Nikolai Vasilievici Gogol — Taras Bulba

NIKOLAI GOGOL 


TARAS BULBA 
(MIRGOROD) 


NIKOLAI GOGOL 


TARAS BULBA 
(MIRGOROD) 


— la întoarce-te, fiule, să te văd! Ptiu, drace, mare comedie! 
Ce-i cu anteriele astea pe voi? Şi zi, aşa se poartă toți acolo, la 
Academie!? Cu aste vorbe îi întâmpină Bulba pe cei doi fii ai 
săi, care-şi făcuseră învăţătura la Bursa? din Kiev şi se 
întorceau acum la casa părintească. 

Flăcăii abia apucaseră să descalece. Erau doi voinici în 
toată puterea cuvântului, care mai priveau încă pe sub 
sprâncene, ca orice seminarist slobozit de curând din 
Academie. Obrajii lor pietroşi şi plini de sănătate erau umbriţi 
de cele dintâi tuleie neatinse încă de tăişul briciului. Păreau 
amândoi foarte stingheriți de primirea ce le-o făcea părintele 
lor şi stăteau de cremene, cu ochii în pământ. 

— Ia staţi oleacă, să vă văd bine, urmă Taras, răsucindu-i: 
Da lungi mai sunt svitcile:“ astea ale voastre! Halal svitci! N- 
am mai văzut de-astea de când e hăul şi bârgăul! Ia să fugă 
unul din voi! Mi-e că odată se-ncurcă în poale şi vine de-a 
berbeleacul! 

— Haide, nu-ți mai râde de noi, tată, ajungă-ţi, făcu în cele 
din urmă cel mai mare dintre frați. 

— la te uită la el ce fudul se ţine! Şi de ce n-aş râde, mă 
rog? 

— Uite aşa! Dacă-ţi baţi joc de noi, nu mai țin seamă că-mi 
eşti părinte şi zău că-ți trag o bătaie, să mă pomeneşti! 

— Ptiu, fiu nevrednic ce eşti! Cum, lui taică-tu, mă?... făcu 
Taras Bulba, dându-se câţiva paşi îndărăt de uimit ce era. 

— Da, chiar şi lui taică-meu! Batjocura n-o trec cu vederea 
şi n-o iert nimănui! 

— Şi cum vrei să ne batem? Cu pumnii? 

— Cu ce-o fi! 

— Atunci hai, cu pumnii! zise Taras Bulba, suflecându-şi 
mânecile. Oi vedea eu îndată câte parale faci tu într-o bătaie 
cu pumnii! 


Şi amândoi, tatăl şi fiul, în locul vorbelor de bun găsit după 
o despărțire îndelungată, se apucară să-şi care unul altuia la 
pumni în coaste, în şale şi în piept, când depărtându-se, ca să 
se măsoare cu privirea, când încăierându-se iarăşi. 

— Ia priviți, oameni buni: s-a smintit de tot bătrânul! A 
căpiat de-a binelea! zicea mama flăcăilor, o femeie gălbejită, 
slabă şi blândă din fire, care stătea în prag şi care n-avusese 
vreme să-şi strângă la piept fiii mult iubiți. Copilaşii s-au 
înturnat acasă, noi nu i-am văzut mai bine de un an, iar 
dumnealui uite ce-i dă prin minte: să se măsoare în pumni cu 
dânşii. 

— Da ştii că se bate bine? făcu Taras Bulba, oprindu-se în 
sfârşit. Zău că se bate bine! urmă el, după ce-şi mai trase 
sufletul. Te buşeşte, că-ţi vine să te laşi păgubaş! O să ajungă 
un cazac de nădejde! Ei, bun venit, fiule! Hai şi ne-om pupa! — 
şi tatăl cu fiul se sărutară. Straşnic, flăcăule! lac-aşa să-i 
snopeşti pe toţi, cum m-ai snopit pe mine, să nu ierți pe 
nimeni! Da” iar mă-ntorc şi zic că eşti gătit, să te strici de râs, 
nu alta! Ce-i cu frânghia asta care atârnă pe tine? Da tu, mă, 
netotule, ce stai aşa cu mâinile-n jos? nu mai contenea Taras, 
vorbindu-i de astă dată mezinului. Nu te repezi şi tu cu 
pumnii la taică-tu, împelițatule? 

— Iaca, na, ce-i trăsneşte prin cap! îi tăie vorba mama, 
care-şi îmbrățişa în vremea asta feciorul mezin. Unde s-a mai 
pomenit aşa ceva ca un copil să-şi bată părintele! Ş-apoi la 
asta ne stă capul acum? Copilul e fraged încă, a făcut cale 
lungă, a obosit... (copilul de care era vorba avea mai bine de 
douăzeci de ani şi era înalt de-un stânjen). Acum numai bine 
i-ar sta să se hodinească şi să îmbuce şi el ceva, iar dumnealui 
îl sileşte să se bată! 

— Ehei, după câte văd eu, tu eşti fecioraşul mamei, hai? 
făcu Taras Bulba. Să nu-ţi pleci urechea la spusele maică-ti: e 
muiere şi nu pricepe nimic. Giugiuleli vă trebuie vouă? 
Giugiuleala voastră-i stepa şi un cal de soi! Asta-i giugiuleala 
voastră! Vedeți sabia asta? Ea e maica voastră! lar toate 
celelalte, cu care v-au umplut capetele până acum, pleavă 


sunt! Academia şi toate cărticelele, ceasloavele şi filozofelile 
sunt fleacuri pe care nu dau doi bani! Şi... - aici Bulba întări 
spusele cu o vorbuliță care nici că se poate pune într-o carte — 
eu uite ce fac mai bine: vă trimit chiar de săptămâna care vine 
la Zaporojiei“. Acolo învățătură, zic şi eu! Acolo-i şcoala care 
vă trebuie şi numai acolo o să vă vină mintea în cap! 

— Cum, numai o săptămâna să stea acasă? se tângui 
bătrâna şi uscățiva mamă, cu ochii în lacrimi. Nici să 
petreacă-n voie n-or să aibă vreme, nici casa părintească n-or 
să şi-o cunoască bine şi nici eu n-o să-mi pot sătura privirile 
uitându-mă la ei! 

— Ajungă-ţi cu bocitul, bătrâno! Rostul unui cazac nu e să 
dădăcească muierile! Dacă ar fi după tine, ţi i-ai ascunde pe 
amândoi sub fuste şi ai sta peste ei cum stă cloşca pe ouă! 
Hai, du-te mai bine şi pune pe masă tot ce ai! Să nu care 
cumva să ne-aduci gogoşi, turtă dulce, prăjituri cu mac sau 
alte zaharicale, că de astea n-avem trebuință; adu-ne un 
berbec întreg, o capră şi mied din acela de patruzeci de ani! Şi 
răchie cât mai multă. Dar nu de-ăla cu marafeturi, cu stafide 
ori cu alte drăcovenii, nu! Rachiu curat şi spumos să se umfle- 
n pahare şi să împroaşte cu stropi ca turbat! 

Bulba îşi duse apoi feciorii în odaia mare, de unde o 
zbughiră într-un suflet două slujnicuţe tinere şi frumoase, cu 
salbe de mărgele roşii la gât, care deretecaseră prin casă. 
Poate că se speriaseră cu adevărat de sosirea coconilor care nu 
treceau cu vederea pe nimeni dintre cei ce le ieşeau în cale, 
sau poate vroiau numai să rămână credincioase obiceiului lor 
muieresc, adică să scoată un țipăt şi s-o ia la goană când dau 
cu ochii de un bărbat, iar apoi să-şi acopere îndelung obrazul 
cu mâneca, de prea multă ruşine. Odaia era rânduită după 
gustul acelor vremi, a căror amintire vie o păstrează în 
crâmpeie doar cântecele şi baladele din popor, pe care azi nu le 
mai cântă în Ucraina nici măcar bătrânii orbi cu barbă lată, 
ce le ziceau odinioară pentru norodul strâns ciotcă în jurul 
lor, însoțindu-le de zdrăngănind molcom al bandurei*, după 
gustul acelor vremi de lupte şi restrişte, când au început în 


Ucraina încăierări şi bătălii din pricina unirii bisericilori”. 
Pretutindeni domnea curățenie mare şi pereţii erau spoiți în 
culori. Pe pereţi atârnau săbii, biciuşti, laţuri de prins păsări, 
năvoade şi flinte, un corn lucrat cu meşteşug, în care se 
păstra praful de puşcă, zăbale de aur şi piedici pentru cai, 
bătute în argint. Ferestruicile erau mici, rotunde, cu geamuri 
prin care lumina zilei se prefira anevoie, din celea ce se mai 
văd astăzi doar la vechile biserici; nu puteai privi afară prin ele 
decât numai dacă ridicai gemuleţul. În jurul ferestrelor şi 
uşilor erau chenare roşii. În colțuri, pe poliţe, stăteau înşiruite 
căni, şipuri şi ploşti din sticlă verde şi albastră, nastrape 
lucrate în argint şi pocale aurite, de diferite obârşii: venețiene, 
turceşti, cercheze, ajunse în casa lui Bulba pe căi ocolite, prin 
mâini multe, lucru foarte obişnuit în vremile acelea de isprăvi 
vitejeşti. De jur împrejurul odăii erau aşezate laviţe de lemn de 
ulm; în colțul de cinste, pe sub icoane, era o masă mare; mai 
era acolo un cuptor lat cu prichici, firide şi ieşituri, împodobite 
cu olane smălțuite în culori felurite — toate astea erau bine 
cunoscute voinicilor noştri care veneau acasă în fiecare an pe 
timpul vacanţelor, făcând drumul pe jos, pentru că nu aveau 
pe atunci cai şi pentru că nu le era îngăduit îndeobşte 
ucenicilor să umble călări. Tot ce aveau în vremea aceea era 
doar moţul lung, numai bun la târnosit, iar întru fapta asta 
avea slobozenie orice cazac purtător de arme. Acum, unde-şi 
isprăviseră şcoala, Bulba le trimisese câte un armăsar tânăr 
din herghelia lui. 

Cu prilejul întoarcerii fiilor săi, Bulba porunci să fie poftiți 
la dânsul toți sotnicii? şi mai-marii polcului* său care se 
nimeriseră a fi pe-acasă, iar când veniră doi dintre ei şi 
esaulul” Dmitro Tovkaci, care-i era prieten vechi, Bulba le 
înfățişă pe cei doi fii ai săi, zicându-le: „la priviți-i pe voinicii 
ăştia! O să-i trimit fără zăbavă la Seci.” Oaspeţii rostiră urări 
şi vorbe de laudă, atât lui Bulba cât şi celor doi flăcăi, că şi-au 
pus în gând un lucru bun, adăugind la acestea că nu este pe 
lume şcoală mai vrednică pentru un tânăr. 


— Şi acum, boieri dumneavoastră, să se aşadă fiecare la 
masă unde i-o plăcea mai mult. Ei, feții mei, mai întâi şi-ntâi 
să bem niscai rachiu! mai zise Bulba. Doamne ajută! Să fiți 
sănătoşi, şi tu Ostap, şi tu Andrii! Să dea Dumnezeu să aveți 
întotdeauna noroc în luptă! Să-i bateţi pe păgâni, pe turci şi 
pe tătari aşijderea, iar de-or cuteza leşii să se ridice într-un 
chip sau altul împotriva credinţei noastre, să-i bateţi şi pe leşi! 
Hai, tinde paharul! Ce zici, bun îi rachiul, aşa-i? Da' cum spui 
„rachiu” în latineşte? Ei, vezi? Proşti au mai fost, flăcăule, 
latinii ceia ai tăi! Nici bănuiau că mai e şi rachiu pe lumea 
asta. Şi cum naiba îi spunea ăluia de scria stihuri pe 
latineşte? Nu prea sunt eu tare în de-ale cărții şi de asta nu 
ştiu! Horaţiu, sau cum? 

„Mă, ce dat dracului e taică-meu'! îşi zise Ostap, feciorul cel 
mare. Toate le ştie, câinele ăsta bătrân, da” se face niznai.” 

— Eu aşa gândesc, că arhimandritul nu vă lăsa nici batâr 
să mirosiți rachiu, urmă Taras. la spuneți drept, feții mei, 
dacă v-au tăbăcit bine acolo, la bursă, cu nuiele tinere de 
mesteacăn şi de vişin, spinarea şi câte altele mai are cazacul? 
Sau poate, ca să vă facă tobă de înțelepciune, ați mâncat 
bătaie şi cu biciuşti? Pasămite nu vă înfruptați numai 
sâmbăta din bucatele astea, ci şi miercuri, ba şi joi, hai? 

— Ce să ne mai amintim de ce-a fost, taică?! îi luă vorba 
Ostap. Ce-a fost, a trecut! 

— Să-ncerce careva acum! făcu Andrii. Să-ncerce numai să 
se lege de noi! la să-mi iasă în cale vreun tătar, ceva, că-l învăţ 
eu numaidecât ce-i aia sabie de cazac. 

— Bine ai grăit, fiule! Straşnic, zău! Şi dacă-i aşa, să ştiţi că 
mă duc şi eu cu voi la Seci. Zău că mă duc! La ce dracu şed eu 
aici? Ca să semăn hrişcă, s-ajung gospodar aşezat, să-mi văd 
de oi şi de porci, ori să mă giugiulesc cu nevasta? da” ducă-se 
pe pustii locuri! Eu îs cazac şi nu-mi trebuiesc toate astea! Ei 
şi ce-i dacă nu-i război? Mă duc şi eu la Zaporojie cu voi, ca 
să-mi mai treacă du urât. Zău că mă duc! Şi bătrânul Bulba 
se înfierbântă tot mai mult, până când, la urmă, se dezlănţui 
de-a binelea, se ridică de la masă, se înfoie şi zise, bătând din 


picior: Plecăm chiar mâine! La ce să mai amânăm? Ce 
vrăjmaşi o să vedem noi, dacă stăm să clocim aici? Parcă mare 
nevoie avem de cocioaba asta şi de toate cele, oalele, carafele... 
şi zicând aşa, prinse a sparge şi a arunca carafele de pe poliţă. 

Sărmana bătrânică, deprinsă mai demult cu asemenea 
isprăvi ale bărbatului său, privea cu jale la toate de pe laviţă. 
Nu îndrăznea să scoată o vorbă, dar auzind hotărârea atât de 
înspăimântătoare pentru ea, nu-şi mai putu stăpâni lacrimile. 
Doar o privire le aruncă copiilor, de care era amenințată să se 
despartă atât de curând... dar nimeni n-ar fi fost în stare să 
zugrăvească toată puterea acelei dureri mute, care-i pâlpâia 
în ochi şi îi tremura pe buzele încleştate. 

Om îndărătnic, Bulba. Una din acele firi cum se puteau ivi 
pe lume numai în cumplitul veac al cincisprezecelea în acest 
ungher, pe jumătate nomad al Europei, pe vremea când 
străvechea Rusie de miazăzi, părăsită de cnejii ei, fusese 
pustiită şi pârjolită până în temelii de năvala nestăvilită a 
cotropitorilor mongoli; când văduvit de casă şi căminul lui, 
omul de-aici ajunsese cutezător; când îşi dura sălaş pe locul 
de curând mistuit de pojar, sub ochii vecinilor neîndurători şi 
ai primejdiei fără capăt, obişnuindu-se să le privească drept în 
față, neştiutor de e sau nu vreun lucru de temut pe lumea 
asta; când duhul slav, de veacuri paşnic, se încinsese în 
viitoarea luptelor, când se ivise căzăcimea - această izbucnire 
năprasnică şi nestăvilită a firii ruseşti — şi când toate văile şi 
vadurile râurilor, povârnişurile şi alte locuri bune de locuit 
erau presărate cu sălaşe de cazaci, mulți ca frunza şi ca iarba, 
despre care cutezătorii lor tovarăşi răspundeau cu drept 
cuvânt sultanului dornic de a le cunoaşte numărul: „Cine-i 
ştie? Toată stepa noastră e împânzită cu ei: câte ierburi pe 
câmp, atâtea moţuri în vânt!” Ei erau într-adevăr o izbucnire 
minunată a puterii ruseşti: o scăpărase sânul poporului, izbit 
de amnarul suferinţei. În locul târgurilor răzlețe şi al 
voivodeştilor conace de altădată, cu crescătorii lor de haite şi 
de şoimi boiereşti, în locul cnejilor mărunțţei, veşnic învrăjbiți 
între ei şi gata să-şi neguțeze oraşele, se iviră acum aşezări de 


temut - curene şi ocolite!% legate între ele prin aceeaşi 
primejdie care le pândea, şi prin ura pe care o nutreau 
împotriva cotropitorilor păgâni. Este îndeobşte cunoscut de 
toți din istorie cum luptele neîncetate pe care le-au dus, 
precum şi viața lor plină de zbucium au mântuit Europa de 
năvălirile năprasnice care amenințau s-o nimicească. Rigii 
polonezi, care s-au văzut stăpânitori ai acestor meleaguri 
întinse, în locul mărunților cneji, deşi erau slabi şi domneau 
de departe, şi-au dat seama pe deplin de însemnătatea 
cazacilor şi de foloasele pe care le puteau trage de pe urma 
vieții de luptă pe care o duceau aceşti străjuitori. Ei au 
îmboldit şi au sprijinit în fel şi chip această pornire a lor. Sub 
domnia acestor stăpânitori depărtați, hatmanii, aleşi din chiar 
sânul căzăcimii, prefăcură ocolitele şi curenele în polcuri şi 
districte bine orânduite. Însă nu era o armată regulată, pe 
care s-o vadă toată lumea. Dar de se-ntâmpla vreun război 
sau o mişcare a întregii căzăcimi, în cel mult opt zile, fiecare 
cazac se înfățişa la locul cuvenit, călare şi cu tot tacâmul de 
arme, primind drept plată de la rigă un singur galben, şi în 
două săptămâni se strângea o armată, ce n-ar fi fost în stare 
s-o adune niciun fel de recrutare. De cum se isprăvea războiul, 
ostaşul pleca iar pe lunci sau pe ogoare, se întorcea la barca 
lui de pe Nipru, îşi vedea de pescuit şi de negoţ, făcea bere, 
într-un cuvânt era un cazac liber. Străinii din acele vremi se 
minunau pe drept cuvânt de uimitoarele lui însuşiri. Nu era 
meserie pe care să n-o cunoască un cazac sau să n-o socoată 
pe măsura lui: se pricepea să facă vin, să meşterească un car, 
să pregătească iarba de puşcă şi să ducă la bun sfârşit orice 
muncă de fierar sau lăcătuş, iar pe deasupra să petreacă 
nebuneşte, să bea şi să benchetuiască aşa cum numai un rus 
înțelege s-o facă. În afară de cazacii înregistraţi!, care aveau 
datoria să se înfățişeze când se întâmpla vreun război, puteai 
în orice vreme, în ceas de grea cumpănă, să strângi mulțime 
mare de volintiri călări: ajungea numai ca esaulii să colinde 
târgurile şi băteliştile tuturor satelor mari şi mici şi să strige 
cât îi ţinea gura, ridicaţi în picioare în carele lor: „Hei, voi, 


povarnagii şi berari! Ajungă-vă să fierbeți berea, să vă tolăniți 
pe cuptor şi să îngrăşați muştele cu osânza voastră! Mergeţi 
de vă umpleți de slavă vitejească şi de cinste! Hei, voi, plugari, 
semănători de hrişcă, oieri şi cei ce vă ţineţi de fustele 
muierilor! Ajungă-vă să ţineţi coarnele plugului, să vă 
murdăriți ciubotele galbene de glie, să vă daţi pe lângă muieri, 
prăpădindu-vă de pomană puterea voastră voinicească! A 
venit vremea să vă dobândiţi slava de cazac!” Vorbele acestea 
cădeau ca scânteile pe lemn uscat. Plugarul îşi fărâma plugul, 
povarnagiii şi berarii azvârleau cât colo teascurile şi spărgeau 
boloboacele, meşteşugarii şi neguţătorii dădeau dracului 
meseria şi dugheana lor, şi spărgeau oalele din casă. Şi toată 
suflarea căzăcească încăleca pe cai. Într-un cuvânt firea 
rusească îşi lua un avânt nestăvilit în toată fala ei voinicească. 

Taras era unul dintre polcovnicii vechi, neaoşi: părea anume 
făcut pentru o viață zbuciumată de lupte şi era drept din fire, 
uneori chiar necruţător. Pe-atunci înrâurirea poloneză începea 
să se facă simțită în stepena boierimii ruse. Mulţi începeau să 
trăiască după obiceiul leşesc, în bogăţie, înconjurați de slugi 
în veşminte strălucitoare, cu şoimi, gonaşi, sindrofii şi curte. 
Taras, însă, n-avea la inimă toate astea. Lui îi era dragă viața 
simplă a cazacilor şi de aceea se sfădi cu toți tovarăşii săi care 
se dădeau cu Varşovia, numindu-i slugi ale panilor polonezi. 
Mereu neostoit, Taras se socotea un apărător îndreptățit al 
credinței pravoslavnice. Drept aceea, în fruntea cazacilor lui, 
intra samavolnic în toate satele care se jeluiau de asuprirea 
arendaşilor ori de vreo nouă dajdie de gospodărie, împărțea 
singur dreptate, şi îşi statornicise o pravilă care spunea că 
sunt trei pricini pe lume când trebuie să pui neapărat mâna 
pe sabie, şi anume: când vameşii supără cu ceva căpeteniile şi 
nu se descoperă în fața lor, când se batjocoreşte credința 
pravoslavnică şi nu se cinsteşte cum se cuvine datina 
strămoşească şi, în cele din urmă, când vrăjmaşii sunt păgâni 
şi îndeosebi turci, împotriva cărora socotea că e îngăduit să 
ridici arma în orice împrejurare, întru slava creştinătăţii. 


Acum, se bucura dinainte la gândul că o să se ducă la Seci 
cu cei doi feciori ai săi şi o să zică: „la priviți ce mai voinici v- 
am adus!” îşi închipuia cum o să-i înfățişeze bătrânilor săi 
tovarăşi căliți în lupte, şi cum o să-şi desfete privirile cu cele 
dintâi isprăvi vitejeşti de-ale lor în mânuirea armelor şi în 
meşteşugul chefuitului, pe care iarăşi îl socotea ca pe o 
însuşire de frunte a oricărui cavaler. Avusese de gând mai 
întâi să-i trimeată singuri. Dar când văzu cât sunt de tineri, 
înalți, bine legați şi frumoşi la înfăţişare, se aprinse în inima 
lui duhul de oştean şi se hotări să plece chiar de a doua zi 
împreună cu ei, deşi nimic nu-l silea la asta, în afară de voința 
lui plină de îndărătnicie. Se şi apucă de îndată să 
trebăluiască, să repeadă porunci, să aleagă caii, cu tot 
dichisul lor pentru tinerii săi fii, ba dădu şi prin grajduri şi 
hambare şi hotări până şi slugile care trebuiau să-i însoțească 
a doua zi. Frânele puterii sale le trecu esaulului Tovkaci, 
poruncindu-i totodată cu străşnicie să se înfățişeze la Seci 
neîntârziat, cu tot polcul, de cum o să primească cea dintâi 
veste de la dânsul. Şi cu toate că era cherchelit şi aburii 
băuturii îi mai întunecau încă mintea, nu uită nimic. Porunci 
chiar să fie adăpaţi caii şi să li se pună în iesle grâu şi din cel 
ales, cu bobul mascat, după care se întoarse în casă, ostenit 
de atâtea griji. 

— Acum, feții mei, e vremea să ne ducem la culcare, iar 
mâine om face şi noi ce-o da Dumnezeu. Da! să nu ne aşterni 
paturile. N-avem noi trebuinţță de aşternuturi! O să dormim 
afară! 

Noaptea de-abia întunecase cerul, dar Bulba avea obiceiul 
să se culce de cu ziuă. Se tolăni pe covor şi se înveli cu un 
cojoc de oaie, pentru că aerul nopţii era răcoros şi pentru că 
lui Bulba îi plăcea să se învelească mai călduros când era 
acasă. Curând după aceea bătrânul prinse a sforăi şi toată 
curtea îi urmă pilda; întreaga suflare omenească, culcată prin 
diferitele unghere ale ogrăzii începu să sforăie pe toate 
glasurile. Dar mai înainte de toţi adormi paznicul, care se 


cinstise mai avan decât ceilalți cu prilejul întoarcerii celor doi 
coconi. 

Numai biata mamă nu închise ochii. Ghemuită la căpătâiul 
copiilor ei iubiți, care dormeau unul lângă altul, le pieptăna 
pletele tinere, neastâmpărate şi ciufulite, umezindu-le cu 
lacrimile ei; îşi privea fiii cu toată ființa, cu toate simțămintele 
ei; întreaga ei făptură era numai ochi, şi ochii aceştia nu se 
puteau sătura uitându-se la dânşii. Îi hrănise la sânul ei, îi 
crescuse, îi alintase şi acum îi era dat să-i vadă doar o singură 
clipă. „Copiii mei, copiii mei iubiți! Ce o să se întâmple cu voi? 
Ce soartă vă aşteaptă?” şoptea ea, şi lacrimile se opreau în 
zbârciturile ce-i brăzdau chipul, odinioară nespus de frumos. 

Drept e că femeia era vrednică de milă, ca orice femeie a 
veacului aceluia bogat în isprăvi vitejeşti. Odinioară, n-apuca 
bine să guste o clipă de iubire în focul celor dintâi porniri, în 
anii pătimaşi ai tinereţii, că asprul ei stăpân o şi părăsea 
pentru sabie, pentru tovarăşii săi, pentru chefuri. Îşi vedea 
bărbatul două-trei zile pe an şi atât. Urmau apoi ani în şir 
când nu primea nici măcar o veste de la el. Dar şi atunci când 
îl vedea, când îşi duceau traiul împreună, ce fel de trai mai era 
acela? Răbda ocări, uneori şi bătăi; mângâierile erau rare şi 
păreau pornite mai mult din milă, într-un cuvânt, părea o 
ființă cu totul fără rost în mijlocul cetei de voinici holtei, 
asupra cărora viaţa de chefuri fără frâu de la Zaporojie lăsase 
urme adânci. Tinereţea ei lipsită de bucurii se scursese ca un 
vis; obrajii ei gingaşi şi proaspeţi, buzele ei nesărutate se 
trecuseră curând, cum se trec florile, şi se acoperiseră de 
zbârcituri timpurii. lar dragostea ei, toate simțămintele şi 
toată duioşia şi patima sufletului ei de femeie se prefăcuseră 
în iubire de mamă. Îşi ocrotea copiii cu foc, cu patimă, cu 
lacrimi, aidoma unui pescăruş de stepă care se roteşte 
deasupra puilor săi. Fiii ei, copiii ei mult iubiți trebuiau să fie 
smulşi de lângă ea şi poate n-o să-i mai vadă niciodată! Şi cine 
ştie? Poate în cea dintâi încăierare un tătar o să le puie 
capetele sub paloş şi ea n-o să afle niciodată unde zac leşurile 
lor sfârtecate de păsările răpitoare din stepă, tocmai ea, care 


n-ar pregeta să-şi dea şi viața pentru fiecare strop din sângele 
lor. Plângând cu hohote, femeia se uită la ochii lor, care se 
închideau, copleşiți de somnul biruitor, şi îşi zicea: „Poate că 
Bulba, după ce s-o trezi, o să mai amâne plecarea cu vreo 
două zile? Poate că i s-a năzărit să plece atât de curând, 
numai pentru că băuse peste măsură?” 

Din înaltul cerului, luna vărsa de mult razele ei în ograda 
plină de oameni adormiți şi peste pilcul des de sălcii, peste 
buruienile nalte ce potopiseră uluca din jurul curții, pe când 
biata mamă tot la căpătâiul fiilor ei dragi şedea, fără să se 
gândească la somn şi fără să-şi ia o clipă ochii de la chipurile 
lor. Simţind apropierea zorilor, caii se culcaseră în iarbă; 
frunzele din creştetul sălciilor prinseră a foşni domol şi, 
încetul cu încetul, foşnetul lor cobori aidoma unui pârâiaş, 
până jos. Dar femeia rămase neclintită pe locul ei până la 
răsăritul soarelui, fără să simtă oboseala, dorind din tot 
sufletul ca noaptea să ţină cât mai mult. Apoi se auzi din 
stepă nechezatul răsunător al unui mânz şi cea dintâi undă a 
rumenelii se aprinse pe cer. 

Deodată Bulba se trezi şi sări ca ars. Îşi aducea foarte bine 
aminte de toate poruncile pe care le dăduse în ajun. 

— Haideţi, flăcăi, destul ați dormit! E vremea să vă sculați 
acum! Adăpați caii! Da” bătrâna unde-i? (Aşa obişnuia Bulba 
să-i zică nevesti-si.) Mişcă, bătrâno, dă-ne de mâncare, că 
avem cale lungă de făcut. 

Şi biata bătrânică, văzându-şi zădărnicită şi cea din urmă 
nădejde, porni împleticindu-se spre casă. Şi în timp ce mama 
pregătea cu lacrimi în ochi prânzişorul, Bulba împărțea 
porunci, trebăluia prin grajd şi alegea cu mâna lui cele mai 
frumoase straie pentru fiii săi. Cei doi seminarişti îşi 
schimbară ca prin farmec înfăţişarea: în locul ciubotelor 
prăfuite cu care veniseră, aveau acum altele, de safian roşu, 
cu potcoave de argint; şalvarii largi cât Marea Neagră, cu mii 
de falduri şi cute pe ei, erau strânşi la brâu cu bete de aur; de 
bete erau prinse curele lungi pentru lulea, împodobite cu 
canafuri şi alte zorzoane. Pe deasupra purtau câte o cazacă de 


postav, roşu ca focul, strânsă peste mijloc cu o cingătoare în 
izvoade, la brâu aveau pistoale turceşti cu înflorituri şi câte o 
sabie ce li se lovea de picioare. Chipurile lor, prea puţin arse de 
soare, păreau acum şi mai frumoase şi mai albe, iar 
mustăcioara neagră, abia mijită, scotea şi mai mult în vileag 
frăgezimea fețelor şi tinerețea lor plină de sănătate şi putere. 
Arătau tare bine cu cuşmele lor negre de oaie cu fundul aurit. 
Sărmana mamă! Când dădu cu ochii de ei, nu putu să 
rostească nicio vorbă şi lacrimile îi umeziră ochii. 

— Ei, feţii mei, toate sunt gata! N-avem ce zăbovi! zise 
Bulba. Acum, după obiceiul nostru pravoslavnic, trebuie să ne 
aşezăm oleacă, înainte de a porni la drum. 

Se aşezară cu toţii, până şi slugile care stăteau 
cuviincioase, lângă uşă. 

— Acum, mamă, blagosloveşte-ţi copiii! mai zise Bulba. 
Roagă-te de cel atotputernic să-i ajute să lupte vitejeşte, să 
apere totdeauna cinstea lor de cavaleri şi să fie pavăza 
credinței pravoslavnice. lar de n-or face întocmai, să piară mai 
bine de pe fața pământului şi să li se şteargă până şi urma. 
Apropiaţi-vă de muma voastră, copii! Rugăciunea de mamă o 
să vă apere şi pe apă şi pe uscat. 

Şi mama, slabă ca orice mamă, îi strânse la pieptul ei, apoi 
scoase două iconiţe şi, plângând cu hohote, le atârnă de gâtul 
fiilor ei. 

— Maica Domnului... să vă aibă în pază... să nu uitaţi... 
copilaşii mei, de măicuța voastră... Măcar o veste să-mi 
trimiteţi. 

Nu putu rosti nicio vorbă mai mult. 

— Haideţi, copii! făcu Bulba. 

Lângă prag aşteptau caii, gata înşeuați. Dintr-o săritură 
Bulba se aruncă pe spinarea Dracului său, care se smuci 
năprasnic, sub povara celor douăzeci de puduri ale 
stăpânului, căci Bulba era într-adevăr peste măsură de greu 
şi de gras. 

Când văzu mama că şi fiii ei au sărit în şa, se repezi la 
mezin, pe fața căruia se citea mai multă duioşie, se încleşta de 


scara şelei şi îşi lipi obrazul de oblânc: ochii ei căutau plini de 
deznădejde, iar mâinile nu vroiau să slobozească strânsoarea. 
Doi cazaci voinici o luară binişor pe sus şi o duseră în casă. 
Dar de-abia apucară călăreții să iasă din ogradă, că femeia 
țâşni pe poartă cu uşurinţa unei căpriţe, în ciuda anilor ei, şi 
cu o putere de neînchipuit opri calul unuia din cei doi fii, pe 
care-l îmbrățişa cu o pornire nebună; cei doi cazaci o duseră 
din nou în casă. 

Flăcăii călăreau cu sufletul greu, abia stăpânindu-şi 
lacrimile, de teama părintelui lor, care la rândul său se simțea 
şi el destul de tulburat, cu toate că încerca din răsputeri să-şi 
ascundă tulburarea. Ziua era mohorâtă; verdeața strălucea 
viu, dar cântecul păsărilor era răzleț, împrăştiat. După ce 
făcură o bucată de cale, drumeţii priviră îndărăt: cătunul 
parcă li-l înghițise pământul; rămăseseră afară doar cele două 
hogeacuri ale bietei lor căsuțe şi creştetele copacilor pe 
ramurile cărora băieții se cățărau odinioară ca veverițele. 
Numai pajiştea îndepărtată îşi mai aşternea covorul în fața 
privirii lor, pajiştea ce le amintea toată povestea vieţii lor, din 
anii când se dădeau de-a dura pe iarba ei plină de rouă şi 
până în anii când tot acolo aşteptau câte o fată tinerică de 
cazac cu sprâncenele negre, ce ţâşnea sfioasă peste întinsul ei, 
purtată de picioare sprintene, care abia de atingeau 
pământul. În cele din urmă nu se mai văzu decât cumpăna 
fântânii, stingheră pe cerul îndepărtat, cu roata mare de car 
prinsă în vârf, întinsul străbătut părea acum o spinare de deal 
ce ascundea ochilor toată priveliştea. Rămas bun copilărie, 
jocuri şi tot, tot. 


II 


Câteşitrei călăreții înaintau tăcuți. Bătrânul Taras depăna 
în minte vremuri demult apuse: pe dinaintea lui treceau anii 
tinereții, ani duşi pe care-i plânge orice cazac, pentru că orice 
cazac ar vrea ca tinerețea să ţină cât viața. Se întreba pe cine 
dintre vechii lui tovarăşi de arme o să întâlnească la Seci. Îşi 
făcea socoteala care dintre ei or fi murit şi care mai trăiesc. O 
lacrimă tainică îi învălui lumina ochilor şi capul lui cărunt se 
lăsă trist pe piept. 

Feciorii lui erau frământațţi de alte gânduri. Dar trebuie să 
spunem ceva mai mult despre feciorii lui. Amândoi fuseseră 
trimişi la Academia din Kiev când aveau câte doisprezece ani, 
pentru că toți oamenii de vază din acele vremuri socoteau că 
trebuie să-şi dea neapărat odraslele la învățătură, măcar că 
această învățătură era pe urmă cu desăvârşire uitată. 
Odraslele lor, ca de altfel toți ucenicii proaspăt intrați la 
Academie, erau sălbatici, crescuți fiind în mare libertate, şi 
abia acolo se şlefuiau de obicei întrucâtva şi, supuşi aceloraşi 
rânduieli, sfârşeau prin a se asemui între ei. Cel mai vârstnic 
dintre fiii lui Bulba, Ostap, îşi începuse noul fel de viață fugind 
de la şcoală chiar în cel dintâi an de învățătură. Se înțelege că 
fusese trimis înapoi, bătut crunt şi pus cu de-a sila la carte. 
De patru ori şi-a îngropat abecedarul în pământ, şi de patru 
ori a mâncat câte o bătaie soră cu moartea, după care i s-a 
cumpărat alt abecedar. Totuşi, nu încape nicio îndoială că ar 
fi săvârşit şi a cincea oară aceeaşi faptă, dacă taică-său nu 1- 
ar fi făgăduit cu străşnicie că o să-l ţină posluşnic la 
mânăstire douăzeci de ani bătuți pe muche şi dacă nu s-ar fi 
juruit în fața lui că n-o să-l lase în vecii vecilor să vadă 
Zaporojie, de nu şi-o băga în cap toată învăţătura de la 
Academie. Vrednic de luat aminte e că toate acestea le spunea 
chiar Taras Bulba, care ocăra toată învățătura din lume şi îşi 
sfătuia acum fiii - după câte am văzut - să nu-şi mai bată 


capul cu ea. Oricum ar fi, dar din ziua aceea Ostap se apucase 
de ticăit la ceasloave cu o străduinţă cu totul neobişnuită şi 
curând fusese socotit printre cei dintâi la carte. Pe atunci 
învățătura se deosebea straşnic de viața de toate zilele: 
chițibuşurile scolastice, gramaticale, retorice şi logice n-aveau 
nici în clin nici în mânecă cu vremurile, nu foloseau la nimic, 
nu-şi mai găseau întrebuințarea în viață. Cei ce-şi însuşeau 
învăţătura acelor timpuri, fie ea şi mai puţin scolastică, nu se 
puteau ajuta întru nimic cu ştiinţa lor. lar învățații de atunci 
erau dintre toți cei mai neştiutori, pentru că se ţineau departe 
de şcoala vieții. În afară de aceasta, orânduirea republicană a 
bursei'!2 şi faptul că era strânsă laolaltă o mare mulțime de 
vlăjgani zdraveni, voinici şi în floarea vârstei - toate acestea 
era firesc să le bage în cap lucruri cu totul străine de carte. 
Uneori greutăţile pe care le îndurau, alteori desele pedepse cu 
nemâncarea şi câte şi mai câte cerințe care se nasc într-un 
corp tânăr, voinic şi plin de putere, puneau temelia unui 
neastâmpăr dornic de fapte, care îşi lua avântul la Zaporojie. 
Bursa înfometată cotrobăia prin ulițele Kievului, silindu-i pe 
cei de acolo să fie mereu cu ochii în patru. De cum vedeau 
vreun bursac prin apropiere, îndată precupeţele din piaţă îşi 
acopereau şi ele plăcintele, covrigii şi sămânța de dovleac, 
precum îşi acoperea vulturița puii. Consulul, care primea 
sarcina să vegheze asupra purtării tovarăşilor de sub 
ascultarea lui, avea nişte buzunare atât de înspăimântătoare 
la şalvari, că putea îndesa în ele toată taraba unei negustoresc 
mai gură-cască. Bursacii alcătuiau de fapt o lume cu totul 
deosebită; ei nu erau primiți în cercurile înalte ale boierimii 
kievene şi leşeşti, însuşi voievodul Adam Kisel!*, în ciuda 
sprijinului pe care-l dădea Academiei, nu-i îngăduia pe 
bursaci în rândul boierilor şi poruncea să fie ținuți din scurt la 
şcoală. Altminteri putea să se lipsească de acest îndemn, 
întrucât rectorul şi monahii-profesori nu cruțau defel vergile şi 
bicele şi foarte adesea lictorii trăgeau din porunca lor o 
asemenea mamă de bătaie consulilor, încât aceştia se 
scărpinau săptămâni întregi la şalvari. Mulţi dintre bursaci 


nici nu se sinchiseau de aceste bătăi, pe care le socoteau doar 
olecuță mai usturătoare decât un pahar de rachiu tare dres 
cu piper; alții însă se saturau până în cele din urmă de 
veşnicele chelfăneli şi o ştergeau la Zaporojie, dacă ajungeau 
să găsească drumul până acolo şi dacă nu erau prinşi şi 
întorşi din cale. Ostap Bulba, cu toate că se apucase cu multă 
sârguință de logică şi chiar de teologie, nu scăpă nici el de 
vergile necruțătoare. Se înțelege că toate astea trebuiau să-l 
înăsprească într-un fel sau altul şi să-i dea acea dârzenie 
caracteristică oricărui cazac. Ostap era socotit întotdeauna un 
tovarăş de nădejde. Ce e drept, nu prea se aşeza el în fruntea 
altora când era vorba de isprăvi cutezătoare; ca de pildă să 
fure dintr-o livadă sau grădină străină, dar în schimb era 
unul dintre cei dintâi care se puneau sub ascultarea câte unui 
tovarăş mai năstruşnic şi nicicând, în nicio împrejurare nu-şi 
dădea de gol prietenii. Niciun fel de bice or nuiele nu-l puteau 
sili s-o facă. Ostap nu dădea frâu liber altor porniri ale lui, în 
afară de cele care-l mânau spre fapte de armă şi chefuri 
nestăvilite; cel puţin aproape niciodată nu se ducea cu gândul 
la altele. Era cinstit şi fără ascunzişuri cu cei de-o seamă cu 
el. Era chiar bun la suflet, în măsura în care putea fi bun un 
om cu firea lui, pe acele vremi. Lacrimile bietei lui mame îl 
mişcaseră până în fundul sufletului; durerea ei era singurul 
nor care-i întuneca mulțumirea şi îl făcea să-şi plece fruntea 
sub povara gândurilor. 

Fratele său mai mic, Andrii, avea simțămintele întrucâtva 
mai vii şi mai ascuţite, învăța cu mai multă tragere de inimă 
şi fără acea opintire cu care învaţă de obicei firile mai dârze şi 
mai neinduplecate. Avea mintea mult mai aplicată spre 
născociri decât fratele său; se punea mult mai des în fruntea 
tovarăşilor porniţi spre fapte primejdioase şi uneori, datorită 
istețimii sale, ştia să scape de pedeapsă, în vreme ce Ostap, 
îndepărtând orice sprijin şi orice gând de a cere iertare, îşi 
scotea haina şi se aşternea pe podea. Andrii ardea şi el de 
dorul isprăvilor vitejeşti, dar, o dată cu ele, sufletul lui era 
deschis şi altor simțăminte. De cum trecu de optsprezece ani, 


dorul de iubire îl cuprinse ca o vâlvătaie. În visările lui 
înflăcărate, femeia i se arăta din ce în ce mai des. Asculta, ce e 
drept, disputele filosofice, dar femeia o vedea întruna înaintea 
lui, tânără, gingaşă, cu ochii negri... Vedea neîncetat, ca într-o 
sclipire de fulger, sânii ei tari şi strălucitori, brațul ei gol, 
fraged, nespus de frumos; până şi veşmântul care se lipea 
strâns de trupul ei feciorelnic, dar în acelaşi timp plin de 
putere, avea pentru el o negrăită încântare. Andrii ascundea 
cu grijă față de colegi aceste porniri tinereşti care frământau 
sufletul, pentru că în vremea aceea se socotea drept o ruşine şi 
o necinste pentru un cazac să se gândească la femeie şi la 
dragoste înainte de a se fi călit în focul luptei. Oricum ar fi 
fost, în anii din urmă el primea tot mai rar să fie capul vreunei 
cete şi adeseori colinda singur câte un colțişor mai îndepărtat 
al Kievului, potopit de verdeața livezilor de vişini, cu căsuțe 
mici, care priveau atât de îmbietor spre uliţă. Uneori se 
încumeta până la strada boierească, prin partea oraşului 
numită azi „vechiul Kiev”, unde locuiau numai boieri 
ucrainieni şi leşi, în case mari, ce se înălțau cu oarecare 
semeţie. Într-o zi, când hoinărea aşa cu gândurile aiurea, fu 
cât pe-aci să dea peste el trăsura unui pan de-al leşilor, iar 
surugiul de pe capră, stăpânul unor mustăţi de spaimă, îl 
atinse destul de usturător cu biciuşca. Tânărului bursac pe 
loc îi sări țţandăra: cu o îndrăzneală nebună apucă roata din 
spate cu mâna-i vânjoasă şi opri în loc trăsura. Surugiul, 
însă, de frica răfuielii, dădu bici cailor, ei se opintiră, şi Andrii, 
care din fericire îşi luase la vreme mâna de pe roată, se întinse 
la pământ, cât mi ţi-i de lung, cu nasul în glod. În clipa aceea 
auzi lângă el cel mai cristalin şi mai încântător râs din câte îi 
fusese dat să audă. Înălțând ochii, cazacul văzu la fereastra 
unei case o fată parcă ruptă din soare. Avea ochii negri şi 
obrajii albi ca neaua rumenită de raza dimineţii. Frumoasa 
râdea din toată inima şi râsul dădea o strălucire orbitoare 
dalbei sale frumuseți. Tânărul încremeni. O privi cu totul 
pierdut, căutând să-şi şteargă de pe față noroiul, pe care-l 
întindea şi mai mult. Cine era frumoasa aceea? Vru s-o afle de 


la slugile în straie bogate care făceau roată în jurul unui 
tânăr cântăreț din bandură care stătea în fața porții boiereşti. 
Dar slugile se porniră pe râs, văzându-i mutra mânjită cu 
glod, şi nu catadicsiră să-i răspundă. În cele din urmă află 
totuşi că e fiica voievodului de la Kovno, sosit vremelnic la 
Kiev. Chiar în noaptea următoare, cu o îndrăzneală de care 
numai bursacii erau în stare, trecu uluca ce îngrădea livada 
boierească, se cațără pe copacul ce-şi lățea crengile până peste 
acoperişul casei, apoi sări din copac pe acoperiş şi cobori prin 
coşul căminului, drept în iatacul fetei, care tocmai şedea la 
oglindă, luminată de flacăra unei lumânări, şi îşi scotea din 
urechi cerceii ei scumpi. Frumoasa leahă se sperie atât de tare 
când se trezi cu necunoscutul care-i sărise în față, încât îşi 
pierdu darul vorbirii. Dar de îndată ce se dumiri că flăcăul nu 
îndrăzneşte să-şi înalțe ochii spre dânsa şi nici să facă vreo 
mişcare din pricina sfielii ce-l cuprinsese, şi când mai 
recunoscu în €l şi pe tânărul care în ajun se lungise în noroi 
drept în fața ei, simți c-o umflă iar râsul, mai ales că 
trăsăturile lui Andrii nu aveau în el nimic înspăimântător; 
dimpotrivă, avea o înfăţişare cât se poate de plăcută. Fata râse 
din toată inima şi se desfată îndelung pe socoteala lui. Era 
cam fluşturatică din fire, ca orice leahă, dar ochii ei, 
încântători şi negrăit de limpezi, aruncau priviri lungi cât 
veşnicia. Bursacul nu se simțea în stare să mişte o mână 
măcar, de parc-ar fi fost legat ori vârât în sac, pe când fata 
voievodului se apropie îndrăzneață de el, îi puse pe cap 
diadema-i strălucitoare, îi anină de buze cerceii şi îi aruncă pe 
umeri pelerina ei străvezie, cusută cu fir. Îl gătea şi se juca cu 
dânsul în fel şi chip, cu îndrăzneala unui copil ce nu ştie de 
oprelişte, îndrăzneală pe care o au toate fetele de şleahtici 
fluşturatice şi care-l puse pe bietul flăcău într-o sfială şi mai 
cumplită. Înfăţişarea lui era vrednică de râs, cum stătea aşa, 
cu gura căscată şi privirile aţintite în ochii ei strălucitori, în 
clipa aceea, o forfotă lângă uşă o sperie pe fată. Îi porunci în 
grabă lui Andrii să se ascundă sub pat, şi îndată ce zarva se 
potoli, îşi chemă slujnica în iatac, o tătăroaică robită în război, 


şi îi spuse să scoată cu multă băgare de seamă pe Andrii în 
grădină şi apoi peste ulucă. De data asta însă, bursacul nu 
mai avu norocul de adineauri: tocmai când sărea pârleazul, 
paznicul, trezit din somn, îl croi zdravăn peste picioare, iar 
slugile adunate în grabă îl ajunseră din urmă pe uliţă şi îl 
ciomăgiră mult şi bine, până când, punându-şi nădejdea în 
opinteala picioarelor, izbuti să scape cu chiu cu vai. După 
boroboaţa asta, era cam cu primejdie să treacă pe dinaintea 
casei şleahticului, care avea slugi cu nemiluita. O mai zări o 
dată pe frumoasa leahă la capela catolică. Fata îl văzu şi ea şi 
un zâmbet prietenos îi înflori pe buze, de parc-ar fi întâlnit o 
cunoştinţă veche. Apoi o mai fură din ochi încă o dată, trecând 
pe-acolo; dar scurt timp după aceea, voievodul plecă îndărăt la 
Kovno, iar în locul încântătorilor ochi negri, privea acum pe 
geam o față străină şi slută. La acestea îi fugeau lui Andrii 
gândurile în timp ce călărea cu fruntea plecată şi ochii aţintiți 
pe coama calului. 

În vremea asta, stepa îi primise pe toţi la sânul ei verde; 
iarba înaltă îi împresurase, ascunzându-i privirilor, şi numai 
cuşmele negre, căzăceşti, se ițeau când şi când în mijlocul 
spicelor. 

— Eeei! De ce ați tăcut aşa, feții mei? făcu într-un târziu 
Bulba, scuturându-se de toropeala gândurilor. Parcă ați 
merge la călugărie, zău aşa! Daţi-le naibii de gânduri! Luaţi- 
vă mai bine lulelele-n dinţi, să tragem cu nesaţ din ele, şi dând 
pinteni cailor, să zburăm, nici pasărea să nu ne ajungă din 
urmă! 

„„.ŞI plecaţi pe oblâncul şeilor, cazacii se afundară cu totul 
în iarba înaltă. Nu li se mai zăreau nici cuşmele negre; doar 
cărăruia unduitoare de ierbi călcate în copite arăta urma 
goanei lor năprasnice. 

Soarele, care se ridicase de-o suliță pe cerul curat scălda 
stepa întreagă în lumina lui caldă, dătătoare de viaţă. 
Toropeala gândurilor tulburi se limpezi numaidecât şi inimile 
căzăceşti prinseră a bate ca pasărea din aripi. 


Şi cu cât se afundau mai adânc în stepă, cu atât era mai 
frumoasă întinderea ei. Pe atunci, toată partea de miazăzi, tot 
pământul care alcătuieşte Novorossia'!“ de azi, până la Marea 
Neagră, era o pustietate verde, necălcată de picior omenesc. 
Niciun plug nu trăsese vreodată brazdă în necuprinsul potopit 
de buruieni. Numai caii, afundaţi în desişul lor, ca într-o 
pădure, le culcau la pământ sub copite. Niciodată firea nu 
plăsmuise ceva mai frumos: toată fața pământului părea un 
ocean verde-auriu, presărat cu flori fără număr. Printre firele 
înalte şi subțiri de iarbă, se întrezăreau albăstrele de culoarea 
cerului, sinilii sau liliachii; tufişurile de droc cu florile lor 
galbene îşi repezeau în sus vârfurile înalte; florile albe şi 
înmănuncheate ale codiței-şoricelului împestrițau fața stepei, 
şi câte un spic de grâu, adus Dumnezeu ştie de unde, pe 
aripile vântului, lega şi el rod în desişul verde. Jos, la rădăcina 
subțire a ierburilor, mişunau potârnichi cu gâturile întinse. 
Văzduhul răsuna de glasul miilor de păsări care ciripeau în fel 
şi chip. În tăriile înalte ale cerului, atârnau nemişcați, ca nişte 
nori, ulii hrăpăreţi, cu aripile întinse, cu privirile aţintite în 
iarbă. Strigătul unui cârd de gâşte sălbatice, care plutea în 
depărtare, asemenea unui nor întunecat, răspundea tocmai 
hăt departe, pe apele lacului pierdut în zări. Din iarbă se 
înălța când şi când câte un pescăruş de stepă, purtat de 
fâlfâirea unduioasă a aripilor largi, şi se scălda falnic în apele 
albastre ale văzduhului. Uite-l pierdut în slăvi luminoase; nu 
se mai zăreşte decât un punct negru. Apoi, o nouă bătaie din 
aripi şi albeaţa lui scânteiază în lumina soarelui... Dracu să te 
ia, stepa mea, că mult eşti frumoasă! 

Călătorii noştri nu se opreau din drum decât pentru masa 
de prânz; atunci cei zece cazaci din pâlcul ce-i însoțea 
descălecau îndată, dezlegau de pe şei ploştile de lemn pline cu 
rachiu şi tărtăcuțele ce ţineau loc de pahare. Cazacii nu 
mâncau decât pâine cu slănină ori scovergi prăjite în untură 
şi nu beau decât o înghițitură de rachiu şi asta numai pentru 
ca să prindă inimă, căci Taras Bulba nu îngăduia nimănui să 
se îmbete la drum. Apoi încălecau iar şi călăreau până la 


căderea nopţii. Seara stepa îşi schimba cu desăvârşire fața. În 
văpaia soarelui ce sta să asfințească toată întinderea ei 
pestriță se lumina dintr-o dată şi se întuneca apoi treptat; 
umbre lungi se aşterneau când ici, când colo, înnegrind 
verdele stepei; suflul ei părea mai greu de miresme; fiece floare, 
fiece firicel de iarbă îşi trimitea prinosul şi stepa întreagă era 
parcă o cădelniță uriaşă. Cerul, de un albastru întunecat, era 
brăzdat de izvoarele mari în aur trandafiriu, aruncate parcă la 
întâmplare de o pensulă uriaşă; ici-colo albeau pe faţa lui 
clăbuci străvezii de nouraşi uşori şi o adiere răcoroasă şi 
ademenitoare ca valurile mării abia de unduia capetele 
ierburilor, mângâind obrazul stepei. Muzica zilei se stingea pe 
nesimţite şi în locul ei se năştea alta. Popândăi tărcaţi ieşeau 
din găurile lor, se aşezau pe lăbuțele dinapoi şi umpleau 
câmpul de şuierături. Ţârâitul greierilor se auzea tot mai tare. 
Uneori, de departe, de pe apele vreunui lac pierdut în stepă, 
câte un strigăt de lebădă tremura în văzduh, risipindu-se apoi 
în clinchete argintii... Călătorii se opreau atunci în mijlocul 
câmpiei, îşi alegeau un loc bun de popas, aprindeau focul şi 
aşezau deasupra lui ceaunul în care-şi fierbeau culişul!”. 
Aburul mâncării se înălța în văzduh, amestecându-se cu 
celelalte mirosuri. După ce îmbucau câte ceva, cazacii se 
întindeau să doarmă, lăsându-şi caii împiedicaţi la picioare să 
pască în voie. Drept aşternut, îşi puneau svitcile. De sus, îi 
priveau în față stelele cerului, iar în urechi le pătrundea 
vuietul uşor al gâzelor fără număr, care mişunau în iarbă; 
foşnetul, şuierul şi țârâitul lor se auzeau atât de limpede în 
liniştea nopții şi păreau atât de curate în răcoarea ei, că până 
la urmă oamenii, legănaţi de cântecul acesta, se lăsau 
cuprinşi de somn. lar dacă vreunul din ei se trezea o clipă în 
toiul nopţii, vedea în fața lui stepa întreagă presărată de 
nenumăratele luminițe ale licuricilor. Uneori, cerul întunecat 
al nopții se rumenea din mai multe părți de pălălăile focurilor 
ce mistuiau prin lunci şi râuri trestiile uscate, şi atunci 
lebedele negre, ce-şi urmau zborul în şir lung spre 


miazănoapte, scăldate într-o văpaie argintie-trandafirie, 
păreau nişte năframe roşii plutind pe cerul întunecat. 

Călătorii înaintau fără să vadă ceva mai deosebit. Nicăieri 
în calea lor nu dădeau de vreun copac: în jur era doar stepa 
fără sfârşit şi fără margini, stepa minunată şi necuprinsă. 
Când şi când se zăreau în depărtare, pe un mal şi pe altul al 
Niprului, vârfuri de păduri învăluite într-o pâclă albăstrie. Şi 
doar o singură dată le arătă Taras fiilor săi un punct negru, 
pierdut hăt departe în iarbă şi le spuse: „la priviți, feții mei: e 
un tătar ce zboară în goana calului”. Capul mic, cu mustăți, 
îşi aținti drept spre ei privirea ochilor înguşti, adulmecă 
văzduhul ca un copoi şi văzând că are în fața lui treisprezece 
cazaci, se făcu nevăzut cu repeziciunea unei ciute. „la 
încercaţi să-l ajungeţi din urmă pe tătar!... Staţi, staţi! Nici să 
nu vă treacă prin minte una ca asta! Calul lui e mai iute chiar 
decât Dracul meu!” Totuşi Bulba luă numaidecât măsuri, 
temându-se de vreo capcană ascunsă ce le-ar putea-o întinde 
tătarii. De cum ajunseră în goana cailor la râulețul Tatarka, 
ce se vărsa în Nipru, se aruncară în apele lui cu cai cu tot şi se 
lăsară multă vreme duşi de şuvoi, ca să-şi ascundă urma; şi 
numai după aceea ieşiră din nou la mal şi îşi văzură mai 
departe de drum. 

După trei zile de la această întâmplare, cazacii se aflau în 
preajma locului care era ţinta călătoriei lor. Se făcu dintr-o 
dată răcoare; cazacii simțiră apropierea Niprului. Apele lui 
scânteietoare se desenau ca o panglică întunecată în zare. 
Nahlapii râului îşi trimiteau suflul răcoros, aşternându-se 
aproape, tot mai aproape... în cele din urmă învăluiră 
jumătate din tot pământul... Acolo era locul unde Niprul, 
zăvorit până atunci de praguri, îşi cerea dreptul Ia libertate şi 
vuia ca o mare, întinzându-se în voie; era locul unde 
ostroavele, azvârlite în mijlocul apelor, le împingeau dincolo de 
maluri, iar valurile se aşterneau nestăvilite peste pământuri, 
fără să întâmpine în drumul lor nici stânci, nici muchii de 
dealuri... Cazacii descălecară, se urcară pe un pod plutitor şi 
după trei ceasuri se apropiară de malurile ostrovului Hortiţa, 


unde se afla pe vremea aceea Seci, care-şi schimba atât de des 
locul. 

Mulțime mare de norod se ciorovăia pe mal cu plutaşii. 
Cazacii se îngrijiră îndată de cai. Taras se îndreptă semeț, îşi 
strânse bine de tot brâul şi îşi netezi mândru mustățţile. 
Coconii lui tineri îşi cercetară şi ei cu multă luare-aminte 
straiele, din cap până în picioare, stăpâniți de un fel de 
neînțeleasă teamă, amestecată cu o plăcere nelămurită, şi 
apoi intrară cu toții în mahalaua aşezată ca la o jumătate de 
verstă depărtare de Seci. Cum ajunseră, fură asurziți de 
cincizeci de ciocane ce bubuiau fără încetare în cele douăzeci 
şi cinci de fierării săpate în pământ şi acoperite pe deasupra 
cu iarbă. În uliţă, în pragul căsuţelor cu cerdac, tăbăcari 
voinici frământau cu mâinile lor puternice piei de bou. 
Sumedenie de neguțători vindeau pe tarabe cu streşini 
grămezi întregi de cremene, amnare şi praf de puşcă. Un 
armean îşi atârnase la vedere năframele-i scumpe. Un tătar 
răsucea pe loc frigărui cu bucăți de carne de berbec în aluat, 
înşiruite pe ele. Un jidov cu gâtul întins scotea rachiu dintr-un 
poloboc. Dar cel dintâi om de care dădură în calea lor fu un 
cazac zaporojan, care dormea drept în mijlocul drumului, cu 
mâinile şi picioarele desfăcute larg în lături. Taras Bulba nu 
putu trece nepăsător, fără să se oprească şi să-şi desfete ochii 
cu o asemenea privelişte. 

— Straşnic s-a mai întins! Şi ce falnic mai arată, zise el, 
oprindu-şi calul. 

Ce e drept, tabloul era cât se poate de măreț; cazacul zăcea 
întins ca un leu în mijlocul drumului. Moțul lui semeț, dat pe 
spate, cuprindea cam o jumătate de arşin de pământ. Şalvarii 
de postav vişiniu din cel scump erau mânjiți pe-alocuri cu 
catran, semn de adânc dispreț al cazacului față de ei. După 
ce-şi sătură îndelung privirile cu cazacul zaporojan, Bulba îşi 
făcu anevoie loc mai departe, pe ulița strâmtă în care 
mişunau tot soiul de meşteşugari ce-şi făceau chiar acolo, pe 
loc, meseria, precum şi de oameni de toate neamurile, de care 


era plin acest iarmaroc ce îmbrăca şi hrănea tot poporul din 
Seci deprins doar să chefuiască şi să tragă focuri de armă. 

În sfârşit, călăreţii ieşiră din mahala şi văzură în faţa lor 
câteva „curene” acoperite cu stuf ori cu pâslă, după obiceiul 
tătăresc. Unele aveau pe lângă ele tunuri. Nicăieri nu se vedea 
însă vreun gard sau vreo căsuţă dintre cele joase, cu cerdacuri 
sprijinite de stâlpi mărunţței de lemn, cum se găseau în 
mahala. Un val nu prea înalt de pământ, cu un fel de 
întăritură din trunchiuri de copaci în fața lui, neapărată de 
nimeni, vădea cumplita nepăsare a cazacilor. Câţiva 
zaporojeni, zdraveni, trântiți în mijlocul drumului cu lulelele 
în dinți, îi priviră fără să se sinchisească de ei şi nu se clintiră 
din loc. Taras trecu printre dânşii cu multă băgare de seamă, 
urmat de feciorii lui, zicând: „Să trăiţi, boieri dumneavoastră.” 
— „Să trăiţi şi dumneavoastră” - răspunseră zaporojenii. Tot 
câmpul era pestriț de cete de cazaci. Chipurile lor arse de 
soare arătau că sunt căliți în luptă şi că au gustat din plin 
greutăţile de tot soiul ale traiului. Aşadar asta era Seci. Aici 
era cuibul de unde-şi luau zborul voinicii mândri şi tari ca 
nişte lei! De aici se revărsa peste toată Ucraina căzăcimea şi 
libertatea. 

Călăreţii intrară apoi într-o piaţă mare şi încăpătoare, unde 
se aduna de obicei rada'”. În piaţă, pe un butoiaş răsturnat 
cu fundul în sus, şedea un cazac despuiat până la brâu; 
cămaşa şi-o ţinea în mână şi încetişor, pe-ndelete, îi cârpea 
găurile. Apoi le tăie drumul o ceată de lăutari, în mijlocul 
cărora juca de-i sfârâiau călcâiele un zaporojan tânăr, cu 
cuşma dată voiniceşte pe ceafă şi cu braţele ridicate în sus. 
Tot tropăind aşa, striga uneori: „Ziceți-i mai cu foc, 
scârțacilor! Nu te scumpi la rachiu, Foma, pentru creştinii 
ăştia pravoslavnici!” Şi Foma cel chior de-un ochi turna la căni 
fără număr, cinstindu-l pe fiecare cum îi cerea. Pe lângă 
tânărul zaporojan, alți patru, mai bătrâni, frământau zdravăn 
pământul cu paşi mărunței, uneori țâşneau în sus, ori se 
avântau în lături ca un vârtej, cât pe-aci să cadă în capul 
lăutarilor, apoi deodată se lăsau la pământ şi jucau năprasnic 


pe vine, lovind scurt şi aprig ţărâna bine bătătorită cu 
potcoavele lor de argint. Pământul vuia surd până hăt 
departe, iar văzduhul răsuna de ţăcănitul potcoavelor de la 
cizmele căzăceşti, care jucau de mama focului gopakul şi 
trepakul. Dar dintre toţi dănțuitorii, unul striga mai amarnic 
şi se avânta mai straşnic, ceva mai în urma celorlalți. Moțul îi 
zbura în vânt, iar pieptul vânjos era gol; dar cazacul purta pe 
el un cojoc călduros, îmbrăcat pe mâneci, şi sudoarea şiroia de 
pe dânsul, de parcă l-ar fi scos cineva din apă. „Leapădă-ţi 
măcar cojocul cela! rosti în sfârşit Bulba. Au nu vezi cum te-ai 
încins?” — „Asta nu-i cu putință!” îi strigă numaidecât cazacul. 
„Şi de ce, mă rog?" — „Nu se poate şi pace! Am eu un năraval 
meu: cum lepăd ceva de pe mine, îl şi beau!' Ce-i drept, 
voinicul nu mai avea de mult cuşma pe cap, nici brâu la 
caftan, nici basma brodată: toate luaseră aceeaşi cale. 
Mulțimea sporea din ce în ce; mereu alți dănțuitori li se 
alipeau acelora care jucau în cerc şi nu era chip să priveşti 
fără o tresărire lăuntrică toată această omenire plămădind 
jocul cel mai dezlănțuit, cel mai neînfrânat pe care l-a pomenit 
vreodată lumea, numit în cinstea năprasnicilor săi creatori: 
„Kkazaciok". 

— Ehei, de nu eram călare, strigă Taras, m-aş fi avântat şi 
eu! Pe cinstea mea că m-aş fi avântat la joc! 

În vremea asta, începură să se zărească prin norod şi 
moțurile albite de ani ale bătrânilor cinstiți pretutindeni în 
Seci pentru faptele lor vitejeşti şi care nu o dată fuseseră 
căpetenii. Taras întâlni curând o mulțime de vechi prieteni. 
Ostap şi Andrii auzeau întruna cum îşi dădeau binețe: „A-a, 
tu eşti, Peceriţa? Să trăieşti, Kozolup!” — „Da” pe tine de unde 
mi te-aduce Dumnezeu, Taras?” — „Şi tu cum de-ai ajuns aici, 
Doloto?” — „Să trăieşti, Kirdeaga! Noroc, Gustii! Nu credeam să 
te mai întâlnesc vreodată, Remen!” Şi voinicii strânşi acolo de 
prin toate colțurile Rusiei răsăritene se pupau cu foc, apoi 
începură întrebările: Da Kasian? Da Borodavka? Da Koloper? 
Da Pidsişok? Răspunsurile pe care le primea Taras Bulba 
sunau toate cam aşa: Borodavka a fost spânzurat la Tolopan, 


Koloper jupuit de viu lângă Kizikirmen, iar capul lui Pidsişok 
pus în sare într-un butoiaş a fost trimis tocmai la Țarigrad. 
Bătrânul Bulba îşi pleca numai fruntea şi spunea dus pe 
gânduri: „Au fost nişte cazaci vrednici!” 


III 


Se-mplinise aproape săptămâna de când Taras Bulba se 
statornicise cu feciorii lui la Seci. Ostap şi Andrii nu prea 
învățau însă meşteşugul armelor. Celor de la Seci nu le plăcea 
să se obosească şi să-şi piardă vremea cu îndeletniciri 
ostăşeşti. Tineretul deprindea mânuirea armelor şi se călea 
numai în toiul harțurilor, care din această pricină nu 
conteneau aproape deloc. lar scurtele răgazuri dintre 
încăierări, cazacii socoteau că ar fi prea plicticos să le 
folosească pentru a învăța ceva de trebuință, afară poate de 
tragerea la ţintă, şi uneori de alergări călare sau de urmărirea 
vreunei fiare în stepă sau în luncă; prisosul de vreme şi-l 
cheltuiau în chiolhane, socotite drept semn al pornirii 
neînfrânate spre libertate pe care o nutreau în suflete. Seci 
înfățişa o privelişte cu totul deosebită. Părea un fel de 
petrecere necontenită, un bairam care începuse cu tărăboi 
mare, dar care nu-şi mai găsea sfârşitul. Unii dintre cazaci 
aveau câte o meserie, alții câte o dugheană şi-şi vedeau de 
negoț, dar cea mai mare parte dintre ei chefuia din zori şi 
până-n noapte, câtă vreme mai zornăia ceva în buzunarele lor, 
şi câtă vreme bunurile dobândite în luptă nu treceau în mâna 
neguțătorilor şi a  cârciumarilor. Petrecerea aceasta 
atotcuprinzătoare avea în ea ca un fel de vrajă. Aici nu era 
numai o adunătură de cheflii ce se îmbată de inimă albastră, 
nu! La Seci era o dezlănțuire nebună de veselie şi nimic mai 
mult. Oricine venea aici, uita de toate şi se lepăda de tot ce 
alcătuia viaţa lui de până atunci. Îşi dădea dracului trecutul — 
ca să zicem aşa - şi odată scăpat de griji, se lăsa cu totul în 
voia libertăţii şi a tovarăşilor, la fel de cheflii ca şi el, care n- 
aveau neamuri, case ori familii, într-un cuvânt nimic în afară 
de cerul necuprins şi veşnicele desfătări ale sufletului. De aici 
venea acea veselie nebunească ce n-ar fi putut izbucni din 
niciun alt izvor. Povestirile şi flecăreala mulțimii de cazaci 


adunați în ceasuri de hodină şi trântiți leneşi într-o rână, pe 
pământ, erau adeseori atât de hazoase şi înfățişau cu atâta 
putere viața adevărată, încât trebuia să fii zaporojan, cu 
înfăţişarea cea mai nepăsătoare din lume, ca să-ți păstrezi 
chipul atât de neclintit încât să nu clipeşti nici măcar din... 
mustață! Această trăsătură îi deosebeşte şi până acum pe 
zaporojeni de ceilalți frați ai lor din Rusia de miazăzi. Veselia 
lor era beată şi gălăgioasă, dar cu toate acestea n-avea nimic 
de cârciumă apăsătoare, unde omul îşi caută uitarea într-o 
veselie mohorâtă, care-i întinează sufletul. Aici era un cerc 
strâns de tovarăşi de şcoală, cu singura deosebire că în loc să 
şadă în bănci şi să asculte trăncăneala dascălului, ei călcau 
pe nepusă masă duşmanul, în cete de câte cinci mii de 
călăreţi. În loc de pajiştea unde şcolarii bat mingea, ei aveau 
întinderi nestrăjuite, la granițele cărora răsărea uneori câte 
un cap iute de tătar sau îşi aţintea privirile nemişcate şi 
mohorâte câte un turc cu turbanul său verde pe frunte. Şi mai 
era o deosebire: că în loc de a fi strânşi laolaltă într-o şcoală, 
de o putere ce le-ar fi siluit voința, ei îşi lăsaseră de bună voie 
tatăl şi mama şi fugiseră din casa părintească; unii dintre ei 
avuseseră o dată ştreangul în jurul gâtului, dar, în locul 
chipului palid al morţii lipsite de slavă, izbutiseră să vadă 
viața, şi încă una clocotitoare de tot; erau aici şi dintre aceia 
care, credincioşi fiind unui preacinstit obicei, nu erau în stare 
să păstreze nicio lețcaie în buzunarele lor; şi alții care 
socotiseră altădată drept mare bogăţie un galben, pentru că 
din grija arendaşilor jidovi cărora le încredințaseră pământul, 
puteai să le întorci şi buzunarele pe dos, că tot nu găseai o 
para chioară în ele. Mai erau aici şi toți bursacii care nu 
putuseră îndura vergile de la Academie şi care nu se aleseseră 
nici măcar cu o buche învățată de pe băncile şcolii; dar alături 
de ei se găseau la Seci şi dintre aceia care ştiau cine-i Horaţiu, 
cine-i Cicero şi ce-i aceea Republica Romană. Mai erau aici şi 
mulți comandanți care mai târziu s-au acoperit de slavă în 
armata împăratului; de asemenea şi o sumedenie de luptători 
de breaslă căliți în războaie, care nutreau în sufletul lor 


credința, vrednică de cinste, cum că un om trebuie să lupte 
oricum şi oriunde, numai să lupte, pentru că nu-i şade bine 
unui voinic cu suflet mare să stea cu mâinile în sân. Dar erau 
şi dintre aceia care veniseră la Seci numai ca să se poată 
lăuda mai târziu că au fost acolo, zicând că sunt viteji mult 
încercați în lupte. Dar cine nu era aici? Această republică 
ciudată era într-adevăr născută din nevoia pe care o simțea 
veacul. Toţi cei dornici de viață de ostaşi, de potire de aur, de 
zarpale sau de galbeni venetici şi spanioli, îşi puteau găsi 
oricând de lucru aici. Numai iubitorii de femei n-ar fi putut 
găsi la Seci nimic pe gustul lor, pentru că aici nici măcar în 
mahalaua ce cuprindea împrejurimile, obraz femeiesc nu se 
incumeta să se arate. 

Ostap şi Andrii se minunau nespus când vedeau ce puzderie 
de lume vine la Seci chiar sub ochii lor şi nimeni nu se găseşte 
să-i întrebe pe aceşti oameni de unde vin, cine sunt şi care le e 
numele. Toţi intrau aici de parcă s-ar fi întors la casa lor, pe 
care au părăsit-o acum un ceas. Fiecare nou-venit se înfățişa 
doar hatmanului oștirii, care-l primea de obicei cu aceste 
vorbe: 

— Bun venit! Ia zi: crezi în Domnul nostru lisus Hristos? 

— Cred! răspundea noul-sosit. 

— Da" în sfânta treime crezi? 

— Cred! 

— Da la biserică te duci? 

— Mă duc! 

— Ia fă semnul crucii! 

Şi noul-venit îşi făcea cruce. 

— Bine, zicea atunci hatmanul. Du-te la curenul care-ţi 
place! 

Şi cu asta lua sfârşit ceremonia înfățişării. Toţi cei de la Seci 
erau uniți prin credința întru aceeaşi biserică, pe care erau 
gata s-o apere până la cea din urmă picătură de sânge, deşi 
nici măcar s-audă nu voiau de post şi felurite oprelişti. Numai 
jidovii, armenii şi tătarii, îmboldiți de o sete prea mare de 
câştig, cutezau să trăiască şi să-şi vândă mărfurile în mahala, 


şi asta pentru că zaporojenilor nu le plăcea să se tocmească: 
afundau mâna în buzunar şi câte parale scoteau în pumn, 
atâtea plăteau. De altfel, soarta acestor neguţători iubitori de 
arginți era adesea cât se poate de jalnică. Duceau o viață 
foarte asemănătoare acelora care-şi făceau casele la picioarele 
Vezuviului; pentru că de îndată ce cazacii isprăveau banii, le 
spărgeau dughenele şi luau marfa fără să le plătească nicio 
lețcaie. Seci se alcătuia din peste şaizeci de curene ce aduceau 
cu tot atâtea republici neatârnate sau mai bine cu o şcoală şi 
o bursă, unde copiii au tot ce le trebuie. Nimeni dintre cazaci 
nu cumpăra şi nu ținea vreun bun al lui. Toate cele de 
trebuință erau pe mâna hatmanului, mai mare peste curen, 
care din pricina asta era numit „tătucu”. El avea în grijă banii, 
veşmintele, merindea, salamata'”, terciul, şi până şi toate cele 
pentru foc; tot lui îi dădeau cazacii banii spre păstrare. 
Adeseori izbucneau certuri între curene, şi atunci se a-jungea 
neapărat la bătaie. Curenele învrăjbite ieşeau în piață şi îşi 
cărau pumni în coaste, până când unele rămâneau, în sfârşit, 
învingătoare şi atunci toată lumea se aşternea pe chef. Aşa 
arăta Seci, care-i ademenea atât de mult pe cei tineri. 

Ostap şi Andrii se aruncară cu tot focul tinereții lor în 
această mare _vijelioasă, uitând într-o clipă de casa 
părintească, de bursă, de tot ce le frământase înainte vreme 
sufletele, dăruindu-se cu desăvârşire vieţii celei noi. Orice din 
jurul lor îi atrăgea: datina libertăţii fără frâu, răfuielile 
nemeşteşugite şi legiuirile ce li se păreau uneori peste măsură 
de aspre într-o republică atât de samavolnică. Un cazac care 
fura sau şterpelea un fleac de nimic era socotit ca o pacoste ce 
se răsfrângea asupra căzăcimii întregi; făptaşul era legat ca 
cel din urmă tâlhar la stâlpul înfierării, alături de care era 
pusă o măciucă şi toți cei care treceau pe lângă el aveau 
datoria să-l lovească, până când în sfârşit cădea mort. Un 
datornic rău de plată era ferecat în lanţuri şi cetluit de tun; 
astfel rămânea până când unul din tovarăşii lui se milostivea 
de el şi îl răscumpăra, plătindu-i datoriile. Dar mai mult ca 
orice îl tulbura pe Andrii spăimântătoarea pedeapsă orânduită 


pentru cei ce se făcuseră vinovaţi de omucidere. Chiar acolo, 
sub ochii lui, cazacii au săpat o groapă în care au coborât de 
viu ucigaşul, apoi au pus peste el coşciugul cu trupul celui 
ucis de mâna lui, după care i-au acoperit pe amândoi cu 
pământ. Multă vreme l-a urmărit pe Andrii amintirea 
cumplitei osânde şi în fața ochilor îi juca întruna cel îngropat 
de viu, laolaltă cu groaznicul sicriu. 

Nu trecu mult şi cei doi tineri căpătară loc de cinste printre 
ceilalți cazaci. Adeseori porneau împreună cu tovarăşii lor de 
curene şi câteodată cu tot curenul şi cu alte vecine să vâneze 
în stepă tot soiul de păsări, cerbi şi căprioare ce foiau acolo ca 
frunza şi ca iarba; alteori ieşeau la malurile râurilor sau ale 
lacurilor care prin tragere la sorți căzuseră în stăpânirea 
curenului lor; aici aruncau năvoade şi plase şi scoteau pradă 
bogată, întru îndestularea întregului curen şi cu toate că 
îndeletnicirile pomenite nu cereau de la ei adevărata iscusință 
prin care se încearcă un cazac, cei doi flăcăi începură totuşi să 
iasă în vileag printre ceilalți tineri, datorită voiniciei şi 
îndemânării pe care o dovedeau la fiece pas. Ştiau să tragă la 
țintă repede şi fără greş şi treceau Niprul înot împotriva 
şuvoiului, isprăvi pentru care un nou-venit era primit cu alai 
în sânul căzăcimii. 

Dar bătrânul Taras plănuia pentru ei o altă îndeletnicire. El 
nu prea avea la inimă viața aceasta de huzur şi năzuia spre 
fapte cu adevărat viteze. Zile întregi se tot gândea şi se 
răzgândea cum să facă să-i îndemne pe cazaci spre o faptă 
vitejească în care orice voinic să-şi poată arăta în voie dibăcia 
lui de ostaş. În cele din urmă i se înfățişă într-o zi hatmanului 
oştirii şi îi spuse deschis: 

— Ce zici, hatmane, n-ar fi timpul să mai petreacă nițeluş 
zaporojenii? 

— N-au unde! răspunse hatmanul, scoțându-şi din colțul 
gurii luleaua-i scurtă şi scuipând în lături. 

— Cum aşa, n-au unde? Am putea să-i călcăm pe turci ori 
pe tătari! 


— Nu se poate! Nici pe turci, nici pe tătari! făcu hatmanul 
netulburat, luându-şi iar pipa între dinți. 

— Ce vorbă-i asta, nu se poate? 

— Aşa, nu se poate! I-am făgăduit sultanului pace. 

— Şi dacă? Păi el îi păgân, iar nouă şi Dumnezeu şi Sfânta 
Scriptură ne pournceşte să-i batem pe păgâni. 

— Nu se cade! Încaltea dacă nu ne-am fi legat față de ei pe 
credința noastră, atunci treacă-meargă. Dar aşa, nu se poate 
şi pace! 

— Cum nu se poate, măi omule? Cum zici că nu se cade? 
Judecă şi tu: uite, eu am doi flăcăi, amândoi în floarea vârstei. 
Dar niciunul nici celălalt n-au fost până acum în luptă, iar tu 
una ştii: „Nu se cade” şi zici că zaporojenii nu trebuie să-i 
calce pe păgâni. 

— Da, nu se cade! 

— Atunci, după tine, se cade să se irosească de-a surda 
puterea căzăcească, da? Se cade să putrezească omul ca un 
câine, fără a săvârşi o faptă vitejească, fără să aducă vreun 
folos ţării sale ori creştinătăţii, da? Atunci la ce mai trăim, la 
ce naiba ne mai târşim zilele, hai? Lămureşte-mă, dacă poţi! 
Eşti om isteţ la minte, că de aceea te-or fi ales cazacii în capul 
lor! Atunci poftim de mă lămureşte, la ce mai trăim pe lume? 

Dar hatmanul nu-i dădu răspuns la această întrebare. Era 
un cazac îndărătnic. După ce tăcu o clipă, zise: 

— Şi de la război să-ţi iei gândul! N-o să fie! 

— Zi aşa, n-o să fie? mai întrebă o dată Taras Bulba. 

— Nu! 

— Şi zi, să-mi iau gândul de la el? 

— Să-ţi iei gândul! 

„Aşteaptă tu, pomana dracului, că o să te-nvăţ eu minte 
îşi zise Taras Bulba şi se hotări pe loc să se răzbune împotriva 
hatmanului. 

Se înțelese apoi cu unul, cu altul şi cinsti cu băutură toată 
lumea, după care câţiva cazaci amețţiți de rachiu se duseră 
drept în piață, unde se aflau legate de stâlpi nişte tobe în care 
băteau toboşarii când chemau căzăcimea la sfat. Dar cum nu 


|? 


găsiră beţele pe care le păstra întotdeauna toboşarul, apucară 
fiecare câte un lemn în mână şi începură să izbească din 
răsputeri pielea întinsă. Cel dintâi care sosi în goană mare fu 
toboşarul cel înalt şi chior, al cărui singur ochi era grozav de 
umflat de somn. 

— Care a îndrăznit să bată în tobe? se răsti dânsul. 

— Gura! la-ţi mai bine bețele şi zi-i înainte cu ele, că aşa-i 
porunca noastră! îi răspunseră pe loc fruntaşii aburiți de 
băutură. 

Atunci toboşarul scoase din buzunar beţişoarele pe care le 
luase cu dânsul, pentru că ştia foarte bine cum sfârşesc de 
obicei întâmplările de acest soi. Tobele prinseră a răpăi şi cât 
ai clipi din ochi pilcuri de cazaci, ca roiuri negre de bărzăuni, 
umplură piața. 

Oamenii se strânseră roată, iar după cea de-a treia chemare 
a tobelor, se arătară în sfârşit şi căpeteniile; hatmanul oştirii, 
ținând în mână buzduganul, semn al puterii sale, judecătorul, 
cu pecetea oştirii, pisarul cu călimara şi esaulul cu toiagul. 
Atât hatmanul oştirii cât şi celelalte căpetenii îşi scoaseră 
căciulile şi făcură câte o plecăciune în cele patru părți 
cazacilor care stăteau țanţoşi, cu mâinile proptite în şold. 

— Ce vrea să zică soborul de aici şi ce poftiți, cazaci 
dumneavoastră? rosti hatmanul. 

Dar sudalmele şi strigătele mulțimii nu-l lăsară să 
sfârşească. 

— Leapădă buzduganul! Pune-l jos, satană, chiar acum! Nu 
te mai vrem! strigau voci din mulțime. 

Unele curene mai treze păreau a fi potrivnice acestei 
hotărâri; dar nu trecu mult şi toți cazacii, atât cei beți cât şi 
cei treji, se luară la bătaie cu pumnul. Se stârni o hărmălaie 
nemaipomenită. 

Hatmanul dădu mai întâi să zică ceva, dar cum ştia că 
mulțimea dezlănțuită şi samavolnică ar fi fost în stare să-l 
omoare pe loc pentru asta - după cum se întâmpla aproape 
întotdeauna în asemenea împrejurări - se lăsă păgubaş şi se 


ploconi doar adânc de tot în fața mulțimii, după care puse jos 
buzduganul şi se făcu nevăzut printre cazaci. 

— Porunciţi, cazaci dumneavoastră, să înturnăm şi noi 
semnele puterii noastre? întrebară judecătorul, pisarul şi 
esaulul, pregătindu-se a lăsa pe loc călimara, pecetea oştirii şi 
toiagul. 

— Ba nu, voi puteți rămâne! se ridicară glasuri din 
mulțime. 

— Am vrut doar să-l alungăm pe hatman, pentru că-i 
muiere, nu cazac, iar noi dorim în fruntea noastră un bărbat 
în toată puterea cuvântului. 

— Şi pe cine vreţi să puneţi acum hatman? întrebară cei doi 
dregători. 

— Pe Kukubenko! prinse a răcni o parte din cazaci. 

— Ba nu-l vrem pe Kukubenko! răcnea partea cealaltă. Să 
mai crească oleacă! Are caş la gură! 

— Şilo să ne fie hatman! strigau alţii. Să-l punem pe Şilo în 
fruntea noastră. 

— Să vă fie acolo! strigau cei mai mulți suduind. Ce fel de 
cazac mai e, când ştim cu toţii că-i mână lungă feciorul ăsta 
de cățea, mai rău ca tătarii: la mai dațţi-l la dracu-n praznic 
pe beţțivanul cela de Şilo! 

— Atunci pe Borodatii! Să-l punem hatman pe Borodatii. 

— Ce Borodatii? La mama dracului cu Borodatii al vostru! 

— Cereţi-l pe Kirdeaga! şopti Taras la urechea unora dintre 
cazaci. 

— Kirdeaga!  Kirdeaga! strigă mulțimea.  Borodatii! 
Borodatii! Kirdeaga! Kirdeaga! Şilo! La naiba Şilo! Kirdeaga! 

Toţi cei strigați de mulțime, de cum îşi auziră numele, ieşiră 
fără zăbavă din gloată, ca nu cumva oamenii să-şi închipuie 
că au ajutat şi ei într-un fel sau altul alegerea lor. 

— Kirdeaga! Kirdeaga! se auzea tot mai tare. Borodatii! 

Întru sprijinirea vorbelor veniră acuma pumnii şi Kirdeaga 
ieşi învingător. 

— Duceţi-vă de-l aduceţi pe Kirdeaga! strigară cazacii. 


Din mulțime se desprinseseră pe dată vreo zece cazaci, 
dintre care unii abia se ţineau pe picioare, aşa de zdravăn 
trăseseră la măsea, şi se duseră drept la Kirdeaga, pentru a-l 
vesti că a fost ales. 

Kirdeaga, deşi cam trecut de ani, dar foarte isteț la minte, 
era de mult acasă la el, de parcă habar n-ar fi avut de cele ce 
se puneau la cale. 

— Ce doriţi, cazaci dumneavoastră? întrebă el. 

— Vino, c-ai fost ales hatman!... 

— Ce tot spuneți, cazaci dumneavoastră? rosti Kirdeaga. 
Eu să mă învrednicesc de o astfel de cinste? Eu să fiu 
hatman? Păi, pe mine nici capul nu mă ajută la împlinirea 
unei asemenea dregătorii! E oare cu putință să nu fi găsit 
unul mai bun în toată oştirea noastră? 

— Hai odată, dacă-ţi spunem! strigară zaporojenii. Doi 
dintre ei îl apucară de subsuori şi cu toate că omul se 
împotrivea, proptindu-se zdravăn în picioare, îl duseră mai 
mult pe sus în piață, mai cu ocări, mai cu ghionturi din spate, 
mai cu scatoalce, mai cu vorbă bună. Nu mai da îndărăt ca 
racul, afurisitule! Primeşte, câine, când ţi s-a făcut o 
asemenea cinste! 

În felul acesta Kirdeaga fu adus până la urmă în mijlocul 
cazacilor. 

— Ce ziceţi, cazaci dumneavoastră? rostiră cu voce tare, 
pentru a fi auziți de toată mulțimea, cei care-l aduseseră. 
Primiţi ca acest cazac să vă fie hatman? 

— Primim! Primim toţi! vui mulțimea, şi stepa întreagă se 
cutremură de vuietul ei. 

Una din căpetenii luă atunci buzduganul şi îl întinse 
hatmanului proaspăt ales. Dar Kirdeaga nu-l primi, după cum 
era obiceiul. Căpetenia i-l întinse încă o dată, dar Kirdeaga 
nu-l primi nici acum, ci numai a treia oară. În clipa aceea, un 
chiot de mulțumire izbucni din toate piepturile şi iarăşi stepa 
întreagă fu cutremurată până departe. Apoi ieşiră din 
mulțime patru cazaci dintre cei mai vârstnici, cu mustățile şi 
moțurile cărunte (bătrâni prea împovărațţi de ani nu se găseau 


la Seci, pentru că nimeni dintre zaporojeni nu murea de 
moarte bună), şi luând fiecare câte o mână de pământ, muiat 
proaspăt de ploaie şi prefăcut în glod, îl puseră drept pe capul 
lui Kirdeaga. Țarina muiată prinse a-i curge pe mustăți, pe 
obraji şi îi mânji cu noroi toată fața. Dar Kirdeaga stătea 
neclintit locului şi aducea mulțumiri cazacilor pentru cinstea 
pe care i-o făcuseră. 

Astfel luă sfârşit alegerea zgomotoasă, de care nu ştiu dacă 
se bucurau şi alții aşa cum se bucura Bulba: pe de o parte se 
răzbunase împotriva fostului hatman, iar pe de alta, Kirdeaga 
era un vechi tovarăş de-al său cu care fusese în multe harțuri 
pe uscat şi pe apă şi cu care împărţise frățeşte greutățile şi 
restriştile vieţii de ostaş. Mulțimea se împrăştie numaidecât şi 
purcese la sărbătorirea noului-ales. Se porni un chiolhan cum 
Ostap şi cu Andrii nici nu mai văzuseră până atunci. Cazacii 
sparseră cârciumile, luând cu japca tot miedul, rachiul şi 
berea pe care le găsiră. Cârciumarii erau mulțumiți că măcar 
ei scăpaseră teferi. Toată noaptea au răsunat strigări şi 
cântece care slăveau faptele vitejeşti şi multă vreme a mai 
privit luna de pe cer pâlcuri de lăutari ce colindau ulițele cu 
bandurile, lăutele şi balalaicele lor rotunde, precum şi pe 
cântăreții bisericeşti, pe care cazacii de la Seci îi ţineau pentru 
slujbe sfinte şi pentru preamărirea isprăvilor săvârşite de ei. În 
cele din urmă, băutura şi oboseala puseră câte puţin 
stăpânire pe capetele tari ale zaporojenilor. Ici-colo se vedea 
câte un cazac prăbuşit la pământ sau doi prieteni vechi 
înduioşați până la lacrimi de amintiri, care zăceau îmbrățişați 
în mijlocul drumului. Mai departe, se vedea o ceată întreagă 
care se pregătea să doarmă, sau câte un cazac stingher ce-şi 
căuta cu tot dinadinsul un culcuş mai moale, lăsându-se 
drept peste un butuc de lemn. Câte unul mai tare de înger 
îndruga încă vorbe fără şir, dar până la urmă se lăsa şieel 
doborât de vedrele de băutură... într-un târziu toată suflarea 
căzăcească fu cuprinsă de somn. 


IV 


A doua zi, Taras Bulba ţinu sfat cu noul hatman al oştirii, 
cum să-i facă să-i ridice pe zaporojeni la o faptă de arme. 
Hatmanul era un cazac bătrân şi deştept, cunoştea cu de- 
amănuntul firea zaporojenilor şi dintr-un început aşa grăi: 
„Nu se cade să călcăm legământul; nu se cade şi pace!” Dar 
după ce tăcu o vreme, adăugă: „Las' că facem noi într-alt chip: 
legământul n-o să-l călcăm, da” născocim şi noi ce putem! 
Numai să se adune mulțimea! Dar nu din porunca mea, ci 
numai din bunăvoia lor. Cred că te pricepi ce trebuie să faci... 
Ei, şi-atunci dregătorii şi cu mine o să venim într-un suflet în 
piață, de parcă n-am şti nimic.” 

Nu trecu bine un ceas după ăst sfat şi în piață prinseră a 
bate tobele. Ba se iviră ca la poruncă şi cazaci amețiți de 
băutură şi nesocotiți la vorbă. Cuşme căzăceşti fără număr 
împânziră dintr-o dată piață. Porniră întrebările: „Cine?... 
Pentru ce?... La ce bun sună adunarea?” Dar nimeni nu 
răspunse, în sfârşit, ici-colo, de prin colțuri se ridicară glasuri: 
„Se prăpădeşte de-a surda puterea căzăcească: n-avem 
război... Căpeteniile noastre s-au dedulcit la viaţă de huzur şi 
de atâta osânză li s-au luat vederile!... Pasămite, nu mai e 
dreptate pe lumea asta.' Ceilalți cazaci ascultară dintru 
început tăcuți, dar mai apoi prinseră şi ei a cuvânta: „Ce e 
drept, nu-i păcat: nu-i dreptate pe lumea asta!" Dregătorii 
însă păreau a fi cu totul uimiți de vorbele astea. În sfârşit, 
hatmanul ieşi în față şi zise: 

— Îngăduiţi, cazaci dumneavoastră, să spun şi eu o vorbă. 

— Zi-i! 

— Despre aceea vreau mai întâi şi-ntâi a vă spune, boieri 
dumneavoastră preacinstiți, că mulți zaporojeni — precum bine 
ştiţi şi fără mine - s-au făcut datornici jidovilor cârciumari şi 
chiar şi fraţilor lor, întru atâta că nici dracu n-ar şti să-i 
descurce. Pe urmă iarăşi despre aceia vin a vă vorbi că mulți 


dintre flăcăii noştri n-au văzut nici măcar o dată cu ochii lor 
ce-i aceea război, şi precum bine ştiţi şi domniile voastre, câte 
parale face un flăcău, dacă n-a fost în război. Ce fel de cazac 
mai e şi acela care nu s-a bătut în viaţa lui cu păgânul? 

„Taci, că-i zice bine”, gândi Bulba. 

— Să nu care cumva să vă treacă prin minte, cazaci 
dumneavoastră, că vorbesc aşa ca să calc pacea! Ferească 
Dumnezeu! Am spus-o şi eu fiindcă veni vorba. Şi-apoi lăcaşul 
Domnului de la noi de-aici e mai mare ruşinea cum arată! 
Sunt atâţia ani de când prin mila lui Hristos dăinuie Seci pe 
lumea asta, dar biserica nu numai că pe dinafară nu aduce 
deloc a biserică, dar nici icoanele dintr-însa n-au podoaba ce li 
se cuvine. Măcar de i-ar fi dat cuiva prin cap să le facă odăjdii 
de argint. Dar ele s-au ales numai cu ce le-au lăsat cu limbă 
de moarte niscaiva cazaci. Unde mai pui că şi dania lor n-a 
fost mai de Doamne-ajută, pentru că avutul întreg şi l-au 
băut în timpul vieţii. Dar eu vă spun toate acestea nu pentru 
a porni cu război împotriva paginilor, pentru că noi i-am 
făgăduit doară sultanului pace, şi mare ne-ar fi păcatul dacă 
ne-am călca legământul. 

„Ce tot le încurcă atâta?” se întreba Bulba. 

— Care va” zică, vedeţi şi domniile voastre că nu se cuvine 
să pornim război, nu ne-o îngăduie cinstea noastră de oşteni. 
Dar eu uite ce zic, după mintea mea asta puţină: să-i lăsăm 
pe ăi tineri să plece singuri cu bărcile şi să scarmene puţintel 
malurile Natoliei'!*. Ce ziceţi de asta, cazaci dumneavoastră? 

— Du-ne pe toți, pe toţi! strigară voci de pretutindeni. 
Suntem gata să ne dăm şi viața pentru credinţă! 

Hatmanul o cam băgă pe mânecă; nu intra în socotelile lui 
să ridice întreaga Zaporojie, pentru că socotea că ar rupe cu 
totul pe nedrept pacea odată încheiată. 

— Mai îngăduiți-mi o vorbă, cazaci dumneavoastră? 

— Ajunge! strigară cazacii. Tot n-ai să spui nimic mai bun 
decât ce-ai spus! 

— Dacă-i aşa, aşa să fie! Sunt sluga dorinţei voastre. Că 
doar îi lucru cunoscut chiar şi din scrieri că glasul norodului e 


glasul Domnului, şi chiar că nu poţi scorni un lucru mai 
înțelept decât cel scornit de mulțime. Atâta voi a vă spune: că 
sultanul n-ar lăsa fără pedeapsă joaca şi desfătul voinicilor 
noştri, iar noi am avea vreme să ne pregătim; să ne adunăm 
puteri proaspete şi nu ne-ar fi frică de nimic. Dar aşa, dacă 
plecăm cu toţii, ar putea să ne calce şi tătarii. Ăştia-s câini de- 
ai turcilor: nu se-aruncă din față şi nu intră în casă când ştiu 
că acolo-i stăpânul. Dar au obicei să muşte pe la spate, şi 
muşcă tare! Şi dacă tot am adus vorba despre asta, să ştiţi că 
nici bărci n-avem câte ne trebuie şi nici praf de puşcă atâta 
cât să putem porni cu toţii. Dar eu sunt bucuros să fac ce 
vreți: sunt robul voinței voastre! 

Şi vicleanul hatman tăcu. Dar cetele de oameni prinseră a 
schimba păreri, iar hatmanii de curene ținură sfat; din 
fericire, nu prea erau mulți cazaci beţi în ziua aceea şi oamenii 
se hotărâră să asculte de sfatul cuminte al căpeteniei lor. 

Pe loc fură trimişi câţiva cazaci pe malul celălalt al 
Niprului, unde, în ascunzişurile de nepătruns de sub apă şi 
din stufăriş, era tăinuită visteria oştirii şi o parte din armele 
luate de la duşmani. Alţii se repeziră la bărci, pentru a le 
cerceta şi a le pregăti de drum. Malul râului se făcu negru de 
lume, într-o singură clipă. Câţiva dulgheri îşi aduseră 
topoarele. Zaporojenii vârstnici, arşi de soare, lați în umeri şi 
bine proptiți pe picioarele lor, unii cu mustaţa căruntă, alții 
cu mustața neagră, stăteau în apă până la genunchi, cu 
şalvarii sumeşi, şi trăgeau de pe mal bărcile legate cu funii 
tari. Alții cărau trunchiuri uscate de arbori, pregătite de cu 
vreme, şi felurite buturugi. Ici se băteau scânduri la o barcă, 
dincoace, cazacii răsturnaseră alta cu fundul în sus şi o 
călăfătuiau; dincolo oamenii legau de o parte şi de alta a 
bărcilor, după obiceiul căzăcesc, câte un mănunchi de stuf 
lung, pentru a feri barca de valurile mării care ar putea s-o 
răstoarne; ceva mai departe, pe tot lungul țărmului, ardeau 
focuri, deasupra cărora, în cazane de aramă, clocotea smoala 
trebuincioasă călăfătuirii vaselor. Cei vârstnici şi umblați prin 
lume îi învățau pe cei tineri. Împrejurimile răsunau de 


bocănitul ciocanelor şi strigătele celor ce munceau; malul 
întreg al Niprului părea că freamătă şi unduiază, ca viu. 

În vremea aceasta se apropie de uscat un mare pod plutitor. 
Mulțimea de pe el făcea semne cu mâna, încă de departe. Erau 
cazaci îmbrăcați cu svitci zdrenţuite. Cu straiele lor în 
neorânduială - mulți n-aveau altceva decât o cămaşă pe ei şi 
câte o lulea scurtă între dinţi — arătau ca unii care scăpaseră 
chiar atunci de o năpastă, ori că ar fi petrecut cu atâta foc, 
încât şi-au băut şi veşmintele de pe ei. Din rândul lor se 
desprinse, în sfârşit, un cazac mic de statură, dar bine legat, 
ca de vreo cincizeci de ani, şi ieşi în față. Omul striga şi dădea 
din mâini mai dihai decât toţi ceilalți, dar vorbele lui se 
pierdeau din pricina bocăniturilor şi a strigătelor celor ce 
lucrau pe țărm. 

— Ce veşti ne aduceți? îi întrebă hatmanul oştirii, când 
podul se opri la țărm. 

Cazacii care lucrau pe mal conteniră munca şi aşteptară 
răspunsul noilor-veniţi, ținând în sus topoarele şi dălțile. 

— Veşti proaste! le strigă de pe pod cazacul cel vânjos. 

— Ce fel? 

— Îngăduiţi, cazaci dumneavoastră, să vă spun o vorbă? 

— Zi-i! 

— Ori poate vreți mai bine să adunaţi sfatul? 

— Zi, că suntem cu toţii aici! 

Şi oamenii se grămădiră pe dată la un loc. 

— Au n-aţi auzit de cele ce se petrec în răsăritul Ucrainei? 

— Da” ce-i acolo? întrebă unul din hatmanii de curene. 

— Ehei! Se vede treaba că v-a înfundat tătarul urechile cu 
niscaiva câlți, de nu mai auziți nimic cu ele! 

— Hai, spune odată, ce-i acolo? 

— Ce-i acolo? E ceva ce n-aţi văzut de când mama v-a făcut 
şi v-a botezat! 

— N-ai de gând să spui odată, fecior de cățea? strigă un 
cazac din mulțime, pierzându-şi răbdarea. 

— Nici măcar sfintele biserici nu mai sunt ale noastre, iaca 
ce vremi am ajuns! 


— Cum adică nu-s ale noastre? 

— Au fost date în arendă jidovilor. Dacă nu plăteşti jidovilor 
dinainte, n-ai dreptul să mai slujeşti sfânta liturghie. 

— Ce tot îndrugi acolo? 

— Şi dacă jidovul afurisit nu-şi pune semnul cu mâna lui 
spurcată pe pasca noastră, nu-i chip să o sfințeşti de Paşte, şi 
gata! 

— Să ştiţi că minte, cazaci dumneavoastră! Nu e cu putinţă 
ca jidovul spurcat să-şi pună semnul pe pasca noastră sfântă! 

— Ascultaţi aici!... O să vă spun acum ceva şi mai şi: popii 
catolici se plimbă-n lung şi-n lat cu daradaice prin Ucraina 
noastră. Şi n-ar fi mare nenorocire că umblă cu daradaica! 
Nenorocirea e alta: că înhamă la ele, în loc de cai, creştini de- 
ai noştri, pravoslavnici! Şi mai ascultați, c-o să vă spun ceva şi 
mai şi: jidoavcele s-au şi apucat, cică, să-şi facă fuste din 
odăjdiile preoţeşti. laca ce se petrece în Ucraina, cazaci 
dumneavoastră! lar domniile voastre staţi frumuşel aici la 
Zaporojie şi vă ţineţi de chiolhane! Se vede treaba că tătarul a 
băgat în voi o spaimă atât de cumplită, că nu mai aveţi nici 
ochi de văzut, nici urechi de auzit, nimic, şi de aceea nu mai 
ştiţi ce se petrece pe lumea asta! 

— Stai, opreşte! îi luă vorba din gură hatmanul oştirii, care 
stătuse până atunci cu ochii în pământ, ca şi ceilalți 
zaporojeni, care nu se lăsau niciodată furați de cea dintâi 
pornire, când era vorba de treburi mai însemnate, ci 
rămâneau tăcuți, umplându-şi în tăcere sufletele de mânia 
cea mai clocotitoare. Stai! Să spun şi eu o vorbă! Dar voi? — 
dare-ar dracu-n tatăl vostru, dar voi ce-aţi păzit? Au n-aţi 
avut săbii? Atunci cum de-aţi răbdat o astfel de ticăloşie? 

— Cum de-am răbdat o asemenea fărădelege, hai? să fi 
încercat voi, când numai leşi erau cincizeci de mii! Ş-apoi, de 
ce să ne ascundem după deget, au fost destui câini şi printre 
ai noştri care au îmbrăţişat credinţa lor! 

— Da” hatmanul vostru? Da” polcovnicii ce-au făcut? 

—  Polcovnicii noştri au făcut o treabă... să-l ferească 
Dumnezeu pe oricine!... 


— Cum aşa? 

— Uite aşa: hatmanul nostru a fost fript de viu într-un taur 
de aramă, la Varşovia. Cât despre polcovnici, leşii umblă din 
iarmaroc în iarmaroc cu mâinile şi capetele lor şi le arată 
pretutindeni norodului. laca ce ispravă au făcut polcovnicii 
noştri. 

...Mulţimea prinse a fremăta. Mai întâi se aşternu pe tot 
malul Niprului o tăcere de moarte, ca în preajma unei furtuni 
năprasnice. Apoi deodată se auziră de pretutindeni voci şi tot 
țărmul prinse a glăsui. 

— Cum vine asta? Să ţină jidovii în arendă bisericile 
pravoslavnice? Popii catolici să pună la ham creştinii 
dreptcredincioşi? Şi noi să îngăduim ca pământul rusesc să 
îndure asemenea chinuri din partea paginilor afurisiți? Să-i 
lăsăm să se răfuiască astfel cu hatmanul şi cu polcovnicii 
noştri? Nu, nu e cu putință! Nu e cu putinţă! 

Vorbele astea zburau dintr-un capăt în altul. Zaporojenii se 
frământau, simțind întreaga lor putere. Aici nu mai era vorba 
de neliniştea unei mulțimi uşuratice: se frământau acum 
firele tari şi dârze, care nu se aprind cu una cu două, dar, 
odată aprinse, greu să le potoleşti. 

— Să-i spânzurăm pe toți jidovii! se auzi din mulțime. Să 
nu mai facă fuste din odăjdiile preoţeşti jidoavcele lor! Să nu 
mai pună semne pe pasca noastră sfântă! Să-i înecăm pe toți 
afurisiții aceia în apele Niprului! 

Vorbele astea, rostite de un glas, trecură ca fulgerul prin 
toate capetele norodului, care se urni deodată ca un singur 
om spre mahala, în dorința de a măcelări. 

Nefericiții fii ai lui Israel, care şi fără asta erau slabi de 
înger, îşi pierdură cu desăvârşire cumpătul şi se ascunseră 
care cum putu: în butoaiele goale de rachiu, în sobe şi chiar 
sub fustele balabustelor, dar zadarnic: cazacii îi găseau 
pretutindeni. 

— Prealuminaţi pani! strigă unul din ei, înalt şi lung ca o 
prăjină, scoțându-şi din grămada semenilor mutra nenorocită 
şi schimonosită de groază. Prealuminaţi pani! Lăsaţi-ne să 


spunem o vorbă, numai una! O să auziți ceva ce n-aţi auzit în 
viața dumneavoastră, ceva aşa de grozav, că nici nu pot să 
spun cât îi de grozav! 

— Hai s-auzim! zise Bulba, căruia îi plăcea întotdeauna să 
asculte vorba osânditului. 

— Prealuminaţi pani! rosti jidovul. Pani ca dumneavoastră 
n-au mai fost niciodată pe lume! Aşa să trăiesc eu, că n-au 
mai fost! Atât de buni, de mari la suflet şi de viteji, n-am văzut 
niciodată!... Glasul lui se pierdea şi tremura de spaimă. Cum 
se poate să gândim ceva rău despre zaporojeni! Ăia care-s 
arendaşi în Ucraina, nu-s de-ai noştri! Zău că nu-s! Ei nu-s 
nici măcar jidovi, ci dracu ştie ce! Să-i stucheşti şi să-i lepezi şi 
gata! Să spună şi dânşii! N-am zis bine, Şlioma? Sau tu, Şmil? 

— Aşa să trăiesc eu că-i adevărat! răspunseră din mulțime 
şi Şlioma şi Şmil, amândoi cu tichiile rupte şi albi la față cum 
e varul. 

— Noi însă nicicând nu ne-am înhăitat cu vrăjmaşul, urmă 
jidovul cel lungan. Cât despre papistaşi, nici măcar nu vrem 
să ştim de ei! Vedea-l-ar pe dracu şi în vis! Noi suntem frați 
buni cu zaporojenii... 

— Cum? Adică zaporojenii să vă fie frați? rosti cineva din 
mulțime. O dată cu capul, jidovi afurisiți! La Nipru cu ei, 
cazaci dumneavoastră! Să-i înecăm pe toți spurcațţii ăştia! 

Vorbele lui fură ca un semnal. Cazacii îi înşfăcară pe jidovi 
şi-i aruncară în valuri. De pretutindeni se auziră strigăte 
jalnice, dar neînduplecaţi, zaporojenii râdeau uitându-se la 
picioarele încălțate cu ciorapi şi cu papuci, care se bălăbăneau 
prin aer. Sărmanul vorbitor, care-şi adusese singur năpasta 
pe cap, se smuci din caftanul de care-l apucase un cazac şi 
aşa cum era, numai într-o cămaşă îngustă şi bălțată, se 
aruncă la picioarele lui Bulba şi prinse a se ruga de dânsul cu 
o voce jalnică: 

— Stăpâne milostiv, pan prealuminat! L-am cunoscut pe 
răposatul Doroş, fratele domniei tale! A fost fala şi mândria 
tuturor voinicilor de la noi! l-am dat şi opt sute de ţechini 
când a trebuit să se răscumpere din robia turcilor! 


— L-ai cunoscut pe frăține-meu? întrebă Bulba. 

— Să mor dacă nu l-am cunoscut! A fost un pan cu suflet 
mare! 

— Şi cum zici că te cheamă? 

— Iankel. 

— Bine, făcu Taras. Apoi se gândi o clipă şi întorcându-se 
către cazaci, zise: Ca să spânzurăm un jidov, o să găsim 
oricând vreme, de-o trebui. Pentru astăzi însă, daţi-l pe mâna 
mea. Şi zicând aşa, îl duse pe lankel spre căruțele lui, străjuite 
de cazaci. Hai, vâră-te sub un car şi stai acolo binişor, fără să 
te clinteşti. lar voi, fraților, să nu care cumva să-l scăpațţi din 
mână! 

După ce rosti vorbele astea, Taras Bulba se duse în piaţă, 
unde începuseră mai demult să se strângă cazacii. Toţi cei 
care lucraseră adineauri la pregătitul luntrilor părăsiră într-o 
clipă țărmul: nu pe apă, ci pe uscat urmau să facă ei acum 
drumul, şi nu de corăbii şi luntri uşoare căzăceşti aveau ei 
acum trebuinţă, ci de căruţe şi de cai. Nu era om tânăr sau 
bătrân care să nu vrea să meargă la război; toată lumea, în 
urma sfatului căpeteniilor: hatmani de curene şi hatmanul 
oştirii, întărit de voia a toată oastea zaporojană, luă hotărârea 
să meargă asupra Lehiei, să răzbune răul făcut de ea, 
pângărirea credinței şi a slavei căzăceşti, să strângă pradă 
bogată din oraşe, să pună foc satelor şi holdelor, iar vestea 
isprăvilor căzăceşti să se răspândească până hăt departe prin 
stepă. Toată suflarea zaporojană se-ncinse pe loc şi îşi luă 
armele. Hatmanul oştirii crescu în ochii mulțimii cu un arşin 
întreg. Nu mai era sfiosul slujitor de odinioară al dorințelor 
uşuratice izbucnite din sânul unui norod fără frâu. Acum era 
un samodirjeț neîngrădit. Era un despot deprins numai să 
poruncească. Toată ceata de voinici samavolnici şi cheflii 
stătea acum smirnă în rânduri drepte, cu capetele supus 
plecate, neîndrăznind să ridice ochii când hatmanul împărțea 
porunci. lar el le împărțea domol, fără să strige, fără să se 
grăbească, rostindu-le răspicat, ca un cazac bătrân şi adânc 


cunoscător al meşteşugului, care a mai dus la bună împlinire 
şi altă dată isprăvi puse la cale cu chibzuinţă. 

— Faceţi cu luare-aminte toate pregătirile! zicea el. Dregeţi- 
vă bine carele şi găleţile cu catran, încercaţi-vă armele. Nu vă 
luaţi veşminte de prisos: câte o cămaşă şi două rânduri de 
şalvari de căciulă, vă ajung. Aşijderea şi cu mâncarea: câte un 
ceaun de salamata, nişte păsat de mei, şi atâta tot: să nu văd 
că-şi ia cineva mai mult! Toate câte vă trebuie, or să vină în 
urmă, cu carele. Fiecare cazac să-şi ia câte doi cai. Ş-apoi o să 
mai luăm cu noi vreo două sute perechi de boi, pentru că la 
locurile de vad şi prin părțile mlăştinoase o să avem trebuință 
de ei. Şi vă poftesc, cazaci dumneavoastră, să păstraţi cu 
sfințenie buna rânduială. Ştiu bine că se află printre domniile 
voastre unii, care, cum dă Dumnezeu un mijloc mai nimerit, 
se reped să spintece mătăsuri şi catifele scumpe, ca să-şi facă 
nădragi din ele. Mai daţi-l naibii de nărav. Lăsaţi încolo cele 
fuste şi luaţi-vă numai arme, dacă dați de unele mai de soi, şi 
galbeni ori arginţi, că ăştia au putere mare şi prind bine 
oricând. Şi încă ţin să vă spun dinainte, cazaci 
dumneavoastră: de s-o îmbăta careva din voi pe drum, nici n-o 
să stau să cercetez cum s-a întâmplat, ci o să dau pe loc 
poruncă să fie legat de gât la o căruţă de-a noastră, ca un 
câine, poate el să fie cine-o fi! Chiar şi cel mai destoinic cazac 
al oştirii! Şi tot ca un câine o să fie împuşcat pe loc, iar leşul 
lui, fără nicio îngropăciune, lăsat pradă păsărilor hulpave, 
pentru că unul care bea într-o asemenea împrejurare, nu-i 
vrednic de pogrebanie pravoslavnică. Tinerii să-i asculte întru 
totul pe cei bătrâni. De-o muşca glontele din voi ori v-o zgâria 
vreo sabie duşmană la cap sau în altă parte, nu vă pierdeţi 
prea multă vreme cu un fleac ca ăsta! Luaţi oleacă de praf de 
puşcă, amestecați-l într-un păhărel de rachiu şi dați-l de 
duşcă pe nerăsuflate. O să vedeți că ia totul cu mâna şi nici 
frigurile n-o să vă scuture! lar pe rană, dacă nu-i prea mare, 
puneţi pământ frământat cu scuipat în palmă, şi vi se usucă 
cât ai clipi din ochi. Şi acum la treabă, flăcăi! Da” fără grabă, 
pe-ndelete! 


Aşa vorbi hatmanul oştirii, şi când îşi sfârşi cuvântul, 
cazacii se apucară fără zăbavă de treabă. Seci se trezise din 
beție şi nu mai puteai găsi un cazac cherchelit, să dai cu 
tunul, de parcă n-ar fi băut printre ei nimeni şi niciodată!... 
Unii dregeau cercurile roților şi înlocuiau osiile căruțelor, alții 
încărcau saci cu de-ale gurii, alții grămădeau arme, alții 
aduceau din stepă cai şi boi. De pretutindeni se auzea tropot 
de cai, se trăgeau focuri de armă pentru încercarea puştilor, 
zăngăneau săbiile, mugeau boii, scârțâiau carele întoarse în 
loc, se auzea vorbă, strigăte, îndemnuri... Curând după aceea, 
tabăra căzăcească se aşternu până hăt departe, pe toată 
întinderea. Multă vreme ar fi trebuit să alerge cineva, dacă i-ar 
fi venit în minte să treacă în fugă de la un cap la altul. Preotul 
înălță rugi în bisericuța mică de lemn şi îi stropi pe cazaci cu 
aghiazmă iar oamenii sărutară unul după altul crucea. Când 
tabăra întreagă se puse în mişcare şi ieşi din Seci, zaporojenii 
întoarseră toți ca unul capetele îndărăt. 

— Rămâi cu bine, maica noastră! rostiră ei aproape într-un 
cuvânt. Să te păzească Dumnezeu de năpastă! 

Când trecură prin mahala, Taras Bulba îl văzu deodată pe 
lankel; îşi înjghebase în grabă o mică tarabă sub un cort şi 
vindea acolo cremene, obiele, praf de puşcă şi tot soiul de 
mărunțişuri trebuincioase unei armate care purcede la drum; 
avea până şi colaci şi pâine. „la te uită ce dat naibii e jidovul”, 
îşi zise Taras şi apropiindu-se călare de lankel, spuse: 

— Ce cauţi aici, prostule? Au vrei să te împuşte careva ca 
pe o vrabie? 

Drept răspuns, lankel se apropie de dânsul şi după ce-i făcu 
semn cu amândouă mâinile, dându-i a înţelege că vrea să-i 
încredinţeze o taină, şopti: 

— Numai de-ar binevoi pan Taras să nu spună la nimeni 
nimic; printre carele căzăceşti este şi un car de-al meu. Am 
luat în el toate câte-i trebuiesc unui cazac la drum; ş-apoi 
toată vremea cât o ţine călătoria, mă prind să aduc de-ale 
mâncării aşa de ieftin cum n-a mai adus niciun ovrei în viața 
lui! Aşa să trăiesc eu, că nu mint! 


Taras Bulba ridică din umeri şi se-ntoarse îndărăt la oştenii 
lui, minunându-se în suflet de istețimea şi vioiciunea firii 
ovreiului. 


V 


Curând toată partea de miazăzi-apus, locuită de leşi, ajunse 
pradă  spaimei. Pretutindeni se răspândi aceeaşi veste: 
„Zaporojenii!... S-au ivit zaporojenii!...” Şi toţi cei ce erau în 
stare să-şi pună la adăpost viaţa, şi-o puneau. Toată suflarea 
omenească se ridică de-ndată şi se împrăştie unde văzu cu 
ochii, după obiceiul acelui veac lipsit de orânduire temeinică şi 
de grija zilei de mâine, când omul nu-şi dura nici cetăţi, nici 
castele, ci se mulțumea doar cu un lăcaş vremelnic de paie, 
zicându-şi: „Ce să mai irosesc muncă şi bani pe căsuţă, dacă 
tătarii tot au să mi-o facă una cu pământul, când or năvăli 
peste noi!” Toţi erau în mare fierbere: unii îşi schimbau plugul 
şi boii pe un cal şi o puşcă şi se duceau pe la polcuri, alții se 
ascundeau, punându-şi la adăpost vitele şi luând cu ei în 
pribegie tot ce se putea lua. Ici-colo se întâlneau pe drum 
dintre aceia care întâmpinau oaspeții cu arma în mână, dar 
cei mai mulți fugeau din vreme la apropierea lor. Toţi ştiau că 
e greu să ai de-a face cu acea mulțime neînfrânată şi gata de 
luptă, cunoscută sub numele de oaste zaporojană, care, sub 
înfăţişarea neorânduielii ei samavolnice, avea o alcătuire atât 
de bine chibzuită, când era vorba de fapte de arme. Călăreții 
înaintau fără să-şi istovească sau să-şi înfierbânte caii; 
pedestraşii mergeau treji în urma carelor, şi toată tabăra 
umbla numai noaptea, odihnindu-se în timpul zilei pe 
întinderi nelocuite, departe de sate, sau prin păduri, încă 
destul de numeroase pe-atunci. În faţa armatei mergeau 
iscoade şi olăcari, trimişi anume înainte pentru a afla şi a 
iscodi cum stau lucrurile. Foarte adeseori cazacii răsăreau ca 
din pământ tocmai acolo unde erau mai puțin aşteptaţi şi 
atunci totul îşi lua rămas bun de la viață. Satele erau mistuite 
de foc; caii şi vitele, care nu puteau fi luate de oştire, erau 
ucise pe loc. Părea că oastea zaporojană petrece mult mai 
vârtos decât îşi vede de înaintarea ei războinică. Şi azi ni se 


ridică părul măciucă la auzul neînchipuitelor cruzimi pe care 
le săvârşeau zaporojenii în veacul acela pe jumătate sălbatic: 
prunci căsăpiți, femei cu sânii tăiați, prizonieri lăsați în 
libertate cu picioarele jupuite de piele până la genunchi — într- 
un cuvânt, cazacii plăteau cu vârf şi îndesat datoriile 
trecutului. Starețul unei mânăstiri, auzind de apropierea lor, 
le trimise înainte doi monahi, cu poruncă să le spună că ei nu 
se poartă cum se cuvine, că între cazaci şi ocârmuire 
domneşte o înțelegere şi că zaporojenii calcă îndatoririle pe 
care le au față de rigă şi odată cu aceasta şi drepturile 
poporului. 

— Spune-i episcopului tău, din partea mea şi a tuturor 
zaporojenilor, îi răspunse hatmanul oştirii, să fie fără grijă! 
Cazacii nu fac deocamdată altceva decât să aprindă şi să-şi 
ațâţe lulelele! 

Nu trecu mult după aceea şi falnica mânăstire fu cuprinsă 
de o mare de flăcări mistuitoare, şi printre valurile ei 
dezlănțuite priveau pline de dojana uriaşele ei ferestre gotice. 
Cete numeroase de călugări, jidovi şi femei pornite în pribegie 
sporeau numărul locuitorilor din acele oraşe unde se 
întrezărea chiar numai o licărire de nădejde în ajutorul unei 
garnizoane sau a miliției orăşeneşti. Sprijinul întârziat trimis 
uneori de ocârmuire şi alcătuit din pâlcuri mici de armată fie 
că nu putea să-i găsească pe cazaci, fie că se lăsa cuprins de 
spaimă la vederea lor şi le întorcea spatele la cea dintâi 
întâlnire, iar ostaşii fugeau mâncând pământul, pe caii lor 
iuți. Se întâmpla uneori ca mulți comandanți de armată din 
slujba craiului, care se acoperiseră de faimă în alte războaie, 
să-şi unească puterile şi să se ridice laolaltă întru stăvilirea 
zaporojenilor. În astfel de împrejurări îşi cercau norocul 
cazacii tineri, care se ţineau departe de tâlhării, nu umblau 
după jaf şi nu se măsurau cu duşmanii neputincioşi, dar 
ardeau de nerăbdare să-şi arate dibăcia în fața celor vârstnici, 
încăierându-se fiecare cu câte unul din leşii semeți ce călăreau 
țanţoşi pe armăsatrii lor de foc, fluturându-şi în vânt mânecile 
largi ale dolmanelor. Ce ucenicie plină de desfătare! Mulţi 


dintre ei se şi aleseră cu dichisuri de cai, puşti şi săbii scumpe. 
Nu trecu bine o lună şi puii de altădată, cărora abia le dădeau 
tuleiele, se schimbară cu totul şi se prefăcură în bărbați. 
Feţele lor, în trăsăturile cărora se întrezărea până acum un fel 
de blândeţe tinerească, căpătară o pecete de asprime şi putere. 
Cât despre bătrânul Taras, inima îi creştea de bucurie când 
vedea că amândoi fiii lui ajunseseră în rândul celor mai 
destoinici. Lui Ostap părea că ursita însăşi îi hărăzise o viață 
plină de vitejii şi izbânzi, pe calea anevoioasă a faptelor de 
arme. Nu-şi pierdea niciodată sângele rece, niciodată nu se 
simțea descumpănit, ci dimpotrivă, cu o stăpânire de sine 
aproape nefirească pentru un tânăr de douăzeci şi doi de ani, 
ştia să cântărească într-o singură clipă primejdia în care se 
afla, precum şi, îndeobşte, starea lucrurilor, găsind mijlocul de 
a se feri de acea primejdie, dar a se feri numai şi numai cu 
gândul de a o birui îndată după aceea, cât mai temeinic. 
Mişcările lui aveau acum o hotărâre pe care numai încercarea 
le-o poate da şi purtau în ele semnul neîndoielnic al unei 
viitoare căpetenii de cazaci. Statura lui falnică şi însuşirile lui 
ostăşeşti dobândiseră ceva din puterea şi înfăţişarea unui leu. 

— O, da! Ostap o să ajungă într-o zi o căpetenie destoinică 
de polcuri, zicea bătrânul Taras. Pe legea mea că o să fie un 
straşnic paladin, mai ceva decât taică-său! 

Andrii se cufundase şi el cu totul în muzica încântătoare a 
gloanţelor şi a săbiilor. El nu ştia ce înseamnă să cântăreşti, 
să chibzuieşti sau să socoti dinainte puterile tale sau ale 
vrăjmaşului. El vedea în luptă o încântare şi o desfătare 
nebună, ceva ca un fel de beție, în clipa când minţile se 
înfierbântă, privirile se împăienjenesc şi se tulbură, capetele se 
rostogolesc de pe umeri, caii se prăbuşesc cu zgomot la 
pământ, iar el zboară ca ameţit de băutură, de şuierul 
gloanţelor şi strălucirea paloşelor, împarte lovituri în dreapta 
şi în stânga şi nu le simte pe cele primite. De multe ori 
rămânea Taras uluit văzând cum Andrii, minat doar de 
înflăcărarea lui nestăvilită, se încumeta la isprăvi, pe care nu 
le-ar fi făcut niciodată un oştean socotit şi cu sânge rece, şi 


cum, purtat de avântul lui, săvârşea adevărate minuni, care 
lăsau cu gura căscată şi pe bătrânii cazaci căliți în lupte. 
Taras se minuna şi zicea: 

— Şi ăsta-i un oştean destoinic! Feri-l-ar Dumnezeu de 
sabia duşmană! Nu-i ca Ostap, dar de vrednic, e vrednic! 

„„„ŞI iată că oştirea căzăcească se hotări să meargă drept 
asupra oraşului Dubno, unde se zicea că visteria e plină şi că- 
s mulți târgoveţi avuţi. Într-o zi şi jumătate străbătură calea 
până acolo şi se iviră în fața oraşului. Locuitorii din Dubno 
luară hotărârea să se apere până la cea din urmă picătură de 
sânge şi îşi vădiră dorința să moară mai degrabă în pieţe şi pe 
uliți, la intrarea caselor, decât să-i lase pe vrăjmaşi să le calce 
pragurile. Oraşul era împrejmuit de un val înalt de pământ; 
acolo unde valul era ceva mai jos, se întrezărea câte un zid de 
piatră al vreunei case ce slujea drept întăritură sau câte o 
ulucă de stejar. Garnizoana era puternică şi simțea pe deplin 
toată însemnătatea menirii ei. La început, zaporojenii se 
avântară pe negândite înspre val, dar fură întâmpinați de o 
ploaie de mitralii. Târgoveţii şi orăşenii nu vroiau nici ei, 
pesemne, să stea cu mâinile în sân şi se grămădiseră cu toții 
pe meterez. În ochii lor se vedea o hotărâre deznădăjduită de a 
se împotrivi; femeile luau şi ele parte la apărare; zaporojenii se 
treziră împroşcaţi cu pietre, poloboace, oale, apă clocotită şi 
saci cu nisip, care le luau vederea. Cazacilor nu le plăcea de fel 
să lupte împotriva cetăților întărite; nu prea erau meşteri la 
împresurări. Hatmanul oştirii dădu poruncă de retragere şi 
zise: 

— Nu-i nimic, frați cazaci! Acum dăm înapoi, dar ce-i cu 
asta? Să nu fiu eu bun creştin, ci tătar spurcat, dacă măcar 
vreunul din cei din oraş o să ne scape teafăr! N-au decât să 
crape cu toţii de foame, câinii afurisiți! 

Oştirea se retrase de pe val, împresură strâns tot oraşul, şi 
ca să-şi mai treacă de urât până una-alta, începu să 
pustiască împrejurimile, să pună foc satelor, căpițelor de grâu 
rămase în câmp şi să-şi slobozească hergheliile pe holdele 
neatinse încă de seceră, unde se legănau ca într-adins spicele 


grele, rodul neobişnuit de bogat care răsplătise în acel an 
truda plugarilor. Orăşenii priveau cu spaimă cum se duce 
hrana lor de toate zilele. Iar cazacii, după ce împrejmuiră 
oraşul de două ori cu câte un brâu de căruțe, se rostuiră la fel 
ca în Seci, pe polcuri, şi acum îşi fumau luleaua, schimbau 
între ei armele dobândite în luptă, săreau capra, jucau de-a 
cine pierde, cine câştigă, şi aruncau căutături ucigător de 
nepăsătoare spre oraşul împresurat. Noaptea se aprindeau 
focuri şi bucătarii tuturor curenelor fierbeau terci în ceaune 
uriaşe de aramă. Până la revărsatul zorilor, străji neadormite 
rămâneau de veghe lângă focuri. Dar nu trecu mult şi 
zaporojenilor începu să li se urască de atâta tihnă şi trezie, 
neîntrerupte de vreo faptă de arme. Hatmanul oştirii dădu 
chiar poruncă să se împartă cazacilor de două ori mai mult 
vinaț decât până atunci, lucru îngăduit de datina oştirii, pe 
timpul când nu se întâmpla să fie încăierări grele ori drumuri 
istovitoare. Tinerilor, şi mai cu osebire celor doi feciori ai lui 
Taras Bulba nu le era pe plac o asemenea viață. Andrii era 
cuprins de urât, şi nu ascundea asta. 

— Minte necugetată ce eşti, îi spunea Taras. Rabdă, cazace, 
c-ai să ajungi hatman! Nu-i numai acela ostaş destoinic care 
nu-şi pierde cumpătul într-o luptă grea, ci mai cu seamă acela 
care nu se lasă pradă urâtului chiar când stă degeaba, care 
ştie să îndure orice, fără să crâcnească şi care până la urmă 
face tot numai ce ştie el! 

Dar poate oare un tânăr înflăcărat să împărtăşească 
părerile unui bătrân? Alta e firea fiecăruia dintre ei şi cu alți 
ochi privesc ei acelaşi lucru. 

În vremea asta sosi şi polcul lui Taras, adus de Tovkaci, 
însoțit de alți doi esauli, de pisar şi de alte cinuri ale polcului; 
se adunaseră cu totul peste patru mii de cazaci. În rândurile 
lor erau mulți volintiri, care se ridicaseră mânați numai de 
voia lor, fără să fie chemaţi de cineva, de îndată ce auziseră 
despre ce e vorba. Esaulii aduseseră cu ei binecuvântarea 
trimisă feciorilor lui Taras de bătrâna lor mamă şi câte o 
iconiță din lemn de chiparos, luate de dânsa de la mânăstirea 


Mejogorski din Kiev. Amândoi frații îşi puseră la gât iconițele 
sfinte şi fără să vrea căzură pe gânduri, amintindu-şi de 
măicuța lor. Ce le hărăzea oare binecuvântarea ei? Biruinţă 
asupra vrăjmaşului şi apoi o întoarcere veselă în patrie, 
încărcaţi de prăzi bogate şi slavă, spre veşnica preamărire a 
banduriştilor, ori...? Dar necunoscute sunt căile viitorului, 
care se ridică în fața omului aidoma negurii de toamnă ce se 
înalță din mlaştini. Nebuneşte zboară prin această negură, în 
sus şi-n jos, păsări purtate de bătăile repezi ale aripilor, fără 
să se vadă între ele: porumbiţa nu vede uliul, iar uliul nu vede 
porumbița şi niciuna dintre ele nu ştie cât de departe zboară 
de pieirea ei... 

Într-un târziu, Ostap se apucă iar de treabă, îndreptându- 
se înspre locul de aşezare al polcurilor. Dar Andrii simțea, fără 
să ştie nici el de ce, un fel de apăsare pe inimă. Cazacii 
sfârşiseră cina; seara se stinsese de mult; o noapte de iulie 
nemărginit de frumoasă stăpânea stihiile. Dar Andrii nu se 
încumeta să se întoarcă la polcul său, nici să se culce; căta 
întruna, fără să vrea, la măreaţța privelişte din fața lui. Tăriile 
înalte ale cerului sclipeau de licărul fără număr al stelelor cu 
lumina lor şovăielnică şi tăioasă. Până hăt departe în câmp se 
întindeau care risipite în neorânduială; de ele atârnau căldări 
murdare de dohot, iar înăuntrul carelor erau grămădite 
bunuri şi merinde luate de la vrăjmaşi. Pe lângă care, sub ele 
sau ceva mai depărtişor, erau întinşi pe iarbă zaporojenii. 
Dormeau cu toții, trântiți parcă anume pentru a fi zugrăviți 
pe pânză: unul cu o legăturică sau o cuşmă sub cap, altul 
folosind în loc de pernă şoldul aproapelui său... Dar sabia, 
puşca, luleaua scurtă cu zorzoane de aramă, cu cui de fier 
pentru curățat şi cu amnar erau fără greş asupra fiecăruia 
dintr-înşii. Boii mari şi grei se culcaseră aşijderea cu picioarele 
strânse sub ei, ca nişte grămezi albicioase şi aduceau de 
departe cu nişte pietroaie sure aruncate la întâmplare pe câte 
un loc mai povârnit. De pretutindeni din iarbă se ridica 
sforăitul gros al oştenilor adormiţi, la care răspundea din 
stepă nechezatul răsunător al armăsarilor, scoşi din fire din 


pricina piedicilor de la picioare. Apoi, pe nesimţite o altă 
privelişte, măreaţă şi totodată înspăimântătoare îşi adăuga 
culorile la frumusețea de negrăit a nopții de iulie: erau 
vâlvătăile roşietice ale împrejurimilor oraşului, mistuite de foc. 
Ici — flăcările se înălțau măreţe şi liniştite, aşternându-se 
frumos pe cer; colo — dând în calea lor de vreo piedică uşor de 
mistuit, se învolburau dintr-o dată ca un vârtej, şuierând şi 
repezindu-se în sus până la stele, unde şuvițele lor desprinse 
din trupul pojarului se stingeau hăt departe, în cer... Dincoace 
se zărea câte o mânăstire neagră, pârjolită mai demult, ce se 
înălța aspră şi amenințătoare ca un călugăr cartusian'%, 
vădindu-şi la fiecare străfulgerare de lumină măreția 
mohorâtă. Dincolo ardea câte o livadă a monahilor. Părea că 
se aude până în depărtare cum sfârâie pomii încolăciți de 
fumul negru, şi când în sfârşit flacăra răzbea biruitoare, 
strălucirea ei de fosfor sângerie-liliachie scălda într-o clipă 
ciorchinele grele de prune, sau prefăcea în aur roşu perele abia 
date în pârg; o dată cu ele însă lumina şi câte un leş negru 
aninat de zidul mânăstirii sau de ramura vreunui copac. Erau 
monahii sau bieţii ovrei ce piereau o dată cu clădirea, mistuiți 
de aceeaşi pară. Deasupra vâlvătăilor se roteau în depărtare 
păsări ce semănau cu îngrămădiri de cruci negre şi mărunte, 
presărate pe o câmpie de foc. Oraşul împresurat părea că 
doarme. Turlele bisericilor, acoperişurile, gardurile şi zidurile 
lui se luminau uneori liniştit de văpăile flăcărilor îndepărtate. 
Andrii făcu ocolul cazacilor. Focurile în jurul cărora şedeau 
străjile erau gata-gata să se stingă, pe când străjile moțăiau, 
sătule de terciul şi de găluştele cu care se îndopaseră din 
belşug, după pofta inimii. Andrii se minună în treacăt de o 
asemenea nepăsare, zicându-şi: „Bine că nu se află în preajmă 
vreun duşman puternic şi că n-avem de cine ne teme”. În cele 
din urmă se apropie şi el de unul din care, se urcă întrânsul şi 
se lungi cu fața în sus şi cu mâinile împreunate sub ceafă, dar 
nu putu multă vreme să adoarmă şi rămase cu ochii la cerul 
larg desfăşurat înaintea lui. Văzduhul era curat şi limpede. 
Mulțimea stelelor ce alcătuiau Calea Laptelui şi încingeau 


bolta ca un brâu era scăldată toată în lumină. Uneori, Andrii 
se pierdea pentru o vreme şi pâcla uşoară a somnului trecător 
îi întuneca strălucirea cerului; dar apoi cerul se limpezea din 
nou şi Andrii îl vedea iar ca înainte. 

Cum sta aşa, îi păru deodată că zăreşte o fărâmă de clipă 
un chip ciudat, un chip de om. Crezând că-i doar o plăsmuire 
a visului care o să se risipească îndată, deschise larg ochii, dar 
văzu cu adevărat un obraz supt şi nespus de chinuit, ce stătea 
aplecat asupră-i şi-l privea drept în față. De sub năframa 
întunecată, aruncată în grabă peste cap, ieşeau smocuri lungi 
de păr negru ca tăciunele, încâlcit şi neîngrijit. Lucirea 
neobişnuită a ochilor şi obrazul galben ca de mort, cu 
trăsăturile prea ascuţite, l-ar fi făcut pe oricine să creadă că 
are în fața lui o nălucă. Andrii îşi încleşta fără să vrea mâna 
pe armă şi rosti repede, cu o voce aproape sugrumată: 

— Cine eşti? De eşti duh necurat, piei din ochii mei! De eşti 
om în carne şi oase, nu ţi-ai ales bine timpul de şagă. Te ucid 
dintr-un singur foc! 

Ca răspuns la vorbele lui, năluca îşi duse degetul la buze; 
părea că-l roagă din toată puterea sufletului să tacă. Andrii 
cobori mâna şi începu să cerceteze arătarea, cu toată luarea- 
aminte. Părul lung, gâtul şi pieptul negricios, pe jumătate 
dezgolit, îi dădură a înțelege că are în fața lui o femeie. Dar se 
vedea cât colo că nu era de prin partea locului. Chipul ei supt 
de boală era smead; pomeţii ieşeau mult în afară din obrajii 
scofâlciți. Ochii înguşti se lungeau în sus spre coadă. Cu cât 
Andrii privea mai mult chipul ei, cu atât i se părea că 
întrezăreşte în trăsăturile lui ceva cunoscut. În cele din urmă 
nu mai putu răbda şi întrebă: 

— Cine eşti? Spune! îmi vine a crede că te-am cunoscut 
odată, ori poate te-am zărit numai în treacăt? 

— Acum doi ani, la Kiev. 

— Acum doi ani... la Kiev... îngână Andrii vorbele «ei, 
căutând în acelaşi timp să depene în minte tot ce-i mai 
rămăsese în cap din viaţa lui de bursac. Apoi o mai privi o 


dată ţintă şi cu totul pe neaşteptate strigă în gura mare: Eşti 
tătăroaica... sluga duducăi, fata voievodului!... 

— Ssst! făcu tătăroaica, împreunându-şi mâinile a rugă. 
Tremura din tot trupul şi căta cu spaimă în jur, să vadă de nu 
s-o fi deşteptat vreun cazac, trezit de strigătul nestăvilit al lui 
Andrii. 

— Spune odată, cum de eşti aici şi pentru ce? zise Andrii în 
şoaptă, cu o voce sugrumată ce se frângea în orice clipă de 
marea tulburare lăuntrică. Unde-i duduca? Mai trăieşte? 

— E aici, în oraş! 

— În oraş? rosti Andrii, stăpânindu-se cu greu să nu strige 
iarăşi şi simți că tot sângele îi năvăleşte în inimă. Pentru ce e 
în oraşul ăsta? 

— Pentru că şi domnia sa, boierul bătrân, tot în oraş e. De 
un an şi jumătate îi voievod la Dubno. 

— Şi duduca-i măritată? Haide, vorbeşte odată! Că tare mai 
eşti nu ştiu cum! Ce face?... 

— De două zile n-a luat nimic în gură. 

— Cum aşa? 

— Nimeni din oraş nu mai are de multă vreme nicio fărâmă 
de pâine. Toţi mănâncă de nu ştiu câte zile numai țărână. 

Andrii rămase încremenit. 

— Duduca te-a văzut de pe meterez, împreună cu 
zaporojenii tăi. Ea mi-a zis: „Du-te de-i spune paladinului că 
de-şi aminteşte de mine, să vină! lar de nu-şi aminteşte, să-ți 
dea o bucată de pâine pentru mama mea bătrână, pentru că 
nu vreau să văd cum îşi dă sufletul în ochii mei. Mai bine mor 
eu cea dintâi, iar dânsa după mine. Să te rogi de el, să-i cazi în 
genunchi, să-i cuprinzi picioarele. Are şi el o mamă bătrână! 
Să-ţi dea pâinea în sănătatea ei!” 

Un noian de simțăminte se deşteptară şi se aprinseră în 
pieptul tânăr al cazacului. 

— Dar cum de ai ajuns aici? Pe unde ai venit? 

— Pe sub pământ. 

— E vreo trecere? 

— Este. 


— Unde? 

— N-ai să mă dai de gol, voinicule? 

— Făgăduiesc pe sfânta cruce. 

— Dacă te cobori în râpă şi treci pârâiaşul, dai de intrarea 
ei ascunsă în păpuriş. 

— Şi răspunde drept în oraş? 

— Drept în mânăstirea de-acolo. 

— Să mergem fără zăbavă, să mergem! 

— Dar... în numele lui Hristos şi a sfintei Marii, ia o bucată 
de pâine! 

— Las' că iau! Rămâi aici, lângă car. Sau, mai bine, culcă-te 
în el. N-o să te vadă nimeni, dorm toţi! Mă întorc îndată! 

Şi Andrii se îndreptă spre carele cu merindea polcului. 
Inima îi bătea cu putere. Tot trecutul, tot ce fusese până acum 
înăbuşit de viața din tabără, de traiul aspru de ostaş, se 
ridicase dintr-o dată din adâncurile sufletului său, umbrind 
întâmplările de azi. Şi iar se ivi din străfunduri, în fața ochilor 
lui, ca din adâncul fără margini al unei mări, femeia mândră 
de odinioară. Ca într-o lucire de fulger văzu voinicul în 
amintirea lui brațele ei fermecătoare, ochii minunațţi, buzele 
surâzânde, părul castaniu şi des, răspândit în cârlionţi peste 
piept, şi tot trupul ei feciorelnic, mlădiu, puternic şi armonios. 
Nu, toate acestea nu erau stinse, nu muriseră în pieptul lui: 
se trăseseră doar vremelnic la o parte, lăsând libertate altor 
porniri clocotitoare ale sufletului; dar adesea, foarte adesea 
chiar, tulburau somnul adânc al tânărului cazac. În astfel de 
nopți se trezea şi rămânea îndelung cu ochii deschişi, neştiind 
să-şi tălmăcească pricinile acestei stări. Acum mergea înainte, 
dar bătăile inimii lui se întețeau tot mai mult, şi numai la 
gândul că are s-o vadă iar, îi tremurau genunchii tineri. Ajuns 
la căruțe, îşi dădu seama că uitase pentru ce venise acolo. 
Duse mâna la frunte şi se frecă îndelung, pentru a-şi aminti ce 
anume avea de făcut. La urmă, tresări deodată cu putere, 
cuprins de spaimă la gândul că fata poate moare de foame. 
Atunci se repezi la căruţă, înşfacă mai multe pâini negre, 
mari, le luă sub braț, dar numaidecât îi dădu prin minte că 


hrana aceasta i s-ar potrivi mai degrabă unui cazac voinic, 
care se mulţumeşte cu te miri ce, dar că-i prea grea şi chiar 
jignitoare pentru gingăşia unei fete. Tot gândind aşa, îşi 
aminti că în ajun hatmanul oştirii dojenise pe bucătari pentru 
că irosiseră toată făina de hrişcă la un singur terci, în vreme 
ce ar fi putut pregăti dintr-însa pe puţin trei terciuri. 
Încredințat pe deplin că o să găsească terci îndeajuns prin 
cazanele bucătarului, Andrii luă cu el ceaunelul de drum al 
lui taică-su şi se duse la bucătarul polcului lor, care dormea 
în preajma a două cazane de câte zece vedre fiecare; cenuşa de 
sub ele n-apucase încă să se răcească. Dar când privi 
înăuntrul lor, flăcăul rămase uimit: cazanele erau goale. Ca 
să mănânci tot terciul din el, ar fi trebuit să dai o luptă 
aproape dincolo de puterile omeneşti, mai cu seamă că în 
polcul lor erau mai puţini oameni decât în toate celelalte. Mai 
aruncă o privire şi prin cazanele polcurilor vecine: nicăieri 
nimic! Şi fără să vrea îi veni în minte zicala: „Zaporojenii sunt 
aidoma copiilor: puţin le dai, puţin mănâncă; le dai mult, 
nimic nu lasă". Dar ce era de făcut? îşi aminti că în căruța lui 
Taras trebuia să fie un sac cu pâine albă, găsită de cazaci la 
brutăria mânăstirii pe care o jefuiseră. Se duse drept la carul 
părintelui său, dar sacul nu mai era acolo: şi-l luase Ostap 
drept căpătâi şi acum dormea tolănit pe iarbă, în apropierea 
carului, umplând câmpul cu sforăitul său puternic. Andrii 
apucă sacul cu o mână şi îl trase dintr-o dată cu atâta putere, 
încât capul lui Ostap se izbi de pământ; buimac de somn, 
Ostap se aşeză în capul oaselor, cu ochii închişi, şi strigă în 
gura mare: „Puneţi mâna pe afurisitul cela de leah şi prindeți 
calul, calul, zic!" — „Ține-ţi gura că te omor!" îi strigă la rândul 
lui Andrii, speriat, ridicând mâna cu sacul. Dar Ostap şi fără 
asta încetase să mai țipe, se domolise de tot şi scoase un 
sforăit atât de înfiorător, încât până şi iarba se clătina de 
suflarea lui. Andrii privi cu sfială în jur, ca să se încredințeze 
că vorbele fără şir, rostite de Ostap în aiureala somnului, nu 
treziseră pe vreunul din cazaci. Ce e drept, din polcul de 
alături se înălță deodată un cap moţat, cercetă din ochi 


împrejurimile şi se lăsă numaidecât iar la pământ. Flăcăul 
mai aşteptă o clipă-două, apoi porni spre căruţa lui, cu sac cu 
tot. Tătăroaica zăcea culcată în car, mai mult moartă decât 
vie de spaimă. 

— Scoală-te şi hai la drum! Toată lumea doarme, nu-ţi fie 
teamă! Eşti în stare să duci măcar una din pâini, dacă nu mi- 
o fi la îndemână să le port pe toate? 

Şi după ce spuse astea, Andrii îşi încarcă sacii pe umeri, 
mai şterpeli dintr-un car pe lângă care trecea un alt sac cu 
mei, luă în mână până şi pâinile pe care voise să le dea 
tătăroaicei şi, încovoiat puţin sub greutatea poverii, porni 
neînfricat printre rândurile de zaporojeni adormiți. 

— Andrii, rosti deodată bătrânul Bulba, în vreme ce flăcăul 
trecea în dreptul lui. 

Inima voinicului se opri din bătaie. Încremeni locului, 
tremurând din tot trupul şi întrebă: 

— Ce vrei? 

— Văd o muiere alături de tine. Pe cinstea mea c-o să-ți 
trag, când m-oi scula, o bătaie, să mă pomeneşti. Muierile o 
să-ți mănânce capul, flăcăule! 

Zicând aşa, Bulba se propti în cot şi începu să cerceteze cu 
luare-aminte tătăroaica înfăşurată în vălul ei. Andrii stătea cu 
sufletul la gură şi nu îndrăznea să-şi privească tatăl în ochi. 
Dar după o vreme, când îşi înălță privirile, văzu că bătrânul 
Bulba doarme cu capul proptit în palmă. 

Flăcăul îşi făcu cruce. Spaima îl părăsi mai degrabă chiar 
decât îi încleştase inima. Dar când se întoarse pentru a privi 
tătăroaica, o văzu stând în fața lui ca o stană de piatră, 
înfăşurată toată în văl, iar licărirea îndepărtată a unui foc, ce 
se întețise o clipă, îi lumina doar ochii tulburi, ca de mort. 
Andrii o trase de mânecă şi îşi văzură amândoi de drum, 
întorcând adeseori privirile înapoi, până coborâră pe un 
povârniş într-o vale joasă, aproape de vâlcea - numită în unele 
părți râpă - pe fundul căreia se târa leneş un pârâiaş, printre 
tufe de rogoz şi bulgări de noroi uscat. Odată ajunşi în vâlcea, 
fură ascunşi cu totul câmpiei pe care se întindea tabăra 


zaporojenilor. Cel puţin când Andrii îşi întoarse capul şi se 
uită îndărăt, văzu că în spatele lui se ridică asemenea unui 
zid drept, mai înalt decât un stat de om, povârnişul vâlcelei. 
Sus, pe marginea lui, se legănau câteva fire de iarbă, iar peste 
ele se ridica crai nou, ca o seceră din aur roşu şi sclipitor. O 
adiere uşoară de vânt ce se stârnise în stepă vestea ivirea 
apropiată a zorilor. De nicăieri însă nu se auzea cântatul 
îndepărtat al cocoşului: nici în oraş, nici în împrejurimile lui 
pustiite nu mai rămăsese de multă vreme niciun cocoş. Cei doi 
drumeți trecură apa râulețului, pe un podeţ închipuit dintr- 
un trunchi de copac prăvălit peste el; de partea cealaltă, malul 
părea şi mai înalt decât cel lăsat de ei în spate şi se ridica 
aidoma unei coaste de prăpastie, alcătuind o pavăză trainică 
şi nezdruncinată cetăţii oraşului. Meterezul de pământ era 
mai jos în locul acesta şi garnizoana de după el nu se zărea. În 
schimb, ceva mai departe se ridica zidul gros al mânăstirii. 
Malul repede al povârnişului era năpădit pe de-a-ntregul de 
buruieni, iar pe fâşia îngustă de lângă pârâu creştea trestia, 
înaltă cât un stat de om. Deasupra malului se mai zăreau 
rămăşiţele unui gard de nuiele ce arătau că nu demult pe 
locul acela fusese o grădină de legume. În fața gardului 
creşteau frunze mari de brusture; de după ele se întrezăreau 
fire de lobodă, scaieți țepoşi şi floarea-soarelui ce-şi înălța 
deasupra celorlalte ierburi tipsiile rotate. De cum ajunseră 
aici, tătăroaica se descălță şi porni mai departe în picioarele 
goale, ținându-şi grijulie cu mâna poala rochiei, pentru că 
pământul era mocirlos şi plin de apă. Amândoi drumeţii 
străbătură anevoie păpurişul şi se opriră în fața unei grămezi 
de vreascuri şi mănunchiuri de crengi uscate, de soiul acelora 
pe care oamenii le foloseau la întărirea pământului râpos. Aici 
dădură la o parte uscăturile şi găsiră un fel de intrare boltită, 
o hrubă doar cu puţin mai mare decât gura unui cuptor. 
Tătăroaica îşi plecă capul şi intră cea dintâi; Andrii o urmă, 
îndoit tare din şale, astfel încât să poată trece cu sacii lui, şi în 
curând amândoi se treziră într-o întunecime de beznă. 


VI 


Andrii înainta anevoie prin coridorul îngust de sub pământ, 
prin care mergea în urma tătăroaicei, cărând pe umeri sacii 
cu pâine. 

— Nu mai avem mult şi dăm de puţină lumină, rosti în 
sfârşit călăuza. Ne apropiem de locul unde mi-am lăsat 
opaițul. 

Şi într-adevăr, pe întunecațţii pereți de pământ se ivi o slabă 
licărire de lumină. Andrii şi tătăroaica ajunseră într-un loc 
mai larg şi mai neted, unde fusese, pesemne, altădată o 
capelă; aşa vădea cel puţin o măsuţă îngustă, lipită de perete, 
ce slujise, se vede, drept masă de altar; deasupra ei se mai 
zărea încă icoana Madonei, cu chipul aproape şters şi ieşit de 
vreme. O candelă mică de argint, aninată în fața ei lumina 
slab icoana. Tătăroaica se plecă la pământ şi ridică opaițul de 
aramă lăsat acolo de dânsa; opaițul era prins pe un picior 
înalt şi subţire şi avea în jur, atârnate de lănțişoare, un 
cleştişor, un ac pentru îndreptarea feştilei şi un stingător. 
Femeia aprinse opaițul de la candelă. Lumina se înteți şi cei 
doi drumeți care înaintau prin coridor erau uneori luminaţi de 
o izbucnire mai puternică a flăcării, iar alteori îşi trimiteau pe 
pereți umbra neagră ca tăciunele, ceea ce îi făcea să semene 
cu tablourile lui Gerardo delle Notti2!. Fața proaspătă, 
înfloritoare de sănătate şi tinereţe a voinicului se deosebea 
izbitor de fața istovită şi gălbejită a însoțitoarei lui. Coridorul 
prinse a se lărgi încetul cu încetul, astfel încât Andrii se simți 
mai la largul lui şi cercetă acum cu nesaț pereții de pământ 
care-i aminteau de peşterile din Kiev. La fel ca şi în ele, se 
vedeau aici firide săpate în pereţi, iar în ele, pe-alocuri 
coşciuge. Când şi când dădeau chiar de grămezi de oseminte, 
fără raclă, muiate de umezeală sau prefăcute în scrum. 
Odinioară trăiseră pesemne şi aici sihastri, adăpostiţi în locul 
acesta tainic de furtunile vieţii, de amărăciuni şi ispite. Pe 


alocuri, umezeala era atât de mare, încât călcau de-a dreptul 
pe apă. Andrii era nevoit să se oprească de multe ori pentru a 
o lăsa pe însoțitoarea lui să-şi tragă sufletul; femeia se simțea 
tot mai des copleşită de oboseală. Bucăţica de pâine pe care o 
mâncase îi stârnise dureri atât de mari în stomacul dezvățat 
de hrană, încât rămânea nemişcată clipe lungi, până îşi venea 
în fire. În cele din urmă văzură în fața lor o uşiță de fier. 
„Slavă Domnului, am ajuns!” spuse tătăroaica cu glasul stins 
şi ridică mâna vrând să bată în uşă, dar nu putu. Andrii izbi 
cu putere fierul în locul ei; îndată se auzi un vuiet prelung ce 
arăta că în spatele uşii se întinde un loc gol. Apoi vuietul se 
preschimbă în hăulit gros: dăduse, pesemne, de o boltă înaltă. 
Peste câtăva vreme se auzi zornăit de chei. Părea că cineva 
coboară o scară. În cele din urmă, uşa se deschise şi drumeţii 
fură întâmpinați de un monah ce stătea pe o scăriță îngustă, 
ținând în mână o legătură de chei şi o lumânare. Andrii se 
opri fără să vrea locului, la vederea călugărului catolic, care 
stârnea în cazaci un dispreț plin de ură; zaporojenii se purtau 
cu ei mai neomenos decât cu jidovii. Monahul se dădu şi el cu 
un pas înapoi, zărindu-l pe cazac, dar tătăroaica îi şopti o 
vorbă pe care Andrii n-o auzi, şi monahul se linişti. Le lumină 
calea cu lumânarea lui, închise uşa după dânşii, îi duse pe 
scară în sus şi curând drumeţii se văzură sub bolțile înalte şi 
întunecate ale bisericii mânăstirii. În faţa unuia dintre altare, 
cu sfeşnice înalte şi lumânări, sta în genunchi un preot şi se 
ruga încetişor. De-a dreapta şi de-a stânga lui stăteau 
îngenuncheațţi doi slujitori tineri în odăjdii liliachii, cu pieptare 
albe de horbotă prinse pe deasupra; amândoi țineau câte o 
cădelniță în mână. Preotul cerea de la Cel-de-sus o minune: 
mântuirea oraşului, tărie sufletească pentru cei ce-au început 
s-o piardă, răbdare pentru cei din cetate, înlăturarea 
ispititorului care-i povățuia pe cei oropsiți să cârtească şi să se 
plângă aidoma unor nevrednici, împotriva nenorocirilor 
pământeşti. Câteva femei ce semănau mai mult a năluci 
stăteau şi ele în genunchi, sprijinindu-se de spetezele 
scaunelor din faţă şi de băncile de lemn, înnegrite de vreme, pe 


care-şi țineau plecate capetele istovite; câțiva bărbați, proptiți 
de coloanele şi pilaştrii ce ţineau bolțile lăturalnice ale 
bisericii, se rugau şi ei, trişti, în genunchi. Fereastra cu 
geamuri în multe culori, de deasupra altarului, se încinse 
dintr-o dată de rumeneala zorilor dimineții şi rotogoale 
albastre, galbene şi de alte multe culori căzură pe podea, 
luminând ca prin farmec biserica întunecată. Altarul, ascuns 
într-o firidă adâncă, se arătă atunci vederilor în toată 
strălucirea lui; fumul cădelnițelor se opri în aer, ca un nor 
scăldat de raze vesele de curcubeu. Andrii privea cu uimire, 
din colțul său întunecat, minunea săvârşită de lumină. În 
clipa următoare, vuietul majestuos al orgii umplu toată 
încăperea. Vuietul se înteți din ce în ce şi crescu, prefăcându- 
se în bubuituri grele ca de tunet, apoi se preschimbă într-o 
muzică cerească şi sunetele ei se avântară sus de tot, până 
sub boltă, ca un cântec de glasuri feciorelnice, pentru ca apoi 
să se prefacă iar într-un vuiet gros şi să se curme. Multă 
vreme încă mai răsunară bolțile cutremurate de bubuituri ca 
de tunet, ce păreau să stăruie pe sub ele, şi multă vreme se 
mai minună Andrii, cu gura întredeschisă, de măreția muzicii 
auzite. 

Apoi simţi cum îl trage cineva de poala hainei. „E vremea să 
plecăm!” îi zise tătăroaica. Străbătură biserica nevăzuţți de 
nimeni şi ieşiră în piața dinaintea ei. Zorile rumeneau de mult 
cerul, prevestind răsăritul soarelui. Piaţa, în patru colțuri, era 
cu desăvârşire deşartă; în mijlocul ei mai rămăseseră tarabe 
de lemn, care vădeau că încă acum o săptămâna, poate, se 
vindeau aici de-ale gurii. Ulița, nepietruită ca toate ulițele din 
acea vreme, nu era altceva decât o mare de glod uscat. În jurul 
pieței se ridicau case mărunțţele de piatră şi de pământ, cu un 
singur cat. Pereţii lor lăsau să se vadă grinzi şi stâlpi înalți cât 
casa, legaţi între ei prin alte grinzi de lemn bătute cruciş, 
după obiceiul de atunci; de altfel, se pot vedea asemenea 
clădiri încă şi astăzi prin unele părți ale Lituaniei şi Lehiei. 
Toate aceste case aveau acoperişuri din cale-afară de ţuguiate, 
cu o sumedenie de ferestruici şi răsuflători. De o parte a piețţii, 


foarte aproape de biserică, se ridica o clădire mult mai înaltă 
şi cu totul deosebită de celelalte, primăria oraşului, pesemne, 
sau vreo altă ocârmuire; era cu două caturi şi avea în vârf un 
turnuleț cu două arcade, unde stătea un oştean de veghe; în 
acoperiş era zidit un cadran mare de orologiu. Piaţa întreagă 
părea moartă; totuşi lui Andrii i se păru că aude un geamăt 
slab. Cercetând cu luare-aminte, văzu de cealaltă parte vreo 
doi-trei oameni, întinşi la pământ fără mişcare. Cazacul îşi 
pironi ochii asupra lor, căutând cu tot dinadinsul să vadă 
dacă sunt numai toropiți de somn ori morți de-a binelea, dar 
în clipa aceea se împiedică de ceva. Era leşul unei femei, care 
părea a fi evreică. Femeia fusese pesemne încă tânără, cu 
toate că trăsăturile ei, schimonosite de durere şi istovite, nu 
vădeau acest lucru. Pe cap avea o broboadă roşie de mătase; 
peste urechi îi atârnau podoabe de mărgăritare ori mărgele, în 
două rânduri, iar de sub ele ieşeau şuvițe lungi de păr 
cârlionțat, ce se aşterneau peste gâtul ei uscat, cu vinele 
umflate. Alături de ea zăcea un prunc; mânuţa lui se 
încleştase încrâncenat de sânul vlăguit al mamei şi îl răsucise 
cu degetele lui mici, într-o pornire de mânie neputincioasă: 
căutase lapte şi nu-l găsise. Copilaşul nu mai plângea şi nu 
mai țipa şi doar mişcările abia zărite ale pântecului său, care 
se ridica şi se cobora încetişor, te făceau să crezi că n-a murit 
încă şi că e pe cale doar să-şi dea cea din urmă suflare. Andrii 
şi însoțitoarea lui o cotiră într-o uliţă lăturalnică şi aici fură 
întâmpinați de un om ieşit din minţi, care văzând încărcătura 
prețioasă pe care o purta Andrii, se repezi asupra lui ca un 
tigru, strigând: „Pâine!” Dar n-avea puteri pe măsura pornirii 
lui nebuneşti. Andrii îi dădu un brânci şi omul se prăbuşi la 
pământ. Împins de milă, cazacul îi azvârli o pâine şi 
nenorocitul se aruncă asupra ei ca un câine turbat, rozând şi 
muşcând dintr-însa, iar apoi îşi dădu sufletul tot acolo, în 
drum, închircit, de dureri supraomeneşti pricinuite de 
stomacul său care se dezobişnuise să primească hrana. 
Aproape la fiecare pas rămâneau îngroziți de victimele 
înspăimântătoare ale foametei. Părea că mulți nenorociți nu 


mai puteau îndura chinurile în casele lor şi năvăleau în ulițe, 
mânați de nădejdea nebună că cerul o să le trimită ceva 
pentru a le întări puterile. La poarta unei case şedea o 
bătrână despre care nu puteai spune dacă doarme, a murit ori 
a căzut cu totul în nesimţire; femeia nu auzea şi nu vedea 
nimic. Cu capul adânc plecat în piept, şedea neclintită pe locul 
ei. De pe acoperişul unei alte case spânzura de-o funie un trup 
istovit şi țeapăn: nenorocitul nu găsise în el puteri să îndure 
până la sfârşit suferințele foametei şi se hotărâse să le curme 
cu mâna lui. 

La vederea tuturor acestor mărturii groaznice ale foametei, 
Andrii nu se mai putu stăpâni şi o întrebă pe tătăroaica: 

— Se poate oare să nu fi găsit chiar nimic cu ce să-şi țină 
zilele? Omul ajuns la mare strâmtoare n-are încotro: trebuie 
să mănânce chiar şi lucruri de care până atunci i-a fost 
scârbă, ca de pildă vietăţile oprite de lege şi câte altele. 

— Oamenii au mâncat tot ce-a fost cu putinţă, i-a răspuns 
tătăroaica. Au mâncat toate vietăţile. Poţi să răscoleşti mult şi 
bine oraşul că nu găseşti niciun cal, niciun câine, şi chiar 
niciun şoarece. De altfel, noi n-am avut niciodată aici 
hambare cu de-ale gurii: toate se aduceau din satele vecine. 

— Dar cum se face că voi, care pieriți de moarte atât de 
cumplită, mai vreţi să vă apăraţi oraşul? 

— Poate că voievodul nostru i-ar fi închinat până acum 
cazacilor, dar ieri dimineaţă polcovnicul din Budjaka i-a trimis 
un răvaş, adus de un şoim, îndemnându-l să nu dea oraşul pe 
mâna dușmanului; mai zicea acolo că vine în ajutorul nostru 
cu polcul său, dar că aşteaptă un alt polcovnic şi o să 
pornească la drum împreună cu el. Îi aşteptăm să pice din 
clipă în clipă... Dar uite şi casa. Am ajuns. 

Andrii zărise încă de departe casa care se deosebea de 
celelalte şi părea clădită de un arhitect italian. Era ridicată din 
cărămidă frumoasă şi subțire şi avea două caturi. Ferestrele 
catului de jos erau înconjurate de un cadru de granit ce ieşea 
mult în afară. Catul de sus era alcătuit din arcade nu prea 
mari, care făceau o galerie. Printre arcade se zăreau gratii cu 


steme. La colțurile casei erau aşijderea steme. O scară largă, 
din cărămidă vopsită, ieşea până în piață. La picioarele ei, de-a 
dreapta şi de-a stânga, vegheau străji, care se ţineau atât de 
asemănător una cu alta, că păreau zugrăvite. Cu o mână îşi 
apucase fiecare alebarda, iar în cealaltă îşi sprijineau frunțile 
plecate astfel că aduceau mai degrabă a statui decât a ființe 
vii. Străjile nu dormeau şi nici nu moțăiau măcar, dar erau 
nesimțitoare față de orice; nici nu băgară de seamă pe cei ce 
urcau acum treptele. În capul scării drumeţii dădură de un 
oştean în veşminte bogate, înarmat până în dinţi, cu o carte de 
rugăciuni în mână. El ridică o clipă ochii istoviți asupra lor, 
dar tătăroaica îi spuse doar o vorbă şi oşteanul îşi cobori 
privirile iar asupra ceaslovului. Andrii şi însoţitoarea lui 
intrară în cea dintâi încăpere, destul de mare, care slujea 
drept odaie de primire sau numai drept tindă. Odaia era 
ticsită de oameni aşezaţi în fel şi chip pe lângă pereţi; se 
găseau aici soldați, slugi, îngrijitori de câini, pivniceri şi argați 
de tot soiul, neapărat trebuincioşi pentru a vădi însemnătatea 
unui dregător leah, fie oştean, fie stăpân de moşii. În aer se 
simțea fum de lumânare stinsă. Alte două lumânări mai 
ardeau încă în sfeşnice mari, aproape cât un stat de om, 
aşezate în mijlocul încăperii, cu toate că prin geamurile 
ferestrei mari şi zăbrelite privea de mult dimineața. Andrii se 
pregătea tocmai să intre drept pe uşa largă de stejar, 
împodobită cu stemă şi o sumedenie de alte înflorituri tăiate în 
lemn, când tătăroaica îl trase de mânecă şi-i arătă o uşiță 
lăturalnică, în perete. Prin uşița asta cei doi ieşiră într-un 
coridor şi de acolo dădură într-o odaie pe care cazacul o 
cercetă cu luare-aminte. O rază de lumină, strecurată printr-o 
crăpătură a oblonului, cădea doar pe o perdea grea de catifea 
vişinie, pe pervazul daurit şi pe un tablou din perete. 
Tătăroaica îi făcu semn lui Andrii să rămână acolo şi deschise 
uşa spre camera de-alături, de unde țâşni un mănunchi de 
raze. Cazacul auzi şoapte şi o voce stinsă ce-i răscoli toată 
ființa. Prin uşa întredeschisă văzu o clipă statura gingaşă a 
unei femei cu părul strâns într-o coadă lungă şi grea, ce-i 


cădea peste brațul ridicat. Apoi tătăroaica se întoarse şi-i 
spuse că poate să intre. Andrii nu-şi dădu seama cum a intrat 
şi cum a închis uşa în urma lui. În odaie ardeau două 
lumânări; în fața icoanei pâlpâia sfios o candelă; sub icoană se 
afla o măsuţă înaltă, dintre acelea pe care le au de obicei 
catolicii, cu trepte pe care poți îngenunchia când îți spui 
rugăciunea. Dar ochii voinicului căutau altceva. El întoarse 
capul în altă parte şi văzu o femeie ce părea înmărmurită într- 
o mişcare repezită, întocmai ca şi cum toată făptura ei se 
avântase spre dânsul, şi deodată se oprise locului. Cazacul 
rămase şi el uluit în fața ei. Şi-o închipuise cu totul altfel: nu 
era ea, nu era fata pe care o cunoscuse înainte vreme; n-avea 
nimic asemănător cu cea de altădată, dar acum era de două 
ori mai frumoasă şi mai încântătoare. Pe atunci avea în ea 
ceva neterminat, nedesăvârşit; acum însă era o înfăptuire 
căreia pictorul îi dăduse până şi cea din urmă atingere de 
penel. Cea de odinioară era o fată minunată şi fluşturatică. 
Cea de azi era o femeie minunată, în toată strălucirea 
frumuseții împlinite. Ochii ei, înălțați spre dânsul, vădeau un 
simțământ mare şi întreg, nu o fărâmă, nu o făgăduială, ci un 
simțământ plin. Lacrimile, ce nu se uscaseră încă, îi îinvăluiau 
privirile într-o strălucire umedă, care-i pătrunsese până în 
adâncul sufletului. Pieptul, gâtul şi umerii ei atinseseră acum 
hotarul hărăzit frumuseţii care a ajuns în culmea înfloririi; 
părul, ce i se risipea înainte vreme în bucle uşoare peste față, 
era strâns acum într-o coadă bogată, pe jumătate împletită, 
pe jumătate risipită peste brațul rotund şi peste piept, în 
şuvițe lungi şi unduioase. Trăsăturile ei păreau cu totul 
schimbate. Zadarnic cerca Andrii să găsească măcar una 
dintre acelea pe care le păstra în amintirea lui. Nu, nu mai 
rămăsese niciuna. Paloarea atât de mare a feței nu-i ştirbea 
întru nimic frumusețea minunată; dimpotrivă, îi dădea ceva şi 
mai pătrunzător, o vrajă cu neputinţă de învins. Andrii îşi 
simți sufletul copleşit de o teamă cucernică şi rămase 
nemişcat în fața ei. Fata părea şi ea, la rându-i, uluită de 
înfăţişarea cazacului care răsărise înaintea ei în toată 


frumusețea şi puterea lui tinerească; până şi încremenirea lui 
din acea clipă nu-i putea ascunde libertatea nestingherită a 
mişcărilor; ochii îi străluceau de o hotărâre nezdruncinată, 
sprâncenele-i catifelate se arcuiau semeţ, obrajii arşi de soare 
erau  rumeniți de focul patimii lui neprihănite, iar 
mustăcioara-i neagră lucea ca firul de mătase. 

— Nu, nu stă în puterile mele să te răsplătesc, viteaz cu 
suflet mare, rosti fata cu glas argintiu şi unduios. Numai 
Dumnezeu e în măsură să te răsplătească, şi nu eu, o femeie 
nevolnică... 

Şi îşi lăsă ochii în pământ; aidoma unor petale negrăit de 
frumoase şi albe ca zăpada, căzură pleoapele peste luminile 
lor, umbrindu-le cu genele lungi ca nişte săgeți. Tot chipul ei 
minunat se plecă uşor, rumenit de jos de o gingaşă roşeaţă. 
Andrii nu ştiu să-i răspundă nimic. Ar fi vrut să-i spună tot ce 
avea pe inimă, să i-o spună cu acelaşi foc care-i dogorea 
sufletul, dar nu putea. Îşi simţea buzele încleştate şi n-avea 
glas; simțea că un umil ca el, crescut la seminar şi într-o viață 
rătăcitoare de oştean, nu poate să răspundă la astfel de vorbe 
şi îl cuprinse ura față de firea lui de cazac. 

În clipa aceea intră în odaie tătăroaica. Ea tăiase câteva felii 
din pâinea adusă de voinic şi le aducea acum pe o tipsie de 
aur pe care o aşeză în fața stăpânei sale. Frumoasa îi aruncă 
o privire, se uită apoi la pâine, îşi înălță ochii spre Andrii şi... 
multe mai citi Andrii în aceşti ochi. Căutătura ei duioasă, care 
vădea o mare slăbiciune, şi neputinţă de a rosti prin viu grai 
simțămintele ce o năpădiseră, era mult mai pe înţelesul lui 
Andrii decât toate vorbele. Îşi simţi dintr-o dată sufletul uşor, 
descătuşat. Pornirile şi dorinţele inimii lui, stăvilite până 
atunci ca de un frâu apăsător, se scuturară acum de povara 
acestui frâu şi, libere cum erau, se pregăteau tocmai să 
izbucnească în şuvoaie nestăvilite de vorbe, când frumoasa îşi 
întoarse ochii spre slujnică şi o întrebă plină de grijă: 

— Dar mama? Ei i-ai dus pâine? 

— Doarme. 

— Dar tata? 


— l-am dus. A zis că o să vină chiar el să-i mulțumească 
voinicului. 

Atunci fata luă pâinea şi o ridică spre gură. Andrii privea cu 
o încântare nemaisimţită cum rupea miezul cu degetele ei de o 
albeaţă strălucitoare şi cum îl mânca; dar deodată îşi aminti 
de omul înnebunit de foame care-şi dăduse sfârşitul în fața 
ochilor lui, după ce înghițise o bucată de pâine. Cazacul 
îngălbeni şi o apucă de mână, strigând: 

— Ajunge! Nu mai mânca! N-ai mai pus de atâta vreme 
nimic în gură şi acum pâinea poate să-ţi fie otravă! 

Şi fata cobori de-ndată mâna, puse bucăţica pe tavă şi-şi 
aţinti privirile în ochii lui, ca un copil ascultător. Să încerce 
numai o vorbă omenească a zugrăvi... Dar nu! Nici dalta, nici 
penelul, nici vorba atotcuprinzătoare nu sunt în stare uneori 
să înfățişeze tot ce spune o privire de fată şi duioşia de care se 
simte cuprins acela care se învredniceşte de o astfel de privire. 

— Regină! strigă Andrii, cu inima şi sufletul pline până în 
margini de simţire. Ai trebuință de ceva? Ai vreo dorință? 
Spune, porunceşte! Porunceşte-mi să fac pentru tine cel mai 
greu lucru din lume şi o să alerg într-un suflet ca să-l 
săvârşesc. Spune-mi să înfăptuiesc ceva pe care niciun om nu- 
i în stare să facă şi o să îndeplinesc porunca ta, chiar de-ar 
trebui să-mi dau şi viața. Să mor, da, să mor, pentru că şi 
moartea de dragul tău mi-e atât de dulce că... ţi-o jur pe 
sfânta cruce... Nu, nu sunt în măsură să-ți spun cât îmi e de 
dulce! Am trei cătune! Jumătate din hergheliile părintelui meu 
sunt ale mele! Tot ce i-a adus de zestre mama, chiar şi 
bunurile pe care le tăinuieşte tatălui meu - sunt ale mele! 
Nimeni dintre cazaci n-are arme ca ale mele! Numai pentru 
plăseaua săbiei ce-o port, cazacii noştri îmi dau cea mai bună 
herghelie şi trei mii de oi pe deasupra. Dar de toate o să mă 
lepăd, toate o să le las, o să le zvârl, o să le ard, o să le înec la 
o singură vorbă de-a ta sau numai la o mişcare cât de mică a 
sprâncenelor tale negre! Ştiu că îndrug vorbe prosteşti şi poate 
nelalocul lor, ştiu că nu-i vremea potrivită pentru toate astea 
şi mai ştiu că nu unul ca mine, crescut la seminar şi la 


Zaporojie, o să ştie să mânuiască vorbele, aşa cum ştiu să le 
mânuiască aceia ce se întâlnesc cu rigi, cneji şi cu toată 
floarea cavalerilor străluciți. Văd că tu eşti o făptură a lui 
Dumnezeu deosebită de noi toți ceilalți muritori şi că stai 
neasemuit mai presus decât orice femeie ori fiică de boier. Noi, 
ceştilalți, nu suntem vrednici să-ți fim nici robi şi numai 
îngerii cerului ar fi în măsură să te slujească. 

Cu o uimire din ce în ce mai mare, toată numai urechi, fără 
să scoată nicio vorbă, asculta fata cuvintele deschise, izvorâte 
din inimă, în care se zărea, ca într-o oglindă, sufletul tânăr şi 
plin de puteri al voinicului. Orice vorbă nemeşteşugită, rostită 
de glasul ce pornea din fundul inimii lui, era plină de putere. 
Fata îşi înălță obrazul minunat, îşi îndepărtă cu o mişcare a 
mâinii şuvițele supărătoare ale părului, îşi întredeschise 
buzele şi rămase aşa multă vreme, cu ochii aţintiți spre voinic. 
Apoi vru să spună ceva, dar se opri deodată, amintindu-şi că 
alta era menirea oşteanului din fața ei, că în spatele lui se 
ridică în chip de aprigi răzbunători tatăl, fraţii şi patria 
întreagă a voinicului, că înspăimântători sunt zaporojenii care 
au împresurat oraşul şi că atât ea, cât şi cei din oraş sunt 
sortiți unei morți crâncene... Şi ochii i se umplură de lacrimi; 
atunci, cu o mişcare repede a mâinii, fata luă o batistă 
înflorată de mătase, îşi ascunse fața în ea, şi într-o clipă 
batista se umezi toată... Şi multă vreme rămase ea nemişcată, 
cu capul dat pe spate, strivindu-şi între dinţii albi ca zăpada 
buza ei gingaşă de jos, de parcă ar fi simţit pe neaşteptate 
muşcătura înveninată a unui şarpe, şi cu fața acoperită cu 
batista, ca să-i ascundă voinicului durerea copleşitoare de 
care era stăpânită. 

— Spune-mi măcar o vorbă! se rugă Andrii, luându-i mâna 
catifelată. 

La acea atingere, un foc dogoritor i se răspândi prin vine şi 
cazacul strânse cu şi mai multă putere mâna ce zăcea fără 
viață între ale lui. 

Dar ea tăcea, nu-şi lua batista de pe față şi rămânea mereu 
nemişcată. 


— De ce eşti atât de tristă? Spune-mi de ce eşti atât de 
tristă? 

Atunci fata aruncă batista, dădu pe spate părul lung ce-i 
cădea peste ochi şi îşi revărsă durerea în vorbe tânguitoare, 
rostindu-le atât de încetişor, încât vocea ei părea o adiere de 
vânt, născută într-o seară minunat de liniştită, ce abia de 
atinge stuful des crescut pe margine de apă; stuful prinde a 
foşni, a doini şi trimite deodată în aer sunete subțirele, pline 
de o nemărginită tristeţe; iar călătorul ce se nimereşte prin 
apropiere le prinde din zbor, pătruns de un dor nelămurit, 
uitând şi de seara ce se stinge încetul cu încetul, şi de 
cântecele vesele ale plugarilor şi cosaşilor ce se întorc de la 
câmp, şi de dondănitul îndepărtat al vreunei căruțe, ce trece 
pe-acolo. 

— Nu sunt eu oare vrednică de nesfârşită milă? Nu e oare 
nenorocită mama care m-a adus pe lume? N-am eu parte de 
soarta cea mai amară din câte s-au văzut? Şi nu eşti tu oare, 
soartă nemiloasă, cel mai aprig călău al meu? Pe câţi nu i-ai 
adus la picioarele mele? Pe cei mai mândri dintre şleahtici, pe 
cei mai avuţți dintre pani, dintre grofii şi baronii străini, 
precum şi toată floarea cavalerilor noştri. Toţi mă puteau iubi, 
fără vreo oprelişte şi ar fi socotit drept o mare fericire 
dragostea mea. Un semn cu mâna să fi făcut şi oricare dintre 
ei, cel mai frumos la chip şi cel mai de neam, m-ar fi luat de 
soție. Dar tu, soartă nemiloasă, nu mi-ai legat inima de 
niciunul dintre ei, ci mi-ai legat-o, în ciuda atâtor voinici ai 
țării mele, de un străin, de un duşman. Pentru ce, o, maică 
preacurată a lui Hrist, pentru ce păcate grele, pentru ce 
nelegiuiri mă prigoneşti atât de cumplit? Zilele vieții mele de 
până azi s-au scurs în bogăţie şi belşug. Bucatele cele mai 
scumpe şi vinurile cele mai dulci mi-au fost hrană şi băutură. 
Pentru ce? La ce bun? Oare numai pentru a mă lăsa să mor 
de o moarte aprigă, la care nu e osândit nici cel mai din urmă 
cerşetor al țării mele? Şi nu e de ajuns că mă aşteaptă o astfel 
de ursită înspăimântătoare; nu e de ajuns că înainte de a-mi 
da sufletul, scris mi-a fost să văd cum o să moară în chinuri 


neomeneşti tatăl şi mama mea, pentru mântuirea cărora mi- 
aş da cu drag de douăzeci de ori viața. Nu, toate astea nu sunt 
de ajuns: am fost sortită ca înainte de moarte să aud vorbe şi 
să văd o dragoste cum nu se mai află alta pe lume. A trebuit 
ca prin spusele lui voinicul acesta să-mi sfâşie în bucăţi inima, 
ca ursita mea să mi se pară şi mai de plâns, ca să jelesc şi mai 
amarnic tânăra-mi viață, ca moartea să mi se arate şi mai 
înspăimântătoare, şi ca, murind, să te blestem şi mai mult, 
soarta mea cumplită, şi pe tine, fie-mi iertate păcatele grele, 
sfântă Maică Precistă! 

Şi după ce tăcu, o deznădejde fără margini se oglindi în 
ochii ei, pe față i se aşternu o tristeţe chinuitoare şi totul, de la 
fruntea şi ochii dureros plecaţi şi până la lacrimile mistuite şi 
uscate de văpaia obrajilor ei blânzi, totul părea a spune: „Nu e 
fericire pe acest chip”. 

— Dar unde s-a mai auzit pe lume una ca asta? Nu se 
poate, nu se cade, zise Andrii, ca cea mai frumoasă şi mai 
bună dintre femei să aibă parte de o soartă atât de amară, 
când a fost născută să i se închine, ca în fața unei icoane, tot 
ce e mai ales în lume. Nu, n-ai să mori! Nu eşti sortită morții! 
Mă leg pe neamul meu de cazac şi pe tot ce am mai scump în 
lume că n-ai să mori! lar de s-o întâmpla totuşi una ca asta, 
de n-o fi cu putință să îndepărtez prin putere, prin rugă ori 
prin vitejie acea soartă nemiloasă, atunci o să murim 
împreună, dar mai întâi eu! O să mor în faţa ta, la picioarele 
tale minunate şi numai moartea o să mă poată despărți de 
tine. 

— Nu căuta, voinice, să te înşeli nici pe tine, nici pe mine, îi 
răspunse fata, clătinând uşor capul ei frumos. Eu ştiu, şi spre 
marea mea nenorocire, ştiu prea bine, că tu n-ai dreptul să 
mă iubeşti! Şi mai ştiu aşijderea care e datoria şi menirea ta: 
te cheamă la ei, tatăl, tovarăşii şi patria, pe când noi toți îţi 
suntem duşmani! 

— Ce sunt pentru mine tatăl, tovarăşii şi patria? răspunse 
Andrii, scuturând din cap, şi îşi îndreptă făptura mlădie şi 
puternică, asemenea plopului din marginea de râu. Şi dacă tot 


am ajuns aici, uite ce vreau să-ți spun: nu am pe nimeni în 
lume! Pe nimeni, pe nimeni! repetă el cu acelaşi glas, 
însoțindu-şi vorbele cu acea mişcare a mâinii cu care un cazac 
voinic şi dârz îşi arată hotărârea nezdruncinată pentru o faptă 
nemaiauzită şi cu neputinţă de săvârşit pentru un altul. Cine 
a zis că patria mea e Ucraina? Cine mi-a dat-o de patrie? 
Patria e acel lucru spre care năzuieşte sufletul nostru, acel 
lucru care îi e mai drag decât orice pe lume. Patria mea eşti 
tu! lată patria mea! Şi o port în inimă această patrie, am s-o 
port câte zile oi mai trăi şi aş vrea să văd cum ar putea s-o 
smulgă de acolo vreunul din cazaci?! Şi tot ce am pe lume o să 
vând, o să dau, o să calc în picioare, pentru această patrie! 
Frumoasa încremeni o clipă ca o statuie negrăit de 
fermecătoare, privindu-l drept în ochi, iar apoi izbucni într-un 
plâns cu sughițuri, şi cu o pornire minunată, de care e în 
stare numai un suflet mare de femeie, plăsmuit anume pentru 
asemenea porniri, i se aruncă la piept şi, cuprinzându-i gâtul 
cu braţele albe ca zăpada, dădu frâu liber lacrimilor. În clipa 
aceea se auziră pe stradă strigăte nelămurite, însoţite de 
sunete de goarnă şi de bătaia tobelor. Dar Andrii nu le auzi. 
Nu simțea altceva decât răsuflarea caldă şi înmiresmată a 
buzelor ei, şiroaiele de lacrimi ce i se revărsau pe față şi părul 
greu, cu miros ameţitor, ce-i căzuse fetei din creştetul capului 
şi-l învăluia acum în mătasea lui întunecată şi strălucitoare. 
Deodată năvăli în odaie tătăroaica, strigând fericită şi 
ameţită de bucurie. 
— Suntem izbăviți, suntem izbăviți! Au intrat ai noştri în 
oraş, ne-au adus pâine, mei, făină şi zaporojeni legați fedeleş. 
Dar niciunul din cei doi nu auzi ce fel de „ai noştri” au 
intrat în oraş, ce au adus cu dânşii şi care sunt prinşii lor. Cu 
sufletul plin de simțăminte necunoscute celor de pe pământ, 
Andrii săruta buzele înmiresmate ce-i atingeau obrazul, buze 
ce nu rămaseră nici ele pecetluite: îi răspunseră în acelaşi 
chip. Şi în sărutul care-i lega pe amândoi, tinerii simţiră ceea 
ce îi e dat omului să simtă numai o singură dată în viață. 


Şi pierdut a fost cazacul! Pierdut pentru toată falnica 
seminţie căzăcească! N-o să mai vadă el de aci înainte nici 
Zaporojie, nici cătunele părinteşti, nici biserica Domnului, 
cum nici Ucraina n-o să-şi mai vadă în veci pe cel mai vrednic 
dintre fii, porniţi întru apărarea ei. lar bătrânul Taras o să 
smulgă un smoc de păr din moţul lui încărunţit şi o să 
blesteme ziua şi ceasul în care a zămislit un astfel de fiu, spre 
ocara şi ruşinea lui! 


VII 


În tabăra cazacilor era mare frământare şi zarvă. La început 
nimeni nu putea răspunde lămurit cum de au pătruns în oraş 
ostile de sprijin. Dar mai pe urmă ieşi la iveală că tot curenul 
Pereiaslavski, ce-şi avea locul de aşezare în fața porții 
lăturalnice a oraşului, a fost beat turtă, şi iată că astfel nu 
mai e de mirare că jumătate din oamenii lui au fost măcelăriți, 
iar cealaltă jumătate legaţi burduf, mai înainte chiar să se fi 
dumirit cum stau lucrurile, şi până să pună mâna pe armă 
ceilalți cazaci din curenele vecine, treziți de zgomotul 
încăierării, oastea duşmanului izbutise să treacă aproape 
toată pe poarta cetăţii, iar cele din urmă rânduri se apăraseră 
cu focuri de flinte împotriva cazacilor somnoroşi şi pe 
jumătate  ameţiți de băutură, ce se năpustiseră în 
neorânduială asupra lor. Hatmanul oştirii dădu poruncă să se 
strângă toată căzăcimea, şi când oamenii făcură roată în jurul 
lui şi se liniştiră, stând cu capetele descoperite, cuvântă: 

— Aţi văzut acum, cazaci dumneavoastră, ce s-a petrecut în 
noaptea asta. Aţi văzut unde duce beţia! Aţi văzut ce ocară ne- 
a făcut duşmanul! Se vede treaba că domniile voastre aşa aţi 
înțeles lucrurile: dacă v-am îngăduit să îndoiți măsura 
băuturii, sunteți în stare să vă afumați până într-atâta, încât 
duşmanul oştirii Domnului nu numai că vă scoate şalvarii, 
dar vă şi scuipă în obraz şi voi nici că simțiți! 

Cazacii ţineau cu toții capetele plecate, ştiindu-se vinovați. 
Numai Kukubenko, hatmanul curenului Nezamaikovski, îl 
înfruntă, zicând: 

— Ia stai oleacă, tătucule! Măcar că nu se cade să ridici 
glasul când vorbeşte hatmanul a toată oastea în fața 
soborului de cazaci, dar faptele nu s-au petrecut chiar 
întocmai şi de aceea voi a o spune. N-ai dojenit chiar pe drept 
toată oştirea pravoslavnică. Cazacii s-ar fi făcut pe de-a- 
ntregul vinovați şi vrednici de moarte, dacă s-ar fi ameţit cu 


băutură la drum, în luptă sau la vreo muncă anevoioasă şi 
grea. Dar noi, noi am stat aici cu mâinile în sân şi ne-am 
fâțâit fără nicio treabă în fața cetăţii. Şi-apoi nu era nici post, 
nicio altă oprelişte creştinească de la băutură pe vremea asta, 
şi atunci cum e putință să nu se ameţească omul de atâta 
huzur? Nu-i niciun păcat! Să le arătăm mai bine acum ce vra 
să zică să taberi aşa, pe nepusă masă, asupra unor oameni 
nevinovați! l-am bătut noi şi înainte vreme de ți-era mai mare 
dragul, d-apoi acum o să-i batem de n-or să ştie cum să-şi ia 
picioarele la spinare! 

Cuvântarea lui Kukubenko le merse cazacilor drept la 
inimă. Îşi înălţară frunţile adânc plecate, iar mulți dintre ei 
încuviințară din cap zicând: „Bine a spus Kukubenko!” Taras, 
care stătea mai aproape de hatmanul oştirii, îl întrebă: 

— Ce spui, hatmane? Oare n-a grăit drept Kukubenko? Ce 
ai de zis la asta? 

— Ce am de zis? Uite ce: ferice de părintele care a zămislit 
un astfel de fecior! Că nu-i mare înţelepciune să rosteşti vorbe 
de dojană! Mai mare e când ştii să zici un cuvânt care să nu 
batjocorească omul în nenorocire, ci, dimpotrivă, să-l mângâie, 
să-i ațâţe îndrăzneala, cum ațâță pintenii calul, răcorit de apa 
proaspătă. Îmi stătea şi mie pe limbă să vă spun o vorbă de 
mângâiere, dar Kukubenko mi-a luat-o înainte. 

„Bine a grăit şi hatmanul!” se auzi din rândurile 
zaporojenilor. „Vorbă înțeleaptă!” spuseră şi alții. Până şi cei 
mai cărunțţi, care se ţineau ca un pâlc de hulubi porumbaci, 
încuviințară şi ei din cap şi rostiră încet, mişcându-şi mustața 
sură: „Da, a spus vorbe înțelepte!” 

— Ascultaţi dar, cazaci dumneavoastră! urmă hatmanul 
oştirii. Ca să cucerim cetatea, cățărându-ne ori săpând pe sub 
ziduri, cum fac veneticii, adică meşterii nemți — găsi-i-ar relele 
— nici nu se cade, nici nu-i treabă vrednică de un cazac. Dacă 
stai să judeci toate cum sunt, duşmanul n-a adus în oraş cine 
ştie câte merinde, pentru că a avut cu el care puţine. lar 
norodul din oraş e hămesit de foame! Se cheamă că o să 
mănânce totul cât ai bate din palme! Ş-apoi iarăşi cu finul 


pentru cai! Nu ştiu zău, poate doar să le arunce din cer un 
braț-două vreun sfânt de-al lor... Numai că despre asta singur 
Dumnezeu ştie de-o fi sau n-o fi aşa. Cât despre paterii lor, 
apoi numai gura-i de ei. Mă rog, pentru una sau pentru alta, 
leşii o să fie nevoiți să iasă din oraş. Voi să vă împărțiți în trei 
cete şi să vă aşezaţi pe trei drumuri, în fața celor trei porți de 
cetate. Înaintea porţii celei mari să se aşeze cinci curene, iar în 
fața celorlalte două, câte trei. Curenele Deadkivski şi 
Korsunski să se aşeze la pândă. Aşijderea şi polcovnicul Taras 
cu polcul lui. Curenele Titarevski şi Timoşevski să rămână la 
dreapta căruțelor, până când o să fie trebuință de ele, iar 
curenele Şcerbinovski şi Steblikivski să rămână şi ele de 
partea stângă. Din rândurile oştirii să iasă în față toți cei mai 
clonțoşi, ca să zădărască duşmanul. Că leahul, care-i fudul 
din fire, n-o să rabde să fie luat în batjocură şi poate chiar azi 
o să-i vedem ieşind pe toți din oraş. Hatmanii de curene să 
stea să-şi numere fiecare oştenii: dacă are ceva cazaci lipsă, 
să-şi întregească  polcul din rămăşiţele  curenului 
Pereiaslavski. Toate să fie încă o dată cercetate! Fiecare cazac 
să primească un păhărel de rachiu şi o pâine, ca să se dreagă 
după beţia de ieri. Dar eu unul aşa zic, că trebuie să fiți sătui 
cu ce ați mâncat ieri, pentru că - de ce să nu spunem drept — 
v-aţi umplut burțile de mă prinde mirarea cum de n-a crăpat 
vreunul din voi în timpul nopții. Şi încă ceva: de s-o încumeta 
vreun cârciumar jidov să-i vândă cazacului fie şi numai o 
cană de rachiu, o să-i bat în frunte, câinelui celuia, o ureche 
de porc şi o să-l spânzur de picioare, cu capul în jos! Şi acum, 
hai la treabă, fraţilor! La treabă! 

Aşa rândui hatmanul oştirii, şi cazacii, câţi erau acolo, îi 
făcură o plecăciune adâncă, după care se îndreptară spre 
căruțele şi taberele lor, ţinându-şi întruna cuşmele în mână, 
şi numai când fură departe de tot, se acoperiră din nou. Apoi 
fiecare dintre ei prinse a se găti de luptă: îşi încercă sabia şi 
paloşul, îşi umplu cornul cu praful de puşcă pe care-l lua 
dintr-un săculeț, îşi aşeză cum e mai bine carul şi-şi alese 
calul. 


Taras porni şi el la polcul său, tot gândindu-se cam unde ar 
putea fi Andrii şi negăsind răspuns. Să fi căzut oare rob 
împreună cu alți cazaci care au fost legaţi buştean, adormiţi 
cum erau? Dar nu, Andrii nu era dintre aceia care se lasă 
robit de vin! Nici printre cazacii morți nu se zărea leşul lui. 
Taras mergea în fruntea polcului său atât de cufundat în 
gânduri, că nu auzi cum îl strigă de multă vreme cineva pe 
nume. 

— Care eşti ăla de mă strigi? rosti el într-un târziu 
scuturându-se din toropeală. 

În fața lui stătea lankel, jidovul. 

— Pan polcovnice, pan polcovnice! spunea lankel grăbit, cu 
glas întretăiat, după care se vedea că are de povestit ceva nu 
tocmai lipsit de temei. Am fost în oraş, pan polcovnice! 

Taras îl privi, minunându-se cum de-a avut vreme să 
pătrundă în cetate. 

— Şi ce naiba ai căutat acolo? 

— Iaca, spun tot, făcu Ilankel. De îndată ce am auzit zarvă 
mare în zori de zi şi cazacii au început să puste colo şi colo, 
am înşfăcat caftanul şi, fără să-l îmbrac, m-am repezit într-un 
suflet acolo; numai pe drum mi-am tras caftanul pe mâneci, 
atât eram de dornic să aflu pentru ce e tărăboiul ăsta mare şi 
pentru ce trag cazacii cu noaptea-n cap. Am ajuns la poarta 
cetății chiar în clipa când cei din urmă oşteni intrau în oraş. 
Când, ce să văd? în fruntea lor era pan Galiandovici, stegarul. 
Pe ăsta îl cunosc bine, îmi datorează de trei ani o sută de 
galbeni. M-am luat după dânsul, chipurile, ca să-i cer datoria, 
şi am intrat împreună cu el în oraş. 

— Cum adică? După ce că ai intrat în oraş, mai vroiai să-ţi 
scoţi şi banii? întrebă Bulba. Şi n-a dat el poruncă să fii 
spânzurat pe loc, ca un câine? 

— Aşa să trăiesc eu c-a vrut să mă spânzure! răspunse 
jidovul. Slugile lui au şi pus mâna pe mine şi erau cât p-aci 
să-mi anine ştreangul de gât, dar eu m-am rugat fierbinte de 
pan stegar, zicându-i că o să-l aştept cu datoria cât vrea 
dânsul, ba i-am făgăduit să-l mai dau şi alți bani împrumut, 


de cum m-o lăsa să strâng tot ce-am de luat de la alți oşteni; 
iar pan stegar - pentru că a fost vorba să-ţi spun totul 
domniei tale - n-are niciun galben în buzunar. Măcar că-i 
stăpân peste nu ştiu câte sate şi moşii, şi patru castele, şi 
pământ de stepă până la Şklov, dar la pungă parcă-i cazac 
sadea: n-are o para chioară. Chiar şi acum, de nu l-ar fi 
înzestrat cu arme jidovii din Braţlav, n-ar fi avut cu ce merge 
la război. Tot din pricina asta n-a fost nici la adunarea 
trimişilor boierimii leşeşti... 

— Şi-n oraş ce ai făcut? Ai văzut barem pe cineva dintre ai 
noştri? 

— Cum să nu? Sunt mulți de-ai noştri acolo! Alde Ițic, 
Rahum, Samuilo, Haivaloh, unul care-i arendaş... 

— Lua-i-ar naiba de câini! strigă Taras, scos din fire. Ce-mi 
tot bagi pe gât neamul tău jidovesc, hai? Eu te întrebam de 
zaporojenii noştri. 

— Pe zaporojenii noştri nu i-am văzut, afară de unul: pe 
pan Andrii! 

— Pe Andrii l-ai văzut? întrebă repede Bulba. De ce taci? 
Unde l-ai văzut? în vreun beci? în vreo groapă? Necinstit? 
Legat? 

— Cine ar îndrăzni să-l lege pe pan Andrii? Ehei, ce cavaler 
mândru e acum! Aşa să trăiesc eu că nici nu l-am cunoscut 
întâi! Epoleţi de aur, mânecare de aur, platoşă de aur, şapcă 
de aur, brâu de aur, pretutindeni aur, într-un cuvânt e cu 
totul şi cu totul de aur. Cum îi soarele care s-arată primăvara, 
când piuie şi ciripeşte în grădină orice păsăruică şi când 
miroase orice firicel de iarbă, aşa străluceşte şi pan Andrii în 
aurul lui. Ba i-a dat voievodul şi un cal de călărit, mândru de 
n-are pereche! Numai calul cela face vreo două sute de 
galbeni! 

Bulba rămase încremenit. 

— De ce s-a îmbrăcat cu straie de-ale lor? 

— Pentru că-s mai frumoase decât ale lui, iaca de cel... Să-l 
vezi cum se plimbă călare şi el, şi alții; el îi învaţă pe ei, ei pe 


dânsul. Mă rog, zici că-i cel mai bogat pan de-al leşilor şi pace 
bună! 

— Şi cine l-a silit să le facă pe toate astea? 

— Am zis eu că l-a silit careva? Ori poate pan Taras nu ştie 
că dânsul a trecut de bunăvoie la ei? 

— Cine să treacă? 

— Păi... pan Andrii! 

— Unde să treacă? 

— A trecut, zic, de partea leşilor. Acum e cu totul şi cu totul 
al lor! 

— Minţi, ureche de porc ce eşti! 

— Se poate să mint? Ce, sunt prost? Să mint ca să dau de 
vreun bucluc? Ce, tocmai eu să nu ştiu că un jidov care 
îndrăzneşte să mintă un pan e spânzurat pe loc ca un câine? 

— Atunci, după tine el şi-a vândut ţara şi credința 
strămoşească? 

— Am zis eu c-a vândut ceva? Eu am zis atât: că a trecut de 
partea lor. 

— Minţi, jidov afurisit! Una ca asta nu s-a mai întâmplat pe 
pământul nostru pravoslavnic. Le cam încurci, câine! 

— Să crească iarbă pe pragul casei mele, dacă le-ncurc! Să 
scuipe cine-o vrea peste mormântul lui taică-meu, al mamei 
mele, al socrului, al tatălui tatălui meu şi al tatălui mamei 
mele, dacă le-ncurc! Dacă pan Taras vrea, o să-i spun chiar 
pentru ce a trecut de partea lor. 

— Pentru ce? 

— Are voievodul o fată frumoasă! Da frumoasă, de zici 
Doamne! 

Aici jidovul se strădui în fel şi chip să arate cât e de 
frumoasă fata, desfăcându-şi mâinile în lături, închizând pe 
jumătate ochii şi strâmbându-şi gura, de parcă ar fi gustat 
din ceva. 

— Ei şi ce-i cu asta? 

— Păi, pentru ea le-a făcut pe toate şi pentru ea a trecut de 
partea lor. Omul, când îl păleşte dragostea, e ca o bucată de 
talpă muiată în apă: n-ai decât s-o îndoi cum îţi place. 


Bulba căzu pe gânduri. Îşi aminti cât e de mare puterea 
femeii plăpânde, care pe mulţi i-a dus la pierzare, îşi mai 
aminti că despre partea asta Andrii era cam slab de înger şi 
rămase multă vreme aşa, pironit locului. 

— Numai să asculte pan Taras, că eu o să-i spun tot, zise 
din nou jidovul. Când am auzit zarvă şi am văzut că oştenii 
intră pe poarta cetăţii, am apucat în grabă, aşa ca să fie, un 
şirag de mărgăritare, pentru că în oraş sunt duduci frumoase 
şi boieroaice, mi-am zis cu, şi dacă-i aşa, poate să nu fie pic de 
mâncare, da' mărgăritarele mele tot o să mi le cumpere vreuna 
din ele. lar după ce slugile stegarului mi-au dat drumul, am 
alergat într-un suflet la curtea voievodului, ca să-mi vând 
mărgăritarele şi acolo am descusut-o bine de tot pe slujnica- 
tătăroaică. „Nunta o prăznuim numaidecât după ce-i gonim 
pe zaporojeni. Pan Andrii a făgăduit să-i gonească el, cu mâna 
lui.” 

— Şi tu nu l-ai ucis pe loc, pe câinele cela? strigă Taras 
Bulba. 

— Pentru ce să-l ucid? N-a trecut el de bunăvoie? Atunci cu 
ce-i vinovat? Se vede că se simte mai bine acolo, de aceea a 
trecut! 

— Şi tu l-ai zărit cu ochii tăi? 

— Să mor dacă nu l-am văzut cu ochii mei! Ce voinic! 
Mândru cum nu mai e niciunul! Şi de cum m-a văzut, 
numaidecât şi-a adus aminte de mine, să-i dea Dumnezeu 
sănătate! lar când m-am apropiat de el, a zis... 

— Ei, ce-a zis? 

— A zis... dar mai întâi şi-ntâi mi-a făcut aşa cu degetul, 
adică să viu lângă el, numai atunci a zis: „lankel!” Iar eu i-am 
şi răspuns pe dată: „Pan Andrii!” — „lankel, să-i spui tatălui 
meu şi fratelui şi cazacilor zaporojeni, să le spui tuturor că 
părintele meu nu-mi mai e părinte, că fratele meu nu-mi mai 
e frate şi tovarăşii de arme nu-mi mai sunt tovarăşi, şi că o să 
mă bat cu ei cu toți! Cu toți o să mă războiesc, uite-aşa!” 

— Minţi, iudă afurisită! ţipă Taras Bulba, scos din fire. 
Minţi, câine! Tot tu l-ai răstignit şi pe Hristos, blestematule! O 


să te ucid, satană! Şterge-o, că de nu, n-ai să scapi teafăr din 
mâna mea. Şi spunând asta, Taras îşi smulse sabia de la 
brâu. 

Jidovul, speriat, o luă la fugă de-i sfârâiau călcâiele, 
alergând atât de repede cât îl puteau duce picioarele lui 
subțiri şi uscăţțive. Aşa fugi el mult şi bine printre căruțele 
cazacilor şi apoi dincolo de ele, în câmp deschis, fără să 
privească îndărăt, deşi Taras nu se ținea după el: chibzuise 
bătrânul că nu face să-şi răzbune mânia pe cel dintâi om care 
i-a căzut la îndemână. 

lar Taras abia acum îşi aduse aminte că l-a văzut pe Andrii 
trecând cu o seară înainte prin tabără alături de o femeie şi îşi 
lăsă adânc în piept capul nins de ani, dar tot nu-i venea să 
creadă că a fost cu putinţă să i se întâmple o ocară ca asta! 
Fiul lui să-şi vândă credinţa şi sufletul! 

În cele din urmă, îşi duse polcul la locul de pândă, dincolo 
de singura pădure ce scăpase nepârjolită de cazaci, în vreme 
ce zaporojenii ceilalți, călare şi pe jos, înaintau pe cele trei 
drumuri, spre cele trei porți de cetate. Unul după altul veneau 
toate curenele: Umanski, Popovicevski, Kanevski, Steblikivski, 
Nezamaikovski, Gurguziv, Titarevski, Timoşevski. Numai 
curenul Pereiaslavski lipsea din rândul lor. Straşnic au băut 
cazacii acelui curen. Atât de straşnic, că şi-au băut şi 
libertatea. Unii dintre ei s-au trezit legaţi, în mâinile 
vrăjmaşilor, iar alții nu s-au mai trezit deloc, ci aşa, adormiţi 
cum erau, au trecut în somnul veşnic, în pământul umed. 
Hatmanul Hlib s-a pomenit şi el în tabăra vrăjmaşă, fără 
şalvari şi fără hainele de deasupra. 

Cei din oraş au simțit numaidecât mişcarea cazacilor şi au 
ieşit cu toţii sus, pe meterez, în fața zaporojenilor se desfăşura 
acum un tablou cât se poate de viu: muchia valului era 
presărată cu cavaleri leşi, unul mai mândru decât altul. 
Coifurile lor de aramă, împodobite cu câte un surguci din pene 
albe ca nişte lebede, străluceau ca soarele. Alţii aveau pe cap 
tichiuțe subțiri, trandafirii şi albastre, îndoite şi date spre 
ceafă, şi hainele lor, cu mâneci largi erau brodate cu fir sau 


împodobite cu găitane de aur; unii aveau săbiile şi puştile 
lucrate cu podoabe scumpe şi plătite cu bani grei, precum şi 
multe alte zorzoane ce-ţi luau ochii. În fața tuturor celorlalți 
stătea țanţoş polcovnicul din Budjaka, cu o căciulă roşie 
cusută cu fir. Polcovnicul era un om greoi, mai înalt şi mai 
gras decât toți, iar haina mai largă şi scumpă abia de-l putea 
cuprinde. De partea cealaltă a meterezului, mai spre partea 
lăturalnică, era un alt polcovnic, mărunțel de stat şi uscățiv. 
Dar ochii lui mici şi ageri priveau cu vioiciune de sub 
sprâncenele stufoase, iar polcovnicul se răsucea ca o sfârlează 
în toate părțile, arătând ceva cu o mişcare sprintenă a mâinii 
lui slabe şi descărnate şi împărțind porunci. Se vedea bine că, 
în ciuda staturii sale mărunțţele, se pricepea în meşteşugul 
armelor, în apropierea lui se aținea un stegar lung ca o 
prăjină, cu mustăți stufoase şi cu obrajii roşii ca para focului, 
care arătau că acest pan se da în vânt după mieduri tari şi 
mâncări gustoase. lar dincolo de ei se vedea sumedenie de alți 
şleahtici înarmaţi până în dinţi, unii pe galbenii lor, alții pe 
socoteala statului, iar alții pe banii jidovilor, cărora le 
zălogiseră tot ce aveau în castelele moştenite din strămoşi. Mai 
erau acolo şi mulți trântori aciuaţi pe lângă senatori, pe care 
aceştia îi luau cu dânşii la mese simandicoase, ca să pară mai 
străluciți, dar care furau de pe masă ori din dulapuri cupe de 
argint şi a doua zi, după vreo sindrofie pompoasă, se urcau pe 
capra trăsurii unui pan oarecare. Într-un cuvânt, era acolo 
multă lume fel de fel. Unii dintre ei n-aveau adeseori cu ce să- 
şi plătească un păhărel de băutură, dar acum, că era război, 
se înțoliseră cu toţii ca de sărbătoare. 

Cazacii, aşezaţi şiruri-şiruri, stăteau tăcuți în fața zidurilor 
cetății. Nimeni n-avea aur pe el, ici-colo lucea răzleț câte o 
înfloritură pe o plăsea de sabie sau pe un pat de puşcă. Nu le 
plăcea zaporojenilor să se gătească în straie scumpe când 
ieşeau la luptă. Purtau zale din cele mai obişnuite şi svitci. 
Doar căciulile lor negre de oaie, cu fundul roşu, se zăreau 
până departe, ca nişte pete vişinii. 


Din rândurile căzăceşti se desprinseră curând doi călăreți: 
unul tinerel de tot, altul ceva mai copt, amândoi erau meşteri 
buni la vorbă usturătoare, dar şi la faptă: Ohrim Naş şi Mikita 
Golokopitenko. Îndată după ei ieşi din rând şi Demid Popovici, 
un cazac voinic aciuat de multă vreme la Seci, care se războise 
sub zidurile Adrianopolului şi trecuse prin nenumărate 
încercări la viaţa lui; ba odată scăpase şi din foc şi ajunsese la 
Seci cu capul negru, de pârlit ce era, şi cu mustăţile pârjolite. 
Dar acum Popovici era iar gras şi frumos, cu un moț pe care-l 
răsucea după ureche, iar mustăţile-i crescuseră la loc, negre 
ca tăciunele. Şi ce meşter mai era la vorbă usturătoare, 
Popovici ăsta! 

— Tare mândre veşminte are toată oştirea voastră! Mult am 
da să ştim dacă şi puterea oştirii tot aşa de mândră el 

— O să vă arăt eu vouă! strigă numaidecât de sus 
polcovnicul cel gras. O să vă leg buştean pe toţi! închinați-ne 
de bunăvoie, slugi nenorocite, armele şi caii voştri! Aţi văzut 
cum v-am legat frații? Aduceţi încoace pe zaporojenii ceia, ca 
să-i vadă! 

Şi leşii aduseră pe meterez zaporojenii prinşi în strânsoarea 
funiilor. Înaintea tuturor venea hatmanul de curen Hlib, fără 
şalvari şi fără hainele de deasupra, aşa cum fusese înşfăcat, în 
amețeala băuturii. Hatmanul ţinea ochii în pământ: îi era 
ruşine față de cazacii lui că-l vedeau despuiat şi că-l ştiau 
ajuns în robie, ca un câine, luat în somn. Într-o singură 
noapte capul lui semeț cărunțţise de tot. 

— Nu te mai amări, Hlib! Te scăpăm noi! îi strigară de jos 
cazacii. 

— Nu fi trist, fârtate, spuse şi hatmanul de curen Borodatii, 
că te-au luat despuiat — asta nu-i vina ta. Fiecăruia poate să i 
se întâmple! Mai mare ruşinea pentru cei ce te-au adus aici 
spre necinstire, fără să-ți fi acoperit cuviincios trupul 
despuiat! 

— Se vede treaba că sunteţi viteji nevoie mare, când e vorba 
de oameni toropiți de somn! zise Golokopitenko, privind în sus, 
spre meterez. 


— Un bob zăbavă, că vă tăiem şi vouă moțurile, îi 
răspunseră cei de pe val. 

— Straşnic aş vrea s-o mai văd şi pe asta, strigă Popovici, 
răsucindu-se cu cal cu tot. Apoi le aruncă o căutătură 
cazacilor şi adăugă: Sau ce zic eu? Or fi având dreptate şi leşii! 
Dacă o să-i ducă la atac burtosul cela, o să aibă o pavăză de 
toată nădejdea! 

— Şi de ce gândeşti c-ar avea o pavăză de nădejde? îl 
întrebară cazacii, ştiind că Popovici pregăteşte pesemne una 
bună. 

— Păi, pentru că îndărătul lui poate să se pitească toată 
oştirea, iar burta îi e atât de grozavă, că pe naiba mai poți 
ajunge prin ea cu sulița la vreunul din leşi! 

Cazacii izbucniră cu toții în hohote de râs şi multă vreme 
unii din ei mai clătinară încă din cap, zicând: „Halal, Popovici! 
De-o apuca să-l atingă pe careva cu o vorbuliță de-a lui, 
apoi...” Dar nu sfârşiră să spună ce s-ar întâmpla „apoi”. 

— Fugiţi, fugiți mai repede de lângă ziduri! strigă deodată 
hatmanul oştirii, pentru că leşii, pe cât se pare, nu putuseră 
îndura vorba usturătoare a lui Popovici şi căpetenia lor făcuse 
un semn cu mâna. 

De-abia se traseră cazacii de la meterez, că leşii îi şi 
împroşcară cu mitralii. Pe val începu o mişcare vie: se ivi chiar 
voievodul, călare, cu părul alb. Porţile se deschiseră şi oastea 
ieşi din cetate. În față veneau, frumos orânduiţi în şiruri 
drepte, husarii cu hainele cusute cu fir. După ei veneau 
oştenii îmbrăcaţi cu zale, apoi alții cu platoşe şi lance, apoi cei 
cu coifuri de aramă; în urmă înaintau călare, unul câte unul, 
cei mai arătoşi dintre şleahtici, îmbrăcaţi fiecare în alt fel. Nu 
voiseră, semețţii de ei, să se amestece în rândurile celorlalți; 
chiar şi cei care n-aveau oşteni, veneau singuri, numai cu 
slugile lor. Apoi veneau iar şiruri de luptători, iar în spatele lor 
ieşi, tot călare, stegarul. Apoi alte şiruri, şi după ele 
polcovnicul cel gras şi în sfârşit, cel din urmă, după oştirea 
toată, ieşi polcovnicul cel mărunțţel. 


— Nu-i lăsaţi, nu-i lăsaţi să se rânduiască şi să se aşeze în 
şiruri! strigă hatmanul oştirii căzăceşti. Pe ei, toate curenele o 
dată! Lăsaţi celelalte porți! Curenul Titarevski să atace dintr-o 
parte! Deadkivski — din alta! Kukubenko şi Palivoda să le sară- 
n spate! învălmăşiți-i, amestecaţi-i şi despărțiți-i unii de alții! 

„.ŞI cazacii îi izbiră din toate părţile, îi învălmăşiră, îi 
amestecară şi se amestecară şi ei. Nu-i lăsară nici măcar să 
tragă cu flinte: dintr-o dată ajunseră la paloşe şi lănci. Se făcu 
un vălmăşag cumplit şi toți avură prilejul să-şi arate dibăcia. 
Demid Popovici străpunse trei luptători de rând şi trânti de pe 
cai doi dintre şleahtici cei mai semeți, zicând: „Ce mai cai! De 
mult vroiam să pun mâna pe asemenea cai!” După care mână 
caii departe în stepă, strigându-le cazacilor ce se ţineau 
deoparte să-i prindă. Apoi îşi făcu iar loc până în grămadă, se 
repezi la şleahticii doborâţi de el la pământ, pe unul îl omori, 
iar altuia îi aruncă arcanul de gât, îl legă de şaua lui şi îl târi 
peste tot câmpul, după ce mai întâi îi scosese de la brâu sabia 
cu mânerul scump şi chimirul doldora de galbeni. Kobita, un 
alt cazac vrednic, tânăr de ani, se încaieră şi el cu un viteaz 
cunoscut din oastea leşească şi se luptă cu dânsul vreme 
îndelungată, până ajunseră să se bată piept la piept. Cazacul 
fusese cât pe-aci să iasă învingător: îşi trântise duşmanul la 
pământ, îl lovise în piept cu un pumnal turcesc bine ascuţit, 
dar nu ştiuse să se ferească la vreme: un glonte fierbinte îl 
plesnise în aceeaşi clipă drept în tâmplă. Îl doborâse cel mai de 
seamă dintre pani, cavalerul cel mai strălucit, din neamul cel 
mai de vază! Ca un plop subțirel şi mlădios, zbura tânărul 
peste tot câmpul, pe calu-i şarg. Multă vrednicie de cavaler şi 
vitejie vădise el până în clipa aceea; despicase în două pe doi 
zaporojeni — pe Feodor Korj, un cazac inimos, îl trântise la 
pământ cu cal cu tot. Apoi împuşcase calul, iar pe călăreț îl 
străpunsese cu lancea; tăiase multe mâini şi multe capete şi-l 
lăsase mort pe loc pe Kobita, trimițându-i un glonț drept în 
tâmplă. 

— lată cu cine aş vrea să mă măsor! strigă hatmanul 
curenului Nezamaikovski - Kukubenko. Apoi dădu pinteni 


calului, zbură cât ai clipi din ochi drept în spatele cavalerului 
şi slobozi un strigăt atât de sălbatic, încât toţi cei din jur 
tresăriră de spaimă. Leahul vroi să-şi întoarne calul, ca să 
stea față-n față cu cazacul, dar calul nu-l ascultă: 
înspăimântat de strigătul năprasnic al cazacului, se smuci în 
lături şi-l ajunse din urmă glonţul lui Kukubenko; i se înfipse 
fierbinte între umeri şi-l dobori la pământ. Dar nici acum nu 
se lăsă bătut leahul şi cercă din răsputeri să-şi izbească 
duşmanul. Numai că mâna, căzută sub povara săbiei, slăbea 
din ce în ce. lar Kukubenko îşi luă cu amândouă mâinile 
paloşul greu şi i-l împlântă drept între buzele ce începuseră să 
se învinețească. Paloşul îi rupse doi dinţi albi ca zahărul, îi 
despică în două limba din gură, sfărâmă osul cefei şi se înfipse 
adânc în pământ, ţintuind pentru vecie ţeasta duşmanului de 
țarina rece. Un val de sânge țâşni în sus, roşu ca bobul de 
călin crescut pe-un mal de apă, sânge boieresc de viță veche, 
scăldând veşmântul galben, cusut cu fir. lar Kukubenko îl 
părăsi numaidecât şi îşi făcu loc, împreună cu cazacii lui, spre 
o altă grămadă de luptători. 

— Ehei, ce mai podoabe a lăsat Kukubenko ăsta! zise 
Borodatii, hatmanul curenului Umanski, depărtându-se de 
cazacii săi spre locul unde zăcea ucis cavalerul doborât de 
Kukubenko. Am omorât şi eu şapte şleahtici cu mâna mea, 
dar podoabe ca astea n-a avut niciunul dintre ei. 

Şi s-a lăsat ademenit de lăcomie hatmanul Borodatii: s-a 
aplecat spre leah, ca să-i scoată găteala scumpă de oștean; a 
izbutit să-i smulgă pumnalul turcesc bătut cu nestemate, i-a 
desprins de la brâu chimirul doldora de galbeni, i-a luat din 
piept tolba cu rufe de pânză subțire, cu argintărie bogată şi cu 
o buclă din părul unei fete, păstrată cu grijă spre bună 
amintire... Şi n-a simţit Borodatii cum îl ajunge din urmă, ca 
o furtună, stegarul cel cu nasul roşu, pe care-l doborâse mai 
adineauri de pe cal, lăsându-i spre aducere-aminte şi un semn 
de paloş de toată frumusețea. Şi şi-a luat avânt stegarul şi mi 
l-a izbit pe hatman cu toată setea, drept peste grumazul 
aplecat. Cazacului nu i-a fost spre bine lăcomia: a sărit 


departe de trup capul voinicesc şi s-a prăvălit trupul văduvit 
de cap, muind până hăt departe țărâna cu sângele lui. S-a 
înălțat în sus, spre tăriile cerului sufletul dârz de cazac, 
mohorât şi supărat de cele petrecute, dar totodată mirat că 
părăseşte atât de timpuriu un trup atât de puternic. Dar n-a 
apucat bine stegarul leah să-şi înfigă degetele în moţul 
hatmanului, pentru ca să şi-l lege de şa, că răzbunătorul 
nemilos s-a şi ivit. 

întocmai ca hultanul din ceruri care, după ce s-a rotit de 
câteva ori pe aripile-i puternice, se opreşte deodată ca răstignit 
şi apoi se repede în zbor de săgeată peste pitpalacul ce strigă 
la margine de drum, tot aşa Ostap, fiul lui Taras, s-a năpustit 
fără veste asupra stegarului leah şi i-a aruncat cât ai clipi din 
ochi lațul de gât. Stacojie s-a făcut fața stegarului, din roşie 
cum era, când s-a strâns în jurul gâtului laţul nemilos, mâna 
lui s-a încleştat pe mânerul pistolului, dar degetele închircite 
de durere n-au putut să îndrepte ţeava şi glonţul s-a pierdut 
de-a surda. Ostap i-a desprins pe loc de pe şa şnurul de 
mătase pe care stegarul îl purta la dânsul pentru înlănțuirea 
vrăjmaşilor robiți, şi cu el l-a legat pe stegar de mâini şi de 
picioare; celălalt capăt al şnurului şi l-a prins de şa şi a pornit 
peste câmp, târându-l pe leah după el, în vreme ce-i chema cu 
glas tare pe toți cazacii din polcul Umanski să vină şi să dea 
hatmanului lor cea din urmă cinstire. 

lar cazacii aceia, de cum auziră că Borodatii, hatmanul lor, 
nu mai e în viață, părăsiră câmpul de bătaie şi se adunară 
într-un suflet ca să-i ridice trupul; tot acolo, pe loc, ţinură sfat 
pe cine să aleagă hatman. În cele din urmă ziseră cu toții: 

— La ce bun atâta vorbă? Unul mai vrednic ca Ostap al lui 
Bulba nici că se poate. E mai tânăr, ce e drept, decât noi toţi, 
dar are judecată cât unul bătrân. 

Ostap îşi scoase căciula şi le mulțumi tuturor fraților săi 
cazaci pentru cinstea pe care i-au arătat-o, dar nu putu să se 
mai împotrivească, zicând că-i tânăr ori necopt la minte, 
pentru că vedea bine că războiul e în toi şi că nimănui nu-i 
arde de astfel de fleacuri, ci îşi luă cazacii şi-i duse tocmai 


unde era vălmăşagul mai mare, arătând astfel tuturor că nu 
l-au ales degeaba hatman. Leşii, simțind că se îngroaşă 
gluma, se dădură mai înapoi şi trecură în fugă de cealaltă 
parte a câmpiei, pentru a se aduna cu toții la un loc. lar 
polcovnicul lor cel mărunțţel făcu semn cu mâna spre cei patru 
sute de luptători proaspeţi, neosteniți ce stăteau chiar în 
poarta cetăţii, şi o ploaie de gloanţe se abătu asupra cazacilor. 
Dar nu atinse pe mulți: izbiră mai cu seamă boii care se uitau 
înnebuniți la luptă. Boii mugiră sălbatic, se întoarseră spre 
tabăra cazacilor şi în fuga lor rupseră o mulțime de care şi 
striviră în picioare oameni. În aceeaşi clipă însă, Taras, care 
stătuse până atunci la pândă cu polcul, se năpusti înaintea 
lor cu oamenii lui, care strigau de mama focului, şi le tăie 
calea. Turma înnebunită se întoarse în loc, înspăimântată de 
strigătele cazacilor, şi se repezi spre oastea leşilor, dând peste 
cap călăreţii, strivind şi împrăştiind tot ce întâlnea în cale. 

— Mulţumescu-vă, boilor, strigară zaporojenii, ne-aţi slujit 
cu cinste pe drum, iar acum ne-aţi adus folos şi în luptă, şi se 
repeziră iar asupra vrăjmaşului. 

Mulţi duşmani au mai căzut atunci şi mulți dintre cazaci 
au arătat de ce sunt în stare: Meteliţia, Şilo, frații Pisarenko, 
Vovtuzenko şi câți alții! Dacă au văzut şi au văzut leşii că le 
merge prost, au înălțat steagul şi au început să strige să le 
deschidă porțile. Şi s-au deschis scârțâind porțile ferecate şi 
au primit în cetate pe călăreţii istoviți şi prăfuiți, cum 
primeşte ţarcul o turmă de oi înghesuite în fața lui. Mulţi 
dintre zaporojeni se luară dintru început după ei, dar Ostap 
şi-i opri pe ai lui, zicându-le: „Mai departe de ziduri, frați 
cazaci! Nu-i bine să vă apropiaţi prea mult de ele!” Şi bine le-a 
zis, pentru că de pe ziduri leşii prăvăliră şi aruncară tot ce le 
cădea la îndemână şi mulți cazaci o păţiră. Tocmai atunci se 
apropia călare şi hatmanul oştirii, care-l lăudă pe Ostap, 
spunând: „laca un hatman nou-ales, care îşi călăuzeşte 
oamenii întocmai ca unul vechi!” Bătrânul Bulba întoarse şi el 
capul, ca să vadă hatmanul cel nou, şi-l zări pe Ostap călare 
în fruntea polcului Umanski, cu căciula dată voiniceşte pe 


|? 


spate şi cu buzduganul de hatman în mână. „la te uită!” zise 
Bulba, privindu-şi fiul, şi cu inima plină de bucurie le 
mulțumi tuturor cazacilor pentru cinstirea ce i-o arătaseră 
feciorului său. 

Zaporojenii se traseră apoi iar îndărăt, pregătindu-se să se 
întoarcă la taberele lor, iar sus pe val se arătară din nou leşii, 
numai că de astă dată aveau îmbrăcămintea zdrențuită. 
Multe veşminte scumpe erau pline de sânge închegat, iar 
coifurile frumoase de aramă erau acoperite de praf. 

— Ei, ce ziceţi? Ne-aţi legat burduf, hai? le strigau de jos 
zaporojenii. 

— Las' că vă arăt eu vouă! se răţoi la fel ca înainte 
polcovnicul cel gras, arătându-le funia. 

Şi multă vreme încă oştenii prăfuiți şi rupți de oboseală îşi 
trimiseră amenințări unii altora, iar aceia dintre ei care erau 
mai ascuțiți la limbă, schimbară vorbe care mai de care mai 
usturătoare. 

Într-un târziu se împrăştiară cu toţii. Unii se întinseră 
pentru odihnă, istoviți de luptă cum erau. Alţii îşi presărară 
rănile cu pământ şi acum rupeau batistele şi veşmintele 
scumpe luate de la vrăjmaşii ucişi, prefăcându-le în feşe. În 
sfârşit, alţii, mai puţin obosiţi, se apucară să strângă morții şi 
să le dea cea din urmă cinstire: săpară morminte cu ajutorul 
paloşelor şi lăncilor, scoțând ţțărâna cu cuşma sau în poala 
hainelor, apoi rânduiră frumos în gropi trupurile neînsuflețite 
şi le acoperiră cu pământ proaspăt, ca să nu le scoată ochii 
corbii sau vulturii hrăpăreţi. lar morţii leşilor îi legară laolaltă, 
cum se nimerea, câte zece împreună, de cozile cailor 
înnebuniți, pe care îi lăsară slobozi în câmpie, ba îi mai şi 
fugăriră vreme îndelungată după aceea, biciuindu-le coastele. 
lar caii porniră în goană turbată peste brazde şi hârtoape, 
peste râpi şi peste ape, izbind de pământ leşurile însângerate, 
acoperite cu praf. 

Apoi toate curenele se aşezară să cineze, alcătuind cercuri, 
cercuri şi vorbiră îndelung despre faptele şi vitejiile ce le-a fost 
dat să săvârşească în acea zi, menite să fie povestite apoi 


veacuri în şir urmaşilor lor, precum şi străinilor ce vor veni pe 
acele locuri. Târziu în noapte au rămas de veghe cazacii, şi 
mai târziu decât toți a rămas treaz bătrânul Taras, cătând să 
înțeleagă pentru ce nu s-a aflat şi Andrii în rândul oştirilor 
vrăjmaşe. S-o fi ruşinat oare luda să iasă împotriva alor săi, 
ori o fi minţit jidovul şi Andrii căzuse rob la leşi? Dar 
numaidecât îşi aminti Taras că sufletul lui Andrii era peste 
măsură de pornit să asculte vorbe muiereşti; atunci îşi simți 
inima plină de amărăciune, se oțări cumplit împotriva muierii 
care-i vrăjise feciorul şi se legă să se răzbune. Şi n-ar fi 
pregetat bătrânul să-şi îndeplinească legământul! Nu s-ar fi 
uitat la frumusețea ei strălucitoare; ar fi apucat-o de părul 
bogat împletit în coadă groasă şi ar fi târât-o peste tot câmpul, 
printre toţi cazacii. S-ar fi zdrobit de pământ, s-ar fi acoperit 
de sânge şi colb sânii şi umerii ei minunațţi, a căror strălucire 
nu se putea asemui decât cu zăpezile veşnice de pe cele mai 
înalte piscuri ale munților. l-ar fi ciopârțit în bucăţi trupul ei 
nespus de frumos! Dar nu ştia Bulba ce-i hărăzeşte 
Dumnezeu omului pentru a doua zi. Somnul puse încetul cu 
încetul stăpânire pe el şi bătrânul adormi... 

lar cazacii vorbiră între ei multă vreme şi noaptea întreagă 
rămaseră lângă focuri străjile treze şi neadormite, cercetând 
cu luare-aminte împrejurimile. 


VIII 


N-apucase soarele să urce în creştetul cerului, că toți 
zaporojenii se şi adunară roată. Sosise veste de la Seci că 
tătarii, folosindu-se de plecarea cazacilor, jefuiseră tot ce 
lăsaseră ei acolo, dezgropaseră bunurile tăinuite de ei sub 
pământ, omorâseră şi robiseră pe toţi cei rămaşi pe loc, 
luaseră turmele şi hergheliile zaporojenilor — şi acum erau în 
drum spre Perekop. Un singur cazac, pe nume Maxim 
Goloduha, izbutise să scape din mâna tătarilor, înjunghiase 
un mârzac, îi luase săculețul cu ţechini, se îmbrăcase cu 
straie tătăreşti, încălecase un cal tătăresc şi vreme de o zi şi 
jumătate şi două nopţi fugise de urmărirea duşmanilor; tot 
gonind aşa, omorâse calul, se urcase pe-un altul, îl omorâse şi 
pe acesta şi numai pe-un al treilea ajunsese în tabăra 
zaporojenilor, despre care aflase pe drum că sunt lângă 
Dubno. Cazacul nu apucă să spună decât numai că s-a 
întâmplat o nenorocire; dar cum de s-a abătut o asemenea 
urgie asupra lor... dacă zaporojenii rămaşi la Seci s-au dedat 
la chefuri, după obiceiul căzăcesc, şi s-au lăsat robiți, pentru 
că erau beţi, şi cum de-au aflat tătarii locul unde fuseseră 
îngropate bunurile oştirii - despre toate astea nu apucă să 
sufle o vorbă. Era rupt de oboseală cazacul; se umflase tot şi 
avea fața arsă de vânt; căzu la pământ şi fu cuprins pe loc de 
un somn adânc. 

La un asemenea prilej, zaporojenii obişnuiau să 
urmărească îndată pe făptaşi, căutând să-i ajungă din urmă 
în drum, pentru că altfel cazacii robiți se trezeau vânduți în 
piețele Asiei Mici, la Smirna, în ostrovul Creta, sau cine ştie 
unde mai puteai zări capetele moţate ale zaporojenilor. laca de 
ce ţineau acum sobor cazacii. Stăteau cu toții acoperiţi, cu 
căciulile în cap; pasămite nu veniseră să asculte porunca 
hatmanului oştirii, mai mare peste ei, ci să se sfătuiască, fiind 
toţi deopotrivă. 


— Să-şi spună mai întâi cuvântul cei mai bătrâni dintre 
noi! se auziră glasuri din mulțime. 

— Ba să şi-l spună hatmanul oştirii! strigau alții. 

Şi hatmanul oştirii se descoperi, nu ca mai-marele 
cazacilor, ci ca un tovarăş bun de-al lor, le mulțumi tuturor 
pentru cinstea ce i-o arătau şi grăi: 

— Printre noi, aici, se află mulți cazaci mai vârstnici şi mai 
înţelepţi decât mine. Dar dacă mi-aţi făcut mie cinstea asta, o 
să vă spun care-i sfatul meu: să nu pierdem vremea, fraților, 
şi să pornim în urmărirea tătarului. Că ştiţi şi dumneavoastră 
ce fel de liftă-i asta: n-o să stea să aştepte cu bogăţiile jefuite 
de la noi, ca să-l ajungem din urmă, ci o să irosească într-o 
clipită totul, de n-o să le aflăm nici urma. Sfatul meu este: să 
mergem! Ne-am făcut de ajuns cheful aici. Acum ştie orice 
leah ce poate cazacul. Am răzbunat cât a fost cu putinţă 
credința noastră pravoslavnică. Cât despre pradă, nu prea 
avem de luat mare lucru dintr-un oraş bântuit de foamete. 
Încă o dată vă zic dară: sfatul meu e să mergem! 

— Să mergem! se auziră strigăte pornite din toate polcurile. 

Dar vorbele acestea nu erau pe placul lui Taras Bulba; 
sprâncenele-i încruntate, atinse de cărunțeală, asemenea 
tufelor crescute pe marginea munților întunecațţi, ale căror 
piscuri stau troienite pe de-a-ntregul de bruma tăioasă de la 
miazănoapte, îi pogorâră şi mai jos, peste ochi. 

— Nu, nu e bun sfatul tău, hatmane! grăi dânsul. N-ai 
vorbit cum se cuvine! Ai uitat, pesemne, că o să rămână robiți 
frații noştri prinşi de leşi! Ai vrea, se vede, să călcăm cea dintâi 
şi cea mai sfântă lege a frăției, adică să ne lăsăm cazaci de-ai 
noştri să fie jupuiţi de vii sau sfârtecaţi de leşi, care o să le 
poarte apoi trupurile ciuntite prin oraşele şi satele lor, aşa 
cum au făcut cu hatmanul Ucrainei şi cu cei mai destoinici 
viteji ai ei. Oare nu-i de ajuns cât şi-au bătut joc de tot ce- 
avem noi mai sfânt? Dar ce suntem noi, la urma urmelor, vă 
întreb eu? Ce fel de cazac e acela care-şi leapădă un frate de-al 
său în nevoie, ca pe-un câine, lăsându-l să moară prin străine 
locuri? Şi dacă am ajuns aici, dacă nimeni dintre domniile 


voastre nu dă o para chioară pe cinstea noastră de cazaci şi 
îngăduie ca oricine să-l scuipe în mustățile-i cărunte şi să-l 
dojenească, aruncându-i vorbe de ocară, apoi eu unul n-o să 
mă las dojenit! Rămân singur aici! 

Prin rândurile zaporojenilor trecu un freamăt. 

— Dar ai uitat tu, oare, polcovnice viteaz, zise atunci 
hatmanul oştirii, că în mâinile tătarilor sunt de asemenea 
frați de-ai noştri, că de nu i-om libera acum, viața lor o să fie 
vândută paginilor spre robie veşnică, care-i mai rea decât 
moartea cea mai crâncenă? Ai uitat tu oare că în mâinile lor e 
toată visteria noastră, plătită cu sânge creştinesc? 

Cazacii căzură pe gânduri. Nu ştiau ce să mai spună! 
Nimeni nu vroia să se aleagă cu un nume de ocară. Atunci ieşi 
în față cel mai bătrân cazac din toată oştirea zaporojană, pe 
nume Kasian Bovdiug. Era în mare cinste la toți ceilalți; de 
două ori fusese ales hatman al oștirii, pe câmpul de luptă 
iarăşi se dovedise tare vrednic, dar acum era bătrân şi de 
multă vreme nu mai plecase la drum, întru săvârşirea faptelor 
vitejeşti; de obicei bătrânului luptător nu-i plăcea să dea 
sfaturi, ci doar să stea tolănit într-o rină pe lângă ceilalți 
cazaci aşezaţi în cerc şi să asculte poveşti despre tot soiul de 
întâmplări petrecute cu adevărat şi despre fapte de arme de- 
ale cazacilor. Nicicând nu se amesteca în vorbele lor, ci se 
mulțumea numai să asculte, apăsând întruna cu degetul 
cenuşa din luleaua-i scurtă, pe care n-o lăsa nicio clipă din 
gură; apoi rămânea vreme îndelungată pe acelaşi loc, cu ochii 
pe jumătate închişi, şi cazacii nu se puteau dumiri dacă 
doarme sau tot mai ascultă. De obicei, când plecau cazacii la 
drum, el rămânea acasă, dar de data asta nu-l răbdase inima. 
A dat din mână, după obiceiul cazacilor, adică „fie ce-o fi!” şi-a 
zis: 

— Hai să merg şi eu! Poate tot oi fi bun la ceva pentru 
cazacii noştri! 

Acum că ieşea să ţină o cuvântare în fața oştirii, zaporojenii 
stăteau tăcuți, pentru că nu-l auziseră de mult vorbind. 
Fiecare era dornic să ştie ce o să spună Bovdiug. 


— lacă, mi-a venit şi mie rândul să vă zic o vorbă, cazaci 
dumneavoastră, începu dânsul. Ascultaţi ce vă spune un 
bătrân, feții mei! Hatmanul nostru a grăit bine! Ca o căpetenie 
a toată oastea căzăcească, menită să apere acea oaste şi să se 
îngrijească de bunurile ei, nici nu putea să zică ceva mai 
înțelept. lac-aşa! Şi ăsta să-mi fie cuvântul dintâi! lar acum 
ascultați-mi-l şi pe cel din urmă! Mult adevăr stă iarăşi în 
spusa polcovnicului Taras, să-i dea Domnul zile multe, iar 
nouă cât mai mulți polcovnici de felul lui, aici în Ucraina! Cea 
dintâi datorie şi cea mai de seamă cinste pentru cazac este să 
rămână întotdeauna bun tovarăş pentru ai săi. Multe zile mi- 
a fost dat să trăiesc pe lume, cazaci dumneavoastră, dar 
niciodată n-am auzit ca un cazac să-şi lepede sau să-şi vândă 
vreun tovarăş de-al său. Şi unii şi alții sunt de-ai noştri şi 
dacă într-o parte sunt mai mulți, iar în alta mai puțini, 
totuna e: toţi ne sunt deopotrivă de dragi. Şi acum, uite care 
mi-e cuvântul: aceia dintre cazaci cărora li-s dragi frații mei 
robiți de tătari, să pornească în urmărirea tătarilor. lar aceia 
cărora li-s dragi frații mei robiți de leşi şi care nu vor să lase 
baltă lupta dreaptă pe care o duc aici, să rămână aici. 
Hatmanul oştirii are datoria să meargă cu acea jumătate de 
cazaci care i-ar urmări pe tătari, iar cealaltă jumătate să-şi 
aleagă un nou hatman, care să-i ţină locul celuilalt. lar 
hatmanul acela — dacă vreți să-i daţi ascultare unui cap nins 
de ani — nu se cade să fie altul decât numai Taras Bulba. Că 
nu e printre noi nimeni care să fie la fel de viteaz cum îi el. 

Aşa grăi Bovdiug şi după aceea tăcu. lar cazacii se 
bucurară de vorba bătrânului care-i luminase la minte, 
aruncară în sus căciulile şi prinseră a striga: 

— Îţi mulțumim, taică! Multă vreme ai mai tăcut şi la urmă 
bine ai mai grăit! Nu degeaba ziceai, când ne pregăteam să 
pornim la drum, că ai să fii de folos cazacilor! Chiar aşa s-a şi 
întâmplat. 

— Ei, fraţilor, primiţi? întrebă hatmanul. 

— Primim, primim cu toţii! strigară cazacii. 

— Atunci s-a sfârşit şi sfatul nostru! 


— S-a sfârşit! strigară cazacii. 

— Ascultaţi acum porunca mea pe oştire, feții mei, rosti 
hatmanul, ieşind în față şi punându-şi căciula. Atunci toți 
zaporojenii” câți erau acolo îşi scoaseră pe loc căciulile şi 
rămaseră cu capetele descoperite şi cu ochii în pământ, cum 
era obiceiul la cazaci, de câte ori vorbea mai-marele lor. 

— Despărțiți-vă în două, frați cazaci! Care vrea să meargă 
împotriva tătarilor, să treacă de partea dreaptă; care vrea să 
rămână aici, să treacă de partea stângă. Hatmanul fiecărui 
polc să treacă acolo unde o trece cea mai mare parte a 
polcului său; acei care rămân mai puţini, să se alăture altor 
polcuri. 

Şi cazacii începură să treacă, unii la dreapta, alții la stânga. 
Acolo unde trecea partea mai mare a polcului, trecea şi 
hatmanul lui; acolo unde trecea partea mai mică, se alipea 
altor polcuri şi până la urmă se aleseră aproape tot atât de 
mulți cazaci şi de o parte şi de alta. Cei care-şi arătară dorința 
să rămână, erau: aproape tot polcul Nezamaikovski, cea mai 
mare parte din polcul Popovicevski, tot polcul Umanski, tot 
polcul Kanevski, cea mai mare parte din polcul Timoşevski. 
Toţi ceilalți se arătară dornici să pornească în urmărirea 
tătarilor. Atât de o parte, cât şi de alta, erau mulți cazaci 
voinici şi plini de vitejie. Printre aceia care se pregăteau să 
meargă pe urmele tătarilor era Cerevatii, un cazac bătrân, de 
nădejde, Pokotipole, Lemiş, Prokopovici Homa. Demid Popovici 
trecuse şi el de partea lor, pentru că era grozav de aprins din 
fire şi nu-l răbda inima să rămână vreme îndelungată pe un 
loc; acum, că-i văzuse pe leşi câte parale fac, vroia să-i vadă şi 
pe tătari. Dintre hatmanii de polcuri erau: Nostiugan, 
Pokrişka, Neviliciki şi câţi alți cazaci voinici şi viteji care vroiau 
să-şi cerce paloşul şi braţul într-o încăierare cu tătarii. Dar 
mulți cazaci negrăit de viteji se aflau şi în rândurile celora 
care rămâneau pe loc; dintre hatmanii de polcuri erau 
Demiîtrovici, Kukubenko, Vertihvist, Balaban şi Ostap al lui 
Bulba. Aşijderea şi mulți alți cazaci viteji şi bine cunoscuți: 
Vovtuzenko, Cerevâcenko, Stepan Guska, Ohrim Guska, 


Mikola Gustâi, Zadorojnii, Metelâţia, Ivan Zakrutâguba, Moşii 
Şilo, Degtearenko, Sidorenko, Pisarenko, apoi alt Pisarenko şi 
încă un Pisarenko şi o sumedenie de alți cazaci vestiți. Toţi 
colindaseră lumea cu piciorul sau de-a-n călare: bătuseră 
țărmurile Anatoliei, pământurile sărate şi stepele Crimeii, 
umblaseră pe râurile mari şi mici care se varsă în Nipru, 
străbătuseră toate văile şi ostroavele lui, colindaseră 
pământurile Moldovei, Valahiei şi Turciei, brăzdaseră în lung 
şi în lat toată Marea Neagră în luntrile lor căzăceşti cu două 
cârme, năvăliseră cu câte cincizeci de luntri rânduite în şir 
asupra unor corăbii nespus de bogate şi mari, scufundaseră 
nenumărate galere turceşti şi cheltuiseră atâta praf de puşcă 
în viața lor, cât nu se poate spune. Dar ce de mătăsuri scumpe 
şi catifele au rupt ei în fâşii ca să-şi facă obiele dintr-însele! De 
câte ori nu şi-au umplut chimirurile cu ţechini curați! lar 
bogăţiile fără număr pe care fiecare din ei le-a băut şi le-a 
irosit în petreceri le-ar fi ajuns altora pentru o viaţă întreagă! 
Dar ei le-au vânturat căzăceşte, cinstind pe toţi cei din jur şi 
tocmind lăutari spre înveselirea a toată suflarea omenească. 
Chiar şi acum puteai să numeri pe degete cazacii care aveau 
îngropate diferite bunuri: căni, potire de argint şi brățări, 
tăinuite pe sub stufărişul ostroavelor, ca să nu le găsească 
tătarii, dacă ar călca, Doamne fereşte, pe nepusă masă la Seci! 
Dar greu i-ar mai veni tătarului să le găsească, pentru că şi 
stăpânii lor începuseră să uite pe unde le-au tăinuit. Aşa erau 
cazacii care îşi arătau acum dorința de a rămâne pe loc şi dea 
se răzbuna împotriva leşilor pentru tovarăşii robiți şi pentru 
credința pângărită. Bătrânul Bovdiug îşi arătase şi el dorința 
de a rămâne, zicând: „La anii mei nu se cade să mai fugăresc 
tătari. Pe când aici e numai bine locul unde aş putea să închid 
ochii de-o moarte vrednică de cazac! Demult i-am cerut lui 
Dumnezeu, că de o trebui să mor, să mă ajute să-mi sfârşesc 
viața în război, pentru sfânta lege pravoslavnică. Şi uite că s-a 
întâmplat întocmai. Un sfârşit mai vrednic nici că poate găsi 
în altă parte un cazac bătrân ca mine.” 


Când toată căzăcimea se împărți în două şi se aşeză deo 
parte şi de alta polcuri-polcuri, hatmanul oştirii trecu printre 
rânduri şi spuse: 

— Ce ziceţi, cazaci dumneavoastră, sunteți mulțumiți de 
împărțeală? 

— Mulțumiţi, taică! răspunseră într-un glas cazacii. 

— Atunci, pupaţi-vă şi luaţi-vă rămas bun unii de la alţii, 
că numai Dumnezeu ştie de ne-o mai fi dat să ne întâlnim 
vreodată aici, pe pământ. Ascultaţi-vă hatmanul şi faceţi aşa 
cum vă porunceşte cinstea voastră de cazaci. 

Şi toți cazacii câţi erau acolo s-au pupat unii cu alții. Mai 
întâi au început hatmanii: şi-au trecut mâna peste mustățile 
cărunte, s-au sărutat în cruciş pe amândoi obrajii, apoi şi-au 
strâns cu putere mâinile şi au rămas aşa. Le stătea pe buze 
fiecăruia să-l întrebe pe celălalt: „Ce zici, frate cazac, ne-om 
mai întâlni noi oare vreodată au ba?” dar n-au scos o vorbă şi 
capetele lor albite de ani s-au aplecat sub povara gândurilor. 
lar ceilalți cazaci şi-au luat şi ei rămas bun, ştiind că multe 
isprăvi au de făcut şi unii şi alții. Dar au hotărât să nu se 
despartă pe loc, ci să aştepte noaptea neagră, ca să nu vadă 
vrăjmaşul cum a scăzut oastea căzăcească. Apoi s-au dus să 
prânzească fiecare polc la locul lui. 

După masă, toți aceia care trebuiau să pornească la drum 
s-au culcat să se odihnească şi au dormit mult şi bine, de 
parcă ar fi simţit că este, poate, cel din urmă somn pe care-l 
gustă într-o astfel de libertate... Nu s-au deşteptat decât pe la 
apusul soarelui, iar când s-a înserat cât de cât, s-au apucat 
să-şi ungă carele. După ce şi-au sfârşit pregătirile, au trimis 
carele înainte, iar ei au schimbat din nou câte o plecăciune cu 
tovarăşii lor şi au pornit încetişor în urma carelor. lar călăreții 
s-au avântat şi dânşii, tropotind uşor, în urma pedestraşilor, 
în mare rânduială, fără să chiuie sau să strige la cai, şi 
curând au fost înghițiți de întunericul nopţii. Nu se mai auzea 
decât tropot înăbuşit de copite şi scârțâitul vreunei roți mai 
noi sau care fusese unsă mai prost, din pricina întunecimii. 


lar tovarăşii lor au rămas vreme îndelungată pe loc, 
făcându-le semn cu mâna de departe, cu toate că nu se mai 
zărea nimic. Apoi când au prins în sfârşit a se mişca şi s-au 
întors la polcurile lor, au văzut deodată la lumina stelelor 
limpezi şi strălucitoare că jumătate din căruţe nu mai sunt pe 
locul lor şi că mulți, mulţi dintre tovarăşi s-au dus, şi o mare 
amărăciune le-a cuprins inima şi toți au căzut pe gânduri fără 
să vrea, plecându-şi în pământ capetele lor pururi 
înfierbântate. 

Taras vedea bine cât de mohorâte stau şirurile de cazaci şi 
cum tristețea, ruşinoasă pentru cei viteji, pune încetişor 
stăpânire pe minţile lor, dar tăcea; vroia bătrânul să le lase 
vreme să se mai deprindă cu tristețea stârnită de plecarea 
tovarăşilor, iar el plănuia, în întunecimea nopții, să-i 
trezească dintr-o dată şi pe neaşteptate printr-un chiuit 
căzăcesc, ca să i se întoarcă fiecăruia din nou, cu şi mai multă 
putere, vitejia în suflet, lucru de care e în stare numai firea 
unui slav, fire năvalnică şi tare față de toate celelalte, cum e 
marea față de râurile cu apă puţină. Pe vreme de furtună 
mugeşte şi bubuie, încrețindu-şi fața şi ridicând valuri pe care 
niciun râu n-ar fi în stare să le ridice; iar pe vreme de linişte, 
îşi aşterne mai senină decât toate râurile fața-i necuprinsă şi 
netedă ca oglinda, spre veşnica desfătare a ochilor. 

Şi a dat poruncă Taras slugilor sale să desfacă încărcătura 
unuia din carele ce stăteau mai la o parte. Era carul cel mai 
mare şi mai cu nădejde făcut decât toate celelalte; roțile-i 
puternice erau prinse în două cercuri de fier în loc de unul, iar 
încărcătura lui era grea şi învelită cu grijă în cergi, în piei tari 
de bou şi legată strâns cu funii smolite. În carul acela erau 
toate balercile şi butoiaşele de vin vechi şi tare care se 
păstraseră vreme îndelungată în beciurile lui Taras. Bătrânul 
îl luase cu el pentru vreo sărbătorire mai osebită, sau, dacă s- 
o întâmpla să pornească la o faptă măreaţă, vrednică a fi 
lăsată spre pomenire urmaşilor, şi pentru ca fiecare cazac, 
până la cel mai din urmă, să se învrednicească să bea din 
vinul acela străvechi, ca într-o clipă măreaţă, măreț să fie şi 


simțământul din sufletul omului. De cum auziră porunca 
polcovnicului, slugile lui se repeziră la carul cu pricina, tăiară 
cu paloşul funiile tari, dădură la o parte pieile groase şi cergile 
şi descărcară balercile şi butoiaşele. 

— Luaţi totul, zise Bulba. Tot ce e aici! Aduceţi cine ce are: 
potir sau găleată de adăpat caii, mănuşă ori căciulă, iar de nu 
aveți nimic la îndemână, ţineţi palmele căuş. 

Şi cazacii, toţi câţi erau acolo, îşi luară câte un potir, care o 
găleată de adăpat caii, care o mănuşă, care cuşma... iar unii 
îşi făcură palmele căuş. Slugile lui Taras treceau printre şiruri 
şi le turnau vin din balerci şi din butoiaşe. Dar Taras nu le 
îngăduia cazacilor să bea, până nu le-o da el semn, ca să bea 
toți deodată. Avea să le spună ceva, vedeau bine voinicii. 
Pentru că ştia Bulba că oricât ar fi de tare vinul străvechi şi 
oricât de mare ar fi puterea lui întru întărirea sufletului 
omenesc, dacă-i mai adaugi şi o vorbă potrivită, sporeşte încă 
pe atâta şi tăria vinului, şi cea a sufletului. 

— Vă cinstesc acum, cazaci dumneavoastră, începu el, nu 
pentru că m-aţi făcut hatmanul vostru, oricât de mare ar fi 
această prețuire, şi nici în semn de rămas bun cu prilejul 
plecării tovarăşilor noştri de lupte, nu! Dacă ar fi fost alte 
timpuri, s-ar fi cuvenit să vă cinstesc şi pentru una şi pentru 
alta. Dar azi trăim altfel de clipe. Avem în fața noastră isprăvi 
care cer de la noi multă caznă şi mare vitejie căzăcească! Să 
bem dar, fraților, să bem înainte de toate pentru sfânta 
noastră credință pravoslavnică; în sfârşit, pentru ziua când 
sfânta noastră credinţă se va fi întins în lumea întreagă şi toți 
păgânii câţi mai sunt pe pământ se vor fi creştinat şi ei! Dar 
totdeodată să bem şi pentru Seci, ca să dăinuie vreme 
îndelungată spre pieirea a toată seminția păgână, şi să 
scoată-n lume, an de an, voinici, unul mai vrednic decât altul 
şi care de care mai chipeş! iar o dată cu asta, să mai bem şi 
pentru slava noastră, ca să spună într-o zi şi nepoții noştri şi 
fiii lor că au fost odată nişte cazaci care nu şi-au dat de ruşine 
seminţia şi nu i-au trădat pe ai lor. Să bem, aşadar, pentru 
credința noastră, frați dumneavoastră! 


— Pentru credință! strigară ca unul, cu glasuri groase, 
cazacii din primele rânduri. 

— Pentru credinţă! strigară şi cei mai depărtați, prinzând 
din zbor vorbele celor dintâi; şi toți câţi erau, tineri şi bătrâni, 
băură pentru credinţă. 

— Pentru Seci! rosti Taras, ridicând mâna sus, deasupra 
capului. 

— Pentru Seci! îi răspunse cu glasuri groase căzăcimea din 
faţă. 

— Pentru Seci! făcură încet bătrânii, şi mustățile lor 
tremurară uşor; iar cei tineri, tresăriră ca şoimii, îngânând 
după ei: 

— Pentru Seci! 

Şi stepa largă auzi până departe cum era pomenită Seci de 
către cazaci! 

— Şi acum, fraţi zaporojeni, cea din urmă înghițitură, 
pentru slava tuturor creştinilor din lume! 

Şi toți cazacii câți se aflau pe câmpie băură şi cea din urmă 
înghițitură de potir pentru creştinii din lumea întreagă. ŞI 
multă vreme încă răsunară printre şiruri şi curene vorbele: 

— Pentru toți creştinii pravoslavnici din lume! 

Potirele erau de mult goale, dar cazacii tot mai stăteau cu 
mâna ridicată. Şi cu toate că ochii lor, ai tuturora, cătau 
veseli, limpeziți de vin, gânduri grele le frământau capetele. 
Dar nu la câştig ori la pradă de război cugetau acum cazacii, 
nici la norocul care i-o ajuta să pună mâna pe cât mai mulți 
galbeni, arme scumpe, veşminte cusute cu fir ori armăsari 
caucazieni; stăteau şi ei să cugete, aidoma vulturilor ce s-au 
lăsat pe piscurile înalte şi prăpăstioase ale munților de unde 
se vede până departe marea întinsă, nețărmurită, presărată 
cu bărci, corăbii şi vase felurite asemănătoare păsărilor 
mărunte, şi împrejmuită de țărmuri abia zărite, ca nişte fâşii 
subțirele, cu orăşele mititele cât musculițele şi păduri ca firele 
mici de iarbă. Asemenea vulturilor îşi roteau cazacii ochii 
peste tot câmpul, căutând să pătrundă cu privirea şi soarta 
lor întunecată, ascunsă în depărtare. Fi-va câmpul tot, 


neumblat ori brăzdat de drumuri, presărat de osemintele lor 
albe răspândite pretutindeni, scăldat din belşug din sângele 
lor căzăcesc şi împestrițat de care fărâmate, de săbii şi lănci 
frânte. Până departe s-or rostogoli capetele moţate, cu 
smocurile lor de păr încâlcit şi încleiat de sânge închegat şi cu 
mustățile pleoştite. Iară vulturii s-or năpusti din zbor asupra 
lor, ca să le smulgă şi să le scoată ochii de cazac! Dar câtă 
slavă în această tabără a morții care se întinde atât de slobod, 
în toată voia ei! Nicio înfăptuire mare nu e sortită pieirii, cum 
nu-i e sortită slava căzăcească ce nu se va irosi ca un fir de 
praf de puşcă, picat de pe buza armei. Şi s-o găsi într-o zi un 
cobzar bătrân, cu barba albă în piept, ori poate unul cu părul 
nins, dar încă în toată virtutea şi cu sufletul plin de har, care 
o să povestească despre ei cu slove răsunătoare şi pline de 
putere. Şi slava lor o să umple lumea şi toți urmaşii le vor 
pomeni numele, că mult departe străbate cuvântul puternic, 
asemenea clopotului de aramă cu dangăt adânc, în care 
meşterul a turnat din belşug argint curat, pentru ca glasul lui 
plin să se răspândească pretutindeni prin oraşe, bordeie, 
palate şi cătunuri, chemându-i pe toţi la sfânta rugăciune. 


LX 


Nimeni dintre cei din oraş nu prinsese de veste că o 
jumătate din zaporojeni plecase în urmărirea tătarilor. Doar 
straja din turnul primăriei băgase de seamă că o parte din 
căruțe se îndreptase în şir lung dincolo de pădure, dar îşi zise 
că zaporojenii şi-au făcut acolo un loc de pândă. La fel îşi zise 
şi inginerul franțuz. Între timp, începură a se adeveri vorbele 
hatmanului oştirii: în oraş nu se ajungea merindea. După 
obiceiul veacurilor trecute, ostile nu socotiseră bine cât le 
trebuia. Atunci leşii încercară să iasă din cetate, dar o bună 
parte din îndrăzneţii care se încumetaseră s-o facă fură 
măcelăriți pe loc de cazaci, iar cealaltă parte fu alungată 
înapoi în oraş cu mâna goală. Ovreii însă se folosiră de acest 
prilej pentru a afla totul: unde şi pentru ce au plecat 
zaporojenii, ce polcovnici s-au dus cu ei, ce curene şi câți 
cazaci la număr, câţi cazaci au rămas pe loc şi ce au de gând 
să facă, într-un cuvânt, nu trecură bine câteva minute şi cei 
din oraş aflară tot. Căpeteniile leşilor prinseră inimă şi se 
pregătiră de luptă. Taras îşi dădu seama numaidecât de asta, 
după forfota şi zgomotul din oraş şi purcese la pregătire cu 
toată priceperea lui: rândui, împărţi porunci, făcu trei tabere 
din toată oştirea şi le împrejmui cu care, prefăcându-le într- 
un soi de cetăţi: era un fel de a lupta al zaporojenilor, în care 
nu-i întrecea nimeni. Apoi aşeză două polcuri la pândă şi 
înfipse pe o bună bucată de câmp pari ascuțiți, bucăţi de săbii 
şi lănci fărâmate, ca să poată, când i-o veni bine, să mâne 
într-acolo călărimea vrăjmaşă. lar după ce toate fură duse la 
bun sfârşit, rosti o cuvântare în fața cazacilor, nu pentru a-i 
îmbărbăta ori a le împrospăta vitejia - ştia Taras că şi fără 
asta sunt ei destul de tari — ci numai aşa, pentru că simțea 
dorința să le spună tot ce avea pe suflet. 

— Voi a vă spune, cazaci dumneavoastră, ce este frăția 
noastră. Aţi auzit, de bună seamă, de la taţii şi bunii voştri de 


ce mare cinste s-a bucurat odinioară pământul nostru: şi 
grecii îi ştiau de frică, şi Tarigradul îi trimitea galbeni, şi 
oraşele îi erau falnice şi bisericile mândre, iar enejii, cnejii erau 
de neam rusesc, cneji de-ai noştri şi nicidecum papistaşi 
necredincioşi. Dar pe toate ni le-au luat păgânii, toate s-au 
dus de râpă. N-am rămas decât noi, bieţi orfani: întocmai ca 
vădana ce rămâne după moartea unui bărbat de toată 
nădejdea, a rămas şi pământul nostru orfan şi el ca noi! Iaca 
aşa au fost vremile, când ne-am întins mâna şi ne-am legat 
frați. laca pe ce se întemeiază frăția dintre noi şi nu-i pe lume 
legătură mai sfânta decât această frăție. Şi tatăl îşi iubeşte 
copilul, şi mama îşi iubeşte copilul, şi copilul, la rândui lui, îşi 
iubeşte tatăl şi mama. Dar asta e cu totul altceva, fraţilor: că 
fiara îşi iubeşte şi ea puiul. Numai omul în toată lumea asta 
este în stare să se înrudească prin sufletul lui şi nu prin 
sângele lui cu alt om. Fraţi s-au mai prins şi alții, pe alte 
meleaguri, dar frați ca cei de pe pământul rusesc nu s-au mai 
văzut pe lume. Vi s-a întâmplat doar multora să vă duceți prin 
străine locuri; tot oameni sunt şi acolo, tot făpturi de-ale 
Domnului. Uneori chiar intri cu câte unul în vorbă, de parcă 
ar fi dintr-ai tăi. Dar când dai să-ți deschizi inima în fața lui, 
vezi că... nu! O fi el deştept, dar nu-i de-al tău; e om ca şi tine 
dar... altfel! Nu, fraţilor! Să iubeşti aşa cum iubeşte un suflet 
de rus, să iubeşti nu cu mintea sau altcum, ci cu tot ce ţi-a 
dat Dumnezeu, cu tot ce ai în tine, cu... zise Taras şi făcu doar 
cu mâna a neputinţă, clătinându-şi capul cărunt, iar 
mustățile prinseră a-i tremura. Apoi urmă: Nu, nimeni nu € în 
stare să iubească astfel. Ştiu că acum ticăloşia şi-a făcut cuib 
şi pe pământul nostru: mulți se gândesc numai la clăi de 
grâu, stoguri de fân, herghelii de cai şi la mieduri vechi, 
pecetluite, pe care vor să le păstreze neatinse în beciurile lor. 
Apoi se mai umplu şi de naiba ştie ce obiceiuri păgâneşti, se 
ruşinează de limba lor, se înstrăinează unul de altul şi se vând 
unul pe altul, cum ai vinde la iarmaroc o vită fără suflet. Mai 
scumpă decât orice frăție le e mila unui rigă străin, şi nici 
măcar a unui rigă, ci mila scârboasă a boierului leah, care-i 


loveşte peste mutră cu cizma lui galbenă. Dar şi cel din urmă 
nemernic, oricare ar fi el, oricât de mult s-ar fi tăvălit în 
murdărie şi slugărnicie, are în sufletul său, fraților, o fărâmă 
de simţire rusească. Şi o să vină o zi când această simţire o să 
se trezească şi o să se lovească atunci nenorocitul cu capul de 
toţi pereţii, o să-şi smulgă părul şi o să-şi afurisească cu glas 
tare viața-i mişelească, gata fiind să răscumpere prin chinuri 
ticăloşia săvârşită. Aşadar, să ştie ei toți ce înseamnă pe 
pământul rusesc frăția noastră. Şi dacă ne-o fi dat să murim, 
apoi niciunul dintre ei nu s-o învrednici, de bună seamă, de o 
moarte ca a noastră!... Nimeni, nimeni!... N-are să le-o 
îngăduie sufletul lor mic, de şoareci! 

Aşa grăi hatmanul, iar după ce-şi sfârşi cuvântarea, mai 
clătină încă o vreme din capul încărunțţit în isprăvi căzăceşti. 
Şi toți câţi s-au aflat acolo în față, s-au simţit pătrunşi până 
în fundul sufletului de vorba asta. Cei mai bătrâni din rânduri 
stăteau nemişcaţi cu capetele ninse plecate în pământ. Din 
ochii lor îmbătrâniți se rostogolea domol câte o lacrimă, pe 
care ei o ştergeau pe furiş cu mâneca. Apoi toți, parcă s-ar fi 
înțeles dinainte, au dat din mână a pagubă şi şi-au clătinat 
capetele mult încercate. Se vede că bătrânul Taras le-a amintit 
multe din cele mai cunoscute şi mai bune lucruri pe care le 
păstrează în inima lui un om înțelepțit de amar, de trudă, de 
vitejie şi de restriştile vieţii, sau chiar şi un tânăr care nu le-a 
cunoscut, dar le simte cu sufletul lui proaspăt şi curat ca 
mărgăritarul, spre veşnica bucurie a părinţilor bătrâni care i- 
au dat viaţă. 

În vremea asta, din oraş prinse a ieşi armata duşmană, în 
sunete de tobe şi trompete; panii călăreau semeți cu mâinile în 
şolduri, înconjurați de slugi fără număr. Polcovnicul cel gras 
împărțea porunci. Rândurile strânse ale leşilor se repeziră 
asupra taberelor căzăceşti, cu arma la ochi, amenințând, 
aruncând căutături pline de ură şi scânteind din zalele lor de 
aramă. lar cazacii îi aşteptară să se apropie la un foc de armă 
şi atunci traseră toţi dintr-o dată din flintele lor cu ţeava de 
şapte palme şi nu mai conteniră cu împuşcăturile. Bubuitul 


lor răsunător se răspândi departe, peste câmpurile şi holdele 
dimprejur, ca un fel de vuiet neîntrerupt; norii de fum 
învăluiră toată câmpia, dar zaporojenii puşcau întruna fără 
să se oprească, fără să-şi tragă măcar sufletul. Cei din spate 
încărcau o flintă după alta şi o treceau celor din față, iar leşii 
se tot minunau şi nu se mai dumireau de fel, cum de trag 
cazacii, fără să-şi încarce armele. Perdeaua groasă de fum 
care se aşternuse peste o armată şi peste cealaltă, îi împiedica 
pe oşteni să vadă cum cade ba unul, ba altul din rândurile lor; 
cu toate acestea, leşii simțeau bine că ploaia de gloanţe se 
întețeşte mereu şi că se îngroaşă gluma, iar când dădură 
înapoi, ca să iasă din întunecimea fumului şi să-şi mai dea 
seama pe ce lume trăiesc, văzură că mulți ostaşi lipsesc dintre 
ei, pe când cazacii, din rândurile cărora nu căzuseră decât 
doi-trei de fiecare sotnie, trăgeau întruna, trăgeau înainte, 
fără să le dea leşilor răgaz nici măcar o clipă. Până şi inginerul 
străin se minună nespus de un asemenea fel de a lupta, 
nemaivăzut încă de el, şi zise, de față cu toată lumea: 
„Straşnici voinici, zaporojenii ăştia! Uite cum ar trebui să se 
bată şi alții, prin alte ţări!” După care îi sfătui pe leşi să 
îndrepte tunurile asupra taberelor căzăceşti. Gâtlejurile largi 
de tuci scoaseră un mugcet greu; pământul se cutremură şi 
gemu până departe, iar câmpia se învălui într-un nor de fum 
de două ori mai gros. Până şi locuitorii oraşelor mai apropiate 
şi chiar şi mai îndepărtate simţiră pe uliți şi în pieţe mirosul 
prafului de puşcă. Dar ţintaşii ochiseră prea sus şi ghiulelele 
încinse făcură, în zborul lor, un arc prea înalt, trecură cu un 
scrâşnet înspăimântător peste capetele cazacilor şi se 
îngropară adânc în pământ, răscolindu-l şi aruncând în aer 
vârtejuri negre de ţărână. Inginerul franțuz îşi puse mâinile în 
cap la vederea unei astfel de neştiințe şi se apucă chiar el să 
îndrepte gurile tunurilor, cu toată ploaia de gloanţe ce cădea 
cu nemiluita dinspre cazaci. 

Taras îşi dădu seama numaidecât că o să fie vai şi amar de 
polcurile Nezamaikovski şi Steblikivski şi strigă odată cât îl 
ținea gura: „leşiți repede de după care şi săriți în şa!” Dar 


cazacii n-ar fi izbutit să le facă pe amândouă, dacă Ostap nu 
s-ar fi repezit drept în mijlocul leşilor şi n-ar fi smuls fitilurile 
din mâinile a şase tunari; numai de la patru nu putu să le 
smulgă, pentru că leşii îl alungară înapoi. 

În vremea aceasta, căpitanul străin luă cu mâna lui un fitil 
şi se pregăti să tragă dintr-un tun aşa de mare, cum nu mai 
văzuseră vreodată cazacii. Gura neagră a tunului privea 
înspăimântător, de parcă ar fi fost chiar moartea cea cu o mie 
de ochi. Şi când bubui o dată, iar după el alte trei, zguduind 
pământul care le întoarse cele patru bubuituri înăbuşite, mult 
amar mai semănară! Multe mame bătrâne aveau să-şi plângă 
feciorii-cazaci, bătându-se în pieptul ofilit cu mâinile lor 
osoase! Şi multe văduve aveau să rămână din acea zi în 
Gluhov, Nemirov, Cernigov şi alte oraşe. Au să iasă, bietele de 
ele, zi de zi în piață, au să se agate de toţi trecătorii, privindu-i 
în față şi căutând printre ei pe unul, cel mai drag din lumea 
aceasta. Dar oricâtă oştire de tot felul o să treacă prin oraş, n- 
o să se afle în rândurile ei acel unul, cel mai drag din lume. 

Jumătate din curenul Nezamaikovski parcă nici n-ar fi fost 
vreodată pe lume. Cum pustieşte grindina o holdă, culcând la 
pământ spicele grele ca galbenii, tot astfel au fost nimiciţi şi 
culcați la pământ cazacii. 

Şi cum s-au mai năpustit atunci fraţii lor! Cum s-au mai 
avântat în luptă! Ce mânie năprasnică l-a cuprins pe 
hatmanul Kukubenko, când a văzut că cea mai mare parte 
dintre voinicii lui au pierit! Şi-a adunat pe loc toți cazacii 
polcului Nezamaikovski ce-i mai rămăseseră, şi s-a băgat 
drept acolo unde era încăierarea mai mare. Cuprins de mânie 
cum era, a sfârtecat în bucăţi pe cel dintâi dintre leşi care i-a 
ieşit în cale, a doborât de pe cai o mulțime de călăreți, 
străpungând dintr-o dată cu sulița şi calul şi omul, şi-a tăiat 
drum până la tunari, şi când a pus mâna pe un tun, l-a văzut 
şi pe Stepan Guska şi pe hatmanul polcului Umanski, care 
trebăluiau şi ei tot acolo, gata-gata să cucerească tunul cel 
mare. Atunci îi lăsă pe ei să se descurce cu tunurile şi se 
îndreptă cu oamenii săi spre o altă încăierare. Şi uite aşa se 


făcea că pe unde trecea polcul Nezamaikovski, rămânea o 
uliţă, iar pe unde se răsucea, gata şi ulicioară! Rândurile 
vrăjmaşilor se răreau văzând cu ochii. Cădeau leşii ca spicele! 
Lângă căruțe lupta Vovtuzenko; mai în față Cerevicenko, iar 
mai în fund Degtiarenko, după care venea Vertâhvist, hatman 
de curen. Degtiarenko străpunsese cu sulița doi şleahtici şi 
nimerise, în sfârşit, un al treilea, care nu se lăsa doborât cu 
una cu două. Sprinten ca o zvârlugă şi puternic era leahul; 
straie scumpe avea pe el şi adusese în război cincizeci de slugi. 
Rău l-a mototolit el pe Degtiarenko, l-a aruncat la pământ, a 
ridicat sabia deasupra lui şi a strigat: „Nu se află printre voi, 
câinilor, niciunul care să-mi poată ţine piept!” 

„Ba cum să nu!” răspunse Moşii Şilo, ieşind în față. Era un 
cazac zdravăn care fusese de nenumărate ori hatman pe mare 
şi îndurase o sumedenie de nenorociri. Odată, el şi cazacii lui 
fuseseră prinşi de turci lângă Trebizonda şi puşi să tragă la 
galere, cu mâinile şi picioarele ferecate în lanțuri; săptămâni 
întregi îi lăsau păgânii fără să le dea pic de mei fiert, iar de 
băut le aduceau apă sălcie de mare. Dar toate le-au îndurat 
fără să crâcnească sărmanii robi, numai ca să nu-şi schimbe 
credința lor pravoslavnică. Doar hatmanul Moşii Şilo nu putu 
răbda: calcă în picioare credința-i sfântă, îşi legă în jurul 
capului păcătos turbanul afurisit, câştigă încrederea paşei şi 
ajunse chelar pe vas şi mai mare peste toți robii. Mult s-au 
mai întristat din astă pricină bieţii osândiți, pentru că ştiau ei 
bine că dacă unul de-ai lor îşi vinde credința şi trece de partea 
asupritorilor, mai grea şi mai amară soartă îi aşteaptă din 
partea lui decât a oricărui alt păgân. Şi nu s-au înşelat. Moşii 
Şilo i-a aşezat câte trei în rând, i-a ferecat cu lanţuri noi, iar 
frânghiile nemiloase, cu care erau legaţi, le-a strâns până le-a 
pătruns la oase; apoi le-a tras fiecăruia câte un pumn după 
ceafă şi numai în ghionturi i-a ţinut. Dar când turcii, bucuroşi 
că şi-au găsit o astfel de slugă, s-au aşezat la chef şi uitându- 
şi de legea lor, s-au îmbătat criță, Şilo a adus toate cele şaizeci 
şi patru de chei şi le-a împărțit robilor, ca să-şi desfacă 
lanţurile şi fiarele, să le azvârle în mare, iar în locul lor să ia în 


mână câte o sabie şi să-i măcelărească pe păgâni. Multă pradă 
au luat atunci cazacii şi s-au întors acasă plini de slavă, iar 
cobzarii au preamărit vreme îndelungată isprăvile lui Moşii 
Şilo. L-ar fi ales cazacii neapărat hatman în oştire, dar era un 
om tare sucit. Uneori săvârşea câte o faptă care nu i-ar fi venit 
în minte nici celui mai mare înțelept; dar alteori se prostea de- 
a binelea. Aşa de pildă, şi-a irosit în chefuri şi petreceri tot ce- 
a avut, s-a împrumutat pe la toţi cei din Seci, ba pe deasupra, 
a mai şi furat ca un hoț de drumul mare: într-o noapte a 
şterpelit dintr-un polc vecin toate hamurile de acolo şi le-a 
zălogit unui cârciumar. Pentru isprava aceasta ruşinoasă 
cazacii l-au legat de stâlpul din mijlocul pieţei şi au pus 
alături de el o măciucă, pentru ca fiecare să-l croiască pe Şilo, 
după puterea lui. Dar nu s-a găsit în rândurile zaporojenilor 
niciunul care să ridice mâna asupra lui, pentru că toți îşi 
aminteau de vitejiile pe care le săvârşise. Aşa era cazacul Mogşii 
Şilo. 

„Ba mai sunt şi dintre aceia care să vă bată pe voi, câinilor!” 
strigă el, repezindu-se la leah. Şi ce s-au mai bătut! Până şi 
apărătoarele şi platoşele amândurora se îndoiră de atâtea 
lovituri. Leahul, vrăjmaşul, îi spintecă zalele şi tăişul săbiei lui 
străbătu la trupul cazacului, înroşindu-i cămaşa. Dar Şilo 
nici nu băgă de seama asta: îşi avântă în sus braţul vânjos (şi 
greu mai era brațul de voinic!) şi-l izbi fără de veste în cap. 
Țăndări s-au ales din coiful de aramă; leahul se clătină, se 
prăbuşi la pământ, iar Şilo se apucă să-şi taie şi să-şi cresteze 
duşmanul ameţțit de lovitură. Lasă-l, cazace, lasă-l în plata 
Domnului! întoarnă-te mai bine înapoi! Dar nu se întoarse 
cazacul la vreme şi una din slugile răpusului îi şi împlântă 
pumnalul în ceafă. De-abia atunci se-ntoarse Şilo, dar tocmai 
când fu gata să-l ajungă pe cutezător, acesta fu învăluit de un 
nor de fum. De pretutindeni se auzi răpăiala de flinte. Şilo se 
clătină pe picioare şi simți că rana primită îi aduce moartea... 
Apoi se prăbuşi la pământ, îşi duse mâna la rană şi spuse 
tovarăşilor săi: „Rămâneţi cu bine, cazaci dumneavoastră, 
frați de arme! Trăiască în vecii vecilor pământul pravoslavnic 


|? 


al Rusiei şi veşnică să-i fie slava!” Apoi îşi închise ochii stinşi şi 
sufletul lui de cazac părăsi trupul aprig. În vremea asta, iată-l 
şi pe hatmanul Zadorojnii, cu oamenii lui; apoi pe Vertîhvist, 
care tăia cărări în rândurile leşilor, şi pe Balaban, care-l 
urma. 

— Ei, ce ziceţi, fraţilor? le strigă Taras hatmanilor de 
curene. Mai aveți praf de puşcă în cornuri? N-a slăbit încă 
tăria voastră de cazaci? Nu se dau bătuți cazacii? 

— Mai avem, taică, praf în cornuri! N-a slăbit încă tăria 
noastră de cazaci. Nu se dau bătuţi cazacii! 

Şi se avântară zaporojenii cu şi mai multă putere şi 
învălmăşiră cu totul rândurile duşmanilor. Polcovnicul cel 
mărunt de statură sună adunarea şi porunci să fie înălțate 
opt flamuri zugrăvite, pentru a-şi strânge laolaltă leşii 
împrăştiaţi peste toată câmpia. Aceştia se năpustiră în fugă 
spre flamuri, dar n-apucară să se aşeze ca lumea, şi hatmanul 
de curen Kukubenko se năpusti, izbi iar cu polcul său 
Nezamaikovski drept în mijlocul lor şi se trezi față în față cu 
polcovnicul cel burtos. Şi nu putu polcovnicul să ţină piept 
cazacilor: îşi întoarse calul şi o luă la fugă. lar Kukubenko îl 
goni departe peste câmp, împiedicându-l să se unească cu 
polcul lui. Văzând una ca asta, Stepan Guska, din polcul 
lăturalnic, se repezi să-i taie calea leahului, cu arcanul în 
mână; cu capul lipit de coama calului, zbură aşa până alese o 
clipă mai prielnică şi dintr-o singură aruncătură îl prinse pe 
duşman cu lațul de gât. Polcovnicul se învineţi la chip şi se 
apucă de frânghie cu amândouă mâinile, străduindu-se din 
răsputeri s-o rupă, dar o lovitură voinicească a cazacului îi 
înfundă în burtă sulița ucigătoare. Şi polcovnicul rămase 
locului, țintuit la pământ. Dar nici Guska n-avu o soartă mai 
bună. N-apucară să se dezmeticească bine acei cazaci şi îl 
văzură pe Guska ridicat în patru sulițe. „Piară toți vrăjmaşii! 
Strălucească în vecii vecilor pământul rusesc” - atâta apucă 
să spună sărmanul şi îşi dădu pe loc sufletul. 

Se uitară cazacii în jur, şi ce să vezi? Dintr-o parte Meteliţia 
împărțea cu dărnicie lovituri, cinstind când pe unul, când pe 


altul dintre leşi; din altă parte îi înghesuia hatmanul Neviliciki 
cu oamenii lui; lângă căruțele mai apropiate, Zakrutiguba îi 
sucea şi îi buşea de mai mare dragul, iar lângă căruțele mai 
îndepărtate, al treilea Pisarenko alungase cât colo o ceată 
întreagă. Mai departe, cazacii încăierați piept la piept cu leşii 
se băteau chiar sus pe care. 

— Ce ziceţi, fraților? strigă iar hatmanul Taras, trecând pe 
calul său înaintea tuturor. Mai aveţi praf de puşcă în cornuri? 
Nu slăbeşte încă puterea voastră de cazaci? Nu se dau bătuți 
cazacii? 

— Mai avem, taică, praf în cornuri! Nu slăbeşte puterea 
noastră de cazaci! Nu se dau bătuţi cazacii! 

Dar nu trecu mult şi Bovdiug căzu de pe car. Drept sub 
inimă îl nimerise glonțul; dar îşi adună bătrânul toată puterea 
sufletului său şi zise: „Nu-mi pare rău că plec din lumea asta. 
Dare-ar Domnul fiecăruia un asemenea sfârşit! Slăvit fie în 
veci pământul rusesc!” Şi sufletul lui Bovdiug se avântă spre 
tăriile înalte, ca să povestească bătrânilor răposați mai demult 
cum ştiu să se bată oamenii pe pământul rusesc şi mai cu 
seamă cum ştiu să moară pentru credința lor pravoslavnică. 

Curând după el se prăvăli la pământ şi hatmanul de curen 
Balaban, atins de trei răni de moarte: una de suliță, alta de 
glonte şi a treia de paloş greu. Şi fusese Balaban ăsta unul 
dintre cei mai destoinici cazaci; bătuse de multe ori ca hatman 
căile mării, dar cea mai strălucită ispravă dintre toate fusese 
cea săvârşită pe țărmurile Anatoliei. Mulţi ţechini au luat 
atunci cazacii, mult postav scump, ţesături frumoase şi tot 
soiul de podoabe, dar mult amar au gustat pe drum de 
întoarcere: i-au ajuns din urmă ghiulelele turceşti. Când mi ţi- 
au bubuit o dată tunurile de pe vasul duşman, o jumătate din 
luntrile cazacilor s-au învârtit ca purtate de vârtej şi s-au 
răsturnat, înecându-i pe mulți; dar stuful legat de pe margini 
a ferit luntrile de scufundare. lar Balaban s-a depărtat vâslind 
cu nădejde, s-a aşezat în bătaia soarelui şi cei de pe corabia 
turcească nu l-au mai zărit. Toată noaptea cazacii lui şi cu 
dânsul au scos cu căuşe şi cuşme apa din barcă şi i-au 


astupat spărturile; apoi şi-au tăiat şalvarii, au făcut pânze din 
ei şi au fugit de urmărirea celei mai repezi corăbii turceşti. Şi 
nu numai că s-au întors cu bine la Seci, dar au mai adus cu ei 
şi odăjdii cusute cu fir pentru arhimandritul mânăstirii 
Mejigorski din Kiev, şi odăjdii din argint curat pentru icoana 
Maicii Domnului din Zaporojie. Şi multă vreme au proslăvit 
după aceea cobzarii isprăvile cazacilor norocoşi. lar acum, 
simțind că i se apropie sfârşitul, Balaban îşi lăsă adânc capul 
în piept şi spuse cu voce stinsă: „Pare-mi-se, frați cazaci, că 
mor de o moarte frumoasă: şapte vrăjmaşi am tăiat cu 
paloşul, nouă am străpuns cu sulița. Pe mulți i-am strivit sub 
copitele calului meu, pe mulţi i-a ajuns din urmă glonţul meu. 
Înflorească în veci pământul rusesc!..." Şi sufletul lui se înălță 
la cer. 

Cazaci, cazaci! Nu lăsați pradă dușmanului floarea oştirii 
voastre! lată-l pe Kukubenko încercuit! Din tot polcul 
Nezamaikovski n-au rămas decât şapte oameni; dar şi ei se 
apără cu cele din urmă puteri. Haina lui Kukubenko e roşie de 
sânge. Văzându-l în nevoie, Taras se grăbeşte în ajutorul lui. 
Dar cazacii ajung prea târziu: adânc sub inimă i-a pătruns 
sulița vrăjmaşă, înainte de a fi fost împrăştiați leşii care l-au 
încercuit. Şi domol s-a lăsat cazacul în brațele fraților săi şi 
un val de sânge tânăr i-a țâşnit din piept, ca vinul scump 
adus din beci în vas de cleştar de slugi nepăsătoare, care, 
lunecând chiar la gura beciului, sparg plosca nepreţuită şi 
vinul tot se varsă pe jos, iar stăpânul, sosit în fuga mare, îşi 
pune mâinile în cap de deznădejde, căci îl păstrase cu grijă 
pentru cea mai fericită întâmplare din viaţa lui: ziua când l-ar 
ajuta Dumnezeu să se întâlnească la bătrâneţe cu un tovarăş 
al anilor tineri, să poată bea cu el în amintirea altor vremi, a 
vremilor trecute, când oamenii ştiau să se veselească mai 
altfel, mai frumos... îşi roti Kukubenko privirile în jur şi zise: 
„Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit să mor în fața 
ochilor voştri, fraților! Vină după noi alții şi mai vrednici! 
Strălucească în veci pământul rusesc iubit de Hristos!" 
Sufletul lui tânăr zbură din trup. Şi-l primiră îngerii pe brațele 


lor şi-l înălțară la ceruri, unde o să-i fie mai bine. „Stai aici, 
Kukubenko, de-a dreapta mea! o să-i zică Hristos: tu nu ţi-ai 
vândut fraţii, n-ai săvârşit fapte necinstite, n-ai lăsat omul la 
greu, iar biserica mea ai întărit-o şi ai păstrat-o'. Moartea lui 
Kukubenko îi întrista pe toți. Rândurile cazacilor se răreau din 
ce în ce, nu se mai zăreau în ele mulți, foarte mulți voinici. 
Dar tot mai ţineau cazacii piept duşmanilor, tot nu se dădeau 
bătuți. 

— Ce ziceţi, fraților? mai strigă odată Taras spre polcurile 
rămase. Mai aveți praf de puşcă în cornuri? Nu vi s-au tocit 
săbiile? Nu s-a istovit oare în voi puterea căzăcească? Se mai 
țin încă bine cazacii? 

— Las” că ne-ajunge praful de puşcă, taică hatmane! Săbiile 
noastre mai sunt încă bune, puterea noastră căzăcească nu s- 
a istovit şi cazacii nu se dau bătuţi! 

Şi se avântară iar cazacii în luptă, de parcă nici n-ar fi 
suferit vreo pierdere. Şi iată că nu mai rămaseră în viață decât 
trei hatmani de polcuri. lar pretutindeni curgeau râuri de 
sânge şi se înălțau tot mai sus mormanele de leşuri căzăceşti 
şi leşeşti. Privi Taras spre ceruri, şi ce să vezi? Şiruri întregi de 
hultani pluteau în tăriile lui. Ehei, ce mai ospăț pentru ei! în 
vremea aceasta un vrăjmaş îl ridică în lance pe Metelâţia, iar 
capul celui de-al doilea Pisarenko se-nvârti şi el în aer, clipind 
din ochi pentru cea din urmă oară. Sfârtecat în patru, Ohrim 
Guska se prăbuşi ca secerat la pământ. „Hai!” strigă Taras şi 
făcu semn cu basmaua. Ostap îi pricepu numaidecât 
chemarea şi năpustindu-se cu ai lui din locul de pândă, izbi 
greu călărimea vrăjmaşă. Şi nu putură leşii ţine piept acelei 
navale şi o luară la goană, iar Ostap îi fugări drept spre locul 
înţesat cu pari şi vârfuri de lănci. Acolo, caii lor prinseră a se 
împiedica şi a cădea, iar leşii zburau şi ei la pământ, peste 
capetele lor. Cazacii curenului Korsunski, care rămăseseră cei 
din urmă la pândă de după căruțe, văzând că leşii au ajuns în 
bătaia flintei lor, traseră cu toţii dintr-o dată. Leşii se 
învălmăşiră şi îşi pierdură cu desăvârşire cumpătul, iar 
cazacii prinseră iar inimă. „lacătă că am biruit tot noi!” se 


auziră de pretutindeni glasuri de zaporojeni; apoi răsunară 
goarnele şi cazacii înălțară flamura biruinței. Leşii zdrobiți 
fugeau care încotro, căutând să se ascundă. „Nu, n-am biruit 
încă pe deplin!” grăi Taras, cătând spre porţile oraşului, şi 
vorba lui era plină de adevăr. 

Porţile se deschiseră larg şi, prin ele, ieşi în zbor nebun 
polcul de husari, podoaba tuturor polcurilor călări. Husarii 
călăreau toți ca unul armăsari roibi, de soi. În fața tuturor 
zbura ca vântul şi ca gândul un voinic mai sprinten şi mai 
frumos decât toți ceilalți. De sub coiful de aramă i se vedea 
părul negru răvăşit de vânt şi legată de braț îi fâlfâia o 
năframă scumpă, înflorată de mâinile celei mai frumoase 
fecioare dintre frumoase. Când îl văzu, Taras rămase ca 
trăsnit: călărețul era Andrii. lar voinicul, încins de dorul 
nestăvilit al luptei şi lacom de a se învrednici cu adevărat de 
darul ce-l purta în mână, se repezi spre cazaci aidoma 
ogarului tânăr, cel mai frumos şi cel mai iute din toată haita. 
Aşa se repede ogarul, la un îndemn al vânătorului priceput, 
întinzându-şi picioarele ce parcă nici nu ating pământul, 
plecându-şi tot trupul într-o parte, şi aruncând din fugă 
zăpada răscolită şi întrecând de zece ori, în focul goanei lui, 
iepurele după care aleargă. Bătrânul Taras se opri în loc, 
privind cum îşi curăță Andrii calea, cum împrăştie, 
măcelăreşte şi împarte lovituri de sabie în dreapta şi în 
stânga. Dar nu-l rabdă inima pe Taras şi începu să strige: 
„Cum?... Dai în ai tăi?... în ai tăi, fecior de satană? în ai tăi 
dai?...” Dar Andrii nu vedea pe cei care-i stăteau în față, nu 
ştia dacă-s de-ai lui sau străini; nu vedea nimic. Vedea doar 
cârlionțţii, cârlionţii lungi, pieptul alb ca lebăda lacurilor, gâtul 
ca neaua, umerii, într-un cuvânt tot ceea ce fusese zămislit 
pentru sărutări pătimagşe. 

— Ehei, flăcăiaşilor, momiți-l spre pădure! Momiţi-l numai 
şi... las” pe mine! strigă Taras, şi pe dată treizeci dintre cei mai 
iuți cazaci se arătară gata să-l momească pe Andrii. Îşi 
îndesară mai bine pe cap căciulile şi se repeziră drept în fața 
husarilor, tăindu-le drumul. Izbiră dintr-o parte rândurile din 


față, le învălmăşiră, le despărțiră de cele din spate, cinstiră cu 
lovituri pe unul, ospătară darnic pe altul, iar Golokopâtenko îl 
lovi setos pe Andrii cu latul săbiei pe spate şi o luă nu- 
maidecât la fugă din fața leşilor, cât îl ţineau puterile de 
cazac. Cum s-a mai încins Andrii! Cum a prins să clocotească 
prin toate vinele lui sângele tânăr! îmboldindu-şi calul cu 
pintenii tăioşi, se avântă ca săgeata în urma cazacilor, fără să 
mai privească îndărăt, fără să vadă că abia de se pot ţine după 
el vreo douăzeci de leşi cu totul. Iar cazacii zburau ca vântul 
pe caii lor, drept spre pădure. Andrii îşi grăbi şi mai mult 
armăsarul şi tocmai când era gata să-l ajungă pe 
Golokopâtenko, o mână vânjoasă apucă fără de veste calul de 
frâu. Andrii întoarse capul: în fața lui stătea Taras! Atunci 
începu să tremure din toate mădularele şi îngălbeni la față... 

Aşa se întâmplă cu şcolarul care-i repede fără să vrea un 
pumn tovarăşului său, şi primind de la acesta o lovitură cu 
linia în frunte, se aprinde dintr-o dată ca focul, sare orbit de 
mânie din bancă, se ia după fugarul înspăimântat, gata să-l 
sfâşie în bucăți, când deodată se pomeneşte față-n față cu 
profesorul, care tocmai intră pe uşă. Cât ai clipi din ochi, se 
potoleşte pornirea lui nebunească şi se ostoieşte mânia 
neputincioasă. Tot astfel, într-o singură clipă se potoli — ca şi 
cum n-ar fi fost vreodată — mânia lui Andrii. Nu-l vedea decât 
pe tatăl său, înfricoşător la chip. 

— Ei, ce facem acum? rosti Taras, privindu-l drept în ochi. 

Dar Andrii nu ştiu să răspundă nimic la vorbele lui şi stătea 
cu privirile în pământ. 

— Ce zici, feciorul meu! Ți-au ajutat leşii tăi? 

Dar nici acum Andrii nu răspunse nimic. 

— Va să zică, ai vândut tot? Credinţa, pe ai tăi?!... Biine! la 
descăleca! 

Ascultător ca un copil, voinicul descăleca şi rămase în fața 
lui Taras, cu sufletul la gură. 

— Stai aşa şi nu mişca! Eu te-am făcut, eu o să te ucid! mai 
spuse Taras, şi dându-se cu un pas îndărăt, îşi scoase puşca 
de pe umeri. 


Alb ca varul era chipul lui Andrii şi doar buzele i se mişcau 
încet, rostind un nume; dar numele ce-l rostea nu era nici al 
patriei, nici al mamei şi nici al fraților săi. Era numele 
frumoasei leahe. Şi Taras trase! 

Ca spicul atins de seceră, ca mielul care simte sub inima lui 
tăişul ucigător, Andrii îşi lăsă capul în piept şi se prăbuşi pe 
iarbă, fără să scoată o vorbă măcar! 

lar părintele ucigaş rămase să privească îndelung trupul 
neînsuflețit al fiului ucis. Era şi după moarte nespus de 
frumos; chipul lui plin de bărbăţie, care cu câteva clipe înainte 
strălucise de putere şi de farmecul ce supunea orice inimă de 
femeie, mai păstra încă frumusețea lui minunată; 
sprâncenele-i negre, cum e catifeaua cernită, scoteau şi mai 
mult în vileag trăsăturile feței golite de sânge. 

— Ce-i lipsea să fie cazac adevărat? spuse Taras. Înalt la 
stat, sprâncene negre, față... parcă-i boier curat. Şi ce mână 
tare a avut la luptă! Şi a pierit, a pierit fără slavă, ca un câine 
ticălos! 

— Tată, ce-ai făcut? Tu l-ai răpus? întrebă Ostap, care se 
apropiase în vremea asta călare. 

Taras încuviință cu un semn al capului. 

Ostap se uită lung în ochii mortului şi, simțind o mare milă 
pentru fratele său, spuse îndată: 

— Să-l încredințăm cu cinste pământului, ca să nu-i 
batjocorească vrăjmaşii trupul şi să nu-l sfârtece cu ciocurile 
lor păsările de pradă. 

— Las' că are cine să-l îngroape şi fără noi! răspunse Taras. 
Are cine să-l jelească şi să-l bocească! 

Apoi rămase o vreme pe gânduri, dacă trebuie să-i azvârle 
leşul lupilor spre sfâşiere, ori să cruţe vitejia lui voinicească, 
pe care orice luptător neînfricat trebuie s-o cinstească la altul. 
Dar deodată îl zări pe Golokopâtenko zburând spre el în goana 
calului. 

— Nenorocire mare, hatmane! S-au întărit leşii! Le-au sosit 
în ajutor puteri noi! 

Nu sfârşi vorba Golokopâtenko şi iată-l pe Vovtuzenko: 


— Jale, hatmane! Le vin leşilor mereu alte ajutoare!... 

Şi nu sfârşi bine Vovtuzenko şi sosi în goana mare 
Pisarenko, dar nu pe cal, ci pe jos — îşi pierduse calul în luptă. 

— Unde-mi eşti, taică? Te caută cazacii! A căzut hatmanul 
de curen Nevâlâciko şi Zadorojnâi, aşijderea şi Cerevicenko... 
Dar cazacii luptă neclintiți şi nu vor să moară, până nu te-or 
vedea la față; aşa li-i dorinţa: să-i învălui cu privirea ta înainte 
de a-şi da sufletul! 

—  Încalecă, Ostap! spuse Taras, grăbit să-şi mai vadă 
cazacii în viață şi să le dea prilejul să-şi privească şi ei 
hatmanul în ceasul cel de pe urmă. 

Dar n-apucară ei să iasă din pădure, că vrăjmaşii o 
împresurară din toate părțile; printre copaci, oriunde ar fi 
privit cu ochii, se iviră călăreți cu săbii şi sulițe în mână. 
„Ostap!... Ostap, nu te lăsa!” strigă Taras şi, smulgându-şi 
sabia din teacă, prinse a-i croi în fel şi chip pe cei care-i 
cădeau la îndemână. Şase leşi dintr-o dată se năpustiră 
asupra lui Ostap. Numai că-i ajunse pesemne ceasul rău: 
unuia îi zbură capul, altul se dădu înapoi, dar se rostogoli la 
pământ, altul se alese cu vârful suliței între coaste. Cel de-al 
patrulea, mai cutezător, îşi feri capul de glonț; plumbul 
fierbinte nimeri în pieptul calului care se ridică pe picioarele 
dindărăt, turbat de durere, şi se prăbuşi apoi la pământ, 
strivind şi călărețul sub greutatea lui... „Aşa, feciorule!... Aşa, 
Ostap!... îi strigă Taras. laca vin şi eu!”... Dar nu mai prididea 
să se apere de alți şi alți vrăjmaşi. Lupta Taras, spinteca leşii, 
împărțea mângâieri în dreapta şi în stânga, dar tot cu ochii la 
Ostap era; şi vedea bătrânul că iar i s-a încăierat feciorul cu 
vreo opt leşi deodată. „Ostap!... Ostap, Ostap, ţin-te bine!” Dar 
nu mai e chip să se țină Ostap; unul dintre leşi îi şi aruncase 
arcanul de gât, iar ceilalți îl legau, îl duceau pe Ostap al lui! 
„Eh, Ostap, Ostap! strigă Taras, făcându-şi drum din greu cu 
sabia spre el şi tocând leşii în dreapta şi în stânga, cum toacă 
bucătarul varza. Eh, Ostap, Ostap!...” Dar în aceeaşi clipă 
simți ca o izbitură de bolovan în cap. Toate se învârtiră şi se 
rostogoliră în ochii lui. Ca într-un vălmăşag nebun, văzu o 


clipă capete de oameni, lănci, fum, sclipiri de foc, crengi cu 
frunze, toate îi jucară înaintea ochilor... Apoi se prăbuşi greu, 
ca un stejar bătrân, tăiat la rădăcină. Şi privirile i se 
împânziră de ceață. 


X 


— Ei, da' mult am mai dormit! grăi Taras, venindu-şi în fire 
ca după un somn greu, de beţie, şi cercă să-şi dea seama unde 
se află. O slăbiciune covârşitoare îi stăruia în mădulare, în 
ochii lui jucau, când ivindu-se, când pierind iar, pereții şi 
ungherele unei odăi pe care n-o ştia. În cele din urmă îl văzu 
pe Tovkaci, care şedea în fața lui şi părea că ascultă cu grijă 
orice răsuflare ce-i ieşea din piept. 

„Da, gândi Tovkaci, auzindu-l, ai fi dormit poate somnul de 
veci!” dar nu spuse nimic şi se mulțumi doar să-l amenințe pe 
Taras cu degetul, poruncindu-i să tacă. 

— Da” spune o dată unde mă aflu! întrebă iar Taras, 
încordându-şi gândurile şi căutând să-şi amintească cele 
întâmplate. 

— Taci! îl dojeni cu asprime tovarăşul de lupte. Ce mai vrei 
să ştii! Nu vezi că eşti tot numai răni? De două săptămâni 
zbor cu tine în şa, fără să-mi trag sufletul, iar tu în 
fierbințeala bolii îndrugi te miri ce năzdrăvănii! Ăsta-i cel 
dintâi somn liniştit pe care-l dormi! Taci acum, dacă nu vrei 
să-ți faci tu singur rău! 

Dar Taras se străduia din răsputeri şi se muncea să-şi 
adune gândurile şi să-şi amintească de tot ce-a fost. 

— Păi... pe mine m-au înconjurat leşii şi m-au înhățat 
chiar, nu-i aşa? Şi n-aveam nicio putință să scap din mâinile 
lor! 

— Taci, dacă-ţi spun, afurisitule! strigă Tovkaci înciudat, ca 
o dădacă scoasă din răbdări, care dojeneşte un copilaş 
neastâmpărat. Te ajută la ceva să afli cum de-ai scăpat? 
Mulțţumeşte-te că ai scăpat şi gata! S-au găsit şi oameni care 
să nu te lase la greu! Şi acum ajunge! Mai avem noi destule 
nopţi de fugă împreună! Crezi poate că treci în ochii leşilor 
drept un cazac de rând? Da” de unde! Au pus preț pe capul 
tău două mii de galbeni! 


— Da” Ostap? strigă Taras şi se încorda din răsputeri ca să 
se ridice, dar deodată îşi aminti cum vrăjmaşii l-au înhățat pe 
Ostap, cum l-au legat chiar în fața lui şi pricepu că acum 
voinicul e în mâinile leşilor. 

Şi durerea îi ameţi capul bătrân. Rupse şi smulse toate 
legăturile de pe răni, le aruncă cât colo, dădu să spună ceva 
cu glas tare, dar în loc de asta îndrugă vorbe fără şir; 
fierbințeala şi aiurările puseră iar stăpânire pe dânsul şi 
vorbele nebuneşti, fără legătură între ele, ieşeau nestăvilite din 
gura lui. 

lar tovarăşul lui credincios stătea în fața sa, ocărându-l şi 
copleşindu-l cu vorbe aspre pline de dojana. În cele din urmă, 
îl apucă de mâini şi de picioare, îl înfăşa ca pe un prunc, îi 
legă la loc rănile, îl înveli într-o piele de bou, apoi îl puse într-o 
scoarță tare, îl prinse cu frânghii de şa şi porniră iar la drum 
în goană mare. 

— O să te duc acasă, fie chiar şi mort! N-o să le îngădui 
leşilor să-şi bată joc de tine, neam de cazac, să-ţi sfârtece 
trupul în bucăţi şi să ţi-l azvârle în apă. De-o fi să-ți 
ciugulească hultanul ochii din cap, apoi acela să fie măcar un 
hultan din stepa noastră şi nu unul de-al leşilor, care vine de 
pe pământul lor. Măcar mort şi tot te-oi duce eu în Ucraina 
noastră. 

Aşa vorbi tovarăşul credincios şi după ce umblă fără răgaz 
călare zile şi nopţi de-a rândul, îl duse pe Bulba, care zăcea 
fără cunoştinţă, drept la Seci. Acolo se apucă să-l 
tămăduiască, oblojindu-l zi şi noapte cu ierburi şi cataplasme; 
mai găsi şi o ovreică pricepută în ale tămăduirii, care vreme de 
o lună îi dădu să bea tot soiul de fierturi şi, în sfârşit, Taras se 
simți mai bine. Fie că l-au ajutat doftoriile, fie că tăria lui de 
fier a biruit boala, dar peste o lună şi jumătate, Taras se putu 
ține pe picioare; rănile lui erau vindecate şi doar crestăturile 
lăsate de săbiile vrăjmaşe mărturiseau cât de adânc fusese 
rănit bătrânul cazac. Cu toate acestea Bulba era din zi în zi 
mai posomorit şi mai trist. Trei brazde adânci i se iviră pe 
frunte şi nu se mai neteziră niciodată. Îşi aruncă bătrânul 


privirile în jur şi văzu că toate erau acum schimbate la Seci. 
Vechii lui tovarăşi muriseră toți pe câmpul de luptă. Nu mai 
rămăsese niciunul dintre aceia care se ridicaseră pentru 
dreptate, credință şi frăție căzăcească. Că şi dintre aceia care 
porniseră cu hatmanul lor în urmărirea tătarilor nu mai 
rămăsese niciunul: toți îşi dăduseră viețile, toți pieriseră, care 
în luptă, de moarte vitează, care de foame şi de sete în stepa 
sărată a Crimeii, care în robie, nemaiputând să îndure o 
asemenea ruşine. Nici vechiul hatman nu mai era de mult în 
viață, nici alți tovarăşi bătrâni de-ai lui Bulba; peste 
mormintele celor care fuseseră odată cazaci plini de putere 
clocotitoare creştea acum iarba. | se năzărea lui Taras că 
parcă ar fi fost pe acolo un chef mare şi zgomotos, dar că 
acum vasele erau făcute țăndări, că nu mai rămăsese pe 
nicăieri pic de vin, că oaspeţii şi slugile furaseră toate potirele 
şi năstrapele scumpe, iar stăpânul casei stătea încruntat şi-şi 
zicea; „Mai bine n-ar fi fost niciodată acel chef!” Zadarnic cei 
din jur căutau să-l întoarcă de la gândurile lui şi să-l 
înveselească, zadarnic banduriştii bătrâni şi bărboşi, strânşi 
câte doi şi trei laolaltă, treceau pe dinaintea lui, slăvind 
isprăvile-i vitejeşti de cazac. Taras privea totul cu asprime şi 
nepăsare; pe fața lui împietrită nu se putea citi decât o durere 
nestinsă şi cu capul lăsat trist în piept spunea întruna: „Fiul 
meu! Ostap al meu!” 

În vremea asta, zaporojenii se găteau să pornească pe mare. 
Două sute de luntri fură coborâte pe apele Niprului şi, curând, 
Asia Mică zări şi ea cazaci cu capete rase şi cu câte un moţ 
lung în creştet, cazaci care treceau prin foc şi sabie țărmurile 
ei înfloritoare; mai zări şi turbanele localnicilor săi 
mahomedani presărate aidoma florilor fără număr prin 
câmpiile stropite de sânge sau plutind pe valuri lângă 
țărmurile ei. Mai văzu nenumărați şalvari zaporojeni mânjiți 
cu dohot şi nenumărate mâini vânjoase, cu biciuşti negre. 
Zaporojenii au mâncat şi au nenorocit toți strugurii, iar prin 
moschee au lăsat grămezi întregi de bălegar; şalurile scumpe, 
persiene, le-au folosit drept brâie, încingându-le peste svitcile 


murdare. Şi multă vreme după aceea s-au mai găsit prin 
meleagurile pomenite pipe scurte de-ale zaporojenilor. 
Bucuroşi de isprava lor, au pornit apoi pe drum de întoarcere; 
dar o corabie turcească, cu zece tunuri, s-a luat după ei şi, 
trăgând din toate tunurile deodată, a împrăştiat ca pe nişte 
păsări luntrişoarele lor uşoare. A treia parte din cazaci îşi găsi 
moartea în valurile mării, dar ceilalți se strânseră iar laolaltă 
şi ajunseră cu bine la gurile Niprului, aducând cu ei şi 
douăsprezece butoiaşe doldora de ţechini. Dar toate astea nu-l 
mai bucurau pe Taras. EI pleca în lunci şi în stepă, zicând că 
se duce la vânătoare; alicele lui însă rămâneau toate 
nefolosite. Cu sufletul plin de durere se aşeza pe malul mării, 
punându-şi puşca jos şi şedea multă vreme aşa, cu capul 
plecat, rostind întruna: „Ostap al meu! Ostap al meu!” în fața 
lui se aşterneau valurile sclipitoare ale Mării Negre; departe, în 
păpuriş, ţipa câte un pescăruş... Mustaţa căruntă a lui Bulba 
lucea ca argintul şi lacrimile una după alta îi picurau încet 
din ochi. 

În cele din urmă Taras nu mai putu să îndure. „Fie ce-o fi, 
dar eu mă duc în cercetare, ca să aflu de-i viu ori în mormânt. 
Ori poate nici în mormânt nu mai e?! Întâmplă-se orice, că eu 
tot o să aflu!” Nu trecu o săptămâna şi Taras se şi afla în 
oraşul Uman, călare pe cal, înarmat cu suliță şi sabie, având 
plosca de drum prinsă în şa, ceaunaşul cu salamată, praf de 
puşcă şi cartuşe, piedici pentru cal şi câte altele ce-i trebuiau. 
În oraş, Bulba se duse drept la o căsuță urâtă şi murdară, cu 
ferestruicile mici, care abia se zăreau de afumate ce erau. 
Coşul de la sobă era astupat cu cârpe, iar acoperişul găurit 
era înțesat de vrăbii. Chiar în fața uşii se ridica un morman de 
gunoi. Din fereastră se zărea un cap de ovreică, cu scufie 
împodobită cu mărgăritare înnegrite. 

— Bărbatul ţi-e acasă? întrebă Taras, descălecând şi 
legându-şi calul de un cârlig de fier, bătut chiar lângă uşă. 

— Acasă! răspunse femeia şi ieşi grăbită în prag, aducând o 
merță de grăunţe pentru cal şi o cană de bere pentru călăreț. 

— Şi unde-i jidovul tău? 


— E în odaia cealaltă; se roagă, spuse muierea făcând o 
plecăciune, iar când îl văzu pe Bulba că duce cana cu bere la 
gură, îi ură multă sănătate. 

— Rămâi aici! Hrăneşte şi adapă calul, că eu vreau să 
vorbesc între patru ochi cu omul tău. Am treabă cu dânsul. 

Ovreiul era vestitul lankel, care se făcuse arendaş şi 
cârciumar în oraşul acela, avându-i acum la mână pe toți 
panii şi şleahticii din împrejurimi, cărora le luase încetul cu 
încetul toți banii şi-şi făcuse bine simțită şederea prin partea 
locului. Pe o întindere de trei leghe împrejur nu mai rămăsese 
niciun bordei în picioare: totul se dărăpănase, se învechise, 
totul se dusese pe băutură şi nu rămăsese decât sărăcia lucie 
şi zdrențăroasă. Ţinutul întreg era pustiit, de parcă l-ar fi 
bântuit focul sau ciuma. Şi dacă lankel ar mai fi trăit acolo 
încă zece ani, el ar fi pustiit, fără îndoială, tot voievodatul. 
Taras intră în odaie. Ovreiul se ruga, acoperit cu un tales 1 
destul de murdar şi tocmai bine se întoarse ca să scuipe 
pentru cea din urmă oară, după obiceiul credinţei sale, când, 
deodată, dădu cu ochii de Bulba, care se ţinea la spatele lui. Şi 
în aceeaşi clipă începură mai întâi şi-ntâi să joace înaintea lui 
cei două mii de galbeni făgăduiți pentru capul cazacului; dar 
Iankel se ruşina şi el de lăcomia sa şi căută să înăbuşe pofta-i 
nesățioasă de aur ce-i încolăcea inima ca un şarpe. 

— Ascultă, lankel, îi spuse Taras jidovului, care tot 
făcându-i plecăciuni, închise grijuliu uşa, ca să nu-i vadă 
cineva. Te-am scăpat de la moarte! Fără mine zaporojenii te-ar 
fi ciopârțit ca pe un câine! Acum e rândul tău să-mi faci un 
bine. 

Jidovul strâmbă puțin din nas. 

— Ce bine? Dacă-i vorba de un bine care se poate face, 
atunci de ce nu l-aş face? 

— Lasă palavrele! Du-mă la Varşovia. 

— La Varşovia? Cum adică la Varşovia? întrebă lankel. 
Sprâncenele şi umerii lui se înălțară de uimire. 

— Nu vreau s-aud nimic! Du-mă la Varşovia şi gata! Fie ce- 
o fi, dar eu vreau să-l mai văd o dată, să-i spun măcar o 


vorbă. 

— Cui să-i spuneţi o vorbă? 

— Lui Ostap, feciorul meu. 

— Oare n-aţi auzit pan Taras că... 

— Ştiu, ştiu tot: pe capul meu s-a pus preț două mii de 
galbeni! Da” bine mai cunosc, proştii de ei, cât face capul meu! 
Uite, eu îți dau cinci mii. Două mii acum, şi Bulba deşertă din 
buzunarele lui două mii de galbeni, iar ceilalți când m-oi 
întoarce. 

Ovreiul înşfacă un ştergar şi acoperi cât ai clipi galbenii cu 
el. 

— Vai ce ban frumos! Vai ce ban frumos! nu mai contenea 
el, răsucind un galben între degete şi încercându-l între dinți. 
Eu aşa cred, că omul de la care a luat pan Taras galbenii ăştia 
minunați după ce i-a pierdut n-a mai trăit niciun ceas pe 
lume, ci s-a dus la râu şi s-a înecat în apele lui, de inimă rea. 

— N-aş fi stat eu să mă rog de tine! M-aş fi dus poate singur 
la Varşovia, dar mi-e că mă cunoaşte careva şi că pun mâna 
pe mine afurisiții ceia de leşi, pentru că eu nu-s hâtru la 
scorneli. Pe când voi, jidovii, sunteți parcă anume făcuți 
pentru ele. Sunteţi în stare să-l trageţi pe sfoară şi pe dracu! 
Voi cunoaşteţi toate vicleşugurile. lacă de ce am venit la tine! 
Ş-apoi nici la Varşovia nu m-aş fi descurcat eu de unul singur! 
Pune chiar acum caii la căruţă şi du-mă! 

— Da ce gândeşte pan Bulba, că-i de ajuns să înhami iapa 
la căruţă şi „di, murgule”? Îşi închipuie cumva pan Taras că 
pot să-l duc aşa, cum e, fără să-l ascund? 

Bine, atunci ascunde-mă cum te-oi pricepe! Bagă-mă 
într-un butoi deşert! Merge? 

— Vai, vai, vai! Crede oare pan Taras că eu pot să-l bag 
într-un butoi? Nu-şi dă seama, oare, că fiecare o să-şi 
închipuie că duc rachiu? 

— N-are decât să creadă! 

— Cum? Adică să creadă că-i rachiu, da? mai zise jidovul şi 
se apucă cu amândouă mâinile de perciuni şi pe urmă îşi 
înălță braţele către cer. 


— E12 Ce-ai rămas aşa, ca trăsnit? 

— Nu ştie oare pan Taras că Dumnezeu a lăsat anume 
rachiul pe lumea asta, ca să-l guste fiecare? Acolo toţi îs 
lacomi şi pofticioşi. Un şleahtic e gata să alerge cinci verste în 
urma butoiului. lar de i-o da prin cap să sfredelească şi o 
găurică în fund, o să vadă numaidecât că nu curge nimic din 
butoi şi o să zică: „Un jidov n-o să ducă el butoiul gol la târg! 
Trebuie să fie ceva la mijloc! Puneţi mâna pe jidov, legaţi-l, 
luaţi-i banii şi aruncaţi-l în temniţă!” Pentru că toate relele în 
capul unui jidov se sparg! Pentru că un jidov e socotit câine de 
toți ceilalți! Pentru că fiecare îşi zice că dacă eşti jidov, nu eşti 
om! 

— Atunci ascunde-mă într-un car cu peşte! 

— Nu se poate, pan Taras! Zău că nu se poate! Azi 
pretutindeni în Lehia oamenii sunt flămânzi ca nişte câini! O 
să fure tot peştele şi o să-l dibuie şi pe pan. 

— Atunci du-mă călare pe dracu, numai du-mă! 

— Ascultă-mă, ascultă-mă bine, pan Taras! spuse Ilankel, 
trăgându-şi în sus mânecile şi apropiindu-se de Bulba cu 
degetele răşchirate. laca ce o să facem: pretutindeni se 
lucrează acum la castele şi cetăți! De prin Nemţie au venit 
încoace ingineri franțuji şi din această pricină, pe toate 
drumurile oamenii cară o mulțime de pietre şi cărămizi. Să se 
culce pan Taras pe fundul căruței, iar deasupra o să 
grămădesc cărămizi. Pan Taras arată plin de sănătate şi 
putere şi nu-i mare lucru dacă o să-l apese puţintel; iar eu oi 
face în fundul carului şi o găurică pentru a-l hrăni pe pan. 

— Fă cum ştii, dar hai odată! 

Peste un ceas, din Uman ieşea o căruţă plină cu cărămizi 
cu două gloabe înhămate la ea. Pe una din gloabe şedea lankel 
cel înalt, iar perciunii lui lungi şi inelați fâlfâiau în vânt de sub 
tichiuță, pe când trupul deşirat ca un stâlp din marginea 
drumului sălta legănat pe mârțoaga lui. 


XI 


Pe vremea când se desfăşurau întâmplările despre care se 
povesteşte aici, granițele dintre ţări nu erau cercetate nici de 
vameşi, nici de grăniceri — spaima oamenilor întreprinzători — 
şi de aceea fiecare era liber să ducă cu el ce-i plăcea. Dacă se 
întâmpla uneori să te caute cineva şi să cerceteze ce duci, apoi 
o făcea de cele mai multe ori pentru plăcerea lui, mai cu 
seamă dacă în car se găseau lucruri ademenitoare pentru 
ochi, şi când se putea bizui pe puterea şi greutatea palmei 
sale. Dar cărămida nu găsea niciun doritor care s-o cerceteze 
şi de aceea carul intră fără nicio piedică pe poarta cea mare a 
oraşului. Închis în cuşca lui strâmtă, Bulba auzea doar 
zgomotul din jur, strigătele căruțaşilor şi mai mult nimic. 
lankel, care sălta întruna pe armăsarul lui scurt de picioare şi 
prăfuit, făcu câteva ocoluri prin oraş şi coti apoi într-o 
ulicioară îngustă şi întunecoasă, care se numea Ulița 
Murdară sau Ulița Jidovească, pentru că aici se strânseseră 
într-adevăr aproape toți ovreii din Varşovia. Ulicioara asta 
semăna foarte bine cu măruntaiele unei curți dosnice, 
răsturnate în afară. Soarele părea că nu intră aici niciodată. 
Casele cu desăvârşire înnegrite de vreme, cu prăjini aşezate de 
la o fereastră la alta, sporeau şi mai mult întunecimea. 
Arareori doar se zărea printre ele pata roşie a câte unui zid de 
cărămidă, dar şi acela era adesea aproape înnegrit. Când şi 
când, câte o bucată de perete proaspăt spoit şi scăldat în 
partea de sus de lumina vie a soarelui strălucea de o albeață 
aproape dureroasă pentru ochi. Tot ce se afla în ulicioara asta 
izbea cu putere privirea trecătorului: bucăţi de burlane, cârpe, 
coji de tot felul şi cioburi. Fiecare dintre locuitori azvârlea în 
drum tot ce nu-i mai era de trebuinţă, dând prilej trecătorilor 
să-şi „desfete” simțurile cu toate aceste gunoaie. Un călăreț ce 
trecea pe-acolo cu calul său mai-mai c-ajungea cu mâna 
prăjinile întinse prin fereastră între o casă şi alta, de care 


atârnau colțuni, nădragi sau câte o gâscă afumată. Ici-colo, la 
câte o ferestruică veche, se zărea chipul destul de drăgălaş al 
unei ovreicuțe, gătită cu mărgele, învechite şi ele. O droaie 
întreagă de ovreiaşi murdari şi zdrențăroşi, cu părul creţ, 
strigau şi se tăvăleau în noroi. Un ovrei roşcovan, cu obrazul 
atât de pistruiat încât semăna cu un ou de vrabie, scoase 
capul pe o fereastră şi începu să sporovăiască cu lankel pe 
limba lui chisnovată şi lankel coti numaidecât într-o curte. Un 
alt ovrei, ce trecea tocmai pe uliţă, se opri şi intră în vorbă cu 
cei doi, astfel că Bulba, când izbuti, în sfârşit, să iasă de sub 
cărămizi, văzu trei jidovi la un loc, vorbind între ei cu mare 
înflăcărare. 

lankel îi spuse atunci că o să se facă totul, că Ostapallui 
stă închis în temnița oraşului şi cu toate că e greu să-i 
îndupleci pe temniceri, el nădăjduieşte să mijlocească o 
întrevedere între Bulba şi fiul lui. 

Apoi Bulba intră în casă, împreună cu cei trei jidovi. 

Aici jidovii se apucară să turuie iar pe limba lor neînţeleasă. 
Taras îi privi pe fiecare în parte. Părea zguduit de un 
simțământ puternic: pe fața lui aspră şi nepăsătoare se 
aprinse ca o rază atotmistuitoare de nădejde, acea nădejde 
care se strecoară uneori în sufletul omului covârşit de cea mai 
neagră jale; inima lui bătrână începu să bată mai cu putere, 
ca o inimă de flăcău. 

— Ascultaţi-mă, jidovilor! spuse el cu glas care tremura de 
patimă. Voi puteţi face orice pe lumea asta! Puteţi scoate un 
lucru de pe rundul mării, dacă trebuie! Până şi zicala rămasă 
din bătrâni spune că jidovul e în stare să se fure şi pe el, dacă- 
şi pune în minte s-o facă. Liberaţi-l pe Ostap al meu! Prilejuiți- 
i o scăpare din mâinile diavolilor acelora! îl vedeți pe omul 
ăsta! l-am făgăduit douăsprezece mii de galbeni, dar o să mai 
pun la ei alte douăsprezece mii. O să vând tot: potirele scumpe 
şi aurul pe care l-am îngropat în pământ, casa şi haina de pe 
mine şi o să mai fac pe deasupra şi o înţelegere scrisă cu voi, 
pe toată viața, prin care o să mă prind să vă dau jumătate din 
toată prada de război pe care am s-o iau de azi înainte. 


— Nu se poate, preamilostive pan! Nu se poate şi gata! 
răspunse lankel cu un oftat greu. 

— Nu, nu se poate! întări şi alt jidov. Apoi toți trei 
schimbară o privire între dânşii. 

— Ce-ar fi să încercăm totuşi? făcu apoi cel de-al treilea, 
privind sfios spre tovarăşii săi. Poate tot ne-o ajuta Dumnezeu! 

Apoi se apucară iarăşi să vorbească pe nemțeşte între ei. 
Dar oricât îşi încorda Bulba auzul, tot nu pricepea o iotă. 
Prinse doar cuvântul „Mardohai”, care se repeta adeseori, şi 
mai mult nimic. 

— Uite ce e, pan Taras, spuse lankel, noi trebuie să ne 
sfătuim cu un om, care-i aşa un înțelept cum n-a văzut încă 
lumea! Vai cât îi de înțelept! Curat Solomon! Şi dacă nici el nu 
poate să facă nimic, apoi nimeni pe lumea asta nu poate să 
facă nimic! Şezi binişor aici! Ţine cheia, şi să nu laşi pe nimeni 
în casă! 

Şi ovreii ieşiră în stradă. 

Taras încuie uşa, apoi se apropie de ferestruica cea mică a 
odăii şi privi jegosul bulevard ovreiesc. Cei trei jidovi se 
opriseră în mijlocul ulicioarei şi vorbeau între ei cu înfocare; 
nu trecu mult şi un al patrulea spori ceata lor, apoi un al 
cincilea. Taras auzi iar: „Mardohai, Mardoha!”. Jidovii 
aruncau mereu căutături spre capătul uliței. În sfârşit, de 
după un colț de casă dărăpănată se ivi întâi un picior încălțat 
cu un papuc ovreiesc şi apoi poalele unui caftan larg. „A, 
Mardohai, Mardohai!” strigară într-un glas ovreii. Un om slab, 
ceva mai scund decât lankel, dar mult mai zbârcit la față şi cu 
buza de sus neobişnuit de mare, se apropie de ceata 
nerăbdătoare din uliţă şi atunci toţi jidovii se apucară să-i 
povestească dintr-o dată păsul lor, luându-şi vorba din gură, 
iar Mardohai privi de câteva ori pe furiş spre ferestruica lui 
Taras, ceea ce-l făcu pe acesta să priceapă că e vorba de el. 
Mardohai dădea întruna din mâini, le tăia şirul vorbei, scuipa 
adeseori în lături şi suflecându-şi poalele caftanului, îşi 
afunda mâna în buzunar, de unde scotea nişte flecuşteţțe 
mărunte, arătându-şi cu acest prilej pantalonii scârnavi. Apoi 


toți jidovii stârniră o hărmălaie atât de cumplită, încât acela 
dintre ei care făcea de strajă, fu nevoit să-i potolească prin 
semne, iar Taras se temu chiar o clipă că o să fie dat în vileag, 
dar îşi aminti numaidecât că ovreii nu ştiu să ţină sfat altfel 
decât în mijlocul uliței şi că limba lor n-o pricepe nici dracu, şi 
se potoli. 

Peste câteva clipe, jidovii intrară cu toții la el în odaie. 
Mardohai se apropie de Taras, îl bătu pe umăr şi-i spuse: 
„Dacă noi şi Dumnezeu vrem să facem un lucru, apoi iese 
neapărat cum e mai bine”. 

Taras se uită la acest Solomon, „cum n-a fost altul pe 
lume”, şi o licărire de nădejde se aprinse în sufletul lui. Ce e 
drept, înfăţişarea acestuia trezea oarecare încredere: buza lui 
de sus putea să sperie pe oricine, grosimea ei datorându-se, 
fără îndoială, şi unor pricini dinafară. Drept barbă, numitul 
Solomon avea vreo cincisprezece fire de păr cu totul, şi acelea 
numai în partea stânga. lar pe față i se zăreau atâtea semne 
de bătăi primite pentru tot soiul de isprăvi, încât până şi el le 
pierduse fără îndoială numărul şi se obişnuise să le socoată 
„aluniţe” din naştere. 

Mardohai plecă apoi împreună cu tovarăşii săi, pătrunşi de 
uimire față de înțelepciunea lui. Bulba rămase singur. Trecea 
printr-o stare ciudată, nemaiîncercată de el; pentru prima 
oară în viață se simțea neliniştit. Sufletul lui era cuprins ca de 
friguri. Nu mai era cazacul de odinioară, neclintit şi puternic 
ca un stejar. Era şovăielnic, slab. Tresărea la orice foşnet, 
tresărea când vedea orice ovrei nou ce se ivea la capăt de uliţă. 
Rămase în aceeaşi stare toată ziua; nu mâncă, nu bău şi nu- 
şi desprinse o clipă ochii de la ferestruica ce dădea în stradă. 
În sfârşit, seara târziu, se arătară Mardohai şi cu lankel. 
Inima lui Taras se opri în loc. 

— Ei, cum a fost? Aţi izbutit? îi întrebă el, nerăbdător, ca 
un armăsar sălbatic. 

Dar înainte de a se hotări cei doi să-i răspundă, Taras văzu 
că Mardohai îşi pierduse şi cel de pe urmă zuluf care i se zărea 
— ce e drept, cam neîngrijit - de sub scufă. Jidovul dădu să-i 


spună ceva, dar îndrugă atâtea bazaconii, că Taras nu pricepu 
nimic. Cât despre lankel, acesta se mulțumea să ducă mereu 
mâna la gură, de parcă era răcit. 

— Vai, milostive pan! spuse apoi lankel. Acum chiar că nu 
se poate! Să mor eu, dacă se poate! Oamenii ceia sunt aşa de 
răi, că-ţi vine să-i stucheşti drept în creştetul capului! Să 
spună şi Mardohai! Mardohai a făcut nişte lucruri pe care nu 
le-a făcut încă nimeni pe lume, dar Dumnezeu n-a vrut de 
data asta să fie cum vrem noi! Sunt acolo trei mii de ostaşi şi 
mâine au să-i omoare pe toţi cei din închisoare. 

Taras privi în ochii jidovilor, dar de data asta fără nerăbdare 
sau mânie. 

— Iar dacă vrea pan Taras să-şi vadă feciorul, apoi trebuie 
să meargă mâine dis-de-dimineaţă, înainte de răsăritul 
soarelui. Străjile s-au înduplecat, iar unul din comandanţi ne- 
a dat făgăduiala lui. Dar să n-aibă ei parte de noroc pe lumea 
cealaltă! Oi, vei-s miri Câtă lăcomie la oamenii ăştia! Nici chiar 
în rândurile noastre nu se află oameni ca ei! Le-am dat 
fieştecăruia câte cincizeci de galbeni, iar comandantului... 

— Bine! Du-mă la el! rosti Taras cu hotărâre şi toată tăria i 
se întoarse iar în suflet. 

Primi sfatul lui lankel să se îmbrace ca un graf străin sosit 
de pe meleagurile nemțeşti, pentru care împrejurare ovreiul 
prevăzător îi şi făcuse rost de veşmintele trebuincioase. Afară 
se înnoptase de tot. Stăpânul casei, binecunoscutul jidov 
roşcat şi pistruiat, scoase o saltea nenorocită, acoperită cu o 
rogojină, şi o întinse pe laviță, pentru Taras. lankel se culcă pe 
jos, pe o saltea asemănătoare. Jidovul roşcat dădu de duşcă 
un păhărel de nu ştiu ce fiertură, îşi lepădă caftanul şi, rămas 
numai în colțuni şi în ghete, aducea foarte bine cu un pui de 
găină; apoi îşi luă balabusta şi intră împreună cu dânsa într- 
un fel de dulap. Doi plozi, ca doi cățeluşi de casă, se ghemuiră 
pe jos, lângă dulap. Dar Taras nu dormi. Şedea nemișcat, 
ciocănind cu degetele în masă. Între dinţi îşi ţinea obişnuita 
lui pipă din care pufăia din când în când, scoțând clăbuci de 
fum, din pricina cărora ovreiul adormit strănuta şi îşi băga 


nasul în plapomă. Dar de-abia se ivi pe cer o geană de lumină 
alburie, prevestitoare a zorilor, că Taras îl şi împinse pe lankel 
cu piciorul. 

— Scoală, omule, şi dă-mi veşmintele celea de graf. 

În câteva clipe fu gata; îşi înnegri mustăţile şi sprâncenele, 
îşi puse pe creştet o tichiuță mică, neagră, şi nimeni, nici chiar 
cineva dintre cei mai buni prieteni cazaci n-ar fi spus că e 
dânsul. Arăta ca un om de treizeci şi cinci de ani. Obrajii lui 
străluceau de o roşeață sănătoasă şi până şi semnele lăsate de 
sabie îi dădeau un aer măreț, poruncitor. Hainele țesute cu fir 
îi veneau foarte bine. 

Străzile oraşului erau cuprinse încă de somn. Nicio făptură 
dintre acelea care-şi agonisesc hrana din neguțătorie nu se 
arătase, purtându-şi taraba. Bulba şi lankel ajunseră, în 
sfârşit, în fața unei clădiri care semăna cu un cocor aşezat pe 
pământ. Era joasă, lată, uriaşă, neagră de vreme; într-o parte 
a ei țâşnea în sus, ca un gât de cocor, un turn înalt şi îngust, 
cu o bucăţică de acoperiş cocoțată în vârf. Clădirea asta 
împlinea o mulțime de slujbe. Aici erau cazărmile, închisoarea 
şi chiar şi judecătoria unde se cercetau fărădelegile. Drumeţii 
noştri intrară pe poartă şi se treziră numaidecât într-o sală 
foarte încăpătoare, ori mai degrabă o curte acoperită. Aici 
dormeau laolaltă aproape o mie de oameni. Drept în față se 
zărea o uşă joasă, înaintea căreia şedeau două străji, care 
jucau un joc: unul îl lovea pe celălalt cu două degete în palma 
mâinii. Străjile nu-i prea luară în seamă pe noii-veniți şi 
întoarseră capul numai în clipa când lankel zise: 

— Noi suntem! Auziţi, pani? Noi suntem! 

— Treceţi! spuse unul din cei doi, deschizând uşa cu o 
mână, cealaltă întinzând-o tovarăşului său pentru bobârnac. 

Bulba şi lankel intrară într-un coridor îngust şi întunecat, 
din care pătrunseră într-o sală la fel cu cea dintâi, cu 
ferestruici mici în partea de sus. 

— Cine-i acolo? strigară mai multe voci deodată, şi Taras 
zări destul de multe cătane înarmate până-n dinți. Avem 
poruncă să nu lăsăm pe nimeni. 


— Noi suntem! strigă atunci lankel. Aşa să trăiesc eu că 
suntem noi, luminaţi pani! 

Dar nimeni nu-i dădu ascultare. Din fericire, chiar în clipa 
aceea se apropie de ei un grăsun, care se vedea după toate că 
era şef căci suduia mai amarnic decât ceilalți. 

— Noi suntem, pan! Dumneata ai şi avut prilejul să ne 
cunoşti şi pan grafo să te mai răsplătească şi de aici înainte! 

— Lăsaţi-i să treacă, lua-v-ar toți dracii cu mama lor cu tot. 
Dar să nu mai intre nimeni! Ş-apoi să nu mai prind pe nimeni 
că-şi scoate sabia sau că-şi face de cap pe jos, că... 

Cei doi trecători nu mai auziră sfârşitul acestei porunci atât 
de înflorate. 

— Suntem noi... sunt eu... oameni buni! spunea lankel, de 
câte ori se întâlnea cu cineva. 

— Ce zici, acum s-ar putea? întrebă el pe unul din paznici, 
când ajunseră în cele din urmă la capătul coridorului. 

— Se poate. Dar nu ştiu dacă o să vă lase chiar în temniţă. 
lan nu mai e acolo. A fost înlocuit cu un altul, îi răspunse 
strajnicul. 

— Vai, vai! făcu încetişor jidovul. Asta-i tare rău, cinstite 
pan! 

— Du-mă înainte! rosti Taras cu încăpățânare. 

Şi ovreiul îi făcu pe voie. 

La uşa ogivală care ducea spre beciuri stătea un oştean cu 
mustața în trei rânduri. Rândul de deasupra se răsucea în 
sus, cel de la mijloc era drept, iar cel de dedesubt se pleoştea 
în jos şi din pricina asta îi dădea o înfăţişare de motan. 

Ovreiul se încovoie mult de tot în fața lui şi apropiindu-se 
dintr-o parte, zise: 

— Luminăţia noastră! Pan prealuminat! 

— Cu mine vorbeşti, jidovule? 

— Cu domnia voastră, pan prealuminat! 

— Hm! Şi când te gândeşti că sunt numai o cătană şi atât! 
răspunse mustăciosul şi în ochi i se aprinseră luminițe de 
plăcere. 


— Vai, şi eu îmi ziceam că sunteți voievod! Vai, vai, vai! făcu 
ovreiul clătinând din cap şi desfăcându-şi degetele a mirare. Şi 
ce înfăţişare semeață! Să mor eu dacă nu semănațţi cu un 
polcovnic! Da, da, cu un polcovnic! Vă lipseşte numai atâtica 
ca să fiți un polcovnic! Ar trebui să vi se dea, pan, un armăsar 
iute ca musca şi să fiți pus să muştruluiți polcurile. 

Oşteanul îşi netezi rândul de jos al mustăților, iar ochii îi 
râdeau acum de-a binelea. 

— Ehei, ce mai oameni, oştenii ăştia! urmă jidovul. Oi, vei-s 
mir, ce oameni straşnici! Fireturi, zorzoane... Strălucesc ca 
soarele! D-apoi şi duducile, când văd un oştean... vai, vai, 
vai!... 

Şi ovreiul clătină iar din cap. 

Oşteanul îşi înfoie cu mâna catul de sus al mustăţilor şi 
scăpă printre dinţi ceva asemănător cu un nechezat de cal. 

— Rog frumos pe pan ostaş să-mi facă un bine! spuse apoi 
ovreiul. Uite, dumnealui, graful, sosit de prin meleaguri 
străine, vrea să-i vadă pe cazaci. De când e, n-a văzut ce neam 
de oameni sunt ei! 

Grafii şi baronii erau lucru obişnuit în Lehia, deoarece îi 
atrăgea acolo de multe ori dorința de a vedea acest colț 
aproape asiatic al Europei; ei socoteau că ţinuturile Moscovei 
şi Ucraina se găseau în Asia. De aceea, oşteanul făcu o 
plecăciune destul de adâncă în fața lui Bulba şi găsi de 
cuviință să spună şi el câteva vorbe. 

— Nu înțeleg, luminăţia voastră, zise el, de ce vreți să-i 
vedeți? Sunt nişte câini, nu oameni! Chiar şi credința lor e 
dintre acelea pe care nu le cinsteşte nimeni. 

— Ba minți, fecior de satană! făcu Bulba. Câine eşti tu! 
Cum de-ndrăzneşti să spui de credința noastră că nu o 
cinsteşte nimeni! Credința voastră de eretici n-o cinsteşte 
nimeni, nu pe-a noastră! 

— Ehehei, prietene! strigă oşteanul. Acum ştiu cine eşti! 
Eşti şi tu dintre aceia pe care îi țin închişi uite colo? Stai 
puțin, că o să-i chem numaidecât pe ai noştri! 


Taras îşi dădu seama de greşeala săvârşită, dar 
încăpățânarea şi ciuda îl împiedicau să se gândească cum 
anume ar putea s-o dreagă. Din fericire lankel îi sări 
numaidecât în ajutor. 

— Prealuminate pan! Se poate să spui că dumnealui, 
graful, e un cazac? Dacă ar fi fost cazac cu adevărat, de unde 
ar fi făcut rost de un asemenea veşmânt şi de înfăţişarea asta 
de graf? 

—  Fleacuri!... şi oşteanul deschise gura cât o şură, 
pregătindu-se să strige. 

— Maria voastră, tăceţi! Tăceţi, pentru Dumnezeu! strigă 
lankel. Tăceţi, iar noi o să vă răsplătim pentru asta aşa cum 
nici n-aţi pomenit! Vă dăm doi galbeni! 

— Nu mai pot! Doi galbeni! Doi galbeni sunt un fleac pentru 
mine! Eu îi dau bărbierului meu doi galbeni numai pentru 
jumătate de barbă. Să-mi dai o sută! şi zicând aşa, oşteanul 
îşi răsuci falnic catul de sus al mustăţilor. lar de nu-mi dai 
suta, strig pe loc! 

— Şi la ce ţi-o fi trebuind aşa de mulţi, spuse cu durere în 
glas ovreiul, galben la față, desfăcând băierile săculețului său 
de piele. Totuşi era foarte mulțumit că n-avea în pungă mai 
mult decât atât şi că oşteanul nu ştia să numere peste sută. 
Haide, pan Taras, să plecăm cât mai iute! Vedeţi şi 
dumneavoastră ce oameni haini sunt pe aici! mai spuse 
Iankel, văzându-l pe oştean cum îşi prefiră galbenii în palmă, 
cu un fel de părere de rău că n-a cerut mai mult. 

— Ce ai de gând, cătană blestemată? spuse deodată Bulba. 
Galbenii i-ai luat, da” de arătat cazacii văd că nici nu te 
gândeşti? Trebuie să mi-i arăţi! Acum c-ai primit galbenii, n-ai 
dreptul să dai înapoi! 

— Haide, căraţi-vă la dracu, că, de nu, o să dau de veste 
chiar acum alor noştri şi o să vedeţi voi atunci... Spălațţi 
putina, zic, şi cât mai repede! 

— Să plecăm, pan Taras, zău să plecăm. Dă-i încolo! Să le 
dea Dumnezeu nişte vise... să scuipe şi alta nu! strigă 
sărmanul lankel. 


Bulba îşi lăsă încet capul în piept, se întoarse în loc şi porni 
înapoi, însoțit de dojenile lui lankel, pe care-l rodea jalea 
numai la gândul galbenilor pierduţi pe degeaba. 

— La ce bun v-aţi legat de el? Trebuia să-l lăsaţi pe câinele 
cela să suduie-n voie! Ăştia nu pot trăi dacă nu suduie! Oi, 
vei-s mir, ce noroc le dă Dumnezeu la câte unii! O sută de 
galbeni numai şi numai pentru că ne-a izgonit! Pe când alde 
noi... ne alegem cu perciunii smulşi, cu mutra zob, de ţi-e şi 
lehamite să ne vezi şi nici pomeneală de suta de galbeni. Of, 
Doamne, Doamne! 

Dar asupra lui Bulba faptul că dăduseră greş avu o 
înrâurire cu mult mai mare şi asta se vedea după flacăra 
mistuitoare ce-i juca în ochi. 

— Să mergem, zise el deodată, scuturându-se parcă din 
toropeală. Să mergem în piață. Vreau să văd cu ochii mei cum 
o să-l chinuie! 

— Vai, pan Taras, pentru ce să mergem acolo? Că doar nu-i 
mai putem ajuta cu nimic! 

— Să mergem! spuse Bulba încăpățânat. 

Şi ovreiul suspinând din greu se luă ca o dădacă după 
dânsul. 

Piața unde trebuiau să fie omorâți cazacii nu era greu de 
găsit: sumedenie de oameni se îndrepta într-acolo, din toate 
părţile. În veacul acela nemilos, o asemenea privelişte era 
socotită cât se poate de atrăgătoare nu numai pentru poporul 
de jos, ci şi pentru mai-marii lui. Mulţime mare de bătrâne, 
dintre cele mai cucernice, mulțime mare de fete tinere sau 
femei, dintre cele mai fricoase, care visau pe urmă toată 
noaptea leşuri însângerate şi strigau în somn atât de tare cum 
strigă numai un husar beat, nu scăpau totuşi niciun prilej de 
a privi toate astea. „Doamne, ce caznă! țipau uneori multe 
dintre ele cuprinse de istericale, şi închizând ochii, întorceau 
capul; dar rămâneau totuşi pe loc încă destulă vreme. Câte 
unii din mulțime căscau larg gura şi întindeau mâinile 
înainte, cuprinşi de dorința de a se urca în capul altora ca să 
vadă de acolo cât mai bine. Din noianul de capete obişnuite şi 


asemănătoare între ele, ieşea în vileag fața cărnoasă a unui 
măcelar care urmărea cele ce se petreceau cu ochi de 
cunoscător, schimbând câte o vorbă-două cu meşterul făuritor 
de arme, căruia îi zicea „cumetre”, pentru că în zilele de 
sărbătoare se îmbătau amândoi la aceeaşi cârciumă. Unii 
vorbeau cu înfocare despre cele ce vedeau, iar alții făceau 
chiar prinsoare; dar cea mai mare parte o alcătuiau aceia care 
privesc tot ce se întâmplă în lume, scobindu-se în nas. În 
rândul întâi, chiar lângă mustăcioşii care alcătuiau garda 
civică, se zărea un şleahtic tânăr, care poate că nici nu era 
şleahtic, ci voia doar să pară, îmbrăcat ostăşeşte; se gătise cu 
tot ce avea pe lumea asta în aşa hal, că acasă la el nu mai 
rămăsese de bună seamă decât o cămaşă zdrențăroasă şi o 
pereche de cizme scâlciate. La gât îi atârnau unul peste altul 
două lănțişoare cu nu ştiu ce galben spânzurat de ele. Venise 
cu drăguța lui, luzâsea, şi acum se întorcea mereu să vadă 
dacă nu cumva i-o fi pătat cineva rochia de mătase. Tânărul îi 
lămurea cu atâta siguranţă tot ce vedea în jur, că să fi vrut 
mult şi bine că nimeni n-avea ce adăuga. „Toată lumea asta, 
pe care o vezi adunată aici, luzâsea, suflețelul meu, a venit să 
se uite cum o să fie omorâți tâlharii. lar acela, pe care-l vezi, 
suflețelul meu, cu securea şi alte scule în mână, e gâdele; el o 
să-i omoare. Când s-o porni să tragă pe roată sau să 
căznească într-alt chip, tâlharul acesta o să mai rămână viu; 
dar când i-o tăia capul cu securea, apoi să ştii, sufletul meu, 
că îndată o să-şi dea duhul. Mai întâi o să țipe şi-o să se 
zbată, dar de cum i-or tăia capul, n-o să mai simtă nevoie nici 
să strige, nici să mănânce, nici să bea, şi asta, suflețelul meu, 
pentru că n-o să mai aibă cap." lar luzâsea asculta toate 
astea cu teamă şi nesaț. Acoperişurile caselor erau înțesate de 
lume. Prin ferestruicile podurilor priveau mutre din cale-afară 
de ciudate, cu mustăţi şi un soi de bonetele pe cap. În 
balcoane, umbriți de baldachine, şedeau cei din protipendadă. 
Mânuţa gingaşă a unei domniţe, zâmbitoare şi strălucitoare 
ca zahărul în albeața ei, se ţinea de parmaclâc. Prealuminațţii 
pani, toţi îndeajuns de graşi, priveau cu înfăţişare falnică. O 


slugă în haine bogate, cu mânecile suflecate, umbla printre ei, 
purtând pe tavă tot soiul de băuturi şi mâncăruri. Adeseori 
câte o jucăuşă cu ochii negri apuca dulciuri şi fructe cu 
mânuța ei albă şi le arunca în mulțime. Atunci ceata de 
cavaleri înfometați întindea care mai de care pălăriile ca să le 
prindă, iar un şleahtic înalt, care-i întrecea cu un cap pe toți 
ceilalți, îmbrăcat în veşmânt roşu ieşit de vreme, cu fireturi de 
aur înnegrite şi ele, apuca prada cu ajutorul mâinilor sale 
lungi, o săruta, o ducea o clipă la inimă şi numai după aceea 
o punea în gură. Un şoim privea şi el din cuşca lui aurită, 
atârnată în balcon: cu capul înclinat într-o parte şi cu un 
picior ridicat în aer, se zgâia la lumea adunată. Deodată însă 
mulțimea prinse a fremăta şi de pretutindeni se auziră 
strigăte: „lată-i!... îi aduce pe cazaci!... Cazacii!...' Veneau cu 
capetele descoperite, cu moțurile lor lungi şi cu bărbi mari ce 
le crescuseră în închisoare. Nici teamă, nici încruntare nu se 
zărea pe chipurile lor, ci o mândrie liniştită, senină. 
Veşmintele de postav scump se învechiseră în închisoare şi 
atârnau acum de pe ei ca nişte zdrenţe; nu se uitau la oamenii 
din jur, nici nu le făceau plecăciuni. În fața tuturor păşea 
Ostap. 

Ce o fi simțit bătrânul Taras la vederea lui Ostap al său? 
Ce-o fi fost în inima lui? îl mânca din ochi, ascuns în mulțime 
cum era, şi nu lăsă să-i scape nicio mişcare. Robii se apropiau 
în acea clipă de locul unde trebuiau să-şi primească moartea. 
Ostap se opri. El cel dintâi trebuia să soarbă până la fund 
cupa amarului. Atunci, învăluindu-i pe toţi ai săi cu privirea, 
ridică mâna şi strigă cu glas tare: 

— Deie Domnul ca niciunul dintre ereticii care s-au adunat 
aici să nu auză, afurisiții, văicăreli din gura creştinului care 
îndură cazne în fața lor! Să nu rostească niciunul dintre noi 
vreo vorbă! 

Şi după ce grăi aşa, se apropie de locul morții. 

— Aşa, fiule, bine ai grăit! spuse încetişor Bulba şi îşi plecă 
în pământ capul albit de ani. 


lar gâdele smulse de pe Ostap zdrenţele învechite, îi prinse 
mâinile şi picioarele într-un fel de butuci de lemn anume 
lucrat şi... Dar să nu mai tulburăm mintea cititorului 
înfățişându-i priveliştea chinurilor nemaipomenite, la auzul 
cărora i s-ar ridica părul măciucă. Ele izvorau din sălbăticia 
acelui veac cumplit, când omul trăia doar prin sângeroase 
isprăvi  ostăşeşti care-i căleau sufletul, închizându-l 
simțămintelor înalte. Zadarnic unii, ce e drept puţini la 
număr, şi care ieşeau din rândul obişnuiților timpului, se 
ridicau împotriva acestor fapte îngrozitoare. Zadarnic regele şi 
mulți cavaleri cu mintea luminată căutau să arate celorlalți 
că o asemenea sălbăticie nu face decât să ațâţțe dorul de 
răzbunare al neamului căzăcesc. Dar puterea regelui şi a celor 
luminați era nimic în fața samavolniciei şi îndrăznelii 
dregătorilor statului, care prin lipsa lor de judecată, printr-o 
neînțelegere oarbă a viitorului, printr-o mândrie copilărească 
şi o fudulie ieftină, preschimbaseră sfatul bătrânilor într-o 
caricatură a cârmuirii. 

Ostap îndură chinurile şi caznele ca un uriaş din poveste. 
Niciun strigăt, niciun geamăt nu scăpă de pe buzele lui; nici 
măcar atunci când călăii începură să-i sfărâme oasele 
mâinilor şi ale picioarelor, iar pârâitul lor înspăimântător se 
auzi până departe în rândurile privitorilor, învăluiți de o tăcere 
de moarte, când duducile îşi întoarseră ochii de la cel chinuit, 
nici măcar atunci nu-i scăpă un geamăt cât de mic şi niciun 
muşchi nu i se clinti pe față. Taras stătea în mulțime cu capul 
plecat, iar ochii lui cătau cu mândrie în sus şi bătrânul 
încuviința: „Aşa, fiule, aşa!” 

Dar când îl duseră pe Ostap la cele din urmă chinuri ale 
morţii, tăria voinicului prinse parcă a şovăi. Îşi roti ochii 
împrejur: Dumnezeule mare! Numai oameni necunoscuți, 
numai fețe străine! De ar fi fost măcar cineva dintre cei dragi, 
acum când avea să-şi dea sufletul. Nu tânguirile şi plânsul 
măicuței lui slabe ar fi vrut el să audă în acel ceas, nici 
strigătele deznădăjduite ale unei neveste care şi-ar fi smuls 
părul din cap şi s-ar fi lovit cu pumnii peste sânul alb! Nu! Ar 


fi vrut să vadă în fața lui un bărbat cu tăria neclintită, care 
să-l răcorească prin vorbă înțeleaptă şi să-l mângâie în ceasul 
din urmă. Şi iată că puterea lui sufletească îl părăsi, şi Ostap 
strigă, cuprins de slăbiciune: 

— Tată, unde eşti? Mă auzi tu oare? 

— Te aud! răsună deodată în tăcerea de mormânt, şi toată 
mulțimea aceea fără număr se cutremură ca un singur om. 

Parte din oştenii călări se repeziră să cerceteze cu grijă 
mulțimea. lankel se îngălbeni la față ca un mort, şi când 
cătanele se depărtară oleacă de dânsul, se întoarse cu teamă 
ca să vadă ce face Taras; dar acesta nu mai era lângă el; 
parcă-l înghițise pământul. 


XII 


Dar iată că Taras nu pierise fără urmă. O sută douăzeci de 
mii de cazaci se arătară dintr-o dată la granițele Ucrainei. De 
data asta nu mai era o frântură de oaste sau un pilc ce pornea 
după pradă, sau în urmărirea tătarilor. Nu! Se ridicase 
seminţia întreagă, pentru că se umpluse paharul răbdării! Se 
ridicase pentru a răzbuna batjocura adusă drepturilor sale, 
înjosirea datinilor, pângărirea credinței strămoşeşti şi a 
obiceiurilor sfinte, ocara adusă bisericilor, samavolniciile 
panilor străini, asuprirea poporului, unirea cu credința 
catolică, domnia ruşinoasă a jidovilor pe pământul 
pravoslavnic - într-un cuvânt tot ce sporise şi ațâțase din 
timpuri străvechi ura neîmpăcată a cazacilor. În capul a toată 
oastea asta multă ca frunza şi ca iarba se afla tânărul dar 
neînfricatul hatman Ostranița, iar alături de el se ţinea 
tovarăşul lui umblat prin lume, bătrânul Gunea, care-i era 
sfetnic credincios. Opt polcovnici călăuzeau fiecare câte un 
polc de douăsprezece mii de cazaci. Doi esauli mai mari şi un 
purtător al bunciucului călăreau în urma hatmanului. În 
fruntea steagului celui mai de seamă, păşea mai-marele 
stegarilor, iar în depărtare, fluturau în vânt multe steaguri şi 
prapure. Un pâlc de purtători de semne duceau alte 
bunciucuri. Mai erau acolo şi diferite feluri de luptători care 
alcătuiesc de obicei polcurile; cei de pe lângă căruțe, oşteni de 
rând, pisari, şi alături de ei pedestrime şi călărime. În afară de 
cazacii adunaţi prin recrutare, erau şi volintiri aproape tot 
atât de mulți la număr. Se strânseseră de pretutindeni: din 
Cighirin, din Pereiaslav, din Baturin, din Gluhov, de prin 
părțile de jos ale Niprului, precum şi de prin părțile lui de sus 
şi de prin ostroave. Cai fără număr şi sumedenie de care 
veneau pe câmp. Şi iaca, printre acei cazaci, printre acele opt 
polcuri, cel mai ales era unul, iar în capul lui se găsea Taras 
Bulba. Toate îi dădeau greutate asupra celorlalți: anii, 


înțelepciunea căpătată în luptele prin care trecuse, ştiinţa de a 
mânui polcul şi ura cea mai aprigă față de duşman. Până şi 
cazacilor li se părea din cale-afară de cumplită cruzimea şi 
răfuielile lui neomenoase. Capul lui nins de ani hotăra una şi 
bună: foc şi spânzurătoare; iar sfatul pe care-l dădea, când se 
adunau mai-marii oştirii, propăvăduia nimicirea. 

Să trecem peste povestirea tuturor luptelor în care cazacii 
au arătat ce pot, şi a întregii desfăşurări a războiului dus de 
ei; toate acestea au fost scrise de mult în paginile letopiseţelor. 
Şi apoi se ştie cum arată războiul dus pe pământul rusesc 
pentru credință: nu se află pe lumea asta o putere mai mare 
decât credința! Nebiruită şi spăimântătoare este această 
putere, asemenea stâncii care se înalță dintre valurile mării în 
veci clocotitoare şi schimbăcioase, aşezate în mijlocul lor nu de 
mâna omenească. Din străfundurile mării îşi ridică ea spre 
ceruri pereții cu neputinţă de zdruncinat, alcătuiți numai şi 
numai din piatră, şi de pretutindeni se vede acea stâncă ce 
priveşte neînfricată, drept în față, valurile ce trec nesfârşite pe 
lângă ea. Vai de corabia care dă peste acea stâncă! Se prefac 
în aşchii catargurile-i neputincioase şi praf se alege de tot ce-a 
fost pe puntea ei, iar văzduhurile răsună cutremurate de 
chemările deznădăjduite ale călătorilor sortiți pieirii. 

Pagini de letopiseț ne spun cu de-amănuntul cum fugeau 
oştenii leşi din oraşele liberate, cum au fost spânzurați 
neruşinaţii arendaşi jidovi, cât de neputincios s-a dovedit a fi 
hatmanul Nikolae Potoţki numit de rigă, cu toată nenumărata 
lui oştire, împotriva acestei puteri de nebiruit; cum zdrobit şi 
urmărit şi-a înecat el, într-un râuleț de Doamne-ajută, floarea 
armatei sale; cum l-au împresurat puternicele polcuri 
căzăceşti în târguşorul Polonâi şi cum hatmanul leşesc, în 
deznădejdea lui, se legă în fața lor că o să stăruie pe lângă rigă 
şi pe lângă dregătorii ceilalți ai statului ca să împlinească 
întru totul vrerea cazacilor, întorcându-le toate drepturile şi 
pronomiile lor de odinioară. Dar nu erau atât de lipsiți de 
minte cazacii ca să se lase amăgiţi de vorbele lui: ştiau ei din 
alte daţi câte parale face legământul unui leah. Şi nu s-ar mai 


fi fudulit Potoţțki pe armăsarul său de şase mii de galbeni, 
atrăgând asupră-şi privirile doamnelor de neam mare şi 
zavistia boierimii leşeşti, n-ar mai fi făcut gură la sfaturile 
dregătorilor, n-ar mai fi dat ospețele strălucite în cinstea 
senatorilor, dacă nu i-ar fi venit în ajutor preoțimea rusă din 
târguşorul acela. Când au văzut cazacii că le ies înainte toți 
popii în odăjdii strălucitoare cusute cu fir, ducând cruci şi 
icoane, iar în fruntea lor păşeşte arhiereul cu crucea în mână 
şi cu mitră în cap, şi-au plecat cu toţii frunţile şi s-au 
descoperit. Nimănui nu i-ar fi făcut ei pe voie, poate nici chiar 
regelui; dar în fața bisericii lor pravoslavnice n-au îndrăznit a 
se împotrivi şi au făcut pe placul preoţimii: s-au învoit să-l 
slobozească pe Potoţki împreună cu polcovnicii lui, după ce 
mai întâi aceştia le-au făgăduit cu jurământ să lase libertate 
tuturor bisericilor pravoslavnice, să dea uitării ura străveche 
dintre ei şi să nu jignească prin nimic oştirea căzăcească. 
Numai unul din polcovnicii zaporojeni nu se învoi defel cu acea 
pace. Şi polcovnicul acela era Taras. Smulgându-şi un smoc 
din părul lui cărunt, el strigă: 

— Tu, hatmane, şi voi, polcovnici! Nu faceţi treaba asta 
muierească! Nu vă încredeți în leşi, că o să vă vândă, câinii! 

lar când pisarul polcului întocmi învoiala şi hatmanul o 
cântări cu mâna lui atotputernică, el îşi scoase paloşul de oțel 
curat şi sabia scumpă turcească din fierul cel mai de soi, o 
frânse în două ca pe un bețişor şi aruncă bucăţile departe, 
una în dreapta şi una în stânga, zicând: 

— Rămâneți dar cu bine! Aşa precum cele două capete ale 
acestei săbii nu s-or mai uni în veci între ele pentru a alcătui 
iar o sabie întreagă, aşa n-o să ne mai întâlnim nici noi, frați 
cazaci, pe lumea asta. Luaţi aminte la cuvântul meu de rămas 
bun, şi zicând aşa, glasul lui prinse putere şi se urcă spre 
înălțimi, căpătând o tărie neobişnuită şi tulburând inimile 
tuturor prin vorbele lui de prooroc: o să vă mai aduceţi voi 
aminte de mine în ceasul morții! Credeţi că ați cumpărat 
liniştea şi pacea”? Credeţi că o să mai domniți de aici înainte? 
O să domniţi voi, fără îndoială, dar cu altfel de domnie: ţie, 


hatmane, o să-ți jupoaie pielea capului, au să ţi-o umple cu 
pleavă de hrişcă şi multă vreme au să ţi-o arate prin 
iarmaroace! Dar nici domniile voastre, boieri, n-o să vă purtați 
multă vreme capul pe umeri! O să vă prăpădiţi prin beciuri 
umede, zidiți în hrube de piatră, dacă n-o să fiți fierți de vii în 
cazane, ca nişte berbeci! Iară voi, cazacii mei, urmă dânsul 
întorcându-se către oamenii săi, care vreţi să muriți de moarte 
bună? Nu pe cuptoare sau pe lavițe, vrednice numai de 
muieri, sau pe sub garduri de cârciumi, ca orice netrebnici, ci 
de moarte căzăcească, moarte vrednică, toți pe acelaşi pat, ca 
mirele cu mireasa lui? Ori poate vreţi să vă-nturnați pe la 
casele voastre, să vă lepădați de credința strămoşească şi să 
duceţi în spate popii leşeşti? 

— Ba vrem să mergem cu tine, pan polcovnic! Cu tine! 
strigară într-un glas toţi cei ce erau în polcul lui Taras şi 
mulți alții trecură îndată de partea lor. 

— Ei, dacă vreți să mă urmaţi pe mine, atunci haidem! făcu 
Taras, apoi îşi înfundă mai adânc căciula peste ochi, aruncă o 
privire aspră şi amenințătoare celor care rămâneau şi, 
îndreptându-şi voiniceşte statura în şa, le strigă alor săi: Fie 
ca nimeni să nu aibă a ne pomeni vreodată cu o vorbă de 
ocară! Şi acum haideţi, feții mei, în ospeţie la papistaşi! 

Şi zicând aşa, dădu bici calului; în urma lui se înşirui pe 
drum tabăra de o sută de căruțe şi porniră o dată cu ele mulți 
cazaci călări şi pedeştri. lar Taras se mai întoarse o dată în şa, 
amenințându-i din ochi pe toți cei rămaşi, şi privirile lui 
aruncau fulgere de mânie. Nimeni nu îndrăzni să-i oprească 
din drum. Polcul lui Taras plecă în ochii întregii oştiri şi multă 
vreme şi-a mai întors capul bătrânul Bulba, amenințând 
întruna. 

lar hatmanul şi polcovnicii cu sufletele tulburate stăteau 
duşi pe gânduri şi tăceau cuprinşi parcă de o presimțţire 
apăsătoare. 

Şi nu degeaba proorocise Taras: toate se izbândiră întocmai, 
după cuvântul lui. Nu trecu mult şi după trădarea de la 


Kanev, capul hatmanului şi ale multora dintre tovarăşii lui cei 
mai de seamă fură trase în țeapă. 

Dar Taras? Taras îşi făcea mendrele prin toată ţara 
leşească, împreună cu polcul său: optsprezece târguri şi vreo 
patruzeci de biserici papistaşe fură mistuite de focul pus de el 
şi acum se îndrepta spre Cracovia. Mulţi leşi de tot soiul 
măcelărise în drumul său, multe palate dintre cele mai 
frumoase şi mai bogate jefuise şi nimicise; cazacii lui 
deschiseseră şi vărsaseră pe jos mieduri şi vinuri vechi de sute 
de ani, păstrate cu grijă în beciurile panilor, ciopârțiseră şi 
arseseră postavuri scumpe, veşminte şi tacâmuri ascunse în 
cămări. „Nu cruțaţi nimic!” le spunea întruna Taras. Şi cazacii 
n-aveau milă nici măcar de duducile sprâncenate ori de fetele 
cu fața ca laptele şi pieptul ca zăpada, care nu-şi găseau 
mântuire nici la porțile altarului. Taras le ardea de vii, cu 
altare cu tot. Câte braţe albe ca neaua s-au înălțat spre ceruri 
în vâlvătăi, o dată cu strigăte atât de jalnice, că până şi țărâna 
cea mai rece s-ar fi cutremurat la auzul lor şi iarba câmpului 
s-ar fi aşternut pământului de jale... Dar surzi rămâneau la 
orice durere cazacii cu sufletele împietrite, care ridicau în 
vârful sulițelor până şi copilaşii de pe ulițe şi-i aruncau în foc. 
„Asta să vă fie pentru sufletul lui Ostap, leşi afurisiți!” se 
mulțumea doar să spună Taras. Şi făcea praznic de ăsta, 
întru pomenirea lui Ostap, în orice târg unde pătrundea, până 
când ocârmuirea leşească îşi dădu seama că isprăvile lui 
Taras erau ceva mai mult decât o cotropire obişnuită şi îl 
trimiseră pe acelaşi Potoţki, cu cinci polcuri, dându-i poruncă 
să-l prindă pe Taras, fie ce-o fi. 

Timp de şase zile au scăpat cazacii de urmăritori, umblând 
pe drumuri lăuntrice; caii lor, abia de puteau îndura goana 
nebunească care-i apăra pe cazaci. Dar Potoțki, de astă dată, 
fu la înălțimea poruncii primite: el îi urmări neobosit pe 
cazaci, pas cu pas, şi-i ajunse din urmă pe malul Nistrului, 
unde Bulba se statornicise într-o cetate părăsită, pe jumătate 
dărâmată, ca să-şi lase oamenii să se mai hodinească. 


Cetatea aceea se înălța chiar pe piscul înalt al malului 
povârnit, deasupra apelor Nistrului, cu bucata de meterez ce-i 
mai rămăsese şi zidurile-i aproape dărâmate. lar piscul 
stâncos al malului era presărat cu pietriş şi fărâme de 
cărămidă şi părea gata să se prăvale în orice clipă, jos în 
prăpastie. Acolo, în acel loc îi împresură pe cazaci hatmanul 
regelui, Potoțki, care se apropiase din cele două părți ale 
cetății ce dădeau spre câmpie. Patru zile în şir s-au bătut 
cazacii şi au ținut piept leşilor, apărându-se de ei cu cărămizi 
şi pietre. În cele din urmă însă, puterile cazacilor se istoviră, şi 
cum nu mai aveau nici cu ce să se bată, Taras hotări să facă o 
spărtură prin rândurile duşmanilor. Şi ce să vezi? Izbutiră 
într-adevăr cazacii să-şi croiască drum printre leşi. Şi cine 
ştie? Poate i-ar fi scăpat şi de astă dată caii lor iuți la picior, 
când deodată, chiar în toiul goanei, Taras se opri strigând: 
„Staai! Mi-a picat luleaua! Nu vreau nici ea măcar să ajungă 
în mâinile afurisiților de leşi!” Şi se aplecă bătrânul hatman şi 
prinse a cotrobăi prin iarbă după luleaua cu tutun, tovarăşă 
nedespărțită pe uscat şi pe apă, în război şi acasă. În vremea 
asta îl ajunseră din urmă, în goana mare, o ceată de leşi, şi-l 
apucară de umerii puternici. Îşi scutură Bulba mădularele, 
dar nu mai căzură la pământ vrăjmaşii care-l apucaseră, cum 
se întâmpla înainte vreme. „Ehei, bătrâneţe, bătrâneţe!” spuse 
atunci bătrânul cazac şi-l podidi plânsul. Dar nu era de vină 
bătrânețea, ci o putere mai mare, care-i biruise puterea: ca la 
vreo treizeci de ostaşi se agățaseră de mâinile şi de picioarele 
lui. „Am prins cioara! strigau leşii. Rămâne să vedem acum în 
ce chip am putea să-l cinstim mai bine pe câinele ăsta! Şi 
hotărâră să-l ardă de viu în ochii tuturor, primind pentru asta 
şi încuviințarea hatmanului lor. Chiar în acel loc se afla şi un 
copac uscat, cu vârful despicat de trăsnet. Îl legară vrăjmaşii 
cu lanţuri de fier de trunchiul copacului, îi ţintuiră mâinile în 
cuie şi săltându-l mai sus, ca să fie zărit de pretutindeni, se 
apucară să clădească rugul chiar la rădăcina copacului. Dar 
nu la rug privea Taras şi nu la focul care trebuia să-l mistuie 
se îndreptau gândurile lui, ci privea inimosul bătrân într-acolo 


unde cu focuri de flintă se apărau cazacii lui; de pe înălțimea 
pe care se găsea, vedea totul ca în palmă. 

— Puneţi mâna, băieți, puneţi mâna cât mai iute pe 
colnicul din spatele pădurii, striga el. De acolo n-au cum să vă 
ia! 

Dar vântul nu-i duse vorbele până la cazacii lui. 

— O să se prăpădească, o să se prăpădească de-a surda, 
mai spuse Bulba cu deznădejde şi privi în jos, unde scânteiau 
apele Nistrului. Şi deodată ochii i se aprinseră de bucurie: 
văzu patru cârme de luntre ce se zăreau printre tufişurile 
malului, şi adunându-şi toate puterile, strigă cât îl ţinea gura: 

— Daţi-vă spre mal, spre mal, băieți! Tineţi poteca ce 
coboară prin stânga! Jos sunt nişte luntri! Luaţi-le pe toate, 
ca să nu vă urmărească. 

De astă dată vântul bătea din altă parte şi toate vorbele lui 
fură auzite de cazaci. Dar pentru acest sfat, Bulba primi 
numaidecât o lovitură grozavă de măciucă în cap şi toate 
prinseră a juca în fața ochilor lui. 

Ca vântul şi ca gândul se repeziră cazacii pe poteca cea 
repede; dar urmăritorii nu le dădeau pas! Şi când văzură 
fugarii că poteca se răsuceşte, coteşte şi se duce şerpuind în 
lături, spuseră cu toţii: „la, hai, tovarăşi! Fie ce-o fi!” Apoi se 
opriră o clipă locului, îşi ridicară în sus biciuştile şi scoaseră 
câte un şuierat. lar caii lor tătărăşti se desprinseră de 
pământ, se întinseră în văzduh ca nişte şerpi, zburară peste 
prăpastie şi căzură drept în Nistru. Numai doi din toată ceata 
nu ajunseră în apă, ci prăbuşindu-se de sus peste colțuri de 
stânci, se zdrobiră de moarte cu cai cu tot, fără măcar să 
scoată un strigăt. În vremea asta, ceilalți cazaci porniră înot 
apa râului, călări cum erau, şi se apucară să desprindă 
luntrile. lar leşii se opriră la marginea prăpastiei, minunându- 
se de nemaiauzita ispravă căzăcească şi întrebându-se, să 
sară ori ba? Unul dintre ei, un polcovnic tânăr, cu sângele iute 
şi fierbinte, fratele frumoasei care-l vrăjise pe sărmanul Andrii, 
nu mai stătu să se gândească şi se repezi năprasnic, cu calul 
său, pe urmele cazacilor. Dar făcu de trei ori tumba în văzduh 


şi căzu drept peste colțurile ascuţite ale stâncilor, care-l 
sfârtecară în bucăţi; aşa pieri el în prăpastie, iar creierii lui 
amestecați cu sânge împroşcară tufişurile ce creşteau pe 
pereții ei colțuroşi. 

Când se dezmetici Taras Bulba de pe urma loviturii primite 
şi se uită în Nistru, cazacii lui şedeau în luntri şi vâsleau cu 
lopeţile; de sus ploua cu gloanţe peste ei, dar gloanţele nu-i 
ajungeau... Şi ochii bătrânului hatman scânteiară de bucurie. 

— Cu bine, fraţilor! le strigă el de sus. Să nu mă uitaţi şi 
chiar în primăvara care vine să vă întoarceți din nou încoace şi 
să petreceți cum se cade! Ei? l-aţi prins, leşi afurisiți? Credeţi 
că se află pe lumea asta ceva care să poată înspăimânta un 
cazac? Aşteptaţi numai că o să vină vremea când o să aflați 
de-a binelea ce înseamnă credința pravoslavnică rusească! 
Chiar de pe acum simt popoarele mai îndepărtate şi mai 
apropiate că o să se ridice într-o zi pe pământul rusesc un ţar 
al lui şi că n-o să se afle putere pe lume care să-i poată ţine 
piept!... 

„„„lar limbile de foc şi începură să se ridice de pe rug, şi 
cuprinzând picioarele lui Taras învăluiră în vâlvătăi tot 
copacul. Dar se găsesc oare pe lumea asta ruguri, cazne ori 
vreo altă putere care să înfrângă puterea rusească? 

Apă mare e Nistru şi multe coturi mai are, mult stufăriş, 
multe grinduri de nisip, da” şi multe bulboane adânci! Faţa 
râului luceşte ca oglinda, şi răsună de glasurile ascuţite ale 
lebedelor; semeț şi repede spintecă apele lui mândra rață 
sălbatică şi mulți fluierari gulerați cu guşe sângerii, precum şi 
alte păsări de baltă sălăşluiesc în păpurişurile de lângă mal. 
Cazacii lunecau uşor în bărcile lor înguste cu două cârme, 
vâslind toți deodată cu lopeţile, ocolind cu grijă prundurile, 
speriind stoluri întregi de păsări şi nu mai conteneau să-l 
pomenească pe hatmanul lor. 


Cuprins 


II 


III 


IV 


I< 


VI 


VII 


VIII 


IX 


PA 


XI 


XII 


1! Academia teologică din Kiev. 


'2 Seminar teologic cu internat sau numai internatul seminarului. În popor 
Academia teologică din Kiev era de asemenea numită bursă. 


'% Haină de purtat pe deasupra la ruşii din sud (n. a.). 


'% în ținutul Zaporojie, aşezat în Ucraina, pe cursul inferior al Niprului, în 
secolele XVII-XVIII se afla Zaporojskaia Seci, organizație militară căzăcească. 


'5 Vechi instrument muzical ucrainean cu coarde. 

'9 pe la sfârşitul secolului al XVI-lea, în regiunile apusene ale Ucrainei şi 
Bielorusiei, stăpânite de Polonia, încercările de a uni biserica ortodoxă cu cea 
catolică au stârnit împotriviri crâncene din partea populaţiei ucrainene şi 
bieloruse. 

(0 Sotnic, comandant de sotnie, respectiv, companie în oastea căzăcească 
zaporojană. 

'8 Polc, regiment. 

'9 Esaul, comandant de detaşament în oastea căzăcească. 

119 Curene şi ocolite, aşezări căzăceşti întărite, de apărare împotriva năvălirilor 
tătarilor. Tot astfel se numea ceata căzăcească a respectivei aşezări. 

!LD Cazaci trecuți în registrele armatei de către guvernământul polonez. 

12: Denumirile „funcţiilor” pe care le aveau elevii în bursă erau luate după 
modelul funcțiilor din vechea republică romană: senatori, consuli, lictori, cenzori 
(ei aveau în grija lor supravegherea ordinei şi disciplinei). 

113) Voievod (guvernator) al Kievului pe la mijlocul secolului al XVII-lea, în timpul 
stăpânirii polone în Ucraina. 

14 Ținutul populat de cazaci prin sec. XV-XVI-lea, care cuprinde țărmurile Mării 
Negre şi ale Mării de Azov. 

115 Piertură subțire din mei, cu slănină. 

119 Sfatul militar al Secii zaporojene. 

110 Piertură subțire de făină, cu unt sau untură. 

18 Anatolia. 

119 Autocrat (rus.). 

120) Călugăr catolic, membru al ordinului cartusian. 


'2U Gerardo delle Notti (Gerhard van Honthorst), pictor olandez din secolul al XVII- 
lea, supranumit astfel de italieni, deoarece picta de preferință scene nocturne, 
luminate de făclii. 


422) Căpetenie tătărască.