, n-au ajuns nici măcar la modestul stadiu atins, pe linia aşa-zisei “sinteze liberal- 
conservatoare”, de defuncța Uniune a Forţelor de Dreapta (poate cea mai puţin impură dintre 
tentativele recente de “reconstrucţie a dreptei”), România părind căzută ireversibil sub blestemul 
k AA NA să fie” (care mă tem că nu-i decit expresia idiomatică a nevredniciei prefăcute în 
natalitate), 




















“LEGIONARUL” 


PUNCTE CARDINALE 





GHEORGHE CALCIU 
IN DOCUMENTELE, C.N.S.A.S. 


Pe 21 noiembrie şi 3 decembrie 2009 s-au împlinit 3 ani de la moartea şi respectiv înmormîntarea 
părintelui Gheorghe Calciu, deţinut politic sub comunişti timp de 21 de ani (1948-1964; 1979-1984). 
Deşi este in principiu recunoscut ca una dintre figurile importante ale rezistenţei anticomuniste, 
mai circulă cu privire la biografia sa unele neadevăruri sau exagerări tendenţioase, pe care cercetarea 
documentară e chemată să le lămurească punctual. Textul de mai jos este parte dintr-o investigaţie 
amplă în arhivele C.N.S.A.S. (atîtea cîte sînt acum accesibile cercetării publice) şi circumscriu corect 
una dintre etichetele colportate în mod curent pe seama părintelui Calciu, ca şi pe seama altor figuri 
eroice ale rezistenței anticomuniste din generaţia sa. Autorul pregăteşte o amplă biografie 
demistificatoare a părintelui Calciu (ce va fi publicată integral la Editura Christiana din Bucureşti, 


în colecția “Ortodoxia luptătoare”). (R. C.) 


Cu lejeritate, cu dispreţ ori, mai rar, cu asumare, 
se afirmă despre părintele Calciu că a fost legionar. 
Studiul de faţă este o parte a unei mai largi cercetări a 
vieţii părintelui Gheorghe Calciu, pe urmele căruia se 
ajunge şi la acuzaţia de legionarism. 

Părintele Gheorghe Calciu a fost condamnat 
penal de trei ori: în 1949, în 1957 şi în 1979. Dintre 
aceste trei condamnări, primele două sînt legate de 
legionarism, dar, în mod cert, numai în cazul primeia 
se poate discuta despre activitatea sa legionară, căci 
a doua condamnare a fost urmarea evenimentelor din 
închisoarea Piteşti, iar varianta autorităţilor, cum că 
deţinuţii legionari s-ar fi torturat unii pe alții în mod 
bestial şi inimaginabil cu singura intenţie de a discredita 
regimul comunist, este complet absurdă. 

Documentele pe care cercetătorul le are la 
dispoziţie sint cele aflate în arhiva C.N.S.A.S., în 
, dosarele sale penale, informative şi de rețea. Este 
' adevărat că lipsesc multe piese despre care rezultă 
contextual că au existat cîndva şi este de înţeles că 
situaţiile defavorabile Securităţii erau trecute sub 
tăcere, aşa cum se poate vedea din reflectarea în 
documentele Securităţii a episodului din decembrie 

1984, care s-ar putea numi “evadarea de sub escortă” 
a părintelui Gheorghe Calciu. Dar este dincolo de orice 
îndoială că Siguranța, Securitatea şi S.R.I.-ul[1] nu 
aveau nici un interes să facă pierdute probe esenţiale 
ale acuzării lui Gheorghe Calciu. Mai este adevărat şi 
că o parte dintre arhive mai sînt încă inaccesibile, 
fiind socotite de “siguranță naţională”, dar nu este 
rezonabil să credem că cele referitoare la activitatea 
tinărului Gheorghe Calciu mai pot fi catalogate astfel. 

Între actele întocmite sau culese de serviciile 
secrete antonesciene, comuniste şi post-comuniste, 
în afară de propriile declaraţii ale lui Gheorghe Calciu, 
nu există nici o probă, directă sau indirectă, din care 
să rezulte că, înainte de a fi arestat la 22 mai 1948 din 
căminul studenţesc din strada Matei Voievod, elevul 
şi apoi studentul Calciu “a făcut ceva” în calitate de 
legionar, şi nu există nici o probă din care să rezulte 
că ar fi făcut ceva care să fi semănat chiar şi de departe 
a infracţiune. 

Sublinem că nu rezultă în nici un fel săvîrşirea 
vreunei fapte care să fi constituit o infracţiune, ci 
rezultă doar că Gheorghe Calciu a fost condamnat, 
prin sentinţa penală nr.148/ 1.02.1949 a Tribunalului 
Militar Bucureşti, la 8 ani de temniţă grea, pentru 
activitate subversivă legionară. Mai este de observat 
că, deşi în arhiva C.N.S.A.S. se află nenumărate 
declaraţii (de martori şi de inculpaţi) din procesul din 
1956, totuşi nu se află nici o declaraţie din procesul 
din 1949. Concluzia rezonabilă este că singurul motiv 
pentru care în 1949 Gheorghe Calciu fusese 
condamnat ca legionar a fost acela că în mai 1948 


fusese arestat ca “legionar”. 


'S.R.L.-ul nu poate fi sustras acestei enumerări din mai 
multe motive, însă cel mai important pentru studiul de 
faţă rezultă din următorul fapt, pe care îl menționăm cu 
titlu de exemplu: ultima lucrare informativă din dosarul 
lui Petre Ţuţea datează din mai 1990 şi consemnează 
discuţiile duşmănoase pe care urmăritul le purta :E 
marginea alegerilor care tocmai avuseseră loc în România! 


Faptul este perfect veridic întrucit, atit în regimul 
Antonescu, cît şi în regimul comunist, eticheta de 
“legionar” era suficientă pentru a condamna pe cineva. 
Fiind creştin practicant şi om de bună-credinţă, era 
imposibil să nu faci ceva care să devină temei de 
condamnare penală, în măsura în care erai — sau, mai 
exact, fusesei — legionar[2]. În plus, se ştie că în mai 
1948 comuniştii au arestat marea majoritate a legiona- 
rilor. Astfel, pe lingă cei care subminaseră cumva secu- 
ritatea statului, ceea ce se încadra în prevederile dispo- 
zițiilor articolului 209 din Codul penal, au fost arestați 
şi mulți alţii, cărora nu li se putea imputa decît că 
fuseseră legionari. 

Întrucât, aşa cum am arătat, nu există alte probe, 
singurele date referitoare la această chestiune pot fi 
extrase din autobiografia lui Gheorghe Calciu, dată la 
16.11.1952 în stare de detenţie, în cursul executării 
primei condamnări|[3], şi din interogatoriul din 
28.05.1955[4], luat în cursul procesului care a dus la 
condamnarea din 1956. 

n decembrie 1940, elevul de liceu Gheorghe 
Calciu a intrat în organizaţia “frăţiorilor”. Fraţii de cruce 
erau elevi de liceu ai cursului superior, iar frățiorii erau 
cei din primele clase de liceu. Oricum ar fi făcut-o, 
acest “frățior de cruce” a activat numai cîteva 
săptămîni, căci în urma îndepărtării legionarilor de la 
guvernare şi punerii lor în ilegalitate, în ianuarie 1941, 
Frățiile de Cruce şi-au încetat activitatea curentă. 

În ianuarie 1942, în ciuda restricţiilor, elevul de 
17 ani reia activitatea, însă pentru doar două luni, căci 
o parte dintre camarazii săi sînt arestați şi condamnaţi. 

E| însuşi este implicat cu acea ocazie în procesul 
penal: “În 1942 am fost anchetat şi judecat de Curtea 
Marţială în Constanţa pentru activitate legionară, dar 
am fost achitat”[5]. 

Două sint lucrurile care trebuie remarcate din 
această situaţie. 

Mai întîi faptul că deşi, după cum se ştie, regimul 
Antonescu a fost extrem de dur cu elevii de liceu 
implicaţi în orice fel în “activitate legionară”, fiind 
suficient orice pretext pentru condamnarea lor în 
condiţiile unor legi speciale, totuşi tînărul Calciu a fost 
achitat. Nu există temeiuri pentru a construi alte 
explicaţii decit că activitatea “legionară” pentru care a 
fost judecat la Constanţa nu a fost suficient de 
“legionară”, în sensul legii penale, nici măcar pentru a 
servi drept pretext. Bineînţeles, aceasta a fost cu putință 
într-o “justiţie burgheză” care încă mai avea de-a face 
cu statul de drept, lucru ce avea să se schimbe în doar 
cîțiva ani. 

Al doilea aspect de reţinut este consecința juridică 
a acelui proces: toate faptele pentru care fusese achitat 
atunci ar fi trebuit să stea sub ceea ce în drept se 
numeşte “autoritatea de lucru judecat”, adică acele fapte 
să nu mai poată face obiectul vreunui alt proces judiciar 


* Situaţia este aproximativ aceeaşi şi în prezent, cînd faptul 
de a fi fost legionar şi chiar incerta asociere cu legionarismul 
(ca fenomen istoric ori ca ideologie) sint suficiente pentru 
a submina imaginea publică a cuiva, viu sau mort, 
"Arhiva C,N.S.A.S,, dosar nr, R 271861, p.6, 

* Arhiva C.N.S.A.S,, dosar nr, P1137, vol.2, p.149, 
"Arhiva C.N.S.A.$,, dosar nr. P000766, vol. 1,p.61. 


Ianuarie — Februarie 2010 Nr. 1-2 PAG.9 


şi nici să fie considerate, în orice fel de context, 
“activitate legionară”. Mefienţa cititorului de azi, a 
cărui perspectivă asupra justiţiei este influențată de 
starea comunistă şi post-comunistă a acesteia, îl poate 
ispiti să relativizeze însemnătatea acestui fapt. Dar, 
oricît cît de searbădă, inadecvată şi eventual inutilă ar 
părea justiția contemporană, cel care, în pofida argu- 
mentelor istorice şi de logică simplă, face abstracţie 
de hotărîrea Curţii Marţiale de la Constanţa, se plasează 
pe poziţia brutalităţii iraționale a înşişi comuniştilor[6]. 

În toamna lui 1945, la începutul anului şcolar, 
reintră în organizaţia legionară a Frăției de Cruce “la 
propunerea lui Neculae Manolache pentru a lupta 
împotriva comuniştilor care caută să distrugă familia, 
biserica şi neamul” [7]. Este de reţinut registrul acestei 
afirmaţii făcute în stare de detenţie în 1952, după 
calvarul Piteştiului, în care se pot discerne două tonuri 
suprapuse: cel de recunoaştere generală a acuzaţiei 
de legionarism şi de “luptă impotriva comuniştilor” 
(care nu trebuie interpretată nici în perspectiva inutilă 
a actualităţii noastre, nici în perspectiva comună a 
anilor '50, ci trebuie considerată în situaţia specială a 
celor trecuţi prin experimentul Piteşti) şi cel de 
afirmare, indiferent de riscuri, a adevăratului scop al 
comunismului: “să distrugă familia, biserica şi 
neamul”, lar adevărul, în această situaţie, nu era 
întrebuințat pentru improbabila valoare juridică de 
justificare, ci pentru o abia nădăjduită acţiune mistică 
de exorcizare post-piteşteană. 

Frații de cruce participau la şedinţe, adunau 
ajutoare şi plăteau cotizaţii. Oricare dintre aceste fapte 
constituiau infracțiuni de vreme ce erau legionare, iar 
orice manifestare legionară era definitiv interzisă 
începînd cu ianuarie 1941. Însă ce însemnau, în fond, 
şedinţele, ajutoarele şi cotizaţiile legionare ale unor elevi 
de liceu? Ele erau în primul rînd expresia unei 
impresionante şi imbatabile sincerităţi juvenile. Căci 
toate aceste gesturi, care erau esențial creştine şi 
comunitare, nu erau impuse de nimeni şi nu aveau 
nici un motiv pentru a fi mimate. Apoi, aceste acte 
indicau seriozitatea omului matur. Căci trebuia să crezi 
în mod profund că faci un lucru bun şi necesar pentru 
ca, expuniîndu-te arestării şi judecății penale sumare, 
după procedura special prevăzută pentru legionari, să 
continui să faci ceva ce nu mai avea doar farmecul 
aventurii mai mult sau mai puţin gratuite: să te rogi 
impreună cu camarazii tăi, să ajuţi oameni în nevoie, 
să cedezi benevol din banii propriei sărăcii. Este total 
ilicit să presupunem, în lipsa oricăror alte indicii, că 
activitatea fratelui de cruce Gheorghe Calciu era 
altceva decit aceasta, 

Finalizarea studiilor liceale de la Tulcea în 1946 
i-a întrerupt activitatea de acest tip, căci, în condiţiile 
interdicţiei, au trebuit să treacă cîteva luni după 


(continuare în pag. 10) 
Lucian D. POPESCU 





“Din nelgricire, la 20 de ani după desființarea formală a 
statului comunist, indivizi publici ori anonimi, altminteri 
subțiri și bine mobilaţi cultural, au, în anumite judecăţi pe 
tărim politico-istoric, blocaje de tipul lui “Las” că ştim 
noi...” 


"Arhiva C.N.S.A.S., dosar nr. R 271861, p.6. 















(urmare din pag. 9) 


începerea cursurilor universitare la Bucureşti pentru 
a putea stabili noi legături, astfel că în organizația 
studenţească intră abia în martie-aprilie 1947. În plus 
față de şedinţe, cotizaţii şi ajutoare, la care ia parte în 
continuare, Gheorghe Calciu a mai inclus în legionaris- 
mul lui şi participarea în iulie 1947 la o tabără pe 
Muntele Retezat şi lectura unor "materiale legionare”. 

În iulie 1947 nici o acţiune legionară în genul 
fostelor tabere de muncă, oricît de benignă, nu mai 
putea avea loc pe Muntele Retezat. De fapt, nu se 
inţelege deloc în ce a constat caracterul legionar al 
taberei. Este adevărat, Corneliu Zelea Codreanu 
spusese cîndva, în perspectiva unui tot mai probabil 
eşec politic, că atunci cînd se va retrage din viața 
publică, se va duce în pustietatea Rarăului, să păsto- 
rească o turmă de oi, iar studenţii legionari puteau 
percepe înălțimea muntelui ca pe o deschidere către 
transcendenţa biruinţei tragice a păstorului şi eroului 
lor, dar aceasta este o speculație anti-legionară în 
sensul cel mai prost al cuvîntului. Aşa că, de vreme 
ce Securitatea n-a reuşit să obțină ceva consistent în 
legătură cu acel eveniment, este de crezut că tabăra 
respectivă nici nu ar putea fi caracterizată drept 
legionară. 

În ce priveşte pericolul lecturii, comuniştii au 
ințeles întotdeauna adevărata lui dimensiune, mai ales 
cînd era vorba de “materiale legionare” (de unde, 
poate, şi aversiunea comuniştilor față de lectură), dar, 
iarăși din fericire, legionarul Calciu nu fusese prins 
asupra faptului. 

Chestiunea de fapt, actul material, pentru care 
studentul medicinist Gheorghe Calciu a fost arestat 
şi condamnat, a fost împrejurarea că în primavara lui 
1948 l-a găzduit pe un prieten al său de la Tulcea. 
Este adevărat că acela era legionar, că era şeful Frățiilor 
de Cruce din judeţul Tulcea, că era perioada arestărilor 
(cînd dintre şefii legionari n-a rămas nici unul liber) 
şi că, așa cum s-a văzut din tot contextul anterior, 
Gheorghe Calciu a avut, începînd cu 1940, o activitate 
legionară pe care el însuși a recunoscut-o|[8]. Una 
peste alta, a fost suficient pentru condamnarea la 8 
ani de închisoare! 

După pronunțarea sentinţei, la 1 februarie 1949, 
a fost deținut în continuare în Penitenciarul Jilava 
pînă pe 4 februarie, iar apoi transferat la închisoarea 
Piteşti, 

Ceea ce s-a întîmplat în închisoarea aceea este 
complicat, profund şi grav în cel mai înalt grad. Însă 
inainte de a începe șirul acelor evenimente, deținuții 
duceau o existență normală. Marea majoritate erau 
obișnuiți cu lipsurile, marea majoritate erau studenţi 


* Poate cu o nuanță uşor burgheză în exprimare, “orga- 
nele” ordinii comuniste socoteau recunoașterea drept 
“regina probelor”. 





sau licenţiaţi, marea majoritate erau creştini practicanți. 
Numai că faptul de a da în 1949 în penitenciarul Piteşti 
alimente din pachetul tău celor care nu primeau pachet 
a fost considerat în 1955|9] drept “ajutor legionar”. Şi 
rugăciunea comună din noaptea Paştilor anului 1949 a 
fost socotită în 1955 o “mani-festație legionară”. lar 
rîinduiala ortodoxă a zilelor de post din 1949 a fost 
numită în 1955 “posturi legionare”. 

Cam pe aceeaşi cale, “Legionar” a devenit pentru 
Gheorghe Calciu un al doilea prenume. Trebuie ştiut 
că declaraţiile din dosarele penale nu sînt scrise de cel 
ce le dă, ci sint doar semnate de declarant, fiind con- 
semnate de anchetator ori de un grefier. Începînd cu 
1955 şi pină la eliberarea sa din 1963, în covîrşitoarea 
majoritate a actelor procesuale numele lui este scris în 
dreptul rubricii corespunzătoare sub forma “Calciu 
Gheorghe — legionar”, deşi formularul tipizat conține şi 
rubrica “apartenenţă politică”, de parcă prenumele său 
ar fi fost ““Gheorghe-Legionar”! 

Rezultă din arhiva C.N.S.A.S.[10] că, în perioada 
detenţiei părintelui Calciu din 1979-1984, Securitatea, 
pentru a submina acțiunea diverselor persoane juridice 
şi fizice din Occident care interveneau pentru eliberarea 
sa, a răspîndit prin diverse mijloace, în principal prin 
agenții şi colaboratorii săi, informaţia că părintele Calciu 
a avut o activitate fascistă şi că este antisemit (se avea 
în vedere şi că Nâel Bernard, directorul postului de 
radio Europa Liberă, era evreu). S-a pretins la un 
moment dat că ar fi participat la “crimele de la Abator”... 
Aceste dezinformări nu au funcționat, rezultînd explicit 
din corespondenţa interceptată de Securitate că aceste 
lucruri erau fără îndoială scoase din ecuaţie de 
occidentali. 

Una dintre cele mai clare dovezi că occidentalii 
cunoşteau perfect situaţia “fascismului” părintelui 
Gheorghe Calciu[11] este “nota”[12] întocmită de “tov. 
Tudor Postelnicu şi tov. lulian Vlad” la 24 ianuarie 1984, 
o informare detaliată, pregătită, după toate probabilitățile, 
pentru Nicolae Ceauşescu. Redăm în continuare citeva 
fragmente ale notei respective: 

Drake Zimmerman procuror in orasul 
Bloomington-Normal13], membru al organizaţiei 
Amnesty International, s-a adresat telefonic în ziua de 
17 ianuarie a. c. ambasadei S.U.A. la Bucureşti, 
solicitind o serie de date despre Calciu Gheorghe[14]. 
În cadrul discuţiei purtate cu Marc Desjardines, ataşat 
cu probleme politice în cadrul ambasadei, Drake 
Zimmerman S-a interesat despre locul unde este deținut 
Calciu Gheorghe, pe moliv că doreşte să-i trimită un 


PN 


* Arhiva C.N.S.A.S,, dosar nr. P 1137, vol. 2, pp. 149-155, 
'% Arhiva C.N.S.A.S., dosarnr. 1 155109, vols. 6-8 şi 11-12. 
'! Dincolo de atitudinile politice sau diplomatice, se ştie că 
cel puţin în ultima jumătate de secol specialiştii occidentali 
sînt perfect informaţi în legătură cu chestiuni româneşti în 
care românii sint în majoritatea lor prost informaţi sau 
dezinformaţi de-a dreptul. 


pachet; situația acestuia; în ce mod ar putea fi ajutat 
cel în cauză; situația soției acestuia, ce şanse ar avea 
să intre în contact cu el o echipă a Crucii Roşii 
Internaționale, pe care organizația ce O reprezintă 
intenționează să o trimită în România, şi Cum ar fi 
primiţi membrii echipei de către autorități, in ce 
măsură cazul Calciu este cunoscut de Departamentul 
de Stat. EI a relatat că Amnesty International ar fi 
făcut presiuni asupra C ongresului S.U.A. cu prilejul 
acordării clauzei naţiunii celei mai favorizate pentru 
România în 1983 şi preconizează să acționeze la fel 
şi în 1984. [..] i 

Marc Desjardines şi-a exprimal opinia potrivit 
căreia “Calciu nu poate fi ajutat în mod direct, ci 
singurul lucru care se poate face este publicitatea 
cazului, în sensul efectuării de presiuni pe diverse căi ci 


ui Răspunzînd întrebării privind activitatea trecută 
a lui Calciu Gheorghe, diplomatul american a pretins 
că “acesta a fost condamnat pentru acțiuni cu 
caracter fascist, deşi nu au fost probe în acest sens..." 


Pe de altă parte, el nu a negat niciodată faptul 
de a fi fost “frate de cruce”, dar, deşi este important, 
nu vom aborda chestiunea în sine a legionarismului şi 
a frăţiilor de cruce[15], căci un asemenea subiect 
reclamă alte spaţii şi alte disponibilități. Ci susţinem, 
cu dovezile şi argumentele de mai sus, că legionarismul 
tînărului Gheorghe Calciu, precum, probabil, al majori- 
tății prietenilor şi camarazilor săi, a constat exclusiv 
din ceea ce se vede în studiul de față. Și orice altă 
extrapolare contextuală a conotației de “legionarism”, 
oricît de obişnuită ar fi devenit în ultimii 60-70 de ani, 
este net ilicită. 

Părintele Calciu era un om pe care etichetele nu 
îl afectau. Nu avea în nici un caz obsesij disperate ori 
trufaşe legate de “ce zice lumea” ori ce ştie Securitatea. 
Cu o sforțare spirituală colosală, în 1957 a vădit de 
minciună autoritățile comuniste care, vrînd să se 
dezvinovăţească de crimele pe care le puseseră la punct 
in cele mai mici detalii în experimentul Piteşti, a montat 
procesul lotului cunoscut sub numele de “Vică 
Negulescu”. Vom reda aici un fragment din declarația 
de recurs a lui Gheorghe Calciu împotriva sentinţei 
penale de condamnare cu care s-a încheiat acel proces, 
pentru a se vedea poziția acestui om care, la 31 de 
ani, după desfigurări înfiorătoare, şi-a întors în mod 
definitiv — şi definitoriu — chipul şi inima spre Dumnezeu 
şi oameni: 

Protestez împotriva denumirii de ajutor legionar 
şi activitate legionară a actelor profund umane care 
m-au împins fie să dau o bucăţică de piine celor care 
mureau literalmente de foame la Piteşti (act sîngeros 
sprijinit de atunci de administrație) sau încercarea de 
a salva viaţa lui Sîrbu Ioniţă, victimă ca şi mine al 
acelui odios Piteşti, sau a lui Lăptucă Stan, care a şi 
sucombat. Nu l-am putut salva. Am fost student la 
medicină. Scopul meu era uşurarea suferinței umane. 
Dacă de o mie de ori aş fi pus în situaţii similare, aş 
repeta gestul chiar dacă la finele fiecărui act m-ar 
aştepta un nou Piteşti sau o nouă anchetă înscenatoare. 

Mă simt fără apărare [...]. Fără motiv legal 
mi s-a luat dreptul ultimului cuvînt numai pentru că 
aduceam dovada inexistenţei fondului acestui proces. 

Domnule Preşedinte, cer casarea cu trimitere a 
acestei sentinţe pentru a se stabili adevărul în spiritul 
adevăratei justiţii a acestei țări, pentru ca nu victimele, 
ci autorii crimelor să răspundă pentru faptele lor. Sînt 
nevinovat. Îmi cer dreptul la viaţă, la libertate, la 
îngrijirea, sănătății distruse la Piteşti şi în ancheta 
înscenatoare din 1955 —1956. Nu recunosc această 
sentință conştient injustă, protestez împotriva ei, o 
contest şi cer casarea. Cetăţean Gh. Calciu — 
13.07.1957|16]. 





'* Arhiva C.N.S.A,S., dosar nr. 1 155109, vol. 11,p. 186. 

" Este vorba de dubla municipalitate Bloomington- 
Norma, din statul Illinois, S.U.A. 

Nu este important aici că Securitatea intercepta anumite 
telefoane din ambasada S.U.A. la Bucureşti, ci este intere- 
sant că americanii întrebuințau un astfel de telefon tocmai 
pentru a transmite “urechii române” un anume mesaj. 

' Recomandăm, pentru o inedită apropiere academică de 
legionarism, cartea Noica şi mişcarea legionară de Sorin 
Lavric (Ed. Humanitas, Buc., 2007). 

'* Arhiva C.N.S.A.S., dosarnr. P 1137, vol. 5,p.425. 














i Intâmplător mi-a căzut în mână cartea d-lui Dumitru Perceli, macedo-român 
migrat în America, intitulată Victoria naşterii mele şi apărută la Editura „Metafora” din 
Constanța, în 2009. Surprins de titlul insolit al acestei cărți, m-am apucat să o răsfoiesc 
pentru a mă dumiri a cui a fost această victorie şi în ce ce a constat ea. De cum am deschis- 
0, mi-am dat seama că autorul ei este un personaj complexat, un vanitos frustrat şi invidios. 
Rânduri întregi din această carte sunt scrise cu majuscule, unele şi subliniate pe deasupra, 
pentru a scoate în evidență cugetări, fapte reprobabile sau demne de laudă, „încriminări”, 
acuze etc, Intreaga carte este de fapt un mixtum compositum fără cap şi fără coadă, 
conţinând elemente autobiografice, texte din „operele” lui, scrisori şi telegrame trimise 
unor personalități cărora le dă sfaturi sau le face reproşuri etc. etc. Ce mai, omul se 
consideră un „predestinat” şi un neînțeles de semenii săi. Pentru toatele „neîmplinirile” lui, 
reale sau doar închipuite, altcineva trebuie să fie vinovat. 

Pe d-l Perceli l-am văzut o singură dată, cu ocazia lucrărilor celei de a IV-a ediţii 
a „Romfest”-ului, în 1996, la Princeton. Era în compania d-lui Mircea Geoană, pe atunci 
ambasador al României la Washington, care venise neinvitat la această manifestare culturală 
a românilor anticomunişti din America, în speranţa că va putea dezgheța relaţiile dintre 
emigrație şi Ambasadă. Mai bine îl cunosc însă din relatările emigrației, în special ale unor 
macedo-români de-ai lui, Din spusele acestora, am înțeles că d-l Perceli a fost (şi probabil 
este încă, după cum reiese din prezenta carte) un personaj controversat, care făcea figură 
aparte în sânul emigrației româneşti. Era printre puţinii membri ai exilului care „curta” 
Ambasada română din Washington în perioada primilor ani de după '89, când majoritatea 
exilului era încă reticentă față de regimul neoomunist instalat în țară. 

Dar activitatea d-lui Perceli nu se rezuma doar la frecventarea Ambasadei române, 
ci este mult mai prolifică. Neavând nici simțul proporțiilor şi, mai ales, nici pe cel al 
ridicolului, el se pricepe la toate: teologie, filosofie, politică, economie etc., etc, În materie 
de filosofie a scris un „0p” în trei volume (4/magesta umana sau Omul între Dumnezeu şi 
Satana), „operă” care frizează ridicolul (cum se poate vedea chiar din titlu). 

Preocuparea sa principală se vrea aceea pe care o desfăşoară pe tărâm religios, 
căci se consideră predestinat să contribuie la unificarea „celor trei biserici surori”, cum 
spune el: ortodoxă, greco-catolică şi romano-catolică. lată ce afirmă în acest sens: „In 
această perioadă, eu. imi. perfectam cunoştinţele de teologie şi scriam cărţi catehetice 
pentru depoluarea spirituală a lumii întregi în general şi a românilor, în special. Am tras la 
xerox 100 de cărți pe care le-am oferit gratis de la Madrid la Montreal”. Nici papa loan 
Paul al II-lea nu a scăpat de propunerile lui cu privire la acest subiect: „I-am scris două 
scrisori în legătură cu această problemă foarte actuală, dar nici până astăzi nu am primit 
nici un răspuns la ele; probabil m-a tratat ca pe un simplu mirean care se gândeşte şi el la 
biata unire [subl. aut.] a Bisericilor surori”. 

De altfel, mania de a trimite scrisori ori telegrame marilor personalităţi ale lumii 
este o constantă a d-lui Perceli. În afară de papa loan Paul al II-lea, s-au mai bucurat de 
atenția sa şi preşedintele Ronald Reagan (căruia i-a trimis trei asemenea misive), preşedintele 
Consiliului Sovietului Suprem, Mihail Gorbaciov, preşedintele Bill Clinton, Michael Jackson 
şi chiar şi preşedintele Ion Iliescu. Faptul că d-l Perceli trimite scrisori sau telegrame unor 
mari personalități ale lumii contemporane să spunem că nu e un lucru chiar aşa de ieşit din 
comun. O fac şi alții, fie din entuziasm sau compasiune, fie din snobism, sau pur şi simplu 
ca să se afle în treabă. Ceea ce este ieşit din comun în cazul d-lui Perceli este faptul că 
dumnealui se simte profund jignit că nu i s-a răspuns la aceste scrisori şi face reproşuri, 
uneori necuviincioase, adresanţilor. După ce se arată nemulțumit de faptul că nu a primit 
nici un răspuns la scrisorile trimise papei, iată ce spune mai departe: „De altfel nu numai 
Papa mi-a rămas dator cu un răspuns la scrisoare, ci şi unul dnitre cei mai mari Președinți 
ai Statelor Unite ale Americii: Ronald Reagan. Și iată cum: când mă aflam încă în țară, a 
avut loc Marea Catastrofă Aeronauică prin prăbuşirea navetei spațiale Challenger (28 | 
1986), cu care ocazie m-am decis să trimit o Telegramă de Condoleanţe către rude, 
Președinte și Poporul American. Nu am primit nici un răspuns [...]. Mi s-a explicat de către 
multă lume că această telegramă n-ar fi intrat în mâna lui Ronald Reagan, ci că secretarii 
lui nici n-au băgat-o în seamă şi ar fi aruncat-o la coş. Pe mine nu m-a satisfăcut această 
explicaţie având în vedere, în primul rând, valoarea conţinutului acelei telegrame, faptul că 
era destul de mare şi m-a costat jumătate din salariul meu lunar de pe vremea aceea şi 
lucrul cel mai important că venea dintr-o țară realmente comunizată și nu cred că mulți din 
țările de după Cortina de Fier ar fi făcut acest gest. [...] În acest sens, la 6 luni după sosirea 
mea în SUA, Ronald Reagan își sărbătorea a 80-a aniversare, Cu această ocazie m-am 
gândit să-i fac o felicitare pe care am expediat-o prin poştă şi în care am menţionat 
următoarele: Mă a/lu de 6 luni in America. Cuvântul cel mai auzit peste tot este acel 
tradiţional Thank You = Mulţumesc, Nu am așteptat nici o altă răsplată la gestul «jertfelnio 
și totodată periculos pentru persoana mea, decât un «Thank You». [...] Nici de data 


aceasta nu am primit nici un răspuns”, Și pentru ca ridicolul să fie şi mai mare, continuă: 


„Acest lucru l-am relatat şi printr-o scrisoare către cele mai mari cotidiene americane (The 


New York Times, New York Post şi Daily News), de la care iarăşi nu am primit răspuns”, 
Comentariile în legătură cu profilul psihologic al acestui personaj sunt, cred, de 
prisos, Ar mai fi totuși de amintit în acest sens „scrisoarea istorică (aprecierea îi aparţine, 
căci toate acţiunile întreprinse de el au fost „istorice”) adresată lui on Iliescu imediat după 
aşa-zisa Revoluţie din 1989”, care este un monument de stupizenie şi ridicol. In această 






Ianuarie — Februarie 2010 Nr. 1-2 PAG. 





scrisoare îi dă sfaturi aberante „bătrânului 
bolşevic”, de cum să scoată țara din criză 
prin „re-încreştinarea” poporului român... 


Nu aş fi stăruit atât asupra 
persoanei şi activităţii d-lui Perceli dacă 
n-aş fi observat încă de la început, 
parcurgând sumarul cărții, că un capitol îi 
este consacrat preotului Gheorghe Calciu- 
Dumitreasa, cu care autorul a fost coleg, 
în anul şcolar 1947-1948, la Facultatea de 
Medicină din Bucureşti. Pretinde chiar că 
au fost buni prieteni. „Prietenia” lor a durat 
până la sfârșitul anului 1996, când d-l 
Perceli se hotărăşte să rupă relaţiile cu el. 
Capitolul consacrat acestui eveniment se intitulează chiar așa: „Ruperea legăturii cu preotul 
Gheorghe Calciu-Dumitreasa”. 

Nemulțumirile d-lui Perceli care au dus la această decizie sunt multe şi ele s-au 
acumulat în timp. Părerea mea este că toate aceste acțiuni şi zbateri ale lui (s-a mai certat 
şi a mai rupt legăturile şi cu alţii) sunt cauzate de un acut sentiment de frustrare şi de o 
invidie bolnavă pe „succesele” şi realizările celorlalți. În ceea ce-l privete pe Calciu, iată 
ce are să-i reproşeze: 

1. În 1990 (martie sau aprilie), când preotul Calciu s-a întors pentru prima dată în 
țară, a fost întâmpinat la aeroport de mai mulţi prieteni şi cunoscuţi, printre care se afla şi 
d-l Perceli. Acesta pretinde că i-ar fi dat, cu această ocazie, lui Calciu o scrisoare „în 
speranța — spune el — că Ghiţă al meu va apela la Preşedintele Americii Ronald Reagan, cu 
care a avut chiar şi o întrevedere personală; poate, poate, pune o vorbă pentru emigrarea 
mea. N-am primit nici un răspuns”. 

2. După sosirea sa în America (iulie 1990), d-l Perceli i-a propus „prietenului său 
Ghiţă” să colaboreze cu el la opera sa filosofică. „Colegul meu Ghiţă Calciu nu a dat nici 
un răspuns de acceptare sau de neacceptare. De multe ori şi tăcerea este un răspuns 
semnificativ”. 

3. Altădată Calciu refuză să semneze o adeziune concepută de d-l Perceli, prin 
care semnatarii se angajau să militeze pentu unificarea Bisericilor prin unirea cu Roma şi 
pentru retrocedarea patrimoniului Bisericii Greco-Catolice. 

4. Dar ceea ce a pus capac la toate a fost conflictul care a izbucnit între el şi 
Comitetul de Organizare a celei de a IV-a ediţii a „Romfest”-ului, al cărui preşedinte era 
preotul Calciu. Vrând să transforme această ediție a Romfest-ului într-o tribună de 
propagandă a concepției lui bizare în legătură cu unificarea Bisericilor sub egida Romei, s- 
a înscris cu o comunicare confuză, neconformă cu spiritul şi aspiraţiile reuniunilor „Romfest” 
şi intitulată „Catehizarea şi unirea cu Roma — imperative majore pentru lumea românească 
contemporană”. Refuzul de a-i fi acceptată această comunicare a dus la „istorica” ruptură 
a legăturilor cu preotul Calciu. Şi astfel încep denigrările împotriva acestuia. Aducându-şi 
aminte că „prietenul Ghiţă” a trecut prin reeducările din Piteşti şi Gherla, d-l Perceli 
reproduce texte incriminatorii la adresa lui din Dumitru Bacu (Pitești), Octavian Voinea 
(Masacrarea studențimii române) şi din loan lanolide (Întoarcerea la Hristos). Deşi textele 
sunt corect redate, prin faptul că sunt scoase din context, şi mai ales că sunt lipsite de 
comentariile autorilor, sună ca o gravă acuzare. Cu toate acestea, aducându-și aminte că 
„nimeni nu are voie să judece pe cei care au trecut prin iadul reeducărilor”, acordă şi el 
„victimei” sale această „amnistie”. Perfid, însă, îi inventează alte capete de acuzare. 
După o savantă ipoteză pe care o emite el, Calciu nu este vinovat de ceea ce a făcut în 
timpul criminalei acțiuni de reeducare, ci este vinovat pentru ceea ce a făcut după. Căci 
fiind în pericol de a fi implicat şi judecat în lotul Țurcanu, el a făcut, pentru a se salva, un 
legământ cu Securitatea. Dar să-i dăm cuvântul d-lui Perceli: „Colegul şi prietenul meu 
Ghiţă Calciu a fost îndrăgit de faimosul director de la Gherla, Goiciu, încât Ghiţă Calciu era 
chiar poreclit eminența cenușie a directorului Goiciu. Goiciu era — din cât se pare — bulgar 
de origine, iar Ghiţă Calciu — după nume — se pare a fi tot de origine bulgară şi iată cele două 
motive câ Ghiţă Calciu să fie îndrăgit de Goiciu. Nu este exclus ca toată întorsătura de la 
proces să fie opera lui Goiciu, care a convins Securitatea să-i cruțe viața protejatului său. 
[...] Securitatea, deşi nu ştim adevărul gol-goluț, a salvat viața lui Calciu salvându-l de 
condamnarea la moarte. Se pare că acesta este momentul crucial când Ghiţă Calciu a 
făcut târgul de colaborare pe viaţă cu Securitatea”. Din acest moment, Calciu ar fi reuşit, 
după mintea întortocheată a d-lui Perceli, performanța de „a sluji şi lui Dumnezeu, şi lui 
Mamona”, contrazicând preceptul biblic că „nimeni nu poate sluji la doi stăpâni”, leşit 
afară din temniţă, „el a mărturisit deschis pe Hristos şi Evanghelia Sa”, dar a slujit cu 
credință şi Securitatea. Cum a slujit el Securitatea, d-l Perceli nu precizează. Precizeză, în 
schimb, cum l-a slujit Securitatea pe el, Securitatea l-a ajutat să se înscrie la Facultatea de 
Teologie și tot ea l-a ajutat să ajungă profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti Numai 
cum l-a ajutat să intre din nou, pentru zece ani, în închisoare, nu spune... 

Ar mai fi de relatat multe dintre „năstruşniciile” d-lui Perceli, dar ne oprim aici, 
căci ar însemna să-i dăm o atenție mai mare decât i se cuvine. 


Demostene 


ANDRONESCU 

















Dacă anul trecut s-au 
împlinit 20 de ani de la 
trecerea la cele veşnice a 
Părintelui Arsenie Boca, 
„Sfîntul Ardealului”, anul 
acesta, pe 29 septembrie, se 
va celebra centenarul 
naşterii sale. În conştiinţa 
ortodoxă românească, s-ar 
cuveni deci ca anul 2010 să 
fie socotit ANULARSENIE 
BOCA. În întîmpinarea lui 
publicăm mai jos materialul 
alcătuit de juristul şi 
teologul Lucian D. Popescu. 





x, dă + 


INELE ARSENIE 


i: Ia PA IT 
ae tii Grigore igiia în a cărui faina 
rodeşte sămința Sabatului de Sus. 


Cel care priveşte astăzi peisajul duhovniciei româneşti din secolul al 
XX-lea, distinge fără dificultate statura părintelui Arsenie Boca, a cărei 
proeminenţă apare în trei coordonate: cea mistic-ascelică, cea a duhovnicului şi 
cea a artistului plastic. Dimensiuni ale unui spațiu metafizic şi nu numai, aceste 
coordonate ale spiritului arsenian sînt mult mai puțin separate între ele decit cele 
ale spațiului fizic: ele nu constring, dar nici nu cuprind totul. Toluşi aici se 
găseşte părintele Arsenie, iar ceea ce astăzi ne poate părea ciudat, nepotrivit ori 
neveridic în ceea ce descoperim despre el, trebuie cercetat cu atenţie şi în nici un 
caz respins de pe poziţiile unei suficienţe de tip post-modern, care ne poate ispiti 
pe oricare. Una dintre explicaţiile surprinderilor legate de părintele Arsenie Boca 
este că un duh puternic şi un spirit rafinat ca ale lui nu se supun şabloanelor şi 
resping formalismele, iar în cazul său, cu siguranță, asta nu are nimic de-a face 
cu orgoliul „Căci părintele Arsemie nu căuta nici “originalitatea”, nici “arta 
pentru artă”. O altă explicaţie este că, avind o largă perspectivă a cunoaşterii, 
părintele Arsenie avea înţelegerea unei armonii care, sondată de la altitudini 
reduse, scapă spiritului critic comun, cit şi celui mimetic 


S-a născut în 1910, în satul Vaţa de Sus din comuna Vaţa de Jos, acum în 
judeţul Hunedoara. Nu ştim ce va fi însemnat sau de la ce va fi venit cuvîntul 
“Vaţa” pe cînd românii au întemeiat (cu mult înainte de prima atestare din 1439) 
aceste sate “de Jos” şi “*de Sus”, dar ne îngăduim speculaţia ca părintele Boca a 
venit pe lume întru Viața de Sus din Viaţa de Jos, căci, după cuvîntul său, nimeni 
nu va intra “după moarte” în Împărăţia în care n-a trăit de pe pămînt. 

Satul este aşezat pe valea Crişului Alb, într-o zonă rămasă exclusiv 
românească şi ortodoxă în mediul rural părăsit la 1918 de ultimii membri ai micii 
nobilimi maghiare. Se află la o mică distanță în nordul oraşului Brad şi al comunei 
Țebea. Aici e zona de unde a izbucnit răscoala de la 1784 şi unde ceva mai tirziu 
va fi fost hălăduind Avram lancu. Oamenii locului sînt mai degrabă aşpri, de 
obicei nu prea vorbăreţi, cu chipurile supte de griji. Tipul fizionomic al părintelui, 
așa cum îl ştim din pozele de la 30-40 ani, se recunoaşte şi astăzi pe valea Crişului 
Alb. Mediul în care s-a născut este unul al contrastelor, avînd, spre pildă, bogății 
subterane inestimabile, dar cu locuitori trăind la suprafață, încă şi astăzi, un trai 
modest, înlesnit în cea mai mare parte de păşunile dealurilor înalte şi abundența 
încă nu de tot învinsă a codrilor. 

A fost botezat cu numele de Zian. Singura explicaţie etimologică dată 
acestui nume, extrem de rar, este aceea că vine de la Sînzian, regionalism laic 
pentru ziua naşterii Sfintului loan Botezătorul, rînduită la 24 iunie. 

Părintele Arsenie a părut să nu aibă nostalgia locurilor natale, dar într-o 
bună perioadă a vieţii nici nu a fost foarte departe de acestea, în special în perioada 
Minăstirii Prislop, care este la vreo 100 de km de satul său. 

Deşi născut într-o familie cu posibilități modeste, după terminarea şcolii 
primare este dat la liceu, Liceul “Avram lancu” din Brad avea condiţia tuturor 
liceelor de provincie din epocă, Acestea erau puține, dar cu nimic mai prejos decit 
cele din capitală. Cu puţine excepții, profesorii aveau doctoratul şi nu puţini aveau 
studii la Paris, Berlin, Viena ori măcar la imperiala Budapestă. Toţi ştiau nepţeşte 
și franţuzeşte. Clădirea însăși a liceului din Brad este impunătoare, cu spaţii 
arhisuficiente, şi era pe atunci modern dotată, totul fiind făcut prin grija unor 
români cu dare de mină, proveniţi din împrejurimi, care cunoscuseră vitregiile 
imperiului şi virtuțile academismului, 

Liceanul Zian Boca era unul dintre cei care astăzi se numesc “supradotaţi”, 
cultivîndu-și aplecările atit spre, gisciplinele ştiinţifice, cît şi spre cele umaniste. 
Un coleg spunea că numai de limbile străine nu era foarte pasionat, dar că, totuşi, 
ştia perfect franceza. Colegii şi dascălii înşişi îl preţuiau, iar la absolvirea liceului, 
nu pentru simplul fapt al şefiei de promoţie, ci în mod special pentru figura cu 








Du 
= 3 23 ag ai ă sim e sp: ARI - 5 A.50 a 






4 Fie! pe . si Ci VA 
1 Ai AI Sai: “Dee EA eh ARD (d 


> 


E 


PE CĂRAREA. IMPARA AȚIEI 


totul deosebită pe care o făcuse, i-au încredințat cinstea de a planta un gorun (o 
specie de stejar răspîndită local) în curtea liceului. Iar astăzi, cînd de mai puţin de 
un an gorunul lui Horea de la biserica din Țebea s-a uscat, gorunul părintelui 
Arsenie din curtea liceului de la Brad i-a preluat rostul simbolic. Zian Boca s-a 
extras din adolescenţă echilibrat sufleteşte într-un astfel de chip încît, fără urmă 
de ironie, colegii de facultate l-au poreclit “Sfîntul”. 

În vremea liceului, părinții săi divorțaseră, lucru nu prea des întîlnit în 
epocă, şi mai ales la țară. Copilul a fost încredinţat tatălui şi mama s-a recăsătorit 
intr-o comună învecinată. 

Tatăl a murit prin 1925, deci cînd Zian era elev de liceu în clasele de 
mijloc. Iosif Boca fusese un om mobil, care muncise o perioadă în America şi 
revenise apoi în patrie. Despre acesta, părintele Arsenie menţionează în autobiogafia 
din 1945 că “m-a bătut odată pentru ca să nu mai pierd timpul — ceea ce i-am 
făgăduit cu lacrimi şi n-am uitat până acum, şi de multe ori mi-a folosit în viaţă”. 
Admirabilă dragoste filială, care are ţinere de minte doar pentru cele bune şi 
folositoare! Despre mama sa, părintele Arsenie dă de înțeles că avea o afecțiune 
maternă poate puţin prea sensibilizată de timpuriul exerciţiu al despărțirilor, astfel 
că Zian, zelosul student şi misticul care ştia deja că va muri lumii întru călugărie. 
încerca să o pregătească pentru ce va avea să urmeze: “Deprindeam pe mama cât 
mai fără mine şi cât mai fără corespondenţă, ca oarecum să mă uite şi să nu-i vie 
greu când va afla că m-am călugărit” (autobiografia din 1945). 

Pe mamă o chema Cristina, nume care pe acele meleaguri se rostea 
“Creştina”. În ce priveşte consistenţa relației cu mama sa, există o relatare cu 
totul specială din vremea cînd părintele Arsenie Boca era deţinut în lagărul de 
muncă de la Canal. Avînd o forță fizică deosebită şi poate şi pentru că nu stătuse 
în detenţie atit de mult timp încit să se vlăguiască, de multe ori izbutea să-şi 
isprăvească norma de muncă înainte de sfîrşitul zilei, astfel că în timpul rămas îi 
ajuta la lucru pe unii mai slăbiţi. Într-o zi, terminîndu-şi norma, a cerut învoială 
paznicului să se odihnească pe undeva prin împrejurime, iar acela i-a îngăduit. 
Ceva mai tirziu, gardianul l-a căutat şi, negăsindu-l, s-a alarmat. Însă după cităva 
vreme, înainte de momentul numărării deținuților, părintele Arsenie s-a apropiat 
de gardian, iar cînd acesta l-a întrebat unde dispăruse, el a replicat că i s-a 
încuviințat să se retragă pentru odihnă. Gardianul a insistat să afle unde a fost, iar 
părintele i-a spus că a fost la... înmormîntarea mamei sale. Evident, sînt posibile 
mai multe soiuri de înțelegere a acestui episod. Unii cred că părintele a fost prezent 
fizic la groapa mamei lui, unii cred că părintele a fost prezent în duh la înmormîntare, 
iar alţii nu cred o iotă din toate acestea. Însă cei care au citit şi au ascultat istorisirile 
deținuților politici — între care au fost de la țărani dintr-o bucată pînă la fini 
intelectuali şi de la anonimi mireni pină la duhovnicii cei mai cunoscuţi —, aceia 
ştiu că se întîmpla uneori ca întemniţaţilor, izolaţi la mare distanţă de apropiații 
sufletului lor, să li se vestească în duh moartea acestora din urmă. 

În autobiografia din 1945, părintele Arsenie spune că la finalul liceului era 
mai aplecat spre “ştiinţele pozitive”, iar, dacă lipsa banilor nu l-ar fi împiedicat, ar 
fi urmat şcoala de aviaţie de la Cotroceni. Pină la urmă. dînd curs înclinaţiei 
contemplative, a studiat teologia la Sibiu, începînd cu 1929, banii pe care i-a avut 
fiindu-i oarecum suficienţi, întrucît Mitropolia Ardealului îi sprijinea pe cei care 
aveau tragere de inimă spre preoţie. Totuşi, la un moment dat, Zian Boca a trebuit 
să vindă casa părintească pentru a-şi termina studiile. lar la terminarea lor, în 
1933, mitropolitul Nicolae Bălan, care remarcase talentul său artistic, l-a trimis şi 
l-a stipendiat să studieze la Bucureşti artele plastice. Zian Boca a audiat şi cursuri 
de teologie — la Bucureşti erau profesori părintele Stăniloae, Crainic, Savin şi alții 
asemenea —, dar şi de medicină. 

În această perioadă debutează colaborarea sa cu părintele Stăniloae, pe 
care l-a sprijinit consistent la opera de traducere a Filocaliei. Primele volume sînt 
împodobite cu priceperea artistică a părintelui Arsenie. În partea de sus, coperta 
îl are în centru pe [Hristos sub forma monogramei Sale conținînd şi literele greceşti 


(xi 


47 at Şi pi "DI, €»i i ps PRI IF Pi 3 re 
pată IP ETARLE i A ai p- i, Ş Î4 ro pă . di Y A Vă > Ţ, Ti) XI tai 
A i ui EI 3 m 4 i « 1 39a d sp | et "dia i 





Ă 


——— 5-a 7 OO 








alfa şi omega, monograma fiind încrisă într-un cerc pe care se circumscrie 
rugăciunea isihastă: “Doamne, lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă 
pe mine, păcătosul”. De la stinga la dreapta scrie “Rugaţi-vă neîncetat!”, iar în 
partea de jos: “Filocalia sfintelor nev oinţe ale desăvirşirii”. În afară de aceasta, a 
contribuit substanţial la tipărirea primelor patru volume, întrucît, imediat după 
începerea activităţii la Mînăstirea Simbăta, cuvintul său a devenit foarte ascultat, 
astfel că mulţi au ajutat cu bani, după puteri, la acea apariţie editorială. 

7 În 1935 a fost hirotonit diacon celib, iar în 1939 a isprăvit studiile de artă 
ŞI imediat după aceea a ucenicit la Athos. S-a întors curînd, pentru a intra în 
obştea Minăstirii Brîncoveanu de la Simbăta de Sus. De altfel, acesta şi fusese 
gindul sprijinitorului său, mitropolitul Nicolae Bălan, care lucra la refacerea vieţii 
monahale transilvane pustiite, începînd cu secolul al XVIII-lea, de o violentă 
adversitate confesională, în care se amestecaseră interese imperiale, 

Aici, încă foarte tînăr, însă perfect “echipat” teologic, cultural şi 
duhovniceşte, părintele Arsenie a condus o mişcare de renaştere spirituală de o 
anvergură nemaiiîntilnită în România. Se povestesc multe despre înzdrăvenirea 
pe care o radia mînăstirea şi cu siguranță că s-au întimplat foarte multe lucruri 
extraordinare. Personalităţi ca Nichifor Crainic şi Dumitru Stăniloae, cu o 
extraordinară competenţă teologică, au înțeles profunzimea lucrării părintelui 
Arsenie Boca. 

Orientat în mod special către oamenii de rînd, întrucît aceştia alcătuiau, 
ca şi astăzi, majoritatea celor din Biserică, cuvîntul părintelui Arsenie a ajuns pînă 
la urechile şi inimile cele mai aristocrate. Departe de a putea fi socotit un capriciu 
regal, a fost invitat de principesa Ileana să conferenţieze anturajului său regal. Şi 
nu ar fi de mirare dacă amintirea spuselor părintelui Arsenie va să fi lucrat mai 
tîrziu la devenirea principesei Ileana întru maica Alexandra. 

Mulţi erau atraşi de darul său, despre care se povestesc multe, de a 
cunoaşte din tainele viitorului şi ale trecutului. Se spune că însuşi Mareşalul Ion 
Antonescu a vizitat mînăstirea în 1944 şi l-a întrebat pe părintele Arsenie ce 
socoteşte că s-ar putea face pentru cîştigarea războiului. Răspunsul a fost: “Tirziu, 
loane, tîrziu...”[1]. 

Pe de altă parte, există şi denaturări, şi pioase neînțelegeri în cele ce se 
spun despre părintele Arsenie Boca. El însuşi ştia acest lucru [2]. Este simptomatic 
că, dintre martorii unor întîmplări extraordinare, nu toţi percep proporția ori 
însemnătatea întîmplării. Aşa s-a întîmplat şi cu Hristos, aşa şi cu sfinţii, aşa şi 
cu părintele Arsenie Boca, însă nepriceperea, fie prin exagerare, fie prin ignorare, 
nu are cum să dilueze consistenţa lucrării duhului părintelui Arsenie, care a lucrat 
şi încă lucrează în lumea lui Dumnezeu. 

După modelul lui Hristos, părintele Arsenie căuta să determine mai ales 
însănătoşirea sufletului omului, cunoscînd că suferința duhovnicească pricinuieşte 
ŞI Yătămări, lrupeşti, dată, combinaţia dintre cele, „dobindite pe cale rațională, 
prin teologie ; Şi me TALE cu cele dobindite spiritual, prin experienţă mistică, l-au 
făcut ca, în sfaturile sale, să insiste şi asupra regimului de viață trupească. El ştia 
că viaţa trupească se armonizează cu cea spirituală şi că vătămările trupeşti, 
decurgînd mai cu seamă din abuzuri vicioase, pot deveni ireversibile şi atrag 
suferințe ori chiar incapacităţi spirituale. Părintele Arsenie a luminat ceva din 
interdeterminarea sufletului şi trupului, ceva ce nu va fi niciodată explicat pe 
deplin, căci, pe calea ştiinţifică acest demers suferă de o inadecvare instrumentală, 
iar din punct de vedere teologic descrierea funcțională a acestei relaţii este inutilă. 

În afară de revirimentul esențialmente religios pe care părintele l-a 
provocat, s-a remarcat şi se mai poate încă remarca, din puţinul pozelor ce au 
rămas, decorul vechi al mînăstirii şi se poate decela un ataşament special al 
părintelui pentru frumuseţea lumii lui Dumnezeu. lar părintele sublinia frumusețea 

aceasta cu multă îndemînare, făcînd-o 
din raţiuni estetice, dar şi didactice, într- 
o rînduială aparte a curţii şi împrejurimilor 
mînăstirii: bolovani şi lespezi cu forme 
speciale aşezate în diverse locuri, plante 
şi copaci sădiți anume sau lăsaţi să 
crească pe unde apucaseră, ba chiar un 
fir de apă, ansamblul făcîndu-te să-ţi 
aminteşti de grădina Raiului. Într-una 
dintre poze se vede pe o masă de piatră, 
un fel de mică amforă din metal cu 
deschidere foarte largă, cu patru picioare 
şi frumos lucrată, indicînd gustul 
părintelui pentru un anumit tip de frumos 
cultivat academic, Aceleaşi lucruri se pot 
identifica și în așezarea Minăstirii Prislop. 






Prislop 





' Relatarea profesorului Grigore Moga, ai 
cărui părinţi au fost ucenicii marelui 
duhovnic. 

? Un informator al Securităţii declara despre 
părintele Boca: “Ori de cîte ori am vorbit 
cu el, mi-a spus că lumea i-a făcut o falsă 
reclamă, a exagerat anumite lucruri...” 
(C.N.S.A.S. dosar informativ 2637/1, p. 144, 
citat în Părintele Arsenie Boca, obiectivul 
Bratu, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2009), 


PER PIRBAT TAI 3 


ANUL ARSENIE BOCA e ANULARSENIE BOCA e ANULARSENIE BOCAe ANULARSENIE BOCA A e ANULARSENIE BOCA 


— 
4 


a E a 


Li 
vice 
a, 
n 


= 
% 
5 | AP E ati e pă 
3-a ca Matia * 3-a E RE 


„> 
» 
- 


- 
“a 


-. 


A 
ip =, 
E d 


(P) 


a) 


Lă j 
E Ca 


AP Le ei i 9 Pi 
£ sl a i SPA i A SĂ 


Pa d 
= ee 
pita ba 
+ x, ? 
* . Ș, % 
i pila Ar 
A e biz Pr 4 
. A 
at, e d 
4 
A 
* 


. 


sai 


Ri | 


4 ez 
Faria e A Ada) 
i e $ V! ş 
A DR vo ca ta e vea Na sta 40 


a fă 03 a 


L p: lana 3 ia de: 
€, nl Aebi pia A3 up 


iri 


Pa 4 
mp e ra) r 
+ 
SE sa 1% 





4 A 
A fost suspectat atit de Siguranța lui Antonescu, cît şi de Securitatea 
comunistă că a avut legături cu legionarii, dintre care unii, aflați în prigoană, îşi 
aflau scăparea şi prin Munţii Făgărașului. EI însuşi a declarat că pe unii i-a spovedit, 
iar pe alţii i-a şi împărtăşit, Însă mai mult de atit nu s-a putut dovedi şi aşa a evitat 
o arestare care, dacă s-ar fi întemeiat pe o astfel de acuzaţie, ar fi durat foarte 
mult timp. lon Gavrilă Ogoranu povesteşte că uneori părintele făcea Sfinta Liturghie 
în afara bisericii, pentru ca şi ei, veritabilii luptători întru libertate, apropiindu-se 
prin codri, să participe la slujbă. 

Părintele Arsenie Boca a aparținut generaţiei celor care, la deplină 
maturitate, au avut de-a face cu instaurarea comunismului. Cei ce cred că, 
experimentînd ieşirea din comunism, au cunoscut reversul intrării în comunism, 
se înşeală. Post-comunismul nu are nimic de-a face cu ce a fost înainte de 
comunism, iar oamenii de azi, forjaţi de comunism şi post-comunism, sînt extrem 
de diferiţi, ca educaţie, formaţie spirituală şi experiență de trăire, faţă de cei de 
dinaintea comunismului. Prin acţiuni care au avut variate intensităţi în diversele 
sale perioade, comunismul a reuşit performanța de a deforma sau de a înlătura 
atit indivizii anonimi, cât şi marile personalități care îl perturbau ori l-ar fi putut 
perturba. Inevitabil, comuniştii au descoperit că rezistența întimpinată era, în cele 
mai multe cazuri, de extracţie creştină, căci aşa cum civilizația Europei se întemeiază 
pe creştinism, esența românismului are de-a face cu Hristos, oricît de greu a 
devenit astăzi de recunoscut acest adevăr. Comuniştii au urmărit în mod 
programatic să submineze educaţia şi viața creştină, astfel că oamenii Bisericii au 
devenit “obiective” ale Securităţii în măsura în care ei erau incomozi. 

Părintele Arsenie Boca a fost incomod pentru comunişti într-un mod 
special. Fără a fi fost un “reacționar” în sensul acelor vremi şi fără a fi fost 
subversiv, dar şi fără a renunța cu vreo iotă la cele ale lui Hristos, părintele a fost 
anchetat, arestat, mutat, şicanat şi, în cele din urmă, exclus din monahism şi de la 
slujirea preoțească. Pînă la sfîrşitul vieţii a fost urmărit de Securitate, din 
documentele C.N.S.A.S reieşind că pînă şi la Sinaia, în casa unde maicile Prislopului 
îşi reorpanizaseră existența monahală ca o “călugărie albă”, şi unde părintele şi-a 
trăit ultimii ani, se afla o informatoare de a cărei slăbiciune profita Securitatea. 
Redăm cronologic citeva date relevante: 

1945-1948: Este anchetat de mai multe ori de Securitate la Rîmnicu 
Vilcea, Brașov şi Făgăraş. 

1948; Este mutat de la Minăstirea Sîmbăta la Miînăstirea Prislop, dar tot 
ca stareț. 


1950: Sub pretextul transformării Prislopului în mînăstire de maici, este 
înlăturat din stăreție, dar el rămîne la Prislop ca duhovnic. 


(continuare în pag. 14) 
Pa Ad pi e paa. 


IEZI ERITREA TURE PA 


PIETII Po DARIE) 20007 PREFI | 


e jtieeyotpr bu ma spe Pr- ap. "ba ÎS aia) 















PAG. 14 Nr. 1-2 Ianuarie — Februarie 2010 PUNCTE CARDINALE 





ANUL ARSENIE BOCA e ANUL ARSENIE BOCA € ANULARSENIE BOCA e ANULARSENIE BOCA e ANULARSENIE BOCA 


(urmare din pag. 13) 


1951-1952: In noaptea de 15 ianuarie 1951 este arestat de la Prislop şi 
dus la Canal, fiind eliberat în anul următor, cînd se întoarce la Prislop. 

1955: Este anchetat de Securitate, la Timişoara, şi stă 6 luni în detenţie. 

1959: Este îndepărtat din mînăstire împreună cu maicile şi stareța Zam fira 
Constantinescu. Nu e caterisit, dar i se interzice să slujească. Este angajat la 
Biserica “Sfîntul Elefterie” din Bucureşti, ca pictor secund pe lîngă pictorul Vasile 
Rudeanu. 

1961: Este angajat în Bucureşti, la Atelierul de Pictură al Patriarhiei, de la 
Schitul Maicilor. 

1968: lese la pensie şi începe pictura bisericii parohiale de la Drăgănescu. 

1968-1983: Pictează la Drăgănescu şi în răstimpuri locuieşte la Sinaia. 

___1983-1989: Locuieşte la Sinaia. Face unele scurte şi discrete deplasări în 
țară. In aprilie 1989, fiind imobilizat de boală la pat, este vizitat ultima dată de 
securişti, iar la 28 noiembrie trece în Biserica biruitoare. 

E de trebuință multă smerenie şi îndătinare a ascultării ca să accepți 
astfel de porunci: ieşirea din monahism, interzicerea slujirii şi funcțiunea civilă, 
fie ea şi pe lingă Patriarhie. Pînă la pensionare a locuit în Bucureşti, pe str. Litovoi 
Voievod, unde a locuit o perioadă şi maica Zamfira Constantinescu. Au fost urmăriți 
îndeaproape şi cu insistenţă de Securitate, dar din documentele acesteia nu rezultă 
nici măcar ca vagă bănuială că cei doi ar fi avut altă relaţie decit cea de 
duhovnicie[3]. Şi este limpede că dacă s-ar fi putut proba sau chiar înscena ceva 
compromițător, Securitatea ar fi avut tot interesul să o facă. 

Se pare că Securitatea a reuşit întreruperea legăturilor acestui mare 
duhovnic cu poporul lui Dumnezeu sau, în orice caz, legătura liturgică. De pe la 
sfîrşitul anilor '60 nu a mai fost urmărit pas cu pas, aşa cum fusese spionat 
literalmente îndată după venirea în Bucureşti, şi oamenii au reînceput să-l caute. 
Nu încuraja aceste legături, dar nici nu le cerea oamenilor să nu vină. La Sinaia 
era extrem de greu de găsit altminteri decît întîmplător pe străzile şi potecile din 
zona Tirul cu Porumbei, pe unde se plimba uneori. Dar cei care îl aflau, rareori 
plecau fără folos. Odată părintele le-a spus unora care încă îl mai cercetau: Cînd 
îmi daţi telefon să stăruiţi, că vin telefoane din mai multe părți şi nu ştiu de unde 
vine telefonul... De felul acesta era legătura mistică pe care părintele o păstra cu 
apropiații îndepărtați. 

__ Deşi sînt multe mărturisiri demne de toată încrederea (între care şi cele 
ale părintelui Teofil Părăian) referitoare la darul cel mai impresionant al părintelui 
Arsenie, darul înainte-vederii, nu ne vom opri asupra acestora, căci s-ar cuveni o 
cercetare temeinică, reclamînd rigori pe care nu le putem împlini aici. Remarcăm 
doar că din aproape toate relatările se observă atitudinea severă pînă la o duritate 
şocantă a părintelui, care era departe de a fi încîntat de faptul, altminteri 
extraordinar, că îi era dat să vadă şi să livreze ori să întrebuinţeze informaţii 
inaccesibile în ordinea comună. Mai degrabă se poate spune că, văzînd ce se 
întimplase ori ce avea să se întimple, el decela şi cauza acelei petreceri, cauză 
care era de obicei foarte întristătoare. Multe mărturii arată că la slujirea Sfintei 
Liturghii părintele Arsenie Boca plingea şi uda cu lacrimile Sfinta Masă. Un scriitor, 
fost deținut politic pentru foarte mulți ani, care l-a cunoscut la Drăgănescu în anii 
'70 şi căruia i s-a cerut să-l descrie, s-a rezumat la atit: “A fost un om cu o mare 
putere de iubire”. Şi poate că acesta este secretul părintelui: pentru marea lui 
iubire de Dumnezeu şi de oameni a primit harul Duhului Sfînt. 

În legătură cu acest dar al înainte-vederii părintelui, vom arunca totuşi o 
privire la “dovada pictată” de la Drăgănescu. Trebuie spus că, în ciuda unor 
păreri, planul iconografic respectă în mare măsură tradiția ortodoxă. Fără a relativiza 
lucrurile, adevărul este că erminia ortodoxă este destul de elastică spre a permite 
aşezarea scenelor în felul în care a fost făcută la Drăgănescu. De altfel, atit 
înainte, cît şi după cristalizarea tradiţiei şi după fixarea ei ermineutică de către 
Dionisie din Furna (în secolul al XVIII-lea), s-au întîlnit compoziții şi poziționări 
uşor excentrice, dar imposibil de catalogat drept “necorespunzătoare”. 

În acest registru al neobişnuitului perfect acceptabil, la Drăgănescu e 
pictată pe absida altarului, chiar la nivelul celui ce priveşte, deci într-o poziție care 
îi subliniază însemnătatea, mucenicia Cuviosului Ştefan cel Nou, trăitor în Bizanțul 
secolului al VIII-lea. Acest sfint a trecut la Domnul pe 28 noiembrie, adică exact 
la data la care avea să se săvirşească şi părintele pictor Arsenie Boca. Împăratul 
iconoclast Constantin Copronimul, care îl întemniţase pe sfînt, a aflat ce făcea el 
în închisoare şi a ordonat uciderea lui pentru că “Ştefan mi-a făcut temnița 
miînăstire!”. lar aceste cuvinte sînt consemnate pe zidul altarului de la Drăgănescu 
explicîndu-l nu doar pe Cuviosul Ştefan cel Nou, ci şi pe părintele Arsenie. 

Pe peretele de sud al pronaosului este Înălțarea Domnului, iar în dreapta 
străjuieşte Arhanghelul Mihail privind spre pămîntul de dedesubt. Acolo un înger 
îl invită în Împărăţia lui Dumnezeu pe omul modern, care îi răspunde: “M-am 
însurat. Mi-am rotunjit țarina. Mi-am cumpărat cinci milioane de cai putere. Câut 
Jocuinţă pe altă planetă. Aşa că... rogu-te să mă ierți — nu pot veni. Nu mai avem 
această preocupare”. Personajele, adică îngerul, bărbatul şi femeia lui, sînt pictate 
în stilul arsenian cunoscut. Scena mai cuprinde şi alte citeva elemente, între care 
o navetă spaţială, nişte gigantice antene pentru sateliți, conturul unui planiglob şi 
un video-telefon. În afara video-telefonului, al cărui receptor este ținut de bărbat, 
aceste piese, şi mai ales nava cosmică[4] încremenită de părintele Arsenie în zbor 


' Situaţia e certificată de documentele C.N.S.A.S. citate în Părintele Arsenie Boca, 
obiectivul Bratu, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2009, 

+ Modelul este al navetelor spaţiale precum Columbia, Discovery, Challanger, model 
care a început să fie folosit în 1981. 


a unor desene tehnice. Compoziţia descrie o 
alizată — sau, cu vorbele curente, 
fără dificultate multe actualități, 
nune. Însă ceea ce e vădit acum 
enie Boca cu 30 de ani înainte 
ede pe atunci, ci cu precizie şi 


vertical, sînt ilustrate cu acuratețe 
descompunere post-modernă, prosperă şi zu 
globalizată. În imagine putem identifica astăzi 
dintre care unele de o notorietate care le face cor 
pentru foarte mulţi, a fost descris de părintele Ars 
— şi nu simbolic, nu ca o ficțiune, cum se putea cr 
luciditate. 

O scenă mult mai complexă se află pe per 
tema este enunțată cu textul din Înţelepciunea lui Sira să A 
“Pus-am înaintea voastră calea vieţii şi calea morţii; spre care vă veți tinde UZ, 

e aceea veţi avea-o”, text lămurit în formula scrisă mai jos: SDiserica ŞI Jumea . 
În albumul de artă Biserica de la Drăgănescu [5] este publicat un text în care 
părintele Arsenie Boca dă anumite explicaţii în legătură cu această scenă, dar se 
limitează la indicarea reprezentărilor întrepătrunse ale unor teze teologice 
cunoscute. 

Despre partea lumii, despre calea morţii, 
în lume, dar lumea nu e în biserică — “lumea” pentru care nu S-a ruga! Do (g/l 
Hristos. Aceasta e lumea patimilor, care nu e creația lui Dumnezeu, CI creația şi 
stăpînirea celui rebel, Satana [...]. Acest înger, căzut din rinduiala şi locul său, 
provoacă multe încurcături încă de la începutul omului pe pămint. Aşa incit în 
orice explicaţie a omului, mai ales teologică, trebuie presupusă şi existența 
personală a răului, lucrarea “celui rău”. În explicarea omului, a faptelor lui rele 
- cu ajutorul omului chiar — trebuie considerată şi această războire a lui Satan 
cu Dumnezeu, care se dă pe tărimul inimii şi minţii omului. 

În viziunea plastică a părintelui Boca, lumea harului pierdut, pe care omul 
este chemat să-l recîştige, este o lume lesne şi din plin accesibilă diavolului. 
Izbînzile demonice sînt zugrăvite începînd cu Cain, cel care a provocat prima 
moarte din Univers — de unde se vede că decrepitudinea sufletească a devansat- 
o de la începutul istoriei pe cea trupească — şi sfirşind cu o serie de capcane 
ultra-moderne, adică datînd din modernitate şi excedîndu-i. Pe acestea părintele 
Arsenie le-a făcut ca pe nişte ““gogoşi ale diavolului”, cum spunea cineva, nişte 
bule capabile să zboare pe te-miri-unde, mai ales prin capul şi, mai rău, prin 
sufletul oamenilor, cu următoarele texte: 1) Umblaţi cu minciuni că noi sîntem cei 
răi. Dar ați auzit vreodată ca noi, dracii, să ne vindem unii pe alții?/ 2) Nu vă mai 
trebuie minte. Vă teleghidăm noi la toate nebuniile/ 3) De fricoşi ce sînteți vă 
rugaţi şi lui Dumnezeu. Dar ştiţi că şi-n inima smeritului şade dracu greceşte. Aşa 
că nu vă stricaţi nici cu noi./ 4) Cultul lui Satan. Eu sînt Wotan, Mamona şi Priap. 
lar cei ce mă urmați sînteţi fiii mei./ 5) Vindem yoga, teosofie, spiritism, magie./ 
6) Veniţi la noi! Vă dăm aşa o libertate încît să vă puteți şi... sinucide, dacă 
vreți.../ 7) Teologia Dumnezeului mort. Întuneric peste tot pămîntul... Eclipse.../ 
8) (Cuvinte încrucişate): Eul e Dumnezeu-l omu-lui. Numai lui să i te închini./ 9) 
Aici pe pămînt e raiul şi iadul. Drogul vă deschide uşile raiului şi porţile 
balamucului./ 10) Adevărul? Stafia filosofilor. In vino veritas./ 11) Ştiinţa are 
ultimul cuvînt./ 12) Cine ne va tăgădui pe noi, fiul nostru îl vom face. lar cine ne 
va pomeni în toată ziua, împărăţia noastră o vom împărți cu el şi-i vom fi de față 
la ceasul morţii./ 13) Cetiţi Biblia cum vă taie capul, că şi noi o ştim pe dinafară şi 
sfinţi în fantezie vă vom face./ 14) Totul e minciună. Şi minciuna... asta-i 
Adevărul...!/ 15) Si vis pace para bellum şi pămîntul va fi stea./ 16) Uriţi-vă unii 
pe alții! Homo homini lupus./ 17) Onirismul./ 18) Artele absurdului./ 19) Cu 
frumuseţea luaţi-o după noi... uritelor... 

Amestecătura aceasta de tentaţii eficiente şi nebunii de succes a fost 
departe de a fi integral actuală pe timpul părintelui Arsenie, cînd alta era harta 
traseelor demonice, dar o reflectă perfect pe cea a lumii de astăzi, şi ca varietate, 
şi ca pondere a răului. 

Și o ultimă observaţie în legătură cu lucrarea de la Drăgănescu. Părintele 
a zugrăvit existența unui om de ştiinţă deturnat de diavol, care, cu un nimb fals la 
fel cu al dracului care îl conduce, declară că “Totul e biochimie. Nu este suflet.”. 
Pe lingă el, două personaje semănînd izbitor cu Ernest Renan şi Nietzsche, dar 
care, dacă n-ar fi fost textele de lingă ei, ar putea fi luați şi drept Churchill ŞI 
Stalin, schimbă lozinci de secol 19: “Oamenii l-au creat pe Dumnezeu” şi “Eu |- 
am omorît pe Dumnezeu”. Dar, în pofida potrivniciei explicite a acestui gen de 
imagini şi texte faţă de “materialismul dialectic şi istoric”, părintele Arsenie Boca 
şi-a putut termina cu bine în regimul comunist pictura de la Drăgănescu, pe care 
el a numit-o "o smerită mărturisire ortodoxă de credință exprimată plastic”[7]. 
Nu e de mirare, pentru că unora ca el Hristos le-a spus: “La voi însă şi perii 
capului, toți sînt numărați” (Matei 10, 30). 

Rinduit mistic, adică întru Hristos Cel cu trupul deplin pneumatizat ŞI în 
comuniunea Bisericii Sale, părintele Arsenie Boca, ascetul, duhovnicul şi zugravul 
bisericesc, cu certitudine că a fost deasupra vremurilor, iar nu sub vremi, ducîndu- 
se pe sine — şi ducînd şi pe alţii — pe Cărarea Împărăției. 

lar din unghiul nostru există faţă de el, ca şi faţă de alți drepți trăitori din 
vremea prigonirilor comuniste, cel puţin o datorie neîmplinită: cea a unei cercetări 


care cu siguranță va scoate de sub obroc o frumoasă şi neobişnuită lumină pe 
aceeaşi Cărare a Împărăției. 


etele de nord al pronaosului, iar 
h 15, 17, înscris deasupra: 


el spune acestea[6]: Biserica e 
mnul 


Lucian D. POPESCU 





"S.C. Charisma Advertising S.R.L., Deva, 2005, pp. 177-180. 
* Ibidem, p. 177. 


"Pisania Bisericii Drăgănescu, reprodusă în Biserica de la Drăgănescu, ed. cit., p. 22 





— => 










FILE DE TESTAMENT 


(bunul simț mă opreşte să folosesc cuvântul adecvat) diferitelor 
oculte. Doream şi aşteptam ca preşedintele să întreprindă ceva 
mai mult şi mai concret în această direcție; dar trebuie să 
înțelegem că împrejurările i-au fost potrivnice şi nu a avut 
încotro. Vom continua să sperăm şi să aşteptăm o confirmare 
guvernamentală a speranțelor noastre, care să legifereze anularea 
cazierelor, a condamnărilor politice şi a urmărilor lor, impuse 
tiranic şi abuziv de așa-zisa justiție comunistă. Ar fi vorba de 


“Cine seamănă vânt culege furtună”, spune o veche zicală 
populară, pe care se pare că au uitat-o adepții linşajului mediatic 
atunci când au dezlănţuit acest val de ură, minciună şi calomnie, 
care continuă şi astăzi, împotriva celui care, ne place sau nu, va 

rămâne în istorie ca primul preşedinte fost comunist care, detaşându- 
se de trecut, a avut curajul să condamne comunismul şi crimele 
sale, stârnind omerta celor interesaţi ca trecutul să fie îngropat, 
precum victimele lor, într-un mormânt fără cruce şi sub lespedea 
grea a tăcerii. Tăcere impusă de toţi cei care s-au înclinat şi vândut următoarele: 


erou al luptei împotriva comunismului. 


crucea răstignirii neamului. 


lupta pentru Biserică. 










au fost alături-de.noi-sau-chiar în irunie 
u satana. lar pentru cozile de topor 
fără cuvenita mărturi turisire şi p oc 
divină. ia zu 


. Yu 
E n 
PE ş 





apărând dreapta credinţă. 


În seara de 27 ianuarie 2009, la Bucureşti, a 
murit încă unul dintre cei mai iubiţi foşti deţinuţi 
politic: Traian Popescu (zis “Macă”). În ultimii ani 
s-a luptat cu diferite boli grave, fără ca de pe chipu- 
i de copil mare să se fi şters veşnicul său zîmbet. 
Era de-o energie debordantă și de un optimism 
molipsitor. Cît s-a putut ţine pe picioare, a fost prezent 
la toate manifestările comemorative pentru camarazii 
morți în închisoare și la toate acţiunile culturale și 
civice cu încărcătură patriotică şi creştină, În urmă 
cu cîteva luni, a căzut din nou la pat, suferind de 
multiple afecţiuni, 

Înzestrat memorialist al închisorilor 
comuniste, unde a jerfit enorm — trecînd şi prin iadul 
“reeducării” de la Piteşti —, Traian Popescu n-a cerut 
niciodată răzbunare, ci numai să ne cunoaştem 
trecutul şi să învăţăm din el. În toate numeroasele 
sale apariţii publice (în săli de conferinţă, în presă, la 
radio şi televiziune), ca şi în cărţile sale, a respirat 
bunătate, echilibru şi speranţă. 

Născut la 27 august 1923, în Bucureşti, 
Traian Popescu a absolvit Politehnica şi Academia 














V” Un decret-lege prin care să se acorde, post-mortem, titlul de martir şi 


V! Un decret-lege prin care să se acorde, ad-hoc şi post-mortem, titlul de 
erou părinţilor, soțiilor şi copiilor noştri a căror viața, timp de 45 de ani, 
a fost transformată în infern din pricina condamnărilor noastre politice. 

y' Guvernul să ceară scuze oficial tuturor cetățenilor acestei țări pentru 
teroarea şi josnicia cu care au fost impuse în timpul comuniştilor lupta 
de clasă, lupta împotriva credinței, anihilarea pluralismului politic, 
naționalizarea, asasinarea personalităţilor care ar fi putut să le stea în 
cale, fie ele bisericeşti, culturale, politice sau militare, precum şi toate 
măsurile discriminatorii pe baze politice, care au dus la eliminarea elitei 
şi a tineretului studios, a cărui lipsă pecetluieşte astăzi viitorul țării. 

/ Recunoaşterea tuturor omagiilor funerare făcute de noi cu mijloace 
proprii (cruci, monumente comemorative şi festivitaţi la locurile de jertfă 
ale martirilor care au luptat împotrivă comunismului), prin cinstirea lor 
în viitor cu onoruri militare şi prezenţe oficiale ale Statului şi ale Bisericii. 

V/ Ozi decretată sărbătoare naţională şi religioasă pentru onorarea memoriei 
martirilor fără cruce şi mormânt, ucişi prin foamete şi schingiuire pe 


V/ Considerăm că năzuita Catedrală, pe care Patriarhia o vrea a Neamului, 
ar fi obligatoriu, pentru a-şi merita cu adevărat denumirea, să aibă şi o 
criptă pentru pomenirea eroilor neamului şi a sfinților martiri căzuți în 


4 Mulţumim reprezentanţilor clerului, adevărați ostaşi ai lui Hristos, care 
alături de noi | a noastră, în lupta şi coniruntarea 

pe care Biserica le-a absolvit în 

ință, noi, mirenii, implorăm grația 


Amintim totodată Bisericii Ortodoxe Române că a rămas în urma tuturor 
Bisericilor creştine şi aşteptăm din partea sa gestul de măreție pentru 
cinstirea în rândul sfinților martiri a prigoniților care şi-au dat viața 


/ Apelăm la contribuţia Statului şi a Patriarhiei pentru ridicarea proiectatului 
complex memorial de la Aiud; o mânăstire şi un centru martirologic 
ridicate chiar pe locul schingiuirilor şi torturilor la care a fost supus 
acest popor pentru crima de a-şi fi iubit patria, credința şi libertatea. 
Acest complex va fi o mărturie a noastră, a tuturor supravieţuitorilor 
holocaustului comunist, despre martirajul fraţilor noştri, o istorie dăltuită 
în piatră şi lăsată urmaşilor noştri pentru a şti adevărul şi a nu uita. 

/ Supunându-se codului «politic corecb», limbajului impus şi practicat pe 
tot mapamondul, oamenii politici sunt fără excepție obligaţi să se scuze 
şi să condamne genocidul împotriva evreilor. Dregătorii noştri politici 
au recunoscut şi ei vina unui «holocaust» care nu a avut loc la noi, dar 


“TRAIAN POPESCU 


| 
pentru care plătim şi vor plăti şi nepoții noştri, cărora ]i se va aie i 
reproşa oricând, fără drept de apel, că bunicii lor sunt cei care i-au | 
spânzurat pe evrei în cârligele abatoarelor — minciună legendară, dar | 


devenită azi emblematică. Copiii noştri sunt obligați să înveţe istoria 

holocaustului. Este adevărat, milioane de oameni au fost ucişi, singura | 
lor vină fiind aceea de a se fi născut evrei. Dau dreptate Abatelui Pierre 

care spunea că ar fi fost prea mult şi o singură victimă evreiască; este o | 
crimă abominabilă a unor sceleraţi, care au fost judecaţi, condamnați şi | 
executaţi aşa cum meritau, de către un tribunal internațional, alcătuit din | 
reprezentanţi ai marilor puteri. Unul dintre aceştia era cel sovietic, | 
reprezentant al unui stat comunist, al unei alte doctrine criminale, care 

lasă în urma ei un holocaust de 100 de milioane de victime! Afară de cei | 
puţini (al căror număr se ridică totuşi la câteva milioane !) ucişi prin | 
execuţie, restul au fost asasinați fără judecată, fără sentinţă, prin foamete | 
şi tortură, pe toate continentele, în toate țările căzute sub sfera de influență 
a acestei ideologii criminale. Conspirația mondială a tăcerii face ca balanța | 
unei justiţii «oarbe» să încline numai de partea milioanelor de victime 


"evreieşti, pentru care plăteşte astăzi, pe nedrept, întreaga omenire. Toate 


țările care au trecut prin diabolicul experiment sunt condamnate la tăcere 
şi la uitarea propriului trecut. Pentru ele istoria o scriu cei care prin 
minciună, indiferență şi tăcere complice vor să acopere aceşti 45 de 
ani de crimă şi teroare comunistă. Vrem să avem o istorie adevărată, 
scrisă cu imparţialitate, a țării noastre trecute prin furcile caudine ale 
tiraniei bolşevice; să nu fie nimic uitat sau trecut sub tăcere; o adevărată 
«restitutio in integrum». Acest neam are dreptul să îşi cunoască trecutul: 
atât pe călăii care l-au asuprit, cât şi pe eroii care au luptat pentru el. 
Penjru ca acest ciclu să se incheie o dată pentru totdeauna, adevărul şi A 
dreptatea trebuie să triumfe prin pronunţarea justiţiei. Suntem creştini . 
ortodocşi. Avem în sânge cultul morţilor. Le datorăm respect. Nu vrem 
răzbunare. Nu vom şantaja pe nimeni şi nu ne vom vinde pentru aur, 
morţii pe care îi iubim. Locul lor este sub glia țării, prohodiți sub o cruce. 
şi o lespede care să le pomenească numele şi modul în care au murit | 
pentru ţara lor, pentru ca măcar acum să li se poată aprinde o lumânare. | 


Cele pomenite mai sus sunt strigătul amestecat de disperare şi de speranță 


al supraviețuitorilor unei generaţii de luptători (foştii deținuți politici), care | 
considerăm că Biserica, Patria, Neamul şi Libertatea, adânc încrustate în sufletele | 
noastre, sunt noțiuni care merită sacrificiul suprem, pe care generaţia noastră nu | 
l-a precupeţit. Este strigătul nostru adresat unui preşedinte care poate intra strălucit | 
în istorie sau se poate resemna să fie înşirat, împreună cu ceilalți oameni politici | 
de azi, pe o simplă listă cenuşie. 


J.-V. IAMANDI, | 
fost deținut politic | 



































de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din 
Bucureşti. A fost arestat în 1948 şi condamnat la 20 
de ani de muncă silnică, pentru “crimă de înaltă 
trădare”, ca adversar ireductibil al comuniştilor. În 
timpul detenției, a pătimit la Jilava, Piteşti, Gherla, 
Aiud şi Văcăreşti. In temniță şi-a descoperit vocaţia 
pentru muzică şi a compus în minte 20 de lucrări 
muzicale, dintre care trei simfonice, pe care le-a scris 
pe hirtie după eliberare. 

A fost eliberat în 1964, cu decretul de 
grațiere generală din acel an. 

După 1990, a publicat, între altele, volumele 
Catrenele Învierii, Experimentul Piteşti şi File din 
procesul comunismului. Compozițiile sale simfonice 
au fost interpretate de Orchestra Radio şi au avut 
succes, 

L-am cunoscut destul de bine, l-am prețuit 
şi regret că nu am fost mai apropiaţi decit am fost, 
căci era un om de la care aveai ce învăţa. Dumnezeul 
să-l odihnească în pace. 














































Claudiu TÂRZIU 


| 


E a te 


a 































Din constelația risipitorilor de suflet ce au 
ocrotit o idee şi au lăsat-o moştenire spre binele altora, 
a mai căzut o stea: Nicolae Itul. În dimineaţa zilei de 
2 decembrie 2009, nemiloasa moarte, care-i dădea 
târcoale, l-a găsit în modesta-i cămăruţă de bloc din 
Călan - Hunedoara şi, fulgerându-l, l-a dus în 
veşnicie. 

Obişnuiam să ne găsim la telefon aproape zilnic 
ŞI, cu trei zile mai înainte, mi-a spus, pe un ton scăzut: 
„„ Vorbesc mai încet, ca să nu mă audă Dida [soţia]. Mâine o voi interna în spital, 
căci se simte foarte rău, abia mai respiră. l-am fost sprijin tot timpul, însă simt 
că nu mai pot. Inima îmi pune probleme. Nu vreau să ştie...” 

După două zile, nu mai răspundea nimeni la telefon. l-am găsit pe amândoi 
la spital, ea la un etaj, el la altul, la terapie intensivă. Am stat puţin de vorbă cu 
Nicolae. Mi-a zis că va muri şi m-a rugat să vorbesc la înmormântarea sa. A 
respins blând toate încurajările mele, ca unul care ştie mai bine ce se întâmplă. S- 
a externat a doua zi şi, după încă o zi, a murit acasă, înconjurat de prieteni, lucid, 
şi cu lumânarea în mână, rugându-se Fecioarei Maria. 

Nicolaie Itul s-a născut în Sălaşul de Sus, un plai dacic de la poalele munților 
Poiana Ruscă, la 5 decembrie 1923 (dar a fost înregistrat la 10 decembrie). A 
urmat şcoala primară în satul natal şi tot aici a învăţat, mai ales de la mama sa, să 
îngenuncheze la icoană şi să se roage. Dascălii i-au convins pe părinţi să-l dea 
mai departe la şcoală, căci era bun la carte. A fost mai întâi la liceul din Petroşani, 
apoi la Lugoj, unde a început destinul său tragic. În anul 1942, fiind un elev 
merituos, a fost recomandat de câțiva colegi mai mari să intre în Frăția de Cruce. 
În şcoala Frăției şi-a plămădit caracterul, rodind în el tot ce ne putem închipui 
mai înalt, mai puternic, mai înțelept şi mai curat, un român gata de jertfă pentru 
Dumnezeu şi neam. Crezul naționalist şi creştin nu l-a părăsit toată viața. În 
acelaşi an 1942, a fost arestat şi închis la Penitenciarul Caransebeş, unde a stat 2 
ani, pe motive politice. La eliberare, a fost mobilizat şi trimis pe frontul de vest. 
Şi-a terminat studiile liceale abia în 1946, la Petroşani, în toamna aceluiaşi an 
înscriindu-se la Politehnică, în Bucureşti. 

La 24 iunie 1948 a fost rearestat de Securitate, ca şef al unui lot din care 
mai făceau parte Anghel Avram, Adrian Bota, Gavrilă Lateş şi loan Precup. ŞI 
astfel urcă, demn, muntele suferinței, ispăşind aproape 15 ani de temniţă, în cele 
mai cumplite locuri: Jilava (1949-1950), Piteşti (1950), Tg. Ocna (1950-1953) 
Caransebeş (1954-1955), Codlea (1955-1956), Gherla (1956), Aiud (1956-1959), 
Spre final, deşi îşi ispăşise pedeapsa, a fost trimis în colonia Periprava, la tăiat de 
stuf, unde a mai făcut 5 ani de puşcărie. În 1964, a fost eliberat prin decretul de 
amnistie generală. Şi în toţi aceşti ani a suferit frig, foame, bătăi, umilinţe, munci 
istovitoare. A avut un singur reazem: credința în Dumnezeu. 


+ NICOLAE 


Ț 
























































































În ajunul Crăciunului 2009 ne-a părăsit camaradul de crez 
şi suferință Nicolae (Nicu) Borza. 

Născut la Siliştea Sibiului pe 11 noiembrie 1922, a deprins la 
mama şi de la bunica sa credința şi datinile strămoşeşti, iar de la tatăl 
său, care avea în grijă drumurile județene, a deprins virtutea muncii, 
a datoriei împlinite, a lucrului bine făcut. În anii de liceu a trecut prin 
marea şcoală de caractere a Frăţiilor de Cruce. Denunţat de doi 
colegi cu vederi comuniste, a fost hărțuit de vechea Siguranţă şi cu 
greu ajuns să-şi termine studiile secundare, iar puțin după bacalaureat 
a fost arestat şi condamnat la un an de închisoare de către Curtea 
Marţială din Sibiu. La eliberare îl aştepta un ordin de încorporare în 
armată, fiind trimis o vreme la vestita unitate specială (de fapt, de 
pedeapsă) de la Sărata (Basarabia), apoi pe frontul de răsărit, în linia 
întîi („ca să-şi dovedească dragostea de țară și dorința de jertfă pentru 
ea”). Şi le-a dovedit cu prisosinţă, întorcîndu-se de pe front cu Virtutea 
Militară românească şi cu Crucea de Fier germană clasa a III-a. 

După încheierea păcii, şi-a continuat studiile la Academia 
Comercială (refugiată din Cluj la Braşov), dar în mai 1948 a fost 
arestat de comuniști și condamnat la 15 ani închisoare, trecând prin 
principalele puşcării și lagăre politice ale noului regim (Jilava, Aiud, 
Gherla, Târgu Ocna etc.), inclusiv prin cumplita „reeducare” de la 
Piteşti (la capătul căreia, împreună cu Gheorghe Calciu, a dat peste 
cap procesul mistificator), şi eliberându-se în 1963, din lagărul de 
muncă forțată de la Periprava. 

Şi-a refăcut viaţa prin vrednicia faptei, lucrând într-o coopera- 
tivă meșteşugărească. S-a călăuzit mereu după îndemnul lui Şaguna: 
„Taci şi fă!”, ca și după proverbul japonez: „Cu samuraii te porți ca 
samuraii și cu tâlharii ca tâlhari”. lubea cărţile (avea o bibliotecă de 
invidiat) și scria poezii (multe o manuscrise i-au fost confiscate de 
Securitate, care n-a încetat să-l urmărească decât în 1990), iar de 
Aurel Cioran, fratele filosofului, l-a legat o lungă şi profundă prietenie, 
Soţia sa, Maria (Mia), i-a fost până la capăt ca un adevărat înger 
păzitor. 


Oodihnească-se cu drepții! 
Nicolae Stan Petruţiu 


PAG. 16 Nr. 1-2 Ianuarie — Februarie 2008 PUNCTE CARDINALE 


di (ere) Pta 
ITUL 





A trecut la cele veşnice şi camaradul de 
prigoană din temnițele comuniste loan Regman, 

Născut la 20 ianuarie 1924 în com. Daneș, Jud. 
Mureş, şi-a făcut studiile liceale la „Principele Nicolae” 
(Sighişoara) şi „Gheorghe Lazăr” (Sibiu), apoi a obținut 
licența în Drept la Cluj. Tot acolo este arestat în 1948 şi 
condamnat de către Tribunalul Militar Cluj la 4 ani de 
închisoare, împreună cu alți 150 de studenți sau cadre 
universitare, chiar în Vinerea Mare a anului 1949. A 
suportat cu demnitate rigorile şi atrocitățile 
arhicunoscute ale așa-zisei „reeducări” din închisorile 
de la Piteşti şi Gherla. Ispăşindu-şi condamnarea, nu 
este eliberat, ci mai primeşte o pedeapsă 
„administrativă” de un an, pentru „comportare 
necorespuzătoare” în timpul detenției. 

„În 1953 se căsătoreşte cu cea care l-a aşteptat 
de-a lungul anilor de închisoare, avocata Constanţa 
Popa-Driva din Bucureşti, cu care va avea un băiat, pe 
Constantin (Dinu) Regman (decedat într-un accident 
de maşină, pe când urma un curs de specializare la 
Universitatea din Bonn). Remarcabil profesionist, a 
ajuns în cele din urmă consilier juridic în Ministerul 
Industriei Alimentare. 

A fost al treilea frate al criticului literar Cornel 
Regman şi a avut el însuşi preocupări literare, scoțând 
în 1972, la Editura Eminesu din Bucureşti, volumul de 
versuri Carusel intim. A colaborat la ziarul Națiunea 
română, sub pseudonimul Tudor Bogdan. 

Tot restulmfeţii a fost puternic marcat de moartea 
fiului său şi de suferinţele din temniţele comuniste. A 
trecut la cele veșnice într-un mod tragic, în noaptea de 
Crăciun a anului 2009, 

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească, 
aşezându-| în lumea drepţilor. 










La Jilava, în toamna anului 1949, fiind în 
âlnit cu un prieten care 


așteptarea procesului, s-a înt 
a şi cunoscuse 


trecuse prin puşcăria de la Suceav 
incercările de „reeducare” de acolo. De la acesta a 
aflat că şeful „reeducării” era Eugen Țurcanu, pe care 
acum îl avea coleg de celulă. Itul l-a abordat cu mult 
curaj pe Țurcanu, încercând să-l determine să renunţe 
la acțiunile sale, spunându-i că regimul comunist îl va 
folosi şi apoi se va descotorosi de el (cum s-a şi 
întâmplat). Țurcanu, ferm pe poziţie, i-a replicat că nici un deţinut nu va ieşi din 
închisoare fără a fi „reeducat”. 

În 1950, după proces, a fost transferat la Piteşti, unde deja începuse iadul 
„reeducării”. Un prieten l-a prevenit asupra celor ce se întâmplau şi l-a sfătuit să 
tacă, să nu vorbească nimic cu nimeni. A scăpat însă de torturile Piteştiului, fiind 
transferat, în mai 1950, la Târgu Ocna, unde era spital-penitenciar. Era bolnav de 
TBC. Acolo se va întâlni cu vechiul său camarad de suferință Cezar Tănase, 0 
primă victimă a agresiunii de „reeducare” de la Tg. Ocna, care i-a povestit că 
flagelul ajunsese şi aici. După incidentele din 1 mai 1951, Itul a fost anchetat de It. 
major Livezeanu (pe numele său real: Lovenstein), pe care a încercat să-l convingă 
să oprească „reeducarea”, 

La Tg. Ocna şi-a dovedit tul pe deplin calităţile de creştin, alergând de la 
patul unui bolnav la altul, ajutându-i pe mulți, spălându-i şi stând la căpătâiul 
muribunzilor. I-a fost aproape şi lui Valeriu Gafencu, cel supranumit „sfântul 
închisorilor”, care i-a murit în braţe. Cu câtă admiraţie a vorbit apoi despre 
Gafencu, despre starea lui de har, despre îndemnurile sale, pe care le-a urmat 
întreaga viață! Nicolae Itul a avut de altfel o viaţă de înaltă trăire creştină. Dovadă 
că, în 1977, a cumpărat un apartament la Călan, pe care l-a amenajat şi l-a dotat 
cu toate cele necesare, ca să funcționeze ca un lăcaş de cult greco-catolic, şi pe 
care l-a donat apoi Episcopiei Greco-Catolice din Lugoj. 

După eliberare, a absolvit Facultatea de Ştiinţe Economice din Timişoara şi 
a lucrat la întreprinderi din Haţeg şi respectiv Călan — de unde s-a şi pensionat. În 
1968 s-a căsătorit cu profesoara Dorina Crâng, care i-a fost o adevărată camaradă 
de viaţă. 

A citit enorm, în încercarea de a cunoaşte tainele creaţiei şi legile care 
guvernează lumea. Însă, mai presus de toate, a învăţat să se roage lui Dumnezeu. 

A părăsit acest tărâm ca unul care nu şi-a îngropat talanţii, împăcat cu toată 
lumea, plâns şi regretat de toţi cei care l-au cunoscut. Cinci săptămâni mai târziu, 
pe 1l ianuarie, l-a urmat pe calea veşniciei şi devotata sa soţie, doamna Dorina 
[tul. 


Dumnezeu să-i odihnească. 
Mircea Tarcea 


APA 

În ziua de 7 ianuarie 2009 ne-a părăsit, 
luând Calea cea Veşnică, bunul nostru camarad' 
Ştefan Râpă. 

Născut la 2 ianuarie 1920 în com. Costeşti- 
Vaslui, din părinți funcționari, a urmat Liceul „Cuza 
Vodă” din Huşi şi, încă din acei ani, a îmbrăţişat 
crezul Frăției de Cruce, ceea ce urma să-i marcheze 
tot restul vieții. Arestat încă fiind elev pentru „vina” 
de a fi membru al acestei organizații de tineret, a 
efectuat o condamnare de doi ani şi jumătate la 
Târgşor, apoi a absolvit Şcoala de Ofiţeri de 
Infanterie de la Ploieşti, cu gradul de locotenent, 
evidenţiindu-se în luptele de apărare a obiectivelor 
petroliere, contra armatei germane în retragere. 
Aceasta i-a adus, în 1946, gradul de maior în rezervă. 
Inscris la Facultatea de Drept din Bucureşti, a fost 
din nou arestat, în anul III, trăind calvarul închisorilor 
Aiud, Piteşti (1949-1950), Jilava, Valea Neagră- 
Canal şi Gherla, timp de încă 7 ani şi jumătate. 

După eliberare a urmat o şcoală agricolă, unde 
a cunoscut-o pe Elena Drăgoi, care i-a fost o 
devotată soție până la sfârşitul zilelor sale şi i-a 
dăruit două fiice, 

Ștefan mi-a fost un drag coleg de muncă, timp 
de 6 ani, fără să ştim mare lucru unul din viaţa 
celuilalt. Cu toate acestea, blândețea, cinstea şi 
corectitudinea profesională şi colegială mă făcea 
uneori să bănuiesc că purtăm amândoi pecetea şcolii 
de caracter prin care trecusem în anii tinereții... şi 
despre care am aflat abia acum 2 ani, când ne-am 
reîntâlnit la A.F.D.P.R. 

Dumnezeu să:l odihnească în pace şi să-i 
răsplătească credința nezdruncinată şi blândeţea 
sulletului său minunat. 




























































































































Zaharie Urdea Erast Călinescu 








Pi 


> “ 





F 


Textul publicat în continuare a apărut într- 
o primă formă tot în Puncte cardinale (anul XIII, 
nr. 6/150, iunie 2003, p. 9). Nu a fost inclus în 
recentul meu volum În jurul lui Eminescu (Editura 
Christiana, Bucureştti, 2009), îngrijitoarea ediţiei 
considerînd desigur că el reia în multe privințe 
cele expuse mai pe larg în “Eminescu şi 
creştinismul”. Nu-i neadevărat, dar mi se pare 
că totuşi cele două texte se complinesc: apar aici şi 
elemente noi (atît ca informaţie, cît şi ca 
interpretare), în măsură să aducă un spor de 
lămurire a temei abordate. 

Știu că în felul acesta risc din nou 
neînțelegerea şi antipatia spiritelor şablonarde, 
| incapabile de discernămînt cultural, care nu pot 
realiza faptul elementar că, chiar dacă nu au avut 
o întîlnire mai fericită, nici Eminescu nu-i mai 
puțin Eminescu, nici ortodoxia românească nu-i 
mai puțin ortodoxie, ci doar noi avem o temă în 
plus de reflecţie paideică. Nu văd însă la ce mi-ar 
folosi — neavînd ambiţii de popularitate ieftină 
sau de ascensiune în vreun top — eventualul efort 
de a menaja susceptibilităţile şi de a cîştiga 
bunăvoința unora ca aceştia. Mutatis mutandis, 
vorba mereu actualului Eminescu: “Dacă port cu 
uşurinţă şi cu zîmbet a lor ură,/ Laudele lor desigur 
m-ar mâhni peste măsură”. 


EMINESCU ŞI CREDINȚA 


Mic tablou de familie 


Dacă, din cîte ştim despre el, căminarul 
Gheorghe Eminovici, tatăl lui Eminescu, era om 
respectuos de cele sfinte, dar nu tocmai bisericos, în 
schimb fiica stolnicului Vasile Juraşcu, Raluca, mama 
poetului, pare să fi fost mult mai evlavioasă, cum erau 
îndeobşte femeile în mediul tradiţional (literatura ne-a 
familiarizat, în acest sens, mai ales cu imaginea mai 
plebee a mamei lui lon Creangă, așa cum se desprinde 
ea din Amintiri), şi a ţinut cu tot dinadinsul să aibă, 
pe moşia de la Ipotești, lăcaș propriu de închinăciune, 
cumpărîndu-se în acest scop, de la fostul proprietar 
al Ipoteştilor (Teodor Murguleţ), o bisericuţă fără turlă, 
cu clopotniţa de lemn, ce mai poate fi văzută și astăzi, 
dichisită după tipic, în cadrul muzeal al locului. 

Raluca avea doi fraţi (Calinic şi Iachint sau 
lachift), trei surori (Olimpiada, Fevronia, Sofia) şi o 
nepoată de soră (Xenia) la călugărie, în vestitele 
mănăstiri ale “dulcii Bucovine” (Olimpiada a fost chiar 
stareță a Mănăstirii Agafton, nu departe de Botoşani), 
Este interesant că în poezia şi în proza lui Eminescu 
există multe figuri de “sihaştri”, iar el însuşi şi-ar fi 
exprimat în treacăt — dar mai ales după 1883 — dorinţa 


de a se călugări. “Sihăstria” eminesciană arată însă mai 
degrabă ca o formă de autarhie şi în-singurare 
romantică, fără limpezi temeiuri mistice sau dogmatice, 
Altminteri, Eminescu pare să fi avut ideea elementară 
că schimnicia, îndeosebi la tinerețe, reprimă în mod 
vinovat exercițiul liber şi natural al instinctelor (vezi 
nuvela Cezara sau poezia Făt-Frumos din tei). În sensul 
acesta e şi sfatul dat de bătrinul Euthanasius tînărului 
leronim (care se şi grăbeşte să-l urmeze): “Eu, mulțămită 
naturei, m-am dezbrăcat de haina deşertăciunei. Ştiu 
că tu eşti pin-acum frate laic. Nu te călugări, copilul 
meu... nu te preface în rasă şi comanac din ceea ce 
eşti, un băiet cuminte. Am fost săhastru, nu călugăr...” 
(Cezara). 

Mai degrabă din moliciunea firii decît dintr-o 
discreţie superioară, Raluca nu pare să fi exercitat asupra 
propriilor odrasle vreo influenţă semnificativă de ordin 
religios (cum exercitase, în simplitatea ei, mult mai 
energica Smaranda Creangă, chiar dacă — pe termen 
lung — rezultatele nu s-au dovedit tocmai cele scontate, 
“Nică” tratînd preoţia persiflant şi arivist, şi sfirşind 
“răspopit” şi dedat la impietăți de pomină, pe care şi 
Eminescu zice-se că le savura). În ciuda antecedentelor 
familiale şi a vecinătăţii cadrului bucovinean înțesat de 
vetre monahale, nici unul dintre cei opt copii ce au atins 
maturitatea (alţi trei muriseră prematur), deşi mai toți 
au umblat pe la şcoli, n-a fost îndrumat şi nici nu s-a 
orientat singur spre cariera preoțească sau spre 
monahism: unul a fost medic, altul jurist (mort “prin 
împuşcare de sine însuşi”), doi ofiţeri (dintre care unul 
şi cu studii inginereşti); un altul ar fi urmat şi el cariera 
medicală, de n-ar fi murit de tifos la numai 16 ani. E 
poate semnificativ că Aglae, una dintre surorile poetului 
(cealaltă, nefericita Harieta, a rămas fată bătrină), 
căsătorită de foarte tînără şi văduvă puţin după aceea, 
s-a recăsătorit cu un ofițer austriac şi n-a ezitat să treacă 
la catolicism. 

Eminovicii aveau, cel puţin în faza adolescenţei, 
reputaţie de “cai breji”. Cînd, în toamna lui 1860, Mihai 
a venit elev la Cernăuţi, directorul gimnaziului, Ştefan 
Wolff, ştiutor de isprăvile fraților mai mari (Şerban, 
Nicolae, Gheorghe/lorgu şi Ilie), ar fi exclamat copleşit: 
“Şi acesta e tot un Eminovici!”. Cecitatea belferească 
n-a putut vedea în el mai mult nici după aceea. Mihai n- 
a ţinut să contravină aşteptărilor, cel puţin sub aspect 
comportamental. Călinescu menționează, între altele: 
“Nici religia nu era pe placul micului Mihat”, care “n- 
avea nici o tragere de inimă pentru «exortele» popii şi 
lipsea de la ele des, ori se făcea nevăzut cînd erau miînați 
spre biserică, drept care sfinția-sa îl «pirli», însemniîndu- 
| la conduită cu vorbele: Tadelnswerth wegen 
Versăumniss der Exorten, adică, mai pe româneşte: 
«Ticălos, fuge de la predică»”. 

Școlaritatea lui Eminescu a fost, de la un capăt 
la altul, la Cernăuţi sau la Blaj, una atipică şi problematică, 
atestînd o dată în plus că ordinea şcolară e mereu 
neprepătită să lucreze cu naturi geniale. S-ar zice că 
dascălii săi, cu doar cîteva excepţii (cum va fi fost şi 
bietul Arune Pumnul), n-au putut să-l vadă pe Eminescu 
din pricina Eminovicilor, cam în felul în care cineva nu 
poate vedea pădurea din pricina copacilor... 


Li 


“Cred, Doamne; ajută necredinţei mele!” 


Tînărul Eminescu (mai ales cel din epoca 
vieneză), pătruns pînă-n măduva oaselor de duhul 
crepuscular al roman-tis-mului, însuşit mai ales pe calea 
nebulos metafizicizantă a paradigmei nemţeşti, pare să 
se simtă bine în pielea “geniului pustiu”, cochetind cu 
indianismul via Schopenhauer, exaltind suferinţa şi 
aventura cu titlu experimental, savurînd tentaţia 
luciferică şi împingind scepticismul pînă la accente de 
ateism (vezi Mortua est, Împărat şi proletar etc.). De 
pe atunci datează şi dezabuzata definiţie lirică a teologiei: 
“Ce e cupetarea sacră? Combinare mâăiestrită/ Unor 





PUNCTE Ci ARDINALE ianuarie rebruarie 2010 Nr 1-2 PAG. 17 
EMINESCU: 160 DE ANI DE LANAȘIERE 


lucruri nexistente, carte tristă şi-ncîlcită,/ Ce mai mult 
o încifrează cel ce vrea a descifra”. Cu toate acestea, 
nici ateismul, nici demonismul romantic n-au ajuns 
niciodată la el atitudini asumate interior, rămînînd doar 
simple reflexe ale unei mode literare şi ale unor 
conjuncturi sufleteşti în dinamica sinuoasă a vieții. 
Ba mai mult, cum a observat şi Nichifor Crainic, 
poetul (identificîndu-se în Epidonii chiar cu întreaga 
lui generaţie) resimte de timpuriu lipsa credinţei ca pe 
o infirmitate. “Ar fi interesant — scrie mentorul 

gândirist — să cunoaştem toate cauzele pierderilor 
spirituale ale lui Eminescu, dar mai interesant mi se 

pare să accentuăm că regretul după un lucru e totuna 

cu dorinţa de a-l avea. Cine tinjeşte după credința şi 

după speranța pierdută e în situaţia de a spune, ca în 

Evanghelie: Cred, Doamne; ajută necredinţei mele! 

Şi aceasta mi se pare că e starea spirituală a lui 

Eminescu”. 

Maturitatea a estompat fronda cu Dumnezeu 
şi cu religia instituţionalizată, iar dacă în creaţia lirică 
lui Eminescu îi mai scapă cîte un accent de revoltă 
sau de contestaţie, se vede, în schimb, că el are mare 
grijă de a menaja în articolele politice sensibilitatea 
religioasă şi tradiția bisericească, conştient de 
răspunderea rolului de “pedagog naţional”, pe care a 
ştiut să-l joace fără emfază. Nichifor Crainic avea 
dreptate să observe în altă parte, cu privire la “naționa- 
lismul genialului Eminescu”, că “latura creştină îl 
preocupă numai tangenţial şi numai sub raportul 
concepţiei conservatoare”. E totuşi dezamăgitor să 
constaţi cîtă neînțelegere manifestă cîteodată poetul 
față de moştenirea bizantină (încondeiată în spiritul 
disprețului occidental) şi mai ales faţă de iconografia 
răsăriteană (... icoanele orientale rămîn reproducerea 
unor mumii şi schelete, cari au mai multă asemănare 
cu chipurile ţepene şi convenționale din zugrăviturile 
străvechi ale egiptenilor”). Şi totuşi tot el scria altădată, 
cu intuiție profundă şi cu nostalgică admiraţie: 
“Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici...” 
(Melancolie)... 

S-ar zice că, pentru Eminescu, religia 
ortodoxă, deşi necesară în ordinea morală şi în 
iconomia vieţii naţionale, contravine exigenţelor 
estetice ale modernităţii şi incomodează libertatea 
creatoare a geniului romantic, cu precădere muşcat 
— vorba lui Nae Ionescu — de “şarpele demiurgiei”. 
Dionis, leronim, Toma Nour — alter ego-urile sale 
din proza literară — stau în mărturisită divergență cu 
formele şi învățăturile religiei instituţionalizate şi se 
hrănesc spiritual cu fascinaţii mito-poetice de un 
sincretism deconcertant. Dar “vina” o poartă mai 
degrabă epoca decit oamenii*. 


(continuare în pag. 18) 


Răzvan CODRESCU 





* Va trebui să se facă odată (cum s-a făcut pentru 
alte arii culturale) o analiză necomplezentă a proastei 
aşezări spirituale a secolului al XIX-lea românesc şi a 
cauzelor atitor „pierderi spirituale”, care n-au fost 
numai ale lui Eminescu, ci ale „elitelor” mai multor 
generaţii succesive, de la bonjurişti şi paşoptişti pînă 
la junimişti şi sămănătorişti. Cu atit mai miraculoasă 
şi mai fascinantă ne apare aventura spirituală a 
secolului XX (perioada interbelică), esenţial 
conformată de duhul Ortodoxiei, de la pândirişti pînă 
la aprofundarea mistică a Rugului Aprins. Comunismul 
a frînt această resurecţie spirituală, iar astăzi, încă 
nereaşezaţi, pendulăm între paradigma culturală 
dezbisericită a secolului al XIX-lea şi paradigma 
culturală reîmbisericită a primei jumătăţi a secolului 
XX. Din păcate, „pendularea” noastră are un aer 
epigonic, părind lipsită de elan şi de vocaţie creatoare. 











PAG. 18 Nr. 1-2 lanuarie — Februarie 2010 PUNCTE CARDINALE 


Cristelniţa în care a fost botezat poetul 





4 
| 


+ 


În ciuda declarației din poezia Eu nu cred 
nici în lehova, Eminescu, fără să îmbrăţişeze o 
credinţă determinată şi fără să aibă o fire evlavioasă, 
purta totuşi un mare respect tradiţiei religioase în 
genere, iar Bisericii Ortodoxe îi recunoştea statutul 
de “Maică spirituală a poporului român”. Una dintre 
pasiunile lui era aceea de a stringe manuscrise vechi, 
care aveau mai toate, se înțelege, un conţinut religios, 
dar care pe Eminescu îl atrăgeau mai mult pentru 
farmecele limbii din bătrîni (a cărei genială sinteză 
creatoare ne dă pînă la urmă adevărata şi inegalabila 
lui măsură). Deşi ortodox, el aprecia mult şi 
catolicismul, mai ales pentru performanţele culturale 
ale acestuia. Era însă critic la adresa protestantismului, 
care i se părea a fi fost “o iudaizare a creştinismului” 
(caracterizare neargumentată punctual, preluată 
desigur de pe aiurea). 

Pe vremea cind plănuia să se cunune cu 
Veronica Micle (care avea să moară în acelaşi an cu 
el, fiind înmormîntată la Mănăstirea Văratec, spre 
scandalizarea unora), se gindiseră amîndoi, mai în 
glumă, mai în serios, să se convertească la catolicism, 
unde divorțul nu este lesne admis. Ştim că lucrul nu 
s-a întîmplat, dar episodul rămîne grăitor pentru lipsa 
patimii sau scrupulelor confesionale. 

Încă din tinereţe, cînd ambiţionase să înveţe 
sanscrita (îşi procurase gramatica mică a lui Bopp, 
pe care s-a pus s-o şi traducă), fusese atras şi de 
religiile indiene (inclusiv de “religia fără Dumnezeu” 
a lui Buddha, pe care-l găsim amestecat mai tîrziu 
chiar şi în variantele de lucru ale Luceafărului), iar 
pe marginea unui caiet îşi notase cîndva, cu evidentă 
exagerare teribilistă: “Eu sînt budist. Nefiind creştin 
simplu, ci creştin ridicat la puterea a 10-a”. In 
necrologul pe care i l-a făcut în vara lui 1889, Caragiale 
găsea de cuviință să-i bifeze “trecerea în Nirvana”, 
după care îl auzise suspinînd în nenumărate rînduri. 

Eminescu era sensibil şi la vechile credințe 
ale geto-dacilor (vezi, de pildă, Rugăciunea unui dac 
sau poemul Strigoii), referindu-se nu o dată la 
Zalmoxis şi la înțelepciunea “preoților păgîni”, în care 
el nu vedea însă atît nişte adversari, cît nişte 
precursori ai creştinismului. “Protocronist” avant la 
lettre, a avut însă bunul instinct sau superioara 
cumpănire de a se păstra în spaţiul legitim al creaţiei 
literare. Protocroniştii de azi nici nu-l înțeleg, nici nu- 
| merită. 

În general, îl atrăgeau exotismele şi misterele, 
în tradiţia şi spiritul evaziunilor romantice. Cum s-a 
spus şi despre Goethe, Eminescu avea mai degrabă 
un fel de “religiozitate fără religie”, în care 
precumpănea nu dogma, ci mitul, sau, altfel spus, nu 
revelația asumată prin credinţă, ci sacrul reflectat în 
fantezia plăsmuitoare. Absolutul lui (despre care Rosa 
del Conte a lăsat o carte esenţială) pendulează ideatic 
între filosofia religioasă și mitosofia folclorică, iar 
conceptul lui de perfecţiune este inseparabil, în ultimă 
analiză, de formele transfigurării artistice (“Şi cu, eu 
sînt copilul nefericitei segte” ce are “adinca sete a 
formelor perfecte”), 


păsesc însă şi destule compoziţii cu 
caracter religios creştin, închinate fie 
Sfintei Treimi (citeva Zerține pe 
calapod dantesc), fie Miîntuitorului 


In scrierile sale postume se 


lisus Hristos (Christ, Înviere), fie Maicii 
Domnului (Rugăciune, Răsai asupra 
mea ..). Cea mai frumoasă expresie 
religioasă a liricii eminesciene rămîne, 
desigur, poezia Rugăciune (chiar dacă 
e plauzibilă prezumția călinesciană a 
unor simple exerciţii de virtuozitate 
formală, în imediata vecinătate a unor 
rugăciuni catolice copiate în caiete, 
printre care şi Ave Maria): 


Crăiasă alegindu-te, 

Îngenunchem rugindu-te, 

Înalţă-ne, ne mintuie 

Din valul ce ne bintuie, 

Fii scut de întărire 

Și zid de mintuire, 

Privirea-ţi adorată 

Asupră-ne coboară, 

O, maică preacurată 

Și pururea fecioară, 
Marie! 


Noi, ce din mila sfintului 

Umbră facem pămintului, 

Rugămu-ne-ndurărilor 

Luceafărului mărilor, 

Ascultă-a noastre plingeri, 

Regină peste îngeri, 

Din neguri te arată, 

Lumină dulce clară, 

O, maică preacurată 

Şi pururea fecioară, 
Marie! 


Este oarecum curios că poetul n-a găsit altceva 
mai bun de făcut cu această splendidă poezie 
(nepublicată ca atare şi prin urmare nereținută nici de 
ediția Maiorescu din 1883/84) decît s-o introducă în 
corpul unui poem mai amplu, intitulat exotic Za wam 
asi (corect: Tat twam asi, în traducere: “Tu eşti aceasta”, 
formulă sanscrită exprimînd principiul neo-buddhist al 
identităţii formelor dincolo de pluralitatea manifestărilor) 
şi lipsit de vreo simpatie desluşită pentru “paginile unse 
a sfintelor scripturi”! Însă poate că, pentru astfel de 


ră 


._— | . 
B/ 


A ăl i 
Ceaiul * ear ) (ti 

? e zu LA E) A i &.: 

Şi că Air 


+ 


To Der 

4 e i i, i 
iai AN 
i LA (Mal [e d 

e ie? A 


5 
4 


Ipoteşti: 


Rt IML | i clopotnița de lemn pa 


versuri, Dumnezeu îi va [i iertat lui Eminescu mai 
mult decît va fi putut el păcătui cu bună ştiinţă... 

Nedogmatic şi nebisericos, crescut, ca şi 
Blaga mai tirziu, în zariştea “eresului” popular, iar în 
urmă format intelectual în spiritul heterodox al 
romantismului german, Eminescu a fost totuşi creştin 
ortodox în adîncurile subconştiente ale personalităţii 
lui, sensibil la cosmic şi la organic, la taină şi la tradiţie, 
arzînd ca o flacără vie pe altarul românismului creator, 
călăuzit de o înaltă conştiinţă morală şi de un mare 
patos vizionar. Împărat al cuvintelor, el a stat şi rămîne 
în bătaia de duh a Cuvîntului, dincolo de măsurile 
veacului, la marea “cină de taină” a veşniciei 
româneşti, unde credința nu mai e aspirație, ci evidență 
biruitoare. 


4 în Ă - 
a Aa 


RA 

RI e ELI a 
. O RRAT 

40 N apă a 

“a 





k A pi Sh b În = 453 
Tal A AA N FU At i ăi io A Ad 
il “eului L pr CI San) 
pisat. LA îi d A i 


"L8 AA ? 


- [i SA ă 
g At A 








MO 





DIVINA COMEDIE A LUI DANIE 


ÎN NOUA VERSIUNE ROMÂNEASCĂ A LUI RĂZVAN CODRESCU 


SN 082 ti = ax 


PURGATORIUL CINTUL XX 


unde se ispăşeşte păcatul zgirceniei, Dante şi Vergiliu îşăcontinuă ascensiunea 
s mare. Cîntul se desfăşoară între pildele de 
le de zgîrcenie pedepsită (pe care le evocă, în 
go Capet, care-și deplinge spița degenerată 
tonare de către toate duhurile 





Aflaţi în briul al cincilea, 
pe un drum îngust, înțesat de duhuri care se căiesc cu plin 
sărăcie cinstită (pe care duhurile le evocă pe timp de zi) şi ce 
contrapondere, pe timp de noapte). Dante are un lung dialog cu Hu 
şi face mai multe profeţii. Momentul culminant al cîntului este maiestuoasa in 
laolaltă a imnului îngeresc Gloria in excelsis (ca urmare a eliberării unui suflet — cel al lui Staţiu, cum ne 





| Mai bune vreri pun vrerea la-ncercat; 
deci nu pe-al meu, ci pe-al lui plac scosei 
buretele de apă ne-mbibat. k 

4 Pornii; iar domnul meu în lung de stei 
căta cu pasul slobodă cărare, 
cum drumu-n sus pe metereze-l iei; 

7 căci goata ce din ochi cu fiecare 
strop scurs răzbună răul lumii toate 
pe-afară da din brina plină tare. 

10 Lupoaică veche, a cărei foame bate 
orice-altă fiară, blestemată fii, 
căci pradă-ți cad mulțimi nenumărate! 

13 O, cer, de care zice-se că ţii 
în crugul tău a lumii devenire, 
cînd va să vină cel ce-o va goni? 

16 Păşeam domol, cu multă cumpănire, 
iar eu atent la umbrele pe care 
le auzeam pioase-n tînguire, 

19 cînd îmi sună-n urechi, din întîmplare, 
„Dulce Marie!”, mai din sus de noi, 
ca-n chinurile facerii de tare; 

22. „Cît de săracă-ai fost”, grăi apoi, 

„vădeşte ieslea-n care prunc sfințit 
s-aduci pe lume nu te-ai dat “napoi”, 

25 „O, bunule Fabriciu”, am auzit 
pe urmă, „tu cinstit în sărăcie 
te-ai vrut, iar nu bogat, dar necinstit!”. 

28 Aşa-mi plăcură-aceste vorbe mie, 
încît m-apropiai, să pot vedea 
duhul din gura cui păreau să vie. 

31 EI şi de-acele daruri povestea 
de Nicolae date unor fete, 
ferind juneţea lor de-o cale rea, 

34 „O, duh ce pilduiești pe îndelete, 
zi-mi cine-ai fost și cum de numai tu 
laude-nalţi din toate-aceste cete? 

37 Fără răsplată crede-mă că nu 
va fi cuvîntu-ţi de mă-ntorc în lume, 
să-mi mîntui viaţa cîtă dată-mi fu”, 





lămurim din cîntul următor). 


40 lar el: „Ţi-oi zice, nu sperînd anume 
alin de sus, ci pentru harul care 
de viu ți-aduce strălucit renume. 
43 Eu mi-s sămînța-acelei plante-amare 
ce umbră-ntregii lumi creştine face, 
de rar din ea vreun rod mai bun răsare. 
46 De Douai, şi Lille, şi Gand, şi Bruges sărace 
n-ar fi-n puteri, s-ar răzbuna de-ndată; 
spre dreptul jude ruga mea nu tace. 
49 Hugo Capet pe lume-am fost odată: 
şi Ludovici, şi Filipi mlade mi-s, 
de care şi-azi e Franța guvernată. 
52. Fui fiu de măcelar de la Paris: 
cînd vechii regi urmaşi nu mai avură, 
făr” de-unul ce-mbrăcă veşmînt închis, 
55 m-am pomenit că-n mînă îmi dădură 
al țării frîu, şi-aşa putere mare 
am dobiîndit, şi prieteni pe măsură, 
58. incit coroana văduvă în stare 
îl socotii pe fiul meu s-o poarte, 
şi sfîntul os obiîrşia-n el şi-o are. 
61 Cît timp urmaşii mei n-avură parte 
de provensala zestre spre-a-i sminti, 
de bine-au fost, dar şi de rău departe. 
64 De-atunci s-au pus pe sile şi hoţii, 
apoi Normandia şi Ponthieu drept plată, 
ba şi Gasconia-ajunseră a răpi. 
67 Carol veni-n Italia şi, drept plată, 
pe Corradino-l omori, şi-apoi 
pe Toma-n cer îl repezi, drept plată. 
70 Şi-un timp văd eu, nu-ndepărtat de noi, 
cînd tot din Franța-alt Carol va să vie, 
să-şi dea, cu-ai lui, pe faţă râul soi. 
73 N-o fi-narmat mai mult în bătălie 
decît cu-a ludei lance şi-mpungind 
Florența-n pîntec, tare-o s-o sfişie. 
76 Păcate, nu păminturi ciştigind 
de-acolo-l văd, şi-ocări cu-atit mai grele 
cu cît drept mofturi le va ține-n gînd. 
79 Pe celălalt, cel prins de sub vîntrele, 
îl văd vînzindu-şi cu tocmeli copila, 
cum vînd piraţii sclave tinerele. 
82 Oare mai mult, zgircenie,-ţi poate sila 
decit în neamul meu te-ai încuibat, 
de nici de carnea lui nu-l mustră mila? 
85 Mai mic să pară răul lor sfruntat, 
văd crinul în Alagna cum scoboară 
şi-n unsul lui pe Crist încătuşat, 
88 Îl văd batjocorit a doua oară, 
cum iarăşi i se dă oțet şi fiere 
şi-ntre tilharii vii cum stă să moară. 
91 Pilatul nou îl văd cum mai mult cere 
şi crud dă iama, fără-n drept să fie, 
in Templu, cu a velelor putere. 
94 O, Doamne, cind avea-oi bucurie 
să văd eu răzbunarea ne-nţeleasă, 
ce-ţi îndulceşte tainica mînie? 


97 Ce-am spus despre-acea singură mireasă 
a Duhului cel Sfînt, de te-am făcut 
să vrei mai mult din gura mea să iasă, 
100 răspunsuri sînt la cîte-am fost cerut 
în rugi pe timp de zi; cînd noaptea vine, 
cu ce-i contrar o luăm de la-nceput. 
103 Pigmalion atenţia ne-o aţine, 
ce trădător şi hoț şi paricid, 
poftind la aur, s-a făcut pe sine; 
106 şi Midas ce, de bogății avid, 
urmă dorinţei lui necugetate 
şi-i drept să-l rîdă orice om lucid. 
109 Apoi de-Acan zic glasurile toate, 
smintitul fur pe care ne-mblinzită 
şi-aici mînia lui losua-l bate, 
112 De rău Safira-i, cu-al ei soț, vorbită; 
de bine — ce-l călcă pe-Eliodor; 
şi-ntregul munte a-l ocări se-agită 
115 pe Polimnest, călău lui Polidor; 
iar în final: „Zii, Crassus, că tu ştii, 
cum auru-i la gust!”, strigăm în cor. 
118 Mai tare-ori mai încet dăm glas pe-aci, 
precum şi rîvna-n mers ne imboldeşte 
cînd iute şi cînd molcom a păşi: 
121 deci de ce ziua-aici se pomeneşte 
nu singur glăsuiam. dar nici un glas 
nu răsuna atunci mai voiniceşte”, 
124 De-acum de el ne-ndepărtam la pas, 
cu zor cătind să ne vedem de cale, 
cît suflu-n noi simțeam c-a mai rămas, 
127 cînd muntele, părînd s-o ia la vale, 
se clătină, iar eu un frig de-acel 
simţii de parcă moartea-mi da tircoale. 
130 Nici Delos nu s-a fost clătit la fel 
pin” ce Latona-acolo cuibu-şi puse, 
doi ochi cereşti să zămislească-n el. 
133 Aşa un vuiet mare începuse 
de peste tot, încît Virgil: „Să n-ai, 
cît eşti cu mine, îndoieli!”, îmi spuse, 
136 Gloria in excelsis marele alai 
cînta, pe cît putui pricepe-ndată 
ce la vecini mai bine-aminte luai. 
139 Stam nemişcaţi şi-uimiţi, ca altădată 
păstorii ce-auziră-ntii cîntarea, 
pin” grai şi tremur s-au curmat deodată. 
142 Atunci ținurăm sfîntă-n sus cărarea, 
cătînd pe jos la umbrele întinse, 
ce-şi re-ncepeau, cum dat le e, plinsoarea. 
145 Nicicînd ceva ce nu știam mă-mpinse 
atit de mult spre dorul de a şti 
de nu mă-nşeală cele-n gînd cuprinse 
147 pe cit atunci în cuget mă-mboldi; 
nici nu-ndrăzneam să-ntreb aşa de zor, 
nici singur nu răzbeam a desluşi: 
150 și-aşa păşeam sfios şi gînditor, 


(Va urma) 





PAG.20 Nr. 1-2 lanuarie — Februarie 2010 PUNCICE CARDINALE 


DESPRE! VELTRO-UL 
DANTIESC 


În acelaşi an în care vedea lumina Frederic din Suabia, un misterios constructor de catedrale afiliat la corporația 
Magistri Comacini figura pe Baptisteriul din Parma profilul unui câine ogar (în italiană: ve//ro). Şi, într-adevăr, cu imaginea 
unui ogar se încheie succesiunea de şaptezeci şi nouă de figuri (în majoritate zoomorfe) care înconjoară edificiul şi care ne 
înfăţişează, printre diferite animale fantastice, şi pe cele trei cu care se întâlneşte Dante Alighieri; pantera, leul şi lupoaica. 
După cum se ştie, Dante se rătăceşte în pădurea întunecată (se/va oscura) un secol mai târziu; însă, fie animalele care-i taie 
calea, fie veltro-ul anunțat de Virgiliu sunt deja prezente pe Baptisteriul din Parma. Dar despre legătura dintre opera lui 
Antelami şi doctrina Sfântului Imperiu ne-am ocupat în altă parte[1]. Aici vrem să amintim cum în ambianța ghibelină a 
teritoriului cuprins între Parma şi Reggio antroponimul Ve/iro este atestat încă din 1246: I-a purtat (şi l-a transmis unuia din 
fiii săi) domnitorul din Castello şi din ținutul Vallisnera până în zilele noastre[2]. Pe de altă parte, figura unui ogar apare în 
stema familiei, descrisă astfel: “De aur, cu eşarfă roşie purtată de un vel!ro alergând de argint, cu zgardă de aur, având în 
vârf o stea roşie”[3). 

Nu e cazul să se insiste în continuare asupra legăturii lui veltro cu ideea Imperiului și a ghibelinismului. Dar ne 
putem întreba pe ce baze se sprijină această legătură. Aroux, care-l identifică pe velrro cu Can Grande della Scala, explică 
faptul că numele Can “se pretează la o dublă aluzie, în sensul unui câine de vânătoare duşman al lupoaicei romane, şi în 
sensul de Khan, conducător al Tătarilor”[4). Este vorba în fond de acel “Khan care, născut în extrema opusă a Eurasiei, a 
reuşit istoric să o unifice aproape în întregime într-un unic gigantic Imperiu, fiind în acelaşi timp cunoscut ca supremă 
Autoritate spirituală de vârfurile esoterismului taoist, budist, islamic şi creştin nestorian”[5]. În altă parte, Aroux scrie: 

“Aceşti Tătari (după Yvon de Narbon) îi considerau pe monarhii lor ca pe zei, principes suorum tribuum deos vocantes”. 
După el, aceşti Tătari, de care se interesa atât de mult, “aleseseră ca șef pe unul dintre ai lor care a fost înălțat pe un scut 
acoperit cu o bucată de postav, o bucată de fetru, numindu-l Khan, sau Cane, care în limba lor înseamnă «împărat» [...]. Nu 
trebuie deci să ne mirăm prea mult de numele bizar de Dulău sau de Câine dat celor Della Scala care stăpâneau Lombardia 
şi pe care ghibelinii îi recunoşteau ca şefii lor. Numele de Veliro nu e decât un sinonim”[6]. 

Reluând interpretarea lui Aroux, Gutnon adaugă că “în diferite limbi, rădăcina can înseamnă putere, care se 
leagă în aceeași ordine de idei”[7]; în plus, Guenon notează[8] că termenul turco-tătar Khan e echivalent cu cel latin de Dux 
aplicat veltro-ului de către Dante: ...un cinguecento diece e cinque,/ messo di Dio, ancideră la fuia/ con quel gigante che con 
lei delinque — Purg.„ XXXIII, 43-45 (.. un cinci sute zece şi cinci, trimis al lui Dumnezeu, pe tâlhăroaică va ucide-o, cu-acel 
uriaş ce cu ea face păcate — trad. Al. Marcu). Transformat în Cane şi apoi în Veliro, titlul de Khan a fost deci transferat atât 
asupra figurii arhetipale a monarhului universal, cât şi asupra unor personaje istorice ghibeline. 

În afară de Can Grande della Scala, care în acest sens este cel mai citat, şi alte personalități au fost identificate cu 
veliro-ul dantesc, prin apropierea lor mai mare sau mai mică de caracteristicile esenţiale ale arhetipului. Ne limităm să 
menţionăm trei: Henric VII de Luxemburg, Ludovic de Bavaria şi Uguccione din Faggiola. 

Henric al VII, ['alto Arrigo, este reprezentat în Paradisul dantesc în termeni de perfectă coincidență cu arhetipul 
imperial, aşa cum a fost magistral pus în evidență de Vasile Lovinescu: “În mijlocul conventului miliției sfinte, deci în a treia 
incintă, e tronul lui alto Arrigo suprapus pe Motorul Imobil, deci în stare de identitate cu el. Henric VII, în staţiune de 
identitate, reprezentând direct în univers Motorul Imobil, prin urmare centrul imanent al lumii şi, prin translație descendentă 
de-a lungul Axei polare, centru şi al unei tagme de călugări cavaleri. Poate fi el, deci, numai exponentul puterii regale? Cât 
era de efectiv Henric VII nu are importanță. Important e că funcția de Împărat roman, pentru anumite «conventuri» din Evul 
Mediu, reprezenta ambele puteri prin continuitate cu funcțiunea Cezarului roman, care era în acelaşi timp Pontif Suprem 
şi Imperator”[9). 

Cât despre Ludovic de Bavaria, “atunci când a fost ales părea om valoros şi drept lui Giovanni Villani şi trebuia 
să-i pară și mai important celui care fusese exilat din patrie așteptând cu dorinţă şi neliniște noutăţi şi evenimente care să 
aducă victoria partidei sale înfrânte”[10). Exilat din patrie, Dante a murit la şapte ani după ce Ludovic devenise rege al 
Germaniei, în 1314, renăscând acele speranțe de restaurație imperială pe care “partida înfrântă” a ghibelinilor a continuat 

să le nutrească. Într-adevăr, aşa cum scrie cronicarul guelf, “în anul de la Hristos 1326, în luna ianuarie, cu ocazia venirii 
la Florenţa a ducelui de Calavra, ghibelinii şi domnitorii din Toscana şi din Lombardia i-au trimis pe ambasadorii lor în 
Alemania ca să-l îndemne pe Ludovic duce de Bavaria, ales rege de Romani, să reziste şi să contraatace forțele numitului 
duce şi ale oamenilor Bisericii, care erau în Lombardia”[11). 

La 3] mai 1327, Ludovic şi-a luat Coroana de Fier, aşa încât “pe dată şi în acelaşi timp, s-a mişcat toată Italia la 
această veste; şi Romanii s-au ridicat şi-au instigat întreg poporul [...] şi şi-au trimis ambasadorii la Avignon, în Provența, 
la Papa Giovanni, rugându- -l să vină împreună la Roma [...]; că dacă nu va face aşa, ei vor recurge la regele Romanilor 
Ludovic de Bavaria, şi, de asemenea, şi-au trimis ambasadori să-l cheme pe Ludovic numit Bavarezul”[12]. 

În anul următor Ludovic de Bavaria a fost încoronat împărat; dar nu de către Papă, ci de poporul roman, pentru că 
îmbrăţişase doctrina lui Marsilio din Padova. 

Uguccione din Faggiola (circa 1250-1319) a fost un celebru șef ghibelin din Toscana, căruia Dante îi trimisese 
Infernul în 1307. După ce a ocupat de cinci ori sarcina de podestă, de la 1309 la 1310 a fost domnitor de Arezzo, podestă 
şi căpitan de oști în alte orașe, vicar al lui Henric al VII la Genova și, în sfârşit; domnitor la Pisa în 1313; la Pisa şi apoi la 
Lucca a exercitat o putere absolută. În 1313 i-a înfrânt pe guelfi la Montecatini, dar în 1316 o răscoală l-a constrâns la exil, 
aşa încât și-a petrecut ultimii ani la Can Grande della Scala. Identificarea dantescului veltro cu Uguccione a fost susținută 
de Carlo Troya într-un studiu despre ve/tro-ul alegoric al lui Dante, publicat în 1825, la Florenţa, „cu grija lui Giuseppe | 
Molini, sub semnul lui Dante”. Ignorat total de istoriile literare de liceu, Carlo Troya a desfăşurat totuşi un rol de un cert 
relief în cultura italiană în secolului al nouăsprezecelea. 


a Claudio MUTTI 
(Versiunea în română aparține autorului) 


' CI. Mutti, Simbolismo e arte sacra, Îl linguaggio segreto dell 'Antelami, Parma, 1978; L 4nielami e il mito dell 'Impero, 
Parma, 1986. 

* G, Vallisneri, / Vallisneri: da Veltro al nostri giorni, Parma, 1996. 

*M. De Meo, Le case longobarde dei Platoni e dei Vallisneri, în “Malacoda” (Parma), 76, gennaio-febbraio 1998, p. 19. 
“E. Aroux, Cle/ de la Comedie anti-catholique de Dante Aligheri, Paris, 1856, reed. Carmagnola, 1981, p. 40, 

* A. Grossato, La dottrina del Cali/fato islamico e la concezione dantesca del Santo Impero, în “Viator”, a. VI, 2002, p. 182. 
“E, Aroux, Dante — herctique, revolutionnaire et socialiste, Paris, 1854; reed. Bologna, 1976, pp. 119-120. 

”R. Guenon, L 'esoterismo di Dante, Roma, 1971, p. 62 

* Ibidem, 

” V. Lovinescu (Geticus), La Colonna Traiana, Parma, 1995, p. 85. 

'* D. Fransoni, Stud! vari sulla Divina Commedia, Firenze, 1887, pp. 306-307. y 

"G. Villani, X, 18 i 

" G. Villani, X, 20. 


pe pm 
- . - 


Addenda 


LUPOAICA ȘI COPOIUL/ 
OGARUL (IL VELTRO) 

ÎN PRIMUL CÎNTAL 

DIVINEI COMEDII 


49 
52 
55 
58 


6 


765ziă 


-. 


suie 
od) 


A [A 


Ă 


i 


pt z 


Și o lupoaică jigărită care 

părea în schimb de pofte-mpovărată 
şi-aduse multor neamuri întristare, 
aceasta, cu privirea-i încruntată, 

îmi risipi de tot nădejdea bună 

de-a mai răzbi pe culme vreodată. 

Și ca și cel ce bucuros și-adună 

comori, iar dacă vremea le preface 
în scrum, ajunge jalea să-l răpună, 
la fel şi eu, căci fiara nu-mi da pace, 

ci m-alunga, fişie cu fișie, 

pe unde-n veci lumina zilei tace. 

Şi cum zăceam î în locul de: urgie, 

“un stat de om a prins să mi se araieii 
de cît tăcuse mut părînd să fie. 


Cînd îl văzui pe-acea pustietate, 


iz: 
Pati ete +a) plăcutul stil l-am fost deprins şi eu. 


4 ă 
d Pe: 


strigai la el: “Îndură-te demine, 
„de-ai fi tu om sau doar nălucă EA a | 
= Nu:s om”, răspunse, “dar am fost ca tine; 
"părinții mei în Mântova-au trăit, 
“sînge lombard curgîndu-le prin vine. ui 
Tirziu sub lulio eu m-am zămislit, 
cei 7 şi cum în Roma lui August am stat, [ci 


doar zei ce mint pe lume-am | pomenit. 

„Poet am fost de fel şi l-am cîntat . 

pe-al lui Anchise vrednic fi iu, ce marea 

o străbătu, când Troiei foc i-au dat. 

Dar tu, de ce te-ndupleci cu pierzarea? 

De ce n-apuci spre piscul de lumină 

ce-i prim temei a toată desfătarea?”. 

79 li “Virgil eşti oare,-acea fîntînă lină 

ce izvorăşte fluvii de cîntare?!”, 

rosti, cu vocea de sfială ptină. Î. 

a io, tu, lumina barzilor cea mare, 

„ zălog. să-mi fierîvna cemereu 
am pus-0-n studiul tău, fără-ncetare! 

SOTUL. ești maestrul şi-autorul meu; 

de-s lăudat, „din stihurile tale 


Priveşte fiara ce m-a-ntors dincale 
a să şi-ajută-mă, vestite ntre-ațelepi, 
e căci, tremur tot de groaza feţei sale!» 


că 


| i alte căi, se cade să te-ndrepți”, ti, | 
să 


„răspunse el, văzînd că-ncep a plinge, 
74 “de vrei să-ţi porți departe paşii drepți; | 


ci far ara ce acum nădejdea-ți frînge 


nu lasă. om să-i i treacă dinainte, i 


i Se Âi ci-n colții ei pe orişicine-ar strînge; — 


din fire rea, nicicînd nu se dezminte 
„şi-o stăpîneşte-o poftă-aşa nebună 


=? „că-i e, mîncînd, mai foame ca-nainte. 


"Ea cu dihănii multe se-mpreună,. 


4, 
0 


| 





„şi încă-or mai urma, pînă-o să vie II | 


copoiul care-n chinuri s-o răpună. | 
„EI n-o căta lumească avuție, - 
ci cuget drept, iubireşionoare, 
iar neamul dintre Feltre o să-i fie, 
sita Italia, biata, pentru care 
Eurial Şi Niso-au fost să piară, 
și Turnus, şi Camilla-ntre fecioare. 
- De prin cetăți goni-va cruda fiară 

şi în infern pe veci o s-o înece, 

„de unde pizma-a asmuţit-o afară... 


Sera româneşte de 
“Răzvan Codrescu) 


î 
] 


pă || 
a 









Erast CĂLINESCU 





Tara, în inima destăratului 


e E Țara ta, pe care ai părăsit-o, din care te-ai exilat, în care ai lăsat tot: casă, familie, 
prieteni, serviciu — o simţi acum altfel de aici, de departe. Altfel decât când erai pe pământul 
ei. Pe pământul pe care unii, acum, când coboară din avion pentru prima oară, îl sărută... De 
ce oare Ul sărută? Pentru ce au lăsat acolo?... Dar, când l-au părăsit, spuneau că drumul lor 
este fără întoarcere! Unii, mai bătrâni, când au prins câte o ieftinire, şi-au cumpărat chiar şi 
loc de veci, acolo, iar acum tare îi mai poartă gândul să se întoarcă... De ce? Pentni că acum 
îşi dau seama că, de fapt, nu au părăsit Țara, ci doar regimul comunist din țară, din care nu 
vedeau nici o ieşire, îl credeau veşnic. Regimul comunist care i-a făcut să părăsească tot. Şi 
care acum, aici, trebuie combătut, ziceau, simțeau unii dintre noi. Trebuie să luptăm contra 
lui!...Dar cum? 

Cam așa se întreba şi un unchi de-al meu, care ajunsese mai demult în Canada, iar 
prin anii '50 aflase că unul dintre frații săi murise în închisoare. Politic. Şi hotărîse unchiul, cu 
mintea lui de-atunci, să-l răzbune! Şi pentru că şi el se întreba, ca şi noi, “dar cum?”, unul |- 
a sfătuit să se înscrie în Partidul Comunist Canadian, că aşa le va veni mai uşor de hac! Zis 
şi făcut. S-a înscris, s-a învârtit el ce s-a învârtit şi a dibuit că tovarășii dețin undeva nişte 
arme. Bucuros de descoperire, a anunțat poliția, convins că i-a aranjat el! Spre deziluzia sa, 
însă, partidul n-a fost sancționat decit prin confiscarea armelor şi cu o amendă pentru deținerea 
lor ilegală... De ce? Pentru că Partidul Comunist nu prezenta un pericol demn de luat în 
seamă pentru Canada, fiind un partiduleț ca oricare altul, cu un statut, cu o ideologie, cu 
adunările şi comemorările sale, la care vine cine vrea, ca în orice democrație. 

Era în anul 1985. Canada era în bune relații cu țările comuniste, lansând prin 
discursuri doar câte o timidă vorbuliță despre “nerespectarea drepturilor omului” în aceste 
țări. cu care av ea. de fapt, relații comerciale importante. Consilierul meu de la “Immigration”, 
o doamnă de origine poloneză, deşi in Montreal erau două biserici ortodoxe româneşti, m-a 
sfătuit, de exemplu, să frecventez biserica ținând de Patriarhia de la Bucureşti, al cărei paroh 
era, bineînţeles, în permanente bune relaţii de colaborare cu consulatul R.S.R. şi le tot spunea 
credincioşilor că el nu face politică şi că le poate mijloci vizite la rudele lor din Țară, deşi 
nimănui nu-i dădea mâna să se bage singur în gura lupului. În această situaţie, am luat 
legătura cu refugiații din celelalte țări cu regim comunist şi astfel am ajuns să luăm parte la 
adunările și la demonstrațiile anticomuniste ale “națiunilor captive”. 

Majoritatea participanţilor la aceste adunări erau intelectuali, care “aveau ceva de 
spus”, și nu lipsea câte o polemică civilizată, care însă nu eclipsa cauza noastră comună. 
Chiar şi acum, după 24 de ani, îmi amintesc cum un profesor de istorie din Ungaria m-a luat 
odată deoparte şi mi-a spus doar atât: “Ardealul este al vostru”... 

În ce priveşte manifestaţiile noastre comune, cea mai impresionantă se organiza, 
în fiecare an, în ziua de 23 august şi purta numele de “Black Ribbon Day”, Ziua Panglicilor 
Negre. | 
Ne adunam pe o piață centrală a Montrealului, câteva sute de manifestanți, cu 
drapelele țărilor noastre în bernă şi bineînţeles cu câte 4-5 maşini de poliție pe lângă noi. Ne 
incolonam tăcuți, solemni, cu o simplă placardă în fața coloanei, pe care era scris numele 
acestei zile, şi cu zeci de baloane negre, care purtau scrise numele câte unei victime a 
comunismului din țările noastre captive. Sufletul grupului nostru erau Nicu Naum, un vrednic 
veteran legionar, şi Laura Riga, o veche și consecventă activistă liberală, ambii având în 
cârcă şi nişte ani de închisoare politică — două personalități marcante ale exilului românesc 
din Montreal în acei ani. | 

Prima oprire a coloanei era la Oratoriul Saint Joseph, unde se oficia un fe Deum cu 
suferință din țările noastre şi pentru biruință asupra comunismului, 
Apoi, coloana se îndrepta înspre consulatul URSS, pe care l aflam zăvorit şi cu jaluzelele 
trase. Aici tăcerea cea solemnă era ruptă și se dezlănțuiau lozincile care condamnau crimele 
comunismului. lar cererea noastră de a li se înmâna o moţiune de protest rămânea totdeauna 
fără de răspuns. Atunci moţiunea era citită la microfon, de Laura Riga sau de un membru al 
grupului polonez Solidarnosc. Apoi se lansau baloanele negre, pe care Vântul le agăța prin 
crengile copacilor din grădina consulatului sovietic, în aplauzele manifestanţilor. 


rugăciuni pentru cei în 


La 


! anticomunist erau manifestaţiile noastre româneşti, De 


O altă formă de protes ct zid A 
directorul revistei lunare Cuvântul Românesc, 


obicei, iniţiatorul acestora era George Bălaşu, 


care apărea la Hamilton, Ontario, E 
Manifestaţia începea totdeauna în faţa Parlamentului canadian din Ottawa, cu 


drapele româneşti şi canadiene, şi era întâmpinată de câte un parlamentar, câruia Laura 
Riga îi explica obiectul protestelor noastre şi îi înmâna moţiunea respectivă. Uneori, ne mai 
băga în seamă și câte un ziarist rătăcit pe-acolo, căruia, tot doamna Riga îi explica ce face cu 


oamenii regimul comunist din România. 


Apoi, ne îndreptam câtre ambasada R.S.R. unde poliţia devenea mai vigilentă. 


Cladirea o aflam ferecată și cu jaluzelele trase, ca şi la consulatul sovietic din Montreal, 
Deosebirea era că, de la o fereastră, eram filmaţi printre jaluzele, onoare care i făcea peunii 
dintre cei nou veniţi să-și acopere faţa, la gândul că ar putea avea de suferit cel de-acasă, În 
legătură cu asta, îmi amintesc că, într-o seară, ne adunasem câţiva, la unul dintre noi, ca să 


CEALALTĂ, FATĂ 
A EXAELULUI(2) 





facem ultimele pregătiri pentru manifestația de a doua zi, împotriva dărâmaării bisericilor din 
Bucureşti. La un moment dat sună telefonul. Apela tatăl gazdei noastre, din Țară: z Măi 
băiete, te rugăm să nu faci ce ai de gând să faci mâine! Gândeşte-te şi la noi...! „Parcă îl văd 
şi acum pe omul nostru cum s-a roșit ca racul şi a urlat la telefon: “Măi, ăștia care ascultați 
convorbirea, să ştiţi că dacă vă atingeţi de ai mei, vă cadorisesc cuto bombă la consulat! ”, 
Dar cea mai “puternică” manifestaţie organizată de George Bălașu a fost prilejuită 


de vizita lui Nicolae Ceauşescu la Ottawa. R.S.R. avea pe vremea aceca importante afaceri 


cu guvernul canadian, printre care era şi construirea centralei nucleare de la Cernavodă. 
Vizita căzuse tocmai în prima zi de Paşti, așa că noi, cei din Montreal, ne-am îmbarcat în 
autobuze chiar din curtea bisericii, după terminarea slujbei de Inviere. Bineînţeles că 
Securitatea era deja în plină acţiune cu 1-2 săptămâni înaintea evenimentului. Unii dintre noi 
primisem scrisori, ca din partea organizatorilor manifestaţiei, cum că vizita lui Ceauşescu s- 
ar fi amânat până la o dată care se va anunța din timp. Alţii primiseră în ajunul plecării câte 
un anunţ grijuliu la telefon, să nu-şi pună viaţa în pericol, căci în autobuze sunt plasate bombe. 
Acestea nu ne-au împiedicat însă să fim prezenți, câteva sute, în dimineaţa zilei de Paşti, la 
Ottawa, în fața clădirii de protocol unde urma să fie găzduit Ceaușescu. 

Manifestația n-a fost deloc tăcută, căci din toate inimile noastre traumatizate a 
țâşnit parcă durerea şi cumplita ură pentru autorul exilului pe care îl trăiam. La apariția 
coloanei oficiale, au izbucnit strigătele (specific româneşti) de “Huo!”, precum și lozinca: 
“Ceauşescu, cine eşti? Criminal din Scorniceşti!”. lar când au coborit din maşini, a început 
bombardamentul cu ouă şi cu roşii. Strigătele n-au încetat nici când au intrat în clădire, ba 
mulțimea a început să le cânte şi “Hristos a înviat!”. La un moment dat, securiştii au început 
să ne roage să încetăm, căci tovarășul este obosit şi nu se poate odihni, ceea ce i-a determinat 
pe manifestanți să strige şi mai cu foc, tot repertoriul, de la capăt... 

La telejurnalul canadian de seară a apărut şi o secvență din vizita lui Ceauşescu, în 
care nu a putut fi evitată nici prezența noastră. Numai că, probabil din ordin, au inversat 
situația: masa de manifestanți a fost prezentată ca simpatizanți care își salută preşedintele, 
iar cei 10-15 de pe la ambasadă au fost prezentați ca protestatari... 

După câtva timp, a apărut în Cuvântul Românesc un articol intitulat “Adio, Canada!”. 
Autorul, care nu şi-a dezvăluit numele, s-a dat drept ofiţer de Securitate şi a relatat că 
Ceauşescu, în furia sa provocată de manifestaţia noastră ostilă, ar fi ordonat ca organizatorul 
manifestaţiei să fie executat în 24 ore. Misiunea ar fi revenit la trei ofiţeri, dintre care unul era 
directorul unui ziar ceaușist din Toronto, iar altul autorul articolului. Cum misiunea nu a fost 
executată, Ceauşescu i-ar fi condamnat pe cei trei la moarte. A fost ucis unul dintre ei, apoi a 
fost asasinat directorul ziarului. Cel de-al treilea, care scăpase deocamdată, trimitea articolul 
şi îşi lua acum rămas bun de la Canada... 

În paranteză fie spus, întrucât directorul ziarului era o persoană cunoscută în Toronto, 
s-a făcut un film în care “legionarii” atacau redacţia ziarului şi îl asasinau pe director, film de 
propagandă care a rulat atât în Canada, cât şi în România... 


+ 


Ultima manifestaţie românească din acei ani a avut loc la sfârşitul lui decembrie 
"89, la aflarea veștii că a căzut comunismul, pe un frig de crăpau pietrele, în fața consulatului 
R.S.R. din Montreal. Principalele teme lansate au fost: “Vrem alegeri libere!”, “Jos 
Securitatea!”, “Vrem libertate în România!”. Pe asfaltul străzii a fost ars un manechin de 
paie, care voia să fie Ceauşescu. Surpriza a fost apariția la manifestaţie a unora care cochetau 
înainte cu ambasada comunistă şi care acum strigau şi ei cu foc lozinci anticomuniste. 
Aceasta a provocat un val de indignare, huiduieli și chiar o busculadă, pe care a astâmpărat- 
o poliția, cu amenințarea că se va interzice manifestaţia. 

Sub un colţ de clădire, mai ferit de vânt, câteva femei plângeau şi aprindeau lumânări 
înfipte în zăpadă, pentru sufletele nevinovaţilor care au căzut pentru o cauză pe care o 
credeau — şi o credeam şi noi — dreaptă. 

2 Şi aceasta este o faţă ascunsă a exilului românesc, pe care m-am gândit s-o prezint 

aici, pentru ca să rămână scrisă undeva, după ce noi, cei care am trăit acele evenimente, nu 
vom mai fi în această lume. 


m. dez . A 
ada, d Ț wii LA ză 


ie iute 7 3 























(Urmare din numărul trecut) 


După ce „rezolvă” problema „departamentului”, d-l 
Muraru ne informează: „Cultele religioase au fost infiltrate 
cu informatori pentru o strictă supraveghere. Prin reforma 
învățământului din august 1948, toate unitățile de învățământ 
cu caracter religios au trecut la administrarea statului. Unele 
culte au fost suprimate (spre exemplu, Martorii lui lehova), 
Cele mai multe fiind strict controlate. Hărţuirea şi 
supravegherea s-au realizat prin urmărirea şi intimidarea 
practicanţilor, discreditarea clericilor, ruperea relaţiilor 
externe, înlăturarea celor incomozi şi cenzurarea 
publicațiilor”. 

Lăsăm pe cititor să aprecieze coerenţa celor de mai 
sus. Putea măcar d-l Muraru să împartă măsurile de 
supraveghere şi control asupra cultelor în două categorii: 
cele cu caracter legislativ, administrativ, şi acțiunile 
desfăşurate prin intermediul organelor de represiune (în 
special Securitatea). Era mai limpede totul, credem. 
Discutând însă frază cu frază: „culte infiltrate cu informatori” 
este o exprimare nefericită. De unde veneau aceşti 
informatori? Din străinătate? De pe lună? Mai logic era să 
se spună că „au fost recrutaţi informatori din interiorul tuturor 
cultelor”. Este foarte importantă această precizare, pentru 
ase sublinia clar că în general ortodoxul l-a turnat pe ortodox, 
catolicul pe catolic, protestantul pe protestant, iar acest lucru 
era cât se poate de logic, deoarece doar cei din sistem puteau 
să cunoască bine ce se petrece. 

O altă frază nelericit formulată este cea legată de 


legea învățământului. Corect, prin legea învățământului din. 


august 1948, religia a fost scoasă ca disciplină de învățământ 
din şcoli, iar cultele nu au mai putut deține şcoli confesionale, 
ci doar instituţii de învățământ necesare pentru pregătirea 
personalului de cult. 
O formulare complet aiurea e cea legată de 
suprimarea unor culte. Nu ne dăm seama ce înțelege d-l 
Muraru prin „Ssuprimare”, însă dacă avem în vedere înţelesul 
larg acceptat, singurul cult suprimat a fost cel greco-catolic, 
care înainte de 1948 era un cult istoric*, pentru ca apoi să fie 
desființat cu totul din punct de vedere juridic. Exemplul dat, 
referitor la Martorii lui lehova, nu are nici o legătură cu 
suprimarea, deoarece, din punct de vedere juridic, Martorii 
lui lehova nu au fost recunoscuţi nici înainte de 1940, nici 
măcar ca asociaţie religioasă, cu atât mai puţin ca şi cult. 
Au fost „suprimaţi” adepţii? Nu avem cunoştinţă de 
asemenea carnagiu. Ceea ce se poate spune despre Martorii 
lui lehova este că, datorită refuzului de principiu de a 
recunoaște autoritatea statului, au fost priviți drept „Secta” 
prin excelență, imaginea despre ei acumulând toate 
stereotipurile asociate ideii de „sectă”, Exemplul ales e cu 
atât mai nefericit cu cât Martorii lui lehova au constituit 
mulți ani obiect al atenţiei serviciilor secrete din multe state, 
inclusiv state democratice, unde însă adepţii nu au cunoscut, 
e adevărat, persecuții similare cu cele din spaţiul comunist, 
În sfârșit, ultima frază citată este un monument de 
vorbărie goală, tocmai acolo unde autorul trebuia să fie mai 
atent. Adică clericii au fost doar discreditaţi, nu au fost şi ei 
la rândul lor intimidaţi? Şi oare care relaţii externe au fost 
rupte și ce însemna o persoană incomodă din interiorul 
cultelor din punctul de vedere al regimului comunist? 
Urmează un alt paragraf, care de fapt nu trebuia să 
fie paragraf, el făcând corp comun din punct de vedere 
logic (dacă există vreo logică în cele scrise de d-l Muraru) 
cu paragraful anterior, Aici găsim altă prostie: că relaţiile cu 
Vaticanul au fost rupte în iulie 1948, prin denunțarea 
Concordatului din 1927. Este complet fals, În 1948 a fost 
denunțat numai Concordatul, În schimb, Nunţiatura 
Apostolică de la București a continuat să funcţioneze până 
în 1950, când a fost închisă, iar reprezentanţii diplomatici ai 
Vaticanului expulzați în urma unui proces-spectacol, Însă, 
din punct de vedere oficial, rehaţiile României cu Vaticanul 
nu au fost „rupte”, ci „suspendate”, 


PAG. 22 Nr. 1-2 Ianuarie — Februarie 2010 





De-a dreptul amuzantă este afirmaţia legată de Biserica 
Greco-Catolică: „.... aceasta şi-a pierdut credincioșii şi edificiile 
de cult, care au trecut în proprietatea Bisericii Ortodoxe”, 
Sincer, nu am ştiut până acum că credincioşii sunt 
„proprietatea” unei Biserici! Unui specialist în chestiuni 
zcleziologice o asemenea afirmaţie ar trebui să-i ridice multe 
semne de întrebare. Trebuie spus însă că au trecut în 
„proprietatea” Bisericii Ortodoxe și o parte din preoții greco- 
catolici, care au acceptat „revenirea”, așa cum a fost numită 
în epocă acţiunea de unificare a Bisericii Greco-Catolice cu 
cea Ortodoxă. Apoi, cifra de 300 de clerici „uniaţi” arestaţi, 
dată de Muraru, e preluată din lucrarea lui Dorin Dobrincu, 
Proba infernului, demult depășită de noile cercetări. Se dă şi 
un fragment din această lucrare (sursa 4) din care aflăm că 
cei 300 de preoţi se „reduc” la episcopii „uniaţi” arestați în 
1948. Să nu se înțeleagă că minimalizăm suferința greco- 
catolicilor. Tot ce spunem aici are caracter metodic: de ce 
vorbeşti de 300 de arestaţi şi citezi o „sursă” în care dai o listă 
cu câteva nume? Un text care să lămurească de ce unii preoți 
greco-catolici au fost arestaţi era mai lămurilor. Aşa, elevul 
ințelege că bisericile şi credincioşii au trecut în „proprietatea” 


„Bisericii Ortodoxe, iar episcopatul şi clericii greco-catolici au 


intrat toți în închisoare. 

Vine timpul apoi să aflăm de destinul cultelor protestante, 
cărora „le-au fost impuse măsuri dure de restrângere a 
activităţii religioase”. Numai lor, ne întrebăm noi? Se pare că 
da, ne asigură d-l Muraru, deoarece, din fraza imediat 
următoare aflăm că „Biserica Ortodoxă a fost controlată de 
puterea comunistă”! O prostie nemăsurată, care vine din lipsa 
completă de înţelegere a fenomenului religios din România 
comunistă şi preluarea, fără spirit critic, a unor opinii partizane, 
care vor să acredizete cu orice preţ ideea că Biserica Ortodoxă 
nu a fost o victimă, ci o beneficiară a regimului comunist, un 
partener al acestuia în acţiunea de distrugere a țării. Aceste 
aserțiuni sunt serios încurcate de numărul foarte mare de 
preoți și monahi ortodocşi intrați în închisori şi lagăre, formând 
procentul cel mai mare din totalul clericilor arestați de regimul 
comunist (mult mai mulţi decât câteva sute, cum afirmă fără 
temei Muraru). Atunci s-a găsit soluţia să se spună că acestea 
sunt cazuri individuale, care nu angajează Biserica Ortodoxă 
în general. Revenim aici la dilema d-lui Muraru: Biserica e o 
structură juridică abstractă sau e formată din credincioși? D- 
| Muraru nu face decât să preia nemestecat stereotipul: 
Biserica Ortodoxă a fost „controlată”, chiar dacă şi-a avut şi 
ea victimele ei. 

Un lucru € limpede: dacă folosim noţiunea de „control” 
in sens general, nu există nici un cult din România care să fi 
scăpat autorității statului. Mai devreme sau mai târziu, prin 
metode mai dure sau mai „soft”, autoritățile Statului şi-au 
impus punctul de vedere în ceea ce priveşte chestiunile 
religioase şi nu există șefi ai unui cult care să nu fi făcut 
măcar un compromis cu statul comunist pentru un anumit 
scop. Evident, există numeroase cazuri particulare, dar care 
nu pot fi nuanţate în așa puţine rânduri cum a avut la dispoziţie 
d-l Muraru, 

Ca să fi scris ceva inteligibil, d-l Muraru trebuia să fi 
avut în primul rând clar în minte „obiectivele finale” ale 
comuniştilor față de culte, la fel pentru toate. Apoi, de ce 
natură erau pericolele ridicate de viața religioasă şi activitatea 
cultelor înâintea statului comunist: de natură strict religioasă 
(„mistică”), pericole date de componența etnică sau de 
structură a cultului, pericole de natură politică sau peopolitică. 
Acestea se individualizau în funcţie de cult. De exemplu, 
Biserica Ortodoxă era asociată cu legionarii (deşi la un moment 





PUNCTE CARDINALE 


DE LA NEPROFESIONALISM 
LA MISTIFICARE (II) 





Observaţii critice privind maniera 
de prezentare a realităților 
religioase din România comunistă 
într-un recent manual şcolar 





dat se spunea că toți legionarii au intrat în rândurile... 
Martorilor lui lehova!), catolicii și protestaţii, prin natura 
relaţiilor lor externe, erau consideraţi spioni etc. O dată 
particularizată problema, se trecea la rezolvarea acesteia 
cu mijloace specifice pentru fiecare caz în parte, utilizându- 
se uneori chiar şi rivalităţile istorice existente între culte. In 
funcţie de situație, cultelor li s-a rezervat câte un rol specific, 
e| fiind însă, repetăm, strict contextual, fapt care le apare 
unora drept acte de favorizare din partea regimului. In 
realitate, toate acţiunile tindeau către aceeași finalitate: o 
societate atee, fiecare cult fiind blocat să dezvolte 
„activitatea religioasă”. Fiecare cult a avut agenţi ai regimului 
în funcții importante, după cum fiecare a avut reprezentanți 
care au luptat să menţină vie flacăra credinţei. Prin urmare, 
ideea unei Biserici Ortodoxe colaboratoare, în timp ce restul 
cultelor ar fi „curate”, e complet falsă. 

O dată stabilite temele principale ale discursului, d-l 
Muraru trebuia să verifice la final dacă cele scrise în aşa 
puţine rânduri reflectă realitatea istorică. Problema atitudinii 
diferite a statului față de unele culte e prea complexă pentru 
a o trata într-un manual de istorie a comunismului, fiind alte 
lucruri, foarte importante, dar nesusceptibile de interpretări 
tendenţioase, care să fie incluse în text. Şi, cu toate acestea, 
chiar aşa sună o sarcină formulată de d-l Muraru: „Cum 
explicaţi relaţia diferită a partidului-stat cu principalele culte 
din timpul regimului comunist? Argumentaţi cu exemple”. 
De unde să ia răspunsul bieţii elevi? Din textul autorului, din 
textele sursă, prost alese, puțin relevante pentru sarcina 


1-a 


trasată? Unul care nu ştie despre subiect altceva decât ce 
scrie în manual va reuşi cel mult să afirme: pentru că Biserica 
Ortodoxă era controlată de regim şi celelalte culte nu. Mai 
mult de atât nu ai ce să spui, iar concluzia, respectând 
adevărul istoric, e complet falsă. 

Pe de altă parte, textele despre culte propuse elevilor 
de d-l Muraru nu se referă explicit la sarcina amintită mai 
sus, ci sursele 13-19 sunt prezente pentru ca, pe baza lor, 
elevii să analizeze metodele utilizate de autorități pentru 
supravegherea activităţilor religioase. E singura sarcină 
formulată mai acătării, deşi sunt alte texte cunoscute, mult 
mai relevante, pentru acest subiect. Invers, textele care sunt 
deja prezente nu sunt valorificate aşa cum ar trebui, la 
capacitate maximă, Câteva cuvinte despre aceste „surse”: 

Fotografia cu Patriarhul Nicodim reflectă de fapt 
preocuparea de începuturi a liderilor comunişti de a evita, în 
imaginarul social, o ruptură prea evidentă cu trecutul. În 
toată perioada interbelică, şeful Bisericii Ortodoxe era 
condus la plecare şi întâmpinat la sosirea dintr-o călătorie 
oficială peste hotare de către înalte personalităţi politice, 
astfel că ceea ce s-a petrecut în noiembrie 1946 nu e o 
noutate. Evident, fiecare urmărea ceva prin această situare 
„în poză”, dar mai ciudat ar fi apărut dacă aceşti lideri qi 
guvernului Groza nu îl întâmpinau la gară pe înaltul prelat. 
Aşa cum e prezentată unor necunoscători, fotografia e 
profund tendenţioasă, sugerând o „alianță” între Biserica 
Ortodoxă și liderii comunişti, Multe alte fotografii cu lideri 
religioşi de alte confesiuni, aflaţi la întâlniri cu şefii PCR. pot 
fi aduse în discuţie, dacă ar fi să fim corecţi. 


(Va urma) 





* Vezi art. 22 din Constituţia României din 1923: 
„Libertatea conştiinţei este absolută. Statul garantează 
tuturor cultelor o deopotrivă libertate şi protecțiune 
întrucât exerciţiul lor nu aduce atingere ordinei publice, 
bunelor moravuri şi legilor de organizare ale Statului. 
Biserica creştină ortodoxă şi cea greco-catolică sunt 
biserici româneşti. Biserica Ortodoxă Română, fiind religia 
marii majorităţi a Românilor, este biserica dominantă în 
Statul român, iar cea greco-catolică are întâietatea faţă 
de celelalte culte”, 


———_ 


——_—_——_———_—— „| | —— ————— ———_ _—————  —— —Ă — _ —— 1 -. O OO— O—. OC. pg 











PU NCTCE CARDINALE Ianuarie — Februarie 2010 Nr. 1-2 PAG. 23 


MOARA CU NOROC 


SAU MINIROMANUL UNUI SIMULACRU DE IUBIRE 


Incepând din numărul pe octombrie, publicăm în serial unul dintre capitolele interesantei 


lucrări de doctorat a d- 


nei Denis-Steliana Brădescu închinată operei lui loan Slavici lecturate din 


perspectivă creştină. Este una dintre puținele realizări notabile de critică literară creştină din peisajul 


culturii noastre actuale (istoria şi critica literară 


rămânând, din păcate, una dintre ariile cele mai 


descreştinate ale culturii româneşti). Să sperăm că astfel de întreprinderi se vor înmulți şi vor ajuta 


„litera” să se reînalțe spre „duh”. (R. C.) 


Partea IV 


Între iadul mândriei... 


Ghiţă nu o iubeşte pe Ana, chiar dacă el vrea să 
creadă acest lucru. Bărbatul nu îşi cunoaşte bine 
nevasta, nu o respectă; în dorința de a o proteja se 
ascunde mereu o fărâmă de neincredere: „/ncetul cu 
încetul, însă, gândurile s-au lămurit în sufletul lui, şi 
în cele din urmă, simțindu-se mai tare, el îşi zise: 
«Adecă de ce să pun eu mai multă încredere într-un 
om străin decăt în nevasta mea!?»”. Hotărârea de a o 
face partener egal, care să ducă alături de el povara, nu 
se concretizează, însă, niciodată. Femeia simte toate 
acestea şi nuvela surprinde o mulțime de momente în 
care ea fie îi reproşează tocmai acest fapt, fie trăieşte 
dureros conştiinţa declasării ei: „Ana însă era adânc 
jignită- ea ar fi dorit să afle mai multe, se simțea în 
drept a cere să ştie tot şi nu putea să-l ierte pe Ghiţă 
pentru lipsa lui de incredere”. Consecința directă a 
raporturilor defectuoase dintre ei duce la ruptura pe 
care bărbatul o percepe ca sfârşit al unui sentiment 
trăit cândva: „EI însuşi se înstrăinase de dânsa. Din 
clipa în care ea şi-a arătat bănuielile pe faţă se stinsese 
orice tragere de inimă spre dânsa din sufletul lui. Şi-ar 
fi dal adesea toată viaţa pentru ca să mai poata simţi, 
fie chiar pentru o clipă, bucuria pe care o simțea, 
odinioară când privea la dânsa; dar în zadar: ea nu 
mai era pentru dânsul ceea ce fusese; chipul ei frumos, 
trupul ei fraged, firea ei dulce nu mai puteau să străbată 
până la inima lui plină de amărăciune”. Pasiunea pe 
care femeia-Ana o generase în inima vanitosului Ghiţă 
se stinsese. Dar despre ce bănuieli era vorba? Cât de 
gravă era greşeala Anei ca să declanşeze un cataclism 
emoţional de această anvergură? Am identificat cu greu 
in text momentul la care cârciumarul face trimitere. E 
vorba de scena în care Ana acuză prietenia lui Ghiţă cu 
Lică, atrăgându-i totodată atenţia asupra pericolului pe 
care îl reprezintă Sămădăul. Nu toate acestea se 
constituie în cauză a declinului afectiv, ci faptul că e 
pentru prima oară când femeia îşi exprimă neîncrederea 
in legătură cu o decizie a sa. Ghiţă se simte detronat 
din postura de stăpân absolut al familiei. Ne amintim 
cât de mult îl deranjase părerea bătrânei — diferită de a 
lui — legată de mutarea la Moara cu noroc. Trufaşul 
Ghiţă resimte totul ca pe un afront de neiertat. Nu 
recunoşte asta. Preferă să îşi justifice înstrăinarea. „EI 
era singur şi părăsit. Ana, pe care o privea cu atâta 
drag mai nainte, încetul cu încetul se instrăinase de 
dânsul...” „lubirea” lui Ghiţă e fundamental condiţio- 
nată de răspunsul real sau aparent pe care el îl aşteaptă 
de la celălalt. Dacă simte (sau are doar impresia) că nu 
este „iubit” (în fond aprobat), încetează să mai simtă 
ceva. Lucrurile stau la fel în des invocata prietenie a sa 
cu Pintea. Deşi nu e niciodată deschis şi sincer cu acesta 
(la început îi ascunde o mulţime de lucruri, pentru ca 
ulterior să îl înşele și să-l mintă constant), Ghiţă aşteaptă 
de la căprar permanente dovezi de încredere şi prietenie, 
La întrebarea: „Mă crezi tu ori nu mă crezi pe mine 
vinovar? *, Pintea îi răspunde — supărat de atitudinea 
reținută a lui Ghiţă faţă de el - fie: „Nu mă intreba, nu 
pot să-ți răspund”, fie: „Noi bănuim pe toată lumea, 
asta ni-e meseria”. Cârciumarul reacţionează prompt, 
delimitându-se definitiv — ca şi în cazul Anei — de acesta. 

Vorbele rostite și cele nerostite confirmă detașarea: 
“Să-ţi fie de bine! — răspunse Ghiţă privindu-l 
cam peste umăr. Crede-mă că prea pujin îmi pasă dacă 
mă crezi aşa ori altfel: eu tot eu rămân pă, 
Dar Ghiţă vorbise din inimă când spusese că 
prea puţin îi pasă [...] pentru acest om, el se depărtase 


de Ana, soția sa; în acest om pusese el mai multă 
încredere decât în aceea cu care era legat pe toată viaţa. 
[...] La urma urmelor, toate le făcuse din dragoste 
către dânsa, din dorința de a o vedea veselă şi 
mulțumită, de a o feri de orice supărare, de orice gând 
rău. Ce-i păsa lui acum de Pintea. ?”. 

După cum ştim, efuziunea nu durează mult. Ghiţă 
îşi va aminti curând că și aceasta l-a „trădat” cu 
neîncrederea ei. Întoarcerea spre ea ascunde din nou o 
minciună justificatoare, o altă scuză pentru o altă eroare. 
Din nou, Ghiţă nu îşi găseşte vină. În picioare rămâne 
doar el: „Se simţea mai bun decăt cum îl credeau alţii, 
prea bun pentru oamenii în jurul cărora se afla”. 

Lucrurile stau, fără doar şi poate, diferit în cazul 
Anei. Încă de la început femeia îşi demonstrează cu 
consecvență opțiunea pentru un anumit tip de viaţă: 
aceea alături de familia ei, mai precis alături de soțul 
său. Nu ştim însă din start dacă această atitudine e 
rodul inerţiei date de tradiție sau a unei determinări 
lăuntrice, mai profunde şi mai categorice. Nuvela nu 
ne ajută la început. Ba dimpotrivă. Portretul Anei se 
conturează dintru început din vorbele bătrânei şi ale 
tânărului ginere. În faţa ochilor noştri vine o Ana „prea 
tânără, prea aşezată, oarecum prea blândă la fire”, 
care se bucură de viață doar privind „ea la Ghiţă, Ghiţă 
la ea, amândoi la copilaş şi bătrâna la tustrei” 
Narațiunea curge mai departe şi cuvintele naratorului 
par să repete până la ultimul cuvânt aceeaşi atitudine a 
Anei — şi după stabilirea la Moara cu noroc — în relația 
cu soţul şi copiii săi; „Sâmbătă de cu seara locul se 
deşerta, şi Ghiţă, ajungând să mai răsufle, se punea 
cu Ana şi cu bătrâna să numere banii, şi atunci el 
privea la Ana, Ana privea la el, amândoi priveau la 
cei doi copilaşi, căci doi erau acum, iară bătrâna privea 
la căteşipatru şi se simțea întinerită, căci avea un 
ginere harnic, o fată norocoasă, doi nepoței sprin- 
feni...”. Totul pare să susţină opinia tuturor. Nici faptul 
că „Ana cea înțeleaptă şi aşezată deodată îşi pierde 
cumpătul şi se aruncă răsfăţată asupra lui [Ghiţă]” 
nu pare să conteze, „căci Ana era tânără şi frumoasă, 
Ana era fragedă şi subțirică, Ana era sprintenă şi 
mlădioasă, iară el însuşi era înalt şi spătos, o purta ca 
pe o pană subțirică”, Narator şi personaje susțin acelaşi 
lucru. Aceasta e Ana: atât de „norocoasă” (cum o vedea 
bătrâna) de a avea... atâtea! Cât despre ce este Ana, 
cititorul mai are de aşteptat ca să afle. Din păcate, primul 
gest „independent” al eroinei este acela de a se mira de 
Lică. Având în vedere această stranie coincidență 
(manifestarea libertăţii şi întâlnirea cu Lică), înțelegem 
cum s-a născut interpretarea critică de mai jos: 

„Ana îşi presimte o vocaţie a marii pasiuni, a 
aceleia care angajează integral ființa şi o mistuie. 
«Înţelepciunea», «cuminţenia» eroinei nu e decât un 
gen de refulare purcezând din buna cuviinţă nativă, sau 
mai curând somnul daimonului din ea. [...] [La apariția 
lui Lică] opțiunea ei, marea opţiune a vieţii Anei, se 
realizează, năpraznic. [...] Opţiunea Anei era definitivă, 
absolută, mergând spre un bărbat de o structură 
pasională, înrudită cu a ei, nu spre Ghiţă, în care se 
afirmă din ce în ce mai mult tendința de a se lăsa în 
voia tuturor disponibilităţilor”*. 

Nimic din text nu susține această perspectivă 
analitică. Fapte şi vorbe, ele converg spre o radicală 
opoziţie a Anei faţă de Lică - şi nu se ascunde aici 
nimic „abisal”, Ana îl „citise” cea dintâi pe Sămădău, 
Răul o ține la distanţă, Prima încercare de apropiere a 
lui Lică o găseşte pe picior de luptă: 


* George Munteanu, „Slavici necunoscutul”, în vol. Sub semnul 
lui Aristare, Editura Eminescu, Bucureşti, 1975, p. 251. 


= 
A 


„- Haid' să te joc o dată să zici că ai fost jucată! 

Ana se dete în lături. El o cuprinse cu amândouă 
brațele. 

- Dar dacă n-am poftă de joc!? — grăi ea cu 
hotărâre şi se desfăcu încet din braţele lui. 

- Vine pofta! 

- Și la mai mult! — adause Buză-Ruptă, trăgând 
cu ochiul. 

- Ei! Nu vreau! — grăi Ana rece, şi se dete înapoi”. 

Îndemnată de soț, Ana „îşi călcă pe inimă şi se 
dete la joc”. La început, dansul e greu, în silă, ca şi 
tulburarea pe care i-o provoacă insistența şi insinuările 
fără perdea ale lui Lică cel vajnic şi deloc indolent, pentru 
ca apoi, încetul cu încetul, să înceapă să se bucure de 
plăcerea jocului. Jocul acesta închide în sine, ca o 
sămânță, întreaga relație Ana-Lică. Ana se va deda pas 
cu pas „jocului” lu: Lică. Nu e vorba de o chemare 
interioară la care refuză să răspundă mai întâi, pentru 
ca ulterior să-i cedeze, ci de o corupere în sensul cel 
mai ingrat cu putință. Pângărirea Inocenţei se va face 
ca o contagiune. 

Inceputul alunecării Anei coincide cu momentul 
în care ea, pentru prima oară, nu doar îşi bănuieşte 
soțul de complicitate cu Lică, ci are — crede ea — 
certitudinea cârdăşiei lor: 

„Acum ea le înţelegea toate: el [Lică] a fost 
undeva şi a făcut ceva cu ştirea lui Ghiţă 

- Doamne! — zise ea îngrozită. Ce-a căzut pe capul 
meu! 

Dar Ghiţă era bărbatul ei: ar fi dorit să-i fi secat 
lumina ochilor în clipa când a ajuns la fereastră, pentru 
ca să nu vadă şi să nu ştie nimic, şi i se răci tot sîngele 
când se gândi că vor fi aflat şi alţii. [...] lară Ana 
întiia oară în viaţa ei simţi tragere de inimă pentru 
Lică şi-i zise la plecare, din toată inima, «Noroc bun!», 
căci soarta soțului său era acum legată de a lui”. 

Ghiţă nu îi urmase sfatul, nu stătuse departe de 
Lică „cel rău şi primejdios”. Femeia nu îşi judecă soțul, 
ci îşi asumă „păcatul” acestuia, ca soție a lui. Nu apare 
în nici un moment nici măcar gândul delimitării de 
bărbatul în greşeală, Revizuirea se impune în comporta- 
mentul ei: orice ar crede ea despre Lică nu mai contează 
acum. Destinele le sunt „legate” prin Ghiţă. Povara şi 
ruşinea trec, după o primă analiză, în plan secund. 

Despre aceeaşi necesitate a asumării condiției îi 
vorbeşte şi bătrâna, al cărei sfat tânăra îl are în vedere: 
„E multă nenorocire în lume şi oamenii şi-o împart 
între dânşii: dacă ţi-a căzut o parte mare, şi bătaie de 
cap, Şi Sfat, şi bogăţie, şi mărire lumească, toate sunt 
în zadar”. Inainte însă de a-şi consulta mama, Ana 
incearcă, din nou, să vorbească cu Ghiţă. De această 
dată, plecarea acestuia cu Pintea şi cu slugile la Ineu e 
obstacolul ce-i stă în cale, Absența comunicării dintre 
cei doi acutizează drama cuplului de la Moara cu noroc, 
Femeia caută în sine răspuns la întrebările nerostite; o 
vedem măcinată de gânduri contradictorii: „Din când 


Z " A i 
Ji j A, 
P E 
De 
€ ii a 





(continuare în pag. 24) 
Drd. Denis-Steliana BRĂDESCU 





BT ! 








PAG. 24 Nr. 1-2 lanuarie — Februarie 2010 PUNCTE CARDINALE 


d 


MADRIDUL ŞI 
ACTIVITATEA LUI ŞEICARU 


(urmare din numărul trecul) 


Ne intoarcem din nou la Madrid. unde Şeicaru avea 
o activitate prolifică. Ajutorul dat de Constanţa Șeicaru conta — 
foarte mult. Erau impreună şi fericirea se citea în ochii lor. 
Tanţi nu mai avea motive să fie geloasă, dar anii treceau... 
Gheorghe Gheorghiu-Dej, sau srăpânul cum era 
numit de tovarășii lui, era la putere în ţară şi reuşise o 
performanţă extraordinară: să-l convingă pe Nikita Hrușciov 
că în el se putea avea încredere şi că ar fi timpul ca trupele 
sovietice să fie retrase. Îi mai spusese că România avea 
nevoie de independenţă economică, politică şi culturală, chiar 
dacă în țară se mergea după sistemul moscovit. Hruşciov l-a 
crezut și în iunie 1958 armata sovietică părăsea România. Și 
totuși ceva era în joc, ceva foarte nelămurit. Ca român, Gh. 
Gheorghiu-Dej căuta un drum propriu și avea nevoie de cineva 
care-i cunoștea pe ruşi în mod deosebit. ÎI ştia pe Şeicaru de 
la București, din vremea când avea cotidianul Curentul, şi 
începu să trimită un emisar după altul la Madrid, căutând să- 
| convingă să se reîntoarcă în țară. În momentul acela, țara 
avea nevoie de el. Românii făcuseră primul pas în 
indepărtarea influenţei Uniunii Sovietice, o mişcare care 
mergea împotriva ruşilor. Cu alte cuvinte, în direcţia lui. 


AŞA CUMA FOST 
Un erou al întregirii 
naționale şi cel mai 
mare jurnalist 
român 

al secolului XX (23) 





Convins că românii aveau curaj, îşi schimbase 
oarecum părerea despre conducerea comunistă. Nu-l interesa 
că el, ca ziarist, imediat după război, la cererea Anei Pauker, 
fusese condamnat la moarte. Ştia însă că Ana Pauker era 
mazilită, nu mai avea nimic de spus şi nu mai putea da ordine. 
Din momentul acela Șeicaru credea că se merge într-o direcţie 
clară, iar lucrul important pentru el era că românii se mișcau. 
Conducerea comunistă de la Bucureşti era formată din români, 
nu mai era conglomeratul de alogeni de la început. Era, în 
orice caz, convins că Bucureștiul căuta o ieşire din situaţia în 
care se afla. Dar Șeicaru mai ştia şi că regimul de la Bucureşti 
era totuşi la cheremul Moscovei şi că la vremea aceea puterea 
sovieticilor în țările orientale ale Europei nu se găsea încă într- 
o situație critică. În august 1944, când intraseră în România, 
sovieticii fuseseră la curent că în aliatul lor, Partidul Comunist, 
nu se putea avea încredere. Partidul Comunist nu avea nici 
1000 de membri şi era mult prea slab pentru intențiile lor. 
Instalând după 23 august 1944 un regim comunist la Bucureşti, 
bolşevicii dăduseră ordin: în caz că depășeau măsura așa- 
zisei independențe, trebuiau să vină imediat la Moscova să 
lacă raport.. Aceasta arăta că iluzia unui drum propriu al 
conducerii comuniste din Bucureşti nu era posibilă. 
Gh.Gheorghiu-Dej nu-şi mai aducea aminte de cazul Lucrețiu 
Pătrăşcanu, sau se făcea că îl uitase. Nu era de mirare. Într-un 
regim comunist introdus de Uniunea Sovietică se uita foarte 
ușor, Asasinarea lui Pătrăşcanu fusese o crimă politică josnică 
şi lui Gh. Gheorghiu-Dej nu i se putea ierta această crimă, 
chiar dacă o făcuse din ordinul Moscovei. 

După plecarea armatei roşii din România, Gh. 
Gheorghiu-Dej devenise sentimental: dintr-o dată îşi amintea 
că era român. mita românismul lui Pătrășcanu, care la Cluj, 
intr-o adunare cu studenții, spusese: În primul rând suni român 
şi abia apoi comunist. 

Încercările Bucureştiului de a-l hotărî pe Şeicaru să 
colaboreze nu-i micşorează meritele. Tot ce se făcea împotriva 
ruşilor mergea pe linia vehiculată de el, numai că nu voia să 
accepte invitaţie pentru România. Avea câteva rețineri. Era 
român și, cum îmi spunea în convorbirile noastre de seară, 
urma drapelul aflat în fața lui. Patria lui era România şi voia să 
o ajute, cu toate că dictatura comunistă fusese introdusă de 
trupele armatei roşii. Un singur adevăr îl neliniştea: regimul de 


la Bucureşti era opera Uniunii Sovietice, Îl supăra și faptul 
că pe drapelul României se afla stema comunistă. ȘI totuși 
nu era un impediment pentru el: la cerere, stema comunistă 
putea fi foarte ușor scoasă de pe drapel. Încrederea lui în 
poporul român era imensă și nu putea fi clintită, dar aștepta 
să vadă ce va urma. Mai ştia şi că Gh. Gheorghiu-Dej fusese 
născut la Bârlad, în orașul în care îşi luase bacalaureatul şi 
unde îl cunoscuse pe nenea Gigea, Gheorghe Tutoveanu. 
Anii treceau şi KGB-ului, informat de transformările 
care aveau loc în România, nu-i venea să creadă cele puse 
la cale de şeful Partidului Comunist de la Bucureşti. Zvonul 
că şeful Partidului Comunist din România căuta o derusificare 
a țării le ajunsese la urechi şi nu putea fi pe placul Moscovei 
KGB-ul aştepta să vadă intențiile lui, dar era deja sigur că le 
stătea în cale. Conducerea de la Moscova luase decizia să 
fie îndepărtat şi făcut inofensiv. Lichidarea lui fizică fusese 
hotărâtă de mai mult timp şi se aştepta numai momentul 
oportun. Tot la Moscova, se țineau în mod regulat conferințele 
comunismului internaţional, unde Gh. Gheorghiu-Dej trebuia 
să fie prezent. Se ducea la conferințe împreună cu primii 
secretari comunişti din țările aservite Uniunii Sovietice, 1 se 
cerea să stea pe scaunul oferit ca şi celorlați, lua loc și n- 
avea idee că în spatele lui, în altă cameră, se găseau călăii 
săi, care manipulau un aparat special. În felul acesta fusese 
iradiat în toată regula şi n-a mai trăit mult; în martie 1965 a 
murit de un cancer galopant. Cunoscând metodele sovietice 
in îndepărtarea adversarilor, îmi aduceam aminte de Palmiro 
Togliati, care se îmbolnăvise grav şi de multă vreme. Era 
şeful Partidului Comunist Italian şi fusese invitat să facă un 
tratament în Uniunea Sovietică. Atitudinea lui critică faţă de 
Partidul Comunist de la Moscova îl făcuse mai atent, ştia ce 
îl aştepta şi a refuzat invitația. Răspunsul trimis Moscovei 
fusese clar, cum numai un italian putea să o facă: Și noi 
avem medici foarte buni în Italia. Era italian adevărat, nu 
român servil ca Gh. Gheorghiu-Dej, care avea şiretenia 
ţăranului, dar nu inteligența lui Palmiro Togliati, cu care nu 
se putea compara. 
După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, idolatrizat printr-o 
propagandă perseverență, în țară au fost foarte mulți care i- 
au plâns la dispariția, iar printre persoanele neconsolate se 
afla şi Dina Cocea, cunoscută intim de Şeicaru. Dina Cocea 
ii făcuse unui comunist înfocat viața mult mai plăcută, iar 
acel comunist era tocmai lui Gh. Gheorghiu-Dej. Fusese 
inmormântat cu toate onorurile obişnuite, la Mausoleul din 
Bucureşti, acolo unde se aflau corifeii Partidului Comunist 
din țară. Era comunist din tinereţe, avea merite în partid, dar 
mulți uită crimele lui făcute din ordinul Moscovei. Este 
adevărat că Gh. Gheorghiu-Dej căutase, ca român, o 
dezlegare de Uniunea Sovietică, dar urmaşul său nu pare să 
fi înțeles ce vois să facă el. La ordinul lui Nicolae Ceauşescu, 
Gh. Gheorghiu-Dej trebuia eliminat din amintirea românilor. 
Ceauşescu venit la putere printr-o lovitură ă la Napoleon 
Bonaparie, încerca să se impună cât categoric. Pentru el, 
Gh. Gheorghiu-Dej nu exista şi tot ce reprezentase el în 
Partidul Comunist era trecut pe altă foaie. 
(Va urma) 
Renc Al. DE FLERS 
(Mânchen) 





(urmare din pag. 21) , 


MOARA CU NOROC (4) 


în când. iar îşi schimba gândurile! Îi părea peste putință ca Ghiţă să se amestece 
în treburi rele”, În aşteptarea întoarcerii bărbatului ei o domină însă „gândul cel 
bun”: de a-l întâmpina cu o vorbă mângâietoare. Nu va reuşi aceasta. Indemnat de 
Pintea, Ghiţă o aduce pe Uță, sluga sa spion, la cârciumă. Reacţia Anei la vederea 
femeii e una scăpată de sub control: „Deodată ea tresări şi tot sângele îi năvăli în 
obraji. [...] Nu mai simţi în ea decât o singură pornire pătimaşă, să meargă la 
femeia aceea şi să-i tragă cu ghearele pelea de pe obraji Era amețită, tremura din 
(01 trupul şi nu se putea mişca din loc... “. Bărbatul e acum cel deschis şi înduioșşat. 
Întors acasă pe chezășie, după experienţa anchetei de la cazarmă, el se întoarce 
convins că făcuse totul din dragoste pentru soţia şi copiii săi. Atitudinea ei îl surprinde 
neplăcut, căci e nu doar neașteptată, cât mai ales inexplicabilă în condiţiile date: 
necazul său și crima de la marginea drumului, Ea scoate la suprafaţă veninul şi 


www,punctecardinale.ro 
e-mail: ligja.banea yahoo.com 
PUNCTE CARDINALE S. A. L. 
cont: B. R. D, Sibiu RO45BRDE3305+ 02146903300 
ISSN: 1223-3145 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor şef), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şel-adjunct), 
Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRISOR (redactor) 
Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU — Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 


mânia strânse peste zi în suflet de Ghiţă. Somată să-şi explice comportamentul 
refractar, femeia, „râzându-i în față”, îl acuză de complicitatea cu Lică şi îl umileşţe 
mărturisindu-şi aşa-zisa neputinţă de a-l trăda: „Nu e teme, căci eu sunt prea ticăloasă 
că să te pol da de gol”. Sugrumat de mânie, bărbatul e la un pas de a omori în 
bătaie. Ana îl provoacă din nou, râzându-i încă o dată în față. E surprinzătoare 
energia descătușată a celor doi, care, pentru prima oară, se află clar pe poziţii 
adverse. Ghiţă nu încearcă să convingă justificându-şi comportamentul anterior, 
dar întrebările sale au un substrat perorativ. Repetarea aceleiaşi întrebări cu conţinut 
acuzator are acelaşi scop: „Iu zici că eu m-am înțeles cu Lică pentru ca să-l calce 
pe arendaş?”. Femeia e însă hotărită în a-și menţine învinuirea. Faptele aşa cum le 
ştie ea au condus-o la această interpretare; şi mai ales „muţenia” partenerului de 
cuplu, care n-a ținut cont de determinările pe care le implică această poziţie. În alte 
condiții reacția soțului („Mi-e scârbă când mă gândesc că am o nevastă care poate 
să mai trăiască cu un om precum lu mă socoteşti pe mine...) ar fi fost justificată, 
dar așa.... 

(Va urma) 


Tehnoredactare computerizată 
PUNCTE CAADINALE 


Tipar: NOBLESSE S.R.L