Puncte Cardinale anul XIX, nr. 1-2 (217-218), ian. — feb. 2009

În ziua de 10 februarie, marele luptător pentru Hristos (trecut 17 ani. 
prin temnițele comuniste) şi marele duhovnic al neamului românesc la. | d 
răscruce de veacuri şi de milenii, Părintele Arhimandrit IUSTIN PÂRVU de “4 
la Sfânta METER cu vodă Map Unesf6 7, de ani. Ostenitorii revistei. ital  


>unc 
CAD:NAL 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEȚIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


















TE| 





u 














e tt câ 


NI rd 45 ai 


Nr. 1-2/217-218 






IANUARIE 
5) 5);3407.9:319 
[8 


EL. E: 





24 PAG. —3 lei 








CÎT CREDE GUVERNUL CĂ VA DURA PÎNĂ CE VOM IEŞI ÎN STRADĂ ? 


Un număr de ani, ca jurnalist, m-am ocupat 
de sindicate. Am scris despre greve, marşuri, 
mitinguri şi acţiuni în justiție. Aceatea au fost nu puține 
în primul deceniu “post-revoluționar”. Liderii sindicali 
s-au orientat apoi către politică, fabricile s-au privatizat 
fraudulos, patronii au sugrumat, încet-încet, 
sindicatele. Azi, cînd se mai face cite un miting sau 
se mai declară vreo grevă, e aproape cert o manevră 
politică. Se loveşte “cu manta”, în cineva, dar nu 
caută nimeni să îndrepte o nedreptate majoră sau să 
obţină un drept pentru cei mulți. 

“Societatea civilă”, recte ONG-urile care îşi 
asumă scopuri privind apărarea şi promovarea nu 
ştiu căror drepturi şi libertăţi, e practic castrată. Sînt 
două categorii mari de organizaţii: unele făcute să 
facă bani, unele făcute degeaba. Cele din prima 
categorie aparțin unor băieţi deştepţi, care accesează 
fonduri nerambursabile de la stat sau de la UE, fac 
din cînd în cînd puţin zgomot, ca să-şi semnaleze 
prezența, şi gata. Cele din a doua categorie fie sînt 
constituite ca mod de “aflare în treabă la români” — 
adică numai pe hirtie —, fie sînt marginalizate, lipsite 
de sprijin financiar şi deci fără vlagă. Nici unele, nici 
celelalte nu forțează politicul să păstreze măsura şi 
să-și îndeplinească menirea. 

Transferurile de oameni de la un partid la 
tranzacţionismul general, aranjamentele 
financiare mafiote, folosirea puterii în scopuri 
scandaloase ulcerează viaţa politică şi au surpat 
încrederea majorității românilor în politicieni, dar, mai 
grav, şi în instituţiile politice, şi în actul politic. Așa 
se face că mulţi creştini pun semnul egal între politic 
şi satana. După umila mea părere, în mod greșit. 

În acest context, absenteismul de la urne ŞI 
apatia electoratului între legislaturi sînt oarecum 
explicabile. Însă, guvernul acesta, în special, şi 
politicienii, în general, se înşeală dacă îşi imaginează 
că aşa va fi mereu. Va veni un moment cînd li se va 
cere capul. Nu la figurat, ci la propriu. Și momentul 
se apropie. 

În loc să se joace de-a hoţii şi vardiştii, 
guvernanţii ar face bine să rezolve repede cîteva 
probleme majore pe care le naște criza. Scenariul 
american ameninţă să se repete şi la noi. Se anunţă 
valuri de concedieri. În multe companii au fost 
diminuate salariile. O parte dintre românii din 


altul, 


străinătate sînt siliți să se întoarcă în țară din pricina 
recesiunii de pe acele meleaguri. Leul slăbeşte pe zi 
ce trece, iar creditele în valută devin de nesuportat. 
Presa a anunţat că este în creştere numărul celor care 
au luat maşini în /easing şi le dau înapoi, căci nu mai 
pot plăti ratele. Curînd vom auzi de executări silite ale 
unor persoane care nu-şi mai pot achita creditele pentru 
case. 









România 
nu va fi afectată 
de criza 
financiară. 


| ip tt? 7 VĂ 
er 





HAZ DE NECAZ: UMOR AMAR PE INTERNET 





După ce, în ultimii trei-patru ani, românii au 
fost încurajați cu oferte şi para-oferte să se îndatoreze 
în valută (ba, pe lingă euro, şi în valute mai puţin 
uzuale, ca francul elveţian), acum cursul valutar a 
luat-o literalmente razna. lar BNR şi guvernul nu par 
să-l poată stăpîni. În doar patru luni, o rata lunară de 
1000 de franci elveţieni, de pildă, a ajuns de la 2200 
lei la aproape 3000 lei. Şi dacă evoluţia francului 
rămîne constant în ascensiune, peste cîteva luni 
băncile vor trebui să treacă la executarea a mii de 
debitori. Francii elveţieni sînt extrem de greu de găsit 
la bănci şi la casele valutare, aşa încît nu ai cum să 
obţii un curs mai bun. M-am oprit la francul elveţian 
pentru că această monedă era prezentată, pînă nu 
demult, ca una mult mai stabilă în comparaţie cu 
euro. Și era, dar nu în vreme de criză, cînd este 
cumpărată masiv, fiind monedă de refugiu, adică la 
fel de valoroasă şi de sigură ca aurul. 

Foarte mulți români, aşadar, au făcut credite 
în franci elvețieni pentru că erau net mai avantajoase 
decit cele în euro şi incomparabil mai bune decît 
cele în lei. Dacă românii, îndatoraţi în valută în 
general, nu vor mai avea de unde-şi achita ratele la 
împrumuturi, iar băncile vor trece la executare, va fi 
o mare ofertă de case pe piața imobiliară, ceea ce va 
duce la scăderea drastică a preţului lor. Numai că 
nimeni nu va putea cumpăra. Băncile au făcut 
imposibile condiţiile de creditare, dar chiar dacă le- 
ar relaxa, cine mai riscă să se îndatoreze? Exact aşa 
s-a întîmplat şi în S.U.A. Însă oficialii noştri ne 
asigurau că la noi nu există acest risc, întrucît 
condiţiile de creditare au fost mult mai stricte, am 
avut o mare creştere economică, leul e puternic etc. 
ete, Se vede că au minţit, cu preşedintele țării în 
frunte (care ne asigura, în pragul noului an, că pe 
noi criza mondială nu ne va atinge!). 

Eu unul, deşi sînt dezamăgit de imobilitatea 
românului şi de lipsa lui de apetenţă pentru acțiuni 
civice, nu cred că va mai răbda totuşi prea mult. 
Dacă nu va mai avea nici loc de muncă, nici bani de 
la rudele de peste graniță, şi va [i scos în stradă 
pentru neplata creditelor, atunci va căuta sigur un 
responsabil. 

Vrea guvernul lui /izțle big man să vadă dacă 
mămăliga românească mai explodează? 

Claudiu TÂRZIU 
































I. În spiritul iconoclast al 
ideologiilor curente, lumea 
românească a devenit şi ea, la 
răscruce de milenii, scenă a unei 
“demitologizante” lupte cu reme- 
iurile, a unui soi de arheomabhie 
pretins soteriologică. E ca şi 
când copacul s-ar lupta cu 
propriile lui rădăcini... Diaboli- 
zarea Tradiţiei [1] tinde să ne 
prefacă, la est de Edenul 
consumist al civilizaţiei occiden- 
tale (singurul “paradis” îngă- 
duit), într-o pseudo-naţiune cu 
creierii spălați. Noua inchiziţie 
ideologică utilizează adevărate 
ghilotine propagandistice, deca- 
pitind deopotrivă oameni şi idei, 
sub cuvînt că acesta ar fi prețul 
ieşirii noastre dintr-un lung 
anonimat istoric şi al integrării 
într-o Europă tot mai americani- 
zată, în care civilizaţia utilitaristă 
şterge identitățile şi tolerează din 
ce în ce mai indispusă orice 
angajament moral sau spiritual. 

Tendinţa programatic antitradiționalistă a fost inaugurată în Vest, prin secolul 
al XVIII-lea, şi a fost radicalizată în Est, cu bolşevismul, în prima jumătate a 
secolului XX. Apoi, o dată cu alunecarea oarecum paradoxală a comunismului 
spre naționalism, Estul a redevenit mai “conservator” decît Vestul (chiar dacă 
vădeşte, adesea, o viziune viciată a tradiţiei). În fond, dincolo de formele concrete 
şi de diferenţele de accent, avem de-a face cu un rău general, ce sapă de multă 
vreme la temeliile istorice, religioase şi culturale ale lumii europene (şi ale lumii 
creştine în genere). E o lume ce pare să fi obosit de propriul ei trecut, adică de 
sine însăşi. Dar, la o privire mai atentă, procesul acesta generalizat nu este tocmai 
unul “natural”; antitradiționalismul en vogue, înainte de a fi expresia unei uzuri 
“spontane”, a fost şi este o afacere dirijată de forţe şi interese mai mult sau mai 
puţin oculte, ce au lucrat şi continuă să lucreze sistematic în acest sens. 
Ideologizarea lui este un indiciu clar de premeditare. Lumea contemporană ni se 
înfăţişează, în devenirea ei, sub aspect moral-spiritual, ca o ruină premeditată. 
Ea este victima unor ideologii dizolvante, ce urmăresc o manipulare mondialistă 
şi al căror succes este condiţionat de transformarea omenirii într-o massă amorfă 
şi dezrădăcinată, fără memorie şi fără transcendenţă, care să răspundă 
neproblematic la comenzi şi să nu-şi dorească decît ceea ce i se sugerează de 
către establishment. 

Lupta se duce, pe de o parte, cu credințele şi cu ideile moştenite şi, pe de 
altă parte, cu oamenii care le-au întruchipat (sau — mai rar — le întruchipează 
încă). Cum ideile sunt abstracte, iar oamenii concreți, s-a constatat că e mult mai 
eficient să te lupţi cu ideile prin oameni; “opinia publică” are alergie la idei, dar e 
sensibilă la biîrfă, la amănuntul picant, la şarja 
biografică. Ergo: compro-mite omul (minţind, dacă 
nu-ți oferă el însuşi pretexte), căci atunci şi ceea ce 
reprezintă el, ideatic sau atitudinal, va fi pus la îndoială, 
dacă nu chiar devalidat. 

Orice tradiţie naţională, bunăoară, are 
personalitățile ei consacrate, ce funcţionează, în 
condiţii fireşti, ca repere şi ca modele, Dacă vrei să 
dinamitezi tradiţia/o tradiţie, atunci loveşti, în primul 
rînd, în aceste temeiuri umane concrete. Rezultă, 
desigur, o luptă mai mult cu morţii decât cu viii. Dar 
e cu atit mai lesnicioasă, căci morţii nu se mai pot 
apăra! Că se vor găsi unii — “romantici” ai adevărului 
— care să le sară în apărare, încercînd să deconspire 
şi să limiteze acest holocaust spiritual? Vor fi puţini 
şi-i vei putea califica drept... “minoritate reacționară”. 
Miza manevrei este alta: să ajungi la urechile “marelui 
public”, care nu gindeşte, ci doar înregistrează... 

II. Sint încă sub amara impresie a citirii unei 
cărți care a făcut ceva vilvă în preajma recentei 
împliniri a 400 de ani de la moartea lui Miguel de 
Cervantes y Saavedra (1547-1606). Îmi amintesc, 
de altfel, că încă de acum vreo 12 ani, răsfoind un 
număr din cotidianul ABC (publicaţie spaniolă 
considerată “de dreapta”, într-o presă de un stingism 
agresiv), constatasem cu stupoare că, la p. 50, în 
loc de altă comemorare, i se lua un interviu scriitorului 
Fernando Arrabal, campion al stingii intelectuale 
franco-spaniole, care tocmai publicase această carte 


PAG. 2 Nr. 1-2 Ianuarie — Februarie 2009 PUNCTE CARDINALE 





intitulată Un esclavo /lamado 
Cervantes (Un sclav numit 
Cervantes), editată chiar la Madrid, 
ba încă de Espasa-Calpe. Acesta 
susține, cu un fel de cinism maniacal 
(în interviu încă şi mai radical decît 
în carte), teza că Cervantes ar fi 
fost... homosexual. Braţul nu şi l-ar 
fi pierdut la Lepanto: tăierea brațului 
era o pedeapsă aplicată curent în 
epocă pentru cei dovediţi a fi 
întreţinut relații homosexuale... 
Reporterul manifestase şi el o 
um-bră de îndoială, dar nu 
îndrăznise prea mult. Cînd i se 
vorbise despre misoginia bolnavă a 
lui Cervantes, pusese timid 
problema Dulcineei din Toboso. 
Interlocutorul îi risese în nas: o 
parodie de ideal utopic! In realitate, 
nu era decît o țărancă duhnind a 
bălegar; Cervantes şi-a pus în ea, 
de fapt, tot dezgustul față de 
femeie... El avea plăcere mai 
degrabă la cardinali... N-a fost doar 
sclav la Alger, ci sclavul propriei 


slăbiciuni. De aici şi obsesia cuplului masculin; perechea don Quijote — Sancho 
Panza reprezintă năluca romanescă a unui homosexual! lată taina “geniului național” 
al Spaniei! 

Dar aceasta — lăsînd la o parte cazul Arrabal — e şi taina “geniului naţional” 
al Angliei (cum se stipulase mai demult, pe baza sonetelor, dar nu numai), iar 
printr-o “revelație” mai recentă şi taina “geniului naţional!” al Italiei (pe baza relației 
“paideice” de tinereţe şi apoi a episodului din /nfern — XV, 22 şi urm. — cu 
Brunetto Latini [2])! S-ar zice că faimoasei sintagme “aceşti bolnavi care ne 
conduc” ajunge treptat să i se opună, insidios şi oarecum vindicativ, sintagma 
“aceşti homosexuali care ne reprezintă”... 

Îmi aduc aminte, inevitabil, cum este terfelit, într-o anumită presă 
românească, Eminescu [3]. E drept, nu s-a gândit nimeni să-l facă homosexual; 
ajunge să se arate că a fost nebun, “sifilitic”, poate chiar obsedat sexual... Cum 
să-l mai iei în serios? Era reacționar (şovin) tocmai pentru că nu era sănătos... 
Pe vremuri, cineva îl şi psihanalizase [4]... Un bolnav, dintr-o familie bolnavă. 
într-o lume bolnavă... lată taina “geniului naţional” al României! Halal pilon al 
tradiției! Cum “să intri în Europa” cu aşa cineva?!... 

Intocmai cum, în ordinea religioasă, dacă vrei să subminezi creştinismul, 
loveşti în “omul Isus” (o societatea americană “Modern People News”, bunăoară, 
n-a găsit găsit cauză mai nobilă decît de a turna un film despre viaţa sexuală a lui 
“Isus din Nazareth”, prezentându-l tot ca pe un homosexual! [5]), la fel, în 
ordinea culturală, dacă vrei să subminezi o tradiţie naţională, loveşti cu predilecție 
în figura ei cea mai “exponențială”, în temeiul ei cel mai “mitizat” — Dante, 
Shakespeare, Cervantes, Eminescu, “epilepticul” 
Dostoievski etc. Demitizarea, desacralizarea, 
“spălarea creierilor” — iată condiţiile sine guibus non 
pentru a fi agreat în paradisul terestru al “Europei 
comune” şi al “Noii Ordini Mondiale”! lar dacă 
îndrăzneşti să vorbeşti de temeiuri, de fundamente, 
fie ele culturale sau religioase, atunci, se înțelege, 
eşti... “fundamentalist” (că “temeinic” nu te face 
nimeni!); şi rişti să nu te mai spele toate apele 
pământului! 





? 
« 
m) 
> 
9 
Sile: 


N . 4 
; . - 
E N “ E 34 
5] . . % 4 
P Sa în Su "Yu pe A 
- 
Ş _ + . A * 
Mas $ .. V 
rile să > * 
+ - **) p SL v - S 
a. ENI 4 Ia, Dice 
] Mi spa 
” kr î.4 4 p A , A 
i Y , 
... sl ) A ş 
4 să Ă îi E 
4 pi 
SARE LI da 


- 











Răzvan CODRESCU 


"Ci nu a “tradiționalismului” prost, care adeseori îşi 
merită cu prisosință oprobriul! 

Ce-i drept, lui Dante i se concede de către unii, ca Şi lui 
messer Bruneito, un fel de sodomie sui generis, 
„Spirituală” sau „intelectuală” (cf., de pildă, Andre 
Pezard, Dante sur la pluie de feu, Paris, | 950). 

* Culminaţia reprezentînd-o acel dezgustător număr al 
Dilemei de acum cîţiva ani, ale cărui ecouri au şi fost 
adunate într-un volum nu mai puţin coroziv (Cazul 
Eminescu, Ed. Paralela 45, Piteşti, 1999), 

* Dr. C. Vlad, ridiculizat la vremea lui de G. Călinescu. 

* “Isus” figurează, de altfel, pe baza unor supoziţii 
stupide, şi în relativ recentul Dicționar gay al lui Lionel 
Povert (trad. rom. lulia Stoica şi Felix Oprescu, Ed. 
Nemira, Bucureşti, 1998)! O viziune nu mai puțin 
profanatoare asupra lui “Isus” ne oferă — cum am putea 
uita? — şi imunda piesă Evangheliştii a curo-preotesei 
Alina Mungiu(-Pippidi), simptomatică pentru întregul 
fenomen al antitradiționalismului dizolvant şi profanator 
la meridian românesc, 





REDACȚIA PUNCTELOR CARDINALE CERE SCUZE D-LUI RĂZVAN IONESCU CĂ, DINTR-O REGRETABILĂ NEÎNȚELEGERE, A 
- PUBLICAT ÎN NUMĂRUL DIN DECEMBRIE 2008 UN TEXT AL DOMNIEI-SALE (“VASILE PARASCHIV ȘI LECȚIA DEMNITĂȚII”) CARE NU 


"ERA DESTINAT REVISTEI, CI BLOGULUI PERSONAL AL D-LUI RĂZVAN CODRESCU, 











In seara de 15 ianuarie a. c., deci chiar de ziua lui 
Eminescu, la Sala Rapsodia, am avut bucuria de a fi prezent 
la premiera unui minunat spectacol de pantomimă, „Toţi 
cinci”, realizat de compania maestrului Dan Puric şi precedat 
de un cuvint al acestuia (m-am tot gîndit, ascultîndu-l, la cît 
de nedrept a fost totuşi d-l Andrei Pleşu ca să facă dintr-un 
artist ca Dan Puric „țapul ispăşitor” al cumulului de iritări pe 
care | le va pricinuit de-a lungul vremii elementantatea unui 
anumit tip de discurs tradiționalist-ortodox). Pantomima m-a 
fascinat dintotdeauna ca teatru întors la esența lui pură, non- 
verbală, iar cei cinci tineri mi s-au părut aproape vrednici de 
a fi geloziți de maestru (nu pot să nu înşir aici numele lor, 
despre care, dacă nu veţi fi auzit deja, fiţi siguri că veți tot 
auzi de acum înainte: Ana Pepine, Dana Paraschiv, Ştefan 
Ruxanda, Paul Cimpoieru, Silviu Man) 

La sfîrşitul spectacolului, dinspre unul din standurile de 
cărți şi reviste improvizate în hol, mă pomenesc că vine spre 
mine un copilandru, cu o revistă în mină. Mă priveşte cu un 
amestec de antipatie, circumspecție şi teamă, oarecum ca 
pe un balaur, mirat că nu scot foc pe nări. Bănuiesc că i se 
spusese ceva de genul: „Uite-l, ăla trebuie să fie, du-te şi dă- 
i-0!”, Avînd grijă să păstreze o distanță prudentă, copilandrul 
mă întreabă cu o voce gituită: „Sinteţi Răzvan Codrescu?”, 
La răspunsul meu afirmativ, îmi întinde revista şi apoi o tuleşte 
uşurat înapoi. 

Îmi dau seama despre ce este vorba de la prima ochire: 
auzisem de revista cu pricina (inclusiv de ultimul ei număr 
tematic), dar nu apucasem s-o văd. Revista se numeşte 
Veghea şi apare la Braşov, iar nr. 1/2009 are ca temă 
„Creştinismul lui Eminescu”. Numărul este oarecum încropit 
impotriva mea, ca să contracareze, în închipuirea grupării 
respective, studiul meu „Eminescu şi creştinismul” [1]. La 
finele numărului, de altfel, redactorul Florian Palas semnează 
un text direct referitor la mine, „Nedespărțirea de Eminescu” 
(pp. 51-52), iar sub fotografia mea stă scris: „Răzvan 
Codrescu, noul detractor al lui Eminescu”! 

Dacă ştii să nu pui la inimă toate neghiobiile ambientale, 
vine pentru fiecare o vreme a amuzamentelor nostalgice. 
Îmi amintesc că în urmă cu aproape 20 de ani, mai exact în 
primăvara lui 1990, scoteam, la Bucureşti, o revistă intitulată... 
Veghea, în al cărei prim număr salutam apariţia volumului X 
al ediției Perspessicius (al doilea de articole politice) şi îi 
luam apărarea lui Eminescu împotriva principalului său 
detractor postbelic încă în viaţă pe atunci, şef-rabinul Rosen 
Moses, care determinase, în urmă cu zece ani, retragerea de 
pe piaţă a volumului IX (R. C., „I s-a făcut dreptate lui 
Eminescu”, în Veghea, anul |, nr. ], 12 martie 1990, p. 8). Voi 
fi avut şi eu pe atunci ceva din intempestivitatea mai tinerilor 
de acum... lată însă că după două decenii, într-o revistă 
numită tot Veghea, am ajuns eu însumi... „noul detractor al 
lui Eminescu”! 

Ceea ce mi se pare tragicomic este că aceşti oameni, 
mai tineri sau mai puţin tineri, sunt, în felul lor, sinceri 
admiratori ai lui Eminescu şi chiar îşi închipuie că fac un 
serviciu posterităţii lui. Eu, de-a lungul vremii, am ținut partea 
lui Eminescu față de un Rosen Moses, de un Zigu Ornea, de 
un Leon Volovici, de un Cnstian Preda, de un lon Bogdan 
Lefter, de un Sorin Șerb etc., care erau adversari efectivi şi 
ireductibili (cu care astăzi mă trezesc şi eu asimilat!), dar 
acum sînt pus într-o situație aproape perversă: să iau partea 
lui Eminescu față de propriii lui adulatori care au pierdut 
măsura! 

Am mai observat și altădată (“Oboseala de Eminescu”) 
că există două fundături simetrice ale receptării sale actuale: 
contestarea radicală şi vehementă, pe de o parte, adorarea 
sterilă şi lozincardă, pe de altă parte, Amîndouă vădesc o 
patologie a receptării, la granița dintre stupid și ridicol, Este 





' Este destul de curioasă — dincolo de cecitatea ei — 
această „reacţie” atit de tirzie: textul meu a apârut încă 
de acum vreo 13 ani, întii sub semnătura Adolf Crivăţ- 
Vasile („Eminescu şi creștinismul”, în Puncte cardinale, 
anul V, nr. 6/54, iunie 1995, pp. 9-10, şi în România 
literară, anul XXIX, nr. 23/1996, pp. 10-11), apoi, cu 
modificări succesive, sub semnătura Răzvan Codrescu, 
în vol. meu De la Eminescu la Pelre Ţuţea Peniru un 
model paideic al dreptei româneşti, Ed, Anastasia, col. 
“Dreapta europeană”, Bucureşti, 2000, pp. 33-51, în 
Rost, anul VI, nr. 63, iunie 2008, pp. 42-48 (fără notele de 
subsol), în A4/dine, anul XIII, nr. 625, vineri 13 iunie 2008, 
pp. 22-23, Probabil că postarea lui on-line, anul trecut, 
l-a făcut mai vizibil şi pentru cei mai puţin dedaţi cu 
lectura cărţilor şi revistelor. 








PUNCTE CARDINALE anuaric -pebruarie 2009 Nr i-2PAG:3 


vorba de o criză a spiritului receptor, generată la rindul ei de o 
lungă disoluţie cultural-estetică și moral-spirituală, la care se 
adaugă nu o dată şi un exces de ideologizare a valorilor (la fel 
de neavenit atit dinspre stinga, cit şi dinspre dreapta). Adevăratul 
Eminescu rămine maiestuos suspendat între aceste două 
fundături, aşteptind în continuare o valorificare creatoare de 
care încă n-a avul parte și cu care tindem să-i răminem datori 
în eternitate, Noica zicea bine că nu pricepem cum se cuvine 
darul care ni s-a făcut prin Eminescu, dar nu-și pierduse 
speranța că pină la urmă îl vom înțelege şi vom rodi întru el, 
Pentru asta trebuie însă să nu fii doar soldatul unor înguste 
cauze ideologice, ci unul confiscat de altitudinea și pasiunea 
culturală a lui Eminescu, ceea ce reclamă un efort pe care 
prea puţini se mai înduplecă să şi-l asume astăzi. 
Intorcîndu-ne la aspectul în discuţie, toată această 
campanie împotriva mea |2] nici măcar nu are cu adevărat 
obiect. Eu n-am spus nici că Eminescu n-ar fi avut viață 
spirituală (cum aș fi putut spune așa ceva despre un om genial”), 
nici că n-ar fi fost creştin în sens larg (cum aş fi putut spune așa 
ceva despre un om botezat?). Eu am spus că Eminescu n-a 


DESPRE 
PIETATEA 
OARBĂ 


ŞI 
ANALFABETISMUL 
ISTERITAT 


fost un model de creştin, că n-a avut un creştinism ortodox 
consecvent şi asumat, că viața, gindirea şi creația lui, deşi în 
multe privințe exemplare, nu se definesc în primul rind prin 
creştinism, nici prin rigoare ortodoxă. Cu toate acestea, n-am 
spus că un creştin, ortodox sau nu, n-ar avea ce învăţa de la 
Eminescu sau nu s-ar putea regăsi sufletește într-una sau alta 
dintre scrierile sale. Eminescu a fost nu doar o minte genială, 
ci un suflet viu, în permanentă zbatere și căutare, pendulind 
între neliniştea filosofică şi nostalgia religioasă, punindu-şi toate 
marile întrebări, chiar dacă nu va fi ajuns şi la toate marile 
răspunsuri. Eminescu e atit de mare încît rămîne exemplar şi- 
n împlinirile, şi-n ratările lui, şi-n cele din urmă e mai de dorit 
o “neaşezare” ca aceasta decit o aşezare fățarnică sau 
habotnică într-un formalism religios oarecare, înstrăinat şi de 
temerităţile gîndului, şi de sevele vieţii (cum ni se întimplă, din 
păcate, multora dintre noi). 

Reproduc şi aici concluzia analizei mele de acolo: 
“Hotărit lucru, orideunde ne-am uita, nu prin creştinism se 
defineşte Eminescu. Este curios cu cîtă uşurinţă se trece peste 
onesta lui autodefinire. «Eu rămin ce-am fost: romantic» 
inseamnă mai mult decît se consideră îndeobşte; versul nu 
trimite doar la un crez literar, ci la o Weltanschauung şi la un 
mod de existență. Eminescu este, înainte de toate, o majoră 
întruchipare românească a omului romantic, cu virtuțile, dar şi 
cu limitele sale. Regăsim în el, în strai naţional, paseismul 
romantic, evaziunea în exotic, pesimismul superior, 
«relipiozitatea fără religie», fantezia şi visul lăsate în voia lor 
(în opera de creaţie), Nu foloseşte la nimic să încerci a face 
din Eminescu un model creştin (şi cu atit mai puţin ortodox), 
pe deasupra operei și chiar împotriva voinței lui. Ne place sau 
nu, Eminescu n-a fost un credincios creştin (deşi va fi avut în 
comun cu creștinismul — în resorturile intime ale personalității 





* Nu exagerez cind spun „campanie”, pentru că, în afară 
de revista respectivă (pusă şi ea pe internet), sînt constant 
atacat, de vreo lună încoace, pe nenumărate bloguri fetide 
sau decerebrate, iar un om pe care-l credeam mai serios, 
profesorul Nae Georgescu, a deschis, în ziarul Curentul, 
un serial împotriva mea. Profesorul Georgescu n-are, în 
comparaţie cu unii tineri precipitaţi, nici măcar scuza 
analfabetismului. Omul, pur şi simplu, „a intrat la o idee”... 





sale — acuitatea metafizică, intuiţia organicului, reverența 
faţă de tradiţie sau vocaţia mărturisitoare)”. Și încă ceva; 
dacă cineva va spune vreodată că Eminescu n-ar fi avut 
nimic de-a face cu creştinismul, că ar fi fost un “demonic” 
sau un “ateu”, că ar fi fost străin de orizontul şi problematica 
religiei, atunci eu voi fi primul care să reacționez și să-l 
contrazic (tot “cu textele pe masă”, cum se zice) [3]. 

Aş vrea ca toți cei care mă critică azi cu atita suficiență 
ulcerată, pe baza unui studiu din care nu par a fi înțeles mai 
nimic (şi în care nici o singură afirmaţie nu-i fără acoperire 
într-un text eminescian sau într-un fapt biografic), să aibă 
măcar jumătate din dragostea și prețuirea pe care i le port eu 
lui Eminescu, care mi-a fost reper cultural o viaţă întreagă, 
despre care am scris nenumărate alte texte (de care 
preopinenții curenţi fac senin abstracție) [4] şi pe care n-am 
nici o ezitare să-l consider, cu Iorga și cu Noica, „omul 


(continuare în pag. 4) 


' De altfel, am şi spus-o în chiar studiul incriminat: „A 
face din Eminescu un poe! şi un gînditor creştin cu orice 
preț rămîne o mistificare naivă, ce nu aduce vreun folos 
real nici literaturii, nici religiei. Tot aşa cum nu trebuie 
trasă nici concluzia opusă, anume că Eminescu ar fi fost 
complet lipsit de sensibilitate religioasă sau că s-ar putea 
număra printre exponenţii radicali ai demonismului 
romantic ori ai ateismului modern”. Şi ceva mai jos: “Insă 
chiar dacă şi-a mărturisit deseori necredința sau 
neînregimentarea religioasă, n-a căzut niciodată într-un 
nihihsm radical sau militant. EI a fost un zbuciumat, dar 
nu «un luciferic» (deşi romantismul l-ar fi putut duce 
spre luciferism, mai ales în prima tinereţe). A-l înscrie pe 
Eminescu printre manile «spinte lucifence» ale veacului 
romantic, aşa cum s-a încercat uneori, e la fel de fals ca 
ŞI a-l asimila creştinismului”. 

* Despre Eminescu am scris şi înainte de 1989, dar n-am 
putut publica. Lucrarea mea de licenţă, din 1983, s-a 
intitulat Azitudini mesianice în poezia românească 

Heliade, Eminescu, Goga, Cotruş, greu digerată, în plin 
comunism, de o comisie din care făcea parte şi d-l Paul 
Cornea. Inşir aici, numai selectiv, pentru a mai atenua 
din ignoranţa şi suficiența vajnicilor „veghetori”, 
modestele mele referinţe la Eminescu din 1990 încoace: 
„] s-a făcut dreptate lui Eminescu”, în Veghea, anul |, nr. 

1, 12 martie 1990, p. 8; „Campania împotriva lui 

Eminescu”, în Puncte cardinale, anul Il, nr. 3/1 5. mar-tie 
1992, p. 12; „Crucialul Eminescu”, în Puncte cardinale, 

anul IV, nr. 1/37, ianuarie 1994, p. 1; „Evreii îl aniversează 
pe Eminescu!”, în Puncte cardinale, anul IV, nr. 2/38, 

februarie 1994, p. 16; „Pentru dreapta înţelegere a lui 

Eminescu (La 145 de ani de la naşterea poetului)”, în 

Puncte cardinale, anul V, nr. 1/49, ianuane 1995, p. 5; 

“Este Doina un poem xenofob?”, în Ziua, serie nouă, 

anul VII, nr. 1696, simbătă 15 ianuarie 2000, p. 5; “Prin 

Tradiţie spre Mintuire. O exegeză a Doinei eminesciene”, 

în Puncte cardinale, anul X, nr. 6/114, iunie 2000, pp. |- 

2; „Cum se cuvine înțeleasă «Doina» lui Eminescu”, în 

vol, Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actualitate, Ed. 

Anastasia, Bucureşti, 1997, pp. 127-134, şi în vol. De la 

Eminescu la Petre Ţuţea. „ed. cit., pp. 23-30 (text preluat 
şi în Rost, anul |, nr. 4, iunie 2003, pp. 4-5, apoi inclus şi 

în antologia În căutarea rostului pierdut. 20 de călăuze 
în cultura națională, Ed. Timpul, laşi, 2007, p. 90 şi 
urm.), „Eminescu şi creştinismul” (vezi mai sus, nota 1); 
„Poetul printre epigoni”, în Puncte cardinale, anul VIII, 
nr. 6/90, iunie 1998, p. 1; „Oboseala de Eminescu”, în 

Ziua, serie nouă, anul V, nr. 1209, sîmbătă 13 iunie 1998, 
p. 2, şi în vols. Exerciţii de “reacţionarism”. Între z6on 
politikon şi homo religiosus, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 
1999, pp. 45-48, De la Eminescu la Petre Țuţea..., ed. 

cit., pp. 15-19, şi în antologia Cazul Eminescu. Polemici, 

atitudini, reacții din presa anului 1998, Ed. Paralela 

45, Piteşti, 1999, pp. 200 şi urm.; „Lupta cu temeiurile”, 

în Puncte cardinale, anul VI, nr. 5/65, mai 1996, p. 1, şi în 

vol, Exerciţii de “reacționarism ”..., ed. cit., pp. 41-44 

(republicat, cu titlul „Un holocaust spiritual”, şi în Ziua, 

serie nouă, anul IV, nr. 919, sîmbătă 28 iunie 1997,p.4); 

“Anul Eminescu (1); o perspectivă creştină”, în Ziua, 

serie nouă, anul VI, nr. 1696, simbătă 15 ianuarie 2000, p. 

5; “Poarta editorială a jubileului Eminescu”, în Ziua, sene 

nouă, anul VI, nr. 1702, simbătă 22 ianuarie 2000, p. 5; 

“Anul Eminescu”, în Puncte cardinale, anul X, nr. 1-2/ 

109-110, ianuane-februane 2000, p. | (republicat, cu titlul 

“Cruciadă pentru Eminescu”, şi în Ziua, anul VII, nr. 

1826, simbâtă 17 iunie 2000, p. 6); “La încheierea Anului 














PAG. 4 Nr. 1-2 Ianuarie - Februarie 2009 





(urmare din pag. 3) 


deplin al culturii româneşti”, „sămădăul” ei „cel unul fără 
de al doilea”. Atita doar că „deplinătatea” lui, om fiind, nu 
trebuie confundată cu „absolutul” sau cu „perfecțiunea”. 
Eminescu n-are nevoie să fie canonizat ca să fie Eminescu 
[5]. Eminescu este şi rămîne Eminescu așa cum a fost, cu 
toată umanitatea lui contradictorie şi cu toată genialitatea lui 
fascinantă. Mistificările naive, oricît de bine intenţionate, 
nu-şi au rostul în economia posterității lui. Judecătorii mei 
grăbiţi (atit de grăbiţi încît ignoră sistematic toate „probele 
materiale” pe care le-am produs tocmai din respect pentru 
adevărul la care obligă statura intelectuală şi creatoare a lui 
Eminescu) fac un şir întreg de confuzii, dar cea mai gravă 
este confuzia planurilor spintuale: a celui religios şi a celui 
cultural. Sfântul şi Geniul sînt întruchipări urieşeşti şi 
exemplare ale spiritului, dar în ordini diferite. Nu-l măsor pe 
Sfint cu măsura Geniului, nici pe Geniu cu măsura Sfîntului, 
Un Sfint analfabet nu e mai puţin Sfint, iar un Geniu păcătos 
nu e mai puțin Geniu. Nu spun că sfințenia şi genialitatea nu 
se pot întilni, dar spun că suprapunerea lor este rară şi deloc 
obligatorie. Sfințenia şi genialitatea s-au întâlnit într-un loan 
Gură de Aur sau în alți cîțiva mari Sfinţi ai Răsăritului sau ai 
Apusului, iar atunci de regulă genialitatea a fost înghițită de 
sfințenie. Din păcate, nu e şi cazul „geniilor naţionale” 
moderne (în sens larg, de la Dante 
la Dostoievski, să zicem). Nici 
măcar ultracatolicul Dante sau 
ultraortodoxul Dostoievski n-au avut 
dimensiunea sfințeniei, darămite un 
Shakespeare, un Cervantes sau un 
Goethe. Şi se întîmplă că n-a avut-o 
ca atare nici Eminescu, în condiţiile 
pe care m-am străduit să le arăt (de 
ordin deopotrivă istoric şi psiho- 
biografic). Dar Eminescu nu-i mai 
puțin prestant în sistemul de referință 
ce i-a fost propriu, excelînd în multe 
alte daruri de care l-a învrednicit 
Dumnezeu — şi cu care ne-a punctat 
definitiv istoria şi cultura. A nu fi 
vrednic să prețuieşti la el şi să valorifici creator aceste alfe 
daruri, reale şi indiscutabile, dar a te prevala abuziv şi 


Eminescu: Odihna de Eminescu”, în Puncte cardinale, 
anul XI, nr. 1-2/121-122, ianuanie-februane 2001, p. |; 
“Eminescu şi credinţa”, în Puncte cardinale, anul XIII, 
nr. 6/150, iunie 2003, p. 9; “Ce nu se ştie despre 
Eminescu”, în Lumea credinţei, anul II, nr. 1(6), ianuarie 
2004, p. 57 (articol preluat şi pe numeroase site-uri sau 
bloguri, arătind tocmai punctele de întîlnire ale lui 
Eminescu cu creştinismul); „Noua singurătate a lui 
Eminescu”, în Lumea credinţei, anul VI, nr. 2(55), 
februarie 2008, p. 25, în Rost, anul VI, nr, 59-60, ianuanie- 
februarie 2008, p. 90, şi în Puncte cardinale, anul XVIII, 
nr. 1/2(205/206), ianuanie-februanie 2008, p. 1; „De ce 
Eminescu?”, text care poate fi citit chiar în numărul de 
față al Punctelor cardinale. La acestea se adaugă două 
poezii închinate lui Eminescu: „A fost la voi...”, în Puncte 
cardinale, anul IV, nr. 1/37, ianuarie 1994, p. 1 (inclusă 
în vol. Răsăritenele iubiri. Fals tratat de dezlumire, 
Ed. Christiana, Bucureşti, 2002, p. 87), şi „Sfinx”, în 
Puncte cardinale, anul XVIII, nr. 1/2(205/206), ianuarie- 
februarie 2008, p. 1 (inclusă în vol. Rug aprins. O sură 
de sonele şi false sonete, Ed. Christiana, Bucureşti, 2008, 
p. 58). Cele mai importante dintre aceste texte se regăsesc 
şi pe blogul meu, unde se află postate şi Doina, precum 
şi o mică antologie din articolele politice (cf. grupajul 
intitulat “Recitindu-l astăzi pe Eminescu”, în arhiva lunii 
ianuarie 2008). 

* Republicarea textului meu în 2008, în Rost, în Aldine şi 
pe blog, a fost determinată şi de campania stringerii de 
semnături pentru canonizarea poetului, iniţiată de 
protocronistul și tracomanul Gh. Gavrilă-Copil (sub 
cuvint că “Poetul Mihai Eminescu nu este un Sfânt de 
Cer”, dar este “un «Sfânt de Pământ»”!), Faţă cu 
asemenea manifestări necumpânite, îţi vine să tragi 
concluzia că nu numai memoria lui Eminescu, ci 
Ortodoxia însăşi trebuie apărată de zelul penibil al 
“ortodoxismului” decerebrat, care crezînd că slujeşte o 
cauză, nu face decit să o compromită, 


pi 


VEGHEAQO 




























mp m mp e e 
di 7 : 
.. Re 


Apr 'A0ă 
Tm 


a 
As 
Ly 


sp Ă 
«adipiorci 


E aro 


CITI EEE 


bai 


ii 





îi 
A 
| 
2 
i 
| 
i 
i 
4 
j 





if 
IE 


i 
i) 


se 
j 
FE 


bi 
i 
ii 


per) 00 și 
i 
Le ati | MEN ia 4 

meepmeiă | val tm ps 4 Netu 

Stă. pure CĂ ur rue m 
tes mutosiititea reia în m 
ue, ceex cehi cup fetru. îm 4 
"piei Mad rii mi mia cet rime Aa 





AZVAN «e (ai 


PUNCTE CARDINALE 







Ph maue, ră eră „evdarntie mtretonta, e tă 
îsile sttihțutecm să cereti de filed să grena re 
mmm a 





p 4 
Scă vam poa apela m 
i Tae Ar iremaeaaa re ruta În virini picmaetoa sere 











cu curmrare tiu faniete de 
se avid Cin vina N 
Cai bar IE rr 





maniacal de ceva ce-a avut în prea mică măsură (Şi de care 
nici el n-a făcut vreun caz), mi se pare cel puțin o formă de 
derută intelectuală, dacă nu una de mistificare habotnică, ŞI 
m-am străduit să arăt, ca iubitor deopotrivă al 
_eminescianităţii” şi al Ortodoxiei, că, puse cu obstinaţie 
naivă una lîngă alta, nu fac decit să se relativizeze reciproc, 
fără ca vreuna să tragă vreun folos efectiv de pe MIIa 
celeilalte. Eminescu a cuprins, în respectul lui față de tradiție, 
şi zestrea noastră religioasă, dar n-a fost un ortodox 
consecvent, nici o fire bisericoasă, darămite un purtător de 
sfinţenie în sensul teologic al cuvîntului! Nu era însă lipsit, 
ca alți contemporani, de sensibilitate religioasă sau 
metafizică, de unde evaziunile lui „mitizante” ori în spaţii 
exotice, ori în timpuri imemoriale, sau accentele lui de 
misticism poetic, care în citeva rînduri au nimerit şi coarda 
ortodoxă. Aceasta este deja o altă discuţie, fiind în joc nu 
vreo angajare religioasă fermă şi consecventă, ci doar o 
seamă de predispoziţii difuze şi aleatorii, pe care geniul lui 
artistic le-a potenţat uneori în expresii memorabile, care-l 
onorează fără să-l definească. Asta ținusem eu să explic, 
cu argumente și citate, dintr-o dublă reverență: faţă de 
maiestatea creatoare a lui Eminescu şi față de maiestatea 
mistică a Ortodoxiei. 

Mi se pare că-mi pot servi de bună încheiere două 
comentarii postate pe blog și pentru 
care le mulțumesc celor doi 
“A nonimi” (am pus eu diacriticele şi 
cîteva virgule în plus, altminteri 
păstrînd ortografia autorilor): 

“Văd că revista Veghea din 
Braşov răspunde articolului 
«Eminescu şi creştinismul» cu un 
număr întreg intitulat «Creştinismul 
lui Eminescu», în care Răzvan 
Codrescu e nici mai mult nici mai 
puțin decât «noul detractor al lui 
Eminescu». Oare cei care fac revista 
sunt sănătoşi la cap? Dacă la un 
prieten la care ţii. să zicem. după ce 
îl lauzi pentru multele lui calităţi, 
observi la un moment dat că, de 
exemplu, n-are voce muzicală, înseamnă că îl denigrezi? 
Dacă un părinte care ţine la copilul lui ca la ochii din cap şi- 
| laudă la toată lumea cât e de grozav, observă o dată că 
copilul lui are totuşi capul cam mare sau un început de 
platfus, înseamnă că-şi denigrează copilul? Dacă despre 
persoana cu care convieţuieşti conjugal de o viaţă întreagă 
îi spui unui prieten apropiat că n-are nici un defect, doar că 
se bâlbâie când se enervează, înseamnă oare că-i denigrezi 
«Jumătatea»? Cred că lui Eminescu însuşi i-ar fi ruşine de 
asemenea «apărători» absurzi, care de fapt nu vor să apere 
decât ce le place lor să creadă, luându-l pe Eminescu doar 
ca pretext” (16/1/09, 11:21 AM). 

“E incredibil «darul» unora de a citi una şi de a înțelege 
alta! In articol e în mod evident vorba de Eminescu nu ca şi 
creştin prin naştere, mediu ori sensibilitate sufletească, ci 
de Eminescu ca şi creştin credincios şi practicant. E clar că 
Eminescu, deşi avea o vie sensibilitate religioasă şi era în 
principiu solidar cu comunitatea ortodoxă a neamului său 
pe care l-a iubit atât, nu ţinea nici să fie riguros teologic, nici 
riguros confesional, nici riguros ascetic, Altminteri creştin 
era, fără discuție, şi Creangă răspopitul, dar nici unui 
admirator de al său nu cred eu că i-ar trece prin cap să 
spună că Creangă ar fi fost un model de preot ortodox. Dar 
parafrazându-l pe dl. Codrescu, Creangă rămâne Creangă 
aşa cum a fost. Ce-i aşa de greu de înțeles? Impresia mea 
este însă că mulți mai degrabă nu vor să înțeleagă decât nu 
înțeleg de fapt: preferă o minciună convenabilă unui adevăr 
incomod” (16/1/09, 10:58 PM). 

Cred că nu mai e cazul să insist, ci cel mult să mai 
trimit o dată la lectura fără idei preconcepute a textului 
meu, dar și a celorlalte texte pe care le-am scris despre 
Eminescu, din care orice om cu mintea normală poate 


cumpăni apoi cit de “detractor al lui Eminescu” sînt eu (sau 
am putut fi vreodată), 
















we PF mr 
(Nb Aa 
î , 



















Răzvan CODRESCU 





————————--——-————— —————— ST... 





Ianuarie - Februarie 2009 Nr. 1-2 PAG. 5 


PUNCTE CARDINALE 











LOG ul 
NS Su 

Met 
DE ÎNCEPU 
“AL a Căi 






Ma 
aa 





Din ianuarie 2009 a început în România, cu 
o grabă suspectă şi tacită, eliberarea de paşapoarte şi 
permise de conducere cu cip RFID[1], fără ca cineva 
să cunoască în detaliu datele stocate pe cip. În 
vederea aderării fără rezerve la spaţiul Schengen[2], 
prevăzută pentru 2011, şi executând cu multă râvnă 
şi acrivie directivele UE[3], România extinde 
procedeul şi la alte documente personale, cum ar fi: 
actul de identitate, cardul de sănătate, precum şi alte 
documente de călătorie. Pe fondul acestei acțiuni, 
Părintele Justin Pârvu a dat un comunicat, care a 
creat anumite controverse, contestaţii şi reacţii. 

Prezint mai Jos părerea mea, ca doctor în 
Teologie Socială Aplicată (disciplină care 
reglementează moral relaţia Bisericii cu lumea[4]) şi 
cadru didactic universitar la Facultatea de Teologie 
Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din laşi, specializarea 
“Biserica azi. Istorie şi actualitate”, 


1. Sinteza psiho-teologică a comunicatului 
Părintelui Justin Pârvu din data de 14.01.200915) 
a. Îndemnat de glasul conştiinţei şi curăţia inimii, 
Părintele Justin atenționează cu duh profetic, de 
pericolele unui posibil început de însemnare cu 
numărul fiarei apocaliptice 666[6] şi consideră planul 
naţional de introducere a cipurilor biometrice pentru 
buletin şi pașaport ca o vreme „premergătoare acestei 
profeții”[7], deci nu derularea însăşi a profeției[8]. 

b. Nu acţiunea cipurile biometrice în sine este egală 
cu pecetluirea, ci aceasta reprezintă doar un început 
Şi „O capcană a vrăjmașului”[9]. E posibil ca ulterior 
aceste date să fie folosite pentru trecerea la acțiunea 
propriu-zisă, iar o dată începută, să pregătească pas 





[1] Prescurtare de la Radio Frequency Identification Device. 
[2] Toate datele despre Acordul Schengen, inclusiv descrierea 
Centrului SIS (Schengen Informational System) din 
Strasbourg, sunt descrise pe larg în / Simfonia tou Senghen, 
To Pontiki, Athena, 1997, ed. a II-a, lucrare oficială ce conţine 
textul integral al Acordului, intervenţia de protest Van Outrive 
și legea “Pentru protecția persoanei la prelucrarea datelor 
cu caracter personal”, votată de parlamentul elen în martie 
1997. 

[3] Vezi http:;//consilium.europa.eu/prado/RO/1611/ 
docHome.html, 

[4] Vezi Pr. Dr. Mihai Valică, Prof. Univ, Dr. Pavel Chirilă, 
Andreea Băndoiu, Cristian Popescu, Teologie socială, Ed, 
Christiana, Bucureşti, 2007, 

[5] www.calauzaortodoxa.ro, 

[6] Vezi Apocalipsa 13, 16-17, 

[7] Vezi www.calauzaortodoxa.ro, comunicatul, p. |. 

[8] Unele concluzii sunt trase şi în urma unor discuţii 
personale avute cu părintele Justin, după publicarea 
comunicatului cunoscut. 

[9] /dem, ibidem. 





VIN POȘIBIL | 





ȘTI! | Și PAI, 
IŢI j (/d7 
1/1 IIIITIIITIĂ a 
(0/40 Zr, 
'///717/ 1177, 
CHIP CENTRE PAGE pi 
7, 
1/7 
// 


This passport contains sengilive electronics, - For best / 
performance. please do no! bend, pertorate ar axpota 10 extreme 
Vemperutures pr excess mature 


Th pase certam a tontariesa miegaled certa GYp which în an 
electron Gevien, in nittgm-tă Thul zane căra and resoeci atonted a 
passport, piețe fegard Pus dupe fb fo waid any oder poratio 
electronc deve by enter mpi 4 9âew noi becoma wet, loliud or 
mutiaina. Abuse may atverutiy afoci ine eperater cf De ship and reduca 
Pa utity to Da ovorer and pn borda: insperton personrii 


2, 4 
pi, (fir 
A, | | /î; 
4/7 Ă Zi 7 
Zi A _ 7 /// 
ZZZ ma ////j 
patat cal ai ntl ji ///[lă 
a rtiituiiu 77044 [fat dei 17 


cu pas, psihologic-aperceptiv şi mental, acțiunea finală: 
pecetluirea. 

c. În acest context, Părintele Justin îi îndeamnă pe 
credincioşi să fie vigilenți şi, dacă e nevoie, chiar 
jertfelnici: să primească martirajul, dacă vor fi forţaţi 
să primească „inofensiva” acţiune, adică acceptarea 
cipurilor biometrice pentru buletine şi paşapoarte. 

d. Recunoaşte că nu este de datoria sa să facă această 
atenţionare, ci ar fi fost de datoria „arhipăstrorilor, mai 
marii acestei Biserici”, însă din cauză că ei nu iau 
atitudine, sau nu consideră acest lucru un pericol, se 
substituie acestora şi, din dragoste pentru neam şi 
Biserică, trage un semnal de alarmă, considerând ca 
acest „proiect le răpeşte de fapt oamenilor libertatea” 
şi ar grăbi şi chiar ar uşura ulterior procesul de 
pecetluire. 

e. Cuvintele: „Este vremea muceniciei! Luptaţi până la 
capăt! Nu vă temeți!” vor să marcheze acest lucru şi 
vor să spună că dacă acum, când acţiunea este abia la 
început, creştinii nu vor fi capabili de jertfă şi 
împotrivire, mai târziu va fi şi mai greu. 

f. Dacă această acţiune nu ar fi fost proorocită cu 
2000 de ani în urmă de Sf. Apostol şi Evanghelist loan, 
demersul pe care guvernanţii, cu ştiinţă sau neştiinţă, 
îl fac prin acest proiect nu ar fi fost pus sub semnul 
întrebării sau al contestării, ci nebăgat în seamă, sau 
poate chiar considerat un lucru benefic. Însă dacă luăm 
în serios Sf. Scriptură, şi în special proorocia din 
Apocalipsă 13, atunci, după părerea mea, demersul 
Părintelui Justin e justificat teologic, responsabil şi 
profetic, întrucât există multe date comune între 
acțiunea introducerii cip-urilor biometrice şi 
atenţionarea profetică din Apocalipsă[10]. 

2. Legislaţia naţională, internaţională şi europeană 
referitoare la cip-urile biometrice 

a. Regulamentului Consiliului Europei nr. 2.252/ 
2004[11] dă recomandări şi detalii tehnice privind cip- 
urile biometrice[12], însă nici o ţară din lume nu s-a 
grăbit să le implementeze cu atâta acrivie tehnică şi 
obediență. România este prima țară-pilot-cobai de pe 





[10] Vezi Pr. dr. loan Mircea, Apocalipsa, Ed, Harisma, 
București, 1995, pp. 213-235; Mircea Vlad, Apocalipsa 13, 
Sfârşitul libertăţii umane, la adresa:  bhttpi// 


www.razboiulnevazut.org/carte.php?id=97, 

[11] Vezi http'//ec.europa.eu/prelex detail _dossier_real.cfm? 

CL=en&Dosld= 189152, hitp'//register.consilium.europa.eu/pdf/ 
en/04/s406/s106406-re01.en04,pdf http://eur-lex.europa.eu/ 
LexUnServLexUnServ.do?un=0:1.:2004:385:0001:0006:EN:PDE, 
[12] Vezi Opinion 3/2005 on implementing the Council 
Regulation (EC) No 2252/2004 of 13 December 2004 on 
standards for security features and biometrics in passports and 
travel documents issued by Member States (Official Journal L 
385 „29/12/2004 P.1-6), 











planetă cu un asemenea proiect experimental, iar 
guvernarea trecută a reglementat aceasta. prin: OGU 
94/2008[13], HG 1566/2008[14], OG 207 din 04/ 
12/2008[15]. 

b. Acţiunea cip-urilor biometrice a „început în pas 
de marş” în jud. Ilfov, de la 1 ianuarie, iar până în 
iunie 2009 se urmăreşte extinderea sistemului 
informaţional biometric în toată țara. 

c. Din decembrie 2008 a început în România emiterea 
unui nou model de permis auto de tip card, care 
conţine de asemenea un cip electronic pe bază de 
cod de bare. Cip-ul conţine date personale uzuale, 
date medicale, istoricul bolilor, contravenţii rutiere 
etc. Acţiunea a început fără o bază legislativă şi fără 
o promovare corespunzătoare prin mass-media. 

d. Pentru | ianuarie 2011 este programată introducerea 
noilor cărţi electronice de identitate cu cip. Plattorma- 
pilot-cobai informaţional va fi implementată în jud. 
Caraş-Severin, de unde se va extinde proiectul şi în 
celelalte judeţe[16]. Informaţiile sunt memorate pe 2 
suporturi: banda optică şi circuit integrat de tip 
smartcard (cip). Datele înscrise nu pot fi şterse, ci 
se poate doar adăuga la ele informaţii, iar această 
acţiune o poate face nu numai Ministerul Internelor, 
ci şi cel al Comunicaţiilor[17]! Există aşadar un drept 
discreționar asupra naturii şi cantităţii informaţiilor 
înscrise, întrucât nu este reglementat cine are dreptul 
să înscrie, care sunt criteriile de selecţie a ceea ce 
trebuie înscris şi cea ar putea afecta imaginea sau 
confortul psihic al persoanei în cauză etc. 

e. Abuzurile se extind şi mai aberant prin legea 298 
din 21 nov. 2008, care obligă pe furnizorii de servicii 
de comunicaţii electronice să păstreze orice 
convorbire telefonică, orice sms sau e-mail pe ultimile 
6 luni şi să le pună la dispoziţie, la solicitarea 
autorităților competente[18]. 

f. Îngrijorător este faptul că nici o lege sau normă 
naţională, europeană sau internațională nu garantează 
discreţia, securitatea absolută a datelor înscrise şi nu 
prevede sancțiuni clare pentru cei ce le-ar utiliza în 
alte scopuri, sau ar comite erori tehnice sau neglijenţă 
în securizarea datelor. 

g. Până în prezent doar Asociaţia Civic Media[19] a 
semnalat şi contestat abuzul acestor legi şi încălcarea 
drepturilor omului, pe când unii membrii „justiţiari” 
ai societăţii civile sunt preocupaţi mai departe şi 
interesați obsesiv doar de scoaterea icoanelor din 
şcoli... 

3. Scopul cip-urilor RFID 

Anunţate deja de doi ani, paşapoartele biometrice 
conţin imaginea facială şi amprentele deținătorului. 
Cerute de Statele Unite, paşapoartele vor fi emise în 
premieră de România, în ciuda faptului că unii experţi, 


(continuare în pag. 6) 





[13] Publicat în Monitorul Oficial, Partea |nr. 485 din 30/06/ 
2008. 

[14] Publicat în Monitorul Oficial, Partea | nr. 842 din 15/12/ 
2008. 

[15] Publicat în Monitorul Oficial, Partea | nr. 8331 din 10/12/ 
2008, 

[16] Vezi OGU 184/2008. 

[17] Vezi Norme metodologice ale OGU 69/2002. 

[18] Legea nr. 298/2008 privind reținerea datelor generate 
sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicaţii 
electronice destinate publicului sau de rețele publice de 
comunicatii, precum şi pentru modificarea Legii nr. 506/2004 
privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecția 
vieții private în sectorul comunicaţiilor electronice, a fost 
publicată în Monitorul Oficial, Partea | nr. 780 din 21.11.2008, 
[19] Asociaţia Civic Media, prin preşedinte fondator Victor 
Alexandru Roncea, cu sediul în Bucureşti, web 
www.civicmedia.ro, e-mail office(acivicmedia.ro, în temeiul 
disp. art. | pet. | si 7 din legea nr. $54/2004 formulează 
contestaţie împotriva disp. Hotărârii de Guvern nr. 1566/2008 
din 25/11/2008 pentru modificarea şi completarea Hotărârii 
Guvernului nr. $57/2006 privind stabilirea datei de la care se 
pun în circulație paşapoartele electronice, precum şi a formei 
şi conținutului acestora. Vezi pe larg http://victor- 


roncea.blogspot.com/2009/01/in-al- 1 1-lea-ceas-civic-media- 
contestat.html. 





















PAG. 6 Nr. 1-2 Ianuarie - Februarie 2009 


ROMÂNIA — UN POSIBIL LOC DE ÎNCEPUT 
AL PECETLUIRII APOCALIPTICE? 





(urmare din pag. 5) 


susțin că este nevoie de doar patru ore pentru a 
decripta informaţiile de pe cip[20]. 

Cip-urile RFID sunt menite să înlocuiască codul de 
bare de pe produsele din magazine şi să controleze 
„pozitiv” individul, cu intenţia de a-l proteja şi în 
scopul creşterii gradului de securitate al acestuia[21], 
însă nu s-au luat în seamă în mod real şi pericolele şi 
vulnerabilitatea sistemului. Componentele şi alte 
operațiuni electronice ale cip-ului biometric sunt deja 
mediatizate şi se găsesc pe larg în literatura de 
specialitate[22]. 

3.1. Avantaje ale cip-urilor RFID 

a. Din punct de vedere economic şi comercial: 

1. Uşurează, scurtează şi eficientizează considerabil 
procesul de producţie. 

2. Datorită capacităţii de stocare a cip-urilor, se 
reduce timpul de cumpărare a produselor prin 
identificarea şi livrarea rapidă a acestora şi oferă 
posibilitatea refacerii stocurilor în timp util. 

b. Din punct de vedere militar: servesc cu mare 
precizie atingerea obiectivelor militare, precum şi a 
celor de spionaj. 

c. Din punct de vedere al evidenţei, identificării şi 
ajutorului unei persoane în caz de urgenţă: 

1. Introducerea cip-urilor în paşapoarte este 
considerată o măsură de siguranță în plus(23] de către 
guvernele țărilor[24] care le-au introdus deja parţial. 
2. Conectarea la anumite baze de date publice naţionale 
şi internaţionale oferă în cîteva minute toate 
informaţiile vitale despre persoana căreia i se 
scanează un document personal prevăzut cu cip 
RFID. 

3.2. Dezavantaje ale cip-urilor RFID 

1. Informaţiile din memoria cipului pot fi citite de 
către orice cititor, nu doar de către cele 
specializate[25]. Astfel, cu un simplu calculator 
performant, orice date, oricît de criptate ar părea, 


[20] Vezi RFID http://www.technovelgy.com/ct/Technology- 
Article.asp?ArtNum=20, http://epic.org/privacy/rfid/ 
(exemple de RFID cu probleme) ; http://www.darknet.org.uk/ 
2008/06/hackers-crack-london-tube-oyster-card/ (RFID 
spart). 

[21] Vezi fundamenatrea legilor mai sus menționate. 

[22] Vezi 1. E. Bowman, “Everything You Need to Know 
About Biometrics”, Identix, 2000. 2. A. Bromme, A 
Classification of Biometric Applications Wanted by Politics: 
Passports, Person Tracking, and Fight against Terror, Kluwer, 
BV Deventer, The Netherlands, 2002, pp. 207-19. 3. M. 
Foucault, Discipline and Punish: The Birth of the Prison, 
Penguin, 1979. 4. K. A. Gates, “Wanted Dead or Digitized: 
Facial Recognition Technology and Privacy”, Television and 
New Media, Vol. 3, No 2 May 2002, pp. 235-38. 5. D. Lyon, 
Theorizing Surveillance: The Panopticon and Beyond, Willan 
Publishing, 2006. 6. P. H. O'Neil, Complexity and 
Counterterrorism: Thinking About Biometrics, Taylor & 
Francis, 2005, pp. 547-66, 7. Pravoslavni Episkop Zizki, 
“Svetom Arhejerejskom Saboru Srpske Pravoslavne Crkve”, 
Blagovesnik Zi&ki, 2006. 8, J. Tasic, “Protiv Velikog Brata”. 
DANAS 16.-17. december 2006. 9. J]. D. Woodward, 
Biometrics: A Look at Facial Recognition, RAND, 2003. 
PUBLIC  POLICYANALYSIS  WBSO,  http:/ 
www,rfidnews.org/http//ifile.iV10gd7jv/3540710183.zip, http:/ 
(wow filefactory.com/file/295b26/n/1596931949_rar, http:// 
www. file factory.com file/2f269a/. 


[23] Conţine 50 de elemente de siguranță, cu 18 mai mult 
decât actele actuale, Vezi http;//www.frontnews.ro/social-si- 
economic/eveniment/pasaportul-biometric-cea-mai-noua- 


-a- ici-impotriva-co lui-de-infractionalitate- 





(24| Malaiezia în 1998, Irlanda, Japonia, Pakistan, Germania, 
Portugalia, Polonia, Spania în 2006, Marea Britanie, Australia 
şi SUA în 2007, Serbia și Coreea în 2008, România în 2009, 
Numai România implementează sistemul complet și fără 
rezerve, 

[25] Din acest moment, posesorul de buletin / pașaport / carnet 
de conducere / card de sănătate / card de credit care conţine 


pot fi sparte[26] într-un timp extrem de scurt (cel 
mult patru ore) [27] şi chiar falsificate[28]. 

2. Controlul total asupra cetățenilor. Se va şti în orice 
clipă unde sîntem, cu cine sîntem, tranzacţiile 
financiare, rutele de călătorie, timpul petrecut în 
anumite locuri şi alte date, ce vor fi folosite după bunul 
plac al posesorilor acestor baze de date. 

3. Cip-urile nu pot fi detectate de simţurile fiziologice 
sau percepţia umană. Deci nu vor putea fi evitate. 

4. Microcipurile implantate la animale au provocat 
cancer în aproximativ 10% din cazurile implanturilor. 
Țesutul cancerigen a apărut întotdeauna în jurul cipului 
RFID[29]. 

5. Cip-urile RFID sînt sensibile la anumite tipuri de 
radiaţii ori contactul cu surse încărcate cu electricitate. 
6. Nu există inclusă în cip-uri opțiunea: Nu colecta 
date statistice despre mine. 

7. Cel care va refuza cip-urile din varii motive, va fi 
lipsit de serviciile publice, care cer o identificare la 
baza de date, generând astfel o izolare şi înstrăinare 
socială. Deci persoanele fără cip nu există. 

8. Cip-urile sunt o sursă de informaţie gratuită pusă la 
dispoziție pentru serviciile de spionaj la toate nivelurile, 
iar date personale pot fi deturnate în diferite scopuri 
sau făcute publice fie din neglijenţă, fie intenţionat. 
9. Cip-urile biometrice pot avea avantaje pe termen 
scurt, dar pe termen lung pot fi un pericol real. Ele 
compromit metodele existente de securitate pe baza 
celor 2 elemente introduse, folosind presupunerea că 
ele nu sunt accesibile publicului, nici măcar în mod 
criptat. De exemplu, dacă ai o bază de date cu amprente 
şi pentru a intra în sistem este nevoie de amprenta 
unei persoane, nu trebuie să fie persoana acolo, poţi 
să iei din baza de date a poliţiei amprenta ei. În mod 
paradoxal, cip-urile biometrice diminuează siguranța 
unei țări. Ele permit accesul pe baza pașaportului 
altcuiva, fară a fi nevoie ca el să fie de faţă. Nu te mai 
verifică nimeni fizic, totul se bazează pe sistem. De 
aceea, expunerea informaţiilor digitale ale românilor 
discreționar şi fără nici un discernământ reprezintă o 
acțiune fie inconştientă şi iresponsabilă, fie de trădare 
a propriilor cetăţeni. 

10. Serviciul 112 permite găsirea locației telefonului. 
Oricând te poate localiza fără să apelezi, numai datorită 
faptului că telefonul primeşte semnal. Acelaşi lucru se 
poate extinde la cip-urile RFID. 

11. Evidenţa strictă a vieţii personale la toate nivelurile 
elimină şansa de a repara o neglijenţă, o greşeală sau o 
neputinţă de plată, de exemplu față de o bancă. Cazul 
americanilor cu dosar financiar. Dacă uiţi să faci o 
plată, eşti catalogat ca rău platnic toată viaţa. Nu mai 
primeşti un împrumut, niciodată 

12. Monitorizarea prin satelit pe baza identificării faciale 
reprezintă o ameninţare la propria viață, dacă luăm în 
consideraţie ghidarea rachetelor antipersoană prin 
satelit. O eventuală lovitură de stat omoară orice 
persoană cu ajutorul rachetelor ghidate după 
recunoaştere facială. Tehnic acest lucru este deja 
posibil. Deci cip-ul biometric poate servi şi la terorism, 
ucideri şi crimă organizată. 

13. Autentificarea biometrică se poate realiza şi atunci 
când persoana deţinătoare a documentelor biometrice 
este moartă: este nevoie doar de mâna sa, sau de un 
ochi, pentru a intra într-un sistem. Astfel banii din 


cip devine cea mai ușoară pradă în faţa oricui are un cititor de 


cipuri RFID și/sau un calculator. 

[26] Paşaport biometric spart în 2008 în UK, De atunci UK şi 
Irlanda contestă cip-urile biometrice. Vezi http:// 
www,gss.co.uk/news/2008/04/?&id=4983,; hitp:/Avww. 
guardian.co.uk/technology/2006/nov/17/news.homeaftairs, 
[27] Vezi http;//Awvww.darknet.org.uk/2008/06/hackers-crack- 
london-tube-oyster-card/ (RFID spart). 

[28] Vezi http;//omroep.vara.nl/tvradiointernet_detail.jsp? 
maintopic=424&subtopic=38690; http:/hAwww,!heregister. 


co.uk/2006/08/04/cloning_epassports/, 
[29] Vezi K. Albrecht, Microchip-Induced Tumors in Laboratory 


Rodents and Dogs: A Review of the Literature 1990-2006. 


PUNCTE CARDINALE 





cont, sau alte acţiuni financiare sau administrative, 
care necesită informaţii biometrice, se pot obţine doar 
dacă ai cadavrul. Deci pericolul cip-urilor biometrice 
se prelungeşte chiar şi atunci când omul este fără 
viață. 
4. Opoziţii şi atitudini contra cip-urilor biomelrice 
în lume 

Luând în consideraţie aspectele de mai sus, precum 
şi din motive de etică civică sau etică a tehnologiei 
biometrice, unele instituţii, persoane sau asociaţii 
religioase, civice sau profesionale se opun vehement, 
cum ar fi: unii americani[30], sârbii[31], grecii[32], 
scoţienii[33], alte țări occidentale, piloţii britanici[34] 
etc. 

Introducerea cip-urilor este, fără îndoială, un scandal. 
„În toate aceste cazuri revolta nu trebuie privită ca o 
reacție provenită pe fondul unui fanatism religios, 
aşa cum încearcă să o sucească unele glasuri din 
presă, ci, mai întîi de toate, ca o reacţie de apărare 
împotriva unei înregimentări forțate într-un sistem 
de supraveghere suspect”[35]. 

5. Omul redus de la imago Dei la un simplu număr 
sau cip electronic 

Dacă se respinge din motive de bioetică clonarea 
biologică, de ce nu s-ar respinge din aceleaşi 
considerente şi „clonarea electonică biometrică”, 
având ca motivaţie teologică învățătura Bisericii 
Ortodoxe despre antropologie. 

Imago Dei în om după Sfinţii Părinţi e unitară atunci 
când exclude orice concepţie substanţialistă despre 
„chip”, care constă în mod funcţional, practic, în 
manifestarea vieţii sale spirituale, ca nevoie 
primordială şi centrală. Primatul vieţii spirituale 
activează aspiraţia fiinţei noastre umane spre absolut, 
spre arhetipul ei divin (Origen), spre Dumnezeu. Prin 
„Harul lui Hristos, prin dragostea lui Dumnezeu Tatăl 
şi prin împărtăşirea Sfântului Duh”[36], omul 
reuneşte, în ipostasul său creat, divinul şi umanul, 
după chipul lui Hristos, adică „chipul Celui 
ceresc”[37], ajunge „la măsura vârstei plinătăţii lui 


Ca 


[30] Vezi Electronic Frontier Foundation şi de CASPIAN, 
două organizaţii din SUA luptă pentru libertatea individuală 
în fața măsurilor de urmărire şi control electronic impuse de 
guverne. Katherine Albrecht este fondatoarea şi preşedinta 
CASPIAN (Grupul consumatorilor care sunt împotriva 
invadării intimității de către supermarketuri — Consumers 
Against Supermarket Privacy Invasion and Numbering) şi 
autoare a lucrării „Cipurile-spion: Cum plănuiesc mega- 
corporaţiile şi guvernul să vă urmărească orice mişcare cu 
RFID” (Spychips: How major corporations and government 
plan to track your every move with RFID). ; La un pas de 
Semnul Fiarei, un documentar de Katherine Albrecht: http:// 
video.google.co.uk/videoplay?docid=- 
2029681589148358971&hl=en. 

[31] Western Balkans Security Observer English Edition 
(Western Balkans Security Observer English Edition), issue: 
4 / 2007, pages: 6268, on www.ceeol.com. 

[32] Vezi Comunicatul Sfântului Munte Athos către poporul 


ortodox: http://victor-roncea.blogspot.com/2009/01/crestini- 
organizati-va-formular-de.html; parlamentul scotian respinge 


noile carduri de identitate cu cip RFID. (33| Parlamentul 


scoțian a votat împotriva propunerii guvernului Marii Britanii 
de a emite carduri cu cip de tip RFID. Măsura nu are nici un 
efect legislativ însă membrii parlamentului scoțian au opinat 
că aceste noi cărți de identitate nu vor scădea criminalitatea 
și nici nu vor creşte securitatea cetăţenilor, în schimb vor 
afecta puternic drepturile civile. Parlamentarul F ergus Ewing 
a declarat în fața parlamentului local că guvernului nu-i poate 
fi acordată încrederea că va păstra în siguranță datele stocate 
pe cipuri şi că întreaga investiţie de 5 miliarde de lire sterline 


este o teribilă risipă, care ar putea fi folosită mult mai eficient 
in alte scopuri. 


[34] Vezi http://sorinalukacs.wordpress.com/2009/01/ L6/ 
asa oartele-biometrice-un-semn-al-apocalipsei-ori-0- 

simpla-masura-de-securitate/; sursa: Pilots threaten to strike 

over ID cards; Pilotii britanici ameninta cu greva datorita 

noilor carduri de identitate cu cip RFID. 

[35] Cit. în http;//Savatie.wordpress.com/2009/01/15/scandalul- 


cip-urilor/, 
[36] 2 Cor 13, 14; Rom 16, 24. 
[37] 7 Cor 15, 49, 












—...c_— ———_ 


————. ————_——— "P".——— ——7”..— 





Hnistos”[38] şi astfel devine dumnezeu prin har. În acest sens spune Sf. Vasile cel Mare că 
„omul e o făptură care a primit poruncă să devină Dumnezeu" '[39], adică „chip al Chipului” 
- eikon Eikonos. 
Deci omul are un destin hnistologic, întrucât originea (apyuv) lui e în Hristos, Care e Chipul, 
icoana lui Dumnezeu. Omul real „s-a născut atunci când Hristos a intrat în viaţă şi s-a 
născut”[40), iar ziua naşterii lui Hristos, e zi de naştere a umanităţii”[41]. Omul e alcătuit 
teologic, iar chipul său are o valoare teologică, hristică, şi nu îl putem amaneta sau imprumuta, 
sau permite să fie folosit fără voia şi libertatea noastră. 
Valoarea ontologică a omului nu constă, sau nu se află în el însuşi, înțeles în mod autonom, 
cum susțin teoriile materialiste, în suflet, minte, intelect, sau exclusiv în persoana omului, 
cum susțin sistemele filozofice contemporane, ci în Arhetipul lui. De vreme ce omul este 
O icoană, existența lui reală nu e determinată de elementul creat din care e făcută icoana, 
sau din voia lui liberă, ci de Arhetipul (Modelul) ei necreat. Omul e înţeles astfel de Părinţii 
Bisericii “în mod ontologic numai ca fiinţă teologică. Ontologia lui e iconică' 142], 
A permite ca chipul nostru să fie „clonat electronic” şi înregimentat în cip-uri, iar apoi 
manipulat după bunul plac al cuiva, înseamnă a „amaneta” ceea ce nu ne aparține şi a 
reduce identitatea noastră iconică, care e unicat, la un număr într-o bucată de plastic. 
Aceasta e ca şi când ai folosi o icoană ca placă video, sau hard disc... Din punct de vedere 
moral e un sacrilegiu, sau cel puţin o desacralizate, întrucât se petrece o coborâre a dimensiunii 
spirituale, respectiv a chipului iconic uman, într-o folosință strict materială şi terestră. Or, 
chipul nostru aparţine arhetipului divin, lui Dumnezeu. Deci cip-urile biometrice, în acest 
context, contravin învăţăturii biblice şi patristice despre antropologia creştină, întrucât 


reduc, circumscriu, deci mărginesc chipul/icoana fiinţei umane la o simplă tehnologie şi 
suport electronic de emițătoare şi implanturi 
6. Propuneri şi perspective 
Lăsând la o parte orice panică şi tulburare, care nu fac cinste creştinilor, refuzul în masă al 
unor experimente pe care Guvernul României le aplică în serie[43] ar trebui să ne pună pe 
gânduri şi să ne întrebăm dacă ne mai simţim, sau mai suntem considerați şi trataţi ca 
persoane umane, ori ca o simplă marfă, pe care se poate pune o etichetă, cip-uri etc. 
Nimeni din Guvern, nu s-a gândit să supună această temă dezbaterii publice, ca o problemă 
de etică cetățenească sau de etică biometrică a tehnologiei moderne[44], aşa cum s-ar 
cuveni unei țări democratice, la care se pare că suntem doar figuranți. 
Propun ca implementarea privind cip-urilor biometrice să fie amânată, până ce această 
problemă va fi dezbătută public. 
Sf. Sinod al BOR să inițieze toate demersurile legale pe lângă organismele responsabile, 
pentru a nuanţa legile privind paşapoartele şi alte documente personale, în raport cu 
convingerile ştiinţifice, religioase sau morale ale cetățenilor. Până atunci să se respecte 
legislaţia actuală, privind noile cărţi de identitate, respectiv Ordinul 1190 din 31 iulie 2001 al 
Ministerului de Interne, care menţionează că „persoanele care refuză cartea de identitate din 
motive religioase“ primesc buletine de tip vech:[45]. La fel, HG 978/2006 pnvind fotografiile 
de paşaport, care dă posibilitatea personalului monahal ca „fotografia să, poată fi realizată 
cu capul acopenit, din motive religioase”. 
Prin opoziţia fiecăruia, prin trezirea unei solidarități de conştiinţă creştină la nivel național, 
putem cere legiuitorului să abroge noile legi din domeniul actelor electronice de identitate, 
sau să le aplice diferențiat, fără ca aceasta să conducă la un regim discriminatoriu din punct 
de vedere politic, economic sau al serviciilor sociale. 
Personal cred că introducerea cip-urilor e neconstituțională şi antidemocratică, întrucât 
nu s-a realizat prin dezbatere publică naţională şi încalcă flagrant “drepturile omului” 
prevăzute în Constituţia României[46] şi în legi internaționale[47]. Am convingerea că Sf. 
Sinod va interveni la forurile legislative în acest sens, pentru a linişti problemele de conştiinţă 
ale credincioşilor BOR, şi va demara conceperea unei doctrine sociale[48], care să 
reglementeze moral relaţia Bisericii cu lumea la toate nivelurile. După părerea mea, aceasta 
ar pune capăt oricăror speculaţii, precum şi unor substituiri şi intervenţii singulare, referitoare 
la cip-urile biometrice şi nu numai, care apar pe alocuri în cuprinsul Patriarhiei Ortodoxe 
Române. y 
Pr. Prof. Dr. Mihai VALICA 
Universitatea “Al. |. Cuza”, laşi, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” 
21 ianuarie 2009, la pomenirea Sf. Mc.Maxim Mărturisitorul şi Neofit 





[38] £/ 4, 14. Majoratul omului coincide cu hristificarea lui (christopoiesis). 

[39] Paul Evdokimov, Femeia şi mântuirea lumii, Ed. Christiana, Bucureşti, 1995, p. SI. 

[40] Sf. Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos 4, PG 150, 6044. 

[41] Sf. Vasile cel Mare, La Naşterea lui Hristos 6, PG 31, 14734. 

[42] Panayotis Nellas, Omul — animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, Ed. 
Deisis, Sibiu 2002, p. 69. 

[43] Vezi vaccinarea cu Gardasil, „anexarea şi livrarea” României la UE fără referendum, legea 298 din 
2008, cip-urile biometrice etc., acțiuni care arată disprețul aleşilor noştri față de cetățeni şi o privare de 
libertatea de opinie și de acţiune, 

[44] Vezi BITE (http'//www.biteproject.org/) — research and to launch public debate on bioethics of 
biometric technology, http://www.essc.eu/media_coverage.php. 

[45] Din păcate, actul e de circulaţie internă şi e inaccesibil pentru public. 

[46] Vezi art.26; Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viața intimă, familială şi privată. Persoana 
fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertăţile altora, ordinea publică 
sau bunele moravuri; art. 28: Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poștale, al convorbirilor 
telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare e inviolabil. Vezi și art, 53 şi 148, 

[47] Art. | din Declaraţia universală a drepturilor omului spune că toate fiinţele se nasc libere și egale în 
demnitate şi în drepturi, Art. 12; Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în 
familia sa, în domiciliul lui sau în corespondența sa, nici la atingeri aduse onoarei şi reputației sale. Orice 
persoanaă are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri, 

[48] Vezi Mihai Valică, Fine heutige Philanthro-piewissenschaft und Diakonietheologie im Kontext der 
Orthodoxen Lehre und der Tradition der Rumănisch-Orthodoxen Kirche, lucrare de doctorat, Freiburg, 
2007; Mihai Valică, Pavel Chirilă, Andreea Băndoiu, Cristian Popescu, Teologie socială, Ed. Christiana, 
Bucureşti, 2007. 

! 








PU NCI€ CARDINALE Ianuarie - Februarie 2009 Nr. 1-2 PAG. 7 





fiii VĂ INVITĂ SÂMBĂTĂ 

Rh raivauia 7 IANUARIE 2009, ORA 13:00 
LA MUZEUL DE ISTORIE NAȚIONALĂ 
ȘI ARHEOLOGIE CONSTANȚA, 


SALA ADRIAN RĂDULESCU 
„LA LANSAREA VOLUMULUI ss 
TEMNII 





Pe Pe iai 
Pas at” N 
2 CONSTANŢA 
p 
AX ei > 
pr PP i Ă 
De i) ISIRGAT AȚI 
perie “INVITAŢI DANION VASILE BURECTOR fu o Diz A 7) 


EDITURA AREOPAG, CLAUDID'TĂ aZIU 
DIRECTOR REVISŢA ROST. ȘI GEORGE CUSA 
FOST DEŢINUT POLITIC - SUPRAVIEȚUITOR î . 
AL REEDUCĂRII DIN ÎNCHISOAREA PITEŞTI h . 
ș 
INI AFISARI TE PP e Fat Bă i E -- ' 


7 . . . / 
$.19 mii n$ ae d ş > d 7.5 d 


“ 


Campania „Din temnițe spre sinaxare”, iniţiată spre 
sfârşitul anului trecut de teologul Danion Vasile şi de un grup 
de publiciști creştini (cei. mai mulţi lideri sau membri ai 
A.Z.E.C.), a continuat la î început de an cu două conferinţe în 
țară, la Constanţa ; şi Galaţi, prilejuri cu care s-a lansat și 
volumul cu acelaşi titlu, cuprinzând. texte mărturisitoare de 
şi despre martirii închisorilor. comuniste. 

La Constanţa, pe 17. ianuarie, d-nii Claudiu Târziu 
(directorul revistei Rost şi redactor al revistei Formula AS, 
membru în comitetul director al A.Z.E.C.) şi George Cuşa 


(fost deținut politic, reprezentant şi mărturisitor al unei întregi 


generaţii mucenicite) au vorbit unei asistenţe de peste 100. 


de persoane (la Constanța n-a putut fi prezent şi d-l Danion 
Vasile). 

La Galaţi, pe 19 ianuarie, interesul s-a dovedit încă şi 
mai mare, d-nii Claudiu Târziu şi Danion Vasile vorbind unei 
asistențe de peste 300 de persoane, în mare parte tineri (la 
Galaţi n-a putut fi prezent şi d-l Răzvan Codrescu). 

Lansarea cărții s-a împletit cu evocări emoţionante 
şi dezbateri mobilizatoare, subliniindu-se faptul că cinstirea 
martirilor implică nu doar o atitudine de reverență individuală, 
ci şi manifestări concertate în plan social, pentru mai buna 
cunoaștere de către publicul larg (şi mai ales de către 
generaţiile mai tinere) a uriaşului capital de suferinţă şi 
jertfelnicie pentru Hristos din istoria noastră recentă. 


Lansările, 
conferințele şi dez- 
baterile publice din 
cadrul acestei cam- 
panii vor continua 
de-a lungul întregu- 
lui an, în localităţi de 
pe tot cuprinsul țării. 
Revista noastră va 


A CASA DagOEIERR E 


LA ASOCIAȚI FI "PR 





„Aven) aorastă periaulă a istorie 
art ne pute duce În fața lul 
Pumnexea ca icnancte arestar martin 


A a. + in tot cuprinsul țării, din toate 

căuta, pe cât îi pușcăriile, marti care împlinesc toate 
i Aţi) ! a 

permite periodici- aer ș (Sagul e arate 


tatea lunară, să vă Părintele Justin Pârvu 
țină la curent cu fie- 
care dintre aceste 
manifestări de suflet 
şi de conștiință ro- 
mânească, 


„Cea mai profundă rână pe care o 
port în suflet este suferința pe care 
aceşii nameni nenunaţi au răbdat-e în 


ppt cvanabțe din România.” 














O DEZBATERE CARE SPUNE APROAPE TOTUL 
DESPRE LUMEA ROMÂNEASCĂ 











PAG. 8 Nr. 1-2 lanuarie - Februarie 2009 PU NCIc CARDINALE 


























Pe 22 ianuarie a avut loc, la Sala Radio din Bucureşti, dezbaterea A.Z.E.C. despre 
paşapoartele biometrice. Mi-a lăsat un gust amar, din pricina felului în care s-au purtat discuţiile. 
Că nu avem o cultură a dialogului ştiam, dar nu mă aşteptam la absența unei minime politeți și 
la o agresivitate nedisimulată din partea unor creştini. 

Întrunirea aceasta spune multe, aproape totul, despre lumea românească de azi. În faţa 
unor evenimente care ar reclama unitate, alegem dezbinarea. Prea puțini avem nedumeriri, 
majoritatea covîrşitoare are doar certitudini, pe care şi le susține înverşunată. Foarte puţini 
sînt interesați să audă un punct de vedere contrar a ceea ce ei “ştiu” deja, şi încă mai puțini sînt 
sensibili la argumente. Logica e un lux pe care nu ni-l permitem. Orgoliul este adevăratul 
stăpîn al celor mai mulți dintre noi, oricît de mici am fi pe scara socială. E un duh al slavei 
deşarte care trăzneste a pucioasă. Oazele de normalitate sînt rare şi aproape că nu se mai văd 


pe tărîmul nesfirşit de piatră. 


Vrem să schimbăm multe şi pe mulţi, adică tot ce ține de exterior, dar înlăuntrul nostru 
nu mai apucăm să ne uităm și să schimbăm nimic. E o lipsă de iubire care îngheață, usucă, 
macină. Nici multă credință nu e. Dar “credința” fără iubire ar fi şi mai primejdioasă... 
> Nu sînt defetist, vă asigur, ci doar realist. Mereu am sperat că putem depăşi anumite 
neimpliniri şi asperități din relațiile personale, ca să lucrăm împreună măcar în numele și spre 
slava lui Hristos. Dar oamenii îşi rîd de astfel de speranțe. Aşa că mă rog să-mi întărească 


Dumnezeu nădejdea. 


a AZEC 


O DEZBATERE EȘUATĂ 


Cred că prietenul Claudiu Târziu a surprins destul 
de bine, în cîteva fraze lucide şi amare, sentimentul de 
mîhnire pe care ni l-a lăsat multora dintre cei de față, la 
recenta dezbatere despre cipurile biometrice desfăşurată 
la Bucureşti, sub egida A.Z.E.C., lipsa aproape totală de 
etică a dialogului, îmblînzită într-o oarecare măsură doar 
de mărturisitoarea intervenţie telefonică a părintelui lustin 
Pârvu, A putut fi auzit astfel — de cei care mai au urechi să 
audă — adevăratul părinte lustin, nu cel contrafăcut de retorica 
belicoasă a unor ucenici care nici nu-l merită, nici nu-l 
onorează. Reprezentanții oficiali ai Ministerului de Interne, 
deşi cam derutaţi de context, au dat dovadă de destulă 
răbdare, chiar în mai mare măsură decît reprezentanții 
oficiali ai Patriarhiei Române (dacă părintele profesor 
Constantin Coman a rezistat pînă spre sfirşit ostilității 
apriorice cu care a fost întîmpinat de o parte a asistenţei, 
părintele profesor Ștefan Buchiu, decanul Facultăţii de 
Teologie din Bucureşti, întrerupt în mai multe rînduri, a ales 
să părăsească sala), Dintre invitaţi, prestaţia cea mai slabă 
mi s-a părut cea a monahului Filotheu Bălan (oțărit şi confuz, 
inflexibil pe poziţia sa, dar oarecum depășit de situaţie), iar 
cea mai consistentă cea a sociologului Dan Dungaciu (pe 
care, din păcate, prea puţini au mai avut răbdarea şi 
disponibilitatea să-l asculte cu atenţie), 

În aceste condiţii, nu-i de mirare că dezbaterea 
n-a reușit să aducă limpezirile scontate și a făcut o impresie 
mai degrabă deplorabilă, mai ales celor mai puţin 


Claudiu TÂRZIU 


Asociația Ziariştilor ȘI Editorilor Creştin! 


ezurete AZEG 


Paşapoarte! biomelrice: 
intre legislație și semnele vre 
EA 





familiarizați cu problematica şi curentele interne ale lumii 
ortodoxe. De altfel, modul în care dezbaterea a fost 
mediatizată de presa laică (ProTV, Adevărul etc.) a aruncat 
totul în derizoriu, cum s-a întîmplat mai demult şi în cazul 
Tanacu. Ortodoxia a reuşit din nou să lase impresia unei 
elementarități superstițioase şi vociferante, cele citeva 
discursuri mai miezoase (părintele Coman, sociologul 
Dungaciu, părintele Şişmanian) fiind pînă la urmă înecate în 
atmosfera aproape toxică, punctată penibil de istericalele 
maicii Ecaterina Fermo şi ale unui „grup de presiune” care 
a venit şi a plecat cu ideea fixă (şi pînă la urmă absurdă) că 
organizatorii şi-ar fi propus să-l denigreze pe părintele lustin 
Pârvu sau să şubrezească bazele Ortodoxiei! 

Că, arătind deplină consideraţie față de părintele 
Justin și prevalindu-se de aceeaşi poziţie faţă de cipurile 
biometrice ca și monahul Filotheu, se poate discuta şi altfel, 
în termeni de actualitate, cu date și argumente sistematizate, 
ba chiar cu o bibliografie internaţională la zi (căci problema 
şi-au mai pus-o şi alții, din cele mai diverse perspective), o 
arată studiul-raport alcătuit, la solicitarea Mitropolitului Teofan 
(în sfirşit, un ierarh al B.O.R. care a înțeles că, înainte de a te 
pronunța, e bine să încerci să te informezi!), de părintele 
profesor Mihai Valică şi care poate fi citit şi în numărul de 
față, Cu părintele Valică poţi fi sau nu de acord, dar nu-i poți 
contesta coherenţa și seriozitatea. Provocarea rămîne, 
indiferent de proporţiile pe care i le dau unii sau alții, părîndu- 
mi-se la fel de neavenit și să faci abstracţie de ea, şi s-o 
prefaci în psihoză naţională. Cum a observat și părintele 
Arsenie Papacioc, pe care-l preţuiesc la fel de mult, o retorică 


atură reprezintă cel puțin o eroare 
ă şi îndemnul la 





abuzivă şi o panică prem 
“tactică”. Înţeleg îngrijorarea părinteasc 
t ustin, dar nu pot să accept modul în 
care unii au căutat şi caută să se folosească de prilej pentru 
a preface totul într-un fel de febră anarhistă, cu care au 
reuşit mai degrabă să compromită decit să slujească e) 
cauză cu care pretind să se identifice Cit despre speculaţiile 
privitoare la caterisirea părintelui Iustin, nu văd nici un 
temei canonic sau dogmatic în virtutea căruia Sf. Sinod să 
se atingă fie şi de vreun fir de păr din capul acestuia, lar 
dacă ar face-o, aş protesta cu toate puterile mele. Şi mai 
degrabă “m-aş arunca în săbii” pentru părintele Iustin decît 
pentru un paşaport cipuit. Nu pot accepta ca părintele lustin 
_un sfint în viață — să fie nici victima, nici para anul nimănui, 
fie că acel cineva s-ar afla în Dealul Patriarhiei, la umbra 
Ceahlăului sau în spaţiul virtual al “minciunii fără frontiere". 

Iniţiatorului şi moderatorului acestei tentative de 
dezbatere, preşedintele A.Z.E.C. Răzvan Bucuroiu, i s-a 
reproșat mai cu seamă că şi-ar fi ales tendenţios invitații. 
Ţin să precizez că suspiciunea respectivă nu are absolut 
nici un temei. Trebuiau să fie de faţă Mînăstirea Petru- 
Vodă (care declanşase reacţia publică), Patriarhia Română 
(care, ca de obicei, replicase pripit şi superficial, dar care, 
pînă la urmă, rămîne, împreună cu Sf. Sinod, suprema 
instanţă bisericească) şi Ministerul de Interne (care 
gestionează oficial problema noilor pașapoarte), Adresîndu- 
se acestor trei foruri, d-l Bucuroiu nu putea să le impună ce 
reprezentanți să-și trimită, ci fiecare i-a trimis pe cei pe 
care i-a considerat potriviţi. Singurul invitat contactat efectiv 
de d-l Bucuroiu a fost d-l Dan Dungaciu, pentru că se 
impunea într-adevăr un unghi de vedere sociologic. D-l 
Dungaciu, recunoscut pentru competența şi onestitea sa 
profesională, nu cred că ar putea fi receptat ca „duşman” 
de nici una dintre „taberele” implicate, de toate fiind 
apropiat (şi apreciat) de-a lungul vremii. Şi atunci unde 
mai rămîne loc pentru pretinsa tendenţiozitate subversivă 
a d-lui Bucuroiu în „selecţia” respectivă? 

Înţeleg, în acest context, amărăciunea d-lui 
Bucuroiu şi hotărîrea sa. adusă la cunoştinţă chiar în finalul 
dezbaterii. de a demisiona din funcţia de preşedinte al 
A.Z.E.C.. căci nu e prima oară cînd este bănuit fără temei 
de intenţii impure, pe de o parte, iar, pe de altă parte. s-a 
dovedit o dată în plus că A.Z.E.C. nu reuşeşte, dintr-un 
motiv sau altul, să se ridice la bunele intenții ale celor care 
au fondat-o şi care s-au săturat, pe bună dreptate, să tot fie 
„țapii ispăşitori” ai disensiunilor curente dintr-o lume 
românească incapabilă — şi chiar nedoritoare — de a-şi 
îmblinzi năravurile şi de a coagula într-un sens sau altul. 

Eu unul rămîn, totuşi, cu impresia că lumea 
ortodoxă este mai de acord decit pare în privinţa propriu- 
zisă a “cipuirii” (chiar dacă nu există o unitate de vederi, 
unii accentuînd în diferite grade partea “civilă”, iar alții 
accentuind în diferite grade partea “mistică”); tensiunile 
traduc mai degrabă anumite antipatii între persoane şi 
grupuri, peste care poate că Dumnezeu ne va lumina să 
trecem, dîndu-ne... “mintea românului cea de pe urmă”! 


trezvie ale părintelui | 


Scriind aceste rînduri, mi-am adus aminte, cu 
regret, că la alcătuirea recentului meu volum de sonete 
(Rug aprins) am lăsat pe dinafară „falsul sonet” pe care-l 
reproduc mai jos — şi pe care l-aş fi putut scrie foarte bine 
sub impresia pe care mi-a lăsat-o această dezbatere eşuată 
ŞI atit de trist relevantă pentru chipul de azi al creştinătăţii 
noastre... 


Credinţa nu se pierde prin vrăjmaşi, 
ci-n lupte mai degrabă se-ntăreşte, 
dar o smintesc cei care cred orbeşte 
şi se prefac în ciinii ei trufaşi. 


Credinţa noastră-i sfintă nebunie, 

e taină grea de piine şi de vin, 

dar n-are dinţi, nici gheare, nici venin, 
Nu muşcă, nu împroaşcă, nu sfişie. 


Credinţa creşte dreaptă din iubire 

şi nu e țel, ci stilp de foc pe cale, 
spre cel ce şi la ceas de răstignire 
se roagă din prisosul mile: sale 

să fie-n cer iertaţi şi-aceia care 
piroane-i bat în miini şi în picioare. 


Răzvan CODRESCU 












BAR ACK OBAMA: 
Prima crimă împotriva umanității 


Pe 22 ianuarie 2009, a doua zi după investitură, noul preşedinte american Obama va comite 
prima sa crima împotriva umanităţii. Obama a anunțat că va ratifica Legea Libertăţii de Alegere 
(Freedom of Choice Act, FO.C.A.) [1]. Actul va anula practic toate victoriile obţinute de mişcarea 
americană pro-life din 1973, de la decizia Curţii Supreme prin care în această țară a fost liberalizat 
avortul [2]. Ba chiar F.O.C.A. ar putea avea un efect încă şi mai mare: printr-un limbaj pervers 
Şi iscusit, va absolutiza “libertatea de opţiune” în cazul avortului ca “drept fundamental!” pentru 
orice femeie, excluzând “orice intervenţie sau discriminare”. Acest lucru va avea consecințe 
tenbile: 

O interzicerea “obiecţiilor de constiinta”. Toate spitalele, inclusiv cele confesionale (spitalele 
întreținute de cultul catolic şi de cele protestante reprezintă peste 40% din unitățile medicale din 
Statele Unite), trebuie sp “propuna” femeii însărcinate un avort. Deja numeroşi episcopi catolici 
au anunțat că vor închide spitalele. La fel, toate obiecțiile de ordin etic ale personalului medical 
vor fi declarate ilegale. Medicii vor fi obligați să facă avort sau îşi vor pierde licenţa de liberă 
practică! 

O Deosebit de barbarele avorturi în stadii târzii de sarcină, mergând până în preziua naşterii, 
vor fi din nou disponibile “fără discriminare”. Procedura inumană a “avortului cu naştere parțială” 
(în ultimul trimestru) a fost cu mare greutate interzisă în timpul administrației George W. Bush. 
După ce legea promulgată de preşedinte în 2003 a fost atacată în justiție, Curtea Supremă a 
hotărât în 2006 că procedura este ilegală. 

E Toti plătitorii de taxe americani vor trebui să “contribuie” la cheltuielile pentru avort. Cu 
alte cuvinte, aceste proceduri vor primi finanţare federală. 

e Nici o condiţionare, cum ar fi cea a consilierii pre-avort sau a “timpului de aşteptare” (o 
perioadă de câteva zile înaintea intervenţiei, în care femeia se poate răzgândi), nu va mai fi 
legală. 

O Femeia va avea dreptul absolut de a solicita şi primi implantarea unui embrion uman 
fertilizat artificial, indiferent de destinaţia finală a acestuia. 

O Adolescentele nu vor mai avea nevoie de consimțământul părinţilor pentru a face avort 
(în unele state aceasta este o condiţie). 

e Culmea perversităţii, stimulentele financiare oferite pentru naştere vor fi oferite şi în 
cazul avorturilor! 

O Se aşteaptă ca logica arogantă a acestui decret-lege, prin această auto-atribuire a tuturor 
drepturilor, să ducă, în viitor, la amendamente care să impună avortul în unele cazuri (viol. copii 
bănuiţi a avea malformații sau S.I.D.A.) şi chiar la dictarea numărului de copii pentru fiecare 
femeie, după modelul unor state totalitare. 

9 Textul F.O.C.A. recunoaşte dreptul fundamental al femeii-de a'avorta copii “viabili” 
(ceea ce înseamnă avort în stadii avansate de sarcină) “când este necesară protecţia vieţii şi 
sănătăţii femeii”. Din nou limbajul e înşelător şi pervers, întrucât legea face referire explicită la 
un alt caz celebru din justiția americană, “Doe v. Bolton” (1973), în care termenul “sănătate” 
include “toţi factorii — fizici, emoţionali, psihologici, familiali, de vârstă — ca fiind relevanti 
pentru buna stare a pacientului”. S-o spunem deschis: orice indispoziţie va fi o motivaţie îndeajuns 
de bună pentru un avort târziu. 

Dincolo de intrarea în vigoare a acestei legi, noua administrație va decide, conform 
promisiunilor făcute în campania electorală, să pună capăt “Politicii Mexico City”. Instituită de 
administraţiile republicane de la Ronald Reagan încoace şi abrogată doar de predecesorul democrat 
al lui Obama, Bill Clinton, “Politica Mexico City” interzice finanțarea federală pentru organizaţiile 
pro-avort din străinătate (inclusiv cele care sprijină politica avorturilor forțate a autorităţilor 
chineze) 

În faţa acestui dezastru pe care îl întruchipează deja administrația Obama în ansamblul său 
(pentru că o bună parte din echipa preşedintelui, cum ar fi Hillary Clinton, au vederi la fel de 
radicale), cu sprijinul majorităţii democrate a Congresului American, episcopii catolici americani 
trag semnalul de alarmă. Cardinalul Justin Rigali, preşedinte al Comisiei pro-life a Conferinţei 
episcopilor catolici americani, îi avertiza pe 19 septembrie 2008 pe membrii Congresului S.U.A.: 
“In ciuda titulaturii derutante, F.O.C.A. va lipsi poporul american din toate cele 50 de state de 
libertatea pe care o au acum de a impune restricții şi reglementări modeste în industria avortului. 
F.O.C.A. va obliga toți americanii să susţină şi să promoveze avortul prin banii de taxe...” 

O dată ce această perspectivă tragică va deveni realitate, e necesară o serioasă atitudine 
autocritică, apreciază redactorul buletinului de ştiri al U.N.E.C. (Union des Nations de | Europe 
Chretienne): “Toate strategiile noastre răsunatoare pro-life — congrese, marşuri, fluturaşi, 
semnături, rugăciuni publice, distribuirea de pachete umanitare pentru copii — nu au redus numărul 
avorturilor, ci l-au crescut în ultimii 35 de ani, cel puţin în Europa. Mai rău: maniera noastră de 
a acționa, departe de a vindeca răul, a înmultit numărul duşmanilor, în aşa fel încât aceştia 
impun acum legi mai rele decât cele dinainte”. E necesar să reexaminăm totul urmând perceptele 
Bibliei, mai scrie sursa citată. “Avortul e o problemă a catolicismului de pretutindeni. Dacă 
suntem un billion de catolici în lume, suntem în stare să oprim acest masacru, dar numai în 
cazul în care acționăm cu forța Treimii — care este lubire — şi nu ghidându-ne după mult prea 
omeneștile stratageme, Astfel, va fi necesar să o luăm de la capăt, de la nivelul cel mai de jos, de 
la iubirea de aproapele, ca să închidem această rană a umanităţii şi să luptăm, în acelaşi timp, 
împotriva acelora care comit acest rău la nivel legislativ, riscându-ne, probabil, chiar propriile 

"vieţi, E necesar să ajutăm și să apărăm cu eroism pe cele mai mici, mai slabe Şi mai inocente 
dintre toate ființele umane: pruncii nenăscuți, căci, aşa cum spune Hristos, «ceea ce aţi făcut 
unuia mai mic dintre fraţii şi surorile mele, Mie Mi-aţi făcut»”. 


(Material realizat de Asociaţia Pro Vita — Bucureşti) 





[1] În SUA, președintele are puteri executive foarte mari, putând iniţia sau putându-se opune 
prin veto oricărei legi, chiar votată de Congres, procedura răstumării veto-ului prezidenţial necesitând 
o majoritate de 2/3 a Congresului, De asemenea, el poate revoca anumite decrete-lepe semnate de 
predecesorii săi, 

[2] Sistemul judiciar din S.U.A. conferă putere de lege deciziilor judecătoreşti definitive. 











ud ddr 4 


fă aa 
ŞI = fi 


CONFERINŢA DE PRESĂ își 
EFECTELE CONTROVERSATE 
ALE VACCINULUI SIL GARD: = 
 DINCUVÂNIUL a 
D-LUI DR. PAVEL CHIRILĂ “ăi 


je PEEZZ RA tă 


îi a 3 -._ n... 





„. S-a scris şi s-a vorbit foarte mult despre această 
vaccinare, cu vaccinul despre care se spune că e făcut 
pentru a preveni cancerul de col uterin. Aş vrea să expun 
pe scurt rezervele mele ca medic internist şi ca profesor de 
bioetică legate de această campanie. Iată, am extras din 
literatura americană peste 200 de studii medicale legate 
de acest vaccin. 

În primul rând, firma producătoare anunţă că 
studiul complet legat de acest vaccin se va încheia în 
septembrie 2009. E bine că studiul acesta se face de către 
firmă pe un lot mare, de 44000 de femei, urmărite 60 de 
zile pentru cercetarea reacţiilor acute postvaccinare şi 6 
luni pentru eventualele dezordini imunitare. Comentariul 
pe care-l am la acest punci e că noi ne grăbim să facem o 
vaccinare, iar firma producătoare îşi încheie studiul 
definitiv de abia peste un an! 

În al doilea rând, dezordinile imunitare urmărite 
timp de 6 luni nu pot convinge, pentru că dezordinile 
imunitare se întind pe un termen foarte lung, iar 6 luni nu 
sunt suficiente. 

Această campanie agresivă spune că vaccinul 
Gardasil/Silgard previne cancerul de col uterin. E foarte 
posibil să fie adevărat, dar dacă cercetăm vârful incidenţei 
maxime a cancerului de col uterin, o să vedem că el se 
situează undeva între 35 şi $5 de ani. Aşa arată toate 
statisticile din lume, cu o medie de vârstă în jurul a 45-50 
de ani. Deci e imposibil Să Susţii, să dovedeşti că vaccinând 
copii de 10 ani deja ai prevenit cancerul de col uterin. 
Afirmația e îndrăzneață şi incorectă. Cel mul! putem spune 
că acest vaccin previne infecția cu HPV 

Iată, am aici, de exemplu, o aserțiune a National 
Cancer Institute din Statele Unite, care spune foarte clar: 
»Cauza cancerului de col uterin nu a fost demonstrată”. 
Orice medic oncolog care se respectă ştie acest lucru. De 
ce se poate face această afirmaţie cu curaj? În primul rând 
pentru că statistica americană arată că în fiecare an se 
infectează circa 6 milioane de femei cu HPV Dar tot 
statisticile oficiale ale Statelor Unite arată că incidenţa, 
numărul de cazuri noi cu cancer de col uterin în America e 
de 9700 de cazuri pe an, dintre care 3900 decedează. 
Făcând o regulă de 3 simplă, aflăm deci că din totalul de 
femei cu HPV numai 0,16% au şi cancer de col uterin. 
Adică, cu alte cuvinte, 99,84% din femeile infectate nu au 
cancer. Pe de altă parte, dacă cercetăm femeile care au 
deja cancer de col uterin, o să vedem că 70% din ele sunt 
infectate cu HPV E o dovadă biostatistică relevantă pentru 
orice Student, dacă vreți, de anul 1 de la Medicină. Aceste 
firme demonstrează că nu HPV determină cancerul, ci 
celula canceroasă se infectează foarte des cu HPV Cei care 
promovează vaccinul de regulă merg numai cu al doilea 
procent în faţă pe piaţă şi spun: „70% din femeile cu cancer 
de col uterin au HPV”. Or, relaţia este exact inversă. 

Sigur că sunt şi alte argumente care ne fac ca 
deocamdată măcar să fim rezervaţi faţă de această 
vaccinare, lăsând ca viitorul să precizeze mai bine 
lucrurile. Există şi reacții adverse comunicate până în 
momentul de faţă. Aceste cifre oscilează foarte mult de la o 
zi la alta. Până mai acum o săptămână erau circa 10700 
de cazuri care au reclamat diferite reacții adverse după 
vaccin şi câteva decese. Noi nu trebuie să abordăm această 
problemă exclusiv în cifre, mai cu seamă când e vorba de 
reacții grave şi de decese, ci trebuie să o abordăm etic. 
Chiar şi un singur deces dacă ar fi fost după vaccin, nu 
putem să fim atât de cinici încât să spunem că nu contează. 
Contează, pentru că acel deces putea fi copilul nostru, sora 
HNOaStră, mama noastră... 


















PAG. 10 Nr. 1-2 lanuarie - Februarie 2009 






CAZUL DAN STANCA 


României libere, dar şi autor a 16 romane, publicate 
începînd din 1992, dintre care 3 au fost premiate de 
Uniunea Scriitorilor. Păţania sa recentă (al cărei 
deznodămînt e încă în suspensie, deși între timp a reprimit 
dreptul de semnătură) merită cunoscută ca semnal de 
alarmă față de unele tendinţe de cenzură ideologică din 


P 78 


presa noastră actuală, dar şi ca o frumoasă lecţie de solidaritate intelectuală 


(reflectată în semnăturile date întru susținerea sa). 

Pe la jumătatea lui decembrie, am primit prin e-mail, de la d-na dr. Roxana 
Cristian, următorul PROTEST (pe care n-am ezitat să-l postez pe blogul meu, 
inițial abținindu-mă de la orice comentariu): “Protestăm împotriva intenției 
conducerii ziarului România liberă de a-l îndepărta pe jurnalistul Dan 


Stanca de la Suplimentul Aldine. Protestăm în numele libertăţii de 


exprimare pentru faptul că i s-a luat dreptul la semnătură tocmai unui 


ziarist care şi-a demonstrat profesionalismul şi ataşamentul față de 


România liberă. Protestăm contra presiunilor exercitate de conducerea 
ziarului România liberă, bazate pe motive ideologice, pentru a-l sili pe Dan 
Stanca să-şi părăsească locul câştigat prin muncă şi devotament într-o 
carieră strălucită de peste 20 de ani”. 

Protestul era urmat de o listă deschisă cu semnături de solidarizare. 
Celor 14 semnături care mi-au parvenit iniţial, li s-au adăugat pe blogul meu alte 
142, astfel că la închiderea listei (duminică 21 decembrie 2008, ora 23.00) se 
adunaseră acolo 156 de semnături“. Mai există încă vreo două duzine de 
semnături, obţinute pe alte căi (şi necomunicate mie) sau sosite după încheierea 
listei mele (cred că Dan Stanca le-a adunat pe toate pe blogul lui, înfiinţat ulterior). 

De unde a pornit întreaga tărăşenie? De la două texte calificate abrupt 
drept „antisemite” şi „revizioniste”: unul scris chiar de dumnealui (editorialul 
„Orori din veacul trecut” — A/dine, anul XIII, nr. 641, vineri 3 octombrie 2008), 
altul doar găzduit de suplimentul Aldine cu un an în urmă (şi apărut inițial în 


limba franceză, chiar într-o publicaţie evreiască!): „România salvată de la 
Holocaust. Restituirea adevărului...” de Iosif Toma Popescu (țărănist din vechea 


gardă) — Aldine, vineri 23 noiembrie 2007. Reproduc aici doar editonialul incriminat 
(pe blog am reprodus şi amplul text al lui 1. T. Popescu): 

“Orori teribile îngreunează conştiinţa secolului trecut. Ele sunt consecința 
Holocaustului şi a Gulagului. Acestea sunt cele două feţe negre ale secolului XX, 
pentru care la o Judecată de Apoi, mai presus de judecata istoriei, cei vinovați 
vor da cu atît mai mult socoteală. Parcă niciodată crimele, atrocitățile, abuzurile, 
agresiunile şi încălcările drepturilor omului nu au fost mai numeroase şi mai 
diabolic puse la punct. Din păcate, sunt încă destule persoane care au o anumită 
vârstă, şi cu toate acestea au trecut prin timp şi prin viață ca gâsca prin apă, fără 
să ştie nimic din ce s-a întâmplat atunci. Adică ceva ştiu, fiindcă îşi mai aduc cât 
de cât aminte din ce au învăţat la şcoală, sau au auzit la colțul străzii şi au citit 
prin colțul gazetei, dar emoţional, afectiv sunt complet indiferente. Împotriva 
unei asemenea indiferențe, cei care într-adevăr ştiu ce au fost Holocaustul şi 
Gulagul au datoria să avanseze permanent întru reamintire, slujindu-se de un 
instrument din ce în ce mai disprețuit: memoria. 

Ştim că în anul 2004 Ion Iliescu a semnat documentul prin care România 
îşi recunoștea vinovăția față de masacrele comise împotriva evreilor în Transnistria 
şi în alte locuri, din anii *40. Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului 
în România a fost prezidată de istoricul Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel, 
născut, cum se ştie, la Sighet. În acel raport scrie negru pe alb: „Dintre toți aliaţii 
Germaniei naziste, România poartă responsabilitatea pentru cea mai mare 
contribuţie la exterminarea evreilor în afara Germaniei”. Însă tot România, după 
Uniunea Sovietică (ca să nu vorbim de China, că intrăm în alt continent), a fost 
țara unde regimul comunist a comis cele mai cumplite crime. Deşi a semnat acel 
document, preşedintele de atunci nu s-a abținut şi i-a decorat puţin mai târziu pe 
C, V. Tudor şi Gh. Buzatu, persoane care-l adoră pe Antonescu. Din această 
cauză, pe 14 decembrie 2004 Elie Wiesel i-a returnat lui Ion Iliescu decorația 
«Steaua României», care îi fusese decernată în iulie 2002. 

Acestea sunt câteva date ale ultimilor ani. Într-o comparaţie inedită, 
dacă în primul război mondial avem Mărăşeşti şi Turtucaia, deci binele şi răul, 
lumina şi întunericul, tot aşa în al doilea război mondial există granița Ardealului 
de Nord şi... Transnistria”, 

Cu oarecare întîrziere, Dan Stanca a făcut publică următoarea declaraţie: 

“Cred că a venit momentul să vorbesc. Întîi vreau să le mulţumesc 
tuturor celor care au semnat Protestul şi au fost alături de mine. Lor le sînt dator 
o explicaţie, iar nu acelora care pun la îndoială cuvintele mele. Ultimul număr din 
Aldine pe care l-am realizat a fost cel din 3 octombrie, Întrucît 6 octombrie e 
Ziua Internaţională Comemorării Holocaustului, am considerat că se cade să 


D-l Dan Stanca (n. 30.1X.1955), nu este doar 
unul dintre cei mai vechi ziarişti din actuala echipă a 


PUNCTE CARDINALE 


misem un articol despre o carte a unui 
lor din Ardealul de Nord în cel de 
Aturi, am Scris editorialul meu pe 


marchez publicistic acest moment. Pri 
istoric maghiar care se ocupă de fuga evrei 
Sud, în perioada 40-44. L-am publicat şi, al | EEE 
aceeaşi temă, într-un registru antitetic, punînd în evidenţă răul LU inele in 
a masacrelor antievreieşti, precum şi decizia — 
Regat în lagărele morţii din Polonia. 
aţa zilei de joi 2 octombrie. 
A tăiat din editorialul meu 
doua zi m-a chemat la 
unii. L-am întrebat ce 


respectiva perioadă: Transnistri 
tota lui Antonescu — de a nu trimite evrei din 
Dan Turturică nu a fost prezent la şedinţa din dimine 
A venit după-amiaza în Redacţie şi a intrat în panică. 
fragmentul referitor la faptele bune ale lui Antonescu, A 
Redacţie şi mi-a spus să-mi caut de lucru pînă la sfîrşitul | „L-a 
vină am, de vreme ce nu am făcut decit să prezint un adevăr istoric recunoscut 
şi de cei mai mulţi istorici evrei. Mi-a răspuns că articolul în sine nu prezintă 
importanță, dar eu aş fi «recidivist», fiindcă în urmă cu un an Pub]iCasern în 
Aldine un articol al unui bătrîn țărănist pe aceeaşi temă. E de neînchipuit: cum să 
pedepseşti un om pentru ceva petrecut în urmă cu un an? Emil Ure Zeanu, la 
acel moment directorul ziarului, a considerat cazul clasat, mustrindu-mă însă 
sever, deoarece, prezentînd punctul de vedere al bătrînului țărănist, nu am Sia 
şi un fragment din raportul Comisiei Wiesel despre Holocaustul din România. 
Ironia face ca în articolul din 2008, reținînd observaţia d-lui Hurezeanu, să dau 
un asemenea citat. Aceasta nu a mai contat, însă, pentru Dan Turturică. Verbal, 
mi-a retras dreptul la semnătură în ziar. Un articol predat Sabinei Fati, ce urma să 


apară marţi 7 octombrie, a fost oprit. Ce dovadă mai bună că măsura interdicției 


era pusă în aplicare?! Am intrat în concediu de odihnă şi apoi în concediu medical. 
Întorcîndu-mă la lucru pe 15 decembrie, mi s-a comunicat că se aşteaptă de la 
mine demisia, oferindu-mi-se varianta unei colaborări externe. Nu am răspuns 
unei asemenea oferte, pentru că în felul acesta mi-aş fi recunoscut O vină pe care 
nu o aveam. Abia astăzi, 19 decembrie, nu ştiu dacă în urma Protestului sau din 
alte motive, redactorul-şef adjunct Sabina Fati mi-a solicitat un articol pe care ar 
urma să-l publice marți 23 decembrie. În continuare, eu nu-mi recunosc nici o 
vină şi nutresc speranţa că lucrurile vor intra în normal”. 

Ca fiecare cititor să poată cîntări mai bine situaţia, dar şi — din anumite 
ecouri colaterale (unele repercutate şi asupra mea) — toxicitatea mediului în care 
trăim, anexez acestui scurt documentar o scrisoare deschisă a d-lui Mihai Creangă 
şi un text al meu (postat iniţial pe blog). 

Să sperăm că impasul a fost cu adevărat depăşit şi că nu vor mai fi 
recidive în acest sens, Îi dorim cu toţii d-lui Dan Stanca să menţină Al/dinele, 
nestînjenit, la înălțimea bunei tradiţii pe care şi-au dobindit-o. 


Răzvan CODRESCU 





* Le redau aici în ordine alfabetică: Afrimescu Ştefan Dumitru, Alupei Silviu, 
Anane Daniela, Andreica Florica, Andronescu Demostene, Andronescu Mălina, 
Anghel Alexandru, Antonesei Liviu, Ardelean George; Badea Dan C., Barcan 
Luiza, Bădin Andrei, Băndoiu Andreea, Bănescu Vasile, Bichir Florian, Blaga lulia, 
Boldur-Lăţescu Gh., Brânzei Octavian, Bucuroiu Răzvan, Bud Aurelian, Butnaru 
Nicolae; Capsali lulian, Carp Radu, Călinescu Erast, Cesereanu Ruxandra, Chirilă 
Pavel, Chiru Elaina, Ciobănete Diana, Ciocioi Gheorghiţă, Codrescu Răzvan, 
Constantinescu Gabriel, Constantinescu Ovidiu, Constantiniu Florin, Corbu Emilia, 
Crasnean George, Crăciun Alexandru Valentin, Creangă Mihai, Creţan Gabriela, 
Cristea-Enache Daniel, Cristian Miron, Cristian Roxana, Crivăţ Anca, Curcă Paul, 
Curte Cristian; Diamandescu Amelia, Dima Simona-Grazia, Dobrotă Claudiu, 
Doman Dumitru Augustin, Drăgan Radu, Drăgănoiu Eliza, Drăghici Georgeta, 
Dulgheru Elena, Dumitru Laurenţiu; Floarea Mihai; Ganea Ioana, Gherasim Marin, 
Gheţie Stela, Ghiţă Cătălin, Gorduz Vasile, Gousgounis Nikos; Hăulică Dan, 
Hurduzeu Ovidiu; Iacob Mădălin, lamandi J]. V., Ilea Marian, Iliescu Radu, Ilieşiu 
Sorin, lonescu Răzvan, lordache Roxana, Istrati Marilena; Jecu Radu; Lavric 
Sorin, Lazu Ion, Lazu Lidia, Lăzărescu Carmen, Lungu Aurel; Majuru Adrian, 
Manciulea Marius, Manoilescu Adina Oana, Manolache Dumitru, Maximeasa 
Camelia, Maximeasa Sorin, Mândruleanu Liviu, Melver Raluca, Mecu Carmen- 
Maria, Mecu Nicolae, Micu Diana, Mihalcea Alexandru, Mihăescu Florin, Mihăilă 
Mihaela, Mihăilescu Dan C., Mihăilescu Matei, Milescu Victoria, Mizgan lon 
Alexandru, Mohora Ileana, Moise Marian, Muscă Romeo-Valentin; Năstăsescu 
Bogdan, Neamţu Mihail, Nedelea Jean, Netea Gheorghe, Nicolescu Costion, 
Niculescu Simona, Niţescu Adrian, Niţescu Sanda; Olar Diana, Oprea Niculina; 
Pană Viorel, Papahagi Adrian, Paraschivescu Radu, Pascu Ana Mihaela, Pârvescu 
Petruţ, Pârvu Adrian, Pârvu Mihnea-Petru, Peiu Theodor, Petean Mircea, Petrescu 
Răzvan, Petrişor Marcel, Pillat Monica, Pop loan Es., Popescu Cătălin, Puşcaşu 
Mircea; Radu Silvia, Rizea Alina, Roman Constantin, Rotaru Marilena; Săndoiu 
Florina, Săndoiu Gabriel, Scripcaru Adriana, Scripcaru Virgil, Secară Constantin, 
Sion Militza. Slăbescu Bogdan, Solea Marius Marian, Spiridon Cassian Maria, 
Stănculescu Călin, Stănescu Gabriel, Stoiciu Liviu loan; Ştefănescu Alex: Târziu 
Claudiu, Teacă Daniel-Petre, Teacă Radu, Teodorescu Laurenţiu, Tronaru Doinel; 
Țarălungă Eugenia; Udrişte Rafael, Ungureanu Cristian, Urian Liliana, Urian 
Tudorel, Vasileanu Marius, Vlad Corneliu, Vlădăreanu Silviu-Andrei, Voicilă 
Ciprian, Voinescu Radu, Volcinschi Raul; Zubaşcu lon 





SCRISOAREA D-LUI MIHAI CREANGĂ 








Sint Mihai Creangă, cel care — între altele — a creat şi a condus suplimentul A/dine 
al ziarului România liberă timp de 10 ani (1996-2005), interval în care suplimentul şi-a cucerit 
un prestigiu deosebit. Desigur, a stîmnit şi animozități, căci dosarele și documentarele Aldine, 
consacrate istoriei recente a României, relevau adevăruri multă vreme ascunse sau 
distorsionate. Fiind preocupat de viitorul acestui supliment, înainte de pensionarea mea, l-am 
recomandat pe Dan Stanca succesor la conducerea A/dinelor. M-am bucurat că a fost acceptată 
sugestia mea şi consider şi astăzi că n-am greşit. Dan Stanca este un om integru, ziarist cu o 
îndelungată experiență, de mare suprafaţă culturală, romancier premiat de Uniunea Scriitorilor. 
În acelaşi timp. este un om modest, care n-a făcut paradă de calităţile sale şi adesea a preferat 
să accepte observaţii şi mustrări care nu i se cuveneau decit să stîrnească un conflict cît de 
mic. 

Deşi în ultimii ani suplimentului A/dine i-au fost impuse condiţii care i-au amputat 
statura publicistică, nu mi-am manifestat public mîhnirea, cu toate că moralmente aş fi avut 
tot dreptul. Acum însă, cînd este pe cale să se producă o gravă nedreptate, care va afecta și 
prestigiul ziarului, trebuie să fac acest apel public împotriva deciziei redactorului şef al 
ziarului România liberă, Dan Cristian Turturică, de a-i aplica o dublă sancţiune (!) lui Dan 
Stanca: a) interdicția de a mai semna în ziar, implicit în suplimentul A/dine, şi b) desfacerea 
contractului de muncă, cu promisiunea că va fi reangajat “cînd se mai liniştesc lucrurile” (71), 
dar numai în calitate de colaborator extern, şi doar cu condiția expresă ca Dan Stanca să 
ceară el însuşi desfacerea contractului său de muncă!!! Manifestîndu-și plenar curajul şi 
responsabilitatea, actualul redactor-şef i-a comunicat lui Dan Stanca aceste decizii doar 
verbal, astfel încît să poată oricînd nega hotăririle sale abuzive şi injuste, care încalcă drepturi 

fundamentale şi constituţionale ale oricărui cetățean al României, în speţă ale jurnalistului 
Dan Stanca, ce munceşte onest de ani mulți la România liberă, un ziar care s-a distins în 
trecut tocmai prin apărarea dreptului la liberă exprimare a opiniilor. 

Dar... a greşit Dan Stanca? În Aldine, nr. 641/3 octombrie a. c., documentarul de 
greutate se referea la “tragedia Holocaustului, frontiera Ardealului de Nord între viaţă și 
moarte” (pp. 17-18). mai precis la operațiunile de ajutorare a evreilor — rămaşi în teritoriul 
ocupat de Ungaria şi amenințați cu “soluţia finală” — să treacă granița în Regatul României, 
pentru a fi salvaţi de la moarte. În operaţiuni au fost implicați mulți români. În editorialul său, 
“Orori din veacul trecut”, Dan Stanca scrie, după pasajul “... România îşi recunoştea vinovăția 
față de masacrele comise împotriva evreilor în Transnistria şi în ale locuri. din anii 40”, 
următorul fragment: “Pe de altă parte, tot România, sub conducerea lui lon Antonescu, nu a 
trimis evreii din Regat în lagărele morții din Polonia, aşa cum nemții ne cereau, ci a tolerat 
fuga evreilor peste granița Ardealului de Nord, ocupat de unguri, ca să-şi găsească astfel 
scăparea”. Acest fragment a fost scos spre seară, când a sosit în Redacţie, de Dan Turturică. 
A doua zi i-a anunțat lui Dan Stanca sancțiunile, deşi, fie cu acest pasaj, fie fără el, orice om 
de bună-credinţă înțelege clar, citind editorialul pînă la capăt, că Dan Stanca nu numai că nu- 
| apără în vreun fel pe lon Antonescu, ci chiar se delimitează de persoane care-l “adoră” pe 
acesta, ca Vadim Tudor și Gh. Buzatu. Finalul articolului este foarte limpede: “Binele și răul, 
lumina şi întunericul (...), granița Ardealului de Nord şi... Transnistria”. Mai clar: Dan Stanca 
nu sugerează nicăieri că binele făcut evreilor din nordul Ardealului ar contrabalansa crimele 
împotriva celor deportați în Transnistria. Dimpotrivă. Dar oare binele făcut trebuie ignorat, 
trecut sub tăcere? lată ce declara cunoscutul istoric evreu J. Ancel: “Dacă considerăm 
Stalingradul ca eveniment hotăritor în istoria celui de-al doilea război mondial, moment care 
marchează începutul sfirşitului dominaţiei naziste în Europa, atunci refuzul guvernului român 
de a-și preda evreii poate fi considerat ca unul dintre marile acte de rezistență din Europa, 
într-uin moment cînd Germania se afla în culmea puterii sale”. Şi citatele de acest fel nu sînt 
deloc o raritate în operele istoricilor evrei. Cum justifică atunci D. C. Turturică gravele 
pedepse pe care vrea să le aplice lui D. Stanca? Prin protestele care ar fi venit de la Comisia 
Wiesel? Unde? Cînd? De ce? Mai ales că în ziarul propriu-zis referirea la lon Antonescu nici 
nu mai apare, graţie vigilenţei de oră tirzie a lui D. C. Turturică. Dar membrii Comisiei Wiesel 
sînt, mai nou, şi o comisie oficială de cenzură a presei româneşti? Fireşte, dacă ar fi vorba de 
grave răstălmăciri ale faptelor, de negarea Holocaustului şi a responsabilităţilor ce revin 
conducătorului României din anii 40-44, atunci protestele ar justifica cele mai aspre pedepse 
administrative, ba chiar trimiterea în judecată a vinovaţilor. Dar aici este vorba doar de un 
proces de intenţie pe care D.C. Turtuică i-l face lui D, Stanca, încercarea sa dezonorantă de 
a prezenta o foarte vagă — de fapt, inexistentă — greşeală într-o constantă de atitudine manifestată 
în Aldine. Prin manipulări succesive, D. C. Turturică încearcă să creeze un caz Dan Stanca. 

Cui prodest? Oricum, nu ziarului România liberă. Nici măcar lui D. C. Turturică. 

Această “punere în scenă” ridicolă, manipulare și profundă nedreptate făcută unui 

om care a muncit cu cinste amar de ani pentru ziarul România liberă nu are absolut nici o 
justificare, deși conducerea de astăzi a ziarului pretinde că este presată de “cercuri evreieşti 
din Germania”, influente în sta/f-ul WAZ [trust co-proprietar al ziarului RL — n. mea), “care 
cer expres îndepărtarea lui Dan Stanca din Redacţie”, Absolut stupefiant! Nici un om normal 
nu poate crede asemenea baliverne. Eu unul, în orice caz, nu cred, Și voi trimite această 
scrisoare (la care de la România liberă n-am primit răspuns*) şi conducerii trustului WAZ. 


Mihai CREANGĂ 


* Textul a fost trimis d-lui Grigore Adamescu, prin scrisoare recomandată, cu confirmare de 
primire, pe 12 noiembrie a. c, 





PUNCTE CARDINALE 








Ianuarie - Februarie 2009 Nr. 1-2 PAG. 11 


p 


Șă Z4h, CAZULDANSI A C, fă i 5. 9E 
fu CÎTEVA PRECIZĂRI INECESARE 


== 
24 


[707 NE ia nr d ele aa E 

Mărturisesc că sînt oarecum descumpănit. Nu voisem decit să sprijin — moral, 
pentru că altfel n-am vreo putere — un prieten aflat într-o situaţie ingrată și, după părerea 

mea, profund nedreaptă. Credeam că o semnătură e o semnătură, ţi-o dai sau nu ţi-o dai. Nu 
ştiam pînă acum că niște semnături pot fi pricină de război, şi încă între fraţi. 

Mi-a fost dat să aflu cu ocazia aceasta, pe neaşteptate, în doar citeva zile, o 
grămadă de lucruri erâye (şi desigur picante) despre mine însumi. Ştiam pînă acum că sînt 
“ţigan cu buze groase”, “legionar” (sau măcar “legionaroid”), “antisimist”, “ovrei” (ca să 
nu zic “jidan”), “(franc)mason”, “antisemit”, “sexist”, “fundamentalist”, “catolicizant”, 

“rusnac”, “nemţotei”, “spiritualist”, “semidoct”, “frustrat”, “protocronist”, “taliban” Şi, 
pardon, “labagiu”. Păcate grele şi contradictorii, nu-i aşa? Dar, cum ni se întîmplă adesea, 
aproape că mă resemnasem cu ele. Acum aflu însă că mai sînt, pe deasupra, şi “homosexual”, 
“securist”, “răzvănel hitlerist” sau “răzvănică hitlerică” (cîtă gingăşie!), “pleşist”, 
“miştocar”, “timpit desuet” (o specie mai aparte de timpenie, se pare), “antieminescian”, 
“intelectualist”, “manipulator” (ba chiar “dezinformator de profesie”), “şobolan” exotic şi, 
pardon, “limbist”... Aflu că noaptea mă regulez cu d-l Pleşu şi ziua uneltesc cu de-alde 
Andrei Bădin (nu la lucruri mărunte, ci de-a dreptul la surparea Mişcării Legionare, a 
Asociaţiei Foștilor Deținuți Politici şi chiar a Casei Regale a României!). 

Lăsînd gluma la o parte (glumeam?), mă întreb şi eu, excedat şi retoric, cum se 
mai poate supravieţui şi activa public într-un mediu atît de toxic, în care nici nu mai ştii bine, 
de azi pe miine, cine ţi-e prieten şi cine ţi-e duşman, nici care mai poate fi limita între 
prietenie și dușmănie, decență şi indecență, adevăr şi minciună, credință şi necredință? 

În aceste condiţii, mă simt totuși dator cu cîteva precizări, măcar pentru oamenii 
de bună-credință care s-ar prea putea să fie derutaţi de context (cu cei de rea-credinţă ştiu, 
ca şi Dan Stanca de altfel, că e inutil să te explici, necum să te angajezi în polemici oțioase). 

e Eram la curent încă din octombrie cu pățania prietenului Dan Stanca (în al 
cărui editorial s-a intervenit în tipografie şi care a primit încă de pe atunci somaţia verbală 
de “a-şi găsi de lucru”), dar totuşi nu eu am meritul moral de a fi inițiat Protestul de mai 
tîrziu. E! a fost plănuit, redactat şi lansat de alte persoane, atunci cînd li s-a părut evident că 
situația se îndreaptă, prin uzură nervoasă, spre un deznodămint nedrept. Eu n-am făcut 
decit să subscriu şi să-l preiau pe blogul meu, pentru a facilita monitorizarea semnăturilor 
şi posibilitatea accesării de către cei interesaţi. Am făcut-o din prietenie față de Dan Stanca, 
dar şi pentru că mi s-a părut ca sînt în joc anumite principii morale şi deontologice, faţă de 
care nu pot fi insensibil, ca publicist şi editor. 

e Sigur că ceea ce ştiu inițiatorii Protestului şi susţinătorii lor ulteriori provine în 
primul rînd de la Dan Stanca. Dacă Dan Stanca minte, mint şi cei împreună cu el. De ce ar 
minţi însă Dan Stanca — şi încă public! — într-o problemă atit de gravă, de care depinde în 
mare măsură situația lui prezentă şi viitoare, atit profesional, cît şi ca imagine? Cine îl 
cunoaşte cît de cît pe Dan Stanca, ştie bine că n-ar fi în stare de aşa ceva. Toţi cei care au 
semnat mărturisesc, indirect, acest lucru, în frunte cu cei ce i-au fost colegi la România 
liberă. Eu nu pun la îndoială cuvintele unui prieten (altminteri nici nu m-aș fi implicat), dar 
ştiu că toți avem un grad de subiectivitate şi că uneori situaţiile sînt mai complexe decît le 
putem noi evalua personal, aşa că, în acest sens, am îndemnat, din capul locului, la moderație 
(“Eu cred ca ar fi bine să ne manifestăm solidaritatea, dar să ne abţinem de la comentarii, 
pînă nu apar elemente noi” — 14/12/08 9:14 AM, în Comentariile de pe blog la “Dan Stanca: 
recviem pentru România”, unde am postat inițial Protestul parvenit prin e-mail şi care nu 
întîrziase să stîrnească reacţii), 

e S-a afirmat — şi reafirmat cu încăpăţînare — că lista ar fi falsă, făcînd parte din 
scenariul unei manipulări. De ce m-aş fi angajat eu la o asemenea manipulare? N-am 
nimic de cîştigat sau de pierdut nici de pe urma bietului Dan Stanca, nici de pe urma 
României libere (ziar de care sînt mai degrabă legat sufleteşte, mai ales de pe vremea 
paginii creştine apărute pînă acum vreo 8 ani). Şi, chiar pus pe manipulare dacă aş fi fost, 
din cine ştie ce rațiuni obscure, oare cum aș fi putut să abuzez public de atitea semnături 
ilustre, fără ca nimeni dintre cei implicaţi să nu reacționeze și să nu se recuze? De altfel, 


 denigratorii mei nu au produs nici o dovadă a “falsului” şi “manipulării”, prevalindu-se doar 


de numele d-rei Andreea Băndoiu (care ar fi putut să se recuze în urmă, dar n-a făcut-o), 
sau de faptul că eu însumi am recunoscut (chiar n-am nimic de ascuns!) că, într-un singur 
caz, m-am grăbit să trec numele unui prieten foarte apropiat, care pe urmă a protestat (în 
particular) şi l-am scos de pe listă. Să presupunem că şi d-ra Băndoiu şi-ar fi retras semnătura. 
Oare fără aceste două nume, lista de peste 150 de semnături ar fi fost oare mai puțin 
convingătoare? 

e Cunoscindu-l pe Dan Stanca, atit ca om de condei, cît şi ca om pur şi simplu, 
mi-e uşor să înțeleg de ce a trezit atitea simpatii solidarizante (în medii intelectuale destul 
de diverse), dar mi-e mai greu să înțeleg cum de a putut trezi cele cîteva antipatii ireductibile, 
ce s-au manifestat - grobian sau numai nedelicat = în recentele împrejurări. Mai îngrijorătoare 
mi se pare însă uşurinţa cu care se mai găsesc la noi oameni care să se lase clătinaţi în 
convingeri şi chiar cuceriţi sufletește de recuzita de tip vadimist a cutărui scrib subcultural. 
Nu ştiu dacă Dan Stanca a greşit sau nu amînind să facă o declaraţie publică (cred că ține 
mai degrabă de o anume discreţie și/sau timiditate care-l caracterizează), dar cred că ar fi 
meritat în mai mare măsură un credit necondiţionat decit majoritatea detractorilor săi, 

Să sperăm că lucrurile se opresc aici, 


Răzvan CODRESCU 

















PAG. 12 Nr. 1-2 Ianuarie - Februarie 2009 PUNCTE CARDINALE 
PĂRINTELE CALCIU, RĂSCUMPĂRÂTORUL 


i (17 > , Pe de altă parte, această apartenenţă nu avea nimic 
Singura 0/19 G de supravieţuire C din comoditatea unui club select, ci a atras, imediat mai 
creştinismului răsăritean este aceea a apoi, un dramatism acceptat: Noi ştiam că vom fi închişi, că 
Antonescu ne va băga în închisoare. Tot timpul am Jos! 
pregătiţi pentru asta. Deci aveam asumată calea martiriului 
[..] Ceea ce ne procupa pe noi era cum să eliminăm sen- 
limentul de frică. Și ne întrebam fiecare cil vom rezista... [3] 
După absolvirea liceului, tînărul Gheorghe Calciu, 
deşi foarte talentat la literatură, a ales Medicina, pentru că 
idealul lui, ca şi al tinerilor săi prieteni, era să facem ceva 
pentru popor şi am socoti! că astfel voi putea ajuta mai mult 
pe oameni [4]. A nimerit bine la Medicină, pentru că duhul 
profesorului Paulescu era încă viu şi toată lumea din 
| facultate se străduia să îl păstreze. Ne spuneau foștii lui 
studenţi că profesorul Paulescu începea întoideauna 
cursurile universitare cu cinci-şase prelegeri despre 
Dumnezeu, credință şi creaţie. Cu asta începea el materia. 
Iar cînd mergea cu studenţii la spitale, mai întii făcea o 
rugăciune în hol. Le spunea: “Domnilor studenți, cind 
mergeţi la bolnavi, să nu-i îngrijiţi ca pe nişte oameni 
mizerabili, nenorociţi. Să nu-i îngrijiţi nici măcar ca pe 
nişte bolnavi. Să îi îngrijiţi ca şi cum acolo ar fi Hristos, 





(urmare din numărul trecut) 


În 1925, pruncul Gheorghe a fost al | 1-lea născut 
al părinţilor săi, care trăiau în Mahmudia, o comună mare, 
pe braţul Sf. Gheorghe. Tatăl său era plugar şi avea ceva 
pămînt aşezat între ape. Gospodăria lor, una răsărită, era 
chiar lingă biserica ortodoxă a satului, dar asta nu era singura 
apropiere de biserică. Căci şi tatăl şi mama sa erau oameni 
cu frică de Dumnezeu. 

„= Mergeam cu toții şi îmi aduc aminte că pe noi, 
fiind mici, ne dureau picioarele la slujbă şi tot încercam să 
ieşim din biserică, iar mama ne mai trăgea de minecă, ne 
mai certa, ca pe copii, în sfirşit... Dar odată ne-a spus că de 
vreme ce noi nu ştim încă să ne rugăm, faptul că ne dor 
picioarele e rugăciunea noastră pentru Dumnezeu. [...] 

Mi-aduc aminte cum, copil fiind, am auzit citindu- 
se la slujbă despre un pustnic care, fiind nevoit să treacă 
peste un riu foarte mare, s-a rugat la Dumnezeu şi a trecut 
pe apă ca pe uscal. Şi ce m-am gîndit eu? În grădina noastră, 
tata lăsa mereu un petic de pămint nelucrat. Acolo creșteau 
în voie urzici usturătoare, pe care le culegeam petnru puii 
de rață, de giscă şi de curcă [...]. Deci m-am rugat fierbinte 
lui Dumnezeu să mă ajute să trec prin urzici desculj, fără 
să mă urzic. [...] Aveam, cred, vreo şase-şapte ani. 
Grădina noastră era lipită de gardul bisericii şi icoana 
Sfintului Nicolae, patronul ei, pictată pe frontispiciu, privea 
drept spre noi, în grădină. Adeseori această icoană mă 
oprea de la mici răutăți şi năzdrăvănii copilăreşti. M-am 
rugal deci şi Sfintului Nicolae să mă ajute. Știam de la mama 
că e făcător de minuni, iar eu voiam o minune. Am simţit un 
fel de furnicare prin inimă şi o credinţă copilărească în 
ajutorul Sfintului. O încredere deplină mă îndemna să 
păşesc. Locul acela cu urzici era în apropierea gardului 
'vecinului nostru. În clipa în care am păşit! în urzici, s-a 
întîmplat ceva: o lumină puternică a cuprins întreaga 
grădină. Puteam vedea fiecare detaliu al stratului de urzici, 
cele care erau sub piciorul meu ca şi cele de deparle. 
Mugurii copacilor, iarba, zarzavaturile, toate erau lingă 
mine, de parcă aș fi fost în fiecare loc şi nici un obiect nu 
arunca vreo umbră pe pămint. Lumina străpungea totul. Nu 
mă mai gindeam că aş putea fi urzicat şi nici nu eram 
Aveam 0 mare fericire în mine, dar nu-mi dădeam seama 
de ea. Parcă fusese dintoldeauna acolo. Mergeam fără să 
şliu, poate repede, poate încet, parcă timpul şi distanțele nu 
mai existau. La un moment dat, am auzit glasul vecinului 
înjurind urit, probabil vreo vită. M-a cuprins un fel de minie 
şi am gîndit rău despre el. În clipa aceea s-a stins lumina şi 
m-am urzicat. [...]... nu am spus nimănui nimic. Mult mai 
fîrziu, cînd eram elev de liceu, într-o seară, am simţi! nevoia 
să-i povestesc mamei experiența mea. Eram singuri pe 
prispa casei. Mama nu a spus nimic: nu s-a miral nu m-a 
certat. Dar cred că ştia ceva despre astfel de experienje. 
Mi-a luat mina şi mi-a sărutat-o, ceea ce nu mai făcuse 
niciodată, nici cu mine, nici cu altcineva dintre fraţii şi 
surorile mele. Tirziu, cind lectura mea teologică s-a mai 
imbogăţii, am înțeles că Dumnezeu îmi îngăduise o 
experienţă pe care eu o curmasem prin gîndul rău despre 
aproapele. [1] 

Copilul Gheorghiţă a fost bun la învățătură în aşa 

măsură încît învățătorul satului a venit la tatăl lui şi l-a 
lămurit că ar fi păcat să nu continue cu cartea. Tatăl a 
înțeles că trebuie să își adune puterile și pentru așa ceva, 
iar copilul acela care era bun și la lucrurile casei, și la 
trecerea Dunării înot, și la cîntatul în strana bisericii, a fost 
dat la Liceul “Spiru Haret”, în Tulcea, 

Pe la 15 ani a intrat în legătură cu Frăţiile de 

Cruce, L-au atras onestitatea, corectitudinea, relaţiile dintre 
ei, care mi s-au părul foarte potrivite pentru educaţia mea, 
peniru că eu eram, aşa, mai neastimpărat, [...] În primul 


' Viaţa Părintelui Calciu, după mărturiile sale şi ale 
altora, ediţie îngrijită la Minăstirea Diaconești, Ed. 
Christiana, Buc., 2007, pp. 13-14 





unui război întru Cuvint. Soluţia noastră 
e aceea a lui Calciu-Dumilreasa... ” 


Monahul Nicolae Steinhardt 


pentru că într-adevăr în ei suferă Hristos!" [5]. 


stat, lar statul ăsta pretindea că are forma cea mai evoluată, 
cea mai umanistă şi cea mai benefică umanităţii: cea 
socialistă. (Ceea ce ar trebui să ne înveţe să ne aşteptăm la 
foarte puțin de la cei ce ne promit foarte mult.) 

S-a scris poate prea mult despre “fenomenul 
Piteşti” din afară. Dinăuntru s-a scris mai puţin, deşi poate 
că îndeajuns. Există o dublă datorie a oricărui om care 
trăieşte în această țară. În primul rînd, să se informeze 
onest asupra acestei secvențe istorice, care, pe bună- 
dreptate, din cauza complexităţii ei, nu va face niciodată 
parte din “programa de liceu” [6]. lar în al doilea rînd, să 
reziste ispitei de a face din acest subiect pretextul unui 
exerciţiu intelectual, în genul studiilor psiho-sociologice ori 
de alt fel. Vom pune aici, în cîteva cuvinte, ceva din 
“fenomenul Piteşti”, pentru a se înțelege situaţia studentului 
Calciu. 



































Legenda orientală despre mankurt spune că acesta 
este sclavul perfect, care nu mai are voință proprie, execută 
orice i se cere, e incapabil de afecţiune ori ură şi nu are 
necesități de confort ori igienă. Mankurtul şi-a uitat familia, 
neamul, limba, credinţa, şi orice amintire pre-mankurt. 
Mankurtul nu vorbeşte, deşi înțelege cînd i se vorbeşte. E 
ceva între robot şi animal, dar cu manualitate şi motricitate 
omeneşti. Secretul obținerii acestui dresaj e o tortură 
combinată, fizică (prin provocarea unor îndelungate dureri 
progresive la cap, dincolo de suportabil) şi psihică, o 
combinație eficientă asupra oricărui om întreg la minte. 
După tortura asta, omul ori moare, ori trăieşte mankurt. 
Autorităţile comuniste au experimentat în 
închisoarea Piteşti ceva mult mai real, depăşind reeducarea 
rînd ni se cerea să fim elevi foarte buni, să nu facem lucruri asiatică [7], urmărind distrugerea psihică a unor oameni 
rele, să fim primii în toate. [...] ... activitatea în Frăţiile de  croiţi să facă binele după porunca lui Hristos. 
Cruce era preponderent educativă. [...] De pildă, rugăciunea, 
care a conlribuit mult la deschiderea noastră spre credință, (ai 
spre Biserică, În general făceam ceea ce ne învățau şcoala şi 
Evanghelia: ajulam pe cei bătrini, pe săraci, cercelam pe cei 
bolnavi [...] Era o organizaţie elitistă. Nuera luat aşa, oricine. * Ibidem, p. 28, 
Eu, de pildă, aveam mulţi prieteni în liceu pe care i-aş fi vrut Î bide m, p. 34, 
lingă mine, în Frăția de Cruce, dar n-au fost primiţi. N-au fost Ibidem, p. 35. 


6 i h a i 2 - ră J . 
primiţi pentru că nu învățau, erau mai obraznici, poate mai Nimănui nu-i este îngăduit să uite că între 1949 şi 
fumau... 2] 1952 s-a desfăşurat în România «experienţa» pe care 


am încercat să o descriem” (Virgil Ierunca, Fenomenul 
Piteşti, Ed. Humanitas, Buc., 1990, p. 95), 
"Ibidem, p.93. 


; 


E, Ss s) 
j II Ls, p 
Şi, o 
/ ip P = îP... > 5.» 
REP e A ră și i 
„i . Y î Y 5 _ 
„a E? d x 
t “0 Sa 
= d. li Li 
2 A a d 
A p 3 Ş JJ > 
AY 9 
1 Y 


Părintelui (Gheorghe (_alciu 








? Ibidem, pp. 24-27. 


Student fiind, a fost arestat în 1948 în urma faptului 
că l-a găzduit pe unul dintre prietenii săi, care era șeful 
Frăţiilor de Cruce din Tulcea. Fără nici o acuzaţie concretă. 
fără dovezi, exclusiv sub pretextul de “atentat împotriva 
siguranței statului”, a fost condamnat la 8 ani de închisoare. 

Astfel a început drumul său către cel mai 
diavolesc tip de experiență cunoscută într-o instituţie de 


MAI PAL <cemmsti Domeeuieeiiauiina PPe 











PUNCTE CARDINALE 





In 1945, în inchisoarea Piteşti erau în cea mai mare 
parte studenți şi intelectuali cu Viaţă creştină remarcabilă. 
Citeam Evanghelia ŞI 0 învă 


foaie c țam pe de rost. Cind primeam o 
U un frugment din Evanghelia lui Matei, să zicem, ne 


înfrățeam toți din celulă ŞI învățam textul pe de ros! [...] Îmi 


- E 
amintesc că pe etajul nostru s-a organizat rugăciunea 


conlinuă. Adică celula noastră se ruga, să zicem, o oră, 


noapiea, după culcare. Eram Patru în celulă şi fiecare se 
ruga un Sfert de oră, în timp ce ceilalți dorr 
băteam în peretele alăturat Şi aşa rugăci 
departe, pină cînd se intorcea iar la noi 
făcea circuitul. Rinduiala asta s-a ținut lun 
cile ştiu eu, toate etajele Jăceau la fel [3]. 
iai Ab dei a Şi de exercițiu ascetic a 

tul: .. ucarea a fost o lucrare satanică! 
Diavolul şi-a ales nişte oameni de acolo, dintre noi, [...] 
care au făcut ce li s-a poruncit (9). 

E Tortura fizică din închisoarea Piteşti a fost complicată, 
“Ştiinţific” dozată şi sadică în cel mai înalt grad. A fost 
începută de un grup mic de deținuți, la cererea şi cu sprijinul 
administrației centrale. Scopul torturilor fizice era 
determinarea deţinuţilor să facă declarații şi gesturi care să 
contrazică fundamental concepțiile lor etice, filosofice şi 
de credință, şi care să devină ele însele torturi psihice. 

Sinuciderea ajunsese să fie dorită din toată inima, dar 
nu era posibilă. O persoană morală poate suporta, mai lesne 
sau mai greu, trădările, insultele şi loviturile împotriva sa. 
Dar cît de greu îi este să fie silită să trădeze, să insulte. să 
lovească: pe prieteni, pe părinţi, pe Însuşi Dumnezeu! ŞI s- 
o facă în mod detaliat, descriptiv, repetat, obsesiv, nebuneşte. 
In forme atit de perverse şi de chinuitoare încît descrierea 
lor este ea însăşi un lucru tulburător. Toate astea se făceau 
sub numele de “reeducare”. lar “reeducarea” însemna în 
ultimă instanță aducerea deţinutului în stare să contribuie la 
reeducarea altuia. Sub controlul Securităţii, reeducarea a 
început să fie exportată în alte închisori, urmînd ca roadele 
finale să fie culese după ce reeducaţii vor fi fost la un 
moment dat eliberați. În Piteşti. în cazul acestor oameni. 


neau. După o oră 
unea mergea mai 
Într-o noapte se 
i de zile. Și, după 


suferința fizică, deşi colosală, a rămas în plan secund. lar. 


psihic s-au produs nişte “fenomene” neobişnuite şi 
necontrolabile. 

“Prin injectarea treptată de informaţii opuse celor 
acceptate dintotdeauna ca reale şi adevărate în 
subconștientul victimei, prin alterarea şi deprecierea 
constantă a realităţii existente şi înlocuirea ei cu o imagine 
fictivă, re-educatorul a obținut în final scopul demascării: 
să facă minciuna atit de reală pentru victimă încît aceasta 
va uita ceea ce pentru el înainte avea sens” [10], ajungîndu- 
se la un “revers complet, pentru un timp nedeterminat, al 
valorilor în care victima crezuse pînă atunci” [11]. 

Experimentul a părut să reuşească, întrucît nimeni nu 
a rezistat. Nici studentul Calciu: ... se spunea despre mine 
“îngerul căzul cu ochi albaştri”, pentru că toată lumea m- 
a socotit ca pe un înger Acum eram un înger căzul. Și 
suferința mea a fost aşa de dură şi ruptura mea a fost aşa de 
'otală, încît eu mi-am revenit mult mai greu [12]. 

Există două tipuri de interpretare la fel de verificabile 
asupra încetării experimentului. 

Una este de tip istoricist. “Prin deconspirarea pe mai 
multe căi a celor ce se petrec la Pitești şi în celelalte închisori, 
Experimentul încetează la | ianuarie 1952” [13]. 

Cealaltă este mistică, Ținta a fos! sufletul nostru [...] 
„. a fost lucrarea diavolului. A fost un război între bine şi 
rău, [...] Bătălia s-a dat în inima noastră. [...] Dar pină la 
urmă Dumnezeu ne-a întors înapoi. Ne-a dat la fiecare şansa 
de a purta ultima bătălie. Căci ultima bătălie n-a fost la 
Piteşti [14], 

Imediat după oprirea experimentului, a avut loc un 
proces în care au fost condamnaţi la moarte cei mai activi 
deținuți “reeducatori” şi au fost condamnaţi la pedepse cu 


* Viaţa Părintelui Calciu... ed. cit, p. 42. 


” Ibidem, p. 53. 
10 Dumitru Bacu, Pifeşti — ceniru de reeducare 


studențească, Madrid, 1963, p. 103. 

" Ibidem, p. 104. 

2 Viaţa Părintelui Calciu...„ ed. cit., p. 57. TI 

» Traian Popescu, Experimentul Piteşti, Ed. Criterion 
Publishing, Buc., 2005, p. 29, | 

'4 Viața Părintelui Calciu... €d. Cit. PP: 56-57. 


închisoarea cîțiva membri ai administrației penitenciarelor, 
dar care au fost eliberați după un foarte scurt timp. 

Întrucît întîmplările căpătaseră o anume notorietate, în 
1956-1957 autorităţile au aranjat un alt proces, urmărind să 
reiasă din declaraţiile reeducaţilor că chiar ei au pus la cale 
reeducarea, la ordinul legionarilor din străinătate, ca să... 
compromită statul socialist. Autorităţile mizau pe incapacitatea 
reeducaţilor de a mai suporta presiunile unei anchete şi 
plănuiau să îi determine să “recunoască”, 

“Gheorghe Calciu a fost cel care a dat peste cap tot 
acest simulacru de proces, printr-un moral inegalabil şi o 
ascuțime de minte ce îl caracterizează” [15], scrie Traian 
Popescu, care a fost şi el martor în proces. 

Poate că toată evoluţia văzută a studentului Calciu în 
acest proces poate fi rezumată la fraza lui Traian Popescu, 
dar ea ascunde un efort enorm de revenire, de zbatere şi de 
rugăciune: ...am spus “Nu!” Tot ce au încercat să mai facă 
apoi a fost zadarnic, eu am rămas pe poziția mea. [...] Şi am 
ştiut că dacă îmi pierdeam această hotărire, picam în 
străfunduri, pentru că eram deja slăbit. [...] Acum, însă, se 
vedea că această putere vine de la Dumnezeu şi că trebuie să 
o menţin [...] Era o putere extraordinară! [...] Mă rugam cu 
rugăciunile pe care le ştiam. Le repetam, adormeam, iar le 
repetam. Nici măcar nu spuneam aşa “Doamne Dumnezeule, 
am greşi, scapă-mă, ajulă-mă!", nu mă rugam cu cuvintele 
mele, ci ziceam rugăciunile pe care le ştiam pe de rost, de la 
“Înger, îngeraşul meu” pînă la Crez. Pe acestea le repetam 
foldeauna şi rugăciunea mă întărea. Asta a durat vreo şase- 
opt luni, cît a ținut ancheta” [16]. 

Din acest punct, Gheorghe Calciu nu avea să mai fie 
niciodată decit astfel. Indiferent de întimplările prin care avea 
să mai treacă, nu puţine şi nici uşoare, fie ca mirean, fie ca 
preot, el avea să vădească o indestructibilă legătură cu 
Dumnezeu, o neînvinsă dragoste pentru oameni şi o exemplară 
bărbăţie întru adevăr. Explicația este aceea că Ultima bătălie 
a fost în inima noastră, atunci cînd am scăpal de la Piteşti. Și 
pentru cei mai mulţi, în inima celor mai multi, ultima bătălie a 
fost cîştigată de Dumnezeu [17]. 

În această perioadă, deţinutul Calciu a promis lui 
Dumnezeu că, dacă scapă cu viață din toate acestea, își va 
închina viaţa Lui. 

La scurt timp după eşecul înscenării judiciare, Gheorghe 
Calciu a fost supus, împreună cu alți deţinuţi incomozi, unui 
regim de exterminare în penitenciarul Jilava, în “Casimcea”. 


'5 Tr. Popescu, op. cit., p. 50. 
'* Viaţa Părintelui Calciu ., ed. cit., pp. 57-59. 
” Ibidem, p. 57. 


















* f 
| F, 
PI Â') A j 14 d 79 Pi »9 
ATIT JAR e arte n PI 
PANA AV WI bă 4 | e « 
1% 4 i i 5 . 
dud 


Ianuarie - Februarie 2009 Nr. 1-2 PAG. 13 


Casimca era o secţie specială a Jilavei. Jilava e o închisoare 
la şapte metri sub pămînt [....] .. erau celule lipite de perete, 
fără lumină naturală, fără aer. Toată aerisirea se făcea prin 
!rei găuri care erau jos, la uşă. Asta era Casimcea, Acolo am 
fost băgaţi şaisprezece oameni. În decurs de doi ani, aproape 
jumătate din noi au murit. A fost o secţie de exterminare, cu 
regim dur, cu bătaie, înfometare şi persecuție specială! [...] 
Acolo unde a fost unire, credință adincă şi rugăciune, s-a 
rezistat. Securitatea ne-a împărțit în așa fel încît în fiecare 
celulă să fie un om distructiv, fie moral, fie fizic. La noi l-au 
băgat pe Costache Oprişan, care-şi scuipa plăminii — nu fac 
0 figură de stil, realmente în fiecare dimineață scuipa 
cheaguri de singe şi bucăți de plămini! [...] Noi am rezista 
pentru că ne-am grupat în jurul lui Constantin Oprişan, care 
a fost un om deosebit, un adevărat sfint! [...] Da, era şeful 
Frăţiilor de Cruce pe țară. Era un fel de inteligenţă genială. 
[..] Trecuse prin Piteşti. [...] Avea o credinţă aşa de adincă 
şi o seninătate așa de putenică, încit răspindea lumină în 
jurul lui ca sfinţii! Era desprins de toate cele lumeşti şi trăia 
într-o rugăciune aproape permanentă, întreruptă numai de 
convorbirile cu noi. Niciodată nu s-a plins de boala lui, 
niciodată n-a acuzat pe nimeni pentru ce i s-a făcul. Pe toţi 
i-a iertat şi mereu ne vorbea de dragoste şi de iertare [18]. 
Epuizaţi de foame, izolare, bătăi și felurite presiuni 
psihice, Gheorghe Calciu, Iosif V. Iosif şi Marcel Petrişor s- 
au îngrijit cum au putut mai bine de Constantin Oprişan. 
Gheorghe Calciu, deşi el însuşi extrem de slăbit, şi-a deschis 
venele şi, în încercarea de a-l salva, a strins o gamelă de 
singe. Ştia că, după separarea hematiilor din sînge, limfa 
putea fi administrată oral bolnavului, fiind un element nutritiv 
uşor asimilabil [19]. Totuşi, Oprişan a murit în chiar acea zi. 
Însă ceilalți trei au fost între puţinii care au scăpat cu viață 
din “Casimcă”. Şi au ştiut limpede că aceasta s-a întimplat 
cu ajutorul rugăciunilor lui Costache, al cărui duh nu a încetat 
să mijlocească pentru ei nici după moartea sa. Gheorghe 
Calciu şi Marcel Petrişor s-au legat cu o prietenie pe care 
nici Securitatea, nici exilul, nici nimic altceva nu a stricat-o. 
Deţinutul Calciu a mai rămas o perioadă în Jilava, în 
aceleaşi condiţii, iar apoi a fost mutat în închisoarea Aiud. 
de unde a fost eliberat în 1963, după 15 ani de închisoare, 
fără ca vreun compromis să îl mai poată atinge. Apoi a stat 
un an cu domiciliu forțat în Bărăgan. (Va urma) 


Lucian D. POPESCU 





'* Ibidem, p. 60. 
> Marcel Petrişor, Secretul Fortului 13, Ed.Timpul, laşi, 
1994, pp. 127-134. 


piere 
E e 











| 









PAG. 14 Nr. 1-2 Ianuarie — Februarie 2009 PU NCTIE CARDINALE 


COLONELUL GHEORGHE CRĂCIUN: 
SCHIȚĂ DE PORTRET 


La Aiud, pregătirea acţiunii de reeducare a 
început încă de la sfârşitul anului 1958 (octombrie 
sau noiembrie) prin schimbarea conducerii închisorii. 
Atunci, celebrul colonel Koller, care «păstorise» 
năpăstuita «obşte» a Aiudului câţiva ani buni, a fost 
înlocuit cu nu mai puţin celebrul colonel Gheorghe 
Crăciun. Alegerea acestuia nu a fost întâmplătoare, 
ci a fost extrem de bine gândită, deoarece colonelul 
Crăciun, prin antecedentele lui (fusese chestor-şef 
de poliţie la Sibiu şi la Cluj şi, din toamna anului 1948, 
comandant al Securităţii Regiunii Braşov, iar în această 
calitate avusese de-a face cu mulţi dintre «pensionarii» 
acestui stabiliment, pe unii dintre ei cunoscându-i chiar 
personal), era persoana cea mai indicată pentru 
ducerea la bun sfârşit a acțiunii ce se pregătea. Din 
acest punct de vedere, personajul este extrem de 
interesant şi merită o succintă prezentare. 

Colonelul Gheorghe Crăciun, ardelean de origine, 
s-a născut în 1914 în com. Mintiul Gherlii, jud. Cluj, 
şi a fost, până la cedarea Ardealului de Nord (august 
1940), muncitor cazangiu la atelierele CFR din Cluj. 
Încă de pe vremea când era elev al şcolii de ucenici 
din cadrul acestor ateliere, el a luat parte activă la 
acţiunile antirevizioniste care au avut loc în perioada 
respectivă la Cluj, apropiindu-se, cu această ocazie, 
de formațiunile naţionaliste din oraşul de pe malurile 
Someşului, îndeosebi de membrii organizaţiilor de 
tineret legionare (Frăţiile de Cruce şi Corpul 
Studenţesc Legionar). Unele voci susțin chiar că ar 
fi fost încadrat în Mişcarea Legionară şi că ar fi 
îmbrăcat cămaşa verde. Noi nu avem temeiuri să 
afirmăm răspicat acest lucru, dar, coroborând 
zvonurile respective cu unele mărturii verbale ale unor 
trăitori din epocă, şi în special cu unele scrieri 
memorialistice, s-ar putea ca ele să fie adevărate. 
Interesante din acest punct de vedere sunt relatările 
unui militant legionar, Petru Gheorgheoni, consemnate 
în volumul său de memorialistică intitulat Năzuinți şi 
deznădejdi, apărut în Editura «Gândirea Românească» 
din Bucureşti, în1993. Acesta a făcut parte din grupul 
de legionari refugiați, după ianuarie 1940, în 
Germania, unde a fost internat în lagărul de la 
Rostock. După 23 august 1944, s-a înrolat în armata 
națională, iar prin ianuarie 1945 vine în țară, paraşutat 
împreună cu alți camarazi, pentru a culege informaţii 
şi a săvârşi acte de sabotaj în spatele frontului. După 
multe peripeții, ajunge la Sibiu, unde a reuşit să ia 
legătură cu Comandamentul Mişcării Legionare din 
Ardeal al cărui şef era, în acea perioadă, Nistor 
Chioreanu, subordonat lui Nicolae Pătraşcu, şef al 
Mişcării pe țară, ambii veniţi şi ei din Germania (tot 
parașutați), încă din octombrie 1944. În cartea sa de 
memorii, scrisă târziu, în exilul din Canada, Petru 
Gheorgheoni relatează că la o întâlnire pe care a avut- 
o cu «Moșu» (numele conspirativ al lui Nistor 
Chioreanu), pe la jumătatea lunii aprlie 1945, deci 
înainte de terminarea războiului, acesta le-ar fi spus, 
lui și altora care erau împreună cu el, următoarele: 
Avem marele noroc de a avea în poliție un om de-al 
nostru. Nu vă spun cine-i, fiindcă-i cel mai mare şi 
ne face mari servicii. La acea vreme chestor-şef al 
poliţiei din Sibiu era Gheorghe Crăciun, viitorul colonel 
de Securitate. Fusese uns în această funcţie, după 
propriile-i mărturii, imediat după instaurarea 
guvernului Groza, de către Constanţa Crăciun (nici 
un grad de rudenie între ei), ea însăși proaspăt prefect 
al judeţului Sibiu. Deci, el era «omul de încredere» 
de care vorbea Nistor Chioreanu, Și acest lucru s-a 
verificat chiar a doua zi când, printr-o întâmplare 
nefericită, eroul nostru (împreună cu alţi câţiva 
camarazi) a fost arestat, având asupra lui aparatul de 
emisie-recepţie (era radio-telegrafistul grupului), pistol 


şi alte lucruri compromiţătoare. A fost dus la poliţie şi, 
cum captura era ieşită din comun (caz evident de 
spionaj), urma, ca a doua zi, să fie predat sovieticilor. 
Aceasta ar fi însemnat sfârşitul, căci, dat fiind starea 
de război care nu se terminase încă, ruşii l-ar fi executat 
imediat. Nu s-a întâmplat însă aşa, deoarece chestorul- 
şef, venit, în puterea nopții, în inspecţie, în încăperea 
în care cei arestați erau încuiați sub pază, a aranjat în 
aşa fel lucrurile încât aceştia să poată evada. A doua zi, 
dis-de-dimineaţă, când s-a schimbat paza, noii veniţi 
pentru a-i supraveghea pe arestaţi au dispărut pentru 
câteva momente, lăsând, ca din întâmplare, uşa larg 
deschisă, timp suficient pentru ca eroul nostru să se 
facă nevăzut. A plecat doar el, pentru că ceilalţi, care 
aveau situaţii mult mai uşoare, au refuzat. Aproape că 
am fost invitat să evadez, îşi aminteşte acesta mai 
târziu. Chiar a doua zi după evadare, cel abia scăpat 
din ghearele morţii a reluat legătura cu Comandamentul 
Legionar, dar cum războiul s-a terminat curând (9 mai 
'45), misiunea de sabotaj pentru care venise nu-şi mai 
avea rostul şi întregul grup a trecut la organizarea 
mişcării de rezistență anticomunistă. La începutul lunii 
august, după semnarea «pactului de neagresiune» 
dintre comunişti şi legionari, a încetat însă şi această 
activitate, majoritatea acestora din urmă ieşind formal 
din clandestinitate. Dar Petru Gheorgheoni, neavând 
încredere în aranjamentele făcute de superiorii săi, a 
continuat să trăiască într-un fel de semi-legalitate până 
la sfârşitul anului 1947, când, presimţind că vor veni 
vremuri grele, a reuşit să fugă în Occident. 

Mai sunt şi alte indicii că, în acea perioadă de 
incertitudini, viitorul colonel Crăciun era duplicitar. 
Nu se terminase încă războiul şi nici nu se ştia cum se 
va termina. Se vorbea de armele secrete pe care 
Germania era pe cale de a le pune la punct, se vorbea 
de un iminent conflict ruso-american şi despre multe 
alte cele, aşa că omul nostru, prudent, juca la două 
capete. Unul dintre aceste indicii ne este oferit de 
«cazul Maruşca». lon Maruşca era un «legionar de 
nădejde», cu o laborioasă activitate subversivă. El este 
cel care, în septembrie 1940, după abdicarea regelui 
Carol II, a condus echipa care l-a aşteptat pe acesta în 
gara din Timişoara, pentru a-i zădărnici fuga. Nu a 
reuşit, deoarece şeful de gară, care fusese avertizat de 
autotităţi, a dat cale liberă trenului «regal» şi acesta a 
trecut prin stație în mare viteză. L-a urmărit totuşi, 
până la graniță, cu o locomotivă şi, dându-şi seama 
că-l scapă, a tras asupra vagoanelor câteva rafale de 
mitralieră, aşa că «regele fugar» şi amanta lui s-au ales 
doar cu o sperietură zdravănă. După evenimentele din 
ianuarie '41, Maruşca s-a refugiat, ca mulţi alți legionari, 
în Germania şi s-a întors în ţară în ianuarie *45, tot 
parașutat şi el, pentru a lupta în spatele frontului. După 
terminarea războiului, grupul s-a risipit, fiecare dintre 
ei primind misiuni în diferite regiuni ale Ardealului. lată 
ce relatează acelaşi Petru Gheorgheoni despre Maruşca: 
Într-o zi, întâlnindu-l pe Călin (este vorba de Aurel 
Călin, un alt membru al grupului de paraşutişti), acesta 
îmi spune că-l aşteaptă pe Maruşca să-i aducă noutăţi, 
deci îl aşteptăm împreună... La ora aceea el (Maruşca) 
venea de la Cluj, unde-şi desfăşura „activitatea ” şi 
era unul din oamenii de încredere ai comandantului 
Chioreanu. Ne bucurăm de revedere după atâta vreme 
şi-mi spune că, între timp, cu toată clandestinitatea, 
s-a căsătorit, iar naş i-a fost (ține-te bine) nimeni altul 
decăt fostul chestor de la Sibiu, Crăciun — salvatorul 
meu — care acum se află la Cluj, într-un post şi mai 
mare. Am căzut pe gânduri. Va să zică, acest Crăciun 
înaintează în grad paralel, pe de o parte la comunişti, 
pe de altă parte — după spusele lui Maruşca — era 
aproape (cooptat) în comitetul de conducere, alături 
de Chioreanu şi Petraşcu, Teribilă performanţă şi 


(OZ 


p p- d 
i p 3 





=] 


1 
DN 
E p 
MR 
0 O 
SN 
IE 
E S 
INI 
E 


nimeni în jurul lui, unii comunişti convinşi, nu 
bănuiesc nimic! Proşti trebuie să mai fie sau, după 
cum s-a dovedit mai târziu, (proşti) au fost alții. 

Alte surse spun că «mireasa» lui Maruşca ar fi 
fost chiar o nepoată de-a «naşului». Tot ce se poate. 
Autorul acestor dezvăluiri (Petre Gheorgheoni) nu 
precizează data când a avut loc întâlnirea lui cu 
Maruşca, dar dacă ea a avut într-adevăr loc, atunci 
înseamnă că faptul s-a consumat înainte de august 
1945, când legionarii erau încă în clandestinitate. 
Acest lucru este important pentru că ne permite nouă 
să deducem că viitorul colonel Crăciun fusese mutat 
la Cluj (într-un post şi mai mare) înainte de august 
1945. 

În legătură cu «cazul Maruşca» am şi eu o 
informaţie sigură, care ar putea confirma supoziţiile 
de mai sus. Eram, în primăvara anului 1953, în Jilava, 
pe secţia 1, care la vremea aceea constituia 
«depozitul» Securităţii (adică toți cei care erau 
internaţi pe această secţie erau încă la dispoziţia 
Securităţii). Într-una din zile, uşa celulei s-a deschis 
şi a fost împins înăuntru, cu brutalitate (ca de obicei), 
un individ care părea familiarizat cu astfel de 
tratament. După ce s-a închis uşa în urma lui, acesta 
şi-a rotit privirea prin cameră, vrând parcă să vadă 
dacă recunoaşte pe cineva, apoi, ne-a spus, fără să- 
| întrebe nimeni, că se numeşte lon Maruşca şi că 
vine din Rusia. Ce se întâmplase de fapt cu el? După 
ieşirea din clandestinitate în august 1945, în urma 
încheierii «pactului de nebeligeranță» dintre comunişti 
şi legionari, el s-a stabilit împreună cu familia la Cluj 
(este deci adevărat că se însurase, aştepta chiar şi 
un copil) unde îşi găsise şi un serviciu. Cum, în 
perioada de după 23 August, fusese implicat, printre 
altele, şi în acţiuni de spionaj, figura în evidenţa 
Serviciilor Secrete Sovietice care, depistându-l, l-au 
arestat, în decembrie 1947, şi l-au dus în Rusia unde 
l-au judecat şi condamnat la 10 ani muncă silnică. În 
martie 1953 a beneficiat de decretul de amnistie care 
s-a dat după moartea lui Stalin şi a fost repatriat. 
Securitatea însă nu l-a pus în libertate, ci l-a reținut, 
reactivându-i o sentință de condamnare în lipsă de 
pe timpul lui Antonescu. Aici fusese adus în vederea 
rejudecării acestui proces, cum se proceda, de obicei, 
cu cei judecaţi în lipsă. După vreo zece zile, însă, 
Maruşca este luat din cameră cu bagaj cu tot (ceea 
ce însemna că nu se mai întoarce) şi dus nu se ştie 
unde. Nu ne-am mirat, deoarece nu era ceva 
neobişnuit. Din când în când mai era luat câte unul 
dintre noi şi dus, sau la anchetă, sau pus la dispoziția 
procuraturii, sau, pur şi simplu, mutat, din cine ştie 
ce considerente, în altă celulă. Ne-am mirat, însă, 
atunci când, după vreo două sau trei luni, Maruşca 
s-a întors înapoi, în celula din care fusese luat. Arăta 
destul de bine, fiind oarecum refăcut din punct de 
vedere fizic, şi părea chiar jovial. Întrebat unde fusese 


(a 








ŞI ce se ce se întâmplase cu el între timp, 
senin Şi destul de degajat: Dintr- 
cei de la grefă, am fost pus în libe 
mi-am Văzut nevasta şi copilul (la câteva săptămâni 
după arestare soția îi născuse un băiat care acum avea 
aproape 6 ani - n. n), iar când cei de la Securitate 
şi-au dat seama de greşala făcută, m-au rearestal. 
Deşi Ştiam că Securitatea nu prea face asemenea 
greşeli, totuşi nu am pus atunci la îndoială, spusele 
lui, crezând, într-adevăr, că fusese eliberat dintr-o 
greşală. După 40 de ani, însă, cititind memoriile lui 
Gheorgheoni, am ajuns la concluzia că, dacă este 
adevărat tot ce se spune despre Crăciun şi despre 


comportamentul său, atunci «naşul» nu a fost străin 
de această «greşală». 


ne-a răspuns 
O greşală, făcută de 
riate. Am fost acasă, 


Aşa stând lucrurile, se pune întrebarea: cum se 
explică acest comportament al lui Crăciun? Răspunsul 
îl dă tot autorul memoriilor citate, care spune 
următoarele: Sunt două supoziţii care ar putea explica 
conportamentul viitorului colonel Crăciun. Prima: 
acest om, pe care nu-l cunosc decât langenţial, a fost 
în prima perioadă sincer faţă de noi, în sensul că şi 
el credea în arme secrete ŞI apoi în iminentul conflict 
ruso-american, cazuri în care el ar fi fost răsplătit 
după fapte. După terminarea războiului însă. şi mai 
ales începând cu 1946, orice inteligenţă oricât de 
mediocră ar fi fost ea, a văzut că aceste ipoteze nu 
au nimic comun cu realitatea. Atunci el a rămas pe 
poziţia lui de comunist galonat, iar pentru a o 
consolida şi a risipi unele probabile bănuieli, el ne- 
a lovit cu toată cruzimea pe care a arătat-o după 
aceea. A doua, şi cea pe care o susțin mai mult, este 
că acest vulpoi fără diplomă era cu mult mai 
inteligent decât credeau unii dintre cei care-l 
frecventau. Infiltraţia fiind arma de predilecție a 
Moscovei... probabil că el fusese infiltrat în rândurile 
noastre, dându-ne atâtea dovezi de fidelitate, ca 
evadarea noastră şi câte altele, ca prin urmare să 
afle ce gândim, căți suntem, ce valoare intrinsecă 
avem, ca apoi să ne poată mai uşor nimici când va 
veni sorocul. Eu nu ştiu ce să cred. S-ar putea ca 
individul să fi fost un oportunist ordinar şi că, aşa 
cum am amintit deja, în acel moment de incertitudine, 
el să fi jucat la două capete. După felul cum a evoluat 
şi s-a comportat însă ulterior, este foarte posibil ca el 
să fi fost de la început infiltrat. Altfel nu s-ar putea 
explica ura cu care s-a năpustit, după începerea 
arestărilor din 1948, asupra celor pe care se presupune 
că i-ar fi favorizat la începutul lui 1945, înainte de 
terminarea războiului. Căci iată ce spune Nistor 
Chioreanu (Moşu) despre el, în cartea sa de memorii 
intitulată Morminte vii: Crăciun a avut toldeuna față 
de mine o atitudine mai mult decât duşmănoasă. Nu 
putea să-mi ierte că în 1948 i-am scăpat din mână la 
Sibiu şi abia după trei luni m-a prins securitatea din 
Bucureşti. Îndată după fuga mea, Crăciun mi-a 
arestat toată familia, soția, tala,mama — pe care a 
ridicat-o din spital, doi din cei trei fraţi (unul a reuşi! 
să fugă), sora, cu o fetiţă sub şase luni, şi o cumnată, 
deşi nici unul din aceştia nu aveau vreun amestec in 
activitatea mea politică. Pe sora mea a ţinut-o la 
Alba Iulia, într-o celulă plină de ploşnițe, cu o 
mâncare mizerabilă, încât mai-mai să-i moară fetița 
fiindcă îi scădea laptele şi o mâncau ploşnițele. Pe 
cumnata mea, Veta, a dat-o pe mâna a doi bătăuşi, 
care au torturat-o, punând-o la curent electric, până 
la leşin. Toate acestea nu le-am aflat decăt după ce 
am fost eliberat din închisoare, dar în toate întâlnirile 
mele cu acest om i-am simţit ura. Deci, nimic, nici o 
aluzie la pretinsa lor colaborare din 1945 despre care 
vorbeşte Petru Gheorgheoni în cartea sa de memorii, 
S-ar putea ca între cei doi să fi fost făcut un fel de 
pact, fie negociat, fie tacit, fiecare dintre ei având 
interesul ca acest secret să fie păstrat. Că aşa stau 
lucrurile, o demonstrează şi faptul că, în timpul 
reeducării, Nistor Chioreanu a fost oarecum menajat, 
Deşi personalitate de vază a Mişcării, el nu a fost 
obligat (cel puţin eu nu am auzit nimic în acest sens) 


PUNCTE CARDINALE 








să se „autoflageleze” public, precum celelalte căpetenii 
legionare. Desigur, o autodemascare la grămadă, cu 
toți ceilalți, o fi făcut şi el. ă 

Dar să revenim la Crăciun. Autodidact şi 
semidoct ca majoritatea autodidacţilor, înzestrat însă 
cu o inteligenţă nativă şi cu un deosebit talent oratoric, 
el s-a făcut remarcat printr-un discurs ținut cu ocazia 
manifestaţiilor care au avut loc la Cluj, în august 1940, 
impotriva Dictatului de la Viena. După cedarea 
Ardealului de Nord, s-a refugiat la Bucureşti şi a lucrat 
ca muncitor cazangiu la atelierele Griviţa. Nu se ştie 
precis, dar s-ar putea ca în timpul războiului să se fi 
apropiat de firava mişcare comunistă de aici, aşa cum 
se apropiase cândva de Mişcarea Legionară. În orice 
caz, chiar dacă nu a avut contacte cu comuniştii înainte 
de 23 august 1944, după această dată i s-au revelat şi 
lui, ca oricărui semidoct, «marile adevăruri marxiste». 
S-a înscris imediat în Partidul Comunist, pe care l-a 
slujit cu devotament de neofit până la dispariţia acestuia, 
în decembrie “89. La începutul anului 1945 era, deja, 
lider sindical la depoul de locomotive din Deva, iar 
după instaurarea guvernului Groza (6 martie) este uns, 
aşa cum am specificat deja mai sus, chestor-şef al 
poliţiei din Sibiu. În acest post nu a stat decât două 
sau trei luni, deoarece, curând, s-a simţit nevoia unui 
tovarăş «destoinic şi de încredere» la Cluj, unde se 
prefigurau deja tulburări inter-etnice. Îndeplinind aceste 
condiţii (se dovedise şi destoinic, şi de încredere), în 
vara anului 1945 (iunie sau iulie) este numit chestor- 


şef al poliţiei din oraşul de pe malurile Someşului, post. 


pe care îl va ocupa cel puţin un an, dacă ținem seama 
de faptul că marea grevă studențească care a avut loc 
în acest centru universitar, în 1946, l-a găsit aici. Nu 
ştim care au fost prestațiile lui în timpul acestei greve, 
însă, după propriile-i declaraţii, a avut, cu această 
ocazie, grave conflicte cu maghiarii din conducerea 
de partid, motiv pentru care a fost mutat îndărăt la 
Sibiu. În toamna anului 1948, după înfiinţarea 
Securităţii, a fost uns comandant al acestei instituţii 
în Regiunea Braşov. La această dată era evident pentru 
oricine că România, împreună cu celelalte ţări din 
Europa centrală şi răsăriteană, fusese abandonată Rusiei 
de către Occident. Aşa că omul nostru, ca orice 
oportunist fără scrupule, se puse pe treabă pentru a- 
şi demonstra ataşamentul şi fidelitatea faţă de noul 
regim. Și postul în care se cocoţase se preta de minune 
la aşa ceva. În noua sa calitate de comandant al 
Securității Regiunii Braşov, a organizat şi condus 
expedițiile împotriva grupurilor de partizani din Munţii 
Făgăraş şi din sud-estul Munţilor Apuseni, a dispus 
arestări sau luarea de ostatici din rândurile rudelor 
luptătorilor din munţi şi a anchetat cu brutalitate pe 
cei capturați în lupte sau căzuţi în mâna Securităţii 
prin trădare. A participat personal, în dimineaţa zilei 
de 28 octombrie 1949, la execuţia celor şapte 
condamnaţi la moarte din grupul maiorului Dabija şi a 
redactat Procesul Verbal al acestei execuţii, pe care |- 
a trimis, la Centru, colonelului Dulgheru alias 
Dulberger. 

Este interesant de remarcat faptul că pe un 
document anterior (Raportul adresat colonelului 
Dulgheru, referitor la procesul lotului Dabija şi la 
sentințele pronunţate) există o rezoluție pusă de 
generalul Gheorghe Pintilie (Pantiuşa), care sună aşa: 
Tovarăşe col. Dulgheru, Hotărârea Tribunlului Sibiu 
să fie pusă în practică, în plus să se facă propuneri 
urgent, din indivizi din listă, care nu au fost 
condamnaţi la moarte şi au tras cu arma în organele 
Noaste, pentru a se crea un regim mai aspru în 
închisoare. Iscălit: Gheorghe Pintilie. Să nu uităm că 
doar peste o lună și câteva zile de la această dată, la 6 
decembrie, la Piteşti începea sinistrul experiment al 
reeducării. Probabil că «regimul mai aspru» pregătit 
deja pentru această închisoare i-a înspirat lui Pantiuşa 
această rezoluţie, În orice caz, rezoluția nu a rămas 
fără urmări, căci, pe această listă, cineva a făcul 
adnotări în dreptul următoarelor nume: Pop Alexandra, 
Angheluţă Mihai, Niţescu Nicolae şi Moldovan Simion, 






Ianuarie — Februarie 2009 Nr. 1-2 PAG. 15 


toţi patru fiind executaţi la Cluj, pe ziua de 2 aprilie 
1950. fară să fi fost condamnaţi la moarte. 

Dar să revenim la Crăciun. Acstuia i-au trecut 
prin mână, în perioada cât a fost şef al Securităţii 
Regiunii Brașov, majoritatea membrilor mişcării de 
rezistență anticomunistă din Ardeal, formată în cea 
mai mare parte din legionari. Pe unii dintre aceştia îi 
va reîntâlni la Aiud şi le va fi din nou năpastă. Între 
timp, până să ajungă director la Aiud, el a mai zăbovit 
o vreme și pe la Securitatea din Craiova, apoi, prin 
anii 1952-53, este numit şef al Securităţii tuturor 
lagărelor de muncă de pe Canalul Dunăre-Marea 
Neagră. Cum s-a comportat aici nu ştim. Probabil 
că destul de dur, de vreme ce tolera abuzurile 
subordonaţilor săi (indivizi precum colonelul Albon, 
locotenenţii Ilinca sau Popa şi mulți alții), care erau 
adevărate fiare şi care au la activul lor zeci de victime. 
La sistarea lucrărilor canalului, în 1953, unii dintre 
aceştia vor fi acuzaţi de crime împotriva umanităţii, 
judecaţi şi condamnaţi, de ochii lumii, la pedepse 
simbolice, iar el se va întoarce la Braşov, unde îşi va 
relua postul de comandant al Securităţii regionale. 
De aici, în toamna anului 1958, este numit director 
al închisorii Aiud. Dacă ar fi să dăm crezare unor 
însemnări de-ale lui făcute după 1989, a fost numit 
în această funcţie de ministrul de Interne Alexandru 
Drăghici, la recomandarea expresă a lui Gheorghiu- 
Dej. Căci iată cum relatează el numirea sa în această 
înaltă funcţie: În toamna anului 1958, am fost 
chemat urgent la ministrul Drăghici... M-a primit 
destins, vesel chiar, m-a întrebat despre soție, despre 
copii... apoi mi-a spus calm, direct, fără rezerve: 
„Am hotărât să te duci director la închisoarea Aiud... 
Acolo am avut mereu probleme multe şi grave în 
ultimii ani. E nevoie de un om energic, înțelept 
Tu ne poți scoate din încurcătură... Altul mai bun 
ca tine nu avem”. Şi pentru că, Gheorghe Crăciun 
încerca să se eschiveze, invocând diferite motive, 
(Tovarăşe ministru, am trecut prin prea multe în 
viață, mereu am fost pus să sting incendii... Sunt 
luat de la locul meu şi trimis într-o funcţie despre 
care habar nu am, nu-mi place, n-o doresc...), 
Drăghici i-a spus răspicat: N-am ce-ţi face. Nu eu 
am hotărât să fii numit la Aiud. Tovarăşul 
Gheorghiu a cerut acest lucru. Auzind că aceasta 
este hotărârea lui Dej, Crăciun a acceptat, în cele 
din urmă, şi a plecat la Aiud să-şi ia în primire postul. 

După câteva luni, pe la începutul lui 1959, este 
chemat iar la minister, la o şedinţă de bilanț. Cu 
această ocazie are, în biroul lui Drăghici, o 
întrevedere personală cu însuşi Gheorghiu-Dej. lată 
cum relatează el această întrevedere: 

Dej a venit spre mine şi mi-a întins mâna, 
întrebându-mă: 

- Ce faci, ceferistule? 

Această familiaritate demonstrează că cei doi 
se cunoşteau. Se cunoşteau probabil din perioada 
1949-1950, când Crăciun trimisese Comitetului 
Central, lui Dej personal, câteva note informative 
secrete ale lui Vasile Luca, din perioada când acesta 
fusese informator al Siguranţei, descoperite de el în 
arhiva poliției din Braşov. 

După ce au mai schimbat câteva banalităţi, Dej 
intră direct în subiect, întrebându-l: 

- Spune-mi, ce deţinuţi are Aiudul acum? Câţi 
şi de ce nuanţă? 

La care Crăciun răspunde prompt: 

- Sunt cam 4000 de legionari, vreo 400 de 
politicieni „foşti din partidele istorice, miniştri, 
ofițeri din armată, prefecți... Urmează cam 400 de 
foşti comunişti, ofițeri de Miliție şi Securitate 

- Cine sunt şi ce caută acolo? — întrebă Dej, 
referindu-se la aceştia din urmă. 

Şi Crăciun începu să înşire: 

- Vasile Luca, Bellu Zilber, colonelul Kweiler 
— şeful paşapoartelor pe țară, colonelul Haralambie 


(continuare în pag. 16) 








| 
| 





PAG. 16 Nr. 1-2 Ianuarie Februarie2009 PUNCTE CARDINALE 


COLONELUL GHEORGHE CRĂCIUN: 
SCHIȚĂ DE PORTRET 


(urmare din pag. 15) 


— locțiitor politic la armata Ardealului, generalul 
Bratu — şeful tribunalelor militare, coloneii de Securi- 
tate Sepeanu şi Dulgheru, generalul Ady Ladislau — 
şeful anchetelor pe țară, comunistul Jakob Sany, 
Czeler — fost şef de Securitate al regiunii Crişana... 

— Ajunge! — îl întererupse Dej, apoi întrebă 
ipocrit: 

- Ce-au făcut ăştia, măi Crăciun? 

După ce Crăciun răspunde la această întrebare, 
Dej revine la ceea ce îl interesa: 

- Mai am de discutat o problemă. Vreau ca să 
duci (acolo) o muncă de reeducare, de lămurire, cu 
legionarii, cu vârfurile lor... treptat, cu tact şi 
subtilitate, încât să primeşti de la ei nişte declaraţii, 
nişte angajamente, prin care se obligă, în faţa ţării 
şi a națiunii, că, după ce vor fi eliberaţi, nu vor mai 
face nici un fel de politică. N-am nevoie de 
ataşamentul lor, nu mă interesează... Tot ce vreau 
este ca, după ce îi vom elibera, să nu ne oblige să-i 
încarcerăm din nou. 

Am reprodus aceste citate, din cartea ziaristului 
clujean Viorel Cacoveanu, intitulată Saranizarea 
României, apărută în 2006 în Editura „Obiectiv” din 
Craiova, pentru că ele confirmă aserțiunea noastră 
că reeducarea de la Aiud a fost clocită în birourile 
Comitetului Central şi ale Ministerului de Interne şi 
că ea viza, ca şi cea de la Piteşti, uciderea spiritualității 
legionare. Cu cât tact şi cu câtă subtilitate a procedat 
Crăciun în această „nobilă muncă de reeducare” vom 
vedea în cele ce urmează. 

Arogant şi sieşi suficient, ca orice semidoct 
ajuns stăpân pe destinele oamenilor, dur şi lipsit de 
orice urmă de omenie, ca un gauleiter nazist insensibil 
la suferințele şi frământările sufleteşti ale oamenilor, 
colonelul Gheorghe Crăciun şi-a îndeplinit cu 
prisosință misiunea ce i-a fost «încredinţată de 
partid», aceea de a împinge la sinucidere conştiinţele 
întemniţate în Aiud. Cu toate acestea, nu aş putea 
spune despre el că era o bestie, o brută sadică, 
asemeni altor comandanți de închisoare, precum 
Goiciu sau Maromet, de exemplu. Nu. El nu-şi 
permitea răutăți gratuite, precum cei mai sus pomeniţi, 
şi săvârşea răul nu orbit de furie şi de «sfântă mânie 
proletară», ci calculat, cu discernământ, pătruns fiind 
de importanța misiunii pe care o avea de îndeplinit. 
Mai mult chiar, acest om dur şi nemilos îşi permitea 
câteodată să aibă şi «conştiinţă», să fie uman chiar. 
Îmi amintesc că într-o noapte de decembrie (19597), 
pe un ger năpraznic, când izolările Aiudului erau pline 
până la refuz (se ştie ce însemna izolarea pe timp de 
iarnă: cameră neîncălzită, complet goală, cu ciment 
pe jos, în care cel pedepsit era băgat sumar îmbrăcat 
şi cu hrana redusă la o trăime, pentru trei, cinci, 
şapte sau chiar unsprezece zile), colonelul Crăciun a 
venit însoţit de ofiţerul de serviciu şi de gardianul de 
pază şi, dând dispoziţie să se deschidă uşile tuturor 
izolărilor, ne-a trimis la celule, zicând: Aţi avut noroc 
că a visat nevastă-mea urât şi m-a trezit rugându- 
mă să vin să vă scol de aici, ca să nu vă am pe 
conştiinţă. Şi de, poți rezista smiorcăielilor unei 
muieri? 

Și asemenea «gesturi de omenie» obişnuia să 
facă adeseori colonelul Crăciun. De exemplu, una 
dintre pedepsele care se administrau celor consideraţi 
refractari, şi a căror cerbicie trebuia înfrântă, era 
refuzul de a li se acorda, în cazul că aveau nevoie, 
asistență medicală. Şi colonelul Crăciun a uzat des și 
din plin de această pedeapsă împotriva celor care 
refuzau reeducarea. Când i se raporta că vreunul 
dintre cei pedepsiţi în acest mod este în stare gravă, 
el făcea, ca din îmtâmplare, o inspecţie în celula 
respectivă şi, «alarmat» de starea celui în cauză, 
dădea dispoziţie să fie internat în spitalul 
penitenciarului și să i se dea îngrijirile necesare, 


Desigur, pentru unii, această suspendare a pedepsei 
era salutară, dar au fost şi destule cazuri când ea s-a 
dovedit inutilă. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, cu una 
dintre cele mai luminoase figuri ale Aiudului, profesorul 
George Manu, care a murit în 1961 de t.b.c. în spitalul 
penitenciarlui, după ce mult timp i se refuzase asistența 
medicală pentru că nu acceptase misiunea de 
intermediar între deţinuţi şi administraţie în vederea 
reeducării. Dar asupra acestui caz vom mai reveni. 

Învestit cu puteri depline şi bucurându-se de totala 
încredere a mai marilor săi (era apreciat şi protejat, 
după cum am văzut deja mai sus, de însuşi Gheorghiu- 
Dej), colonelul Crăciun îşi permitea să fie, aşadar, din 
când în când, şi «omenosy. Pentru că nu risca nimic. 
De fapt, nu făcea altceva decât să anuleze nişte pedepse 
pe care tot el le dăduse. Şi de fiecare dată făcea acest 
lucru cu ostentație, vrând să demonstreze cât de 
«mărinimos» este el şi cât de «uman» este regimul pe 
care îl slujeşte. Atitudine cinică şi perversă. Dar pentru 
a înțelege mai bine profilul „omenos” şi „moral” al 
acestui adevărat satrap care a fost colonelul Crăciun, 
să-l lăsăm pe el simgur să se definească, reproducând 
un pasaj din Raportul pe care el îl înaintează 
Ministerului de Interne la terminarea activităţii de 
reeducare: 

Prin munca cultural-educativă, am urmărit să 
zdruncinăm încrederea legionarilor de rând în şefii 
lor, să arătăm rolul nefast pe care l-au Jucat preoții şi 
teologii în activitatea trădătoare şi criminală a „, Gărzii 
de Fier", să desființăm zeii şi miturile lor 

Pe lângă munca culturală ce-am desfăşurat-o 
cu elemente izolate şi masa de legionari, am făcut 
apel şi la unii din cei mai sănătoşi la minte, vizând 
direct şi în mod repetat preoții şi medicii, cărora le- 
am cerul să ne ajute să introducem lumina în capetele 
bolnave şi întunecate ale legionarilor. Concret: am 
cerut preoților să se arate goi — cum Sunt ei — mincinoşi 
şi şarlatani; să artate participarea lor directă la 
întunecarea minţilor legionare şi participarea directă 
la crimele legionare; doctorii să le demonstreze că 
minţile legionare sunt aparte de minţile oamenilor 
normali, să le demonstreze ştiinţific nebunia lor. 

Apelurile noastre au găsit ecou şi am obținut 
rezultate pozitive. Subliniez că în discuţiile cu 
legionarii vocabularul nostru a fost dur şi nu am 
îndulcit cuvintele. I-am învăţat pe preoți să vorbească 
la persoana întâia când spun despre crime şi 
escrocherii. De altfel, cu timpul s-au obişnuit 
majoritatea legionarilor să spună „adevăruri 
(ghilimelele îmi aparțin), oricât de greu le venea la 
început. Cred că este de prisos să mai comentăm aceste 
aberaţii ale „pedagogului” care a condus acţiunea de 
reeducare de la Aiud. 

După decembrie 1989, colonelul Crăciun, 
pensionar acum, şi-a rescris şi el, ca mai toți marii 
ticăloşi ai timpului, autobiografia, compunând o ediție 
nouă, revăzută, corectată şi înfrumusețată a propriului 
său trecut. Într-un interviu acordat fostului general de 
Securitate Neagu Cosma, intitulat «Adevărul despre 
temniţele staliniste», apărut în paginile revistei România 
Mare din 6 ianuarie 1998, colonelul Crăciun se arată 
«îndurerat» pentru nedreptatea care i se face, 
nerecunoscându-i-se «acțiunea umanitară» pe care a 
întreprins-o el la Aiud. De asemenea, imaginea lui este 
temenic spălată şi cosmetizată în cartea — înduioşător 
de naivă — amintită mai sus („Satanizarea României”), 
a ziaristului clujean Viorel Cacoveanu, căruia colonelul 
Crăciun, după ce i s-a „spovedit”, i-a încredinţat 
însemnările sale justificative (vreo 2000 de pagini 
scrise, bineînţeles după 1989, pentru posteritate). 


(Din volum ul de memorii şi versuri din închisoare 
în curs de apariție la Editura Christiana) 


P TINCA ŢOCU 


Născută la 27 octombrie 1930 la Huşi, 
jud. Vaslui, mama şi bunica noastră, Tinca Ţocu, 
a avut o viaţă plină de necazuri şi suferințe, pe 
care poate nu le-ar fi meritat. In 1950, pe când 
era elevă în ultima clasă a Liceului “Cuza Vodă” 
din Huşi, a fost arestată cu mai mulţi colegi, 
judecată şi condamnată la un an închisoare pentru 
“uneltire împotriva ordinei sociale”, pedeapsă pe 
care a executat-o în penitenciarele din Huşi, Bârlad 
și Galaţi. În aceeaşi perioadă a fost arestat şi tatăl 
ei (bunicul nostru), Marin Ţocu, care a fost 
cumplit torturat de Securitate. După ispăşirea 
pedepsei, mama a reuşit să termine liceul şi să-şi 
ia bacalaureatul, însă i s-a interzis să facă studii 
superioare. Şi-a găsit o slujbă în sistemul sanitar 
şi, cu tot stigmatul de “puşcăriaş” care plana 
asupra ei, muncind din greu şi perseverând, a 
reuşit să devină o bună profesionistă, apreciată 
atât de colegi, cât şi de cei pe care îi îngrijea cu 
devotament. S-a împlinit şi pe plan familial, 
căsătorindu-se şi dând naştere unei fete, pe care 
a crescut-o şi educat-o exemplar, cu dragoste față 
de Dumnezeu şi de oameni, oferindu-i tot ceea 
ce poate oferi o mamă iubitoare copilului ei: 
mângâiere, ajutor şi o iubire fără de margini. 

S-a stins din viață după o grea suferință, 
pe ziua de 6 octombrie 2008, şi a fost 
înmormântată la Galaţi. Dumnezeu să o ierte şi 
să o primească în ceata drepţilor Lui. Noi îi vom 
păstra o pioasă amintire şi o vom pomeni mereu 
în rugăciunile noastre. (Din partea familiei) 


PP ELENA BĂLTEANU 


Regretata Elena Bălteanu mi-a fost 
profesoară de latină. Îi admirasem talentul de 
naratoare, bogăția de cunoştinţe, intransigența. 
Când, după decenii, am revenit în urbea natală, 
Călăraşi, am tresărit revăzând-o... în biserică. N- 
am îndrăznit s-o abordez, pentru că era 
rezervază. O rezervă care impunea... Dar când 
fosta directoare a liceului în care funcționase mi- 
a destăinuit că d-na Bălteanu a fost deținută 
politic n-am mai rezistat. M-am dus să o salut, 
tot în biserică. M-a recunoscut şi i-a făcut plăcere 
s-o conduc acasă. Apoi aveam să ne plimbăm 
mult împreună şi s-o ascult povestind despre 
pătimirile din închisoare. Mi-a mărturisit că era 
originară de prin părţile Sibiului, că în familia ei 
fuseseră şapte generații de preoți şi că morala 
creştină o obligase să se implice în politica de 
dreapta a generației sale. Se însenina când îmi 
povestea despre Părintele Arsenie Boca, pe care- 
| cunoscuse personal şi care-i prevestise drumul 
pe care avea să-l parcurgă în viață. Era 
bucuroasă că în 2007, după 43 de ani, îşi 
reîntâlnise o fostă colegă de celulă: Tanța Moţei 
(„Ciufulici”, cum era alintată de colege) din 
Bucureşti. A fost ultima ei întâlnire cu o soră de 
cruce... 

Am vizitat-o ultima oară în 2008, de ziua ei 
onomastică, şi mi-a spus, la despărțire: „Cred 
că ne vedem pentru ultima oară”. Şi aşa a fost... 

Puțin înainte de deces, o vecină a întrebat- 
o dacă nu-i este greu singură. „Nu sunt singură”, 
a spus. „Dar cu cine sunteți?!”. N-a mai răspuns 
cu cuvinte, ci a privit şi a arătat cu degetul în 
SUS... 

În preajma Crăciunului venise pe lume (28 
decembrie 1914) şi tot în preajma Crăciunului a 
şi plecat (26 decembrie 2008). Dumnezeu s-o 
odihnească. 


Maria URSAN 





—.—————.7 ———.—— —— —” LL .———.  ——_.J_————.———..—.—.——.———— "9 ar. rr -[ CO" p-. "ij ai N i zi i i i i ————_.7 








PUNCTE CARDINALE 









Ianuarie - Februarie 2009 Nr. 1-2 PAG. 17 


IMN SMERII PENTRU LICĂRUL NOSTRU DE LUMINĂ: ELENA IOAN BOTA 








A plecat iubita noastră surioară! Nu ştim cât 
de dor îi va fi fost de cele ce sunt deja dincolo de 
pragul vieții; ştim însă că nouă, celor rămase încă 
dincoace, ne va fi foarte, foarte dor de îngerul 
sârguitor al Paraclisului Naşterii Maicii Domnului 
de la Mislea, Lica noastră, un adevărat licăr de lumi- 
nă pentru toate care am cunoscul-o şi am prețuit-o 

Iarăşi, nu ştiu de ce a fost graba aceasta să-mi 
lase mie puhoiul de lacrimi la această necrutățoare 
despărțire, când, după rânduiala anilor. ar fi trebuit 
ca ea să plătească acest tribut. Nu ştiu şi nici nu am 
curaj să mă întreb de ce, ca să nu supăr rânduiala 
Bunului Dumnezeu. 
















Prin perdeaua lacrimilor îmi îndrept privirea 
spre uşa casei mele şi o văd reintrând, cu puţin timp 
în urmă, dreaptă, senină, zâmbetul ei inefabil 
luminându-i chipul frumos, cu expresia-i caracte- 
ristică, inteligentă şi calmă. 

Doamne, cum să mi-o imaginez plecând? 

Și uite că totuşi pleacă definitiv, vizitându-mă 
de rămas bun numai în duh, mai luminoasă ca 
oricând. Se îndepărtează cu spatele, ca să fie cu faţa 
către mine, şi pare să-mi spună: 

„De ce ne-am întristat? Recent am aşezat în 
mâinile tale îngrijorările mele cele din urmă, care s- 
au dovedit, spre uluirea ta, a fi o exactă premoniţie. 
Dar eu duc cu mine bucuria că Domnul a ţinut cont 
de iubirea mea şi mi-a îmblânzit într-un fel sfârşitul 
pe care mi l-am prevăzut. Mi l-a dăruit pe fiul meu 



























Se cade a face apel la momentul 13 ianuarie 
1937 citând declaraţiile câtorva personalităţi ale acelui 
ump: 

Nicolae lorga (articol în Neamul românesc): 
„Luptând pentru credinţa lor creştină şi pentru cinstea 
poporului lor, pentru ce este etern, scump şi curat 
în latinitatea nebolșevizată, doi tineri Români, doi 
Băieți viteji, Moţa şi Marin, au căzut înaintea 
Madridului apărat de Roşii. [...] Prinşi de un 
entuziasm care se cere condus şi nu înăbuşit [...], 
încălziți de o idee căreia i se închinaseră întregi, ei 
şi-au zis că e preferabil [...] să meargă acolo unde 
nu sunt discursuri şi demonstraţii de stradă, ci omul 
stă în fiecare clipă în fața morţii, pentru ce crede el 
sfânt şi mare. [...] Cine ştie ce va ieşi din cumplita 
furtună ce s-a abătut asupra depărtatului pământ latin, 
unde se varsă sânge din toate rănile unui nobil neam! 
Dar, dacă vreodată vom vedea Spania cum a fost, 
cum trebuie să fie, se va putea spune la noi, cu îndu- 
ioșată mândrie, că pentru aceasta au curs şi câteva 
picături din sângele scump al tineretului nostru”. 

Mitropolitul Nicolae Bălan (rugăciune la 
înmormântarea eroilor Moţa şi Marin): „Slăvimu-Te 
pe Tine, Părinte, că ne-ai trimis lumina pilduitoarei 
jertfelnicii a aleşilor Tăi lon și Vasile, ca să ieşim din 
întunericul nepăsării, al îndoielii şi al oricărei micimi 
de suflet în urmarea destinului nostru. [...] Slăvimu- 
Te pe Tine, Hristoase Dumnezeule, că ai învrednicit 
poporul nostru ca din mijlocul lui să alegi ostaşi 
credincioși pentru lucrul Tău, care de dincolo de 
moarte ne trimit solia și mărturisirea credinţei lor, 
cum numai de pe buzele marilor Tăi mucenici din 
veacurile de la început a răsunat în lume: «Eu așa 
am înțeles datoria vieţii mele, Am iubit pe Hristos şi 
am mers fericit la moarte pentru El» [...]. Tu, 
Mântuitorule, Care ne-ai răscumpărat cu sfânt sângele 
Tău vărsat pe Cruce şi nu lași fără de binecuvântarea 
Ta nici o jertfă neprihănită, fă să rodească jertfa 
plăcuţilor robilor Tăi lon şi Vasile, pe pământul țării 
noastre, pe care au iubit-o din toată inima lor, roadele 
virtuţilor care înalță neamurile şi le fac biruitoare 
împotriva puterilor întunericului”, 




































în apropierea mea. Te-aş ruga să-i spui cât de sfântă 
este soluția finală aşa cum mi-a dăruit-o Domnul. Să 
fie sigur că a fost un dar oferit nouă de iubirea divină 
Şi să o primească, resemnal, ca atare. Şi dacă am plătit 
Cu suferință darul acesta, a fost pentru rațiuni divine, 
Sigur, în vederea unui mare bine. lubirea de mamă şi 
de prietenă a fost purificată astfel ca să rămână 
permanent în preajma lui, aşa cum a cunoscut-o, pură 
şi nedespărțită” 

Apoi mi-a făcut un semn discret cu mâna şi, uşor, 
s-a topit în lumină 

Am rămas pustiită, singură, doar cu hohotul meu 
de plâns şi, totuşi, cu o ciudată recunoştinţă în suflet 
pentru că a trecul pe la mine şi aievea, şi în duh, ca 
Să-i simi în palmă gestul ei de prietenie caldă, 
statornică şi de nepreţuit, pentru icoana pe care mi-a 
lăsat-o pe micul meu altar, brodată cu mâna ei de 
zână, şi, mai ales, pentru tot ce a însemnat ea pentru 
fiecare dintre noi. 

Aş dori să scriu un cuvânt de rămas bun pe 
potriva omului minunat care a fost, dar mi-e cu 
neputinţă să mă adun, să compun ceva coerent şi 
emoționant, capabil să evoce ființa Licăi, bine- 
cuvântată de Dumnezeu cu atâta înțeleaptă şi 
neostoită dăruire de sine. Nu găsesec cuvântul care 
să poată exprima cât de orfani am rămas toți cei care 
nu-i vom mai primi zâmbetul discret şi bun 

Oare când s-a înfiripat prietenia noastră? 

Atunci, demult, la Mislea, când scumpa noastră 


72 DE ANI DE LA 
MOARTEA 
EROICĂ A LUI 
MOTA ȘI MARIN 












































d Lă si ! La pi - i 

[)estinal i-a ates pe ei 
CA sa hărluriicuscă: 

p A PP 0 3! sa În SA ae 
sa areale celoriali! seninălalea 
. + 1» | - Ș sia) ip 
pi Care (l-0 Ga creginiu, 

. „d aș- e | i +p Li E] 

Isi CESE SI PPOIL 
-- *Lpe 4 4 Lă . 4 Ă ai 
pi CUIE » Capa ILIA 
atunci când ești pata, 
1 Orice clipă, 


sa renuanii la ca.” 


MI PU [] lu n [i 








Geta ne-a recomandat-o nouă, direct şi simplu: “Ea 
este Elena loan, noi îi spunem Lica”. O înscria în 
felul acesta în generaţia 1948, ca încă o treaptă pe 
Golgota plaiului mioritic, 

Sau poate a început mult mai târziu, to! la 
Mislea, când ne-a îngăduit Maica Ocrotitoare să-i 
ridicăm lăcaş de închinare, atunci când Geta nu mai 
contenea să-i mulțumească Maicii Sfinte că I-a adus 
în ajutor “un cap înţelept, două mâini măiestre şi 
două picioare zdravene de alergat”. Şi avea dreptate 
Geta să-i mulțumească, pentru că în mâinile Licăi, 
când i-a fost sorocul plecării ei, Geta i-a încredințai 
păstrarea Paraclisului de la ea înainte. 

Licărul nostru de lumină nu s-a cruțat în jertfa 
pe care împreună cu noi, a închinat-o spre 
“strălucirea acestui soare şi slava acestui pământ ”. 

De unde să începem tâlcuirea acestui început? 

Nu cred că putem defini locul şi timpul 
prieteniei noastre. Ea vine de dincolo de date precise, 
de dincolo de limite de timp şi spaţiu, ea vine dintr- 
un adânc de vreme, dintr-o chemare perpetuă, din 
mMoşi-strămoşi, pe firul destinului unui neam. Ea este 
mărturia înveşnicită, povestea de iubire pentru 
Cruce, Neam şi Legea străbună 

Călătorie luminată, scumpul nostru licăr! 
Să-ţi fie bine primit desăvărşitul tău raport în fața 
celor ce te-aşteaptă cu mult râvnitul PREZENT! 


Aspazia Oțel PETRESCU 


lonel Moţa a scris în /esramentul său: “Să nu 
lăsăm urmaşilor o țară fără ocrotirea lui Dumnezeu 
[...]. Să trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos. 
Se clătina aşezarea creştină a lumii. Putem noi oare 
să stăm nepăsători? [...] Eu aşa am înţeles datoria 
vieţii mele. Am iubit pe Hristos și am mers fericit la 
moarte pentru El!”. 

Trebuie de menţionat faptul că ministrul de 
Externe al României, Nicolae Titulescu, prietenul 
omologului sovietic Litvinov, a dispus atunci să se 
trimită armament brigăzilor roşii, în care luptau 
comunişti „români” conduşi de Valter Roman, cel 
care, după 23 august 1944, a venit în ţară cu grad 
de general în Armata Roşie. 

Căpitanul Mişcării Legionare, Corneliu Zelea 
Codreanu, a formulat un jurământ în faţa sicrielelor 
celor doi eroi-martiri, îndemnând pe legionari să-i 
urmeze; “Vom jura deci că vom lăsa prin legământ 
urmaşilor să vină să jure la mormântul lui Moţa şi 
Marin pe următoarele condiţii esenţiale ale elite,i pe 
care noi înşine jurăm. |) Să trăim în sărăcie, ucigând 
în noi poftele de îmbogăţire materială. 2) Să trăim o 
viaţă aspră şi severă cu alungarea luxului şi 
îmbuibării. 3) Să înlăturăm orice încercare de 
exploatare a omului de către om. 4) Să jertfim 
permanent pentru ţară. 5) Să apărăm mişcarea 
legionară cu toată puterea noastră împotriva a tot ce 
ar putea s-o ducă pe căi de compromisuri sau 
compromitere, sau împotriva a tot ce ar putea să-i 
scadă înalta linie morală”, 

Dacă oamenii mor, credinţele şi ideile mari nu 
pier în veci, Nu credeţi în viaţa viitoare, dar vă temeți 
de ea şi de cei care se află în aşteptarea dreptei 
judecăţi. Pentru a cinsti memoria celor care nu mai 
au nici morminte se cade a ieşi din graniţele locurilor 
ştiute şi a-i comemora unde libertatea de conştiinţă 
nu-i îngrădită, 

Bunul Dumnezeu să se îndure de jertiele 
acestui neam, să facă iertare de păcate şi odihnă 
veşnică eroilor şi martirilor români din toate timpurile. 


Pr. Gheorghe BOGDAN 































[i 


> 


A 


„Profesorul este fabricant de oameni 
Profesorul seamănă cu un tâmplar 

care ia un lemn murdar din noroi, îl spală 
şi face din el mobilă de lux.. ” (Petre Ţuţea) 





VOCAȚII ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL 
ROMÂNESC ACTUAL 


(urmare din numărul 11/215 noiembrie 2008) 


Reporter: Aţi avut un model pedagogic? Asta voiam să vă 
întreb încă din liceu. Sau pur şi simplu v-aţi format cu „de la 
sine putere” acest sil de a preda? 

Codruta Missbach: Primul, a fost tatăl meu. N-a fost profesor. 
Am crescut în mentalitatea Pater familias. Toată copilăria şi 
adolescenţa, am vrut să-l mulțumesc pe tatăl meu, care 
niciodată, parcă, nu era mulțumit. Închipuie-ţi, nici când am 
atins „apogeul valorii mele”, credeam eu, pe la 17 ani... Am 
scris o poezie, am trimis-o la România literară. Mi-a publicat- 
o la „Poşta redacției”! Şi tatăl meu a zis: „Ce, ţi-o iei în cap că 
eşti... «poiată»?!”. Şi am zis: „Tăticule, se spune «poet»... 
„Tu nici poet nu poți să fii!”. Nu l-am mai mulțumit niciodată. 
Apoi, profesoara mea de română din “Lazăr” (Sibiu), d-na 
Cosma. Făceam schimb de cărți. Îţi dai seama ce cărți: 
Cămaşa lui Christos, cărțile traduse de Giurgea, da... Cetatea 
blestemată, cărţi... eram foarte mândră. Cu ea am descoperit 
Blaga. Blaga şi Nibelungii... Ce idee mi-a venit! Am scris-o 
noaptea. La olimpiadă. Mi-a ieşit, gândesc acum, o „salată” 
de metafore și de figuri, propoziţii neterminate, dar a luat 
premiu! Tatăl meu m-a felicitat așa: „Dacă ai luat mențiune, 
înseamnă că nu e terminat ce-ai făcut. Mai ai treabă!”. 
Facultatea. Leg toate astea de marele avantaj! Toţi, atât de 
independenţi unii de alţii, părinți, profesori în liceu şi facultate, 
aveau aceleaşi valori. Aveau același stil. Pentru mine n-a fost 
o noutate să am profesori severi în liceu, şi cu atât mai puţin 
să-i am și în facultate. Păi, cine trecea de Flonta... termina 
facultatea! După ce treceai „hop-ul” Florica Neagoe. Și după 
ce treceai de Flonta terminai facultatea, dacă, după ce te 
întâlneai cu Enescu, luai examenul de „Teoria sistemelor 
logice”. Stăteam la tablă, plângeam şi scriam formulele alea, 
nu înțelegeam nimic. Am făcut și „umanul”, îţi dai seama... 
La Filosofie n-avea ce să caute un absolvent de „uman”. 
Sau, dacă ajungea, cum am ajuns eu, că uite, avea ce să 
caute, trebuia să muncești în plus. Primele mele examene — 
două colocvii, După ce că am ars cartea de matematică şi 
fizică — am Intrat greu în Bac din cauza lor și le-am dat foc — 
care au fost primele mele examene, în facultate? 
„Fundamentele fizicii” şi „Fundamentele matematicii”. La 
„Fundamentele fizicii” eram, cum să spun, ca şi la 
matematică, și la fizică, credeam că vectorul creşte-n copac! 
Te rog să mă crezi! 

Rep,: Aşa cum spuneaţi și d-voastră, sunteţi exigentă cu alții 
pentru că în primul rând sunteți exigentă cu d-voastră înșivă, 


VOCAŢII ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL 


 ROMÂNESCACTUAL 


ERP PI Dee Pg PR A REP DI: POP RE Mail île a-l la: „Lines 


PAG. 18 Nr. 1-2 lanuarie — Februarie 2009 PU NCTE CARDINALE 


C. M.: N-aş zice că sunt exigentă. Sunt, mai degrabă, un om 
serios. Nu pot să fiu exigentă, pentru că sunt subiectivă. (Cum 
e să fii obiectiv, încă n-am aflat!) Contează cum te-ai format. 
Când faci ceva, măcar serios s-o faci. Şi dac-o faci prost. Al 
făcut-o serios, ai cel puţin satisfacția aia că... ai lucrat! Filosofia 
e un gen de seriozitate: nu poți să faci filosofie oricum. Acolo, 
în zona filosofiei, derizoriul care te aşteaptă... Înaintea filosofiei 
e derizoriul. De-acolo pleci. Din derizoriu, spre filosofie, da? 
Dacă nu te desprinzi de el puţin măcar, cinci minute dintr-o 
oră, să zic, de curs, n-ai făcut nimic! În filosofie găseşti şi 
seriozitate, elevul răspunde cu seriozitate. Să dis-preţuiești 
ne-seriozitatea. Mie îmi place umorul şi în felul acestei 
seriozități, dar în interioritatea mea, până la graniţa cu elevul, 
sunt un... mizantrop, să spun. 

Rep.: De ce? 

C. M.: Nu ştiu... Cred că sunt un „rac” tipic. Așa mi-a şi fost: 
un pas înainte, cinci înapoi... iar unul, mic, înainte... Am inerția 
pe care, uite, metafora racului — hai s-o luăm ca metaforă — o 
are. Am stilul de a ataca să mă apăr. Având tentaţia asta, sau 
înclinația spre mizantropie, prețuiești și mai mult prietenia, 
prețuieşti şi mai mult colocvialitatea, ţi-o doreşti, o vrei, ai sau 
n-ai parte de ea şi-n funcție de cedări, de smerire... Exigenţă? 
Nu, îi spun seriozitate. Ca un principiu... Hai să punem 
ghilimele, că mi-e ruşine să spun: am nişte „idei fixe”! Ca 
principii... frumos spus... 

Rep.: Aici voiam să vă aduc, aceste principii şi valori în care 
credeți şi pe care — vreţi, nu vreți — le transmiteţi şi altora... 

C. M.: Asta n-aş vrea să discutăm: ce transmit. Aici, eşti mai în 
măsură. Câteodată sunt chiar curioasă să ştiu... Şi dacă n-aş fi 
de acord, aş accepta, pentru că e punctul tău de vedere. Aici 
nu mă pot... Singurul lucru pe care ţi-l cer e să încerci să fii 
subiectiv cu măsură. Cunoscându-mă pe mine, să nu-mi fie 
ruşine de mine, că mă simt prea... că sunt în „căsuța” aia, în 
„fagurele” ăla, ca formă zic, a imposturii. pe care n-ai sesizat- 
o. E teama mea. Apropos și de „Calificativ.ro”, acolo. Asta îmi 
place că acolo nu e impostură. Copilul ăla mă ura, i-am dat 2! 
Avea dreptate în felul lui, aşteptător, de permanentă 
îngăduință... Ştii cum era, să ne amintim râzând, e acelaşi stil 
şi acum: 2 pentru cine nu ştie titlul lecţiei, 3 pentru cine ştie 
titlul lecţiei, de la 4 în sus deja ne jucăm! Zicem: 7, 8, 9, îţi dai 
seama! Da. Hai. la valori! Numeşte-mi o valoare! 

Rep.: Să vă întreb, poate... 

C. M.: Te rog să-ți permiţi, că dacă nu-ți permiţi, înseamnă 
că... 

Rep.: D-voastră m-aţi învățat asta: să-mi permit. Dar să-mi 
permit... 

C. M.: Să-mi permit înseamnă ce? Să am discernământul să 
mă așez într-un anumit loc, deci să-mi cunosc locul. 

Rep.: Da. Asta e. Practic, în filosofie, un lucru care m-a urmărit 
pe mine, spunea şi Petre Ţuţea, că nu poţi să cunoşti adevărul, 
decât dacă ți se descoperă. Și atunci, eu voiam să vă întreb: 
care este raportul acesta, între căutare şi revelaţie? Cât căutăm 
şi cât este revelaţie? Sau „cât” ni se descoperă? 

C. M.: Să intri în posesia adevărului doar dacă ţi se descoperă? 
Asta e valabil pentru sfinți. Da. 

Rep.: În filosofie nu e valabil? 

C. M.: Nu, pentru că, făcând filosofie, treci „pe lângă” revelaţie. 
Şi asta ți se întâmplă pentru faptul că, de exemplu, banal, 
descifrezi un text dificil, încriptat, şi-ţi zici: ia uite, ce revelație! 
O prostie. Revelația e... altceva. O dată. Poţi să ai doar... 
„impresia ” revelaţiei, un soi de apofatism, ai impresia că ai 
descoperit ceva ”, dar nu poți să-l numeşti. Te afli în fața unei 
realități pe care nu poți s-o numești. Se poate să nu aibă nimic 
comun cu revelaţia mistică de care spui tu. Şi nici nu are. Cred 
că sensul invers ar fi drumul spre descoperire; să pleci dinspre 
îmbibarea cu credință, cu religiozitate, spre filosofie. Ai 
discerne şi mai bine filosofia atunci. Poţi s-o şi „aşezi la colț”, 
mai uşor... În orice caz, filosofia duce la o formă de smintire 
care este chiar asta; să crezi că ai descoperit... adevărul. 
Rep,: Sau că ai acces, 

C. M,: N-ai nici un acces. Bun? Cealalţă, religiozitatea, te 
duce la smerenie, să fim serioşi. Ştii de ce? Problema mea, în 
ucenicia filosofiei, ar fi: oare de ce am preferat să fiu mai 
degrabă smintit(ă) decât smerit(ă)? Nu ştiu să-ţi răspund. Nu 
ştiu să-mi răspund nici mie, Și, pentru că nu ştiu asta, izeonesc 
imediat răspunsul, ca să vezi cât de „jumătate de om” sunt... 
Uite, ești fratele meu acum, şi-ţi spun: asta e! 

Rep.: Totuşi, îmi amintesc că în perioada '96-97, cursurile d- 
voastră aveau o încărcătură religioasă. Aş spune chiar mistică, 








INTERVIU CU PROF CODRUȚA SORINA MISSBACH 
5] DE LA COLEGIUL NAȚIONAL „SPIRU HARET” — BUCUREȘII 


(urmare din numărul trecut) 


sentimentul acela că te afli în fața Tainei. Atât. Probabil, şi 
pentru că aţi trăit atunci nişte momente foarte grele... 
C. M.: După ce mi-am îngropat părinții, am venit la şcoală, 
şi eram la lecţia... Adevărul. Ca să vezi ce... cum să zic? 
Coincidenţă? Întâmplare vicleană? Ştiu că nu era nici una, 
nici alta. Era altceva! N-am avut de ales: a trebuit atunci să 
mă întorc cu smerenie, nu umil, că smerenia, ştii, e forma 
nobilă a umilinței... M-am întors către Dumnezeu, n-aveam 
soluţie de la mine! Ţin minte, urcam spre etajul trei, unde 
stau... Mi-era frică să intru în casă, să ies din casă. M-am 
trezit în faţa uşii. Mi-am zis: ei, Dumnezeule, acum e acum! 
Să Te văd, care pe care! Unde am putut ajunge! Văd şi- 
acuma candela aceea. care a ars non-stop şapte ani. După 
şapte ani, mi-a dispărut „dependența” de candelă. (O am, o 
folosesc, dar nu ca atunci, când eram împreună!) Ca să vezi 
cât eram de... revoltată. Revolta în bine... Atunci, într-adevăr, 
am înțeles că fără Dumnezeu eşti SINGUR! Și bunica mea 
m-a ajutat. După timpul ei. Pentru ea, Dumnezeu era fratele 
ei. Spunea ea, ardeleneşte, aşa: „Dragul meu de Dumnezeu! 
Se grijeşte de mine!”. Auzi, ce frumos! O văd cum făcea 
cruce la pâine (nu se taie pâinea fără semnul crucii), cu 
cuțitul! Simţeam și eu — copil — că e ceva. Era un ritual, nu 
ştiu cum. Da! (...) Când eşti în prăpastia aia, legat fedeleş, şi 
tu vrei să ieşi... N-ai cum să poți, nici să speri că ieşi, dacă 
nu conștientizezi că numai Dumnezeu te ajută! Le spun şi 
elevilor: sigur că voi nu credeți, voi n-aveţi timp, pentru voi 
Dumnezeu acuma €... dă-mi un nume, că nu vreau să 
pronunț... Dacă n-ar exista EI, nu ştiu, ce-am fi? 

Rep.: Nici nu vă întreb mai mult... 

C. M.: Vorbesc prost, bolovănos, simt eu, dar îţi repet: 
„mistica” aceea era realitatea în care eram! Şi care, dacă 
nu ţi-am spus, e pe partea aia a vieții, când intri în starea de 
orfanitate pe lumea asta. Cea mai frustrantă... Dacă mă 
întrebi acum. eu n-aş vrea un Cadillac, sau... Eu aş vrea să 
mai am şueta cu mama mea în curte la Sibiu, la cafea. Și cu 
tatăl meu. Atâta aș vrea! Sub peri... Aşa m-am şi revoltat, 
cum ajungi să ştii că la un metru jumate, acolo... nu mai 
sunt, dar sunt! Asta spun: eram în lumea aia! M-a şi ajutat 
[Dumnezeu] enorm... Eram în acea ipostază esenţială a 
suferinței... pe marginea prăpastiei, şi mă duceam, cu 
spatele! Adică, aveam prăpastia în spate, e greu să n-ai 
spatele asigurat, da? Şi, uite-aşa, simțeam cum mă-mpingea 
ceva înapoi, şi mă aducea la echilibru... A fost aşa în câteva 
rânduri! Concret, palpabil. (...) l-a pus pe elevi să mă ajute. 
M-au „înfiat” elevii îţi dai seama? Unii din ei, „ăia”, 
nepremianții, aceia-s elevii... M-au înfiat, măi! M-au ocrotit, 
m-au salvat, m-au... nu ştiu. Doamne, câți elevi am avut! 
Vezi? Poate „în oglindă”, să mai îmi doresc... Mi-aş dori să 
se strângă toți, din toate generaţiile, să mă văd cu ei... 
Rep.: Cred că şi noi ne dorim acelaşi lucru! 

C. M.: Nu ştiu... ce să zic... (...) Şi ce „sigură” eram eu pe 
mine ca... „reporter în Radiodifuziunea Română”! „Ce 
imbecil vierme de pământ”... Dă-mi alt termen în loc de 
„imbecil”, că e... Cum să zic: cu atâta iubire ne spune Pascal: 
staţi, măi copii, în locul vostru, acolo... „Imbecil”! E o... 
mângâiere! „Mângâierea pascaliană”, uite că inventăm noi 
acuma. „Imbecil vierme de pământ”. Pe „orizontala 
existenţei”, ha! (...) Am avut un elev, îl cheamă Horia 
Grădinaru... 

Rep.: Îmi sună cunoscut numele. 

C. M.: A terminat în '95. Mi-era teamă de el la ore! l-am 
spus-o, după ce a terminat liceul. Mi-era frică să nu scap 
vreun „porumbel” la ore, ceva care să-i ultragieze credința. 
Discreta sa credinţă. A făcut Teologia. Un copil extraordinar: 
interiorizat, profund, a fost (şi el) ocrotitorul meu... După ce 
le-am făcut eu la ora de filosofie Descartes, extraordinar de 
încântată... Le-am explicat „îndoiala carteziană” şi Fiinţa 
perfectă... La sfârşitul orei, îmi spune, din bancă: „Da, 
doamnă, aţi terminat, doamnă?”. „Da!”. „Pot să vă întreb 
ceva?”. „Te rog”. „Şi unde-a ajuns Descartes?!”,.. N-am 
ştiut ce să-i răspund! „Tot acolo, doamnă!” — (mi-)a răspuns 
el, Am plecat, cum să spun... şi speriată, şi... La ora 
următoare, cu un vraf de cărți, ca să vezi cum m-a educat 
copilul acela! Bertrand Russell, Probleme filosofice, tot felul, 
Hume... Zic: „Să nu spui că le-ai citit pe toate!”. „Nu doamnă, 
doar o parte, mi-am dat seama că n-are rost să le citesc pe 
toate! Vi le dăruiesc”. „Ce să fac cu ele, Horia?”, „Citiţi 


Cai 








PUNCTE CARDINALE nare rebruarie 2009 Nr. 1-2PAG.1o 





_OFENSIVA_ ATEISMULUI 


a Cu ocazia viitorului an şcolar, este posibil ca reprezentanții ateismului 
militant din România post-comunistă să atace mediatic pe două fronturi, 
Vor continua să ceară eliminarea studiului religiei în licee. Şi vor solicita, 
în cazul în care nu vor obține această eliminare”, să fie măcar reintrodusă 
in programa de învățământ preuniversitar, mai precis în manualele de 
biologie de clasa a XII-a, acea teorie a evoluționismului (cu teza „omul se 
trage din maimuță”), preluată din cărțile de propagandă antireligioasă ale 
regimului comunist. Ministerul Educaţiei pare a fi prins între ciocan şi 
nicovală, deoarece în februarie 2008 s-a confruntat cu o manifestaţie publică 
de amploare. Sute de persoane (părinţi de elevi de liceu şi de şcoli generale, 
preoți, sindicalişti din Educaţie şi chiar diverşi politicieni) au format atunci 
un lanț uman în jurul Bisericii „Elefterie Vechi” din Capitală, cerând ca 


MEC şi Parlamentul să inițieze o lege prin care studiul religiei să fie 
obligatoriu şi în licee. 


Variațiuni pe tema evoluționismului 


Anul şcolar 2008-2009 a început cu o supărare mare pentru ONG-urile 
ateismului militant. Elevii de liceu, în continuare, vor studia opțional religia, 
conform unei programe generale care, ca şi în anul şcolar precedent, nu se 
bazează pe „celebrul” manual de „biologie evoluționistă” impus învățământului 
preuniversitar de ministeriatul Ecaterina Andronescu, prin Ordinul său cu nr. 
3918/11.06.2002. Aberaţiile ştiinţifice şi teoriile materialist-dialectice despre viață 
şi despre originea omului, cuprinse în acel „manual Andronescu”, au scandalizat 
la culme pe mulți profesori de biologie, pe foarte mulţi părinți (contribuabili) şi 
pe aproape toţi elevii de clasa a XII-a. 

Paharul nemulțumirilor s-a umplut în anul 2006, după patru ani de utilizare 
a acestui scandalos manual de biologie, în care se prezentau doar următoarele 
trei „teorii privind originea vieții”. Prima — „geneza spontană a vieţii” („„sau „naşterea 
fără părinţi”). A doua — „teoria panspermiei” (sau a „originii extraterestre a vieții”, 
prin care — conform paginii 68 a „manualului Andronescu” — se susține că 
„Pământul a fost contaminat cu seminţe de viață sosite de pe alte planete”). A 
treia — „teoria lui A.I. Oparin” (lansată în anul 1924 de acest savant sovietic, pe 
care URSS l-a folosit pentru a „fundamenta ştiinţific” doctrina marxist-leninistă 
despre originea vieţii, conform căreia — se arată în manualul Andronescu — „în 
oceane şi mări s-a format o adevărată supă organică primitivă”). 


Teoria creaţionismului — total ignorată 


„Manualul Andronescu” prezintă aceste trei teorii într-un capitol separat, 
intitulat (cu perversitate) „Istoria vieţii”, şi se întinde pe un număr de 40 de 
pagini dintr-un total al cărţii de 125! Şi asta în condiţiile în care capitolului despre 
ştiinţa (adevărată) a geneticii i s-au alocat doar 63 de pagini. Mai grav este faptul 
că doctrina creaționismului (Dumnezeu este creatorul tuturor) a fost ignorată 
total de evoluționiştii fostului ministru Andronescu (obscurii autori: S. Ene, Gh. 
Sandu, G. Brebenel, E. E. lancu). Sub presiunea beneficiarilor acestui „manual 
de biologie”, MEC s-a văzut nevoit să emită Ordinul nr. 5959/22.12.2006. Aşa 
s-a renunțat la conţinutul ideologic al acelor texte, care au scandalizat o societate 
întreagă, după nici 13 ani de la Revoluţia anticomunistă din decembrie 1989, 
Atunci mulți tineri au murit cântând „Cu noi este Dumnezeu”. 

Întoarcere la „iepoca de aur”? 

Aberantele teorii evoluționiste mai sus pomenite nu au mai apărut în manualul 
de biologie de clasa a XII-a pentru anul şcolar 2007-2008. Reprezentantul unui 
ONG agresiv, Remus Cernea (în calitate de preşedinte al asociaţiei „Solidaritate 
pentru Libertate de Conştiinţă”), a trecut la atac. Nu numai că a cerut MEC să 


reintroducă teoria evoluţionismului în manual, dar a mers şi mai departe cu „tupeul 
ONG-ist”. Mai exact, Cernea a solicitat autorităţilor educaţionale să introducă 
teoria evoluţionismului (cităm din scrisoarea deschisă adresată MEC) „în 
învățământul primar și cel gimnazial, începând cu anul şcolar 2008-2009”. 
Una peste alta, reprezentanții ateismului militant urmăresc scoaterea studiului 
religiei din licee şi introducerea teoriei evoluționismului materialist-sovietic în 
învățământul preuniversitar (şcoli generale, licee, colegii, şcoli profesionale etc.). 
Adică, nici mai mult nici mai puţin decât întoarcerea la „iepoca de aur” a regimului 
comunist, care declarase război pe faţă credinţei creştine şi lui Dumnezeu. 


„Manual-STAS” 


Fiind an electoral, este evident pentru oricine, ateu ori credincios, că 
diriguitorii politici ai MEC nu vor risca să-i asculte pe ateul agresiv Remus Cernea 
şi echipa lui de zgomote anticreştine. Dar ce se va întâmpla în continuare? lată o 
întrebare legitimă pe care şi-o pun toţi creştinii din România, în special cei care 
îşi mai amintesc de discursul PNŢCD-istului Matei Boilă, ţinut în Parlamentul 
României în anul 1997. În calitate de cleric creştin şi de deputat PNŢCD, părintele 
Boilă, ca român trecut prin toate temniţele comuniste, a semnalat că după 1990, 
inclusiv în 1997, sub guvernarea CDR, Ministerul Învățământului a girat sau 
aprobat manuale de biologie contaminate de evoluționismul materialist-dialectic, 
în care nu se pomeneşte nimic despre existența teoriei creaţioniste. Matei Boilă a 
denunţat atunci enormităţile ştiinţifice debitate în „manualele-STAS” editate de 
Ministerul Învățământului între 1990-1997 şi elaborate de prof. univ. dr. doc. 
Petre Raicu, prof. univ. dr. Bogdan Stugren, lector univ. dr. Doina Duma, conf. 
univ. dr. Nicolae Coman, prof. gr. | Florica Mărăscu. 

Aceste manuale-STAS, simptomatice pentru ateismul educaţiei sub regimul 
comunistului lon Iliescu, au ca final un capitol aberant, intitulat „Factorii biologici 
şi sociali ai umanizării maimuţei”. Cităm antepenultima frază de la p. 210, ce se 
vrea o „concluzie ştiinţifică”: „Strămoşii omului au devenit parţial carnivori, 
negăsind în savană suficiente fructe. Maimuţele care au rămas la un regim cu 
precumpănire vegetarian nu au reuşit pe calea umanizării. [...] Munca a fost un 
factor de bază al umanizării maimuţei”!!! 

Silviu ALUPEI 
(Articol apărut şi în Dreptatea, serie nouă, nr. 71/2008) 


ati Ene 1 ca "to Adi Aa En pes „n 


în AUNACTDE DREPTATE? 


"Patriarhul Daniel a dat o replică ONG-urilor ateiste — replică pe care 
“MEC a considerat-o un punct de vedere oficial al BOR, în disputa 
„creată de cei care urăsc religia. „Prezența disciplinei de Religie în 
„sistemul de învățământ public nu reprezintă o inovaţie sau un model 
"românesc, ci un act de dreptate, bazat pe cultura românească şi 
europeană. Este o necesitate permanentă în procesul nobil de formare 
“moral-socială a elevilor. |...] Fără cunoştinţele oferite de acest domeniu 
nu putem înțelege istoria și cultura acestui continent”, a arătat PF 
„Daniel. La rândul său, d-na Doina Cornea, fostă profesoară înainte 
„de 1989 şi opozant al regimului comunist, a răspuns astfel presei, la 
"înrebarea dacă i se pare normală, în 2008, campania de eliminare a 
„ învățământului religios din școlile publice româneşti: „Studiul religiei 
„trebuie să fie obligatoriu în clasele mici. Noi suntem creştini de 2000 
"de ani. În clasele mai mari cred că este benefic studiul Istoriei 
"Religiilor. Deşi am absolvit o şcoală confesională catolică, pe mine 
„cartea lui Mircea Eliade despre Istoria religiilor m-a readus la credință”. 


it , 
AA e opri 





filosofie, doamnă!”. A intrat la Teologie, cu zece la Dogmatică. 
Un copil de 18 ani! Nu mai avea nici 18 ani, măi, era fratele 
meu!... E greu... 

Rep.: Citiţi teologie? 

C. M.: Am citit, nu mai citesc în ultimul timp... 

Rep,: Ce teologie aţi citit? 

C. M.: Am citit Stăniloae, am citit Evdokimov, am citit în 
perioada aia mai ales... Am început şcolăreşte, mi-am 
cumpărat Dicţionarul lui Bria... Ştii, condiţia noastră e 
„smintirea”, Cum să te familiarizezi cu credința, începând cu 
Dicţionarul?! Încrederea în Dumnezeu nu se ia din cărți. Am 
citit şi Osho, Krishnamurti, nu m-au satisfăcut! Și aici am o 
„limită”. Zona aceea... a misticii orientale. Nu o înțeleg, nu... 
Rep,: Da, e un „abuz” mistica orientală, un abuz de concepte, 
de trăiri, de metafore... 

C. M.: E de o simplitate poate mult prea profundă ca să o 
înțeleg, 

Rep.: Mie mi se pare că, dimpotrivă, complică prea mult 
lucrurile... te pierzi, e ca un labirint... 

C. M.: Da, pentru că ştii, eu am 0... Acuma, poale, o să râzi, 
Știi ideea mea despre „prostiile trebuie spuse!”, Cred că 


scrierile de factură orientală se adresează omului în genere, 
creştinismul însă este dialog, omul e în dialog cu Dumnezeu. 
La orientali, parcă omul trebuie să „afle” despre Dumnezeu. 
Aici, la noi, în creştinism, fe întâlneşti cu Dumnezeu, iar, 
dacă ai amânat întâlnirea, dacă nu te întâlneşti cu Dumnezeu, 
cum zice acolo, Evdokimov, în /ubirea nebună a lui 
Dumnezeu... Bun, Dumnezeu ăsta-i chiar nebun, zice: Eu 


stau acolo, la uşă. Dacă mă primeşti, intru. Dacă nu, tot acolo" 


A 


stau... Nu ştiu încă să mă „aşez” în citirile astea despre 
religiozitate, şi în religiosul oriental. 

Rep,: Asta nu-l discreditează.., 

C. M.: Nici discreditare, Aş şti să mă „aşez” mai bine citindu- 
| pe Stăniloae? Nu! Sunt novice, sunt... 

Rep.: Totuşi, chiar țin să vă spun asta, miza (pentru filosofie) 
este tot teologicul, până la urmă... 

C. M.: Cum văd eu filosofia în ce-mi spui tu? Cum a fost 
Căderea. Cum a vrut Dumnezeu să fie Adam, cred că aşa i- 
a spus: „Uite, eu consider că tu trebuie să fii protopărintele, 
da? Știi ce ai de făcut!”, Adam a zis „Da”, şi-a făcut ce-a 
făcut! A ajuns cum a ajuns, Aşa și cu filosofia, ştii? Filosofia 
este un soi de... „protoştiinţificitate”, e o „smintire” a tentaţiei 


spre religiozitate, spre religie, spre religios. S-a vrut... Din punctul 
ăsta de vedere, îşi este suficientă, ea... are aroganța 
suficientului, îşi ajunge sieşi (a crezut ea, ca proasta, jucându- 
se cu hermeneuticile!). Să spun că filosofia e forma omenească 
de a fi religios? Da, dar lângă Dumnezeu. „Alături” de El. Ţin 
minte, ştiu că ştii parabola aceea, așa cred eu: că moare Gheorghe, 
şi Sf. Ilie îl duce la Dumnezeu, sau Sf. Petru, şi Dumnezeu zice: 
„Hai, să-ți arăt ție”, probabil erau într-un „turn”, aşa, într-un nor 
„turnic”: „Hai să-ţi arăt cum a fost. Ce vezi?”, îl întreabă 
Dumnezeu. Şi el zice: „Păi, Doamne, văd o cale, cu prăpastie 
de o parte şi de alta, şi două cărări. Aicea mă văd pe mine, şi 
aici te văd pe Tine, Doamne!”. „Şi acuma ce vezi?” „Nu mai 
văd decât o cărare, Nu mai eşti, Doamne”, ŞI, parcă, 
Dumnezeu îi spune: „Prostule, aici te duceam Eu în spate!”. 
Ei, aici nu ştiu să-ţi spun dacă filosofia „e dusă” în spate. Dar 
Dumnezeu ne lasă: fiți măcar filosofi! Ce bine! Jucaţi-vă voi cu 
filosofia decât să faceţi alte ticăloşii! Şi uite că... 

(Va urma) 


A consemnat 
Alexandru Valentin CRACIUN 











„20 Nr. 1-2 Ianuarie — Februarie 2009 


PUNCTE CARDINALE 


GRIGORE VIERU A TRECUT PRUTUL DE SUS 


Pentru că “elitele” culturale româneşti s-au dezinteresat de 
soarta lor şi pentru că în România postcomunistă n-a reuşit să se 
coaguleze şi să impună semnificativ o dreaptă autentică, în măsură 
să apere şi să promoveze coherent şi hotărît valorile şi interesele 
naționale, mulți basarabeni de bună-credinţă, inclusiv intelectuali şi 
artişti notabili, au ajuns să fie atraşi de flaşnetarii național- 

comunismului, în frunte cu un Adrian Păunescu sau un Corneliu Vadim Tudor. 
Această încîrdăşire conjuncturală a aruncat asupra lor o umbră de suspiciune 
adeseori nemeritată şi i-a expus unor judecăţi oarecum apriorice şi superficiale, 
dacă nu chiar disprețului sau indiferenţei publice. 

Acesta a fost, din nefericire, şi cazul regretatului Grigore Vieru, poet 
remarcabil şi vie conştiinţă românească, membru de onoare al Academiei Române 
din 1990 şi mare sacerdot al eminescianismului în lumea românească de dincolo 
de Prut. Primise în anul 2000 din partea Guvemului României Medalia “Eminescu 
— 150 de ani de la naştere”, iar în noaptea fatală de 15 spre 16 ianuarie a. c. se 
întorcea tocmai de la un concert organizat în memoria lui Eminescu undeva în 
sudul Moldovei. In marginea Chişinăului s-a zdrobit, de stîlpul unui panou 
publicitar, cel care n-a încetat pînă în ultima clipă să creadă lui Eminescu şi 


DINTR-UN INTERVIU CU REGRETATUL 


idealului unionist al tuturor românilor, cel care a ars ca o flacără 
pe rugul aprins al limbii române şi care în 1973, cînd i-a fost dat 
să trăiască bucuria primei vizite în România, a formulat fraza 
aceea care stă în cumpănă cu tot restul operei lui: “Dacă visul 
unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am 


visat să trec Prutul”. ; : 
Luna aceasta ar fi împlinit 74 de ani (era născut pe 14 februarie 1935, 


la Pereriţa, în fostul judeţ Hotin). Măsura vieții şi-a dat-o, iar destinul lui postum 
rămîne spînzurat de un vers care nu se uită: “Si din mormiînt voi spune mulțimii 


adevărul”. A 
Fie ca să existe mereu o mulţime cu nevoie de adevăr, iar sufletul 


poetului să-şi afle odihna în Cuvintul cel mai presus de cuvinte! (R. C.) 


Alarma (versuri pentru copii), 1957 9 Versuri pentru cititorii de toate virstele, 
1965 9 Bărbaţii Moldovei, 1967 9 Duminica cuvintelor, 19699 Abecedarul, 
1970 9 Aproape, 1974 9 Mama, 1975 9 Un verde ne vede!, 1976 9 Metafore 


albastre, 1991. 











GRIGORE VIERU 


L-am petrecut în această iarnă spre 
dumnezeieştile lăcaşuri pe poetul şi apologetul 
limbii române pentru fraţii de dincolo şi de 
dincoace de Prut, Grigore Vieru, cel care s-a 
săvârşit în urma unui năprasnic accident în 
apropiere de Chişinău, la întoarcerea de la 
comemorarea “Luceafărului” la Cahul, chiar în 
15 ianuarie. Redau în cele urmează fragmente 
din interviul făcut cu el la Chișinău, în toamna 
lui 2002. (Drd. Stelian Gomboş, Consilier la 
Secretariatul de Stat pentru Culte) 


- Domnule Grigore Vieru, cum ați descoperit 
poezia, cum aţi început să scrieţi? 

- Mi-este teamă că o să repet nişte lucruri. 
Am mai fost întrebat, inclusiv de copii, de unde vine 
poezia mea, şi am răspuns de fiecare dată că din 
suferință şi singurătate. Eu am trecut prin suferință 
şi singurătate din copilărie. Sunt născut în 1935, iar 
în 1946-47 noi am trecut prin mari încercări, noi, 
românii din Basarabia. A fost o mare secetă, o mare 
foamete, când au murit mai mulţi decât în război. 
Dar acea foamete a fost programată, organizată. A 
fost, într-adevăr, o mare secetă, dar fiecare țăran 
avea în pod o rezervă de porumb, de grâuşor, de 
fasole. Eu sunt fecior de plugari, ţin minte anii aceia. 
Dar şi noi, cu toate că mama era văduvă de război, 
aveam în pod nişte rezerve. N-ar fi trebuit să moară 
nici un suflet, cu toată seceta, căci şi cei mai sărăcuţi 
mai aveau ceva rezerve. Dar au venit păgânii şi ne- 
au măturat podul. Chiar şi la noi, cu toate că mama 
era văduvă de război, au urcat şi ne-au măturat podul 
și nu ne-au lăsat nici un grăunte. De aceea, au murit 
mai mulţi ca în război. Ţin minte că mama pleca la 
Cernăuţi în căutarea unui pumn de făină, de grăunțe, 
scotea din casă ce mai putea să aibă o văduvă, un 
covoraș, nişte lăicere, ca să le vândă la Cernăuţi, ca 
să ia ceva de mâncare pentru mine, că eram mic, şi 
surioara mea, mai mare decât mine. Se întorcea după 
două-trei zile de la Cernăuţi, unde pleca cu soră-mea, 
iar eu rămâneam singur în casă [...]. Şi-atunci, în 
nopțile acelea de singurătate, am compus primele 
versuri. O aşteptam pe mama şi spuneam: „Vino tu, 
vino tu!”, și-mi părea că vine, apărea chipul ei, și eu 
spuneam; „Nu te du, nu te du!”, Acestea erau primele 
mele versuri, pe care le-am făcut în 1946, aşteptând- 
o pe mama. |...) 

Marea poezie românească am descoperit-o nu 
la școală, pentru că ea era interzisă, ci din proverbele 
noastre, care nu puteau fi interzise, din cântecele 





noastre populare, pe care le auzeam pe la şezătorile la 
care mergeam cu soră-mea, din ghicitorile noastre [...] 

Mai târziu am scris foarte multe poeme şi cântece 
dedicate limbii noastre. Nu puteam s-o numesc limbă 
română, dar n-am numit-o nici limbă moldovenească. 
Răsfoiţi întreaga mea creaţie şi nu veţi găsi nici un 
poem în care să fi cântat limba moldovenească. Ştiam 
că poemele acestea vor ajuta neamul meu în această 
margine de ţară, poporul, şi-mi vine să cred că chiar |- 
au ajutat. 

- Cum a fost întâlnirea cu poezia română, când 
Prutul n-a mai putut fi menţinut de alții drept graniță 
între frați? 

- Cu poezia română m-am întâlnit fără să ştiu 
că mă întâlnesc cu poezia română, prin istoria noastră, 
prin proverbele noastre, prin cântecul pe care-l cânta 
mama, îl cânta tata, dar mai târziu, după dezgheţul 
hrusciovist, m-am întâlnit în primul rând prin poetul 
nepereche, Eminescu, prin Alecsandri, prin anii '57- 
'58, când ajunseseră la noi în Basarabia într-un mod 
selectiv. [...] Pe urmă, desigur că au fost editați toți 
clasicii noştri din Moldova şi i-am studiat în ultimii ani 
la facultate. Apoi, sigur că am cunoscut şi poezia lui 
Blaga, care a venit mai tâziu în Basarabia, apoi şi a lui 
Arghezi. Dar m-am întâlnit cu poezia română şi prin 
poezia generaţiei de aur a lui Nichita, a lui Labiş şi 
Nichita Stănescu.[...] 

- De care poeţi români de peste Prut vă simţiţi 
mai apropiat? 

- De poeţii care au venit şi ei din suferință. De 
Goga şi Bacovia. lar ca expresie poetică sunt şi eu 
poet al timpului pe care îl trăim şi nu mă pot desprinde 
de acesta, ca expresie. Deci, cred că aş veni tot din 
Bacovia, dar şi din Blaga, Stănescu, Sorescu şi din 
Păunescu, care este un mare poet, vă rog să rețineţi 
aceasta, dincolo de unele poeme de-ale lui de ocazie, 
din care are destule [...]. Eu am spus că eu vin din 
tradiția noastră folclorică şi clasică, dar eu sunt un 
poet modern, ca expresie și ca simţire. Şi, ca exemplu, 
dacă nu vă supăraţi, vă spun un poem din două strofe, 
pe care l-am scris nu azi, ci pe la începutul anilor 70, 
și care se numeşte “Făptura Mamei”: Vşoară, maică, 
uşoară/ C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce 
zboară/ între ceruri şi pământ!/ În priviri c-un fel de 
feamă,/ Fericită totuşi eşti -/ Iarba ştie cum te cheamă, 
Steaua ştie ce gândeşti 

- Dincolo de optimismul poetului, să acceptăm 
și vizionarismul său, Avem o patrie de cuvinte întreagă. 
Când credeţi că am putea avea şi o patrie de pământ 
întreagă? 







IC Per ama 






Lica 2 PPR: N TPEPI PER II ITI ISP CPE 
ta > 
Cox, = A 


- Deci, vă pot spune. Eu sunt autorul mai 
multor cărți de versuri pentru copii şi al unor manuale 
pentru copii. Am fost la multe întâlniri cu copii din 
clasele primare, din gimnaziu, din licee şi, când intru, 
de pildă, în sala de clasă, la clasa întâi, prima întrebare 
pe care o pun copiilor este: „Ce limbă vorbiţi, copii, 
moldovenească sau română?”. Copiii îmi răspund în 


=> 


cor: „Limba română”. Apoi: „Copii, ce sunteţi, 
moldoveni sau români?”. Copilaşii îmi răspund în cor: 
„Români!”. Deci ei au la ora actuală 7 anişori. Când 
vor absolvi liceul, se vor trezi chiar cu totul, vor 
avea 18 ani, ei vor fi în România întreagă, vor realiza 
ceea ce n-am realizat noi, cei rătăciţi, înfricoşaţi de 
Siberii şi de toate. Repet, mersul istoriei nu mai poate 
fi întors şi vom veni spre țară, dar şi țara trebuie să 
vină spre noi, să ne înţeleagă, să nu ne jignească. 
Mulţi români din ţară, care nu ne cunosc suferinţa, 
ne fac ba ruşi, ba kaghebişti, ba cutare... Să nu uite 
că suntem români şi am trecut prin mari suferinţi. 
Basarabia este un copil cu inima în afara pieptului, 
Am văzut un film documentar despre un copil care 
s-a născut cu inima în afara pieptului, iar nişte mâini 
de aur ale unor chirurgi au reuşit să pună inima la 
locul ei. Asta este şi Basarabia: un prunc cu inima în 
afara pieptului. Inima Basarabiei trebuie pusă la locul 
ei. Locul ei este limba română, este istoria română, 
credinţa strămoşească, Şi lucrul acesta îl putem face 
numai împreună, în primul rând românii din ţară şi 
apoi românii de-aici, 


A consemna! 
Stelian Gomboş 




















(Urmare din numărul trecut) 


În ziua următoare am luat-o spre Cluj. Voiam să 
trec numaidecât pe la Amos Frâncu, preşedintele Senatului 
Naţional Român. Cu acea ocazie am primit de la şeful 
Gardei Naţionale Române din Bistriţa următoarea 
LEGITIMAȚIE: Pentru Usatiuc Claudiu, gardist naţional 
român, din Cernăuţi-Bucovina, care are pasaj liber 
Bistrița-Dej-Cluj-Arad. Senatul Naţional Român, secţia 
Bistriţa, şeful Gardei Naţionale Române din Bistrița Trif, locot. Comandant 

Pe Amos Frâncu, tnbun al poporului român din Transilvania, l-am aflat 
bolnav, în pat.Îl doborâseră emoțiile şi zbuciumul ultimelor săptămâni. Când i-am 
spus că sunt din Bucovina, m-a îmbrățişat ca “Ne-am unit, frate, ne-am unit!”, 
îmi zicea mereu, zguduit de frigurile boalei şi ale emoției. Când i-am împărtăşit 
misiunea ce o am şi a aflat că plecam la Arad, ca să intru în legătură cu conducătorii 
Consiliului Naţional Român de acolo, ochii i s-au aprins, s-a ridicat într-o rână şi 
mi-a zis: "Du-te la Arad Şi spune-le acolo că nu e vremea tratativelor. Spune-le că 
noi, Românii, nu mai cerem de la nimeni nimic, căci a sosit vremea să ne luăm noi 
înşine ceea ce e al nostru. Ne declarăm stăpâni deplini pe pământurile noastre 
strămoşeşti. Spune-le că a trata în asemenea momente înseamnă a trăda. Şi, de nu 


mă vor asculta, îi voi scula pe moți şi voi face rânduiala care trebuie.Acum ori 
niciodată!... 





A făcut un semn cu mâna, de parcă ar fi lovit cu o sabie, şi s-a prăbuşit 
în pernă. Şi-a acoperit fața cu palmele amândouă. Plângea, plângea ca un copil, 
înăbuşit, dureros, zguduitor... 

Acolo, lângă patul său de suferință, am aflat apoi o mulțime de amănunte 
cu privire la eforturile pe care le făcea pentru organizarea unei puternice gărzi 
naționale româneşti, care să poată ține piept agresivităţii maghiare. Astfel, printre 
altele, mi-amintesc de profunda admiraţie cu care îmi vorbea de un detaşament de 
soldaţi bucovineni, care sosise tocmai pe-atunci în Cluj şi se pusese la dispoziția 
Senatului Naţional Român de sub conducerea sa, Era un detaşament din Regimentul 
41 de infanterie din Bucovina, care fusese trimis pe front în Balcani, dar care, la 
inițiativa sergentului Constantin Vasilovici — un țăran din Berchişeşti — şi condus 
fiind de ofiţerii lancu Pavel din Arbore, Toader Mitric din Crasna şi Vasile Olinici, 
şi-a luat libertatea de acţiune şi a făcut calea întoarsă. Fiind bine organizat şi 
disciplinat, a pus mâna pe un tren şi a putut răzbi astfel, cu toți oamenii, cu toate 
armele şi proviziile sale, până la Cluj. A fost singurul detaşament român, format 
din soldaţi de-ai fostei armate austro-ungare, care a intrat în Cluj, perfect organizat, 
disciplinat şi înarmat. De aceea, a şi fost deosebit de important aportul său la 
menţinerea liniştei, la intimidarea ungurilor şi. în genere, la organizarea gărzilor 
naționale româneşti. 

Tot cu acel prilej mi-a vorbit de lon Nandriş, actualul director al Spitalului 
Central din Cernăuţi şi preşedinte al Societăţii pentru cultură. Zicea că a fost pe la 
el cu vreo săptămână mai înainte şi au discutat printre altele şi chestiunea întăririi 
gărzilor naţionale şi a stabilirii unui comandament unic al acestora. 

Dar ceasurile treceau şi eu trebuia să-mi continui drumul. Numai cu anevoie 
am putut înăbuși în mine ispita de a mai zăbovi în tovărăşia atât de plăcută şi 
înviorătoare a acestui descendent spiritual al lui Avram lancu şi, într-un târziu, 
am luat-o spre gară, ca să apuc încă în aceeaşi seară un tren care avea să mă ducă 
până la Oradea Mare. 

A doua zi am şi ajuns în acest oraş de strajă a țării noastre, unde am găsit 
alți oameni, altă atmosferă. Din Prundul Bârgăului şi până la Cluj n-am văzut decât 
steaguri și gărzi naţionale româneşti şi n-am auzit alte cântece decât cele ale 
neamului nostru. În Oradea Mare, însă, gara era ocupată de reprezentanți ai 
amânduror gărzilor. Un ofiţer ungur m-a oprit pe peronul gării şi a prins a mă 
iscodi cine sunt şi ce caut pe acolo. I-am răspuns nemţeşte că sunt din Banat şi că 
aștept un tren ca să plec spre casă. S-a uitat chiorîş la mine, m-a măsurat de 
câteva ori cu privirea, dar m-a lăsat în pace, Dar cum să ajung la Arad, când nici 
un tren nu mai pleca într-acolo? Trenurile care porniseră în zilele precedente 
fuseseră atacate şi jefuite de bande ungurești, iar acum n-avea să plece decât o 
locomotivă blindată, pentru controlul liniei. Scurt înainte de plecare mi-a reuşit să 
mă urc înea şi am ajuns în seara aceleiași zile în Arad, 

Peste vreun ceas eram în casa lui Ștefan Ciceo-Pop, căruia i-am înmânat 
mesajul Consiliului Naţional din Cernăuţi. L-a citit cu multă atenţie de câteva ori, 
mi-a cerut câteva amănunte cu privire la starea de spirit din Bucovina, la alcătuirea 
Consiliului nostru naţional și la modul cum s-a convocat Constituanta Bucovinei, 

În acele zile, casa lui Șt.Ciceo-Pop se transformase în cartier general al 
Consiliului Naţional Român şi al Gărzii Naţionale din Transilvania. Delegații de 
țărani îmbrăcaţi în haine de sărbătoare şi conduși de preoţi și învăţători, purtând 


AMINTIRI DIN ZILELE UNIRII (ID) 


cocarde şi steaguri tricolore, ofiţeri, subofiţeri, soldaţi, intelectuali de tot felul, 
muncitori, elevi ş. a. se perindau aproape fără încetare prin curtea sfătosului 
apărător al drepturilor româneşti. Şi bătrânul Ciceo-Pop îi întâmpina pe toți în 
cerdacul casei sale, le strângea cu căldură mânile, îi încuraja, îi îndemna la luptă, 
îşi revărsa toată comoara sufletului său de bun român şi de om de omenie. În 
acele vremuri, când toată lumea era zguduită şi frământată de emoții atât de 
puternice, bătrânul castelan de la Arad ştia să se stăpânească, să chibzuiască bine 
sfaturile ce le da și măsurile pe care le lua. 

Tot pe atunci Consiliul Naţional Român începuse, sub conducerea lui V, 
Goldiş, tratativele hotăritoare cu reprezentanţii guvernului maghiar, în vederea 
stabilirii viitorului statut politic al Ardealului şi al celorlalte ținuturi transcarpatine 
locuite de români. E bine să se ştie că delegaţia maghiară avea în fruntea ei pe 
jidovul Oskar laszi. După patru zile de discuţii dramatice, tratativele au fost definitiv 
rupte la 15 noemvrie. În tot acest timp am rămas în Arad, ca să cunosc atât 
rezultatul acestor tratative, atât de detestate de Amos Frâncu, cât şi ultimele hotărâri 
ale Consiliului Naţional Român din Transilvania. Îmi amintesc că în seara zilei de 
15 noemvrie am participat la o şedinţă a Consiliului Naţional, prezidată de Goldiş, 
care a făcut o expunere amănunțită asupra felului cum au decurs tratativele până 
la eşuarea lor definitivă. Atunci am aflat de hotărirea Consiliului de a convoca la | 
decemvrie adunarea de la Alba Iulia, în care să se proclame unirea cu România şi 
cu celelalte țări surori. 

În timpul celor patru zile cât au durat tratativele, telefonul din camera de 
gardă a Consiliului Naţional suna parcă tot mai nervos şi mai puternic. Prin sate 
începuseră conflictele dintre gărzile româneşti şi bandele ungureşti, care căutau 
să-i masacreze pe fruntaşii români. Chemări şi apeluri desperate erau transmise 
tot mai adesea până la casa bătrânului Ciceo-Pop. Mulţi români vrednici şi-au 
pierdut atunci viața în chinuri groaznice. Castelanul de la Arad trimitea mereu 
echipe militare, ca să ia sub ocrotirea lor pe cei năpăstuiți, dar el totuşi n-a putut 
să evite groaznicele masacre. 

În dimineaţa zilei de 16 noemvrie am pornit, în sfârşit. înapoi spre Bistriţa. 
Pe bunul Gavril Tripon l-am aflat parcă mai gârbovit. Îl apăsau cumplit suferinţele 
pe care le îndurau atâția români şi aştepta cu înfrigurare intrarea armatei române 
în Ardeal. 1 se părea că nu va mai apuca acele zile. 

La plecare mi-a strâns mâna cu toată căldura lui de părinte bun şi mi-a 
dat următoarea LEGITIMAȚIE: D-/ Claudiu Usatiuc din Cernăuţi, membru al 
Gardei Naţionale din Bucovina, merge spre casă. Toate autorităţile noastre civile 
şi militare Sunt recercate să-i steie într-ajutor şi din B.-Prund până la Dorna să- 
i dee cal ori lrăsură şi asistenţă, garantându-i siguranţa şi liberul parcurs. George 
Trif, şeful Gardei Naționale Române, Bistriţa, 18 nov 1918 Dr Gavril Tripon, 
Comisar-preşedinte al Sfatului Naţional Român din Bistriţa 

Asttel am părăsit casa primitoare a lui Gavril Tripon şi-n fapt de seară 
am poposit la gospodăria lui Matei Rus din Bârgău. La Bârgău n-am găsit nici cal, 
nici asistența care să-mi garanteze siguranța şi liberul parcurs, şi atunci, în zorii 
zilei de 19 noemvrie, am pornit-o iarăşi pe jos, în spre Tihuţa. Căzuse zăpadă 
multă şi drumurile nefiind umblate, am trudit din greu până la Tihuţa. lar coborând 
de pe Măgura Tihuţei în vale, am rătăcit drumul şi am ajuns o dată cu căderea 
nopții în Poiana Stampei. Eram frânt de oboseală. M-am dus totuşi până la gară, 
unde am dat peste câţiva soldați români. Erau primii soli ai României pe care îi 
vedeam. Le-am spus cum stă pricina cu mine şi că aş vrea să ajung cât mai 
degrabă în Cernăuţi. M-au luat cu ei într-un tren de marfă şi, după o călătorie cu 
opriri lungi, am ajuns, după 24 de ore, în Cernăuţi. 

A doua zi l-am informat pe d-l profesor Alexie Procopovici despre toate 
câte le-am văzut şi trăit în cele două săptămâni petrecute dincolo de munţi. Pe 
d-l Profesor Sextil Puşcariu nu l-am putut vedea, căci era grav bolnav. 

Întors în oraşul tinereţii mele, am aflat de încercarea pe care o făcuseră 
ucrainienii de a se înstăpâni asupra orașului şi a jumătății de nord a țărişoarei 
noastre. Tot pe atunci am mai aflat şi de misiunea pe care au îndeplinit-o alţi 
crainici de-ai noştri în celelalte regiuni ale românismului. Astfel, studentul şi 
învățătorul Vasile Şulea a bătătorit calea fără întoarcere pentru el, a Chişinăului, 
ducând cu sine o scrisoare adresată fraţilor noștri de acolo. Vasilică Bonărescu, 
cum îi spunea toată lumea, una dintre cele mai simpatice şi mai cu trecere 
personalităţi ale Bucovinei, desfiinţase cel dintâi frontiera artificială care ne despărțea 
de Moldova liberă trecând fără pașaport, de repetate ori, încolo şi încoace, cu 
mesaje şi informaţii preţioase. lar întru întâmpinarea armatei române, care stătea 
să intre în Bucovina, au fost trimişi d-rul Octavian Gheorghean şi Aurel Popescu 
la Burdujeni, şi Hariton Pridie la Mamorniţa, cu mesaje care aveau să grăbească 


întoarcerea Bucovinei la trupul Moldovei. ; 
(Va urma) 


Prof. Claudiu USATIUC 








PAG. 22 Nr. 1-2 lanuarie - Februanie 2009 





„ÎNTR-O CIVILIZAȚIE TRADIȚIONALĂ E APROAPE DE NECONCEPUT SĂ AIBĂ CINEVA 
PRETENȚIA DE A-ȘI REVENDICA PROPRIETATEA ASUPRA UNEI IDEI, IAR DACĂ O FACE, ÎȘI PIERDE 
ORICE CREDIT ȘI ORICE AUTORITATE, FIINDCĂ IDEEA RESPECTIVĂ SE VAREDUCE LA UN SOI DE FANTEZIE 
FĂRĂ IMPORTANȚĂ REALĂ. DACĂ O IDEE E ADEVĂRATĂ, EA APARȚINE CELOR CAPABILI S-O 
ÎNŢELEAGĂ; DACĂ E FALSĂ, NU E NICIUN MERIT S-O FI INVENTAT. O IDEE ADEVĂRATĂ NU POATE FI 
NOUA, PENTRU CĂ ADEVĂRULNU E UN PRODUSAL SPIRITULUI UMAN, CI EXISTĂ INDEPENDENT DE 
NOL. NOI TREBUIE DOAR SĂ-L CUNOAȘTEM...” (RENE GUENON) 


IV. CRIZA SUFLETULUI MODERN 


(Urmare din numărul trecut) 


Pierderea comunităţii. 
Intre individualism şi colectivism 


O consecinţă a logicii moderne este şi deschiderea 
apetitului pentru politic. Creştinul nu este un om politic, 
deoarece el nu aşteaptă nimic de la lumea aceasta. 
Poate cel mult s-o suporte în aşteptarea părăsirii ei. El 
nu se opune decât cezarului care îi cere mai mult decât 
i se cuvine, adică cere şi ce 1 se cuvine doar lui 
Dumnezeu. Altfel, statul e doar consecința păcatului. 
Chiar nedreptatea ori neadevărul social sunt primite 
ca pedeapsă pentru păcat. Doar atunci suferința are 
caracter mântuitor. 

Această viziune asupra lumii nu mai este demult 
în actualitate. Omul modern nu acceptă suferinţa şi 
încearcă să elimine cauzele ei fără a reuşi. A creat 
astfel o ştiinţă a societății prin care speră să atingă 
fericirea aici pe pământ. 

Creşterea interesului pentru politic şi crearea 
politicii ca domeniu autonom se datorează 
averroismului politic. Marsillius de Padova [1] distingea, 
la începutul secolului al XIV-lea, două moduri de viață 
ce corespund celor două scopuri majore ale omului 
(credinţa şi raţiunea, mântuirea şi cetatea): viața 
temporală, pe care prinții o guvernează potrivit 
învățăturilor filosofiei, şi viața veşnică, la care preoții 
îl conduc pe om cu ajutorul Revelaţiei. 

După secole de luptă dintre papalitate şi imperiu, 
care au marcat catolicismul şi au susținut disputa 
dintre Guelfi (adepţii papalității) şi Ghibelini (adepții 
imperiului), apele se despart, dublul adevăr se 
instalează şi ruptura creştinătăţii e un fapt împlinit. E 
inutil să găsim vinovaţi, atât statul creştin (o inepţie), 
cât şi cel laic interesat de progres, sunt rezultatul 
incapacității Apusului de a înţelege şi asimila 
creştinismul. 

Acum, dacă filosofia se ocupă de cetate, începe 
distracţia! Căci filosofia nu e o formă de cunoaştere 
obiectivă, ci subiectivă, iar societatea e un fenomen 
prea complex pentru a fi obiect de cunoaştere, cum 
credea marxismul. 

Mai întâi pe fondul disputei dintre realism şi 
nominalism, vor apărea două viziuni asupra socialului. 
Viziunea realistă pleacă de la considerarea existenței 
globale a lumii, socotită ca singura existență adevărată, 
fiinţele individuale nefiind decât părţi ale acestui “tot”, 
ce nu se pot izola decât prin analiză. Viziunea 
nominalistă pleacă de la existenţa concretă a indivizilor, 
pe care o crede singura reală, “totul” nefiind decât o 
construcție abstractă [2], 


' Etienne Gilson, Filozofia în Evul Mediu, Ed, 
Humanitas, pp. 637-638, 

* Mircea Vulcănescu, Logos şi Eros, Ed, Paideia, 1991, 
pp. 136-138, 


Prima viziune conduce la realism sociologic, ce 
tinde către colectivism, iar a doua la nominalism 
sociologic, ce tinde către individualism. 

Individualismul va prinde la britanici şi în zona 
protestantă, o dată cu explicaţia contractualistă a 
sociabilităţii, favorabile capitalismului. 

Sociologia realistă va prinde în țările catolice, unde 
iniţial se visa un imperiu catolic. 

Până la urmă se vor trăi nuanțe, dar şi extreme: 
statalitate extremă (comunism) ori anarhism. 

Toate acestea marchează pierderea comuniunii de 
iubire între persoane, ce presupune reciproca renunțare 
la sine însuşi şi dăruirea de sine [3]. Dar această 
comuniune e posibila doar între oameni, sau la oameni 
la care viaţa nu le mai aparține lor, ci trăiesc în Hristos. 
Omul modern a încetat să trăiască în Hristos, şi de 
aceea visează la paradisul pământesc, la siguranță şi 
bunăstare aici [4]. Pe de o parte avem atomizarea 
reglementată, în care atomii concurează pentru obținerea 
de câştig, iar pe de alta, cu acelaşi scop, avem sociologia 
stupului uman, în care doar se egalizează accesul la 
câştig. Individualism versus colectivism e o opoziție 
aparentă, sunt doar căi diferite de atingere a prosperității. 
Individualismul duce la polarizare, la ura şi invidia celor 
defavorizaţi, care conduce la comunism, la stupul în 
care avuţia se distribuie, în principiu, mai echitabil. Se 
opune o multiplicitate separată de orice principiu unei 
colectivități ca sumă aritmetică a indivizilor [5]. Şi toate 
aceste forme ale democraţiei (liberale, sociale, socialiste) 
nu duc decât la crearea unor false elite, la încurajarea 
cantității, a mediocrităţii şi la un singur criteriu: banul. 
Doar banul dă măsura unor false ierarhii. A se vedea 
cum un jucător de fotbal ori un actor de mâna a treia 
dețin centrul atenţiei. Primul prin bani face valuri, iar al 
doilea e formator de opinie în talk-show-uri. 

Lumea modernă şi-a exprimat nemulțumirea față 
de creația căzută în păcat şi a crezut că o poate optimiza 
cu ajutorul raţiunii. Societatea raţională era pe buzele 
tuturor prin secolul al XVIII-lea, indiferent de cum o 
vedea fiecare. Aşa a început aventura politică modernă 
care a dus la nazism şi comunism. Nu degeaba unii au 
numit Uniunea Sovietică Raiul Trist, căci toate aceste 
ideologii vor să transforme lumea aceasta în țelul suprem 
al omului. Este idealul Marelui Inchizitor. Vedem în 
legenda Marelui Inchizitor al lui Dostoievski 
încununarea tuturor ispitelor înlocuirii libertăţii cu 
atingerea fericirii pământeşti, bunăstării generale. 
Berdiaev considera că spiritul Marelui Inchizitor [6] a 
fost viu în catolicism, în autocraţia rusă, în general în 
orice stat absolutist, bazat pe constrângere, în pozitivism 
şi socialism, care construieşte Turnul Babilonului. În 
realitate, toate aceste încarnări ale acestui spirit 


' Christos Yannaras, Heidegger şi Areopagitul, Ed. 
Anastasia, 1997, pp. 124-126, 

* Nikolai Berdiaev, Sensul creației, Ed. Humanitas, 1992, 
pp. 251-269, 

* Rene Gucnon, Criza lumii moderne, Ed. Humanitas, 1993, 
p. 134. 

* Marele Inchizitor. Dostoievski — lecturi teologice, Ed. 
Polirom, 1997, pp. 198, 


PUNCTE CARDINALE 





dispreţuiesc oamenii şi urăsc libertatea. Doresc să 
orânduiască pământul fără cer, omenirea fără 
Dumnezeu, viața fără sensul ei, vremelnicia fără 
veșnicie. 

Aceasta aminteşte de prima ispită a lui lisus 
Hristos, când Satan i-a spus: Dacă ești Fiul lui 
Dumnezeu, zi acestei pietre să se faca pâine (Luca 4, 
3), 

Asta Îi impută Marele Inchizitor [7] lui lisus 
Hristos şi arată că omenirea se va închina celui ce îi 
va da mâncare. Oamenii vor aduce plocon libertatea 
pentru a-şi astâmpăra foamea. Or, religia socială asta 
promite. 

Geniul lui Dostoievski e confirmat de două tradiţii 
în acest sens: Creștinismul şi Islamul. Într-o 
apocalipsă apocrifă [8], este descrisă vremea de pe 
urmă: ... în vremea aceea, va fi belşug de grâne şi de 
vin, cum n-a mai fost încă niciodată pe Pământ şi 
nici n-o să mai fie până atunci. Un spic de grâu va 
rodi o jumătate de baniţă de boabe, o singura viţă va 
rodi o mie de ciorchini, iar din fiecare ciorchine va 
ieşi o ulcică de vin. Dar în anul următor (când 
Antihristul va fi defilat în Templul din Ierusalim), 
nu va mai fi nimic din toate acestea. Acest belşug 
nefiresc e promis, dar, o dată instalat, Antihrist nu se 
va mai putea ține de promisiune, căci Domnul va 
închide porţile cerului 3 ani şi 6 luni, ca în vremea lui 
Ilie, la încetarea jertfei pentru Dumnezeu. 

În Sunna [9] începutul perioadei lui Dajjal 
(denumirea islamică a lui Antihrist) e descris ca o 
perioadă de mare prosperitate: Atunci El se va arăta 
cu apă şi hrană din belşug. Atunci Trimisul lui Allah 
a zis: El va fi foarte neînsemnat în ochii lui Allah, în 
ciuda acestora (Sunna 1822) 

Toate acestea arată că orice rezolvare a problemei 
rămâne fără sens în lipsa libertăţii şi a credinţei. Acesta 
este rezultatul oricărei sociologii la nivelul logicii 
pomului cunoaşterii, a primului etaj al fiinţei umane, 
matricea de apă. El corespunde omului roşu, ce are 
ca rațiune pe a avea . El trebuie să treacă prin Poarta 
Oamenilor şi să devină omul verde, care trăieşte 
având ca rațiune pe a fi. 

Ispita pâinii ţine de sephira Yesod, energia plăcerii. 
Adevărata transformare a pietrei în pâine trebuie să 
se facă în interior, este procesul de transmutaţie 
interioară pe care Hristos îl va realiza după ce îl va 
alunga pe Satana [10]. 

La nivelul arborelui dualității bine-rău, confuzia e 
întâlnită adesea, căci este la nivelul legilor psihologice 
şi nu la cel al legilor ontologice. 

Nu pot să nu mă gândesc la “revoluţia” din 1989. 
Câţi oameni au ieşit în stradă pentru pâine şi câți pentru 
libertate şi adevăr? Abia acum constat starea de 
infantilitate a poporului român şi conştientizez prin 
câte suferinţe va trece ca să înțeleagă. Dacă vom reuşi 
vreodată. | 

(Va urma) 


Viorel ROȘCA 


” Ibidem, p. 199, 

* Apocalipsa lui loan în tradiția iudeo-creştină, Ed. 
Humanitas, 1998, p.134. 

” Ryyad As-Salihin, Ed. Islam, 1999, pp. 513-533 — cap. 
„Semnele zilei de apoi”. 

1% Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, 
Ed, Amarcord, 1996, p. 183. 





.——— —— .——” 














Fericiţi cei prigoniți 


- martiri al tomniţelor mmâneşti - 


Fericiţi cei prigoniţi. Martiri ai temnițelor româneşti, ed. îngr. 
Matei Marin, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2008. 

Din osteneala de ani întregi a fostului deținut politic Marin 
Matei “Moţu”, dar şi din osteneala de ultimă oră a minunatei 
obşti monahale de la Diaconeşti, a ieşit acest splendid album 
comemorativ, doldora de imagini alb-negru şi color, precum 
Şi de texte antologice din memorialistica şi poezia închisorilor 
comuniste din România. 


DIN TEMNITE 
SPRE SINAXARE 


DESPRE MUCLENICD PPIGOANE COMUNISTE 





Din temnițe spre sinaxare. Despre mucenicii prigoanei 
comuniste, volum coord. de Danion Vasile, Ed. Egumeniţa, 
Galaţi, 2008. 

Apărut cu binecuvântarea PS. Justinian Chira, volumul 
cuprinde biografiile unor mucenici ai dreptei credințe din 
vremea prigoanei şi temniţelor comuniste (de la Valeriu 
Gafencu şi Mircea Vulcănescu la Daniil Sandu Tudor şi 
Maica Mihaela ), precum şi texte în spnijinul canonizănii lor, 
iar în partea finală sunt reproduse adevărate capodopere 
din poezia închisorilor, urmate de Acatistul Noului Mucenic 
Valeriu Gafencu. Volumul inaugurează campania “Din 
temnițe spre sinaxare”, prezentată deja în revista noastră. 


Er PERE fii PI SAL 


ăn Dumitru Manolache 





A" 


Dumitru Manolache, Andrei, Apostolul lupilor, ed. a |l-a 
revizuită şi augmentată, cuvânt înainte de Arhim, Arsenie 
Papacioc, Ed. Dacica, Bucureşti, 2008, 

Faţă de ediția de la Anastasia (2001), cartea aproape că şi- 
a dublat numărul de pagini. Fără a fi teolog, publicistul 
Dumitru Manolache (Gardianul) a cercetat cu dragoste şi 
migală mărturiile sau argumentele scriptunistice, patristice, 
istorice, arheologice, lingvistice, mitologice şi folclorice 
referitoare la Sf. Apostol Andrei şi la misiunea lui 
evanghelizatoare pnntre dad (al căror etnonim se tâlcuieşte; 
„lupii”), oferind o lucrare devenită de referinţă în studiul 
originilor apostolice ale creştinismului românesc. 


VALERIU ANANIA 


ir 





Î.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania, Memorii, Ed. Polirom, laşi, 
2008. 

Monumentalul volum de Memonii al scriitorului şi ierarhului 
de la Cluj nu redă doar traseul unei vieți de excepție (din anii 
de liceu, când s-a apropiat de Frățiile de Cruce, trecând prin 
anii studenției, ai detențiilor, ai peregrinărilor, ai realizărilor 
cărturăreşti, până la alegerea în scaunul arhieresc, în 1993), 
dar se constituie şi într-o crudă frescă a lumii româneşti din 
ultimele şase decenii ale secolului XX. Dincolo de interesul 
ei documentar, cartea este minunat scrisă şi marchează un 
moment de grație în literatura memorialistică românească 


"IN LAOTUCABPLO DONA 


ARIIIM. MINA DOBZEU 


€ AI GARII CART Lac ăT STUSAT 77 


UNDE MERGI: BISERICA, 
UNDI: MURGE LUMEA... 





PA E p i i 

Arhim. Mina Dobzeu, Unde merge Biserica, unde merge 
lumea... ed. îngrijită de Fabian Anton, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 
2008. 

Îngrijitorul ediţiei selectează, într-un ansamblu orientat spre 
problematica actualități ortodoxe, pagini memorialistice şi 
mărturisitoare din scrisul celui ce în urmă cu aproape o 
jumătate de veac îl boteza în temnița comunistă de la Jilava 
pe evreul N. Steinhardt — viitorul părinte Nicolae de la Rohia, 
autorul Jumalului fericirii şi al unor minunate predici (Dăruind 
vei dobândi). Basarabean de origine, Mina Dobzeu e un 
apologet neobosit al tradiției dreptmăntoare şi al unității istonce 
şi spirituale a neamului românesc. 


STALPII ORTODOXIEI 





Stâlpii Ortodoxiei. Sf. Fotie cel Mare, Sf. Marcu Evghenicul, 
Sf. Grigorie Palama, trad. de Constantin Făgețan, Ed. Cartea 
Ortodoxă, Alexandria /Ed, Egumenița, Galați, 2008. 

Tradus din engleză, masivul volum cuprinde viețile detaliate 
ale celor trei sfinți apărători ai Ortodoxiei dintre secolele 9- 
15, alcătuite în duhul tradiției, dar cu meticulozitatea ştiinţifică 
de astăzi, precum şi Acatistele închinate lor (Sf. Fotie, 
Patriarhul Constantinopolului, e sărbătont pe 6 februarie; Sf. 
Marcu Mărturisitorul, Mitropolitul Efesului — pe 19 ianuarie, 
iar Sf, Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului — pe 14 
noiembrie), oferind o perspectivă istorică şi patristică a 
raportului Ortodoxie-Catolicism, 


Ianuarie — Februarie 2009 Nr. 1-2 PAG. 23 


ASPAZIA OȚEL PETRESCU 


DOAMNE, 
 STRIGAT-AM! 





Aspazia Oțel Petrescu, Doamne, strigat-am!, ed.a ll-a,cuo 
prefață de Răzvan Codrescu, Ed. Platytera, Bucureşti, 2008. 
Numeroşilor mărturisitori bărbaţi trecuţi prin temniţele 
comuniste din România li se adaugă, cu pagini dense şi 
emoționante, o doamnă care a cunoscut calvarul închisonlor 
de femei de la Mislea şi Ciuc. Întâmplări, portrete şi meditații 
în cel mai curat spirit creştin se împletesc într-un volum 
testamentar, din care nu lipsesc nici virtuțile scriitoriceşti. 
În prefață ("Eroismul feminin românesc în secolul XX”), 
cazul autoarei este încadrat în destinul aparte al unei 
generații mucenicite, dar biruitoare întru Hnistos 





Egon Sendler, lcoanele bizantine ale Maicii Domnului, trad. 
de Măriuca şi Adrian Alexandrescu, Ed. Sophia, Bucureşti, 
2008. 

Tradusă din franceză şi apărută în splendide condiții grafice, 
cartea vestitului bizantinolog şi iconolog occidental, 
presărată cu numeroase ilustrații şi în text, este structurată 
în trei părți: Partea |. Praznicele Maicii Domnului; Partea a 
II-a. Icoanele Maicii Domnului (1. Tipurile teologice; 2. 
Tipurile simbolice; 3. Tipurile liturgice); Partea a Iil-a 
Catalogul icoanelor. E cea mai completă carte despre 
iconografia mananică apărută până astăzi în limba română, 
oferind celor interesaţi şi o bună bibliografie la zi 


RADU CARP e DACIAN GRAȚIAN GAL 
SORIN NIUREŞAN * RADU PREDA 


Pentru o viziune 
zreştiră 

a democrație 
româneşti 


În căutarea 
binelui 
comun 





DI PrtOLOG A 4 


Radu Carp, Dacian Graţian Gal, Sorin Mureşan, Radu Preda, 
În căutarea binelui comun. Pentru o viziune creştină a 
democrației româneşti, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2008. 
Autorii — un politolog, un istoric, un economist şi un teolog 
ortodox — ne oferă un volum la răscrucea dintre analiza 
analiza socio-politică şi teologia socială, identificând 
punctele de convergență între comunitatea civică şi 
comunitatea de credință, atenţi la toate provocările şi 
exigenţele actualități româneşti şi europene. Sena în care 
a apărut acest volum colectiv, “Theologia Socialis”, este 
promovată de Institutul Român de Studii Inter-ortodoxe, 
Inter-confesionale şi Inter-religioase (INTER). 




















(urmare din numărul trecut) 
PLECAREA DIN ȚARĂ 


În 1944 se vedea clar că pentru Axă războiul era 
pierdut. Pamfil Şeicaru o prezisese cu ani de zile în 
urmă, pentru el era mersul vremurilor. Casandra 
vorbise. Mareşalul Antonescu, îngrijorat de soarta 
neamului românesc, îşi dăduse seama că singura 
persoană capabilă să facă o propagandă antisovietică 
în Occident era Șeicaru. Nu aşa cum circula zvonul 
printre intelectualii români - şi nu era câtuşi de puţin 
adevărat — că Mareşalul voia să scape de o 
personalitate periculoasă şi de un condei caustic. Îşi 
mai aducea aminte că în ianuarie 1943, după catastrofa 
de la Stalingrad şi evoluţia curentă a politicii anglo- 
americane, Șeicaru concepuse un proiect destul de 
îndrăzneţ. lon Dragu, consilier de presă la Ambasada 
română din Paris, unul dintre ziariştii din ţară care 
lucrase împreună cu el la Cuvântul şi Curentul, îl 
informase despre un fapt unic, care nu putea fi lăsat 
să fie trecut cu vederea: clădirea L Information 
financicre şi imprimeria ziarului erau de vânzare, 
puteau fi cumpărate și ar fi costat aproximativ 
2500000 în franci elveţieni. Șeicaru ar fi dorit, în 
caz că armata roşie ocupa România, să organizeze 
un centru de propagandă în Franţa, la Paris. A luat 
imediat legătura cu Mihai Antonescu (sau lIcă 
Antonescu, cum i se spunea în țară), spunându-i că 
Statul român ar putea oferi suma cerută de 
proprietarii ziarului. Clădirea L Information financicre 
nu putea aștepta, trebuia cumpărată. Era chiar pe 
punctul să contribuie cu 50% din suma cerută el 
însuși, ca problema să fie soluţionată mai uşor. Nevoia 
de bani lichizi avea prioritate, iar Șeicaru îşi dăduse 
seama de realităţi. L Information financicre cra de 
vânzare și acţiunile lui la Curentul puteau fi vândute. 
Dragostea pe care o avea Șeicaru față de neamul 
românesc îl îndemna să ofere banii necesari lui Ică 
Antonescu, Căuta să fie de folos țării, fiind sigur că 


Www,punctecardinale.ro 
e-mail: ligia.banea(4 yahoo.com 
PUNCTE CARDINALE S. A. L. 
cont: B. R. D, Sibiu RO48BRDE3305V02146903300 

ISSN: 1223-3145 





PAG. 24 Nr. 1-2 lanuarie - Februanie 2009 











LN NN ] "Y Ata 
“A NR 


Un erou al întregirii 
naționale şi cel mai 
mare jurnalist român 
al secolului XX 


pe calea scrisului putea continua lupta cu armata 
sovietică. Imprimeria trebuia cumpărată şi nu se 
întreba ce repercusiuni ar fi avut cumpărarea pentru 
el însuşi. S-a dus în Franța, la Paris, şi împreună cu 
lon Dragu a stat de vorbă cu reprezentanţii băncii de 
care aparținea ziarul mai sus citat. Tratativele fuseseră 
pozitive, cu singura condiţie că ziarul L '/nformation 
financicre nu putea fi vândut. Pentru Șeicaru era 
perfect, dar Ică Antonescu, care la început fusese 
foarte entuziasmat, hotărâse altfel. Părerea lui se 
schimbase, avea cu totul altceva în cap, sugerându-i 
lui Şeicaru să organizeze o bază de propagandă 
antisovietică în... Turcia. Îl asigura că imediat va 
trimite o tipografie la Constantinopol, care trebuia 
numai instalată. Ideea în sine poate că nu era proastă, 
dar guvernul turc s-a opus. Turcia avea graniță 
comună cu Uniunea Sovietică, nu era posibil. 

Planurile lui Pamfil Şeicaru căzuseră baltă, iar 
situația războiului devenise foarte problematică. 
Mareşalul Antonescu încerca să accelereze problema 
cu centrul de propagandă în Occident, n'-avea idee 
cum să o facă şi l-a chemat pe Şeicaru să stea de 
vorbă cu el. S-au întâlnit la Olăneşti şi au discutat. 
Rezultatul acestei convorbiri a fost că pe 10 august 
1944 Pamfil Şeicaru se afla în drum către Occident. 
Plecase cu ordinul să organizeze un centru de 
propagandă în Spania, sau în Portugalia, care trebuia 
să intre în acţiune imediat ce trupele roşii invadau 
România, dar soarta a decis altfel. Fostul rege [Mihai] 
a dat /ovitura de stat de la 23 august 1944, iar Mareşalul 
Antonescu fusese arestat şi predat lui Emil Bodnăraş, 
care venise la Palat cu o ceată de comunişti. Piesa se 
jucase! 

În aceste condiţii, în Apus, situaţia lui Pamfil 
Şeicaru devenise disperată; nu se mai putea întoarce 
şi nu ştia ce să facă. N-avea fonduri, iar planurile 
făcute cu Mareşalul Antonescu nu mai puteau fi puse 
în funcțiune. Singurii care trăiau în exil ca în paradis 
erau cei din camarilă. Ei se aflau în Statele Unite ale 
Americii şi îşi râdeau în pumni. Corabia care se 
scufunda fusese părăsită la timp, banii statului depuşi 
la bănci din Elveţia şi Turcia erau la dispoziţia lor, iar 
blagoslovirea fostului rege era asigurată. Șeicaru 
încetase să existe şi, ca să fie făcut definitiv eclipsat, 
se ridicase în jurul lui zidul conspirației tăcerii, exact 
cum se făcea într-un regim comunist. Cu asta, foştii 
politicieni români puseseră mâna pe putere, iar pentru 
aliaţii din Occident existau numai ei. Faptul că ei 
puseseră mâna pe putere avea pentru America o valoare 
imensă, restul nu interesa. Nimeni nu-şi mai aducea 
aminte că ziarul Curentul dusese o luptă necruțătoare 
împotriva jurnalistului Wickham Steed prin Pamfil 
Seicaru, tocmai jurnalistul care le cerea românilor cu 
încăpățânare o capitulare fără condiţii. Tot aşa se uitase 
şi atacul făcut împotriva lui Pamfil Șeicaru de Karl 
Welkisch, ataşat de presă al Lepaţiei germane din 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor şef), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), 

Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRIȘOR (redactor) 
Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 


— N = = — = == 


PUNCTE CARDINALE 


Bucureşti. Probabil o uitare diplomatică, cum se 
întâmplă destul de des în această lume. Ce se 
întâmplase cu ani de zile în urmă nu interesa, Șeicaru 
nu exista, era fără valoare, chiar mort. Părerile celor 
care vorbeau în numele naţiunii române se profilau, 
aveau trecere, pe când Şeicaru, ca ziarist de un curaj 
fără pereche, fusese condamnat la moarte în România, 
la cererea expresă a Anei Pauker. 


CUM A AJUNS ÎN SPANIA 


În 1944, situația războiului era critică şi, pe zi ce 
trecea, devenise mai periculoasă. În ţară nimeni nu 
mai credea într-o victorie a Axei, poporul român se 
pregătea pentru ziua de mâine, iar armata rusă 
(sovietică) năvălea pentru a 13-a oară în România. 
Ce aducea României “marea prietenă” din Răsărit era 
bine ştiut de poporul român, dar oamenilor le mai 
rămăsese speranța în marile puteri din Apus, fără să 
înțeleagă că România fusese definitiv vândută la 
Teheran şi la Yalta, la întâlnirile celor trei mari puteri. 
România fusese oferită Uniunii Sovietice ca vasală şi 
se afla în aceeaşi situaţie ca şi Ţările Baltice, Bulgaria, 
Cehoslovacia, Polonia, Ungaria şi lugoslavia. 

În vara anului 1944, în august chiar, Pamfil 
Șeicaru ajunsese la Viena. Constanţa Șeicaru se afla 
la Viena de mai mult timp şi aştepta să primească o 
viză de intrare în Elveţia, să meargă la fata lor, Viorela, 
căsătorită Cişmigiu. Şeicaru era fericit că soţia lui se 
găsea la Viena, abia aştepta să o revadă. Din momentul 
când o strângea în braţe, înțelegea că nu mai era 
singur, ca la Bucureşti. 

Însă prezenţa lui în Ostmark şi activitatea de 
ziarist clarvăzător nu erau pe placul regimului nazist. 
În ochii acestuia, Pamfil Şeicaru devenise un fel de 
persona non grata şi Himmler, Reichsfiihrer şi şeful 
SS-ului, în caz că se găsea pe teritoriul celui de al 3- 
lea Reich, dăduse ordin să fie arestat. 

Comandantul Wehrmacht-ului din Viena aflase 
de ordin şi nu era de acord cu el. În afară de asta, 
mai ştia că la Viena se găsea Skortzeny, aviatorul care 
fusese însărcinat cu salvarea lui Mussolini. L-a 
chemat, a stat de vorbă cu el, întrebându-l dacă este 
de acord cu salvarea lui Șeicaru, cel urmărit de ciracii 
lui Himmler. Skortzeny n-avea nimic împotrivă, era 
gata să execute ordinul dat, iar Șeicaru cu soţia lui 
au fost urcați într-un avion Fissler, trecând Alpii şi 
zburând la o înălțime foarte joasă, pentru a nu fi 
detectați de aviația de vânătoare germană. Ajungâd la 
Mediterană, zborul s-a făcut la câţiva metri deasupra 
apei, până au ajuns în Spania. Șeicaru îmi povestea 
că deasupra Mării Mediterane, în timpul zborului, el 
şi soţia lui îşi camuflaseră panica într-o linişte 
înşelătoare. 

Am redat întocmai cele povestite mie de Pamfil 
Șeicaru. 


(Va urma) 
Rene Al. DE FLERS 
(Munchen) 



















În acest prag de an, stând şi noi sub 
amenințarea crizei generale, facem un apel 
către abonaţii din țară şi din străinătate să 
grăbească expedierea plății abonamentelelor, 
pentru a preveni colapsul publicaţiei. 

Le mulțumim tuturor celor care, constant 
şi cu discreţie, ne-au ajutat şi continuă să ne 
ajute. 





Redacția 






Tehnoredactare computerizată 


PUNCTE CARDINALE 


Tipar: Mao S.R.L