Max Gallo — [Romanii] 01 Spartacus Revolta sclavilor

REVOLIA SCLAVILOR 


MAX GALLO 


seria ROMANII 
volumul | 


SPARTACUS 
Revolta sclavilor 


Traducere din limba franceză 
AURELIA ULICI 


Pentru Arthur Koestler, pentru al său Spartacus. 
Ca omagiu şi în amintire. 


„Spartacus, un trac, med de origine, a avut mult curaj şi 
putere, dar mai ales inteligenţa şi blândeţea l-au ridicat 
deasupra condiţiei sale şi l-au făcut mai grec decât era prin 
naştere.” 


Plutarh, Veţi paralele, Crassus, VIII, 3 


CUPRINS 


Prolog - O noapte de iarnă, în anul 71 î. Hr. 
Capitolul 1 
Capitolul 2 
Prima parte 
Capitolul 3 
Capitolul 4 
Capitolul 5 
Capitolul 6 
Capitolul 7 
Capitolul 8 
Capitolul 9 
Capitolul 10 
Capitolul 11 
Capitolul 12 
Capitolul 13 
Capitolul 14 
Capitolul 15 
Capitolul 16 
Partea a doua 
Capitolul 17 
Capitolul 18 
Capitolul 20 
Capitolul 21 
Partea a treia 
Capitolul 22 
Capitolul 23 
Partea a patra 
Capitolul 24 
Capitolul 25 
Capitolul 26 
Capitolul 27 
Capitolul 28 
Capitolul 29 
Capitolul 30 
Capitolul 31 
Capitolul 32 


Capitolul 33 
Partea a cincea 
Capitolul 34 
Capitolul 35 
Capitolul 36 
Capitolul 37 
Capitolul 38 
Capitolul 39 
Capitolul 40 
Capitolul 41 
Capitolul 42 
Capitolul 43 
Capitolul 44 
Partea a şasea 
Capitolul 45 
Capitolul 46 
Capitolul 47 
Capitolul 48 
Capitolul 49 
Capitolul 50 
Capitolul 51 
Capitolul 52 
Capitolul 53 
Capitolul 54 
Partea a şaptea 
Capitolul 55 
Capitolul 56 
Capitolul 57 
Capitolul 58 
Capitolul 59 
Capitolul 60 
Capitolul 61 
Epilog - O zi de primăvară a anului 71 î. Hr. 


Prolog 
O noapte de iarnă, în anul 71 î. Hr. 


Capitolul 1 


La marginea Italiei, peste acel colţ de pământ, pe care un 
braţ de mare îl desparte de Sicilia, s-a aşternut o noapte de 
iarnă. 

Plouă. Ninge. 

Ici şi colo ard focuri mari, ale căror flăcări albăstrui sunt 
culcate de vânt. 

Unii bărbaţi umblă înarmaţi, iar alţii stau ghemuiţi umăr 
lângă umăr, cu mâinile întinse deasupra jarului. Uneori se 
aud lovituri surde, voci izbucnind, sunetul ascuţit al 
trompetelor. Pe un platou îngust care domină şi apără o 
faleză, ard două trunchiuri de copac puse unul peste altul. 

Lângă vatră, un bărbat, stând în picioare, cu braţele 
încrucişate, spune: 

— Eu, Spartacus, prinţul sclavilor, o să pornesc bătălia cu 
cele zece legiuni romane ale proconsulului Licinius Crassus! 

Poartă o mantie de culoarea purpurei, prinsă la gât cu un 
lanţ de aur. Îi acoperă, în parte, umerii şi torsul strâns într-o 
vestă de piele. Cade până la gleznele înfăşurate în fâşii de 
piele încrucişate, legate deasupra genunchilor, care susţin 
sandalele cu tălpi late. Coapsele îi sunt dezgolite, zdravene 
de parcă ar fi nişte ramuri groase, noduroase. De centura 
ghintuită atârnă o spadă scurtă. 

Face un pas, apropiindu-se astfel de foc. 

— Ascultă-mă, Posidionos, şi tu Jair... începe el. 

Stă aplecat deasupra celor doi bărbaţi care sunt aşezaţi 
în faţa flăcărilor, cu capul ridicat, fără să scape din ochi 
silueta lui Spartacus. 

Se arăta uriaşă: o stâncă pe care nimic nu părea s-o 
poată răsturna. 


— Ai să învingi încă o dată, Spartacus! murmură o voce 
care ţâşneşte dintr-o scobitură a falezei. 

O femeie pe jumătate ascunsă într-o piele de oaie, cu 
părul lung, blond, căzându-i pe umeri, se apropie de vatră, 
se ridică dintr-odată, ducându-şi braţele deasupra capului, 


aruncând blana, lăsând să i se vadă trupul zvelt de sub 
tunica de in. 

— L-am întrebat pe Dionysos. Te apără. Mă ascultă. 
Dansez pentru el. Este fiul lui Zeus, nu uită. 

Sare,  îngenunchează,  îmbrăţişează coapsele lui 
Spartacus. 

El îşi pune mâna pe capul tinerei femei, îi mângâie părul. 

— Apollonia, spune el, Dionysos nu mai vorbeşte prin 
gura ta, ca altădată. Cuvintele pe care le rosteşti se nasc 
doar din gâtul şi din pântecul tău. 

Se întoarce spre noaptea care este şfichiuită de vânt. 

— Auziţi ce aud şi eu...? murmură el. 

Din depărtare, de pe pământurile acestei peninsule pe 
care o numesc Bruttium, se rostogolesc bubuituri surde, 
răsunet de trompete, scrâşnete, voci. 

— Licinius Crassus este acolo cu legiunile lui, reia 
Spartacus. Pune să se ridice o palisadă, să se sape un şanţ. 
Ne înconjoară. Ne încolţeşte. Aşa cum se vânează fiarele şi 
cum se prind peştii cei mari în capcană. Apoi urmează 
masacrul şi pământul sau marea se înroşesc. lată ce 
pregăteşte Licinius Crassus. Să obţină gloria, învingându- 
ne, este singura lui dorinţă. Are deja toate bogăţiile. Deţine 
cea mai mare avere din Roma şi Senatul l-a învestit cu 
puteri depline. Dar încă n-a condus legiunile la victorie. Noi 
suntem prada lui. Cu sângele nostru o să-şi vopsească 
mantia şi, astfel îmbrăcat în purpură, va triumfa la Roma. 

II priveşte pe Posidionos, apoi pe Jair şi adaugă cu voce 
slabă: 

— O ştiţi, aşa acţionează romanii. Nici un popor, nici 
numidian, nici grec, nici evreu, nici trac nu trebuie să 
rămână liber. Suntem sclavi. Am sfidat Roma. Nu poate să 
ne lase în viaţă. Ce răspunzi la asta, Apollonia? 


Ea îşi depărtează braţele. Rămâne în picioare în faţa lui 
Spartacus. 

— Adu-ţi aminte, Apollonia, continuă el. Se întâmpla nu 
departe de piaţa de sclavi de la Roma, în acea sală 
întunecată din cartierul Velabru unde eram ţinuţi, împilaţi. 


A doua zi trebuia să ajungem la Capua la /uaus-ul 
gladiatorilor. Eram vreo douăzeci de bărbaţi, sortiţi să 
luptăm în aceeaşi arenă, unii contra altora, sau să fim daţi 
animalelor sălbatice. Nimeni nu-şi putea cunoaşte destinul. 
Fiecare se temea de soarta pe care o credea a fi a celuilalt. 
Galul o să fie cel care o să-mi taie gâtul? Oare o să-l ucid pe 
acel numid sau şeful /udus-ului, lanistul, o să-şi asmută 
asupra mea tigrii, urşii, leii, sau mai mulţi gladiatori, 
germanul ăsta sau dacul? În noaptea aceea, am avut un 
vis. Am văzut un şarpe încolăcit în jurul feţei mele, cu gura 
lipită de a mea, cu limba bifurcată lingându-mi buzele. M- 
am trezit şi ţi-am povestit viziunea. Tu m-ai ascultat, cu 
ochii ieşiţi din orbite. Atunci erai stăpânită de spiritul lui 
Dionysos. Ai început să tremuri, să te legeni înainte şi 
înapoi, să dansezi. Mi-ai spus, şi aveai vocea atât de 
puternică încât nu m-am îndoit de adevărul profeţiei tale: 
„Spartacus, şarpele care te strânge şi te sărută este semnul 
unei mari şi teribile puteri. O să pună stăpânire pe tine, 
Spartacus! O să facă din tine un prinţ. Oamenii în lanţuri, 
aparţinând tuturor neamurilor, ţi se vor alătura ca să se 
elibereze. O să fii în fruntea unei armate. O să învingi 
legiunile. O să pui mâna pe însemnele chestorilor şi ale 
consulilor, pe fasciile lictorilor. O să cucereşti oraşe. O să 
faci Roma să tremure! 

Spartacus a făcut o pauză, a mers câţiva paşi, apoi, 
întorcându-se spre Apollonia, a adăugat: 

— Dionysos nu te-a minţit. Roma, da, Roma a tremurat în 
faţa mea, războinicul trac, în faţa mea, dezertorul din 
armata ei, eu, sclavul, eu, Spartacus, gladiatorul, ajuns 
prinţul sclavilor! 

Ridică braţele şi mantia îi alunecă, dezvelindu-i umerii 
masivi. 

— Mulţumesc fiului lui Zeus, Dionysos, şi tuturor zeilor de 
a-mi fi dăruit această bucurie şi această glorie. Îşi pune 
mâinile pe capul Apolloniei. Ai mai spus, Apollonia, că acest 
destin de prinţ o să mă conducă la un sfârşit nefericit. Chiar 
în seara victoriei, nu am uitat niciodată cuvintele profeţiei 
tale. Ştiam că o să vină clipa. lată că a sosit, Apollonia, 


noaptea asta sau mâine; în scurt timp o să dăm ochii unul 
cu altul. Şi, dacă o să ne doboare, o să ne plecăm capul sub 
pumnul lui. 

Apollonia geme. Se îndoaie, îşi ascunde capul sub pielea 
de oaie, apoi face câţiva paşi înapoi, clătinându-se la 
fiecare mişcare, şi încet-încet, noaptea o înghite. 

Atunci, Spartacus se aşeză de cealaltă parte a focului, în 
faţa lui Posidionos şi Jair. 


Capitolul 2 


Mă numesc Gaius Fuscus Salinator. 

Am fost legat al proconsulului Licinius Crassus, omul cel 
mai bogat şi mai puternic din Roma. 

Senatul i-a dat puteri depline lui Crassus cu scopul de a 
distruge armata lui Spartacus, un fost gladiator trac, care a 
adunat în jurul lui zeci de mii de sclavi revoltați şi de săraci 
ai plebei. De aproape doi ani, răvăşea cu armata lui Italia, 
de la Po până aproape de Bruttium. 

Zdrobea, umilea şi ucidea pretorii, consulii şi soldaţii lor, 
care îl înfruntau. Părea de neînvins, cohortele se 
dezorganizau şi Roma tremura. Oraşul a sfârşit prin a-şi 
încredința destinul lui Crassus, care m-a ales ca pe unul 
dintre legaţii lui. 

Armata noastră, alcătuită din zece legiuni, a pornit la 
drum. 


Mergeam călare mereu alături de Crassus şi îi admiram 
energia nebună, voinţa de a învinge, descoperindu-i în 
acelaşi timp şi brutalitatea sălbatică. 

Dar noi vânam mai mult nişte animale feroce decât nişte 
oameni. La capătul câtorva săptămâni de urmăriri şi lupte, 
am reuşit să-l constrângem pe Spartacus să se refugieze în 
această peninsulă din Bruttium, care este la capătul Italiei. 
Aici a ales Crassus să distrugă hoardele. Voia să le 
împiedice să fugă ridicând o palisadă de înălţimea a doi 
oameni şi săpând un şanţ de mai mult de cinci paşi în 
lăţime şi trei paşi în adâncime. 

Acest obstacol, acest zid care se întindea de la o coastă 
la cealaltă, de la marea lonică la marea Tireniană, trebuia 
să fie de netrecut. Astfel, valurile şi legiunile noastre îl 
încercuiau pe Spartacus şi fiarele lui. 


Într-o noapte de iarnă, când străbăteam palisada alături 
de doi centurioni, prin ploaie şi zăpadă, am fost atacați de 
vreo zece sclavi care stăteau la pândă, după ce, fără 


îndoială, omorâseră santinelele. Cei doi centurioni au fost 
omorâţi de oamenii care au sărit pe ei ca nişte tigri. N-au 
apucat nici să strige, nici să se apere. 

Eu am fost rănit, legat, târât în tabăra sclavilor. M-am 
gândit că însemnele mele de legat mi-au salvat viaţa, că mi 
s-a rezervat una din acele execuţii publice în care oamenii, 
indiferent cine ar fi ei, apreciază cruzimea. 

Mi-am pierdut cunoştinţa. 


M-a trezit căldura unui foc. 

Eram întins pe pământ, la piciorul unei faleze, alături de 
flăcările care topeau două trunchiuri de copaci. 

O femeie dansa în jurul focului, părul blond îi cădea pe 
umeri, avea trupul ascuns sub o piele de oaie. Se oprea 
brusc, apuca toartele unei amfore cu amândouă mâinile, 
apoi, cu capul dat pe spate, bea. Vinul îi curgea pe la 
colţurile buzelor, pe piept. 

Trei bărbaţi erau aşezaţi nu departe de foc. Unul dintre ei 
s-a ridicat şi s-a apropiat de mine. Purta o mantie de 
culoarea purpurei, prinsă la gât cu un lanţ de aur. Era 
foarte înalt. Prestanţa lui, expresia mândră, de la privirea 
pătrunzătoare până la ridurile dispreţuitoare care îi 
înconjurau gura, dovedeau că el e căpetenia. 

Şi-a scos din teacă o spadă scurtă de centurion. A 
apropiat vârful lamei de gâtul meu, mi-a zgâriat uşor pielea 
şi am simţit arsura tăişului, sângele care picura pe el. 

— Înainte de a muri, priveşte-l pe Spartacus, mi-a spus 
el. 

Apoi, brusc, şi-a băgat spada în teacă şi s-a aşezat lângă 
mine. 


— Eşti tânăr pentru un legat, a reluat el. Cine eşti? 

Nu voiam să-i răspund acestui barbar, acestui sclav. 

Eram magistrat al Republicii romane. Dădeam ordine, nu 
primeam. Eram cetăţean. Spartacus, el, nu era decât un 
animal înzestrat cu grai. 

M-am ţinut cu legiunile după urma lui însângerată. 
Trupurile cetățenilor omorâți, mutilaţi, ale femeilor 


spintecate, ale oraşelor transformate în cenuşă, ale pomilor 
fructiferi doborâţi, ale viţei-de-vie şi ale recoltelor distruse 
presărau drumul de la Abruzzi în Campania, de la Lucania la 
Bruttium. 

Dar laţul s-a strâns în jurul lui. Urma să-l străpungem cu 
suliţele noastre ca pe un mistreţ încolţit în propria vizuină. 

Şi totuşi, pentru a-l sfida, ca să-l fac să-şi dea seama de 
josnicia lui de fiară sălbatică şi de măreţia Romei, căreia i-a 
nesocotit legile, în cele din urmă i-am spus că sunt Gaius 
Fuscus Salinator, din familia Pedianus, aristocrați din 
Hispania, cetăţeni ai Romei pentru care ne-am luptat din 
tată în fiu, ajungând la cele mai înalte funcţii ale Republicii. 

Spartacus m-a măsurat dispreţuitor, o strâmbătură 
deformându-i gura. 

— Nu mai eşti nimic, a spus el aplecându-se spre mine. 
Ai gleznele şi mâinile legate. Eşti la fel ca orice sclav sau 
gladiator care va fi omorât doar pentru că nu-i place 
stăpânului. În noaptea asta, chiar aici... 

A luat un pumn de ţărână şi l-a lăsat să i se scurgă încet 
printre degete. 

— Tu, strămoşii tăi, viaţa ta valorează mai puţin decât 
atât: puţin nisip şi puţin pietriş. 

S-a întors spre cei doi bărbaţi aşezaţi de cealaltă parte a 
focului. 

Femeia tânără continua să danseze, atingându-i, ridicând 
pielea de oaie, arătându-şi tunica de in lipită de trupul 
subţire şi musculos. 

— Crassus o să învingă, a reluat Spartacus. Mâine sau 
peste câteva zile. Zeii sunt cei care au vrut puterea Romei 
şi au decis astfel. lar eu o să mor. Zeii au fost generoşi cu 
mine. Acum îmi cer viaţa, şi eu le-o datorez. 

S-a ridicat şi a început să umble în jurul vetrei, 
adâncindu-şi uneori degetele în părul lung şi negru, 
strângându-şi capul între palme. Apoi s-a oprit, şi-a pus o 
mână pe umărul unuia dintre bărbaţi şi cealaltă - pe al 
doilea. 

— Crassus vrea ca sângele nostru să ne spele faptele. 
Vrea să nu mai dăinuie decât pedeapsa noastră, torturile la 


care o să ne supună. Trebuie, pentru măreţia sa şi cea a 
Romei, să fie uitate victoriile noastre. Ca nimeni să nu mai 
ştie cine a fost Spartacus. Tu, Posidionos... 

Se adresa celui mai vârstnic dintre cei doi bărbaţi, chelul 
cu faţa rotundă, al cărui trup, sub mantia lungă, mi-l 
imaginam grăsuţ. 

— Ai citit poveştile grecilor, despre cum au învins 
imperiile. Ai traversat marea, ai predat la Rodos, ai trăit la 
Delos şi la Roma. Datorită ţie, grecii n-au murit. În ce te 
priveşte, Jair... 

Celălalt bărbat era slab; cu obrajii supţi, cu privirea 
arzătoare şi cu şuviţe buclate ce îi acopereau fruntea 
osoasă. 

— ... Tu vii din ludeea. Istoria poporului tău se află toată 
într-o carte, mi-ai spus-o. Şi oricine îl poate cunoaşte astfel 
pe Dumnezeul tău, curajul şi credinţa strămoşilor tăi. 

Spartacus s-a apropiat de mine, m-a atins cu vârful 
piciorului, apoi s-a aşezat pe vine. 

— Cel de care ceilalţi îşi amintesc nu moare, a spus el. 


Dintr-odată şi-a înnodat mâinile în jurul gâtului meu şi a 
început să strângă. Era ca o zgardă de fier. 

— Dacă vrei să trăieşti, legat... a reluat el. 

Am deschis gura încercând să respir. Cu degetele lui mari 
îmi zdrobea gâtul şi aveam impresia că ochii o să-mi 
plesnească, ţâşnind din orbite. 

Apoi cercul degetelor lui s-a desfăcut uşor. 

— Te las în viaţă, legat, dacă juri pe Zeus, pe Dionysos şi 
pe toţi zeii pe care îi cinsteşti că o să-i aperi pe Posidionos 
Grecul, Jair Evreul şi Apollonia, care vine din Tracia, ca şi 
mine. Ei îţi vor spune povestea lui Spartacus şi tu o vei face 
cunoscută atunci când vei crede de cuviinţă că este 
potrivit. Poate o să aştepţi, dacă eşti prudent - şi tu eşti, o 
simt! - moartea lui Crassus. Dar, dacă refuzi... 

Simţeam unghiile cum mi se adâncesc în carne. 

— Alege, sau mâinile mele o să te sufoce. Am degetele 
mai tari ca fierul, vrednice să-ţi smulgă capul de pe trup, 
legat! Dar dacă promiţi, o să pleci în noaptea asta cu ei. O 


să fie ai tăi. O să fii recunoscut de santinelele romane. Tu 
eşti legat, o să te creadă. Decizia ta de a-i păstra în viaţă o 
să fie respectată. O să fie sclavii tăi. Tu o să-i asculţi. 
Posidionos şi Jair au fost profesori de ştiinţa literelor. Cărţile 
sunt pâinea lor. Apollonia vorbeşte cu zeii. Eu, eu nu sunt 
decât un războinic trac, dar ascendenţa mea este la fel de 
valoroasă ca a ta: strămoşii mei au fost oameni liberi, regi 
ai triburilor lor. Romani ca tine sunt cei care m-au adus în 
sclavie şi au făcut din mine un gladiator promis morţii. Dar 
zeii generoşi mi-au dat gloria şi bucuria de a fi din nou un 
om liber în fruntea unei armate de bărbaţi, şi ei ajunşi din 
nou liberi. Vreau ca toate astea să se ştie! 

M-a strâns de gât având fruntea lipită de a mea. 

— Ce-ar fi dacă ţi-aş smulge capul, legat? 


Am ales să-mi salvez viaţa. 

Am acceptat propunerea lui Spartacus şi, după ce am 
ajuns din nou în tabăra romană, i-am dus pe Apollonia, 
Posidionos şi Jair în villa mea de la Capua. 

Apoi mi-am luat din nou locul alături de Crassus. 

Am dat mai multe bătălii în peninsula Bruttium. Şi am 
învins. 

L-am văzut murind pe Spartacus şi am înaintat cu spada 
în mâini printre cadavrele hoardei lui. L-am auzit pe 
Crassus dând ordin să se ridice şase mii de cruci de-a 
lungul Viei Appia, între Capua şi Roma, ca să fie torturați 
sclavii care n-au fost decapitaţi în luptă. 

Ţipetele şi horcăiturile bărbaţilor şi femeilor m-au bântuit. 

Apoi m-am întors la Capua. 


Villa mea este situată nu departe de şcoala gladiatorilor, 
de /udus-ul unde a început revolta lui Spartacus. 

Ceea ce scriu despre ea şi despre el, la sfârşitul vieţii, 
când Crassus este mort de mulţi ani şi după ce Republica a 
fost sfâşiată între fidelii şi duşmanii lui Caius lulius Caesar, 
este ceea ce mi-au povestit Posidionos Grecul, Jair Evreul şi 
Apollonia din Tracia, preoteasă a lui Dionysos şi ghicitoare. 


Prima parte 


Capitolul 3 


Ea şi el, Apollonia şi Spartacus, erau din Tracia, ţinutul 
oamenilor liberi. 

Era ziua unirii lor. 

Stăteau în picioare unul lângă altul, într-o sală rotundă, în 
mijlocul căreia se găsea un bazin din bronz, aşezat pe un 
trepied, şi o statuie a lui Dionysos, din marmură cu vine 
roşii şi negre. 

În adâncitura bazinului ardea un foc şi flăcările luminau 
coroana de aur care încingea fruntea lui Dionysos. Adesea, 
tinere femei veneau să arunce esențe în foc, şi flăcările 
ţâşneau, făcând să răsară din umbră colanul lung de flori, 
care cobora până jos, pe pieptul zeului, şi mădularul, de 
care erau atârnaţi doi ciorchini de struguri cu boabele 
cărnoase. 


Cox, oracolul templului, se apropiase. 

Bărbatul era bătrân. Faţa lui trasă era pe jumătate 
ascunsă de barba şi de părul lui lung. 

Apucase mâinile Apolloniei şi ale lui Spartacus şi le 
împreunase, strângându-le între degetele lui osoase, apoi le 
spusese: 

— Fiţi liberi ca aceste flăcări sfinte care ard pentru 
Dionysos! El a venit în Tracia ca să aprindă acest foc al 
libertăţii pentru ca nici un bărbat, nici o femeie din această 
ţară să nu accepte supunerea, sclavia. Fiţi credincioşi 
voinţei lui Dionysos! Fie ca niciodată vreun lanţ să nu vă 
lege mâinile! Tu, Apollonia, tu eşti fiica lui Apollo, părul tău 
are culoarea soarelui. Tu, Spartacus, ai puterea torentelor 
munţilor tăi, eşti fiu de rege. 

S-a îndepărtat. Una din tinerele femei i-a întins o mică 
amforă de argint. A ridicat-o, a băut, apoi a întins-o lui 
Spartacus şi Apolloniei care, la rândul lor, au dus-o la gură. 
Atunci tinerele i-au înconjurat, în timp ce cântăreții din flaut 
au început să-şi ţeasă trilurile, purtate de vântul primăverii. 


Sărbătoarea trupurilor, în beţia dansului şi a vinului, se 
prelungise mult după amurg. 

Tineri războinici agăţaseră torţe pe coloanele templului. 
Ele luminau uscatul, tufişurile, pădurea de pini şi luminile 
lor se reflectau în jos, pe întinderea din ce în ce mai neagră 
a mării. 

Cox se aşezase pe treptele templului, cu braţele 
încrucişate, urmărind cu privirea hora tinerilor care 
dispăreau în codru. 

Apollonia se lăsase purtată de cântăreții din flaut, 
Spartacus - de femeile în tunică albă. Se auzeau râsete şi 
cântece, se ghiceau trupurile înlănţuite. 

La miezul nopţii, Apollonia se întorsese singură şi se 
aşezase lângă Cox. 


Oracolul pusese mâna pe genunchii ei, amintindu-i că i-a 
dat acest nume imediat ce i-a văzut părul blond, la fel cu 
cel al barbarilor veniţi din Nord. 

Ea îşi amintea de această primă întâlnire. 

Fugise din sat şi mersese până la templul lui Dionysos. 
Oracolul o primise, ducând-o la picioarele statuii zeului. Îi 
prezentase mica amforă de argint şi o invitase să bea. 

Căldura îi copleşise atunci trupul şi i se păruse că o 
ridică, înainte de a o prăbuşi într-un abis. 

Când îşi revenise, era lungită în sala rotundă, luminată 
de focul sacru care ardea în bazinul de bronz. 

Cox îngenunchease alături de ea şi îi freca de sâni şi 
coapse crenguţe subţiri în vârful cărora atârnau conuri de 
pin. 

Apollonia tremurase, cuprinsă de plăcerea de a simţi pe 
piele solzii aspri ca nişte gheare, despre care Cox îi spusese 
că aveau puteri care nu aparţineau decât zeilor. 

Se ridicase uşor, rezemându-se în coate, şi descoperise 
că avea coapsele pline de sânge. 

— Dinoysos a intrat în tine, murmurase Cox. De-acum 
eşti preoteasa lui. 


Zile la rând şi în fiecare noapte o învățase toate jocurile 


trupului care provoacă plăcere. 

O instruise ca să ştie să-l venereze pe Dionysos, să 
cunoască dorinţele şi prezicerile zeului. 

Ea îi celebrase puterea şi, puţin câte puţin, într-un semn 
al cerului, într-o mişcare a crengilor, într-un tremur al 
focului ştia să ghicească viitorul şi să citească destinul celor 
care intrau în templu ca să întrebe oracolul. 

— Acum eşti ghicitoare, îi spusese Cox. Lasă-te purtată 
de voinţa lui Dionysos. Ascultă-l căci vorbeşte prin tine! 


Într-o zi, războinici ai poporului med, venind din estul 
Traciei, din regiunea Strymon, şi care se îndreptau spre 
coastă, se opriseră pe continent. Apollonia se apropiase 
împreună cu celelalte preotese ale lui Dionysos. Dar 
refuzase să li se alăture în dansuri şi jocuri. 

Unul dintre războinici rămăsese, ca şi ea, la distanţă. Era 
cel mai înalt dintre toţi. Părul negru îi acoperea fruntea şi 
obrajii. Avea trupul cambrat, muşchii, ca nişte funii groase, 
îi acopereau umerii, torsul, braţele şi picioarele. 

Apollonia simţise dorinţa de a mângâia acest trup şi se 
îndreptase spre el cu amfora plină de ulei; încet, începuse 
să-i toarne ulei pe ceafă, pe gât, pe coapse, apoi să-i 
maseze muşchii care i se întăreau sub palme. 

Apucase mădularul în erecţie, la fel de mare ca acela al 
lui Dionysos. 

Crezuse că zeul se strecurase în corpul acestui tânăr 
războinic, pe care îl sărutase toată noaptea. 


În zori, el adormise şi Apollonia rămăsese alături de el, 
stând pe călcâie, cu braţele întinse, cu palmele cu degetele 
răsfirate pe pieptul bărbatului, la fel de tare ca piatra. 

Ar fi vrut ca fiecare trăsătură de pe această faţă cu linii 
pure, sculptată ca aceea a statuii lui Dionysos, să i se 
întipărească în minte. 

Când soarele îi acoperise trupul cu lumina lui, bărbatul 
deschisese ochii. 

Se încruntase, orbit, şi ea băgă de seamă că un rid adânc 
îi împărțea fruntea ca o rană. 


Apollonia ar fi vrut să urle, ca şi cum ghicise că într-o zi, 
un tăiş o să împartă această faţă în două. Spusese: 

— Eu, Apollonia, sunt a ta, aşa cum îi aparţin şi lui 
Dionysos. 

El se ridicase şi îi apucase încheieturile: 

— Numele meu este Spartacus. Aparţin poporului med. 
Sunt războinic din Tracia, fiul regelui tribului meu. O să te 
ţin lângă mine câtă vreme zeii vor vrea. 

O trăsese lângă el, obligând-o să-şi lipească trupul de al 
lui. 

— Câtă vreme sângele va curge în mine, adăugase el, 
până ce... 

Ea îi astupase gura cu buzele ei ca să-l împiedice să 
pronunţe numele stăpânului morţilor. 


A doua zi, Cox, oracolul lui Dionysos, îi unise. 


Capitolul 4 


Spartacus şi Apollonia trăiră liberi ca lupii din codru. 

Mergeau unul lângă celălalt şi, la fiecare pas, umerii şi 
şoldurile li se atingeau. 

li urmau o ceată de vreo zece războinici şi trei preotese 
ale lui Dionysos. 

Când Spartacus se oprea, ridicând mâna, războinicii se 
apropiau de el. Le arăta în depărtare, pe înălțimile care 
dominau coasta Pontului Euxinus sau pe cea a mării Egee, 
palisadele şi turnurile de pază ale unei tabere romane. 

Legiunile debarcaseră în Tracia de mai multe anotimpuri, 
dar nu se coborâseră în văi, ridicându-şi corturile, săpând 
şanţuri, tăind aleile taberei la câteva sute de paşi de mal. 
Dar patrule alcătuite din câţiva oameni, şi un centurion se 
aventurau departe de tabără, pătrunzând în munţii Haemos 
şi Istranca. Apollonia este cea care, înainte de a-i vedea sau 
de a-i auzi, le ghicea apropierea. 

Strângea pumnul lui Spartacus ca să nu-şi tragă spada. ÎI 
obliga să meargă sub copaci, să se ascundă după tufişuri, 
să lase să treacă mica trupă ale cărei scuturi, sulițe, săbii şi 
armuri străluceau. 


Siguranţa lor, mersul lor tacticos, armele lor, căştile şi 
uneori caii îl fascinau pe Spartacus şi pe ceilalţi războinici. 
Urmărea de la adăpostul copacilor înaintarea romanilor. 

Când venea noaptea, observau cum centurionul alegea 
locul taberei, organiza apărarea, aprindea focurile mari în 
jurul cărora vegheau santinelele. 

— Se tem de lupii Traciei, murmura Apollonia. Nimeni, 
mai adăuga ea, nici Darius Persanul, nici Filip 
Macedoneanul, nici atenienii, nici barbarii nu au putut 
învinge sau îmblânzi poporul lui Dionysos. 

Romanii n-o să reuşească nici măcar atât. 


Apollonia se îndepărta, se afunda în pădure şi Spartacus, 
ca fără să vrea, o urma. 


Ea descoperise în coasta stâncii, departe de tabăra 
romană, o grotă. Aduna crengi uscate şi curând flăcările 
ţâşneau în mijlocul peşterii. Puneau la fript două capre 
cumpărate de la ciobani. Apollonia desprindea din colier o 
fiolă, ca fiecare să-şi umezească buzele cu această licoare, 
pe care ea o făcea din ierburi adunate, apoi zdrobite şi 
lăsate la macerat în apă clocotită. 

După care, războinicii ofereau vin din amforele lor. Unul 
dintre ei îşi scotea flautul şi tinerele preotese ale lui 
Dionysos începeau să danseze. Corpurile se dezgoleau, 
întinzându-se şi aplecându-se, înainte de a se întinde şi de 
a se înlănţui unii cu alţii. 


Ca şi în prima noapte, Spartacus şi Apollonia stăteau 
deoparte, rămânând în pragul grotei, ca să privească 
focurile romane care luminau, dincolo de pădure, orizontul. 

— Ei au tăria vânătorilor, murmura Spartacus. Noi avem 
instinctul lupilor. Dar, la sfârşit, vânătorii ucid lupii şi îi 
jupoaie ca să-şi facă haine din pieile lor. 

Spartacus se aşezase cu picioarele încrucişate, cu 
mâinile pe genunchi, cu spatele drept, privind înainte. 

— Nu vreau să am parte de soarta unui lup, a adăugat el. 

— Vrei deci să devii vânător? 

El lăsase capul în jos, cu bărbia înfiptă în piept. 

Apollonia pusese mâna pe ceafa lui Spartacus. 

— N-o să fii niciodată roman, îi spusese ea. O să rămâi 
mereu un lup din Tracia. Romanii o să-ţi lege braţele şi 
picioarele. O să fii sclavul lor! 

— O să devin un soldat al legiunilor lor. O să le port 
armura. O să fiu mai curajos şi mai puternic decât oricare 
dintre ei. O să recunoască în mine pe fiul de rege, 
războinicul. 

— O să te trateze ca pe o fiară sălbatică. Şi o să valorezi 
mai puţin decât un cal. 

Spartacus scuturase din cap pentru ca Apollonia să-şi 
ridice mâna. 

— O să fiu unul dintre ei, repetase el ridicându-se. 


Capitolul 5 


Venise iarna. Trebuiră să-şi împartă caprele cu lupii. 
Haita înfometată se apropia atât de mult de focul la care se 
frigea carnea, încât Apollonia spunea că le zăreşte ochii 
cenuşii, cu toată zăpada viscolită. 

Îl invoca pe Dionysos ca să alunge aceste animale la fel 
de sălbatice şi de crude ca dacii, barbarii veniţi din Nord, de 
peste marele fluviu şi pe care vântul îngheţat părea că-i 
împinge peste Tracia. 

Într-o zi, pe când era un frig atât de năprasnic încât 
zăpada şi pământul îngheţate trosneau sub picioare şi 
pietrele crăpau cu un zgomot ca de tunet, Apollonia 
depărtă braţele, cerându-le tuturor să tacă, pentru a putea 
auzi mai bine tăişurile care se ciocneau, ţipetele răniților. 
Descria toate astea, lucruri pe care nimeni nu le auzea, dar 
Dionysos îi dăduse puterea să le prezică, să audă zgomote 
îndepărtate şi să vadă ceea ce încă nu apăruse. Spartacus 
zicea că este la fel ca o lupoaică din pădure care-şi ciuleşte 
urechile simțind duşmanul, chiar şi atunci când nu se aude 
nici un zgomot. 

— Dacii! Vor învinge, murmurase ea pe un ton slab. 

Ştia că nu i-ar fi putut opri pe Spartacus şi pe războinici. 
Deja îşi trăseseră spadele şi se aruncaseră în direcţia pe 
care, cu braţele întinse, le-o arăta Apollonia. 

Ea alergă în urma lor pe sub copaci. Rupeau sau aplecau 
crengile cu o lovitură de umăr, şi zăpada cădea pe pământ, 
cu un zgomot de mătase boţită. Stratul alb era atât de gros 
şi atât de tare, încât piciorul nu se afunda în ea. Suprafaţa 
strălucitoare scrâşnea sub paşi şi crăpa fără să se surpe. 


Aşa că Spartacus se aruncă, urmat de războinicii lui, într- 
un luminiş, iar acolo văzu bărbaţi care se luptau învârtind 
spadele şi suliţele. Datorită părului lor negru, strâns la 
ceafă, îi recunoscu pe daci şi se grăbi spre ei, cu sabia 
ridicată. Dacii erau mai multe sute, dar fură surprinşi de 
acest asalt, care-i prindea pe picior greşit. 


În acea clipă, cu toată zăpada care începea din nou să 
cadă, Spartacus zări flamurile romane, vulturii, căştile şi 
armurile legionarilor. Dacii încercuiau o centurie romană 
care forma, cu scuturile, un fel de carapace de care se 
loveau lănciile, suliţele, ţepuşele ascuţite. Dar numărul 
barbarilor era atât de mare, încât centuria avea să fie 
copleşită. Dacii călcau în picioare cadavrele războinicilor 
lor, care făceau în jurul centuriei romane o scară continuă, 
pe care o urcau, ca să se arunce pe deasupra scuturilor, 
chiar în mijlocul legionarilor. 

Atunci ţâşnise Spartacus cu ceata lui. Strigătele lor fură 
atât de puternice, atacul - atât de violent, elanul - atât de 
mare, încât dacii fugiră ca şi cum sute de oameni îi luau cu 
asalt. 

Începură atunci să se îndrepte spre pădure, în timp ce 
Spartacus şi războinicii Traciei îi urmăriră, izbind gâturile şi 
cefele cu lovituri largi de spadă. 

Curând, în luminiş, nu mai rămaseră decât petele negre 
ale cadavrelor şi petele roşii aureolate de sânge. 

Spartacus auzi sunetul unei trompete, apoi un bocănit 
surd. Se întoarse: romanii înaintau pe două linii. Îşi ţineau 
scutul pătrat şi plat agăţat de braţul stâng şi sprijineau 
răniții cu suliţele sau spadele. O cuirasă cu reflexe argintii 
le încingea bustul, metalul lucrat reproducea muşchii 
pieptului, iar în mijlocul lor mergea un bărbat înalt. Casca 
lui era împodobită cu un panaş care se întindea de lao 
ureche la cealaltă. 

Făcu un semn şi legionarii se opriră, în timp ce doar el 
continua să meargă spre Spartacus. 

Se opri la câţiva paşi, surprins s-o vadă pe Apollonia şi pe 
cele trei preotese ale lui Dionysos apropiindu-se de 
Spartacus, pe care războinicii traci îl înconjurau. 

— Te-ai bătut ca un roman, spuse centurionul. 

Vorbea greceşte. 

— Zeii v-au trimis pe tine şi pe ai tăi în momentul cel mai 
greu al luptei, continuă el. Ai tăiat trupurile barbarilor aşa 
cum ai reteza crengile uscate ale unui copac. Cine eşti? 

— Dar tu? întrebă Spartacus. 


Îşi păstrase spada scoasă din teacă. Zăpada care cădea 
viscolită îi învăluia pe legionarii romani cu un văl gros şi 
alb. Dar tunicile de zale, căştile şi armele se conturau în 
forme întunecate. 

— Sunt centurionul primipil care comandă prima cohortă 
a Legiunii a VIl-a a Republicii romane, răspunse el. 

Se întoarse spre soldaţii lui. 

— lată ce a mai rămas din centuria mea. Dacii sunt la fel 
de periculoşi ca lupii din munţii Traciei, ca fiarele din Africa 
şi ca şerpii Macedoniei. 

Făcu încă un pas. 

— Numele meu este Nomius Castricus. 

Acum era atât de aproape de Spartacus, că acesta îi 
distingea cicatricea lată care brăzda obrazul drept al 
centurionului. A 

— Încă nu ştiu nimic despre tine, reluă Castricus. În afară 
de faptul - şi asta mă mulţumeşte - că te-ai bătut pentru 
Roma contra barbarilor. Dar cine eşti? 

— Aparţin poporului med, din Tracia. 

Lovi cu călcâiul zăpada întărită. 

— Este pământul nostru. Este liber ca şi oamenii care îl 
stăpânesc. 

— Eşti mândru, observă Castricus. 

— Înaintaşii lui Spartacus au domnit aspra triburilor din 
Kertch, la malul mării. 

Nomius Castricus rămase tăcut, contemplând zăpada din 
jurul lui, acoperită de morţi şi de sânge. Apoi, cu un gest 
molatic, apucă garda spadei şi făcu un pas înapoi, 
întorcându-se spre bărbaţii nemişcaţi, care nu-l scăpaseră 
din ochi, cu suliţele şi spadele sprijinite pe umărul drept, cu 
trupul uşor aplecat înainte, ca şi cum erau gata să se 
arunce asupra acestui războinic a cărui atitudine hotărâtă îi 
uimea, îi neliniştea. 

Se auziră chiar şi murmure de îngrijorare când au simţit 
că Nomius Castricus ezita, apreciind poate timpul de care 
ar fi avut nevoie oamenii lui ca să ajungă la el şi ce şanse 
ar fi avut, ca, lovind primii, să-l doboare pe conducătorul 
tracilor, al cărui glas plin de orgoliu îl enervase. 


Dintr-odată, una dintre femei, cea cu părul lung, blond, 
schiţă un pas de dans, făcându-şi braţele să se răsucească 
în aer, iar celelalte trei tinere formară în jurul ei o horă. Era 
ca şi cum se deschidea o floare, trupurile se lăsau pe spate, 
părul atârna în zăpadă. 

Nomius Castricus îşi încrucişă braţele. 

— Cunoşti puterea Romei? întrebă el. Nu este mal al 
acestei mări despre care îmi vorbeşti, pe care oamenii din 
legiunile Romei să nu fi pus piciorul şi să nu le cucerească. 
Nu există nici un popor care să fi îndrăznit să se ridice 
împotriva ei şi care să nu fi trebuit să îngenuncheze în faţa 
stindardelor ei, să-i recunoască măreţia şi puterea 
vulturilor. 

Cu o mişcare a capului, Castricus arătase spre steagurile 
Romei, ale căror prăjini erau înfipte de legionari în zăpadă. 

— Roma este generoasă cu popoarele care îi devin aliate, 
reluă Castricus. Dacă vrei să rămâi puternic şi mândru, 
tracule, fii cu ea cum ai fost astăzi; nu părăsi niciodată 
această cale! 

Brusc, Spartacus ridicase spada şi Nomius Castricus 
dăduse înapoi, apucând arma. 

— Roma îmi vrea sabia şi braţul care o mânuieşte? spune 
Spartacus. 

Se îndreptase spre războinicii lui. Cercul preoteselor lui 
Dionysos se deschisese şi Spartacus pusese mâna pe 
umărul Apolloniei. 

— Femeia asta este cu mine. Dacă îmi vrei arma şi 
braţul, trebuie să o iei şi pe ea împreună cu toţi cei care vor 
să mă însoţească. 

Castricus  clătinase din cap şi întinse braţul spre 
steagurile Romei. 

— Tribunul Calvicius Sabinius care comandă Legiunea a 
VIl-a este cel care o să-ţi răspundă. O să-i spun cum ai 
luptat pentru Roma. Există întotdeauna loc pentru un 
războinic curajos în armata Republicii. Fiecare poate servi 
după priceperea lui. Cretanii sunt arcaşi; germanii cavaleri; 
cei născuţi în Baleare aruncă bine cu praştia. Priveşte-mă, 
războinicule trac: sunt născut departe de Roma, în Galia 


Cisalpină, şi comand prima cohortă a Legiunii a VIl-a. Roma 
îi răsplăteşte pe cei care se supun legilor ei. 

Spartacus îşi băgase încet spada în teacă. 

Zeii îi împliniseră dorinţa. 


Capitolul 6 


Spartacus nu-şi plecă fruntea în faţa tribunului Calvicius 
Sabinius. 

— Ce răsplată vrei, tu care te-ai bătut pentru Roma? îl 
întrebase acesta. 

Aşezat pe o estradă ridicată la răscrucea a două drumuri 
care împărțeau tabăra Legiunii a VIl-a, ţinea bărbia ridicată, 
gura lui arătând dispreţ. Vocea era plictisită şi sfidătoare. 

Legionarii încadrau estrada, cu picioarele uşor depărtate, 
cu pumnul stâng strâns lipit de piept, cu dreapta pe 
mânerul suliţei. Alături de tribun se afla un stegar. 

La picioarele estradei, centurionul Nomius Castricus 
pusese mâna pe garda spadei, ca şi cum s-ar fi temut ca 
Spartacus să nu se repeadă spre estradă, ca să încerce să-l 
omoare pe Sabinius. 

— Ce cere? repetă tribunul, aplecat spre Castricus. 

Spartacus se întoarse, străbătu cu privirea drumul care 
împărțea tabăra de la o intrare la alta. Cu fiecare pas pe 
care-l făcuse după ce trecuse de şanţ, apoi de intervalul 
care separa palisada de corturi, pătrunzând astfel în tabără, 
avusese impresia că se afundă într-o capcană din care nu 
va putea scăpa decât cu ajutorul zeilor. 

O privise pe Apollonia. Părea liniştită, zâmbitoare, ca şi 
cum plutea deasupra zăpezii, urmată de cele trei preotese 
ale lui Dionysos. El pricepuse întrebările tribunului şi 
răspunsul lui Castricus. Pedestraşii auxiliari de origine tracă 
şi greacă erau adunaţi la câteva sute de paşi de tabără. 
Spartacus şi ai lui li se puteau alătura. Fiind de 
descendență regală, a fost nevoit să facă multe înrolări. Or, 
armata avea nevoie de pedestraşi ca să stăpânească 
această ţară cu munţi şi păduri, şi să respingă invaziile 
barbare. 

— Sunt valoroşi, precizase Castricus. 


Tribunul se ridicase, coborâse de pe estradă, urmat de 
stegar. Se apropiase de Spartacus, îl fixase fără ca să lase 


ochii în jos celălalt, apoi se oprise în faţa Apolloniei, îi 
măsurase îndelung trupul, aruncând din când în când o 
privire către Spartacus. 

— i-o las, îi spusese în cele din urmă. Miroase a capră. 

Zâmbise, se îndepărtase, făcând un gest către Castricus. 

Centurionul se întorsese spre Spartacus. A 

— lată-te auxiliar al armatei romane, spusese el. li 
strânsese braţul deasupra cotului. Va trebui să înveţi. Chiar 
şi un cetăţean al Republicii lasă ochii în jos în faţa tribunului 
său. Şi tu nu eşti decât un trac, Spartacus. 

Cu o mişcare bruscă, Spartacus îşi eliberase braţul. 

Castricus se îndepărtase iute. 

— Nu ridica niciodată mâna asupra unui cetăţean al 
Romei! spusese el. 


Dar, chiar din primele zile, Spartacus avusese chef să-i 
apuce de gât pe legionarii romani care comandau auxiliarii. 

işi urlau ordinele ca şi cum se adresau unor câini. 

li provocau pe cei mai slabi dintre traci şi greci, pentru ca 
în cele din urmă să-i snopească în lovituri, apoi să-i oblige 
să îngenuncheze, să ceară iertare, să jure supunere şi 
credinţă Romei. 

Cei care opuneau rezistenţă prea multă vreme se 
alegeau cu urechile şi nasurile ciopârţite, mâinile - tăiate, 
ochii - scoşi, pentru ca oricine, în Tracia şi în Grecia, să afle 
ce li se întâmpla rebelilor. Alţii, legaţi de gât, cu picioarele 
împiedicate, erau trimişi în sclavie, marcați cu fierul roşu pe 
obraji şi pe frunte, ca vitele de povară. 

Deci asta era Roma? 

Mai bine moartea! 

Dar, în clipa când era gata să sară, Apollonia îi apuca 
mâinile, îl obliga să-şi bage spada în teacă. 

— Nu te bate, murmura ea. Zeii, o ştiu, îţi rezervă alt 
destin. Dionysos veghează asupra noastră. Lasă-mă pe 
mine să trec la fapte! 


Se apropia de legionari în tovărăşia celor trei preotese 
ale lui Dionysos. Se agăța de gâtul unuia dintre ei, îl 


atrăgea. Îi cerea să bea. 

Tinerele preotese începeau să danseze. Era celebrat 
Dionysos. Romanii îl uitau pe Spartacus care se îndepărta, 
făcea încet înconjurul taberei, cu pumnii strânşi, furia i se 
urca la cap. 

Aflat dincolo de locul care înconjura tabăra şi care fusese 
despădurit de soldaţi, privea pădurea, vârfurile înzăpezite. 
De ce îl orbiseră zeii îndemnându-l să intre în slujba Romei 
când ea nu oferea decât ruşine şi umilinţă? 

Mai bine moartea! 

Santinelele îi dădeau ordin să se îndepărteze de şanţuri 
şi palisade. Dacă refuza, îi anunțau pe legionari şi 
Spartacus avea soarta pe care centurionul Nomius 
Castricus o rezerva celor care încercau să fugă. Erau 
acuzaţi de trădare, uneori mutilaţi, trimişi în sclavie pentru 
totdeauna; unii dintre ei fuseseră răstigniţi la intrarea în 
tabără, pentru ca toţi să-i vadă şi să le audă horcăielile, 
tipetele sau să audă bătăile de aripi ale păsărilor de pradă, 
care veneau să le ciugulească ochii, faţa. 


Spartacus se întoarse în cort. O regăsise pe Apollonia 
ghemuită, făcând cu o crenguţă semne pe pământ, apoi 
ştergându-le cu palma, murmurându-i lui Spartacus: 

— Sunt curată ca acest pământ: Dionysos şterge ceea ce 
nu trebuie să rămână în mine. Vinul răspândeşte bucurie şi 
uitare. Bea, Spartacus! 

Îi întinse o amforă, poate darul unuia dintre acei 
legionari. Spartacus o îndepărtă însă. Strânse ceafa 
Apolloniei, încovoindu-i trupul. Ea se lăsa şi el avea 
impresia că îl atrage într-un dans şi o beţie pe care nu le 
putea stăpâni, care, în loc să-l sfârşească îi insuflau forţă, 
siguranţa că zeii o să-l ducă din nou spre păduri, acolo unde 
se simţea liber, şi nu soldat al Romei, tratat ca un sclav, un 
câine care trebuie să latre şi să muşte când îi poruncesc 
stăpânii. 

Visa să trăiască din nou liber ca un lup. 


— Trebuie să plecăm iarăşi spre păduri, îi şoptise el 


Apolloniei. 

Ea se ridicase, trăsese din nou cu crenguţa arabescuri pe 
pământ, le ştersese, apoi făcuse altele, legănându-şi capul 
cu o mişcare din ce în ce mai amplă. 

În cele din urmă îl înlănţuise, mâinile ei îi strângeau 
mădularul, limba îi lingea buzele şi gâtul. 

— Lasă-mă să te conduc, spusese ea. 

El nu mai ştiuse să facă altceva decât să închidă ochii. 


Apollonia îl învățase astfel în fiecare noapte să-şi 
stăpânească trupul şi sufletul. Il obliga să deschidă pumnii 
pe care furios îi strângea ca pe nişte cochilii. Îi masa 
degetele, mâinile ei alunecau de-a lungul falangelor, 
pumnului, braţelor, mângâindu-i umerii, gâtul şi ceafa. 

Dar Spartacus era ca un câine turbat. 

Centurionul  Nomius  Castricus îl umilise din nou, 
obligându-l să iasă din rânduri ca să îngenuncheze, el, care 
se trăgea din stirpea regală, cea a mezilor din Kertch, în 
faţa vulturului Romei. 

Spartacus ezitase. Dar Nomius Castricus stătea în 
picioare la câţiva paşi, înconjurat de garda lui, sfidându-l cu 
privirea. El se înclinase în faţa steagului, îngropându-şi 
genunchii în zăpadă. 

Atunci Castricus îi spusese răspicat: 

— Intră în rând, tracule! Şi nu uita niciodată că un 
cetăţean al Romei are drept de viaţă şi de moarte asupra 
popoarelor pe care le-a supus. Un cetăţean al Romei nu se 
luptă cu un sclav sau cu un barbar. Il pedepseşte. ll 
omoară. Dar ştie şi să-l răsplătească. 

Apoi, întorcându-se, strigase: 

— Pleacă-ţi ochii, Spartacus, sau ţi-i scot! 


— Îţi întinde capcane, îi explicase Apollonia. 

Unsese pieptul şi coapsele lui Spartacus cu o peliculă 
subţire de ulei şi îi mângâie pielea, la început cu mână 
uşoară, apoi ciupindu-i carnea, apucându-i muşchii cu 
unghiile. 

— Dacă te zbaţi, fierul capcanei o să te pătrundă, rana o 


să fie tot mai mare şi mai profundă, sângele o să curgă. O 
să fii învins. Invaţă răbdarea, Spartacus! Dionysos te 
pândeşte şi te observă. Te pune la încercare. Vrea să ştie 
dacă meriţi atenţia pe care ţi-o dă. Dacă ştii să aştepţi, o să 
te ajute. 

Apollonia îşi pusese mâinile pe umerii lui Spartacus, care 
se lăsa în voia ei. Respira mai calm, palmele deschise se 
întorceau spre cer. 

— Nu te arunca după dorinţă, după răzbunare, după 
duşman. Lasă-le să vină spre tine. 

Lui Spartacus i se părea că tot sângele pe care îl avea în 
trup se scurge acolo, în pântecul asupra căruia se apleca 
Apollonia cu buzele întredeschise. 


Aşa trecu iarna. 

Într-o noapte, când vântul sufla viscolind, Apollonia îl 
trezise. 

— În noaptea asta, Dionysos ne trimite ultimul viscol, 
spusese ea. Este cel mai puternic. O să ne apere. 

Se strecuraseră afară din cort, înfundându-se în zăpada 
care umplea şanţul. Fulgii cădeau atât de deşi, că 
acopereau zgomotele, ştergând în câteva clipe toate 
urmele. 

Se apropiaseră astfel de poarta pe care o numeau 
decumană. 

Ghemuită după palisadă, santinela avea capul acoperit 
de capă. Apollonia înaintase, apoi, în clipa când părea săi 
se ofere, întinzând braţele, Spartacus îl doborâse pe bărbat 
la pământ. 

— Nu-l omori, murmurase ea. Lasă-l pe Nomius Castricus 
să-l pedepsească. 

Spartacus împinsese santinela în şanţ. 


Traversaseră în fugă zona despădurită care înconjura 
tabăra Legiunii a VIl-a şi corpurile de auxiliari, iar zăpada îi 
lovea în faţă. 

Nu se opriseră decât după ce merseseră prin pădure 
până în noaptea următoare. Apollonia era cea care alegea 


drumul, oprindu-se din când în când, invocându-l pe 
Dionysos, ridicând privirea spre vârful copacilor, ca să ştie 
de unde bate vântul. 

— Trebuie mers spre marea grecească, indicase ea. 
Acolo unde a apărut cândva Dionysos. 

Spartacus o urma la câţiva paşi, pândind. 

La sfârşitul celei de a doua zile, ucisese un lup care se 
aruncase asupra Apolloniei. Tranşase animalul, greu şi 
bătrân. Carnea lui, pe care o mâncaseră crudă, călduţă 
încă, era înţepătoare şi tare. 


Capitolul 7 


Când zărise marea, Apollonia se opri, întinsese braţele 
spre orizont, apoi îngenunchease, înainte de a se întinde, 
cu pântecul şi gura lipite de pământul uscat. 


Zăpada se topise de multă vreme şi cerul devenise 
albastru. 

Pădurilor întunecoase şi dese din nordul Traciei, pe care 
Apollonia şi Spartacus le străbătuseră zi după zi, le 
urmaseră pădurile de pini. 

Spartacus se lipi cu spatele de unul dintre aceşti copaci. 

Privind depărtarea, era la început uimit de scânteierea 
mării, apoi zărise la câteva sute de paşi numai, pe o colină, 
un templu cu coloane înalte, sculptate, care susțineau un 
acoperiş plat, făcut din blocuri de marmură albă. 


Apollonia se ridicase. 

— Cibele, marea zeiţă, marea Mamă a tuturor zeilor, ne 
aşteaptă în sanctuarul ei, spuse ea depărtând braţele. 

Dintr-odată auziră ţipete, sunetele vesele ale flautelor 
curbate, ritmul ascuţit al tamburinelor, loviturile cimbalelor, 
susurul surd al frazelor şi al cântecelor repetate. Văzură, 
ieşind din templul Cibelei, bărbaţi goi care mergeau alături 
de femei abia acoperite de o tunică albă, din țesătură 
uşoară. 

În jurul lor se îngrămădea o mică adunătură care 
psalmodia. 

— Este ziua sângelui, murmură Apollonia, pornind spre 
templu. 


Spartacus o urmă, apoi, când ea se amestecă în mulţime, 
se opri. 

Bărbaţii goi urlau. Spartacus văzu cum ridică braţele. 
Aveau în mâini cuțite, vase de ceramică. Se loveau peste 
piept, peste braţe, peste pulpe şi chiar peste faţă. Sângele 
țâşnea. 


Unii, aplecaţi, îşi tăiau o bucată din sex, pe care o agitau 
deasupra capului, gesticulând. 

Gloata se îndepărtase şi cortegiul însângerat făcea 
înconjurul sanctuarului. 

Câţiva bărbaţi îngenuncheau, alţii se legănau. Toţi 
strigau numele Cibelei, marea Mamă, pentru care îşi vărsau 
sângele ca să-şi celebreze însoţirea cu ea. 

Spartacus i se alătură Apolloniei. Cu ochii ieşiţi din orbite, 
intona cântece împreună cu celelalte femei. 

Se întoarse spre Spartacus şi păru îngrozită când îi 
descoperi expresia de dezgust şi îl auzi strigând că a te 
sfâşia în felul ăsta era curată nebunie. 

Nu trebuia să-ţi verşi sângele decât în luptă, ca să-ți 
aperi libertatea, pământul, moştenirea, şi nu în aceste 
dansuri în timpul cărora bărbaţii se mutilau mândri, 
îmbătaţi de propriile răni şi de suferinţă, arătându-şi carnea 
tăiată ca pe un trofeu. Făcu un pas, înlăturând gloata cu o 
mişcare a umerilor, şi ridică pumnul, amenințând, 
respingând-o în acelaşi timp pe Apollonia, care încerca să-l 
ţină şi repeta: 

— Este ziua sângelui! Trebuie celebrată marea zeiţă 
Cibele, Mama zeilor. Ea cere acest sacrificiu. Se hrăneşte cu 
sângele bărbaţilor ca să-i nască pe zei. 

Spartacus păru că nici n-o auzise. leşi în întâmpinarea 
bărbaţilor goi ale căror trupuri nu mai erau decât o rană. Se 
loveau unii de alţii, se sprijineau de umeri ca să se ţină pe 
picioare, înlănţuiţi, îşi crestau spatele, apoi încercau să 
înainteze, cu picioarele sfâşiate, cu coapsele înroşite. Din 
cioturile de sex curgea sânge. 

Spartacus se aşeză în faţa lor, cu mâinile întinse. 

— Nu vă supuneţi zeilor vieţii, zeilor protectori, zeilor 
generoşi, le strigă el, ci puterilor întunericului şi al 
abisurilor! Sunteţi sclavii forţelor subpământene. Vă trataţi 
corpul ca şi cum ar fi al unui animal. Îi insultaţi pe zei. 
Eliberaţi-vă! 

Îşi apucă sabia, încercă să-i dezarmeze, dar bărbaţii goi 
se zbătură şi îl îndepărtară în timp ce mulţimea urla, 
cuprinsă de nebunie. 


Unele femei fugeau, altele îşi contorsionau braţele, se 
trânteau la pământ. 

— Marea zeiţă, Mama tuturor zeilor, nu vrea aşa ceva! 
strigă Spartacus. Nu fiţi sclavii divinităţilor întunericului! Ele 
sunt duşmanii zeilor. Ele vor să le distrugă lucrarea. Îi 
devorează pe oameni, se hrănesc cu sângele lor. Fiţi liberi! 


Se grăbi spre sanctuarul de unde, puţin mai târziu, ieşiră 
urlând nişte femei îmbrăcate în tunică albă. 

Ţipau cu o voce ascuţită că un bărbat stinsese focul 
sacru, furase ofrandele, răsturnase statuile, profanase 
sanctuarul marii zeițe. Nenorocirea o să se abată asupra 
oamenilor, cerul o să se întunece, vântul o să se transforme 
în furtună, o să smulgă arborii şi acoperişurile, o să ia copiii, 
iar armate invincibile o să debarce, ducând poporul 
Macedoniei şi al Traciei în sclavie. 

Femeile furioase se întoarseră spre Spartacus, îi zgâriară 
umerii şi obrajii, i se agăţară de coapse, muşcându-l în timp 
ce el se zbătea ca o fiară pe care vânătorii o înţeapă cu 
suliţele, prizonieră într-o plasă. 


Apollonia se grăbi, trăgându-le pe femei de păr, 
trântindu-le,  călcându-le în picioare, descoperind că 
Spartacus avea faţa însângerată şi că una din rănile mari - 
cea despre care avusese viziunea, în timpul primei întâlniri 
- îi brăzda fruntea. 

ÎI sprijinea când se clătina, cu capul plecat, cu mersul 
nesigur. Gloata se împrăştiase şi câteva femei care mai 
rămăseseră se îndepărtară, aruncându-le injurii, apoi se 
întoarseră, se aplecară asupra corpurilor bărbaţilor goi, 
care gâfâiau, îngenuncheaţi sau întinşi în jurul sanctuarului. 

— Liberi! repeta Spartacus, pe care Apollonia îl căra spre 
pădurea de pini. Omul trebuie să fie liber! Ei sunt sclavi! 

Mai mult pentru ea decât pentru el, Apollonia murmura 
că a te supune zeilor, a-i cinsti, a le da sângele şi chiar 
viaţa ta nu însemna să fii sclav. Cibele era Mama zeilor din 
Olimp. Celebrând-o, unindu-te cu ea prin sânge, însemna să 
pătrunzi în regatul lor. 


Ajunseseră la marginea pădurii. 

Spartacus se lăsă să cadă, încercând să se lipească de un 
copac cu spatele. Obiectă că el se născuse dintr-o spiţă de 
oameni care nu fuseseră niciodată supuşi, care nu-i 
celebrau decât pe zeii bucuriei, ai puterii şi ai libertăţii. 
Nimeni, nici perşii, nici dacii, nici romanii nu-i aduseseră 
niciodată în sclavie. Această dorinţă de a fi liber ca un lup 
fusese cea care îl făcuse să fugă din tabăra auxiliarilor. 
Dacă refuzase să se lase umilit de centurionul Nomius 
Castricus sau de tribunul Calvicius Sabinius, n-o făcuse ca 
să se supună zeilor şi mai aspri, dornici şi ei să-i 
înlănţuiască pe oameni. 

— Liber sau mort! spuse Spartacus. 

Dintr-odată, trase spada şi ridică fruntea. 

In faţa lui stătea în picioare un bărbat, cu braţele întinse. 

Apollonia se apropie şi ea, pregătindu-se să sară asupra 
lui. 


Sub mantia îmblănită, din lână cenuşie, bărbatul părea 
fragil. Avea faţa osoasă, obrajii - supţi. Fruntea îi era 
acoperită de bucle negre. 

Cu un gest, Spartacus îi ceru Apolloniei să nu se arunce 
asupra bărbatului dezarmat care se ghemuise în faţa lui. 

— Te-au rănit? murmură necunoscutul. 

Desfăcu pulpanele mantiei. Era îmbrăcat într-o tunică 
albă, strânsă în talie de o curea lată, de care era agăţat un 
săculeţ. II deschise, scoase o mână de frunze uscate, se 
întoarse spre Apollonia, i le întinse, cerându-i să le pună pe 
rana care spinteca fruntea lui Spartacus. 

Ea ezită, dar Spartacus se aplecă spre ea ca să-i poată 
pune frunzele care, în câteva clipe, opriră sângele, formând 
pe rană o coajă roşie, întunecată. 


Omul se aşeză alături de Spartacus. 

— Eşti curajos, spuse el. Te-ai aruncat în mijlocul unei 
grămezi de oameni înfuriaţi, orbiţi, în plin delir. 

Se întrerupse şi înclină capul. 


— Eu cunosc toţi zeii. Pământul meu este ludeea. Sunt 
Jair din Ierihon. Mi se mai spune Jair Vindecătorul. 

Îl cercetă îndelung pe Spartacus. 

— Te-am văzut, te-am auzit. Vrei ca omul să fie liber? 

Zâmbi. 

— Romanii au făcut din mine un sclav. Au descoperit că 
stăpânesc arta vindecării. Atunci m-au eliberat din lanţuri şi 
am devenit sclav în casă. ÎI îngrijesc pe tribunul Calvicius 
Sabinius, care comandă Legiunea a VII-a. Te-am văzut când 
te-au împins spre el şi nu ţi-ai plecat capul. Ar fi putut, sau 
poate ar fi trebuit să ţi-l taie. Am ştiut că ai fugit şi am 
părăsit tabăra puţin după aceea. Dar eu n-am fugit. 
Romanii mă lasă să plec când vreau. Trebuie să mă duc să 
culeg ierburi, scoarță, plante sau să adun veninul şerpilor. 
Mereu m-am întors în tabără. Ce înseamnă să fii liber într-o 
lume în întregime supusă? Libertatea este în trupul şi în 
spiritul tău. E scrisă în Carte. Într-o zi, o să-ţi vorbesc 
despre învăţătura Stăpânului Dreptăţii. Eşti demn s-o 
cunoşti... 

Se întorsese spre Apollonia şi o cercetase îndelung şi pe 
ea. 

— Va trebui să renunţi la tot, îi spuse lui Spartacus. Căci 
nu e liber decât cel care trăieşte în sărăcie, având ca 
singură bogăţie gândirea lui şi ca singură putere - cea pe 
care o exercită asupra trupului său. Nu ca să-l mutileze, ca 
acei oameni, sclavi ai divinităţilor, ci ca să-l purifice, ca să 
fie la fel de uşor ca spiritul care se simte liber ca o pasăre, 
în stare să zboare atât de sus, încât să fie la un pas de 
gândul lui Dumnezeu. 

O privi din nou pe Apollonia, apoi, aplecându-se spre 
Spartacus, adăugă: 

— Dar tu nu eşti gata să renunţi. Vrei să fii liber într-o 
lume în lanţuri. Va trebui să lupţi. Căci romanii înţeleg să-i 
supună pe toţi oamenii. Ai putut să-ţi dai seama de puterea 
legiunilor. Se naşte din dorinţa lor. Vor să cucerească 
lumea. Să facă din Roma cel mai mare dintre toate oraşele, 
să atragă spre ea toate bogăţiile, ştiinţa, esenţa. Cel care 
nu este cetăţean al Romei este sclav. Eu asta sunt. Tu ai 


fost şi, dacă rămâi în această lume, o să mai fii. Eşti 
puternic, îndrăzneţ; romanii o să te oblige să lupti împotriva 
fraţilor tăi sau a fiarelor sălbatice. Orice sclav nu este 
pentru ei decât un animal cuvântător. Asta este destinul 
tău dacă o să rămâi în lumea asta. 

El clătină din cap. 

— Chiar dacă nu pleci prea departe... O să-ţi arăt drumul 
spre grotele ludeii unde îl ascultăm pe Stăpânul Dreptăţii 
vorbindu-ne despre Dumnezeul unic. Pornim la drum. Poate 
n-o să ajungem niciodată la capăt, căci lumea este plină de 
romani şi de oameni cuprinşi de nebunie. Dar, cu fiecare 
pas, o să te simţi mai uşor, mai pur. O să te apropii de 
adevărata şi singura libertate. N-o să mai ai nimic, şi totuşi, 
o să te simţi mai puternic, pentru că o să fii singurul tău 
stăpân, şi bogăţia ta o să fie fără sfârşit. 

Se ridică, se îndepărtă, apoi se răzgândi şi se întoarse 
spre Spartacus. 

— Dacă refuzi această alegere, n-o să cunoşti decât 
sclavia, chiar dacă romanii n-o să te pună în lanţuri. Şi chiar 
dacă lupţi cu ei. La capătul acestui drum, n-o să obţii nici 
libertatea, nici adevărul, numai moartea cea mai crudă, cea 
la care romanii te vor condamna. 

Jair se aşeză din nou în faţa lui Spartacus. 

— Am trăit în Sicilia printre ciobanii care nu se temeau 
nici de oameni, nici de lupi. Ei mi-au povestit care a fost 
soarta sclavilor care s-au revoltat împotriva stăpânilor. Vrei 
să-ţi povestesc despre aceste războaie ale sclavilor, care au 
făcut mai mulţi morţi decât sunt vii azi în Roma? Şi se zice 
să sunt un milion! 

Spartacus aprobă din cap, iar Jair Evreul, care mai era 
numit şi Jair Vindecătorul, vorbi. 


Capitolul 8 


— Era ca focul sau chiar ca acel flagel care a lovit 
Africa... începu Jair Evreul. 

Dar, după aceste câteva cuvinte, se opri şi închise ochii. 
Nu reluă decât după o lungă tăcere: 

— Sclavii erau atât de numeroşi în Sicilia, ca să sape 
pământul, să semene grăunţele, să strângă grâul de pe 
proprietăţile atât de mari că nu li se cunoşteau marginile, 
încât nici un stăpân nu putea număra capetele acestor 
unelte vorbitoare, care se reproduceau, prolifici ca 
animalele, şi ai căror copii erau puşi la muncă de cum erau 
în stare să meargă. 

Administratorii loveau, mutilau, violau, ucideau după 
bunul lor plac. Nimeni nu-şi amintea de cuvintele pline de 
înţelepciune ale lui Cato cel Bătrân care spusese că „zelul 
în muncă al uneltelor vorbitoare, sclavii, era cu atât mai 
mare, cu cât erau conduşi mai generos, acordându-le în 
fiecare zi o pauză în timpul muncii“. Dar cine respecta 
această măsură, câtă vreme în porturile Siciliei debarcau 
mii de sclavi, traci, parți, sirieni, evrei, greci, pe care 
legiunile îi împinseseră înaintea lor ca pe o turmă captivă? 

Jair puse mâna pe genunchiul lui Spartacus. 

— Mai târziu, am fost unul dintre aceşti sclavi. Dar 
amintirea acelor mari bătălii, în toate ţările care mărgineau 
Mediterana, era încă vie, ca şi cum ieri îi văzusem pe 
legionari şi pe negustorii de sclavi vânzându-i sau 
cumpărându-i pe prizonieri, îndesându-i în fundul calei, ca 
pe nişte saci cu grâu sau butuci nesimţitori, la bordul 
vaselor care se îndreptau spre Sicilia. Pentru că acolo 
existau domenii întinse unde se semăna şi recolta grâul de 
care Roma, Roma nesătulă, avea nevoie ca să-şi hrănească 
cetăţenii, să-şi îmbogăţească senatorii, tribunii, să-şi 
plătească legiunile. 

Atâţia bărbaţi şi femei debarcau acolo, atâţia copii se 
năşteau colo, încât stăpânii şi administratorii lor credeau că 
se pot purta cu ei cum le plăcea, că puteau trata aceste 


trupuri mai aspru decât dacă era vorba despre animale de 
povară. 

Când nu erau braţe suficiente, se făcea comandă 
negustorilor care, la Delos, organizaseră cea mai mare 
piaţă de sclavi de pe toată marea de sclavi care devenise 
Mediterana... 

Jair îşi dădu capul pe spate. 

— Am fost vândut la Delos, murmură el. În fiecare zi, în 
piaţa de sclavi de pe mica insulă se vindeau mai mult de 
zece mii de sclavi. Eram înghesuiți unii în alţii, ca albinele în 
stup. 

Incrucişă braţele şi zâmbi. 

— lţi vorbeam despre focul şi despre flagelul care au lovit 
Africa. Aşa au fost războaiele sclavilor. Ciobanii care erau 
copii când au izbucnit revoltele, vorbeau încă temători 
despre ele, chiar dacă ochii le străluceau precum cei ai 
beţivilor când vine vorba de vin. 

Revolta începu când patru sute de sclavi, lângă oraşul 
Enna, s-au răsculat pentru că se ştiau sortiţi morţii şi pentru 
că acela care nu se mai teme pentru viaţa lui nu mai poate 
fi stăpânit. S-au adunat în jurul unui sirian, un bărbat uriaş, 
spuneau ciobanii, poate la fel de înalt şi de puternic ca tine, 
Spartacus. Se numea Ennus şi se proclamă rege. 

În câteva zile, se întoarse în fruntea unei armate de 
douăzeci de mii de oameni, sclavi veniţi din întreaga insulă, 
dar şi ţărani liberi, foşti soldaţi înfometați, ciobani, bouari, 
femei. Curând fură două sute de mii. Cuceriră oraşele: 
Enna, Agrigento, Taormina. Revolta se răspândi mai repede 
ca focul care, pe vreme uscată şi vânt puternic, înghite 
pădurile. Şi revoltaţii se năpusteau ca un flagel asupra 
satelor şi a oraşelor, la fel ca acei nori de lăcuste care se 
abat asupra coastelor Africii, devorând recoltele, iarba şi 
rădăcinile ei, frunzişul şi ramurile copacilor, până la coaja 
amară şi la lemnul gol. Da, Spartacus, războinicii sclavi din 
Sicilia, e o viaţă de om de atunci, au fost focul devastator şi 
flagelul distrugător. Când un consul reuşea să stingă 
incendiul, să zdrobească insectele, alte flăcări se înălţau, un 
nou nor înainta. 


Astfel, când Ennus şi cei care îl urmau nu mai fură decât 
o baltă de sânge, cu trupurile atât de martirizate că nu se 
mai ştia unde le erau membrele, capul sau trunchiul, alţii se 
declarau regi ai sclavilor şi luau conducerea unor noi bande 
de revoltați. După Ennus a fost Salvius şi Athenion, cărora li 
se spunea, respectiv, Tracul şi Grecul. Fură şi mai cruzi 
decât fuseseră armatele lui Ennus, pentru că ştiau ce 
soartă le era rezervată de către legiunile noului consul care 
îi hărţuia. 


Numărul cadavrelor fu atât de mare, că te făcea să te 
gândeşti de fapt la acele imense mormane de lăcuste, la 
acea grămadă putrezită care se înălţase pe malurile Africii, 
când un vânt puternic a aruncat în marea africană norul de 
insecte şi l-a înecat. Un nou flagel se născuse din primul. 
Mii de oameni au murit ca urmare a aerului stricat, iscat de 
grămada de insecte zdrobite. 

La fel s-a întâmplat şi în Sicilia, Spartacus. Pământul, îmi 
spuneau ciobanii, mustea de sânge, atât de plin de cadavre 
în descompunere, că iarba şi grâul erau otrăvite, iar cei 
care foloseau ca hrană carnea sau faina mureau. Şi ciobanii 
au adăugat numărului de morţi făcuţi de războaiele 
sclavilor iniile de victime ale aerului şi pământului împuţite 
de cadavrele sclavilor. 


Jair Evreul tăcu. 

Spartacus rămase la început nemişcat, apoi se ridică 
încet, rămânând cu spatele lipit de trunchiul copacului şi 
privind drept înainte. 

— Au cucerit oraşe, murmură el. Au pus stăpânire pe 
pământurile celor care i-au tratat ca pe nişte simple 
animale. 

Se întoarse spre Jair. 

— Ai spus că privirea ciobanilor strălucea la amintirea 
acestor revolte? 

— Beţie! răspunse Jair. Cei care au pornit revolta au fost 
învinşi. Sclavii au fost zdrobiţi ca nişte lăcuste. 

— Inainte de asta, remarcă Spartacus, s-au răzbunat. 


Jair ridică din umeri. 

— Lăcuste, corpuri care putrezesc... Şi lumea rămâne 
ceea ce este. Încă se vând mii de oameni, în fiecare zi, în 
piaţa de la Delos. N-au fost niciodată atâţia sclavi în Sicilia 
şi în satele Italiei. Sirienilor, tracilor, parţilor, numizilor, 
evreilor, legiunile i-au adăugat pe daci şi pe germani. 

Spartacus păru să nu audă. 

— Revoltaţii sunt nişte morţi liberi, murmură el. 


Capitolul 9 


Spartacus mergea mult înaintea Apolloniei. 

Uneori, spre prânz, începea să fugă ca să-l prindă din 
urmă. | se agăța de umeri, de gât, îl înlănţuia, voia să-l 
oblige s-o iubească printre ierburile înalte ale unui luminiş. 
El o apuca de braţe, ezitând, privind în jurul lui, căutând să 
pătrundă umbra acestei păduri din Nord în care intrase din 
nou, pentru că era destul să stea câteva secunde la pândă, 
ca să prindă un animal în capcană, sau ca să-l rănească cu 
o lovitură de spadă sau de suliță. Apollonia îl trăgea, îl 
obliga să se lipească de ea, îşi înnoda picioarele în jurul 
mijlocului. Trupurile lor se legănau şi el o pătrundea, cu 
spatele cambrat, cu capul ridicat spre cer, cu ochii închişi. 


Dar, de cele mai multe ori o respingea cu o mişcare 
bruscă. Ea rămânea pe pământ, lăsându-l pe Spartacus să 
se îndepărteze. 

Nu se ridica decât în momentul când îl zărea pe Jair 
Evreul, care îi urma la mai multe sute de paşi, întâlnindu-i 
numai la căderea nopţii, când Spartacus alesese locul şi 
momentul opririi şi deja aprindea un foc, frecând două 
pietre de silex deasupra surcelelor şi a ramurilor subţiri şi 
uscate. 

Jair nu se apropia de foc, se aşeza acolo unde flăcările nu 
reuşeau să destrame noaptea. Încrucişa braţele, cu bărbia 
în piept, se hrănea cu fructe sălbatice adunate de pe drum 
şi uneori era auzit crăpând în dinţi carapacea unei insecte 
pe care o mesteca îndelung, indiferent la grăsimea şi 
mirosul de carne pe care Apollonia o aşezase pe jar şi din 
care îi întindea lui Spartacus bucăţi, în vârful unei crenguţe 
ascuţite. Acesta umbla încoace şi încolo, se oprea adesea în 
faţa lui Jair Evreul, hotărându-se în cele din urmă să se 
aşeze faţă în faţă cu el. Jair întindea mâna spre fruntea 
tracului, mângâind cu vârful degetelor cicatricea care, ca 
un rid adânc, îi împărțea fruntea în două. 

— E uşor să vindeci pielea, trupul, murmură Jair. Dar ca 


să vindeci ceea ce roade mintea e nevoie de ani întregi, şi 
uneori nu ajunge o viaţă. 

Se apleca spre Spartacus. 

— Ştiu că te gândeşti la revoltele sclavilor din Sicilia. 
Visezi... 

Se întrerupea dând din cap. 

— Niciodată, în nici un regat, în nici o provincie a 
Republicii - şi totuşi, sclavii se revoltaseră deja în ltalia, 
aproape de Roma, în Attica şi chiar la Delos -, nu s-a 
pomenit o revoltă atât de puternică. Ţi-am spus: un flagel 
care părea în stare să cuprindă toată Sicilia. Apoi consulii 
au debarcat cu legiunile. Şi asta a fost hecatomba de 
lăcuste. De ce vrei să iau de la capăt povestea? Te-am 
văzut mişcându-ţi buzele, mormăind toată ziua în timpul 
mersului. Dacă l-ai cunoaşte pe Stăpânul Dreptăţii, ţi-ar 
vorbi de Dumnezeul nostru, despre ceea ce El îi învaţă pe 
oameni. Şi ai înţelege în sfârşit cum trebuie trăit. 

Jair Evreul punea mâinile pe umerii lui Spartacus. 

— Nu există nici sclav, nici stăpân. Unul se supune şi 
celălalt comandă, unul suferă şi celălalt crede că se bucură, 
dar amândoi mor. Şi unul, şi celălalt sunt egali în faţa 
judecății lui Dumnezeu. Atunci cel care a fost stăpân nu 
este mai bine tratat decât sclavul. Pentru cel care ştie, 
oamenii sunt egali. Stăpânul poate fi sclav şi sclavul, 
stăpân. Nu lanţul, nici stigmatul cu fierul înroşit nu îl fac pe 
om sclav, ci ceea ce gândeşte. 

Îşi sprijinea palmele pe umerii lui Spartacus. 

— Învață să gândeşti, Spartacus! 

Acesta se ridica, cerceta cerul din care zărea fâşii printre 
ramurile copacilor. 

Se făcuse deja dimineaţă. 

El împrăştia cu vârful suliţei jarul din vatră. 

Atunci începea o nouă zi de mers. 


Uneori, şanţurile largi ale unui drum deschideau în 
pădure o rană vie. Trunchiurile prăbuşite se îngrămădeau 
de-o parte şi de alta a ei. Spartacus se ghemuia în spatele 
lor, iar Apollonia i se alătura. Jair se ascundea în codru. Intr- 


o zi, pe unul din aceste drumuri, trecu, precedată de un 
stegar şi de centurioni, o cohortă romană înaintând cu pas 
hotărât. 

Pe un alt drum, mai târziu - era deja sfârşitul verii -, 
înaintă, însoţită de lătrături, o turmă. Câinii care alergau de 
jur împrejur se opriră la câţiva paşi de Spartacus şi de 
Apollonia. 

Spartacus sări asupra ciobanului şi îi puse tăişul spadei la 
gât, încercând să-l descoasă. 

Omul, înspăimântat, spuse cu o voce slabă că patrulele 
romane străbăteau toată regiunea, că o nouă legiune îşi 
instalase tabăra nu departe de sanctuarul lui Dionysos. 
Soldaţii jefuiesc satele, iau turmele şi femeile. ÎI 
răstigniseră pe Cox, oracolul care voise să-i împiedice să 
pătrundă în templul lui Dionysos. Pe bărbaţii mai tineri îi 
pun în lanţuri, îi duc până pe coastă, unde îi îmbarcă în 
galere. 

— Pentru ei nu suntem decât nişte animale, mormăi 
ciobanul. 


Spartacus îşi puse la loc spada în teacă şi, cu un semn, îi 
arătă ciobanului că se putea îndepărta. Omul ezită, apoi 
prinse o capră dintre oile şi caprele care se îngrămădeau în 
jurul lui, şi i-o dădu lui Spartacus. 

— Asta să fie pentru tine, spuse el. Eşti trac. Dacă tu eşti 
cel care a fugit din armata lor şi a stins focul sacru din 
templul Cibelei, tu eşti cel pe care-l caută romanii. L-au 
bătut pe Cox înainte de a-l sacrifica, ca să spună ce ştia 
despre tine. Intoarce-te în pădure, romanii supraveghează 
drumurile. Le place lumina şi se tem de întunericul codrului. 
Eu o să mă ascund, adăugă ciobanul chemându-şi câinii 
printr-un fluierat şi pornind spre pădure. 


Spartacus privi cum se îndepărtează ciobanul, cum câinii 
dau ocol turmei care ezita s-o ia pe sub frunziş. 

Când, în cele din urmă, drumul se goli, îşi reluă mersul 
spre nord, punând capra pe umeri, ţinând-o de copite, în 
aşteptarea nopţii ca s-o jupoaie. 


Atunci Apollonia se grăbi, adunând sângele într-o mică 
amforă, smulgând animalul încă mişcând din mâinile lui 
Spartacus, despicându-i burta cu o lovitură de pumnal, apoi 
îşi cufundă mâinile în viscere, le aruncă pe pământ unde 
alunecară, aburinde, unele peste altele, ca un nod colcăitor 
de şerpi. 

Bău o gură de sânge, apoi, cu gesturi lente, separă inima 
şi ficatul de intestine. 

Se aşeză pe vine, atinse uşor cu buzele măruntaiele, bău 
apoi din nou o gură de sânge. In fine, cu o lovitură apăsată, 
spintecă inima şi ficatul, luă fiecare bucată din aceste 
organe în palme şi le duse la buze, înainte de a le arunca în 
foc. După asta, întinse peste flăcări maţele, care la început 
părură fleşcăite, dar apoi se umflară de parcă prindeau 
viaţă. 

Atunci Apollonia se apropie de Spartacus. 

— Te pândeşte moartea, îi spuse ea. Am văzut-o. Mergi 
direct spre ea. Poţi s-o învingi cu ajutorul zeilor. Îngenunche 
în faţa lui. Dar e vicleană şi încăpăţânată. Depărtează-te de 
drumul ăsta, e drumul ei! 

Spartacus nu răspunse, dar, în zilele următoare, continuă 
să înainteze, mergând pe marginea drumului, fără să se 
ascundă în pădure decât în momentul când se făceau 
auzite tobele şi trompetele unei centurii sau ale unei 
cohorte romane. 

Atunci revenea încet pe sub copaci, cu regret, ca şi cum 
l-ar fi durut că nu-şi poate arăta sfidarea, opunându-se 
Apolloniei care voia să-l atragă mai adânc în pădure. 

Se elibera cu o mişcare a torsului, o respingea, se aşeza 
pe un buştean, privea trecând la câteva zeci de paşi 
steagurile Romei, sau chiar carele încărcate cu metalele pe 
care sclavii le extrăgeau din nordul Traciei, sau în care erau 
îngrămădite ţesăturile de mătase pe care negustori veniţi 
din Asia le vindeau pe malurile Pontului Euxinus. 

Apoi, imediat ce drumul era din nou pustiu, se grăbea să 
se întoarcă, de parcă această vale de lumină îl atrăgea 
irezistibil. 


Într-o dimineaţă, când ploile de toamnă începeau să 
transforme drumurile în torente noroioase, Spartacus auzi 
scârţâitul roţilor mari ale unui car, şi, înainte să apuce să se 
ascundă, îl văzu apărând în faţa lui. Vreo zece sclavi 
înarmaţi cu bâte lungi, ghintuite, escortau acest vehicul 
lung şi jos, acoperit şi închis. 

Spartacus rămase câteva clipe nemişcat, neştiind ce să 
facă - să fugă sau să lupte, apoi se repezi, cu sabia şi sulița 
ridicate, strigând ca şi cum trăgea după el o ceată de 
războinici. 

Sclavii îşi imaginară, fără îndoială, că au căzut într-o 
capcană, că din pădure o să apară o întreagă trupă. O luară 
la fugă, bouarul sărind din car şi abandonându-şi atelajul. 

Spartacus se apropie, ridică pieile care înveleau carul şi 
deasupra, şi pe lături. Descoperi, aşezat pe covoare, un 
bărbat durduliu, cu faţa rotundă, cu ochii vii, care îi întinse 
imediat o pungă. Spartacus o luă, o cântări, o deschise. 
Băgă mâna în ea şi o scoase plină cu monede de bronz, de 
argint şi de aur. 

— Pentru călătorie, preciză bărbatul, e toată averea mea. 
Se ridică şi continuă: Dacă eşti sclav, această comoară 
mică o să-ţi permită să-ţi cumperi libertatea. O să sprijin 
cererea ta pe lângă stăpânul tău. O să propovăduiesc 
indulgenţa, dacă ai comis unele nelegiuiri. Ştiu să vorbesc. 
Îi învăţ şi pe alţii. Sunt grec. Sunt cunoscut, sunt respectat. 
Lasă-mi viaţa şi n-o să-ţi regreţi îngăduinţa. 

Bărbatul era greoi, dar cobori sprinten din car, ca şi cum 
greutatea nu-i împiedica deloc mişcările, lăsându-i 
vioiciunea şi agilitatea. 

Se apropie de Spartacus şi îl cercetă. 

— Dar m-am înşelat în privinţa ta. Eşti un om liber, ai 
privirea unui războinic. Deci banii pe care ţi i-am dat - nu 
zic că mi i-ai furat: n-ai pretins nimic -, foloseşte-i ca să te 
îndepărtezi de romani. Un grec îţi spune asta. Ştiu totul 
despre ei. Am predat, la Rodos, filosofia tinerilor aristocrați 
care visează să ocupe cele mai înalte posturi în Republică. 
Am traversat toată Mediterana, din Asia până în Hispania. 
Nu am văzut decât popoare supuse, oameni însemnați ca 


animalele în frunte sau pe obraz. Ascultă-mă! Romanii nu-i 
suportă pe cei care îi slujesc. Tu eşti de aici, din Tracia? 
Părăseşte-ţi ţara. Cei care acţionează în numele Romei, fie 
că sunt tribuni, centurioni sau simpli cetăţeni ai Republicii, 
nu vor înceta să facă din tine un sclav. Ei au nevoie de 
braţe viguroase. Te vor folosi pe domeniile lor, atât de 
vaste că nu le cunosc marginile. Am trăit în Sicilia şi în 
Numidia, în Hispania. Am văzut oamenii cu şira spinării 
îndoită, mai loviți decât boii. Şi, dacă scapi de muncile 
câmpului, te vor fugări într-una din minele lor, ca să scoţi 
argint sau aur. N-o să mai fii decât un şobolan. O să-ţi pierzi 
pielea, ochii, viaţa. 

Aplecă fruntea şi aprecie trupul lui Spartacus. 

— Sau, chiar, pentru că eşti puternic, un antrenor de 
gladiatori, un organizator de jocuri o să te cumpere şi o să 
te împingă în arenă. Şi cele mai mici sate au una. O să 
asmută împotriva ta fiarele sălbatice sau pe gladiatorii 
germani sau numizi. O să trebuiască să te baţi, mulţimea o 
să te aplaude sau îţi va cere moartea. Poate o să 
supravieţuieşti primelor lupte, dar destinul tău va fi 
pecetluit. O să fii ucis sau sfâşiat în arenă, şi o să ţi se 
târască trupul prin nisip înainte de a hrăni leii şi tigrii. 

Cu o mişcare a bărbiei arătă spre punga pe care 
Spartacus continua s-o ţină în mâini. 

— Cu ce e în ea poţi să supravieţuieşti, dar fugi cât poţi 
de repede! Imi cunosc sclavii. Trebuie să fi anunţat un post 
de pază roman, sperând astfel că n-o să fie pedepsiţi 
pentru că au fugit. O să vină în ajutorul meu, pentru că se 
ştie că sunt prieten cu tribunul Calvicius Sabinius. Ce-ai 
putea face contra unei centurii? O să fii capturat. 

Puse mâna pe braţul lui Spartacus. 

— Ascultă-l pe Posidionos Grecul, spuse el, sunt un om 
înţelept. 

Spartacus îşi eliberă braţul şi aruncă punga la picioarele 
lui Posidionos. 


Capitolul 10 


Legionarii au ţâşnit din pădure. 

Apollonia a urlat, a sărit, dar se aruncaseră deja asupra 
lui Spartacus şi îl puseseră la pământ. 

Atunci ea a îngenuncheat şi a început să-l invoce, cu 
braţele ridicate, pe Dionysos ca să-l apere pe Spartacus. 

Legionarii n-au luat-o în seamă. 

ÎI ţineau pe trac țintuit la pământ, cu faţa cufundată în 
pământul noroios. l-au legat mâinile la spate, cu coatele 
lipite. l-au împiedicat gleznele, apoi s-au dat la o parte, ca 
să se poată apropia centurionul Nomius Castricus, să-şi 
pună călcâiul pe ceafa lui Spartacus. 

— Te-am avertizat! 

Castricus ezită. Era destul să-l tragă de păr cu o 
smucitură scurtă, continuând să ţină piciorul pe ceafa lui 
Spartacus, pentru ca acesta să moară. 

— Nu-l omori, făcu Posidionos înaintând. 

Îi arătă lui Castricus punga. 

— Îi cumpăr viaţa. 

Băgă mâna în pungă, scoase o monedă de aur, apoi o a 
doua, dar Castricus nu se mişcă. 

— Dacă îl omori, o să mă plâng tribunului Calvicius 
Sabinius. 

Castricus îşi retrase piciorul, dădu drumul părului lui 
Spartacus şi capul căzu la loc, pe pământ; apoi, centurionul 
luă monedele pe care Posidionos i le întindea. 

— A atacat şi a rănit una din santinelele noastre, spuse 
Castricus. A dezertat din corpul auxiliarilor. Îşi merită 
moartea. Tribunul trebuie să aplice legea. 

— Mi-ai vândut viaţa lui, replică Posidionos. 

Şi mai scoase din pungă încă două monede. 

— Cumpăr şi femeia, adăugă el arătând-o pe Apollonia, 
care continua să psalmodieze. 

— Asta... începu Castricus. 

Ridică din umeri. 

— S-o ia cine vrea. E o căţea. 


Făcu o mutră dispreţuitoare. 

— Dar tu eşti grec, reluă el. Voi toţi grecii, şi chiar tu, 
retore, toţi sunteţi nişte câini. la-ţi deci căţeaua. 

— Viaţa unui om este cea pe care o cumpăr, repetă 
Posidionos. 

Se aşeză pe vine lângă Spartacus, a cărui faţă tumefiată, 
congestionată se strâmba de durere. 

— Este o marfă de valoare şi tu l-ai chinuit. 

Nomius Castricus se enervă, dădu cu toată puterea un 
picior în coastele lui Spartacus, care încercă să se 
ghemuiască. 

— Ţi-am vândut viaţa lui, spuse Castricus, dar tribunul 
trebuie să-l judece. El este cel care va decide. 

Făcu un gest şi doi legionari îl ridicară pe Spartacus care 
se legănă, apoi se îndreptă, şi, dintr-odată, se prăvăli cu 
capul aplecat asupra lui Castricus care, cu o lovitură de 
pumn îl trânti la pământ. Atunci legionarii îl loviră cu 
mânerul suliţei, şi trupul lui Spartacus fu curând vărgat de 
urme adânci, roşii. 

— Opreşte-i, spuse Posidionos. Pierzi o avere. 

Cu un gest al mâinii, Castricus porunci legionarilor să se 
depărteze de Spartacus. 

— A dezertat. Tu l-ai prins, continuă Posidionos. Ai 
drepturi asupra lui. Dar viaţa lui îmi aparţine. Dacă îl ucizi, 
arunci monedele de aur pe apa sâmbetei. 

Centurionul îl privea pe Posidionos fără să priceapă. 

— Lasă-l să fie judecat de zei, spuse grecul. Să fie trimis 
să lupte în arenă. Tribunul o să accepte. Dacă tracul moare 
este pedepsit. Dacă trăieşte, o să fie sclav. Şi într-un caz, şi 
în celălalt, n-o să-ţi scape. 

— Şi tu? 

— Pe mine mă interesează destinul oamenilor şi alegerea 
zeilor, răspunse Posidionos. Aşa cum ai observat, sunt grec. 


Capitolul 11 


Spartacus se întinsese, gol, cu ochii închişi, cu braţele de- 
a lungul trupului, cu picioarele uşor depărtate. 

Sângele i se uscase pe pielea sfâşiată. 

Legionarii, care îl aruncaseră în această cuşcă de lemn 
ridicată în mijlocul taberei Legiunii a Vil-a, îi desfăcuseră 
legăturile şi aşezaseră lângă el o strachină cu supă de grâu 
şi un urcior plin cu apă. 

Spartacus trebuia să rămână în viaţă şi să-şi recapete 
vigoarea până când tribunul Calvicius Sabinius avea să 
decidă dacă tracul îl va înfrunta în luptă, cu mâinile goale, 
pe Galvix, unul dintre barbarii daci care fusese cruțat, 
pentru că trupul lui gigantic şi forţa ieşită din comun păreau 
că nu s-ar fi putut naşte decât dintr-o împerechere cu zeii. 
Merita deci o moarte aparte, nu o moarte de animal pe 
câmpul de bătaie. Aşa că, din ordinul tribunului, Galvix 
fusese târât în tabără şi îi legaseră piciorul cu lanţuri de 
tribuna forumului. 

Jair Evreul, Jair Vindecătorul, care se întorsese în tabără 
cu traista plină de ierburi, cu flacoanele lui cu venin, cu 
punguţele cu insecte pisate, îl îngrijise. Dacul îşi trăgea 
acum lanţul ca un câine furios, căruia legionarii îi aruncau 
de departe pâine şi bucăţi de carne, apoi împingeau spre el, 
în capătul mânerului suliţei, un vas plin cu apă. 

Galvix mormăia, încerca să-şi rupă lanţul, apoi adormea, 
făcut ghem, cu pumnul strâns sub obrazul drept. 

— O să fie o luptă pe cinste, decretase tribunul când i-l 
arătaseră pe Spartacus. 


Dar, de trei zile, Spartacus nu se mişcase şi centurionul 
Nomius Castricus era îngrijorat. 

Făcuse de mai multe ori înconjurul cuştii, oprindu-se 
aproape la fiecare pas ca să observe, printre ţăruşii care 
ţineau loc de gratii, corpul tracului. 

Spartacus avea buzele strânse şi pieptul îi rămânea 
nemişcat. 


Cu vârful spadei, Castricus îl înţepase în coaste de două 
ori, fără ca el să tresară. 

În aceeaşi clipă, un câine urlase a moarte. 

Castricus zărise animalul culcat în faţa altarului unde se 
celebra cultul zeilor, unde îşi lăsau semnele voinţei lor şi se 
descifrau augurii. 

Câinele ridicase botul, sfidându-l pe Castricus, apoi se 
îndepărtase cu paşi mărunți, urlând la intervale regulate; şi 
după ce dispăruse printre corturi, Castricus încă îl mai 
auzea. 


Atunci centurionul poruncise cu glas răspicat să fie găsit 
Jair Vindecătorul şi acea căţea care îşi zicea preoteasă a lui 
Dionysos şi ghicitoare. 

Îi duseră lângă trac. 

Răspundeau cu capul pentru viaţa lui Spartacus. Dacă 
tracul murea înainte de luptă sau în timpul acesteia, cei doi 
vor fi omorâţi. Dacă Spartacus supravieţuia, îşi vor îndura 
soarta. Toţi trei vor fi vânduți ca sclavi. 

Odată rostite aceste cuvinte, Nomius Castricus pusese să 
fie sacrificați doi pui pe altarul zeilor. Sângele roşu-aprins 
cursese în direcţia cuştii în care îi băgaseră pe Jair Evreul şi 
Apollonia. 

Ficaţii puilor erau tari şi netezi, cu o nuanţă frumoasă de 
culoarea vinului. 

Castricus se îndepărtase cu pas rar, înconjurând cortul 
tribunului şi îndreptându-se spre tribuna forumului. 

Prin întunericul care se lăsa, îl ghici pe Galvix Dacul. 

O zgardă de fier, cu un lanţ cu zale mari, care îl lega de 
piciorul tribunei, îi strângea gâtul. Încheieturile şi gleznele 
erau legate. Se ghemuise, dar Castricus stătea la distanţă, 
pentru că dacul părea în stare ca, sărind, să-şi smulgă 
lanţul şi să rupă legăturile. 

Avea gâtul atât de gros, încât îmbrăca maxilarul cu un 
colac de muşchi. 

Ca să învingi şi să omori acest om ar fi fost nevoie de 
ajutorul zeilor. 


Aşa îi vorbise Posidionos tribunului când acesta i-l 
arătase pe dac. 

— Tu nu pregăteşti o luptă, Sabinius, protestase el, ci un 
sacrificiu. Tracul este rănit. Legionarii tăi i-au zdrobit 
coastele şi i-au sfâşiat pielea. Cum vrei să-i reziste acestei 
fiare monstruoase? Barbarul ăsta mă face să mă gândesc la 
o enormă caracatiţă pe care am văzut-o ieşind din ape în 
largul Siciliei. Are braţele la fel de lungi ca tentaculele ei. 
Mâinile lui sunt de fier. În loc să-i opui un adversar, îi oferi o 
pradă. 

Cu degetele pline de inele, înnodate pe burtă, cu spatele 
sprijinit de perne, cu picioarele întinse pe covorul care 
acoperea pământul din cortul său, Calvicius Sabinius clătină 
din cap. 

— Voiai judecata zeilor? Ţi-o ofer! ripostă el. 

Desfăcu palmele întinzându-le spre Posidionos. 

— Eşti grec şi retor. Nu poţi decât să-mi judeci 
raţionamentul corect. Dacă pun doi oameni cu forţe egale 
faţă în faţă, de unde să ştiu pe care vor zeii să-l salveze? 
Voința zeilor are nevoie, ca să se manifeste, ca luptătorii să 
nu fie egali. Dacă tracul tău îl învinge, zeii se vor pronunţa 
fără tăgadă. ŞI, îţi promit în faţa lui Jupiter, că o să-i cruţ 
viaţa, chiar dacă, în jurul meu, o să i se ceară moartea. O 
să fie vândut ca sclav. Nu eşti mulţumit? 


Tribunul se ridicase şi Posidionos îl urmase afară din cort. 

Un câine - poate cel pe care îl auzise şi văzuse Castricus 
- urlase atunci, în amurgul în culori funeste. 

— Sunt de acord cu tine, Posidionos, adăugase tribunul 
punând mâna pe umărul grecului, că adesea zeii nu 
urmează decât ce le spune alegerea oamenilor şi că şovăie 
să schimbe ceea ce oamenii au pus ei înşişi la cale. Nu ştiu 
ce războinic ar putea să-l ucidă pe barbarul dac! Ştii că a 
zdrobit ceafa a cinci legionari, de fiecare dată cu o singură 
lovitură de pumn, şi că n-a putut fi capturat decât 
prinzându-l într-una din acele plase cu care se prind fiarele 
mari? Centurionul voia să fie sugrumat sau tras în ţeapă. Ar 
fi fost ca şi cum ai arunca o mâncare foarte bine pregătită. 


O să mergem să gustăm din ea imediat ce tracul o să se 
poată ţine pe picioare. 

— Nu mi-e poftă de o asemenea masă, observă 
Posidionos. 

Părăsi tabăra puţin mai târziu, fără să-l revadă pe 
Spartacus. 


Capitolul 12 


Jair Vindecătorul şi Apollonia fuseseră împinşi cu o 
asemenea brutalitate în cuşcă, încât s-au clătinat pe 
picioare, în timp ce cădeau ţăruşii legaţi, care astupau 
intrarea. 

Jair o opri pe Apollonia, o îndepărtă şi îngenunche lângă 
Spartacus. Nu atinse trupul nemişcat. La început, lăsă 
impresia că-l învăluie cu gesturi încete, cu palmele 
desfăcute, cu degetele întinse, ca şi cum voia să-l acopere. 
Apoi, cu o bucată de cârpă începu să-l spele, făcând încet- 
încet să apară, sub crustele de sânge închegat, pielea 
sfâşiată. Apa din urcior, în care îşi cufundă mâinile şi 
stoarse cârpa, se înroşi. 

Cu muşchii ţepeni, cu buzele strânse, cu ochii închişi, 
Spartacus nu s-a mişcat. 

S-au auzit murmurele Apolloniei care, stând pe călcâie, 
se legăna înainte şi înapoi, cu braţele încrucişate pe piept, 
cu palmele prinse de umeri. 

În fine, trupul lui Spartacus nu mai era prizonierul 
mocirlei de pământ şi de sânge. Jair se aplecă peste faţa 
tracului. Cu vârful degetelor îi desfăcu buzele, le depărtă, 
îşi băgă unghiile între dinţi, deschise în cele din urmă gura 
lui Spartacus, al cărui trup tremura. 

Atunci, cu o mână pusă pe fruntea colosului, cu alta 
sprijinită de pieptul lui, Jair începu să-i sufle aer în gură. 

Spartacus se cambră, inspiră, pieptul i se umflă şi se 
dezumflă în spasme. Jair îl stropi cu ulei, cu picături de 
venin, cu un amestec verde, apoi, punând flacoanele lângă 
el, începu să-i maseze trupul. Îl întoarse, îi masă ceafa şi 
spatele. Îl încălecă, apăsă pe pântec, făcând mâinile să-i 
alunece de jos în sus, uşoare, ca să nu irite rănile din care 
picura un sânge proaspăt. 


Veni noaptea. 
Jair se retrase într-un colţ al cuştii. Se aşeză cu picioarele 
încrucişate, cu spatele sprijinit de gratii, nişte ţepuşe aspre. 


Îl invocă pe Dumnezeu Unicul şi cel Drept, cel care 
salvează, cel care judecă. Il rugă să-i dea puţin din forţa 
Lui, din eternitatea Sa lui Spartacus Tracul, care trebuia să-l 
înfrunte pe Galvix Dacul, acel ghem de muşchi şi de 
violenţă, acel barbar capabil să îndoaie fierul cu mâna. 

— Ştiu, murmură Jair Evreul, că Spartacus Te-a cunoscut, 
o, Doamne, fără să Te fi întâlnit. Lasă-l să ajungă pe drumul 
care îl va conduce spre Stăpânul Dreptăţii, spre Tine! 


Auzi vocea Apolloniei. Şoptea, lungită lângă Spartacus. ÎI 
lingea, îl mângâia. Şi lui Jair i se păru că Spartacus tresare, 
încearcă să se ridice, gemând. 

Odată cu zorii reveni şi viaţa. 


Era ziua a doua. 

Jair Vindecătorul continuă să-l maseze pe Spartacus, să-i 
acopere rănile cu un strat subţire de ierburi şi de insecte 
pisate. 

Spartacus încercă să-i apuce mâna. Jair desfăcu degetele 
tracului, înlăturându-i mâna. 

— Nu te lăsa sedus de moarte, mormăi el. Timpul marelui 
somn încă n-a venit pentru tine. 

O arătă pe Apollonia care psalmodia, îngenuncheată la 
câţiva paşi. 

— Dacă mori au s-o ucidă. 

Jair ezită, apoi adăugă cu jumătate de voce: 

— Şi pe mine! 

Spartacus îi prinse din nou mâinile, se ridică, sprijinit cu 
spatele de ţăruşi. Avea ochii deschişi, dar păstră capul 
plecat, cu bărbia în piept, ca şi cum încă nu putea face 
efortul de a o ridica şi de a privi drept în faţa lui. 

— O să ne omoare pe toţi, murmură el. 

Jair clătină din cap. 

— Trebuie să te lupţi. Dacă îl învingi pe Galvix Dacul o să 
supravieţuieşti. Şi noi o să fim cruţaţi. 

— Nu-l cunosc pe dac. 

— Are mâinile ca maiul, dar le poate folosi şi ca pe tăişul 
unei lame. Pisează, zdrobeşte. Spintecă. Dacă îţi dă o 


lovitură de cap, îţi sparge maxilarul şi nasul, sau îţi 
desfundă pieptul. Dacă te strânge între picioare, te sufocă. 
În ziua luptei, nu te apropia, sari în jurul lui, încearcă să-l 
atingi la gât ca să nu mai poată respira, sau să-l loveşti la 
glezne, ca să-l faci să cadă. Este puternic, dar 
neîndemânatic. Trebuie să-l iei prin surprindere. 

Jair se ridică. 

— Îi cunosc trupul, spuse el. L-am îngrijit cândva. 
Aminteşte-ţi: dacă reuşeşte să te atingă, să te apuce, o să 
te omoare. Or, tu eşti cel care trebuie să omori. 

Spartacus depărtă braţele. 

— Nu e duşmanul meu, este şi el prizonier al romanilor. 
Este aliatul meu. Nu pot să mă bat cu el. Nu vreau! 

Jair se ghemui lângă el şi începu din nou să-l maseze. 

— O să te vindec, o să-ţi recapeţi puterile. O să te lupti. 
Tribunul Calvicius Sabinius a poruncit să se ridice gradenele 
în forumul din tabără. Oferă aceste jocuri legiunii lui. La 
început, se vor înfrunta treizeci de perechi de daci. Cei care 
vor rămâne în picioare după luptă vor face faţă câinilor 
flămânzi care au fost dresați să le sfâşie gâtul. N-o să existe 
supraviețuitori. Apoi o să te conducă în mijlocul acelei 
arene; o să fii gol, ca şi Galvix Dacul. Trupurile voastre o să 
fie unse cu ulei. Şi o să vă luptaţi până ce unul din voi 
moare. 

Jair îşi încrucişă braţele. 

— Priveşte-mă! porunci el. 

Spartacus îşi ridică privirea. 

— A ta este alegerea dacă vrei să mori cu ceafa zdrobită, 
ca o capră doborâtă dintr-o lovitură de baros, apoi să i se 
taie gâtul, sau vrei să te lupţi ca un om liber. 

— Nu pot să omor un om care nu este duşmanul meu, 
răspunse el. Nu mă mai îngriji, Jair, mai bine lasă-mă să 
mor. 

— Nu hotărăşti numai pentru viaţa ta, ci şi pentru a 
noastră, ca şi pentru cele pe care le vei apăra şi salva dacă 
învingi. Dumnezeu mi te-a scos în cale ca să te învăţ. 

Spartacus scutură din cap, se agăţă de gratii, se căţără şi 
făcu câţiva paşi. 


— Credeam că Dumnezeul tău Unic voia să nu se ucidă, 
obiectă el. Tu mi-ai spus asta în pădurea de pini. Tu mi-ai 
vorbit despre Stăpânul Dreptăţii şi Judecătorul oamenilor. Şi 
vrei astăzi ca eu să-l omor pe acest Galvix care nici nu ştiu 
cum arată la faţă? Vrei să-ţi salvezi viaţa, Jair, de asta mă 
îndemni să mă bat. Dar romanii n-o să ne cruţe. Nici pe 
mine, nici pe tine. Atunci, mai bine alegi moartea. 

— Hotărăşte singur, Dumnezeu o să te lumineze, 
răspunde Jair. Dar fiecare om are dreptul să se apere, chiar 
dacă pentru asta trebuie să ucidă. 

Spartacus se clatină. Apollonia se grăbeşte spre el, îl 
cuprinde, îl sprijină. 

— Dionysos îţi dăruieşte victoria, îi spune ea. O să-l omori 
pe Galvix Dacul. 


Capitolul 13 


Pe Spartacus îl pun în lanţuri şi lui Jair Vindecătorul îi 
poruncesc să ungă trupul gol al tracului cu un strat gros de 
ulei. Apoi îl închid în cortul mare, care serveşte de rezervă 
şi de atelier Legiunii a VIl-a. Se află la capătul forumului, la 
marginea unui şanţ care înconjoară tabăra. 

Galvix Dacul a fost condus într-un alt cort la patru sute 
de paşi depărtare. 


Spartacus rămâne în picioare, în umbră. 

Aude strigătele soldaţilor adunaţi în gradene. Treizeci de 
perechi de prizonieri daci intraseră în forumul amenajat ca 
o arenă. Bărbaţi înarmaţi, umăr la umăr, cu suliţele şi 
scuturile lor formând un zid şi un gard viu ale cărui vârfuri 
strălucesc în soarele începutului de după-amiază şi 
înconjoară spaţiul în mijlocul căruia dacii trebuiau să se 
înfrunte, cu mâinile goale. 

Tribunul  Calvicius  Sabinius şi  centurionul  Nomius 
Castricus s-au aşezat la tribuna care se afla în faţa cortului. 

Jair şi Apollonia sunt imobilizaţi, cu mâinile legate, lângă 
gradene. 

Trompetele sună, Sabinius ridică sabia, apoi o coboară. 
Soldaţii urlă: „Omoară, omoară!” 

După o clipă de ezitare, dacii se aruncă unii asupra 
celorlalţi, se rostogolesc la pământ, îşi caută ochii, sexul, 
gâtul. Unghiile, dinţii, mâinile, călcâiele, fiecare parte a 
trupului devine o armă. 

Este o grămadă roşie din care ies clătinându-se câţiva 
bărbaţi, în timp ce alţii încearcă să se ridice, înainte de a se 
prăbuşi la loc. 

Atunci sunt eliberaţi câinii de Frigia. 

Au botul lung, urechile - ascuţite, blana - neagră. 
Sângele şi aceşti vreo zece oameni goi, în picioare, 
îngrămădiţi unii în alţii, îi aţăţă. Nu latră. Sar la gât, ară 
piepturile cu ghearele curbate. Sfâşie, smulg. Sugrumă. 
Nimic nu-i poate face să le dea drumul. 


„Omoară, omoară, omoară!“ scandează soldaţii ridicaţi în 
picioare în gradene, în timp ce bubuiturile tobelor susţin 
ritmul ţipetelor. 

Curând, n-o să mai rămână decât câinii negri, cu colții 
înfipţi în cadavrele sângerânde. 

Soldaţii ţâşnesc, aruncă plasele peste această grămadă 
de carne umană şi de animale furioase. Câinii sunt loviți cu 
bâtele, sunt împinşi afară din forum, cadavrele sfâşiate 
sunt târâte. 

Arena nu mai este decât o suprafaţă de iarbă călcată în 
picioare. 


Când apărură Spartacus şi Galvix, încadraţi de soldaţi, 
trompetele răsună din nou. 

Li se scot lanţurile. Încă sunt la capetele opuse ale 
forumului. Sunt împinşi şi înţepaţi cu suliţele ca să se 
îndrepte unul spre celălalt. 

Sunt goi, ca animalele. 

Galvix Dacul e uriaş, depăşeşte umerii şi capul lui 
Spartacus. Se ţine aplecat în faţă, ca şi cum braţele lungi şi 
mâinile enorme cântăresc atât de greu, încât îl obligă să se 
îndoaie spre pământ. 

Acum este la doi paşi de Spartacus. Îşi ridică pumnii 
strânşi, care se vor prăbuşi ca un baros. 

„Omoară, omoară, omoară!” 

Oare aceste strigăte îl surprind şi îl fac să ezite? 

Spartacus sare. Mâinile taie aerul, lovesc gâtul lui Galvix 
Dacul, care îşi dă ochii peste cap; se clatină, se îndoaie, 
îngenunchează şi Spartacus, cu vârful piciorului, îl loveşte 
din nou la gât, apoi o ia de la capăt, izbind stomacul, 
bărbia. Capul lui Galvix este dat pe spate, gâtul la vedere. 

„Omoară, omoară, omoară!” 

Spartacus ar putea să sară la acest gât, să-l strângă, să-l 
sugrume. Deja îşi întinde mâinile. 

„Omoară, omoară, omoară!” 

Dar face mai mulţi paşi în spate. 


Cât timp s-a scurs înainte ca soarele care îşi urma drumul 


să nu-l orbească pe Spartacus? 

Tracul nu-l vede pe Galvix care se ridică, înaintează cu 
paşi rari, cu ochii pe jumătate închişi. 

Când aude respiraţia sacadată a dacului, atât de 
aproape, este prea târziu. 

Galvix se aruncă înainte, îl zdrobeşte pe Spartacus sub 
greutatea lui. 

Spartacus cade în mijlocul strigătelor: „Omoară, omoară, 
omoară!” 

Galvix este peste el. Genunchii lui înfundă în pământ 
palmele lui Spartacus. Greutatea lui îi turteşte pieptul 
tracului. Deci moartea are faţa asta cu ochi cenușii? 

Spartacus nu îşi întoarce privirea. Vrea să vadă moartea 
în liniştea care se aşterne, se prelungeşte, acoperă forumul, 
dar care, dintr-odată, este străbătură de un țipăt ascuţit de 
femeie: 

— Trăieşte, trăieşte, Spartacus! Trăieşte, pentru numele 
lui Dionysos! 

Spartacus îşi întoarce capul, ca şi cum ar încerca s-o 
vadă pe Apollonia, dar descoperă doar albastrul decolorat 
al cerului copilăriei lui, pe care moartea o să-l întunece. 

Spartacus nu va cunoaşte grotele ludeii. Nu-l va întâlni 
pe Stăpânul Dreptăţii de care îi vorbea Jair Evreul. 


Brusc, acest urlet care se rostogoleşte deasupra lui... 

Galvix se ridică, trupul lui imens acoperă cerul. 

Este în picioare, cu pumnii ridicaţi. Spartacus nu mişcă. 

Galvix începe să alerge spre linia scuturilor acoperite de 
vârfurile suliţelor. 

În gradene, soldaţii s-au ridicat gesticulând, urlând, în 
timp ce Galvix, cu palmele şi cu braţele întinse, continuă să 
alerge, din ce în ce mai repede, ca şi cum nu vedea 
carapacele scuturilor, vârfurile suliţelor, sau ca şi cum 
credea că poate pătrunde printre ele şi să le răstoarne cu 
trupul lui uriaş. 

Urlă şi el şi hotărârea lui e atât de mare, că legionarii 
spre care se îndreaptă dau înapoi. 

Este peste ei. Reuşeşte să smulgă unul dintre scuturi. Mai 


multe sulițe i se înfig în piept şi în coapse, dar el îl apucă de 
gât pe unul dintre legionari. Cade împreună cu el, fără să-şi 
desfacă mâinile, pe când ceilalţi legionari îi sfâşie spatele 
cu lovituri puternice de sabie. Capul i se rostogoleşte, dar 
degetele continuă să rămână strânse în jurul gâtului 
romanului ale cărui picioare, dintr-odată, înţepenesc. 


Spartacus s-a ridicat. 
Pentru el, moartea n-a întunecat cerul. 


Capitolul 14 


Spartacus înaintează cu fruntea plecată. 

N-are ochi pentru aceşti bărbaţi şi aceste femei care 
călătoresc alături de el şi de care este legat cu o funie 
aspră, care îi strânge gâtul şi mâinile. Alături de el merg Jair 
Evreul şi Apollonia. Când unul, când altul murmură uneori: 

— Eşti viu, Spartacus. 

Apollonia îi mulţumeşte lui Dionysos şi Jair îl invocă pe 
Dumnezeul Unic care rânduieşte oamenii şi lucrurile, şi 
opreşte moartea când viaţa unui om poate folosi lucrărilor 
Sale. 

— Acum îi aparţii Lui, adaugă Jair Evreul. 


Spartacus pare că nu înţelege. 

Uneori, venele gâtului şi ale braţelor se umflă. Muşchii 
coapselor şi ale pulpelor se contractă, ca şi cum se 
pregăteşte să sară. Face câţiva paşi mai iuți, dar imediat 
funia se întinde. Il sugrumă, îi sfâşie încheieturile, şi tot şirul 
de sclavi de care este legat geme, mormăie, unii se clatină 
şi, după încă nişte paşi, Spartacus, care în continuare îi 
forţează să meargă, îi trage în timp ce funia îi răneşte 
gâtul. 

Legionarii care împing turma fac să trosnească şfichiurile 
ghintuite ale bicelor. 

Spartacus îşi bagă capul între umeri şi răreşte pasul. 
Biciul îl plesneşte, îi taie spinarea. Nu tresare. Nu întoarce 
capul când unul dintre legionari se apropie de sclavul care 
nu s-a mai ridicat, când şirul este obligat să tragă - şi funia 
sugrumă, şi alte trupuri cad. 

Romanul taie funia, apoi o înnoadă la loc, face să se 
rostogolească trupurile sclavilor leşinaţi sau morţi, şi îi 
sugrumă la marginea drumului. 

Şi, în acest timp, bicele pocnesc, turma porneşte din nou 
la drum. 


În depărtare, jos, apar casele şi digul portului din Velles. 


Acolo sunt ancorate vasele. Sclavii vor fi încărcaţi şi, în 
momentul când vor urca la bord, o să fie puternic loviți 
peste ceafă ca să se asigure că se vor întinde, unii lângă 
alţii, pe fundul vasului, fără să protesteze. Cei care se vor 
opune vor fi aruncaţi în mare, cu mâinile şi picioarele 
legate. 


— Au să ne vândă în piaţă la Delos, murmură Jair Evreul. 
Cel care nu va fi cumpărat ca să lucreze în minele din 
Grecia sau Hispania îi va putea mulţumi lui Dumnezeu. 

— Zeilor nu le pasă de sclavi, observă Spartacus. 

De mai multe zile, de când au părăsit tabăra Legiunii a 
VIl-a, era pentru prima oară când vorbea Spartacus. 

— Dumnezeu îl vede pe sclav, aşa cum îi vede şi pe 
oamenii liberi, spuse Jair Evreul cu voce foarte puternică. 

Biciul pocneşte, dar Spartacus se aşază în faţa lui Jair şi 
cureaua îl atinge pe el, cuiele îi înţeapă carnea. 

— Spuneai că în Sicilia sclavii au vrut să devină din nou 
liberi şi zeii i-au abandonat. Vorbeai de mai mulţi morţi 
decât locuitori are Roma. 

— Morţii sunt vii, reluă Jair Evreul. 

Spartacus se întoarce atât de iute că funia se întinde, se 
strânge. Încearcă s-o apuce ca s-o tragă, dar cel care i-a 
legat mâinile a lăsat-o prea scurtă. 

Jair face un semn, Spartacus se apleacă şi Vindecătorul, 
apucând funia cu dinţii, o desface. 

Un legionar urlă, ameninţă, loveşte cu mânerul suliţei 
umerii şi ceafa lui Jair. 

Mersul devine mai uşor, drumul coboară în pantă lină 
spre mare. 

— Dacul a ales să moară în loc să mă ucidă, murmură 
Spartacus. 

Turma rămâne nemişcată pe chei, şi primii sclavi sunt 
îndreptaţi spre dig. Loviturile încep să curgă peste cefele 
lor. Se clatină, îi fac să se prăbuşească în cală. 

— De ce m-a cruțat dacul? insistă Spartacus. 

Nu-l priveşte pe Jair Evreul. Nu aşteaptă răspuns. 

— l-am văzut ochii cenuşii, continuă el. Nu mai puteam 


să mă apăr. Atunci a urlat şi m-a lăsat în viaţă. De ce? 
— Numai Dumnezeu Unicul cunoaşte calea, mormăi Jair. 


Este rândul lui Spartacus să înainteze spre unul din vase. 

Bicele, mânerele suliţelor lovesc sclavii. Un legionar o 
opreşte pe Apollonia şi o îmboldeşte spre pod, în timp ce 
Jair şi Spartacus, împinşi spre cală, cad peste alte corpuri 
îndesate acolo. 

Aerul pe care îl respiră e jilav, gros. Miroase a vomă şi a 
urină. 

Spartacus şi Jair sunt lipiţi unul de altul. 

— Dumnezeu Unicul... repetă Jair Evreul. 

— Dacul a ales să moară ca un om liber, replică 
Spartacus. 

— Dumnezeu Unicul a vrut aşa, repetă Jair. 

— Vreau să mor ca dacul! exclamă Spartacus. 


Capitolul 15 


Spartacus stă gol, în picioare, cu pumnii strânşi în dreptul 
sexului. 

O funie întinsă este înnodată în jurul pumnilor şi 
gleznelor. 

O alta îi leagă gâtul de un ţăruş înfipt în mijlocul estradei 
pe care umblă în sus şi în jos Paquius, negustorul de sclavi. 

Omul este scund, gras şi vioi. La fiecare pas ridică 
braţele, îl arată pe Spartacus. 

— Cetăţeni ai Romei, strigă el cu vocea răguşită de 
luntraş, priviţi ce-am pescuit de curând din Delos, la greci! 

Râde în hohote. 

— Aţi mai văzut vreodată un trup mai neted, mai viguros 
decât acesta? 

Se apropie de Spartacus, întinde mâna, atinge uşor 
pieptul, şoldurile tracului, căruia toţi muşchii i se contractă. 

— lată carnea de gladiator pentru marile jocuri de la 
Roma! reia Paquius. 

înaintează până la marginea estradei, priveşte mulţimea 
care se îngrămădeşte între pantele colinei Palatinului şi 
Boarium, unde se ţine în fiecare zi piaţa de sclavi. 

Trupurile vin din toate provinciile Republicii, popoare cu 
care Roma a luptat şi le-a supus. Preţul înfrângerii se 
calculează pentru ei în bărbaţi, femei, copii pe care îi vând 
în Delos pentru cei din Grecia şi Asia, sau aici, la Roma, 
unde preţurile sunt mai mari şi unde sunt apreciate 
trupurile străinilor, suficient de pigmentate ca să reînvie 
simţurile moleşite, blazate. 

— Împreună cu gladiatorul mai vând o pereche! spuse 
răspicat Paquius. 

Arată către Jair Evreul şi Apollonia, ghemuiţi, legaţi de un 
ţăruş. 

Apollonia îşi strânge genunchii cu braţele. Jair priveşte 
înainte, cu faţa impasibilă. 

Paquius îi trage şi pe unul, şi pe celălalt de păr, îi obligă 


să se scoale. Ridică tunica Apolloniei, îi dezveleşte sexul, 
sânii, zice că e preoteasă a lui Dionysos, ghicitoare, că 
trupul ei este doar o gură care sărută, suge, linge. 

— Şi ăsta, circumcisul, ştie toate secretele vindecării. 
Vindecă plăgi, închide răni. 

Paquius înaintează până la marginea estradei şi deschide 
braţele. 

— Dacă cineva a văzut lot mai bun pe această piaţă din 
Roma, să îndrăznească să se apropie! Îi dau pe toţi cu 
treizeci de talanţi. Un gladiator trac, Spartacus, care are cel 
mai frumos corp, mai musculos şi mai plăcut decât dacă ar 
fi fost sculptat de Praxitele. O femeie pentru el, aceasta, 
Apollonia, dar o să deschidă gura pentru toţi cei care i-o vor 
cere. Şi Jair Evreul ca să vă vindece de indigestii şi să facă 
să vă dispară bubele! Trei la treizeci de talanţi! 

Fixează gloata, cu braţele mereu larg deschise. 

— Vin din piaţa de la Delos. l-am cumpărat de la cei care 
i-au capturat. Cel care îi va cumpăra îi va dresa după bunul 
lui plac. Nimeni încă nu i-a pervertit. Dar, darurile lor se 
cunosc. Asta l-a învins pe cel mai puternic războinic al 
poporului dac, ca a prezis o furtună cu două zile înainte să 
se facă simțită, şi mi-a salvat şi vasul. Celălalt, în fine, a pus 
pe picioare un marinar căruia un catarg în cădere i-a 
zdrobit spatele. Tot lotul de trei: treizeci de talanţi! 


Un bărbat se apropie de estradă. Doi tineri epilaţi, cu 
tunica întredeschisă, îi fac loc prin mulţimea pestriță în care 
se agită femei fardate, cu feţele acoperite de pudră albă, cu 
ochii daţi cu negru, cu buzele verzi, cu părul roşu, 
adolescenţi cu trupuri neformate care îşi lipesc fesele 
musculoase de pântecele romanilor cu sprâncenele şi 
craniile rase. Aceştia ezită să se lase seduşi, vor să vadă 
corpurile care sunt dezbrăcate pe estrade şi pe care le pot 
atinge, cărora pot să le ceară să deschidă gura sau să tragă 
de pielea mădularului. 

Alţii, din mulţime, vin pentru tinerele fete care sunt 
expuse goale, pe care se străduiesc să le prezinte ca 
nefiind încă nubile, pe care le vor putea deci perverti după 


bunul plac, vor putea să le înveţe toate viciile, apoi să le 
arunce, să le revândă sau să le închirieze unuia din acele 
lupanare din cartierul Velabru unde stau în picioare, 
machiate, cu tunica deschisă, în pragul uşii camerelor lor 
sordide, oferindu-se pentru o monedă de bronz - şi unii, 
chiar dintre cei mai bogaţi, se vor delecta cu mirosul fetid 
care le iese din gură, pe care îl gustă aşa cum apreciază 
garum, acel condiment puturos, amestecat cu sânge, cu 
măruntaie, ouă şi peşte putred. 


Bărbatul, încadrat de cei doi tineri care îl însoțesc, a 
ajuns în dreptul estradei. Apollonia îl recunoaşte. Este 
Posidionos, retorul grec pe care Spartacus l-a atacat în car, 
acolo, în Tracia, într-o vreme care pare la fel de îndepărtată 
ca aceea când, liberă, îl întâlnise pe trac în templul lui 
Dionysos şi când oracolul Cox le celebrase unirea. 

Îl observă pe Posidionos. Cei doi tineri bărbaţi se lipesc 
de el şi îl înlănţuie în timp ce vorbeşte cu Paquius, cu ochii 
lipiţi de Spartacus, cu faţa întinsă spre el, cu buzele 
întredeschise, cu trăsăturile subţiate şi întineriţi de dorinţă. 

Apollonia se sprijini de coapsele lui Spartacus. Dacă nu ar 
fi avut braţele legate, le-ar fi cuprins, ca să-i arate lui 
Posidionos, grecul, că n-o să se bucure niciodată de trupul 
lui Spartacus, chiar dacă îi devenea stăpân. 

Îi vede pe tineri râzând şi frecându-se de Posidionos, 
mângâindu-i pântecul şi gâtul, făcând semne lui Spartacus, 
schiţând strâmbături complice, cu pleoapele pe jumătate 
închise, cu buzele schiţând un sărut. 


O voce puternică acoperise dintr-odată zgomotul 
mulţimii. 

— lau lotul, a spus. Evreul, femeia şi gladiatorul trac! 

Mai întâi, Apollonia văzu doi bărbaţi, cu bustul în veste de 
piele, cu o armă la şold, dând la o parte mulţimea cu 
lovituri de pumn, şi, în spatele lor, mergând agale, un al 
treilea bărbat, robust, cu craniul ras, şi un pumnal la 
cingătoare. 

Se aşeză lângă Posidionos şi cele două gărzi de corp îi 


împinseră pe tinerii care îl însoțeau pe grec. 

| se adresă lui Spartacus: 

— La mine n-o să ai nici o altă obligaţie decât să te baţi, 
spuse el. O să-ţi păstrezi femeia şi vindecătorul. Vei primi 
cea mai bună hrană şi vin rece. În /udus la mine vei fi 
învăţat secretele luptelor şi ale mânuirii armelor. O să fii 
liber să pleci şi să vii. Nu vei fi obligat decât să te baţi. Eu 
sunt Cnaeus Lentulus Balatius, lanistul din Capua. 
Organizez jocuri. La mine în /udus găseşti cea mai bună 
şcoală de gladiatori din toată Republica romană. Viaţa ta o 
să fie atât de lungă cât vei hotărî. Dacă femeia ta nu-ți 
ajunge, o să ţi le ofer pe toate cele pe care ţi le vei dori. Un 
gladiator nu este un sclav; este un om care luptă pentru 
viaţa lui. 


Paquius înaintase. 

— Vorbeşti, vorbeşti, Lentulus Balatius, dar deja am un 
cumpărător pentru ei. 

Îl arătă pe Posidionos, în spatele căruia stăteau cei doi 
tineri. 

— Acest retor grec îmi oferă... reia Paquius. 

Lentulus Balatius îl întrerupe cu un gest şi o mutră 
dispreţuitoare. 

Se întoarce spre cel interesat. 

— Vrei să faci un întreţinut dintr-un gladiator? Eşti nebun, 
Posidionos. El o să fie stăpânul tău. O să te facă să-i înghiţi 
rahatul! Dar poate asta n-o să-ţi displacă? 

Ridică din umeri. 

— Mulţumeşte-te cu spânii, continuă el. Şi lasă-i pe 
gladiatori pentru jocurile noastre. 

Cu un semn, îşi invită gărzile de corp să urce pe estradă. 
Ei sar, îşi întind mâinile, îi apucă. 


Lentulus Balatius merge spre Spartacus, se propteşte în 
faţa lui; cercetează încet cu privirea corpul tracului. 

— Mincinosul de Paguius a spus adevărul. Ai muşchi de 
gladiator şi corpul tău e frumos precum cele mai frumoase 
statui din oraşul de pe Palatin. 


Arată cu capul spre colina unde se ghiceşte, printre 
chiparoşi şi pinii-umbrelă, marmura coloanelor locuinţelor 
mai-marilor Republicii, senatori sau bancheri, consuli şi 
pretori. 

— Te cumpăr pe tine, pe femeia ta şi pe evreu pentru 
ludus-ul meu din Capua. O să fii gladiatorul lanistului 
Lentulus Balatius! 

Se întoarce spre Paquius. 

— O să-ţi număr cincizeci de talanţi. 

Paquius ridică braţele şi spune: 

— Lotul este al tău, Balatius! 

Coboară vocea şi îl previne: 

— Teme-te, este o fiară. Priveşte-i ochii. Nu-i lasă în jos 
niciodată. Nu sunt cei ai unui sclav. 

— Leii şi tigrii se dresează bine, spuse Balatius. Noi îi 
dresăm. 


Întinde mâna, atinge umărul, apoi torsul lui Spartacus 
care întoarce capul, rage ca şi cum ar vrea să muşte, dar 
funia care îl leagă de picioare se întinde, îl strânge şi de 
gât. 

Balatius râde şi îl bate pe umăr. 

— Linişteşte-te, nu sunt un stăpân rău. Toţi gladiatorii din 
ludus o spun. 

Se îndepărtează şi se îndreaptă spre Paquius. 

— Un gladiator turbat, iată ce face un spectacol reuşit. 
Corpul tracului este cel al unui om care iubeşte viaţa. In 
arenă, o să trebuiască să se bată ca să şi-o păstreze. O s-o 
facă, o să vrea să învingă. 

Balatius se aplecă spre Paquius. 

— Ştii de ce gladiatorii cei mai feroce sunt cei mai buni şi 
mai fideli dintre sclavi? Pentru că începe să le placă să 
învingă şi să ucidă. 

Îl arată pe Spartacus cu o mişcare din bărbie. 

— Tracul ăsta este făcut din aceeaşi carne ca şi ceilalţi. 
Într-o zi, o să-mi hrănesc fiarele cu el. 


Capitolul 16 


Spartacus se ridică dintr-un salt. 

Priveşte în jurul lui, ca şi cum somnul îl făcuse să uite de 
sala întunecată cu tavanul jos, de oamenii aşezaţi alături de 
el, împilaţi şi ei, lungiţi pe acelaşi pământ sau aşezaţi, cu 
spatele sprijinit de peretele din cărămidă dată cu vopsea 
roşie care se scorojeşte. 

Pune mâna pe o coapsă a Apolloniei, care stă ghemuită 
lângă el. 

Dintr-odată, respiră zgomotos, de parcă s-ar sufoca şi nu 
mai suportă acest miros de peşte împuţit, dulce şi acru în 
acelaşi timp, pe care îl emană cartierul Velabru, unde 
Cneus Lentulus Balatius i-a dus după ce îi cumpărase din 
piaţa de sclavi. Ai fi zis că e ridicat pe un morman de carne 
stricată, de fructe fleşcăite, de noroi, de rahat şi de sânge, 
toate amestecate. 

Se întoarce, încercând să nu mai gâfâie, să-l imite pe Jair 
Evreul, aşezat lângă el, cu braţele încrucişate, cu spatele 
drept şi picioarele îndoite, care pare că fixează orizontul de 
dincolo de zidul scund ce închide sala şi prin faţa căruia 
umblă în sus şi în jos bărbaţii înarmaţi care aparţin de 
ludus-ul lui Balatius. 

Ei sunt cei care i-au legat unii de alţii pe sclavii 
cumpăraţi; ei - cei care i-au escortat până în sala asta; ei - 
cei care au îndepărtat mulţimea care voia să-i atingă pe 
sclavii promişi pentru rolul de gladiatori; tot ei - cei care au 
pretins o monedă ca să lase pe una sau alta dintre femei să 
se frece de numid sau de celt, să-i spună în şoaptă că o să 
vină să-l caute, în noaptea asta, şi că o să facă ce vrea din 
ea - şi să tremure, cu capul dat pe spate, cu gura căscată, 
femeie bătrână cu trupul lacom şi mort. 


Femeile acelea sunt acolo, foşgăie de cealaltă parte a 
zidului scund, înconjurându-i pe bărbaţii înarmaţi. Uneori, 
unul dintre ei se îndepărtează cu una sau cu alta agăţată 
de braţ, femeie care se mulţumeşte cu un gladiator care nu 


mai luptă, devine supraveghetor, antrenor, servitor al 
stăpânului /udusului, Cnaeus Lentulus Balatius. 

Bărbaţii sunt cei pe care moartea nu i-a vrut, pe care 
destinul i-a cruțat; trupurile pe care le oferă privirii sunt 
pline de cicatrici. 

Lama spadei a alunecat pe gâtul lui, explică unul dintre 
ei, ca şi cum Zeus a ţinut braţul adversarului care crezuse 
că i-a tăiat gâtul, şi iluzia asta îl costase viaţa. 

— Şi am fost acolo, continuă omul, cu zgarda mea. 

Şi atinge umflătura de carne care îi încinge gâtul. 

Un altul lasă să se vadă trei dâre lungi şi adânci, care i se 
adâncesc în carnea pieptului, de la gât până la mijloc. 

— Gheare de urs, spune cu mândrie. 

Apoi, împungându-i cu sulița pe cei vreo douăzeci de 
sclavi din sală, spune: 

— Dacă un gladiator vrea să supravieţuiască, trebuie să 
iubească moartea, să se culce cu ea în fiecare noapte, să 
meargă ziua cu ea la braţ. Şi, în arenă, să fie sclavul ei, să 
ucidă ca s-o venereze. Să fie gata să întindă gâtul, când a 
fost dezarmat şi când învingătorul ridică spada, în 
aşteptarea semnului stăpânului şi a poruncilor mulţimii. 

Strigă: 

— Destinul vostru este să muriţi, gladiatori! Din cauza 
asta femeile, toate femeile vor să se distreze cu voi. Ne 
spun „infami“, dar toate visează să ne lingă, să-şi deschidă 
gura şi coapsele! 

Se întoarce. 

— lată-le, căţelele! 

Şi Spartacus le vede, fardate, cu buzele întredeschise, 
înconjurându-i pe paznici, implorându-i să le lase să 
pătrundă în sală sau cel puţin să le dea măcar ei ceva din 
puterea lor, ei care au cunoscut lupta în arenă. 


Spartacus strânge coapsa Apolloniei. 

— Am avut un vis, îi spune el. 

Ea îl ascultă atunci cum povesteşte că un şarpe i s-a 
înfăşurat în jurul feţei, i-a mângâiat buzele cu limba lui 
bifurcată. 


Femeia începe să tremure, să se balanseze, cu ochii ieşiţi 
din orbite. Spune că o să fie conducătorul unei mari şi 
teribile puteri, că nenumărați vor fi cei care se vor aduna în 
jurul lui, alcătuind o armată de bărbaţi liberi din nou, al 
cărei prinţ victorios va fi el. 

Se leagănă din ce în ce mai repede înainte şi înapoi, 
invocându-l pe Dionysos, şi murmură: 

— Tu, Spartacus, războinic al Traciei, tu cel înlănţuit ca 
un sclav, tu asupra căruia veghează zeii, o să faci Roma să 
tremure! 

Cuvintele i se încalecă, pare să-şi piardă minţile, 
clătinându-şi capul. Părul îi mătură umerii, palmele îi astupă 
urechile, ca şi cum voia să se împiedice să mai audă şi apoi 
să repete ceea ce o voce îi dicta, bubuia, şi, la sfârşit, 
depărtându-şi braţele, mai mult urlă, mai mult ţipă decât 
vorbeşte. 

Spune că această teribilă putere, această putere de prinţ 
pe care Spartacus o s-o aibă, îi va aduce un sfârşit la fel de 
nefericit pe cât de mare a fost triumful pe care l-ar fi avut. 

— Zeii vor lua înapoi ce au dat, adaugă ea. Îi înalţă pe 
oameni până la ei, apoi îi aruncă într-un abis fără fund. Vor 
fi geloşi pe tine, Spartacus. Ei îţi vor da gloria, dar imediat 
îţi vor aduce şi nenorocirea... 

Urlă, se agaţă de gâtul lui, îi înlănţuie umerii, îi sărută 
pieptul gemând. 

Spartacus închide ochii, se apleacă peste ea, o sărută pe 
păr, o leagănă. 


Şi noaptea trece. Vin zorii. 

Gardienii ţipă că trebuie să pornească la drum, că îi 
aşteaptă trei care, că vor fi trataţi ca nişte animale de preţ, 
nu ca nişte sclavi obişnuiţi, marcați cu fierul înroşit. Sunt 
aleşi să fie gladiatori. Stăpânul /uaus-ului din Capua, 
domnul lor, Cnaeus Lentulus Balatius, nu vrea ca gladiatorii 
lui să-şi irosească puterile pe dalele de pe Via Appia. Vrea 
ca ei să-şi înceapă antrenamentul în /udus imediat ce 
sosesc, apoi să apară în arenă ca să se bată sălbatic şi 
acolo să sfideze moartea cu curaj, în mod strălucit. 


— Toate femeile vor veni la voi ca nişte căţele sau 
scroafe. O să vă lingă rănile. O să vă ofere cel mai bun vin, 
sturzii cei mai graşi, turturele, fudulii de mistreţ fripte. Le 
veţi putea cere orice. Gladiatori, avem forţa invincibilă a 
morţii în mâinile noastre. Să mergem... 

Bărbaţii se ridică. 

Se ating, se cercetează, se sfidează. Privirile se 
încrucişează: cele ale tracului cu cele ale numidului, celtului 
şi germanului, ale dacului şi galului. 

Unii dintre aceşti bărbaţi au obţinut, ca şi Spartacus, 
dreptul de a fi însoţiţi de femeile lor. Şi ele sunt în lanţuri. 
Când ies din sala întunecată, le înjură pe cele care, afară, 
leşină privindu-i pe gladiatori, încercând să se apropie de 
ei, cerşind o mângâiere, urmând, pe străzile noroioase din 
cartierul Velabru, cele trei căruţe care încep să se zgâlţăie, 
care îşi fac loc cu greu printre tejghele, prin mijlocul 
mulţimii zgomotoase. 


Soarele îl orbeşte pe Spartacus. 

Işi aminteşte de momentul crucial al luptei care l-a 
confruntat cu Galvix Dacul. 

Murmură: 

— Nu-l vedeam. Putea să mă ucidă. Dar a preferat 
moartea lui morţii mele. 

Spartacus se întoarce spre Jair Evreul, aşezat alături de 
el, în primul car. 

— De ce? 

Jair îl priveşte, apoi spune cu voce înceată, ca şi cum 
şopteşte un secret: 

— Fiecare dintre noi este în mâna Domnului Unic. El 
vede. Indrumă. Uită-l pe dac! Uită profeţiile Apolloniei, 
Spartacus. Acţionează şi visează ca un om liber şi drept. 
Astfel vei merge pe calea lui Dumnezeu. 


Partea a doua 


Capitolul 17 


Jair Evreul îşi lipeşte palmele de urechi. Apasă din toate 
puterile pentru ca zvâcnetul sângelui să acopere urletele 
care se năpustesc din gradenele arenei aflate deasupra 
sălilor subterane unde el aşteaptă. 

Se ghemuieşte, cu picioarele îndoite, cu fruntea pe 
genunchi. Îndoaie ceafa ca şi cum o să-l lovească. 

„Jugula! Jugula! Omoară! Omoară!” 

Mulțimea scandează cuvintele într-un singur glas, cu o 
duritate care creşte, repetă: 

„Jugula! Jugula! Omoară! Omoară!” 

Urletele pătrund prin gurile de aerisire, răsună sub 
boitele joase, ajunge pe coridoarele care duc la clădirile 
ludus-ului lipit de amfiteatrul din Capua, pe malul 
Volturnusului, care înconjoară oraşul cu unul din braţele 
sale. 

Aşa că nu e nevoie decât de câteva sute de paşi ca să 
ajungi la /udus prin aceste subterane unde gladiatorii se 
adună înainte de a sui cele câteva trepte, care îi conduc în 
arenă, pe nisipul adesea înecat de sângele împrăştiat ici şi 
colo, în pete mari, întunecate. 

Dintr-odată, se face linişte, atât de neaşteptat, atât de 
brusc, încât Jair Evreul ridică fruntea, priveşte în jurul lui, 
apoi spre gura de aerisire de care se apropie. Zăreşte în 
faţă, în celălalt capăt al arenei, loja unde sunt aşezaţi 
magistraţii şi patricienii din Capua şi, în picioare, lângă ei, 
sprijinit de balustradă, recunoaşte silueta lui Cnaeus 
Lentulus Balatius, stăpânul /udus-ului, proprietarul şcolii de 
gladiatori, organizatorul jocurilor. 

A sosit momentul. 

O voce stingheră, bruscă, ascuţită, cea a unei femei care 
urlă: 

— Jugula! Jugula! Omoară! Omoară! 

Şi urletul reîncepe. 

Jair Evreul dă înapoi, se ascunde în întuneric. 

Nu vrea să vadă braţele pretorului ridicându-se, cu 


pumnul închis, poate încă ezitând, în timp ce ascultă cum 
cuvintele: „Jugula!  Jugula!  Omoară!  Omoară!“ se 
rostogolesc, dar nu, pretorul va ceda, îşi va întoarce 
pumnul, cu degetul mare în jos, făcând astfel semn 
învingătorilor să-i omoare pe cei ale căror trupuri se află la 
capătul tridentului lor, al spadei lor, sau cărora le zdrobesc 
pieptul cu călcâiul. 

Linişte din nou, apoi o respiraţie lungă ca de satisfacţie 
sau de relaxare a trupurilor strânse unele în altele în 
gradene, în momentul când lamele taie gâturile şi când 
vârfurile de fier zdrobesc piepturile. 


Brusc, un val de lumină invadează sala, alungând 
întunericul. Poarta care dă spre arenă tocmai fusese 
deschisă şi gladiatorii încep să coboare clătinându-se, pe 
panta care duce la subterane. 

Sunt supraviețuitorii celor douăzeci care fuseseră 
cumpăraţi la Roma din piaţa de sclavi. Fuseseră instalaţi, 
îndesaţi unul în altul, în cartierul Velabru, apoi, umăr lângă 
umăr, parcurseseră, în care, Via Appia, de la Roma la 
Capua. Unii cântaseră în limba lor. 

Unul dintre ei, un celt, la o oprire la Mintumo, reuşise să- 
şi rupă legăturile şi alergase spre câmp printre măslini. 
Gardienii îl urmăriseră, îl prinseseră şi îl bătuseră până ce 
capul îi atârnă pe piept şi nu se mai ghiceşte culoarea 
părului cu şuviţele colorate de sângele negru care se 
uscase. 

Lentulus Balatius ceruse să fie stropit cu apă. Şi celtul 
tresărise, ridicase puţin capul. Balatius repetase de mai 
multe ori: 

— Trăieşte, câinele, trăieşte! Fie lăudaţi zeii! 

Îl legaseră, îl aruncaseră într-un car, şi, la sosirea la 
Capua, când noii gladiatori descoperiseră oraşul, meandrele 
Volturnusului, şi, departe de promontoriu, muntele conic 
împodobit cu un fum cenuşiu, care se pierdea în cer, la 
orizont, Balatius se apropiase de Jair Evreul. 

— Eşti vindecător, evreule, de asta ai fost vândut, şi tu... 

Se întorsese spre Apollonia: 


— Tu eşti preoteasă a lui Dionysos? Ei bine... 

Arătase spre trupul celtului: 

— Chiar de mâine vreau să fie pus pe picioare. Cere să ţi 
se dea ce ai nevoie ca să-l îngrijeşti. Dacă moare sau nu 
mai poate merge... 

ÎI privise lung pe Jair Evreul. 

— Leilor mei libieni le este mereu foame, spusese el 
îndepărtându-se. 


Jair unsese trupul celtului cu uleiuri şi unguente. Îi 
masase ceafa şi coapsele, îi spălase părul blond şi buclat, îi 
pansase rănile. 

Celtul căpătase încet-încet o respirație regulată. 
Deschisese, în sfârşit, ochii tumefiaţi, privise în jurul lui, şi 
se îndreptase, făcându-l pe Jair Vindecătorul să înţeleagă că 
se numea Gaelus, că se luptase şi îi învinsese pe romani ca 
un războinic, şi că nu accepta să fie condamnat la condiţia 
infamă de gladiator. | se adresase lui Spartacus care nu-i 
pricepea limba, dar un gal, Crixos, şi un german, CEnomaus 
- şi ei cumpăraţi în piaţa de la Roma au fost cei care îi 
răspunseră, explicându-i apoi lui Spartacus că celtul îi 
îndemna să refuze să se bată, să se revolte, să fugă aşa 
cum a încercat şi el să facă. Nu înțelegeau, a repetat el, că 
vor fi mult mai puternici dacă acționau împreună, că-şi 
puteau folosi contra paznicilor armele care li se dădeau ca 
să lupte în arenă? 


Crixos şi CEnomaus vorbiseră cu voce înceată. Primul era 
la fel de înalt ca Spartacus, dar mai corpolent. Fruntea 
îngustă, bărbia proeminentă dădeau figurii lui o expresie 
dură şi încruntată. CEnomaus era uriaş: braţele şi picioarele 
păreau fără sfârşit, gâtul - lung, capul, care părea mic, 
acoperit cu un păr roşu şi des. 

Spartacus ascultase fără să răspundă şi Gaelus celtul, 
după ce gesticulase, adormise. 


A doua zi dimineaţa, Lentulus Balatius, înconjurat de 
paznici, se apropiase de Gaelus care stătea în picioare cu 


braţele încrucişate, lipit cu spatele de una din uşile care 
dădeau spre coridoarele ce duceau în sălile subterane, 
săpate pe sub gradenele amfiteatrului. 

— Eşti nerăbdător s-o iei pe acolo? spusese Balatius. Nu 
te îngrijora! Balatius nu uită nimic. Ai vrut să fugi? lţi place 
să alergi? O să alergi... 

Balatius se întorsese spre Curius, un om liber care 
alesese să fie gladiator şi care, după mai multe lupte 
victorioase, fusese desemnat maestru de arme la /udus. 

— Ai grijă să fie bine hrănit, adăugă Balatius. Antrenează- 
| la alergări. Vreau să deschidă jocurile următoare şi 
populaţia din Capua să fie uimită de spectacolul pe care o 
să i-l ofer. 


Imediat ce lanistul părăsise cazarma, Curius se apropie 
de Spartacus. 

— Îţi cer sfatul, te ascultă, începu el. Ai cu tine o femeie 
şi pe evreul vindecător care nu te părăseşte. Balatius 
trebuie să fi dat pe tine o avere, o ghicesc după cum te 
priveşte. Te tratează ca pe căpetenia noilor gladiatori. Dar îl 
cunosc; este crud şi răzbunător. Celtul l-a sfidat încercând 
să fugă. Dacă Balatius a renunţat să-l omoare este pentru 
că îi pregăteşte ceva mai rău decât moartea. Sfătuieşte-i pe 
Crixos Galul şi CEnomaus Germanul să-i explice. Au 
încredere în tine, ţi se supun. 

Puse mâna pe umărul lui Spartacus. 

— Dacă celtul era un om înţelept, şi-ar fi tăiat venele. Ar 
fi fost pentru el o moarte mai fericită şi mai dulce, decât... 


Dar, recăpătându-şi forţele, celtul recăpătase şi pofta de 
viaţă. 

Îl hrăniseră bine. Balatius îngăduise chiar uneia dintre 
femeile care bântuiau pe malurile fluviului Volturnus să i se 
ofere. Gaelus se retrăsese cu ea într-una din cella de care 
dispuneau gladiatorii. Şi se auziseră ţipetele femeii. 

— Să mori, să mori, de ce să mori? îi răspunsese lui 
Crixos Galul. O să mă bat. O să supraviețuiesc. Şi o să-l ucid 
pe Lentulus Balatius! 


Dar, într-o dimineaţă, paznicii se aruncară pe Gaelus şi îi 
legară mâinile la spate, îl dezbrăcară şi apoi turnară peste 
el o găleată de sânge proaspăt. 

Lentulus Balatius veni să-l cerceteze. 

— Ai fugit? O să te fac eu să fugi! 

Mai târziu, trompetele şi  tamburinele  anunţară 
deschiderea jocurilor din Capua şi Lentulus Balatius, de la 
tribună, avea să ofere cea mai frumoasă dintre fiare, un leu 
din Libia, un bărbat gol cu mâinile legate care nu va putea 
decât să fugă ca să scape să nu fie devorat. 

— Dacă supravieţuieşte, fac din el un om liber! 

Dădu ordin să se deschidă porţile, cea prin care intrau în 
arenă gladiatorii şi cea prin care ţâşneau fiarele. Mirosul 
sângelui era impregnat în pielea lui Gaelus. 

Nu alergă multă vreme. 

Leul, cu labele pe pieptul bărbatului, îl devora încet, gura 
sfâşiindu-i faţa celtului. 


Sclavii cumpăraţi la Roma nu participaseră la aceste 
prime jocuri. Trebuiau instruiți, trebuiau să fie învăţaţi să 
lupte într-o arenă, să evite plasa aruncată peste ei, să 
respingă tridentul sau spada curbată. 

Unii trebuiau să lupte chiar fără să-şi vadă adversarul, cu 
faţa închisă într-o cască prelungită de o mască din metal şi 
fără deschizături. 

Alţii - Crixos Galul era unul dintre ei - erau în întregime 
acoperiţi de armură, zdrobiţi sub greutatea metalului atât 
de greu, încât trebuiau să înainteze cu paşi mărunți, cu 
picioarele depărtate, şi era destul un bobârnac pentru a-i 
face să se dezechilibreze; atunci erau incapabili să se 
redreseze. 

Spartacus purta scutul şi spada curbată şi dinţată a 
războinicului trac, în timp ce CEnomaus Germanul era 
înarmat cu un topor cu două tăişuri, cu mâner lung, pe care 
ştia să-l învârtească, secerând tot ce se apropia. 

Toţi cei care alcătuiau noua grupă de gladiatori se 
antrenau în arenă pentru următoarele jocuri din Capua. 


Se făcuse deja vară. Un strat gros de ceaţă plutea 
deasupra Volturnusului. 

Din subteranele unde erau închise fiarele urca un miros 
acru. Jocurile începeau la sfârşitul zilei, când căldura urma 
să se potolească şi se aşternea amurgul lung. 


Jair Evreul auzise ciocnirea armelor, strigătele care 
salutau cele mai spectaculoase faze ale luptei, apoi acel 
urlet: „/Jugula! Jugula! Omoară! Omoară!”, şi acel strigăt 
sfâşietor când pretorul întorcea degetul mare, poruncea să 
se taie gâturile, să se înfigă suliţele şi tridentele în trupuri. 


Şi acum, Jair Evreul îi vede înaintând încet, pe planul 
înclinat care duce la sălile subterane, pe gladiatorii 
supraviețuitori. 

Păşesc împleticindu-se, cu trupurile acoperite de sânge. 


Capitolul 18 


Jair Vindecătorul vede cum sângele curge pe pieptul lui 
Spartacus. 

Se apropie de trac, al cărui umăr drept este sfâşiat; un fir 
de sânge desenează pe braţ o dâră negricioasă. 

Spartacus ezită, apoi se lasă să cadă pe pământ. Jair se 
apleacă. Rana nu este decât superficială. Bărbatul care 
lovea a trebuit să fie ucis în momentul când lama armei 
sale - spadă sau topor - cădea asupra lui Spartacus. 

Jair începe să oprească sângele, apoi acoperă rana cu 
unguente. 

Spartacus pare că nici nu bagă se seamă că este îngrijit. 
Şi-a lăsat din nou capul să-i cadă în piept, mâinile - între 
coapse, cu spatele cocoşat. 

Nu-l priveşte pe Crixos Galul care se opreşte în faţa lui, 
apoi, dintr-odată, se prăbuşeşte, ca zdrobit de greutatea 
metalului armurii care îi acoperă trupul în întregime. 
Încearcă în zadar să se ridice. CEnomaus Germanul, al cărui 
piept este arat de brazde roşii, se străduieşte să deznoade 
curelele de piele care, pe spate, pe ceafă şi la mijloc, pe 
coapse, fixează bucăţile armurii pe corpul lui Crixos. Alţi 
gladiatori se sprijină de perete şi se lasă să alunece pe 
pământ, închizând ochii, la început în tăcere, apoi cerând 
vin. 

Jair îi priveşte. Erau douăzeci cei care au intrat în arenă; 
toţi cei din noua grupă de gladiatori cumpăraţi la Roma. Nu 
mai sunt decât şapte, înconjurați de gladiatorii din /uaus, 
veniţi prin coridoare şi care au năvălit zgomotos în sălile 
subterane. 


— Dacul, murmură Spartacus, aminteşte-ţi de Galvix 
Dacul, el m-a cruțat. A ales să moară el, în loc să mă ucidă 
pe mine. 

Cu mâna stângă, îl strânge de ceafă pe Jair, îl obligă să 
se aplece mai mult. 

— Când l-am văzut pe numid că ridică toporul, reia el, m- 


am aruncat înainte, cu spada în mână. l-am înfipt-o în 
pântec până la plăsele. A scăpat arma. Pune mâna dreaptă 
pe piept. Sângele lui a gâlgâit, m-a acoperit. Sângele lui s-a 
amestecat cu al meu. Era fratele meu, şi eu l-am omorât. 
Nu am avut curajul lui Galvix Dacul. 

Clătină din cap. S-ar putea crede că hohoteşte, dar ochii 
îi rămân uscati. 

— Mi-am ucis fratele... mai repetă el. 


Dintr-odată sub bolți se aşterne liniştea. Gladiatorii se 
dau la o parte ca să-l lase să treacă pe Lentulus Balatius 
care înaintează, înconjurat de gărzi. Curius, maestrul de 
arme, merge alături de el. 

— Vreau să-i văd, spune Balatius cu voce puternică. Vii, 
răniţi sau morţi sunt ai mei. Arată-mi răniții, Curius. 

— Sunt învingători, observă Curius. 

— Sunt ai mei! repetă Balatius. Şi tu eşti la fel, prin 
contract. Tu ai ales. Nu uita niciodată că dispun de tine, 
chiar dacă eşti un om liber. Mi-ai vândut libertatea ta, 
Curius! Şi pot să te împing în arenă, cu mâinile goale, 
legate la spate, aşa cum am decis pentru celt. Ştii ce i s-a 
întâmplat. 

Face semn gladiatorilor să se îndepărteze, ca să-i poată 
vedea pe supraviețuitori. 

Balatius îl zăreşte pe Spartacus şi, alături de el, pe Jair 
Vindecătorul. 

— Spune-mi, tu, evreule, de câte zile are nevoie tracul ca 
să lupte din nou? 

— Dă-mi o spadă, răspunde Spartacus ridicându-şi braţul 
însângerat. 

Balatius zâmbi. 

— Te-ai bătut bine. L-ai străpuns cu spada pe numid, l-ai 
tăiat în două. Pretorului i-a plăcut felul tău de a ucide. Tu 
eşti Spartacus? Curius mi-a spus că gladiatorii te ascultă. 
Sfătuieşte-i să se poarte ca mieluşeii faţă de mine, iar în 
arenă - ca nişte tigri. 

Îi întoarce spatele lui Spartacus, îl cercetează pe Crixos 
Galul, apoi pe CEnomaus Germanul. 


— Voi trei o să deschideţi viitoarele jocuri. 

Ceilalţi supraviețuitori ai luptelor sunt lungiţi pe jos, cu 
trupurile acoperite de sânge şi sudoare. 

— Celor de colo, să li se dea o armă! porunci Balatius. 

Apucă braţul maestrului de arme. 

— Tu înţelegi? 

Cu o mişcare a capului, arată spre gradenele arenei care 
se zăresc prin răsuflători. Mulțimea este în picioare, strigă 
şi gesticulează. 

— Curius, să se lupte din nou! 

— Au învins deja, repetă maestrul de arme. 

— Ai auzit? Pretorul mi-a plătit scump pentru jocurile 
astea. 

Ridică vocea: 

— Vă burduşesc cu carne şi cu vin, vă dau femei. Duceţi 
o viaţă de patricieni, voi, nişte nenorociţi care nu însemnați 
nimic. Dar trebuie să luptaţi. Asta e preţul! 

Îi priveşte pe gladiatori, îi fixează până ce majoritatea 
coboară privirea. 

— Răniţii, în arenă, cu tridentele şi spadele, imediat! reia 
el. Fă-i să se ducă, aruncă-i înăuntru, dacă e nevoie, Curius! 
Acum! Să fie stropiţi cu apă rece! Capua o să-şi amintească 
de gladiatorii din /udus-ul lui Balatius, adaugă el. Intr-o zi, o 
să vă duc să vă bateţi la Roma! 

Se retrage cu paşi rari. 

— La animale, la animale! repetă el. Să-mi înfrunte 
fiarele! 

Spartacus se ridică, gladiatorii îl înconjoară. Sunt mai 
multe zeci, poate două sute. Mormăie. Dar Spartacus este 
singurul care a ridicat pumnul. 

Feţele  gladiatorilor se pierd în întunericul sălilor 
subterane. 

Nu se văd decât umeri, braţe, piepturi, partea de sus a 
coapselor. Prăfuită, lumina care vine prin răsuflători 
brăzdează trupurile. 

Jair Evreul este în mijlocul acestei mase mutilate care 
vibrează, înaintează, nu se lasă împins, apoi se îndreaptă 
spre bolți, ascultă strigătele care vin din gradene, aude 


răgetele fiarelor, loviturile labelor lor care dau târcoale în 
sălile învecinate, aşteptând să li se deschidă porţile ca să 
țâşnească în arenă şi să se hrănească din carnea 
oamenilor. 


La câţiva paşi înaintea lui, Jair vede vârfurile suliţelor şi 
spadelor, scuturile oamenilor de arme, acei şacali devotați 
lui Lentulus Balatius. 

Stau cu picioarele depărtate, cu tăişurile şi suliţele 
întinse, ziduri de metal care strâng masa gladiatorilor, pe 
care o împing încet-încet pe sub bolți, în colţuri, acolo unde 
nu se poate sta în picioare. Şi gladiatorii se ghemuiesc. 

Jair le simte pieile unse cu ulei. În întunericul cel mai 
dens, simte mănuşile de oţel, piesele armurilor, pielea şi 
zalele cămăşilor. Se sprijină de şoldul şi umărul lui 
Spartacus, mângâie braţul lui Crixos Galul. Mâinile grele ale 
lui CEnomaus îi apasă umerii. 

Îl vede înaintând pe Curius, maestrul de arme din /udus. 
Cu un gest, acesta şi-a oprit şacalii care se îngrămădeau în 
spatele lui; aproape nu mai era loc între cei două sute de 
gladiatori fără arme şi fără scuturi, cu gâtul şi piepturile 
goale. 

— Ce vreţi? le strigă Curius. Să vă zdrobesc ca pe nişte 
şobolani? 

Face încă un pas. 

Jair Evreul simte că Spartacus tremură din tot corpul. 
Tracul este tentat să sară la beregata lui Curius; apoi 
ceilalţi gladiatori se aruncă şi ei. Şacalii vor fi cu siguranţă 
învingători, dar unii dintre ei, şi în primul rând Curius, vor 
avea corpul sfâşiat cu dinţii şi ghearele. 

Jair Evreul pune mâna pe coapsa lui Spartacus. Se 
sprijină, strânge până când Spartacus încetează să 
tremure. 

Curius a dat înapoi. 

— L-aţi auzit pe Lentulus Balatius? Tot ce vrea şi ce 
porunceşte respectă legea noastră. Dacă vă ridicaţi 
împotriva lui, sunteţi nişte şobolani şi o să muriţi ca 
şobolanii. Nu sunteţi oameni decât dacă vă bateţi pentru el. 


El v-a cumpărat. El v-a antrenat. El vă hrăneşte. El vă dă 
şansa de a supravieţui. Să aveţi o viaţă frumoasă în 
aşteptarea morţii de care nimeni nu poate scăpa. Aţi 
prefera să vă căţăraţi într-o galerie de mină, sau să vă 
uscați la soare pe câmpurile cu grâu? Datorită lui trăiţi şi 
muriţi ca nişte războinici. 

Curius se întoarce, loveşte cu scutul trupul lui Spartacus. 

— Tu, tracule, murmură el, tu ai ridicat pumnul. Ştii că 
Lentulus Balatius nu uită nimic. Într-o zi o să pună să-ți fie 
legate mâinile, aşa cum a făcut cu Gaelus Celtul. Sau, mai 
bine - Curius dă înapoi -, o să pună să ţi se taie mâinile şi o 
să te împingă în arenă. lată ce câştigi când uiţi că eşti un 
nimic, doar un nenorocit căruia stăpânul îi dăruieşte o 
fărâmă de viaţă. 

Curius se află acum în spatele oamenilor. 

— Viaţa voastră o să fie şi mai scurtă dacă nu vă 
supuneţi. Veţi avea moartea unor şobolani! îi sfidează el. 

Merge spre cei patru gladiatori răniţi care sunt ajutaţi să 
se pună pe picioare şi ale căror trupuri şiroiesc de apa cu 
care tocmai au fost stropiţi. Curius pune să li se dea înapoi 
spadele şi tridentele. 

Doi bărbaţi deschid porţile. Lumina şi urletele mulţimii 
izbucnesc, umplu sălile subterane, copleşesc masa 
întunecată a gladiatorilor, orbiţi, încercând să-i distingă pe 
răniții care sunt împinși în arenă. 

Jair aude răgetele animalelor. 

Şacalii lui Lentulus Balatius dau înapoi, cu suliţele şi 
spadele tot întinse. 

Gladiatorii înaintează treptat, se îndreaptă în timp ce 
porţile se deschid, umbra se aşterne din nou, strigătele se 
rostogolesc prin răsuflători. 

Evreul îl urmează pe Spartacus care se apropie de una 
din deschideri şi se caţără agăţându-se de gratii. Jair face la 
fel. 


Zăreşte o clipă loja patricienilor şi a magistraţilor din 
oraş, apoi valuri de nisip o ascund. 
Ghiceşte un trup însângerat. Inchide ochii, se lasă să 


alunece, refuzând să vadă mai mult. Dar aude răgetele 
mulţimii şi cele ale fiarelor, care se amestecă şi se 
confundă. 

Jair rămâne ghemuit, sprijinit de perete. Spartacus se 
aşază lângă el, în întuneric, în timp ce lumina cenuşie îi 
scaldă pe ceilalţi gladiatori cărora Curius pune să li se 
împartă amfore cu vin. 

Oamenii beau, cu capul dat pe spate, cu ochii pe 
jumătate închişi, oferindu-şi gâtul, iar vinul de culoarea 
sângelui le alunecă prin colţul gurii. 

— Niciodată n-o să mai omor pe vreunul dintre fraţii mei, 
murmură Spartacus. 

Í 


Îşi strânge pumnii, îi învârteşte deasupra capului. 


Capitolul 20 


Apollonia îngenunchează în faţa lui Spartacus. Îi apucă 
pumnii, îi sărută, îl obligă să-şi întindă degetele, să-şi 
deschidă pumnii. Îşi pune buzele în scobitura palmelor lui. 

Partul este aşezat tot pe pământ în cella pe care o ocupă 
la capătul clădirii /udus-ului, acolo unde Lentulus Balatius îi 
ţine pe gladiatorii care au luptat deja, care încep să fie 
cunoscuţi în Capua după nume şi de care trebuie să aibă 
grijă ca de nişte animale de preţ, ca să însufleţească 
viitoarele jocuri: atunci crainicii se răspândesc pe malurile 
fluviului Volturnus, în pieţele şi târgurile din Capua, 
anunțând că Crixos Galul, CEnomaus Germanul, Vindex 
Frigianul şi Spartacus Tracul vor intra împreună în arenă şi 
vor ţine piept la cinci perechi de gladiatori, pentru o luptă 
pe viaţă şi pe moarte. Supraviețuitorii vor înfrunta fiarele. 
Jocurile vor ţine de la prânz până noaptea. Şi, dacă trebuie, 
se vor prelungi la lumina torţelor. Vin şi pâine vor fi 
împărţite spectatorilor prin bunăvoința pretorului Claudius 
Glaber, venit de la Roma ca să asiste la cele mai mari 
jocuri, al celui mai mare lanist din toată Republica, Cnaeus 
Lentulus Balatius! 


Apollonia îi îndoaie degetele lui Spartacus şi astfel îl 
obligă să îşi strângă pumnii. Îi apropie, îi închide în mâinile 
ei. Îi sărută, îi linge. Geme. Povesteşte, murmurând, cu 
fruntea plecată, cu pumnii lui Spartacus lipiţi de buze. 

S-a strecurat, spune ea, în sala unde stau şacalii lui 
Lentulus Balatius. Beau. A dansat pentru ei. L-a auzit pe 
Curius, maestrul de arme, repetând că primise ordin de la 
Lentulus Balatius să taie, înainte de viitoarele jocuri, 
mâinile lui Spartacus Tracul. 

Se întrerupe. Sărută pumnii lui Spartacus, îi deschide 
palmele, îi sărută fiecare deget. 

— Pumnii tăi! geme ea. 

El îi strânge, ameninţă cu ei. Are trupul încordat, ca 
fierul. Spune că va lupta cu mâinile, ca un om liber, şi că o 


să-l ucidă de Curius. Că va fi nevoie de zece şacali ca să-l 
pună la pământ. Numai moartea îi va îndoi genunchii. 

— Niciodată mâinile mele! spune el, cu dinţii strânşi. 

Apollonia îl îmbrăţişează. 

— Curius a băut, reia ea. A spus că trebuia să se supună 
lui Lentulus Balatius, că toţi cei care se revoltau împotriva 
stăpânului /udus-ului ajungeau doar o bucată de carne 
stricată, bună de aruncat la fiare. Nu la lei, ci la hiene şi 
şacali! 

Apollonia se apropiase de Curius. Îl mângâiase. Îi 
amintise că era preoteasa lui Dionysos şi ghicitoare. Îl luase 
după ea în cella. Acolo, el continuase să bea, să strige că 
un gladiator trebuia să intre în arenă cu mâinile şi armele 
lui. Un maestru de arme nu era un măcelar care tranşează 
carnea înainte de a o vinde. El, Curius, era un om liber, 
însărcinat să-i înveţe pe gladiatori să-şi apere viaţa ca nişte 
războinici. A tăia mâinile unui om înainte de a lupta era 
sarcina unui călău, nu a lui, Curius. El tăiase braţe, scosese 
ochi, dar pentru că erau ale barbarilor împotriva cărora 
câştigaseră victoria şi pentru că trebuiau pedepsiţi cei care 
îndrăzniseră să sfideze legiunile, iar învinşii trebuiau trimişi 
la triburile lor, pentru ca trupurile lor mutilate să vorbească 
întregului popor despre puterea teribilă a Romei. 


— Curius nu vrea, murmură Apollonia, dar se teme. A 
băut şi a vomitat toată noaptea. Dacă nu-ţi taie mâinile, 
Lentulus Balatius o să pună să-i fie tăiate ale lui. Printre 
şacali sunt mulţi care vor să-l alunge pe Curius din /uaus, 
să-l arunce în arenă ca să-şi reia locul. El o ştie, se teme de 
un spaniol cu pieptul şi pielea neagră ca de taur. L-am 
văzut, Spartacus. M-a atins. Se numeşte Vacerra. Nu are 
nevoie de armă ca să omoare. Are mâini de om care 
sugrumă. Degetele lui sunt ca nişte tije de fier. M-a strâns 
de gât. l-am simţit unghiile înfigându-mi-se în ceafă. „iţi 
smulg limba, dacă vorbeşti”, mi-a spus. 

Tace câteva secunde, suspină, apoi adaugă faptul că 
Dionysos a învăţat-o să liniştească taurii, şi că a ştiut cum 
să-l calmeze pe Vacerra. 


— O să-ţi taie mâinile şi ţie, şi pe cele ale lui Curius. O să 
ajungă maestru de arme şi /udus-ul lui Lentulus Balatius nu 
va mai fi altceva decât o măcelărie. 


Spartacus se ridică, încearcă să desfacă braţele 
Apolloniei. Dar ea îi îmbrăţişează coapsele, cu gura lipită de 
sexul lui. 

— Chiar cu mâinile astea o să-l ucid, mormăie Spartacus. 

Apollonia scutură din cap. 

— O să fii singur, neînarmat, n-o să ai nici timp să ridici şi 
să îţi prăvăleşti pumnii, că îţi vor crăpa burta şi îţi vor 
spinteca gâtul. Şi o să te arunce la fiare. 

Îşi apasă buzele pe sexul lui Spartacus. 

— Dionysos nu vrea să mori, murmură ea. Nu uita 
şarpele care îţi înconjura faţa, puterea unui prinţ pe care ți- 
o prevestea visul. 

Corpul Apolloniei începe să tremure. 

— Eu sunt vocea, carnea lui Dionysos. Ele îţi vor da 
putere şi îţi vor arăta drumul. 

Spartacus rămâne nemişcat, cu degetele cufundate în 
părul Apolloniei. 

— Ce spune Dionysos? întreabă el. 

Apollonia ia sexul tracului în gură. 

Corpul lui Spartacus se arcuieşte ca şi cum o forţă de 
neînlăturat îi cuprinde şalele. Simte seva puterii urcând în 
el, un foc de aur topit i se răspândeşte de-a lungul 
picioarelor, al pulpelor, în pântec, până în mădular. 


În sfârşit, Apollonia se ridică. 

— Trebuie să fugi încă din noaptea asta, spune ea. 

lese din cella şi Spartacus îi aude paşii fugind pe culoar, 
vocea care îi trezeşte pe ceilalţi gladiatori. 


Capitolul 21 


Gladiatorii intră în ce//a lui Spartacus, întinzând spre el 
palmele deschise. 

Nu sunt înarmaţi. 

Se îngrămădesc unii în alţii în cămăruţă, fără să-l scape 
din ochi pe trac. El stă în picioare, cu braţele încrucişate. 
Jair Evreu este alături de el. În umbră abia dacă se ghiceşte 
Apollonia, lipită cu spatele de zidul din capăt. 

Vindex Frigianul înaintează, îi dă la o parte pe Crixos 
Galul şi pe CEnomaus Germanul. Spune că l-a văzut la 
începutul nopţii pe Vacerra, şacalul, ochii şi urechile lui 
Lentulus Balatius, punându-i pe sclavi să ridice toate 
armele depozitate în /uaus. 

Vindex îşi duce mâna stângă la gât, în timp ce pe dreapta 
o ţine pe piept, ca şi cum simţea deja rănile pe care suliţele 
şi spadele aveau să i le facă. 

— Noi suntem cu mâinile goale, insistă el. Ce vrei să 
facem?  Vacerra n-a lăsat nici măcar ţepuşele de 
antrenament, nici plasele. Avem mâinile goale. Ne vor 
ucide când vor voi, sau mai degrabă o să ne dea la fiare. O 
să-l aleagă dintre noi pe cel pe care o să-l pedepsească 
primul. 

Ridică mâinile deasupra capului. 

— Curius a spus-o, Vacerra a repetat-o strigând în /uaus: 
o să înceapă cu tine, Spartacus. O să-ţi taie mâinile. Şi, mai 
târziu, vor urma ale noastre. Ce vrei să facem? 


Vindex Frigianul se ridică pe vârful picioarelor. Astfel, el 
care este înalt, domină umerii şi capul gladiatorilor care 
sunt îngrămădiţi pe coridor în faţa cămăruţei lui Spartacus. 

Sunt mai mult de câteva zeci, cărora întunericul le 
amestecă trupurile şi feţele, creând o magmă negricioasă 
din care se ridică un murmur şi frânturi de fraze răsună 
scurt, amplificate de ziduri. Sunt aproape nişte vaiete, nişte 
implorări. 

Una din voci spune că Lentulus Balatius nu va putea să-i 


ucidă pe toţi. Ce-o să creadă spectatorii şi patricienii din 
Capua dacă Balatius nu oferă decât lupte între ciungi? 
„Dacă vrea să luptăm, va trebui să ne lase mâinile aproape 
tuturor şi să ne dea armele înapoi. Să ne întoarcem în cella 
şi să aşteptăm!” 

O altă voce strigă că Lentulus Balatius o să-i dea pe toţi 
la animale, imediat ce va cumpăra alţi sclavi din piaţă, de la 
Roma, cu care să facă o nouă grupă de gladiatori. 

— Noi n-o să-i cunoaştem pe acei luptători. Ne vor lăsa să 
fim aruncaţi în arenă, aşa cum noi i-am lăsat gladiatorii 
răniţi să fie devoraţi. Fiecare are doar o singură viaţă! ţipă 
vocea pe un ton şi mai ascuţit. Fiecare trebuie să şi-o 
apere. Celălalt să crape, eu să supraviețuiesc! 


— Nici unul dintre noi nu va supravieţui! strigă Apollonia. 

A ieşit din umbră. Se agaţă de gâtul lui Crixos şi 
CEnomaus. Se prinde de ei şi li se căţără pe umeri. 

— Dionysos mi-a spus că trebuie să fugim încă din 
noaptea asta, că şacalii au să ne omoare sau o să ne 
mutileze în zori, că aşa a decis Lentulus Balatius. L-a 
însărcinat pe Vacerra să facă curăţenie în /udus. Apoi o să 
ne târască trupurile în arenă şi vor da drumul fiarelor. Vor 
duce lucrurile la bun sfârşit. Aşa se vor deschide noile jocuri 
din Capua. O să curgă sânge, un carnagiu. După festinul 
fiarelor, îi vor împinge în arenă pe Curius, împreună cu 
câţiva şacali. Şi o să fie nevoiţi să se bată. 

Cambrată, sprijinindu-se pe capetele lui Crixos şi 
CEnomaus, Apollonia repetă: 

— Trebuie să fugim în noaptea asta, acum! 

Se lasă să alunece de-a lungul corpurilor celor doi 
gladiatori. Se face un moment de linişte, apoi, dintr-odată, 
răsună vocea lui Vindex Frigianul: 

— Să fugim unde? Suntem goi. O să ne vâneze aşa cum 
hăituiesc lupii. O să fim prinşi. Ferice de cei care vor fi 
omorâţi! Pe ceilalţi o să-i jupoaie cu biciul. O să-i 
răstignească. 


Spartacus face un pas înainte, îl apucă pe Vindex de 


umeri, îl zgâlţăie. 

— Fie ca aceia care vor să se lase sugrumaţi sau mutilaţi 
să rămână aici, spune el. Ceilalţi, care nu se tem să moară 
ca lupii, să vină cu mine! 

li dă la o parte pe Vindex, Crixos, CEnomaus. 

Ceilalţi gladiatori se îndepărtează şi îl lasă s-o ia pe 
coridor. Apollonia şi Jair îl urmează şi, în spatele lor, se face 
agitaţie, se ridică pumnii, în timp ce câţiva gladiatori se 
lipesc de pereţi, lăsând să treacă acest val de mai multe 
zeci de oameni, apoi se întorc în cella, cu frunţile plecate, 
uitându-se mereu înapoi, răzgândindu-se uneori - iar unii 
dintre ei se alătură grupului care, condus de Spartacus, a 
ajuns la porțile  /udus-ului, ce dau spre malurile 
Volturnusului. 

Porţile sunt distruse cu umerii şi cu picioarele, sunt 
ridicate grinzile care le blochează, se prăbuşesc, în fine se 
deschid şi, dintr-odată, adierea albă a nopţii cu lună 
pătrunde în /udus, în acelaşi timp cu zgomotul apelor 
Volturnusului, care curge în urmă. 


Brusc, un bărbat apare, cu braţele desfăcute, în faţa lui 
Spartacus. 

Strigă că gladiatorii trebuie să se întoarcă în /udus, că 
astfel îşi vor salva viaţa, că el, Curius, n-o să-i spună nimic 
lui Lentulus Balatius de această încercare de fugă, de 
această revoltă, că mai este vreme să renunţe, că fugind se 
aruncă într-un abis: n-o să se mai poată agăța de pereţii 
prăpastiei, o să-şi rupă oasele, o să se zdrobească, n-o să 
mai rămână din ei decât nişte carne care palpită, bună să 
hrănească răpitoarele, cu care să se delecteze vulturii, 
acvilele sau corbii. 


Spartacus îl apucă pe Curius, maestrul de arme, de 
mâini. La lumina lunii nu-i distinge decât silueta, nu-i 
recunoaşte decât vocea. 

— Lasă-ne să trecem! spune el, dându-l la o parte. Vrem 
să ne luptăm şi să murim ca oameni liberi, şi nu să fim 
omorâţi ca nişte animale de măcelărie. 


Curius nu mai rezistă; merge alături de Spartacus 
repetând că el însuşi este un om liber, un gladiator care a 
făcut o înţelegere cu Lentulus Balatius, că nu este un călău, 
nici un măcelar, că i-a spus-o şi i-a repetat-o Apolloniei, că 
l-a oprit pe Vacerra. 

— Vino cu noi, îi spune Spartacus. Chiar mâine Lentulus 
Balatius o să te arunce la fiare dacă rămâi. 

Se opreşte, îl priveşte fix pe Curius. 

— Tu nu eşti un şacal, spune el. O să fim cu toţii oameni 
liberi! 


Spartacus porneşte din nou la drum cu paşi mari, pe 
malul sinuos care coboară în pantă lină spre Volturnus. 

Oraşul Capua este un amestec întunecat de clădiri 
îngrămădite unele în altele, pe malul stâng al fluviului. 

Spartacus îşi întoarce capul fără să se oprească din mers. 
În ceața nopţii, numără şaptezeci, optzeci de gladiatori care 
merg umăr la umăr, încurajându-se. 

— Lentulus Balatius va cere magistraţilor să pună pe 
urmele tale miliția din Capua, obiectează Curius. 

El ridică din umeri. 

— E adevărat că miliția nu ştie să se bată, dar voi nu 
aveţi arme, continuă el. 

— Dacă trebuie o să ne batem cu crengi şi pietre 
ascuţite, răspunde Spartacus. N-o să rămânem cu mâinile 
goale! 


Străbătuseră deja toată valea Volturnusului, care 
înconjura oraşul. Ajung la un pod ale cărui dale păreau albe 
în lumina lunii. 

De acolo începe câmpul, se întind plantațiile de pomi 
fructiferi, viile, lanurile de grâu. Încă nu s-a luminat de ziuă 
şi pe drum nu e nici un om. 

— Pretorul Claudius Glaber este în Capua, reia Curius. 
Dacă scapi de miliţie, Glaber o să obţină de la Roma o 
armată care o să te urmărească. Unde te vei duce, 
Spartacus? 

Tracul întinde braţele, arată conul negru al Vezuviului, 


care seamănă cu vârful unei lănci, înfipt în carnea albă a 
orizontului. 


Partea a treia 


Capitolul 22 


— Câinii au fugit în noaptea asta! exclamă Cnaeus 
Lentulus Balatius. 

Stă pe scaun în villa sa din Capua, cu mâinile încrucişate 
pe burtă, privind frescele pictate pe pereţii şi tavanul 
peristilului din grădina interioară. 

Dincolo de vestibul şi de intrarea în locuinţă, se zăreşte 
aleea de pini-umbrelă care duce la Volturnus. Bărcile sunt 
ancorate la mal, legate de ţăruşii înfipţi în pământ. 

— Câţi sunt? întreabă pretorul Claudius Glaber, instalat 
într-un fotoliu de piele. 

Işi sprijină braţele de mânerele sculptate. Degetele lui 
strâng capetele de leu cioplite în lemn, ai căror ochi sunt 
din pietre albastre. 

Lentulus Balatius nu întoarce capul. Degetele mari se 
răsucesc unul în jurul celuilalt, într-o mişcare de rotaţie 
înceată. 

— Mai mult de şaptezeci, şaptezeci şi cinci, fără să-i mai 
pun la socoteală pe servitorii care li s-au alăturat, şi pe 
Curius, un om liber, maestrul meu de arme. A fost văzut 
mergând alături de tracul pe care tu mi l-ai vândut, 
Paquius. 

Negustorul de sclavi sosise în acea dimineaţă de la 
Roma, în tovărăşia lui Posidionos şi a celor doi tineri care 
nu-l părăseau niciodată pe retorul grec. Stăteau acum în 
pragul vestibulului, în picioare, unul în faţa celuilalt, cu 
picioarele şi braţele goale, cu părul buclat, cu trupurile atât 
de bine făcute, încât păreau nişte statui. Din peristil se 
auzea hârjoneala lor. 

— Tu mi-ai vândut pentru cincizeci de talanţi pe trac, pe 
vindecătorul evreu şi pe preoteasa lui Dionysos. 

— De fapt, tu mi-ai oferit suma asta, mormăie Paquius. 

Stă pe un scăunel cu picioarele încrucişate. Este aplecat, 
cu coatele pe coapse; sub tunica albă se zăreşte burta 
proeminentă. 

— Tu, Posidionos, spune Lentulus Balatius aplecându-şi 


capul spre grec, tu eşti cel care îl voiai pe trac, ca să ţi-l 
bagi în pat, şi ai venit până aici... 

— Doream să-l văd luptând, chiar voiam să-ţi propun să-l 
cumpăr de la tine. 

— Fugi după el! bodogăne Lentulus Balatius. 

Rânjeşte. 

— Au traversat podul, reia el. Un sclav i-a văzut în zori 
mergând în direcţia Vezuviului. În frunte era preoteasa şi în 
urma ei venea Spartacus al tău. 

Arată cu o mişcare din bărbie spre cei doi tineri. 

— Credeam că nu apreciezi decât tinerii cu pielea fină, cu 
fundul epilat. Deci vrei să-ţi freci cornul şi de un gladiator. 
Ridică din umeri. Ai cu adevărat curiozitatea şi gusturile 
unui retor grec, Posidionos. Nu-ţi poţi ascunde originea! Dar 
să ştii... Ridică mâna, ameninţă cu arătătorul: Tribunul 
miliției din Capua şi-a trimis trupele pe urmele lor. Îl ştiu pe 
Amillus, o să-i hărţuiască şi o să-i aducem înapoi, aici, vii. 
Vreau să-i văd aici - loveşte cu piciorul în podeaua cu dale 
a peristilului -, în lanţuri, cu frica în priviri, cu trupurile 
asudate, ca nişte animale sălbatice care au fost capturate, 
şi o să poţi să-mi propui o mie de talanţi, să mă implori ca 
un amant orbit de pasiune, că n-o să ţi-l las! Pretor... 

Se înclină în faţa lui Claudius Glaber. 

— O să organizez pentru tine, cu câinii ăştia, jocuri cum 
nu-ţi poţi imagina. Ai văzut ce i-am făcut celtului? A alergat 
cu mâinile tăiate ca şi cum ar fi putut scăpa de leii mei de 
Libia. Cu ăla, cu Spartacus al tău, Posidionos, vreau un 
spectacol pe care nici un locuitor din Capua să nu-l poată 
uita. Leilor mei le place carnea vie. Vreau să le-o ofer! Îmi 
cunosc fiarele. Ştiu să aştepte. Jocurile astea o să fie cele 
mai frumoase din câte a prezentat vreodată un lanist în 
oraşele Republicii. Nici măcar la Roma, pretor, nu vei vedea 
ce-o să-ţi arăt eu! 

— Mai întâi să-i prinzi, spune serios Posidionos. 

Se ridică apoi, face câţiva paşi pe peluza grădinii, se 
apropie de fântână, îşi pune mâinile sub jet. 

— Tracul ăsta este ca apa, continuă el. O să-ţi alunece 
printre degete. In Tracia, tribunul Legiunii a VIl-a, Calvicius 


Sabinius, l-a pus în cuşcă şi a ales el însuşi un dac, un uriaş, 
Galvix, care trebuia să-i sfâşie ceafa dintr-o lovitură, într-o 
luptă pe viaţă şi pe moarte, cu mâinile goale. Şi ştii ce s-a 
întâmplat? Galvix a refuzat să-l ucidă şi a ales să moară. 

Posidionos se aşază din nou alături de pretorul Glaber. 

— Spartacus este un om pe care zeii îl apără, continuă el. 
Sunt sigur de asta. Preoteasa aia şi evreul veghează asupra 
lui. Nu va muri până ce zeii nu vor decide. Voiai să-l arunci 
la fiare? A fugit. Vrei să-l prinzi viu? O să-ţi scape, Balatius, 
şi, dacă într-o zi pui mâna pe el, n-o să ai decât trupul lui 
mort. 

— O iei razna, retor! Nu eşti decât un grec cu capul plin 
de minciuni. Aici, Roma stăpâneşte cu sabia şi cu legea. 
Nimeni nu poate sfida Roma, nici un popor, nici un rege. 
Crezi că un câine nenorocit, un gladiator trac va putea 
învinge, când Hannibal şi Cartagina, sau sute de mii de 
sclavi revoltați din Sicilia au fost învinşi? Visezi, retore! 

Lentulus Balatius pocneşte din palme. Sclavii aduc 
amfore umplute cu vin rece, castroane pline cu ciuperci 
fripte şi salată, tăvi încărcate cu sturzi grăsuţi, cu carnea 
care se topeşte în gură. 

— l-am hrănit pe câini ca pe nişte patricieni, spune 
Lentulus Balatius, vorbind cu gura plină, ştergându-şi 
buzele cu dosul mâinii. Mormăie: Vreau să-mi dea înapoi 
carnea şi vinul odată cu carnea şi sângele lor! 


Amurgul îşi lasă încet-încet vălul de purpură şi cenuşiu, şi 
pinii-umbrelă de pe alee se pierd în penumbra care pare să 
urce de pe Volturnus. 

Se aprind lămpile şi torţele. Uleiul şi răşina sfârâie. Tinerii 
sclavi ai lui Posidionos stau lungiţi în vestibul. 

Dintr-odată se aude larmă de voci. Unele siluete 
înaintează încet, altele traversează în fugă atriumul, 
grădina interioară. 

Una dintre ele se înclină în faţa lui Lentulus Balatius. 

— Am fost împreună cu miliția, murmură omul. Tribunul 
Amillus este rănit. 

Lentulus se ridică, îl apucă pe om de umeri şi urlă: 


— Ţi-am spus, Vacerra: ori tu, ori ei! 

Vacerra îşi arată braţele însângerate. 

— Sunt înarmaţi, explică el. Sclavii li s-au alăturat după 
ce au tăiat pomii fructiferi, au tăiat boii. Erau ca nebuni. 
Miliţienii au fugit. Tribunul Amillus şi cu mine... 

Lentulus Balatius îl respinge pe Vacerra. 

— Întoarce-te în /udus, mormăie el trântindu-se pe scaun. 
O să fii maestrul meu de arme. 

Preotul Claudius Glaber face un semn, invitându-l pe 
Vacerra să se apropie. 

— Povesteşte-mi, îi spune. 


Capitolul 23 


Iluştri şi veneraţi Senatori, 

Eu, Claudius Glaber, pretor al Republicii, în vizită la 
Capua pentru a face Dreptate în numele vostru, lansez un 
strigăt de alarmă. 

De mai multe zile, un vânt rău suflă peste această 
provincie. Gladiatorii au fugit din ludus-ul lanistului Cnaeus 
Lentulus Balatius. Nu erau decât şaptezeci şi trei, dar s-au 
organizat, iar sclavii care lucrează pe câmpuri li s-au 
alăturat. 

Au luat-o spre muntele Vezuviu şi nimeni, pentru 
moment, nu i-a putut opri. 


După ce au părăsit clădirile ludus-ului, pe malurile 
fluviului Volturnus, cu complicitatea maestrului de arme, un 
gladiator liber, au devalizat o rotiserie situată la marginea 
amfiteatrului din Capua. 

Astfel au pus mâna pe cuțite şi țepuşe, precum şi pe 
mâncare. 

Lanistul, Cnaeus Lentulus Balatius, avertizat de această 
revoltă şi fugă, a obținut de la magistrații oraşului să pună 
miliția din Capua pe urmele nenorociților de sclavi. 

Consultat de Balatius şi de magistrați, am aprobat 
această decizie. Miliția, alcătuită din trei sute de oameni 
aflați sub comanda tribunului Amillus, s-a strâns deci în 
aceeaşi noapte şi a părăsit Capua în zori, toţi fiind convinşi 
că, la căderea serii, Amillus şi milițienii îi vor aduce înapoi 
pe fugari, legați. 

Lanistul Balatius visa deja la jocuri în care să-i dea pe 
gladiatori leilor. 


Știam mult prea bine ce animale sălbatice sunt sclavii, ca 
să fi crezut în acest sfârşit rapid şi fericit al celor 
întâmplate, şi îmi exprim aici temerea faţă izbucnirea unei 
revolte. 

Familia mea păstrează încă amintirea războaielor 


sclavilor, care au însângerat Sicilia, au distrus cele mai 
frumoase dintre grânarele şi depozitele noastre, şi chiar i- 
au ucis pe ai noştri. 

Un sclav care-şi rupe căpăstrul devine o fiară. E şi mai 
rău dacă este un gladiator care ştie să se bată şi să moară. 


Doar în câteva zile, fugarii din ludus-ul din Capua au 
arătat că sunt la fel de periculoşi ca o armată barbară. şi 
încă nu sunt decât o sută. 

Punând cap la cap poveştile celor care i-au urmărit şi 
hărțuit în zadar, le-am putut reconstitui traseul. 

înarmaţi cu țepuşe şi cuțite luate de la rotiserie, cu 
burdihanele pline de carne şi vin, s-au îndreptat spre 
Vezuviu, doborând ici şi colo pomii fructiferi, dând foc 
grânarelor, furând. 

Se pare că s-au împăcat cu zeii. 


O preoteasă a lui Dionysos, tovarăşa unuia conducătorii 
pe care şi i-au ales, un războinic trac care a fost soldat 
auxiliar al Republicii şi al cărui nume este Spartacus, merge 
în fruntea lor, cântă şi dansează. 

Ea a condus banda pe unul din drumurile care duce în 
portul din Cumae şi pe care umblă numeroase convoaie. 

Aceşti gladiatori au devalizat mai multe care pline cu 
arme destinate ludus-ului din Capua şi făurite în Sicilia. Au 
obținut deci tridente, plase, spade curbate: echipamente 
pentru gladiatori, dar, în mâinile lor, arme de temut. 

Milițienii din Capua şi-au putut da seama mai târziu, când 
i-au înfruntat pe fugari. 

Tribunul Amillus, pe care l-am văzut rănit şi umilit, mi-a 
povestit despre luptă. 

Miliţienii erau de trei ori mai numeroşi decât sclavii, dar 
aceştia urlau ca nişte fiare sălbatice şi au pus pe fugă 
majoritatea milițienilor care şi-au abandonat armele. Numai 
o mână dintre ei, printre care şi tribunul, au rezistat. 
Amillus mi-a spus cât de surprins a fost să-i vadă pe sclavi 
supunându-se tracului Spartacus ca nişte soldati, şi cum au 
pornit la luptă luând armele milițienilor fără să ezite să 


încerce să-i ucidă pe cei care, ca el, Amillus, continuau să 
se bată. 

Cu frica în priviri, tribunul miliției din Capua mi-a repetat 
că acest Spartacus era o căpetenie de război hotărâtă, 
dând dovadă se sânge rece şi impunându-şi autoritatea 
trupei de gladiatori şi de sclavi. 


L-am interogat pe lanistul Cnaeus Lentulus Balatius, care 
a trebuit să recunoască faptul că, printre gladiatori, acest 
Spartacus era de fapt ascultat şi urmat. 

Amenințarea cu pedeapsa pe care Balatius a decis s-o 
administreze acestui Spartacus a declanşat la început 
rezerva maestrului de arme din ludus, apoi trădarea lui, 
revolta gladiatorilor şi, în fine, fuga maestrului de arme în 
tovărăşia sclavilor. 

Un retor grec, Posidionos, care se află în Capua, l-a 
cunoscut pe Spartacus în Tracia şi se pare că el însuşi este 
atras de acest bărbat a cărui vitejie o subliniază. Aminteşte 
cum soarta l-a favorizat până acum de mai multe ori. 
Spartacus a supravieţuit unei lupte organizate de tribunul 
Legiunii a Vll-a care nu putea, conform regulilor, să se 
încheie decât prin moartea lui. Dar adversarul său a 
renunțat să-l ucidă şi a preferat să moară el decât să-l facă 
să piară. 


Tracul este un războinic mândru de originea lui, care zice 
că e regală. 

Preoteasa lui Dionysos şi vindecătorul evreu care îl 
însoțesc îi repetă că este un protejat al zeilor, şi tot asta 
spune şi Posidionos. Condusă de un asemenea om, revolta 
gladiatorilor poate reprezenta un mare pericol pentru 
Republică. 


Provincia Capua este bogată. Are zeci de mii de sclavi 
care lucrează în case şi pe domenii. 

Dacă zvonul revoltei sclavilor, victorioasă, se 
răspândeşte, riscă să răvăşească provincia ca un foc de 
vară, când vântul duce flăcările şi ele devorează lanurile, 


pădurile şi grânarele. 

Provincia Capua este aproape de Roma. 

Dacă revolta gladiatorilor nu este inăbuşită, ea va deveni 
un război al sclavilor care nu va putea fi oprit la o insulă, 
cum a fost cazul Siciliei, ci va ameninţa capitala, aşa cum 
au făcut-o cânava armatele barbare. 


Astăzi, suta de fugari a început să urce pantele 
Vezuviului. 

Poate este semnul că zeii au început să-i orbească, 
pentru că, odată ajunşi în vârf, o să fie uşor de încercuit. 

Sigur, au astăzi arme de luptă: lănci, sulițe, cuirase, căşti, 
scuturi, jambiere pe care le-au luat din căruțe, sau de care 
i-au deposedat pe milițienii din Capua. 

Dar, Iluştri şi Veneraţi Senatori, dacă imi încredințați 
conducerea luptei, o să înăbuş această revoltă înainte ca 
Zvonul despre ea să cuprindă provincia. 

Vă cer deci să mă autorizați să ridic o armată de 
pedestraşi a cărei comandă o voi prelua. 

O să înconjor vârful muntelui Vezuviu cu o coroană de 
fier, apoi, pas cu pas o să îl cuceresc, lăsând pe pantele lui 
numai cadavrele acestor animale sălbatice, cruțându-le 
viața unora dintre ei, şi mai ales pe cea a războinicului trac, 
Spartacus, pentru ca pedepsirea lor să amintească pentru 
totdeauna de puterea invincibilă a Romei. 


Partea a patra 


Capitolul 24 


Spartacus merge pe pământul care seamănă cu un strat 
de cenuşă. 

Este un praf fin, în care strălucesc scântei de metal, ca 
nişte stele îndepărtate pe un cer portocaliu. 

Se opreşte, îşi ridică fruntea. 

În fiecare zi, când amurgul sărută orizontul şi marea 
capătă culoarea sângelui, vârful muntelui Vezuviu dispare, 
ascuns de norii negri. 

— Priveşte, spune Apollonia. Dionysos doarme. 

Cu o mână se agaţă de braţul lui Spartacus, cu cealaltă 
smulge un ciorchine stafidit din viță-de-vie sălbatică, cu 
butucii groşi şi noduroşi ca braţele gladiatorului. 

— Este pământul lui Dionysos! exclamă ea. 

Zdrobeşte boabele de struguri între degete. Duce pulpa 
verde şi lipicioasă la gură, îşi unge buzele. 

— Este sângele lui Dionysos, repetă ea. 

Spartacus îşi eliberează braţul, înaintează până la 
marginea platoului, ultimul înainte de pantele abrupte, 
aproape verticale, ce formează vârful conului a cărui bază 
au urcat-o în fugă, sărind din stâncă în stâncă, temându-se 
să nu fie ajunşi de trupele romane, despre care sclavii, ce 
lucrau pe câmpurile de orz şi de grâu sau în vie, le-au spus 
că au părăsit Capua - vestea s-a răspândit din domeniu în 
domeniu, din sclav în sclav: un țipăt, câteva şoapte erau 
destul. 

La poalele muntelui, un cioban le-a arătat câmpia care se 
întindea până la Capua: 

— Sunt trei mii de pedestraşi, le-a spus el. Pretorul 
Claudius Glaber îi comandă. Printre soldaţi sunt şi gărzile 
de corp de la /udus-ul lui Lentulus Balatius. Se zice că 
lanistul a anunţat deja că o să ofere în curând cetăţenilor 
din Capua jocuri cum nu s-au mai văzut. O să-i pună să 
lupte, spune el, pe gladiatorii care, din laşitate, trădându-şi 
stăpânul, au fugit, şi vor fi obligaţi să facă dovada curajului 
lor. Unora le va scoate ochii, altora le va tăia membrele; o 


să fie o luptă între animale sălbatice, care, rănite, turbează 
de durere. 

Ciobanul i-a condus pe versanţii muntelui Vezuviu; acolo, 
le-a arătat că, deasupra locuinţei zeilor care trăiesc acolo, 
sus, în vârf, şi uneori mormăie făcând pământul să se 
cutremure, exista o întindere plată, lată ca o mână de uriaş. 

Nu se putea ajunge pe acel platou decât printr-un singur 
defileu, atât de îngust, încât un om abia dacă putea trece. 
Era platoul oamenilor liberi, acolo unde sclavii din provincie 
se refugiau şi unde nimeni nu putea ajunge să-i caute, 
pentru că era destul o praştie şi o piatră bine ascuţită ca să 
omori pe oricine se aventura în defileu. 

— Pe pământul ăsta cenuşiu creşte viţa sălbatică. Aici 
sclavul devine om liber, le-a mai spus ciobanul. 

A arătat spre platoul care părea treapta unei scări. 
Crestele îl încadrau, făcându-l inaccesibil. Defileul prin care 
se putea ajunge la el era atât de îngust, că abia putea trece 
prin el un om. 


Au luat-o prin defileu, unul după altul, în spatele 
ciobanului. 

În frunte se afla Apollonia, pentru că era preoteasa lui 
Dionysos şi pentru că muntele Vezuviu era locuinţa zeului. 

Apoi Spartacus, pentru că gladiatorii deciseseră astfel, 
întinzând braţele spre el, repetând toţi odată: „Tu, tracule, 
tu înainte”. 

Apoi arătară spre Crixos Galul, apoi spre CEnomaus 
Germanul şi, în cele din urmă, spre Vindex Frigianul. 

Şovăiră, dar unul dintre ei arătă spre Jair Vindecătorul. 
Mulțimea murmură, dar în cele din urmă îl împinseră spre 
defileu şi el trecu după cele patru căpetenii. 

Apoi gladiatorii se întoarseră şi unul dintre ei se apropie 
de Curius, maestrul de arme din /udus: 

— Tu, tu o să treci ultimul. 


Aşa au ajuns pe platou şi Spartacus a pus cinci oameni la 
ieşirea din defileu. Trebuia să omoare pe oricine încerca să 
treacă. 


Apoi a poruncit să se rostogolească blocuri de piatră, ca 
să închidă defileul cât mai bine. 
Şi aşteptarea a început. 


Le era foame. Au mestecat boabele de struguri acre şi 
verzi, frunzele de viţă sălbatică; au dezgropat rădăcini şi au 
încercat să prindă mici animale de pe pantele care se 
înălţau spre vârful muntelui Vezuviu, la fel de gri precum 
cenuşa, şi care alergau să se ascundă în vizuinele lor. Le-au 
scos cu ţăruşi, cu sulițe, cu lănci: le-au omorât zdrobindu-le 
boturile de şobolani cu ochii roşii. Apoi şi-au împărţit carnea 
aţoasă pe care au devorat-o crudă. 

Pentru că n-au putut să aprindă focul. 

Tot aşa au pândit şi păsările care îşi aveau cuibul în 
scobiturile falezelor. Au mâncat şerpi, păianjeni mari. 

Unii - gladiatori italieni în mare parte - l-au înconjurat pe 
Spartacus, reproşându-i că i-a adus pe acest platou, pe 
coasta muntelui Vezuviu, care era un munte blestemat; l-au 
anunţat că aveau să coboare din nou în câmpie, unde vor 
găsi fructe, orz, sate de jefuit, carne şi femei. 

S-au întors spre Apollonia, spunând că nu fugiseră din 
ludus-ul din Capua ca să îndure din nou nedreptatea, 
pentru că unii, ca Spartacus, aveau femeie, şi ei nu. 

Apollonia a ieşit în faţă. Şi-a deschis tunica şi a strigat: 

— Cel care mă vrea, să mă aibă! 

Dar nici unul dintre cei care protestaseră n-a îndrăznit s-o 
atingă. Spartacus a arătat spre defileu şi a răspuns că 
fiecare era liber să părăsească tabăra, dar că moartea Îl 
aştepta neiertătoare în câmpie. Dacă, printr-un miracol, 
supravieţuia, cel care pleca nu va mai fi niciodată acceptat 
printre ei. 

Un singur gladiator, care se numea Genua Ligurul, s-a 
strecurat printre blocurile de piatră şi a dispărut în defileu. 
Ceilalţi s-au întors la colibele pe care şi le construiseră din 
butuci şi frunze de viţă. 


Li s-a făcut sete şi au îngenuncheat ca să bea apă din 
bălțile noroioase. Când ploaia s-a prăvălit din cer şi de pe 


pante, au încercat s-o adune în pânze înnodate ca nişte 
burdufuri. După câteva zile, au fost nevoiţi să le lingă, să le 
stoarcă cum au putut, ca să mai găsească un strop din 
această mană cerească despre care Apollonia pretindea că 
zeii le-o dădeau cu ţârâita, ca să-i facă să rămână atenţi, în 
aşa fel ca romanii să nu poată surprinde. 


Deşi era o zi fără vânt, un vârtej de praf a acoperit totuşi 
câmpia şi poalele crestelor. 

Gladiatorii s-au apropiat de marginile platoului şi au auzit 
tobele şi trompetele armatei pretorului Claudius Glaber. 

Orbiţi de strălucirea cuiraselor şi a spadelor, au ghicit 
şirurile lungi de pedestraşi care începeau să urce încet 
muntele Vezuviu, având în frunte înălțate steagurilor lor. 

Pretorul Claudius Glaber era înconjurat de cei şase lictori 
ai săi, cu fasciile pe umăr. Unul dintre ei, care mergea 
alături de Glaber, ţinea steagul pe care vulturul Romei îşi 
desfăşură aripile negre. 

Pe platou, unii au strigat că trebuia să alerge în 
întâmpinarea soldaţilor, să-i ia prin surprindere, în plin 
urcuş, să nu aştepte ca ei să încercuiască platoul. 

Deja mureau de foame şi de sete; cum vor putea 
supravieţui dacă romanii îi asediau? 

Toată lumea ştia de ce era în stare armata Romei. 
Oamenii ei vor rămâne acolo, pe platoul de la poalele 
muntelui, câtă vreme va fi nevoie. Poate chiar o să aprindă 
focuri mari, ca să-i afume ca pe nişte şobolani. 


Spartacus îi chemă în mijlocul platoului pe Crixos 
Frigianul, pe CEnomaus Germanul, pe Vindex Frigianul şi le 
ceru lui Jair Evreul şi Curius, maestrul de arme, să se aşeze 
lângă el, închizând astfel cercul. 

Apollonia stătea în picioare, cu ochii închişi, cu capul dat 
pe spate, cu picioarele depărtate, cu mâinile în şolduri, 
răsucindu-şi trupul într-o rotaţie din ce în ce mai amplă şi 
mai rapidă, în aşa fel încât după câteva clipe vârful 
şuviţelor ei blonde atingea pământul de culoarea cenușii. 

— O să-i ucidem! strigă Spartacus cu voce puternică, ca 


să fie auzit de gladiatorii care, la câţiva paşi, înconjurau 
grupul care stătea jos. 

Şi, ţinând braţul întins, arătă spre defileu. 

— Tu, Vindex Frigianul, tu le vei zdrobi feţele cu pietrele 
din praştia ta. Şi dacă cel pe care l-ai nimerit se ridică, 
ceilalţi îl vor mutila. Nici un roman, cu trupul în întregime 
acoperit cu armură, nu trebuie să ajungă în defileu. Şi cum 
nu se vor putea căţăra pe faleze, nici să ridice până la 
tabăra lor maşinăriile de asediu, nimic nu se va schimba. O 
să trăim în continuare sub protecţia lui Dionysos. 

Privi în direcţia vârfului muntelui Vezuviu. 

— O să murim şi fără să ne atace, observă Crixos Galul. 
Suntem înfometați şi însetaţi. Ne lasă puterile. Unde sunt 
orzul, fasolea, fructele uscate, carnea şi vinul din /udus? 
Eram destinaţi morţii, dar trupurile noastre nu sufereau 
decât în luptă. Aici suntem liberi, dar fiecare clipă e o 
suferinţă. 

Spartacus s-a ridicat. 

— Cei care regretă captivitatea nu au decât să 
părăsească platoul, aşa cum a făcut Genua Ligurul. 

— Spun doar că nu trebuie să ne lăsăm cadavrele să 
putrezească aici, ci că trebuie să ne batem, Spartacus! 
spune răspicat Crixos. 

— Înainte de a lovi trebuie să stăm la pândă, ripostează 
tracul. La vânătoare, în pădurile noastre, pândim zile şi 
nopţi ursul sau lupul înainte de a-i ataca. 

Astfel, în fiecare zi, de când pretorul Claudius Glaber a 
pus să fie ridicate corturile mai jos de platou, Spartacus se 
duse până în buza stâncii ca să-i privească pe luptătorii 
acestei armate de trei mii de oameni cărora pare să le pese 
foarte puţin de cei o sută de fugari asediați, aflaţi deasupra 
lor. 

La început au încercat să-i atace, dar mai mulţi au căzut 
încercând să ajungă în defileu, iar Claudius Glaber a 
poruncit să oprească atacurile inutile. Moartea avea să-i 
secere singură pe sclavii lipsiţi de hrană, de apă şi de foc. 

Era suficient să aştepte. 

Mirosul oilor fripte, al supei de orz care fierbe urcă până 


la platou. 


Spartacus se întinse pe pământ. 

Avea impresia că, dacă rămânea în picioare, o să se 
clatine în abis. Smulse nişte frunze şi nişte ciorchini de 
struguri de viţă sălbatică. Le rupse butaşii, îşi umplu gura 
cu boabele, cu tijele, cu fibrele lor. 

Privi panta care coboară, lină, înspre tabăra romană. 

Era de-ajuns să se strecoare într-o noapte de-a lungul 
peretelui stâncos. Astfel îi va surprinde pe soldaţii care 
benchetuiesc şi sforăie în corturile lor, fără ca vreo 
santinelă sau vreun post de veghe să-i păzească. 

Spartacus începu să împletească acei curmei pe care nu-i 
putea mesteca. Vedea cum, treptat-treptat, din mâinile lui 
se naşte o funie. 

Se întoarse, îşi întinse spatele, şi privirea i se pierdu 
printre pantele acoperite de viţa sălbatică şi deasă, care, cu 
butucii şi frunzişul ei acoperă pământul de culoarea cenușii. 

Spartacus se ridică, intră în colibe. Trezeşte, îi 
îmbrânceşte pe oamenii cu privirile tulburi din cauza 
lâncezelii, a foamei şi a setei. 

— Curmeii ăştia! strigă el. Toţi aracii ăştia! O să fie 
smulşi, jupuiţi şi o să-i ducă până în mijlocul platoului! 


Nu e nevoie decât de o zi şi butaşii sunt strânşi. 
Spartacus apucă unul dintre ei, muşcă, îi smulge fibrele, se 
apucă să le împletească, să le înnoade, când îl aude pe 
Vindex Frigianul scoțând un strigăt. 

Se apropie de el la marginea platoului. 

La picioarele stâncilor, în mijlocul taberei romane, s-a 
ridicat o cruce. Se poate distinge silueta unui bărbat cu 
capul lăsat pe umărul stâng. Are trupul acoperit de sânge. 
Păsările dau roată în jurul feţei lui. 

— Genua Ligurul! strigă Crixos. 

Toţi rămân nemişcaţi multă vreme, privind. 

Apoi, Spartacus se întoarce, se îndepărtează şi toţi îl 
urmează. 


Capitolul 25 


Spartacus îşi ridică privirea. 

Luna nu este mai mare decât un ciob, pe care norii îi 
acoperă şi, încet-încet îl fac să dispară. 

Se apleacă peste hău, acest abis negru în fundul căruia 
moare jarul vetrelor pe care romanii, în fiecare noapte, îl 
lasă se se stingă. 

— Acum! spune tracul. 


În spatele lui, gladiatorii sunt goi, cu trupurile mânijite cu 
pământ amestecat cu cenuşa care acoperă platoul. 

Au în mâini funii lungi pe care le-au împletit din curmeii 
de viţă. 

Au trecut mai multe zile de când le răsucesc, le înnoadă, 
le încearcă rezistenţa. Adesea au renunţat, aruncând cât 
colo aracii cărora trebuiau să le smulgă fibrele. 

„Asta nu e luptă de gladiator! “ protestau ei. 

Crixos Galul s-a apropiat de mai multe ori de Spartacus, 
clătinându-şi capul mare, al cărui păr ciufulit îi acoperă 
fruntea şi obrajii. 

— O să ne rupem oasele, s-a împotrivit el. În cazul ăsta, 
ei nu trebuie decât să ne omoare. 

— Eu o să cobor primul, s-a mulţumit să răspundă 
Spartacus. 


Acum este momentul, în această noapte fără lună. 

Se aruncă funiile. 

Ele se leagănă de-a lungul stâncii care se înalţă în 
spatele taberei romane, tabără pe care n-o păzeşte nimeni. 

Ce pretor îşi poate imagina că oamenii îşi vor da drumul 
goi, cu pumnalul strâns între dinţi, şi că se vor prăvăli peste 
legionarii adormiţi după ce au chefuit? 

— Te urmez, spus Crixos. 

CEnomaus Germanul va cobori ultimul, după ce a aruncat 
lâncile şi suliţele. 

Apollonia se aşază între Spartacus şi Crixos. Şi ea e 


goală, mânjită cu cenuşă, şi le spune: 
— Ştiu să ucid. Vreau să ucid şi eu! 


Numai vuietul vântului vine dinspre mare, urcă colinele 
muntelui Vezuviu, ia cu el şi zgomotele: frecarea trupurilor 
şi a funiilor de stâncă, strigătele înăbuşite ale unui om care 
s-a rănit de stâncă, pocnetul surd al armelor care culcă 
iarba. 

Platoul pe care pretorul Claudius Glaber a pus să se 
ridice corturile armatei este pământ arabil, şi numeroase 
izvoare ţâşnesc dintre stânci. Un torent curge la picioarele 
crucii pe care Genua Ligurul nu mai este decât un cadavru 
descărnat, uscat, în care păsări negre îşi înfig ghearele, îi 
smulg cu ciocurile ascuţite ce a mai rămas din carne. 


Spartacus stă ghemuit, cu un pumnal în mâna stângă, iar 
cu dreapta strânge mânerul unei sulițe. Arată cu arma spre 
mijlocul taberei, spre cortul mare al pretorului Claudius 
Glaber. 

— El e al meu, murmură el. 

— Şi al meu! adaugă Crixos Galul. 

Vindex Frigianul li se alătură. 

Jair Evreul stă jos, cu picioarele încrucişate. Clatină din 
cap, zicând că el nu ucide. 

— Eu ucid! repetă Apollonia. 

Are părul plin de pământ. Îşi ridică amândouă mâinile, şi 
în fiecare strânge câte un pumnal. 

— Să mergem! porunceşte Spartacus. 


Lictorii dorm, încolăciţi la intrarea marelui cort al 
pretorului Claudius Glaber. 

Mor toţi odată, fără un strigăt. 

Pretorul doarme, cu braţele depărtate, cu pumnii strânşi. 

Spartacus îi zdrobeşte buzele cu palma, îi înfundă 
genunchiul în burtă. Privirea lui Glaber e plină de groază. 

— Sunt un om liber din Tracia, spune Spartacus. 

Glaber se zbate, apoi, dintr-odată, rămâne nemişcat. 

Spartacus se întoarce. Crixos şi Vindex şi-au împlântat 


pumnalele până la plăsele în coastele pretorului. Sângele 
curge. Spartacus se ridică; ar vrea să vorbească, dar un 
strigăt ţâşneşte, creşte, acoperă toată tabăra, umple cortul: 

„Jugula! Jugula! Jugula!” 

Gladiatorii şi sclavii repetă cuvântul pe care l-au auzit 
strigat în arenă. Doar că atunci acest cuvânt anunţa 
moartea lor. 

In noaptea asta însă, ei sunt cei care ucid, care strigă: 
„Jugula! Jugula!“. Soldaţii o iau la fugă. Cuprinşi de groază, 
se aruncă de pe stânci. 


Corturile sunt răsturnate, cuferele - sparte, feţele se 
afundă în urcioarele pline cu orz fiert, vinul din amfore este 
băut cu atâta lăcomie că le curge pe piepturi, lăsând dâre 
în praful cenuşiu cu care le sunt acoperite corpurile. 

Spartacus străbate tabăra, păşeşte peste oamenii pe 
care gladiatorii îi dezbracă, pe care îi termină cu o lovitură 
de lamă la baza gâtului: „Jugula! Jugula!” 

Se aşază lângă Jair Evreul, cu ochii închişi, rămâne 
nemişcat, cu capul plecat, cu mâinile împreunate, cu bărbia 
în piept. 

— Mirosul sângelui, murmură el. Ca în arenă. Omul e la 
fel ca fiarele... 

— Aici sângele s-a vărsat pentru viaţă, replică Spartacus. 
Acolo, la Capua, sângele... 

Jair Evreul pune mâna pe piciorul lui Spartacus şi îl 
opreşte: 

— Sângele omului are întotdeauna culoarea suferinţei, 
spune el. 

Spartacus îl alungă pe Jair cu brutalitate. Se ridică, merge 
cu paşi mari spre cruce, strigă că trupul lui Genua Ligurul 
trebuie pus într-un mormânt aşa cum se cuvine. 

Cu vârful suliţei începe să taie legăturile răstignitului şi 
să alunge păsările. Ar fi avut nevoie de ajutor. Încearcă să-i 
oprească pe gladiatorii care trec prin apropiere, dar aceştia 
refuză, par că nu-l aud, că nu înţeleg. 

Urlă totuşi, în zorii care se ivesc, şi în clipa aceea zeci de 
păsări negre se rotesc pe deasupra taberei. 


Îl vede venind spre el pe Jair Evreul. Se aşază lângă 
cruce, îşi îndoaie picioarele, şi le înconjoară cu braţele, îşi 
reazemă fruntea de genunchi. Atunci simte umărul lui Jair 
alături de al lui. 

— Aşa sunt oamenii, spune Vindecătorul. Numai unii îşi 
mai amintesc de morţi şi îi venerează. 


Capitolul 26 


Spartacus se întoarce, adesea fără să se oprească. 

În urma lui merg Apollonia şi Jair Evreul, apoi, la câţiva 
paşi, Crixos Galul, CEnomaus Germanul, Vindex Frigianul şi, 
mai departe, în mijlocul coloanei zgomotoase de sclavi şi 
gladiatori, se află Curius, maestrul de arme din /udus-ul din 
Capua. 


Spartacus zăreşte la orizont platourile şi crestele 
Vezuviului, linii care se întretaie sub vârful lui deja învăluit 
în ceaţă. 

Îşi mijeşte privirea. 

| se pare că zăreşte păsări răpitoare, acel nor negru care 
trebuie să-şi împartă cu lupii cadavrele soldaţilor romani. 

Işi imaginează cadavrul pretorului Claudius Glaber pe 
care sclavii au vrut să-l ţintuiască pe cruce, după ce au 
coborât şi i-au îngropat trupul lui Genua Ligurul. Abia îl 
răstigniseră pe pretor, că păsările au şi început să-i scoată 
ochii, să-i sfâşie pântecul. 

Acela a fost momentul când Spartacus a părăsit platoul, 
alergând de-a lungul pantelor, spre câmpia din Campania. 

Nu l-a interesat să afle cine îl urma. Nici n-ajunsese bine 
la primele livezi, vii, câmpuri de orz şi de grâu, că bărbaţi, 
femei şi chiar copii rupeau crengile portocalilor şi ale 
lămâilor, ale perilor şi merilor, se strecurau printre butucii 
de viță-de-vie, alergau printre lanuri şi mergeau alături de 
el pe marginea drumului. 

Erau acolo ciobani şi bouari, care spuneau că-şi 
părăsiseră turmele ca să se alăture armatei oamenilor 
liberi, cea care învinsese - toată lumea aflase în Campania 
văzându-i pe romani fugind în dezordine, cu frica în priviri, 
spre Nola şi Capua - armata pretorului. 

Şi ciobanii, şi bouarii spuneau, învârtind deasupra 
capetelor ţăruşii ascuţiţi, că ştiau să se bată, că vânează 
haite de lupi, că-i alungă pe tâlhari. Unii dintre ei erau foşti 
legionari, da, oameni liberi, cetăţeni romani, dar pe care 


mizeria şi foamea îi aduseseră în starea de sclavi. 

Adăugau că înfrângerea armatei pretorului Claudius 
Glaber era semnul că zeii îi apărau pe sclavi şi pe săraci ca 
să se adune, să-şi împartă între ei bogăţiile câmpurilor şi 
ale livezilor, ale caselor celor avuţi, care dădeau pe-afară 
de bunătăţi. 

Grâul şi orzul erau îngrămădite în hambare, smochinele 
se uscau cu miile pe lesele de nuiele, vinul dădea pe-afară 
din amfore şi butoaie. Bogăția era peste tot, trebuia numai 
să se hotărască să pună mâna pe ea, s-o împartă între 
oamenii care, în fiecare zi, munceau câmpurile, tăiau 
copacii şi butaşii, secerau, culegeau fructele şi storceau 
ciorchinii, şi cărora li se dădea, ca la câini, o strachină de 
grăunţe nefierte, de fructe putrezite. 

Şi cel care înălța capul, căruia stăpânii, administratorii le 
citeau revolta în priviri, i se sfâşia trupul cu lovituri de bici, 
sau chiar era aruncat de viu într-o cocină sau un coteţ unde 
porcii şi câinii se dovedeau mai flămânzi, mai turbaţi decât 
fiarele. 


Spartacus îi ascultase fără să le răspundă, iar ei 
încetaseră să-i mai vorbească, lăsându-l singur. 

După câţiva paşi, se întorsese şi îi văzuse pe acei 
sărmani, femei, copii amestecându-se printre gladiatori şi 
sclavii din Capua care îl urmaseră, părăsind tabăra romană, 
coborând pantele Vezuviului. În primele rânduri ale acestei 
turme mergeau Crixos Galul, CEnomaus Germanul, Vindex 
Frigianul, Jair şi Apollonia. 

Spartacus lăsase capul în jos şi zâmbea. 


Mai târziu, văzuse venind în întâmpinarea lui vreo 
cincizeci de oameni înarmaţi cu tridente şi plase, spade 
scurte şi pumnale. 

Nu se oprise, obligându-i să stea la distanţă şi să-l 
urmeze. li spuseră că erau gladiatori din /udus-ul din Nola şi 
din /udus-ul din Cumae şi că fugiseră ca să-l întâlnească pe 
el, pe Spartacus, şi pe gladiatorii lanistului Lentulus 
Balatius. Chiar la Cumae, port situat de cealaltă parte a 


golfului, destul de departe de Vezuviu, aflaseră că o armată 
de trei mii de soldaţi romani a fost înfrântă de sclavii şi de 
gladiatorii care au fugit. Pretorul Glaber fusese răstignit, 
sute de pedestraşi - decapitaţi. Sclavii învingători aveau 
deci armele, tunicile, scuturile armatei romane. Puseseră 
mâna pe steaguri şi tăiaseră cu lovituri de spadă aripile 
vulturului roman. 

Cu o mişcare a capului, Spartacus le arătase steagul pe 
care-l ducea un sclav din ceată. 

Apoi mărise pasul ca să rămână din nou singur, lăsându-i 
pe gladiatori să se amestece în mulţime. 

Şi, când tracul se întorcea, vedea alaiul lung, amestecat, 
care se îngroşa în fiecare clipă, din care adesea bărbaţi şi 
femei ieşeau ca să se îmbrăţişeze pe marginea drumului, 
urcându-se unii peste alţii pentru a rupe o ramură de copac 
ca să culeagă un fruct, pe care îl aruncau după ce abia 
muşcaseră din el. 

Jair Evreul s-a alăturat la dreapta lui Spartacus; merg 
umăr lângă umăr. 

— Turma asta ar putea deveni o armată, remarcă Jair. 
Bouarii, ciobanii, gladiatorii, toţi aceşti oameni sărmani, dar 
liberi, adesea foşti legionari, ştiu să se lupte. Vor dreptate, 
adaugă el. Se întoarce. Priveşte, deja s-au adunat mai 
multe mii. 

Apucă braţul lui Spartacus. 

— Încă nu este decât o turmă. Pradă livezile. Jefuiesc şi 
beau. Le trebuie un păstor, altfel, va fi de ajuns o centurie 
romană ca să-i pună pe fugă, soldaţii o să-i omoare unul 
câte unul, şi o să-i împingă pe gladiatori în arenă, cu 
mâinile legate. Aminteşte-ţi de Gaelus Celtul! 

Un timp au continuat să înainteze în tăcere. 

— Orice am face ne vor ataca, murmură Spartacus. Vor 
vrea să facă uitată Victoria noastră şi să-l răzbune pe 
pretor. 

Se apleacă spre Jair Evreul. 

— Mă gândeam să schimb viaţa pretorului pe libertatea 
noastră. 

— Galii, germanii, celții, frigienii, ciobanii, gladiatorii, 


sclavii şi oamenii liberi nu au în minte decât o singură 
dorinţă, obiectează Jair. Cu cât îl laşi pe fiecare să facă tot 
ce-l taie capul, cu atât gâtul şi mâinile tale vor cădea pradă 
spadei Romei! 


Apollonia a apucat braţul stâng al lui Spartacus. 

— Supune-te lui Dionysos, îi spune ea. El i-a surzit şi i-a 
orbit pe romani. El i-a cufundat în somn. El ne-a lăsat să 
învingem. Te apără! 

Spartacus se eliberează, îi împinge cu violenţă pe Jair şi 
pe Apollonia pe marginea drumului pavat, care traversează 
Campania. 

De când merg de-a lungul câmpiei, n-au întâlnit nici un 
obstacol. Locuinţele erau părăsite. Sclavii povestesc că 
stăpânii s-au refugiat în oraşele Nola, Nuceria, Abellinum; 
unii s-au îndreptat spre portul din Cumae. 

Sclavii strigă că acum sunt şi ei oameni liberi, că nu se 
vor mai lăsa niciodată puşi în lanţuri, târâţi în sclavie, şi că 
vor să lupte. 

Unii împing înaintea lor boi şi oi şi spun: „Sunt ale 
noastre! Totul este al nostru, trebuie doar să le luăm!” 


— Sunt ca o turmă de animale sălbatice, observă Jair 
Evreul. Ţie îţi revine sarcina să faci din ei o armată de 
oameni liberi. 

Spartacus îşi încetineşte pasul, ca şi cum ar fi fost dintr- 
odată cuprins de moleşeală. 

— Dumnezeu Unicul, continuă Jair, şi Stăpânul Dreptăţii 
spune că omul trebuie să devină ceea ce este. Devino ceea 
ce eşti, Spartacus: păstorul acestei turme. Condu-o! 


Capitolul 27 


Spartacus priveşte trupurile întinse despre care ai fi zis 
că sunt moarte printre tufele de trandafiri roşii şi statuile de 
marmură. 

Stă în picioare pe terasa acestei villa a cărei grădină şi 
livadă sunt atât de întinse, că par să se întindă până la 
orizont, către Vezuviu şi mare, despărțite doar de un şir de 
chiparoşi şi de câteva grupuri de pini-umbrelă. 

Se sprijină de balustradă, îşi apleacă fruntea, ca şi cum 
spectacolul sclavilor şi al gladiatorilor care se tăvălesc, se 
înlănţuie, femeile adesea goale, unii lipiţi cu spatele de 
soclurile statuilor cu braţele rupte, îi face greață. 

Stă aşa, nemişcat, un lung moment, dar sfârşeşte prin a 
se îndrepta şi a se întoarce. 


Vede pe terasă, în vestibulul casei, apoi în camere, pe 
mobilele răsturnate, vinul vărsat peste tot pe mozaic, 
confundându-se cu sângele câtorva gărzi care au vrut să se 
opună pătrunderii sclavilor în v;//a, apoi jefuirii ei. 

Au fost omorâţi înainte de a înţelege că nimic nu putea 
rezista acestei  prăvăliri, şi trupurile le-au fost 
dezmembrate, fiecare atacator ţinând să-şi dea lovitura de 
țepuşă sau de pumnal, să învârtească deasupra capului o 
halcă de carne din aceşti oameni care făceau parte dintre 
cei care loveau, violau, umileau sclavii. Capul zdrobit, pe 
care îl arunca rostogolindu-l în grădină printre cele ale 
statuilor, dovedea că devenise un om liber. 


Spartacus intră din nou în villa, traversează atriumul, 
apoi camerele, mai întunecoase, unde distinge perechi 
înlănţuite, bărbaţi care cu ochii închişi continuă să bea, fără 
să mai aibă măcar puterea să ridice amfora până la buze, 
apoi rostogolindu-se pe o parte printre propriile vărsături. 

Păşeşte peste trupuri. 

Oameni sau animale sălbatice? 

Armată sau hoardă? 


lese din nou pe terasă, orbit, fără ca, în primul moment, 
să vadă altceva decât Vezuviul şi marea. 

Dincolo de ele, la câteva zile de mers cu corabia, se află 
pădurile Traciei, haitele de lupi, vânătoarea de iarnă, cerul 
copilăriei. 

Are chef să ridice pumnul, să-i amenințe pe zeii care l-au 
smuls de pe pământul lui, din pădurile lui, de sub cerul lui, 
ca să-l arunce aici, în mijlocul acestei turme. 

Ar fi vrut să ajungă la mal, să pună mâna pe un vas, să 
oblige echipajul să se îndrepte spre coastele Traciei, spre 
acele golfuleţe şi golfuri pe care le zărise de la templul 
Cibelei. 

Sau chiar ar fi vrut să meargă în fruntea unei armate, să 
învingă legiunile pe care Roma le va ridica, să treacă fluviile 
şi munţii, să vadă dintr-odată în depărtare pădurile Traciei, 
să audă cântecele, cuvintele poporului său. 

Ar fi trebuit... 


Coboară cele câteva trepte care duc în grădină. 

Cadavrele sunt atât de numeroase, încât aproape 
acoperă pământul şi dalele aleilor. 

Ici şi colo, unii oameni stau ghemuiţi lângă un foc. Oi, 
capre, sferturi de bou se frig deasupra jarului. 

La fiecare pas, Spartacus descoperă copaci cu ramurile 
rupte, viţa-de-vie smulsă, călcată în picioare. Nici o singură 
statuie care să nu fi fost mutilată. Au fost tăiate şi scoase 
maţele animalelor doar pentru o bucată de carne. Leşurile 
lor zăceau acolo, cu măruntaiele răspândite, pe care le 
ciugulesc pe rând păsările. 

Spartacus este strigat. | se întinde o amforă, o bucată de 
carne de oaie care încă sfârâie. 

Să bea! Să mănânce! 

El se îndepărtează. Poate că vocile care mormăie dintr- 
odată aruncă injurii. Dar nu le înţelege limba. Oamenii sunt 
germani, pentru să sunt aşezaţi în jurul lui CEnomaus. Mai 
departe, galii lui Crixos îl invită să se aşeze alături de ei, să 
bea cu ei. şi ţin mâinile încrucişate pe burdihanele umflate. 


Râd, cu capul pe spate, morţi de beţi. 
Işi oferă grumazul. 


Ar fi de-ajuns ca o mână de călăreţi romani să se ivească 
dintr-odată în dreptul şirului de chiparoşi, urmaţi de o 
centurie de soldaţi, pentru ca galii, celții, tracii, dacii şi 
gladiatorii scăpaţi din /uaus-ul din Nola şi din /udus-ul din 
Cumae, precum şi bouarii, ciobanii şi sclavii care şi-au 
abandonat turmele, câmpurile, îndatoririle, să nu mai fie, 
chiar înainte de a fi auzit galopul cailor, paşii pedestraşilor, 
decât nişte cadavre printre statuile mutilate, animalele 
spintecate, copacii jumuliţi, viile, fructele şi florile călcate în 
picioare. 

Incă multă vreme Spartacus măsoară cu paşi mari livada 
şi grădina. 

Sunt mii de bărbaţi şi de femei, un val imens, ce s-a 
umflat ca un torent scăpat din matcă şi unde se adună 
acum toate cursurile de apă, care, curând, înghite, ia 
copacii, boii, distruge zidurile oraşelor, îneacă oamenii. În 
cele din urmă slăbeşte, scade, se retrage, seacă. 

Cine mai păstrează amintirea forţei sale, a nebuniei sale? 


Spartacus se opreşte. Printre amfore, cioburi de statui, 
observă, în picioare, o tobă romană luată din tabăra 
armatei lui Claudius Glaber. 

Apucă cilindrul cu pielea întinsă, cu marginile strânse în 
curele de piele care au atârnate două bețe. 

O duce până pe terasă. 

Jair Evreul stă jos, cu picioarele încrucişate, cu spatele 
sprijinit de peretele coridorului gălbui. 

Spartacus pune toba în faţa lui. 

— Loveşte, îi spune lui Jair, loveşte! 


Toba începe să răsune. Trupurile din livadă şi din grădină 
se ridică, unii ajung până la zidurile casei şi îl privesc pe 
Spartacus care, cu mâinile sprijinite de balustradă, cu capul 
drept, are ochi aţintiţi spre orizont, Vezuviu şi mare. 

li face un semn lui Jair Evreul care încetează să lovească 


toba. 

— Sunteţi ca nişte animale sălbatice moarte deja! le 
strigă Spartacus. Îşi întinde braţele. Vreau oameni liberi, 
oameni care să ştie să se lupte, să omoare şi să moară! 

— Vrei gladiatori, de fapt! protestează o voce. 

Se aud strigăte, urlete, râsete. 

— Vrei să-i iei locul lui Lentulus Balatius, să devii lanistul 
nostru, stăpânul nostru! continuă vocea. 

— Nu eşti decât unul din rândurile noastre, strigă 
altcineva. Nu există căpetenie! 


Dintr-odată, Apollonia sare peste balustradă. Îşi 
depărtează şi mai apoi îşi ridică braţele. Îşi arată sânii şi 
coapsele legănându-se de la stânga la dreapta. Face să i se 
răsucească şuviţele lungi în jurul feţei. Spune că este 
preoteasa lui Dionysos, cea care ştie să citească semnele şi 
augurii. 

— Nimic din ce li se întâmplă oamenilor nu scapă de 
voința zeilor, adaugă ea. 

Intinde braţele spre Vezuviu, şi toți, bouari şi gladiatori, 
gali şi germani, celți şi frigieni, întorc capul spre orizont. 

— Cine poate crede, spune Apollonia, că Dionysos care îşi 
are una din locuinţe pe Vezuviu, nu l-a condus pe 
Spartacus? Cine îşi poate imagina că Dionysos nu i-a orbit 
pe romani? Că nu a împletit el însuşi funiile însufleţindu-vă 
mâinile, şi poruncindu-ne să le aruncăm de pe stâncă? 
Suntem supuşi zeilor, şi Spartacus Tracul se supune 
dorinţei lor! Spartacus este prinţul vostru prin voinţa lui 
Dionysos! 

Apollonia se dezbracă de tunică şi se arată goală, în 
tăcerea ce s-a lăsat. 

Apoi pumnii se ridică. Se aud murmure. Sunt agitate 
suliţele, ţepuşele şi spadele. 

Spartacus se întoarce spre Jair Evreul. 

Toba bate din nou, înăbuşind strigătele. 


Capitolul 28 


Învăluit în lumina amurgului, trupul Apolloniei seamănă 
cu o statuie drapată într-o tunică roşie. 

Stă sprijinită de una din coloanele de porfir care, subţiri, 
înconjoară atriumul villei. 

Jair Evreul, stă lipit cu spatele de peretele de pe care 
frescele albăstrui dispar încet-încet în întuneric. Mica nişă, 
unde trebuia să se afle statuetele zeilor protectori şi lampa 
cu ulei destinată să-i venereze şi să-i lumineze, este o 
gaură neagră şi goală. 

Totul a fost furat şi distrus. 


Vocile lui Crixos Galul, CEnomaus Germanul, Vindex 
Frigianul răsună în atrium, ca într-o fântână. 

— Zeii vor ceea ce vor oamenii! spune Crixos. 

Se întoarce spre Apollonia. 

— Preoteasa ta exprimă dorinţa ta, Spartacus, şi nu pe 
cea a lui Dionysos. Îşi arată mâinile. Cu degetele mele şi cu 
cele ale celorlalţi gali, cu cele ale celorlalţi gladiatori - cu o 
mişcare a capului arată spre CEnomaus şi Vindex -, am 
tesut, fir cu fir, funiile şi noi am fost cei care ne-am dat 
drumul în jos, pe stânci, noi cei care l-am omorât pe pretor 
şi pe soldaţii lui! 

Rânjeşte. 

— N-am văzut mâinile lui Dionysos, nu l-am văzut tăind 
gâtlejul nici unui roman! 

Arată cu degetul către Spartacus, aşezat pe marginea 
impluviului şi care, din când în când, cu un gest uşor şi 
distrat atinge cu unghiile apa din bazinul pătrat. 

— Dar tu, tu nu vrei decât să fii prinţul nostru, stăpânul 
nostru... 

Se îndreaptă cu un pas iute până într-un colţ al 
atriumului, apucă braţul lui Curius. Maestrul de arme al 
ludus-ului din Capua se împotriveşte şi respinge cu o 
mişcare mâna lui Crixos, îşi trage spada, pune un picior 
înainte, proptindu-se în celălalt. 


— lată ce vrei să fii, Spartacus, reia Crixos: un nou 
stăpân, la fel ca ăsta! 

Cu o mişcare iute, Crixos scoate spada şi, înainte ca 
maestrul de arme, Curius, să se poată apăra, îi pune lama 
în gât. 

— O să-l omor! strigă Crixos. 

Îl dezarmează pe Curius, îl trage de păr, îl face să dea 
capul pe spate. Gâtul maestrului de arme se curbează, pare 
să iasă înainte. 

— Pe urmă te omor eu pe tine, începe tracul cu o voce 
calmă. 

Continuă să mângâie cu vârful degetelor apa din 
impluviu. 

— Jurasem să nu mai ucid niciodată pe vreunul din fraţii 
mei, continuă el, dar tu, Crixos, dacă îl omori, n-o să mai 
apuci să-i vezi sângele uscându-se. 

CEnomaus şi Vindex s-au dat înapoi până la coloane şi au 
încrucişat braţele în semn că nu au de gând să ia partea 
cuiva, ci vor să se ţină departe de luptă. 


Jair Evreul se desprinde de lângă perete, iese din umbră, 
intră în lumina însângerată a apusului care continuă s-o 
aureoleze pe Apollonia. 

Înaintează până ajunge între Spartacus şi Crixos Galul. 
Acesta nu i-a dat drumul părului lui Curius şi ţine tăişul 
lamei lipit de gâtul maestrului de arme. 

— Cine va striga: „/ugula! /ugula! Omoară! Omoară!?” 
întreabă Jair Evreul. Cine se va bucura de acest spectacol? 
Curius mort, Crixos sau Spartacus, unul ucis, celălalt rănit? 
Cine va întoarce spre pământ degetul mare? Îl cunoaşteţi: 
este Cnaeus Lentulus Balatius şi pretorii romani, soldaţii 
centuriilor lor, care sunt deja în drum ca să-l răzbune pe 
pretorul Claudius Glaber, vor striga: /ugu/a! /ugula! Şi o să 
le oferiţi această luptă? Corpurile voastre? Cum să nu se 
bucure? Începeau să se teamă de voi; eraţi mai multe mii, 
sclavii, gladiatorii fugiţi venind să vi se alăture. Şi voi vă 
omorâţi între voi! Nu ştiu dacă zeii voştri vă orbesc, dacă 
vor înfrângerea voastră, sau chiar au considerat că nu 


sunteţi demni să trăiţi ca nişte oameni liberi; dar ştiu că 
romanii, stăpânii voştri, vă aplaudă dinainte şi strigă: 
Jugula! Jugula! 


Jair Evreul se întoarce în umbră. 

Cu o mişcare, Crixos Galul îi dă drumul lui Curius, care se 
clatină, cade între două coloane. 

Crixos îşi retrage spada, ezită, apoi se duce să se aşeze 
lângă Spartacus. 


Capitolul 29 


Spartacus stă întins, gol, cu braţele depărtate, pe dalele 
de marmură rece din camerele care dau spre atriumul din 
villa. 

Apollonia este deasupra lui. 

El îi simte greutatea pe vintre. Ea îi zdrobeşte sexul, îşi 
lipeşte genunchii şi coapsele de coastele lui. | se agaţă de 
umeri. Apoi se cambrează, cu mâinile întinse, înainte de a 
se îndoi, de a-l acoperi cu părul, de a-i săruta pieptul, de a 
i-l linge. 

Nu vrea s-o îmbrăţişeze, s-o lipească de el, s-o ţină, ca să 
nu înceteze această plăcere pe care i-o provoacă, la fel de 
ascuţită şi de sfâşietoare ca o durere. 

Ea îi vorbeşte muşcându-i urechea, culcată peste el, aşa 
cum te lipeşti de coama unui cal lansat la galop, pe care îl 
încurajezi cu un murmur. 

— Dionysos te îndrumă, spune Apollonia. Lasă-te dus de 
el, condus de el. Nu i te opune. 

Îşi înfige unghiile în spatele şi în ceafa tracului. 

— Dacă nu, o să te doboare şi vei fi învins. 

Se cabrează din nou, gâfâie. Respirația ei aspră umple 
camera, creşte, se accelerează. 

— l-ai auzit: gali, celți, frigieni, germani, gladiatori şi 
sclavi, ciobani şi bouari, toţi te urmează şi ţi se supun. 
Dionysos ţi-a dat puterea să fii conducătorul lor, prinţul 
sclavilor. Visul şi prezicerea se împlinesc, Spartacus! 

El nu mişcă, nu-i răspunde Apolloniei care acum îl sâcâie, 
îi repetă că în fruntea acelei mulţimi de mai multe mii de 
sclavi el trebuie acum să se îndrepte spre oraşe. Crixos 
Galul a spus-o şi are dreptate: toamna şi iarna se apropie, 
vor veni ploile, copacii se vor defrunzi, strugurii culeşi vor 
putrezi, grânele vor fi secerate; trebuie deci să se ducă 
acolo unde este vin, grâne, fructe uscate. in pivnițe şi 
grânare. 

— Porunceşte-le! Şi Crixos o vrea. Toţi ţi se supun pentru 
că Dionysos şi zeii vorbesc prin gura ta, adaugă ea. 


Rămâne sprijinită de el lingându-l pe gât, apoi pe buze şi 
cuvintele trec dintr-o gură în alta aşa cum limbile se 
amestecă. 

— Biciuieşte-i, omoară-i ca pe nişte cai care refuză să ţi 
se supună! spune ea. 

El întoarce capul ca să fugă de acele buze, de acea limbă 
insistentă. 


Ar vrea să fie singur sub copacii cu ramurile încărcate de 
zăpadă. S-ar afunda până la brâu în albul gros şi în tăcerea 
profundă care, iarna, îmbracă într-un cer transparent 
pământul Traciei. 

— Nu se vor revolta dacă tu însuţi te supui lui Dionysos, 
reia Apollonia. Omoară-i înainte ca gândul fugii sau al 
faptelor după bunul plac să pună stăpânire pe ei! 

EI îşi închide ochii. Se simte slab. 

A încercat acelaşi sentiment, în atrium, înainte ca ploile 
să-i oblige pe Crixos, Vindex, CEnomaus, Curius şi Jair 
Evreul să se adăpostească în camere. 

Le-au lăsat lui Spartacus şi Apolloniei pe cele mai 
spatioase. Dar, înainte ca Spartacus să se poată întinde, 
gol, în umbră, a trebuit să-i asculte. 

Crixos Galul a urlat că voia chiar să fie centurionul unei 
legiuni de sclavi dacă Spartacus va fi tribun. 

— Consulul, consulul! l-a corectat CEnomaus Germanul. 

Cu condiţia, a reluat Crixos, ca el să comande, numai el, 
tuturor galilor; şi Vindex a adăugat că el voia să fie 
conducătorul frigienilor, iar CEnomaus a pretins comanda 
germanilor şi a celților. 

Crixos şi-a tras din nou spada şi spune că celții trebuiau 
să intre în rândurile centuriei galeze. Că germanii trebuie să 
se alăture frigienilor, iar tracii, dacilor! 

Ţinându-se la distanţă, neîndrăznind să se apropie de 
bazin pentru că se temea ca Crixos să nu-l apuce încă o 
dată de păr, ameninţându-l că-i taie gâtul, Curius a 
intervenit şi el: 

— Bouarii şi ciobanii sunt iuți. Ciobanii aleargă mai 
repede decât câinii lor, bouarii culcă boul la pământ, dar 


trebuie învăţaţi să se bată contra unei legiuni, contra 
cohortelor, a centuriilor care înaintează scut lângă scut. 

— Noi n-o să ne luptăm ca legiunile, a răspuns Spartacus. 
Romanii vor fi turma şi noi vom fi lupii. Noi nu vom avea 
nici zi, nici noapte; vom ataca atunci când câinii şi ciobanii 
turmei vor aţipi. 

Spartacus se apleacă peste bazin şi toţi s-au apropiat. 

A tras o dâră adâncă cu o mişcare înceată, cu toată 
mâna scufundată în apă. 

— Nu trebuie să lăsăm o urmă mai adâncă decât lasă 
mâna mea, a spus el scoţând-o din apă. Romanii nu trebuie 
să aibă în faţa lor decât o întindere dreaptă, neatinsă. 

Şi-a cufundat din nou mâna în apă. 

— O să ţâşnim pe neaşteptate, o să le spargem rândurile, 
apoi o să dispărem. 

Crixos Galul a rămas aplecat peste impluviu. Apoi a 
subliniat că după victorii oamenii liberi sau sclavii, 
gladiatorii sau bouarii aveau nevoie de vin, de femei, de 
pradă, de covoare pe care să se întindă, de foc la care să se 
încălzească. Că era nevoie, mai ales dacă rămâneau în 
viaţă când vor veni anotimpul ploilor şi vântului, apoi cel al 
gerului şi zăpezii, de un acoperiş de ţiglă ca să se apere, de 
grânare şi pivnițe, de staule ca să existe acolo ce trebuie 
pentru petreceri. Pentru că un om care a supravieţuit unei 
lupte trebuie să-şi satisfacă trupul, să-i mulţumească 
pentru că s-a dovedit cel mai puternic, că nu s-a pierdut în 
faţa duşmanului. 

— Trebuie să ajungem în oraşe! 

CEnomaus a râs. 

— Cetăţenii romani o să ne servească, şi noi o să 
organizăm jocuri. Ei o să fie sclavii noştri, gladiatorii noştri, 
iar noi - stăpânii lor! 


Aceasta este clipa când s-a simţit Spartacus slab şi când 
s-a gândit că a comanda oamenilor era tot un fel de sclavie. 
Că, poate, nu era om liber decât atunci când mergea singur 
prin pădure, sub cerul copilăriei. 

Picături mari au început să se spargă de pietrele din 


pardoseala atriumului, apoi să plesnească, lovind, din ce în 
ce mai des, apa din impluviu. 

Crixos, CEnomaus, Vindex, Curius şi Jair nu se mişcaseră. 
Ploaia rece le şiroia pe feţe şi pe trupuri. 

— Trebuie să ajungem în oraşe, a repetat Crixos, privind 
spre cer. 

— Mai întâi trebuie să învingem, a murmurat Spartacus, 
îndreptându-se. 

Şi-a strâns pumnul, agitându-l deasupra capului. 

— O armă e ca un pumn strâns. Degetele, unele lângă 
altele, îndoite, gata să lovească împreună. 

A făcut câţiva paşi spre galeria mărginită de coloane de 
profir. Apollonia stătea sprijinită de una dintre ele. Uşile 
casei dădeau în această galerie. 

— Fără degete nu există pumn! a spus Crixos Galul, 
apropiindu-se de Spartacus. Uite, deja au venit ploile. Mâine 
o să se facă frig. Dacă nu mergem în oraşe, o să putrezim. 

— Mai întâi trebuie să învingem, a ripostat Spartacus. 

Apoi a părăsit atriumul. 

— la camera stăpânului, a spus răspicat Crixos, râzând. 
Eşti consulul nostru! 

— Victorie! s-a mulţumit să repete Spartacus. 

A intrat în cameră şi Apollonia l-a urmat, agăţându-se de 
el şi dezbrăcându-l. El s-a întins pe marmură şi a tremurat 
lipit de dalele îngheţate. 

Apoi şi-a depărtat braţele şi, când Apollonia l-a încălecat, 
când i-a murmurat că trebuia să-l urmeze pe Dionysos, că, 
dacă nu făcea pe voia zeilor, o să fie doborât, învins, şi-a 
căutat pe pipăite armele. 

Spada era în dreapta, sulița în stânga. 

Le-a strâns, nu le-a mai dat drumul. 

Numai atunci s-a abandonat „cavalcadei” în care îl 
atrăgea Apollonia. 


Capitolul 30 


Acei oameni care, când se lasă noaptea, privesc focurile 
pe care sclavii revoltați le aprind în câmpie, au trupul şi 
ţinuta celor puternici. 

Unul dintre ei este pretorul Publius Varinius. 

În picioare, cu braţele încrucişate, cu pieptul acoperit de 
cuirasa sculptată şi mulată, stă la trei paşi mai în faţă decât 
ceilalţi, la marginea meterezelor acropolei din Cumae, care 
domină întregul peisaj, de la gurile fluviului Volturnus, spre 
nord, până la muntele Vezuviu, în sud. 

Uneori pretorul îşi ridică fruntea. Urmăreşte zborul 
păsărilor care, venite de pe mare, din insulele unde îşi au 
cuibul, se lasă în picaj la pământ, ca să se ducă, cu ciocurile 
lor galben cu negru, să sfâşie cadavrele cetăţenilor romani 
pe care hoarda de animale sălbatice - bouarii, ciobanii, 
gladiatorii fugiţi, toate animalele mizerabile, o adunătură de 
sclavi sălbatici - i-a masacrat. ŞI, printre morţi, Claudius 
Glaber, pretor al Republicii, căruia i-au găsit trupul răstignit 
printre rămăşiţele din tabăra armatei sale, devastată, 
acoperită de sute de soldaţi cu gâturile retezat în somn. 

Varinius întinde braţul şi, cu un gest moale, mătură 
orizontul, între oraşele Capua şi Nola, care seamănă cu o 
grămadă de cuburi înroşite de lumina amurgului. Intre ele, 
flăcările ţes un imens jăratic, ca şi cum toate vetrele s-ar fi 
unit într-o clipă. Încet-încet, fumul acoperea cerul, 
precedând şi totodată anunțând noaptea. 

— Ard câmpurile de orz şi de grâu, constată Publius 
Varinius. 

Se întoarce. 

— Trebuie să le scoatem maţele tuturor şobolanilor 
astora! 

Face o mişcare nerăbdător, aruncând spre spate 
pulpanele mantilei. 

— l-au lăsat să se înmulțească. Şobolanii fac zece, 
douăzeci de pui, fată zi de zi. Sclavii sunt din aceeaşi 
specie. Când laşi să trăiască un fugar, o întreagă gloată se 


adună în jurul lui, şi, dacă n-o zdrobeşti, se face din ce în ce 
mai mare. Cine nu-şi aminteşte de războaiele sclavilor din 
Sicilia? A fost nevoie să fie omorât un milion de sclavi 
pentru ca legile Romei să poată pune din nou stăpânire pe 
insulă şi grâul să fie din nou cules. Se întrerupe, îşi 
recapătă suflul: Roma are nevoie de grâu; plebea - de 
pâine. N-o să-i lăsăm pe aceşti şobolani să sfideze 
Republica. 


Dă ordine continuând să meargă de-a lungul 
meterezelor, privind când spre marea ale cărei valuri scurte 
lovesc cheiurile, zidurile portului şi ale fortăreței din 
Cumae, când întorcându-şi faţa spre câmpia pe care 
noaptea o înghite, dar unde ard încă şi mai vii focurile. 

Vrea, spune el, ca legatul Furius să ia a doua zi, în zori, 
conducerea unei armate de două mii de oameni, să-i atace 
şi să-i împrăştie pe şobolani. 

Furius iese din grup. 

Este un bărbat tânăr, cu trupul încă puţin cam necopt. Se 
înclină, se îndepărtează şi, puţin mai târziu, i se aude vocea 
care, în noapte, răsună la picioarele meterezelor unde s-a 
stabilit, în afara oraşului fortificat, tabăra romană. 
Trompetele sună adunarea centurionilor care vor trebui să 
pregătească marşul spre Nola şi Capua. 

— Vreau să fie curățată câmpia, reia Publius Varinius. 

Sarcina pretorului Martial Cossinius este să meargă, cu o 
mie de oameni, mâine, la căderea nopţii, pe urmele 
centuriilor lui Furius, şi să-i prindă pe toţi cei care ar fi 
scăpat legatului. 

— Vreau ca întreaga câmpie să devină o capcană, o 
groapă pentru sclavi. Să fie hăituiţi şi să se pună mâna pe 
toţi cei care nu sunt plecaţi împreună cu stăpânii lor. Toţi 
ochii care au văzut revolta să fie scoşi! Toate limbile care ar 
putea povesti despre ea să fie smulse! 

Pretorul Martial Cossinius, un bărbat corpolent, cu 
degetele pline de inele, rămâne cu gura căscată. 

— E destul să li se taie beregata, spune el. De fapt, ce 
vrei Varinius: să fie omorâţi ca şobolanii sau chiar... 


Publius Varinius îl întrerupe, îl ia de braţ şi îl trage după 
el, mergând în sus şi în jos de-a lungul meterezelor. 

— Unii trebuie lăsaţi în viaţă, răspunde el, dar cu ochii 
scoşi, cu mâinile tăiate, cu limba ciuntită. Trupurile lor 
mutilate, Cossinius, vor rămâne singura amintire a revoltei. 

Arată înspre focul care luminează orizontul, oraşele Nola 
şi Capua - acum stacoijii. 

— Din flăcările astea n-o să mai rămână nimic, nici măcar 
puţină cenuşă. Dar şobolanii fără limbă, cu ochii scoşi, 
şobolanii rătăcitori, nu vor putea fi uitaţi de nici un sclav. 

— Câţi vrei să fie, Puiblius Varinius? 

Pretorul ridică din umeri. 

— Inţelege-te cu legatul. Furius să ia vreo câteva zeci de 
prizonieri pe care o să ti-i predea. Te cunosc, Martial 
Cossinius, eşti abil, eşti pretor, războiul ţi-e familiar, o să 
scoţi din bârlog mai multe sute din şobolani ăştia, care vor 
scăpa din plasele lui Furius. E tânăr, n-a luptat niciodată. 
Este impulsiv şi va vrea o victorie strălucită. Vânătoarea ta 
va avea succes. O să poţi alege dintre aceste animale 
sălbatice pe cei mai tineri, pe cei mai feroce. Pe ăştia vreau 
să-i laşi în viaţă, ca martori. 

Publius Varinius se opreşte, cuprinde cu braţul umerii lui 
Martial Cossinius. 

— Ordonă să li se zdrobească picioarele celor mai 
puternici, dar trebuie să rămână în viaţă, pricepi, să se 
târască multă vreme, orbi, muţi, căţărându-se cu cioturile 
lor. 

Râde în hohote: 

— De asemenea, pune să li se spargă dinţii, ca să nu 
poată nici să muşte, ci doar să-şi lipăie mâncarea ca nişte 
animale ce sunt! 

— Eşti plin de inventivitate şi de fantezie, în seara asta, 
Varinius, aprobă Martial Cossinius îndepărtându-se. 


Dintr-odată vântul se ridică şi aduce cu el, până la 
meterezele de pe acropolele din Cumae, mirosul focului şi 
rămurele calde, încă înroşite. 


Capitolul 31 


Posidionos Grecul face un pas înapoi şi lasă capul în jos. 

Faţa lui, luminată până atunci de flăcările focului care 
devoră noaptea şi acoperă orizontul, este ascunsă în 
umbră. 

— Cei doi îţi aparţin, nu-i aşa? îl întrebă Publius Varinius. 

Pretorul este aşezat în faţa lui Posidionos, care întoarce 
puţin capul spre stânga, fără să-l privească pe Varinius. 

Scorpus şi Alcius, cei doi tineri sclavi care îl însoțesc de 
când i-a cumpărat de la Roma, stau mereu în acelaşi loc, 
unul lângă altul, lipiţi cu spatele de zidul fortăreței din 
Cumae. 

— Să fi devenit oare iubiții tăi acum stăpânii tăi? continuă 
Varinius. 

Vocea pretorului este răguşită, încărcată dintr-odată de 
accente dure şi amenințătoare. 

— Ţine-i cât mai aproape de tine, Posidionos! Dacă sunt 
surprinşi în afara incintei din Cumae... 

Intonaţia este brutală şi dispreţuitoare. 

— Şi chiar pe prundiş... 

Varinius se apleacă, arată malul care, într-o curbă largă, 
ajunge la baza colinei stâncoase pe care este construit 
acropolele. 

— Le-ai promis că-i eliberezi? Dar nu eşti chiar tu un 
libert? Toţi grecii sunt! 

Rânjeşte. 

— Ai auzit ce-au spus legatul Furius şi pretorul Martial 
Cossinius? Tu şi epilaţii tăi, nu vă duceţi nici pe câmp, nici 
pe plajă, o să riscaţi să rămâneţi fără ochi şi urechi, fără 
mâini şi picioare! Ce vrei, retore, trebuie să terminăm cu 
aceste animale sălbatice! Eşti de acord cu asta? 

Işi pune mâna pe umărul lui Posidionos. 

— Priveşte şi tu ce fac şobolanii ăştia! Dau foc oraşelor şi 
recoltelor. Priveşte! 

Posidionos îşi ridică încet capul, în timp ce Varinius îl 
târăşte după el de-a lungul meterezelor. 


Merg aşa până la capătul zidului. 

Se aud, venind din tabăra romană, zornăitul armelor, 
vocile răguşite ale centurionilor. 

— La Roma şi la Capua mi s-a vorbit despre tine, spune 
Varinius. Tribunul Legiunii a Vil-a, Calvicius Sabinius, 
pretinde că ai vizitat toate provinciile Republicii şi că ai 
scris mult, predând de la Roma până în Rodos! Îl ironizează: 
Un scriitor, un filosof, un retor grec! Se pare că ştii totul 
despre modul în care trebuie trataţi sclavii. Îi iubeşti, în 
orice caz. Lanistul din Capua, Lentulus Balatius, mi-a spus 
că erai gata să-l cumperi scump pe trac, gladiatorul care 
conduce, se zice, această hoardă de şobolani. Îl găseai pe 
gustul tău? 

Varinius se aşază pe marginea zidului. 

— Faptul că eşti aici dovedeşte că zeii-mi sunt aproape. 
O să-mi vorbeşti despre trac! Ce ştii despre el? Nu-mi 
spune că se epilează ca iubiții tăi! Te ascult. 

Posidionos tace, cu ochii îndreptaţi spre orizontul înroşit. 

— Te întreb,  Posidionos! Pretorul Romei aşteaptă 
răspunsul tău. 

— Se numeşte Spartacus, începe cu voce înceată retorul. 
M-a atacat pe unul din drumurile Traciei. Mi-a ucis sclavii. 
Legionarii Legiunii a Vill-a l-au capturat. L-am văzut 
apărându-se, luptând. 

Varinius ridică din umeri. 

— Luptând! Şobolanii muşcă, nu luptă. 

— Intreabă-i pe tribunul Amillus, care comanda miliția din 
Capua, şi pe pedestraşii lui Claudius Glaber! 

Varinius se ridică brusc, îl împinge pe Posidionos, face 
câţiva paşi, apoi se răzgândeşte şi se întoarce spre retor. 

— Miliţienii lui Amillus! Soldaţii lui Glaber! 

O strâmbătură de dispreţ. 

— Nişte laşi, nu soldaţi ai Romei! Au fugit fără să opună 
rezistenţă. Oamenii lui Glaber au alergat de la Vezuviu 
până aici, la Cumae, ca oile hăituite de lupi. Tremurau. 
Dacă nu i-aş fi oprit cu lovituri de bici, s-ar fi cărat până la 
Roma! 


— Teama asta pe care o inspiră, murmură Posidionos, nu 
e provocată de Dionysos? Are alături de el o preoteasă, o 
ghicitoare... 

— Eşti grec, crezi toate poveştile, constată Varinius. 
Balatius şi Calvicius Sabinius m-au avertizat. Dar voiam s-o 
aud din gura ta. Nu uita niciodată că zeii ne-au dat puterea. 
Ei ne-au ales ca să conducem popoarele. Azi-dimineaţă am 
tăiat gâtul unui taur. Sângele lui m-a stropit. Şobolanii ăştia 
n-au nici o putere asupra mea, nici asupra oamenilor pe 
care-i comand. Furius şi Martial Cossinius vor zdrobi acele 
animale sălbatice. Şi te invit să asişti la pedepsirea lor! 

Împunge cu vârful arătătorului în pieptul retorului. 

— Cei doi iubiţi ai tăi, cei doi epilaţi, îi vreau ca gaj al 
fidelității tale faţă de Roma. Au văzut focul. Cer să-l uite. 
Distrează-te cu ei până la întoarcerea lui Furius. Răspunzi 
de ei cu capul, Posidionos! 

Pretorul se îndepărtează, se înfăşoară cu mantia fluturată 
de vântul încărcat de mirosul iute al scoarţei şi ierburilor 
arse. 


Capitolul 32 


Spartacus înaintează prin fumul fierbinte şi roşu al focului 
spre un bărbat îngenuncheat pe terasa locuinţei. 

— Este grec, spune Crixos Galul. Pretinde că te cunoaşte. 
Doreşte să-ţi vorbească. 

Cu fruntea plecată, omul nu s-a mişcat. Spartacus 
descoperă încet-încet smocurile de păr ciufulit care 
înconjoară o căpăţână cheală. Omul are trupul greoi, pare 
prăbuşit. Crixos îi apasă ceafa cu latul spadei lui. 

— N-a venit singur, reia el. 

Arată spre doi tineri bărbaţi care sunt încadraţi de 
CEnomaus şi de Vindex. 

— Sunt ai lui. Erau la Cumae. Au fost în tabăra romană. 
Pretorul Publius Varinius şi-a însărcinat legatul şi pe un alt 
pretor să ne taie mâinile şi picioarele, urechile şi să ne 
scoată ochii. 

Crixos râde în hohote, scapă o lovitură de picior în 
coastele omului îngenuncheat. 

— O să-i trimitem grecul înapoi cu mâinile tăiate. 


Cei doi tineri nu scot un cuvânt. 

Unul este blond cu pielea albă şi fină, ca a unei femei din 
Dacia. Celălalt are tenul unui spaniol, aproape numid. Au 
părul ras, sprâncenele smulse, corpul delicat. Cel blond se 
numeşte Scorpus; cel brunet, Alcius. 

Se clatină pe picioare, încercând să se apropie de 
Spartacus, apoi, când CEnomaus şi Vindex îi apucă de 
ceafă, îi forţează să îngenuncheze, gem şi încep să 
trăncănească. Sunt sclavi, dar grecul, stăpânul lor 
Posidionos, le-a promis că-i eliberează. Vor să fie oameni 
liberi şi să lupte; au fugit de la Cumae cu stăpânul lor ca să 
se alăture armatei sclavilor, cohortei oamenilor liberi. 

— Le e frică. Pretorul i-a cerul grecului să-i predea lui. 
Dar grecii ţin la iubiții lor. 

Cu un gest, Spartacus le cere lui CEnomaus şi lui Vindex 
să se îndepărteze cu cei doi sclavi. 


În clipa când părăsesc terasa, învăluiţi deja de fum, 
Spartacus strigă să fie încredinţaţi lui Curius, maestrul de 
arme, ca să-i iniţieze. 

Apoi tracul apucă mâna lui Crixos, o ridică, îndepărtează 
astfel lama de pe ceafa bărbatului îngenuncheat, care îşi 
ridică fruntea. Şi Spartacus recunoaşte chipul călătorului 
grec din Tracia, pe care l-a atacat ca să-l jefuiască, apoi l-a 
revăzut în piaţa de sclavi din Roma. Acolo, grecul voise să-l 
cumpere, dar fusese Lentulus Balatius cel care, pentru 
cincizeci de talanti, îl cumpărase. 


Spartacus se apleacă spre Posidionos. 

— Vrei să mă vezi, să-mi vorbeşti? lată-mă. 

Întoarce privirea. Nu-i place privirea grecului, la fel de 
umilă ca a unui câine care îşi aşteaptă osul. 

— Dă o explicaţie, continuă el pe un ton brutal, ca şi cum 
ar da o lovitură de picior ca să alunge un animal. Eşti un om 
liber, un cetăţean al Romei, ai sclavi. Ce cauţi aici? Eşti 
ochii şi urechile pretorului? O să rămâi şi fără ochi, şi fără 
urechi. 

Au intrat în villa. Atriumul este plin de un fum gros, ca şi 
cum s-ar fi adunat tot acolo, presărat cu scântei roşietice. 

Spartacus se apleacă, îşi bagă capul în impluviu. 
Posidionos face la fel. 

— Legatul Furius, cu două mii de oameni, a părăsit, ieri, 
tabăra din Cumae ca să te atace, spune el. Pretorul Varinius 
a fost însărcinat de Senat să nu lase nici un sclav în viaţă, 
de la Vezuviu până la apele fluviului Volturnus, de la Nola 
până la Capua şi Cumae. 

— ii la iubiții tăi, observă Spartacus. Şi te temi şi pentru 
viaţa ta. Eşti cetăţean roman, dar totuşi rămâi grec: un 
învins. 

— Nu vreau ca tu să fii învins, murmură Posidionos. 

Coboară ochii, ca şi cum mărturisirea îl deranja. 

— Vreau să trăieşti! continuă el cu voce şi mai puternică. 

Ridică fruntea. 

— Victoria ta va fi cea a tuturor celor pe care romanii îi 
dispreţuiesc, a tuturor popoarelor pe care le-au învins. 


Vreau să rămân alături de tine, ca să scriu povestea 
războiului tău. Am citit-o pe cea a lui Diodor din Sicilia 
despre războaiele sclavilor din insula lui. Eu o s-o povestesc 
pe ata. 

— Grecul ăsta! mormăie Crixos Galul agitând pumnalul. 
Fii atent, te îngroapă în cuvinte, Spartacus! Aşa sunt grecii. 
Vorbesc, te leagă de mâni şi de picioare cu discursurile lor. 
Dar rămân în tabăra stăpânilor. Mereu sunt aliaţii şi 
servitorii romanilor. Teme-te de el! O să te trădeze. Lasă- 
mă să-l ucid, sau să-i smulg limba. 

— Cine îl ameninţă, cine se atinge de el sau îl umileşte va 
avea de-a face cu mine! decretează Spartacus. Posidionos 
Grecul este alături de mine. Este liber să plece sau să facă 
cum vrea. 

— Zeii te orbesc, spune răspicat Crixos şi se 
îndepărtează. 

Spartacus se aşază pe marginea impluviului şi îl invită pe 
Posidionos să ia loc lângă el. 

— Focul le-a luat romanilor minţile, începe grecul. Sunt 
ca animalele pe care focul le înfurie şi le îngrozesc. Au 
nevoie de recolte. li ruinezi. Sunt conştienţi că Roma are 
nevoie de grâne pentru plebe. Se tem de o revoltă a celor 
mai săraci cetăţeni. 

Posidionos se întrerupe, îl fixează pe Spartacus, şi 
privirea lui este atât de blândă, atât de insistentă, că tracul 
întoarce ochii. 

— Dacă oamenii liberi, cei mai nenorociţi, ţi se alătură ţie 
şi sclavilor, reia Posidionos, atunci întreaga Romă se va 
clătina. 

Grecul pune mâna pe coapsa lui Spartacus. 

— Ai puterea în mâinile tale. 

Spartacus, întorcându-se, se îndepărtează, îşi afundă faţa 
în apă. 

— Cine cunoaşte viitorul? murmură el. Zeii poate, dar ei 
sunt tăcuţi. Spune-mi ce ştii despre pretorii Varinius şi 
Martial Cossinius, despre legatul Furius. 

— Trupele acestuia sunt pe drum, îi răspunde Posidionos. 
Vin spre tine, spre foc, sigure de victorie. 


Spartacus se ridică şi traversează cu paşi mari atriumul. 


Capitolul 33 


Eu, Posidionos, am mers alături de Spartacus în toate 
aceste zile de toamnă, primele din războiul lui, când zeii nu 
au încetat niciodată să vegheze asupra lui. 

Dimpotrivă, s-au străduit să-i piardă pe legatul Furius şi 
pe pretorii Varinius şi Cossinius, care se aventuraseră în 
câmpie cu îndrăzneala insolentă şi disprețul vânătorilor 
care hăituiesc vânatul mic. 


Furius fu primul care-şi pierdu minţile şi viaţa. 

li pândim, culcaţi în lanurile de grâu pe care incendiul 
încă nu le înghiţise, sau chiar în livezi şi vii. 

El călărea în fruntea centuriilor lui atât de numeroase, 
încât coloana se întindea de la Cumae până la marginea 
oraşului Nola. Inainta spre fumul şi flăcările incendiului, 
convins că acolo era tabăra noastră. 

Dar Spartacus, după ce m-a ascultat raportându-i ce 
ştiam despre ordinele pe care Varinius le-a dat legatului 
său, le ceruse gladiatorilor să părăsească tabăra şi să se 
ascundă în lanuri şi păduri. În privinţa oamenilor răniţi, le-a 
cerut să meargă spre înălțimile Campaniei şi acolo să-l 
aştepte. 


Stăteam la pândă. Spartacus aprecia că romanii erau 
prea numeroşi, poate două mii - Crixos Galul zicea chiar 
trei mii -, ca să poată fi atacați. 

In fiecare clipă trebuia să-i convingă pe Crixos, 
CEnomaus sau Vindex, pe bouari şi ciobani, că n-a venit 
încă momentul să îi ia cu asalt. Curius, maestrul de arme, 
era unul dintre gladiatorii care erau de acord cu el. Şi eu 
eram îngrijorat simțind spiritul de revoltă şi de dezbinare 
care duc la dispariţia armatelor şi a popoarelor. 


Seara, când stăteam ghemuiiţi, uneori cu spatele îndoit 
sub primele ploi, fără să fie aprins nici un foc ca să nu 
atragem atenţia romanilor care se aflau doar la câteva sute 


de paşi, Spartacus îmi punea întrebări despre motivele care 
făceau ca atâtea popoare - mai întâi al meu, grec -, ale 
căror oraşe au stăpânit lumea şi au învins imperii, au fost 
cucerite de romani. 

In vocea lui, în atenţia cu care asculta răspunsurile mele, 
bănuiam că voia să tragă învăţăminte dintr-un trecut 
întunecat, pentru războiul pe care se pregătea să-l 
conducă. 

li explicam că popoarele şi oraşele, în loc să rămână 
unite, se dezbinaseră. Romanii îi atacaseră şi le învinseseră 
unele după altele, uneori aliindu-se cu unele dintre ele ca 
să le zdrobească definitiv pe cele mai ostile. 

Adăugam că fondatorii Romei, Romulus şi Remus, 
fuseseră hrăniţi de o lupoaică. Poporul care i-a moştenit pe 
aceşti doi fraţi era un popor de carnasieri vorace, de o 
cruzime de neînduplecat, îndărătnic şi viclean; membrii lui 
vânau în haită, supunându-i pe cei mai slabi dintre ei. 

Vorbeam, dormeam, scăldaţi de mirosul de fructe 
putrezite, pentru că pe nici unul din domenii nu se mai 
putea culege recolta, sclavii fiind fugiţi sau plecaţi cu 
stăpânii lor în oraşe. 

Intr-o dimineaţă, când după zilele întregi de ploaie 
soarele începea în sfârşit să usuce pământul, am auzit paşii 
unei trupe. Dacă bocănitul nu era foarte sonor, era din 
cauză că legatul Furius decisese să împartă armata, fiecare 
grupă de centurii ocupând un colţ al câmpiei. 

In acea dimineaţă am înţeles că Dionysos, pe care 
Apollonia îl invoca în fiecare clipă, sau oricare alt zeu al 
Greciei sau Traciei, deciseseră să-i piardă pe romani şi să 
ne asigure victoria în faţa trupelor legatului. 


Ne-am aruncat asupra centuriilor izolate. De fiecare dată, 
eram mai numeroşi decât romanii. 


Spartacus îmi dăduse un mic scut rotund şi o sabie cu 
lama curbată şi dinţată, aşa cum poartă războinicii traci. 
Dar eram deja un om bătrân, cu trupul greoi şi 
neîndemânatic, şi deci mai mult am observat decât am 


participat la aceste scurte bătălii. 

Lupta nu era cu totul încheiată în clipa când bouarii şi 
ciobanii, sclavii de pe câmpuri se grăbeau spre corpurile 
legionarilor căzuţi. li omorau pe cei care încă mai trăiau, 
apoi le smulgeau cuirasele, căştile, armele, sandalele, 
pungile şi scuturile. 

Locurile luptelor deveneau astfel, la sfârşitul bătăliilor, un 
pământ secătuit, acoperit de leşuri goale. 


În a şaptea zi, unul din aceste trupuri fu cel al lui Furius. 

L-am văzut pe legat înaintând în fruntea ultimei sale 
centurii. Nu putea ignora faptul că sângele tuturor celorlalţi 
- aproape o mie de oameni de-acum - stropise pământul 
câmpiei dintre apele fluviului Volturnus şi muntele Vezuviu, 
acolo unde pretorul Publius Varinius îl trimisese să atace, să 
ucidă şi să-i mutileze pe cei pe care-i numea şobolani. 

Dar şobolanii îi masacraseră oamenii. Şi Furius ştia că 
nenorocirea era alături de el în cavalcada sa. 

Era departe, în fruntea primei linii a legionarilor săi, al 
cărei mers mi s-a părut atât de încet, atât de greoi, de 
parcă voiau să întârzie clipa în care vor întâlni moartea. 


Eram lungiţi la umbra merilor, pe un strat gros de fructe 
putrede. Îi priveam pe gladiatori, pe bouari, pe ciobani, pe 
sclavi, pe cei mai nenorociţi dintre oamenii liberi care ni se 
alăturaseră. Toţi purtau arme sau căşti, scuturi, cuirasele 
de care deposedaseră cadavrele romanilor omorâţi în zilele 
dinainte. 

Le auzeam respiraţia gâfâită. Le ghiceam nerăbdarea. 

Spartacus era lângă mine, cu trupul încordat, gata să 
sară. 

A şoptit: 

— O să-l omor pe legat. 

Târându-se, Crixos s-a apropiat de noi. 

— De ce tu? a spus el. 

— Pentru că eu sunt Spartacus şi pentru că aşa vreau eu! 

— Lasă-i pe zei să decidă. 

— Au ales, Crixos. Uită de legat, ucide centurionii şi 


legionarii. 

— Cui o să-i revină calul legatului? a mai întrebat Crixos. 

— Calul o să fie primul pe care-l omor, a murmurat 
Spartacus, ridicându-se. 

Oamenii din jurul lui au făcut la fel. S-a aruncat urlând, şi, 
din gropi, din tufişuri, din livezi şi de pe câmpuri gladiatorii, 
bouarii, ciobanii, sclavii şi toţi ceilalţi au sărit, au urlat, 
lovindu-i pe legionari aşa cum o furtună cu grindină culcă la 
pământ grâul copt. 

Am văzut calul legatului prăbuşindu-se şi un şuvoi de 
sânge îi ţâşnea din greabăn. Legatul avea piciorul prins sub 
coastele calului. Spartacus şi-a pus vârful spadei la gâtul lui 
Furius, care încerca să se ridice în picioare. 

Tracul a făcut un pas înapoi, lăsându-l pe Furius să se 
ridice şi să-şi apuce spada, ca să-i ţină piept. 

Dar, într-o clipă, în spatele lui Furius a răsărit Crixos 
Galul, care a strigat: 

— Întoarce-te, legat! 

Furius s-a clătinat pe picioare voind să-l înfrunte pe acest 
nou atacator, iar Crixos i-a înfipt sabia în piept. 

Sângele lui, ca şi cel al calului, a clocotit, Furius 
strângând între mâini lama care îl ucidea. 

Am înaintat ca să mă postez între Crixos şi Spartacus, 
care se înfruntau. 

Apoi, acesta din urmă, i-a întors spatele galului şi a 
început să umble printre cadavrele deja prădate şi 
dezgolite. 


Cadavrele, care începeau să fie sfâşiate de păsările 
răpitoare cu ciocul lung, galben cu negru, venite de pe 
mare, şi pe care lupii, cu ochii lor verzi scânteietori 
strălucind în noapte, le rupeau cu o furie tăcută, erau tot ce 
mai rămăsese din armata lui Furius, după şapte zile de 
lupte. 

Seara, pentru prima oară de la începutul bătăliei, ciobanii 
au aprins focurile mari, ale căror flăcări se vedeau de pe 
acropolele din Cumae. 

Crixos Galul umbla cu paşi mari de la un jăratic la altul, 


smulgând bucăţi de carne din sferturile de bou şi din oile 
trase în frigare, a căror carne grasă sfârâia, mirosul ei 
acoperindu-l încet-încet pe cel dulceag al fructelor trecute. 

Purta cuirasă şi agita deasupra capului sabia lui Furius, 
strigând că romanii nu vor mai fi niciodată stăpânii 
Campaniei, că trebuia mers spre Roma, aşa cum o făcuseră 
cândva galii care cuceriseră oraşul. 

Gesticula şi se fălea în faţa lui Spartacus care, aşezat mai 
la distanţă, rămânea tăcut. 

Crixos a ezitat, apoi s-a îndepărtat lovind aerul cu spada, 
urlând că îl omorâse pe legat, că nici unul dintre romani nu- 
| vor face să-şi plece genunchii, că-i va învinge aşa cum o 
făcuse în arenă, punând la pământ uriaşi, urşi şi lei, apoi, 
dintr-odată, el s-a prăbuşit şi a adormit cu capul în noroi. 

M-am alăturat lui Spartacus. Apollonia îi adusese o 
bucată de carne de oaie din care muşca fără grabă, cu ochii 
pe jumătate închişi. 

— L-am lăsat pe Crixos să-l omoare pe legat, a murmurat 
el. Mi-ai spus, Posidionos, că oraşele greceşti se luptaseră 
între ele, că popoarele se dezbinaseră şi că din cauza asta 
romanii îi cuceriseră. 

A rămas multă vreme tăcut, după care a mai adăugat: 

— N-o să mă lupt cu Crixos. 

S-a întors spre mare, spre Cumae. 

— După legat, a murmurat, o să urmeze pretorii, apoi 
consulii şi legiunile. 

Clătinând din cap a repetat: 

— Roma, Roma, ce vor zeii? 

S-a lăsat pe spate şi, stând sprijinit în coate, cu gâtul la 
vedere, a cercetat cerul. 


S-au arătat zorii şi, când jarul încă lucea roşu în cenuşa 
focurilor noastre, strigătele gărzilor au sfâşiat liniştea şi 
ceața. 

Spartacus s-a ridicat primul, şi, pe măsură ce strigătele 
se apropiau, părând să devină tot mai ascuţite, vocile şi 
mai gâfâite, oamenii s-au ridicat unii după alţii, s-au 
apropiat de Spartacus, strângându-se umăr lângă umăr, 


Crixos Galul fiind în primul rând. 

În sfârşit, alergând printre viile şi pomii din livezi, au 
apărut gărzile, s-au agăţat de umerii gladiatorilor, de cei ai 
lui Spartacus, ca să nu se prăbuşească, ca să-şi recapete 
suflul spunând în acelaşi timp fraze fără rost. 


O armată romană, spuseră ei, părăsise Cumae. Se 
îndrepta spre noi, mergând cu pas întins, pasul răzbunării. 
Era precedată de cercetaşi şi condusă de un fost gladiator 
din /udus-ul din Capua, un bărbat care cunoştea Campania, 
un taur furios şi negru. 

Curius a spus că era vorba despre Vacerra, omul din care 
Lentulus Balatius făcuse maestrul lui de arme. 

Cercetaşii romani surprinseseră adormite două din 
gărzile noastre. Se auzise pocnetul bicelor cu bile de fier şi 
urletele celor doi bărbaţi tineri. 

Gărzile s-au întors spre mine. Aşa am aflat că Scorpus şi 
Alcius, a căror tinereţe şi râsete, flecăreala lor, corpurile 
subţiri şi delicate, pielea albă şi brună îmi copleşiseră 
nopţile şi zilele, fuseseră torturați, biciuiţi, bătuţi în cuie de 
vii pe crengile merilor mari, printre fructele pe care le 
plăcea păsărilor să le ciugulească. 


— Vacerra o să fie jupuit de viu, a murmurat Crixos Galul 
la urechea mea. 

Şi-a ridicat spada, a spus că trebuie să meargă în 
întâmpinarea acestei armate, să-i omoare căpetenia, legat 
sau pretor, şi să-l facă să aibă aceeaşi soartă precum 
centuriile lui Furius. 

Cu un gest a reamintit cum şi-a înfipt spada în pieptul 
legatului. 

— O să fac acelaşi lucru şi cu ăsta! a strigat el. 

— Fiecare zi e diferită de celelalte, a afirmat Spartacus cu 
voce puternică. Le-a vorbit mult. Romanii, a spus el, au 
văzut trupurile goale, mutilate, devorate ale tovarăşilor lor; 
sunt orbiţi de ură şi nerăbdare. Trebuie să-i facem să 
creadă că ne chinuie frica pe care ne-o inspiră. Trebuie să 
creadă că fugim. 


S-a întors spre Curius. 

— Curius, tu ne-ai învăţat să ne ferim. E bine să ne 
ascundem. Trebuie ca vânătoarea zadarnică, loviturile date 
în gol să-i enerveze, să-i istovească. Atunci, numai atunci o 
să lovim. Nu atacăm din faţă, ci din laturi, din spatele 
trupelor. 

— Nu lupti ca un gal! s-a ambalat Crixos. 

— Sunt trac, a replicat Spartacus, fixându-l pe galul care 
se legăna de pe un picior pe altul. 

Apoi, Spartacus s-a întors şi a pornit la drum, şi cu toţii i- 
au urmat paşii. 


Am ajuns din nou pe pantele Vezuviului, departe de 
drumurile pe care le urma armata romană. 

Vântul purta uneori până la noi răpăitul surd ale tobelor, 
sunetele ascuţite ale flautelor. 

Ghiceam locurile de oprire după praful care se ridica 
deasupra câmpiei şi după focurile care, noaptea, marcau 
limitele şi mijlocul taberei. 

Aceste opriri deveneau din ce în ce mai lungi, ca şi cum, 
deja, după câteva zile de vânătoare fără succes, oboseala 
şi supărarea înlocuiseră în sufletul romanilor voinţa, ura şi 
înflăcărarea. 


Într-o noapte, gărzile noastre se întoarseră, împingând 
înainte doi soldaţi tineri pe care îi găsiseră rătăcind pe 
câmp. Îi capturaseră fără ca aceştia să încerce să opună 
rezistenţă sau să fugă. Pe faţă li se citea frica şi inocenţa. 

Îmi aminteau de Scorpus şi Alcius, mai neciopliţi. Dar aş 
fi ştiut, încredinţându-le trupul îngrijirilor unui maseur, să-i 
şlefuiesc şi m-aş fi delectat mângâindu-le muşchii 
proeminenţi, părul ras. 

Crixos a spus că trebuiau să fie ucişi, că era vorba despre 
două iscoade, iar dintre gladiatorii care deja se adunaseră, 
înconjurându-i, unii strigau că trebuiau să fie obligaţi să se 
lupte între ei; poate învingătorul - şi nesiguranța asta 
stârnise râsete zgomotoase - şi-ar fi salvat viaţa. 

Atunci am propus să le cumpăr vieţile de la ciobanii care- 


i luaseră prizonieri. 

Am fost ameninţat, acuzat că mă port ca unul din acei 
stăpâni pe care voiau să-l radă de pe faţa pământului. 

Am crezut că voi fi lapidat. Apoi, Spartacus a înaintat, i-a 
cercetat pe cei doi soldaţi, legaţi unul de celălalt de gât, cu 
picioarele şi braţele împilate. 

A început să-i interogheze. 

Erau ţărani din Galia Cisalpină, gali, deci, dar nu aveau 
pământ deloc şi s-au înrolat pentru că burta trebuie 
umplută. Văzuseră cadavrele tovarăşilor lor plecaţi alături 
de legatul Furius; asistaseră la flagelarea şi la răstignirea a 
doi tineri sclavi, nu mă îndoiam că erau Scorpus şi Alcius. 

Li se făcuse frică. 

Pretorul care îi comanda, Martial Cossinius, ameninţa cu 
biciul orice soldat din armata lui. Nimeni n-a supravieţuit 
pedepsei de o sută de lovituri pe care i-o aplica. 

Aşa că fugiseră, profitând de dezordinea pe care o 
provocase plecarea pretorului Cossinius. Acesta decisese să 
părăsească tabăra ca să se ducă la băi, la Salinae, pe 
coastă, între Pompei şi Herculaneum. Legaţii lui şi 
centurionii încercaseră să-l convingă să renunţe, dar 
pretorul îşi alesese deja escorta, îşi încărcase bagajele în 
două care şi o luase la drum. Cei doi tineri recruți se 
gândiseră că, în liniştea care a urmat plecării lui, n-o să li se 
descopere fuga decât la întoarcerea sa. 

— Salinae? a repetat Spartacus. 


Paznicii noştri, ciobani care îşi abandonaseră stăpânii şi 
turmele ca să se înroleze în armata lui Spartacus, 
cunoşteau fiecare ridicătură de pământ, fiecare tufă de 
iarbă din Campania. 

— Salinae? a întrebat încă o dată Spartacus. 

Erau câteva villa construite între coasta nisipoasă, 
dreaptă, şi primele contraforturi de pe muntele Vezuviu. 
Marea părea verde şi limpede; izvoarele de apă caldă 
ţâşneau la câţiva paşi de mal. 

— Stăpânii se îmbăiază acolo, a spus unul dintre ciobani. 
Izvoarele calde vin din străfundul pământului. Ele aduc 


putere. 

— O să aducă moarte! a spus tare Spartacus. 

— l-a adunat pe gladiatori. 

— Ne ducem să-l omorâm pe pretorul Cossinius, a spus 
el. Armata lui nu va mai fi decât un puişor căruia o să-i 
tăiem capul. Mai poate ţopăi de câteva ori, dar este 
aproape mort. 


Am mers toată noaptea, coborând şi urcând văile care, 
ca nişte brazde adânci, sapă coastele muntelui Vezuviu. 

În zori, am văzut marea, malul lung şi drept. 

Carele cu lucrurile pretorului Cossinius erau aşezate unul 
lângă altul, pe plajă, unde fuseseră ridicate corturile mari. 

Ne-am apropiat, ascunşi de tufişurile care acoperă 
pantele Vezuviului, al cărui pământ cenuşiu se pierde sub 
nisipul alb al malului. 


Apoi am aşteptat. 

Când soarele a fost sus, pretorul s-a îndreptat spre 
marea strălucitoare ca o tavă de argint. 

Spartacus şi Crixos Galul, urmaţi de sute de oameni, au 
sărit. 

Şi nisipul, şi marea au devenit roşii. 


CEnomaus Germanul i-a tăiat capul pretorului şi l-a agitat 
deasupra capului, înfipt în vârful suliţei. 

In zilele care au urmat, de fiecare dată când atacam 
armata romană, devenită prada noastră, el se aventura 
primul, arătând capul ca pe un steag, şi primele rânduri de 
centurioni dădeau înapoi, în timp ce CEnomaus repeta 
numele pretorului aşa cum laşi să scape un strigăt de 
război. 

Soldaţii îşi aruncau armele şi o luau la fugă din faţa 
acestei haite care purta căştile, scuturile şi tunicile morţilor. 
Cei care au rămas cedau şi, în cele din urmă, 
îngenuncheau, dând capul pe spate, cu ochii închişi, 
aşteptând o lovitură de lamă în gât. 

Pe cei care mureau astfel îi iubeau zeii. 


Dar ceilalţi deveneau prada sclavilor care, din ce în ce 
mai numeroşi, ieşeau din păduri, din livezi şi din tufişuri, se 
aruncau în luptă, înarmaţi cu ţăruşi, despicând trupurile 
încă vii. 

Aşa a murit Vacerra, recunoscut de sclavii care fugiseră 
de pe domeniul lui Lentulus Balatius şi care îl făcură să 
plătească cruzimea stăpânului lor. 

Eu stăteam deoparte, adesea aşezat alături de Jair Evreul 
a cărui faţă exprima dezinteres, resemnare şi chiar 
dezgust. 

— Tu eşti grec, retore, îmi spune el în seara ultimei 
bătălii. Cunoşti istoria oamenilor. Ai predat înţelepciunea de 
la Rodos până la Roma. Ai străbătut provinciile Republicii. 
Te-ai învârtit printre magistraţii romani. Te-au venerat. Ce 
crezi despre toate astea? 

În jurul focului, oamenii chefuiau. Flăcările luminau 
câmpul unde avusese loc lupta. Oameni şi lupi mişunau, îşi 
disputau cadavrele. 

— Eu sunt evreu, reia Jair. Ascult de cuvântul 
Dumnezeului Unic. L-am urmat pe Stăpânul Dreptăţii în 
deşert. Tu - a pus mâna pe genunchiul meu -, eu, noi 
suntem oameni liberi, chiar dacă romanii au vrut să facă 
din mine un sclav, chiar dacă te tratează ca pe un servitor 
şi chiar dacă te dispreţuiesc aşa cum fac cu toţi cei care nu 
sunt decât nişte liberi. Dar ei... 

În faţa noastră, sclavii se băteau pentru o bucată de 
carne, o amforă de vin, o tunică de soldat roman. 

— Ei, Posidionos, ei sunt încă nişte animale, chiar dacă 
acum cred că au devenit oameni liberi. 

— Vorbeşti ca un pretor roman, răspund eu. 

l-am reprodus cuvintele lui Publius Varinius: pentru el 
sclavii şi gladiatorii care îşi rupseseră lanţurile nu erau 
decât nişte şobolani. 

— Priveşte-i, a murmurat Jair. 

Printre strigăte, sclavii se rostogoliseră pe pământ, 
încercând să se sugrume. 

— Crezi că se poartă ca nişte oameni liberi? Crezi că 
Spartacus poate face din această hoardă o armată? 


Am răspuns că Spartacus învinsese deja centuriile 
pretorului Claudius Glaber, pe ale legatului Furius şi pe ale 
pretorului Martial Cossinius. 

Jair şi-a plecat capul. 

— Mâine, a murmurat el, va trebui să înfrunte armata lui 
Varinius, să învingă din nou şi deci să ucidă. Un om, a 
adăugat el, nu poate fi liber atunci când ucide. 

— Atunci trebuie să se supună Romei şi să accepte 
supliciul? Să se lase ucis ca un şobolan? 

— Dumnezeu vede şi hotărăşte, Posidionos. 


M-am gândit la toamna aceea, care a fost cea a 
victoriilor, când Dumnezeul Unic al lui Jair Evreul şi toate 
divinităţile se aliaseră pentru a-l apăra şi inspira pe 
Spartacus. _ 

Tracul mergea de la un grup la altul. Il asculta pe Jair 
care îi vorbea despre Stăpânul Dreptăţii şi despre 
Dumnezeul lui. Se amesteca printre germani şi gali, daci şi 
celți, frigieni şi samniţi care sacrificau tauri şi oi, ţapi şi pui, 
şi încercau să ghicească, în măruntaiele calde încă ale 
acestor animale, intenţiile zeilor. O asculta pe Apollonia 
care invoca oracolele Cibelei şi voinţa lui Dionysos. Şi nu 
mă contrazicea atunci când îi spuneam că muntele Vezuviu 
semăna cu Olimpul, unde fusese primit şi sfătuit de zei. 

Oamenii îl urmau, îl înconjurau, îl observau când participa 
la ritualuri, când cobora în groapa deasupra căreia 
înjunghia un taur în onoarea zeului Mithra, drag lui Vindex 
Frigianul. 

Vorbea puţin, chiar şi cei mai rebeli dintre sclavi şi 
gladiatori, cei care aveau privirea fixă de animal, cei care 
înaintau cocoşaţi, cu mâinile atingând pământul, cu trupul 
deformat de muncile care-i copleşiseră din copilărie, îi 
executau ordinele, fie şi strâmbându-se, pentru că zeii îi 
dăruiseră autoritate şi abilitate, cu care îi învinsese deja pe 
romani şi era singurul care putea distruge armata în fruntea 
căreia se afla acum Publius Varinius. 


Armata părăsise Cumae când peste mare se aşterneau 


furtunile de toamnă. 

Ploile înecau pământul Campaniei, devenită noroioasă, în 
care se împotmoleau, biciuiţi de ploaie şi împinşi de vânt şi 
furtunile groaznice care rupeau pomii fructiferi şi culcau la 
pământ viile. 

Fluviul Volturnus era în creştere, ducând cu el copacii 
smulşi, iar pretorul Varinius îşi stabilise tabăra departe de 
mal, aşteptând să se retragă apele ca să poată traversa. 

Armata lui Spartacus era şi ea în creştere. Sclavii 
curgeau din Samniu, şi Apulia, din Bruttium şi Calabria, din 
munţii Abruzi şi chiar din Galia Cisalpină. Unii reuşiseră să 
ajungă la mare şi evocau războaiele sclavilor care 
devastaseră Sicilia, frica aceea ce-i cuprinsese acolo pe 
stăpâni, magistrați şi consuli. 

Toţi povesteau că zvonul s-a răspândit dincolo de 
Rubicon, până la capătul ţării, în Bruttium şi chiar dincolo 
de mare, că un zeu venit din Tracia îi elibera pe sclavi şi 
avea să pună mâna pe Roma şi s-o jefuiască. Şi că sclavii, 
înainte de a fugi, îşi omorâseră stăpânii, jefuiseră casele şi 
furaseră recoltele, visând în acelaşi timp la bogăţiile Romei, 
acest mare oraş cu putere de neînvins, pe care-l vor 
distruge. 


Dar, când gloata lacomă de libertate şi de pradă văzuse 
focurile, palisadele şi turnurile de pază ale taberei romane 
conduse de Varinius dăduse înapoi. 

Şi Spartacus strigase la gladiatori: 

— Instruiţi-i! Fiţi maeştri de arme, centurioni! Faceţi ca 
aceşti oameni să vi se supună! Instruiţi-i, sau Varinius va 
învinge! 

Prăjinele suliţelor se ridicaseră şi căzuseră pe spinările 
sclavilor pe care Crixos Galul şi CEnomaus Germanul, 
Curius şi Vindex Frigianul îi obligaseră să sape şanţuri, să 
înfigă ţăruşi, să ridice tabăra armatei lui Spartacus în faţa 
celei a lui Varinius, pe celălalt mal al fluviului Volturnus. 

— Nu poţi învinge armata romană luptând de la egal la 
egal cu ea, spusese Jair Evreul. Tabăra ta, cohortele tale, 
centuriile, miile de recruți nu vor avea niciodată calitatea 


celor cu care să i te opui lui Varinius. 

Spartacus îl ascultase, apoi ripostase: 

— Cine ţi-a spus că vreau să lupt de la egal la egal cu 
Varinius? 

Totuşi, aşa părea. Pusese să se ridice palisade. Patrulele 
plecau să le hărţuiască pe cele ale lui Varinius şi se 
întorceau târând cadavrele. Spartacus punea să fie legate 
cadavrele de ţăruşi cu care apoi înconjura tabăra, ai fi zis 
că este astfel păzită de santinele atente. 

Când apele fluviului Volturnus au început să scadă, puse 
să se aprindă focuri mari pe câmp, să bată toba, să cânte 
flautele şi trompetele, şi s-ar fi putut crede că întreaga 
armată a sclavilor se pregătea de bătălie, chiar în 
momentul când Spartacus îi porunci să părăsească tabăra 
în linişte, profitând de noaptea cu furtună, să urce de-a 
lungul fluviului, până vor fi găsit un vad de trecere, în aval 
de Capua. 

Traversară fluviul, în pofida apelor încă mari şi a 
malurilor alunecoase. Astfel, după un marş lung, se aflară 
în spatele taberei romane. Zăream tabăra noastră, unde 
câţiva oameni continuau să aţâţe focurile, să bată tobele, 
să cânte din trompetă şi flaute, făcând credibilă prezenţa 
noastră acolo, dovedită şi de acele santinele cărora 
noaptea şi distanţa le dădeau viaţă. 

Trebuia doar să aşteptăm ca armata lui Varinius să se 
pregătească să treacă fluviul ca să-i surprindem în tabăra 
noastră. Ţâşnirăm atunci peste flancuri şi în spatele ei, ca o 
uriaşă surpare de pământ care urlă, îngropând centuriile, 
iar apa noroioasă a fluviului Volturnus, ca şi nisipul şi marea 
de la Salinae, s-a înroşit. 


L-am zărit pe pretorul Publius Varinius care, călare, 
încerca să urce pe celălalt mal, înconjurat de lictori. 


Cădeau unul după altul, străpunşi de suliţele aruncate de 
germani şi de frigieni. 

Curând, Varinius nu mai avu lângă el, pe malul noroios, 
decât câţiva soldaţi care aruncau în fluviu corpurile 


lictorilor, abandonau steagurile, căutau să se apere sub 
scuturi. 

Dintr-odată, cu un nechezat care semăna cu un imens 
strigăt de durere, calul lui Varinius s-a prăbuşit. 

Am crezut că pretorul avea să cunoască soarta legatului 
său, Furius. Dar, plin de noroi, se ridică şi, abandonându-şi 
arma, încerca să ajungă cât mai repede la Cumae, unde să 
se ascundă ca un şobolan vânat, care se refugiază în gaură. 


Partea a cincea 


Capitolul 34 


Varinius stă lungit, singur, în bazinul mare din porfir, plin 
cu apă fierbinte. 

Inchide ochii. Muşcătura căldurii este intensă şi adâncă. 
Depărtează braţele, îşi sprijină palmele de pereţii bazinului. 

Apa nu doar topeşte noroiul lipit de corpul lui, ci pare să-i 
smulgă pielea, să-i roadă carnea. Pătrunde ca vârfurile de 
lance sau ca suliţele care, când urcau malul fluviului 
Volturnus, i-au lovit pe lictori, din care nici unul n-a 
supravieţuit. 

Varinius simte încă pe coapsa stângă greutatea calului 
care s-a prăbuşit. Şi, din fericire, noroiul l-a înghiţit. Varinius 
s-a cufundat în el, s-a căţărat înlăturând leşul calului, 
respingând rămăşiţele lictorilor, ale soldaţilor, agăţându-se 
de ele ca să înainteze cu câţiva paşi, ajungând în sfârşit pe 
mal, reuşind să fugă împreună cu o mână de oameni, tot ce 
rămânea dintr-o armată, şi să se închidă în fortăreaţa din 
Cumae. 

Şobolanii veniseră să se arunce pe ziduri, să încerce să le 
escaladeze, să forţeze porţile. Trebuise să-i respingă cu 
avalanşe de pietre şi de săgeți, fără măcar să aibă timp să- 
şi curețe trupul, să râcâie noroiul uscat, înroşit de sângele 
lictorilor. 


Varinius deschide din nou ochii. 

Sala mare a ca/darariumului, care se află în mijlocul 
termelor, este plină de un abur lipicios şi cenuşiu. 

Abia dacă distinge prin el siluetele sclavilor. 

La început, aude lipăitul picioarelor lor pe dalele de 
marmură. De fiecare dată înţepeneşte, îşi bagă capul între 
umeri, ca şi cum şi-ar apăra gâtul. Mâinile pipăie marginile 
bazinului. Degetele îi alunecă pe piatra udă, se sperie. Işi 
aminteşte că şi-a lăsat armele în timp ce se dezbrăca. 

Este gol, ca acele cadavre ale centuriilor lui Furius şi 
Martial Cossinius, pe care le-a găsit mutilate, sfâşiate de 
animalele sălbatice, de acele zeci de mii de şobolani. 


Îşi lasă spatele să alunece de-a lungul peretelui de porfir 
al bazinului. Este tentat să-şi bage capul sub apă, să 
dispară, să scape astfel de sclavii care se apropie, deveniți 
şi ei poate nişte şobolani furioşi, care vor să-i ia gâtul. Nu 
mai sunt acele animale docile care se târăsc cu privirea 
moartă. Nu mai coboară ochii decât dacă sunt ameninţaţi 
că sunt biciuiţi, răstigniţi, dar se supun cu rea-voinţă, şi 
sunt plini de ură. 


Trimisul Senatului i-a confirmat lui Varinius. 

Tribunul Legiunii a Vil-a, Calvicius Sabinius, care este 
însoţit de centurionul său primipil, Nomius Castricus, a 
raportat că, de-a lungul drumului dintre Roma şi Cumae, 
bântuie bande de sclavi care îşi părăsiseră domeniile, 
jefuiseră oraşele, îşi omorâseră stăpânii, spintecaseră 
femeile după ce le violaseră. Nici un patrician nu se simţea 
în siguranţă acasă, toţi chemau milițiile ca să-i apere de 
sclavii lor, să le apere bunurile, vieţile. 

Şi Senatul cerea să se termine cu acest război umilitor 
pentru Republică. 

Şi periculos: de fapt, Roma avea nevoie de recoltele din 
Campania şi Lucania. Trebuia asigurată distribuirea grâului 
pentru plebea romană, sub ameninţarea izbucnirii un război 
social, care va risca să repete războiul sclavilor. 

Tribunul Calvicius Sabinius l-a interogat îndelung pe 
Varinius, părând că nici măcar nu observă că pretorul era 
plin de noroi, că şchiopăta, că piciorul stâng putea fi rupt, 
că avea coastele dureroase de la umăr până în picior, şi că 
umilinţa pe care a suportat-o era încă prea vie pentru a 
putea răspunde senin la întrebările trimise de Senat. 

— Se spune, a strigat el, înaintând spre tribunul Sabinius, 
că tu eşti cel care, în Tracia, l-ai lăsat în viaţă pe Spartacus, 
care acum jefuieşte Italia. Ce vrei să ştii? Îl cunoşti! ÎI ţineai 
în cuşcă, mi s-a spus, şi i-ai deschis uşa! Şi mii, zeci de mii 
de sclavi, de gladiatori fugiţi, de dezertori, da, propriii noştri 
soldaţi, şi maestrul de arme din /uaus-ul din Capua, şi un 
retor grec, Posidionos, pe care şi pe el îl cunoşti, i s-au 
alăturat. Este abil. Ştie totul despre arta războiului. Poate 


acel Posidionos este cel care-l învaţă. l-am văzut opera de 
aproape: cadavrele soldaţilor noştri, miile de trupuri goale! 

Varinius a explicat ţipând că picase în capcana pe care 
Spartacus i-o întinsese. Tracul a luat-o pe furiş, părăsindu-şi 
tabăra, care nu era decât o momeală, apoi îl atacase de pe 
flancuri şi din spate. 

— E nevoie de legiuni, de multe legiuni! a urlat Varinius. 
Dacă nu, o să pună mâna pe oraşe. La Cumae, şobolanii au 
venit să ne sfideze urlând sub zidurile noastre. De ce n-ar 
ataca Roma? Ar fi destul - a întins braţele spre Calvicius 
Sabinius - ca sclavii, acele zeci de mii de sclavi care dorm 
în casele noastre, să devină nişte nebuni furioși, la fel ca 
şobolanii flămânzi. 


Şchiopătând, Varinius s-a îndepărtat. Fiecare pas îl durea. 
Noroiul uscat îi strângea pielea. Mirosul de putreziciune 
care îi umplea tunica îl umilea. 

A intrat în terme poruncind să fie lăsat singur, ca toţi 
ceilalţi cetăţeni să părăsească locul. 

A alungat sclavii care, parfumaţi, îmbrăcaţi în pânză albă, 
cu pielea fină, înaintau cu un aer sfidător - şi poate chiar 
ţineau la spate un pumnal. 

Varinius a ajuns gol în ca/dararium; în primele clipe când 
s-a cufundat în apă, a încercat pentru prima oară, după zile 
întregi, o senzaţie de bine. Muşchii i s-au relaxat. 

Dar n-a durat mult. Căldura îl pătrundea, îl rănea. A zărit, 
prin aburi, siluetele sclavilor care se apropiau, ivindu-se 
dintr-odată lângă bazin, cu braţele încărcate de prosoape 
sau cu coşuri pline de flacoane de parfum şi ulei, de bureţi 
şi de piatră ponce, dar, poate, şi cu o lamă, pentru a-i tăia 
gâtul, ascunsă la fundul coşurilor. 


Capitolul 35 


Spartacus stă în picioare, cu braţele încrucişate, la 
capătul acestui promontoriu stâncos, care domină câmpia 
Campaniei, livezile Lucaniei şi pare să se îndrepte spre 
Vezuviu, care se înalţă la orizont. 

Tracul priveşte înainte. 

După zile de ploaie, cerul este ca spălat şi soarele arzător 
ca un foc care se întinde. 

Zidurile caselor ies încet-încet din ceaţă, acea respiraţie 
cenuşie care se ridică din pământ şi se întinde peste văile 
fluviilor Silarus şi Volturnus, înainte ca briza mării să se 
împrăştie. 

Atunci se zăreşte mulţimea printre copaci, pe pantele 
colinelor şi pe platoul care duce la ele. Sunt mai multe zeci 
de mii de sclavi care şi-au părăsit domeniile, locuinţele, 
după ce şi-au omorât administratorii, supraveghetorii, 
stăpânii. 

Se ghicesc corpurile înlănţuite, siluetele bărbaţilor şi ale 
femeilor care forfotesc în jurul focurilor. Un zgomot ca de 
hulă loveşte promontoriul, acoperă platoul. Voci mai 
ascuţite sunt purtate de valurile mai puternice, încoronate 
de spumă şi care urlă: „Liberi, suntem liberi!” 

Dar se sting repede, înăbuşite de răpăitul tobelor. 


Spartacus se apleacă. Într-un luminiş, încurajați de 
strigăte, bărbaţi goi se înfruntă, sar, se împing, se 
rostogolesc pe pământul încă noroios. 

— Nu ştiu să se lupte, spune Curius, maestrul de arme. 

Stă la câţiva paşi în spatele lui Spartacus, în compania lui 
Jair Evreul şi a lui Posidionos. Înaintează. 

— Sunt animale de povară, continuă el. Lovesc cu 
coarnele, îţi sparg capul dintr-o mişcare, dar nu cunosc 
disciplina şi regulile luptei. Nici oameni liberi, nici gladiatori: 
sclavi. 


Spartacus se întoarce. 


Platoul, care urcă în pantă lină spre promontoriu, a 
devenit o tabără imensă. S-au ridicat estrade. Acolo dansau 
femei cu pieptul gol. Mâinile se întind spre ele. Se strigă. Se 
sare pe estrade. Se bat ca să le atingă, să le atragă. 

Mai departe, ghemuiţi, nişte bărbaţi joacă zaruri, schimbă 
arme, bucăţi de carne, fructe, amfore cu vin. 

— Nu visează decât să jefuiască şi să omoare, reia 
Curius. S-au aruncat pe zidurile din Cumae şi câţiva soldaţi 
care i-au mai rămas lui Varinius au fost destui ca să-i 
respingă. Acum, Roma va ridica legiunile. Trimişii Senatului 
au ajuns la Cumae. 

Curius îşi depărtează braţele, arătă spre mulţime şi 
suspină. 

— Omoară. Beau. Se regulează. Ce vrei să faci cu ei? 

— Vor să omoare, îi ţine isonul Jair Evreul, înaintând. Ai 
dreptate, Curius. Nu ştiu să se lupte ca gladiatorii sau 
soldaţii Romei. Şi totuşi, au învins centuriile pretorilor, cele 
ale unui legat. Şi ştii motivul? Îşi urăsc nu numai stăpânii, 
dar şi propria viaţă. De asta nu se tem de moarte. 


Spartacus a început să măsoare cu pasul marginea 
promontoriului. 

La orizont, soarele luminează zidurile oraşului Cumae, 
care se înalţă ca o stâncă neagră deasupra malului. Oraşele 
Nola, Nuceria, Abellinum, şi altele încă, pe jumătate 
ascunse în ceaţă, sunt tot atâtea insule pe care câmpia 
forfotind de sclavii răsculați le încercuieşte. Oraşele izolate 
şi târgurile fără apărare deja au fost jefuite, secătuite, 
incendiate. 

Spartacus se opreşte, lasă capul în jos. 


A încercat să-i împiedice, acum câteva zile, pe galii lui 
Crixos să dea foc orăşelului Nares, din Lucania. S-a aşezat 
în faţa porţilor cetăţii. Auzea ţipetele de groază ale femeilor 
şi copiilor care se ascunseseră acolo. Bărbaţii fuseseră fără 
îndoială deja masacrați sau fugiseră, cunoscând soarta pe 
care le-o rezervau revoltaţii. 


Spartacus, cu braţele întinse, spusese că trebuia să ia 
grâul, rezervele de orz, carnea, peştele sărat, legumele şi 
fructele uscate, dar să nu ucidă, să nu distrugă. Galii se 
opriseră pentru o clipă. 

Apoi, Crixos înaintase. Arătase spre mulţimea de oameni 
care se îngrămădeau în spatele lui, şi care era dominată de 
un gal, căruia ceilalţi îi ajungeau până la umăr. 

— Tadix a venit din Galia Cisalpină cu o trupă de mai 
mult de o sută de oameni care şi-au ucis stăpânii şi milițiile 
ca să-l urmeze. Este căpetenia lor. Nimic nu-l va putea opri. 
Nici chiar tu, Spartacus. Vrea femei. Vrea foc. Vrea moarte. 
Este liber. Face tot ce vrea. Lasă-i să treacă! Dacă nu, o să 
mă ucidă şi apoi te vor ucide şi pe tine. 

Totuşi, Tadix nu-l ameninţase pe Spartacus. 

Înaintase, urmat, împins de gloată, şi tracul fusese 
împins, târât, ignorat. 

Ţipetele femeilor deveniseră mai stridente, în vreme ce 
sângele cursese printre pietrele străduţelor. Apoi focul 
devorase trupurile spintecate. 

Spartacus închide ochii ca şi cum nu voia să mai vadă 
această gloată imensă. 

Chipul lui exprimă amărăciune. Pare să n-o audă pe 
Apollonia care s-a apropiat, care i-a înconjurat picioarele cu 
coapsele, apoi i-a şoptit, muşcându-i lobul urechii, că este 
prinţul tuturor acestor sclavi. 

— Zeii te-au ales, murmură ea, tu eşti cel care le redai 
libertatea! 

El îi desface braţele Apolloniei din jurul lui, o respinge, îşi 
ridică privirea şi contemplă mulţimea, un val uman care 
amestecă şi poartă oameni de toate rasele, veniţi din 
Apulia sau Galia Cisalpină, din Frigia sau Hispania. Se 
întoarce spre Jair Evreul, aşezat alături de Posidionos, pe 
marginea promontoriului stâncos. 

— Nici un oraş, nici chiar Roma nu va putea rezista urii. 

— Se tem, adaugă Posidionos. Işi amintesc de războaiele 
sclavilor din Sicilia. 

Arată spre mulţimea atât de numeroasă, că nu se mai 
disting nici stâncile platoului, nici pământul câmpiei, nici 


grohotişul versanților şi al pantelor. 

Spartacus face un pas spre Curius, îl apucă de braţ, îl 
trage spre el. 

— Eşti maestru de arme, îi spune. Ai îmblânzit gladiatorii 
din Capua. Invaţă-i pe aceşti sclavi să se bată ca nişte 
oameni liberi! 

Curius clatină din cap şi apoi scuipă violent. 

— Nu mai vor stăpân, răspunde el. Nu mai sunt nişte 
câini buni de dresat. Au redevenit sălbatici, dar nu vei face 
niciodată din ei nişte lupi. 

— Vreau o armată! replică Spartacus. 

II obligă pe Curius să se întoarcă repede cu faţa spre 
mulţime. 

— Alege oameni dintre cei mai puternici, cei de care toţi 
ceilalţi se tem. Numeşte-i centurioni. Promite-le, în numele 
meu, cea mai mare parte din pradă. Pune-i să croiască piei. 
Nu mai vreau bărbaţi goi ca animalele. Dă-i fiecăruia un 
scut, scoate fundurile coşurilor ca să le faci. Porunceşte să- 
şi ascută ţepuşele, să le întărească în foc. Nimeni să nu se 
mai bată cu mâinile goale. Să înveţe să arunce ţepuşele ca 
pe nişte sulițe. 

Spartacus se îndepărtează de Curius şi agită pumnul 
deasupra capului. 

— Dacă ştiu să se lupte şi dacă ura le insuflă dorinţa de a 
ucide şi îi face să uite de moarte, atunci vom învinge 
legiunile! 

Jair Evreul se ridică, se apropie şi murmură: 

— Ce-o să faci cu victoria ta, Spartacus? 

Tracul încrucişează din nou braţele peste piept, fără să 
răspundă şi priveşte spre orizont. 


Capitolul 36 


Spartacus se apleacă încet, fără să-şi ia ochii de la 
bărbaţii care formează un cerc în jurul lui. 

Rămâne o clipă nemişcat, cu braţele pe jumătate îndoite, 
cu armele puse indiferent pe palmele întinse, ca şi cum îşi 
oferea sabia, sulița, pumnalele bărbaţilor care îl înconjurau, 
în picioare, la câţiva paşi de el. Majoritatea erau echipați cu 
cuirase, scuturi şi căşti romane. 

Era acolo Tadix, cel mai înalt, cu părul blond căzându-i pe 
umeri. Lângă el, Crixos Galul şi CEnomaus Germanul. Mai 
departe, Vindex Frigianul şi alţii, un spaniol, un celt, un gal 
din Galia Cisalpină, un trac, un dac şi, umăr lângă umăr, 
Curius, maestrul de arme din /udus-ul din Capua, Jair Evreul 
şi Posidionos. Apollonia se învârteşte în jurul acestor 
bărbaţi, sărind, cu braţele ridicate, cambrată, ca şi cum prin 
figurile de dans voia să-i prindă în vrăjile ei. 

Spartacus îşi încrucişează picioarele, se aşază şi, 
aplecându-se, pune în faţa lui armele, apoi îşi pune mâinile 
pe coapse. 

Crixos Galul îl imită primul, apoi toţi ceilalţi fac la fel. 
Tadix este ultimul. Majoritatea îşi pun armele în scobitura 
scutului întors cu faţa în sus. Îşi scot căştile. 

— Noi suntem păstorii acestei turme, spune Spartacus. 

Are capul uşor întors spre platou, în direcţia mulţimii şi a 
zgomotului care creşte. 

— Până în ziua de azi, zeii ne-au fost binevoitori, continuă 
el. 

Dintr-odată, se ridică şi începe să meargă în interiorul 
cercului, oprindu-se adesea în faţa unuia sau a altuia dintre 
bărbaţii care îl înconjoară. 

— Dar cine poate crede că vor lăsa de izbelişte Roma 
căreia i-au dat totul, pământul ltaliei şi pământurile 
noastre, marea şi popoarele noastre? Zeii vor din când în 
când să amintească Romei că ei sunt stăpânii. Noi suntem 
biciul de care se folosesc ca să pedepsească acest oraş 
orgolios, să-l înspăimânte, să-l oblige să-i respecte, să-i 


venereze, să înalțe sanctuare şi temple în onoarea lor, să 
aducă sacrificii pentru a le mulţumi. 

Spartacus coboară vocea, cu bărbia în piept: 

— Dar nu ne-au ales ca să le schimbăm oraşul. 

— Vorbeşti ca un retor grec! exclamă Crixos Galul. Ce 
vrei să spui? Scoate cuvintele din înveliş, lasă numai 
miezul! 

Spartacus se îndreaptă spre Crixos Galul şi se 
ghemuieşte în faţa lui. 

— Roma nu va fi niciodată învinsă: iată ce spun. Poate 
ridica zeci de legiuni. Are maşini de asediu şi flote, grâul din 
Sicilia şi cel din Africa. Noi nu suntem decât un spin pe care 
zeii l-au înfipt în talpa piciorului ei. Roma o să-l smulgă, 
chiar dacă este greu, chiar dacă facem din aceşti câini 
sălbatici o armată! 

Crixos ascultă, cu fruntea plecată, apoi, brusc, se 
îndreaptă, şi spune răspicat: 

— Dar cine vrea să învingă Roma? 

Îşi umflă pieptul, priveşte cerul, cu braţele întinse şi 
spune. 

— Mi-e de-ajuns să-i bat pe legaţii ei, pe pretori, 
centuriile ei, continuă Crixos. Să beau vinul şi să mănânc 
grânele, carnea şi peştele păstrat în pivnițe şi grânarele 
acestui oraş, ale cărui porţi le vom forţa când vom dori. 
Într-o zi, Roma va fi ca un fruct putred; sclavii care colcăie 
cu zecile de mii vor îndrăzni să-şi ucidă stăpânii şi să pună 
mâna pe ea. Dar noi? Campania, Lucania sunt pline de 
oraşe. Putem lua unul în fiecare zi, Nola, Nuceria, Cumae, 
Abellinum, Nares... Şi toate celelalte! Se spune că cele care 
sunt pe cealaltă coastă, în Apulia, în Calabria, sau chiar cele 
care privesc spre Sicilia, în Bruttium, sunt şi mai bogate. 
Grânarele lor dau pe-afară. Cheiurile sunt încărcate de 
butoaie cu vin. Femeile sunt acolo atât de numeroase, că 
fiecare poate să aibă mai multe, şi să le schimbe în fiecare 
zi. Cine se gândeşte la Roma? Lasă-ne să ne bucurăm aici, 
pe pământurile care acum ne aparţin şi să ni se trimită încă 
un legat, pretori, consuli! O să le fluturăm capetele în vârful 
suliţelor, iar legionarii pe care nu-i vom omori o să 


dezerteze! 

— Alte legiuni vor veni, obiectează Jair Evreul. O să vă 
surprindă când o să fiţi adormiţi, beţi, în braţele femeilor 
voastre. Voi veţi fi cei care veţi fi omorâţi! 


Tadix îl ameninţă pe Jair cu pumnul, alţii îl înjură. „Nu e 
decât un fricos, urlă ei. Nu l-am văzut niciodată luptând. Ce 
stăpâni romani au ucis el şi retorul grec? Cine poate spune 
că nu sunt ochii şi urechile Romei?” 

Tadix vrea să se ridice, dar Crixos Galul îl reţine, îi apasă 
umărul. Spartacus se întoarce să se aşeze în mijlocul 
cercului, în faţa armelor lui. 

— Ce vreţi să spuneţi? Că într-o zi o să fim învinşi de 
Roma? 

Ridică din umeri. 

— Orice războinic moare, şi retorii greci la fel! Tu ai fost 
gladiator. Ai intrat în arenă. Nu eşti omul care să se teamă 
de moarte. Atunci, ce vrei? Un gladiator ştie: trebuie să te 
bucuri de fiecare zi. Pentru că mâine poţi să mori. Lasă-ne 
să ne bucurăm, Spartacus, nu ne mai vorbi de Roma. Când 
legiunile vor fi aici, o să le înfruntăm ca nişte gladiatori care 
ţin piept fiarelor în arenă. Şi dacă mor... 

Mai întâi îşi depărtează şi apoi ridică braţele. 

— Ziua aceea trebuia să vină, nici un gladiator nu se 
teme de ea. 

Se apleacă, îi priveşte pe Posidionos şi pe Jair. 

— Aştia doi, poate... 

— Aş vrea... începe Spartacus. 

Se ridică, face încă o dată înconjurul cercului, dar fără să 
arunce vreo privire oamenilor aşezaţi. 

— ... Aş vrea să vă vorbesc despre râuri, reia el. 

Întinde mâinile spre câmpie, arată spre văile fluviilor 
Volturnus şi Silaros care şerpuiesc, strălucesc, apoi se varsă 
în mare. 

— Apa merge spre apă. Fiecare om trebuie să meargă 
spre ţara lui, spre propriul pământ. Vreau să mă întorc în 
Tracia, să merg liber prin pădurile mele. Tu nu vrei să 
regăseşti mormintele alor tăi, galule? Să-ţi vezi din nou 


ţara? 

Ridică vocea: 

— Fiecare dintre noi are o ţară unde trebuie să poată trăi 
liber. Romanii ne-au smuls din pământurile noastre, din 
pădurile noastre, de sub cerul nostru. Suntem o gloată 
imensă de zeci de mii de oameni. Dacă devenim o armată, 
nimeni nu ne va putea opri. O să distrugem legiunile. O să 
mergem spre nord, spre munţii care despart Italia de ţările 
noastre. O să ajungem în trecători. În sfârşit, vom pune 
piciorul pe pământul nostru: unii în Galia, alţii în Hispania, 
în Frigia sau Tracia. O să fim liberi printre ai noştri. Roma 
nu va avea forţa să ne urmărească. N-o să mai fim sclavi. 
Ne vom învăţa popoarele să se bată ca să rămână libere. 

Spartacus se întoarce, se aşază în mijlocul cercului. 
Apleacă fruntea şi rămâne multă vreme tăcut ca şi cum, 
dintr-odată, sila îl copleşea, convins că nu va reuşi să-i 
convingă pe aceşti oameni care îl sfredeleau cu privirea, 
păreau că aşteaptă. În fine, se ridică. 

— Voi conduce această armată spre nord. 

Ezită şi adăugă cu voce mai joasă: 

— Dar nu putem fi siguri de victorie decât dacă rămânem 
uniţi. 

Crixos Galul se ridică; apoi Tadix, CEnomaus Germanul şi 
majoritatea celorlalţi bărbaţi îi imită. 

— Ţara mea, începe Crixos, este cea de unde mănânc, 
unde beau, unde sparg porţile oraşelor care au pivnițele şi 
grânarele pline, unde desfac coapsele femeilor. Nu cunosc 
altă ţară. Nu voi merge cu tine spre nord. După ce vom 
cuceri oraşele din Campania şi Lucania, vom merge spre 
Apulia. 

Arată spre orizont. 

— Toţi cei care vin de acolo şi din Calabria ne spun că e 
destul să o iei pe drumul pavat, că milițiile au luat-o la fugă, 
că nici o legiune nu şi-a înfipt steagurile în pământurile 
acelor provincii. Acolo totul se poate cuceri: porturile din 
Sipontum şi Barium, şi cel mai mare, Brundisium; oraşele 
din interiorul ţării, Canusium, Vuceria, Ausculum, Verusia 
sunt lipsite de apărare. 


Crixos se apropie de Spartacus şi se apleacă spre el. 

— E nevoie doar de câteva zile de mers. Sclavii din Apulia 
şi Calabria ne aşteaptă. Mergi cu noi, Spartacus! Tu şi cu 
mine suntem oameni liberi. Toate ţările unde trăim şi unde 
luptăm sunt ale noastre. 

Loveşte pământul cu călcâiul şi repetă: 

— Eu sunt din ţara unde sunt liber! 

Spartacus se ridică. 

— Te vor prinde, murmură el. 

— Să mă prindă? 

Crixos rânjeşte: 

— Să mă ucidă! Da, într-o zi moartea o să mă ia. Dar 
romanii, niciodată, Spartacus! 

Se apropie, îşi întinde braţele ca şi cum ar vrea să-l 
îmbrăţişeze pe trac. Dar acesta se trage înapoi. 


Capitolul 37 


Cu braţele încrucişate, cu picioarele depărtate, Spartacus 
s-a postat în mijlocul drumului care, de pe platou, duce la 
câmpie. 

Priveşte spre promontoriul stâncos, spre oamenii care ies 
din noapte pe măsură ce orizontul se luminează, în timp ce, 
un rest de întuneric se agaţă de versanţii văii, de copacii 
din livezi. 

În primul rând, în fruntea mulţimii care înaintează, îl 
zăreşte pe Crixos Galul, apoi la câţiva paşi în urmă, 
CEnomaus Germanul, Vindex Frigianul şi, dominând 
mulţimea de umeri şi de capete, pe Tadix, galul din Galia 
Cisalpină. 

Merg încet, cu sulița, lancea sau ţepuşa pe umărul drept 
şi scutul atârnat de braţul stâng. 

Mulțimea de sclavi s-a adunat pe marginea drumului, 
femeile pe laturi, bărbaţii mai în spate. 

Nu se aude decât tropăitul grupului care se apropie de 
Spartacus şi bocăne surd, făcând şi mai adâncă tăcerea 
care apasă platoul. 


Crixos ridică mâna şi turma se apropie. 

Înaintează spre trac şi rămâne nemişcat, la un pas. 

— Ei sunt cei care mă urmează, spune el. 

— Îi conduci la moarte, Crixos. 

— Dă-te la o parte! Lasă-ne să trecem! 

— Vreau ca fiecare din aceşti oameni să mă privească. 
Vreau să le văd feţele tuturor! 

— Mă sfidezi, Spartacus? 

Crixos apucă sabia, începe s-o tragă din teacă, apoi, 
violent, o pune la loc. 

Se întoarce cu faţa la oamenii care, în zorii care se ivesc, 
alcătuiesc un bloc negru dominat de sclipirea strălucitoare 
a armelor. 

— Spartacus vă salută! spune răspicat Crixos. 

Scoate spada, o învârteşte; oamenii ridică armele, apoi 


cineva strigă, şi toţi, agitându-şi suliţele, lăncile, ţepuşele, 
spadele, urlă, şi avalanşa se rostogoleşte, antrenează 
mulţimea care urlă la rândul ei. Femeile dansează. Căţăraţi 
pe bolovanii care mărginesc drumul, oamenii salută ceata. 


Grupul porneşte la drum, la un semn al lui Crixos, care 
stă lângă Spartacus. Acesta, nemişcat, priveşte drept 
înainte, la oamenii care se apropie şi care, odată aflaţi în 
faţa lui, ezită, apoi, ca un val care se loveşte de un 
obstacol, se depărtează şi torentul se desparte în două. 

Majoritatea lasă capul în jos sau întorc privirea, iar când 
apar strigând şi gesticulând tac imediat ce se apropie la 
câţiva paşi de Spartacus şi de Crixos. Incet-încet, tăcerea 
se aşterne din nou peste mulţime, pe când ceata continuă 
să se înşire - mai multe mii de oameni, unii îmbrăcaţi cu ce 
a rămas de la soldaţii romani, alţii pe jumătate goi. 


După ce trec ultimii, Crixos Galul apucă din nou spada, 
pe care a ţinut-o de-a lungul corpului, cu lama scoasă, gata 
să lovească. 

— l-ai văzut, spune el. Sunt alături de mine ca nişte 
oameni liberi. 

Se îndepărtează, se alătură ultimelor rânduri ale turmei. 

— Am văzut nişte morţi, murmură Spartacus. 

Dar singurii rămaşi să-l audă sunt Posidionos Grecul, Jair 
Evreul şi Curius, maestrul de arme. 


Capitolul 38 


— Acum e momentul să-i lovim, să-i zdrobim, spune 
pretorul Varinius. 

Stă aşezat la capătul unei mese lungi şi joase, care ocupă 
mijlocul camerei. Lângă el, cu pieptul sprijinit de marginea 
mesei, tribunul Legiunii a VIl-a, Calvicius Sabinius, întinde 
mâna spre una din tăvile pe care sclavii tocmai le aduc. 
Ezită, degetele pipăie sturzii graşi, pulpele de iepure, peştii 
plini de mirodenii, salata şi ciupercile. 

— S-au împărţit, continuă Varinius. O bandă merge spre 
Apulia, alta se îndreaptă spre nord. 

întoarce capul, aşteaptă ca sclavii să pună pe masă 
celelalte tăvi încărcate cu fructe uscate şi cu urcioare cu 
vin, Şi, cu un semn, le porunceşte să iasă. 

Se apleacă. La celălalt capăt al mesei stau cei doi 
consuli, Gellius Publicola şi Cornelius Claudius, iar în faţa 
lor, de fiecare parte a mesei, cei doi pretori, Cneius Manlius 
şi Quintus Arrius. 

— Ştiu... reia Varinius. 

Se întrerupe şi, ca şi cum alungă nişte animale 
dezagreabile, porunceşte ultimilor doi sclavi să iasă din 
cameră. 

— ... Chiar aici, la Roma, mă tem, explică el. Ne ascultă. 
Ne pândesc. Mâine, unul dintre ei o să fugă, o să se alăture 
acelor bande, o să povestească ce a auzit. Ar trebui, 
consule, să dai vreo doi pe mâna călăului. Ceilalţi o să-şi 
amintească faptul că nu reprezintă nimic. lnseamnă mai 
puţin decât câinii noştri! 

— Spui că ştii? îl întreabă Gellius Publicola. _ 

Consulul a vorbit cu voce pierită, de om bătrân. Işi şterge 
încet buzele cu dosul mâinii şi doar acest gest pare că l-a 
epuizat. Închide ochii. Şopteşte. 

— Deci, ce ştii? insistă el. 

— Că gladiatorul trac, acest Spartacus care mi-a ucis toţi 
lictorii, este cel care conduce turma în marşul spre nord, 
răspunde Varinius. 


Bea, întinde cupa tribunului Sabinius, care bea şi el la 
rândul lui. 

— Spartacus le-a promis celor care îl urmează că vor 
trece Alpii şi îi va conduce spre locul de unde i-am luat, în 
Tracia, Galia, Germania. 

— Incetează să mai crezi asemenea prostii! spune 
răspicat Quintus Arrius. 

Se ambalează, spune că e ridicol să tremure în faţa 
câtorva mii de sclavi care nu sunt puternici şi ameninţători 
decât datorită slăbiciunii sau a neputinței celor care îi 
înfruntă. 

Se înclină spre Varinius. 

— Nu vorbesc de tine, Varinius. Dar ceilalţi - pretorul 
Glaber, legatul Furius şi pretorul ăla, Cossinius crezi că şi- 
au condus legiunile, centuriile cum trebuia? Soldaţii s-au 
dezorganizat, au dezertat. Conducătorii lor n-au ştiut să-i 
facă să se teamă, să se supună. Senatul tocmai a decis să 
ridice şase legiuni. Crede-mă, Varinius, Publicola şi cu mine, 
Claudius şi Manlius suntem hotărâți. 

Ridică cupa, o întinde spre Sabinius, apoi spre Varinius. 

— Alăturaţi-vă nouă. O să hăituim animalele astea ca să 
ne hrănim fiarele din arene. Tu pe cine ai vâna mai întâi, 
Varinius? 

— Banda care jefuieşte Apulia, răspunde Varinius după o 
ezitare. Sunt vreo zece mii. Sunt mai ales gali şi celți, 
însoţiţi de câţiva germani şi frigieni, şi mai ales de o ceată 
de femei. Se aruncă precum nişte animale turbate, dar n-au 
nimic în cap şi nu caută victoria, ci numai jaful. Între două 
lupte sunt beţi, dorm, digeră, se bat între ei ca să-şi 
împartă femeile. 

— N-o să lăsăm nici unul în viaţă, spune Quintus Arrius. 

— Şi acest Spartacus? întreabă consulul Claudius. 

— Acela ştie să se bată, mormăie Varinius. 

— Şase legiuni, şase legiuni! Chiar crezi că poate să ne 
scape?! exclamă Quintus Arrius. 

Varinius îşi ia cupa cu amândouă mâinile şi bea încet, cu 
capul dat pe spate. 


Capitolul 39 


Publius Varinius înaintează încet printre cadavre. 

Sunt atât de multe, încât acoperă tot malul nisipos din 
câmpia Apuliei. 

Unele sunt luate şi aruncate de valuri. 

Altele se îngrămădesc pe pantele muntelui Gargan, unde 
s-au dat primele bătălii. 

Acolo au murit galii. Varinius se opreşte şi contemplă 
vârful muntelui. 


Îşi aminteşte de uriaşul care îşi învârtea spada, care urla, 
care dintr-o singură lovitură trimitea în zbor capul unuia 
dintre soldaţii care îl încercuiau, aruncându-şi suliţele, 
încercând să-i evite tăişul. 

Varinius strigase: „Îl vreau viu 

ŞI-I imaginase pe acest animal sălbatic oferit senatorilor, 
aruncat într-o arenă, sacrificat zeilor pentru a le mulţumi 
pentru victorie. 

Dar uriaşul dispăruse dintr-odată. Varinius se apropiase, 
îi întrebase pe soldaţii care îşi pansau rănile, se agăţau de 
mânerele suliţelor ca să nu se prăbuşească. 

Se făceau treizeci de zile de când părăsiseră Roma, 
mergând spre Via Appia până la Capua, apoi pe drumul 
care duce în Apulia, străbătând masivele care domină văile 
fluviilor Volturnus şi Silanus. 

În faţa lor, jefuind şi dând foc domeniilor şi locuinţelor, 
livezilor şi oraşelor, fugea turma condusă de Crixos Galul, 
CEnomaus Germanul, Tadix cel uriaş, Vindex Frigianul. 

Cercetaşii legiunilor reuşiseră să captureze câţiva oameni 
care mergeau în urma acestei cohorte. După ce-i biciuiseră 
şi îi mutilaseră, predaseră aceste creaturi aşa cum arunci o 
provocare, să fie decapitaţi cât mai repede. Dar nu li se 
acordase această graţie, lăsându-i să agonizeze, daţi în 
seama lupilor şi a păsărilor răpitoare. 

Şi luptele începuseră. 


|”? 


Trebuise să ucidă fiecare dintre aceste animale, masculi 
sau femele, dar nici unul nu ceruse îndurare; unii, înainte 
de a fi doborâţi, îşi străpunseseră piepturile cu propria 
sabie, majoritatea se aruncaseră în lănci, sulițe, în tăişurile 
soldaţilor, încercând să le smulgă, căutându-şi singuri 
moartea. 

Consulul Gellius Publicola dăduse ordin să fie omorâţi toţi 
supraviețuitorii, bărbaţi, femei, copii - pentru că erau şi 
copii în această turmă pe care legiunile o urmăreau în 
Apulia şi pe care o încolţiseră, în sfârşit, în această 
peninsulă, la o mie de paşi sub muntele Gargan. 


În vârf, Varinius continuase să caute trupul uriaşului, în 
timp ce soldaţii îl abandonau deja, ca îngroziţi de norul alb 
şi negru al zburătoarelor cu aripi imense, care acopereau 
cerul, şi al căror cioc subţire şi gheare ascuţite începeau să 
sfâşie cadavrele. 

Varinius nu-l găsise pe uriaş, poate era îngropat sub alte 
corpuri, sau chiar se rostogolise de-a lungul falezei, care 
plonja direct în mare. 

Sau dacă îl luase o pasăre? Dacă sărise, primit de 
Neptun? 

Cine poate cunoaşte planurile zeilor? 

Varinius coboară din nou panta muntelui Gargan. 

Se opreşte de fiecare dată când un cadavru îi atrage 
privirea. 

Varinius se apleacă. Cu vârful spadei, desface braţele 
mortului, lipite de ochi. Sau, cu piciorul drept, ţinând 
încordat piciorul stâng, întoarce cadavrul, îl răstoarnă ca să- 
| pună pe spate. Uneori, ca să reuşească, se ghemuieşte, 
împinge corpul cu mâinile, apoi, când în sfârşit reuşeşte, 
fixează trăsăturile mortului. 


Aceste animale sălbatice, aceşti sclavi au figură umană. 

Se ridică, face câţiva paşi, se opreşte din nou, o ia de la 
capăt cu un soi de furie, cu gesturi bruşte. 

Nici una din aceste feţe înţepenite, unele mutilate, altele 
acoperite de sângele uscat, nu este deformată de rictusul 


fricii, de acea frică vecină cu groaza care ştie că l-a 
desfigurat pe el când urcase, împreună cu lictorii, malul 
fluviului Volturnus, urmărit de sclavi şi când coastele calului 
l-au zdrobit, când crezuse, pentru o clipă, că nu se va putea 
elibera, nu va putea fugi - şi păstrase această frică în suflet 
şi când ajunsese la Cumae. 

De fiecare dată când un sclav se apropiase, în 
caldararium-ul din terme, sau chiar în villa consulului 
Gellius Publicola, se temuse ca unul dintre servitori, bărbat 
sau femeie, să nu se arunce asupra lui, înarmat cu un 
pumnal. 


Acum Varinius merge de-a lungul malului. Valurile au 
spălat cadavrele şi rănile nu mai sunt decât nişte dâre 
întunecate care brăzdează pielea. 

Se apleacă. 

Feţele umane ale acestor animale sălbatice sunt liniştite, 
ca şi cum primiseră moartea cu curajul şi înţelepciunea 
unui retor care se supune voinţei zeilor. 

Varinius îşi apucă spada cu amândouă mâinile, o ridică 
drept deasupra capului şi începe să lovească orbeşte 
cadavrele, cu lovituri ample. 


Sângele ţâşneşte, spuma valurilor devine din nou un 
clocot roşu, dar câteva valuri sunt de ajuns să şteargă totul, 
şi feţele, chiar tăiate de lamă, continuă să exprime acea 
linişte care îl sfidează pe Varinius. 

Merge pe nisipul ud cu paşi mari, loveşte în dreapta, 
loveşte în stânga. Păsările cu ciocul galben şi negru, cu 
aripi mari, par să-l încurajeze cu ţipetele lor pătrunzătoare. 


Capitolul 40 


Aşezat pe o stâncă la marginea pădurii de pini care 
încoronează masivul, unde sclavii care l-au urmat s-au 
adunat, Spartacus priveşte focurile ce se aprind în 
depărtare, în câmpia din Apulia, spre masivul negru al 
muntelui Gargan, care se înalţă la marginea mării. 

Se apleacă în faţă. Cu braţele îndoite, cu coatele pe 
coapse, cu pumnii sub bărbie, cu ochii mijiţi, întins, lasă 
impresia că vrea să ghicească, printre vetrele cu jar, care 
scânteiază în umbra sfârşitului de zi, alinierea corturilor, 
aleile şi palisadele, turnurile de pază ale taberelor romane. 

Işi imaginează drumul rondului care merge de la un foc la 
altul, înconjurând acest pătrat în mijlocul căruia arde al 
cincilea foc, mai puternic, în faţa corturilor tribunului, al 
pretorului, al legatului şi al consulului. 

In apropierea acestui prim pătrat, focurile conturează 
alte două. 

— Trei tabere, murmură Spartacus întorcându-se spre Jair 
Evreul, în picioare, alături de Posidionos Grecul şi de Curius, 
maestrul de arme din /udus-ul din Capua. Trei legiuni, 
adaugă el. Ele aprind focurile. Sunt sigure pe ele. Deja l-au 
învins pe Crixos. 

Îşi pleacă privirea. Pumnii îi strivesc obrajii. 

— Priveşte! strigă Curius. 

Întinde braţele, arată înspre alte focuri care strălucesc în 
câmpia Campaniei, de cealaltă parte a masivului, spre 
Capua, Cumae, Nola, Abellium şi Nuceria. 

— Alte trei legiuni! conchide Curius. 

— Aceste armate sunt ca nişte fălci ale Romei, constată 
Jair. Se vor strânge ca să ne zdrobească. Au avut timp să 
bată ceata lui Crixos. Se pregătesc să se arunce asupra 
noastră. 


Spartacus se ridică, merge spre marginea pădurii. 
La câteva sute de paşi mai jos, pe un platou, s-a înălţat 
tabăra sclavilor. Incet-încet, acoperite de noapte, se disting 


colibele făcute din crengi şi corturile din piele. 

Spartacus a interzis să se cânte, să se strige, să se 
aprindă focuri. 

Oamenii au protestat, au spus că atunci când Crixos 
Galul, CEnomaus Germanul şi Vindex Frigianul erau printre 
ei nu se ascundeau; se dădea foc grânelor, livezilor, 
domeniilor, oraşelor şi chiar pădurilor. Tot orizontul era în 
flăcări. 

Un bărbat înaintează, acuzându-l pe Spartacus că nu 
vrea, că nu ştie chiar să se bată, că nu visează decât să 
fugă, în loc să-i înfrunte şi să-i învingă pe romani. Alături de 
Crixos, omorâseră totuşi un pretor şi un legat, le luaseră 
lucrurile şi steagurile, jefuiseră oraşele. 

Spartacus a sărit, l-a apucat pe bărbat de gât, l-a obligat 
să lase capul în jos, dar nu i-a dat drumul, strigând către 
mulţimea care îl înconjura că toţi cei care voiau să li se 
alăture lui Crixos, CEnomaus şi cetei lor erau liberi s-o facă, 
dar la capătul drumului nu-şi vor găsi decât moartea. EIl, 
Spartacus, o ştia. Zeii l-au avertizat. 

A slăbit strânsoarea şi omul a rămas un lung moment 
îndoit, recăpătându-şi cu greu răsuflarea, clătinându-se. 

— Cei care mă vor urma vor rămâne în viaţă, a continuat 
Spartacus. Dar vor trebui să se supună ordinelor mele. 

A repetat că-l va ucide pe cel care va încerca să aprindă 
focurile, căci singura forţă de care romanii se temeau era 
cea care îi lua prin surprindere. Şi dacă renunţau la asta, 
dacă le arătau romanilor locul unde se găseau, drumul pe 
care o luau, atunci la fel de bine puteau arunca armele, 
puteau  îngenunchea şi-şi puteau oferi gâtul sabiei 
soldaţilor. 

— Cei care vor să mă părăsească, să plece! a adăugat el. 

Nimeni n-a mişcat. Atunci Spartacus a arătat spre platou 
şi pădure, spunând că o să petreacă acolo câteva zile, apoi 
vor merge spre nord şi îi vor ataca pe romani pe 
neaşteptate. 


— Făcliile astea... spune Jair arătând focurile. 
— Plecăm mâine, înainte să fie stinse, răspunde 


Spartacus. 

— Şase legiuni! reia Jair. 

— Doi consuli, doi pretori! adaugă Curius. 

— Şi tribunul Legiunii a VII-a, Sabinius, şi Publius Varinius, 
adaugă Posidionos. Roma nu acceptă niciodată refuzul de a 
se supune legilor. Trebuie să-i omoare pe cei care o 
sfidează sau o înving. Tu ai făcut-o, Spartacus. Dezertorii 
spun că aceşti consuli au primit de la Senat ordin să-i 
masacreze pe toţi cei care te urmează sau care, pur şi 
simplu, au aflat că existai şi că ai omorât doi pretori şi un 
legat. Se tem că ne vei face să credem că se poate trăi fără 
Roma, scăpând puterii ei, refuzându-i legile. Nu ne pot lăsa 
în viaţă. 


Dintr-odată, Apollonia iese din pădure şi se apropie. La 
început, nu i se distinge decât silueta. Se întoarce, deschide 
braţele şi spune: 

— Zeii vor ca oamenii să-şi amintească. 

Se îndepărtează, şi, printre trunchiuri, în umbră, se 
zăreşte silueta unui bărbat înalt căruia ea îi întinde mâna, şi 
îl conduce până la Spartacus. 

Bărbatul iese din umbră, pătrunde în lumina slabă a 
nopţii care se lasă. 

Îl recunosc pe Tadix uriaşul. 


El pune mâinile pe umerii lui Spartacus faţă de care e 
mai înalt cu un cap. 

| se văd rănile; o cicatrice lungă îi străbate pieptul de la 
pântec până la gât; altele îi brăzdează coapsele. Ochiul 
stâng nu mai este decât o bilă mare, neagră. 

— Am fost douăzeci de mii, spune el. O ştii. CEnomaus a 
căzut printre primii. Crixos ne-a arătat muntele Gargan şi 
noi ne-am grăbit spre pante, spre vârf. Crixos repeta că 
muntele va fi Vezuviul nostru. Spunea că va face ce ai făcut 
tu. Cei care fuseseră cu tine urcau alergând, căutând 
trecătoarea îngustă pe unde să se strecoare, de unde să le 
fie apoi uşor să se apere. 

Tadix ia mâinile de pe umerii lui Spartacus şi lasă braţele 


să cadă grele. 

— Majoritatea au murit pe pante, înainte să ajungă în 
vârf. L-am văzut pe Crixos bătându-se ca un gal, ţinând 
spada cu amândouă mâinile. A continuat să se apere şi 
când era în genunchi, cu o suliță înfiptă în coapsă. Erau 
zece, douăzeci contra lui. Au făcut din trupul lui un trunchi 
fără membre şi fără cap. Am rămas ultimul din aceste 
douăzeci de mii pe care le-ai văzut plecând. Aminteşte-ţi de 
toate acele feţe pe care ai ţinut să le vezi una câte una pe 
drum, îţi aminteşti, Spartacus? M-am dat înapoi până la 
marginea falezei şi am sărit ca să mor aşa cum am vrut. 
Dar nu m-am oprit pe fundul mării şi m-au luat curenţii. 
Apoi am ajuns pe mal şi am mers. Am văzut numai morţi pe 
care lupii şi păsările şi-i împărțeau. M-am îndreptat spre 
nord, pe creste. În pădurea asta, am zărit-o pe Apollonia. 
Acolo unde este ea, eşti şi tu. 

Se clatină. Spartacus îl susţine, îi apucă mâinile, îl trage 
spre el ca să-l sprijine. Dar Tadix uriaşul îşi revine şi se 
depărtează. 

— Sunt alături de tine, Spartacus! Am forţa lui 
CEnomaus, a lui Vindex, a lui Crixos şi a celor douăzeci de 
mii care sunt morţi. 

Strânge şi ridică pumnul. 

— Dă-mi o armă. 

Spartacus îi întinde propria spadă. 


Capitolul 41 


Cu spada pe jumătate ridicată, Tadix uriaşul păşeşte 
încet printre romanii îngenuncheaţi, ghemuiţi umăr lângă 
umăr. 

Vârful şi tăişul lamei le ating feţele. 

Cu o lovitură de picior îşi face cărare printre ei şi adesea, 
cu pumnul, doboară şi loveşte pe unul dintre prizonieri în 
tâmplă. Omul se clatină, uneori se prăbuşeşte, dar, cel mai 
adesea, se îndreaptă, susţinut de cei care îl înconjoară. 

Toţi pleacă în jos capetele, ca şi cum se aşteptau ca lama 
să le atingă ceafa, să le taie gâtul. Dar, întotdeauna cu 
mâna stângă, Tadix îi apucă de păr şi îi obligă să ridice 
capul. 

Se apleacă, le cercetează trăsăturile, apoi îi respinge cu o 
palmă violentă, şi adesea sângele ţâşneşte din buzele 
plesnite şi din nasul zdrobit. 

Atunci, din rândurile mulţimii de sclavi se ridică strigăte 
care fac înconjurul taberei unde romanii supraviețuitori au 
fost adunaţi după bătălia pe care a condus-o Spartacus. 

— Să fie păstraţi în viaţă! a spus răspicat tracul, zărindu-i 
pe prizonieri, soldaţi ai Legiunii a VIl-a, pe care gladiatorii 
începeau să-i omoare după ce îi deposedaseră de arme, de 
cască şi de tunică. 

Mai mulţi sclavi păreau că nu-l aud, spadele şi pumnalele 
lor continuând să lovească. 

Erau mai mult de două săptămâni de când se temea căo 
să vină o zi când să îngenuncheze, oferindu-şi propriul gât 
romanilor. 

ÎI urmaseră pe Spartacus, dar nu crezuseră în 
promisiunea lui: victoria asupra celor şase legiuni care vor 
fi atacate, pe neaşteptate, una după alta. 

Voiseră să fugă, să-şi petreacă noaptea pe creste, să se 
ascundă ziua în păduri sau în grote, să urce de-a lungul 
torentelor, să se cufunde în noroi, când la câteva sute de 
paşi răsunau tobele legiunilor care mărşăluiau spre nord, 
convinse că aceea era direcţia în care mergea Spartacus. 


Dar încotro se îndreptau? 

Turma îl urma, crezând, privind stelele, că se îndreaptă 
spre Galia Cisalpină, dar, noaptea următoare, o luau din 
nou spre Campania, spre Capua şi Cumae. Intrau în Apulia. 
Ajungeau din nou în pădurile pe care le părăsiseră cu mai 
multe zile în urmă. 

Cum legiunile o luaseră spre nord, imaginându-şi că 
acolo se găsea turma lui Spartacus, câmpiile Campaniei şi 
Apuliei erau goale. Acum se zăreau carele ariergărzii 
legiunilor conduse de consuli, pretori, legaţi şi tribuni care 
credeau că ne urmăresc. Işi puneau trupele să forţeze 
pasul, lăsându-şi carele fără apărare. 

Şi atunci, în inima nopţii, Spartacus a dat semnalul de 
asalt. 


Au fost învinse legiunile comandate de consulul Claudius 
şi pretorul lui, Manlius. Supraviețuitorii fugiseră, iar puţinii 
prizonieri fuseseră omorâţi de femei. 

Apoi din nou se cufundaseră în păduri, mergând în 
acelaşi pas cu legiunile consulului Publicola, ale pretorilor 
Quintus Arrius şi Publis Varinius care înaintau în câmpie, 
sigure că sclavii lui Spartacus fugeau, când de fapt ei 
aşteptau momentul potrivit, cel în care romanii îşi lăsau 
flancurile şi ariergărzile fără apărare. 

Aşa se întâmplase şi în noaptea aceea. Mai multe centurii 
de soldaţi n-au mai putut nici să fugă, nici să moară, iar 
Spartacus strigase: 

— Să fie păstraţi în viaţă! 


Oameni înarmaţi împiedicau gloata să pătrundă în tabăra 
unde Tadix uriaşul trecea printre prizonierii îngenuncheaţi. 

De fiecare dată când lovea pe unul dintre ei, gloata urla: 

— Omorâţi-i! /ugula! Jugula! Omoară! Omoară! 

Unele femei începeau să arunce cu pietre, altele încercau 
să pătrundă în tabără. Dintr-odată, vocea lui Spartacus cere 
linişte: 

— De mâna mea moare cel care-l ucide pe vreunul dintre 
aceşti romani! spune răspicat. 


Ridică mâinile, cu degetele răsfirate, deasupra capului. 

— Sunt ai noştri! ripostează o voce. 

— Nu uita de Crixos, răzbună-l, răzbună-l pe CEnomaus. 

— Răzbunarea înseamnă dreptate! strigă o alta. 

— Oamenii liberi şi zeii se răzbună. Suntem liberi, lasă-ne 
să ne răzbunăm! 

Mulțimea sclavilor scandează din nou: „Jugula! Jugula! 
Omoară! Omoară!” 

Spartacus intră în tabără. Trece printre prizonieri fără să-i 
atingă. Se îndreaptă spre Tadix uriaşul, care, apucând tot 
cu mâna stângă pe unul dintre romani, l-a ridicat de ceafă 
şi astfel îl ţinea în picioare. 

Tadix se întoarce spre Spartacus. 

— L-am văzut pe muntele Gargan, spune Tadix. Purta 
cuirasa aurită a pretorilor. Călca peste morţi. Îl recunosc. L- 
am văzut înaintând în timp ce purtam o bătălie în vârful 
muntelui. Am ştiut că, dacă voi cădea în mâinile lui, mă va 
jupui de viu. 

Omul nu se zbate, îşi ţine capul plecat. 

— Este pretorul Varinius, spune Posidionos Grecul, care s- 
a apropiat. 

Câţiva dintre prizonierii îngenuncheaţi au ridicat capul. 
Unul dintre ei strigă că tribunul Calvicius Sabinius şi 
centurionul Nomius Castricus se află printre prizonieri, că 
ei, împreună cu consulul, sunt cei care i-au obligat să se 
lupte, în timp ce ei, soldaţii, ei îi respectă pe gladiatori. De 
altfel, adesea, ei sunt aceia care i-au învăţat să lupte. 

— Îţi oferim viaţa noastră, Spartacus! Lasă-ne să ne 
răzbunăm pe cei care ne tratează ca pe sclavii lor! 

Spartacus rămâne tăcut. Pare să ezite, apoi se apropie 
de Varinius, pe care Tadix continuă să-l ţină de ceafă. 

— Pretor... murmură Spartacus. 

Repetă acest nume ca şi cum aruncă o insultă, faţa lui 
exprimă dezgustul, ridurile îi înconjoară gura. 

— Pretor, vei trăi ceea i-ai obligat pe alţii să trăiască. 


Capitolul 42 


Eram mai mult de patru sute, dezarmaţi, îngenuncheaţi, 
goi. 

Moartea pe care o căutasem din nou pe câmpul de luptă 
mă refuzase. Sperasem ca aceste animale sălbatice, care 
ne capturaseră de vii şi care îmi smulseseră spada înainte 
să fi putut să mi-o înfig în coaste, să mă ucidă imediat. 

Am întins gâtul. 

Dar uitasem că sclavii nu sunt oameni, că nu se luptă ca 
soldaţii legiunilor noastre. Nu ne-au omorât. 

Ne-au lovit, insultat, umilit. 

Pe unii dintre noi i-au dat pe mâinile femeilor lor care 
urlau. Şi-au înfipt colții şi unghiile în trupurile care le-au fost 
abandonate. Au scos ochii, au tăiat sexele, au sfâşiat, au 
jupuit. 

Din cetăţenii romani au lăsat doar o mână de carne 
sângerândă. 

După care, gurile lor avide de sânge au continuat să 
vocifereze. 


Ne-au condus şi ne-au adunat într-o tabără. 

Mi-a fost ruşine că am fost obligat să mă dezbrac, să mă 
aşez în genunchi, în postura de învins. 

Un gal uriaş a înaintat şi a început să desfunde feţele cu 
pumnii. Gloata, stăpânită de oameni înarmaţi, urla, cerând 
trupurile noastre ca să le răstignească, să le sfâşie. 

„Sunt ai noştri, noi suntem stăpânii! scandau aceste 
animale vorbitoare. Noi suntem liberi!” 

Uriaşul l-a recunoscut pe pretorul Publius Varinius, 
îngenuncheat lângă mine. Am crezut că o să-i zdrobească 
ceafa cu pumnul. 

Dar gladiatorul trac numit Spartacus, care îi conduce pe 
sclavi, a dat ordin să fim păstraţi în viaţă. 

Uriaşul l-a lăsat să cadă la loc pe Varinius, care s-a 
prăbuşit lângă mine. 

Apoi, Spartacus s-a apropiat de uriaş, mi-a dat capul pe 


spate, m-a obligat să-i arăt faţa. 

— Tu eşti Nomius Castricus, centurionul Legiunii a VIl-a, a 
spus conducătorul sclavilor. Te cunosc. Erai în Tracia. Tu 
eşti cel care m-ai băgat în cuşcă. 

Am crezut că o să-mi taie gâtul. Am sperat c-o să se 
întâmple asta închizând ochii, aşteptând ca lama să se 
afunde. 

— Mai târziu! a decretat Spartacus. 

S-a îndepărtat şi l-a recunoscut pe Calvicius Sabinius, 
tribunul. 

L-a împins spre mine şi Varinius. 

Am rămas astfel unul lângă altul, în genunchi, în timp ce 
tracul străbătea tabăra, oprindu-se în faţa fiecărui prizonier 
şi obligându-l să se ridice. 


Când l-am văzut pe Spartacus grupând oamenii pe 
perechi, i-am ghicit intenţiile. Mi-am amintit cuvintele pe 
care le pronunţase, adresându-i-se lui Publius Varinius: „Vei 
trăi ceea ce i-ai obligat pe alţii să trăiască”. 

Le-am şoptit lui Sabinius şi Varinius: 

— Gladiatorul vrea să ne vadă murind ca nişte gladiatori. 

Şi unul, şi celălalt m-au privit cu groază. 

— O să ne ucidem între noi pentru ei, am continuat. 

Mulțimea de sclavi pricepuse şi ea. Fremăta. Urla: 
„Jugula! Jugula!” 

L-am cunoscut pe Curius, maestrul de arme de la /udus-ul 
din Capua, care fugise cândva cu Spartacus. Obliga gloata 
sclavilor să se îndepărteze, ca să lărgească locul rezervat 
luptelor. Porunci să fie scoasă din tabără, sub escortă, o 
parte din prizonieri, iar la faţa locului să rămână doar zece 
perechi. Apoi comandă ca într-un colţ al terenului să fie 
îngrămădite spadele, ţepuşele, lăncile şi pumnalele. 

Mulțimea râdea, mormăia, striga. 

Dintr-odată a răsunat vocea lui Spartacus, cerând linişte: 

— Se vor bate şi vor muri. Cei care ne-au împins în arenă, 
cu mâinile goale, care ne-au dat la fiare, ei pentru care nu 
eram decât nişte animale, se vor ucide între ei. Sângele lor 
va curge în amintirea lui Crixos Galul, CEnomaus Germanul, 


Vindex Frigianul, în amintirea celor douăzeci de mii dintr-ai 
noştri pe care i-au masacrat şi a tuturor gladiatorilor pe 
care i-au pus să se lupte pentru distracţia lor! Astăzi e 
vremea să ne distrăm noi. Dedicăm aceste lupte fraţilor 
noştri morţi, gladiatori şi sclavi ai Romei, deveniți oameni 
liberi. Toţi ăştia vor muri pentru ei şi pentru noi. Este 
munus, cadoul pe care eu, Spartacus, îl ofer în amintirea 
morţilor, şi pe care vi-l ofer vouă, celor care v-aţi alăturat 
mie şi m-aţi urmat! 


L-am privit pe Spartacus. Purta cuirasa aurită a tribunului 
Sabinius şi o capă scurtă, de culoare roşie. Alături de el 
stătea retorul grec, Posidionos, pe care l-am cunoscut în 
Tracia şi care trăise câteva zile în tabăra Legiunii a VIl-a. 
Am zărit-o, aşezată la picioarele lui Spartacus, pe preoteasa 
lui Dionysos, cu părul blond care îi acoperea umerii şi care 
fusese şi ea capturată în Tracia, în acelaşi timp cu 
Spartacus, aşa cum a fost şi vindecătorul evreu, cel care 
stătea la câţiva paşi mai în spate. 

Curius s-a îndreptat spre noi. 

— Îi veţi privi luptând şi murind. De douăzeci de ori, 
douăzeci de perechi. O să fiţi ultimii. 

— Nu mă lupt, a replicat Sabinius. 

— Atunci o să fii dat pe mâna femeilor. Au dinţii şi 
unghiile mai ascuţite decât cele ale leilor. 

— Cine va supravieţui? a întrebat Varinius. 

Curius a rânjit. 

— N-ai asistat niciodată la un munus al gladiatorilor? N-ai 
oferit niciodată unul, tu, pretore, care ai venit atât de des la 
Capua? Nu-l cunoşti pe Cnaeus Lentulus Balatius? Te-am 
văzut, în ajunul unui munus, când se alegeau gladiatorii 
care aveau să înfrunte fiarele. Ştii foarte bine că nu cel care 
se luptă este cel care alege să trăiască sau să moară, ci cel 
care ridică sau coboară degetul mare! Acum, Spartacus 
este cel care va alege! El este pretorul nostru, tribunul 
nostru, consulul nostru, prinţul sclavilor! El va decide viaţa 
sau moartea ta, Varinius! 

Am spus: 


— Nimeni nu va supravieţui. 
— Zeii şi Spartacus vor decide, a răspuns Curius. 


Am supravieţuit acelei zile şi acelei nopţi înroşite de 
sângele a patru sute de romani. 

La început, s-au bătut ca să pună mâna pe una din 
armele îngrămădite în colţul arenei, şi mulţi au murit în 
aceste prime clipe, trupurile lor căzând peste spade, lănci, 
țepuşe şi pumnale, împinşi de ceilalţi care voiau să pună 
mâna pe armele rămase. 

N-a fost nici o clipă o luptă organizată de gladiatori, ci o 
învălmăşeală încrâncenată, aşa cum îşi imaginau sclavii. 

Gloata urla, arunca cu pietre, în timp ce combatanții 
uitau că erau oameni şi deveneau animale. 

Fiecare căuta să omoare, fără să-i pese dacă lovea în 
adversarul indicat de Curius. Se arunca de mai multe ori 
asupra aceluiaşi om, apoi se întorcea şi lupta se dădea 
împotriva celui care îl ajutase să ucidă. 

Când nu mai rămânea decât un om în picioare, gloata 
cerea să intre în luptă următoarele douăzeci de perechi. Şi, 
supravieţuitorul din prima serie, deja acoperit de sânge, 
epuizat şi rănit, era primul doborât. Apoi carnagiul 
reîncepea. 

Când luptătorii au fost învăluiţi de umbra amurgului, 
Spartacus a poruncit ca marginile taberei să fie luminate cu 
focuri mari. Mulțimea agita torţe pe care uneori le arunca 
asupra grupurilor de luptători. 

Unii dintre ei au încercat să fugă, să-şi taie drum printre 
sclavi. N-au reuşit să facă decât câţiva paşi, corpurile 
străpunse fiind repede îngropate sub cele ale sclavilor care 
se înverşunau împotriva lor, alungându-l pe cel care 
rămânea în viaţă în mijlocul taberei. 

În bătaia lor care uneori se transforma în urmărire, 
luptătorii fuseseră aruncaţi în flăcări şi erau văzuţi 
gesticulând, se auzeau urlând câteva secunde. 

In sfârşit, când zorii albăstreau cerul, un singur om a 
rămas printre cadavre. Spartacus s-a apropiat de noi şi l-a 
împins pe Sabinius spre supravieţuitor. 


— E rândul tău, Sabinius, arată-ne ce înseamnă curajul 
unui tribun! 

Calvicius Sabinius - de ce zeii închid ochii şi nu l-au 
zdrobit, de ce cetăţenii Romei îl uită pe acest tribun pe care 
l-am văzut de atâtea ori aruncându-se primul în luptă în 
fruntea Legiunii a VIl-a - în dimineaţa aceea, s-a purtat ca o 
oaie speriată, luând-o la fugă prin tabără, printre morţi, ca 
o oaie înnebunită, în mirosul fad al sângelui împrăştiat; 
oamenii înarmaţi, care stăpâneau mulţimea de sclavi, l-au 
respins cu vârful suliţelor sau al spadelor. 


Oare era mort când femeile furioase au reuşit să pună 
mâna pe trupul lui, să se arunce pe el, să-l jupoaie, să-l 
sfâşie, să-i arunce în aer membrele, capul, trunchiul? 

Apoi, întorcându-se spre Spartacus, au început să strige: 
„Pretorul! Pretorul!” 


Varinius a apucat o spadă, apoi s-a îndreptat spre omul 
plin de sânge care stătea în picioare în mijlocul câmpului. 

S-a oprit la câţiva paşi de el şi, apucând arma cu 
amândouă mâinile, şi-a spintecat pieptul şi a căzut în 
genunchi. 

Tăcerea a durat mult, apoi supravieţuitorul acelei zile şi 
acelei nopţi de luptă s-a apropiat de pretorul Varinius şi, 
după o clipă, s-a sinucis şi el, prăbuşindu-se în faţa lui 
Varinius, căzând peste el ca şi cum cei doi bărbaţi voiseră 
se se susţină, să se îmbrăţişeze. 


Am rămas singur în mijlocul liniştii de moarte, aşteptând 
să mi se taie gâtul. 

Spartacus a strigat atunci că-l va ucide cu mâinile lui pe 
acela care mă va lovi. 

A ridicat mâinile. 

Apoi s-a întors spre mine, mi-a spus să mă îndepărtez cât 
mai repede, adăugând: 

— Să povesteşti ce ai văzut. 

Am plecat, tăind-o prin mulţimea de sclavi care s-a 
deschis în faţa mea. 


Am traversat gloata printre răgetele furioase. 
Apoi am mers mai multe zile şi, în cele din urmă, am 
întâlnit oameni, cetăţeni ai Romei. 


Capitolul 43 


— Trebuia să-i tai beregata lui Castricus, centurionul, 
spuse Curius. A văzut ce ne poate pielea. 

Curius se întoarce, întinde braţele, îi arată lui Spartacus, 
care merge alături de el, gloata care, cu excepţia primelor 
rânduri, se pierdea în ceaţă, se auzea doar zgomotul, 
bocănitul paşilor, şi, uneori, izbucnea câte o voce. 

— O turmă de sclavi, reia Curius. 

Scuipă violent în timp ce răsfiră cele zece degete în semn 
de neputinţă. 

— O sută de mii de animale, poate mai mult. Dar câţi 
bărbaţi în stare să lupte în linie, să reziste la asaltul unei 
centurii, câte coloane se pot arunca asupra duşmanului ca 
o suliță? 

Ridică din umeri. 

— Ţi-am mai spus, Spartacus, Posidionos şi chiar Jair 
Evreul, toţi ţi-au spus-o: dacă nu-i loveşti pe aceşti câini 
vagabonzi cărora nu le pasă decât de vin, de carne şi de 
pradă, atunci nu ne vom putea lupta niciodată cu adevărat 
ca o armată contra unei armate. 

Il apucă pe Spartacus de braţ. 

— Nomius Castricus, centurionul, a înţeles asta, a spus-o 
senatorilor, consulilor, legaţilor. Aşadar oraşele rezistă. Nici 
unul nu şi-a deschis porţile şi nu s-a predat de când 
mergem spre Galia Cisalpină. Nici un soldat din cele două 
legiuni ale proconsulului Cassius Longinus nu ni s-a 
alăturat. Suntem dezorganizaţi, dar nu putem învinge decât 
prin şi în ordine! 

Il obligă pe Spartacus să se oprească, să stea faţă în faţă 
cu el. 

— Loveşte aceşti câini cărora libertatea le-a luat minţile! 
Oamenii nu se supun decât dacă frica de cei care îi conduc 
le întoarce pe dos măruntaiele. 

Spartacus se eliberează şi porneşte din nou la drum, cu 
fruntea plecată. 

— Vrei ca aceşti oameni liberi să redevină sclavi? Ei mi s- 


au alăturat şi tu vrei ca eu să fiu cel care-i tratează cum îi 
tratau stăpânii lor? 

— Dacă vrei să învingi, trebuie. Dar mâna ta ezită, 
Spartacus. N-ai vrut să-l omori pe Castricus. Deja ţi-a înfipt 
pumnalul în spate. Fiecare cuvânt pe care l-a pronunţat te- 
a slăbit. 

— Zei au vrut să supravieţuiască, murmură Spartacus. 
Dar eşti sigur că l-au ascultat? Nu putea să vorbească decât 
despre înfrângerea şi despre umilirea consulilor şi a 
legiunilor lor, de soldaţii care au îngenuncheat, pe care i- 
am tratat ca pe nişte sclavi, ca pe nişte gladiatori 
nenorociţi. 

Spartacus arată cu degetul spre Curius. 

— Poate chiar l-au omorât ca să tacă. 

— Dar noi, spune Curius după o lungă tăcere, noi ne 
aflăm în drum spre Galia Cisalpină. Gata cu fructele din 
livezi, gata cu grâul de pe câmpuri. Animalele au intrat în 
staule, grâul este în grânarele apărate de zidurile oraşelor. 
Cum vrei să le cucereşti cu o haită de câini beţi, pe care 
refuzi să-i obligi să se supună? 

— Sunt liberi, spune Spartacus. 

— Vrei să moară? Sângele unui sclav este la fel de roşu 
ca acela al unui cetăţean roman. 

Curius scuipă din nou. 

— Nu vom trece dincolo de trecătorile Alpilor şi, dacă 
rămânem în Galia Cisalpină, vor muri de foame cu miile, iar 
ceilalţi vor muri de sabia romanilor. 

Spartacus s-a oprit încrucişându-şi braţele. 

— Roma este fiica zeilor. Cine o poate învinge astăzi? 

Închide ochii ca pentru a-şi aminti mai bine. 

— Cetăţenii Romei ştiu să moară, continuă el. La un 
tribun care fuge, câţi preferă moartea înfrângerii şi umilirii? 
L-ai văzut pe pretorul Varinius? Şi pe acel soldat care a 
supravieţuit tuturor luptelor? Şi unul, şi celălalt au preferat 
să moară decât să se lupte între ei. 

— Oameni liberi, dar oameni ai ordinii! replică Curius. 


Spartacus porneşte din nou la drum. Se întoarce des ca 


să privească mulţimea care îl urmează şi căreia, uneori, 
atunci când vântul împrăştie ceața, îi poate aprecia 
dimensiunile enorme. 

— Sunt aici, Curius. Au avut puterea, curajul să fugă. Nu 
le cere ce încă nu pot face. Abia încep să trăiască liberi. 
Dacă zeii şi oamenii din viitor îşi vor aminti de ei, atunci vor 
învinge Roma, chiar dacă ea îi masacrează; fiii lor vor 
învăţa să se lupte. 

— Noi o să fim morţi, mormăie Curius. 

— Şi vii! protestează Spartacus. 


Capitolul 44 


Numele lui Spartacus răsună în sala cu ferestre înguste, 
vecină cu amfiteatrul Senatului din Roma. 

Coloanele şi statuile zeilor îi copleşesc, cu umbrele lor, pe 
magistraţii ale căror togi, în semiîntuneric, par cenușii. 

Senatorii, pretorii, legaţii sunt aşezaţi pe scaune cu 
spătar înalt, din piele, care înconjoară o scenă în mijlocul 
căreia doi bărbaţi stau în picioare. 

Unul, corpolent, este proconsulul Cisalpiniei, Cassius 
Longinus. Celălalt, Manlius, comandantul unei legiuni din 
Picenum, la est de Roma, la malul mării, între Ancona şi 
Ausculum. E scund şi slab şi totuşi îşi şterge fără încetare 
fruntea, ca şi cum era unul din acei magistrați graşi, cu 
obrajii umflaţi, care îl interogau cu voce sufocată. 

— Manlius, trebuia să-l împiedici pe Spartacus să intre în 
Picenum, spune unul dintre ei, a cărui faţă nu se distinge. ŞI 
acum se apropie de Roma cu hoarda lui, ca un nou 
Hannibal. 

Manlius nu răspunde, ridică braţele.  Proconsulul 
Cisalpiniei face un pas înainte. Vorbeşte cu voce înăbuşită 
şi nervoasă. 

— Roma i-a învins pe cartaginezi şi noi o să-l zdrobim pe 
Spartacus, spune el. Dar ce puteam face? Am avut două 
legiuni în Galia Cisalpină. M-a atacat cu mai mult de o sută 
de mii de oameni. Era ca un val de noroi care ne acoperea. 
Am fost închişi în oraşe. L-am împiedicat să pună mâna pe 
ele, să jefuiască grânarele. Şi asta este o victorie, căci s-a 
repliat, renunțând să ajungă la Alpi. A luat-o pe drumul spre 
sud. 

— Drumul spre Roma! spune tare o voce. Şi, dacă ne 
atacă, dacă sclavii care sunt cu zecile de mii în oraşul 
nostru se revoltă şi li se alătură, crezi, Longinus, că n-o să 
fie mai rău decât o armată cartagineză? Manlius trebuia să- 
i oprească. 

Se aud murmure. 

— Stai aici, Manlius, în faţa noastră, cu explicaţiile tale, 


continuă un înalt magistrat. Şi, în acest timp, o sută de mii 
de hoţi, o sută de mii de asasini, o sută de mii de fiare 
devastează Picenum şi din nou Apulia, Campania, Lucania. 
Cu ce grâu, cu ce orz vom hrăni plebea? Dacă pământurile 
cele mai bogate, domeniile noastre, oraşele sunt 
abandonate jefuitorilor, ce va deveni Roma? Dacă nici unul 
din drumurile noastre, Via Flaminia, Via Appia, Via Latina, 
Via Valeria nu mai sunt sigure, dacă nici un călător, nici un 
car şi chiar nici o legiune nu pot să meargă pe ele fără să 
fie imediat atacați, ce se va alege din bogăţia noastră, din 
puterea noastră? Roma va fi şi ea prada jefuitorilor! Trebuie 
zdrobiţi, sunt nişte animale dăunătoare, ca lăcustele din 
Africa sau Hispania, care nu lasă nimic în urma lor! E posibil 
ca un gladiator trac să pună Roma în pericol? Ne amintim 
de toate războaiele sclavilor din Sicilia. Strămoşii noştri le- 
au îndurat, dar le-au învins. Or, astăzi, aceşti sclavi ne 
umilesc, ne jefuiesc toate bogăţiile. Revolta asta este o 
boală care se răspândeşte mai repede decât un flagel. Ce 
aveţi de spus? Eşti pretor, Manlius, şi tu, Cassius Longinus, 
proconsul! 

— Două legiuni, mormăie Longinus, şi gloata asta 
furioasă de o sută de mii de oameni care se năpusteşte... 

— Când îi văd înaintând şi urlând, soldaţii încep să 
tremure, adaugă Manlius; primele rânduri ale cohortelor 
cedează, unii legionari o iau la fugă, îşi aruncă armele ca să 
alerge mai repede. 

— Ruşine acestor oameni! repetă mai multe voci. Fie ca 
pedeapsa Romei să se abată asupra lor, nemiloasă! 

— Trebuie conducători noi, declară unul dintre 
magistrați. Cei care au cunoscut înfrângerea nu mai pot 
comanda legiunile. Ce soldat îi va urma? 

— Oamenilor le este frică de fiarele astea, reia Manlius. 
Toţi ştiu ce fac sclavii cu cei pe care îi capturează. Nu vor 
să moară ca nişte gladiatori obligaţi să se bată între ei, nici 
să fie daţi pe mâna femeilor turbate. 

Un bărbat tânăr înaintează în cerc. 

— Sunt Gaius Fuscus Salinator, legatul pretorului Licinius 
Crassus, spune el. Il cunoaşteţi pe Crassus. Vorbesc în 


numele lui. Crassus, dacă îl onoraţi cu încrederea voastră, 
jură să-l omoare pe Spartacus şi pe toţi cei care îl urmează. 


Partea a şasea 


Capitolul 45 


— Licinius Crassus este un şacal, murmură bărbatul 
aşezat în faţa lui Spartacus. 

Întoarce încet capul şi îi descoperă de Curius, Posidionos 
Grecul, Jair Evreul şi Tadix uriaşul, care stau sprijiniți de 
peretele acestei încăperi devastate, în mijlocul căreia ard, 
direct pe mozaicul galben şi albăstrui, resturi de mobilă. 

Apollonia este ghemuită lângă foc, cu palmele întinse 
deasupra flăcărilor. 

— Şi tu cine eşti? întreabă ea fără să-l privească pe 
bărbat. Vii printre noi, pretinzi că ai fugit din locuinţa lui 
Crassus, eşti sclav, spui tu. Şi dacă nu eşti decât un şarpe, 
un câine, o hienă a lui Crassus, însărcinat să-i duci o bucată 
din carnea noastră? 

Se ridică, merge spre bărbat şi se apleacă, îl apucă de 
umeri, îl zgâlţăie. 


— Dacă minţi o să te jupoi, spune ea. Să ştii că Dionysos 
mă luminează, că ştiu ce gândeşti, ce simţi. Or, ţi-e frică, 
încerci să nu tremuri, dar regreţi deja de a fi venit aici. De 
ce? Pentru că o să-ţi smulg masca, minciunile, aşa cum se 
jupoaie pielea! 

Cu un gest violent, omul înlătură braţele Apolloniei. 

— Sunt Pythias, atenianul, arhitect, sclav al pretorului 
Licinius Crassus, şi am venit aici ca să vă avertizez că 
Senatul i-a încredinţat puteri de proconsul ca să ridice 
legiunile; s-a înconjurat de toţi cei pe care Roma îi 
consideră tineri ambiţioşi, care vor să ţopăie pe cadavrele 
voastre: legatul lui, Gaius Fuscus Salinator, tribunul militar 
Caius lulius Caesar, şi atâţia alţii pe care Crassus poate să-i 
cumpere dacă i se năzare, pentru că este omul cel mai 
bogat din Roma. 

— Vorbeşti de un şacal, îl întrerupe Spartacus, dar care 
oameni nu sunt nişte hrăpăreţi? 

Pythias clatină din cap. 

— Nu-l cunoşti pe Licinius Crassus. Se hrăneşte cu 


măruntaiele stârvurilor. Se hrăneşte cu moarte. Lacom, 
nimic nu-l satură. Este gata de orice crimă ca să se umfle 
cu noi bogății. Ştii care este rolul meu? Să reconstruiesc 
casele cărora le-a dat foc, el cumpără ruinele sau terenurile 
pe care au fost. Uneori sunt mai multe zeci de oameni care 
ard în aceste incendii, iar alţii sunt alungaţi din casele lor în 
flăcări. Eu aştept cu zidarii mei şi, când cenuşa este încă 
fierbinte şi trupurile nu sunt toate ridicate dintre 
dărâmături, începem să reconstruim. Licinius Crassus ne 
atacă, ne ameninţă, ne loveşte. Miroase a moarte. Averea 
lui e făcută din sânge şi din cadavrele celor pe care i-a 
denunţat în timpul războiului civil. L-a slujit pe Sylla, a dat 
pe mâna dictatorului sute de cetăţeni, ca să-şi însuşească 
bunurile lor. Este un şacal, un mâncător de mortăciuni. Cel 
care îi întâlneşte privirea n-o poate uita. Ochii lui se înfig în 
tine ca vârfurile suliţelor. Dar mai ales gura de carnasier te 
înspăimântă. Da, mi-e frică de Licinius Crassus. Nu are 
buze. Două cute adânci îi sapă obrajii. Adoră să 
pedepsească şi se delectează cu torturile pe care le aplică. 
Pune să se taie mâinile sclavilor care au găsit, în ruinele 
unei case incendiate, câteva monede, flacoane de parfum 
şi pe care le-au păstrat. Pune să fie însemnați pe obraz cu 
fierul înroşit şi îi vinde lanistului din Capua, ca să fie daţi la 
fiare, în deschiderea unuia din munus. 


Pythias se întrerupe, lasă capul în piept, ca şi cum era 
copleşit de ceea ce tocmai spusese sau chiar regreta să 
vorbise, poate chiar că fugise. 

— A jurat să te ucidă, Spartacus, pe tine şi pe toţi cei 
care te urmează, reia el. Ai prădat pământurile şi mai multe 
din domeniile lui. Te-ai atins de averea şi de câştigurile lui. 
Devine feroce când i se opune rezistenţă şi când se atinge 
cineva de ce e al lui. Şi apoi vrea să se folosească de acest 
război împotriva ta, ca să obţină şi mai multă putere la 
Roma. Averea nu-i mai ajunge, vrea glorie, onoruri 
supreme. Este gelos pe Pompei căruia senatorii i-au dat 
titlul de imperator pentru victoriile lui în Hispania. Visează 
să fie egalul lui. 


— Încă nu ne-a învins! exclamă Spartacus ridicându-se. 

— Licinius Crassus n-a cunoscut niciodată înfrângerea, 
continuă Pythias. Obsedat, încăpățânat, nu se teme de 
nimic şi de nimeni. L-am văzut intrând într-o casă în flăcări, 
ca să-i alunge pe ultimii oameni rămaşi care se încăpăţânau 
să se lupte cu focul. 

— Când eram soldat, intervine Curius, în Hispania, în 
Africa, se vorbea despre curajul lui Crassus. 

— Dacă trebuie să ne învingă, spune Spartacus, de ce ai 
venit, Pythias? Dacă te prinde vreodată... 

— ... O să-mi facă pielea fâşii şi o să mă dea la murene 
sau la câini, având grijă să rămân o halcă de carne vie, 
capabilă să sufere. 

Spartacus se apropie de Pythias, care se ridică şi el. 

— De ce ai venit, Pythias? repetă Spartacus cu o voce 
stinsă, care exprimă tristeţe. 

— De când ai fugit din /uaus-ul de la Capua, de când 
armata ta de sclavi a învins pretori, legaţi, consuli, de când 
a ars recolte, domenii, oraşe, şi de când te-ai apropiat de 
Roma, frica îi roade pe stăpâni. Când ne îndreptăm spre ei 
noi, sclavii, îşi apucă pumnalele. Dacă intrăm de mai multe 
ori în camerele lor, îşi pierd minţile. Se tem şi să bea, şi să 
mănânce ce le pregătesc servitorii. Pe noi, teama lor ne 
bucură şi ne face să fim mândri. Ca să-ţi mulţumesc, 
Spartacus, pentru ce m-ai făcut să trăiesc, pentru amintirea 
libertăţii mele şi a orgoliului meu de atenian, pe care l-ai 
readus la viaţă, de asta sunt aici şi te avertizez de 
ameninţarea şi promisiunea lui Crassus. O să ridice 
legiunile. O să te hărţuiască. Fii atent, nimic nu-l va opri! Iți 
vrea moartea pentru că el este un nobil roman, iar tu nu 
eşti decât un sclav străin. Pentru că îl faci să tremure şi 
pentru că are nevoie de moartea ta. 

Spartacus pune mâna pe umărul lui Pythias. 


— Toţi oamenii mor, murmură el. Crassus o să moară şi 
el, chiar dacă mă ucide. Tu vei şti să mori, Pythias? 

Pythias îşi pleacă privirea. 

Jair Evreul se apropie. 


— Cel care ştie să moară ştie să nu mai fie sclav, spune 
el răspicat. 


Capitolul 46 


— Vreau să moară toţi! strigă Licinius Crassus. 

Aplecat, cu mâinile înnodate la spate, proconsulul merge 
cu paşi înceţi de-a lungul colonadei care înconjoară bazinul 
în care murenele lasă urme argintii. 

Se opreşte, aşteaptă să-l ajungă din urmă Caius lulius 
Caesar şi legaţii Mummius şi Gaius Fuscus Salinator. 

— Nimeni să nu-şi mai amintească decât de supliciul lor, 
adaugă el, cu maxilarele strânse, cu un rid care îi taie 
fruntea până la baza nasului. 

— Cei care au luptat cu ei, spune Caesar, afirmă că 
moartea nu-i îngrozeşte. Toate animalele mor fără teamă. 

Crassus ridică din umeri, face o grimasă de dispreţ. 

— O să se uite că nu s-au temut, replică el. Dar vreau să 
rămână treaz în memorie felul în care au murit. O să 
tremure amintindu-şi de torturile la care o să-i supun. Astfel 
frica va pune stăpânire pe orice sclav în vecii vecilor. Nici 
unul nu va mai îndrăzni să se revolte. 

Urmăreşte cu ochii dârele argintii care taie apa din 
bazinul locuinţei sale. 

— Pe câţiva o să-i dau la murene, ca hrană. 

Rânjeşte. 

— Pe centurionul ăla, Nomius Castricus, l-am burduşit cu 
carne bună şi vin rece. N-a încetat să-mi povestească de 
acel munus, de acea ticăloşie: centurioni, cetăţeni romani 
obligaţi de sclavi să se bată ca nişte sclavi, ca nişte 
animale. Spartacus l-a lăsat în viaţă numai ca să ne descrie 
spectacolul şi ca să ne simţim terorizaţi. Ştiţi ce a devenit 
flecarul care nu înceta să repete: „M-au lăsat în viaţă?“ 
Când, în cele din urmă a adormit, am pus să fie aruncat 
acolo. 

Cu o mişcare a capului arată spre bazin. 

— Murenele s-au aruncat pe el. Un clocot imens s-a iscat, 
iar apa s-a făcut roşie. Sclavii mei tremurau. S-au culcat la 
picioarele mele ca nişte câini. 

Incepe din nou să meargă. 


— A mai poruncit, spune el, să li se taie gâtul tuturor 
sclavilor care lucrează cu Pythias, un arhitect grec. 

— Ala a fugit. Nu mi-a plăcut niciodată cum îşi ferea 
privirea. Trebuie să se fi alăturat lui Spartacus. Dar o să-l 
găsesc şi o să-i las destul timp ca să regrete că m-a trădat. 
Ştii, lulius, cât aş vrea să pun mâna pe el...? 

Ezită, mormăie. 

— L-am cumpărat la Delos. M-a păcălit cu talentul lui. 
Este în stare, în câteva zile, să construiască o insula cu 
şapte etaje. Şi mai e şi zvonul ăsta care ajunge până aici, în 
villa mea, pe Palatin. Dacă-i dai ascultare, Spartacus este 
prinţul sclavilor, un nou Hannibal, merge să cucerească 
Roma! 

Strigă: 

— Auziţi: să cucerească Roma! Un gladiator, un 
mizerabil, un sclav trac! Puterea lui stă însă doar în 
slăbiciunea consulilor noştri, a pretorilor şi legaţilor noştri! 

Îl apucă de braţ pe Caius lulius Caesar. 

— Eşti tribun militar, Caesar. Te-ai luptat în Asia, i-ai 
învins şi pedepsit pe pirați. Te vreau alături de mine în 
această vânătoare de animale sălbatice, pe care o s-o 
începem. Îmi datorezi asta, o datorezi Romei! 

Zâmbeşte. A 

— i-am dat mulţi bani, Caesar. Imi datorezi mult. Când o 
să ne întoarcem învingători, Roma o să fie la picioarele 
noastre. O să avem glorie, putere şi deci avere. O să fii 
bogat, Caesar! O să-mi dai înapoi datoria şi o să oferim 
plebei jocuri care o s-o uimească. Va fi cucerită! 

Se îndepărtează de Caesar şi se apropie de legaţi. 

— O să ridic şase legiuni pe banii mei. Senatul va plăti 
patru. Cu zece legiuni, nici un sclav n-o să ne scape. 

Arată cu degetul spre Mummius. 

— Tu, Mummius, vei comanda avangarda a două legiuni. 
Vei împiedica hoarda de jefuitori şi asasini să intre în 
Lucania. 

Se întoarce spre Caesar. 

— Tracul e viclean şi abil. Vrea să pună mâna pe porturi, 
să încerce să treacă în Sicilia, cu complicitatea piraţilor 


cilicieni. Ştie că, pe insulă, sclavii îşi amintesc de războaiele 
sclavilor. Speră să reaprindă focul. 

Crassus ridică fruntea, cu ochii pe jumătate închişi. 

— Strămoşii noştri au zdrobit revolta din Sicilia, dar nu i- 
au şters amintirea. Asta a fost slăbiciunea lor. Eu, eu n-o să 
las în amintire decât teroarea, suferinţa şi sângele! 


Capitolul 47 


— Sângele ăsta este sângele nostru, murmură Apollonia. 

Stă îngenuncheată în faţa unei pietre plate, un fel de 
masă uriaşă, pe care zace o oaie cu gâtul tăiat şi maţele 
scoase. 

Apollonia îşi scoate încet mâinile cufundate în 
măruntaiele animalului. 

Le agită deasupra capului şi sângele îi curge de-a lungul 
braţelor, în timp ce, ţâşnind din gâtul oii, se răspândeşte pe 
piatră. 

Păsări cu ciocul negru şi galben se învârteau în cerc 
deasupra resturilor, pe cerul roşu al amurgului. 


Apollonia se întoarce spre Spartacus, aflat la câţiva paşi 
în tovărăşia lui Jair Evreul şi Posidionos Grecul. In spatele 
lor, pe creasta stâncoasă care domină câmpia Lucaniei, 
stau în picioare Tadix uriaşul, Pythias şi Curius. Mai jos, pe 
versanţii şi terasele care, în trepte, duc în câmpie, este 
adunată mulţimea de sclavi. 

— Zeii au ales, spune Apollonia. 

Îşi ascunde faţa în mâini şi, când le ridică, sângele îi 
pătează fruntea, obrajii, gura. 

— Ne avertizează, adaugă ea. 

Mereu în genunchi, începe să se legene, părul lung, 
blond, îi atinge pământul, face un cerc, replică a celui făcut 
de păsările care zboară din ce în ce mai jos. 

— Zeii sunt muţi, constată Spartacus, ridicându-se. 

Merge până la masa din piatră, şi, cu spada, împinge 
leşul oii care se rostogoleşte pe pământ; apoi se caţără pe 
piatră. 

— Sângele, spune el cu voce tare, sângele nostru este cel 
care trebuie vărsat pentru a învinge. Zeii asistă la luptele 
oamenilor şi îi încoronează pe învingători. 

Arată orizontul. 

— Două legiuni înaintează. Pythias a recunoscut în 
fruntea lor pe unul din legaţii proconsulului Licinius Crassus. 


Legiunile înaintează pe Via Appia. Sunt mândre. Legatul 
Mummius călăreşte ca la paradă. Probabil că încrederea îi 
orbeşte pe romani. Vor cunoaşte ceea ce Glaber, Cossinius, 
Varinius, legaţii, pretorii, consulii deja au trăit: înfrângerea! 
O să punem mâna pe carele lor, pe lucrurile legatului. O să 
împărţim prada în părţi egale între toţi cei care vor lupta. 
Fiecare om să o ştie! Dar, mai întâi, trebuie ca Mummius să 
creadă că fugim. Trebuie să-i atragem acolo unde îi vom 
putea ataca din toate părţile, înainte să-şi fi ridicat tabăra. 
Trebuie să creadă într-o victorie uşoară. Pentru el, pentru 
Crassus, nu suntem decât nişte animale. Vrea să uite ce le- 
am făcut cohortelor lor. Vom învinge, vom distruge legiunile 
lui Mummius şi pe cele ale lui Crassus. Atunci vom fi liberi: 
vom urca spre nord sau chiar vom traversa marea. 

Coboară de pe piatră. 

— Dar sângele nostru o să curgă, adaugă el. El este 
preţul libertăţii noastre. 


Spartacus îi priveşte pe Pythias, Tadix şi Curius care se 
îndepărtează şi se duc să se alăture oamenilor înarmaţi, 
adunaţi pe una din terase. 

Aude vocea lui Curius care dă ordine, strigă: 

— Vom învinge! Vom împărţi prada celor două legiuni în 
părţi egale! 

Se aclamă. El strigă mai tare: 

— O să punem mâna pe oraşe, pe grânare, pivnițe şi 
femei. lar prada va fi împărţită în mod egal între noi toţi. 
Aşa vrea Spartacus, pentru că suntem oameni liberi! 

Tracul se întoarce să se aşeze lângă Jair Evreul şi 
Posidionos Grecul, care nu s-au mişcat. 

Apollonia este lungită pe pământul pietros, cu braţele 
încrucişate, cu părul blond care parcă formează în jurul 
capului ei o aureolă. 

— Proconsulul Licinius Crassus, ţi-a spus-o Pythias şi o 
ştiu şi eu, aşa cum o ştie şi Curius, este un om încăpățânat, 
începe Posidionos. Poţi învinge cele două legiuni ale 
legatului său, Mummius. Poţi chiar să-l înfrângi o dată. Nu 
va ceda. Dispune de zece legiuni. Şi Senatul l-a învestit cu 


puteri absolute. Ar trebui să-l omori. Dar atunci va fi 
desemnat un alt proconsul. Zeii nu se înşală, Spartacus; 
Apollonia a înţeles bine ce spun: sângele nostru este cel 
care va curge. Noi suntem cei care vom fi învinşi şi 
torturați! 

Spartacus lasă capul în jos. 

— Ce-ai vrea să spun? 

— Viitorul omului nu e niciodată scris, spune Jair Evreul. 
Ai spus ce trebuia. Dumnezeul Dreptății ne observă şi ne 
judecă. Cel care este drept, cel care | se supune este 
învingătorul. Noi suntem de partea Dumnezeului Dreptății. 
Sângele nostru va curge din plin, Dumnezeu ne va salva. 


Posidionos se ridică, merge pe creastă, priveşte îndelung 
cum soarele roşu se cufundă în cețurile albăstrii. Apoi se 
întoarce spre Spartacus. 

— Dacă ai vrea, câţiva dintre noi am putea ajunge pe 
coastă, ca să ne îmbarcăm pe o navă pirat. Cilicienii sunt 
oamenii banului. Noi avem aur. Vom avea şi mai mulţi dacă 
batem legiunile lui Mummius. Vom putea atunci ajunge în 
Cilicia, în Grecia sau Tracia, să ne pierdem în ţările astea 
îndepărtate. Le cunosc. Cine ne-ar mai putea găsi acolo? 

Apollonia se ridică, înconjoară cu braţele picioarele lui 
Spartacus. 

— Zeii ne-au avertizat, adaugă ea. Ascultă-l pe 
Posidionos! 

Spartacus o alungă. 

— Şi ei? întrebă el arătând mulţimea sclavilor. 

— Tu nu eşti ca ei, spune Apollonia. Tu eşti prinţul lor. 

— Sunt unul dintre ei, răspunde Spartacus. 


Capitolul 48 


— L-ai văzut pe Spartacus? întreabă proconsulul Licinius 
Crassus. 

Stă pe un dâmb, cu braţele încrucişate. Vântul face să-i 
fluture capa roşie. Cuirasa din aur şi argint pare mulată pe 
pieptul lui. 

La picioarele dâmbului, legatul Mummius rămâne 
nemişcat, cu fruntea plecată. Este îmbrăcat cu o tunică 
simplă. Casca, cuirasa, centura şi spada sunt aşezate în 
faţa lui. 

La o sută de paşi mai departe stau adunaţi cinci sute de 
soldaţi, cu capul gol, fără arme. Şi ei, ca şi legatul, au 
fruntea plecată. Braţele le atârnă de-a lungul corpului, 
părând să-i tragă în jos. Sunt plini de praf şi de noroi. 
Legionarii cărora vârfurile suliţelor, lamele spadelor, căştile 
şi cuirasele le strălucesc în soarele acestui sfârşit de 
dimineaţă îi înconjoară pe oamenii dezarmaţi. 

— Spartacus se afla printre cei care te-au atacat şi învins, 
continuă Licinius Crassus. L-ai văzut, sunt sigur! 

Lângă el stau legatul Gaius Fuscus Salinator şi tribunul 
militar Caius lulius Caesar. 

— Te ascult, legat! urlă proconsulul înaintând cu un pas. 

Ajunge astfel la marginea dâmbului, dominându-l pe 
Mummius şi câmpia. 

Legiunile sunt aliniate, trasând limitele unei scene în 
semicerc, în mijlocul căreia se află movila, legatul Mummius 
şi cele cinci sute de bărbaţi dezarmaţi. 

— L-am văzut, răspunde legatul ridicând capul o clipă, 
apoi coborându-l imediat, ca şi cum nu putea înfrunta 
privirea lui Licinius Crassus, nici să-i distingă măcar silueta, 
orbit de reflectarea soarelui pe cuirasa şi casca lui. 

— Era pe cal, înconjurat de un mic grup de oameni. Am 
crezut... 

Se întrerupe. 

— Continuă, legat! strigă Licinius Crassus. 

Vocea revine, preluată de ecou, ca şi cum miile de 


oameni din cele şase legiuni îi repetau cuvintele. 

— Credeam că l-am surprins. Pentru că fugise şi 
pornisem în urmărirea lui. 

Licinius Crassus rânjeşte, se întoarce spre tribunul lulius 
Caesar, apoi spre legatul Fuscus Salinator. 

— Se oferă ca momeală, apoi dispare. 

Crassus se apleacă spre legatul Mummius. 

— Şi tu, orbit de lăcomie, de dorinţa ta de glorie, te-ai 
grăbit, nu te-ai gândit nici la capcană, nici la păcăleală. Ţi-ai 
imaginat cum o să capturezi fiara asta vicleană, o s-o 
târăşti în faţa mea, în faţa Senatului, în lanţuri, şi cum 
cornices o să te aleagă pretor şi, de ce nu, consul: 
Mummius imperator, victoriosul! 

Proconsulul scuipă în direcţia legatului învins, care face 
câţiva paşi înapoi. 

— Nu mişca! urlă Licinius Crassus. 

Celălalt îşi reia locul. 

— Continuă, Mummius! Povesteşte cum ai lăsat tu 
primele linii să-şi arunce armele, să fugă ca nişte oi, ca 
nişte sclavi! Şi cum ai pierdut astfel două legiuni a căror 
comandă ţi-am încredinţat-o. Spune-mi cum ai reuşit, legat! 

Crassus face câţiva paşi spre marginea movilei, apoi 
revine, ca să rămână nemişcat în faţa lui Mummius. 

— Te ascult! 

— Erau zeci de mii, povesteşte legatul. Erau culcaţi în 
şanţuri, ghemuiţi în spatele tufişurilor, ascunşi în păduri. 
Unii erau căţăraţi până şi în vârful copacilor. 

Legatul ridică fruntea. 

— Era o mulţime care urla. Ne-au acoperit din toate 
părţile. Ne-a lovit o ploaie de pietre aruncate cu praştia din 
copaci şi, în acelaşi timp, am fost încercuiți, îngropaţi sub 
trupurile lor. Fiecare dintre noi trebuia să ţină piept mai 
multor asemenea animale feroce. 

— Şi ei?  vociferează proconsul Licinius Crassus 
întinzându-şi braţul spre cei cinci sute de oameni 
dezarmaţi. Vrei să mă faci să cred că s-au bătut cum 
trebuie s-o facă nişte soldaţi ai Romei, soldaţi ai legiunilor 
pe care le-am ridicat, plătite cu banii mei, legiuni cărora eu, 


Licinius Crassus, le sunt proconsul şi care trebuie să 
învingă? Crezi tu că ei au luptat singuri contra mai multor 
animale sălbatice ca acelea? Nu s-au gândit decât să-şi 
salveze pielea! 

Legatul lasă din nou capul în jos. 

— Fiarele erau goale, reia el, cu corpul mânjit cu noroi, 
ulei, uneori cu sânge. Aveau feţele pictate, înnegrite. Vocile 
nu erau de oameni, ci de animale. Erau insensibili la 
loviturile pe care le primeau. Eu am rănit mai mulţi, dar, cu 
corpul crestat de spada mea, cu braţul tăiat, se luptau mai 
departe, se agăţau de mine, încercau să-mi sfâşie gâtul cu 
dinţii. Printre ei erau şi femei, goale, cele mai furioase... 

— Vocea încă îţi tremură, Mummius! N-ai dat exemplu de 
curaj, ci de frică. Soldaţii tăi nu s-au gândit decât să-şi 
apere vieţile şi au aruncat armele. Au fugit, la fel de laşi, la 
fel de proşti ca nişte oi. Nu s-au oprit din fugă decât atunci 
când mi-au întâlnit legiunile. Şi, văzându-i cu capetele 
goale, fără arme, fără scuturi, am crezut că vărs de scârbă. 
Valorează mai puţin decât cel mai abject dintre sclavi! 

Legatul face un pas înainte. 

— Omoară-mă, Licinius Crassus! spune el. 

Proconsulul îl priveşte. Faţa i se strâmbă de dispreţ. 
Strigă, apăsând fiecare cuvânt, cu braţele întinse spre 
bărbaţii dezarmaţi: 

— Centurioni, să fie adunaţi fugarii, laşii ăştia, în grupuri 
de câte zece, şi, tot la al zecelea, fie ca soarta să-l aleagă 
pe unul dintre ei. 


Capitolul 49 


Unul după altul - un om din zece -, cei pe care soarta şi 
zeii i-au desemnat, se aliniază umăr la umăr în faţa 
legiunilor înarmate. 

Sunt cincizeci, având fruntea plecată, ca şi cum aşteptau 
deja lovitura de topor. 

Nu mai întorc capul ca să-i vadă pe cei pe care soarta şi 
Zeii i-au salvat, cei patru sute cincizeci care au fugit ca şi ei, 
care şi-au aruncat armele, ca şi ei, dar care vor scăpa de 
moarte. 

Strânşi unii în alţii, cei care au scăpat îi privesc pe cei 
sacrificați, pe care au început să-i dezbrace, pentru că 
trebuie să moară goi, ca animalele, ca nişte laşi ce sunt. 


Crassus ridică braţul. 

Soldaţii încep să-şi lovească scuturile cu spadele. Este o 
bătaie scurtă şi rară, care încet-încet umple câmpia, ca şi 
cum ar fi vorba despre bătăile unei inimi imense, care se 
strânge de nelinişte. 

— Pedeapsa dă curaj! strigă Licinius Crassus. O să 
decimez orice cohortă, orice centurie, orice legiune care va 
da înapoi în faţa hoardei de sclavi! 


Acum, cei cincizeci de oameni sunt goi. 

Crassus face din nou un semn. 

Soldaţii încep să-i biciuiască pe sacrificați cu vergi lungi, 
ghintuite, pe care le ţin cu amândouă mâinile. 

Biciuiesc fiecare parte a trupului, umerii şi spatele, 
coapsele şi pulpele, coastele şi pieptul. 

Cele cincizeci de trupuri sunt curând brăzdate, acoperite 
de sânge, sfâşiate. 

În acelaşi timp, bătăile tobelor continuă în acelaşi ritm. 

Soldaţii înaintează, cu barda pe umăr. 

Dintr-o mişcare, îi obligă pe cei sacrificați să se întindă pe 
pământ. Unii se prăbuşesc întâi în genunchi, alţii se lasă să 
cadă în faţă. 


Călăii îl privesc pe Licinius Crassus. 

Şi-a încrucişat braţele. Se întoarce spre cei cărora li s-a 
lăsat viaţa. Îi măsoară cu privirea din cap până-n picioare. 
Ridurile care îi sapă obrajii, în jurul gurii, vorbesc despre 
intensitatea dispreţului său. 

— Soarta v-a ferit, începe el. Dar laşitatea voastră v-a 
marcat viaţa cu pecetea infamiei. Veţi dormi în afara 
taberei. Veţi fi sclavii soldaţilor. Fără grâu, fără nici un fel 
de respect. Orz şi sarcini de sclavi. Veţi muta din loc rahatul 
şi pământul. Nu veţi purta din nou armele decât dacă juraţi 
să nu vă mai despărțiți de ele. Preţul lor o să vi se reţină 
din soldă. Dacă le abandonaţi din nou, nici un zeu, nici o 
tragere la sorţi nu va putea să vă scape nici de torturi, nici 
de moarte. 

Arată spre cele cincizeci de trupuri culcate. 

— Priviţi-i pe aceştia, pe care soarta i-a ales, dar care n- 
au fost mai laşi decât voi. Plătesc pentru voi! 

Crassus trage spada din teacă, o agită deasupra capului 
şi, brusc, cu un gest iute, o coboară. 

Securile cad şi ele, retezând cefele şi gâturile. 

Apoi, soldaţii înhaţă trupurile decapitate şi capetele cu 
ajutorul cârligelor. 

Le târăsc în faţa legiunilor, în faţa celor patru sute 
cincizeci de fugari cruţaţi, în faţa legatului Mummius, care 
îşi ţine capul plecat. 

— De acum înainte, aceste legiuni vor prefera sacrificiul 
în locul fugii, îi spune răspicat Crassus lui lulius Caesar. 
Frica alungă frica. Trebuie ca fiecare soldat să se teamă de 
mine mai mult decât se teme de Spartacus! 

Loviturile au încetat. Cele cincizeci de trupuri şi cincizeci 
de capete alcătuiesc două piramide în jurul cărora încep să 
se agite fugarii pe care soarta i-a iertat. 

Din ordinul centurionilor care îi înjură şi îi lovesc, sapă 
gropi, ridică ruguri. Apoi iau fiecare cadavru de membre şi îl 
pun peste lemnele adunate. 

Legiunile au rămas aliniate, iar pe colină Licinius Crassus, 
lulius Caesar şi Fuscus Salinator, precum şi centurionii 


primipili care li s-au alăturat, aşteaptă să izbucnească 
primele flăcări. 

Dintr-odată, ascuţit şi puternic, o voce strigă: 

— Licinius Crassus, legatul tău, Mummius, înainte de a 
muri, te salută! 

La poalele colinei, Mummius este în genunchi. Şi-a 
apucat spada cu amândouă mâinile, şi-a înfipt-o cu toată 
puterea în piept, apoi s-a prăbuşit cu faţa la pământ. 

In aceeaşi clipă, flăcările rugului ţâşnesc şi fumul iute 
care purta mirosul de carne arsă se răspândeşte, învăluind 
legiunile. 

Bătăile spadelor în scuturi se reiau, mai rapid, până când 
se aude o răpăială surdă. 

Licinius Crassus se apleacă, examinează corpul lui 
Mummius. 

— Să fie ars împreună cu ceilalţi! spune răspicat. 

Apoi, întorcându-se spre lulius Caesar şi Salinator, 
murmură: 

— O să-i răzbunăm pe romani. N-o să-i mai las lui 
Spartacus şi hoardei sale nici o zi de răgaz. 

Ridică spada în faţa legiunilor. 


Capitolul 50 


„Am văzut fumurile rugurilor aprinse de romani“, scrie 
Posidionos Grecul. 

Eram încă adunaţi pe înălțimile Campaniei. După mai 
multe zile de ploaie, era o dimineaţă senină. Cerul era de 
un albastru atât de spălăcit, încât la orizont părea aproape 
alb. Şi apoi, dintr-odată, acel fum pe care vântul îl alunga 
spre noi şi al cărui miros de carne arsă îţi făcea greață. 

Puțin mai târziu, mi-au aruncat la picioare un tânăr soldat 
al Romei, pe care tocmai l-au capturat. Tremura şi avea 
ochii plini de groază. Era de origine greacă. Născut nu 
departe de Atena, sclav şi apoi eliberat, fusese înrolat într-o 
legiune pe care Crassus tocmai o constituia. 

Când pronunţa numele proconsulului, privea în jurul lui 
ca şi cum se temea că este auzit. Nu întârzie, arătând spre 
fumul care mânjea orizontul, să povestească cum 
procedase Crassus la decimarea legiunilor pe care noi le 
învinseserăm şi cum s-a sinucis legatul Mummius, oferindu- 
şi moartea lui Crassus. 

Tânărul soldat vorbea cu voce sugrumată, adăugând că 
proconsulul urlase că destinul unui soldat al Romei era să 
învingă sau să piară. Viaţa nu era posibilă pentru învins, 
nici pentru cei care erau prinşi de duşman. Dacă acesta i-o 
lăsa, Roma era cea care era datoare să-l pedepsească. 

Mi-am întors privirea de la soldat. N-am vrut să ştiu ce s- 
a întâmplat cu el. Trebuie să-l fi pus în lanţuri alături de alţi 
câţiva captivi pe care gloata de sclavi îi umilea şi martiriza 
înainte de a-i bate până îi omorau, sau de a-i obliga să se 
omoare între ei. 


M-am dus lângă Spartacus. 

l-am povestit cele pe care le aflasem. 

Cruzimea lui Crassus, care repunea în uz o pedeapsă 
abandonată de ani, sinuciderea lui Mummius - şi, ceva mai 
înainte a lui Varinius - arătau că zeii alungaseră 
nehotărârea şi teama romanilor. Aveau deci să-şi arate 


toată puterea. Începea pentru ei vremea nemiloasei şi 
ineluctabilei răzbunări. 

l-am repetat lui Spartacus că nu putea spera să salveze 
hoarda imensă care se strânsese în jurul lui şi din care 
numai o mică parte accepta disciplina necesară în război. 

Trebuia să cearnă grăunţa bună de neghină şi, cu o mică 
armată, eliberată de restul turmei, să încerce să treacă 
printre legiunile lui Crassus, să ajungă în Lucania şi, de 
acolo, la un port unde va putea - deja îi sugerasem asta în 
mai multe rânduri - să-i plătească pe piraţii cilicieni şi să 
ajungă pe pământul de pe cealaltă parte a mării. 


Spartacus s-a îndepărtat, cu aerul de a nu mă fi auzit, 
dar, la venirea serii, i-a chemat la el pe Tadix uriaşul şi pe 
Curius. 

Decisese să încredinţeze fiecăruia comanda celor care 
voiau să-l urmeze, cu sarcina de a-i organiza, şi de a se 
îndrepta spre sud, spre Lucania, Bruttium, Mataponte, 
Patelia, Regium. 

El o să ajungă în Lucania cu ce rămânea din mulţimea 
sclavilor pe care va încerca să-i transforme într-o armată. 

Tadix uriaşul a ezitat: de ce să divizeze această mulţime 
capabilă să copleşească legiunile romane? Nu aşa fuseseră 
învinse cele două legiuni ale lui Mummius? 

— Mummius s-a sinucis, a răspuns Spartacus. lar Licinius 
Crassus este făcut din alt aluat. 


Spartacus l-a convins pe Tadix că noi nu puteam decât să 
umblăm cu şiretlicuri şi să fugim separat, în grupuri mici de 
câteva mii de oameni, care-i vor putea surprinde pe romani 
şi vor putea pune mâna pe carele lor, pe grâul şi orzul lor. 
Căci foamea ne dădea târcoale. Grânarele oraşelor fuseseră 
jefuite, pivnițele erau goale, livezile şi câmpurile - 
devastate, animalele de multă vreme ucise şi devorate. 
Trebuia deci ca Tadix uriaşul şi Curius să-şi caute norocul. 


Am văzut îndepărtându-se bandele de câteva mii de 
sclavi, una după alta. 


Cea a cărei conducere fusese luată de Curius semăna cu 
o armată. Primele linii erau alcătuite din foşti gladiatori, 
care purtau cuirase, arme şi căşti romane. Apoi veneau 
sclavii care cărau pe umeri ţepuşele subţiri, întărite în foc. 
Pe lături mergeau cei cu praştia şi, în ultimele rânduri, se 
amestecau femei despletite şi bărbaţi cu feţe de animale, 
cu mâini mari, înarmate cu cuțite. 

Trupa lui Tadix uriaşul era o gloată împrăştiată de gali şi 
de germani însoţiţi de femeile lor. Mai mult alergau decât 
mergeau, agitând topoarele. 

Spartacus a privit trecând cele două coloane, fără să 
schiţeze cel mai mic gest, cu chipul încremenit, cu ochii 
ficşi, ca şi cum nu-i vedea pe oamenii care-şi ridicau armele 
ca să-l salute. 

Când ultimii sclavi au dispărut, Spartacus a murmurat: 

— l-am trimis la moarte. 

— Orice om are întâlnire cu ea, a spus Jair Evreul. 

— Ar fi trebuit să fiu primul care s-o sfidez. 

— Trebuie să rămăi în viaţă până la ultima bătălie, a 
continuat Jair. Asta este destinul unui rege. 

— Nu eu am ales să fiu. 

— Tu eşti, Dumnezeu Unicul te-a ales. Asta este şi 
misiunea şi gloria şi sacrificiul tău. 


Apollonia l-a alungat pe Jair. M-a respins şi pe mine, apoi 
s-a agăţat de gâtul lui Spartacus, s-a lipit de el, l-a muşcat 
de ureche, şoptindu-i vorbe din care nu auzeam decât 
frânturi. 

Am înţeles că-l punea în gardă contra Dumnezeului Unic 
al Evreului. Trebuiau celebraţi zeii Olimpului, a repetat ea, 
şi nu acest Stăpân al Dreptăţii despre care nu se ştia dacă 
era om sau zeu. Trăia în deşert fără ca vreodată să dea 
vreun semn şi ea nu cunoştea nici un preot care să-i fi 
putut face cunoscute oracolele. 

Spartacus trebuia să rămână fidel şi supus lui Dionysos. 

Zeul, a adăugat ea cu voce tare, a vizitat-o în noaptea 
aceea, a asigurat-o că tracul trebuia să părăsească turma 
sclavilor, împreună cu câţiva dintre cei mai apropiaţi 


tovarăşi. 

Apollonia s-a întors spre noi, invitându-ne să ne apropiem 
de ea şi de Spartacus. 

Trebuia să fugim, să ne supunem poruncilor lui Dionysos, 
a spus ea. 

— Tu, Posidionos, a adăugat, punând mâna pe pieptul 
meu, n-ai spus şi tu acelaşi lucru? 

De fapt eu invocasem posibilitatea de a ajunge în porturi 
cu un mic grup şi de a ne îmbarca pe navele piraţilor. 

— Dionysos nu vrea să salveze decât o mână de oameni. 
Nu vrea mai mult de o trupă, a reluat Apollonia. 

A înşirat câteva nume, printre care şi pe al meu, pe cel al 
lui Pythias şi, cu un oarecare regret, pe cel al lui Jair Evreul. 

— Jair a spus până la ultima bătălie, a murmurat 
Spartacus. Nu voi alege altceva. 

— Poţi ajunge la strâmtoarea Siciliei, zic eu, şi să reînvii 
pe insulă jarul războaielor sclavilor. 

Spartacus m-a privit îndelung, fără să-mi răspundă. 

Era adevărat că marea era departe. 

Am părăsit şi noi Campania, la rândul nostru, pătrunzând 
în Lucania. Mergeam noaptea străbătând pădurile, 
ascultând tobele legiunilor romane. Crassus conducea 
personal atacurile, fără să acorde nici un răgaz legiunilor. 

În drumul nostru am întâlnit mai întâi şapte 
supraviețuitori ai cetei lui Tadix uriaşul. Erau buimaci, plini 
de sânge. Fuseseră încercuiți de trei legiuni. II văzuseră pe 
proconsul mergând călare în faţa primelor linii ale soldaţilor 
şi lovind cu o frenezie care îi făcea să dea înapoi şi pe cei 
mai curajoşi. La sfârşit, calul lui era plin de sânge până pe 
piept şi trebuia să sară peste cadavre. Cel al lui Tadix se 
număra printre ele. 


Curius, el supravieţuise cu vreo zece gladiatori, reuşind 
să scape de legiunile conduse de tribunul militar lulius 
Caesar şi de legatul Fuscus Salinator. 

Mai multe mii de bărbaţi şi de femei fuseseră astfel 
masacrate. Şi se auziseră urlând sclavii pe care romanii 
reuşiseră să-i captureze. Erau aproape o mie şi puteau fi 


imaginate torturile la care erau supuşi. Răstigniţi? Aruncaţi 
de vii pe jăratic? Daţi la câinii înfometați? Obligaţi să se 
lupte între ei cu mâinile goale? Mutilaţi şi lăsaţi, cu cioturile 
sângerânde în mijlocul pădurii, la mila lupilor şi a păsărilor 
răpitoare? 


Spartacus a ascultat povestea supravieţuitorilor. 

L-a strâns pe Curius la piept cu un gest de prietenie atât 
de neaşteptat, încât fostul maestru de arme s-a clătinat de 
emoție. 

— Mergem să luăm prin surprindere Roma şi pe zei! a 
spus el. 


Capitolul 51 


„Nu am fost surprins de cuvintele şi deciziile lui 
Spartacus”, avea să povestească mai târziu Jair Evreul. 
Tracul era unul din acei puţini oameni pe care Dumnezeu 
Unicul i-a ales ca să-şi împlinească până la capăt destinul. 

Cel al lui Spartacus era să lupte cu Roma, în fruntea unei 
turme de sclavi, care voiau să trăiască la fel ca oamenii 
liberi. 

De acum Spartacus ştia că Roma era de neînduplecat, că 
proconsulul Licinius Crassus era pe cât de crud pe atât de 
încăpățânat - un şacal, aşa îl numea Pythias, sclavul căruia 
tracul nu înceta să-i pună întrebări. Spartacus voia să 
cunoască în profunzime caracterul şi perversitatea acestui 
adversar, omul cel mai bogat din Roma, care masacrase şi 
torturase - numai cu câţiva oameni - pe toţi cei care îi 
urmaseră pe Curius şi pe Tadix uriaşul. 

Pentru că alesese să înfrunte legiunile lui Crassus, 
trebuia, decisese el, să se arate la fel de nemilos ca 
proconsulul în persoană. 

L-am văzut cum se transforma în drumul nostru spre 
mare, pe pământul uscat şi pietros al Lucaniei plină de 
măslini. 

El, care de obicei mergea în mijlocul turmei de sclavi, ca 
pentru a arăta că este unul dintre ei, călărea acum în 
frunte, înconjurat de o gardă pe care o comanda Curius. 

Foarte des o lua pe lângă coloana mereu gata să se 
împrăştie. Împingea oamenii cu pieptul calului, îi lovea 
peste umeri cu mânerul suliţei. Îi ameninţa cu spada ca să 
intre mai repede în rând. 

Citeam în ochii lui mirarea şi teama, uneori un fulger de 
mânie şi chiar de furie. Unii îi aruncau ameninţări, 
mormăind că nu s-au alăturat armatei sclavilor, că n-au 
luptat cu legiunile ca să fie trataţi ca nişte animale de 
turmă. 


Când ne opream, mult după căderea nopţii, Spartacus 


bătea cu piciorul tabăra, înconjurat de oamenii gărzii sale. 

Cerea să se pună santinele, să se trimită cercetaşi. 
Punea să fie bătuţi bărbaţii beţi, despărţea cu spada 
cuplurile înlănţuite. 

Acţiona fără să scoată un cuvânt, cu dinţii strânşi, 
aruncându-mi uneori o privire. Dar eu întorceam ochii. 

Nu puteam fi de acord cu duritatea - din zi în zi mai 
aprigă - cu care îi trata pe cei care îi fuseseră tovarăşi, unii 
chiar imediat după fuga noastră din /udus-ul din Capua. 

Acei oameni se strecuraseră pe crestele Vezuviului şi îl 
învinseseră pe pretorul Claudius Glaber. Crezuseră că 
niciodată n-o să mai fie bătuţi, nici constrânşi. Şi iată că 
omul pe care îl veneraseră, protejatul lui Dionysos, prinţul 
sclavilor, îi lovea ca şi cum deveniseră din nou sclavi. 

Gărzile lui Spartacus, încurajate de Curius, îşi răsuceau 
suliţele, urlau că vor face din această turmă o cohortă 
romană. Şi atunci vor putea învinge, vor putea trece 
strâmtoarea Siciliei, vor putea cuceri câmpurile de grâu din 
insulă şi vor putea înfometa Roma al cărei rege va ajunge 
Spartacus. 


Într-o zi, am zărit marea, coastele golfului Tarentum şi, 
nu departe de mal, zidurile oraşului Thurii, dominate de un 
turn înalt. Nici o legiune nu-şi stabilise tabăra în apropierea 
acestui oraş, care părea astfel că le stă la dispoziţie. 

Turma de animale lacome, însetate, înfometate, simţi 
imediat mirosul prăzii, al grâului şi al orzului, al peştelui 
uscat, parfumul de femeie. Tresăriră, mormăiră, iuţiră 
pasul, ajungând alături de Spartacus şi de gărzile sale. 

Tracul trase de hăţurile calului care se cabră; ridică 
spada, strigă la gărzi să oprească animalele cu feţe de 
oameni, să-i facă să intre la loc în rând. 

S-au zbătut, au scos strigăte de împotrivire. 

L-am auzit pe Spartacus spunându-i lui Curius: 

— Trebuie să se supună. Prefer să omor câţiva dintre ei 
decât să-i văd masacrați de Crassus. 

L-am oprit pe Curius care se lansa cu oamenii lui, a căror 
spadă era deja scoasă din teacă. 


— Vorbeşte-le, îi strig lui Spartacus. Dacă le spui cuvinte 
drepte o să te asculte. 

A ezitat. 

In faţa noastră, turma se risipea, unii sclavi părăsind 
drumul pe care am luat-o noi, aruncându-se peste câmp, 
spre oraş. Urlau. 

Spartacus i-a urmărit cu oamenii lui Curius şi, cu lovituri 
puternice de lamă, înfigând în spate şi picioare vârfurile 
lăncilor şi ale suliţelor, i-au obligat pe sclavi să reintre în 
rânduri. 


Turma mormăia. 

Spartacus s-a apropiat de mine. 

— In război, când vrei să învingi, trupurile însângerate 
sunt cele care vorbesc. Vreau ca turma asta să fie la fel de 
disciplinată ca o legiune romană. Şi, dacă trebuie o s-o 
pedepsesc, o s-o decimez, aşa cum Crassus a făcut cu 
supraviețuitorii şi fugarii legiunilor. 

— Şi atunci cine vei fi? 

— Zeii vor decide în numele meu. 

Apoi s-a întors spre turmă. 

— Poruncesc să nu fie jefuit acest oraş, a spus el. 
Poruncesc să se aşeze tabăra în afara zidurilor, până când 
unii dintre noi vor întreba dacă ni se deschid porţile, dacă ni 
se dau grâu şi carne, peşte, precum şi aur, cu care să-i 
plătim pe pirați. Ei o să ne ajute să trecem marea până în 
Sicilia. Acolo, în insula grâului, o să stabilim Republica 
oamenilor liberi, şi va fi ghinionul Romei dacă vine să ne 
atace! 

Turma a ascultat în tăcere. 

Câţiva sclavi au agitat ţepuşele, lăncile, spadele şi au 
strigat că îl aprobau pe Spartacus. 

Dar majoritatea bombăneau. Dintr-odată, o voce a 
strigat: 

— Să luăm ce se poate lua astăzi! Să luăm tot! Să ardem 
ce nu se poate lua. Nu există mâine! 

Mulțimea l-a aclamat pe omul cu vocea puternică şi 
sigură. 


— Cine eşti, tu cel care vorbeşti ca şi cum ai comanda? l- 
a întrebat Spartacus. 

— Aici, nimeni nu comandă, i-a replicat vocea. Suntem 
oameni liberi. Nimeni, nici chiar tu, Spartacus, nu ne va 
impune legea lui. Nu i-am omorât pe cetăţenii Romei ca un 
gladiator trac să ne ceară să ne supunem din nou ei. Dacă 
voiam să fim sclavi n-am fi fugit, nu ne-am fi luptat. Am fi 
putut aştepta ca stăpânii noştri să facă din noi nişte liberţi. 
Şi, păstrând capul plecat, asta am fi devenit. Dar noi am 
vrut să mergem cu capul sus şi drept. Lasă-ne să trecem, 
Spartacus, o să punem stăpânire pe oraş şi o să ne săturăm 
cu ce găsim în grânare, în pivnițe, în case şi cu femei. 

Mulțimea s-a prăvălit, împingând, doborându-i la pământ 
pe oamenii lui Curius, înconjurând calul lui Spartacus, 
aruncându-se spre oraş în timp ce tracul, cu spada ridicată, 
rămânea cu gărzile în mijlocul drumului pe care turma îl 
părăsise. 


Am văzut oraşul Thurii arzând. 

Am mers pe străzile pline de cadavrele locuitorilor lui. 

Am auzit ţipetele femeilor pe care le violau. 

M-am luat după un bărbat care ducea doi saci despre 
care bănuiam că sunt plini cu aur. 

A urcat până în vârful turnului. 

Spartacus era aşezat pe zidul scund, privind marea în 
depărtare. 

— Voiai să ştii cine sunt, a spus omul aruncând sacii la 
picioarele lui Spartacus. Sunt Calixt, un gal. Cu aurul ăsta - 
a atins sacii cu vârful piciorului -, o să poţi să-i plăteşti pe 
pirați, aşa cum ai spus. 

Spartacus nu a făcut nimic, nici nu s-a mişcat. Galul a 
părăsit turnul cu spatele, ca şi cum se temea. 


M-am apropiat de Spartacus. 

S-a întors spre mine. 

— Nu-mi vorbi despre Dumnezeul tău, despre Stăpânul 
Dreptăţii, a spus el, ridicându-se. Voiam să cuceresc oraşul 
fără să-l distrug, fără să omor. l-aş fi primit aici pe 


căpeteniile piraţilor. Am fi rezistat legiunilor lui Crassus. Am 
fi putut să ne unim cu alte oraşe. Am fi putut astfel pregăti 
trecerea în Sicilia. Avem o grămadă de aur, dar şi ruine, şi 
cadavre pe străzi. 

| s-a schimonosit faţa şi gura îi arăta dezgustul. 

— Nu sunt oameni liberi, a murmurat. Au rămas animale. 
Trebuie trataţi ca atare, dresați, aşa cum se face cu caii şi 
chiar cu fiarele. 

— Atunci nu vei mai fi Spartacus, spun eu. 

— Spartacus va supravieţui numai dacă mă lupt şi dacă 
şi sunt încă victorios. Învinşii sunt uitaţi. Rămâne doar 
amintirea celor care rezistă ca oameni liberi şi care nu se 
bat ca nişte animale. 

A strâns mânerul spadei. 

Aş fi vrut să nu aud cuvintele pe care le-a pronunţat 
atunci. 

— Trebuie să-l ucid pe gal, a spus el. Poate că frica o să 
le determine pe aceste animale să sfârşească prin a lupta 
ca nişte oameni. 


Spartacus şi-a adunat turma la picioarele meterezelor 
oraşului mort. 

Oamenii ghiftuiţi aţipeau, în picioare, sprijinindu-se de 
arme. 

A înaintat spre primele rânduri. 

— Aţi ars şi aţi jefuit oraşul, a strigat el. Aţi omorât, aţi 
băut, aţi violat. Nu voiam asta! 

Oamenii din turmă se îndreaptă încet-încet, ca şi cum 
fiecare cuvânt aruncat de Spartacus îi biciuia. 

— Sunt prinţul vostru, şi totuşi aţi refuzat să mă ascultați. 
L-aţi urmat pe Calixt Galul, ca şi cum era conducătorul 
vostru. Calixt, înaintează până la mine! 

Rândurile s-au rupt. Galul s-a apropiat cu paşi rari. S-a 
oprit la câţiva paşi de Spartacus şi a strigat: 

— Ţi-am dat aurul pe care îl doreai, iar noi am luat ce 
voiam noi. Este drept! 

— Ai spus: nu există mâine. 

— Ţi-am spus că trebuia luat tot ce se putea lua. 


— Ai luat. 

Spartacus a făcut doi paşi înainte. 

Am fost orbit de strălucirea lamei care ţâşnea din teacă. 

Capul galului s-a rostogolit. 

În acelaşi timp, Spartacus a strigat: 

— Nu există mâine pentru cel care nu i se supune lui 
Spartacus. 


Capitolul 52 


Trupul galului şi capul lui tăiat se uscau pe pământul 
pietros care se întindea de la zidurile oraşului Thurii până la 
malul golfului Tarentum. 

N-am văzut, continuă Jair Evreul, nici un sclav care să 
vrea să îngroape rămăşiţele omului pe care l-au aclamat şi 
urmat. 

Îi observam. 


Stăteam aşezat în faţa cortului pe care Spartacus pusese 
să fie ridicat pe o culme de unde se zărea în acelaşi timp 
oraşul, împrejurimile lui şi toată întinderea golfului. Aştepta 
sosirea vaselor piraţilor cilicieni. 

Nu-şi putea ascunde nerăbdarea, măsurând cu paşi mari 
colina de nisip de care se agăţau câteva tufe de ierburi 
culcate de vânt. 

Se oprea în faţa mea, mă cerceta, ca şi cum nu ştia dacă 
să-mi vorbească, apoi întorcea capul, privea siluetele 
sclavilor care păzeau trupul galului. 

Adesea, oamenii gesticulau, aruncau pietre din praştiile 
lor, strigau, agitau armele deasupra capetelor, reuşind 
astfel să alunge de lângă cadavru păsările răpitoare care se 
învârteau deasupra lui şi uneori se repezeau de mai multe 
ori la rând, încercând să-l sfâşie. 

Sclavii doborâseră de mai multe ori păsările, pe care le 
alungaseră departe, în direcţia cortului lui Spartacus. 

Zăceau la o sută de paşi, pete albe şi negre pe pământul 
gălbui. 

— Nu vor uita, îi zic eu într-o zi lui Spartacus. 


El s-a îndepărtat, părând că nu m-a auzit, vorbindu-i tare 
lui Curius, întrebându-l ce spuneau pândarii despre drumul 
legiunilor lui Crassus, care se apropiau, venind din 
Campania şi Lucania, şi cu răspunsurile pe care piraţii 
cilicieni le dăduseră trimişilor lui, Pythias şi Posidionos. 


Oamenii lui Curius îi escortaseră pe cei doi greci până la 
marginea Bruttium-ului, vârful cizmei italice, care pare că 
se înfige în largul Siciliei. Acolo se aflau navele piraţilor. 

Pythias şi Posidionos făcuseră mai multe drumuri. Apoi le 
făcuseră cunoscut oamenilor lui Curius că ei se îmbarcau 
alături de pirați şi că se îndreptau spre golful Tarentum, ca 
să trateze direct cu Spartacus. 

Erau aşteptaţi. 


Spartacus poruncise turmei sale de sclavi să înveţe să 
formeze rândurile, să meargă la pas, să lupte în linie, să 
dea astfel impresia unei armate adevărate. 

Căci piraţii nu vor accepta să transporte mai multe mii de 
duşmani ai romanilor, decât dacă erau convinşi că această 
turmă de sclavi, pe care probabil că-i dispreţuiau, puteau 
ţine în şah legiunile lui Crassus şi pe cele ale lui Verres, 
propretor al Siciliei, care începuse să fortifice coastele 
strâmtorii, ca să se opună oricărei debarcări. 

Aşadar, în fiecare zi, asistam la exerciţiile pe care Curius 
şi oamenii lui le impuneau sclavilor. 

Majoritatea se supunea, se luptau între ei, pornind la 
asalt, având grijă să alcătuiască un zid continuu de scuturi 
şi un zid de netrecut de sulițe. 

Dar unii se ţineau la distanţă, paznici care vegheau 
rămăşiţele galului decapitat, interzicând răpitoarelor să se 
apropie, fără ca totuşi să îndrăznească să acopere cadavrul 
cu pietre, să înalțe un tumul, temându-se, fără îndoială, că, 
făcând-o, îl sfidează pe Spartacus. 

Căci de acum se temeau de el. 

Se supuneau oamenilor lui Curius, lăsând capul în jos 
când îl întâlneau pe trac. Cei care acum trebuiau să-l 
slujească, înlăturau nisipul pe care vântul îl îngrămădea în 
faţa cortului lui, sau chiar îi aduceau amfore cu apă şi vin, 
sau frigeau pentru el carne sau peşte, revenind la 
atitudinea umilă pe care o avuseseră înainte de fuga şi 
revolta lor. 

Ei care până la moartea galului avuseseră o privire plină 
de mândrie, de arţag şi chiar de nebunie, întorceau capul 


ca să nu le vadă ochii. 


l-am repetat lui Spartacus că acei oameni, care se 
doriseră liberi, nu vor uita niciodată că îl tratase pe unul de- 
al lor cu cruzimea nemiloasă a unui stăpân roman. 

Să se teamă: îl pedepsise pe gal aşa cum faci cu un 
sclav, dar ce stăpân poate avea încredere într-un sclav? 

Teama stăpâneşte animalele, dar sclavii - şi Spartacus o 
ştia, pentru că fusese unul dintre ei -, chiar dacă romanii îi 
tratau ca pe animale de povară sau ca pe fiarele sălbatice, 
erau oameni; şi vine o zi, când oamenii se revoltă contra 
celor care îi asupresc. 

O făcuseră toţi cei de acolo, galul, şi Spartacus fusese 
primul. 

Ce se alege deci din cei care îi păzesc: animalele se 
supun, se crede că sunt ascultătoare, şi, într-o bună zi, cu o 
lovitură de labă zdrobesc capul dresorului sau fug. 

— Nu vor uita că i-ai retezat capul unuia de-al lor. 

Spartacus s-a aplecat spre mine. 

— Nimeni nu uită, a răspuns el cu voce aspră, cu fălcile 
strânse. Eu cu atât mai mult nu uit. Dar priveşte-i! 

S-a îndreptat. 

În faţa zidurilor din Thurii, sclavii apăraţi de scuturile lor 
şi înarmaţi cu bâte se luptau, încurajați de strigătele 
oamenilor lui Curius. 

— Acum se supun, a constatat Spartacus. 


Dintr-odată, s-au auzit strigăte. Pândarii zăriseră pânzele 
corăbiilor piraţilor cilicieni care treceau de cap şi intrau în 
golful Tarentum. 

— O să trecem în Sicilia, a spus Spartacus. Şi, cu turma 
asta, o să cuceresc insula. O să îi eliberez pe toţi sclavii. 
Vom lua în stăpânire grâul şi vom ţine Roma cu burta goală. 
Plebea, cetăţenii săraci se vor alătura peste tot sclavilor. 
Revolta va cuprinde Roma şi toate provinciile Republicii. 
Crezi că toate astea nu valorează cât capul unui gal? 

Îmi amintisem de învăţătura Stăpânului Dreptăţii: „Nimic 
nu face cât viaţa unui om“, repetase El. 


Dar am tăcut. 

Spartacus va descoperi singur cât va trebui să plătească, 
în vârtejul tulburărilor, viaţa pe care o luase. 

Asta este legea Dumnezeului Dreptăţii. 


Capitolul 53 


Nu-l mai văzusem pe Spartacus de când părăsisem 
oraşul Thurii în tovărăşia lui Pythias, acest fost sclav al lui 
Crassus, grec ca şi mine, povesteşte Posidionos. 

Escortaţi de oamenii lui Curius, merseserăm mai multe 
zile prin pădurile care acopereau munţii Silas. Vârfurile lor 
abrupte se întind ca o şiră care separă în două peninsula 
Bruttium, această margine ascuţită a ltaliei, pe care o 
strâmtoare bătută de vânturi o separă de Sicilia. 

Spartacus ne însărcinase să ne întâlnim cu piraţii cilicieni, 
ale căror nave fac adesea escală într-una din radele 
portului Regium. Spera că una dintre căpeteniile lor, un 
grec numit Axios, va accepta, dacă i se promitea aur, să îi 
traverseze strâmtoarea pe cele câteva mii de sclavi. 

Văzusem sacii cu monede şi obiecte de preţ. 

Spartacus îi repetase că trebuie să le vorbim piraţilor de 
o armată, şi nu de sclavi. 

— Curând voi face din aceste animale nişte soldaţi, 
adăugase el. 

Şi ca să stăpânească ceea ce nu fusese niciodată şi încă 
nu era decât o hoardă nedisciplinată, îl omorâse cu mâna 
lui pe galul care îl sfidase. 

Spre deosebire de Jair Evreul, a cărei minte era 
întunecată de preceptele Dumnezeului său, eu 
încuviinţasem acest act. Herodot şi Tucidide, între mulţi alţi 
retori şi istorici greci, scriseseră: numai frica de pedeapsă îi 
face să se supună pe oamenii care trebuie să lupte şi să 
înfrunte moartea. 


Cum am sosit la Regium, am fost conduşi de pescari 
până la cea mai mare navă ciliciană. 

Incercarăm, Pythias şi cu mine, să ne ascundem teama. 
Piraţii, cu piepturile brăzdate de tăieturi, cu feţele pline de 
cicatrici, ne primiră cu rânjete, bătându-şi joc de aroganţa 
noastră. Pretindeam, spuneau ei, că învingem legiunile 
romane câtă vreme nu eram decât o turmă de sclavi? 


Înţelegeau de ce încercam să fugim în Sicilia. Dar ştiam 
oare că Verres, propretorul roman al insulei îşi masase 
legiunile pe coastele strâmtorii? Pusese să fie construite 
forturi, un zid, turnuri de pază. Unul dintre acei pirați chiar 
spuse: „Întoarceţi-vă la stăpânii voştri, imploraţi-i să vă 
ierte! Poate se vor mulţumi să vă biciuiască, dar veţi 
supravieţui. De ce să ne luăm noi riscul unei alianţe cu 
nişte sclavi? Am fost liberi dintotdeauna, iar Roma se teme 
de noi.” 

Eu nu le răspunsesem, cerând doar să-l întâlnesc pe şeful 
lor, Axios. 

În sfârşit, am fost conduşi la el. 


Ploua. Axios se adăpostea de ploaie sub o pânză roşie pe 
care vântul o făcea să pocnească. 

Semăna cu o felină. Corpul îi era înfăşurat într-o tunică 
roşie, brodată cu nenumărate fire de aur. Ochii nu erau 
decât două despicături pe o faţă brăzdată de riduri adânci. 
Urmele unei cicatrici îi împărțea pe din două craniul ras. 

l-am spus că eram retor, om liber, că predasem filosofia 
la Rodos, că trăisem ca patrician la Roma, că străbătusem 
toate provinciile Republicii şi vizitasem majoritatea insulelor 
Mediteranei. 

— Şi el? întrebă arătând spre Pythias cu o mişcare din 
bărbie. 

— Grec, arhitect. L-am servit pe pretorul Crassus, devenit 
proconsul, omul cel mai bogat din Roma. 

Axios a întredeschis, preţ de o clipă, ochii. 

— Ce căutaţi voi cu animalele alea care ard oraşele, 
distrug şi ucid, în loc să profite de cuceririle lor? 

— Cunogşti războinicii, îi răspund eu. Spartacus a făcut din 
turma asta o armată. l-a învins pe pretori, pe legaţi, pe 
consuli şi legiunile lor. Suntem alături de el pentru că 
suntem greci şi pentru că îi dispreţuim pe romani. 

— Roma îşi aminteşte întotdeauna de duşmanii ei. 

— Avem aur, mult aur. 

Deschise ochii mari. 

— Ce vreţi? 


— Să trecem în Sicilia. Vei primi aur şi toată prada 
noastră. 

Redeveni felina concentrată asupra propriei persoane, cu 
labele mari încrucişate pe piept. 

Făcu un gest ca să ne arate că a auzit destul. 

În momentul când părăseam nava, un pirat ne strigă că 
Axios ne aştepta a doua zi. 


Îl văzurăm de mai multe ori în zilele care au urmat. Voia 
să-i vorbesc despre aur. Câte monede, câte vase, câte 
bijuterii? Le văzusem? După răspunsurile mele, se închidea 
în tăcere şi părea că doarme. Apoi, după un lung moment, 
ne invita să ne întoarcem. 

Îmi imaginam că trimisese pe uscat câţiva dintre oamenii 
lui ca să afle veşti şi că aştepta să se întoarcă. Voia, fără 
îndoială, să cunoască puterile noastre şi pe cele ale 
proconsulului Crassus, să evalueze şansele pe care le avea 
de a scăpa de răzbunarea Romei dacă ne ajuta, şi dacă 
aurul şi prada pe care le propuneam valorau atât cât să 
merite să-şi asume riscul de a-i stârni mânia. 

Într-o zi, în sfârşit, ne-a spus că-şi pregătea de drum 
vasele pentru a doua zi şi se îndrepta spre golful Tarentum. 
Eram invitaţi să rămânem la bord. 

Îi avertizarăm pe oamenii lui Curius şi, după câteva zile 
pe mare, zărirăm zidurile şi tumul oraşului Thurii şi, pe o 
înălţime care domina malul, cortul lui Spartacus. 


Axios puse să se coboare pânzele şi cele cinci nave din 
mica lui flotă au ancorat la adăpostul capului care, la sud, 
închide golful Tarentum. 

Ne târî până la proră, ne arătă praful care se ridica şi 
ascundea orizontul, în depărtare, dincolo de Thurii, pe 
uscat. 

— Sunt legiunile lui Crassus, spune el. Trebuie acţionat 
repede. Spune-i lui Spartacus că voi lua pe vasele mele 
două mii de oameni şi îi voi duce în Sicilia. Nici unul mai 
mult. 

— Vrei să-l vezi pe Spartacus? 


— Ştiu totul despre el. Puse mâna pe umărul meu. Dar 
vreau să văd aurul şi bijuteriile. Îmi ghici nedumerirea. Zeii 
mă văd, reluă el, mă angajez să transport, jur că două mii 
de oameni vor debarca în Sicilia pe o coastă sigură. Dar mă 
aştept ca Spartacus să-mi acorde încredere. Vreau aurul la 
bord înaintea oamenilor. 

Se întoarse, îl chemă pe unul dintre pirați. 

— l-I las drept gaj pe Kolaios, cel mai bun dintre şefii mei 
de echipaj. Ezită, apoi se întoarse spre Pythias. Şi tu, tu o 
să rămâi pe navă cu aurul. Jurământ contra jurământ. 
Încredere contra încredere. Eu sunt pirat, dar Spartacus 
este sclav. Om contra om. Aur contra traversare! 

Arătă spre orizont. 

— Legiunile lui Crassus nu sunt departe. 


Am ajuns pe uscat, însoţiţi de Kolaios şi l-am revăzut pe 
Spartacus. 

Nu trecuseră decât câteva zile, dar îl găseam îmbătrânit, 
cocoşat, deşi cu faţa şi trupul slăbite impresiona încă. 
Privirea lui, în schimb, era pierdută şi mohorâtă. 

— Vrea aurul, a repetat de mai multe ori privindu-l pe 
Kolaios care se aşezase în faţa cortului şi mesteca fire de 
iarbă. 

Apoi, tracul l-a cercetat îndelung pe Pythias. 

— Pentru o monedă de aur se omoară un om, a spus el. 
Pentru doi saci de monede, de bijuterii, de vase preţioase, 
crezi tu că un pirat te va lăsa în viaţă, Pythias? O să vrea 
aurul fără să-şi asume riscul de a ne lăsa să urcăm la bord. 
Dacă poate căpăta aurul contra vieţii tale şi cea a omului 
de acolo - a arătat spre Kolaios -, crezi că o să stea pe 
gânduri? 

— l-a invocat pe zei! a murmurat Pythias. A jurat. 

— Jurămintele şi zeii! a rânjit Spartacus. 

A ieşit din cort şi a început să meargă încoace şi încolo în 
vârful colinei, privind navele, sclavii adunaţi în faţa 
meterezelor din Thurii, şi, în depărtare, praful ridicat de 
marşul legiunilor lui Crassus. 

Se auzea din ce în ce mai des răpăitul tobelor legiunii. 


Spartacus s-a întors în cort. 

— la aurul, i-a spus lui Pythias. Spune-i lui Axios că, dacă 
mă trădează, o să-l găsesc şi în iad. Să se apropie de mal. 
Vreau să fim îmbarcaţi înainte de căderea nopţii. 

Apollonia a gemut. 

— Zeii vor decide, a adăugat Spartacus. 

Curius a înaintat, mormăind că nu se putea avea 
încredere în nişte pirați în stare să-şi omoare mamele 
pentru a le fura o monedă de bronz. 

— Şi tu le dai toată prada noastră! 

— Ascultă bătăile tobei, a spus Spartacus. Crezi că avem 
de ales? 

S-a apropiat de Jair Evreul. 

— Tu, Jair, tu ce zici? 

Acesta a desfăcut braţele spunând: 

— Dumnezeu ştie, Dumnezeu judecă, a murmurat el. 

S-au auzit strigătele Apolloniei, braţele ei care se agitau 
ca şerpii în jurul feţei, apoi smulgându-şi părul. 

— Spartacus, urcă pe navă cu aurul! urla ea. 

Apoi s-a prăbuşit dintr-odată, cu capul între coapse, cu 
şuviţele părului ca un văl larg curgându-i pe umeri şi pe 
spate. 


Pânzele purpurii ale vaselor piraţilor s-au ridicat imediat 
ce Pythias a urcat cu sacii pe scara navei lui Axios. 

Şi, cum vântul sufla cu putere, n-a fost nevoie decât de 
câteva secunde ca mica flotă să dispară în spatele capului. 

Şi noi nu l-am mai revăzut pe Pythias. 

Şi Curius i-a tăiat gâtul piratului Kolaios. 


Capitolul 54 


Vântul care a alungat atât de repede, departe de privirile 
noastre, navele cu pânzele purpurii, era suflul Dumnezeului 
Unic! 

Aşa zice Jair Evreul. 

El îşi aminteşte de momentele şi zilele care au urmat 
trădării lui Axios piratul. 

— Spartacus, continuă el, a contemplat îndelung marea 
goală. 

Era aşezat la intrarea în cort. Vedeam şi auzeam. 

Kolaios a scos un țipăt, zbătându-se, în momentul când 
Curius l-a apucat de păr, i-a dat capul pe spate şi şeful 
echipajului îl blestema pe căpitanul care îl predase. Se jura 
că o să-l urmărească pe Axios cu ura lui, că o să se ducă să- 
| urmărească până în cele mai îndepărtate golfuri, până la 
coloanele lui Hercule, că va fi un aliat valoros căci cunoştea 
toate cotloanele în care ancorează piraţii. 

Dar vocea lui s-a înecat în gâlgâitul sângelui care-i 
ţâşnea din gâtul spintecat. 

Spartacus nu s-a întors. 

l-am zărit spatele aplecat, ca şi cum o greutate enormă îl 
apăsa. 

M-am gândit că ştia că va muri fără să traverseze marea 
şi fără să revadă Tracia. 

Părea să nu audă gemetele Apolloniei. Ghemuită, cu 
capul în nisip, se ridica de fiecare dată ce duruitul tobei 
legiunilor lui Crassus se rostogoleau peste noi. Atunci îl 
invoca pe Dionysos. Vocea ei exaltată devenea aproape 
veselă când bubuitul se estompa, când numai un freamăt, o 
boare de zgomot se mai auzea, pe care uneori vântul chiar 
o ştergea. 

Atunci Apollonia striga că Dionysos nu-l abandonase pe 
Spartacus, că o să-i scape de romani, chiar, cine ştie, o să-i 
învingă. 

Apoi vântul purta din nou, mai tare bubuitul tobei şi 
Apollonia chema cu o voce ascuţită numele lui Dionysos. 


Spartacus nu mişca. 

Totuşi, alte strigăte urcau din câmpie, de pe marginile 
zidurilor oraşului Thurii. Sclavii erau adunaţi acolo, şi 
rândurile lor erau cuprinse de tumult. Priveau spre uscat la 
norul de praf care devenea tot mai întunecat; se întorceau, 
căutau din priviri navele pe care, le spuseseră oamenii lui 
Curius, trebuiau să se îmbarce, ca să ajungă în Sicilia şi să 
fondeze acolo, împreună cu sclavii din insulă, o Republică 
invincibilă a oamenilor liberi. 

Zăream siluetele oamenilor lui Curius. Sclavii îi 
înconjurau, începeau să-i amenințe. 

Alţi sclavi se grupaseră în jurul cadavrului galului Calixt. 
Se aduceau blocuri de piatră şi, încet-încet, am văzut 
ridicându-se un tumulus. Nici unul dintre oamenii lui Curius 
nu îndrăzniră să-i împiedice să venereze astfel amintirea 
celui pe care Spartacus l-a pedepsit. 


— Nu se vor supune dacă taci, a strigat Curius 
apropiindu-se de Spartacus, care era în tovărăşia lui 
Posidionos. 

Retorul grec îl aprobă. Trebuia să dea ordine, să 
părăsească cât mai repede locurile pe care legiunile lui 
Crassus aveau să le ocupe. Erau foarte aproape. Spartacus 
nu le auzea toba? Nu vedea praful pe care îl ridicau paşii 
soldaţilor şi ai cailor cavaleriei? Nu putea să-i înfrunte cu o 
turmă de sclavi. Trebuia să meargă spre Regium, unde 
navele piraţilor făceau escală. Se putea, cu viclenie, să 
pună mâna pe unul din ele şi să treacă strâmtoarea. 

Posidionos şi Curius cunoşteau drumurile care duceau 
până la Regium; şerpuiau prin pădurile de pini şi de fagi de 
pe muntele Silas. Pantele erau atât de abrupte, încât caii 
legiunilor şi chiar pedestraşii greu încărcaţi nu le puteau 
urca. O să se ascundă în frunziş, în grote, pe platouri, la 
picioarele stâncilor, aşteptând să pună mâna pe un vas sau 
să-l cumpere pe căpitan. 

Apoi, Posidionos, cu o voce lugubră, a amintit soarta lui 
Pythias. 


— L-ai trimis la moarte, Spartacus, a spus el. 

Spartacus s-a întors, cu mâna strânsă pe mânerul spadei, 
iar eu am strigat să nu-l ucidă şi pe Posidionos Grecul, aşa 
cum l-a ucis pe Calixt Galul, făcând să-i zboare capul dintr-o 
mişcare a lamei. 

Dar el s-a oprit şi, cu un gest brutal al mâinii stângi, l-a 
alungat pe Posidionos. Şi Curius a dat înapoi. 


Spartacus s-a apropiat de mine. 

Avea pasul iute, vocea, cu care-i dădea ordine lui Curius, 
sigură. Trebuia, spunea el, să asculte părerea lui 
Posidionos, să pornească la drum spre Regium, să-şi aşeze 
tabăra în pădurile şi munţii Silas. 

— Munţii ăştia vor fi noul nostru Vezuviu şi îl vom omori 
pe Crassus aşa cum l-am omorât pe Glaber, legaţii şi 
pretorii. 

Curius s-a repezit alergând spre zidurile din Thurii, urlând 
la oameni să pornească la drum. 

Am văzut încet-încet turma organizându-se, îndreptându- 
se spre muntele Silas care se zărea, de pe colina unde ne 
aflam, cu crestele pe jumătate acoperite de nori. 

Căci vremea era mohorâtă. 


Spartacus s-a oprit în faţa mea şi eu m-am ridicat. 

Atunci i-am descoperit privirea care era în total contrast 
cu energia şi forţa trupului, cu fermitatea vocii. 

Avea ochii voalaţi, privirea îi fugea, ca atrasă de orizont 
sau de norii aflaţi aproape de pământ. 

Totuşi m-a fixat şi, cu toate că nu mi-a pus nici o 
întrebare, am murmurat ceea ce îi mai spusesem: 

— Dumnezeu ştie, Dumnezeu judecă. 

— Nu voiam să jefuiesc oraşul, a spus el. Nu voiam să fur 
aurul. Voiam să mă aliez cu locuitorii din Thurii. Dar galul... 

— Tu l-ai ucis pe gal. Ai luat aurul. Şi piratul ţi l-a luat. 

Am repetat: 

— Dumnezeu ştie. Dumnezeu judecă. 

l-am văzut degetele crispându-se pe mânerul spadei. Şi 
lama a început să alunece afară din teacă. Apoi a pus-o la 


loc, cu o lovitură seacă. 

— Pentru Dumnezeul tău, pentru tine, piratul este deci 
mai drept decât mine? Poate să-mi ia aurul şi să-l omoare 
pe Pythias? a mormăit el apucându-mă de umeri şi 
începând să mă zgâlţăie. 

— Nimeni nu cunoaşte judecata lui Dumnezeu. Rătăcim 
într-un labirint, am spus eu. 

M-a împins violent. 

— Eşti sclavul Dumnezeului tău! a strigat el. Eu vreau să 
fiu un om liber. 

S-a îndepărtat, cu mantila ridicată de vând bătându-i 
pulpele. A încălecat calul, a ridicat spada şi am pornit la 
drum spre Regium. 

Întorcându-mă, am văzut la picioarele zidurilor tumulul 
înalt pe care sclavii îl ridicaseră în amintirea galului. 

Şi mi s-a părut că din trupul acelui om sângele continua 
să curgă, cerând de la Dumnezeu Unicul dreptate şi 
răzbunare. 


Partea a şaptea 


Capitolul 55 


Proconsulul Licinius Crassus mi-a poruncit să răscolesc şi 
să distrug tumulul care se ridica la picioarele zidurilor din 
oraşul Thurii. 

Eram legatul lui. Tocmai străbăteam alături de vreo zece 
oameni străzile din Thurii, în timp ce legiunile aşteptau, 
aliniate, în câmpie. 

În oraş n-am găsit decât cadavre ciopârţite, case jefuite 
şi apoi arse. Câinii şi şobolanii ghiftuiţi cu carne de om nici 
măcar n-au fugit când ne-am apropiat, continuând să sfâşie 
corpurile sau să scotocească prin măruntaie chiţăind. 

Mirosul morţii mi-a strâns gâtul. 

Unele leşuri se uscaseră, dar altele, la umbra străduţelor, 
erau o grămadă de carne purulentă şi viermuitoare pe care 
câinii şi şobolanii se băteau, pândiţi de răpitoarele care 
stăteau pe pervazul ferestrelor şi cârâiau, ridicându-se într- 
un zbor greoi când înaintam. 

Nici un cadavru nu era al unui sclav din hoarda lui 
Spartacus, ca şi cum locuitorii din Thurii renunţaseră să se 
apere sau fuseseră sufocaţi de greutatea acestui val care 
urla, pe care îl urmăream din Campania şi care acoperise 
deja legiunile lui Mummius. Asistasem la decimarea 
fugarilor şi auzisem ultimele cuvinte ale lui Mummius, stând 
în genunchi, oferindu-şi moartea proconsulului. 

Astfel, putusem aprecia implacabila voinţă a lui Crassus, 
indiferența cu care poruncise moartea şi asistase la 
flagelarea, apoi la decapitarea a cincizeci de romani. Prin 
disprețul lui, prin cuvintele nemiloase, îl obligase pe 
Mummius să se sinucidă. Privise cadavrul legatului ca şi 
cum nu era vorba decât de cel al unui sclav. 

Atunci am înţeles că nu puteai decât să te supui ordinelor 
lui Crassus, că trebuia împlinit fără abatere ceea ce cerea 
de la tine. 


l-am raportat ceea ce văzusem pe străzile din Thurii. 
li simţeam privirea asupra mea; îi bănuiam furia. 


Legiunile noastre nu ajunseseră la timp ca să salveze 
oraşul Thurii şi locuitorii lui, din care nu mai rămăsese 
decât o mână de supraviețuitori. Aceştia reuşiseră să fugă 
şi să se ascundă în iazurile cu apă sălcie, care se întindeau 
de-a lungul malului. 

Ne înconjurau înfometați, ne povesteau că zăriseră, din 
ascunzătorile lor, pânzele purpurii ale mai multor vase de 
pirați, dintr-acelea care adesea veneau să atace oraşul. 

Asistaseră şi la înfruntările dintre sclavi. Spartacus 
ucisese cu mâinile lui un gal pe care ai săi păreau să-l 
venereze ca pe unul dintre conducătorii lor. 

Vegheaseră asupra cadavrului zi şi noapte, nu l-au 
îngropat decât în momentul plecării. 

Au arătat spre tumul, apoi spre muntele Silas, în direcţia 
în care se îndreptase hoarda de sclavi. 


N-am avut decât un moment de ezitare înainte de a 
ordona soldaţilor să răscolească şi să distrugă tumulul, aşa 
cum îmi poruncise Crassus. Dar asta a fost destul ca să mă 
simt împins de calul lui Crassus. 

l-am auzit vocea batjocoritoare spunându-i tribunului 
militar lulius Caesar că mă temeam ca un zeu să nu iasă 
din acel mormânt şi să mă tragă după el. 

— Deci, Gaius Fuscus Salinator, aştept! a strigat el. 

Era aplecat pe coama calului al cărui piept mă împingea 
spre tumul. 

Am sărit într-o parte. Am dat ordin, şi soldaţii au început 
să înlăture pietrele. 

A apărut un leş, cu pielea uscată şi neagră, ca tăbăcită. 

Degetele, de schelet, strângeau capul pe care i-l 
puseseră pe piept. 

Supraviețuitorii ne spuseseră că Spartacus îl decapitase 
dintr-o singură lovitură de tăiş. 

Crassus s-a aplecat. 

— Arde-l alături de ceilalţi, a spus el. 


M-am alăturat lui Crassus după ce rugurile ridicate la 
picioarele zidurilor din Thurii se stinseseră şi cadavrele se 


transformaseră într-o cenuşă pe care vântul o ridica şi o 
amesteca laolaltă cu nisipul alb. 

Proconsulul se aşezase în fotoliul din piele instalat pe o 
colină care domina malul, golful Tarentum, şi permitea 
astfel să cuprinzi orizontul marin. 

Acolo, pusese să se ridice cortul mare în care se agitau 
sclavii. Soldaţii ridicaseră o palisadă ca să apere locul de 
vânt. Dar pânza cortului pocnea. 

Urcând colina, i-am văzut pe soldaţii care îngropau 
cadavrul unui bărbat găsit în vârf. 

Omului i se tăiase gâtul. Şi, cu toate că fusese ciopârţit, i 
se ghiceau trăsăturile feţei şi culoarea negricioasă a pielii. 
Imediat m-am gândit că trebuia să fie vorba de unul din 
acei pirați ale căror vase le zăriseră supraviețuitorii în golf. 

Caesar stătea alături de Crassus care vorbea singur, 
urmărindu-mă cu coada ochiului. Am aplecat capul ca să-i 
arăt că sarcina pe care mi-o încredinţase fusese îndeplinită. 

— Ştii, Fuscus, câinele de Spartacus îşi ridicase cortul 
aici? 

Crassus a lovit pământul cu piciorul. 

— Se joacă de-a consulul sclavilor. Îşi imaginează că va 
face din turma lui o armată doar pentru că l-a decapitat pe 
gal! Dar nu se schimbă în câteva zile sclavii în soldaţi! 
Trebuie ani şi ani! Este ca şi cum ai lua o bucată de fier, ai 
pune-o în foc, ai lovi-o cu ciocanul, ai curba-o, ai ascuţi-o 
pentru a face din ea o lamă care să taie. N-o să-i lăsăm 
timp s-o prelucreze! 


S-a ridicat, s-a îndreptat dincolo de palisadă, iar Caesar şi 
cu mine l-am urmat. 

— Trebuia să încercăm să aflăm dacă piraţii cilicieni i-au 
trecut pe el şi hoarda lui în Sicilia. L-ai văzut pe mort, 
Fuscus Salinator? Este un pirat. Spartacus trebuie să fi fost 
păcălit de cilicieni. II cunosc pe Axios şi ticăloşiile lui. Nu e 
omul care să ajute un învins. Trebuie să-l fi cântărit pe 
Spartacus, să-i fi întins o capcană, să-i ia totul şi apoi să 
ridice pânzele. Axios se teme de mine. Cândva am încheiat 
nişte înțelegeri. Apoi ne-am luptat. Axios a ştiut 


întotdeauna să se oprească înainte ca Roma să decidă să 
curețe marea. Uneori ne ajută ca un câine vagabond care 
alungă lupii. 


S-a pornit vântul, suflând în rafale. Un punct negru alerga 
de-a lungul orizontului şi se vedeau dârele ploii care ţeseau 
între mare şi cer o perdea întunecată. 

— Spartacus merge spre Regium, a spus Crassus intrând 
în cort. Încă speră să treacă în Sicilia, dacă nu, de ce s-ar 
înfunda în capcană, în capătul ăla de pământ unde o să-l 
prindem strângând sacul pe care nu va trebui decât să-l 
lovim înzecit? 

Cu vârful sandalei, Licinius Crassus a tras trei linii 
paralele. Cea din mijloc reprezenta muntele Silas. Era 
drumul pe care trebuia s-o fi luat sclavii. 

— Trec prin zăpadă şi frig. Sunt vlăguiţi, a comentat 
Crassus. 

Legiunile vor merge de-a lungul coastelor pe care le 
reprezentau celelalte două linii. 

— O să-i împingem până la capătul peninsulei Bruttium, 
până în fundul sacului. Apoi... 

Crassus s-a aplecat şi, cu o mişcare iute a mâinii, a trasat 
o linie care tăia cele trei drepte paralele. 

— ... O să săpăm un şanţ. O să ridicăm o palisadă. Şi o să 
fie prins, închis. Şi, dacă putem, o să-i capturăm pe toţi vii. 

S-a îndreptat. 

— V-am spus, nu vreau să rămână decât amintirea morţii 
lor. 

Eram legatul lui, dar tonul vocii sale, expresia feţei m-au 
făcut să tremur. 


Capitolul 56 


— Legatul se numea Gaius Fuscus Salinator. 

Oamenii lui Curius îl capturaseră în timp ce călărea, 
escortat de doi centurioni, de-a lungul palisadei şi a 
şanţului pe care proconsulul Licinius Crassus pusese să fie 
ridicat şi săpat, de la marea lonică până la marea Tireniană, 
ca să-l închidă pe Spartacus şi pe ai săi în peninsula 
Bruttium. Ceea ce ar fi trebuit să fie refugiul nostru 
devenise astfel o capcană unde aveam să murim de foame 
şi de frig înainte chiar ca legiunile să vină să ne masacreze. 

Curius îl aruncase pe legat aşa cum faci cu un sac, lângă 
focul în jurul căruia Posidionos Grecul, Spartacus, Apollonia 
şi cu mine, Jair Evreul, eram aşezaţi, încercând să ne 
încălzim în timp ce vântul sufla în rafale şi când, din timp în 
timp, zăpada viscolită ne biciuia. 

Cu un gest, Spartacus l-a alungat pe Curius şi pe oamenii 
lui, şi astfel am rămas singuri pe platoul care domina 
stânca. 

Sub noi se întindeau pădurile de fagi şi de pini care 
acopereau muntele Silas. Merseserăm pe creste de când 
părăsiserăm Thurii, ne îndreptam spre portul şi rada din 
Regium, la capătul peninsulei. 

Dar, de-a lungul malului pe care ne pregăteam să 
coborâm,  văzuserăm focurile pe care romanii le 
aprinseseră. Legiunile ne-o luaseră înainte, mergând de o 
parte şi de alta a muntelui Silas. 

Astfel murea speranţa lui Spartacus de a pune mâna pe o 
navă de pirați şi să ajungă în Sicilia. 


Mi s-a părut înflăcărat de ceea ce îl condamna. 

A vorbit pompos de sfârşitul său apropiat, de înfrângerea 
inevitabilă. Şi cum Apollonia se lamenta, repeta că o să 
învingă legiunile lui Crassus, că Dionysos o asigurase, că 
ghicea intenţiile zeului a cărui preoteasă era, el îi amintea 
de acel vis de demult, când el nu era decât un sclav scos la 
vânzare la Roma: atunci ea îi prezisese că o să fie prinţul 


sclavilor, dar că victoria şi gloria vor fi urmate de 
înfrângere, de nenorocire şi de moarte. 

Ea a gemut fără să găsească un cuvânt de răspuns, bând 
şi dansând, încercând să se îmbete, vinul scurgându-i-se 
din gură pe piept. 

Apoi Curius şi oamenii lui au aruncat corpul legatului la 
picioarele noastre, povestindu-se cum au tăiat gâtul 
santinelelor romane care păzeau şanţul şi palisada, ca şi 
celor doi centurioni care îl escortau pe Gaius Fuscus 
Salinator. 


Odată plecaţi Curius şi oamenii lui, Spartacus s-a 
apropiat de legat. Şi-a scos spada şi, cu vârful lamei, i-a 
înţepat gâtul romanului. 

Legatul, un bărbat tânăr, n-a coborât ochii, sfidându-l pe 
trac. Dădea dovadă de curaj, dar ştiu să citesc pe chipul şi 
în privirea oamenilor. Legatul căuta să-şi ascundă teama 
care îl stăpânea. Holba ochii, înţepenit, ca şi cum se temea 
că până şi cea mai mică mişcare a sa îl va face pe 
Spartacus să-i ia gâtul. 

Şi eu mă temeam. Văzusem, în faţa oraşului Thurii, 
zburând capul galului Calixt, tăiat de Spartacus cu o singură 
mişcare a spadei. 

— Priveşte-l pe Spartacus înainte de a muri, i-a spus. 

Dar, brusc, s-a îndepărtat, punând la loc spada în teacă, 
şi a început să meargă în jurul focului, oprindu-se uneori în 
faţa legatului, punându-i întrebări, iar romanul, pe un ton 
plin de dispreţ, a răspuns că se numea Gaius Fuscus 
Salinator, că aparţinea unei familii de aristocrați spanioli, 
familia Pedianus, cetăţeni romani, care luptaseră pentru 
Roma şi ocupaseră cele mai înalte funcţii în Republică. 

Spartacus s-a aplecat, a luat un pumn de pământ şi l-a 
lăsat să i se scurgă încet printre degete. 

— Tu, strămoşii tăi, viaţa ta valorează mai puţin decât 
atât, i-a spus. Puțin nisip şi pietriş. 


Am fost uimit de tonul senin şi detaşat al lui Spartacus. 
Nu mai era omul pe care îl văzusem la Thurii, decis să-şi 


transforme turma în armată, apoi asumându-şi riscul de a fi 
trădat de pirați, atât de mare era dorinţa lui de a trece în 
Sicilia şi de a reaprinde acolo focul războiului sclavilor. 

Cu voce calmă, întors spre Posidionos, Apollonia şi spre 
mine a spus: 

— Crassus va învinge mâine sau în câteva zile. Zeii au 
vrut puterea Romei. Aşa au hotărât ei. Eu o să mor. Zeii au 
fost generoşi cu mine. Am adunat sclavii. Au fost mândri să 
lupte şi să moară ca oameni liberi. Acum, zeii îmi cer viaţa. 
O să le-o dau. 

Am Surprins privirea uimită a legatului Fuscus Salinator, 
pe care am cercetat-o îndelung, în timp ce Spartacus i-a 
precizat că Posidionos Grecul era un retor care a predat în 
Rodos şi la Roma, a citit /storiile lui Herodot şi Tucidide, iar 
că eu eram Jair, un evreu din ludeea, care cunoşteam 
Cartea care cuprindea întreaga istorie a poporului meu. În 
ce-o privea pe Apollonia, ea înţelegea semnele pe care le 
dădeau zeii, era preoteasa lui Dionysos şi ghicitoare, fiica 
poporului din Tracia, al cărui fiu era şi el, Spartacus. 

Legatul a avut un moment de ezitare şi a spus cu o voce 
pe care o voia sigură, dar în care ghiceam tremurul: 

— Greci, evrei, traci... Roma a învins toate aceste 
popoare. Şi tu ai spus-o, Spartacus, o ştii: nu poţi învinge 
legiunile lui Crassus, a strâns laţul în jurul tău şi alor tăi. O 
să mori aici, fără să poţi să ajungi nici la şanţ, nici la 
palisadă. 

Apollonia a scos un țipăt de furie şi s-a aruncat asupra 
legatului, zgăriindu-i faţa. 

Spartacus a alungat-o cu un gest violent, apoi şi-a 
înnodat degetele în jurul gâtului legatului. 

Am întors capul crezând că o să-l sugrume, dar el a 
început să vorbească, propunându-i lui Fuscus Salinator să-l 
lase în viaţă dacă promitea să salveze vieţile lui Posidionos, 
Apollonia şi pe a mea. 

— Santinelele romane te vor recunoaşte, a spus el. O să 
le explici că cei trei te-au ajutat să scapi şi că eu îi tineam 
captivi. Tu i-ai eliberat şi ei te-au ajutat să fugi. Romanii te 
vor crede. 


S-a oprit. Am auzit tusea înăbușită a legatului. Spartacus 
începuse din nou să-l strângă de gât. 

— Alege viaţa, legat! Vreau ca Posidionos, Jair şi 
Apollonia să-ţi povestească într-o zi viaţa mea, luptele pe 
care le-am dat, să-ţi vorbească despre miile de sclavi care 
mi s-au alăturat şi cum am făcut Roma să tremure. Dacă 
alegi să trăieşti, o să fi cel care vei aminti de cele 
întâmplate. Astfel nu vom fi numai nişte trupuri torturate de 
Crassus. 

M-a privit. Am avut convingerea că mi se adresa în 
primul rând mie. 

— Cei despre care îţi aminteşti nu mor, a adăugat el. 

Cuvintele acestea mi s-au părut familiare. Stăpânul 
Dreptăţii, în ţara mea, ludeea, ar fi putut să le rostească, şi 
eram uimit şi emoţionat că Spartacus le alesese. 

În noaptea aceea, mi s-a părut stăpânit de o forţă nouă. 
Era hotărât, preocupat numai de ce va supravieţui din 
revolta sa, din acest război al sclavilor care fusese 
încununat de succes, dar care, repeta, era acum pierdut. 

— Dacă vrei să trăieşti, îi repetă legatului, trebuie să juri 
în faţa zeilor că Jair, Apollonia şi Posidionos vor trăi. În ce 
mă priveşte pe mine şi pe ai mei, o să trăim prin cele ce vor 
povesti ei. 

Era aplecat asupra legatului, care ezita. 

Dintr-odată, Spartacus a urlat: 

— Nu mai e timp, legat! 

A strâns atât de tare gâtul romanului, că trupul acestuia 
a fost cuprins de spasme, ca acela al unui peşte aruncat pe 
uscat. 

Eu m-am ridicat. 

Am spus: 

— O să aleagă să trăiască. 

Spartacus şi-a slăbit strânsoarea şi legatul a respirat 
zgomotos, cu fruntea ridicată spre cer, cu gura larg 
deschisă. Apoi, când Spartacus s-a aplecat asupra lui, cu 
mâinile apropiindu-i-se de gât, şi când a murmurat: „O să-ţi 
smulg capul”, el a acceptat. 


A trebuit s-o convingă pe Apollonia. 

Se rostogolea pe pământ, îşi răsucea braţele, agita un 
pumnal, spunea că o să-şi ofere trupul zeilor ca să-l salveze 
pe Spartacus, că nu voia să-l părăsească. 

Nu s-a liniştit decât în clipa când acesta a obiectat că nu 
face altceva decât să se supună zeilor. L-a văzut pe 
Dionysos în vis. Acesta i-l trimisese pe roman ca să-l ajute 
să traverseze fluviul care separa viaţa de moarte şi să-l 
conducă în ţara unde oamenii continuă să existe în 
amintirea celor vii. 

Dar pentru asta trebuia ca Apollonia, Posidionos şi cu 
mine să-l părăsim, să-l urmăm pe legat. Eram martorii celor 
întâmplate. Noi păstram prada bogată a vieţii lui Spartacus, 
amintirea acelor sclavi de toate originile, care se adunaseră 
în jurul lui. 

— Trebuie să i te supui lui Dionysos, a repetat el. 

Apollonia s-a apropiat de legat pe faţa căruia se vedeau 
urmele zgârieturilor făcute de ea. 

— Dacă îl minţi pe Spartacus, a spus ea, dacă trădezi 
jurământul, dacă ne predai, atunci o să te urmăresc şi zeii o 
să-ţi pedepsească urmaşii până ce nici măcar unul n-o să 
mai rămână în viaţă. 


Ceva mai târziu, când zăpada începuse să cadă din nou, 
ne-am strecurat printre focurile aprinse de sclavi. Am ajuns 
la şanţ şi la palisadă. 

Spartacus a îmbrăţişat-o pe Apollonia, apoi ne-a strâns 
unul după altul la pieptul lui. 

— Fie ca viaţa mea, revolta noastră să îşi găsească locul 
într-o carte, aşa cum a fost cu viaţa poporului evreu şi cea 
a poporului grec, a spus el. 

— Aşa o să fie, am răspuns eu. 

Şi această convingere trăia în mine la fel de limpede cum 
cred în Dumnezeu Unicul. 


Fuscus Salinator s-a recomandat santinelelor romane, şi, 
cu ajutorul lor, când furtuna de zăpadă s-a întețit, am reuşit 
să ajungem la şanţ şi la palisadă. 


Legatul ne-a încredinţat soldaţilor, iar noi am părăsit 
păziţi de ei peninsula Bruttium, în timp ce el însuşi se 
întorcea alături de proconsulul Licinius Crassus. 


După mai multe zile de mers, am văzut ridicându-se la 
orizont coastele uriaşe şi cenușii ale Vezuviului, desenându- 
se pe un cer care, pentru prima oară de la despărţirea 
noastră de Spartacus, era de un albastru intens. 

Câmpul era liniştit, încă adormit de iarnă. 

Între pomii din livezi şi pe câmpuri se zăreau siluetele 
sclavilor aplecaţi deasupra pământului. 

Ordinea se restabilise. Animalele vorbitoare îşi reluaseră 
locul. 

Când ajunserăm la Capua, unde legatul Fuscus Salinator 
avea un domeniu, văzurăm mulţimea îndreptându-se, 
zgomotoasă şi veselă, spre arenele unde lanistul Lentulus 
Balatius, aşa cum o repetau crainicii, oferea poporului, ca 
să celebreze victoriile proconsulului Crassus, lupte de 
patruzeci de perechi de gladiatori, ai căror supraviețuitori 
vor trebui să înfrunte fiarele din Libia. 

Nu i-am privit nici pe Posidionos Grecul, nici pe Apollonia. 
Am lăsat capul în jos. 

Era oare posibil ca Spartacus să fi murit deja? 

N-am aflat decât mai târziu, când el nu mai era, şi Curius, 
unul din puţinii supraviețuitori ai marii noastre turme, mi-a 
povestit ultimele lupte ale tracului. 

Am fost şi martorul pedepsei pe care proconsulul Crassus 
decisese s-o aplice sclavilor învinşi şi prizonierilor. 

„Cei de care îţi aduci aminte nu mor“, spusese Spartacus. 

Aşa că am scris la Capua, nu departe de /uaus-ul de unde 
am fugit, povestea ultimelor lupte date în războiul pe care l- 
a purtat. 


Capitolul 57 


— Hotărâsem să-l omor pe Spartacus, mi-a mărturisit 
Curius, pe care îl primisem şi îl ascunsesem în v;//a legatului 
Fuscus Salinator, la Capua. 

Se temea să nu fie recunoscut dacă se aventura pe 
străzile oraşului unde lanistul Lentulus Balatius, al cărui 
maestru de arme fusese Curius, în /udus-ului gladiatorilor, 
era încă un om puternic. 

Rămânea deci închis într-o cămăruţă unde sclavii îşi 
ţineau uneltele şi care se afla în capătul domeniului, pe 
jumătate ascunsă de gardul viu, de tufişuri şi de mărăciniş. 

Mă duceam să-l întâlnesc noaptea, iar el îmi povestea ce 
se întâmplase după plecare noastră din tabăra sclavilor de 
pe muntele Silas, în peninsula Bruttium. 

— V-am văzut îndreptându-vă în tovărăşia legatului spre 
şanţ şi palisadă, şi am crezut că Spartacus ne va abandona, 
că o să se ducă să trateze cu romanii, să o să ne lase pradă 
răzbunării lor, în schimbul salvării vieţii lui şi a apropiaților, 
printre care nu mă aflam. 

Atunci furia şi turbarea m-au orbit şi m-am luat după voi, 
apoi, asistând la despărţirea voastră, am înţeles că 
Spartacus rămânea printre noi. Dar de ce organiza fuga 
voastră şi a acelui legat? 

Am sărit, l-am ameninţat cu spada înfiptă în piept. Părea 
să nu se teamă de mine. Şi atitudinea asta m-a dezarmat. 

Mi-a pus braţul pe după umeri. 

— Curius, a început el, cei trei nu sunt nici soldaţi, nici 
gladiatori. Nu se vor lupta. Nu e destul loc printre noi 
pentru cei care nu ştiu sau nu vor să se bată. Crassus este 
mai crud decât o fiară sălbatică. Un şacal, spunea Pythias, 
îţi aminteşti? 


Am mers prin zăpadă, în sus şi în jos pe platou, pe 
pantele împădurite, unde se adunase ce a mai rămas din 
turma noastră mare: un pumn de bărbaţi înarmaţi, totuşi 
câteva mii de oameni. Dar cine ar fi putut şti cu exactitate 


numărul lor? 

— Legatul, mi-a explicat Spartacus, s-a angajat să-i apere 
în schimbul vieţii sale. 

Am  rânjit. Spartacus mai avusese încredere în Axios 
piratul căruia i-a dat tot aurul nostru, prada noastră şi l-a 
abandonat pe Pythias. 

— Credeam că Apollonia, Jair şi Posidionos îţi erau dragi 
şi tu i-ai dat pe mâna legatului lui Crassus! 

A lăsat capul în jos. 

— Am încredere în zei. Ei nu mă trădează. Nu le cer 
victoria, ci numai ca oamenii să păstreze amintirea celor pe 
care le-am înfăptuit, sperat, visat. Posidionos, Jair şi 
Apollonia o să povestească. Legatul ştie că, dacă scrie 
istoria noastră, va fi egalul grecilor. O să i se păstreze 
amintirea. 

S-a oprit, s-a aşezat în faţa mea. 

— Le cer puţin zeilor. Şi le dau viaţa mea fără regrete. 

Mi-a întrezărit dezamăgirea. 

— Dar o să-i fac pe romani să plătească scump! Şi vreau 
ca unii dintre noi - tu, poate, Curius - să scape de moarte. 
Pentru asta trebuie să ieşim din capcana asta, să ajungem 
la şanţ şi la palisadă. 


— Tu ai trecut de ele, Jair, mi-a spus Curius continuându- 
şi povestirea. Am văzut santinelele aruncându-vă scări şi 
corzi, apoi ridicându-vă. Dar noi, noi trebuia să trecem fără 
să fim văzuţi. Şi palisada era mai înaltă decât doi oameni 
voinici; în ce priveşte şanţul, avea mai mult de cinci paşi 
lăţime şi trei paşi adâncime... 

Curius vorbeşte mergând încontinuu, aplecat, în 
cămăruţa cu tavanul jos, de care sunt atârnaţi saci şi 
câteva frânghii. 

— Legiunile lui Crassus erau în dispozitiv. Aşteptau ca noi 
să încercăm să forţăm trecerea. Şi în fiecare zi sclavii se 
adunau în jurul lui Spartacus reproşându-i că nu atacă. 
Trebuia să ajungă la şanţ, să spulbere palisada, aşa cum ar 
fi făcut o avalanşă. Strigau: „Mai bine să murim cu armele 
în mâini, într-o luptă căreia noi să-i alegem locul şi ziua, 


decât să crăpăm aici, înfometați, îngheţaţi, incapabili să ne 
apărăm, în timp ce legiunile ne vor ataca. Nu vor avea 
decât să ne taie beregata. Nu vom avea nici măcar puterea 
să cădem în genunchi. O să ne calce trupurile în picioare. 
Poate chiar o să ne ardă pe toţi devii“. 

Spartacus îi asculta. Părea că renunţase să le mai 
impună ordinea şi disciplina. Cohorta noastră, care se 
asemănase puţină vreme cu o armată, redevenise o turmă. 

Tracul încerca să-i oprească, explicând că trebuia să 
aştepte o noapte când zăpada viscolită te împiedică să vezi 
la mai mult de un pas. Atunci vor năvăli peste şanţ. Unii vor 
escalada palisada, surprinzând santinelele, omorându-le; 
atunci va trece numai grosul trupei, iar noi vom cobori spre 
mal, unde vom găsi o climă mai blândă şi hrană, pentru că 
nici unul din acele mici porturi nu fuseseră încă jefuite. 

lată ce-i sfătuia el şi i se răspundea după câteva minute 
de tăcere prin murmure, refuzuri, strigăte de nerăbdare. 


Într-o dimineaţă, când cerul era senin, pământul-întărit 
de ger, mai multe mii dintre ei s-au aruncat, sărind şanţul, 
escaladând palisada. 

Am vrut să mă alătur lor, dar Spartacus m-a oprit. Era 
sigur că legiunile vor ataca mulţimea derutată cu lovituri 
zdravene de tăiş, şi că vor pieri cu toţii. 

— Ţine-ţi oamenii lângă tine, mi-a spus el. Nu-i lăsa să 
acţioneze ca oile. Va trebui să ducem lupte adevărate. 
Vreau să fii acolo cu ai tăi. 


M-am aşezat lângă el, în faţa focurilor care continuau să 
ardă pe platou, şi oamenii mei ni s-au alăturat. 

Am auzit ţipete, uruitul tobei, apoi se făcu linişte, în timp 
ce soarele dispărea dintr-odată, acoperit de nori negri şi 
joşi, care se agăţau de vârfuri şi de pante, de vârfurile 
pinilor şi ale fagilor. Noaptea s-a lăsat repede, fără să-l mai 
revedem pe vreunul dintre cei care se aruncaseră. Apoi 
platoul a fost măturat de zăpada viscolită. 

Spartacus s-a ridicat. 

— In noaptea asta o să scăpăm din capcana lui Crassus, 


a spus el. Romanii nu-şi imaginează că, după un asemenea 
masacru, o să încercăm să trecem. Dar zăpada care cade 
este semnul pe care ni-l dau zeii. 


Noaptea era atât de adâncă, încât ne ţineam aproape ca 
să nu ne rătăcim. 

Am tăiat beregatele puţinelor animale de povară pe care 
le mai aveam şi le-am aruncat în şanţul în parte acoperit de 
trupurile luptătorilor de dimineaţă. Am ucis şi prizonierii, 
apoi am acoperit cadavrele cu crengi, şi am traversat astfel 
şanţul, unii după alţii, ajungând la palisadă, după ce am 
ucis santinelele ghemuite în zăpadă şi adormite după luptă. 

Spartacus a trecut primul, dar a rămas la picioarele 
palisadei până ce ultimul dintre noi a escaladat-o. 

Zăpada, acest dar al zeilor, învăluia cu o linişte 
apăsătoare marşul nostru spre mal şi ne ascundea trupurile 
în noaptea adâncă. 


Capitolul 58 


Eram legatul Gaius Fuscus Salinator. 

Mie îmi revenea sarcina să anunţ vestea rea 
proconsulului Licinius Crassus. 

Centurionii, care mergeau călare alături de mine încă de 
pe vârful muntelui Silas şi cu care în zadar încercasem să 
dau de urmele lui Spartacus şi ale bandei sale -, s-au 
îndepărtat şi am intrat singur în cortul proconsulului. 

Aţipise, cu bărbia în piept, dar faţa nemişcată părea şi 
mai crudă. Ridurile din jurul gurii se conturau într-un rictus 
amar, răzbunător. O dâră adâncă îi tăia fruntea în două. 
Mâinile groase, pline de inele, i se odihneau pe coapse. 

Spada era aşezată pe o masă joasă, la dreapta scaunului 
din piele în care Crassus era prăbuşit, acoperit cu o mantie 
lungă şi largă, cu marginile roşii. 

Eram un legat şi m-am gândit la soarta legatului 
Mummius care, îngenuncheat, în ziua decimării, îşi oferise 
moartea proconsulului care-l umilise. 

Am tuşit de mai multe ori. 

Crassus s-a îndreptat, mâna lui a apucat imediat mânerul 
spadei, apoi, când m-a recunoscut, degetele i s-au relaxat. 
M-a privit cu o uimire lipsită de bunăvoință, căutându-mi 
privirea cu ochii, cufundându-se în ea. 

— Ce-mi comunici, Fuscus Salinator? 

Am început să evoc zăpada care cădea atât de deasă pe 
crestele muntelui Silas, că nu se vedea la un pas. 

S-a ridicat, a înaintat spre mine, cu faţa ca un şarpe 
căruia nu i se vede decât capul ridicat, îndreptat spre 
pradă, iute, ca o săgeată, cu limba plină de venin. 

— Ce-mi spui, legat? a repetat proconsulul. 

— Santinelele au fost luate prin surprindere şi omorâte. 
Spartacus şi bandele lui... 

A ridicat mâna. 

— Îmi spui, legat, mă anunţi, Fuscus Salinator, că 
Spartacus şi câinii lui au reuşit să treacă de şanţ şi de 
palisadă în noaptea asta? Că centuriile i-au lăsat să treacă 


pentru că ningea şi că victoria noastră, numai de o zi, e 
călcată în picioare, îngropată, anulată? Că Spartacus a rupt 
laţul nostru? 

Mi-a întors spatele şi s-a îndepărtat, mergând de la un 
capăt la altul al cortului, strigând la centurionul de gardă că 
voia să se ducă să-l caute pe tribunul militar Caius lulius 
Caesar. 

S-a întors spre mine. 

— Au trecut de şanţ şi de palisadă? a repetat el. Unde 
sunt? Ştii măcar asta, legat? 

Am clătinat din cap, am mormăit că am bătut versanţii cu 
mai mulţi călăreţi, cu toată zăpada şi întunericul, în zadar. 

Crassus s-a apropiat, cu palma pe mânerul spadei, 
privindu-mă cu atâta dispreţ şi ură, că nu m-am putut uita 
în ochii lui, cu toate că nu mă plecasem în faţa lui 
Spartacus. 

In clipa aceea, am ştiut că gladiatorul trac era mai puţin 
crud decât proconsulul roman. Şi am fost fericit că 
acceptasem târgul pe care Spartacus mi-l oferise, de a-mi 
salva propria viaţă şi pe cea a grecului, a evreului şi a 
acelei femei trace. Intr-o zi, dacă o să supraviețuiesc, o să 
adun toate povestirile lor, o să scriu o istorie a acestui 
război al cărui martor şi participant am fost. 


Tribunul militar Caius lulius Caesar a intrat în cort. Am 
ridicat capul. Caesar mă întreba din priviri. 

— Explică-i, legat, a spus proconsulul lăsându-se să cadă 
în fotoliu. 

A rânjit şi a continuat: 

— Când ai părăsit cortul ăsta, ieri, lulius Caesar, 
sărbătoream o victorie. Te întorci aici în dimineaţa asta şi 
avem o înfrângere. Spartacus şi câinii lui au trecut şanţul! 

S-a ridicat şi a adăugat, fără să mă lase deloc să vorbesc: 

— Nu sunt mai mult de câteva mii, dar sigur cei mai 
căliţi. Aceia dintre ei care au supravieţuit până astăzi ştiind 
să se lupte. Vor trebui omorâţi unul câte unul, până la 
ultimul. Nu vor mai cădea în altă capcană! Şanţul, palisada, 
s-a terminat! 


S-a întors spre mine. 

— Poruncesc, legat, ca toate legiunile care erau 
desfăşurate de-a lungul şanţului să se adune şi să aştepte 
să se afle unde se află câinii. 

— Pot merge spre nord, spre Lucania, a sugerat lulius 
Caesar. 

— Spre Roma! a exclamat Crassus. 

Acum faţa lui exprima îngrijorare. 

— Toate legiunile sunt aici, cu mine. Nu există trupe între 
Bruttium şi Roma. Dacă Spartacus - şi este viclean - ajunge 
în Nord, în Lucania, Campania, poate intra când pofteşte în 
Latium şi, de ce nu să atace Roma şi să pună mâna pe ea. 
Acolo e o masă de mii de sclavi care, dacă se apropie, se 
vor ridica. 

— N-a făcut-o când adunase în jurul lui zeci de mii de 
sclavi, a observat Caesar. Or, nu mai sunt... 

— Am spus-o, l-a întrerupt Crassus, aceia sunt războinici. 
Nu numai jefuitori, ci şi animale furioase. Dacă se îndreaptă 
spre Roma... 


Licinius Crassus a început să vorbească de unul singur. 

Senatul îi încredinţase sarcina să pună capăt războiului 
lui Spartacus, să curețe Italia de aceste bande de asasini. 
Crezuse că este în ajunul reuşitei, dar fuga tracului, care a 
ştiut să scape din capcană, pusese totul sub semnul 
întrebării. 

Trebuia să avertizeze Senatul de pericolele care 
amenințau Roma şi deci Republica. Trebuia ca legiunile lui 
Pompei, care învinseseră în Hispania armatele rebele ale lui 
Sertorius, şi care erau pe drumul de întoarcere, să se 
angajeze în urmărirea lui Spartacus. Nu se putea tolera fără 
ameninţarea unui mare pericol ca bandele de câini turbaţi 
să continue încă să terorizeze provinciile Italiei câteva luni, 
distrugând recoltele, ruinând domeniile. Deci trebuia ca 
proconsulului de Tracia, Marcus Varro Lucullus, să debarce 
cu legiunile în Calabria, la Brundisium, şi să se alăture 
vânătorii pentru a-i pune capăt. 

Caius lulius Caesar l-a aprobat pe Licinius Crassus. 


Mesagerii, a spus el, trebuiau să plece imediat spre Roma 
pentru ca Senatul să-i cheme pe Pompei şi pe Varro 
Lucullus. 

Eu am tăcut. 

Nu eram decât un legat al proconsulului Crassus. Dar, în 
satisfacția pe care o citeam pe faţa lui Caius Caesar, am 
ghicit că era fericit să-l vadă obligat să facă apel la Pompei 
şi Lucullus. 

Crassus visase să obţină singur victoria asupra lui 
Spartacus. Se şi văzuse triumfând la Roma. Nu va mai fi 
singurul învingător. Alţii - şi mai ales Pompei - vor cere 
partea lor de glorie. 

Crassus sperase să câştige toată miza. Jocul rămânea, 
dimpotrivă, deschis. Şi Caesar avea arzătoarea dorinţă - 
eram sigur de asta, observându-l - de a fi unul dintre 
jucători şi unul dintre câştigători. 

Eu, eu nu eram decât legatul Gaius Fuscus Salinator, 
căruia proconsulul îi dădea ordine să preia conducerea a 
două legiuni şi să-l găsească pe Spartacus şi bandele lui. 


Capitolul 59 


Mergeam călare în faţa legiunilor, înconjurat de lictorii şi 
consulii mei. 

De mai multe zile, zăpada încetase să mai cadă. Vântul 
sufla din sud. Mătura cerul, făcea să înmugurească copacii 
din livezi, iar câmpurile pe care le traversam să înflorească. 

Urmăream doar nişte haite încrâncenate, fiecare 
acţionând fără să-i pese de celelalte. Una se îndrepta spre 
portul din Patelia, o alta spre Brundisium şi ultima spre 
Lucania. 

O atacasem pe aceasta la marginea unul lac pe malurile 
căruia îşi stabilise tabăra. 

Niciodată nu văzusem o luptă atât de sălbatică. 

Suliţele se înfigeau în labele acestor câini, spada le tăia 
urechile, lăncile le scoteau ochii, şi ei continuau să muşte, 
omorându-ne legionarii, luptând în genunchi, apoi se 
aruncau în lac, preferând să se înece, decât să fie prinşi. 
Malurile erau acoperite de leşuri pe care le loveau valurile 
înroşite. Am pus să se numere cadavrele şi am trimis un 
mesager proconsulului Licinius Crassus, spunându-i că am 
omorât douăsprezece mii trei sute de sclavi, că doar doi au 
murit de o rană în spate, fără ca restul să încerce să fugă, 
luptându-se cu ţepuşele contra scuturilor, suliţelor, lăncilor, 
spadelor şi pumnalelor noastre. 

Când hotărâsem să facem pauză mai multe zile, înainte 
de a ne relua vânătoarea, iar lucrările de instalare a taberei 
noastre tocmai începeau, proconsulul a debarcat cu escorta 
şi steagurile lui. 


Vru să vadă câmpul de luptă, cadavrele ciopârţite, apele 
înroşite ale lacului. Mi-a pus întrebări. Eu am repetat ceea 
ce îi scrisesem deja: că aceşti sclavi, cum de altfel 
prevăzuse, erau puternici, turbaţi, că era nevoie de mai 
mulţi romani ca să vină de hac unuia singur dintre ei. Dar 
că nu mai exista o turmă mare, o hoardă, o armată a lui 
Spartacus, erau numai nişte bande împrăştiate. Va lua ceva 


timp ca să le distrugă, dar nu vor putea niciodată ameninţa 
Roma, nici să pună Republica în pericol. 

— Am la dispoziţie doar câteva zile ca să reuşesc! a 
exclamat Licinius Crassus. 

M-a apucat de braţ şi a început să meargă cu pas iute de- 
a lungul malului, împingând cu piciorul sau călcând peste 
cadavre. 

— Vreau - pricepi, legat? - să termin cu Spartacus înainte 
ca legiunile lui Pompei şi cele venite din Tracia cu Marcus 
Varro Lucullus în fruntea lor să intre în acest război. Eu sunt 
el care am făcut praf armata lui Spartacus! Vreau să culeg 
roadele faptelor mele. 

S-a oprit, s-a aşezat în faţa mea. 

— Ceea ce ai făcut tu aici, Fuscus Salinator - arăta spre 
maluri, spre cadavre -, îmi demonstrează cât de repede 
putem să zdrobim aceste bande. Am crezut că Spartacus 
putea să amenințe Roma... 

A ridicat din umeri. 

— Când m-ai trezit în zori, în dimineaţa aceea, ca să-mi 
anunţi fuga lui, a fost ca un coşmar. Credeam că niciodată 
nu voi putea să-l vânez singur. 

A dat o lovitură puternică de picior într-un cadavru. 

— Şi, fireşte, Caius lulius Caesar m-a sfătuit să scriu 
Senatului, să cer trimiterea legiunilor lui Pompei şi ale lui 
Varro Lucullus. E în interesul lui să-mi minimalizeze gloria. 
Dar tu, Fuscus Salinator, soarta ta este legată de a mea. 
Deci, porneşte din nou la vânătoare neîntârziat! Soldaţii 
sunt ca fierul care trebuie bătut când e cald. Nici o odihnă, 
nici o pauză după o victorie care nu pune capăt unui război, 
Fuscus! Spune centurionilor şi soldaţilor că le voi da 
pământuri când îl vor ucide sau captura pe Spartacus. 

— Du-te, legat, încă o victorie ca asta şi o să mergi 
alături de mine, la triumful meu, la Roma. 


Capitolul 60 


M-am supus proconsulului Licinius Crassus. 

Am comandat legiunilor să pornească la drum şi nici unul 
dintre soldaţi n-a mârâit, cu toată oboseala care îi copleşea. 
Toţi, în schimb, îşi aminteau de decimare. lar eu nu uitam 
absolut deloc soarta legatului Mummius. 

Voiam deci să prind altă victorie şi s-o târăsc până la 
picioarele lui Crassus, ca pe un sclav capturat pe care i l-aş 
fi oferit. 


De mai multe ori am crezut că-mi era de ajuns să întind 
mâna, să cer cohortelor şi centuriilor să iuţească pasul, să 
lansez cavaleria în galop. Călăream în frunte, ţinând să-i 
ajung pe câinii care se îndreptau spre Brundisium, fără 
îndoială ca să încerce să se îmbarce, să traverseze marea 
Adriatică şi să ajungă în Tracia. 

Vedeam praful care se ridica spre cerul senin şi care le 
semnala marşul. 

Am trimis cercetaşi. 

Se întoarseră bâiguind: haita dispăruse, împrăştiindu-se 
prin livezi şi păduri, iar puţin mai târziu, întâlnirăm 
avangarda legiunilor proconsulului Traciei, Marcus Varro 
Lucullus, care tocmai debarca la Brundisium. 

Drumul era deci închis pentru sclavii lui Spartacus. 

L-am avertizat pe Crassus. Răspunsurile lui au fost 
imperioase: trebuia să o iau înaintea legiunilor lui Lucullus. 
El, Crassus, era cel care o să câştige victoria. Trebuia să mă 
îndrept cu legiunile mele spre portul din Petelia, la marea 
lonică, acolo unde Spartacus îşi adunase forţele. 

Trebuia să fug spre ei, scria proconsulul. Nu-l lăsa în viaţă 
decât pe Spartacus. Vreau să-l bag în cuşcă şi să-l arăt 
senatorilor şi poporului din Roma în ziua triumfului meu. 

Legat, spune legiunilor tale că nu voi accepta decât 
victoria lor sau moartea lor! 


Am mărşăluit deci spre Petelia şi acea mare pe care o 


zăream adesea din înaltul colinelor, la fel de albastră 
precum cerul. 

Apoi drumul pe care l-am urmat s-a înfundat între doi 
versanţi înalţi şi marea a dispărut. Eram în trecătoarea 
Bruttium. 

Am văzut, la câteva sute de paşi în faţa noastră, ultimele 
rânduri ale turmei sclavilor, şi am ordonat poziţie de atac. 
Centurionii au bătut tobele în ritm rapid. Trompetele au 
sunat. Câinii păreau la o aruncătură de suliță. 

Dar n-am pus mâna decât pe neant. 

Fugarii dispăruseră. Poate  escaladaseră versanţii 
trecătorii şi se refugiaseră pe înălţimi. 

Căldura, în acest defileu stâncos, era sufocantă, aerul 
stătut. Auzeam respiraţia gâfâită a soldaţilor care, după 
atâta alergătură, se târau, cu capetele plecate. Zăream 
alături de mine feţele împurpurate ale lictorilor mei. 

Mi-am stăpânit calul ca să meargă la pas. 


Şi, dintr-odată, ţâşnind ca un val de noroi, sclavii s-au 
prăbuşit peste noi rostogolindu-se, condusă de acel călăreț 
a cărui capă zbura şi în care l-am recunoscut pe Spartacus. 

Lătrăturile acestor câini turbaţi ne împresurau. Ecoul 
strigătelor lor, ca refluxul unul val, ne-a prins pe picior 
greşit. Şi de pe versanţi rostogoleau blocuri, în timp ce 
pietrele din praştii ţâşneau de peste tot, grindină ucigaşă 
care lovea căştile, cuirasele centurionilor, doborând la 
pământ oamenii care, în mare parte, erau deja plini de 
sânge. 

Lictorii mei nu mai erau decât nişte trupuri întinse în jurul 
calului meu şi am văzut prăbuşindu-se asupra mea zeci de 
câini urlând: „Legatul! Legatul!” 


Calul meu s-a prăbuşit. Am reuşit să mă ridic în picioare, 
să resping cu spada câinii care nu se temeau de moarte şi 
când îi omoram apăreau imediat alţii ca să le ia locul. 

O ţepuşă m-a lovit în umăr şi am simţit căldura sângelui 
sub cuirasă, pe piept. 

Am dat înapoi. Centurionii şi soldaţii se întorceau. O 


lovitură de spadă mi-a spintecat coapsa şi am căzut. 
Clipa morţii venise. 


Am văzut o umbră uriaşă acoperind cerul. 

Calul era deasupra mea, cu picioarele ridicate. Aplecat pe 
grumaz, Spartacus mă ţintea cu sulița. 

— Îţi salvez pentru a doua oară viaţa, a strigat Spartacus. 
Respectă-ţi jurământul! 

Cu pieptul calului i-a alungat pe sclavii care se pregăteau 
să mă omoare. 

Unul dintre ei a aruncat sulița căreia i-am simţit vârful 
care îmi sfâşia gâtul. Şi, din nou, căldura sângelui mi s-a 
răspândit pe piele. 

Cu o lovitură de spadă, Spartacus l-a lovit pe bărbat. 

Am simţit mâinile care mă apucau. Am recunoscut vocea 
centurionilor care mă ridicau, mă duceau. 

Ţipetele şi loviturile armelor s-au estompat şi n-am mai 
văzut cerul. 


Capitolul 61 


— L-am văzut pe Spartacus salvându-i viaţa legatului 
pentru a doua oară, a murmurat Curius. 

Vorbea rar, cu voce înăbuşită, cu bustul aplecat înainte, 
cu capul lăsat, dând impresia că o să se prăbuşească dintr- 
o clipă în alta, atât de mare îi era oboseala şi atât era de 
copleşit. 

De mai multe ori întinsesem mâna spre umărul lui, dar îşi 
revenea chiar înainte să-l ating, ca pentru a-şi arăta 
neîncrederea, poate chiar disprețul pe care mi-l purta. 

Şi totuşi, eu sunt cel care l-am primit şi l-am ascuns în 
cămara de unelte, pe domeniul aceluiaşi Gaius Fuscus 
Salinator despre care îmi vorbea. 


— Pe legat, spune el, l-am recunoscut, este tot cel pe 
care l-am capturat cu oamenii mei, de-a lungul şanţului şi al 
palisadei, pe platoul muntelui Silas, şi căruia Spartacus i-a 
pus la cale fuga alături de tine, Jair, împreună cu Posidionos 
şi Apollonia. Şi tot el este cel în care îşi pusese speranţa că 
ne va ieşi în faţă, în fruntea legiunilor, în trecătoarea de la 
Bruttium! Dar, în momentul când unul dintre ai noştri de 
pregătea să-l omoare, Spartacus l-a salvat încă o dată 
împiedicând urmărirea centurionilor care îl duceau rănit! 

M-a privit cu furie, cu bărbia înainte, cu ochii dintr-odată 
scânteietori. 

— Şi Spartacus a dat o lovitură de spadă aceluia dintre ai 
noştri care îşi aruncase sulița asupra legatului! 


Curius s-a ghemuit din nou, cu braţele atârnându-i de-a 
lungul coapselor, ca şi cum i le trăgea pământul. 

— Şi tu trăieşti aici, la legat, cu Posidionos şi Apollonia, 
iar Spartacus este mort, şi ai noştri la fel. In ce-i priveşte pe 
supraviețuitori, mai multe mii, Crassus le-a pregătit tortura. 
Ştiu, am văzut. 

— Povesteşte-mi, i-am cerut. 


Eu, Jair, am asistat la întoarcerea legatului. Era lungit 
într-un car, cu coapsele sfâşiate, cu umărul străpuns, cu o 
rană la baza gâtului. 

De-a lungul drumului prin trecătoarea din Bruttium şi pe 
domeniul lui din Capua, pierduse atâta sânge, că nu mai 
avea destulă putere nici să deschidă ochii. Soldaţii care îl 
escortau l-au pus pe o masă aşezată în mijlocul tab/inum- 
ului, ca şi cum deja era vorba despre un cadavru care nu 
mai aştepta decât să i se aducă onoruri. 


Una din libertele lui Gaius Fuscus Salinator, care îl 
îndrăgea, a venit să mă caute. 

Ştia că mi se spunea Jair Vindecătorul. 

M-a implorat, m-a condus lângă corp. Eu, nici atât, nu 
voiam să moară. El era cel care trebuia să adune amintirile 
despre acest război, el care până în clipa aceea îşi 
respectase jurământul. Ne oferise ocrotire, câtă vreme ar fi 
putut să ne predea proconsulului. Posidionos, Apollonia şi 
cu mine trăiam în villa lui. 

l-am spălat trupul, am smuls crustele de sânge uscat, l- 
am acoperit cu unguent de plante în locurile unde colcăiau 
viermii respingători, dar folositori, care se hrăneau din 
carnea putrezită, din umorile galbene care se scurgeau din 
ea. 

Intr-o zi, Fuscus Salinator a ridicat mâna, înainte de ao 
lăsa să cadă la loc. 

Am văzut acest gest şi am ştiut că trăia, că jurământul pe 
care i-l făcuse lui Spartacus în faţa zeilor va fi respectat. 

Dumnezeu Unicul, mi-a permis să-l smulg pe Gaius 
Fuscus Salinator din ghearele morţii. Voia deci ca dorinţa lui 
Spartacus să fie împlinită. Ca războiul sclavilor să rămână 
viu în amintirea oamenilor. 

Dar Spartacus era mort şi eu i-am cerut lui Curius să-mi 
povestească ultima lui bătălie. 


— În strâmtorile din Bruttium, nu departe de portul din 
Petelia, am pus în încurcătură legiunile comandate de 
legatul Gaius Fuscus Salinator. 


Era prima noastră victorie după multe săptămâni. 
Semăna cu cea pe care o repurtasem la începutul războiului 
nostru pe pantele Vezuviului, în câmpia Campaniei şi 
Lucaniei. 

Centurionii fugiseră din faţa noastră. 

Omorâserăm _lictorii, puseserăm mâna pe steaguri, pe 
steme, pe fascii. 

Sclavii erau ca beţi. 

Mergeau de la un cadavru roman la altul. Îi dezbrăcau, 
agitau căştile, spadele, suliţele, cuirasele, scuturile. 

Scotoceau în traiste, sorbeau vinul, înghiţeau plăcintele 
de grâu şi peştele uscat. _ 

Voiau să-i urmărească pe romani. Incepeau să cârtească, 
să se depărteze de Spartacus, iar unii, aflând că l-a rănit pe 
unul dintre ai lor, lăsând astfel mână liberă centurionilor 
care l-au luat pe legat, îşi agitau pumnul spre el. 

Dar, când Spartacus se apropia de ei, lăsau capul în jos şi 
îl ascultau în continuare. 


L-am observat pe Spartacus. Le vorbea cu detaşare, 
spunând că alte legiuni, cele ale lui Crassus, poate opt în 
total, se pregăteau să atace. Trebuiau să le evite asalturile, 
refugiindu-se în păduri. Legiunilor le-ar fi fost greu să ne 
găsească. Într-o zi, vom putea trece în Sicilia. 

Au refuzat, urlând toţi odată. 

Abia repurtaseră o victorie. Băuseră, erau ghiftuiţi. 
Spuneau că nu vor să fugă, voiau să ajungă în livezi, la 
semănături, în câmpiile din Campania, să se sature de jaf şi 
pradă. Unul a strigat: 

— Legiunile sunt aici, toate legiunile Republicii şi chiar 
cele din Tracia. Roma este fără apărare! Roma este goală! 
Sclavii, săracii se vor revolta când vom fi sub zidurile ei. 
Atunci vom intra în oraş, vom fi, în Roma, fraţi! 

Nu l-au ascultat pe Spartacus care îi implora să nu 
meargă spre nord, spre Lucania, Campania şi Roma. 
Legiunile îi vor urmări, îi vor masacra. Niciodată nu vor 
putea să cucerească oraşul. El însuşi a renunţat la asta încă 
de pe vremea când era înconjurat de o mare de oameni. 


Un altul a spus răspicat: 
— Deja ne-ai trădat, Spartacus! 


Eram în picioare, lângă el. A şoptit: 

— Salvează-ţi viaţa, Curius, abandonează.-i. Zeii au ales 
să-i orbească. 

Mi-a întins un sac plin cu monede de aur. 

— O să te duci la Regium. O să cumperi un vas. Şi, cu 
câţiva oameni, o să ajungi pe mare. Poate numai piraţii pot 
fi oameni liberi. 

— Şi tu? Nu ţi se mai supun, Spartacus. Se ştie că ai 
salvat viaţa legatului. Te acuză. O să te omoare. 

— Sunt alături de ei, s-a mulţumit să răspundă. 

Şi eu, Curius, eram alături de el. 


Am luat-o deci spre Lucania. În urma noastră nu mai 
mergeau oameni, ci o turmă care se răspândea pe câmpuri, 
omora animalele, ardea oraşele, dobora pomii fructiferi, 
fura şi ucidea tot ce nu era sclav, sau care, dintre aceştia, 
refuzau să li se alăture. 

Astfel am ajuns la malurile râului Silarus, acest râu 
impetuos al Lucaniei. 

Era cald. Pădurile de stejari pitici şi măslini acopereau 
pantele masivelor care dominau valea şi câmpia. 

Spartacus a încercat încă o dată să-şi pună oamenii în 
gardă. Se aflau în câmp deschis, le-a explicat, la discreţia 
unui atac din partea legiunilor. Trebuiau să meargă pe 
versanţii muntelui Album, înalt de o mie şapte sute de paşi, 
ne spusese un sclav, şi unde se puteau ascunde în pădurea 
de stejari sau în grote şi să se hrănească cu vânat. 

Unii l-au acuzat din nou pe Spartacus de trădare. 

Căuta, i s-a strigat, să împiedice lupta cu legiunile, refuza 
să pătrundă în Roma. Nu voise să fie ucis legatul. Nu voia 
nici să pună mâna pe capitală. 


Dar Roma era ca o femeie. Îşi deschidea coapsele. 
Trebuia doar s-o cucereşti şi s-o pătrunzi. 
lată ce spuneau, la ce visau. 


Într-o dimineaţă, am auzit răpăitul tobei legiunilor. Apoi i- 
am văzut formând o linie neagră la orizont. 

lar oamenii, în loc să-l asculte pe Spartacus, şi-au urlat 
bucuria, au agitat armele. De-acum aveau spade bune, 
romane, căşti, scuturi. Se duceau, spuneau ei, să scoată 
maţele, să taie beregatele centuriilor, şi romanii vor fugi. 

O să-i omoare pe legaţi, pe pretorii şi pe consuli. O să 
păstreze în viaţă câteva sute de prizonieri, pe care o să-i 
târască până la Roma, o să-i oblige să se lupte în arenă 
oferind jocurile plebei şi sclavilor oraşului. 

Spartacus a încercat să-i împiedice să se arunce în luptă. 

S-a aşezat în faţa lor, cu braţele deschise. Dar cine putea 
opri un asemenea val? 

Turma întreagă a pornit la atac. 

Zeii îi îmbătaseră. 


Spartacus s-a întors spre mine. 

— Du-te spre pădure, Curius, salvează-ţi viaţa! mi-a spus. 

Apoi s-a apropiat de calul lui şi, cu o lovitură violentă de 
spadă i-a spintecat gâtul. 

Sângele animalului a ţâşnit, acoperindu-ne corpurile. 

— Nu mai am nevoie de cal, a murmurat el. Zeii mă vor 
îndruma. 


L-am urmat. 

Se îndrepta spre bătălia care începuse să se dea pe 
malurile râului Silarus. 

Dintr-odată, a început să alerge, cu spada ridicată, 
strigând: 

— Luptă-te, Crassus! 

Am văzut în faţa lui, înconjurată de centurioni, de lictori, 
de purtătorii de drapele, silueta unui roman cu cuirasă 
aurită şi lucrată. 

Dar Spartacus nu s-a putut apropia niciodată de 
proconsul. 

A ucis mai mulţi soldaţi, precum şi doi centurioni din 
escorta lui Crassus, care înaintase. 

Apoi l-am văzut căzând în genunchi. Fără îndoială, una 


din sulițe, una din săgețile pe care romanii le trimiteau 
înspre el, l-a rănit în coapsă. 

Nimeni, nici măcar un zeu, nu-l mai putea smulge din 
ghearele morţii. 


Am început să dau înapoi pas cu pas. 

Îl vedeam pe Spartacus luptând în genunchi, singur în 
mijlocul acestui nor care se abătea asupra lui, apoi se 
depărta. În jurul lui, soldaţii ridicau spadele însângerate. 

Am alergat până la pantele muntelui Album. 

M-am cufundat în pădurea de stejari pitici şi de măslini. 
Am ajuns pe stâncile din vârf. 

Am văzut câmpia acoperită de morţi şi râul Silarus care 
căra sute de cadavre. 

Am văzut turma de mii de oameni care nu muriseră şi pe 
care romanii îi legaseră unii de alţii, îi împingeau aşa cum 
faci cu animalele, cu lovituri de nuiele sau cu latul spadei. 

Acum, că războiul lui Spartacus se sfârşise, redeveniseră 
animale. 

Curius s-a ghemuit. A rămas multă vreme tăcut, apoi s-a 
ridicat: 

— Jair, a şoptit el, trebuie să rămână amintirea că am 
fost liberi, învinşi, dar liberi! 

M-a lăsat să-i pun mâna pe umăr. 


Epilog 
O zi de primăvară a anului 71 î. Hr. 


Dumnezeu Unicul, Stăpânul Dreptăţii, Tu ai vrut ca eu să 
văd şi să-mi amintesc de torturile aplicate sclavilor 
revoltați, învinşi şi capturați - mai mult de şase mii -, de 
proconsulul Licinius Crassus, şi trataţi, sub un cer de un 
albastru intens, în lumina vie a acestor zile de primăvară, 
cum niciodată n-au fost tratate nici măcar animalele. 


În chilia cu unelte, situată în capătul domeniului legatului 
Fuscus Salinator, Curius mi-a spus că romanii, în loc să-i 
omoare sau să-i mutileze pe prizonieri pe câmpul de luptă, 
îi legaseră unii de alţii. 

Din vârful muntelui Album, văzuse această turmă docilă 
pornind la drum, sub loviturile de vargă şi de lamă, spre Via 
Appia şi Capua. 

Apoi, după ce trecuse de pădurile de stejari şi de măslini 
de pe versanţi şi mersese prin câmpie, Curius se ţinuse 
departe de Via Appia şi ocolise oraşul Capua, luând-o direct 
spre domeniul lui Gaius Fuscus Salinator, unde credea că 
mă găseşte. 

Dar pe toate drumurile care duceau la Capua văzuse 
sclavi doborând copaci, tăind trunchiuri, făcând scânduri 
lungi şi începând să le dea unora formă de cruce. 

Văzuse căruțele cu saci plini cu cuie lungi, ascuţite. 
Cunoştea soarta mizerabilă care le era rezervată sclavilor 
care fug de la stăpâni. 

Nu le-am dezvăluit nici Apolloniei, nici lui Posidionos 
prezenţa lui Curius, nici cele pe care mi le-a mărturisit. 
Trăiau închişi în încăperile de pe domeniu care erau 
rezervate liberţilor. 

Posidionos citea, scria, îi î 
un retor grec liniştit. 

Apollonia îl venera pe Dionysos şi zeii. 

L-am vindecat pe legatul Fuscus Salinator şi primele lui 
cuvinte fuseseră că mă eliberează, că  deveneam 


nvăţa pe unii liberţi, cum făcea 


vindecătorul lui oficial, că eram deci liber să plec şi să vin 
după bunul plac, să mă duc la Capua dacă voiam, că 
puteam să cumpăr de acolo plante, sucuri, veninul de care 
aveam nevoie pentru mixturile şi leacurile mele. 

Eram sub protecţia lui. Şi mi-a oferit un baston al cărui 
mâner purta litera „S“. Într-una din dimineţile acelei luni de 
primăvară, am ajuns deci la Capua, pe drumurile care se 
răsfirau ca ramurile unui trunchi, imaginat de Via Appia. 


Am văzut crucile ridicate de o parte şi de alta a drumului. 

Am auzit loviturile de ciocan şi ţipetele. 

Am văzut soldaţii bătându-i pe prizonieri ca să se întindă 
fără să opună rezistenţă pe piciorul crucii, apoi să desfacă 
braţele. 

Atunci le ţintuiau în cuie gleznele şi încheieturile. 


Apoi, cu funii, ridicau şi aşezau crucile una lângă alta, 
care arătau ca un gard dublu, de-o parte şi de alta a Viei 
Appia. Se pierdea la orizont, spre Roma. 


Turma mergea legată, împiedicată, în spatele călăului. 

În fiecare zi, cei din faţă - poate câteva sute de sclavi - 
erau răstigniţi, în timp ce alţii aşteptau să le vină rândul a 
doua zi sau după câteva zile. 

Mai târziu am aflat că unii încercau să se strecoare în 
primele rânduri, că-i implorau pe soldaţi să le taie gâtul 
după ce-i ţintuiseră, pentru a le scurta agonia, în timp ce 
alţii dădeau înapoi, amânând momentul când soldaţii îi 
prindeau şi îi culcau pe cruce. 

Aceştia credeau, fără îndoială, că proconsulul Licinius 
Crassus va renunţa la ideea sa de a-i tortura pe toţi 
prizonierii, de a ridica cruci de la Capua până la Roma, şi de 
a-şi face astfel aleea triumfului său. 

Învăţasem, ascultându-l pe Pythias, care trăise în 
preajma lui, că acest om era un şacal încăpățânat şi că 
nimic nu-l determina să cedeze. Voia cu orice preţ să-l facă 
să vadă, să audă şi să-l facă să-i simtă triumful pe rivalul 
său Pompei, care urmărise şi masacrase o ultimă bandă de 


sclavi, şi care repeta: „Crassus a învins răul, eu l-am smuls 
din rădăcină!” 


Crucile mărgineau Via Appia, o închideau cu braţele lor 
de durere. 

Ţipetele nu încetau, căci cei care se stingeau erau 
înlocuiţi cu alţii şi astfel, de la Capua la Roma, nu se auzea 
decât un lung geamăt. 

Gemetele nu erau acoperite decât de croncănitul 
păsărilor de pradă care veneau să dea roată deasupra 
crucilor, sau chiar de lătratul câinilor vagabonzi care, 
sărind, încercau să ajungă la trupuri, carne însângerată din 
care se scurgeau umorile care îi atrăgeau. Lupii coborau şi 
ei din munţii învecinaţi, înnebuniţi, stârniţi de mirosul 
morţii, care se răspândea de la miile de cruci. 

Mi se părea că aceste cruci mă apăsau atât de tare, încât 
mergeam cocoşat ca un bătrân. Şi în primăvara aceea, 
oamenii mi s-au părut împărţiţi între cei care se încovoiau şi 
cei care, veseli, continuau să meargă drept şi mândru. 

Nici un sclav, nici chiar un libert care să meargă fără să 
plece privirea spre pământ. 

Dar asta nu era destul ca să-i scutească de glumele 
deşănţate, de injuriile, de loviturile cu care cetăţenii Romei, 
şi mai ales soldaţii, mândri şi, în fine, siguri de puterea lor, 
îi copleşeau. 


Nu m-am mai întors la Capua. N-am mai luat-o pe drumul 
de unde se zărea pădurea de cruci, de-a lungul Viei Appia. 

M-am închis în celula care îmi fusese dată, la intrarea 
clădirii rezervate liberţilor. 

Era linişte, în timp ce, ca de obicei, aplecam urechea la 
zgomotul vieţii, la cântece, la râsete precum şi la strigătele 
de mânie. 

Dar toţi simțeau că umbra crucilor le întuneca propria 
viaţă, că fiecare lovitură de ciocan în trupul unui torturat 
era ca o plagă în propria fiinţă. 

Frica sugruma gâturile ca o presimţire de revoltă. 

Voiam, trebuia să spun ceea ce se întâmplase. 


Pentru ca oamenii să-şi amintească nu numai de ţipetele 
de durere, de crucile ridicate, de războiul pierdut al lui 
Spartacus, ci şi de bucuria de a fi liber, de a scăpa de 
soarta de animal, pentru a cunoaşte speranţa chiar 
îndoielnică a oamenilor. 


O, Dumnezeule Unicul, o, Stăpâne al Dreptăţii, Tu care 
ştii şi vezi, fă în aşa fel ca, din crucea suferinţei, crucea 
speranţei să se nască!